Alexandre Dumas — Contele De Monte Cristo Vol 1

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Contele de Monte-Cristo 


Volumul 1 


Capitolul I Marsilia - Sosirea. 

În ziua de 24 februarie 1815, santinela de la Notre-Dame 
de la Garde semnală „Faraonul”, corabie cu trei catarge, 
care venea din Smirna, Triest şi Neapole. 

Potrivit obiceiului, o barcă porni îndată din port, o luă pe 
lângă castelul If şi abordă nava între capul Morgion şi 
insula Rion. 

Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului 
Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea unui vas la 
Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai ales când vasul 
acesta, cum era cazul „Faraonului”, fusese construit, 
înzestrat cu cele necesare, încărcat în şantierele oraşului 
Phoceea şi când el aparţinea unui armator din oraş. 

Între timp, vasul trecuse cu bine prin strâmtoarea pe care 
cine ştie ce zguduitură vulcanică o săpase între insula 
Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega şi se apropia 
cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet şi cu un aer aşa de 
trist încât, cu instinctul care presimte o nenorocire, curioşii 
se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, 
experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă s-a întâmplat 
vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă 
acesta înainta în toate condiţiile unei nave cârmuite perfect: 
ancora ei era slobodă, frânghiile erau desfăcute, iar lângă 
cârmaciul care se pregătea să îndrume „Faraonul” prin 
strâmtoarea portului Marsiliei se afla un tânăr cu gesturi 
repezi şi cu ochi iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a 
vasului şi veghea fiecare ordin al cârmaciului. 


Neliniştea nelămurită, care plana asupra mulţimii, 
cuprinsese în mod special pe unul dintre spectatorii de pe 
esplanada Saint-Jean în aşa fel, încât acesta nu mai avu 
răbdare să aştepte intrarea vaporului în port; sări într-o 
barcă şi vâsli spre „Faraonul” pe care îl ajunse în faţa 
micului Reserve. 

Când îl văzu pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul 
de lângă cârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de 
parapetul vasului. 

Un tânăr între optsprezece-douăzeci ani, înalt, zvelt, cu 
ochi negri, frumoşi şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa 
era acel aer de calm şi de hotărâre, specific celor deprinşi 
din copilărie să lupte cu primejdia. 

— A, dumneata eşti, Dantes? Strigă omul cu barca. Ce s-a 
întâmplat şi ce-i tristeţea asta la bord? 

— O mare nenorocire, domnule Morrel! Răspunse tânărul; 
o mare nenorocire, mai ales pentru mine; în apropiere de 
Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclere. 

— Dar încărcătura? Întrebă repede armatorul. 

— Ea a ajuns cu bine, domnule Morrel şi cred c-o să fiţi 
mulţumit în privinţa aceasta; dar bietul căpitan Leclere... 

— Ce i s-a întâmplat? Întrebă armatorul cu un aer vădit 
uşurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan? 

— A murit. 

— A căzut în mare? 

— Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice. 

Apoi, întorcându-se spre oamenii săi: 

— Holă he! Spuse el: fiecare la post pentru acostare! 

Echipajul ascultă. În aceeaşi clipă cei opt sau zece mateloţi 
se năpustiră la locurile lor. 

Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra 
începutului de manevră şi, văzând că ordinele se execută, 
reveni la interlocutorul său. 

— Dar cum s-a întâmplat nenorocirea? Continuă 
armatorul, reluând conversaţia de unde o lăsase tânărul 
marinar. 


— Vai, domnule, în chipul cel mai neaşteptat: după o 
convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul 
Leclere a părăsit Neapolul foarte agitat; peste douăzeci şi 
patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste trei zile era mort... 
I-am făcut funeraliile cuvenite şi se odihneşte acum, 
înfăşurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la 
picioare şi cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi 
aducem văduvei sale crucea lui de onoare şi spada. Merita 
osteneala ca, după zece ani de război contra englezilor, să 
moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un 
zâmbet melancolic. 

— Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă armatorul, care 
părea că se consolează din ce în ce mai mult, suntem cu 
toţii muritori şi e nevoie ca cei vechi să facă loc noilor veniţi; 
altminteri n-ar exista înaintare; şi din moment ce dumneata 
mă asiguri că încărcătura... 

— Este în bună stare, domnule Morrel, garantez. O 
călătorie pe care vă sfătuiesc să n-o scontaţi sub 25.000 de 
franci beneficiu. 

Apoi, pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul 
marinar dădu alte comenzi. 

Ordinul se execută aproape cu tot atâta iuţeală ca pe un 
vas de război. 

La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava 
înaintă, alunecând lin, în virtutea inerţiei. 

— Şi acum, dacă vreţi să urcați, domnule Morrel, spuse 
Dantes, văzând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul 
dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină şi 
care vă va da toate informaţiile dorite. Eu sunt nevoit să 
veghez la acostare şi să pun vasul în doliu. 

Armatorul nu aşteaptă să i se spună de două ori. Apucă un 
cablu zvârlit de Dantes si, cu o iscusinţă care ar fi făcut 
cinste unui om de mare, urcă treptele ghintuite în flancul 
rotunjit al vasului, în timp ce Dantes, înapoindu-se la postu-i 
de secund, ceda conversaţia celui pe care îl anunţase sub 


numele de Danglars şi care, ieşind din cabină, înainta într- 
adevăr spre armator. 

Noul venit era un bărbat între 25-26 de ani, cu figura 
posomorâtă, slugarnic faţă de superiori, obraznic faţă de 
subordonați; de aceea, în afară de titlul său de agent 
contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru 
mateloţi, el era îndeobşte rău văzut de echipaj în aceeaşi 
măsură în care Edmond Dantes era iubit. 

— Domnule Morrel, zise Danglars, cunoaşteţi nenorocirea, 
nu-i aşa? 

— Da, da. Bietul căpitan Leclere! Era un om cumsecade şi 
de ispravă. 

— Şi, mai ales, un marinar excelent, îmbătrânit între cer şi 
apă, aşa cum îi stă bine unui om însărcinat cu interesele 
unei case de importanţa casei Morrel şi fiul, răspunse 
Danglars. 

— Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi pe Dantes, 
care căuta locul de acostare, cred că nu e nevoie să fie 
cineva un marinar atât de bătrân, precum spui dumneata, 
Danglars, pentru a-şi cunoaşte meseria; uite-l pe prietenul 
nostru Edmond, care cred că şi-o face pe a sa ca un om ce 
nu are nevoie să ceară cuiva sfatul. 

— Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantes o 
privire piezişă, în care sclipi o fulgerare de ură, da, e tânăr, 
nu încape îndoială. Căpitanul abia a închis ochii şi el a luat 
comanda, fără să consulte pe nimeni, făcându-ne să 
pierdem o zi şi jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă 
direct la Marsilia. 

— În ce priveşte comanda navei, declară armatorul, era de 
datoria lui ca secund; în ce priveşte pierderea unei zile şi 
jumătate în insula Elba a făcut rău; numai dacă vasul n-a 
avut cumva vreo stricăciune de reparat. 

— Nava era tot aşa de sănătoasă cum sunt eu şi cum 
doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua 
aceea şi jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, 
pentru plăcerea de a cobori pe uscat; atâta tot. 


— Dantes, spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia 
vino încoace. 

— Mă iertaţi, domnule, glăsui Dantes, sunt al 
dumneavoastră într-o clipă. 

Apoi, adresându-se echipajului: 

— Aruncaţi ancora! Spuse el. 

Ancora căzu numaidecât, iar lanţul se desfăşură cu 
zgomot. Dantes rămase la postul său, cu toată prezenţa 
cârmaciului, până când şi ultima manevră fu încheiată. 
După aceea comandă: 

— Coborâţi pavilionul! Lăsaţi pânzele! 

— Vedeţi, spuse Danglars, pe cuvântul meu, el se şi crede 
căpitan. 

— Şi este, declară armatorul. 

— Da, fără semnătura dumneavoastră şi a tovarăşului 
dumneavoastră, domnule Morrel. 

— La urma urmei, de ce nu l-am lăsa pe postul acesta? 
Spuse armatorul. Ştiu că e tânăr, dar mi se pare priceput şi 
experimentat în meseria lui. 

Peste fruntea lui Danglars trecu un nor. 

— Iertaţi-mă, domnule Morrel, glăsui Dantes, apropiindu- 
se; acum când nava e acostată, sunt cu totul la dispoziţia 
dumneavoastră: m-aţi chemat, nu-i aşa? 

Danglars se dădu înapoi cu un pas. 

— Voiam să te întreb de ce te-ai oprit în insula Elba? 

— Nu ştiu, domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima 
poruncă a căpitanului Leclere, care murind, mi-a 
încredinţat un pachet pentru marele-mareşal Bertrand. 

— Şi l-ai văzut, Edmond? 

— Pe cine? 

— Pe marele mareşal. 

— Da. 

Morrel privi în juru-i şi îl trase pe Dantes la o parte. 

— Şi, cum îi merge împăratului? Întrebă el repede. 

— Bine, după câte am putut să-mi dau seama. 

— Aşadar, l-ai văzut şi pe împărat? 


— A venit la mareşal când eram acolo. 

— I-ai spus ceva? 

— Nu, el mi-a vorbit, domnule, spuse Dantes, zâmbind. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, 
despre drumul pe care îl urmasem şi despre încărcătura pe 
care o aveam. Cred că dacă vasul era gol, iar eu eram 
stăpânul lui, ar fi avut de gând să-l cumpere; i-am spus însă 
că eu nu sunt decât un simplu secund şi că vasul aparţine 
casei Morrel şi fiul. „Aha, a spus el, o cunosc. Morrelii sunt 
armatori din tată în fiu, iar un Morrel servea în acelaşi 
regiment cu mine, pe când mă aflam în garnizoană la 
Valencia”. 

— Într-adevăr, aşa e, exclamă armatorul foarte voios; era 
Policar Morrel, unchiul meu, care a devenit căpitan. Dantes, 
să-i spui unchiului meu că împăratul şi-a amintit de el şi ai 
să vezi cum o să plângă de bucurie. Haide, haide, continuă 
armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut 
bine, Dantes, respectând instrucţiunile căpitanului Leclere 
şi oprindu-te în insula Elba, deşi, dacă s-ar afla că ai predat 
un pachet mareșalului şi că ai vorbit cu împăratul, lucrul te- 
ar putea compromite. 

— De ce să mă compromită, domnule? Întrebă Dantes; eu 
nu ştiu ce duceam, iar împăratul nu mi-a pus decât 
întrebările pe care le-ar fi pus primului venit. lertaţi-mă 
însă, reluă Dantes, uite că sosesc Sănătatea şi Vama; îmi 
daţi voie, nu-i aşa? 

— Te rog, te rog, dragă Dantes. 

Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se 
apropie din nou: 

— Se pare, nu-i aşa, că a justificat cum trebuie acostarea 
lui în Porto-Ferrajo? Întrebă acesta. 

— Admirabil, scumpe domnule Danglars. 

— A, cu atât mai bine, răspunse acesta, căci e totdeauna 
neplăcut să vezi că un camarad nu-şi face datoria. 


— Dantes şi-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul şi nu i se 
poate imputa nimic. Căpitanul Leclere îi ordonase popasul 
acela. 

— Apropo de căpitanul Leclere, nu v-a predat o scrisoare a 
lui? 

— Cine? 

— Dantes. 

— Mie, nu. Avea una? 

— Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclere i-a 
încredinţat o scrisoare. 

— Despre ce pachet vorbeşti, Danglars? 

— Despre cel pe care Dantes l-a depus în trecere la Porto- 
Ferrajo. 

— De unde ştii că avea de predat un pachet la Porto- 
Ferrajo? 

Danglars roşi. 

— Treceam pe dinaintea uşii întredeschise a căpitanului şi 
l-am văzut încredinţându-i lui Dantes pachetul şi scrisoarea. 

— Nu mi-a vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are 
scrisoarea, mi-o va da. 

Danglars chibzui un moment. 

— În cazul acesta, domnule Morrel, vă rog, spuse el, să nu- 
i pomeniţi nimic lui Dantes; poate m-am înşelat. 

Tânărul se înapoie în clipa aceea; Danglars se depărtă. 

— Dragă Dant&s, eşti liber? Întrebă armatorul. 

— Da, domnule. 

— Inspecţia n-a durat mult. 

— Nu, am dat vameşilor lista mărfurilor noastre; cât 
priveşte inspecția sanitară au trimis o dată cu barca un om 
căruia i-am predat hârtiile noastre. 

— Atunci nu mai ai nici o treabă aici? 

Dantes aruncă o privire grăbită în juru-i. 

— Nu, totul e în ordine, spuse el. 

— Poţi, în cazul acesta, să iei masa cu noi? 

— Scuzaţi-mă, domnule Morrel, scuzaţi-mă, vă rog, dar 
trebuie să fac prima vizită părintelui meu. Nu sunt însă mai 


puţin recunoscător pentru cinstea ce-mi faceţi. 

— E drept, Dantes, e drept. Ştiu că eşti un fiu bun. 

— Dar... Întrebă Dantes, cu oarecare şovăiala, părintele 
meu e sănătos, nu-i aşa? 

— Cred că da, dragă Edmond, deşi nu l-am zărit. 

— Da, stă zăvorât în odăiţa lui. 

— Ceea ce dovedeşte că, cel puţin, nu a dus lipsă de nimic 
în absenţa dumitale. 

Dantes zâmbi. 

— Tare e mândru, domnule şi chiar dacă ducea lipsă de 
toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva, cuiva, în afară de 
Dumnezeu. 

— Atunci, după vizita aceasta, contăm pe dumneata. 

— Încă o dată vă rog să mă scuzaţi, domnule Morrel; dar, 
după vizita aceasta, mai am de făcut una la care ţin tot aşa 
de mult. 

— Adevărat, Dantes; uitasem că la Catalani este cineva 
care te aşteaptă, desigur, cu nu mai puţină nerăbdare decât 
părintele dumitale: frumoasa Mercedes! 

Dantes zâmbi. 

— Aha, glăsui armatorul, nu mă mai miră faptul că ea a 
venit în trei rânduri să-mi ceară veşti cu privire la „Faraon”. 
La naiba, Edmond, nu eşti câtuşi de puţin de plâns, căci ai o 
amantă drăguță. 

— Nu e amanta mea, domnule, spuse tânărul marinar cu 
gravitate, e logodnica mea. 

— Câteodată este acelaşi lucru, glăsui armatorul râzând. 

— Pentru noi nu, domnule, răspunse Dantes. 

— Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu 
te rețin; te-ai achitat prea bine de interesele mele pentru ca 
eu să nu-ţi dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai 
nevoie de bani? 

— Nu, domnule; am apuntamentele mele de călătorie, 
adică solda pe aproape trei luni. 

— Eşti un băiat chibzuit, Edmond. 

— Adăugaţi că am un părinte sărac, domnule Morrel. 


— Da, da, ştiu că eşti un fiu bun. Du-te şi-ţi vezi părintele: 
am şi eu un fiu şi i-aş purta ciudă celui care, după o 
călătorie de trei luni, l-ar reţine departe de mine. 

— În cazul acesta îmi daţi voie? Glăsui tânărul salutând. 

— Da, dacă nu mai ai ce-mi spune. 

— Nu. 

— Căpitanul Leclere nu ţi-a dat, când a murit, o scrisoare 
pentru mine? 

— l-ar fi fost cu neputinţă să scrie, domnule; dar 
întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte că va trebui să 
vă cer un concediu de cincisprezece zile. 

— Ca să te însori? 

— În primul rând; apoi pentru a mă duce la Paris. 

— Bun, bun; ia-ţi concediu cât vrei, Dantes; descărcarea 
vasului o să ne ceară cel puţin şase săptămâni şi n-o să 
putem porni iarăşi pe mare înainte de trei luni... Peste trei 
luni va trebui însă să fii aici. „Faraonul”, continuă 
armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar 
putea să pornească fără căpitanul lui. 

— Fără căpitanul lui? Exclamă Dantes cu ochi strălucitori 
de bucurie; gândiţi-vă la ce spuneţi, domnule, căci 
dumneavoastră aţi răspuns celor mai tainice speranţe ale 
inimii mele. Aveţi cumva de gând să mă numiţi căpitanul 
„Faraonului”? 

— Dragă Dantes, dacă aş fi singur, ţi-aş întinde mâna, 
spunându-ţi: „S-a făcut”; dar am un asociat şi ştii proverbul 
italian: Che a compâgno a padrone (1), Dar jumătate din 
afacere e făcută, căci din două voturi, ai de pe acum unul. 
Ai încredere în mine, ca să-l ai şi pe celălalt şi am să fac tot 
ce pot. 

— O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând 
cu ochi înlăcrimaţi mâinile armatorului; domnule Morrel, vă 
mulţumesc în numele părintelui meu şi al lui Mercedes. 

— Bine, bine, Edmond, la naiba! Există un Dumnezeu în 
cer pentru oamenii de ispravă. Du-te de-l vezi pe parâmele 


dumitale, du-te de-o vezi pe Mercedes şi pe urmă vino la 
mine. 

— Nu vreţi să vă cobor pe uscat? 

— Nu, mulţumesc; rămân să aranjez socotelile cu 
Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei? 

— Depinde de sensul pe care îl daţi întrebării, domnule. 
Dacă înţelegeţi bun camarad, atunci nu, căci cred că nu mă 
poate suferi din ziua când, în urma unei neînţelegeri dintre 
noi doi, am făcut prostia să-i propun să ne oprim zece 
minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; 
propunere pe care am avut naivitatea să i-o fac şi pe care el 
a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebaţi însă dacă a fost 
bun contabil, cred că nu e nimic de obiectat şi că veţi fi 
mulţumit de modul cum şi-a îndeplinit datoria. 

— Ascultă, Dantes, întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul 
„Faraonului”, l-ai ţine pe Danglars cu plăcere? 

— Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea 
totdeauna cele mai mari menajamente pentru cei care se 
vor bucura de încrederea armatorilor mei, răspunse 
Dantes. 

— Haide-haide, Dantes, văd că eşti un băiat de ispravă în 
toate privinţele. Să nu te mai rețin, domnule, căci văd că 
stai ca pe cărbuni. 

— Aşadar, sunt liber? Întrebă Dantes. 

— Du-te, îţi spun. 

— Îmi daţi voie să iau barca dumneavoastră? 

— Ia-o. 

— La revedere, domnule Morrel şi mii de mulţumiri. 

— La revedere, dragă Edmond; noroc bun. 

Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupa şi dădu 
ordin să oprească la Cannebiera. Doi mateloţi se plecară 
îndată asupra vâslelor, iar barca lunecă cu toată iuţeala 
printre nenumăratele ambarcaţiuni care străbat trecerea 
îngustă ce duce, între două şiruri de vase, de la intrarea 
portului, la cheiul Orleans. 


Armatorul îl urmări din ochi, zâmbind, până la țărm, îl 
văzu sărind pe lespezile cheiului şi pierzându-se îndată în 
mulţimea pestriță care, de la cinci dimineaţa până la nouă 
seara, umple faimoasa stradă Cannebiera, de care 
Phoceenii moderni sunt aşa de mândri, încât spun cu toată 
seriozitatea şi cu accentul acela ce dă atâta greutate 
spuselor lor: „Dacă Parisul ar avea Cannebiera, Parisul ar fi 
o mică Marsilie”. 

Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe 
Danglars, care, în aparenţă, părea să-i aştepte ordinele, dar 
care, în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar, cu 
privirea. 

Numai că cele două priviri, care urmăreau acelaşi om, 
exprimau sentimente cu totul deosebite. 

Capitolul Il Tatăl şi fiul. 

Să-l lăsăm pe Danglars în luptă cu geniul urii, încercând să 
sufle împotriva camaradului său o presupunere haină la 
urechea armatorului şi să-l urmăm pe Dantes care, după ce 
a străbătut Cannebiera în toată lungimea ei, o luă pe strada 
Noailles, intră într-o căsuţă situată pe partea stângă a 
aleilor Meikan, urcă repede cele patru etaje ale unei scări 
întunecoase şi, ţinându-se de rampă cu o mână, apăsând cu 
cealaltă bătăile inimii, se opreşte în faţa unei uşi 
întredeschise prin care se vedea până în fundul unei 
cămăruţe. 

În camera aceasta locuia părintele lui Dantes. 

Vestea sosirii „Faraonului” nu ajunsese încă până la 
bătrânul care, urcat pe un scaun, încerca să întindă cu o 
mână tremurătoare câţiva colţunaşi şi clematite ce se 
căţărau de-a lungul ferestrei. 

Deodată el se simţi luat în braţe şi o voce cunoscută strigă 
în spatele lui: 

— Tată, bunul meu tată! 

Bătrânul scoase un strigăt şi se întoarse; apoi, văzându-şi 
fiul, se lăsă în braţele acestuia, palid şi tremurând. 


— Ce ai, tată? Exclamă tânărul neliniştit, nu cumva eşti 
bolnav? 

— Nu, nu, dragul meu Edmond, fiul meu, copilul meu, nu; 
dar nu te aşteptam, astfel că bucuria, emoția de a te 
revedea aşa, fără de veste... Doamne, mi se pare că am să 
Mor. 

— Ei, dar vino-ţi în fire, tată, sunt eu, uite sunt eu! Se zice 
că bucuria nu face rău şi de aceea am intrat pe neaşteptate. 
Haide, zâmbeşte-mi, în loc să te uiţi aşa la mine cu ochii 
rătăciţi. M-am întors şi-o să fim fericiţi. 

— Foarte bine, băiatule, glăsui bătrânul, dar în ce fel o să 
fim fericiţi? Nu mă mai părăseşti? Haide, istoriseşte-mi 
norocul tău. 

— Să mă ierte Dumnezeu, glăsui tânărul, că mă bucur de 
un noroc făcut din doliul unei familii. Dar Dumnezeu ştie că 
eu n-am dorit-o; a venit şi n-am puterea să fiu mâhnit: bunul 
căpitan Leclere a murit, tată şi e posibil ca, prin protecţia 
domnului Morrel, să capăt locul lui. Înţelegi, tată? Căpitan 
la douăzeci de ani. Cu leafă de o sută de ludovici şi cu parte 
la beneficii. Nu e asta mai mult decât putea să nădăjduiască 
un biet matelot ca mine? 

— Da, fiul meu, da, într-adevăr, spuse bătrânul, e un noroc. 

— De aceea vreau ca din primii bani pe care îi voi câştiga, 
să ai o căsuţă cu o grădină, în care să-ţi cultivi clematitele, 
colţunaşii şi caprifoiul... Dar ce ai, tată, te simţi rău? 

— Răbdare, răbdare, are să-mi treacă. 

Dar, părăsindu-l forţele, bătrânul se lăsă pe spate. 

— Haide-haide, glăsui tânărul, un pahar cu vin, tată, o să-ţi 
facă bine; unde ţii vinul? 

— Nu, mulţumesc, nu căuta; n-am nevoie de vin, spuse 
bătrânul, încercând să-şi reţină feciorul. 

— Ba da, tată, ba da, arată-mi locul. 

Şi deschise două sau trei sertare. 

— Degeaba, glăsui bătrânul, nu mai e vin. 

— Cum nu mai e vin, întrebă Dantes îngălbenindu-se şi 
privind când obrajii scofâlciţi, vineţi, ai bătrânului, când 


sertarele goale; cum nu mai este vin? Ai dus lipsă de bani, 
tată? 

— N-am dus lipsă de nimic de vreme ce te am pe tine, 
spuse bătrânul. 

— Totuşi, îngăimă Dantes, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte, totuşi, acum trei luni, la plecare, ţi-am lăsat două 
sute de franci. 

— Da, da, Edmond, este adevărat; dar tu la plecare ai uitat 
o mică datorie la vecinul Caderousse; mi-a amintit el de ea 
spunându-mi că, dacă nu-i plătesc, se duce să-i ceară 
domnului Morrel. Înţelegi că, de teamă ca să nu-ţi facă 
vreun rău... 

— Ei, şi? 

— Am plătit eu. 

— Dar lui Caderousse îi datoram o sută patruzeci de 
franci, exclamă Dantes. 

— Da, îngăimă bătrânul. 

— Şi i-ai dat suma asta din cei două sute de franci pe care 
ţi-i lăsasem? 

Bătrânul făcu un semn din cap. 

— Va să zică ai trăit trei luni cu şaizeci de franci? Murmură 
tânărul. 

— Tu ştii ce puţine nevoi am eu! 

— Vai, iartă-mă, exclamă Edmond, aruncându-se în 
genunchi dinaintea bietului bătrân. 

— Ce faci? 

— Oh, mi-ai sfâşiat inima. 

— Acum ai venit, glăsui bătrânul cu un zâmbet; să uităm 
totul, că totul este bine. 

— Da, am venit, spuse tânărul, am venit cu un viitor 
frumos şi cu bani puţini. Poftim, tată, spuse el, i-ai şi trimite 
îndată după ceva. 

Şi îşi goli pe masă buzunarele care conţineau vreo duzină 
de piese de aur, cinci sau şase monede a câte cinci franci şi 
bani mărunți. 

Chipul bătrânului Dantes se lumină. 


— Ai cui sunt banii ăştia? Întrebă el. 

— Ai mei, ai tăi, ai noştri... la-i, cumpără provizii, fii fericit, 
mâine vom avea alţii. 

— Uşurel, uşurel, spuse bătrânul zâmbind. Dă-mi voie să 
mă folosesc în chip moderat de punga ta: lumea o să 
creadă, văzându-mă că cumpăr prea multe lucruri deodată, 
că am fost silit să te aştept pe tine pentru a le cumpăra. 

— Fă cum vrei; dar, în primul rând, ia-ţi o servitoare, tată; 
nu mai vreau să rămâi singur. Eu am cafea de contrabandă 
şi un tutun admirabil într-o lădiţă din cală; mâine o să le 
capeţi. Dar sst, vine cineva. 

— E Caderousse, care o fi aflat că ai sosit şi vine, de bună 
seamă, să-ţi ureze bun venit. 

— Bun, iar buzele care spun un lucru, în timp ce inima 
gândeşte altfel, murmură Edmond; n-are a face însă, e un 
vecin care ne-a fost altădată de folos; fie bine venit. 

Într-adevăr, în momentul când Edmond termina cu glas 
scăzut fraza, se ivi în uşa dinspre scări capul negru şi 
bărbos al lui Caderousse. Era un om între douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani; ţinea în mână o bucată de stofă pe 
care, în calitatea sa de croitor, se pregătea s-o preschimbe 
într-un rever de haină. 

— Hei, te-ai întors, Edmond? Spuse el cu un accent 
marsiliez foarte pronunţat şi cu un zâmbet larg care-i 
dezvălui dinţii albi ca fildeşul. 

— Precum vezi, vecine Caderousse şi sunt gata să-ţi fiu pe 
plac într-un fel sau altul, răspunse Dantes abia ascunzându- 
şi răceala sub vorbele rostite. 

— Mulţumesc, mulţumesc; din fericire nu am nevoie de 
nimic, ba câteodată au nevoie alţii de mine. (Dantes schiţă o 
mişcare.) Nu spun asta referitor la tine, băiete; ţi-am 
împrumutat bani, mi i-ai înapoiat; între vecinii buni asta se 
face şi suntem chit. 

— Nu suntem niciodată chit faţă de cei care ne-au 
îndatorat, spuse Dantes; căci atunci când nu le mai datorezi 
bani, le datorezi recunoştinţă. 


— La ce bun să mai vorbim de asta? Ce-a fost, a trecut. Să 
vorbim despre întoarcerea ta norocoasă, băiete. Mă 
duceam în port, când îl întâlnii pe prietenul Danglars: 


„Tu la Marsilia?” îl întreb. 

„Ei da”, îmi răspunde el. 

„le credeam la Smirna.” „Aş fi putut să fiu, căci mă întorc 
de acolo”. 

„Dar Edmond unde e?” „La părintele lui, de bună seamă, 
răspunse Danglars.” 

Şi atunci am venit, continuă Caderousse, că să am 
plăcerea de a strânge mâna unui prieten. 

— Bunul Caderousse, spuse bătrânul, ne iubeşte aşa de 
mult... 

— De bună seamă că vă iubesc şi vă şi stimez, dat fiind că 
oamenii cinstiţi sunt rari. Se pare însă că tu devii bogat, 
băiete, continuă croitorul, aruncând o privire piezişă 
mormanului de aur şi argint depus de Dantes pe masă. 

Tânărul remarcă fulgerarea de lăcomie care ilumină ochii 
negri ai vecinului. 

— Ei, doamne, spuse el cu neglijenţă, banii nu sunt ai mei; 
îi împărtăşeam tatălui meu temerea că o fi dus lipsă de ceva 
cât n-am fost eu aici şi, ca să mă liniştească, şi-a deşertat 
punga pe masă. Haide, tată, continuă Dantes, bagă-ţi banii 
la loc în puşculiţă; dacă însă vecinul Caderousse are şi el 
nevoie de un împrumut, poate să ceară. 

— Nu, băiete, spuse Caderousse, n-am nevoie de nimic şi, 
slavă Domnului, meseria îl hrăneşte pe om. Păstrează-ţi 
banii: niciodată nu are cineva de prisos. În orice caz îţi sunt 
obligat pentru bunăvoința ta, ca şi cum m-aş fi folosit de ea. 

— O făceam cu dragă inimă, spuse Dantes. 

— Nu mă-ndoiesc. Va să zică te ai bine cu domnul Morrel, 
şiretule ce eşti. 

— Domnul Morrel a fost totdeauna cât se poate de bun cu 
mine, răspunse Dantes. 


— În cazul acesta ai făcut o greşeală refuzând invitaţia lui 
la masă. 

— Cum adică? Exclamă bătrânul Dantes; te-a invitat la 
masă? 

— Da, tată, reluă Edmond, zâmbind de uimirea pe care 
deosebita cinste ce i se făcuse o stârnea părintelui său. 

— Şi de ce ai refuzat, fiule? Întrebă bătrânul. 

— Ca să vin cât mai repede la dumneata, tată, răspunse 
tânărul; abia aşteptam să te văd. 

— Asta l-o fi indispus pe bunul domn Morrel, glăsui 
Caderousse; iar când năzuieşti să fii căpitan, e o greşeală 
să-l indispui pe armatorul tău. 

— l-am explicat cauza refuzului meu, reluă Dantes şi 
nădăjduiesc că el a înţeles-o. 

— Ca să fii căpitan trebuie să-ţi linguşeşti întrucâtva 
patronii. 

— Nădăjduiesc că am să fiu căpitan şi fără asta, răspunse 
Dantes. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Prietenii tăi vechi au 
să se bucure şi ştiu pe cineva acolo, dinapoia citadelei 
Saint-Nicolas, care n-o să se supere. 

— Mercedes? Glăsui bătrânul. 

— Da, tată, reluă Dantes şi, cu îngăduinţa dumitale, acum 
când te-am văzut, acum când ştiu că eşti sănătos şi ştiu că 
ai tot ce-ţi trebuie, îţi voi cere permisiunea dea mă duce să 
fac o vizită Catalanilor. 

— Du-te, copilul meu, spuse bătrânul Dantes şi Dumnezeu 
să te binecuvânteze prin femeia ta, aşa cum el m-a 
binecuvântat prin fiul meu. 

— Femeia lui? Întrebă Caderousse. Ce grăbit eşti, tată 
Dantes. Mi se pare că ea nu este încă femeia lui. 

— Nu, dar după toate probabilitățile, răspunse Edmond, 
va deveni în curând. 

— Oricum, spuse Caderousse, ai făcut bine că te-ai grăbit, 
băiete. 

— De ce? 


— Pentru că Mercedes e o fată frumoasă şi pentru că 
fetele frumoase nu duc lipsă de îndrăgostiţi; ea, mai cu 
seamă, e urmărită de o duzină. 

— Într-adevăr, spuse Edmond, cu un zâmbet sub care se 
simţea o uşoară nuanţă de nelinişte. 

— O, da, reluă Caderousse şi chiar partide bune, dar, 
înţelegi, tu vei fi căpitan, aşa că pe tine n-au să te refuze. 

— Ceea ce înseamnă, glăsui Dantes cu un zâmbet care nu 
izbutea să-i ascundă îngrijorarea, că dacă nu aş fi căpitan... 

— Hm! Făcu Caderousse. 

— Haide, haide, spuse tânărul, eu am o părere mai bună 
decât dumneata despre femei în genere şi despre Mercedes 
în special şi sunt convins că îmi va rămâne credincioasă, fie 
că sunt sau nu căpitan. 

— Foarte bine, spuse Caderousse; e bine să aibă cineva 
încredere când se căsătoreşte; dar oricum, crede-mă, 
băiete, grăbeşte-te de o anunţă că ai sosit şi împărtăşeşte-i 
speranţele tale. 

— Mă duc, spuse Edmond. 

Îşi îmbrăţişă părintele, îl salută pe Caderousse cu un semn 
şi ieşi. 

Caderousse mai rămase o clipă, apoi, luându-şi rămas bun 
de la bătrânul Dantes, cobori la rându-i şi se întâlni cu 
Danglars, care-l aştepta la colţul străzii Senac. 

— Ei, l-ai văzut? Întrebă Danglars. 

— Acum m-am despărţit de el, spuse Caderousse. 

— Şi ţi-a pomenit de nădejdea lui că va fi căpitan? 

— Vorbeşte ca şi cum ar fi de pe acum. 

— Răbdare, spuse Danglars, cred că se cam grăbeşte. 

— Se pare că lucrul i-a fost făgăduit de domnul Morrel. 

— De aceea este aşa de vesel? 

— Ba e un neobrăzat; s-a şi oferit să-mi facă servicii, ca şi 
cum ar fi cine ştie ce mare personaj. Mi-a propus să-mi 
împrumute bani, de parcă ar fi bancher. 

— Şi ai refuzat? 


— De bună seamă, deşi aş fi putut să primesc, căci primele 
monede de argint pe care le-a mânuit eu i le-am dat. Acum 
însă domnul Dantes n-o să mai aibă trebuinţă de nimeni, o 
să fie căpitan. 

— Eh, încă nu e, spuse Danglars. 

— Pe legea mea, ar fi bine să nu ajungă nicicând, glăsui 
Caderousse, căci în cazul ăsta n-o să mai poată nimeni să 
stea cu el de vorbă. 

— Dacă vrem noi, spuse Danglars, va rămâne ce este, ba 
poate va deveni mai puţin decât este. 

— Ce spui? 

— Nimic, vorbesc cu mine însumi. E tot îndrăgostit de 
frumoasa catalană? 

— Îndrăgostit la toartă. S-a dus acolo; dar, ori eu mă înşel 
tare, ori el o să aibă neplăceri dinspre partea aceea. 

— Vorbeşte mai limpede. 

— La ce bun? 

— E mai important decât crezi. Tu nu ţii la Dantes? 

— Nu pot să-i sufăr pe aroganţi. 

— Spune-mi, atunci, ce ştii cu privire la catalană. 

— Ceva sigur nu ştiu; am văzut însă unele lucruri care, 
precum ţi-am spus, mă fac să cred că viitorul căpitan va 
avea neplăceri prin preajma drumului Vieilles-Infirmeries. 

— Ce ai văzut? Haide, spune. 

— Am văzut că, ori de câte ori vine la oraş, ea vine însoţită 
de un vlăjgan de catalan cu ochi negri, roşcat, foarte aprins, 
pe care ea îl numeşte vărul meu. 

— Aha şi crezi că vărul ăsta îi face curte? 

— Îmi închipui. Ce dracu' poate să facă un flăcău de 
douăzeci şi unu de ani unei fete frumoase de 
şaptesprezece? 

— Şi spui că Dantes s-a dus la Catalani? 

— A plecat înaintea mea. 

— Dacă am merge într-acolo, ne-am putea opri la Reserve 
şi, la un pahar de vin de Malaga, am aştepta niscai noutăţi. 

— Cine să ni le dea? 


— O să fim pe drum şi-o să vedem pe chipul lui Dantes ce 
anume s-a întâmplat. 

— Haide, spune Caderousse, dar plăteşti tu? 

— Desigur, răspunse Danglars. 

Porniră amândoi, cu paşi grăbiţi, spre locul indicat. Ajunşi 
acolo, cerură să li se aducă o sticlă şi două pahare. 

Bătrânul Pamphile îl văzuse pe Dantes trecând, nu erau 
nici zece minute de atunci. 

Încredinţaţi că Dant&s era la Catalani, se aşezară sub 
umbrarul abia răsărit al platanilor şi sicomorilor, printre 
crengile cărora un stol voios de păsări cântau una dintre 
primele zile frumoase de primăvară. 

Capitolul III Catalanii. 

La o sută de paşi de locul unde cei doi prieteni, cu privirile 
în zare şi cu urechea la pândă, gustau vinul scânteietor de 
Malaga, se înălța dinapoia unui dâmb sterp, bântuit de 
soare şi de mistral, satul Catalani. 

Într-o zi, o colonie misterioasă porni din Spania şi se opri 
pe fâşia de pământ unde locuieşte şi astăzi. Venea nu se ştie 
de unde şi vorbea o limbă necunoscută. Unul dintre 
conducători, care înţelegea provensala, ceru comunei 
Marsilia să le dăruiască dâmbul sterp pe care, asemeni 
navigatorilor antici, îşi construiră locuinţele. Cererea le fu 
acceptată, iar după trei luni, în jurul celor douăsprezece 
sau cincisprezece bărci care-i aduseseră pe pribegii mării, 
se ridicase un sat. 

Construit bizar şi pitoresc, pe jumătate maur, pe jumătate 
spaniol, satul pe care îl vedem astăzi este locuit de urmaşii 
acelor oameni şi care vorbesc limba părinţilor lor. După 
trei, patru veacuri, au rămas tot credincioşii micului 
promontoriu asupra căruia se lăsaseră ca un stol de păsări 
de mare, fără să se amestece câtuşi de puţin cu populaţia 
marsilieză, căsătorindu-se între ei şi păstrând moravurile şi 
îmbrăcămintea patriei, aşa cum i-au păstrat şi graiul. 

Cititorii noştri sunt rugaţi să ne urmeze pe singura uliţă a 
micului sat şi să intre cu noi într-una din casele cărora 


soarele le-a dat, pe dinafară, culoarea frumoasă de frunză 
ruginie, specifică monumentelor mării, iar pe dinăuntru un 
strat de spoială de culoare albă, care formează singura 
podoabă a caselor spaniole. 

O fată frumoasă cu păr negru ca tăciunele, cu ochi 
catifelaţi ca de gazelă, stătea rezemată de un perete, 
frământând între degetele-i subţiri, de un desen antic, o 
buruiană inocentă, ale cărei flori le smulgea şi le arunca pe 
jos. Braţele goale până la cot, braţe bronzate, care păreau 
modelate după acelea ale Venerei din Arles, erau înfiorate 
de un neastâmpăr febril şi fata izbea pământul cu piciorul 
mlădios arcuit, astfel că se întrezărea forma pură, mândră 
şi cutezătoare a pulpei strânsă într-un ciorap de bumbac 
roşu, cu dungi cenuşii şi albastre. 

La trei paşi de ea, pe un scaun pe care-l legăna cu o 
mişcare zvâcnită, sprijinindu-şi cotul de o mobilă veche, 
roasă, un flăcău între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani o 
privea cu un aer în care se citea neliniştea şi ciuda; ochii lui 
întrebau, dar privirea dârză şi fixă a fetei îl domina. 

— Uite, Mercedes, spunea tânărul, vine Paştele şi e 
momentul să facem nunta. Răspunde. 

— Fernand, ţi-am răspuns de o sută de ori şi de bună 
seamă că eşti duşmanul tău însuţi, dacă mă întrebi iarăşi. 

— Ei bine, repetă, te implor, mai repetă o dată ca să pot 
crede. Spune-mi pentru a suta oară că refuzi dragostea 
mea pe care mama ta o aprobă; fă-mă să înţeleg că te joci 
cu fericirea mea, că viaţa şi moartea mea nu înseamnă 
pentru tine nimic. O, Doamne, Doamne, să visez zece ani că 
voi fi soţul tău, Mercedes şi să pierd nădejdea aceasta care 
era singurul scop al vieţii. 

— Eu, cel puţin, nu te-am încurajat niciodată în nădejdea 
asta, Fernand, răspunse Mercedes, nu poţi să-mi reproşezi 
nici măcar o cochetărie faţă de tine. [i-am spus 
întotdeauna: „Ie iubesc ca pe un frate, dar nu-mi cere 
altceva decât prietenia aceasta frăţească, deoarece inima 
mea este a altuia”. Nu ţi-am spus totdeauna aşa, Fernand? 


— Da, ştiu, Mercedes, răspunse tânărul; da, ţi-ai îngăduit 
faţă de mine meritul crud al sincerităţii; dar uiţi că printre 
catalani e o lege sfântă de a se căsători între ei? 

— Te înşeli, Fernand, nu e o lege; e un obicei, atâta tot; şi 
crede-mă, nu invoca obiceiul ăsta în favoarea ta. Fernand, 
ai căzut la recrutare; libertatea care ţi se lasă este o simplă 
îngăduinţă; dintr-un moment într-altul poţi să fii chemat sub 
drapel. Când vei fi soldat, ce vei face cu mine, o biată 
orfană, tristă, fără avere, cu o colibă aproape în ruină, unde 
atârnă câteva plăşi tocite, jalnică moştenire lăsată de 
părintele meu mamei mele şi de mama mea mie? Gândeşte- 
te, Fernand, că de un an, de când ea a murit, eu trăiesc din 
mila oamenilor. le prefaci uneori că-ţi sunt de folos şi asta 
pentru a avea dreptul să împarţi pescuitul cu mine, iar eu 
primesc, Fernand, pentru că tu eşti fiul unui frate al 
părintelui meu, pentru că am fost crescuţi împreună şi, mai 
mult decât orice, pentru că te-aş mâhni, refuzându-te. Simt 
însă că peştele pe care mă duc să-l vând şi cu ai cărui bani 
cumpăr cânepa pe care o împletesc, simt, Fernand, că este 
o pomană. 

— Şi ce-are a face, Mercedes, dacă, aşa cum eşti tu, săracă 
şi stingheră, îmi placi mai mult decât fiica celui mai mândru 
armator sau a celui mai bogat bancher din Marsilia? Ce ne 
trebuie nouă? O femeie cinstită şi o bună gospodină. Unde 
aş putea să găsesc ceva mai bun decât eşti tu în ambele 
privinţe? 

— Fernand, răspunse Mercedes, clătinând din cap, devii 
gospodină rea şi nu poţi să garantezi că rămâi femeie 
cinstită atunci când iubeşti pe altcineva decât pe soţul tău. 
Mulţumegşte-te cu prietenia mea căci, îţi repet, e tot ce-ţi 
pot făgădui şi eu nu făgăduiesc decât ceea ce sunt sigură că 
pot să dau. 

— Da, înţeleg, spuse Fernand; înduri cu linişte mizeria ta, 
dar ţi-e teamă de a mea. Ei bine, Mercedes, când voi fi iubit 
de tine, voi încerca să fac avere. Tu îmi vei aduce noroc, 
astfel că voi deveni bogat. Pot să dau extindere meseriei 


mele de pescar, pot să intru ca vânzător într-o prăvălie, pot 
chiar să devin negustor. 

— Nu poţi să încerci nimic din toate astea, Fernand. Tu 
eşti soldat, iar dacă rămâi la Catalani este pentru că nu e 
război. Rămâi deci pescar; nu-ţi făuri vise care îţi vor arăta 
realitatea şi mai cumplită încă şi mulţumeşte-te cu prietenia 
mea, deoarece nu pot să-ţi dau altceva. 

— Mercedes, ai dreptate, am să fiu marinar. În locul 
costumului părinţilor noştri, pe care îi dispreţuieşti, o să am 
o beretă de lac, o cămaşă vărgată şi o bluză albastră cu 
ancore pe nasturi. Nu-i aşa că trebuie să fiu astfel îmbrăcat 
pentru a-ţi fi pe plac? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Mercedăs, aruncându-i o 
privire poruncitoare. Ce vrei să spui? Nu te înţeleg. 

— Vreau să spun, Mercedes, că tu eşti aşa aspră şi crudă 
cu mine pentru că aştepţi pe cineva îmbrăcat astfel. Dar cel 
pe care îl aştepţi e nestatornic poate şi, dacă el nu e, este 
marea cu el. 

— Fernand, exclamă Mercedes, te credeam bun şi văd că 
mă înşel. Fernand, ai o inimă rea dacă, din pricina geloziei 
tale, chemi mânia lui Dumnezeu. Ei da, nu mă ascund, îl 
aştept şi îl iubesc pe cel despre care vorbeşti şi, dacă nu se 
mai întoarce. 

— Eu, în loc să învinuiesc nestatornicia pe care o invoci, 
am să spun că a murit, iubindu-mă. 

Tânărul catalan făcu un gest de furie. 

— 'Te înţeleg, Fernand: ai să-i porţi pică pentru că nu te 
iubesc, ai să încrucişezi cuțitul tău catalan cu pumnalul lui. 
Ce-ai să câştigi cu asta? Vei pierde prietenia mea, dacă vei fi 
învins şi vei vedea prietenia mea schimbându-se în ură dacă 
vei fi învingător. Crede-mă, e greşit mijlocul de a căuta 
cearta unui om pentru a plăcea femeii care-l iubeşte. Nu, 
Fernand, nu te lăsa condus de gândurile tale rele. 
Neputând să mă ai ca femeie, te vei mulţumi să mă ai ca 
prietenă şi ca soră. Şi, de altminteri, adăugă ea cu ochii 
tulburaţi, muiaţi în lacrimi. 


— Aşteaptă, aşteaptă, Fernand, ai spus adineauri că marea 
e perfidă şi el a plecat de patru luni. În patru luni au fost 
nenumărate furtuni. 

Fernand rămase neclintit. Nu căuta să şteargă lacrimile 
care se rostogoleau pe obrajii fetei şi totuşi, pentru fiecare 
lacrimă, ar fi dat un pahar din sângele său. Lacrimile 
acestea curgeau însă pentru altul. 

Se ridică, făcu un ocol prin colibă, apoi se opri în faţa ei, cu 
ochi posomorâţi şi cu pumnii crispaţi. 

— Haide, Mercedes, spuse el, răspunde-mi încă o dată: eşti 
într-adevăr hotărâtă? 

— Îl iubesc pe Edmond Dant&s, spuse fata cu răceală şi 
nimeni altul, decât Edmond, va fi soţul meu. 

— Şi ai să-l iubeşti mereu? 

— Cât timp am să trăiesc. 

Fernand plecă fruntea ca un om descurajat, scoase un 
suspin care semăna cu un geamăt, apoi, deodată, ridicându- 
şi fruntea, privi spre Mercedes cu dinţii încleştaţi şi cu 
nările fremătând: 

— Dar dacă a murit? 

— Dacă a murit, am să mor şi eu. 

— Dar dacă te uită? 

— Mercedes! Strigă un glas voios de afară. Mercedes! 

— A, exclamă fata îmbujorându-se de bucurie şi tresăltând 
de dragoste; cum vezi, nu m-a uitat. 

Şi zvâcni spre uşa pe care o deschise, strigând: 

— Aici, Edmond! lată-mă. 

Palid şi înfiorat, Fernand se trase înapoi, aşa cum face un 
călător la vederea unui şarpe şi, întâlnind un scaun, căzu pe 
el. 

Edmond şi Mercedes se îmbrăţişară. Soarele arzător al 
Marsiliei, care pătrundea prin deschizătura uşii, îi învălui 
într-un văl de lumină. La început ei nu văzură nimic din ce-i 
înconjura. O fericire imensă îi izola de lume şi nu-şi vorbeau 
decât prin cuvinte întretăiate, care sunt elanurile unei 
bucurii aşa de vii, încât ele par expresia durerii. 


Deodată Edmond zări figura mohorâtă a lui Fernand care 
se profila în umbră, palidă şi amenințătoare. Printr-o 
mişcare de care nu-şi dădu seama, tânărul catalan ţinea 
mâna pe cuțitul trecut prin cordon. 

— A, iartă-mă, spuse Dantes încruntând la rându-i 
sprâncenele, nu băgasem de seamă că suntem trei. 

Apoi, întorcându-se spre Mercedes: 

— Cine e domnul? Întrebă el. 

— Domnul va fi cel mai bun prieten al tău, Dantes, căci e 
prietenul, vărul, fratele meu: este Fernand, adică omul pe 
care, după tine, Edmond, îl iubesc cel mai mult. Nu-l 
recunoşti? 

— A, ba da! Spuse Edmond. 

Şi, fără s-o lase pe Mercedes, a cărei mână strânsă o ţinea 
într-a sa, întinse cu o mişcare de prietenie mâna cealaltă 
catalanului. 

Dar, departe de a răspunde gestului prietenos, Fernand 
rămase mut şi neclintit ca o statuie. 

Edmond îşi plimbă privirea cercetătoare de la Mercedes, 
tulburată şi tremurândă, la Fernand, sumbru şi 
ameninţător. 

Privirea îl lămuri pe deplin. 

Furia i se urcă la frunte. 

— Nu ştiam că vin cu atâta grabă la tine, Mercedes, ca să 
găsesc aici un duşman. 

— Un duşman? Exclamă Mercedes aruncând o privire 
furioasă vărului ei; un duşman la mine, Edmond? Dacă aş 
crede asta te-aş lua de braţ şi aş pleca la Marsilia, părăsind 
pentru totdeauna casa aceasta. 

Ochii lui Fernand aruncară un fulger. 

— Iar dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, dragul meu 
Edmond, continuă ea cu calmul netulburat care-i dovedea 
lui Fernand că fata citise până în străfundul cugetului lui 
sinistru, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, m-aş urca pe 
Morgion şi m-aş arunca peste stânci cu capul înainte. 

Fernand deveni nespus de palid. 


— Dar te-ai înşelat, Edmond, urmă ea, nu ai nici un 
duşman aici. Nu e decât Fernand, fratele meu, care-ţi va 
strânge mâna ca unui prieten devotat. 

Şi rostind aceste cuvinte, fata îşi aţinti chipul poruncitor 
asupra catalanului care, fascinat parcă de privirea ei, se 
apropie pe îndelete de Edmond şi îi întinse mâna. 

Ura lui, asemeni unui val neputincios, deşi furios, se 
zdrobise în faţa autorităţii pe care femeia o exercita asupră- 
i, 

Dar, de îndată ce atinse mâna lui Edmond, îşi dădu seama 
că a făcut tot ce putea să facă şi se năpusti afară. 

— Oh, exclamă el, alergând ca un smintit cu mâinile la 
frunte, oh, cine o să mă scape de omul ăsta? Vai de mine, 
vai de mine... 

— Hei, catalanule, hei, Fernand, încotro alergi? Se auzi o 
voce. 

Tânărul se opri brusc, privi în juru-i şi-l zări pe Caderousse 
aşezat la masă cu Danglars, sub un umbrar de frunze. 

— Hei, rosti Caderousse, de ce nu vii încoa? Eşti aşa de 
zorit încât n-ai timp să spui bună-ziua prietenilor? 

— Mai cu seamă că ei au o sticlă aproape plină în faţa lor, 
adăugă Danglars. 

Fernand îi privi pe cei doi cu o figură năucă şi nu răspunse 
NIMIC. 

— Pare plouat, spuse Danglars făcându-i semn cu 
genunchiul lui Caderousse. Nu cumva ne-am înşelat şi, 
împotriva aşteptărilor, Dantes o să triumfe? 

— Hei, trebuie să vedem, spuse Caderousse. 

Şi întorcându-se spre tânăr: 

— Ascultă, catalanule, te hotărăşti? Întrebă el. 

Fernand îşi şterse sudoarea care-i şiroia de pe frunte şi 
intră agale sub umbrarul al cărui frunziş îi calmă parcă 
întrucâtva simţurile şi a cărui răcoare făcu bine trupului 
său istovit. 

— Bună ziua, glăsui el. M-aţi chemat, nu-i aşa? 


Şi mai mult căzu decât se aşeză pe unul din scaunele din 
jurul mesei. 

— Te-am chemat pentru că alergai ca un nebun şi mi-a fost 
frică să nu te arunci în mare, spuse râzând Caderousse. Ce 
dracu, omul are prieteni nu numai pentru a le oferi un 
pahar cu vin, dar şi să-i împiedice să bea trei-patru ocale de 
apă. 

Fernand scoase un geamăt, care semăna cu un hohot de 
plâns şi lăsă capul să-i cadă pe pumnii încrucişaţi pe masă. 

— Ascultă, Fernand, vrei să-ţi spun ceva? Reluă 
Caderousse, începând conversaţia cu brutalitatea grosolană 
a oamenilor de rând, care uită, din cauza curiozităţii, de 
orice diplomaţie; ai aerul unui amant plouat. 

Şi-şi însoţi gluma cu un hohot de râs. 

— Eh, răspunse Danglars, un flăcău ca el nu poate să fie 
nenorocit în dragoste. Caderousse, tu îţi baţi joc. 

— Ba nu, glăsui acesta. Ascultă-l cum oftează. Haide, 
haide, Fernand, spuse Caderousse, ridică-ţi nasul şi 
răspunde-ne. Nu e frumos să nu răspunzi unor prieteni 
care te întreabă de sănătate. 

— Sănătatea mea este bună, spuse Fernand, încleştându-şi 
pumnii, dar fără să ridice capul. 

— Ei vezi, Danglars? Declară Caderousse, făcând semn din 
ochi prietenului său, buba e asta: Fernand pe care îl vezi şi 
care e un catalan de ispravă şi bun, unul dintre cei mai buni 
pescari ai Marsiliei, e îndrăgostit de o fată frumoasă cu 
numele de Mercedes. Din nefericire însă, se pare că fata e 
îndrăgostită de secundul „Faraonului”, iar pentru că 
„Faraonul” a intrat chiar astăzi în port, înţelegi... 

— Nu, nu înţeleg, spuse Danglars. 

— Bietul Fernand a fost trimis, desigur, la plimbare, 
continuă Caderousse. 

— Ei, şi? Spuse Fernand, ridicând capul şi privindu-l pe 
Caderousse ca unul care caută pe cine să-şi reverse furia. 
Mercedes nu depinde de nimeni, nu-i aşa şi e liberă să 
iubească pe cine vrea... 


— A, dacă o iei aşa, spuse Caderousse, lucrul se schimbă. 
Eu te credeam un catalan; şi mi se spusese despre catalani 
că ei nu sunt oameni care să se lase înlăturați de un rival. 
Ba se spunea că, mai ales, Fernand e grozav în răzbunarea 
lui. 

Fernand zâmbi cu milă. 

— Un îndrăgostit nu e niciodată grozav, glăsui el. 

— Bietul băiat, reluă Danglars, prefăcându-se că-l 
deplânge pe tânăr din adâncul inimii. Ce vrei? Nu se 
aştepta să-l vadă pe Dantes înapoindu-se aşa, fără de veste. 
Cine ştie, îl credea poate mort sau necredincios. Lucrurile 
astea sunt cu atât mai dureroase, cu cât ne vin deodată. 

— A, nu, în orice caz, spuse Caderousse, care sorbea, 
vorbind şi asupra căruia vinul tare de Malaga începea să-şi 
facă efectul, în orice caz Fernand nu e singurul pe care 
sosirea cu bine a lui Dantes îl supără. Nu e aşa, Danglars? 

— Adevărat, ba aş putea spune c-o să i se înfunde. 

— Dar nu are a face, reluă Caderousse, turnând un pahar 
cu vin lui Fernand şi umplându-l pe-al său pentru a opta sau 
a zecea oară, în timp ce Danglars abia sorbise; n-are a face 
căci, până una alta, el se însoară cu Mercedes, cu frumoasa 
Mercedes: cel puţin pentru asta a venit. 

Danglars îl învălui într-o privire cercetătoare pe tânărul 
asupra căruia cuvintele lui Caderousse cădeau ca plumbul 
topit. 

— Şi pe când nunta? Întrebă el. 

— O, nu e încă făcută, murmură Fernand. 

— Nu, dar se va face, spuse Caderousse, aşa cum e sigur 
că Dantes va fi căpitanul „Faraonului”; adevărat, Danglars? 

Danglars tresări la această neaşteptată înţepătură şi se 
întoarse spre Caderousse, al cărui chip îl examină la rându- 
i, ca să vadă dacă lovitura era premeditată; nu citi însă 
decât invidia pe figura aproape prostită de beţie. 

— Haide, spuse el, umplând paharele, să bem pentru 
căpitanul Edmond Dantes, soţul frumoasei catalane. 


Caderousse duse paharul la gură, cu o mână îngreuiată, şi- 
l înghiţi dintr-o sorbitură. Fernand îl luă pe al său şi-l sparse 
de pământ. 

— He-he-he, spuse Caderousse, dar ce zăresc colo pe 
dâmb, spre catalani? Ia uită-te tu, Fernand, că ai vederea 
mai bună decât mine; mi se pare că încep să văd tulbure şi 
ştii că vinul este înşelător; parcă ar fi doi amanți care merg 
unul lângă altul, mână în mână. Dumnezeu să mă ierte, ei 
nu bănuiesc că-i vedem. Uite-i cum se îmbrăţişează. 

Danglars nu scăpă nimic din zbuciumul lui Fernand, al 
cărui chip se descompunea văzând cu ochii. 

— Domnule Fernand, îi cunoşti? Spuse el. 

— Da, răspunse acesta cu glas înăbuşit. E domnul Edmond 
şi domnişoara Mercedes. 

— Ei, vezi, spuse Caderousse. Şi eu care nu-i recunoşteam. 
Hei, Dantes, hei, fată frumoasă, veniţi încoa puţin şi spuneţi- 
ne pe când nunta, căci domnul Fernand, care e un 
încăpățânat, nu vrea să ne spună. 

— Nu ai de gând să taci? Glăsui Danglars prefăcându-se că 
îl reţine pe Caderousse care, cu îndărătnicia beţivilor, se 
pleca afară din umbrar. Vezi-ţi de treabă şi lasă-i pe 
îndrăgostiţi să se iubească-n pace. Priveşte-l pe domnul 
Fernand şi ia pildă; el e mai cu judecată. 

Poate că, îmboldit de Danglars, ca taurul de toreador, 
Fernand s-ar fi năpustit în cele din urmă, căci se şi ridicase, 
părând că se încordează spre a se năpusti asupra rivalului; 
dar, zglobie şi dreaptă, Mercedes îşi înălţă capul frumos, iar 
privirea ei limpede străluci. Fernand îşi aduse aminte de 
ameninţarea ei că va muri dacă Edmond moare şi recăzu 
descurajat pe scaun. 

Danglars se uită pe rând la amândoi: unul prostit de beţie, 
altul stăpânit de iubire. 

— Nu m-aleg cu nimic de pe urma acestor nătărăi, 
murmură el, mi-e că stau între un beţiv şi un fricos: un 
invidios care se ameţeşte cu vin, în timp ce ar trebui să se 
îmbete cu fiere; un mare nătărău, căruia i s-a luat amanta 


de sub nas şi care se mulţumeşte să plângă şi să se plângă 
ca un copil. Şi totuşi el are ochi învăpăiaţi ca spaniolii, 
sicilienii şi calabrezii, ca-re se răzbună aşa de bine; are 
pumni să strivească un cap de bou, la fel de uşor ca ghioaga 
unui măcelar. Hotărât, destinul lui Edmond e mai puternic. 
EI se va însura cu fata frumoasă, va fi căpitan şi îşi va bate 
joc de noi; dacă nu cumva... Un zâmbet hidos se schiţă pe 
buzele lui Danglars... Dacă nu cumva mă amestec şi eu, 
adăugă el. 

— Hei, continua să strige Caderousse ridicându-se pe 
jumătate şi cu pumnii pe masă. Hei, Edmond, nu-ţi vezi 
prietenii, ori eşti de pe acum prea mândru ca să le mai 
vorbeşti? 

— Nu, dragă Caderousse, răspunse Dantes, nu sunt 
mândru, dar sunt fericit şi fericirea îmi pare că orbeşte mai 
mult decât trufia. 

— Bravo, asta-i o explicaţie, spuse Caderousse. Bună ziua, 
doamnă Dantes. 

Mercedes salută cu gravitate. 

— Nu mă cheamă încă aşa, glăsui ea, iar în ţara mea se 
spune că aduce nenoroc numirea fetelor cu numele 
logodnicului lor înainte ca logodnicul să le fie soţ. Spune-mi, 
te rog, Mercedes. 

— Iartă-l pe bunul vecin Caderousse, spuse Dantes; s-a 
înşelat cu foarte puţin... 

— Va să zică nunta are loc în curând, domnule Dantes? 
Întrebă Danglars salutându-i pe tineri. 

— Cât mai curând cu putinţă, domnule Danglars; astăzi 
logodna, la papa Dantes şi mâine sau poimâine, cel mai 
târziu, ospăţul de logodnă, aici la Reserve. Nădăjduiesc ca 
prietenii să fie de faţă, ceea ce înseamnă că dumneata eşti 
invitat, domnule Danglars, ceea ce înseamnă că şi tu eşti, 
Caderousse. 

— Şi Fernand, spuse Caderousse, cu un râs cleios. Este şi 
Fernand poftit? 


— Fratele soţiei mele este fratele meu, spuse Edmond şi 
ne-ar părea nespus de rău, lui Mercedes şi mie, dacă l-am 
vedea îndepărtându-se de noi într-un astfel de moment. 

Fernand deschise gura să răspundă, dar glasul se stinse în 
gâtlej şi nu putu să articuleze un sunet. 

— Astăzi logodna, mâine sau poimâine ospăţul... Drace, 
eşti tare grăbit, căpitane! 

— Danglars, reluă Edmond zâmbind, am să-ţi spun cum i-a 
spus Mercedes adineaori lui Caderousse: Nu-mi da titlul 
care nu mi se cuvine încă, fiindcă asta ar putea să-mi poarte 
nenoroc. 

— lartă-mă, răspunse Danglars; spuneam doar că pari 
tare grăbit. Ce naiba, avem timp: „Faraonul” nu porneşte 
pe mare până în trei luni. 

— Oamenii sunt totdeauna grăbiţi să fie fericiţi, domnule 
Danglars, căci, când ai suferit îndelung, îţi vine greu să 
crezi în fericire. Dar nu numai egoismul mă îndeamnă la 
asta; trebuie să mă duc la Paris. 

— A, la Paris? Şi te duci pentru prima oară acolo, Dantes? 

— Da. 

— Ai treabă? 

— Nu pentru mine: un comision al bietului nostru căpitan 
Leclere; înţelegi, Danglars, e ceva sfânt. Dealtfel, fii pe 
pace, n-o să zăbovesc, decât timpul pentru dus şi întors. 

— Da, da, înţeleg, rosti cu glas tare Danglars. Apoi pentru 
sine: „La Paris ca să predea, nici vorbă, la adresă, 
scrisoarea pe care i-a dat-o marele mareşal. Drace, 
scrisoarea asta mă face să mă gândesc la o idee, o idee 
admirabilă. A, Dantes, prietene, tu nu eşti încă trecut în 
registrul «Faraonului» sub numărul 1”. 

Apoi, întorcându-se spre Edmond care se depărta: 

— Călătorie bună! Îi strigă el. 

— Mulţumesc, răspunse Edmond, întorcând capul şi 
însoţind mişcarea cu un gest prietenos. 

Apoi, cei doi îndrăgostiţi îşi continuară drumul calmi şi 
voioşi, ca doi aleşi care urcă spre cer. 


Capitolul IV Complot. 

Danglars urmări din ochi pe Edmond şi pe Mercedes până 
când dispărură înapoia unui unghi al fortului Saint-Nicolas, 
apoi, întorcând capul, îl zări pe Fernand care recăzuse, 
palid şi înfiorat, pe scaun, în timp ce Caderousse îngăima 
cuvintele unui cântec de chef. 

— Dragă domnule, spuse Danglars, adresându-i-se lui 
Fernand, căsătoria asta nu-mi face impresia că bucură pe 
toată lumea. 

— Mă scoate din sărite, spuse Fernand. 

— O iubeai va să zică pe Mercedes? 

— O adoram. 

— De mult? 

— De când ne cunoaştem, am iubit-o întotdeauna. 

— Şi stai aici, smulgându-ţi părul, în loc să cauţi leacul? Ce 
dracu, nu credeam că se poartă aşa oamenii din neamul 
dumitale. 

— Ce vrei să fac? Întrebă Fernand. 

— Eu ştiu? Parcă e treaba mea? Nu eu sunt îndrăgostit de 
domnişoara Mercedes, ci dumneata. Caută, spune 
Evanghelia şi vei găsi. 

— Găsisem. 

— Ce? 

— Vroiam să-l înjunghii pe om, dar femeia mi-a spus că, 
dacă i se întâmplă o nenorocire logodnicului ei, îşi pune 
capăt zilelor. 

— Eh, lucrurile astea se spun, dar nu se fac! 

— Nu o cunoşti pe Mercedes, domnule: din moment ce a 
spus, aşa va face. 

— Nătărăule, murmură Danglars; ce-mi pasă mie că ea se 
omoară sau nu; totul e ca Dantes să nu fie căpitan. 

— Iar mai înainte ca Mercedes să moară, urmă Fernand cu 
nestrămutată hotărâre, voi muri eu. 

— Asta dragoste, nu glumă, spuse Caderousse cu vorba tot 
mai împleticită. 


— Haide, spuse Danglars, îmi faci impresia unui băiat 
drăguţ şi dracu' să mă ia, aş vrea să te scot din încurcătură; 
dar... 

— Zii înainte, spuse Caderousse, haide. 

— Dragul meu, reluă Danglars, tu eşti pe trei sferturi beat: 
mântuieşte sticla şi-o să fii gata. Bea şi nu te amesteca în ce 
facem noi. Pentru ceea ce facem, e nevoie de minte 
limpede. 

— Eu, beat? Spuse Caderousse. Haida, de! Aş putea să mai 
beau încă patru sticle de-astea de ale tale, care nu sunt mai 
mari decât sticlele de apă de Colonie. Tată Pamphile, adu 
vin. 

În sprijinul spuselor sale, Caderousse bătu cu paharul în 
masă. 

— Ce spuneai, domnule? Reluă Fernand, aşteptând cu 
încordare urmarea frazei întrerupte. 

— Ce spuneam? Nu-mi mai aduc aminte. Beţivul de 
Caderousse m-a făcut să-mi pierd şirul gândurilor. 

— Beţiv? Treaba mea; cu atât mai rău pentru cei care se 
tem de vin. Înseamnă că ei au vreun gând rău şi li-i teamă 
că vinul o să-i trădeze. 

Caderousse începu să cânte ultimele două versuri ale unui 
cântec foarte la modă pe vremea aceea: 

Toţi oamenii răi sunt băutori de apă. 

Dovedegşte asta potopul. 

— Spuneai, domnule, reluă Fernand, că ai vrea să mă scoţi 
din încurcătură. Adăugai însă... 

— Da, dar adăugam că, pentru a te scoate din încurcătură, 
este de ajuns ca Dantes să nu se însoare cu fata pe care o 
iubeşti şi cred că nunta poate foarte bine să nu mai aibă loc 
fără ca Dantes să moară. 

— Numai moartea îi va despărţi, spuse Fernand. 

— Judeci ca o scoică, prietene, glăsui Caderousse. Uite, 
Danglars, care e un pişicher, un viclean, un grec, îţi va 
dovedi că te înşeli. Dovedeşte-i, Danglars. Am garantat 
pentru tine. Spune-i că nu e nevoie ca Dantes să moară; de 


altminteri, ar fi păcat să moară. E un băiat bun şi ţin la el. 
În sănătatea ta, Dantes! 

Fernand se ridică mânios. 

— Lasă-l să spună, glăsui Danglars, ţinându-l pe tânăr; de 
altminteri, oricât de beat ar fi, nu greşeşte prea mult. 
Absența desparte tot aşa de bine ca moartea. Închipuie-ţi că 
între Edmond şi Mercedes s-ar afla zidurile unei închisori; 
ele îi vor despărţi tot atât de mult ca şi cum între ei s-ar afla 
lespedea unui mormânt. 

— Da, dar din închisoare poţi ieşi, spuse Caderousse, care 
ţinea să-şi spună părerea, deşi avea mintea înceţoşată. lar 
când ai ieşit din închisoare şi te cheamă Edmond Dantes, te 
răzbuni. 

— Ce-are a face? Murmură Fernand. 

— Şi, în definitiv, de ce l-ar întemniţa pe Dantes? Reluă 
Caderousse. N-a furat, n-a asasinat. 

— Taci, glăsui Danglars. 

— Nu vreau să tac, spuse Caderousse. Vreau să mi se 
spună de ce să fie întemnițat Dantes. Mie mi-e drag Dantes. 
În sănătatea ta, Dantes! 

Şi dădu pe gât încă un pahar cu vin. 

Danglars urmări în ochii stinşi ai croitorului progresele 
beţiei şi, întorcându-se spre Fernand, îi zise: 

— Înţelegi, aşadar, glăsui el, că nu este nevoie să-l ucizi. 

— Nu, desigur, dacă, precum spuneai dumneata adineauri, 
am putea face ca Dantes să fie arestat. Dar ce mijloc vei 
folosi? 

— Căutând cu luare aminte, am putea să găsim unul, 
spuse Danglars. Dar, continuă el, pentru ce dracu' mă 
amestec eu? Ce-mi pasă mie? 

— Nu ştiu dacă îţi pasă, spuse Fernand, prinzându-l de 
braţ; ceea ce ştiu însă, e că aiun motiv special de ură 
contra lui Dantes: cine urăşte nu se înşeală asupra 
simţămintelor altora. 

— Eu, motive de ură în contra lui Dantes? Pe cinstea mea, 
niciunul. Te-am văzut nenorocit şi m-a interesat nenorocirea 


dumitale, atâta tot. Dacă crezi că fac asta pentru mine, 
atunci adio, scumpe prietene; ieşi din încurcătură cum te 
pricepi. 

Danglars se prefăcu că se ridică. 

— Nu, spuse Fernand, reţinându-l, rămâi. La urma urmei 
puţin îmi pasă dacă îi porţi pică lui Dantes sau nu. Eu îi 
port, recunosc cu tărie. Găseşte mijlocul şi-l execut, numai 
să nu fie vorba de moarte de om, căci Mercedes a spus că 
se omoară dacă ar fi omorât Dantes. 

Caderousse, care îşi lăsase capul pe masă, ridică fruntea, 
uitându-se la Fernand şi la Danglars cu ochi îngreuiaţi, 
buimaci: 

— Să-l omoare pe Dantes? Glăsui el. Cine spune să-l 
omoare pe Dantes? Eu nu vreau să-l omoare. E prietenul 
meu. S-a oferit azi dimineaţă să-şi împartă banii cu mine, 
aşa cum şi eu i-am împărţit cu el; nu vreau să-l omoare pe 
Dantes. 

— Dar cine-ţi spuse că-l omoară, nătărăule? Reluă 
Danglars. E vorba doar de o glumă. Bea în sănătatea lui, 
adăugă el umplând paharul lui Caderousse şi lasă-ne în 
pace. 

— Da, da, în sănătatea lui Dantes, spuse Caderousse, 
deşertând paharul. În sănătatea lui. În sănătatea lui... 

— Şi mijlocul? Spuse Fernand. 

— Cum, încă nu l-ai găsit? 

— Nu, dumneata ţi-ai asumat sarcina asta. 

— Adevărat, reluă Danglars, francezii au asupra 
spaniolilor superioritatea că spaniolii rumegă şi francezii 
inventează. 

— Atunci inventează, spuse Fernand cu nerăbdare. 

— Chelner, glăsui Danglars, o pană, cerneală şi hârtie! 

— O pană, cerneală şi hârtie, murmură Fernand. 

— Da, eu sunt agent contabil: pana, cerneala şi hârtia sunt 
instrumentele mele; iar fără instrumente, nu ştiu să fac 
NIMIC. 

— O pană, cerneală şi hârtie, strigă la rândul său Fernand. 


— Aveţi aici pe masă ceea ce doriţi, spuse chelnerul, 
arătând obiectele cerute. 

— Atunci dă-ni-le. 

Chelnerul luă hârtia, cerneala şi pana, depunându-le pe 
masa de sub umbrar. 

— Când te gândeşti, spuse Caderousse, lăsându-şi mâna 
pe hârtie, că poţi, cu astea, să ucizi un om mai sigur decât 
dacă l-ai aştepta în întunericul unei păduri pentru a-l 
asasina. Mie mi-a fost totdeauna mai mult frică de o pană, 
de o sticlă cu cerneală şi de o foaie de hârtie, decât de o 
spadă sau de un pistol. 

— Afurisitul nu este încă aşa de beat cum pare, spuse 
Danglars. Fernand, toarnă-i de băut. 

Fernand umplu paharul lui Caderousse, iar acesta, un 
veritabil băutor, luă mâna de pe hârtie şi o duse la pahar. 

Catalanul urmări mişcarea până când, aproape învins de 
noul atac, Caderousse lăsă paharul, sau, mai bine zis, îi 
dădu drumul pe masă. 

— Ei, reluă catalanul, văzând că ultimul rest al minţii lui 
Caderousse începea să dispară sub efectul paharului cu vin. 

— Aşadar, îţi spuneam, reluă Danglars, că dacă, după o 
călătorie ca aceasta făcută de Dantes şi în care ela ajuns la 
Neapole şi pe insula Elba, cineva l-ar denunța procurorului 
ca agent bonapartist... 

— Îl voi denunța eu, spuse flăcăul cu însufleţire. 

— Bine, dar în acest caz eşti pus să iscăleşti declaraţia, eşti 
confruntat cu cel pe care l-ai denunţat: eu îţi ofer mijloace 
să-ţi susţii acuzaţia; dar Dantes nu poate să rămână la 
nesfârşit în închisoare; într-o zi sau alta el va ieşi, iar atunci 
va fi vai de cel care l-a băgat. 

— Eu nu cer decât un lucru, spuse Fernand: să vină şi să- 
mi caute pricină. 

— Da şi Mercedes? Mercedes, care te urăşte dacă ai 
cuteza să zgârii epiderma adoratului ei Edmond? 

— Într-adevăr, spuse Fernand. 


— Nu, nu, reluă Danglars, dacă te hotărăşti la asta, ar fi 
bine să iei, aşa cum iau eu, pana, s-o moi în cerneală şi să 
scrii cu stânga, pentru ca scrisul să nu fie recunoscut, un 
mic denunţ conceput astfel: 

Şi, întărindu-şi cuvintele cu fapta, Danglars scrise cu 
stânga, cu un scris răsturnat, fără nici o asemănare cu 
scrierea sa obişnuită, următoarele rânduri pe care le dădu 
lui Fernand şi pe care Fernand le citi încet: 


„Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al 
tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantes, 
secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, 
după ce s-a oprit la Neapole şi la Porto-Ferrajo, i-au fost 
încredințate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi 
de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist 
din Paris. 

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci 
scrisoarea se va găsi sau la el, sau la părintele său, sau în 
cabina sa de pe bordul «Faraonului» ,. 

— Aşa, continuă Danglars. În felul acesta răzbunarea 
dumitale va fi deplină, căci în nici un chip ea nu va putea să 
se întoarcă asupră-ţi, iar lucrurile vor merge de la sine. Nu- 
ţi rămâne decât să îndoi scrisoarea cum fac eu şi să scrii pe 
ea: „Domnului procuror regal”. 

Şi Danglars scrise adresa, parcă în joacă. 

— Da, totul e gata, exclamă Caderousse care, cu ultima 
sforţare a minţii, urmărise lectura şi înţelegea instinctiv 
nenorocirile ce ar decurge dintr-un atare denunţ; da, totul 
e gata: atât numai că va fi o infamie. 

Şi întinse braţul să apuce scrisoarea. 

— Nu, ceea ce spun şi fac este o glumă, glăsui Danglars, 
îndepărtând scrisoarea; iar primul căruia i-ar părea rău săi 
se întâmple ceva rău lui Dantes, bunului Dantes, aş fi eu. De 
aceea, uite... 

Luă scrisoarea, o mototoli şi o aruncă într-un colţ al 
umbrarului. 


— Aşa da, spuse Caderousse. Dantes mi-e prieten şi nu 
vreau să i se facă rău. 

— Ei, cine dracu' se gândeşte să-i facă rău? Nici eu, nici 
Fernand, spuse Danglars, ridicându-se şi privindu-l pe 
tânărul care rămăsese pe scaun, dar a cărui privire piezişă 
aţintea hârtia denunţătoare, zvârlită într-un colţ. 

— În cazul acesta să ni se dea vin, rosti Caderousse. Vreau 
să beau în sănătatea lui Edmond şi a frumoasei Mercedes. 

— Ai băut prea mult până acum, beţivule, spuse Danglars, 
iar dacă continui, o să fii nevoit să le culci aici, căci n-o să te 
mai poţi ţine pe picioare. 

— Eu, spuse Caderousse, ridicându-se cu înfumurarea 
omului beat; eu să nu mă pot ţine pe picioare? Fac 
prinsoare că mă urc în clopotniţa de la Accoules, ba chiar 
fără să mă clatin. 

— Bine, spuse Danglars, fac prinsoare, dar pentru mâine. 
Astăzi e vremea să ne întoarcem. Dă-mi braţul şi să plecăm. 
— Plecăm, spuse Caderousse, dar n-am nevoie de braţul 

tău. Vii, Fernand? Vii cu noi la Marsilia? 

— Nu, spuse Fernand, eu mă întorc la Catalani. 

— Faci rău, vino cu noi la Marsilia. 

— N-am nevoie de Marsilia şi nu vreau să mă duc. 

— Cum ai spus? Nu vrei? Ei bine, te priveşte. Libertate 
pentru toată lumea! Vino, Danglars şi să-l lăsăm pe domnul 
să se întoarcă la Catalani, dacă aşa pofteşte. 

Danglars profită de acel moment de bunăvoință din partea 
lui Caderousse, pentru a-l îndrepta spre Marsilia; dar, 
pentru a-i deschide un drum mai scurt şi mai uşor lui 
Fernand, în loc să se înapoieze pe cheiul Rive-Neuve, se 
înapoie prin poarta Saint-Victor. Caderousse îl urmă, 
bălăbănindu-se la braţul lui. 

După vreo douăzeci de paşi, Danglars întoarse capul şi-l 
văzu pe Fernand aruncându-se asupra hârtiei pe care o 
băgă în buzunar, apoi, năpustindu-se de sub umbrar, 
tânărul o apucă spre Pillon. 


— Ei, ce face? Spuse Caderousse. Ne-a minţit: a zis că se 
duce la Catalani şi merge la oraş. Hei, Fernand, te înşeli, 
băiete. 

— Tu eşti cel care vede tulbure, spuse Danglars; el merge 
drept pe drumul Vieilles-Infirmeries. 

— Într-adevăr, spuse Caderousse, aş fi jurat că o ia la 
dreapta. Hotărât lucru, vinul e un amăgitor. 

— Haide-haide, murmură Danglars, cred că acum lucrul 
este bine pornit şi că nu mai trebuie decât să fie lăsat să 
meargă singur. 

Capitolul V Ospăţul de logodnă. 

A doua zi a fost o vreme frumoasă. Soarele se înălța pur şi 
strălucitor, iar primele raze, de un roşu purpuriu, bălţau cu 
rubinele lor vârfurile spumoase ale valurilor. 

Ospăţul fusese pregătit la etajul întâi al aceluiaşi local 
„Reserve”, cu al cărui umbrar am făcut cunoştinţă. O sală 
mare, luminată de cinci sau şase ferestre, deasupra cărora 
(să explice fenomenul, cine va putea!) era scris numele câte 
unuia din marile oraşe ale Franţei. 

De-a lungul ferestrelor trona o balustradă de lemn, aşa 
cum de lemn era întreaga clădire. 

Deşi ospăţul nu fusese anunţat decât pentru amiază, încă 
de la ceasurile unsprezece balustrada era plină de 
persoane nerăbdătoare: marinarii privilegiați de pe 
„Faraon” şi câţiva soldaţi, prieteni cu Dantes. În cinstea 
logodnicilor îmbrăcaseră toţi cele mai frumoase veşminte. 
Se zvonea, printre viitorii comeseni, că armatorii 
„Faraonului” vor cinsti cu prezenţa lor ospăţul secundului. 
Cinstea acordată lui Dantes li se părea aşa de mare, încât 
nimeni nu cuteza să creadă. 

Totuşi, sosind cu Caderousse, Danglars confirmă la rândul 
său ştirea. Îl văzuse de dimineaţă pe domnul Morrel, iar 
domnul Morrel îi spusese că va veni la „Reserve” la masă. 

Într-adevăr, o clipă după ei, domnul Morrel apăru în sală şi 
fu salutat de mateloţii „Faraonului” cu aplauze unanime. 
Prezenţa armatorului era pentru ei confirmarea zvonului 


care circula că Dantes va fi numit căpitan, iar fiindcă 
Dantes era foarte iubit pe vas, oamenii îi mulţumeau astfel 
armatorului pentru că, întâmplător, o dată cu alegerea lui 
era în armonie cu dorinţele lor. De îndată ce domnul Morrel 
intră, Danglars şi Caderousse fură trimişi după logodnic: 
misiunea lor era să-l înştiinţeze de sosirea importantului 
personaj, a cărei vedere produsese o senzaţie aşa de vie şi 
să-i spună să se grăbească. 

Danglars şi Caderousse porniră în goană, dar nu făcură o 
sută de paşi când, în dreptul prăvăliei de pulbere, zăriră 
micul grup venind. El se compunea din patru fete, prietene 
cu Mercedes, catalane ca şi ea, care o însoțeau pe 
logodnica ţinută de braţ de Edmond. Lângă viitoarea 
mireasă mergea bătrânul Dantes, iar în urma lor venea 
Fernand, cu zâmbetul lui rău. 

Nici Mercedes, nici Edmond, nu vedeau zâmbetul hain al 
lui Fernand. Bieţii copii erau aşa de fericiţi, încât nu se 
vedeau decât pe ei şi cerul limpede, frumos, care îi 
binecuvânta. 

Danglars şi Caderousse se achitară de misiunea lor de 
ambasadori; apoi, după ce schimbară o strângere de mână 
viguroasă şi prietenească cu Edmond, plecară, Danglars 
luând loc lângă Fernand, Caderousse aşezându-se lângă 
bătrânul Dantes, centrul atenţiei generale. 

Bătrânul era îmbrăcat cu haina lui frumoasă de tafta, 
împodobită cu nasturi mari de oţel. Picioarele-i şubrede, 
dar nervoase, erau strânse în frumoşi ciorapi de bumbac, 
care miroseau de la o leghe a contrabandă englezească. De 
pălăria lui cu trei colţuri atârna un şuvoi de panglici albe şi 
albastre. Se sprijinea într-un toiag de lemn, încovoiat la 
capăt ca un pedum (2) antic. Părea unul dintre fanţii care 
îşi dădeau aere în 1796, în grădinile redeschise din nou ale 
Luxemburgului şi Tuileriilor. 

Lângă el, am spus, se furişase Caderousse, Caderousse pe 
care nădejdea unui ospăț bun îl împăcase cu familia Dantes, 
Caderousse căruia îi rămăsese în memorie o amintire vagă 


a întâmplărilor din ajun, aşa cum, trezindu-te dimineaţa, 
găseşti în minte umbra visului pe care l-ai avut în somn. 

Apropiindu-se de Fernand, Danglars aruncase asupra 
îndrăgostitului înciudat o privire adâncă. Mergând în urma 
viitorilor soţi, uitat cu totul de Mercedes care, în egoismul 
juvenil şi fermecător al iubirii, nu avea ochi decât pentru 
Edmond - Fernand era când palid, când îmbujorat de 
fierbinţeli subite, care dispăreau făcând de fiecare dată loc 
unei palori sporite. Din când în când el privea spre Marsilia 
şi, atunci, un tremur nervos, involuntar, îi înfiora 
mădularele. Fernand părea că aşteaptă sau cel puţin 
prevede un mare eveniment. 

Dantes era îmbrăcat simplu. Aparţinând marinei 
comerciale, el avea un costum care nu era nici uniformă 
militară nici costum civil; iar în veşmântul acesta, 
înfăţişarea lui simpatică, pe care o sporeau şi mai mult 
bucuria şi frumuseţea logodnicei, era desăvârşită. 

Mercedes era frumoasă ca una din acele grecoaice din 
Cipru sau din Kios, cu ochi de abanos şi buze de mărgean. 
Mergea cu pasul liber şi uşor al arlezienelor şi andaluzelor. 
Poate că o fată de la oraş ar fi încercat să-şi tăinuiască 
bucuria sub un voal sau cel puţin sub catifeaua pleoapelor, 
Mercedes zâmbea însă şi-i privea pe cei din preajma ei, iar 
zâmbetul şi privirea spuneau tot aşa de sincer cum ar fi 
putut spune aceste cuvinte: dacă-mi sunteţi prieteni, 
bucuraţi-vă împreună cu mine căci, zău, sunt tare fericită! 

De îndată ce logodnicii şi însoțitorii lor ajunseră în faţa 
Reservei, domnul Morrel cobori şi înaintă în întâmpinarea 
lor, urmat de mateloţi şi de soldaţii cu care stătuse până 
atunci de vorbă şi cărora le reînnoise făgăduiala făcută lui 
Dantes, că acesta va urma căpitanului Leclere. Văzându-l 
venind, Edmond părăsi braţul logodnicei şi îl trecu pe sub al 
domnului Morrel. Armatorul şi fata dădură atunci exemplu, 
urcând cei dintâi scara de lemn care ducea la camera unde 
ospăţul era servit şi care scârţâi cinci minute sub paşii greoi 
ai comesenilor. 


— Tată, spuse Mercedes, oprindu-se la mijlocul mesei, te 
rog să stai la dreapta mea; la stânga îl voi pune pe cel care 
mi-a fost ca un frate, glăsui ea cu o blândeţe care pătrunse 
în străfundul inimii lui Fernand ca o lovitură de pumnal. 

Buzele lui deveniră livide, iar sub tenul bronzat al feţei, 
sângele fu văzut încă o dată retrăgându-se puţin câte puţin 
pentru a năvăli la inimă. 

Între timp Dantes executase aceeaşi manevră; la dreapta îl 
pusese pe domnul Morrel, la stânga pe Danglars, apoi, cu 
mâna, făcuse fiecăruia semn să se aşeze după voie. 

Începură să circule în jurul mesei cârnaţi de Arles, cu 
carnea bună şi cu aromă accentuată, langustele cu 
carapacea strălucitoare, ursinii, care seamănă cu castanele 
înconjurate de învelişul lor înţepător; scoicile, care au 
pretenţia să înlocuiască, prin superioritatea lor, pentru 
mâncăcioşii de la Sud, stridiile de la Nord; în sfârşit, toate 
acele bunătăţi pe care valul le rostogoleşte pe ţărmul 
nisipos şi cărora pescari recunoscători, le spun, sub numele 
generic, fructe de mare. 

— Ce tăcere! Spuse bătrânul, gustând un pahar cu vin 
gălbui ca topazul pe care bătrânul Pamphile în persoană îl 
adusese dinaintea fetei. Şi când te gândeşti că sunt aci 
treizeci de persoane care nu vor altceva decât să râdă... 

— Ei, un soţ nu e totdeauna vesel! Spuse Caderousse. 

— Adevărul e, glăsui Dantes, că în acest moment sunt prea 
fericit, ca să fiu vesel. Dacă înţelegi astfel, vecine, ai 
dreptate. Bucuria produce uneori un efect ciudat: ea 
gâtuieşte ca şi durerea. 

Danglars îl observă pe Fernand, a cărui natură 
impresionabilă absorbea şi alunga fiecare emoție. 

— Nu cumva, spuse el, ţi-e teamă de ceva? Mi se pare, din 
contră, că totul merge precum doreşti. 

— Tocmai asta mă înspăimântă, spuse Dantes; mie îmi 
pare că omul nu e făcut să fie fericit cu atâta uşurinţă. 
Fericirea e ca palatele acelea din insulele vrăjite, cu porţile 
păzite de balauri. Trebuie să lupţi pentru a o cuceri, iar eu, 


la drept vorbind, nu ştiu cu ce am meritat fericirea de a fi 
soţul lui Mercedes. 

— Soţul, soţul, spuse Caderousse, râzând. Căpitane, nu 
încă; încearcă de fă pe soţul şi ai să vezi cum vei fi primit. 

Mercedes roşi. 

Fernand se frământa pe scaun, tresărea la cel mai 
neînsemnat zgomot, şi, din când în când, ştergea 
broboanele mari de sudoare care străluceau pe fruntea lui, 
asemeni primilor stropi ai unei ploi cu furtună. 

— Pe legea mea, spuse Dantes, nu mă face să mă contrazic 
pentru aşa de puţin lucru, vecine Caderousse. Mercedes nu 
e încă soţia mea, este adevărat... (scoase ceasul), dar peste 
un ceas şi jumătate va fi. 

Toată lumea scoase un strigăt de surpriză, afară de 
bătrânul Dantes, al cărui râs larg îi arăta dinţii încă frumoşi. 
Mercedes zâmbi şi nu mai roşi. Fernand apucă, cu o 
mişcare convulsivă, mânerul cuţitului. 

— Peste un ceas? Spuse Danglars, îngălbenindu-se şi el. 
Dar cum? 

— Da, prieteni, răspunse Dantes, graţie creditului 
domnului Morrel, omul căruia, după tatăl meu, îi sunt cel 
mai îndatorat, toate greutăţile au fost înlăturate. Am achitat 
strigările, iar la orele două şi jumătate primarul din Marsilia 
ne aşteaptă la primărie. lar pentru că ora unu şi un sfert a 
sunat, nu cred că mă înşel prea mult spunând că, peste un 
ceas şi treizeci de minute, Mercedes se va numi doamna 
Dantes. 

Fernand închise ochii. Un nor de foc părea că-i arde 
pleoapele. Se sprijini de masă să nu cadă şi, în ciuda 
sforţărilor sale, nu-şi putu stăpâni un geamăt surd, care se 
pierdu în hărmălaia râsetelor şi felicitărilor adunării. 

— Ce spuneţi? Nu e bine aşa? Glăsui bătrânul Dantes. 
Înseamnă asta pierdere de timp? Ieri dimineaţă a sosit, 
astăzi la trei însurat. 

— Dar celelalte formalităţi? Obiectă cu sfială Danglars. 
Contractul, actele? 


— Contractul este gata, spuse Dantes râzând. Mercedes 
nu are nimic, eu la fel. Ne căsătorim sub regimul 
comunităţii, atâta lot. Actul n-a durat mult şi n-o să coste 
scump. 

Gluma stârni o nouă explozie de bucurie şi de aplauze. 

— Aşadar, ceea ce noi luam drept ospăț de logodnă, spuse 
Danglars, e ospăț de nuntă? 

— Nu, glăsui Dantes; fiţi pe pace, n-o să pierdeţi nimic. 
Mâine dimineaţă plec la Paris. Patru zile dusul, patru zile 
întorsul, o zi ca să îndeplinesc comisionul cu care sunt 
însărcinat, iar la 1 martie mă înapoiez. Prin urmare, la două 
martie, adevăratul ospăț de nuntă. 

Perspectiva unui nou festin spori ilaritatea în aşa măsură, 
încât bătrânul Dantes care, la începutul mesei, se plângea 
de prea multă tăcere, făcea acum, în toiul conversaţiei 
generale, sforţări zadarnice pentru a-şi plasa urările de 
prosperitate la adresa viitorilor soţi. 

Dantes ghici gândul părintelui său şi îi răspunse printr-un 
zâmbet plin de iubire. Mercedes începu să privească ceasul 
din sală şi îi făcu lui Edmond un semn tainic. 

În jurul mesei trona veselia aceea zgomotoasă şi acea 
libertate care însoțesc la oamenii simpli sfârşitul 
prânzurilor. Cei nemulţumiţi de locul lor se sculaseră de la 
masă şi îşi căutară alţi vecini. Toată lumea începea să 
vorbească în acelaşi timp şi nu se mai sinchisea nimeni să 
răspundă vorbelor interlocutorului, ci gândurilor proprii. 

Paloarea lui Fernand trecuse aproape pe obrajii lui 
Danglars. În ce-l priveşte pe Fernand, el părea că nu mai 
trăieşte, oferind imaginea unui osândit la loc de pârjol. Se 
ridicase printre cei dintâi şi se plimba în lung şi-n lat prin 
sală, încercând să-şi izoleze urechea de zgomotul 
cântecelor şi de ciocnitul paharelor. 

Caderousse se apropie de el în momentul când Danglars, 
pe care părea că-l ocoleşte, îl ajunsese într-un ungher al 
sălii. 


— La drept vorbind, spuse Caderousse, căruia atenţiile lui 
Dantes şi mai cu seamă vinul bun al bătrânului Pamphile îi 
alungaseră toate rămăşiţele urii, ai cărei germeni fuseseră 
zvârliţi în sufletul său de norocul neaşteptat al lui Dantes, la 
drept vorbind Dantes e băiat drăguţ; iar când îl văd lângă 
logodnica lui, îmi spun că ar fi fost păcat să-i faceţi gluma 
proastă pe care o puneaţi ieri la cale. 

— Bine, glăsui Danglars, dar ai văzut că chestia n-a avut 
urmare. Bietul domn Fernand era aşa de tulburat, încât îmi 
trezise la început milă. Din moment însă ce el s-a resemnat 
până la a deveni cavalerul de onoare al rivalului său, nu se 
mai poate spune nimic. 

Caderousse îl privi pe Fernand, care era livid. 

— Jertfa e cu atât mai mare, continuă Danglars, cu cât 
într-adevăr fata este frumoasă. La naiba, fericită 
puşlamaua, viitorul meu căpitan. Aş vrea să mă numesc 
Dantes măcar douăsprezece ceasuri. 

— Plecăm? Întrebă glasul dulce al fetei. A bătut orele două 
şi suntem aşteptaţi la două şi un sfert. 

— Da, da, plecăm! Spuse Dantes, ridicându-se repede. 

— Plecăm! Repetară în cor toţi comesenii. 

În momentul acela Danglars, care nu-l pierdea din ochi pe 
Fernand ce sta pe marginea ferestrei, îl văzu deschizând 
ochii buimaci, ridicându-se ca împins de o mişcare 
convulsivă şi recăzând pe prichiciul ferestrei; aproape în 
aceeaşi clipă un zgomot înăbuşit răsună pe scară; răsunetul 
unui pas greoi, un zvon nelămurit de voci amestecate cu-n 
zornăit de arme acoperiră exclamaţiile comesenilor, oricât 
de zgomotoase erau acestea şi atraseră atenţia generală 
care se manifestă îndată printr-o tăcere neliniştită. 

Zgomotul se apropie: trei lovituri răsunară în tăblia uşii; 
fiecare îşi privi vecinul cu uimire. 

— În numele legii! Strigă un glas vibrant, căruia nu-i 
răspunse nici o voce. 

Uşa se deschise numaidecât şi un comisar încins cu eşarfă 
intră în sală, urmat de patru soldaţi înarmaţi, conduşi de un 


caporal. 

Neliniştea făcu loc groazei. 

— Ce e? Întrebă armatorul, înaintând spre comisarul pe 
care-l cunoştea. De bună seamă, domnule, e o greşeală. 

— Domnule Morrel, dacă e o greşeală, răspunse comisarul, 
fiţi sigur că ea va fi repede reparată. Până una alta, sunt 
purtătorul unui mandat de arestare şi, deşi îmi îndeplinesc 
misiunea cu părere de rău, sunt dator s-o îndeplinesc. Cine 
dintre dumneavoastră, domnilor, este Edmond Dantes? 

Toate privirile se îndreptară spre tânărul care, tulburat, 
dar păstrându-şi demnitatea, făcu un pas înainte şi spuse: 

— Eu sunt, domnule, ce doriţi? 

— Edmond Dantes, reluă comisarul, în numele legii te 
arestez! 

— Mă arestaţi? Întrebă Edmond, pălind uşor. Dar de ce? 

— Nu ştiu, domnule, însă primul interogatoriu te va 
lămuri. 

Domnul Morrel înţelese că nu se putea face nimic 
împotriva situaţiei: un comisar încins cu eşarfă nu mai era 
un om, e statuia legi rece, surdă, mută. 

Bătrânul, dimpotrivă, se repezi spre ofiţer; sunt lucruri pe 
care inima unui părinte sau a unei mame nu le va înţelege 
niciodată. 

Se rugă şi imploră: lacrimile şi rugăminţile nu puteau face 
nimic; deznădejdea lui era totuşi aşa de mare încât 
comisarul fu mişcat. 

— Domnule, spuse el, linişteşte-te; poate că fiul dumitale a 
neglijat vreo formalitate vamală sau sanitară şi de bună 
seamă va fi pus în libertate după ce va da informaţiile 
necesare. 

— Aha, ce-nseamnă asta? Întrebă încruntat Caderousse pe 
Danglars care se prefăcea mirat. 

— Ştiu eu? Spuse Danglars; sunt ca şi tine; văd ce se 
petrece, nu înţeleg nimic şi sunt nedumerit. 

Caderousse îl căută pe Fernand din ochi: dispăruse. 


Scena din ajun i se înfăţişă atunci în minte cu o luciditate 
înfricoşătoare. 

Catastrofa smulsese parcă vălul pe care beţia din ajun îl 
aruncase între el şi memoria lui. 

— Aha, glăsui el cu voce răguşită, nu cumva asta este 
urmarea glumei despre care vorbeaţi ieri, Danglars? În 
cazul ăsta, vai de cel care a făcut-o, căci tare este tristă! 

— Câtuşi de puţin, exclamă Danglars, dimpotrivă. Ştii bine 
că eu am rupt hârtia. 

— N-ai rupt-o, spuse Caderousse. Ai aruncat-o într-un colţ, 
atâta tot. 

— Taci! N-ai văzut nimic, căci erai beat. 

— Unde e Fernand? Întrebă Caderousse. 

— Habar n-am, răspunse Danglars; de bună seamă, la 
treburile lui; dar în loc să ne ocupăm de asta, hai mai bine 
să dăm ajutor bieţilor năpăstuiţi. 

În timpul conversaţiei, Dantes strânsese zâmbind mâna 
tuturor prietenilor săi şi se constituise prizonier, spunând: 

— Fiţi pe pace, greşeala se va lămuri şi probabil că nici n-o 
să merg până la închisoare. 

— O, cu siguranţă, garantez! Spuse Danglars, care în acel 
moment se apropia de grupul principal. 

Dantes cobori scara, precedat de comisarul de poliţie şi 
înconjurat de soldaţi. O trăsură, a cărei uşă era dată în 
lături, aştepta. Urcă, doi soldaţi şi comisarul urcară după el, 
uşa se închise şi trăsura porni spre Marsilia. 

— Adio, Dantes! Adio, Edmond! Strigă Mercedes 
aplecându-se peste balustradă. 

Prizonierul auzi strigătul ieşit ca un suspin din inima 
sfâşiată a logodnicei sale. Scoase capul prin uşă şi strigă: 

— La revedere, Mercedes şi dispăru pe după un colţ al 
fortului Saint-Nicolas. 

— Aşteptaţi-mă aici, spuse armatorul; iau prima trăsură pe 
care o întâlnesc, dau fuga la Marsilia şi vă aduc veşti. 

— Duceţi-vă, strigară toate vocile, duceţi-vă şi înapoiaţi-vă 
repede! 


După ambele plecări, urmă un moment de buimăceală 
cumplită printre cei rămaşi. 

Bătrânul şi Mercedes stătură câtva timp izolaţi, fiecare cu 
durerea sa. Dar, în cele din urmă, ochii li se întâlniră, se 
recunoscură ca două victime izbite de aceeaşi lovitură şi se 
aruncară unul în braţele celuilalt. 

Fernand reintră între timp, îşi turnă un pahar cu apă pe 
care îl bău şi se aşeză pe un scaun. 

Din întâmplare, Mercedes, desfăcându-se din braţele 
bătrânului, căzu pe un scaun învecinat. 

Fernand se trase instinctiv în scaunul său. 

— Ele, se adresă Danglars lui Caderousse, care nu-l 
pierduse pe catalan din ochi. 

— Nu cred, răspunse Danglars, este prea nătâng; în orice 
caz, blestemul să cadă pe capul celui ce a săvârşit fapta. 

— Nu pomeneşti şi de cel care l-a sfătuit? Spuse 
Caderousse. 

— Ei, nu zău, dacă am fi răspunzători de tot ce se spune 
aşa în vânt... Glăsui Danglars. 

— Da, când ceea ce spui în vânt recade pe pământ. 

În vremea asta grupurile comentau arestarea în fel şi chip. 

— Dar dumneata, Danglars, spuse un glas, ce gândeşti 
despre întâmplarea aceasta? 

— Eu, glăsui Danglars, cred c-o fi adus niscai baloturi cu 
mărfuri nepermise. 

— Dar dacă e aşa, ar trebui să ştii, Danglars, dumneata, 
care eşti agent contabil. 

— Da, e adevărat; însă agentul contabil nu cunoaşte decât 
coletele care i se declară: ştiu că suntem încărcaţi cu 
bumbac, atâta tot; şi am luat marfa la Alexandria, de la 
domnul Pastret şi la Smirna, de la domnul Pascal; mai mult 
să nu mă întrebaţi. 

— Da, îmi amintesc acum, murmură bietul părinte, 
agăţându-se de acest pai, îmi amintesc că mi-a spus ieri, că 
avea pentru mine o ladă cu cafea şi o ladă cu tutun. 


— Vedeţi, spuse Danglars, asta este: în lipsa noastră, vama 
a făcut o vizită pe bordul „Faraonului” şi a descoperit 
contrabanda. 

Mercedes nu credea nimic din toate astea; căci, gâtuită 
până în momentul acela, durerea ei izbucni deodată în 
suspine. 

— Haide, haide, nu-ţi pierde speranţa! Spuse fără să-şi dea 
prea bine seama bătrânul Dantes. 

— Speranţa, repetă Danglars. 

— Speranţa, încercă Fernand să murmure. 

Dar cuvântul îl înăbuşea; buzele lui se mişcară, însă nici un 
cuvânt nu-i ieşi din gură. 

— Domnilor, strigă unul din comesenii rămaşi de santinelă 
pe balcon; domnilor, o trăsură! A, e domnul Morrel. Curaj! 
Curaj! De bună seamă că ne aduce veşti bune. 

Mercedes şi bătrânul părinte alergară în întâmpinarea 
armatorului, pe care-l întâlniră la uşă. Domnul Morrel era 
foarte palid. 

— Ei, ce e? Strigară ei cu un singur glas. 

— Dragii mei, răspunse armatorul, clătinând din cap, 
lucrul e mai grav decât ne închipuiam. 

— Oh, domnule! Exclamă Mercedes, este nevinovat. 

— Cred şi eu, răspunse domnul Morrel, însă i se aduc 
acuzaţii... 

— Ce acuzaţii? Întrebă bătrânul Dantes. 

— Că e agent bonapartist. 

Aceia dintre cititorii mei care au trăit pe vremea când se 
petrece istoria de faţă, îşi vor reaminti ce cumplită acuzaţie 
era pe atunci aceea pe care o formulase domnul Morrel. 

Mercedes scoase un strigăt; bătrânul căzu pe un scaun. 

— Aha, murmură Caderousse, m-ai înşelat, Danglars, 
gluma a fost dusă până la capăt: nu vreau să-i las pe bătrân 
şi pe fată să moară de durere, am să le spun totul. 

— Taci, nenorocitule, strigă Danglars apucându-l de mână 
pe Caderousse. Nu garantez altminteri nici de tine. Cine îţi 
spune că Dantes nu e cu adevărat vinovat? Vasul a ajuns la 


insula Elba, el a coborât acolo şi a stat o zi întreagă la 
Porto-Ferrajo; dacă s-o fi găsit asupra lui vreo scrisoare 
compromiţătoare, cei care îi vor lua apărarea au să treacă 
drept complici. 

Cu instinctul rapid al egoismului, Caderousse înţelese 
întreaga temeinicie a acestei judecăţi. Îl privi pe Danglars 
cu ochi prostiţi, de teamă şi de durere, iar pentru pasul 
făcut înainte, se trase doi înapoi. 

— Atunci să aşteptăm, murmură el. 

— Da, să aşteptăm, spuse Danglars; dacă e nevinovat, au 
să-l pună în libertate; dacă e vinovat, ne compromitem 
zadarnic pentru un conspirator. 

— În cazul ăsta să plecăm. Nu mai pot să zăbovesc aici. 

— Da, vino, spuse Danglars încântat că găseşte un tovarăş 
de retragere. Vino şi să-i lăsăm să iasă din încurcătură cum 
vor putea. 

Plecară. Redevenind sprijinul fetei, Fernand o luă pe 
Mercedes de mână şi o readuse la Catalani. Prietenii lui 
Dantes îl readuseră la rândul lor, pe bătrânul aproape 
leşinat, în aleea Meilhan. 

Zvonul că Dantes fusese arestat ca agent bonapartist se 
răspândi curând în tot oraşul. 

— Ai fi putut să crezi asta, dragă Danglars? Spuse domnul 
Morrel, ajungându-l din urmă pe agentul contabil şi pe, 
Caderousse, căci se înapoia şi el la oraş, cu toată graba, ca 
să afle vreo ştire directă cu privire la Edmond din partea 
substitutului de procuror regal, domnul de Villefort, pe 
care-l cunoştea întrucâtva. Ai fi putut să crezi asta? 

— O, domnule, răspunse Danglars, vă spusesem că Dantes 
a poposit fără nici un motiv pe insula Elba şi că, vă amintiţi, 
popasul mi s-a părut suspect. 

— Dar ai împărtăşit bănuielile dumitale şi altcuiva afară de 
mine? 

— M-am ferit, domnule, adăugă Danglars în şoaptă. Ştiţi 
bine că, din cauza unchiului dumneavoastră, domnul Policar 
Morrel, care a servit sub celălalt şi care nu-şi ascunde 


gândul, lumea vă bănuieşte că vă pare rău după Napoleon; 
mi-ar fi fost frică să nu-i fac vreun rău lui Edmond şi apoi 
dumneavoastră. Sunt lucruri pe care un subordonat e dator 
să le spună armatorului său şi să le tăinuiască cu străşnicie 
faţă de alţii. 

— Bine, Danglars, bine, glăsui armatorul. Eşti un băiat de 
ispravă, de aceea mă gândisem dinainte la dumneata, în 
cazul când bietul Dantes ar fi devenit căpitanul 
„Faraonului”. 

— În ce fel, domnule? 

— Da, l-am întrebat dinainte pe Dantes ce gândeşte 
despre dumneata şi dacă ar fi avut vreun motiv să nu te 
menţină în post, căci nu ştiu de ce băgasem parcă de seamă 
că între voi era o răceală. 

— Şi ce v-a răspuns? 

— Că într-adevăr, a avut, într-o împrejurare pe care nu mi- 
a spus-o, oarecari porniri împotriva dumitale, însă că orice 
persoană care se bucură de încrederea armatorului avea şi 
încrederea sa. 

— Făţarnicul! Murmură Danglars. 

— Bietul Dantes, glăsui Caderousse, fapt e că era un băiat 
admirabil. 

— Da, dar deocamdată, spuse domnul Morrel, iată, 
„Faraonul” e fără căpitan. 

— O, spuse Danglars, să nădăjduim. 

— Întrucât până în trei luni nu putem să plecăm - că, până 
atunci Dantes va fi pus în libertate. 

— De bună seamă, dar până atunci? 

— Până atunci sunt eu, domnule Morrel, spuse Danglars. 
Ştiţi că eu mă pricep la manevrarea unui vas, tot aşa de 
bine ca orice căpitan de cursă lungă. Servindu-vă de mine, 
veţi avea chiar un avantaj, căci atunci când Edmond o să 
iasă din închisoare, nu veţi fi obligat faţă de nimeni, el îşi va 
relua locul său, eu pe-al meu şi gata. 

— Îţi mulţumesc, Danglars, glăsui armatorul. lată o soluţie 
care împacă totul. la deci comanda, te autorizez şi 


supraveghează debarcarea: orice catastrofă li s-ar întâmpla 
indivizilor, afacerile nu trebuie să sufere. 

— Fiţi pe pace, domnule, dar o să-l putem vedea cel puţin 
pe bunul Edmond? 

— Îţi voi spune asta curând, Danglars; am să caut să 
vorbesc cu domnul de Villefort şi să intervin pe lângă el în 
favoarea arestatului. Ştiu că e un regalist înverşunat dar. 

— Ce dracu'! Oricât de regalist şi de procuror ar fi, e om şi 
el şi nu-l cred rău. 

— Nu, spuse Danglars, dar am auzit că e ambițios şi asta 
aduce cu răutatea. 

— În sfârşit, glăsui domnul Morrel cu un suspin, vom 
vedea; du-te la bord, că vin şi eu acolo. 

Şi se despărţi de cei doi prieteni, îndreptându-se spre 
Palatul Justiţiei. 

— Vezi ce întorsătură ia chestia? Se adresă Danglars lui 
Caderousse. Mai ai chef să-l susţii pe Dantes acum? 

— De bună seamă, nu; cu toate astea, este grozavă gluma 
care are atari urmări. 

— Ei, cine a făcut-o? Nici tu, nici eu, nu e aşa? A făcut-o 
Fernand. Ştii bine că, în ce mă priveşte, am aruncat hârtia 
într-un colţ; credeam chiar că am rupt-o. 

— Nu, nu, spuse Caderousse. Despre asta sunt sigur, o văd 
parcă în colţul umbrarului, mototolită, strânsă şi tare aş 
vrea să mai fie acolo. 

— Ei, ce vrei... O fi ridicat-o Fernand, o fi copiat-o, ori a 
pus pe cineva s-o copieze, ori poate nu şi-a dat nici măcar 
această osteneală; mă gândesc că a trimis chiar scrisoarea 
mea. Noroc că-mi prefăcusem scrisul. 

— Dar tu ştiai că Dantes conspiră? 

— Nu, nu ştiam nimic. După cum ţi-am spus, am crezut că 
fac o glumă, altceva nimic. Se pare că, asemeni 
Arlechinului, am spus adevărul râzând. 

— 'Tot aia e, urmă Caderousse. Aş da nu ştiu ce ca afacerea 
să nu se fi întâmplat, sau cel puţin eu să nu fi avut niciun 
amestec. Ai să vezi, Danglars, c-o să ne poarte nenoroc. 


— Dacă e să poarte nenoroc cuiva, apoi o să poarte 
vinovatului adevărat, iar vinovatul adevărat e Fernand, nu 
eu. Ce nenorocire vrei să ni se întâmple? N-avem decât să 
ne vedem de treabă, fără să suflăm un cuvânt şi furtuna o 
să treacă fără că trăsnetul să cadă. 

— Amin! Spuse Caderousse, făcând un semn de despărţire 
lui Danglars şi îndreptându-se spre aleile Meilhan, 
clătinând din cap şi vorbindu-şi singur, aşa cum fac oamenii 
munciţi de gânduri. 

„Bun, spuse Danglars, lucrurile iau întorsătura pe care o 
prevăzusem. lată-mă locţiitor de căpitan... Şi dacă nătărăul 
de Caderousse o să poată să-şi ţină gura, căpitan de-a 
binelea. Dar nu cumva justiţia o să-l pună pe Dantes în 
libertate? A, dar justiţia e justiţie, mă bizui pe ea”, adăugă 
el cu un zâmbet. 

Glăsuind acestea, sări într-o barcă, dând barcagiului ordin 
să-l conducă la bordul „Faraonului” unde, vă amintiţi, 
armatorul îi fixase întâlnire. 

Capitolul VI Substitutul de procuror regal. 

În strada Grand-Cours, în faţa fântânei Meduzelor, într- 
una din vechile case cu arhitectură aristocratică, clădite de 
Puget, se celebra de asemeni, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, 
un ospăț de logodnă. 

Atât numai că, în loc ca actorii acestei scene să fie oameni 
din popor, mateloţi şi soldaţi, ei făceau parte din elita 
societăţii marsilieze. Erau foşti magistrați, care 
demisionaseră sub uzurpator; ofiţeri bătrâni, care 
dezertaseră din rândurile noastre, trecând în acelea ale 
armatei lui Conde; tineri crescuţi de familiile lor încă 
neliniştite de viaţa copiilor lor, în ciuda celor patru sau cinci 
înlocuitori plătiţi de ea să fie luaţi la oaste, împinşi de ura 
contra omului pe care cinci ani de exil aveau să-l facă un 
martir şi cincisprezece ani de restauraţie, un zeu. 

Lumea se afla la masă, iar conversaţia se desfăşura 
mistuită de toate pasiunile epocii, pasiuni cu atât mai 
cumplite, mai vii şi mai înverşunate în sud, cu cât, de cinci 


sute de ani, duşmăniile religioase veniseră în ajutorul 
duşmăniilor politice. 

Împăratul, rege al insulei Elba, după ce fusese suveranul 
unei părţi de lume, tronând asupra unei populaţii de cinci- 
şase mii de suflete, după ce auzise strigându-se: „Trăiască 
Napoleon” de o sută douăzeci de milioane de supuşi şi în 
zece limbi diferite, era tratat aci ca un om pierdut de-a 
binelea pentru Franţa şi pentru tron. Magistraţii relevau 
boroboaţele politice, militarii vorbeau despre Moscova şi 
Leipzig; femeile, despre divorţul lui cu Josefina. Lumei 
acesteia, regalistă, voioasă şi triumfătoare, nu din pricina 
căderii omului, ci a nimicirii principiului, i se părea că viaţa 
reîncepea pentru ea şi că se trezea dintr-un vis penibil. 

Un bătrân decorat cu crucea Sfântului Ludovic se sculă şi 
propuse comesenilor săi să se închine pentru sănătatea 
regelui Ludovic al XVIII-lea. Era marchizul de Saint-Meran. 

După toastul care evoca totodată pe exilatul din Hartwel şi 
pe regele pacificator al Franţei, larma fu mare, paharele se 
ridicară în manieră englezească, femeile îşi desprinseră 
buchetele de flori şi le presărară pe faţa de masă. 
Entuziasmul era aproape poetic. 

— Dacă ar fi de faţă toţi revoluționarii care ne-au izgonit şi 
pe care noi îi lăsăm să conspire netulburaţi în castelele 
noastre vechi, cumpărate de ei pentru o bucată de pâine 
sub Teroare - glăsui marchiza de Saint-Meran, femeie cu 
ochi uscați, cu buze subţiri, cu aer aristocratic şi încă 
elegant, în ciuda celor cincizeci de ani ai ei; dacă ar fi de 
faţă, ar recunoaşte că devotamentul adevărat era de partea 
noastră, deoarece noi rămâneam ataşaţi de monarhia care 
se năruia, pe când ei, dimpotrivă, salutau răsăritul şi făceau 
avere, în timp ce noi o pierdeam pe a noastră; ar 
recunoaşte că regele nostru era într-adevăr Ludovic cel 
Iubit, în timp ce uzurpatorul lor nu a fost niciodată decât 
Napoleon blestematul. Nu-i aşa, de Villefort? 

— Ce-aţi spus, doamnă marchiză? lertaţi-mă, nu eram 
atent. 


— Ei, lasă-i pe copii, marchiză, reluă bătrânul care ţinuse 
toastul. Copiii se căsătoresc şi e natural să aibă de vorbit 
altceva decât politică. 

— Îţi cer iertare, mamă, spuse o tânără şi frumoasă fiinţă 
cu păr blond, cu ochii de catifea înotând într-un fluid 
sidefiu; ţi-l înapoiez pe domnul de Villefort, pe care-l 
acaparasem un moment. Domnule de Villefort, mama îţi 
vorbeşte. 

— Sunt gata să-i răspund doamnei, dacă binevoieşte să 
repete întrebarea pe care n-am auzit-o bine, spuse domnul 
de Villefort. 

— Eşti iertată, Renee, spuse marchiza cu un zâmbet 
drăgăstos, care te uimea văzându-l înflorind pe figura 
uscată; inima femeii este însă în aşa fel făcută încât, oricât 
de aridă ar deveni faţă de sufletul prejudecăţilor şi de 
cerinţele etichetei, există totdeauna într-însa un colţ rodnic 
şi zâmbitor. E ungherul pe care Dumnezeu l-a consacrat 
iubirii materne. Te iert... Spuneam, Villefort, că 
bonapartiştii n-aveau nici convingerea, nici entuziasmul, 
nici devotamentul nostru. 

— O, doamnă, au cel puţin ceva care înlocuieşte totul: 
fanatismul. Napoleon e Mahomedul occidentului, pentru 
toţi oamenii de rând, dar cu ambiţii supreme, el nu e numai 
un legislator şi-un maestru, ci şi un tip, tipul egalităţii. 

— Egalităţii! Exclamă marchiza. Napoleon, tipul 
egalităţii!... Dar ce faci cu domnul de Robespierre? Mi se 
pare că îi răpeşti locul şi îl dai Corsicanului; cred că o 
uzurpare îi e deajuns. 

— Nu doamnă, spuse Villefort, îl las pe fiecare pe 
piedestalul său: pe Robespierre, în piaţa Louis XV pe 
eşafod; pe Napoleon, în Piaţa Vend6me pe coloana lui; atât 
numai că unul a făcut egalitatea care coboară şi altul 
egalitatea care înalţă; unul i-a coborât pe regi la nivelul 
tronului. Aceasta nu înseamnă, adăugă Villefort râzând, că 
ambii nu sunt nişte revoluționari infami şi că 9 termidor şi 4 
aprilie 1814 nu sunt două zile fericite pentru Franţa, 


vrednice de-a fi, deopotrivă, sărbătorite de prietenii ordinei 
şi ai monarhiei; aceasta explică însă de asemeni cum. 

— Deşi căzut pentru de-a pururi, nădăjduiesc - Napoleon 
şi-a conservat fanaticii. Ce vreţi, marchiză? Cromwell, care 
nu era decât pe jumătate din ce a fost Napoleon, îi avea pe- 
ai săi. 

— Villefort, ştii că ceea ce spui miroase de la o leghe a 
revoluţie? Dar te iert: nu poate să fie cineva fiu de girondin 
şi să nu păstreze un gust de pământ. 

O roşeaţă vie trecu peste fruntea lui Villefort. 

— Doamnă, glăsui el, tata era girondin, este adevărat, dar 
tata n-a votat moartea regelui. Tata a fost proscris de 
aceeaşi teroare care vă proscria şi pe dumneavoastră şi a 
lipsit puţin să nu-şi vadă capul pe acelaşi eşafod pe care îl 
văzuse căzând pe al părintelui dumneavoastră. 

— Da, spuse marchiza, fără ca sângeroasa amintire să-i 
altereze câtuşi de puţin trăsăturile. Atât numai că ei au fost 
urcați pentru principii diametral opuse, iar dovada e că 
toată familia mea a rămas ataşată prinților exilați, în timp 
ce părintele dumitale s-a grăbit să se ralieze noului 
guvernământ, iar după ce cetăţeanul Noirtier a fost 
girondin, contele Noirtier a devenit senator. 

— Mamă, mamă, spuse Renee, ştii că s-a stabilit să nu se 
mai vorbească despre amintirile acestea urâte. 

— Doamnă, răspunse Villefort, mă voi alătura domnişoarei 
de Saint-Meran, cerându-vă cu umilinţă uitarea trecutului. 
La ce bun să aducem învinuiri cu privire la lucruri în care 
însăşi voinţa lui Dumnezeu este neputincioasă? Dumnezeu 
poate să schimbe viitorul; el nu poate să modifice trecutul. 
Ceea ce noi oamenii putem, este, dacă nu să renegăm acest 
trecut, cel puţin să aruncăm un văl peste el. Ei bine, eu m- 
am despărţit nu numai de opinia, dar şi de numele 
părintelui meu. 'Iata a fost sau poate e încă bonapartist şi se 
numeşte Noirtier; eu sunt regalist şi mă numesc de 
Villefort. Lăsaţi, doamnă, să moară în bătrânul trunchi un 


rest de sevă revoluţionară şi vedeţi doar vlăstarul care se 
depărtează de trunchi, fără să poată şi. 

— Pot spune. 

— Aproape fără să vrea, să se desprindă cu totul. 

— Bravo, Villefort, spuse marchizul, bravo, ai răspuns bine. 
I-am predicat şi eu mereu marchizei uitarea trecutului, fără 
vreun rezultat. Nădăjduiesc că dumneata vei fi mai norocos. 

— Da, bun, spuse marchiza, să uităm trecutul. Nici eu nu 
vreau altceva şi suntem de acord, dar Villefort să fie 
neclintit măcar în viitor. Nu uita, Villefort, că noi am 
garantat pentru dumneata în faţa Maiestăţii Sale; că 
Maiestatea Sa a binevoit să uite, în urma recomandării 
noastre (ea îi întinse mâna), aşa cum uit şi eu în urma 
rugăminţii dumitale. Decât, dacă îţi cade vreun conspirator 
în mâini, gândeşte-te că sunt cu atât mai mulţi ochi asupra 
dumitale, cu cât se ştie că faci parte dintr-o familie care e, 
poate, în legături cu conspiratorii aceştia. 

— O, doamnă, spuse Villefort, profesiunea mea şi, mai cu 
seamă, timpurile pe care le trăim, îmi ordonă să fiu sever. 
Voi fi. Am şi avut câteva acuzaţii politice de susţinut şi în 
privinţa aceasta am putut face dovada. Din păcate, însă, nu 
ne aflăm la capăt. 

— Crezi? Întrebă marchiza. 

— Mi-e teamă că da; Napoleon, pe insula Elba, este foarte 
aproape de Franţa; prezenţa lui în preajma coastelor 
noastre întreţine speranţa partizanilor. Marsilia e plină de 
ofiţeri care zilnic, sub un pretext ridicol, caută pricină 
regaliştilor. De aci, atâtea dueluri printre oamenii din 
clasele de sus, de aci atâtea asasinate în popor. 

— Da, era vorba despre asta încă la plecarea noastră din 
Paris, spuse domnul de Saint-Meran. Şi unde îl trimit? 

— La Sfânta Elena. 

— La Sfânta Elena? Ce este asta? Întrebă marchiza. 

— O insulă situată la două mii de leghe de aici, dincolo de 
ecuator, răspunse contele. 


— Bravo! Aşa cum spune şi Villefort, e o mare nebunie ca 
un astfel de om să fie lăsat să intre în Corsica, acolo unde s- 
a născut, între Neapole, unde cumnatul său domneşte încă 
şi în faţa Italiei, din care el vroia să facă un regat pentru fiul 
său. 

— Din nefericire, spuse Villefort, avem tratatele de la 1814 
şi nu ne putem atinge de Napoleon fără a le călca. 

— Ei bine, le vom călca, spuse domnul de Salvieux. El le-a 
respectat tot aşa de mult când a fost vorba să-l împuşte pe 
nenorocitul duce d'Enghien? 

— Da, spuse marchiza, e lucru stabilit: Sfânta Alianţă 
scapă Europa de Napoleon şi Villefort scapă Marsilia de 
partizanii lui. Regele ori domneşte, ori nu domneşte; dacă 
domneşte, guvernul lui trebuie să fie tare şi reprezentanţii 
lui neclintiţi. Numai aşa se poate preveni răul. 

— Din păcate, doamnă, spuse Villefort zâmbind, un 
substitut de procuror regal soseşte totdeauna când răul a 
fost făcut. 

— Atunci are datoria să-l repare. 

— Aş putea să vă mai spun, doamnă, ca noi nu reparăm 
răul, ci îl răzbunăm; atâta tot. 

— O, domnule de Villefort, glăsui o tânără şi drăguță fiinţă, 
fiica contelui de Salvieux şi prietena domnişoarei de Saint- 
Meran, caută să ai un proces frumos în timpul şederii 
noastre la Marsilia. N-am văzut niciodată o curte cu juri şi 
se spune că e ceva cu totul deosebit. 

— Într-adevăr, cu totul deosebit, domnişoară, spuse 
substitutul; căci, în locul unei tragedii teatrale, e o dramă 
adevărată; în locul unor dureri jucate, sunt dureri reale. 
Omul pe care îl vezi acolo, în loc să se întoarcă după 
coborârea cortinei la el acasă, să cineze în familie şi să se 
culce liniştit pentru a repeta scena a doua zi, intră în 
închisoare, unde dă de călăi. Precum vedeţi, nu există 
spectacol mai frumos decât acesta pentru persoanele 
nervoase care caută emoţii. Domnişoară, fiţi pe pace: dacă 
se prezintă ocazia, vi-l voi procura. 


— Ne înfioară şi râde, spuse Renee, îngălbenindu-se. 

— Ce vreţi, e un fel de duel... Am cerut în cinci sau şase 
rânduri pedeapsa cu moartea împotriva unor acuzaţi 
politici sau de alt fel. Ei bine, cine ştie câte pumnale se 
ascut în momentul acesta în umbră, sau sunt chiar 
îndreptate împotriva mea? 

— O, doamne, glăsui Renee, posomorându-se tot mai mult. 
Vorbegşti serios, domnule de Villefort? 

— Cum nu se poate mai serios, domnişoară, urmă tânărul 
magistrat cu zâmbetul pe buze. Iar cu procesele acestea 
frumoase, pe care domnişoara le doreşte pentru a-şi 
satisface curiozitatea şi pe care eu le doresc pentru a-mi 
satisface ambiția, situaţia se va agrava şi mai mult. Vă 
închipuiţi că toţi aceşti ostaşi ai lui Napoleon, deprinşi să 
meargă orbeşte spre inamic, cugetă atunci când trag un 
cartuş sau când dau atacul cu baioneta? Au să cugete ei, 
când e vorba să ucidă un om pe care îl cred duşmanul lor 
personal, mai mult decât ar urma să ucidă un rus, un 
austriac sau un ungur, pe care nu l-au văzut niciodată? De 
altminteri, acestea sunt necesare; fără asta meseria noastră 
n-ar avea nici o scuză. Când văd lucind în ochii acuzatului 
fulgerarea luminoasă a înverşunării, eu mă simt încurajat, 
exaltat. Nu mai e un proces, e o luptă; lupt împotriva lui, el 
ripostează, eu înteţesc atacul şi lupta se sfârşeşte că toate 
bătăliile: cu o victorie sau cu o înfrângere. lată ce înseamnă 
a pleda. Pericolul creează elocvenţa. Un acuzat care mi-ar 
zâmbi după replica mea, m-ar face să cred că am vorbit 
prost, că ceea ce spun e palid, fără vigoare, neîndestulător. 
Gândiţi-vă deci la senzaţia de orgoliu pe care o încearcă un 
procuror regal, convins de culpabilitatea acuzatului, când îl 
vede pe acesta îngălbenindu-se şi înclinându-se sub povara 
dovezilor şi sub fulgerele elocvenţei sale. Capul se pleacă, 
va cădea. 

Rene scoase un strigăt uşor. 

— Iată ce înseamnă a vorbi, spuse un invitat. 


— Iată omul care trebuie în timpuri ca acestea ale noastre, 
spuse al doilea. 

— De aceea, glăsui al treilea, ai fost superb în ultimul 
dumitale proces, dragă Villefort. Ştii, omul care îşi 
asasinase părintele. Ei bine, l-ai ucis literalmente, înainte de 
a-l fi atins călăul. 

— O, paricizii, spuse Renee, nu mă interesează; pentru 
astfel de oameni nu există chinuri îndeajuns de mari; dar în 
ce-i priveşte pe nenorociţii acuzaţi politici... 

— Cu ei este mai grav, Renee, căci regele e părintele 
naţiunii şi a vroi să răstorni sau să ucizi pe rege, înseamnă a 
vroi să ucizi pe părintele a treizeci şi două milioane de 
oameni. 

— Tot una e, domnule de Villefort, spuse Rene. Îmi 
făgăduieşti că vei fi îngăduitor cu cei pe care ţi-i voi 
recomanda? 

— Fii pe pace, spuse Villefort cu cel mai fermecător 
zâmbet; vom întocmi împreună rechizitoriile. 

— Draga mea, spuse marchiza, vezi-ţi de colibrii şi de 
cârpele tale şi lasă-l pe viitorul tău soţ să-şi facă meseria. 
Astăzi armele se odihnesc şi robele au trecere; există în 
privinţa aceasta un cuvânt latin de o mare profunzime. 

— Cedant arma togae (37, spuse Villefort înclinându-se. 

— Nu îndrăzneam să vorbesc latineşte, spuse marchiza. 

— Aş fi preferat ca dumneata să fii medic, reluă Renee. 
Îngerul exterminator, oricât ar fi de înger, m-a înfricoşat 
totdeauna. 

— Bună Renee, murmură Villefort învăluind-o pe fată într- 
o privire iubitoare. 

— Fiica mea, spuse marchizul, domnule de Villefort va fi 
medicul moral şi politic al acestei provincii. Crede-mă, e un 
rol frumos de jucat. 

— Şi va fi un mijloc de a da uitării rolul pe care l-a jucat 
părintele său, reluă incorigibila marchiză. 

— Doamnă, glăsui Villefort cu un zâmbet trist, am avut 
onoarea să vă spun că părintele meu s-a lepădat - cel puţin 


aşa nădăjduiesc, de erorile trecutului şi că a devenit un 
prieten zelos al religiei şi al ordinei, un regalist mai bun 
decât mine; căci el e din convingere, iar eu nu sunt decât 
din pasiune. 

Şi, după fraza aceasta rotunjită, Villefort privi spre invitaţi 
pentru a-şi da seama de efectul fanfaronadei sale, aşa cum, 
după o frază la fel, ar fi privit la tribunal publicul. 

— Dragă Villefort, spuse contele de Salvieux, tocmai asta i- 
am răspuns şi eu deunăzi la Tuileries ministrului Casei 
Regale, care îmi cerea oarecum socoteală asupra ciudatei 
alianţe dintre fiul unui girondin şi fiica unui ofiţer al armatei 
lui Cond6; iar ministrul a înţeles foarte bine. Sistemul 
acesta de fuziune aparţine lui Ludovic al XVIII-lea. De aceea 
regele care, fără ca noi să bănuim ne asculta conversaţia, 
ne-a întrerupt spunând: „Villefort. 

— Notează, regele, n-a pronunţat numele de Noirtier, ci 
dimpotrivă a apăsat pe acela de Villefort. 

— Villefort, a spus regele, va face o carieră bună. E un 
tânăr matur de pe acum şi aparţine lumii mele. Am văzut cu 
plăcere că marchizul şi marchiza de Saint-Meran îl fac 
ginerele lor şi le-aş fi recomandat această alianţă dacă nu 
veneau ei cei dintâi să-mi ceară permisiunea.” 

— A spus regele asta, conte? Exclamă Villefort încântat. 

— Îţi reproduc propriile lui cuvinte, iar dacă marchizul 
vrea să fie sincer, va mărturisi că ceea ce îţi comunic, în 
momentul acesta, se potriveşte perfect cu ceea ce regele i-a 
spus lui însuşi când, acum şase luni, i-a vorbit despre un 
proiect de căsătorie între fiica sa şi dumneata. 

— Adevărat, spuse marchizul. 

— O, dar îi datorez prin urmare totul vrednicului suveran! 
Voi căuta deci să fac totul pentru a-l servi. 

— Bravo, glăsui marchiza, aşa te iubesc: să poftească în 
momentul acesta un conspirator şi va fi bine venit! 

— Iar eu, mamă, spuse Renee, îl rog pe Dumnezeu să nu te 
asculte şi să nu-i trimită domnului de Villefort decât mici 


hoţi, faliţi fără însemnătate şi escroci timizi. În chipul acesta 
voi dormi liniştită. 

— E ca şi cum ai dori medicului migrene, pojaruri şi 
înţepături de viespi, lucruri care nu compromit decât 
epiderma, glăsui Villefort râzând. Dacă vrei să mă vezi 
procuror, urează-mi, dimpotrivă, maladiile acelea grozave a 
căror tratare face medicului cinste. 

În momentul acela şi ca şi cum întâmplarea nu aşteptase 
decât exprimarea dorinţei lui Villefort pentru ca aceasta să-i 
fie satisfăcută, un valet intră şi îi spuse câteva cuvinte la 
ureche. Villefort se ridică de la masă, scuzându-se şi se 
înapoie după câteva clipe cu figura luminată şi cu buzele 
zâmbitoare. 

Renee îl privi cu dragoste, căci, văzut astfel, cu ochii lui 
albaştri, cu tenul mat şi cu favoriţii negri care îi încadrau 
chipul, era într-adevăr un tânăr elegant şi frumos. De aceea 
fata aştepta cu nerăbdare explicarea cauzei pentru care un 
moment dispăruse. 

— Domnişoară, spuse Villefort, năzuiai adineauri să ai ca 
soţ un medic; eu am, cu discipolii lui Esculap (se vorbea 
astfel încă în 1815), asemănarea că niciodată ceasul nu-mi 
aparţine şi că sunt deranjat chiar de lângă dumneata, chiar 
de la ospăţul logodnei mele. 

— Şi de ce eşti deranjat, domnule? Întrebă frumoasa fată 
cu uşoară nelinişte. 

— O, pentru un bolnav care, după câte mi s-a spus, e în 
ultimul grad. Un caz grav şi boala frizează eşafodul. 

— Vai, domnule! Exclamă Renee, îngălbenindu-se. 

— Adevărat? Rosti într-un singur glas adunarea. 

— Se pare că a fost descoperit un mic complot bonapartist. 

— E cu putinţă? Spuse marchiza. 

— lată scrisoarea de denunţ. 

Şi Villefort citi: 


„Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al 
tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantes, 


secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, 
după ce s-a oprit la Neapole şi la Porto-Ferrajo, i-au fost 
încredințate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi 
de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist 
din Paris. 

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci 
scrisoarea se va găsi sau la el, sau la părintele său, sau în 
cabina sa pe bordul «Faraonului» ,. 

— Dar, glăsui Renee, scrisoarea aceasta, care nu e, de 
altminteri, decât o scrisoare anonimă, este adresată 
domnului procuror regal, nu dumitale. 

— Da, dar procurorul regal e absent. În lipsa lui epistola a 
parvenit secretarului său, care avea misiunea să deschidă 
scrisorile. El a deschis-o deci, m-a căutat şi, negăsindu-mă, 
a dat ordin de arestare. 

— Aşadar, culpabilul e arestat? Întrebă marchiza. 

— Adică acuzatul, glăsui Renee. 

— Da, doamnă, spuse Villefort, şi, precum aveam onoarea 
să spun adineaori domnişoarei Renee, dacă scrisoarea în 
chestiune se va găsi, starea bolnavului e gravă. 

— Şi unde e nenorocitul? Întrebă Rene. 

— E la mine. 

— Haide, prietene, spuse marchizul, nu lipsi de la datoriile 
dumitale, rămânând cu noi atunci când serviciul regelui te 
aşteaptă în altă parte. Du-te deci acolo unde te aşteaptă 
serviciul regelui. 

— O, domnule de Villefort, spuse Renee, împreunându-şi 
mâinile, fii îngăduitor, e ziua dumitale de logodnă. 

Villefort făcu ocolul mesei şi, apropiindu-se de scaunul 
fetei, se rezemă de spătar: 

— Voi face tot ce am să pot, scumpă Renee, glăsui el, ca să- 
ţi cruţ o nelinişte; dacă însă indiciile sunt sigure, dacă 
acuzaţia este întemeiată, buruiana bonapartistă va trebui 
tăiată. 

Renee se înfioră la auzul cuvântului tăiată, căci buruiana 
despre care el spunea că trebuie tăiată avea un cap. 


— Eh, spuse marchiza, n-o asculta pe copiliţa asta, 
Villefort. Se va linişti ea. 

Şi marchiza îi întinse lui Villefort o mână uscată pe care el 
o sărută, continuând s-o privească pe Renee şi spunându-i 
din ochi: „Sărut în momentul acesta mâna dumitale, sau cel 
puţin aş vrea”. 

— Triste auspicii! Murmură Renee. 

— Domnişoară, spuse marchiza, eşti de o copilărie 
deznădăjduitoare: mă rog, ce are a face destinul statului cu 
fanteziile dumitale de sentiment şi cu sensibilităţile inimii 
dumitale. 

— O, mamă! Murmură Renee. 

— Fiţi îngăduitoare cu răul regalist, doamnă marchiză, 
spuse Villefort, vă făgăduiesc că-mi voi îndeplini pe deplin 
meseria de substitut de procuror regal, adică o să fiu de o 
severitate cumplită. 

Dar, în timp ce magistratul adresa cuvintele acestea 
marchizei, logodnicul aruncă pe furiş o privire logodnicei, 
iar privirea spunea: „Renee, fii liniştită: de hatărul 
dragostei tale am să fiu indulgent”. 

Rene răspunse privirii lui cu cel mai dulce zâmbet şi 
Villefort ieşi, purtând paradisul în inimă. 

Capitolul VII Interogatoriul. 

De cum ieşi din sufragerie, Villefort părăsi masca voioasă, 
luând aerul grav al unui om chemat la îndatorirea supremă 
de a se rosti asupra vieţii semenului său. Dar, cu toată 
mobilitatea fizionomiei sale, mobilitate pe care substitutul o 
studiase de multe ori dinaintea oglinzii, aşa cum e dator să 
facă un actor iscusit, de data aceasta îi fu greu să-şi 
încrunte sprâncenele şi să-şi posomorască trăsăturile. În 
afară de amintirea liniei politice, urmată de părintele său 
care, dacă nu se depărta complet de ea, putea să-i abată 
viitorul, Gerard de Villefort era în momentul acesta cât se 
poate de fericit. Bogat prin sine, ocupa la douăzeci şi şapte 
de ani un loc înalt în magistratură, se însura cu o tânără şi 
frumoasă fiinţă pe care o iubea, nu pătimaş, ci cu rațiune, 


aşa cum un substitut de procuror poate să iubească şi, în 
afară de frumuseţea ei remarcabilă, domnişoara de Saint- 
Meran, logodnica lui, aparţinea uneia dintre familiile cu cea 
mai bună situaţie la curte; iar pe lângă influenţa părintelui 
şi a mamei ei pe care, neavând alt copil, putea fi folosită 
întreagă pentru ginere. Pe de altă parte, logodnica aducea 
soţului ei şi o zestre de cincizeci de mii de taleri care, graţie 
speranţelor. 

— Cuvânt groaznic, născocit de mijlocitorii de căsătorii. 

— Putea să sporească într-o zi cu o moştenire de o 
jumătate de milion. 

Toate aceste elemente reunite compuneau deci pentru 
Villefort un total de fericire aşa de uluitor, încât i se părea 
că vede pete în soare, după ce-şi privise îndelung viaţa 
interioară cu ochii sufletului. 

Găsi la poartă pe comisarul de poliţie care îl aştepta. 
Vederea omului în negru îl cobori, îndată, din înălțimile 
celui de al treilea cer, pe pământul material pe care călcăm. 
Îşi compuse figura aşa cum am spus, apropiindu-se de 
ofiţerul justiţiei: 

— Domnule, îi spuse el, uite, am citit scrisoarea şi ai făcut 
bine arestându-l pe om. Dă-mi acum asupra lui şi asupra 
conspirației toate amănuntele pe care le-ai cules. 

— Despre conspirație, domnule, nu ştim încă nimic; toate 
hârtiile confiscate au fost închise într-un singur pachet şi 
depuse cu peceţi pe biroul dumneavoastră. În ce-l priveşte 
pe acuzat, aţi văzut prin chiar scrisoarea care-l denunţă că 
e un anume Edmond Dantes, secund pe bordul vasului 
„Faraonul”, care face comerţ cu bumbac cu Alexandria şi 
Smirna şi care aparţine casei Morrel şi fiul din Marsilia. 

— Înainte de a servi în marina comercială a servit în 
marina militară? 

— O, nu, domnule; este un tinerel. 

— Ce vârstă? 

— Nouăsprezece sau cel mult douăzeci de ani. 


În momentul acela, pe când Villefort, mergând pe strada 
Mare, ajunse la colţul străzii des Conseils, un om care părea 
că-l aşteaptă i se adresă; era domnul Morrel. 

— A, domnul de Villefort, exclamă acesta zărindu-l pe 
substitut, îmi pare foarte bine că vă întâlnesc. Închipuiţi-vă 
că s-a săvârşit eroarea cea mai ciudată, cea mai neauzită: a 
fost arestat secundul vasului meu, Edmond Dantes. 

— Ştiu, domnule, spuse Villefort şi mă duc să-l interoghez. 

— O, domnule, continuă domnul Morrel mânat de prietenia 
sa pentru tânăr, nu-l cunoaşteţi pe cel care e acuzat. Eu îl 
cunosc; imaginaţi-vă omul cel mai blând, cel mai cinstit şi, 
aproape că aş îndrăzni să spun, omul care îşi cunoaşte cel 
mai bine meseria din întreaga marină comercială. O, 
domnule de Villefort, vi-l recomand cu toată sinceritatea şi 
din tot sufletul. 

Precum s-a putut vedea, Villefort aparţinea taberei nobile 
din oraş, iar Morrel taberei plebeiene; primul era 
ultraregalist, al doilea bănuit de bonapartism în surdină. 
Villefort îl privi pe Morrel dispreţuitor şi îi răspunse rece: 

— Ştii, domnule, că cineva poate să fie blând în viaţa 
particulară, cinstit în relaţiile comerciale, savant în meseria 
lui şi să fie totuşi, politiceşte vorbind, un mare vinovat. Ştii, 
nu-i aşa, domnule? 

Şi magistratul apasă pe ultimele cuvinte ca şi cum ar fi 
vrut să le aplice armatorului, în timp ce privirea lui 
scrutătoare vroia parcă să pătrundă până în adâncul inimii 
omului acesta, atât de cutezător încât intervenea pentru 
altul, când el însuşi era dator să ştie că avea nevoie de 
indulgență. 

Morrel roşi, căci nu se simţea cu conştiinţa tocmai curată 
în privinţa opiniilor politice. Şi, de altminteri, destăinuirea 
pe care i-o făcuse Dantes în ce priveşte întrevederea cu 
marele mareşal şi cele câteva cuvinte pe care i le adresase 
împăratul, îl tulburau oarecum. Adăugă totuşi, cu accentul 
celui mai profund interes: 


— Domnule de Villefort, vă implor, fiţi drept cum trebuie să 
fiţi; bun aşa cum sunteţi totdeauna şi daţi-ni-l repede pe 
bietul Dantes. 

Cuvântul daţi-ni-l sună revoluţionar în urechea 
substitutului de procuror. 

„Ehei, daţi-ni-l, îşi zise el. Nu cumva acest Dantes e afiliat 
vreunei secte de carbonari, întrucât protectorul lui 
întrebuinţează, fără să-şi dea seama, formula colectivă? 
Comisarul mi-a spus, îmi pare, că l-a arestat într-o 
cârciumă, într-o societate numeroasă: nu cumva 
complotau?” 

Pe urmă, cu glas tare: 

— Domnule, răspunse el, poţi să fii pe deplin liniştit şi nu 
vei fi apelat în zadar la spiritul meu de dreptate dacă 
acuzatul e inocent; dar dacă, dimpotrivă, e vinovat, trăim 
într-o epocă grea, domnule, când nepedepsirea ar fi un 
exemplu fatal. Voi fi deci nevoit să-mi fac datoria. 

Şi, deoarece ajunsese la uşa casei sale lipită de palatul de 
justiţie, intră măreț, după ce-l salută cu o politeţe de gheaţă 
pe nefericitul armator, care rămase împietrit parcă în locul 
unde Villefort îl părăsise. 

Anticamera era plină de jandarmi şi de agenţi de poliţie; în 
mijlocul lor, păzit, învăluit în priviri aprinse de ură, stătea 
calm şi nemişcat deţinutul. 

Villefort străbătu anticamera, aruncă spre Dantes o privire 
piezişă şi după ce luă un pachet pe care i-l dădu un agent, 
dispăru, spunând: 

— Să se aducă deţinutul! 

Oricât de fulgerătoare ar fi fost privirea, ea îi ajunsese lui 
Villefort pentru a-şi forma o idee despre omul pe care urma 
să-l supună interogatoriului. Recunoscuse inteligenţa în 
fruntea lată şi deschisă, curajul în ochii ficşi şi în 
sprâncenele încruntate şi Sinceritatea în buzele groase, pe 
jumătate deschise, printre care se vedea un şir dublu de 
dinţi albi ca fildeşul. 


Prima impresie fusese favorabilă lui Dantes. Dar Villefort 
auzise de atâtea ori, ca pe un cuvânt de politică profundă, 
că trebuie să le fereşti de prima pornire, tocmai pentru că 
era bună, încât aplică impresiei maxima aceasta fără să ţină 
seama de diferenţa dintre aceste două cuvinte. 

Îşi înăbuşi deci instinctele bune care vroiau să-i 
năpădească inima, pentru a da de acolo asalt minţii; îşi 
potrivi la oglindă figura de zile mari şi se aşeză sumbru, 
ameninţător, dinaintea biroului. 

În clipa următoare Dantes intră. 

Tânărul era tot palid, dar calm şi zâmbitor. Îl salută pe 
judecător cu o politeţe firească, apoi caută din ochi un 
scaun ca şi cum s-ar fi aflat în salonul armatorului Morrel. 

Abia atunci el întâlni privirea posomorâtă a lui Villefort, 
privire caracteristică oamenilor justiţiei, care nu vor să li se 
citească gândul şi care fac din ochii lor o sticlă fără luciu. 
Privirea aceasta îi arătă că se găsea dinaintea chipului 
mohorât al justiţiei. 

— Cine eşti dumneata şi cum te cheamă? Întrebă Villefort 
răsfoind notele pe care agentul i le predase când a intrat şi 
care, într-un ceas, deveniseră voluminoase, într-atât 
corupţia spionajelor se alipeşte de acest corp nefericit care 
sunt deţinuţii. 

— Domnule, mă numesc Edmond Dantes, răspunse tânărul 
cu glas calm şi sonor. Sunt secund pe bordul vasului 
„Faraonul” care aparţine domnilor Morrel şi fiul. 

— Vârsta dumitale? Continuă Villefort. 

— Nouăsprezece ani, răspunse Dantes. 

— Ce făceai în momentul când ai fost arestat? 

— Mă aflam la ospăţul logodnei mele, domnule, glăsui 
Dantes cu glas uşor mişcat, într-atât de dureros era 
contrastul dintre momentele de bucurie şi ceremonia 
lugubră de acum, într-atât chipul sumbru al domnului de 
Villefort scotea în relief figura strălucitoare a logodnicei lui. 

— Asistai la ospăţul logodnei dumitale? Întrebă substitutul 
tresărind fără să vrea. 


— Da, domnule, sunt pe cale să mă însor cu o femeie pe 
care o iubesc de trei ani. 

Deşi impasibil ca de obicei, Villefort fu izbit totuşi de 
coincidenţă, iar glasul mişcat al lui Dantes, surprins în toiul 
fericirii, trezi în taina sufletului său o fibră de simpatie: se 
însura şi el, era şi el fericit, iar fericirea îi fusese tulburată 
pentru a contribui la nimicirea bucuriei unui om care, ca şi 
el, atingea fericirea. 

Apropierea aceasta filosofică, gândi el, va face o mare 
impresie când am să mă înapoiez în salonul domnului de 
Saint-Meran; şi îşi întocmi dinainte, în cuget, în timp ce 
Dantes aştepta alte întrebări, cuvintele antitetice cu 
ajutorul cărora oratorii construiesc frazele care smulg 
aplauze şi care, uneori, fac impresie unei elocvenţe 
adevărate. 

După ce micul speech lăuntric fu întocmit, Villefort zâmbi 
cu gândul la efect şi reveni la Dantes: 

— Continuă, domnule, glăsui el. 

— Ce vreţi să continui? 

— Să luminezi justiţia. 

— Să-mi spună justiţia asupra cărui punct vrea să fie 
luminată şi îi voi spune tot ce ştiu; decât, adăugă el la 
rându-i cu un zâmbet, o înştiinţez că nu ştiu mare lucru. 

— Ai servit sub uzurpator? 

— Urma să fiu încorporat în marina militară când a căzut. 

— Se spune că opiniile dumitale politice sunt exagerate, 
spuse Villefort, căruia nu i se suflase un cuvânt despre 
aceasta, dar care nu se da în lături să pună întrebarea aşa 
cum se pune o acuzare. 

— Opiniile mele politice, domnule? O, mi-e aproape ruşine 
să spun dar eu nu am avut niciodată ceea ce se cheamă o 
opinie. Sunt în vârstă de abia nouăsprezece ani, după cum 
am avut onoarea să vă spun. Nu ştiu nimic, nu sunt destinat 
să joc nici un rol, puţinul care sunt şi voi fi, dacă mi se 
acordă locul care îl râvnesc, îl voi datora domnului Morrel. 
De aceea toate opiniile mele, nu politice, dar particulare, se 


mărginesc la aceste trei sentimente: îl iubesc pe părintele 
meu, îl respect pe domnul Morrel şi o ador pe Mercedes. 
lată, domnule, tot ce pot spune justiţiei. Vedeţi că e prea 
puţin interesant pentru ea. 

Pe măsură ce Dantes vorbea, Villefort îi privea chipul aşa 
de blând şi de deschis şi îi reveneau în memorie cuvintele 
rostite de Renee care, fără să-l cunoască, îi ceruse 
indulgenţa pentru acuzat. Cu deprinderea pe care 
substitutul crimei şi al criminalilor o căpătase, vedea 
ţâşnind din fiecare cuvânt al lui Dantes dovada inocenţei. 
Într-adevăr, tânărul, aproape că s-ar putea spune copilul 
acesta simplu, natural, elocvent, cu acea elocvenţă a inimii 
pe care n-o găseşti niciodată când o cauţi, plin de afecţiune 
pentru toţi, deoarece era fericit şi deoarece fericirea îi face 
buni chiar pe oamenii răi, revărsa şi asupra judecătorului 
bunăvoința ce-i deborda din inimă. Edmond nu avea în 
privire, în glas, în gest, oricât de aspru fusese Villefort cu el, 
decât mângâiere şi bunătate pentru cel care-l interoga. 

„La naiba, îşi spuse Villefort, e un băiat fermecător şi, 
nădăjduiesc, nu-mi va fi greu să-i fac plăcerea lui Renee, 
îndeplinind prima recomandare dată de ea: voi căpăta 
astfel o strângere de mână în faţa lumii şi un sărut 
încântător într-un ungher.” 

Şi, la gândul acesta, figura lui Villefort se lumină; de 
aceea, când îşi abătu privirile de la cugetul său la Dantes, 
Dantes, care îi urmărise mişcările chipului, zâmbea. 

— Domnule, spuse Villefort, cunoşti niscai duşmani? 

— Duşmani? Întrebă Dantes; am norocul de a însemna 
prea puţin pentru ca situaţia mea să mi-i facă. În ce priveşte 
caracterul meu, poate cam repezit, am încercat totdeauna 
să-l îmblânzesc faţă de subordonați. Am sub ordinele mele 
zece sau doisprezece mateloţi: întrebaţi-i, domnule şi vă vor 
spune că mă iubesc şi mă respectă, nu ca pe un părinte. 

— Sunt prea tânăr pentru aceasta. 

— Dar ca pe un frate mai mare. 


— Dar în lipsă de duşmani, poate că ai invidioşi: vei fi 
numit căpitan la nouăsprezece ani, ceea ce e un post înalt 
în meseria dumitale. 'Te vei însura cu o femeie frumoasă, 
care te iubeşte, ceea ce e un noroc rar pe pământ: Poate că 
ambele preferinţe ale destinului ţi-au creat niscai invidioşi. 

— Da, aveţi dreptate. De bună seamă, îi cunoaşteţi pe 
oameni mai bine decât mine şi este cu putinţă, dar dacă 
invidioşii aceştia se găsesc printre prietenii mei, vă declar 
că prefer să-i cunosc, pentru a nu mă vedea silit să-i urăsc. 

— Faci rău, domnule. Trebuie totdeauna, pe cât cu putinţă, 
să vezi limpede în jurul dumitale; şi, într-adevăr, îmi pari un 
tânăr aşa de vrednic, încât mă voi abate pentru dumneata 
de la regulile obişnuite ale justiţiei şi te voi ajuta să vezi 
limpede, comunicându-ţi denunţul care te aduce la mine: 
iată hârtia acuzatoare. Recunoşti scrisul? 

Şi Villefort scoase din buzunar scrisoarea, prezentând-o lui 
Dantes. Dantes privi şi citi. Un nor trecu pe fruntea lui şi 
spuse: 

— Nu, domnule, nu cunosc scrisul. E prefăcut şi totuşi e de 
o formă destul de naturală. În orice caz, l-a aşternut o mână 
iscusită. Mă bucur foarte mult, adăugă el, privindu-l pe 
Villefort cu recunoştinţă, că am de-a face cu un om ca 
dumneavoastră, căci într-adevăr invidiosul meu este un 
adevărat duşman. 

Şi, în fulgerul care trecu prin ochii tânărului când rosti 
aceste cuvinte, Villefort putu să-şi dea seama de energia 
violentă ascunsă sub înfăţişarea sa blândă. 

— Şi, acum, haide, glăsui substitutul, răspunde-mi sincer, 
domnule, nu ca un acuzat judecătorului, ci, aşa cum un om 
aflat într-o situaţie delicată, răspunde altui om care se 
interesează de el: ce e adevărat în acuzaţia această 
anonimă? 

Şi Villefort aruncă pe birou, cu dezgust, scrisoarea 
înapoiată de Dantes. 

— "Totul şi nimic, domnule şi iată adevărul curat, pe 
onoarea mea de marinar, pe iubirea mea pentru Mercedes, 


pe viaţa părintelui meu. 

— Vorbeşte, domnule, spuse cu glas tare Villefort. Apoi 
adăugă în şoaptă: „Dacă Renee ar putea să mă vadă, 
nădăjduiesc că ar fi mulţumită de mine şi că nu mi-ar mai 
spune că sunt un tăietor de capete”. 

— Să vedeţi: plecând din Neapole, căpitanul Leclere s-a 
îmbolnăvit de friguri. Deoarece nu avem medic pe bord, iar 
el nu a vrut să poposim în nici un punct al coastei, grăbit 
cum era, să se ducă pe insula Elba, boala lui s-a înrăutățit 
aşa de mult încât, spre sfârşitul celei de-a treia zi, simțind 
că va muri, m-a chemat lângă el. 

„Dragă Dantes, mi-a spus el, jură-mi pe onoarea ta că vei 
face ce am să-ţi spun. E vorba de interese cât se poate de 
mari”. 

„Îţi jur, domnule căpitan”, i-am răspuns eu. 

„Ei bine, întrucât, după moartea mea, comanda vasului îţi 
aparţine în calitate de secund, vei lua comanda, te vei 
îndrepta spre insula Elba, vei debarca la Porto-Ferrajo, vei 
întreba de mareşalul cel mare, îi vei încredința scrisoarea 
aceasta: poate că atunci, el îţi va preda o altă scrisoare şi 
vei fi însărcinat cu o misiune. Misiunea care-mi era 
rezervată mie, Dantes, va fi îndeplinită de tine şi toată 
cinstea ţi se va cuveni ţie”. 

„O voi îndeplini, domnule căpitan, dar poate că nu am să 
ajung aşa de uşor, cum credeţi dumneavoastră, la marele 
mareşal”. 

„Uite un inel pe care i-l vei trimite, glăsui căpitanul şi care 
va îndepărta toate dificultăţile”. 

Spunând acestea, mi-a încredinţat un inel. 

Era şi timpul: peste două ceasuri a căzut în delir; a doua zi 
a murit. 

— Şi ce-ai făcut atunci? 

— Ceea ce trebuia să fac, domnule, ceea ce oricine ar fi 
făcut în locul meu. În orice caz, rugăminţile unui muribund 
sunt sfinte, iar, la marinari, rugăminţile unui superior sunt 
ordine care trebuie îndeplinite. M-am îndreptat deci spre 


insula Elba, unde am ajuns a doua zi; am consemnat toată 
lumea pe bord şi am coborât singur pe pământ. Aşa cum 
prevăzusem, am întâmpinat unele greutăţi pentru a ajunge 
la mareşalul cel mare. l-am trimis însă inelul care urma să- 
mi servească drept semn de recunoaştere şi toate uşile s-au 
deschis în faţa mea. M-a primit, m-a cercetat cu privire la 
ultimele împrejurări ale morţii nefericitului Leclere şi, 
precum acesta prevăzuse, mi-a predat o scrisoare, 
însărcinându-mă s-o duc personal la Paris. I-am făgăduit, 
căci era vorba să îndeplinesc ultima voinţă a căpitanului 
meu. Am coborât pe țărm, am pus repede la punct toate 
chestiunile de bord, apoi am alergat să-mi văd logodnica pe 
care am regăsit-o mai frumoasă şi mai iubitoare decât 
oricând. Mulțumită domnului Morrel, am trecut peste toate 
piedicile ecleziastice. În sfârşit, domnule, asistam, cum v-am 
spus, la ospăţul de logodnă, mă pregăteam să mă 
căsătoresc peste un ceas şi îmi făceam socoteala să plec 
mâine la Paris, când, în urma denunţului pe care 
dumneavoastră arătaţi a-l dispreţui tot atât cât şi mine, am 
fost arestat. 

— Da, da, murmură Villefort, tot ce-mi spui pare a fi 
adevărat, iar dacă eşti culpabil, e din imprudenţă; ba încă 
imprudenţa este legitimată de ordinele căpitanului 
dumitale. Înapoiază-ne scrisoarea care ţi s-a dat pe insula 
Elba, dă-mi cuvântul că te vei prezenta la prima chemare şi 
du-te la prietenii dumitale. 

— A, dar, sunt liber, domnule? Exclamă Dantes în culmea 
bucuriei. 

— Da, dar dă-mi numai scrisoarea. 

— Trebuie să fie în faţa dumneavoastră, domnule; căci mi 
s-a luat o dată cu celelalte hârtii şi recunosc câteva în 
pachetul acesta. 

— Aşteaptă, spuse substitutul lui Dantes, care îşi lua 
mănuşile şi pălăria, aşteaptă. Cui îi este adresată? 

— Domnului Noirtier, strada Coqg-Heron, Paris. 


Trăsnetul dacă ar fi căzut asupra lui Villefort şi nu l-ar fi 
izbit mai fulgerător şi mai neprevăzut. Recăzu în fotoliul de 
unde se sculase pe jumătate, ca să ajungă la teancul cu 
hârtii confiscate şi frunzărindu-l repede, scoase scrisoarea 
fatală asupra căreia aruncă o privire pătrunsă de o groază 
de nespus. 

— Domnul Noirtier, strada Coqg-Heron, numărul 13, 
murmură el, devenind din ce în ce mai palid. 

— Da, domnule, răspunse Dantes uimit. Îl cunoaşteţi? 

— Nu, răspunse repede Villefort. Un servilor credincios al 
regelui nu-i cunoaşte pe conspiratori. 

— E vorba deci de o conspirație? Întrebă Dant&s care, 
după ce se crezuse liber, începea să fie cuprins de o groază 
mai mare decât cea dintâi. În orice caz, domnule, v-am 
spus, nu aveam habar de cuprinsul” depeşei pe care o 
purtam. 

— Da, reluă Villefort cu glas înăbuşit; dar ştii numele celui 
căruia îi era adresată. 

— Pentru a i-o preda în persoană trebuia să-l ştiu, 
domnule. 

— Şi n-ai arătat nimănui scrisoarea? Întrebă Villefort 
citind şi îngălbenindu-se pe măsură ce citea. 

— Nimănui, domnule, pe cuvânt de onoare. 

— Nu ştie nimeni că erai purtătorul unei scrisori venită de 
pe insula Elba şi adresată domnului Noirtier? 

— Nimeni, domnule, afară de cel care mi-a predat-o. 

— E prea mult, totuşi, e prea mult! Murmură Villefort. 

Fruntea lui Villefort se întuneca tot mai mult. Buzele lui 
albe, mâinile tremurătoare, ochii aprinşi făceau să treacă 
prin cugetul lui Dantes cele mai dureroase bănuieli. 

După citirea scrisorii, Villefort îşi lăsă capul în mâini şi 
rămase o clipă copleşit. 

— Vai, ce e, domnule? Întrebă Dantes cu sfială. 

Villefort nu răspunse; dar, după câteva clipe, îşi înălţă 
chipul palid şi descompus şi mai citi o dată scrisoarea. 

— Şi spui că nu ştii ce conţinea scrisoarea? Reluă Villefort. 


— Repet pe onoarea mea, domnule, că nu ştiu, glăsui 
Dantes. Dar ce aveţi? Vă simţiţi rău? Vreţi să sun, să chem 
ajutor? 

— Nu, domnule, spuse Villefort, ridicându-se repede. Nu te 
mişca, nu spune un cuvânt. Eu dau ordine aici, nu 
dumneata. 

— Domnule, spuse Dantes jignit, mă gândeam să vă vin în 
ajutor, atâta tot. 

— Nu am nimic; o ameţeală trecătoare. Ocupă-te de 
dumneata, nu de mine. Răspunde. 

Dantes aştepta interogatoriul pe care îl anunţa porunca 
aceasta, dar în zadar; Villefort recăzu în fotoliu, îşi trecu o 
mână îngheţată peste fruntea lac de sudoare şi, pentru a 
treia oară, se apucă să recitească scrisoarea. 

„O, dacă ştie ce cuprinde scrisoarea asta, murmură el şi 
dacă află vreodată că Noirtier e tatăl lui Villefort, sunt 
pierdut, pierdut pentru de-a pururi”, gândi el. 

Şi-l privea din timp în timp pe Edmond, ca şi cum privirea 
sa ar fi putut să zdrobească bariera nevăzută ce închide în 
inimă secretele pe care gura le păstrează. 

— O, să nu ne mai îndoim! Exclamă el deodată. 

— Dar, în numele cerului, domnule, strigă nefericitul tânăr, 
dacă va îndoiţi de mine, dacă mă bănuiţi, interogaţi-mă şi 
sunt gata să vă răspund. 

Villefort făcu o sforţare violentă şi cu un ton pe care vroia 
să-l facă cât mai sigur: 

— Domnule, glăsui el, probele cele mai grave rezultă 
pentru dumneata din interogatoriu, aşa că nu pot, precum 
nădăjduisem la început, să te pun în libertate numaidecât. 
Înainte de a lua o astfel de măsură, sunt dator să-l consult 
pe judecătorul de instrucţie. Deocamdată ai văzut în ce fel 
m-am purtat cu dumneata. 

— O, da, domnule, exclamă Dantes şi vă mulţumesc căci aţi 
fost pentru mine mai mult un prieten, decât un judecător. 

— Ei bine, domnule, am să te mai rețin prizonier, nu mult, 
cât mai puţin voi putea. Principala dovadă care exista în 


contra dumitale e scrisoarea aceasta şi vezi... 

Villefort se apropie de cămin, o aruncă în foc şi rămase 
acolo până când ea se prefăcu în cenuşă. 

— Şi vezi, urmă el, o distrug. 

— O, exclamă Dantes, dumneavoastră sunteţi, domnule, 
mai mult decât justiţia, sunteţi bunătatea. 

— Dar ascultă-mă, urmă Villefort, înţelegi că, după un 
astfel de act, poţi să ai încredere în mine, nu-i aşa? 

— O, domnule, porunciţi şi vă voi respecta ordinele. 

— Nu, spuse Villefort, apropiindu-se de tânăr, nu ordine 
vreau să-ţi dau, înţelegi, ci sfaturi. 

— Spuneţi şi mă voi conforma ca unor ordine. 

— Am să te ţin până diseară aici, în palatul justiţiei. Poate 
că va veni şi altcineva să-ţi ia interogatoriul. Spune-i tot ce 
mi-ai spus, dar nici un cuvânt despre scrisoare. 

— Vă făgăduiesc, domnule. 

Se părea că Villefort implora şi că acuzatul îl linişteşte pe 
judecător. 

— Pricepi, spuse acesta, aruncând o privire asupra cenuşei 
care păstra încă forma hârtiei şi care zbura pe deasupra 
flăcărilor. Scrisoarea este acum distrusă, numai dumneata 
şi eu ştim că a existat; nu-ţi va mai fi pusă în faţă niciodată; 
prin urmare, tăgăduieşte dacă ţi se pomeneşte de ea, 
tăgăduieşte cu îndrăzneală şi eşti salvat. 

— Voi tăgădui, domnule, fiţi pe pace, glăsui Dantes. 

— Bine, bine, spuse Villefort, ducând mâna la şnurul unei 
sonerii. 

Apoi, oprindu-se în momentul când era gata să sune: 

— Numai scrisoarea asta ai avut-o? Întrebă el. 

— Numai. 

— Jură. 

Dantes întinse mâna. 

— Jur, glăsui el. 

Villefort sună. 

Comisarul intră. 


Villefort se apropie de poliţai şi îi spuse câteva cuvinte la 
ureche; comisarul răspunse printr-un simplu semn din cap. 

— Urmează-l pe domnul, spuse Villefort lui Dantes. 

Dantes se înclină, aruncă încă o privire de recunoştinţă 
spre Villefort şi ieşi. 

De îndată ce uşa se închise în urma lui, forţele îl părăsiră 
pe Villefort, care căzu aproape leşinat într-un jilţ. 

Apoi, după o clipă: 

— O, doamne, murmură el, iată de ce depinde viaţa şi 
norocul. Dacă procurorul ar fi fost la Marsilia, dacă 
judecătorul de instrucţie ar fi fost chemat în locul meu, 
eram pierdut. lar hârtia, hârtia asta blestemată, mă zvârlea 
în prăpastie. Ah, tată, tată, mereu o să fii tu o piedică 
pentru fericirea mea pe lume şi veşnic o să trebuiască să 
lupt cu trecutul tău? 

Pe urmă, deodată, o fulgerare neaşteptată păru că îi trece 
prin minte, luminându-i chipul. Un zâmbet se ivi pe gura lui 
încă crispată, ochii buimaci deveniră ficşi şi se opriră parcă 
asupra unui gând. 

— Da, da, glăsui el; da, scrisoarea care urma să mă piardă, 
îmi va fi poate un noroc. Haide, Villefort, la lucru! 

Şi, după ce se asigură că acuzatul nu mai era în 
anticameră, substitutul de procuror ieşi la rându-i şi se 
îndreptă repede spre casa logodnicei sale. 

Capitolul VIII Castelul If. 

Străbătând anticamera, comisarul făcu un semn spre doi 
jandarmi, care se aşezară unul în dreapta, altul în stânga lui 
Dantes. Fu deschisă o uşă care comunica din apartamentul 
procurorului cu palatul de justiţie şi merseră câtva timp pe 
unul din acele coridoare sumbre şi mari care îi înfioară pe 
cei ce trec, chiar dacă n-au nici un motiv de înfiorare. 

După cum apartamentul lui Villefort comunica cu palatul 
de justiţie, palatul de justiţie comunica cu închisoarea, 
monument posomorât, lipit de palat şi pe care îl priveşte 
curios prin toate deschizăturile-i căscate clopotniţa 
mănăstirii Accoules, ce se înalţă în faţa ei. 


După multe ocolişuri prin coridorul prin care mergea, 
Dantes văzu deschizându-se o uşă cu un ghişeu de fier. 
Comisarul dădu cu un ciocan trei lovituri, care răsunară 
pentru Dantes ca şi cum ar fi lovit în inima sa, uşa se 
deschise şi cei doi jandarmi îl împinseră uşor pe prizonierul 
care şovăia încă. Dantes trecu pragul temut şi uşa se 
închise în urma lui cu zgomot. Respira alt aer, un aer 
infectat şi greoi: se afla în închisoare. 

Fu condus într-o cameră destul de curată, dar zăbrelită şi 
ferecată. De aceea înfăţişarea locuinţei sale nu-l sperie prea 
mult. De altminteri cuvintele substitutului de procuror, 
rostite cu un glas care i se păruse lui Dantes plin de interes, 
îi răsunau încă în ureche ca o dulce promisiune de 
speranţă. 

Erau orele patru când Dantes fusese condus în camera sa. 
Era, precum am spus, în ziua de întâi martie; prizonierul se 
pomeni, deci, învăluit curând de noapte. 

Atunci simţul auzului spori la el o dată cu simţul văzului 
care se stinsese. La cel mai mic zgomot care pătrundea 
până la dânsul se scula repede şi făcea un pas spre uşă, 
încredinţat că veneau să-l pună în libertate; dar curând, 
zgomotul se stingea într-altă direcţie şi Dantes recădea pe 
scăunelul lui. 

În sfârşit, pe la ceasurile zece seara, în momentul când 
Dantes începea să piardă speranţa, se auzi un nou zgomot 
care i se păru, de data aceasta, că se îndreaptă spre 
camera sa. Într-adevăr, răsunară paşi pe coridor şi se 
opriră în faţa uşii. O cheie se răsuci în broască, zăvoarele 
scrâşniră şi bariera imensă de stejar se deschise, arătând 
deodată, în camera mo-horâtă, lumina orbitoare a două 
torţe. 

În lumina torţelor Dantes văzu sclipind săbiile şi puştile a 
patru jandarmi. 

Înaintase doi paşi, dar rămase neclintit în loc văzând 
sporul de forţe. 

— Mă căutaţi pe mine? Întrebă Dantes. 


— Da, răspunse unul dintre jandarmi. 

— Din partea domnului substitut de procuror? 

— De bună seamă. 

— Bine, spuse Dantes, sunt gata să vă urmez. 

Convingerea că era căutat din partea domnului de Villefort 
alunga orice temere nefericitului tânăr. El înaintă deci, cu 
mintea calmă, cu mersul liber, aşezându-se singur în 
mijlocul escortei. 

O trăsură aştepta în stradă, vizitiul stătea pe capră, un 
gardian stătea lângă vizitiu. 

— Pentru mine e trăsura asta? Întrebă Dantes. 

— Pentru dumneata, răspunse un jandarm. Urcă! 

Dantes vru să facă oarecari obiecţii, dar portiţa trăsurii se 
deschise şi se simţi împins. Nu avea nici posibilitatea, nici 
măcar intenţia de a se împotrivi, astfel că se văzu aşezat 
într-o clipă în fundul trăsurii, între doi jandarmi; ceilalţi doi 
se aşezară pe bancheta din faţă şi greoiul vehicul porni cu 
un zgomot sinistru. 

Prizonierul îşi aruncă ochii spre deschizături: erau 
zăbrelite. Schimbase doar închisoarea. Atât numai că 
aceasta mergea şi-l transporta în goană spre o ţintă 
necunoscută. Prin gratiile strânse, încât abia putea să 
treacă mâna prin ele, Dantes recunoscu totuşi că mergeau 
pe strada Caisserie şi că, prin strada Saint-Laurent şi 
strada Taramis, se cobora spre chei. 

Văzu în curând, printre gratiile sale şi printre gratiile 
monumentului în apropierea căruia se afla, strălucind 
luminile de la Consigne. 

Trăsura se opri, gardianul cobori, se apropie de corpul de 
gardă. Vreo doisprezece soldaţi ieşiră şi se aşezară la rând; 
Dantes vedea puştile lor sclipind în bătaia felinarelor de pe 
chei. 

„Pentru mine se desfăşoară oare o astfel de forţă 
militară?” îşi spuse el. 

Gardianul, deschizând portiţa care se închidea cu cheia, 
răspunse acestei întrebări, deşi nu rosti un cuvânt: Dantes 


văzu, printre cele două şiruri de soldaţi, un drum croit 
pentru el, de la trăsură până în port. 

Jandarmii de pe bancheta din faţă coborâră cei dintâi, apoi 
îl coborâră pe el, pe urmă cei din dreapta şi din stânga lui îl 
urmară. Merseră spre o barcă pe care un marinar al vămii 
o ţinea lângă chei de un lanţ. Soldaţii îl priviră pe Dantes cu 
un aer de curiozitate năucă. Într-o clipă el fu aşezat la pupa 
vasului, tot între cei patru jandarmi, pe când gardianul 
stătea la prora. O zgâlţâitură violentă depărtă barca de 
bord şi patru lopătari vâsliră zdravăn spre Pilon. Când, din 
barcă, fu scos un strigăt, lanţul care închide portul se 
cobori şi Dantes văzu că se afla în aşa zisul Frioul, adică 
dincolo de rada portului. 

Prima pornire a prizonierului, găsindu-se în aer liber, 
fusese aceea de bucurie. Acrul este aproape libertatea. 
Respiră deci în adâncul pieptului adierea vie, care aduce pe 
aripile ei toate aromele necunoscute ale nopţii şi ale mării. 
Curând, totuşi, scoase un oftat. Trecea pe dinaintea 
Reservei, unde fusese aşa de fericit dimineaţa, în ceasul de 
dinaintea arestării şi, prin deschizătura celor două ferestre, 
zgomotul voios al unui bal răzbea până la el. 

Dantes îşi împreună mâinile, îşi înălţă ochii la cer şi se 
rugă. 

Barca îşi continua drumul, trecuse de Cap de Mort, se afla 
în faţa golfului Pharo, ocolea bateria. Manevra nu putea fi 
înţeleasă de Dantes. 

— Dar unde mă duceţi? Întrebă el pe un jandarm. 

— Ai să afli curând. 

— Dar... 

— Nu avem voie să-ţi dăm nici o explicaţie. 

Dantes, care era pe jumătate soldat, considera absurd să 
pună întrebări unor subordonați cărora le era interzis să 
răspundă, aşa că tăcu. 

Atunci, cele mai ciudate gânduri îi trecură prin minte: 
deoarece nu putea să facă un drum lung cu o astfel de 
barcă, deoarece nici un vas nu era ancorat în direcţia spre 


care mergeau, îşi închipui că va fi depus într-un loc 
depărtat de coastă, spunându-i-se că e liber. Nu era legat, 
nu se făcuse nici o încercare pentru a-i pune cătuşe, ceea 
ce i se părea un semn bun. De altminteri, nu-i spusese 
substitutul, aşa de bun cu el că, dacă nu rosteşte numele 
fatal de Noirtier, nu are a se teme de nimic? Nu distrusese 
Villefort, în prezenţa lui, scrisoarea periculoasă, singura 
dovadă ce existase în contra sa? 

Aştepta deci, mut şi îngândurat, încercând să străpungă 
cu ochii marinarului deprins cu întunericul şi cu spaţiul în 
bezna nopţii. 

Lăsaseră la dreapta insula Ratonneau, unde lumina un far, 
şi, mergând pe lângă coastă, ajunseseră în dreptul golfului 
Catalanilor. Acolo privirile prizonierului îşi înteţiră energia: 
acolo se afla Mercedes şi lui i se părea în fiecare clipă că 
vede schiţându-se pe ţărmul mohorât forma nelămurită a 
unei femei. 

Cum de nu-i spunea fetei un presentiment că iubitul ei 
trecea la trei sute de paşi de ea? 

O singură lumină strălucea la Catalani. După poziţia 
luminii, Dantes îşi dădu seama că ea lumina camera 
logodnicei sale. Singură Mercedes veghea în toată colonia. 
Scoţând un strigăt puternic, tânărul putea să fie auzit de 
logodnică. 

Îl reţinu o ruşine nemotivată. Ce vor spune oamenii care îl 
priveau, auzindu-l că strigă ca un smintit? Rămase deci 
tăcut, cu ochii aţintiţi asupra luminii. 

În vremea asta barca îşi continua drumul. Prizonierul nu 
se gândea însă la barcă, el se gândea la Mercedes. 

O ridicătură de teren acoperi lumina. Dantes se întoarse şi 
observă că barca pornea în larg. În timp ce privea cufundat 
în gânduri, vâslele fuseseră înlocuite cu pânze şi barca 
înainta acum împinsă de vânt. 

Cu tot dezgustul pe care Dantes il încerca de a-i pune 
jandarmului alte întrebări, se apropie de el, luându-i mâna: 


— Camarade, îi spuse, pe conştiinţa şi pe rangul dumitale 
de soldat, te implor să ai milă de mine şi să-mi răspunzi. Eu 
sunt căpitanul Dantes, francez bun şi loial, măcar că acuzat 
de nu ştiu ce trădare. Unde mă duci? Spune-mi şi, pe 
cuvântul meu de marinar, mă voi supune datoriei şi mă voi 
resemna soartei.” 

Jandarmul îşi scărpină urechea, privi spre camaradul său. 
Acesta făcu o mişcare, care vroia să spună parcă: „Cred că 
în locul unde ne aflăm nu mai e nici o piedică” şi jandarmul 
se întoarse spre Dantes: 

— Dumneata eşti marsiliez şi marinar şi mă întrebi încotro 
mergem? 

— Da, căci, pe onoarea mea, nu ştiu. 

— Nu bănuieşti? 

— Deloc. 

— Nu este cu putinţă. 

— Îţi jur pe ce am mai sfânt în lume. Răspunde-mi, te 
implor. 

— Dar consemnul? 

— Consemnul nu te opreşte să-mi comunici ceea ce voi afla 
peste zece minute, peste o jumătate de ceas, poate peste un 
ceas. Atât numai că, până atunci, îmi cruţi veacuri de 
nesiguranţă. Te întreb, ca şi cum ai fi prietenul meu. Uite, 
nu vreau nici să mă revolt, nici să fug; de altfel, nu pot. 
Încotro mergem? 

— Dacă ai avea ochii legaţi sau dacă n-ai fi ieşit niciodată 
din portul Marsiliei, ar trebui totuşi să ghiceşti unde mergi. 

— Nu ghicesc. 

— Priveşte atunci în jurul dumitale. 

Dantes se ridică, îşi aţinti ochii spre punctul unde părea că 
se îndreaptă barca şi, la o sută de stânjeni în faţa lui, văzu 
înălțându-se stânca neagră şi dreaptă pe care, ca un adaos 
de silex, se afla castelul mohorât If. 

Forma ciudată, închisoarea în jurul căreia domnea o aşa 
de profundă groază, fortăreaţa care de trei sute de ani 
alimenta Marsilia cu tradiţiile ei lugubre, arătându-se 


deodată lui Dantes care nu se gândea la ea, produse asupra 
lui efectul pe care înfăţişarea eşafodului îl face asupra 
condamnatului la moarte. 

— Doamne, Castelul If! Exclamă el. Ce-o să facem acolo? 

Jandarmul zâmbi. 

— Nu mă duceţi cumva ca să mă întemnițați? Continuă 
Dantes. Castelul If e o închisoare de stat, destinată numai 
marilor vinovaţi politici. Eu nu am săvârşit nici o crimă. 
Sunt la Castelul If judecători de instrucţie sau alt fel de 
magistrați? 

— Îmi închipui că acolo nu sunt, spuse jandarmul, decât un 
guvernator, temnicerii, o garnizoană şi ziduri bune. Haide, 
haide, prietene, nu mai face atâta pe miratul, că mă faci să 
cred că răsplăteşti bunăvoința mea bătânduc-ţi joc de mine. 

Dantes strânse mâna jandarmului, gata să i-o rupă. 

— Spui deci, glăsui el, că sunt dus la Castelul If ca să mă 
întemniţeze? 

— De bună seamă, spuse jandarmul. În orice caz, 
camarade, e de prisos să mă strângi aşa de tare. 

— Fără altă informaţie, fără altă formalitate? Întrebă 
tânărul. 

— Formalităţile sunt îndeplinite, informaţia ţi-a fost dată. 

— Aşadar, cu toată făgăduiala domnului de Villefort? 

— Nu ştiu dacă domnul de Villefort ţi-a fâăgăduit ceva, 
spuse jandarmul, dar ceea ce ştiu este că mergem la 
Castelul If. Hei, dar ce faci? Camarazi, ajutor! 

Cu o mişcare ca fulgerul, care, totuşi fusese prevăzută de 
ochiul iscusit al jandarmului, Dantes vrusese să se arunce în 
mare; dar patru mâini viguroase îl reţinură în momentul 
când picioarele lui părăseau puntea bărcii. 

Căzu la fund, urlând de ciudă. 

— Bravo! Exclamă jandarmul, punând un genunchi pe 
pieptul lui, bravo! Aşa îţi ţii cuvântul de marinar? Să se mai 
încreadă cineva în oamenii mieroşi! Ei bine, dragă prietene, 
fă acum o mişcare, una singură şi îţi trântesc un glonţ în 


cap. M-am abătut de la primul consemn, dar te asigur că n- 
am să mă abat de la al doilea. 

Şi-şi cobori într-adevăr carabina spre Dantes, care simţi 
vârful ţevii la tâmplă. 

Se gândi o clipă să facă mişcarea interzisă şi să sfârşească 
astfel în chip violent cu nenorocirea neaşteptată ce se 
abătuse asupra lui, prinzându-l în ghearele ei de vultur. Dar 
tocmai pentru că nenorocirea era neaşteptată, Dantes se 
gândi că ea nu putea să dureze. 

Îi reveniră, pe urmă, în minte, făgăduielile domnului de 
Villefort; pe urmă. 

— De ce să n-o spunem - moartea în fundul unei bărci, 
venită din mâna unui jandarm, i se păru urâtă. 

Recăzu deci pe fundul bărcii, scoțând un urlet de turbare 
şi frământându-şi mâinile cu furie. Aproape în aceeaşi clipă 
o izbitură violentă zgudui barca. Un vâslaş sări pe stânca pe 
care prova micii bărci o atinsese, o frânghie se desfăşură în 
jurul unui scripete care scârţâi şi Dantes înţelese ca 
ajunseseră şi că barca era legată. 

Într-adevăr, paznicii care-l ţineau şi de braţe şi de gulerul 
hainei, îl siliră să se ridice, îl împinseră să coboare pe țărm, 
şi-l târâră spre treptele care urcau la poarta citadelei, în 
timp ce gardianul, înarmat cu o flintă cu baionetă, mergea 
în urma lui. 

Dantes nu făcu, de altminteri, nici o împotrivire zadarnică. 
Încetineala lui se datora mai mult inerţiei decât împotrivirii; 
era amorţit şi se clătina ca un om beat. Văzu din nou soldaţi 
care se înşirau pe panta dreaptă, simţi scări care îl sileau să 
ridice picioarele, observă că trecea printr-o poartă şi că 
poarta se închidea în urma lui, dar toate acestea, maşinal, 
ca printr-o ceaţă, fără să distingă nimic limpede. Nu mai 
vedea nici marea. 

— Imensa durere a prizonierilor care privesc spaţiul cu 
sentimentul cumplit al neputinței. 

Se făcu un popas de un moment, în răstimpul căruia 
încercă să-şi adune gândurile. Privi în juru-i; se găsea într-o 


curte pătrată, formată din patru ziduri înalte. Se auzea 
pasul încet şi regulat al sentinelelor şi, ori de câte ori ele 
treceau pe dinaintea a două sau trei fascicole de lumină, 
proiectate pe ziduri de lucirea a două sau trei lumini care 
sclipeau înlăuntrul castelului, se vedea scânteind ţeava 
puştilor lor. 

Aşteptară cam zece minute. Fiind siguri că Dantes nu mai 
putea să fugă, jandarmii îi dăduseră drumul. Părea că 
aşteaptă ordine. Şi ordinele sosiră. 

— Unde e deţinutul? Întrebă o voce. 

— lată-l, răspunseră jandarmii. 

— Să mă urmeze, să-l duc unde îi e locul. 

— Haide, spuseră jandarmii, împingându-l pe Dantes. 

Deţinutul îl urmă pe conducătorul său, care-l duse într- 
adevăr într-o sală aproape subterană, ai cărei pereţi goi şi 
umeziţi păreau îmbibaţi de lacrimi. Un fel de lampion, pus 
pe un scăunel, a cărui feştilă plutea într-o grăsime infectă, 
ilumina pereţii lucioşi ai groaznicei încăperi, arătându-l lui 
Dantes pe conducătorul său, un temnicer subaltern, prost 
îmbrăcat şi cu mutra suspectă. 

— lată camera dumitale pentru noaptea asta, glăsui el. E 
târziu şi domnul guvernator s-a culcat. Mâine, când o să se 
trezească şi-o să ia cunoştinţă de ordinele care te privesc, 
poate c-o să-ţi schimbe domiciliul. Până atunci, iată pâine, 
apa e în ulcior, paie colo în colţ; e tot ce un deţinut poate să- 
şi dorească. Bună seara. 

Şi mai înainte ca Dantes să se fi gândit să deschidă gura 
pentru a-i răspunde, mai înainte de a fi băgat de seamă 
unde punea temnicerul pâinea, mai înainte de a-şi fi dat 
seama de locul unde zăcea ulciorul, mai înainte de a-şi fi 
îndreptat ochii spre colţul unde îl aşteptau paiele destinate 
să-i servească de pat, temnicerul luase lampionul şi, 
închizând uşa, răpise deţinutului lumina alburie care îi 
arătase, ca la lumina unei fulger, pereţii umeziţi ai 
închisorii. 


Se pomeni atunci singur, în beznă şi în tăcere, mut şi 
posac, ca bolțile al căror frig glacial îl simţea coborând pe 
fruntea încinsă. 

Când primele raze ale zilei aduseră puţină lumină în 
vizuină, temnicerul reveni cu ordinul de a-l lăsa pe 
prizonier acolo unde se găsea. Dantes nu-şi schimbase 
locul. O mână de fier îl ţintuise parcă în chiar punctul unde 
se oprise în ajun. Atât numai că ochii săi adânci se 
ascundeau sub valul umed al lacrimilor. Stătea neclintit şi 
privea în pământ. 

Petrecuse astfel toată noaptea, în picioare, fără să doarmă 
o singură clipă. 

Temnicerul se apropie de el, se învârti în juru-i, însă 
Dantes nu păru că-l vede. 

Îl bătu pe umăr; Dantes tresări şi clătină din cap. 

— N-ai dormit? Îl întrebă temnicerul. 

— Nu ştiu, răspunse Dantes. 

Temnicerul îl privi cu mirare. 

— Nu ţi-e foame? Continuă el. 

— Nu ştiu, răspunse iarăşi Dantes. 

— Vrei ceva? 

— Aş vrea să-l văd pe guvernator. 

Temnicerul înălţă din umeri şi ieşi. 

Dantes îl urmări din ochi, întinse mâinile spre uşa 
întredeschisă, dar uşa se închise. 

Pieptul i se sfâşie parcă într-un lung suspin. Lacrimile 
care-i năpădeau pieptul ţâşniră ca două pâraie. Căzu în 
genunchi, începând să se roage îndelung, evocând în minte 
întreaga-i viaţă de altădată şi întrebându-se ce crimă 
săvârşise în viaţa aceasta încă atât de tânără să merite o 
pedeapsă atât de crudă. 

Ziua trecu astfel. Abia dacă înghiţi câţiva dumicaţi de 
pâine şi sorbi câteva picături de apă. Uneori rămânea jos, 
cufundat în gânduri, alteori se învârtea de jur-împrejurul 
celulei, ca un animal sălbatic închis într-o cuşcă de fier. În 
special un gând îl scotea din sărite: că, în timpul cât fusese 


adus aici, neştiind unde era dus, rămăsese aşa de calm şi de 
liniştit, deşi ar fi putut de zece ori să se arunce în mare şi, o 
dată în apă, graţie iscusinţei sale de a înota, deprinderii, 
care făcea din el unul dintre cei mai isteţi cufundători din 
Marsilia, ar fi putut să dispară sub apă, să scape de paznici, 
să ajungă în Italia sau în Spania şi de acolo să-i scrie 
logodnicei să vină la el. Existenţa nu îl neliniştea, indiferent 
de ţinut: pretutindeni marinarii de ispravă sunt rari. Vorbea 
italiana ca un toscan, spaniola ca un copil al Vechii Castilii, 
ar fi trăit liber, fericit, cu Mercedes şi cu tatăl său, căci tatăl 
său ar fi venit după el, în timp ce acum era prizonier închis 
în Castelul If, în închisoarea din care nu se putea ieşi, 
neştiind ce se va întâmpla cu părintele sau, cu Mercedes şi 
toate astea, pentru că crezuse în cuvântul lui Villefort. Îi 
venea să înnebunească. De aceea Dantes se zvârcolea 
furios pe paiele proaspete, care îi fuseseră aduse de 
temnicer. 

A doua zi, la aceeaşi oră, temnicerul reintră. 

— Fi, îl întrebă acesta. Eşti mai cuminte astăzi decât ieri? 

Dantes nu răspunse. 

— Haida, de, îi spuse acesta, puţin curaj. Doreşti ceva care 
să-mi stea în putinţă? Hai, spune! 

— Doresc să vorbesc cu guvernatorul. 

— Eh, exclamă temnicerul cu enervare, ţi-am mai spus că 
asta e cu neputinţă. 

— De ce-i cu neputinţă? 

— Pentru că, prin regulamentul închisorii, un prizonier n- 
are dreptul să ceară aşa ceva. 

— Dar ce-i permis aici? Întrebă Dante&s. 

— O hrană mai bună cu plată, plimbarea şi câteodată cărţi. 

— N-am nevoie de cărţi, n-am nici un chef să mă plimb şi 
găsesc că hrana este bună. Astfel că nu vreau decât un 
lucru: să-l văd pe guvernator. 

— Dacă îmi baţi capul repetând mereu acelaşi lucru, glăsui 
temnicerul, nu-ţi mai aduc mâncare. 


— Ei, şi? Spuse Dantes. Dacă nu-mi mai aduci de mâncare, 
am să mor de foame, atâta tot. 

Accentul cu care Dantes rosti cuvintele acestea dovedi 
temnicerului că prizonierul său ar fi fericit să moară. De 
aceea, întrucât orice prizonier înseamnă un câştig de 
aproximativ 50 de centime pe zi pentru temnicerul său, 
acesta cugetă la deficitul care ar rezulta pentru el prin 
moartea arestatului, astfel că reluă cu ton mai blând: 

— Ascultă, ceea ce doreşti dumneata este cu neputinţă. Nu 
mai cere, căci nu s-a mai pomenit ca, la cererea deţinutului, 
guvernatorul să vină în camera acestuia. Fii cuminte, ţi se 
va îngădui plimbarea şi s-ar putea ca, într-o zi, în timp ce ai 
să te plimbi, guvernatorul să treacă. Te vei adresa atunci 
lui, dacă o să vrea să-ţi răspundă, îl priveşte. 

— Dar, întrebă Dantes, cât am să aştept până ce 
întâmplarea se va produce? 

— Eh, glăsui temnicerul, o lună, trei luni, şase luni, poate 
un an. 

— E prea mult, exclamă Dantes; vreau să-l văd 
numaidecât. 

— Nu te lăsa obsedat de o singură dorinţă pe care e 
imposibil să o îndeplineşti, glăsui temnicerul; altminteri, 
până în cincisprezece zile, ai să înnebuneşti. 

— Crezi? Îl întrebă Dantes. 

— Da, vei fi nebun. Aşa începe totdeauna nebunia. Avem 
un exemplu aici: oferind întruna guvernatorului un milion 
ca să-l pună în libertate, creierul abatelui care locuia în 
odaia aceasta înaintea dumitale s-a scrântit. 

— Şi de când a părăsit odaia asta? 

— De doi ani. 

— L-au pus în libertate? 

— Nu, l-au băgat la carceră. 

— Ascultă, spuse Dantes, eu nu sunt abate şi nu sunt 
nebun. Poate că am să devin dar, din nefericire, în ceasul de 
faţă am încă judecata întreagă: îţi fac altă propunere. 

— Care? 


— N-am să-ţi promit un milion, căci n-am să ţi-l pot da. Dar 
am să-ţi ofer o sută de taleri dacă vrei, când ai să mergi cu 
prima ocazie la Marsilia, să cobori până la Catalani şi să dai 
o scrisoare unei fete pe care o cheamă Mercedes; nici 
măcar o scrisoare, doar două rânduri. 

— Dacă duc aceste două rânduri şi sunt descoperit, îmi 
pierd locul care face o mie de lire pe an, fără să mai pun la 
socoteală beneficiile şi hrana; vezi deci că aş fi un mare 
nătărău riscând o mie de lire ca să câştig trei sute. 

— Ei, bine, spuse Dantes, ascultă şi ia aminte: dacă refuzi 
să duci fetei două rânduri sau măcar s-o înştiinţezi că sunt 
aici, am să te pândesc într-o zi dinapoia uşii şi, în momentul 
când intri, am să-ţi zdrobesc capul cu scăunelul ăsta. 

— Mă ameninţi? Exclamă temnicerul, făcând un pas înapoi 
şi luând poziţie de apărare; nu zău, ţi se sminteşte capul. 
Abatele a început ca dumneata, aşa că, în trei zile ai să fii 
nebun de legat ca şi el. Noroc că în castelul If există 
carcere. 

Dantes luă scăunelul şi îl învârti pe după cap. 

— Bine, bine, glăsui temnicerul; dacă vrei neapărat, o să-l 
înştiinţez pe guvernator. 

— Bravo, spuse Dantes, punând jos scăunelul şi aşezându- 
se pe el cu capul plecat, cu ochii rătăciţi, ca şi cum devenise 
cu adevărat nebun. 

Temnicerul ieşi, dar în clipa următoare se înapoie cu patru 
soldaţi şi cu un caporal. 

— Din ordinul guvernatorului, spune el, coborâţi-l pe 
prizonier la etajul de dedesubt. 

— Adică la carceră? Glăsui caporalul. 

— La carceră: nebunii trebuie puşi cu nebunii. 

Cei patru soldaţi îl apucară pe Dantes, care căzu într-un 
fel de apatie, şi-i urmă fără împotrivire. 

Îl siliră să coboare cincisprezece trepte şi deschiseră uşa 
unei carcere, în care el intră murmurând: 

— Are dreptate, nebunii trebuie puşi cu nebunii. 


Uşa se închise şi Dantes merse înainte cu mâinile întinse, 
până când simţi zidul. Atunci se aşeză într-un ungher şi 
rămase nemişcat, în timp ce ochii, obişnuindu-se treptat- 
treptat cu întunericul, începeau să distingă obiectele. 

Temnicerul avea dreptate: mai lipsea foarte puţin ca 
Dantes să înnebunească. 

Capitolul IX Seara de logodnă. 

Precum am spus, Villefort se îndreptase iarăşi spre piaţa 
Grand-Cours şi, reintrând în casa doamnei de Saint-Meran, 
îi găsi pe musafirii pe care îi lăsase la masă în salon, la 
cafea. 

Renee îl aştepta cu o nerăbdare împărtăşită de toată 
societatea. De aceea fu primit cu exclamaţii generale: 

— Ei, tăietorule de capete, stâlp al statului, Brutus 
regalist, exclamă unul, ce este? Spune. 

— Suntem ameninţaţi cumva de un nou regim al teroarei? 
Întrebă altul. 

— Căpcăunul din Corsica a ieşit oare din caverna lui? 
Întrebă al treilea. 

— Doamnă marchiză, spuse Villefort, apropiindu-se de 
viitoarea soacră, am venit să vă rog să mă scuzaţi că sunt 
nevoit să vă părăsesc astfel... Domnule marchiz, aş putea să 
am onoarea de a vă spune două cuvinte în particular? 

— Va să zică e ceva cu adevărat grav? Întrebă marchiza, 
observând norul care întuneca fruntea lui Villefort. 

— Atât de grav, încât sunt silit să-mi iau concediu de la 
dumneavoastră pentru câteva zile. Vezi, prin urmare, 
continuă el, întorcându-se spre Rene, cât de gravă e 
situaţia. 

— Pleci, domnule? Exclamă Renee, incapabilă să-şi 
ascundă emoția pe care i-o pricinuia neaşteptata veste. 

— Vai, da, domnişoară, răspunse Villefort, trebuie. 

— Şi unde te duci? Întrebă marchiza. 

— Secretul justiţiei, doamnă. Totuşi, dacă cineva de aici 
are comisioa-ne pentru Paris, un prieten al meu va pleca 
astă seară şi îşi va lua cu plăcere această sarcină. 


Musafirii se priviră între ei. 

— Mi-ai cerut să stăm un moment de vorbă? Întrebă 
marchizul. 

— Da, să trecem în cabinetul dumneavoastră, vă rog. 

Marchizul îl luă pe Villefort de braţ şi ieşi cu el. 

— Ei, ce e? Vorbeşte! Glăsui marchizul când ajunse în 
cabinetul său. 

— S-au petrecut lucruri pe care le cred de cea mai mare 
gravitate şi care reclamă plecarea mea îndată la Paris. 
Acum, marchize, scuză-mi in-discreţia şi brutalitatea 
întrebării: ai rente de stat? 

— Toată averea mea este în efecte. Vreo 600-700 de mii de 
franci 

— Ei bine, vinde-le, marchize, vinde-le, căci altminteri eşti 
ruinat. 

— Dar cum vrei să le vând de aici? 

— Ai un agent de schimb, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dă-mi o scrisoare pentru el şi să le vândă fără să piardă 
un minut, o secundă; poate că şi aşa am să ajung prea 
târziu. 

— Drace, să nu pierdem timpul! Glăsui marchizul. 

Se aşeză la masă şi scrise o scrisoare agentului său de 
schimb, ordonându-i să vândă neapărat. 

— Acum, că am scrisoarea, spuse Villefort, împăturind-o cu 
grijă în portofel, îmi mai trebuie una. 

— Pentru cine? 

— Pentru rege. 

— Pentru rege? 

— Da. 

— Dar nu cutez să-i scriu aşa, deodată, Maiestăţii Sale. 

— De aceea nici nu-ţi cer dumitale să-i scrii şi te însărcinez 
să-i ceri domnului de Salvieux. Trebuie să-mi dea o 
scrisoare cu ajutorul căreia să pot pătrunde la Maiestatea 
Sa, fără a fi supus tuturor formalităţilor de audienţă care 
mă pot face să pierd un timp preţios. 


— Dar nu-l ai pe ministrul Justiţiei, care este liber să intre 
oricând la Tuileries şi prin mijlocirea căruia poţi să ajungi, 
fie zi, fie noapte, la rege? 

— Da, fără îndoială, dar este inutil să împart cu altcineva 
meritul noutăţii pe care i-o duc. Înţelegi? Ministrul Justiţiei 
m-ar pune în mod firesc pe al doilea plan şi mi-ar răpi tot 
beneficiul afacerii. Nu-ţi spun decât un lucru, marchize: 
cariera mea este asigurată dacă ajung primul la Tuileries, 
căci îi voi face regelui un serviciu pe care el nu va putea să-l 
uite. 

— În cazul acesta, dragul meu, du-te şi fă-ţi bagajul. Eu îl 
chem pe Salvieux şi-l pun să scrie scrisoarea, care îţi va 
servi de liberă trecere. 

— Bine, nu pierde timp, căci într-un sfert de oră trebuie să 
fiu în trăsură. 

— Spune trăsurii să oprească în faţa porţii. 

— Nici vorbă. Mă vei scuza faţă de marchiză, nu-i aşa? Şi 
faţă de domnişoara de Saint-Meran, pe care o părăsesc 
într-o astfel de zi cu un regret profund. 

— Le vei găsi pe amândouă în cabinetul meu şi ai să poţi 
să-ţi iei rămas bun de la ele. 

— Îţi mulţumesc de o sută de ori. Ocupă-te de scrisoare. 

Marchizul sună; apăru un lacheu. 

— Spune-i contelui de Salvieux că îl aştept... Acum pleacă, 
urmă marchizul, adresându-se lui Villefort. 

— Bun, mă întorc imediat. 

Şi Villefort ieşi în goană. Dar la uşă se gândi că un 
substitut de procuror regal, care ar fi văzut mergând cu 
paşi iuți, riscă să tulbure odihna unui oraş întreg. Îşi reluă 
deci mersul obişnuit, care era cât se poate de magistral. 

Zări la uşa sa, în umbră, o fantomă albă, care îl aştepta 
nemişcată. 

Era frumoasa fată catalană care, neavând veşti de la 
Edmond, se furişase pe înnoptate din Pharo, pentru a veni 
să afle cauza arestării logodnicului ei. 


La apropierea lui Villefort, ea se desprinse de zidul lângă 
care stătea rezemată şi-i tăie drumul. Dantes îi vorbise 
substitutului despre logodnica sa, astfel că Mercedes n-avu 
nevoie să spună cine este, pentru ca Villefort s-o 
recunoască. Fu surprins de frumuseţea şi demnitatea 
femeii, iar când ea îl întrebă ce a devenit iubitul ei, lui i se 
păru că el e acuzatul şi ea judecătorul. 

— Omul despre care vorbeşti, spuse Villefort răstit, este 
foarte vinovat şi nu pot să fac nimic pentru el, domnişoară. 
Mercedes scoase un suspin, dar când Villefort încercă să 

treacă mai departe, ea îl opri din nou. 

— Dar cel puţin unde este, întrebă ea, ca să mă pot 
interesa dacă e mort sau viu? 

— Nu ştiu. Nu-mi mai aparţine, răspunse Villefort. 

Stânjenit de privirea curată şi de atitudinea imploratoare 
a fetei, el o respinse pe Mercedes şi intră închizând repede 
uşa, ca pentru a lăsa afară durerea ce i se aducea. 

Dar durerea nu se lăsă respinsă astfel. Asemenea săgeţii 
mortale despre care vorbeşte Virgiliu, omul rănit o ia cu el. 
Villefort intră, închise uşa, dar, când ajunse în salon, 
picioarele îl părăsiră; scoase un oftat, care se-măna cu un 
hohot de plâns şi căzu într-un jilţ. 

Atunci, în adâncul inimii lui bolnave, încolţi primul grăunte 
al unui ulcer ucigător. Omul pe care îl sacrifica ambiţiei 
sale, inocentul care plătea pentru părintele culpabil, i se 
arătă, palid şi ameninţător, de mână cu logodnica sa, palidă 
ca şi el. Şi cu ei odată veni remuşcarea. Nu remuşcarea 
care îl face pe bolnav să zvâcnească asemenea oamenilor 
cuprinşi de furii, despre care vorbeşte literatura 
antichităţii, ci zgomotul surd şi dureros care, în anumite 
momente, loveşte inima, rănind-o cu amintirea unei acţiuni 
trecute, rană ale cărei dureri sfâşietoare sapă un rău ce 
merge, adâncindu-se, până la moarte. 

Îşi făcu loc atunci, în sufletul lui Villefort, încă o clipă de 
şovăială. Ceruse în multe rânduri, fără altă emoție decât 
aceea provocată de lupta judecătorului cu acuzatul, 


pedeapsa cu moartea în contra arestaţilor. lar condamnaţii 
aceştia, executaţi graţie fulgerătoarei lui elocvenţe, care 
cucerise sau pe judecători, sau pe juraţi, nu lăsaseră nici 
măcar un nor pe fruntea sa, căci erau vinovaţi, sau cel puţin 
aşa îi credea Villefort. 

De data aceasta, însă, era altceva: aplicase pedeapsa 
închisorii pe viaţă unui nevinovat, unui nevinovat care era 
pe cale de a fi fericit şi căruia îi distrugea nu numai 
libertatea, dar şi fericirea. De astă dată el nu mai era 
judecător, era călău. 

Simţea, gândindu-se, zvâcnetul surd, pe care l-am descris 
şi care pâ-nă atunci îi era necunoscut, răsunând în adâncul 
inimii sale şi năpădindu-i pieptul cu temeri vagi. La fel, 
printr-o suferinţă violentă, instinctivă, este înştiinţat rănitul, 
care nu-şi va apropia niciodată, fără să tremure, de-getul de 
rana căscată, sângerândă, mai înainte ca ea să fie închisă. 

Dar rana primită de Villefort era dintre acelea care nu se 
închid, sau care nu se închid decât pentru a se deschide mai 
sângerânde şi mai dureroase decât înainte. 

Dacă, în momentul acesta, glasul blând al lui Renee ar fi 
răsunat la urechea lui, cerându-i graţie; dacă frumoasa 
Mercâdes ar fi intrat spunându-i: „În numele Domnului, 
care ne priveşte şi ne judecă, dă-mi-l pe logodnicul meu”; 
da, fruntea aceasta, încovoiată pe jumătate sub imperiul 
nece-sităţii, s-ar fi plecat cu totul, iar mâinile-i îngheţate ar 
fi semnat desigur, cu orice risc, ordinul de punere în 
libertate a lui Dantes; însă nici un glas nu murmură în 
tăcere, iar uşa nu se deschise decât pentru ca valetul lui 
Villefort să intre şi să spună că erau înhămaţi caii la 
caleaşcă. 

Villefort se ridică, sau, mai bine zis, ţâşni ca un om care 
biruie într-o luptă lăuntrică. Alergă la dulap, turnă în 
buzunare tot aurul dintr-unul din sertare, se învârti într-o 
clipă înspăimântat prin cameră, cu mâna pe frunte, 
articulând cuvinte fără şir; apoi, în sfârşit simțind că valetul 
îi pusese mantaua pe umeri, ieşi, se năpusti în trăsură şi 


porunci cu glas scurt să-l ducă în strada Grand-Cours la 
domnul de Saint-Meran. 

Nefericitul Dantes era condamnat. 

Aşa cum domnul de Saint-Meran făgăduise, Villefort găsi 
în cabinet pe marchiză şi pe Renee. Zărind-o pe Renee, 
tânărul tresări, căci i se păru că ea îi va cere din nou 
libertatea lui Dantes. Dar, vai, se impune să spunem, spre 
ruşinea egoismului nostru, frumoasa fată nu era preocupată 
de-cât de un lucru: de plecarea lui Villefort. 

Îl iubea pe Villefort, iar Villefort pleca în momentul când 
trebuia să-i devină soţ. Villefort nu putea spune când va 
reveni, astfel că Renee, în loc să-l deplângă pe Dantes, îl 
blestema pe omul care, prin fapta lui, o despărţea de 
logodnicul ei. 

Ce trebuia să spună Mercedes? 

Biata Mercedes îl găsise în colţul străzii Loge pe Fernand, 
care o urmărise. Se înapoiase la Catalani şi, epuizată, 
deznădăjduită, se trântise pe pat. Fernand îngenunchease 
dinaintea patului şi, strângându-i mâna îngheţată, pe care 
Mercedes nu se gândea s-o retragă, o acoperea cu sărutări 
aprinse, pe care Mercedes nu le simţea. 

Ea petrecu noaptea astfel. Lampa se stinse când nu mai 
avu ulei. Fata nu văzu întunericul, aşa cum nu văzuse 
lumina, iar ziua reveni fără ca ea s-o vadă. 

Durerea puse dinaintea ochilor ei un văl care nu-i îngăduia 
să-l vadă decât pe Edmond. 

— A, tu eşti aici? Spuse ea, în sfârşit, întorcându-se spre 
Fernand. 

— Nu te-am părăsit de ieri, răspunse Fernand cu un 
suspin dureros. 

Domnul Morrel nu se dăduse bătut; aflase că, după 
interogatoriu, Dantes a fost dus la închisoare. Alergase 
atunci la toţi prietenii săi, se prezentase persoanelor din 
Marsilia care puteau să aibă influenţă, dar zvonul se şi 
răspândise că tânărul a fost arestat, ca agent bonapartist, 
iar pentru că, în epoca aceea, chiar cei mai cutezători 


priveau ca un vis smintit orice încercare a lui Napoleon de a 
reveni pe tron, el nu găsise decât răceală, temere sau refuz, 
pretutindeni. Se înapoiase acasă deznădăjduit, 
mărturisindu-şi că situaţia era gravă şi că nimeni nu-i putea 
veni în ajutor. 

La rându-i, Caderousse era foarte neliniştit şi foarte 
frământat: în loc să iasă, aşa cum făcuse domnul Morrel, în 
loc să încerce ceva în favoarea lui Dantes, pentru care de 
altminteri nu putea face nimic, el se închisese cu două sticle 
de vin, încercând să-şi înece neliniştea în beţie. Dar, în 
starea de spirit în care se afla, două sticle erau prea puţin, 
pentru a-i întuneca judecata. Rămăsese deci, prea beat ca 
să plece după alt vin, nu îndeajuns de beat pentru ca beţia 
să-i fi stins amintirile, aşezat în faţa sticlelor goale, cu 
coatele pe o masă schiloadă, privind cum dansează în 
răsfrângerea lumânării cu feştila lungă, toate acele spectre 
pe care Hoffmann le-a semănat pe manuscrisele sale 
umezite de punch, ca o pulbere neagră şi fantastică. 

Numai Danglars nu era nici frământat, nici neliniştit. 
Danglars era chiar voios, căci se răzbunase pe un duşman 
şi-şi asigurase, pe bordul „Faraonului”, locul pe care se 
temea că-l va pierde. Danglars era dintre oamenii aceia ai 
calculului, care se nasc cu o pană dinapoia urechii şi cu o 
călimară în locul inimii. Totul era pentru el, în lume, scădere 
sau înmulţire, iar o cifră i se părea mult mai prețioasă decât 
un om, când cifra putea să sporească totalul pe care omul îl 
putea scădea. 

Prin urmare, Danglars se culcase la ora obişnuită şi 
dormea liniştit. 

După ce primise scrisoarea domnului de Salvieux, Villefort 
o sărutase pe Rene pe ambii obraji, sărutase mâna 
doamnei de Saint-Meran, o strânsese pe a marchizului şi 
gonea acum cu trăsura pe drumul spre Aix. 

Bătrânul Dantes se stingea de durere şi de nelinişte. 

Despre Edmond, ştim ce a devenit. 

Capitolul X Micul cabinet de la Tuileries. 


Să-l lăsăm pe Villefort pe drumul Parisului, unde, graţie 
celor trei cai pe care îi plăteşte, străbate distanţele în 
goana mare şi să pătrundem prin cele două sau trei saloane 
de dinainte, în cabinetul mic de la Tuileries, cu fereastra 
zăbrelită, cunoscută îndeajuns de bine, deoarece fusese 
cabinetul favorit al lui Napoleon şi al lui Ludovic al XVIII- 
lea, iar astăzi aparţine lui Louis-Philippe. 

În cabinetul acesta, aşezat la o masă de nuc, adusă din 
Hartwell şi pe care, printr-una din acele manii familiare 
marilor personaje, o îndrăgea în mod special, regele 
Ludovic al XVIII-lea asculta distrat pe un bărbat între 50 şi 
52 ani, cu păr cărunt, cu figura aristocratică şi cu 
îmbrăcăminte îngrijită, făcând între timp însemnări pe 
marginea unui volum de Horaţiu. 

— Ediţia Gryphius, destul de incorectă, deşi preţuită. 

— Şi care se preta mult pătrunzătoarelor observaţii 
filologice ale Maiestăţii sale. 

— Spui, prin urmare, domnule... Glăsui regele. 

— Că sunt cum nu se poate mai îngrijorat, sire. 

— Serios? Nu cumva ai visat şapte vaci grase şi şapte vaci 
slabe? 

— Nu, sire, căci asta nu ne-ar anunţa decât şapte ani de 
belşug şi şapte ani de secetă, iar cu un rege prevăzător cum 
este Maiestatea voastră, seceta nu poate inspira temeri. 

— Despre ce alt flagel este atunci vorba, dragă Blacas? 

— Sire, cred, am toate motivele să cred că o furtună se 
pregăteşte la Sud. 

— Scumpul meu duce, răspunse Ludovic al XVIII-lea, eu 
cred că eşti rău informat şi, dimpotrivă, ştiu sigur că timpul 
este foarte frumos în partea aceea. 

Deşi om de spirit, Ludovic al XVIII-lea iubea gluma ieftină. 

— Sire, glăsui domnul de Blacas, chiar dacă n-ar fi vorba 
decât să liniştiţi un servitor fidel, n-ar putea Maiestatea 
voastră să trimită în Languedoc, în Provența şi în Dauphine 
oameni siguri, care să-i facă un raport asupra spiritului 
acestor trei provincii? 


— Conimus surdis (4), răspunse regele, continuând să-şi 
adnoteze ediţia din Horaţiu. 

— Sire, răspunse curteanul râzând, ca să arate că înţelege 
emistihul poetului, Maiestatea voastră poate să aibă 
absolută dreptate, bizuindu-se pe bunul simţ al Franţei, eu 
cred însă că nu mă înşel cu totul, temându-mă de vreo 
tentativă disperată. 

— Din partea cui? 

— Din partea lui Bonaparte, sau cel puţin a partidului său. 

— Dragă Blacas, cu obsesiile dumitale, mă împiedici să 
lucrez, glăsui regele. 

— lar pe mine, sire, cu siguranţă dumneavoastră mă 
împiedicaţi să dorm. 

— Aşteaptă, dragul meu, aşteaptă, am o notă admirabilă 
pentru Pastor quum traheret (5). Aşteaptă şi vei continua 
pe urmă. 

Se aşternu o clipă de tăcere în timpul căreia Ludovic al 
XVIII-lea scrise, cu o scriere foarte măruntă, o notă nouă în 
marginea Horaţiului său. Apoi: 

— Continuă, scumpul meu duce, spuse el, ridicându-se, cu 
aerul satisfăcut al unui om care crede că a avut o idee, 
atunci când a comentat ideea altuia. Continuă, te-ascult. 

— Sire, spuse Blacas, care nădăjduise o clipă că-l va 
confisca pe Villefort în folosul său, mă văd în situaţia dea vă 
spune că nu simple zvonuri lipsite de temei, nu simple 
vorbe în vânt mă neliniştesc. Un om cu judecată, vrednic de 
toată încrederea mea şi însărcinat de mine cu 
supravegherea Sudului (ducele şovăi, rostind cuvintele 
acestea), a sosit, spunându-mi: „Un mare pericol îl 
ameninţă pe rege”. Atunci am alergat, sire. 

— Mala ducis avi domum 167, continuă Ludovic al XVIII- 
lea, adnotând. 

— Maiestatea voastră îmi porunceşte să nu mai stărui 
asupra acestui subiect? 

— Nu, dragă duce, dar întinde mâna. 

— Care? 


— Pe care o vrei, colo la stânga. 

— Aici, sire? 

— Eu îţi spun la stânga şi dumneata cauţi la dreapta. La 
stânga mea vreau să spun. Acolo, aşa! Ai să găseşti raportul 
ministrului poliţiei cu data de ieri... Dar uite-l chiar pe 
domnul Dandre... Nu-i aşa că vrei să spui: domnul Dandre? 
Întrerupse Ludovic al XVIII-lea, adresându-se uşierului care 
venea într-adevăr să-l anunţe pe ministrul poliţiei. 

— Da, sire, domnul baron Dandre, glăsui uşierul. 

— Exact, baron, urmă Ludovic al XVIII-lea, cu un zâmbet 
imperceptibil. Intră, baroane şi povesteşte ducelui ultimele 
noutăţi pe care le ştii cu privire la domnul de Bonaparte. 
Nu ne ascunde nimic asupra situaţiei, oricât ar fi de gravă. 
Spune, insula Elba e oare un vulcan şi o să vedem ţâşnind 
de-acolo războiul învăpăiat, zburlit: bella, horrida bella 
17)? 

Domnul Dandre se legăna foarte grațios pe spătarul unui 
jilţ, de care îşi sprijinea mâinile şi zise: 

— A binevoit Maiestatea voastră să consulte raportul de 
ieri? 

— Da, da. Dar spune-i şi ducelui, care nu-l poate găsi, ce 
cuprindea raportul. Istoriseşte-i în amănunt ce face pe 
insula lui, uzurpatorul. 

— Domnule, glăsui baronul, adresându-se ducelui, toţi 
servitorii Maiestăţii sale au dreptul să se felicite pentru 
ştirile recente care ne vin de pe insula Elba. Bonaparte... 

Domnul Dandre îl privi pe Ludovic al XVIII-lea care, ocupat 
cu scrisul unei note, nici nu înalţă capul. 

— Bonaparte, continuă baronul, se plictiseşte de moarte. 
EI stă zile întregi privind cum lucrează minerii săi din Porto- 
Longone. 

— Şi se scarpină ca să-i treacă urâtul, glăsui regele. 

— Se scarpină? Întrebă ducele. Ce vrea să spună 
Maiestatea voastră? 

— Ei, da, scumpul meu duce, uiţi că marele om, eroul, 
semizeul, e atins de o boală de piele care îl mistuie: prurigo. 


— Mai mult decât atât, domnule, duce, continuă ministrul 
poliţiei, suntem aproape siguri că în scurtă vreme 
uzurpatorul va fi nebun. 

— Nebun? 

— Nebun de legat: mintea îi slăbeşte, uneori plânge cu 
lacrimi fierbinţi, sau râde în hohote; alteori stă ceasuri 
întregi pe țărm, zvârlind pietre în apă, iar când piatra a 
făcut cinci-şase rotocoale, pare tot aşa de mulţumit ca şi 
cum ar fi câştigat un alt Marengo sau un alt Austerlitz. 
Acestea, veţi recunoaşte, sunt semne de nebunie. 

— Sau de înţelepciune, domnule baron, sau de 
înţelepciune, glăsui Ludovic al XVIII-lea râzând. Marii 
căpitani ai antichităţii se distrau zvârlind pietre în mare. 
Vezi-l pe Plutarh în viaţa lui Scipio Africanul. 

Domnul de Blacas rămase visător faţă de nepăsarea 
ambilor. Villefort, care nu voise să-i spună totul, pentru a 
răpi altcineva întregul beneficiu al secretului său, îi spusese 
totuşi destul ca să-l neliniştească grav. 

— Haide, haide, Dandre, spuse Ludovic al XVIII-lea, Blacas 
nu-i convins încă. Treci la convertirea uzurpatorului. 

Ministrul poliţiei se înclină. 

— Convertirea uzurpatorului? Murmură ducele, uitându- 
se la rege şi la Dandre, care alternau ca doi păstori din 
Virgiliu. Uzurpatorul e convertit? 

— Absolut, scumpul meu duce, la bunele principii. Explică- 
i, baroane. 

— lată ce este, domnule duce, spuse ministrul cu cea mai 
mare seriozitate. De curând Napoleon şi-a trecut oamenii în 
revistă şi deoarece doi sau trei dintre răcanii lui bătrâni, 
cum îi numeşte el, manifestau dorinţa de a se înapoia în 
Franţa, el le-a dat libertate, îndemnându-i să-l servească pe 
regele lor bun. Acestea au fost propriile lui cuvinte, 
domnule duce, ţi-o spun cu certitudine. 

— Ei, Blacas, ce spui? Glăsui triumfător regele, încetând o 
clipă cercetarea voluminosului tom deschis în faţa sa. 


— Spun, sire, că ori domnul ministru al poliţiei, ori noi ne 
înşelăm. Dar, pentru că e cu neputinţă ca ministrul poliţiei 
să se înşele, deoarece el are în pază siguranţa şi onoarea 
Maiestăţii voastre, probabil că greşesc eu. Totuşi, sire, în 
locul Maiestăţii voastre, aş vrea să cercetez persoana 
despre care i-am vorbit. Voi stărui chiar ca Maiestatea 
voastră să-i facă onoarea aceasta. 

— Cu plăcere, duce, voi primi pe oricine vei vrea sub 
auspiciile dumitale; dar vreau să-l primesc cu armele în 
mână. Domnule ministru, ai un raport mai recent decât 
acesta, căci el poartă data de 20 februarie şi suntem în 3 
martie? 

— Nu, sire, dar aştept unul din oră în oră. Sunt plecat de 
astăzi dimineaţă şi poate că, în lipsa mea, a sosit. 

— Du-te la prefectură, iar dacă nu e, atunci, atunci, 
continuă Ludovic al XVIII-lea râzând, fabrică unul. Nu e aşa 
că lucrul se obişnuieşte? 

— O, sire, glăsui ministrul. În privinţa aceasta, slavă 
Domnului, nu e nevoie să se născocească nimic. Fiecare zi 
acoperă birourile noastre cu denunţurile cele mai 
amănunțite care provin de la o mulţime de nenorociţi, ce 
nădăjduiesc un dram de recunoştinţă pentru serviciile pe 
care nu le fac, dar pe care ar vrea să le facă. Bat câmpii şi 
nădăjduiesc că într-o zi, vreo întâmplare neaşteptată va da 
prezicerilor lor aparenţa unei realităţi. 

— Bun, du-te, domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea şi 
gândeşte-te că te aştept. 

— Nu întârzii decât numai cât e necesar să mă duc şi să 
vin, sire. În zece minute sunt înapoi. 

— lar eu, sire, spuse domnul de Blacas, mă duc să-l caut 
pe mesagerul meu. 

— Ia stai, ia stai, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Blacas, 
trebuie să-ţi schimbi armele. Îţi voi da un vultur cu aripile 
desfăcute, ţinând în gheare o pradă care încearcă zadarnic 
să-i scape, cu deviza: lenax 18]. 


— Sire, ascult, spuse domnul de Blacas, înfrângându-şi cu 
greu nerăbdarea. 

— Aş vrea să te consult asupra pasajului acesta: Molli 
fugiens anhelitu 19); ştii, e vorba de cerbul care fuge din 
faţa lupului. Nu eşti vânător şi mare doborâtor de lupi? 
Cum găseşti titlul acesta dublu de molli anhelitu? 

— Admirabil, sire. Dar mesagerul meu este asemeni 
cerbului despre care vorbiţi, căci a făcut 220 leghe cu 
trăsura şi aceasta abia în trei zile. 

— Păcat de osteneală şi de frământare, scumpul meu duce, 
când noi avem telegraful căruia nu-i trebuie decât 3-4 ore, 
fără ca răsuflarea lui să sufere câtuşi de puţin. 

— O, sire, îl răsplătiți rău pe bietul tânăr care vine aşa de 
departe şi cu atâta înflăcărare, pentru a comunica 
Maiestăţii voastre o înştiinţare folositoare. Vă implor să-l 
primiţi bine, măcar pentru domnul de Salvieux, care mi-l 
recomandă. 

— Domnul de Salvieux, şambelanul fratelui meu? 

— EL. 

— Într-adevăr se află la Marsilia? 

— De acolo îmi scrie. 

— Îţi pomeneşte şi el ceva despre conspirația aceasta? 

— Nu, dar mi-l recomandă pe domnul de Villefort şi mă 
însărcinează să-l introduc la Maiestatea voastră. 

— Domnul de Villefort? Exclamă regele; mesagerul se 
numeşte domnul de Villefort? 

— Da, sire. 

— Şi vine din Marsilia? 

— În persoană. 

— De ce nu mi-ai spus numele lui numaidecât? Reluă 
regele trădând pe figura sa un început de îngrijorare. 

— Sire, îmi închipuiam că numele acesta este necunoscut 
Maiestăţii voastre. 

— Nu, nu, Blacas. E un tânăr serios, inteligent şi mai cu 
seamă ambițios; şi, la naiba, cunoşti din auzite numele 
tatălui său. 


— Tatăl său? 

— Da, Noirtier. 

— Noirtier girondinul? Noirtier senatorul? 

— Da, exact. 

— Şi Maiestatea voastră se foloseşte de fiul unui astfel de 
om? 

— Blacas, dragul meu, nu înţelegi nimic. Ţi-am spus că 
Villefort e ambițios. Ca să ajungă cineva, Villefort va 
sacrifica totul, chiar pe părintele său. 

— În cazul acesta, sire, să-l introduc? 

— Imediat, duce. Unde e? 

— Mă aşteaptă jos, în trăsura mea. 

— Du-te după el. 

— Alerg. 

Ducele ieşi cu vioiciunea unui tânăr; înflăcărarea 
regalismului său sincer îi dădea 20 de ani. 

Ludovic al XVIII-lea rămase singur, abătându-şi ochii 
asupra Horaţiului său întredeschis şi murmurând: 

Justum et tenacem propositi virum 410). 

Domnul de Blacas reveni cu iuţeala cu care coborâse. Dar, 
în anticameră, fu nevoit să invoce autoritatea regelui. Haina 
prăfuită a lui Villefort, veşmântul lui în care nimic nu era 
conform cu ţinuta curţii, stârnise susceptibilitatea domnului 
Breze€, care fu nespus de uimit aflând pretenţia tânărului de 
a se prezenta îmbrăcat astfel în faţa regelui. Dar ducele 
îndepăr-tă toate dificultăţile cu un singur cuvânt: „Ordinul 
Maiestăţii sale”; şi, în ciuda observaţiilor pe care maestrul 
de ceremonii continua să le facă în apărarea principiului, 
Villefort fu introdus. 

Regele se afla acolo unde îl lăsase ducele. Deschizând uşa, 
Villefort se pomeni faţă în faţă cu el. Prima mişcare a 
tânărului magistrat fu de a se opri. 

— Intră, domnule Villefort, glăsui regele, intră. 

Villefort salută şi făcu câţiva paşi înainte, aşteptând 
întrebările regelui. 


— Domnule Villefort, continuă Ludovic al XVIII-lea, ducele 
de Blacas susţine că ai ceva important să ne spui. 

— Sire, domnul duce are dreptate şi nădăjduiesc că şi 
Maiestatea voastră va fi de acord. 

— Mai întâi şi în primul rând, domnule, răul este, după 
părerea dumitale, aşa de mare precum vrei să mă faci să 
cred? 

— Sire, îl cred destul de mare, dar graţie demersului pe 
care l-am făcut, nădăjduiesc că nu e ireparabil. 

— Vorbeşte mai pe larg dacă vrei, domnule, spuse regele, 
care începea să se lase influenţat de emoția ce tulburase 
figura domnului de Blacas şi care altera glasul lui Villefort. 
Vorbeşte şi, în primul rând, începe de la început, iubesc 
ordinea în orice. 

— Sire, spuse Villefort, voi face Maiestăţii voastre un 
raport fidel, dar o voi ruga să mă scuze dacă tulburarea în 
care mă găsesc întunecă oarecum cuvintele mele. 

O ochire aruncată regelui, după introducerea aceasta 
insinuantă, îl asigură pe Villefort de bunăvoința augustului 
său auditor, încât continuă: 

— Sire, am sosit cât mai iute posibil la Paris pentru a 
comunica Maiestăţii voastre că am descoperit, în resortul 
funcţiilor mele, nu unul din acele comploturi vulgare şi fără 
consecinţă, aşa cum se urzesc zilnic în rândurile de jos ale 
poporului şi ale armatei, ci o conspirație veritabilă, o 
furtună care ameninţă chiar tronul Maiestăţii voastre. Sire, 
uzurpatorul înarmează trei vase; şi pune la cale un proiect, 
nechibzuit poate, dar poate şi grav, oricât de nechibzuit ar 
fi. Cred că, în ceasul acesta, a părăsit insula Elba pentru a 
merge. 

— Unde? Nu ştiu, dar cu siguranţă pentru a încerca o 
debarcare, fie la Neapole, fie pe coastele Toscanei, deci în 
Franţa. Maiestatea voastră nu ignoră că suveranul de pe 
insula Elba a păstrat relaţii cu Italia şi cu Franţa. 

— Da, domnule, ştiu, glăsui regele foarte mişcat şi nu de 
mult s-au primit relatări că în strada Saint-Jacques au avut 


loc întruniri bonapartiste. Dar continuă, te rog. Cum de ai 
căpătat aceste amănunte? 

— Sire, ele rezultă din interogatoriul pe care l-am luat 
unui om din Marsilia, pe care îl supravegheam de multă 
vreme şi pe care l-am arestat chiar în ziua plecării mele. 
Omul acesta, marinar turbulent şi de un bonapartism care 
mi-era suspect, a fost într-ascuns pe insula Elba. El l-a văzut 
pe marele mareşal care l-a însărcinat cu o misiune verbală 
pentru un bonapartist din Paris, a-l cărui nume nu l-am 
putut face să-l mărturisească. Dar misiunea era să-l 
însărcineze pe bonapartist cu pregătirea spiritelor pentru o 
întoarcere (sire, ţineţi seama că interogatoriul vorbeşte), 
pentru o întoarcere foarte apropiată. 

— Şi unde-i omul? Întrebă Ludovic al XVIII-lea. 

— În închisoare, Sire. 

— Şi lucrul ţi s-a părut grav? 

— Aşa de grav, Sire, încât evenimentul surprinzându-mă în 
mijlocul unei serbări de familie, în chiar ziua logodnei mele, 
am părăsit totul, logodnică şi prieteni, am amânat totul 
pentru a veni să depun la picioarele Maiestăţii voastre şi 
temerile de care eram cuprins şi asigurarea devotamentului 
meu. 

— Adevărat, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Nu era vorba de 
un proiect de căsătorie între dumneata şi domnişoara de 
Saint-Meran? 

— Fiica unuia dintre cei mai fideli servitori ai Maiestăţii 
voastre. 

— Da, da; dar să revenim la complot, domnule de Villefort. 

— Sire, mi-e teamă că e mai mult decât un complot, mi-e 
teamă că e o conspirație. 

— O conspirație pe vremurile astea, spuse regele zâmbind, 
e un lucru uşor de plănuit, dar mai greu de dus la capăt 
prin simplul fapt că, restabilit de ieri pe tronul strămoşilor 
noştri, avem ochii deschişi deopotrivă asupra trecutului, 
asupra prezentului şi asupra viitorului. De zece luni 
miniştrii mei sporesc supravegherea pentru ca litoralul 


Mediteranei să fie bine păzit. Dacă Bonaparte ar debarca la 
Neapole, întreaga coaliţie s-ar ridica, mai înainte ca el să 
ajungă la Piombino. Dacă ar debarca în Toscana, ar pune 
piciorul în ţară inamică. Dacă debarcă în Franţa, va 
debarca împreună cu o mână de oameni, iar noi îi vom veni 
lesne de hac, duşmănit cum e de populaţie. Linişteşte-te, 
deci, domnule. Nu conta însă mai puţin pe re-cunoştinţa 
noastră regală. 

— A, iată-l pe domnul Dandre! Exclamă ducele de Blacas. 
În momentul acela ministrul poliţiei apăru într-adevăr, în 
pragul uşii, palid, tremurând. Privirea lui clipocea de parcă 

ar fi fost izbit de o lumină puternică. 

Villefort făcu un pas pentru a se retrage. Îl reţinu însă o 
strângere de mână a domnului de Blacas. 

Capitolul XI Căpcăunul din Corsica. 

La apariţia figurii tulburate a domnului Dandre, Ludovic al 
XVIII-lea împinse cu violenţă masa dinaintea căreia se 
găsea. 

— Ce ai, domnule baron? Exclamă el. Pari tulburat: 
tulburarea, ezitarea aceasta au vreo legătură cu ce spunea 
domnul de Blacas şi cu ce mi-a confirmat domnul de 
Villefort? 

La rându-i, domnul de Blacas se apropie repede de baron, 
dar înfricoşarea curteanului împiedica orgoliul omului de 
stat să triumfe. Într-adevăr, era mult mai bine pentru el să 
fie umilit de prefectul poliţiei decât să-l umilească acesta 
într-o atare împrejurare. 

— Sire..., îngăimă baronul. 

— Ei, să auzim! Spuse Ludovic al XVIII-lea. 

Cedând unei mişcări deznădăjduite, ministrul poliţiei se 
năpusti la picioarele lui Ludovic al XVIII-lea, care se trase 
un pas înapoi, încruntând sprâncenele. 

— Ai de gând să vorbeşti? Întrebă el. 

— O, sire, ce groaznică nenorocire! Sunt de deplâns. Nu 
mă voi consola niciodată. 


— Domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea, îţi ordon să 
vorbeşti. 

— Sire, uzurpatorul a părăsit insula Elba la 28 februarie şi 
a debarcat la 1 martie. 

— Unde? Întrebă repede regele. 

— În Franţa, sire, într-un mic port lângă Antibes, în golful 
Juan. 

— Uzurpatorul a debarcat în Franţa, lângă Antibes, în 
golful Juan, la 250 de leghe de Paris, în ziua de 1 martie şi 
dumneata afli vestea aceasta abia astăzi, 3 martie... Ei, 
domnule, ceea ce îmi spui este cu neputinţă. Ori ţi s-a făcut 
un raport fals, ori eşti nebun. 

— Din nenorocire, sire, este cât se poate de adevărat. 

Ludovic al XVIII-lea făcu un gest de nedescris, de mânie şi 
spaimă şi se înălţă ca şi cum o lovitură neprevăzută îl lovise 
în acelaşi timp în inimă şi în faţă. 

— În Franţa? Exclamă el. Uzurpatorul în Franţa? Dar nu 
se veghea a-supra omului acesta? Ori poate cine ştie, erai 
de acord cu el? 

— O, sire, declară ducele de Blacas, un om ca domnul 
Dandre nu poate fi acuzat de trădare. Sire, eram cu toţii 
orbi, iar ministrul poliţiei a împărtăşit orbirea generală, 
atâta tot. 

— Dar... Spuse Villefort; apoi, oprindu-se deodată: ah, ah, 
iertare, sire, făcu el înclinându-se; zelul de a vă sluji mă 
îndeamnă, Maiestatea voastră, să binevoiască a mă scuza. 

— Vorbeşte, domnule, vorbeşte cu îndrăzneală, spuse 
regele. Singur dumneata ne-ai înştiinţat asupra nenorocirii. 
Ajută-ne să căutăm remediul. 

— Sire, spuse Villefort, uzurpatorul e detestat în sud; cred 
că, dacă se hazardează în sud, se pot răzvrăti cu uşurinţă în 
contra lui Provența şi Languedocul. 

— Da, fără îndoială, spuse ministrul, dar el înaintează prin 
Gap şi Sisteron. 

— Înaintează? Înaintează? Exclamă Ludovic al XVIII-lea. 
Vine va să zică asupra Parisului? 


Ministrul poliţiei păstră o tăcere care echivala cu cea mai 
completă mărturisire. 

— Şi Dauphine-ul, domnule, îl întrebă regele pe Villefort, 
crezi că el poate fi ridicat ca Provența? 

— Sire, sunt mâhnit că trebuie să spun Maiestăţii voastre 
un adevăr crud; dar spiritul Dauphine-ului e departe de 
acela al Provenţei şi al Lan-guedocului. Montagnarzii sunt 
bonapartişti, sire. 

— Aşadar, murmură Ludovic al XVIII-lea, uzurpatorul este 
bine informat. Şi câţi oameni are cu el? 

— Sire, nu ştiu, spuse ministrul poliţiei. 

— Cum nu ştii? Ai uitat să te informezi tocmai în privinţa 
aceasta? E drept că chestiunea prezintă puţină importanţă, 
adăugă el cu un zâmbet zdrobitor. 

— Sire, nu puteam să mă informez. Depeşa cuprindea 
numai anunţarea debarcării şi a drumului luat de 
uzurpator. 

— Dar cum ţi-a parvenit depeşa? Întrebă regele. 

Ministrul plecă fruntea şi o roşeaţă vie îi năpădi faţa. 

— Prin telegraf, sire, îngăimă el. 

Ludovic al XVIII-lea făcu un pas înainte şi îşi încrucişă 
braţele, aşa cum ar fi făcut Napoleon. 

— Aşadar, spuse el, îngălbenind de mânie, şapte armate 
coalizate l-au răsturnat pe omul acesta. Un miracol ceresc 
m-a reaşezat pe tronul părinţilor mei după 25 de ani de exil. 
În aceşti 25 de ani am studiat, am sondat, am analizat 
oamenii şi lucrurile din Franţa aceasta care mi-era 
făgăduită, pentru că, ajuns la ţinta dorințelor mele, o forţă 
pe care o ţineam în mână să explodeze şi să mă 
zdrobească... 

— Sire, fatalitatea, murmură ministrul, simțind că o atare 
greutate, atât de neînsemnată pentru destin, ajungea să 
strivească un om. 

— Va să zică, ceea ce spuneau despre noi duşmanii noştri 
este adevărat: „N-am învăţat nimic, n-am uitat nimic”? Dacă 
eram trădat ca el, încă mă consolam, dar să mă găsesc în 


mijlocul unor oameni ridicaţi de mine la demnități, care 
trebuiau să vegheze asupra mea cu mult mai multă grijă 
decât asupra lor, căci situaţia mea este şi a lor, înaintea mea 
ei nu erau nimic, după mine ei nu vor mai fi nimic şi să pier 
în chip jalnic prin incapacitate, prin inepţie! O, da, domnule, 
ai dreptate: fatalitatea! 

Ministrul stătea încovoiat sub înfricoşătoarea învinovăţire. 
Domnul de Blacas îşi ştergea fruntea plină de sudoare. 
Villefort zâmbea în gându-i, căci îşi simţea importanţa 
sporită. 

— Să cad, continuă Ludovic al XVIII-lea, care sondase de la 
prima o-chire abisul în care se înclina monarhia, să cad şi să 
aflu despre căderea mea prin telegraf. Oh, aş fi preferat să 
urc pe eşafodul fratelui meu, Ludovic al XVI-lea, decât să 
cobor astfel scara de la Tuileries alungat de ridicol... 
Domnule, dumneata nu ştii ce înseamnă ridicolul în Franţa 
şi totuşi ar fi trebuit să ştii. 

— Sire, sire, murmură ministrul, fie-vă milă... 

— Apropie-te, domnule de Villefort, continuă regele, 
adresându-se tânărului care, în picioare, nemişcat şi retras, 
urmărea mersul conversaţiei acesteia în care plutea năuc 
destinul unui regat. Apropie-te şi spune-i domnului că putea 
să afle dinainte tot ce nu a ştiut. 

— Sire, era materialmente cu neputinţă să se ghicească 
proiectele pe care omul acesta le ascundea întregii lumi. 

— Materialmente cu neputinţă? Da, vorbă mare, domnule. 
Din nefericire există vorbe mari, ca şi oameni mari, i-am 
măsurat eu. Materialmente cu neputinţă unui ministru care 
are o administraţie, birouri, agenţi, spioni şi 150 de mii de 
franci fonduri secrete, să ştie ce se petrece la 60 de leghe 
de coastele Franţei? Ei, bine, uite-l pe domnul acesta, care 
n-avea niciuna din resursele dumitale la dispoziţie, uite-l pe 
domnul, un simplu magistrat, care ştia mai mult decât 
dumneata, cu întreaga dumitale poliţie şi care mi-ar fi 
salvat coroana dacă avea ca dumneata dreptul să dirijeze 
un telegraf. 


Privirea ministrului poliţiei se întoarse cu o expresie de 
ciudă profundă asupra lui Villefort, care îşi înclină capul cu 
modestia triumfului. 

— Nu spun asta pentru dumneata, Blacas, continuă 
Ludovic al XVIII-lea, căci dacă n-ai descoperit nimic; ai avut 
cel puţin inteligenţa de a persevera în bănuiala dumitale. 
Altul ar fi socotit, poate, destăinuirea domnului de Villefort 
ca neînsemnată sau sugerată de o ambiţie venală. 

Cuvintele erau o aluzie la acelea pe care ministrul poliţiei 
le rostise atât de încrezător cu un ceas înainte. 

Villefort înţelese jocul regelui. Altul s-ar fi lăsat poate dus 
de beţia laudei. El se temea însă să-şi facă un duşman de 
moarte din ministrul poliţiei, deşi simţi că acesta era 
pierdut în chip irevocabil. Într-adevăr, ministrul care, în 
plenitudinea puterii sale, nu ştiuse să ghicească taina lui 
Napoleon, putea, în zvârcolirile agoniei s-o intuiască pe a lui 
Villefort. Pentru aceasta era de ajuns să-l cerceteze pe 
Dant&s. Îi veni deci în ajutor ministrului, în loc să-l 
copleşească. 

— Sire, spuse Villefort, repeziciunea evenimentului e de 
natură să do-vedească Maiestăţii voastre că numai 
Dumnezeu putea să-l împiedice, stârnind o furtună. Ceea ce 
Maiestatea voastră crede, în ce mă priveşte, că ar fi efectul 
unei profunde perspicacităţi, se datorează pur şi simplu 
hazardului. Am profitat de acest hazard ca un servitor 
devotat, atâta tot. Nu-mi acordaţi mai mult decât merit, 
sire, pentru a nu reveni vreodată asupra primei impresii pe 
care vă veţi fi făcut-o despre mine. 

Ministrul poliţiei mulţumi tânărului printr-o privire 
elocventă, iar Villefort înţelese că izbutise în proiectul său, 
că, adică, fără să piardă din recunoştinţa regelui, îşi făcuse 
un prieten pe care putea să conteze la nevoie. 

— Bine, glăsui regele. Şi acum, domnilor, continuă el, 
întorcându-se spre domnul de Blacas şi spre ministrul 
poliţiei, nu mai am nevoie de dumneavoastră, astfel că 


puteţi să vă retrageţi. Ceea ce rămâne de făcut este de 
resortul ministrului războiului. 

— Este o fericire, sire, spuse domnul de Blacas, că putem 
să ne bizuim pe armată. Maiestatea voastră ştie cât de 
devotată guvernului Vostru o zugrăvesc toate rapoartele. 

— Nu-mi mai pomeni de rapoarte. Ştiu acum, duce, câtă 
încredere se poate avea în ele. A, dar în legătură cu 
rapoartele: domnule baron, ce ai aflat nou cu privire la 
afacerea din strada Saint-Jacques? 

— Asupra afacerii din strada Saint-Jacques? Exclamă 
Villefort, neputându-şi reţine un strigăt. Dar oprindu-se 
numaidecât: 

— Iertare, sire, spuse el, devotamentul meu pentru 
Maiestatea voastră mă face să uit întruna, nu respectul ce 
am pentru ea. 

— Respectul acesta este prea adânc săpat în inima mea. 

— Ci regulile etichetei. 

— Spune, domnule, declară Ludovic al XVIII-lea. Ai căpătat 
astăzi dreptul de a interoga. 

— Sire, răspunse ministrul poliţiei, tocmai veneam astăzi 
să dau Maiestăţii voastre informaţiile noi pe care le 
culesesem cu privire la acest eveniment, când atenţia 
Maiestăţii voastre a fost abătută de teribila catastrofă din 
golf. Aceste informaţii n-ar mai prezenta acum nici un 
interes pentru rege. 

— Dimpotrivă, domnule, dimpotrivă, spuse Ludovic al 
XVIII-lea, cred că afacerea aceasta are o legătură directă 
cu aceea care ne preocupă, iar moartea generalului 
Quesnel ne va pune poate pe calea unui mare complot 
intern. 

Auzind de numele generalului Quesnel, Villefort se înfioră. 

— Într-adevăr, sire, reluă ministrul poliţiei, totul ar 
îndreptăţi să se creadă că moartea nu e rezultatul unei 
sinucideri, cum se bănuise la început, ci al unui asasinat: 
generalul Quesnel ieşea, după cât se pare, de la un club 
bonapartist, când a dispărut. Un necunoscut îl căutase în 


dimineaţa aceea şi îi dăduse întâlnire în strada Saint- 
Jacques. Din nefericire, valetul generalului, care îl pieptăna 
în momentul când necunoscutul a fost introdus în cabinet, a 
auzit bine că el menţiona strada Saint-Jacques, dar n-a 
reţinut numărul. 

Pe măsură ce ministrul poliţiei dădea regelui Ludovic al 
XVIII-lea a-ceste informaţii, Villefort, care părea suspendat 
de buzele lui, roşea şi pălea. 

Regele se întoarse spre el. 

— Dumneata nu eşti de părere cu mine, domnule de 
Villefort, că generalul Quesnel, despre care se putea crede 
că e ataşat uzurpatorului, dar care, în realitate, era cu totul 
de partea mea, a pierit victima unei capcane bonapartiste? 

— Este posibil, sire, răspunse Villefort. Dar mai mult decât 
atât nu se ştie? 

— Suntem pe urmele omului care i-a dat întâlnire. 

— Pe urmele lui? Repetă Villefort. 


— Da, servitorul i-a dat semnalmentele. Un bărbat între 
50-51 de ani, brun, cu ochii negri acoperiţi de sprâncene 
groase şi purtând mustăţi. Era îmbrăcat cu o redingotă 
albastră şi avea la butonieră o rozetă de ofiţer al Legiunii 
de Onoare. eri a fost urmărit un individ ale cărui 
semnalmente răspund exact celor pe care le-am menţionat 
dar s-a pierdut la colţul stră-zii Jussienne şi al străzii Cog- 
Heron. 

Villefort se sprijini de spătarul unui jilţ; căci, pe măsură ce 
ministrul poliţiei vorbea, el simţea cum pământul îi fuge de 
sub picioare. Când văzu însă că necunoscutul a scăpat de 
urmărirea agentului, respiră. 

— Domnule, îl vei căuta pe omul acesta, spuse regele 
ministrului poliţiei. Căci, dacă aşa cum totul mă 
îndreptăţeşte să cred, generalul Quesnel, care ne-ar fi fost 
atât de folositor în momentul acesta, a căzut victima unei 
crime, bonapartistă sau nu, vreau ca asasinii lui să fie crunt 
pedepsiţi. 

Villefort avu nevoie de tot sângele rece pentru a nu trăda 
groaza inspirată de recomandarea regelui. 

— Lucru ciudat, continuă regele cu o mişcare de ciudă, 
poliţia crede că a spus totul atunci când a spus a fost 
săvârşită o crimă şi că a făcut totul când a adăugat: suntem 
pe urma vinovaţilor. 

— Sire, nădăjduiesc că, cel puţin în privinţa aceasta, 
Maiestatea voastră va fi satisfăcută. 

— Bine, vom vedea. Nu te mai rețin, baroane. Domnule de 
Villefort, desigur că eşti obosit de călătoria lungă pe care ai 
făcut-o. Du-te de te o-dihneşte. Ai tras fără îndoială la 
părintele dumitale? 

O pânză de lumină trecu peste ochii lui Villefort. 

— Nu, sire, spuse el. Am tras la hotelul Madrid din strada 
Tournon. 

— Dar l-ai văzut? 

— Sire, am căutat să fiu adus întâi la domnul duce de 
Blacas. 


— Dar îl vei vedea, îmi închipui. 

— Nu cred, Sire. 

— A, adevărat, spuse Ludovic al XVIII-lea, zâmbind în aşa 
fel încât să arate că repetatele-i întrebări nu au fost făcute 
fără intenţie. Uitam că dumneata eşti în conflict cu domnul 
Noirtier şi că acesta este un nou sacrificiu făcut cauzei 
regale pentru care trebuie să te despăgubesc. 

— Sire, bunătatea pe care mi-o arată Maiestatea voastră e 
o recompensă care depăşeşte aşa de mult toate ambițiile 
mele, încât nu mai am ce să cer regelui. 

— N-are a face, domnule, nu te vom uita, fii sigur; până 
una alta (regele desprinse crucea Legiunii de onoare pe 
care o purta de obicei pe haina sa albastră, lângă crucea 
Sfântului Ludovic, deasupra plăcii ordinului Carmel şi Saint- 
Lazare şi, dând-o lui Villefort), până una alta, spuse el, ia 
crucea aceasta. 

— Sire, glăsui Villefort, Maiestatea voastră se înşeală, 
crucea aceasta este de ofiţer. 

— Ia-o aşa cum e, domnule, îi spuse Ludovic al XVIII-lea. 
N-am vreme să cer alta, Blacas vei avea grijă să fie eliberat 
brevetul domnului de Villefort. 

Ochii lui Villefort se umeziră cu o lacrimă de bucurie 
orgolioasă. Luă crucea şi o sărută. 

— Şi acum, întrebă el, care sunt ordinele pe care 
Maiestatea voastră îmi face onoarea de a mi le da? 

— Odihneşte-te atât cât simţi nevoie şi gândeşte-te că, 
neputându-mă servi la Paris, poţi să-mi fii la Marsilia de cel 
mai mare folos. 

— Sire, răspunse Villefort înclinându-se, într-o oră am 
părăsit Parisul. 

— Du-te domnule, spuse regele, iar dacă te voi uita 
(memoria regilor e scurtă) nu te teme să-mi readuci 
aminte... Domnule baron, dă ordin să fie chemat ministrul 
de război. Rămâi, Blacas. 

— Domnule, îi spuse ministrul poliţiei lui Villefort, ieşind de 
la Tuileries, ai intrat pe poarta principală şi cariera 


dumitale este asigurată. 

„Va fi ea lungă oare?” murmură Villefort, salutându-l pe 
ministrul a cărui carieră era sfârşită şi căutând din ochi o 
trăsură să se întoarcă acasă. 

O trăsură trecea pe chei. Villefort îi făcu un semn, trăsura 
se apropie; Villefort îşi dădu adresa şi se aruncă în fundul 
trăsurii lăsându-se în voia viselor sale ambiţioase. Peste 
zece minute, Villefort se afla la hotel; porunci să-i fie 
pregătiţi caii peste două ore şi să i se servească dejunul. 

Tocmai se aşeză la masă, când soneria răsună sub o mână 
viguroasă: valetul se duse să deschidă, iar Villefort auzi un 
glas care-i pronunţa numele. 

— Cine o fi aflat că sunt aici? Se întrebă tânărul. 

În momentul acela, valetul reintră. 

— Ei, ce e? Întrebă Villefort. Cine a sunat? Cine mă caută? 

— Un străin care nu vrea să-şi spună numele. 

— Cum? Un străin care nu vrea să-şi spună numele? Şi ce 
pofteşte de la mine străinul? 

— Vrea să vorbească domnului. 

— Mie? 

— Da. 

— M-a numit? 

— Absolut. 

— Şi cum arată străinul? 

— Domnule, e un bărbat cam de cincizeci de ani. 

— Scurt? Înalt? 

— Cam de talia domnului. 

— Brun sau blond? 

— Brun, foarte brun: păr negru, ochi negri, sprâncene 
negre. 

— Şi îmbrăcat, întrebă repede Villefort, îmbrăcat în ce fel? 

— Cu o redingotă albastră, încheiată de sus şi până jos, 
decorat cu Legiunea de onoare. 

— Ele, murmură Villefort, pălind. 

— Ei, la naiba. 


— Spuse, arătându-se în prag individul ale cărui 
semnalmente le-am dat în două rânduri până acum: 
frumoase maniere. La Marsilia e oare obiceiul ca fiii să-şi 
silească părintele să facă anticameră? 

— Tată, exclamă Villefort; aşadar, nu m-am înşelat, 
bănuiam că eşti dumneata... 

— Atunci, dacă bănuiai că sunt eu, reluă noul venit, 
punându-şi bastonul într-un colţ şi pălăria pe un scaun, dă- 
mi voie, dragă Gerard, să-ţi spun că nu e deloc frumos din 
partea ta să mă faci să aştept atâta. 

— Lasă-ne, Germain, glăsui Villefort. 

Servitorul ieşi, trădând o vădită uimire. 

Capitolul XII Tatăl şi fiul. 

Domnul Noirtier. 

— Căci într-adevăr el era. 

— Îl urmări din ochi pe servitor, până când acesta închise 
uşa. Apoi, temându-se, desigur, să nu asculte în anticameră, 
o redeschise imediat. Precauţia nu fu de prisos, iar iuţeala 
cu care Germain se retrase dovedi că el era scutit de 
păcatul care i-a pierdut pe primii noştri părinţi. Domnul 
Noirtier se osteni apoi să încuie singur uşa anticamerei, 
după care încuie uşa camerei de dormit, trase zăvoarele şi 
se înapoie cu mâna întinsă spre Villefort, care-i urmărise 
toate mişcările cu o uimire din care încă nu-şi revenise. 

— O, dragul meu Gerard, spuse el tânărului, privindu-l cu 
un zâmbet a cărui expresie putea fi definită anevoie, ştii că 
nu ai aerul de a fi încântat că mă vezi? 

— Ba da, tată, glăsui Villefort, sunt încântat, dar mă 
aşteptam aşa de puţin la vizita dumitale, încât ea m-a cam 
uluit. 

— Dragul meu, urmă domnul Noirtier, aşezându-se, cred 
că şi eu aş putea, să-ţi spun la fel. Cum, îmi anunţi logodna 
la Marsilia pentru 28 februarie, iar la 3 martie eşti la Paris? 

— Tată, nu te plânge că sunt aici, spuse Gerard, 
apropiindu-se de domnul Noirtier, căci am venit pentru 
dumneata, iar călătoria mea te va salva poate. 


— Serios? Spuse domnul Noirtier, întinzându-se molatic în 
jilţ; serios? Ia povesteşte-mi, domnule magistrat. E desigur 
ceva serios. 

— Tată, ai auzit vorbindu-se de un club bonapartist care-şi 
ţine şedinţele în strada Saint-Jacques? 

— Numărul 53? Da, eu sunt vice-preşedintele lui. 

— Tată, sângele dumitale rece mă înfioară. 

— Ce vrei, dragul meu, când ai fost proscris de 
montagnarzi, când ai ieşit din Paris într-o căruţă cu fân, 
când ai fost fugărit prin câmpiile Bordeaux-ului de copoii lui 
Robespierre, asta te oţeleşte pentru multe. Continuă deci. 
Ei, ce s-a petrecut la clubul din strada Saint-Jacques? 

— A fost chemat acolo generalul Quesnel şi generalul 
Quesnel. 

— Plecat la 9 seara de la el de-acasă. 

— A fost regăsit a treia zi în Sena. 

— Şi cine ţi-a povestit istoria asta hazlie? 

— Însuşi regele, domnule. 

— Ei, bine, eu în schimbul poveştii dumitale, continuă 
Noirtier, îţi voi comunica o veste. 

— Cred că ştiu, tată, ce vrei să-mi spui... 

— A, ştii de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul? 

— Tăcere, tată, te rog, mai întâi pentru dumneata şi apoi 
pentru mine. Da, cunoşteam vestea şi o cunoşteam chiar 
înaintea dumitale, căci de trei zile gonesc nebun de la 
Marsilia la Paris, cu ciuda că nu pot trimite la 200 de leghe 
înaintea mea gândul care îmi frige mintea. 

— De acum trei zile? Eşti nebun. Acum trei zile împăratul 
nu era îmbarcat. 

— N-are a face, ştiam proiectul. 

— Ei, cum? 

— Printr-o scrisoare care ţi-era adresată din insula Elba. 

— Mie? 

— Dumitale şi pe care am surprins-o în portofelul 
mesagerului. Dacă scrisoarea cădea în mâinile altcuiva, în 
ceasul acesta, tată, ai fi fost poate împuşcat. 


Părintele lui Villefort începu să râdă. 

— Haide, haide, spuse el, se pare că Restauraţia a învăţat 
de la impriu modul de a rezolva grabnic chestiunile... 
Împuşcat, dragul meu? Ce pripit eşti! Dar unde e 
scrisoarea? le cunosc prea bine ca să mă tem că ai lăsat-o 
pe undeva. 

— Am ars-o, de teamă să nu rămână vreun crâmpei, căci 
scrisoarea însemna condamnarea dumitale. 

— Şi pierzania viitorului dumitale, răspunse Noirtier cu 
răceală. Da, înţeleg, dar n-am motive să mă tem. 

— Fac mai mult decât atât, domnule, te salvez. 

— La naiba, chestia devine mai dramatică: explică-te. 

— Domnule, revin la clubul din strada Saint-Jacques. 

— Se pare că clubul acesta stă în sufletul domnilor de la 
poliţie. De ce nu l-au căutat mai bine? L-ar fi găsit. 

— Nu l-au găsit, dar sunt pe urma lui. 

— Ştiu, ăsta e cuvântul consacrat: când poliţia rămâne de 
ruşine spune că e pe urme, iar guvernul aşteaptă liniştit 
ziua când ea va veni să spună, cu urechile plecate, că urma 
e pierdută. 

— Da, dar a fost găsit un cadavru. Generalul Quesnel a fost 
ucis şi, în toate ţările din lume, aceasta se numeşte crimă. 

— Crimă, zici? Nimic nu dovedeşte că generalul a fost 
victima unei crime. Zilnic se găsesc în Sena oameni care s- 
au aruncat din desperare, care s-au înecat, neştiind să 
înoate. 

— Tată, ştii foarte bine că generalul nu s-a înecat din 
desperare şi că nu se scălda nimeni în Sena în luna 
ianuarie. Nu, nu tăgădui, moartea aceasta poartă 
calificativul de crimă. 

— Şi cine a calificat-o astfel? 

— Chiar regele. 

— Regele? Îl credeam destul de filosof ca să înţeleagă că, 
în politică, nu există crimă. În politică, dragul meu, ştii ca şi 
mine că nu există oa-meni, ci idei. Nu sentimente, ci 
interese. În politică nu se ucide un om, se suprimă un 


obstacol, atâta tot. Vrei să ştii cum s-au petrecut lucrurile. 
Ei bine, am să-ţi spun. Credeam că putem să contăm pe 
generalul Quesnel, fiindcă ne fusese recomandat de pe 
insula Elba. Unul dintre noi, se duce la el şi îl invită să vină 
în strada Saint-Jacques, la o adunare unde va găsi prieteni. 
EI vine şi i se desfăşoară tot planul; plecarea din insula 
Elba, debarcarea proiectată. Apoi, după ce ela ascultat 
totul, a auzit totul, când nu mai avea ce afla, răspunde că 
este regalist. Fiecare e pus să facă un jurământ, el îl face, 
dar cu atâta rea voinţă, încât însemna mai degrabă a-l ispiti 
pe Dumnezeu. Cu toate acestea, generalul a fost lăsat să 
iasă liber, absolut liber. Acasă nu s-a mai întors. Ce vrei, 
dragul meu? De la noi a plecat, dar o fi greşit drumul, atâta 
tot. Crimă! Nu zău, mă uimeşti, Villefort. Dumneata, 
substitut de procuror regal, construind o acuzare pe dovezi 
aşa de şubrede... Mi-a venit mie vreodată în gând să-ţi 
spun, când îţi exerciţi meseria de regalist şi faci să se taie 
capul unuia dintre ai mei: „Fiule, ai săvârşit o crimă?” Nu. 
Am spus: „Foarte bine, domnule, ai combătut victorios. 
Mâine revanşa.” 

— Dar, tată, ia seama, revanşa aceasta va fi grozavă, când 
ne-o vom lua noi. 

— Nu te înţeleg. 

— Te bizui pe întoarcerea uzurpatorului? 

— Mărturisesc. 

— 'Te înşeli, tată. Nu va face nici zece leghe în interiorul 
Franţei fără să fie urmărit, fugărit, prins ca o fiară. 

— Dragul meu, împăratul este în momentul acesta pe 
drumul spre Grenoble, la 10 sau la 12 va fi la Lyon şi la 20 
sau 25 la Paris. 

— Populaţia se va ridica... 

— Pentru a veni în întâmpinarea lui. 

— N-are cu el decât câţiva oameni şi se vor trimite contra 
lui armate. 

— Care vor forma o escortă pentru intrarea în capitală. Nu 
zău, dragă Gerard, nu eşti decât un copil. Te crezi bine 


informat, pentru că un telegraf îţi spune, la trei zile după 
debarcare: „Uzurpatorul a debarcat la Cannes, cu câţiva 
oameni; suntem în urmărirea lui.” Dar unde e? Ce face? 
Habar nu ai. E urmărit, atâta ştii. Ei bine, va fi urmărit 
astfel până la Paris, fără să se tragă un foc. 

— Grenoble şi Lyonul sunt oraşe fidele, care-i vor opune o 
barieră de netrecut. 

— Grenoble îi va deschide porţile cu entuziasm. Lyonul 
întreg va veni să-l întâmpine. Crede-mă, suntem tot atât de 
bine informaţi ca şi voi, iar poliţia noastră preţuieşte cât a 
voastră. Vrei o dovadă? Vroiai să-mi ascunzi călătoria 
dumitale şi totuşi am ştiut de sosirea dumitale la o jumătate 
de oră după ce ai trecut bariera. Nu i-ai dat adresa decât 
vizitiului. Ei bine, îţi cunosc adresa şi dovada este că vin 
exact în momentul când te aşezi la masă. Sună deci şi cere 
încă un tacâm. Vom mânca împreună. 

— Într-adevăr, răspunse Villefort, privindu-şi părintele cu 
uimire; într-adevăr, îmi pari bine informat. 

— Ei, doamne, lucrul e foarte simplu. Voi, care ţineţi 
puterea, nu aveţi decât mijloacele pe care le dă banul. Noi, 
care o aşteptăm, le avem pe acelea pe care le dă 
devotamentul. 

— Devotamentul? Întrebă Villefort râzând. 

— Da, devotamentul, aşa se numeşte în termeni cinstiţi 
ambiția care nădăjduieşte. 

Şi părintele lui Villefort întinse singur mâna spre cordonul 
soneriei pentru a chema servitorul, pe care nu-l chema fiul. 

Villefort îi opri braţul. 

— Stai, tată, încă un cuvânt, glăsui tânărul. 

— Spune. 

— Oricât de prost organizată ar fi poliţia regelui, ea ştie 
totuşi un a-mănunt grozav. 

— Care? 

— Semnalmentele omului care, în dimineaţa zilei când a 
dispărut generalul Quesnel, s-a prezentat la el. 

— A, isteaţa poliţie ştie asta? Şi care sunt acestea? 


— Tenul brun, păr, favoriţii şi ochi negri, redingotă 
albastră încheiată până la bărbie, rozeta de ofiţer al 
Legiunii de onoare la butonieră, pălărie cu boruri largi şi 
baston de trestie. 

— Aha, ştie asta? Spuse Noirtier. Şi de ce atunci nu a pus 
mâna pe om? 

— Pentru că l-a pierdut ieri sau alaltăieri la colţul străzii 
Coqg-Heron. 

— Când îţi spuneam cu că poliţia voastră este o proastă... 

— Da, dar dintr-un moment într-altul poate să-l găsească. 

— Da, spuse Noirtier, privind cu nepăsare în juru-i. Da, 
dacă omul n-ar fi înştiinţat; dar este, şi, adăugă el zâmbind, 
îşi va schimba fizionomia şi costumul. 

Rostind cuvintele acestea, el se ridică, îşi scoase redingota 
şi cravata, se îndreptă spre o masă pe care erau pregătite 
toate obiectele de toaletă ale fiului său, luă un brici, îşi 
săpuni chipul şi, cu o mână perfect sigură, dădu jos favoriţii 
compromiţători care ofereau poliţiei un document aşa de 
preţios. 

Villefort îl privea cu o groază în care intra şi admiraţie. 

După retezarea favoriţilor, Noirtier dădu părului altă 
formă; luă, în locul cravatei negre, una colorată, care se afla 
deasupra unui geamantan deschis; îmbrăcă, în locul 
redingotei albastre, încheiată până la gât, o redingotă 
cafenie şi răscroită a lui Villefort; încercă la oglindă pălăria 
cu boruri întoarse a tânărului, păru mulţumit de cum îi 
venea şi, lăsându-şi bastonul de trestie în colţul căminului 
unde-l pusese, făcu să şuiere în mâna-i nervoasă o nuieluşă 
de bambus cu care elegantul substitut dădea mersului său 
acea dezinvoltură ce forma una din calităţile-i de seamă. 

— Ei, spuse el, întorcându-se spre fiul său, după ce 
transformarea fu gata, crezi că poliţia ta mă recunoaşte 
acum? 

— Nu, tată, îngăimă Villefort. Cel puţin aşa nădăjduiesc. 

— Acum, dragă Gerard, continuă Noirtier, mă încred în 
prudenţa ta pentru a face să dispară toate lucrurile astea 


pe care ti le las în grijă. 

— O, fii liniştit, tată, spuse Villefort. 

— Da, da! Acum cred că tu ai dreptate şi că se prea poate, 
într-adevăr, să-mi fi salvat viaţa. Dar fii pe pace, îţi voi 
înapoia serviciul curând. 

Villefort clătină din cap. 

— Nu eşti convins? 

— Nădăjduiesc, cel puţin, că te înşeli. 

— Ai să-l mai vezi pe rege? 

— Poate. 

— Vrei să treci în ochii lui drept profet? 

— Tată, profeţii nenorocirii sunt rău veniţi la curte. 

— Da, dar într-o zi sau alta li se face dreptate. Şi, 
presupunând o a doua Restauraţie, vei trece atunci drept 
un om mare. 

— În sfârşit, ce să-i spun regelui? 

— Spune-i acestea: „Sire, sunteţi înşelat asupra spiritului 
armatei. Cel pe care îl numiţi la Paris căpcăunul din Corsica 
şi căruia la Nevers i se mai spune uzurpatorul, se numeşte 
de pe acum la Lyon, Bonaparte şi la Grenoble, Împăratul. Îl 
crezi fugărit, urmărit. El merge, se repede ca vulturul pe 
care-l readuce. Soldaţii pe care îi crezi agonizând de foame, 
frânţi de oboseală, gata să dezerteze, sporesc ca atomii de 
zăpadă în jurul fulgului care se precipită. Sire, pleacă. Lasă 
Franţa în mâna adevăratului ei stăpân care n-a cumpărat-o, 
ci a cucerit-o. Pleacă, sire, nu pentru că te-ar paşte vreun 
pericol. 

— Adversarul vostru este deajuns de tare ca să vă 
graţieze, ci pentru că ar fi umilitor pentru un nepot al 
Sfântului Ludovic să-şi datoreze viaţa omului de la Arcole, 
de la Marengo şi de la Austerlitz. Spune-i astea, Gerard, 
sau, mai bine zis, pleacă, nu-i spune nimic; tăinuieşte-ţi 
călătoria. Nu te lăuda cu ce-ai venit să faci şi cu ce-ai făcut 
la Paris. Reia-ţi postul, întoarce-te la Marsilia noaptea, intră 
la tine printr-o uşă dosnică şi rămâi acolo, cuminte, umil, 
neştiutor mai cu seamă inofensiv, căci, de data aceasta îţi 


jur, vom proceda cu oameni viguroşi, care-şi cunosc 
duşmanii. Du-te, fiul meu, du-te, dragă Gerard, şi, în 
schimbul supunerii faţă de ordinele părinteşti sau, dacă 
preferi, în schimbul respectului pentru sfaturile unui 
prieten, te vom menţine la locul tău. Va fi, adăugă Noirtier 
zâmbind, un mijloc pentru tine de a mă salva încă o dată 
dacă bascula politică te va readuce pe tine sus şi pe mine 
jos. Adio, dragă Gerard. La viitoarea ta călătorie, să tragi la 
mine. 

Şi Noirtier ieşi cu liniştea care nu-l părăsise o clipă cât 
ţinuse anevoioasa conversaţie. 

Palid şi agitat, Villefort alergă la fereastră, desfăcu 
perdeaua şi îl văzu trecând calm, netulburat, printre doi 
sau trei oameni cu înfăţişare suspectă, ascunşi la colţul 
străzilor şi care stăteau poate acolo ca să-l aresteze pe 
omul cu favoriţi negri, cu redingotă albastră şi cu pălărie cu 
boruri late. 

Villefort rămase astfel în picioare, respirând greu, până 
când părintele său dispăru la răspântia Bussy. Atunci se 
năpusti asupra obiectelor părăsite de el, băgă în fundul 
geamantanului cravata neagră şi redingota albastră, 
mototoli pălăria pe care o vâri jos, într-un dulap, rupse 
bastonul de trestie în trei, aruncându-l în foc, îşi puse o 
şapcă de voiaj, chemă valetul, îi interzise cu o privire ploaia 
de întrebări pe care acesta se simţea îmboldit să le pună, 
plăti nota hotelului, sări în trăsura care-l aştepta pregătită, 
află la Lyon că Bonaparte intrase în Grenoble şi, în mijlocul 
agitaţiei care domnea pe tot cuprinsul drumului, sosi la 
Marsilia, stăpânit de toţi fiorii care intră în inima omului 
dimpreună cu ambiția şi cu cele dintâi onoruri. 

Capitolul XIII Cele o sută de zile. 

Domnul Noirtier era un bun profet, iar lucrurile se 
desfăşurară cu iuţeala prevestită de el. Cunoaşteţi 
întoarcerea de pe insula Elba, întoarcere ciudată, 
miraculoasă, care, fără precedent, va rămâne probabil 
neimitată în viitor. 


Ludovic al XVIII-lea nu încercă decât în mod slab să 
preântâmpine greaua lovitură. Lipsa de încredere în 
oameni îi răpea încrederea în evenimente. Regalitatea sau, 
mai bine zis, monarhia abia reconstituită de el se clatină pe 
baza ei încă nesigură şi un singur gest al împăratului nărui 
întregul edificiu. 

— Amestec inform de vechi prejudecăţi şi de idei noi. 
Villefort nu avu deci de la regele său decât recunoştinţa, nu 
numai inutilă pentru moment, dar chiar periculoasă şi 
crucea de ofiţer al Legiunii de onoare, pe care avu 
prudenţa să n-o arate, deşi domnul de Blacas, aşa cum îi 
recomandase regele, se grăbi să-i expedieze brevetul. 

Napoleon l-ar fi destituit desigur pe Villefort de nu s-ar fi 
aflat sub protecţia lui Noirtier, devenit atotputernic la 
curtea celor O sută de Zile, atât prin pericolele pe care le 
înfruntase, cât şi prin serviciile pe care le adusese. Astfel, 
precum făgăduise, girondinul de la 93 şi senatorul de la 
1806 ocroti pe cel care îl ocrotise şi pe el în ajun. 

Toată puterea lui Villefort se mărgini deci, în răstimpul 
acestei evocări a imperiului, a cărui a doua cădere putu de 
altminteri s-o prevadă foarte uşor, la a înăbuşi secretul pe 
care Dantes fusese pe punctul de a-l divulga. 

Fu destituit numai procurorul regal, bănuit de moliciune 
întru bonapartism. 

Totuşi puterea imperială abia fusese restabilită, adică 
împăratul abia ocupase Palatul Tuileries, părăsit de Ludovic 
al XVIII-lea şi abia se lansaseră ordinele sale numeroase şi 
divergente din cabinetul mic unde, o dată cu Villefort, i-am 
introdus pe cititorii noştri şi unde, pe masa de nuc, găsise 
deschisă încă, plină pe jumătate, tabachera lui Ludovic al 
XVIII-lea, că, în ciuda atitudinii magistraţilor săi, Marsilia 
începu să simtă pâlpâind tăciunii războiului civil, totdeauna 
nestinşi complet la Sud. Puțin trebui atunci ca represaliile 
să nu treacă dincolo de tărăboiul cu care fură asediați 
regaliştii zăvorâţi prin casele lor şi de afronturile publice 
care îi urmăriră pe cei ce se încumetau să iasă. 


Printr-un reviriment firesc, vrednicul armator pe care l-am 
arătat ca aparţinând partidului popular, deveni, la rându-i, 
în momentul acesta. 

— Nu vom spune atotputernic, căci domnul Morrel era un 
om prudent, oarecum timid, ca toţi cei care şi-au făcut o 
înceată şi trudnică situaţie comercială. 

— Dar în măsură, deşi depăşit de bonapartiştii zeloşi care-l 
tratau de moderat, în măsură, zic, să ridice glasul pentru a 
face să se audă o reclamaţie. Reclamaţia aceasta, precum 
veţi bănui uşor, se referea la Dantes. 

Villefort rămăsese în picioare, deşi superiorul său căzuse, 
iar căsătoria sa, cu toate că nerevocată, fusese amânată 
pentru timpuri mai bune. Dacă împăratul îşi păstra tronul, 
Gerard va avea nevoie de o altă alianţă, iar părintele său se 
va însărcina să i-o găsească; dacă o a doua Restauraţie îl va 
readuce pe Ludovic al XVIII-lea în Franţa, influenţa 
domnului Saint-Meran sporea dimpreună cu a sa, astfel că, 
mai mult decât oricând, căsătoria devenea iarăşi o partidă 
strălucită. 

Substitutul de procuror regal rămase deci, deocamdată, 
primul magistrat din Marsilia când, într-o dimineaţă, uşa sa 
se deschise şi îi fu anunţat domnul Morrel. 

Altcineva s-ar fi grăbit să vină în întâmpinarea 
armatorului, iar prin graba sa şi-ar fi trădat slăbiciunea. 
Villefort era însă un om superior, care avea, dacă nu 
practica, cel puţin instinctul tuturor lucrurilor. Il sili pe 
Morrel să facă anticameră, aşa cum ar fi făcut sub 
Restauraţie, cu toate că nu era nimeni la el, ci pentru 
simplul motiv că era regula ca un substitut de procuror 
regal să oblige la anticameră. Apoi, după un sfert de oră pe 
care el îl întrebuinţă citind două sau trei ziare de nuanţe 
diferite, porunci ca armatorul să fie introdus. 

Domnul Morrel se aştepta să-l găsească pe Villefort abătut. 
Îl găsi aşa cum îl văzuse cu şase săptămâni înainte, adică 
liniştit, ferm, plin de acea politeţe rece. 


— Cea mai de netrecut dintre toate barierele care despart 
omul ridicat, de omul de rând. 

Intrase în cabinetul lui Villefort convins că magistratul va 
tremura văzându-l şi, dimpotrivă, se pomenea înfiorat şi 
emoţionat el dinaintea personajului iscoditor care-l aştepta 
cu cotul rezemat de birou. 

Se opri la uşă. Villefort îl privi ca şi cum îl recunoştea cu 
greu. În sfârşit, după câteva clipe de examinare şi de 
tăcere, în răstimpul cărora vrednicul armator îşi răsucea 
pălăria în mâini: 

— Domnul Morrel, dacă nu mă înşel? Zise Villefort. 

— Da, domnule, eu, răspunse armatorul. 

— Apropie-te, continuă magistratul făcând cu mâna un 
semn protector şi spune-mi cărei împrejurări datorez 
cinstea vizitei dumitale. 

— Nu bănuiţi, domnule? Întrebă Morrel. 

— Nu, câtuşi de puţin. Ceea ce nu mă împiedică să fiu cât 
se poate de dispus a-ţi fi pe plac, dacă lucrul stă în puterea 
mea. 

— Lucrul depinde în întregime de dumneavoastră, 
domnule, spuse Morrel. 

— Explică-te atunci. 

— Domnule, continuă armatorul, recăpătându-şi siguranţa 
pe măsură ce vorbea şi tare, de altminteri, pe dreptatea 
cauzei sale şi a poziţiei sale, vă reamintiţi că, cu câteva zile 
înainte de a se afla de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul, 
venisem să reclam indulgenţa dumneavoastră pentru un 
tânăr nenorocit, un marinar, secund pe bordul bricului meu. 
Era acuzat, dacă vă amintiţi, de legăturile cu insula Elba. 
Legăturile acestea, care erau o crimă pe atunci, sunt astăzi 
titluri de favoare. Dumneavoastră, care îl serveaţi pe 
Ludovic al XVIII-lea, nu l-aţi menajat, domnule. Eraţi dator 
s-o faceţi. Astăzi îl serviţi pe Napoleon şi trebuie să-l 
protejaţi. E, de asemeni, datoria dumneavoastră. Vin deci să 
vă întreb ce a devenit el. 

Villefort făcu o sforţare uriaşă să se stăpânească. 


— Numele acestui om? Întrebă el. Fii bun şi spune-mi 
numele lui. 

— Edmond Dantes. 

Evident, Villefort ar fi preferat, ca într-un duel, să 
primească focul adversarului său de la 25 de paşi, decât să 
audă rostit acest nume în faţa sa. Nu clipi totuşi. 

„În chipul acesta, îşi spuse Villefort, n-au să mă poată 
acuza că am făcut din arestarea tânărului o chestiune pur 
personală.” 

— Dantes? Edmond Dantes, zici? 

— Da, domnule. 

Villefort deschise atunci un registru gros, aflat într-un 
sertar vecin, trecu la o masă, de la masă trecu la dosar şi, 
întorcându-se spre armator: 

— Eşti sigur că nu te înşeli, domnule? Îi spuse el cu aerul 
cel mai natural. 

Dacă Morrel ar fi fost un om mai fin sau mai luminat 
asupra afacerii, i s-ar fi părut bizar ca substitutul de 
procuror regal să-i răspundă în chestiuni cu totul străine de 
resortul lui. Şi s-ar fi întrebat de ce Villefort nu-l trimite la 
registrele închisorii, la guvernatorii de închisoare, la 
prefectul departamentului. Dar Morrel, căutând zadarnic 
teama pe chipul lui Villefort, nu mai văzu - din moment ce 
orice temere îi părea absentă - decât condescendenţă. 
Villefort calculase exact. 

— Nu, domnule, spuse Morrel, nu mă înşel. De altminteri îl 
cunosc pe bietul băiat de zece ani şi este în serviciul meu de 
patru. Am venit, vă amintiţi, acum şase săptămâni, rugându- 
vă să fiţi drept cu bietul băiat. M-aţi primit destul de rău şi 
mi-aţi răspuns în chip nemulţumit. O, regaliştii erau severi 
cu bonapartiştii pe vremea aceea. 

— Domnule, răspunse Villefort, bravând situaţia cu iuţeala 
şi cu sângele-i rece de totdeauna, eram regalist pe vremea 
când credeam că Bourbonii sunt nu numai moştenitori 
legitimi ai tronului, dar şi aleşii naţiunii. Însă întoarcerea 
miraculoasă, ai cărei martori am fost, mi-a dovedit că mă 


înşelam. Geniul lui Napoleon a învins. Monarhul legitim e 
monarhul iubit. 

— Bravo! Strigă Morrel, cu sinceritatea-i naivă, îmi face 
plăcere să vă aud vorbind astfel şi nutresc speranţe pentru 
soarta lui Edmond. 

— Ia stai, reluă Villefort, răsfoind alt registru. Am găsit: un 
marinar, nu-i aşa, care se însura cu o catalană? Da, da, îmi 
amintesc acum. Lucrul era foarte grav. 

— Cum aşa? 

— Ştiţi că, ieşind de la mine, a fost dus la arestul din 
Palatul Justiţiei. 

— Da, şi? 

— Ei şi am raportat la Paris. Am expediat hârtiile găsite 
asupra lui. Ce vrei, eram dator... lar la 8 zile după arestare, 
prizonierul a fost ridicat. 

— Ridicat? Exclamă Morrel. Dar ce s-a făcut cu bietul 
băiat? 

— O, linişteşte-te! O fi fost transportat la Fenestrellers, la 
Pignerol, pe insulele Sainte-Marguerite, ceea ce în termeni 
administrativi se cheamă că a fost exilat. Într-o bună 
dimineaţă ai să-l vezi revenind la comanda vasului său. 

— Să vină când va vrea, locul lui este păstrat. Dar cum de 
nu s-a înapoiat până acum? Cred că prima grijă a justiţiei 
bonapartiste ar fi trebuit să fie punerea în libertate a celor 
închişi de justiţia regalistă. 

— Nu rosti acuzaţii tari, scumpe domnule Morrel, 
răspunse Villefort. În toate trebuie să se procedeze legal. 
Ordinul de încarcerare venise de sus, e nevoie ca tot de sus 
să vină şi ordinul de eliberare. lar Napoleon s-a înapoiat 
abia de 15 zile. Scrisorile de anulare trebuie să fie 
expediate. 

— Dar, întrebă Morrel, nu este nici o cale ca să se 
grăbească formalităţile, acum când noi triumfăm. Am 
oarecari prieteni, oarecare influenţă. Pot să obţin ridicarea 
sentinţei. 

— Nu s-a dat nici o sentinţă. 


— Atunci a arestării. 

— În materie politică, nu există registru de arestări. 
Guvernele au uneori interesul ca un om să dispară fără a 
lăsa urmă: notele de închisoare ar călăuzi cercetările. 

— Poate că era astfel sub Bourboni, dar acum... 

— Dragă domnule Morrel, aşa e în toate timpurile. 
Guvernele se succed şi se aseamănă. Maşina penitenciară, 
montată sub Ludovic al XVIII-lea, merge şi astăzi aproape 
ca la Bastilia. Împăratul a fost totdeauna mai strict în ce 
priveşte regulamentul închisorilor sale decât însuşi marele 
rege, iar numărul încarceraţilor, despre care registrele nu 
păstrează nici o urmă, este incalculabil: 

Atâta bunăvoință ar fi zdruncinat chiar certitudinile, iar 
Morrel nu avea nici măcar bănuieli. 

— Dar, în sfârşit, domnule de Villefort, spuse el, ce sfat mi- 
aţi da care să grăbească întoarcerea bietului Dantes? 

— Unul singur, domnule. Adresează o petiție ministerului 
justiţiei! 

— O, domnule, ştim ce înseamnă petiţiile: ministrul 
primeşte două sute pe zi şi nu citeşte patru. 

— Da, reluă Villefort, dar va citi o petiție trimisă de mine, 
recomandată de mine, adresată direct de mine. 

— Şi aţi vrea să trimiteţi dumneavoastră petiția aceasta? 

— Cu cea mai mare plăcere. Dantes putea să fie vinovat 
atunci. El e însă inocent astăzi şi e de datoria mea să redau 
libertatea aceluia pe care am fost dator să-l bag în 
închisoare. 

Villefort preântâmpină astfel pericolul unei anchete, puţin 
probabilă, dar posibilă, anchetă care ar fi însemnat, cu 
siguranţă, pierzania lui. 

— Dar cum se scrie ministrului? 

— Aşază-te aici, domnule Morrel, spuse Villefort, cedând 
locul său armatorului. Îţi voi dicta. 

— Aveţi bunătatea aceasta? 

— Nici vorbă. Să nu pierdem timp. Am pierdut şi aşa prea 
mult. 


— Da, domnule, să ne gândim că bietul băiat aşteaptă, 
suferă şi îşi pierde poate speranţa. 

Villefort se înfioră gândindu-se la prizonierul care îl 
blestema în tăcere şi în întuneric. Mersese însă prea 
departe ca să poată da înapoi: Dantes trebuia să fie zdrobit 
între roţile ambiţiei sale. 

— Aştept, domnule, spuse armatorul, stând în fotoliul lui 
Villefort, cu un condei în mână. 

Villefort dictă atunci o cerere prin care, desigur, într-un 
scop excelent, exagera patriotismul lui Dantes şi serviciile 
aduse de el cauzei bonapartiste. În cererea aceasta Dantes 
devenise unul dintre cei mai activi agenţi ai întoarcerii lui 
Napoleon. Evident că, văzând o astfel de petiție, ministrul 
va face imediat dreptate, dacă dreptatea nu era până atunci 
făcută. 

După ce petiția fu scrisă, Villefort o reciti cu glas tare. 

— Aşa, spuse el. Şi acum încrede-te în mine. 

— Petiţia va pleca fără întârziere, domnule? 

— Astăzi chiar. 

— Recomandată de dumneavoastră? 

— Cea mai bună recomandaţie pe care o pot pune, 
domnule, este de a confirma tot ce spui dumneata în cerere. 
Villefort se aşeză, la rându-i şi aplică pe un colţ al petiţiei: 

certificarea sa. 

— Acum, domnule, ce trebuie să fac? Întrebă Morrel. 

— Să aştepţi, reluă Villefort. Garantez eu pentru tot. 

Asigurarea îi dădu speranţe lui Morrel. Plecă de la 
substitutul de procuror regal încântat de aceasta şi se duse 
să-l vestească pe bătrânul părinte al lui Dantes că-şi va 
revedea în curând fiul. 

Villefort, în loc să o trimită la Paris, păstră cu grijă în 
mâinile sale cererea care, salvându-l pe Dantes în prezent, 
îl compromitea aşa de năpraznic în viitor, în ipoteza când pe 
viitor înfăţişarea Europei şi întorsătura evenimentelor ar 
îngădui-o, adică în cazul unei a doua Restauraţii. 


Dantes rămase deci prizonier. Pierdut în adâncimile 
carcerii sale, el nu auzi zgomotul formidabil al prăbuşirii 
tronului lui Ludovic al XVIII-lea şi acela, mai năpraznic, al 
năruirii imperiului. 

Dar Villefort urmărise totul cu un ochi vigilent, ascultase 
totul cu o ureche atentă. De două ori, în intervalul scurtei 
apariţii imperiale, care se numeşte cele o sută de zile, 
Morrel revenise, stăruind mereu pentru eliberarea lui 
Dantes şi de fiecare dată Villefort îl liniştise cu făgăduieli şi 
speranţe. În sfârşit, sosi Waterloo, Morrel nu se mai arătă la 
Villefort. Armatorul făcuse pentru tânărul său prieten tot ce 
omeneşte se putea face. 

A încerca tentative noi sub a doua Restauraţie, însemna a 
se compromite fără folos. 

Ludovic al XVIII-lea se reurcă pe tron. Villefort, pentru 
care Marsilia era plină de amintiri devenite pentru el 
remuşcări, ceru şi obţinu locul de procuror regal, vacant la 
Toulouse. La 15 zile după instalarea sa în noua reşedinţă se 
însură cu domnişoara Renee de Saint-Meran, al cărei 
părinte era la curte mai bine decât oricând. 

lată cum, de-a lungul celor o sută de zile şi după Waterloo, 
Dantes rămase sub zăvoare, uitat, dacă nu de oameni, cel 
puţin de Dumnezeu. 

Danglars înţelese toată greutatea loviturii cu care îl izbise 
pe Dantes, când îl văzuse pe Napoleon revenind în Franţa. 
Denunţul lui îşi atinsese ţinta şi, ca toţi oamenii cu anumite 
însuşiri pentru crimă, dar cu o inteligenţă mijlocie pentru 
viaţa obişnuită, numi această coincidenţă bizară un decret 
al Providenţei. 

Când Napoleon se, înapoie la Paris şi când glasul său 
răsună din nou, imperios, puternic, Danglars se înfricoşă. 
Se aşteptă să-l vadă în fiecare clipă reapărând pe Dantes, 
Dantes care ştia totul, Dantes ameninţător şi puternic 
pentru toate răzbunările. Exprimă atunci domnului Morrel 
dorinţa de a părăsi serviciul pe mare şi ceru să fie 
recomandat de el unui negustor spaniol, la care intră pe la 


sfârşitul lui martie, adică după 10 sau 12 zile de la intrarea 
lui Napoleon la Tuileries. Plecă deci la Madrid şi nu se mai 
auzi de el. 

Fernand nu pricepu nimic. Dantes era absent, mai mult 
nu-i trebuia. Ce devenise acesta? Nu căuta să afle. Decât, în 
răstimpul pe care i-l lăsa absenţa lui, se strădui s-o 
amăgească pe Mercedes asupra motivelor ab-senţei şi să 
făurească planuri de emigrare şi de răpire. Din când în 
când, de asemeni şi acestea erau ceasurile sumbre ale vieţii 
sale, el se aşeza sus pe capul Pharo, în locul unde se 
distinge deopotrivă Marsilia şi satul Catalani, privind trist, 
nemişcat, ca o pasăre de pradă, dacă nu cumva îl vede, pe 
unu din cele două drumuri, pe tânărul frumos, cu mers 
sprinten, cu capul sus, care devenise şi pentru el mesagerul 
unei grele răzbunări. Atunci, planul lui Fernand era făcut: 
va zdrobi capul lui Dantes cu un foc de puşcă şi se va 
sinucide apoi, pentru a da o coloratură asasinatului. 
Fernand se amăgea însă: el nu s-ar fi sinucis niciodată, căci 
nădăjduia mereu. 

Între timp şi printre atâtea fluctuații dureroase, imperiul 
chemă o ul-timă rezervă de soldaţi şi toţi oamenii în stare să 
poarte arme se năpustiră în afara Franţei, la glasul 
răsunător al Împăratului. Fernand plecă împreună cu 
ceilalţi, părăsind coliba şi pe Mercedes, ros de gândul 
mohorât şi grozav că, în urma lui, poate rivalul va reveni şi 
se va însura cu aceea pe care el o iubea. 

Dacă Fernand s-ar fi sinucis vreodată, ar fi făcut-o, 
părăsind-o pe Mercedes. 

Atenţiile lui pentru Mercedes, mila pe care părea că o 
arată faţă de nenorocirea ei, grija de a-i satisface dorinţele 
cele mai neînsemnate, produseseră efectul pe care se 
produc totdeauna asupra inimilor generoase aparențele 
devotamentului: Mercedes, care îl iubise totdeauna pe 
Fernand în chip prietenesc, îşi spori faţă de el cu un nou 
sentiment, recunoştinţa. 


— Frate, îi spuse ea, punând sacul de recrut pe umerii 
catalanului, frate, singurul meu prieten, nu te lăsa ucis, nu 
mă lăsa singură pe lumea aceasta, unde plâng şi unde voi 
rămâne singură, când tu nu vei mai fi. 

Cuvintele acestea, rostite în momentul plecării, dădură lui 
Fernand oarecare speranţă. Dacă Dantes nu se înapoia, 
Mercedes, va putea, deci, să-i aparţină într-o zi. 

Mercedes rămase singură pe pământul sterp care nu i se 
păruse niciodată aşa de arid, având ca orizont marea 
imensă. Scăldată în lacrimi, asemenea făpturii nebune, 
despre care ne vorbeşte dureroasa poveste că era văzută 
rătăcind mereu în preajma satului Catalani. Uneori, 
oprindu-se sub soarele arzător al sudului, în picioare, 
neclintită, mută ca o statuie, privind Marsilia. Alteori, 
aşezată pe țărm, ascultând geamătul mării, etern ca şi 
durerea ci şi întrebându-se întruna dacă nu era mai bine să 
se plece îna-inte, să se lase dusă de greutatea ei, să se 
deschidă abisul şi s-o înghită, decât să sufere astfel crudele 
alternative ale unei aşteptări fără speranţă. 

Nu curajul i-a lipsit fetei pentru a-şi îndeplini planul, ci 
religia i-a venit în ajutor şi a salvato de sinucidere. 

Caderousse fu chemat ca şi Fernand, numai că el, fiind mai 
vârstnic cu opt ani decât catalanul şi însurat, nu făcu parte 
decât din a treia strigare şi fu expediat pe coaste. 

Bătrânul Dantes, care nu mai era susţinut decât de 
speranţă, o pierdu la căderea Împăratului. 

Exact la cinci luni după despărţirea de fiul său şi aproape 
în acelaşi ceas când acesta fusese arestat, el îşi dădu ultima 
suflare în braţele fetei. 

Domnul Morrel făcu faţă tuturor cheltuielilor de 
înmormântare şi plăti micile datorii pe care bătrânul le 
făcuse în timpul bolii. 

Nu era numai recunoştinţă în purtarea lui, era şi curaj. 
Sudul se afla în flăcări şi era o crimă să ajuţi, chiar pe patul 
de moarte, părintele unui bonapartist aşa de periculos ca 
Dantes. 


Capitolul XIV Prizonierul furios şi prizonierul nebun. 

La vreun an după întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea, se 
produse o vizită a domnului inspector general al închisorii. 

Dantes auzi din fundul carcerei sale huruind şi scrâşnind, 
toate acele pregătiri care stârneau sus mult zgomot, însă 
care jos ar fi fost zgomote neînsemnate pentru orice altă 
ureche decât aceea a unui prizonier obişnuit să asculte în 
tăcerea nopţii păianjenul care îşi ţese pânza şi căderea 
periodică a stropului de apă căruia îi trebuie un ceas pentru 
a se forma pe tavanul carcerei. 

Bănui că se petrecea la cei vii ceva neobişnuit. Trăia de 
aşa de multă vreme într-un mormânt, încât se putea 
considera de-a binelea ca mort. 

Într-adevăr, inspectorul vizită, una după alta, camerele, 
celulele şi carcerele. Fură interogaţi numeroşi prizonieri. 
Erau cei pe care blândeţea sau îndobitocirea lor îi 
recomanda bunăvoinţei administraţiei. Inspectorul îi 
întrebă cum erau hrăniţi şi ce reclamaţii aveau de făcut. 

Răspunseră unanim că hrana era nesuferită şi reclamau 
libertatea. 

Inspectorul îi întrebă atunci dacă nu aveau să-i spună şi 
altceva. 

Ei clătinară din cap. Ce alt bun decât libertatea pot să 
ceară prizonierii? 

Inspectorul se întoarse zâmbind şi îi spuse guvernatorului: 

— Nu ştiu de ce suntem trimişi să facem turneele astea 
inutile. Cine vede un prizonier, vede o sută, cine aude un 
prizonier, aude o mie. Totdeauna acelaşi lucru: prost hrăniţi 
şi nevinovaţi. Mai aveţi alţii? 

— Da, avem prizonieri periculoşi sau nebuni, pe care îi 
ţinem la carceră. 

— Haide, glăsui inspectorul cu un aer de profundă 
oboseală, să ne facem meseria până la cap. Să coborâm în 
carcere. 

— Aşteptaţi, spuse guvernatorul, să trimitem măcar după 
doi oameni. Deţinuţii săvârşesc uneori, chiar din silă de 


viaţă şi pentru a fi condamnaţi la moarte, acte inutile, de 
deznădejde: aţi putea fi victima unui astfel de act. 

— Luaţi-vă atunci precauţiile, spuse inspectorul. 

Într-adevăr, se trimise după doi soldaţi şi se începu 
coborârea pe o scară aşa de împuţită, de infectă, de 
mucezită, încât simpla trecere printr-un atare loc vătăma 
neplăcut vederea, mirosul şi respiraţia. 

— Oh, făcu inspectorul, oprindu-se la jumătatea 
coborâşului. Cine dracu poate să locuiască aici? 

— Un conspirator dintre cei mai primejdioşi, care ne e 
recomandat în mod special ca un om în stare de orice. 

— E singur? 

— De bună seamă. 

— De cât timp e aici? 

— De aproape un an. 

— Şi a fost băgat la carceră din momentul intrării? 

— Nu, domnule, doar după ce a vrut să omoare pe 
gardianul însărci-nat cu aducerea hranei. 

— A vrut să-l omoare pe gardian? 

— Da, domnule şi ne va lămuri chiar acesta. Nu-i aşa, 
Antoine? Întrebă guvernatorul. 

— Da, a vrut să mă ucidă, răspunse gardianul. 

— Ei, dar în cazul acesta omul e nebun. 

— Mai mult decât atât, glăsui gardianul, este un demon. 

— Vreţi să se depună o plângere? Întrebă inspectorul pe 
guvernator. 

— Inutil, domnule. Este îndeajuns de pedepsit şi aşa. De 
altminteri acum e aproape de nebunie şi, după experienţa 
pe care ne-o dau observaţiile noastre, până într-un an va fi 
complet alienat. 

— Atunci cu atât mai bine pentru el, spuse inspectorul. 
Devenind nebun absolut, va suferi mai puţin. 

Precum se vede, inspectorul era un om plin de umanitate, 
vrednic de funcţiile filantropice pe care le îndeplinea. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse guvernatorul, iar 
reflexia dumneavoastră dovedeşte că aţi studiat profund 


natura umană. Astfel, avem într-o carceră, care nu e 
despărțită de acesta decât prin vreo douăzeci de picioare şi 
în care se coboară pe o altă scară, un bătrân abate, fost şef 
de partid în Italia, care se află aici din 1811, căruia i s-a 
smintit mintea pe la sfârşi-tul lui 1813 şi care, din momentul 
acela, nu mai e fiziceşte de recunoscut: acum plânge, acum 
râde; acum slăbeşte, acum se îngraşă. E mai bine să-l vedeţi 
pe el decât pe acesta. Nebunia lui e amuzantă şi nu vă va 
întrista. 

— Am să-i văd şi pe unul şi pe altul, răspunse inspectorul. 
Trebuie să ne facem meseria în chip conştiincios. 

Inspectorul era la primul său turneu şi vroia să dea 
autorităţii o idee bună despre sine. 

— Să intrăm deci mai întâi la acesta, adăugă el. 

— Cu plăcere, răspunse guvernatorul. 

Şi făcu semn gardianului care deschise uşa. 

Auzind scârţâitul zăvoarelor masive, strigătul ţâţânelor 
ruginite, Dantes, ghemuit într-un ungher al carcerei unde 
primea cu o bucurie nedescrisă dâra de lumină ce se filtra 
printr-o ferestruică îngustă, zăbrelită, înălţă capul. Văzând 
un om necunoscut, luminat de faclele pe care le purtau doi 
gardieni, căruia guvernatorul îi vorbea cu pălăria în mână, 
întovărăşit de doi soldaţi, Dantes bănui despre ce era vorba 
şi, constatând, în sfârşit, că i se prezintă ocazia de a implora 
o autoritate superioară, sări înainte cu mâinile împreunate. 

Soldaţii întinseră îndată baioneta, crezând că încarceratul 
se năpustea cu gânduri rele asupra inspectorului. 

Inspectorul făcu un pas înapoi. 

Dantes îşi dădu seama că a fost înfăţişat ca un om 
primejdios. 

Adună atunci, în privirea sa, toată umilinţa pe care o poate 
cuprinde inima omului şi, exprimându-se cu o elocinţă 
pioasă care îi uimi pe asistenţi, încercă să mişte sufletul 
musafirului său. 

Inspectorul ascultă discursul lui Dantes până la capăt, 
apoi, întorcându-se spre guvernator: 


— Va cădea în devoțiune, şopti el. E de pe acum dispus la 
sentimente mai blânde. Vezi, frica îşi face efectul asupra lui. 
A dat înapoi din faţa baionetelor, iar un nebun nu dă înapoi 
de la nimic. Am făcut în această privinţă observaţii foarte 
curioase la Charenton. 

Apoi, întorcându-se spre încarcerat: 

— În rezumat, glăsui el, ce ceri? 

— Întreb ce crimă am săvârşit. Cer să mi se dea 
judecători; cer deschiderea procesului meu; cer, în sfârşit, 
să mă împuşcaţi dacă sunt vinovat, iar dacă nu, să mă 
puneţi în libertate. 

— Eşti bine hrănit? Întrebă inspectorul. 

— Da, cred, habar nu am. Dar aceasta nu are importanţă. 
Ceea ce trebuie să intereseze, nu numai pe mine, biet 
prizonier, dar şi pe toţi slujbaşii care fac dreptate, precum 
şi pe regele care ne guvernează, e că un nevinovat să nu fie 
victima unui denunţ infam şi să nu moară sub zăvoare, 
blestemându-şi călăii. 

— Eşti tare umil astăzi, spuse guvernatorul. N-ai fost 
totdeauna aşa. Vorbeai cu totul altfel, dragul meu, în ziua 
când ai vrut să-ţi răpui gardianul. 

— E adevărat, domnule, spuse Dantes şi cer cu smerenie 
iertare omului acesta care a fost totdeauna bun cu mine... 
Dar ce vreţi, eram nebun, furios. 

— Şi nu mai eşti? 

— Nu, domnule, căci captivitatea m-a încovoiat, m-a frânt, 
m-a nimicit... Sunt de aşa de multă vreme aici! 

— De aşa de multă vreme? Când ai fost arestat? Întrebă 
inspectorul. 

— La 28 februarie 1815, orele 2 după amiază. 

Inspectorul calculă. 

— Suntem în 30 iulie 1816; ce tot spui? Nu sunt decât 
şaptesprezece luni de când eşti prizonier. 

— Decât şaptesprezece luni? Reluă Dantes. O, domnule, nu 
ştiţi ce înseamnă şaptesprezece luni de închisoare: 
şaptesprezece ani, şaptesprezece veacuri, mai cu seamă 


pentru un om care, ca mine, era în pragul fericirii. Pentru 
un om care, ca mine, avea să se însoare cu femeia iubită. 
Pentru un om care vedea deschizându-se în faţa lui o 
carieră onorabilă şi căruia totul îi lipseşte acum, care, în 
toiul celei mai frumoase zile, cade în noaptea cea mai 
profundă, care îşi vede cariera nimicită, care nu ştie dacă 
aceea care îl iubea îl mai iubeşte, care habar nu are dacă 
părintele-i bătrân e mort sau viu. Şaptesprezece luni de 
închisoare pentru un om deprins cu aerul mării, cu 
independenţa marinarului, cu spaţiul, cu imensitatea, cu 
infinitul. Domnule, şaptesprezece luni de închisoare sunt 
mai mult decât merită toate crimele pe care limba 
omenească le arată cu denumirile cele mai odioase. Fie-vă 
milă de mine, domnule şi cereţi pentru mine, nu indulgenţa, 
ci asprimea. Nu o grațiere, ci o judecată; judecători, 
domnule, nu cer decât judecători. Nu i se pot refuza 
judecători unui acuzat. 

— Bine, spuse inspectorul, vom vedea. 

Apoi, întorcându-se spre guvernator: 

— La drept vorbind, glăsui el, nefericitul îmi inspiră milă. 
Când vom urca, îmi veţi arăta situaţia lui. 

— Desigur, spuse guvernatorul. Cred însă că veţi găsi 
împotriva lui note cumplite. 

— Domnule, continuă Dantes, ştiu că nu mă puteţi scoate 
de aici prin propria dumneavoastră hotărâre. Dar puteţi să 
transmiteţi cererea mea autorităţii; puteţi să provocaţi o 
anchetă, puteţi, în sfârşit, face să fiu judecat. Tot ce cer este 
judecata: Să ştiu ce crimă am săvârşit şi la ce pedeapsă 
sunt osândit. Căci, vedeţi, nesiguranța e chinul cel mai 
mare. 

— Lămureşte-mă, spuse inspectorul. 

— Domnule, exclamă Dantes, înţeleg după glasul 
dumneavoastră că sunteţi mişcat. Domnule, spuneţi-mi să 
nădăjduiesc. 

— Nu-ţi pot spune asta, răspunse inspectorul. Pot numai 
să-ţi făgăduiesc că voi examina dosarul dumitale. 


— O, atunci, domnule, sunt liber, sunt salvat! 

— Cine te-a arestat? Întrebă inspectorul. 

— Domnul de Villefort, răspunse Dantes. Vedeţi-l şi 
înţelegeţi-vă cu el. 

— Domnul de Villefort nu mai e la Marsilia de un an, ci la 
Toulouse. 

— Atunci nu mă mai miră, murmură Dantes. Singurul meu 
protector este îndepărtat. 

— Domnul de Villefort avea vreun motiv de ură în contra 
dumitale? Întrebă inspectorul. 

— Niciunul, domnule. Ba chiar a fost binevoitor cu mine. 

— Aş putea deci să mă încred în notele pe care le-a lăsat 
asupra dumitale sau pe care mi le va da? 

— Pe deplin, domnule. 

— Bine, aşteaptă. 

Dantes căzu în genunchi înălţând mâinile spre cer şi 
murmurând o rugăciune prin care îl recomanda lui 
Dumnezeu pe omul care coborâse în închisoarea sa, 
asemenea Mântuitorului ce vine să scape sufletele din in- 
fern. 

Uşa se închise, dar nădejdea, coborâtă o dată cu 
inspectorul, rămase închisă în carcera lui Dantes. 

— Vreţi să vedeţi registrul închisorii numaidecât, întrebă 
guvernatorul, sau să trecem la carcera abatelui? 

— Să sfârşim întâi cu carcerele, răspunse inspectorul. 
Dacă aş urca la lumină, n-aş mai avea poate curajul să-mi 
continui trista misiune. 

— O, acesta nu e un prizonier ca celălalt, iar nebunia lui e 
mai puţin întristătoare decât raţiunea vecinului său. 

— Şi care e nebunia lui? 

— Oh, o nebunie ciudată: se crede posesorul unei comori 
imense. În primul an al captivităţii, a oferit guvernului un 
milion, dacă guvernul vrea să-l pună în libertate; în al doilea 
an, două milioane; în al treilea, trei milioane şi aşa mai 
departe. E în al cincilea an de captivitate; va cere să vă 
vorbească în secret şi vă va oferi cinci milioane. 


— Hm, curios, într-adevăr, spuse inspectorul. Şi cum îl 
cheamă pe milionar? 

— Abatele Faria. 

— Numărul 27! Glăsui inspectorul. 

— Aici e. Deschide, Antoine. 

Gardianul se execută, iar privirea curioasă a inspectorului 
se cufundă în carcera abatelui nebun. 

De obicei, aşa i se spunea prizonierului. 

În mijlocul încăperii, într-un cerc desenat pe pământ cu o 
bucată de tencuială desprinsă din zid, stătea culcat un om 
aproape gol, într-atât de zdrenţuite îi erau straiele. Desena 
în cerc linii geometrice foarte precise şi părea tot aşa de 
ocupat să-şi rezolve problema, cum era Arhimede când a 
fost ucis de un soldat al lui Marcellus. De aceea, nici nu se 
clinti la zgomotul pe care îl făcu uşa carcerei deschizându- 
se şi nu păru că se trezeşte decât când lumina torţelor 
lumină cu o strălucire solul umed pe care lucra. Atunci se 
întoarse şi văzu cu mirare societatea numeroasă, care 
coborâse în carcera lui. 

Se ridică repede, luă o pătură zvârlită la piciorul patului 
jalnic şi se înfăşură cu grabă pentru a se prezenta străinilor 
într-o stare mai decentă. 

— Ce ceri dumneata? Spuse inspectorul fără să-şi schimbe 
formula. 

— Eu, domnule? Glăsui abatele cu uimire, nu cer nimic. 

— Nu înţelegi? Reluă inspectorul. Sunt trimisul 
guvernului, am misiunea să vin prin închisori şi să ascult 
reclamaţiile prizonierilor. 

— O, atunci, domnule, e altceva! Exclamă repede abatele. 
Şi nădăjduiesc că ne vom înţelege. 

— Vedeţi, şopti guvernatorul, nu începe precum vă 
anunţasem? 

— Domnule, continuă prizonierul, eu sunt abatele Faria, 
născut la Roma, fost 20 de ani secretarul cardinalului 
Rospigliosi. Am fost arestat, nu ştiu bine de ce, pe la 


începutul anului 1811 şi reclam din momentul acela 
libertatea mea autorităţilor italiene şi franceze. 

— De ce autorităţilor franceze? Întrebă guvernatorul. 

— Pentru că am fost arestat la Piombino şi îmi închipui că, 
asemenea Milanului şi Florenței, Piombino a devenit 
capitala vreunui departament francez. 

Inspectorul şi guvernatorul se priviră râzând. 

— La naiba, dragul meu, glăsui inspectorul, noutăţile 
dumitale din Italia nu sunt proaspete. 

— Ele datează din ziua când am fost arestat, domnule, 
spuse abatele Faria. Şi deoarece Maiestatea sa Împăratul a 
creat regalitatea Romei pentru fiul pe care cerul i-l 
trimisese, îmi închipui că, urmărind cursul cuceririlor sale, 
el a îndeplinit visul lui Machiaveli şi al lui Cezar Borgia, 
acela de a face din întreaga Italie un singur şi unic regat. 

— Domnule, spuse inspectorul, Providența a adus din 
fericire oarecari schimbări planului acesta gigantic, al cărui 
partizan fierbinte îmi faci impresia că eşti. 

— Este singurul mijloc de a face din Italia un stat puternic, 
independent şi fericit, răspunse abatele. 

— Se poate, răspunse inspectorul, dar nu am venit aici ca 
să fac cu dumneata un curs de politică ultramontană, ci 
pentru a te întreba, ceea ce am şi făcut, dacă ai niscai 
reclamaţii de formulat cu privire la modul cum eşti hrănit şi 
adăpostit. 

— Hrana e ca în toate închisorile, răspunse abatele, adică 
foarte proastă. Cât priveşte locuinţa, o vedeţi: e umedă şi 
nesănătoasă, dar îndeajuns de convenabilă pentru o 
carceră. Acum nu e vorba de asta, ci de revelaţiuni de cea 
mai mare importanţă şi de cel mai înalt interes pe care am 
a le face guvernului. 

— lată-ne la subiect, şopti guvernatorul inspectorului. 

— lată de ce sunt aşa de fericit că vă văd, continuă 
abatele, cu toate că m-aţi deranjat dintr-un calcul foarte 
important care, dacă reuşeşte, va schimba poate sistemul 


lui Newton. Puteţi să-mi acordaţi favoarea unei conversații 
particulare? 

— Hm, ce spuneam eu? Făcu guvernatorul. 

— Vă cunoaşteţi bine personalul, răspunse inspectorul 
zâmbind. 

Apoi, întorcându-se spre Faria: 

— Domnule, glăsui el, ceea ce îmi ceri dumneata este cu 
neputinţă. 

— Totuşi, domnule, reluă abatele, dacă ar fi vorba ca 
guvernul să câştige o sumă enormă, de exemplu, o sumă de 
cinci milioane... 

— Ei, nu zău, spuse inspectorul, întorcându-se la rându-i 
spre guvernator, aţi prezis până şi cifra. 

— Uite, declară abatele observând că inspectorul făcea o 
mişcare pentru a se retrage, nu e necesar să fim absolut 
singuri. Domnul guvernator va putea să asiste la 
convorbirea noastră. 

— Dragă domnule, spuse guvernatorul, din păcate ştim 
dinainte şi pe dinafară ce vei spune. E vorba de comorile 
dumitale, nu-i aşa? 

Faria îl privi pe omul batjocoritor, cu ochi în care, un 
observator dezinteresat ar fi văzut desigur licărirea 
judecății şi a adevărului. 

— Fără îndoială, spuse el; despre ce vreţi să vorbesc, dacă 
nu despre asta? 

— Domnule inspector, continuă guvernatorul, pot să vă 
istorisesc povestea aceasta la fel de bine ca şi abatele, căci 
de patru sau cinci ani mi se împuiază capul cu ea. 

— Aceasta dovedeşte, domnule guvernator, spuse abatele, 
că sunteţi asemenea oamenilor despre care pomeneşte 
scriptura - care au ochi şi nu văd, care au urechi şi nu aud. 

— Dragă domnule, spuse inspectorul, guvernul e bogat şi, 
slavă domnului, nu are nevoie de banii dumitale. Păstrează-i 
deci, pentru ziua când vei ieşi din închisoare. 

Ochii abatelui se dilatară; apucă mâna inspectorului. 


— Dar dacă nu ies din închisoare, glăsui el, dacă împotriva 
oricărei justiţii sunt reţinut în carcera aceasta, dacă mor 
fără să fi împărtăşit cuiva secretul meu, comoara va fi 
pierdută. Nu e mai bine să profite de ea şi guvernul şi eu? 
Vom merge până la şase milioane. Da, voi renunţa la şase 
milioane şi mă voi mulţumi cu restul, dacă mi se redă 
libertatea. 

— Pe cuvântul meu, glăsui inspectorul în şoaptă, dacă nu s- 
ar ştii că omul acesta e nebun, el vorbeşte cu atâta 
convingere, încât ai crede că spune adevărul. 

— Nu sunt nebun, domnule şi spun chiar adevărul, reluă 
Faria, care, cu fineţea auzului caracteristică prizonierilor, 
nu pierduse un cuvânt al inspectorului. Comoara despre 
care vă vorbesc există cu adevărat şi sunt gata să semnez o 
înţelegere cu dumneavoastră, pe temeiul căreia mă veţi 
duce la locul arătat de mine. Se va săpa pământul sub ochii 
noştri, iar dacă mint, dacă nu se găseşte nimic, dacă sunt 
un nebun, cum spuneţi - ei bine, mă veţi readuce în carcera 
aceasta, unde voi rămâne de-a pururi şi unde voi muri fără 
să vă mai cer, nici dumneavoastră, nici nimănui, ceva. 

Guvernatorul începu să râdă. 

— E tare departe comoara dumitale? Întrebă el. 

— Cam la o sută de leghe de aici, spuse Faria. 

— Povestea nu e rău imaginată, glăsui guvernatorul. Dacă 
toţi prizonierii ar vrea să se amuze plimbându-şi gardienii o 
sută de leghe şi dacă gardienii ar consimţi să facă o astfel 
de plimbare, ar fi un mijloc excelent pentru prizonieri de a- 
şi lua tălpăşiţa, îndată ce ar găsi ocazia, iar într-o atare 
călătorie ocazia s-ar prezenta cu siguranţă. 

— Mijlocul e cunoscut, spuse inspectorul, iar domnul nu 
are nici mă-car meritul originalității. 

Apoi, întorcându-se spre abate: 

— Te-am întrebat dacă eşti bine hrănit? Întrebă el. 

— Domnule, răspunse Faria, juraţi-mi pe Hristos că mă veţi 
elibera dacă v-am spus adevărul şi vă voi indica locul unde e 
îngropată comoara. 


— Eşti bine hrănit? Repetă inspectorul. 

— Domnule, nu riscaţi nimic şi vedeţi bine că nu urmăresc 
să fug, din moment ce cu voi rămâne în închisoare în timp 
ce se va face călătoria. 

— Nu răspunzi întrebării mele, reluă inspectorul cu 
enervare. 

— Nici dumneavoastră cererii mele, exclamă abatele. Fiţi 
deci blestemat, ca şi ceilalţi smintiţi care n-au vrut să mă 
creadă! Nu vreţi aurul meu, îl voi păstra. Îmi refuzaţi 
libertatea, mi-o va trimite Dumnezeu. Plecaţi, nu mai am 
nimic de spus. 

Şi zvârlindu-şi pătura, abatele ridică bucata de tencuială şi 
se aşeză din nou în mijlocul cercului său, unde îşi continuă 
liniile şi calculele. 

— Ce face el acolo? Întrebă inspectorul retrăgându-se. 

— Îşi socoteşte comorile, spuse guvernatorul. 

Faria răspunse batjocurii acesteia printr-o ochire plină de 
cel mai desăvârşit dispreţ. 

leşiră. Temnicerul încuie uşa în urma lor. 

— O fi posedat într-adevăr niscaiva comori, spuse 
inspectorul, urcând scara. 

— Sau va fi visat că le are, răspunse guvernatorul, iar a 
doua zi s-o fi trezit nebun. 

— Într-adevăr, glăsui inspectorul cu naivitatea corupţiei. 
Dacă ar fi fost cu adevărat bogat, n-ar fi stat la închisoare. 

Aşa se sfârşi aventura pentru abatele Faria. Rămase 
prizonier şi în urma acestei vizite, reputaţia lui de nebun 
amuzant spori. 

Caligula sau Neron, căutătorii de comori, dornici de 
imposibil, şi-ar fi plecat urechea la cuvintele bietului om şi i- 
ar fi acordat aerul pe care îl râvnea; spaţiul pe care îl 
preţuia aşa de mult şi libertatea pe care se oferea s-o 
plătească aşa de scump. Dar regii din zilele noastre, 
menţinuţi în limita probabilului, nu mai au cutezanţa de a 
voi. Ei se tem de urechea care ascultă ordinele, de ochiul 
care scrutează acţiunile, nu mai simt superioritatea esenței 


lor divine; sunt oameni încoronați, atâta lot. Altădată, ei se 
credeau, sau cel puţin spuneau că sunt fiii lui Jupiter şi 
reţineau ceva din purtările de zeu ale părintelui lor. Doar 
nu se poate controla cu uşurinţă ceea ce trece dincolo de 
nori. Astăzi regii se lasă lesne, ajunşi. lar pentru că 
întotdeauna i-a repugnat stăpânirii despotice să arate la 
lumina zilei efectele temniţei şi ale torturii; pentru că sunt 
puţine exemple ca o victimă a inchiziţiilor să fi putut 
reapărea cu oasele sfărâmate şi cu plăgile sângerând, tot 
aşa nebunia, ulcer născut în noroiul carcerelor, din cauza 
torturilor morale - se ascunde aproape totdeauna cu grijă 
în locul unde ea s-a născut sau, dacă iese, se va îngropa în 
vreun spital mohorât, unde medicii nu recunosc nici omul, 
nici gândirea în zdreanţă informă pe care le-o transmite 
temnicerul obosit. 

Devenit nebun în închisoare, abatele Faria era condamnat 
prin însăşi nebunia sa la închisoare veşnică. 

Cu privire la Dantes, inspectorul se ţinu de cuvânt. Urcând 
la guvernator, ceru să i se prezinte registrul închisorii. Nota 
referitoare la prizonier era concepută astfel: 


„EDMOND DANTES Bonapartist înverşunat. A luat parte 
activă la întoarcerea din Insula Elba. A se ţine în cel mai 
mare secret şi cea mai strictă supraveghere.” 

Nota avea alt scris şi o altă cerneală decât restul 
registrului, ceea ce dovedea că fusese adăugată după 
încarcerarea lui Dantes. 

Acuzaţia era prea pozitivă pentru a încerca s-o combaţi. 
Inspectorul scrise deci sub acoladă: „Nimic de făcut”. 

Vizita îl înviorase, pentru a spune astfel, pe Dantes. De 
când intrase în închisoare, el uitase să ţină socoteala zilelor; 
dar inspectorul i-a dat o nouă dată şi Dantes n-a uitat-o. 
Scrise dinapoia lui, pe zid, cu o bucată de tencuială 
desprinsă din tavan, 30 iulie 1816 şi din momentul acesta 
făcu o crestătură în fiecare zi, pentru ca măsura timpului să 
nu-i mai scape. 


Zilele se scurseră, apoi săptămânile, apoi lunile. Dantes 
aştepta mereu. Începuse prin a fixa eliberării sale un 
termen de cincisprezece zile. Punând în urmărirea afacerii 
sale jumătate din interesul pe care păruse a-l dovedi, 
inspectorului îi erau, desigur, de ajuns 15 zile. După 
trecerea celor 15 zile îşi spuse că era absurd să creadă că 
inspectorul s-ar fi ocupat de el, înainte de a se înapoia la 
Paris, iar întoarcerea la Paris nu putea să aibă loc decât 
după terminarea turneului şi turneul putea să dureze încă o 
lună, două. Îşi acordă deci trei luni în loc de 15 zile. După 
cele trei, luni un alt raţionament veni în ajutorul său, 
făcându-l să-şi acorde şase luni; zilele una după alta 
totalizându-le, văzu că aşteptase zece luni. În aceste zece 
luni nu se schimbase nimic din regimul închisorii sale. Nu 
răzbise până la el nici o veste mângâietoare. Temnicerul, 
întrebat, era mut ca de obicei. Dantes începu să se 
îndoiască de simţurile sale, să creadă că, ceea ce el socotea 
o amintire a memoriei sale nu era decât o halucinație a 
minţii şi că îngerul consolator, apărut în închisoare, 
coborâse la el pe aripa unui vis. 

După un an, guvernatorul fu schimbat. Obţinând direcţia 
fortului Ham, luă cu el mai mulţi subordonați şi printre alţii 
şi pe temnicerul lui Dantes. Veni un nou guvernator, căruia i 
se păru prea greu să înveţe numele prizonierilor săi. Astfel 
că ceru să i se comunice numai numerele lor. Oribilul hotel 
se compunea din 50 de camere. Locuitorii camerelor fură 
numiţi cu numărul încăperii ce ocupau şi nefericitul tânăr 
nu mai fu numit cu pronumele său, Edmond, sau cu numele 
său, Dantes; el se numi nr. 34. 

Capitolul XV Numărul 34 şi numărul 27 

Dantes trecu prin toate fazele nenorocirii pe care le suferă 
prizonierii uitaţi într-o închisoare. 

Începu cu orgoliul, care e o urmare a speranţei şi o 
conştiinţă a inocenţei. Apoi ajunse să se îndoiască de 
inocenţa sa, ceea ce justifica oarecum ideile guvernatorului 
asupra alienaţiei mintale, în sfârşit, căzu de la înălţimea 


orgoliului şi se rugă, nu însă lui Dumnezeu, ci oamenilor. 
Dumnezeu e ultima instanţă. Nenorocitul care ar trebui să 
înceapă cu Domnul, nu îşi pune speranţele în El, decât după 
ce le-a epuizat pe toate celelalte. 

Dantes se ruga deci să fie scos din carceră pentru a fi 
băgat într-alta, chiar dezavantajoasă era totuşi o schimbare 
şi i-ar fi procurat lui Dantes o distracţie de câteva zile. Se 
ruga să i se acorde plimbarea, aerul, cărţi, instrumente. 
Nimic din toate acestea nu i se acordă. N-are a face însă. El 
cerea mereu. Se deprinsese să vorbească cu noul temnicer, 
deşi acesta era şi mai mut decât cel vechi. Dar, să vorbeşti 
unui om, chiar mut, era încă o plăcere. Dantes vorbea ca să- 
şi audă sunetul propriului glas: încercase să vorbească 
singur, dar atunci îl cuprindea spaima. 

Deseori, de pe vremea când era liber, Dantes îşi făcuse o 
sperietoare din lăcaşurile de deţinuţi, compuse din 
vagabonzi, bandiți, asasini, a căror bucurie netrebnică pune 
laolaltă orgii de neînțeles şi prietenii înfricoşătoare. Îşi dori 
să fie aruncat în vreuna din aceste cocini, ca să vadă şi alte 
chipuri decât chipul temnicerului impasibil care nu voia să 
vorbească. Regreta ocna cu costumul ei infamant, cu lanţul 
la picior, cu pecetea pe umăr. Cel puţin condamnaţii la 
galere trăiau în societatea semenilor lor, respirau aerul, 
vedeau cerul, erau mai fericiţi. 

Îl imploră într-o zi pe temnicer să ceară pentru el un 
tovarăş, oricare, chiar dacă tovarăşul acesta ar fi fost 
abatele nebun despre care auzise. Sub scoarţa 
temnicerului, oricât de aspră ar fi ea, rămâne totdeauna 
ceva din om. Acesta îl deplânse de multe ori din adâncul 
inimii, măcar că figura sa nu spusese nimic. Transmise 
guvernatorului cererea numărului 34. Dar acesta, prudent 
ca şi cum ar fi fost un om politic, îşi închipui că Dantes voia 
să-i asmută pe prizonieri, să urzească vreun complot, să se 
ajute cu vreun prieten într-o tentativă de evadare şi refuză. 

Dantes epuizase cercul resurselor omeneşti. Aşa cum am 
spus că trebuia să se întâmple, el se înturnă atunci spre 


Dumnezeu. 

Toate ideile pioase risipite în lume şi pe care le spicuiesc 
nenorociţii încovoiaţi de destin, îi răcoriră atunci spiritul. Îşi 
reaminti rugăciunile pe care le învățase de la mama sa şi le 
găsi un sens, altădată necunoscut de el. Căci, pentru omul 
fericit, rugăciunea rămâne un amestec monoton şi gol de 
sens, până în ziua când durerea vine să explice nefericitului 
acest limbaj sublim, cu ajutorul căruia el vorbeşte lui 
Dumnezeu. 

Se rugă deci, nu cu căldură, ci cu înverşunare. Rugându- 
se tare, nu se mai înspăimânta de cuvintele sale. Cădea 
atunci în extaz. Îl vedea pe Dumnezeu apărând la fiecare 
cuvânt pe care îl pronunţa, încredința toate acţiunile vieţii 
sale, umilă şi pierdută, voinţei acestui Dumnezeu puternic. 
Îşi făcea lecţii, îşi propunea sarcini de îndeplinit şi, la 
sfârşitul fiecărei rugăciuni, strecura dorinţa interesantă pe 
care oamenii izbutesc mult mai des s-o adreseze oamenilor 
decât Domnului: „Şi iartă-ne nouă greşelile noastre, 
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” 

În ciuda rugăciunilor sale fierbinţi, Dantes rămase 
prizonier. 

Atunci mintea i se posomoriî, un nor se îngroşă înaintea 
ochilor săi. Dantes era un om simplu şi fără educaţie. 
Trecutul rămăsese pentru el acoperit de vălul sumbru pe 
care îl ridica ştiinţa. În singurătatea carcerei şi în pustiul 
cugetării sale, el nu putea să reconstruiască epocile 
trecute, să reînsufleţească popoarele stinse, să reclădească 
oraşele antice, pe care imaginaţia le măreşte şi le 
poetizează şi care trec pe dinaintea ochilor, gigantice, 
luminate de focul cerului, asemenea tablourilor babiloniene 
ale lui Martin. Nu avea decât trecutul său, aşa de scurt, 
prezentul său mohorât, viitorul său aşa de îndoielnic; 19 ani 
de lumină pentru a medita într-o veşnică noapte. Nici o 
distracţie deci nu putea să-i vină în ajutor: spiritul său 
energic şi care n-ar fi vrut altceva decât să-şi ia zborul de-a 
lungul anilor, era forţat să rămână prizonier ca un vultur 


într-o cuşcă. Se crampona atunci de o idee, de aceeaa 
fericirii sale nimicite fără motiv temeinic şi printr-o 
groaznică fatalitate; se îndărătnicea în această idee, sucind- 
o pe toate feţele, devorând-o, pentru a spune astfel, cu dinţi 
puternici, aşa cum, în infernul lui Dante, neînduplecatul 
Ugolin devorează craniul arhiepiscopului Roger. Dantes n- 
avusese decât o credinţă trecătoare, bazată pe putere. O 
pierdu aşa cum alţii o pierd după succes. Decât, el nu 
profitase de ea. 

Furia urma ascetismului. Edmond zvârlea blesteme, care îl 
făceau pe temnicer să se dea înapoi, îngrozit. Îşi zdrobea 
trupul de zidurile temniţei, se lega furios de tot ce îl 
înconjura şi, în special, de el însuşi, de cea mai neînsemnată 
contrarietate pe care i-o pricinuia un grăunte de nisip, un 
fir de pai, un suflu de aer. Atunci scrisoarea denunţătoare 
pe care o văzuse, pe care Villefort i-o arătase, pe care o 
pipăise, îi revenea în minte. Fiecare rând pâlpâia pe perete 
asemenea cuvintelor Mane Thekel Phares ale lui Balthazar. 
Îşi spunea că ura oamenilor, nu răzbunarea lui Dumnezeu, 
îl cufundase în prăpastia în care se afla. Îi zvârlea pe 
oamenii aceştia necunoscuţi în chinurile imaginaţiei sale 
aprinse şi găsea că cele mai teribile cazne erau pentru el 
prea blânde şi în special prea scurte. Căci, după chin venea 
moartea, iar în moarte era, dacă nu odihna, cel puţin 
nesimţirea care îi seamănă. 

Tot spunându-şi, în legătură cu vrăjmaşii săi, că liniştea 
era moartea şi că celui care vrea să pedepsească crud îi 
trebuie alte mijloace decât moartea, el căzu în neclintirea 
posacă a ideilor de sinucidere; vai de cel care, pe panta 
nenorocirii, se opreşte la aceste sumbre idei! Ea e una din 
acele mări moarte care se întind ca azurul valurilor pure, 
dar în care înotătorul îşi simte din ce în ce mai mult 
picioarele prinse într-un glod de smoală, care îl atrage spre 
ea, îl aspiră, îl înghesuie. Când este prins astfel şi dacă 
ajutorul divin nu-i vine în ajutor, totul este sfârşit, fiecare 
sforţare, pe care o încearcă, îl afundă mai adânc în moarte. 


Totuşi, starea aceasta de agonie morală e mai puţin 
complicată decât suferinţa de dinaintea ei şi decât 
pedeapsa care o va urma poate; o consolare ameţitoare, 
care îi arată prăpastia căscată - iar în fundul prăpastiei, 
neantul. Ajuns aici, Edmond găsi o consolare în ideea sa. 
Toate durerile, toate suferinţele, cortegiul de spectre pe 
care ele îl târau în urma lor păreau că îşi iau zborul din 
ungherul închisorii sale, unde îngerul morţii putea să-şi 
pună piciorul, liniştit. Dantes îşi privi calm viaţa de până 
atunci, cu spaima vieţii viitoare şi alese această situaţie de 
mijloc, care îi părea un loc de azil. 

„Câteodată. 

— Îşi spunea el atunci. 

— În cursele mele depărtate, când eram încă om şi când 
omul acesta liber şi puternic zvârlea altor oameni comenzi 
care erau executate, am văzut cerul acoperindu-se, marea 
înfiorându-se şi mugind, furtuna născând într-un colţ de cer 
şi bătând ca un vultur gigantic cu aripile sale, ambele 
orizonturi. Simţeam atunci că vasul meu nu mai era decât 
un refugiu neputincios, că vasul meu, uşor ca un fulg în 
mâna unui uriaş, tremura şi se înfiora. Curând, în zgomotul 
năpraznic al valurilor, înfăţişarea stâncilor tăioase anunţa 
moartea şi moartea mă înspăimânta. Făceam toate 
sforţările să scap, împreunând forţele omului cu întreaga 
inteligenţă a marinarului, pentru a lupta cu Dumnezeu. 
Eram fericit pe atunci, revenirea la viaţă însemna revenirea 
la fericire. Eu nu chemasem moartea, n-o alesesem. 
Somnul, în sfârşit, mi se părea tare pe patul de alge şi de 
pietre, mă indignam, eu care mă credeam o făptură 
plăsmuită după chipul lui Dumnezeu, la gândul că, după 
moarte, voi sluji de hrană goelanzilor şi vulturilor. Dar azi e 
altceva. Am pierdut tot ce mă putea face să iubesc viaţa, 
astăzi moartea îmi zâmbeşte, ca o doică pruncului pe care îl 
leagănă. Astăzi mor cum vreau şi adorm obosit şi frânt, aşa 
cum adormeam după una din serile acelea de deznădejde şi 
furie, în răstimpul cărora numărasem trei mii de ocoluri 


prin cameră, adică treizeci de mii de paşi, adică aproape 
zece leghe. 

De îndată ce gândul acesta încolţi în mintea tânărului, el 
deveni mai blând, mai zâmbitor. Se împăcă mai bine cu 
patul tare şi cu pâinea neagră, mâncă mai puţin, nu mai 
dormi şi găsi aproape suportabil restul de existenţă pe care 
era sigur că o va lăsa aici când va voi, aşa cum laşi o haină 
uzată. 

Erau două mijloace de a muri: unul simplu, să-şi lege 
batista de o gratie a ferestrei şi să se spânzure; altul, 
prefăcându-se că mănâncă şi lăsându-se să moară de 
foame. Primul îi repugnă puternic lui Dantes. Fusese 
crescut în groaza piraţilor, oameni care sunt spânzurați de 
catargele vaselor. Spânzurătoarea era deci pentru elun 
Chin josnic, pe care nu voia să şi-l aplice sieşi. Adoptă deci 
pe al doilea şi începu executarea lui chiar din ziua aceea. 

Se scurseră aproape patru ani în alternativele pe care le- 
am povestit. La sfârşitul celui de al doilea, Dantes nu mai 
socotise zilele şi recăzuse în acea neştiinţă a timpului din 
care îl scosese altădată inspectorul. 

Dantes spusese: „Vreau să mor”, şi-şi alesese felul acesta 
de moarte; îl examinase bine şi, de teamă să nu revină 
asupra hotărârii sale, îşi jurase să moară astfel. Când mi se 
va servi hrana de dimineaţă şi cea de seară, gândise el, voi 
zvârli alimentele pe fereastră şi voi avea aerul că le-am 
mâncat. 

Făcu precum îşi făgăduise. De două ori pe zi, prin 
deschizătura mică, zăbrelită, care nu-i dădea voie să vadă 
decât cerul, el îşi zvârlea hrana, mai întâi cu voioşie, apoi 
chibzuind asupra ei, pe urmă cu regret. Avu nevoie de 
amintirea jurământului pe care şi-l făcuse, ca să poată 
urmări cumplitul plan. Foamea, cu dinţi ascuţiţi, îi înfăţişă 
alimentele care îl dezgustau altădată într-o formă 
atrăgătoare şi cu o aromă fină. [inea uneori timp de un 
ceas, în mână, tacâmul cu privirile fixate asupra bucăţilor 
de carne putrezită, sau asupra peştelui infect şi asupra 


pâinii negre şi mucede. Luptau încă într-însul ultimele 
instincte ale vieţii, răpunându-i din când în când hotărârea. 
Atunci carcera nu i se mai părea aşa de sumbră, situaţia lui 
era mai puţin desperată. Era încă tânăr, avea cam douăzeci 
şi cinci, douăzeci şi şase de ani, îi mai rămâneau de trăit 
vreo cincizeci, adică de două ori pe cât trăise. În răstimpul 
ăsta imens, câte întâmplări puteau să forţeze porţile, să 
năruiască zidurile castelului If şi să-l redea libertăţii! Îşi 
apropia atunci dinţii de prânzul pe care, Tantal voluntar, îl 
îndepărta de la gură; dar atunci îi revenea în minte 
jurământul, iar firea aceasta generoasă se temea prea mult 
de-a se dispreţui pe sine, ca să-şi calce jurământul. 'Toci deci 
puţina existenţă care îi rămânea şi veni o zi când nu mai 
avu tăria să se ridice pentru a zvârli prin fereastră cina cei 
se aducea. 

A doua zi nu mai vedea, abia auzea. Iemnicerul îl credea 
grav bolnav. Edmond nădăjduia într-o moarte apropiată. 

Ziua se scurse astfel: Edmond simţea că îl cuprinde o vagă 
amorţeală, care nu era lipsită de-o anume senzaţie de bună 
dispoziţie. Ghiorăiturile nervoase ale stomacului se 
potoliseră; arsurile setei se calmaseră; când închidea ochii, 
vedea o mulţime de licăriri, asemeni celor care gonesc 
noaptea pe terenurile nămoloase: erau crepusculul 
ținutului acela necunoscut care se numeşte moarte. 
Deodată, seara, pe la nouă, auzi un zgomot înăbuşit în 
peretele lângă care stătea culcat. 

Atâtea jivine imunde stârniseră zgomotul în închisoare, 
încât, puţin câte puţin, Edmond îşi deprinsese somnul, 
pentru a nu se mai tulbura de-aşa puţin. De data aceasta 
însă, fie că simţurile îi erau exaltate de abstinenţă, fie că 
într-adevăr, zgomotul era mai tare decât de obicei, fie că în 
momentul suprem totul căpăta importanţă, Edmond îşi 
înălţă capul să audă mai bine. 

Un hârşâit egal care părea să trădeze, fie o gheară 
enormă, fie un dinte puternic, fie în sfârşit, apăsarea 
vreunui instrument pe pietre. 


Deşi slăbit, creierul tânărului fu izbit de ideea banală, 
mereu prezentă înaintea arestaţilor: libertatea. Zgomotul 
venea aşa de exact în momentul când orice alt zgomot 
încetase pentru el, încât i se părea că Dumnezeu se arată, 
în sfârşit, milos cu suferinţele sale şi-i trimitea ca să-l 
înştiinţeze să se oprească pe marginea mormântului unde 
piciorul i se clătina. Cine putea să ştie dacă nu cumva vreun 
prieten, vreuna din fiinţele dragi la care se gândise aşa de 
des, încât îi sleiseră mintea, se ocupa de el în momentul 
acesta şi căuta să apropie distanţa care îi despărţea? 

Dar nu, fără îndoială, Edmond se înşela. Era doar unul din 
visele care fâlfâie la poarta morţii. 

Totuşi, Edmond asculta mereu zgomotul. Zgomotul dură 
vreo trei ceasuri, apoi Edmond auzi o năruire, după care 
zgomotul încetă. 

Peste câteva ore, el se repetă, mai puternic şi mai 
apropiat. Edmond începu să se intereseze de munca 
aceasta care îi ţinea de urât. Deodată intră temnicerul. 

Cam de opt zile de când se hotărâse să moară, de patru 
zile de când începuse să-şi pună proiectul în aplicare, 
Edmond nu-i adresase omului nici un cuvânt, 
nerăspunzându-i când acesta l-a întrebat de ce boală se 
crede atins şi întorcându-se la perete când era privit cu 
prea multă atenţie. Dar temnicerul putea să audă astăzi 
zumzetul înăbuşit, să se alarmeze, să-i pună capăt şi să 
zdruncine astăzi cine ştie ce speranţă a cărei idee încânta 
ultimele momente ale lui Dantes. 

Temnicerul aducea de mâncare. 

Dantes se ridică pe pat şi, umflându-şi vocea, începu să 
vorbească despre verzi şi uscate, despre calitatea proastă a 
hranei pe care o aducea, despre frigul din carceră, 
murmurând şi bombănind ca să aibă dreptul de a striga mai 
tare, zgândărind răbdarea temnicerului, care tocmai în ziua 
aceea solicitase pentru arestatul bolnav o supă şi pâine 
proaspătă şi care-i aducea supa şi pâinea. 


Din fericire, el crezu că Dantes aiurează. Puse merindele 
pe masa schiloadă pe care le punea de obicei şi se retrase. 

Liber atunci, Edmond reîncepu să asculte cu bucurie. 

Zgomotul devenea aşa de lămurit, încât acum tânărul îl 
auzea fără sforţări. 

„Nici o îndoială, îşi spuse el, de vreme ce zgomotul 
continuă, deşi e ziuă, înseamnă că vreun prizonier 
nenorocit ca şi mine, lucrează la eliberarea sa. O, cum l-aş 
ajuta dacă ar fi lângă mine!” 

Apoi, deodată, un nor posomorât trecu peste aurora de 
speranţă în mintea obişnuită cu nenorocirea şi care nu 
putea să se înveţe iarăşi decât anevoie, cu bucuriile 
omeneşti. Încolţi ideea că zgomotul se datora lucrului 
câtorva muncitori pe care guvernatorul îi întrebuința la 
reparaţiile unei încăperi alăturate. 

Era lesne să se încredinţeze, dar cum să rişte o întrebare? 
Desigur era foarte simplu să aştepte sosirea temnicerului, 
să-l pună să asculte zgomotul şi să vadă mutra acestuia, 
ascultând. Dar, oferindu-şi o atare satisfacţie, nu însemna să 
trădeze interese prea de preţ pentru o mulţumire prea 
scurtă? Din păcate, capul lui Edmond, clopot gol, era 
asurzit de zumzetul unei idei; se simţea aşa de slab, încât 
mintea îi plutea ca un abur şi nu se putea condensa în jurul 
unei gândiri. Edmond nu văzu decât un mijloc pentru a da 
contur reflexiei şi luciditate judecății sale. Îşi întoarse ochii 
spre supa fumegândă încă, pe care temnicerul o pusese pe 
masă, se ridică, merse clătinându-se până la ea, luă ceaşca, 
o duse la buze şi înghiţi băutura cu o senzaţie negrăită de 
bine. 

Avu atunci curaj să se oprească: auzise că nişte nenorociţi 
naufragiaţi, găsiţi istoviţi de foame, muriseră devorând cu 
lăcomie o hrană prea substanţială. Edmond puse pe masă 
pâinea, pe care o şi ţinea ia gură şi se duse să se culce la 
loc. Edmond nu mai vroia să moară. 

Simţi curând că în creierul său reintra lumina. Toate ideile, 
nelămurite şi aproape insesizabile, îşi reluau locul în cutia 


minunată unde o casetă mai mult poate ajunge pentru a 
stabili superioritatea omului asupra animalelor. Putu să 
cugete şi să-şi întărească cugetul, judecând. 

Îşi spuse atunci: „Să facem încercarea, dar fără să 
primejduim pe cineva. Dacă lucrătorul e un muncitor 
obişnuit, n-am decât să bat în zid. Atunci el se va opri, 
căutând să ghicească cine bate şi în ce scop. Cum însă 
munca lui va fi nu numai legală, dar şi poruncită, el îşi va 
relua lucrul numaidecât. Dacă, dimpotrivă, e un prizonier, 
zgomotul pe care îl voi face îl va înspăimânta, se va teme că 
e descoperit, va înceta lucrul şi nu-l va relua decât seara 
când va socoti că toată lumea e culcată şi adormită”. 

Edmond se ridică din nou numaidecât. Acum picioarele nu 
i se mai bălăbăneau, iar privirile îi erau sigure. Merse spre 
un colţ al carcerei, desprinse o piatră slăbită de umezeală şi 
reveni bătând în perete în chiar locul unde sunetul era mai 
pronunţat. 

Bătu de trei ori. 

De la prima bătaie zgomotul încetă ca prin farmec. 

Edmond ascultă cu încordare. Trecu un ceas, trecură 
două, nu se mai auzi nici un zgomot. Edmond impusese în 
partea cealaltă a zidului tăcere absolută. 

Plin de nădejde, Edmond mâncă doi-trei dumicaţi de 
pâine, înghiţi câteva gâturi de apă şi datorită constituţiei 
puternice cu care natura îl înzestrase, se simţi aproape ca 
înainte. 

Ziua se scurse, liniştea dură încă. 

Veni noaptea fără ca zgomotul să fi reînceput. 

„E un prizonier”, îşi spuse Edmond, cu o bucurie de 
negrăit. 

Din momentul acela, mintea i se învioră, viaţa îi reveni cu 
violenţă, fiind activă. 

Trecu noaptea fără ca zgomotul cel mai neînsemnat să se 
audă. 

Edmond nu închise ochii în noaptea aceea. 


Ziua reveni, temnicerul intră aducând proviziile. Edmond 
le devorase pe cele dinainte, le devoră pe cele de acum, 
ascultând întruna zgomotul care nu reîncepea, tremurând 
de teamă ca aceasta să nu fi încetat pentru totdeauna, 
făcând în carceră zece sau douăsprezece leghe, smuncind 
ceasuri întregi gratiile ferestruicii, redând elasticitate şi 
vigoare braţelor printr-un exerciţiu dezvăţat de multă 
vreme, pregătindu-se, în sfârşit, să ia de piept destinul, aşa 
cum face, întinzându-şi braţele şi frecându-şi corpul cu ulei, 
luptătorul care se pregăteşte să intre în arenă. Apoi, în 
intervalele acestei activităţi fervente, el asculta dacă nu 
cumva zgomotul se aude, enervându-se de prudenţa 
prizonierului, care nu ghicea că fusese tulburat în opera 
eliberării sale de un alt prizonier, care era cel puţin tot aşa 
de dornic să fie liber ca şi el. 

Se scurseră trei zile, adică 72 de ceasuri ucigătoare, 
numărate minut cu minut. 

În sfârşit, într-o seară, după ce temnicerul îşi făcuse 
ultimul rond, pe când, pentru a suta oară, Dantes îşi lipea 
urechea de perete, i se păru că un zdruncin imperceptibil 
răsuna înăbuşit în capul său pus în atingere cu pietrele 
tăcute. 

Dantes se trase înapoi, pentru a-şi calma creierul 
zdruncinat, făcu câteva ocoluri prin cameră şi-şi lipi iarăşi 
urechea în acelaşi loc. 

Nu mai încăpea îndoială, dincolo se petrecea ceva. 
Prizonierul îşi dăduse seama de pericolul acţiunii sale şi 
adoptase alta. Desigur că, pentru a-şi continua opera cu 
mai multă siguranţă, înlocuise dalta cu levierul. 

Încurajat de descoperirea sa, Edmond se hotări să vină în 
ajutorul lucrătorului neobosit. Îşi mută mai întâi patul, în 
spatele căruia i se părea că se înfăptuieşte acţiunea de 
eliberare şi căută din ochi un obiect cu care să poată ataca 
zidul, să dea jos cimentul umed, în sfârşit, să desprindă o 
piatră. 


Nu i se arătă nimic. Nu avea nici cuţit şi nici vreun 
instrument tăios. Numai fierul zăbrelelor şi se încredinţase 
de atâtea ori că gratiile erau bine fixate, încât nu mai 
merita truda de a încerca să le clintească. 

Drept orice mobilier, un pat, un scaun, o masă, o găleată, 
un urcior. 

La pat erau, desigur, colţare de fier, dar aceste colţare 
erau fixate în lemn prin şuruburi. l-ar fi trebuit o 
şurubelniţă ca să scoată şuruburile şi să smulgă colţarele. 

La masă şi la scaun, nimic. Lia găleată fusese cândva un 
mâner, dar mânerul fusese scos. 

Nu-i mai rămânea lui Dantes decât un mijloc: să spargă 
ulciorul şi, cu una din bucăţile tăiate în unghi, să se apuce 
de lucru. 

Trânti ulciorul de o lespede şi acesta se făcu ţăndări. 
Dantes alese două sau trei cioburi ascuţite, le ascunse în 
rogojină şi le lăsă pe celelalte împrăştiate pe jos. Spargerea 
ulciorului era un accident prea firesc pentru ca cineva să se 

neliniştească. 

Edmond avea toată noaptea în faţă ca să lucreze. Dar, în 
întuneric, treaba mergea greu, căci era nevoit să lucreze pe 
bâjbâite, şi-şi dădu seama curând că tocea instrumentul 
inform într-o gresie mai tare. Aşeză deci patul la loc şi 
aşteptă ziua. O dată cu speranţa recăpătase răbdarea. 

Ascultă noaptea întreagă şi-l auzi pe minerul necunoscut 
care îşi continua opera subterană. 

Se lumină de ziuă, temnicerul intră. Dantes îi spuse că, 
bând în ajun din ulcior, acesta îi scăpase din mână şi se 
spărsese căzând. Tlemnicerul plecă bombănind după un 
ulcior nou, fără să-şi dea osteneala de a lua cioburile vechi. 

Reveni în clipa următoare, îi recomandă prizonierului mai 
multă grijă şi ieşi. 

Dantes ascultă cu o bucurie de nedescris scârţâitul 
broaştei care, ori de câte ori se închidea altădată, îi 
strângea inima. Ascultă zgomotul paşilor care se depărtau, 
apoi, când zgomotul se stinse, el se năpusti spre pat, pe 


care îl urni şi, la lumina razei palide ce pătrundea în 
carceră, putu să vadă treaba inutilă făcută în noaptea 
precedentă, când izbise în piatră în loc să izbească în 
tencuiala care o înconjura. 

Din cauza umezelii, tencuiala era sfărâmicioasă. 

Dantes văzu cu o bătaie voioasă de inima că tencuiala se 
desprinde bucată cu bucată. Crâmpeiele erau aproape nişte 
atomi, e drept, dar, după jumătate de ceas, Dantes 
desprinsese cam un pumn de moloz. Un matematician ar fi 
putut să calculeze că, în vreo doi ani de lucru, presupunând 
că n-ai fi întâlnit nici o stâncă, se putea săpa o trecere de 
două picioare pătrate şi de douăzeci picioare în adâncime. 

Prizonierul îşi reproşă atunci că n-a întrebuințat la munca 
aceasta orele-i îndelungi, scurse tot mai încet, pe care le 
pierduse în aşteptare, în rugăciune, în deznădejde. 

Ce operă, oricât de anevoioasă ar fi fost ea, n-ar fi 
terminat-o în cei aproape şase ani de când era închis în 
carcera aceasta! Gândul îi dădu o nouă ardoare. 

Izbuti în trei zile, cu extraordinare precauţii să ia jos 
cimentul şi să despoaie piatra. Peretele era făcut din 
cărămizi, în mijlocul cărora, pentru a li se spori trăinicia, 
fusese fixată din loc în loc câte o lespede. Una din aceste 
lespezi, dezghiocase el aproape cu totul şi trebuia acum s-o 
zdruncine din alveola ei. 

Dantes încercă cu unghiile, dar unghiile erau insuficiente 
pentru operaţia aceasta. 

Cioburile ulciorului introduse în intervale se sfărâmau 
atunci când voia să se slujească de ele în chip de pârghie. 

După un ceas de încercări zadarnice, Dantes îşi şterse 
sudoarea de pe frunte, neliniştit. 

Va fi deci oprit astfel de la început şi va trebui să aştepte, 
ţeapăn şi inutil, ca vecinul, care, la rându-i, se va descuraja 
poate. 

— Să facă totul? 

O idee îi trecu prin minte; rămase în picioare zâmbind; 
fruntea jilavă de sudoare se zvântă singură. 


Temnicerul aducea zilnic supa lui Dantes într-un castron 
de tablă. În castron se găsea supa sa şi aceea a altui 
prizonier, căci Dantes remarcase că vasul era sau plin, sau 
gol pe jumătate, după cum temnicerul începea împărţirea 
proviziilor cu el sau cu tovarăşul său. 

Castronul avea un mâner de fier. La mânerul acesta 
râvnea Dantes şi l-ar fi plătit. 

— Dacă i se cereau în schimb - cu zece ani din viaţă. 

Temnicerul turna conţinutul castronului în farfuria lui 
Dantes. După ce îşi mâncă supa cu o lingură de lemn, 
Dantes spăla farfuria, care îi servea astfel în fiecare zi. 

Seara, Dantes puse farfuria pe pământ, la jumătatea 
drumului dintre masă şi uşă. Când intră, temnicerul călcă în 
farfurie şi-o făcu praf. 

De data aceasta nu i se putea imputa nimic lui Dantes: 
făcuse, este drept, greşeala de a lăsa farfuria pe jos, dar 
temnicerul era dator să vadă unde calcă. 

Temnicerul se mulţumi deci să bombănească. 

Privi apoi în juru-i, ca să zărească ceva în care să toarne 
supa. Mobilierul lui Dantes se rezuma numai la farfuria 
aceea, astfel că nu avea încotro. 

— Lasă castronul aici, îi spuse Dantes. Şi să-l iei mâine 
când îmi aduci mâncarea. 

Povaţa măgulea lenevia temnicerului, care nu avea astfel 
nevoie să mai urce, să coboare şi iar să urce. 

Lăsă castronul. 

Dantes tresăltă de bucurie. 

Mâncă de data asta repede supa şi carnea, care, potrivit 
obiceiului din închisori, era pusă la un loc cu supa. 

După ce aşteptă un ceas, ca să fie sigur că temnicerul nu- 
şi va da seama, clinti patul din loc, luă castronul, introduse 
capătul mânerului între piatra văduvită de ciment şi 
cărămizile înconjurătoare şi începu s-o mişte. 

O oscilație uşoară îi arătă lui Dantes că lucrul merge bine. 

Într-adevăr, după un ceas, piatra era scoasă din zidul unde 
forma un gol de mai bine de un picior şi jumătate în 


diametru. 

Dantes adună cu grijă molozul, îl duse în ungherele 
încăperii sale, scormoni pământul cenuşiu cu un ciob de 
urcior şi acoperi molozul. 

Voind să se folosească de noaptea în care hazardul sau, 
mai bine zis, combinaţia savantă imaginată de el îi pusese în 
mâini un instrument aşa de preţios, continua să sape cu 
îndărătnicie. 

Aşeză în zori piatra în gaură, împinse patul la perete şi se 
culcă. 

Dejunul se reducea la o bucată de pâine. Temnicerul intră 
şi puse bucata de pâine pe masă. 

— Ei, nu-mi aduci altă farfurie? Întrebă Dantes. 

— Nu, spuse gardianul; eşti un strică-tot, ai spart urciorul 
şi, din cauza dumitale, am spart şi farfuria. Dacă toţi 
prizonierii ar face atâtea pagube, stăpânirea n-ar mai putea 
s-o scoată la capăt. Îţi las castronul şi o să ţi se toarne supa 
în el. Poate că, în felul ăsta, n-o să mai strici toată 
gospodăria. 

Dantes înălţă ochii la cer şi îşi împreună mâinile sub 
pătură. 

Crâmpeiul de fier care îi rămânea dădea, în inima lui, 
naştere unui elan de recunoştinţă către cer, mai viu decât îi 
prilejuiseră vreodată cele mai fericite întâmplări din viaţă. 

Băgase însă de seamă că, de când începuse lucrul, celălalt 
deţinut nu mai făcea nimic. 

Oricum, acesta nu era un motiv ca el să se oprească. Dacă 
vecinul nu venea la el, se va duce el la vecin. 

Munci toată ziua fără oprire. Seara scosese din zid, graţie 
noului instrument, peste zece pumni de sfărâmături de 
cărămidă, de tencuială şi de ciment. 

Când veni ora vizitei, îndreptă cât putu mânerul încovoiat 
al castronului şi puse vasul la locul său obişnuit. Gardianul 
turnă porţia de supă şi de carne sau, mai bine zis, de supă 
şi de peşte, căci ziua aceea era o zi de post şi de trei ori pe 
săptămână deţinuţii erau nevoiţi să postească. Ar fi fost 


acesta un mijloc de a calcula timpul, dacă de multă vreme 
Dantes nu ar fi renunţat la el. 

După ce turnă supa, temnicerul se retrase. 

Dantes voi acum să se încredinţeze dacă vecinul său 
încetase într-adevăr să lucreze. 

Ascultă. 

Linişte completă, ca în răstimpul celor trei zile, când 
lucrările fuseseră întrerupte. 

Dantes oftă. De bună seamă vecinul nu se încredea în el. 

Nu se descurajă, totuşi şi lucră toată noaptea. Dar, după 
două-trei ceasuri de muncă, întâlni un obstacol. Fierul nu 
mai muşca şi luneca pe o suprafaţă plană. 

Dantes pipăi obstacolul cu mâinile şi constată că atinsese o 
grindă. 

Grinda străbătea, sau mai degrabă astupa în întregime 
gaura pe care Dantes o începuse. 

Trebuia să scobească acum deasupra sau dedesubt. 

Nefericitul tânăr nu se gândise la piedica aceasta. 

— Oh, Doamne, exclamă el, te rugasem totuşi atâta, încât 
nădăjduiam că m-ai auzit. Doamne, după ce mi-ai răpit 
libertatea vieţii, Doamne, după ce mi-ai răpit liniştea morţii, 
Doamne care m-ai chemat iarăşi la viaţă, Doamne, fie-ţi milă 
de mine şi nu mă lăsa să mor în deznădejde! 

— Cine vorbeşte de Dumnezeu şi totodată de deznădejde? 
Articulă un glas care părea că vine de sub pământ şi care, 
înăbuşit de întuneric, ajungea la tânăr cu un accent 
sepulcral. 

Edmond simţi că i se zbârleşte părul pe cap şi se trase 
înapoi pe genunchi. 

— O, murmură el, aud un om vorbind! 

De patru sau cinci ani Edmond nu-l auzise decât pe 
temnicer, iar pentru deţinuţi, temnicerul nu e un om: este o 
uşă vie adăugată uşii de stejar, e o gratie de carne adăugată 
gratiilor de fier. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă Dantes, dumneata 
care ai vorbit, mai vorbeşte, măcar că vocea dumitale m-a 


speriat. Cine eşti? 

— Cine eşti dumneata? Întrebă glasul. 

— Un deţinut nenorocit, reluă Dantes, care nu întâmpina 
nici o greutate în a răspunde. 

— Din ce ţară? 

— Francez. 

— Numele dumitale? 

— Edmond Dantes. 

— Ce meserie ai? 

— Marinar. 

— De cât timp eşti aici? 

— De la 28 februarie 1815. 

— Care e crima dumitale? 

— Sunt nevinovat. 

— Dar pentru ce eşti acuzat? 

— Am conspirat pentru întoarcerea împăratului. 

— Cum pentru întoarcerea împăratului? Împăratul nu mai 
este pe tron? 

— A abdicat la Fontainebleau, în 1814 şi a fost trimis pe 
insula Elba. Dar dumneata de când eşti aici, de nu ştii toate 
astea? 

— Din 1811. 

Dantes se înfioră. Omul avea patru ani de închisoare mai 
mult decât el. 

— Bine, nu mai scobi, spuse glasul, vorbind foarte repede. 
Lămureşte-mă numai la ce înălţime se găseşte scorbura pe 
care ai făcut-o? 

— La suprafaţa pământului. 

— Cum e ascunsă? 

— Dinapoia patului meu. 

— Patul dumitale a fost clintit din loc de când eşti în 
închisoare? 

— Niciodată. 

— Unde răspunde camera dumitale? 

— Într-un coridor. 

— Şi coridorul? 


— Dă în curte. 

— Oh! Murmură glasul. 

— Vai, dar ce e? Exclamă Dantes. 

— Înseamnă că m-am înşelat, că imperfecţia desenelor 
mele m-a amăgit, că defectul unui compas m-a pierdut, că o 
linie greşită pe planul meu a echivalat cu cincisprezece 
picioare în realitate şi că a crezut că zidul pe care îl 
scobeşti e acelaşi al citadelei. 

— Dar în cazul acesta dădeai în mare. 

— Asta şi voiam. 

— Şi dacă izbuteai? 

— Mă aruncam înot, ajungeam la una din insulele care 
împrejmuiesc Castelul If, fie insula Daume, fie insula 
Tiboulen, fie chiar coasta şi atunci eram salvat. 

— Ai fi putut să înoţi până acolo? 

— Dumnezeu mi-ar fi dat putere. Acum însă, totul este 
pierdut. 

— "Totul? 

— Da. Astupă-ţi gaura cu grijă, nu mai lucra, nu te mai 
ocupa cu nimic şi aşteaptă veşti de la mine. 

— Dar cine eşti dumneata? Spune-mi cine eşti? 

— Eu sunt... Numărul 27. 

— Te temi de mine? Întrebă Dantes. 

Lui Edmond i se păru că aude un râs amar străpungând 
bolta şi venind până la el. 

— Oh, sunt un bun creştin, strigă Edmond, ghicind 
instinctiv că omul se gândea să-l părăsească. Îţi jur pe 
Hristos că mai degrabă m-aş lăsa ucis decât să dau putinţă 
călăilor dumitale şi alor mei să întrevadă umbra adevărului. 
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lipsi de prezenţa 
dumitale, nu mă lipsi de glasul dumitale. Altminteri îţi jur, 
căci sunt la capătul puterilor mele, îmi sfărâm capul de zid 
şi vei avea pe conştiinţă moartea mea. 

— Ce vârstă ai? Glasul dumitale îmi pare de om tânăr. 

— Nu ştiu ce vârstă am, căci nu am măsurat timpul de 
când sunt aci. Ceea ce ştiu e că urma să împlinesc 


nouăsprezece ani când am fost arestat la 28 februarie 
1815. 

— Nici douăzeci şi şase de ani, murmură glasul. Haide, la 
vârsta asta omul nu e încă trădător. 

— O, nu, nu, îţi jur! Repetă Dantes. Ţi-am spus şi îţi mai 
spun: m-aş lăsa tăiat în bucăţi, decât să te trădez. 

— Ai făcut bine că mi-ai vorbit, ai făcut bine că m-ai rugat, 
căci mă pregăteam de altceva şi plănuiam să mă depărtez 
de dumneata. Vârsta dumitale mă linişteşte însă. Voi veni la 
dumneata, aşteaptă-mă. 

— Când? 

— Trebuie să calculăm şansele. Lasă-mă să-ţi dau eu 
semnalul. 

— Dar nu mă vei părăsi, nu mă vei lăsa singur, vei veni la 
mine, ori îmi vei îngădui să vin eu la dumneata? Vom fugi 
împreună, iar dacă nu putem să fugim, vom vorbi, 
dumneata despre oamenii pe care-i iubeşti, eu despre 
oamenii pe care îi iubesc. De bună seamă că iubeşti pe 
cineva. 

— Sunt singur pe lume. 

— Atunci mă vei iubi pe mine. Dacă eşti tânăr am să-ţi fiu 
camarad; dacă eşti bătrân voi fi fiul dumitale. Am un 
părinte, care desigur că e de 70 de ani, dacă trăieşte încă. 
Nu-l iubeam decât pe el şi pe o fată care se numea 
Mercedes. Tata nu m-a uitat, sunt sigur; dar ea, Dumnezeu 
ştie dacă ea se mai gândeşte la mine. Te voi iubi cum îl 
iubeam pe părintele meu. 

— Bine, spuse prizonierul, pe mâine. 

Aceste câteva cuvinte fură spuse cu un accent care îl 
convinse pe Dantes. Nu ceru mai mult, se ridică, avu 
aceleaşi precauţii pentru rămăşiţele scoase din zid şi îşi 
împinse patul la loc. 

Din clipa aceea Dantes se lăsă cu totul în voia fericirii. Nu 
va mai fi singur, poate chiar va fi liber. Distracţia dacă 
rămânea prizonier, era să aibă un tovarăş. Captivitatea 
împărţită nu mai e decât o semicaptivitate. Tânguirile în 


comun sunt aproape rugăciuni, rugăciunile făcute în doi 
sunt aproape izbăviri. 

Dantes umblă toată ziua prin carceră, cu inima năpădită 
de bucurie. Din când în când bucuria îl înăbuşea. Se aşeza 
pe pat, apăsându-şi pieptul cu mâna. La cel mai mic zgomot 
pe care îl auzea în coridor, se năpustea spre uşă. O dată sau 
de două ori îi trecu prin minte teama că va fi despărţit de 
omul pe care nu-l cunoştea şi pe care, totuşi, îl iubea. Atunci 
era hotărât: în momentul când temnicerul va îndepărta 
patul şi îşi va cobori capul să examineze deschizătura, el i-l 
va zdrobi cu lespedea pe care se afla ulciorul. 

Ştia bine că va fi condamnat la moarte, dar nu va muri de 
plictiseală şi de deznădejde în momentul când nu va mai 
auzi zgomotul care îl readusese la viaţă? 

Temnicerul veni seara. Dantes stătea în pat, părându-i-se 
că de acolo păzea mai bine deschizătura neterminată. Îl 
privi, fără îndoială, pe vizitatorul inoportun cu ochii ciudaţi, 
căci acesta îi spuse: 

— Ce, iar înnebuneşti? 

Dantes nu răspunse nimic. Se temea să nu-l trădeze 
emoția glasului. 

Temnicerul ieşi clătinând din cap. 

Când se întunecă, Dantes crezu că vecinul său va profita 
de tăcere şi de întuneric pentru a reînnoda conversaţia cu 
el, dar se înşelă. Noaptea se scurse fără ca vreun zgomot să 
răspundă aşteptării lui înfrigurate. Dar a doua zi, după 
vizita de dimineaţă şi în momentul când îndepărtase patul 
de zid, auzi trei lovituri bătute la intervale egale. Se repezi 
în genunchi. 

— Dumneata eşti? Spuse el. lată-mă. 

— A plecat temnicerul? Întrebă vocea. 

— Da, răspunse Dantes, n-o să se întoarcă decât deseară. 
Avem do-uăsprezece ceasuri de libertate. 

— Pot să vin? Glăsui vocea. 

— O, da, da, fără întârziere, chiar acum. Te rog. 


Îndată portiţa de pământ pe care Dantes, pierdut pe 
jumătate în deschizătură, îşi sprijinea mâinile, păru că 
cedează sub el. Se aruncă înapoi, în timp ce un maldăr de 
pământ şi de pietre desprinse se prăbuşea într-o gaură care 
se deschisese dedesubtul văgăunii făcute de el. Atunci, în 
fundul găurii întunecoase, a cărei adâncime nu putea s-o 
măsoare, văzu ivindu-se întâi un cap, pe urmă umerii şi, în 
sfârşit, un om întreg, care ieşi cu destulă sprinteneală din 
scorbură. 

Capitolul XVI Un savant italian. 

Dantes îl luă în braţe pe noul său prieten, aşteptat 
îndelung cu atâta nerăbdare, şi-l trase spre fereastră, 
pentru ca lumina slabă ce pătrundea în carceră să-l 
lumineze pe deplin. 

Era un bărbat scund, cu păr albit mai mult de necazuri 
decât de vârstă, cu ochi pătrunzători, ascunşi sub 
sprâncene groase, care încărunţeau, cu barba încă neagră, 
coborând până pe piept: slăbiciunea chipului brăzdat de 
zbârcituri profunde, linia cutezătoare a trăsăturilor 
caracteristice, trădau un om deprins mai mult cu 
executarea facultăţilor morale decât a forţelor fizice. 
Fruntea noului venit era acoperită de sudoare. 

Nu se putea distinge forma dintâi a veşmântului său, căci 
el cădea în zdrenţe. 

Părea să aibă cel puţin 65 de ani, deşi după o anumită 
vigoare în mişcări ai fi zis că are mai puţini decât aceia pe 
care îi arăta datorită îndelungii captivităţi. 

Primi cu oarecare plăcere protestările entuziaste ale 
tânărului. Sufletu-i îngheţat păru că se încălzeşte o clipă şi 
că se topeşte în contactul cu sufletul arzător al acestuia. Îi 
mulţumi pentru prietenia sa cu o anume căldură, deşi se 
simţise foarte decepţionat, găsind încă o carceră acolo unde 
credea că întâlneşte libertatea. 

— Să vedem mai întâi, spuse el, dacă e vreun mijloc să 
ştergem, pentru ochii temnicerilor dumitale, urmele trecerii 


mele. Toată liniştea noastră în viitor stă în neştiinţa lor de 
cele ce s-au petrecut. 

Se plecă atunci spre deschizătură, luă piatra pe care o 
ridică uşor cu toată greutatea ci şi o băgă în gaură. 

— Piatra nu a fost desprinsă cum trebuie, spuse el, 
clătinând din cap; nu ai unelte? 

— Dar dumneata, întrebă Dantes cu uimire, dumneata ai? 

— Mi-am făcut câteva. Afară de o pilă, am tot ce îmi 
trebuie: daltă, cleşte, levier. 

— Oh, aş fi curios să văd produsele acestea ale răbdării şi 
priceperii dumitale! Spuse Dantes. 

— Uite mai întâi o daltă. 

Şi îi arătă o lamă tare şi ascuţită, înfiptă într-o bucată de 
lemn de fag. 

— Cu ce ai făcut-o? Întrebă Dantes. 

— Cu una din barele patului meu. Cu instrumentul acesta 
am săpat întregul drum care m-a adus până aici. Vreo 
cincizeci de picioare. 

— Cincizeci de picioare? Exclamă Dantes cu groază. 

— Vorbeşte mai încet, tinere, vorbeşte mai încet. Deseori 
se întâmplă să se tragă cu urechea la uşile prizonierilor. 

— Eimă ştiu singur. 

— N-are a face. 

— Şi spui că ai străpuns cincizeci de picioare, ca să ajungi 
până aici? 

— Da, cam asta e distanţa care desparte camera mea de a 
dumitale. Atât numai că am calculat rău curba, neavând un 
instrument de geometrie pentru a întocmi scara 
proporţională. În loc de 40 picioare elipsă, au fost 50. 
Credeam, precum ţi-am spus, că voi ajunge la zidul 
dinafară, că-l voi găuri şi mă voi arunca în mare. Am mers 
de-a lungul coridorului spre care dă camera dumitale, în loc 
să trec pe dedesubt. Toată munca mea e pierdută, căci 
coridorul dă într-o curte plină de santinele. 

— E drept, spuse Dantes. Dar coridorul nu acoperă decât 
o faţă a încăperii mele şi încăperea mea are patru. 


— Da, fără îndoială, dar în primul rând este o latură al 
cărei zid e format de stâncă; ar trebui ca zece mineri 
înzestrați cu toate uneltele lor să muncească zece ani ca să 
străpungă stânca; cealaltă e desigur lipită de temelia 
apartamentului guvernatorului; am cădea în beciurile care 
se închid, probabil, cu cheia şi am fi prinşi. Faţa cealaltă dă. 

— Ia stai. 

— Unde dă ea? 

Latura în chestiune era aceea unde se afla ferestruica prin 
care venea lumina, ferestruica ce se îngusta până în 
momentul când lăsa libertate luminii şi prin care desigur, 
un copil n-ar fi putut să treacă. Era prevăzută cu trei 
rânduri de zăbrele, care puteau să-l liniştească de teama 
unei evadări pe temnicerul cel mai bănuitor. 

Punând întrebarea, noul venit trase masa sub fereastră. 

— Urcă-te pe masă, îi spuse el lui Dantes. 

Dantes se supuse, se urcă pe masă şi, ghicind intenţiile 
tovarăşului său, îşi sprijini spatele pe perete şi întinse 
mâinile. 

Cel care îşi dăduse ca nume numărul încăperii sale şi al 
cărui nume adevărat Dantes nu îl cunoştea încă, urcă mai 
sprinten decât ar fi putut presupune vârsta lui; cu o 
iscusinţă de pisică sau şopârlă, întâi pe masă, apoi de pe 
masă pe mâinile lui Dantes, pe urmă de pe mâinile lui, pe 
umeri. Astfel, încovoiat în două, căci bolta carcerei îl 
împiedica să se înalțe, îşi strecură capul printre primele 
rânduri de zăbrele şi putu atunci să se plece în jos. 

Peste o clipă îşi trase repede capul. 

— O, îşi spuse el, bănuisem! 

Şi lunecă de pe corpul lui Dantes pe masă, iar de pe masă 
sări la pământ. 

— Ce ai bănuit? Întrebă tânărul neliniştit, sărind la rândul 
său. 

Bătrânul prizonier medita. 

— Da, zise el, asta e. Cea de-a patra latură a carcerei 
dumitale dă într-o galerie exterioară, un fel de terasă, pe 


unde trec patrulele şi unde veghează santinelele. 

— Eşti sigur? 

— Am văzut chipul soldatului şi vârful puştii lui şi nu m-am 
dat înapoi aşa de repede, decât de teamă să nu mă 
zărească. 

— Ei, şi? Glăsui Dantes. 

— Vezi bine că e cu neputinţă să fugim prin carcera 
dumitale. 

— Atunci? Continuă tânărul cu un accent interogator. 

— Atunci, spuse bătrânul deţinut, facă-se voia lui 
Dumnezeu. 

Şi o umbră de resemnare profundă se întinse pe 
trăsăturile bătrânului. 

Dantes privi cu uimire şi admiraţie pe omul care renunţa 
cu atâta filosofie, la o speranţă nutrită de-atâta amar de 
vreme. 

— Vrei să-mi spui acum cine eşti? Întrebă Dantes. 

— Vai, da, dacă aceasta mai poate să te intereseze acum 
când nu-ţi mai pot fi de vreun folos. 

— Dumneata poţi să mă mângâi şi să mă sprijini, căci îmi 
pari tare printre cei tari. 

Bătrânul zâmbi cu tristeţe. 

— Sunt abatele Faria, spuse el, prizonier din anul 1811, 
precum ştii, în castelul If. Eram însă de trei ani închis în 
fortăreaţa Fenestrelle. În 1811 m-au transportat din 
Piemont în Franţa. Am aflat atunci că destinul, care pe 
vremea aceea îi părea supus, a dăruit lui Napoleon un fiu şi 
că fiul a-cesta, în leagăn, a fost numit regele Romei. Nu 
puteam nici pe departe să bănuiesc atunci ceea ce mi-ai 
spus adineauri: că peste patru ani, colosul va fi răsturnat. 
Dar cine domneşte în Franţa? Napoleon al II-lea? 

— Nu, Ludovic al XVIII-lea. 

— Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVII-lea? 
Ciudate şi misterioase mai sunt hotărârile cerului! Ce-o fi 
vrut Providența, scoborând pe omul pe care-l ridicase şi 
ridicându-l pe cel pe care-l scoborâse? 


Dantes îl urmărea din ochi pe omul care uita o clipă 
propria-i soartă, preocupându-se astfel de destinele lumii. 

— Da, da, continuă el, e ca în Anglia: după Carol, 
Cromwell, după Cromwell, Carol II, şi, poate, după Jacques 
II, vreun ginere, vreo rudă, vreun prinţ de Orania! Un 
stathouder, care se va face rege; şi atunci noi concesii 
poporului, atunci o constituţie, libertate! Ai să vezi, tinere, 
spuse el, întorcându-se spre Dantes şi privindu-l cu ochi 
strălucitori, profunzi, aşa cum, desigur, aveau profeţii. Eşti 
încă tânăr, ai să vezi. 

— Da, dacă ies de aici. 

— A, da, spuse abatele Faria. Suntem prizonieri, însă în 
unele momente uit şi atunci, pentru că ochii mei străpung 
zidurile care mă închid, cred că sunt liber. 

— Dar de ce eşti închis? 

— Eu? Pentru că am visat în 1807 proiectul pe care 
Napoleon a venit să-l înfăptuiască în 1811; pentru că, 
asemeni lui Machiaveli, am vrut un imperiu mare şi singur, 
compact şi puternic, în mijlocul acelor principăţele, care 
făceau din Italia un cuib de mici regate tiranice şi slabe; 
pentru că am crezut că găsesc pe Cesar Borgia al meu într- 
un nerod încoronat, care s-a prefăcut că mă înţelege pentru 
a mă trăda mai bine. Era proiectul lui Alexandru al VI-lea şi 
al lui Clement al VII-lea. El va eşua totdeauna, pentru că ei 
l-au întreprins zadarnic şi pentru că Napoleon n-a putut să-l 
termine. Hotărât lucru, Italia e blestemată! 

Şi bătrânul cobori capul. 

Dantes nu înţelegea cum poate să-şi rişte un om viaţa 
pentru astfel de interese; e drept că, dacă îl cunoştea pe 
Napoleon, deoarece îl văzuse şi îi vorbise, habar n-avea în 
schimb cine era Clement al VII-lea şi Alexandru al VI-lea. 

— Nu eşti dumneata preotul care e socotit... Bolnav? 
Întrebă Dantes încercând să împărtăşească părerea 
temnicerului şi care era părerea generală în Castelul If. 

— Care e socotit nebun, vrei să spui, nu-i aşa? 

— Nu îndrăzneam, spuse Dantes, zâmbind. 


— Da, da, continuă Faria cu un râs amar, eu sunt cel care 
este crezut nebun. Eu îi amuz, de-aşa de lungă vreme pe 
gazdele închisorii şi i-aş înveseli pe copilaşi, dacă ar fi copii 
în locaşul acesta al durerii fără speranţă. 

Dantes rămase o clipă nemişcat şi tăcut. 

— Aşadar, renunţi să mai fugi? Îi spuse el. 

— Văd că fuga e imposibilă. Înseamnă să mă revolt 
împotriva lui Dumnezeu încercând ceea ce Dumnezeu nu 
vrea să se înfăptuiască. 

— De ce te descurajezi? Ar fi, de asemenea, să ceri 
Providenţei prea mult, vrând să izbuteşti de la prima 
încercare. Nu poţi să reîncepi într-altă direcţie ceea ce ai 
făcut în direcţia asta? 

— Dar ştii ce am făcut, ca să-mi vorbeşti ca s-o iau de la 
început? Ştii că mi-au trebuit patru ani pentru a face 
uneltele pe care le am? Ştii că de doi ani scormonesc şi sap 
un pământ tare ca granitul? Ştii că a trebuit să desfac 
pietre pe care altădată n-aş fi crezut că le pot clinti, că zile 
întregi au trecut în munca asta de titan şi că, uneori, seara, 
eram fericit când putusem sfărâma un deget de ciment 
vechi, devenit la fel de tare ca piatra? Ştii, ştii că, pentru a 
depozita pământul şi pietrele smulse, a trebuit să străpung 
bolta unei scări în antreţelul căreia toate sfărâmăturile au 
fost rând pe rând îngropate, astfel că azi antreţelul e plin şi 
că n-aş mai şti unde să pun un pumn de praf? Ştii, în sfârşit, 
că-mi închipuiam că am ajuns la ţinta lucrului meu, că mă 
simţeam tare, numai atât cât să îndeplinesc opera asta şi că 
acum Dumnezeu nu dă numai îndărăt țelul, dar îl strămută 
cine ştie unde? Oh, îţi spun, îţi repet, de acum încolo n-am 
să mai fac nimic pentru a-mi recâştiga libertatea, de vreme 
ce Dumnezeu vrea ca ea să fie pierdută pentru de-a pururi. 

Edmond îşi cobori capul, ca să nu-i mărturisească omului 
că bucuria de-a avea un tovarăş îl împiedica să 
împărtăşească, aşa cum s-ar fi cuvenit, durerea deţinutului 
de-a nu se fi putut salva. 


Abatele Faria se lăsă pe patul lui Edmond şi Edmond 
rămase în picioare. 

Tânărul nu se gândise niciodată la fugă. Sunt lucruri care 
par aşa de imposibile încât nici nu te gândeşti să le încerci 
şi le eviţi din instinct. Să sapi cincizeci de picioare sub 
pământ, să consacri acestei operaţii o muncă de trei ani, ca 
să ajungi, dacă izbuteşti, la un abis ce dă în mare; să le 
arunci de la 50, de la 60, de la 100 picioare poate, pentru 
aţi sfărâma, căzând, capul de vreo stâncă, dacă glonţul 
santinelelor nu te-a ucis mai înainte; să fii obligat, dacă 
scapi de toate aceste primejdii, să faci înot, o leghe - era 
prea mult pentru a nu te resemna. 

— Şi am văzut că Dantes fusese cât pe-aci să împingă 
resemnarea până la moarte. 

Dar acum, când tânărul văzuse un bătrân care se 
crampona de viaţă cu atâta energie, dându-i exemplul 
hotărârilor desperate, începu să mediteze şi să-şi măsoare 
curajul. Altcineva încercase ceea ce el nici nu se gândise să 
facă; altul, mai puţin tânăr, mai puţin puternic, mai puţin 
îndemânatic decât el, îşi procurase, graţie iscusinţei şi 
răbdării, toate instrumentele de care avusese nevoie pentru 
extraordinara operaţie pe care numai o măsurătoare 
greşită o putuse împotmoli, altul făcuse toate acestea. Prin 
urmare, nimic nu-i era imposibil lui Dantes. Faria 
străpunsese 50 de picioare, el va străpunge 100. Faria, la 
50 de ani, pusese trei ani în serviciul operei sale, el nu avea 
decât jumătate din vârsta lui Faria, va consacra şase; Faria, 
abate, savant, om al bisericii, nu se temuse să rişte 
traversarea de la Castelul If la insula Daume, Ratonneau 
sau Lemaire; el, Edmond marinarul, el, Dantes cufundătorul 
îndrăzneţ, care căutase de atâtea ori o ramură de mărgean 
în fundul mării, va şovăi să facă o leghe înot? Cât trebuia 
pentru a face o leghe înot? Un ceas? Ei, şi? Nu rămăsese el 
ore întregi pe mare, fără să pună piciorul pe țărm? Nu, nu, 
Dantes nu avea nevoie decât să fie încurajat printr-un 


exemplu. 'Tot ce altul a făcut sau ar fi putut face, va face şi 
Dantes. 

Tânărul medită un moment. 

— Am găsit ce căutai, îi spuse el bătrânului. 

Faria tresări. 

— Dumneata? Spuse el ridicând capul cu un aer care arăta 
că, dacă Dantes glăsuia adevărul, descurajarea tovarăşului 
său nu va fi de lungă durată. Ei, ce ai găsit? 

— Coridorul pe care l-ai străpuns ca să vii de la dumneata 
aici se în-tinde în aceeaşi direcţie ca şi galeria din afară, nu- 
i aşa? 

— Da. 

— De bună seamă că el nu e mai departe de cincisprezece 
paşi. 

— Cel mult. 

— Ei bine, pe la jumătatea coridorului vom găuri un drum 
formând un fel de braţ al unei cruci. De data aceasta ia-ţi 
bine măsurile. Vom da în galeria de afară. Ucidem santinela 
şi evadăm. Pentru ca planul să izbutească, nu e nevoie 
decât de curaj şi dumneata ai. Vigoarea mie nu-mi lipseşte. 
Nu vorbesc de răbdare, dumneata ai dovedit, voi dovedi şi 
eu. 

— O clipă, răspunse abatele. Dumneata n-ai ştiut, dragul 
meu tovarăş, de ce natură este curajul meu şi ce 
întrebuințare socotesc să dau puterii mele. Cât priveşte 
răbdarea, cred că am fost deajuns de răbdător, reîncepând 
în fiecare dimineaţă munca nopţii şi în fiecare noapte 
munca zilei. Dar pe atunci, ascultă-mă tinere, mi se părea 
că-l serveam pe Dumnezeu eliberând una dintre făpturile 
care, fiind nevinovată, nu putuse fi osândită. 

— Ei, bine, întrebă Dantes, situaţia nu e tot asta? Oare, de 
când m-ai întâlnit pe mine, te recunoşti culpabil? 

— Nu, dar nu vreau să devin. Credeam până acum că nu 
am de-a face decât cu lucruri şi iată că îmi propui să ama 
face cu oameni. Am putut să găuresc un zid şi să nimicesc o 
scară, dar nu voi găuri un piept şi nu voi nimici o existenţă. 


Dantes schiţă o mişcare uşoară de surpriză. 

— Cum, spuse el, putând să fii liber, te-ar opri un 
asemenea scrupul? 

— Dar dumneata, glăsui Faria, de ce nu l-ai răpus într-o 
seară pe temnicer cu piciorul mesei, de ce nu te-ai îmbrăcat 
cu hainele lui şi de ce n-ai încercat să fugi? 

— Pentru că ideea nu mi-a venit, declară Dantes. 

— Pentru că ai o groază instinctivă de a săvârşi o atare 
crimă, o astfel de groază, încât nici nu te-ai gândit, reluă 
bătrânul; căci, în lucrurile simple şi îngăduite, poftele 
noastre naturale ne înştiinţează să nu ne abatem de la linia 
dreptului nostru. Tigrul care varsă sângele în mod firesc, a 
cărui destinaţie este asta, n-are nevoie decât de un lucru: 
ca mirosul său să-i dea de veste că are o pradă în apropiere. 
EI se năpusteşte de îndată spre pradă, cade asupra ei şi o 
sfâşie. Este instinctul lui şi se supune lui. Dar omul, 
dimpotrivă, se dă înapoi din faţa sângelui. Nu legile sociale 
fac să simţim repulsie în faţa crimei, ci legile naturale. 

Dantes rămase buimăcit. Aceasta era într-adevăr 
explicaţia celor ce se petrecuseră, fără să-şi dea seama, în 
mintea sau, mai degrabă, în sufletul său, căci unele gânduri 
vin din cap şi altele din inimă. 

— Şi apoi, continuă Faria, de aproape doisprezece ani de 
când sunt în închisoare, m-am gândit la toate evadările 
celebre. N-am văzut să izbutească decât foarte puţine. 
Evadările fericite, evadările încununate de succes deplin, 
sunt cele meditate cu grijă şi pregătite pe îndelete; aşa a 
scăpat ducele de Beaufort din castelul Vincennes; abatele 
Dubuquoi de la For-l'Ev&que şi Latude din Bastilia. Mai sunt 
cele pe care le poate oferi hazardul: acestea sunt cele mai 
bune. Crede-mă, să aşteptăm un prilej, iar dacă pri-lejul se 
prezintă, să profităm de el. 

— Dumneata ai putut să aştepţi, spuse Dantes oftând. 
Munca îndelungată îţi dădea o îndeletnicire de fiecare clipă, 
iar când n-aveai munca pentru a te distra, aveai speranţele 
pentru a te consola. 


— Şi apoi, spuse abatele, nu mă îndeletniceam numai cu 
atăt. 

— Dar ce făceai? 

— Scriam sau studiam. 

— Vi se dau hârtie, condeie, cerneală? 

— Nu, spuse abatele, dar îmi fac eu. 

— Îţi faci hârtie, condeie şi cerneală? Exclamă Dantes. 

— Da. 

Dantes îl privi cu admiraţie. Abia îi venea totuşi să creadă. 
Faria observă îndoiala-i uşoară. 

— Când ai să vii la mine, îi spuse el, am să-ţi arăt o lucrare 
întreagă, rezultatul gândurilor, cercetărilor şi reflexiilor 
întregii mele vieţi pe care o meditasem la umbra 
Colosseumului la Roma, la piciorul coloanei San-Marco la 
Veneţia, pe malurile Arno-ului la Florenţa şi pe care nu 
bănuiam deloc că, într-o zi, temnicerii îmi vor lăsa răgazul 
s-o realizeze între cele patru ziduri ale Castelului If. E un 
Tratat asupra posibilităţii unei monarhii generale în Italia. 
Va alcătui un mare volum in-quarto. 

— Şi l-ai scris? 

— Pe două cămăşi. Am născocit un preparat care face 
cârpa netedă ca pergamentul. 

— Va să zică, eşti chimist? 

— Oarecum. L-am cunoscut pe Lavoisier şi sunt prieten cu 
Cabanis. 

— Dar pentru o astfel de lucrare a trebuii să faci cercetări 
istorice. Aveai deci cărţi? 

— Aveam la Roma, în biblioteca mea, vreo cinci mii de 
volume. Citindu-le şi recitindu-le, am descoperit că, cu o 
sută cincizeci de lucrări bine alese, ai, dacă nu rezultatul 
complet al cunoştinţelor omeneşti, cel puţin tot ce îi este de 
folos unui om să ştie. Am consacrat trei ani din viaţa mea 
citind şi recitind aceste o sută cincizeci de volume, astfel că 
le cunoşteam aproape pe dinafară când am fost arestat. Cu 
o uşoară sforţare de memorie, mi le-am reamintit în 
închisoare pe deplin. Astfel aş putea să-ţi recit pe Tucidide, 


Xenofon, Plutarh, Tit-Liviu, Tacit, Strada, Jornandes, Dante, 
Montaigne, Shakespeare, Spinoza, Machiaveli şi Bossuet. 
Nu ţi-i amintesc decât pe cei mai importanţi. 

— Dar, în cazul acesta, cunoşti mai multe limbi? 

— Vorbesc cinci limbi vii, germana, franceza, italiana, 
engleza şi spaniola. Cu ajutorul limbii vechi, greaca, înţeleg 
greaca modernă. Atât numai că o vorbesc prost dar o 
studiez în momentul de faţă. 

— O studiezi? Glăsui Dantes. 

— Da, mi-am făcut un vocabular din cuvintele pe care le 
ştiu, le-am aranjat, le-am combinat, le-am sucit şi le-am 
răsucit, astfel ca ele să-mi poată ajunge pentru a-mi 
exprima gândul. Ştiu aproape o mie de cuvinte, adică tot ce- 
mi trebuie la nevoie, deşi cred că în dicţionare sunt o sută 
de mii. Desigur nu voi fi elocvent, dar mă voi face înţeles de 
minune şi asta îmi ajunge. 

Din ce în ce mai înmărmurit, Edmond începea să găsească 
aproape supranaturale facultăţile acestui om ciudat. Vru să 
le găsească vreun cusur şi continuă: 

— Dar dacă nu ţi s-au dat condeie, spuse el, cu ce ai putut 
să, scrii tratatul acesta aşa de voluminos? 

— Mi-am făcut cu condeie admirabile, care ar putea să fie 
preferate condeielor obişnuite, dacă materia ar fi 
cunoscută; cartilajele capetelor de peşti care ni se servesc 
uneori în zilele de post. De aceea mă bucur totdeauna când 
văd venind miercurile, vinerile şi sâmbetele, căci ele îmi dau 
speranţa de a spori provizia cu condeie, iar lucrările mele 
istorice, sunt - mărturisesc - îndeletnicirea cea mai plăcută. 
Coborând în trecut, uit prezentul; mergând liber şi 
independent în istorie, nu-mi mai amintesc că sunt 
prizonier. 

— Dar cerneală? Spuse Dantes, cu ce ţi-ai făcut cerneală? 

— Era altădată un cămin în carcera mea, glăsui Faria. 
Căminul a fost astupat, fireşte, la câtva timp după sosirea 
mea, iar ani de zile se făcuse într-însul foc; interiorul lui e 
deci căptuşit de funingine. Topesc funinginea într-o porţie 


de vin, care mi se dă în fiecare duminică şi operaţia îmi 
furnizează cerneală excelentă. Pentru notele speciale, care 
au nevoie să atragă privirea, îmi înţep degetul şi scriu cu 
sânge. 

— Când am să pot vedea toate acestea? Întrebă Dantes. 

— Când ai să vrei, răspunse Faria. 

— O, numaidecât! Exclamă tânărul. 

— Urmează-mă, spuse abatele. 

Şi reintră în coridorul subteran unde dispăru. Dantes îl 
urmă. 

Capitolul XVII Camera abatelui. 

După ce trecu, încovoindu-se, dar cu destulă uşurinţă, prin 
coridorul subteran, Dantes ajunse la extremitatea opusă, 
care dădea în camera abatelui. Aici trecătoarea se îngusta, 
oferind abia spaţiul suficient pentru ca un om să se poată 
strecura, târându-se. Camera abatelui avea lespezi pe jos. 
Ridicând una dintre lespezile din ungherul cel mai 
întunecos, el începuse laborioasa operaţie, al cărei sfârşit a 
fost văzut de Dantes. 

Tânărul examină camera cu multă luare aminte de îndată 
ce intră. La prima vedere, ca nu prezenta nimic deosebit. 

— Bun, spuse abatele, nu e decât 12 şi un sfert; avem încă 
în faţa noastră câteva ore. 

Dantes privi în juru-i, ca să vadă în ce orologiu putuse citi 
abatele în mod aşa de precis ora. 

— Priveşte raza zilei care vine prin fereastra mea, spuse 
abatele şi priveşte pe zid liniile pe care le-am tras. Graţie 
acestor linii, care sunt combinate cu dubla mişcare a 
pământului şi a elipsei descrise în jurul soarelui ştiu cât e 
ora cu mai multă exactitate decât dacă aş avea un ceas, căci 
un ceas se deranjează, pe când soarele şi pământul nu se 
deranjează niciodată. 

Dantes nu înţelese nimic din explicaţie. Îşi închipuise 
totdeauna, văzând soarele răsărind de după munţi şi 
apunând în Mediterana, că acesta mergea, iar nu pământul. 
Dubla mişcare a globului pe care stătea şi de care totuşi nu- 


şi dădea seama, i se părea aproape imposibilă. Vedea, în 
fiecare cuvânt al interlocutorului său, mistere ştiinţifice la 
fel de admirabile a fi scormonite ca şi minele acelea de aur 
şi de diamante pe care le vizitase, într-o călătorie făcută de 
el, pe când era încă aproape copil, la Guzarate şi la 
Golconda. 

— Haide, îi spuse el abatelui, sunt grăbit să-ţi examinez 
comorile; abatele se îndreptă spre cămin, desprinse cu 
dalta pe care o ţinea totdeauna în mână piatra ce forma 
altădată vatra şi care ascundea o cavitate profundă. În 
cavitatea aceasta erau închise toate obiectele despre care îi 
vorbise el lui Dantes. 

— Ce vrei să vezi mai întâi? Îl întrebă. 

— Arată-mi marea dumitale lucrare asupra regalității în 
Italia. 

Faria scoase din dulapul preţios trei sau patru suluri de 
cârpe răsucite ca nişte foi de papirus; fâşii de pânză de 
patru degete lăţime şi de opt-sprezece lungime. Fâşiile 
numerotate erau acoperite cu un scris pe care Dantes îl 
putu citi, căci erau scrise în limba maternă a abatelui, adică 
în italiană, idiom pe care, în calitatea sa de provensal, 
Dantes îl înţelegea perfect. 

— Vezi, aici este totul, îi spuse el. Sunt aproape opt zile de 
când am scris cuvântul „Sfârşit” în josul fâşiei a şaizeci şi 
opta. Au fost întrebuințate două cămăşi ale mele şi toate 
batistele pe care le aveam. Dacă redevin liber vreodată şi se 
găseşte în întreaga Italie un tipograf care să îndrăznească a 
mă tipări, reputaţia mea e făcută. 

— Da, văd, răspunse Dantes. Arată-mi acum, te rog, 
condeiele cu care a fost scrisă lucrarea. 

— Uite-le, glăsui Faria. 

Şi îi arătă tânărului un beţişor lung de şase degete, gros 
ca mânerul unui penel, la capătul şi în jurul căruia era legat 
cu aţă unul din acele cartilagii pătate încă de cerneală, 
despre care abatele i-a vorbit lui Dantes. Se prelungea cu 
un vârf şi era crestat ca o pană obişnuită. 


Dantes îl examină, căutând din ochi instrumentul cu care 
putuse fi tăiat aşa de corect. 

— A, da, spuse Faria, briceagul, nu-i aşa? El e capodopera 
mea; l-am făcut, ca şi” cuțitul pe care îl vezi dintr-un sfeşnic 
vechi de fier. 

Briceagul tăia ca un brici. Cât priveşte cuțitul, el avea 
avantajul că putea să servească totdeodată de cuţit şi de 
pumnal. 

Dantes examină obiectele cu atenţia cu care, în dughenele 
de curiozităţi din Marsilia, examinase uneori instrumentele 
executate de sălbatici şi aduse de pe mările Sudului, de 
către, căpitani de cursă lungă. 

— În ce priveşte cerneala, spuse Faria, ştii cum procedez: 
o fac pe măsură ce am nevoie. 

— Mă mir acum de-un lucru, glăsui Dantes, că zilele ţi-au 
ajuns pen-tru toată munca aceasta. 

— Aveam nopţile, răspunse Faria. 

— Nopțile? Eşti deci înzestrat ca pisicile şi vezi limpede 
noaptea? 

— Nu, dar Dumnezeu i-a dat omului inteligenţa pentru a 
veni în ajutorul sărăciei simţurilor sale: mi-am procurat 
lumină. 

— Cum? 

— Din carnea care mi se aduce desfac grăsimea, o topesc 
şi scot din ea un fel de ulei compact. Uite lumânarea mea. 

Şi abatele îi arătă lui Dantes un lampion la fel cu acelea 
care servesc la iluminatul public. 

— Dar foc? 

— Uite, două pietre şi iască. 

— Dar chibrituri? 

— M-am prefăcut că sufăr de-o boală de piele şi am cerut 
pucioasă care mi s-a dat. 

Dantes puse pe o masă obiectele şi îşi cobori capul, strivit 
sub perseverenţa şi forţa acestui spirit. 

— Asta nu este totul, continuă Faria. Căci nu trebuie să 
punem toate comorile într-o singură tainiţă. S-o închidem 


pe aceasta. 

Puseră lespedea la locul ei. Abatele presără puţin praf pe 
deasupra, trecu cu piciorul ca să şteargă orice urmă, 
înaintă spre pat şi îl mişcă din loc. 

Dinapoia căpătâiului, tăinuită de o piatră care o închidea 
aproape perfect, era o gaură, iar în gaură o scară de 
frânghie lungă de 25-30 picioare. 

Dantes o examină: scara era de o trăinicie care rezista 
oricărei încercări. 

— Cine ţi-a procurat frânghia necesară acestei minunate 
lucrări? În-trebă Dante&s. 

— În primul rând câteva cămăşi pe care le aveam, apoi 
cearşafurile patului meu pe care timp de trei ani cât am stat 
captiv la Fenestrelle, le-am destrămat. Când m-au 
transportat la castelul If, am izbutit să aduc cu mine 
furtişagul. Aici am continuat lucrul. 

— Dar nu se observa că cearşafurile de pat nu mai aveau 
tivuri? 

— Le coseam la loc. 

— Cu ce? 

— Cu acul acesta. 

Şi abatele, desfăcând o şuviţă din veşmintele sale, arătă lui 
Dantes un os lung, ascuţit, pe care îl purta la el. 

— Da, continuă Faria, mă gândisem la început să desfac 
gratiile şi să fug prin fereastra care e, precum vezi, ceva 
mai lată decât a dumitale şi pe care aş fi lăţit-o şi mai mult 
în momentul evadării. Dar am observat că fereastra dădea 
într-o curte interioară, astfel că renunţai la proiectul meu, 
care era prea riscant. Am păstrat cu toate acestea scara, 
pentru o împrejurare neprevăzută, pentru una din acele 
evadări despre care îţi vorbeam şi pe care hazardul o 
procură. 

Cu aerul că examinează scara, Dantes se gândea de data 
aceasta la altceva. Îi trecuse prin minte o idee. Că omul 
acesta, aşa de inteligent, de profund, va vedea poate 


limpede în bezna nenorocirii sale, unde niciodată el n-a 
putut să distingă ceva. 

— La ce te gândeşti? Întrebă abatele zâmbind şi luând 
cufundarea lui Dantes drept semnul celei mai mari 
admiraţii. 

— Mă gândesc în primul rând la un lucru: la inteligenţa 
enormă pe care a trebuit s-o cheltuieşti pentru a ajunge aici 
unde ai ajuns. Ce ai fi făcut devenind liber? 

— Poate nimic: prisosul minţii mele s-ar fi evaporat în 
nimicuri. E nevoie de nenorocire pentru a săpa anumite 
mine misterioase, tăinuite în inteligenţa umană. Pentru ca 
pulberea să explodeze, e nevoie de presiune. Captivitatea a 
reunit asupra unui singur punct toate facultăţile mele 
risipite ici-colo. Ele s-au ciocnit într-un spaţiu strâmt; şi ştii 
că, din ciocnirea norilor, rezultă electricitatea, din 
electricitate fulgerul, din fulger lumina. 

— Nu, nu ştiu, spuse Dantes abătut de ignoranţa sa. Unele 
cuvinte pe care dumneata le rosteşti sunt pentru mine 
cuvinte lipsite de înţeles. Dumneata eşti fericit că eşti aşa 
de învăţat. 

Abatele zâmbi. 

— Spuneai adineauri că te gândeşti la două lucruri. 

— Da. 

— Şi nu mi l-ai împărtăşit decât pe primul. Care e al 
doilea? 

— Al doilea e că mi-ai povestit viaţa dumitale şi că nu o 
cunoşti pe a mea. 

— Viaţa dumitale, tinere, e prea scurtă ca să cuprindă 
întâmplări de oarecare importanţă. 

— Ea cuprinde o imensă nenorocire, spuse Dantes. O 
nenorocire pe care n-am meritat-o şi aş vrea - ca să nu-l 
blestem pe Dumnezeu, cum l-am blestemat uneori - să mă 
pot lega de oamenii nenorocirii mele. 

— În cazul acesta te socoţi inocent de faptul care ţi se 
impută. 


— Absolut inocent, pe capul singurelor fiinţe care îmi sunt 
dragi, pe capul părintelui meu şi al lui Mercedes. 

— Haide, istoriseşte-mi povestea dumitale, spuse abatele 
închizând tainiţa şi trăgând patul la loc. 

Dantes istorisi atunci ceea ce el numea povestea sa şi care 
se mărginea la o călătorie în India şi la două sau trei 
călătorii în Levant. Ajunse, în sfârşit, la ultima cursă, la 
moartea căpitanului Leclere, la pachetul predat de el 
pentru marele mareşal, la întrevederea cu marele-mareşal, 
la scrisoarea încredinţată de acesta şi adresată unui domn 
Noirtier. În sfârşit, la sosirea în Marsilia, la întrevederea cu 
părintele său, la dragostea lui Mercedes, la ospăţul de 
logodnă, la arestare, la interogatoriu, la închisoarea 
provizorie în palatul justiţiei, în sfârşit, la închisoarea 
definitivă în Castelul If. Ajuns aici, Dantes nu mai ştia nimic, 
nici măcar timpul de când era deţinut. 

După terminarea istorisirii, abatele reflectă adânc. 

— Este, spuse el după o clipă, o axiomă de drept, deo 
mare adâncime şi care se referă la ce îţi spuneam 
adineauri: dacă un cuget rău nu se naşte odată cu 
întocmire falsă, natura omenească respinge crima. Totuşi, 
civilizaţia ne-a dat nevoi, vicii, apetituri care au uneori forja 
de a ne face să înăbuşim instinctele noastre bune şi să ne 
îndrume spre rău. De aici ma-xima: „ Dacă vrei să-l 
descoperi pe vinovat, caută-l mai întâi pe cel căruia crima îi 
poate fi utilă”. Cui putea să-i servească dispariţia dumitale? 

— Oh, nimănui! Însemnăm aşa de puţin. 

— Nu răspunde astfel, căci răspunsul e lipsit şi de logică şi 
de filosofie. Totul e relativ, dragul meu prieten, de la regele 
care stânjeneşte pe viitorul său succesor, până la 
funcţionarul care îl stânjeneşte pe cel ce e supranumerar. 
Dacă regele moare, succesorul moşteneşte o coroană; dacă 
funcţionarul moare, supranumerarul moşteneşte o leafă de 
1200 lire. Cele 1200 lire sunt lista lui civilă. Ele îi sunt tot 
aşa de necesare pentru a trăi, ca şi cele 12 milioane ale 
unui rege. Fiecare individ, de la treapta cea mai de jos până 


la cea mai înaltă a scării sociale, grupează în jurul său o 
mică lume de interese având vârtejurile şi atomii săi, 
asemenea lumilor lui Descartes. Numai că lumile acestea se 
lărgesc pe măsură ce urcă. O spirală răsturnată care se 
menţine printr-un joc de echilibru. Să revenim, deci, la 
lumea dumitale. Urma să fii numit căpitanul „Faraonului”? 

— Da. 

— Urma să te însori cu o fată frumoasă? 

— Da. 

— Avea cineva interes ca dumneata să nu devii căpitanul 
„Faraonului”? Avea cineva interes ca dumneata să nu te 
însori cu Mercedes? Răspunde mai întâi la prima întrebare 
- ordinea e cheia tuturor problemelor. Avea cineva interes 
ca dumneata să nu devii căpitanul „Faraonului”? 

— Nu, eram foarte iubit pe bord. Dacă mateloţii ar fi putut 
să aleagă un conducător, sunt sigur că m-ar fi ales pe mine. 
Un singur om avea oarecari motive să-mi poarte pică. 
Avusesem, cu câtva timp înainte, o ceartă cu el şi îi 
propusesem un duel, pe care-l refuzase. 

— Aha! Cum se numea omul acesta? 

— Danglars. 

— Ce era el pe bord? 

— Agent contabil. 

— Dacă deveneai căpitan, l-ai fi ţinut la postul lui? 

— Nu, dacă lucrul depindea de mine, căci mi se păruse că 
observ oarecari nereguli în socotelile lui. 

— Bine, a asistat cineva la ultima dumitale convorbire cu 
căpitanul Leclere? 

— Nu, eram singuri. 

— A putut să audă cineva conversaţia dumneavoastră? 

— Da, căci uşa era deschisă. Ba chiar... la stai... Da, da, 
Danglars a trecut pe acolo exact în momentul când 
căpitanul Leclere îmi încredința pachetul pentru marele 
mareşal. 

— Bun, făcu abatele, suntem pe calea adevărului. Ai luat 
pe cineva cu dumneata jos când ai poposit pe insula Elba? 


— Pe nimeni. 

— ȚŢi s-a încredinţat o scrisoare? 

— Da, de marele maregşal. 

— Ce ai făcut cu scrisoarea? 

— Am pus-o în portofoliu. 

— Aveai portofoliul la dumneata? Cum putea să stea în 
buzunarul unui marinar un portofoliu cu o scrisoare 
oficială? 

— Ai dreptate, portofoliul meu era pe bord. 

— N-ai băgat pe bord scrisoarea în portofoliu? 

— Ba da. 

— Din Porto-Ferrajo până pe bord ce-ai făcut cu 
scrisoarea? 

— Am ţinut-o în mână. 

— Când ai urcat pe „Faraon”, a putut să vadă oricine că 
țineai o scrisoare? 

— Da. 

— Danglars ca şi ceilalţi? 

— Danglars ca şi ceilalţi. 

— Acum ascultă-mă: adună-ţi toate amintirile şi 
reconstituie. Cum era conceput denunţul? 

— O, da. L-am recitit de trei ori şi fiecare cuvânt mi-a 
rămas în memorie. 

— Repetă-mi-l. 

Dantes se reculese o clipă. 

— lată-l, spuse el, textual: 


„Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al 
tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantes, 
secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, 
după ce s-a oprit la Neapole şi Porto-Ferrajo, i-au fost 
încredințate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi 
de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist 
din Paris. 

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci 
scrisoarea se va găsi la el, sau la părintele său, sau în 


cabina sa pe bordul «Faraonului».” 

Abatele înălţă din umeri. 

— E limpede ca lumina zilei, spuse el. Trebuie să fi avut 
inima tare naivă şi bună pentru a nu fi ghicit lucrul din 
capul locului. 

— Crezi? Exclamă Dantes. Oh, ar fi o mare mârşăvie! 

— Cum era scrisul obişnuit al lui Danglars? 

— Un scris aplecat. 

— Cum era scrisul scrisorii anonime? 

— Un scris răsturnat. 

Abatele zâmbi. 

— Contrafăcut, nu-i aşa? 

— Prea sigur ca să fie contrafăcut. 

— Aşteaptă, spuse el. 

Luă pana, sau mai bine zis, ceea ce el numea pană, o 
înmuie în cerneală şi scrise cu mâna stângă pe o cârpă 
preparată în acest scop, primele două sau trei rânduri ale 
denunţului. 

Dantes se trase înapoi şi îl privi pe abate aproape cu 
groază. 

— O, e uimitor, exclamă el, cât de mult seamănă scrisul 
acela cu a-cesta. 

— Ceea ce înseamnă că denunţul fusese scris cu mâna 
stângă. Am observat un lucru, continuă abatele. 

— Care? 

— Că toate scrisorile scrise cu mâna dreaptă sunt variate 
şi că toate scrisorile scrise cu mâna stângă se aseamănă. 

— Va să zică, ai văzut, ai observat? 

— Să continuăm. 

— O, da, da! 

— Să încercăm la a doua chestiune. 

— Ascult. 

— Avea cineva interes ca dumneata să nu te însori cu 
Mercedes? 

— Da, un tânăr care o iubea. 

— Cum îl cheamă? 


— Fernand. 

— E un nume spaniol? 

— Era catalan. 

— Crezi că acesta era capabil să scrie scrisoarea? 

— Nu, acesta mi-ar fi dat o lovitură de cuţit, atâta tot. 

— Da, e în firea spaniolă, un asasinat. O laşitate însă nu. 

— De altminteri, continuă Dantes, el nu avea habar de 
toate amănuntele cuprinse în denunţ. 

— Nu le-ai împărtăşit nimănui? 

— Nimănui. 

— Nici chiar iubitei dumitale? 

— Nici chiar logodnicei mele. 

— Atunci e Danglars. 

— O, acum sunt sigur. 

— Aşteaptă... Danglars îl cunoştea pe Fernand? 

— Nu... ba da... Îmi amintesc... 

— Ce? 

— Cu două zile înainte de căsătoria mea i-am văzut 
împreună, la masă, sub umbrarul bătrânului Pamphile. 
Danglars era prietenos şi batjocoritor. Fernand era palid şi 
tulburat. 

— Erau singuri? 

— Nu, aveau cu ei un al treilea tovarăş, cunoscut apropiat 
al meu care, fără îndoială, le făcuse cunoştinţă: un croitor 
cu numele de Caderousse, dar acesta era beat. Ia stai... Ia 
stai... Cum de nu mi-a reamintit până acum? Lângă masa la 
care beau, am văzut o călimară, hârtie, condeie (Dantes 
duse mâna la frunte). Oh, ticăloşii, ticăloşii! 

— Vrei să mai ştii ceva? Spuse abatele râzând. 

— Da, da, deoarece dumneata gândeşti totul, deoarece 
vezi limpede în toate, vreau să ştiu de ce n-am fost 
interogat decât o dată, de ce nu mi s-au dat judecători şi 
cum de sunt condamnat fără judecată. 

— Oh, asta e ceva mai grav, spuse abatele. Justiţia are căi 
sumbre şi misterioase, pe care le pătrunzi anevoie. Ceea ce 
noi am făcut până acum cu privire la prietenii dumitale era 


un joc de copii. Va trebui, în privinţa aceasta, să-mi dai 
indicaţiile cele mai precise. 

— Haide, cercetează-mă, căci dumneata vezi mai limpede 
în viaţa mea decât eu însumi. 

— Cine te-a interogat? Procurorul regal, substitutul, 
judecătorul de instrucţie? 

— Substitutul. 

— Era tânăr, sau bătrân? 

— Tânăr: douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani. 

— Nu e corupt încă, dar ambițios, spuse abatele. Cum s-a 
purtat cu dumneata? 

— Mai degrabă blând decât sever. 

— I-ai povestit totul? 

— "Totul. 

— Şi felul lui de a se purta s-a schimbat în cursul 
interogatoriului? 

— O clipă purtarea lui s-a schimbat când a citit scrisoarea 
care mă compromitea. Părea copleşit parcă de nenorocirea 
mea. 

— De nenorocirea dumitale? 

— Da. 

— Şi eşti sigur că el deplângea nenorocirea dumitale? 

— Mi-a dat cel puţin o mare dovadă despre simpatia lui. 

— Anume? 

— A ars singura piesă care mă putea compromite. 

— Care? Denunţul? 

— Nu, scrisoarea. 

— Eşti sigur? 

— Lucrul s-a petrecut în faţa mea. 

— Situaţia se schimbă. Omul acesta ar putea să fie o 
făptură mult mai mârşavă decât îţi închipui. 

— Pe cinstea mea, mă faci să mă înfior, spuse Dantes. 
Aşadar, lumea e populată de tigri şi de crocodili?! 

— Da. Atât numai că tigrii şi crocodilii cu două picioare 
sunt mai periculoşi decât ceilalţi. 

— Să continuăm, să continuăm. 


— Cu plăcere. A ars scrisoarea, spui? 

— Da, spunându-mi: „Vezi, nu există decât dovada asta 
contra dumitale, şi-o nimicesc”. 

— Purtarea e prea sublimă ca să fie naturală. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. Cui era adresată scrisoarea? 

— Domnului Noirtier, strada Coqg-Heron No. 13, la Paris. 

— Poţi să presupui că substitutul dumitale avea vreun 
interes ca scrisoarea să dispară? 

— Poate că da. Căci m-a silit să făgăduiesc în două sau trei 
rânduri, în interesul meu - spunea el - că nu voi vorbi 
nimănui despre scrisoarea aceasta şi m-a pus să jur că nu 
voi pronunţa numele scris pe adresă. 

— Noirtier?... Repetă abatele, Noirtier? Am cunoscut un 
Noirtier la Curtea fostei regine a Etruriei, un Noirtier care 
fusese girondin sub revoluţie. Cum îl chema pe substitutul 
dumitale? 

— De Villefort. 

Abatele izbucni în râs. 

Dantes îl privi buimăcit. 

— Ce ai? Spuse el. 

— Vezi raza asta de lumină? Întrebă abatele. 

— Da. 

— Ei bine, totul e acum pentru mine mai clar decât raza 
asta străvezie şi luminoasă. Biet copil, biet tânăr! Şi a fost 
bun cu dumneata magistratul? 

— Da. 

— Vrednicul substitut a ars, a nimicit scrisoarea? 

— Da. 

— Cinstitul furnizor al călăului te-a pus să juri că nu vei 
pronunţa niciodată numele de Noirtier? 

— Da. 

— Sărmane orb, ştii cine era acest Noirtier?... Noirtier era 
părintele lui. 

Dacă trăsnetul ar fi văzut la picioarele lui Dantes, săpând 
un abis în fundul căruia se deschidea infernul, efectul 


produs asupra lui ar fi fost mai puţin prompt, mai puţin 
electric, mai puţin zdrobitor decât neaşteptatele cuvinte. Se 
ridică apucându-şi capul în mâini, ca pentru a-l împiedica să 
explodeze. 

— Părintele lui, părintele lui? Exclamă el. 

— Da, părintele lui, pe care îl cheamă Noirtier de Villefort, 
reluă abatele. 

O lumină fulgerătoare trecu atunci prin creierul 
deţinutului, tot ce rămăsese întunecos fu în chiar clipa 
aceea fulgerat de o lumină strălucitoare. Tărăgănările lui 
Villefort în timpul interogatoriului, scrisoarea nimicită, 
jurământul cerut, glasul, implorator aproape, al 
magistratului, care, în loc să amenințe, implora parcă, totul 
îi reveni în memorie. Scoase un strigăt, se clătină o clipă ca 
un om beat, apoi se năpusti prin deschizătura care ducea 
de la celula abatelui la a sa: 

— Oh, trebuie să fiu singur, spuse el, ca să cuget la toate 
astea. 

Şi, ajungând în carcera sa, căzu pe patul unde temnicerul 
îl găsi seara stând cu ochii ficşi, cu trăsăturile contractate, 
dar neclintit şi mut ca o statuie. 

În ceasurile de meditaţie care se scurseră ca nişte 
secunde, el luase o hotărâre cumplită şi făcuse un jurământ 
formidabil. 

Un glas îl trezi pe Dantes din reverie: acela al abatelui 
Faria care, primind la rându-i vizita temnicerului, venise să- 
l invite pe Dantes să cineze cu el. Calitatea de nebun 
recunoscut şi, mai cu seamă de nebun amuzant îi acorda 
bătrânului prizonier câteva privilegii, ca de exemplu, acela 
de a avea o pâine ceva mai albă şi o sticluţă cu vin, 
duminica. lar astăzi era tocmai duminică şi abatele venise 
să-l invite pe tânărul tovarăş să împartă cu el pâinea şi 
vinul. 

Dantes îl urmă. Toate liniile chipului său se refăcuseră şi îşi 
reluaseră locul obişnuit; dar cu o rigiditate şi o tărie, dacă 


se poate spune astfel, care trădau o hotărâre luată. Abatele 
îl privi fix. 

— Îmi pare rău că te-am ajutat în cercetările dumitale şi că 
ţi-am spus cele ce ţi-am spus, glăsui el. 

— De ce? Întreba Dante&s. 

— Pentru că ţi-am infiltrat în inimă un sentiment care nu 
exista într-însa: răzbunarea. 

Dantes zâmbi. 

— Să vorbim despre altceva, spuse el. 

Abatele îl privi încă o clipă şi clătină cu tristeţe din cap. Pe 
urmă, aşa cum Dantes îl rugase, vorbi despre altceva. 

Bătrânul deţinut era dintre oamenii a căror conversaţie, 
asemenea aceleia a oamenilor care au suferit mult, conţine 
informaţii numeroase şi un interes susţinut. Dar ea nu era 
egoistă, iar nefericitul nu pomenea niciodată de 
nenorocirile sale. 

Dantes îi asculta cu admiraţie fiecare cuvânt: unele 
corespundeau anumitor idei pe care le avea şi anumitor 
cunoştinţe care erau de resortul meseriei sale de marinar, 
altele se refereau la locuri necunoscute şi - ca acele aurore 
boreale care îi luminează pe navigatori la latitudinile 
australe - arătau tânărului peisaje şi orizonturi noi, 
iluminate de luciri fantastice. Dantes înţelese câtă fericire 
ar fi pentru o alcătuire inteligentă să urmeze spiritul acesta 
ridicat pe înălțimile morale, filosofice sau sociale pe care el 
era deprins să se joace. 

— Ar trebui să mă înveţi câte ceva din ce ştii dumneata, 
spuse Dantes, măcar pentru ca să nu te plictiseşti cu mine. 
Am impresia că, de bună seamă, preferi singurătatea. 

— Unui tovarăş fără educaţie şi fără însemnătate, aşa cum 
sunt eu. Dacă consimţi la cererea mea, mă oblig să nu-ţi mai 
vorbesc de evadare. 

Abatele zâmbi. 

— Oh, copilul meu, spuse el, ştiinţa omenească e tare 
mărginită, iar după ce te voi fi învăţat matematicile, fizica, 
istoria şi cele trei sau patru limbi vii pe care le vorbesc, vei 


şti ce ştiu eu: iar toată această ştiinţă voi putea s-o torn 
doar în doi ani, din spiritul meu într-al dumitale. 

— În doi ani? Spuse Dantes. Crezi că aş putea să învăţ 
toate aceste lucruri în doi ani? 

— În aplicarea lor, nu. În principiile lor, da. A învăţa nu 
înseamnă a şti. Există ştiutori şi există savanţi: pe unii îi 
face memoria, pe alţii filosofia. 

— Dar filosofia nu se poate învăţa? 

— Filosofia nu se învaţă. Filosofia este împreunarea 
ştiinţelor dobândite cu geniul care le aplică. Filosofia e 
norul strălucitor pe care Crist a pus piciorul pentru a urca 
la cer. 

— Haide, spuse Dantes, ce mă înveţi întâi? Sunt grăbit să 
încep, mi-e sete de ştiinţă. 

— Totul! Spuse abatele. 

Într-adevăr, din seara aceea, deţinuţii întocmiră un plan de 
educaţie care începu să fie executat de a doua zi. Dantes 
avea o memorie prodigioasă, o uşurinţă extremă de 
concepţie. Dispoziţia matematică a spiritului său îl făcea apt 
să înţeleagă totul prin calcul, în timp ce poezia marinarului 
corija tot ce putea să fie prea material în demonstraţia 
redusă la uscăciunea cifrelor, sau la rectitudinea liniilor. 
Ştia, de altminteri, italiana şi puţin din greaca pe care o 
învățase în călătoriile sale din Orient. Cu ajutorul acestor 
două limbi, înţelese curând mecanismul tuturor celorlalte, 
iar după şase luni începu să vorbească spaniola, engleza şi 
germana. 

Aşa cum îi spuse abatele Faria, fie că distracţia oferită de 
studiu îi ţinea loc de libertate, fie că - precum l-am mai 
văzut —, respectuos rigid faţă de cuvântul său, el nu mai 
pomenea de evadare, iar zilele se scurgeau pentru dânsul 
repezi şi instructive. După un an era alt om. 

În ce-l priveşte pe abatele Faria, Dant&s observa că, în 
ciuda distracţiei pe care prezenţa sa o adusese captivităţii 
lui, el se posomora din zi în zi. Un gând neîncetat şi etern 
părea că îi împresoară mintea. Cădea în reverii profunde, 


ofta fără voie, se ridica deodată, îşi încrucişa braţele şi se 
plimba mohorât în jurul carcerei. 

Într-o zi, se opri brusc în mijlocul unuia din cercurile 
repetate de o sută de ori, pe care le descria în jurul 
încăperii şi exclamă: 

— O, dacă nu ar fi santinele! 

— Santinelele n-au să fie decât atâta timp cât ai să vrei 
dumneata, spuse Dantes, care îi urmărise gândul prin cutia 
creierului ca printr-un cristal. 

— 'Ţi-am spus, răspunse abatele, că eu mă dau în lături din 
faţa unei crime. 

— Şi totuşi, crima, dacă e săvârşită, va fi săvârşită din 
instinctul conservării noastre, dintr-un sentiment de 
apărare personală. 

— N-are a face, nu voi putea. 

— Te gândeşti totuşi. 

— Mereu, mereu, murmură abatele. 

— Şi ai găsit un mijloc, nu-i aşa? Îl întrebă repede Dantes. 

— Da, dacă s-ar întâmpla să fie pusă pe galerie o santinelă 
oarbă şi surdă. 

— Va fi oarbă, va fi surdă, răspunse tânărul cu un accent 
de hotărâre care îl înfricoşă pe abate. 

— Nu, nu! Exclamă el. Cu neputinţă! 

Dantes vru să-l reţină asupra acestui subiect, dar abatele 
clătină din cap şi refuză să mai răspundă. 

Trecură trei luni. 

— Eşti tare? Îl întrebă într-o zi abatele pe Dantes. 

Fără să răspundă, Dantes luă dalta, o îndoi ca pe o 
potcoavă şi o îndreptă la loc. 

— Te-ai obliga să nu ucizi santinela decât în caz de 
absolută nevoie? 

— Da, pe onoarea mea. 

— Atunci, spuse abatele, vom putea să executăm planul 
nostru. 

— Şi cât timp ne va trebui pentru executarea lui? 

— Cel puţin un an. 


— Dar am putea să ne-apucăm de lucru? 

— Imediat. 

— Uite, vezi, am pierdut un an! Exclamă Dantes. 

— Crezi că l-am pierdut? Spuse abatele. 

— O, iartă-mă, iartă-mă! Exclamă Edmond roşind. 

— Sst, spuse abatele. Omul nu e niciodată decât om şi încă 
dumneata eşti unul dintre cei mai buni pe care i-am 
cunoscut. Ascultă planul meu. 

Abatele arătă atunci lui Dantes un desen pe care îl 
schiţase: planul încăperii sale, al aceleia a lui Dantes şi al 
coridorului care le lega una de alta. În mijlocul galeriei el 
fixă un şanţ la fel cu acelea care se practică în mine. Şanţul 
îi ducea pe ambii prizonieri sub galeria unde se plimba 
santinela. Ajunşi aici, ei făceau o scobitură largă, 
desprindeau una din lespezile care formau pardoseala 
galeriei. La un moment dat, lespedea se afunda sub 
greutatea soldatului care dispărea înghiţit de scobitură; 
Dantes se năpustea asupra lui în momentul când, ameţit de 
cădere, el nu se putea apăra, îl lega, îi punea un căluş şi 
atunci amândoi, trecând printr-una din ferestrele galeriei, 
coborau pe zidul exterior cu ajutorul scării de frânghie şi 
fugeau. 

Dantes bătu din palme, iar ochii îi scânteiară de bucurie. 
Planul era aşa de simplu încât trebuia să izbutească. 

Minerii se apucară în aceeaşi zi de lucru, cu atât mai multă 
tragere de inimă, cu cât munca urma unui lung repaus şi nu 
făcea decât să continue, după toate probabilitățile, 
cugetarea intimă şi secretă a amândurora. 

Nu-i întrerupea altceva decât ora la care fiecare era nevoit 
să se înapoieze în carcera sa pentru a primi vizita 
temnicerului. Se deprinseseră de altminteri să distingă, 
după zgomotul imperceptibil al paşilor, momentul când 
omul cobora, astfel că niciodată ei n-ar fi fost prinşi fără 
veste. Pământul pe care-l extrăgeau din noua galerie şi care 
ar fi umplut în cele din urmă vechiul coridor, era aruncat 
puţin câte puţin, cu precauţii extraordinare, printr-una sau 


printr-alta din ferestrele carcerei lui Dantes sau al lui Faria: 
îl pulverizau cu grijă, iar vântul nopţii îl ducea departe fără 
să lase urme. 

Trecu mai mult de un an în munca aceasta, îndeplinită cu o 
daltă, un cuţit şi o pârghie de lemn. În decursul acestui an, 
în timp ce continuau să lucreze, Faria continua instruirea 
lui Dantes, vorbindu-i când o limbă, când alta, învăţându-l 
istoria naţiunilor şi a marilor oameni care lăsau din timp în 
timp, în urma lor, una din acele dâre luminoase ce se 
numeşte glorie. Abatele, om de lume, din lumea mare, avea 
pe deasupra, în manierele sale, o măreție melancolică, din 
care, graţie spiritului de asimilare cu care natura îl 
înzestrase, Dantes se pricepu să extragă acea politeţe 
elegantă ce-i lipsea şi purtările aristocratice, care nu se 
capătă de obicei decât prin contactul cu clasele ridicate sau 
cu societatea oamenilor superiori. 

După 15 luni, gaura era gata; scobitura era făcută sub 
galerie; se auzea umbletul santinelei, iar cei doi lucrători, 
siliţi să aştepte o noapte întunecoasă şi fără lună pentru ca 
evadarea lor să fie şi mai sigură, nu mai aveau decât o 
teamă: ca solul să nu se năruiască prea devreme sub 
picioarele soldatului. Neajunsul fu înlăturat, punând o mică 
grindă, pe care o găsiseră la temelii, ca suport. Dantes era 
ocupat cu aşezarea ei, când îl auzi deodată pe abatele Faria 
rămas în camera tânărului unde se îndeletnicea cu 
ascuţirea unei pene, destinată să ţină scara de frânghie; 
abatele îl chema cu un accent de durere. Dantes intră 
repede şi îl zări pe abate în picioare, în mijlocul încăperii, 
palid, cu sudoarea pe frunte, cu mâinile crispate. 

— Vai, ce e? Exclamă Dantes. 

— Repede, repede, ascultă-mă! Spuse abatele. 

Dantes privi chipul livid al lui Faria, ochii lui încercănaţi de 
un cerc vânăt, buzele-i albe, părul zbârilit; şi, de spaimă, 
dădu drumul din mână dălţii. 

— Dar ce s-a întâmplat? Strigă Edmond. 


— Sunt pierdut, spuse abatele. Ascultă-mă. Un rău 
cumplit, ucigător poate, mă va cuprinde; accesul soseşte, îl 
simt; am fost atins de el cu un an înainte de încarcerarea 
mea. Nu există pentru răul acesta decât un leac; ţi-i voi 
spune: aleargă repede la mine, ridică piciorul patului, 
piciorul e scobit; vei găsi acolo o sticluţă de cristal, plină pe 
jumătate cu o licoare roşie. Ad-o; sau, mai bine zis, nu, nu, 
aş putea să fiu surprins aici, ajută-mă să mă întorc la mine 
cât mai am oarecari puteri. Cine ştie ce se va întâmpla în 
timpul cât va dura accesul! 

Fără să-şi piardă capul, deşi nenorocirea care îl izbea era 
imensă, Dantes cobori în coridor, târând după sine pe 
nefericitul tovarăş şi - aducându-l cu trudă infinită până la 
extremitatea opusă - ajunse în camera abatelui. Îl depuse 
pe pat. 

— Mulţumesc, spuse abatele, înfiorându-se din toate 
mădularele, ca şi cum ieşea dintr-o apă îngheţată. Uite, răul 
vine, am să cad în catalepsie; poate că n-am să fac nici o 
mişcare, poate că n-am să scot un geamăt; dar, de asemeni, 
poate că am să spumeg, că am să înţepenesc, că am să 
strig; caută să nu se audă strigătele mele; e important 
lucrul acesta, căci, atunci poate mă vor muta în altă cameră 
şi vom fi despărțiți pentru totdeauna. Când mă vei vedea 
nemişcat, rece şi cum s-ar spune, mort, abia în clipa aceea - 
auzi? 

— Descleştează-mi dinţii cu cuțitul, prelinge în gura mea 
opt până la zece picături din licoarea aceasta, şi-mi voi 
reveni, poate. 

— Poate? Exclamă îndurerat Dantes. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă abatele; mă... Mă. Mă. 

Accesul fu aşa de subit şi de violent, încât nefericitul 
deţinut nu mai putu să termine cuvântul început; un nor 
trecu pe fruntea sa, fulgerător şi întunecat ca furtunile 
mării. Criza îi dilată ochii, îi strâmbă gura, îi împurpură 
obrajii. Se zvârcoli, spumegă, mugi; dar aşa cum el îi 
recomandase, Dantes îi înăbuşi strigătele sub pătură. Criza 


dură două ceasuri. Atunci, mai ţeapăn decât un obiect, mai 
palid şi mai rece decât marmura, mai frânt decât o trestie 
călcată în picioare, căzu, se chirci într-o ultimă convulsie şi 
deveni livid. 

Edmond aşteptă ca moartea aparentă să cotropească 
trupul şi să-l îngheţe; atunci luă cuțitul, introduse lama 
între dinţi, descleştă cu trudă nespusă fălcile crispate, 
numără una după alta zece picături din licoarea roşie şi 
aşteptă. 

Se scursese un ceas fără ca bătrânul să facă cea mai mică 
mişcare. Dantes se temea că a aşteptat prea mult şi-l privea 
cu mâinile înfundate în păr. În sfârşit, o culoare uşoară 
apăru pe obraji, ochii, care rămăseseră deschişi, fără 
vedere, îşi recăpătară privirea, un suspin slab scăpă din 
gură, făcu o mişcare. 

— E salvat! E salvat! Strigă Dantes. 

Bolnavul nu putea încă să vorbească, dar întinse cu o 
încordare vădită mâna spre uşă. Dantes ascultă şi auzi paşii 
temnicerului; erau orele şapte şi Dantes n-avusese răgazul 
să măsoare timpul. 

Tânărul se năpusti spre deschizătură, se afundă în ea, 
potrivi lespedea deasupra capului şi intră la el. 

Peste o clipă uşa se deschise şi, ca de obicei, temnicerul îl 
găsi pe pat. 

De îndată ce acesta întoarse spatele, de îndată ce 
zgomotul paşilor se pierdu pe coridor, Dantes, mistuit de 
nelinişte, porni înapoi, fără să se gândească la mâncare, pe 
drumul pe care îl făcuse şi, ridicând lespedea cu capul, 
intră în camera abatelui. 

Acesta îşi revenise în fire, dar stătea tot întins, ţeapăn, 
fără puteri, pe pat. 

— Nu credeam că am să te mai văd, îi spuse lui Dantes. 

— De ce? Întrebă tânărul; credeai că vei muri? 

— Nu; dar totul este gata pentru evadarea dumitale şi 
credeam că ai să evadezi. 

Roşeaţa indignării coloră obrajii lui Dantes. 


— Fără dumneata? Exclamă el. M-ai crezut într-adevăr 
capabil de aceasta? 

— Acum văd că m-am înşelat, spuse bolnavul. Oh, sunt tare 
slab, tare frânt, tare distrus. 

— Curaj, îţi vor reveni forţele, spuse Dantes, aşezându-se 
lângă patul lui Faria şi luându-i mâinile. 

Abatele clătină din cap. 

— Ultima oară, spuse el, accesul a durat o jumătate de 
ceas, după care mi s-a făcut foame şi m-am ridicat singur; 
astăzi nu-mi pot mişca nici piciorul, nici braţul drept. Capul 
mi-e împăienjenit, ceea ce dovedeşte o îngrămădire de 
sânge la creier. A treia oară voi rămâne paralizat complet, 
sau voi muri deodată. 

— Nu, nu, linişteşte-te, nu vei muri; al treilea acces dacă te 
cuprinde, te va găsi liber. 'Te voi salva ca şi acum şi mai bine 
decât acum, căci vom avea toate ajutoarele necesare. 

— Dragul meu, spuse bătrânul, nu te amăgi; criza care a 
trecut m-a condamnat la închisoare veşnică; pentru a fugi 
trebuie să pot merge. 

— Ei bine, vom aştepta opt zile, o lună, două luni dacă 
trebuie; în intervalul acesta îţi vor reveni forţele; totul e 
pregătit pentru fuga noastră şi avem libertatea de a alege 
ora şi momentul. În ziua când te vei simţi destul de tare ca 
să înoţi, în ziua aceea vom pune planul în aplicare. 

— Nu voi mai înota, spuse Faria; braţul acesta e paralizat, 
nu pentru o zi, ci pentru totdeauna. Ridică-l şi vezi cât 
cântăreşte. 

Tânărul ridică braţul care recăzu insensibil. Scoase un 
oftat. 

— Nu-i aşa, Edmond, că eşti convins acum? Spuse Faria; 
crede-mă, ştiu ce spun: de la primul atac pe care l-am avut, 
am meditat mereu. Îl aşteptam, căci e o moştenire de 
familie; tata a murit la a treia criză, bunicul meu de 
asemenea. Medicul care mi-a compus licoarea aceasta şi 
care nu e altul decât faimosul Cabanis, mi-a prezis aceeaşi 
soartă. 


— Medicul se înşeală, strigă Dantes; cât priveşte paralizia 
dumitale, ea nu mă stânjeneşte; te voi lua pe umeri şi voi 
înota susţinându-te. 

— Copilule, glăsui abatele, eşti marinar, eşti înotător, ştii 
prin urmare că un om încărcat cu o astfel de povară nu ar 
face nici 80 de metri pe mare. Nu te mai lăsa amăgit de 
himerele care nu pot înşela inima dumitale admirabilă; voi 
rămâne deci aici până va suna ora izbăvirii mele, care nu 
mai poate să fie acum decât aceea a morţii. Dumneata fugi, 
pleacă. Eşti tânăr, isteţ şi puternic, nu te nelinişti de mine, 
te dezleg de cuvânt. 

— Bine, spuse Dantes, bine, atunci voi rămâne şi eu. 

Apoi, ridicându-se şi întinzând o mână solemnă asupra 
bătrânului: 

— Pe sângele lui Crist, jur că nu te voi părăsi” până la 
moartea dumitale! 

Faria îl privi pe tânărul aşa de nobil, de simplu, de 
superior şi citi pe trăsăturile lui, însufleţite de expresia celui 
mai curat devotament, sinceritatea afecțiunii şi loialitatea 
jurământului. 

— Haide, spuse bolnavul, accept, mulţumesc. 

Pe urmă, întinzându-i mâna: 

— Vei fi poate răsplătit pentru devotamentul acesta aşa de 
dezinteresat, îi spuse el; dar, deoarece eu nu pot şi 
dumneata nu vrei să pleci, trebuie să astupăm subterana 
făcută sub galerie. Soldatul ar putea să descopere, 
mergând, sonoritatea locului scobit, să atragă atenţia unui 
inspector şi atunci am fi descoperiţi şi despărțiți. Du-te şi fă 
treaba aceasta la care eu, din nefericire, nu mai pot să te 
ajut; munceşte toată noaptea, dacă trebuie şi nu reveni la 
mine decât mâine dimineaţă, după vizita temnicerului. Îţi 
voi spune ceva importanti. 

Dantes luă mâna abatelui, care îl linişti printr-un zâmbet şi 
ieşi cu supunerea şi respectul pe care le purta bătrânului 
prieten. 

Capitolul XVIII Comoara. 


Când Dantes intră a doua zi dimineaţă în camera 
tovarăşului de captivitate, îl găsi pe Faria stând cu figura 
calmă. 

Sub raza ce se strecura prin ferestruica celulei, el ţinea în 
mâna stângă - singura, vă amintiţi, de care se putea folosi - 
un petec de hârtie, căreia obişnuinţa de a fi înfăşurată, îi 
dăduse forma unui cilindru ce nu mai voia să se întindă. 

Arătă hârtia lui Dantes, în tăcere. 

— Ce-i asta? Întrebă Dantes. 

— Priveşte bine, spuse abatele zâmbind. 

— Privesc cu încordare, glăsui Dantes şi nu văd decât o 
hârtie pe jumătate arsă, având schiţate pe ea caractere 
gotice cu o cerneală ciudată. 

— Dragul meu, spuse Faria, hârtia asta este - pot să-ţi 
mărturisesc totul acum, deoarece te-am pus la încercare - 
comoara mea, din care, începând de astăzi, jumătate îţi 
aparţine. 

O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantes. Până astăzi - 
şi de cât timp! 

— El evitase să-i vorbească lui Faria despre comoară, 
sursa acuzaţiei de nebunie ce apăsa asupra bietului abate; 
cu delicateţea-i instinctivă, Edmond preferase să nu atingă 
coarda aceasta dureros de vibrantă; iar la rândul său, Faria 
tăcuse. Luase tăcerea bătrânului drept o revenire la 
rațiune; astăzi, cele câteva cuvinte scăpate lui Faria după o 
criză aşa de penibilă păreau să anunţe o gravă recidivă a 
alienaţiei mintale. 

— Comoara dumitale? Îngăimă Dantes. 

Faria zâmbi. 

— Da, spuse el; în toate privinţele dumneata eşti o inimă 
nobilă, Edmond şi înţeleg după paloarea şi fiorul dumitale 
ce se petrece în dumneata acum. Nu, fii liniştit, nu sunt 
nebun. Comoara există, Dantes şi dacă nu mi-a fost dat s-o 
posed eu, o vei poseda dumneata; nimeni n-a voit să mă 
asculte şi să mă creadă, deoarece mă socotea nebun: dar 


dumneata, care ştii desigur că nu sunt, ascultă-mă şi ai să 
mă crezi pe urmă dacă vrei. 

„Oh, murmură Edmond pentru sine, a luat-o iarăşi razna. 
Nenorocirea asta îmi mai lipsea!” 

Apoi, cu glas tare: 

— Prietene, îi spuse lui Faria, poate că accesul te-a obosit; 
nu vrei să te odihneşti puţin? Mâine voi asculta, dacă 
doreşti, povestea dumitale, dar astăzi nu vreau decât să te 
îngrijesc. De altminteri, continuă el zâmbind, o comoară e 
un lucru aşa de important pentru noi? 

— Foarte important, Edmond, glăsui bătrânul. Cine ştie 
dacă mâine, poimâine, poate, nu va veni al treilea acces? 
Gândeşte-te că atunci totul se va sfârşi. Da, este drept; m- 
am gândit deseori cu amară plăcere la bogăţiile acestea 
care ar constitui fericirea a zece familii şi care rămâneau 
pierdute pentru oamenii ce mă persecutau. Ideea îmi 
servea de răzbunare şi o gustam pe îndelete, în noaptea 
carcerei mele şi în deznădejdea captivităţii. Dar acum, când 
de hatârul dumitale am iertat lumea, acum când te văd 
tânăr şi plin de viitor, când mă gândesc la toată fericirea ce 
poate să rezulte pentru dumneata de pe urma unei astfel de 
revelații, întârzierea mă înfioară şi tremur de teamă că nu 
voi putea asigura unui proprietar vrednic ca dumneata, 
stăpânirea atâtor bogății îngropate. 

Edmond întoarse capul oftând. 

— Stăruieşti în neîncrederea dumitale, Edmond? Urmă 
Faria; glasul meu nu te convinge? Văd că ai nevoie de 
dovezi. Ei bine, citeşte hârtia aceasta, pe care nu am arătat- 
o nimănui. 

— Mâine, prietene, spuse Edmond, dându-se înapoi şi 
nevrând să se complacă în nebunia bătrânului; credeam că 
suntem înţeleşi, că nu vom vorbi despre subiectul acesta 
decât mâine. 

— Nu vom vorbi despre el decât mâine, dar citeşte astăzi 
hârtia. 

„Să nu-l iirit, gândi Edmond.” 


Şi, luând hârtia din care jumătate lipsea, nimicită fiind, 
desigur în vreun accident, citi: 


„Comoara aceasta care poate să se urce la două taleri 
romani în unghiul cel mai dep a celei de-a doua 
deschizături, care declar că-i aparţine în toată pro tar. 

25 Aprilie 1498” 

— Ei? Spuse Faria după ce tânărul mântui lectura. 

— Dar, răspunse Dantes, nu văd aici decât rânduri 
trunchiate, cuvinte fără şir; frazele sunt întrerupte de foc şi 
rămân neînţelese. 

— Pentru dumneata, prietene, care le citeşti întâia oară, 
dar nu pentru mine, care m-am trudit deasupra lor nopţi în 
şir, care am reconstruit fiecare frază şi am completat 
fiecare rând. 

— Şi crezi că ai găsit tâlcul rămas în aer? 

— Sunt sigur şi vei judeca; dar, mai întâi, ascultă istoria 
hârtiei acesteia. 

— Tăcere! Exclamă Dantes! Paşi... se apropie, plec... Cu 
bine. 

Şi, bucuros că scăpa de povestea şi de explicaţia care i-ar 
fi confirmat desigur nenorocirea prietenului său, Dantes se 
furişă ca o şopârlă prin coridorul îngust, în timp ce Faria, cu 
puterile sporite din cauza spaimei, împingea cu piciorul 
lespedea şi o acoperea cu o rogojină ca să ascundă 
crăpăturile pe care n-avusese timpul să le astupe. 

Aflând de la temnicer de accidentul lui Faria, guvernatorul 
venea să se asigure în persoană de gravitatea lui. 

Faria îl primi stând, evită orice gest compromiţător şi 
izbuti să tâinuiască guvernatorului paralizia care ucisese 
jumătate din fiinţa sa. Se temea că guvernatorul, înduioşat 
de el, îl va transporta într-o celulă mai sănătoasă şi-l va 
despărţi astfel de tânărul tovarăş. Din fericire însă nu se 
întâmplă aceasta, iar guvernatorul se retrase încredinţat că 
bietul nebun, pentru care simţea în adâncul inimii o 


oarecare afecţiune, nu era atins decât de o uşoară 
indispoziţie. 

Între timp, aşezat pe pat, cu capul în mâini, Edmond 
încerca să-şi adune gândurile; totul era aşa de chibzuit, de 
mare şi de logic la Faria, de când îl cunoştea, încât nu putea 
să înţeleagă cum această supremă înţelepciune din toate 
punctele de vedere e asociată cu sminteala asupra unuia 
singur: se înşela Faria în privinţa comorii? Se înşela lumea 
în privinţa lui Faria? 

Dantes rămase toată ziua în celula sa, neîndrăznind să se 
înapoieze la prietenul său. Încerca să îndepărteze astfel 
momentul când va căpăta certitudinea că abatele e nebun. 
Convingerea aceasta fu, desigur, groaznică pentru el. 

Dar, spre seară, după ora obişnuită de vizită, Faria văzând 
că tânărul nu revine, încercă să parcurgă spaţiul care-l 
despărţea de el. Edmond se înfioră auzind sforţările 
dureroase pe care bătrânul le făcea târându-se. Piciorul îi 
era ţeapăn şi nu se mai putea ajuta nici cu braţul. Edmond 
fu obligat să-l tragă spre el, căci singur n-ar fi putut să iasă 
niciodată prin deschizătura îngustă ce dădea în camera lui 
Dantes. 

— Iată-mă pornit cu înverşunare în urmărirea dumitale, 
spuse bătrânul cu un zâmbet luminos de bunăvoință. 
Credeai că poţi să scapi de generozitatea mea, dar te înşeli. 
Ascultă. 

Edmond văzu că nu poate da înapoi: îl aşeză pe bătrân pe 
pat şi se aşeză lângă el pe scăunel. 

— Ştii, spuse abatele, că eu eram secretarul, intimul, 
prietenul cardinalului Spada, ultimul dintre principii cu 
acest nume. Datorez vrednicului senior toată fericirea pe 
care am gustat-o în viaţă. Nu era bogat, deşi bogăţiile 
familiei sale fuseseră proverbiale, astfel că auzeam deseori 
spunându-se: „bogat ca un Spada”. Dar el trăia ca şi zvonul 
public, din reputaţia asta de bogăţie. Palatul său a fost 
paradisul meu. I-am instruit nepoţii, care au murit, iar când 


fu singur pe lume, îi înapoiai printr-un devotament absolut, 
tot ce el făcuse pentru mine în zece ani. 

Curând casa cardinalului nu mai avu secrete pentru mine; 
îl văzusem deseori pe monsenior lucrând la compulsarea 
unor cărţi antice şi scormonind cu lăcomie, în colb, 
manuscrise de familie. Într-o zi, pe când îi luam în nume de 
rău vegherile zadarnice şi copleşirea care urma după ele, el 
mă privi zâmbind cu amărăciune şi îmi deschise o carte, 
care este istoria oraşului Roma. Aici, la capitolul douăzeci 
din viaţa papei Alexandru al VI-lea, erau rândurile 
următoare, pe care nu le-am putut uita niciodată: „Marile 
războaie ale Romagnei erau terminate. Cezar Borgia, 
cuceritor, avea nevoie de bani pentru a cumpăra întreaga 
Italie. 

Papa avea de asemeni nevoie de bani pentru a sfârşi cu 
Ludovic al XII-lea, regele Franţei, care era încă grozav, deşi 
trecuse prin grele încercări. Trebuia deci să se facă o bună 
speculație, lucru care devenea anevoios în biata Italie sleită. 

Sfinţia sa avu o idee. Se hotări să facă doi cardinali. 

Alegând două mari personaje din Roma, doi bogaţi în 
special, sfântul părinte câştiga din speculație următoarele: 
va avea de vânzare marile funcţii şi însărcinările magnifice, 
în stăpânirea cărora erau cei doi cardinali; în afară de asta 
putea să conteze pe un preţ strălucit din vânzarea ambelor 
demnități. 

Rămânea a treia parte din speculație care se va vedea 
curând. 

Papa şi Cezar Borgia găsiră mai întâi pe viitorii cardinali: 
pe Jean Rospigliosi, care deţinea singur patru dintre cele 
mai înalte demnități ale Sfântului Scaun, apoi pe Cezar 
Spada, unul dintre cei mai nobili şi mai bogaţi romani. Şi 
unul şi altul bânuiau preţul unei atari favori din partea 
papei. Erau ambiţioşi. După ce-i găsi, Cezar găsi curând şi 
cumpărători pentru funcţiile lor. 

Rospigliosi şi Spada plătiră deci ca să fie cardinali, iar alţi 
opt plătiră ca să fie ceea ce erau înainte cardinalii creaţi 


acum. Opt sute de mii de taleri intrară în lăzile 
speculatorilor. 

Să trecem la ultima parte a speculaţiei; e timpul. 
Copleşind cu atenţii pe Rospigliosi şi Spada, acordându-le 
insignele cardinalului, încredinţat că, desigur, ci îşi 
adunaseră averea fixându-se la Roma, pentru a plăti datoria 
nefictivă a recunoştinţei lor, papa şi Cezar Borgia invitară la 
masă pe cei doi cardinali. 

— Între sfântul părinte şi fiul său se ivi o discuţie: Cezar 
gândea că se poate recurge la unul din mijloacele pe care le 
ţinea totdeauna la dispoziţia prietenilor săi intimi, adică: 
faimoasa cheie cu care ruga anumite persoane să deschidă 
un anumit dulap. Cheia avea, din neglijenţa lucrătorului, un 
ascuţiş mic. Când forţai ca să deschizi dulapul, a cărui 
broască era anevoioasă, te înţepai cu vârful şi mureai a 
doua zi. Mai era inelul cu cap de leu pe care Cezar îl punea 
în deget când dăruia anumite strângeri de mâini. Leul 
muşca epiderma mâinilor favorizate, iar după 24 de ore 
muşcătura era mortală. 

Cezar propuse deci părintelui său, fie să-i trimită pe 
cardinali să-i deschidă dulapul, fie să dăruiască fiecăruia o 
cordială strângere de mână, iar Alexandru al VI-lea îi 
răspunse: 

— Să nu ne uităm la un prânz când e vorba de admirabilii 
cardinali Spada şi Rospigliosi. Ceva îmi spune că vom 
recâştiga banii cheltuiţi. De altfel uiţi, Cezar, că o indigestie 
se declară imediat, în timp ce o înţepătură sau o muşcătură 
nu-şi face efectul decât după o zi sau două. 

Cezar se plecă în faţa acestui raţionament. De aceea 
cardinalii fură invitaţi la masă. 

Masa fu aşezată în vila pe care papa o poseda lângă 
Sfântul Petru din Liens, o fermecătoare locuinţă pe care 
cardinalii o cunoşteau bine din reputaţie. 

Ameţit de demnitatea-i nouă, Rospigliosi îşi pregăti 
stomacul şi înfăţişarea cea mai bună. Om prudent şi care îşi 
iubea numai nepotul, un tânăr căpitan care îndreptăţea 


toate speranţele, Spada luă hârtie, o pană şi îşi făcu 
testamentul. 

Spuse apoi nepotului să-l aştepte în vecinătatea vilei, dar 
se pare că servitorul nu l-a găsit. 

Spada cunoştea obiceiul invitaţilor. De când creştinismul 
eminamente civilizator îşi adusese progresele la Roma, nu 
mai venea din partea tiranului un centurion să-ţi spună: 
«Cezar vrea să mori», ci un ambasador a letere venea să-ţi 
spună din partea papei cu gură zâmbitoare: «Sfinţia sa vrea 
să luaţi masa cu ea». 

Spada plecă pe la orele două spre Sfântul Petru din Liens; 
papa îl aştepta. Prima figură care izbi ochii lui Spada fu 
aceea a nepotului său, gătit şi grațios, căruia Cezar Borgia 
îi acorda toate atenţiile. Spada îngălbeni; iar Cezar, care îi 
aruncă o privire plină de ironie, lăsă să se vadă că 
prevăzuse totul şi capcana era bine întocmită. 

Mâncară. Spada nu putuse să-l întrebe pe nepotul său 
decât: «Ai primit mesajul meu?» Nepotul răspunse că nu şi 
înţelese perfect valoarea întrebării. Era prea târziu însă, 
căci băuse un pahar cu un vin excelent pus deoparte pentru 
el de chelnerul papei. Spada văzu în acelaşi moment 
apropiindu-se o altă sticlă din care i se oferi cu dărnicie. 
Peste un ceas, un medic îi declara pe amândoi otrăviţi. 
Spada murea în pragul vilei, nepotul murea la uşa sa, 
făcând un semn pe care nevasta nu îl înţelese. 

Cezar şi papa se grăbiră îndată să cotropească 
moştenirea, sub pretextul căutării hârtiilor defuncţilor. Dar 
moştenirea se rezuma la atât: un petec de hârtie pe care 
Spada scrisese: «Las nepotului meu drag lăzile mele, cărţile 
mele, printre care frumosul meu breviar cu colţurile aurite, 
dorind să păstreze amintirea aceasta de la unchiul său 
iubitor». 

Mogştenitorii căutară peste tot, admirară breviarul, 
sfeterisiră mobilele şi se mirară că Spada, om bogat, era cel 
mai amărât dintre unchi. Despre comori, nimic: afară de 
comorile de ştiinţă cuprinse în bibliotecă şi în laboratoare. 


Asta a fost tot. Cezar şi tatăl său căutară, răscoliră şi 
spionară, dar nu găsiră nimic, sau prea puţin: argintărie, ca 
de o mie de taleri şi cam tot atâta monedă: nepotul avusese 
însă timpul să spună soţiei sale când a venit: 

— Caută printre hârtiile unchiului meu; e acolo un 
testament adevărat. 

Se făcură cercetări cu ardoare mai mare poate decât 
aceea depusă de auguştii moştenitori. Zadarnic: rămaseră 
două palate şi o vie în spatele palatului. Dar, pe vremea 
aceea, bunurile imobiliare aveau o valoare redusă; cele 
două palate şi via rămaseră familiei, ca nevrednice de 
lăcomia papei şi a fiului său. 

Lunile şi anii trecură. Alexandru al VI-lea muri otrăvit, ştiţi 
din ce greşeală: Cezar, otrăvit o dată cu el, scăpă năpârlind 
ca un şarpe şi îmbrăcând un nou înveliş, în care otrava 
lăsase urme asemănătoare acelora care se văd pe blana 
tigrului; în sfârşit, forţat să părăsească Roma, el muri 
obscur într-o încăierare nocturnă şi aproape uitat de 
istorie. 

După moartea papei, după exilul fiului, lumea se aştepta să 
vadă familia reluând felul de viaţă pe care îl ducea pe 
timpul cardinalului Spada; dar nu se întâmplă astfel. 
Familia Spada rămase într-o bogăţie îndoielnică, un mister 
veşnic trecu peste sumbra afacere şi se zvoni că Cezar, mai 
iscusit decât părintele său, răpise papei averea celor doi 
cardinali; spun a celor doi, deoarece cardinalul Rospigliosi, 
care nu luase nici o măsură de precauţie, fu despuiat 
complet.” 

— Nu ţi se pare că până în prezent povestea este prea 
nesăbuită? Se întrerupse Faria. 

— Dimpotrivă, prietene, spuse Dantes, am impresia că 
citesc o cronică plină de interes. Urmează, te rog. 

— Urmez: „Familia se obişnui cu obscuritatea aceasta. Anii 
trecură; dintre urmaşi, unii fură soldaţi, alţii diplomaţi; unii 
oameni ai bisericii, alţii bancheri; unii se îmbogăţiră, alţii se 


ruinară. Ajung la ultimul din familie, la acela al cărui 
secretar am fost, Contele de Spada. 

Îl auzisem de multe ori plângându-se de disproporţia 
dintre avutul şi rangul său, astfel că-l sfătuisem să plaseze 
puţinele bunuri ce-i rămâneau în rente viagere; îmi urmă 
sfatul şi îşi dublă venitul. 

Faimosul breviar rămase în familie şi îl poseda contele de 
Spada; fusese păstrat din tată în fiu, căci clauza bizară a 
singurului testament găsit făcuse din el o adevărată relicvă, 
păstrată cu venerație superstiţioasă în familie; era o carte 
colorată, cu cele mai frumoase figuri gotice şi aşa de grea 
din cauza aurului, încât un servitor o purta totdeauna 
dinaintea cardinalului în zilele de mare solemnitate. 

Văzând hârtiile de tot felul, titluri, contracte, pergamente, 
care se păstrau în arhivele familiei şi care toate 
aparținuseră cardinalului otrăvit, mă apucai la rândul meu, 
asemeni celor 20 de servitori, 20 de intendenţi, 20 de 
secretari care mă precedaseră, să cercetez formidabilele 
pachete; în ciuda activităţii şi a sârguinţei cercetărilor mele, 
nu găsii absolut nimic. Citisem, totuşi, ba chiar scrisesem o 
istorie exactă şi aproape efemeridică a familiei Borgia, cu 
singurul scop de a mă încredința dacă principii aceştia 
căpătaseră un supliment de avere la moartea cardinalului 
meu Cezar Spada şi nu constatasem decât sporirea cu 
bunurile cardinalului Rospigliosi, tovarăşul său de 
nenorocire. 

Eram deci aproape sigur că de moştenire nu profitaseră 
nici Borgia, nici familia, dar ea rămăsese fără stăpân, ca 
acele comori din poveştile arabe care dorm în sânul 
pământului, sub privirile unui duh. Scotocii, numărai, 
calculai de o mie şi o mie de ori veniturile şi cheltuielile 
familiei în decurs de 300 de ani; totul fu zadarnic; eu 
rămăsei în neştiinţa mea, iar contele de Spada în mizeria 
sa. 

Patronul meu muri. Din renta sa pe viaţă, el avea, în afară 
de hârtiiie de familie, biblioteca alcătuită din 5000 de 


volume şi faimosul breviar. Mi le lăsă pe toate, dimpreună 
cu o mie de taleri romani, pe care îi avea bani gheaţă, cu 
condiţia să plătesc liturghiile aniversare şi să întocmesc un 
arbore genealogic şi o istorie a casei sale, ceea ce eu 
îndeplinii cu toată exactitatea... 

Linişteşte-te, dragul meu Edmond, ne apropiem de sfârşit. 

În 1807, cu o lună înainte de arestarea mea şi la 15 zile 
după moartea contelui de Spada, la 25 decembrie - vei 
înţelege numaidecât cum de a rămas în amintirea mea data 
acestei zile memorabile, reciteam pentru a mia oară hârtiiie 
pe care le coordonam, căci palatul, aparţinând de acum 
încolo unui străin, trebuia să părăsesc Roma pentru a mă 
stabili la Florenţa, luând cu mine 12 mii de lire, pe care le 
posedam, biblioteca şi faimosul breviar. Obosit de studiul 
necurmat, indispus de prânzul greu pe care îl luasem, lăsai 
capul să-mi cadă pe mâini şi adormii: erau ceasurile trei 
după amiază. 

Mă trezii când pendula suna orele 6. 

Ridicai capul; mă aflam în întunericul cel mai profund. 
Sunai să mi se aducă lumină, nu veni nimeni; mă hotărâi 
atunci să mă servesc singur. O deprindere de filosof, care 
începea să pună stăpânire pe mine. Luai într-o mână o 
lumânare pregătită gata şi cu cealaltă, căutai în lipsa 
chibriturilor din cutie, o hârtie pe care vroiam s-o aprind la 
o ultimă rămăşiţă de flacără ce pâlpâia în cămin; temându- 
mă însă, pe întuneric, să nu iau o hârtie de preţ în locul 
uneia inutile, ezitai, când, deodată îmi adusei aminte că am 
văzut în faimosul breviar, care era pus pe masă, alături de 
mine, o hârtie veche, îngălbenită care părea că servise ca 
semn pentru carte şi care străbătuse veacurile, păstrată la 
locul ei de veneraţia moştenitorilor. Căutai bâjbâind foaia 
inutilă, o găsii, o răsucii şi, apropiind-o de flacăra 
muribundă, o aprinsei. 

Dar sub degetele mele, ca prin farmec, pe măsură ce focul 
urca, văzui răsărind din hârtia albă nişte caractere gălbui; 
atunci mă cuprinse groaza: strânsei în mâini hârtia, înăbuşii 


focul, aprinsei de-a dreptul lumânarea de la cămin, 
redeschisei cu o emoție de nedescris scrisoarea mototolită 
şi recunoscui că o cerneală misterioasă şi simpatică schiţase 
literele acelea care puteau fi văzute numai în contactul cu 
căldura puternică. Mai mult de o treime din hârtie fusese 
mistuită de flacără: e hârtia pe care ai citit-o azi dimineaţă; 
reciteşte-o, Dantes; pe urmă, după ce vei fi recitito, am să-ţi 
completez eu frazele întrerupte şi sensul incomplet. 

Şi, întrerupându-se, Faria oferi hârtia lui Dantes, care, de 
data aceasta, reciti cu lăcomie cuvintele următoare scrise 
cu o cerneala roşcată, semănând cu rugina: 


„Astăzi 25 April 1498, Alexandru VI şi temându-mă că, ne 
va vroi să fie moştenitorul meu şi-mi va re şi Bentivoglio, 
care au murit otrăviţi, legatarul meu universal, că am îng 
deoarece l-a vizitat cu mine, adică în insula Monte-Cristo, 
tot ce pos trării, diamante, bijuterii; că numai poate să se 
urce la vreo două mil o va găsi ridicând a douăzecea stân 
golf de est în linie dreaptă. Două deschiză în grotele 
acestea: comoara e în unghiul cel mai de care comoară i-o 
las şi i-o cedez în toată meu moştenitor. 

25 aprilie 1498. 
CES 

— Acum, reluă abatele, citeşte şi hârtia aceasta. 

Şi-i prezintă lui Dantes încă o filă cu alte fragmente de 
rânduri. 

Dantes luă şi citi: 


Ind invitat la masă de Sfinţia Sa mulţumit de-a mă fi pus să 
plătesc rangul, zerva soarta cardinalilor Crăpară declar 
nepotului meu Guido Spada, ropat într-un loc pe care îl 
cunoaşte grotele micii edam în lingouri, monedă de aur, 
pieeu cunosc existenţa comorii, care ioane de taleri romani 
şi că el că, înccpând de la micul turi au fost făcute părtat al 
celei de-a doua; proprietatea ca singurului AR + SPADA'” 

Faria îl urmărea cu ochi aprinşi. 


— Şi cum, spuse el când văzu că Dantes ajunsese la ultimul 
rând, apropie ambele crâmpeie şi dă-ţi seama singur. 

Dantes se supuse; crâmpeiele apropiate dădeau următorul 
ansamblu: 


„Astăzi 25 Aprilie 1498, fi... Ind invitat la masă de Sfinţia 
Sa Alexandru VI şi temându-mă că, ne... Mulţumit de-a mă 
fi pus să plătesc rangul, va voi să fie moştenitorul meu şi-mi 
va rezerva soarta cardinalilor Crăpară şi Bentivoglio, care 
au murit otrăviţi... Declar nepotului meu Guido Spada, 
legatarul meu universal, că am îng... Ropat într-un loc pe 
care îl cunoaşte deoarece l-a vizitat cu mine, adică în... 
Grotele micii insule Monte-Cristo, tot ce pos... Edam în 
lingouri, monedă de aur, pietrării, diamante, bijuterii, că 
numai... Eu cu-nosc existenţa comorii care poate să urce la 
vreo două mil... ioane de taleri romani şi că el o va găsi 
ridicând a douăzecea stân... Că, începând de la micul golf 
de est, în linie dreaptă. Două deschiză... Turi au fost făcute 
în grotele acestea: comoara e în unghiul cel mai depărtat al 
celei de-a doua, care comoară i-o las şi i-o cedez în toată... 
Proprietatea sa singurului meu moştenitor. 

25 aprilie 1498 

CES... AR+ SPADA” 

— Ei, înţelegi în sfârşit? Spuse Faria. 

— Era declaraţia cardinalului Spada şi testamentul căutat 
de atâta timp? Glăsui Edmond încă neîncrezător. 

— Da, de o mie de ori da. 

— Cine a reconstituit-o astfel? 

— Eu, care, cu ajutorul fragmentului rămas, am ghicit 
restul, măsurând lungimea rândurilor cu aceea a hârtiei şi 
pătrunzând în tâlcul tăinuit cu ajutorul simțului vizibil, aşa 
cum te conduci într-o subterană după un rest de lumină ce 
vine de sus. 

— Şi ce ai făcut când ţi s-a părut că ai căpătat 
convingerea? 


— Am vrut să plec şi am plecat chiar în clipa aceea, luând 
cu mine începutul marii mele lucrări asupra unităţii unui 
regat al Italiei; dar, de multă vreme, poliţia imperială, care, 
pe vremea aceea, voia divizarea provinciilor, spre deosebire 
de ceea ce Napoleon a vrut apoi, când a căpătat un fiu, avea 
ochii asupra mea: plecarea mea precipitată, a cărei cauză 
nu putea câtuşi de puţin s-o ghicească îi trezi bănuielile şi, 
în momentul când mă îmbarcam la Piombino, am fost 
arestat. 

Acum, continuă Faria, privindu-l pe Dantes cu o expresie 
aproape părintească, acum, prietene, ştii tot atât cât şi 
mine: dacă scăpăm împreună, jumătate din comoara mea 
este a dumitale; dacă mor aici şi scapi singur, ea îţi aparţine 
în întregime. 

— Dar, întrebă Dantes şovăielnic, comoara aceasta nu are 
pe cineva mai îndreptăţit ca posesor decât noi? 

— Nu, nu, fii pe pace, familia s-a stins complet şi, de 
altminteri ultimul conte Spada m-a făcut moştenitorul lui; 
lăsându-mi breviarul simbolic, mi-a lăsat ceea ce acesta 
conţinea: nu, nu, linişteşte-te; dacă punem mâna pe avere, 
vom putea să ne bucurăm de ea fără remuşcări. 

— Şi spui că tezaurul cuprinde... 

— Două milioane de taleri romani, cam 13 milioane în 
moneda noastră. 

— Cu neputinţă! Spuse Dantes înfricoşat de enormitatea 
sumei. 

— Cu neputinţă? Şi de ce? Reluă bătrânul. Familia Spada 
era una dintre cele mai vechi şi mai puternice din secolul al 
XV-lea. De altminteri, pe vremurile acelea, când orice 
speculație, orice industrie erau absente, îngrămădirile de 
aur şi de bijuterii nu constituiau o raritate. Există şi azi 
familii romane care mor de foame lângă un milion în 
diamante şi pietre preţioase, transmise prin majorat şi de 
care nu se pot atinge. 

Lui Edmond i se părea că visează: plutea între 
neîncredere şi bucurie. 


— N-am păstrat aşa de îndelung timp secretul faţă de 
dumneata, continuă Faria, decât, mai întâi, ca să te încerc şi 
apoi ca să te uimesc; dacă eu evadam înainte de accesul 
meu de catalepsie, te-aş fi condus la Monte-Cristo; acum. 

— Adăugă el cu un suspin - vei conduce dumneata. Ei, 
Dantes, nu-mi mulţumeşti? 

— Prietene, spuse Dantes, comoara îţi aparţine numai 
dumitale şi n-am nici un drept asupra ei: nu-ţi sunt rudă. 

— Eşti fiul meu, Dantes! Exclamă bătrânul: eşti copilul 
captivităţii mele; situaţia mea mă condamnă la celibat; 
Dumnezeu te-a trimis la mine ca să-l consolezi totodată pe 
omul care nu putea fi părinte ei pe deţinutul care nu putea 
fi liber. 

Şi Faria întinse braţul rămas teafăr spre tânărul care se 
aruncă la gâtul lui plângând. 

Capitolul XIX Al treilea acces. 

Acum, când comoara, care fusese atâta timp obiectul 
meditaţiilor abatelui, putea să asigure în viitor fericirea 
celui pe care Faria îl iubea cu adevărat ca pe un fiu, 
valoarea ei sporise în ochii lui; cântărea zilnic cantitatea 
comorii, explicând lui Dantes binele pe care putea să-l facă 
prietenilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu 13 
sau 14 milioane; şi atunci, chipul lui Dantes se posomora, 
căci îi venea în minte jurământul de răzbunare pe care îl 
făcuse şi se gândea cât rău poate să facă pe de altă parte 
duşmanilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu o 
avere de 13 sau 14 milioane. Abatele nu cunoştea insula 
Monte-Cristo, dar Dantes o cunoştea: trecuse deseori pe 
dinaintea insulei acesteia, situată la 25 mile de Pianosa, 
între Corsica şi insula Elba, iar o dată poposise acolo. Insula 
era, fusese totdeauna şi e încă absolut pustie; o stâncă de 
formă conică aproape, care pare a fi fost împinsă de un 
cataclism vulcanic din adâncul abisului la suprafaţa mării. 

Dantes îi făcea lui Faria planul insulei, iar Faria îi dădea 
sfaturi lui Dantes cum anume să găsească comoara. 


Dar Dantes nu era câtuşi de puţin aşa de entuziast şi mai 
cu seamă încrezător ca bătrânul. Era sigur acum că Faria 
nu-i nebun, iar modul cum ajunsese la descoperirea care 
lăsase impresia nebuniei sale îi sporea admiraţia pentru el; 
de asemeni însă el nu putea să creadă că depozitul, 
presupunând că existase, mai exista şi acum, iar când nu 
privea comoara ca pe ceva himeric, o privea cel puţin ca pe 
ceva absent. 

Între timp, ca şi cum destinul ar fi vrut să răpească 
deţinuţilor ultima lor speranţă şi să le arate că erau 
condamnaţi la închisoare veşnică, o nouă nenorocire îi lovi: 
galeria de pe marginea mării, care ameninţa de multă 
vreme cu ruina fusese reconstruită; temeliile fuseseră 
reparate, iar gaura pe jumătate umplută de Dantes, fusese 
astupată cu enorme cantităţi de stâncă. Dacă nu lua măsura 
aceasta de prevedere, care fusese, vă amintiţi, sugerată 
tânărului de către abate, nenorocirea lor ar fi fost şi mai 
mare, căci s-ar fi descoperit tentativa de fugă şi ar fi fost cu 
siguranţă despărțiți: o nouă poartă, mai puternică, mai 
neînduplecată decât celelalte, se închisese deci pentru ei. 

— Vezi bine, spunea tânărul cu o blândă tristeţe lui Faria, 
că Dumnezeu vrea să-mi răpească până şi meritul aşa zisul 
meu devotament pentru dumneata. Ţi-am făgăduit că voi 
rămâne veşnic cu dumneata şi nu mai am încotro; nu vom 
mai avea comoara, niciunul, nici altul şi nu vom mai ieşi 
niciodată de aici. De altminteri, adevărata mea comoară, 
prietene, nu e aceea care mă aşteaptă sub stâncile sumbre 
ale insulei Monte-Cristo, e prezenţa dumitale, e şederea 
noastră, laolaltă, câte cinci-şase ceasuri pe zi, în ciuda 
temnicerilor; sunt razele de inteligenţă, pe care le-ai turnat 
în creierul meu, limbile pe care le-ai împlântat în memoria 
mea şi care încolţesc acolo cu toate ramificaţiile lor 
filologice. Ştiinţele felurite pe care le-ai făcut pentru mine 
aşa de lesnicioase prin profunzimea cunoştinţei dumitale şi 
prin precizia principiilor la care le-ai redus. 


— lată comoara mea, prietene, iată cu ce m-ai făcut bogat 
şi fericit. Crede-mă şi consolează-te, ele preţuiesc pentru 
mine mai mult decât tonele de aur şi lăzile cu diamante, 
chiar problematice, aşa cum sunt norii care se văd 
dimineaţa plutind pe mare, care sunt socotiți drept 
pământuri şi care se evaporează, se volatilizează şi dispar 
pe măsură ce te apropii de ei. Să te am lângă mine cât mai 
mult timp, să ascult glasul dumitale elocvent împodobindu- 
mi spiritul, călindu-mi sufletul, făcând întreaga mea făptură 
capabilă de lucruri mari şi cumplite, dacă voi fi vreodată 
liber. 

— Umplându-le aşa de bine, încât dez-nădejdea în care 
eram gata să cad când te-am cunoscut, să nu-şi mai gă- 
sească loc —, iată averea mea: ea nu-i himerică; ţi-o datorez 
cu adevărat şi toţi suveranii pământului, fie ei Cezar Borgia, 
nu vor izbuti să mi-o răpească. 

Zilele care urmară au fost pentru cei doi nefericiţi, dacă 
nu zile fericite, cel puţin zile care au trecut destul de 
repede. Faria care, ani în şir, păstrase tăcerea asupra 
comorii, pomenea acum despre ea la orice ocazie. Aşa cum 
prevăzuse, el rămăsese paralizat de braţul drept şi de 
piciorul stâng şi pierduse aproape orice speranţă; dar visa 
totodată, pentru tânărul său tovarăş, o eliberare sau o 
evadare şi se bucura pentru el. Temându-se ca scrisoarea 
să nu fie într-o zi rătăcită sau pierdută, îl silise pe Dantes s- 
o înveţe pe dinafară şi Dantes o ştia de la primul până la 
ultimul cuvânt. Nimicise atunci partea a doua, fiind sigur că 
prima parte putea să fie găsită, dar fără să se ghicească 
sensul adevărat. Uneori Faria petrecu ceasuri întregi dând 
lui Dantes instrucţiuni care aveau să-i servească în ziua 
când va fi liber. Atunci, o dată liber, din ziua, din ceasul, din 
momentul când va fi liber, el urma să nu mai aibă decât un 
singur gând: să ajungă la Monte-Cristo printr-un mijloc 
oarecare, să rămână acolo singur sub un pretext care să nu 
trezească bănuieli şi. 

— O dată acolo, o dată singur. 


— Să caute a regăsi grotele minunate şi să scormonească 
locul indicat. Locul indicat este, vă amintiţi, unghiul 
îndepărtat al celei de a doua deschizături. 

Până una alta, orele treceau, dacă nu repede, cel puţin 
suportabil. Aşa cum am spus, fără să fi recăpătat forţa 
mâinii şi a piciorului, Faria recâştigase toată limpezimea 
inteligenţei sale şi, în afară de cunoştinţele morale asupra 
cărora am stăruit, el îl învățase pe tânărul tovarăş meseria 
răbdătoare şi sublimă a deţinutului, care din nimic ştie să 
facă ceva. Erau ocupați, prin urmare, în permanenţă. 

— Faria temându-se să nu îmbătrânească, Dantes 
temându-se să nu-şi reamintească trecutul aproape stins şi 
care nu mai pâlpâia în străfundul memoriei sale decât ca o 
lumină depărtată, rătăcită în noapte; lucrurile decurgeau 
astfel ca în acele existenţe în care nenorocirea n-a 
zdruncinat nimic şi care se scurg maşinal şi calm sub ochiul 
providenţei. 

Dar, sub calmul superficial, erau poate în inima tânărului 
şi în a bătrânului multe elanuri înfrânate, multe suspine 
înăbuşite, care îşi croiau drum atunci când Faria rămânea 
singur şi când Edmond se întorcea la el. 

Edmond se trezi într-o noapte brusc, părându-i-se că s-a 
auzit chemat. 

Deschise ochii şi încercă să străpungă bezna. 

Numele său sau, mai bine zis, un glas jalnic ce încerca să-i 
articuleze numele răzbi până la el. 

Se ridică pe pat cu sudoarea neliniştii pe frunte şi ascultă. 
Nici o îndoială, tânguirea venea din carcera tovarăşului său. 

— Doamne, murmură Dantes, nu cumva... 

Şi îşi clinti patul, scoase piatra, se năpusti în coridor şi 
ajunse la extremitatea opusă; lespedea era ridicată. 

La lumina lămpii, informe şi pâlpâinde, de care am vorbit, 
Edmond îl văzu pe bătrân, palid, încă în picioare şi ţinându- 
se de lemnul patului. Trăsăturile lui erau schimonosite de 
simptomele oribile pe care le cunoştea şi care îl 
înfricoşaseră atâta, când ele apăruseră pentru întâia oară. 


— Prietene, spuse Faria, resemnat, înţelegi, nu-i aşa? N- 
am nevoie să-ţi spun mai mult. 

Edmond scoase un strigăt îndurerat şi, pierzându-şi cu 
totul mintea, se năpusti spre uşă strigând: 

— Ajutor, ajutor. 

Faria avu încă puterea să-l oprească. 

— 'Tăcere, spuse el, altminteri eşti pierdut! Să nu ne mai 
gândim decât la dumneata, prietene, făcându-ţi captivitatea 
suportabilă sau evadarea posibilă. Ţi-ar trebui ani de zile ca 
să refaci singur tot ce am făcut eu aici şi s-ar nimici într-o 
clipă, dacă supraveghetorii noştri ar avea cunoştinţă că am 
fost înţeleşi. De altminteri, fii liniştit, prietene, carcera pe 
care o părăsesc nu va rămâne multă vreme goală; alt 
nenorocit va veni să-mi ia locul. Te vei înfăţişa acestuia ca 
un înger salvator. Va fi poate tânăr, puternic şi răbdător cu 
dumneata, va putea să te ajute în evadarea pe care cu o 
împiedicam. Nu vei mai avea, legată de dumneata, o 
jumătate de cadavru, care să-ţi paralizeze mişcările. 
Hotărât lucru, Dumnezeu face, în sfârşit, ceva pentru 
dumneata: îţi dă mai mult decât îţi răpeşte şi e timpul să 
Mor. 

Edmond nu putu decât să-şi împreune mâinile şi să strige: 

— Oh, prietene, prietene, taci! 

Apoi, recăpătându-şi forţa, zdruncinată o clipă de lovitura 
neprevăzută şi curajul frânt de cuvintele bătrânului: 

— Oh, spuse el, te-am mai salvat o dată, am să te salvez şi 
a doua oară! 

Ridică piciorul patului şi scoase flaconul cu o treime plină 
încă de licoarea roşie. 

— Uite, spuse el, mai e din băutura salvatoare. Repede, 
repede, spune-mi ce trebuie să fac de data aceasta; sunt 
instrucţiuni noi? Vorbeşte, prietene, te ascult. 

— Nu mai e nici o speranţă, răspunse Faria clătinând 
capul; dar n-are a face, Dumnezeu vrea ca omul pe care l-a 
creat şi în inima căruia a înrădăcinat aşa de adânc 
dragostea de viaţă, să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a 


păstra existenţa aceasta aşa de grea uneori, aşa de scumpă 
întotdeauna. 

— Da, da, exclamă Dantes şi te voi salva, te asigur. 

— Ei bine, încearcă. Frigul pune stăpânire pe mine; simt 
cum sângele năpădeşte la creier; simt tremurătura oribilă 
care face să-mi clănţănească dinţii şi să-mi desfacă oasele; 
în cinci minute răul va izbucni, într-un sfert de oră nu va 
mai rămâne din mine decât un cadavru. 

— Oh! Exclamă Dantes cu inima frântă de durere. 

— Vei proceda ca şi întâia oară, însă nu vei mai aştepta aşa 
de mult. În ceasul acesta toate resorturile vieţii sunt uzate, 
iar moartea - continuă el arătându-şi braţul şi piciorul 
paralizate - nu va mai avea de făcut decât jumătate din 
treabă. Dacă, după ce mi-ai turnat douăsprezece picături în 
gură în loc de zece, vezi că nu-mi revin, vei turna restul. 
Aşază-mă acum pe pat, căci nu mă mai pot ţine. 

Edmond îl luă pe bătrân în braţe şi-l depuse pe pat. 

— Acum, prietene, spuse Faria, singura mângâiere a vieţii 
mele amărâte, dumneata pe care cerul mi te-a dat cam 
târziu, însă mi te-a dat ca dar nepreţuit şi pentru care îi 
mulţumesc; în momentul despărțirii de dumneata pentru 
de-a pururi, îţi urez toată fericirea, toată prosperitatea pe 
care o meriţi: fiul meu, te binecuvântez! 

Tânărul căzu în genunchi rezemându-şi capul de patul 
bătrânului. 

— Ascultă bine ce îţi spun în momentul acesta suprem: 
comoara familiei Spada există; Dumnezeu îngăduie ca 
pentru mine să nu mai fie nici distanţă, nici piedică. O văd 
în fundul grotei a doua; ochii mei străpung adâncul 
pământului şi sunt uluiţi de atâtea bogății. Dacă izbuteşti să 
fugi, aminteşte-ţi că bietul abate, pe care toată lumea îl 
credea nebun, nu era. Aleargă la Monte-Cristo, profită de 
averea noastră, profită de ea, ai suferit destul. 

O zguduire violentă îl întrerupse pe bătrân. Dantes înălţă 
capul, văzu ochii care se injectau cu roşu: părea că un val 
de sânge urcase din piept la frunte. 


— Adio! Adio! Murmură bătrânul, strângând convulsiv 
mâna tânărului. Adio! 

— O, nu încă, nu încă! Strigă acesta; nu ne părăsi; 
Doamne, ajută-l... Ajutor! Ajutor. 

— Tăcere! Tăcere! Murmură muribundul: să nu ne 
despartă, dacă mă salvezi. 

— Ai dreptate. O da, da, fii liniştit, te voi salva! De 
altminteri, cu toate că suferi mult, suferinţa e mai mică 
decât întâia oară. 

— O, nu te înşela; sufăr mai puţin, pentru că în mine e mai 
puţină forţă pentru a suferi. Lia vârsta dumitale ai credinţă 
în viaţă. Privilegiul tinereţii e să creadă şi să nădăjduiască. 
Dar bătrânii văd mai limpede moartea. Oh, iat-o... Vine. S-a 
sfârşit... Vederea mi se pierde... Mintea îmi fuge... Dă-mi 
mâna, Dantes... Adio. Adio. 

Şi, ridicându-se cu o ultimă sforţare în care îşi adună toate 
puterile: 

— Monte-Cristo! Spuse el. Nu uita, Monte-Cristo! 

Şi recăzu pe pat. 

Criza a fost cumplită: mădulare chircite, pleoape umflate, 
o spumă sângerândă, un corp nemişcat. 

— Iată ce rămase pe patul de durere, în locul făpturii 
inteligente care se culcase cu o clipă înainte. 

Dantes luă lampa, o puse la căpătâiul patului, pe piatra 
ieşită în relief şi de unde licărirea ei tremurată lumina cu o 
răsfrângere fantastică figura descompusă şi trupul 
înţepenit. 

Aşteptă cu ochii fixaţi momentul administrării remediului 
salvator. 

Când socoti că momentul a venit, luă cuțitul, descleştă 
dinţii care se împotriviră mai puţin decât întâia oară, 
numără una după alta douăsprezece picături şi aşteptă; 
fiola mai conţinea aproape încă o dată pe atât. 

Aşteptă zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră, nu 
se clinti nimic. Tremurând, cu părul zburlit, cu fruntea 
îngheţată de sudoare, el număra clipele după bătăile inimii. 


Cugetă atunci că era timpul să facă ultima încercare: 
apropie fiola de buzele învineţite ale lui Faria şi, fără să mai 
aibă nevoie să descleşteze fălcile care rămăseseră deschise, 
turnă toată licoarea din ea. 

Remediul produse un efect galvanic, o tremurătură 
violentă scutură membrele bătrânului, ochii lui se 
redeschiseră groaznici la vedere, scoase un suspin care 
semăna cu un strigăt, apoi trupul înfiorat recăzu puţin câte 
puţin în nemişcare. 

Rămaseră deschişi numai ochii. 

O jumătate de ceas, un ceas, un ceas şi jumătate se 
scurseră. În ceasul acesta şi jumătate de nelinişte, Edmond, 
aplecat deasupra prietenului său, cu mâna pe inima lui, 
simţi rând pe rând cum trupul se răceşte şi cum inima îşi 
stinge bătaia tot mai surdă şi mai profundă. 

În sfârşit, nu supravieţui nimic: ultima tresărire a inimii 
încetă. Faţa deveni lividă, ochii rămăseseră deschişi, dar 
privirea se stinse. 

Ceasurile erau şase şi jumătate, dimineaţa, ziua începea să 
se arate şi raza ci alburie, năpădind carcera, făcea să 
pălească lumina muribundă a lămpii. Răsfrângeri ciudate 
treceau peste chipul cadavrului, dându-i din când în când 
aparenţe de viaţă. Câtă vreme dură lupta dintre zi şi 
noapte, Dantes mai putu să se îndoiască; dar, de îndată ce 
ziua birui, el înţelese că se află singur cu un cadavru. 

Atunci o groază profundă şi de neînfrânt puse stăpânire pe 
sine; nu mai cuteză să strângă mâna care atârna în josul 
patului, nu mai cuteză să-şi oprească ochii asupra ochilor 
ficşi şi albi, pe care încercă în mai multe rânduri, dar inutil, 
să-i închidă şi care se deschideau mereu. Stinse lampa, o 
tăinui cu grijă şi fugi, aşezând cât putu mai bine lespedea 
deasupra capului său. 

Era de altminteri timpul, căci temnicerul venea. 

De data aceasta, el îşi începu vizita cu Dantes; plecând din 
carcera lui, urma să treacă în aceea a lui Faria căruia îi 
ducea mâncare şi rufărie. 


Nimic de altminteri nu indica la omul acesta că el avea 
cunoştinţă de cele întâmplate. 

leşi. 

Dantes fu atunci cuprins de un neastâmpăr nespus de a şti 
ce se va petrece în carcera nefericitului prieten; reintră 
deci în galeria subterană şi ajunse la timp ca să audă 
exclamaţiile gardianului, care chema în ajutor. 

În curând ceilalţi temniceri intrară; apoi se auzi pasul 
greoi şi regulat al soldaţilor. În urma soldaţilor sosi 
guvernatorul. 

Edmond auzi hârşâitul patului pe care era zgâlţâit 
cadavrul; auzi glasul guvernatorului care poruncea să i se 
arunce apă în faţă şi care, văzând că în ciuda stropirii 
deţinutul nu-şi revenea, trimise după medic. 

Guvernatorul ieşi; câteva cuvinte de compasiune ajunseră 
la urechile lui Dantes, amestecate cu râsete batjocoritoare. 

— Haide-haide, spuse omul, nebunul s-a dus să-şi găsească 
comorile; călătorie bună! 

— Cu toate milioanele lui n-o să aibă cu ce-şi plăti giulgiul, 
glăsui altul. 

— O, declară al treilea glas, giulgiurile de la Castelul If nu 
costă scump. 

— Poate că, fiind om al bisericii, se vor face niscaiva 
cheltuieli pentru el, spuse unul dintre primii interlocutori. 

— O să aibă atunci onorurile sacului. 

Edmond asculta, nu pierdea un cuvânt, dar mare lucru nu 
înţelegea. Curând glasurile se stinseră şi i se păru că cei 
veniţi părăseau încăperea. 

Totuşi nu cuteză să intre: s-ar fi putut să fi lăsat vreun 
temnicer pentru păzirea mortului. 

Rămase deci tăcut, nemişcat, ţinându-şi răsuflarea. 

Cam după un ceas, liniştea fu însufleţită de un zgomot slab 
care cres-cu treptat. 

Se înapoia guvernatorul, urmat de medic şi de mai mulţi 
ofiţeri. 


Se făcu un moment de tăcere: de bună seamă, medicul se 
apropiase de pat şi examina cadavrul. 

Curând discuţiile începură. 

Medicul analiză pricina decesului prizonierului şi-l declară 
pe acesta mort. 

Întrebările şi răspunsurile decurgeau cu o indiferenţă care 
îl indigna pe Dantes; i se părea că toată lumea e datoare să 
simtă pentru bietul abate o parte din afecțiunea pe care i-o 
purta el. 

— Sunt mâhnit de cele ce-mi spui, glăsui guvernatorul, 
răspunzând certitudinii manifestate de medic că bătrânul 
într-adevăr murise; era un prizonier blând, inofensiv, 
amuzant prin nebunia lui şi, mai cu seamă, uşor de 
supravegheat. 

— O, declară temnicerul, ar fi putut să nu fie păzit deloc şi 
ar fi rămas cincizeci de ani aici - garantez - fără să încerce 
o singură tentativă de evadare. 

— Totuşi, reluă guvernatorul, cred că s-ar impune de 
urgenţă, în ciu-da convingerii dumneavoastră - nu pentru 
că mă îndoiesc de ştiinţa cu care sunteţi înzestrat, dar 
pentru propria mea răspundere —, să ne asigurăm că 
prizonierul e într-adevăr mort. 

Un moment de tăcere deplină, în răstimpul căreia Dantes, 
mereu la pândă, socoti că medicul examina şi pipăia încă o 
dată cadavrul. 

— Puteţi fi liniştit, spuse atunci medicul, a murit: vă 
garantez. 

— Ştiţi, domnule, glăsui guvernatorul stăruind, noi nu ne 
mulţumim în astfel de cazuri cu un simplu examen; în ciuda 
tuturor aparenţelor, vă rog mântuiţi operaţia, îndeplinind 
formalităţile prescrise de lege. 

— Să fie încălzite fiarele, spuse medicul; serios vorbind e o 
precauţie inutilă. 

Ordinul încălzirii fiarelor îl înfioră pe Dantes. 

Se auziră paşi grăbiţi, scârţăitul uşii, câteva tropăituri 
interioare, iar peste câteva clipe un temnicer se înapoia 


spunând: 

— Poftim jarul cu un fier. 

Se produse o tăcere de o clipă, apoi se auzi simitul 
cărnurilor care ardeau şi al căror miros gros şi greţos 
străpunse chiar zidul dinapoia căruia Dantes asculta cu 
oroare. 

Când simţi mirosul de carne umană, carbonizată, sudoarea 
ţâşni pe fruntea tânărului şi avu senzaţia că leşină. 

— Precum vedeţi, domnule, este mort, spuse medicul; 
arsura în călcâi e hotărâtoare; bietul nebun este vindecat 
de nebunia lui şi liberat din captivitate. 

— Nu-l chema Faria? Întrebă unul dintre ofiţerii care îl 
întovărăşeau pe guvernator. 

— Da, domnule, şi, după câte pretindea, era un nume 
vechi; de altminteri era foarte învăţat şi cu destulă judecată 
asupra tuturor chestiunilor care nu veneau în atingere cu 
comoara sa; dar asupra acesteia, trebuie să mărturisesc, nu 
admitea ripostă. 

— Afecţiunea pe care noi o numim monomanie, spuse 
medicul. 

— N-ai avut niciodată motive să te plângi de el? Întrebă 
guvernatorul pe temnicerul însărcinat cu aducerea 
proviziilor abatelui. 

— Niciodată, domnule guvernator, răspunse temnicerul, 
absolut niciodată. Ba, dimpotrivă, uneori mă distra foarte 
mult, spunându-mi fel de fel de lucruri. Într-o zi, când 
nevastă-mea era bolnavă, el mi-a dat o reţetă care a 
vindecat-o. 

— Ha-ha, râse medicul, nu ştiam că am avut a face cu un 
coleg; nădăjduiesc, domnule guvernator, adăuga el râzând, 
că îl veţi trata cum se cuvine. 

— Da, da, fii liniştit, va fi îngropat cu decenţă în sacul cel 
mai nou pe care îl vom putea găsi; eşti mulţumit? 

— Trebuie să îndeplinim formalitatea aceasta în faţa 
dumneavoastră, domnule? Întrebă un temnicer. 


— Fără îndoială, dar grăbiţi-vă; nu pot să rămân toată ziua 
aici. 


Se auziră alte tropăituri; în clipa următoare un fâşâit de 
pânză mototolită răzbi la urechile lui Dantes, patul scârţâi 
pe arcuri, un pas greoi - pasul unui om care ridica o povară 
- se propti pe lespede, apoi patul scârţăi din nou sub 
greutatea pusă de el. 

— Pe deseară, spuse guvernatorul. 

— Se face slujbă religioasă? Întrebă un ofiţer. 

— Cu neputinţă, răspunse guvernatorul; capelanul 
castelului mi-a cerut ieri concediu, ca să facă un mic voiaj 
de opt zile la Gyres şi i-am garantat pentru toţi deţinuţii în 
intervalul ăsta; bietul abate n-avea decât să nu se 
grăbească aşa de tare şi ar fi avut recviemul său. 

— Eh, spuse medicul cu impietatea oamenilor de meseria 
sa, este om al bisericii: Dumnezeu o să ţină seama şi n-o să 
ofere iadului plăcerea răutăcioasă de a-i trimite un preot. 

Un hohot de râs urmă glumei de prost gust. 

Între timp continua operaţia înmormântării. 

— Pe deseară, spuse guvernatorul, când ca fu terminată. 

— La ce oră? Întrebă temnicerul. 

— Pe la zece sau unsprezece. 

— Mortul trebuie vegheat? 

— De ce? Închideţi carcera ca şi cum ar fi viu, atâta tot. 

Paşii se depărtară atunci, glasurile scăzură treptat, 
zgomotul uşii cu broasca ei ţăcănitoare şi cu zăvoarele 
scârţâitoare se auzi, o linişte mai posacă decât aceea a 
singurătăţii - liniştea morţii - năpădi totul, până şi sufletul 
îngheţat al tânărului. 

Atunci el ridică încetişor lespedea cu capul şi aruncă o 
privire cercetătoare. 

Încăperea era goală: Dante&s ieşi din galerie. 

Capitolul XX Cimitirul Castelului If. 

Pe pat, culcat de-a lungul şi slab luminat de lumina 
ceţoasă, care pătrundea prin fereastră, se vedea un sac de 
pânză grosolană, sub ale cărei cule largi se desena 
nelămurită o formă lungă, ţeapănă: ultimul giulgiu al lui 
Faria, giulgiu care, după spusa temnicerilor, costa aşa de 


ieftin. Prin urmare totul se sfârşise. O despărţire materială 
exista de pe acum între Dantes şi bătrânul său prieten; nu 
mai putea să-i vadă ochii, care rămăseseră deschişi ca 
pentru a privi dincolo de moarte, nu mai putea să strângă 
mâna iscusită, care ridicase pentru el vălul ce acoperea 
lucrurile tăinuite. Faria, utilul, bunul tovarăş cu care se 
obişnuise aşa de temeinic, nu mai exista decât în amintirea 
sa. Atunci se aşeză la căpătâiul patului cumplit şi se cufundă 
într-o melancolie sumbră, amară. 

Singur! Redevenise singur! Recăzuse în tăcere, se regăsea 
în faţa neantului! 

Singur! Nici măcar vederea, nici măcar glasul singurei 
fiinţe omeneşti care îl lega încă de pământ! Nu era mai bine 
să se ducă, asemeni lui Faria şi să-l întrebe pe Dumnezeu de 
enigma vieţii, cu riscul de a trece prin poarta lugubră a 
suferinzilor? 

Ideea sinuciderii, izgonită de prietenul său, îndepărtată de 
prezenţa lui, se înălţă atunci ca o fantomă lângă cadavrul 
lui Faria. 

„Dacă aş putea să mor, spuse el, m-aş duce unde se duce 
el şi cu siguranţă l-aş regăsi. Dar cum să mor? Lucru foarte 
uşor, adăugă el râzând; voi rămâne aici, mă voi năpusti 
asupra primului venit, îl voi gâtui şi mă vor ghilotina.” 

Dar, deoarece în durerile mari ca şi în marile furtuni abisul 
se găseşte între două creste de valuri, Dantes se trase 
înapoi de la ideea morţii infamante şi trecu grabnic de la 
deznădejde la o sete arzătoare de viaţă şi libertate. 

„Să mor? O, nu! Exclamă el; nu am trăit atâta, nu am 
suferit atâta pentru ca acum să mor. Era bine să mor când 
luasem hotărârea cândva, sunt ani de atunci; dar acum ar 
însemna să vin prea mult în ajutorul destinului meu ticălos. 
Nu; vreau să trăiesc, vreau să lupt până la capăt; nu, vreau 
să recuceresc fericirea care mi-a fost răpită. Mai înainte de 
a muri uitam că am călăii mei de pedepsit şi poate, cine ştie, 
câţiva prieteni de răsplătit. Dar acum voi fi uitat aici şi nu 
voi mai ieşi din camera mea decât ca Faria. 


Când rosti cuvintele acestea, Edmond rămase nemişcat, cu 
ochii ficşi, ca un om izbit de o idee subită, dar pe care ideea 
îl înspăimântă; se înălţă deodată, duse mâna la frunte, ca şi 
cum avea ameţeală, făcu două-trei ocoluri prin încăpere şi 
se opri dinaintea patului. 

— Oh, murmură el, cine îmi trimite gândul acesta? 
Dumnezeule, tu? De vreme ce numai morţii ies liberi de 
aici, să luăm locul morţilor. 

Şi, fără să mai piardă timpul de a reveni asupra acestei 
hotărâri, ca pentru a nu da cugetului răgazul să nimicească 
deznădăjduita hotărâre, el se aplecă asupra sacului hidos, îl 
desfăcu cu cuțitul lui Faria, scoase cadavrul din sac, îl duse 
la el, îl culcă în pat, îl acoperi cu zdreanţa cu care se 
acoperea de obicei singur, trase peste el pătura, sărută încă 
o dată fruntea îngheţată, încercă să închidă ochii rebeli 
care continuau să rămână deschişi, înfricoşători prin 
absenţa gândirii, întoarse capul spre perete, pentru ca 
temnicerul, aducând cina, să creadă că era culcat aşa cum 
făcea de obicei deseori, se înapoie în galerie, trase patul 
lângă zid, reintră în cealaltă încăpere, luă din dulap acul, 
aţa, îşi aruncă zdrenţele, pentru ca sub pânză să se simtă 
trupul gol, se strecură în sacul spintecat, se aşeză în poziţia 
în care era cadavrul, şi-l cusu pe dinăuntru. 

I s-ar fi putut auzi bătăile inimii dacă, din nenorocire, intra 
cineva în momentul acela. 

Dantes ar fi putut să aştepte foarte bine până după vizita 
de seară, dar se temea ca nu cumva guvernatorul să-şi 
schimbe până atunci hotărârea şi să se ia cadavrul. 

Ultima lui speranţă era atunci pierdută. 

În orice caz, planul lui era acum întocmit. 

lată ce se gândea să facă. 

Dacă, pe parcursul drumului, groparii şi-ar fi dat seama că 
purtau o fiinţă vie, în loc să poarte un mort, Dantes nu i-ar fi 
lăsat să se reculeagă; cu o lovitură viguroasă de cuţit el ar fi 
despicat sacul de sus până jos, ar fi profitat de înfricoşarea 
lor şi ar fi fugit; dacă ar fi vrut să-l oprească, avea cuțitul. 


Dacă îl duceau până la cimitir şi-l depuneau într-o groapă, 
s-ar fi lăsat acoperit cu pământ; apoi, pentru că era noapte, 
el şi-ar fi croit, de îndată ce groparii întorceau spatele, un 
drum prin lutul moale şi ar fi fugit: nădăjduia ca greutatea 
de pământ să nu fie prea mare, ca s-o poată sălta. 

Dacă se înşela, dacă dimpotrivă pământul era prea greu, 
ar fi murit înăbuşit - şi, cu atât mai bine, totul se sfârşea. 

Dantes nu mâncase din ajun, dar nu se gândise la foame în 
timpul dimineţii şi nu se gândea nici acum. Situaţia sa era 
prea critică, pentru a-i îngădui să-şi oprească gândul 
asupra altei idei. 

Primul pericol pe care îl întâmpina Dantes era ca nu 
cumva temnicerul, aducându-i cina de la orele şapte să 
observe substituirea operată. Din fericire, în vreo douăzeci 
de rânduri, fie din mizantropie, fie din oboseală, Dantes îl 
primise pe temnicer culcat; iar în cazul acesta, de obicei, 
omul depunea pâinea şi supa pe masă şi se retrăgea în 
tăcere. 

De data aceasta însă temnicerul putea să se abată de la 
mutismul său, să-i vorbească lui Dantes şi, văzând că nu 
răspunde să se apropie de pat şi să descopere totul. 

Când ceasurile şapte seara se apropiară, neliniştile lui 
Dantes începură cu adevărat. Cu mâna apăsată pe inimă, 
încerca să astupe bătăile acesteia, în timp ce cu cealaltă îşi 
ştergea de pe frunte sudoarea care se prelingea de-a lungul 
tâmplelor. Din când în când îl străbăteau fiori prin tot 
corpul şi-i strângeau inima ca într-o menghină de gheaţă. 
Avea atunci senzaţia că moare. Orele se scurseră fără să 
aducă vreo mişcare în castel şi Dantes înţelese că de prima 
primejdie a scăpat. Semn bun. În sfârşit, cam la ora fixată 
de guvernator, se auziră paşi pe scară. Edmond înţelese că 
a venit momentul; îşi adună tot curajul, ţinându-şi 
răsuflarea. Ar fi fost fericit, dacă ar fi putut să-şi reţină 
totodată şi zvâcnirile precipitate ale arterelor. 

Mişcarea se opri la uşă; paşii erau dubli. Dantes ghici că 
cei doi gropari veneau la el. Bănuiala se schimbă în 


certitudine, când auzi zgomotul pe care ei îl făceau 
depunând larga. 

Uşa se deschise, o lumină voalată răzbi până la ochii lui 
Dantes. Văzu, prin pânza care-l acoperea, două umbre 
apropiindu-se de pat. A treia, la uşă, ţinând un felinar în 
mână. Cei doi oameni care se apropiară de pat apucară 
sacul de un capăt şi de altul. 

— E cam greu pentru un bătrân aşa de slab, spuse unul 
ridicându-l de cap. 

— Se zice că fiecare an sporeşte cu câte o jumătate de 
livră greutatea oaselor, glăsui celălalt, luându-l de picioare. 

— Ţi-ai făcut legătura? Întrebă primul. 

— Aş fi fost prost să ne încărcăm cu o greutate de prisos, 
spuse al doilea; o fac acolo. 

— Ai dreptate; să plecăm. 

„Ce legătură?” se întrebă Dantes. 

Mutară pe pretinsul mort din pat, pe targă. Edmond se 
înţepenea cât mai mult, ca să-şi joace cât mai bine rolul de 
răposat. Apucară targa şi cortegiul, luminat de omul cu 
felinar, care mergea înainte, urcă scara. 

Deodată acrul proaspăt şi aspru al nopţii îl năpădi. 

Dantes recunoscu mistralul. Avu o senzaţie subită, plină 
totodată de voluptăţi şi de nelinişti. 

Purtătorii făcură vreo douăzeci de paşi, apoi se opriră şi 
depuseră targa pe sol. 

Unul se depărtă, iar Dantes îi auzi bocancii răsunând pe 
lespezi. 

„Unde sunt oare?” se întrebă el. 

— Ştii că nu e uşor deloc? Spuse cel care rămăsese lângă 
Dantes aşezându-se pe marginea tărgii. 

Primul simţământ al lui Dantes fusese să evadeze; din 
fericire se stăpâni. 

— Haide, luminează-mi, animalule! Glăsui purtătorul care 
se depărtase; altminteri n-am să găsesc niciodată ce caut. 
Omul cu felinar se supuse îndemnului, deşi, precum aţi 

văzut, invitaţia nu fusese făcută în termeni tocmai 


convenabili. 

„Dar ce o fi căutând?” se întrebă Dantes. Desigur că o 
sapă. 

O exclamaţie de satisfacţie arătă că groparul găsise ceea 
ce căuta. 

— În sfârşit, spuse celălalt, nu merge prea lesne. 

— Da, răspunse el, dar n-a pierdut nimic aşteptând. 

Se apropie de Edmond, care auzi depunându-se lângă el 
un corp greu şi răsunător; în momentul acela o frânghie îi 
înconjură picioarele strângându-i-le puternic şi dureros. 

— Ei, l-ai legat? Întrebă groparul care stătuse degeaba. 

— Da şi încă bine, spuse celălalt: îţi garantez. 

— Atunci la drum. 

Şi targa ridicată porni din nou. 

Făcură vreo cincizeci de paşi, apoi se opriră deschizând o 
uşă, pe urmă iar porniră. Zgomotul valurilor ce se spărgeau 
de stâncile pe care e construit castelul ajungea tot mai 
lămurit la urechea lui Dantes, pe măsură ce înaintau. 

— Proastă vreme, spuse unul dintre purtători. Nu e bine 
să te afli pe mare în noaptea asta. 

— Da, abatele este în primejdie să se ude, glăsui celălalt şi 
izbucniră în râs. 

Dantes nu pricepu prea bine gluma, dar părul i se zbârli în 
cap. 

— Bravo, am ajuns, reluă primul. 

— Mai departe, mai departe, spuse celălalt, ştii bine că 
ultimul a rămas în drum, zdrobit de stânci şi că 
guvernatorul ne-a certat a doua zi că suntem trântori. 

Făcură încă vreo patru, cinci paşi, urcând mereu, apoi 
Dantes simţi că e apucat de cap şi de picioare şi legănat. 

— Una, spuseră groparii. 

— Două. 

— Trei! 

În momentul acela Dant&s se simţi zvârlit într-un vid 
enorm, străbătând aerul ca o pasăre rănită, căzând, căzând 
mereu, cu o spaimă care-i îngheţa inima. Deşi tras în jos de 


un obiect greu care îi precipita zborul, i se păru că 
prăbuşirea dură un secol. În sfârşit, intră cu un zgomot 
înfricoşător, ca o săgeată, într-o apă îngheţată ce-l făcu să 
scoată un strigăt înă-buşit în chiar clipa aceea de 
scufundare. 

Dantes fusese zvârlit în mare, la fundul căreia îl târa o 
ghiulea de fier, legată de picioarele sale. 

Marea e cimitirul Castelului If. 

Capitolul XXI Insula Tiboulen. 

Năucit, aproape sufocat, Dantes avu totuşi prezenţa de 
spirit să-şi ţină răsuflarea şi, deoarece mâna dreaptă, 
precum am spus, ţinea cuțitul deschis, gata pentru orice 
eventualitate, el spintecă repede sacul, scoase braţul, pe 
urmă capul; dar atunci, în ciuda mişcărilor pe care le făcu, 
pentru a ridica ghiuleaua, se simţi târât la fund; se încordă 
căutând frânghia care-i lega picioarele şi, cu o sforţare 
supremă, o tăie exact în momentul când se înăbuşea; cu o 
lovitură viguroasă de picior, el se înălţă liber la suprafaţa 
mării, în timp ce ghiuleaua târa în adâncimile necunoscute 
țesătura grosolană care fusese cât pe-aci să-i devină 
giulgiu. 

Dantes respiră doar şi se cufundă din nou; căci prima 
precauţie pe care era dator s-o ia, era să evite privirile. 

Când reapăru pentru a doua oară, se afla la cel puţin 
cincizeci de paşi de locul căderii; văzu deasupra capului un 
cer negru şi furtunos, pe suprafaţa căruia vântul mătura 
câţiva nori fugari, dezvăluind uneori un colţişor de azur 
punctat de o stea; dinaintea lui se întindea marea mohorâtă 
şi mugindă ale cărei valuri începeau să clocotească, de 
parcă se apropia o furtună, în timp ce dinapoi se înălța, ca o 
fantomă amenințătoare, gigantul de granit al cărui vârf 
sumbru părea un braţ întins ca să-şi înşface prada; pe 
stânca cea mai înaltă un felinar lumina două umbre. 

I se păru că umbrele se plecau asupra mării cu nelinişte; 
desigur, ciudaţii gropari auziseră strigătul pe care ell-a 
scos străbătând spaţiul. Dantes se cufundă încă o dată şi 


făcu un drum destul de lung între două ape; manevra îi era 
altădată familiară şi atrăgea de obicei, în jurul lui, în golful 
Pharo, numeroşi admiratori, care îl proclamaseră de foarte 
dese ori, cel mai iscusit înotător din Marsilia. 

Când reveni la suprafaţa mării, felinarul dispăruse. 

Trebuia sa se orienteze: dintre insulele care înconjoară 
Castelul If, cele mai apropiate sunt Ratonneau şi 
Pommegue; dar Ratonneau şi Pommegue sunt locuite; la fel 
şi mica insulă Daume; insula cea mai sigură era deci 
Tiboulen sau Lemaire; insulele Tiboulen şi Lemaire se aflau 
la o leghe de Castelul If. 

Dantes se hotări să ajungă la una din aceste două insule; 
dar cum să le găsească în toiul nopţii care se îngroşa tot 
mai mult în jurul lui? 

Văzu sclipind în momentul acesta, ca o stea, farul Planier. 

Mergând drept spre far, lăsa insula Tiboulen mai la 
stânga; apucând spre stânga, avea deci să întâlnească 
insula în cale. 

Dar, am spus, de la castelul If la insulă era cel puţin o 
leghe. 

Deseori, în închisoare, Faria repeta tânărului, văzându-l 
abătut şi leneş: 

— Dantes, nu te lăsa în voia moleşelii; te vei îneca dacă 
încerci să fugi şi dacă forţele dumitale n-au fost întreţinute. 

Sub unda greoaie şi amară, cuvintele acestea răsunară în 
urechile lui Dantes; se grăbise atunci să urce la suprafaţă şi 
să spintece valurile, ca să vadă dacă nu cumva şi-a pierdut 
forţele; constată cu bucurie că lipsa de mişcare forţată nu-i 
răpise nimic din putere şi din agilitate şi simţi că era încă 
stăpân pe elementul în care se jucase de copil. 

De altminteri, frica, persecutoare rapidă, dublă vigoarea 
lui Dantes; ascultă aplecat pe creasta valurilor dacă nu 
ajunge până la el vreun zvon. Ori de câte ori se înălța pe 
coama unui val, privirea lui grăbită îmbrăţişa orizontul 
vizibil şi încerca să se cufunde în beznă; fiecare val mai înalt 
decât celelalte i se părea o barcă pornită în urmărirea lui şi 


atunci îşi sporea sforţările, care îl îndepărtau desigur, dar a 
căror repetare avea să-i sleiască grabnic puterile. 

Cu toate acestea înota, iar castelul cumplit se topise 
întrucâtva în negura nocturnă; nu-l distingea, dar încă îl 
simţea. 

Se scursese un ceas, în răstimpul căruia Dantes, exaltat de 
simţământul libertăţii care-i năpădise toată fiinţa, continua 
să spintece valurile în direcţia pe care şi-o croise. 

„Uite, îşi spunea el, e aproape un ceas de când înot, dar 
pentru că vântul mi-e potrivnic, am pierdut de bună seamă, 
un sfert din viteză; cu toate acestea, dacă nu m-am înşelat, 
sunt acum aproape de Tiboulen... Dar dacă m-am înşelat?” 

Un fior trecu prin trupul înotătorului; încercă să facă o 
clipă pluta, spre a se odihni; dar marea devenea tot mai 
agitată şi înţelese curând că mijlocul acesta de uşurare pe 
care contase, era imposibil. 

„Ei bine, spuse el, fie, am să merg până la capăt, până 
când braţele se vor istovi, până când cârceii îmi vor năpădi 
corpul şi atunci mă voi duce la fund.” 

Începu să înoate cu forţa şi cu imboldul deznădejdii. 

Deodată i se păru că cerul - şi aşa întunecos - se posomora 
şi mai mult, că un nor gros, greoi, compact cobora spre el; 
în acelaşi timp simţi o durere violentă la genunchi: 
imaginaţia îi spuse atunci, cu viteza ei incalculabilă, că era 
izbitura unui glonte şi că îndată va auzi detunătura focului 
de armă; dar detunătura nu răsună. Dantes întinse mâna şi 
simţi o rezistenţă, îşi trase celălalt picior şi atinse pământul: 
văzu atunci ce anume obiect confundase cu un nor. 

La douăzeci de paşi de el se ridica un bloc de stânci 
bizare, pe care le-ai fi luat drept un cuptor imens, pietrificat 
în momentul celei mai intense mistuiri: era insula Tiboulen. 

Dantes se ridică, făcu câţiva paşi înainte şi se întinse, 
mulţumind lui Dumnezeu, pe vârfurile de granit care i se 
părură în momentul acesta mai plăcute decât i se păruse 
vreodată cel mai moale pat. 


Apoi, în ciuda vântului, în ciuda furtunii, în ciuda ploii care 
începea să cadă, frânt de oboseală, adormi somnul 
fermecător al omului căruia trupul îi amorţeşte, dar al cărui 
suflet veghează cu conştienta unei fericiri nesperate. 

După o oră Edmond se trezi sub bubuitura unei detunături 
imense; furtuna se dezlănţuise în spaţiu şi bătea aerul cu 
zborul ei extraordinar. Din când în când, un fulger cobora 
din cer ca un şarpe de foc, luminând valurile şi norii care se 
rostogoleau unii înaintea altora, asemeni valurilor unui haos 
imens. 

Cu privirea lui de marinar, Dantes nu se înşelase: atinsese 
prima dintre cele două insule, care e într-adevăr insula 
Tiboulen. O ştia stearpă, descoperită, neoferind nici cel mai 
mic azil; dar când furtuna se va calma, el se va arunca din 
nou în mare şi va ajunge înot pe insula Lemaire, tot aşa de 
stearpă, dar mai mare şi deci mai ospitalieră. 

O stâncă mai înaltă oferi lui Dantes un adăpost momentan. 
Se refugie acolo şi, aproape în aceeaşi clipă, furtuna izbucni 
cu toată furia ei. 

Edmond simţea, tremurând, stânca sub care se adăpostea; 
valurile, spărgându-se de baza piramidei gigantice, ţâşneau 
până la el; deşi în siguranţă, se simţea în mijlocul 
zgomotului profund, în mijlocul fulgerărilor orbitoare, 
cuprins de o ameţeală: i se părea că insula tremura sub el şi 
că, dintr-un moment într-altul, ca un vas ancorat, îşi va 
frânge cablul şi-l va târî în vârtejul imens. 

Îşi aminti atunci că nu mâncase de 24 de ore; îi. Era 
foame, îi era sete. 

Dantes întinse mâinile şi capul şi sorbi apa furtunii din 
scobitura unei stânci. 

Când se înălţă, un fulger, care deschidea parcă cerul până 
la picioarele tronului strălucitor al lui Dumnezeu, lumină 
spaţiul. În licărirea fulgerului, Dantes văzu, între insula 
Lemaire şi capul Croisille, la un sfert de leghe de el, 
arătându-se ca un spectru ce luneca de pe creasta unui val 
în abis, un mic vas de pescari, purtat totodată de furtună şi 


de talaz; în clipa următoare, fantoma reapăru pe coama 
altui val, apropiindu-se cu repeziciune năpraznică. Dantes 
vroia să strige, căută vreo zdreanţă ca s-o agite în aer, 
pentru a le arăta că se nenoroceau, dar ei îşi dădeau 
singuri seama de asta. În lumina altui fulger tânărul văzu 
patru oameni cramponaţi de catarge şi de şarturi; al 
cincilea stătea la cârma frântă. Oamenii, pe care el îi vedea, 
îl văzură, desigur şi ei, căci strigăte disperate purtate de 
vijelia şuierătoare îi ajunseră la ureche. 

Deasupra, catargul încovoiat ca o trestie, plescăia în aer, 
cu bătăi precipitate, o pânză zdrenţuită; deodată legăturile 
care o ţineau încă se rupseră şi ea dispăru dusă de 
adâncimile mohorâte ale cerului, asemeni păsărilor mari, 
albe, care se schiţează pe norii întunecoşi. 

În acelaşi timp, se auzi o trosnitură înfricoşătoare; strigăte 
de agonie ajunseră până la Dantes. Cramponat ca un sfinx 
de stânca de unde se cufunda spre abis, un fulger nou îi 
arătă micul vas zdrobit şi, printre sfărâmături, capete şi 
figuri disperate, braţe întinse spre cer. 

Apoi totul recăzu în noapte; spectacolul năpraznic avusese 
durata unui fulger. 

Dantes se năpusti pe panta lunecoasă a stâncilor, cu riscul 
de a se rostogoli în mare; privi, ascultă, dar nu mai auzi şi 
nu mai văzu nimic: nici strigătele, nici sforţări omeneşti; 
doar furtuna, acest mare lucru dumnezeiesc, continua să 
urle dimpreună cu vânturile şi să spumege dimpreună cu 
valurile. 

Puţin câte puţin vântul se potoli; cerul rostogoli spre apus 
nori mari, cenuşii, dezumflaţi parcă de vijelie; azurul 
reapăru, cu stelele care erau mai scânteietoare decât 
oricând; curând, spre miazăzi, o fâşie lungă, roşiatică, 
desenă la orizont ondulaţii albăstrii, negre; valurile 
răbufniră, o licărire subită goni pe crestele lor, schimbând 
coamele spumoase în coame aurii. 

Era ziuă. 


Dantes rămase încremenit şi mut dinaintea măreţului 
spectacol, ca şi cum îl vedea pentru întâia oară; într-adevăr, 
de când se afla la Castelul If îl uitase. Se întoarse spre 
fortăreață, cercetând totodată, c-o privire îndelungă, rotită, 
pământul şi marea. 

Clădirea sumbră ieşea din sânul valurilor cu măreţia 
impunătoare a lucrurilor nemişcate, care par în acelaşi timp 
că supraveghează şi comandă. 

Puteau să fie ceasurile cinci: marea se potolea treptat, 
treptat. 

„Peste două-trei ceasuri, îşi spuse Edmond, temnicerul va 
intra în camera mea, va găsi cadavrul bietului meu prieten, 
îl va recunoaşte, mă va căuta zadarnic şi va da alarma. 
Atunci se va găsi văgăuna, galeria; vor fi interogaţi oamenii 
care m-au zvârlit în mare şi care au auzit, desigur, strigătul 
scos de mine. Bărci pline cu soldaţi înarmaţi vor alerga 
îndată după fugarul nenorocit, despre care se ştie bine că 
n-a ajuns departe. Tunul va înştiinţa toată coasta că nu 
trebuie să se dea adăpost unui om ce va fi întâlnit rătăcind 
gol şi flămând. Spionii şi poliţiştii din Marsilia vor fi 
înştiinţaţi şi vor cutreiera coasta, în timp ce guvernatorul 
Castelului If va porunci să cutreiere marea. Atunci, fugărit 
pe apă, împresurat pe pământ, ce voi deveni? Mi-e foame, 
mi-e frig, am aruncat până şi cuțitul salvator care mă 
stânjenea la înot; sunt la cheremul primului ţăran care va 
voi să câştige 20 de franci, predându-mă; nu mai am nici 
puteri, nici idei, nici hotărâri. Doamne, Doamne, gândeşte- 
te dacă nu am suferit destul şi dacă poţi să faci pentru mine 
mai mult decât pot face eu însumi! 

În momentul când, într-un delir prilejuit de istovirea 
forţelor şi de golul din minte, Edmond rostea înturnat cu 
îngrijorare spre Castelul If, rugăciunea aceasta fierbinte, 
văzu apărând în zarea insulei Pomegue, schiţându-şi pânza 
latină la orizont şi asemeni unui pescăruş care zboară 
atingând valul, un vas mic, pe care numai ochiul unui 
marinar îl putea recunoaşte ca fiind o corabie genoveză, pe 


linia încă semi-întunecată a mării. Venea din portul Marsilia 
şi se îndrepta spre larg, împingând spuma scânteietoare din 
dreptul prorei ascuţite, care deschidea un drum mai uşor 
coastelor ei rotunde. 

„Oh, exclamă Edmond, când mă gândesc că într-o 
jumătate de ceas aş ajunge la nava asta, dacă nu m-aş teme 
că voi fi cercetat, că voi fi recunoscut ca fugar şi dus înapoi 
la Marsilia! Ce să fac? Ce să spun? Ce poveste să născocesc 
pentru ca ei s-o creadă? Oamenii aceştia sunt toţi 
contrabandişti, pirați pe jumătate. Sub pretextul 
cabotajului, ei adulmecă coastele; vor prefera să mă vândă 
decât să facă o faptă bună, stearpă. 

Să aşteptăm. 

Dar aşteptarea este cu neputinţă: mor de foame; peste 
câteva ceasuri forţele slabe de care mai dispun se vor duce; 
de altminteri ora vizitei se apropie; alarma nu e încă dată, 
poate că oamenii nu bănuiesc nimic; pot să mă dau drept 
unul dintre mateloţii micului vas care s-a zdrobit azi noapte. 
Povestea nu e lipsită de temei; nu mă va contrazice nimeni. 
Haidem.” 

Şi spunând cuvintele acestea, Dantes îşi îndreptă ochii 
spre locul unde mica barcă se sfărâmase şi tresări. De 
creasta unei stânci rămăsese agăţată boneta frigiană a 
unuia dintre mateloţii naufragiaţi iar în apropiere pluteau 
câteva rămăşiţe de carenă, bine înţepenite, pe care marea 
le împingea şi le îndepărta de baza insulei şi pe care ele o 
băteau ca nişte berbeci neputincioşi. 

Dantes luă hotărârea cât ai clipi; se aruncă în mare, înotă 
spre bonetă, o puse pe cap, luă o bârnă şi se îndreptă în 
calea vasului. 

— Acum sunt salvat, murmură el. 

Iar convingerea aceasta îi reînsufleţi puterile. 

Zări în curând corabia care gonea între Castelul If şi farul 
Planier. Un moment Dantes se temu că, în loc de a merge 
de-a lungul coastei, micul vas va porni în larg, cum ar fi 
făcut de exemplu el, dacă avea destinaţia spre Corsica sau 


Sardinia; dar după modul cum manevra, înotătorul îşi dădu 
seama curând că vasul dorea să treacă, precum e obiceiul 
vaselor care merg în Italia, între insula Jaros şi insula 
Calascraigne. 

Între timp, vasul şi înotătorul se apropiau pe nesimţite 
unul de altul; făcând un salt, micul vas veni chiar la un sfert 
de leghe de Dantes. El se ridică atunci pe valuri, 
fluturându-şi boneta în semn de alarmă; dar nu-l văzuse 
nimeni pe vasul care cârmi. 

Dantes se gândi să strige; măsură însă din ochi distanţa şi 
înţelese că glasul său nu va ajunge până la navă, dus şi 
acoperit de briza mării şi de zgomotul valurilor. 

Se felicită atunci pentru precauţia ce luase de a se lungi 
pe o bârnă. Poate că, slăbit cum era, nu s-ar fi putut susţine 
pe mare până ajungea la corabie; şi, cu siguranţă că, dacă, 
ceea ce era cu putinţă, corabia trecea fără să-l vadă, nu s-ar 
mai fi putut înapoia pe coastă. 

Deşi aproape sigur de drumul pe care îl urma vasul, 
Dantes îl însoţi din ochi cu nelinişte până în momentul când 
îl văzu abătându-se din nou şi revenind spre el. 

Înaintă atunci în întâmpinarea lui; dar, mai înainte ca el şi 
vasul să se fi ajuns, acesta începu să vireze din nou. 

Îndată, cu o sforţare supremă, Dantes se ridică aproape în 
picioare, pe apă, fluturându-şi boneta şi scoțând unul din 
acele strigăte jalnice pe care le scot marinarii în primejdie 
şi care seamănă cu tânguirea unui duh al mării. 

De data aceasta îl văzură şi auziră. Corabia întrerupse 
manevra şi îndreptă prova spre el. Văzu în acelaşi timp că 
se făceau pregătiri pentru lansarea unei şalupe pe mare. 

În clipa următoare şalupa cu doi oameni se îndrepta spre 
el, spintecând marea cu două vâsle. Dantes dădu drumul 
bârnei, de care cugeta că nu mai are nevoie şi înotă cu 
vigoare pentru a economisi jumătate din drum celor ce 
veneau la el. 

Înotătorul contase totuşi pe forţe aproape absente; simţi 
atunci de cât folos îi fusese bucata de lemn care plutea 


ţeapănă la 100 de metri de el. Braţele începeau să-i 
înţepenească, picioarele îşi pierduseră elasticitatea, 
mişcările deveneau grele şi zvâcnitoare, pieptul îi gâfâia. 

Scoase un strigăt puternic, vâslaşii îşi înteţiră energia iar 
unul îi strigă în italieneşte: 

— Curaj! 

Cuvântul ajunse la el în momentul când un val, pe care nu 
mai avea putere să-l înfrunte, trecea peste capul său şi îl 
acoperea cu spumă. 

Reapăru bătând marea cu mişcările inegale şi disperate 
ale unui om care se îneacă, scoase al treilea strigăt şi se 
simţi afundându-se în mare, ca şi cum ar fi avut încă de 
picior ghiuleaua mortală. 

Apa trecu peste capul lui şi, prin apă, văzu cerul livid cu 
pete negre. 

O sforţare violentă îl readuse la suprafaţa mării. | se păru 
atunci că era apucat de păr; apoi nu mai văzu nimic, nu mai 
auzi nimic; era leşinat. 

Când redeschise ochii, Dantes se pomeni pe puntea 
corăbiei care îşi continua drumul; prima lui privire a fost să 
vadă ce direcţie urma ea: se depărtau tot mai mult de 
Castelul If. 

Dantes era aşa de istovit, încât exclamaţia de bucurie pe 
care o scoase fu luată drept un oftat de durere. 

Precum am spus, era culcat pe punte: un matelot îi freca 
braţele şi picioarele c-o bucată de lână; altul, pe care îl 
recunoscu, fiind cel care îi strigase „curaj”, îi introducea 
gâtul unei sticle în gură; al treilea, un marinar bătrân, care 
era totodată pilotul şi patronul, îl privea cu sentimentul 
milei egoiste pe care o încearcă în genere oamenii pentru o 
nenorocire din care au scăpat în ajun şi care îi poate lovi a 
doua zi. 

Câteva picături de rom din sticlă înviorară inima slăbită a 
tânărului, în timp ce fricţiunile, pe care matelotul 
îngenuncheat în faţa lui continua să le efectueze cu bucata 
de lână, dădeau elasticitate mădularelor. 


— Cine eşti dumneata? Întrebă într-o franceză stricată 
patronul. 

— Eu sunt, răspunse Dantes într-o italienească stricată, un 
matelot maltez; veneam din Siracuza, încărcasem vin şi 
panolină. Vijelia de azi noapte ne-a surprins la capul 
Morgion şi am fost zdrobiţi de stâncile de colo. 

— De unde vii? 

— De la stâncile de care am avut norocul să mă agăţ, în 
timp ce bietul nostru căpitan şi-a sfărâmat capul. Cei trei 
tovarăşi ai noştri s-au înecat. Mi se pare că sunt singurul 
rămas în viaţă; am zărit vasul dumneavoastră şi, temându- 
mă să nu aştept îndelung pe insula singuratică şi pustie, m- 
am hazardat pe o epavă a vasului nostru ca să încerc să vin 
până la dumneavoastră. Vă mulţumesc, continuă Dantes, 
mi-aţi salvat viaţa, eram pierdut, când unul din mateloţii 
dumneavoastră m-a apucat de păr. 

— Eu sunt, spuse un matelot cu figura sinceră şi deschisă, 
încadrată de favoriţi lungi negri; şi era timpul, te scufundai. 

— Da, glăsui Dantes întinzându-i mâna, da, prietene, îţi 
mulţumesc încă o dată. 

— Pe legea mea, glăsui marinarul, aproape stăm pe 
gânduri; cu barba dumitale de şase coţi lungime şi cu părul 
de un metru, păreai mai mult un tâlhar decât un om de 
treabă. 

Dantes îşi aminti într-adevăr că, de când se afla la Castelul 
If, nu-şi retezase nici părul nici barba. 

— Da, spuse el, e un jurământ pe care l-am făcut la 
catedrala del Pie de la Grota, într-un moment de pericol: că, 
zece ani de zile, n-am să-mi tai nici părul, nici barba. 
Jurământul meu se încheie astăzi şi era tocmai să mă înec 
de ziua aniversării. 

— Ce să facem acum cu dumneata? Întrebă patronul. 

— Oh, răspunse Dantes, ce veţi vrea: corabia pe care mă 
aflam e pierdută, căpitanul e mort; precum vedeţi, am 
scăpat, însă complet gol; din fericire sunt un matelot destul 


de bun; lepădaţi-mă în primul port unde veţi poposi şi am să 
găsesc de lucru pe-un vas comercial. 

— Cunoşti Mediterana? 

— Navighez pe ea de când eram copil. 

— Cunoşti locurile bune pentru acostare? 

— Sunt puţine porturi, chiar dintre cele mai anevoioase, în 
care eu să nu pot intra sau din care să nu pot ieşi cu ochii 
închişi. 

— Ascultă, patroane, întrebă matelotul care îi strigase lui 
Dantes „curaj”, dacă tovarăşul spune adevărul, cine e 
contra ca el să rămână cu noi? 

— Da, dacă spune adevărul, glăsui patronul cu aer de 
îndoială; dar, în starea în care nenorocitul se găseşte, el 
poate să făgăduiască mult şi să se ţină de cuvânt cum o 
putea. 

— Mă voi ţine mai mult decât am făgăduit, rosti Dantes. 

— Hoho, vom vedea! Exclamă patronul râzând. 

— Oricând, reluă Dantes ridicându-se. Încotro mergeţi? 

— La Livorno. 

— Bine, atunci în loc să goniţi în salturi, din care cauză 
pierdeţi un timp preţios, de ce nu strângeţi vântul mai 
aproape? 

— Pentru că am nimeri drept în insula Rion. 

— O să treceţi la mai mult de treizeci de metri de ea. 

— Ia pune mâna pe cârmă, spuse patronul şi o să ne dăm 
seama de priceperea dumitale. 

Tânărul se aşeză la cârmă, se încredinţă printr-o presiune 
uşoară că vasul era ascultător şi văzând că, fără să fie de 
prima calitate, el nu se împotrivea: 

— La frânghii! Spuse el. 

Cei patru mateloţi care formau echipajul, alergară la 
postul lor, în timp ce patronul îi urmărea din ochi. 

— Şi acum trageţi! 

Ordinul fu executat, ca şi primul, iar micul vas, în loc să 
continue a goni în salturi, începu să înainteze spre insula 


Rion, pe lângă care trecu aşa cum Dantes precizase, lăsând- 
o în tribord la vreo treizeci de metri. 

— Bravo! Spuse patronul. 

— Bravo! Repetară mateloţii. 

Ei se uitau cu toţii, minunaţi, la omul a cărui privire 
regăsise o inteligenţă şi al cărui corp, o vigoare absolut de 
nebănuit într-însul.” 

— Vedeţi, spuse Dantes părăsind cârma, că voi putea să vă 
fiu de oarecare folos, cel puţin în timpul cursei. Dacă nu mă 
vreţi, la Livorno, ei bine, mă veţi lăsa acolo; iar din solda pe 
primele luni vă voi înapoia hrana mea până acolo şi 
veşmintele pe care mi le veţi împrumuta. 

— Bine, bine, spuse patronul; o să ne putem înţelege, dacă 
nu eşti pretenţios. 

— Un om este un om, spuse Dantes; ceea ce daţi 
camarazilor, o să-mi daţi şi mie şi gata. 

— Nu este drept, glăsui matelotul care îl scosese pe 
Dantes din mare, căci dumneata ştii mai mult decât noi. 

— De ce dracu te amesteci? E treaba ta, Jacopo? Spuse 
patronul; e liber fiecare să se angajeze pentru suma care-i 
convine. 

— Adevărat, spuse Jacopo; făceam numai o observaţie. 

— Ai face mai bine împrumutând flăcăului ăsta, care e gol, 
un pantalon şi o bluză, dacă ai cumva de rezervă. 

— Nu, glăsui Jacopo, dar am o cămaşă şi un pantalon. 

— E tot ce-mi trebuie, spuse Dantes; îţi mulţumesc, 
prietene. 

Jacopo lunecă jos şi urcă în clipa următoare cu două 
veşminte, pe care Dantes le îmbrăcă cu o bucurie de 
negrăit. 

— Îţi mai trebuie ceva? Întrebă patronul. 

— O bucăţică de pâine şi încă o înghiţitură din romul cel 
straşnic, din care am mai gustat; căci de multă vreme n-am 
luat nimic. 

Într-adevăr, cam de patruzeci de ore. 


I se aduse lui Dantes o bucată de pâine, iar Jacopo îi 
prezentă clondirul. 

— Cârma la babord! Strigă căpitanul, întorcându-se spre 
cârmaci. 

Dantes aruncă o ochire în aceeaşi direcţie, ducând 
clondirul spre gură, dar pe drum îi rămase la jumătate. 

— Hei, ce-o fi acolo la Castelul If? Întrebă patronul. 

Într-adevăr, un nouraş alb, un nor care atrăsese atenţia lui 
Dantes, se ivise încununând meterezele bastionului de sud 
ale Castelului If. 

În clipa următoare, detunătura unei explozii depărtate se 
stinse pe bordul corăbiei. 

Mateloţii ridicară capul, privindu-se unii pe alţii. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă patronul. 

— O fi fugit vreun prizonier azi noapte, spuse Dantes şi se 
trage tunul de alarmă. 

Patronul aruncă o privire asupra tânărului care, spunând 
cuvintele acestea, dusese clondirul la gură; îl văzu însă 
gustând licoarea din clondir cu atâta calm şi atâta plăcere, 
încât, dacă ar fi avut vreo bănuială, bănuiala i-a trecut doar 
prin minte şi a murit îndată. 

— Straşnic de tare e romul ăsta! Spuse Dantes, ştergându- 
şi cu mâneca fruntea lac de sudoare. 

— În orice caz, murmură patronul privindu-l, dacă e el, cu 
atât mai bine; căci am un om de ispravă. 

Sub pretextul că este obosit, Dantes ceru atunci să se 
aşeze la cârmă. Încântat că e înlocuit, timonierul îl consultă 
pe patron din ochi, iar acesta îi făcu semn din cap că poate 
să încredinţeze cârma tovarăşului său. 

Aşezat astfel, Dantes putu să rămână cu ochii fixaţi spre 
Marsilia. 

— În câte ale lunii suntem? Îl întrebă Dantes pe Jacopo, 
care se aşezase lângă el, după ce pierdu din vedere 
Castelul If. 

— În 28 februarie, răspunse acesta. 

— Ce an? Mai întrebă Dantes. 


— Cum ce an? Întrebi ce an? 

— Da, glăsui tânărul, te întreb ce an. 

— Ai uitat anul în care ne aflăm? 

— Ce vrei? Mi-a fost aşa de frică în noaptea asta, spuse 
Dantes râzând, încât era să-mi pierd mintea; aşa că 
memoria mea s-a tulburat toată; prin urmare, te întreb: la 
28 februarie al cărui an suntem? 

— Al anului 1829, spuse Jacopo. 

Erau 14 ani exact de când Dantes fusese arestat. 

Intrase la 19 ani în Castelul If, ieşea la 33 de ani. 

Un zâmbet dureros trecu pe buzele lui; se întrebă ce a 
devenit Mercedes în răstimpul în care ca l-a crezut cu 
siguranţă mort. 

Apoi un fulger de ură se aprinse în ochii săi, gândindu-se 
la cei trei oameni cărora le datora o aşa de lungă şi de 
crudă captivitate. 

Şi reînnoi, împotriva lui Danglars, Fernand şi Villefort, 
jurământul de neînduplecată răzbunare pe care îl mai 
rostise în închisoare. 

Iar jurământul nu mai era o ameninţare stearpă, căci în 
ceasul acesta, nici cea mai bună barcă de pe Mediterana n- 
ar fi putut să prindă corabia micuță care gonea spre 
Livorno cu pânzele întinse. 

Capitolul XXII Contrabandiştii. 

Dantes trăise abia de o zi pe bord şi îşi dăduse seama cu 
cine avea a face. Fără să fi fost la şcoala abatelui Faria, 
vrednicul stăpân al „linerei Amelia”. 

— Acesta era numele corăbiei genoveze —, ştia aproape 
toate limbile care se vorbesc în jurul acestui mare lac ce se 
numeşte Mediterana; de la arabă până la provensală; putea 
astfel, lipsindu-se de tălmaci, oameni totdeauna plicticoşi şi 
uneori indiscreţi, să comunice în chip foarte lesnicios, fie cu 
vasele întâlnite pe mare, fie cu micile bărci pe care le 
observa de-a lungul coastelor, fie, în sfârşit, cu oameni fără 
nume, fără patrie, fără situaţie, aşa cum se găsesc 
totdeauna pe lespezile cheiurilor din preajma porturilor 


mării şi care trăiesc din mijloace misterioase şi tăinuite, ce 

se trag parcă în linie directă de la Providenţă, deoarece nu 
au nici o putinţă de trăi, vizibilă cu ochiul liber; aţi ghicit că 
Dantes se afla pe bordul unui vas ce făcea contrabandă. 

De aceea patronul îl primise pe Dantes la bord cu 
oarecare neîncredere; era cunoscut foarte bine de toţi 
vameşii coastei şi, deoarece între domnii aceştia şi el era un 
schimb de şiretenii, unele mai îndemânatice decât altele, îşi 
închipuise la început că Dantes era un emisar al vămii, care 
întrebuința calea aceasta ingenioasă, pentru a pătrunde 
câteva dintre secretele meseriei. Dar chipul strălucit în care 
Dantes scăpase din încurcătură, când a îndrumat vasul, îl 
convinsese pe deplin; apoi, când a văzut dâra de fum 
plutind ca un fuior deasupra bastionului Castelului If şi 
când a auzit detunătura îndepărtată a exploziei, s-a gândit 
o clipă că a primit la bord pe cel căruia i se acordau 
onorurile tunului, aşa cum acestea sunt acordate intrărilor 
şi plecărilor regilor; faptul îl neliniştea mai puţin. 

— Trebuie spus. 

— Decât dacă noul venit ar fi fost un vameş; dar a doua 
presupunere dispăru curând ca şi prima, văzând liniştea 
perfectă a recrutului. 

Edmond avu deci avantajul de a şti ce era patronul său, 
fără ca acesta să poată şti cine era el; oricâte încercări făcu 
bătrânul marinar sau camarazii săi, el se ţinu bine şi nu 
destăinui nimic; dădu numeroase amănunte asupra 
Neapolelui şi asupra Maltei, pe care le, cunoştea cum 
cunoştea Marsilia şi se menţinu, cu o tărie care făcea cinste 
memoriei sale, la prima povestire. Oricât de subtil era, 
genovezul se lăsă deci păcălit de Edmond. 

— În favoarea acestuia pledând blândeţea, experienţa 
nautică şi, în special, cea mai iscusită şiretenie. 

Dar poate că genovezul făcea parte din categoria 
oamenilor inteligenţi, care nu ştiu niciodată decât ce 
trebuie să ştie şi care nu cred decât ce au interesul să 
creadă. 


În situaţia aceasta ajunseră la Livorno. 

Edmond avea să treacă aici un nou examen: să vadă dacă 
se va recunoaşte singur după trecerea celor de 14 ani; 
păstrase o idee îndeajuns de precisă despre cum era 
tânărul; va vedea acum ce a devenit bărbatul. Va citi 
dorinţa sa în ochii camarazilor; poposise de vreo douăzeci 
de ori la Livorno şi cunoştea, în strada Sfântul Ferdinand, 
un bărbier. Intră la el să-şi taie barba şi părul. 

Bărbierul se uită cu mirare la omul cu plete lungi şi cu 
barba deasă şi neagră, care semăna cu un cap frumos de 
Tizzian. Pe vremea aceea nu erau încă la modă barba şi 
părul lung: astăzi un bărbier s-ar mira dacă un bărbat 
înzestrat cu aşa de mari calităţi fizice ar consimţi să 
renunţe la ele. 

Bărbierul livornez se apucă de lucru fără să spună ceva. 
După terminarea operaţiei, când îşi simţi bărbia rasă 
complet, când părul fu redus la lungimea obişnuită, 
Edmond ceru o oglindă şi se privi. 

Avea atunci, aşa cum am spus, treizeci şi trei de ani, iar cei 
paisprezece ani de închisoare produseseră, pentru a spune 
astfel, o mare schimbare morală în figura sa. 

Dantes intrase la castelul If cu chipul rotund, zâmbitor şi 
înflorit al tânărului fericit, căruia primii paşi în viaţă i-au 
fost uşori şi care se bizuise pe viitor ca pe continuarea 
naturală a trecutului. Se schimbase cu totul. 

Figura ovală se prelungise, gura zâmbitoare căpătase 
trăsăturile ferme şi precizate care indică hotărârea; 
sprâncenele se arcuiseră sub o cută îngândurată, în ochi 
era întipărită o tristeţe adâncă din care ţâşneau, la 
intervale, fulgerări sumbre, mizantropice, ură; tenul, 
îndepărtat atâta timp de lumina zilei şi de razele soarelui, 
căpătase culoarea mată care constituie frumuseţea 
aristocratică a oamenilor de la Nord, când chipul lor este 
încadrat de păr negru; ştiinţa profundă pe care o dobândise 
a răsfrânt pe întreaga lui figură o aureolă de siguranţă 
inteligentă; căpătase, de asemeni, deşi avea o statură 


înaltă, vigoarea îndesată a trupului care îşi concentrează 
forţele într-însul. 

Eleganţa formelor nervoase şi plăpânde îi urmase tăria 
formelor rotunjite şi musculoase. Rugăciunile, suspinele şi 
imprecaţiile îi schimbaseră vocea, uneori într-un timbru de 
o blândeţe ciudată, alteori într-o accentuare aspră şi 
aproape răguşită. 

În afară de aceasta, mereu în semi-obscuritate şi în 
întuneric, ochii săi căpătaseră darul curios de a distinge 
obiectele în timpul nopţii, asemenea ochilor hienei şi 
lupului. 

Edmond zâmbi văzându-se: era cu neputinţă ca prietenul 
său cel mai bun, dacă totuşi mai avea vreun prieten, să-l 
recunoască; nu se recunoştea nici el. 

Patronul „Linerei-Amelia”, care ţinea mult să păstreze 
printre oamenii săi un om de valoarea lui Edmond, îi oferise 
un acont din viitoarele câştiguri şi Edmond acceptase; 
prima lui grijă ieşind de la bărbierul care operase prima 
transformare, fu deci, să intre într-o prăvălie şi să cumpere 
un veşmânt complet de matelot; veşmântul acesta, precum 
ştiţi, este cât se poate de simplu: se compune dintr-un 
pantalon alb, dintr-o cămaşă vărgată şi dintr-o bonetă 
frigiană. 

În costumul acesta, înapoindu-i lui Jacopo cămaşa şi 
pantalonul împrumutaţi, reapăru Edmond în faţa patronului 
„Tinerei-Amelia”, căruia fu obligat să-i repete povestea. 
Patronul nu voia să recunoască în matelotul cochet şi 
elegant pe omul cu barbă deasă, cu alge amestecate în păr 
şi cu trupul muiat de apa mării, pe care îl urcase, gol, 
muribund, pe puntea vasului său. 

Cucerit de înfăţişarea-i frumoasă, repetă deci lui Dantes 
propunerile de angajare; dar Dantes, care avea proiectele 
sale, nu voi să le accepte decât pentru trei luni. 

De altminteri echipajul „Tinerei-Amelia” era foarte harnic 
şi supus ordinelor unui patron obişnuit să nu-şi piardă 
vremea. Vasul se afla abia de opt zile la Livorno şi coapsele-i 


rotunde erau pline cu muselinuri colorate, cu bumbacuri 
prohibite, cu pudră englezească şi cu tutun, pe care regia 
uitase să-şi depună pecetea. Toate acestea trebuiau să iasă 
din Livorno porto-franco şi să debarce pe ţărmul Corsicei, 
de unde anumiţi speculatori îşi luau sarcina să treacă 
încărcătura în Franţa. 

Plecară; Edmond spintecă din nou marea azurie, primul 
orizont a tinereţii sale, pe care o revăzuse aşa de des în 
visurile din închisoare. Lăsă la dreapta Gorgona, la stânga 
Pianosa şi înaintă spre patria lui Paoli şi a lui Napoleon. 

A doua zi, urcând pe punte. 

— Lucru pe care îl făcea totdeauna devreme - patronul îl 
găsi pe Dantes rezemat de peretele vasului şi privind cu 
ochi ciudaţi o îngrămădire de stânci de granit, pe care 
răsăritul soarelui le inunda cu o lumină roză, insula Monte- 
Cristo. „Tânăra-Amelia” o lăsă cam la trei sferturi de leghe 
în tribord şi îşi continuă drumul spre Corsica. 

Dantes se gândea, mergând de-a lungul insulei cu nume 
aşa de răsunător pentru el, că nu i-ar trebui decât să sară 
în mare şi, într-o jumătate de ceas, ar fi pe pământul 
făgăduinţei. Dar ce să facă acolo, fără instrumente cu care 
să descopere comoara, fără arme cu care s-o apere? De 
altminteri, ce ar spune mateloţii? Ce ar cugeta patronul? Se 
impunea să aştepte. 

Din fericire, Dantes ştia să aştepte: aşteptase 14 ani, 
libertatea; putea foarte bine, acum când era liber, să 
aştepte şase luni sau un an, bogăţia. 

N-ar fi acceptat oare libertatea şi fără bogăţie, dacă i s-ar 
fi propus? 

De altfel, bogăţia aceasta nu era ea o himeră? Născută în 
creierul bolnav al bietului abate Faria, nu murise o dată cu 
el? 

E drept, scrisoarea cardinalului Spada era cât se poate de 
precisă. 

Şi Dantes repetă de la un capăt la altul, în memorie, 
scrisoarea din care nu uitase un cuvânt. 


Veni seara: Edmond văzu insula trecând prin toate culorile 
pe care crepusculul le aduce cu el şi pierzându-se pentru 
toată lumea în întuneric; dar el, având privirea deprinsă cu 
întunericul închisorii, a continuat desigur s-o vadă, căci 
rămase ultimul pe punte. 

A doua zi, se treziră în faţa Aleriei. Au gonit toată ziua, iar 
seara luminile se aprinseră pe coastă. După felul luminilor 
îşi dădură probabil seama că puteau să debarce, căci un 
felinar fu urcat în locul pavilionului, pe catargul micului vas 
şi se apropiară de țărm la o bătaie de puşcă. 

Dantes remarcase, pentru împrejurările acestea solemne, 
fără îndoială, că patronul „Linerei-Amelia” montase pe 
pivot, apropiindu-se de uscat, două tunuri mici ca nişte 
puşti de metereze, care, fără să facă zgomot mare puteau 
să trimită o ghiulea zdravănă la o mie de paşi. 

Dar, în seara aceea, precauţia fu de prisos; totul se 
petrecu în chipul cel mai calm şi mai politicos. Patru şalupe 
se apropiară încetişor de vasul care, fără îndoială, pentru a 
le face onoare, dădu drumul propriei sale şalupe pe mare; 
cele cinci şalupe se executară aşa de bine, încât, la 
ceasurile două noaptea, întreaga încărcătură trecuse de pe 
bordul „Linerei-Amelia” pe uscat. 

Patronul „Linerei-Amelia” era un om cu simţul ordinei aşa 
de dezvoltat, încât, în aceeaşi noapte, câştigurile fură 
repartizate: fiecare om îşi primi partea sa de 100 lire 
toscane, adică aproximativ 80 de franci în moneda noastră. 

Dar expediţia nu se sfârşise; porniră spre Sardinia. Vasul 
descărcat trebuia încărcat din nou. 

A doua operaţie decurse în chip tot aşa de fericit ca şi 
prima: „lânăra-Amelia” avea noroc. Noua încărcătură era 
pentru ducatul Lucques. Se compunea aproape în 
întregime din ţigări de Havana, din vin de Xeres şi de 
Malaga. 

Avură însă de furcă, la plecare, cu vama. 

— Eterna duşmană a patronului „Linerei-Amelia”. Un 
vameş rămase pe caldarâm şi doi mateloţi fură răniţi. 


Dantes era unul dintre aceştia; un glonţ îi străpunsese 
muşchii umărului. 

Dantes era aproape fericit de încăierare şi aproape 
mulţumit de rană; ca instanţe severe, ele îi arătaseră lui 
însuşi cum primea pericolul şi cu ce inimă îndura suferinţa. 
Privise pericolul râzând şi spusese ca filosoful grec, primind 
lovitura: „durere, tu nu eşti un rău”. 

Îl examinase pe vameşul rănit de moarte şi, datorită 
înfierbântării sângelui sau răcirii sentimentelor omeneşti, 
priveliştea nu-i produse decât o uşoară impresie. Dantes se 
afla pe calea pe care voia s-o parcurgă şi mergea spre ţinta 
pe care voia s-o ajungă; inima lui începea să se 
împietrească în piept. 

Văzându-l căzând, Jacopo l-a crezut mort, s-a repezit la el, 
l-a ridicat, iar apoi l-a îngrijit ca un camarad admirabil. 

Va să zică, lumea nu era aşa de bună cum o vedea doctorul 
Pangloss, dar nici aşa de rea cum o vedea Dantes, de vreme 
ce omul care nu avea de aşteptat de la tovarăşul său decât 
moştenirea părţii sale din câştig încerca o aşa de vie 
mâhnire văzându-l ucis? 

Din fericire, am spus, Edmond era numai rănit. Graţie 
unor ierburi culese în anumite epoci şi vândute 
contrabandiştilor de femei bătrâne din Sardinia, rana se 
închise curând. Edmond voi atunci să-l ispitească pe Jacopo; 
îi oferi, în schimbul îngrijirilor primite de la el, partea sa de 
câştig; Jacopo refuză însă cu indignare. 

Datorită devotamentului simpatic pe care Jacopo îl arătase 
lui Edmond din primul moment când l-a văzut, Edmond 
acorda lui Jacopo o anume afecţiune. Dar Jacopo nu cerea 
mai mult; ghicise instinctiv la Edmond superioritatea 
supremă, superioritatea pe care Edmond izbutise s-o 
tăinuiască faţă de ceilalţi. Şi, cu puţinul dăruit de Edmond, 
vrednicul marinar era mulţumit. 

De aceea, în zilele lungi de bord, când vasul, alergând în 
siguranţă pe marea azurie, nu avea nevoie, graţie vântului 
favorabil ce-i umfla pânzele, decât de ajutorul cârmaciului. 


— Edmond, cu o hartă marină în mână, devenea 
institutorul lui Jacopo, aşa cum bietul abate Faria fusese 
institutorul lui. Îi arăta ascunzişurile coastelor, îi explica 
variațiile busolei, îl învăţa să citească în cartea mare, 
deschisă deasupra capului nostru, cerul şi unde Dumnezeu 
a scris pe azur, cu litere de diamant. 

Iar când Jacopo îl întreba: 

— La ce bun să înveţi toate lucrurile astea pe un biet 
matelot ca mine? 

Edmond răspundea: 

— Cine ştie? Poate că într-o zi o să fii căpitan de vas; 
compatriotul tău Bonaparte a devenit împărat! 

Uitasem să spunem că Jacopo era corsican. 

Trecuseră două luni jumătate în cursele acestea. Edmond 
devenise tot aşa de iscusit navigator, după cum era altădată 
marinar îndrăzneţ; se împrietenise cu toţi contrabandiştii 
de pe coastă. Învăţase toate semnele masonice cu ajutorul 
cărora aceşti semi-piraţi se recunosc între ei. 

Trecuse de vreo douăzeci de ori pe dinaintea insulei 
Monte-Cristo fără să găsească măcar o dată prilejul să 
debarce. 

Luase deci o hotărâre: 

De îndată ce angajamentul cu patronul „Linerei-Amelia” se 
va sfârşi, el va închiria o barcă mică, pe cont propriu 
(Dantes avea putinţa, căci în cursele pe care le făcuse 
strânsese 100 de piaştri) şi, sub un pretext oarecare, se va 
duce pe insula Monte-Cristo. 

Aici îşi va face, în toată libertatea, cercetările. 

Nu în toată libertatea, căci va fi, fără îndoială, spionat de 
cei care îl vor conduce. 

Dar pe lume se impune să rişti. 

Închisoarea îl făcuse pe Edmond prudent şi ar fi vrut să nu 
rişte nimic. 

Oricât iscodise însă în minte, oricât de fecundă îi era 
imaginaţia, nu găsea alte mijloace pentru a ajunge la insula 
dorită aşa de mult, decât să se lase condus. 


Dantes plutea în şovăiala aceasta când patronul, care 
căpătase o mare încredere în el şi care ţinea foarte mult să- 
| păstreze în serviciu, îl luă într-o seară de braţ şi-l duse 
într-o tavernă de pe strada del Oglio, unde aveau obiceiul 
să se întâlnească cei mai de seamă contrabandişti din 
Livorno. 

Aici se tratau îndeobşte afacerile. Dantes mai intrase, în 
două sau trei rânduri, în bursa aceasta maritimă; şi, 
văzându-i pe cutezătorii pirați, pe care îi furnizează un 
litoral de aproape două mii de leghe, se întrebase de câtă 
putere n-ar dispune un om care ar izbuti să impună voinţa 
sa tuturor acestor fii reuniți sau dezbinaţi. 

Era vorba acum de o mare afacere: de un vas încărcat cu 
covoare turceşti, cu stofe din Levant şi cu caşmir; trebuia 
găsit un teren neutru unde schimbul să se poată face; apoi 
să se încerce aruncarea obiectelor pe coastele Franţei. 

Câştigul era enorm, dacă reuşeau; revenea fiecărui om 
între 50 şi 60 piaştri. 

Patronul „Linerei-Amelia” propuse ca loc de debarcare 
insula Monte-Cristo, care, fiind complet pustie şi neavând 
nici soldaţi, nici vameşi, pare să fi fost aşezată în mijlocul 
mării, pe timpul Olimpului păgân, de Mercur, zeul 
negustorilor şi al hoţilor, clase pe care noi le-am despărţit, 
dar pe care antichitatea, după câte se pare, le aşeza în 
aceeaşi categorie. 

Auzind numele de Monte-Cristo, Dantes tresări de 
bucurie; se sculă ca să-şi ascundă emoția şi făcu un ocol 
prin taverna afumată, unde toate idiomurile lumii cunoscute 
se topiseră în limba francă. 

În momentul când se apropie din nou de doi interlocutori, 
rămăsese stabilit că vor poposi la Monte-Cristo şi că vor 
pleca acolo în noaptea următoare. 

Îl consultară pe Edmond şi el fu de părere că insula oferea 
toate garanţiile posibile şi că, pentru a izbuti, acţiunile mari 
aveau nevoie să fie săvârşite repede. 


Nu se schimbă, prin urmare, nimic din programul fixat. 
Stabiliră că vor porni a doua zi seara şi că, marea fiind 
frumoasă, iar vântul favorabil, vor căuta să se găsească a 
treia zi, seara, în apele insulei neutre. 

Capitolul XXIII Insula Monte-Cristo. 

În sfârşit, graţie unuia din acele noroace extraordinare, 
care li se întâmplă uneori celor loviți îndelung de soartă, 
Dantes avea să ajungă la ţintă, printr-un mijloc simplu şi 
natural, punând piciorul pe insulă fără să inspire cuiva vreo 
bănuială. 

Îl despărţea numai o noapte de plecarea aşteptată aşa de 
mult. 

Noaptea aceea a fost una dintre cele mai înfierbântate din 
câte a trăit Dantes. În timpul ei i se înfăţişară în minte, rând 
pe, rând, toate şansele bune şi rele; dacă închidea ochii, 
vedea scrisoarea cardinalului Spada, scrisă, pe perete cu 
litere aprinse; dacă adormea o clipă, visurile cele mai 
nesăbuite se învârteau în creier. Cobora în grote cu lespezi 
de smaralde, cu pereţi de rubine, cu stalactite de diamante. 
Perlele cădeau strop cu strop, aşa cum filtrează de obicei 
apa subterană. 

Încântat, uluit, Edmond îşi umplea buzunarele cu 
nestemate; apoi revenea la lumină, iar nestematele se 
schimbau în simple pietre. Încercă atunci să intre iarăşi în 
grotele minunate, întrevăzute numai; dar drumul se 
încolăcea în spirale infinite; intrarea devenise iarăşi 
invizibilă. Căuta zadarnic în memoria obosită, cuvântul 
magic şi misterios care deschidea pentru pescarul arab 
peşterile splendide ale lui Ali-Baba. Totul era de prisos; 
comoara dispărută redevenise în proprietatea duhurilor 
pământului, cărora nădăjduise o clipă să le-o răpească. 

Ziua veni aproape la fel de înfrigurată cum fusese şi 
noaptea; dar ea aduse logica în ajutorul imaginaţiei şi 
Dantes putu să întocmească un plan până atunci vag şi 
plutitor în creier. 


Se înseră şi, o dată cu seara, începură pregătirile de 
plecare. Pregătirile erau pentru Dantes un mijloc de a-şi 
ascunde agitația. Treptat-treptat căpătase asupra 
tovarăşilor săi autoritatea de a le comanda ca şi cum ar fi 
fost stăpânul vasului; şi, deoarece ordinele sale erau 
totdeauna limpezi, precise, lesne de executat, tovarăşii se 
supuneau nu numai cu grabă, dar şi cu plăcere. 

Bătrânul marinar îl lăsa; recunoscu şi el superioritatea lui 
Dantes asupra celorlalţi mateloţi şi chiar asupra sa. 

Vedea în tânăr un succesor firesc şi regreta că nu are o 
fată ca să-l înlănţuiască pe Edmond prin legătura aceasta. 

La şapte seara, totul fu gata; la şapte şi zece ocoleau farul, 
exact când farul se aprindea. 

Marea era calmă, cu un vânt răcoros venind de la sud-est; 
navigau sub un cer de azur, pe care Dumnezeu îşi aprindea 
de asemeni, rând pe rând, farurile - faruri dintre care 
fiecare este o lume. Dantes declară că toată lumea poate să 
se culce şi că are el grijă de cârmă. 

Când Maltezul (aşa i se spunea lui Dantes) făcea o astfel 
de declaraţie, era de ajuns şi fiecare se ducea liniştit la 
culcare. 

Se întâmpla aceasta din când în când; zvârlit de 
singurătate şi lume, Dantes simţea uneori nevoia 
imperioasă de singurătate. Şi ce singurătate mai imensă şi 
mai poetică s-ar putea concepe decât aceea a unui vas care 
pluteşte izolat pe mare, în întunericul nopţii, în liniştea 
imensităţii şi sub privirile Domnului? 

De data aceasta, singurătatea fu populată cu gândurile 
sale, noaptea luminată de iluziile sale, liniştea însufleţită de 
făgăduielile sale. 

Când patronul se trezi, nava mergea cu toate pânzele 
întinse; nu era fâşie de pânză care să nu fie umflată de 
vânt; înaintau cu mai mult de două leghe şi jumătate pe oră. 

Insula Monte-Cristo creştea la orizont. 

Edmond încredinţă stăpânului vasul şi se duse să se 
întindă şi el în hamac; dar, cu toate că petrecuse o noapte 


de insomnie, nu putu să închidă ochii o clipă. 

Peste două ceasuri urcă iarăşi pe punte; vasul făcea ocolul 
insulei Elba. Erau în dreptul Marecianei şi mai sus de insula 
Pianosa, netedă, înverzită. Se vedea înălțându-se în azurul 
cerului creasta învăpăiată a insulei Monte-Cristo. 

Dantes porunci cârmaciului să pună cârma la babord 
pentru a lăsa Pianosa la dreapta; calculase că manevra va 
scurta drumul cu două sau trei noduri. 

Pe la cinci seara avură priveliştea completă a insulei. Se 
zăreau cele mai mărunte detalii, graţie limpezimii 
atmosferice care e caracteristică luminii revărsată de 
razele soarelui în apus. 

Edmond mistuia din ochi grămada de stânci, care trecea 
prin toate culorile crepusculare, de la rozul viu până la 
albastrul închis; din când în când îi năpădeau în faţă valuri 
de căldură; fruntea i se împurpura, un nor purpuriu trecea 
pe dinaintea ochilor săi. 

Nicicând un jucător a cărui întreagă avere este în joc, n-a 
avut, la o aruncătură de zaruri, neliniştile pe care Edmond 
le resimțea în paroxismele speranţei. 

Veni noaptea; la zece seara abordară; „Ilânăra-Amelia” era 
prima la întâlnire. 

În ciuda puterii sale obişnuite de stăpânire, Dantes nu se 
mai putu înfrâna: sări cel dintâi pe țărm; dacă ar fi cutezat 
ca Brutus, ar fi sărutat pământul. 

Era noapte întunecoasă; dar, la ceasurile 11, luna se ridică 
din mijlocul mării, argintându-i fiecare tresărire; apoi 
razele ei, pe măsură ce se înălţară, începură să zburde în 
cascade albe de lumină pe stâncile îngrămădite ale acestui 
alt Pelion. 

Insula era cunoscută de echipajul „Linerei-Amelia”: era 
unul din popasurile ei obişnuite. Dantes o recunoscuse ori 
de câte ori călătorise în Levant, dar nu descinsese niciodată 
acolo. 

Îl cercetă pe Jacopo. 

— Unde petrecem noaptea? Întrebă el. 


— Păi, pe bordul corabiei, răspunse marinarul. 

— Nu ne-am simţi mai bine în grote? 

— În care grote? 

— În grotele insulei. 

— Nu cunosc nici o grotă, spuse Jacopo. 

O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantes. 

— Nu există nici o grotă la Monte-Cristo? Întrebă el. 

— Nu. 

Dantes rămase o clipă ameţit; apoi se gândi că, poate, 
grotele au fost acoperite în urma cine ştie cărui accident, 
sau chiar astupate pentru mai multă siguranţă, de 
cardinalul Spada. 

În cazul acesta se impunea găsirea deschizăturii pierdute. 
Era de prisos s-o caute noaptea. Dantes amână deci 
investigația pentru a doua zi. De altminteri, un semnal 
arborat la o jumătate de leghe pe mare şi căruia „Iânăra- 
Amelia” îi răspunse îndată printr-un alt semnal, arătă că 
sosise momentul să se apuce de lucru. 

Vasul întârziat, liniştit de semnalul care urma să indice 
ultimului sosit că se poate apropia cu toată siguranţa, apăru 
în curând, alb şi tăcut ca o fantomă, aruncând ancora la 
vreo douăzeci metri de țărm. 

Transportul începu imediat. 

Dantes se gândea, lucrând, la uralele de bucurie pe care 
un singur cuvânt ar putea să le stârnească printre oameni, 
dacă ar fi rostit cu glas tare gândul ce răsuna încet în 
urechea şi în inima lui. Dar, departe de a destăinui 
minunatul secret, el se temea să nu fi spus prea mult şi să 
nu fi trezit bănuieli prin umbletu-i de colo până colo, prin 
întrebările repetate, prin observaţiile amănunțite şi prin 
preocuparea-i continuă. Din fericire, cel puţin pentru 
împrejurarea de faţă, un trecut dureros răsfrângea pe 
figura sa o tristeţe de negrăit, iar lucirile de voioşie 
întrevăzute sub acest nor nu erau, la drept vorbind, decât 
fulgerări. 


Nimeni nu bănuia prin urmare nimic, iar când a doua zi, 
luând o puşcă, plumb şi pulbere, Dantes manifestă dorinţa 
de a se duce să ucidă una din numeroasele capre sălbatice 
care erau văzute sărind din stâncă în stâncă, plimbarea lui 
nu fu pusă decât pe seama pasiunii pentru vânătoare sau a 
dorinţei de singurătate. Numai Jacopo stărui să-l urmeze. 
Dantes nu vru să se împotrivească, temându-se că astfel va 
trezi oarecari bănuieli. Dar abia făcu un sfert de leghe şi, 
găsind prilejul de a trage şi de a ucide un ied, îl trimise pe 
Jacopo cu vânatul la tovarăşii săi, invitându-i să-l frigă şi să-l 
anunţe printr-un foc de puşcă, pentru a veni să-şi mănânce 
porţia, când iedul va fi fript; câteva fructe uscate şi o sticlă 
de vin de Monte Pulciano aveau să completeze ospăţul. 

Dantes îşi continuă drumul, întorcând capul din când în 
când. Ajunse pe vârful unei stânci şi văzu, la o mie de 
picioare sub el, pe tovarăşii la care Jacopo ajunse şi care se 
îndeletniceau, harnici, cu pregătirile pentru dejunul sporit, 
graţie iscusinţei lui Edmond, cu un lucru de seamă. 

Edmond îi privi o clipă cu zâmbetul blând şi trist al omului 
superior. 

— Peste două ceasuri, spuse el, oamenii aceştia au să 
plece, îmbogăţiţi cu 50 de piaştri, pentru a se duce să 
câştige, riscându-şi viaţa, alţi 50; vor reveni apoi, având 600 
de lire şi vor risipi comoara în cine ştie ce oraş, cu mândria 
sultanilor şi cu încrederea nababilor. Astăzi, graţie 
speranţei, dispreţuiesc bogăţia lor, care mi se pare cea mai 
profundă mizerie; mâine, poate, dezamăgit, voi fi nevoit să 
privesc mizeria aceasta profundă ca pe fericirea supremă. 
O, nu, exclamă Edmond, asta nu se va întâmpla; savantul, 
omul care nu greşeşte, Faria, nu se va fi înşelat. De 
altminteri aş prefera să mor decât să duc mai departe o 
viaţă mizeră şi inferioară. 

Astfel Dantes, care acum trei luni nu năzuia decât la 
libertate, nu se mai mulțumea cu libertatea şi năzuia la 
bogăţie; vina nu era a lui Dantes, ci a lui Dumnezeu care, 
limitând puterea omului, i-a dat dorinţi infinite. Între timp, 


pe un drum pierdut între doi pereţi de stânci, mergând pe o 
potecă săpată de torent şi pe care, după toate 
probabilitățile, piciorul omenesc nu călcase nicicând, 
Dantes s-a apropiat de locul unde îşi închipuia că au existat 
grotele. Înaintând de-a lungul țărmului mării şi examinând 
cu atenţie serioasă cele mai neînsemnate obiecte de pe ea,i 
se păru că observă pe anumite stânci nişte crestături făcute 
de mâna omului. 

Vremea care aruncă asupra oricărui lucru fizic mantia ei 
de muşchi, aşa cum aruncă asupra lucrurilor morale mantia 
uitării, părea că a respectat semnele acestea făcute cu 
anume regularitate în scopul probabil de-a indica o cale; 
din loc în loc, totuşi, semnele dispăreau sub tufe de mirt, 
care înfloreau în buchete mari încărcate de flori, sau sub 
licheni paraziți. Edmond era nevoit să dea în lături atunci, 
crengile, sau să ridice muşchiul, pentru a regăsi semnele 
indicatoare care îl călăuzeau în labirint. 

Semnele dăduseră, de altminteri, speranţe lui Edmond. De 
ce nu le-ar fi făcut oare cardinalul, pentru ca, în cazul unei 
catastrofe pe care el n-o putuse prevedea aşa de completă, 
ea să slujească de călăuză nepotului? Locul singuratic de 
aici era, într-adevăr, acela care convenea unui om ce vroia 
să îngroape o comoară. Dar semnele infidele nu atrăseseră 
oare în chip credincios minunata ei taină? Cu toate acestea, 
la vreo 60 de paşi de port, lui Edmond, pe care accidentele 
de teren îl fereau încă de tovarăşii săi, i se păru că 
crestăturile se opresc; atât numai că ele nu duceau la nici o 
grotă. O stâncă mare, rotundă, aşezată pe o temelie solidă, 
era singura ţintă la care ele păreau că duc. Edmond se 
gândi că, în loc de a ajunge la sfârşit, nu era poate, 
dimpotrivă, decât la început; se întoarse prin urmare pe 
drumul dinainte. 

În vremea asta camarazii pregăteau dejunul, se duceau să 
ia apă de la izvor, transportau pâinea şi fructele pe uscat şi 
frigeau iedul. Exact în momentul când ei îl scoteau din 
frigarea improvizată, zăriră pe Edmond, care, uşor şi 


cutezător ca o capră, sărea din stâncă în stâncă; traseră un 
foc de puşcă pentru a-i da semnalul. Vânătorul îşi schimbă 
numaidecât direcţia şi reveni la ei în goană. Dar, în 
momentul când toţi îl urmăreau cu ochii în zborul pe care îl 
executa, socotind că iscusinţa lui e o temeritate, Edmond 
lunecă dând parcă dreptate temerilor lor; îl văzură 
clătinându-se pe creasta unei stânci scoțând un strigăt şi 
dispărând. 

Se năpustiră cu toţii c-o singură pornire, căci, în ciuda 
superiorității sale, Edmond le era drag; cu toate acestea, 
Jacopo ajunse cel dintăi. 

Îl găsi pe Edmond lungit, însângerat şi aproape fără 
cunoştinţă; se rostogolise, desigur, de la o înălţime de 
douăsprezece până la cincisprezece picioare. 1 se turnară în 
gură câteva picături de rom, iar leacul care mai fusese de 
mult folosit pentru el, produse şi acum acelaşi efect. 

Edmond redeschise ochii, se tângui de o durere vie la 
genunchi, de o greutate mare la cap şi de zvâcniri 
nesuferite în şale. Vrură să-l transporte până la țărm; dar, 
când îl atinseră, cu toate că Jacopo conducea operaţia, el 
declară gemând că nu se simte în stare să suporte 
transportul. 

Înţelegeţi că lui Dant&s nu i-a mai ars de mâncare; el ceru 
însă ca tovarăşii săi, care nu aveau motivele lui de a posti, 
să se înapoieze la locul lor. Declară, întrucât îl priveşte, că 
nu avea nevoie decât de puţină odihnă şi că, la întoarcerea 
lui, au să-l găsească uşurat. 

Marinarii nu se lăsară prea mult rugaţi; marinarilor le era 
foame, aroma iedului ajungea până la ci şi lupii de mare nu 
sunt câtuşi de puţin ceremonioşi. 

Peste un ceas reveniră. Tot ce Edmond putuse face, a fost 
să se târas-că vreo zece paşi pentru a se rezema de o 
stâncă cu muşchi. 

Dar departe de a se calma, violenţa durerilor lui Dantes 
sporise parcă. Bătrânul patron, nevoit să plece în cursul 
dimineţii, pentru a-şi depune încărcătura la graniţele 


Piemontului şi Franţei, între Nisa şi Frejus, stărui ca Dantes 
să încerce să se ridice. Dantes făcu sforţări supraomeneşti, 
dar de fiecare dată recădea tânguindu-se şi îngălbenindu- 
se. 

— Are şalele frânte, şopti patronul; n-are a face; e un 
tovarăş bun şi nu trebuie părăsit; să căutăm să-l ducem 
până la corabie. 

Dar Dantes declară că preferă să moară acolo unde era, 
decât să în-dure durerile crescânde pe care i le-ar pricinui 
cea mai slabă mişcare. 

— Fie ce-o fi, glăsui patronul, dar nu trebuie să se spună 
că am lăsat fără ajutor un tovarăş de ispravă ca dumneata. 
Nu vom pleca decât deseară. 

Propunerea îi miră foarte mult pe mateloţi, cu toate că 
niciunul nu-l combătu, ci dimpotrivă. Patronul era un om. 
Aşa de rigid, încât pentru prima oară oamenii îl vedeau că 
renunţă la o întreprindere, sau că măcar zăboveşte în 
împlinirea ei. 

De aceea Dantes nu voi să se facă în favoarea sa o aşa de 
gravă abatere de la regulile disciplinei stabilite pe bord. 

— Nu, spuse el patronului, am fost un neîndemânatic şi se 
cuvine să duc ponosul neîndemânării mele. Lasă-mi o mică 
provizie de pesmeţi, o puşcă, pulbere şi gloanţe, ca să ucid 
iezi sau măcar să mă apăr şi o sapă ca să-mi construiesc, 
dacă întârziaţi prea mult, un fel de casă. 

— Dar ai să mori de foame, spuse patronul. 

— Prefer să mor, răspunse Edmond, decât să îndur 
durerile grozave pe care mi le-ar pricinui o singură 
mişcare. 

Patronul se înturnă spre vasul care se legăna în micul port, 
gata să pornească în larg. 

— Ce vrei să facem, Maltezule? Glăsui el. Nu putem să te 
părăsim şi nu putem nici să rămânem. 

— Plecaţi, plecaţi! Strigă Dantes. 

— O să lipsim cel puţin opt zile, spuse patronul, ba va 
trebui să ne abatem din drum ca să te luăm. 


— Ascultă, glăsui Dantes, dacă în două-trei zile întâlniți 
vreo corabie de pescari, sau altfel de corabie care vine prin 
locurile astea, pomeniţi-i de mine; am să dau douăzeci şi 
cinci de piaştri, ca să mă ducă la Livorno. Dacă nu găseşti, 
înapoiază-te. 

Patronul clătină din cap. 

— Ascultă, patroane Balbi, e un mijloc să împăcăm totul, 
spuse Jacopo; plecaţi şi rămân eu cu rănitul să-l îngrijesc. 

— Renunţi la partea ta de câştig, îl întrebă Edmond, ca să 
rămâi cu mine? 

— Da, spuse Jacopo şi fără să-mi pară rău. 

— Eşti un flăcău de treabă, Jacopo, glăsui Edmond. 
Dumnezeu te va răsplăti pentru bunăvoința ta; dar îţi 
mulţumesc, n-am nevoie de nimeni; o zi sau două de odihnă 
au să mă întremeze şi nădăjduiesc că voi găsi printre 
stâncile astea niscai buruieni bune împotriva loviturilor. 

Şi un zâmbet ciudat flutură pe buzele lui Dantes. Îi strânse 
mâna lui Jacopo cu căldură, dar rămase nezdruncinat în 
hotărârea sa de a fi şi de a rămâne singur. 

Contrabandiştii îl lăsară pe Edmond în pace şi se 
depărtară, nu fără a întoarce capul de mai multe ori, 
făcându-i de fiecare dată semnele unui călduros rămas bun, 
cărora Edmond le răspundea numai cu mâna ca şi cum nu 
putea să mişte restul trupului. 

Apoi, după ce ei dispărură: „E curios, murmură Dantes 
râzând, că printre oameni ca aceştia găseşti dovezi de 
prietenie şi acte de devotament”. 

Se tări atunci cu băgare se seamă până pe creasta unei 
stânci care-i ascundea priveliştea mării şi de acolo văzu 
cum corabia termină pregătirile de plecare, cum ridică 
ancora şi cum se leagănă grațios, ca un pescăruş ce-şi ia 
zborul, cum porneşte. 

Peste un ceas ea dispăru complet; cel puţin, din locul unde 
rânitul rămăsese, era cu neputinţă s-o vezi. 

Atunci Dantes se sculă mai sprinten şi mai uşor decât unul 
dintre iezii care zvâcneau printre mirţi şi mastici, pe 


stâncile sălbatice, luă puşca într-o mână, sapa într-alta şi 
alergă la stânca unde se opreau crestăturile pe care le 
observase pe stânci. 

„Şi acum, exclamă el amintindu-şi istoria pescarului arab, 
povestită de Faria. 

— Acum «Sesam, deschide-te!».” 

Capitolul XXIV Înmărmurire. 

Soarele făcuse cam o treime din mersul său, iar razele de 
mai, calde şi înviorătoare, se aşterneau peste stâncile care 
şi ele păreau sensibile căldu-rii răspândite de el; mii de 
greieri, nevăzuţi prin ierburi, ţârâiau monoton şi continuu; 
frunzele de mirt şi de măslin se mişcau înfiorate, scoțând un 
zgomot aproape metalic; fiecare pas al lui Edmond, pe 
granitul încins, a-lunga şopârle, care păreau smaralde; 
zvâcneau departe, pe parapetele înclinate, capre sălbatice, 
care atrag uneori vânătorii: într-un cuvânt, insula era 
locuită, vie, însufleţită şi totuşi Edmond se simţea aici 
singur sub mâna lui Dumnezeu. 

Încerca o anume emoție asemănătoare temerii; 
neîncrederea stârnită de lumina zilei, care ne face să 
presupunem, chiar în pustiu, că ochii iscoditori sunt 
deschişi asupra noastră. 

Sentimentul a fost aşa de puternic, încât, în momentul 
când să se apuce de lucru, Edmond se opri, lăsă jos sapa, 
luă puşca şi se urcă încă o dată pe stânca cea mai înaltă a 
insulei şi, de acolo, îşi aruncă de jur împrejur privirea. 

Dar, trebuie să spunem, ceea ce îi atrase luarea aminte nu 
a fost nici Corsica poetică, ale cărei case putea să le 
distingă, nici Sardinia aproape necunoscută, care vine după 
ea, nici insula Elba cu amintiri gigantice, nici, în sfârşit, linia 
imperceptibilă care se întindea în zare şi care arăta ochiului 
iscusit al marinarului, Genova cea superbă şi Livorno, 
oraşul comercial; nu: ci corăbioara care plecase în zori, 
precum şi corabia genoveză care pornise adineauri. 

Prima era pe cale să dispară în strâmtoarea Bonifacio; 
cealaltă, urmând drumul opus, mergea de-a lungul Corsicei, 


pe care se pregătea s-o ocolească. 

Priveliştea îl linişti pe Edmond. 

Îşi întoarse atunci ochii asupra obiectelor care îl 
înconjurau mai îndeaproape; se văzu în punctul cel mai 
ridicat al insulei. 

— Statuie firavă a imensului piedestal; dedesubtul lui, nici 
un om; în jurul lui nici o barcă; nimic, decât marea azurie, 
care bătea temelia insulei şi pe care izbitura eternă o 
împodobea cu o broderie de argint. 

Cobori cu mers repede, însă plin de prudenţă: se temea 
foarte mult, în momentul acesta, de un accident asemănător 
celui pe care-l simulase cu atâta iscusinţă şi în chip aşa de 
izbutit. 

Precum am spus, Dantes pornise înapoi pe drumul 
crestăturilor însemnate pe stânci şi văzuse că linia ducea la 
un golf mic, tăinuit ca o baie de nimfă antică; golful era 
destul de larg la deschizătură şi destul de adânc în centru, 
pentru ca o barcă mică să poată intra şi să poată rămâne 
ascunsă. Urmând atunci firul inducţiunilor, firul care, în 
mâinile abatelui Faria, călăuzise aşa de ingenios mintea 
acestuia în labirintul probabilităților, îşi închipui că, 
nevroind să fie văzut, cardinalul Spada abordase în golf, îşi 
tâăinuise aici micul vas, urmase linia indicată de crestături şi, 
la capătul liniei, îşi îngropase comoara. 

Presupunerea aceasta l-a readus pe Dantes lângă stânca 
circulară. 

Pe Edmond îl neliniştea şi îi răsturna toate ideile un singur 
lucru: cum de a putut fi urcată stânca aceasta, care 
cântărea poate cinci-şase mii de kg, pe baza unde se 
odihnea - fără întrebuinţarea unor forţe considerabile? 

Deodată lui Dantes îi veni în gând: „în loc s-o urce, au 
coborât-o poate.” 

Şi se ridică pe stâncă, vrând să caute locul unde fusese 
prima ei bază. 

Văzu într-adevăr, curând, că o pantă uşoară fusese scobită. 
Stânca alunecase pe bază şi se oprise în locul acesta; o altă 


stâncă, mare cât o piatră obişnuită de construcţie, îi servise 
de proptea; - pietre şi pietricele fuseseră potrivite cu grijă 
pentru a tăinui orice semn trădător; mica lucrare de zidărie 
a fost acoperită cu lut, iarba a crescut, muşchiul s-a întins, 
câteva seminţe de mirt şi de mastic s-au oprit acolo, astfel 
că bătrâna stâncă părea contopită acum cu solul. 

Dantes ridică cu băgare de seamă pământul şi recunoscu, 
sau i se păru că recunoaşte, ingenioasa stratagemă. 

Se apucă să lovească cu sapa peretele intermediar 
cimentat de timp. 

După o muncă de zece minute, peretele cedă şi o gaură în 
care puteai băga braţul fu deschisă. 

Dantes reteză măslinul cel mai puternic pe care îl găsi, îl 
curăţi de crengi, îl introduse în gaură şi făcu din elo 
pârghie. 

Dar stânca era prea grea şi proptită prea solid de stânca 
inferioară pentru că o putere omenească, chiar de ar fi fost 
puterea lui Hercule, s-o poată clinti. 

Dantes cugetă atunci că trebuia atacată însăşi propteaua. 

Dar cum? 

Dantes îşi aruncă privirea împrejur, aşa cum fac oamenii 
care se află în încurcătură şi se opri asupra unui corn de 
oaie sălbatică, plin cu pulbere, lăsat de prietenul său 
Jacopo. 

Zâmbi: născocirea infernală îi va face serviciul. 

Dantes săpă cu ajutorul sapei între stânca superioară şi 
aceea pe care ea era pusă, o galerie de mină, aşa cum fac 
pionierii când vor să cruţe braţului omenesc o osteneală 
prea mare, apoi o îndopă cu pulbere; pe urmă, 
destrămându-şi batista şi răsucind-o în praful de puşcă, 
făcu din ea o feştilă. 

După ce dădu foc feştilei, Dantes se depărtă. 

Explozia nu întârzie: stânca superioară fu ridicată într-o 
clipă de incalculabila forţă, stânca inferioară zbură în 
țandări; prin mica deschizătură făcută mai dinainte de 
Dantes ţâşni o puzderie de insecte înspăimântate, iar o 


şopârlă enormă - paznicul misteriosului drum - se rostogoli 
pe volutele ei albăstrii şi dispăru. 

Dantes se apropie: lipsită de reazem, stânca superioară 
înclina spre abis; iscusitul cercetător îi făcu ocolul, alese 
locul cel mai şubred, propti pârghia într-o muchie şi, 
asemeni lui Sisif, se încordă cu toată puterea în stâncă. 

Stânca, zdruncinată de zguduitură, se clătină; Dantes îşi 
spori sforţările: părea unul dintre Titanii care dezrădăcinau 
munţii, pentru a se război cu mai-marele zeilor. În sfârşit, 
stânca cedă, se rostogoli, se prăbuşi şi dispăru înghițită de 
mare. 

Ea lăsa descoperit un loc circular şi arăta o verigă de fier 
pecetluită în mijlocul unei lespezi pătrate. 

Dantes scoase un strigăt de bucurie şi de uimire: niciodată 
un mai măreț rezultat nu încununase o primă încercare. 

Vru să continue; picioarele îi tremurau însă aşa de tare, 
inima îi bătea însă aşa de violent, un nor aşa de arzător 
trecea pe dinaintea ochilor săi încât fu nevoit să se 
oprească. 

Momentul de şovăire avu durata fulgerului. Edmond băgă 
pârghia în verigă, o săltă cu vigoare şi lespedea se deschise 
dezvăluind panta abruptă a unei scări care se afunda în 
umbra unei grote din ce în ce mai întunecoase. 

Altcineva s-ar fi năpustit, ar fi scos exclamaţii de bucurie; 
Dantes se opri, se îngălbeni, se îndoi. 

„Haide, să fim bărbaţi! Îşi spuse el. Deprinşi cu 
împotrivirile, să nu ne lăsăm abătuţi de o decepţie; 
altminteri înseamnă că am suferit degeaba. Inima se frânge 
când, după ce a fost dilatată peste măsură, de speranţa cu 
respiraţie călduţă, reintră şi se închide în realitatea rece. 
Faria a visat; cardinalul Spada n-a îngropat nimic în grota 
aceasta, poate că n-a venit niciodată aici, sau - dacă a venit 
- Cezar Borgia, aventurierul isteţ, potlogarul neobosit şi 
sumbru, a venit după el, i-a descoperit urma, s-a ţinut după 
aceleaşi semne ca mine, a ridicat piatra ca mine şi, 
coborând înaintea mea, nu mi-a mai lăsat nimic.” 


Stătu un moment nemişcat, pe gânduri, cu ochii fixaţi 
asupra deschizăturii sumbre. 

„Acum însă, când nu mai contez pe nimic, când mi-am spus 
că ar fi o nebunie să păstrez vreo speranţă, urmarea 
aventurii e pentru mine o simplă chestiune de curiozitate.” 

Şi rămase mai departe, nemişcat, meditând. 

„Da, da, e o aventură să-ţi găseşti locul în viaţa de umbră 
şi lumină a banditului regal, în țesătura evenimentelor 
ciudate care compun canavaua bălţată a existenţei sale; 
desigur că întâmplarea aceasta de poveste s-a înlănţuit cu 
altele; da, Borgia a venit într-o noapte aici, c-o făclie într-o 
mână, cu o spadă într-alta, în timp ce, la douăzeci de paşi 
de el, poate că la poalele stâncii, stăteau posomorâţi şi 
ameninţători doi zbiri iscodind pământul, aerul şi marea, pe 
când stăpânul lor intra, asemenea mie, scuturând bezna cu 
braţul său puternic învăpăiat. 

„Da; dar ce o fi făcut Cezar cu zbirii cărora le-a împărtăşit 
secretul? Se întreba Dantes. 

Ceea ce s-a făcut, îşi răspunse el zâmbind, cu cioclii lui 
Alaric, care au fost înmormântați dimpreună cu îngropatul. 

Cu toate acestea, dacă a venit, continuă Dantes, a 
descoperit şi a luat comoara; Borgia, omul care compara 
Italia cu o anghinare şi care o mânca foaie cu foaie, 
cunoştea prea bine întrebuinţarea timpului pentru a-şi 
pierde vremea cu aşezarea la loc a stâncii. 

Să coborâm.” 

Cobori atunci, cu zâmbetul îndoielii pe buze, murmurând 
acest ultim cuvânt al înţelepciunii umane: „Poate...” 

Dar, în locul beznei pe care se aşteptase s-o găsească, în 
locul unei atmosfere opace şi viciate, Dantes nu văzu decât 
o licărire uşoară descompusă în lumina albăstrie; aerul şi 
lumina se strecurau nu numai prin deschizătura care fusese 
făcută, ci şi prin zgârieturile stâncilor nevăzute de afară şi 
printre care se zărea azurul cerului, unde se jucau crengile 
tre-murătoare ale stejarilor verzi şi ligamentele spinoase, 
agăţătoare, ale scaieţilor. 


După câteva clipe de şedere în grota a cărei atmosferă mai 
mult călduţă decât jilavă, mai mult înmiresmată decât fadă, 
era pentru temperatura insulei ceea ce licărirea albastră 
era pentru soare, privirea lui Dantes, obişnuită, precum am 
spus, cu întunericul, putu să iscodească cele mai 
îndepărtate unghere ale cavernei - peştera era de granit, 
iar pereţii ei scânteiau ca nişte diamante. 

„lată, îşi spuse Edmond zâmbind, comorile pe care de 
bună seamă le-a lăsat cardinalul; iar bunul abate, văzând în 
vis pereţii scânteietori, şi-a alimentat speranţele-i bogate.” 

Dar Dantes îşi reaminti cuvintele testamentului, pe care îl 
ştia pe dinafară: „În ungherul cel mai îndepărtat al celei de 
a doua deschizături...” 

Dantes pătrunsese numai în prima grotă; trebuia să caute 
acum intrarea celei de a doua. 

Dantes se orientă: a doua grotă se afunda, desigur, în 
interiorul insulei; examină muchiile pietrelor şi izbi într- 
unul din pereţii care i se păru că e acela al deschizăturii, 
mascată, desigur, pentru mai multă siguranţă. 

Sapa răsună o clipă scoțând din stâncă un sunet mat, a 
cărui tărie îmbrobonă de sudoare fruntea lui Dantes; în 
sfârşit, minerului stăruitor i se păru că o porţiune din 
peretele de granit răspundea cu un ecou mai surd şi mai 
profund apelului; îşi apropie privirea arzătoare de perete şi 
recunoscu, cu simţul încarceratului, ceea ce altul poate n-ar 
fi recunoscut: că acolo e o deschizătură. 

Totuşi, pentru a nu face o treabă inutilă, Dantes, care ca şi 
Cezar Borgia studiase valoarea timpului, iscodi ceilalţi 
pereţi cu sapa, cercetă solul cu patul puştii, desfăcu nisipul 
în locurile suspecte şi, negăsind nimic, nerecunoscând 
nimic, reveni la porţiunea de perete care scotea sunetul 
mângâietor. 

Izbi din nou, cu mai multă putere. 

Văzu atunci ceva ciudat: că, sub loviturile instrumentului, 
un fel de tencuială, asemănătoare aceleia aplicată pe pereţi 
pentru zugrăvirea frescelor, se ridica şi cădea ca nişte solzi, 


dezvăluind o piatră alburie şi moale cum sunt pietrele 
obişnuite de construcţie. Deschizătura stâncii fusese 
astupată cu pietre de altă natură, apoi peste pietre fusese 
întins stratul de tencuială; pe urmă, pe tencuială, au fost 
imitate culoarea şi cristalinul granitului. 

Dantes izbi atunci cu capătul ascuţit al sapei care intră 
puţin în peretele-uşă. 

Însemna că aici trebuie să caute. 

Printr-un mister ciudat al întocmirii omeneşti, cu cât 
dovezile că Faria nu se înşelase îl asigurau pe Dantes prin 
îngrămădirea lor, cu atât inima lui şovăielnică se lăsa 
stăpânită de îndoială şi, aproape, de descurajare: 
experienţa nouă, care ar fi trebuit să-i dea o forţă nouă, îi 
slei şi forţa pe care o mai avea: sapa cobori, lunecând 
aproape din mâinile lui; o puse pe pământ, îşi şterse fruntea 
şi urcă spre lumină sub pretextul că vrea să vadă dacă nu îl 
spionează cineva, dar, în realitate, pentru că avea nevoie de 
aer, pentru că simţea că e gata să leşine. 

Insula era pustie, iar soarele în asfinţit părea c-o acoperă 
cu ochiul lui de foc; departe, bărci mici de pescari îşi 
desfăceau aripile pe marea albastră ca safirul. 

Dantes nu mâncase încă nimic: dar mâncarea ar fi ţinut 
prea mult într-un astfel de moment; trase o înghiţitură de 
rom şi se înapoie în grotă, cu inima întărită. 

Sapa care i se păruse aşa de grea, devenise acum uşoară; 
o ridică de parcă ar fi fost un fulg şi se apucă din nou, 
viguros de lucru. 

Constată, după câteva lovituri, că pietrele nu erau zidite, 
ci puse numai unele peste altele şi acoperite cu tencuiala 
despre care am pomenit; vâri într-una din crăpături vârful 
sapei, apăsă pe coadă şi văzu cu bucurie că piatra cade la 
picioarele sale. 

Din momentul acela Dantes nu mai avu decât să tragă 
fiecare piatră cu colţul de fier al sapei şi fiecare piatră căzu 
alături de cea dintâi. 


Dantes ar fi putut să intre de la prima deschizătură; 
întârziind însă cu câteva clipe, însemna că amâna 
certitudinea, agăţându-se de speranţă. 

În sfârşit, după o nouă ezitare de-o clipă, Dantes trecu din 
prima grotă în a doua. 

A doua grotă era mai scundă, mai întunecoasă şi mai 
înfricoşătoare decât întâia; aerul, care nu pătrundea aici 
decât prin deschizătura făcută în momentul acela, avea 
mirosul viciat, pe care Dantes se mirase că nu l-a găsit în 
prima. 

Dantes lăsă aerului de afară timpul să învioreze atmosfera 
moartă şi intră. 

La stânga deschizăturii era un unghi profund şi întunecos. 

Dar am spus că, pentru ochiul lui Dantes, întunericul nu 
exista. 

Iscodi cu privirile a doua grotă: era goală ca şi întâia. 

Comoara, dacă exista, fusese îngropată în ungherul 
întunecos. 

Ora încordării sosise; Dantes care se afla între bucuria 
supremă şi deznădejdea supremă, nu mai avea de făcut 
altceva decât să sape două picioare de pământ. 

Înaintă spre ungher şi, cuprins parcă de o hotărâre subită, 
atacă solul cu îndrăzneală. 

După a cincea sau a şasea lovitură de sapă, fierul răsună 
pe fier. 

Nicicând un tocsin funebru, nicicând un glas înfiorat nu 
produse un atare efect asupra celui care îl auzi. 

Cercetă alături de locul unde mai cercetase şi întâlni 
aceeaşi rezistenţă, dar nu acelaşi sunet. 

— E un cufăr de lemn încercuit cu fier, îşi spuse el. 

În momentul acela o umbră fugară trecu, acoperind 
lumina. 

Dantes dădu drumul sapei, apucă puşca, ieşi prin 
deschizătură şi se năpusti spre lumină. 

O capră sălbatică sărise pe deasupra primei intrări a 
grotei şi rodea iarba la câţiva paşi. 


Prilejul de a-şi asigura cina era bun, dar Dantes se temea 
ca nu cumva detunătura puştii să atragă pe cineva. 

Chibzui un moment, reteză un arbore cu răşină, îl aprinse 
la focul încă fumegând unde contrabandiştii îşi fripseseră 
dejunul şi se înapoie cu torţa. 

Nu voia să piardă nici un amănunt din cele ce va vedea. 

Apropie torţa de gaura informă, neterminată şi văzu că nu 
se înşelase: loviturile lui izbiră rând pe rând în fier şi în 
lemn. 

Înfipse torţa în pământ şi se apucă iarăşi de lucru. 

Cât ai clipi, un loc de trei picioare lungime pe două lăţime 
fu săpat şi Dantes putu să recunoască atunci un cufăr de 
stejar, încercuit cu fier cizelat. În mijlocul capacului 
scânteiau, pe o placă de argint pe care pământul n-o putuse 
vătăma, armele familiei Spada, adică o spadă înfiptă într-o 
pajură ovală, aşa cum sunt pajurele italiene, având 
deasupra o pălărie de cardinal. 

Dantes le recunoscu uşor: abatele Faria i le desenase de 
atâtea ori. 

Nu mai încăpea îndoială: comoara era aici. Nu fuseseră 
luate atâtea măsuri de prevedere pentru a se pune în locul 
acesta un cufăr gol! 

Cât ai clipi, pământul din jurul cufărului fu scos şi Dantes 
văzu apărând, rând pe rând, broasca de la mijloc între două 
balamale şi mânerele pereţilor laterali; totul era cizelat aşa 
cum se cizela pe vremea aceea când arta făcea ca metalele 
cele mai de rând să devină preţioase. 

Dantes luă cufărul de mânere şi încercă să-l salte: cu 
neputinţă. 

Dantes încercă să-l deschidă: broasca şi balamalele erau 
închise; credincioşii paznici nu vroiau parcă să-şi dea 
comoara. 

Dantes introduse partea tăioasă a sapei între capac şi 
cufăr, apăsă pe coada sapei şi capacul, după ce scrâşni, sări 
din loc. O deschizătură largă făcu inutile fierăriile care 


căzură la rându-le, strângând încă în unghiile lor scândurile 
vătămate; cufărul fu deschis. 

O febră ameţitoare puse stăpânire pe Dantes; luă puşca, o 
încărcă şi o aşeză alături. Închise mai întâi ochii, aşa cum 
fac copiii pentru a zări, în noaptea scânteietoare a 
imaginaţiei lor, stele mai multe decât pot număra pe un cer 
luminat încă, pe urmă îi deschise şi rămase înmărmurit. 

Trei despărţituri scindau cufărul. 

În primul scânteiau taleri de aur cu reflexe roşiatice. 

În a doua, lingouri nestrunjite, aşezate în ordine, dar care 
nu aveau decât greutatea şi valoarea aurului. 

În sfârşit, în a treia, pe jumătate plină, Edmond vântură cu 
mâna diamantele, rubinele, perlele care - cascadă 
strălucitoare - scoteau, căzând unele peste altele, zgomotul 
grindinei în ferestre. 

După ce atinse, pipăi, după ce îşi înfundă mâinile înfiorate 
în aur şi în nestemate, Edmond se ridică şi porni prin 
caverne cu exaltarea tremurândă a omului gata să-şi piardă 
mintea. Sări pe o stâncă, de unde putea să descopere 
marea şi nu zări nimic. Era singur, absolut singur, cu 
bogăţiile-i incalculabile, extraordinare, fabuloase, care îi 
aparţineau: dar visa, ori era treaz? 

Avea un vis fugar sau strângea în braţe o realitate? 
Simţea nevoia să-şi revadă aurul şi totuşi îşi dădea seama 
că, în momentul acesta, nu ar avea tăria să suporte vederea 
lui. Îşi puse o clipă mâinile pe creştetul capului, ca pentru a 
împiedica judecata să fugă; apoi se năpusti prin insulă, fără 
să urmeze un drum, căci nu sunt drumuri în insula Monte- 

Cristo, ci o anume linie, izgonind caprele sălbatice şi 
înfricoşând păsările mării cu strigătele şi cu gesticulările 
sale. Pe urmă reveni pe un drum ocolit, îndoindu-se încă, 
năpustindu-se din prima grotă în a doua şi regăsindu-se în 
faţa minei de aur şi diamante. 

De data aceasta, căzu în genunchi, apăsându-şi cu mâinile 
convulsive inima zvâcnitoare şi murmurând o rugăciune, pe 
care numai Dumnezeu o putea înţelege. 


Se simţi în curând mai calm şi mai fericit, căci abia din 
ceasul acesta începea să creadă în fericirea sa. 

Se apucă atunci să-şi calculeze averea: erau o mie de 
lingouri de aur a câte două sau trei livre fiecare; făcu apoi 
un teanc de douăzeci şi cinci de mii de taleri aur, putând să 
valoreze fiecare optzeci de franci în moneda noastră 
actuală, având toţi efigia papei Alexandru al VI-lea şi a 
precede sorilor lui şi constată că despărţitura nu era decât 
pe jumătate golită; măsură, în sfârşit, de zece ori 
capacitatea ambelor sale mâini în perle, pietrării, diamante, 
dintre care multe montate de cei mai buni bijutieri ai epocii, 
prezentau o valoare de execuţie remarcabilă, chiar alături 
de valoarea lor intrinsecă. 

Dantes văzu că lumina scade şi că se stinge puţin câte 
puţin; se temu să nu fie surprins în cavernă şi ieşi cu puşca 
în mână. O bucată de pesmet şi câteva înghiţituri de vin 
formară cina sa. Aşeză apoi piatra la loc, se culcă deasupra 
şi dormi numai câteva ceasuri, acoperind intrarea grotei cu 
trupul său. 

Noaptea aceasta a fost, în acelaşi timp, una din acele nopţi 
delicioase şi cumplite, pe care omul cu fulgerătoare emoţii 
le mai trăise de două sau trei ori până atunci. 

Capitolul XXV Necunoscutul. 

Veni ziua. Dantes o aştepta de mult cu ochii deschişi. La 
primele ei raze se sculă, se urcă, aşa cum făcuse în ajun, pe 
cea mai înaltă stâncă a insulei, ca să exploreze 
împrejurimile; ca şi în ajun totul era pustiu. 

Edmond cobori, ridică piatra, îşi umplu buzunarele cu 
nestemate, a-şeză la loc cât putu mai bine scândurile, 
fierăriile cufărului, îl acoperi cu pământ, bătători pământul, 
aruncă pe deasupra nisip, pentru ca locul răscolit de 
curând să semene cu restul solului; ieşi din grotă, puse 
lespedea cum fusese mai înainte, grămădi peste lespede 
pietrele de diferite mărimi, introduse pământ în intervale, 
înfipse în intervale mirt şi bălării, stropi noile plantaţii 
pentru ca ele să pară vechi, şterse urmele paşilor săi din 


preajma locului şi aşteptă cu neastâmpăr întoarcerea 
tovarăşilor. Nu mai era vorba acum să-şi treacă timpul 
privind aurul, diamantele şi să rămână la Monte-Cristo ca 
un balaur ce păzeşte inutile comori. Trebuia să se întoarcă 
acum în viaţă, printre oameni şi să ia în societate rangul, 
influenţa, puterea pe care le dă în lume bogăţia. 

— Prima şi cea mai mare dintre puterile de care creatura 
omenească poate dispune. 

Contrabandiştii reveniră în a şasea zi. Dantes recunoscu 
de departe forma şi mersul „Iinerei-Amelia”. Se târi până în 
port ca Philoctet rănit, iar când tovarăşii săi abordară, el le 
anunţă tânguindu-se, încă o îmbunătăţire sensibilă; la 
rândul său ascultă istorisirea aventurierilor. Este drept, 
izbutiseră; dar abia depuseseră încărcătura, că fuseseră 
înştiinţaţi că un bric aflat în supraveghere, la Toulon, ieşise 
din port şi se îndrepta spre ei. Fugiseră atunci ca fulgerul, 
regretând că Dantes, care ştia să dea o viteză aşa de mare 
vasului, nu se afla cu dânşii, ca să-l conducă. 

Într-adevăr, zăriseră curând vasul urmăritor; dar, ajutaţi 
de noapte şi ocolind capul Corsicei, scăpaseră. 

Pe scurt, călătoria nu fusese rea; şi toţi, în special Jacopo, 
regretau că Dantes lipsise pentru a avea partea sa la 
beneficii, parte care se urca la 50 de piaştri. 

Edmond rămase nezdruncinat; nu zâmbi măcar, auzind 
înşirarea avantajelor din care s-ar fi împărtăşit, puţind să 
părăsească insula; iar pentru ca „lânăra-Amelia” nu venise 
la Monte-Cristo decât pentru el, se îmbarcă în seara aceea 
şi îşi urmă patronul la Livorno. 

La Livorno se duse la un evreu şi vându cu câte cinci mii 
de franci, patru din cele mai mici diamante ale sale, Evreul 
ar fi putut să se informeze cum de avea un matelot atari 
obiecte; se feri însă, căci câştiga câte o mie de franci la 
fiecare. 

Cumpără a doua zi o barcă nou-nouţă, pe care o dădu lui 
Jacopo, adăugând darului acesta o sută de piaştri, pentru ca 
omul să poată angaja un echipaj; şi asta cu condiţia ca 


Jacopo să meargă la Marsilia să se intereseze de un bătrân 
cu numele de Louis Dantes, care locuia în Alles des 
Meilhan, precum şi de o fată care locuia în satul Catalani şi 
pe care o chema Mercedes. 

Acum i se păru lui Jacopo că visează: Edmond îi povesti că 
se făcuse marinar dintr-o pornire nebunească, deoarece 
familia îi refuza banii necesari existenţei, dar că, ajungând 
la Livorno, încasase moştenirea unui unchi, care îl făcuse 
unicul său moştenitor. Educaţia superioară a lui Dantes 
dădea povestirii o atare verosimilitate, încât Jacopo nu se 
îndoi o clipă de adevărul spuselor fostului său tovarăş. 

Pe de alta parte, pentru că angajamentul lui Edmond pe 
bordul „Linerei-Amelia” expirase, Dantes îşi luă rămas bun 
de la marinarul care încercă la început să-l reţină, dar care, 
aflând ca şi Jacopo, de povestea cu moştenirea, renunţă la 
speranţa de a înfrânge hotărârea fostului său matelot. 

A doua zi Jacopo se îndrepta spre Marsilia; urma să-l 
găsească pe Edmond la Monte-Cristo. 

În ziua aceea, Dantes plecă fără să spună unde merge, 
despărţindu-se de echipajul „Linerei-Amelia”, acordându-i o 
splendidă gratificaţie şi de patron, cu făgăduiala că într-o zi 
sau alta îi va trimite veşti. 

Dantes se duse la Genova. 

În momentul sosirii sale, se făcea proba unui mic yacht, 
comandat de un englez, care, auzind că genovezii sunt cei 
mai buni constructori de pe Mediterana, vroise să aibă un 
yacht construit la Genova. Englezul fixase preţul la 
patruzeci de mii de franci: Dantes oferi şaizeci de mii, cu 
condiţia ca vasul să-i fie predat chiar în ziua aceea. 
Englezul plecase să facă o plimbare prin Elveţia, aşteptând 
terminarea vasului. Urma să se întoarcă peste trei 
săptămâni sau o lună; constructorul se gândi că avea timpul 
să pună altul pe şantier. Dantes îl duse pe constructor la un 
evreu, intră cu el în odaia din fund şi evreul numără 
constructorului şaizeci de mii de franci. 


Constructorul se oferi să-i alcătuiască lui Dantes un 
echipaj; Dantes îi mulţumi însă, spunând că era obişnuit să 
navigheze singur şi că singurul lucru pe care îl dorea era să 
se execute în cabină, la căpătâiul patului, un dulap secret în 
care să fie trei despărţituri, de asemeni secrete. Dădu 
măsura compartimentelor, care fură executate a doua zi. 

Peste două ceasuri, Dantes ieşea din portul Genovei, 
escortat de privirile unei mulţimi de curioşi, care vroiau să-l 
vadă pe seniorul spaniol obişnuit să navigheze singur. 

Dantes se descurcă de minune, cu ajutorul cârmei, fără să 
aibă nevoie s-o părăsească, impuse vasului toate mişcările 
voite; vasul părea o făptură inteligentă, gata să se supună 
celui mai mic imbold, astfel că Dantes recunoscu în gându-i 
că genovezii îşi meritau reputaţia de cei mai buni 
constructori din lume. 

Curioşii urmăriră micul vas din ochi, până ce îl pierdură 
din vedere şi atunci începură discuţii pentru a şti încotro 
merge; unii înclinară pentru Corsica, alţii pentru insula 
Elba, unii se arătară gata să pună rămăşag că merge în 
Spania, alţii susţinură că în Africa; nimănui nu-i trecu însă 
prin minte insula Monte-Cristo. 

Cu toate acestea Dantes mergea la Monte-Cristo. 

Ajunse aici în amurgul zilei următoare; nava era excelentă 
şi parcursese distanţa în treizeci şi cinci de ceasuri, Dantes 
recunoscuse perfect forma coastei; şi, în loc să abordeze în 
portul obişnuit, aruncă ancora în micul golf. 

Insula era pustie; părea că nimeni nu s-a mai abătut pe 
aici de la plecarea lui Dantes; se duse la comoară; totul era 
în starea în care o lăsase. 

A doua zi averea imensă era transportată pe bordul 
yachtului şi închisă în cele trei compartimente ale dulapului 
secret. 

Dantes aşteptă încă opt zile. Timp de opt zile el îşi purtă 
yachtul în jurul insulei, studiindu-l, aşa cum un călăreț 
studiază un cal: după trecerea acestui timp, el îi cunoştea 


toate calităţile şi defectele; Dantes îşi făgădui să sporească 
unele şi să tămăduiască altele. 

În a opta zi, Dantes văzu un vas mic îndreptându-se spre 
insulă cu pânzele întinse şi recunoscu barca lui Jacopo; făcu 
un semnal căruia Jacopo îi răspunse, iar peste două ceasuri 
barca se afla lângă el. 

La cele două întrebări puse de Edmond răspunsul era 
trist. 

Bătrânul Dantes murise. 

Mercedes dispăruse. 

Edmond ascultă ambele veşti cu figura calmă; dar cobori 
îndată pe uscat, interzicând să fie urmărit. 

Reveni peste două ceasuri; doi oameni din barca lui Jacopo 
trecură pe yacht să-l ajute şi el porunci să se dea direcţia 
spre Marsilia. Prevedea moartea părintelui; dar ce devenise 
Mercedes? 

Fără să-şi divulge taina, Edmond nu putea să dea 
instrucţiuni îndestulătoare unui agent; de altminteri voia 
să-şi ia şi alte informaţii, pentru care nu se putea încrede 
decât în sine. Oglinda îi arătase la Livorno că nu riscă să fie 
recunoscut; de altminteri, avea acum la dispoziţie toate 
mijloacele de a se deghiza. Într-o dimineaţă deci, urmat de 
mica barcă, yachtul intră curajos în portul Marsiliei şi se 
opri exact acolo unde, în seara de tristă amintire, fusese 
îmbarcat pentru castelul If. 

Nu fără o anume înfiorare Dantes văzu venind spre el, cu 
barca, un jandarm. Dar, cu stăpânirea perfectă pe care o 
dobândise, Dantes îi prezentă un paşaport englez cumpărat 
la Livorno; şi, graţie acestui document străin, mult mai 
respectat în Franţa decât un act al nostru, el cobori fără 
dificultăţi pe uscat. 

Prima fiinţă pe care Dantes o zări punând piciorul pe 
Cannebiera a fost un matelot de pe „Faraon”. Omul servise 
sub ordinele lui şi se găsea aici ca pentru a-l asigura pe 
Dantes asupra schimbărilor petrecute cu dânsul. Merse 
drept spre om şi îi puse mai multe întrebări, la care acesta 


răspunse fără să dea de bănuit măcar, prin cuvinte sau prin 
înfăţişare, că îşi reaminteşte să-l mai fi văzut cândva pe 
omul ce-i vorbea. 

Dantes dădu matelotului o monedă în chip de mulţumire 
pentru lămuririle lui; în clipa următoare îl auzi pe om 
alergând după dânsul. 

Dantes se întoarse. 

— Mă iertaţi, domnule, glăsui matelotul, dar cu siguranţă 
că v-aţi înşelat; aţi crezut că îmi daţi o piesă de doi franci şi 
mi-aţi dat un napoleon mare. 

— Într-adevăr, prietene, m-am înşelat, spuse Dantes; dar 
pentru că cinstea dumitale merită o răsplată, mai ia încă 
unul, pe care te rog să-l primeşti, ca să bei în sănătatea mea 
cu camarazii dumitale. 

Matelotul îl privi pe Edmond cu atâta uimire, încât nici nu 
se gândi să-i mulţumească; şi îl privi cum se depărta 
spunând: 

— E vreun nabab care vine din India. 

Dantes îşi continuă drumul; fiecare pas pe care îl făcea îi 
copleşea inima cu o emoție nouă; toate amintirile copilăriei, 
amintiri neşterse, mereu prezente în cuget, se înălţau aici 
la fiecare colţ de piaţă, la fiecare colţ de stradă, la fiecare 
piatră de răspântie. Ajungând la capătul străzii Noailles şi 
zărind Allees de Meilhan, simţi că genunchii îi slăbesc şi fu 
cât pe-aci să cadă sub roţile unei trăsuri. 

Merse, în sfârşit, până la casa unde stătuse părintele său. 

Florile dispăruseră din mansarda unde altădată mâna 
bătrânului le împletea cu atâta grijă. 

Se rezemă de un copac şi rămase câtva timp îngândurat, 
privind ultimele etaje ale bietei căsuțe; înaintă, în sfârşit, 
spre poartă, trecu pragul, întrebă dacă nu e vreo locuinţă 
liberă şi, cu toate că ocupată, stărui aşa de mult să viziteze 
locuinţa de la al cincilea etaj, încât portarul urcă şi ceru, ca 
din partea unui străin, persoanelor care ocupau 
apartamentul, îngăduinţa de a vedea cele două încăperi. 


Persoanele care ocupau mica locuinţă erau un tânăr şi o 
tânără femeie, căsătoriţi numai de opt zile. 

Văzându-i pe cei doi tineri, Dantes scoase un oftat adânc. 

De altminteri, nimic nu-i mai reamintea lui Dantes 
apartamentul părintelui său; nu mai era acelaşi tapet; 
mobilele vechi, prietenele copilăriei lui Edmond, prezente 
cu toate amănuntele lor în amintirea sa, dispăruseră. 
Numai pereţii erau aceeaşi. 

Dantes se îndreptă spre pat: ocupa acelaşi loc ca şi patul 
fostului chiriaş; fără să vrea, ochii lui Edmond se umplură 
de lacrimi; de bună seamă că, în locul acesta, se stinsese 
bătrânul pomenind numele fiului său. 

Tinerii îl priveau cu mirare pe bărbatul cu frunte severă, 
pe ai cărui obraji curgeau două lacrimi mari, fără ca figura 
lui să se încrunte. Dar, deoarece orice durere poartă cu ea 
sfinţenia ei, tinerii nu puseră necunoscutului nici o 
întrebare; se retraseră doar mai în fund ca să-l lase să 
plângă în voie, iar când el plecă, îl însoţiră, spunându-i că 
poate să revină când va vrea şi că locuinţa lor săracă va fi 
totdeauna primitoare cu el. 

Trecând la etajul de jos, Edmond se opri în faţa altei uşi şi 
întrebă da-că croitorul Caderousse locuieşte încă acolo. Dar 
portarul îi răspunse că omul despre care pomenea făcuse 
treburi proaste şi că ţinea acum un han mic pe şoseaua 
Belle-Garde-Beaucaire. Dantes cobori, întrebă de adresa 
proprietarului casei din Allees de Meilhan, se duse la el, se 
dădu drept lordul Wilmore (acestea erau numele şi titlul de 
pe paşaportul său) şi cumpără căsuţa pentru suma de 
douăzeci şi cinci de mii de franci. Ea nu valora nici 
cincisprezece mii. Dar Dantes ar fi plătit-o şi cu o jumătate 
de milion dacă i-ar fi cerut. 

În chiar ziua aceea tinerii de la etajul cinci fură înştiinţaţi 
de notarul care făcuse contractul că noul proprietar le lasă 
libertatea să-şi aleagă orice apartament din casă, fără să le 
sporească chiria, cu condiţia să-i cedeze cele două camere 
ocupate de ei. 


Ciudata întâmplare stârni comentarii timp de peste opt 
zile printre locuitorii din Allees de Meilhan şi dădu loc la o 
sumedenie de presupuneri dintre care niciuna nu era 
exactă. 

Dar ceea ce cu deosebire zăpăci toate minţile şi tulbură 
toate spiritele, a fost că, în seara aceea, omul care fusese 
văzut intrând în casa din Allees de Meilhan se plimbă prin 
micul sat Catalani şi intră într-o căsuţă de pescari, unde 
rămase mai mult de un ceas, interesându-se de câteva 
persoane care muriseră sau dispăruseră de mai bine de 
cincisprezece sau şaisprezece ani. 

A doua zi, oamenii la care intrase primiră în dar o barcă 
catalană absolut nouă, înzestrată cu două năvoade şi cu o 
nadă. 

Bieţii oameni ar fi vrut să-i mulţumească generosului 
iscoditor; dar, plecând de la ei, l-au văzut dând câteva 
ordine unui marinar, urcând pe cal şi ieşind din Marsilia 
prin poarta Aix. 

Capitolul XXVI Hanul de la Pont du Gard. 

Cei care, ca mine, au străbătut pe jos sudul Franţei, au 
putut să remarce, între Bellegarde şi Beaucaire, cam la 
jumătatea drumului dintre sat şi oraş, dar mai apropiat de 
Beaucaire decât de Bellegarde, un han mic unde spânzură 
pe o tablă ce scârţâie la cea mai uşoară adiere de vânt, o 
grotescă înfăţişare a podului Gard. Luând ca direcţie cursul 
Rhonului, micul han este situat pe partea stângă a 
drumului, cu spatele spre fluviu; el e împrejmuit de o 
grădină: adică, faţa opusă celei care oferă călătorilor poarta 
dă spre o împrejmuire, unde se caţără câţiva măslini chirciţi 
şi câţiva smochini sălbatici cu frunzişul argintat de praf; 
printre ei cresc, ca legume, ardei şi ceapă; în sfârşit, la unul 
din colţuri, ca o santinelă uitată, un pin mare, rotat, îşi 
înalţă melancolic tulpina flexibilă, în timp ce vârful lui, 
desfăcut ca un evantai, trosneşte sub un soare de treizeci 
de grade. 


Toţi aceşti arbori mari sau mici se încovoaie în direcţia 
unde bate mistralul, unul din cele trei flagele ale Provenţei; 
celelalte două erau, precum se ştie sau nu se ştie, râul 
Durance şi Parlamentul. 

Ici-colo, pe întinderea înconjurătoare ce seamănă cu un 
mare lac de pulbere, vegetează câteva tulpine de grâu, pe 
care horticultorii ținutului le cultivă, desigur, din curiozitate 
şi care servesc de prăjină câte unui greier ce urmăreşte cu 
cântecu-i ascuţit, monoton, pe călătorii rătăciţi prin 'lebaida 
aceasta. 

De vreo şapte sau opt ani, micul han era ţinut de un 
bărbat şi o femeie care aveau ca servitor o fată cu numele 
Trinette şi un argat cu numele Pacaud; dubla cooperaţie, 
care făcea, de altminteri, cu prisosinţă faţă ne-voilor 
serviciului, de când un canal săpat de la Beaucaire la 
Aigues-Mortes înlocuise cărăuşia cu vapoare şi diligenţa cu 
trăsura. 

Ca pentru a spori părerile de rău ale nefericitului hangiu, 
canalul trecea, între Rh6nul care îl alimentează şi drumul 
care îl seacă, la vreo sută de paşi de hanul pe care l-am 
descris pe scurt. 

Hangiul putea să fie un om între patruzeci şi patruzeci şi 
cinci de ani, înalt, uscat şi nervos, un adevărat tip 
meridional cu ochi înfundaţi şi sclipitori, cu nas coroiat şi cu 
dinţi albi ca ai unui animal carnivor. Părul, care, în ciuda 
atingerilor vârstei, părea că nu se hotărăşte să albească, 
era, ca şi barba rotunjită ce purta, des, creţ şi abia presărat 
cu câteva fire albe. Tenul bronzat din fire, se bronzase şi 
mai mult din cauza deprinderii nenorocitului de a sta de 
dimineaţă până seara în pragul uşii ca să vadă de nu-i vine, 
pe jos sau cu trăsura, vreun muşteriu: aşteptare aproape 
totdeauna dezamăgită, în răstimpul căreia el nu opunea 
ardoarei mistuitoare a soarelui altă apărare pentru faţă 
decât o basma roşie, înnodată pe cap, aşa cum poartă 
spaniolii cu catâri. 


Omul acesta era vechea noastră cunoştinţă, Gaspard 
Caderousse. 

Nevastă-sa, dimpotrivă, care se numise ca fată Madeleine 
Radelle, era o femeie palidă, slabă, bolnăvicioasă; născută 
în vecinătatea ținutului Arles, ea văzuse - măcar că păstra 
trăsăturile primitive ale tradiţionalei frumuseți a 
compatrioţilor săi - cum chipul i se ruinează încet-încet în 
accesul aproape continuu al frigurilor ascunse, aşa de 
obişnuite în rândurile populaţiei din preajma iazurilor de la 
Aigues-Mortes şi a bălților de la Camargue. Stătea deci 
aproape totdeauna pe loc, dârdâind în fundul camerei de la 
întâiul etaj, fie lungită într-un jilţ, fie rezemată de pat, în 
timp ce bărbatul ei păzea la uşă ca o santinelă; şedere pe 
care o prelungea cu atât mai multă plăcere, cu cât, ori de 
câte ori se afla cu jumătatea-i acră, aceasta îl urmărea cu 
veşnicele ei tânguiri împotriva soartei, tânguiri la care 
bărbatul nu răspundea de obicei decât cu aceste cuvinte 
filosofice: 

— Taci, Carconta. Aşa vrea Dumnezeu. 

Porecla se datora faptului că Madeleine Radelle era 
născută în satul Carconta, situat între Salon şi Lambesc. Iar 
potrivit unui obicei de prin partea locului, după care 
oamenii sunt numiţi cu un pronume în loc să fie numiţi cu 
numele lor, soţul înlocuise cu denumirea aceasta numele de 
Madeleine, prea blând şi prea muzical pentru limbajul lui 
aspru. 

Să nu credeţi totuşi, în ciuda pretinsei resemnări faţă de 
hotărârile Providenţei, că hangiul nostru nu-şi dădea seama 
de starea de mizerie în care îl cufundase păcătosul canal de 
la Beaucaire şi că îl lăsau netulburat tânguirile neîncetate 
ale femeii sale. Ca toţi meridionalii, el era un om sobru, fără 
nevoi prea mari, dar, vanitos în ce priveşte lucrurile 
exterioare; de aceea, pe timpul prosperității sale, nu lăsa să 
treacă nici o serbare, nici o procesiune, fără să se arate, 
dimpreună cu Carconta. 


— EL în costumul pitoresc al bărbaţilor de la Sud, care ţine 
totodată de catalan şi de andaluz, ea cu veşmântul 
încântător al femeilor din Arles, care pare împrumutat 
Greciei şi Arabiei; dar, puţin câte puţin, lanţuri de ceas, 
coliere, cordoane cu nenumărate culori, corsaje brodate, 
veste de catifea, ciorapi cu colţuri eleganţi, ghete bălţate, 
pantofi cu catarămi de argint, dispăruseră - astfel că 
nemaiputându-se arăta la înălţimea splendorii de altădată, 
Gaspard Caderousse renunţase, pentru el şi pentru 
nevastă, la toate alaiurile mondene, ale căror zgomote 
voioase le auzea cu ciudă până în hanul lui sărac, han pe 
care continua să-l ţină mai mult ca adăpost decât ca 
afacere. 

Caderousse stătuse, ca de obicei, o parte din dimineaţă în 
faţa uşii, plimbându-şi privirea melancolică de la un petec 
jupuit de verdeață, unde ciuguleau câteva găini, la ambele 
extremităţi ale drumului pustiu, care se afunda într-o parte 
la sud şi în alta la nord, când, deodată, glasul înăcrit al 
nevestei îl sili să-şi părăsească postul; intră mormăind şi 
urcă sus, lăsând totuşi uşa dată în lături ca pentru a-i pofti 
pe călători să nu-l uite în trecere. 

În momentul când Caderousse intră, şoseaua amintită de 
noi şi pe care o parcurgeau privirile lui, era tot aşa de goală 
şi de singuratică precum era pustiul la sud. Se întindea albă 
şi infinită, între două şiruri de copaci slăbănogi şi înţelegeai 
perfect că nici un călător, liber să-şi aleagă altă oră din zi, 
nu s-ar hazarda în această năprasnică Sahară. 

Totuşi, în ciuda tuturor probabilităților, dacă rămânea la 
postu-i, Caderousse ar fi putut să vadă ivindu-se dinspre 
Bellegarde, un călăreț şi un cal, care veneau cu mersul 
acela cinstit şi prietenos ce indică legăturile cele mai bune 
dintre cal şi călăreț; calul era un armăsar cu mersul lin; 
călăreţul era un preot îmbrăcat în negru, cu o pălărie în trei 
colţuri, în ciuda căldurii mistuitoare a soarelui aflat atunci 
la nămiezi; nu mergeau amândoi decât într-un trap foarte 
moderat. 


Când ajunse în dreptul uşii, grupul se opri: cu greu ţi-ai fi 
dat seama dacă animalul a oprit omul, sau dacă omul a oprit 
animalul; în orice caz, însă, călăreţul cobori şi, trăgând calul 
de căpăstru, îl legă de învârtitoarea unui oblon dărăpănat, 
ce nu se mai ţinea decât într-o balama; apoi, înaintând spre 
uşă, ştergându-şi cu o batistă roşie de bumbac fruntea lac 
de sudoare, preotul bătu de trei ori în prag cu capătul 
ghintuit al bastonului ce ţinea în mână. 

Un dulău negru se sculă îndată şi făcu câţiva paşi, lătrând 
şi arătându-şi colții albi, ascuţiţi; îndoită demonstraţie ostilă 
ce dovedea nedeprinderea lui cu lumea. 

Un pas greoi clătină fără întârziere bara de lemn ce se 
înălța de-a lungul peretelui şi pe care o cobora, încovoindu- 
se de-a-ndăratelea stăpânul bietei locuinţe la uşa căreia se 
afla preotul. 

— Acum, acum! Glăsuia Caderousse foarte uimit. Nu vrei 
să taci, Margottin? Nu vă fie frică, domnule, latră însă nu 
muşcă. Doriţi vin, nu-i aşa? 

— Căci e o căldură afurisită... Ah, iertaţi-mă, se întrerupse 
Caderousse văzând cu ce fel de călător avea a face; iertaţi- 
mă, nu ştiam cu cine am onoarea; ce doriţi, ce vreţi, 
domnule abate? Sunt la ordinele dumneavoastră. 

Preotul îl privi două sau trei secunde cu o luare aminte 
ciudată; păru chiar că încearcă să atragă asupră-i atenţia 
hangiului; apoi, văzând că trăsăturile acestuia nu exprimau 
alt sentiment decât mirarea că nu primeşte un răspuns, 
socoti că e timpul să pună capăt uimirii şi spuse cu un 
accent italian, foarte pronunţat: 

— Nu eşti dumneata domnul Caderousse? 

— Da, domnule, glăsui hangiul mai mirat poate de 
întrebare decât fusese de tăcere, cu sunt; Gaspard 
Caderousse, la ordinele dumneavoastră. 

— Gaspard Caderousse... Da, mi se pare că acesta e 
pronumele şi numele; locuiai cândva în Allees de Meilhan, 
nu-i aşa? La al patrulea? 

— Adevărat. 


— Şi te îndeletniceai acolo cu profesiunea de croitor? 

— Da, dar treburile au mers prost; e aşa de cald în 
păcătoasa aceea de Marsilie, încât cred că în cele din urmă 
oamenii n-au să se mai îmbrace deloc. Dar, în legătură cu 
căldura: nu vreţi să vă răcoriţi, domnule abate? 

— Ba da; dă-mi o sticlă din vinul cel mai bun şi vom relua 
conversaţia, dacă vrei, de acolo de unde o lăsăm. 

— Cum vă face plăcere, domnule abate, spuse Caderousse. 

Şi, pentru a nu pierde ocazia de a plasa una din ultimele 
sticle cu vin de Cahors care îi rămâneau, Caderousse se 
grăbi să ridice un chepeng tăiat chiar în podeaua camerei 
de la parter, ce servea totodată de sală şi de bucătărie. 

Când, după cinci minute, reapăru, îl găsi pe abate pe un 
scăunel, cu cotul rezemat de o masă lungă, în timp ce 
Margottin, care părea a fi încheiat pace cu el, înțelegând 
că, împotriva obiceiului, ciudatul călător va lua ceva, 
întindea spre şoldul lui gâtul uscat şi ochii languroşi. 

— Eşti singur? Îl întrebă abatele pe hangiu, în timp ce 
acesta punea dinaintea lui sticla şi un pahar. 

— O, da, singur sau aproape, domnule abate; căci nevasta 
nu mă poate ajuta la nimic, deoarece biata Carconta este 
mereu bolnavă. 

— A, eşti însurat? Spuse preotul cu anume interes, 
aruncând în juru-i o privire, ce părea că preţuieşte la slaba 
lui valoare mobilierul menajului sărac. 

— Găsiţi că nu-s bogat, nu-i aşa, domnule abate? Spuse 
Caderousse oftând; ei, ce vreţi? Nu e de ajuns că cineva să 
fie om cumsecade pentru a-i merge bine. 

Abatele fixă asupra lui o privire străpungătoare. 

— Da, om cumsecade; pot să mă laud cu asta, domnule, 
spuse hangiul înfruntând privirea abatelui cu o mână pe 
piept şi clătinând din cap; iar în epoca noastră nu toată 
lumea poate să spună asta. 

— Cu atât mai bine dacă meritul cu care te lauzi este 
adevărat, glăsui abatele; căci am credinţa fermă că, mai 


curând sau mai târziu, omul de treabă e răsplătit şi omul 
rău pedepsit. 

— Meseria dumneavoastră este de a spune astfel, domnule 
abate; asta e meseria dumneavoastră, reluă Caderousse cu 
o expresie amară. La urma urmei, omul e liber să nu creadă 
vorbele dumneavoastră. 

— Faci rău că vorbeşti astfel, domnule, spuse abatele, căci 
poate îţi voi da eu însumi, curând, o dovadă a afirmațiilor 
mele. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Caderousse cu uimire. 

— Vreau să spun că, în primul rând, trebuie să mă asiguri 
dacă dumneata eşti cel pe care îl caut eu. 

— Ce dovezi vreţi să vă dau? 

— Ai cunoscut în 1814 sau 1815 un marinar cu numele de 
Dantes? 

— Dantes? Da, desigur că l-am cunoscut pe bietul 
Edmond. Era chiar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, 
exclamă Caderousse, a cărui figură fu năpădită de o roşeaţă 
purpurie, în timp ce ochii limpezi şi siguri ai abatelui 
păreau că se dilatau pentru a-l învălui în întregime de cel 
interogat. 

— Da, mi se pare că îl chema Edmond. 

— Că îl chema Edmond, mititelul? E tot aşa de sigur cum 
este sigur că pe mine mă cheamă Gaspard Caderousse. Şi 
ce a devenit, domnule, bietul Edmond? Continuă hangiul; 1- 
aţi cunoscut cumva? Mai trăieşte? E liber? E fericit? 

— A murit prizonier, mai deznădăjduit şi mai jalnic decât 
ocnaşii care îşi târăsc ghiuleaua la ocna din Toulon. 

O paloare mortală urmă, pe figura lui Caderousse, roşeţei 
care pusese la început stăpânire pe ea. Întoarse capul şi 
abatele îl văzu ştergându-şi o lacrimă cu un colţ al basmalei 
roşii de pe cap. 

— Bietul băiat! Murmură Caderousse. Iată încă o dovadă 
despre ce vă spuneam, domnule abate, că Dumnezeu nu e 
bundecât cu oamenii răi. Ah, continuă Caderousse cu 
limbajul colorat al oamenilor de la sud, lumea merge din 


rău în mai rău; de ar cădea o dată din cer, două zile de-a 
rândul, pulbere şi un ceas foc, pentru ca totul să se 
isprăvească. 

— Se pare că îl iubeşti din toată inima pe băiatul acesta, 
domnule, glăsui abatele. 

— Da, mi-era foarte drag, spuse Caderousse, cu toate că 
îmi reproşez că o clipă i-am pizmuit norocul. De atunci însă, 
vă jur pe cuvântul meu, că i-am deplâns mult soarta 
nenorocită. 

Se făcu o tăcere de o clipă în răstimpul căreia privirea fixă 
a abatelui nu încetă să cerceteze fizionomia mobilă a 
hangiului. 

— L-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe bietul băiat? 
Continuă Caderousse. 

— Am fost chemat la patul lui de moarte ca să-i dau 
ultimele ajutoare ale religiei, răspunse abatele. 

— Şi de ce a murit? Întrebă Caderousse cu voce gâtuită. 

— De ce se poate muri în închisoare, când ai treizeci de 
ani, dacă nu din cauza închisorii? 

Caderousse îşi şterse sudoarea care îi curgea pe frunte. 

— Ceea ce e ciudat în toate astea, urmă abatele, e că pe 
patul de moarte, jurând pe crucifixul al cărui picior îl 
săruta, Dantes m-a încredinţat că nu cunoştea adevărata 
cauză a captivităţii sale. 

— E adevărat, e adevărat, murmură Caderousse; nu putea 
s-o ştie; nu, domnule abate, bietul copil nu minţea. 

— Pe aceea m-a rugat să limpezesc nenorocirea pe care el 
n-a putut-o limpezi niciodată şi să-i reabilitez memoria, 
dacă ca a fost pângărită cumva. 

Şi, devenind tot mai fixă, privirea abatelui devora expresia 
aproape sumbră care se ivi pe chipul lui Caderousse. 

— Un englez bogat, continuă abatele, tovarăşul lui de 
nenorocire şi care a ieşit din închisoare la a doua 
Restauraţie, poseda un diamant de o mare valoare. 
Părăsind închisoarea, el a vrut să lase lui Dantes care, în 
timpul unei boli pe care o suferise l-a îngrijit ca un frate, o 


mărturie a recunoştinţei sale dăruindu-i diamantul. În loc să 
se servească de el pentru a-şi corupe temnicerii, care, de 
altminteri, puteau să-l ia şi pe urmă să-l trădeze, Dantes 
păstră diamantul pentru cazul când va ieşi din închisoare; 
căci, dacă ieşea din închisoare, existenţa lui era asigurată 
prin simpla vânzare a diamantului. 

— Aşadar, era un diamant de mare valoare? Întrebă 
Caderousse cu ochi aprinşi. 

— Totul e relativ, continuă abatele; de o mare valoare 
pentru Edmond, căci diamantul era prețuit la cincizeci de 
mii de franci. 

— Cincizeci de mii de franci? Spuse Caderousse, în cazul 
acesta era cât o nucă. 

— Nu tocmai, glăsui abatele; dar îţi vei da seama singur, 
căci îl am la mine. 

Caderousse căută parcă sub veşmintele abatelui comoara 
despre care vorbea. 

Abatele scoase din buzunar o cutiuţă neagră de piele, o 
deschise şi făcu să strălucească sub ochii uluiţi ai lui 
Caderousse scânteietoarea minune montată pe un inel 
admirabil. 

— Şi asta valorează cincizeci de mii de franci? 

— Fără montură, care şi ca preţuieşte ceva, spuse abatele. 

Închise cutia şi băgă în buzunar diamantul care continua 
să strălucească în adâncul cugetului lui Caderousse. 

— Dar cum de aveţi dumneavoastră diamantul, domnule 
abate? Întrebă Caderousse. Edmond v-a făcut moştenitorul 
lui? 

— Nu, ci executorul lui testamentar. 

„Aveam trei prieteni buni şi o logodnică, mi-a spus el: sunt 
sigur că toţi patru mă regretă amarnic; unul din aceşti buni 
prieteni se numea Caderousse.” 

Caderousse se înfioră. 

„Celălalt, continuă abatele fără să pară că observă emoția 
lui Caderousse, celălalt se numea Danglars; al treilea. 

— A adăugat el - deşi rivalul meu, mă iubea de asemeni.” 


Un zâmbet diabolic lumină trăsăturile lui Caderousse, care 
făcu o mişcare pentru a-l întrerupe pe abate. 

— Stai, spuse abatele, lasă-mă să sfârşesc şi, dacă ai vreo 
observaţie de făcut, ai s-o faci îndată. 

„Celălalt, deşi rivalul meu, mă iubea şi el şi se numea 
Fernand: cât priveşte pe logodnica mea, numele ei era... 
Nu-mi mai aduc aminte numele logodnicei” spuse abatele. 

— Mercedes, glăsui Caderousse. 

— Da, da, aşa c, Mercedes, reluă abatele cu un oftat 
înăbuşit. 

— Ei, şi? Întrebă Caderousse. 

— Dă-mi o cană cu apă, spuse abatele. 

Caderousse se grăbi să-l satisfacă. 

Abatele umplu paharul şi bău câteva înghiţituri. 

— Unde eram? Întrebă el punând paharul pe masă. 

— Logodnica se numea Mercedes. 

— Da, aşa e. „Vă veţi duce la Marsilia...” tot Dantes 
vorbeşte, înţelegi? 

— Cum să nu. 

„Veţi vinde diamantul, veţi face cinci părţi şi le veţi împărţi 
între aceşti buni prieteni, singurele fiinţe care m-au iubit pe 
pământ.” 

— Cum cinci părţi? Glăsui Caderousse. Nu mi-aţi numit 
decât patru persoane. 

— Pentru că, după câte mi s-a spus, a cincea a murit... A 
cincea era părintele lui Dantes. 

— O, da, spuse Caderousse mişcat de simţămintele care se 
ciocneau într-însul. O, da, bietul om a murit. 

— Am aflat de întâmplarea aceasta, la Marsilia, răspunse 
abatele, trudindu-se să pară indiferent, dar moartea s-a 
întâmplat de-aşa de multă vreme, încât n-am putut culege 
nici un amănunt. Ştii ceva despre sfârşitul bătrânului? 

— Ei, cine ar putea să ştie mai bine decât mine? Spuse 
Caderousse. Locuiam uşă în uşa cu bătrânul. Vai, da, după 
abia un an de la dispariţia fiului său, biciul bătrân a închis 
ochii. 


— Dar din ce cauză a murit? 

— Medicii i-au numit boala... O gastroenterită mi se pare; 
cei care îl cunoşteau au spus că a murit de durere... lar eu 
care aproape l-am văzut murind, spun că a murit... 

Caderousse se opri. 

— De ce a murit? Reluă cu încordare preotul. 

— A murit de foame. 

— De foame? Exclamă abatele sărind de pe scaun. Nici 
cele mai de rând animale nu mor de foame. Câinii care 
hoinăresc pe străzi găsesc o mână miloasă care le aruncă o 
bucată de pâine; şi un om, un creştin a murit de foame, 
printre alţi oameni, care îşi spun creştini ca şi el? Cu 
neputinţă! O, e cu neputinţă. 

— Am spus ce am spus, glăsui Caderousse. 

— Şi rău ai făcut, glăsui o voce pe scară; pentru ce te 
amesteci? 

Bărbaţii se întoarseră şi văzură, printre şipcile 
balustradei, capul bolnăvicios al Carcontei; ea se târâse 
până acolo şi asculta conversaţia stând pe ultima treaptă, 
cu capul sprijinit pe genunchi. 

— Pentru ce te amesteci tu, femeie? Spuse Caderousse. 
Domnul cere informaţii şi buna creştere mă obligă să i le 
dau. 

— Da, dar prudenţa te obligă să i le refuzi. De unde ştii cu 
ce scop te pune să vorbeşti, nătărăule? 

— Cu un scop foarte bun, doamnă, îţi garantez, spuse 
abatele. Soţul dumitale nu are de ce se teme, numai să 
răspundă cu sinceritate. 

— Nu are de ce se teme? Oamenii încep prin făgăduieli 
frumoase, pe urmă se mulţumesc să spună că nu avem de 
ce ne teme; pe urmă ci pleacă fără să respecte nimic din ce 
au spus şi, într-o bună dimineaţă, nenorocirea cade peste 
sărac, fără să ştie de unde îi vine. 

— Fii liniştită, bună femeie, nenorocirea nu vi se va trage 
de la mine, vă asigur. 


Carconta mai mormăi câteva cuvinte care nu putură fi 
auzite, îşi lăsă din nou pe genunchi capul, o clipă ridicat şi 
continuă să dârdâie pradă frigurilor, lăsând libertate soţului 
să continue conversaţia, dar în aşa fel încât ea să nu piardă 
nici un cuvânt. 

În vremea asta abatele băuse câteva înghiţituri de apă şi 
se liniştise. 

— Aşadar, reluă el, bietul bătrân era atât de părăsit de 
toată lumea, încât a murit de o astfel de moarte? 

— O, domnule, urmă Caderousse, nici catalana Mercedes, 
nici domnul Morrel nu l-au părăsit; dar bietul bătrân 
căpătase o antipatie profundă pentru Fernand, acela pe 
care Dantes vi l-a pus în rândul prietenilor săi, continuă 
Caderousse cu un zâmbet ironic. 

— Şi nu era? Spuse abatele. 

— Gaspard, Gaspard, murmură femeia din capul scării, ia 
seama la ce spui. 

Caderousse făcu o mişcare de enervare şi, fără să acorde 
vreun răspuns celei care îl întrerupea: 

— Poţi să fii prietenul omului a cărui femeie o răpeşti? 
Răspunse el abatelui. Dantes care era o inimă de aur îi 
numea prieteni pe toţi oamenii ăştia... Bietul Edmond! La 
drept vorbind, e mai bine că n-a ştiut nimic; i-ar fi fost prea 
greu să-i ierte în ceasul morţii... Şi, orice s-ar spune, 
continuă Caderousse, în limbajul său, care nu era lipsit de o 
poezie aspră, mi-este mai frică de blestemul morţilor decât 
de ura viilor. 

— Nătărăule! Spuse Carconta. 

— Ştii, va să zică, urmă abatele, ce a făcut Fernand în 
contra lui Dantes? 

— Ba bine că nu! 

— Atunci vorbeşte. 

— Gaspard, fă ce vrei, eşti stăpân, spuse femeia; dar dacă 
m-ai crede, nu ai spune nimic. 

— De data asta cred că ai dreptate, femeie, glăsui 
Caderousse. 


— Prin urmare nu vrei să spui nimic? Urmă abatele. 

— La ce bun? Spuse Caderousse. Dacă băiatul ar trăi şi ar 
veni la mine să-şi cunoască o dată pentru totdeauna 
prietenii şi duşmanii, nu zic ba, dar el e în pământ, după 
câte îmi spuneţi, aşa că nu mai poate să nutrească ură, nu 
mai poate să se răzbune. Să stingem totul. 

— Vrei în cazul acesta, spuse abatele, să dăruiesc 
oamenilor pe care îi arăţi ca prieteni netrebnici şi prefăcuţi, 
o recompensă destinată fidelității? 

— Adevărat, aveţi dreptate, spuse Caderousse. De 
altminteri, ce ar însemna pentru ei, acum, moştenirea 
bietului Edmond? O picătură de apă în mare. 

— Unde mai pui că oamenii aceştia pot să te strivească cu 
o mişcare, spuse femeia. 

— Cum adică? Au devenit bogaţi şi puternici? 

— A, nu cunoaşteţi povestea lor? 

— Nu, povesteşte-mi-o. 

Caderousse păru că stă un moment pe gânduri. 

— Ei, nu; ar fi o poveste prea lungă, spuse el. 

— Eşti liber să taci, prietene, glăsui abatele, cu accentul 
celei mai profunde indiferenţe şi îţi respect scrupulele; de 
altminteri, fapta dumitale e fapta unui om cu adevărat bun: 
prin urmare să nu mai vorbim. Ce misiune aveam eu? O 
simplă formalitate. Am să vând prin urmare diamantul. 

Şi scoase diamantul din buzunar, deschise cutia şi îl arătă 
ochilor uluiţi ai lui Caderousse. 

— Ia vino, femeie, să vezi! Spuse acesta cu voce răguşită. 

— Un diamant? Glăsui Carconta sculându-se şi coborând 
cu paşi destul de siguri scara; ce e cu diamantul? 

— Nu auzi, femeie? Spuse Caderousse; un diamant pe 
care băiatul ni l-a dăruit: mai întâi părintelui său, celor trei 
prieteni, Fernand, Danglars şi eu şi logodnicei lui, 
Mercedes. Diamantul valorează cincizeci de mii de franci. 

— Vai, ce frumoasă bijuterie! Spuse ea. 

— În cazul ăsta, spuse Caderousse, a cincea parte din 
sumă ne aparţine nouă? 


— Da, domnule, răspunse abatele, plus partea părintelui 
lui Dantes, pe care mă cred îndreptăţit s-o repartizez 
tuturor. 

— De ce tuturor? Întrebă Carconta. 

— Pentru că eraţi cei patru prieteni ai lui Edmond. 

— Cei care trădează nu sunt prieteni, murmură înăbuşit, 
la rândul ei, femeia. 

— Da, da, răspunse Caderousse, asta ziceam şi eu; e 
aproape o profanare, aproape un sacrilegiu să se 
răsplătească trădarea şi, poate crima. 

— Dumneata ai vrut, reluă abatele cu linişte, băgând 
diamantul la loc în buzunarul sutanei; dă-mi acum adresa 
prietenilor lui Edmond ca să pot îndeplini ultima lui dorinţă. 

Sudoarea curgea în stropi grei de pe fruntea lui 
Caderousse; îl văzu pe abate sculându-se, îndreptându-se 
spre uşă ca pentru a zvârli o privire calului şi înapoindu-se. 

Caderousse şi femeia se priveau cu o expresie ce nu poate 
fi descrisă. 

— Diamantul ne-ar reveni nouă în întregime, spuse 
Caderousse. 

— Crezi? Răspunse femeia. 

— Un om al bisericii nu poate să ne înşele. 

— Fă cum vrei, glăsui femeia; eu nu mă amestec. 

Şi se urca din nou pe scară, dârdâind; dinţii îi clănţăneau 
în ciuda căldurii arzătoare. 

Pe ultima treaptă ea se opri o clipă. 

— Gândeşte-te bine, Gaspard, spuse el. 

— Sunt hotărât, declară Caderousse. 

Carconta intră în camera ei, oftând; se auzi podeaua 
trosnind sub paşii ei, până când ajunse la jilţul unde căzu 
greoaie. 

— Ce ai hotărât? Întrebă abatele. 

— Să vă spun totul, răspunse el. 

— Cred că e lucrul cel mai bun pe care îl ai de făcut, glăsui 
preotul; nu pentru că ţin să ştiu lucrurile pe care ai vrea să 


mi le ascunzi; dar, dacă poţi să-mi ajuţi să împart 
moştenirea după dorinţa testatorului ar fi mai bine. 

— Nădăjduiesc şi eu, răspunse Caderousse cu obrajii 
învăpăiaţi de roşeaţa nădejdii şi a lăcomiei. 

— 'Te ascult, spuse abatele. 

— Staţi, reluă Caderousse, s-ar putea să ne întrerupă 
cineva în momentul cel mai interesant şi ar fi neplăcut; de 
altminteri, nu e nevoie să ştie cineva că aţi venit aici. 

Se duse la uşa hanului şi o închise punând de-a curmezişul 
ei, pentru mai multă prevedere, drugul de noapte. 

Între timp abatele îşi alese locul, ca să asculte în voie; se 
aşezase într-un ungher, pentru a rămâne în umbră, în timp 
ce lumina va cădea din plin pe figura interlocutorului. Cu 
capul aplecat, cu mâinile împreunate sau, mai bine zis, 
crispate, se pregătea să asculte cu toată luarea aminte. 

Caderousse apropie un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

— "Ţine seama că eu nu te împing la nimic, rosti glasul 
tremurând al Carcontei, ca şi cum ea ar fi putut să vadă 
prin podea scena ce se pregătea. 

— Bine, bine, să nu mai vorbim, spuse Caderousse; iau 
asupra mea totul. 

Şi începu. 

Capitolul XXVII Istorisirea 

— Mai întâi, domnule, spuse Caderousse, vă rog să-mi 
făgăduiţi un lucru. 

— Care? Întrebă abatele. 

— Ca niciodată, dacă vă folosiţi de amănuntele pe care vi 
le dau, să nu se afle că ele vin de la mine, căci, cei despre 
care vă vorbesc sunt bogaţi şi puternici şi, dacă m-ar atinge 
numai cu vârful degetului, m-ar zdrobi ca pe un pahar. 

— Fii liniştit, prietene, spuse abatele. Eu sunt preot şi 
spovedaniile mor în pieptul meu; aminteşte-ţi că noi n-avem 
alt scop decât să îndeplinim cu vrednicie ultima dorinţă a 
prietenului nostru. Vorbeşte deci, fără părtinire şi fără ură; 
spune adevărul, numai adevărul; eu nu cunosc şi, probabil, 
n-am să cunosc niciodată persoanele despre care îmi vei 


vorbi; de altminteri sunt italian, nu francez; aparţin lui 
Dumnezeu şi nu oamenilor şi voi reintra în mănăstirea mea 
din care n-am ieşit decât pentru a îndeplini ultima dorinţă a 
unui muribund. 

Categorica făgăduială păru că i-a dat lui Caderousse 
oarecare siguranţă. 

— În cazul acesta, spuse Caderousse, vreau, ba - mai mult 
decât atât - sunt dator să lămuresc asupra unor prietenii pe 
care bietul Edmond le credea sincere şi devotate. 

— Şi începem cu părintele lui, te rog, spuse abatele. 
Edmond mi-a vorbit mult de bătrânul acesta pentru care 
avea o dragoste adâncă. 

— Povestea e tristă, domnule, spuse Caderousse, clătinând 
din cap; cunoaşteţi, de bună seamă, începuturile. 

— Da, răspunse abatele; Edmond mi-a povestit 
întâmplările în momentul, când a fost arestat într-o 
cârciumioară de lângă Marsilia. 

— La „Reserve”. O, da, parcă văd scena de acolo. 

— Nu era chiar la ospăţul lui de logodnă? 

— Da şi ospăţul care începuse cu voioşie a avut un sfârşit 
trist: un comisar de poliţie, însoţit de patru soldaţi a intrat 
şi Dantes a fost arestat. 

— Aci se opreşte ceea. Ce ştiu şi eu, domnule, glăsui 
preotul; Dantes nu ştia altceva decât ceea ce era în strânsă 
legătură cu el, că n-a mai văzut pe niciuna dintre cele cinci 
fiinţe despre care ţi-am pomenit şi nici n-a mai auzit de ele. 

— Uite. După arestarea lui Dantes, domnul Morrel a 
alergat să se informeze: informaţiile au fost triste. Bătrânul 
s-a întors singur acasă, şi-a scos haina de nuntă plângând, 
s-a plimbat toată ziua prin cameră, iar seara nu s-a culcat 
deloc, căci eu locuiam dedesubtul lui şi l-am auzit toată 
noaptea umblând; trebuie să spun că n-am dormit nici eu, 
căci durerea bietului părinte mă mâhnea mult şi fiecare pas 
al lui îmi măcina inima, ca şi cum ar fi călcat pe pieptul meu. 

A doua zi Mercedes a venit la Marsilia să implore protecţia 
domnului Villefort: n-a căpătat nimic; dar tot atunci ea s-a 


dus la bătrân. Când l-a văzut aşa de posomorât şi de abătut, 
căci el petrecuse noaptea fără să se culce şi nu mâncase 
nimic din ajun, a vrut să-l ia cu dânsa, dar bătrânul nu a 
primit. 

„Nu, spuse el, nu voi părăsi casa, căci bietul meu copilmă 
iubeşte în primul rând pe mine şi, dacă iese din închisoare, 
la mine va alerga mai întâi. Ce ar spune el dacă eu n-aş fi 
aici să-l aştept?” 

Ascultam toate astea de la fereastră, căci aş fi vrut că 
Mercedes să-l înduplece pe bătrân s-o urmeze: paşii care 
răsunau în fiecare zi pe capul meu, nu-mi lăsau o clipă de 
odihnă. 

— Dar dumneata nu urcai la bătrân să-l mângâi? Întrebă 
preotul. 

— O, domnule, răspunse Caderousse, nu-i poţi consola 
decât pe cei care vor să fie consolaţi şi el nu voia: de 
altminteri, nu ştiu de ce, dar mi se părea că îi este silă să 
mă vadă. Cu toate acestea, într-o noapte, când l-am auzit 
suspinând, nu m-am mai putut stăpâni şi am urcat; dar, 
ajungând la uşă, el nu mai suspina, se ruga. N-aş putea să 
vă repet, domnule, cuvintele elocvente şi implorările jalnice 
rostite de el; erau mai mult decât pietate, erau mai mult 
decât durere; de aceea eu, care nu sunt bigot şi nu-i sufăr 
pe iezuiţi, mi-am spus atunci: Este un noroc că sunt singur 
şi că bunul Dumnezeu nu mi-a dat copii, căci, dacă aş fi 
părinte şi aş simţi o durere ca a bietului bătrân, neputând 
să găsesc în memorie sau inimă tot ce el spunea lui 
Dumnezeu, m-aş arunca de-a dreptul în mare, ca să nu mă 
mai chinuiesc. 

— Bietul părinte! Murmură preotul. 

— Din zi în zi el trăia mai singur şi mai izolat; deseori 
domnul Morrel şi Mercedes veneau să-l vadă; însă uşa lui 
era încuiată; şi, deşi eram sigur că se afla acasă, nu 
răspundea. Într-o zi, când împotriva obiceiului a primito pe 
Mercedes şi când biata copilă, disperată ca însăşi, încerca 
să-l întărească: „Crede-mă, fiica mea, îi spuse el, e mort; şi, 


în loc să-l aşteptăm noi, ne aşteaptă el; sunt fericit, eu care 
sunt cel mai bătrân şi care deci am să-l văd cel dintâi.” 

Oricât de. Bine ne-ar face, vedeţi dumneavoastră, încetăm 
curând să vedem lumea care ne întristează; bătrânul 
Dantes rămase în cele din urmă cu totul singur; nu mai 
vedeam urcând din când în când la el decât oameni 
necunoscuţi, care coborau cu câte un pachet; am înţeles 
atunci ce era cu pachetele astea: vindea puţin câte puţin ce 
avea, ca să trăiască. În sfârşit, bătrânul ajunse la ananghie; 
datora trei trimestre; fu ameninţat cu darea afară; el ceru 
un răgaz de opt zile şi i se acordară. Cunosc amănuntul 
deoarece proprietarul, ieşind de la el, a intrat la mine. 

În primele trei zile l-am auzit umblând ca de obicei: dar, în 
a patra, nu mai auzii nimic. Mă încumetai să urc: uşa era 
închisă; însă, prin broasca uşii îl zării aşa de galben şi de 
frânt încât, dându-mi seama că e bolnav, l-am înştiinţat pe 
domnul Morrel şi am alergat la Mercedes. S-au grăbit să 
vină. Domnul Morrel a adus un medic; medicul a constatat o 
gastroenterită şi a ordonat dietă. Eram de faţă, domnule şi 
n-am să uit niciodată zâmbetul bătrânului auzind reţeta. 

Din momentul acela şi-a deschis uşa: avea o scuză ca să nu 
mai mănânce; medicul ordonase dietă. 

Abatele scoase un geamăt. 

— Povestea vă interesează, nu-i aşa, domnule? Spuse 
Caderousse. 

— Da, răspunse abatele; e înduioşătoare. 

— Mercedes reveni; îl găsi aşa de schimbat, încât, ca şi 
prima dată, vru să-l transporte la ea. Aceasta era şi părerea 
domnului Morrel, care voia să-l ridice cu sila; dar bătrânul 
strigă atâta încât lor li se făcu frică. Mercedes rămase la 
căpătâiul patului. Domnul Morrel se depărtă, făcând semn 
catalanei că lasă o pungă pe cămin. Dar, înarmat cu reţeta 
medicului, bătrânul nu voi să ia nimic. În sfârşit, după două 
zile de deznădejde şi nemâncare, bătrânul îşi dădu sufletul, 
blestemându-i pe cei care îi pricinuiseră nenorocirea şi 


spunându-i lui Mercedes: „Dacă îl mai vezi pe Edmond al 
meu spune-i că mor binecuvântându-l.” 

Abatele se ridică, făcu două ocoluri prin cameră ducând o 
mână înfiorată la gâtlejul uscat. 

— Şi crezi că a murit... 

— De foame... Domnule, de foame! Spuse Caderousse. E 
tot aşa de a-devărat ce spun cum e adevărat că noi doi ne 
găsim aici. 

Cu o mână convulsivă, abatele apucă paharul cu apă, pe 
jumătate încă plin, îl goli dintr-o înghiţitură şi se aşeză din 
nou, cu ochii înroşiţi şi cu obrajii palizi. 

— Mărturiseşte că e o mare nenorocire! Spuse el cu voce 
răguşită. 

— Cu atât mai mare, domnule, cu cât Dumnezeu nu are 
nici un amestec şi cu cât numai oamenii sunt de vină. 

— Să trecem la oamenii aceştia, glăsui abatele; dar 
gândeşte-te, continuă el cu ton aproape ameninţător, că te- 
ai obligat să-mi spui totul: care sunt oamenii ce l-au făcut pe 
fiu să moară de disperare şi pe părinte de foame? 

— Doi oameni care îl pizmuiau, domnule, unul din 
dragoste, altul din ambiţie: Fernand şi Danglars. 

— Şi cum s-a manifestat invidia lor? 

— L-au denunţat pe Edmond ca agent bonapartist. 

— Dar care dintre amândoi l-a denunţat? Care dintre 
amândoi a fost vinovatul adevărat? 

— Amândoi, domnule; unul a scris scrisoarea, altul a pus-o 
la poştă. 

— Şi unde a fost scrisă scrisoarea? 

— Chiar la „Reserve”, în ajunul nunţii. 

— Bine, bine, murmură abatele. Oh, Faria, Faria, cât de 
mult cunoşteai tu oamenii şi lucrurile! 

— Ce-aţi spus, domnule? Întrebă Caderousse. 

— Nimic, reluă preotul; continuă. 

— Dangilars a scris denunţul cu mâna stângă, pentru ca 
scrisul să nu fie recunoscut şi Fernand l-a expediat. 

— Dar, exclamă abatele deodată, erai şi dumneata acolo! 


— Eu? Glăsui Caderousse uimit; cine v-a spus? 

Abatele văzu că mersese prea departe. 

— Nimeni, spuse el, dar dacă eşti aşa de bine informat 
asupra tuturor amănuntelor, era nevoie să fii şi dumneata 
de faţă. 

— E drept, glăsui Caderousse cu voce înăbuşită, eram şi 
eu. 

— Şi nu te-ai împotrivit ticăloşiei? Spuse abatele. În cazul 
acesta eşti complicele lor. 

— Domnule, spuse Caderousse, mi-au dat să beau până 
când aproape îmi pierdusem mintea. Nu mai vedeam decât 
ca printr-o ceaţă; spusei tot ce poate să spună un om în 
starea asta; ei mi-au răspuns, însă, că au vrut să facă o 
glumă şi că gluma nu va avea urmări. 

— A doua zi, domnule, a doua zi ai văzut bine că avea; cu 
toate acestea n-ai spus nimic; erai, totuşi, de faţă când a 
fost arestat. 

— Da, domnule, eram şi am vrut să vorbesc, am vrut să 
spun totul, dar Danglars m-a ţinut. 

„Şi dacă e vinovat cumva, mi-a spus el, dacă într-adevăr a 
poposit pe insula Elba, dacă într-adevăr este însărcinat cu o 
scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris, dacă 
scrisoarea se găseşte la el - cei care l-au sprijinit au să fie 
socotiți complicii lui”. 

Mărturisesc că mi-a fost frică de politică, aşa cum ea se 
făcea pe atunci; am tăcut; recunosc, a fost o laşitate, dar nu 
o crimă. 

— Înţeleg, ai închis ochii, atâta tot. 

— Da, domnule, răspunse Caderousse şi asta e câinţa mea 
zi şi noapte. Vă jur că îi cer deseori iertare lui Dumnezeu, 
cu atât mai mult cu cât fapta aceasta, singura pe care am să 
mi-o reproşez în toată viaţa mea, este desigur pricina 
necazurilor mele. Ispăşesc o clipă de egoism; de aceea îi 
spun totdeauna Carcontei când se plânge: „Taci, nevastă, 
aşa vrea Dumnezeu”. 


Şi Caderousse cobori capul, cu toate semnele unei 
adevărate câinţe. 

— Bine, domnule, spuse abatele, ai vorbit cu sinceritate; 
când cineva se învinuieşte astfel, merită iertarea. 

— Din nefericire, spuse Caderousse, Edmond a murit şi nu 
m-a iertat. 

— Nu ştia, spuse abatele. 

— Dar poate că acum ştie, declară Caderousse, se zice că 
morţii ştiu totul. 

O clipă de tăcere: abatele se sculase şi se plimba 
îngândurat; se înapoie la locul său şi se aşeză. 

— Mi-ai pomenit în două-trei rânduri de un anume domn 
Morrel, spuse el. Cine era omul acesta? 

— Era armatorul „Faraonului”, patronul lui Dantes. 

— Şi ce rola jucat omul acesta în trista afacere? Întrebă 
abatele. 

— Rolul unui om cinstit, curajos şi întristat, domnule. De 
douăzeci de ori ela intervenit pentru Edmond; când 
împăratul s-a înapoiat, el a scris, s-a rugat, a ameninţat într- 
atât încât, sub a doua Restauraţie, a fost persecutat foarte 
mult ca bonapartist. În zece rânduri, precum v-am spus, 
venise la bătrânul Dantes să-l ia cu el, iar în ajunul, sau cu 
două zile înainte de moartea lui, v-am mai spus, lăsase pe 
cămin o pungă cu care s-au plătit datoriile bătrânului şi s-a 
făcu faţă înmormântării, aşa că bietul bătrân a putut cel 
puţin să moară, precum trăise, fără să pricinuiască necaz 
cuiva. Punga o am eu încă, o pungă mare de reţea roşie. 

— Şi, întrebă abatele, mai trăieşte domnul Morrel? 

— Da, spuse Caderousse. 

— În cazul acesta, continuă abatele, desigur că ele un om 
binecuvântat de Dumnezeu, bogat... Fericit... 

Caderousse zâmbi amar. 

— Da, fericit ca mine, spuse el. 

— Domnul Morrel este cumva nenorocit? Exclamă abatele. 

— Suferă mizeria şi, mai mult decât atât, dezonoarea. 

— Cum aşa? 


— Da, reluă Caderousse, cum vă spun, după douăzeci şi 
cinci de ani de muncă, după ce a dobândit cel mai onorabil 
loc în comerţul Marsiliei, domnul Morrel este ruinat 
complet. A pierdut cinci vase în doi ani, a dat trei falimente 
năprasnice şi nu mai are speranţa decât în „Faraonul” pe 
care îl comanda bietul Dantes şi care urmează să se 
înapoieze din Indii cu o încărcătură de cârmâz şi de indigo. 
Dacă se îneacă şi vasul acesta, este pierdut. 

— Şi, spuse abatele, are nevastă, copii, nenorocitul? 

— Da, are o nevastă, care se poartă ca o sfântă, are o fată, 
ce urma să se mărite cu un bărbat pe care-liubea, dar pe 
care familia nu-l mai lasă să se însoare cu o fată ruinată; 
are, în sfârşit, un fiu locotenent în armată; înţelegeţi însă 
bine că toate acestea îi sporesc durerea bietului om, în loc 
s-o uşureze. Dacă ar fi singur, şi-ar zbura creierii şi ar 
scăpa. 

— E groaznic! Murmură preotul. 

— lată cum răsplăteşte Dumnezeu virtutea, spuse 
Caderousse. Uite, cu care nu am făcut niciodată o faptă rea, 
afară de aceea pe care v-am povestito, sunt în mizerie. 
După ce o să-mi văd nevasta murind de friguri, fără să pot 
face ceva pentru ea, am să mor de foame, cum a murit 
bătrânul Dantes, în timp ce Fernand şi Danglars se scaldă 
în aur. 

— Dar cum? 

— Pentru că lor totul le-a mers din plin, în timp ce 
oamenilor cumsecade le merge rău. 

— Ce a devenit Danglars, cel mai vinovat - nu-i aşa? 

— Instigatorul? 

— Ce a devenit? A părăsit Marsilia. A intrat, pe baza 
recomandaţiei domnului Morrel care nu-i cunoştea crima, 
funcţionar la un bancher spaniol; în epoca războiului 
Spaniei, el a intrat cu o parte în furniturile armatei franceze 
şi a făcut avere; atunci, cu primii bani, a jucat, şi-a întreit şi 
şi-a împătrit capitalurile şi, rămânând văduv după fiica 
bancherului său, s-a însurat pe urmă cu o văduvă, doamna 


de Nargonne, fiica domnului Servieux, şambelanul 
actualului rege, care se bucură de cea mai mare trecere. 
Devenind milionar, a fost făcut baron, astfel că el e acum 
baronul Danglars, are un palat în strada Mont-Blanc, zece 
cai în grajduri, şase lachei în anticameră şi nu mai ştiu câte 
milioane în casa de fier. 

— Aha! Făcu abatele cu accent ciudat; şi este fericit? 

— Fericit? Cine ar putea să spună? Nenorocirea sau 
fericirea sunt taina zidurilor; zidurile au urechi, dar n-au 
limbă; dacă poţi fi fericit cu o avere mare, atunci Danglars e 
fericit. 

— Şi Fernand? 

— Cu Fernand s-a întâmplat altceva. 

— Dar cum de a putut face avere un biet pescar catalan, 
fără mijloace, fără educaţie? Mărturisesc că nu înţeleg. 

— Se întâmplă şi asta pe lume; de bună seamă că, în viaţa 
lui, e o taină pe care nu o cunoaşte nimeni. 

— Dar, în sfârşit, pe ce trepte vizibile a urcat el la averea 
asta sau la poziţia înaltă pe care o ocupă? 

— La amândouă, domnule, la amândouă; are şi avere şi 
situaţie. 

— Dumneata îmi spui o poveste. 

— S-ar părea că e poveste, dar ascultați şi veţi pricepe. Cu 
câteva zile înainte de întoarcerea împăratului, Fernand 
fusese amânat de la recrutare. Bourbonii îl lăsară în pace la 
Catalani, dar Napoleon reveni, o încorporare extraordinară 
fu decretată şi Fernand fu nevoit să plece. Plecai şi eu; dar, 
pentru că eram mai bătrân decât Fernand şi pentru că mă 
încurcasem cu biata mea femeie, am fost trimis numai pe 
coastă. 

Fernand a fost înregimentat în trupele active, a ajuns la 
frontieră cu regimentul şi a luat parte la bătălia lui Ligny. 

În noaptea ce urmă bătăliei, el era de planton la uşa 
generalului care avea legături secrete cu duşmanul. În 
noaptea aceea generalul urma să se întâlnească cu englezii. 


Îi propuse lui Fernand să-l însoţească; Fernand primi, 
părăsi postul şi îl urmă pe general. 

Fapta care l-ar fi târât pe Fernand în faţa unui consiliu de 
război, dacă Napoleon rămânea pe tron, îi servi de 
recomandaţie pe lângă Bourboni. Reveni în Franţa cu 
epoletul de sublocotenent; şi, deoarece protecţia 
generalului, care se bucura de înaltă trecere, nu l-a părăsit, 
el era căpitan în 18623, cu prilejul războiului din Spania, 
adică în momentul când Danglars începea primele afaceri. 
Fernand era spaniol, aşa că a fost trimis la Madrid să-şi dea 
seama de spiritul compatrioţilor săi; îl întâlni pe Danglars, 
intră cu el în vorbă, făgădui generalului un sprijin printre 
regaliştii din capitală şi din provincii, primi făgăduieli, luă la 
rândul său angajamente, îşi călăuzi regimentul pe 
drumurile cunoscute numai de el, prin strâmtori păzite de 
regalişti şi, în sfârşit, aduse în această scurtă campanie atât 
de mari servicii încât, după luarea Trocaderului, fu numit 
colonel şi căpătă crucea de ofiţer al Legiunii de Onoare, cu 
titlul de conte. 

— Destin! Destin! Murmură abatele. 

— Da, dar ascultați: n-am isprăvit. După terminarea 
războiului din Spania, cariera lui Fernand era primejduită 
de pacea îndelungată care făgăduia să domnească în 
Europa. Numai Grecia se răzvrătise împotriva Turciei şi 
începuse războiul pentru independenţă; toţi ochii erau 
îndreptaţi spre Atena: era la modă ca grecii să fie deplânşi 
şi sprijiniți. Fără să-i ocrotească făţiş, după cum ştiţi, 
guvernul francez tolera migrațiile parţiale. Fernand ceru şi 
căpătă permisiune de a se duce să servească în Grecia, 
rămânând totuşi înscris în controalele armatei. 

După câtva timp se află că contele de Morcerf - acesta era 
numele lui - intrase în serviciul lui Ali-Paşa, cu gradul de 
general inspector. 

Ali-Paşa fu ucis, precum ştiţi; dar, înainte de a muri, el 
răsplăti serviciile lui Fernand lăsându-i o sumă însemnată, 


cu care Fernand se înapoie în Franţa, unde îi fu confirmat 
gradul de locotenent-general. 

— Aşa că astăzi?... Întrebă abatele. 

— Aşa că astăzi, urmă Caderousse, el posedă un palat 
minunat la Paris în strada Helder nr. 27. 

Abatele deschise gura, stătu un moment ca un om ce ezită, 
dar făcând o sforţare: 

— Şi Mercedes? Glăsui el; mi s-a spus că ea a dispărut. 

— Da, a dispărut, spuse Caderousse, aşa cum dispare 
soarele ca să răsară a doua zi mai strălucitor. 

— A făcut şi ea situaţie? Întrebă abatele cu un zâmbet 
ironic. 

— Mercedes e în momentul acesta una dintre cele mai 
mari doamne din Paris, spuse Caderousse. 

— Continuă, glăsui abatele. Mi se pare că ascult istorisirea 
unui vis. Dar am văzut eu însumi lucruri aşa de 
extraordinare, încât cele pe care mi le spui mă miră mai 
puţin. 

— Mercedes a fost la început deznădăjduită de lovitura 
care i-l răpea pe Edmond. V-am vorbit de stăruinţele ei 
pentru părintele lui Dant&s. În toiul deznădejdii a lovit-o o 
nouă durere: plecarea lui Fernand, a cărui crimă ca n-o 
cunoştea şi pe care îl privea ca pe fratele ei. 

Fernand plecă, Mercedes rămase singură. 

Se scurseră pentru ea trei luni de lacrimi: nici o veste de 
la Edmond, nici o veste de la Fernand; nimic în faţa ochilor, 
decât un bătrân care se stingea de disperare. 

Într-o seară, după ce stătuse toată ziua, cum avea obiceiul, 
la răspântia celor două drumuri care merg de la Marsilia la 
Catalani, se înapoie acasă mai abătută decât până atunci: 
nici iubitul, nici prietenul nu veneau pe unul sau pe altul din 
drumuri şi nu avea veşti nici de la unul, nici de la celălalt. 

I se păru deodată că aude un pas cunoscut: se întoarse cu 
nelinişte, poarta se deschise şi îl văzu pe Fernand în 
uniforma de sublocotenent. 


El nu însemna o parte din ceea ce ea plângea, ci o parte 
din viaţa ei trecută. 

Mercedes apucă mâinile lui Fernand cu o pornire pe care 
acesta o luă drept dragoste şi care nu era decât bucuria de 
a nu mai fi singură pe lume şi de a revedea, în sfârşit, un 
prieten după lungile ore ale tristeţii singuratice. Şi apoi, se 
cuvine să spun: Fernand nu fusese niciodată duşmănit; el 
nu era iubit, atâta tot; altul ocupa întreaga inimă a fetei şi 
acest altul era absent... Dispărut... Poate mort. La gândul 
acesta, Mercedes izbucnea în plâns şi îşi frângea mâinile de 
durere; dar gândul pe care îl respingea altă dată, când îi 
era strecurat de altcineva, îi revenea acum singur în minte; 
de altfel, la rândul său, bătrânul Dantes Îi spunea întruna: 
„Edmond al nostru a murit căci, dacă n-ar fi mort, s-ar 
înapoia”. 

Bătrânul muri, precum v-am spus: poate că, dacă trăia, 
Mercedes n-ar fi devenit niciodată nevasta altuia; căci el ar 
fi mustrat-o pentru necredinţa ei. Fernand îşi dădu seama. 
Când află de moartea bătrânului, reveni. De data aceasta 
era locotenent. La prima călătorie nu-i spusese fetei nici un 
cuvânt de dragoste; la a doua îi reaminti că o iubea. 

Mercedes îi ceru încă şase luni ca să-l aştepte şi să-l 
plângă pe Edmond. 

— La drept vorbind, spuse abatele cu un zâmbet amar, 
asta făcea optsprezece luni în total. Ce ar putea să ceară 
mai mult iubitul cel mai adorat? 

Murmură apoi cuvintele poetului englez: Frailty, thy name 
is woman (11|! 

— Peste şase luni, reluă Caderousse, nunta avu loc la 
biserica Accoules. 

— Biserica unde ea urma să se mărite cu Edmond, 
murmură preotul, numai logodnicul era schimbat, atâta tot. 

— Mercedes se căsători deci, continuă Caderousse, dar, cu 
toate că în ochii tuturora ea păru liniştită, i-a lipsit puţin să 
leşine când a trecut pe dinaintea „Reservei”, unde, cu un an 
şi jumătate înainte, fusese oficiată logodna ei cu cel pe care 


ar fi văzut că-liubea încă dacă ar fi îndrăznit să privească în 
tainiţa inimii. 

Fernand, mai fericit, dar nu mai liniştit, căci eu l-am văzut 
în epoca aceea şi se temea întruna de întoarcerea lui 
Edmond, Fernand, aşadar, avu grijă să-şi ia îndată nevasta 
şi să se exileze; erau în acelaşi timp prea multe pericole şi 
amintiri la Catalani. 

La opt zile după nuntă, plecară. 

— Şi ai mai văzut-o pe Mercâdes? Întrebă preotul. 

— Da, în momentul războiului din Spania, la Perpignan, 
unde Fernand o lăsase, ea făcea atunci educaţia fiului ei. 

Abatele tresări. 

— A fiului ei? Spuse el. 

— Da, răspunse Caderousse, a micului Albert. 

— Dar ca să-şi instruiască fiul, continuă abatele, a primit şi 
ea o educaţie. Mi se pare că l-am auzit pe Edmond spunând 
că ca era fiica unui simplu pescar, frumoasă dar incultă. 

— O, spuse Caderousse, el îşi cunoştea aşa de puţin 
logodnica! Domnule, Mercedes ar fi putut să devină regină, 
în cazul când coroana ar fi trebuit să se pună numai pe 
capetele cele mai frumoase şi mai inteligente. Averea ei 
sporea şi ca sporea dimpreună cu averea. Învăţa desenul, 
învăţa muzica, învăţa toate. De altminteri cred, între noi fie 
zis, că ea nu făcea toate acestea decât pentru a se distra, 
pentru a uita şi că nu-şi băga atâtea lucruri în cap, decât ca 
să combată ce avea în inimă. Dar acum se cuvine să spunem 
totul, continuă Caderousse; averea şi onorurile au 
mângâiat-o, desigur. E bogată, e contesă şi cu toate 
acestea... 

Caderousse se opri. 

— Cu toate acestea, ce? Întrebă abatele. 

— Cu toate acestea sunt sigur că nu e fericită, spuse 
Caderousse. 

— Şi ce te face să crezi? 

— Să vedeţi: când m-am simţit prea nenorocit, am cugetat 
că vechii mei prieteni au să mă ajute. M-am dus la Danglars, 


dar nici nu m-a primit. Am fost la Fernand, care mi-a trimis 
o sută de franci prin valetul său. 

— În cazul acesta nu i-ai văzut nici pe unul, nici pe altul? 

— Nu, dar doamna de Morcerf m-a văzut. 

— Cum? 

— Când am ieşit, o pungă a căzut la picioarele mele, 
conţinea 25 de ludovici; am ridicat repede capul şi am 
văzut-o pe Mercedes, care trăgea perdeaua. 

— Şi domnul de Villefort? Întrebă abatele. 

— O, el nu fusese prietenul meu, pe el nu-l cunoşteam, nu 
aveam ce-i cere. 

— Dar nu ştii ce a devenit el şi partea pe care a avut-o în 
nenorocirea lui Edmond? 

— Nu, ştiu numai că, la câtva timp după ce l-a arestat, el s- 
a însurat cu domnişoara de Saint-Meran şi a părăsit 
Marsilia curând. Fără îndoială că norocul îi va fi zâmbit ca şi 
celorlalţi, fără îndoială că e bogat ca Danglars şi stimat ca 
Fernand; vedeţi, eu singur am rămas sărac, amărât şi uitat 
de Dumnezeu. 

— Te înşeli, prietene, spuse abatele: Dumnezeu poate să 
pară uneori ca uită când dreptatea lui se odihneşte, dar 
vine totdeauna un moment când îşi aduce aminte şi dovada 
- uite-o. 

Abatele scoase diamantul din buzunar şi dându-l lui 
Caderousse: 

— Uite, prietene, îi spuse el, ia diamantul acesta, căci e al 
dumitale. 

— Cum numai al meu? Exclamă Caderousse. O, domnule, 
nu vă bateţi joc de mine? 

— Diamantul urma să fie împărţit între prietenii săi. 
Edmond nu avea decât un singur prieten, astfel că 
împărţirea devine de prisos. Ia diamantul şi vinde.-l, îţi 
repet, valorează cincizeci de mii de franci şi nădăjduiesc că 
suma va putea să te scoată din mizerie. 

— Domnule, spuse Caderousse, întinzând cu sfială o mână 
şi ştergând cu cealaltă sudoarea care-i brobonea fruntea; 


domnule, nu faceţi o glumă din fericirea sau din 
deznădejdea unui om! 

— Eu ştiu ce e fericirea şi ce e deznădejdea şi nu m-aş juca 
niciodată cu sentimentele. Ia-l deci, dar în schimb... 

Caderousse care atingea diamantul, îşi trase mâna. 

Abatele zâmbi. 

— În schimb, continuă el, dă-mi punga de mătase roşie pe 
care domnul Morrel o lăsase pe căminul bătrânului Dantes 
şi care - mi-ai spus - e încă în posesia dumitale. 

Din ce în ce mai uimit, Caderousse se îndreptă spre un 
dulap mare de stejar, îl deschise şi dădu abatelui o pungă 
lungă de mătase roşie învechită, în jurul căreia lunecau 
două verigi de metal poleite cândva. 

Abatele o luă şi, în locul ei, dădu lui Caderousse diamantul. 

— O, domnule, sunteţi un om al lui Dumnezeu! Exclamă 
Caderousse; căci nimeni nu ştia că Edmond v-a dat 
diamantul şi aţi fi putut să-l păstraţi. 

„Bine, îşi spuse încet abatele, tu ai fi făcut-o, pare-se...” 

Abatele se sculă, îşi luă pălăria şi mănuşile. 

— Nu-i aşa, spuse el, că tot ce mi-ai spus este adevărat şi 
că pot să dau toată crezarea cuvintelor dumitale? 

— Priviţi, domnule abate, spuse Caderousse; în ungherul 
peretelui e un Crist de lemn sfânt; pe scrin e evanghelia 
nevestei mele; deschideţi cartea şi vă voi jura pe ea cu 
mâna întinsă spre Crist, vă voi jura pe mântuirea sufletului 
meu, pe cuvântul meu de creştin că v-am spus toate 
lucrurile aşa cum s-au petrecut ele şi cum îngerul 
oamenilor le va spune la urechea lui Dumnezeu în ziua 
judecății din urmă. 

— Bine, spuse abatele, convins de accentul cu care 
Caderousse rostea adevărul, bine; îţi doresc ca banii să-ţi 
fie de folos. Adio, eu mă duc departe de oamenii care îşi fac 
atâta rău unii altora. 

Şi, descotorosindu-se cu trudă de entuziastele porniri ale 
lui Caderousse, abatele ridică singur drugul de la uşă, ieşi, 
urcă pe cal, îl salută încă o dată pe hangiu, care se pierdea 


în cuvinte zgomotoase de despărţire şi plecă urmând 
direcţia pe care venise. 

Când Caderousse întoarse capul, o văzu dinapoia lui pe 
Carconta, mai palidă şi mai tremurătoare decât oricând. 

— Este adevărat ce-am auzit? Întrebă ea. 

— Cum? Că ne-a dat diamantul numai nouă? Spuse 
Caderousse aproape nebun de bucurie. 

— Da. 

— Nimic, mai adevărat, căci uite-l. 

Femeia îl privi o clipă; apoi, cu glas înăbuşit: 

— Şi dacă o fi fals? Glăsui ea. 

Caderousse se îngălbeni şi se clătină. 

— Fals? Murmură el, fals? De ce mi-ar fi dat un diamant 
fals? 

— Ca să afle secretul tău fără să-l plătească, nătărăule. 

Caderousse rămase o clipă ameţit sub povara 
presupunerii. 

— O, spuse el după o clipă, luându-şi pălăria pe care o 
puse peste basmaua roşie înnodată în jurul capului; vom 
vedea în curând. 

— Şi cum? 

— La Beaucaire este târg; sunt acolo bijutieri din Paris; mă 
duc să li-l arăt. Tu păzeşte casa, nevastă, peste două ceasuri 
mă înapoiez. 

Şi Caderousse se năpusti din casă, pornind în goană pe 
drumul opus celui pe care apucase necunoscutul. 

„Cincizeci de mii de franci! Murmură Carconta când 
rămase singură. Sunt bani... Dar nu sunt o avere.” 

Capitolul XXVIII Registrele închisorilor. 

În ziua următoare aceleia când, pe drumul Bellegarde- 
Beaucaire, se petrecuse scena pe care am descris-o, un 
bărbat între treizeci, treizeci şi doi de ani, îmbrăcat cu un 
frac albastru, cu pantaloni de nankin şi cu vestă albă, având 
totodată şi accentul britanic, se prezentă primarului de 
Marsilia. 


— Domnule, îi spuse el, sunt primul funcţionar al casei 
Thomson şi French din Roma. Suntem de zece ani în relaţii 
cu casa Morrel şi fiul din Marsilia. Avem aproape o sută de 
mii de franci angajaţi în aceste relaţii şi suntem oarecum 
neliniştiţi, deoarece se spune că firma e ameninţată cu 
ruina: sosesc, prin urmare, direct de la Roma pentru a vă 
cere informaţii asupra casei. 

— Domnule, răspunse primarul, ştiu într-adevăr, că de 
patru sau cinci ani, nenorocirea parc a-l urmări pe domnul 
Morrel; a pierdut, rând pe rând, patru sau cinci vapoare, a 
dat trei sau patru falimente; dar, deşi eu însumi sunt 
creditorul său cu zece mii de franci, nu vă pot da nici o 
lămurire asupra situaţiei sale. Întrebaţi-mă ca primar ce 
gândesc despre domnul Morrel şi vă voi răspunde că e un 
om corect până la rigiditate şi că, până în prezent, a făcut 
faţă tuturor angajamentelor sale, cu perfectă exactitate. 
lată ce vă pot spune, domnule: dacă vreţi să aflaţi mai mult, 
adresaţi-vă domnului de Boville, inspectorul închisorilor, 
care stă în strada de Noailles, numărul 15; mi se pare că el 
are două sute de mii de franci plasați în casa Morrel şi, dacă 
el are într-adevăr motive să se teamă, întrucât suma lui e 
mai însemnată decât a mea, îl veţi găsi probabil în privinţa 
aceasta mai bine informat decât mine. 

Englezul păru că apreciază suprema delicateţe a 
primarului, salută, ieşi şi se îndreptă cu pasul caracteristic 
fiilor Marei Britanii spre strada indicată. 

Domnul de Boville se afla în cabinetul său. Când îl zări, 
englezul schiţă o mişcare de surpriză, care păru să arate că 
nu pentru prima oară se află în faţa celui pe care îl vizita. 
Domnul de Boville era aşa de deznădăjduit, încât se vedea 
că toate facultăţile minţii sale, cufundate în gândul care-l 
muncea în acel moment, nu îngăduia nici memoriei, nici 
imaginaţiei răgazul de a rătăci în trecut. 

Cu calmul naţiunii sale, englezul îi puse aproape în aceiaşi 
termeni întrebarea pe care o pusese primarului Marsiliei. 


— O, domnule, exclamă domnul de Boville, din nenorocire 
temerile dumneavoastră sunt cum nu se poate mai 
întemeiate şi aveţi în faţa dumneavoastră un om disperat. 
Aveam două sute de mii de franci plasați în casa Morrel, 
aceşti două sute de mii de franci erau zestrea fiicei mele, pe 
care nădăjduiam să o mărit peste cincisprezece zile; aceşti 
două sute de mii de franci erau rambursabili: o sută de mii 
la 15 ale lunii curente, o sută de mii la 15 ale lunii viitoarei. 
Îl înştiinţasem pe domnul Morrel asupra dorinţei mele şi 
anume ca rambursarea să se facă exact şi el a venit aici, 
domnule, acum abia o jumătate de ceas, spunându-mi că, 
dacă vasul său „Faraonul” nu soseşte până la 15 se va găsi 
în imposibilitate să execute plata. 

— Dar, glăsui englezul, aceasta seamănă foarte mult cu o 
tărăgănare... 

— Spuneţi, domnule, că aceasta seamănă cu un faliment! 
Exclamă domnul de Boville disperat. 

Englezul păru că reflectează o clipă, apoi spuse: 

— Va să zică, domnule, creanţa vă inspiră temeri? 

— O socotesc pierdută. 

— Uite, v-o cumpăr eu. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu. 

— Dar cu o reducere enormă, fără îndoială... 

— Nu, pentru două sute de mii de franci; casa noastră, 
adăugă englezul râzând, nu face astfel de afaceri. 

— Şi plătiţi... 

— Peşin. 

Englezul scoase din buzunar un teanc de bancnote, care 
puteau să constituie încă o dată pe atât suma de a cărei 
soartă domnul de Boville se temea. 

Un fulger de bucurie trecu pe figura domnului de Boville. 
Cu toate acestea, el făcu o sforţare să se stăpânească şi 
spuse: 

— Domnule, vă înştiinţez că, după toate probabilitățile, nu 
veţi avea nici şase la sută din suma aceasta. 


— Nu mă priveşte, răspunse englezul, e treaba casei 
Thomson şi French, în numele căreia lucrez. Poate că ea are 
interes să grăbească ruina unei case rivale. Ceea ce ştiu 
însă, domnule, e că sunt gata să vă număr suma în schimbul 
transferului pe care mi-l veţi face; vă voi cere numai un 
drept de curtaj. 

— Bineînţeles, domnule, exclamă domnul de Boville. 
Comisionul este de obicei unu şi jumătate, vreţi doi? Vreţi 
trei? Vreţi cinci? În sfârşit, vreţi mai mult? Vorbiţi. 

— Domnule, reluă englezul râzând, eu sunt ca şi casa mea: 
nu fac afaceri de această natură; nu: dreptul meu de curtaj 
este cu totul altul. 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult. 

— Dumneavoastră sunteţi inspectorul închisorilor? 

— De mai bine de 14 ani. 

— Ţineţi registrele de intrare şi ieşire? 

— Fără îndoială. 

— Registrelor acestea le sunt alăturate desigur, notele cu 
privire la deţinuţi? 

— Fiecare deţinut are dosarul său. 

— Domnule, eu am fost instruit la Roma de un nenorocit 
de abate care a dispărut deodată. Am aflat apoi că fusese 
deţinut la castelul If şi aş vrea să am oarecari amănunte 
asupra morţii sale. 

— Cum îl chema? 

— Abatele Faria. 

— O, mi-l reamintesc perfect! Exclamă domnul de Boville, 
era nebun. 

— Aşa se spunea. 

— A, era cu siguranţă! 

— Se poate; şi cum se manifesta nebunia lui? 

— Pretindea că ştie de o comoară imensă şi oferea sume 
nebuneşti guvernului dacă l-ar pune în libertate. 

— Bietul de el; şi a murit? 

— Da, domnule, acum cinci sau şase luni, în februarie. 


— Aveţi o memorie excelentă, domnule, dacă vă amintiţi 
aşa de bine datele. 

— Îmi aduc aminte de aceasta pentru că moartea 
nenorocitului a fost însoţită de o împrejurare ciudată. 

— Se poate cunoaşte acea împrejurare? Întrebă englezul 
cu 0 expresie de curiozitate pe care un observator profund 
s-ar fi mirat găsind-o pe chipul său flegmatic. 

— O, da, domnule. Carcera abatelui se găsea la o 
depărtare de patruzeci şi cinci - cincizeci de picioare de 
aceea a unui fost agent bonapartist, a unuia care 
contribuise în măsura cea mai mare la întoarcerea 
uzurpatorului în 1815, om foarte hotărât şi foarte 
primejdios. 

— Serios? Glăsui englezul. 

— Da, răspunse domnul de Boville; am avut prilejul să-l 
văd pe omul acesta în 1816 sau 1817 şi n-am coborât în 
carcera sa decât cu un pichet de soldaţi: omul mi-a produs 
o profundă impresie şi nu-i voi uita figura niciodată. 

Englezul zâmbi imperceptibil. 

— Şi spuneaţi, domnule, reluă el, că ambele carcere... 

— Erau despărțite printr-o distanţă de cincizeci de 
picioare; se pare că acest Edmond Dantes... 

— Pe omul primejdios îl chema... 

— Edmond Dantes. Da, domnule; se pare că acest Edmond 
Dantes îşi procurase sau îşi fabricase unelte, căci s-a găsit 
un coridor prin care prizonierii comunicau. 

— Coridorul fusese făcut, desigur, în scop de evadare? 

— Exact, din nefericire însă, pentru prizonier, abatele 
Faria a fost lovit de un atac de catalepsie şi a murit. 

— Înţeleg. Faptul a pus capăt proiectelor de evadare. 

— Pentru mort, da, răspunse domnul de Boville, dar nu 
pentru cel viu; dimpotrivă, Dantes a văzut într-asta un 
mijloc de a-şi grăbi fuga; el îşi închipuia, fără îndoială, că 
prizonierii morţi în castelul If erau înmormântați într-un 
cimitir obişnuit; la transportat pe defunct în camera sa, i-a 


luat locul în sacul unde fusese cusut şi a aşteptat momentul 
înmormântării. 

— E un mijloc temerar, care indică oarecare curaj, reluă 
englezul. 

— O, v-am spus, domnule, că omul era foarte primejdios; 
din fericire a descotorosit el însuşi guvernul de temerile pe 
care acesta le avea în privinţa lui. 

— Cum? 

— Cum? Nu înţelegeţi? 

— Nu. 

— Castelul If nu are cimitir, morţii sunt aruncaţi pur şi 
simplu în mare, după ce li se leagă de picioare o ghiulea. 

— Şi? Spuse englezul, ca şi cum ar fi înţeles anevoie. 

— Şi i s-a legat o ghiulea de picioare, pe urmă a fost 
azvârlit în mare. 

— Adevărat? Exclamă englezul. 

— Da, domnule, continuă inspectorul. Vă închipuiţi 
mirarea fugarului când s-a simţit aruncat de pe înălţimea 
stâncilor, aş fi vrut să-i văd chipul în momentul acela. 

— Ar fi fost greu. 

— N-are a face, spuse domnul de Boville, pe care 
siguranţa recăpătării celor două sute de mii de franci ai săi 
îl înveselea; n-are a face, mi-l închipui. 

Şi izbucni în râs. 

— Şi eu, spuse englezul. 

Şi începu să râdă la rându-i, dar aşa cum râd englezii, 
adică printre dinţi. 

— Va să zică, urmă englezul recăpătându-şi cel dintâi 
stăpânirea de sine, va să zică fugarul s-a înecat? 

— De-a binelea. 

— În chipul acesta, guvernatorul castelului a scăpat 
totodată şi de furios şi de nebun? 

— Exact. 

— Dar, desigur că evenimentul a fost consemnat în vreun 
act? Întrebă englezul. 


— Da, da, actul mortuar. Înţelegeţi că rudele lui Dantes, 
dacă are rude, puteau să aibă interesul de a se încredința 
că el e mort sau viu. 

— Aşa că acum ei pot să fie liniştiţi dacă îl moştenesc. A 
murit pentru totdeauna. 

— O, da. Şi li se va elibera certificatul când vor vrea. 

— Foarte bine, spuse englezul. Dar să revenim la registre. 

— Adevărat. Chestia aceasta ne-a depărtat de ele. lertaţi- 
mă. 

— Să vă iert? Pentru ce? Pentru întâmplarea povestită? 
Câtuşi de puţin; ea mi s-a părut curioasă. 

— Şi e, într-adevăr. Aşadar doriţi, domnule, să vedeţi tot 
ce-i în legătură cu bietul dumneavoastră abate, care era 
într-adevăr întruchiparea blândeţii? 

— Mi-ar face plăcere. 

— Treceţi în cabinetul meu şi vă voi arăta. 

Trecură amândoi în cabinetul domnului de Boville. 

Totul era aici într-adevăr în ordine perfectă: fiecare 
registru la numărul său, fiecare dosar în compartimentul 
său. Inspectorul îl pofti pe englez în jilţ şi-i puse dinainte 
registrul şi dosarul cu privire la castelul If, dându-i răgazul 
să le frunzărească în timp ce el, aşezat într-un colţ, îşi citea 
ziarul. 

Englezul găsi lesne dosarul cu privire la abatele Faria. Se 
pare însă că istoria povestită de domnul de Boville îl 
interesase mult, deoarece, după ce a luat cunoştinţă de 
primele piese, a continuat să frunzărească, până când a 
ajuns la documentele lui Edmond Dantes. Găsi aici fiecare 
lucru la locul său: denunţul, interogatoriul, petiția lui 
Morrel, apostila domnului de Villefort. Îndoi încetişor 
denunţul, îl băgă în buzunar, citi interogatoriul şi văzu că 
numele lui Noirtier nu era trecut, parcurse cererea cu data 
de 10 aprilie 1815, prin care, sfătuit de substitut, Morrel 
exagera, cu intenţii admirabile - deoarece Napoleon 
domnea atunci. 


— Serviciile pe care Dantes le făcuse cauzei imperiale şi 
pe care certificatul lui Villefort le întărea. Înţelese totul. 
Cererea către Napoleon, păstrată de Villefort, devenise, sub 
a doua Restauraţie o armă cumplită în mâinile procurorului. 
Nu se mai miră deci răsfoind registrul de nota pusă în 
acoladă în dreptul numelui său. 


„EDMOND DANTES Bonapartist înverşunat; a luat parte 
activă la întoarcerea din insula Elba. A se ţine în cel mai 
mare secret şi sub cea mai strictă supraveghere.” 

Sub rândurile acestea era scris de o altă mână: 


„Văzut nota de mai sus, nimic de făcut”. 

Comparând scrisul acoladei cu acel al certificatului plasat 
sub cererea lui Morrel, căpătă certitudinea că nota acoladei 
avea acelaşi scris ca şi certificatul, că era scrisă de mâna lui 
Villefort. 

Cât priveşte nota următoare, englezul înţelese că ca 
fusese consemnată, de bună seamă, de vreun inspector pe 
care informaţia amintită de noi îl pusese în imposibilitate să 
dea curs interesului arătat. 

Precum am spus, din discreţie şi ca să nu-l stânjenească pe 
elevul abatelui Faria în cercetare, inspectorul se depărtase 
citind Drapelul Alb. 

Nu-l văzu deci pe englez îndoind şi băgând în buzunar 
denunţul scris de Danglars sub umbrarul de la „Reserve” 
purtând data poştei din Marsilia, 27 februarie, orele şase 
seara. 

Se cuvine să spunem însă că, chiar dacă l-ar fi văzut, el 
dădea prea puţină importanţă hârtiei şi prea multă 
importanţă celor două sute de mii de franci pentru a se 
împotrivi faptei englezului, oricât de incorectă ar fi fost ea. 

— Mulţumesc, spuse englezul, închizând registrul cu 
zgomot. Am ce îmi trebuie. Acum e rândul meu să-mi ţin 
făgăduiala: faceţi-mi un simplu transfer al creanţei 


dumneavoastră, recunoaşteţi prin el că aţi primit banii şi vă 
voi număra suma. 

Cedă locul la birou domnului de Boville, care se aşeză fără 
mofturi şi se grăbi să facă transferul cerut, în timp ce 
englezul număra biletele de bancă pe marginea biroului. 

Capitolul XXIX Casa Morrel. 

Cel ce ar fi părăsit Marsilia cu câţiva ani înainte, 
cunoscând interiorul casei Morrel şi s-ar fi înapoiat în epoca 
la care am ajuns noi, ar fi găsit aici o mare schimbare. 

În locul atmosferei de viaţă, de bunăstare şi de fericire 
care se desprinde, pentru a spune astfel, dintr-o casă pe 
cale de prosperitate; în locul feţelor voioase, care se arătau 
dinapoia perdelelor de la ferestre, ale funcţionarilor grăbiţi 
ce străbat coridoarele c-o pană pe după ureche; în locul 
curţii pline de baloturi, răsunând de strigătele şi râsetele 
factorilor, ar fi găsit de la prima vedere ceva trist şi mort. În 
coridorul pustiu şi în curtea goală, dintre numeroşii 
funcţionari care populau altădată birourile, rămăseseră 
numai doi: unul, un tânăr de 23 sau 24 de ani, anume 
Emmanuel Raymond, care era îndrăgostit de fiica domnului 
Morrel şi astfel rămăsese în serviciul casei, deşi părinţii săi 
se trudiseră să-l scoată; altul, un casier bătrân, chior, cu 
numele de Cocles, poreclă dată de tinerii ce populau cândva 
stupul mare şi zgomotos, astăzi aproape nelocuit şi care îi 
înlocuise adevăratul nume într-o aşa măsură încât, probabil, 
n-ar mai fi întors capul dacă acum l-ar fi chemat cineva pe 
numele scris în acte. 

Cocles rămăsese în serviciul domnului Morrel, iar în 
situaţia bunului om se produsese o ciudată schimbare. 
Fusese înălţat totodată la gradul de casier şi coborât la 
rang de servitor. 

Cu toate acestea, el rămăsese acelaşi Cocles, bun, 
răbdător, devotat, dar inflexibil faţă de aritmetică, singurul 
punct în care ţinuse piept lumii întregi, chiar domnului 
Morrel, necunoscând decât tabla lui Pitagora, pe care o ştia 


ca pe degete, oricum ai fi întors-o şi în orice greşeală ai fi 
încercat să-l bagi. 

În mijlocul tristeţii generale ce năpădise casa Morrel, 
Cocles rămăsese de altminteri singurul netulburat. 

Să nu ne înşelăm însă în privinţa aceasta; calmul lui nu se 
datora lipsei de afecţiune ci, dimpotrivă, unei convingeri 
nezdruncinate. Asemeni şoarecilor care, se spune, părăsesc 
rând pe rând. Un vas condamnat dinainte de soartă să piară 
în mare, astfel în momentul când ridică ancora nu mai 
rămâne niciunul pe bord - tot aşa, după cum am spus, 
mulţimea de slujbaşi care trăiau de pe urma casei 
armatorului părăsiseră, rând pe rând birourile şi magaziile; 
Cocles îi văzuse pe toţi cum se îndepărtează, fără să se 
gândească măcar a-şi da seama de cauza plecării lor; totul, 
precum am spus, se reducea pentru Cocles la o chestiune 
de cifre şi, de douăzeci de ani de când se afla în serviciul 
casei Morrel, el văzuse întotdeauna că plăţile se opreau la 
birourile deschise în chip aşa de regulat încât nu admitea 
că regularitatea aceasta se poate opri şi că plăţile se pot 
suspenda, aşa cum un morar, ce posedă o moară alimentată 
cu apa unui râu bogat, nu admite că râul poate să nu mai 
curgă. Într-adevăr, până atunci nimic nu ştirbise 
convingerea lui Cocles. Plăţile de la sfârşitul de lună se 
efectuaseră cu o punctualitate riguroasă. Cocles 
descoperise o greşeală de 70 de centime, săvârşită de 
domnul Morrel în dauna sa, iar în aceeaşi zi adusese cele 
şaptezeci de centime excedent domnului Morrel care, cu un 
zâmbet melancolic, le luase şi le trântise într-un sertar 
aproape gol, spunând: 

— Bine, Cocles, dumneata eşti perla casierilor. 

Şi Cocles se retrăsese, nespus de mulţumit; căci un elogiu 
al domnului Morrel, perla oamenilor cumsecade din 
Marsilia, îl măgulea pe Cocles mai mult decât o gratificaţie 
de cincizeci de taleri. 

Dar, de la încheierea aceasta de lună, îndeplinită în chip 
aşa de victorios, domnul Morrel trăise ceasuri crude; 


pentru a face faţă situaţiei, îşi adunase toate mijloacele şi, 
temându-se să nu se răspândească zvonul dificultăţilor sale 
când va fi văzut că recurge la măsuri extreme, 
întreprinsese o călătorie la bâlciul din Beaucaire, pentru a 
vinde câteva bijuterii ale nevestei şi copilei sale, precum şi o 
parte din argintărie. Graţie acestui sacrificiu, lucrurile se 
desfăşuraseră şi de data aceasta spre cinstea casei Morrel; 
dar casa rămăsese complet goală. Creditul, înfricoşat de 
zvonul care circula, se retrăsese cu egoismul său obişnuit; 
iar pentru a face faţă celor 100 de mii de franci ce trebuiau 
rambursaţi la 15 ale lunii prezente domnului de Boville, 
precum şi celorlalţi o sută de mii de franci care aveau 
scadenţa la 15 ale lunii viitoare, domnul Morrel nu mai 
nădăjduia decât în reîntoarcerea „Faraonului”, a cărui 
plecare îi fusese anunţată de un vas ce ridicase ancora o 
dată cu el şi care ajunsese la destinaţie. 

Dar vasul acesta, venind, ca şi „Faraon”, din Calcutta, 
sosise de cincisprezece zile, pe când, cu privire la „Faraon”, 
nu avea nici o veste. 

În această stare a lucrurilor, se înfăţişă domnului Morrel, a 
doua zi după ce încheiase cu domnul de Boville importanta 
afacere pe care am descris-o, trimisul casei Thomson şi 
French din Roma. 

Îl primi Emmanuel. Tânărul, pe care fiecare figură nouă îl 
înspăimânta, căci o figură nouă anunţa un nou creditor 
care, în neliniştea sa, venea să-l cerceteze pe şeful casei, 
tânărul vru să-i cruţe patronului neplăcerea acestei vizite: îl 
iscodi pe noul venit; dar noul venit declară că nu avea ce-i 
spune domnului Emmanuel şi că vroia să vorbească 
domnului Morrel în persoană. Emmanuel îl chemă, oftând, 
pe Cocles. Cocles veni şi tânărul îi porunci să-l conducă pe 
străin la domnul Morrel. 

Cocles o luă înainte, urmat de străin. 

Pe scară întâlniră o fată frumoasă, între 16-17 ani, care îl 
privi pe străin cu nelinişte. 


Cocles nu observă expresia de pe chipul ei care, totuşi, 
păru că n-a scăpat străinului. 

— Domnul Morrel este în cabinetul domniei sale, nu-i aşa, 
domnişoară Julie? Întrebă casierul. 

— Da, cel puţin aşa cred, glăsui fata ezitând; vezi mai întâi, 
Cocles, dacă tata este în birou şi anunţă-l pe domnul. 

— Ar fi inutil să mă anunţe, domnişoară, răspunse 
englezul. Domnul Morrel nu îmi cunoaşte numele. Omul n- 
are decât să spună că eu sunt funcţionarul domnilor 
Thomson şi French din Roma, cu care casa părintelui 
dumneavoastră este în legături. 

Fata păli şi continuă să coboare, în timp ce Cocles cu 
străinul continuau să urce. 

Ea intră în biroul lui Emmanuel, iar Cocles, cu ajutorul 
unei chei pe care o avea la el şi care îi anunţa patronului 
intrările speciale, deschise o uşă tăiată în unghiul 
spalierului de la etajul al II-lea, îl introduse pe străin într-o 
anticameră, mai deschise o uşă pe care o închise după el, şi, 
după ce îl lăsă un minut singur pe trimisul casei Thomson şi 
French, reapăru, făcându-i semn că poate să intre. 

Englezul intră, îl găsi pe domnul Morrel la o masă, 
studiind coloanele înspăimântătoare ale registrelor în care 
era trecut pasivul. 

Văzându-l pe străin, domnul Morrel închise registrul, se 
ridică şi oferi un scaun; apoi, după ce văzu că străinul a luat 
loc, se aşeză şi el. 

Patrusprezece ani îl schimbaseră mult pe vrednicul 
negustor, care, la vârsta de treizeci şi şase de ani la 
începutul acestei povestiri, era acum în pragul vârstei de 
cincizeci; părul îi albise, fruntea i se brăzdase de griji; în 
sfârşit, privirea sa, altădată aşa de fermă şi hotărâtă, 
devenise vagă, neho-tărâtă, părând că se teme să nu fie 
silită a se opri asupra unei idei sau a-supra unui om. 

Englezul se uită la el cu un sentiment de curiozitate şi 
interes. 


— Domnule, spuse Morrel, a cărui stânjenire părea sporită 
de examinarea străinului, aţi dorit să-mi vorbiţi? 

— Da, domnule. Ştiţi din partea cui vin, nu-i aşa? 

— Din partea casei Thomson şi French, aşa cel puţin mi-a 
spus casierul. 

— V-a spus adevărul, domnule. Casa Thomson şi French 
avea în cursul acestei luni şi al lunii viitoare, trei sau patru 
sute de mii de franci de plătit în Franţa şi, cunoscând 
riguroasa dumneavoastră exactitudine, a strâns toate 
hârtiile pe care le-a putut găsi, purtând semnătura aceasta 
şi m-a însărcinat ca, pe măsură ce hârtiile ajung la 
scadenţă, să le încasez şi să dau întrebuințare fondurilor. 

Morrel scoase un oftat adânc şi îşi trecu mâna peste 
fruntea acoperită de sudoare. 

— Aşadar, domnule, întrebă Morrel, aveţi poliţe iscălite de 
mine? 

— Da, domnule, pentru o sumă destul de însemnată. 

— Pentru ce sumă? Întrebă Morrel cu o voce pe care căuta 
s-o facă liniştită. 

— Poftiţi, mai întâi - spuse englezul, scoțând un teanc din 
buzunar - poftiţi un transfer de două sute de mii de franci 
făcut casei noastre de domnul Boville, inspectorul 
închisorilor. Recunoaşteţi că datoraţi suma aceasta 
domnului de Boville? 

— Da, domnule, un plasament pe care l-a făcut la mine 
acum aproape cinci ani, cu patru jumătate la sută. 

— Şi pe care trebuie să-l rambursaţi... 

— Jumătate la cincisprezece ale lunii acesteia, jumătate la 
cincisprezece ale lunii viitoare. 

— Exact. Poftiţi apoi 32.500 franci: poliţe semnate de 
dumneavoastră şi trecute la ordinul nostru, de către terţe 
persoane. 

— Le recunosc, spuse Morrel, a cărui figură era 
îmbujorată de ruşine la gândul că, pentru întâia oară în 
viaţa sa, nu va putea, probabil, să-şi onoreze semnătura; 
asta e totul? 


— Nu, domnule, mai am pentru sfârşitul lunii viitoare 
valorile acestea pe care ni le-au trecut casa Pascal şi casa 
Wild şi Turner din Marsilia, cam 55.000 de franci: în total 
287.500 franci. 

Nu se poate descrie suferinţa pe care nefericitul Morrel o 
încerca în timpul acestei enumerări. 

— 287,500 franci! Repetă el maşinal. 

— Da, domnule, răspunse englezul. Nu vă voi ascunde 
însă, continuă el după un moment de tăcere, că, 
recunoscându-se totuşi corectitudinea dumneavoastră 
ireproşabilă până în prezent, circulă în Marsilia zvonul că 
nu sunteţi în stare a face faţă îndatoririlor. 

Morrel se îngălbeni groaznic în faţa acestei ieşiri aproape 
brutale. 

— Domnule, spuse el, până în prezent - şi sunt mai bine de 
douăzeci şi patru de ani de când am primit casa din mâinile 
părintelui meu, care şi el o administrase treizeci şi cinci de 
ani - până în prezent, nici o hârtie semnată Morrel şi fiul nu 
a fost prezentată la casă fără a fi plătită. 

— Da, ştiu, răspunse englezul, dar vorbiţi-mi sincer, ca 
între oameni de onoare. Domnule, veţi plăti poliţele acestea 
cu aceeaşi exactitate? 

Morrel tresări şi-l privi cu mai multă siguranţă decât până 
atunci pe cel care îi vorbea astfel. 

— Întrebărilor puse cu sinceritatea aceasta, spuse el, 
trebuie să li se dea un răspuns sincer. Da, domnule, voi plăti 
dacă, precum nădăjduiesc, vasul meu soseşte cu bine, căci 
sosirea lui îmi va reda creditul pe care accidentele repetate, 
a căror victimă am fost, mi l-au răpit; dacă însă, din 
nenorocire, „Faraonul”, ultima resursă pe care contez, nu 
vine... 

Lacrimile urcară în ochii bietului armator. 

— Ei, bine, întrebă interlocutorul său, dacă această ultimă 
resursă nu vine? 

— Atunci, continuă Morrel, mi-e greu să spun... Dar, 
deprinzându-mă cu nenorocirea, trebuie să mă deprind şi 


cu ruşinea... Atunci cred că voi fi nevoit să suspend plăţile. 

— Nu aveţi prieteni care să vă poată ajuta în împrejurarea 
de faţă? 

Morrel zâmbi cu tristeţe. 

— În afaceri, domnule, spuse el, ştiţi bine că nu există 
prieteni, că nu există decât parteneri. 

— Într-adevăr, murmură englezul. Aşadar, nu mai aveţi 
decât o speranţă? 

— Una singură. 

— Ultima? 

— Ultima. 

— Prin urmare, dacă speranţa aceasta se spulberă... 

— Sunt pierdut, domnule, pierdut cu totul. 

— Când veneam la dumneavoastră, intra în port un vas. 

— Ştiu, domnule. Un tânăr care a rămas devotat 
ghinionului meu, îşi petrece o parte din timp pe o terasă 
deasupra casei, în speranţa că îmi va anunţa cel dintâi o 
veste bună. Am aflat de la el despre sosirea navei. 

— Şi nu e a dumneavoastră? 

— Nu, e o navă din Bordeaux, „Gironda”; vine şi ea din 
Indii, dar nu ea mea. 

— Poate că a avut cunoştinţă despre „Faraon” şi va aduce 
vreo ştire. 

— Să vă spun, domnule: mă tem aproape tot atâta dea 
afla veşti cu privire la vasul meu, ca şi de a rămâne în 
nesiguranţă. Nesiguranţa e însă o nădejde. 

Domnul Morrel adăugă apoi cu glas înăbuşit: 

— Întârzierea nu este firească; „Faraonul” a plecat din 
Calcutta la 5 februarie: ar trebui să fie aici de mai bine de o 
lună. 

— Ce-i asta? Întrebă englezul ciulind urechea. Ce poate să 
fie zgomotul acesta? 

— Doamne, ce o mai fi? Exclamă Morrel îngălbenindu-se. 

Într-adevăr, pe scară se iscase o gălăgie mare, se auzeau 
tropăituri, se auzi chiar un strigăt de durere. 


Morrel se ridică să deschidă uşa, dar forţele îl părăsiră şi 
recăzu în jilţ. 

Ambii bărbaţi rămaseră unul în faţa celuilalt, Morrel 
tremurând din toate mădularele, străinul privindu-l cu o 
expresie de adâncă milă. Zgomotul încetase, dar Morrel 
părea că aşteaptă ceva; zgomotul avea o cauză şi trebuia să 
aibă o urmare. 

Străinului i se păru că urcă cineva tiptil scara şi că paşii, 
care erau ai mai multor persoane, se opresc pe spalier. 

O cheie fu vârâtă în broasca primei uşi şi uşa scârţâi în 
ţâţâni. 

— Numai două persoane au cheile acestei uşi, murmură 
Morrel; Cocles şi Julie. 

A doua uşă se deschise în aceeaşi clipă şi fata apăru, 
palidă, cu obrajii scăldaţi în lacrimi. 

Morrel se ridică tremurând şi se sprijini de braţul jilţului, 
căci n-ar fi putut să rămână în picioare. Glasul vroia să 
întrebe, dar el nu mai avea glas. 

— Tată, spuse fata împreunându-şi mâinile, iart-o pe copila 
ta că e aducătoarea unei veşti rele. 

Morrel se îngălbeni groaznic; Julie se aruncă în braţele lui. 

— Tată, tată, glăsui ea, curaj! 

— Aşadar „Faraonul” a pierit? Întrebă Morrel cu voce 
sugrumată. 

Fata nu răspunse, dar făcu un semn afirmativ din cap, 
sprijinită la pieptul părintelui ei. 

— Şi echipajul? Întrebă Morrel. 

— E salvat, spuse fata, salvat de vasul din Bordeaux, care a 
intrat în port. 

Morrel ridică mâinile la cer, cu o expresie de resemnare şi 
de recunoştinţă sublimă. 

— Doamne, îţi mulţumesc! Spuse Morrel, cel puţin nu mă 
loveşti decât pe mine. 

Oricât de flegmatic era englezul, o lacrimă îi umezi 
pleoapa. 


— Intraţi, spuse Morrel, intraţi, căci îmi închipui că sunteţi 
toţi la uşă. 

Într-adevăr, abia rostise aceste cuvinte şi doamna Morrel 
intră plângând; Emmanuel o urma; în fund, în anticameră, 
se vedeau şapte sau opt marinari cu figuri aspre, pe 
jumătate goi. La vederea oamenilor, englezul tresări; făcu 
un pas ca pentru a merge spre ei, dar se stăpâni şi se 
retrase în ungherul cel mai întunecos şi mai îndepărtat al 
cabinetului. 

Doamna Morrel se aşeză în jilţ, luând o mână a soţului ei 
într-ale sale, în timp ce Julie rămase rezemată de pieptul 
părintelui. Emmanuel se oprise la jumătatea camerei, 
părând că serveşte de legătură între grupul familiei Morrel 
şi marinarii care stăteau la uşă. 

— Cum s-a întâmplat? Întrebă Morrel. 

— Apropie-te Penelon, spuse tânărul şi povesteşte 
întâmplarea. 

Un matelot bătrân, bronzat de soarele ecuatorului, înaintă 
învârtind în mâini resturile unei pălării. 

— Bună ziua, domnule Morrel, glăsui el, ca şi cum ar fi 
părăsit Marsilia în ajun şi ar fi sosit din Aix sau Toulon. 

— Bună ziua, prietene, spuse armatorul, neputându-se 
împiedica de a zâmbi printre lacrimi; dar unde-i căpitanul? 

— Cit priveşte pe căpitan, domnule Morrel, a rămas bolnav 
la Palma; dar, cu voia lui Dumnezeu, n-o să fie nimic şi o să-l 
vedeţi venind peste câteva zile, tot aşa de teafăr ca 
dumneavoastră şi ca mine. 

— Bine... Acum vorbeşte, Penelon, spuse domnul Morrel. 

Penelon îşi trecu bucata de tutun, pe care o morfolea în 
gură, dintr-o parte în alta, puse mâna la gură, se întoarse, 
zvârli în anticameră un scuipat negricios, întinse piciorul şi, 
bălăbănindu-se de pe un picior pe altul, începu: 

— Domnule Morrel, spuse el, ne aflam cam între capul 
Blanc şi capul Boyader, mergând cu briză zdravănă spre 
sud-sud-vest, după ce ne trudisem timp de opt zile de calm, 
când căpitanul Gaumard se apropie de mine - trebuie să vă 


spun, eram la cârmă - şi îmi zice: „lată Penelon, ce gândeşti 
de norii ăştia care se ridică la orizont?” 

Tocmai mă uitam şi eu la ei în momentul acela. 

„Ce să gândesc, domnule căpitan? Mă gândesc că urcă 
parcă mai iute decât au dreptul şi că sunt mai negri decât 
se cuvine unor nori care n-ar avea gânduri rele.” „Asta e şi 
părerea mea, zice căpitanul şi mă duc să-mi iau toate 
măsurile. Avem prea multe pânze pentru vântul care se va 
stârni curând. Hei, strângeţi pânzele!” 

Era şi timpul; ordinul nu se executase încă şi vântul era pe 
urma noastră. 

„Bun, zice căpitanul, avem încă prea multe pânze, 
strângeţi pânza cea mare!” 

Peste cinci minute, pânza cea mare era înfăşurată. 

„Ei, tată Penelon, îmi zice căpitanul, ce ai de tot moţăi din 
cap?” „În locul dumneavoastră eu n-aş rămâne pe aceeaşi 
direcţie.” „Cred că ai dreptate, bătrâne, zise el, o să avem o 
răbufnire straşnică de vânt.” „O, domnule căpitan, îi 
răspund eu, ne aşteaptă o furtună năprasnică.” 

Vântul se vedea venind aşa cum vezi venind pulberea la 
Montredon, noroc că avea de-a face cu un om care îl 
cunoştea. 

„Să se facă două ochiuri la catarge! Strigă căpitanul.” 

— Atâta nu era deajuns pentru locurile acelea, spuse 
englezul. 

Glasul hotărât, sonor şi neaşteptat, făcu pe toţi cei de faţă 
să tresară. Penelon duse mâna la ochi şi-l privi pe cel care 
contrazicea cu atâta putere manevra căpitanului. 

— Am făcut mai mult decât atât, domnule, glăsui bătrânul 
marinar cu oarecare respect, căci am strâns brigantina şi 
am căutat s-o luăm înaintea furtunii. 

— Vasul era prea vechi ca să suporte manevra, spuse 
englezul. 

— Întocmai. Asta ne-a şi pierdut. După douăsprezece 
ceasuri de zgâlţâire, a pătruns apa. „Penelon, îmi zice 


căpitanul, cred că ne scufundăm, bătrâne; dă-mi mie cârma 
şi coboară în cală.” 

Îi dau cârma, cobor; apa era de trei picioare. Urc, 
strigând: „La pompe! La pompe!” Da, dar era prea târziu. 
Lumea se apucă de treabă; cred însă că, cu cât scoteam, cu 
atâta intra mai mult. 

Ei, dacă e vorba să ne scufundăm - am zis după patru 
ceasuri de muncă, să ne scufundăm: omul nu moare decât o 
dată. 

„Ăsta e exemplul pe care îl dai tu, bătrâne Penelon? Zise 
căpitanul; ei bine, aşteaptă.” 

Se duse şi luă o pereche de pistoale din cabina sa. 

„Celui dintâi care părăseşte pompa, spuse el, îi zbor 
creierii!” 

— Foarte bine! Spuse englezul. 

— Nimic nu dă mai mult curaj decât chibzuinţă, continuă 
marinarul, mai cu seamă că între timp vremea se luminase 
şi vântul încetase, nu e însă mai puţin adevărat că apa urca 
mereu; nu mult, dar urca. Două degete pe ceas, vedeţi 
dumneavoastră, nu înseamnă mare lucru; dar, în 
douăsprezece ceasuri, ele fac douăzeci şi patru de degete şi 
douăzeci şi patru de degete fac două picioare. Două 
picioare şi cu trei pe care le aveam dinainte, fac cinci. lar 
când un vas are cinci picioare de apă în burtă, înseamnă că 
e bolnav de dropică. 

„Haide, zise căpitanul, ajunge; domnul Morrel n-o să aibă 
nimic de spus; am făcut ce am putut ca să salvăm vasul; să 
căutăm cum să salvăm oamenii. La şalupă, copii şi cât mai 
repede...” 

Ascultaţi, domnule Morrel, continuă Penelon, nouă ne era 
tare drag „Faraonul”, dar oricât de mult îşi iubeşte 
marinarul vasul, el îşi iubeşte şi mai mult pielea. De aceea, 
n-am aşteptat să ni se spună de două ori; între timp vasul se 
tânguia şi părea că ne spune: „Plecaţi, haide, plecaţi”. Şi 
bietul „Faraon” nu minţea; îl simţeam cum se scufundă sub 


picioarele noastre. Cât ai clipi, şalupa se afla în mare şi noi 
toţi opt înăuntru. 

Căpitanul a coborât cel din urmă, adică nu, nu a coborât, 
căci nu vroia să părăsească vasul, aşa că l-am luat eu în 
braţe şi l-am aruncat camarazilor, după care am sărit şi eu. 
Era şi timpul. În momentul când am sărit, puntea a plesnit 
cu un zgomot de explozie. 

După zece minute el s-a scufundat cu partea dinainte, apoi 
cu partea de dinapoi, pe urmă a început să se învârtească în 
juru-i ca un câine care vrea să-şi prindă coada. Şi pe urmă, 
bună seara, s-a sfârşit. „Faraonul” murise. 

Noi am rămas trei zile fără să bem şi fără să mâncăm; aşa 
că vorbeam să tragem la sorţi, ca să ştim cine o să-i 
hrănească pe ceilalţi, când zărirăm „Gironda”; i-am făcut 
semnale, ne-a văzut, s-a îndreptat spre noi, ne-a trimis 
şalupa, ne-a salvat. Aşa s-au petrecut lucrurile, domnule 
Morrel, pe cuvântul meu de cinste şi de marinar. Nu-i aşa, 
fraţilor? 

Un murmur general de aprobare arătă că povestitorul 
obținuse toate sufragiile prin adevărul fondului şi prin 
pitorescul detaliilor. 

— Bine, prieteni, spuse domnul Morrel, sunteţi oameni de 
treabă şi ştiam dinainte că, în nenorocirea care mă lovea, 
nu există alt vinovat decât destinul meu. E voinţa lui 
Dumnezeu şi nu vina oamenilor. Să slăvim voinţa lui 
Dumnezeu. Cât vi se cuvine? 

— Eh, să nu mai vorbim de asta, domnule Morrel. 

— Dimpotrivă, să vorbim, spuse armatorul cu un zâmbet 
trist. 

— Atunci ni se cuvine pe trei luni, glăsui Penelon. 

— Cocle&s, plăteşte câte două sute de franci fiecăruia. În 
alte împrejurări, prieteni, continuă Morrel, aş fi adăugat: dă 
fiecăruia şi câte două sute de franci gratificaţie, dar 
timpurile sunt grele, prieteni, iar puţinii bani care îmi 
rămân nu-mi mai aparţin. Scuzaţi-mă şi să nu mă iubiţi mai 
puţin pentru asta. 


Penelon făcu o mină de înduioşare, se întoarse spre 
tovarăşii săi, schimbă câteva cuvinte cu ei şi reveni. 

— În privinţa asta, domnule Morrel, spuse el trecându-şi 
ghemotocul de tutun în cealaltă parte a gurii şi zvârlind în 
anticameră un al doilea scuipat care se duse să ţină 
tovărăşie primului... 

— În privinţa asta. 

— În ce privinţă? 

— A banilor... 

— Ei, ce e? 

— Domnule Morrel, tovarăşii zic că deocamdată le ajung 
câte cincizeci de franci şi că pentru rest au să aştepte. 

— Vă mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! Exclamă domnul 
Morrel adânc mişcat; sunteţi suflete generoase; dar luaţi 
banii, luaţi-i şi, dacă găsiţi un serviciu bun, angajaţi-vă. 
Sunteţi liberi. 

Ultima parte a frazei produse un efect uluitor asupra 
vrednicilor marinari. Se priviră unii pe alţii, înfricoşaţi. 
Penelon, a cărui respiraţie se tăiase, fu cât pe-aci să înghită 
ghemotocul de tutun, noroc că dusese din timp mâna la 
gâtlej. 

— Cum, domnule Morrel, spuse el cu voce sugrumată, ne 
concediaţi? Sunteţi, va să zică, nemulţumit de noi? 

— Nu, copii, glăsui armatorul, nu, nu sunt nemulţumit de 
voi, dimpotrivă; nu vă concediez, dar ce vreţi? Nu mai am 
nici un vas, nu mai am nevoie de marinari. 

— Cum nu mai aveţi nici un vas? Spuse Penelon. O să 
construiți altele, aşteptăm. Slavă domnului, ştim ce 
înseamnă nevoia. 

— Nu mai am bani să construiesc vase, Penelon, spuse 
armatorul cu un zâmbet trist; nu pot deci să primesc oferta 
voastră, oricât de binevoitoare ar fi. 

— Atunci, dacă nu aveţi bani, nu trebuie să ne plătiţi; vom 
face cum a făcut bietul „Faraon”, vom trage pe dracu de 
coadă. 


— Destul, destul, prieteni! Spuse Morrel sugrumat de 
emoție. Plecaţi, vă rog. Ne vom regăsi în vremuri mai bune. 
Emmanuel, adăugă armatorul, însoţeşte-i şi să ai grijă ca 
dorinţele mele să fie îndeplinite. 

— Cel puţin o să ne revedem, domnule Morrel? Întrebă 
Penelon. 

— Da, prieteni, nădăjduiesc, cel puţin, duceţi-vă. 

Şi făcu un semn lui Cocles, care porni înainte. Marinarii îl 
urmară pe casier şi Emmanuel îi urmă pe marinari. 

— Acum, spuse armatorul soţiei şi fiicei sale, lăsaţi-mă 
singur o clipă; am de vorbit cu domnul. 

Şi arătă din ochi pe mandatarul casei Thomson şi French, 
care rămăsese în picioare, nemişcat în ungherul său, cât 
timp durase scena la care nu luase parte decât prin cele 
câteva cuvinte pe care le-am relatat. Femeile îşi înălţară 
ochii asupra străinului pe care îl uitaseră complet şi se 
retraseră; dar, retrăgându-se, fata zvârli spre om o privire 
sublimă de implorare, căreia el îi răspunse printr-un 
zâmbet pe care un observator rece s-ar fi mirat văzându-l 
că încolţeşte pe figura aceea de gheaţă. Bărbaţii rămaseră 
singuri. 

— Domnule, spuse Morrel, recăzând în jilţ, aţi văzut totul, 
aţi auzit totul, aşa că nu mai am ce să vă comunic. 

— Am văzut, domnule, spuse englezul, că vi s-a întâmplat o 
nouă nenorocire, nemeritată ca şi cealaltă şi lucrul m-a 
întărit în dorinţa de a vă fi pe plac. 

— O, domnule! Spuse Morrel. 

— Uite, continuă străinul. Eu sunt unul dintre principalii 
dumneavoastră creditori, nu-i aşa? 

— Sunteţi cel puţin acela care posedă valorile cu cea mai 
scurtă scadenţă. 

— Doriţi un termen pentru a-mi plăti? 

— Un termen ar putea să-mi salveze onoarea şi, ca atare, 
viaţa. 

— Cât cereţi? 

Morrel şovăi. 


— Două luni, spuse el. 

— Bine, spuse străinul, vă acord trei. 

— Credeţi însă că firma Thomson şi French... 

— Fiţi liniştit, domnule, iau asupra mea totul. Suntem azi 
în cinci iunie. 

— Da. 

— Ei bine, schimbaţi-mi toate creanţele, pentru cinci 
septembrie; iar în ziua de cinci septembrie, la 11 dimineaţa 
(pendula arăta în momentul acela exact orele 11) mă voi 
prezenta la dumneavoastră. 

— Vă voi aştepta, domnule, spuse Morrel şi veţi fi plătit; 
altminteri voi fi mort. 

Ultimele cuvinte fură pronunţate atât de încet, încât 
străinul nu putu să le audă. 

Creanţele fură schimbate, cele vechi fură rupte, iar bietul 
armator văzu că are măcar trei luni înaintea sa pentru a-şi 
încorda sforţările. 

Englezul primi mulţumirile lui cu calmul caracteristic 
naţiunii sale şi se despărţi de Morrel care îl conduse, 
binecuvântându-l, până la uşă. 

Pe scara o întâlni pe Julie. Fata se prefăcea că coboară, 
dar în realitate îl aştepta. 

— O, domnule! Spuse ea împreunându-şi mâinile. 

— Domnişoară, glăsui străinul, veţi primi într-o zi o 
scrisoare semnată... Simbad Marinarul... Vă rog să vă 
conformaţi întocmai celor cuprinse în scrisoare, oricât de 
ciudate vi se vor părea. 

— Da, domnule, răspunse Julie. 

— Îmi făgăduiţi? 

— Vă jur. 

— Bine. Adio, domnişoară! Rămâneţi totdeauna o fată 
bună şi sfântă cum sunteţi şi nădăjduiesc că Dumnezeu vă 
va. Răsplăti, dându-vi-l pe Emmanuel ca soţ. 

Julie scoase un mic strigăt, deveni roşie ca o cireaşă şi se 
ţinu de rampă să nu cadă. 


Străinul îşi continuă drumul făcându-i un semn de 
despărţire. 

În curte îl întâlni pe Penelon, care ţinea în fiecare mână 
câte un fişic de o sută de franci şi părea că nu se hotărăşte 
să-l ia. 

— Vino încoace, prietene, îi spuse el; am să-ţi vorbesc. 

Capitolul XXX 5 septembrie. 

Termenul acordat de mandatarul casei Thomson şi French, 
în momentul când Morrel se aştepta mai puţin, i se păru 
bietului armator una din acele cotituri care anunţă omului 
că soarta s-a săturat, în sfârşit, să se mai ţină de capul lui. 
Povesti în ziua aceea, fiicei, soţiei sale şi lui Emmanuel ce i 
s-a întâmplat şi un dram de speranţă, dacă nu de linişte, 
reintră în familie. Din păcate, însă, Morrel n-avea a face 
numai cu casa Thomson şi French, care se arâtase faţă de el 
aşa de binevoitoare. Precum spusese, în comerţ ai 
parteneri, nu prieteni. Când se gândea profund, nu 
înţelegea nici atitudinea generoasă a domnilor Thomson şi 
French faţă de el; nu şi-o explica decât prin reflexia 
inteligent egoistă pe care casa va fi făcut-o: e mai bine să 
sprijinim un om care ne datorează aproape trei sute de mii 
franci şi să avem aceşti trei sute de mii de franci peste trei 
luni, decât să-i grăbim ruina şi să ne alegem cu şase sau opt 
la sută din capital. 

Din nenorocire. 

— Fie ură, fie orbire —, nu toţi partenerii lui Morrel 
cugetară la fel, ba câţiva cugetară dimpotrivă. Poliţele 
subscrise de Morrel fură deci prezentate la casă cu o 
scrupuloasă rigoare dar, graţie termenului acordat de 
englez, Cocles plăti în termen. Cocles continuă deci să 
rămână în liniştea sa fatidică. Numai domnul Morrel văzu 
cu groază că, dacă ar fi avut să ramburseze la 15 ale lunii 
cei cincizeci de mii de franci ai lui de Boville şi la treizeci 
cele 32500 franci în poliţe pentru care, ca şi pentru creanţa 
inspectorului închisorii, avea un termen, ar fi fost încă din 
luna aceea un om pierdut. 


Părerea întregului comerţ din Marsilia era că, sub 
loviturile repetate care îl copleşeau, Morrel nu putea să 
reziste. Uimirea fu deci mare când se văzu că îndatoririle 
de la sfârşitul lunii erau executate ca de obicei. Totuşi 
încrederea nu reintră în spirite, astfel că se amână pentru 
sfârşitul lunii viitoare depunerea bilanţului nefericitului 
armator. 

Întreaga lună trecu în sforţări nemaipomenite din partea 
lui Morrel pentru a-şi reuni resursele. Altădată hârtia lui 
era luată cu încredere şi chiar cerută. Morrel încercă să 
negocieze hârtii pe nouăzeci de zile şi găsi toate băncile 
închise. Din fericire, Morrel avea câteva încasări pe care 
putea să le încaseze. Încasările se operară: Morrel se găsi 
deci din nou în măsură să facă faţă angajamentelor la 
sfârşitul lui iulie. 

De altfel mandatarul casei Thomson şi French nu mai 
fusese văzut la Marsilia. A doua sau a treia zi după vizita la 
domnul Morrel, acesta dispăruse; iar pentru că la Marsilia 
nu avusese legături decât cu primarul, cu inspectorul 
închisorilor şi cu domnul Morrel, trecerea nu lăsase decât 
amintirea diferită pe care cele trei persoane o păstraseră 
despre el. Se pare că mateloţii „Faraonului” îşi găsiseră 
angajament, căci şi ei dispăruseră. 

Căpitanul Gaumard, însănătoşit de indispoziţia care îl 
reţinuse la Palma, reveni. Nu avea curaj să se prezinte 
domnului Morrel. Acesta află însă că a sosit şi se duse să-l 
vadă. Vrednicul armator ştia dinainte, din povestirea lui 
Penelon, de purtarea curajoasă a căpitanului cu prilejul 
nenorocirii şi încerca el să-l consoleze. Îi aducea solda pe 
care căpitanul Gaumard n-ar fi cutezat s-o încaseze. 

Pe când cobora scara, domnul Morrel îl întâlni pe Penelon, 
care urca. Penelon dăduse, pare-se, o bună întrebuințare 
banilor, căci era îmbrăcat în haine noi. Zărindu-l pe 
armator, vrednicul timonier păru foarte încurcat; se trase în 
ungherul cel mai îndepărtat al spalierului, îşi trecu 
bumaşca de tutun de la stânga la dreapta şi de la dreapta la 


stânga, rostogolind ochii mari, înfricoşaţi şi nu răspunse 
decât printr-o strângere sfioasă, mâinii pe care domnul 
Morrel i-o întinse cu prietenia de totdeauna. Domnul Morrel 
atribui încurcătura lui Penelon eleganţei acestuia; era vădit 
că bietul om nu se simţea la largul său într-un astfel de lux; 
se angajase deci, fără îndoială, pe bordul altui vas, iar 
ruşinea lui se datora, dacă s-ar putea spune astfel, faptului 
că nu purtase mai multă vreme doliul după „Faraon”. Poate 
chiar că venea să-i aducă la cunoştinţă căpitanului 
Gaumard norocul său şi să-i transmită oferte din partea 
noului stăpân. 

„Bieţii oameni, spuse Morrel depărtându-se, numai de v-ar 
iubi stăpânul cum vă iubeam eu şi de aţi fi mai fericiţi decât 
mine...” 


Luna august se scurse în încercări mereu repetate de 
Morrel pentru ridicarea vechiului său credit sau pentru 
deschiderea unuia nou. La 20 august se află în Marsilia că 
ocupase un loc în diligenţă şi se spuse atunci că bilanţul va 
fi depus la sfârşitul lunii curente şi că Morrel plecase 
dinainte pentru a nu asista la actul crud, dând, fără 
îndoială, delegaţie funcţionarului său Emmanuel şi 
casierului Cocles. Dar, în ciuda tuturor prevederilor, la 31 
august, casa se deschise ca de obicei. Cocles apăru calm, 
dinaintea grilajului, examină cu aceeaşi atenţie hârtia ce i 
se prezentă şi, de la prima până la ultima, plăti poliţele cu 
aceeaşi exactitate. Veniră chiar două rambursări, pe care 
domnul Morrel le prevăzuse şi pe care Cocles le plăti cu 
aceeaşi punctualitate ca şi poliţele armatorului. Lumea nu 
mai înţelegea nimic şi cu tenacitatea profeților de veşti rele, 
amâna falimentul pentru sfârşitul lui septembrie. 

La întâi, Morrel sosi: era aşteptat cu multă încordare de 
întreaga familie; din călătoria la Paris urma să răsară ultima 
cale de mântuire. Morrel se gândise la Danglars, astăzi 
milionar şi altădată îndatoratul său, deoarece, pe temeiul 
recomandaţiei lui Morrel, intră Danglars în serviciul 
bancherului spaniol la care începuse să strângă averea sa 
imensă. Se spunea că Danglars poseda între şase şi opt 
milioane şi un credit nelimitat. Fără să scoată un taler din 
buzunar, Danglars putea să-l salveze pe Morrel; nu avea 
decât să garanteze un împrumut şi Morrel era salvat. 
Morrel se gândise de multă vreme la Danglars; dar există 
repulsii instinctive pe care nu le putem înfrâna, astfel că 
Morrel întârziase cât mai mult să recurgă la acest mijloc 
suprem. Avusese dreptate, căci s-a înapoiat zdrobit de 
umilinţa unui refuz. 

De aceea, la înapoiere, Morrel nu a scos nici o tânguire, nu 
a formulat nici o cârtire; şi-a îmbrăţişat, plângând, nevasta 
şi fiica, a întins o mână prietenoasă lui Emmanuel, s-a închis 
în cabinetul de la al doilea şi l-a chemat pe Cocles. 


— De data acesta, îi spuseră femeile lui Emmanuel, 
suntem pierduţi. 

Apoi, într-o scurtă consfătuire ţinută între ele, hotărâseră 
ca Julie să-i scrie fratelui său aflat în garnizoană la Nimes să 
vină numaidecât. 

Bietele femei simțeau instinctiv că aveau nevoie de toate 
forţele lor pentru a face faţă loviturii ce le ameninţa. 

De altminteri, deşi în vârstă de abia 22 de ani, Maximilien 
Morrel avea o mare influenţă asupra părintelui său. 

Era un tânăr energic şi drept. În momentul când fusese 
vorba să îmbrăţişeze o carieră, părintele n-a vrut să-i 
impună dinainte un viitor, astfel că a consultat înclinările 
tânărului Maximilien. Acesta declarase atunci că vrea să 
urmeze cariera militară; făcuse în consecinţă studii 
excelente, intrase prin concurs la şcoala politehnică şi ieşise 
sublocotenent în regimentul 53 de infanterie. Deţinea de un 
an gradul acestea şi avea făgăduiala că va fi avansat 
locotenent la prima ocazie. La regiment, Maximilien Morrel 
era citat ca păstrător rigid, nu numai al tuturor obligaţiilor 
impuse soldatului, dar şi al tuturor îndatoririlor propuse 
omului şi nu i se spunea decât Stoicul. Se înţelege că mulţi 
dintre cei care îi spuneau astfel, îi repetau porecla 
deoarece o auziseră, fără să ştie ce înseamnă. 

Pe acest tânăr îl chemau în ajutor mama şi sora să le 
susţină în împrejurarea gravă în care îşi dădeau seama că 
aveau să se găsească. 

Nu se înşelaseră asupra gravitaţii împrejurării, căci, după 
o clipă de la intrarea domnului Morrel în cabinetul său cu 
Cocles, Julie îl văzu pe acesta ieşind, palid, tremurând, cu 
chipul tulburat. 

Vru să-l cerceteze în momentul când trecea pe lângă ea; 
dar bietul om, continuând să coboare scara cu o grabă 
neobişnuită, se mărgini să strige ridicând braţele la cer: 

— O, domnişoară, domnişoară, ce groaznică nenorocire! 
Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva? 


În clipa următoare, Julie îl văzu urcând iarăşi, cu două-trei 
registre groase, cu un portofoliu şi cu o pungă cu bani. 

Morrel consultă registrele, deschise portofoliul, numără 
banii. 

Toate mijloacele sale erau între şase şi opt mii de franci, 
iar intrările, până la 5 ale lunii, între patru şi cinci mii; ceea 
ce făcea un activ de paisprezece mii de franci, faţă de o 
poliţă de 287500 franci. Nici măcar nu se putea concepe să 
plătească măcar un aconto. 

Totuşi, când cobori la masă, Morrel părea de ajuns de 
calm. Calmul lui le înfricoşă pe femei mai mult decât cea 
mai profundă tristeţe. 

După masă Morrel avea obiceiul să iasă; se ducea să-şi ia 
cafeaua la cercul Phoceenilor şi să citească Semaforul. În 
ziua aceea nu ieşi, ci urcă din nou în biroul său. 

Cocles părea buimăcit cu totul. Stătuse o parte din zi în 
curte, pe o piatră, cu capul gol sub un soare de treizeci de 
grade. 

Emmanuel încercă să le liniştească pe femei, dar nu era 
deloc convingător. Tânărul cunoştea prea îndeaproape 
afacerile casei ca să nu-şi dea seama că o mare catastrofă 
apasă asupra familiei Morrel. 

Veni noaptea: femeile vegheară, nădăjduind că Morrel, 
coborând din cabinetul său, va intra la ele; dar îl auziră 
trecând prin dreptul uşilor lor, călcând uşor, temându-se 
desigur, să nu-l cheme. 

Traseră cu urechea; elintră în camera sa şi încuie uşa pe 
dinăuntru. 

Doamna Morrel o trimise pe fată la culcare, apoi, la o 
jumătate de oră după plecarea Juliei, se sculă, îşi scoase 
pantofii şi se furişă în coridor, să privească prin gaura cheii 
ce făcea soţul ei. 

Zări în coridor o umbră ce se retrăgea: era Julie, care, 
neliniştită şi ea, o luase înaintea mamei. 

Fata veni la doamna Morrel. 

— Scrie, glăsui ea. 


Femeile se înţeleseră fără să-şi vorbească. 

Doamna Morrel se plecă în dreptul broaştei. Într-adevăr, 
Morrel scria; dar ceea ce fata nu remarcase, remarcă 
doamna Morrel: soţul ci scria pe hârtie timbrată. 

Îi veni ideea grozavă că el îşi făcea testamentul, se înfioră 
şi totuşi avu puterea să nu spună nimic. 

A doua zi domnul Morrel părea cât se poate de calm; stătu 
în biroul său ca de obicei, cobori la masă ca de obicei, dar 
după masă îşi chemă fiica lângă el. O strânse în braţe şi o 
ţinu multă vreme, la pieptul lui. 

Seara, Julie îi spuse mamei sale că, deşi tatăl păruse calm, 
ea observase că inima îi bătea năvalnic. 

Celelalte două zile se scurseră aproape în acelaşi fel. În 
seara zilei de 4 septembrie, Morrel îi ceru din nou fiicei sale 
cheia de la cabinet. 

Julie tresări, pentru că cererea aceasta i se păru sinistră. 
De ce îi cerea tatăl cheia păstrată întotdeauna de ea, încă 
de pe când era copilă şi pe care el nu i-o cerea decât atunci 
când voia s-o pedepsească. 

Ea îl privi. 

— Tată, cu ce ţi-am greşit de vrei să-mi iei cheia înapoi? 

— N-ai greşit cu nimic, copila mea, îi răspunse nefericitul, 
căruia întrebarea atât de simplă îi umpluse ochii de lacrimi. 
N-ai greşit cu nimic, dar am eu nevoie de ea. 

Julie se prefăcu că-i caută cheia. 

— Cred c-am lăsat-o în odaia mea, spuse ea. 

Şi plecă. Dar în loc să se ducă în odaia ei, cobori şi dădu 
fuga să-l consulte pe Emmanuel. 

— Nu-i da cheia tatălui tău, spuse acesta, iar mâine 
dimineaţă, dacă e cu putinţă, nu te depărta de el. 

Ea încercă să-l descoasă pe Emmanuel, dar acesta nu ştia 
altceva, sau nu voia să spună. 

În noaptea de 4 spre 5 septembrie, doamna Morrel 
rămase tot timpul cu urechea lipită de perete. Până la trei 
dimineaţa îl auzi pe soţul ei umblând neliniştit prin cameră. 

Abia la ceasurile trei el se trânti pe pat. 


Femeile petrecură noaptea împreună. Din seara de ajun, 
ele îl aşteptau pe Maximilien. 

La ceasurile opt, domnul Morrel intră în camera lor. Era 
calm, dar frământarea din timpul nopţii se citea pe chipul 
palid, răvăşit. 

Femeile nu îndrăzniră să-l întrebe dacă a dormit bine. 

Morrel fu mai bun decât oricând cu soţia sa şi mai 
drăgăstos cu fiica sa, pe care nu se putea sătura privind-o şi 
îmbrăţişând-o. 

Julie îşi reaminti de recomandarea lui Emmanuel şi vru să- 
şi urmeze părintele când ieşi; dar acesta o respinse cu 
blândeţe: 

— Rămâi lângă mama ta, îi spuse el. 

Julie vru să insiste. 

— Aşa vreau eu! Spuse Morrel. 

Pentru întâia oară Morrel spunea fiicei sale: „Aşa vreau 
eu!”, dar spuse aceste cuvinte cu un accent pătruns de o 
blândeţe atât de părintească, încât Julie nu cuteză să mai 
facă un pas. 

Rămase pe loc în picioare, mută şi nemişcată. În clipa 
următoare uşa se redeschise, simţi două braţe care o 
înconjurau şi o gură care se lipea de fruntea ei. 

Înălţă ochii şi scoase o exclamaţie de bucurie. 

— Maximilien, frăţioare! Exclamă ea. 

Auzind strigătul, doamna Morrel alergă şi se aruncă în 
braţele fiului ei. 

— Mamă, spuse tânărul, uitându-se rând pe rând la 
doamna Morrel şi la fiica ei, ce e? Ce s-a întâmplat? 
Scrisoarea voastră m-a înspăimântat şi am venit în goană. 

— Julie, spuse doamna Morrel făcând semn tânărului, du- 
te şi spune tatălui tău că a sosit Maximilien. 

Fata dădu buzna din apartament dar, pe prima treaptă a 
scării găsi un om cu o scrisoare în mână. 

— Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Julie Morrel? 
Glăsui omul cu un foarte pronunţat accent italian. 


— Da, domnule, răspunse Julie cu glas pierit; dar ce 
doreşti? Nu te cunosc. 

— Citiţi scrisoarea aceasta, spuse omul întinzându-i o 
hârtie. 

Julie şovăia. 

— E vorba de salvarea părintelui dumneavoastră, spuse 
mesagerul. 

Fata îi smulse hârtia din mână. 

Apoi o deschise repede şi citi: 


„Duceţi-vă numaidecât în Allees de Meilhane, intraţi în casa 
cu nr. 15, cereţi portăresei cheia camerei de la a! V-lea, 
intraţi în camera aceea, luaţi de pe colţul căminului o pungă 
din reţea de mătase roşie şi daţi punga aceasta părintelui 
dumneavoastră. 

E necesar s-o aibă înainte de ceasurile 11. 

Aţi făgăduit că mă veţi asculta orbeşte, vă reamintesc 
făgăduiala. 

SIMBAD MARINARUL 

Fata scoase un strigăt de bucurie, ridică ochii, căută pe 
omul care îi dăduse biletul spre a-i pune o întrebare, dar 
omul dispăruse. 

Îşi aruncă încă o dată ochii asupra hârtiei, s-o citească din 
nou şi observă că avea un post scriptum. 

Citi: 


„E necesar să îndepliniţi misiunea aceasta în persoană şi 
singură; dacă veniţi însoţită, sau dacă altcineva s-ar 
prezenta, portarul va răspunde că nu ştie despre ce este 
vorba”. 

Post-scriptumul fu o puternică domolire a bucuriei fetei. 
Nu avea oare motive să se teamă, nu i se întindea o cursă? 
Inocenţa nu-i îngăduia să ştie cam ce pericole putea să 
întâmpine o fată la vârsta ei, dar nu e nevoie să cunoşti 
pericolul pentru a te teme de el. De remarcat că tocmai 
primejdiile necunoscute inspiră cele mai mari spaime. 


Julie şovăia. Se hotări să ceară un sfat. 

Dar, dintr-un simţământ curios, nu recurse nici la mama, 
nici la fratele ei, ci la Emmanuel. 

Cobori, îi povesti ce i s-a întâmplat în ziua când 
mandatarul casei Thomson şi French venise la părintele ei; 
îi istorisi scena de pe scară, îi repetă făgăduiala pe care o 
făcuse şi îi arătă scrisoarea. 

— Trebuie să te duci, domnişoară, spuse Emmanuel. 

— Să mă duc? Murmură Julie. 

— Da, te voi însoţi eu. 

— Dar n-ai văzut că trebuie să fiu singură? Spuse Julie. 
— Vei fi singură, răspunse tânărul, dar te voi aştepta la 
colţul străzii Muzeului, iar dacă întârzii în aşa fel încât să 
mă îngrijorez, te voi căuta şi îţi garantez că va fi vai şi amar 

de cei despre care vei avea motive să te temi. 

— Aşadar, Emmanuel, glăsui fata şovăind, părerea 
dumitale este să răspund invitaţiei? 

— Da, nu ţi-a spus mesagerul că e vorba de salvarea 
părintelui dumitale? 

— Dar ce pericol îl pândeşte, Emmanuel? Întrebă fata. 

Emmanuel şovăi o clipă, dar dorinţa de a o hotărî pe fată 
fără întârziere îl birui. 

— Ascultă, îi spuse el, astăzi e 5 septembrie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Azi, la 11, tatăl dumitale are aproape trei sute de mii de 
franci de plătit. 

— Da, ştiu. 

— Ei bine, spuse Emmanuel, în casă nu sunt nici 
cincisprezece mii. 

— În cazul acesta ce se va întâmpla? 

— Dacă astăzi, până la 11, tatăl dumitale n-a găsit pe 
cineva care să-i vină în ajutor, va fi obligat la amiază să se 
declare în stare de faliment. 

— Oh, vino, vino! Exclamă fata trăgându-l pe tânăr după 
ea. 

Între timp, doamna Morrel spusese fiului ei totul. 


Tânărul ştia bine că, în urma repetatelor nenorociri 
întâmplate părintelui său, se făcuseră mari schimbări în 
cheltuielile casei, dar nu ştia că lucrurile au ajuns atât de 
departe. 

Rămase zdrobit. 

Apoi, deodată, dădu buzna afară, urcă repede scara, căci îl 
credea pe părintele său în cabinet, dar bătu zadarnic. 

În momentul când se afla la uşa cabinetului, auzi uşa 
apartamentului deschizându-se; întoarse capul şi îşi văzu 
părintele. În loc să urce drept la cabinetul său, domnul 
Morrel intrase în cameră, iar acum ieşea. 

Domnul Morrel scoase un strigăt de uimire zărindu-l pe 
Maximilien; nu ştia de sosirea tânărului. Rămase nemişcat, 
strângând cu braţul stâng un obiect pe care îl ţinea ascuns 
sub redingotă. 

Maximilien cobori repede scara şi se aruncă de gâtul 
părintelui; dar, deodată se trase înapoi, lăsându-şi numai 
mâna dreaptă pe pieptul tatălui său. 

— Tată, spuse el devenind palid ca moartea, de ce ţii sub 
redingotă două pistoale? 

— Mă temeam să nu fiu văzut şi văd că n-am scăpat, spuse 
Morrel. 

— Tată! Iată! Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă 
tânărul, ce faci cu armele? 

— Maximilien, răspunse Morrel privindu-şi ţintă fiul, tu eşti 
bărbat, un bărbat cu simţul onoarei, vino, îţi voi spune. 

Şi Morrel urcă cu paşi siguri spre cabinet, în timp ce 
Maximilien îl urmă clătinându-se. 

Morrel deschise uşa şi o închise după fiul său, apoi 
străbătu anticamera, se apropie de birou, puse pistoalele pe 
colţul mesei şi arată cu vârful degetului un registru deschis. 

În registru era consemnată situaţia exactă. 

Morrel avea de plătit, peste o jumătate de ora, 287.500 
franci. 

Poseda în total 15.257 franci. 

— Citeşte, spuse Morrel. 


Tânărul citi şi rămase un moment zdrobit. 

Morrel nu spunea un cuvânt: ce ar fi putut să spună mai 
mult decât sentinţa neînduplecată a cifrelor? 

— Şi ai făcut totul, tată, ca să preântâmpini nenorocirea? 
Întrebă tânărul după o clipă. 

— Da, răspunse Morrel. 

— Nu contai pe nici o intrare? 

— Pe niciuna. 

— Ai epuizat toate resursele? 

— Toate. 

— Şi peste o jumătate de ceas, întrebă Maximillien, cu glas 
posomorât, numele nostru este dezonorat? 

— Sângele spală dezonoarea, spuse Morrel. 

— Ai dreptate, tată şi te înţeleg. Apoi, întinzând mâna spre 
pistoale: 

— Unul e pentru dumneata şi unul pentru mine, spuse el, 
îţi mulţumesc. 

Morrel îi opri mâna. 

— Dar pe mama şi pe sora ta cine le va hrăni? 

Un fior trecu prin corpul tânărului. 

— Tată, spuse el, gândeşte-te: îmi ceri să trăiesc? 

— Da, îţi cer, reluă Morrel, căci eşti dator, Maximilien, tu 
eşti calm şi puternic... Nu eşti un om obişnuit, nu-ţi comand 
nimic, nu-ţi poruncesc nimic, îţi spun numai: examinează 
situaţia ca şi cum ai fi un străin şi judecă singur. 

Tânărul chibzui un moment, apoi o expresie de resemnare 
sublimă trecu prin ochii săi; îşi scoase apoi, cu o mişcare 
înceată şi tristă epoletul şi contra epoletul, însemnele 
gradului său. 

— Bine, spuse el întinzând mâna lui Morrel, mori în pace 
tată, eu voi trăi! 

Morrel făcu o mişcare gata să se arunce la picioarele fiului 
său. Maximilien îl atrase la piept şi ambele inimi bătură o 
clipă una lângă alta. 

— Ştii că nu e din vina mea? Spuse Morrel. 

Maximilien zâmbi. 


— Ştiu, tată, că eşti omul cel mai cinstit pe care l-am 
cunoscut. 

— Bine: întoarce-te acum la mama şi la sora la. 

— Tată, glăsui tânărul îndoindu-şi genunchii, 
binecuvântează-mă. 

Morrel luă în mâini capul fiului său, îl apropie şi-l sărută de 
mai multe ori: 

— O, da, da, spuse el, te binecuvântez în numele meu şi în 
numele a trei generaţii de oameni fără cusur, ascultă ce 
spun ei prin glasul meu: Providența poate să reclădească 
edificiul pe care nenorocirea l-a nimicit. Văzând că am 
murit de o astfel de moarte, se vor înduioşa de tine chiar cei 
mai neînduplecaţi; ţie îţi vor dărui poate răgazul pe care mi 
l-ar fi refuzat mie; caută atunci ca termenul ruşinos de 
„faliment” să nu fie rostit; aşează-te la lucru, munceşte, 
luptă cu ardoare şi curaj, tinere: trăiţi, tu, mama şi sora ta, 
din strictul necesar, pentru că, zi cu zi, bunurile celor faţă 
de care sunt dator, să sporească şi să fructifice în mâna ta. 
Gândeşte-te că va fi o zi frumoasă, o zi mare, solemnă, 
aceea a reabilitării, ziua când vei spune în biroul acesta: 
„Părintele meu a murit pentru că nu putea să facă ce fac eu 
astăzi; dar a murit liniştit şi calm, pentru că murind, ştia că 
eu o voi face.” 

— Tată, tată, exclamă tânărul, dacă totuşi ai putea să 
trăieşti? 

— Dacă trăiesc, totul se schimbă; dacă trăiesc, interesul se 
schimbă în îndoială, mila în înverşunare; dacă trăiesc, nu 
mai sunt decât un om care nu şi-a respectat cuvântul, care 
şi-a călcat angajamentele, pe scurt, nu mai sunt decât un 
falit. Dacă mor, dimpotrivă, gândeşte-te, Maximilien, 
cadavrul meu nu mai este decât acela al unui om 
cumsecade, nenorocit. Trăind, cei mai buni prieteni îmi vor 
ocoli casa. Dacă mor, Marsilia întreagă mă urmează 
plângând până la ultimul lăcaş; trăind, ţie ţi-e ruşine de 
numele meu; dacă mor, ridici capul şi spui: „Eu sunt fiul 


celui care s-a sinucis, deoarece, pentru întâia oară, a fost 
silit să nu-şi ţină cuvântul”. 

Tânărul scoase un geamăt, dar păru resemnat. Pentru a 
doua oară convingerea reintra, nu în inima, ci în conştiinţa 
sa. 

— lar acum, spuse Morrel, lasă-mă singur şi caută de 
îndepărtează femeile. 

— Nu vrei s-o mai vezi pe sora mea? Întrebă Maximilien. 

O ultimă şi înăbuşită speranţă tăinuia tânărul în legătură 
cu întrevederea aceasta, de aceea o propunea. Domnul 
Morrel clătină din cap. 

— Am văzut-o azi dimineaţă, spuse el şi mi-am luat rămas 
bun de la ea. 

— N-ai vreo recomandare specială să-mi faci, tată? Întrebă 
Maximilien, cu voce alterată. 

— Ba da, fiul meu, o recomandare sacră. 

— Spune, tată. 

— Casa Thomson şi French este singura care, din egoism 
poate. 

— Dar n-am dreptul să citesc în inima oamenilor. 

— S-a înduioşat de mine. Mandatarul ei, cel care peste 
zece minute se va înfăţişa să încaseze suma unei trate de 
287.500 franci, nu mi-a acordat, ci mi-a oferit trei luni. Casa 
aceasta să fie rambursată cea dintâi, fiul meu, omul acesta 
să-ţi fie sfânt. 

— Da, tată, spuse Maximilien. 

— Şi acum, încă o dată adio, glăsui Morrel; du-te, du-te, 
am nevoie să fiu singur, vei găsi testamentul meu în biroul 
din camera de culcare. 

Tânărul rămase în picioare, încremenit, neavând decât 
puterea de voinţă, dar nu şi de înfăptuire. 

— Ascultă, Maximilien, spuse părintele său, închipuieşte-ţi 
că eu sunt soldat ca şi tine, că am primit ordinul să cuceresc 
o redută şi că ştii că voi fi ucis, cucerind-o; n-ai să-mi spui ce 
îmi spuneai adineauri: „Du-te, tată, căci tu dezonorezi 
rămânând şi e mai bună moartea decât ruşinea”. 


— Da, da, spuse tânărul, da. 

Şi strângându-l convulsiv pe Morrel în braţe: 

— Du-te, tată, glăsui el. 

Şi dădu buzna din cabinet. 

După ce fiul său ieşi, Morrel rămase o clipă în picioare, cu 
ochii aţintiţi asupra uşii; apoi întinse mâna, găsi şnurul unei 
sonerii şi sună. 

Peste o clipă apăru Cocles. 

Nu mai era omul de altădată; ultimele trei zile de încercări 
îl zdrobiseră. Gândul acesta: Casa Morrel va înceta plăţile, 
îl încovoia spre pământ mai mult decât l-ar fi copleşit alţi 
douăzeci de ani. 

— Bunul meu Cocles, spuse Morrel cu un accent a cărui 
expresie n-ar putea fi redată, rămâi în anticameră. Când 
domnul acela, care a mai venit acum trei luni - îl ştii, 
mandatarul casei Thomson şi French va veni, să-l anunţi. 

Cocles nu răspunse; făcu un semn din cap, se aşeză în 
anticameră şi aşteptă. 

Morrel recăzu pe scaun; ochii i se îndreptară spre 
pendulă: îi mai rămâneau şapte minute, atâta tot: acul 
mergea cu o iuţeală de necrezut, i se părea că îl vede 
mergând. 

Ceea ce se petrecu atunci, în momentul acela suprem, în 
mintea omului care, tânăr încă, din cauza unui raţionament 
poate fals, dar cel puţin în aparenţă just, urma să se 
despartă de tot ce iubea pe lume şi să părăsească viaţa, 
care avea pentru el toate bucuriile familiei, e cu neputinţă 
de descris. Ar fi trebuit să-i vezi, ca să-ţi faci o idee, fruntea 
acoperită de sudoare şi totuşi resemnată, ochii plini de 
lacrimi şi totuşi înălţaţi la cer. 

Acul mergea întruna, pistoalele aşteptau încărcate; întinse 
mâna, luă unul şi murmură numele fiicei sale. 

Lăsă apoi arma mortală jos, luă condeiul şi scrise câteva 
cuvinte. 

I se părea că nu spusese îndeajuns adio, copilei adorate. 


Se întoarse apoi spre pendulă; nu mai socotea cu minutul, 
ci cu secunda. 

Reluă arma, întredeschise gura şi-şi fixă ochii asupra 
acului; apoi tresări la zgomotul pe care îl făcea singur, 
trăgând cocoşul. 

În momentul acela o sudoare mai rece îi trecu pe frunte, o 
nelinişte mai ucigătoare îi încleştă inima. 

Auzi uşa scării scârţâind în ţâţâni; apoi se deschise uşa 
cabinetului său. 

Pendula stătea gata să sune orele 11. 

Morrel nu întoarse capul, aştepta cuvintele lui Cocles: 
„Mandatarul casei Thomson şi French”. 

Şi apropie arma de gură... 

Deodată auzi un strigăt: glasul fiicei sale. 

Se întoarse şi o zări pe Julie; pistolul îi scăpă din mâini. 

— Tată! Exclamă fata cu răsuflarea gâtuită şi aproape 
moartă de bucurie, eşti salvat! 

Şi se aruncă în braţele lui, înălţând în mână o pungă de 
reţea roşie. 

— Salvat, copila mea? Glăsui Morrel. Ce vrei să spui? 

— Da, salvat, uite, uite! Spuse fata. 

Morrel luă punga şi tresări, căci o amintire vagă îi 
reaminti că obiectul i-a aparţinut cândva. 

Într-o despărţitură era poliţa de 287.500 franci. 

Poliţa era achitată. 

În cealaltă era un diamant de mărimea unei alune cu 
aceste trei cuvinte scrise pe un petec de pergament: 


„Zestrea Juliei”. 

Morrel îşi trecu mâna peste frunte, credea că visează. 

În momentul acela pendula sună orele 11. 

Timbrul vibră pentru el ca şi cum fiecare lovitură a 
ciocanului de oţel vibra în inima lui. 

— Copila mea, explică-mi, spuse el. Unde ai găsit punga? 

— Într-o casă din Allâes de Meilhan nr.15, pe colţul 
căminului unei odăiţe de la etajul al V-lea. 


— În cazul acesta, exclamă Morrel, punga nu e ata. 

Julie întinse părintelui său scrisoarea pe care o primise de 
dimineaţă. 

— Şi ai fost singură în casa aceea? Spuse Morrel după ce o 
citi. 

— Tată, Emmanuel mă însoțea. Trebuia să mă aştepte la 
colţul străzii Muzeului; dar, lucru ciudat, la întoarcere el nu 
mai era acolo. 

— Domnule Morrel! Exclamă o voce pe scară. Domnule 
Morrel! 

— E glasul lui, spuse Julie. 

În momentul acela Emmanuel intră cu figura tulburată de 
bucurie şi de emoție. 

— Faraonul”! Strigă el. „Faraonul”! 

— Ei, ce-i cu „Faraonul”, ai înnebunit, Emmanuel? Ştii bine 
că e pierdut. 

— Faraonul”! Domnule, este semnalat „Faraonul”. 
„Faraonul” intră în port. 

Morrel recăzu pe scaun fără puteri, mintea lui refuza să 
pună în ordine înşiruirea de evenimente nemaipomenite, 
extraordinare. Intră însă şi fiul său. 

— Tată, exclamă Maximilien, ce tot spuneai că „Faraonul” 
este pierdut? A fost semnalat şi intră în port. 

— Dragii mei, spuse Morrel, dacă este aşa ar trebui să 
cred într-o minune a lui Dumnezeu. E cu neputinţă, cu 
neputinţă. 

Dar un lucru real şi nu mai puţin extraordinar, era punga 
pe care o ţinea în mână, era poliţa achitată, era diamantul 
splendid. 

— O, domnule, spuse şi Cocles, ce înseamnă asta? 
„Faraonul”! 

— Haidem, copii, spuse Morrel ridicându-se, hai să vedem 
şi, îndură-se Domnul de noi, dacă ştirea nu e adevărată. 

Coborâră. La jumătatea scării aştepta doamna Morrel: 
biata femeie nu cutezase să urce. 

Într-o clipă ajunseră la Cannebiere. 


În port, lume imensă. 

Toţi se dădură în lături în faţa lui Morrel. 

— Faraonul”! „Faraonul”! Spuneau toate vocile. 

Într-adevăr. 

— Lucru minunat, extraordinar —, în faţa turnului Saint- 
Jean, un vas purtând pe pupa cuvintele acestea scrise cu 
litere albe: „Faraonul” (Morrel şi Fiul din Marsilia), 
asemănător întru totul celuilalt „Faraon” şi încărcat ca şi 
celălalt cu cârmâăz şi indigo, arunca ancora şi-şi strângea 
pânzele; pe punte căpitanul Gaumard dădea ordine, iar 
Penelon făcea semne domnului Morrel. 

Nu mai încăpea îndoială: simţurile mărturiseau, iar zece 
mii de persoane veneau în ajutorul mărturiei. 

În momentul când Morrel şi fiul se îmbrăţişau în aplauzele 
întregului oraş, martor al minunii, un bărbat al cărui chip 
era pe jumătate acoperit de o barbă neagră şi care, ascuns 
dinapoia gheretei unei santinele, contempla scena cu 
înduioşare, murmură cuvintele acestea: „Fii fericit, suflet 
nobil; fii binecuvântat pentru tot binele pe care l-ai făcut şi-l 
vei mai face; iar recunoştinţa mea să rămână în umbră ca şi 
binefacerea ta.” 

Şi, cu un zâmbet în care bucuria şi fericirea se oglindeau, 
el părăsi adăpostul unde stătea ascuns şi, fără ca vreo 
făptură să-l observe. 

— Într-atât de mult era preocupat fiecare de evenimentul 
zilei —, cobori pe una din micile scări ce servesc de 
debarcader, strigând de trei ori: 

— Jacopo! Jacopo! Jacopo! 

Atunci o şalupă veni spre el, îl primi şi-l conduse la un 
yacht bogat, pe puntea căruia sări cu sprinteneala unui 
marinar; privi de aici, încă o dată, pe Morrel, care plângând 
de bucurie, împărțea strângeri de mâini prieteneşti 
mulţimii şi mulțumea cu o vagă privire binefăcătorului 
necunoscut, pe care îl căuta parcă în cer. 

„Şi acum, spuse necunoscutul, adio bunătate, omenie, 
recunoştinţă... Adio tuturor sentimentelor care înfloresc 


inima... M-am substituit Providenţei pentru a răsplăti pe cei 
buni... Dumnezeul răzbunător să-mi dea locul său, ca să-i 
pedepsesc pe cei răi!” 

Făcu un semnal şi, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest 
semnal ca să plece, yachtul porni în larg. 

Capitolul XXXI Italia - Simbad marinarul. 

Pe la începutul anului 1838 se aflau la Florenţa doi tineri 
care aparţineau celei mai elegante societăţi din Paris, unul 
vicontele Albert de Morcerf, altul baronul Franz d'Epinay. 
Se înţeleseseră că vor petrece carnavalul din anul acela la 
Roma, unde Franz, care de aproape patru ani trăia în Italia, 
va servi lui Albert de cicerone. 

Dar, pentru că nu este puţin lucru să petreci carnavalul la 
Roma, în special când nu ţii să te culci în piaţa Poporului 
sau în Campo-Vaccino, scriseră lui Pastrini, proprietarul 
hotelului Londra, din piaţa Spaniei, rugându-l să le reţină 
un apartament confortabil. 

Pastrini răspunse că nu mai avea la dispoziţia lor decât 
două camere şi un cabinet, situate al secondo piano şi că le 
oferă pentru suma neînsemnată de un ludovic pe zi. Tinerii 
acceptară, apoi voind să se folosească de timpul care îi 
rămânea, Albert plecă la Neapole. Franz rămase la 
Florenţa. 

După ce se bucură câtva timp de viaţa oraşului familiei 
Medici, după ce se plimbă îndelung prin Edenul acela 
denumit Casinele, după ce fusese primit de amfitrionii 
admirabili care fac onorurile Florenței, îi veni gustul - căci 
văzuse Corsica, leagănul lui Bonaparte - să se ducă pe 
Insula Elba, marele popas al lui Napoleon. 

Desprinse deci, într-o seară, o barchetta din veriga de fier 
care o pecetluia de cheiul portului Livorno, se înfăşură în 
manta şi spuse marinarilor doar aceste cuvinte: „La insula 
Elba”. 

Barca părăsi portul aşa cum pasărea de mare îşi părăseşte 
cuibul, iar a doua zi îl debarcă pe Franz la Porto Ferrajo. 


Franz străbătu insula imperială, după ce călcase toate 
urmele lăsate de paşii uriaşului şi se îmbarcă la Marciana. 

La două ceasuri după ce părăsise ţărmul, el reveni pe 
uscat, coborând la Pianosa unde îl aşteptau - i se spunea - 
stoluri infinite de potârnichi roşii. 

Vânătoarea fu proastă. Franz ucise cu multă trudă câteva 
potârnichi slăbănoage şi, ca orice vânător care s-a ostenit 
degeaba, reveni în barca sa, indispus. 

— A, dacă Excelenţa voastră ar vrea, îi spuse stăpânul 
bărcii, ar face o vânătoare frumoasă! 

— Unde? 

— Vedeţi insula aceea? Continuă stăpânul întinzând 
degetul spre sud şi arătând o formă conică ce ieşea din 
marea pictată cu cel mai frumos indigo. 

— Ei, ce e cu insula aceasta? Întrebă Franz. 

— E insula Monte-Cristo, răspunse livornezul. 

— Dar n-am permisiunea să vânez în insula aceasta. 

— Excelenţa voastră n-are nevoie, insula e pustie. 

— La naiba, glăsui tânărul, o insulă pustie în mijlocul 
Mediteranei? Curios lucru! 

— Şi natural, Excelenţă. Insula este un banc de stânci iar 
pe toată întinderea ei nu se găseşte poate un pogon de 
pământ arabil. 

— Şi a cui este insula? 

— A Toscanei. 

— Ce vânat am să găsesc acolo? 

— Mii de capre sălbatice. 

— Care trăiesc lingând pietrele, spuse Franz cu un zâmbet 
neîncrezător. 

— Nu, ci păscând buruienile, mirţii, masticii care cresc 
printre pietre. 

— Şi unde am să mă culc? 

— În grote sau la bord, înfăşurat în manta. De altminteri, 
dacă Excelenţa voastră voieşte, vom putea să plecăm îndată 
după vânătoare; ştiţi că noi putem să vâslim tot aşa de bine 
noaptea ca şi ziua şi că, în lipsa pânzei, avem lopeţile. 


Deoarece îi rămânea încă destul timp lui Franz să-şi 
găsească tovarăşul şi pentru că nu mai avea motive să ducă 
grija locuinţei la Roma, acceptă propunerea de a se 
despăgubi de prima vânătoare. 

La răspunsul lui afirmativ, mateloţii schimbară între ei 
câteva cuvinte pe şoptite. 

— Ei, ce s-a întâmplat nou? Întrebă el. E vreun obstacol? 

— Nu, declară stăpânul; dar suntem datori să înştiinţăm 
pe Excelenţa voastră că insula e în contumacie. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că, întrucât Monte-Cristo este nelocuită şi serveşte 
uneori de popas contrabandiştilor şi piraţilor care vin din 
Corsica, din Sardinia sau din Africa, vom fi siliţi - dacă 
vreun semn trădează şederea noastră în insulă - să facem o 
carantină de şase zile când ne vom întoarce la Livorno. 

— Drace, chestia asta schimbă problema! Şase zile! Exact 
cât i-a trebuit lui Dumnezeu să zămislească lumea. Este 
cam mult, copii. 

— Dar cine va spune că Excelenţa sa a fost la Monte- 
Cristo? 

— O, eu nu! Exclamă Franz. 

— Nici noi, spuseră mateloţii. 

— În cazul acesta, haidem la Monte-Cristo. 

Stăpânul dădu comenzile; îndreptară barca spre insulă şi 
începură să plutească în direcţia ei. 

Franz aşteptă desăvârşirea operaţiei, iar când porniră pe 
noul drum, când pânza fu umflată de briză, iar cei patru 
marinari îşi ocupară locurile. 

— Trei în faţă, unul la cârmă —, reînnodă conversaţia. 

— Dragul meu Gaetano, îi spuse el stăpânului, mi-ai spus 
mi se pare că insula Monte-Cristo servea de refugiu 
piraţilor, ceea ce cred că formează un altfel de vânat decât 
caprele. 

— Da, Excelenţă şi v-am spus adevărul. 

— Ştiam de existenţa contrabandiştilor, dar îmi închipuiam 
că, după cucerirea Algerului şi nimicirea Regenţei, piraţii 


nu mai există decât în romanele lui Cooper şi ale 
căpitanului Marryat. 

— Excelenţa voastră se înşeală: cu piraţii este ca şi cu 
bandiții care sunt întruna exterminați de papa Leon al XII- 
lea şi care totuşi îi opresc zilnic pe călători până la porţile 
Romei. N-aţi auzit că, abia acum şase luni, însărcinatul de 
afaceri al Franţei pe lângă Sfântul Scaun a fost jefuit la 
cinci sute de paşi de Velletri? 

— Ba da. 

— Ei bine, dacă Excelenţa voastră ar locui ca noi la 
Livorno, ar auzi din când în când că un vas mic, încărcat cu 
mărfuri, sau un yacht englezesc drăguţ, care era aşteptat la 
Bastia, la Porto Ferrajo sau la Civila-Vecchia nu a sosit, că 
nu se ştie ce a devenit şi că, fără îndoială, se va fi sfărâmat 
de vreo stâncă. Stânca pe care a întâlnit-o e o barcă joasă şi 
strâmtă, condusă de şase sau opt oameni, care l-au surprins 
în strâmtoarea vreunei insulițe sălbatice şi nelocuite, aşa 
cum bandiții opresc şi jefuiesc o diligenţă la un colţ de 
pădure. 

— Dar, reluă Franz, care stătea mereu lungit în barcă, de 
ce persoanele cărora li se întâmplă astfel de accidente nu 
reclamă, nu atrag asupra piraţilor răzbunarea stăpânirii 
franceze, sardine sau toscane? 

— De ce? Întrebă Gaetano cu un zâmbet. 

— Da, de ce? 

— Pentru că, mai întâi, se transportă de pe vas sau de pe 
yacht în barcă, tot ce este bun de luat; apoi sunt legate 
mâinile şi picioarele echipajului, se prinde de gâtul fiecărui 
om o ghiulea, se face o gaură de mărimea unui butoi în 
chila vasului capturat, se urcă pe punte, ferestruicile sunt 
închise şi apoi se trece în barcă. După zece minute vasul 
începe să se plângă şi să geamă, apoi să se scufunde. La 
început se lasă pe o parte, a-poi pe alta, pe urmă se ridică, 
după aceea se afundă din nou, din ce în ce mai mult. 
Deodată răsună un zgomot ca o detunătură de tun: aerul 
nimiceşte puntea. Atunci vasul se agită ca un înecat ce se 


zbate, îngreuindu-se la fiecare mişcare. În curând apa, 
înăbuşită în cavităţi, zvâcneşte ca nişte trombe lichide pe 
care le-ar zvârli prin nările sale un caşalot gigantic. În 
sfârşit scoate un ultim horcăit, se învârteşte pentru cea din 
urmă oară în juru-i şi se scufundă scobind în abis o pâlnie 
imensă, care se învârteşte o clipă, se acoperă puţin câte 
puţin şi dispare apoi complet; după cinci minute, numai 
ochiul lui Dumnezeu ar mai putea să caute, în adâncul mării 
calme, vasul dispărut. 

— Înţelegeţi acum, adăugă patronul zâmbind, cum se face 
că vasul nu revine în port şi de ce echipajul nu mai 
reclamă? 

Dacă Gaetano povestea cele de mai sus înainte de a 
propune expediţia, de bună seamă că Franz ar fi judecat de 
două ori înainte de a se încumeta la drum; dar şi porniseră 
şi i se păru că ar fi o laşitate să dea înapoi. El era unul 
dintre oamenii care nu aleargă după ocazii periculoase, dar 
care - dacă ocazia vine în întâmpinarea lor. 

— Rămân cu sânge rece, neal-terat, pentru a o combate: 
era unul dintre oamenii cu voinţă calmă, care nu privesc o 
primejdie în viaţă decât ca pe un adversar în duel, care îi 
calculează mişcările, îi studiază forţa, care nu se grăbesc, 
dar care nici nu zăbovesc pentru a lăsa impresia laşităţii, 
care înțelegând dintr-o privire toate avantajele lor, ucid 
dintr-o singură lovitură. 

— Eh, reluă el, am străbătut Sicilia şi Calabria, am navigat 
două luni în Arhipelag şi n-am văzut niciodată umbra unui 
bandit sau a unui pirat. 

— De aceea nici n-am spus acestea Excelenței sale ca s-o 
îndemn să renunţe la proiect, glăsui Gaetano; m-a întrebat 
şi am răspuns. 

— Da, dragă Gaetano, iar conversaţia cu dumneata este 
cât se poate de interesantă; de aceea, pentru că vreau să- 
mi prelungesc plăcerea, haidem la Monte-Cristo. 

Între timp se apropiau repede de capătul voiajului. Sufla 
un vânt zdravăn, astfel că barca făcea şase-şapte mile pe 


oră. Pe măsură ce se apropiau, insula ieşea parcă tot mai 
mare din sânul mării; iar în atmosfera limpede a ultimelor 
raze ale zilei, se distingea, asemenea ghiulelelor dintr-un 
arsenal, mormanul de stânci îngrămădite unele peste altele, 
iar printre ele se vedeau încolţind buruienile roşii şi verdele 
copacilor. Deşi mateloţii păreau pe deplin liniştiţi, era vădit 
că atenţia lor stătea trează şi că privirea lor cerceta oglinda 
vastă pe care lunecau şi al cărei orizont îl populau numai 
câteva bărci de pescari cu pânze albe, legănându-se ca 
nişte pescăruşi deasupra valurilor. 

Nu mai aveau până la Monte-Cristo decât vreo 
cincisprezece mile, când soarele începu să asfinţească 
dinapoia Corsicei, ai cărei munţi se iveau la dreapta, 
desenându-şi pe cer dantelăria sumbră; acest morman de 
pietre, asemănător uriaşului Adamastor, se înălța 
ameninţător în faţa bărcii, căreia îi tăinuia soarele; puţin 
câte puţin umbra urca din mare, alungând parcă ultima 
răsfrângere a zilei ce se stingea, în sfârşit, raza luminoasă 
fu gonită până la piscul conului, unde se opri un moment ca 
o trombă învăpăiată de vulcan; în cele din urmă umbra 
năpădi treptat creasta, aşa cum năpădise baza şi insula nu 
se mai arătă decât ca un munte cenuşiu ce se întuneca 
mereu. Peste o jumătate de ceas era noapte deplină. 

Din fericire marinarii se aflau în locurile lor obişnuite, pe 
care le cunoşteau până la cea mai neînsemnată stâncă a 
arhipelagului toscan, căci în mijlocul întunericului profund 
care învăluia barca, Franz n-ar fi rămas cu totul liniştit. 
Corsica dispăruse în întregime, insula Monte-Cristo 
devenise invizibilă, dar mateloţii păreau că sunt înzestrați, 
ca lynxul, cu darul de a vedea în beznă, iar cârmaciul care 
stătea la cârmă nu trăda nici cea mai mică ezitare. 

Trecuse aproape un ceas de la apusul soarelui, când lui 
Franz i se păru că zăreşte la un sfert de milă, pe stâncă, o 
formă mohorâtă; era însă aşa de greu să se distingă ceva, 
încât, temându-se să nu stârnească hazul mateloţilor săi, 
confundând câţiva nori plutitori cu uscatul, tăcu. Dar 


deodată o lumină mare apăru pe țărm; pământul putea să 
semene cu un nor, dar focul nu era un meteor. 

— Ce-i cu lumina aceea? Întrebă el. 

— Sst! Spuse patronul, este un foc. 

— Dar spuneai că insula e nelocuită. 

— Spuneam că nu are o populaţie stabilă, însă am spus că 
ea e un loc de popas pentru contrabandişti. 

— Şi pentru pirați! 

— Şi pentru pirați, spuse Gaetano repetând cuvintele lui 
Franz, de aceea am dat ordin să trecem dincolo de insulă 
căci, precum vedeţi, focul e la spatele nostru. 

— Dar cred că focul e mai degrabă un motiv de linişte 
decât de îngrijorare, continuă Franz. Oamenii care s-ar 
teme să fie văzuţi n-ar aprinde focul acesta. 

— O, asta nu înseamnă nimic! Glăsui Gaetano, dacă aţi 
putea să vă daţi seama, în beznă, de poziţia insulei, aţi 
vedea că, aşezat aşa cum este, focul nu poate fi zărit nici de 
pe coastă, nici de la Pianosa, ci numai din largul mării. 

— Aşadar, te temi că focul ne poate anunţa ceva rău? 

— Va trebui să ne încredinţăm de asta, reluă Gaetano cu 
ochii aţintiţi întruna asupra stelei pământeşti. 

— Şi cum să ne asigurăm? 

— Veţi vedea. 

Gaetano se sfătui cu tovarăşii săi, iar după cinci minute de 
discuţii executară în tăcere o manevră cu ajutorul căreia, 
cât ai clipi, cotiră; reveniră atunci pe drumul pe care îl 
făcuseră, iar la câteva secunde după schimbarea de direcţie 
focul dispăru, ascuns de o mişcare de teren. 

Cârmaciul imprimă atunci o direcţie nouă micului vas, care 
se apropia vădit de insulă şi în curând nu se afla la o 
depărtare mai mare de cincizeci de paşi. 

Gaetano cobori pânza, iar barca rămase pe loc. 

Se făcuse totul în cea mai mare linişte şi, de altminteri, din 
momentul schimbării drumului, nici un cuvânt nu fusese 
rostit pe bord. 


Gaetano, care propusese expediţia, îşi asumase toată 
răspunderea. Cei patru mateloţi nu-l pierdeau din ochi, 
pregătindu-şi vâslele şi stând gata să se slujească de lopeţi, 
lucru care, graţie întunericului, nu era greu. 

Franz îşi cercetă armele cu sângele rece pe care i-l 
cunoaştem; avea două puşti cu câte două ţevi şi o carabină; 
le încărca, examină trăgaciurile şi aşteptă. 

În vremea asta, stăpânul lepădase mantaua cu glugă şi 
cămaşă, îşi prinsese pantalonii în jurul şalelor şi, deoarece 
era desculţ, nu avusese nevoie să se descotorosească nici 
de încălţăminte, nici de ciorapi. Îmbrăcat, sau mai bine zis, 
dezbrăcat cum era, duse un deget la buze, făcând semn să 
se păstreze cea mai deplină tăcere şi, dându-şi drumul în 
mare, înotă spre țărm cu atâta băgare de seamă, încât era 
cu neputinţă să se audă cel mai mic zgomot. Doar după 
brazda fosforescentă pe care o luau mişcările lui, putea săi 
se observe urma. 

În curând dispăru şi brazda: Gaetano ajunsese, desigur, pe 
uscat. 

Lumea de pe micul vas rămase neclintită vreme de o 
jumătate de oră, după care aceeaşi brazdă luminoasă fu 
văzută reapărând lângă țărm şi apropiindu-se. În clipa 
următoare Gaetano apăru lângă barcă. 

— Ei, ce e? Întrebară în acelaşi timp Franz şi cei patru 
mateloţi. 

— Ce să fie? Spuse el, sunt contrabandişti spanioli, atât 
numai că au cu ei doi bandiți corsicani. 

— Şi ce fac bandiții corsicani cu contrabandiştii spanioli? 

— Ei, Doamne, oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii, 
Excelenţă, declară Gaetano cu ton de profundă caritate 
creştină. Deseori bandiții se simt cam încolţiţi pe pământ, 
de jandarmi sau de carabinieri şi atunci găsesc o barcă, iar 
în barcă băieţi cumsecade ca noi. Vin să ceară ospitalitate în 
casa noastră plutitoare. Cum o să refuzăm ajutor unui 
nenorocit care e urmărit? Îi primim şi, pentru mai multă 
siguranţă, pornim în larg. Nu ne costă nimic şi salvăm viaţa 


sau cel puţin libertatea unuia dintre semenii noştri, care, la 
ocazie, recunoaşte serviciul ce i-am făcut, indicându-ne un 
loc bun unde am putea să debarcăm mărfurile noastre, fără 
a fi deranjaţi de curioşi. 

— Aha, spuse Franz, eşti şi dumneata un fel de 
contrabandist, dragă Gaetano? 

— Ei, ce vreţi, Excelenţă? Spuse el cu un zâmbet ce nu se 
poate descrie, face omul de toate, trebuie să trăim. 

— Atunci cunoşti oamenii care ocupă Monte-Cristo la 
ceasul acesta. 

— Oarecum. Noi marinarii suntem ca francmasonii: ne 
recunoaştem după anumite semne. 

— Şi crezi că n-am avea motive să ne temem, debarcând? 

— Câtuşi de puţin; contrabandiştii nu sunt hoţi. 

— Dar cei doi bandiți corsicani... Reluă Franz, calculând 
dinainte toate riscurile. 

— Ei, Doamne, spuse Gaetano, nu sunt ei de vină că sunt 
bandiți; de vină e autoritatea. 

— Cum aşa? 

— Fără îndoială; sunt urmăriţi că au jupuit o piele nu 
altceva, ca şi cum n-ar fi în firea Corsicei să se răzbune. 

— Ce înţelegi prin a fi jupuit o piele? Au asasinat un om? 
Întrebă Franz continuându-şi cercetările. 

— Înţeleg că au ucis un duşman, reluă stăpânul, ceea ce e 
cu totul altceva. 

— Haidem atunci să cerem găzduire contrabandiştilor şi 
bandiţilor, spuse tânărul. Crezi că ne-o acordă? 

— Fără nici o îndoială. 

— Câţi sunt? 

— Patru, Excelenţă şi cu cei doi bandiți, şase. 

— Exact câţi suntem noi. Ne aflăm deci, în cazul când 
domnii aceştia s-ar arăta cu toane, la egalitate şi deci în 
măsură să-i înfrânăm. Aşadar, încă o dată, haidem la Monte- 
Cristo. 

— Da, Excelenţă, dar ne veţi îngădui să mai luăm câteva 
precauţiuni? 


— Cum să nu, dragul meu. Fii înţelept ca Nestor şi 
prudent ca Ulysse. Mai mult decât îţi permit, te rog chiar. 

— Atunci, tăcere, glăsui Gaetano. 

Toată lumea tăcu. 

Pentru un om care, ca Franz, privea orice lucru prin 
adevărata lui prismă, situaţia - fără a fi primejdioasă - nu 
era lipsită de o anume gravitate. Se găsea în întunericul cel 
mai profund, izolat în mijlocul mării, cu marinari care nu-l 
cunoşteau şi care nu aveau nici un motiv să-i fie devotați; 
care ştiau că avea la el câteva mii de franci şi care, în zece 
rânduri, dacă nu cu invidie, cel puţin din curiozitate, îi 
examinaseră armele, care erau foarte frumoase. Pe de altă 
parte urma să descindă, fără altă escortă decât oamenii 
aceştia, pe o insulă cu un nume foarte religios, dar care nu 
părea să făgăduiască lui Franz altă ospitalitate decât aceea 
oferită de calvar lui lisus, graţie contrabandiştilor şi 
bandiţilor. Apoi istoria vaselor scufundate, pe care o 
crezuse exagerată în timpul zilei, i se părea mai verosimilă 
noaptea. De aceea, plasat cum era între îndoitul pericol, 
poate imaginar, nu-i slăbea pe oameni din ochi şi nu lăsa 
puşca din mână. 

Între timp marinarii înălţaseră din nou pânzele şi 
reluaseră brazda pe care o mai adânciseră la ducere şi la 
venire. În întuneric Franz, obişnuit întrucâtva acum cu 
bezna, distingea uriaşul de granit pe care barca îl ocolea, 
apoi, trecând din nou de colţul unei stânci, zări focul care 
strălucea mai puternic decât până atunci, iar în jurul focului 
observă cinci sau şase persoane. 

Răfrângerea lui se întindea la o sută de paşi în mare. 
Gaetano ocoli lumina, menţinând totuşi barca în partea 
neluminată. Apoi, când ea fu exact în faţa focului, o îndreptă 
spre el şi intră cu bravură în cercul luminos, intonând un 
cântec de pescari al cărui refren îl repetau în cor tovarăşii 
săi. 

La primul cuvânt al cântecului oamenii din jurul focului se 
ridicaseră şi se apropiaseră de debarcader, cu ochii fixaţi 


asupra bărcii a cărei forţă şi ale cărei intenţii se străduiau 
vădit să le aprecieze. În curând ei părură că au examinat-o 
îndeajuns şi se aşezară din nou, cu excepţia unuia singur 
care rămase în picioare, pe țărm, în jurul focului unde se 
frigea o căpri-oară întreagă. 

Când barca ajunse la vreo douăzeci de paşi de uscat, omul 
de pe țărm făcu maşinal cu carabina gestul unei santinele 
ce aşteaptă o patrulă şi strigă în dialect sard: 

— Cine e? Stai! 

Franz îşi încărcă atunci cu răceală armele. 

Gaetano schimbă cu omul câteva cuvinte, din care 
călătorul nu înţelese nimic, dar care, de bună seamă, îl 
priveau. 

— Excelenţa sa, întrebă stăpânul, vrea să-şi spună numele, 
sau să rămână necunoscut? 

— De bună seamă că numele meu le e cu totul necunoscut; 
spune-le numai, declară Franz, că sunt un francez care 
călătoreşte de plăcere. 

După ce Gaetano transmise răspunsul acesta, santinela 
dădu un ordin unuia dintre oamenii de la foc, care se ridică 
îndată şi dispăru printre stânci. 

Se făcu tăcere. Fiecare părea preocupat de treburile sale: 
Franz de debarcare, mateloţii de pânze, contrabandiştii de 
căprioară. Dar, în nepăsarea aceasta aparentă, se observau 
unii pe alţii. 

Omul care se depărtase, reapăru deodată dinspre partea 
opusă aceleia pe unde dispăruse. Făcu un semn din cap 
santinelei, care se întoarse spre ei şi se mărgini să 
rostească doar aceste cuvinte: S'accommodi. 

Italienescul s'accommodi este intraductibil; el vrea să 
spună totodată: veniţi, intraţi, fiţi bine veniţi, faceţi ca la 
dumneavoastră acasă, sunteţi stăpâni. Seamănă cu fraza 
aceea a lui Moliere care îl uimea aşa de mult pe burghezul 
gentilom prin cantitatea de lucruri ce conţinea. 

Mateloţii nu aşteptară să li se spună de două ori; din patru 
lopeţi barca ajunse la uscat. Gaetano sări pe țărm, schimbă 


alte câteva cuvinte în şoaptă cu santinela. Tovarăşii săi 
coborâră unul după altul; veni, în sfârşit şi rândul lui Franz. 

El avea una din puşti de-a curmezişul pieptului, Gaetano 
avea cealaltă puşcă, un matelot îi ţinea carabina. Costumul 
său era totodată de artist şi de dandy, ceea ce nu inspiră 
gazdelor nici o bănuială şi deci nici o nelinişte. 

Priponiră barca de țărm, făcură câţiva paşi în căutarea 
unui bivuac comod; dar, fără îndoială, punctul spre care se 
îndreptau nu convenea contrabandistului care îndeplinea 
serviciul de paznic, deoarece îi strigă lui Gaetano: 

— Nu, nu pe acolo, vă rog. 

Gaetano îngăimă o scuză şi, fără să mai stăruiască, înaintă 
spre partea opusă, în timp ce doi mateloţi aprinseseră nişte 
torţe la foc, pentru a lumina drumul. 

Făcură vreo treizeci de paşi şi se opriră pe-o mică 
esplanadă înconjurată de stânci în care fuseseră scobite 
nişte scaune asemănătoare oarecum unor mici gherete, 
unde santinela ar putea să stea aşezată. De jur împrejur 
creşteau, în vine de pământ vegetal, câţiva stejari pitici şi 
tufişuri dese de mirţi. Franz aplecă o torţă şi îşi dădu 
seama, după un morman de ce-nuşă, că nu descoperise cel 
dintâi confortul localităţii acesteia şi că, desigur, ca era una 
dintre popasurile obişnuite ale vizitatorilor nomazi de pe 
insula Monte-Cristo. 

Încordarea sa încetase; după ce a pus piciorul pe uscat, 
după ce a văzut atitudinea, dacă nu prietenească cel puţin 
indiferentă, a amfitrionilor, preocupările sale dispăruseră, 
iar în contactul cu aroma căprioarei, care se frigea în 
bivuacul de alături, preocupările se schimbaseră în poftă de 
mâncare. 

Îi aduse la cunoştinţă aceasta lui Gaetano, care îi răspunse 
că nimic nu poate fi mai simplu decât o cină atunci când ai, 
cum aveau ei în barcă, pâine, vin, şase potârnichi şi un foc 
bun pentru a le frige. 

— De altminteri, adăugă el, dacă Excelenta voastră 
găseşte că aroma căprioarei este aşa de ispititoare, pot să 


mă duc şi să ofer vecinilor noştri două din păsările pe care 
le avem pentru o felie din patrupedul lor. 

— Du-te, Gaetano, du-te, glăsui Franz; dumneata eşti într- 
adevăr născut cu geniul negocierii. 

Între timp, mateloţii smulseră mănunchiuri de buruieni şi 
făcură legături, cărora le dădură foc, ceea ce produse un 
jar destul de respectabil. 

Franz aştepta deci cu nerăbdare, adulmecând întruna 
aroma căprioarei, întoarcerea stăpânului, când acesta 
reapăru şi veni la el cu un aer foarte neliniştit. 

— Ei, ce e? Ce s-a întâmplat? Întrebă el. Au respins 
propunerea noastră? 

— Dimpotrivă, declară Gaetano, conducătorul căruia i s-a 
spus că sunteţi un tânăr francez vă invită să luaţi masa cu 
el. 

— Ei, dar conducătorul acesta e un om foarte civilizat, 
spuse Franz şi nu văd de ce aş refuza, cu atât mai mult cu 
cât aduc partea mea de cină. 

— O, nu-i vorba de asta; el are de mâncare mai mult decât 
este nevoie, dar pune o condiţie ciudată venirii 
dumneavoastră la el. 

— La el? Întrebă tânărul, şi-a construit cumva o casă, aici? 

— Nu, dar are un cămin foarte confortabil după cât se 
spune. 

— Îl cunoşti pe conducătorul acesta? 

— Am auzit vorbindu-se de el. 

— De bine sau de rău? 

— Şi într-un fel şi într-altul. 

— Drace! Şi care este condiţia? 

— Să vă lăsaţi legat la ochi şi să nu scoateţi legătura decât 
când vă va invita el. 

Franz scrută cât mai mult privirea lui Gaetano, ca să afle 
ce anume ascundea propunerea lui. 

— Ei, da, glăsui acesta, răspunzând gândirii lui Franz, ştiu 
bine, lucrul merită să fie chibzuit. 

— Dumneata ce ai fi făcut în locul meu? Întrebă tânărul. 


— Eu care nu am nimic de pierdut, aş merge. 

— Ai accepta? 

— Da, cel puţin din curiozitate. 

— Este, va să zică, ceva curios de văzut la conducătorul 
acesta? 

— Ascultaţi, glăsui Gaetano coborând vocea, nu ştiu dacă 
ceea ce se spune este adevărat... 

Se opri, uitându-se dacă nu cumva vreun străin îl ascultă. 

— Şi ce se spune? 

— Că acest conducător trăieşte într-o subterană pe lângă 
care palatul Pitti este prea puţin lucru. 

— Ce vis! Murmură Franz, aşezându-se la loc. 

— O, nu e un vis, continuă patronul, e o realitate. Cama, 
cârmaciul de pe „Saint-Ferdinand”, a intrat într-o zi acolo şi 
a ieşit înmărmurit, spunând că astfel de comori nu există 
decât în basme. 

— Ei, dar ştii că, spunându-mi acestea, m-ai face să cobor 
şi în peştera lui Ali-Baba? Glăsui Franz. 

— Excelenţă, v-am spus ce am auzit şi eu. 

— Atunci mă sfătuieşti să accept? 

— O, nu spun asta. Excelenţa voastră face cum va crede. 
N-aş vrea să-i dau un sfat într-o împrejurare ca aceasta. 

Franz medită câteva clipe, înţelese că omul acela aşa de 
bogat nu putea să-i voiască răul, lui care avea numai câteva 
mii de franci; şi deoarece nu întrezărea, în toată 
chestiunea, decât o cină admirabilă, acceptă. Gaetano porni 
cu răspunsul lui. 

Totuşi, am spus, Franz era prevăzător, de aceea voi să aibă 
cât mai multe amănunte asupra ciudatului şi misteriosului 
amfitrion. Se întoarse deci spre matelotul care, în timpul 
dialogului, jumulise potârnichile, cu gravitatea unui om 
mândru de îndeletnicirile sale şi-l întrebă cu ce putuseră să 
vină aici oamenii aceia, deoarece nu se vedeau acolo nici 
bărci, nici corăbii. 

— Eu nu sunt îngrijorat despre partea aceasta şi cunosc 
vasul cu care ei călătoresc, declară matelotul. 


— Este un vas frumos? 

— Doresc unul la fel Excelenței voastre, ca să facă ocolul 
lumii. 

— Cam ce capacitate are? 

— Cam o sută de butoaie. De altminteri, e un vas curios, 
un yacht cum spun englezii, dar confecţionat în aşa chip 
încât să înfrunte marea pe orice vreme. 

— Şi unde a fost construit? 

— Nu ştiu. Cred cu toate astea că este genovez. 

— Şi cum îndrăzneşte un şef de contrabandişti să-şi 
construiască un yacht pentru comerţul său în portul 
Genovei? Continuă Franz. 

— Eu n-am spus că proprietarul yachtului e un 
contrabandist, declară matelotul. 

— Nu, dar mi se pare că a spus Gaetano. 

— Gaetano văzuse echipajul de departe, dar încă nu 
vorbise cu ni-meni. 

— Dar dacă omul acesta nu e un şef de contrabandişti, ce 
este? 

— Un nobil bogat care călătoreşte de plăcere. 

„Haida, de, gândi Franz, personajul e cu atât mai misterios 
cu cât versiunile se bat cap în cap.” 

— Şi cum îl cheamă? 

— Când îl întreabă cineva, el răspunde că se numeşte 
Simbad Marinarul. Mă îndoiesc însă că acesta este numele 
lui adevărat. 

— Simbad Marinarul? 

— Da. 

— Şi unde locuieşte nobilul acesta? 

— Pe mare. 

— Din ce ţară este? 

— Nu ştiu. 

— L-ai văzut? 

— Uneori. 

— Ce fel de om e? 

— Excelenţa voastră îşi va da singură seama. 


— Şi unde o să mă primească? 

— Fără îndoială că în palatul acela subteran despre care v- 
a vorbit Gaetano. 

— Şi n-aţi avut niciodată curiozitatea, când aţi poposit aici 
şi aţi găsit insula pustie, să încercaţi a pătrunde în palatul 
fermecat? 

— O, ba da, Excelenţă, declară matelotul; ba de mai multe 
ori chiar; totdeauna însă cercetările noastre au fost 
zadarnice. Am scotocit peştera de jur împrejur şi n-am găsit 
cea mai mică trecere. Se spune de altfel că uşa nu se 
deschide cu o cheie, ci cu un cuvânt magic. 

— Hotărât lucru, murmură Franz, am intrat într-o poveste 
din O mie şi una de nopți. 

— Excelenţa sa vă aşteaptă, spuse dinapoia lui o voce pe 
care o recunoscu: vocea santinelei. 

Noul venit era întovărăşit de doi oameni din echipajul 
yachtului. 

În locul oricărui răspuns, Franz îşi scoase batista şi o 
prezentă celui care îi vorbise. 

Fără a rosti un cuvânt, i se legară ochii cu o grijă ce trăda 
temerea ca el să nu săvârşească vreo indiscreţie; după 
aceea fu pus să jure că nu va încerca în nici un chip să-şi 
scoată legătura. 

Jură. 

Atunci cei doi oameni îl luară de câte un braţ şi el merse 
călăuzit de ei, cu santinela înainte. 

Simţi, după vreo treizeci de paşi, după aroma tot mai 
ispititoare a căprioarei, că trecea din nou pe dinaintea 
bivuacului: fu silit apoi să-şi continue drumul încă vreo 
cincizeci de paşi, înaintând, desigur, în direcţia unde 
Gaetano nu fusese lăsat să pătrundă: interdicţie care se 
explica acum. Curând după schimbarea de atmosferă 
înţelese că intra într-o subterană; după câteva clipe de 
mers auzi un trosnet şi i se păru că atmosfera se schimbă 
iarăşi devenind călduţă, înmiresmată; simţi, în sfârşit, că 
picioarele sale călcau pe un covor gros şi moale; călăuzele îl 


părăsiră. Urmă o clipă de tăcere şi un glas spuse într-o 
franţuzească corectă, deşi cu un accent străin: 

— Fiţi binevenit la mine, domnule; puteţi să vă scoateţi 
batista. 

Fireşte că Franz nu aşteptă să i se repete de două ori 
invitaţia; scoase batista şi se pomeni în faţa unui bărbat 
între 38-40 de ani, purtând un veşmânt tunisian, adică un 
fes roşu cu un ciucure lung, albastru, de mătase, o vestă 
neagră de postav brodată în aur, pantaloni stacojii largi şi 
umflaţi, ghetre de aceeaşi culoare, brodate cu aur ca şi 
vesta şi papuci galbeni; un caşmir splendid îi strângea 
mijlocul, iar un hanger ascuţit şi încovoiat trecea prin 
cingătoare. 

Deşi de o paloare aproape lividă, bărbatul avea o figură 
deosebit de frumoasă; ochii lui erau vii şi străpungători; 
nasul drept şi aproape la nivel cu fruntea indica tipul grec 
în toată puritatea lui, iar dinţii albi ca perlele ieşeau 
admirabil sub mustaţa neagră care îi încadra. 

Doar paloarea lui era ciudată; părea un om închis de multă 
vreme într-un mormânt şi care nu putuse recăpăta carnaţia 
celor vii. 

Fără să fie înalt de statură, era bine făcut şi, asemenea 
oamenilor de la sud, avea mâinile şi picioarele mici. 

Ceea ce însă îl uimi pe Franz care caracterizase istorisirea 
lui Gaetano, un vis, fu somptuozitatea mobilierului. 

Toată camera era tapetată cu stofe turceşti de culoare 
cărămizie, cu flori de aur. Într-o firidă se afla un fel de divan 
având deasupra un trofeu de arme arabe cu teci de argint 
şi cu mânere care scânteiau de nestemate; din plafon 
atârna o lampă de cristal, venețian, de o formă şi o culoare 
fermecătoare, iar picioarele se odihneau pe un covor 
turcesc în care se afundau până la gleznă; perdele atârnau 
la uşa prin care Franz intrase şi la o altă uşă ce lăsa 
trecerea într-o a doua cameră, care părea splendid 
iluminată. 


Amfitrionul îl lăsă un moment pe Franz în voia uimirii sale 
şi, de altminteri, îl examina şi el, neslăbindu-l din ochi. 

— Domnule, îi spuse, în sfârşit, vă cer de o mie de ori 
iertare pentru precauţiile ce vi s-au pretins spre a fi adus la 
mine; dar, deoarece în marea parte a timpului, insula e 
pustie, dacă secretul locuinţei mele ar fi cunoscut, aş găsi 
desigur, la înapoiere, cuibul acesta într-o stare destul de 
proastă, lucru care mi-ar displăcea enorm, nu pentru 
paguba în sine, ci pentru că n-aş mai putea să mă despart 
când vreau de restul pământului. Voi căuta acum să vă fac 
să uitaţi mica neplăcere, oferindu-vă ceea ce desigur nu 
nădăjduiaţi că veţi găsi aici, adică o cină acceptabilă şi un 
pat bun. 

— A, nu, scumpul meu amfitrion, răspunse Franz, nu e 
nevoie să vă scuzaţi. Am văzut totdeauna că oamenilor care 
pătrundeau în palate fermecate li se legau ochii: gândiţi-vă 
la Raoul din Hughenoţii. Nu am de ce mă plânge, căci ceea 
ce dumneavoastră îmi arătaţi, aminteşte minunile din O mie 
şi una de nopţi. 

— Vă voi spune ca Lucullus: Dacă aş fi ştiut că voi avea 
onoarea vizitei dumneavoastră, m-aş fi pregătit. În sfârşit 
însă, aşa cum este pustnicia mea, v-o pun la dispoziţie şi aşa 
cum este cina mea, v-o ofer. Ali, ne serveşti? 

Aproape în aceeaşi clipă perdeaua se dădu în lături şi un 
negru nubian, întunecat ca abanosul, îmbrăcat cu o simplă 
bluză albă, făcu semn stăpânului că putea să treacă în sala 
de mâncare. 

— Acum, spuse necunoscutul lui Franz, nu ştiu dacă 
sunteţi de părerea mea, dar găsesc că nimic nu e mai 
stânjenitor decât de a rămâne două sau trei ceasuri între 
patru ochi fără a şti cu ce nume sau ce titlu să ne vorbim. 
Remarcaţi că respect prea mult legile ospitalităţii pentru a 
vă întreba în privinţa numelui sau titlului dumneavoastră; 
vă rog numai să-mi arătaţi o denumire oarecare cu ajutorul 
căreia să vă pot adresa cuvântul. Întrucât mă priveşte, 


pentru a vă uşura, vă voi informa că mie mi se spune 
îndeobşte Simbad Marinarul. 

— Iar eu, declară Franz, vă voi spune că, întrucât nu-mi 
lipseşte, pentru a fi în situaţia lui Aladin, decât faimoasa 
lampă minunată, nu văd nici o piedică în a mă numi pentru 
moment Aladin. Denumirile nu ne vor scoate din Orientul 
unde, sunt ispitit să cred, am fost transportat prin puterea 
unui geniu bun. 

— Nobile Aladin, glăsui atunci ciudatul amfitrion, aţi auzit, 
nu-i aşa, că suntem serviţi. Vă rog să binevaoiţi a intra în sala 
de mâncare; preaumilul dumneavoastră servitor o ia înainte 
să vă arate drumul. 

Şi, dând în lături perdeaua, Simbad trecu înaintea lui 
Franz. 

Franz trecea dintr-o încântare într-alta; masa era splendid 
servită. După ce se încredinţă în privinţa acestui punct 
important, îşi plimbă ochii în jur. Sala de mâncare nu era 
mai puţin splendidă decât budoarul pe care îl părăsise; era 
toată din marmură, cu basoreliefuri antice de cea mai mare 
valoare, iar la ambele extremităţi ale sălii prelungi, două 
minunate statui ţineau pe capete coşuri de fructe. Coşurile 
conţineau două piramide de fructe admirabile; ananaşi de 
Sicilia, rodii din Malaga, portocale din insulele Baleare, 
piersici din Franţa şi smochine din Tunis. 

Cina se compunea dintr-un fazan fript, înconjurat de 
mierle din Corsica, de o şuncă de mistreţ, de o pulpă de 
căprioară preparată tătăreşte, de un calcan splendid şi o 
langustă gigantică. Intervalele dintre tacâmurile mari erau 
umplute de tacâmuri mici cuprinzând gustările. 

Tacâmurile erau de argint, farfuriile de porțelan japonez. 

Franz se frecă la ochi să se încredinţeze că nu visează. 

Numai Ali avea voie să servească şi se achită foarte bine. 
Musafirul îi aduse laude faţă de gazdă. 

— Da, glăsui acesta, făcând onorurile cinei cu cea mai 
mare siguranţă; da, e un biet om care mi-e foarte devotat şi 
care se achită cât poate mai bine de datoria sa. Îşi aduce 


aminte că i-am salvat viaţa şi, deoarece ţinea pare-se la 
capul său, mi-a păstrat oarecare recunoştinţă că l-am 
salvat. 

Ali se apropie de stăpân, îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Nobile Simbad, glăsui Franz, aş fi prea indiscret 
întrebându-vă în ce împrejurări aţi săvârşit fapta aceasta 
frumoasă? 

— O, e cât se poate de simplă! Răspunse amfitrionul. Se 
pare că împieliţatul dăduse târcoale pe lângă seraiul beiului 
din Tunis mai mult decât îi era îngăduit unui flăcău de 
culoarea lui; astfel că beiul l-a condamnat să i se taie limba, 
mâna şi capul: limba în prima zi, mâna în a doua şi capul în 
a treia. Dorisem dintotdeauna să am în serviciul meu un 
mut, aş-teptai să i se taie limba şi îi propusei pe urmă 
beiului să mi-l dea în schimbul unei admirabile puşti cu 
două ţevi, care în ajun mi se păruse că a stârnit dorinţele 
Înălţimii sale. El şovăi o clipă, căci ţinea foarte mult să 
termine cu nenorocitul. Dar adăugai puştii un cuţit de 
vânătoare englezesc, cu care ştirbisem iataganul Înălţimii 
sale, astfel că beiul se hotări să-i cruţe mâna şi capul, dar cu 
condiţia să nu mai calce niciodată prin Tunis. Recomandaţia 
era de prisos. Când necredinciosul zăreşte de departe 
coasta Africii, el se ascunde în fundul yachtului şi nu-l mai 
poţi scoate de acolo decât când yachtul iese din raza celei 
de a treia părţi a lumii. 

Franz rămase un moment tăcut şi îngândurat, neştiind ce 
să creadă despre voioşia crudă cu care amfitrionul îi 
istorisise întâmplarea. 

— Şi, asemenea onorabilului marinar al cărui nume l-aţi 
luat, spuse el schimbând conversaţia, dumneavoastră vă 
petreceţi viaţa călătorind? 

— Da, e o dorinţă pe care o aveam într-un timp când nu 
gândeam deloc că am s-o pot îndeplini, spuse necunoscutul 
zâmbind. Am mai formulat câteva dorinţe, care, 
nădăjduiesc, se vor îndeplini toate pe rând. 


Deşi Simbad rostise cuvintele acestea cu cel mai mare 
sânge rece, ochii săi zvârliseră o privire de ciudată 
ferocitate. 

— Aţi suferit mult, domnule '? Îl întrebă Franz. 

Simbad tresări şl-l privi ţintă. 

— După ce vedeţi că am suferit? Întrebă el. 

— După toate, declară Franz; după glasul, privirea, 
paloarea şi după însăşi viaţa pe care o duceţi. 

— Eu trăiesc viaţa cea mai fericită pe care mi-o pot 
închipui, o adevărată viaţă de paşă; sunt regele creaţiunii: 
mă simt bine într-un loc, rămân; mă plictisesc, plec; sunt 
liber ca pasărea, am aripi ca ea; oamenii care mă 
înconjoară mi se supun la un semn. Mă amuz din când în 
când bătându-mi joc de justiţia omenească, răpindu-i un 
bandit pe care ea îl caută, un criminal pe care îl urmăreşte. 
Apoi eu am justiţia mea, josnică şi înaltă, fără amânare şi 
fără apel, care condamnă sau care absolvă şi căreia nimeni 
nu i se poate împotrivi. O, dacă aţi fi gustat viaţa mea, n-aţi 
mai vrea alta şi nu v-aţi mai înapoia niciodată în lume, afară 
doar de cazul când ar trebui să realizaţi cine ştie ce proiect 
mare! 

— De exemplu, o răzbunare! Spuse Franz. 

Necunoscutul fixă asupra tânărului una din acele priviri 
care se adâncesc în străfundul inimii şi minţii. 

— De ce o răzbunare? Întrebă el. 

— Pentru că, reluă Franz, îmi faceţi impresia unui om care, 
persecutat de societate, are de lichidat cu ea o socoteală 
cumplită. 

— Ei bine, vă înşelaţi, glăsui Simbad râzând. 

— Râsul lui ciudat care îi arăta dinţii albi, ascuţiţi; aşa cum 
mă vedeţi, cu sunt un fel de filantrop şi poate că, într-o zi, 
voi veni la Paris să fac concurenţă domnului Appert şi 
omului cu Mica Mantie Albastră. 

— Şi veţi face călătoria aceasta pentru întâia oară? 

— O, da. Vi se pare cam curios, nu-i aşa? Vă asigur însă că 
nu sunt eu de vină dacă am întârziat atâta, într-o zi sau într- 


alta lucrul se va întâmpla. 

— Şi credeţi că veţi face călătoria curând? 

— Nu ştiu încă, depinde de anumite împrejurări supuse 
unor combinaţii nesigure. 

— Aş vrea să fiu acolo când veţi veni; voi căuta să vă 
răsplătesc, pe cât îmi va sta în putinţă, ospitalitatea pe care 
mi-o dăruiţi aşa de larg la Monte-Cristo. 

— Aş accepta oferta dumneavoastră cu multă plăcere, 
declară amfitrionul; din păcate însă, dacă vin, voi veni poate 
incognito. 

Între timp, ospăţul înainta şi părea servit doar pentru 
Franz; căci necunoscutul abia se atinsese de una sau două 
din bucatele splendidului festin ce-i oferise şi căruia 
musafirul neaşteptat îi acorda o cinste foarte mare. 

În sfârşit, Ali aduse desertul sau, mai bine zis, luă coşurile 
din mâinile statuilor şi le puse pe masă. 

Aşeză între ambele coşuri o cupă mică de argint, acoperită 
cu un capac din acelaşi metal. 

Respectul cu care Ali adusese cupa aţâţă curiozitatea lui 
Franz. Săltă capacul şi văzu o pastă verzuie, care semăna 
cu o dulceaţă divină, dar care îi era absolut necunoscută. 

Puse la loc capacul, tot aşa de neştiutor asupra 
conţinutului cupei ca şi înainte de a-l fi ridicat, şi, 
îndreptându-şi ochii asupra amfitrionului, îl văzu zâmbind. 

— Nu-i aşa că nu puteţi să ghiciţi, îi spuse acesta, ce fel de 
aliment conţine micul vas şi că el va intrigă? 

— Mărturisesc. 

— Ei bine, dulceaţa aceasta verzuie nu e nici mai mult nici 
mai puţin decât ambrozia pe care Hebe o servea la masa lui 
Jupiter. 

— Desigur însă, glăsui Franz, că, trecând prin mâna 
oamenilor, ambrozia şi-a pierdut numele ceresc luând unul 
omenesc. Cum se numeşte în limbaj de rând ingredientul 
acesta pentru care, de altminteri, nu simt o atracţie 
deosebită? 


— Tocmai faptul acesta trădează originea noastră 
materială, exclamă Simbad; de multe ori noi trecem astfel 
pe lângă fericire, fără s-o vedem, fără s-o privim, sau, dacă 
am văzut-o şi privit-o, fără s-o recunoaştem. Dumneavoastră 
sunteţi un om pozitiv şi aurul e zeul dumneavoastră, gustaţi 
de aici, iar minele din Peru, Guzarat şi Golonda vi se vor 
deschide. Sunteţi un om cu imaginaţie, sunteţi poet; gustaţi 
de aici şi barierele posibilului au să dispară, vi se vor 
deschide câmpiile infinitului, vă veţi plimba cu inima şi cu 
spiritul descătuşate, în domeniul fără de margini al reveriei. 
Sunteţi ambițios, alergaţi după măreţiile pământului; 
gustaţi de aici şi într-un ceas veţi fi rege, nu regele unui mic 
regat, tăinuit în vreun colţ al Europei, ca Franţa, Spania sau 
Anglia, ci regele lumii, regele universului, regele creaţiunii. 

Tronul dumneavoastră va fi înălţat pe muntele unde Satan 
l-a dus pe lisus; şi, fără a avea nevoie să-i aduceţi omagii, 
fără să fiţi silit a-i săruta gheara, veţi fi suveranul stăpân pe 
toate regatele pământului. Spuneţi, nu e ispititor ceea ce vă 
ofer şi nu e un lucru foarte uşor? Priviţi! 

Spunând aceasta, descoperi la rându-i cupa de argint, 
care conţinea substanţa atât de lăudată, luă o linguriţă din 
dulceaţa magică, o duse la gură şi o savură pe îndelete cu 
ochii închişi pe jumătate şi cu capul pe spate. 

Franz îi lăsă răgazul să guste minunea preferată apoi, 
când văzu că şi-a mai revenit: 

— În definitiv, întrebă el, ce este lucrul acesta aşa de 
preţios? 

— Aţi auzit despre Bătrânul de pe Munte, cel care a vrut 
să-l asasineze pe Filip-August? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, ştiţi că el domnea peste o vale bogată, care 
domina muntele de unde îşi luase numele pitoresc. În valea 
aceasta erau grădini minunate, plantate de Hassen-ben- 
Sabah, iar în grădinile acestea se aflau pavilioane izolate. El 
îşi poftea aleşii în pavilioane şi le dădea să mănânce - spune 
Marco-Polo - o anume buruiană care îi transporta în rai, 


printre plante veşnic înflorite, printre fructe întotdeauna 
coapte şi femei totdeauna virgine. Dar ceea ce tinerii 
arhifericiţi luau drept realitate, era vis; însă un vis aşa de 
plăcut, de îmbătător şi voluptuos, încât se vindeau cu trup şi 
suflet celui ce li-l dăruise şi, supunându-se ordinelor lui ca 
unor ordine ale lui Dumnezeu, se duceau să lovească la 
capătul lumii victima arătată, murind în chinuri fără să se 
plângă, cu singura idee că moartea pe care o îndurau nu 
era decât o trecere spre viaţa de încântări pe care o 
gustaseră, graţie buruienii sfinte servită în faţa 
dumneavoastră. 

— În cazul acesta, exclamă Franz, e vorba de haşiş. Da, 
cunosc haşişul, cel puţin după nume. 

— Aţi ghicit, nobile Aladin, e haşiş, cel mai bun şi mai curat 
haşiş care se face la Alexandria, haşişul lui Abugor, omul 
unic, omul căruia ar trebui să i se înalțe un palat cu 
inscripţia: Negustorului de fericire. 

— Lumea recunoscătoare. 

— Ştiţi că simt nevoia să-mi dau seama singur de adevărul 
sau de exagerarea laudelor dumneavoastră? Glăsui Franz. 

— Daţi-vă seama singur, dar să nu vă opriţi la prima 
experienţă; că în orice lucru, simţurile trebuiesc obişnuite 
cu o impresie nouă, blândă sau violentă, tristă sau voioasă. 
Natura dă o luptă împotriva substanţei divine, natura care 
nu e făcută pentru bucurie şi care se agaţă de durere. Se 
impune ca natura înfrântă să sucombe în luptă cu 
realitatea, să urmeze visul; şi atunci visul stăpâneşte, atunci 
visul devine viaţă şi viaţa vis; dar ce deosebire în 
transfigurarea aceasta! Comparând durerile existenţei 
reale cu desfătările existenţei fictive, nu veţi mai voi să trăiţi 
niciodată, ci să visaţi mereu. Când veţi părăsi lumea aceasta 
pentru lumea altora, vi se va părea că treceţi de la o 
primăvară napolitană la o iarnă laponă, vi se va părea că 
părăsiţi paradisul pentru pământ şi cerul pentru iad. 
Musafirule, gustă haşişul! 


Drept orice răspuns, Franz luă o linguriţă din pasta 
minunată, pe măsura aceleia luată de amfitrion şi o duse la 
gură. 

— Drace, exclamă el, după ce înghiţi dulceaţa divină, nu 
ştiu încă dacă rezultatul va fi aşa de plăcut precum spuneţi, 
dar lucrul nu mi se pare savuros aşa cum afirmaţi. 

— Pentru că cerul gurii dumneavoastră nu e încă deprins 
cu sublimul substanţei pe care o gustă. Spuneţi-mi: v-au 
plăcut din capul locului stridiile, ceaiul, berea englezească, 
trufele, lucruri pe care le-aţi adorat apoi? Îi înţelegeţi oare 
pe romanii care preparau fazanii cu putreziciuni şi pe 
chinezii care mănâncă cuiburi de rândunele? O, nu! Ei bine, 
la fel e cu haşişul; mâncaţi-l numai opt zile şi nici o hrană 
din lume nu vi se va mai părea că atinge fineţea gustului 
acesta pe care îl socotiți astăzi poate fad şi greţos. Să 
trecem, de altminteri, în camera de alături, adică în camera 
dumneavoastră, iar Ali ne va servi cafeaua şi ne va da pipe. 

Se ridicară amândoi şi, în timp ce acela care îşi dăduse 
numele de Simbad şi pe care l-am numit şi noi astfel din 
când în când pentru a putea să-i dăm, ca şi musafirului său, 
o denumire oarecare, transmitea câteva porunci 
servitorului, Franz intră în camera de alături. 

Aceasta avea o mobilă mai simplă, deşi nu mai puţin 
bogată. Era de o formă rotundă şi un mare divan o 
înconjura. Dar divanul, pereţii, plafonul şi parchetele erau 
acoperite cu blănuri minunate, netede şi moi, asemeni celor 
mai moi covoare; blănuri de tigri din Bengal cu dungi 
atrăgătoare; blănuri de pantere de la Cap, cu pete zglobii 
ca acela care i se arată lui Dante, în sfârşit, blănuri de urs 
din Siberia, de vulpi din Norvegia, iar toate aceste blănuri 
erau zvârlite din belşug unele peste altele, încât se părea că 
mergi pe cel mai des gazon şi că te odihneşti pe patul cel 
mai mătăsos. 

Se culcară amândoi pe divan; ciubucuri, cu tuburi de 
iasomie şi cu imamele de chihlimbar, se aflau la îndemâna 
lor, pregătite în aşa fel încât să n-ai nevoie să fumezi de 


două ori dintr-unul singur. Luară fiecare câte unul. Ali le 
aprinse şi ieşi după cafea. 

Urmă un moment de tăcere, în răstimpul căruia Simbad se 
lăsă în voia gândurilor, care păreau că-l preocupă neîncetat, 
chiar în toiul conversaţiei, iar Franz cedă reveriei mute în 
care cazi aproape totdeauna când fumezi un tutun excelent 
ce pare că duce, o dală cu fumul toate grijile minţii, 
înapoindu-i în schimb fumătorului toate visurile sufletului. 

Ali aduse cafeaua. 

— Cum o vreţi? Întrebă necunoscutul; franţuzeşte sau 
turceşte, tare sau uşoară, îndulcită sau nu? Rămâne la 
alegerea dumneavoastră: se poate prepara în toate felurile. 

— Am s-o beau turceşte, răspunse Franz. 

— Şi faceţi foarte bine, exclamă amfitrionul; aceasta 
dovedeşte că aveţi înclinări pentru viaţa orientală. Oh, 
vedeţi dumneavoastră, orientalii sunt singurii oameni care 
ştiu să trăiască. Eu, adăugă el, cu unul din acele zâmbete 
ciudate care nu îi scăpau tânărului, după ce îmi voi termina 
treburile la Paris, mă voi duce să mor în Orient. Iar dacă 
atunci vreţi să mă găsiţi, va trebui să mă căutaţi la Cairo, la 
Bagdad sau la Ispahan. 

— Va fi lucrul cel mai uşor, glăsui Franz, căci am impresia 
că-mi cresc aripi de vultur, iar cu aceste aripi aş face ocolul 
lumii în 24 de ore. 

— Aha, haşişul îşi produce efectul; ei bine, desfaceţi-vă 
aripile şi zburaţi în regiunile supraomeneşti, nu vă temeţi 
de nimic, se veghează asupra dumneavoastră, iar dacă, 
asemenea acelora ale lui Icar, aripile dumneavoastră se vor 
topi în soare, noi vom fi aici să vă primim. 

Îi spuse atunci câteva cuvinte arabe lui Ali, care făcu un 
gest de supunere şi se retrase, dar fără să se îndepărteze. 

În Franz se producea o transformare bizară. Toată 
oboseala fizică a zilei, toate încordările minţii prilejuite de 
întâmplările din timpul serii, dispăreau ca în primul 
moment de odihnă, când trăieşti încă îndeajuns pentru a 
simţi somnul venind. 1 se părea că trupul său capătă o 


uşurinţă imaterială, că spiritul i se limpezeşte în mod 
extraordinar, că simţurile îşi dublează facultăţile; orizontul 
se lărgea întruna, dar nu orizontul sumbru pe care plutea o 
spaimă nelămurită şi pe care îl văzuse înainte de a adormi, 
ci un orizont albastru, străveziu, imens, cu tot azurul mării, 
cu toate răsfrângerile soarelui, cu toate miresmele vântului; 
apoi, printre cântecele mateloţilor săi aşa de limpezi şi de 
clare, încât ai fi alcătuit din ele o armonie divină, dacă 
puteai să le notezi, arătându-se insula Monte-Cristo, nu ca o 
stâncă amenințătoare pe valuri, ci ca o oază pierdută în 
pustiu; pe urmă, pe măsură ce barca se apropia, cântecele 
deveneau mai numeroase, căci o armonie vrăjită şi 
misterioasă urca de pe insulă spre Dumnezeu, ca şi când o 
zână ca Loreley, sau un vrăjitor ca Amphion, ar fi vrut să 
atragă un suflet sau să construiască un oraş. 

În sfârşit, barca atinse ţărmul, dar fără sforţare, fără 
zguduitură, aşa cum buzele ating buzele şi el intră în 
peşteră, fără ca peştera fermecătoare să înceteze. Cobori 
sau, mai bine zis, i se păru că coboară câteva trepte, 
respirând un aer proaspăt, îmbălsămat, ca acela care, 
desigur, domnea în jurul peşterei Circeei, plăsmuit din 
miresme care dispun sufletul la visare, din călduri care ard 
simţurile şi revăzu tot ce văzuse înaintea somnului, de la 
Simbad amfitrionul fantastic, până la Ali servitorul mut; 
apoi totul păru că se şterge şi se confundă sub ochii săi ca 
ultimele umbre ale unei lanterne magice pe care o stingi şi 
se regăsi în camera cu statui luminată numai de una din 
acele lămpi antice şi palide ce veghează în toiul nopţii 
asupra somnului sau voluptăţii. 

Erau aceleaşi statui bogate în formă, în lux şi în poezie, 
ochii magnetici, cu zâmbete lascive, cu plete admirabile. 
Erau Phryneea, Cleopatra, Mesalina, marile curtezane; 
apoi, printre umbrele impudice, se strecură ca o rază 
curată, ca un înger creştin în mijlocul Olympului, una din 
acele figuri caste, una din acele umbre calme, una din acele 


viziuni blânde ce părea că îşi voalează fruntea virginală sub 
impurităţile de marmură. 

I se păru atunci că cele trei statui îşi împreunaseră iubirile 
pentru un singur bărbat şi că bărbatul era el, că se 
apropiau de patul unde el visa un al doilea somn, cu 
picioarele pierdute în tunicele lor lungi, albe, cu sânul gol, 
cu părul desfăşurându-se ca o undă, cu una din acele 
atitudini în faţa cărora zeii sucombau, dar cărora sfinţii le 
rezistau, cu una din acele priviri inflexibilă şi arzătoare ca 
privirea şarpelui aţintită asupra păsării şi că el se lăsa în 
voia privirilor dureroase cu o încleştare voluptuoasă, cu un 
sărut. 

Franz avu impresia că închidea ochii şi că, prin ultima 
privire zvârlită în jurul său, întrevedea statuia pudică ce se 
voala în întregime; apoi, după ce ochii i se închiseră pentru 
lucrurile reale, simţurile i se deschiseră pentru impresiile 
imposibile. 

Urmă atunci o voluptate fără răgaz, o iubire fără odihnă, 
ca aceea pe care profetul o făgăduia aleşilor săi. Toate 
gurile de piatră deveniră vii, toate piepturile deveniră 
calde, astfel că, pentru Franz, care îndura pentru întâia 
oară stăpânirea haşişului, iubirea aceasta era aproape o 
durere, voluptatea aproape o tortură, când simţea pe gura 
sa însetată, buzele statuilor moi şi reci ca inelele unei 
şopârle, dar cu cât braţele sale încercau să respingă 
dragostea necunoscută, cu atât buzele sufereau vraja 
visului misterios, astfel că după o luptă pentru care şi-ar fi 
dat sufletul, se declară învins şi căzu gâfâind, ars de 
oboseală, istovit de voluptate, sub sărutările amantelor de 
marmură şi sub încântările visului fără de pereche. 

Capitolul XXXII Trezire. 

Când Franz îşi reveni, obiectele exterioare păreau o a 
doua parte a visului; i se păru că se află într-un mormânt 
unde pătrundea anevoie, ca o privire miloasă, o rază de 
soare. Întinse mâna şi simţi piatra; se aşeză în capul 


oaselor: era culcat, în burnusul său, pe un pat de ierburi 
uscate, foarte moale şi foarte înmiresmat. 

Dispăruse orice nălucire şi, ca şi cum statuile n-ar fi fost 
decât umbre ieşite din morminte în timpul visului, pieriseră 
o dată cu trezirea. 

Făcu câţiva paşi spre punctul de unde venea lumina; 
agitaţiei visului îi urma calmul realităţii. Se văzu într-o 
peşteră. Înaintă spre deschizătură şi, prin uşa fixată, zări 
un cer albastru şi o mare azurie. Aerul şi apa scânteiau în 
razele soarelui de dimineaţă; mateloţii stăteau pe țărm, 
vorbind şi râzând, la zece paşi de mare, barca se legăna cu 
graţie în ancora ei. 

Savură câteva clipe briza răcoroasă care îi trecea peste 
frunte, ascultând zgomotul slab al vasului care se mişca şi 
lăsa pe stânci o dantelă de spumă albă ca argintul; se lăsă 
fără să mediteze, fără să cugete, în voia farmecului divin 
care este în ordinea firii, mai cu seamă când te trezeşti 
dintr-un vis fantastic; apoi, puţin câte puţin, viaţa de afară, 
aşa de calmă, de pură, de măreaţă, îi reaminti ciudăţenia 
somnului şi amintirile începură să-i revină în memorie. 

Îşi aminti de sosirea pe insulă, de prezentarea în faţa unui 
şef de contrabandişti, de un palat subteran plin de 
splendori, de un ospăț excelent şi de o linguriţă de haşiş. 

Dar, în faţa realităţii din toiul zilei, i se părea că trecuse cel 
puţin un an de la întâmplările acelea, într-atât de viu era 
visul în gândul sau şi într-atât de mare era locul ce-l ocupa 
în mintea sa. De aceea, din când în când, imaginaţia aşeza 
în mijlocul mateloţilor sau punea să străbată o stâncă ori să 
se legene în barcă una din umbrele care îi înstelaseră 
noaptea cu sărutările lor. Avea de altminteri capul perfect 
liber şi trupul perfect odihnit: nici o toropeală în creier, ci, 
dimpotrivă, o bună dispoziţie generală, o poftă de a se 
bucura de aer şi de soare, mai mare ca oricând. 

Se apropie deci cu voioşie, de mateloţi. 

De îndată ce-l văzură, aceştia se ridicară, iar stăpânul se 
apropie de el. 


— Nobilul Simbad, îi spuse acesta, ne-a însărcinat să 
aducem Excelenței voastre salutările sale şi ne-a spus să vă 
comunicăm părerea sa de rău că nu şi-a putut lua rămas 
bun; nădăjduieşte însă că-l veţi scuza, aflând că o chestiune 
foarte urgentă îl cheamă la Malaga. 

— Va să zică, dragul meu Gaetano, spuse Franz, totul e 
deci realitate; există un om care m-a primit pe insulă, care 
mi-a oferit o ospitalitate regală şi care a plecat în timp ce eu 
dormeam? 

— Întocmai, încât priviţi micul său yacht care se 
depărtează, iar dacă veţi vrea să luaţi luneta şi să priviţi, 
veţi recunoaşte probabil gazda dumneavoastră în mijlocul 
echipajului său. 

Spunând acestea, Gaetano întinse braţul în direcţia unui 
mic yacht care se îndrepta spre sudul Corsicii. 

Franz scoase luneta, o potrivi şi o îndreptă spre locul 
indicat. 

Gaetano nu se înşela. La pupa vasului, misteriosul străin 
stătea în picioare, întors spre dânsul şi ţinând, ca şi el, o 
lunetă în mână; era îmbrăcat în veşmântul cu care se 
arătase în ajun musafirului său şi-şi flutura batista în semn 
de adio. 

Franz îi înapoie salutul, scoțând la rândul său batista şi 
fluturând-o la fel. 

După o secundă, un nor uşor de fum se ridică la pupa 
vasului, se desprinse grațios şi se înălţă, încet, spre cer; pe 
urmă, o detunătură slabă ajunse până la Franz. 

— Auziţi, spuse Gaetano. Vă spune adio. 

Tânărul îşi luă carabina şi o descărcă în aer, dar fără 
speranţă că zgomotul va putea să străbată distanţa care 
despărţea yachtul de coastă. 

— Ce ordonă Excelenţa voastră? Întrebă Gaetano. 

— Mai întâi, să-mi aprinzi o torţă. 

— A, da, înţeleg, declară stăpânul; ca să căutaţi intrarea 
apartamentului vrăjit. Cu multă plăcere, Excelenţă, dacă 
lucrul vă amuză; va voi da torţa cerută. M-a muncit şi pe 


mine gândul acesta şi mi-am îngăduit să caut în trei sau 
patru rânduri. Dar a trebuit să renunţ. Giovanni, adăugă el, 
aprinde o torţă şi dă-o Excelenței sale. 

Giovanni se supuse. Franz luă torţa şi intră în subterană, 
urmat de Gaetano. 

Recunoscu locul unde se trezise pe patul de ierburi încă 
răvăşite dar, oricât îşi plimbă torţa pe întreaga suprafaţă 
exterioară a peşterii, nu văzu nimic altceva decât. 

— După nişte urme de fum - că alţii înaintea lui făcuseră 
zadarnic aceleaşi cercetări. 

Nu lăsă totuşi nici un petec din zidul de granit, de 
nepătruns, ca şi viitorul, fără să-l examineze; nu văzu o 
zgărietură în care să nu vâre lama cuţitului de vânătoare; 
nu remarcă un punct reliefat pe care să nu apese, în 
speranţa că va ceda; dar totul fu degeaba, astfel că pierdu, 
fără vreun rezultat, două ceasuri cu cercetarea aceasta. În 
cele din urmă, renunţă; Gaetano triumfa. 

Când Franz se înapoie pe plajă, yachtul se mai vedea doar 
ca un punct alb la orizont; se servi de lunetă, dar nici prin 
ea nu se mai putea distinge ceva. 

Gaetano îi reaminti că venise pentru vânătoarea de capre, 
ceea ce el uitase complet. Luă puşca şi începu să cutreiere 
insula cu aerul omului care îndeplineşte o datorie, mai 
degrabă decât simte o plăcere, iar după un sfert de oră 
ucise o capră şi două căprioare. Dar caprele, deşi sălbatice 
şi sprintene ca nişte căprioare, semănau prea mult cu 
caprele noastre domestice, astfel că Franz nu le privea ca 
pe un vânat. De altfel, era din ajun cu adevărat eroul unei 
poveşti din O mie şi una de nopţi şi se simţea atras, fără să 
vrea, spre peşteră. 

Atunci, cu toată zădărnicia primei cercetări, o luă de la 
cap, după ce îi spuse lui Gaetano să frigă o căprioară. A 
doua vizită dură destul, căci, la înapoiere, căprioara era 
friptă şi masa pregătită. 

Franz se aşeză în locul unde, în ajun, oamenii veniseră să-l 
invite la cina misteriosului amfitrion şi zări încă o dată, ca 


pe un pescăruş legănat pe creasta unui val, micul yacht ce 
continua să înainteze spre Corsica. 

— Dar, îi spuse lui Gaetano, m-ai anunţat că nobilul 
Simbad se îndreaptă spre Malaga, în timp ce mie mi se pare 
că merge direct spre Porto-Vecchio. 

— Nu vă mai aduceţi aminte, declară patronul, că v-am 
spus că printre oamenii echipajului său se găsesc 
deocamdată doi bandiți corsicani? 

— Adevărat. Şi se duce să-i lase pe coastă? Întrebă Franz. 

— Întocmai. O, el este un om, exclamă Gaetano, care nu se 
teme nici de Dumnezeu, nici de diavol, după cât se spune şi 
care s-ar abate cu cincizeci de leghe din drum ca să ajute 
un nenorocit. 

— Dar acest fel de bine ar putea să-l pună în conflict cu 
autorităţile ţării unde exercită acest gen de filantropie, 
spuse Franz. 

— Ei şi ce-i pasă lui de autorităţi? Întrebă Gaetano râzând. 
Îşi bate joc de ele. N-au decât să încerce să-l urmărească. 
Mai întâi, yachtul său nu e o navă, ci o pasăre şi ar lua-o cu 
trei noduri din douăsprezece înaintea unei fregate; şi apoi, 
n-are decât să se refugieze şi el pe coastă. Nu va găsi oare, 
pretutindeni, prieteni? 

Mai limpede decât orice era faptul că nobilul Simbad, 
amfitrionul lui Franz, avea onoarea să se găsească în 
legături cu contrabandiştii şi bandiții de pe toate coastele 
Mediteranei, ceea ce arată că ocupă o poziţie destul de 
ciudată. 

Pe Franz nu-l mai reţinea nimic la Monte-Cristo. Pierduse 
orice speranţă de a descoperi secretul peşterii, astfel că se 
grăbi să dejuneze, poruncind oamenilor să aibă barca 
pregătită pentru momentul când va termina. 

Peste o jumătate de oră se afla la bord. 

Mai aruncă o privire asupra yachtului: acesta stătea gata 
să dispară în golful Porto-Vecchio. 

Dădu semnalul plecării. În momentul când barca se punea 
în mişcare, yachtul dispărea. O dată cu el, se ştergea ultima 


realitate a nopţii precedente; de aceea, ospăţul, Simbad, 
haşişul şi statuile începeau să se topească pentru Franz în 
acelaşi vis. 

Barca merse toată ziua şi toată noaptea; iar a doua zi, 
când soarele răsări, dispăruse şi insula Monte-Cristo. 

De îndată ce Franz puse piciorul pe pământ, uită, cel puţin 
momentan, întâmplările petrecute şi îşi termină îndatoririle 
de plăcere şi de politeţe la Florenţa, nemaiavând altă 
preocupare, decât să-şi întâlnească tovarăşul care îl aştepta 
la Roma. 

Plecă deci, iar sâmbătă seara ajunse cu diligenţa în Piaţa 
Vămii. 

Apartamentul, precum v-am spus, era reţinut dinainte, 
astfel că nu mai avea decât să se ducă la hotelul lui Pastrini; 
lucrul nu tocmai uşor, căci mulţimea umplea străzile, iar 
Roma se afla în prada hărmălaiei înăbuşite şi febrile din 
preajma marilor evenimente. Şi la Roma sunt patru mari 
evenimente pe an: Carnavalul, Săptămâna Sfântă, Sfântul 
jurământ şi Sfântul Petru. 

Tot restul anului, oraşul recade în apatia lui posacă, stare 
intermediară între viaţă şi moarte, care îl face să semene cu 
un popas între lumea aceasta şi cealaltă. Popas sublim, 
haltă plină de poezie şi caracter, unde Franz mai poposise 
în cinci sau şase rânduri şi pe care, de fiecare dată, o găsise 
mai minunată şi mai fantastică. 

Străbătu în cele din urmă gloata care era din ce în ce mai 
numeroasă şi mai agitată şi ajunse la hotel. De cum întrebă, 
i se răspunse cu obrăznicia specifică vizitiilor de trăsuri 
reţinute şi hangiilor cu camere ocupate că nu mai exista 
nici un loc pentru ella hotelul Londra. Îi trimise atunci lui 
Pastrini cartea de vizită şi pomeni de Albert de Morcert. 
Mijlocul reuşi, căci Pastrini însuşi veni repede, scuzându-se 
că a lăsat pe Excelenţa sa să aştepte, certându-şi servitorii, 
luând sfeşnicul din mâna ciceronelui care pusese stăpânire 
pe călător şi se pregătea să-l ducă la Albert, când acesta îi 
ieşi în întâmpinare. 


Apartamentul reţinut se compunea din două cămăruţe şi 
un cabinet. Camerele dădeau spre stradă, împrejurare pe 
care Pastrini o scoase în evidenţă ca fiind o calitate 
nepreţuită. Restul etajului era închiriat unui personaj foarte 
bogat, despre care se credea că e sicilian sau maltez; 
hotelierul nu putu să spună exact căreia din cele două 
naţiuni îi aparţinea călătorul. 

— Foarte bine, jupâne Pastrini, zise Franz, dar ne-ar 
trebui numaidecât o cină pentru seara aceasta şi o caleaşcă 
pentru mâine şi pentru zilele următoare. 

— Cât priveşte cina, răspunse hangiul, veţi fi serviţi îndată; 
dar în ce priveşte caleaşca... 

— Ei, cum în ce priveşte caleaşca?! Exclamă Albert. 
Jupâne Pastrini, să nu glumim. Ne trebuie o caleaşcă. 

— Domnule, îi spuse hangiul, vom face tot ce ne va stă în 
putinţă să căpătăm una. Mai mult, nu vă pot spune. 

— Şi când avem răspunsul? Întrebă Franz. 

— Mâine dimineaţă, răspunse hangiul. 

— La naiba, spuse Albert. O s-o plătim mai scump, atâta 
tot. Tariful se cunoaşte: la Drake sau la Aarpn, douăzeci şi 
cinci de franci în zilele obişnuite şi treizeci sau treizeci şi 
cinci de franci duminicile şi sărbătorile; pune cinci franci pe 
zi comisionul, în total patruzeci de franci şi să nu mai 
vorbim. 

— Mire tare teamă că, oferind chiar îndoit, domnii aceia n- 
au să ne poată procura. 

— Să se pună atunci caii la trăsura mea. E cam hodorogită 
de călătorie, dar n-are a face. 

— Nu se vor găsi cai. 

Albert se uită la Franz ca un om căruia i se dă un răspuns 
de neînțeles. 

— Ai auzit, Franz? N-au cai, spuse. Dar nu se pot căpăta 
nici cai de diligenţă? 

— Sunt închiriaţi toţi deja de cincisprezece zile, astfel că n- 
au mai rămas decât caii absolut necesari pentru serviciu. 

— Ce spui de asta? Întrebă Franz. 


— Spun că, atunci când un lucru trece dincolo de 
înţelegerea mea, nu zăbovesc asupra lui ci trec la altul. 
Jupâne Pastrini, e gata masa? 

— Da, Excelenţă. 

— Ei, bine, mai întâi să cinăm. 

— Dar caleaşca şi caii? Întrebă Franz. 

— Fii pe pace, dragă prietene, vor veni singuri: totul e 
chestie de preţ. 

Şi, sub acea admirabilă filosofie care nu crede nimic cu 
neputinţă câtă vreme îşi simte punga doldora sau portofelul 
bine căptuşit, Morcerf mâncă, se culcă, adormi fără grijă şi 
visă că alergă în carnaval într-o caleaşcă cu şase cai. 

Capitolul XXXIII Bandiţi romani. 

A doua zi, Franz se trezi cel dintâi şi de cum se trezi, sună. 
Zornăitul clopoţelului nu se stinsese încă şi Pastrini însuşi îşi 
făcu apariţia. 

— Ei, bine, aveam dreptate ieri, Excelenţă, când nu voiam 
să vă făgăduiesc nimic, glăsui hotelierul triumfător, fără să 
aştepte măcar întrebarea lui Franz. V-aţi gândit prea târziu, 
astfel că nu mai există nici o caleaşcă la Roma, pentru 
ultimele trei zile, se înţelege. 

— Adică pentru cele când ea îmi este absolut necesară, 
zise Franz. 

— Ce, nu există caleaşcă? Întrebă Albert intrând. 

— Exact, dragă prietene, răspunse Franz şi ai ghicit din 
capul locului. 

— Admirabil oraş Roma asta eternă! 

— Excelenţă, reluă Pastrini care dorea să menţină capitala 
lumii creştine la o anumită demnitate în ochii călătorilor săi, 
nu mai e nici o caleaşcă începând de duminică dimineaţă 
până marţi seara, dar pe urmă veţi găsi şi cincizeci dacă 
vreţi. 

— Tot e ceva şi asta, spuse Albert. Astăzi e joi, cine ştie ce 
se poate întâmpla până duminică. 

— Au să sosească zece, douăsprezece mii de călători care 
vor spori dificultăţile, răspunse Franz. 


— Dragul meu, glăsui Morcerf, să ne bucurăm de prezent 
şi să nu întunecăm viitorul. 

— Cel puţin o să putem avea o fereastră? Întrebă Franz. 

— Spre ce? 

— Ei, la naiba, spre strada principală! 

— A, da, o fereastră! Exclamă Pastrini. Cu neputinţă, 
absolut cu neputinţă. Mai era una la etajul al cincilea al 
palatului Doria şi a fost închiriată unui prinţ rus pentru 
douăzeci de ţechini pe zi. 

Tinerii se priveau cu un aer buimăcit. 

— Dragul meu, îi spuse Franz lui Albert, ştii ce ar fi mai 
bine de făcut? Să petrecem carnavalul la Veneţia. Acolo, cel 
puţin, dacă nu găsim o trăsură, vom găsi gondole. 

— A, nu, exclamă Albert. Am hotărât să văd carnavalul la 
Roma, şi-l voi vedea chiar dacă ar fi să stau pe picioroange. 

— Bravo, asta e o idee admirabilă, mai cu seamă pentru a 
stinge lampioanele! Exclamă Franz. Ne vom deghiza în 
polişineli vampiri sau în locuitori din Landes şi vom avea un 
succes nebun. 

— Excelenţele voastre doresc totuşi o trăsură până 
duminică? 

— La dracu! Nu cumva îţi închipui că o să cutreierăm 
străzile Romei pe jos, ca nişte portărei? Spuse Albert. 

— Mă grăbesc să execut ordinele Excelenţelor voastre, 
glăsui Pastrini; vă înştiinţez numai că trăsura are să coste 
şase piaştri pe zi. 

— Iar eu, dragă domnule Pastrini, spuse Franz, eu, care nu 
sunt ca vecinul nostru milionarul, te înştiinţez la rându-mi 
că, întrucât vin la Roma pentru a patra oară, cunosc preţul 
caleştilor în zilele obişnuite, duminicile şi sărbătorile. Îţi 
vom da doisprezece piaştri pentru astăzi, mâine şi poimâine 
şi o să-ţi rămână totuşi un câştig frumuşel. 

— Cu toate acestea, Excelenţă... Spuse Pastrini, încercând 
să se împotrivească. 

— Şterge-o, scumpă gazdă, şterge-o, îi şuieră Franz; 
altminteri mă voi tocmi eu însumi cu affettatorele dumitale 


care e şi al meu; un prieten vechi care m-a jumulit de mulţi 
bani până acum şi care, în speranţa că mă va mai jumuli, 
are să se mulţumească cu un preţ mai mic decât acela pe 
care ţi-l ofer. Prin urmare, vei pierde diferenţa şi numai din 
vina dumitale. 

— Nu vă osteniţi, Excelenţă, spuse Pastrini cu zâmbetul 
negustorului italian care se declara învins; mă voi sili şi 
nădăjduiesc că veţi fi mulţumit. 

— Bravo, aşa mai înţeleg şi eu! 

— Când doriţi trăsura? 

— Peste un ceas. 

— Peste un ceas va fi la uşă. 

Într-adevăr, peste un ceas, trăsura îi aştepta pe tineri. O 
trăsură modestă, care, în vederea solemnităţii, fusese 
ridicată la rangul de caleaşcă, dar, în ciuda înfăţişării ei 
mediocre, tinerii fură bucuroşi că au un atare vehicul 
pentru trei zile. 

— Excelenţă, strigă ciceronele văzându-l pe Franz că îşi 
scoate nasul prin fereastră, să apropii, cupeul de palat? 

Oricât de obişnuit era Franz cu lăudăroşenia italiană, se 
simţi îndemnat să privească în jur; dar cuvintele i se 
adresau chiar lui. Franz era „Excelenţa”, „cupeul” era 
trăsura, „palatul” era hotelul Londra. Întregul geniu 
fanfaron al naţiei se găsea într-o singură frază. 

Franz şi Albert coborâră. Cupeul se apropie de palat. 
Excelenţele lor îşi lungiră picioarele pe banchete, 
ciceronele sări pe scaunul de dinapoi. 

— Unde doresc Excelenţele lor să le conduc? 

— Mai întâi la Sfântul Petru şi pe urmă la Colosseum, 
spuse Albert ca un adevărat parizian. 

Dar nu ştia un lucru: că ai nevoie de o zi ca să vezi Sfântul 
Petru şi de o lună, ca să-l studiezi. Ziua trecu deci nefăcând 
altceva decât să privească. 

Deodată, prietenii băgară de seamă că asfinţea. 

Franz scoase ceasul: erau orele patru şi jumătate. 


Porniră îndată pe drumul spre hotel. La uşă, Franz porunci 
vizitiului să fie gata pentru orele opt. Voia să-i arate lui 
Albert Colosseumul sub clar de lună, aşa cum îi arătase 
Sfântul Petru în plină zi. Când îi arăţi unui prieten un oraş 
pe care l-a mai văzut, pui aceeaşi cochetărie ca şi când i-ai 
arăta o femeie îl cărei amant ai fost. 

Prin urmare, Franz îi schiţă vizitiului itinerariul; urma să 
iasă prin poarta del Popolo, să meargă de-a lungul zidului 
exterior şi să reintre prin poarta San-Giovanni. Astfel, 
Colosseumul le apărea fără nici o pregătire şi fără ca 
Forumul, Capitoliul. Arcul lui Septimiu Sever, Templul lui 
Antoniu şi Faustin şi Via Sacra vor servi de trepte puse în 
drum pentru a-l micşora. 

Se aşezară la masă. Pastrini le făgăduise oaspeţilor săi un 
festin excelent, dar le dădu o cină oarecare; nimic de zis. 

La sfârşitul cinei intră şi el. Franz crezu la început că 
venise pentru a primi complimente şi se pregătea să i le 
adreseze, când acesta îl întrerupse de la primele cuvinte: 

— Excelenţă, glăsui el, aprobarea dumneavoastră mă 
bucură; dar nu pentru asta am venit... 

— Ai venit să ne spui cumva că ai găsit o trăsură? Întrebă 
Albert aprinzându-şi ţigara. 

— Câtuşi de puţin, ba chiar aţi face bine, Excelenţă, să nu 
vă mai gândiţi la trăsură şi să vă resemnaţi. La Roma, 
lucrurile sunt sau nu sunt cu putinţă. Când vi s-a spus că nu 
sunt cu putinţă, s-a terminat. 

— La Paris e mult mai comod: când un lucru nu se poate, îl 
plăteşti îndoit şi ai îndată ceea ce ceri. 

— Aşa îi aud spunând pe toţi francezii, zise Pastrini cam 
înţepat, de aceea nu înţeleg de ce mai pleacă în călătorie. 

— Numai nebunii şi proştii ca noi călătoresc, spuse Albert, 
zvârlind flegmatic fumul în tavan şi răsturnându-se legănat 
pe picioarele de dinapoi ale jilţului. Oamenii cuminţi nu-şi 
părăsesc palatul din strada Helder, bulevardul Gand şi Cafe 
de Paris. 


Se înţelege că Albert locuia în strada sus-numită, că-şi 
făcea în fiecare zi promenada pe bulevard şi că lua masa 
zilnic la singura cafenea unde se cinează, când totuşi te afli 
în termeni buni cu chelnerii. 

Pastrini rămase o clipă tăcut; era vădit că-şi pregătea 
răspunsul care, fără îndoială, nu i se părea tocmai limpede. 
— Dar, în sfârşit, veniseşi cu un scop anumit, i se adresă 
Franz întrerupând reflexiile geografice ale hotelierului. Vrei 

să ne expui obiectul vizitei dumitale? 

— A, da. lată, aţi comandat caleaşca pentru orele opt? 

— Exact. 

— Aveţi intenţia să vizitaţi il Colosseo? 

— Adică Colosseumul? 

— E totuna. 

— Fie. 

— Aţi spus vizitiului să iasă prin poarta del Popolo, să facă 
ocolul zidurilor şi să reintre prin poarta San-Giovanni? 

— Acestea sunt propriile mele cuvinte. 

— Itinerariul este cu neputinţă. 

— Cu neputinţă? 

— Sau cel puţin foarte periculos. 

— Periculos? Şi de ce? 

— Din cauza faimosului Luigi Vampa. 

— Mai întii, scumpul meu amfitrion, cine e faimosul Luigi 
Vampa? Întrebă Albert. El poate fi faimos la Roma, dar te 
înştiinţez că e necunoscut la Paris. 

— Cum, nu-l cunoaşteţi? 

— N-am această onorare. 

— N-aţi auzit niciodată rostindu-se numele lui? 

— Niciodată. 

— Ei bine, ele un bandit pe lângă care Deseraris şi 
Gasparone sunt copii nevinovaţi. 

— Atenţie, Albert, strigă Franz, avem, în sfârşit, de-a face 
cu un bandit. 

— Te previn, scumpul meu amfitrion, că nu voi crede un 
cuvânt din ce ne vei spune. Şi acum, vorbeşte cât vei vrea, 


te ascult. „A fost odată...” Ei, haide! 

Pastrini se întoarse spre Franz, care i se părea mai cu 
judecată. Se cuvine să recunoaştem că bietul om găzduise 
mulţi francezi în viaţa sa, dar niciodată nu înţelesese o 
anume latură a spiritului lor. 

— Excelenţă, spuse el cu multă gravitate, adresându-se, 
precum am spus lui Franz; dacă vedeţi în mine un mincinos, 
este de prisos să vă spun ce voiam; pot totuşi să adaug că 
era în interesul Excelenţelor voastre. 

— Dragă domnule Pastrini, i se adresă Franz, Albert nu-ţi 
spune că eşti un mincinos, îţi spune doar că nu te va crede, 
atâta tot. Eu însă îţi voi da crezare, fii pe pace. Vorbeşte 
deci. 

— Cu toate acestea, Excelenţă, înţelegeţi bine că dacă se 
pune la îndoială sinceritatea mea... 

— Dragul meu, reluă Franz, dumneata eşti mai susceptibil 
decât Casandra care, totuşi, era profetă şi pe care nu o 
asculta nimeni; în timp ce dumneata eşti sigur pe cel puţin 
jumătate din auditoriul pe care îl ai. Haide, ia loc şi spune- 
ne ce este cu domnul Vampa. 

— V-am spus, Excelenţă, că e un bandit aşa cum n-am 
văzut încă de la faimosul Mastrilla. 

— Ei, ce legătură arc banditul cu ordinul pe care l-am dat 
vizitiului să iasă prin poarta del Popolo şi să se întoarcă prin 
poarta San-Giovanni? 

— Este, că aţi putea să ieşiţi printr-una, dar mă îndoiesc că 
vă veţi întoarce prin cealaltă, răspunse Pastrini. 

— De ce? Întrebă Franz. 

— Pentru că, o dată cu venirea nopţii, nu mai eşti în 
siguranţă la cincizeci de paşi de porţi. 

— Pe onoarea dumitale? Exclamă Albert. 

— Domnule viconte, spuse Pastrini jignit încă până în 
adâncul inimii de îndoiala lui Albert, cele ce vi le spun nu 
sunt pentru dumneavoastră, ci pentru tovarăşul 
dumneavoastră, care cunoaşte Roma şi care ştie că nu se 
glumeşte cu lucrurile astea. 


— Dragul meu, spuse Albert adresându-se lui Franz, se 
anunţă pentru noi o aventură admirabilă: vom umple 
trăsura cu pistoale, cu tromboane şi cu puşti cu două ţevi. 
Dacă Luigi Vampa vine să ne aresteze, îl arestăm. Îl aducem 
la Roma, îl dăruim Sfinţiei sale, care ne va întreba cum 
anume ar putea răsplăti un serviciu aşa de mare. Atunci, noi 
îi cerem pur şi simplu un cupeu şi doi cai din grajdurile sale 
şi vedem carnavalul în trăsură. Nu mai spun că, probabil, 
poporul roman, recunoscător, ne va încorona pe Capitoliu şi 
ne va proclama, ca pe Curtius şi pe Horatius Cocles, 
salvatorii patriei. 

În timp ce Albert vorbea, Pastrini făcea o mutră pe care 
zadarnic am încerca s-o descriem. 

— În primul rând, îl întrebă Franz pe Albert, de unde o să 
iei pistoalele, tromboanele şi puştile cu două ţevi cu care 
vrei să ghiftuieşti trăsura? 

— Cu siguranţă că nu din arsenalul meu, spuse el, căci, la 
Terrasina, mi s-a luat până şi cuțitul pumnal; dar ţie? 

— Mie mi s-a făcut la fel la Aqua-Pendenta. 

— Scumpul meu amfitrion, glăsui Albert aprinzându-şi a 
doua ţigară de la restul celei dintâi, ştii că e foarte comodă 
pentru hoţi măsura aceasta şi că îmi face impresia că a fost 
luată pe jumătate în înţelegere cu ei? 

Fără îndoială, Pastrini găsi gluma riscantă, căci nu 
răspunse decât pe jumătate, adresându-se numai lui Franz 
ca singurei fiinţe înțelepte cu care se putea înţelege. 

— Excelenţa sa ştie că nu e obiceiul să ne apăram atunci 
când sunteţi atacați de bandiți. 

— Cum? Exclamă Albert al cărui curaj se revoltă la ideea 
de a se lăsa jefuit fără a crâcni, cum nu e obiceiul? 

— Nu, căci orice apărare ar fi zadarnică. Ce vreţi să facem 
împotriva unei duzini de bandiți, care ies dintr-un şanţ, 
dintr-o cocioabă sau din-tr-un apeduct şi care ne iau la ochi 
toţi deodată? 

— Ei, la dracu, vreau să mă las ucis! Exclamă Albert. 


Hangiul se întoarse spre Franz cu un aer care voia să 
spună: Hotărât lucru, Excelenţă, tovarăşul dumneavoastră 
e nebun. 

— Dragul meu Albert, reluă Franz, răspunsul tău e sublim 
şi valorează cât acel să moară al bătrânului Corneille: atât 
numai că, atunci încă Horaţiu răspundea astfel, era vorba 
de salvarea Romei, iar lucrul merita osteneala. Remarcă 
însă că, întrucât ne priveşte, e vorba numai de satisfacerea 
unui capriciu şi că ar fi ridicol să ne riscăm viaţa pentru un 
capriciu. 

— Per Bacco! Exclamă Pastrini. Bravo, asta înseamnă a 
vorbi cu judecată. 

Albert îşi turnă un pahar de lacrima cristi pe care îl sorbi 
cu înghiţituri mici, mormăind cuvinte neînţelese. 

— Ei, jupâne Pastrini, reluă Franz, acum când tovarăşul 
meu s-a li-niştit şi când dumneata ai putut să preţuieşti 
dispoziţiile mele pacifice, spune-mi ce e cu seniorul Luigi 
Vampa? Este păstor sau nobil? E tânăr sau bătrân? E 
mărunt sau înalt? Zugrăveşte-mi-l pentru că, dacă îl 
întâlnim cumva în lume ca pe Sbogar sau pe Lara, să-l 
putem cel puţin recunoaşte. 

— Nu vă puteţi adresa altcuiva mai bine decât mie, 
Excelenţă, pentru a căpăta amănunte exacte, căci l-am 
cunoscut pe Luigi Vampa de copil; iar într-o zi, când eu 
însumi căzusem în mâna lui mergând de la Ferealtino la 
Alatri, şi-a amintit, spre norocul meu, de cunoştinţa noastră 
veche; m-a lăsat să plec, nu fără a mă dijmui dar, numai 
după ce mi-a dăruit un ceas foarte frumos şi mi-a povestit 
viaţa lui. 

— Să vedem ceasul, spuse Albert. 

Pastrini scoase din buzunar un minunat Breguet purtând 
numele autorului său, pecetea Parisului şi o coroană de 
conte. 

— Poftim, glăsui el. 

— Drace! Exclamă Albert, te felicit, am şi eu unul aproape 
asemănător... (îşi scoase ceasul din buzunarul vestei) şi m-a 


costat trei mii de franci. 

— Să ascultăm povestea, spuse Franz la rându-i, trăgând 
un jilţ şi făcându-i semn lui Pastrini să se aşeze. 

— Excelenţele lor permit? Întrebă amfitrionul. 

— Ei, la naiba, spuse Albert, nu eşti predicator, dragul 
meu, ca să vorbeşti în picioare. 

Hangiul se aşeză, după ce adresă fiecăruia câte un salut 
respectuos, care avea ca scop să arate că e gata să dea 
asupra lui Luigi Vampa toate informaţiile ce le doreau. 

— Ia stai, glăsui Franz oprindu-l pe Pastrini în momentul 
când acesta deschidea gura; spui că l-ai cunoscut pe Luigi 
Vampa de copil? Este, va să zică, tânăr? 

— De bună seamă că e tânăr, abia avea douăzeci şi doi de 
ani. Oho, e un flăcău care o să ajungă departe, fiţi sigur. 

— Ce spui, Albert, de asta? E frumos ca la douăzeci şi doi 
de ani să-şi facă cineva o reputaţie, spuse Franz. 

— Da, desigur la vârsta asta nici Alexandru, Cezar şi 
Napoleon, care au stârnit oarecare vâlvă în lume, nu erau 
aşa de înaintați. 

— Va să zică, reluă Franz adresându-se gazdei, eroul a 
cărui poveste o vom auzi, nu are decât douăzeci şi doi de 
ani? 

— Abia, aşa cum am avut onoarea să vă spun. 

— Este înalt sau scund? 

— De statură mijlocie. Cam ca Excelenţa sa, spuse 
amfitrionul, arătându-l pe Albert. 

— Mulţumesc de comparaţie, glăsui acesta, înclinându-se. 

— Continuă, jupâne Pastrini, reluă Franz zâmbind de 
susceptibilitatea prietenului său. Cărei clase din societate îi 
aparţine? 

— Era un simplu ciobănaş la fermă contelui de San-Felice, 
situată între Palestrina şi lacul Gabri. Se născuse la 
Pampinara şi intrase la vârsta de cinci ani în serviciul 
contelui. Părintele său, de asemenea păstor la Anagni, avea 
o mică turmă a sa şi trăia din lâna oilor şi din negoţul cu 
laptele pe care venea să-l vândă la Roma. De copil încă, 


micul Vampa avea un caracter ciudat. Într-o zi, la vârsta de 
şapte ani, veni la preotul din Palestrina, rugându-l să-l 
înveţe cititul. Era lucru anevoios, căci tânărul cioban nu 
putea să-şi părăsească turma. Bunul preot venea însă în 
fiecare zi să ţină slujba într-un târguşor sărăcăcios care nu 
era în stare să plătească un preot şi care, neavând nici 
măcar un nume, era cunoscut sub acela de dell'Borgo. ELîi 
propuse lui Luigi să-i iasă în cale la ora întoarcerii şi să-l 
înveţe astfel lecţia, înştiinţându-l că lecţia va fi scurtă şi că, 
prin urmare, va trebui să profite de ea. 

Copilul primi cu bucurie. 

În fiecare zi Luigi îşi ducea turma să pască pe drumul 
dintre Palestrina şi Borgo. În fiecare zi, la nouă dimineaţa, 
preotul trecea, se aşeza pe marginea unui şanţ şi 
ciobănaşul asculta lecţia din cartea de rugăciuni a 
preotului. 

După trei luni ştia să citească. 

Nu era de ajuns; trebuia acum să înveţe să scrie. 

Preotul trimise, printr-un profesor din Roma, trei alfabete: 
unul cu litere mari, unul cu litere potrivite şi unul cu litere 
subţiri şi îi arăta că, urmărind alfabetul pe o placă, putea, 
cu ajutorul unui cui, să înveţe să scrie. 

În aceeaşi scară, după ce turma se întorcea la fermă, micul 
Vampa alerga la lăcătuşul din Palestrina, luă un piron, îl 
căli, îl ciocăni, îl rotunji şi făcu din el un fel de stil antic. 

Adună a doua zi o provizie de plăci şi se apucă de lucru. 

După trei luni, ştia să scrie. 

Uimit de inteligenţa lui profundă şi mişcat de aptitudinea 
pe care o avea, preotul îi dădu mai multe caiete, un pachet 
cu pene şi un briceag. 

O nouă învăţătură care însă nu însemna nimic pe lângă 
cea dintâi. Peste opt zile, mânuia pana aşa cum mânuia şi 
stiletul. 

Preotul istorisi întâmplarea contelui de San-Felice, care se 
ţinu să-l vadă pe ciobănaş, îl puse să citească şi să scrie în 


faţa lui. Apoi îi porunci intendentului să-l aşeze la masă cu 
servitorii şi îi dădu doi piaştri pe lună. 

Cu banii aceştia, Luigi cumpăra cărţi şi creioane. 
Dovedise la toate obiectele uşurinţa de imitație pe care o 
avea şi asemenea lui Giotto, copil, desena pe plăci, oile sale, 

arborii, casele. 

Apoi, cu vârful briceagului, începu să cresteze lemnul şi 
să-i dea tot felul de forme. Tot aşa începuse Pinelli, 
sculptorul popular. 

O fată de şase sau şapte ani, adică ceva mai mică decât 
Vampa, păzea şi ea oile într-o fermă învecinată cu 
Palestrina; era orfană, se născuse la Valmontone şi o chema 
Tereza. 

Copiii se întâlneau, se aşezau alături, îşi lăsau turmele să 
se amestece şi să pască împreună, vorbeau, râdeau şi 
cântau; apoi, seara, alegeau oile contelui de San-Felice din 
cârdul oilor baronului de Cervetri şi se despărţeau, 
înapoindu-se fiecare la ferma lui, cu făgăduiala de a se 
întâlni din nou a doua zi dimineaţa. 

A doua zi se ţineau de cuvânt şi creşteau astfel unul lângă 
altul. 

Vampa împlini doisprezece ani şi mica Tereza unsprezece. 

Într-un timp, instinctele lor naturale se dezvoltau. 

În afară de înclinarea pentru artă pe care Luigi o 
împinsese cât putuse mai departe în singurătatea sa, el 
avea gluma tristă, accese de înflăcărare, se mânia din nimic 
şi era ironic totdeauna. Nici un băiat din Pampinara, 
Palestrina sau Valmontone nu putuse, nu numai să exercite 
vreo influenţă asupra lui, dar măcar să-i devină tovarăş. 
Temperamentul său vo-luntar, înclinat totdeauna să 
pretindă fără ca vreodată să facă vreo concesie, îndepărtă 
de el orice pornire prietenească, orice demonstraţie de 
simpatie. Singură Tereza comanda cu un cuvânt, cu o 
privire, cu un gest caracterului acesta întreg, care se 
încovoia sub mâna unei femei şi care, sub mâna oricărui 
bărbat s-ar fi încordat gata să plesnească. 


Tereza era, dimpotrivă, vioaie, sprintenă şi voioasă, dar 
foarte cochetă. Cei doi piaştri pe care intendentul contelui 
de San-Felice îi dădea lui Luigi, preţul micilor lucrări 
sculptate pe care le vindea negustorilor din Roma, erau 
cheltuiţi pentru cercei de perle, pentru coliere de sticlă, 
pentru agrafe de aur. Astfel, graţie dărniciei tânărului său 
prieten, Tereza era cea mai frumoasă şi mai elegantă 
ţărancă din împrejurimile Romei. 

Copiii continuară să crească, petrecându-şi zilele 
împreună şi lăsându-se în voia instinctelor firii lor primitive. 
De aceea, în conversațiile, în dorinţele, în visurile lor, 
Vampa se vedea totdeauna căpitan de vapor, general de 
armată sau guvernatorul unei provincii. Tereza se vedea 
bogată, îmbrăcată în cele mai frumoase rochii şi urmată de 
servitori în livrea. Apoi, după ce îşi petrecuseră toată ziua 
brodându-şi viitorul cu asemenea arabescuri nebune şi 
scânteietoare, se despărţeau, ducându-şi fiecare oile în 
staul şi recăzând din înălţimea visurilor, în netrebnicia 
situaţiei lor adevărate. 

Într-o zi, tânărul păstor spuse intendentului contelui că a 
văzut un lup ieşind din munţii Sabiniei şi dând târcoale 
turmei sale. Intendentul îi dădu o puşcă; asta urmărea 
Vampa. 

Întâmplător, puşca era o admirabilă armă de Brescia, 
zvârlind glonţul ca o carabină englezească; însă, într-o zi, 
contele răpunând o vulpe rănită, îi sfărâmase patul şi 
azvârlise puşca la magazie. 

Pentru un sculptor ca Vampa, faptul nu însemna o 
greutate. Examină patul original, calculă ce trebuia 
schimbat şi făcu un alt pat, împodobit cu ornamente aşa de 
minunate încât, dacă ar fi vrut să vândă la oraş numai 
lemnul, ar fi câştigat, desigur, cincisprezece sau douăzeci 
de piaştri. 

Dar nu-i trecea prin minte aşa ceva. O puşcă fusese multă 
vreme visul tânărului. În toate ţările unde independenţa ia 
locul libertăţii, prima nevoie pe care orice inimă tare, orice 


caracter puternic o încearcă e aceea a unei arme care 
asigură totdeauna atacul şi apărarea şi care, făcându-l pe 
acela ce o poartă cumplit, îl face, deseori şi temut. 

Din momentul acela, Vampa dărui toate clipele libere 
exerciţiului cu puşca. Cumpără pulbere şi gloanţe şi totul 
deveni pentru el o ţintă; trunchiul măslinului trist, 
pipernicit şi cenuşiu, care creştea pe coastele munţilor 
Sabinei, vulpea care ieşea din bârlogul ei, seara pentru a 
începe vânătoarea nocturnă şi vulturul care plutea în 
văzduh. Deveni în curând aşa de îndemânatic, încât Tereza 
îşi înfrângea frica ce o încercase la început auzind 
detunătura şi se înveseli văzând pe tânărul ei tovarăş cum 
înfige glonţul puştii acolo unde voia, cu tot atâta precizie, ca 
şi cum l-ar fi înfipt cu mâna. 

Într-o seară, un lup ieşi într-adevăr, dintr-o pădure de 
brazi în apropierea căreia tinerii aveau obiceiul să stea; 
lupul nu făcuse nici zece paşi pe câmp şi era mort. 

Mândru de isprava sa, Vampa îl încărcă pe umeri şi-l aduse 
la fermă. 

Toate aceste amănunte îi dădeau lui Luigi o anume 
reputaţie în împrejurimile fermei: oriunde se găseşte, omul 
superior îşi creează o droaie de admiratori. Se vorbea prin 
partea locului despre tânărul păstor ca despre cel mai 
îndemânatic, mai puternic şi mai brav contadino care trăia 
pe o rază de zece leghe; şi, cu toate că, la rândul ei, Tereza 
era socotită într-un cerc mai întins drept una dintre cele 
mai frumoase fete ale Sabiniei, nimeni nu se încumeta să-i 
spună un cuvânt de dragoste, căci se ştia că Vampa o 
iubeşte. 

Şi, cu toate acestea, tinerii nu-şi spuseseră niciodată că se 
iubesc. Crescuseră alături ca doi arbori care îşi amestecă 
rădăcinile sub pământ, cu crengile în aer, cu mireasma la 
cer; dorinţa lor de a se vedea era însă aceeaşi. Dorinţa 
devenise o nevoie şi ei înțelegeau mai degrabă moartea, 
decât despărţirea pentru o zi. 

Tereza avea şaisprezece ani şi Vampa şaptesprezece. 


Pe vremea aceea începu să se vorbească mult despre o 
bandă de tâlhari care se organizau în munţii Lepini. 
Tâlhăria n-a fost niciodată stârpită serios în vecinătatea 
Romei. Uneori lipsesc căpetenii, dar, când un conducător 
apare, rareori îi lipseşte o bandă. 

Celebrul Cucumetto, încolţit în Abruzzi, alungat din 
regatul Neapolului unde înfruntase un adevărat război, 
străbătuse Ga-rigliano, ca şi Manfred şi se refugiase între 
Sonnino şi luperno pe malurile Amasinei. 

El se îndeletnicea cu reorganizarea unei bande şi mergea 
pe urmele lui Decesaris şi Gasparone pe care nădăjduia ca, 
în curând, să-i întreacă. Numeroşi tineri din Palestrina, 
Frascati şi Pampinara dispărură. Lumea fu la început 
neliniştită de soarta lor, dar se află curând că intraseră în 
banda lui Cucumetto. 

După câtva timp, Cucumetto deveni obiectul atenţiei 
generale. Se spuneau despre acest şef de bandiți întâmplări 
de o îndrăzneală extraordinară şi de o brutalitate 
revoltătoare. 

Într-o zi, el răpi o fată, pe fiica inginerului hotarnic din 
Frosinone. Legile bandiţilor sunt categorice; o fată aparţine 
mai întâi celui ce o răpeşte, apoi ceilalţi o trag la sorţi, astfel 
că nenorocita serveşte pentru plăcerile întregii bande, până 
când tâlharii o părăsesc sau până când ea moare. 

Când părinţii sunt îndeajuns de bogaţi s-o răscumpere, se 
trimite un mesager care tratează răscumpărarea. Capul 
prizonierului răspunde pentru siguranţa emisarului. Dacă 
răscumpărarea e refuzată, prizoniera e osândită fără apel. 

Fata avea un iubit în banda lui Cucumetto, îl chema 
Carlini. 

Recunoscându-l pe tânăr, ea întinse braţele spre el şi se 
crezu salvată. Dar bietul Carlini, văzând-o, îşi simţi inima 
zdrobită, căci ştia ce soartă o aşteaptă. 

Totuşi, pentru că era favoritul lui Cucumetto, pentru că 
împărtăşise cu el timp de trei ani primejdiile, pentru că îi 
salvase viaţa coborând cu un foc de pistol un carabinier ce 


ridicase sabia deasupra capului acestuia, nădăjduia că, el, 
Cucumetto, va avea oarecare milă. 

Îl luă deci pe şefla o parte, în timp ce fata, rezemată de 
trunchiul unui pin falnic ce se înălța în mijlocul unei poiene 
din pădure, îşi acoperise faţa cu basmaua pitorească a 
ţărăncilor romane, ferind-o de privirile desfrânate ale 
bandiţilor. 

Îi istorisi totul, dragostea lui pentru prizonieră, 
jurămintele lor de credinţă şi cum, în fiecare noapte, de 
când se aflau prin partea locului, îşi dădeau întâlnire într-o 
ruină. 

În seara aceea, Cucumetto l-a trimis pe Carlini într-un sat 
învecinat, astfel că n-a putut să vină la întâlnire, dar 
Cucumetto se afla întâmplător acolo, spunea el şi atunci a 
răpit-o pe fată. 

Carlini îşi imploră şeful să facă o excepţie de hatârul lui şi 
s-o ierte pe Rita, spunându-i că tatăl ei era bogat şi va plăti 
o răscumpărare bună. 

Cucumetto păru că se lasă convins de rugăminţile 
prietenului său şi îl puse să găsească un păstor pe care să-l 
poată trimite la Frosinone, la tatăl Ritei. 

Atunci, Carlini se apropie voios de fată, îi spuse că e 
salvată şi o îndemnă să scrie părinţilor ei o scrisoare prin 
care să-i anunţe ce s-a întâmplat şi să le comunice că 
răscumpărarea ei a fost fixată la trei sute de piaştri. 

Li se acorda un termen de douăsprezece ceasuri, adică 
până a doua zi, la nouă dimineaţa. 

După ce scrisoarea a fost făcută, Carlini o luă numaidecât 
şi alergă în căutarea unui mesager. Găsi un tânăr păstor 
care îşi închidea turma. Mesagerii fireşti ai bandiţilor sunt 
ciobanii, care trăiesc între oraş şi munte, între viaţa 
sălbatică şi viaţa civilizată. 

Tânărul cioban porni numaidecât, făgăduind că până într- 
un ceas va fi la Frosinone. 

Carlini se înapoie plin de bucurie la iubita lui să-i anunţe 
vestea cea bună. Găsi banda în poiană, unde se ospăta cu 


voioşie din proviziile pe care bandiții le luau de la ţărani sub 
formă de tribut. Căută zadarnic printre comesenii veseli pe 
Cucumetto şi pe Rita. 

Întrebă unde sunt; bandiții răspunseră cu un hohot de râs. 
O sudoare rece se prelinse pe fruntea lui Carlini şi simţi o 
încrâncenare a neliniştii. 

Repetă întrebarea. Un comesean umplu un pahar cu vin 
de Orvietto şi i-l întinse spunând: 

— În sănătatea viteazului Cucumetto şi a frumoasei Rita. 

În momentul acela, lui Carlini i se păru că aude un strigăt 
de femie. Ghici totul. Luă paharul, îl aruncă în faţa celui 
care i-l întindea şi se năpusti în direcţia strigătului. 

La o sută de paşi de acolo, în spatele unui tufiş, o găsi pe 
Rita leşinată în braţele lui Cucumetto. 

Când îl zări pe Carlini, Cucumetto se ridică ţinând câte un 
pistol în fiecare mână. 

Bandiţii se priviră o clipă: unul cu zâmbetul desfrâului pe 
buze, altul, cu paloarea morţii pe frunte. 

S-ar fi crezut că, între cei doi se va întâmpla ceva 
groaznic. Puțin câte puţin însă, trăsăturile lui Carlini se 
destinseră. Mâna pe care o dusese la unul din pistoalele de 
la brâu căzu moale de-a lungul trupului. Rita stătea culcată 
între ei. Luna lumina scena. 

— Ei, ai îndeplinit misiunea pe care ţi-ai luat-o? Îl întrebă 
Cucumetto. 

— Da, căpitane, răspunse Carlini şi mâine înainte de nouă 
părintele Ritei va fi aici cu banii. 

— Bravo. Până atunci o să petrecem o noapte veselă. Fata 
este încântătoare şi ai într-adevăr gusturi bune, meştere 
Carlini. De aceea, pentru că nu sunt egoist, ne vom înapoia 
la tovarăşii noştri şi vom trage la sorţi cui să aparţină acum. 

— Aşadar, eşti hotărât s-o laşi în voia legii comune? 
Întrebă Carlini. 

— De ce aş face o excepţie pentru ea? 

— Crezusem că după ruga mea... 

— Şi ce eşti tu mai mult decât ceilalţi? 


— Adevărat. 

— Fii însă pe pace, reluă Cucumetto râzând, mai curând 
sau mai târziu îţi va veni şi ţie rândul. 

Dinţii lui Carlini se încleştară să se sfărâme. 

— Haide, vii? Îl chemă Cucumetto, făcând un pas spre 
tovarăşi. 

— Te urmez... 

Cucumetto se depărtă fără să-l piardă pe Carlini din ochi, 
căci se temea, desigur, să nu-l lovească pe la spate. Dar 
nimic din bandit nu trăda o intenţie duşmănoasă. El stătea 
în picioare, cu braţele pe piept, lângă Rita, care era tot 
leşinată. Cucumetto se gândi o clipă că tânărul o va lua în 
braţe şi va fugi cu ea. Prea puţin îi păsa însă acum: avusese 
de la Rita ceea ce a vrut, iar cât priveşte banii, trei sute de 
piaştri împărţiţi bandei însemnau o sumă aşa de mică încât 
nu se prea sinchisea. Îşi continuă deci drumul spre poiană, 
dar spre marea lui mirare, Carlini sosi aproape o dată cu el. 

— Să tragem, să tragem la sorţi! Strigară bandiții zărindu- 
l pe şef. Şi ochii tuturor scânteiară de beţie şi de pofte, în 
timp ce flacăra jarului zvârlea asupra lor o lumină roşiatică, 
făcându-i să semene cu demonii. 

Cererea lor era dreaptă; de aceea şeful făcu din cap un 
semn, anunțând că este de acord. Puseră toate numele într- 
o pălărie - numele lui Carlini împreună cu ale celorlalţi - iar 
cel mai tânăr din bandă scoase din urna improvizată un 
bileţel. 

Bileţelul conţinea numele lui Diavolaccio, acela care 
închinase în sănătatea şefului şi căruia Carlini îi răspunsese 
aruncându-i paharul în obraz. Printr-o rană lată, deschisă 
de la tâmplă la gură, sângele îi curgea în valuri. 

Văzându-se favorizat de noroc, Diavolaccio scoase un 
hohot de râs. 

— Căpitane, spuse el, Carlini nu a vrut adineauri să bea în 
sănătatea ta. Propune-i să bea într-a mea, va avea poate 
mai mult respect pentru tine decât pentru mine. 


Fiecare se aştepta la o explozie din partea lui Carlini; dar, 
spre marea mirare a tuturor, elluă un pahar într-o mână, o 
sticlă în cealaltă, apoi umplând paharul: 

— În sănătatea ta, Diavolaccio! Spuse el cu voce absolut 
liniştită şi dădu pe gât conţinutul, fără ca mâna să-i 
tremure. 

Pe urmă, aşezându-se lângă foc: 

— Partea mea de mâncare, spuse, cursa pe care am făcut- 
o mi-a stârnit pofta! 

— Trăiască Carlini! Strigară tâlharii. 

— Bravo, iată ce înseamnă să priveşti lucrurile ca un 
tovarăş bun. 

Şi toţi refăcură cercul în jurul focului în timp ce 
Diavolaccio se îndepărta. 

Carlini mânca şi bea ca şi cum nimic nu se întâmplase. 
Bandiţii îl priveau cu mirare, neînţelegând nimic din 
nepăsarea lui, când auziră dinapoia lor răsunând pe 
pământ un pas greoi. Întoarseră capul şi-l zăriră pe 
Diavolaccio ţinând-o pe fată în braţe. Capul ei era răsturnat, 
iar părul lung îi atârna până la pământ. Pe măsură ce intrau 
în raza de lumină proiectată de foc, se zărea paloarea fetei 
şi paloarea banditului. 

Apariţia avea ceva ciudat şi solemn, încât se ridicară toţi, 
afară de Carlini, care rămase jos continuând să bea şi să 
mănânce, ca şi cum în jurul său nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Diavolaccio continua să înainteze, în tăcerea cea mai 
profundă şi o depuse pe Rita la picioarele căpitanului. 

Atunci, toată lumea putu să vadă cauza palorii fetei şi a 
palorii banditului: Rita avea un cuţit înfipt până în prăsele 
sub sânul stâng. 

Toate privirile se îndreptară asupra lui Carlini: teaca era 
goală la brâul lui. 

— Aha, spuse şeful, pricep acum de ce Carlini a rămas în 
urmă. 

Orice fire sălbatică poate să înţeleagă o faptă mare; deşi 
poate niciunul dintre bandiți n-ar fi făcut ce făcuse Carlini, 


toţi înţeleseră ce făcuse el. 

— Ei, spuse Carlini ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se 
de cadavru cu mâna pe pistol, mai e cineva care îmi 
râvneşte femeia? 

— Nu, spuse şeful, este ata! 

Atunci, Carlini o luă în braţe şi o scoase din cercul de 
lumină pe care îl proiecta flacăra focului. 

Cucumetto orândui ca de obicei santinelele, iar bandiții se 
culcară, înfăşuraţi în mantale, în jurul jarului. 

La miezul nopţii, santinela dădu alarma şi într-o clipă şeful 
şi tovarăşii săi săriră în picioare. 

Tatăl Ritei venea chiar el să aducă răscumpărarea. 

— Uite, îi spuse el lui Cucumetto, întinzând o pungă cu 
bani, uite trei sute de pistoli. Dă-mi copila! 

Dar fără să pună mâna pe bani, şeful îi făcu semn să-l 
urmeze. Bătrânul se supuse. Se depărtară amândoi sub 
copaci, printre crengile străbătute de razele lunii. În sfârşit, 
Cucumelto se opri întinzând braţul şi arătând bătrânului 
două făpturi ghemuite la tulpina unui copac: 

— Cere-o pe fiica ta lui Carlini, spuse; îţi va da socoteală el. 
Şi se înapoie la tovarăşii săi. 

Bătrânul rămase nemişcat, cu ochii ficşi. Simţea că 
deasupra capului său pluteşte o nenorocire necunoscută, 
imensă, nemaipomenită. 

Făcu, în sfârşit, câţiva paşi spre grupul inform. 

Auzind zgomotul pe care bătrânul îl făcea înaintând spre 
el, Carlini înălţă capul, iar formele ambelor făpturi începură 
să se arate mai lămurite ochilor bătrânului. 

O femeie stătea culcată pe pământ, cu capul pe genunchii 
unui bărbat aplecat deasupra ei. Ridicându-se, bărbatul a 
descoperit chipul femeii pe care o ţinea strâns, la piept. 
Bătrânul îşi recunoscu fiica, iar Carlini îl recunoscu pe 
bătrân. 

— Te aşteptam, îi spuse banditul tatălui Ritei. 

— Mişelule, strigă bătrânul, ce ai făcut? 


Şi privea cu groază la Rita, palidă, nemişcată, însângerată, 
cu un cuţit în piept. 

O rază de lună cădea asupra ei luminând-o cu o licărire 
alburie. 

— Cucumetto a violat-o pe fiica ta, spuse banditul, iar 
pentru că eu o iubeam, am ucis-o; căci, după el, ea urma să 
servească de jucărie întregii bande. 

Bătrânul nu rosti un cuvânt, deveni doar palid ca un 
spectru. 

— Acum, glăsui Carlini, dacă am greşit, răzbun-o. 

Smulse cuțitul din pieptul fetei şi, ridicându-se, îl oferi cu o 
mână bătrânului, în timp ce cu cealaltă îşi desfăcea 
veşmântul şi înfăţişa pieptul gol. 

— Ai făcut bine, îi spuse bătrânul cu glas înăbuşit. 
Îmbrăţişează-mă, fiul meu. 

Carlini se aruncă plângând în braţele părintelui iubitei. 
Erau primele lacrimi pe care le vărsa omul acesta sângeros. 

— Acum, îi spuse bătrânul lui Carlini, ajută-mă să-mi 
îngrop copila. 

Carlini căută două unelte, iar tatăl şi iubitul începură să 
scobească pămânlul la tulpina unul stejar ale cărui crengi 
stufoase vor acoperi mormântul fetei. 

După ce mormântul fu săpat, bătrânul o îmbrăţişă cel 
dintâi, pe urmă o îmbrăţişă tânărul, luând-o unul de 
picioare, altul de spate, o coborâră în groapă. 

Îngenuncheară de o parte şi de alta şi spuseră rugăciunile 
pentru morţi. Pe urmă zvârliră pământul peste cadavru, 
până când groapa se acoperi. 

— Îţi mulţumesc, fiul meu, spuse bătrânul. Acum lasă-mă 
singur. 

— Dar... Murmură acesta. 

— Lasă-mă, îţi poruncesc. 

Carlini se supuse. Se duse la tovarăşii săi, se înfăşură în 
manta şi păru în curând că doarme tot aşa de profund ca şi 
ceilalţi. 


Hotărâseră în ajun să schimbe tabăra. Cu un ceas înainte 
de ziuă, Cucumetto îşi trezi oamenii şi dădu ordine de 
plecare. Dar Carlini nu vru să părăsească pădurea, fără a 
şti ce a devenit părintele Ritei. 

Se îndreptă spre locul unde îl lăsase. Îl găsi pe bătrân 
spânzurat de una din crengile stejarului care adumbrea 
mormântul fiicei sale. Făcu atunci deasupra cadavrului 
unuia şi deasupra mormântului celeilalte, jurământul că-i va 
răzbuna. Nu putu însă să-şi ţină jurământul, căci peste două 
zile, într-o întâlnire cu carabinierii romani fu ucis. Însă 
bandiții se mirară că stând cu faţa spre inamic, el primise 
un glonţ între umeri. Uimirea încetă când un bandit atrase 
tovarăşilor săi atenţia că Cucumetto se găsea la zece paşi în 
urma lui Carlini când acesta căzuse. În dimineaţa plecării 
din pădurea de la Frosinone, el îl urmărise pe Carlini în 
întuneric, îi auzise jurământul şi, prevăzător, i-o luase 
înainte. 

Se mai povesteau în legătură cu teribilul şef de bandă alte 
zece întâmplări nu mai puţin curioase decât aceasta. 

Astfel, de la Fondi până la Perusa, toată lumea tremura la 
auzul numelui de Cucumetto. 

Întâmplările acestea fuseseră de multe ori subiect de 
conversații între Luigi şi Tereza. 

Fata tremura cumplit auzind povestirile; Vampa o liniştea 
însă cu un zâmbet, izbindu-şi arma care slobozea aşa de 
bine glonţul; apoi, dacă ea nu se liniştea, îi arătă la o sută 
de paşi un corb căţărat pe o creangă uscată, îl lua la ochi, 
descărca puşca şi pasărea cădea izbită, la piciorul copa- 
cului. 

Vremea se scurgea. Între timp, tinerii hotărâseră că se vor 
căsători când au să împlinească Vampa douăzeci de ani şi 
Tereza nouăsprezece. 

Erau amândoi orfani şi nu trebuiau să ceară permisiunea 
decât stăpânului lor. O ceruseră şi o căpătaseră. 

Într-o zi, pe când vorbeau despre proiectul lor, auziră 
două sau trei focuri de puşcă; apoi, deodată, un om ieşi din 


pădurea lângă care tinerii îşi ţineau de obicei turmele la 
păscut şi alergă spre ei. 

Când ajunse în apropierea lor, le spuse: 

— Sunt urmărit, puteţi să mă ascundeţi? 

Tinerii îşi dădură seama călugărul era un bandit; dar între 
ţăranul şi banditul roman există o simpatic înnăscută, 
datorită căreia primul e totdeauna gata să vină în ajutorul 
celui de al doilea. 

Fără să spună un cuvânt, Vampa alergă la piatra care 
astupa intrarea peşterii lor. Dând la o parte piatra, făcu 
semn fugarului să se refugieze în adăpostul necunoscut, 
puse piatra la loc şi se aşeză din nou lângă Tereza. 

Numaidecât, patru carabinieri călări apărură la marginea 
pădurii; trei păreau în căutarea fugarului, al patrulea târa 
de gât un bandit prizonier. 

Cei trei carabinieri scotociră locul dintr-o ochire, îi zăriră 
pe tineri, alergară la ei în galop şi-i cercetară. 

Ei nu văzuseră nimic. 

— Păcat, spuse brigadierul, căci cel pe care-l căutăm este 
şeful. 

— Cucumetto? Nu se putură opri să exclame într-un glas 
Luigi şi Tereza. 

— Da, răspunse brigadierul. Şi deoarece pe capul lui e pus 
un preţ de o mie de taleri romani, vi s-ar fi cuvenit vouă 
cinci sute dacă ne dădeaţi ajutor să-l prindem. 

Tinerii schimbară o privire. Brigadierul nădăjdui o clipă. 
Cinci sute de taleri romani înseamnă trei mii de franci şi 
trei mii de franci sunt o avere pentru doi bieţi orfani care 
vor să se căsătorească. 

— Da, păcat, spuse Vampa, însă nu l-am văzut. 

Carabinierii răscoliră ţinutul în fel şi chip, dar degeaba. 
Apoi rând pe rând, dispărură. 

Vampa se duse atunci să tragă bolovanul şi Cucumetto ieşi. 
EI îi văzuse prin crăpăturile porţii de granit pe tineri stând 
de vorbă cu carabinierii, bănuise subiectul conversaţiei lor, 
citise pe chipul lui Luigi şi al Terezei hotărârea de a nu-l 


preda şi scoase din buzunar o pungă plină de aur, oferindu- 
le-o. 

Dar Vampa înălţă capul cu mândrie, ochii Terezei 
scânteiară, însă, gândindu-se la bijuteriile scumpe şi la 
veşmintele frumoase pe care ar putea să le cumpere cu 
punga plină de aur. 

Cucumetto era un diavol foarte iscusit. El luase forma unui 
bandit, în loc s-o ia pe aceea a unui şarpe. Îi surprinse 
privirea, recunoscu în Tereza o vrednică fiică a Evei şi 
reintră în pădure, întorcând de mai multe ori capul, sub 
pretextul că îşi salută liberatorii. 

Trecură mai multe zile fără să-l mai vadă pe Cucumetto, 
fără să mai audă de el. 

Capitolul XXXIV Vampa 

— Se apropia timpul carnavalului, continuă Pastrini. 
Contele de San-Felice anunţă un mare bal mascat, unde cea 
mai elegantă lume a Romei fu invitată. 

Tereza ţinea foarte mult să vadă balul. Luigi ceru 
protectorului său intendentul, îngăduinţa, pentru ca şi 
pentru el, de a asista, ascunşi printre servitorii casei. 
Îngăduinţa le fu acordată. 

Balul era dat de conte mai mult pentru a face plăcere fiicei 
sale, Carmela, pe care o adora. 

Carmela avea exact vârsta şi statura Terezei, iar Tereza 
era cel puţin tot aşa de frumoasă ca şi Carmela. 

În seara balului, Tereza îşi puse cea mai frumoasă toaletă, 
cele mai scumpe agrafe, mărgelele cele mai strălucitoare. 
Purta costumul femeilor din Frascati. 

Luigi purta îmbrăcămintea de sărbătoare, atât de 
pitorească a ţăranului roman. 

Se amestecară amândoi, aşa cum li se îngăduise, printre 
servitori şi ţărani. 

Petrecerea era minunată. Nu numai că vila era luminată 
strălucitor, dar mii de lanterne colorate atârnau prin arborii 
grădinii. De aceea, în curând invitaţii se revărsară pe 
terase, pe alei. 


La fiecare răspântie erau o orchestră, bufete şi 
răcoritoare; lumea se oprea, cadriluri se formau şi se dansa 
acolo unde îi plăcea fiecăruia să danseze. 

Carmela era îmbrăcată ca o femeie din Sonnino. Boneta îi 
era brodată numai cu perle, agrafele din păr erau din aur şi 
diamante, cordonul de mătase turcească, cu flori mari, 
brodate, surtucul şi fusta de caşmir, şorţul de muselină 
indiană, nasturii corsetului din pietre scumpe. 

Alte două tovarăşe ale sale erau îmbrăcate, una ca o 
femeie din Nettuno, cealaltă, ca o femeie din Riceia. 

Patru tineri aparţinând celor mai bogate şi mai nobile 
familii din Roma le însoțeau, cu acea libertate italiană care 
nu-şi găseşte perechea în nici o altă ţară din lume: erau, la 
rândul lor, îmbrăcaţi ca ţărani din Albano, Valletri, Civita- 
Castellana şi Sora. 

Se înţelege că veşmintele acestor ţărani ca şi veşmintele 
ţărăncilor scânteiau de aur şi pietre scumpe. 

Carmelei îi veni ideea de a face un cadril, dar lipsea o 
femeie. Privi în jur, însă niciuna dintre invitate nu avea un 
costum la fel cu al ei şi cu al tovarăşelor sale. Contele de 
San-Felice i-o arătă, printre ţărănci, pe Tereza, care se 
sprijinea de braţul lui Luigi. 

— Îmi dai voie, tată? Întrebă Carmela. 

— Nici vorbă, răspunse contele. Nu ne aflăm în carnaval? 

Carmela se plecă spre tânărul care o însoțea vorbind şi îi 
spuse câteva cuvinte, arătându-i-o pe fată cu degetul. 

Tânărul urmări cu ochii mâna frumoasă care îi servea de 
călăuză, făcu un gest de supunere şi veni la Tereza s-o 
invite la cadrilul condus de fiica contelui. 

Tereza îşi simţi figura învăpăiată de o flacără. Îl cercetă cu 
privirea pe Luigi: nu exista putinţă de refuz. Luigi lăsă 
încetişor braţul 'Terezei şi 'lereza, îndepărtându-se cu 
elegantul cavaler, intră tremurând în cadrilul aristocratic. 

Desigur că, în ochii unui artist, veşmântul exact şi sobru al 
Terezei ar fi avut cu totul alt caracter decât acela al 
Carmelei şi al tovarăşilor ei, dar Tereza era o fată frivolă şi 


cochetă. Broderiile muselinei, florile cordonului, strălucirea 
caşmirului o uluiau, răsfrângerea safirelor şi a diamantelor 
îi lua mintea. La rându-i, Luigi simţea născând în el un 
simţământ necunoscut: o durere înăbuşită îi muşca parcă 
inima, iar de acolo alerga înfiorată prin vine şi punea 
stăpânire pe tot corpul. Urmări din ochi cele mai 
neînsemnate mişcări ale 'lerezei şi ale cavalerului, când 
mâinile li se atingeau, simţea parcă amețeli, arterele îi 
zvâcneau cu violenţă, iar în urechi părea că îi răsună bătaia 
unui clopot. Când îşi vorbeau, cu toate că Tereza asculta 
sfioasă, cu ochii coborâţi, palavrele cavalerului ei. 

— Dar pentru că Luigi citea în ochii înflăcăraţi ai tânărului 
că palavrele acestea erau complimente, i se părea că 
pământul se învârteşte cu el şi că toate vocile iadului îi suflă 
idei de crimă şi de asasinat. Atunci, temându-se să nu se 
lase dus de nebunia sa, se agăţă cu o mână de bolta lângă 
care stătea, iar cu cealaltă strângea convulsiv pumnalul cu 
prăsele sculptate, pe care îl ţinea la brâu şi pe care, fără să- 
şi dea seama, îl scotea din când în când din teacă. Luigi era 
gelos; simţea că, dusă de firea ei cochetă şi trufaşă, Tereza 
putea să-i scape. 

Şi totuşi, tânăra ţărancă, sfioasă şi aproape speriată la 
început —, îşi venise curând în fire. Am spus că 'lereza era 
frumoasă. Nu am spus totul; Tereza era graţioasă, graţia 
aceea sălbatică, mult mai puternică decât graţia noastră 
schimonosită şi afectată. 

Avu aproape onorurile cadrilului: dar dacă ea a pizmuit-o 
pe fiica contelui San-Felice, n-am îndrăzni să spunem că, la 
rându-i, Carmela nu era geloasă de ea. 

De aceea frumosul cavaler o readuse cu multe 
complimente la locul de unde a luat-o şi unde Luigi o 
aştepta. 

În două sau trei rânduri, în timpul contradansului, fata îi 
zvârlise o privire şi, de fiecare dată, îl văzuse palid, cu 
trăsăturile crispate. Ba, într-un rând, lama cuţitului pe 


jumătate tras din teacă îi luase ochii ca un fulger sinistru. 
De aceea, aproape tremurând, ea reluă braţul iubitului. 

Cadrilul avusese cel mai mare succes şi era vădit că se 
vorbea de repetarea lui; se împotrivea numai Carmela. Dar 
contele de San-Felice îşi rugă cu atâta gingăşie fiica încât, 
în cele din urmă, ea consimţi. 

Îndată, un cavaler înaintă s-o invite pe Tereza, fără de care 
contradansul nu putea să aibă loc, dar fata dispăruse. 

Într-adevăr, Luigi nu se simţise în stare să îndure încă o 
încercare şi, pe jumătate cu binele, pe jumătate cu forţa, o 
trăsese pe Tereza într-un alt punct al grădinii. Tereza 
cedase fără să vrea. Ea văzuse însă din figura tulburată a 
tânărului şi înţelese din tăcerea lui întretăiată de tresăriri 
nervoase că ceva ciudat se petrecea într-însul. Nu era 
scutită nici ea de o frământare lăuntrică şi, fără să fi făcut 
totuşi ceva rău, pricepea că Luigi avea dreptul s-o 
dojenească. Pentru ce? Nu ştia. Simţea, cu toate acestea, că 
mustrările ar fi fost meritate. Totuşi, spre marea uimire a 
Terezei, Luigi rămase mut şi nici un cuvânt nu-i 
întredeschise buzele cât ţinu serata. Numai după ce frigul 
nopţii izgoni musafirii din grădini şi după ce uşile vilei se 
închiseră, oaspeţii urmând să petreacă înăuntru, el o duse 
pe Tereza acasă; apoi, când ea se pregătea să intre, o 
întrebă: 

— Tereza, la ce te gândeai când dansai în faţa tinerei 
contese de San-Felice? 

— Mă gândeam, răspunse fata cu toată sinceritatea 
sufletului ei, că aş da jumătate din viaţă să am o 
îmbrăcăminte ca aceea purtată de ea. 

— Şi ce îţi spunea cavalerul? 

— Că n-ar atârna decât de mine s-o am şi că n-aş avea de 
spus decât un cuvânt pentru aceasta. 

— Avea dreptate, răspunse Luigi. O doreşti într-adevăr, cu 
înflăcărarea de care spui? 

— Da. 

— Ei bine, o s-o ai. 


Fata înălţă capul cu uimire, dar figura lui era aşa de 
posomorâtă şi de grozavă, încât cuvântul îi îngheţă pe buze. 
De altminteri, spunând acestea, Luigi se depărtase. Tereza 
îl urmări din ochi, în noapte, cât putu să-l zărească, apoi, 
după ce dispăru, intră la ea, oftând. 

În noaptea aceea, se întâmplă un mare eveniment, fără 
îndoială, din imprudenţa vreunui servitor care uitase să 
stingă luminile. Focul se aprinse la vila San-Felice chiar în 
dependinţele apartamentului frumoasei Carmela. Trezită în 
toiul nopţii de lumina flăcărilor, ea sărise din pat, se 
înfăşurase în capot şi încercase să fugă pe uşă, dar 
coridorul prin care trebuia să treacă era pradă incendiului. 
Atunci reintrase în cameră răcnind după ajutor, când, 
deodată, fereastra aflată la douăzeci de picioare de pământ 
se deschisese. Un tânăr ţăran dăduse buzna în apartament, 
o luase în braţe şi, cu o putere şi o agilitate 
supraomenească, o transportase pe iarba peluzei, unde a 
leşinat. Când şi-a venit în fire, tatăl ei se afla lângă ea. O 
înconjurau toţi servitorii, dându-i ajutoare. Arsese o aripă 
întreagă a vilei dar n-avea importanţă, de vreme ce 
Carmela era sănătoasă şi teafără. 

Salvatorul ei fu căutat pretudindeni, dar el nu se mai 
arătă. Toată lumea fu întrebată, însă nimeni nu îl văzuse. 
Carmela fusese aşa de tulburată, încât nu-l recunoscuse. 

De altminteri, deoarece contele era fabulos de bogat, 
paguba pricinuită de flăcări însemna prea puţin pentru el, 
exceptând pericolul prin care trecuse Carmela şi care, prin 
felul miraculos al salvării ei, i se păruse mai degrabă o nouă 
favoare a Providenţei, decât o nenorocire adevărată. 

A doua zi, la ceasul obişnuit, tinerii se regăsiră în 
marginea pădurii. Luigi venise cel dintâi. O întâmpină pe 
fată cu multă voioşie, părând că a uitat cu totul scena din 
ajun. Tereza era vădit îngândurată, dar, văzându-l pe Luigi 
bine dispus, arătă la rându-i nepăsarea zglobie care era 
caracteristică felului ei de a fi când nimic n-o tulbura. 


Luigi o luă de braţ şi o conduse până la intrarea peşterii. 
Aici se opri. Înţelegând că era vorba de ceva neobişnuit, 
fata îl privi ţintă. 

— Tereza, spuse Luigi, mi-ai spus aseară că ai da totul ca 
să ai o îmbrăcăminte la fel cu cea a fiicei contelui. 

— Da, răspunse Tereza uimită, dar eram nebună, când am 
rostit aceasta. 

— Şi eu ţi-am răspuns: bine, o vei avea. 

— Da, spuse fata, a cărei uimire creştea la fiecare cuvânt 
al lui Luigi, dar de bună seamă că ai răspuns astfel, ca să-mi 
faci plăcere. 

— Nu ţi-am făgăduit niciodată nimic pe care să nu ţi-l fi 
dat, Tereza, spuse Luigi cu trufie. Intră în peşteră şi 
îmbracă-te. Dădu piatra la o parte şi-i arătă Terezei 
peştera luminată de două lumânări care ardeau de o parte 
şi de alta a unei oglinzi minunate; pe masa grosolană, 
cioplită de Luigi, se găseau colierul de perle şi agrafele de 
diamante; pe un scaun, alături, era restul îmbrăcămintei. 
Tereza scoase un strigăt de bucurie şi, fără să se intereseze 
de unde venea îmbrăcămintea, fără să mai zăbovească 
mulţumindu-i lui Luigi, dădu buzna în peştera transformată 
în cabinet de toaletă. În urma ei Luigi împinse piatra la loc, 
căci zărise pe creasta unui mic dâmb, din cauza căruia - din 
locul unde se găsea el - Palestrina nu putea să se vadă, un 
călător călare. Acesta se oprise o clipă, parcă nesigur de 
drum, profilându-se pe azurul cerului cu acea precizie de 
contur caracteristică depărtărilor din ţinuturile 
meridionale. 

Zărindu-l pe Luigi, călătorul îşi îndemnă calul în galop spre 
el. 

Luigi nu se înşelase; călătorul care mergea de la Palestrina 
la Tivoli era nelămurit asupra drumului. 

Tânărul i-l arătă, dar, pentru că la un sfert de milă mai 
încolo drumul se despărţea în trei poteci şi pentru că, ajuns 
la aceste trei poteci călătorul putea să se rătăcească din 
nou, îl rugă pe Luigi să-i servească de călăuză. 


Luigi îşi scoase mantaua şi o aşeză pe pământ, îşi aruncă 
pe umeri carabina şi, uşurat de veşmântul greoi, o luă 
înaintea călătorului cu pasul repede al munteanului pe care 
pasul unui cal abia poate să-l urmeze. 

În zece minute, Luigi şi călătorul fură la răspântia indicată 
de tânărul păstor. 

Când ajunseră aici, el întinse cu un gest măreț, ca de 
împărat, mâna spre cărarea pe care călătorul trebuia s-o 
urmeze. 

— Acesta e drumul dumneavoastră, Excelenţă, spuse el. 
Acum n-o să vă mai rătăciţi. 

— Primeşte-ţi răsplata, zise călătorul, dăruindu-i tânărului 
păstor câteva monede. 

— Mulţumesc, spuse Luigi trăgându-şi mâna, eu fac un 
serviciu, nu-l vând. 

— Dar, dacă refuzi o plată, primeşti cel puţin un cadou? 
Întrebă călătorul care părea de altminteri obişnuit cu 
diferenţa între slugărnicia omului de la oraş şi mândria 
ţăranului. 

— A, da, asta e altceva. 

— Atunci, spuse călătorul, ia aceşti doi ţechini venețieni şi 
dă-i logodnicei tale ca să-şi facă din ei o pereche de cercei. 

— Iar dumneavoastră luaţi pumnalul acesta, spuse tânărul 
păstor; nu veţi găsi altul cu prăsele mai bine sculptate, de la 
Albano până la Civita-Castellana. 

— Primesc, răspunse călătorul; dar în cazul acesta eu sunt 
îndatoratul tău, căci pumnalul preţuieşte mai mult de doi 
țechini. 

— Pentru un negustor, poate, dar pentru mine care l-am 
sculptat singur, el preţuieşte abia un piastru. 

— Cum te cheamă? Întrebă călătorul. 

— Luigi Vampa, răspunse păstorul cu aerul cu care ar fi 
răspuns Alexandru, regele Macedoniei. Dar pe 
dumneavoastră? 

— Eu, spuse călătorul, mă numesc Simbad marinarul. 

Franz d'Epinay scoase un strigăt de uimire. 


— Simbad marinarul? Întrebă el. 

— Da, reluă povestitorul, acesta e numele pe care 
călătorul i l-a spus lui Vampa. 

— Ei, dar ce ai împotriva acestui nume? Întrerupse Albert. 
E un om foarte frumos, iar aventurile acestui domn m-au 
amuzat, trebuie să mărturisesc, foarte mult în tinereţea 
mea. 

Franz nu stărui. Numele de Simbad marinarul trezise într- 
însul, aşa cum aţi înţeles, o lume întreagă de amintiri, aşa 
cum trezise în ajun numele contelui de Monte-Cristo. 

— Continuă, spuse el gazdei. 

— Vampa băgă cu dispreţ cei doi ţechini în buzunar şi se 
înapoie agale pe drumul pe care venise. Ajungând la două 
sau trei sute de paşi de peşteră, i se păru că aude un 
strigăt. Se opri ascultând. După o clipă, îşi auzi numele 
pronunţat, lămurit. Strigătul venea dinspre peşteră. 

Se năpusti ca o căprioară armându-şi puşca din fugă şi 
ajunse în mai puţin de un minut pe coama dâmbului din faţa 
aceluia unde îl zărise pe călător. 

Aici, strigătul „Ajutor!” ajunse la el mai lămurit. 

Îşi aruncă ochii asupra spaţiului pe care-l domina; un 
bărbat o răpea pe Tereza, asemenea centaurului Nessus. 
Omul care se îndrepta spre pădure era la trei sferturi de 
drum, între peşteră şi pădure. Vampa măsura intervalul; 
omul avea cel puţin două sute de paşi înaintea lui, astfel că 
nu exista chip să-l ajungă mai înainte ca acesta intre în 
pădure. 

Tânărul păstor se opri ca şi cum picioarele sale ar fi prins 
rădăcini. Îşi sprijini patul puştii de umăr, înălţă încetişor 
ţeava în direcţia răpitorului, îl ochi o clipă şi trase. Răpitorul 
se opri scurt: genunchii i se încovoiară şi căzu, târând-o în 
cădere şi pe Tereza. Dar Tereza se ridică îndată. Fugarul 
rămase culcat, zbătându-se în zvârcolirile agoniei. 

Vampa se năpusti îndată spre Tereza, căci, la zece paşi de 
muribund, picioarele ei se frânseră şi căzu în genunchi. 
Tânărul se temea ca nu cumva glonţul care îl răpusese pe 


inamic s-o fi rănit şi pe logodnică. Din fericire nu avea 
nimic, singură groaza paralizase puterile 'Terezei. După ce 
Luigi se încredinţă că ea era teafără se îndreptă spre rănit. 
Acesta îşi dăduse sufletul cu pumnii încleştaţi, cu gura 
contractată de durere, cu părul zbârlit sub sudoarea 
agoniei. Ochii lui rămăseseră deschişi şi ameninţători. 

Vampa se apropie de cadavru şi îl recunoscu pe 
Cucumetto. 

Din ziua când banditul fusese salvat de cei doi tineri el se 
îndrăgostise de Tereza şi jurase că fata va fi a lui. Din ziua 
aceea o spionase şi, profitând de momentul când iubitul ci a 
lăsat-o singură pentru a arăta călătorului drumul, o răpise 
şi o credea a lui, dar glonţul lui. Vampa, călăuzit de ochirea 
sigură a tânărului păstor, îi străpunsese inima. 

Vampa îl privi o clipă fără ca emoția cea mai mică să se 
trădeze pe chipul lui, în timp ce Tereza, tremurând încă, nu 
îndrăznea să se apropie de banditul mort decât cu paşi 
mărunți şi aruncă şovăind o privire asupra cadavrului, 
peste umărul iubitului ei. 

După o clipă Vampa se întoarse spre fată: 

— Aha, spuse, te-ai îmbrăcat, acum e rândul meu să mă 
gătesc. 

Tereza era îmbrăcată din creştet până în tălpi cu 
îmbrăcămintea fiicei contelui de San-Felice. 

Vampa luă corpul lui Cucumetto în braţe, îl duse în 
Peşteră, în timp ce Tereza rămânea acum afară. 

Dacă un al doilea călător ar fi trecut atunci, el ar fi văzut 
ceva ciudat: o păstoriţă păzindu-şi oile cu o rochie de 
caşmir, cu cercei şi colier de perle, cu agrafe de diamante şi 
cu nasturi de safire, smaralde şi rubine. Fără îndoială, s-ar 
fi crezut din nou în epoca lui Florian şi ar fi afirmat, 
înapoindu-se la Paris, că a întâlnit păstoriţa Alpilor la 
poalele munţilor Sabini. 

După un sfert de ceas, Vampa ieşi din peşteră. Costumul 
lui nu era mai puţin elegant, în genul său, decât al Terezei. 
Avea o haină de catifea purpurie, cu nasturi de aur cizelat, 


o vestă de mătase acoperită cu broderii, o eşarfă romană 
înnodată în jurul gâtului, o cartuşieră de aur şi mătase 
roşie-verde, pantaloni azurii de catifea, prinşi sub genunchi 
cu paftale de diamante, ghete din piele de căprioară 
împestriţate cu mii de arabescuri şi o pălărie de care 
fâlfâiau agăţate panglici multicolore. Două ceasuri îi 
atârnau la brâu şi un pumnal era înfipt în cartuşieră. Tereza 
scoase un strigăt de admiraţie. Cu îmbrăcămintea aceasta, 
Vampa semăna unei picturi de Leopold Robert sau Schnetz. 

Îmbrăcase costumul complet al lui Cucumetto. 

Tânărul observă efectul pe care îl producea asupra 
logodnicei sale şi un zâmbet de mândrie îi înflori pe buze. 

— Acum, îi spuse el Terezei, eşti gata să împărţi soarta cu 
mine, oricare ar fi aceasta? 

— O, da! Strigă fata cu entuziasm. 

— Să mă urmezi oriunde am să merg? 

— Până la capătul lumii. 

— Atunci, ia-mă de braţ şi să plecăm, căci n-avem timp de 
pierdut. 

Fata îşi trecu braţul pe sub al iubitului, fără măcar să-l 
întrebe unde o duce, căci, în momentul acela, el i se părea 
frumos, mândru şi puternic ca un zeu. 

Intrară în pădure. Se înţelege că toate potecile muntelui 
erau cunoscute de Vampa; merse deci prin pădure fără să 
şovăiască o clipă, deşi nu era nici un drum croit, dar 
recunoscând calea ce trebuia urmată după arbori şi 
tufişuri. Merseră astfel vreun ceas şi jumătate. 

Ajunseră în locul cel mai umbros al pădurii. Un pârâu cu 
albia secată ducea într-o cheie de munte, adâncă. Vampa o 
luase pe drumul acesta ciudat care, strâns între două 
maluri şi întunecat de umbra deasă a pinilor, părea, cu 
excepţia povârnişului mai blând, poteca Infernului despre 
care vorbeşte Virgiliu. 

Tereza, cuprinsă iarăşi de temeri, văzând înfăţişarea 
locului acela sălbatic şi pustiu, se strângea lângă călăuza ei 
fără să spună un cuvânt. Dar, pentru că îl vedea calcând 


mereu cu paşi egali, iar pe figura lui se răsfrângea o linişte 
profundă, avea puterea să-şi ascundă emoția. 

Deodată, la zece paşi de ei, un om păru că se deslipeşte de 
lângă un copac dinapoia căruia stătea ascuns şi îl luă pe 
Vampa la ochi. 

— Nici un pas mai mult! Strigă el, altminteri eşti mort. 

— Haida, de, spuse Vampa, ridicând mâna cu un gest de 
dispreţ în timp ce Tereza, nemaităinuindu-şi groaza, se 
strângea într-însul - de când se sfâşie lupii între ei? 

— Cine eşti tu? Întrebă santinela. 

— Eu sunt Luigi Vampa, ciobanul de la ferma San-Felice. 

— Ce vrei? 

— Vreau să vorbesc cu tovarăşii tăi, care se află în poiana 
Rocca Bianca. 

— Atunci urmează-mă, spuse santinela, sau, mai bine zis, 
de vreme ce cunoşti locul, mergi înainte. 

Vampa zâmbi cu dispreţ văzând măsura de precauţie a 
banditului. O luă înainte, cu Tereza şi îşi continuă drumul cu 
acelaşi pas apăsat, liniştit, care-l adusese până aici. 

După cinci minute, banditul le făcu semn să se oprească. 
Tinerii ascultară. Banditul imită de trei ori strigătul 
corbului. Un croncănit răspunse întreitului apel. 

— Bun, glăsui banditul. Poţi să-ţi continui drumul. 

Luigi şi Tereza porniră mai departe. Dar, pe măsură ce 
înaintau, Tereza se strângea tremurând lângă iubitul ei, 
căci printre copaci se vedeau apărând arme şi scânteind 
țevi de puşcă. 

Poiana Rocca Bianca se afla pe vârful unui munte mic, 
care, desigur, altădată, fusese un vulcan - vulcan stins mai 
înainte ca Remus şi Romulus să fi părăsit Alba pentru a veni 
să construiască Roma. 

Tereza şi Luigi atinseră piscul şi se pomeniră faţă în faţă 
cu vreo douăzeci de bandiți. 

— Uite un tânăr care te caută şi care doreşte să-ţi 
vorbească, raportă santinela. 


— Şi ce vrea să ne spună? Întrebă acela care, în lipsa 
conducătorului, ţinea loc de căpitan. 

— Vreau să spun că mă plictisesc cu meseria de păstor, 
spuse Vampa. 

— Aha, înţeleg, mormăi aghiotantul, ai venit să te primim 
în rândurile noastre? 

— Să fie bine venit! Strigară mai mulţi bandiți din 
Ferrusino, Pampinara şi Anagni, care-l recunoscuseră pe 
Luigi Vampa. 

— Da, dar vin să vă cer altceva decât să fiu tovarăşul 
vostru. 

— Şi ce vii să ne ceri? Întrebară bandiții cu uimire. 

— Să fiu căpitanul vostru, spuse tânărul. 

Bandiţii izbucniră în râs. 

— Şi ce ai făcut ca să năzuieşti la cinstea asta? Întrebă 
aghiotantul. 

— L-am ucis pe conducătorul vostru, Cucumetto, ale cărui 
straie sunt pe mine, spuse Luigi şi am dat foc vilei San- 
Felice, ca să dăruiesc o rochie de nuntă logodnicei mele. 

Peste un ceas, Luigi Vampa era ales căpitan în locul lui 
Cucumetto. 

— Ei, dragă Albert, spuse Franz, întorcându-se spre 
prietenul său, ce gândeşti acum despre cetăţeanul Luigi 
Vampa? 

— Spun că e un mit şi că n-a existat niciodată, răspunse 
Albert. 

— Ce e aceea mit? Întrebă Pastrini. 

— Ar trebui prea mult ca să-ţi explic, dragul meu 
amfitrion, răspunse Franz. Şi zici că maestrul Vampa îşi 
exercită în momentul acesta profesiunea prin împrejurimile 
Romei? 

— Cu o cutezanţă de care, până la el, nici un alt bandit nu 
a dat dovadă. 

— Va să zică, poliţia a încercat zadarnic să-l prindă? 

— Ce vreţi? El este înţeles deodată cu păstorii de pe 
câmpie, cu pescarii Tibrului şi cu contrabandiştii de pe 


coastă. E căutat prin munţi, el e pe fluviu; e urmărit pe 
fluviu, ajunge în largul mării. Apoi, deodată, când îl crezi 
refugiat în insula del Giglio, del Guanouti sau Monte-Cristo, 
îl vezi reapărând la Albano, la Tivoli sau la Riccia. 

— Şi cum procedează cu călătorii? 

— O, foarte simplu! După distanţa la care se găsesc de 
oraş, el le îngăduie opt ceasuri, douăsprezece ceasuri sau o 
zi, ca să plătească răscumpărarea, apoi, după trecerea 
acestui timp, le mai acordă un ceas de graţie. Dacă în al 
şaizecilea minut a acestui ceas n-are banii, zboară creierii 
prizonierului cu un foc de pistol, sau îi înfige pumnalul în 
inimă şi gata. 

— Ei, Albert, îl întrebă Franz pe tovarăşul său, mai eşti 
dispusă să mergi la Colosseum prin bulevardele exterioare? 

— Absolut, spuse Albert, dacă drumul e mai pitoresc. 

În momentul acela, sunară orele două, uşa se deschise şi 
apăru vizitiul. 

— Excelenţă, zise el, trăsura vă aşteaptă. 

— Haide la Colosseum, spuse Franz. 

— Prin poarta del Popolo, Excelenţă, sau pe străzi? 

— La dracu, pe străzi! Exclamă Franz. 

— Dragul meu, zise Albert ridicându-se la rându-i şi 
aprinzându-şi a treia ţigară, nu zău, te credeam mai 
curajos. 

Tinerii coborâră scara şi se urcară în trăsură. 

Capitolul XXXV Arătarea. 

Franz găsise o cale de mijloc pentru ca Albert să ajungă la 
Colosseum fără a trece pe dinaintea vreunei ruine antice şi 
deci fără ca mersul la pas să răpească un deget măcar din 
giganticile proporţii ale colosului. Vor lua-o pe via Sistinia, 
vor scurta un unghi drept: pe dinaintea Sfintei Maria-Mare 
şi vor ajunge prin via Urbana şi San-Pietro în Vincoli până la 
via del Colosseo. 

Itinerariul acesta oferea de altminteri alt avantaj: acela de 
a nu-l abate cu nimic pe Franz de la impresia ce i-o 
produsese istoria povestită de Pastrini şi în care se găsea 


amestecat amfitrionul misterios de la Monte-Cristo. De 
aceea, se rezemase în ungherul său şi recăzuse în 
cercetările fără sfârşit al căror obiect era el însuşi şi cărora 
nu le putuse găsi un răspuns mulţumitor. De altfel, încă un 
lucru i-l reamintise pe prietenul său Simbad marinarul: 
legăturile misterioase dintre tâlhari şi mateloţi. Spusele lui 
Pastrini cu privire la refugiul pe care îl găsea Vampa în 
bărcile pescarilor şi contrabandiştilor, îi reaminteau lui 
Franz de cei doi bandiți corsicani găsiţi cinând cu echipajul 
micului yacht care se abătuse din drum şi acostase la Porto- 
Vecchio cu singurul scop de a-i cobori pe uscat. Numele pe 
care şi-l dădea amfitrionul de la Monte-Cristo, rostit de 
amfitrionul de la hotelul Londra, îi dovedea că cel dintâi 
juca acelaşi rol filantropic pe coastele de la Piombino, 
Civiia-Vecchia, Ostia, Gaete ca şi pe acelea ale Corsicii, 
Toscanei şi Spaniei; şi, deoarece, după câte îşi putea aminti 
Franz, amfitrionul îi pomenise de Tunis şi Palermo, însemna 
că el îmbrăţişa un cerc de relaţii destul de întins. 

Dar, oricât de puternice ar fi fost toate aceste gânduri 
asupra minţii tânărului, ele se risipiră în clipa când văzu 
înălțându-se în faţa sa imaginea sumbră şi gigantică a 
Colosseumului, prin deschizăturile căruia luna proiecta 
razele lungi şi palide ce cad în ochii fantomelor. Trăsura se 
opri la câţiva paşi de Mesa Sudans. Vizitiul deschise 
portiera. Tinerii săriră din trăsură şi se pomeniră în faţa 
unui cicerone răsărit parcă din pământ. 

Fiindcă îi urmase şi acela de la hotel, acum aveau două 
călăuze. E cu neputinţă de altminteri să eviţi la Roma acest 
lux al călăuzelor: în afară de ciceronele general care se 
agaţă de tine în momentul când calci pragul hotelului şi 
care nu te mai părăseşte decât în ziua când ieşi din oraş, se 
găseşte un cicerone special ataşat fiecărui monument şi 
aproape, aş spune, fiecărei părticele de monument. Vă 
închipuiţi, deci, că nu puteau să lipsească ciceroni la 
Colosseum, adică la monumentul despre care Marţial 
spunea: „Memphis poate să înceteze a mai lăuda miracolele 


barbare ale piramidelor sale, să nu mai cânte minunile 
Babylonului, totul va ceda în faţa muncii imense a 
amfiteatrului Cezarilor şi toate vocile faimei sunt da-toare 
să se unească pentru a lăuda monumentul acesta”. 

Franz şi Albert nu încercară să se sustragă tiraniei 
ghidului. De altminteri, aceasta ar fi cu atât mai greu, cu 
cât numai călăuzele au dreptul să parcurgă monumentul cu 
torţe. Nu se împotriviră prin urmare deloc şi se predară 
legaţi conducătorilor lor. 

Franz cunoştea promenada, deoarece, o mai bătuse de 
zece ori. Dar, deoarece tovarăşul său, mai novice, punea 
pentru prima oară piciorul în monumentul lui Flavius 
Vespasian, trebuie să mărturisesc, spre lauda sa, că, în 
ciuda pălăvrăgelii ignorante a călăuzelor, era foarte 
impresionat. Nu poţi avea nici o idee, despre măreţia unei 
atare ruine ale cărei proporţii sunt dublate de misterioasa 
strălucire a lunii meridionale cu raze ce par un asfinţit de 
occident, dacă nu ai văzut-o. 

De aceea, după ce făcu o sută de paşi sub porticurile 
interioare, părăsindu-l pe Albert în seama călăuzelor care 
nu voiau să renunţe la dreptul exclusiv de a-i arăta în toate 
amănuntele groapa cu lei, loja gladiatorilor, podiumul 
Cezarilor, îngânduratul Franz urcă pe o scară jumătate 
ruinată şi, lăsându-i să-şi continue drumul simetric, el se 
aşeză la umbra unei coloane în faţa unei scobituri ce-i 
îngăduia să îmbrăţişeze gigantul de granit în toată 
splendida lui întindere. 

Franz se afla acolo cam de un sfert de oră. Însoţit de cei 
doi purtători de torţe, ieşise dintr-un vomitoriu aflat în 
cealaltă extremitate a Colosseumului; ca nişte umbre care 
urmăresc un licărit de foc, ei coborau din treaptă în treaptă 
spre locurile rezervate vestalelor, când i se păru că aude 
rostogolindu-se în adâncurile monumentului o piatră 
desprinsă din scara situată în faţa celei pe care urcase el ca 
să ajungă aici. Fără îndoială, nu e un lucru neobişnuit o 
piatră care se desprinde sub piciorul timpului şi se 


rostogoleşte în abis. De data aceasta însă, i se părea că 
piatra cedase sub picioarele unui om şi că un zgomot de 
paşi ajungea până la el, cu toate că făptura nevăzută făcea 
totul ca să-l înăbuşe. 

Într-adevăr, după o clipă, se arătă un om ieşind treptat din 
umbră, pe măsură ce urca scara al cărei orificiu situat în 
faţa lui Franz era luminat de lună, dar ale cărei trepte, pe 
măsură ce coborai, se afundau în beznă. Putea să fie un 
călător ca şi el, preferând o meditaţie solitară flecărelii 
banale a călăuzelor şi în consecinţă, apariţia sa nu avea 
nimic surprinzător. Dar, după şovăiala cu care urca ultimele 
trepte, după felul cum, ajuns pe platformă, se opri şi păru 
că ascultă, era vădit că venise acolo cu un scop anumit şi că 
aştepta pe cineva. Cu o mişcare instinctivă, Franz se 
ascunse cât putu mai mult în spatele coloanei. La zece paşi 
de locul unde se găseau amândoi, bolta era desfundată şi o 
deschizătură rotundă, ca aceea a unui puț, permitea să se 
zărească cerul înstelat. 

În jurul deschizăturii prin care, poate de sute de ani, 
răzbeau razele lunii, creşteau tufişuri ale căror forme, verzi 
şi plăpânde, se desprindeau pe azurul mat al firmamentului, 
în timp ce liane înalte şi tulpini puternice de iederă 
spânzurau de pe terasa superioară, legănându-se sub boltă 
ca nişte frânghii plutitoare. 

Personajul, a cărui misterioasă sosire atrăsese atenţia lui 
Franz, stătea într-o semi-penumbră care nu-i îngăduia să-i 
distingă trăsăturile, dar care nu era totuşi destul de 
întunecată ca să-l împiedice să-i examineze îmbrăcămintea. 
Era înfăşurat într-o manta largă, cafenie, cu o pulpană care, 
zvârlită peste umărul stâng, îi ascundea partea de jos a 
feţei, în timp ce pălăria cu boruri late îi acoperea partea 
superioară. Numai extremitatea veşmintelor era luminată 
de lumina piezişă ce trecea prin deschizătură, permiţând să 
se distingă un pantalon negru, care acoperea, cochet, o 
cizmă de lac. 


Omul aparţinea, evident, dacă nu aristocrației, cel puţin 
înaltei societăţi. Stătea acolo de câteva minute şi începu să 
dea semne vădite de nerăbdare, când un zgomot uşor se 
auzi pe terasa superioară. În clipa aceea, o umbră păru că 
acoperă lumina. Un om se arătă în deschizătură, îşi cufundă 
privirea străpungătoare în întuneric şi zări omul cu manta. 
Se agăţă îndată de lianele care spânzurau şi de iederele 
plutitoare, alunecă pe ele şi, ajungând la trei sau patru 
picioare de sol, sări sprinten jos. Acesta purta costumul 
unui Transteverin. 

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse el în dialect roman, că v- 
am făcut să aşteptaţi. Am întârziat doar câteva minute. 
Acum au sunat orele zece la Saint-Jean de Latran. 

— Eu am venit mai înainte, nu dumneata eşti în întârziere, 
răspunse străinul, fără ceremonie, cu cel mai curat accent 
toscan. De altminteri, chiar dacă mă lăsai să aştept, mi-aş fi 
închipuit că te reţine un motiv independent de voinţa 
dumitale. 

— Şi aţi fi avut dreptate, Excelenţă; vin de la castelul San- 
Angelo şi am trecut prin toate greutăţile ca să vorbesc cu 
Beppo. 

— Cine e Beppo? 

— Un slujbaş al închisorii, căruia i-am făcut un mic venit ca 
să aflu ce se petrece în castelul Sfinţiei sale. 

— Aha, văd că eşti prevăzător, dragul meu. 

— Ce vreţi, Excelenţă? Nu se ştie niciodată ce se poate 
întâmpla; poate că într-o zi am să fiu şi eu prins în plasă, ca 
bietul Peppino şi o să am nevoie de un şoarece ca să roadă 
câteva plase ale închisorii. 

— Pe scurt, ce ai aflat? 

— Vor fi două execuţii marţi, la orele două, aşa cum e 
obiceiul la Roma, cu prilejul deschiderii sărbătorilor mari. 
Un condamnat va fi mazzolato, un nenorocit care a ucis un 
preot ce-l crescuse şi care nu merită nici un interes. Celălalt 
va fi decapitato şi acesta e bietul Peppino. 


— Ce vrei, dragul meu, voi inspirați o groază aşa de mare, 
nu numai stăpânirii pontificale, dar şi regatelor vecine, 
încât e neapărată nevoie să se dea un exemplu. 

— Dar Peppino nici nu face parte din banda mea, e un biet 
cioban care n-a făcut altă crimă decât că ne-a procurat 
alimente. 

— Ceea ce face ca el să fie socotit complicele vostru. 
Precum, vezi, sunt plini de atenţii cu el, căci, în loc să-l 
răpună aşa cum vei fi dumneata dacă au să te prindă, se vor 
mulţumi să-l ghilotineze. De altminteri, se va aduce o 
variaţie în plăcerile poporului şi va fi un spectacol pentru 
toate gusturile. 

— Afară de acela pe care i-l pregătesc eu şi la care nu se 
aşteaptă, declară Transteverinul. 

— Dragă prietene, dă-mi voie să-ţi spun că îmi pari pe 
punctul de a face o prostie, reluă omul cu mantaua. 

— Sunt hotărât la orice ca să împiedic execuţia 
nenorocitului care se află la strâmtoare pentru vina de a mă 
fi servit; la naiba, m-aş socoti un laş dacă nu aş face ceva 
pentru bietul băiat. 

— Şi ce ai să faci? 

— Am să pun douăzeci de oameni în jurul eşafodului, iar în 
momentul când îl vor aduce, la semnalul dat de mine, ne 
vom năpusti cu pumnalele asupra escortei şi-l vom răpi. 

— Mi se pare foarte riscant şi cred că planul meu e mai 
bun decât al dumitale. 

— Şi care e planul dumneavoastră, Excelenţă? 

— Aş da zece mii de piaştri cuiva pe care îl ştiu şi care va 
obţine amânarea execuţiei lui Peppino pentru la anul, apoi, 
în timpul anului, aş da încă o mie de piaştri cuiva pe care de 
asemenea îl cunosc şi i-aş înlesni evadarea din închisoare. 

— Sunteţi sigur de reuşită? 

— Pardieu! Spuse în franţuzeşte omul cu mantaua. 

— Vă rog? Întrebă Transteverinul. 

— Spun, dragul meu, că aş face mai mult cu singur cu 
aurul meu, decât dumneata şi toţi oamenii dumitale, cu 


pumnalele, pistoalele, carabinele şi tromboanele lor. Lasă- 
mă pe mine să lucrez. 

— Minunat, dar, dacă nu izbutiţi, noi vom fi oricând gata. 

— Fiţi oricând gata, dacă vă face plăcere, dar te asigur că 
eu îl voi salva. 

— Băgaţi de seamă că e hotărât pentru poimâine, marţi, 
nu mai aveţi decât ziua de mâine. 

— Da, dar ziua se compune din douăzeci şi patru de ore, 
fiecare oră se compune din şaizeci de minute, fiecare minut 
din şaizeci de secunde; în 86.400 de secunde se pot face 
multe lucruri. 

— Cum să aflăm, Excelenţă, dacă aţi izbutit? 

— Foarte simplu. Am închiriat ultimele trei ferestre ale 
cafenelei Rospoli. Dacă am obţinut amânarea, cele două 
ferestre din colţ vor fi acoperite cu damasc galben, iar 
aceea din mijloc va avea damasc alb cu o cruce roşie. 

— Minunat! Şi prin cine veţi comunica amânarea? 

— Trimite-mi pe unul din oamenii dumitale deghizat în 
călugăr să i-o dau. Graţie costumului său va ajunge până la 
piciorul eşafodului şi va preda documentul şefului confreriei 
care, la rându-i, îl va preda călăului. Până atunci, 
comunicaţi vestea aceasta lui Peppino, să nu moară cumva 
de frică sau să-şi piardă mintea, căci ar însemna că am 
făcut o cheltuială inutilă. 

— Excelenţă, zise ţăranul, eu vă sunt devotat cu trup şi 
suflet, iar dumneavoastră sunteţi încredinţat de aceasta, 
nu-i aşa? 

— Nădăjduiesc cel puţin. 

— Ei, bine, dacă îl salvaţi pe Peppino, vă voi purta în viitor 
mai mult decât devotament, vă voi purta supunere. 

— Ia seama la ce spui, dragul meu. Poate că într-o zi am 
să-ţi reamintesc, deoarece s-ar putea să am şi eu nevoie de 
tine vreodată. 

— Excelenţă, mă veţi găsi atunci, în ceas de nevoie, aşa 
cum v-am găsit eu acum. Chiar de v-aţi afla la capătul 


celălalt al lumii, nu trebuie decât să-mi scrieţi: „Fă asta” şi 
eu o voi face... 

— Ssst! Spuse necunoscutul. Aud zgomot. 

— Sunt nişte călători care vizitează Colosseumul cu făclii. 

— Nu trebuie să ne găsească împreună. Copoii de călăuze 
ar putea să te recunoască şi oricât de onorabilă ar fi 
prietenia dumitale, dragul meu, dacă s-ar afla că suntem 
legaţi unul de celălalt, mi-e teamă că legătura aceasta ar 
ştirbi ceva din creditul meu. 

— Aşadar, dacă aveţi amânarea? 

— Fereastra de la mijloc îmbrăcată în damasc cu o cruce 
roşie. 

— Dacă n-o aveţi...? 

— Trei culori galbene. 

— Şi atunci? 

— Atunci, dragul meu, mânuieşte pumnalul în voie, îţi 
îngădui şi voi fi acolo ca să te văd la lucru. 

— Cu bine, Excelenţă. Eu contez pe dumneavoastră şi 
dumneavoastră contaţi pe mine. 

După aceste cuvinte, Transteverinul dispăru pe scară, în 
timp ce necunoscutul, acoperindu-şi şi mai mult figura cu 
mantaua, trecu la doi paşi de Franz şi cobori în arenă pe 
treptele exterioare. 

În clipa următoare Franz îşi auzi numele răsunând sub 
bolți. Îl chema Albert. 

Aşteptă până când cei doi se îndepărtară, nevrând să le 
arate că au avut un martor care, dacă nu le-a văzut chipul, 
totuşi n-a pierdut un cuvânt din convorbirea lor. 

Peste zece minute, Franz gonea spre hotelul Spania 
ascultând cu o neatenţie nepoliticoasă dizertaţia savantă pe 
care Albert o făcea, după Pliniu şi Calpurnius, asupra 
reţelelor cu ţepi de fier care împiedicau animalele sălbatice 
să se năpustească asupra spectatorilor. 

Îl lăsă să vorbească fără să-l contrazică. Era grăbit să 
rămână singur, pentru a medita în taină ia scena petrecută 
în faţa sa. Dintre cei doi oameni, unul îi era, cu siguranţă, 


necunoscut. Îl vedea şi îl auzea pentru întâia oară, dar nu 
tot aşa era cu celălalt. Cu toate că nu-i zărise chipul 
cufundat mereu în umbră sau ascuns de manta, inflexiunile 
glasului îl izbiseră prea mult când le-a auzit prima oară, ca 
ele să mai poată răsuna vreodată în apropierea sa fără să le 
recunoască. Cu deosebire în intonaţiile ironice era ceva 
strident şi metalic care îl făcuse să tresară în ruinele 
Colosseumului, că şi în peştera de la Monte-Cristo. De 
aceea, avea ferma convingere că omul acesta nu e altul 
decât Simbad marinarul. 

În orice altă împrejurare, curiozitatea inspirată de acest 
om ar fi fost aşa de mare, încât i s-ar fi arătat în faţă. De 
data aceasta însă, conversaţia pe care o auzise era prea 
intimă ca să nu-l reţină teama chibzuită că apariţia sa nu i- 
ar fi fost plăcută. Îl lăsase deci să se depărteze, precum aţi 
văzut, dar făgăduindu-şi, că dacă îl va mai întâlni, să nu 
piardă al doilea prilej aşa cum îl pierduse pe primul. 

Franz era prea frământat de gânduri ca să doarmă bine. 
Îşi petrecu noaptea evocând toate împrejurările care se 
legau de omul din peşteră şi de necunoscutul de la 
Colosseum şi care tindeau să facă din ambele personaje un 
singur individ. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părerea 
sa se întărea. 

Adormi spre ziuă, astfel că nu se trezi decât foarte târziu. 
Ca adevărat parizian, Albert îşi luase măsurile de precauţie 
pentru seara. Trimisese după o lojă la teatrul Argentina. 

Franz avea de scris câteva scrisori în Franţa, astfel că lăsă 
pentru toată ziua trăsura lui Albert. 

La orele cinci, Albert se înapoie. Predase scrisorile de 
recomandaţie, avea invitaţii pentru fiecare seară şi văzuse 
Roma. O zi îi fusese deajuns pentru toate acestea. Ba, 
avusese timp să se informeze şi asupra piesei care se juca şi 
asupra actorilor. Piesa era intitulată Parisina; actorii se 
numeau: Coselli, Moriani şi Specia. 

Tinerii noştri nu erau, precum vedeţi, tocmai nefericiţi: vor 
asista la reprezentaţia uneia dintre cele mai bune opere a 


autorului Luciei di Lammermoor, cântată de trei dintre cei 
mai renumiţi artişti ai Italiei. 

Albert nu se putuse obişnui cu teatrele ultramoderne, cu 
orchestra dincolo de care nu se trece şi care n-au nici 
balcoane, nici loji descoperite; îi era greu unui om care îşi 
avea stalul său la Bouffes şi locul său în loja Operei. Ceea ce 
nu-l împiedica pe Albert să se gătească în culori bătătoare, 
ori de câte ori mergea la Operă cu Franz. Toalete 
zadarnice, căci, trebuie să mărturisim spre ruşinea unuia 
dintre cei mai vrednici reprezentanţi ai aristocrației 
noastre, de patru luni de zile de când cutreiera Italia în 
lung şi în lat, Albert nu avusese nici o aventură. Încerca 
uneori să glumească pe tema aceasta, în fond însă, era, el, 
Albert de Morcertf, unul dintre tinerii cei mai căutaţi, era 
grozav de nemulţumit de insuccesul său. Lucru era cu atât 
mai penibil cu cât, potrivit deprinderii modeste a scumpilor 
noştri compatrioți, Albert plecase din Paris cu convingerea 
că va avea în Italia cele mai mari succese şi că va veni să 
facă deliciile bulevardului Gand cu istorisirea aventurilor 
sale. Din păcate, nu se întâmplase nimic: fermecătoarele 
contese genoveze, florentine şi napolitane, rămăseseră 
fidele nu soţilor, ci amanţilor lor, iar Albert căpătase cruda 
convingere că italiencele au asupra franţuzoaicelor cel 
puţin avantajul că sunt fidele infidelităţii lor. 

Nu vreau să spun că, în Italia, nu sunt, ca pretutindeni, 
excepţii. Şi cu toate acestea, Albert era nu numai un cavaler 
de perfectă eleganţă, ci şi un om cu mult spirit, în plus, era 
viconte; viconte de nobleţe nouă, este drept, dar astăzi 
când nu se mai arată dovezile, ce importă că ea datează din 
1399 sau din 1815? Pe deasupra, avea un venit de cincizeci 
de mii de lire. Era mai mult decât trebuie, precum vedeţi, 
spre a fi la modă la Paris. Se simţea deci întrucâtva umilit că 
încă nu a fost remarcat serios de nimeni în niciunul din 
oraşele pe unde trecuse. Nădăjduia însă să-şi scoată 
paguba la Roma, carnavalul fiind, în toate ţările care 
celebrează aceasta onorabilă instituţie, o epocă de libertate 


unde cele mai severe făpturi se lasă îndemnate spre o faptă 
de nebunie. Şi, deoarece carnavalul se deschidea a doua zi, 
era foarte important ca Albert să-şi lanseze prospectul 
înainte de deschidere. Aşadar, închiriase în acest scop una 
din lojile cele mai arătoase din teatru şi se gătise în mod 
ireproşabil. Loja se găsea la primul rang, cel care 
înlocuieşte la noi galeria. De altminteri şi primele trei etaje 
sunt tot aşa de aristocratice unele ca şi altele şi de aceea li 
se spune ranguri nobile. Loja în care putea să încapă fără a 
fi înghesuite, douăsprezece persoane, îi costase pe cei doi 
prieteni ceva mai puţin decât o lojă de patru persoane la 
Ambigu. 

Albert mai nutrea o speranţă: dacă izbutea să ocupe un loc 
în inima unei frumoase romane, va putea, în mod firesc, să 
cucerească şi un posto în trăsură şi deci să vadă carnavalul 
dintr-un vehicul aristocratic sau dintr-un balcon princiar. 

Toate aceste consideraţii îl făceau mai scăpărător de spirit 
ca oricând. Stătea cu spatele la actori, aplecându-se pe 
jumătate din lojă şi cercetând toate femeile drăguţe cu un 
lornion foarte lung. Şi totuşi, nici o femeie frumoasă nu 
răsplătea cu o singură privire, măcar din curiozitate, 
manevrele lui Albert. 

Într-adevăr, fiecare vorbea despre treburile sale, despre 
amorurile şi plăcerile sale, despre carnavalul care se 
deschidea a doua zi după Săptămâna Sfântă, fără să ia 
seama un singur moment la actori sau la piesă, cu excepţia 
momentelor indicate, când fiecare se întorcea să audă un 
fragment din recitativul lui Coselli, să aplaude vreo notă 
strălucită a lui Moriani sau să strige „Bravo”, Speciei. Apoi 
conversațiile particulare reîncepeau. 

Spre sfârşitul primului act, uşa unei loji care rămăsese 
goală până atunci se deschise şi Franz văzu intrând o 
persoană căreia avusese onoarea să-i fie prezentat la Paris 
şi pe care o credea încă în Franţa. Albert văzu mişcarea pe 
care o făcu prietenul său la apariţia făpturii şi întorcându-se 
spre el, îl întrebă: 


— O cunoşti pe femeia aceasta? 

— Da, cum ţi se pare? 

— Fermecătoare, dragul meu şi blondă. Oh, adorabil păr! 
E franţuzoaică? 

— E venețiană. 

— Şi cum o cheamă? 

— Contesa G. 

— O, o cunosc după nume! Exclamă Albert, se spune că e 
tot aşa de spirituală pe cât e de frumoasă. Drace, când mă 
gândesc că aş fi putut să-i fiu prezentat la ultimul bal al 
doamnei de Villefort şi că am neglijat. Sunt un mare 
nătărău. 

— Vrei să repar eu greşeala aceasta? Întrebă Franz. 

— Cum, o cunoşti aşa de aproape încât poţi să mă conduci 
în loja ei? 

— Am avut onoarea să-i vorbesc de trei sau patru ori, dar 
să ştii că este destul pentru a nu comite o nepoliteţe. 

În momentul acela, contesa îl zări pe Franz şi îi făcu cu 
mâna un semn grațios, la care el răspunse printr-o 
respectuoasă înclinare din cap. 

— A, dar mi se pare că eşti în relaţii intime cu ea, spuse 
Albert. 

— Uite, nu ai dreptate şi asta ne va face pe noi, francezii, 
să săvârşim întotdeauna prostii nenumărate. În Spania şi 
mai cu seamă în Italia, nu. Trebuie să judeci niciodată 
intimitatea oamenilor după libertatea raporturilor. Am fost 
în termeni de simpatie cu contesa, atâta tot. 

— Simpatie de inimă? Întrebă Albert râzând. 

— Nu, de spirit, răspunse Franz cu seriozitate. 

— Şi cu ce ocazie? 

— Cu ocazia unei promenade la Colosseum, asemenei 
aceleia pe care am făcut-o noi. 

— Sub clar de lună? 

— Da. 

— Singuri? 

— Aproape. 


— Şi aţi vorbit... 

— Despre morţi. 

— Într-adevăr, un subiect foarte recreativ, exclamă Albert. 
Ei, bine, eu îţi făgăduiesc că, dacă am norocul să fiu 
cavalerul frumoasei contese la o astfel de promenadă, nu-i 
voi... Vorbi decât despre vii. 

— Şi poate că o să faci rău. 

— Până una alta, mă prezinţi, cum mi-ai făgăduit? 

— De îndată ce se lasă cortina. 

— Ce afurisit de lung e actul ăsta prim! 

— Ascultă finalul, este foarte frumos şi Coselli îl cântă 
admirabil. 

— Da, dar ce turnură! 

— Specia e cum nu se poate mai dramatică. 

— Înţelegi că, atunci când ai auzit-o pe Sontaga şi pe 
Malibrana... 

— Nu ţi se pare că metoda lui Morlani e excelentă? 

— Nu-mi plac brunii care cântă blond. 

— Ah, dragul meu, spuse Franz întorcându-se, în timp ce 
Albert continua să arunce ocheade, eşti prea pretenţios. 

În sfârşit, cortina căzu spre marea satisfacţie a vicontelui 
de Morcerf, care îşi luă pălăria, îşi potrivi repede părul, 
cravata şi manşetele şi-i atrase atenţia lui Franz că-l 
aşteaptă. 

Deoarece la rândul ei contesa, pe care Franz o întrebă din 
ochi, îi arătă printr-un semn că e bine venit, Franz nu mai 
zăbovi pentru a satisface graba lui Albert, astfel că, însoţit 
de tovarăşul său care profita de drum să-şi rectifice cutele 
gulerului şi reverele hainei, făcu ocolul hemiciclului şi bătu 
la loja numărul 4, unde se afla contesa. 

Imediat, tânărul care stătea lângă ea, în faţa lojei, se ridică 
cedând, după obiceiul italian, locul său noului venit care, la 
rându-i, e dator să-l cedeze atunci când o altă vizită se 
prezintă. 

Franz îl prezentă pe Albert contesei ca pe unul dintre cei 
mai distinşi tineri ai noştri prin poziţia sa socială şi prin 


inteligenţa sa, ceea ce de altminteri era adevărat, căci la 
Paris şi în mediul în care trăia, Albert era un cavaler fără 
cusur. Adăugă amănuntul că, deznădăjduit de a nu fi ştiut 
să profite de şederea contesei la Paris pentru a i se 
prezenta, l-a însărcinat pe el să repare greşeala aceasta, 
misiune de care se achita rugând-o pe contesă, pe lângă 
care ar fi avut nevoie el însuşi de o protecţie, să-i scuze 
indiscreţia. 

Contesa răspunse adresându-i lui Albert un salut 
fermecător şi întinzându-i mâna lui Franz. 

Invitat de ea, Albert ocupă locul gol din faţă, iar Franz se 
aşeză în rândul al doilea, în spatele contesei. 

Albert găsise un admirabil subiect de conversaţie: Parisul. 
Îi vorbea contesei despre cunoştinjele lor comune. Franz 
înţelese că prietenul său se afla pe calea cea bună. Îl lăsa în 
voie şi cerându-i gigantica lornietă, se apucă la rându-i să 
exploreze sala. 

Singură în faţa unei loji, plasată la al treilea rang vizavi de 
ei, stătea o femeie splendidă, îmbrăcată cu un costum 
grecesc pe care îl purta cu atâta graţie încât se vedea că 
este costumul ei natural. 

În spatele ei, în umbră, se schiţa conturul unui bărbat al 
cărui chip nu putea fi văzut. 

Franz întrerupse conversaţia lui Albert şi a contesei, 
întrebând-o pe aceasta dacă o cunoaşte pe frumoasa 
albaneză care merita să atragă atenţia nu numai a 
bărbaţilor, dar şi a femeilor. 

— Nu, spuse ea. Tot ce ştiu e că se găseşte la Roma de la 
începutul sezonului, căci la deschiderea teatrului, am văzut- 
o acolo unde este şi acum, iar de o lună de zile nu a lipsit de 
la nici o reprezentaţie, uneori fiind însoţită de bărbatul care 
e cu ea în momentul acesta, iar alteori urmată numai de un 
servitor negru. 

— Cum vi se pare, contesă? 

— Extrem de frumoasă. Desigur că Medora semăna cu 
femeia aceasta. 


Franz şi contesa schimbară un zâmbet. Ea începu să 
vorbească iarăşi cu Albert, iar Franz să-şi privească 
albaneza. 

Cortina se ridică asupra baletului. Era unul din acele bune 
balete italiene, puse în scenă de faimosul Henri, care îşi 
făcuse, cu titlul de coregraf în Italia, o reputaţie colosală, 
pierdută apoi de nenorocit în teatrul nautic, unul din acele 
balete unde toată lumea, de la primul până la ultimul, ia 
parte aşa de activ la acţiune, încât o sută cincizeci de 
persoane fac în acelaşi moment acelaşi gest şi ridică 
simultan acelaşi braţ sau acelaşi picior. 

Baletul se intitula Polişca. 

Franz era prea preocupat de frumoasă-i grecoaică pentru 
a se ocupa de balet, oricât de interesant ar fi fost acesta. Ea 
urmărea cu o plăcere vădită spectacolul, plăcere care 
contrasta enorm cu nepăsarea profundă a însoţitorului ei. 
Cât timp dură capodopera coregrafică, acesta nu făcu o 
mişcare, părând să guste plăcerile cereşti ale unui somn 
calm şi fericit, în ciuda zgomotului infernal pe care îl făceau 
trompetele şi ţimbalele din orchestră. 

În sfârşit, baletul se încheie şi cortina căzu în aplauzele 
frenetice ale unui parter vrâjit. 

Graţie obiceiului de a tăia opera printr-un balet, antractele 
sunt foarte scurte în Italia, cântăreții având timpul să se 
odihnească şi să-şi schimbe costumul în timp ce dansatorii 
îşi execută piruetele. 

Al doilea act începu. La primele atingeri ale arcuşului, 
Franz îl văzu pe somnoros ridicându-se încet şi apropiindu- 
se de grecoaică, aceasta se întoarse spre el, îi adresă câteva 
cuvinte şi se sprijini din nou pe balustrada lojii. Figura 
interlocutorului ei era tot în umbră, astfel că Franz nu 
putea să-i distingă nici o trăsătură. 

Cortina se ridică, atenţia lui Franz fu în mod natural 
atrasă de actori, astfel că ochii săi părăsiră o clipă loja 
frumoasei grecoaice îndreptându-se spre scenă. 


Actul începe, după cum ştiţi, cu duetul visului. Parisina, 
culcată, trădează în faţa lui Azzo secretul dragostei sale 
pentru Ugo, soţul înşelat trece prin toate furiile geloziei 
până când, convins că femeia e infidelă, o trezeşte 
anunţându-i apropiata sa răzbunare. 

Duetul este unul din cele mai frumoase, mai expresive şi 
mai teribile din câte au ieşit din condeiul fecund al lui 
Donizetti. Franz îl auzea pentru a treia oară şi, deşi nu era 
un meloman pasionat, duetul produse asupra lui un efect 
profund. Se pregătea deci să-şi alăture aplauzele 
aplauzelor sălii când, mâinile sale, gata să se împreune, 
rămaseră îndepărtate, iar strigătul de „Bravo” care îi scăpa 
din gură se stinse pe buze. 

Bărbatul din lojă se ridicase, iar capul său, găsindu-se în 
lumină, Franz îl recunoscu pe misteriosul locuitor de la 
Monte-Cristo, pe acela a cărui statură şi al cărui glas i se 
păruse că le-a recunoscut în ajun, în ruinele Colosseumlui. 
Nu mai încăpea îndoială, ciudatul călător locuia la Roma. 

Desigur că expresia figurii lui Franz era în armonie cu 
tulburarea pe care apariţia o producea în spiritul său, 
deoarece contesa îl privi, izbucni în râs şi îl întrebă ce are. 

— Doamnă contesă, răspunse Franz, v-am întrebat dacă o 
cunoaşteţi pe femeia albaneză, vă voi întreba acum dacă îl 
cunoaşteţi pe soţul ei? 

— Nu mai mult decât pe ea, răspunse contesa. 

— Nu l-aţi remarcat niciodată? 

— Iată o întrebare specific franţuzească. Ştiţi bine că 
pentru noi, italiencele, nu există în lume alt bărbat decât 
acela pe care îl iubim. 

— E drept, zise Franz. 

— În orice caz, adăugă ea, punându-şi la ochi binoclul lui 
Albert şi îndreptându-l spre lojă, e desigur vreun proaspăt 
exhumat, vreun mort ieşit din groapă cu permisiunea 
groparului, căci mi se pare groaznic de palid. 

— Totdeauna e aşa, răspunse Franz. 


— A, îl cunoaşteţi, întrebă contesa. Atunci vă voi întreba eu 
cine este. 

— Am impresia că l-am mai văzut şi mi se pare că îl 
recunosc. 

— Înţeleg într-adevăr, spuse ca făcând o mişcare cu umerii 
săi frumoşi, ca şi cum un fior i-ar fi trecut prin vine, înţeleg 
că, atunci când ai văzut o dată un astfel de om, nu-l mai uiţi. 

Aşadar, efectul încercat de Franz nu era o impresie 
specială, căci şi altă persoană simţea la fel. 

— Ce credeţi despre omul acesta? O întrebă Franz pe 
contesă, după ce ca îl mai privi o dată cu binoclul. 

— Că mi se pare a fi lordul Ruthwen în carne şi oase. 

Într-adevăr, evocarea lui Byron îl izbi pe Franz. Dacă un 
om îl putea face să creadă în existenţa vampirilor, apoi 
acesta era. 

— Trebuie să aflu cine este, zise Franz sculându-se. 

— O, nu, exclamă contesa. Nu, nu mă lăsa, contez pe 
dumneata pentru a mă conduce acasă şi te rețin. 

— Serios, vă e frică? Îi spuse Franz plecându-se la urechea 
ei. 

— Ascultă, îi spuse ea, Byron mi-a jurat că el crede în 
vampiri, mi-a spus că a văzut unul, mi-a descris chipul lor. 
Ei bine, este întrutotul asemănător: păr negru, ochi mari în 
care scânteiază o flacără ciudată, paloare mortală. Mai 
observă că nu este cu o femeie ca toate femeile, e cu o 
străină... O grecoaică, o schismatică... Fără îndoială o 
magiciană ca şi el. Te rog, nu pleca. Urmăreşte-l mâine, 
dacă vrei, dar îţi declar că astăzi te rețin. 

Franz stărui. 

— Ascultă, spuse ea ridicându-se, eu plec, nu pot să rămân 
până la sfârşitul spectacolului. Am invitaţi. Ai să fii aşa de 
puţin galant încât să-mi refuzi tovărăşia dumitale? 

Nu exista alt răspuns decât să-şi ia pălăria, să deschidă 
uşa şi să ofere braţul contesei, ceea ce şi făcu. 

Contesa era într-adevăr nespus de tulburată şi nici Franz 
nu putea să scape de o anume spaimă superstiţioasă, cu 


atât mai naturală cu cât ceea ce la contesă era produsul 
unei senzaţii instinctive, la el era rezultatul unei amintiri. 
Simţi că ea tremura când se urcă în trăsură. 

O conduse până acasă. Acolo nu era nimeni şi nu era 
câtuşi de puţin aşteptată. O dojeni. 

— Într-adevăr, îi spuse ea, nu mă simt bine şi am nevoie să 
fiu singură. Vederea omului acela m-a tulburat. 

Franz încercă să râdă. 

— Nu râde, îi spuse ea. Nici dumitale nu-ţi vine să râzi. 
Făgăduieşte-mi un lucru. 

— Care? 

— Făgăduieşte-mi-l. 

— 'Tot ce veţi vrea, cu excepţia de a nu renunţa la 
descoperirea omului acela. Am motive pe care nu vi le pot 
spune să aflu cine este, de unde vine şi încotro se duce. 

— De unde vine, nu ştiu, dar unde se duce, pot să-ţi spun; 
cu siguranţă că în infern. 

— Să revenim la făgăduiala pe care o cereaţi de la mine, 
contesă, zise Franz. 

— A, da, să te înapoiezi direct la hotel şi să nu cauţi să-l 
vezi pe omul acesta în seara asta. Există anumite afinități 
între persoanele de care te desparţi şi persoanele pe care 
le întâlneşti. Nu servi de intermediar între omul acela şi 
mine. Mâine, aleargă după el dacă vrei, dar să nu mi-l 
prezinţi niciodată, dacă nu doreşti să mor de spaimă. Cu 
acestea zise, bună seara, caută de dormi, eu ştiu bine cine 
dintre noi nu va dormi. 

Cu aceste cuvinte, contesa îl părăsi pe Franz, lăsându-l în 
dilema de a nu şti dacă ea s-a amuzat pe socoteala lui sau 
dacă a simţit într-adevăr teama pe care o exprimase. 

Când se înapoie la hotel, Franz îl găsi pe Albert în halat, în 
pantaloni de casă, tolănit voluptuos într-un fotoliu şi 
frământându-şi ţigara. 

— A tu eşti? Spuse el. Pe cuvântul meu, nu te aşteptam 
decât mâine. 


— Dragă Albert, răspunse Franz, sunt bucuros că am 
prilejul de a-ţi spune o dată pentru totdeauna că ai cea mai 
greşită idee despre femeile italiene. Cred totuşi că 
insuccesele tale amoroase ar fi trebuit să te vindece. 

— Ei, ce vrei? Nu poţi înţelege nimic cu afurisitele de 
femei. Îţi dau mâna, ţi-o strâng, îţi vorbesc în şoaptă, se lasă 
conduse acasă; cu un sfert din manierele acestea o 
pariziană şi-ar pierde reputaţia. 

— Ei, bine, tocmai că nu au nimic de ascuns, pentru că 
trăiesc în lumina soarelui, fac aşa de puţine mofturi în 
frumoasa ţară unde răsună si, cum spune Dante. De 
altminteri, ai văzut cum s-a speriat contesa? 

— De ce s-a speriat? De domnul acela cumsecade care 
stătea în faţa noastră cu frumoasa grecoaică? Eu însă am 
vrut să mă lămuresc asupra lor şi când au ieşit le-am 
încrucişat drumul în coridor. Nu ştiu de unde dracu ai luat 
tu toate ideile acelea despre altă lume. E un tânăr foarte 
frumos, foarte elegant, făcând impresia că se îmbracă în 
Franţa, la Blin sau la Humann; cam palid, este drept, dar 
ştii că paloarea e un semn de distincţie. 

Franz zâmbi. Albert avea şi el pretenţia că e palid. 

— De aceea, îi spuse Franz, sunt convins că ideile contesei 
cu privire la omul acesta nu au nici un temei. A vorbit lângă 
tine şi ai auzit vreun cuvânt? 

— A vorbit, dar în romaică. Am recunoscut idiomul după 
câteva cuvinte greceşti pocite. Trebuie să-ţi spun, dragul 
meu, că la colegiu eram foarte tare în greacă. 

— Va să zică, vorbea romaica? 

— Probabil. 

— Nu mai încape îndoială, murmură Franz, e el. 

— Ce spui? 

— Nimic. Ce făceai aici? 

— Îţi rezervam o surpriză. 

— Care? 

— Ştii că nu se poate procura nici o caleaşcă? 


— La naiba, am făcut zadarnic tot ce era omeneşte cu 
putinţă să se facă. 

— Ei bine, eu am avut o idee minunată. 

Franz îl privi pe Albert cu aerul că nu are prea mare 
încredere în imaginaţia lui. 

— Dragulmeu, spuse Albert, mă onorezi cu o privire care 
ar merita să-ţi cer reparaţie. 

— Sunt gata să ţi-o acord, scumpe prietene, dacă ideea 
este ingenioasă după cum spui. 

— Ascultă. 

— Ascult. 

— Nu se poate procura nici o trăsură, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Nici cai? 

— Nici. 

— Dar se poate procura o căruţă? 

— Poate. 

— O pereche de boi? 

— Probabil. 

— Ei, bine, dragul meu, s-a făcut. Pun să se decoreze 
căruţa, ne îmbrăcăm în secerători napolitani şi întruchipăm 
în mod natural tabloul magnific al lui Leopold Robert. Dacă, 
pentru mai multă asemănare, contesa vrea să adopte 
costumul unei femei din Pouzzole sau din Sorrento, 
travestirea va fi luată drept originalul Femeii cu copilul. 

— Drace, exclamă Franz, de data asta aveţi dreptate, 
domnule Albert, căci ideea dumneavoastră e într-adevăr 
fericită... 

— Şi cât se poate de naţională, dragul meu. Ehei, domnilor 
romani, credeţi că o să alergăm pe jos, pe străzile voastre, 
ca nişte lazzaroni şi aceasta pentru că nu aveţi căleşti şi 
cai? Ei, bine, vom născoci. 

— Şi ai mai împărtăşit cuiva imaginaţia asta triumfătoare? 

— Amfitrionului nostru. L-am chemat când am venit şi i-am 
exprimat dorinţele mele. M-a asigurat că nu există ceva mai 


uşor. Eu voiam să poleiesc coarnele boilor, va trebui deci să 
renunţăm. 

— Şi unde este el? 

— Cine? 

— Amfitrionul nostru. 

— În căutare. Mâine ar fi fost prea târziu. 

— Aşadar ne va aduce răspunsul chiar în seara aceasta? 

— Îl aştept. 

Uşa se deschise în momentul acela şi jupânul Pastrini îşi 
vâri capul. 

— Permesse? Întrebă el. 

— Bineînţeles că e permis! Exclamă Franz. 

— Ei, ai găsit pentru noi o căruţă şi boii? Întrebă Albert. 

— Am găsit mai mult decât atât, răspunse el cu aerul 
perfect mulţumit de sine. 

— Scumpul meu amfitrion, ia seama, glăsui Albert; mai 
mult, este duşmanul binelui. 

— Excelenţele voastre să aibă încredere în mine, spuse 
Pastrini cu ton sigur de el. 

— Ei, ce este? Îl întrebă Franz. 

— Ştiţi că - spuse hangiul - contele de Monte-Cristo 
locuieşte pe acelaşi coridor cu dumneavoastră? 

— Îmi închipui, spuse Albert, deoarece graţie lui suntem 
găzduiţi ca doi studenţi din strada Saint-Nicolas-du- 
Chardonnet. 

— Ei, bine, el cunoaşte încurcătura în care vă aflaţi şi vă 
oferă două locuri în trăsura sa şi două locuri la ferestrele 
sale din palatul Rospoli. 

Albert şi Franz se priviră. 

— Dar, întrebă Albert, se cuvine să acceptăm oferta 
străinului, un om pe care nu-l cunoaştem? 

— Ce fel de om e contele de Monte-Cristo? Îl întrebă Franz 
pe hotelier. 

— Un mare nobil sicilian sau maltez, dar nobil ca un 
Borghese şi bogat ca o mină de aur. 


— Cred că dacă omul acesta e aşa de binecrescut cum îl 
descrie amfitrionul nostru, îi spuse Franz lui Albert, ar fi 
trebuit să ne trimită invitaţia într-alt mod, fie scriindu-ne, 
fie... 

În acel moment se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, spuse Franz. 

Un servitor, îmbrăcat într-o livrea de o eleganţă 
desăvârşită se arătă în pragul camerei. 

— Din partea contelui de Monte-Cristo pentru domnul 
Franz d'Epinay şi pentru domnul viconte Albert de Morcerf, 
spuse el. 

Şi prezentă hotelierului două cărţi de vizită pe care acesta 
le înmână tinerilor. 

— Domnul Conte de Monte-Cristo, continuă servitorul, 
cere domnilor permisiunea de a se prezenta ca vecin mâine 
dimineaţă la dumnealor. Va avea onoarea să se informeze 
pe lângă domni la ce oră vor fi vizibili. 

— Ei nu, spuse Albert lui Franz, nu se poate obiecta nimic. 

— Spune contelui, răspunse Franz, că noi vom avea 
onoarea să-l vizităm. 

Servitorul se retrase. 

— lată ce se cheamă a face un asalt de eleganţă, zise 
Albert. Hotărât lucru, aveai dreptate, jupâne Pastrini, 
contele dumitale de Monte-Cristo e un om ireproşabil. 

— Aşadar, îi acceptaţi oferta? Întrebă amfitrionul. 

— O, da, răspunse Albert. Cu toate acestea, îţi mărturisesc, 
regret căruţa noastră şi pe secerători, iar dacă nu ar fi 
fereastra palatului Rospoli care să compenseze ceea ce 
pierdem, cred că aş reveni la prima mea idee. Ce spui, 
Franz? 

— Spun că şi pe mine mă hotărăsc tot ferestrele palatului 
Rospoli, răspunse Franz. 

Într-adevăr, oferta celor două locuri la o fereastră a 
palatului Rospoli îi reamintise lui Franz conversaţia pe care 
o auzise în ruinele Colosseumului, între necunoscut şi 
Transteverin, conversaţie în care omul cu manta îşi luase 


angajamentul de a obţine graţierea condamnatului. lar 
dacă omul cu manta era, după cum toate îl îndemnau pe 
Franz să creadă, acela a cărui apariţie în sala Argentina îl 
intrigase aşa de mult, îl va recunoaşte fără îndoială şi atunci 
nimic nu-l va împiedica să-şi satisfacă pe deplin 
curiozitatea. 

Franz petrecu o parte din noapte visând la cele două 
apariţii şi dorind să se facă ziuă. A doua zi se va lămuri 
totul, iar de data aceasta, dacă nu cumva amfitrionul său de 
la Monte-Cristo poseda inelul lui Gyges şi graţie acestui inel 
facultatea de a se face invizibil, era vădit că nu-i va mai 
scăpa. De aceea, se trezi înainte de ceasurile opt. 

Neavând aceleaşi motive ca Franz să fie matinal, Albert 
dormea încă dus. 

Franz îl chemă pe hotelier, care se prezentă cu 
slugărnicia-i obişnuită. 

— Jupâne Pastrini, îl întrebă el, nu are loc astăzi o 
execuţie? 

— Da, Excelenţă, dar dacă mă întrebaţi pentru a avea o 
fereastră, v-aţi gândit prea târziu. 

— Nu, reluă Franz, de altminteri, dacă aş ţine să văd 
neapărat spectacolul, cred că aş găsi loc pe Pincio. 

— O, îmi închipuiam că Excelenţa voastră nu vrea să se 
compromită cu toată gloata. 

— Probabil că n-am să mă duc, zise Franz. Aş dori însă 
câteva amănunte. 

— Anume? 

— Aş vrea să ştiu numărul condamnaților, numele lor şi 
felul supliciului lor. 

— De minune, Excelenţă. Tocmai mi s-au adus tavolettele. 

— Ce-s alea tavolette? 

— Tavolettele sunt nişte tăblițe de lemn care în ajunul 
execuțiilor se spânzură la toate colţurile străzii şi pe care se 
lipesc numele condamnaților, cauza condamnării şi felul 
caznelor. Scopul înştiinţării este de a-i pofti pe credincioşi 
să se roage lui Dumnezeu ca vinovaţii să se căiască sincer. 


— Şi ţi se aduc tavolettele pentru ca dumneata să adaugi 
rugăciunile dumitale la acelea ale credincioşilor? Întrebă 
Franz, cu aer îndoielnic. 

— Nu, Excelenţă. M-am înţeles cu lipitorul şi el mi le 
aduce, aşa cum îmi aduce afişele spectacolelor, pentru că, 
dacă unii dintre călătorii mei doresc să asiste la execuţie, să 
ştie. 

— Ei, dar asta e o atenţie nespus de delicată! Exclamă 
Franz. 

— O, pot să mă laud că fac tot ce-mi stă în putinţă pentru 
a-i satisface pe nobilii străini care mă onorează cu 
încrederea lor, glăsui Pastrini zâmbind. 

— Îmi dau seama şi voi repeta aceasta oricui, fii sigur. 
Până una alta, aş dori să citesc una din tavolette. 

— E foarte lesne, spuse amfitrionul deschizând uşa, am dat 
ordin să se pună una pe coridor. leşi, desprinse tavoletta şi 
o prezintă lui Franz. 

Iată, cuvânt cu cuvânt, tălmăcirea afişului: 


„Se aduce la cunoştinţă tuturor că marţi 22 februarie, 
prima zi a Carnavalului, vor fi, prin hotărârea tribunalului, 
executaţi în piaţa del Popolo numiții Andrea Rondolo, 
vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei şi veneratei 
persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint- 
Jeande-Latranz şi numitul Pepino, zis Rocca Priori, învinuit 
de complicitate cu nesuferitul bandit Luigi Vampa şi cu 
oamenii din banda sa. 

Primul, va fi mazzoloto. Iar al doilea, decapitato. 

Sufletele caritabile sunt rugate să ceară lui Dumnezeu o 
căinţă sinceră pentru nenorociţii condamnaţi.” 

Era exact ce auzise Franz alaltăieri, în ruinele 
Colosseumului şi nimic nu fusese schimbat în program: 
numele condamnaților, cauza supliciului lor şi felul execuţiei 
erau exact aceleaşi. 

Astfel, după toate probabilitățile, Transteverinul nu era 
altul decât banditul Luigi Vampa, iar omul cu manta, 


Simbad marinarul care, la Roma ca şi la Porto-Vecchio şi la 
Tunis, continua expedițiile sale filantropice. 

Vremea trecea, erau orele nouă, iar Franz se pregătea să-l 
scoale pe Albert când, spre marea sa mirare, îl văzu ieşind 
îmbrăcat gata din cameră. Carnavalul îi huruise în cap şi-l 
trezise mai devreme decât spera prietenul său. 

— Acum, când suntem gata amândoi, crezi, dragul meu 
domn Pastrini, că putem să ne prezentăm contelui de 
Monte-Cristo? Îl întrebă Franz pe hotelier. 

— O, da, desigur, răspunse acesta, contele de Monte-Cristo 
e foarte matinal şi sunt sigur că este sculat de mai bine de 
două ceasuri. 

— Crezi că nu facem vreo gafă prezentându-ne la el acum? 

— Niciuna. 

— În cazul acesta, Albert, dacă eşti gata... 

— În întregime gata, spuse Albert. 

— Haide să mulţumim vecinului nostru pentru 
amabilitatea sa. 

— Haide. 

Franz şi Albert nu aveau de străbătut decât coridorul. 
Hangiul le-o luă înainte şi sună pentru ei. Un servitor 
deschise. 

— 1 signori francesi, spuse hangiul. 

Servitorul se înclină şi le făcu semn să intre. 

Străbătură două încăperi mobilate cu un lux pe care nu 
credeau că-l pot găsi în hotelul jupânului Pastrini şi, în 
sfârşit, ajunseră într-un salon de o eleganţă desăvârşită. Un 
covor turcesc era întins pe parchet, iar mobilele cele mai 
confortabile îşi ofereau pernele dolofane şi spătarele 
răsturnate. Tablouri minunate, executate de maeştri şi 
trofee de arme splendide atârnau pe pereţi, iar perdele 
largi de tapiserie fâlfâiau în faţa uşilor. 

— Excelenţele lor sunt rugate să ia loc, glăsui servitorul, 
mă duc să-l anunţ pe domnul conte. Şi dispăru printr-una 
din uşi. 


În momentul când uşa se deschise, sunetul unei guzla 
ajunse până la cei doi prieteni, dar se stinse îndată: uşa 
închisă imediat nu îngăduise, pentru a spune astfel, să 
pătrundă în salon decât o frântură de armonie. 

Franz şi Albert schimbară o privire şi îşi îndreptară ochii 
asupra mobilelor, tablourilor şi armelor. 'Toate acestea li se 
părură la a doua vedere mai minunate chiar decât la prima. 

— Ei, ce spui? Îşi întrebă Franz prietenul. 

— Pe legea mea, dragul meu, spun că, desigur, vecinul 
nostru e vreun agent de schimb care a jucat ă la baisse 
asupra fondurilor spaniole sau vreun prinţ care voiajează 
incognito. 

— Sst! Făcu Franz, vom afla numaidecât. Uite-l. 

Într-adevăr, scârţâitul unei uşi ajunse până la musafiri şi, 
aproape îndată, prin tapiseria ridicată, intră proprietarul 
tuturor bogățiilor dinăuntru. 

Albert înaintă în întâmpinarea lui, dar Franz rămase 
pironit pe loc. Cel care intrase nu era altul decât omul cu 
manta de la Colosseum, necunoscutul din lojă, amfitrionul 
misterios de la Monte-Cristo. 

Capitolul XXXVI Mazzolata 

— Domnilor, vă rog să primiţi toate scuzele mele, spuse 
contele de Monte-Cristo intrând, că m-am lăsat anunţat, dar 
mă temeam să nu fiu indiscret prezentându-mă eu mai 
devreme la dumneavoastră. Mi-aţi comunicat de altminteri 
că veţi veni şi am stat la dispoziţia dumneavoastră. 

— Noi, Franz şi cu mine, suntem obligaţi să vă exprimăm 
mii de mulţumiri, domnule conte, spuse Albert. Ne scoateţi, 
într-adevăr, dintr-o mare încurcătură şi eram pe cale să 
născocim cele mai fantastice vehicule, în momentul când 
ne-a parvenit graţioasa dumneavoastră invitaţie. 

— Oh, e vina nătărăului de Pastrini că v-am lăsat aşa de 
multă vreme în încurcătură, zise contele, făcând semn 
tinerilor să ia loc pe divan. Nu-mi spusese nici un cuvânt 
mie care, singur şi izolat cum sunt aici, nu căutam decât un 
prilej pentru a face cunoştinţă cu vecinii mei. Din momentul 


când am aflat că pot să vă fiu de folos cu ceva, aţi văzut cu 
câtă grabă am prins ocazia pentru a vă prezenta 
complimentele mele. 

Tinerii se înclinară. Franz nu găsise încă un cuvânt de 
spus, nu luase încă nici o hotărâre şi, deoarece nimic nu 
arăta la conte dorinţa de a-l recunoaşte sau dorinţa de a fi 
recunoscut, nu ştia dacă trebuie să facă vreo aluzie la 
trecut, sau să lase viitorului răgazul de a-i aduce noi dovezi. 
De altminteri, încredinţat fiind că el se găsea în ajun în lojă, 
nu putea să răspundă la fel de pozitiv că tot el se afla 
alaltăieri la Colosseum. Hotări deci să lase lucrurile în voia 
lor, fără a da contelui ceva de înţeles. Avea de altminteri o 
superioritate asupra lui: îi cunoştea secretul, în timp ce, 
dimpotrivă, contele nu putea să aibă nici o influenţă asupra 
lui Franz, care nu avea nimic de ascuns. Se hotări totuşi să 
îndrepte conversaţia asupra unui punct care, până una alta, 
putea să lămurească anume bănuieli. 

— Domnule conte, îi spuse el, ne-aţi oferit locuri în trăsură 
şi la ferestrele dumneavoastră din palatul Rospoli, aţi putea 
să ne spuneţi acum cum o să ne procurăm un loc în piaţa 
del Popolo? 

— A, da, e drept, spuse contele cu aer distrat şi privindu-l 
pe Morcerf cu atenţie încordată, e în piaţa del Popolo vreo 
execuţie? 

— Da, răspunse Franz, văzând că el venea singur acolo 
unde voia să-l aducă. 

— Staţi, staţi, mi se pare că i-am spus ieri 
administratorului meu să se ocupe de aceasta, poate osăvă 
fac şi acest mic serviciu. 

Întinse mâna spre un cordon de sonerie, pe care îl trase 
de trei ori. 


— V-aţi preocupat vreodată, îi spuse el lui Franz, de 
întrebuinţarea timpului şi de mijlocul de a simplifica acest 
du-te-vino al servitorilor? Eu am studiat chestiunea. Când 
sun o dată, e pentru valetul meu, de două ori e pentru 
servitorul hotelului, de trei ori, pentru administratorul meu. 
În modul acesta, nu pierd nici un minut şi nici un cuvânt. 
lată-l pe omul nostru. 

Cei doi văzură intrând un individ între 45 şi 50 de ani, care 
i se păru lui Franz că seamănă ca două picături de apă cu 
contrabandistul care-l introdusese în peşteră, dar care nu 
arăta câtuşi de puţin că-l recunoaşte. Îşi dădu seama că aşa 
era cuvântul de ordine. 

— Domnule Bertuccio, întrebă contele, te-ai interesat, 
după cum ţi-am poruncit ieri, să-mi procuri o fereastră spre 
piaţa del Popolo? 

— Da, Excelenţă, răspunse administratorul, dar era prea 
târziu. 

— Cum, spuse contele încruntând sprâncenele, nu ţi-am 
spus că vreau să am una? 

— Şi Excelenţa voastră are, o are pe aceea care era 
închiriată prinţului Lobanieff. Am fost însă obligat s-o 
plătesc cu o sută... 

— Bine, bine, domnule Bertuccio, scuteşte-i pe domni de 
toate aceste amănunte de gospodărie. Ai fereastra, e tot ce 
trebuie. Dă vizitiului adresa casei şi rămâi pe scară pentru a 
ne conduce. Atât! Du-te! 

Intendentul salută şi făcu un pas spre a se retrage. 

— A, reluă contele, fă-mi plăcerea şi întreabă-l pe Pastrini 
dacă a primit tavoletta şi dacă vrea să-mi trimită programul 
execuţiei. 

— Nu mai e nevoie, interveni Franz, scoțând carnetul din 
buzunar. Am avut tavolettele sub ochi şi le-am copiat. 

— Bine, în cazul acesta, domnule Bertuccio, poţi să te 
retragi, nu mai am nevoie de dumneata. Să ni se anunţe 
numai când e servit dejunul. Domnii îmi fac onoarea de a 


dejuna cu mine? Continuă el, întorcându-se spre cei doi 
prieteni. 

— Domnule conte, ar însemna să abuzăm, spuse Albert. 

— Nu, dimpotrivă, îmi faceţi multă plăcere. Îmi veţi înapoia 
serviciile într-o zi, la Paris, unul sau altul sau, poate, 
amândoi. Domnule Bertuccio, îngrijeşte să se pună trei 
tacâmuri. 

Luă carnetul din mâna lui Franz. 

— Spuneam deci, continuă el cu tonul cu care ar fi citit 
Petittes Affiches, că „vor fi executaţi astăzi, 22 februarie, 
numiții Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte 
respectabilei şi veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, 
canonicul bisericii Saint-Jean-de-Latran şi numitul Peppino, 
zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul 
bandit Lu-igi Vampa şi cu oamenii din banda sa... Hm! 
Primul va fi mazzolato, al doilea decapitato”. Da, într- 
adevăr, reluă contele, aşa urmau să se petreacă lucrurile la 
început, mi se pare însă că de ieri a survenit o schimbare în 
ordinea şi mersul ceremoniei. 

— Hm! Făcu Franz. 

— Da. Ieri, la cardinalul Rospigliosi, unde am petrecut 
seara, se vorbea de ceva în sensul unei amânări acordate 
unuia dintre condamnaţi. 

— Lui Andrea Rondolo? Întrebă Franz. 

— Nu... Declară cu neglijenţă contele, celuilalt... (aruncă o 
privire asupra carnetului, ca pentru a-şi reaminti numele) 
lui Peppino zis şi Rocca Priori. Aceasta vă privează de o 
ghilotinare, dar vă rămâne mazzolato, care e un supliciu 
foarte curios, când îl vezi prima şi chiar a doua oară, în timp 
ce primul, pe care, desigur, că îl cunoşti, e prea simplu, 
prea otova: nimic neaşteptat într-însul. Mandaia nu se 
înşală, nu tremură, nu loveşte greşit, nu se repetă de 
treizeci de ori ca soldatul care tăia capul contelui de 
Charlais şi căruia, de altfel, poate că însuşi Richelieu i-l 
recomandase pe osândit. O, să nu-mi vorbiţi de europeni în 
ce priveşte supliciile, adaugă contele cu dispreţ. Ei nu se 


pricep şi sunt la vârsta copilăriei sau, mai bine zis, la vârsta 
bătrâneţii în materie de cruzime. 

— S-ar părea, domnule conte, răspunse Franz, că aţi făcut 
un studiu comparat al supliciilor la diferite popoare. 

— Sunt puţine acelea pe care să nu le fi văzut, zise contele 
cu răceală. 

— Şi aţi găsit plăcere asistând la spectacolele acestea 
oribile? 

— Primul meu simţământ a fost repulsia, al doilea 
indiferența, al treilea curiozitatea. 

— Curiozitatea? Cuvântul e grozav, ştiţi? 

— De ce? Nu există în viaţă decât o preocupare gravă ca 
moartea. Ei, bine, nu e curios să studiezi în câte feluri 
sufletul poate să iasă din corp şi cum anume, după 
caractere, temperamente şi chiar după moravurile ţării, 
indivizii suportă trecerea supremă de la fiinţă la neant? În 
ce mă priveşte, vă garantez un lucru: că, cu cât ai văzut mai 
mult pe alţii murind, cu atât ţi se pare mai uşor să mori. 
Astfel, după părerea mea, moartea este poate un supliciu, 
dar nu o ispăşire. 

— Nu vă înţeleg tocmai bine, zise Franz, lămuriţi-mă, căci 
nu vă pot spune, cât de mult îmi aţâţă curiozitatea vorbele 
dumneavoastră. 

— Ascultaţi, zise contele. (Şi pe chipul său se arătă mânia, 
aşa cum chipul altuia se colorează cu sânge.) Dacă un om a 
răpus prin torturi nemaipomenite, prin chinuri nesfârşite, 
pe tatăl, mama, iubita dumneavoastră, în sfârşit, pe una din 
acele fiinţe care, când sunt smulse din inimă, lasă un gol 
etern şi o rană totdeauna sângerândă, credeţi că reparația 
pe ca-re v-o acordă societatea e îndestulătoare, deoarece 
fierul ghilotinei a trecut între baza occipitalului şi muşchii 
trapezi ai ucigaşului şi pentru că el, care v-a făcut să trăiţi 
ani de suferinţe morale, a trecut prin câteva clipe de dureri 
fizice? 

— Da, ştiu, zise Franz, justiţia omenească e insuficientă 
din punctul de vedere al consolării. Ea poate să verse 


sângele în schimbul sângelui, atâta tot. Trebuie să i se 
ceară ce poate, iar nu altceva. 

— Şi încă eu vă supun aici un caz material, reluă contele, 
acela când societatea, atacată prin moartea unui individ în 
fundamentul pe care ea se reazemă, răzbună moartea prin 
moarte, dar nu există milioane de dureri care pot să sfâşie 
sufletul omului fără ca societatea să se ocupe câtuşi de 
puţin de el, fără să-i ofere mijlocul neîndestulător al 
răzbunării despre care vorbeam adineauri? Nu există crime 
pentru care ţeapa turcilor, ulucul persanilor, nervii răsuciţi 
ai irchiezilor ar fi suplicii prea blânde şi pe care, totuşi, 
societatea indiferentă le lasă nepedepsite?... Răspundeţi, 
nu există astfel de crime? 

— Da, reluă Franz, iar duelul e tolerat pentru a le pedepsi. 

— Oh, duelul! Exclamă contele, nu zău, glumeaţă manieră 
de a ajunge la ţintă când ţinta este răzbunarea. Un om ţi-a 
răpit iubita, un om ţi-a sedus nevasta, un om ţi-a dezonorat 
fiica; dintr-o viaţă întreagă care avea dreptul să aştepte de 
la Dumnezeu partea de fericire făgăduită de el oricărei 
făpturi omeneşti, când a creat-o, face o existenţă de durere, 
de mizerie sau de infamie şi te crezi răzbunat pentru că 
acestui om care ţi-a strecurat în minte delirul şi în inimă 
deznădejdea, i-ai dat o lovitură de sabie în piept sau i-ai 
trimis un glonţ în cap? Haida, de! Unde mai pui că, de multe 
ori, el iese triumfător din luptă, reabilitat în ochii lumii şi 
oarecum iertat de Dumnezeu. Nu, continuă contele, dacă ar 
fi să mă răzbun vreodată, nu în felul acesta m-aş răzbuna. 

— Aşadar, dumneavoastră dezaprobaţi duelul? Aşadar, nu 
v-aţi bate în duel? Întrebă la rându-i Albert, uimit că aude o 
teorie aşa de ciudată. 

— O, ba da! Spuse contele. Să ne înţelegem. M-aş bate în 
duel pentru un moft, pentru o insultă, pentru o dezminţire, 
pentru o palmă şi acesta cu atât mai multă nepăsare, cu cât, 
graţie iscusinţei pe care am dobândit-o în toate exerciţiile 
corporale şi deprinderii cu primejdia, aş fi aproape sigur că- 
mi ucid adversarul. O, da, m-aş bate în duel pentru toate 


acestea, dar pentru o durere lentă, profundă, infinită, 
eternă, aş plăti, dacă ar fi posibil, cu o durere la fel aceluia 
ce mi-a pricinuit-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, 
cum spun orientalii - maeştrii noştri în toate, aleşii 
Creaţiunii, care au ştiut să-şi facă o viaţă din visuri şi un 
paradis din realităţi. 

— Dar, îi spuse Franz contelui, cu teoria aceasta, care vă 
face judecător şi călău în propria dumneavoastră cauză, e 
greu să păstraţi o măsură din care să scăpaţi întruna 
puterii legii. Ura e oarbă, furia e năucă, iar cel care îşi 
toarnă răzbunarea riscă să bea o băutură amară. 

— Da, dacă e sărac şi neîndemânatec, nu dacă e milionar 
şi isteţ. De altminteri, amuzamentul pentru el e ultimul 
supliciu despre care pomeneam adineauri, cel pe care 
filantropica revoluţie franceză l-a substituit sfâşierii şi roții. 
Ei, bine, ce e supliciul dacă s-a răzbunat? La drept vorbind, 
îmi pare aproape rău că, după toate probabilitățile, 
mizerabilul Peppino nu e decapitato, cum spun ei, aţi vedea 
cât durează operaţia şi dacă într-adevăr merită să se 
vorbească de ea. Dar, pe cinstea mea, domnilor, avem un 
ciudat subiect de conversaţie pentru o zi de carnaval. Cum 
de am ajuns aici? A, îmi reamintesc: mi-aţi cerut un loc la 
fereastra mea. Bine, o să-l aveţi. Mai întâi, să ne aşezăm 
însă la masă, deoarece, uite, ni se vesteşte că suntem 
serviţi. 

Într-adevăr, un servitor deschise una din cele patru uşi ale 
salonului şi rosti cuvintele magice: 

— Al suo commodo! 

Tinerii se ridicară şi trecură în sufragerie. 

În timpul dejunului care era excelent şi servit cu o 
distincţie infinită, Franz căută privirea lui Albert spre a citi 
în impresia pe care nu se îndoia că o produseseră cuvintele 
amfitrionului lor. Dar, fie că datorită nepăsării sale de 
totdeauna el nu le acordase multă luare-aminte, fie că 
concesia pe care contele de Monte-Cristo i-a făcut-o în 
privinţa duelului l-a împăcat cu acesta, fie, în sfârşit, că 


antecedentele pe care le-am povestit, cunoscute numai de 
Franz, sporiseră într-însul efectul teoriilor contelui, obervă 
că tovarăşul său era cât de cât preocupat; dimpotrivă, el se 
înfrupta din bunătăţile prânzului ca unul comandat de 
patru sau cinci luni la bucătăria italienească, adică la una 
dintre cele mai proaste bucătării din lume. Contele abia se 
atingea de fiecare fel. Părea că, aşezându-se la masă cu 
invitaţii săi, îndeplinea o simplă datorie de politeţe şi că 
aştepta plecarea lor pentru a i se servi niscai lucruri 
ciudate sau speciale. 

Fără voie, Franz îşi reaminti spaima pe care contele o 
inspirase contesei G. Şi convingerea ei că omul arătat în loja 
din faţa ei, contele adică, era un vampir. 

La sfârşitul dejunului, Franz îşi scoase ceasul. 

— Ei, ce faceţi? Îi întrebă contele. 

— Ne veţi scuza, domnule conte, răspunse Franz, dar mai 
avem o mulţime de lucruri de făcut. 

— Anume? 

— N-avem costume şi astăzi travestiul e de rigoare. 

— Să nu vă preocupaţi de asta. Avem, după câte îmi pare, 
în piaţa del Popolo, o cameră particulară; voi porunci să fie 
aduse costumele pe care veţi vrea să mi le indicaţi şi ne vom 
masca îndată. 

— După execuţie? Exclamă Franz. 

— Nici vorbă. După, în timpul ei sau înainte de ea, cum 
veţi vrea. 

— În faţa eşafodului? 

— Eşafodul face parte din sărbătoare. 

— Domnule conte, am reflectat, zise Franz, vă mulţumesc 
pentru amabilitatea dumneavoastră, dar mă voi mărgini să 
accept un loc în trăsura dumneavoastră, un loc la fereastra 
palatului Rospoli şi vă voi lăsa libertatea să dispuneţi de 
locul meu la fereastra din piaţa del Popolo. 

— Vă previn că pierdeţi un lucru foarte curios, răspunse 
contele. 


— MI-l veţi povesti dumneavoastră, reluă Franz şi sunt 
convins că, auzita din gura dumneavoastră, istorisirea mă 
va impresiona aproape tot atât cât şi vederea scenei. De 
altminteri, în mai multe rânduri mi-am propus să asist la o 
execuţie, dar niciodată n-am putut să mă hotărăsc; tu ce 
zici, Albert? 

— Eu, răspunse vicontele, am privit executarea lui 
Castaing, cred însă că eram cam cherchelit în ziua aceea. 
Era în ziua când am terminat colegiul şi petrecusem 
noaptea la nu ştiu ce cabaret. 

— Nu e un motiv ca, dacă n-aţi făcut ceva la Paris, să nu 
faceţi în străinătate: omul călătoreşte pentru a se instrui şi 
schimbă locul pentru a vedea. Gândiţi-vă ce figură veţi face 
când veţi fi întrebat: cum se fac execuțiile la Roma? Şi când 
veţi răspunde: nu ştiu. Şi apoi, se spune că osânditule un 
ticălos care a ucis cu vătraiul un bun canonic ce-l crescuse 
ca pe fiul său. Ce Dumnezeu, când ucizi un om al bisericii, 
iei o armă mai potrivită decât un vătrai, mai cu seamă când 
acest om al bisericii este, poate, părintele nostru. Dacă aţi 
călători în Spania, v-aţi duce să vedeţi luptele de tauri? Ei 
bine, închipuiţi-vă că vom vedea o luptă, amintiţi-vă de 
vechii romani din circ, de vânătorile unde se ucideau trei 
sute de lei şi o sută de oameni. Amintiţi-vă de cei optzeci de 
mii de spectatori care băteau din palme, de matroanele 
înțelepte ce-şi duceau acolo fetele de măritat şi de 
încântătoarele vestale care făceau cu degetul un 
fermecător semn ce însemna: haide, lasă lenevia, dă-l gata 
pe omul acesta care e pe trei sferturi mort. 

— Mergi, Albert? Întrebă Franz. 

— O, da, dragul meu! Şovăiam ca şi tine, dar elocvenţa 
contelui mă convinge. 

— Haide, dacă vrei, zise Franz, dar, ducându-mă în piaţa 
del Popolo, doresc să trec prin strada principală, se poate 
domnule conte? 

— Pe jos, da. În trăsură, nu. 

— Atunci am să merg pe jos. 


— Este absolut necesar să treceţi prin strada principală? 

— Da, am ceva de văzut acolo. 

— Ei bine, vom trece prin strada principală, trimitem 
trăsura să ne aştepte în piaţa del Popolo, prin strada del 
Babuino, nu-mi pare rău de altminteri nici mie că trec prin 
strada principală, deoarece am să văd dacă ordinele pe 
care le-am dat au fost executate. 

— Excelenţă, spuse servitorul deschizând uşa, un om 
îmbrăcat călugăreşte ţine să vă vorbească. 

— A, da, glăsui contele, ştiu cine e. Domnilor, vă rog să 
treceţi iarăşi în salon, veţi găsi pe masa din mijloc ţigări 
excelente de Havana, vin şi eu într-o clipă. 

Tinerii se ridicară şi ieşiră printr-o uşă, în timp ce contele, 
după ce se scuză iar, ieşea prin cealaltă. Albert, care era un 
mare amator şi care, de când se afla în Italia, nu socotea ca 
un sacrificiu mărunt faptul că e privat de ţigările de la Cafe 
de Paris, se apropie de masă şi scoase un strigăt de bucurie 
zărind havane adevărate. 

— Ei, ce gândeşti despre contele de Monte-Cristo? Îl 
întrebă Franz. 

— Ce gândesc? Spuse Albert uimit că tovarăşul său îi pune 
o astfel de întrebare. Gândesc că e un bărbat fermecător, 
care îşi îndeplineşte de minune îndatoririle de gazdă, care a 
văzut mult, a studiat mult, a meditat mult, care aparţine ca 
Brutus şcolii stoice şi care, adăugă el scoțând cu voluptate 
un fum ce urca în spirală spre tavan. 

— Mai presus de orice posedă ţigări excelente. 

Aceasta era părerea lui Albert cu privire la conte, dar 
deoarece Franz ştia că Albert are pretenţia de a nu-şi forma 
o părere asupra oamenilor şi lucrurilor decât după reflexii 
mature, nu încercă să şi-o schimbe pe a sa. 

— Ai remarcat însă ceva ciudat? Glăsui el. 

— Anume? 

— Atenţia cu care te privea. 

— Pe mine? 

— Da, pe tine. 


Albert medită. 

— A, nici o mirare, spuse el scoțând un oftat. Lipsesc de 
aproape un an din Paris şi desigur că straiele mele sunt de 
pe altă lume. Contele mă va fi crezut un provincial. 
Lămureşte-l tu, dragă prietene şi spune-i, rogu-te, la cel 
dintâi prilej că se înşeală. 

Franz zâmbi; în clipa următoare contele reintră. 

— lată-mă, domnilor, spuse el, stau la dispoziţia 
dumneavoastră, ordinele sunt date. Trăsura se duce 
singură spre piaţa del Popolo, iar noi o vom lua, dacă vreţi, 
prin strada principală. Luaţi câteva din ţigările astea, 
domnule de Morcerf. 

— O, cu multă plăcere, spuse Albert, căci ţigările 
dumneavoastră italieneşti sunt şi mai rele decât ale regiei. 
Când veţi veni la Paris vă voi înapoia totul. 

— Nu încape refuz. Nădăjduiesc să viu într-o zi şi, 
deoarece îmi permiteţi, voi bate la uşa dumneavoastră. 
Haideţi, domnilor, haideţi, n-avem timp de pierdut. Să 
plecăm, e douăsprezece şi jumătate. 

Coborâră tustrei. Vizitiul primi ultimele ordine din partea 
stăpânului său şi o luă pe via del Babuino, în timp ce 
pietonii urcau prin piaţa Spaniei şi prin via Frattina, care 
ieşea de-a dreptul între palatul Fiano şi palatul Rospoli. 

Privirile lui Franz se aţintiră asupra ferestrelor ultimului 
palat. Nu uitase semnalul convenit în Colosseum între omul 
cu manta şi transteverinul. 

— Care sunt ferestrele dumneavoastră? Îl întrebă el pe 
conte, cu ton cât se poate de natural. 

— Ultimele trei, răspunse acesta cu o neglijenţă care nu 
avea nimic prefăcut, căci nu putea să ghicească în ce scop 
era pusă întrebarea. 

Ochii lui Franz se îndreptară repede asupra celor trei 
ferestre. Ferestrele laterale erau acoperite cu damasc 
galben, iar cea din mijloc cu damasc alb, având o cruce 
roşie. 


Omul cu manta se ţinuse de cuvânt faţă de Transteverin şi 
nu mai încăpea îndoială, omul cu manta era chiar contele. 

Cele trei ferestre erau încă goale. 

De altminteri, pretutindeni se făceau pregătiri. Se aşezau 
scaune, se înălţau tribune, se decorau ferestre. Măştile nu 
puteau să apară, trăsurile nu puteau să circule decât în 
sunetele clopotului. Simţeai însă măştile în spatele tuturor 
ferestrelor, trăsurile în spatele tuturor porţilor. 

Franz, Albert şi contele coborau pe strada principală. Pe 
măsură ce se apropiau de Piaţa Poporului, mulţimea 
devenea mai deasă, iar deasupra captelor mulţimii se 
vedeau ridicându-se două lucruri: obeliscul cu cruce, care 
indică centrul pieţii, iar în faţa obeliscului, exact în punctul 
întretăierii vizuale a străzilor del Babuino, del Corso şi di 
Ripetta, cele două bârne principale ale eşafodului între care 
sclipea cuțitul rotunjit al mandaiei. 

În coltul străzii, îl găsiră pe administratorul contelui, care 
îşi aştepta stăpânul. 

Fereastra, închiriată cu un preţ desigur exorbitant, pe 
care contele nu voise să-l împărtăşească invitaţilor săi, se 
găsea la al doilea etaj al marelui palat situat între strada del 
Babuino şi Pincio. Era, cum am spus, un fel de cabinet de 
toaletă răspunzând într-o cameră de culcare. Închizând uşa 
camerei de culcare, ocupanţii cabinetului erau 
nestingheriţi. Pe scaune fuseseră aşezate costume de paiaţă 
din atlas alb şi albastru, cât se poate de elegante. 

— Deoarece aţi lăsat în seama mea alegerea costumelor, le 
spuse contele celor doi prieteni, vi le-am pregătit pe 
acestea. Mai întâi, pentru că sunt la modă acum şi apoi, 
pentru că sunt mai comode, fiindcă nu se vede pe ele pudra. 

Franz auzi nedesluşit cuvintele contelui şi nu preţui poate 
la justa ei valoare această nouă amabilitate, căci toată 
atenţia lui era atrasă de spectacolul pe care-l oferea piaţa 
del Popolo şi de instrumentul cumplit care constituia în 
momentul de faţă principala ei podoabă. 


Franz vedea pentru prima dată o ghilotină. Spunem 
ghilotină, căci mandaia italienilor este construită aproape 
după acelaşi model ca şi instrumentul francez ucigător. 
Cuţitul, de forma unei seceri, care retează cu partea 
convexă, cade mai de aproape, atâta tot. 

Doi oameni aşezaţi pe scândura cu basculă, unde e culcat 
condamnatul, dejunau în aşteptare şi mâncau, după câte 
putu să vadă Franz, pâine cu cârnaţi. Unul ridică seândura 
podelei, de sub care scoase o sticlă cu vin, trase o duşcă şi 
trecu sticla tovarăşului său. Cei doi oameni erau ajutoarele 
călăului. Numai la vederea acestei privelişti, Franz îşi simţi 
fruntea acoperită de sudoare. 

Condamnaţii, aduşi din ajun, seara, din Carceri Nuova în 
bisericuţa Santa-Maria-del Popolo, petrecuseră noaptea 
vegheaţi fiecare de câte doi preoţi, într-o capelă încinsă, 
închisă cu un grilaj prin faţa căruia se plimbau santinele 
schimbate din oră în oră. 

Un dublu şir de carabinieri aşezaţi de fiecare parte a uşii 
bisericii se întindea până la eşafodul în jurul căruia făcea 
cerc, lăsând liber un drum cam de zece picioare lăţime, şi, 
în jurul ghilotinei, un spaţiu de o sută de paşi în 
circumferință. Restul pieţii era înţesat de bărbaţi şi femei. 
Multe femei îşi ţineau copiii pe umeri. Depăşind gloata cu 
înălţimea lor, copiii erau admirabil plasați. 

Dâmbul Pincio părea un amfiteatru vast cu treptele 
acoperite de spectatori. Balcoanele celor două biserici care 
formează unghiul străzilor del Babuino şi di Ripetta erau 
pline de curioşi privilegiați. Treptele peristilelor păreau un 
val mişcător şi pestriţ, pe care un flux neîncetat îl împingea 
spre porţio: fiecare asperitate a zidului care putea să ofere 
loc unui om îşi avea statuia sa însufleţită. 

Contele avea deci dreptate; ceea ce este mai curios în 
viaţă e spectacolul morţii. 

Şi totuşi, în locul liniştii pe care părea că o impune 
solemnitatea spectacolului, o hărmălaie grozavă urca din 
rândurile gloatei, hărmălaie alcătuită din râsete, huiduieli şi 


strigăte voioase. Era vădit, de asemenea, aşa cum spusese 
contele, că execuţia nu însemna altceva pentru popor decât 
începutul carnavalului. 

Deodată, zgomotul încetă ca prin farmec; uşa bisericii se 
deschisese. Îşi făcu apariţia o confrerie de călugări, 
înveşmântaţi în sac cenuşiu, găurit numai în dreptul ochilor, 
cu câte o lumânare aprinsă în mână. În frunte mergea 
căpetenia confreriei. 

În urma călugărilor păşea un bărbat înalt. Bărbatul era 
gol, acoperit numai cu un pantalon scurt din pânză, în 
partea stângă avea agăţat un cuţit mare, ascuns în teacă. 
Pe umărul drept purta un buzdugan greu, de fier. 

Era călăul. Era încălţat cu sandale prinse de picior cu 
sfori. 

După călău mergeau, în ordinea în care urmau să fie 
executaţi, Peppino şi Andrea. Fiecare era însoţit de doi 
preoţi. 

Niciunul, nici celălalt nu aveau ochii legaţi. 

Peppino mergea cu pas destul de sigur. Fără îndoială, 
fusese informat de cele ce se puseseră la cale. Andrea era 
sprijinit de fiecare braţ de câte un preot. Amândoi sărutau, 
din timp în timp, crucifixul pe care li-l întindea duhovnicul. 

Văzând spectacolul, Franz simţi că i se taie picioarele. Se 
uită la Albert. Acesta era palid ca şi cămaşa sa şi, cu o 
mişcare maşinală zvârli departe ţigara, deşi nu o fumase 
decât jumătate. 

Singur contele părea netulburat. Ba păru că o îmbujorare 
uşoară voia să străpungă paloarea lividă a obrajilor săi. 
Nările îi fremătau ca unui animal sălbatic care adulmecă 
sângele, iar buzele, uşor întredeschise, arătau dinţii albi, 
mici şi ascuţiţi, ca de şacal. Cu toate acestea, chipul său 
avea o expresie de blândeţe surâzătoare, pe care Franz n-o 
mai văzuse la el. În special ochii săi negri erau admirabili 
prin expresia lor catifelată şi bună. 

Între timp, condamnaţi se apropiau de eşafod şi, pe 
măsură ce înaintau, li se puteau distinge trăsăturile 


chipului. Peppino era un flăcău frumos, între 24 şi 26 de 
ani, cu tenul ars de soare, cu privirea liberă şi sălbatică. 
Ţinea capul sus şi părea că adulmecă vântul ca să vadă 
dincotro vine liberatorul. 

Andrea era gros şi scurt. Figura sa de o cruzime bestială 
nu trăda vârsta. Putea să aibă cam 30 de ani. Lăsase barba 
să-i crească în închisoare. Capul îi cădea pe un umăr, 
picioarele i se tăiau, întreaga sa făptură se supunea parcă 
unei mişcări în care voinţa nu mai juca nici un rol. 

— M-aţi anunţat parcă, îi spuse Franz contelui, că n-o să 
fie decât o execuţie. 

— V-am spus adevărul, răspunse acesta cu răceală. 

— "Totuşi, văd doi condamnaţi. 

— Da, dar pe unul îl aşteaptă moartea, iar celălalt mai are 
de trăit ani mulţi. 

— Cred însă că, dacă e să vină graţierea, nu mai este timp 
de pierdut. 

— De aceea, uite-o că vine. Priviţi! Spuse contele. 

Într-adevăr, în momentul când Peppino ajungea la piciorul 
mandaiei, un călugăr care părea să fie în întârziere 
străbătu şirul fără ca soldaţii să-l împiedice şi, înaintând 
spre căpetenia confreriei, îi înmână o hârtie împăturită în 
patru. 

Privirea ageră a lui Peppino nu pierduse nici un detaliu. 
Căpetenia confreriei desfăcu hârtia, o citi şi ridică mâna. 

— Domnul fie binecuvântat şi Sfinţia să fie lăudată! Spuse 
el cu glas tare şi răspicat. Se acordă graţia vieţii pentru un 
condamnat. 

— Iertare! Strigă poporul într-un glas. O, iertare! 

La auzul cuvântului „iertare”, Andrea zvâcni, îşi înălţă 
capul. 

— lertare pentru cine? Exclamă el. 

Peppino rămase nemişcat, tăcut, cu respiraţia gâfâitoare. 

— Este grațiat de pedeapsa cu moartea Peppino zis Rocca 
Priori, spuse căpetenia confreriei. 


Şi întinse hârtia căpitanului de carabinieri care, după ce o 
cili, i-o înapoie. 

— Iertare pentru Peppino? Strigă Andrea trezit din starea 
de toropeală în care păruse cufundat. De ce milă pentru el 
şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se 
făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor 
singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din 
mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând 
sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau. 

Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi 
îl înşfăcară pe condamnat. 

— Ce e? Îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în 
dialect roman, nu prea înţelesese bine. 

— Ce să fie? Spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura 
omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu 
moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu 
unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa 
de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de 
crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând 
pumnii spre gloată. Cât de bine vă recunosc şi cât de mult 
sunteţi întotdeauna vrednici de voi! 

Andrea şi ajutoarele călugărului se rostogoleau în praf. 
Condamnatul striga mereu: „lrebuie să moară! Vreau să 
moară! Nu e drept să fiu ucis singur”. 

— Priviţi, priviţi, continuă contele, apucându-i pe tineri de 
mână. Priviţi, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om 
care se resemnase cu soarta sa, care mergea la eşafod, 
care urma să moară, ca un laş, este drept, dar, în sfârşit, 
fără împotrivire şi fără să cârtească. Ştiţi ce îi dădea 
oarecare forţă? Ştiţi ce-l mângâia? Ştiţi ce-l făcea să-şi 
suporte chinul? Faptul că un altul împărtăşea zbuciumul 
său. Că un altul avea să moară ca şi el. Că un altul avea să 
moară înaintea lui. Duceţi două oi la măcelărie, doi boi la 
abator şi faceţi unul dintre animale să înţeleagă că 
tovarăşul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va 
mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după 


chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, 
unică, supremă lege dragostea de aproapele său, omul 
căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-şi exprima 
cugetarea, ce va striga aflând că tovarăşul său e salvat? Un 
blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele 
creaţiunii! Şi contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care 
arăta că, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge să râdă 
astfel. 

Între timp, lupta continua şi spectacolul era groaznic. Cele 
două slugi îl duceau pe Andrea la eşafod. Tot poporul era 
contra lui şi douăzeci de mii de glasuri strigau ca unul 
singur: „La moarte! La moarte!” 

Franz se trase înapoi, dar contele îi apucă braţul şi-l ţinu 
în dreptul ferestrei. 

— Ce faci?! Îi spuse. Milă? Nu zău! E bine plasată! Dacă 
aţi auzi lătrând un câine turbat, aţi lua puşca, v-aţi năpusti 
în stradă, aţi ucide fără milă bietul animal care, la urma 
urmei, n-ar avea altă vină decât că a fost muşcat de alt 
câine şi că înapoiază ceea ce i s-a dat; şiiată că vă e milă de 
un om pe care nu l-a muşcat alt om, care totuşi şi-a ucis 
binefăcătorul şi care, acum, nemaiputând să ucidă, fiindcă 
are mâinile legate, vrea din răs-puteri să-l vadă murind pe 
tovarăşul său de captivitate, pe camaradul său de 
nenorocire. Nu, nu, priviţi! Priviţi! 

Îndemnul devenise aproape inutil. Franz era parcă 
fascinat de oribilul spectacol. Cele două ajutoare îl urcaseră 
pe condamnat pe eşafod şi acolo, în ciuda sforţărilor, 
muşcăturilor şi strigătelor sale, îl siliseră să îngenuncheze. 
În vremea asta, călăul se aşezase alături, cu buzduganul 
pregătit. La un semn, ajutoarele se îndepărtară. 
Condamnatul vru să se ridice, dar, mai înainte de a avea 
timpul, buzduganul îl lovi peste tâmpla stângă. Se auzi un 
zgomot înăbuşit, surd; osânditul căzu ca o vită cu faţa la 
pământ, apoi, cu o zvârcolire, se întoarse pe spate. Atunci, 
călăul aruncă buzduganul, scoase cuțitul de la brâu şi dintr- 
o singură lovitură îi tăie beregata. Apoi, urcându-se pe 


pântec, începu să-l lovească cu picioarele. La fiecare 
apăsare, un val de sânge ţâşnea din gâtul condamnatului. 

Franz nu mai putu să rabde. Se trase înapoi şi căzu 
aproape leşinat într-un jilţ. 

Albert rămase în picioare, cu ochii închişi, dar agăţându-se 
de perdelele ferestrei. 

Contele stătea drept şi triumfător, ca un înger al păcatului. 

Capitolul XXXVII Carnavalul la Roma. 

Când Franz îşi reveni în fire, îl găsi pe Albert bând un 
pahar cu apă şi trădând prin paloarea sa că avea mare 
nevoie să bea şi pe conte, care îşi punea costumul de paiaţă. 
Aruncă maşinal ochii spre piaţă. Dispăruse totul: eşafod, 
călăi, victime; nu mai rămăsese decât poporul, zgomotos, 
preocupat, voios. Clopotul de pe Citolio, ce nu bate decât 
pentru moartea papei şi pentru deschiderea carnavalului, 
trăgea de zor. 

— Ei, ce s-a întâmplat? Îl întrebă el pe conte. 

— Nimic, absolut nimic, după cum vedeţi, spuse acesta. Să 
ne îmbrăcăm însă repede, căci a început carnavalul. 

— Aşa-i, răspunse Franz. Din toată grozăvia scenei, mai 
stăruie doar umbra unui vis. 

— Într-adevăr, n-aţi avut altceva decât un vis, un coşmar. 

— Da, eu, dar condamnatul? 

— Tot un vis şi el. Atât numai, că ela rămas adormit, în 
timp ce dumneavoastră v-aţi deşteptat; şi cine ar putea 
spune cine este mai norocos? 

— Dar Peppino, întrebă Franz, ce s-a întâmplat cu el? 

— Peppino e un flăcău lipsit de cel mai mărunt amor 
propriu şi care, spre deosebire de oamenii care sunt furioşi 
când nu li se dă atenţie, a fost încântat văzând că interesul 
tuturor se îndreaptă spre tovarăşul său. În consecinţă, a 
profitat de ocazie pentru a se furişa prin mulţime şi a 
dispare fără măcar să mulţumească bunilor preoţi care îl 
însoţiseră. Hotărât lucru, omul e un animal foarte ingrat şi 
foarte egoist... Dar, îmbrăcaţi-vă. Uite, domnul de Morcerf 
vă dă exemplu. 


Albert îşi trăgea maşinal pantalonii de catifea peste 
pantalonii săi negri şi peste încălţămintea de lac. 

— Ei, Albert, îl întrebă Franz, eşti dispus pentru nebunii? 
Haide, răspunde-mi sincer. 

— Nu, spuse acesta, dar mă bucur acum de cele ce am 
văzut şi înţeleg ce spunea domnul conte: că, după ce ai 
asistat o dată la un astfel de spectacol, numai el îţi mai 
poate da emoţii. 

— Unde mai puneţi că numai în momentul acela se pot 
face studii asupra caracterelor, adăugă contele. Pe prima 
treaptă a eşafodului, moartea smulge masca pe care omul a 
purtat-o întreaga viaţă şi adevăratul chip se arată. Trebuie 
să recunoaştem că acela al lui Andrea nu era plăcut la 
vedere... Hidos tâlhar... Să ne îmbrăcăm, domnilor! 

Ar fi fost ridicol din partea lui Franz să facă mofturi şi să 
nu urmeze exemplul tovarăşilor săi. Îmbrăcă deci şi el 
costumul şi-şi puse masca. Aceasta nu era mai palidă decât 
figura sa. 

După ce terminară cu toaleta, coborâră. Trăsura aştepta la 
uşă, plină de confeti şi de flori. 

Intrară în rând. 

Cu greu s-ar putea imagina o deosebire mai desăvârşită 
între spectacolul de acum şi cel de mai înainte. În locul 
priveliştii de moarte, sumbră şi tăcută, piaţa del Popolo 
prezenta înfăţişarea unei orgii neutre, zgomotoase. Măşti 
nenumărate apăreau, năvălind de pretutindeni, ţâşnind 
prin uşi, coborând prin ferestre. Trăsurile răsăreau la toate 
colţuri de stradă, încărcate cu pierroţi, arlechini, 
dominouri, marchizi, transteverini groteşti, cavaleri, ţărani. 
Toţi strigau, gesticulau, zvârleau ouă pline cu făină, confeti, 
flori; atacau cu vorba şi cu proiectile prieteni şi străini, 
cunoscuţi şi necunoscuţi, fără ca cineva să aibă dreptul de a 
se supăra, fără să facă altceva decât să râdă. 

Franz şi Albert erau asemenea oamenilor care, pentru a fi 
smulşi dintr-o mâhnire violentă, sunt duşi la o petrecere şi 
care, pe măsură ce beau şi se îmbată, simt o perdea 


trăgându-se între trecut şi prezent. Vedeau mereu sau, mai 
bine zis, continuau să simtă urmele celor văzute. Dar, puţin 
câte puţin, beţia generală îi cuceri. Avură senzaţia că 
raţiunea şovăielnică îi părăseşte. Încercau o nevoie ciudată 
de a se împărtăşi din gălăgia aceea, din mişcare, din 
ameţeală. Un pumn de confeti îl izbi pe Morcerf dintr-o 
trăsură alăturată, acoperindu-l de pulbere, pe el şi pe 
tovarăşii săi. Confetiile îi înţepară gâtul şi toată porţiunea 
chipului neapărată de mască, de parcă ar fi fost izbit cu o 
sută de ace. Ele îi împinseră în bătălia generală, în care 
erau angajate toate măştile. Se ridică la rândul său în 
trăsură, vâri mâinile în saci şi, cu toată forţa şi îndemânarea 
de care era capabil trimise, la rândul său, vecinilor, ouă şi 
bomboane. 

Din momentul acela, lupta era angajată. Amintirea 
lucrurilor văzută de ei cu o jumătate de ceas înainte se 
şterse complet din mintea celor doi tineri, căci spectacolul 
pestriţ, mişcător, necugetat, din faţa ochilor lor constituia o 
diversiune. Contele de Monte-Cristo nu fusese, precum am 
spus, impresionat nici o clipă. 

Închipuiţi-vă strada principală mare şi frumoasă, străjuită 
de la un cap la altul de palate cu câte patru sau cinci etaje, 
având balcoanele garnisite cu tapiserii şi ferestrele drapate. 
Închipuiţi-vă, la balcoanele şi ferestrele acestea, trei sute de 
mii de spectatori romani, italieni, străini, veniţi din cele 
patru părţi ale lumii. Toate aristocraţiile reunite, 
aristocrație de naştere, de bani, de geniu. Femei 
încânlătoare care, atrase de spectacol, se încovoaie peste 
balcoane, se apleacă în afara ferestrelor, aruncă asupra 
trăsurilor ce trec o grindină de confeti. Atmosfera, 
îmbâcsită de bomboane care cad şi de flori care urcă. Apoi, 
pe pavajul străzilor, o mulţime voioasă, nebună, cu costume 
trăsnite: verze gigantice care se plimbă, capete de bivoli 
care mugesc pe trupuri omeneşti, câini care merg parcă pe 
picioarele de dindărăt; o mască se înalţă în mulţime, iar în 
această ispitire a Sfântului Anton visată de Callot, o Astarte 


arată o figură fermecătoare. Vrei s-o urmăreşti şi eşti 
despărţit de demoni asemănători acelora care ţi se arată în 
vis. Închipuiţi-vă toate acestea şi veţi avea o slabă idee 
despre carnavalul de la Roma. 

La al doilea tur, contele opri trăsura şi le ceru tovarăşilor 
săi permisiunea de a se despărţi, lăsându-le trăsura la 
dispoziţie. Franz ridică ochii: se găseau în faţa palatului 
Rospoli, iar la fereastra din mijloc, cea drapată cu damasc 
alb, având pe el o cruce roşie, stătea un domino albastru, 
sub care imaginaţia lui Franz şi-o închipuia fără trudă pe 
frumoasa grecoaică de la teatrul Argentina. 

— Domnilor, spuse contele sărind jos, când vă veţi plictisi 
de a fi actori şi veţi vrea să redeveniţi spectatori, ştiţi că 
aveţi loc la ferestrele mele. Până atunci, dispuneţi de vizitiu, 
de trăsură şi de servitorii mei. 

Am uitat să spunem că vizitiul contelui era îmbrăcat într-o 
blană de urs negru, exact ca ceea a lui Odry din Ursul şi 
paşa şi că cei doi lachei care stăteau în picioare, dindărătul 
caleştii, aveau costume de maimuțe verzi, potrivite pe 
statura lor şi măşti cu resorturi, cu care se strâmbau la 
trecători. 

Franz mulţumi contelui pentru îndatoritoarea sa ofertă. 
Albert cocheta cu o trăsură plină de ţărănci romane, oprită, 
ca şi cea a contelui, de unul din popasurile obişnuite când 
se merge în şir. 

Din nefericire pentru el, şirul îşi reluă mişcarea şi, în timp 
ce cobora spre Piaţa Poporului, trăsura care îi atrăsese 
atenţia urca spre palatul Veneţiei. 

— O, dragul meu, îi spuse el lui Franz, n-ai văzut...? 

— Ce? Întrebă Franz. 

— Uite, caleaşca aceea, care se duce, încărcată cu ţărănci 
romane. 

— Nu. 

— Ei bine, am siguranţa că femeile acelea sunt 
încântătoare. 


— Ce păcat că eşti mascat, dragul meu Albert, spuse 
Franz. Era momentul să-ţi scoţi paguba pentru 
dezamăgirile tale amoroase. 

— Da, răspunse ei pe jumătate râzând, pe jumătate serios. 
Nădăjduiesc că n-o să se termine carnavalul fără să-mi 
ofere o despăgubire. 

În ciuda speranţei lui Albert, ziua trecu fără altă aventură 
decât întâlnirea repetată de două sau trei ori a caleştii cu 
ţărănci romane. La una din aceste întâlniri, din întâmplare 
sau într-adins, masca lui Albert se desprinse. 

El luă atunci restul florilor şi le aruncă în caleaşcă. 

Fără îndoială, una din fermecătoarele femei, pe care 
Albert le ghicea sub costumul cochet de ţărancă, fu mişcată 
de galanteria lui căci, la rându-i, când se întâlniră din nou, îi 
aruncă un buchet de violete. 

Albert se năpusti asupra buchetului. Deoarece Franz n- 
avea un motiv să creadă că îi e adresat lui, îl lăsă pe Albert 
să pună mâna pe el. Albert îl înfipse victorios la butonieră şi 
trăsura îşi continuă drumul triumfător. 

— Ei, acesta e un început de aventură, îi spuse Franz. 

— Râzi cât pofteşti, răspunse Albert, însă eu cred că este. 
De aceea, nu mă mai despart de buchet. 

— Bineînţeles, zise Franz râzând, e un semn de 
recunoaştere. 

De altminteri, gluma luă curând un caracter de realitate, 
căci, duşi mereu de curent, Franz şi Albert se încrucişară 
din nou cu trăsura contadinelor, femeia care îi zvârlise lui 
Albert buchetul bătu din palme văzându-l la butoniera lui. 

— Bravo, dragul meu, bravo! Îi spuse Franz. Lucrurile se 
anunţă de minune. Vrei să te las? Îţi este mai plăcut să fii 
singur? 

— Nu, se împotrivi el, să nu bruscăm nimic. Nu vreau să 
mă las antrenat ca un prost la prima demonstraţie, la o 
întâlnire sub orologiu, cum spunem noi despre balul de la 
Operă. Dacă frumoasa ţărancă simte pofta să meargă mai 
departe, o vom regăsi mâine sau, mai bine zis, ne va regăsi 


ea. Îmi va da atunci un semn de viaţă şi voi vedea ce am de 
făcut. 

— Într-adevăr, dragă Albert, spuse Franz, eşti înţelept ca 
Nestor şi prudent ca Ulise. lar dacă Circe a ta izbuteşte să 
te preschimbe în vreo fiară, de bună seamă că ea va fi tare 
îndemânatică sau puternică. 

Albert avea dreptate. Frumoasa necunoscută se hotărâse 
desigur să nu împingă mai departe lucrurile în ziua aceea. 
Căci, deşi tinerii făcură încă două-trei tururi, nu mai văzură 
caleaşca pe care o căutară din ochi: dispăruse, fără 
îndoială, pe una din străzile alăturate. 

Reveniră atunci la palatul Rospoli, dar contele dispăruse şi 
el cu dominoul albastru. Ferestrele tapetate cu damasc 
galben continuau să fie ocupate de persoane pe care, fără 
îndoială, le invitase el. 

În momentul acela, clopotul, care sunase deschiderea 
carnavalului, bătu retragerea. Şirul de pe Corso se rupse 
îndată şi cât ai clipi, trăsurile dispărură pe străzile laterale. 

Franz şi Albert se aflau în momentul acela în dreptul vilei 
delle Maratte. Vizitiul apucă pe ea în tăcere şi, ajungând de- 
a lungul palatului Poli, în piaţa Spaniei, se opri în faţa 
hotelului. 

Pastrini îşi întâmpină oaspeţii în pragul uşii. 

Prima grijă a lui Franz fu să se informeze asupra contelui 
şi să-şi exprime regretul că nu l-a găsit la timp, dar Pastrini 
îl linişti spunându-i că acesta a comandat încă o trăsură şi 
că trăsura aceasta venise să-l ia la ceasurile patru de la 
palatul Rospoli. Era însărcinat din partea lui, să le ofere 
celor doi prieteni cheia lojei sale la teatrul Argentina. 

Franz îl întrebă pe Albert ce are de gând să facă, dar 
Albert ţinea să pună în aplicare nişte proiecte mari înainte 
de a se gândi să meargă la teatru. În consecinţă, în loc să 
răspundă, îl întrebă pe Pastrini dacă poate să-i procure un 
croitor. 

— Un croitor? Întrebă hangiul. Pentru ce? 


— Ca să ne facă până mâine nişte straie de ţărani romani, 
cât mai elegante cu putinţă, spuse Albert. 

Pastrini clătină din cap. 

— Să vă facă până mâine două costume? Exclamă el. Să 
mă ierte Excelenţele voastre, dar asta e o pretenţie 
franţuzească. Două costume! Când, de astăzi până în opt 
zile, nu veţi găsi cu siguranţă un croitor care să vrea să 
coasă şase nasturi la o vestă, chiar de i-aţi plăti fiecare 
bucată cu un taler! 

— Trebuie să renunţ atunci la hainele pe care le doresc? 

— Nu, pentru că vom avea hainele acestea de gata. Lăsaţi- 
mă să mă ocup eu şi mâine veţi găsi la deşteptare o colecţie 
de pălării, veste şi pantaloni de care veţi fi mulţumiţi. 

— Dragul meu, spuse Franz lui Albert, să ne încredem în 
amfitrionul nostru. El ne-a mai dovedit că este priceput. Să 
cinăm deci în linişte şi după masă să mergem să vedem 
Italiana la Alger. 

— Bine, să mergem la Italiana la Alger; spuse Albert. 
Gândeşte-te însă, jupâne Pastrini, că eu şi domnul - 
continuă el arătând-l pe Franz - ţinem neapărat să avem 
mâine veşmintele pe care le-am cerut. Hangiul îşi asigură 
încă o dată oaspeţii să n-aibă nici o grijă, că vor fi serviţi 
după plac. Franz şi Albert urcară apoi pentru a lepăda 
costumele de paiaţe. 

Dezbrăcându-l pe al său Albert strânse cu grijă buchetul 
de violete: era semnul de recunoaştere pentru a doua zi. 

Prietenii se aşezară la masă, dar, în timp ce mâncau, 
Albert nu se putu împiedica să nu remarce deosebirea între 
meritele respectabile ale bucătarului lui Pastrini şi cele ale 
bucătarului contelui de Monte-Cristo. Adevărul îl sili pe 
Franz să mărturisească, împotriva rezervelor pe care părea 
să le aibă faţă de conte, că paralela nu era în avantajul 
bucătarului lui Pastrini. 

La desert, servitorul se informă despre ora pentru care 
tinerii doreau trăsura. Albert şi Franz se priviră, temându- 
se să nu fie indiscreţi. Servitorul îi înţelese. 


— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo, le spuse el, a dat 
ordine categorice ca trăsura să rămână toată ziua la 
dispoziţia înălțimilor voastre, care pot deci să dispună de ea 
fără teama de a fi indiscreţi. 

Tinerii se hotărâră să profite până la capăt de amabilitatea 
contelui şi porunciră să se înhame caii, în timp ce ei îşi vor 
schimba toaleta de zi cu una de seară. 

Merseră apoi la teatrul Argentina şi se instalară în loja 
contelui. 

În timpul primului act, contesa G. Intră în loja ei. Îşi 
îndreptă imediat privirea în direcţia unde îl văzuse pe conte 
în ajun, astfel că-i zări pe Franz şi pe Albert în loja celui 
despre care îi exprimase lui Franz, cu douăzeci şi patru de 
ore înainte, o opinie aşa de ciudată. 

Lornieta ei era îndreptată asupra lui cu atâta stăruinţă, 
încât Franz îşi dădu seama că ar fi o cruzime să mai 
zăbovească în a-i satisface curiozitatea. De aceea, uzând de 
privilegiul acordat spectatorilor teatrelor italieneşti, care 
fac din sălile de spectacol, saloane de recepţie, prietenii îşi 
părăsiră loja, ducându-se să-i prezinte contesei omagiile lor. 

Cum intrară în loja ei, ea îi făcu semn lui Franz să se aşeze 
pe locul de onoare. 

Albert luă loc în spatele lor. 

— S-ar părea, spuse ea, abia dându-i lui Franz răgazul să 
se aşeze, că n-aţi avut ceva mai urgent de făcut decât de a 
lega cunoştinţă cu noul lord Ruthwen, căci văd că aţi 
devenit cei mai buni prieteni. 

— Fără să fim aşa de avansați, precum sunteţi, într-o 
intimitate reciprocă, nu pot tăgădui, doamnă contesă, 
răspunse Franz, că am abuzat toată ziua de amabilitatea sa. 

— Cum toată ziua? 

— Pe cuvântul meu, chiar aşa. Azi dimineaţă am acceptat 
dejunul său, în timpul carnavalului am alergat pe Corso în 
trăsura sa, în sfârşit, astă seară venim la spectacol în loja 
sa. 

— Aşadar, îl cunoaşteţi? 


— Da şi nu. 

— Cum adică? 

— E o poveste lungă. 

— Pe care mi-o veţi istorisi? 

— V-ar înficoşa prea mult. 

— Un motiv în plus. 

— Aşteptaţi cel puţin ca istoria să aibă un deznodământ. 

— Fie, prefer istoriile complete. Până una alta, cum v-aţi 
întâlnit? Cine v-a prezentat lui? 

— Nimeni, dimpotrivă, el ni s-a prezentat. 

— Când? 

— Aseară, când m-am despărţit de dumneavoastră. 

— Prin ce mijlocire? 

— O, Doamne, prin mijlocirea foarte groaznică a hangiului 
nostru. 

— Stă deci la hotelul Spaniei ca şi dumneavoastră? 

— Nu numai în acelaşi hotel, dar şi pe acelaşi coridor. 

— Cum îl cheamă? Căci, fără îndoială, îi ştiţi numele. 

— Contele de Monte-Cristo. 

— Ce nume e acesta? Nu e un nume de rasă. 

— Nu, e numele unei insule pe care a cumpărat-o. 

— Şi e conte? 

— Conte toscan. 

— În sfârşit, treacă şi asta, împreună cu celelalte, adăugă 
contesa, care aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii 
din împrejurimile Veneţiei. Şi ce fel de om este el? 

— Întrebaţi-l pe vicontele de Morcerf. 

— Auziţi, domnule, sunt trimisă la dumneavoastră, spuse 
contesa. 

— Am fi pretenţioşi dacă nu l-am găsi încântător, doamnă, 
răspunse Albert. Un prieten de zece ani n-ar fi făcut pentru 
noi mai mult decât a făcut el şi aceasta cu o graţie, o 
delicateţe şi o politeţe care indică, într-adevăr, un om de 
lume. 

— Haida, de, spuse contesa râzând, veţi vedea că vampirul 
meu este pur şi simplu vreun nou îmbogăţit, care vrea săi 


se ierte milioanele şi care a adoptat privirea lui Lara pentru 
a nu fi confundat cu domnul de Rotschild. Dar pe ea aţi 
văzut-o? 

— Care ea? Întrebă Franz zâmbind. 

— Frumoasa grecoaică de ieri. 

— Nu. Ni se pare că am auzit sunetul guzlei sale, dar ea a 
rămas cu totul invizibilă. 

— Dragă Franz, glăsui Albert, când spui invizibilă 
înseamnă că vrei să faci pe misteriosul. Cine era oare 
dominoul albastru de la fereastra cu damasc alb? 

— Şi unde se găsea fereastra cu damasc alb? Întrebă 
contesa. 

— La palatul Rospoli. 

— Contele avea trei ferestre la palatul Rospoli? 

— Da. Aţi trecut cumva pe strada principală? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, aţi remarcat două ferestre tapetate cu damasc 
galben şi o fereastră cu damasc alb având o cruce roşie? 
Aceste trei ferestre erau ale contelui. 

— Aha, dar omul acesta e un nabab! Ştii cât costă trei 
ferestre ca acelea, pentru opt zile de carnaval şi încă la 
palatul Rospoli, adică în poziţia cea mai frumoasă? 

— Două sau trei sute de taleri romani. 

— Spuneţi două, trei mii. 

— Ah, drace! 

— Insula aceea îi produce oare acest venit frumos? 

— Insula? Ea nu-i produce un gologan. 

— Atunci de ce a cumpărat-o? 

— Din fantezie. 

— Este, va să zică, un original? 

— Fapte că mi s-a părut destul de excentric, spuse Albert. 
Dacă ar locui la Paris, dacă ar frecventa spectacolele 
noastre, ţi-aş spune, dragul meu, sau că e un glumeţ de 
prost gust care pozează sau că e un nenorocit pe care 
literatura l-a pierdut. A avut într-adevăr astăzi de dimineaţă 
două, trei ieşiri vrednice de Didier sau de Antony. 


În momentul acela intră un musafir şi, potrivit obiceiului, 
Franz cedă locul său noului venit. Împrejurarea aceasta avu 
ca rezultat schimbarea subiectului conversaţiei. 

Peste un ceas, cei doi prieteni se înapoiau la hotel. Pastrini 
se ocupase de travestiurile lor pentru a doua zi şi le făgădui 
că au să fie mulţumiţi de iniţiativa lui inteligentă. 

Într-adevăr, a doua zi, la orele nouă, el intră în camera lui 
Franz, cu un croitor încărcat cu opt sau zece costume de 
ţărani romani. Prietenii aleseră două costume 
asemănătoare, care se potriveau taliei lor şi îi spuseră 
hotelierului să le coasă vreo douăzeci de metri de panglici 
la fiecare pălărie şi să le procure două din acele 
încântătoare eşarfe de mătase, cu dungi întretăiate şi 
colorate viu, cu care, în zilele de sărbătoare oamenii din 
popor îşi încing de obicei mijlocul. 

Albert era nerăbdător să vadă cum îi va veni noua 
îmbrăcăminte: o vestă şi un pantalon de catifea albastră, 
ciorapi brodaţi, pantofi cu catarame şi o haină de mătase. 
Albert nu putea, de altminteri, decât să câştige cu costumul 
acesta pitoresc. lar când centura îi strânse talia elegantă, 
când pălăria uşor înclinată pe o parte lăsă pe umărul său 
valuri de panglici, Franz mărturisi că îmbrăcămintea ocupă 
de multe ori un loc important în superioritatea fizică pe 
care o atribuim anumitor popoare. Turcii, aşa de pitoreşti 
altădată, în halatele lor lungi, în culori vii, nu sunt oare 
hidoşi acum cu redingotele albastre, încheiate şi cu fesurile 
greceşti care le dau aparenţa unor sticle de vin cu peceţi 
roşii? 

Franz îl complimentă pe Albert care, în picioare, în faţa 
oglinzii, îşi zâmbea cu un aer de satisfacţie lipsit de orice 
echivoc. 

În momentul acela intră contele de Monte-Cristo. 

— Domnilor, li se adresă el, deoarece, oricât de plăcut ar fi 
un tovarăş de petrecere, libertatea este şi mai plăcută, am 
venit să vă spun că, pentru astăzi şi pentru zilele 
următoare, las la dispoziţia dumneavoastră trăsura de care 


v-aţi servit ieri. Hotelierul nostru v-a spus, desigur, că mai 
am alte trei sau patru trăsuri în pensiune la el. Prin urmare, 
nu vă abţineţi: folosiţi-vă în toată voia de ea, fie pentru 
plăcere, fie pentru afaceri. Întâlnirea noastră, dacă avem să 
ne spunem ceva, e la palatul Rospoli. 

Tinerii încercară să obiecteze ceva, dar nu aveau, la drept 
cuvânt, nici un motiv serios să refuze o ofertă care, de 
altminteri, le era plăcută. Acceptară deci. 

Contele de Monte-Cristo rămase cam un sfert de ceas cu 
ei, vorbind despre toate lucrurile cu o uşurinţă extremă. 
Precum aţi putut să remarcaţi, el era în curent cu literatura 
tuturor ţărilor. O ochire aruncată asupra pereţilor salonului 
său le dovedise, lui Franz şi lui Albert, că era amator de 
tablouri. Câteva cuvinte lipsite de pretenţie, aruncate în 
treacăt, le dovedi că ştiinţele nu-i erau străine. Părea că s-a 
ocupat mai ales cu chimia. 

Prietenii nu aveau pretenţia să înapoieze contelui dejunul 
oferit de el. Ar fi fost o glumă prea proastă să-i ofere, în 
schimbul excelentului său prânz, masa mediocră a lui 
Pastrini. Îi spuseseră aceasta, pe şleau şi el le primi scuzele, 
apreciind delicateţea lor. 

Albert era încântat de manierele contelui, pe care numai 
ştiinţa lui îl împiedica să-l recunoască drept un autentic 
gentilom. Libertatea de a dispune în întregime de trăsură îl 
copleşea de bucurie în mod deosebit. Avea vederile sale 
asupra graţioaselor ţărănci şi, deoarece ele i se arătaseră în 
ajun într-o trăsură extrem de elegantă, nu-i părea rău să 
continuie a se înfăţişa în această privinţă pe picior de 
egalitate. 

La ora unu şi jumătate tinerii coborâră. Vizitiul şi lacheii 
avuseseră ideea de a-şi îmbrăca livrelele peste blănurile de 
animale, ceea ce le dădea un aer şi mai grotesc decât în 
ajun, astfel că Franz şi Albert le adresară laude. 

Albert îşi prinsese, sentimental, buchetul de violete 
veştejite la butonieră. 


Porniră la primul sunet al clopotului şi se repeziră în 
strada principală prin via Vittoria. 

La al doilea tur, un buchet de violete proaspete porni 
dintr-o caleaşcă încărcată cu femei paiaţe şi care căzu în 
caleaşca contelui, îi arătă lui Albert că, asemenea lui şi 
prietenului său, ţărăncile din ajun schimbaseră costumul şi 
că, din întâmplare sau dintr-un sentiment identic aceluia al 
său, în timp ce el adoptase cu galanterie costumul lor, ele îl 
îmbrăcaseră pe al său. 

Albert puse buchetul proaspăt în locul celuilalt, dar păstră 
buchetul veştejit în mână iar, când se înrucişă din nou cu 
caleaşca, îl duse, îndrăgostit, la buze. 

Gestul păru că stârneşte bucuria nu numai celei care îl 
aruncase, dar şi veselelor ei tovarăşe. 

Ziua fu la fel de însufleţită ca şi în ajun. Ba, e probabil că 
un observator profan ar fi constatat o sporire a zgomotului 
şi a voioşiei. Îl zăriră o clipă pe conte la fereastra lui, dar 
când trăsura trecu din nou, el dispăruse. 

Se înţelege că schimbul de cochetării între Albert şi paiaţa 
cu buchetele de violete dură toată ziua. 

Seara, înapoindu-se, Franz găsi o scrisoare de la 
ambasadă. I se aducea la cunoştinţă că va avea onoarea să 
fie primit a doua zi de Sfinţia sa. Ori de câte ori venise la 
Roma, el solicitase şi obținuse aceeaşi favoare; şi, atât din 
religiozitate, cât şi din recunoştinţă, nu voia să pună 
piciorul în capitala lumii creştine fără a depune 
respectuosul său omagiu la picioarele unuia din urmaşii 
Sfântului Petru care a dat exemplul rar al tuturor virtuţilor. 

Nu se gândea, deci, în ziua aceea, la carnaval. Căci, în 
ciuda bunătăţii cu care îşi înconjoară măreţia, totdeauna te 
pregăteşti să te înclini cu un respect plin de emoție pofundă 
în faţa nobilului şi sfântului bătrân care se numeşte Grigore 
al XVI-lea. 

Când ieşi de la Vatican, Franz se înapoie direct la hotel, 
chiar evitând să treacă pe strada principală. Ducea cu sine 
o comoară de gânduri pioase, pentru care contactul 


bucuriilor nebune ale carnavalului ar fi însemnat o 
profanare. 

La ceasurile cinci şi zece minute, Albert se înapoie. Era în 
culmea bucuriei. Paiaţa îşi reluase costumul de ţărancă şi, 
încrucişându-se cu caleaşca lui Albert, îşi ridicase masca. 
Era încântătoare. 

Franz îi exprimă lui Albert complimentele sale sincere. El 
le primi, ca unul căruia i se cuvine. Recunoscuse, spunea el, 
după anumite semne de eleganţă inimitabilă, că frumoasa 
necunoscută aparţinea, desigur, celei mai înalte aristocrații. 
Era hotărât să-i scrie a doua zi. 

Primind destăinuirea aceasta, Franz băgă de seamă că 
Albert voia parcă să-i ceară ceva şi totuşi ezita. El stărui, 
declarându-i dinainte că e gata să facă în folosul lui toate 
sacrificiile care îi vor sta în putinţă. Albert se lăsă rugat 
exact timpul pe care îl pretindea o politeţe prietenească. În 
cele din urmă, el îi mărturisi că i-ar face un serviciu 
lăsându-l a doua zi singur în caleaşcă. 

Albert punea în seama neatenţiei prietenului său 
bunătatea extremă pe care o avusese frumoasa ţărancă 
scoţându-şi masca. 

Se înţelege că Franz nu era atât de egoist încât să-l 
oprească pe Albert la jumătatea unei aventuri ce făgăduia, 
totodată, să fie plăcută pentru curiozitatea lui şi 
măgulitoare pentru amorul propriu. Cunoştea îndeajuns 
perfecta indiscreţie a vrednicului său prieten pentru a fi 
sigur că acesta îl va ţine la curent cu cele mai mărunte 
detalii ale norocului său; şi deoarece în cei doi sau trei ani 
de când străbătea Italia în lung şi în lat, nu avusese şansa 
nici măcar să schiţeze o astfel de aventură; Franz era 
dornic să afle cum decurg lucrurile. 

Îi făgădui deci lui Albert că se va mărgini să privească a 
doua zi spectacolul de la ferestrele palatului Rospoli. 

Într-adevăr, a doua zi, îl văzu pe Albert trecând în sus şi în 
jos. Avea un buchet enorm pe care, fără îndoială, îl 
însărcinase să fie purtătorul epistolei sale amoroase. 


Probabilitatea se schimbă în certitudine când Franz revăzu 
acelaşi buchet, remarcabil printr-un cerc de camelii albe, în 
mâna unei încântătoare paiaţe, îmbrăcate în atlas roz. 

De aceea, seara, n-a mai fost bucurie, a fost delir. Albert 
nu se îndoia că frumoasa necunoscută îi va răspunde pe 
aceeaşi cale. Franz i-o luă înainte, spunându-i că hărmălaia 
îl obosea şi că era hotărât să întrebuinţeze ziua următoare 
revăzându-şi jurnalul şi luând note. 

Albert nu se înşelase de altminteri în prevederi. A doua zi 
seara, Franz îl văzu dând năvală în cameră şi agitând 
maşinal un petec de hârtie pe care îl ţinea de un colţ. 

— Ei, m-am înşelat? Spuse el. 

— A răspuns? Exclamă Franz. 

— Citeşte. 

Cuvântul fu rostit cu o intonaţie care nu se poate 
reproduce. 

Franz luă biletul şi citi: 


„Marţi seara, la şapte, coboară în trăsura dumitale în faţa 
vilei dei Pontefici şi urmeaz-o pe ţăranca romană care îţi va 
lua lumânarea. Când vei ajunge pe prima treaptă a bisericii 
San-Giacomo ai grijă, pentru ca ea să te poată recunoaşte, 
să înnozi o panglică roz pe umărul costumului dumitale de 
paiaţă. Până atunci, nu mă vei mai vedea. Statornicie şi 
discrete. , 

— Şi, ce zici de asta, scumpe prietene? Îi spuse el lui 
Franz, după ce acesta termină lectura. 

— Zic că lucrul ia caracterul unei aventuri foarte plăcute, 
răspunse Franz. 

— La fel cred şi eu, spuse Albert şi mi-e tare teamă c-o să 
mergi singur la balul ducelui de Bracciano. 

Franz şi Albert primiseră în dimineaţa aceea câte o 
invitaţie din partea celebrului bancher roman. 

— la seama, dragă Albert, spuse Franz, va fi la duce toată 
aristocrația, iar dacă frumoasa ta necunoscută face cu 


adevărat parte din aristocrație nu va putea să lipsească de 
acolo. 

— Că va fi sau nu acolo, eu îmi menţin părerea asupra ei, 
continuă Albert. Ai citit biletul? 

— Da. 

— Cunoşti educaţia sărăcăcioasă pe care o primesc în 
Italia femeile din burghezie? 

— Da, răspunse Franz. 

— Ei bine, reciteşte biletul, examinează scrisul şi caută-mi 
o greşeală de limbă sau de ortografie. 

Într-adevăr, scrisul era încântător şi ortografia 
ireproşabilă. 

— Eşti predestinat, îi spus Franz lui Albert, înapoindu-i 
biletul pentru a doua oară. 

— Răzi cât vei vrea, glumeşte cât pofteşti, îi strigă Albert, 
eu sunt îndrăgostit. 

— O, mă înfricoşezi! Exclamă Franz; şi văd nu numai că am 
să merg singur la balul ducelui de Bracciano, dar şi că, 
poate, am să mă întorc singur la Florenţa. 

— Fapt e că, dacă necunoscuta mea e la fel de simpatică 
pe cât e de frumoasă, îţi declar că mă stabilesc la Roma şi, 
de altminteri, am avut totdeauna o înclinaţie pronunţată 
pentru arheologie. 

— Haida, de, încă o întâlnire sau două ca aceasta şi sunt 
sigur că le voi vedea membru al Academiei de Inscripţii şi 
Arte Frumoase. 

Fără îndoială, Albert se pregătea să discute cu seriozitate 
drepturile sale la fotoliul academic, dar fură anunţaţi că 
sunt serviţi, iar la Albert, dragostea nu era câtuşi de puţin 
potrivnică apetitului. Se grăbi deci, ca şi prietenul său, să se 
aşeze la masă, rămânând să reia discuţia după aceea. 

După masă, fu anunţat contele de Monte-Cristo. De două 
zile tinerii nu-l zăriseră. O afacere, spuse Pastrini, l-a 
chemat la Civita-Vecchia. Plecase în ajuns, seara şi se 
înapoiase abia de o jumătate de ceas. 


Contele fu încântător. Fie că se observa, fie că prilejul nu 
trezea într-însul fibrele răutăcioase pe care anumite 
împrejurări le făcuseră să răsune în două sau trei rânduri în 
cuvintele-i amare, el fu aproape ca toată lumea. Omul 
acesta era pentru Franz o adevărată enigmă. Contele nu se 
putea îndoi că tânărul călător nu l-a recunoscut şi, totuşi, 
nici măcar un cuvânt nu părea să trădeze că-şi amintea să-l 
mai fi văzut în altă parte. La rându-i, oricât ar fi vrut Franz 
să facă aluzie la prima lor întrevedere, temerea de a-i 
deveni antipatic unui om care îi copleşise, pe el şi pe 
prietenul său, cu atenţii, îl reţinea; continuă deci să se 
păstreze în aceeaşi rezervă ca şi el. 

Contele aflase că cei doi prieteni au vrut să ia o lojă la 
teatrul Argentina şi că li s-a răspuns că toate sunt 
închiriate. Le aducea, în consecinţă, cheia lojei sale. Cel 
puţin acesta era motivul aparent al vizitei. 

Franz şi Albert schiţară o împotrivire, invocând temerea 
de a nu-l privea pe el, dar contele le răspunse că mergând 
în seara aceea la teatrul Palli, loja sa la teatrul Argentina va 
fi pierdută dacă ei nu profită de ea. 

Asigurarea îi determină pe prieteni să accepte. 

Franz se obişnuise puţin câte puţin cu paloarea contelui, 
care îl izbise aşa de puternic când l-a întâlnit prima oară. 
Nu se putea împiedica de a recunoaşte frumuseţea capului 
lui sever, a cărui paloare era singurul cusur sau poate 
principala calitate. Adevărat erou al lui Byron, Franz nu 
putea nu numai să-l vadă, dar măcar să se gândească la el, 
fără a-şi imagina figura aceea sumbră pe umerii lui 
Manfred sau sub pălăria lui Lara. Avea acea cută a frunţii 
care indică prezenţa neîncetată a unui gând amar; avea 
acei ochi arzători care citesc în străfundul sufletelor; avea 
buza semeaţă şi batjocoritoare, care dă cuvintelor un 
caracter particular, graţie căruia ele se gravează adânc în 
memoria celor ce le ascultă. 

Contele nu mai era tânăr. Avea 40 de ani cel puţin şi 
înţelegea de minune că el e făcut să domine asupra tinerilor 


pe care îi va întâlni. În realitate, printr-o ultimă asemănare 
cu eroii fantastici ai poetului englez, contele părea înzestrat 
cu darul fascinaţiei. 

Albert nu mai isprăvea cu norocul pe care el şi Franz îl 
avuseseră întâlnind un astfel de om. Franz era mai puţin 
entuziasmat şi totuşi simţea influenţa pe care orice om 
superior o exercită asupra celor din preajma sa. 

Se gândea la proiectul pe care contele îl manifestase în 
două sau trei rânduri, de a veni la Paris şi nu se îndoia că 
datorită caracterului său excentric, figurii sale 
caracteristice şi averii colosale ce-o avea, contele va 
produce cel mai mare efect. 

Şi totuşi, nu dorea să fie la Paris când el va veni. 

Seara trecu aşa cum trec de obicei serile la teatru, în 
Italia, nu ascultându-i pe cântăreţi, ci făcând vizite şi 
vorbind. Contesa G. Voia să readucă conversaţia asupra 
contelui, dar Franz o anunţă că are ceva mult mai 
interesant să-i comunice şi, în ciuda protestelor de falsă 
modestie ale lui Albert, îi istorisi marele eveniment care de 
trei zile forma obiectul preocupărilor lor. 

Deoarece aventurile acestea nu sunt rare în Italia, cel 
puţin dacă e să-i credem pe călători, contesa nu se arătă 
deloc sceptică şi-l felicită pe Albert pentru începutul unei 
aventuri care făgăduia să se termine în mod aşa de 
satisfăcător. 

Se despărţiră, făgăduindu-şi că se vor întâlni la balul 
ducelui de Bracciano, unde Roma întreagă era invitată. 

În sfârşit, veni ziua de marţi, ultima şi cea mai zgomotoasă 
dintre zilele carnavalului. Marţi, teatrele se deschid la zece 
dimineaţa, căci, după orele opt seara, se intră în post. 
Marţi, toţi cei care din lipsă de timp, de bani sau de 
entuziasm n-au luat încă parte la serbările precedente se 
învălmăşesc în bacanală, se lasă antrenați de orgie şi aduc 
partea lor de zgo-mot şi de mişcare la agitația şi la 
zgomotul general. 


De la orele două până la cinci, Franz şi Albert urmară 
alaiul, schimbând confeti cu trăsurile din sensul opus şi cu 
pietonii care circulau printre picioarele cailor, printre roţile 
cupeurilor, fără să se fi întâmplat în învălmăşeala groaznică, 
un singur accident, o singură ceartă, o singură încăierare. 
Italienii sunt oameni ideali în privinţa aceasta. Sărbătorile 
sunt pentru ei sărbători adevărate. Autorul acestei 
povestiri, care a locuit în Italia cinci sau şase ani, nu-şi 
aminteşte să fi văzut vreodată o solemnitate tulburată de 
unul din aceste evenimente care servesc totdeauna de 
corolar solemnităţilor noastre. 

Albert triumfa în costumul său de paiaţă. Avea pe umăr un 
nod din panglică roz, ale cărei capete cădeau până la 
glezne. Ca să nu producă nici o confuzie între el şi Franz, 
acesta îşi păstrase costumul de ţăran roman. 

Cu cât ziua înainta, cu atât hărmălaia devenea mai mare. 
Nu exista, pe toate caldarâmurile, în toate trăsurile, la toate 
ferestrele, o gură care să tacă, un braţ care să rămână 
leneş. Cu adevărat o vijelie omenească, alcătuită într-un 
tunet de strigăte şi dintr-o grindină de bomboane, de 
buchete, de ouă, de portocale, de flori. 

La ceasurile trei, zgomotul unor pocnitori care răsunară în 
acelaşi timp în Piaţa Poporului şi la palatul Veneţiei 
străpungând cu greu tumultul, anunţă că încep alergările. 

Alergările sunt unul din episoadele caracteristice ultimelor 
zile de carnaval. La zgomotul artificiilor, trăsurile rupseră 
pe dată rândul, refugiindu-se fiecare în strada laterală cea 
mai apropiată de locul unde se aflau. 

Toate aceste mişcări se fac de altminteri cu o îndemânare 
de neînchipuit şi cu o iuţeală fără pereche, fără ca poliţia să 
se preocupe câtuşi de puţin să fixeze fiecăruia locul sau să-i 
arate drumul. 

Pietonii se lipiră lângă palat, apoi se auzi un zgomot mare 
de cai şi zornăit de săbii. 

O echipă de carabinieri alerga în galop pe toată lărgimea 
străzii principale, curăţind-o pentru a face loc barberilor. 


Când carabinierii ajunseră la palatul Veneţia, răsunetul 
altor pocnitori anunţă că strada este liberă. 

Aproape imediat, într-o hărmălaie imensă, universală, 
nemaipomenită, trecură, ca nişte umbre, şapte sau opt cai 
aţâţaţi de strigătele a trei sute de mii de persoane şi de 
cravaşele care îi îmboldeau din spate. Apoi, tunul de la 
castelul San-Angelo trase trei salve, ceea ce însemna că 
numărul trei câştigase. 

Imediat, fără alt semnal, trăsurile se puseră din nou în 
mişcare năvălind spre Corso, revărsându-se prin toate 
străzile, ca nişte torente înfrânate o clipă şi care se aruncă 
toate deodată în albia fluviului alimentat de ele, iar valul 
imens îşi reluă mai zorit decât oricând cursul între două 
ţărmuri de granit. 

Dar un nou element de zgomot şi de mişcare se 
amestecase în mulţime: intraseră în scenă negustorii de 
moccoli. 

Moccoli sau moccoletti sunt lumânări a căror grosime 
variază şi care deşteaptă printre actorii marii scene ce 
încheie carnavalul roman două preocupări opuse: aceea de 
a-şi păstra moccoletto aprinsă şi aceea de a stinge 
moccoletto altora. 

Cu moccoletto este ca şi cu viaţa: omul n-a găsit încă un 
mijloc de a o transmite şi deţine acest mijloc de la 
Dumnezeu. Dar el a descoperit o mie de mijloace deao 
răpi. E drept că, pentru această supremă operaţie, diavolul 
i-a venit întrucâtva în ajutor. 

Moccoletto se aprinde apropiind-o de altă lumină. 

Cine va descrie însă nenumăratele mijloace născocite 
pentru a stinge moccoleto, foalele gigantice, stingătoarele 
monstruoase, evantaiele supraomeneşti? 

Fiecare se grăbi, deci, să cumpere moccoletti. Franz şi 
Albert făcură la fel. 

Noaptea se apropia repede şi o dată cu strigătul de 
Moccoli! Repetat de glasurile stridente ale nenumăraţilor 
negustori, două sau trei stele începură să sclipească 


deasupra mulţimii. A fost ca un semnal. După zece minute, 
cincizeci de mii de lumini scânteiară coborând de la palatul 
Veneţia în Piaţa Poporului şi urcând din Piaţa Poporului la 
palatul Veneţia. Părea sărbătoarea focurelelor. 

Nu poţi avea o idee despre această imagine dacă nu ai 
văzut-o. 

Închipuiţi-vă toate stelele desprinzându-se de pe cer şi 
învălmăşindu-se pe pământ într-un dans smintit. 

Totul, însoţit de strigăte pe care nici o ureche omenească 
nu le-a auzit încă pe restul globului. 

În momentul acesta nu mai există nici o deosebire socială. 
Hamalul se ataşează prinţului, prinţul transteverinului, 
transteverinul burghezului, fiecare suflând, stingând, 
reaprinzând. Dacă bătrânul Eol ar apărea în momentul 
acesta, el ar fi proclamat regele lumânărilor, iar Aquilon 
moştenitor prezumtiv al coroanei. 

Goana nebună, învăpăiată dură vreo două ceasuri; strada 
principală era luminată ca în toiul zilei, astfel că trăsăturile 
spectatorilor se distingeau până la etajul al treilea şi al 
patrulea. 

Din cinci în cinci minute, Albert îşi scotea ceasul. În sfârşit, 
ceasul arătă orele şapte. 

Cei doi prieteni se găseau chiar în dreptul vilei dei 
Pontefici. Albert sări din caleaşcă cu moccoletto în mână. 
Două sau trei măşti vrură să se apropie de el, să i-o stingă 
sau să i-o smulgă, dar, boxer iscusit, Albert îi rostogoli pe 
rând la zece paşi de el şi îşi continuă drumul spre biserica 
San-Giacomo. 

Treptele erau ticsite de curioşi şi de măşti care luptau să-şi 
smulgă unii altora torţa din mână. Franz îl urmări pe Albert 
din ochi şi îl văzu punând piciorul pe prima treaptă, apoi, 
aproape numaidecât, o mască purtând costumul 
binecunoscut al ţărăncii cu buchet, întinse braţul şi, fără ca 
el să opună vreo rezistenţă, ea îi smulse moccoletto. 

Franz se afla prea departe ca să audă cuvintele schimbate 
de ei. Fără îndoială însă că ele nu aveau nimic duşmănos, 


căci îi văzu, pe Albert şi pe ţărancă, depărtându-se la braţ. 

Câtva timp îi urmări prin mulţime dar, pe via Macello, îi 
pierdu din vedere. 

Deodată, răsună sunetul clopotului care da semnalul 
închiderii carnavalului. Şi în clipa aceea, toate lumânările se 
stinseră ca prin farmec. Parcă o singură şi imensă răbufnire 
de vânt nimicise totul. 

Franz se pomeni în întunericul] cel mai profund. În acelaşi 
timp, toate strigătele încetară ca şi cum suflul puternic ce 
luase luminile lua, totodată, zgomotul. Nu se mai auzi decât 
huruitul cupeurilor care aduceau măştile pe la casele lor. 
Nu se mai văzură decât luminile stinghere care sclipeau în 
spatele ferestrelor. 

Carnavalul se sfârşise. 

Capitolul XXXVIII Catacombele de la San-Sebastian. 

Poate că Franz nu încercase niciodată până atunci o 
impresie aşa de tăioasă, o trecere aşa de rapidă de la 
voioşie la tristeţe, ca în momentul acesta. Părea că, sub 
adierea magică a unui demon al nopţii, Roma se schimbase 
într-un imens mormânt. Printr-o întâmplare care sporea 
intensitatea beznelor, luna, în decreştere atunci, nu avea să 
se ridice decât pe la unsprezece seara. Străzile traversate 
de tânăr erau deci, cufundate în întunericul cel mai adânc. 
Altminteri drumul era scurt. După zece minute, trăsura sa 
sau, mai bine zis, a contelui se opri în faţa hotelului Londra. 

Masa aştepta. Dar, deoarece Albert înştiinţase că nu crede 
să se înapoieze curând, Franz se aşeză la masă fără el. 

Pastrini, obişnuit să-i vadă mâncând împreună, se informă 
de cauzele absenței lui; dar Franz se mărgini să răspundă 
că Albert primise alaltăieri o invitaţie la care se dusese. 
Stingerea subită a moccolettelor, întunericul care înlocuise 
lumina, liniştea care urmase zgomotului lăsaseră în mintea 
lui Franz o anume tristeţe, nu lipsită de îngrijorare. Cină 
foarte tăcut, în ciuda amabilităţilor amfitrionului său, care 
intră de două sau trei ori să-l întrebe dacă nu are nevoie de 
ceva. 


Franz era hotărât să-l aştepte pe Albert cât de târziu. 
Ceru deci trăsura pentru orele unsprezece rugându-l pe 
Pastrini să-i dea de veste imediat, chiar dacă Albert revine 
la hotel doar pentru câteva clipe. La ceasurile unsprezece, 
Albert nu se înapoiase. Franz se îmbrăcă şi plecă, 
anunţându-l pe hotelier că va petrece noaptea la ducele de 
Bracciano. 

Casa ducelui de Bracciano e una dintre cele mai 
fermecătoare din Roma. Soţia lui, una dintre ultimele 
moştenitoare ale familiei Colona, îndeplineşte onorurile în 
mod desăvârşit. De aceea, serbările pe care le dă elau o 
faimă europeană. 

Franz şi Albert veniseră la Roma cu scrisori de 
recomandaţie pentru el, aşa se face că prima întrebare 
adresată lui Franz a fost cu privire la tovarăşul de călătorie. 
Franz răspunse că l-a părăsit în momentul când se stingeau 
lumânările şi l-a pierdut din vedere pe via Macello. 

— În cazul acesta, nu s-a înapoiat? Întrebă ducele. 

— L-am aşteptat până acum, răspunse Franz. 

— Şi ştiţi unde se ducea? 

— Nu prea; cu toate acestea, cred că era vorba de o 
întâlnire. 

— Drace, spuse ducele, proastă zi sau, mai bine zis, 
proastă noapte pentru a întârzia. Nu-i aşa, doamnă 
contesă? 

Ultimele cuvinte se adresau contesei G., care tocmai sosise 
şi se plimba la braţul domnului Torlonia, fratele ducelui. 

— Dimpotrivă, găsesc că e o noapte încântătoare, 
răspunse contesa, iar cei ce sunt aici n-au să se plângă 
decât de un lucru: că va trece prea iute. 

— De aceea, reluă ducele zâmbind, eu nu vorbesc de 
persoanele care sunt aici. Ele nu întâmpină alte primejdii 
decât bărbaţii să se îndrăgostească de dumneavoastră, iar 
femeile să se îmbolnăvească de gelozie că vă văd aşa de 
frumoasă. Mă refer la cei care hoinăresc pe străzile Romei. 


— Ei, Doamne, cine hoinăreşte pe străzile Romei la ora 
aceasta, dacă nu pentru a merge la bal? Întrebă contesa. 

— Prietenul nostru, Albert de Morcerf, doamnă contesă, pe 
care l-am lăsat în urmărirea necunoscutei sale pe la orele 
şapte seara, zise Franz şi pe care de atunci nu l-am mai 
văzut. 

— Cum şi nu ştiţi unde este? 

— Câtuşi de puţin. 

— Şi are arme la el? 

— Este costumat ca paiaţă. 

— Dumneavoastră care cunoaşteţi Roma mai bine decât el, 
n-ar fi trebuit să-l lăsaţi, îi spuse ducele lui Franz. 

— Ca să-l opresc ar fi fost tot una cu a încerca să opresc 
numărul trei care a câştigat astăzi premiul cursei, răspunse 
Franz; şi apoi, ce vreţi să i se întâmple? 

— Cine ştie? Noaptea e foarte întunecoasă, iar Tibrul e 
prea aproape de via Macello. 

Franz simţi un fior trecându-i prin vine la auzul spuselor 
ducelui şi al contesei. 

— De aceea, am dat de ştire la hotel că am onoarea să 
petrec noaptea la dumneavoastră, domnule duce, spuse 
Franz şi urmează să mi se anunţe aici înapoierea lui. 

— Uite, glăsui ducele, mi se pare că tocmai vă caută un 
servitor al meu. 

Ducele nu se înşela. Zărindu-l pe Franz, servitorul se 
apropie de el. 

— Excelenţă, spuse acesta, stăpânul hotelului Londra vă 
înştiinţează că un om vă aşteaptă la el cu o scrisoare din 
partea vicontelui de Morceri. 

— Cu o scrisoare din partea vicontelui? Exclamă Franz. 

— Da. 

— Şi cine este omul? 

— Nu ştiu. 

— De ce n-a venit să mi-o aducă aici? 

— Mesagerul nu i-a dat nici o explicaţie. 

— Şi unde-i mesagerul? 


— A plecat de îndată ce m-a văzut intrând în sala de bal 
pentru a vă da de veste. 

— O, Doamne, duceţi-vă repede, spuse contesa. Bietul 
tânăr, poate i s-a întâmplat un accident. 

— Alerg, strigă Franz. 

— Vă vom revedea ca să ne daţi noutăţi? Întrebă contesa. 

— Da, dacă nu este nimic grav. Altminteri, nu garantez nici 
de mine. 

— În orice caz, prudenţă! Zise contesa. 

— O, fiţi pe pace! 

Franz îşi luă pălăria şi porni în goană. Dăduse drumul 
trăsurii, poruncindu-i să se înapoieze la ceasurile două. Din 
fericire însă, palatul Bracciano care răspunde, dintr-o parte 
în strada principală, din cealaltă în piaţa Sfinţilor Apostoli, e 
abia la zece minute depărtare de hotelul Londra. 
Apropiindu-se de hotel, Franz văzu un om în mijlocul străzii. 
Nu se îndoi o clipă că acesta era mesagerul lui Albert. Omul 
era înfăşurat într-o manta largă. Merse spre el; dar, spre 
marea mirare a lui Franz, omul deschise vorba. 

— Ce poftiţi, Excelenţă? Întreba el făcând un pas înapoi, ca 
omul ce doreşte să rămână în gardă. 

— Nu dumneata mi-ai adus o scrisoare de la vicontele de 
Morcerf? Întrebă Franz. 

— Excelenţa voastră locuieşte la hotelul lui Pastrini? 

— Da. 

— Şi e tovarăşul de călătorie al vicontelui? 

— Da. 

— Cum se numeşte Excelenţa voastră? 

— Baron Franz d'Epinay. 

— În cazul acesta scrisoarea e adresată Excelenței 
voastre. 

— E vreun răspuns? Întrebă Franz luându-i scrisoarea din 
mână. 

— Da, cel puţin aşa nădăjduieşte prietenul dumneavoastră. 

— Atunci urcă la mine să ţi-l dau. 

— Prefer să-l aştept aici, spuse mesagerul râzând. 


— De ce? 

— Excelenţa voastră va înţelege după ce va citi scrisoarea. 

— Prin urmare te regăsesc aici? 

— Fără îndoială. 

Franz intră. Pe scară se întâlni cu Pastrini. 

— Ei, aţi văzut? Îl întrebă acesta. 

— Ce să văd? Răspunse Franz. 

— L-aţi văzut pe omul care dorea să vă vorbească din 
partea prietenului dumneavoastră? Îl întrebă el pe Franz. 

— Da, l-am văzut şi mi-a dat scrisoarea aceasta. Aprinde, 
te rog, la mine. 

Hangiul dădu ordin unui servitor să meargă înaintea lui 
Franz cu o lumânare. Tânărul observase la Pastrini un aer 
preocupat şi aerul acesta îi sporise dorinţa de a citi 
scrisoarea lui Albert. Se apropie de lumânare de îndată ce 
ea fu aprinsă şi defăcu hârtia. Scrisoarea era scrisă de 
mâna lui Albert şi semnată de el. Franz o reciti de două ori, 
într-atât de uluitor era conţinutul ei. lată-l: 


„Dragă prietene, de îndată ce vei primi prezenta, fii bun şi 
ia din portofelul meu, pe care îl vei găsi în sertarul pătrat la 
biroului, scrisoarea de credit; adaug-o şi pe ata dacă nu 
este deajuns. Aleargă la Torlenia, ia imediat de la el patru 
mii de piaştri şi înmânează-i aducătorului. Este absolută 
nevoie ca suma să-mi fie adresată fără întârziere. 

Nu stăruiesc mai mult, bizuindu-mă pe tine aşa cum şi tu 
ai putea să te bizui pe mine. 

P S. 1 Believe now toitalian banditti 112|. 

Prietenul tău, ALBERI DE MORCERE.” 

Dedesubtul acestor rânduri erau scrise de o mână străină 
aceste câteva cuvinte în italieneşte: 


„Se alle şei della mattina le quattro mila piastre non sono 
nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di 
vivere. , 

LUIGI VAMPA. 


A doua semnătură îi explică totul lui Franz, care acum 
înţelese refuzul mesagerului de a urca. Strada i se părea 
mai sigură decât camera lui Franz: Albert căzuse în mâinile 
faimosului căpitan de bandiți, în existenţa căruia refuzase 
atâta timp să creadă. 

Nu era vreme de pierdut. Alergă la birou, îl deschise, găsi 
în sertarul indicat portofelul şi scrisoarea de credit: ea 
reprezenta în total şase mii de piaştri, dar din cele şase mii 
de piaştri, Albert cheltuise trei mii. Franz nu avea nici o 
scrisoare de credit. Deoarece locuia la Florenţa şi venise la 
Roma numai pentru a petrece şapte-opt zile, luase o sută de 
ludovici, iar din aceşti o sută de ludovici, mai avea cel mult 
cincizeci. 

Era nevoie deci de încă şapte-opt sute de piaştri pentru ca 
amândoi, Franz şi Albert, să poată strânge suma cerută. E 
drept că Franz putea să se bizuie într-un astfel de caz pe 
bunăvoința domnilor Torlonia. Se pregătea deci să se 
întoarcă la palatul Bracciano fără a pierde o clipă, când 
deodată o idee luminoasă îi trecu prin minte. Se gândi la 
contele de Monte-Cristo. Franz se pregătea să-l cheme pe 
Pastrini, când îl văzu pe acesta ivindu-se în uşă. 

— Dragă domnule Pastrini, îi spuse repede, crezi că 
domnul conte e acasă? 

— Da, Excelenţă, s-a înapoiat. 

— A avut timp să se culce? 

— Mă îndoiesc. 

— Sună atunci, te rog, la uşa lui şi cere-i în numele meu 
permisiunea de a mă prezenta la el. 

Pastrini se grăbi să urmeze instrucţiunile. Peste cinci 
minute era înapoi. 

— Contele îl aşteaptă pe Excelenţa voastră, spuse el. 

Franz străbătu coridorul şi un servitor îl introduse la 
conte. Acesta se afla într-un cabinet mic, pe care Franz nu-l 
văzuse încă şi care era înconjurat de divane. Contele îi ieşi 
în cale. 


— Ei, ce vânt vă aduce la ora aceasta? Îl întrebă el. Nu 
cumva veniţi să mă invitaţi la masă? Ar fi tare amabil din 
partea dumneavoastră. 

— Vin să vă vorbesc într-o chestiune gravă. 

— O chestiune? Întrebă contele privindu-l pe Franz cu 
privirea lui profundă, caracteristică. Despre ce chestiune? 

— Suntem singuri? 

Contele se duse la uşă şi reveni. 

— Perfect singuri, spuse el. 

Franz îi întinse scrisoarea lui Albert. 

— Citiţi-o, îi spuse el. 

Contele citi scrisoarea. 

— Hm! Făcu el. 

— Aţi luat cunoştinţă de post-scriptum? 

— Da, spuse el, văd: 


„Se alle şei della mattina le quattro mila piastre non sono 
nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di 
vivere (13|., 

LUIGI VAMPA 

— Ce spuneţi despre asta? Întrebă Franz. 

— Aveţi suma care vi s-a cerut? 

— Da, minus opt sute de piaştri. 

Contele se duse la birou, îl deschise, şi, trăgând un sertar 
plin cu aur, zise: 

— Nădăjduiesc că nu-mi veţi face injuria de a vă adresa 
altuia decât mie? 

— Dimpotrivă, vedeţi că am venit direct la dumneavoastră, 
spre Franz. 

— Şi vă mulţumesc. Poftim. Şi făcu semn lui Franz să 
scoată din sertar. 

— E necesar să trimit suma aceasta lui Luigi Vampa? 

Întrebă tânărul, privindu-l la rândul său ţintă pe conte. 

— Ei, Doamne, spuse el, judecaţi şi dumneavoastră: post- 
scriptumul e precis. 


— Cred că dacă v-aţi da osteneala să căutaţi, aţi găsi un 
mijloc care ar simplifica mult târgul, spuse Franz. 

— Anume? Întrebă contele uimit. 

— De exemplu, dacă am merge să-l găsim împreună pe 
Luigi Vampa, sunt sigur că nu ne-ar refuza libertatea lui 
Albert. 

— Mie? Şi ce influenţă credeţi că am eu asupra banditului? 

— Nu i-aţi făcut oare unul din acele servicii care nu se 
uită? 

— Anume? 

— N-aţi salvat dumneavoastră viaţa lui Peppino? 

— Aha, cine v-a spus asta? 

— Ce vă interesează? Ştiu. 

Contele rămase o clipă tăcut cu sprâncenele încruntate. 

— Dacă m-aş duce să-l găsesc pe Vampa, m-aţi însoţi? 

— Dacă tovărăşia mea nu v-ar fi prea neplăcută... 

— Ei, bine, fie. Timpul e frumos, o plimbare în câmpia 
Romei nu poate să ne facă decât bine. 

— Trebuie să luăm arme? 

— Ce să facem cu ele? 

— Bani? 

— De prisos. Unde e omul care a adus biletul? 

— În stradă. 

— Aşteaptă răspunsul? 

— Da. 

— Trebuie să ştim unde mergem. Mă duc să-l chem. 

— Inutil, n-a vrut să urce. 

— La dumneavoastră poate, dar la mine nu va face 
mofturi. 

Contele se duse la fereastra cabinetului ce dădea spre 
stradă şi fluieră într-un anumit mod. Omul cu manta se 
desprinse de lângă zid şi înaintă până în mijlocul străzii. 

— Salite! Strigă contele cu tonul cu care ar fi dat ordin 
unui servitor. 

Mesagerul se supuse fără întârziere, fără şovăială, cu 
grabă chiar, şi, urcând cele patru trepte ale peronului, intră 


în hotel. Peste cinci minute era la uşa cabinetului. 

— A, tu eşti, Peppino? Spuse contele. 

Dar, în loc să răspundă, Peppino se aruncă în genunchi, 
apucă mâna contelui şi o sărută de mai multe ori. 

— Aha, îi spuse contele, încă n-ai uitat că ţi-am salvat viaţa. 
Ciudat, căci au trecut de atunci opt zile. 

— Nu, Excelenţă şi n-am să uit niciodată, răspunse 
Peppino cu un accent de profundă recunoştinţă. 

— Niciodată este prea mult. În sfârşit, însă este destul şi 
aşa, că îţi închipui. Scoală-te şi răspunde-mi. 

Peppino îi aruncă lui Franz o privire neliniştită. 

— O, poţi să vorbeşti în faţa Excelenței sale! Spuse el. Este 
un prieten al meu. 

— Permiteţi-mi să vă dau acest titlu, spuse în franceză 
contele, întorcându-se spre Franz. E nevoie, pentru a mări 
încrederea omului. 

— Poţi să vorbeşti în faţa mea, zise Franz, sunt un prieten 
al contelui. 

— Atunci e bine, spuse Peppino, întorcându-se la rându-i 
spre conte. Excelenţa voastră să mă întrebe şi voi răspunde. 

— Cum a căzut vicontele Albert în mâinile lui Luigi? 

— Excelenţă, caleaşca francezului s-a încrucişat de mai 
multe ori cu aceea în care se găsea Tereza. 

— Amanta căpitanului? 

— Da. Francezul i-a făcut ochi dulci, Tereza s-a distrat 
răspunzându-i, francezul i-a aruncat buchete; i-a aruncat şi 
ea; toate acestea, bineînţeles, cu învoirea căpitanului care 
se găsea în aceeaşi caleaşcă. 

— Cum, exclamă Franz, Luigi Vampa se găsea în caleaşca 
ţarâăncilor romane? 

— El era cel care conducea, deghizat ca vizitiu, răspunse 
Peppino. 

— Pe urmă? Întrebă contele. 

— Pe urmă, francezul s-a demascat. Tereza, tot cu învoirea 
căpitanului, a făcut la fel. Francezul a cerut o întâlnire, 


Tereza i-a acordat întâlnirea cerută, numai că, în locul 
Terezei, pe treptele bisericii San-Giacomo a fost Beppo. 

— Cum, îl întrerupse iarăşi Franz, ţăranca aceea care i-a 
smuls lumânarea...? 

— Era un flăcău de cincisprezece ani, răspunse Peppino; 
dar nu e nici o ruşine pentru prietenul dumneavoastră că a 
fost prins; Beppo a înhăţat şi pe alţii. 

— Şi Beppo l-a scos dintre ziduri? Întrebă contele. 

— Întocmai. O caleaşcă aştepta la capătul viei Macello. 
Beppo s-a urcat înăuntru, invitându-l pe francez să-l 
urmeze. Acesta nu s-a lăsat rugat de două ori. l-a oferit cu 
galanterie mâna dreaptă lui Beppo şi s-a aşezat lângă el. 
Beppo l-a anunţat atunci că-l conduce la o vilă situată la o 
leghe de Roma. Francezul i-a dat asigurări lui Beppo că e 
gata să-l urmeze până la capătul lumii. Vizitiul a urcat pe 
strada di Ripetta, a ajuns la poarta San-Paulo, iar la două 
sute de paşi, în câmpie, fiindcă francezul devenea prea 
cutezător, Beppo i-a pus o pereche de pistoale în gât; 
vizitiul a oprit numaidecât caii, s-a răsucit pe scaun şi a 
făcut la fel. În acelaşi timp, patru dintr-ai noştri, care erau 
ascunşi pe malurile Almului, s-au năpustit asupra trăsurii. 
Francezul avea chef să se apere, ba chiar, după câte am 
auzit, l-a cam gâtuit pe Beppo, însă nu putea face nimic 
împotriva a cinci oameni înarmaţi. A trebuit să se predea. L- 
au coborât din trăsură, au mers de-a lungul malurilor 
râuleţului şi l-au condus la Tereza şi la Luigi, care îl 
aşteptau în catacombele de la San-Sebastian. 

— Ei, dar mi se pare că istoria aceasta este interesantă, 
spuse contele întorcându-se spre Franz. Ce spuneţi 
dumneavoastră, că sunteţi cunoscător? 

— Spun că aş găsi-o foarte nostimă, răspunse Franz, dacă 
s-ar fi întâmplat altuia decât bietului Albert. 

— Fapt este, spuse contele, că dacă nu mă găseaţi, norocul 
l-ar fi costat cam scump pe prietenul dumneavoastră. Fiţi 
însă pe pace, va scăpa doar cu spaima. 

— Şi este nevoie să-l căutăm? Întrebă Franz. 


— Ba bine că nu. Cu atât mai mult, cu cât el se găseşte 
într-un loc foarte pitoresc. Cunoaşteţi catacombele de la 
San-Sebastian? 

— Nu, n-am coborât niciodată acolo, dar îmi făgăduiam să 
cobor într-o zi. 

— Uite, aveţi prilejul şi ar fi greu să găsiţi altul mai bun. 
Aveţi trăsura? 

— Nu. 

— Nu e nimic; mi se ţine de obicei una înhămată zi şi 
noapte. 

— Înhămată gata? 

— Da, sunt o fiinţă foarte capricioasă. Trebuie să vă spun 
că, uneori, sculându-mă după-masă la mijlocul nopţii, îmi 
vine pofta să pornesc undeva şi plec. 

Contele sună o dată şi cameristul intră. 

— Spune să se scoată trăsura din şopron, spuse el şi ia 
pistoalele din buzunare. Nu e nevoie să-l scoli pe vizitiu, va 
conduce Ali. 

Peste o clipă se auzi huruitul trăsurii care se oprea în 
dreptul porţii. Contele scoase ceasul. 

— Douăsprezece şi jumătate, spuse el. Am fi putut pleca de 
aici la cinci dimineaţa şi încă să ajungem la timp; dar poate 
că întârzierea l-ar fi făcut pe tovarăşul dumneavoastră să 
petreacă o noapte rea, aşa că e mai bine să mergem repede 
şi să-l scoatem din mâinile trădătorilor. Mai sunteţi hotărât 
să mă însoţiţi? 

— Mai mult decât oricând! 

— Atunci veniţi. 

Franz şi contele ieşiră, urmaţi de Peppino. La poartă 
găsiră trăsura. Ali stătea pe capră. Franz îl recunoscu pe 
sclavul mut din peştera de la Monte-Cristo. Franz şi contele 
urcară în trăsura care era un cupeu. Peppino se aşeză 
lângă Ali şi porniră în galop. Ali primise ordine dinainte, 
căci o luă pe strada principală, străbătu Campo-Vaccino, 
urcă pe strada San-Gre-gorio şi ajunse la poarta San- 
Sebastian. Aci, portarul vru să le facă oarecare dificultăţi, 


dar contele de Monte-Cristo îi prezentă o autorizaţie a 
guvernatorului Romei de a intra în oraş şi de a ieşi la orice 
oră din zi şi noapte. Bara fu deci ridicată, portarul primi un 
ludovic pentru osteneală şi trecură. 

Drumul, pe care îl urma trăsura era vechea cale Appiana 
străjuită de morminte. Din loc în loc, în lumina lunii care 
începea să se înalțe, lui Franz i se părea că vede o santinelă 
desprinzându-se dintr-o ruină. Dar, îndată, la un semn 
schimbat între Peppino şi santinelă, ea reintra în umbră şi 
dispărea. 

Cu puţin înainte de circul Caracalla, trăsura se opri. 
Peppino deschise portiera, iar contele şi Franz coborâră. 

— Peste zece minute, îi spuse contele tovarăşului său, vom 
ajunge. 

Îl luă apoi pe Peppino de-o parte, îi dădu un ordin în 
şoaptă şi Peppino porni după ce se prevăzu cu o torţă pe 
care o scoase din cufărul cupeului. 

Se scurseră încă cinci minute, în răstimpul cărora Franz îl 
văzu pe cioban afundându-se pe o potecă mică, printre 
denivelările de teren care formează solul convulsionat al 
şesului Romei şi dispărând în ierburile înalte, roşiatice, care 
par coama zburlită a unui leu gigantic. 

— Acum, spuse contele, să-l urmăm. 

Franz şi contele porniră, la rândul lor pe aceeaşi cărare, 
care după o sută de paşi, îi duse pe o pantă înclinată, din 
fundul unei vâlcele. 

În curând, zăriră doi oameni vorbind în umbră. 

— Trebuie să mergem mai departe sau să aşteptăm? 
Întrebă Franz pe conte. 

— Să mergem. Desigur că Peppino a înştiinţat santinela 
despre sosirea noastră. 

Într-adevăr, unul dintre cei doi oameni era Peppino, iar 
celălalt era un bandit, pus acolo de pază. 

Franz şi contele se apropiară. Banditul salută. 

— Excelenţă, spuse Peppino adresându-se contelui, dacă 
vreţi să mă urmaţi, gura catacombelor e la doi paşi de aici. 


— Bine, spuse contele, ia-o înainte. 

Într-adevăr, după un pâlc de tufişuri şi în mijlocul câtorva 
stânci, apăru o deschizătură prin care un om cu greu putea 
trece. 

Peppino se strecură cel dintâi. Dar, de îndată ce făcu 
câţiva paşi, trecerea subterană se lărgi. Atunci se opri, îşi 
aprinse torţa şi se întoarse să vadă dacă este urmat. 

Terenul se afunda printr-o pantă lină şi treptat se lărgea. 
Franz şi contele erau însă nevoiţi să meargă aplecaţi şi cu 
greu ar fi putut să meargă alături. Mai făcură vreo cincizeci 
de paşi astfel, pe urmă îi opri strigătul: Cine e? Stai! 

Văzură atunci sclipind în întuneric, pe ţeava unei carabine, 
răsfrângerea propriei lor torţe. 

— Prieten! Spuse Peppino. 

Înaintă singur şi şopti câteva cuvinte celei de a doua 
santinele care, ca şi prima, salută făcând semn vizitatorilor 
nocturni că pot să-şi continue drumul. 

În spatele santinelei, era o scară de vreo douăzeci de 
trepte. Franz şi contele coborâră şi se pomeniră la o 
răspântie macabră. Cinci drumuri se despărţeau, asemenea 
razelor unei stele, iar zidurile, scobite de nişte firide 
suprapuse, având forma unor sicrie, arătau că intraseră, în 
sfârşit, în catacombe. 

Într-o grotă a cărei întindere nu putea fi distinsă se 
vedeau ziua câteva răsfrângeri de lumină. 

Contele puse mâna pe umărul lui Franz. 

— Vreţi să vedeţi o tabără de bandiți în repaus? Îl întrebă 
el. 

— Desigur, răspunse Franz. 

— Bine, veniţi cu mine... Peppino, stinge torţa. 

Peppino ascultă, astfel că Franz şi contele se pomeniră în 
întunericul cel mai profund. Dar, la vreo cincizeci de paşi 
înaintea lor, continuau să danseze de-a lungul zidurilor 
câteva licăriri roşiatice, devenite şi mai vizibile când 
Peppino îşi stinsese facila. 


Înaintară în tăcere, contele călăuzindu-l pe Franz ca şi 
cum ar fi fost înzestrat cu darul bizar de a vedea în beznă. 
De altfel şi Franz distingea mai uşor drumul, pe măsură ce 
se apropiau de reflexele care îi călăuzeau. 

Trei arcade, dintre care cea de la mijloc servea de poartă, 
le lăsa trecerea liberă. Arcadele se deschideau într-o parte, 
spre coridorul unde erau contele şi Franz, iar în alta, spre o 
încăpere mare, pătrată, înconjurată de firide la fel cu acelea 
despre care am mai vorbit. În mijlocul încăperii se înălţau 
patru pietre ce serviseră altădată de altar, aşa cum indica 
crucea înfiptă încă deasupra lor. 

O singură lampă aşezată pe un capăt de coloană lumina cu 
o lumină palidă, şovăielnică, ciudată scena care se oferea 
ochilor celor doi vizitatori ascunşi în umbră. Un bărbat 
stătea jos, sprijinit cu cotul de coloană şi citea cu spatele 
spre arcadele prin a căror deschizătură îl priveau noii 
sosiți. 

Era Luigi Vampa, conducătorul bandei. 

De jur împrejurul lui, grupaţi după toane, culcaţi în 
mantale sau rezemaţi de un fel de bancă de piatră, care 
înconjura columbarul, se odihneau vreo douăzeci de tâlhari. 
Fiecare avea carabina la îndemână. 

În fund, tăcută, abia vizibilă şi asemănătoare unei armuri, 
o santinelă se plimba în lung şi în lat în dreptul unei 
deschizături care nu se zărea, pentru că acolo bezna părea 
şi mai groasă. 

Când contele socoti că Franz şi-a desfătat îndeajuns 
privirile urmărind pitorescul tablou, puse degetul la gură 
recomandându-i tăcere şi, urcând cele trei trepte care 
duceau din coridor în columbar, intră în încăpere prin 
arcada de la mijloc şi înaintă spre Vampa, care era aşa de 
adânc cufundat în lectură încât nu auzi zgomotul paşilor. 

— Cine e? Strigă santinela atentă şi care văzu, la licărirea 
lămpii, o umbră mărindu-se dinapoia căpitanului. 

Auzind strigătul, Vampa sări în sus, scoțând în acelaşi timp 
un pistol de la brâu. 


Cât ai clipi, toţi bandiții fură în picioare şi douăzeci de ţevi 
de carabină se îndreptară asupra contelui. 

— Dragul meu Vampa, spuse acesta liniştit, cu glas cât se 
poate de calm şi fără ca un singur muşchi să-i tresară pe 
figură, mi se pare că se fac prea multe formalităţi pentru 
primirea unui prieten. 

— Armele jos! Strigă căpitanul făcând un semn poruncitor 
cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi scotea respectuos 
pălăria. Apoi, întorcându-se spre misteriosul personaj care 
domina toată scena: lertaţi-mă, domnule conte, îi spuse, dar 
mă aşteptam aşa de puţin la onoarea vizitei dumneavoastră 
încât nu v-am recunoscut. 

— Se pare că ai memoria scurtă în toate privinţele, Vampa, 
vorbi contele şi că nu uiţi numai figura oamenilor, dar şi 
angajamentele încheiate cu ei. 

— Şi ce angajamente am uitat, domnule conte, întrebă 
banditul cu tonul celui care, dacă a săvârşit o greşeală, nu 
vrea decât s-o repare. 

— Nu ne-am înţeles, spuse contele, că nu numai persoana 
mea, dar şi a prietenilor mei îţi vor fi sacre? 

— Şi cu ce m-am abătut de la convenţie, Excelenţă? 

— Ai răpit în astă seară şi l-ai transportat aici pe vicontele 
Albert de Morceri. Ei, bine, continuă contele cu accent care 
îl înfioră pe Franz, tânărul acesta face parte dintre prietenii 
mei. Tânărul stă în acelaşi hotel cu mine, tânărul s-a plimbat 
pe Corso timp de opt zile în caleaşca mea şi totuşi, îţi repet, 
l-ai răpit, l-ai transportat aici şi, adăugă contele scoțând 
scrisoarea din buzunar, ai cerut preţ de răscumpărare ca şi 
cum ar fi primul venit. 

— Voi de ce nu m-aţi înştiinţat cum stau lucrurile? Spuse 
căpitanul, întorcându-se spre oamenii care se traseră toţi 
dinaintea privirii sale. De ce m-aţi silit să-mi calc cuvântul 
faţă de un om ca domnul conte, care ţine în mână viaţa 
noastră, a tuturora? Pe sângele lui Hristos, dacă mi-aş 
închipui că unul dintre voia ştiut că tânărul era prietenul 
Excelenței sale, i-aş zbura creierii cu mâna mea. 


— Ei, ţi-am spus că la mijloc e o eroare? Zise contele, 
întorcându-se spre Franz. 

— Nu sunteţi singur? Întrebă Vampa neliniştit. 

— Sunt cu persoana căreia îi era adresată scrisoarea 
aceasta şi căreia am vrut să-i dovedesc că Luigi Vampa e un 
om de cuvânt. Veniţi, Excelenţă, îi spuse el lui Franz, Luigi 
Vampa vă va spune singur că e foarte mâhnit de greşeala pe 
care a săvârşit-o. Franz se apropie. Căpitanul făcu câţiva 
paşi spre ei. 

— Fiţi bine venit printre noi, Excelenţă, îi spuse el. Aţi 
auzit ce v-a spus contele şi ce i-am răspuns eu: voi adăuga 
că n-aş vrea ca, pentru cele patru mii de piaştri la care 
fixasem răscumpărarea prietenului dumneavoastră, să se fi 
întâmplat acest fapt. 

— Dar unde e prizonierul, întrebă Franz, privind de jur- 
împrejur cu nelinişte. Nu-l văd. 

— Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic? Zise contele 
încruntând sprâncenele. 

— Prizonierul e acolo, spuse Vampa, arătând cu mâna 
fundătura în dreptul căreia se plimba banditul de santinelă. 
Îi voi da de veste eu însumi că e liber. 

Căpitanul înaintă spre locul arătat de el ca servind de 
închisoare lui Albert, iar Franz şi contele îl urmară. - 

— Ce face prizonierul? Întrebă Vampa pe santinelă. 

— Căpitane, nu ştiu, răspunse acesta. De mai bine de un 
ceas nu l-am mai auzit mişcându-se. 

— Veniţi, Excelenţă, spuse Vampa. 

Contele şi Franz urcară şapte sau opt trepte, având 
înaintea lor pe căpitan, care trase un zăvor şi împinse o uşă. 
Atunci, la licărirea unei lămpi asemănătoare aceleia care 
lumina columbarul, putură să-l vadă pe Albert înfăşurat 
într-o manta pe care i-o împrumutase un bandit, culcat într- 
un ungher şi dormind dus. 

— Haida, de, nu e tocmai rău pentru un om care urma să 
fie împuşcat la şapte dimineaţa, spuse contele cu zâmbetul 
ce-i era caracteristic. 


Vampa îl privea pe Albert dormind, cu oarecare admiraţie. 
Se vedea că dovada aceasta de curaj nu-l lăsa rece. 

— Aveţi dreptate, domnule conte, spuse el, omul acesta e, 
de bună seamă, prietenul dumneavoastră. 

Apoi, apropiindu-se de Albert şi atingându-l pe umăr, 
spuse: 

— Excelenţă, vă rog să vă sculaţi. 

Albert întinse braţele, îşi frecă pleoapele şi deschise ochii. 
— Aha, spuse el, dumneata eşti, căpitane? La naiba, ar fi 
trebuit să mă laşi să dorm. Visam un vis încântător, visam că 
dansam galopul la Torlonia cu contesa G. Îşi scoase ceasul 

pe care îl păstrase ca să-şi dea seama de timpul scurs. 

— Unu şi jumătate noaptea, spuse. De ce dracu mă scoli la 
ora astă. 

— Ca să vă spun că sunteţi liber, Excelenţă! 

— Dragul meu, reluă Albert cu desăvârşită libertate de 
spirit, ţine minte pe viitor maxima aceasta a lui Napoleon 
cel Mare: „Nu mă treziţi decât pentru veştile rele”. Dacă 
mă lăsai să dorm, terminam galopul şi ţi-aş fi fost 
recunoscător toată viaţa... [i s-a plătit va să zică 
răscumpărarea mea? 

— Nu, Excelenţă. 

— Atunci cum sunt liber? 

— Cineva căruia nu pot a-i refuza nimic a venit să vă 
reclame. 

— Până aici? 

— Până aici. 

— Drace, acest cineva este foarte amabil. 

Albert privi în juru-i şi-l zări pe Franz. 

— Cum, tu, dragă Franz, împingi devotamentul până aici? 
Îi spuse el. 

— Nu eu, răspunse Franz, ci vecinul nostru, domnul conte 
de Monte-Cristo. 

— O, la naiba, domnule conte, spuse Albert cu voioşie, 
potrivindu-şi cravata şi manşetele. Sunteţi un om cu 
adevărat preţios şi nădăjduiesc că mă veţi primi ca pe 


veşnicul dumneavoastră îndatorat, mai întâi pentru chestia 
cu trăsura, apoi pentru aceasta. Şi întinse mâna contelui 
care se înfioră în momentul când să i-o dea pe a sa, dar 
care, totuşi, i-o dădu. 

Banditul privea scena cu aer buimăcit. Era de bună seamă, 
deprins să-şi vadă prizonierii tremurând în faţa lui şi iată că 
avea unul a cărui dispoziţie ironică nu suferise nici o 
ştirbire. Franz era încântat că Albert susţinuse, chiar faţă 
de un bandit, onoarea naţională. 

— Dragă Albert, îi spuse, dacă te grăbeşti, vom mai avea 
timp să încheiem noaptea la Torlonia. Îţi vei relua galopul 
de unde l-ai întrerupt, astfel că nu-i vei păstra pică lui 
senior Luigi, care s-a purtat în împrejurarea aceasta ca un 
om galant. 

— Adevărat, spuse el, ai dreptate şi vom putea să fim acolo 
la ceasurile două. Senior Luigi, continuă Albert, mai e vreo 
formalitate de îndeplinit pentru a mă despărţi de Excelenţa 
voastră? 

— Niciuna, domnule, răspunse banditul şi sunteţi liber ca 
aerul. 

— În cazul acesta, viaţa e plăcută şi veselă. Veniţi, 
domnilor, veniţi. 

Urmat de Franz şi de conte, Albert cobori scara şi străbătu 
sala mare, pătrată. Bandiţii stăteau în picioare cu pălăriile 
în mână. 

— Peppino, spuse căpitanul, dă-mi torţa! 

— Dar ce vrei să faci? Întrebă contele. 

— Vă conduc, spuse căpitanul. E cea mai mică onoare pe 
care o pot înapoia Excelenței voastre. 

Şi, luând torţa aprinsă din mâinile păstorului, merse 
înaintea oaspeţilor săi, nu ca un valet care îndeplineşte o 
operă de servilism, ci ca un rege care îşi precede 
ambasadorii. Când ajunse la poartă, se înclină. 

— Şi acum, domnule conte, spuse el, vă repet scuzele mele 
şi nădăjduiesc că nu veţi păstra nici o ciudă pentru cele 
întâmplate. 


— Nu, dragă Vampa, spuse contele. De altminteri, 
dumneata îţi răscumperi greşelile într-un mod aşa de 
galant, încât sunt aproape ispitit să-ţi mulţumesc pentru 
cele făcute. 

— Domnilor, reluă căpitanul întorcându-se spre tineri, 
poate că invitaţia nu vi se va părea tocmai atrăgătoare. Dar, 
dacă vă va veni pofta să-mi mai faceţi o vizită, veţi fi bine 
veniţi oriunde mă voi afla. 

Franz şi Albert salutară. Contele ieşi primul, apoi Albert. 
Franz rămase ultimul. 

— Excelenţa voastră vrea să mă întrebe ceva? Spuse 
Vampa zâmbind. 

— Da, mărturisesc, răspunse Franz. Aş fi curios să ştiu ce 
citeai cu atâta atenţie când am sosit noi. 

— Comentariile lui Cezar, spuse banditul. E cartea mea de 
predilecție. 

— Hai, nu vii? Întrebă Albert. 

— Ba da, iată-mă, răspunse Franz. Şi ieşi la rându-i, din 
gârlici. 

Făcură câţiva paşi pe câmpie. 

— A, pardon, spuse Albert înapoindu-se. Îmi dai voie, 
căpitane? 

Şi îşi aprinse ţigara de la torţa lui Vampa. 

— Acum, domnule conte, glăsui el, cea mai mare grabă cu 
putinţă. Doresc grozav să închei noaptea la ducele de 
Bracciano. 

Regăsiră trăsura unde o lăsaseră. Contele îi spuse lui Ali 
un singur cuvânt arab şi caii porniră în goană. 

Erau fix orele două la ceasul lui Albert, când cei doi 
prieteni intrară în sala de dans. 

Întoarcerea lor stârni senzaţie. Dar, deoarece intrau 
împreună, toate îngrijorările cu privire la Albert încetară pe 
dată. 

— Doamnă, spuse vicontele de Morcerf apropiindu-se de 
contesă, aţi avut ieri bunătatea să-mi făgăduiţi un galop. Vin 
cam târziu şi reclam graţioasa făgăduinţă, dar prietenul 


meu, a cărui sinceritate o cunoaşteţi, vă va declara că nu 
sunt eu de vină. 

Şi, deoarece muzica tocmai dădea semnalul valsului, 
Albert îşi trecu braţul pe după talia contesei şi dispăru cu 
ea în vârtejul dansatorilor. 

În vremea asta, Franz se gândea la înfiorarea ciudată care 
străbătuse trupul contelui de Monte-Cristo în momentul 
când a fost oarecum nevoit să-i dea mâna lui Albert. 


SFÂRŞIT 


11) Cine are tovarăş, are şi stăpân. 

12) Caţă 13) Armele să cedeze locul togei. 

14) Cântăm surzilor. 

15) Când păstorul le încântă. 

16) Duci mere la casa bunicului. 

17) Frumoasă, nespus de frumoasă. 

18) Care ţine tare de ceva; îndărătnic. 

19) Fugind, cu respiraţia tăiată. 

110) Bărbat drept şi tenace în intenţiile sale. 

111) Nestatornicie, numele tău este femeie! 

112) Acum cred că există bandiți italieni. 

113) Dacă la orele şase dimineaţa cei patru mii de piaştri 
nu sunt în mâinile mele, la ceasurile şapte vicontele Albert 
va înceta să existe.