Alexandre Dumas — Conjuratii 01

ALEXANDRE DUMAS 


Conjuratii 


Volumul 1 


Cuvânt către cititor 


să tot fie aproape un an de când vechiul meu prieten Jules 
Simon, autorul volumului Îndatorire, veni să-mi ceară să-i fac un 
roman pentru publicaţia Gazeta pentru toți. 

Îi povestii un subiect de roman pe care îl aveam în cap. 
Subiectul i se potrivea. Semnarăm înţelegerea pe loc. 

Acţiunea se petrecea între 1791 şi 1793 şi primul capitol se 
începea la Varennes în seara arestării regelui. 

Numai că, oricât de grăbită ar fi fost Gazeta pentru toți, eu 
îi cerui lui Jules Simon vreo două săptămâni înainte de a mă 
apuca de romanul său. 

Voiam să mă duc la Varennes; nu ştiam cum arată 
Varennes. 


lată un lucru pa care nu-l pot face: o carie sau o dramă ce 
se desfăşoară în localităţi pe care nu le-am văzut. 

Ca să scriu Cristina m-am dus la Fontainebleau; ca să scriu 
Henric al III-lea am fost la Blois; ca să scriu Muşchetarii am fost 
la Boulogne şi la B&thune; ca să scriu Monte Cristo m-am întors 
la Catalani şi la Castelul din insula If; ca să scriu /saac Laquedem 
m-am întors la Roma şi, bineînţeles, am pierdut mai mult timp 
ca să studiez lerusalimul şi Corintul de la depărtare decât dacă 
m-aş fi dus la faţa locului. 

Acest mod de a proceda dă un nemaipomenit caracter 
veridic la tot ceea ce fac, astfel că personajele pe care le 
plantez cresc uneori pe locurile în care le-am plantat în aşa fel, 
încât unii oameni cred până la urmă că ele chiar au existat. 

Ba sunt unii care le-au şi cunoscut. 

De aceea am de gând să vă spun un lucru în taină, dragi 
cititori, numai nu cumva să-l repetaţi. Nu vreau să pricinuiesc 
nici un neajuns unor cetăţeni de treabă, care trăiesc din 
asemenea expediente, dar, dacă vă duceţi la Marsilia, vi să vă 
arăta casa lui Morel, pe Cours, casa Mercedesei la Catalani şi 
celulele lui Dantès şi a lui Faria în Castelul din If. 

Când am pus în scenă Monte Cristo la Teatrul Istoric, am 
scris la Marsilia să mi se facă o schiţă a Castelului din If şi să mi- 
o trimită. Desenul era destinat decoratorului. 

Pictorul, căruia m-am adresat, mi-a trimis schiţa cerută. 
Numai că a făcut mai mult decât aş fi îndrăznit să-i cer. Se 
apucă să scrie sub desen: "Vederea Castelului din If din locul de 
unde a fost aruncat Dantès în mare". 

Aflai, după aceea, că o călăuză năstruşnică în slujbă la 
Castelul din If vindea peniţe din cartilaj de peşte, făcute chiar de 
Abatele Faria. 

Doar un singur necaz: Dantes şi abatele Faria n-au existat 
nicicând decât în imaginaţia mea, aşa că Dantes n-a putut să fie 
azvârlit de sus, din Castelul din If, jos, în mare şi nici abatele 
Faria n-a putut să facă peniţe. 

lată însă ce înseamnă să vizitezi localităţile. 

Voiam, aşadar, să vizitez Varennes înainte de a-mi începe 
romanul al cărui prim capitol urma să se desfăşoare la 
Varennes. 

Pe lângă asta, din punct de vedere istoric, Varennes mă 
sâcâia grozav. Cu cât citeam mai multe date istorice despre 


Varennes, cu atât mai puţin înţelegeam cum s-a petrecut 
topografic arestarea regelui. 

Propusei, prin urmare, tânărului meu amic, Paul Bocage, să 
vină cu mine la Varennes. Eram dinainte sigur că va primi. Să 
propui asemenea călătorie unui spirit pitoresc şi fermecător ca 
al lui însemna să-l faci să ţâşnească de pe scaun de-a dreptul în 
tren. Luarăm trenul până la Châlons. 

La Châlons ne învoirăm din preţ cu unul ce închiria trăsuri 
care, pentru zece franci pe zi, ne puse la dispoziţie un cal şi o 
brişcă. 

Făcurăm drumul în şapte zile; trei zile ca să ne ducem de la 
Châlons la Varennes, trei zile ca să ne întoarcem de la Varennes 
la Châlons, iar o zi ca să înfăptuim toate cercetările la faţa 
locului, în oraş. 

Îmi dădui seama, cu o satisfacţie pe care lesne o veţi 
înţelege, că nici un istoric nu se dovedise a fi istoric şi, cu o 
satisfacţie încă şi mai mare, că domnul Thiers fusese cel mai 
puţin istoric dintre toţi istoricii. 

Bănuiam eu aşa ceva mai demult, dar nu aveam 
certitudinea. 

Numai Victor Hugo, în cartea sa Rinul, fusese exact, dar de 
o exactitate absolută. 

Ce-i drept, Victor Hugo e poet şi nu istoric. 

Ce mai istorici ar ieşi din poeţi dacă ei ar consimţi să se 
facă istorici! 

Într-o zi, Lamartine mă întrebă cărui fapt atribuisem eu 
succesul imens al cărţii sale /storia Girondlinilor. 

— Faptului că ai atins în ea înălţimea romanului, îi 
răspunsei eu. 

Se gândi multă vreme şi sfârşi, cred, prin a fi de părerea 
mea. 

Şezui aşadar o zi la Varennes şi vizitai toate localităţile de 
care aveam nevoie în romanul meu, ce urma să fie intitulat 
René d'Argonne. 

Pe urmă mă întorsei. 

Fiul meu se afla la ţară, la Sainte-Assise, lângă Melun. 
Camera mea era pregătită; mă hotărâi să merg şi eu acolo, ca 
să-mi scriu romanul. 

Nu ştiu să existe două firi mai opuse ca cele a lui Alexandru 
şi a mea şi care, totuşi, să se potrivească mai bine împreună. Ne 


bucurăm desigur de multe ceasuri plăcute din cele pe care le 
petrecem departe unul de altul, dar nu cred să dăm peste unele 
mai plăcute ca cele pe care le petrecem unul lângă celălalt. 

Aşa că, de vreo trei-patru zile mă instalasem, încercând să 
m-apuc de René d'Argonne, prinzând condeiul în mână dar 
punându-l pe dată la loc. 

Nu-mi mergea. 

Mă mângâiam povestind întâmplări. 

Dar s-a nimerit să povestesc una, care-mi fusese povestită 
şi mie de Nodier: era întâmplarea a patru tineri afiliaţi 
Confraţilor lui lehu, care fuseseră executaţi la Bourg în 
departamentul Bresse, în nişte împrejurări de cel mai puternic 
dramatism. 

Unul din cei patru tineri, acela care s-a trudit cel mai tare 
ca să moară sau, mai curând, acela pe care s-au trudit cel mai 
tare ca să-l ucidă, avea nouăsprezece ani şi jumătate. 

Alexandru îmi ascultă povestea cu multă atenţie. 

Apoi, când terminai: 

— Ştii tu, îmi zise, ce-aş face în locul tău? 

— Spune! 

— AŞ lăsa la o parte Rene d'Argonne, care nu merge şi aş 
scrie în loc Conjurațţii. 

— Dar gândeşte-te că am în cap celălalt roman de unaa 
sau doi şi că-i aproape gata. 

— Devreme ce nu-i acuma gata, n-are să fie niciodată. 

— S-ar putea să ai dreptate; dar am să mai pierd şase luni 
ca să mă aflu tot acolo unde sunt acuma. 

— Ei, în trei zile faci jumătate de volum. 

— Atunci, m-ajuţi? 

— Da, îţi dau două personaje. 

— Atâta tot? 

— Eşti prea exigent! Restul te priveşte; eu lucrez la volumul 
E vorba de bani. 

— Şi care-ţi sunt cele două personaje? 

— Un gentilom englez şi un căpitan francez. 

— Să-l vedem pe englez mai întâi! 

— Fie! 

Şi Alexandru îmi făcu portretul lordului Tanlay. 

— Gentilomul englez îmi convine; şi acum, hai să-l vedem şi 
pe căpitanul francez. 


— Căpitanul meu francez e un personaj misterios, care 
caută moartea din toate puterile sale şi care nu poate izbuti să 
fie ucis. Aşa încât, de fiecare dată când încearcă să fie ucis, 
săvârşind o acţiune de toată măreţia, se mai înalţă cu-n grad. 

— Dar de ce vrea el să moară? 

— Pentru că-i dezgustat de viaţă. 

— Şi de ce-i dezgustat de viaţă? 

— Ei, iată secretul cărţii. 

— Va trebui până la urmă să-l spun. 

— Eu, în locul tău, nu l-aş spune. 

— Cititorii au să-l ceară. 

— Tu să le răspunzi că n-au decât să-l caute; trebuie, 
oricum să le laşi şi cititorilor ceva de făcut. 

— Dragul meu, au să mă bombardeze cu scrisori. 

— Să nu le răspunzi. 

— Da, însă măcar pentru plăcerea mea personală trebuie 
să ştiu de ce eroul meu caută moartea cu lumânarea î 

— O! Ţie nu pot să nu ţi-o spun. 

— Măi, dă-i drumul! 

— Ei bine, închipuie-ţi că în loc să fie profesor de dialectică, 
Abeilard ar fi fost soldat. 

— Şi-apoi? 

— Ei bine, închipuie-ţi că un glonte... 

— Foarte bine. 

— Înţelegi, în loc să se fi retras în Paraclet! ar fi făcut tot ce 
ar fi putut ca să fie ucis. 

— Hm! 

— Ce? 

— E greu! 

— Cum, greu? 

— Greu să faci publicul s-o înghită. 

— Dar devreme ce nu-i spui publicului... 

— Adevărat... Pe cinstea mea. Cred că ai dreptate... 
Aşteaptă! 

— Aştept! 

— Spune-mi, tu ai Amintirile din Revoluție ale lui Nodier? 

— Îl am pe Nodier în întregime. 


1 Mânăstirea întemeiată de Abélard, lângă Nogent-sur-Seine, a cărei 
stareță a fost Heloiza. (n. t.) 


— Du-te şi-mi caută Amintirile din Revoluţie. Cred că scris o 
pagină sau două despre Guyon, Leprâtre, Amiet şi Hyvert. 

— Atunci are să se spună că ai furat din Nodier. 

— Vai! Ţinea la mine atât de mult când trăia, că sigur mi-ar 
fi dat ceea ce am să-i iau după moarte. Du-te şi-mi caută 
Amintirile din Revoluție. 

Alexandru se duse să-mi caute Amintirile din Revoluție. 
Deschisei cartea, întorsei trei-patru pagini şi, în sfârşit, dădui 
peste ceea ce căutam. 

Şi acum, cu puţin Nodier, dragi cititori, nu pierdeţi nimic. 

lată, vorbeşte el: 


"Hoţii de diligente, despre care e vorba în articolul Amiet, 
pe care l-am citi mai adineaori, se numeau Leprâtre, Hyvert, 
Guyon şi Aimet. 

Leprâtre avea patruzeci şi opt de ani; era vechi căpitan de 
dragoni, decorat cu grad de cavaler al ordinului Sfântului 
Ludovic, înzestrat cu o înfăţişare nobilă şi mândră şi vădind 
mare eleganţă în felul de a se purta. Lui Guyon şi lui Amici nu li 
s-au ştiut niciodată adevăratele nume. Cele pe care le purtau, le 
datorau bunăvoinţei atât de răspândită a negustorilor de 
permise de liberă trecere... închipuiţi-vă doi zăpăciţi între 
douăzeci şi treizeci de ani, legaţi prin cine ştie ce răspundere 
comună, privind poate o faptă rea, sau înfrăţiţi printr-un interes 
mai gingaş şi mai generos, adică temerea de a-şi compromite 
numele de familie şi veţi afla despre Guyon şi Amiet tot ceea ce 
am reţinut şi-mi amintesc despre ei. Ultimul avea o figură 
sinistră şi poate înfăţişării sale slute i se datoreşte reputaţia 
urâtă cu care l-au înzestrat biografii. Hyvert era fiul unui 
negustor bogat din Lyon, care îl îmbiase cu şaizeci de mii de 
franci pe subofiţerul împuternicit cu transferarea băiatului, ca 
să-l facă scăpat, Tânărul era în acelaşi timp Achile şi Paris al 
bandei. De statură mijlocie, dar bine legat, era la înfăţişare 
grațios, vioi şi zvelt. Nu i se văzuseră nicicând ochii lipsiţi de-o 
căutătură însufleţită şi nici gura fără surâs. Avea o fizionomie 
dintr-acelea ce nu pot fi uitate, alcătuită dintr-un amestec 
inexprimabil de blândeţe şi de forţă, de duioşie şi de tărie. Când, 
împins de avânt, se lăsa cuprins de-un năvalnic şi elocvent 
neastâmpăr, atingea entuziasmul. Felu-i de-a vorbi vădea un 
început de instrucţie temeinic făcută şi multă deşteptăciune din 


fire. Dar te înspăimântă la el expresia uluitoare de veselie ce 
contrasta într-un chip oribil cu poziţia în care se afla. De 
altminteri, toţi se învoiau să creadă despre el că e bun, generos, 
omenos, uşor de mânuit în folosul celor slabi, căci îi plăcea să se 
fălească împotriva altora, cu puterea-i într-adevăr atletică pe 
care trăsăturile feţei sale, puţin cam molatice, erau departe de a 
o arăta. Se fălea că n-a dus niciodată lipsă de bani şi n-a avut 
niciodată duşmani. Asta-i fu singurul răspuns la învinuirea de 
furt şi asasinat. Avea douăzeci şi doi de ani. 

Celor patru bărbaţi li se dăduse sarcina de-a ataca o 
diligentă care transporta patruzeci de mii de franci în contul 
guvernului. Operația se execută în amiaza mare, aproape prin 
bună înţelegere, iar călătorilor prea puţin le păsa, neluând nici o 
parte în asemenea afacere. Dar, în ziua aceea, un băiat de zece 
ani, ciudat de curajos, se năpusti la pistolul surugiului şi trase în 
plin asupra agresorilor. Cum însă arma paşnică nu era încărcată 
decât cu cartuşe oarbe, potrivit obiceiului, nimeni nu fu rănit. 
Dar în trăsură se iscă mare şi îndreptăţită temere de represalii. 
Mama băieţaşului fu cuprinsă de o criză de nervi atât de 
înspăimântătoare, încât îngrijorarea asta nouă le întrecu pe 
toate celelalte şi atrase în chip cu totul deosebit atenţia 
tâlharilor. Unul dintre ei se repezi la ca, căutând s-o liniştească 
în chipul cel mai călduros, felicitând-o pentru curajul prematur al 
fiului ei, risipind cu dărnicie săruri şi parfumuri cu care domnii 
aceştia erau îndeobşte înzestrați pentru uzul lor propriu. Ea îşi 
reveni, iar însoțitorii ei de drum băgară de seamă că, în 
momentul acela emoţionant, hoţului îi căzuse masca, dar nici 
unul nu-l văzu cum arăta la faţă. 

Poliţia din timpul acela, redusă doar la rolul unui observator 
neputincios, nu putea înfrunta operaţiunile bandiţilor dar nu-i 
lipseau mijloacele ca să se pună pe urmele lor. Cuvântul de 
ordine era dat într-o cafenea şi de la un capăt la celălalt al 
biliardului discutau faptul ce atrăgea pedeapsa cu moartea. 
Cam asta era importanţa pe care-o dădeau vinovaţii faptului şi 
pe care o dădea şi opinia publică. Oamenii aceştia ai teroarei şi 
ai sângelui se regăseau seara în lume şi vorbeau despre 
isprăvile lor nocturne ca despre nişte nopţi pierdute în petreceri. 
Leprâtre, Hyvert, Guyon şi Amiet fură aduşi în faţa unui tribunal 
dintr-un departament vecin. Nimenea nu suferise de pe urma 
atentatului lor, în afară de Vistierie, care nu interesa pe nimeni, 


devreme ce nu se mai ştia cui aparţine. Nimenea nu putea 
recunoaşte pe nici unul dintre ei, afară de doamna, care se păzi 
s-o facă. Ei fură achitaţi în unanimitate. 

Totuşi, convingerea opiniei ajunsese atât de manifestă şi 
aîit de hotărâtă, încât procuratura fu silită să facă apel. Sentința 
a fost casată, dar în aşa hal ajunsese nesiguranța puterii încât 
magistratul aproape că se temea să pedepsească excese ce 
puteau a doua zi să fie citate ca merite. Acuzaţii au fost retrimişi 
în faţa tribunalului departamentului Ain, în oraşul Bourg, acolo 
unde se aflau o parte din prietenii, rudele, instigatorii şi 
complicii lor. Autorităţile credeau c-au satisfăcut reclamaţiile 
unui partid, readucând în faţa instanţei victimele. Totodată 
credeau că se asigură să nu displacă celuilalt partid, punând 
victimele sub garanții aproape infailibile. Intrarea lor în 
închisoare a fost, într-adevăr, un soi de triumf. 

Instrucţia reîncepu; cursul ei dădu mai întâi aceleaşi 
rezultate ca şi precedenta. Cei patru acuzaţi erau ocrotiţi de un 
alibi foarte fals, dar înveşmântat de o sută de semnături şi 
pentru care s-ar fi găsit şi zece mii. Toate convingerile morale 
trebuiau să cadă în faţa unei asemenea forţe. Absolvirea de 
pedeapsă părea absolut sigură, când o întrebare a preşedintelui, 
perfidă poate fără de voie, schimbă faţa procesului: 

— Doamnă, se adresă el celei ce fusese ajutată de unul 
dintre hoţi cu multă bunăvoință, care dintre acuzaţi v-a dat 
atâta ajutor? 

Asemenea formă neaşteptată data unei întrebări a întors pe 
dos ordinea ideilor doamnei. Se vede că în mintea ei a admis că 
faptul fusese recunoscut şi, în felul în care l-a privit ea, nu mai 
văzu decât un mijloc de a îmbunătăţi soarta omului ce-o 
interesa. 

— Domnul de acolo, răspunse ea arătându-l pe Leprâtre. 

Cei patru acuzaţi, cuprinşi cu toţii într-un alibi indivizibil, 
cădeau prin acest singur fapt sub securea călăului. Toţi patru se 
ridicară şi-o salutară, zâmbind: 

— Bineînţeles! exclamă Hyvert lăsându-se iarăşi pe banca 
acuzaților în hohote puternice de râs. lată, căpitane, ceea ce are 
să te înveţe minte să mai fii galant. 

Am aflat din auzite că puţin mai târziu, nenorocita doamnă 
muri de supărare. 


Avu loc şi obişnuitul recurs, dar, de data aceea, puţine 
nădejdi rămăseseră. Partidul revoluţiei, pe care peste o lună 
Napoleon avea să-l zdrobească, îşi recăpătase autoritatea. Cel al 
contrarevoluţiei se compromisese prin excesele-i odioase. Se 
cereau exemple şi se luaseră măsuri în asemenea sens, aşa 
cum se face de obicei în vremurile grele, căci la fel e cu 
guvernele cum e şi cu oamenii: cele mai slabe sunt cele mai i 
rude. De altminteri, confrații lui lehu nu mai aveau o existenţă 
unită. Eroii acelor bande cumplite, Debeauce, Hastier, Bary, Le 
Coq, Dabrie, Delboulbe, Storkenfeld, căzuseră pe eşafod sau 
alături. Condamnaţii nu mai puteau găsi resurse în curajul 
întreprinzător al unor asemenea nebuni obosiţi, care nu mai 
erau în stare de-aci înainte nici măcar să-şi apere propria lor 
viaţă şi care şi-o ridicau cu sânge rece, ca Piard, la capătul unui 
ospăț vesel, pentru ca să scutească de. Truda justiţia sau spiritul 
de răzbunare. 

Tâlharii noştri trebuiau să moară. 

Recursul le-a fost respins, dar despre asta nu autoritatea 
judecătorească fu prima înştiinţată. Trei focuri de puşcă trase 
sub zidurile temniţei îi prevenită pe condamnaţi. Comisarul 
secţiei executive a Directoratului, care exercita atribuţiile 
procurorilor pe lângă tribunale, înspăimântat de un asemenea 
simptom de complicitate, a cerut ajutorul unei părţi din forţa 
armată, al cărei şef era pe atunci unchiul meu. La ora şase 
dimineaţa, şaizeci de militari călări fuseseră postați în faţa 
gratiilor curţii interioare a închisorii. 

Deşi temnicerii îşi luaseră toate precauţiile cu putinţă ca 
nimeni să nu poată pătrunde în celula celor patru nenorociţi pe 
care-i lăsaseră de cu seara legaţi strâns şi cu fiare grele la 
picioare, nu putură totuşi să le opună rezistenţă îndelungată. 
Deţinuţii erau liberi şi armaţi până-n dinţi. leşiră fără greutate, 
după ce-şi încarceraseră paznicii sub balamale şi sub zăvoare; 
şi, înarmaţi cu toate cheile, străbătură în voie şi nestingheriţi de 
nimeni spaţiul ce-i despărţea de curtea interioară a închisorii. 
Înfăţişarea lor trebuie să fi fost cumplită pentru mulţimea ce-i 
aştepta în faţa gratiilor. Ca să li asigure libertatea deplină a 
mişcărilor, ca să simuleze poate o siguranţă de sine mai 
amenințătoare încă decât faima de forţă şi de cutezanţă ce se 
împletea cu numele lor, poate chiar (a să ascundă scurgerea 
sângelui care iese la iveală atât de repede sub pânză albă a 


cămăşii şi care trădează cele din urmă sforţări ale omului rănit 
de moarte, cei patru erau goi până la brâu. Bretelele încrucişate 
pe piepturile descoperite, centurile late şi roşii, încărcate de 
arme, strigătele lor de atac şi de mânie, toate la un loc trebuie 
să fi pariu că ceva fantastic. Ajunşi în curtea interioară, văzură 
jandarmeria desfăşurată, neclintită, cu neputinţă să-i rupă 
rândurile şi s-o străbată. Se opriră o clipă şi părură că se 
sfătuiesc între ci. Leprâtre care era, după cum am spus, cel mai 
vârstnic dintre ei şi şef, salută cu mâna pichetul, rostind cu acea 
nobilă graţie ce-l caracteriza: 

— Foarte bine, domnilor de la jandarmerie! 

Apoi trecu prin faţa camarazilor săi, adresându-le un ultim 
şi însufleţit rămas bun, şi-şi zbură creierii. Guyon, Amiet şi 
Hyvert se aşezară în poziţie de apărare, fiecare cu câte două 
pistoale în mâini şi cu ţevile îndreptate asupra puterii armate. 
Dar nici unul dintre ei nu trase; militarii însă socotiră 
demonstraţia lor ca o declaraţie duşmănoasă şi traseră. Guyon 
căzu mort pe loc peste trupul lui Leprâtre, care nu mai mişca. 
Amiet se alese cu coapsa sfărâmată sus, lângă pântec. In 
colecţia Biografiile contemporanilor se spune că el a fost 
executat. Am auzit de multe ori povestindu-se că şi-a dat cea 
din urmă suflare la picioarele eşafodului. Hyvert rămăsese 
singur: păstrându-şi  cumpătul, aruncând priviri crunte, 
frământând pistoalele cu mâini energice şi pricepute ce plimbau 
moartea asupra tuturor spectatorilor, n-aş putea spune ce 
admiraţie uluitoare, poate cea care simpatizează disperarea 
unui tânăr frumos, cu părul unduind în vânt, recunoscut că n-a 
făcut nicicând vărsare de sânge, dar căruia justiţia îi cere o 
ispăşire prin sânge, poate priveliştea celor trei cadavre peste 
care sărea că lupul istovit de goana vânătorilor, poate noutatea 
înfiorătoare a spectacolului, sau toate la un loc, au întrerupt o 
clipă furia trupei. El îşi dădu seama şi se tocmi: 

— Domnilor, zise el, la moarte! Merg la moarte! Merg din 
toată inima, dar nimenea să nu s-atingă de mine; sau, pe cel ce 
s-atinge de mine // curăț; dacă nu-i domnia-sa, urmă el, arătând 
călăul. Asta e o socoteală pe care o avem noi doi împreună şi 
care nu cere de-o parte şi de aha decât nişte procedeuri. 

Încuviinţarea fu lesne de dat, căci nu mai era nimeni care 
să nu fi suferit îndeajuns de cruzimea acelei oribile tragedii şi 
care să nu se fi grăbit s-o vadă sfârşită. Când văzu că 


încuviințarea îi fu acordată, apucă unul din pistoale cu dinţii, 
trase din cingătoare un pumnal şi şi-l înfipse în piept până-n 
plasele. Rămase în picioare şi păru mirat. Atunci jandarmii au 
vrut să se năpustească asupra lui. 

— Staţi binişor, domnilor! strigă el, îndreptând iarăşi asupra 
soldaţilor, care se pregăteau să-l încercuiască, pistoalele pe care 
le apucase din nou în mâini, pe când sângele ţâşnea în valuri 
mari din rană în care pumnalul stătea înfipt. Doar ştiţi 
înţelegerea noastră; mor singur, sau murim toţi trei. Şi-acum, să 
mergem! 

Fu lăsat să meargă. Se duse drept la ghilotină, răsucind 
pumnalul în inimă. 

— Pe legea mea, urmă el, se vede că mi-e țintuit sufletul în 
pântec; nu pot să mor. Incercaţi voi s-o scoateţi la capăt. 

Vorbele astea le adresă călăilor. 

Capul îi căzu o clipă după aceea. Fie din întâmplare, fie din 
cine ştie ce fenomen unic de vitalitate, căpăţâna sări, se 
rostogoli până departe de toate instrumentele de supliciu şi vi 
se va mai spune şi astăzi încă la Bourg că, după descăpăţânare, 
capul lui Hyvert a vorbit." 


x k x 


Nici nu terminasem bine de citit şi mă şi hotărâsem să las 
la o parte René a'Argonne pentru Conjurații. 

A doua zi dimineaţa coborâi cu sacul de dormit sub braţ. 

— Pleci? mă întrebă Alexandru. 

— Da. 

— Unde te duci? 

— La Bourg, în departamentul Bresse. 

— Ce să faci? 

— Să văd lucrurile şi să cercetez amintirile oamenilor care 
au văzut cum au fost executaţi Leprâtre, Amiet, Guyon şi 
Hyvert. 


x k x 


Două drumuri duc la Bourg, cum vii de la Paris, bineînțeles: 
poţi să părăseşti calea ferată la Mâcon şi să iei poştalionul ce 
merge de la Mâcon la Bourg, sau poţi să continui drumul pe 


calea ferată până la Lyon, şi-acolo să iei trenul de la Lyon la 
Bourg. 

Şovăiam între cele două căi, când iată că mă lăsai hotărât 
de unul dintre călători ce pentru moment se afla în acelaşi 
vagon cu mine. Mergea la Bourg, unde trebuia — îmi spuse el — 
să meargă adesea; se ducea prin Lyon; aşadar, calea prin Lyon 
era cea mai bună. 

Mă hotărâi să merg pe-acelaşi drum cu el. 

Mă culcai pe noapte la Lyon şi, a doua zi, la orele zece 
dimineaţa, mă aflam la Bourg. 

O gazetă din cea de-a doua capitală a regatului dete peste 
mine. Cuprindea un articol dulce-acrişor în privinţa mea. 

Lyon-ul n-a putut să-mi ierte din 1833 cred, să tot fie de 
atunci vreo douăzeci şi patru de ani, c-am spus că nu-i oraş 
literar. 

Dar vai! În 1857 am încă aceeaşi părere despre Lyon pe 
care o aveam în 1833. Nu-mi schimb uşor părerile. 

Mai e în Franţa un al doilea oraş care-mi poartă pică 
aproape tot atât cât şi Lyon-ul: acela-i Rouen. Rouen mi-a 
fluierat toate piesele, inclusiv Conte/e Hermann. 

Într-o zi, un napolitan mi se lăuda c-a fluierat pe Rossini şi 
pe Malibran? pe Bărbieru/ din Sevilla şi pe Desdemona. 

— Trebuie să fie adevărat, răspunsei eu, căci atât Rossini 
cât şi Malibran se laudă, în ceea ce-i priveşte, c-au fost fluieraţi 
de napolitani. 

Mă laud aşadar şi eu c-am fost fluierat de cei din Rouen. 

Totuşi, căzându-mi în mână într-o zi un rouenez pur sânge, 
mă hotărâi să aflu, de ce fusesem fluierat la Rouen. Ce vreţi! Imi 
place să aflu până şi cele mai mărunte lucruri. 

Rouenezul îmi răspunse: 

— V-am fluierat pentru că vă purtăm pică. 

De ce nu? Rouen-ul i-a purtat pică şi loanei d'Arc. Cu toate 
acestea, nu cred că pentru aceeaşi pricină. 

L-am întrebat pe rouenez, de ce el şi concetăţenii lui îmi 
poartă pică: nu spusesem nimic rău despre zahărul de mere; îl 
respectasem pe domnul Barbet tot timpul cât fusese primar şi, 
ca delegat al societăţii scriitorilor, la inaugurarea statuii marelui 


2 Maria Felicia Garcia Malibran, cîntăreaţă de origine spaniolă, născuta 
la Paris 1808-1856. (n.t.) 


Corneille, am fost singurul care m-am gândit să-l aclam înainte 
de a-şi fi pronunţat discursul. 

Nimic din toate acestea nu puteau la drept vorbind să-mi 
atragă ura rouenezilor. 

Aşa că la trufaşul răspuns: "V-am fluierat fiindcă vă purtăm 
pică!" făcui cu umilinţă întrebarea următoare: 

— Şi de ce, mă rog, aveţi necaz pe mine, Doamne- 
Dumnezeule? 

— A! O ştiţi prea bine, răspunse rouenezul. 

— Eu? îl întrebai. 

— Da, dumneavoastră. 

— N-are importanţă, presupuneţi că nu ştiu. 

— Vă amintiţi masa pe care v-a dat-o oraşul cu prilejul 
statuii lui Corneille? 

— Bineînţeles. l-o fi necaz pe mine că nu i-am dat şi eu o 
masă. 

— Nu, nu de asta. 

— Atunci de ce? 

— Ei bine, la masa aceea vi s-a spus: "Domnule Dumas, ar 
trebui să faceţi o piesă şi pentru oraşul Rouen, cu un subiect 
ales din istoria oraşului." 

— La care am răspuns: "Nimic mai uşor. La prima 
dumneavoastră somaţie, am să vin să petrec cincisprezece zile 
în Rouen. Mi se va da un subiect şi, în timpul celor cincisprezece 
zile voi scrie piesa, ale cărei drepturi de autor vor rămâne 
oraşului pentru săraci." 

— E-adevărat, aşa aţi spus. 

— Nu văd în ăsta nimic atât de jignitor pentru rouenezi, ca 
să le fi atras ura. 

— Da, dar în adaos s-a mai spus: "O veţi face în proză?", la 
care aţi răspuns... V-amintiţi ce-aţi răspuns? 

— Pe cinstea mea că nu. 

— Aţi răspuns: "Am s-o fac în versuri; va fi gata mai 
curând." 

— De-aşa ceva sunt în stare. 

— lată! 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ce-i cu asta? O insultă pentru Corneille, domnule Dumas. 
lată de ce rouenezii vă poartă pică şi-au să v-o poarte încă 
multă vreme. 


Textual! 

O, bravi rouenezi! Nădăjduiesc din răsputeri că n-o să-mi 
jucaţi vreodată festa să mă iertaţi şi să mă aplaudaţi. 

Gazeta zicea că domnul Dumas nu rămăsese decât o 
noapte la Lyon, fără îndoială fiindcă un oraş atât de puţin literar 
nu era demn să-l reţină mai mult. 

Domnului Dumas nici prin minte nu-i trecuse aşa ceva. Nu 
rămăsese decât o noapte la Lyon, pentru că se grăbea ajungă la 
Bourg; de aceea, abia ajuns la Bourg, domnul Dumas ceru să fie 
însoţit până la gazeta departamentală. 

Ştiam că e condusă de un arheolog distins, care editase 
lucrarea amicului meu, Baux, asupra bisericii din Brou. 

Am întrebat de domnul Milliet. — Domnul Milliet a venit într- 
un suflet. 

Ne strânserăm mâinile şi eu îi expusei scopul călătoriei 
mele. 

— Am ceea ce vă trebuie, îmi spuse el, am să vă conduc la 
un magistrat din regiunea noastră care scrie istoria provinciei. 

— Dar unde a ajuns cu datele istorie! Dumneavoastră? 

— E în 1822. 

— Atunci e bine. Cum întâmplările pe care le am de 
povestit datează din 1799, iar eroii mei au fost executaţi în 
1800, înseamnă că a trecut de epocă şi mă va putea lămuri. Să 
mergem la magistratul dumneavoastră. 

Pe drum domnul Milliet îmi aduse la cunoştinţă că 
magistratul istoric era în acelaşi timp şi un distins cunoscător în 
ale mâncării. 

De la Brillat-Savarin a rămas modă ca magistraţii să fie şi 
cunoscători în ale mâncării. Din nefericire, mulţi dintre ei se 
mulţumesc să rămână numai mâncai, ceea ce nu-i deloc acelaşi 
lucru. 

Furăm poftiţi în cabinetul de lucru al magistratului. 

Acolo dădui peste un om cu faţa unsuroasă şi cu un surâs 
de pehlivan. 

Mă privi cu aerul acela proteguitor pe care istoricii 
catadicsesc să-l aibă faţă de poeţi. 

— Ei bine, domnule, mă întrebă el, aţi venit să căutaţi 
subiecte de roman în bietul nostru ţinut? 

— Nu, domnule, eu mi-am găsit subiectul. Vin numai să 
cercetez documentele istorice. 


— Bine! Nu credeam că e nevoie de atâta osteneală pentru 
nişte romane. 

— Vă înşelaţi, domnule, cel puţin în ceea ce mă priveşte. 
Am obiceiul să fac cercetări foarte serioase asupra subiectelor 
istorice pe care le tratez. 

— Aţi fi putut trimite pe cineva. 

— Omul pe care l-aş fi trimis, domnule, nefiind câtuşi de 
puţin pătruns de subiectul meu, ar fi putut trece pe lângă fapte 
foarte importante fără să le vadă. Pe urmă mă ajută mult 
aşezările. Nu ştiu să descriu fără să fi văzut. 

— Atunci, e vorba de-un roman pe care aveţi de gând să-l 
faceţi chiar dumneavoastră? 

— Ei! Da, domnule. Ultimul roman îl pusesem pe valetul 
meu să mi-l facă, dar din pricină c-a avut un succes mare de tot, 
nătărăul mi-ar cerut o simbrie atât de exagerată încât, spre 
marea mea părere de rău, nu l-am mai putut ţine. 

Magistratul îşi muşcă buzele, apoi după o clipă de tăcere: 

— Aţi binevoi, domnule, să-mi spuneţi, reîncepu el, la ce vă 
pot fi de folos în munca dumneavoastră importantă? 

— M-aţi putea călăuzi în cercetările mele, domnule. Cum aţi 
făcut o istorie a departa-mentului, nici unul din evenimentele 
importante care s-au petrecut în oraşul lui de reşedinţa nu 
trebuie să vă fi scăpat. 

— Într-adevăr, din acest punct de vedere cred că sunt 
destul de bine informat. 

— Ei bine, domnule, mai întâi de toate departamentul 
dumneavoastră a fost centrul ope-raţiilor confraţilor lui lehu. 

— Am auzit vorbindu-se despre confrații lui Isus, răspunse 
magistratul abordând iarăşi surâsul batjocoritor. 

— Vreţi să spuneţi iezuiţi, nu-i aşa? Dar nu asta caut eu, 
domnule. 

— Nici eu nu vorbesc de asta. Vorbesc despre tâlharii de 
poştalioane care au mişunat pe drumuri din 1797 până în 1800. 

— Ei bine, domnule, îngăduiţi-mi să vă spun că cei în 
privinţa cărora am venit să mă lămuresc aici, la Bourg, se 
numeau confrații lui lehu şi nu confrații lui Isus. 

— Dar ce-o fi vrut să spună denumirea de confrații lui lehu? 
Aş dori să aflu şi eu cum stau lucrurile. 

— Şi eu, domnule. lată de ce n-am vrut să amestec hoţii de 
drumul mare cu apostolii. 


— La drept vorbind, nici n-ar fi foarte ortodox. 

— Totuşi, aşa ceva aţi fi făcut şi dumneavoastră, domnule, 
de n-aş fi venit tocmai eu, poetul, să vă rectific raţionamentul 
dumneavoastră de istoric. 

— Aştept să vă explicaţi, domnule, reluă magistratul, 
subţiindu-şi buzele a dispreţ. 

— Explicaţia mea e scurtă şi simplă. lehu a fost un rege al 
Israelului uns ca atare de profetul Elisei, în vederea exterminării 
casei lui Ahab. Elisei e Ludovic al XVIII-lea, /ehu e Cadoudal, iar 
casa lui Ahab e Revoluţia. lată de ce tâlharii de diligente, care 
jefuiau guvernul pentru ca să menţină războiul din Vendcea, se 
numeau confrații lui lehu. 

— Domnule, sunt fericit că mai pot învăţa ceva la vârsta 
mea. 

— O! Domnule, mereu ai de învăţat câte ceva, oricând, la 
orice vârstă. Cât trăieşti înveţi cum e omul; după moarte înveţi 
cum e Dumnezeu. 

— Dar, în sfârşit, îmi spuse interlocutorul meu făcând o 
mişcare de neastâmpăr, aş putea şti la ce v-aş putea fi de folos? 

— lată, domnule. Patru dintre tinerii aceia, cei mai de 
căpetenie dintre partizanii lui lehu au fost executaţi la Bourg, în 
piaţa Bastionului. 

— Mai întâi, domnule, la Bourg execuțiile nu au loc în piaţa 
Bastionului. Execuţiile se fac pe terenul bâlciului. 

— Acuma, domnule... de cincisprezece, douăzeci de ani, e- 
adevărat... de când cu Peytel. Dar mai înainte şi mai ales în 
timpul Revoluţiei, execuțiile se efectuau în piaţa Bastionului. 

— Poate că-i aşa. 

— E chiar aşa... Cei patru tineri se numeau Guyon, 
Leprêtre, Amiet şi Elyvert. 

— E pentru întâia oară că aud rostindu-se asemenea nume. 

— Cu toate acestea, numele lor au avut un oarecare 
răsunet, mai ales la Bourg. 

— Şi sunteţi sigur, domnule, că oamenii aceia au fost 
executaţi aici? 

— Sunt sigur. 

— De la cine aveţi informaţia? 

— De la un om al cărui unchi, comandant al jandarmeriei, a 
asistat la execuţie. 

— Îmi puteţi numi omul? 


— Charles Nodier. 

— Charles Nodier, romancierul, poetul? 

— Dacă ar fi fost istoric, n-aş stărui, domnule. Am aflat 
acum de curând, într-o călătorie la Varennes, cât caz trebuie să 
faci de istorici. Dar, tocmai fiindcă e un poet, un romancier, 
stărui. 

— Sunteţi liber s-o faceţi, dar eu nu ştiu nimic despre cele 
ce doriţi să aflaţi şi îndrăznesc chiar să spun că, dacă n-aţi venit 
la Bourg decât ca să culegeţi informaţii în privinţa execuțiilor 
domnilor... cum spuneţi că-i cheamă? 

— Guyon, Leprâtre, Amiet şi Hyvert. 

— Aţi făcut o călătorie zadarnică. De douăzeci de ani 
scotocesc arhivele oraşului şi n-am dat peste nimic ce-ar 
semăna cu cele ce-mi spuneţi. 

— Arhivele oraşului nu sunt cele ale grefei, domnule; poate 
că în cele ale grefei voi găsi ceea ce caut. 

— Ei! Domnule, dacă găsiţi ceva în arhivele grefei, se vede 
că sunteţi grozav de mare meşter! E un haos în arhivele grefei 
un adevărat haos. Ar trebui să staţi aici o lună şi încă... şi încă... 

— Cred că n-am să stau decât o zi, dar dacă în ziua aceea 
găsesc ceea ce caut, îmi veţi îngădui să vă fac cunoscut şi 
dumneavoastră?... 

— Da, domnule, da, domnule, da, şi-mi veţi face un mare 
serviciu. 

— Nu mai mare decât cel pe care intenţionam să vi-l cer. 
Aveţi să aflaţi de la mine un lucru pe care nu-l ştiaţi; atâta tot. 


x k x 


Ați ghicit desigur că, ieşind de la juristul cu pricina, eram 
pus la mare ambiție. Voiam, cu orice preț, să-mi capăt 
materialul informativ în privinţa confraţilor lui lehu. 

M-am agăţat de Milliet şi l-am strâns cu uşa. 

— Ascultă, îmi spuse el, am un cumnat avocat. 

— lată omul care-mi trebuie! Hai la cumnat. 

— Dar la asemenea ceas se află la Tribunal. 

— Hai la Tribunal. 

— Când ai să te arăţi acolo ai să faci senzaţie, te previn. 

— Atunci, du-te singur. Spune-i despre ce-i vorba. Să facă 
cercetări. Eu am să mă duc să văd împrejurimile oraşului, ca să- 


mi pun la punct planul de lucru în privinţa localităţilor. Ne 
întâlnim la ora patru în piaţa Bastionului, dacă vrei. 

— Perfect. 

— Îmi pare că am văzut o pădure la venire. 

— Pădurea Seillon. 

— Bravo! 

— Ai nevoie de o pădure? 

— Mi-e indispensabilă. 

— Atunci, îmi dai voie... 

— Ce? 

— Am să te duc la unul dintre prietenii mei, domnul Leduc, 
un poet, care e şi inspector când are răgaz. 

— Inspector de ce? 

— De pădure. 

— Nu-s şi nişte ruine în pădure? 

— Ba e mânăstirea, care nu i în pădure, dar e la câţiva paşi 
de ea. 

— Şi în pădure? 

— E un soi de fabrică, ce se numeşte Correrie, care ţine de 
mânăstire şi care comunică cu ea printr-o trecere subterană. 

— Bine! Acum dacă ai putea să-mi oferi şi o peşteră, atunci 
mă copleşeşti de-a binelea. 

— Avem peştera Ceyzériat, dar e de partea cealaltă a râului 
Reyssouse. 

— Puțin îmi pasă. Dacă peştera nu vine la mine, am să fac 
ca Mahomed, mă duc eu la peşteră. Dar, până una, alta, să 
mergem la domnul Leduc. 

După vreo cinci minute ne găseam la domnul Leduc care, 
aflând despre ce-i vorba, mi se puse, împreună cu cal şi trăsură, 
la dispoziţie. 

Am primit totul. Sunt oameni care ţi se oferă într-un anume 
fel încât din prima clipă te simţi în largul tău. 

Văzurăm mai întâi mânăstirea. Dac-aş fi clădit-o anume tot 
nu mi-ar fi fost mai pe plac. Chiliile pustii, grădina devastată, 
locuitorii din preajmă aproape sălbatici.  Mulţumescucţi 
întâmplare! 

De-acolo trecurăm la Correrie, ce era adaosul mînăstirii. 
Încă nu ştiam ce destinaţie am să-i dau, însă era evident că ar 
putea să-mi fie de folos. 


— Acuma, domnule, începui a-i spune călăuzei mele 
îndatoritoare, aş avea nevoie de un peisaj sumbru un pic, sub 
nişte arbori mari, lângă un râu. Aveţi aşa ceva în regiune? 

— La ce vă trebuie? 

— Ca să clădesc acolo un castel. 

— Ce castel? 

— Un castel din cărţi de joc. Ei, fir-ar să fie! Am o familie de 
instalat în el, o mamă model, o tânără melancolică, un frate 
poznaş, un grădinar braconier. 

— Avem un loc ce se numeşte Negrele-Fântâni. 

— lată mai întâi o denumire încântătoare. 

— Dar nu-i nici un castel. 

— Cu atât mai bine, căci m-aş fi văzut silit să-l dărâm. 

— Să mergem la Negrele-Fântâni. 

Plecarăm. După un sfert de oră coboram la cantonul 
paznicilor. 

— S-o apucăm pe cărăruşa asta, îmi spuse domnul Leduc, 
ne duce tocmai unde doriţi să mergeţi. 

Ne duse într-adevăr într-un loc pe care se înălţau nişte 
arbori înalţi în umbra cărora ieşeau, din afund, trei sau patru 
izvoare. 

— lată locul denumit Negrele-Fântâni, îmi zise domnul 
Leduc. 

— Aici vor locui doamna de Montrevel, Amélie şi micul 
Eduard. Acum, ce sate sunt cele pe care le văd în faţă? 

— Ici, aproape, e Montagnat. Acolo, în munţi, e Ceyzériat. 

— Acolo-i peştera? 

— Da. Cum de ştiţi că este o peşteră la Ceyzériat? 

— Spuneţi mai departe. Numele celorlalte sate, vă rog. 

— Saint-Just, Treconnas, Ramasse, Villereversure. 

— Foarte bine. 

— Vi-e destul? 

— Da. 

Imi scosei carneţelul de notițe, făcui planul aşezării şi 
înscrisei cam pe locurile lor numele satelor pe care domnul 
Leduc tocmai mi le trecuse în revistă. 

— S-a făcut, îi spusei eu. 

— Unde mergem acum? 

— Biserica din Brou trebuie să ne fie în cale? 

— Chiar aşa. 


— Să vizităm biserica din Brou. 

— Aveţi nevoie şi de ea în romanul dumneavoastră? 

— Fără îndoială. Vă puteţi lesne închipui că n-am să pun să 
se desfăşoare acţiunea romanului într-un ţinut în care se înalţă 
capodopera arhitecturii secolului al XVI-lea, fără să mă slujesc 
de ea. 

— Să mergem la biserica din Brou. 

După un sfert de oră paracliserul ne primea în besacteaua 
aceea de granit în care se află închise trei giuvaeruri de 
marmură şi anume: mormântul Margaretei de Austria; cel al 
Margaretei de Bourbon şi cel al lui Philibert cel Frumos. 

— Cum de n-au fost făcute praf şi pulbere în timpul 
Revoluţiei asemenea capodopere? îl întrebai pe paracliser. 

— Eh! Domnule, organele municipale au avut o idee. 

— Care? 

— Să facă din biserică o magazie de furaje. 

— Da şi fânul a salvat marmura. Ai dreptate, domnule şi 
amice, asta e o idee. 

— Ideea organelor municipale vă dă şi dumneavoastră una? 
Mă întrebă domnul Leduc. 

— Da, chiar îmi dă, şi-aş fi tare nenorocii dacă nu voi izbuti 
să fac ceva din ea. 

Scosei ceasul. 

— E trei! Să mergem la închisoare. Am întâlnire la patru cu 
domnul Milliet în piaţa Bastionului. 

— Aşteptaţi... încă un lucru, cel din urmă. 

— Ce? 

— Aţi văzut deviza Margaretei de Austria? 

— Nu. Unde? 

— lată, pretutindeni. Mai întâi, deasupra mormântului. 

— Fortune, infortune, fort: une. 

— Întocmai. 

— Şi ce-nseamnă jocul ăsta de cuvinte? 

— Savanţii îl explică astfel: Soarta persecută tare o femeie. 

— la să vedem puţin: 

— Mai întâi trebuie să ne închipuim deviza latină, la sursa 
ei. 

— Să ne-o închipuim, e probabil... 

— Ei bine: Fortuna infortunat... 

— O! O! /nfortunat. 


— Păi... 

— Aşa ceva seamănă grozav a barbarism. 

— Şi ce vreţi!? 

— Vreau o explicaţie. 

— Daţi-o. 

— lată: Fortuna, infortuna, forti una... Şansa şi neşansa sunt 
totuna pentru cel puternic. 

— Ştiţi că asta ar putea fi traducerea adevărată? 

— Zău! lată ce înseamnă să nu fii savant, dragă domnule: 
dacă ai judecată, cu bunul simţ vezi mai bine decât cu ştiinţa. 
Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi? 

— Nu. 

— Să mergem la închisoare, atunci. 

Ne-am urcat iarăşi în trăsură, ne-am întors în oraş şi nu ne- 
am mai oprit decât în faţa închisorii. Scosei capul pe portieră. 

— Vai! Exclamai eu. Mi-au stricat-o. 

— Cum v-au stricat-o. 

— Bineînţeles. Pe vremea deţinuţilor mei nu era aşa. Putem 
vorbi cu temnicerul? 

— Fără îndoială. 

— Hai să vorbim cu el. 

Băturăm la uşă. Un om de vreo patruzeci de ani veni să ne 
deschidă. 

Îl recunoscu pe domnul Leduc. 

— Dragul meu, îi spuse domnul Leduc, iată un cărturar, 
prieten de-al meu... 

— Ei! la vedeţi! Făcui eu, întrerupându-l, fără glume 
proaste. 

— Care pretinde, urmă domnul Leduc, că închisoarea nu 
mai este aşa cum era în secolul trecut. 

— E-adevărat, domnule Leduc. A dost dărâmată şi reclădită 
în 1816. 

— Atunci, rânduiala lăuntrică nu mai e aceeaşi? 

— O! Nu, domnule, totul s-a schimbat. 

— Am putea avea un plan vechi? 

— Ah! Domnul Martin, arhitectul ar putea, cred, să vă 
găsească unul. 

— E rudă cu domnul Martin, avocatul? 

— E fratele lui. 

— Prea bine, amice, voi căpăta planul. 


— Atunci nu mai avem treabă aici? întrebă domnul Leduc. 

— Nici una. 

— Pot să mă întorc acasă? 

— Imi pare nespus de rău că ne despărţim. Atâta tot! 

— Nu aveţi nevoie de mine ca să găsiţi Bastionul? 

— E la doi paşi. 

— Ce faceţi deseară? 

— Vin s-o petrec cu dumneavoastră, dacă doriţi. 

— Prea bine! La nouă vă aşteaptă o ceaşcă de ceai. 

— Voi veni s-o beau. 

Îi mulţumi domnului Leduc. Ne strânserăm mâinile şi ne 
despărţirăm. 

Coborâi pe strada Alenei (citiţi Arene; din cauza unei lupte 
care a avut loc în piaţa de la capătul străzii) şi, mergând de-a 
lungul grădinii Montburon, ajunsei în piaţa Bastionului.. 

E un hemiciclu unde se ţine astăzi piaţa oraşului. In mijlocul 
semicercului se înalţă statuia lui Bichat, opera lui David 
(d'Angers). Bichat, în redingotă... de ce atâta realism 
exagerat?... stă cu mâna pe inima unui copil între nouă şi zece 
ani, gol-goluţ... de ce atâta idealism exagerat?... pe când la 
picioarele lui Bichat zace întins un cadavru. E cartea lui Bichat: 
Despre viață şi moarte...! Tradusă în bronz. 

Eram cufundat în contemplarea statuii, care întruneşte 
cusururile şi calităţile lui David (d'Angers), când simţii că cineva 
mă atinge pe umăr. Mă întorsei; era domnul Milliet. 

În mână ţinea o hârtie. 

— Ei, cum e? îl întrebai eu. 

— Cum? Victorie. 

— Ce-i aceea? 

— Procesul verbal al execuţiei. 

— A cui? 

— A eroilor dumitale. 

— A lui Guyon, Leprâtre, Amiet?... 

— Şi Hyvert. 

— Dar dă-mi-l, te rog. 

— lată-l! 

Îl luai şi citii. 


PROCES VERBAL DE MOARTEA ŞI EXECUȚIA 


lui Laurent Guyon, Etienne Hyvert, Francois Amiet şi 
Antoine Leprâtre. Condamnaţi la 20 termidor?, anul VIII şi 
executaţi la 23 vendimiar“, anul IX. 


“Astăzi, 23 vendemiar anul IX, comisarul guvernului de pe 
lângă Tribunal, care a primit, în cursul nopţii şi anume la 
unsprezece seara, curierul ministrului de justitie, conținând 
procedura şi sentința ce condamnă la moarte pe Laurent Guyon, 
Etienne Hyvert, Francois Amiet şi Antoine Leprâtre, precum şi 
sentința Tribunalului de Casaţie din 6 a lunii curente, care 
respinge cererea de casare a sentinței din 21 termidor anul VIII, 
a adus la cunoştinţă prin scris, între şapte şi opt dimineaţa, celor 
patru acuzaţi, că sentinţa lor condamnându-i la moarte va fi 
executată astăzi la ora unsprezece. In intervalul de timp care s- 
a scurs până la unsprezece, cei patru acuzați au tras cu pistolul 
unul asupra altuia şi şi-au dat lovituri de pumnal, în incinta 
închisorii.. Lepretre şi Guyon, după zvonul public, muriseră, 
Hyvert rănit mortal, trăgea să moară, Amiet, rănit mortal, dar pe 
deplin conştient. Toţi patru în starea arătată, au fost duşi la 
ghilotină şi, morți sau vii, au fost ghilotinați. La unsprezece şi 
jumătate aprodul Colin a depus procesul verbal despre 
torturarea lor la primăria municipiului pentru a fi trecut în 
registrul de decese. 

Căpitanul de jandarmi a înmânat judecătorului de pace 
procesul verbal despre cele petrecute în închisoare, unde el se 
afla prezent. In ceea ce mă priveşte, ca unul ce n-am fost de 
față, certific cele ce am aflat din zvon public. 

Bourg, 23 vendemiar anul IX. 


emnat: Dubost, grefier." 


Ah! Aşadar poetul avusese dreptate şi nu istoricul. 
Căpitanul de jandarmi care înmânase judecătorului de pace 
procesul verbal despre cele petrecute în închisoare — unde el se 
afla prezent — era unchiul lui Nodier. Acel proces verbal 


Si Y A 


capul tânărului, povestirea care, după patruzeci de ani, ieşise la 


3 A unsprezecea lună din calendarul Revoluţiei franceze. (n.t.) 
+ Prima lună din acelaşi calendar. (n.t.) 


lumină fără nici o denaturare, în capodopera ce poartă titlul 
Amintiri din Revoluţie. 

Toată procedura se afla în arhiva grefei. Domnul Martin îmi 
propunea s-o dau la copai: interogatorii, procese verbale, 
sentinţa. 

Aveam în buzunar Amintirile din Revoluţie ale lui Nodier. 
Aveam în mână procesul verbal al execuţiei care confirmă 
faptele relatate de el. 

— Haidem la magistratul nostru, îi spusei domnului Milliet. 

— Haidem la magistratul nostru, repetă şi el. Magistratul fu 
consternat şi-l lăsai încre-dinţat că poeţi! Ştiu tot atâta istorie 
cât şi istoricii... dacă nu mai mult. 


LEXANDRE DUMAS 


Prolog Oraşul Avignon 


Nu ştim dacă prologul pe care avem să-l punem sub ochii 
cititorului este chiar util şi, totuşi, nu ne putem împotrivi plăcerii 
de a face din el nu primul capitol, ci prefața cărţii de faţă. 

Cu cât înaintăm în viaţă, cu cât pătrundem mai afund în 
artă, cu atât rămânem mai încredinţaţi că nimic nu-i pieptiş sau 
răzleţ în natură, iar societatea înaintează prin deducţii, nu prin 
accidente şi evenimentul, floare veselă sau tristă, înmiresmată 
sau fetidă, surâzătoare sau fatală, care se deschide astăzi sub 
ochii noştri, dăduse în boboc din trecut, iar rădăcinile şi le 
întinsese uneori în zilele cu mult dinaintea celor ale noastre, 
după cum rodul şi-l va da târziu, în viitor. 


Tânăr, omul ia timpul aşa cum vine: tânjind după ziua de 
ieri, nepăsător faţă de ziua de azi, prea puţin îngrijorându-se de 
ziua de mâine. Tinereţea e primăvara cu aurorile-i răco-roase şi 
amurgurile frumoase: dacă uneori vijelia se iscă pa cer, ea 
izbucneşte, trăsneşte şi se topeşte lăsând cerul mal auriu, aerul 
mai curat şi natura mai surâzătoare ca înainte. 

La ce să mai cugeţi la pricinile vijeliei aceleia care trece 
repede ca un capriciu, efemeră ca o fantezie? Mai înainte de a 
avea dezlegarea enigmei meteorologice, vijelia va fi dispărut. 

Dar nu-i nici pe departe acelaşi lucru cu fenomenele teribile 
care, către sfârşitul verii, ne-ameninţă roadă; care în mijlocul 
toamnei ne hărţuieşte la vremea culesului; te-ntrebi încotro se 
duc, te îngrijorează de unde vin şi cauţi mijlocul să le 
preîntâmpini. 

Ori, gânditorul, istoricul, poetul află cu totul un alt subiect 
de visare în revoluţii, acele zbuciumări ale atmosferei sociale, 
care acoperă pământul de sânge şi doboară o generaţie 
întreagă de bărbaţi, decât în vijeliile cerului care îneacă o 
recoltă sau distrug sub bătaia grindinei un cules de vii, cu alte 
cuvinte speranţa numai a unui singur an, care aduc o pagubă ce 
se poate, mai la urma urmei, acoperi din plin în anul următor, 
afară doar dacă bunul Dumnezeu nu se află în toane rele. 

Astfel, altădată, fie din uitare, fie din nepăsare sau neştiinţă 
poate — fericit cine nu ştie, nefericit cine ştie! — Altădată de-aş 
fi avut de povestit întâmplarea pe care m-apuc să v-o spun 
astăzi, aş fi scris ceea ce urmează nepăsător, fără să mă opresc 
în locul în care s-a petrecut asemenea scenă sortită să fie prima 
din cartea mea, aş fi trecut prin Sud ca printr-o oricare altă 
provincie, şi-aş fi citat Avignon-ul ca pe oricare alt oraş. Dar 
astăzi nu mai e aşa, nu mă mai aflu în vârtejurile primăverii, ci 
în vijeliile verii şi în furtunile toamnei. Astăzi, când rostesc 
Avignon, evoc un spectru şi, aşa cum spunea Antoniu desfăcând 
giulgiul lui Cezar: "lată gaură făcută de pumnalul lui Casca, iat-o 
pe cea făcută de spada lui Cassius şi iat-o şi pe cea făcută de 
paloşul lui Brutus", la fel zic eu văzând linţoliul însângerat al 
oraşului papal: "lată sângele albigenzilor», iată sângele celor din 
Cevennes, iată sângele republicanilor, iată sângele regaliştilor, 
iată sângele lui Lescuyer, iată sângele mareşalului Brune". 


5 Sectă religioasă din sudul Franţei, în sec. XII. (n.t.) 


Şi-atunci mă simt cuprins de o tristeţe adâncă şi m-apuc să 
scriu; dar, de la primele rânduri, văd că, fără să-mi fi dat seama, 
între degetele mele unealta istoricului a luat locul penei 
romancierului. 

Ei bine, hai să fiu şi unul şi altul: cititorule, binevoieşte de-i 
îngăduie istoricului primele zece, cincisprezece, douăzeci de 
pagini; restul îi rămâne romancierului. 

Să spunem, aşadar, câteva cuvinte despre Avignon, locul 
unde are să se petreacă scena cea dintâi a cărţii noi pe care o 
dăruim publicului. 

Poate că înainte de a citi ceea ce avem să spunem noi, ar fi 
bine să ne aruncăm ochii asupra celor zise de François 
Nouguier, istoricul naţional al aşezării. 

"Avignon, zice el, oraş nobil prin vechime, plăcut prin 
aşezare, semeţ prin zidurile-i temeinice, vesel pentru rodnicia 
solului, fermecător prin blândeţea locuitorilor, falnic pentru 
palatul pe care-l are, frumos datorită străzilor largi, minunat prin 
construcţia podului, bogat datorită comerţului şi cunoscut 
pretutindeni pe-acest pământ." 

Ne ierte umbra lui François Nouguier, de nu vedem şi noi 
oraşul lui cbiar cu acelaşi ochi ca dânsul. 

Cei ce cunosc Avignon-ul vor spune singuri cine l-a văzui 
mai bine, istoricul sau romancierul. 

Se cuvine să recunoaştem de la bun început că Avignon 
este un oraş aparte, vreau să spun, oraşul patimilor nemăsurate 
j epoca disensiunilor religioase, care au iscat în sânul său 
duşmăniile politice, datează din secolul al XII-lea; văile muntelui 
Ventoux adăpostiră după fuga-i din Lyon, pe Pierre de Valle şi pe 
cei din Vaud, străbunii acelor protestanți ce purtau numele de 
albigenzi şi care îi sărăciseră pe conții de Toulouse şi îmbogăţiră 
papalitatea cu cele şapte castele pe care contele Raymond al VI- 
lea le stăpânea în Languedoc. 

Republică puternică, cârmuita de guvernatori, Avignon n-a 
voit să se supună regelui Franţei. Într-o dimineaţă, Ludovic al 
VIll-lea — căruia îi păru mai simplu să pornească în cruciadă 
împotriva Avignon-ului, aşa cum făcuse şi Simon de Montfort, 
decât să dezrobească lerusalimul, cum făcuse Philippe-Auguste 
— într-o bună dimineaţă, spuneam, Ludovic al VIII-lea se înfăţişă 
la porţile Avignon-ului, cerând să intre, cu lancea în atac, cu 


casca pe cap, cu stindardele desfăşurate şi cu trompetele 
sunând a luptă. 

Cei din cetate nu l-au primit; i-au oferit regelui Franţei, ca 
ultimă concesie, o paşnică intrare, cu capul descoperii, cu 
lancea înălţată şi numai cu stindardul regal fluturând în vânt. 
Regele porni blocada care a durat trei luni, în timpul cărora, 
spune cronicarul, burghezii din Avignon răspunseră soldaţilor 
francezi cu săgeată la săgeată, cu rană pentru rană, cu moarte 
pentru moarte. 

Oraşul capitulă în sfârşit. Ludovic al VIll-lea însoțea cu 
armata lui pe cardinalul de Saint-Ange, legat papal. Cardinalul 
dictă condiţiile de capitulare, adevărate condiţii preoţeşti, dure 
şi absolute. 

Locuitorii  Avignon-ului fură condamnaţi să-şi dărâme 
meterezele, să-şi astupe şanţurile, să doboare trei sute de 
turnuri, să-şi predea corăbiile, să dea foc tuturor materialelor şi 
uneltelor de război. Pe lângă asta, mai trebuiră să plătească o 
contribuţie enormă, să se lepede de erezia din Vaud şi să 
întreţină în Palestina treizeci de militari straşnic înarmaţi şi 
echipați, ca să-şi dea concursul la dezrobirea mormântului lui 
Christos. În sfârşit, ca să vegheze la îndeplinirea tuturor 
condiţiilor de mai sus, prevăzute în bula ce există încă în 
arhivele oraşului, s-a înfiinţat un ordin religios de pocăiţi care, 
dăinuind mai mult de şase secole, s-a perpetuat până în zilele 
noastre. 

In opoziţie cu pocăiţii de mai sus, ce se numeau pocăiţii 
albi, s-a întemeiat şi ordinul pocăiţilor negri, pătrunşi până în 
adâncul lor de spiritul de împotrivire al contelui Raymond de 
Toulouse. 

Din ziua aceea, urile religioase se prefăcură în duşmănii 
politice. 

Avignon nu se mai mulţumi să fie patria ereziei, trebuia să 
ajungă chiar teatrul schismei. 

Să ni se îngăduie în privinţa Romei franceze o scurtă 
digresiune istorică; la drept vorbind, ne am putea lipsi de 
asemenea digresiune pentru subiectul pe care-l tratăm şi poate 
am face mai bine să intrăm dintr-un singur salt în miezul 
dramei; dar nădăjduim că digresiunea ne va fi iertată. Scriem 
mai cu seamă pentru aceia care, într-un roman, doresc să 
găsească uneori şi altceva în afară de roman. 


În 1285, Filip cel Frumos se urcă pe tron. 

Data asta, anul 1285, este o dată istorică importantă. 
Papalitatea, care prin persoana lui Grigorie al Vil-lea a ţinut 
piept împăratului Germaniei. Papalitatea, care, învinsă 
materialmente de Henric al IV-lea, l-a învins moralmente. 
Papalitatea este pălmuită de un simplu gentilom sabin şi 
mănuşa de fier a lui Colonna a înroşit faţa lui Bonifaciu al VIII- 
lea. 

Dar regelui Franţei, cu mâna căruia fusese de fapt, data 
palma, ce-avea să i se întâmple sub succesorul lui Bonifaciu al 
VIII-lea? 

Succesorul, Benedict al XI-lea, om de jos, ar fi fost poate 
om de geniu dacă i s-ar fi dat timp s-ajungă. 

Prea slab ca să-l lovească făţiş pe Filip cel Frumos, a găsit 
un mijloc pentru care întemeietorul unei tagme călugăreşti 
vestite l-ar fi pizmuit cu două sute de ani mai târziu. El îl iartă pe 
Colonna în gura mare, în faţa poporului. 

Ca să-i ierţi pe Colonna însemna că l-ai declarat în prealabil 
vinovat; numai vinovaţii au nevoie de iertare. Dar dacă era 
vinovat Colonna, înseamnă că regele Franţei îi era cel puţin 
complice. 

Susținerea unui asemenea argument isca oarecare 
primejdie; de aceea, Benedict al XI-lea nu păstori ca papă decât 
opt luni. 

Intr-o zi, o femeie acoperită de văluri, ce se dădu drept 
maica econoamă de la Sfânta-Petronila din Perugia, veni, pe 
când prelatul se afla la masă, să-i dăruiască o coşarcă de 
smochine. 

Să fi fost vreo viperă ascunsă, ca în coşul cu smochinele 
Cleopatrei? Fapt e că a doua zi sfântul scaun era vacant. 

Atunci, Filip cel Frumos avu o idee ciudată, atât de ciudată 
încât la început trebuie să-i fi părut curată halucinație. 

Gândi să scoată papalitatea din Roma, s-o aducă în Franţa, 
s-o întemniţeze şi s-o pună să bată monedă în folosul lui. 

Domnia lui Filip cel Frumos înseamnă înscăunarea aurului. 

Aurul era singurul şi unicul dumnezeu al acestui rege ce 
pălmuise un papă. Ludovic cel Sfânt avu drept sfetnic un preot, 
pe preacinstitul abate Suger. Filip cel Frumos avu ca sfetnici doi 
bancheri, pe Biscio şi Musiato, doi florentini. 


Te aştepţi oare, dragă cititorule, să ne vezi căzând în 
obişnuitul păcat filozofic ce constă în a arunca anatema asupra 
aurului? Te-ai înşela! 

In secolul al XIII-lea puterea aurului creşte. 

Până atunci nu se ştia decât despre pământ. 

Aurul însemna pământul preţăluit, pământul devenit mobil, 
putând fi schimbat, transportat, divizibil, subtilizat, spiritualizat, 
ca să zicem aşa. 

Atâta timp cât pământul n-ajunsese să fie reprezentat de 
aur, omul, ca şi zeul Terminus, protectorul hotarelor, acea piatră 
mărginaşă de lanuri, stătea cu picioarele adânc înfipte în 
pământ. Altădată pământul îl stăpânea pe om, astăzi omul îl 
stăpâneşte. 

Dar aurul trebuia scos de unde se găsea; şi-acolo unde se 
găsea era cu totul altfel îngropat decât în minele din Chile sau 
din Mexico. 

Aurul se afla la jidovi şi în biserici. 

Ca să fie scos din asemenea mână dublă, era nevoie de mal 
mult decât de-un rege, era nevoie de un papă. 

lată de ce Filip cel Frumos, marele vânător de aur, s-a 
hotărât să aibă un papă al său. 

Murind Benedict al XI-lea, s-a ţinut sfat de prelați la 
Perugia. În adunare, cardinalii francezi deţineau majoritatea Filip 
cel Frumos puse ochii pe Bertrand de Got, arhiepiscop al 
oraşului Bordeaux. li dădu întâlnire într-o pădure de lângă Saint- 
Jean-d'Angely. 

Bertrand de Got nu putea lipsi de la întâlnire. 

Regele şi arhiepiscopul ascultară acolo liturghia şi, în 
momentul culminant al slujbei, se legară prin jurământ, în 
numele dumnezeului aceluia pe care-l preamăreau, să păstreze 
o taină desăvârşită. 

Bertrand de Got nu ştia încă despre ce e vorba. 

După ascultarea liturghiei, Filip cel Frumos îi spuse: 

— Arhiepiscope, îmi stă în putere să te fac papă. 

Bertrand de Got, fără să mai asculte cele ce urmau, se 
aruncă la picioarele regelui. 

— Ce trebuie să fac pentru asta? întrebă el. 

— Să-mi faci şase favoruri pe care ţi le-oi cere, răspunse 
Filip cel Frumos. 


— Tu, rege, porunceşte şi eu te voi asculta, exclamă viitorul 
papă. 

Avu loc şi jurământul de supunere al prelatului. 

Regele îl ridică, îl sărută pe gură şi-i spuse: 

— Cele şase favoruri pe care ţi le cer sunt următoarele i 
Primul, să mă împaci bineînţeles cu biserica şi să faci să mi se 
ierte crima pe care-am săvârşit-o faţă de Bonifaciu al VIII-lea. 

Al doilea, să-mi înapoiezi mie şi alor mei împărtăşania pe 
care curtea de la Roma mi-a ridicat-o. 

Al treilea, să-mi dăruieşte zeciuiala clerului din regatul meu 
pe timp de cinci ani, ca să uşurez cheltuielile făcute în războiul 
din Flandra. 

Al patrulea, să distrugi şi să desfiinţezi memoria papei 
Bonifaciu al VIII-lea. 

Al cincilea, să investeşti cu demnitatea de cardinali pe 
jupânii Jacopo şi Pietro de Colonna. 

Pentru al şaselea favor şi făgăduială, îmi păstrez dreptul de 
a-ţi vorbi la timpul şi în locul potrivit. 

Bertrand de Got jură pentru făgăduielile şi favorurile de mai 
sus şi jură şi pentru făgăduială şi favorul necunoscut. 

Cel din urmă pe care regele nu îndrăznise să-l mai 
rostească în urma celorlalte pretindea distrugerea ordinului 
Templierilor. 

In afară de făgăduiala şi jurământul făcut pe compus 
domini”, Bertrand de Got dădu regelui că ostateci pe fratele şi 
pe doi nepoți ai săi. 

Regele jură şi el, la rândul său, că-l va face papă. 

Scena de mai sus, petrecută la o răspântie dintr-o pădure, 
în inima întunericului, semăna mai mult cu o conjurare dintre un 
vrăjitor şi un demon decât cu un legământ statornicit între un 
rege şi un papă. 

Astfel, încoronarea regelui, care avu loc la scurtă vreme 
după aceea la Lyon şi prin care începea înrobirea Bisericii, păru 
prea puţin pe placul lui Dumnezeu. 

In clipa în care trecea cortegiul regal, un zid, pe care Stătea 
ciucure mulţimea de spectatori, s-a prăbuşit, rănindu-l pe rege 
şi ucigându-l pe ducele de Bretania. 

Papa fu răsturnat şi el, iar tiara-i se rostogoli în noroi. 


€ Trupul Domnului - Sfânta Cuminecătura. (n.t.) 


Bertrand de Got fu ales papă sub numele de Clement al V- 
lea. 

Clement al V-lea plăti tot ce făgăduise Bertrand de Goli. 

Filip fu declarat nevinovat, împărtăşania îi fu restituită lui şi 
alor săi, purpură se ridică iarăşi pe umerii celor din familia 
Colonna, Biserica fu silită să plătească războaiele din Flandra 
precum şi cruciada lui Filip de Valois împotriva imperiului grec. 
Memoria papei Bonifaciu al Vill-lea fu, dacă nu distrusă şi 
desfiinţată, cel puţin dezonorată; zidăriile Templului fură rase, 
iar Templierii arşi pe platforma podului cunoscut până azi sub 
numele de Pont-Neuf. 

Toate edictele acelea — nu se mai numea bule, de vreme 
ce puterea vremelnică dicta — toate edictele acelea erau datate 
din Avignon. 

Filip cel Frumos fu cel mai bogat rege al monarhiei 
franceze; avea o comoară nesecată; comoara era papa. ll 
cumpărase, se slujea de el, îl punea la teasc şi, aşa cum din 
teasc curge cidrul şi vinul, din acel papă tescuit curgea aurul. 

Pontificatul, ce primise palma de la Colonna în persoana lui 
Bonifaciu al Vill-lea, renunţa la autoritatea suverană asupra 
lumii prin Clement al V-lea. 

Am arătat cum au venit la putere regele sângelui şi papa 
aurului. 

Se ştie şi cum au plecat. 

Jacques de Molay, din înaltul rugului, le-a dat termen de un 
an şi regelui şi papei ca să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, 
ori Aristofan zice că Muribunzii cu părul cărunt au duh de 
prezicătoare. 

Clement al V-lea plecă cel dintâi; îşi văzuse în vis palatul în 
flăcări. 

"Din clipa aceea, zice Baluze’ s-a întristat şi nici n-a mai 
durat." 

După şapte luni veni rândul lui Filip. Unii îl săvârşesc din 
viaţă la vânătoare, doborât de un mistreţ. Şi Dante se numără 
printre aceştia. "Cel ce, zice el, în preajma Senei bani a 
falsificat, de coli de mistreți nemiloşi a fost sfârtecat." 

Dar Guillaume de Nangist, îl face pe regele falsificator să 
moară de o moarte provi-denţială, cu totul de alt soi. 


7 Cărturar francez, bibliotecarul lui Colbert (1630-1718). (n.t.) 
8 Cronicar francez din secolul al XIII-lea. (n.t.) 


"Ros de-o boală necunoscută de vraci, Filip se stinse, spune 
el, spre marea uimire a lumii întregi, fără ca pulsu-i şi nici urina-i 
să fi dezvăluit pricina răului sau iminenţa primejdiei şi a 
deznodământului." 

Ludovic al X-lea, regele debandadă, regele scandal, căruia i 
se spunea /ncăpățânatul, a urmat la tron după tatăl său Filip cel 
Frumos, iar loan al XXII-lea după Clement al V-lea. 

Avignon a ajuns să fie atunci de-a binelea o a doua Romă. 
loan al XXII-lea şi Clement al VI-lea i-au consfințit titlul de regină 
luxului. Moravurile timpului o făcură regina desfrâului şi a 
trândăviei. În locul turnurilor dărâmate de Romain de Saint- 
Ange, Hernandez de Heredi, marele maestru al ordinului 
Sfântului loan din Ierusalim, îi încinse talia cu o centură de 
ziduri. In cetate se iviră călugări destrăbălaţi care schimbară 
incinta sfinţită a mânăstirilor în locuri de desfrâu şi de dezmăţ. 
Se iviră şi curtezane frumoase, ce smulgeau diamantele tiarei, 
ca să-şi facă brățări şi salbe. In sfârşit se iviră şi ecourile fântânii 
din Vaucluse din care radiară cânturile domoale şi melodioase 
ale lui Petrarca. 

Asemenea stare de lucruri dăinui până ce regele Carol al V- 
lea, un rege cuminte şi pios, hotărându-se să pună capăt 
scandalului, îl trimise pe mareşalul de Boucicaut să-l alunge din 
Avignon pe falsul papa Benedict al XIII-lea. Domnia-sa văzând 
însă soldaţii regelui Franţei, îşi aminti că înainte de a fi fost papă 
sub numele de Benedict al XIII-lea, fusese căpitan de oaste sub 
numele de Pietro de Luna. Preţ de cinci luni se apără, mânuind 
singur de pe creasta zidurilor castelului uneltele de război, 
ucigătoare cu totul altcum decât excomunicările pontificale. In 
sfârşit, silit să fugă, ieşi din oraş printr-o uşiţă tainică din castel, 
ce dădea în șanțul de fortificaţie, după ce dărâmase o sută de 
case şi ucisese patru mii de locuitori din Avignon şi se refugie în 
Spania, unde regele Aragonului îi asigură azil. Acolo, în fiecare 
dimineaţă, din vârful unui turn, secondat de doi preoţi din care- 
şi făcuse venerabilul său colegiu, binecuvânta lumea, căreia 
pentru asta nu-i mergea mai bine, şi-şi excomunica duşmanii, 
cărora nu le mergea mai rău. In sfârşit, simțind că i s-apropie 
sfârşitul şi temându-se să nu moară şi schisma odată cu el, pe 
cei doi vicari ai săi îi numi cardinali, cu condiţia ca după moartea 
lui unul din cei doi s-aleagă pe celălalt papă. Alegerea se făcu. 
Noul papă continuă o vreme schisma, sprijinit de cardinalul ce-l 


proclamase papă. Până la urmă, amândoi intrară în negocieri cu 
Roma, cerură iertare, recunoscându-şi vinile şi reintrară în sânul 
Bisericii, unul cu titlul de arhiepiscop de Sevilla, celălalt cu cel 
de arhiepiscop de Toledo. 

De-atunci înainte până-n 1790, Avignon, văduvit de papii 
săi, fu guvernat de emisari papali şi de vice emisari. Avu şapte 
suverani pontifi cu reşedinţa înăuntrul zidurilor sale timp de 
şaptezeci de ani. Avea şapte spitale, şapte confrerii de penitenţi, 
şapte mânăstiri de bărbaţi, şapte mânăstiri de femei, şapte 
parohii şi şapte cimitire. 

Cei ce cunosc Avignon-ul ştiu că la vremea aceea erau şi 
sunt încă şi astăzi două oraşe într-unui singur: oraşul preoţilor, 
adică oraşul roman, apoi oraşul negustorilor, adică oraşul 
francez. 

Oraşul preoţilor, cu palatul papilor, cu cele o sută de 
biserici, cu clopotele-i fără de număr gata în orice clipă să dea 
alarma de incendiu sau să bată dangătul de moarte. 

Oraşul, negustorilor, cu Rhonul, cu meşteri în mătăsuri, cu 
tranzitu-i cruciş ce merge din miază-noapte în miază-zi, din apus 
în răsărit, de la Lyon la Marsilia, de la Nimes la Turin. 

Oraşul francez, oraş afurisii, dornic să aibă un rege, 
pizmuind libertăţile, se cutremura simțindu-se pământ înrobit, 
lăcaş al preoţilor cu clerul drept stăpân. 

Clerul — nu clerul acela pios, îngăduitor, sever cu sine când 
e vorba de datorie şi de caritate, trăind pe lumea asta ca s-o 
mângâie şi s-o înalțe fără să se amestece în petrecerile şi în 
patimile ei — ci clerul aşa cum îl prefăcuse intrigă, ambiția şi 
pofta, adică acei călugări de curte, rivali ai călugărilor de la 
Roma, trândavi, desfrânaţi, luxoşi, îndrăzneţi, regi ai modei, 
autocraţi ai saloanelor, sărutând mâna doamnelor, socotind că-i 
o cinste să fie curtezani, dându-şi mâinile la sărutat femeilor din 
popor, cărora le făceau onoarea de a le lua de amante. 

Doriţi un tip din soiul unor asemenea călugări? Luaţi-l pe 
abatele Maury. Orgolios ca un duce, insolent ca un lacheu, fiu de 
cizmar dar mai aristocrat decât un fiu de mare senior. 

E lesne de înţeles că cele două categorii de locuitori, una 
reprezentând erezia, cealaltă ortodoxia, una de partea 
francezilor, cealaltă de partea Romei, una cu partidul monarhiei 
absolute, cealaltă cu partidul constituţional progresist, nu 
puteau fi elemente paşnice şi de securitate pentru vechiul oraş 


pontifical. Este lesne de înţeles, spunem noi, că în clipa în care 
izbucni revoluţia din Paris şi în clipa în care revoluţia se 
manifestă prin căderea Bastiliei, cele două partide, încă 
înfierbântate de războaiele religioase purtate de Ludovic al XIV- 
lea, nu rămaseră nepăsătoare unul faţă de celălalt. 

Am spus: Avignon, oraşul preoţilor şi, adăugăm, oraşul 
duşmăniilor. Nicăieri nu se învaţă mai bine a duşmăni ca în 
mânăstiri. Sufletul de copil, lipsit de patimile funeste şi 
dăunătoare oriunde aiurea, se naşte în mânăstiri plin de 
duşmăniile paterne, moştenite din tată în fiu de opt sute de ani 
şi după o viaţă plină de ură lasă la rândul său copiilor 
moştenirea drăcească. 

De aceea, la primul strigăt de libertate pe care îl scoasa 
Franţa, oraşul francez se trezi plin de bucurie şi de nădejde: îi 
sosise în sfârşit clipa să contesteze făţiş concesiunile făcute de o 
regină minoră ca să-şi răscumpere păcatele, prin care dădea un 
oraş, dădea o provincie şi cu ea şi o jumătate de milion de 
suflete. Cu ce drept fuseseră sufletele acelea vândute 
In aeternum pontifului din Roma, cel mai crâncen şi mai lacom 
dintre toţi stăpânii? 

Franţa avea să se întrunească pe Câmpul lui Marte, în 
frăţească îmbrăţişare a Federaţiei. Avignon nu era tot Franţa? S- 
au numit deputaţi. Deputaţii s-au dus la emisarul papal şi cu tot 
respectul îl rugară să părăsească oraşul. 

| s-au dat douăzeci şi patru de ceasuri ca să plece din oraş. 

În timpul nopţii, partizanii papalității se  desfătară 
spânzurând într-un ştreang un manechin purtând cocarda 
tricoloră. 

Poţi îndruma Rhonul, poţi canaliza râul Durance, poţi înălța 
diguri împotriva torentelor aprige, care la topirea zăpezilor se 
prăpăstuiesc în avalanşe lichide de pe creasta muntelui 
Ventoux. Dar vălul acela cumplit, vălul acela viu, torentul de 
oameni ce se repezi în salturi pe panta pieptişă a străzilor 
Avignon-ului, odată slobozit, odată năpustit, nici Dumnezeu n-a 
încercat însă să-l oprească. 

Când au dat cu ochii de manechinul cu tricolorul naţional 
legănându-se la capătul unui ştreang, cei din oraşul francez se 
ridicară din adâncul temeliilor lui, urlând ca turbaţii. Patru 
papistaşi, bănuiţi de un asemenea sacrilegiu, doi marchizi, un 


burghez şi-un muncitor fură smulşi din casele lor şi spânzurați În 
locul manechinului. 

Era în 11 iunie 1790. 

Oraşul francez în întregime trimise scrisoare Adunării 
Naţionale, că se dăruieşte Franţei şi împreună cu el Rhonul, 
comerţul său, Sudul şi jumătate din Provence. 

Adunarea Naţională era în ziua aceea reacționară, nu voia 
să se certe cu papa şi-l cruța pe rege, aşa că amina toată 
povestea. 

Ca atare, chiar în clipa aceea, mişcarea din Avignon a fost 
socotită ca o răzvrătire, iar papa putu să facă din Avignon ceea 
ce curtea regală ar fi făcut din Paris după căderea Bastiliei, dacă 
Adunarea ar fi amânat proclamația drepturilor omului. 

Papa porunci să se anuleze tot ceea ce se făcuse în 
Comitatul-Venaissin, să se restabilească privilegiile nobililor şi 
ale clerului şi să se reînscăuneze inchiziţia cu toată rigoarea. 

Decretele pontificale fură afişate. 

Un om, unul singur, în plină zi în faţa tuturor, îndrăzni ta 
meargă la zidul pe care stătea afişat decretul şi să-l sfâşie. Se 
numea Lescuyer. 

Nici gând să fie tânăr, deci nu fusese mânat de 
impetuozitatea vârstei. Nu! Era aproape bătrân şi nici măcar 
localnic. Era francez din Picardia, înflăcărat dar chibzuit în 
acelaşi timp, notar vechi, stabilit de multă vreme la Avignon. 

A fost o crimă pe care Avignon-ul roman o ţinu minte; o 
crimă atât de mare încât Fecioara Maria a plâns! 

Vedeţi desigur, Avignon este chiar Italia. li trebuie cu orice 
preţ minuni. Şi dacă Dumnezeu nu face, se găseşte fără îndoială 
careva că să le născocească. Şi minunea mai trebuie încă să fie 
o minune de-a Fecioarei. Fecioara este totul pentru Italia, ţara 
asta poetică. La Madonna, tot duhul, tot sufletul şi graiul întreg 
al italienilor e plin de aceste două cuvinte. 

Minunea s-a făcut în biserica Cordelierilor. 

Mulțimea a dat fuga acolo. 

Că fecioara a plâns, era mare lucru; dar în acelaşi timp se 
răspândi un zvon, datorită căruia emoția crescu la culme. Un 
sipet mare, bine ferecat, fusese purtat prin oraş. Cufărul cu 
pricina aţâţase curiozitatea locuitorilor din Avignon. Ce putea fi 
în el? 


După două ceasuri nu mai era vorba de un sipet ci de 
optsprezece lăzi care fuseseră văzute în drum spre Rhon. 

Cât despre obiectele pe care le conţineau, un hamal le 
destăinuise: erau gajurile muntelui de pietate, pe care partidul 
francez le luă cu el, fiindcă pleca din Avignon. 

Gajurile muntelui de pietate, adică bunurile săracilor, de 
care fuseseră despuiaţi. 

Cu cât un oraş este mai calic, cu atât muntele-i de pietate e 
mai bogat. Puţine case de gajuri se puteau mândri că sunt tot 
atât de bogate ca muntele de pietate din Avignon. 

Aşa ceva nu se mai putea considera ca o problemă de 
opinie, nu era decât o tâlhărie, o tâlhărie infamă încât şi albii şi 
roşii  alergară la biserica  Cordelierilor, strigând că 
municipalitatea trebuie să le dea socoteală. 

Lescuyer era secretarul municipalităţii. 

Numele lui fu aruncat în gura mulţimii, nu ca unul ce 
rupsese cele două decrete pontificale — atunci s-ar fi iscat 
apărători — ci ca unul ce semnase ordinul către paznicul 
muntelui de pietate, ca să lase să se ridice gajurile. 

Fură trimişi patru oameni ca să-l prindă pe Lescuyer şi să-l 
aducă în biserică. Fu găsit pe stradă, ducându-se la 
municipalitate, Cei patru oameni se năpustiră asupra iui şi-l 
târâră în biserică cu strigăte de fiare sălbatice. 

Ajuns acolo, în loc să se afle în casa Domnului, Lescuyer 
înţelese, după ochii scânteietori ce se fixau asupra lui şi după 
pumnii întinşi ce-i amenințau, după strigătele ce-i cereai! 
Moartea, Lescuyer înţelese că se afla într-unui din cercurile 
acelea ale infernului, uitate de Dante. 

Prin cap nu-i trecu decât un gând, că numai sfâşierea 
afişelor pontificale putea fi pricina unei asemenea mânii, 
stârnită împotriva lui. Se urcă în amvon, socotind să-şi facă din 
el tribună şi cu glasul omului ce nu numai că n-are nimic a-şi 
imputa, ci e gata s-o ia înc-o dată de la început, prinse a spune: 

— Fraţilor, am crezut că revoluţia e necesară şi, ca atare, 
am procedat, acţionând cu toată puterea de care dispun... 

Fanaticii pricepură că, dacă Lescuyer apucă să se explice, 
Lescuyer e salvat. 

Ei n-aveau nicidecum nevoie de aşa ceva. Se năpustiră 
asupra lui, îl smulseră de la tribună, îl prinseră în mijlocul haitei 
ce urla, care îl mâna înspre altar scoțând soiul acela de strigăte 


teribil ce semăna a şuierat de şarpe şi a răget de tigru, acel zu- 
zu!, ucigaş, caracteristic localnicilor din Avignon. 

Lescuyer ştia ce-nseamnă asemenea strigăt fatal; încercă 
să se refugieze la piciorul altarului. 

Dar n-ajunse să se mai refugieze. Se prăbuşi la pământ. 

Un meşter mindirigiu, înarmat cu un ciomag, îi trăsese o 
lovitură atât de sălbatică în cap, încât ciomagul se rupsese în 
două. 

Atunci se năpustiră asupra bietului trup şi, cu acel amestec 
de sălbăticie şi de bucurie, caracteristic localnicilor din Sud, 
bărbaţii cântând se apucară să-i ţopăie peste pântec, în timp ce 
femeile, ca să-i facă să ispăşească blestemele pe care le rostise 
împotriva papei, îi tăiau, sau ca să ne exprimăm mai bine, îi 
festonau buzele cu foarfecele. 

Şi din mijlocul înspăimântătorului grup se înălța un strigăt, 
sau mai curând un horcăit şi horcăitul zicea: 

— În numele celui de Sus! În numele Fecioarei! În numele 
omeniei! Ucideţi-mă mai repe-de! 

Horcăitu-i fu auzit; ucigaşii toţi, de parc-ar fi fost într-un 
singur gând, se depărtară. ÎI lăsară pe nenorocit însângerat, 
desfigurat, zdrobit, să-şi deguste agonia. 

Agonia-i dură cinci ceasuri, în timpul cărora în mi; locul 
hohotelor de râs, a insultelor şi-a glumelor batjocoritoare a 
mulţimii, sărmanul trup zvâcnea şi tresărea pe treptele altarului. 

Lată cum se ucide la Avignon. 

Dar aşteptaţi, mai este încă un fel de a ucide. 

Unui bărbat din partidul francez îi trecu prin minte să se 
ducă la muntele de pietate ca să afle adevărul. 

Acolo, totul era în bună ordine, nu fusese scos nici măcar 
un tacâm de argint. 

Aşadar, Lescuyer nu fusese asasinat atât de crud şi de 
barbar drept complice al unui furt, ci ca patriot. 

În timpul acela se găsea la Avignon un om ce avea grozavă 
trecere în faţa norodului. 

Toate căpeteniile teribile din Sud îşi câştigaseră o 
celebritate atât de fatală încât era de-ajuns doar să-i numeşti 
pentru ca oricine, chiar şi cei mai puţin ştiutori de carte să-i 
cunoască. 

Pe omul nostru îl chema Jourdan. 


Lăudăros şi mincinos, îi făcuse pe oamenii de jos să creadă 
că el tăiase gâtui guverna-torului Bastiliei. 

De aceea i se spunea Jourdan Taie-gât. 

De fapt, numele lui nu era aşa. Pe el îl chema Mathieu 
Jouve. Nu era provensal de baştină, venise din Puy-en-Velay. Mai 
întâi fusese conducător de catâri pe înălțimile aprige care 
înconjură oraşu-i natal, apoi soldat, fără să fi fost în război; 
războiul l-ar fi făcut poate mai omenos; — apoi ţinuse o tavernă 
la Paris. 

La Avignon era negustor de garanţă. 

Strânse vreo trei sute de oameni, puse stăpânire pe porţile 
oraşului, lăsând în faţa lor o jumătate din oaste şi, cu restul, 
porni asupra bisericii Cordelierilor având în frunte două tunuri. 

Le puse în bătaie, dinaintea bisericii şi trase la voia 
întâmplării. 

Ucigaşii se împrăştiară ca un stol de păsări înspăimântate, 
lăsând câţiva morţi pe treptele bisericii. 

Jourdan şi oamenii lui păşiră peste cadavre şi intrară în 
sfântul lăcaş. 

Nu mai rămăsese înăuntru decât Sf. Fecioară şi nenorocitul 
de Lescuyer, ce răsufla încă. 

Jourdan şi camarazii săi se păziră să-i dea lui Lescuyef 
lovitura de graţie şi să-l săvârşească: agonia sa era mijlocul 
suprem de aţâţare. Ei luară acel rest de om viu, pe trei sferturi 
cadavru, şi-l duseră cu ei sângerând, gâfâind încă şi horcăind. 

Fiecare o rupea de fugă din faţa unei asemenea privelişti, 
închizând uşile şi ferestrele după el. 

După un ceas, Jourdan şi cei trei sute de oameni ai săi erau 
stăpânii oraşului. 

Lescuyer murise, dar lucrul nu mai avea importanţă; da 
agonia lui nu mai era nevoie. 

Jourdan se sluji de teroarea pe care o inspira şi arestă vreo 
optzeci de persoane, ucigaşi sau pretinşi ucigaşi ai lui Lescuyer. 

Treizeci dintre ei poate că nici nu puseseră piciorul în 
biserică, dar când îţi stă la îndemână un prilej minunat să ta 
descotoroseşti de duşmani trebuie să te foloseşti de el, 
prilejurile minunate sunt rare. 

Cele optzeci de persoane fură înghesuite în turnul Groazei, 
istoriceşte fu numit Turnul Gheţăriei. 


Dar, de ce să i se fi schimbat numele în Turnul Groazei? 
Cuvântul e infam, dar se potri-veşte de minune cu acţiunea 
infamă ce urma să se petreacă în el. 

Fusese şi teatrul torturilor de pe vremea inchiziţiei. 

Astăzi se mai vede încă de-a lungul zidurilor sale funinginea 
grasă ce se înălța odată cu fumul rugului pe care se mistuiau 
cărnurile omeneşti. Astăzi ţi se mai arătă încă uneltele torturii, 
păstrate cu sfinţenie: cazanul, cuptorul, roţile de tortură, 
lanţurile, celulele subterane, până la osemintele vechi; nimici nu 
lipseşte. 

In turnul acela, clădit de Clement al V-lea, fură închişi cei 
optzeci de ostateci. 

Dar, odată arestaţi şi închişi în Turnul Groazei, cei optzeci 
de ostateci i-au căzut lui Jourdan pe cap ca un adevărat bucluc. 

Cine să-i judece? 

Nu existau alte tribunale legal constituite decât cele ale 
papei. 

Să-i ucidă pe nenorociţii aceia la fel cum şi ei îl uciseră pe 
Lescuyer? 

Am spus că o treime, poate o jumătate dintre ei nu numai 
că nu luaseră nici într-un fel parte la asasinat, dar nici nu 
puseseră măcar piciorul în biserică. 

Să-i ucidă! Măcelul ar fi fost pus pe seama represaliilor. 

Dar, ca să ucizi optzeci de persoane era nevoie de un 
număr oarecare de călăi. 

Un soi de tribunal, improvizat de Jourdan, îşi stabilise sediul 
într-una din sălile palatului. Avea un grefier, pe nume Raphel, un 
preşedinte pe jumătate italian şi pe jumătate francez, orator în 
vorbirea populară, pe care-l chema Barbevournin de la Roua, 
apoi trei sau patru bieţi pârâiţi: un brutar, un cârnăţar. Numele li 
se pierd în neînsemnătatea condiţiei lor. 

Oamenii aceia strigau: 

— Trebuie ucişi cu toţii, dacă scapă unul singur va sluji de 
martor. 

Dar, aşa cum am mai spus-o, lipseau ucigașii. 

Abia dacă erau la îndemâna vreo douăzeci de bărbaţi în 
curte, toţi făcând parte din oamenii de rând ai Avignon-ului: un 
peruchier, un cizmar de damă, un cârpaci, un zidar, un dulgher; 
şi toţi abia de erau înarmaţi, la întâmplare, unul cu o sabie, altul 


cu o baionetă, ăsta cu un drug de fier, celălalt cu o bucată de 
lemn călită în foc. 

Toţi oamenii aceia, potoliţi de-o ploaie de octombrie. 

Era greu să faci din ei nişte ucigaşi. 

Bine! Aşa ar fi să fie, dar oare ce e greu pentru diavol? În 
asemenea soiuri de întâmplări există un ceas în care se pare că 
dumnezeu părăseşte jocul. Atunci vine rândul diavolului. 

Diavolul în persoană intră în curtea acea rece şi glodoasă. 

Işi luase înfăţişarea, forma şi chipul unui spiţer din regiune, 
pe nume Mendes: el aşeză o masă luminată de două felinare; pe 
masa aceea puse pahare, stacane, ulcele şi sticle. 

Ce băutură blestemată se află între pereţii misterioaselor 
recipiente cu formele lor bizare, nu se ştie, dar efectul fu bine 
cunoscut. 

Toţi cei ce se adăpată din licoarea Satanei se simţiră 
cuprinşi de o neaşteptată furie febrilă, de-o nevoie de crimă şi 
de sânge. 

Din clipă acea le-a fost de ajuns să li se arate doar uşa, că 
se şi năpustiră în temniţă. Masacrul dură toată noaptea; toată 
noaptea urlete, vaiete, horcăieli de moarte se auziră înălţându- 
se din beznă. 

Au ucis tot, au măcelărit tot, bărbaţi şi femei. A ţinut mult. 
Ucigaşii, am spus-o, erau beţi şi prost înarmaţi. Totuşi, până la 
urmă au izbutit. 

Printre ucigaşi, un copilandru se evidenția prin cruzimea-i 
bestială, prin setea-i nepo-tolită de sânge. 

Era fiul lui Lescuyer. 

Ucidea şi-apoi iarăşi ucidea. Se lăuda că el singur, cu mâna- 
i de copil, ucisese zece băr-baţi şi patru femei. 

— Bravo! Pot să ucid cât poftesc! N-am încă cincisprezece 
ani, n-au ce să-mi facă! 

Pe măsură ce ucideau, aruncau morţi şi răniţi în turnul 
Groazei, hoiturile la un loc cu cei vii, îi prăbuşeau de la şaizeci 
de picioare înălţime: mai întâi fură aruncaţi bărbaţii, pe ur-mă 
femeile. Le-a trebuit ucigaşilor timp ca să violeze cadavrele 
celor ce erau tinere şi frumoase. 

Pe la ora nouă dimineaţa, după douăsprezece ceasuri de 
masacru, o voce mai striga încă din fundul mormântului aceluia: 

— Fie-vă milă! Veniţi de mă ucideţi, nu pot muri. 


Un bărbat, Bouffier armurierul, se aplecă asupra găurii şi 
privi; ceilalţi nu îndrăzneau. 

— Cine strigă de acolo? întrebară cu toţii. 

— Lami, răspunse Bouffier. 

Pe urmă, când se apropie de ceilalți: 

— Ei, făcură ei, ia spune-ne, ce-ai văzut în fund? 

— Un soi de magiun de tot hazul, zise el; un fel de talmeş- 
balmeş de bărbaţi şi femei, de preoţi şi de fete frumoase, de-ţi 
vine să mori de râs. 

"Hotărât lucru, omul e o omidă primejdioasă!..." îi spunea 
contele de Monte-Cristo domnului de Villefort. 

Ei bine, în oraşul acela încă însângerat, încă înfierbântat, 
încă înduioşat de asemenea măceluri, avem să le aducem pe 
cele două personaje principale din povestirea noastră. 


Capitolul | Masă comună 


La 9 octombrie a anului 1799, pe o zi frumoasă de toamnă 
meridională, când la cele două margini ale departamentului 
Provence se coc portocalele de Hyères şi strugurii de Saint- 
Péray, o caleaşca purtată de trei căi de poştă trecea cu toată 
viteza pe podul de peste apa Durance, între Cavaillon şi 
Chateau-Renard, îndreptându-se spre Avignon, vechiul oraş 
papal, pe care un decret din 25 mai 1791 îl alipise Franţei, cu 
opt ani mai înainte, alipire confirmată prin tratatul semnat în 
1797, la Tolentino, între generalul Bonaparte şi papa Pius al VI- 
lea. 

Trăsura intră prin poarta Aix, traversă fără să-şi 
încetinească viteza în toată lungimea-i, oraşul cu străzi înguste, 
strâmte şi întortocheate, clădit în acelaşi timp şi împotriva 
vântului şi împotriva soarelui şi avu să se oprească la cincizeci 
de paşi de poarta Oulle, la hotelul Palais-Egalité, căruia începuse 
cu binişorul să i se spună iarăşi Palais-Royal, nume pe care-l 
purtase odinioară şi pe care-l poartă încă şi astăzi. 


Cele câteva cuvinte de mai sus, aproape fără nici o 
însemnătate, în privinţa firmei hotelului, în faţa căruia se oprise 
diligenţa, asupra căreia stăm cu ochii ţintă, arată destul de bine 
halul în care se găsea Franţa sub guvernul de reacțiune 
termidoriană”, ce purta numele de Directorat. 

După lupta revoluţionară, care se desăvârşise în răstimpul 
dintre 14 iulie 1789 şi 9 termidor 1794; după zilele de 5 şi 6 
octombrie, 21 iunie, 10 august, 2 şi 3 septembrie, 21 mai, 29 
termidor şi 1 prerial'” după ce a văzut cum căzuse capul regelui 
şi al judecătorilor săi, capul reginei şi al acuzatorului ei, capetele 
Girondinilor, Cordelierilor, moderaţilor şi Jacobinilor, Franţa 
încerca sila cea mai înspăimântătoare şi mai dezgustătoare 
dintre toate câte sunt, sila de sânge! 

Se înturna dacă nu la nevoia de regalitate, cel puţin la 
dorinţa de a avea un guvern tare, în care să se poată încrede, 
pe care să se poată bizui, care să se pună în mişcare pentru ea 
şi care să-i poată îngădui să se odihnească, în timp ce el ar fi 
acţionat. 

In locul unui asemenea guvern vag dorit, Franţa avea 
Directoratul acela slab şi nehotărât, alcătuit pentru moment din 
pofticiosul Barras,  intrigantul  Sieyes, bravul Moulin, 
neînsemnatul Roger Ducos şi din cinstitul dar puţin cam prea 
naivul Gohier. 

Ca urmare, o demnitate mediocră în afară şi o linişte foarte 
contestabilă înăuntru. 

Nu-i mai puţin adevărat că în momentul în care ne aflăm, 
armatele noastre, atât de glorioase în timpul epicelor campanii 
din 1796 şi 1797, pentru o clipă respinse şi împinse spre Franţa, 
datorită nepriceperii lui Scherer la Verona şi la Cassano şi 
datorită înfrângerii şi morţii lui Joubert la Novi, încep să reia 
ofensiva. Moreau l-a bătut pe Suvorov la Bassignano. Brune l-a 
bătut pe ducele de York şi pe generalul Hermann la Bergen. 
Masséna i-a nimicit pe austro-ruşi la Zurich. Korsakof a scăpat 
ca prin urechile acului, pe când austriacul Hotz, împreună cu alţi 
trei generali, au fost ucişi, tar cinci făcuţi prizonieri. 

Masséna a salvat Franţa la Zurich, aşa cum Villars, cu 
nouăzeci de ani mai înainte, o salvase la Denain. 


° Provenit din răsturnarea lui Robespierre şi încetarea Teroarei; 
thermidor - iulie. (n.t.) 
 Prerial - mai. (n. t) 


Dar, înăuntru, treburile nu mergeau chiar atât de bine, iar 
guvernarea directorială era, trebuie s-o spunem, tare stânjenită 
pe de-o parte de războiul din Vendeea, iar pe de alta de 
tâlhăriile la drumul mare din Sud, de care locuitorii din Avignon, 
potrivit obiceiurilor lor, erau departe de a rămâne străini. 

Fără îndoială, cei doi călători ce coborâră din poştalionul 
oprit la uşa hotelului Palais Royal aveau oarecare dreptate să se 
teamă de starea de spirit în care se găseau locuitorii mereu 
frământaţi din oraşul papal, deoarece, puţin mai sus de Orgon, 
în locul în care trei drumuri stau în faţa călătorilor — unul 
ducând la Nimes, al doilea la Carpentras, al treilea la Avignon — 
surugiul oprise caii şi, întorcându-se, întrebase: 

— Cetăţenii trec prin Avignon sau prin Carpentras? 

— Care din cele două căi e mai scurtă? întrebase cu vocea 
tăioasă şi stridentă cel mai vârstnic dintre cei doi călători, care, 
deşi vizibil mai în vârstă, abia să fi avut vreo treizeci de ani. 

— Ei, drumul prin Avignon, cetăţene, e mai scurt cu cel 
puţin o leghe şi jumătate. 

— Atunci, răspunse el, s-o apucăm pe drumul Avignon-ului. 

Şi vehiculul reluă un galop ce vădea că cetățenii călători, 
aşa cum îi numea surugiul, deşi calificativul de domn începuse 
să reintre în. Vorbire, aveau să plătească pe puţin treizeci de 
bani pentru zorul cu care erau mânaţi caii. 

Aceeaşi dorinţă de a nu pierde cumva timpul se manifestă 
şi la intrarea în hotel. 

Acolo, ca şi pe drum, tot cel mai vârstnic dintre călători luă 
cuvântul. Întrebă dacă se putea lua masa fără zăbavă, iar felul 
în care era făcută întrebarea arăta că era gata să se lipsească 
de o grămadă de pretenţii gastronomice, cu condiţia ca masa 
comandată să fie servită numaidecât. 

— Cetăţene, răspunse birtaşul, care, la duruitul roţilor 
trăsurii, dăduse fugă, cu şervetul pe braţ, în întâmpinarea 
călătorilor, veţi fi servit numaidecât şi cum se cuvine în camera 
dumneavoastră; dar, de mi-aţi îngădui să vă dau un sfat... 

Se cocli o clipă: 

— Hai, dă! Dă! zise cel mai tânăr dintre cei doi călători, 
deschizând gura pentru întâia oară. 

— Ei bine, ce-ar fi să luaţi masa, pur şi simplu, la un loc cu 
ceilalţi, cum face în clipa de faţă călătorul ce-i aşteptat de 


trăsură aceea gata înhămată. Masa este excelentă şi-i gata 
servită. 

Birtaşul arăta în acelaşi timp o trăsură pregătită cât se 
poate de comod şi plăcut, la care erau într-adevăr înhămaţi doi 
căi ce băteau din picioare, pe când surugiul îşi încerca răbdarea, 
golind pe marginea ferestrei o sticlă de vin de Cahors. 

Prima mişcare a celui căruia i se adresa asemenea 
propunere fu negativă. Cu toate acestea, după o clipă de 
gândire, cel mai vârstnic dintre cei doi călători, ca şi cum ar fi 
revenit asupra primei sale hotărâri, făcu însoţitorului său un 
semn de întrebare. 

Acesta îi răspunse cu o privire ce însemna: "Doar ştiţi că 
sunt la ordinele dumneavoastră". 

— Ei bine, fie, spuse cel ce părea că are sarcina să ia 
iniţiativa, vom lua masa la un loc cu ceilalţi. 

Pe urmă, înturnîndu-se către surugiu, care îi aştepta cu 
pălăria în mână poruncile: 

— Într-o jumătate de ceas, cel mai târziu, zise el, caii să fie 
înhămaţi la trăsură. 

Şi, lăsându-se îndrumați de chelnerul-şef, amândoi intrară 
în sufragerie, cel mai vârstnic dintre ei mergând înainte, celălalt 
venind după dânsul. 

Se ştie în general impresia pe care o produc comesenilor 
noii veniţi la o masă în pensiune. Toate privirile se înturnară 
spre cei doi, când intrară; discuţia, ce părea destul de 
însufleţită, se întrerupse. 

Grupul comesenilor era alcătuit din obişnuiţii birtului: 
călătorul a cărui trăsură aştepta gata înhămată la uşă, apoi un 
negustor de vinuri din Bordeaux, stabilit vremelnic la Avignon 
pentru nişte pricini pe care le vom arăta mai acuşi şi încă un 
oarecare număr de călători, mergând cu diligenţa de la Marsilia 
la Lyon. 

Noii veniţi salutară comesenii cu o uşoară înclinare din cap 
şi se aşezară în celălalt capăt al mesei, izolându-se de restul 
comesenilor printr-un spaţiu de trei, patru tacâmuri. 

Asemenea soi de rezervă aristocratică spori curiozitatea al 
cărei obiect erau cei doi; de altfel, se simţea că ai de-a face cu 
nişte personaje de o distincţie incontestabilă, cu toate că 
straiele lor erau de cea mai desăvârşită simplitate. 


Amândoi purtau cizme răsfrânte peste pantalonul scurt, 
haine cu pulpane lungi, mantale de călătorie şi pălării cu boruri 
mari, cu alte cuvinte, aproape costumul tuturor tinerilor epocii, 
dar părul lung şi lins şi cravată neagră, strânsă în jurul gâtului, 
după moda militarilor, îi deosebea de eleganţii Parisului şi chiar 
de cei din provincie. 

Muscadinii — aşa suna numele ce li se dădea pe-atunci 
tinerilor regalişti la modă din 1793 — muscadinii purtau aşa- 
zisele urechi de câine, înfoindu-se spre tâmple şi părul strâns 
într-un conci la ceafă, iar cravata imensă cu capetele lungi 
fluturând, înăuntrul căreia se prăpăstuia bărbia. 

Unii împingeau reacţiunea până la a se sluji de pudră. Cât 
despre portretul celor doi tineri, arăta două tipuri cu desăvârşire 
opuse. 

Cel mai vârstnic din ei, cel care de câteva ori luase 
iniţiativa, după cum am băgat de seamă şi a cărui voce chiar şi 
în mlădierile cele mai familiare trăda obişnuinţa de a comanda, 
era, după cum am spus, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu 
părul negru despărţit de o cărare pe mijlocul frunţii, lins, 
căzându-i de-a lungul tâmplelor până pe umeri. Avea pielea feţei 
pârlita, ca omul ce călătoreşte prin ţările meridionale, buzele 
subţiri, nasul drept, dinţii albi şi ochii aceia de vultur pe care 
Dante îi atribuise lui Cezar. 

Mai curând scund de statură decât înalt, avea mâna 
delicată, iar piciorul fin şi elegant. Din ţinuta lui se desprindea 
un soi de stângăcie care arăta că în momentul acela purta un 
costum cu care nu era deloc deprins şi, când vorbise, dac-ar fi 
fost pe malurile Loarei în loc să fie pe malurile Rhonului, 
interlocutorul său ar fi putut observa că în rostire avea un uşor 
accent italian. 

Insoţitorul său părea cu trei sau patru ani mai tânăr ca el. 
Era un tânăr frumos, îmbujorat la faţă, cu părul blond, ochii de- 
un albastru deschis, nasul hotărât şi drept, bărbia ieşită în afară, 
dar aproape imberb. Poate să fi fost cu două degete mai înalt 
decât tovarăşul său şi cu toate că era de-o statură sub mijlocie, 
părea atât de bine legat în tot întregul său, atât de minunat şi 
nestânjenit în toate mişcările, încât era lesne de ghicit că 
trebuie să fi fost, de nu tare puternic, cel puţin de-o iuţeală şi 
de-o îndemânare puţin obişnuite. 


Deşi era îmbrăcat la fel, deşi se prezenta pe picior de 
egalitate, părea să aibă pentru tânărul cel oacheş un respect 
deosebit ce, neputându-se datora vârstei, fără îndoială se 
datora unei inferiorităţi a condiţiei sociale. In afară de asta, 
tânărul îi spunea "cetăţene", pe câtă vreme însoţitorul său ÎI 
chema pur şi simplu Roland. 

Observațiile de mai sus, pe care noi le facem numai ca să-l 
iniţiem mai temeinic pe cititor în povestirea noastră, probabil că 
n-au fost nicidecum făcute în toată întinderea lor şi de 
comesenii de la ospăţul acela în comun; căci, după câteva clipe 
de atenţie dăruite noilor veniţi, privirile li se desprinseră de pe 
ei, iar conversaţia întreruptă o clipă-două îşi reluă cursul. 

Trebuie să mărturisim că se dezbătea un subiect dintre cele 
mai interesante pentru călători: se povestea despre poprirea 
unui poştalion având misiunea să ducă o sumă de şaizeci de mii 
de franci ce aparţineau guvernului. Poprirea avusese loc în ajun, 
pe drumul de la Marsilia la Avignon, între Lambesc şi Pont-Royal. 

La cele dintâi cuvinte ce fură rostite cu privire la 
întâmplare, cei doi tineri ciuliră urechile cu un vădit interes. 

Evenimentul se petrecuse chiar pe drumul pe care tocmai îl 
străbătuseră şi cel ce povestea era chiar unul dintre actorii 
principali ai acelei scene la drumul mare. 

Era negustorul de vinuri din Bordeaux. 

Cei ce păreau mai curioşi să afle amănunte erau călătorii 
din diligenţa care tocmai sosise şi care avea să plece. Ceilalţi 
comeseni, cei ce erau din localitate, păreau a fi destul de la 
curent cu asemenea soiuri de catastrofe, încât erau gata să dea 
ei amănunte în loc să le primească. 

— Aşadar, cetăţene, zise un domn pântecos în care se 
înghesuia de spaimă o femeie mare, uscată şi slabă, zici că 
tocmai pe drumul pe care l-am urmat a avut loc furtul? 

— Da, cetăţene, între Lambesc şi Pont-Royal. N-aţi băgai de 
seamă un loc unde drumul urcă şi se îngustează între două 
măguri? Acolo sunt o mulţime de stânci ascuţite. 

— Da, da, dragul meu, făcu femeia, strângându-şi soţul de 
braţ, am băgat de seamă; ba chiar am spus, ia adu-ţi aminte: 
"lată un loc primejdios, îmi place să trec pe-aici mai curând ziua 
decât noaptea". 

— Oh! Doamnă, exclamă un tânăr a cărui voce afecta în 
vorbire graseiatul la modă şi care, în mod obişnuit, părea că 


exercită asupra celor ce luau masa în pensiune dreptul suprem 
al conversaţiei, ştiţi că pentru domniile-lor confrații lui lehu nu 
există nici zi nici noapte. 

— Cum, cetăţene? întrebă doamnă mai înspăimântată încă, 
aţi fost popriţi în plină zi? 

— În plină zi, cetăţeancă, la ceasurile zece de dimineaţă. 

— Şi câţi erau? întrebă şi domnul cel pântecos. 

— Patru, cetăţene. 

— Şedeau la pândă pe drum? 

— Nu. Au sosit călări, înarmaţi până-n dinţi şi mascaţi. 

— Aşa li-i obiceiul, făcu tânărul obişnuit al pensiunii; nu-i 
aşa c-au spus "Să nu cumva să vă apăraţi, nu vi se face nici un 
rău; n-avem treabă decât cu banii guvernului". 

— Cuvânt cu cuvânt, cetăţene. 

— Apoi, urmă cel ce părea atât de bine informat, doi au 
descălecat, au aruncat frâiele cailor celorlalţi doi tovarăşi şi l-au 
şomat pe însoţitorul poştalionului să le dea banii. 

—  Cetăţene, zice bărbatul pântecos, uimit, dumneata 
povesteşti lucruri de parcă le-ai fi văzut. 

— Domnul poate că era de faţă, îşi dădu părerea unul 
dintre călători — pe jumătate glumind, pe jumătate bănuindu-l. 

— Nu ştiu, cetăţene, dacă rostind cele de mai sus ai avut de 
gând să-mi spui o necuviinţă, răspunse nepăsător tânărul care 
venise în ajutorul povestitorului aşa de binevoitor şi cu atâta 
pricepere; dar părerile mele politice mă fac să nu consider 
bănuiala dumitale drept o insultă. Dacă aş fi avut nenorocul să 
mă aflu printre cei ce au fost atacați, sau cinstea de a face parte 
dintre cei ce atacau, aş spune-o la fel de făţiş atât într-un caz 
cât şi în celălalt. Dar ieri dimineaţă, la ceasurile zece, tocmai în 
clipa în care fu oprită la patru leghe de-aici diligenţa, eu îmi 
luam masa liniştit, chiar în locul acesta şi, luaţi aminte, tocmai 
cu cei doi cetăţeni ce-mi fac în clipa de faţă cinstea de a sta la 
dreapta şi la stânga mea. 

— Şi, întrebă cel mai tânăr dintre cei doi călători care 
tocmai se aşezaseră la masă şi pe care însoţitorul său îl strigă 
pe numele de Roland, câţi bărbaţi eraţi în poştalion? 

— Staţi puţin! Cred că eram... da, aşa e, eram şapte bărbaţi 
şi trei femei. 

— Şapte bărbaţi fără de vizitiu? întrebă iarăşi Roland. 

— Bineînţeles. 


— ŞI, fiind şapte bărbaţi, v-aţi lăsat prădaţi de patru 
bandiți? Bravo, felicitările mele, domnilor. 

— Ştiam cu cine avem de-a face, răspunse negustorul de 
vin Şi nu aveam de ce să ne apărăm. 

— Cum? Îi luă vorbă din gură tânărul, cu cine aveaţi de-a 
face? Păi, aveaţi de-a face, după câte-mi pare, cu nişte hoţi, cu 
nişte tâlhari! 

— Nicidecum; şi-au spus numele. 

— Şi-au spus numele? 

— Ne-au spus: "Domnilor, e de prisos să vă apăraţi j 
doamnelor, să n-aveţi teamă; nu suntem tâlhari la drumul mare; 
noi suntem confrați ai lui lehu. 

— Da, sări tânărul de la masă, au obiceiul să prevină, ca să 
înlăture confuziile. 

— Ei na! exclamă Roland, dar cine-i, mă rog, acel lehu, care 
are confraţi atât de politicoşi? E căpitanul lor? 

— Domnule, interveni un bărbat ale cărui haine aveau ceva 
ce aducea cu cele ale unui preot secularizat şi care părea şi el 
nu numai un obişnuit al pensiunii, ci şi un iniţiat în misterele 
onorabilei corporaţii ale cărei merite tocmai se discutau, dacă 
aţi fi fost mai priceput, aşa cum nu păreţi a fi, în lecturile 
textelor sfinte, atunci aţi fi ştiut că sunt cam vreo două mii şase 
sute de ani de când lehu a murit şi, ca atare, nu poate, în timpul 
în care ne aflăm, să mai oprească poştalioanele la drumul mare. 

— Domnule abate, răspunse Roland, care recunoscuse în el 
pe un om al Bisericii, cum, în ciuda tonului puţin cam înăcrit cu 
care vorbiţi, păreţi a fi un om tare instruit, îngăduiţi-i unui biet 
ignorant să vă ceară câteva amănunte în privinţa acelui lehu, 
mort de două mii şase sute de ani împliniţi şi care, cu toate 
acestea, se bucură de cinstea de a avea nişta confraţi, ce-i 
poartă numele. 

— lehu? Începu omul Bisericii cu acelaşi glas oţetit, a fost 
un rege al Israelului, uns ca atare de către Elisei, sub 
legământul de a pedepsi crimele săvârşite de tot neamul lui 
Ahab şi al Isabelei şi de a-i ucide pe toţi preoţii lui Baal. 

— Domnule abate, ripostă tânărul râzând, vă mulţumesc da 
explicaţie. Nu mă îndoiesc că este exactă şi mai cu seamă 
foarte savantă. Numai că, trebuie să vă mărturisesc, n-am. Aflat 
prin ea mare lucru. 


— Cum, cetăţene, intră în vorbă iarăşi tânărul ce mânca 
regulat în pensiune, dumneata nu înţelegi că lehu e Majestatea- 
Sa Ludovic al XVIll-lea, uns rege cu condiţia de a pedepsi 
crimele Revoluţiei şi de a ucide preoţii lui Baal, adică pe toţi cei 
ce au luat cât de cât parte la groaznica stare de lucruri care de 
şapte ani încoace e numită Republică? 

— Hm! Da! Făcu tânărul nostru. De fapt, înţeleg. Dar, 
printre cei împotriva cărora confrații lui lehu sunt însărcinaţi să 
lupte, dumneavoastră socotiți şi pe bravii soldaţi care au 
alungat inamicul de la graniţele Franţei şi pe iluştrii generali ce- 
au comandat armatele din Tirol, de la Sambre-et-Meuse şi din 
Italia? 

— Dar nici nu mai încape îndoială, pe aceia încă cei dintâi şi 
înaintea tuturor. 

Ochii tânărului aruncară fulgere, nările i se umflară, iar 
buzele i se strânseră. Se ridică de pe scaun, dar însoţitorul său ÎI 
apucă, îl trase de pulpana hainei şi-l făcu să se reaşeze, în timp 
ce cu o singură privire îl sili să tacă. 

Apoi, cel ce dăduse asemenea dovadă de stăpânire, luând 
cuvântul pentru întâia oară, spuse, adresându-se tânărului de la 
masa pensiunii: 

— Cetăţene, fiţi îngăduitor cu doi călători care sosesc de la 
marginea lumii, cum am spune din America sau din India, care 
au părăsit Franţa de doi ani de zile, care nu ştiu absolut nimic 
din cele ce s-au petrecut aici şi care sunt dornici să afle. 

— Dar, mai încape îndoială, răspunse cel căruia îi fuseseră 
adresate cuvintele de mai sus. E cât se poate de firesc, 
cetăţene. Întrebaţi şi vi se va răspunde. 

— Ei bine, urmă tânărul oacheş, cu ochi de vultur, cu părul 
negru şi lins, cu pielea feţei că granitul, acum, că ştiu ce-i cu 
lehu şi în ce scop s-a alcătuit echipa lui de confraţi, aş dori să 
aflu, ce fac confrații lui cu banii pe care-i adună. 

— Vai! Doamne, e foarte simplu, cetăţene. Doar ştiţi cât de 
mult se vorbeşte de restaurarea monarhiei Bourbonilor? 

— Nu, nu ştiam, răspunse tânărul negricios, cu un ton pe 
care de prisos se străduia să-l prefacă naiv. Sosesc, aşa cum vă 
spuneam, de la marginea lumii. 

— Cum! Nu ştiaţi atâta lucru? Ei bine, în şase luni va fi fapt 
împlinit. 

— Chiar de-adevărat? 


— Aşa cum am cinstea să v-o spun, cetăţene. 

Cei doi tineri cu înfăţişarea militărească schimbară între ei 
o privire şi un surâs, cu toate că tânărul blond părea sub povara 
unei vii nerăbdări. 

Cel ce vorbea cu ei urmă: 

— Lyon e cartierul general al conspirației, dacă totuşi 
conspirație poate fi numit un complot ce se urzeşte ziua-n 
amiaza mare. Denumirea de guvern provizoriu s-ar potrivi mai 
bine. 

— Ei, fie, cetăţene, făcu tânărul negricios, cu o politeţe ce 
nu era lipsită de ironie, să-i zicem guvern provizoriu. 

— Guvernul provizoriu, despre care vorbim, îşi are statul 
său major şi armatele sale. 

— Nu! Stat major poate... dar armate... 

— Vă repet, armatele sale. 

— Dar unde sunt armatele acelea? 

— lată, una se organizează în munţii Auvergne, sub 
comanda domnului de Chardon; alta în munţii Jura, sub 
comanda domnului Teyssonnet; în sfârşit o a treia, care e gata, 
pe picior şi chiar în condiţii minunate la ceasul de faţă, în 
Vendcea, sub comanda lui Escarboville, a lui Achille Leblond şi a 
lui Cadoudal. 

— Ca să vă spun drept, cetăţene, îmi faceţi un real serviciu 
aducându-mi la cunoştinţă toate veştile astea. Credeam că 
Bourbonii sunt cu desăvârşire resemnaţi şi împăcaţi cu exilul. 
Mai credeam că poliţia e făcută în aşa fel încât să nu mai existe 
nici comitete provizorii regaliste în mările oraşe şi nici bandiți la 
drumul mare. În sfârşit, credeam că Vendeea e pacificată cu 
desăvârşire de generalul Hoche. 

Tânărul căruia i se adresaseră părerile de mai sus izbucni în 
râs. 

— Dar, mă rog, de unde veniţi dumneavoastră? exclamă el, 
de unde veniţi? 

— V-am spus-o, cetăţene, de la capătul pământului. 

— Se şi vede. 

Pe urmă, continuând: 

— Ei bine, înţelegeţi, Bourbonii nu mai sunt bogaţi. 
Emigraţii, ale căror bunuri au fost vândute, sunt ruinaţi. E cu 
neputinţă să pui pe picior două armate şi să întreţii o a treia fără 
bani. Se găseau astfel în încurcătură. Numai Republica ar fi fost 


în stare să plătească solda duşmanilor ei. Ori, nu era deloc 
probabil că ea s-ar fi hotărât s-o facă prin bună înţelegere. 

Atunci, fără a mai încerca cu ea asemenea târguiala 
scabroasă, s-a găsit cu cale că e mai simplu să i se ia banii 
decât să i se ceară. 

— Ah! În sfârşit înţeleg. 

— Slavă Domnului! 

— Confrații lui lehu sunt intermediarii dintre Republică şi 
contrarevoluţie, sunt perce-ptorii generalilor regalişti. 

— Da, asemenea lucru nu mai e furt, ci o operaţie militară, 
un act de vitejie ca oricare altul. 

—  Întocmai, cetăţene, văd c-aţi înţeles. lar în privinţa 
furtului, sunteţi acuma tot atât de atotştiutor cât şi noi. 

— Dar, strecură cu timiditate negustorul de vinuri din 
Bordeaux, dacă domnii confraţi ai lui lehu — luaţi aminte că nu 
spun nimica de rău — dacă domnii confraţi ai lui lehu nu 
râvnesc decât la banii guvernului... 

— La banii guvernului, nu la alţii. Nu-i nici un exemplu c-ar 
fi prădat pe vreun particular. 

— Nici un exemplu? 

— Nici unul. 

— Atunci cum se face că ieri, odată cu banii guvernului, au 
luat cu ei şi suma de două sute de ludovici ce era a mea? 

— Dragă domnule, răspunse tânărul ce-şi lua masa în 
pensiune, v-am spus doar că trebuie să fi fost la mijloc o eroare 
şi că, aşa cum mă numesc eu Alfred de Barjols, tot aşa şi banii 
aceia vi se vor restitui într-o zi sau alta. 

Negustorul de vinuri scoase un suspin şi clătină din cap ca 
unul ce mai păstrează oarecare îndoieli, cu toate asigurările ce-i 
sunt date. 

Dar, în clipa aceea, ca şi cum angajamentul pe care şi-l 
luase tânărul nobil, care tocmai îşi dăduse în vileag condiţia-i 
socială, spunându-şi numele, ar fi trezit simţul delicateţei la cei 
pentru care el se pusese chezaş, un cal se opri în faţa uşii, se 
auziră paşi pe coridor, uşa de la sufragerie se deschise şi un om 
mascat şi înarmat până-n dinţi apăru pe prag. 

— Domnilor, spuse el în mijlocul liniştii adânci prilejuite de 
ivirea lui, nu cumva se află printre dumneavoastră un călător pe 
numele său Jean Picot, care se găsea ieri în diligenţă ce-a fost 
oprită între Lambesc şi Pont-Royal? 


— Ba da, făcu negustorul de vinuri în culmea uimirii. 

— Dumneavoastră sunteţi? întrebă omul mascat. 

— Da, eu sunt. 

— Nu vi s-a luat nimic? 

— Ba da, mi-a fost luat un sac cu bani, sigilat, cu două sute 
de ludovici, pe care-l încredinţasem conducătorului. 

— Şi trebuie să adaug, interveni tânărul nobil din pensiune, 
că în clipa de mai înainte chiar, domnia sa vorbea despre sacul 
de bani şi-l socotea pierdut. 

— Domnul s-a înşelat, răspunse necunoscutul mascat, noi 
purtăm război cu guvernul şi nu cu persoanele particulare: noi 
suntem confraţi şi nu tâlhari. Poftiţi cei două sute de ludovici, 
domnule, şi, dacă o asemenea greşeală s-ar mai întâmpla In 
viitor, reclamaţi şi prezentaţi-vă în numele lui Morgan. 

Cu aceste cuvinte, omul mascat depuse un sac de galbeni 
în partea dreaptă a negustorului de vinuri, îi salută curtenitor pe 
oaspeţii pensiunii şi ieşi, lăsându-i pe unii înmărmuriţi de spaimă 
şi pe alţii în culmea uimirii faţă de o asemenea cutezanţă. 


Capitolul II Un proverb italian 


La drept vorbind, cu toate că cele două sentimente pe care 
tocmai le-am indicat, erau sentimentele dominante, ele nu se 
manifestau nicidecum la toţi cei ce se aflau de faţă într-un grad 
asemănător. Nuanţele se diferenţiaţi după sex, după vârsta, 
după fire, ba, mai c-am putea spune şi după poziţia socială a 
celor din asistenţa. 

Negustorul de vinuri, Jean Picot, interesatul principal în 
evenimentul ce tocmai se petrecuse, recunoscând de la prima 
vedere, după costum, după arme şi după mască, pe unul dintre 
oamenii cu care avusese de-a face în ajun, la apariţia acestuia 
mai întâi încremenise de uluire. Apoi, puţin câte puţin, 
înțelegând pricina vizitei pe care i-o făcea banditul misterios, 


trecuse de la uluire la bucurie, străbătând toate nuanțele 
intermediare ce despart cele două sentimente. Sacul lui cu 
galbeni se afla lângă el şi s-ar fi putut spune că nu îndrăznea să- 
| atingă. Poate se temea că nu cumva în clipa în care ar pune 
mâna pe el, să-l vadă topindu-se ca aurul pe care în vis crezi că 
l-ai găsit şi care se face nevăzut chiar înainte de-a deschide 
ochii, în răstimpul acela de luciditate progresivă, ce desparte 
somnul adânc de deşteptarea deplină. 

Domnul cel  pântecos din diligentă şi soţia lui 
manifestaseră, ca şi ceilalţi călători ce făceau parte din acelaşi 
convoi, cea mai adevărată şi mai desăvârşită groază. Aşezat în 
stânga lui Jean Picot, când văzu banditul apropiindu-se de 
negustorul de vinuri, în nădejdea iluzorie că va păstra o distanţă 
respectabilă între el şi confratele lui lehu, îşi trase scaunul 
înapoi peste cel a al soţiei, care, lăsându-se împinsă, încerca şi 
ea la rândul ei să şi-l tragă înapoi pe-al ei. Dar cum scaunul 
următor era cel al cetăţeanului Alfred de Barjols, care n-avea 
nici un motiv să se teamă de nişte oameni despre care îşi 
manifestase o părere atât de grozavă şi de binevoitoare, 
scaunul soţiei domnului pântecos găsise un obstacol în 
neclintirea celui pe care şedea tânărul nobil încât, aşa cum se 
întâmplase şi la Marengo cu opt-nouă luni mai târziu, când 
generalul şef socotise că era timpul să reia ofensiva, mişcarea 
de tragere înapoi a scaunului fu stăvilită. 

Cât despre acesta — vorbim de cetăţeanul Alfred de Barjols 
— înfăţişarea lui, cât şi cea a abatelui care dăduse explicaţia 
biblică în privinţa lui lehu, regele Israelului şi a misiunii pe care o 
primise de la Elisei, înfăţişarea lui, s-o spunem făţiş, fusese cea 
a unui om care nu numai că nu se teme câtuşi de puţin, ci care 
se aştepta chiar la evenimentul ce se petrecea, oricât de 
neaşteptat părea să fie un asemenea eveniment. Cu surâsul pe 
buze îl urmărise cu privirea pe omul mascat şi, dacă toţi oaspeţii 
n-ar fi fost atât de preocupaţi de cei doi actori principali ai 
scenei ce se desfăşura, ar fi putut băga de seamă un semn 
aproape imperceptibil cu ochiul, schimbat între bandit şi tânărul 
nobil, semn ce se repetă aproape în aceeaşi clipă şi între tânărul 
nobil şi abate. 

Dinspre partea lor, cei doi călători, pe care i-am introdus în 
sala mesei comune şi care, după cum am mai spus-o, se ţineau 
destul de retraşi la un capăt de masă, păstraseră atitudinea 


caracteristică firilor lor diferite. Cel mai tânăr dintre ei dusese 
instinctiv mâna la şold, ca şi cum ar fi căutat o armă ce-i lipsea 
şi se ridicase ca mişcat de-un resort ca să se repeadă la gâtul 
bărbatului mascat, ceea ce cu siguranţă că s-ar fi întâmplat 
dacă ar fi fost singur. Dar cel mai vârstnic dintre ei, cel ce părea 
să aibă nu numai obiceiul ci şi dreptul de a-i ordonă, se 
mulţumise, cum făcuse şi prima oară, să-l ţină cu toată puterea 
de haină, spunându-i cu un ton poruncitor, aproape aspru chiar: 

— Stai jos, Roland! 

Şi tânărul se aşeză pe scaun. 

Dar cel ce dintre toţi comesenii rămăsese, cel puţin în 
aparenţă, cât mai nepăsător în timpul întregii scene ce se 
desfăşurase, era un bărbat de treizeci şi trei, treizeci şi patru de 
ani, cu părul blond şi barbă roşcată, chipeş şi stăpânit, cu ochi 
mari albaştri, pieliţa obrazului luminoasă, buze inteligente şi 
fine, înalt de statură şi cu un accent străin ce trăda omul născut 
în sânul acelei insule al cărui guvern ducea cu noi, la vremea 
aceea, un război aşa de crâncen: atât cât se putea judeca după 
puţinele cuvinte ce-i scăpaseră, vorbea limba franceză cu o rară 
corectitudine, în ciuda accentului pe care i l-am semnalat. La 
primul cuvânt pe care-l rostise, cel mai vârstnic dintre cei doi 
călători, recunoscându-i accentul de dincolo de Canalul Mânecii, 
tresărise şi, întorcându-se către însoţitorul său, obişnuit să-i 
citească gândurile în privire, păruse că-l întreabă cum de se află 
un englez în Franţa tocmai arunci când războiul îndârjit ce se 
purta între cele două naţiuni îi exila, fireşte, pe englezii dia 
Franţa precum şi pe francezii din Anglia. Fără îndoială, explicaţia 
îi părea lui Roland cu neputinţă de găsit, deoarece dădu un 
răspuns cu o mişcare din ochi şi cu un gest din umeri ce 
însemna: "Asta îmi pare la fel de nemaipomenit că şi domniei- 
voastre; dar dacă domnia-voastră, matematician prin excelenţă, 
nu găsiţi soluţia unei asemenea probleme, ce rost are să mi-o 
cereti mie." 

În cugetul lor, cei doi tineri rămăseseră însă cu credinţa de 
nezdruncinat că bărbatul cel blond, cu accent anglo-saxon, era 
călătorul pe care-i aştepta gata înhămată confortabila caleaşca 
de la uşa hotelului şi că acel călător era din Londra sau în orice 
caz dintr-unul din comitatele sau ducatele Marii Britanii. 

Cât despre vorbele pe care le rostise, am spus doar că erau 
rare, atât de rare încât de fapt păreau mai curând exclamaţii 


decât vorbe; numai că, la fiecare explicaţie ce fusese cerută 
asupra stării din Franţa, englezul îşi scotea făţiş un carnete! Din 
buzunar şi, rugându-l fie pe negustorul de vinuri, fie pe abate, 
fie pe tânărul nobil să repete explicaţia — ceea ce fiecare făcea 
cu o bunăvoință plină de amabilitate, asemănătoare tonului 
curtenitor cu care fusese pusă întrebarea — nota ceea ce era 
mai important, mai extraordinar sau mai pitoresc din cele 
povestite despre oprirea poştalionului, starea în care se află 
Vendeea şi confrații lui lehu, mulţumind de fiecare dată cu 
vocea şi cu gestul, cu acea rigiditate atât de obişnuită la vecinii 
noştri de peste Canal şi punându-şi de fiecare dată în buzunarul 
de pe pulpana redingotei carneţelul îmbogăţit cu o nouă 
informaţie. 

În sfârşit, ca un spectator tare bucuros de un deznodământ 
neaşteptat, scosese un strigăt de satisfacţie dând cu ochii de 
omul mascat, pe care-l ascultase aţintind urechile, îl privise 
holbând ochii şi nu-l scăpase nici o clipă din privire, până ce uşa 
se închise în spatele lui şi atunci, scoţându-şi cu grabă 
carneţelul din buzunar, spuse vecinului său, care nu era altul 
decât abatele: 

— O! Domnule, aţi fii atât de bun să-mi repetaţi cuvânt cu 
cuvânt, în cazul că nu mi-aş aminti, cele ce a spus gentilomul 
care tocmai a ieşit de aici? 

Se puse să scrie numaidecât şi, memoria abatelui 
întovărăşindu-se cu a sa, avu satisfacția de a transcrie în toată 
integritatea fraza confratelui lui lehu adresată cetăţeanului Jean 
Picot. 

Apoi, după ce transcrise fraza aceea, izbucni cu un accent 
ce adăuga un straniu şi original specific vorbelor sale: 

— Vai! Într-adevăr numai în Franţa se întâmpla asemenea 
lucruri. Franţa e ţara cea mai ciudată din lume. Sunt încântat, 
domnilor, că pot călători în Franţa şi că-i pot cunoaşte pa 
francezi. 

Ultima lui frază fusese rostită cu atâta curtenire, că nu-ți 
mai rămânea, după ce-ai auzit-o desprinzându-se de pe 
asemenea buze serioase, decât să-i mulţumeşti celui ce-a rostit- 
o, chiar dacă era descendentul învingătorilor de la Crécy, 
Poitiers şi Azincourt. 


Unei asemenea politeţi îi răspunse cel mai tânăr dintre cei 
doi călători, cu un ton de nepăsare caustică, ce părea că-i vine 
din însăşi firea lui. 

— Pe cuvântul meu! Sunt şi eu întocmai ca dumneavoastră, 
milord. Zic milord, fiindcă presupun că sunteţi englez. 

— Da, domnule, răspunse gentilomul, mă bucur de 
asemenea cinste. 

— Ei, bine! După cum vă spuneam, urmă tânărul, sunt 
încântat că pot călători în Franţa şi pot vedea lucruri ca cele pe 
care le-am văzut. Trebuie să trăieşti sub guvernul cetăţenilor 
Gohier, Moulin, Roger Ducos, Siey&s şi Barras ca să ai prilejul să 
fii de faţă şi să vezi asemenea poznă şi când, peste cincizeci de 
ani, se va povesti că-n mijlocul unui oraş de treizeci de mii de 
suflete, ziua-n amiaza mare un tâlhar de drumul mare a venit, 
cu masca pe obraz, cu două pistoale şi o sabie la brâu, ca să 
restituie cei două sute de ludovici pe care-i şterpelise în ajun 
unui negustor cinstit care era deznădăjduit că i-a pierdut; când 
se va mai adăuga că asemenea faptă s-a petrecut la un prânz în 
pensiune la care şedeau aşezaţi vreo douăzeci, douăzeci şi cinci 
de persoane şi că tâlharul model s-a retras fără ca nici una din 
cele douăzeci, douăzeci şi cinci de persoane prezente să se fi 
repezit să-l prindă de gât, sunt gata să pun prinsoare că cel ce 
va avea îndrăzneala să povestească asemenea anecdotă va fi 
socotit drept un mincinos infam. 

Şi tânărul, lăsându-se pe spate în scaun, izbucni în râs, dar 
Într-un râs atât de nervos şi strident încât toţi îl priviră uimiţi, În 
timp ce tovarăşul său îşi pironi ochii asupra lui cu o îngrijorare 
aproape părintească. 

— Domnule, i se adresă cetăţeanul Alfred de Barjols, care, 
ca şi ceilalţi de altfel, păru tulburat de asemenea stranie 
modulație de glas, mai mult tristă sau, de fapt, mai mult 
dureroasă decât veselă şi pe care înainte de a răspunde o 
lăsase să se stingă până la cea din urmă fremătare. Domnule, 
îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia că omul pe care l-aţi văzut acum 
câteva clipe nu-i nicidecum un tâlhar de drumul mare. 

— Ei asta-i! Să fim sinceri, ce-i atuncea? 

— După toate probabilitățile, e un tânăr dintr-o familie tot 
atât de bună ca şi dumneata şi ca şi mine. 

— Contele Horn, pe care regentul l-a pedepsit să fie tras pe 
roată în piaţa Grève, era şi el un tânăr de familie bună. Şi, ca 


dovadă, toată nobilimea Parisului şi-a trimis trăsurile la execuţia 
lui. 

— Contele Horn, de-mi aduc bine aminte, asasinase un 
evreu ca să-i fure o poliţă pe care nu era nicidecum în măsură 
să i-o achite, dar nimeni nu va cuteza să vă spună că vreunul 
din confrații lui lehu s-ar fi atins măcar de-un fir de păr de pe 
capul unui copil. 

— Ei bine! Fie! Să admitem că instituţia ar fi întemeiată pe 
un punct de vedere filantropic, ca să restabilească balanţa între 
averi, să îndrepte capriciile hazardului, să reformeze abuzurile 
societăţii; chiar de-ar fi un tâlhar în felul lui Karl Moor':, amicul 
dumitale Morgan — parcă Morgan zicea cetăţeanul acela cinstit 
că se numeşte? 

— Da, răspunse englezul. 

— Ei bine! Amicul dumitale Morgan nu-i decât tot un tâlhar. 

Cetăţeanul Alfred de Barjols se făcu alb ca varul. 

— Cetăţeanul Morgan nu-mi e amic, răspunse tânărul 
aristocrat, dar dacă mi-ar fi, m-aş socoti onorat cu prietenia lui. 

— Fără îndoială, răspunse Roland, izbucnind în râs; 
întocmai cum spune domnul de Voltaire: Prietenia unui mare om 
este o binefacere a zeilor. 

— Roland! Roland! Il strigă cu glas şoptit tovarăşul său. 

— Vai! Generale, răspunse acesta, lăsând poate anume să-i 
scape titlul ce se cuvenea tovarăşului său, lăsaţi-mă, rogu-vă, să 
continui cu domnul o discuţie ce mă interesează în cel mai înalt 
grad. 

Generalul ridică din umeri. 

— Numai că, cetăţene, urmă tânărul cu o ciudată stăruinţă, 
am nevoie să fiu lămurit. S-au împlinit doi ani de când am 
părăsit Franţa şi, de la plecarea mea, s-au schimbat atâtea 
lucruri, haine, obiceiuri, accent, încât şi limba s-ar fi putut uşor 
schimba. Cum îi spuneţi dumneavoastră, în limba ce se vorbeşte 
astăzi în Franţa, faptului de a opri poştalioanele şi de-a lua banii 
ce se găsesc în ele? 

— Domnule, răspunse tânărul cu glasul omului hotărât să 
susţină discuţia până la capăt, eu îi spun a purta război; şi iată, 
însoţitorul dumneavoastră, pe care l-aţi numit adineaori general, 
în calitatea-i de militar vă va spune că, pe lângă plăcerea de-a 


“u Aluzie la piesa Hoţii, de F. Schiller. (n.t.) 


ucide şi de-a fi ucis, generalii din toate timpurile n-au făcut 
altceva decât ceea ce face şi cetăţeanul Morgan. 

— Cum! strigă tânărul nostru, ai cărui ochi scăpărară ca 
fulgerele, îndrăzniţi să comparaţi?... 

— Lasă-l pe domnul să-şi dezvolte teoria, Roland, interveni 
călătorul negricios ai cărui ochi se umbriră sub genele-i lungi, 
negre, că nu cumva să lase să se vadă ce se petrecea în sufletul 
său, spre deosebire de cei ai tovarăşului său, ce păreau că se 
dilataseră ca să-şi arunce flăcările. 

— Ah! exclamă tânărul cu accentu-i sacadat, vedeţi aşadar 
că şi domnia-voastră începeţi să fiţi captivat de discuţie. 

Pe urmă, întorcându-se către cel pe care părea că-l atacă: 

— Continuaţi, domnule, continuaţi, zise el, generalul vă 
îngăduie. 

Tânărul nobil se înroşi atât de tare pe cât pălise cu o clipă 
mai înainte şi, cu dinţii strânşi, cu coatele pe masă, cu bărbia 
sprijinită în pumni ca să se apropie cât mai mult cu putinţă de 
adversarul său, cu un accent provensal ce creştea din ce în ce 
mai tare pe măsură ce discuţia sporea în tensiune, spuse: 

— De vreme ce generalul îmi îngăduie, reluă apăsând pe 
cuvântul generalul, voi avea cinstea să-i spun şi cu acelaşi prilej 
şi dumitale, cetăţene, că îmi aduc aminte, cred, să fi citit în 
Plutarh, că în clipa în care Alexandru a pornit spre India, n-a luat 
cu dânsul decât optsprezece sau douăzeci de talanţi de aur, 
ceea ce face acum o sută, sau o sută douăzeci de mii de franci. 
Ori, credeţi dumneavoastră că cu aceşti optsprezece-douăzeci 
de talanţi de aur şi-a hrănit el armata, a câştigat bătălia de la 
Granica, a supus Asia Mică, a cucerit Tyr-ul, Gaza, Siria, Egiptul, 
a clădit Alexandria; cu ei credeţi că a pătruns până-n Libia şi a 
pus să fie declarat fiul lui Jupiter de oracolul lui Ammon şi apoi 
tot cu ei a pătruns până la Hyphasa şi, fiindcă soldaţii săi nu 
voiră să meargă cu el mai departe, s-a întors la Babilon ca să-i 
întreacă în lux, în desfrâu şi în voluptate pe cei mai luxoşi, mai 
desfrânaţi şi mai voluptoşi regi ai Asiei? Din Macedonia vă 
închipuiţi oare că-şi trăgea el banii şi credeţi că regele Filip, unul 
dintre cei mai săraci regi ai sărmanei Grecii, îşi onora poliţele pe 
care fiul său le emitea în contul lui? Nu, nicidecum! Alexandru 
făcea ca şi cetăţeanul Morgan: numai că, în loc să oprească 
diligentele la drumul mare, el prăda oraşele, îi silea pe regi să-şi 
plătească răscumpărarea, punea biruri în ţările cucerite. Să 


trecem la Hanibal. Ştiţi, desigur, cum a plecat din Cartagina, nu- 
i aşa? N-avea nici măcar cei optsprezece-douăzeci de talanţi ai 
predecesorului său, Alexandru. Dar, dat fiind că-i trebuiau bani, 
luă cu asalt şi jefui oraşul Sagonta, în plină pace, călcând peste 
tratate; din clipa aceea fu bogat şi putu să pornească în 
campanie. Să-mi fie cu iertare, de data aceasta nu mai e vorba 
de Plutarh, ci de Cornelius Nepos. Vă scutesc de coborârea 
Pirineilor, de trecerea Alpilor, de cele trei bătălii pe care le-a 
câştigat punând mâna de fiecare dată pe comorile celor învinşi 
şi, iată, ajung la cei cinci, şase ani pe care i-a petrecut în 
Campania. Credeţi oare că el şi cu armata lui plăteau pensii 
locuitorilor din Capua şi că bancherii din Cartagina, cu care se 
învrăjbise, îi trimiteau bani? Nu: prin război se hrănea războiul, 
după sistemul lui Morgan, cetăţene. Dar să trecem la Cezar. Ei! 
Cu Cezar e altceva. Pleacă din Spania cu datorii de vreo treizeci 
de milioane, se întoarce aproape cum a plecat, pleacă din nou în 
Galia, stă zece ani la străbunii noştri: în timpul celor zece ani 
trimite mai mult de o sută de milioane la Roma, trece iarăşi 
peste Alpi, trece Rubiconul, merge drept asupra Capitoliului, 
sparge uşile intrând cu forţa în Templul lui Saturn, unde se afla 
tezaurul, ia cât îi trebuie din el pentru nevoile sale personale şi 
nu pentru cele ale republicii, cam trei mii de livre aur în lingouri 
şi moare — el, pe care creditorii, cu douăzeci de ani mai înainte, 
nu voiau să-l lase să iasă din căsuţa-i de pe calea Suburra — 
lăsând două, trei mii de sesterţi pe cap de locuitor, zece, 
douăsprezece milioane Calpurniei şi treizeci, patruzeci de 
milioane lui Octavian; tot după sistemul lui Morgan, numai că 
Morgan sunt sigur că va muri fără să se fi atins, nici de banii 
galilor nici de aurul Capitoliului. Acum, să sărim peste o mie opt 
sute de ani şi să ajungem la generalul Buonaparte... 

Şi tânărul aristocrat, cum obişnuiau să facă toţi duşmanii 
învingătorului din ltalia, se prefăcu că apasă pe u-ul pe care 
Bonaparte îl înlăturase din numele său şi pe e-ul al cărui accent 
generalul îl scosese. 

Afectarea sa păru că-l scoate din sărite pe Roland, care 
făcu o mişcare ca şi cum ar fi fost gata să se repeadă la el. Dar 
însoţitorul său îl opri. 

— Lasă, Roland, făcu el, lasă. Sunt sigur că cetăţeanul 
Barjols n-are să spună că generalul Buonaparte, după cum îi 
spune el, e un tâlhar. 


— Nu, n-am s-o spun eu; dar e un proverb italian care-o 
spune pentru mine. 

—  S-auzim proverbul! Ceru generalul, substituindu-se 
însoţitorului său şi, de data aceasta, fixând asupra tânărului 
nobil privirea-i limpede, calmă şi profundă. 

— lată-l în toată simplitatea lui: Francesi non sono tutti 
landroni, ma buona parte. Ceea ce înseamnă: "Nu toţi francezii 
sunt tâlhari, ci..." 

— O bună parte? întrebă Roland. 

— Hm! Ci Buonaparte, răspunse Alfred de Barjols. 

Nici nu ieşise bine cuvântul obraznic din gura tânărului 
aristocrat şi farfuria cu care se juca Roland îi ţâşni din mâna şi-l 
izbi din plin peste faţă. 

Femeile scoaseră câte un țipăt, bărbaţii se sculară în 
picioare. 

Roland izbucni în râsu-i nervos, ce-i era atât de obişnuit şi 
se lăsă să cadă pe scaunul său. 

Tânărul aristocrat stătu calm, cu toate că un şuvoi de sânge 
îi curgea din sprânceană pe obraz. 

În clipa aceea, conducătorul intră spunând, după formula 
obişnuită: 

— Cetăţeni călători, poftiţi în diligentă! Călătorii, grăbindu- 
se să se depărteze de teatrul încăierării la care tocmai fuseseră 
de faţă, se năpustiră spre uşă. 

— Scuză-mă, domnule, i se adresă Alfred de Barjols lui 
Roland, nădăjduiesc că nu pleci cu diligenţa? 

— Nu, domnule, cu trăsura poştei; dar fii pe pace, nu plec 
încă. 

— Nici cu, zise englezul. Dezhămaţi caii, rămân şi cu. 

— Eu plec, spuse cu un suspin tânărul oacheş, căruia 
Roland îi dăduse titlul de general. Ştii că trebuie, prietene, că 
prezenţa mea acolo e absolut necesară. Dar îţi jur că nu te-aş 
părăsi nicidecum aşa, dacă aş putea face altfel... 

Şi spunând cuvintele de mai sus, vocea-i trăda emoție, cu 
toate că timbrul ei, îndeobşte ferm şi metalic, nu părea a fi 
susceptibil de aşa ceva. 

Dimpotrivă Roland părea în culmea bucuriei. S-ar fi putut 
spune că firea-i războinică se însenina la apropierea primejdiei 
pe care poate că n-o provocase, dar pe care nu căutase măcar 
s-o înlăture cât de cât. 


— Bine! Generale, îi răspunse el, trebuia să ne despărţim la 
Lyon, de vreme ce aţi avut bunătatea să-mi acordaţi un 
concediu de-o lună ca să mă duc la Bourg, acasă, să-mi văd 
familia. Vom face cu şaizeci de leghe mai puţin împreună, asta-i 
tot. Vă voi reîntâlni la Paris. Numai, să ştiţi, dacă aveţi nevoie de 
un om devotat şi care nu face nazuri, gândiţi-vă la mine. 

— Fii pe pace, Roland, făcu generalul. 

Pe urmă, uitându-se cu atenţie la cei doi adversari: 

— Înainte de orice, Roland, îi spuse el însoţitorului său cu 
un accent nedefinit de duioşie, nu te lăsa ucis şi, dacă lucrul e 
cu putinţă, să nu-ţi ucizi nici adversarul. La urma urmei, tânărul 
acesta e un bărbat cu suflet şi tare aş vrea într-o zi să-i am 
alături de mine pe toţi bărbaţii cu suflet. 

-— Voi face tot ce-i cu putinţă, generale, fiţi liniştit, în acel 
moment, birtaşul se arătă în pragul uşii. 

— Trăsura de poştă pentru Paris e gata înhămata, zise el. 
Generalul îşi luă pălăria şi bastonul ce se-aflau pe un scaun, iar 
Roland, dimpotrivă, îl urmă cu capul descoperit, purtându-se în 
aşa fel să se vadă bine că nici prin gând nu-i trecea să plece cu 
tovarăşul său. 

De aceea, Alfred de Barjols nu i se împotrivi la ieşire. De 
altfel, era lesne de văzut că adversarul lui e mai curând dintre 
cei ce caută gâlceava decât dintre cei ce-o ocolesc. 

Roland îl însoţi pe general până la trăsura în care generalul 
se urcă. 

— Oricum, zise acesta din urmă luând loc în trăsură, plec 
tare întristat că te las singur, aici, Roland, fără nici un prieten 
care să-ţi slujească de martor. 

— Ei! Nu fiţi îngrijorat de aşa ceva, generale, niciodată nu-i 
lipsă de martori. Se găsesc şi se vor găsi totdeauna oameni 
curioşi să afle cum un bărbat ucide pe altul. 

— La revedere, Roland. Auzi tu, nu-ţi spun adio, îţi spun la 
revedere! 

— Da, scumpul meu general, răspunse tânărul cu glas 
aproape înduioşat, aud foarte bine şi vă mulţumesc. 

—  Făgăduieşte-mi că ai să-mi dai de ştire îndată ce 
socoteala asta va fi încheiată, sau c-ai să-mi scrii prin cineva, 
dacă n-ai să poţi să-mi scrii chiar tu. 

— Oh! Nu vă temeţi, generale. În mai puţin de patru zile 
veţi primi o scrisoare de la mine, adăugă Roland. 


Apoi, cu o umbră de adâncă tristeţe în voce: 

— Încă n-aţi băgat de seamă, făcu el, că asupră-mi stă un 
destin ce nu vrea să mă lase să mor? 

— Roland! exclamă generalul pe un ton sever, iarăşi! 

— Nimic, nimic, spuse tânărul clătinând din cap şi dând 
trăsăturilor sale înfăţişarea unei veselii nepăsătoare, care 
trebuie să-i fi fost expresia obişnuită a feţei mai înainte de a i se 
fi întâmplat necunoscută nenorocire ce părea a-l face să 
dorească moartea, cu toate că era atât de tânăr. 

— Bine. Dar, ştii ce? Încearcă să afli un lucru. 

— Ce lucru, generale? 

— Cum se face că în clipa în care suntem în război cu 
Anglia, un englez se plimbă prin Franţa atât de liber şi liniştit de 
parcă ar fi la el acasă. 

— Bine. Am să aflu. 

— Dar cum ai să faci? 

— Nu ştiu. Dar, dacă v-am făgăduit c-am să aflu, sigur am 
să aflu, chiar de-ar trebui să-l întreb pe el în persoană. 

— Cap nesăbuit! Bagă de scamă să nu intri în altă 
încurcătură şi din partea asta. 

— În orice caz, fiind vorba de-un duşman, nu va mai fi duel, 
ci adevărată luptă. 

— Ei, încă o dată, la bună vedere şi, hai, vin de mă sărută. 
Roland se aruncă cu un gest de recunoştinţă pasionată de gâtul 
aceluia ce-i acordase asemenea îngăduinţă. 

— Oh! Generale! strigă el, cât aş fi de fericit... de n-aş fi 
atât de nenorocit! 

Generalul se uită la el cu dragoste adâncă. 

— Într-o zi ai să-mi povesteşti toată nenorocirea ta, nu-i aşa 
Roland? Îi spuse. 

Roland izbucni în râsul acela îndurerat, care de două sau de 
trei ori se şi ivise pe buzele lui. 

— Oh! Pe viaţa mea, nu, răspunse el, aţi râde prea tare de 
mine. 

Generalul se uită la el, cum s-ar fi uitat la un nebun. 

— În sfârşit! exclamă el, trebuie să iei oamenii aşa cum 
sunt. 

— Mai cu seamă când nu sunt ceea ce par să fie. 

— Tu mă socoti Oedip şi-mi dai să dezleg enigme, Roland. 


— Ah! De-aţi ghici-o pe asta, generale, v-aş saluta ca pe 
regele Thebei. Dar, cu toate prostiile mele, uit că fiecare clipă vă 
e prețioasă şi vă ţin în loc de prisos. 

— Ai dreptate! Ai vreun comision pentru Paris? 

— Am trei: prietenie lui Bourrienne, respectele mele fratelui 
dumneavoastră, Lucien şi cele mai calde omagii doamnei 
Bonaparte. 

— Se va face aşa cum doreşti. 

— Unde vă găsesc la Paris? 

— In casa mea din stradă Victoriei şi poate... 

— Poate...? 

— Cine ştie? Poate la Luxembourg! 

Pe urmă, trăgându-se înapoi, ca şi cum i-ar fi părut rău că 
spusese atât de multe, fie chiar aceluia pe care-l socotea drept 
cel mai bun prieten al său: 

— Dă-i drumul înspre Orange! strigă el surugiului şi cât mai 
repede cu putinţă. 

Surugiul, care n-aştepta decât porunca de plecare, dădu 
bici cailor. Trăsura plecă iute, huruind ca tunetul şi dispăru pe 
poarta Oulle. 


Capitolul III Englezul 


Roland rămase nemişcat pe locul pe care se afla, nu numai 
atât cât să poată urmări cu vederea trăsura, ci încă multă vreme 
după ce o pierduse din ochi. 

Apoi, scuturându-şi capul ca să-şi alunge parcă de pe frunte 
norul ce-l înnegura, se întoarse în hotel şi ceru o cameră. 

— Condu-l pe domnul la numărul 3, porunci patronul unei 
femei de serviciu. 

Femeia luă o cheie atârnată pe o tăbliță lată de lemn negru 
pe care erau rânduite pe două şiruri numere albe şi făcu semn 
tânărului călător s-o urmeze: 

— Trimite-mi sus hârtie, un condei şi cerneală, îi ceru 
tânărul patronului şi dacă domnul de Barjols întreabă unde sunt, 
dă-i numărul camerei mele. 

Patronul făgădui că va face întocmai ceea ce-i ceruse 
Roland, care urcă scara în urma femeii, fluierând Marsi/ieza! 


După cinci minute, şedea lângă o masă, având în faţă 
hârtia, condeiul şi cerneala pe care le ceruse şi se pregătea să 
scrie. 

Dar, în clipa când tocmai era gata să scrie primul cuvânt, 
cineva îi bătu de trei ori în uşă. 

— Intră, spuse el, întorcându-se pe unul din picioarele 
dindărăt al scaunului pe care se aşezase, ca să-l poată avea în 
faţă pe vizitatorul care, cum socotise el, trebuia să fie sau 
domnul de Barjols, sau unul dintre prietenii săi. 

Uşa se deschise cu o mişcare egală, ca şi cum ar fi fost 
împinsă de un resort mecanic şi în prag apăru englezul. 

— Ah! exclamă Roland, încântat de vizită, mai ales din 
punctul de vedere al sfatului pe care i-l dăduse generalul său, 
dumneavoastră eraţi? 

— Da, răspunse englezul, chiar eu. 

— Fiţi binevenit. 

— Oh! Să fiu binevenit, cu atât mai bine! Fiindcă nu ştiam 
dacă trebuia să viu. 

— Dar de ce? 

— Din pricina luptei de la Abukir. Roland începu să râdă. 

— La Abukir au fost două bătălii, făcu el: cea pe care am 
pierdut-o şi cea pe care am câştigat-o. 

— Din pricina celei pe care aţi pierdut-o. 

— Bine! exclamă Roland, ne batem, ne ucidem, ne nimicim 
pe câmpul de bătălie; dar asta nu înseamnă să nu ne strângem 
mâinile când ne întâlnim pe teren neutru. Aşadar, vă repet, fiţi 
binevenit, mai cu seamă dacă veţi binevoi să-mi spuneţi pe ce 
aţi venit. 

— Vă mulţumesc. Dar, mai înainte de toate, citiţi aici. Şi 
englezul scoase o hârtie din buzunar. 

— Ce-i asta? întrebă Roland. 

— Paşaportul meu. 

— Şi ce am eu de-a face cu paşaportul dumneavoastră? 
întrebă iarăşi Roland. Doar nu sunt jandarm. 

— Nu, dar deoarece vin să vă ofer serviciile mele, poate că 
nici nu v-aţi gândi să le primiţi dacă n-aţi şti cine sunt. 

— Serviciile dumneavoastră, domnule? 

— Da. Citiţi însă. Roland citi: 


“În numele Republicii franceze. Directoratul executiv 
ordonă să i se acorde liberă trecere lui Sir John Tanlay, esq., pe 
tot cuprinsul teritoriului Republicii şi în caz de nevoie să i se dea 
ajutor şi protecție. 

S 
emnat: FOUCHÉ" 


— Uitaţi-vă şi mai jos. 


“Recomand cu deosebire celor în drept pe Sir John Tanlay 
ca pe un filantrop şi prieten al libertății. 
S 
emnat: BARRAS" 


— Aţi citit? 

— Da, am citit. Ei şi? 

— O! Ei şi?... Tatăl meu, milord Tanlay, i-a făcut unele 
servicii domnului Barras, de aceea domnul Barras îngăduie să 
mă plimb în Franţa şi sunt tare mulţumit că mă plimb în Franţa 
şi mă desfăt din plin. 

— Da, mi-aduc aminte, sir John. Ne-aţi făcut cinstea să ne 
spuneţi toate acestea şi la masă. 

— Le-am spus, e-adevărat. Am mai spus şi că mi-s tare 
dragi francezii. 

Roland se înclină. 

— Şi mai ales generalul Bonaparte, urmă John. 

— Vă e drag tare generalul Bonaparte? 

— Îl admir: e un om mare, foarte mare. 

— Ah! Fir-ar să fie! Sir John, sunt tare amărât că el n-aude 
un englez spunând aşa ceva despre dânsul. 

— Vai! Dac-ar fi de faţă, nici nu m-aş gândi să i-o spun. 

— De ce? 

— N-aş vrea să creadă că spun aşa că să-i fac plăcere. O 
spun numai pentru că-i părerea mea. 

— Nu mă-ndoiesc, milord, făcu Roland, care nu ştia unde 
voia s-ajungă englezul şi care, după ce aflase din paşaport ceea 
ce voia să ştie, se ţinea în rezervă. 

— Şi când am văzut, urmă englezul cu acelaşi sânge rece, 
când am văzut că ţineţi cu generalul Bonaparte, mi-a făcut 
plăcere. 


— Chiar de-adevărat? 

— Mare plăcere, făcu englezul, dând din cap afirmativ. 

— Cu atât mai bine. 

— Dar când am văzut că aruncaţi cu farfuria în capul 
domnului Alfred de Barjols, asta m-a necăjit. 

— Asta v-a necăjit, milord şi de ce? 

— Pentru că în Anglia, un gentilom nu aruncă cu farfuria în 
capul altui gentilom. 

— Ah! Milord, exclamă Roland, ridicându-se şi încruntând 
din sprâncene, nu cumva aţi venit să-mi daţi din întâmplare o 
lecţie? 

— Vai! Nu. Am venit ca să vă întreb: sunteţi poate îngrijorat 
că nu găsiţi un martor? 

— Pe cinstea mea, sir John, vă mărturisesc că aşa-i şi în 
clipa în care aţi bătut la uşă, mă întrebam, vrând să aflu, cui 
aveam să-i cer un asemenea serviciu. 

— Dacă binevoiţi, spuse englezul, am să vă fiu martor. 

— Ei! Fir-ar să fie! Făcu Roland, primesc şi încă grozav de 
bucuros. 

— lată serviciul pe care voiam să vi-l ofer dumneavoastră! 
Roland îi întinse mâna. 

— Vă mulţumesc, şopti el. 

Englezul se-nclină. 

— Acum, urmă Roland, că aţi avut bunul plac, milord, de a- 
mi spune cine sunteţi înainte de a-mi oferi serviciile, e foarte 
drept că, devreme ce vi le primesc, să ştiţi şi dumneavoastră 
cine sunt eu. 

— Oh! Cum doriţi. 

— Mă numesc Louis de Montrevel şi sunt aghiotantul 
generalului Bonaparte. 

— Aghiotantul generalului Bonaparte! Sunt foarte încântat. 

— Acum vă daţi seama de ce-am luat apărarea generalului 
meu poate puţin prea înfier-bântat. 

— Nu, nu prea înfierbântat. Numai că farfuria... 

— Da, ştiu bine, provocarea se putea face şi fără farfurie. 
Dar, ce vreţi! O aveam în mână şi, neştiind ce să fac cu ea, i-am 
aruncat-o în capul domnului de Barjols. A plecat de altfel 
singură, fără să fi vrut. 

— Doar n-aveţi să-i spuneţi lui aşa ceva? 


— Ah! Fiţi liniştit. V-o spun dumneavoastră ca să fiţi cu 
conştiinţa împăcată. 

— Foarte bine. Aşadar, aveţi să vă bateţi? 

— Cel puţin pentru asta am şi rămas. 

— Şi cu ce vă bateţi? 

— Asta nu vă priveşte, milord. 

— Cum, asta nu mă priveşte? 

— Nu. Domnul de Barjols e insultatul. El trebuie s-aleagă 
armele. 

— Aşadar, orice armă ar propune, dumneavoastră o veţi 
accepta? 

— Nu eu, sir John, ci dumneavoastră, în numele meu, 
devreme ce-mi faceţi cinstea de-a fi martorul meu. 

— Şi, dacă alege pistolul, la ce distanţă şi cum doriţi să vă 
bateţi? 

— Asta e tot treaba dumneavoastră, milord şi nu a mea. Nu 
ştiu dacă se face tot aşa în Anglia, dar în Franţa, cei ce se bat nu 
se amestecă în nici un fel. Martorii hotărăsc condiţiile. Ceea ce 
fac martorii e totdeauna bine făcut. 

— Atunci, ce-am să fac eu va fi bine făcut? 

— Grozav de bine, milord. Englezul se înclină iarăşi. 

— Ora şi ziua luptei? 

— Oh! Asta cât mai repede cu putinţă. Nu mi-am văzut 
familia de doi ani de zile şi vă mărturisesc că abia aştept să-i 
îmbrăţişez pe toţi ai mei. 

Englezul se uită la Roland cu oarecare uimire. Vorbea cu 
atâta încredere, c-ai fi spus că-i sigur dinainte că n-are să fie 
ucis. 

În clipa aceea bătu cineva la uşă şi vocea patronului 
întrebă: 

— Pot să intru? 

Tânărul răspunse afirmativ: uşa se deschise şi patronul 
intră înăuntru, ținând în mână o carte de vizită pe care o dădu 
locatarului său. 

Tânărul luă cartea de vizită şi citi: "Charles de Valensolle". 

— Din partea domnului Alfred de Barjols, zise patronul. 

— Foarte bine! Făcu Roland. 

Apoi, înmânând englezului cartea de vizită. 

— Poftiţi, asta vă priveşte. Găsesc de prisos să-l văd pe 
domnul acesta devreme ce prin partea locului nu mai există 


cetăţeni... Domnul de Valensolle este martorul domnului de 
Barjols, dumneavoastră sunteţi al meu. Stabiliţi totul între 
dumneavoastră. Numai, adăugă tânărul strângându-i mâna 
englezului şi aţintindu-l cu privirile, daţi-vă toată osteneala să 
faceţi un lucru serios. Am să aprob tot ceea ce veţi fi făcut, 
afară doar dacă ne veţi lua orice şansă de moarte pentru unul 
sau celălalt dintre noi doi. 

— Fiţi pe pace, răspunse englezul: voi proceda ca pentru 
mine. 

— Să fie într-un ceas bun. Plecaţi şi când totul va fi pus la 
punct, urcați iarăşi la mine. Nu mă mişc de aici. 

Sir John îi urmă pe hangiu. Roland se aşeză iarăşi, se roti cu 
scaunul în sens invers şi se găsi din nou în faţa mesei de lucru. 

Luă condeiul şi începu să scrie. 

Când sir John reveni în cameră, Roland, după ce scrisese şi 
lipise plicurile de la două scrisori, scria adresa pe un al treilea. 

Făcu semn englezului cu mâna, ca să aştepte până ce 
termină, ca să-i poată acorda toată atenţia. 

Termină în sfârşit de scris adresa, lipi plicul scrisorii şi se 
întoarse. 

— Ei bine, întrebă el, totul e pus la punct? 

— Da, răspunse englezul şi a fost lucru uşor, aveţi de-a face 
cu un adevărat gentilom. 

— Cu atât mai bine! zise Roland. Şi aşteptă. 

—  Începeţi duelul peste două ceasuri, la fântâna din 
Vaucluse — un loc încântător — cu pistolul, din mers unul către 
altul, fiecare trăgând după voia lui şi putându-şi urma mersul 
după focul adversarului. 

— Pe cinstea mea! Aveţi dreptate, sir John. lată un lucru 
desăvârşit. Dumneavoastră aţi hotărât procedura? 

— Eu, împreună cu martorul domnului de Barjols, 
adversarul dumneavoastră, care a renunţat la privilegiile sale de 
insultat. 

— Aţi avut grijă şi de arme? 

— Mi-am pus la dispoziţie pistoalele mele. Au fost acceptate 
pe cuvântul meu de onoare că fiind tot atât de necunoscute 
dumneavoastră cât şi domnului de Barjols. Sunt nişte arme 
minunate cu care, de la douăzeci de paşi, despic un glonţ pe 
lama unui cuţit. 

— Prăpăd! Ochiţi bine, după cât se parc, milord? 


— Da. După cât se spune, sunt cel mai bun trăgător din 
Anglia. 

— E bine de ştiut. Când voi dori să-mi găsesc moartea, sir 
John, am să vă caut gâlceavă. 

— Vai! Să nu-mi căutaţi niciodată gâlceava mie, exclamă 
englezul, aş suferi prea mult să mă văd silit să mă bat cu 
dumneavoastră. 

— Vom încerca, milord, să nu vă pricinuim mâhniri. Aşadar, 
peste două ceasuri. 

— Da, dumneavoastră mi-aţi spus că sunteţi grăbit. 

— Bineînţeles. Cât e de-aici până la locul acela încântător? 

— De-aici până la Vaucluse? 

— Da. 

— Patru leghe. 

— Asta înseamnă un ceas şi jumătate. N-avem timp de 
pierdut. Să ne lepădăm aşadar de lucrurile plictisitoare, ca să nu 
ne mai rămână decât plăcerea. 

Englezul se uită la tânărul nostru cu uimire. Roland nu păru 
că dă vreo atenție privirii sale. 

— Aici am trei scrisori: una pentru doamna de Montrevel, 
mama mea, una pentru domnişoara de Montervel, sora mea şi 
una pentru cetăţeanul Bonaparte, generalul meu. Dacă voi fi 
ucis, le veţi pune pur şi simplu la poştă. V-ar veni prea greu? 

— Dacă se-ntâmpla asemenea nenorocire, voi duce chiar 
eu scrisorile, răspunse englezul. Unde locuiesc doamnă, mama 
dumneavoastră şi domnişoara, sora dumneavoastră? întrebă el. 

— La Bourg, capitala departamentului Ain. 

— E foarte aproape de aici, zise englezul. Cât despre 
generalul Bonaparte, mă voi duce, dacă trebuie, până în Egipt. 
Aş fi grozav de mulţumit să-l văd pe generalul Bonaparte. 

— Dacă, aşa cum spuneţi, milord, vă luaţi sarcina să duceţi 
dumneavoastră scrisorile, nu veţi avea un drum atât de lung de 
făcut: în trei zile, generalul Bonaparte va fi la Paris. 

— Oh! Făcu englezul, fără s-arate nici cea mai neînsemnată 
mirare, chiar credeţi? 

— Sunt sigur, răspunse Roland. 

— Într-adevăr, e un om grozav de neobişnuit generalul 
Bonaparte. Acuma mai aveţi să-mi daţi vreo altă dispoziţie, 
domnule de Montrevel? 

— Una singură, milord. 


— Vai şi mai multe dacă voiţi. 

— Nu, vă mulţumesc, numai una, dar foarte importantă. 

— Spuneţi. 

— De sunt ucis... dar mă-ndoiesc să am asemenea şansă. 

Sir John se uită la Roland cu privirile mirate aşa cum şi le 
mai aţintise asupra lui de două sau trei ori. 

— De sunt ucis, reîncepu Roland, pentru că mai la urma 
urmei trebuie să prevezi totul... 

— Da, de sunteţi ucis, ascult. 

— Ţineţi bine seama, milord, căci doresc cu deosebire în 
asemenea caz, ca lucrurile să se petreacă exact cum am să vi le 
spun. 

— Totul se va petrece precum îmi veţi spune, replică sir 
John. Sunt un om foarte exact. 

— Ei bine, de voi fi ucis, stărui Roland, punându-şi mâna pe 
umărul martorului său şi apăsând-o cumva pentru ca să-i fixeze 
mai bine în memorie dispoziţia pe care voia să i-o dea, îmi veţi 
aşeza trupul aşa cum va fi, îmbrăcat gata, fără a îngădui 
nimănui să am atingă, într-un sicriu de plumb pe care îl veţi 
pune să fie sudat în faţa dumneavoastră. Sicriul de plumb îl veţi 
închide într-un coşciug de stejar, pe care veţi porunci de 
asemenea să fie bătut în cuie în faţa dumneavoastră, în sfârşit, 
îl veţi expedia mamei mele, afară doar de nu veţi prefera să 
aruncaţi totul în Rhon, ceea ce las cu totul la alegerea 
dumneavoastră, numai să fie aruncat în apele lui. 

— N-are să-mi vină mai greu, reluă englezul, de vreme ce 
tot duc scrisoarea, să duc şi sicriul, cu mine. 

— Ei nu! Hotărât lucru, zise Roland izbucnind în hohotele lui 
ciudate de râs, sunteţi un om încântător şi numai Providenta în 
persoană a îngăduit să-mi ieşiţi în cale. Să mergem, milord, să 
mergem! 

Amândoi ieşiră din camera lui Roland. Cea a lui sir John se 
afla pe acelaşi palier. Roland aşteptă să intre englezul în camera 
lui ca să ia armele. 

După câteva secunde ieşi, ţinând în mână o cutie cu 
pistoale. 

—  Şi-acum, milord, întrebă Roland, cum mergem la 
Vaucluse? Călare sau cu trăsura? 

— Cu trăsura, dacă binevoiţi. O trăsură e mult mai comodă 
în caz de rănire. A mea aşteaptă jos. 


— Credeam c-aţi pus să dezhame. 

— Aşa dădusem poruncă, dar am trimis în goană după 
vizitiu ca să-i poruncesc contrariul. 

S-au coborât pe scară. 

— Tom! Tom! zise sir John, ajungând la uşă unde era 
aşteptat de-un slujitor în livreaua-i severă de groom”? englez, ia 
în primire cutia asta. 

— Am I going with mylord?!'*întrebă slujitorul. 

— Yes! Răspunse sirJohn. 

Apoi, arătându-i lui Roland scăriţa de la caleaşca, pe care 
slujitorul se trudea s-o potrivească. 

— Poftiţi, domnule de Montrevel, zise el. Roland urcă în 
caleaşca şi se întinse cu voluptate. 

— La drept vorbind, zise el, numai dumneavoastră englezii 
sunteţi singurii oameni ce se pricep la trăsurile de călătorie, într- 
a dumneavoastră te simţi ca-n pat. M-aş prinde rămăşag cu 
dumneavoastră că şi sicriele vi le daţi la capitonat înainte de a 
vă culca în ele! 

— Da, e ştiut, răspunse sir John, că poporul englez se 
pricepe foarte bine la confort. Dar poporul francez e un popor 
mai original şi mai amuzant... Vizitiu, la Vaucluse. 

Capitolul IV Duelul 


Drumul nu-i practicabil decât între Avignon şi Isle. Cele trei 
leghe ce despart Avignon-ul de Isle au fost făcute într-un ceas. 

În timpul acelui ceas Roland, ca şi cum şi-ar fi dat osteneala 
să facă timpul să pară scurt însoţitorului său de drum, fu 
vorbăreţ şi plin de veselie; cu cât se apropia de locul duelului, cu 
atât veselia-i creştea. Cineva care n-ar fi. Ştiut deloc pricina 
călătoriei, nici prin minte nu i-ar fi trecut că tânărul acela, ce nu 
mai înceta de flecărit şi nu mai isprăvea de râs, ar fi fost sub 
ameninţarea unei primejdii de moarte. 

In satul Isle trebuiră să coboare din trăsură. 

S-au informat: Roland şi s;rJohn erau primii sosiți. 

O apucară pe drumul ce ducea la fântână. 

— O! O! exclamă Roland, aici trebuie să fie un ecou frumos. 


12 Groom (engl.) - îngrijitor la grajd, rândaş la cai. (n.t.) 
13 Merg şi eu cu dumneavostră, milord? (engl.). 


Scoase un strigăt, două, la care ecoul răspunse cu o 
bunăvoință desăvârşită. 

— Ei! Pe cinstea mea, exclamă tânărul, iată un ecou 
minunat. Nu-l ştiu decât pe cel de la Seinonnetta, la Milano, ce 
poate fi comparat cu ăsta. Staţi puţin, milord. 

Şi, cu nişte modulaţii ce vădeau în acelaşi timp o voce 
admirabilă şi o metodă excelentă, se apucă să cânte un cântec 
tirolez, ce arăta ca o sfidare adusă gâtlejului omenesc de 
muzica revoltată. 

Sir John îl privea şi-l ascultă pe Roland cu o uimire pe care 
nu-şi mai da osteneala s-o ascundă. 

După ce ultimul sunet se stinse în adâncitura muntelui, sir 
John zise: 

— Să mă bată Dumnezeu dacă greşesc, dar cred că suferiţi 
de spleen. 

Roland tresări şi-l privi de parc-ar fi vrut să-l întrebe. 

Văzând însă că sirJohn nu merse mai departe, îl întrebă: 

— Bine! Dar ce vă face să credeţi aşa ceva? 

— Sunteţi de-o veselie prea zgomotoasă ca să nu fiți sub 
povara unei tristeţi adinei. 

— Da şi asemenea nepotrivire vă miră? 

— Nimic nu mă miră, fiecare lucru îşi are raţiunea sa de-a 
fi. 

— E-adevărat; totul e să cunoşti taina lucrului. Ei bine, am 
să vă fac părtaşul tainei. 

— Vai! Nu vă silesc s-o faceţi nicidecum. 

— Sunteţi prea politicos, dar, mărturisiţi că v-ar face 
plăcere să fiţi lămurit în ceea ce mă priveşte. 

— Din simpatie pentru dumneavoastră, da. 

— Ei bine, milord, să vă spun taina enigmei şi am să vă 
spun dumneavoastră ceea ce n-am spus încă nimănui. Aşa cum 
mă vedeţi, părând că mă bucur de-o sănătate excelentă, sunt 
atins de un anevrism ce mă face să sufăr îngrozitor. În fiecare 
clipă mă cuprind spasme, slăbiciuni, leşinuri ce-ar face de ruşine 
şi pe o femeie. Îmi petrec viaţa luând tot felul de măsuri ridicole 
şi cu toate acestea Larrey!* m-a prevenit că trebuie să mă 
aştept să dispar de pe faţa pământului dintr-un moment în altul, 
artera atinsă putându-se rupe în pieptul meu la cea mai mică 


14 Dominique Larrey, chirurg-şef al armatei din acele timpuri. (n.t.) 


sforţare pe care aş face-o. Gândiţi-vă singur, cât de plăcut e 
pentru un militar! Puteţi înţelege că din clipa în care am fost 
lămurit în privinţa situaţiei mele, m-am hotărât să-mi caut 
moartea, cu cât mai multă măreție cu putinţă. Şi m-am pus pe 
lucru fără încetare. Altul mai norocos ar fi reuşit de vreo sută de 
ori până acum. Dar cu, da, vai, sunt vrăjit. Nici gloanţele nici 
ghiulele nu mă vor. S-ar zice că săbiile se tem să nu-şi 
ştirbească tăişul în pielea mea. Totuşi, nu las să-mi scape nici un 
prilej. Aţi văzut, de altfel, după cele ce s-au petrecut la masă. Ei 
bine, avem să ne batem, nu-i aşa? Am să mă las descoperit că 
un nebun, am să-i dau adversarului toate avantajele. Asta nu va 
însemna însă absolut nimic. Va trage de la cincisprezece paşi, 
de la zece paşi şi nu mă va nimeri, sau va arde capsa fără să 
pornească glontele. Şi toate acestea, frumoasă îmbiere nu-i aşa, 
pentru ca să crăp într-o bună zi în clipa în care mă voi aştepta 
cel mai puţin, trăgându-mi cizmele! Dar, sst! Tăcere, iată-l pe 
adversarul meu. 

În adevăr, pe acelaşi drum pe care veniseră Roland şi sir 
John, peste ocolişurile terenului şi colţurile tăioase ale stâncii, se 
vedea ivindu-se partea de sus a trupurilor unui număr de trei 
persoane, care se tot măreau pe măsură ce se apropiau. 

Roland îi numără. 

— Trei. De ce trei, zise el, când noi nu suntem decât doi? 

— Ah! Uitasem, exclamă englezul. Domnul de Barjols, atât 
în interesul dumneavoastră cât şi într-al său, a cerut s-aducă cu 
el un chirurg dintre prietenii săi. 

— Ce să facă? întrebă Roland cu un ton aproape repezit, 
încruntându-şi sprâncenele. 

— Păi, pentru cazul în care unul dintre dumneavoastră ar fi 
rănit; o luare de sânge, în anumite împrejurări, poate salva viaţa 
unui om. 

— Sir John, se repezi Roland cu o înfăţişare aproape feroce, 
eu nu înţeleg asemenea soiuri de dulcegării când e vorba de 
duel. Când te baţi, te baţi ca să te ucizi. Inainte de asta poţi să 
schimbi tot felul de amabilităţi, aşa cum făceau strămoşii 
dumneavoastră şi-ai mei la Fontenoy”, prea bine, fie aşa. 


15 Aluzie la lupta dintre francezi şi englezi, de la Fontenoy, localitate 
din Belgia, unde francezii, conduşi de mareşalul de Saxa, în prezenţa 
lui Ludovic al XV-lea, i-au bătut pe englezi în anul 1745, dar unde 
politeţea curtenitoare a contelui de Anterroche faţă de lordul Hay i-a 


Dar o dată ce s-au scos săbiile din teacă, ori s-au încărcat 
pistoalele, trebuie ca viaţa unuia dintre oameni să plătească 
truda pe care şi-au dat-o şi bătăile de inimă pe care le-au 
cheltuit. In ceea ce mă priveşte, vă cer un lucru, sir John, pe 
cuvântul dumneavoastră de cinste. Şi anume, de-oi fi rănit sau 
ucis, viu sau mort, chirurgul domnului de Barjols să nu s-atingă 
de mine. 

— Totuşi, domnule Roland... 

— O! Trebuie să vă hotărâți! Daţi-vă cuvântul de cinste, 
milord, căci altfel, să mă ia dracul, dar nu mă bat. 

Englezul se uită la tânăr cu uimire. Chipu-i se făcuse livid, 
membrele-i erau scuturate de-un tremur ce semăna a groază. 

Fără să priceapă nimic din îngrijorarea inexplicabilă a lui 
Roland, sirJohn îşi dădu cuvântul de onoare. 

— Slavă Cerului, făcu Roland. Vedeţi şi ăsta e unul dintre 
efectele încântătoarei boli de care sufăr. Oricând sunt gata să 
mi se facă rău numai la gândul unei truse medicale desfăcute, la 
vederea unui bisturiu sau a unei lanţete. Cred că m-am făcut alb 
ca varul, nu-i aşa? 

— Am crezut o clipă că aveţi să leşinaţi. Roland izbucni în 
râs. 

— Vai! Straşnic lucru ar mai fi fost! zise el, adversarii noştri 
sosind şi găsindu-vă prins până peste cap ca să-mi daţi să respir 
săruri, ca unei femei ce are sincope. Ştiţi ce-ar fi spus ei şi ce-aţi 
fi spus şi dumneavoastră cel dintâi? Ar fi spus că mi-e frică. 

Intre timp, cei trei nou-veniţi înaintaseră, găsindu-se la o 
depărtare de unde li se auzeau vocile, aşa că s;/r John nu mai 
avu nici măcar timpul să-i răspundă lui Roland. 

Sosind, cei trei salutară. Roland, cu surâsul pe buze, cu 
dinţii săi frumoşi ieşind la iveală din gura-i întredeschisă, le 
răspunse la salut. 

Sir John i se apropie de ureche. 

— Mai sunteţi încă palid, îi spuse el. Faceţi câţiva paşi până 
la fântână. Voi veni să vă caut când va fi timpul. 

— Ah! Asta-i o idee, exclamă Roland, totdeauna am dorit să 
văd faimoasa fântâna din Vaucluse, ce e ca fântâna Hippocrene, 
de Petrarca. li ştiţi sonetul? 


costat pe francezi pierderea oamenilor din linia întăi. (n.t.) 


Chiare, fresche e dolci acque 

Ove le belle membra 

Pose colei, che sola a me par 
donna!’ 


Şi dacă pierd şi prilejul acesta, poate că n-am să mai 
găsesc unul asemănător. Încotro se află fântâna 
dumneavoastră? 

— Vă aflaţi la treizeci de paşi de ea. Mergeţi drept pe cale şi 
aveţi s-o găsiţi la cotitură drumului, la poalele stâncii aceleia 
uriaşe, a cărei culme o şi vedeţi. 

— Milord, făcu Roland, sunteţi cea mai bună călăuză din 
câte cunosc. Vă mulţumesc. 

Şi, făcând martorului său un semn amical cu mâna, se 
depărta, apucând-o spre fântână şi fredonând printre dinţi 
încântătoarea vilanelă a lui Philippe Desportes. 


Rosette, putinul cât am fost 


plecat, 
Tu inima de către mine ţi-ai 
întirnat. 
lar eu, ştiindu-te schimbătoare, 
Mi-am pus inima-mi la păstrare. 
Nicicând frumusete atât de 
flecară 
Asupră-mi cu tărie n-a mai domni 
Și-atunci vom vedea, nestatornică 
fecioară, 


Cine cel dintâi se va căi. 


Sir John se întoarse auzind unduirile unei asemenea voci pe 
cât de limpezi pe atât de duioase, care în sunetele înalte avea 
ceva ce semăna a voce de femeie. Firea lui metodică şi rece nu 
înţelegea dintr-o atare natură smucită şi nervoasă nimic alta 


16 O, ape dulci şi clare, 
Ce-n unde plăsmuirea 
lubitei i-aţi cuprins odinioară... 
Francesco Petrarca, Rime, Canţona CXXXVI. Trad. Eta 
Boeriu. 


decât că avea sub ochi una din cele mai uimitoare alcătuiri ce se 
pot întâlni. 

Cei doi tineri îl aşteptau. Chirurgul se ţinea puţin mai la o 
parte. 

Sir John ducea în mână cutia cu pistoalele. O aşeză pe o 
stâncă în formă de masă, scoase din buzunar o cheiţă care 
părea lucrată de un giuvaergiu şi nu de un meşter lăcătuş şi 
deschise cutia. 

Armele erau nemaipomenite, deşi de o mare simplitate. 
leşiseră din atelierele lui Menton, bunicul aceluia care astăzi 
este încă unul dintre cei mai buni armurieri din Londra. Le dădu 
spre cercetare martorului domnului de Barjols, care încercă 
arcurile, trase piedica dindărăt în fată, ca să vadă dacă 
pistoalele erau cu trăgaci dublu. 

Erau cu un singur trăgaci. 

Domnul de Barjols aruncă şi el o privire asupra pistoalelor, 
dar nu se atinse de ele. 

— Adversarul nostru nu vă cunoaşte deloc armele? întrebă 
domnul de Valensolle. 

— Nici măcar nu le-a văzut, răspunse sir John, vă dau 
cuvântul meu de cinste. 

— Oh! Făcu domnul de Valensolle, o simplă tăgăduire ne 
era de ajuns. 

Hotărâră pentru a doua oară, ca să nu existe nici un soi de 
neînțelegere, condiţiile luptei, stabilite de mai înainte. Apoi, 
condiţiile fiind definitiv hotărâte, ca să piardă cât mai puţin timp 
cu putinţă în pregătiri inutile, încărcară pistoalele, le aşezară, 
astfel încărcate, în cutia lor, care fu încredinţată chirurgului, iar 
sir John, cu cheia cutiei în buzunar, pleacă să-l caute pe Roland. 

ÎI găsi aruncând pietricele în albia fântânii şi stând de vorbă 
cu un păstor micuţ, care păştea trei capre pe marginile 
povârnite şi stâncoase ale muntelui. 

Sir John deschidea tocmai gura ca să-i spună lui Roland că 
totul era gata. Dar el, fără să-i lase englezului timp să 
vorbească, zise: 

— Nu ştiţi ce-mi povesteşte copilul, milord. O adevărată 
legendă de pe malurile Rinului. El spune că bazinul de faţă, 
căruia nimeni nu i-a dat de fund, se întinde mai mult de două, 
trei leghe sub munte şi slujeşte de locuinţă unei zâne, pe 
jumătate femeie, pe jumătate şarpe, care în nopţile tăcute şi 


senine de vară lunecă la suprafaţa apei, chemând păstorii de pe 
munte şi nearătându-le, bineînţeles, decât capul cu păru-i lung, 
umerii goi şi braţele-i frumoase. Dar nerozii se lasă ademeniţi de 
asemenea arătare de femeie, se apropie, îi fac semne să vină la 
ei, în timp ce şi zâna, din partea ei, le face semn să vină la ea. 
Nesocotiţii înaintează fără să-şi dea seama şi fără să se uite la 
picioarele lor. Dintr-odată pământul le fuge de sub picioare, 
zâna îşi întinde braţul, s-afundă cu ei în palatele-i umede şi, a 
doua zi, se arată iarăşi singură. Cine dracul a putut să le facă 
nerozilor ăstora de păstori acelaşi basm pe care Virgil îl 
povestea în versuri atât de frumoase lui Augustus şi lui Mecena? 

Rămase o clipă pe gânduri, cu ochii aţintiţi asupra apei 
azurii şi adânci. 

Pe urmă, întorcându-se către sirJohn. 

— Se spune că niciodată un înotător, oricât de voinic ar fi 
fost, n-a mai ieşit deasupra după ce s-a cufundat în viitoarea de- 
aici. Dacă m-aş cufunda şi eu, milord, ar fi poate mai sigur decât 
glontclc domnului de Barjols. De fapt, aşa ceva ar putea să-mi 
fie cea din urmă scăpare. Dar, până una alta, să încercăm cu 
glontele. Haidem, milord, să mergem. 

Şi, apucându-l de braţ pe englezul uimit de atâta mobilitate 
de spirit, îl readuse spre cei care-i aşteptau. 

Aceştia, între timp căutaseră un loc potrivit, pe care îl şi 
găsiseră. 

Aleseseră un platou mic, agăţat cumva de povârnişul 
muntelui, îndreptat către apus. Pe el se înălța şi un soi de castel 
în ruină, care slujea de adăpost păstorilor prinşi de furtună. 

Un spaţiu neted, lung de cincizeci de paşi şi lat de douăzeci 
de paşi, care trebuie să fi fost pe vremuri platforma castelului, 
avea să fie teatrul dramei ce se apropia de deznodământ. 

— lată-ne, domnilor, zise sirJohn. 

— Suntem gata, domnilor, zise domnul de Valensolle. 

— Să binevoiască adversarii să asculte condiţiile luptei, 
vorbi iarăşi s/r John. 

Apoi, adresându-se domnului de Valensolle: 

— Repetaţi-le, domnule, adăugă el, sunteţi francez, eu sunt 
străin, le veţi explica mai limpede ca mine. 

— Dumneavoastră sunteţi dintre străinii aceia, milord, care 
ne-ar putea învăţa limba pe nişte sărmani provensali ca noi. 


Deoarece aveţi însă curtoazia de a-mi ceda cuvântul, voi 
răspunde poftirii pe care mi-o faceţi. 

ŞI-I salută pe s;rJohn, care-i întoarse salutul. 

— Domnilor, urmă gentilomul ce slujea de martor domnului 
de Barjols, am căzut de acord să vă aşezăm la patruzeci de paşi 
unul de altul, să porniţi unul către celălalt, să tragă fiecare după 
placul său şi, rănit sau nu, să aibă libertatea de a merge şi după 
focul adversarului său. 

Cei doi luptători se înclinară în semn că sunt de acord şi, 
aproape în acelaşi timp, într-o singură voce, exclamară: 

— Armele! 

Sir John scoase cheiţa din buzunar şi deschise cutia. Pe 
urmă se apropie de domnul de Barjols şi i-o prezentă deschisă. 

Acesta voi să cedeze alegerea armelor adversarului său, 
dar, făcând un semn cu mâna, Roland refuză, spunând cu o 
voce de o dulceaţă aproape femeiască: 

— După dumneavoastră, domnule de Barjols. Aflu că, deşi 
insultat de mine, aţi renunţat la toate avantajele. Cel puţin să vi- 
| las pe acesta, dacă îl putem cumva socoti că atare. 

Domnul de Barjols nu stărui mai mult şi luă la întâmplare 
unul din cele două pistoale. 

Sir John se duse să-l dea pe celălalt lui Roland, care-l luă, îl 
încarcă şi, fără măcar să-i cerceteze mecanismul, îl lăsă să-i 
spânzure în mână. 

Între timp, domnul de Valensolle măsura cei patruzeci de 
paşi. Un baston fusese înfipt în punctul de plecare. 

— Vreţi să măsuraţi după mine, domnule? îl întrebă el pe sir 
John. 

— De prisos, domnule, îi răspunse acesta. Şi eu şi domnul 
de Montrevel ne încredem pe deplin în măsurătoarea făcută. 

Domnul de Valensolle înfipse încă un baston la al 
patruzecelea pas. 

— Domnilor, zise el, când veţi binevoi. 

Adversarul lui Roland se şi afla la locul său, fără pălărie şi 
cu haina lepădată. 

Chirurgul şi cei doi martori se trăseseră la o parte. 

Locul fusese ales atât de bine, încât nici unul nu putea fi în 
dezavantaj de teren şi nici de soare faţă de duşmanul său. 

Roland îşi aruncă lângă el haina şi pălăria şi veni să se 
aşeze la patruzeci de paşi de domnul de Barjols, în faţa lui. 


Amândoi, unul la dreapta, celălalt la stânga, aruncară câte 
o privire către aceeaşi zare. 

Priveliştea era în armonie cu solemnitatea cumplită a 
scenei ce urma să se desfăşoare. 

Nimic de văzut nici la dreapta lui Roland şi nici la stânga 
domnului de Barjols, doar muntele ce scobora spre ei în pantă 
prăpăstuită, peste care se înălța un acoperiş uriaş. 

Dar în partea potrivnică, cu alte cuvinte în dreapta 
domnului de Barjols şi în stânga lui Roland, era cu totul altceva. 

Zărea se întindea la nesfârşit. 

În prim plan se vedea câmpia cu pământurile-i roşietice, 
străpunsă din toate părţile de vârfurile stâncilor, de-ai fi zis că-i 
un cimitir de titani ale căror case răzbeau prin scoarţa 
pământului. 

În planul al doilea se desenă puternic, în apusul soarelui, 
oraşul Avignon, cu centura-i de ziduri şi palatu-i gigantic, care, 
asemenea unui leu lăsat pe labe, pare că ţine sub gheară oraşul 
care gâfâie. 

Dincolo de Avignon, o linie luminoasă, ca un râu de aur 
topit, vădea că acolo-i Rhonul. 

În sfârşit, de partea cealaltă a Rhonului, se înălța, ca o 
dungă de azur întunecat, lanţul colinelor ce desparte Avignontil 
de Nimes şi de Uzès. 

În fund, în fund de tot, soarele, pe care unul din cei doi 
oameni poate că-l privea pentru cea din urmă oară, se scufunda 
încetişor şi majestuos într-un ocean de aur şi de purpură. 

Dealtminteri, cei doi bărbaţi alcătuiau un contrast ciudat. 

Unul, cu părul negru, oacheş la faţă, cu mădularele subţiri 
şi căutătura sumbră, era lipul rasei meridionale care număra 
printre strămoşi grecii, romanii, arabii şi spaniolii. 

Celălalt, cu pielita obrazului trandafirie, părul auriu, ochii 
mari ca azurul, mâinile durdulii ca de femeie, era tipul rasei din 
ţinuturile temperate, ai cărei străbuni sunt galii, germanii şi 
normanzii. 

Dacă am binevoi să dăm situaţiei o trăsătură mai nobilă, 
ne-ar veni uşor să credem că se desfăşura mai mult decât un 
duel între doi bărbaţi. 

S-ar fi putut crede că avea loc duelul unui popor împotriva 
altui popor, al unei rase împotriva altei rase, al Sudului 
împotriva Nordului. 


Oare tocmai gândurile pe care le-am rostit să fi pus 
stăpânire pe cugetul lui Roland şi să-l fi cufundat acum într-o 
visare melancolică? 

Nu pare deloc să fie aşa. 

Fapt e că, preţ de-o clipă, parcă uită de martori, de duel, de 
rival, adâncit cum era în contemplarea priveliştei splendide. 

Glasul domnului de Barjols îl smulse din amorţirea-i poetică. 

— Când sunteţi gata, domnule, zise el, sunt şi eu. 

Roland tresări. 

— Vă cer iertare că v-am făcut să aşteptaţi, domnule, 
răspunse el, dar nu trebuia să ţineţi seama de mine. Eram tare 
furat de gânduri. lată-mă-s, domnule. 

Şi, cu surâsul pe buze şi părul în bătaia vântului de scară, 
fără să se ferească, de parcă s-ar fi aflat la o plimbare obişnuită, 
în timp ce rivalul său, dimpotrivă, îşi luă toate precauţiile 
obişnuite în asemenea caz, Roland merse drept spre domnul de 
Barjols. 

Căutătura lui sir john, cu toată indiferenţa-i obişnuită, trăda 
o îngrijorare profundă. 

Distanţa dintre cei doi adversari se mistuia văzând cu ochii. 

Domnul de Barjols se opri cel dintâi, ochi şi trase în clipa în 
care Roland nu se afla decât la zece paşi de dânsul. 

Glontele pistolului său luă un cârlionţ din părul lui Roland. 
Dar nu-l atinse. 

Tânărul se întoarse către martorul său: 

— Ei bine, îl întrebă el, ce v-am spus eu? 

—  Trageţi, domnule, trageţi odată, ziseră într-un glas 
martorii. 

Domnul de Barjols rămase mut şi neclintit pe locul de pe 
care ochise. 

— Să-mi fie iertat, domnilor, răspunse Roland, dar îmi veţi 
îngădui, sper, să judec singur când şi cum trebuie să dau 
riposta. După ce-am înfruntat glontele domnului de Barjols, am 
să-i spun câteva cuvinte pe care nu i le puteam spune mai 
înainte. 

Apoi, înturnându-se către tânărul aristocrat, palid dar 
liniştit, îi spuse: 

— Domnule, poate c-am fost puţin cam violent în discuţia 
noastră de astăzi dimineaţă. 

Şi aşteptă. 


— E rândul dumneavoastră să trageţi, domnule, răspunse 
domnul de Barjols. 

— Dar, urmă Roland, ca şi cum nu l-ar fi auzit, veţi pricepe 
pricina acestei violenţe şi-o veţi scuza poate. Sunt militar şi 
aghiotant al generalului Bonaparte. 

— Trageţi, domnule, repetă tânărul nobil. 

— Spuneţi numai un cuvânt de retractare, domnule, reluă 
vorba tânărul ofiţer, ziceţi că reputaţia de cinste şi gingăşie de 
care se bucură generalul Bonaparte este de aşa natură încât un 
proverb italian idiot, pe care l-au ticluit cei învinşi şi în toane 
rele, nu-i poate pricinui nici un neajuns, spuneţi numai atât şi 
arunc îndată arma cât mai departe de mine şi vin să vă strâng 
mâna, căci trebuie să recunosc, domnule, că sunteţi un om 
viteaz. 

— Nu, nu voi aduce omagiu reputației de cinste şi gingăşie 
de care vorbiţi, domnule, decât atunci când generalul şef al 
dumneavoastră se va sluji de influenţa pe care i-a dat-o geniul 
său şi pe care o are asupra treburilor Franţei, ca să facă cea ce 
a făcut Monk”, adică să redea tronul suveranului său legitim. 

— Ah! Făcu Roland, cu un surâs, cereţi prea mult de la un 
general republican. 

— Atunci, menţin tot ce-am spus, răspunse tânărul nobil. 
Trageţi, domnule, trageţi! 

Apoi, cum Roland nu se grăbea să asculte de îndemn, 
adăugă, izbind cu piciorul în pământ: 

— Dar, în numele cerului şi-al pământului, trageţi odată! 

La cuvintele de mai sus, Roland făcu o mişcare ce arăta că 
are să tragă în aer. 

Atunci, cu o însufleţire în vorbă şi în gest ce nu-i îngăduli lui 
Roland să-şi împlinească gândul, domnul de Barjols strigă: 

— Oh! Să nu trageţi în aer, vă implor! Sau atunci pretind s- 
o luăm de la început şi să trageţi dumneavoastră primul! 

— Pe cinstea mea! strigă şi Roland, făcându-se alb la faţă 
de parcă i-ar fi pierit tot sângele, e pentru întâia dată că-i fac pe 
plac cuiva, oricine ar fi el. Duceţi-vă dracului! Şi pentru că nu 
vreţi viaţa, poftiţi moartea. 

Şi, în aceeaşi clipă, fără să-şi mai dea osteneala de-a ochi, 
aplecă arma şi trase. 


17 General englez (1608-1670), adjutantul lui Cromwell, l-a repus pe 
Carol al II-lea Stuart pe tronul Angliei. (n.t.) 


Alfred de Barjols îşi duse mâna la piept şi se legănă înainte 
şi-napoi, se-nvârti odată în jurul lui şi căzu cu faţa la pământ. 

Glontele lui Roland îi străbătuse inima. 

Sir john, văzând că domnul de Barjols cade, se duse de-a 
dreptul la Roland şi-l luă cu el spre locul unde-şi aruncase haina 
şi pălăria. 

— E-al treilea, şopti Roland cu un suspin, dar îmi sunteţi 
martor că acesta aşa a vrut. 

Şi, dându-i lui sir John pistolul încă fumegând, îşi îmbrăcă 
haina şi-şi puse pălăria. 

În acelaşi timp, domnul de Valensolle ridică pistolul scăpat 
din mâna prietenului său şi îl aduse împreună cu cutia lui sir 
John. 

— Ei? întrebă englezul, arătând cu ochii spre Alfred de 
Barjols. 

— E mort, răspunse martorul. 

— M-am purtat ca un om de onoare, domnule? întrebă 
Roland, ştergându-şi cu batista sudoarea care la vestirea morții 
rivalului său îi inundase subit faţa. 

— Da, domnule, răspunse domnul de Valensolle. Numai că, 
îngăduiţi-mi să vă spun doar atât, aveţi o mână nefericită. 

Şi, salutându-l pe Roland şi pe martorul său cu o politeţe 
plină de distincţie, se întoarse lângă cadavrul prietenului său. 

— Şi dumneavoastră, milord, urmă Roland, dumneavoastră 
ce-aveţi de spus? 

— Eu spun, replică si/rJohn, cu un soi de admiraţie silită, că 
sunteţi dintre oamenii pe care divinul Shakespeare îi face să 
spună despre el: "pericolul şi cu mine suntem doi lei ce-au fost 
născuţi în aceeaşi zi, dar eu sunt cel dintâi născut". 


Capitolul V Roland 


Întoarcerea fu tăcută şi tristă: s-ar fi spus că Roland, 
văzându-şi şansele morţii spulbe-rate, îşi pierduse toată veselia. 
Catastrofa al cărei autor fusese putea foarte bine să fie 
pricina muţeniei aceleia: dar ne grăbim să spunem că Roland, 
pe câmpul de bătaie şi mai cu scamă în ultima-i campanie 
împotriva arabilor, prea adesea trebui să salte cu calul peste 


cadavrele celor ucişi de dânsul, pentru ca moartea unui 
necunoscut să-i mai producă o impresie atât de puternică. 

Aşadar, alta era pricina acelei tristeţi. Trebuie să fi fost într- 
adevăr chiar cea pe care tânărul o mărturisise lui sir John. Nu 
era deci părerea de rău după moartea altuia, era dezamăgirea 
de propria-i moarte. 

Întorcându-se la hotelul Palais-Royal, sir John urcă în 
cameră la dânsul să-şi lase pistoalele a căror vedere putea să 
aţâţe în sufletul lui Roland un soi de remuşcare. Pe urmă veni să 
se întâlnească cu tânărul ofiţer că să-i înapoieze cele trei scrisori 
pe care le primise de la el. 

Îl găsi dus pe gânduri şi sprijinindu-se în coate pe masă. 

Fără să rostească nici un cuvânt, englezul puse cele trei 
scrisori în faţa lui Roland. 

Tânărul îşi aruncă privirile asupra adreselor, o luă pe cea 
adresată mamei sale, o deschise şi citi. 

Pe măsură ce-o citea, lacrimi mari prinseră a-i curge pe 
obraji. 

Sir John privea cu uimire nouă înfăţişare sub care îi apărea 
Roland. 

Ar fi crezut că totul e cu putinţă pentru o fire atât de 
felurită, afară doar să verse lacrimi ca cele ce-i curgeau tăcut 
din ochi. 

Pe urmă, clătinând din cap şi fără să ţină seama cât uşi de 
puţin că sirjohn era de faţă, Roland şopti: 

— Sărmana mamă! Grozav ar mai fi plâns; poate că-i mai 
bine aşa. Mamele nu-s făcute să-şi plângă copiii! 

Şi, cu o mişcare automată, rupse scrisorile mamei şi surorii 
sale, precum şi pe cea scrisă generalului Bonaparte. După care, 
arse cu grijă toate bucăţelele. Apoi, sunând slujnică, întrebă: 

— Până la ce oră se primesc scrisorile la poştă? 

— Până la şase jumătate, răspunse fata. Nu mai aveţi decât 
câteva minute. 

— Atunci aşteaptă. Roland luă un condei şi scrise. 


“Scumpul meu general. 

Aşa cum v-am spus, eu sunt în viaţă şi el mort. Trebuie să 
recunoasteti că parc-ar fi un rămăşag. 

Devotament până la moarte. 


Al 
dumneavoastră cavaler rătăcitor, 
Roland." 


Apoi lipi scrisoarea, scrise adresa: Generalului Bonaparte, 
strada Victoriei, la Paris şi o dete slujnicei, cerându-i să nu mai 
piardă nici o clipă şi s-o pună la poştă. 

Abia atunci păru că-l observă pe sirJohn şi-i întinse mâna. 

— Mi-aţi făcut un mare serviciu, milord, îi spuse el, unul din 
serviciile ce leagă doi oameni pe veşnicie. Eu vă sunt prieten. 
Voiţi oare să-mi faceţi cinstea să fiţi şi dumneavoastră prietenul 
meu? 

Sir John strânse mâna pe care i-o întinse Roland. 

— O! exclamă el, vă mulţumesc foarte mult. N-aş fi 
îndrăznit nicidecum să vă cer asemenea onoare, dar dacă mi-o 
oferiţi... o primesc. 

Şi, la rândul său, flegmaticul englez simţi că i se moaie 
inima şi-şi scutură o lacrimă ce-i tremura pe gene. Apoi, 
privindu-l pe Roland, zise: 

— E mare păcat că sunteţi atât de grăbit să plecaţi. Aş fi 
fost fericit şi mulţumit să mai petrec o zi, două, cu 
dumneavoastră. 

— Încotro vă duceaţi, milord, când v-am întâlnit? 

— O, nicăieri, călătoream ca să-mi alung plictisul. Am 
nenorocul de-a mă plictisi, adese-ori. 

— Aşa că nu mergeaţi nicăieri? 

— Umblam pretutindeni. 

— Este exact acelaşi lucru, spuse tânărul ofiţer, zâmbind. Ei 
bine, vreţi să faceţi un lu-cru? 

— Vai! Tare bucuros, de-i cu putinţă. 

— Cât se poate de cu putinţă, nu ţine decât de 
dumneavoastră. 

— Spuneţi. 

— Trebuia, dac-aş fi fost ucis, să mă însoţiţi mort până la 
mama, sau să mă aruncaţi în Rhon? 

— V-aş fi însoţit mort până la mama dumneavoastră şi nu 
v-aş fi aruncat în Rhon. 

— Ei bine, în loc să mă însoţiţi mort, însoţiţi-mă viu. Veţi fi 
şi mai bine primit. 

— O! 


— Vom sta cincisprezece zile la Bourg. E oraşul meu natal, 
unul dintre oraşele cele mai plicticoase din Franţa. Dar cum 
compatrioţii dumneavoastră strălucesc mai cu seamă prin 
originalitate, poate că vă veţi desfăta acolo unde ceilalţi se 
plictisesc Nu-i aşa? 

— Nici n-aş putea cere mai mult, făcu englezul. Dar îmi 
pare rău că nu-i prea potrivit din parte-mi. 

— Vai! Doar nu suntem în Anglia, milord, unde eticheta e 
suverană absolută. Noi, noi nu mai avem nici rege, nici regină şi 
doar n-am tăiat gâtul acelei sărmane făpturi ce se numea Maria- 
Antoaneta, ca să punem în locul ei pe Majestatea-sa-Eticheta. 

— Mi-ar plăcea tare mult, exclamă s;rjohn. 

— Aveţi să vedeţi că maică-mea e o femeie minunată, de 
altfel foarte distinsă. Sora mea avea doar şaisprezece ani când 
am plecat, acum trebuie să aibă optsprezece. Era drăgălaşă, 
acum trebuie să fie frumoasă. Până şi fratele meu Edouard, un 
puşti încântător. de doisprezece ani, vă va potrivi pe neştiute 
pocnitori la picioare şi va stâlci engleza cu dumneavoastră. Apoi, 
după ce-or trece cele cincisprezece zile, vom pleca la Paris 
împreună. 

— Dar de la Paris vin doar, râse englezul. 

— la staţi puţin, doreaţi să vă duceţi în Egipt ca să-l vedeţi 
pe generalul Bonaparte: nu-i mai departe de-aici până la Paris, 
cât de-aici până la Cairo. Am să vă prezint lui. Prezentat de 
mine, fiţi pe pace, veţi fi bine primit. Apoi, mai adineaori 
vorbeaţi despre Shakespcare. 

— Vai! Da, despre el vorbesc mereu. 

— Asta dovedeşte că vă plac comediile, dramele. 

— Îmi plac mult, e-adevărat. 

— Ei bine, generalul Bonaparte e pe punctul de a pune la 
cale reprezentaţia uneia, în felul său, dar care nu va fi lipsită de 
interes, vă încredinţez. 

— Aşadar, zise sir John, şovăind încă, pot oare să primesc 
propunerea dumneavoastră fără să stingheresc. 

— Sunt încredinţat şi veţi face plăcere tuturor, dar mai ales 
mie. 

— Atunci primesc. 

— Bravo! Ei bine, ia să vedem, când vreţi să plecăm? 

— În clipa când veţi pofti. Caleaşca-mi stă gata înhămată 
de când aţi aruncat cu nenorocita aceea de farfurie în capul lui 


Barjols. Dar cum fără farfuria aceea nu v-aş fi cunoscut 
niciodată, sunt mulţumit c-aţi aruncat cu ea întrânsul, da, chiar 
foarte mulţumit. 

— Aţi vrea să plecăm în seara asta? 

— Chiar şi acum. Mă duc să-i spun surugiului să-l trimită 
îndărăt pe unul din tovarăşii săi cu alţi cai şi plecăm de cum 
soseşte surugiul cu caii. 

Roland încuviinţă cu un semn. 

Sir John ieşi să-şi dea poruncile şi se înapoie zicând că 
tocmai ceruse să li se pregătească două cotlete şi o pasăre rece. 

Roland îşi luă geamantanul şi cobori. 

Englezul îşi puse pistoalele înapoi în lădiţa de sub capra 
trăsurii sale. 

Amândoi îmbucară câte ceva, ca să poată umbla toată 
noaptea fără să se oprească şi, când bătu nouă ceasuri la 
biserica Cordelierilor, amândoi se cuibăriră în trăsură şi părăsiră 
Avignon-ul, unde trecerea lor lăsa o nouă pată de sânge. 
Roland, cu nepăsarea-i din fire, sir John Tanlay cu indiferenţa-i 
din sânge. 

După un sfert de ceas, amândoi dormeau, sau cel puţin 
liniştea pe care-o păstrau amândoi te-ar fi putut iace să crezi că 
se lăsaseră furaţi de somn. 

Ne vom folosi de clipa lor de odihnă ca să dăm cititorilor 
câteva lămuriri, de care nu-i putem lipsi, în privinţa lui Roland şi 
a familiei sale. 

Roland se născuse la 1 iulie 1773, cu patru ani şi câteva 
zile după Bonaparte, alături de care sau, mai curând, în urma 
căruia şi-a făcut apariţia în cartea de faţă. 

Era fiul domnului Charles de Montrevel, colonel într-un 
regiment rămas multă vreme în garnizoană în Martinica, unde 
se căsătorise cu o creolă pe care o chema Clotilde de la 
Clemenciere. 

Trei copii se născuseră din căsătoria lor, doi băieţi şi-o fată: 
Ludovic, cu care-am făcut cunoştinţă sub numele de Roland; 
Amelie, a cărei frumuseţe fratele ei i-o lăudase lui sir John şi 
Edouard. 

Chemat în Franţa către 1782, domnul de Montrevel 
obținuse admiterea tânărului Ludovic de Montrevel în Şcoala 
Militară din Paris (vom vedea mai târziu cum îşi schimbă numele 
de Ludovic în cel de Roland). 


Acolo cunoscu Bonaparte copilul când, potrivit raportului 
domnului de Keralio, fu socotit demn să treacă de la Şcoala din 
Brienne la Şcoala Militară din Paris. 

Ludovic era cel mai tânăr dintre elevi. 

Cu toate că n-avea decât treisprezece ani, se şi evidenţiase 
prin firea-i neîmblânzită, gata de gâlceavă, pe care i-o văzurăm, 
cu şaptesprezece ani mai târziu, dându-se în vileag la masa 
comună din Avignon. 

Bonaparte avea şi el, tot de copil, partea cea bună a unui 
asemenea caracter, adică, fără să fie gata oricând de gâlceavă, 
era despot, încăpățânat şi de neînduplecat. Recunoscu în copil 
unele dintre calităţile pe care le avea şi el şi, datorită acelei 
asemănări de sentimente, îi trecu cu vederea cusururile şi-l 
îndrăgi. 

Cât despre el, copilul, simțind în tânărul corsican un 
apărător, îşi făcu din el un sprijin. 

Într-o zi, copilul veni să-l caute pe marele-i prieten — aşa-i 
spunea el lui Napoleon — tocmai în clipa în care acesta era 
cufundat adânc în rezolvarea unei probleme de matematică. 

Băiatul ştia ce mare însemnătate dădea viitorul ofiţer de 
artilerie unei asemenea ştiinţe, care îi adusese până atunci cele 
mai mari sau, mai curând, singurele sale succese. 

Stătu în picioare lângă el, fără să vorbească, fără să se 
clintească. 

Tânărul matematician ghici prezenţa copilului, dar se 
adânci din ce în ce în deducţiile sale matematice din care, după 
vreo zece minute, se eliberă victorios. 

Atunci se înturnă către tânăru-i camarad cu satisfacția 
lăuntrică a omului ce iese învingător dintr-o oarecare luptă 
purtată fie împotriva ştiinţei, fie împotriva materiei. 

Copilul sta în picioare, pierit la faţă, cu dinţii încleştaţi, cu 
braţele încordate, cu pumnii strânşi. 

— Ah! Ah! Făcu tânărul Bonaparte, ce s-a mai întâmplat 
iarăşi? 

— S-a întâmplat că Valence, nepotul directorului şcolii, mi-a 
şters o palmă. 

— Vai! exclamă Bonaparte, râzând şi vii să mă cauţi ca să-i 
ard şi cu una? 

Copilul dădu din cap. 


— Nu, răspunse el, am venit să te caut fiindcă vreau să-l 
provoc. 

— Pe Valence? 

— Da. 

— Dar Valence te va birui, copile. E de patru ori mai tare ca 
tine. 

— De aceea nu vreau să mă bat cu el cum se bat copiii, ci 
cum se bat bărbaţii, în duel. 

— Ei na! 

— Te miri? întrebă copilul. 

— Nu, răspunse Bonaparte. Şi cu ce vrei să te duelezi? 

— Cu sabia. 

— Dar numai sergenţii au săbii şi ei n-au să vi le 
împrumute. 

— Ne vom lipsi de săbii. 

— Dar atunci, cu ce-aveţi să vă bateţi? 

Băiatu-i arătă tânărului matematician compasul cu care 
tocmai îşi terminase ecuaţiile. 

— Vai! Băiatule, exclamă Bonaparte, e o rană tare rea cea 
făcută de compas. 

— Cu atât mai bine, răspunse Ludovic, am să-l omor. 

— Şi dacă te ucide el pe tine? 

— Mai bine aşa decât să rămân cu palma de la el. 

Bonaparte nu mai stărui. Din instinct, îi plăcea curajul; cel 
al tânărului său camarad îl fermeca. 

— Ei bine, fie! zise el. Am să mă duc să-i spun lui Valence 
că vrei să te lupţi cu el, dar mâine. 

— De ce mâine? 

— Mai ai noaptea înaintea ta, ca să mai chibzuieşti. 

— Şi până mâine, răspunse copilul, Valence are să creadă 
că sunt un laş! 

Apoi, clătinând din cap: 

— E prea mult până mâine. Şi prinse a se depărta. 

— Unde te duci? îl întrebă Bonaparte. 

— Mă duc să-ntreb pe altul de nu vrea să-mi fie prieten. 

— Ce, eu nu-ţi mai sunt? 

— Nu-mi mai eşti, pentru că mă crezi laş. 

— Bine, făcu tânărul sculându-se. 

— Te duci? 

— Mă duc. 


— Chiar acum? 

— Chiar acum. 

— Vai! strigă copilul, îţi cer iertare, mi-ai rămas prieten. 

Şi plângând, îi sări de gât. 

Erau primele lacrimi pe care le vărsa de la primirea palmei. 

Bonaparte se duse să-l găsească pe Valence şi-i explică 
grav ce misiune primise ca sarcină. 

Valence era un băiat mare, de şaptesprezece ani, având de 
pe atunci, aşa cum se întâmpla cu unele alcătuiri precoce, barbă 
şi mustăţi; părea de douăzeci. 

Pe lângă asta, era cu un cap mai înalt ca cel pe care-l 
insultase. 

Valence îi răspunse că Ludovic venise să-l tragă de coadă, 
cum ar fi tras de-un şnur de sonerie (pe vremea aceea se purta 
părul împletit în cozi), că-i pusese de două ori în vedere să nu-l 
mai tragă, dar Ludovic venise şi-a treia oară, şi-atunci, 
socotindu-l ca pe-un ştrengar poznaş, i-a plătit-o ca atare. 

Răspunsul lui Valence i-a fost dus lui Ludovic, dar el 
obiectă, spunând că a trage de coadă pe-un camarad nu-i decât 
o glumă, pe câtă vreme a trage o palmă e insultă curată. 

Încăpăţânarea punea la îndemâna unui copil de 
treisprezece ani logica unui bărbat de treizeci. 

Popilius cel modern se întoarse să-i declare război lui 
Valence. 

Tânărul se găsi în mare încurcătură: nu putea decât sub 
ameninţarea de-a fi ridicol să se bată în duel cu un copil; dacă s- 
ar fi bătut şi l-ar fi rănit ar fi fost ceva odios; dacă el ar fi fost 
rănit, s-ar fi întâmplat ceva de care să nu se mai mângâie cât va 
fi şi va trăi. 

Totuşi, încăpăţânarea lui Ludovic, care nu se lăsa nici mort, 
dădea poveştii aceleia o întorsătură gravă. 

Fu convocat sfatul celor mari, aşa cum se făcea în 
împrejurările serioase. 

Sfatul celor mari hotărî ca unul de-ai lor nu se poate bate 
cu un copil, dar că, devreme ce copilul se încăpăţâna să se 
socoată drept un tânăr, Valence să-i spună în faţa tuturor 
colegilor săi, că-i pare rău că s-a lăsat pe moment pradă 
imboldului şi l-a privit ca pe-un copil, dar pe viitor îl va socoti 
drept ca pe un tânăr. 


Au trimis după Ludovic, care aştepta în camera prietenului 
său. Fu vârât în mijlocul cercului pe care-l făceau elevii cei 
tineri, în curtea şcolii. 

Acolo, Valence, căruia camarazii îi dictaseră un soi de 
discurs îndelung dezbătut între ei pentru a salva onoarea celor 
mari faţă de cei mici, îi declară lui Ludovic că era desperat de 
cele ce se întâmplaseră, că se purtase cu el potrivit cu vârsta 
lui, dar nu potrivit cu inteligenţa şi curajul de care dă dovadă, 
rugându-l să binevoiască să-i ierte ieşirea violentă şi să-i întindă 
mâna în semn că totul fu dat uitării. 

Dar Ludovic dădu din cap. 

— L-am auzit într-o zi pe tata, care-i colonel, răspunse el, 
spunând că cel ce primeşte o palmă şi nu se bate în duel este 
un laş. Prima oară când l-oi vedea pe tata am să-l întreb dacă 
cel ce dă o palmă şi-apoi cere scuze că să nu se bată în duel nu- 
i mai laş decât cel ce-a primit palma. 

Tinerii se priviră între ei, dar hotărârea generală fusese 
împotriva unui duel care s-ar fi asemănat cu un asasinat şi 
tinerii, în unanimitate, împreună cu Bonaparte, au declarat 
copilului şi au susţinut, că trebuia să se mulţumească cu aceea 
ce spusese Valence, căci cea ce spusese Valence nu era decât 
rezultatul părerii generale. 

Ludovic se retrase, alb la faţă de mânie şi îmbufnat pe 
prietenul său cel mare care, zicea el cu-o seriozitate 
imperturbabilă, se lepădasc de sarcina de-ai apăra cinstea. 

A doua zi, la lecţia de matematică a celor mari, Ludovic se 
strecură în sala de meditații, şi-n timp ce Valence făcea o 
demonstraţie pe tablă, se apropie de el fără ca nimeni să-l fi 
băgat de seamă, se sui pe-un taburet ca să ajungă la înălţimea 
obrazului celuilalt, şi-i întoarse palma pe care o primise în ajun. 

— Na, făcu el, acuma suntem chit şi, în plus, eu am primit şi 
scuze de la tine. Cât despre mine, cu n-am să ţi le cer fie ce-o fi, 
poţi fi sigur. 

leşi un scandal marc. Faptul se petrecuse în prezenţa 
profesorului, care se văzu silit să facă un raport către directorul 
şcolii, marchizul Tiburce Valence. 

Domnia-sa, necunoscând antecedentele palmei primite de 
nepotul său, chemă pe vinovat în faţa lui şi, după o mustrare 
înfiorătoare, îl vesti că nu mai face parte din şcoală şi că în ziua 


aceea chiar trebuie să fie gata să se întoarce la Bourg, lângă 
maică-sa. 

Ludovic răspunse că în zece minute bagajul i-e gata făcut, 
iar într-un sfert de oră va fi plecat din şcoală. 

Dar despre palma pe care-o primise el, nu suflă nici o 
vorbă. 

Răspunsul îi păru marchizului Tiburce Valence mai mult 
decât necuviincios şi-avea poftă grozavă să-l trimită pe insolent 
opt zile la carceră, dar nu putea în acelaşi timp să-l trimită la 
carceră şi să-l dea şi afară din şcoală. 

| se dădu copilului un supraveghetor, ce nu trebuia să-l 
scape din ochi decât după ce-avea să-l suie în diligentă spre 
Mâcon. Doamna de Montrevel urma să fie prevenită ca să-şi 
primească fiul la coborârea din vehicul. 

Bonaparte se întâlni cu băiatul urmat de supraveghetor şi-i 
ceru o explicaţie de ce îi era cinstită persoana cu o escorta ca 
din partea conetabilului. 

— V-aş povesti dacă aţi mai fi încă prieten cu mine, 
răspunse băiatul, dar nu mai sunteţi. De ce vă mai îngrijoraţi de 
cele ce mi se întâmpla, bune sau rele? 

Bonaparte făcu un semn supraveghetorului care, în timp ce 
Ludovic îşi făcea geamantănaşul, veni la uşă ca să vorbească cu 
el. 

Află atunci că băiatul fusese dat afară din şcoală. 

Măsura era gravă, deznădăjduia o familie întreagă şi 
zdrobea poate viitorul tânărului său camarad. 

Cu acea iuţeală de a lua o hotărâre, care era una din 
trăsăturile caracteristice ale alcătuirii sale, îşi făcu planul să 
solicite audienţă directorului şcolii, cerându-i totodată 
supraveghetorului să nu grăbească plecarea lui Ludovic. 

Bonaparte era un elev grozav de bun şi foarte iubit la 
şcoală, ţinut în mare stimă de marchizul Tiburcc Valence. 
Cererea sa fu aprobată pe loc. 

Introdus la director, el îi povesti totul şi, fără a-l învinovăţi 
câtuşi de puţin pe Valence, încercă să-l dezvinovăţească pe 
Ludovic. 

—  E-adevărat tot ce-mi povesteşti, domnule? întrebă 
directorul. 

— Întrebaţi-l chiar pe nepotul dumneavoastră; mă voi bizui 
pe tot ce vă va spune el. 


Şi trimise după Valence. Aflase şi el despre eliminarea lui 
Ludovic din şcoală şi venea chiar el să-i povestească unchiului 
său ceea ce se petrecuse. 

Povestirea lui fu pe de-a întregul întocmai cu cea a 
tânărului Bonaparte. 

— Bine, zise directorul, Ludovic nu mai pleacă, dar pleci 
dumneata în schimb. Ai împlinit de fapt vârsta ieşirii din şcoală. 

Apoi, sunând: 

— Să mi se aducă tabelul locurilor vacante de 
sublocotenenţi, spuse el plantonului. 

În aceeaşi zi s-a cerut de urgenţă ministrului un loc de 
sublocotenent pentru tânărul Valence. 

Tot în ziua aceea, seara, Valence plecă să se prezinte la 
regiment. 

Se duse să-şi ia rămas bun de la Ludovic, pe care-l 
îmbrăţişa de voie, de nevoie, în timp ce Bonaparte îl ţinea de 
mâini. 

Băiatul primi îmbrăţişarea în silă. 

— Bine, fie pentru momentul de faţă, zise el. Dar dacă 
vreodată ne vom întâlni amândoi cu săbii la cingătoare... Şi-şi 
încheie fraza cu-n gest de ameninţare. 

Valence plecă. 

La 10 octombrie 1785, Bonaparte îşi primea şi el gradul de 
sublocotenent. Diploma lui făcea parte din cele cincizeci şi opt 
pe care Ludovic al XVI-lea tocmai le semnase pentru Şcoala 
militară. 

Unsprezece ani mai târziu, la 15 noiembrie 1796, 
Bonaparte, general şef al armatei din Italia, la capătul podului 
de la Arcole, pe care-l apărau două regimente de croaţi şi două 
tunuri, văzându-şi liniile decimate de ghiulelele tunurilor şi de 
gloanţele puştilor, simțind că victoria îi scapă din mâini, 
temându-se de şovăirea celor mai viteji soldaţi, smulse dintre 
degetele înţepenite ale unui mort un drapel tricolor şi se avânta 
pe pod, strigând: "Soldaţi! Nu mai sunteţi voi tot aceiaşi oameni 
de la Lodi!*?" — când băgă de seamă că i-o luase înainte un 
tânăr locotenent, care îl acoperise cu trupul, apărându-l. 


18 Oraş în Italia, unde, în 1796, Bonaparte repurtă o victorie strălucită. 
(n.t.) 


Dar Bonaparte nu voia nicidecum aşa ceva. Voia să treacă 
el cel dintâi. Ar fi vrut, dacă ar fi fost cu putinţă, să treacă 
singur. 

Îl apucă pe tânăr de poala mantalei şi, trăgându-l îndărăt, îi 
strigă: 

— Cetăţene, dumneata nu eşti decât locotenent, eu sunt 
generalul şef, a mea e întâietatea. 

-— E foarte adevărat, răspunse acela. 

Şi merse după Bonaparte în loc să meargă înainte. 

Seara, aflând că două divizii austriece fuseseră distruse cu 
desăvârşire, văzând cei două mii de prizonieri pe care-i făcuse, 
numărând drapelele şi tunurile capturate, Bonaparte îşi aminti 
de acel tânăr locotenent peste care dăduse înaintea lui în clipa 
în care credea că-n faţă nu-i stă decât moartea. 

— Berthier, zise el, dă ordin aghiotantului meu Valence, să- 
mi caute un tânăr locotenent de grenadieri cu care am avut o 
pricină azi dimineaţă pe podul de la Arcole. 

— Generale, răspunse Berthier, bâlbâindu-se, Valence e 
rănit. 

— Într-adevăr, nu l-am văzut astăzi. Rănit, unde? Cum? Pe 
câmpul de luptă? 

— Nu, generale. S-a luat ieri la ceartă şi-a primit o lovitură 
de sabie ce i-a străpuns pieptul. 

Bonaparte încruntă din sprâncene. 

— Doar se ştie în jurul meu că nu-mi plac duelurile. Sângele 
unui soldat nu-i al lui, e-al Franţei. Dă-i atunci ordin lui Muiron. 

— A fost ucis, generale. 

— În cazul acesta, lui Elliot. 

— Ucis şi el. 

Bonaparte îşi scoase o batistă din buzunar şi o trecu po 
frunte-ai năpădită de sudoare. 

— Atunci, cui vrei dumneata. Dar vreau să-l văd pe 
locotenentul acela. 

Nu mai îndrăznea să rostească nici un nume de frică să n- 
audă răsunând iar cuvintele fatale: "a fost ucis". 

După un sfert de ceas, tânărul locotenent fu introdus în 
cortul său. 

Lampa de-abia arunca o slabă lumină. 

— Apropie-te, locotenente, porunci Bonaparte. Tânărul făcu 
trei paşi şi pătrunse în cercul de lumină. 


— Dumneata, urmă Bonaparte, voiai azi-dimineaţă să treci 
înaintea mea? 

— Făcusem o prinsoare, generale, răspunse vesel tânărul 
locotenent, a cărui voce îl făcu pe generalul şef să tresară. 

— Şi te-am făcut s-o pierzi? 

— Poate că da, poate că nu. 

— Ei, ce prinsoare făcuseşi? 

— Că astăzi am să fiu numit căpitan. 

— Ai câştigat. 

— Vă mulţumesc, generale. 

Şi tânărul se repezi de parc-ar fi vrut să-i strângă mâna lui 
Bonaparte. Dar, aproape în aceeaşi clipă, făcu o mişcare 
îndărăt. 

Lumina îi străluci pe chip preţ de o clipă, dar clipa aceea îi 
fuse de-ajuns generalului şef ca să-i observe faţa aşa cum îi 
observase vocea. 

Nici una nici cealaltă nu-i erau străine. 

Caută o clipă în memorie, dar văzându-şi memoria rebelă, 
zise: 

— Te cunosc. 

— Se poate, generale. 

— Ba e chiar sigur. Numai că nu-mi pot aminti de numele 
dumitale. 

— Generale, aţi făcut în aşa fel încât să nu se uite numele 
dumneavoastră. 

— Cine eşti dumneata? 

— Întrebaţi-l pe Valence, generale. Bonaparte scoase un 
strigăt de bucurie. 

— Ludovic de Montrevel, exclamă el. Şi-şi deschise 
amândouă braţele. 

De data asta, tânărul locotenent nu mai făcu nazuri şi i se 
aruncă în braţe. 

— Bine, zise Bonaparte, ai să faci opt zile serviciu în noul 
tău grad, ca să se deprindă lumea să-ţi vadă pe umeri epoleţi de 
căpitan şi pe urmă ai să-l înlocuieşti pe bietul Muiron ca 
aghiotant. Hai, pleacă! 

— Încă o dată, făcu tânărul, schiţând gestul omului care 
deschide braţele. 

— Ah! Într-adevăr! Da, zise Bonaparte bucuros. 


Şi, ţinându-l strâns la piept, după ce-l îmbrăţişase a doua 
oară, îl întrebă: 

— Oh, da! Aşadar, de la tine a primit Valence lovitura de 
sabie? 

— Păi, generale, răspunse noul căpitan şi viitorul aghiotant, 
eraţi de faţă când i-am făgăduit-o. Soldatul n-are altceva decât 
cuvântul de onoare. 

După opt zile, căpitanul Montrevel făcea slujba de ofiţer de 
ordonanţă pe lângă generalul şef, care îi înlocuise prenumele de 
Ludovic, ce sună prost în epoca aceea, cu pseudonimul Roland. 

Şi tânărul s-a mângâiat că nu mai descinde din Sfântul- 
Ludovic, prin faptul că devenise nepotul lui Carol-cel-Mare. 

Roland — nimeni n-ar mai fi îndrăznit să-l cheme de-aci 
înainte Ludovic pe căpitanul Montrevel, devreme ce Bonaparte îl 
botezase Roland — făcu împreună cu generalul şef, campania 
din Italia şi se întoarse cu el la Paris, după pacea de la Campo- 
Formio. 

Când se hotărî expediţia din Egipt, Roland, care după 
moartea generalului de brigadă de Montrevel, ucis pe Rin pe 
când fiul său lupta pe malurile râurilor Adige şi Mincio, se 
dusese alături de maică-sa, Roland fu desemnat printre primii 
de către generalul şef, să se înroleze în inutila dar poetica 
cruciadă pe care-o întreprindea. 

Îşi lăsă mama, sora Amélie şi pe tânărul său frate, Edouard, 
la Bourg, oraşul natal al generalului de Montrevel. Locuiau la trei 
sferturi de leghe de oraş, adică la Negre/e-Fântâni, o clădire 
încântătoare, căreia i se dădea numele de castel şi care, 
împreună cu o fermă de câteva sute de pogoane de teren, aflat 
în apropiere, alcătuiau toată averea generalului, cam şase sau 
opt mi de livre rentă. 

O mare durere sufletească încercă biata văduvă la plecarea 
lui Roland în expediţia aceea aventuroasă. Moartea tatălui părea 
să o prevestească pe cea a fiului şi doamna de Montrevel, creolă 
blândă şi duioasă, era departe de a avea virtuțile aprige ale unei 
mame din Spania sau din Lacedemonia. 

Bonaparte, care îl iubea din adâncul sufletului pe vechiu-i 
camarad din Şcoala Militară, îi îngăduise să vină după cl în 
ultima clipă la Toulon. 

Spaimă de-a ajunge prea tărziu îl împiedică însă pe Roland 
să se bucure de permisie pe toată durata ei. Işi părăsi mama, 


făgăduindu-i un lucru de care nici prin gând nu-i trecea să se 
ţină, adică, să nu-şi expună viaţa decât în caz de nevoie 
absolută şi sosi la Marsilia cu opt zile înainte ca flota să ridice 
ancora. 

Nu stă în intenţia noastră să ne pornim a povesti campania 
din Egipt, devreme ce n-am povestit nici campania din Italia. Nu 
vom spune decât ceea ce este neapărat de trebuinţă pentru 
înţelegerea povestirii de faţă şi a desfăşurării caracterului lui 
Roland. 

La 19 mai 1798, Bonaparte şi tot statul său major au pornit 
pe mare spre Orient. La 15 iunie, cavalerii de Malta îi înmânau 
cheile citadelei. La 2 iulie, armata debarca la Marabout şi, în 
aceeaşi zi, cucerea Alexandria. La 25, Bonaparte intra în Cairo, 
după ce îi bătuse pe mameluci la Chebreis şi la Piramide. 

In timpul acelui şir de marşuri şi de lupte, Roland fusese 
ofiţerul pe care îl cunoaştem, vesel, curajos, isteţ, înfruntând 
căldura mistuitoare a zilelor, rouă geroasă a nopţilor, arun- 
cându-se ca un erou sau ca un nebun în mijlocul săbiilor turceşti 
sau a gloanţelor beduinilor. 

In afară de asta, în timpul celor patruzeci de zile de 
călătorie pe mare, nu se despărţise nici o clipă de tălmaciul 
Ventura, aşa încât, cu minunata-i uşurinţă, ajunsese nu încă să 
vorbească araba curent, dar să se facă înţeles în această limbă. 

Aşa că adesea se întâmpla ca generalul şef să-l 
împuternicească pe Roland să facă anumite comunicări 
muftiilor!*, ulemailor”" şi şeicilor?!, când nu voia să recurgă la 
interpre-tul oficial. 

In timpul nopţii de 20 spre 21 octombrie, oraşul Cairo se 
revoltă. La ceasurile cinci de dimineaţă se află despre moartea 
generalului Dupuy, ucis c-o lovitură de lance. La ceasurile opt de 
dimineaţă, în clipa când se credea că reuşiseră să înfrângă 
insurecția, fiind iarăşi stăpâni pe situaţie, un aghiotant al 
generalului ucis alergă să vestească cum că beduinii din câmpie 
amenințau Bab-el-Naser, adică poarta Victoriei. 

Bonaparte lua gustarea de dimineaţă cu Sulkowsky, 
aghiotantul său, grav rănit la Salahieh şi care se sculă tare 
anevoie din patu-i de suferinţă. 


19 muftiu - căpetenie religioasă musulmană. (n.t.) 
2 ulema - membru al clerului musulman. (n.t.) 
21 seic - căpetenia unui trib arab. (n.t.) 


Bonaparte, preocupat cum era, uită de starea în care se 
afla tânărul polonez. 

— Sulkowsky, zise el, ia cincisprezece călăuze şi mergi de 
vezi ce poftesc de la noi mişeii aceia. 

Sulkowsky se ridică. 

— Generale, interveni Roland, împuterniciţi-mă pe mine cu 
o asemenea treabă. Vedeţi prea bine, camaradul meu abia 
poate să se ţină pe picioare. 

— Ai dreptate, încuviinţă Bonaparte, du-te. Roland ieşi, luă 
cincisprezece călăuze şi porni. 

Dar ordinul fusese dat lui Sulkowski şi Sulkowski ţinea să-l 
execute. 

Plecă şi el cu cinci sau şase oameni, pe care-i găsi gata 
pregătiţi. 

Fie din întâmplare, fie că ştia mai bine decât Roland străzile 
din Cairo, Sulkowsky ajunse cu câteva secunde înaintea lui la 
poarta Victoriei. 

Ajungând şi el la rândul său, Roland văzu un ofiţer pe care îl 
duceau arabii. Cei cinci sau şase oameni şi fuseseră ucişi. 

Uneori, arabii, care-i mascacrau fără milă pe soldaţi, îi 
cruţau pe ofiţeri în speranţa unei răscumpărări. 

Roland îl recunoscu pe Sulkowsky. Il arătă cu vârful săbiei 
celor cincisprezece oameni ai săi şi şarjă în galop. 

După o jumătate de ceas, o călăuză se întorcea singură la 
cartierul general, vestind moartea lui Sulkowsky, a lui Roland şi 
a celor douăzeci şi unu de însoțitori ai lor. 

Bonaparte, am spus-o, îl iubea pe Roland ca pe un frate, ca 
pe un fiu, a. şa cum îl iubea pe Fugene. Voi să cunoască 
grozăvia în toate amănuntele sale şi puse întrebări călăuzei. 

Călăuza văzuse pe-un arab tăindu-i capul lui Sulkowsky şi 
legându-i-l de oblâncul şeii. 

Cât despre Roland, calul îi fusese ucis. lar el se 
descotorosise de scări şi luptase o clipă în picioare. Curând însă 
dispăruse într-o salvă de împuşcături trasă foarte de aproape. 

Bonaparte scoase un suspin, vărsă o lacrimă, murmură: 
"încă unul!" şi păru că nu se mai gândeşte deloc la asta. 

Se informă numai de tribul căruia aparţineau arabii beduini 
care tocmai îi uciseseră doi dintre oamenii pe care-i iubea cel 
mai mult. 


Află că era vorba de-un trib de arabi nesupuşi, al căror sat 
era la o depărtare de aproape zece leghe. 

Bonaparte îi lăsă o lună în pace, ca să creadă că vor ră- 
mâne nepedepsiţi. Apoi, după ce se scurse luna, ordonă unuia 
dintre aghiotanţii săi, numit Croisier, să împresoare satul, să 
distrugă colibele, să taie capetele bărbaţilor, să le pună capetele 
în saci şi să aducă la Cairo restul populaţiei, adică femeile şi 
copiii. 

Croisier execută cu sfinţenie ordinul, fu adusă la Cairo toată 
populaţia de femei şi copii care putu fi luată şi, printre populaţia 
aceea şi un arab viu, legat şi bine înţepenit pe calul său. 

— De ce-i viu bărbatul acesta? întrebă Bonaparte. V-am 
spus doar să tăiaţi capetele tuturor celor ce sunt în stare să 
poarte arme. 

— Generale, răspunse Croisier, care şi el stâlcea câteva 
cuvinte arabe, în clipa când eram gata să ordon tăierea capului 
acestui om, am crezut că-nţeleg că se oferea să-şi schimbe 
viaţa cu cea a unui prizonier. M-am gândit că vom avea oricând 
timpul să-i tăiem capul şi l-am adus. De m-am înşelat, 
ceremonia se va desfăşura aici, în loc să se fi desfăşurat acolo. 
Ceea ce e amânat nu e pierdut. 

Fu adus interpretul Ventura şi beduinul fu interogat. 

Beduinul răspunse că salvase viaţa unui ofiţer francez, grav 
rănit la poarta Victoriei; că ofiţerul acela, care vorbea puţin 
araba, zicea că e aghiotantul generalului Bonaparte; că-l 
trimisese la fratele său, care era vraciul tribului vecin; că ofiţerul 
era prizonier în tribul acela şi că de se vor învoi să-i cruţe viaţa, 
el va scrie fratelui său să trimită prizonierul la Cairo. 

Era poate o poveste ca să câştige timp, dar poate că era 
chiar adevărul. Nu riscau nimic, aşteptând. 

Arabul fu pus sub pază bună, i se dădu un scrib care scrise 
sub dictare, apoi pecetlui scrisoarea cu sigiliul său şi un. Arab 
din Cairo plecă să facă târgul. 

Dacă negociatorul reuşea, beduinul avea să rămână în 
viaţă iar negociatorul căpăta cinci sute de piaştri. 

După trei zile, negociatorul se întoarse aducându-l pe 
Roland. 

Bonaparte nădăjduise în întoarcerea lui, dar n-o crezuse cu 
putinţă. 


Inima lui de bronz, ce păruse nesimţitoare la durere, se topi 
de bucurie. Işi desfăcu braţele ca să-l îmbrăţişeze pe Roland, ca 
în ziua când îl regăsise şi două lacrimi, două perle — lacrimile lui 
Bonaparte erau rare — i se scurseră din ochi. 

Cât despre Roland, lucru ciudat! Rămase întunecat în 
mijlocul bucuriei pricinuite de întoarcerea sa, confirmă 
povestea. Kabulul, sprijini punerea acestuia în libertate, dar nu 
voi să dea nici un amănunt personal în privinţa felului în care 
fusese prins de beduini şi tratat de thaleb. Cât despre 
Sulkowsky, el fusese ucis şi descăpăţânat sub ochii lui; în 
privinţa lui nu mai era nimic de făcut. 

Totuşi, Roland îşi reluă serviciul obişnuit, dar oamenii 
băgară de seamă că ceea ce până atunci fusese curaj la el, se 
schimbase în cutezanţă nesocotită, că ceea ce fusese o nevoie 
de glorie, părea că se schimbase într-o nevoie de moarte. 

Pe de altă parte, aşa cum se întâmpla cu cei ce înfruntă 
sfidând fierul şi focul, fierul şi focul se îndepărtau în chip 
miraculos de el. În faţa lui, în spatele lui, în coasta lui, oamenii 
cădeau. El rămânea în picioare, invulnerabil că demonul 
războiului. 

Cu prilejul campaniei din Siria fură trimişi doi soli să-l 
someze pe Djezzar-Paşa să predea localitatea Saint-Jean-d'Acre. 
Cei doi soli nu se mai arătară: li se tăiaseră capetele. 

A trebuit să se trimită un al treilea. Roland s-a înfăţişat şi a 
stăruit să se ducă el. A căpătat încuviințarea generalului şef din 
pricina stăruinţei şi s-a şi înapoiat. 

Luă parte la fiecare dintre cele nouăsprezece asalturi ce 
fuseseră date fortăreței. La fiecare asalt fu văzut izbutind s- 
ajungă pe baricadă. Fu unul dintre cei zece oameni care 
pătrunseseră în turnul Blestemat: nouă rămăseseră acolo, el se 
întorsese fără nici o zgărietură. 

In timpul retragerii, Bonaparte dădu ordin tuturor 
cavaleriştilor din armată, citi mai rămăseseră, să-şi dea caii 
celor răniţi şi bolnavi. Mare lucru cine reuşea să nu-şi dea calul 
ciumaţilor, de teama molipsirii. 

Roland şi-l dădu pe-al său de preferinţă ciumaţilor. Trei 
dintre ei căzură la pământ de pe calul său. El încalecă pe acelaşi 
cal după ci şi ajunse nevătămat la Cairo. 

La Abukir se aruncă în mijlocul încăierării corp la corp, 
pătrunse până la paşă, străbătând prin cordonul de negri care-l 


înconjurau şi-l apucă de barbă. Pasă îşi descarcă cele două 
pistoale asupra lui, dar unul nu luă foc, iar glontele celuilalt 
trecu pe sub braţul lui Roland şi nimeri într-o călăuză din spatele 
lui, pe care o ucise. 

Când Bonaparte luă hotărârea să se reîntoarcă în Franţa, 
Roland fu cel dintâi căruia generalul şef îi vesti întoarcerea. 
Oricare altul în locul său ar fi sărit în sus de bucurie. El rămase 
trist, abătut, spunând: 

— Mi-ar fi plăcut mai mult să rămânem aici, generale. Aş fi 
avut mai multe prilejuri să mor. 

Totuşi, ar fi fost o ingratitudine din partea lui să nu-şi 
urmeze generalul şef. Şi l-a urmat. 

Tot timpul cât ţinu călătoria pe mare, Roland stătu posac şi 
nepăsător. În apele Corsicii fu zărită flota engleză. Abia atunci 
păru că prinde viaţă. Bonaparte îi declarase amiralului 
Gantheaume că se va lupta până la moarte şi dăduse ordinul s- 
arunce în aer fregata mai curând decât să coboare pavilionul. 

Trecură fără să fie văzuţi prin mijlocul flotei şi, la 8 
octombrie 1799, debarcară la Frejus. 

Toţi, care mai de care, se grăbeau să pună primul piciorul 
pe pământul Franţei. Roland cobori ultimul. 

Generalul şef părea că nu ia aminte la nici unul dintre 
amănuntele acelea, dar nici unul nu-i scăpa. Il trimise pe 
Eugene, pe Berthier, pe Bourrienne, aghiotanţii şi suita, pe calea 
ce ducea spre Gap şi Draguignan. 

El o porni incognito pe drumul spre Aix, ca să judece cu 
ochii săi în ce stare se afla Sudul, luându-l cu sine numai pe 
Roland. 

Nădăjduind că la revederea familiei sale viaţa se va 
întoarce în sufletu-i zdrobit de-o lovitură necunoscută, la sosirea 
în Aix îl vestise că are să-l lase la Lyon, dându-i trei săptămâni 
de concediu, drept răsplată pentru el şi surpriză pentru maică-sa 
şi soră-sa. 

Roland îi răspunse: 

— Vă mulţumesc, generale, soră-mea şi maică-mea vor fi 
foarte fericite să mă vadă ia-răşi. 

Altădată, Roland ar fi răspuns: "Vă mulţumesc, generale. 
Voi fi foarte fericit s-o văd iară-şi pe maică-mea şi pe soră-mea." 

Am luat parte la cele petrecute la Avignon. Am văzut cu ce 
adânc dispreţ faţă de primejdie, cu ce amar dezgust de viaţă 


înfruntase Roland un duel teribil. Am ascultat ce justificare îi 
dăduse lui sir John în privinţa nepăsării sale în faţa morţii. 
Justificarea era întemeiată sau neîntemeiată, adevărată sau 
falsă? Sir John trebui să se mulţumească cu ea. Bineînţeles, 
Roland nu era deloc dispus să mai dea altele. 

lar acum, după cum am spus-o, amândoi dormeau, sau se 
făceau că dorm, duşi în grabă mare de galopul a doi căi de 
poştă pe drumul de la Avignon la Orange. 


Capitolul VI Morgan 


Cititorii noştri trebuie să ne îngăduie să-i părăsim o clipă pe 
Roland şi pe sir John care, datorită dispoziţiei fizice şi morale în 
care i-am lăsat, nu se cuvine să le mai inspire nici o temere şi să 
ne îngăduie să ne ocupăm în chip serios de un personaj care 
abia de-a apărut în povestirea de faţă şi care, totuşi, este menit 
să joace un mare rol în ea. 

Vrem să vorbim despre omul care intrase mascat şi înarmat 
în sala de mese de la Avignon, ca să-i înapoieze lui Jean Picot 
suma de două sute de ludovici care-i fusese furată din greşeală, 
fiind pusă la un loc cu banii guvernului. 

Văzurăm cum cutezătorul bandit, care-şi dăduse sieşi 
numele de Morgan, sosise la Avignon ziua în amiaza mare, ca să 
intre în hotelul Pa/ais-Egalită, îşi lăsase calul la uşă şi, ca şi cum 
calul s-ar fi bucurat în oraşul pontifical şi regalist de aceeaşi 
impunitate ca şi stăpânul său, îl găsi tot în grajd, îl dezleagă, îi 
sări în spate, ieşi prin poarta Oulle, o porni în galopul mare de-a 
lungul zidurilor oraşului şi dispăru pe drumul spre Lyon. 

Abia la un sfert de leghe de Avignon apucă a-şi strânge 
mantia-i în jurul său ca să-şi ascundă armele de văzul 
trecătorilor şi, scoţându-şi masca, o strecură într-unui din coburii 
şeii. 


Cei pe care îi lăsase la Avignon atât de frământaţi de ceea 
ce putea fi teribilul Morgan, spaima Sudului, ar fi putut atunci, 
dacă s-ar fi aflat pe drumul de la Avignon la Bedarides, să vadă 
cu proprii lor ochi dacă înfăţişarea banditului era tot atât de 
teribilă pe cât îi era faima. 

Nu şovăim deloc să spunem că trăsăturile care li s-ar fi 
oferit privirilor le-ar fi părut atunci atât de puţin în armonie cu 
ideea pe care şi-o făcuseră în închipuirea lor prevenită, încât 
uimirea le-ar fi fost fără de margini. 

Intr-adevăr, masca ridicată de-o mâna de-o albeaţă şi de o 
delicateţe fără de cusur, descoperise chipul unui tânăr abia de 
douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani, chip care, prin 
regularitatea trăsăturilor şi blândeţea fizionomiei, şi-ar fi putut 
disputa întâietatea cu chipul unei femei. 

Un singur amănunt dădea acelei fizionomii sau, mai curând, 
ar fi trebuit să-i dea, în anumite clipe, un caracter de temeritate 
stranie. Sub părul blond, frumos, fluturându-i pe frunte şi pe 
tâmple, cum se purta în epoca aceea, sprâncenele, ochii şi 
genele erau de-un negru de abanos. 

Restul chipului, aşa după cum am spus, era aproape 
feminin. 

Se alcătuia din două urechiuşi, cărora nu li se zăreau decât 
capetele de sub chica de păr de pe tâmple şi pe care excentricii 
din timpul Revoluţiei îi dăduseră numele de "urechi de câine"; 
dintr-un nas drept, de-o proporţie perfectă; dintr-o gură puţin 
cam marc, dar trandafirie şi surâzând fără încetare, care lăsa să 
se vadă, când surâdea, un şir dublu de dinţi minunati; dintr-o 
bărbie fină şi delicată, uşor colorată în albăstrui, arătând prin 
nuanţa aceea că, dacă barba nu i-ar fi fost rasă atât de îngrijit şi 
de curând, ar fi apărut în acelaşi ton cu sprâncenele, ochii şi 
genele, adică de cel mai pronunţat negru, ca un protest 
împotriva culorii aurii a părului. 

Cât despre statura necunoscutului, ea s-a putut aprecia în 
clipa în care intrase în sala de mese. Era înalt, bine legat, 
mlădios şi denota dacă nu o puternică forţă musculară, cel puţin 
o mare elasticitate şi o sprinteneală grozavă. 

Cât despre felul în care se purtă pe cal, vădea siguranţa 
unui călăreț încercat. 

Cu mantia-i aruncată pe umăr, cu masca-i ascunsă în 
coburi, cu pălăria-i trasă pe ochi, călăreţul îşi reluă goana apriga 


încetinită o clipă, străbătu Bedarides în galop şi, ajuns la primele 
locuinţe din Orange, trecu pe sub o poartă mare ce se închise 
numaidecât în urma lui. 

Un slujitor aştepta şi sări la căpăstrul calului. 

Călărețul puse repede piciorul în pământ. 

— Stăpânul tău e-aici? îl întrebă el pe slujitor. 

— Nu, domnule baron, răspunse slujitorul. Astă-noapte s-a 
văzut silit să plece şi a zis că dacă dumneavoastră veţi veni şi 
veţi întreba de el, să vi se spună că domnia-sa călătoreşte 
pentru treburile confraţilor. 

— Bine, Baptiste. lată, îi aduc calul în bună stare, deşi puţin 
cam obosit. Ar trebui spălat cu vin şi, în acelaşi timp, tu să-i dai 
două sau trei zile orz în loc de ovăz. De ieri dimineaţă a făcut 
cam la patruzeci de leghe. 

— Fost-a domnul baron mulţumit? 

— Foarte mulţumit. Trăsura e gata? 

— Da, domnule baron, gata înhămată, sub remiză. Vizitiul 
s-a dus să bea cu Julien. Domnia-voastră mi-aţi dat sarcina să-i 
găsesc de lucru în afara casei, pentru ca să nu vadă când veniţi. 

— Crede că-l duce cu trăsura pe stăpânul tău? 

— Da, domnule baron. Poftiţi permisul de liberă trecere al 
stăpânului meu, cu care am fost să iau caii de poştă şi, devreme 
ce stăpânul meu s-a dus înspre Bordeaux cu permisul de liberă 
trecere al domnului baron, iar domnul baron pleacă înspre 
Geneva cu permisul de liberă trecere al stăpânului meu, poate 
că iţele vor fi destul de încurcate şi cucoana poliţie, oricât de 
dibace i-ar fi degetele, nu le va putea descâlci cu uşurinţă. 

— Dezleagă geanta de pe crupa calului, Baptiste şi dărui-o. 

Baptiste ascultă de poruncă, numai că geanta era cât pe ce 
să-i scape din mâini. 

— Vai, făcu el râzând, domnul baron nu m-a făcut atent. 
Drace, după cât se pare, domnul baron nu şi-a pierdut timpul 
degeaba. 

— Ba te înşeli, Baptiste. Şi dacă nu mi-am pierdut timpul de 
tot, în schimb am pierdut o bună parte din el. De aceea, tare aş 
dori să plec cât mai curând. 

— Domnul baron nu ia masa? 

— Ba am să mănânc ceva, dar în grabă mare. 


— Domnul baron n-are să întârzie. E ora două de după- 
amiază şi prânzul îl aşteaptă de la ora zece de dimineaţă. Din 
fericire, e un prânz rece. 

Şi, în lipsa stăpânului său, Baptiste se apucă să facă 
onorurile casei, arătându-i străinului drumul spre sufragerie. 

— De prisos, ripostă oaspetele, cunosc drumul. Vezi mai 
bine de trăsură. Să fie drept la scară, cu portiera larg deschisă 
în clipa în care voi ieşi, în aşa fel ca vizitiul să nu mă poată 
vedea. Lată şi cu ce să-i plăteşti drumul până la primul popas. 

Şi străinul, desemnat cu titlul de baron, îi dădu lui Baptiste 
un pumn de bancnote republicane. 

— Vai! Domnule, făcu slujitorul, dar cu cât e aici se poate 
plăti călătoria până la Lyon. 

— Mărgineşte-te să i-o plăteşti până la Valence, sub motiv 
că vreau să dorm. Restul să-ţi fie pentru truda pe care ai să ţi-o 
dai ca să faci socotelile. 

— Să pun geanta în cufăr? 

— Am s-o pun eu singur. 

Şi luând geanta din mâinile slujitorului, fără a lăsa să se 
vadă că-i atârna grea în mână, se îndreptă spre sufragerie, în 
timp ce Baptiste o apucase spre cârciuma vecină, punând în 
rânduială bancnotele republicane. 

Aşa cum spusese străinul, cunoştea drumul, căci intră într- 
un coridor, deschise fără să se codească o uşă, apoi a doua şi 
după ce deschise şi a doua uşă, se pomeni în faţa unei mese 
aşternute cu eleganţă. 

O pasăre, doi pui de potârniche, şuncă rece, brânzeturi de 
mai multe feluri, un desert alcătuit din fructe nemaipomenite şi 
două carafe, una cu vin de culoarea rubinului şi cealaltă cu vin 
de culoarea topazului, alcătuiau un prânz care, deşi bineînţeles 
era servit pentru o singură persoană, întrucât nu era pus decât 
un singur tacâm, putea la nevoie s-ajungă pentru trei sau patru 
oaspeţi. 

Intrând în sufragerie, prima grijă a tânărului fu să se ducă 
de-a dreptul la o oglindă, să-şi scoată pălăria, să-şi potrivească 
părul cu un pieptănuş pe care-l scoase din buzunar, apoi se 
îndreptă spre un lighean de faianţă deasupra căruia se afla 
rezervorul de apă, luă un ştergar ce părea anume pregătit 
pentru asta şi se spălă pe faţă şi pe mâini. 


Numai după aceste tabieturi — care zugrăveau bărbatul 
elegant prin obişnuinţă — numai după aceste tabieturi împlinite 
cu minuţiozitate se aşeză străinul la masă. 

Câteva minute i-au fost de ajuns ca să-şi potolească pofta, 
căreia atât oboseala cât şi tinereţea îi dăduseră totuşi nişte 
proporţii impunătoare şi când Baptiste se arătă iarăşi ca să-l 
vestească pe solitarul comesean că trăsura e gata, îl văzu pe 
dată sărind în picioare de cum fu vestit. 

Străinul îşi trase pălăria pe ochi, se înfăşură în mantie, 
apucă geanta sub braţ şi, cum Baptiste avusese grijă s-apropie 
scăriţa trăsurii cât mai lângă uşă cu putinţă, el se repezi în 
trăsura poştei fără să fi fost văzut de vizitiu. 

Baptiste închise portiera trăsurii în urma lui, apoi, 
adresându-se bărbatului cu cizme mari, îl întrebă: 

— E plătit totul până la Valence, nu-i aşa? Şi diligenţa şi 
vizitii? 

— Tot. Vă trebuie chitanţă? Îi spuse vizitiul în zeflemea. 

— Nu, dar domnul marchiz de Ribier, stăpânul meu, doreşte 
să nu fie deranjat până la Valence. 

— Bine, răspunse surugiul cu acelaşi ton ironic, nu-l vom 
deranja pe cetăţeanul marchiz. Hai, hopa! 

Şi-şi îndemnă caii, plesnindu-şi biciul cu acea trăncăneală 
gălăgioasă care vrea să spună dintr-odată şi vecinilor şi 
trecătorilor: "Păzea ici, păzea colea, că de nu e vai de voi! Duc 
un om ce plăteşte din gros şi care are dreptul să vă zdrobească 
pe toţi." 

De cum se văzu în trăsură, falsul marchiz de Ribier 
deschise geamurile, trase perdelele, ridică scăunelul, puse 
geanta în cufăraş, se aşeză deasupra, se înfăşură în mantie şi, 
sigur că nu va fi deşteptat decât la Valence, adormi la fel cum 
mâncase, adică cu toată pofta tinereţii. 

Călătoria de la Orange până la Valence fu făcută în opt 
ceasuri. Cu puţin înainte de a intra în oraş, călătorul nostru se 
deşteptă. 

Ridică o perdea cu băgare de seamă şi văzu că trece prin 
târgul Paillasse. Era noapte. Scoase ceasornicul să vadă cât e. 
Ceasornicul îi arătă unsprezece ceasuri din noapte. 

Socoti că e de prisos să adoarmă iarăşi. Făcu numărătoarea 
staţiilor de poştă pe care le avea de plătit până la Lyon şi-şi 
pregăti banii. 


În clipa în care surugiul din Valence se apropie de 
camaradul său pe care avea să-l înlocuiască, călătorul îl auzi pe- 
acesta spunându-i celuilalt: 

— Se pare că-i unul din cei dinainte, dar de la Orange mi-a 
dat în grijă şi, ţinând seama că plăteşte douăzeci de parale de 
fiecare călăuză, trebuie să-l ducem ca pe-un patriot. 

— Bine, răspunse omul din Valence, îl vom duce ca atare. 
Călătorul crezu că e momentul potrivit să se amestece. Ridică 
perdeluţa. 

— Şi de abia c-ai să-mi recunoşti drepturile, aşa! exclamă 
el, uri patriot, ei drăcia dracului! lată, mă laud că sunt patriot, 
ba încă unul de prim calibru. Şi dovada că-i aşa, iată, ţine să bei 
în sănătatea Republicii! 

Şi-i dădu o bancnotă republicană de o sută de franci 
surugiului care-l dăduse în grija camaradului său. 

lar cum celălalt privea cu ochi lacomi petecul de hârtie, 
spuse: 

— Na şi ţie una la fel, dacă vrei să dai celorlalţi acelaşi sfat 
pe care tocmai l-ai primit. 

— Of! Fiţi pe pace, cetăţene, făcu surugiul. De-aici până la 
Lyon nu va mai fi decât o singură poruncă de executat: în goană 
mare! 

— Şi iată dinainte preţul celor şaisprezece poşte, plus taxa 
de intrare. Plătesc câte douăzeci de centime de fiecare vizitiu, 
înţelegeţi-vă între voi. 

Surugiul încalecă pe cal şi-o porni în galop. Trăsura schimbă 
caii la Lyon către ceasurile patru după-amiază. 

În timp ce se făcea schimbul cailor la trăsură, un bărbat 
îmbrăcat ca un comisionar şi care, cu cinghelul atârnându-i pe 
spate, sta aşezat pe-o piatră de hotar, se sculă, se-apropie de 
trăsură şi-i spuse încetişor tânărului confrate al lui lehu câteva 
cuvinte ce părură că-i stârnesc acestuia o adâncă uimire. 

— Eşti sigur? îl întrebă el pe comisionar. 

— Dacă-ţi spun că l-am văzut, cu ochii mei l-am văzut! 
Răspunse acesta din urmă. 

— Pot atunci să le vestesc prietenilor noştri noutatea ca 
ceva sigur? 

— Poţi. Numai grăbeşte-te. 

— Cei de la Servas ştiu că vin? 

— Da. Ai să găseşti un cal gata pregătit, între Servas şi Sue. 


Surugiul se apropie. Tânărul schimbă o ultimă privire cu 
comisionarul care se depărta ca şi cum ar fi primit sarcina să 
ducă în grabă o scrisoare. 

— Pe ce cale, cetăţene? întrebă surugiul. 

— Pe drumul spre Bourg. Trebuie să fiu la Servas la 
ceasurile nouă seara. Plătesc treizeci de centime de surugiu. 

— Paisprezece leghe în cinci ceasuri, e greu. Dar, în sfârşit, 
se pot face. 

— Şi-are să se facă? 

— Vom încerca. 

Şi vizitiul îşi înteţi caii în galopul mare. Când bătu ceasul 
nouă intrară în Servas. 

— Îți dau şase livre, numai să nu mai schimbi caii şi să mă 
duci la jumătate cale spre Suc! strigă tânărul către surugiu, prin 
portiera trăsurii. 

— S-a făcut! Răspunse surugiul. 

Şi trăsura trecu fără să se oprească prin faţa staţiei 
poştalioanelor. 

La o jumătate de sfert de leghe de Servas, Morgan porunci 
să se oprească trăsura, scoase capul afară prin portieră, îşi duse 
mâinile la gură şi imită strigătul cucuvelei. 

Imitaţia fu atât de fidelă, încât din pădurile vecine, îi 
răspunse o cucuvaie. 

— Aici, strigă Morgan. 

Surugiul opri caii şi se dădu jos de pe capră. 

— Dacă-i aşa, făcu el, n-are rost să mergem mai departe. 
Tânărul îşi luă geanta, deschise portiera, cobori şi apropiindu-se 
de surugiu: 

— lată scudul de şase livre cum ţi-am făgăduit. 

Surugiul luă monedă, o puse în orbita ochiului şi o ţinu aşa 
cum un domnişor din zilele noastre îşi ţine monoclul. Morgan 
ghici că pantomima lui avea o semnificaţie: 

— Ei amice, îl întrebă, ce vrei să spui cu asta? 

— Cu asta vreau să spun că oricât m-aş trudi, tot văd cu-n 
ochi. 

— Înţeleg, urmă tânărul, râzând. Şi dacă astup şi celălalt 
ochi? 

— Păi atunci nu mai văd nimic! 

— lată un trăznit care preferă să fie orb decât chior, în 
sfârşit, gusturile nu trebuie discutate. Na! 


Şi-i mai dădu o monedă. 

Surugiul o puse pe celălalt ochi, înturnă vehiculul şi-o apucă 
iarăşi pe drumul dinspre Servas. 

Confratele lui lehu aşteptă până ce atelajul dispăru în 
întuneric şi, apropiind de gură o cheie cu gaură, scoase un 
şuierat prelungit şi uşor tremurat, ca cel din signalul unui 
maestru de echipă. 

Un sunet asemănător îi răspunse. 

Şi, în acelaşi timp, se văzu un călăreț ieşind din pădure şi 
apropiindu-se în galop. 

La vederea călăreţului, Morgan îşi acoperi din nou faţa cu 
masca. 

— În numele cui vii dumneata? întrebă călăreţul, căruia nu i 
se putea vedea faţa. Ascunsă cum era sub borurile enorme ale 
pălăriei. 

— În numele profetului Elisei, răspunse tânărul mascat. 

— Atunci pe dumneata te aştept. 

Şi descălecă. 

— Eşti profet sau discipol? îl întrebă Morgan. 

— Sunt discipol, răspunse noul venit. 

— Şi maestrul tău, unde-i? 

— ÎI veţi găsi la mânăstirea Scillon. 

— Ştii cumva numărul confraţilor care se întrunesc acolo în 
seara asta? 

— Doisprezece. 

— Bine. Dacă mai întâlneşti vreunul din ei, trimite-l la 
întrunire. 

Cel ce-şi dăduse titlul de discipol se înclină în semn de 
ascultare, îl ajută pe Morgan să prindă geantă pe crupa calului şi 
cu respect ţinu calul de zăbală, în timp ce celălalt încăleca. 

Fără să mai aştepte ca şi al doilea picior să-i intre în scară, 
Morgan îşi biciui calul care-şi smulse zăbala din mâinile 
slujitorului şi porni în galop. 

Pe dreapta drumului se vedea cum se-ntinde pădurea din 
Seillon, ca o mare de întuneric, căreia vântul nopţii îi unduia 
valurile sumbre, făcându-i-le să geamă. 

La un sfert de leghe dincolo de Suc, călăreţul o apucă de-a 
dreptul peste ogoare şi se îndreptă înspre pădure, care, la 
rândul ci, părea că-i vine înainte. 


Calul, călăuzit de-o mână încercată, se afundă în pădure 
fără să şovăie. 

După zece minute ieşi de partea cealaltă. 

La o sută de metri de pădure se înălța o masă sumbră, 
izolată, în mijlocul câmpiei. 

Era o clădire cu o arhitectură masivă, umbrită de cinci sau 
şase arbori seculari. 

Călărețul se opri dinaintea unei porţi mari deasupra căreia 
erau aşezate, în triunghi, trei statui: cea a Fecioarei, cea a 
Domnului nostru Isus Cristos şi cea a sfântului loan Botezătorul. 
Statuia Fecioarei sta pe punctul cel mai înalt al triunghiului. 

Călătorul misterios ajunsese la capătul călătoriei sale, adică 
la mânăstirea Seillon. 

Mânăstirea Seillon, cea de-a douăzeci şi două din acelaşi 
ordin călugăresc, fusese înălţată în 1178. 

În 1672, o construcţie modernă luă locul vechii mânăstiri. 
Astăzi se mai văd încă rămăşiţele acelei ultime construcţii. 

Vestigiile însumează în exterior faţada despre care am 
vorbit, cea împodobită cu cele trei statui, în faţa căreia l-am 
văzut pe călăreţul misterios oprindu-se, iar în interior, o capelă 
mică, având intrarea în dreapta, sub poarta cea mare. 

Un ţăran cu nevasta şi doi copii locuiau în timpul de faţă şi 
din vechea mânăstire au făcut o fermă. _ 

În 1791, călugării fuseseră alungaţi din lăcaşul lor. În 1792, 
mânăstirea cu dependinţele sale fusese scoasă în vânzare ca 
proprietate bisericească. 

Dependinţele cuprindeau mai întâi parcul alăturat 
construcţiilor şi apoi o frumoasă pădure care poartă încă şi azi 
numele de codrii din Seillon. 

Însă la Bourg, oraş regalist dar mai cu seamă religios, 
nimeni n-a cutezat să-şi primejduiască sufletul cumpărând 
bunuri care aparținuseră domnilor călugări, pe care toată lumea 
îi venera. Drept urmare mânăstirea, parcul şi pădurea ajunseră, 
sub titlul de bunuri ale Statului, proprietatea Republicii, adică nu 
aparţinea nimănui — sau, ca să zicem aşa, fură lăsate în 
părăsire — căci Republica, de şapte ani de zile avusese cu totul 
alte probleme la care să gândească decât să tencuiască ziduri, 
să îngrijească livezi sau să sistematizeze tăierea codrilor. 

De şapte ani de zile, aşadar, mânăstirea era cu desăvârşire 
părăsită şi când, din întâmplare, o privire iscoditoare pătrundea 


prin gaura cheii, vedea cum creşte iarbă pe cărări, rugii de mure 
în livada şi mărăcinii în pădurea care, străpunsă la vremea 
aceea numai de-un drum şi de două sau trei poteci, ajunsese 
peste tot prin jur, cel puţin în aparenţă, să fie de nepătruns. 

Un soi de pavilion, numit Correria, ţinând de mânăstire dar 
la o depărtare de o jumătate de sfert de leghe de sfântul lăcaş, 
înverzea şi el în pădure care, profitând de libertatea ce-i fusese 
lăsata de a creşte după cum îi tună, îl încercuise din toate 
părţile cu un brâu de frunziş şi isprăvise prin a izbuti să-l 
ascundă vederii. 

În rest, zvonurile cele mai stranii circulau în privinţa celor 
două clădiri. Se spunea că sunt bântuite de oaspeţi nevăzuţi în 
timpul zilei, îngrozitori în timpul nopţii. Unii tăietori de lemne 
sau ţărani întârziaţi, care uneori se mai duceau în pădurea 
Republicii să-şi exercite drepturile de folosinţă de care oraşul 
Bourg se bucura de pe vremea călugărilor, pretindeau că ar fi 
văzut, prin crăpăturile obloanelor închise, cum alergau flăcări 
prin coridoare şi pe scări şi că ar fi auzit limpede cum sunau 
lanţurile trase pe lespedele simțului lăcaş şi pe caldarâmul 
aleilor. Oamenii tari din fire negau asemenea lucruri, dar în 
opoziţie cu incredulii, două soiuri de oameni afirmau că aşa ar fi 
Şi, potrivit cu părerile şi crezurile lor, dădeau zgomotelor acelora 
înfiorătoare şi luminilor nocturne două cauze diferite. Patrioţii 
susțineau că erau sufletele bieţilor călugări pe care tirania 
mânăstirească i-ar fi îngropat de vii în acele inpace şi care se 
întorceau să ceară răzbunarea cerului asupra asupritorilor lor, 
târând după moarte fiarele cu care fuseseră împovăraţi în 
timpul vieţii. Regaliştii spuneau că e diavolul în persoană care, 
găsind o mânăstire pustie şi nemaiavând a se teme de sfeştocul 
de busuioc al preacinstiţilor monahi, venea liniştit să se 
zbenguie acolo unde altădată nu s-ar fi încumetat să-şi încerce 
nici măcar vârful ghearei sale. Mai era însă un fapt ce lăsa totul 
în suspensie, adică, nici unul din cei ce negau sau afirmau — fie 
c-ar fi fost de partea sufletelor călugărilor martiri sau de cea a 
sabatului ţinut de Belzebut — n-avea curajul să se încumete să 
dea piept cu întunericul şi să vină în ceasurile solemne ale nopţii 
ca să vadă cu ochii lui care-i adevărul şi să poată spune a doua 
zi dacă mânăstirea era pustie sau bântuita şi, dacă era bântuită, 
ce soi de oaspeţi se adunau în ea. 


Fără îndoială însă, toate zvonurile ce umblau, întemeiate ori 
ba, n-aveau nici o înrâurire asupra călăreţului misterios, 
întrucât, după cum am spus, cu toate că bătuse ceasul nouă la 
Bourg şi că, prin urmare, se întunecase de-a binelea, el îşi opri 
calul la poarta mânăstirii părăsite şi, fără să pună piciorul jos de 
pe cal, scoțând un pistol din coburul şeii, lovi cu mânerul de trei 
ori în poartă, trei lovituri cu pauze mari între ele, după moda 
francmasonilor. 

Pe urmă ascultă. 

O clipă se îndoi că ar fi întrunire la mânăstire, căci, oricât 
de încordat privise, oricât de tare îşi aţintise urechile, nu văzuse 
nici o lumină, nu auzise nici un zgomot. 

Totuşi, îi păru că un pas precaut se apropia pe partea 
dinăuntru a porţii. 

Mai lovi şi-a doua oară, tot cu mânerul pistolului şi în 
acelaşi fel. 

— Cine bate? întrebă o voce. 

— Cel ce vine din partea lui Elisei, răspunse călătorul. 

— Care-i regele căruia fiii lui Isaac trebuie să-i dea 
ascultare? 


— lehu. 
— Care-i neamul pe care ei trebuiesc să-l nimicească? 
— Cel al lui Ahab. 


— Eşti profet sau discipol? 

— Sunt profet. 

— Atunci, fii binevoit în casa Domnului, mai spuse vocea. 

Numaidecât, drugii de fier care străjuiau masiva zidărie se 
rotiră în jurul lor, zăvoarele scrâşniră în încuietori, una din 
jumătăţile porţii se deschise pe tăcute şi, cal şi călăreț se 
înfundară sub bolta sumbră ce se închise în urma lor. 

Cel ce deschisese poarta aceea atât de greoaie la deschis şi 
atât de grăbită la închis purta sutană lunga şi albă de călugăr, a 
cărei glugă, căzându-i peste obraz, îi acoperea faţa în întregime. 


Capitolul VII Mânăstirea Seillon 


Ca şi primul afiliat întâlnit pe drumul dinspre Sue de către 
cel ce tocmai îşi dăduse titlul de profet, călugărul ce deschisese 
poarta, fără îndoială nu avea decât un rang secundar în 
confrerie, căci, apucând calul de frâu, îl ţinu până ce călăreţul 
descăleca, slujindu-l astfel pe tânărul nostru întocmai cum l-ar fi 
slujit un argat. 

Morgan descăleca, dezlegă geanta, scoase pistoalele din 
coburii şeii şi le puse în cingătoare, lângă celelalte pe care le 
mai avea şi, adresându-se călugărului pe un ton poruncitor, îi 
spuse: 

— Credeam c-am să-mi găsesc fraţii adunaţi în sfat. 

— Sunt gata adunaţi, de fapt, răspunse călugărul. 

— Unde asta? 

— In Correrie. De câteva zile se tot văd figuri suspecte dând 
târcoale prin jurul mânăstirii şi, prin ordine superioare, s-a 
poruncit să fim cu cea mai mare băgare de seamă. 

Tânărul ridică din umeri în semn că socotea toate 
precauţiile astea drept inutile şi, cu acelaşi ton poruncitor, zise: 

— Du calul la grajd şi condu-mă unde se ţine sfatul. 

Călugărul chemă un alt frate, în mâinile căruia aruncă frâul 
calului, luă o torţă pe care o aprinse la o lampă ce ardea în 
capela cea mică, care mai poate fi văzută încă şi astăzi, la 
dreaptă sub poarta cea mare şi o porni înaintea noului venit. 

Străbătu mânăstirea, făcu câţiva paşi în grădină, deschise o 
uşă ce ducea la un soi de rezervor subpământean, îl băgă şi pe 
Morgan acolo, închise tot atât de grijuliu uşa cum închisese şi 
poarta dinspre drumul de afară, împinse cu piciorul un pietroi ce 
părea că se găseşte acolo din întâmplare, descoperi un inel şi 
ridică o lespede ce închidea intrarea unei subterane în care se 
cobora pe mai multe trepte. 

Treptele duceau într-un coridor boltit, care putea îngădui 
trecea a doi oameni, înaintând alături unul lângă celălalt. 

Eroii noştri merseră astfel timp de cinci până la şase 
minute, după care ajunseră în faţa unui grilaj zăbrelit. Călugărul 
scoase o cheie de sub rasă şi-l descuie. Apoi, după ce amândoi 
trecură dincolo de grilaj şi grilajul fu iarăşi încuiat, călugărul 
întrebă: 

— Sub ce nume să vă vestesc? 

— Sub numele de fratele Morgan. 


— Aşteptaţi aici, în cinci minute sunt îndărăt. 

Tânărul făcu un semn cu capul, ce vădea că era deprins cu 
toate suspiciunile şi precauţiile de asemenea soi. 

Pe urmă se aşeză pe-un mormânt — se afla în criptele 
mortuare ale mânăstirii — şi aşteptă. 

Într-adevăr, încă nu se scurseseră cele cinci minute şi 
călugărul reapăru. 

— Urmaţi-mă, zise el. Fraţii sunt fericiţi că aţi sosit. Sc 
temeau să nu vi se fi întâmplat vreo nenorocire. 

După câteva secunde, fratele Morgan fu introdus în sala 
sfatului. Doisprezece călugări îl aşteptau cu glugile trase pe 
ochi, dar de îndată ce uşa se închise în spatele lui şi fratele 
slujitor se făcu nevăzut, pe când Morgan îşi scotea masca, în 
acelaşi timp toate glugile fură date pe spate şi fiecare călugăr îşi 
arătă faţa. 

Nicicând vreo comunitate în lume nu strălucise printr-o 
asemenea întrunire de tineri chipeşi şi veseli. 

Numai doi sau trei dintre călugării aceia ciudaţi atinseseră 
vârsta de patruzeci de ani. 

Toate mâinile se întinseră spre Morgan. Noul sosit fu 
îmbrăţişat de două-trei ori. 

— Ah! Pe ce am mai sfânt, zise unul dintre cei ce-l 
îmbrăţişaseră mai călduros, ne iei o piatră grea de pe suflete. Te 
credeam mort sau cel puţin prins. 

— Mort, hai, treacă-meargă, Amiet, dar prins, asta nu, 
cetățene, aşa cum se mai spune din când în când — şi cum în 
curând nu se va mai spune, nădăjduiesc. Ba trebuie chiar să 
adaug că lucrurile s-au petrecut de-o parte şi de alta cu o 
duioşie mişcătoare. De cum ne-a zărit, conductorul a strigat 
surugiului să oprească, ba chiar cred c-a adăugat: "Ştiu despre 
ce-i vorba!" 

— Atunci i-am spus cu, dacă ştii despre ce-i vorba, dragă 
amice, explicaţiile n-au să fie lungi. 

— Banii guvernului? a întrebat el. 

—  Întocmai! Am răspuns eu. Apoi, fiindcă se făcuse un 
tărăboi nemaipomenit în vehicul, eu am adăugat: "Stai puţin, 
amice. Mai întâi de toate, dă-te jos şi spune-le domnilor de faţa, 
dar mai cu scamă doamnelor, că suntem oameni de treabă, că 
n-o să ne atingem — de doamne, bineînţeles — şi că nici măcar 
n-avem să ne uităm decât la cele ce-au să scoată capul afară pe 


ferestruică." Una a cutezat! Pe cinstea mea, era fermecătoare... 
l-am trimis un sărut cu mâna. Ea a scos un strigăt uşor şi s-a 
adăpostit în trăsură, ca şi Galateea, nici mai mult, nici mai puţin, 
dar, dat fiind că nu erau sălcii la faţa locului, nu m-am luat după 
ca. În timpul acela, conductorul scotocea în grabă mare prin 
lădiţă şi s-a grăbit atât de bine că, o dată cu banii guvernului, 
mi-a înmânat în zorul său şi două sute de ludovici ce erau ai 
unui negustor de vinuri din Bordeaux. 

— Ei! Drăcia dracului! Făcu cel dintre fraţi pe care 
povestitorul îl numise Amiet, nume care, se vede treaba, ca şi 
acela de Morgan, nu era decât un pseudonim. Ce penibil! Tu ştii 
că Directoratul, (plin de fantezie cum îl ştim), organizează nişte 
cete de tâlhari la drumul mare ce operează în numele nostru şi 
au drept scop să răspândească zvonul că noi avem ce-avem cu 
cetăţenii şi cu pungile lor, cu alte cuvinte, că nu suntem decât 
nişte tâlhari de rând. 

— Aşteptaţi puţin, începu iarăşi să vorbească Morgan, iată 
tocmai ce m-a făcut să întârzii. Auzisem spunându-se ceva 
asemănător la Lyon, aşa că mă aflam pe la jumătatea drumului 
spre Valence, când, datorită etichetei, băgai de seamă eroarea. 
Nici n-a fost prea greu, pe sacul de bani sta scris, ca şi cum 
bietul om ar fi prevăzut ce are să se întâmple: /ean Picot, 
negustor de vinuri din Fronsac, lângă Bordeaux. 

— Şi i-ai trimis banii îndărăt? 

— Am făcut mai mult, i-am dus eu însumi. 

— La Fronsac? 

— Vai! Nu, doar la Avignon. Am bănuit cu că un om atât de 
grijuliu trebuie să se fi oprit în cel dintâi oraş mai important, ca 
să culeagă informaţii despre cei două sute de ludovici ai săi. Şi 
nu m-am înşelat. Mă interesai la hotel de nu-l cunoşteau pe 
cetăţeanul Jean Picot. Mi se răspunse nu numai că-l cunoşteau, 
dar că tocmai prânzea la masă din ospătărie. Intrai. Desigur, vă 
închipuiţi despre ce se vorbea: despre oprirea samavolnică a 
poştalionului. judecaţi singuri, ce efect avu apariţia mea! 
Dumnezeu cel străvechi de-ar fi pogorât cu o maşinărie, n-ar fi 
iscat un deznodământ mai neaşteptat. Eu întrebai care dintre 
comeseni se numeşte Jean Picot. Mi se înfăţişă cel ce poartă 
asemenea nume distins şi armonios. li depusei în faţa cei două 
sute de ludovici, cerându-i scuze în numele confreriei de 
îngrijorarea pe care i-o pricinuiseră confrații lui Iehu. Schimbai 


un semn amical cu Barjols, un salut de politeţe cu abatele de 
Rians, care era acolo, îmi luai rămas bun de la întregul grup de 
comeseni şi ieşii. Nu-i mare lucru, dar mi-a luat cincisprezece 
ceasuri. De aci şi întârzierea. M-am gândit însă că tot mai mult 
face să fiu în întârziere, dar să nu las în urma noastră să se 
acrediteze o părere falsă. Făcut-am bine, preacinstiţi maeştri? 

Toată adunarea izbucni în aplauze. 

— Numai că, zise unul dintre cei de faţă, găsesc că-i destul 
de imprudent din partea dumitale că ai ţinut neapărat să-i 
înapoiezi banii cetăţeanului Jean Picot chiar dumneata în 
persoană. 

— Scumpe colonele, răspunse tânărul, e un proverb de 
origine italienească ce spune: "Cine vrea, se duce, cine nu vrea, 
trimite". Eu am vrut şi m-am dus. 

— Şi, poftim, s-ar putea să ai de-a face cu un poznaş care, 
dacă într-o zi vei avea nenorocul să cazi în mâinile 
Directoratului, se va grăbi să te recunoască, numai ca să-ți 
mulţumească; recunoaştere a cărei urmare te va duce la 
ghilotină. 

— Oh! Nu cred nicidecum că mă va recunoaşte. 

— Cine are să-l împiedice? 

— Ei na! Dar ce, credeţi oare că-mi fac escapadele cu faţa 
descoperită? Într-adevăr, scumpe colonele, mă luaţi drept alt 
om. Să-mi dau masca jos, aşa ceva merge între prieteni, dar cu 
străinii, ei, asta-i bună! Nu suntem oare în plin carnaval? Nu văd 
de ce nu m-aş deghiza şi eu în Abellino sau în Karl Moor când 
domnii Gohier, Sieyss, Roger Ducos, Moulin şi Barras se 
deghizează în regii Franţei. 

— Şi zici c-ai intrat mascat în oraş? 

— În oraş, în hotel, în sala de mese. E-adevărat că dacă 
obrazul mi-era acoperit, în schimb brâul era descoperit şi, după 
cum vedeţi, bine căptușit. 

Dintr-o mişcare, tânărul îşi dădu mantia la o parte, 
descoperindu-şi cingătoarea în care şedeau petrecute patru 
pistoale şi de care era atârnat şi un cuţit scurt de vânătoare. 

Pe urmă, cu veselia ce părea să-i fie una dintre 
caracteristicile dominante ale unei asemenea nepăsătoare 
organizaţii, urmă: 


— Aveam desigur o înfăţişare feroce, nu-i aşa? M-or fi luat 
drept defunctul Mandrin?? coborând de-a dreptul din munţii 
Savoiei. Dar, fiindcă veni vorba, iată cei şaizeci de mii de franci 
ai Alteţei Sale Directoratul. 

Şi, plin de dispreţ, tânărul împinse cu piciorul, geantă pe 
care o pusese jos şi ale cărei măruntaie izbite scoaseră sunetul 
acela metalic care trădează prezenţa aurului. 

Pe urmă, tânărul se duse de se amestecă în grupul 
prietenilor lui de care fusese despărţit de distanţa care, în chip 
firesc, se iscă între cel ce povesteşte şi cel ce ascultă. 

Unul dintre călugări se aplecă şi ridică geanta. 

— N-ai decât să dispreţuieşti aurul cât vei pofti, dragă 
Morgan, pentru că aşa ceva nu te opreşte totuşi să-l aduni. Dar 
ştiu eu nişte bărbaţi viteji, care aşteaptă cele şaizeci de mii de 
franci, pe care-i izbeşti dispreţuitor cu piciorul, cu tot atâta 
nerăbdare şi îngrijorare precum aşteaptă caravana rătăcită în 
pustiu picătura de apă ce n-are s-o lase să piară de sete. 

— Prietenii noştri din Vendeea, nu-i aşa? zise Morgan. Să le 
fie de bine! Egoiştii, ei se luptă, nu stau degeaba. Domnii aceia 
şi-au ales trandafirii şi ne lasă nouă spinii. Halal! Dar ei nu 
primesc chiar nimic din Anglia? 

— Cum de nu, spuse tare voios unul dintre călugări. La 
Quiberon au primit ghiulele şi gloanţe. 

— Eu nu vorbesc de englezi, adăugă Morgan, eu întreb de 
Anglia. 

— Nici un ban. 

— Îmi pare, totuşi, luă cuvântul unul dintre cei de faţă ce 
părea că are o judecată mai sănătoasă decât soţii săi, îmi pare 
că prinții noştri ar putea prea bine să trimită ceva aur celora ce- 
şi varsă sângele pentru cauza monarhiei! Nu se tem ei oare că 
Vendeea are să se sature într-o bună zi de un devotament 
pentru care, până astăzi, nu s-a ales nici măcar cu un 
mulţumesc? 

— Vendeea, dragă amice, urmă Morgan, e un pământ 
generos, care n-are să se sature, fii pe pace! De altfel, ce merit 
ar mai avea devotamentul de n-ar fi răsplătit cu nerecunoştinţa? 
Din clipa în care devotamentul găseşte recunoştinţă, nu mai e 
devotament: nu mai e decât un schimb, pentru că primeşte o 


22 Louis Mandrin, faimoasă căpetenie de bandiți, născut în 1724, tras 
pe roată de viu, la Valence, în 1755. (n.t.) 


răsplată. Să fim devotați mereu, domnilor, să ne rugăm cerului 
să-i lase să fie nerecunoscători pe cei cărora ne devotăm şi vom 
avea, credeţi-mă, rolul cel frumos în istoria războaielor noastre 
civile. 

De-abia isprăvise Morgan să formuleze o asemenea axiomă 
cavalerească şi să exprime o urare ce avea toate şansele să se 
îndeplinească, când trei ciocănituri masonice răsunară la 
aceeaşi uşă prin care fusese el însuşi introdus. 

— Domnilor, spuse cel dintre călugări ce părea să 
îndeplinească rolul de preşedinte, puneţi-vă repede măştile şi 
trageţi glugile, nu ştim cine ne soseşte. 


Capitolul VIII La ce slujeau banii Directoratului 


Toţi se grăbiră să asculte, călugării trăgându-şi glugile 
raselor lor lungi peste obraz, Morgan punându-şi iarăşi masca pe 
faţă. 

— Intră! zise superiorul. 

Uşa se deschise şi fratele slujitor intră. 

— Un emisar al generalului Georges Cadoudal cere să intre. 

— A răspuns celor trei cuvinte de ordine? 

— Intocmai. 

— Să intre. 

Fratele slujitor se întoarse în subterană şi, după două clipe 
reveni, aducând un bărbat pe care lesne îl recunoşteai că-i 
ţăran, după îmbrăcăminte şi că-i breton, după capu-i pătrat 
acoperit de un păr bogat şi roşcat. 

Inainta până în mijlocul cercului, fără să pară câtuşi de 
puţin stânjenit, aţintindu-şi rând pe rând ochii asupra fiecăruia 
dintre călugări şi aşteptând ca una din cele douăsprezece statui 
de granit să rupă tăcerea. 

Preşedintele îi adresă cel dintâi cuvântul. 

— Din partea cui vii? îl întrebă el. 

— Cel ce m-a trimis, răspunse ţăranul, mi-a poruncit să 
spun că vin din partea lui lehu, dacă mi se pune întrebarea. 

— Aduci un mesaj verbal sau scris? 

— Trebuie să răspund întrebărilor ce-mi vor fi puse de 
domniile voastre şi să schimb un petec de hârtie pe bani. 


— Bine, să începem cu întrebările. Ce-i cu fraţii noştri din 
Vendeea? 

— Depuseră armele şi nu mai aşteaptă decât un cu vin t de 
la dumneavoastră ca să le reia. 

— Şi de ce le depuseră? 

— Primiseră ordin de la Majestatea-sa Ludovic al XVIII-lea. 

— Se vorbea de-o proclamaţie scrisă chiar de mâna regelui. 

— lată, poftiţi copia. 

Țăranul înmână hârtia celui care-l chestiona. 

Acesta o desfăcu şi citi: 


"Războiul nu-i bun la altceva decât să facă din regalitate un 
instrument odios şi amenințător. Monarhii ce revin la tron cu 
ajutorul său sângeros nu pot fi niciodată iubiţi: trebuie aşadar 
părăsite mijloacele sângeroase şi recăpătată încrederea în 
autoritatea înțelepciunii care se întoarce de la sine la principiile 
salvatoare. Dumnezeu şi regele vor deveni în curând strigătul de 
reunire al francezilor. Trebuie adunate într-un fascicol formidabil 
elementele răspândite ale regalității. Vendeea luptătoare să fie 
lăsată pradă soartei sale nenorocite şi trebuie mers pe o cale 
mai paşnică şi cu mijloace mai închegate. Regaliştilor din apus 
le-a trecut vremea; acum lumea trebuie să se sprijine, în sfârşit, 
pe regaliştii dia Paris, care au pregătit totul pentru o restaurare 
proximă..." 


Preşedintele înălța capul şi, căutându-l pe Morgan cu o 
privire a cărei strălucire glugă nu i-o putea umbri pe de-a- 
ntregul, îi spuse: 

— Ei bine, frate, nădăjduiesc că dorinţa ta de adineauri e 
gata împlinită, iar regaliştii din Vendeea şi din Sud se vor bucura 
de meritul devotamentului. 

Pe urmă, aplecându-şi privirea asupra proclamaţiei, din 
care mai rămăseseră câteva rânduri de citit, urmă: 


“Evreii şi-au răstignit regele şi, de-atunci, rătăcesc prin 
toată lumea: francezii l-au ghilotinat pe-al lor şi se vor împrăştia 
pe toată suprafața parafatului. 

Datat în Blankenbourh, la 25 august 1799, ziua sărbătoririi 
anului al şaselea a domniei noastre. 


Semnat: LUDOVIC" 

Tinerii se uitară unii la alţii. 

— Quos vult perdere Jupiter dementat!”* exclamă Morgan. 

— Da, zise preşedintele, dar când cei pe care Jupiter vrea 
să-i piardă reprezintă un principiu, trebuie să fie sprijiniți nu 
numai împotriva lui Jupiter, ci şi împotriva lor înşile. Ajax, în 
mijlocul trăsnetelor şi fulgerelor, se agăţase de o stâncă şi, 
ridicându-şi pumnul strâns împotriva cerului, strigase: "Voi 
scăpa chiar şi fără voia zeilor". 

Pe urmă, întorcându-se către trimisul lui Cadoudal, îl 
întrebă: 

— Şi la asemenea proclamaţie, ce-a răspuns cel ce te-a 
trimis aici? 

— Aproape cam tot ce-aţi răspuns şi dumneavoastră. Mi-a 
spus să vin să vă văd şi să mă informez de la dumneavoastră, 
dacă aţi fi hotărâți să ţineţi piept, orice s-ar întâmpla, chiar şi 
împotriva regelui însuşi. 

— Bineînţeles, exclamă Morgan. 

— Suntem hotărâți, spuse preşedintele. 

— Atunci, răspunse ţăranul, tot e-n regulă. Vă dau acum 
numele adevărate ale noilor şefi şi numele lor de luptă. 
Generalul vă sfătuieşte să vă slujiţi în scrisorile dumneavoastră 
cât mai mult cu putinţă numai de numele lor de luptă. Cât 
dinspre partea lui, aceeaşi oste-neală şi-o dă şi el, când 
vorbeşte de domniile-voastre. 

— Ai lista? întrebă preşedintele. 

— Nu. S-ar fi putut să fiu arestat şi lista mi-ar fi fost luată. 
Scrieţi, am să vă dictez. 

Preşedintele se aşeză la masă, luă o pană şi scrise sub 
dictarea ţăranului vendeian numele următoare: 


"Georges Cadoudal — /ehu sau Tigvă rotundă; Joseph 
Cadoudal — /uda-Macabeul, Lahaye Saint-Hilaire — Davis; 
Burban-Malabry — /nfruntă-Moartea; Poulpiquez — Măcel-regal; 
Bonfils —  Dărâmă-stavile; Dampherne —  Ciupeşte-râma; 
Duchayla — Coroana; Dupare — Cumplitul; La Roche — 
Mithridate; Puisaye — loan-cel-Blona." 


23 Celor pe care Jupiter vrea să-i piardă, le ia minţile. (lat.) 


— lată succesorii unor alde Charette, Stofflet, Cathcîineau, 
Bonchamp, d'Elbee, la Rochjaquelein şi Lescure! Se auzi o voce. 

Bretonul se întoarse către cel ce tocmai vorbise. 

— De vor pieri ca predecesorii lor, zise el, ce-aţi mai dori să 
le cereţi? 

— Aşa! Bun răspuns, interveni Morgan, aşa că...? 

— Aşa că, de îndată ce generalul nostru va avea răspunsul 
domniilor-voastre, reluă ţăranul, va pune iarăşi mâna pe arme. 

— Şi dacă răspunsul nostru ar fi fost negativ?... întreabă o 
voce. 

— Cu atât mai rău pentru domniile-voastre! Răspunse 
ţăranul, în orice caz, insurecția era hotărâtă pe data de 20 
octombrie. 

— Ei bine, zise preşedintele, datorită nouă, generalul va 
avea cu ce să plătească prima lună de soldă. Unde e chitanţa 
dumitale? 

— lat-o, poftiţi, răspunse ţăranul, scoțând din buzunar o 
hârtie pe care erau scrise cuvintele de mai jos: 


“Primit de la frații noştri din miază-zi şi din răsărit, pentru a 
fi folosită spre binele cauzei, suma de: 
Georges 
Cadoudal 
Generalul 
şef al armatei regaliste 
Din 
Bretania" 


Suma, după cum se vede, fusese lăsată în alb. 

— Ştii să scrii? întrebă preşedintele. 

— Atât cât trebuie ca să umplu cele trei sau patru vorbe ce 
lipsesc. 

— Ei bine, scrie: "O sută de mii de franci". 

Bretonul scrise; pe urmă, întinzând hârtia preşedintelui, 
zise: 

— Poftiţi chitanţa. Unde-s banii? A 

— Apleacă-te şi ridică sacul ce ţi stă la picioare. In el sunt 
şaizeci de mii de franci. 

Apoi, adresându-se unui călugăr, întrebă: 


— Monthard, unde-s celelalte patruzeci de mii? Călugărul 
interpelat se duse să deschidă un dulap şi scoase un sac mai 
puţin voluminos decât cel pe care-l adusese Morgan, dar care, 
totuşi, conţinea suma rotundă de patruzeci de mii de franci. 

— lată suma completă, zise călugărul. 

— Acum, amico, făcu preşedintele, mănâncă şi te 
odihneşte. Ai să pleci mâine. 

— Sunt aşteptat acolo, răspunse vendeeanul. Am să 
mănânc şi-am să dorm pe cal. Cu bine, domnilor. Cerul să vă 
aibă în pază! 

Şi, ca să iasă, se îndreptă spre uşa pe care intrase. 

— Aşteaptă, interveni Morgan. Trimisul lui Georges se opri: 

— Noutate pentru noutate, urmă Morgan. Spunei 
generalului Cadoudal că generalul Bonaparte a părăsit armata 
Egiptului, a debarcat alaltăieri la Fréjus şi va fi în trei zile la 
Paris. Ştirea mea face cât ale voastre, ce ziceţi? 

— Cu neputinţă! Strigară toţi călugării parcă într-o singură 
voce. 

— Totuşi, domnilor, ăsta e adevărul adevărat. L-am aflat tic 
la prietenul nostru Leprâtre, care l-a văzut schimbând 
poştalionul cu un ceas înainte de-a se întâlni cu mine la Lyon şi 
care l-a recunoscut. 

— Ce vine să facă în Franţa? întrebară două sau trei glasuri. 

— Pe cinstea mea, zise Morgan, avem s-aflăm noi într-o zi, 
două. Se vede că nu se întoarce la Paris ca să stea în umbră. 

— Să le duci numaidecât ştirea asta fraţilor noştri din apus, 
spuse preşedintele ţăranului vendeean. Mai adineauri te 
opream, acum eu te îndemn, zicându-ţi: "Du-te"! 

Țăranul salută şi ieşi. Preşedintele aşteptă până ce se 
închise uşa după el. 

— Domnilor, zise el, vestea pe care tocmai ne-a adus-o 
acum fratele Morgan este atât de gravă, încât aş propune o 
măsură specială. 

— Care? întrebară într-un singur glas confrații lui lehu. 

— Unul dintre noi, desemnat prin tragere la sorţi, să plece 
la Paris şi, prin cifrul stabilit, să ne ţină la curent cu tot ce se va 
petrece acolo. 

— De acord, răspunseră ei. 

— În cazul acesta, urmă preşedintele, să ne scriem cele 
treisprezece nume, fiecare pe-al său, pe câte o bucată de hârtie. 


Să le punem într-o pălărie şi, cel al cărui nume va ieşi primul, va 
pleca numaidecât. 

Tinerii, într-o mişcare unanimă, se apropiară de masă, îşi 
scriseră numele pe nişte pătrate de hârtie, pe care le răsuciră şi 
le puseră într-o pălărie. 

Cel mai tânăr fu chemat să fie reprezentantul hazardului. 

El scoase unul din micile suluri de hârtie şi-l înmână 
preşedintelui, care-l desfăcu. 

— Morgan, zise preşedintele. 

— Ce instrucţiuni îmi daţi? întrebă tânărul. 

— Să nu uiţi, răspunse preşedintele cu un ton solemn 
căruia bolțile mânăstirii îi adăugau o măreție supremă, că te 
numeşti baronul de Sainte-Hermine, că tatăl dumitale a fost 
ghilotinat în piaţa Revoluţiei şi că fratele dumitale a fost ucis în 
armata lui Condé. Nobleţea obligă: iată instrucţiunile dumitale. 

— Şi în rest? întrebă iarăşi tânărul. 

— In rest ne bizuim pe regalismul şi lealitatea dumitale. 

— Atunci, prieteni dragi, îngăduiţi-mi să-mi iau rămas bun 
de la voi chiar în clipa de faţă. Aş vrea să fiu pe drumul spre 
Paris înainte de-a se face ziuă şi mai am de făcut înaintea 
plecării o vizită pe care n-o pot amâna. 

— Pleacă! li spuse preşedintele, desfăcându-şi braţele ca 
să-l cuprindă. Te îmbrăţişez în numele tuturor fraţilor. Altuia i-aş 
spune "Fii curajos, stăruitor, energic". Ţie n-am să-ţi mai spun 
decât: "Fi cu băgare de seamă"! 

Tânărul primi îmbrăţişarea frăţească, îi salută cu un surâs 
pe ceilalţi prieteni, schimbă câte-o strângere de mână cu doi 
sau trei dintre ei, se învălui în mantie, îşi îndesă pălăria pe cap 


Şi ieşi. 


Capitolul IX Romeo şi Julieta 


Prevăzându-se o plecare imediată, calul lui Morgan, după 
ce fusese spălat, buşumat, uscat, primise raţia dublă de ovăz şi 
fusese din nou înşeuat şi pus la frâu. 

Tânărul n-avu decât a-l cere şi a-l încăleca. 


De-abia se văzu în şa şi poarta se deschise ca prin minune. 
Calul se repezi afară, nechezând şi galopând, de parcă uitase de 
prima-i cursă şi era gata să înghită o a doua. 

La poarta mânăstirii, Morgan rămase o clipă în cumpănă, ca 
să ştie de-o va coti la dreapta sau la stânga. In sfârşit, o apucă 
spre dreapta, urmă un timp cărarea ce duce de la Bourg la 
Seillon, se repezi a doua oară la dreapta, dar peste câmpie, se 
înfundă într-un din de pădure pe care-l întâlnise în drumul său, 
ieşi îndată de partea cealaltă a pădurii, ajunse la drumul mare 
dinspre Pont-d'Ain, pe care merse aproape jumătate de leghe şi 
nu se mai opri până la un grup de case care astăzi e cunoscut 
sub numele de Casa Paznicilor. 

Una dintre case avea ca firmă un mănunchi de vâsc ce 
arăta că-i o haltă dintre cele ţărăneşti, la care drumeţii se 
opresc să bea şi să-şi recapete puterile odihnindu-se o clipă mai 
înainte de a-şi urma lungă şi obositoarea cale a vieţii. 

Aşa cum făcuse şi la poarta mânăstirii, Morgan se opri, 
scoase un pistol de la oblânc şi se sluji de mâner ca de-un 
ciocan. Numai că, după toate probabilitățile, oamenii 
cumsecade ce locuiau în umilul han nefiind conspiratori, 
răspunsul la chemarea călătorului s-a lăsat aşteptat mai mult 
timp ca la mânăstire. In sfârşit se auzi pasul rândaşului de la 
grajd, îngreuiat de saboti. Poarta scârţii şi bărbatul care o 
deschise, văzând un călăreț ce ţinea un pistol în mână, se 
pregăti instinctiv s-o închidă la loc. 

— Pataut, eu sunt, zise tânărul, nu te teme. 

— Ah! Ce-i drept, făcu ţăranul, dumneavoastră sunteţi, 
domnule Charles. Vai! Nici nu-mi mai este frică. Dar, ştiţi, cum 
spunea domnul părinte pe vremea când mal exista un 
dumnezeu, prudenţa e mama siguranţei. 

— Da, Pataut, aşa-i, încuviinţă tânărul descălecând şi 
strecurând o monedă de argint în mâna rândaşului, dar fii pe 
pace, bunul Dumnezeu are să se-ntoarcă şi, prin urmare şi 
domnul părinte. 

— Vai, dacă-i pe-aceia, exclamă omul nostru, se vede bine 
că nu mai e nimeni pe-acolo pe sus, după cum merg toate. Oare 
o mai ţine încă mult aşa, domnule Charles? 

— Pataut, îţi făgăduiesc că am să fac tot ce pot ca să nu-ți 
pierzi prea tare răbdarea, pe cuvântul meu! Şi cu sunt tot atât 


de grăbit ca şi tine. De-aceea te-aş ruga să nu te culci, dragă 
Pataut. 

— Vai! Doar ştiţi prea bine, domnule, că atunci când veniţi 
dumneavoastră mi-a intrat în obicei să nu mă culc. lar cât 
despre cal... Ei asta-i! Schimbaţi în fiecare zi calul? Inainte de 
ultima dată aveaţi un roib, ultima dată aveaţi unul vineţiu pătat 
cu alb şi acum aveţi unul negru. 

— Da, sunt din fire nestatornic. Cât despre cal, după cum 
începuseşi tu, află, dragă Pataut, că n-are nevoie de nimic şi n-ai 
altă treabă cu el decât să-i scoţi căpăstrul. Lasă-i cu şaua pe el... 
Stai! Pune pistolul ăsta în oblânc şi păstrează-mi-le tu pe 
celelalte două. 

Şi tânărul le desfăcu pe cele vârâte în cingătoare şi le dădu 
rândaşului de la grajd. 

— laca, bine! Făcu el râzând. Dar ştiu c-aveţi la pistoale, nu 
glumă! 

— Ştii, Paiaut, se spune că drumurile nu sunt sigure. 

— Na! Cred şi eu că nu sunt sigure! Trăim în plin jaf, 
domnule Charles. Nu mai departe decât săptămâna trecută n-a 
fost oprită şi prădată diligenţa de Geneva la Bourg? 

— Ei! exclamă Morgan. Şi cine-i acuzat de jaf? 

— Vai! E-o năzdrăvănie curată. Inchipuiţi-vă că se spune car 
fi soţii lui Isus. Vă închipuiţi doar că n-am putut crede nici o iotă. 
Păi, cine-s soţii lui Isus de nu apostolii? 

— Intr-adevăr, răspunse Morgan cu veşnicul sau surâs de 
voie bună, nici eu nu văd c-ar fi alţii. 

— Bine! urmă Pataut, să-nvinuieşti pe cei doisprezece 
apostoli că pradă diligentele, doar atât mai lipsea! Ah! V-o spun 
eu, domnule Charles, trăim într-o vreme în care nu se mai 
respectă nimic. 

Şi, tot scuturând din cap ca un mizantrop dezgustat, de nu 
de viaţă, cel puţin de oameni, Pataut mână calul la grajd. 

Cât despre Morgan, el îi privi preţ de câteva clipe pe Pataut 
înfundându-se în adâncurile curţii şi în întunericul grajdurilor, 
apoi, ocolind gardul viu ce împrejmuia grădina, cobori spre un 
pâlc mare de copaci ale căror creştete impunătoare se înălţau şi 
se profilau pe întunericul nopţii cu majestatea lucrurilor 
neclintite, umbrind o proprietate mică şi fermecătoare, ce purta 
prin împrejurimi numele pompos de Castelul Negrelor-Fântâni. 


Când Morgan ajunse la zidul castelului tocmai bătea ceasul 
în clopotniţa bisericii din satul Momagnat. Tânărul ciuli urechea 
la dangătul ce trecea vibrând prin văzduhul liniştii şi tacul ai 
nopţii de toamna şi numără unsprezece bătăi. 

Multe lucruri, după cum se vede, se petrecuseră în două 
ceasuri. 

Morgan mai făcu câţiva paşi, cercetă zidul părând că umblă 
după un loc cunoscut, apoi, după ce găsi locul, vâri vârful 
botinei în îmbucătura dintre două pietre, îşi făcu vânt ca un 
bărbat ce încalecă, se apucă cu mâna de coama zidului, cu-n al 
doilea avânt ajunse călare pe zid şi, iute ca fulgerul, se lăsă să 
cadă de partea cealaltă. 

Toate acestea se făcură cu atâta iuţeală, pricepere şi 
uşurinţă că, dacă cineva ar fi trecut din întîmplare pe-acolo în 
clipa aceea, ar fi putut crede că e victima unei închipuiri. 

Aşa cum făcuse de-o parte a zidului, Morgan se opri şi 
ascultă şi de cealaltă parte, în timp ce ochiu-i cerceta, pe cât 
era cu putinţă, adâncurile pâlcului de pădure prin bezna 
întunecată de frunzişul plopilor piramidali şi al celor tremurători. 

Totul părea pustiu şi tăcut. 

Morgan se încumetă să-şi urmeze drumul. 

Spunem se încumetă, pentru că de când se apropiase de 
castelul Negrelor-Fântâni se vădea în toată înfăţişarea tânărului 
o sfiiciune şi o şovăială atât de puţin obişnuite firii sale încât era 
evident că dacă avea de data asta temeri, apoi temerile lui nu 
erau numai pentru el singur. 

Ajunse la capătul pădurii, luând aceleaşi măsuri de 
precauţie. 

Păşind pe o peluză la marginea căreia se înălța micul castel 
se opri şi cercetă faţada clădirii. 

O singură fereastră era luminată din cele douăsprezece 
ferestre care străpungeau faţada castelului pe toate cele trei 
etaje ale sale. 

Fereastra aceea se afla la primul etaj, la colţul clădirii. 

Un balconaş acoperit în întregime de viţă sălbatică, ce se 
căţăra de-a lungul zidului, se-ncolăcea în jurul zăbrelelor în 
formă de crengi de fier şi cădea iarăşi în ghirlande, ieşea de sub 
fereastră şi domina grădina. 


În amândouă laturile ferestrei, aşezaţi chiar pe balcon, 
arbuşti cu frunza lată se înălţau din ciubere şi arătau ca un 
leagăn de verdeață deasupra cornişei. 

O jaluzea ce se ridica şi se lăsa în jos cu ajutorul unor 
şnururi putea izola fereastra de balcon, izolare ce înceta după 
bunul plac. 

Prin crăpăturile jaluzelei văzuse Morgan lumina. 

Prima pornire a tânărului fu să treacă peste peluză în linie 
dreaptă, dar şi de data asta temerile despre care am vorbit îl 
opriră. 

O alee de tei mergea de-a lungul zidului şi ducea la clădire. 

Făcu un ocol şi o apucă pe sub bolta întunecată şi stufoasă. 

Apoi, ajuns la capătul aleii, trecu repede ca o căprioară 
înspăimântata peste spaţiul descoperit şi se găsi la temelia 
pereţilor, în umbra deasă aruncată de masivul de ziduri. 

Se trase câţiva paşi îndărăt, cu privirile ţintuite pe 
fereastră, dar în aşa fel încât să nu iasă din umbră. 

Pe urmă, ajuns în punctul socotit de el, bătu de trei ori din 
palme. 

La semnalul de mai sus, o umbră se repezi din fundul 
încăperii şi veni, plină de graţii, unduind, aproape transparenta, 
de se lipi de fereastră. 

Morgan repetă semnalul. 

Fereastra se deschise numaidecât, jaluzeaua se ridică şi o 
fată încântătoare, în halat de noapte, cu părul blond curgându-i 
în şuviţe pe umeri, se arătă în cadrul de verdeață. 

Tânărul întinse braţele către cea ale cărei braţe erau întinse 
spre el şi două nume, mai curând două strigăte pornite din 
inimă, se încrucişară venind unul către celălalt. 

— Charles! 

— Amélie! 

Apoi, tânărul se repezi spre zid, se agăţă de tulpinile viței 
sălbatice, de zgrunţurii de piatră, de colţurile cornişelor şi, într-o 
clipă, se află pe balcon. 

Ce-şi putură spune atunci cei doi tineri frumoşi nu mai fu 
decât un murmur de dragoste rătăcit într-o îmbrăţişare ce nu se 
mai sfârşea. 

Dar, cu o blândă strădanie, tânărul, cu un braţ trase 
încetişor fata în încăpere, în timp ce cu celălalt braţ dădu 


drumul şnururilor de la jaluzea, ce se prăbuşi zgomotos la 
pământ, în spatele lor. 

În dosul jaluzelei fereastra se închise. 

Pe urmă lumina se stinse şi toată faţada castelului 
Negrelor-Fântâni se cufundă în întuneric. 

Aproape de-un sfert de oră dura întunericul acela, când se 
auzi uruitul unui vehicul pe drumul ce ducea din şoseaua 
dinspre Pont-Ain către intrarea castelului. 

Pe urmă, zgomotul încetă. Nu mai rămânea îndoială că 
trăsura se oprise tocmai în faţa intrării zăbrelite. 


Capitolul X Familia lui Roland 


Trăsura caro se oprise la poartă era cea ce îl aducea iarăşi 
în sânul familiei pe Roland, însoţit de sirJohn. 

Sosirea lui era atât de puţin aşteptată încât, după cum am 
spus, toate luminile casei erau stinse, toate ferestrele zăceau în 
întuneric, chiar şi cea a Amăliei. 

Surugiul de la vreo cinci sute de paşi începuse să 
plesnească din bici cu înverşunare, dar pocnetele biciului nu 
ajungeau să deştepte nişte provinciali din somnul lor cel dinţii. 

De îndată ce se opri vehiculul, Roland deschise portiera, 
sări jos fără să mai pună piciorul pe scăriţă şi se prinse de 
cordonul clopoţelului de serviciu. 

Totul dură vreo cinci minute, în timpul cărora, după fiecare 
sunat, Roland se întorcea la trăsura zicând: 

— Nu vă pierdeţi răbdarea, s;rJohn. 

In sfârşit se deschise o fereastră şi o voce de copil, dar 
hotărâtă, strigă: 

— Cine sună aşa? 

— Ah! Tu eşti, micuțul meu Edouard, zise Roland, hai, 
deschide repede! 

Băiatul se trase înapoi cu un strigăt de bucurie şi se făcu 
nevăzut. 

Dar în acelaşi timp i se auzi vocea ce striga pe coridor. 

— Mamă, scoală-te, e Roland... Surioară, trezeşte-te, fratele 
ce! Mare. 

Apoi, numai în cămăşuţă şi cu nişte papuci, se repezi pe 
treptele scării, strigând: 


— Nu-ţi pierde răbdarea, Roland, iată-mă! Vin acum! 

După o clipă se auzi cheia scrâşnind în broască şi zăvoarele 
alunecând din urechile încuietorilor. Apoi, o arătare albă se ivi 
pe peron şi mai mult zbură decât alergă către poarta zăbrelită 
care, după o clipă, scârţii şi ea din balamale şi se deschise. 

Copilul sări de gâtul lui Roland şi rămase aşa spânzurat. 

— Vai! Frate, frate strigă el îmbrăţişându-l pe tânărul 
nostru, râzând şi plângând în aceiaşi timp. Ah! Frăţioare Roland 
ce mulţumită va fi mama! Şi la fel şi Amelie. Toată lumea e bine 
sănătoasa, numai cu sunt cel mai bolnav... ah! Afară de Michel. 
Ştii, grădinarul, şi-a scrintit piciorul. Dar de ce nu eşti în haină 
militară?... Vai! Ce urât eşti ca burghez! Vii din Egipt. Mi-ai adus 
pistoale ferecate în argint şi o sabie frumoasă. Incovoiată? Nu! 
Ei bine, nu mai eşti drăguţ şi nu vreau să te mai îmbrăţişez. Dar 
nu, nu, hai, nu te teme, eu tot te iubesc! 

Şi copilul îl înăbuşea pe fratele său cel mare cu sărutările 
şi-l împovăra cu întrebările. 

Englezul, rămas în trăsură, privea, cu capul aplecat spre 
portieră şi surâdea. 

În toiul acelor dezmierdări frăţeşti, izbucni un glas de 
femeie. 

Un glas de mamă! 

— Unde-i Roland al meu, fiul meu drag? întrebă doamna de 
Montrevel, cu o voce pătrunsă atât de puternic de emoția 
bucuriei, încât părea aproape sugrumată de durere. Unde-i? Să 
fie oare adevărat că s-a întors? Să fie oare adevărat că nu-i 
prizonier? Că n-a murit? Să fie oare adevărat că trăieşte? 

Copilul, la auzul vocii aceleia, alunecă ca un şarpe din 
braţele fratelui său, căzu în picioare pe iarbă şi ca împins de un 
resort, se repezi spre maică-sa. 

— Pe aici, mamă, pe aici! Spuse el, târând-o după sine pe 
maică-sa pe jumătate îmbrăcată, spre Roland. 

La vederea mamei sale, Roland nu se mai putu stăpâni. 
Simţi cum i se topeşte soiul acela de sloi de gheaţă ce părea 
împietrit în pieptul lui. Inima îi bătu ca cea a altuia. 

-— Ah! strigă el, am fost într-adevăr nerecunoscător faţă de 
Dumnezeu când văd că viaţa îmi mai păstrează asemenea 
bucurii! 

Şi se aruncă de gâtul doamnei de Montrevel hohotind de 
plâns din răsputeri, fără să-şi mai aducă aminte de s;irJohn care 


şi el, simţea cum i se topeşte Indiferenţa englezească. Şi-şi 
ştergea pe tăcute lacrimile care i se scurgeau pe obraz şi 
veneau să-i umezească zâmbetul. 

Copilul, mama şi Roland întruchipau cu tot farmecul duioşia 
şi afecțiunea dintr-o dată, micuțul Edouard, ca o frunză luată de 
vânt, se desfăcu din grup, strigând. 

— Şi sora Amélie unde-i oare? 

Pe urmă se repezi spre casă, repetând: 

— Soră Amélie, deşteaptă-te! Scoală-te! Dă fuga! Şi se 
auziră izbituri de picioare şi lovituri de pumni care răsunau într-o 
uşă. 

Se făcu după aceea o tăcere adâncă. 

Apoi, aproape îndată, micul Edouard fu auzit strigând: 

— Ajutor, mamă! Ajutor, frate Roland! | s-a făcut rău 
Améliei. 

Doamna de Montrevel împreună cu fiul ei fugiră într-un 
suflet în casă. Sir John, ca turist încercat ce era, având lanţete 
într-o trusă şi-un flacon de săruri în buzunar, cobori din trăsură 
şi, dând ascultare unui prim imbold, se duse până pe peronul 
clădirii. 

Acolo se opri, gândindu-se că nu fusese prezentat, 
formalitate atotputernică pentru un englez. 

Dar, de altfel, în aceeaşi clipă cea înaintea căreia se ducea 
îi ieşi în cale. 

La vacarmul pe care-l făcea la uşă fratele ei, Amelie 
apăruse în sfârşit pe palierul scării, dar, fără îndoială, tulburarea 
care-o cuprinse la vestea întoarcerii lui Roland fu prea puternică 
şi, după ce cobori câteva trepte cu un pas aproape automat şi 
făcu o sforţare violentă ca să se stăpânească, scoase un suspin 
şi, ca o floare ce se ofileşte, sau ca o ramură ce se apleacă, sau 
ca un văl ce flutură, căzu jos sau mai curând se lungi pe scară. 

Atunci ţipase băiatul. 

Dar, la strigătul băiatului Amélie îşi regăsise de nu puterea, 
cel puţin voinţa. Ea se sculă şi îngaimă: "Taci Edouard, pentru 
numele lui dumnezeu! lată-mă |" se agăţă cu o mână de rampa 
scării şi, sprijinindu-se cu cealaltă de copil, continuă să coboare 
treptele. 

Pe ultima treaptă se întâlni cu maică-sa şi cu fratele ei. 
Atunci, cu o mişcare violentă, aproape disperată, îşi aruncă 
braţele în jurul gâtului lui Roland, strigând: 


— Frate, frăţioare! 

Apoi Roland simţi că fata se lasă mai greu pe umărul său şi 
exclamând: "l-e rău, aer! Aer!" o duse cu el către peron. 

Astfel sir John avu sub ochi un nou grup, atât de diferit de 
cei dintâi. 

Simţind aerul, Amelie respiră adânc şi ridică încet capul. 

În clipa aceea luna, în toată splendoarea ei, se lepădă de- 
un nour ce-o întuneca şi-şi răspândi lumina pe chipul Ameliei, 
tot atât de palid ca şi ca. 

Sir John scoase un strigăt de admiraţie. 

Încă nu mai văzuse statuie de marmură atât de perfectă ca 
marmura aceea vie pe care o avea sub ochi. 

Trebuie să spunem că Amelie era minunat de frumoasă 
văzută astfel. 

îmbrăcată într-un halat lung din batist, care contura 
formele unui trup modelat după cel al anticei Polymnia, cu capu- 
i palid, uşor aplecat pe umărul fratelui ei, cu părui lung, de un 
blond ca aurul, căzându-i pe nişte umeri albi ca zăpada, cu 
braţu-i aruncat pe după gâtul maică-si, ce lăsa s-atârne pe şalul 
roşu, în care era învelită doamna de Montrevel, o mână de 
albastru bătând în roz, cam aşa se arăta sora lui Roland privirilor 
lui sirJohn. 

La strigătul de admiraţie pe care-l scoase englezul, Roland 
îşi aminti de el că era acolo şi doamna de Montrevel îi observă şi 
ea prezenţa. 

Cât despre băiat, uimit că-l vede pe străinul acela în casa 
lor, cobori repede peronul şi, rămânând singur pe treapta a 
treia, nu că s-ar fi temut că se apropie mai tare, dar ca să 
rămână la înălţimea celui pe care avea să-l someze, îl întrebă pe 
sir John: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? Şi ce căutaţi aici? 

— Edouard, micuţule, îi răspunse sirJohn, sunt un prieten al 
fratelui tău şi vin să-ţi aduc pistoalele ferecate în argint şi sabia 
încovoiată pe care ţi le făgăduise. 

— Unde-s? întrebă copilul. 

— O! Răspunse sirJohn, sunt în Anglia şi e nevoie numai de 
timpul necesar venirii lor aici, dar iată, fratele tău mai mare 
răspunde pentru mine şi el îţi va spune că sunt un om de 
cuvânt. 


— Da, Edouard, da, spuse atunci Roland. Dacă milord ţi le 
făgăduieşte, ai să le ai! 

Pe urmă, întorcându-se către doamna de Montrevel şi către 
sora sa zise: 

— lartă-mă, mamă, iartă-mă, Amelie, sau, mai curmei, 
cereţi-vă voi iertare cum veţi şti de la milord. Aţi izbutit să faceţi 
din mine un om îngrozitor de nerecunoscător. 

Pe urmă, ducându-se la s;rJohn şi apucându-l de mână: 

— Mamă, urmă Roland, milord a găsit mijlocul, din prima zi 
când m-a văzut, de prima dată când m-a întâlnit, să-mi facă un 
serviciu nemaiînchipuit. Ştiu că tu nu uiţi asemenea lucruri. 
Nădăjduiesc aşadar că vei binevoi să ţii minte ca s;rJjohn e unul 
dintre cei mai buni prieteni ai tăi şi el are să-ţi dea o dovadă 
repetând după mine că primeşte să se  plictisească 
cincisprezece zile sau trei săptămâni cu noi. 

— Doamnă, zise sir John, îngăduiţi-mi dimpotrivă să nu 
repet nicidecum cuvintele prietenului meu Roland. Nu 
cincisprezece zile, nu trei săptămâni aş vrea să petrec în sânul 
familiei domniei-voastre, ci viaţa mea întreagă! 

Doamna de Montrevel cobori peronul şi în întinse lui sir john 
o mână pe care acesta o sărută cu o curtoazie cu desăvârşire 
franţuzească. 

— Milord, zise ea, casa noastră e şi casa domniei-voastre. 
Ziua în care aţi pătruns în ea e o zi de bucurie. Ziua în care o 
veţi părăsi va fi o zi de părere de rău şi de tristeţe. 

Sir John se întoarse către Amelie care, ruşinată de a se 
arăta aşa de răvăşită în faţa unui străin, îşi aduna în jurul gâtului 
faldurile halatului. 

— Vă vorbesc în numele meu şi în numele fiicei mele, prea 
emoţionată încă de întoarcerea neaşteptată a fratelui ei ca să 
vă întâmpine şi ea, aşa cum o va face peste câteva clipe, urmă 
doamna de Montrevel venind în ajutorul Ameliei. 

— Sora mea, interveni Roland, va îngădui prietenului meu, 
sir john, să-i sărute mâna şi el va primi, sunt încredinţat, felul 
acesta de a i se ura bun sosit. 

Amelie îngăimă câteva cuvinte, ridică încetişor braţul şi-şi 
întinse mâna spre sirJohn cu un surâs aproape dureros. 

Englezul luă mâna Ameliei dar, simțind că mâna ei era rece 
ca gheaţa şi tremura, în loc s-o ducă la buze, exclamă: 


— Roland, văd că sora dumitale nu se simte deloc bine. Să 
nu ne îngrijim în seara asta decât de sănătatea ei. Sunt într-o 
mică măsură şi medic şi, dacă va binevoi să primească să 
schimbe favoarea pe care era gata să mi-o acorde în cea de a- 
mi îngădui să-i iau pulsul, îi voi fi tot atât de recunoscător dar, 
ca şi cum s-ar fi temut să nu se ghicească pricina indispoziţiei 
sale, Amélie îşi trase brusc mâna, spunând: 

— Ba nu, milord se înşeală. Bucuria nu îmbolnăveşte şi 
numai bucuria de a-mi revedea fratele mi-a pricinuit o 
indispoziţie de o clipă, care a şi trecut, 

Apoi, întorcându-se către doamna de Montrevel, urmă a 
spune, cu un accent pripit, aproape febril: 

— Mama, uităm că domnii sosesc dintr-o călătorie lungă, că 
de la Lyon n-au pus proba-bil nimic în gură şi că, dacă Roland 
mai are încă tot pofta aceea de mâncare pe care i-o ştim, n-are 
să se supere pe mine să te las să-i faci lui şi lui milord onorurile 
casei, gândindu-se că sunt preocupată de mărunţişuri 
gospodăreşti, prea puţin poetice, dar atât de preţuite de dânsul. 

Şi, lăsând de-adevărat pe maică-sa să facă onorurile casei, 
Amélie intră în castel ca să deştepte slujnicele şi feciorul, lăsând 
în acelaşi timp în sufletul lui sir John soiul acela de amintire 
feerică pe care ar lăsa-o în sufletul unui turist ce coboară pe 
malurile Rinului apariţia ondinei Loreley, stând în picioare pe 
stânca ei, cu lira în mână şi lăsând să-i fluture în vântul nopţii 
aurul fluid al părului! 

În timpul acesta, Morgan, încălecând iarăşi, o apucă în 
galopul cel mare pe drumul mânăstirii, se opri în faţa porții, 
scoase un carnet din buzunar şi scrise pe o foaie din carnetul 
acela câteva rânduri cu creionul, apoi răsuci foaia şi o trecu de 
partea cealaltă prin gaura broaştei de la uşă, fără a mai pierde 
timpul descălecând de pe cal. 

lată cele trei rânduri pe care le scrisese: 


“Ludovic de Montrevel, aghiotantul generalului Bonaparte, 
a sosit în noaptea asta la castelul Negrelor-Fântâni. 
Confraţi ai lui lehu, fiţi cu ochii în patru!" 


Dar, prevenindu-şi prietenii să se păzească de Ludovic de 
Montrevel, Morgan făcu semnul unei cruci deasupra numelui 


acestuia, ceea ce voia să spună că, orice s-ar fi întâmplat, să nu 
cumva să se atingă de tânărul ofiţer. 

Orice confrate al lui lehu avea dreptul să ocrotească un 
prieten, fără să fi trebuit să dea socoteală de motivele ce-l 
făceau să procedeze astfel. _ 

Morgan se slujea de privilegiul său. Il ocrotea pe fratele 
Ameliei. 


Capitolul XI Castelul Negrelor-Fântâni 


Castelul Negrelor-Fântâni, unde tocmai am însoţit două 
dintre personajele principale ale povestirii de faţă, se înălța pe 
una dintre cele mai frumoase aşezări a văii pe care e situat 
oraşul Bourg. 

Parcul său, de vreo cinci-şase pogoane, plantat cu arbori 
centenari, era înconjurat din trei părţi de ziduri de gresie, care 
încadrau în faţă, pe toată lăţimea, un grilaj frumos din fier 
meşteşugit cu ciocanul, împodobit de pe vremea şi în stilul lui 
Ludovic al XV-lea; pe latura a patra era hotărnicit de râuşorul La 
Reyssouse, pârâiaş fermecător care-şi are izvoarele la Journaud, 
adică la poalele primelor povârnişuri din munţii Jura şi care, 
îndreptându-se din nou înspre nord, cu un curs aproape 
nesimţit, merge de se varsă în Saône, la podul Fleurville, în faţa 
localităţii Pont-de-Vaux, patria lui Joubert care, cu o lună mai 
înainte de epoca în care am ajuns, fusese tocmai ucis în bătălia 
fatală de la Novi. 

Peste râuşorul Reyssouse, pe malurile sale, se întindeau la 
dreapta şi la stânga castelului  Negrelor-Fântâni satele 
Montagnat şi Saint-Just, dominate de localitatea Ceyzériat. 

In spatele acestei ultime aşezări se desenau siluetele 
graţioase ale lanţului de coline Jura, peste creasta cărora se 
desluşesc vârfurile albăstrui ale munţilor Bugey, care parcă se 
înalţă ca să privească plini de curiozitate, peste umerii fraţilor 
lor cei mici, ce se petrece pe valea râului Ain. 

In faţa unei atât de încântătoare privelişti se deşteptă sir 
John. 

Poate pentru întâia oară în viaţă, morocănosul şi tăcutul 
englez surâdea naturii. | se părea că e într-una din frumoasele 


văi ale Thesaliei, preamărită de Virgil, sau pe liniştitele maluri 
ale râuşorului Lignon, cântate de d'urfe**, a cărui casă natală, 
orice ar spune biogra-fii, cădea în ruină la trei sferturi de leghe 
de castelul Negrelor-Fântâni. 

Fu trezit din meditaţie de trei ciocănituri uşoare în uşă. 
Roland, gazda lui, venea să afle cum îşi petrecuse noaptea. 

Il găsi radios ca soarele care îşi făcea de joacă în frunzele 
castanilor şi cele ale teilor îngălbenite de pe acum. 

— Oh! Oh! SirJohn, zise Roland, îngăduie-mi să te felicit: m- 
aşteptam să găsesc un om amărât ca bieţii aceia da călugări cu 
sutanele lor lungi şi albe care mă speriau atât de tare când 
eram copil, cu toate că, la drept vorbind, nu m-am lăsat 
niciodată cu uşurinţă pradă spaimei; şi dimpotrivă, în mijlocul 
tristei noastre luni a lui octombrie te găsesc surâzând ca o 
dimineaţă de mai. 

— Roland, scumpul meu, răspunse s;/rjohn, eu sunt de felul 
meu aproape orfan; mi-am pierdut mama în ziua în care m-am 
născut; iar pe tata, când eram de doisprezece ani. La vârsta la 
care copiii sunt trimişi în colegii, eu eram stăpânul unei averi de 
mai bine de un milion venit. Dar eram singur pe lume. Fără să 
iubesc pe nimenea, fără să fiu iubit de nimenea. Bucuriile dulci 
ale vieţii de familie îmi sunt aşadar cu desăvârşire necunoscute. 
De la doisprezece la optsprezece ani am învăţat la Universitatea 
din Cambridge. Firea mea tăcută, poate puţin cam mândră, m-a 
îndepărtat de colegii mei, izolându-mă în mijlocul lor. La 
optsprezece ani pornii în călătorii. O! Dumneata Roland, călător 
înarmat, ce străbaţi lumea în umbra drapelului domniei-tale, 
ceea ce înseamnă la umbra patriei domniei-tale, care guşti în 
fiecare zi emoţiile luptei şi trufia gloriei, habar nu ai ce lucru 
jalnic înseamnă să străbaţi oraşele, provinciile, statele, regatele, 
ca să vizitezi pur şi simplu ici o biserică, dincolo un castel. Să săi 
din pat la patru dimineaţa la chemarea călăuzei nemiloasă, ca 
să vezi cum răsare soarele pe înălțimile muntelui Righi, sau a 
vulcanului Etna. Nu ştii ce-nseamnă să treci, ca o fantomă şi ea 
moartă, printre umbrele vii pe care-i numim oameni. Să nu ştii 
unde să te opreşti, să n-ai un pământ în care să prinzi rădăcini, 
nici un braţ pe care să te sprijini, nici un suflet în care să-ți 
reverşi sufletul tău! Ei bine! leri seară, Roland, dragul meu, 


24 Honore d'Urfé (1567-1625), scriitor francez, născut la Marsilia, 
autorul romanului Astree. (n. t.). 


dintr-o dată, golul din viaţa mea s-a umplut. Am trăit în pielea 
dumitale. Bucuriile pe care Ic caut, le-am văzut cum le încercai. 
Familia pe care n-o cunosc, am văzut-o desfăşurându-se 
înfloritoare în jurul dumitale. Privindu-ţi mama, mi-am spus: 
"Maică-mea era la fel, sunt sigur". Privindu-ţi surioara, mi-am 
zis: "De-aş fi avut o soră, n-aş fi dorit să fie altfel", îmbrăţişându- 
ţi frăţiorul, mi-am spus că aş fi putut oricum să am un copil de 
vârsta lui şi să las astfel ceva după mine în lumea asta. Pe câtă 
vreme, cu firea pe care mi-o ştiu, voi muri aşa cum am trăit, trist 
şi posac cu ceilalţi şi sătul de mine. Vai! Ce fericit eşti, Roland! 
Ai familia, ai gloria, eşti tânăr şi eşti... ceea ce nu strică nici unui 
bărbat... eşti băiat frumos. Nici o bucurie nu-ţi lipseşte, de nici o 
fericire nu eşti lipsit. Ţi-o repet, Roland, dragul meu, eşti un om 
fericii, foarte fericit. 

— Fie! Făcu Roland, dar ai uitat anevrismul meu, milord. 

Sir John se uită la tânărul din faţa lui cu un aer de 
neîncredere. De fapt, Roland părea că se bucură de o sănătate 
de fier. 

— Pe anevrismul dumitale îţi dau un milion rentă, Roland, îi 
răspunse lordul Tanlay, cu un sentiment de adâncă tristeţe, cu 
condiţia ca, împreună cu anevrismul, să-mi dai mama ce plânge 
de bucurie că te revede, sora căreia i se face rău de fericire că 
te-ai întors, copilul ce-ţi atârna de gât ca un fruct crud şi frumos 
prins de-un pom tânăr şi frumos. Cu condiţia ca, pe lângă cele 
de mai sus, să-mi mai dai castelul ăsta cu umbre răcoroase, cu 
malurile înverzite şi înflorite, depărtările albăstrui, pe care 
albesc ca nişte cârduri de lebede sate frumoase, cu clopotniţele 
ce-şi revarsă dangătele. Anevrismul dumitale, Roland, cu 
moartea în trei ani, în doi, într-un an, poftim în şase luni, dar 
acele şase luni din viaţa dumitale atât de plină, atât de 
însufleţită, de dulce, de primejduită, de glorioasă! Şi m-aş socoti 
un om fericit. 

Roland izbucni în râs, râsul acela nervos ce-i era 
caracteristic. 

— Ei! zise el, iată-l bineînţeles, pe turist, pe călătorul 
uşuratic, pe jidovul rătăcitor al civilizaţiei care, neoprindu-se 
nicăieri, nu poate preţui nimic, nu poate adânci nimic, judecă tot 
lucrul după impresia pe care i-o face şi zice, fără să deschidă 
uşa cabanelor în care stau închişi nebunii aceia pe care-i numim 
oameni. Îndărătul zidului acestuia lumea e fericită! 


Ei, scumpul meu milord, vezi desigur râuşorul acela 
fermecător, nu-i aşa? lerburile acelea frumoase smălţuite de 
flori, satele acelea drăgălaşe? S-ar zice că-i pacea, nevinovăția, 
înfrăţirea întruchipată, că e secolul lui Saturn, evul de aur, 
Edenul, paradisul. Şi totuşi, tot ce vezi e plin de oameni ce se 
măcelăresc. Junglele Calcutei, stufişurile Bengalului nu. Sunt 
locuite nici pe departe de tigri mai feroce nici de pantere mai 
crude decât satele acelea drăgălaşe, peluzele astea răcoroase, 
sau decât malurile fermecătorului râuşor. După ce-au făcut 
ceremonia funebră bunului, marelui, nemuritorului Marat, pe 
care au încheiat-o, slavă Domnului, aruncându-l la groapa de 
gunoaie ca pe un stârv ce era şi ce fusese chiar de când e 
lumea; după ce-au făcut ceremonia funebră la care fiecare îşi 
aducea o urnă în care îşi vărsa toate lacrimile trupului, iată că 
bunii noştri cetăţeni ai Bourg-ului, blânzii noştri locuitori ai 
provinciei Bresse, crescătorii noştri de pui îngrăşaţi au găsit de 
cuviinţă că republicanii, cu toţii, nu erau decât nişte asasini şi i- 
au ucis cu gloata, ca să-i pedepsească pentru cusurul mârşav pe 
care-l are tot omul sălbatic ca şi cel civilizat, de aşi ucide 
aproapele. Te îndoieşti? Nu crezi? Oh, scumpul meu milord, de 
eşti curios, pe drumul dinspre Lons-le-Saulnier, ţi se va arăta, 
locul unde, acum şase luni abia, s-a pus la cale un masacru ce i- 
ar întoarce stomacul pe dos şi celui mai feroce spadasin de pe 
câmpurile noastre de luptă. Închipuie-ţi o căruţă încărcată cu 
arestaţi, ce era mânată la Lons-le-Saulnier, o căruţă cu loitre pe 
laturi, o căruţa din cele uriaşe pe care sunt duşi viţeii la tăiere. 

În căruţa aceea, vreo treizeci de oameni a căror crimă 
fusese o exaltare  nebunească de gânduri şi vorbe 
amenințătoare, toţi din ceată legaţi burduf, cu capetele 
spânzurându-le, pline de cucuie din pricina hopurilor, cu 
piepturile gâfâind de sete, de disperare, de spaimă. Nişte 
nenorociţi — care n-aveau a beneficia măcar ca-n timpul lui 
Nero şi a lui Commodius de luptă în arenă, de discuţia cu 
moartea, dar cu mâinile înarmate — pe care măcelul îi surprinde 
neputincioşi şi nemişcaţi, ce sunt sfâşiaţi în lanţuri şi loviți nu 
numai cât mai au viaţă în ei, ci până-n adâncul morţii, pe trupul 
cărora — când în trupurile acelea inimile încetaseră să mai bată 
— pe trupurile cărora, ziceam, măciuca răsună surd şi sec, 
strivind cărnurile şi zdrobind ciolanele, iar femeile privind tihnite 
şi bucuroase asemenea măcel, ridicându-şi deasupra capetelor 


copii ce băteau din palme; moşnegi ce n-ar fi trebuit să 
gândească decât la o moarte creştinească şi care prin strigătele 
şi instigările lor contribuiau să le facă nenorociţilor acelora o 
moarte mai cumplită; şi, în mijlocul bătrânilor acelora, un 
septuagenar, mic de statură, foarte cochet, bine pudrat, 
scuturându-şi cu bobârnace jaboul de dantelă de cel mai mic fir 
de praf, prinzându-şi tabacul spaniol dintr-o tabacheră de aur cu 
un cifru în diamante, sugându-şi pastilele de ambrozie dintr-o 
bombonieră de Sevres ce i-a fost dată de doamna du Barry, 
bombonieră împodobită cu portretul donatoarei, septuagenarul 
acela — vezi tabloul, scumpul meu milord, nu-i aşa? — 
Septuagenarul acela ţopăind cu pantofi decoltaţi pe trupurile 
acelea din care nu mai rămăsese decât o saltea de carne 
omenească şi trudindu-şi braţul împuţinat de vârsta ca să 
lovească cu-n bastonaş de bambus cu măciulia de argint aurit 
cadavrele ce nu-i păreau destul de moarte, îndeajuns de 
pisălogite... Puah! Scumpul meu milord, am văzut cu ochii mei 
Montebello, am văzut Arcole, am văzut Rivoli, am văzut 
piramidele. Credeam că n-am să văd ceva mai crâncen, mai 
teribil. Ei, simpla povestire a mamei, ieri, după ce-ai intrat în 
cameră, mi-a făcut părul măciucă. Pe cuvântul meu! Vezi cum 
se explică spasmele bietei mele surioare, tot atât de limpede 
cum anevrismul meu mi le explică pe ale mele. 

Sir John îl privea şi-l ascultă pe Roland cu uimirea ciudată 
pe care i-o pricinuiau totdeauna ieşirile mizantropice ale 
tânărului său prieten. Intr-adevăr, Roland părea căzut în cursa 
convorbirii ca să se repeadă asupra omenirii la cel mai mic prilej 
ce i-ar fi ieşit în cale. Işi dădu seama de sentimentul pe care-l 
strecurase în sufletul lui sir John şi schimbă tonul cu desăvârşire, 
înlocuind vehemenţa mizantropică cu gluma amară, zise: 

—  E-adevărat, că, lăsându-l la o parte pe minunatul 
aristocrat care isprăvea ceea ce începuseră călăii şi care îşi 
muia iarăşi în sânge tocurile roşii decolorate, oamenii care se 
dedau la asemenea execuţii sunt de speţă proastă, burghezi şi 
mitocani, cum spuneau strămoşii noştri vorbind despre cei ce-i 
hrăneau. Nobilii fac aşa ceva cu mai multă eleganţă. Ai văzut, 
de altfel, ce s-a petrecut la Avignon. Dacă ţi s-ar povesti 
asemenea faptă, n-ai crede-o nu-i aşa? Domnii aceia ce jeluiesc 
diligentele se cred nemaipomenit de delicaţi; au două feţe, fără 
a mai pune la socoteală masca — sunt când de soiul unui 


Cartouche% sau al unui Mandrin”*, când de soiul unui Amadis”, 
sau al unui Galaor”. Se povestesc întâmplări fabuloase cu 
asemenea eroi de drumul mare. Mama îmi spunea ieri că s-a 
aflat de un anume Laurent — înţelegi desigur, scumpe milord, 
că Laurent e o poreclă de război, menită să ascundă numele 
adevărat, aşa cum masca acoperă obrazul — aşadar, s-a aflat că 
un anume Laurent întrunea toate calităţile eroului de romane, 
toate "împlinirile", cum ziceţi voi, englezii, care, sub pretext că 
aţi fost normanzi altădată, îngăduiţi din timp în timp să ne 
îmbogăţiţi limba cu câte o expresie pitorească, cu câte-un 
cuvânt cu care prostituata cerea de pomană savanților noştri, ce 
se fereau să i-o dea. 

Sus zisul Laurent era frumos, ca să zic aşa, ideal de frumos. 
Făcea parte dintr-o bandă de şaptezeci şi doi de confraţi de-ai 
lui lehu, ce tocmai erau judecaţi la Ysseangeux. Șaptezeci fură 
achitaţi, numai cl şi cu un alt confrate de-ai lor fură condamnaţi 
la moarte. Li se dădu drumul nevinovaţilor direct din şedinţă, iar 
Laurent cu însoţitorul său, fură ţinuţi pentru ghilotină. Dar stai! 
Meşterul Laurent avea o căpăţână prea frumoasă pentru ca să-i 
cadă sub infamul cuţit al unui călău. Judecătorii ce-l judecaseră, 
curioşii ce s-aşteptau să-l vadă cum va fi executat, uitaseră de 
povaţa aceea trupească a frumuseţii, cum spune Montaigne. La 
temnicerul de la Yssengeaux stătea o femeie, fiică-sa, soră-sa 
ori poate nepoată. Istoria — căci e un fapt istoric petrecut, cel 
pe care vi-l povestesc, nu-i roman — istoria nu e încă fixată în 
privinţa asta. Până una-alta, femeia, ori cine-ar fi fost, s-a 
îndrăgostit de frumosul condamnat. Aşa încât, cu două ceasuri 
înainte de execuţie, în clipa în care meşterul Laurent credea că 
are să-l vadă intrând pe călău şi dormea sau se făcea că 
doarme, cum se procedează totdeauna în asemenea cazuri, îl 
văzu intrând pe îngeru-i salvator. Să-ţi povestesc ce măsuri şi- 
au luat, n-aş putea, fiindcă nu ştiu nimic în asemenea privinţă. 


5 Louis Dominique Cartouche, născut la Paris 1695-1721, şef de 
bandă de tâlhari. Fu tras pe roată de viu în piaţa Gre&vei. (n. t.) 

26 Lotus Mandrin, faimos şef de tâlhari, născut în Franţa în 1724, tras 
pe roată de viu la Valence în 1755. (n. t.) 

27 Eroul unui roman cavaleresc, supranumit Cavalerul-leu, tipul 
îndrăgostitului statornic şi respectuos şi al cavalerului rătăcitor. (n. t.) 
22 Galaor, erou celebru al romanelor cavalereşti spaniole, model de 
cavaler paladin, curtenitor şi întreprinzător. (n. t.) 


Perechea de îndrăgostiţi n-a intrat în amănunte şi avea 
dreptate, dar adevărul fu — şi-ţi amintesc iarăşi, sir John, că-i 
vorba de-un adevăr nu de-o fabula închipuită — adevărul fu că 
Laurent se văzu liber, cu părerea de rău că nu-şi putea salva 
camaradul care se afla în altă celulă. Gensonné”, într-o 
împrejurare asemănătoare, refuză să fugă şi voi să moară 
împreuna cu tovarăşii lui girondinii. Dar Gensonne n-avea capul 
lui Antinous*, aşezat pe trupul lui Apollo. Cu cât ţi-e capul mai 
frumos, cu atât ţii mai mult. la el. Laurent primi aşadar târgul ce 
i se propusese şi fugi. Un cal îl aştepta în satul vecin. Fata, care 
ar fi putut să-i întârzie sau să-i stingherească fugă, trebuia să-l 
întâlnească acolo la revărsatul zorilor. Ziua se ivi dar fără să 
aducă nicidecum îngerul salvator. 

După cât se pare, cavalerul nostru ţinea mai mult la iubită 
decât la tovarăş. Fugise fără tovarăş, dar nu voi să fugă fără 
iubită. Era ceasul şase de dimineaţă, tocmai ceasul execuţiei. 
Nerăbdarea îl cuprinse. De la ora patru înturnase de trei ori 
capul către oraş şi, de fiecare dată, se apropiase mai mult. La 
cea dea treia oară, o idee îi trecu prin minte, anume, că iubita 
lui fusese prinsă şi că va plăti pentru el. Ajunsese până la 
primele case din marginea oraşului. Atunci dădu pinteni calului, 
intră în oraş, trecu cu faţa descoperită prin mijlocul oamenilor 
care-l strigau pe nume, nedumeriţi că-i vedeau liber pe cal când 
s-aşteptau să-l vadă legat burduf şi dus în căruţă, trecu prin 
piaţa execuţiei unde călăul abia aflase că unul dintre pacienţii 
lui dispăruse, îşi zări eliberatoarea care, cu multă greutate, îşi 
croia drum prin mulţime, nu ca să vadă execuţia, ci ca să ajungă 
până la el. La vederea ei, îşi săltă calul în două picioare, se 
năpusti spre ea, răsturnă trei-patru gură-cască izbindu-i cu 
chinga de pe pieptul năzdrăvanului său de cal, ajunse până la 
ea, o smulse şi-o aşeză în şa, scoase un strigăt de bucurie şi 
dispăru, fluturându-şi pălăria, ca domnul Conde la bătălia de la 
Lens. Şi mulţimea nu mai prididea aplaudându-l, iar femeile nu 
mai conteneau lăudându-i acţiunea eroică şi îndrăgostindu-se de 
erou. 


2 Armand Gensonne, girondin, născut la Bordeaux, mort pe eşafod 
(1758-1793). Fu preşedintele Convenţiunii în 1793. (n.t.) 

3 Antinous, tânăr din Bitinia, de-o frumuseţe rară. Sclav, apoi favorit 
al împăratului Hadrian, a devenit tipul frumuseţii plastice. (n. t.) 


Roland se opri şi văzând că sir John nu scoate nici un 
cuvânt, îl întrebă din privire. 

— Spune mai departe, răspunse englezul, te ascult şi cum 
sunt sigur că nu-mi spui asemenea lucruri decât ca să ajungi la 
un punct ce-ţi mai rămâne de adăugat, aştept. 

— Ei, reîncepu Roland râzând. ai dreptate, scumpe milord şi 
se vede că mă cunoşti, pe cuvântul meu, de parcă am fi prieteni 
de şcoală. Ştii dumneata ce idee mi-a umblat toată noaptea prin 
cap? Să văd de-aproape ce-i cu domnii aceia ai lui lehu. 

— Vai! Da, înţeleg, n-ai izbutit să te laşi ucis de domnul de 
Barjols, ai să încerci să te laşi ucis de domnul Morgan. 

— Sau de altul, dragul meu sirJjohn, răspunse liniştit tânărul 
ofiţer, căci vă mărturisesc că n-am nimic deosebit împotriva 
domnului Morgan, dimpotrivă, cu toate că primul meu gând, 
când a intrat în sala de mese şi şi-a ţinut micul său speech, nu-i 
aşa că speech îi spuneţi dumneavoastră? 

Sir John făcu un semn de încuviinţare cu capul. 

— Cu toate că primul meu gând, urmă Roland, fu să sar la 
el şi să-l gâtui c-o mână iar cu cealaltă să-i smulg masca. 

— Acuma, că te cunosc, dragă Roland, mă întreb, cum de 
n-ai pus în aplicare un plan atât de frumos. 

— Nu-i din vina mea, o jur! Mă şi pornisem, dar cel pe care-l 
însoţeam m-a oprit. 

— Sunt şi oameni care te pot opri? 

— Nu mulţi, dar acela da. 

— Aşa că îţi pare rău? 

— Nu chiar, la drept vorbind. Tâlharul acela viteaz şi-a făcut 
treaba cu o îndrăzneală nesăbuită care mi-a plăcut. Din instinct 
mi-s dragi oamenii viteji. Dacă nu l-aş fi ucis pe domnul de 
Barjols, aş fi vrut să-i fiu prieten. E-adevărat că n-aş fi putut şti 
cât e de viteaz decât ucigându-l. Dar, să vorbim de alte lucruri. 
Duelul acela e una dintre urâtele mele amintiri. Dar de ce am 
urcat eu până la dumneata? Cu siguranţă nu ca să vă vorbesc 
despre confrații lui lehu şi nici despre isprăvile domnului 
Laurent... Vai! Da, venisem ca să mă înţeleg cu dumneata şi să 
văd cum ai de gând să-ţi petreci timpul aici. Am să fac pe dracul 
în patru ca să te înveselesc, dragul meu oaspete. Dar îmi stau 
împotrivă două date: ţinutul nostru, care nu-i deloc vesel şi apoi 
firea naţiunii dumneavoastră, care nu se lasă înveselită. 


— Ti-am spus doar, Roland, îi răspunse lordul Tanlay, 
întinzând mâna tânărului său prieten, că socotesc castelul 
Negrelor-Fântâni ca şi cum ar fi un paradis. 

— Am înţeles. Dar, cu toate acestea, de teamă să nu ţi se 
pară peste puţină vreme paradisul monoton, îmi voi da toată 
osteneala ca să-ţi petreci timpul în chip plăcut. li place 
arheologia, Westminster, Canterbury? Avem biserica Brou, o 
adevărată minune de dantelă sculptată de maestrul Colonv ban. 
Există şi-o legendă în privinţa ei, pe care am să ţi-o povestesc 
într-o seară, când nu vei avea somn. În ea ai să vezi mormintele 
Margaretei de Bourbon, al lui Filip cel Frumos şi al Margaretei de 
Austria. Am să-ţi dau să dezlegi marea problemă a devizei sale: 
"Sansă, neşansă, şansă" pe care am pretenţia că am dezlegat-o 
prin următoarea versiune latină: Fortuna, infortuna, forti una. Îţi 
place pescuitul, dragul meu oaspete? Ai râuşorul Reyssouse la 
doi paşi: întinzi doar mâna şi găseşti o colecţie de undiţe şi de 
cârlige ce sunt ale lui Edouard, apoi o colecţie de plase de prins 
peşte de-ale lui Michel. Cât despre peşti, doar ştii că e cel din 
urmă lucru de care se preocupă pescarii. Iti place să vânezi? 
Avem pădurea Seillon la vreo sută de paşi de noi. Dar nu 
vânatul cu câini ca atare, la goană trebuie să renunţi, ci vânatul 
fără câini. Se pare că pădurile ce-au aparţinut sperietorilor mele 
de demult, călugării, mişună de mistreți, căprioare, iepuri şi 
vulpi. Nimeni nu vânează în ele, pentru motivul că sunt ale 
guvernământului şi pentru că guvernământul în clipa de faţă nu 
există. In calitatea mea de aghiotant al generalului Bonaparte, 
voi căuta să-i acopăr lipsa şi vom vedea de se va găsi cineva să 
îndrăznească să spună c-am făcut rău că, după ce-am vânat 
austriecii pe Adige şi mamelucii pe Nil, acum vânez mistreţii, 
cerbii şi căprioarele, vulpile şi iepurii pe apa Reyssouse. O zi 
arheologie, o zi pescuit, o zi vânătoare. lată, am şi umplut trei 
zile. Vezi, dragul meu oaspete, nu mai avem să ne îngrijorăm 
decât pentru celelalte cincisprezece sau şaisprezece. 

— Roland, dragul meu, îi spuse sirjohn cu adâncă tristeţe şi 
fără să răspundă vorbăriei improvizate a tânărului ofiţer, n-ai să- 
mi Spui oare niciodată ce foc te mistuie, ce amărăciune te 
roade? 

— lată, na! exclamă Roland cu un hohot de râs strident şi 
dureros. De când sunt n-am fost mai vesel ca-n dimineaţa asta. 


Dumneata, milord, se vede că suferi de spleen şi vezi totul în 
negru. 

— Are să vină şi ziua în care să-ţi fiu cu adevărat prieten, 
răspunse sir John cu seriozitate. În ziua aceea ai să mi te 
destăinui. In ziua aceea voi lua pe umerii mei o parte din 
poverile şi frământările dumitale. 

— Şi jumătate din anevrismul meu... Ţi-e foame, milord? 

— De ce-mi pui asemenea întrebare? 

— Pentru că aud pe scară paşii lui Edouard, care vine să ne 
spună că micul dejun e servit. 

Intr-adevăr, Roland n-apucase să rostească ultimul cuvânt 
şi uşa se deschise, iar copilul spuse: 

— Frăţioare Roland, mama şi surioara Amélie vă aşteaptă la 
masă pe milord şi pe tine. 

Apoi, agăţându-se de mâna dreaptă a englezului îi privi cu 
atenţie prima falangă de la degetul cel mare, de la arătător şi 
inelar. 

— La ce te uiţi, tinerelule? întrebă s;rJohn. 

— Mă uit să văd dacă aveţi cerneală pe degete. 

— Şi dacă aş avea cerneală pe degete, ce-ar însemna 
cerneala aceea? 

— Că veţi fi scris în Anglia. Veţi fi cerut pistoalele mele şi 
sabia. 

— Nu, n-am scris, răspunse sirjohn, dar am să scriu astăzi. 

— Auzi, frăţioare Roland, în cincisprezece zile au să-mi vină 
pistoalele şi sabia! 

Şi copilul, nemaiputând de bucurie, îşi întinse obrăjorii 
trandafirii şi îndesaţi lui sir John, care-l îmbrăţişa cu atâta 
duioşie de parcă i-ar fi fost tată. 

Pe urmă, toţi trei coborâră în sufragerie, unde îi aşteptau 
Amelie şi doamna de Montrevel. 


Capitolul XII Plăcerile Provinciei 


În aceeaşi zi, Roland puse în aplicare o parte din planul 
hotărât: îl duse pe sirjohn să vadă biserica din Brou. 


Cei ce-au văzut mica şi fermecătoarea capelă din Brou ştiu 
că e una din cele o sută de minuni ale Renaşterii; cei ce n-au 
văzut-o, au aflat-o din spuse. 

Roland, care se gândea să facă pentru sr John onorurile 
bijuteriei sale istorice,. Şi care n-o mai văzuse de. Şapte sau opt 
ani de zile, fu grozav de dezamăgit când, ajungând dinaintea 
fațadei, găsi firidele sfinţilor goale şi figurinele portalului 
decapitate. 

Intrebă de paracliser, dar i se râse în nas: nu mai exista 
paracliser la biserică. 

Se interesă, de cine trebuie să se roage ca să capete cheile. 
| se răspunse, că trebuia să Ic ceara căpitanului jandarmeriei. 

Căpitanul jandarmeriei nu era departe. Mânăstirea de- 
alături de biserica fusese prefăcuta în cazarmă. 

Roland urca în biroul căpitanului, se legitimă ca aghiotant ai 
lui Bonaparte. Căpitanul, cu supunerea pasivă a inferiorului faţa 
de superiorul său, îi înmâna cheile şi se luă după el din urmă. 

Sir john aştepta în faţa pridvorului, admirând minunatele 
amănunte ale fațadei, cu toate mutilările suferite. 

Roland deschise uşa şi se dădu înapoi de uimire: biserica 
era literalmente plină ochi cu fân, ca o ţeava de tun umplută 
până-n gură cu încărcătura. 

— Dar ce-nseamnă asta? îl întrebă el pe căpitanul de 
jandarmi. 

— Domnule aghiotant, e o măsură de prevedere a 
municipalităţii. 

— Cum! O măsură de prevedere a municipalităţii? 

— Da. 

— In ce scop? 

— In cel de a ocroti biserica. Erau s-o dărâme, dar primarul 
a decretat să fie prefăcută în magazie de nutreţ, în semn de 
ispăşire a cultului greşelii căruia îi slujise. 

Roland pufni în râs şi, întorcându-se către sirJohn, îi spuse: 

— Scumpe milord, biserica merita să fie văzută ca un 
monument neobişnuit, dar cred că ceea ce domnul căpitan ne 
povesteşte e tot atât de neobişnuit. Oricând vei găsi la 
Strasbourg, la Colonia sau la Milan o biserică sau o catedrală 
care vor merita cel puţin cât capela din Brou. Dar nu vei găsi 
oricând administratori atât de dobitoci încât să voiască să 
dărâme o capodoperă şi nici un primar atât de inteligent încât 


să facă dintr-o biserică o magazie de nutreţuri. Mii de mulţumiri, 
căpitane. Poftim cheile. 

— Cum îţi spuneam şi la Avignon, când avui prima oară 
cinstea să te văd, dragul meu Roland, îi răspunse sir John, 
poporul francez e un popor tare plin de haz. 

— De data aceasta, milord, eşti prea politicos, răspunse 
Roland. E tare idiot, ar trebui să spui. Ştii, înţeleg cataclismele 
politice care au întors cu dosul în sus societatea noastră de o 
mie de ani încoace; înţeleg comunele, îi înţeleg pe ciobani, 
Jacqueria, de asemenea îi înţeleg pe "ciocănari", înţeleg noaptea 
Sfântului Bartolomeu, Sfânta Ligă, Fronda, înţeleg drago-nadele, 
înţeleg Revoluţia din 1789, cu toate datele ei: 14 iulie. 5 şi 6 
octombrie, 20 iun-ie, 10 august, 2 şi 3 septembrie, 21 ianuarie, 
31 mai, 30 octombrie şi 9 termidor, înţeleg torta războaielor 
civile cu focul lor incendiar care se aprinde în sânge în loc să se 
stingă, înţeleg valul revoluțiilor care urcă într-una cu fluxul lor 
pe care nimic nu-l poate opri şi cu refluxul ce rostogoleşte 
rămăşiţele instituţiilor pe care fluxul le răsturnase; le înţeleg pe 
toate, dar lance contra lance, sabie contra sabie, om contra om, 
popor contra popor! Înţeleg minia ucigaşă a învingătorilor, 
înţeleg reacţiile sângeroase ale învinşilor, înţeleg vulcanii politici 
care vuiesc în măruntaiele globului, care cutremură pământul, 
care răstoarnă tronurile şi dau peste cap monarhiile, care 
rostogolesc capete şi coroane pe eşafoduri — dar nu pot 
înţelege mutilarea granitului, scoaterea monumentelor de sub 
scutul legii, distrugerea lucrurilor neînsufleţite, care nu aparţin 
nici celor ce le distrug, nici epocii care le distruge. Asta 
înseamnă să nimiceşti biblioteca gigantică în care arheologul 
poate citi istoria străveche a unei ţări. Vai! Vandalii, barbarii! Ba 
nu, mai mult decât atât, idioţii! Care se răzbună pe piatră pentru 
crimele lui Borgia şi pentru desfrâurile lui Ludovic al XV-lea! Ce 
bine îl cunoşteau pe ora — drept animalul cel mai pervers, cel 
mai distrugător, cel mai răufăcător dintre toţi — faraonii 
Egiptului, Menes, Cheops, Osymandias, care înălţau piramide nu 
cu ornamente de horbotă ori cu galerii de dantelă, ci cu blocuri 
de granit de câte cincizeci de picioare de lungi! Trebuie să se fi 
topit de râs, în fundul mormintelor lor, văzând timpul că îşi 
toceşte în van coasa pe ele, iar căpeteniile musulmanilor că-şi 
întorc unghiile pe dos ca să le deschidă. Să clădim piramide, 
dragă milord: nu-i greu ca arhitectură, nu-s frumoase că artă, 


dar sunt solide şi îngăduie unui general să spună după patru mii 
de ani: "Soldaţi, din vârful acestor monumente, patruzeci de 
secole vă contemplă!" Ştiţi, scumpe milord, pe cuvântul meii de 
onoare, aş vrea să-mi iasă în cale în clipa de faţă o moară de 
vânt, ca să mă iau cu ea la ceartă. 

Şi Roland, izbucnind în râsu-i obişnuit, o apucă împreună cu 
sir John înspre castel. 

Sir John îl opri: 

— O! zise el, în tot oraşul nu-i altceva de văzut decât 
biserica din Brou? 

— Altădată, scumpe sir John, răspunse Roland, înainte de-a 
fi fost prefăcută în magazie de nutreţuri, te-aş fi poftit să cobori 
cu mine în cavourile ducilor de Savoia. Impreună am fi căutat un 
culoar subteran, despre care se zice e-ar exista. Culoarul are o 
lungime de aproape o leghe şi comunică, după câte ni se spune 
cu toată siguranţa, cu peştera Ceyzériat — observă că n-aş fi 
propus o asemenea petrecere plăcută altcuiva decât unui 
englez — am fi reintrat în Misterele lui Udolphe, ale celebrei 
Anne Radcliffe. După cum vezi însă, e cu neputinţă. Aşadar, 
trebuie să ne lăsăm păgubaşi, cu toată părerea de rău şi să 
plecăm. 

— Şi unde mergem? 

— Zău că nu ştiu. Acum zece ani te-aş fi dus spre 
stabilimentele în care se îngrăşau pui de găină. Puii din Bresse 
erau, după cum ştii, vestiți în toată Europa, iar Bourg era o 
sucursală de aprovizionare a marii cuşti de păsări din 
Strasbourg. Dar, în timpul teroarei, înţelegi prea bine ca cei a 
căror meserie era îngrăşatul animalelor, au tras obloanele la 
prăvălii. E ştiut doar că te pomeneai cu blazon de aristocrat 
vestit dacă mâncaseşi pui îngrăşaţi şi cunoşti desigur frăţescul 
refren: Mai bine o să ne meargă de două ori, cu aristocrații în 
spânzurători! După căderea lui Robespierre şi-au deschis iarăşi 
prăvăliile. Dar după 18 fructidor s-a dat porunca în Franţa ca 
toată lumea să slăbească, chiar şi păsările. N-are a face, vino 
totuşi, în lipsă de pui îngrăşaţi am să-ţi arăt altceva. De pildă, 
locul unde erau executaţi cei ce mâncau pisări îngrăşate. In 
plus, de când n-am mai fost în oraş, străzilor noastre li s-au 
schimbat numele. Vorba ceea: ştiu prea bine sacii, dar nu le mai 
ştiu etichetele. 

— Ei! Dumneata nu eşti aşadar republican? întrebă s;rJohn. 


— Eu să nu fiu republican? Asta-i bună! Dimpotrivă, mă 
cred un excelent republican şi sunt în stare să-mi las mâna să 
ardă, ca Mucius Scaevola, sau să mă arunc într-o prăpastie, cum 
a făcut Curtius, ca să salvez republică. Din nenorocire însă mi-e 
mintea prea bine întocmită: ridicolul, fără voie, m-apucă de 
subsori şi mă gâdilă de mă face să mor de râs. Bucuros primesc 
Constituţia din 1791, dar când sărmanul Hérault de Sechelles 
scria directorului Bibliotecii naţionale să-i Trimită legile lui Minos 
ca să poată redacta o constituţie după modelul celei din insula 
Cretă, îmi păru că se căuta un model puţin cam departe şi că 
am fi putut să ne mulţumim cu Constituţia lui Licurg. Găsesc că 
ianuarie, februarie, martie, aşa mitologice cum erau, echivalau 
destul de bine ninsosul, vântosul şi ploiosul, după cum li se 
spune în calendarul republican. Nu înţeleg de ce, când te 
numeşti Antoine sau Chrysostome în 1789, trebuie să ţi cheme 
Brutus sau Cassius în 1793. Aşa, priveşte milord, aici e o stradă 
cumsecade, ce se numea strada Halelor. Numele n-avea nimic 
indecent şi nici aristocratic, nu-i aşa? Ei poftim, astăzi se 
cheamă... stai puţin (Roland privi tăbliţa cu numele străzii) — 
astăzi se cheamă strada Revoluției. Priveşte, încă una ce se 
numea strada Sfintei Fecioare şi acum se cheamă strada 
Templului. De ce stradă Templului? Ca să eternizeze, se vede 
treaba, amintirea locului unde mârşavul acela de Simon a 
încercat să-l înveţe meseria de ciubotar pe moştenitorul celor 
şaizeci şi trei de regi... dacă greşesc cu unul sau cu doi, să nu- 
mi cauţi pricină numai pentru atât. În sfârşit, ia priveşte şi la 
asta de-a treia: se numea Crèvecoeur, nume vestit în ţinutul 
Bresse, în Bourgogne şi în Flandres; acum se cheamă strada 
Federației. Federaţia e o treabă frumoasă, dar Crevecoeur a fost 
un nume splendid. Şi pe urmă, vezi, astăzi strada asta a 
Federaţiei duce de-a dreptul în piaţa Ghilotinei, ceea ce, după 
părerea mea, e o greşeală. Aş dori să nu existe nici 

O stradă care să ducă în asemenea pieţe. Asia are un 
avantaj totuşi: e la o sută de paşi de închisoare, ceea ce 
economisea şi economiseşte încă un cal şi-o căruţă domnului de 
Bourg. Bagă de seamă că, după particulă, călăul a rămas nobil. 
Pe deasupra, piaţa este minunat de bine aşezată pentru cei ce 
privesc şi strămoşul meu Montrevel, al cărui nume îl poartă, 
prevăzând iară îndoială ce destinaţie are să aibă, a dezlegat 
problema de căpetenie, rămasă încă nerezolvată în teatre: 


aceea de a vedea bine de pretutindeni. Dacă se-ntâmplă să mi 
se taie capul, ceea ce n-ar fi un lucru extraordinar în vremurile 
pe care le trăim, nu voi avea decât o singură părere de rău: 
aceea de a nu fi atât de bine aşezat şi de a vedea mai prost ca 
ceilalţi. Şi acum, să urcăm şi pe platforma aceea mică. lată-ne în 
piața Arenelor. Revoluţionarii noştri iau lăsat numele pentru că, 
după toate probabilitățile, nu ştiu ce vrea să zică. Nici eu nu ştiu 
mai bine decât ei, dar cred că-mi aduc aminte că un nobil 
feudal, un anume d'Estavayer, a provocat pe nu ştiu ce conte 
flămând şi că lupta a avut loc chiar pe locul de aici. Şi acuma, 
dragă milord, cât despre închisoare, e o clădire ce are să-ţi dea 
o idee despre suferinţele omeneşti. 

Gil Blas n-a trecut printr-atâtea situaţii prin câte destinaţii a 
trecut monumentul nostru. Înaintea sosirii lui Cesar, era un 
templu al galilor. Cesar făcu din el o fortăreață romană. Un 
arhitect necunoscut o transformă într-o poziţie întărită militară 
din evul mediu. Nobilii feudali de Baye, după exemplul lui Cesar, 
o retransformară în fortăreață. Prinții de Savoia şi-au avut în ea 
reşedinţa. Acolo locuia mătuşa lui Carol Quintul când mergea să- 
şi admire biserica din Brou pe care n-avea să aibă satisfacția de- 
a o vedea terminată. În sfârşit, după tratatul din Lyon, când 
ţinutul Bresse fu reîntors Franţei, din clădirea de faţă s-a făcut 
totodată şi închisoare şi palat de justiţie. Aşteaptă-mă aici, 
milord, dacă nu ţi-e silă de scârţâitul uşilor cu gratii şi de 
scrâşnitul zăvoarelor. Am de făcut o vizită unei anumite celule. 

— Scrâşnitul zăvoarelor şi scârţâitul uşilor cu gratii nu sunt 
nişte sunete prea plăcute, dar n-are a face! Devreme ce doreşti 
să-ţi iei sarcina educării mele, du-mă la aceea celulă a domniei- 
tale. 

—- Ei, atunci să intrăm repede. Îmi pare că văd o mulţime 
de oameni ce-mi par c-ar avea poftă să vorbească cu mine. 

Şi, într-adevăr, puţin câte puţin, un soi de freamăt prinse a 
se răspândi în oraş. Lumea ieşea din case, pe stradă se făceau 
grupuri şi grupurile acelea, pline de curiozitate şi-l arătau pe 
Roland. 

Roland sună la poarta zăbrelită, aşezată în epoca aceea în 
acelaşi loc în care se mai află şi astăzi, dar cu deschiderea 
înspre curtea interioară a închisorii. 

Un temnicer veni să deschidă. 


— Ei! Tot dumneata eşti, moş Courtois? întrebă tânărul. Pe 
urmă, întorcându-se către s;rJohn. 

— Frumos nume de temnicer, nu-i aşa milord. 

Temnicerul se uită la tânăr plin de uimire. 

— Cum se face, întrebă el printre gratii, de-mi ştii 
dumneata numele şi cu nu ţi-l ştiu? 

— Ei! Nu-ţi ştiu numai numele, dar îţi ştiu şi convingerile: 
eşti vechi regalist, moş Courtois? 

— Domnule, făcu temnicerul tare înfricoşat, fără glume 
proaste, te rog şi spune-mi ce doreşti. 

— Atunci, dragă moş Courtois, aş dori să văd celulă în care 
au fost mamă şi sora mea, doamna şi domnişoara de Montrevel. 

— Vai! exclamă portarul, cum dumneata eşti, domnule 
Ludovic? Aşa da! Aveai dreptate să spui că te cunosc prea bine. 
Ştii că te-ai făcut frumos, o mândreţe de băiat? 

— Găseşti, moş Courtois? Hai atunci să-ţi întorc şi eu 
complimentul: fiica dumitale, Charlotte, e, zău, tare frumoasă 
fată... Charlotte e camerista surorei mele, milord. 

— Şi e tare fericită. Stă mai bine ca aici, domnule Ludovic. 
E-adevărat că eşti aghiotantul generalului Bonaparte? 

— Ah! Courtois, închipuie-ţi, mi s-a făcut asemenea cinste! 
Dumitale ţi-ar place mai mult să mă ştii aghiotantul domnului 
conte d'Artois sau al domnului duce d'Angoulme? 

— Doamne! Taci o dată, domnule Ludovic! Apoi apropiindu- 
se de urechea tânărului: 

— Spune-mi, îi şopti el, e adevărat? 

— Ce, moş Courtois? 

— Că generalul Bonaparte a trecut ieri prin Lyon? 

— Se pare că e ceva adevărat în vestea asta, fiindcă-i a 
doua oară c-o aud repetându-se. Vai! Acum înţeleg, de ce 
oamenii aceia se uitau la mine cu atâta curiozitate şi aveau 
aerul că vor să-mi pună întrebări. Şi ei sunt ca şi dumneata, moş 
Courtois: doresc să ştie la ce să se aştepte cu venirea asta a 
generalului Bonaparte. 

— Dar nu ştii ce se mai spune încă, domnule Ludovic? 

— Se mai spune încă şi altceva, moş Courtois? 

— Sigur că se mai spune şi altceva, dar pe şoptite. 

— Ce anume? 

— Se zice că vine să ceară Directoratului tronul Majestății- 
Sale Ludovic al XVIII-lea ca să-l întroneze şi că, dacă cetăţeanul 


Gohier, în calitatea-i de preşedinte, nu va voi să i-l dea de bună 
voie, are să i-l dea de nevoie. 

— Ei asta-i! Făcu tânărul ofiţer cu o mutră de neîncredere 
ce se prefăcu în zeflemisire. 

Moş Courtois stărui însă printr-un semn afirmativ cu capul. 

— O fi aşa, zise tânărul, dar despre aşa ceva acum e prima 
oară că aud, nu a doua oară. Şi acum, că mă ştii cine sunt, vrei 
să-mi deschizi? 

— Să-ţi deschid! Dar bineînţeles. Ce dracul fac eu oare? 

Şi temnicerul deschise poarta cu tot atâta grabă pe cât 
păruse la început că arăta rea voinţă. Tânărul intră. Sir John îl 
urmă. 

Temnicerul închise iarăşi poarta zăbrelită cu grijă şi o porni 
înainte primul. Roland îl urmă, englezul veni şi el după Roland. 

Începuse să se deprindă cu firea bizară a tânărului său 
prieten. 

Spleen-ul înseamnă mizantropia lipsită de vorbele de duh 
ale lui Timon” şi de spiritul lui Alceste. 

Temnicerul trecu prin curtea interioară a închisorii, 
despărțită de palatul de justiţie printr-un zid înalt de 
cincisprezece picioare care, către mijlocul curţii, făcea un cot de 
câteva picioare. Pe partea anterioară a zidului se fixase o poartă 
de stejar masiv, care asigura trecerea puşcăriaşilor, fără ca ei să 
aibă nevoie să se mai întoarcă pe stradă. Temnicerul traversa 
toată curtea interioară a închisorii şi, în ungherul din stânga al 
curţii, ajunse la o scară în spirală care ducea chiar înăuntrul 
închisorii. 

De stăruim asupra unor asemenea amănunte o facem 
pentru că într-o zi va trebui să ne reîntoarcem prin locurile de- 
aici şi dorim ca atare să nu le fie cumva asemenea locuri străine 
cu desăvârşire cititorului când vom ajunge la punctul acela al 
povestirii noastre. 

Scara ducea mai întâi în anticamera închisorii, adică la 
camera portarului tribunalului. Pe urmă, din camera aceea, 
printr-o scară de zece trepte se cobora într-o primă curte, 
despărțită de cea a puşcăriaşilor printr-un zid în genul celui pe 
care l-am descris, dar străpuns de trei uşi. In capătul curţii, un 
coridor ducea la camera temnicerului, care dădea de-a dreptul, 


31 Filozof grec ce a trăit cu cinci secole înainte de era noastră. (n. t.) 


printr-un al doilea coridor, în celule, numite în mod pitoresc 
cuşti. 

Temnicerul se opri la prima cuşcă şi, bătând în uşă, zise: 

— Aici e. Le pusesem pe doamnă, mama dumitale şi pe 
domnişoara, sora dumitale, aici, pentru că, dacă dragele de ele 
ar fi avut nevoie de mine sau de Charlotte, să n-aibă alta de 
făcut decât să bată. 

— E cineva în celulă? 

— Nimeni. 

— Atunci, aibi bunătatea şi deschide-mi uşa. Dumnealui e 
lordul  Tanlay, prietenul meu, un englez filantrop, care 
călătoreşte ca să afle dacă e mai bine în închisorile din Franţa 
decât în cele din Anglia. Intraţi, milord, intraţi. 

Şi, cum moş Courtois deschise uşa, Roland îl împinse pe sir 
John într-o celulă de forma unui pătrat desăvârşit, cu laturile 
toate de zece până la douăsprezece picioare. 

— O! O! Făcu sirjohn, ce loc lugubru. 

— Găseşti? Ştii, scumpul meu milord, ăsta-i locul unde 
mama, cea mai demnă femeie din câte sunt pe lume şi sora 
mea, pe care o cunoaşteţi, au petrecut şase săptămâni, cu 
perspectiva de a nu mai ieşi decât ca să facă ocolul pieţei 
Bastionului. la aminte că sunt cinci ani de-atunci. Sora mea n- 
avea aşadar decât abia doisprezece ani. 

— Dar ce crimă comiseseră? 

— Vai! O crimă enormă: la serbarea de aniversare pe care 
oraşul Bourg a crezut că trebuie s-o închine morţii Prietenului 
Poporului“?, mama a refuzat s-o lase pe sora mea s-o facă pe 
una din fecioarele care purtau urnele în care erau Lacrimile 
Franţei. Ce vrei! Biata femeie crezuse că făcuse destul pentru 
patrie, dăruindu-i sângele fiului şi pe cel al soţului ei: al unuia 
curgea în Italia şi a celuilalt în Germania. Dar se înşela. Patria, 
după cât se pare, îi mai cerea şi lacrimile fiicei. Dar, în clipa 
aceea, mama socotise că era prea de tot, devreme ce lacrimile 
acelea curgeau mai ales pentru cetăţeanul Marat. Ca urmare, 
chiar în scara serbării, în toiul avântului pe care serbarea îl 
stârnise, mama fu pusă sub acuzare. Din fericire, oraşul Bourg 
nu se găsea la înălţimea Parisului în privinţa grabei. Un prieten 
pe care-l aveam la grefă tărăgăna procedura şi, într-o bună zi, 


32? Marat conducea ziarul revoluţionar L'Ami du peuple (Prietenul 
poporului). (n. t.) 


se află în acelaşi timp despre căderea şi despre moartea lui 
Robespierre. Faptul suspendă multe lucruri, între altele şi 
ghilotinările. Prietenul nostru de la grefă făcu tribunalul să 
înţeleagă că vântul ce bătea de la Paris era de partea îndurării. 
Trecură opt zile de aşteptare, trecură cincisprezece zile de 
aşteptare şi, într-a şaisprezecea, i se spuse mamei şi surorii 
mele că sunt libere, aşa că, scumpul meu sir John, înţelegeţi — 
şi aşa ceva te duce la cele mai înalte meditaţiuni filozofice — 
aşa că, dacă domnişoara Teresa Cabarrus n-ar fi venit din 
Spania în Franţa, dacă nu s-ar fi căsătorit cu domnul Fontenay, 
consilier în parlament, dacă n-ar fi fost arestată şi dusă în faţa 
proconsul ui Tallien fiul majordomului slugilor marchizului de 
Bercy, fost secretar de procuror, fost maistru de tipografie, fost 
comis expeditor, fost secretar al Comunei din Paris, pentru 
moment în misiune la Bordeaux; aşa că dacă ex-proconsulul nu 
s-ar fi îndrăgostit de ca şi dacă ea n-ar fi fost băgată la 
închisoare, dacă în 9 termidor ea nu i-ar fi strecurat un pumnal, 
cu cuvintele: "Dacă tiranul nu piere astăzi, mor eu mâine" şi 
dacă Saint-Just n-ar fi fost arestat în mijlocul discursului său, 
dacă Robespierre n-ar fi fost în ziua aceea afon din pricina unei 
răguşeli şi dacă Garnier (din departamentul Aube) nu i-ar fi 
strigat: "Te-năbuşă sângele lui Danton că dacă Louchet nu i-ar fi 
cerut arestarea şi n-ar fi fost arestat şi apoi eliberat de Comuna 
din Paris, că de n-ar fi ridicat iarăşi cuvântul împotriva ei, ca de 
nu s-ar fi ales cu falca zdrobită de-un foc de pistol şi de n-ar fi 
fost executat a doua zi — mama s-ar fi ales, după toate 
probabilitățile, cu gâtul tăiat pentru faptul de a nu fi îngăduit că 
fiică-sa să-l plângă pe cetăţeanul Marat într-una din cele 
douăsprezece urne pe care oraşul Bourg trebuia să le umple cu 
lacrimi. Rămâi sănătos Courtois, eşti om de treabă, le-ai dat 
mamei şi sorei mele puţină apă ca să-şi pună în vin, puţina 
carne ca să aibă ce pune pe pâine, puţină nădejde că să aibă ce- 
şi pune pe inimi; le-ai dat pe fiica ta ca să nu-şi măture singure 
celula. Asta ar merita o avere. Din nenorocire nu sunt. Bogat; 
am cincizeci de ludovici la mine, iată-i, poftim. 

— Milord, haideţi să plecăm. 

Şi tânărul îl trase cu sine pe sir John, mai înainte ca 
temnicerul să-şi fi venit în fire din uimirea lui şi să fi avut timp 
să-i mulţumească lui Roland, sau să nu primească" cei cincizeci 
de ludovici. Ceea ce, trebuie s o spunem, ar fi fost o dovadă 


foarte puternică de dezinteresare pentru un temnicer, mai cu 
seamă când temnicerul acela avea opinii potrivnice 
guvernământului pe care îl slujea. 

leşind din închisoare, Roland şi sir John găsiră piaţa 
Arenelor supraîncărcată de lume care aflase de întoarcerea 
generalului Bonaparte în Franţa şi care strigă: Trăiască 
Bonaparte! Cu toţii urlau cât îi ţinea gura, unii pentru că erau cu 
adevărat admiratorii învingătorului de la Arcole, de la Rivoli şi de 
la Piramide, ceilalţi fiindcă li se spusese, ca şi lui moş Courtois, 
că învingătorul nostru nu învinsese decât în folosul Majestății 
Sale Ludovic al XVIII-lea. 

De data asta, cum Roland şi s;r John văzuseră tot ceea ce 
oraşul Bourg avea mai deosebit, o apucară iarăşi pe drumul 
dinspre Castelul Negrelor-Fântâni, unde ajunseră fără ca nimic 
să-i mai fi oprit încă. 

Doamna de Montrevel şi Amélie erau plecate. Roland îl pofti 
pe sirJohn pe un fotoliu, rugându-i să aştepte cinci minute. 

După vreo cinci minute se întoarse, ţinând în mână un soi 
de broşură de hârtie cenuşie, destul de prost tipărită. 

— Dragul meu oaspete, începu el, mi s-a părut că ai 
manifestat oarecare îndoieli în privinţa autenticităţii serbării de 
care ţi-am vorbit mai adineaori şi care era cât pe ce să le coste 
viaţa pe mama şi pe sora mea. Ti-am adus programul: citeşte 
cele de-aici şi, în timpul ăsta, eu am să mă duc să văd ce s-a 
făcut cu câinii mei, întrucât presupun că mă vei scuti de ziua de 
pescuit şi vom trece numaidecât la vânătoare. 

Şi ieşi, lăsând în mâinile lui sir John decizia municipalităţii 
oraşului Bourg cu privire la serbarea funebră ce trebuia să se 
celebreze în cinstea lui Marat în ziua aniversării morţii sale. 


Capitolul XIII Mistreţul 


Sir john termina tocmai de citit documentul acela 
interesant când se întoarseră doamna de Montrevel şi fiica sa. 

Amclie, care nu ştia deloc că Roland şi s;r John vorbiseră 
între ei atât de mult despre ea, fu uimită de căutătura cu care 
gentilomul îşi aţinti ochii asupra ei. 

Ea îi păru mai fermecătoare ca oricând. 


O înţelegea prea bine pe mama care, cu primejdia vieţii 
sale, nu voise nicidecum că asemenea făptură încântătoare să-şi 
pângărească tinereţea şi frumuseţea slujind drept figurantă la o 
serbare al cărei idol era Marat. 

Îşi amintea celula rece şi umedă pe care o văzuse cu un 
ceas mai înainte şi se cutremură la gândul că o făptură albă şi 
delicată că o hermină, cum era cea pe care o avea în faţa 
ochilor, stătuse şase săptămâni zăvorâta, fără aer şi fără soare. 

Se uită la gâtul ei, puţin prea lung poate, dar ca şi cel de 
lebădă, plin de moliciune şi de graţie cu toată lungimea-i 
exagerată şi îşi aminti de vorbele atât de triste ale bietei 
prințese de Lamballe când îşi trecuse mâna peste al său: "Nu-i 
va da prea mare bătaie de cap călăului!”. 

Gândurile care-i treceau prin minte lui sir John îi dădeau 
înfăţişării sale o căutătură atât de deosebită de cea pe care o 
avea de obicei, încât doamna de Montrevel nu se putu opri de-al 
întreba ce are. 

Sir John îi povesti atunci doamnei de Montrevel despre 
vizita pe care-o făcuseră la închisoare şi despre piosul pelerinaj 
al lui Roland la celulă în care stătuseră închise mama şi sora lui. 

În clipa în care sir John îşi termină povestirea, se auzi un 
semnal de vânătoare, sunând în corn că totu/ merge bine şi 
Roland intră cu cornul la gură. 

Dar, desprinzându-l de pe buze aproape în aceeaşi clipă, 
zise: 

— Scumpe oaspete, mulţumeşte-i mamei mele. Datorită ei, 
mâine vom face o vânătoare minunată. 

— Datorită mie? întrebă doamna de Montrevel. 

— Cum aşa? Se interesă şi sit John. 

— Te-am lăsat aici pentru ca să mă duc să văd ce s-a făcut 
cu câinii mei, nu-i aşa? 

— Cel puţin aşa mi-ai spus. 

— Aveam doi, pe Barbichon şi pe Ravaude, două exemplare 
minunate, masculul şi femelă. 

— Vai! exclamă s;irJohn, vor fi murit? 

— Da de unde, dar închipuie-ţi că mama asta minunată a 
mea, pe care o vezi (şi o apucă pe doamna de Montrevel pe 
după gât şi o sărută pe amândoi obrajii) n-a vrut să lase să fie 
înecat nici unul din puii pe care-i făcuse Barbichon şi Ravaude, 
pe motiv că sunt câinii câinilor mei. Aşa că, dragă milord, copiii 


şi copiii copiilor şi copiii copiilor copiilor lui Barbichon şi Ravaude 
sunt astăzi tot atât de mulţi ca şi moştenitorii lui Ismael. Aşa eu 
nu am numai o pereche de câini, ci o haită întreagă, douăzeci şi 
cinci de capete, vânând cu toţii la fel de bine. Şi toţi sunt negri, 
ca un cârd de cârtiţe, cu labele albe, cu ochi şi piepturi de foc şi. 
cu un regiment de cozi în formă de trompetă, de-o să vă fie mai 
mare dragul să-i vedeţi. 

Şi, drept încheiere, Roland mai sună un semnal din corn, 
care-l aduse pe fratele său mai mic în fuga mare. 

— Vai! strigă Edouard intrând, te duci mâine la vânătoare, 
frăţioare Roland. Merg şi eu, merg şi eu, merg şi eu! 

— Bine! Răspunse Roland, dar ştii tu la ce fel de vânătoare 
ne ducem? 

— Nu. Ştiu doar că merg şi eu. 

— Ne ducem la vânătoare de mistreți. 

— Vai, ce fericire! Făcu copilul bătând din amândouă 
pălmuţele. 

— Dar, trebuie să fii nebun? exclamă doamna de Montrevel, 
pălind. 

— Şi de ce, mă rog, doamnă mamă. 

— Pentru că vânătoarea de mistreți e o vânătoare foarte 
primejdioasă. 

— Nu atât de primejdioasă cât vânătoarea de oameni şi 
vezi bine că frăţiorul meu cel mare s-a întors întreg de la aceea, 
sigur am să mă întorc şi eu de la ceastălaltă. 

— Roland, exclamă doamna de Montrevel în timp ce 
Amélie, cufundată într-o adâncă visare, nu lua în nici un fel 
parte la discuţie. Roland, vără-i minţile-n cap lui Edouard şi 
spune-i că-i lipsit de bun simţ 

Dar Roland, care se revedea la vârsta copilăriei şi se re 
cunoştea în fratele său cel mic, în loc să-l dojenească, surâdea 
curajului aceluia copilăresc. 

— Cu dragă inimă te-aş lua, spuse el copilului, dar ca să 
mergi la vânătoare trebuie să ştii cel puţin ce-i o puşcă. 

— Vai, domnule Roland, făcu Edouard, poftim puţin cu mine 
în gradină şi pune-ţi pălăria la o sută de paşi, şi-am să-ţi arăt ce- 
i aceea o puşcă. 

— Copil nenorocit! strigă doamna de Montrevel, tremurând 
din tot trupul, unde-ai mai învăţat-o şi pe asta? 


— Ei, ele la armurierul din Montagnat, unde se află puştile 
tatei şi ale frăţiorului Roland. Mă întrebi uneori ce fac cu banii 
mei, nu-i aşa? lată, cumpăr praf de puşcă şi cartuşe şi învăţ să 
ucid austrieci şi arabi, aşa cum face şi fratele meu Roland. 

Doamna de Montrevel ridică mâinile spre cer. 

— Ce vrei, mamă, zise Roland, aşchia nu sare departe de 
trunchi. Nu se poate ca un Montrevel să se teamă de praful de 
puşcă. Mâine ai să mergi cu noi, Edouard 

Copilul sări de gâtul fratelui său. 

— lar eu, adaugă sir John, îmi iau sarcina de a te echipa 
astăzi vânător, aşa cum se echipa odinioară un cavaler. Am o 
carabină mică, încântătoare, pe care am să ţi-o dau şi care te va 
ajuta să aştepţi cu răbdare pistoalele şi sabia. 

— Ei, acum eşti mulţumit Edouard? întrebă Roland. 

— Da. Dar când aveţi să mi-o daţi? Dacă şi pentru asta 
trebuie să scrieţi în Anglia, vă spun dinainte că nu mai cred nici 
un cuvânt. 

— Nu, tinerelule. Trebuie doar să ne urcăm în cameră la 
mine şi să deschidem tocul meu cu puşti, vezi că aşa ceva se 
face la iuţeală. 

— Atunci, hai să ne urcăm chiar acum în cameră la 
dumneavoastră. 

— Hai, vino, făcu sirJohn. Şi ieşi, urmat de Edouard. 

După o clipă, Amélie, tot dusă în lumea visurilor, se sculă şi 
ieşi şi ea. 

Nici doamna de Montrevel nici Roland nu băgară de seamă 
plecarea ei. Erau prinşi într-o discuţie gravă. 

Doamna de Montrevel încerca să capete de la Roland 
făgăduiala că n-are să-l ia a doua zi pe fratele lui cel mic la 
vânătoare, în vreme ce Roland îi explica cum că Edouard, sortit 
să fie militar ca tatăl său şi ca fratele său, n-avea decât de 
câştigat să facă în cel mai scurt timp cu putinţă primele sale 
încercări cu arma şi să se deprindă cu pulberea de puşcă şi cu 
plumbii. 

Discuţia încă nu se terminase când Edouard intră cu 
carabina în bandulieră. 

— Uite, frate, exclamă el întorcându-se către Roland, ce dar 
frumos mi-a făcut milord. 

Şi îi mulțumea din ochii lui s;irJohn care rămăsese în pragul 
uşii, căutând-o cu privirea, dar în zadar, pe Amélie. 


Într-adevăr, era un dar grozav. Arma, făurită cu sobrietatea 
de podoabe. Şi cu simpleţă de formă caracteristice armelor 
englezeşti, era de cea mai desăvârşită execuţie. Ca şi pistoalele, 
a căror precizie Roland o putuse preţui, era opera atelierelor din 
Manton şi era încărcată cu un glonte de calibrul 24. Trebuie să fi 
fost făcută pentru o femeie. Era lesne de văzut că-i aşa după 
scurtimea patului şi după perna de catifea ce-i acoperea lau ca 
o podoabă. Prima ei destinaţie aşadar o făcea să fie o armă cât 
se poate de potrivită pentru înălţimea unui copil de doisprezece 
ani. 

Roland luă arma de pe umerii micuţului Edouard, o cântări 
ca un cunoscător, îi încercă trăgaciul, ochi cu ea, o aruncă dintr- 
o mână în cealaltă şi, dând-o înapoi lui Edouard, îi spuse: 

— Mai mulţumeşte-i o dată lui milord: ai o carabină cea fost 
făcută pentru un fiu de rege. Hai s-o încercăm. 

Şi, toţi trei ieşiră ca să încerce carabina lui sir John, lăsând- 
o pe doamna de Montrevel tristă ca Thetis când îl văzu pe Ahile, 
în rochie de femeie, trăgând din teacă sabia lui Ulise. k 

După un sfert de oră, Edouard intră în casă triumfător. li 
aducea mamei sale un carton de mărimea unui fund de pălărie, 
în care vârâse zece cartuşe din douăsprezece, de la o depărtare 
de cincizeci de paşi. 

Cei doi bărbaţi rămăseseră să mai vorbească şi să se mai 
plimbe în parc. 

Doamna de Montrevel ascultă povestirea vitejiilor lui 
Edouard puţin cam trasă de păr, apoi se uită la el cu tristeţea 
aceea îndelungă şi sfântă a mamelor pentru care gloria nu 
poate fi o despăgubire a sângelui vărsat. 

Vai! Tare nepăsător trebuie să mai fie copilul care a văzut 
asemenea căutătură că se aţinteşte asupra lui şi nu-şi aduce 
veşnic aminte de ochii care se uitau la el! 

Pe urmă, după cele câteva clipe de contemplare îndurerată, 
strângându-l la piept pe al doilea ei fiu, murmură izbucnind în 
suspine: 

— Şi tu şi tu într-o zi ai să-ţi părăseşti mama? 

— Da, mamă, răspunse copilul, dar numai ca să mă fac 
general, ca tata, sau aghiotant ca Roland, frăţiorul meu. 

— Şi ca să fii ucis cum a fost tatăl tău şi cum va fi poate şi 
fratele tău. 


Căci schimbarea ciudată ce se făcuse în firea lui Roland nu-i 
scăpase doamnei de Montrevel şi asta era încă o îngrijorare ce 
se adăuga celorlalte îngrijorări ale sale. 

Printre acestea din urmă trebuia să mai pună şi faptul c-o 
vedea pe Amélie atât de pierită la faţă şi mereu dusă pe 
gânduri. 

Amelie împlinea şaptesprezece ani. Copilăria ei fusese cea 
a unei fetiţe plină de veselie şi de, sănătate, căreia îi plăcea să 
râdă. 

Moartea tatălui venise să arunce un văl negru peste 
copilăria şi veselia ei. Dar furtunile de primăvară trec repede. 
Zâmbetul, acel minunat soare din zorii vieţii, i se întorsese şi, ca 
şi 
cel din natură, strălucise peste roua aceea a inimii căreia noi îi 
spunem lacrimi. 

Pe urmă, într-o zi — să tot fi fost vreo şase luni sau cam aşa 
ceva — fruntea Amsliei se întristase, sângele prinse a-i pieri din 
obraji şi, după cum păsările călătoare îşi iau zborul în apropierea 
brumelor, tot aşa râsetele copilăreşti ce izbucneau printre 
buzele întredeschise şi printre dinţii albi îşi luaseră zborul de pe 
gura Améliei, ca să nu se mai întoarcă. 

Doamna de Montrevel îşi întrebase fiica, dar Amélie 
susţinea că e neschimbată. S-a silit să surâdă, pe urmă, aşa cum 
piatra aruncată în lac dă naştere la cercuri mişcătoare ce se 
pierd încetul cu încetul, cercurile iscate din pricina îngrijorărilor 
materne se şterseră puţin câte puţin de pe obrajii Ameliei. 

Cu instinctu-i minunat de mamă, doamna de Montrevel se 
gândise la dragoste. Dar cine putea s-o iubească pe Amélie? 
Nimeni nu mai venea la Castelul Negrelor-Fântâni. Tulburările 
politice distruseseră societatea şi Amélie nu ieşea niciodată 
singură. 

Doamna de Montrevel fusese aşadar silită să rămână numai 
la presupuneri. 

Intoarcerea lui Roland îi dădu pentru o clipă speranţe, dar 
speranţele i se topiră curând când văzu impresia pe care 
întoarcerea lui o făcură asupra Amăliei. 

Nu era deloc o soră, ci o fantomă cei venise în întâmpinare, 
după cum, bineînţeles, ne amintim. 

De la sosirea fiului ei, doamna de Montrevel n-o mai 
pierduse din ochi pe Amelie şi, cu o uimire dureroasă băgase de 


seamă efectul pe care prezenţa tânărului ofiţer îl pricinuia 
asupra surorii sale. Ai fi zis că-i aproape ca o spaimă. Ea, ale 
cărei priviri când se pironeau altădată asupra lui Roland erau 
atât de pline de dragoste, acum părea că nu se mai uită la ei 
decât cu un soi de groază. 

Nu trecuse decât o clipă doar şi Amelie se folosise de 
primul prilej ce i se oferea ca să urce iarăşi în camera ei, 
singurul loc din castel în care părea că se simte ceva mai bine şi 
unde îşi petrecea de vreo şase luni cea mai mare parte a 
timpului. 

Doar clopotul ce vestea cină avusese puterea de a o face 
să coboare, dar şi aşa abia la a doua bătaie intrase în sufragerie. 

Ziua, pentru Roland şi sir John, se petrecuse cu vizitarea 
oraşului Bourg, după cum am mai spus-o şi cu pregătirile pentru 
vânătoarea de a doua zi. 

De dimineaţă până la amiază aveau să vâneze cu bătaie. 
De la amiază până scara urmau să vâneze cu gonaci. Michel, 
braconier pătimaş, țintuit pe scaun din pricină că-şi scrintise un 
picior, aşa cum povestise micuțul Edouard fratelui său, se simţi 
tare uşurat când fu vorba de vânătoare şi se cocoţă pe un căluţ 
ce slujea pentru feluritele curse ale casei, ca să se ducă să 
tocmească hăitaşi de la Saint-Just şi de la Montagnat. 

El, care nu putea nici hăitui, nici goni, avea să rămână cu 
haită de câini, cu calul lui s;rJohn şi al lui Roland şi cu poneiul lui 
Edouard, aproape în inima pădurii străbătută doar de un drum 
mare şi de două cărări pe care se putea umbla. 

Hăitaşii, care nu puteau urmări goană, aveau să se întoarcă 
la castel cu vânatul ucis din pândă. 

A doua zi la orele şase dis-de-dimineaţă hăitaşii erau la uşă. 

Michel n-avea să plece cu câinii şi cu caii decât pe la 
unsprezece. 

Castelul Negrelor-Fântâni era chiar lipit de pădurea Seillon. 
Aşa că puteau începe a vina chiar după ieşirea de pe poartă. 

Cum vânătoarea cu bătaie făgăduia mai ales cerbi, 
căprioare şi iepuri, ea trebuia făcută cu alice. Roland îi dădu lui 
Edouard o puşcă simplă, ce-i slujise şi lui când era copil şi cu 
care îşi făcuse primele încercări de ochire. N-avea încă destulă 
încredere în prudenţa copilului ca să-i încredinţeze o puşcă cu 
două ţevi. 


Cât despre carabina pe care sir John i-o dăduse în ajun, 
avea ţeava ghintuită şi nu se putea trage decât cu glonte. 
Fusese, aşadar, încredinţată lui Michel şi trebuia dată copilului în 
partea a doua a vânătorii, în cazul că ar fi stârnit un mistreţ. 

Pentru partea a doua a vânătorii, Roland şi sir John aveau 
să schimbe şi ei puştile, înarmându-se cu carabine cu două ţevi 
şi cuțite de vânătoare cu vârfuri ca de pumnal, ascuţite ca 
bricele, care făceau parte din arsenalul lui sir John şi care se 
puteau spânzura la cingătoare sau înşurubă în vârful carabinei, 
în chip de baionetă. 

De la prima hăituiala se văzu lesne că vânătoarea se vestea 
plină de rod: o căprioară şi doi iepuri fură ucişi. 

Până la prânz se adunaseră trei cerbi, şapte căprioare şi 
două vulpi. Fură văzuţi şi doi mistreți, dar la loviturile cu alice 
mari pe care le primiseră, se mulţumiseră să răspundă 
scuturându-şi pieile şi dispărură. 

Edouard era în culmea bucuriei: ucisese o căprioară. 

Aşa cum fusese vorba, hăitaşii, răsplătiți din plin pentru 
osteneala pe care şi-o dăduseră, fura trimişi la castel cu vânatul. 

Se dădu un semnal dintr-un soi de trâmbiţa, ca să se afle 
unde e Michel. Michel răspunse. 

În mai puţin de zece minute, cei trei vânători se adunară în 
jurul grădinarului, unde era şi haită de câini şi caii. 

Michel ştia el ceva despre un mistreţ mascul. Il abătuse din 
cale prin fiul lui mai mare şi acum se afla într-un ocol la vreo 
sută de paşi de vânători. 

Jacques — el era fiul cel mai mare al lui Michel — scotoci 
ocolul cu câinii din fruntea haitei, Barbichon şi Ravaude. După 
cinci minute, îl găsiră pe mistreţ vârât într-o mocirlă. 

L-ar fi putut ucide pe loc, sau ar fi putut cel puţin să tragă 
asupra lui, dar vânătoarea s-ar fi terminat prea repede, aşa că 
toată haita fu pusă pe urma fiarei care, văzând ceata aceea de 
pigmei repezindu-se asupra lui, îşi lua picioarele la spinare. 

Trecu peste drum. Roland dădu semnal că-l văzuse şi, cum 
fiara se îndreptă spre mânăstirea Seillon, cei trei călăreţi o 
apucară pe cărarea care tăia pădurea dea lungul. 

Animalul se lăsă gonit până la ceasurile cinci de seară, 
întorcându-se pe cărările lui şi neputându-se hotări să 
părăsească o pădure atât de plină de hăţişuri şi desişuri. 


În sfârşit. Către ceasurile cinci s-a ştiut, după violenţa şi 
intensitatea lătrăturilor, că fiară dăduse piept cu câinii. 

Asta se întâmpla la vreo sută de paşi de pavilionul ce ţinea 
de mânăstire, într-unui din cele mai anevoioase locuri din 
pădure. Era cu neputinţă de pătruns călare până la animal. 
Călăreţii au descălecat. 

Lătratul câinilor îi îndruma pe vânători, aşa că nu se puteau 
abate din cale decât când terenul anevoios îi împiedica să 
meargă în linie dreaptă. 

Din timp, în timp, urlete de durere arătau că unul dintre 
agresori îndrăznesc să atace fiara prea de aproape şi îşi primise 
preţul cutezanţei sale. 

La douăzeci de paşi de locul în care se desfăşura drama 
vânătorească, începură a se vedea personajele ce luau parte la 
acţiune. 

Mistreţul se lipise cu spinarea de un bolovan, ca să nu 
poată fi atacat de la spate. Proptit pe cele două labe din faţă, 
întâmpina câinii cu capul apărat de colţi enormi, săgetându-i cu 
ochii însângeraţi. 

Câinii umblau forfota dinaintea lui, în jurul lui şi chiar 
asupra lui, ca un covor mişcător. 

Cinci sau şase, mai mult sau mai puţin grav răniţi, mânjeau 
cu sânge câmpul de bătălie, dar nu conteneau să atace 
mistrețul cu o îndârjire ce-ar fi putut sluji ca un exemplu de 
curaj chiar şi oamenilor celor mai curajoşi. 

Toţi vânătorii sosiseră în faţa acelui spectacol, fiecare 
potrivit cu vârsta, firea şi națiunea din care făceau parte. 

Edouard, cel mai nesocotit şi, totodată, cel mai mic, sosise 
cel dintâi, înfruntând mai puţine obstacole din pricina staturii 
sale. 

Roland, nepăsător în faţa primejdiei oricare ar fi fost ea, 
căutând-o mai curând decât ocolind-o, venise numaidecât după 
el. 

În sfârşit, sir John, mai încet, mai grav, mai chibzuit, sosise 
şi el al. Treilea. 

În clipa în care mistrețul zărise vânătorii, păru că nu mai ia 
în seamă câinii. 

Ochii i se opriseră ficşi şi sângeroşi asupra lor şi singura 
mişcare pe care o mai lăsa să se vadă era clămpănitul fălcilor 


care, izbindu-se cu putere una de alta, scoteau un zgomot 
ameninţător. 

Roland privi o clipă spectacolul, simțind bineînţeles dorinţa 
de a se repezi, cu cuțitul de vânătoare în mână, în mijlocul 
grupului şi de a înjunghia mistrețul, aşa cum face măcelarul cu 
viţelul sau mezelarul cu un porc oarecare. 

Pornirea lui era atât de evidentă încât sir John îl tinu de 
braţ, în timp ce micuțul Edouard zicea: 

— Vai! Frăţioare, lasă-mă pe mine să trag în mistreţ. 

Roland se stăpâni. 

— Ei hai, fie, zise el sprijinindu-şi puşca de un copac şi 
rămânând înarmat numai cu cuțitul de vânătoare pe care-l 
scoase din teacă. Trage în el, dar cu băgare de seamă. 

— Ei! Fii pe pace, exclamă copilul, cu dinţii Incleştaţi, cu 
obrazul pierit dar hotărât, ridicând ţeava carabinei la înălţimea 
fiarei. 

— De nu-l nimereşte sau îl răneşte doar, interveni sir John, 
ştiţi că fiară se va năpusti asupra noastră fără ca noi să fi avut 
nici măcar timpul s-o vedem? 

— Ştiu, milord, dar sunt deprins cu asemenea vânătoare, 
răspunse Roland cu nările fremătânde, cu privirile înflăcărate, cu 
buzele întredeschise. Foc, Edouard! 

Împuşcătura porni numaidecât după poruncă, dar îndată 
după împuşcătură, în acelaşi timp cu împuşcătura, poate chiar 
înainte, fiara, iute ca fulgerul, se repezi asupra copilului. 

Se auzi o a doua împuşcătură. Pe urmă, în mijlocul norului 
de fum, străluciră ochii însângeraţi ai animalului. 

În drumul său dădu însă peste Roland, cu un genunchi în 
pământ şi cu cuțitul de vânătoare în mână. 

O clipă numai, un grup confuz şi inform se rostogoli pe 
pământ: omul înlănţuit cu mistrețul, mistrețul înlănţuit cu omul. 

Apoi se auzi o a treia împuşcătură, urmată de un hohot de 
râs al lui Roland. 

— Vai! Milord, exclamă tânărul ofiţer, ăsta-i praf de puşcă şi 
glonte pierdut. Nu vezi că animalul e cu burta despicată? 
Descotoroseşte-mă doar de trupul lui, caraghiosul trage patru 
sute de kilograme şi mă înăbuşe. 

Dar, mai înainte ca sir John să se fi aplecat, Roland, cu o 
mişcare puternică de umăr rostogoli într-o lăture hoitul fiarei şi 
se sculă, plin de sânge, însă fără măcar o zgârietură. 


Micuţul Edouard, fie din lipsă de timp, fie din vitejie, nu se 
clintise din loc. E-adevărat că era apărat în întregime de trupul 
fratelui său, care i se repezise în faţă. 

Sir John făcuse o săritură într-o parte, ca să aibă animalul 
de-a curmezişul şi se uita acum la Roland, scuturându-se după 
acest duel de-al doilea, cu aceeaşi uimire cu care-l privise după 
primul. 

Câinii — cei ce rămaseră şi erau vreo douăzeci — îl 
urmăriseră pe mistreţ şi se repeziseră asupra hoitului său, 
încercând în zadar să înşface pielea aceea cu păru-i zbârlit, 
aproape la fel de greu de străpuns ca fierul. 

— Ai să vezi, zise Roland ştergându-şi mâinile şi faţa cu o 
batistă de pânză fină, ai să vezi c-au să-l mănânce şi o dată cu 
el şi cuțitul dumitale, milord. 

— Chiar aşa, unde-i cuțitul? întrebă sir John. 

— E în încheietura mistreţului, răspunse Roland. 

— Vai! exclamă copilul, nu i-au mai rămas decât plăselele 
afară. 

Şi, repezindu-se asupra animalului, smulse pumnalul înfipt, 
chiar aşa cum spusese copilul, în dreptul subsuorii, până în 
plăsele. 

Vârful ascuţit, îndreptat de-un ochi stăpân pe sine, mânuit 
de un braţ puternic, pătrunsese drept în inimă. 

Pe trupul mistreţului se mai vedeau alte trei rant. 

Prima, care fusese pricinuită de glontele băiatului, se arăta 
ca o brăzdare sângeroasa înscrisă deasupra ochiului, glontele 
fiind prea slab ca să-i zdrobească osul frontal. 

A doua venea de la prima împuşcătură a lui sir John. 
Glontele lovise animalul de-a curmezişul şi lunecase pe platoşa 
lui. 

A treia, ţintită direct şi de la mică distanţă, îi străbătea 
trupul, dar fusese făcută, cum spusese Roland, după ce fiara 
fusese ucisă. 

Capitolul XIV O însărcinare de neîndeplinit 


Vânătoarea se terminase, noaptea prinse a se lăsa. Nu le 
mai rămânea decât să se întoarcă la castel. 

Caii se aflau cam la vreo cincizeci de paşi. Puteau fi auziţi 
cum nechezau de nerăbdare, parcă întrebându-se de nu li se 


punea curajul la îndoială devreme ce nu fuseseră lăsaţi să ia 
parte la drama ce se petrecuse. 

Edouard voia numaidecât să târâie mistrețul până la ei, să-l 
încarce pe crupa unuia şi să-l aducă la castel, dar Roland îl făcu 
să înţeleagă că era cu mult mai simplu să trimită doi oameni ca 
să-l aducă pe o targă. De aceeaşi părere fu şi sir john, aşa că 
Edouard fu silit — el care nu mai contenea să spună, arătând 
rana animalului de la cap: "lată glontele meu: aici îl ochisem" — 
Edouard fu silit, ziceam, să cedeze în faţa părerii majorităţii. 

Cei trei vânători se întoarseră la locul unde erau legaţi caii, 
încălecară şi, în mai puţin de zece minute, sosiră la castelul 
Negrelor-Fântâni. 

Doamna de Montrevel îi aştepta pe peron. De mai bine de- 
un ceas sărmana mamă sta acolo, tremurând de groază să nui 
se fi întâmplat vreo nenorocire unuia sau celuilalt dintre fiii ei. 

Cum o văzu, din mare depărtare, Edouard o luă în galop cu 
căluţul lui, strigând peste grilaj: 

— Mamă! Mamă! Am ucis un mistreţ mare cât un măgar. L- 
am ochit în cap. Ai să vezi ce gaură i-a făcut glontele meu. 
Roland i-a împlântat cuțitul de vânătoare în pântec, până-n 
plasele. Milord a tras în el două focuri de puşcă. Repede! 
Repede! Nişte oameni să plece să-l aducă. Să nu te temi când ai 
să-l vezi pe Roland plin de sânge, e sângele fiarei. Roland n-are 
nici măcar o zgârietură. 

Toate cele de mai sus erau spuse cu verva firească a lui 
Edouard, în timp ce doamna de Montrevel străbătea distanţa 
care despărţea peronul de drum şi deschidea poarta zăbrelită. 

Voia să-l primească pe Edouard în braţe, dar el sări jos de 
pe cal şi de jos, i se aruncă de gât. 

Roland şi sir John soseau şi ei tocmai în clipa aceea. Tot în 
clipa aceea se arătă la rândul ei şi Amelie, pe peron. 

Edouard o lăsă pe maică-sa să-l sâcâie cu întrebările pe 
Roland, care, plin de sânge din creştet până-n tălpi, era 
înfricoşător la vedere şi dădu fuga la soră-sa să-i repete aceeaşi 
povestire pe care o debitase maică-si. 

Amélie îl ascultă dusă pe gânduri, ceea ce, fără îndoială, îi 
răni lui Edouard amorul propriu, căci se şi repezi în bucătărie să- 
i povestească evenimentul lui Michel, de care era foarte sigur 
că-l va asculta. 


Într-adevăr, cele povestite îl interesară pe Michel în cel mai 
înalt grad. Numai că, atunci când Edouard, după ce arătase locul 
unde zăcea mistrețul, îi comunică din partea lui Roland porunca 
de a căuta oameni ca să meargă să aducă animalul, el clătina 
din cap că nu. 

— Ei, ce! întrebă Edouard, nu vrei s-asculţi de frate-meu? 

— Doamne păzeşte! Domnul Edouard. Uite, Jacques pleacă 
chiar acum la Montagnat. 

— Te temi că n-are să găsească pe nimeni? 

— Ei asta-i! Găseşte el zece oameni, nu unul. Dar, din 
pricina ceasului care e şi a locului unde zace mistrețul răpus, am 
temeri. Ziceţi că-i lângă pavilionul mânăstirii? 

— La douăzeci de paşi de el. 

— Mi-ar fi părut mai bine să fi fost la o leghe de pavilion, 
urmă Michel scărpinându-se în cap, dar n-are a face. Avem să 
trimitem după ei fără să le spunem nici cum, nici de ce. De 
îndată ce-or fi aici, ei, păi atunci, fratele dumitale are să-i 
convingă. 

— E bine! E bine! Să vină să i conving chiar eu. 

— Vai! Făcu Michel, de n-aş avea păcătoasa asta de 
scrântitură, m-aş duce chiar eu, dar ziua de azi, ce să spun, i-a 
făcut al dracului de bine. Jacques! Jacques! 

Jacques sosi. 

Edouard rămase pe loc nu numai până când i se dădu 
porunca tânărului să plece la Montagnat, ci până când îl văzu 
plecat. 

Pe urmă urcă în casă, ca să facă şi el ceea ce făceau sir 
John şi Roland, adică să se spele şi să se schimbe de haine. 

La masă nu se vorbi, cum e lesne de înţeles, decât de 
isprăvile zilei. Edouard n-avea altă dorinţă decât să vorbească şi 
sir John, uimit de curajul, îndemânarea şi norocul lui Roland, 
întărea cele povestite de copil, mai înflorindu-le şi el. 

Doamna de Montrevel se cutremura la fiecare amănunt şi 
totuşi dorea să i se spună fiecare amănunt şi de câte douăzeci 
de ori. 

Ceea ce i se păru cel mai limpede la sfârşit de tot e faptul 
că Roland salvase viaţa lui Edouard. 

— Cel puţin i-ai mulţumit cum se cuvine? îl întrebă ea pe 
copil. 

— Cui, mă rog? 


— Fratelui tău cel mare. 

— Dar de ce să-i mulţumesc? întrebă Edouard. Ce, eu n-aş 
fi făcut la fel? 

— Ce vreţi, doamnă! zise sir John, dumneavoastră sunteţi la 
şi, fără să bănuiţi măcar, aţi adus pe lume o rasă de lei. 

Amélie dăduse şi ea mare atenţie poveştilor, dar mai cu 
seamă din clipa în care îi văzuse pe vânători apropiindu-se de 
mânăstire. 

De-atunci înainte ascultase cu ochii îngrijoraţi şi nu mai 
păru că-şi trage suflarea decât când cei trei vânători, după 
uciderea mistreţului, nemaiavând nici un motiv să mai umble 
prin pădure, încălecaseră iarăşi pe cai să se-ntoarcă. 

La sfârşitul cinei li se aduse vestea că Jacques se întorsese 
cu doi ţărani din Montagnat. Ţăranii cereau lămuriri precise 
asupra locului unde vânătorii lăsaseră animalul. 

Roland era gata să se ducă să le spună, dar doamna de 
Montrevel, care nu se mai sătura să-şi vadă fiul, întorcându-se 
către slujitorul ce venise cu vestea, zise: 

— Cheamă-i aici pe oamenii aceia. E de prisos să se 
ostenească Roland pentru atâta lucru. 

După cinci minute, cei doi ţărani intrară, învârtindu-şi 
pălăriile în mâini. 

— Oameni buni, zise Roland, e vorba să vă duceţi în 
pădurea Seillon ca s-aduceţi un mistreţ pe care l-am ucis noi 
acolo. 

— Asta se poate face, răspunse unul din ţărani. 

Şi îşi întrebă tovarăşul din ochi. 

— Asta se poate face, oricum, zise şi celălalt. 

— Fiţi pe pace, urmă Roland, n-o să vă necăjiţi degeaba. 

— Vai! N-avem nici o grijă, făcu unul dintre ţărani. Vă 
cunoaştem noi, domnule de Montrevel. 

— Da, adăugă celălalt, ştim că nici dumneavoastră n-aveţi 
obiceiul, cum n-avea nici tatăl dumneavoastră, generalul, să 
puneţi oamenii să muncească pe degeaba. Vai! Dacă toţi 
aristocrații ar fi fost ca dumneavoastră, n-ar mai fi fost revoluţie, 
domnule Ludovic. 

— Sigur că n-ai mai fi fost, făcut cel dintâi, ce părea venit 
acolo numai ca să fie ecoul afirmativ al celor spuse de tovarăşul 
său. 


— Rămâne acum de ştiut, unde e animalul? întrebă cel 
dintâi ţăran. 

— Da, repetă al doilea, rămâne de ştiut unde e? 

— O! Nu vă va fi greu să-l găsiţi. 

— Cu atâta mai bine! Făcu ţăranul. 

— Ştiţi unde-i pavilionul din pădure? 

— Care? 

— Da, care? 

— Pavilionul ce ţine de mânăstirea Seillon. 

Cei doi ţărani se uitară unul la altul. 

— Ei bine, o să-l găsiţi la douăzeci de paşi de faţada 
pavilionului dinspre pădurea Genoud. 

Cei doi ţărani se uitară iar unul la celălalt. 

— Hm! Făcu unul. 

— Hm! Repetă celălalt, ca un statornic ecou al tovarăşului 
său. 

— Ei, ce-i asta hm? întrebă Roland. 

— Păi... 

— Hai spuneţi, ce e? 

— E, că ne-ar fi plăcut mai mult să fie în cealaltă marginea 
a pădurii. 

— Cum adică în cealaltă margine a pădurii? 

— Aşa e, făcu al doilea ţăran. 

— Dar de ce în cealaltă margine a pădurii? întrebă iarăşi 
Roland pierzându-şi răbdarea. De-aici şi până la capătul celălalt 
al pădurii sunt trei leghe, pe când de-aici şi până la locul unde 
se află mistrețul nu faceţi nici măcar o leghe. 

— Da, zise primul ţăran, numai că locul unde se află 
mistrețul... 

Se opri, scărpinându-se în cap. 

— Chiar aşa! zise şi-al doilea. 

— Chiar aşa, ce? 

— E cam prea aproape de mânăstire. 

— Nu de mânăstire, ci, cum v-am spus, de pavilion. 

— Tot una e. Ştiţi bine, domnule Ludovic, se spune cii eo 
trecere subterană ce merge de la pavilion pân-la mânăstire. 

— Vai! Aşa e, asta-i sigur, făcu al doilea ţăran. 

— Ei, şi? întrebă Roland, ce-are de-a face mânăstirea, 
pavilionul şi trecerea subterană cu mistrețul nostru? 


— Are de-a face, că animalul se află într-un loc bântuit. 
lacă, asta-i. 

— Vai! Da, un loc bântuit, repetă al doilea ţăran. 

— Ei na! Spuneţi, ce înseamnă asta, caraghioşilor? exclamă 
Roland, care prinse a se supăra, în timp ce maică-sa se 
neliniştea, iar Amélie pălea văzând cu ochii. 

— Să ne fie cu iertare, domnule Ludovic, zise ţăranul, dar 
noi nu suntem caraghioşi. Suntem oameni ce trăim în frica lui 
Dumnezeu. lacă, asta-i tot! 

— Ei! Fire-ar să fie! strigă Roland şi eu trăiesc în frica lui 
Dumnezeu! Şi ce-i cu asta? 

— Aşa că nu poftim s-avem de-a face cu diavolul. 

— Nu, nu, nu, zise cel de-al doilea ţăran. 

— Cu semenul tău, urmă primul ţăran, ei, treacă-meargă, 
un om face cât un om. 

— Uneori face chiar cât doi, zise al doilea, care avea un 
trup ca de Hercule. 

— Dar cu fiinţe de pe cealaltă lume, cu stafii, cu duhuri, nu, 
mulţumim! Urmă primul ţăran. 

— Mulţumim! Repetă şi al doilea. 

— Vai, mamă! Vai, surioară, întrebă Roland, întorcându-se 
către cele două femei, înţelegeţi ceva, pentru Dumnezeu? Ceva 
din tot ce spun nerozii ăştia? 

— Nerozi, făcu primul ţăran, om fi noi, dar nu-i mai puţin 
adevărat că Pierre Marey numai pentru c-a vrut să se uite peste 
zidul mânăstirii s-a ales cu gâtul răsucit. Ce-i drept că era într-o 
sâmbătă, zi de sabat. 

— Şi nu l-a mai putut îndrepta, afirmă al doilea ţăran, aşa c- 
au fost siliţi să-l îngroape cu faţa în jos, privind la cele ce se 
petrec în spatele lui. 

— Ei, ei! exclamă sir John, iată că începe să fie interesant, 
îmi plac grozav poveştile cu fantome. 

— O fi! exclamă Edouard, dar nu şi surioarei mele, Amélie, 
milord, după cum se vede. 

— Dar de ce? 

— la priveşte, frăţioare Roland, cât e de palidă. 

— Într-adevăr, zise sir John, domnişoara pare că e gata — 
gata să i se facă rău. 

— Eu? Nicidecum, se grăbi să spună Amelie, numai că nu 
găseşti că-i puţin cam cald aici, mamă? 


Şi Amélie îşi şterse fruntea plină de sudoare. 

— Nu, răspunse doamna de Montrevel. 

— Totuşi, stărui Amelie, de nu m-aş teme că ţi-e neplăcut, 
mamă, ţi-aş cere îngăduinţa să deschid fereastra. 

— Deschide-o, copila mea. 

Amélie se ridică cu grabă să se bucure de îngăduinţa 
primită şi, clătinându-se, se duse să deschidă o fereastră ce dă 
spre grădină. 

După ce deschise fereastra, rămase în picioare cu spatele 
rezemat de bara de sprijin şi pe jumătate ascunsă în dosul 
perdelelor. 

— Vai! Şopti ea, aici, cel puţin, îţi poţi trage sufletul. 

Sir John se sculă să-i ofere flaconul lui cu săruri, dar Amélie 
spuse cu grabă: 

— Nu, nu, milord, vă mulţumesc. Îmi este cu mult mai bine. 

— Hai, zise iar Roland, acum nu-i vorba de astea, ci de 
mistrețul nostru. 

— Ei, da, mistrețul dumneavoastră, domnule Ludovic, ne- 
am duce mâine să-l aducem. 

— Chiar aşa, urmă şi-al doilea ţăran, mâine dimineaţă, pe 
lumină. 

— Aşadar, ca să mergeţi în astă seară?... 

— Vai! Ca să mergem în astă seară... 

Ţăranul îşi privi tovarăşul şi, amândoi în acelaşi timp, 
scuturând din cap, spuseră: 

— Ca să mergem în astă seară, aşa ceva nu se poate. 

— Laşilor! 

— Domnule Ludovic, nu suntem laşi pentru că ne temem, 
se grăbi să spună primul ţăran. 

— Sigur că nu, nu suntem laşi pentru aşa ceva, interveni şi- 
al doilea. 

— Ei! Făcu Roland, tare-aş mai vrea ca unul mai voinic ca 
voi să vină să-mi susţină teoria asta că omul nu-i laş cu toate că- 
ie frică. 

— Păi, e după care lucru anume ţi-e frică, domnule Ludovic. 
De-mi daţi un cosor ascuţit şi-o bâta bună nu mă tem de lupi. 
De-mi daţi o puşcă bună, nu mă tem de om, chiar dac-aş şti că 
omul acela m-aşteaptă ca să mă ucidă. 

— Da, întrebă Edouard, dar de-o stafie, fie chiar şi o stafie 
de călugăr, ţi-e frică? 


—  Domnişorule Edouard, răspunse ţăranul, lăsaţi-l pe 
domnul Ludovic, fratele dumneavoastră, să vorbească. Nu 
sunteţi încă destul de mare ca să glumiţi cu asemenea lucruri, 
nu! 

— Nu, adăugă şi celălalt ţăran. Aşteptaţi să vă crească 
părul sub nas, domnişorule. 

— N-am păr sub nas, ce-i drept, răspunse Edouard, 
mândrindu-se, dar asta nu mă împiedică să spun că, dac-aş fi 
destul de puternic ca să pot căra mistrețul, m-aş duce să-l aduc 
eu singur, de-ar fi zi sau noapte. 

— Să vă fie de bine, domnişorule, dar iată, tovarăşul meu şi 
cu mine vă spunem că noi nu ne ducem nici pentru un galben. 

— Dar pentru doi? întrebă Roland, care voia să-i scoată din 
sărite. 

— Nici pentru doi, nici pentru patru, nici pentru zece, 
domnule Montrevel. Sunt buni zece galbeni, dar ce-am să fac eu 
cu cei zece galbeni ai dumneavoastră când mă voi trezi cu gâtul 
răsucit? 

— Da, cu gâtul răsucit, ca Pierre Marey, zise al doilea ţăran. 

— Nu cei zece galbeni ai dumneavoastră au să le dea de 
mâncare soţiei şi copiilor mei pe câte zile vor mai avea ei de 
trăit, nu-i aşa? 

— Şi, unde mai pui că tu zici zece galbeni, adăugă al doilea 
ţăran, da? Ei nu-s decât cinci, pentru că cinci sunt ai mei. 

— Atunci, ziceţi că ies stafiile în pavilion? întrebă Roland. 

— Nu zic, în pavilion... nu sunt sigur că şi în pavilion... dar în 
mânăstire... 

— În mânăstire, eşti sigur? 

— Vai! Da, acolo cu siguranţă. 

— Le-ai văzut? 

— Nu eu, dar sunt oameni care l-au văzut. 

— Tovarăşul dumitale? întrebă tânărul ofiţer întorcându-se 
către al doilea ţăran. 

— Nu le-am văzut nici eu, dar am văzut flăcări şi Claude 
Philippon a auzit lanţuri. 

— Ei! Aşadar sunt flăcări şi lanţuri? întrebă Roland. 

— Da! Şi cât despre flăcări, spuse primul ţăran, le-am văzut 
Şi eu. 

— Şi Claude Philippon a auzit lanţurile, repetă al doilea 
ţăran. 


— Prea bine, dragii mei, prea bine, reluă Roland cu un ton 
glumeţ. Atunci, cu nici un preţ nu vă duceţi în seara asta? 

— Cu nici un preţ. 

— Nici pentru tot aurul din lume 

— Şi vă duceţi mâine dimineaţa, pe lumină? 

— Vai! Domnule Ludovic, nici nu vă veţi fi sculat şi mistrețul 
va fi aici. 

— El are să fie aici şi dumneavoastră nu vă veţi fi sculat 
încă, răspunse şi ecoul. 

— Ei, dacă-i aşa, zise Roland, veniţi să mă vedeţi poimâine. 

— Bucuroşi, domnule Roland, dar ce să facem? 

— Veniţi oricum. 

— Ei! Noi venim! 

— Asta înseamnă că, devreme ce ne spuneţi: "Veniţi!" 
puteţi fi sigur că nu vom lipsi, domnule Ludovic. 

— Bine, am să vă dau câteva veşti sigure. 

— De la cine? 

— De la stafii. 

Amelie scoase un strigăt înăbuşit. Numai doamna de 
Montrevel auzi strigătul acela. Ludovic îşi luă rămas bun de la 
cei doi ţărani, dându-le mâna, iar ei se izbeau unul de altul în 
faţa uşii pe unde voiau să treacă amândoi în acelaşi timp. 

În restul serii nu mai veni vorba nici de mânăstire, nici de 
pavilion, nici de oaspeţii supranaturali, strigoi sau fantome, care 
le bântuiau. 


Capitolul XV Fire tare 


Când bătu ceasul zece, toată lumea era culcată la castelul 
Negrelor-Fântâni, sau cel puţin, cu toţii se retrăseseră în 
camerele lor. 

De două sau de trei ori în timpul serii, Amélie se apropiase 
de Roland ca şi cum ar fi avut să-i spună ceva, dar de fiecare 
dată vorba îi pierise pe buze. 

Când toată lumea fu gata să plece din salon, ea se sprijini 
de braţul său şi, deşi camera lui Roland era c-un etaj mai sus 
decât a ei, totuşi îl însoţi pe Roland până la uşa camerei lui. 


Roland o îmbrăţişa şi, urându-i noapte bună şi spunându-i 
că se simte foarte obosit, închise uşa. 

Totuşi, cu toate cele spuse Ameliei, Roland, rămase singur 
în camera sa, nu se apucă să se pregătească de culcare. Se 
duse la rastelul său de arme, scoase o pereche minunată de 
pistoalele speciale, de la armureria din Versailles, date tatălui 
său din partea Convenţiunii, le încercă cocoaşele şi suflă în ţevi 
ca să vadă dacă nu cumva erau încărcate mai de demult. 

Pistoalele erau în stare excelentă. 

După care, le aşeză unul lângă altul pe masă, se duse să 
deschidă încetişor uşa camerei şi să se uite înspre scară, ca să 
vadă dacă nimeni nu-l pândea şi, văzând că şi coridorul şi scară 
erau pustii, se duse să bată la uşa lui s/rJohn. 

— Intră, spuse englezul. 

Sir John nu începuse nici el să se pregătească de culcare. 

— Am înţeles după un semn pe care mi l-ai făcut, că aveai 
ceva să-mi spui, începu să vorbească sirJohn şi, după cum vezi, 
te aşteptam. 

— Desigur, am ceva să-ţi spun, răspunse Roland, 
întinzându-se bucuros într-un fotoliu. 

— Scumpul meu amfitrion, replică englezul, încep să te 
cunosc. Aşa că, de câte ori te văd atât de vesel ca acuma, cânt 
ca ţăranii dumitale: mă tem. 

— Ai auzit ce-au spus. 

— Adică, au povestit o minunată istorioară cu fantome. Am 
un castel în Anglia, unde vin fantome. 

— Le-ai văzut, milord? 

— Da, când eram mic. Din nenorocire, de când sunt în 
vârstă au dispărut. 

— Aşa e cu stafiile, zise Roland vesel. Se duc, vin. Ce noroc, 
eh! Că m-am întors tocmai când sunt stafii la mânăstirea 
Seillon! 

— Da, încuviinţă s;r John, e într adevăr o fericire, numai, 
eşti sigur că sunt? 

— Nu, dar poimâine voi şti la ce să mă aştept în asemenea 
privinţă. 

— Cum asta? 

— Sunt hotărât să-mi petrec acolo noaptea de mâine. 

— O! exclamă englezul, nu vrei să merg şi eu cu 
dumneata? 


— Mi-ar face plăcere, milord, dar din nenorocire, e cu 
neputinţă î 

— Cu neputinţă, o! 

— Aşa precum am cinstea să ţi-o spun, dragul meu 
oaspete. 

— Cu neputinţă! Dar, de ce? 

— Ştii obiceiurile stafiilor, milord? întrebă Roland cu 
seriozitate. 

— Nu. 

— Ei bine, eu le cunosc. Stafiile nu se arată decât în 
anumite condiţii. 

— Explică-mi şi mie asta. 

— Aşa, de exemplu, uite, milord, în Italia, în Spania, ţări 
dintre cele mai superstiţioase, ei bine, acolo nu sunt fantome 
sau, dacă sunt, apar din zece în zece ani sau din douăzeci în 
douăzeci de ani, sau din secol în secol. 

— Şi cui crezi că se datoreşte lipsa asta de fantome t 

— Lipsei de ceţuri, milord. 

— O, o! _ 

— Fără îndoială. Inţelegi dumneata, ceața e atmosfera 
stafiilor, în Scoţia, în Danemarca, în Anglia, ţările ceţurilor, nu 
mai poţi răsufla de-atâtea stafii. Avem spectrul tatălui lui 
Hamlet, spectrul lui Banguo, umbrele victimelor lui Richard al IIl- 
lea. În Italia nu-i decât un spectru: cel al lui Cezar şi încă, unde-i 
apare el lui Brutus? În localitatea Fillippi din Macedonia, în 
Tracia, adică în Danemarca Greciei, în Scoţia Orientului, unde 
ceața a găsit mijlocul de a-l însingura pe Ovidiu în aşa hal încât 
versurilor pe care le-a făcut acolo le-a dat titlul de Triste. De ce 
Virgil face să-i apară lui Enea umbra lui Anhise? Pentru că Virgil 
e din Mantova. Ai fost la Mantova? O regiune de mlaştini, o 
adevărată broscărie, o fabrică de reumatism, o atmosferă plină 
de vapori, ca atare, un cuib de stafii! 

— Spune mai departe, te ascult. 

— Ai văzut malurile Rinului? 

— Da. 

— Şi Germania, nu-i aşa? 

— Da. 

— Incă o ţară de zâne, de ondine, de silfi şi silfide şi, ca 
atare, de năluci (cine poate mai mult, poate şi mai puţin), toate 
acestea tot din cauza ceţurilor, mereu din cauza pielei. Dar în 


Italia, în Spania, unde dracul vrei să se refugieze stafiile? Nici un 
pic de ceaţă. De aceea, dacă aş fi în Spania sau în Italia nici n-aş 
cuteza să încerc aventura c! E mâine. 

— Toate acestea nu-mi spun deloc de ce vrei să te lipseşti 
de tovărăşia mea, stărui s;rJohn. 

— Aşteaptă puţin. Ţi-am explicat până acum de ce şi cum 
stafiile nu cutează să se arate în unele ţări, pentru că nu găsesc 
acolo anumite condiţii atmosferice. Lasă-mă să-ţi explic ce 
şanse trebuie să-ţi asiguri când doreşti să le vezi. 

— Explică! Explică! Stărui sir John, în adevăr, dumneata eşti 
omul pe care cel mai mult îmi place să-l aud vorbind, Roland. 

Şi sir John se întinse şi el într-un fotoliu, pregătindu-se să 
asculte, în culmea încântării, improvizaţiile spiritului aceluia 
fantastic pe care îl şi văzuse sub atâtea feţe în timpul celor de- 
abia cinci sau şase zile de când îl cunoscuse. 

Roland se înclină în semn de mulţumire. 

— Ei, da, să vezi cum stau lucrurile şi vei înţelege 
asemenea povestire, milord. Atâta am auzit vorbindu-se despre 
strigoi în viaţa mea, că-i cunosc pe cutezătorii aceia ca şi cum 
aş fi de-al lor. De ce se-arată fantomele? 

— Pe mine mă întrebi? Se miră s;rJohn. 

— Da, pe dumneata te întreb. 

— ţi mărturisesc că, întrucât n-am studiat fantomele ca 
dumneata, n-aş fi în stare să-ţi dau un răspuns pozitiv. 

— Ei, vezi? Fantomele se arată, iubite milord, ca să-i 
înfricoşeze pe cei cărora li se arată. 

— incontestabil! 

— Ei, drăcie! Dacă nu-l înfricoşează pe cel căruia i se arată, 
atunci cel căruia i se arată le înfricoşează pe ele. Martor ne e 
domnul de Turenne, ale cărui stafii s-au dovedii a fi nişte 
falsificatori de monede. Cunoşti întâmplarea? 

— Nu. 

— Am să ţi-o povestesc în altă zi. Să nu ne pierdem firul. 
Vezi aşadar de ce, când se hotărăsc să iasă — ceea ce se- 
ntâmplă rar — fantomele îşi aleg nopţile vijelioase, pline de 
fulgere, tunete şi furtuni: aşa e punerea lor în scenă. 

— Mă văd silit să mărturisesc că tot ce spui e adevărat, cât 
se poate de adevărat. 

— Stai puţin! Sunt unele clipe în care şi omul cel mai viteaz 
simte un fior cum îi aleargă de-a lungul şirei spinării. Pe vremea 


în care sufeream de anevrism, mi s-a întâmplat şi mie aşa ceva 
de vreo zece ori, când vedeam sclipindu-mi deasupra capului 
fulgerul săbiilor şi auzeam vuindu-mi în urechi bubuitul tunului, t 
adevărat că de când am anevrisme, mă bag acolo unde 
sclipeşte fulgerul mai tare şi unde bubuie tunetul mai al 
dracului. Dar am o şansă: fantomele nu ştiu asemenea lucru, ele 
cred că aş putea să mă sperii. 

— Ceea ce-i cu neputinţă, nu-i aşa? întrebă sirJohn. 

— Ce să mai zic? Când, în loc să te temi de moarte, crezi, 
pe drept sau pe nedrept, că ai motiv ca s-o cauţi, nu ştiu de ce 
te-ai mai putea teme, îţi repet, s-ar putea ca stafiile, care ştiu 
totuşi multe lucruri, să n-aibă habar de asta. Ele ştiu numai că 
sentimentul fricii creşte sau scade văzând şi auzind lucruri şi 
sunete de prin preajmă. Aşa, de pildă, unde apar fantomele de 
preferinţă? În locurile întunecoase, în cimitire, în mânăstirile 
vechi, în ruine, în subterane, pentru că aspectul unor asemenea 
aşezări predispune omul la frică. Când îşi fac apariţia? După un 
zăngănit de lanţuri, nişte gemete, nişte suspine, pentru că toate 
cele de mai sus n-au nimic ce te-ar putea linişti sau destinde. 
Ele nu pot să apară în plină lumină sau după o arie de contra- 
dans, nu! Frica e un abis în care cobori treaptă cu treaptă până 
ce te prinde ameţeala, până ce-ţi alunecă piciorul, până ce te 
prăbuşeşti cu ochii închişi în fundul prăpastiei. Aşadar, citeşte 
povestirile tuturor apariţiilor ca să vezi cum procedează 
fantomele: mai întâi se întunecă cerul, bubuie tunetul, suflă 
vântul, ferestrele şi uşile scârţâie, lampa, dacă se află o lampă 
în camera celui pe care fantomele vor să-l înspăimânte, lampa 
aceea începe a fâlfâi, a păli şi se stinge. Intuneric beznă! Atunci 
în întunecime, prind a se auzi plânsese, gemete, zăngănit de 
lanţuri, în sfârşit uşa se deschide şi stafia apare. Trebuie să spun 
că toate apariţiile pe care nu le-am văzut dar despre care am 
citit s-au arătat în împrejurări asemănătoare. Ce zici, nu-i aşa, 
sir john? 

— Întocmai. 

— Şi ai văzut vreodată fantomă care să apară la doi inşi în 
acelaşi timp? 

— Într-adevăr, nici n-am citit de-aşa ceva, nici n-am auzit 
spunându-se. a 

— E simplu de tot, dragă milord. In doi, înţelegi, nu ţi-e 
frică. Frica e un lucru tainic, straniu, independent de voință, 


pentru care trebuie izolare, întuneric, singurătate. O stafie nu-i 
mai periculoasă decât o ghiulea de tun. Ei, spune, soldatul se 
teme el de ghiuleaua de tun ziua, când e în tovărăşia 
camarazilor săi, când simte coatele lor la stânga? Nici gând. El 
se duce de-a dreptul spre gura de foc a tunului şi e ucis sau 
ucide. Aşa ceva nu vor fantomele. Din pricina asta nu apar la doi 
inşi în acelaşi timp, din pricina asta vreau să mă duc singur la 
mânăstire, milord. Prezenţa dumitale ar împiedica chiar şi pe 
cea mai hotărâtă stafie să apară. Dacă n-am văzut nimic, sau 
dacă am văzut ceva care să merite truda, ci, atunci îţi vine 
rândul poimâine. Îţi convine târgul? 

— De minune! Dar, de ce nu m-aş duce cu primul? 

— Ei! Mai întâi pentru că nu dumitale ţi-a venit ideea şi că e 
cel puţin firesc să beneficiez eu de ideea mea. Pe urmă, fiindcă 
sunt din regiune, că eram în strânse legături cu toţi călugării 
aceia de treabă pe vremea când erau în viaţa şi că există, din 
cauza acelor legături, o şansă în plus ca să mi se arate mie, 
după moartea lor. În sfârşit, pentru că, ştiind locurile, de va 
trebui să fug sau să urmăresc, mă voi descurca mai bine ca 
dumneata atât în agresiune cât şi în retragere. Toate motivele 
mele îţi par juste, dragă milord? 

— Nu se poate mai juste, da. Insă mâine seară mă duc eu? 

— Mâine, poimâine, răspoimâine, în fiecare noapte dacă 
doreşti. Eu ţin doar să fiu pri-mul. Acuma, urmă Roland 
sculându-se, totul rămâne numai între noi doi, nu-i aşa? Nici un 
cuvânt nimănui pe lume, oricine ar fi. Strigoii ar putea fi 
preveniţi şi-ar putea proceda în consecinţă. Nu trebuie să ne 
lăsăm traşi pe sfoară de şmecherii aceia. Ar îi prea grotesc. 

— Fii liniştit. lei arme cu dumneata, nu-i aşa? 

— Dacă aş fi încredinţat că nu voi avea de-a face decât cu 
stafii, m-aş duce cu amân-două mâinile în buzunare şi cu 
buzunarele goale. Dar, după cum îţi spuneam adineaori, n-am 
uitat de falsificatorii de monede ai domnului de Turenne şi am 
să iau eu mine pistoale. 

— Nu le vrei pe-ale mele? 

— Nu, îţi mulţumesc; de-ale dumitale, deşi sunt bune, m- 
am hotărât să nu mă mai ati-ng. 

Pe urmă, cu un surâs a cărui amărăciune ar fi cu neputinţă 
de redat, Roland adăugă: 


— Îmi poartă nenoroc. Noapte bună, milord. Trebuie să 
dorm buştean în noaptea asta, ca să nu-mi vină poftă să dorm 
mâine. 

Şi, după ce scutură bărbăteşte mâna englezului, ieşi din 
camera acestuia şi intră într-a lui. Numai că, intrând la el, îl izbi 
un lucru: uşa, pe care era sigur c-o lăsase închisă, o găsi 
deschisă. 

Dar, abia intrat, dând cu ochii de sora lui, îşi explică 
schimbarea. 

— la te uită! exclamă el pe jumătate mirat, pe jumătate 
îngrijorat. Tu eşti, Amelie? 

— Da, eu, răspunse fata. 

Pe urmă, apropiindu-se de fratele ei, îi î 
sărute. 

— N-ai să te duci, urmă, ea, implorând, nu-i aşa, dragul 
meu? 

— Unde? întrebă Roland. 

— La mânăstire. 

— Bine! Dar cine ţi-a spus c-am să mă duc? 

— Vai! Când te cunoaştem atât de bine, tare mai e greu de 
ghicit! 

— Şi de ce vrei tu să nu mă duc la mânăstire? 

— Mă tem să nu ţi se întâmple o nenorocire. 

— Na! Aşadar tu crezi în stafii? exclamă Roland, uitându-se 
ţintă în ochii Améliei. 

Ea îşi plecă privirea, iar Roland simţi mâna surorii sale 
tremurând într-a sa. 

— Ascultă, zise el, Amelie cea pe care am cunoscut-o 
altădată, fiica generalului de Montrevel, sora lui Roland, e prea 
inteligentă ca să cadă pradă unor spaime vulgare. E cu 
neputinţă să crezi în asemenea poveşti cu vedenii, cu lanţuri, cu 
flăcări, cu spectre şi stafii. 

— Dac-aş crede, dragul meu, temerile mele ar fi mai puţin 
mari. Dacă există fantome, atunci ele nu-s decât nişte suflete 
despuiate de trupurile lor şi care nu pot, prin urmare, să iasă din 
morminte cu duşmăniile şi urile materiei. Ori, de ce te-ar 
duşmăni o fantomă pe tine, Roland, tu care n-ai făcut niciodată 
rău nimănui? 

-— Ei, na! Uiţi pe cei care i-am ucis la oraşe sau în duel. 

Amélie clătină din cap. 


ntinse fruntea să i-o 


— Nu mă tem de aceia! 

— De ce te temi atunci? 

Tânăra fată îşi ridică asupra lui Roland frumoşii ei ochi 
înecaţi în lacrimi şi, aruncându-se în braţele fratelui ei, spuse: 

— Nu ştiu, Roland, dar, ce vrei? Mi-e frică! 

Tânărul, cu o mişcare puţin cam bruscă, îi ridica frumosu-i 
cap pe care Amélie şi-l ascunsese la pieptul lui şi, sărutându-i 
blând şi drăgăstos pleoapele-i lungi, o întrebă: 

— Crezi că nu cu fantome va trebui să mă lupt mâine, nu-i 
aşa? 

— Frate dragă, nu te duce la mânăstire, stărui Amélie, 
implorându-l şi ocolind întreba-rea. 

— Mama te-a trimis să-mi ceri aşa ceva. Hai, mărturiseşte, 
Amélie. 

— Vai! Frate dragă, nu, mama nu mi-a spus nici un cuvânt. 
Eu singură am ghicit că vrei să te duci. 

— Ei, atunci trebuie să ştii că dacă vreau să mă duc, 
Amélie, îi spuse Roland cu hotărâre în voce, sigur mă voi duce. 

— Chiar dacă te rog cu mâinile împreunate, frăţioare? 
întrebă Amélie cu un accent aproape dureros în glas, chiar dacă 
te rog în genunchi? 

Şi se lăsă să alunece la picioarele fratelui ei. 

— Ei! Femeile, femeile! murmură Roland, făpturi 
inexplicabile, ale căror vorbe rămân un mister, a căror gură nu 
rosteşte nici o dată tainele inimii, care plâng, care se roagă, 
care tremură, pentru ce? Dumnezeu ştie, dar noi, bărbaţii, vai, 
niciodată! Mă voi duce, Amélie, pentru că am hotărât să mă duc 
şi fiindcă o dată ce-am luat o hotărâre, nici o putere de pe lume 
nu e în stare să mă facă s-o schimb. Acum, îmbrăţişează-mă, nu 
te teme de nimic şi, iată, am să-ţi spun la ureche o mare taină. 

Amelie îşi înălţă capul, ţintuindu-l pe Roland cu o căutătură 
întrebătoare şi disperată în acelaşi timp. 

— Mi-am dat seama de mai bine de un an, răspunse tânărul 
că am nenorocul de a nu putea muri. Linişteşte-te aşadar şi fii 
pe pace! 

Roland rosti cuvintele din urmă cu o voce atât de 
îndurerată încât Amelie, care până atunci reuşise să-şi 
stăpânească lacrimile, intră în camera ei izbucnind în hohote de 
plâns. Tânărul ofiţer, după ce se încredința că sora lui îşi 
închisese uşa, şi-o închise şi el pe a lui, şoptind: 


— O să vedem noi, în sfârşit, cine se dă bătut, eu sau 
destinul meu. 


Capitolul XVI Strigoiul 


A doua zi, cam pe la ceasul la care ne-am despărţit mai 
înainte de Roland, tânărul ofiţer, după ce s-a încredinţat că 
toată lumea se culcase în castelul  Negrelor-Fântâni, 
întredeschise încetişor uşa de la camera lui, cobori scara 
ţinmdu-şi răsuflarea, pătrunse în vestibul, trase fără zgomot 
zăvoarele uşii de la intrare, cobori peronul, se întoarse ca să 
vadă dacă totul era învăluit în linişte şi, încredinţat că-i aşa de 
întunecimea ferestrelor, o porni vitejeşte către poartă. 

Poarta, ale cărei balamale fuseseră, după cât se pare, unse 
din timpul zilei, se deschise fără nici cea mai mică scârţiitura şi 
se închise aşa cum se deschisese, după ce Roland se strecurase 
prin ca, ca s-o apuce după aceea repede înspre drumul către 
Bourg prin Pont-d'Ain. 

N-apucase să facă nici o sută de paşi când clopotul 
ornicului de la Saint-Just bătu o lovitură. Cel din Montagnat îi 
răspunse ca un ecou de bronz. Bătea ceasul zece şi jumătate. 

În pasul cu care mergea, tânărului nu-i trebuiau mai mult 
de douăzeci de minute ca să ajungă la mânăstirea Seillon, mai 
ales clacă, în loc să ocolească pădurea, ar fi apucat-o pe cărarea 
ce ducea dea dreptul la mânăstire. 

Roland era prea familiarizat din copilărie cu cele mai 
neînsemnate poteci din pădurea Seillon ca să-şi mai 
prelungească de prisos drumul cu încă zece minute. O apucă 
aşadar, fără să mai şovăie, de-a dreptul prin pădure şi, după 
cinci minute, reapăru de partea cealaltă a pădurii. 

Ajuns acolo, nu mai avea de trecut decât un capăt de 
câmpie ca să se afle sub zidul livezii mânăstirii. 

Abia dacă-i mai trebuiau încă cinci minute pentru aşa ceva. 

Când se văzu lângă zid, se opri, dar numai pentru câteva 
clipe. 

Îşi desprinse mantia, o învălătuci şi-o aruncă peste zid. 


După ce-şi lepădă mantia, Roland rămase într-o redingotă 
de catifea, cu un pantalon alb de piele şi cizme cu carâmbii 
răsfrânţi. 

Redingota era strânsă în jurul trupului cu o cingătoare în 
care erau vârâte două pistoale. 

O pălărie cu boruri largi îi acoperea faţa şi-l învăluia în 
umbră. 

Cu aceeaşi iuţeală cu care îşi lepădase haina ce l-ar fi putut 
stingheri să sară peste zid, începu să se caţere. 

Piciorul — îi căută o îmbucătură pe care nu-i fu greu s-o 
găsească. şi făcu vânt, se prinse de coama zidului şi căzu de 
partea cealaltă, fără să se fi atins măcar de creastă îngrăditurii 
pe deasupra căreia săltase. 

Işi luă mantia de jos, o aruncă iarăşi pe umeri, o prinse din 
nou în agrafă şi, trecând prin livadă, ajunse cu paşi mari la o 
portiţă ce slujea de trecere între livadă şi mânăstire. 

Când păşi peste pragul portiţei, bătură unsprezece ceasuri. 

Roland se opri, numără bătăile, apoi făcu încetişor ocolul 
mânăstirii, privind şi ascultând. 

Nu văzu nimic şi n-auzi nici cel mai mic zgomot. 

Mânăstirea se înfăţişa sub imaginea dezolării şi a 
singurătăţii. Toate uşile erau deschise: cele de la chilii, cea de la 
capelă, cea de la trapeză. 

In trapeză, încăpere imensă în care mesele stăteau încă 
aşezate, Roland văzu, zburând de ici-colo, cinci sau şase lilieci. 
O cucuvaie speriată se repezi printr-o fereastră spartă, Se 
cocoţă pe un copac la câţiva paşi de-acolo, şi-şi slobozi ţipătul 
funebru. 

— Bine! zise în gura mare Roland, cred că aici trebuie să-mi 
stabilesc cartierul general. Liliecii şi cucuvăile alcătuiesc 
avangarda strigoilor. 

Sunetul vocii omeneşti înălțându-se din mijlocul unei 
ademenea singurătăţi, din beznă şi din dezolare, avea în el ceva 
neobişnuit şi lugubru ce-ar fi făcut să se-nfioare chiar şi pe cel 
care îl scosese dacă Roland, cum singur o spusese, n-ar fi avut o 
fire de care frică nu se putea prinde. Căută un loc de unde să 
poată îmbrăţişa cu privirea sala întreaga: o masă singuratică, 
aşezată pe un soi de estradă la unul din capetele sălii şi care, nu 
mai încape îndoială, slujise stareţului mânăstirii fie ca să 
citească un text sfânt în timpul mesei, fie ca să-şi ia masa 


separat de ceilalţi fraţi, îi păru un punct de observaţie, întrunind 
toate înlesnirile pe care le-ar fi putut dori. 

Sprijinit de zid, nu putea fi surprins din spate, iar de acolo, 
după ce se va fi obişnuit cu beznă, privirea-i va predomina toate 
ungherele sălii. 

Căută un scaun oarecare şi, la trei paşi de masă, găsi 
răsturnat taburetul care trebuie să fi fost al comeseanului sau 
lectorului singuratic. 

Se aşeză în faţa mesei, îşi desfăcu mantia, ca să aibă toată 
libertatea în mişcări, îşi apucă pistoalele din cingătoare, puse 
unu pe masă în faţa lui, iar cu patul celuilalt, lovind de trei ori în 
masă, zise în gura mare: 

— Şedinţa e deschisă, stafiile pot să vină. 

Cei care, trecând noaptea în doi prin cimitire sau pe lângă 
biserici, au simţit uneori, fără să-şi dea seama, nevoia supremă 
de-a vorbi în şoaptă şi cu pietate, nevoie consacrată unor 
anumite locuri, numai aceia singuri vor înţelege ce stranie 
impresie i-ar fi făcut celui ce-ar fi auzit asemenea voce 
zeflemitoare şi sacadată, tulburând singurătatea şi întunericul. 

Vibră o clipă în beznă adâncă pe care o făcu oarecum să 
tresară, pe urmă se stinse şi muri fără ecou, împrăştiindu-se în 
acelaşi timp prin toate găurile pe care aripile timpului le săpase 
peste tot pe unde trecuse. 

După cum se aşteptase, ochii lui Roland se obişnuiră cu 
întunecimea şi acum, datorită slabei lumini a lunci, care tocmai 
răsărise şi care pătrundea în sala de mese eu nişte raze lungi şi 
albicioase prin ferestrele sparte, Roland putea să vadă limpede 
dintr-un capăt în celălalt al imensei încăperi. 

Deşi, bineînţeles, înăuntru ca şi afară Roland n-avea nici 
urmă de teamă, nu era însă lipsit de suspiciuni şi urechea lui 
înregistra cele mai mici zgomote. 

Auzi clopotul bătând jumătate de ceas. 

Fără să vrea, dangătul îl făcu să tresară. Venea chiar de la 
biserica mânăstirii. 

Cum oare, în asemenea ruină, unde toate trecuseră în 
moarte, orologiul, acea pulsare a timpului, rămăsese viu? 

— Ei, ei! exclamă Roland, iată ceea ce-mi arată că am să 
văd ceva. 

Cuvintele de mai sus fură spuse aproape ca pentru sine: 
măreţia locurilor şi a liniştii îi înmuiase inimă împietrită, făcută 


parcă dintr-un bronz tot atât de dur ca şi cel ce tocmai îi 
trimisese strigătul timpului împotriva veşniciei. 

Clipele se scurgeau unele după altele. Un nor, fără îndoială, 
trecu între lună şi pământ, căci lui Roland îi păru că întunericul 
se îndesi. 

Pe urmă, pe măsură ce miezul nopţii se apropia, i se păru 
că aude mii de zgomote abia sesizabile, nedesluşite şi felurite 
care, fără îndoială, veneau dintr-o lume nocturnă ce se 
deşteaptă când cealaltă adoarme. 

Natura n-a vrut să îngăduie nici o întrerupere a vieţii, nici 
chiar pentru odihnă; ea şi-a făcut universu-i nocturn aşa cum şi 
l-a făcut şi pe cel diurn, de la ţânţarul ce zumzuie la căpătâiul 
celui ce doarme, până la leul ce dă târcoale în jurul corturilor 
arabilor. 

Roland, de strajă în tabere, sentinelă rătăcită în pustiuri. 
Roland vânătorul, Roland soldatul, cunoştea însă toate 
zgomotele acelea; şi zgomotele nu-l tulburau. Dar iată că, deo- 
dată, zgomotelor acelora li se amestecă iarăşi dangătul 
orologiului, vibrând pentru a doua oară deasupra capului său. 

De data asta era miezul nopţii. Numără unele după altele 
cele douăsprezece bătăi. 

Se auzi şi cea din urmă, care tremură în văzduh ca o pasăre 
cu aripi de bronz, apoi se stinse încet, trist, dureros. 

In acelaşi timp, îi păru tânărului că aude un geamăt. 

Roland aţinti urechea înspre partea dincotro venea 
zgomotul. 

Geamătul se auzi mai de-aproape. 

Tânărul se sculă, dar cu mâinile sprijinite pe masă şi ţinând 
în palma fiecărei mâini patul unuia din pistoale. Un fâsâit 
asemănător celui făcut de-un cearşaf sau de-o rochie ce s-ar târî 
pe iarbă se auzi la stânga lui, la zece paşi de el. 

El se ridică de parcă ar fi fost mişcat de-un resort. 

In aceeaşi clipă, o umbră apăru pe pragul imensei încăperi. 
Umbra semăna cu una din statuile vechi culcate pe morminte: 
era învăluită într-un giulgiu enorm care se târa în urma ei. 

Roland se îndoi o clipă de el însuşi. Spiritul său absorbit îl 
făcea oare să vadă ceea ce nu există? Era oare înşelat de 
simţurile sale, era cumva jucăria unor halucinaţii pe care 
medicina le constată, dar nu le poate explica? 

Lin geamăt scos de fantomă îi spulberă îndoielile. 


— Vai! Pe cinstea mea, exclamă el izbucnind în râs, iată-ne 
împreună, dragă Stafie! 

Spectrul se opri şi întinse mâna către tânărul ofiţer. 

— Roland! Roland, îi spuse spectrul cu vocea surdă, îndură- 
te şi nu mai urmări morţii în mormintele în care i-ai vârât! 

Şi spectrul îşi urmă drumul, fără să grăbească pasul. 

Roland, uimit o clipă, cobori de pe estradă şi o luă cu 
hotărâre pe urmele fantomei. 

Drumul era greu, stăvilit de pietroaie, de bănci puse de-a 
curmezişul şi de mese răsturnate. 

Şi totuşi ai fi spus că, trecând peste toate piedicile acelea, o 
cărare nevăzută se deschidea în faţa spectrului, care mergea cu 
acelaşi pas, fără ca nimic să-l oprească. 

De câte ori trecea prin faţa unei ferestre, lumina din afară, 
oricât de slabă ar fi fost, i se răsfrângea pe giulgiu şi spectrul îşi 
desena contururile care, după ce trecea de fereastră, se 
pierdeau în întunecime, ca să reapară curând şi-apoi să se 
topească iarăşi. 

Roland, cu privirile aţintite asupra celui pe care-l urmărea, 
temându-se să nu-l piardă din vedere dacă şi-ar fi desprins o 
clipă privirile de pe el, nu putea cerceta cu ochii drumul acela 
ce-i părea atât de simplu spectrului şi lui atât de înţesat de 
obstacole. 

La fiecare pas se poticnea. Stafia câştiga teren, 
depărtându-se de el. 

Astfel ajunse lângă uşa din partea opusă celeia prin care 
intrase. Roland văzu cum se deschide intrarea unui coridor 
întunecos. Atunci înţelese că umbra avea să-i scape. 

— Om sau spectru, tâlhar sau călugăr, strigă el, opreşte sau 
trag. 

— Nu poţi ucide de două ori acelaşi trup şi moartea, ştii tu 
prea bine, urmă arătarea cu voce surdă, n-are nici o putere 
asupra sufletelor. 

— Cine eşti tu? întrebă Roland. 

— Sunt spectrul celuia pe care l-ai smuls cu atâta furie din 
lumea asta pământeană. 

Tânărul ofiţer izbucni în râs, în râsul lui strident şi nervos, 
pe care întunericul îl făcea mai înspăimântător. 

— Pe cuvântul meu, dacă n-ai alte amănunte de dat, te 
previn că nici n-am să-mi dau osteneala să caut. 


— Aminteşte-ţi de fântâna din Vaucluse, zise fantoma cu un 
accent atât de stins, încât replica de mai sus îi ieşi din gură mai 
curând ca un suspin decât ca nişte cuvinte rostite. 

Preţ de o clipă Roland simţi nu că-i slăbeşte inima, ci că-i 
ţâşneşte sudoarea pe frunte, dar, împotrivindu-se slăbiciunilor, 
îşi recâştiga tăria şi, cu o voce amenințătoare, strigă: 

— Pentru ultima dată, arătare sau realitate, te previn că, de 
nu m-aştepţi, trag. 

Spectrul păru surd şi-şi urmă calea. 

Roland se opri o clipă ca să ochească: spectrul era la zece 
paşi de el. Roland avea mâna sigură, el singur pusese glontele 
în pistol cu o clipă mai înainte, ca să se încredinţeze că erau 
încărcate, le încercase şi cu vergeaua în ţevi. 

In clipa în care spectrul se contura în toată înălţimea sa, alb 
sub bolta sumbră a coridorului, Roland trase. 

Flacăra lumină ca un fulger coridorul în care spectrul 
continuă să se afunde fără să grăbească şi nici să încetinească 
pasul. 

Pe urmă, totul se cufundă iarăşi în beznă cu atât mai 
adâncă pe cât lumină fusese mai vie. 

Spectrul dispăruse sub arcada sumbră. 

Roland se repezi în urmărirea lui, trecându-şi între timp al 
doilea pistol din mână-i stângă în cea dreaptă. 

Dar, oricât de scurt fusese timpul de oprire, spectrul i-o 
luase mult înainte. Roland îl văzu la capătul coridorului, 
conturându-se de data ăsta puternic pe văzduhul cenuşiu al 
nopţii. 

Atunci îşi iuți pasul şi ajunse la marginea coridorului, drept 
în clipa în care spectrul dispărea în dosul uşii de la cisternă. 

Roland grăbi pasul şi mai tare. Ajuns pe pragul uşii, i să 
păru că spectrul se cufundă în măruntaiele pământului. Totuşi, i 
se vedea încă tot torsul. 

— De-ai fi chiar demonul, strigă Roland, tot am să te-ajung. 

Şi slobozi a doua oară pistolul care umplu de flacără şi fum 
cavoul în care dispăruse spectrul. 

Când se risipi fumul, Roland căută în zadar: rămăsese 
singur. 

Atunci se repezi în cavou, urlând de furie; sondă pereţii cu 
patul pistoalelor, izbi solul cu piciorul: pretutindeni solul şi piatră 
îi răspunseră cu acel sunet mat specific obiectelor solide. 


încercă să străpungă cu privirea întunericul; dar îi fu cu 
neputinţă: lumina firavă ce străbătea de la lună se oprea pe 
primele trepte ale cisternei. 

— Ei! exclamă Roland, o torţă! O torţă! 

Nimeni nu-i răspunse. Singurul zgomot ce se auzea era! 
Murmurul izvorului care curgea la trei paşi de el. 

Işi dădu seama că o cercetare mai lungă ar fi de prisos. 
Atunci ieşi din cavou, scoase din buzunar o pungă cu praf de 
puşcă, două gloanţe învelite în hârtie şi îşi încarcă în mare grabă 
pistoalele. 

Pe urmă o apucă pe calea pe care venise, regăsi coridorul 
sumbru, la capătul coridorului imensa sală de mese şi se duse 
să-şi reia în colţul încăperii mute locul pe care-l părăsise ca să 
urmărească fantoma. 

Acolo aşteptă. 

Unele după altele, ceasurile nopţii bătură însă până se 
schimbară în ceasurile dimineţii şi până când primele raze ale 
zilei prinseră a colora cu tonurile-i spălăcite zidurile mânăstirii. 

— Hai! Şopti Roland, cu noaptea asta am isprăvit. Poate voi 
fi mai norocos altă dată. 

După vreo douăzeci de minute, Roland intra în castelul 
Negrele-Fântâni. 


Capitolul XVII Percheziţie 


"Două fiinte aşteptau întoarcerea lui Roland: una cu 
nelinişte, plină de spaime, alta cu nerăbdare. 

Aceste două fiinţe erau Amélie şi sir John. 

Nici una nici cealaltă nu dormiseră nici măcar o clipă. 

Amelie nu-şi manifestă îngrijorarea decât prin zgomotul de 
la uşa ei ce se închidea pe măsură ce Roland urca scara. Auzind 
zgomotul, n-avu curajul să treacă la doi paşi de sora lui şi să n-o 
liniştească. 

— Fii pe pace, Amelie, sunt eu! Spuse el. 

Nu putea nicidecum să-şi închipuie că sora lui se temea 
pentru altul decât el. 

Amelie se repezi afară din camera ei, în halatul de noapte. 


Era lesne de văzut după paloarea obrazului, după 
cearcănele întunecate ce se-ntindeau până la jumătatea feţei, 
că nu-nchisese un ochi toată noaptea. 

— Nu ţi s-a întâmplat nimic, Roland? întrebă ea într-un 
suflet, strângându-şi fratele în braţe şi pipăindu-l cu îngrijorare. 

— Nimic. 

— Nici ţie şi nici nimănui? 

— Nici mie şi nici nimănui. 

— Şi n-ai văzut nimic? 

— Nu spun aşa ceva, făcu Roland. 

— Ce-ai văzut, Doamne-Dumnezeule? 

— Am să-ţi povestesc toate mai târziu. Până una-alta, de e 
vorba de ucişi sau răniţi, nu-i nici un mort. 

— Vai! Îmi vine sufletul la loc. 

— Acum, am să-ţi dau un sfat, surioară: du-te şi aşează-te 
binişor în pat şi încearcă să dormi, dacă poţi, până la ceasul 
mesei. Şi eu am să fac la fel şi te încredinţez că nu-i nevoie m 
fiu legănat ca să adorm. Noapte bună sau, mai curând, bună 
dimineaţa! 

Roland îşi îmbrăţişa cu dragoste sora şi, prefăcându-se că 
fluieră uşurel şi fără de grijă un cântec de vânătoare, urcă scara 
la etajul al doilea. 

Sir John îl aştepta de-a dreptul pe coridor. 

— Ei? îl întrebă el. 

— Ei, n-aş putea spune că mi-am pierdut timpul chiar de 
prisos. 

— Ai văzut vreo fantomă? 

— Am văzut ceva ce în tot cazul semăna tare mult a fi una. 

— Ai să-mi povesteşti neapărat. 

— Da, înţeleg, altfel n-ai să dormi, sau ai să dormi prost. 
lată, în două cuvinte, cum s-au petrecut lucrurile... 

Şi Roland făcu relatarea exactă şi amănunţită a aventurii 
din timpul nopţii. 

— Bine! zise sir john după ce Roland isprăvi de povestit, 
nădăjduiesc că mi-ai lăsat şi mie ceva de făcut. 

— Mă tem chiar, răspunse Roland, că ţi-am lăsat ceea ce-i 
mai greu. 

Apoi, cum sir John stăruia şi se-ntorcea la fiecare amănunt, 
cerând să i se arate cum sunt aşezate toate elementele 
caracteristice de la faţa locului, Roland îi spuse: 


— Ascultă, astăzi după prânz vom merge să vizităm 
mânăstirea la lumina zilei, ceea ce nu te va împiedica să stai de 
pânda la noapte. Dimpotrivă, vizitarea la lumina zilei îţi va sluji 
să studiezi locurile. Numai, să nu spui nimic nimănui. 

— O! Făcu sirjohn, par eu a fi flecar? 

— Nu, ce-i drept că nu, zise Roland râzând. Nu dumneata, 
milord, eşti flecar, ci eu sunt un nerod. 

Şi intră în cameră la dânsul. 

După prânz, amândoi bărbaţii coborâră povârnişurile 
grădinii, ca şi cum s-ar fi dus să facă o plimbare pe malurile 
fiului Reyssouse. Pe urmă o luară înspre stânga, urcară iarăşi, 
după ce făcuseră vreo patruzeci de paşi, intrară în drumul mare, 
străbătură pădurea şi ajunseră sub zidul mânăstirii, drept în 
locul unde în ajun Roland îl sărise. 

— Milord, spuse Roland, iată calea. 

— Ei, atunci, propuse sirjohn, s-o apucăm pe ea. 

Şi încetişor, dar cu o minunată forţă în încheieturile 
mâinilor, care vădea omul ce stăpâneşte serios gimnastică, 
englezul se prinse de partea de sus a zidului, se aşeză pe 
creastă şi se lăsă să lunece de partea cealaltă. 

Roland îl urmă cu iuţeala omului care nu era nicidecum la 
prima sa încercare. 

Astfel, amândoi se găsiră de partea cealaltă a zidului. 

Paragina era încă mai vădită ziua decât noaptea. 

larba crescuse pretutindeni pe alei şi se înălța până la 
genunchi. Şpalierele erau năpădite de viţa de vie ce se-ndesise 
atât de tare, încât strugurii nu se mai puteau coace în umbra 
frunzelor. În mai multe locuri, zidul era ruinat şi iedera, acest 
parazit mai curând decât prieten al ruinelor, începea să se 
întindă în toate părţile. 

Cât despre pomi, pruni, piersici, caişi, stând în bătaia 
vântului, crescuseră în voie, ca şi fagii şi stejarii din pădure, 
după a căror înălţime şi desiş păreau că tânjesc, iar seva suptă 
toată de ramurile cu crenguţe nenumărate şi viguroase nu mai 
da decât fructe rare şi pipernicite. 

De două sau trei ori, după mişcările ierburilor înalte 
clătinate brusc drept în faţa lor, sir John şi Roland ghiciră că 
năpârca, oaspetele târâtor al singurătăţilor, îşi stabilise acolo 
domiciliul şi fugea nedumerită că era tulburată. 


Roland îşi îndrumă prietenul drept spre poarta ce dă din 
livadă în mânăstire, dar, înainte de a intra în curtea mânăstirii, 
îşi aruncă ochii pe cadranul ornicului. Ornicul, care mergea 
noaptea, era oprit în timpul zilei. 

Din mânăstire trecu în sala de mese. Acolo, lumina zilei îi 
dezvălui sub adevărata lor înfăţişare lucrurile pe care întunericul 
le îmbrăcase în formele plastice ale nopţii. 

Roland îi arătă lui sir John taburetul răsturnat, masa 
scrijelită de izbiturile pistoalelor, uşa prin care intrase stafia. 

Merse împreună cu englezul pe drumul pe care-l făcuse în 
urmărirea fantomei. Recuno-scu piedicile care-l opriseră, dar 
care erau uşor de sărit pentru cineva ce dinainte ar fi avut 
cunoştinţă de cum stau lucrurile la faţa locului. 

Ajuns în ungherul de unde trăsese cu pistolul, găsi câlţii de 
umplutură de la pistol, dar zadarnic căută glontele. 

După cum era construcţia coridorului, apucând-o pieziş, ar 
fi fost cu neputinţă ca glontele să nu fi atins spectrul devreme 
ce nu lăsase urme pe perete. 

Şi totuşi, dacă strigoiul fusese atins şi dacă avea un trup, ca 
toţi oamenii, cum se făcuse că trupul i-a rămas în picioare? Cum 
de n-a fost cel puţin rănit? Şi, dacă a fost rănit, cum de nu se 
găsea nici o urmă de sânge? 

Ori, nu exista nici urmă de sânge, nici urmă de glonte. 

Lordul Tanlay era gata-gata să creadă că prietenul său 
avusese de-a face cu un spectru adevărat. 

— A venit cineva după mine, spuse Roland şi a luat 
glontele. 

— Dar, dacă ai tras într-un om, cum de n-a intrat glontele în 
el? 

— O! E foarte simplu: omul purta zale sub giulgiu. 

Era cu putinţă. Totuşi, sir John clătină din cap în semn că 
se-ndoieşte. l-ar fi plăcut mai mult să creadă într-un eveniment 
supranatural, aşa ceva îl obosea mai puţin. 

Ofiţerul împreună cu dânsul îşi continuară investigaţiile. 

Ajunseră la capătul coridorului şi se aflau în cealaltă 
margine a livezii. 

Acolo îşi văzuse Roland din nou spectrul dispărut o clipă 
sub bolta sumbră. 

Se duse de-a dreptul la cisternă. Atât de puţin şovăia, încât 
părea că iarăşi urmăreşte stafia. 


Atunci înţelese cât de adânc era întunericul din timpul 
nopţii din lipsa oricărei sclipiri de lumină oglindită de-afară: 
aproape că nici ziua nu se vedea deloc. 

Roland scoase de sub mantie două torţe lungi de câte-un 
picior, luă un amnar, scapără şi aprinse o bucată de iască şi, de 
la iască, un chibrit. 

Amândouă torţele se aprinseră cu vâlvătaie. 

Trebuia descoperită trecerea prin care dispăruse fantoma. 

Roland şi s;rJjohn apropiară torţele de sol. 

Cisterna era pavată cu lespezi mari de piatră calcaroasă, ce 
păreau lipite perfect unele de altele. 

Roland căută al doilea glonte cu tot atâta stăruinţă cu cât îl 
căutase pe primul. Dădu la o parte o piatră care-i stătea sub 
picioare şi zări un inel fixat întruna din lespezi. 

Fără să spună nimic, Roland prinse inelul cu mâna, se 
propti pe picioare şi trase spre dânsul. 

Lespedea se răsuci pe pivotul ei cu o uşurinţă ce vădea că 
se supunea adeseori aceleiaşi manevre. 

Răsucindu-se, descoperi intrarea în subterană. 

— Ah, exclamă Roland, iată pe unde trece spectrul meu. 

Şi cobori în deschizătura larg căscată. 

Sir John îl urmă. 

Străbătură acelaşi drum pe care-l făcuse şi Morgan când se 
întorsese să dea socoteală de misiunea lui. La capătul 
subteranei dădură de grilajul ce străjuia cavourile funerare. 

Roland zgâlţâi grilajul care, nefiind închis, cedă. 

Străbătură, cimitirul subteran şi ajunseră la celălalt grilaj. Și 
acesta, ca şi primul, era deschis. 

Urcară câteva trepte, Roland mergând mereu în frunte şi 
ajunseră în corul capelei unde se petrecuse scena pe care am 
povestit-o, dintre Morgan şi soţii lui lehu. 

Numai că băncile erau goale, corul pustiu, iar altarul, 
despuiat din pricina încetării serviciilor divine, n-avea pe el nici 
luminări aprinse, nici sfânta-i învelitoare. 

Roland nu mai avea nici o îndoială că acolo încetase cursa 
falsei fantome, pe care sir John se îndărătnicea s-o creadă 
adevărată. 

Dar, fie că stafia va fi fost adevărată sau falsă, sír John 
recunoştea că într-adevăr acolo trebuie să fi luat sfârşit drumul 
ei. 


Reflectă o clipă apoi, după clipa aceea de gândire, englezul 
zise: 

— Ei, de vreme ce mi-a venit rândul să veghez la noapte şi 
fiindcă am dreptul să-mi aleg locul de veghe, atunci aici am să 
veghez. 

Şi arătă un soi de masă din mijlocul corului formată din 
piciorul de stejar pe care se sprijinise altădată pupitrul cu un 
vultur în vârf, pe care şedeau cărţile sfinte. 

— E drept, încuviinţă Roland cu aceeaşi nepăsare de parcă 
ar fi fost vorba de el, nu veţi fi rău aşezat acolo, dar cum 
deseară s-ar putea să găsiţi lespedea zidită şi amândouă 
grilajurile încuiate, să căutăm o ieşire care să vă aducă de-a 
dreptul aici. 

Cam în cinci minute, ieşirea fuse găsită. 

Uşa unei vechi sacristii dădea în latura corului, iar din 
sacristie o fereastră stricată putea sluji de trecere în pădure. 

Cei doi bărbaţi ieşiră pe fereastră şi ajunseră în desişul cel 
mai înţesat al pădurii, tocmai la vreo douăzeci de paşi da locul 
unde uciseseră mistrețul. 

— lată problema noastră dezlegată, zise Roland. Numai că, 
scumpe milord, cum n-ai să te poţi descurca noaptea într- 
asemenea desiş, unde şi ziua e destul de greu de găsit drumul, 
am să te însoțesc până aici. 

— Da, însă o dată intrat, ai să pleci numaidecât, răspunsă 
englezul. Îmi amintesc de cele ce mi-ai spus în privinţa 
susceptibilităţii fantomelor. Ştiindu-te la câţiva paşi de mine, ele 
ar putea să şovăie dacă să apară sau ba şi, deoarece dumneata 
ai văzut una, vreau şi eu să văd măcar una. 

— Am să plec, făgădui Roland, fii liniştit. Numai că, râzând, 
nu mă tem decât de-un singur lucru. 

— De care? 

— Vedeţi, în calitatea dumitale de englez şi de eretic, să nu 
se simtă stingherite de-asemenea persoană. 

— O! exclamă sir John, solemn, ce păcat că n-am timp până 
deseară să mă lepăd de credinţa mea. 

Cei doi prieteni văzuseră tot ceea ce aveau de văzut, ca 
atare se întoarseră la castel. 

Nimeni, nici chiar Amelie, nu păruse să bănuiască în 
plimbarea lor altceva decât o plimbare obişnuită. 


Ziua se petrecu aşadar fără întrebări şi chiar fără îngrijorări 
aparente. De altfel, la întoarcerea celor doi prieteni, ziua era 
chiar pe sfârşite. 

Se aşezară cu toţii la masă şi, spre marea bucurie a lui 
Edouard, se puse la cale o nouă vânătoare. 

De altfel, despre vânătoarea aceea se vorbi tot timpul 
dinei, ba chiar şi după aceea. 

La ceasul zece, ca de obicei, fiecare se afla în camera sa, 
numai Roland se găsea în cea a lui s;irJohn. 

Deosebirea de firi sărea în ochi după felul pregătirilor. 
Roland şi le făcuse pe-ale lui vesel, ca şi cum s-ar fi dus lao 
petrecere, sir John şi le făcea solemn, ca şi cum s-ar fi dus la un 
duel. 

Işi încărca pistoalele cu cea mai mare grijă şi le puse în 
cingătoare şi, în loc de mantie, care putea să-l stingherească în 
mişcări, se îmbrăcă peste haine cu o redingotă mare cu pelerină 
scurtă. 

La ceasurile zece şi jumătate amândoi ieşiră cu aceleaşi 
măsuri de precauţie pe care şi le luase şi Roland când plecase 
singur. 

La unsprezece fără cinci minute se aflau sub fereastra 
stricată, dar unde pietrele căzute din boltă puteau sluji de 
scăriţă. 

Acolo, potrivit înţelegerii avute, trebuiau să se despartă. Sir 
John îi aminti lui Roland termenii înţelegerii: 

— Da, răspunse tânărul, cu mine, milord, o dată pentru 
totdeauna, ceea ce ne-am înţeles rămâne bun înţeles, dar, la 
rândul meu îţi dau un sfat. 

— Care? 

— N-am găsit gloanţele pentru că au venit ca să le ia. Au 
venit şi le-au luat, ca să nu văd, desigur, ce urme au rămas pe 
ele. 

— Şi, după părerea dumitale, ce urme au rămas pe ele? 

— Cele a ochiurilor din zale. Strigoiul meu era un om cu 
pieptul ferit de-o platoşă. 

— Cu atât mai rău, făcu sirjohn. Mie mi-ar fi fost tare drag 
să fie fantomă. 

Apoi, după o clipă de tăcere în care, cu un oftat, englezul îşi 
manifestă adâncu-i regret că e silit să renunţe la spectru, zise: 

— Şi sfatul dumitale? 


— Ocheşte obrazul. 

Englezul încuviinţă cu un semn, îi strânse mâna tânărului 
ofiţer, se caţără pe pietre, intră în sacristie şi dispăru. 

— Noapte bună! Îi strigă Roland. Şi, cu nepăsarea faţă de 
primejdie pe care o are în general soldatul pentru el şi pentru 
camarazii lui, Roland, aşa cum îi făgăduise lui sir John, o apucă 
înapoi pe drumul dinspre castelul Negrelor-Fântâni. 


Capitolul XVIII Judecata 


A doua zi, Roland, care nu reuşise să adoarmă decât către 
ceasurile două dinspre ziuă, se deşteptă pe la şapte. 

Trezindu-se, îşi adună amintirile risipite, îi veni în minte 
cele petrecute în ajun între el şi sir John şi se miră că englezul 
nu l-a deşteptat la întoarcerea sa. 

Se îmbrăcă în mare grabă şi se duse să bată la uşa camerei 
lui sir John, cu riscul de a-l deştepta în toiul primului său somn. 

Dar sir John nu răspunse. Roland bătu mai tare. Aceeaşi 
tăcere. 

De data asta, puţină îngrijorare se amestecă în curiozitatea 
lui Roland. 

Cheia era pe dinafară. Tânărul ofiţer deschise uşa şi aruncă 
în cameră o privire de-o clipă. 

Sir John nu era înăuntru, sirJohn nici gând să se fi întors. 

Patul era neatins. 

Ce se-ntâmplase oare? 

Nici o clipă nu mai era de pierdut şi, cu iuţeala de a se 
hotărî pe care i-o cunoaştem, Roland, e lesne de ghicit, nu mai 
pierdu nici o clipă. 

Se repezi în cameră la el, termină să se îmbrace, îşi puse 
cuțitul de vânătoare în cingătoare, puşca pe umăr şi plecă. 

Nimeni nu se sculase încă, afară de femeia de serviciu. 

Roland o întâlni pe scară. 

— Să-i spui doamnei de Montrevel că am ieşit cu puşca să 
fac o plimbare în pădurea Seillon. Să nu se îngrijoreze dacă 
milord şi cu mine nu ne întoarcem chiar la ora micului dejun. 

Şi Roland o porni în grabă mare ieşind din castel. 


După zece minute ajunse aproape de fereastră unde în 
ajun, la ceasurile unsprezece noapte, se despărţise de lordul 
Tanlay. 

Ascultă. Înăuntru nu se auzea nici un zgomot. Afară, numai 
urechea unui vânător putea recunoaşte toată fremătarea de 
dimineaţă pe care-o face vânatul în păduri. 

Roland sări prin fereastră cu uşurinţa-i obişnuită şi se repezi 
din sacristie în centrul bisericii. 

O privire îi fu de ajuns ca să se încredinţeze că nu numai 
corul din centru, dar întregul naos al micii capele era pustiu. 

să-l fi făcut fantomele pe englez să meargă pe drumul opus 
celuia pe care trecuse el? 

Era cu putinţă. 

Roland trecu repede prin spatele altarului, ajunse la grilajul 
cavourilor: grilajul era deschis. Intră în cimitirul subteran. 

Întunericul nu-i îngăduia să vadă până-n adâncuri. Îl strigă 
în trei rânduri pe sirJohn: nimeni nu-i răspunse. 

Ajunse la celălalt grilaj ce dă în subterană; şi acela era 
deschis ca şi cel dintâi. 

Intră în culoarul boltit. 

Numai acolo, cum îi era cu neputinţă, în adâncul beznei, să 
se slujească de puşcă, şi-o puse în spate şi apucă cuțitul de 
vânătoare în mână. 

Înainta bâjbâind, afundându-se tot mai mult, fără să 
întâlnească pe nimeni. Şi, pe măsură ce înainta, întunericul 
creştea îndoit, ceea ce arăta că lespedea cisternei era închisă. 

Sosi astfel la prima treaptă a scării, se urcă până ce atinse 
lespedea turnantă cu capul, făcu o sforţare şi lespedea se 
răsuci. 

Roland văzu iarăşi lumină. Repezindu-se, intră în cisternă. 

Uşa ce da în livadă era deschisă. Roland ieşi pe uşa aceea, 
străbătu partea livezii ce se găsea între cisternă şi celălalt capăt 
al coridorului de unde trăsese asupra fantomei. 

Străbătu şi coridorul şi ajunse în trapeza mânăstirii. 

Trapeza era pustie. 

Aşa cum făcuse în subterana funebră, Roland îl strigă de 
trei ori pe sirJohn. 

Singur ecoul, uimit, ce părea că nu mai e deprins cu sunetul 
glasului de om, îi răspunse gângav. 


Nu părea a fi cu putinţă ca s;rJohn să fi venit prin partea 
asta. Trebuia să se întoarcă iarăşi de unde plecase. 

Roland se întoarse pe acelaşi drum şi ajunse iarăşi în 
centrul capelei. 

Acolo trebuie să-şi fi petrecut sir John noaptea, aşadar 
acolo trebuia să-i dea de urmă. 

Roland se îndreptă spre centrul bisericii. 

Abia ajunse acolo, şi-un strigăt îi scăpă din piept. 

O pată mare de sânge se-ntindea la picioarele lui şi mânjea 
lespedea bisericii. De partea cealaltă a corului, la patru paşi de 
ceea ce înroşea marmura de la picioarele lui, se afla o a doua 
pată tot atât de mare, tot atât de roşie, tot atât de proaspătă, 
care părea că se împerechează cu prima. 

Una din pete era la dreapta, cealaltă la stânga soiului 
aceluia de piedestal, hărăzit, cum am mai spus-o, să sprijine 
vulturul din vârful pupitrului cărţilor sfinte, piedestal în faţa 
căruia lordul spuse că-şi va stabili postul de observaţie. 

Roland se apropie de piedestal. Piedestalul era plin de 
sânge, ce se scurgea în şiroaie de pe el. 

Acolo, fără îndoială, se petrecuse drama. 

Dramă, dacă ne luăm după urmele lăsate, drama trebuie să 
fi fost teribilă. 

Roland, în dubla-i calitate, de vânător şi de soldat, nu se 
putea să nu fie un dibaci cercetător de urme. 

Socotise cât sânge a putut pierde un om mort şi cât poate 
pierde un rănit. 

În timpul nopţii căzuseră trei morţi sau trei răniţi. 

Dar care erau probabilitățile? 

Cele două pete de sânge, cea din dreaptă şi cea din stânga 
corului, erau, se vede treaba, din sângele celor doi vrăjmaşi ai 
lui sirJohn. 

Sângele de pe piedestal era probabil al său. 

Atacat din două părţi, din dreapta şi din stânga, a tras cu 
amândouă mâinile şi a ucis sau a rănit câte un om cu fiecare 
foc. 

De aici, cele două pete de sânge ce-nroşeau lespezile. 

La rândul său, fusese lovit lângă piedestal şi sângele lui 
ţâşnise pe piedestal. 

In cinci secunde, Roland era la fel de sigur de cele ce v-am 
spus, de parc-ar fi văzut lupta cu proprii săi ochi. 


Acuma rămânea de ştiut, ce s-a făcut cu trupurile celorlalţi 
doi şi cu trupul lui sir John? 

Ce se făcuse cu trupurile celorlalţi doi, lui Roland prea puţin 
îi păsa. Dar ţinea foarte mult să ştie, ce se întâmplase cu cel al 
lui sirJohn. 

O urmă de sânge pornea de la piedestal şi mergea până la 
uşă. 

Trupul lui sir john fusese scos afară. 

Roland zgâlţâi uşa masivă. Nu era închisă decât c-un zăvor. 
Din prima sforţare se deschise. De partea cealaltă a 
pragului găsi iarăşi urmele de sânge. 

Apoi merse pe urme, străbătând mărăcinii; pe drumul pe 
care-i făcuseră oamenii ce duceau trupul. 

Crengile rupte, iarba călcată în picioare, îl mânară pe 
Roland până la marginea pădurii ce dă în drumul de la Pont- 
d'Ain la Bourg. 

Acolo, viu sau mort, trupul părea să fi fost pus de-a lungul, 
pe povârnişul şanţului. 

După care, nimic alta. 

Un om trecu, venind dinspre castelul Negrelor-Fântâni. 
Roland îi ieşi înainte. 

— N-ai văzut nimic pe drum? N ai întâlnit pe nimeni? 
întrebă el. 

— Ba da, răspunse omul, am văzut doi ţărani ce duceau un 
trup pe-o targă. 

— Vai! exclamă Roland şi trupul acela era al unui om viu? 

— Omul era pierit la faţă şi nu mişca, tare mai părea c-ar fi 
mort. 

— Sângele îi curgea? 

— Am văzut picături pe drum. 

— Atunci trăieşte. 

Şi, scoțând un ludovic din buzunar, îi spuse: 

— Uite un ludovic, fugi într-un suflet la doctorul Milliet, la 
Bourg. Spune-i să încalece şi să vină în galop la castelul 
Negrelor-Fântâni. Mai spune-i că un om se află în primejdie de 
moarte. 

Şi, în timp ce ţăranul, îmboldit de răsplata primită, grăbi 
pasul spre Bourg, Roland, zbughind pe picioarele-i tari ca fierul, 
se îndreptă în mare grabă spre castel. 


Şi acuma, fiindcă cititorul nostru, după cât se pare, trebuie 
să fie la fel de curios cât era şi Roland, ca să afle ce i se 
întâmplase lui sir John, avem să-l punem la curent cu 
întâmplările din cursul nopţii. 

Sir John, aşa cum am văzut, intrase la unsprezece fără 
câteva minute în incinta căreia se obişnuia să i se spună 
Correria, sau pavilionul mânăstirei şi care nu era altceva decât o 
capelă înălţată în mijlocul pădurii. 

Din sacristie trecuse în naos. 

Naosul şi corul erau pustii şi păreau părăsite. O lună destul 
de strălucitoare, dar care totuşi dispărea din timp în timp 
învăluită în nori, îşi strecura razele albăstrui prin ferestrele 
ogivale şi prin vitraliile colorate, pe jumătate sparte, ale capelei. 

Sir John pătrunse până-n mijlocul naosului, oprindu-se în 
faţa piedestalului şi rămase acolo, în picioare. 

Minutele se scurgeau, dar, de data asta, nu ornicul 
mânăstirii măsura timpul, ci biserica din Peronnaz, adică din 
satul cel mai de-aproape de capela în care aştepta s;rJohn. 

Până la miezul nopţii, totul se petrecu la fel cum se 
petrecuse şi pentru Roland, adică auzul lui s;rJohn nu fu distras 
decât de nişte vagi fremătări şi de zgomote trecătoare. 

Miezul nopţii bătu. lată clipa pe care o aştepta cu 
nerăbdare s;r John, căci era cea în care trebuia să se producă 
evenimentul, dacă avea să se producă vreun eveniment 
oarecare. 

La cea din urmă bătaie, i se păru că aude nişte paşi 
subterani şi că vede apărând o lumină dinspre grilajul ce dădea 
înspre morminte. 

Toată atenţia lui se concentra aşadar înspre partea 
cimitirului subteran. 

Un călugăr ieşi de pe culoar, cu gluga trasă pe ochi şi cu o 
torţă în mână. 

Purta rasa călugărilor din ordinul Sfântul-Bruno. 

Un al doilea îl urmă, apoi un al treilea. Sir John numără 
doisprezece. 

În faţa altarului se despărţiră. În centrul bisericii se aflau 
douăsprezece jilţuri, şase la dreapta lui sirJohn şi şase la stânga 
lui. 

Cei doisprezece călugări luară loc pe tăcute în cele 
douăsprezece jilţuri. 


Cu toţii îşi înfipseră torţele în câte o gaură făcută în acest 
scop în braţele de stejar ale jilţurilor şi aşteptară. 

Un al treisprezecelea apăru şi se aşeză în faţa altarului. 

Nici unul dintre călugării aceia nu voia să lase impresia c-ar 
avea înfăţişarea fantastică a fantomelor sau a umbrelor. 
Evident, toţi aparţineau încă pământului, toţi erau oameni în 
viaţă. 

Sir john, în picioare, cu câte un pistol în fiecare mână, 
sprijinit de piedestalul lângă care sta, aşezat drept în mijlocul 
lăcaşului, privea cu cel mai mare sânge rece manevra ce tindea 
să-l încercuiască. 

Ca şi dânsul, călugării stăteau în picioare şi tăceau. 

Călugărul din faţa altarului rupse tăcerea: 

— Fraţilor, îi întrebă el, de ce s-au întrunit răzbunătorii? 

— Ca să judece un profan, răspunseră călugării. 

— Ce crimă a comis profanul de faţă? întrebă el iarăşi. 

— A încercat să pătrundă în tainele confraţilor lui lehu. 

— Ce pedeapsă merită? 

— Pedeapsa cu moartea. 

Călugărul de la altar lăsă, ca să zicem aşa, hotărârii care se 
rostise timpul de-a pătrunde în inima celui pe care-l lovea. 

Pe urmă, întorcându-se înspre englez ce părea la fel de 
calm, de parc-ar fi asistat la un spectacol, îi spuse: 

— Sir John Tanlay, eşti străin, eşti englez. E un motiv îndoit 
că să-i fi lăsat în pace pe confrații lui lehu să-şi dezbată liniştit 
problemele cu guvernământul căruia i-au jurat pieire. N-ai avut 
asemenea cuminţenie. Te-ai lăsat împins de o curiozitate 
zadarnică. În loc să te îndepărtezi, ai pătruns în vizuina leului şi 
leul te va sfâşia. 

Apoi după o clipă de tăcere în timpul căreia păru că 
aşteaptă răspunsul englezului, văzând că el nu scoate nici un 
cuvânt, adăugă: 

— Sir john Tanlay, eşti condamnat la moarte. Pregăteşte-te 
să mori. 

— O! Văd că am căzut în mijlocul unei cete de tâlhari. Dacă- 
i aşa, aş putea să mă răscumpăr cu o sumă de bani. 

Apoi, întorcându-se către călugărul de la altar, îl întrebă: 

— La cât fixaţi preţul răscumpărării, căpitane? 

Un mormăit de ameninţări întâmpina asemenea cuvinte 
insolente. 


Călugărul de la altar întinse mâna. 

— Te înşeli, sir John; nu suntem o bandă de tâlhari, zise el 
cu un ton ce se putea întrece în calm şi sânge rece cu cel al 
englezului, şi, ca dovadă, dacă ai o sumă considerabilă de bani 
sau vreo bijuterie prețioasă asupră-ţi, na-i decât să dai dispoziţii 
şi atât banii cât şi bijuteriile vor fi înmânate fie familiei, fie 
persoanei pe care o vei desemna. 

— Şi cine-mi garantează că ultima-mi dorinţă va fi 
împlinită? 

— Cuvântul meu. 

— Cuvântul unei căpetenii de ucigaşi! Nu cred în el. 

— Şi de data asta ca de cealaltă, te înşeli, sirJohn. Nu-s nici 
căpetenie de ucigaşi, cum nu-s nici căpitan de banditi. 

— Ce eşti atunci? 

— Sunt alesul răzbunării cereşti, sunt trimisul lui lehu, 
regele Israelului, care a fost uns de proorocul Elisei pentru a 
nimici de pe faţa pământului casa lui Ahab. 

— Dacă eşti ceea ce zici, de ce-ţi acoperi faţa? De ce porţi 
zale pe sub rasă? Cei aleşi lovesc descoperiţi, cu piepturile goale 
şi riscă să moară ucigând. Lăsaţi-vă glugile pe spate, arătându- 
mi piepturile goale şi atunci vă voi recunoaşte că sunteţi ceea 
ce pretindeţi a fi. 

— Fraţilor, aţi auzit? zise călugărul de la altar. 

Şi, desprinzându-şi rasa, îşi descheie cu o singură mişcare 
haina, vesta, până şi cămaşa. 

Toţi călugării făcură la fel, arătându-şi feţele descoperite şi 
piepturile goale. 

Erau tineri şi frumoşi, iar cel mai vârstnic nu părea să aibă 
nici treizeci şi cinci de ani. 

Ţinuta lor vădea eleganța cea mai desăvârşită, numai că, 
lucru ciudat, nici unul nu era înarmat. 

Erau într-adevăr judecători şi nu altceva. 

— Fii mulţumit, s/rJohn Tanlay, zise călugărul de la altar, şi- 
acum ai să mori, dar murind, aşa cum ţi-ai exprimat dorinţa mai 
adineauri, vei putea să ne recunoşti că suntem ceea ce 
pretindem a fi şi vei putea ucide. S/r John, ai cinci minute ca să- 
ţi încredinţezi sufletul lui Dumnezeu. 

Sir John, în loc să profite de îngăduinţa dată şi să se 
gândească la mântuirea sufletului său, îşi controla liniştit 
pistoalele ca să vadă dacă aveau capse bune, le încercă 


cocoaşele ca să se încredinţeze că resorturile sunt în bună stare 
şi băgă vergeaua în ţevile armelor, ca să fie sigur că gloanţele 
stau nemişcate la locurile lor. 

Pe urmă, fără a mai aştepta să se-mplinească cele cinci 
minute ce-i fuseseră acordate, zise: 

— Domnilor, sunt gata. Dumneavoastră sunteţi? 

Tinerii se uitară unii la alţii, apoi, la un semn al şefului lor, 
merseră drept asupra lui sir John împresurându-l din toate 
părţile. 

Călugărul de la altar rămase nemişcat la locul său, 
dominând cu privirile scena ce-avea să se desfăşoare. 

Sir john n-avea decât două pistoale, ca atare, numai doi 
oameni de ucis. 

Îşi alese victimele şi trase. 

Doi confraţi ai lui lehu se prăbuşiră pe lespezile pe care le 
înroşiră de sânge. 

Ceilalţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, înaintară cu 
acelaşi mers, întinzându-şi mâinile asupra lui s/rJohn. 

Sir John apucase pistoalele de ţevi şi se slujea de ele ca de 
două ciocane. 

Era puternic şi lupta fu lungă. 

Timp de aproape zece minute o încăierare nedesluşită se 
zvârcoli în mijlocul incintei. Pe urmă, în sfârşit, frământarea 
acea dezordonată încetă şi soţii lui lehu se traseră spre dreapta 
şi spre stânga, reluându-şi locurile în strane şi lăsându-l pe sir 
John legat burduf cu şnururile de la rasele lor, culcat pe 
piedestal în mijlocul incintei. 

— Ţi-ai încredinţat sufletul lui Dumnezeu? îl întrebă 
călugărul de la altar. 

— Da, ucigaşule! Răspunse s;/rjohn, poţi să loveşti. 

Călugărul luă de pe altar un pumnal, se îndreptă cu braţul 
ridicat către sir John şi, ţinând pumnalul deasupra pieptului său, 
îi spuse: 

— Sir John Tanlay, eşti viteaz şi trebuie să fii, cred şi leal. 
Jură că nici un cuvânt din cele ce-ai văzut nu-ţi va ieşi din gură. 
Jură că, în orice împrejurare te-ai afla, nu vei recunoaşte pe nici 
unul din noi şi te iertăm, lăsându-ţi viaţa. 

— Cum voi ieşi de-aici, răspunse sir John vă voi denunța pe 
loc. Cum voi fi liber, voi porni în urmărirea voastră. 

— Jură! Repetă a doua oară călugărul. 


— Nu! Răspunse s/rJohn. 

— Jură, repetă pentru a treia oară călugărul. 

— Niciodată! Repetă la rândul său s;rJohn. 

— Ei, atunci mori, pentru că aşa vrei. Şi-şi înfipse pumnalul 
până în plasele în pieptul lui sir John care, fie prin puterea 
voinţei, fie că fusese lovit dintr-o dată, nu scoase nici măcar un 
suspin. 

Apoi, cu voce amplă, sonoră, cu vocea unui om ce are 
conştiinţa că şi-a împlinit datoria, călugărul zise: 

— S-a făcut dreptate! 

În sfârşit, urcând iarăşi la altar, după ce lăsase pumnalul în 
rană, urmă: 

— Fraţilor, să nu uitaţi că sunteţi invitaţi la Paris, în strada 
Bac numărul 35, la Balul Victimelor, care va avea loc la 21 
ianuarie ce vine, în amintirea morţii regelui Ludovic al XVI-lea. 

Apoi, reintră cel dintâi în subterană, unde îl urmară cei zece 
călugări rămaşi în picioare, luându-și fiecare torţa. 

Două torţe rămaseră ca să lumineze cele trei cadavre. 

După câteva clipe, la lumina celor două torţe, patru fraţi 
slujitori intrară. Mai întâi luară cele două cadavre ce zăceau pe 
lespezi şi le duseră în cavou. 

Apoi se reîntoarseră, ridicară trupul lui sir John, îl puseră pe 
o targă şi-l scoaseră din capelă pe uşa mare de la intrare, pe 
care o traseră după ei. 

Cei doi călugări care mergeau înaintea celor cu targa 
luaseră ultimele două torţe. 

Şi acuma, dacă cititorii noştri se întreabă, de ce deosebirea 
acea între cele întâmplate lui Roland şi cele întâmplate lui sir 
John; de ce atâta blândeţe cu unul şi de ce atâta asprime cu 
celălalt, le vom răspunde: 

Amintiţi-vă că Morgan hotărâse să-l ocrotească pe fratele 
Ameliei şi că, ocrotit astfel, Roland în nici un caz nu putea muri 
de mâna unui confrate de-ai lui lehu. 


Capitolul XIX  Căsuţa din strada Victoriei 


În timp ce trupul lui sir John Tanlay era transportat la 
castelul Negrelor-Fântâni, în timp ce Roland se repezea în 


direcţia ce-i fusese arătată, în timp ce ţăranul, zorit de el, alerga 
spre Bourg ca să-l înştiinţeze pe doctorul Milliet despre 
catastrofa care-i solicita prezenţa fără întârziere la doamna de 
Montrevel, noi să străbatem spaţiul care desparte oraşul Bourg 
de Paris, să străbatem şi timpul care s-a scurs între 16 
octombrie şi 7 noiembrie, adică între 24 vendemiar şi 16 brumar 
şi să pătrundem către ceasurile patru de după-amiază în căsuţa 
din stradă Victoriei, ajunsă istorică datorită conspirației din 18 
brumar, ai cărei autori, înarmaţi până-n dinţi, din ea s-au pornit. 

Aceeaşi căsuţă pare uimită că, după câteva schimbări 
succesive de guvernământ, mai poartă chiar şi astăzi fasciile 
consulare pe fiecare canat al uşii sale duble, de stejar şi că, 
aşezată pe partea dreaptă a străzii, la numărul 60, încă aţâţă 
curiozitatea trecătorilor. 

să ne strecurăm pe aleea de tei, lungă şi îngustă, ce duce 
de la poarta din stradă la uşa casei, să intrăm în anticameră, s-o 
apucăm pe culoar la dreapta şi să urcăm cele douăzeci de 
trepte care duc la o cameră de lucru tapetată cu hârâie verde şi 
mobilată cu scaune, fotolii, canapele şi perdele de aceeaşi 
culoare. 

Pereţii sunt acoperiţi cu hărţi geografice cu planuri de 
oraşe; o bibliotecă dublă din lemn de arțar se întinde pe cele 
două părţi ale căminului pe care îl încastrează; scaunele, 
fotoliile, canapelele, mesele şi birourile sunt supraîncărcate de 
cărţi; abia de-a mai rămas ceva loc pe câteva scaune ca să te 
aşezi şi pe mese şi pe birouri ca să scrii. 

In mijlocul unui maldăr de rapoarte, scrisori, broşuri şi cărţi, 
în care îşi potrivise un loc, un bărbat stă jos şi încearcă, 
smulgându-şi părul din timp în timp cu nerăbdare, să descifreze 
o pagină de însemnări, pe lângă care hieroglifele de pe obeliscul 
de la Luxor sunt limpezi de parc-ar fi transparente. 

In clipa în care neliniştea secretarului era gata să se 
prefacă în deznădejde, uşa se deschise şi un tânăr ofiţer în 
costum de aghiotant intră. 

Secretarul ridică numaidecât capul şi pe obraz i se oglindi o 
expresie puternică de bucurie. 

— O! Scumpul meu Roland, exclamă el, în sfârşit iată-te! 
Sunt fericit că te văd, pentru trei motive: mai întâi, fiindcă mi- 
era urât de moarte fără dumneata; al doilea, pentru că 
generalul te aşteaptă cu nerăbdare şi te tot cheamă în gura 


mare; al treilea, pentru că ai să mă ajuţi să citesc cuvântul ăsta 
de-aici cu care mă trudesc de zece minute, de mi s-a urcat 
sângele în cap. Dar, mai întâi şi mai întâi de toate, sărută-mă. 

Secretarul şi aghiotantul se îmbrăţişară. 

— Ei, ia să vedem, zise acesta din urmă, care-i cuvântul ce- 
ţi dă atâta bătaie de cap, dragă Bourrienne. 

— Vai, ce scris, dragul meu! La fiecare pagină pe care o 
descifrez îmi iese câte un fir de păr alb şi astăzi sunt la pagină a 
treisprezecea! Uite, citeşte dacă poţi. 

Roland luă pagina din mâinile secretarului şi, aţintindu-şi 
privirea pe locul arătat, citi destul de curgător. 

"Paragraful al XI-lea. Nilul, de la Assuan până la trei 
leghe mai la nord de Cairo, curge într-o singură albie..." Na! 
Făcu el, dar asta merge de la sine. Ce spuneai? Dimpotrivă, eu 
văd că generalul şi-a dat toată osteneala. 

— Zi-i înainte, zi-i înainte, zise Bourrienne. 

Tânărul reluă lectura. 

— "Din punctul acela, ce se numeşte..." Ah! Ah! 

— Aici e-aici, ce spui? Roland repetă: 

— "Ce se numeşte..." Ei, drăcie! "Ce se numeşte..." 

— Da, ce se numeşte, cum? 

— Ce-mi dai, Bourrienne, exclamă Roland, dacă-l dezleg?" 

— Îți dau primul brevet de colonel pe care-l găsesc semnat 
în alb. 

— Pe cuvântul meu, nu vreau să mă despart de general, ţin 
mai mult să am un tată bun decât cinci sute de copii răi. Am să- 
ţi dau cele trei nume pe nimic. 

— Cum aşa? Sunt trei nume acolo? 

— Care nu prea au aerul c-ar face nici două, ce-i drept! 
Ascultă şi înclină-te: "Din pun-ctul acela, ce se numeşte Ventre 
della Vacca." 

— A! Burtă de vacă!... Bineînţeles! Nici în franţuzeşte nu-l 
poţi citi, dar dacă-şi pune în minte să scrie în italieneşte, ba încă 
şi în dialectul din Ajaccio, credeam că risc doar să înnebunesc, 
dar văd că am să mă tâmpesc... Asta-i. 

Şi repetă frază întreagă. 

— "Nilul, de la Assuan până la trei leghe mai la nord de 
Cairo, curge pe o singură albie; din punctul acela, ce se numeşte 
Ventre della Vacca, formează două braţe: Rosette şi Damiette." 
Mulţumesc Roland. 


Şi se apucă să scrie sfârşitul paragrafului, al cărui început 
era gata pus pe hârtie. 

— Aşa? întrebă Roland, va să zică, generalul nostru, tot mai 
are marota lui veche să colonizeze Egiptul? 

— Da, da şi pe urmă, prin contralovitură, să guvernăm 
puţin şi în Franţa? Vom coloniza... de la distanţă. 

— Ei, ia hai, dragă Bourrienne, pune-mă în curent cu ce se 
petrece pe-aici, să nu am cumva aerul că vin din Monomotapa! 

— Mai întâi vii c-aşa ţi-a venit, sau vii c-ai fost chemat? 

— Chemat, cât se poate de chemat! 

— De cine? 

— Chiar de general în persoană. 

— Depeşă personală? 

— Chiar de mâna sa. Priveşte! 

Tânărul scoase din buzunar o hârtie ce cuprindea două 
rânduri nesemnate, cu aceeaşi scriitură din care Bourrienne 
avea un caiet întreg sub ochi. 

Cele două rânduri ziceau: 


“Pleacă şi fii la Paris în 16 brumar; 
Am nevoie de tine." 


— Da, făcu Bourrienne, cred că-i pentru 18. 

— Pentru 18 ce? 

— Fi, pe cuvântul meu, mă întrebi mai mult decât ştiu, 
Roland. Omul nostru, după cum ştii, nu-i deloc vorbăreţ. Ce-are 
să fie în 18 brumar? Habar n-am, totuşi, pun capul c-are să fie 
ceva. 

— O! Ai totuşi o mică bănuială? 

— Cred că vrea să se facă director în locul lui Sieyes, poate 
preşedinte în locul lui Gohier. 

— Bine! Şi constituţia din anul III? 

— Cum, constituţia din anul Il? 

— Ei, da! Îţi trebuie patruzeci de ani ca să fii director şi mai 
lipsesc zece ani pentru că generalul să împlinească patruzeci. 

— Păi, cu-atât mai rău pentru Constituţie; o vom viola! 

— E încă prea tânără, Bourrienne; nu se violează fetiţe de 
şapte ani. 


— Aş! În mâinile cetăţeanului Barras, dragul meu, copiii 
cresc la iuţeală: fetiţa de şapte ani a şi ajuns să fie curtezană 
bătrâna. 

Roland clătină din cap. 

— Ei, ce? întrebă Bourrienne. 

— Uite, nu cred că generalul nostru s-ar face simplu 
director cu încă patru colegi. Judecă puţin şi dumneata, dragul 
meu, cinci regi pe tronul Franţei, nu mai e o dictatură, e un 
hamalăc. 

— In tot cazul, până-n prezent n-a lăsat să vadă altceva în 
afară de asta; dar dumneata ştii, dragă prietene, cu generalul 
nostru, dacă vrei să afli ceva, trebuie să ghiceşti. 

— Iţi spun drept, mi-e prea lene să-mi dau asemenea bătaie 
de cap, Bourrienne. Eu sunt un adevărat ienicer. Ce va face, e 
bun făcut. De ce dracul mi-aş mai bate capul să am o părere, s-o 
dezbat şi s-o şi apăr? Şi-aşa-i destul de plicticos să trăieşti! 

Şi tânărul îşi sublinie aforismul de mai sus cu un căscat 
lung. 

Pe urmă adăugă, cu tonul unei teribile nepăsări: 

— Crezi c-avem să-ncrucişăm săbiile, Bourrienne? 

— E probabil. 

— Ei, poate se iveşte şi norocul de-a muri, doar asta e tot 
ce-mi trebuie. Unde-i gene-ralul? 

— La doamna Bonaparte. A coborât de vreun sfert de oră. l- 
ai trimis vorbă c-ai sosit? 

— Nu, însă nu-mi pare rău deloc că te văd întâi pe 
dumneata. Dar, ascultă, îi aud pasul. lată-l. 

In aceeaşi clipă, uşa se desenase brusc şi acelaşi personaj 
istoric pe care l-am văzut jucând incognito la Avignon un rol 
tăcut, apăru pe pragul uşii în costumul său pitoresc de general 
şef al armatei din Egipt. 

Numai că, fiind la el acasă, era cu capul gol. 

Lui Roland i se păru că are ochii mai duşi în fundul capului 
şi pielea feţei mai plumburie ca de obicei. 

Totuşi, zărindu-l pe tânăr, ochiul sumbru sau mai curând 
dus pe gânduri al lui Bonaparte scapără de bucurie. 

— A! Tu eşti, Roland! exclamă el. Credincios ca oţelul, de te 
chem, alergi. Fii binevenit. 

Şi-i întinse tânărului mâna. 

Apoi, cu un surâs imperceptibil, îl întrebă: 


— Ce faci la Bourrienne? 

— Vă aştept, generale. 

— Şi, aşteptând, pălăvrăgiţi ca două babe. 

— Vă mărturisesc că-i aşa, generale. Îi arătam ordinul 
primit, ca să fiu aici în 16 brumar. 

— Ţi-am scris 16 sau 17? 

— O! 16, generale, la 17 ar fi fost prea târziu. 

— De ce prea târziu? 

— Păi, dacă, aşa cum mi-a spus Bourrienne, e vorba de 
nişte proiecte mari pe 18. 

— Na! Şopti Bourrienne, uită-te şi la smintitul ăsta, din 
pricina lui am să m-aleg cu-o săpuneală. 

— Aha! Ţi-a spus că am proiecte mari pe 18? 

Se duse de-a dreptul la Bourrienne şi, luându-l de ureche, îi 
spuse: 

— Gură spartă! 

Pe urmă către Roland: 

— Ei da, dragul meu, avem proiecte mari pe 18. Soţia mea 
cu mine luăm cina la preşedintele Gohier, un bărbat minunat, 
care a primit-o grozav de bine pe Josephine în lipsa mea. Ai să 
cinezi cu noi, Roland. 

Roland se uită la Bonaparte. 

— Pentru asta m-aţi adus, generale? întrebă el râzând. 

— Pentru asta, da şi poate pentru încă altceva... Scrie, 
Bourrienne. 

Bourrienne puse iute mâna pe pană. 

— Eşti gata? 

— Da, generale. 


“Dragă domnule preşedinte, vă aduc la cunoştinţă că soția 
mea, eu şi unul din aghiotanții mei, dorim să luăm cina la 
dumneavoastră poimâine, în 18. 

Aflaţi că ne multumim cu cină obişnuită, ca în familie..." 


— Apoi? întrebă Bourrienne. 

— Cum apoi? 

— Trebuie să închei cu "Libertate, egalitate, fraternitate"? 

— "Sau moarte!" adăugă Roland. 

— Nu, răspunse Bonaparte. Dă-mi pana. Luă pana din 
mâinile lui Bourrienne şi adăugă cu mâna lui: 


Al dumneavoastră, 
onaparte" 


Pe urmă, împingând hârtia, spuse: 

— la-o, pune adresa, Bourrienne şi trimite-o prin curier. 

Bourrienne scrise adresa, lipi plicul şi sună. 

Un ofiţer de serviciu intră. 

— Trimite scrisoarea de faţă prin curier, zise Bourrienne. 

— Aştepţi răspuns, adăugă Bonaparte. Ofiţerul închise uşa 
în urma lui. 

— Bourrienne, zise generalul, arătându-l pe Roland, uitate 
la prietenul tău. 

— Da, generale, mă uit. 

— Ştii ce-a făcut la Avignon? 

— Nădăjduiesc că n-a făcut un papă. 

— Nu. A aruncat cu o farfurie în capul unui om. 

— O! E iute la mânie! 

— Şi asta încă nu-i tot. 

— Îmi închipui. 

— S-a bătut în duel cu bărbatul acela. 

— Şi, bineînţeles, l-a ucis, zise Bourrienne. 

— Chiar aşa. Şi ştii tu de ce? 

— Nu. 

Generalul ridică din umeri. 

— Pentru că omul acela spusese că sunt un timar. 

Pe urmă, uitându-se la Roland cu o expresie nedefinită de 
zeflemisire şi de prietenie, exclamă: 

— Nerodule! 

Pe urmă aşa, deodată: 

— Fiindcă veni vorba şi englezul? 

— Tocmai, generale, aveam de gând să vă vorbesc despre 
englez. 

— E tot în Franţa? 

— Da, ba chiar o clipă am crezut că va rămâne aici până în 
ziua în care trompeta judecății de apoi va suna deşteptarea în 
valea losaphat. 

— Pe acela n-ai izbutit să-l ucizi? 


— O! Nu, nu eu. Suntem cei mai buni prieteni din lume şi, 
generale, e un om minunat şi totodată atât de original, încât am 
să vă cer un fir de bunăvoința pentru el. 

— Drace! Pentru un englez? Bonaparte clătină din cap. 

— Nu-mi plac englezii. 

— Fie! Ca popor, dar indivizii... 

— Hai, spune, ce i s-a întâmplat amicului tău? 

— A fost judecat, condamnat şi executat. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Adevărul adevărat, generale! 

— Cum asta! A fost judecat, condamnat şi ghilotinat? 

— O! Nu chiar de tot; judecat, condamnat, da: ghilotinat nu; 
dacă ar fi fost ghilotinat, ar fi mai bolnav decât e. 

— la stai! Ce tot flecăreşti tu acolo? De care tribunal a fost 
judecat şi condamnat? 

— De tribunalul confraţilor lui lehu. 

— Dar ce-i aceea confrații lui lehu? 

— Ei! Vedeţi că l-aţi şi uitat pe amicul Morgan, bărbatul 
mascat, cel care a adus înapoi negustorului de vinuri cei două 
sute de ludovici ai săi. 

— Nu, răspunse Bonaparte, nu l-am uitat. Bourrienne, ţi-am 
povestit îndrăzneala individului aceluia atât de ciudat, nu-i aşa? 

— Da, generale, spuse Bourrienne şi v-am spus că-n locul 
dumneavoastră, aş fi vrut să ştiu cine e. 

— Ei! Generalul ar fi ştiut dacă m-ar fi lăsat să-mi pun 
planul în aplicare: eram tocmai gata să sar, să-l apuc de gât şi 
să-i smulg masca, dar generalul mi-a spus cu tonul pe care i-l 
cunoşti: Stai jos, Roland! 

— Hai, întoarce-te la englez, limbutule! Urmă generalul. 
Morgan acela l-a asasinat? 

— Nu, nu el... soţii lui. 

— Dar spuneai adineaori ceva de tribunal, de judecată. 

— Generale, aţi rămas la fel, făcu Roland, cu oarecare 
familiarism deprins de pe când erau la Şcoala Militară, voiţi să 
ştiţi, dar nu-mi lăsaţi timp să vorbesc. 

— Intră în Consiliul celor Cinci Sute? şi-atunci ai să vorbeşti 
cât ai să pofteşti. 


33 Adunare politică compusă din cinci sute de membri care formau, 
împreună cu Veteranii, Corpul legislativ, organizat de Constituţia 
anului III; dizolvată la 18-19 brumar 1799. (n.t.) 


— Ei, da! Numai că la cei Cinci Sute am să am patru sute 
nouăzeci şi nouă care vor avea tot atâta poftă de vorbă cât şi 
mine şi-au să-mi ia vorbă din gură. Dacă-i pe-aceea, prefer să 
fiu întrerupt de dumneavoastră decât de-un avocat. 

— Ei, ai de gând să vorbeşti? 

— Doar atâta aştept şi eu. Închipuiţi-vă, generale, că 
aproape de Bourg se află o mânăstire... 

— Mânăstirea Seillon. O ştiu... 

— Cum, aveţi cunoştinţă de mânăstirea Seillon? întrebă 
Roland. 

— Ce, nu ştii că generalul are cunoştinţă de toate cele? 
Făcu Bourrienne. 

— Şi ce-i cu mânăstirea ta? Mai sunt călugări în ea? 

— Nu, nu mai sunt decât stafii. 

— Vei fi având să-mi spui, din întâmplare, vreo poveste cu 
stafii? 

— Şi-ncă dintre cele mai frumoase. 

— Ei, drace! Bourrienne ştie că-mi plac la nebunie. Dă-i 
drumul. 

— Straşnic. La mama au venit nişte oameni să ne spună că 
mânăstirea e bântuită de stafii. Înţelegeţi am vrut să aflăm 
adevărul, sir John şi cu mine, sau mai curând eu şi cu sir John, 
aşa că am petrecut fiecare câte o noapte acolo. 

— Unde? 

— La mânăstire, bineînţeles. 

Bonaparte îşi făcu cruce aproape pe neobservate cu 
degetul cel mare de la mână, obicei corsican de care nu s-a 
dezbărat toată viaţa lui. 

— Ei! Na! exclamă el. Şi-ai văzut stafii. 

— Am văzut una. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am tras asupra ci. 

— Şi-atunci? 

— Atunci şi-a urmat drumul. 

— Şi te-ai dat bătut? 

— Bravo! lată cum mă cunoaşteţi! Am urmărit-o şi-am tras 
iar asupră-i; dar cum ştia mai bine ca mine drumurile printre 
ruine, mi-a scăpat. 

— Ei drăcia dracului! 

— A doua zi era rândul lui sirJohn, rândul englezului nostru. 


— Şi ţi-a văzut fantoma? 

— A văzut mai mult de-atât. A văzut doisprezece călugări 
ce-au intrat în biserică, l-au judecat ca pe unul ce-a vrut să le 
pătrundă tainele, l-au condamnat la moarte şi l-au înjunghiat cu 
pumnalul, zău! 

— Şi el nu s-a apărat? 

— Ba da, ca un leu. Şi a ucis doi. 

— Dar el n-a murit? 

— Era cât pe ce, dar nădăjduiesc, totuşi, c-are să scape 
teafăr. Inchipuiţi-vă, generale, c-a fost găsit la o margine de 
drum şi a fost adus la mama acasă, cu-n pumnal înfipt în 
mijlocul pieptului, ca un arac în mijlocul viei. 

— la te uită! Dar parcă mi-ai povestit o scenă din Sfânta- 
Vehmă**, nici mai mult nici mai puţin. 

— Şi pe lama pumnalului, că nu cumva să se işte vreo 
îndoială de unde a venit înjunghierea, era gravat: Confraţii lui 
lehu. 

— Ei, asta-i! Dar nu-i cu putință să se petreacă asemenea 
lucrări în Franța în ultimul an din secolul al optsprezecelea! Asta 
mergea în Germania, în evul mediu, vremea când domneau 
Enricii şi Othonii. 

— Nu-i cu putinţă, generale? Atunci, poftiţi pumnalul. Ce- 
aveţi de spus despre forma lui? E atrăgătoare, nu-i aşa? 

Şi tânărul trase de sub haină un pumnal făurit tot din fier şi 
lamă şi gardă. 

Garda sau mai curând mânerul era în formă de cruce, iar pe 
lamă erau într-adevăr săpate următoarele trei cuvinte: Confraţii 
lui lehu. 

Bonaparte examina arma cu atenţie. 

— Şi spui că i-au înfipt jucăria asta în piept englezului tău? 

— Până în plasele. 

— Şi n-a murit? 

— Incă nu, cel puţin până acuma. 

— Ai auzit, Bourrienne? 

— Cu cea mai mare atenţie. 

— Va trebui să-mi aminteşti de asta, Roland. 

— Când, generale? 


34 Curtea vehmică, tribunal secret, a cărui putere era foarte temută în 
secolul al XV-lea în Germania şi care a răspândit o spaimă salutară în 
rândurile seniorilor şi cavalerilor bandiți din ţara aceea. (n. t.) 


— Când... când am să fiu stăpân. Hai să spui bună ziua 
Jos&phinei. Vino, Bourrienne, dumneata iei masa cu noi. Băgaţi 
de seamă ce vorbiţi şi unul şi altul: îl avem pe Moreau la masă. 
Ei! Pumnalul rămâne la mine, îl păstrez ca pe o ciudăţenie! 

Şi ieşi primul, urmat de Roland, urmat şi el de Bourrienne. 
Pe scară întâlni curierul pe care-l trimisese la Gohier. 

— Ei? întrebă el. 

— Poftiţi răspunsul preşedintelui. 

— Dă-l. 

Desfăcu scrisoarea şi citi. 


"Preşedintele Gohier e încântat de plăcerea mare pe care i- 
o pregătite generalul Bonaparte; îl aşteaptă poimâine, în 18 
brumar, la cină, împreună cu fermecătoarea-i soție şi cu 
aghiotantul anunțat, oricare ar fi el. 

Ne vom aşeza la masă la orele cinci. 

Dacă ora de mai sus nu convine generalului Bonaparte 
domnia-sa e rugat să ne-o aducă la cunoştinţă pe cea cu care ar 
dori s-o schimbe. 

P 
reşedinte 


ohier 
16 brumar, anul VIII." 


Bonaparte  vâri scrisoarea în buzunar cu un surâs 
nedesluşit. Pe urmă, întorcându-se către Roland, îl întrebă: 

— II cunoşti pe preşedintele Gohier? 

— Nu, generale. 

— Ei, ai să vezi, e un om tare de treabă. 

Şi cuvintele de mai sus fură rostite cu un accent la fel de 
greu de desluşit ca şi surâsul. 


Capitolul XX  Oaspeţii generalului Bonaparte 


Joséphine, în ciuda celor treizeci şi patru de ani pe care-i 
avea, sau poate chiar din pricina celor treizeci şi patru de ani — 
încântătoare vârsta a femeii de pe culmea căreia pluteşte, în 


acelaşi timp şi deasupra tinereţii ce-a trecut şi deasupra 


bătrâneţii ce-are să vină — Josephine, încă frumoasă, mai 
graţioasă ca niciodată, era femeia fermecătoare pe care o ştiţi 
cu toţii. 


Un cuvânt nesocotit spus în taină de Junot, în clipa 
întoarcerii soţului ei, aruncase oarecare răceală între el şi ea, 
dar trei zile îi fură destul seducătoarei ca să-şi recapete 
întreaga-i putere asupra învingătorului de la Rivoli şi de la 
Piramide. 

Ea făcea onorurile casei când intră Roland. 

Nefiind în stare, cum n-a fost niciodată, că adevărată creolă 
ce era, să-şi stăpânească pornirile, scoase un strigăt de bucurie 
şi întinse mâna de cum îl zări. ÎI ştia pe Roland profund devotat 
soţului ei. li ştia vitejia nebunească şi mai ştia pe deasupra că 
dacă tânărul ar fi avut douăzeci de vieţi, le-ar fi dat pe toate 
pentru generalul Bonaparte. 

Roland luă, plin de curtoazie, mâna pe care ea i-o întinse şi 
o sărută cu respect. 

Josephine o cunoscuse pe mama lui Roland în Martinica. De 
câte ori îl vedea pe Roland, niciodată nu pierdea prilejul de a-i 
vorbi despre bunicul lui după mamă, domnul de Clemenciere, în 
a cărui splendidă grădină, fiind copilă, se ducea să culeagă 
fructe minunate, necunoscute în regiunile noastre reci. 

Subiectul convorbirii era aşadar gata găsit. II întrebă cu 
afecţiune despre sănătatea doamnei de Montrevel, a fiicei sale 
precum şi a micuţului Edouard. 

Apoi, după ce culese asemenea informaţii, Josephine îi 
spuse: 

— Dragă Roland, trebuie să am grijă de toată lumea de-aici, 
dar fă aşa fel să rămâi deseară, după ce pleacă toţi ceilalţi, sau 
să vii mâine dimineaţă când voi fi singură. Trebuie să-ţi vorbesc 
despre e/ (şi-l arătă cu ochii pe Bonaparte) şi am milioane de 
lucruri să-ţi spun. 

Apoi, cu un surâs şi strângând mâna tânărului, adaugă: 

— Orice s-ar întâmpla, n-ai să-l părăseşti, nu-i aşa? 

— Cum! Orice s-ar întâmpla? întrebă Roland uimit. 

— Ştiu eu ce spun, îi răspunse Josephine şi sunt sigură că, 
după ce vei fi stat de vorbă zece minute cu Bonaparte, vei şti şi 
dumneata şi mă vei înţelege. Până atunci, priveşte, ascultă şi 
taci. 


Roland se înclină şi se trase la o parte, hotărât, aşa cum 
Josephine tocmai îi dăduse sfatul, să se mărginească la rolul de 
observator. 

Avea şi ce să observe. 

Trei grupuri principale umpleau salonul. 

Cel dintâi, adunat în jurul doamnei Bonaparte, singura 
femeie ce se afla în încăpere — era de fapt un flux şi-un reflux 
mai curând decât un grup. 

Al doilea, adunat în jurul lui Talma, era alcătuit din Arnault, 
Parseval-Grandmaison, Monge, Berthollet şi încă alţi doi, trei 
membri ai Institutului. Al treilea, în care tocmai se amestecase 
şi Bonaparte, era alcătuit din Talleyrand, Barras, Lucien, 
amiralul Bruix*”, Roederer, Regnaud de Saint-Jean-d'Angely, 
Fouché, Real şi doi sau trei generali, în mijlocul cărora putea fi 
văzut Jefebvre. 

În primul grup se vorbea despre modă, muzică, spectacole, 
în al doilea se vorbea despre literatură, ştiinţă, artă dramatică; 
într-al treilea se vorbea de toate în afară de lucrul despre care 
toţi ar fi avut poftă să vorbească. 

Fără îndoială, asemenea reţinere nu corespundea deloc cu 
gândul care-l frământa pe Bonaparte în clipa aceea, căci, după 
câteva clipe de convorbire banală, îl prinse de braţ pe fostul 
episcop de Autun şi-l duse lângă o fereastră boltită. 

— Ei, cum e? îl întrebă el. 

Talleyrand îl privi pe Bonaparte cu o expresie pe care 
numai el o putea avea. 

— Ei, cum să fie? Ce v-am spus eu despre Sieyès, 
generate? 

— Mi-ai spus: "Căutaţi-vă sprijin în oamenii care-i socotesc 
drept iacobini pe prietenii Republicii şi fiţi încredinţat că Sieyès 
se află în fruntea lor." 

— Nu m-am înşelat. 

— Aşadar, cedează. 

— Ba ceva mai mult, a şi cedat... 

— Omul care voia să mă împuşte pentru că am debarcat la 
Fréjus, fără să fac carantină? 


35 A nu se confunda cu contraamiralul de Brueys, care a fost ucis la 
Abukir la 1 august 1789. Amiralul Bruix, negociator al evenimentelor 
de la 18 brumar, împreună cu Talleyrand, n-a murit decât în 1805. (n. 
a.) 


— O! Nu, nu din pricina asta. 

— Atunci, de ce? 

— Pentru că nu v-aţi uitat la el şi nu i-aţi adresat cuvântul la 
o masă la Gohier. 

— Îţi mărturisesc c-am făcut-o înadins. Nu pot să-l sufăr pe 
călugărul ăsta răspopit. 

Bonaparte îşi dădu seama, dar puţin cam târziu, că vorba 
pe care o scăpase era ca paloşul arhanghelului, cu două tăişuri. 
Dacă Sieye&s îşi lepădase rasa, Talleyrand îşi lepădase mitra. 

Aruncă iute o privire pe faţa lui. Fostul episcop de Autun 
surâdea cu cel mai dulce surâs. 

— Aşadar mă pot încrede în el? 

— Răspund de el. 

— Şi pe Cambacereăs şi Lebrun i-ai văzut? 

— Îmi luasem sarcina să stau de vorbă cu Siey&s, adică cu 
cel mai recalcitrant. Bruix i-a văzut pe ceilalţi doi. 

Din mijlocul grupului în care rămăsese amiralul nu-l scăpa 
din ochi pe General şi pe diplomat. Bănuia că discuţia lor avea o 
anumită importanţă. 

Bonaparte îi făcu semn să vină la el. 

Un om mai puţin abil ar fi ascultat numaidecât. Bruix nici nu 
se gândi. 

Cu o indiferenţă prefăcută făcu două-trei ocoluri prin salon. 
Pe urmă, ca şi cum i-ar fi văzut aşa deodată pe Talleyrand şi pe 
Bonaparte discutând împreună, se duse la ei. 

— Bruix e tțn om foarte stăpânit, zise Bonaparte, care 
judecă oamenii şi după lucrurile mici ca şi după cele mari. 

— Şi mai ales foarte precaut, generale! răspunse 
Talleyrand. 

— Ei şi va fi nevoie de un tirbuşon ca să-i scoatem vorbele 
din burtă. 

— O! Nu. Acum că s-a unit cu noi, dimpotrivă, are să atace 
problema sincer şi pe faţă! 

Într-adevăr, de cum se-ntâlni cu Bonaparte şi Talleyrand, 
Bruix intră în materie cu următoarele cuvinte pe cât de limpezi 
pe atât de concise: 

— l-am văzut, se codesc! 

-— Se codesc! Cambaceres şi Lebrun se codesc? Lebrun, 
mai înţeleg, e-un soi de literat, un moderat, un puritan, dar 
Cambacerăs... 


— E chiar aşa. 

— Nu le-ai spus că socotesc să fac din fiecare câte-un 
consul? 

— N-am mers chiar atât de departe, răspunse Bruix, 
râzând. 

— Şi de ce? întrebă Bonaparte. 

— Pentru că ăsta-i primul cuvânt pe care mi-l spuneţi în 
privinţa intenţiilor dumnea-voastră, cetăţene general. 

— E-adevărat, recunoscu Bonaparte, muşcându-şi buzele. 

— Trebuie reparată omisiunea? întrebă Bruix. 

— Nu, nu, răspunse iute Bonaparte. Ar putea crede că am 
nevoie de ei. Nu vreau tergiversări. Să se hotărască astăzi fără 
alte condiţii decât cele pe care li le-aţi oferit. De nu, mâine va fi 
prea târziu. Mă simt destul de puternic ca să fiu şi singur, iar 
acum îi am şi pe Siey&s şi pe Barras. 

— Barras? Repetară cei doi negociatori, uimiţi. 

— Da, Barras, care nu mă mai scoate din micul caporal şi 
care nu mă mai trimite în Italia pentru că, zice el, acolo mi-am 
făcut carieră strălucită şi că-i de prisos să mă mai întorc... ei, da, 
Barras... 

— Barras?... 

— Nimic... 

Pe urmă, dându-şi drumul: 

— Dar, la urma urmei pot foarte bine să v-o spun! Ştiţi ce-a 
declarat Barras ieri la masă, în faţa mea? Că nu mai merge cu 
Constituţia anului III, că recunoaşte nevoia unei dictaturi, că e 
hotărât să se retragă, să abandoneze frânele guvernării, 
adăugind că e un om uzat în opinia publică şi că Republica are 
nevoie de oameni noi. Ori, ghiciţi cui zicea că s-a gândit să-i lase 
puterea! — V-o repet că doamna de Sévigné, de-o sută, de-o 
mie, de zece mii de ori! — Generalului He&dowville, om de 
treabă... dar numai cât m-am uitat o dată la el şi şi-a aplecat 
ochii în jos. Ce-i drept privirea mea trebuie să fi scăpărat 
fulgere! Rezultatul e că, azi dimineaţă, pe la ceasurile opt, 
Barras se găsea lângă patul meu, scuzându-se cum putea mai 
bine de prostia de ieri, recunoscând că numai eu aş putea salva 
Republica şi declarâdu-mi c-a venit să se pună la dispoziţia mea, 
să facă tot ce-aş vrea eu, să joace rolul pe care i-l voi da şi 
rugându-mă să-i făgăduiesc ca, dacă pun ceva la cale, pot să 


mă bizui pe el... da, pe el, că e în stare să mă aştepte până la 
sfântul-aşteaptă! 

— Totuşi, generale, îl întrerupse domnul de Talleyrand, 
neputând rezista unui joc de cuvinte, de vreme ce sfântul- 
aşteaptă nu-i nicidecum un sfânt al libertăţii... 

Bonaparte îi aruncă o privire piezişă fostului episcop. 

— Da, ştiu că Barras e prietenul dumitale, al lui Fouché şi al 
lui Real; dar al meu nu e şi i-o voi dovedi. Dumneata, Bruix, ai să 
te întorci la Lebrun şi la Cambaceres şi-ai să-i laşi să aleagă, da 
sau nu. 

Apoi, uitându-se la ceas şi încruntând din sprâncene, zise: 

— Îmi pare că Moreau se lasă aşteptat. 

Şi se îndreptă spre grupul în care Talma era centrul 
atenţiei. 

Cei doi diplomaţi se uitară la el cum se duce. 

Pe urmă, amiralul Bruix întrebă pe şoptite: 

— Ce zici, dragul meu Maurice, de asemenea sentimente 
faţă de omul care l-a decorat la asediul Toulon-ului, când nu era 
decât un simplu ofiţer, care i-a încredinţat apărarea Convenţiunii 
în ziua de 13 vendemiar, care în sfârşit l-a făcut la douăzeci şi 
şase de ani general şef al armatei pentru Italia? 

— Zic, scumpul meu amiral, răspunse domnul de 
Talleyrand, cu surâsul său decolorat şi totodată şiret, că sunt 
unele servicii atât de mari încât nu se pot plăti decât cu 
nerecunoştinţa. 

În clipa aceea uşa se deschise şi fu anunţat generalul 
Moreau. 

Vestea, care era mai mult decât o noutate, care uimi pe cei 
mai mulţi dintre cei de faţă, atrase privirile tuturor către uşă. 
Moreau îşi făcu apariţia. 

În epoca aceea, trei bărbaţi atrăgeau privirile Franţei 
asupra lor şi Moreau era unul dintre cei trei bărbaţi. 

Ceilalţi doi erau Bonaparte şi Pichegru. Fiecare dintre ei 
ajunseră să fie un soi de simbol. Pichegru, din ziua de 18 
fructidor, era simbolul monarhici. Moreau, de când fusese 
supranumit Fabius, era simbolul republicii. 

Bonaparte, simbolul războiului, îi domina pe amândoi prin 
caracterul aventuros al geniului său. 

Moreau era atunci în plină floare a vârstei, am spune chiar 
în toată puterea geniului său, dacă una dintre trăsăturile 


geniului n-ar fi însuşirea de-a lua o hotărâre. Ori, nimeni nu era 
mai nehotărât ca faimosul cunctator. 

Avea pe atunci treizeci şi şase de ani, era înalt de statură, 
avea în acelaşi timp faţa blândă, calmă şi fermă; trebuie să fi 
semănat cu Xenofon. 

Bonaparte nu-l văzuse niciodată. Nici el nu-l văzuse 
niciodată pe Bonaparte. 

În timp ce unul lupta la Adige şi la Mincio, celălalt se lupta 
la Dunăre şi la Rin. 

Zărindu-l, Bonaparte îi ieşi în întâmpinare. 

— Fii bine venit, generale! Îi spuse el. Moreau zâmbi cât se 
poate de curtenitor. 

— Generale, răspunse el, în timp ce toţi făceau cerc în jurul 
lor ca să vadă cum al doilea Cezar îl va întâmpina pe al doilea 
Pompei, dumneata soseşti din Fgipt victorios şi eu vin din Italia 
după o mare înfrângere. 

— Care n-a fost a domniei-tale şi de care nu trebuie să 
răspunzi, generale! Înfrângerea e din vina lui Joubert. Dacă s-ar 
fi dus să preia armata din ltalia de îndată ce fusese numit 
general şef, e mai mult decât probabil că ruşii şi austriecii, doar 
cu trupele pe care le aveau atunci, nu i-ar fi putut rezista. Dar 
luna de miere l-a ţinut în Paris! Luna aceea fatală pe care 
sărmanul Joubert a plătit-o cu viaţa, le-a dat timp să-şi adune 
toate forţele. Predarea Mantovei le-a mai mărit efectivul cu încă 
cincisprezece mii de oameni sosiți în ajunul luptei. Era cu 
neputinţă ca viteaza noastră armată să nu fie copleşită de 
atâtea forţe adunate! 

— Vai! Da, zise Moreau, totdeauna numărul cel mare îl bate 
pe cel mic. 

— Mare adevăr, generale! exclamă Bonaparte, adevăr de 
netăgăduit. 

— Totuşi, spuse Arnault, amestecându-se şi el în vorbă, cu 
armate mici, dumneata, generale, le-ai bătut pe cele mari. 

— Dacă dumneata ai fi Marius şi nu autorul lui Marius, n-ai 
mai spune aşa ceva, domnule poet. Chiar când am bătut armate 
mari şi unele mici — luaţi bine aminte, mai cu seamă voi, tinerii 
care astăzi executaţi, dar care mai târziu veţi comanda — 
totdeauna numărul cel mai mic a fost bătut de cel mare. 

— Nu înţeleg, ziseră în acelaşi timp şi Arnault şi Lefebvre. 

Moreau făcu însă un semn din cap, arătând că el a înţeles. 


Bonaparte continuă: 

— Urmăriţi-mi bine teoria, aici stă toată arta războiului. 
Când cu forţe mai mici mă aflam în faţa unei armate mari, 
grupându-mi la repezeală armata, cădeam ca trăsnetul pe una 
din aripile armatei duşmane şi o respingeam. Profitam după 
aceea de zăpăceala pe care o asemenea manevră izbutea 
totdeauna s-o producă în armata duşmană, ca s-o atac în alt 
sector, tot cu toate forţele mele. O băteam astfel cu bucăţica şi 
victoria, care era rezultatul operaţiilor mele, însemna 
întotdeauna, după cum vedeţi, triumful numărului mare asupra 
celui mic. 

În clipa în care dibaciul general isprăvise de dat asemenea 
definiţie a geniului său, uşa se deschise şi un slujitor vesti că 
masa e gata. 

— Pofteşte, generale, zise Napoleon, conducându-l pe 
Morceau spre Joséphine, dă braţul soţiei mele şi să mergem la 
masă! 

Şi, în urma invitaţiei de mai sus, cu toţii trecură din salon în 
sufragerie. 

După cină, sub pretext să are să-i arate o sabie grozavă pe 
care o adusese din Egipt, Bonaparte îl duse pe Moreau In 
cabinetul său de lucru. 

Acolo, cei doi rivali statură închişi mai mult de un ceas. 

Ce să petrecut între ei în răstimpul acela? Ce pact au 
semnat? Ce făgăduieli şi-au făcut? Nimeni n-a ştiut-o niciodată. 

Numai că, Bonaparte, intrând singur în salon, îi răspunse lui 
Lucian, care îl întrebase: "Ei şi Moreau?" 

— Aşa cum prevăzusem, preferă puterea militară puterii 
politice. l-am făgăduit comanda unei armate... 

Rostind cuvintele din urmă, Bonaparte zâmbi. 

— ŞI, între timp... urmă el. 

— Între timp? Întreba Lucien. 

— O va avea pe cea a Luxemburgului. Nu cred că-i rău să-l 
fac mai întâi temnicerul directorilor, înainte de a-l face 
învingătorul austriecilor. 

A doua zi se putea citi în Monitorul: 


“Paris, 17 brumar. Bonaparte i-a dăruit lui Moreau o sabie 
bătută! A pietre nestemate pe care a adus-o din Egipt şi care e 
socotită că prețuieşte douăsprezece mii de franci." 


Capitolul XXI Bilanţul Directoratului 


Spuneam că Moreau, înarmat, fără îndoială, cu 
instrucţiunile primite, ieşise din micul imobil de pe strada 
Victoriei, în vreme ce Bonaparte intrase singur în salon. 

La o asemenea serată orice mişcare trecea sub control. Aşa 
că fu observată şi lipsa lui Moreau şi intrarea de unul singur a lui 
Bonaparte şi vădita bună dispoziţie care însufleţea chipul 
acestuia din urmă. 

Privirile ce se fixaseră mai stăruitor asupra lui erau celi ale 
Jos&phinei şi ale lui Roland. Moreau, alături de Bonaparte, 
adăuga douăzeci de şanse la succesul complotului. Moreau 
împotriva lui Bonaparte îl lipsea de cincizeci. 

Privirea Josephinei mai cu seamă era atât de rugătoare că, 
despărţindu-se de Lucien, Bonaparte îşi împinse fratele înspre 
soţia lui, 

Lucien înţelese şi se apropie de Josephine. 

— Totul merge bine, zise el. 

— Moreau? 

— E cu noi. 

— ÎI credeam republican. 

— | s-a dovedit că se lucrează spre binele republicii. 

— Eu l-aş fi crezut ambițios, spuse Roland. 

Lucien tresări şi se uită la tânăr. 

— Dumneata ai dreptate, zise el. 

— Bine, dar atunci, întrebă Josephine, dacă-i un ambițios, 
nu-l va lăsa pe Bonaparte să pună mâna pe putere. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că o va voi numai pentru el. 

— Da, dar va aştepta să-i fie adusă de-a gata, dat fiind că 
nu va şti cum s-o organizeze şi nici nu va îndrăzni s-o ia singur. 

In timpul acesta, Bonaparte se apropia de grupul care se 
formase ca şi înaintea cinei în jurul lui Talma. Oamenii superiori 
sunt totdeauna în centru. 

_ — Ce tot povesteşti dumneata, Talma? îl întrebă Bonaparte. 
Imi pare că eşti ascultat cu multă atenţie. 
— Da, iată însă că domnia mea a luat sfârşit, zise artistul. 


— Dar de ce? 

— Fac şi eu ca cetăţeanul Barras, abdic. 

— Aşadar cetăţeanul Barras abdică? 

— Aşa umblă zvonul. 

— Şi se ştie cine va fi numit în locul său? 

— Se bănuieşte. 

— E unul dintre prietenii dumitale, Talma? 

— Odinioară, răspunse Talma înclinându-se, mi-a făcut 
cinstea să-mi spună că-i eram. 

— Ei, atunci, Talma, te rog să-mi acorzi protecţia. 

— Îţi stă la dispoziţie, zise Talma râzând. Acum rămâne de 
văzut la ce-are să-ţi slujea-scă. 

— Să fiu trimis în Italia, unde cetăţeanul Barras nu vrea să 
mă mai întorc. 

— Mă rog, zise Talma, dumneata ştii cântecul, generale: 


Nu mai mergem în pădure 
C-au tăiat rugii de mure! 


— Vai, Roscius! Roscius! exclamă Bonaparte surâzând, nu 
cumva te-ai învăţat în lipsa mea să măguleşti? 

— Roscius era prietenul lui Cesar, generale şi la întoarcerea 
lui din Galia trebuie să-i fi spus aproape cam ceea ce vă spun 
Cu. 

Bonaparte puse mâna pe umărul lui Talma. 

— l-ar fi spus oare aceleaşi vorbe după trecerea 
Rubiconului? 

Talma îi răspunse, uitându-se ţintă în ochii lui Bonaparte. 

— Nu, i-ar fi spus, ca ghicitorul: "Cesar, păzeşte-te de idele 
lui Martie!" 

Bonaparte îşi strecură mâna în sân ca şi cum ar fi căutat 
ceva şi, găsind pumnalul Confraţilor lui lehu, îl strânse la piept 
cu putere. 

să fi presimţit oare conspiraţiile lui Arena, Saint-Regent şi a 
lui Cadoudal? 

În clipa aceea uşa se deschise şi fu anunţat: 

— Generalul Bernadotte. 

— Bernadotte! Nu se putu opri de a şopti Bonaparte, ce 
caută aici? 


Într-adevăr, de la întoarcerea lui Bonaparte, Bernadotte se 
ţinuse la o parte, refuzând toate invitaţiile stăruitoare pe care 
generalul şef i le făcuse direct sau prin prietenii săi. 

De fapt, de multă vreme Bernadotte ghicise în el omul 
politic pitit sub mantaua de soldat, pe dictator în spatele 
generalului şef; şi apoi Bernadotte, chiar dacă a ajuns să fie 
rege mai târziu, pe atunci era republican cu totul de alt soi 
decât Moreau. 

De altfel, Bernadotte credea că are a se plânge de 
Bonaparte. 

Cariera sa militară nu fusese mai puţin strălucită decât cea 
a tânărului general şi destinul său până la urmă trebuia să fie 
egal cu al acestuia, numai că, mai fericit decât el, Bernadotte 
avea să moară pe tron. 

E-adevărat că el nu-şi cucerise tronul, fusese chemat să-l 
ocupe. 

Fiu al unui avocat din Pau, Bernadotte, născut în anul 1764, 
adică cu cinci ani înaintea lui Bonaparte, se angajase simplu 
soldat la vârsta de 17 ani. În 1789 nu era decât sergent major, 
dar era epoca avansărilor rapide. In 1794, Kleber îl proclamase 
general de brigadă chiar pe câmpul de luptă, unde câştigase 
tocmai o victorie. Ajuns general de divizie, luase parte strălucită 
la bătăliile de la Fieurus şi Juliers, apoi în faţa lui capitulase 
Maestricht, cucerise Altdorf şi sprijinise împotriva unei armate 
de două ori mai mari decât a lui marşul lui Jourdan cu trupele 
sale, silit să bată în retragere. În 1797, Directoratul îi dăduse 
sarcina să ducă şaptesprezece mii de oameni lui Bonaparte. Cei 
şaptesprezece mii de oameni erau vechii lui soldaţi, vechii 
soldaţi ai lui Kleber, Marceau, Hoche, soldaţii de la Sambre-et- 
Meuse, aşa că şi atunci uită de rivalitatea lui şi îl sprijini pe 
Bonaparte din toate puterile, având partea lui de succes în 
trecerea peste râul Taglioamento, cucerind Gradiska, Triest, 
Laybach, ldria, venind apoi după închiderea campaniei să 
raporteze Directoratului cu drapelele luate de la inamic şi 
primind în silă postul de ambasador la Viena, în timp ce lui 
Bonaparte i se dăruise titlul de şef al comandamentului armatei 
din Egipt. 

La Viena, o insurecție iscată de tricolorul francez arborat la 
intrarea ambasadei, insurecție pentru care ambasadorul nu putu 
obţine satisfacţie, îl sili să-şi ceară paşaportul de întoarcere. Din 


nou la Paris, fu numit de Directorat ministru de război. O intrigă 
subtilă a lui Sieyes, pe care republicanismul lui Bernadotte îl 
stingherea, îl făcu să-şi dea demisia, care îi fu primită, iar când 
Bonaparte debarcă la Frejus, demisionarul fusese de trei luni 
înlocuit cu Dubois-Crance! 

După reîntoarcerea lui Bonaparte, câţiva prieteni de-ai lui 
Bernadotte voiseră să-l recheme la minister, dar Bonaparte se 
opusese. Din asta se născu o ostilitate între cei doi generali, de 
nu făţişă, în orice caz reală. 

Aşa că prezenţa lui Bernadotte în salonul lui Bonaparte 
avea semnificaţia unui eveniment aproape tot aşa de 
extraordinar ca şi cea a lui Moreau şi, la intrarea învingătorului 
de la Maestricht, aproape tot atâtea capete s-au întors către 
dânsul cât şi la intrarea învingătorului de la Rastadt. 

Numai că, în loc să-i iasă în întâmpinare noului venit, cum 
ieşise înaintea lui Moreau, Bonaparte se mulţumi să se întoarcă 
şi să-l aştepte. 

Bernadotte, din pragul uşii, aruncă o privire grăbită asupra 
salonului. Dintr-o ochire despărţi şi studie grupurile şi, cu toate 
că în centrul grupului principal îl zări pe Bonaparte, se apropie 
de Josephine, aproape culcată pe un fotoliu lung, lângă colţul 
căminului, frumoasă şi drapată ca statuia Agripinei din muzeul 
Pitti şi o salută cu toată curtenia unui adevărat cavaler, îi adresă 
câteva complimente, o întrebă de sănătate şi numai după aceea 
înălţă capul ca să vadă în ce parte trebuia să se ducă să-l caute 
pe Bonaparte. 

Intr-o clipă ca aceea, orice mişcare avea prea multă 
semnificaţie pentru ca politeţea afectată a lui Bernadotte să nu 
fi fost observată de toată lumea. 

Bonaparte, cu spiritu-i iute şi pătrunzător, fu printre cei 
dintâi ce făcură o astfel de remarcă, aşa că nerăbdarea Îl 
cuprinse şi, în loc să-l aştepte pe Bernadotte în mijlocul grupului 
în care se afla, se îndreptă către o fereastră boltită ca şi cum l- 
ar fi provocat pe fostul ministru de război să vină după el. 

Bernadotte salută curtenitor în dreapta şi în stânga şi, 
impunând chipului său, de obicei atât de nobil, o înfăţişare 
calmă, se îndreptă spre Bonaparte care-l aştepta aşa cum 
luptătorul îşi aşteaptă adversarul, cu piciorul drept înainte şi cu 
buzele strânse. 


Cei doi bărbaţi se salutară, numai că Bonaparte nu făcu nici 
o mişcare ca să întindă mâna lui Bernadotte, dar nici acesta nu 
făcu nici un gest ca să i-o apuce. 

— Dumneata! exclamă Bonaparte. Sunt foarte bucuros să 
te văd. 

— Multumesc, generale, răspunse Bernadotte. Vin la 
dumneata deoarece cred că am a-ţi da câteva explicaţii. 

— La început nu te recunoscusem. 

— Totuşi, îmi pare, generale, că numele meu fusese rostit 
de slujitorul care m-a anunţat cu voce destul de puternică şi 
destul de limpede, pentru ca să nu lase nici un pic de îndoială în 
privinţa identităţii mele. 

— Da, dar îl anunţase pe generalul Bernadotte. 

— Ei, şi? 

— Ei şi am văzut un om îmbrăcat în burghez şi, 
recunoscându-te puţin câte puţin, mă îndoiam totuşi că ai putea 
fi dumneata. 

De-o bucată de vreme, într-adevăr, Bernadotte se prefăcea 
că preferă hainele de burghez celor militare. 

— Ştii doar, răspunse el râzând, că nu mai sunt militar 
decât pe jumătate. Sunt socotit bun de reformă de către 
cetăţeanul Sieyès. 

— Se pare c-a fost o fericire pentru mine că nu mai erai 
ministru de război când cu debarcarea mea la Fréjus. 

— De ce? 

— Ai fi spus, după cele ce mi s-au adus la cunoştinţă drept 
sigure, că dac-ai fi primit ordin să mă arestezi ca unul ce m-am 
abătut de la prescripţiile legilor sanitare, ai fi făcut-o. 

— Am spus-o şi o repet încă, generale. Ca soldat, am 
respectat totdeauna cu credinţă disciplină, ca ministru, am fost 
sclavul legii. 

Bonaparte îşi muşcă buzele. 

— Şi, după aşa ceva mai poţi spune că n-ai o duşmănie 
personală împotriva mea? 

—  Duşmănie personală împotriva dumitale? Se miră 
Bernadotte, dar de ce? Am mers mereu aproape în acelaşi rând, 
ba chiar am fost general înaintea dumitale. Expediţiile mele 
militare pe Rin, chiar de n-au fost tot atât de strălucite ca cele 
ale dumitale de pe Adige, dar au fost tot atât de utile Republicii, 
iar, când am avut cinstea să slujesc ca ostaş sub ordinele 


dumitale în Italia, ai găsit, nădăjduiesc, în mine un locotenent 
devotat dacă nu omului, cel puţin patriei. E adevărat că, de la 
plecarea dumitale, generale, am fost mai fericit ca dumneata, 
nemaiavând să port răspunderea unei mari armate pe care, 
dacă ar fi să ne luăm după ultimele depeşe ale lui Kleber, ai 
lăsat-o într-o situaţie penibilă. 

— Cum? După ultimele depeşe ale lui Kleber? Ce, Kleber a 
scris? 

— Ce, nu ştii, generale? Directoratul nu te-a înştiinţat 
despre plângerile succesorului dumitale? E o mare slăbiciune din 
partea-i şi, în asemenea caz, mă felicit de două ori că am venit 
să-ţi schimb părerile în privinţa celor ce se spun despre mine, 
reabilitându-mă şi să-ţi aduc la cunoştinţă cele ce se spun 
despre dumneata. 

Bonaparte aţinti asupra lui Bernadotte o privire întunecată 
de vultur. 

— Şi ce se spune de mine? 

— Se spune că, dac-ai venit, trebuia să aduci şi armata cu 
dumneata. 

— Ce, aveam flotă? Şi nu ştii oare că Brueys a lăsat-o pe-a 
lui să ardă? 

— Atunci, se spune, generale, că, dacă n-ai putut aduce 
armata, ar fi fost poate mai bine pentru reputaţia dumitale să 
rămâi cu ea. 

— Aşa aş fi făcut, domnule, dacă evenimentele nu m-ar fi 
rechemat în Franţa. 

— Ce evenimente, generale? 

— Înfrângerile pe care le-ai suferit. 

— Să-mi fie cu iertare, generale. Vrei să spui înfrângerile 
suferite de Scherer. 

— Sunt totuşi înfrângerile dumitale! 

— Eu nu răspund de generalii care au comandat armatele 
noastre pe Rin şi în Italia decât atâta timp cât sunt ministru de 
război. Ori, să numărăm înfrângerile şi victoriile din timpul acela, 
generale şi atunci să vedem în ce parte trage balanţa. 

— Nu cumva ai venit să-mi spui că afacerile îți merg bine? 

— Nu, dar pot să-ţi spun că nu sunt într-o stare atât de 
disperată pe cât pari dumneata a crede. 


— Pe cât par... într-adevăr, generale, auzindu-te, s-ar părea 
că am vreun interes că Franţa să fie înjosită în ochii 
străinătăţii... 

— Nu spun aşa ceva. Spun c-am venit să stabilesc cu 
dumneata balanţa victoriilor şi înfrângerilor noastre pe cele trei 
luni şi, fiindcă am venit pentru aşa ceva, că mă aflu la 
dumneata, că vin ca acuzat... 

— Sau ca acuzator... 

— Mai întâi ca acuzat... încep. 

— lar eu, spuse Bonaparte, stând ca pe cărbuni, eu ascult. 

— Ministeriatul meu începe în 30 prerial, sau în 8 iunie, 
dacă-ţi place mai mult. N-o să ne certăm nicidecum de la 
cuvinte. 

— Ceea ce vrea să spună c-o să ne certăm de la fapte. 
Bernadotte urmă fără să răspundă: 

— Am intrat aşadar, după cum spuneam, în minister la 8 
iunie, adică la câteva zile după ridicarea stării de asediu a 
oraşului Saint-jean-d'Acre. 

Bonaparte îşi muşcă buzele. 

— N-am ridicat starea de asediu a oraşului Saint-Jean- 
d'Acre decât după ce-i distrusesem fortificațiile, interveni el. 

— Kleber nu scrie aşa, dar asta nu mă priveşte câtuşi de 
puţin... 

Şi adăugă, zâmbind: 

— Asta s-a petrecut pe vremea ministeriatului lui Clarke. 

Urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia Bonaparte încercă 
să-l facă pe Bernadotte să-şi lase ochii în jos. Dar, văzând că nu 
reuşeşte, zise: 

— Continuă. 

Bernadotte se înclină şi reîncepu: 

— Poate că niciodată un ministru de război — şi arhivele 
ministerului stau mărturie — niciodată un ministru de război n-a 
primit portofoliul în împrejurări mai critice: război civil înăuntrul 
ţării, străinii dinafară la uşile noastre, descurajare în rândurile 
armatelor vechi, cea mai cumplită lipsă de mijloace să punem 
altele noi pe picioare. lată în ce stare mă aflam în scara zilei de 
8 iunie, dar intrasem în funcţie... Incepând de la 8 iunie, o 
corespondenţă acti-vă, purtată cu autorităţile civile şi militare, a 
reînsufleţit curajul şi speranţele lor. Adresele mele către armată 
— poate e o greşeală — n-au fost cele ale unui ministru către 


soldaţi, ci ale unui camarad către camarazii săi, după cum 
adresele mele către administratori au fost cele ale unui cetăţean 
către concetăţenii săi. Mă adresam curajului celor din armată şi 
sufletului francezilor şi am căpătat tot ceea ce am cerut: garda 
naţională se organiză cu o râvnă nou născut, se formară legiuni 
pe Rin şi pe Mosela, batalioane de veterani luară locul vechilor 
regimente ca să sprijine pe cele ce ne apărau frontierele. Astăzi, 
cavaleria noastră se recrutează dintr-o remontă de patruzeci de 
mii de cai tineri. O sută de mii de recruți, îmbrăcaţi, înarmaţi şi 
echipați primesc la strigăte de "Trăiască Republica" stindardele 
sub care vor lupta şi vor învinge... 

— Dar, întrerupse Bonaparte cu amărăciune, e o adevărată 
apologie pe care ţi-o faci singur dumitale! 

— O fi aşa, dar iată, îmi împart discursul în două: prima 
parte cată să fie o apologie contestabilă; a doua are să fie o 
expunere de fapte de necontestat. Să lăsăm apologia la o parte, 
acum trec la fapte. 

La 17 şi 18 iunie, bătălia de la Trebbia. Macdonald vrea să 
lupte fără Moreau. Trece peste Trebbia, atacă duşmanul, e bătut 
şi se retrage în Modena. La 20 iunie, lupta de la Tortona. Moreau 
îl bate pe austriacul Bellegarde. La 22 iulie predarea Citadelei 
din Alexandria austro-ruşilor. Balanța se apleacă spre înfrângeri. 
La 30, predarea oraşului Mantua — încă o înfrângere. La 15 
august, bătălia de la Novi. De data asta e mai mult decât o 
înfrângere, e o capitulare. Înregistreaz-o, generale, e cea din 
urmă. 

În timp ce noi mâncăm bătaie la Novi, Massena se menţine 
pe poziţiile sale de la Zug şi Lucerna şi îşi întăreşte poziţiile pe 
Aar şi pe Rin, iar Lecourbe, la 14 şi 15 august, cucereşte Saint- 
Gothard. La 19, bătălia de la Bergen. Brune zdrobeşte armata 
anglo-rusă, forţă puternică de patruzeci şi patru de mii de 
oameni şi îl ia prizonier pe generalul rus Hermann. La 25, 26 şi 
27 ale aceleiaşi luni, luptele de la Zurich. Massena îi bate pe 
austro-ruşii comandaţi de Korsakoff. Hotze şi alţi trei generali 
austrieci sunt prinşi, iar trei sunt ucişi. Inamicul pierde 
douăsprezece mii de oameni, o sută de tunuri şi toate efectele 
sale! Austriecii, despărțiți de ruşi, nu-i mai pot ajunge decât 
dincolo de lacul Constanţa. Acolo se opresc înaintările pe care 
inamicul le făcea de la începutul campaniei. După recucerirea 


oraşului Zurich, teritoriul Franţei este asigurat împotriva oricărei 
invazii. 

La 30 august, Molitor îi bate pe Jellachieh şi pe Linken, 
generali austrieci, şi-i respinge până la Cantonul Grisons. La 1 
septembrie, Molitor îl atacă şi îl bate pe generalul Ro-semberg la 
Muttathal. La 2, Molitor îl sileşte pe Suvorov să evacueze 
localitatea Glaris, să-şi părăsească răniții, tunurile şi o mie şase 
sute de oameni făcuţi prizonieri. La 6, generalul Brune îi bate 
pentru a doua oară pe anglo-ruşi, comandaţi de ducele de York. 
La 7, generalul Gazan cucereşte Constanţa. La 9, dumneata 
acostezi aproape de portul Frejus. 

Aşa că, generale, urmă Bernadotte, deoarece Franţa va 
trece, după câte se pare, în mâinile dumitale, e bine să ştii în ce 
stare o primeşti şi, în lipsa unei chitanţe de primire, starea de 
lucruri să poată face dovada situaţiei în care v-o dăm. Ceea ce 
facem noi acum, generale, e curată istorie şi socot drept lucru 
de căpetenie ca cei ce vor avea interes s-o falsifice într-o zi, să 
găsească în drumul lor dezminţirea lui Bernadotte. 

— Spui asta pentru mine, generale? 

— Spun asta pentru linguşitori... Ai pretins, se spune, că te- 
ai întors deoarece armatele noastre erau distruse, deoarece 
Franţa era ameninţată, deoarece Republica se afla la 
strâmtoare. Se poate să fi plecat din Egipt cu asemenea temere, 
dar o dată sosit în Franţa, trebuie ca asemenea temere să 
dispară şi să facă loc unei convingeri contrarii. 

— Nici nu cer mai mult decât să pot fi alături de părerea 
dumitale, generale, răspunse Bonaparte cu supremă demnitate 
şi cu cât vei fi în stare să-mi arăţi o Franţă mare şi puternică, cu 
atât voi fi mai recunoscător faţă de cei cărora ea le va datora 
puterea şi măreţia. 

— O! Dar rezultatul e limpede, generale! Trei armate bătute 
şi nimicite, ruşii exterminați, austriecii învinşi şi în debandadă; 
douăzeci de mii de prizonieri, o sută de tunuri, cincisprezece 
stindarde, toate efectele duşmanului în mâinile noastre; nouă 
generali prinşi sau ucişi, Elveţia eliberată, frontierele noastre 
asigurate, Rinul mândru că le străjuieşte graniţa. Asta-i 
contribuţia lui Massena şi starea de lucruri din Elveţia. 

Armata anglo-rusă de două ori învinsă, cu desăvârşire 
descurajată, părăsindu-şi în mâinile noastre artileria, efectele, 
depozitele de muniții şi de hrană, până şi femeile şi copiii 


debarcaţi împreună cu englezii, care se şi socoteau stăpânii 
Olandei, opt mii de prizonieri francezi şi batavi redaţi patriei, 
Olanda evacuată complet. lată contribuţia lui Brune şi situaţia 
din Olanda. 

Ariergarda generalului Klenau silită să depună armele la 
Villanova; o mie de prizonieri, trei tunuri căzute în mâinile 
noastre şi austriecii respinşi dincolo de râul Bormida; adăugind 
şi luptele de la Stura şi Pignerol, cu un total de patru mii de 
prizonieri, şaisprezece guri de tun, ocuparea oraşului fortificat 
Mondovi şi a întregului ţinut situat între Stura şi Tanare. lată 
contribuţia lui Championnet şi starea de lucruri din Italia. 

Două sute de mii de soldaţi sub arme, patruzeci de mii de 
cavalerişti cu cai cu tot. lată şi contribuţia mea şi situaţia din 
Franţa. 

— Dar, întrebă Bonaparte pe un ton ironic, dacă ai, aşa cum 
spui, două sute patruzeci de mii de soldaţi sub arme, ce-ţi mai 
trebuie să-ţi aduc îndărăt cei cincisprezece sau douăzeci de mii 
de oameni pe care-i aveam în Egipt şi de care e nevoie acolo 
pentru colonizare? 

— Dacă ti-i cer, generale, nu-i pentru nevoia pe care am 
avea-o de ei, ci de frică să nu li se întâmple cine ştie ce 
nenorocire. 

— Şi ce nenorocire ai vrea să li se întâmple, când sunt sub 
comanda lui Kleber? 

— Kleber poate fi ucis, generale şi în urma lui Kleber ce mai 
rămâne? Menou... Kleber şi cei douăzeci de mii de oameni ai 
dumitale sunt pierduţi, generale! 

— Cum, pierduţi? 

— Sultanul va trimite trupe, pământul e al lui. Englezii vor 
trimite trupe, marea e a lor. Noi n-avem nici pământ, nici mare 
şi vom fi siliţi să asistăm de aici la evacuarea Egiptului şi la 
capitularea armatei noastre. 

— Vezi lucrurile în negru, generale! 

— Viitorul ne va spune care din noi doi le-a văzut aşa cum 
sunt. 

— Ce-ai fi făcut în locul meu? 

— Nu ştiu, dar, chiar de-ar fi trebuit să-i aduc prin 
Constantinopol, nu i-aş fi părăsit pe cei pe care Franţa mi i-a 
încredinţat. Xenophon, pe malurile Tigrului, se afla într-o situaţie 
mai disperată decât cea a dumitale pe malurile Nilului; el i-a 


adus pe cei zece mii de oameni ai lui până în lonia şi cei zece 
mii ai lui nu erau fiii Atenei, nu erau concetăţeni de-ai lui, erau 
mercenari! 

Din clipa în care Bernadotte rostise numele oraşului 
Constantinopol, Bonaparte nu mai asculta. Ai fi zis că numele 
acela deşteptase în el o sursă de gânduri noi şi că nu-şi mai 
urmărea decât propriile idei. 

Puse mâna pe braţul lui Bernadotte uimit şi, cu privirile 
pierdute, ca un om ce se duce prin spaţiu după fantoma unui 
proiect spulberat, zise: 

— Da, da! M-am gândit la asta şi, vezi, de asta mă 
încăpăţânam să pun mâna pe mizeria aceea de cetate de la 
Saint-jean-d'Acre. Voi, de-aici, voi, n-aţi văzut decât 
încăpăţânarea mea, o pierdere de oameni inutilă, sacrificii de 
dragul amorului propriu al unui general mediocru, care se teme 
să nu i se scoată pe nas un eşec. Ce mi-ar fi păsat mie de 
ridicarea asediului cetăţii Saint-jean-d'Acre, dacă Saint-Jean- 
d'Acre n-ar fi fost un obstacol pus înaintea celui mai imens plan 
ce-a fost vreodată conceput!... Oraşe! Vai, Doamne, voi cuceri 
tot atâtea câte au cucerit Alexandru şi Cezar, dar în faţă îmi stă 
Saint-jean-d'Acre, ce trebuia cucerită! Dac-aş fi pus mâna pe 
Saint-jean-d'Acre, ştii ce-aş fi făcut? 

Şi privirea înflăcărată i se aţinti asupra lui Bernadotte, care, 
de data aceasta, îşi plecă ochii sub flacăra geniului. 

— Ce-aş fi făcut, repetă Bonaparte şi, ca şi Ajax, păru că 
ameninţă cerul cu pumnul, dac-aş fi cucerit Saint-jean-d'Acre, aş 
fi găsit în oraş comorile paşei şi arme pentru trei sute de mii de 
oameni. Aş fi răsculat şi aş fi înarmat toată Siria, pe care o 
răzvrătise cruzimea lui Djezzar, încât la fiecare asalt al meu 
locuitorii în rugăciune s-ar fi rugat lui Dumnezeu să biruiesc. Aş 
fi mers asupra oraşelor Damasc şi Alep, mi-aş fi îngroşat 
rândurile armatei mele cu toţi nemulţumiţii. Pe măsură ce-aş fi 
înaintat, aş fi vestit popoarelor abolirea sclaviei şi desfiinţarea 
guvernelor tiranice cu câte un paşă în frunte. Aş fi ajuns la 
Constantinopol cu un puhoi de oameni înarmaţi. Aş fi răsturnat 
imperiul turc şi-aş fi întemeiat la Constantinopol un mare 
imperiu ce mi-ar fi statornicit un loc pentru posteritate, 
deasupra lui Constantin şi Mahomed al II-lea! In sfârşit, poate că 
m-aş fi întors la Paris prin Adrianopol sau prin Viena, după ce-aş 
fi nimicit imperiul Austriac... Ei. Acuma vezi, scumpul meu 


general, proiectul care s-a năruit din pricina unei păcătoase de 
aşezări ca Saint-jean-d'Acre! 

Şi uită atât de tare cu cine vorbea, pentru ca să se 
amăgească cu rămăşiţele unui vis spulberat, încât îi spunea lui 
Bernadotte, scumpul meu general. 

Acesta, aproape înspăimântat de măreţia planului pe care i- 
| dezvăluise Bonaparte, se dădu un pas îndărăt. 

— Da, exclamă Bernadotte, văd ceea ce îţi trebuie şi 
dumneata ţi-ai trădat gândurile: în Orient şi în Occident un 
tron!... Un tron! Fie! De ce nu? Te poţi bizui pe mine ca să-l 
cucereşti, dar oriunde, numai în Franţa nu. Sunt republican şi- 
am să mor republican! 

Bonaparte scutură din cap ca şi cum ar fi dorit să alunge 
gândurile ce-l purtau în nori. 

— Şi eu sunt republican, spuse el, dar priveşte ce-a ajuns 
să fie republica dumitale! 

— Ce are a face! Răspunse Bernadotte. Nu sunt credincios 
cuvântului şi nici formei, ci principiului. Să-mi dea directorii 
puterea şi voi şti prea bine să apăr Republica de duşmanii ei 
dinăuntru, aşa cum am apărat-o de duşmanii din afară. 

Şi spunând aceste cuvinte, Bernadotte ridică ochii şi 
privirea i se încrucişa cu cea a lui Bonaparte. 

Două paloşe scoase din teacă ce se izbesc n-ar arunca 
fulgere mai teribile şi mai înfierbântate. 

De multă vreme, Joséphine, neliniştită, îi urmărea pe cei doi 
bărbaţi cu atenţie. 

Văzu privirile celor doi, pline de ameninţări reciproce. 

Se ridică atunci în pripă şi, ducându-se la Bernadotte, îi 
spuse: 

— Generale! Bernadotte se înclină. 

— Eşti prieten cu Gohier, nu-i aşa? Urmă ea. 

— E unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, doamnă, 
răspunse Bernadotte. 

— Ştii că vom cina la el poimâine, în 18 brumar. Vino şi 
dumneata să cinezi cu noi şi adă-ne pe doamna Bernadotte, Aş 
fi atât de fericită să mă împrietenesc cu ea! 

— Doamnă, spuse Bernadotte, pe vremea grecilor aţi fi fost 
una dintre cele trei Graţii, în evul mediu, aţi fi fost o zână, astăzi 
sunteţi făptura cea mai adorabilă pe care-o cunosc. 


Şi, trăgându-se trei paşi îndărăt şi făcând un salut, găsi 
mijlocul de a se retrage fără să-i acorde lui Bonaparte nici o 
părticică din salutul său. 

Joséphine îl urmări cu ochii pe Bernadotte până ce ieşi. 

Atunci abia, întorcându-se către soţul ei, îl întrebă: 

— Se pare că n-a fost cu Bernadotte tot aşa cum a fost cu 
Moreau? 

—  Întreprinzător, îndrăzneţ, dezinteresat, republican, 
sincer, nu se lasă sedus... E un obstacol. Îl vom răsuci pentru că 
nu-l putem răsturna. 

Şi, părăsind salonul fără să-şi ia rămas bun de la nimeni, se 
urcă în cabinetu-i de lucru, unde îl urmară Roland şi Bourrienne. 

Să tot fi trecut vreun sfert de oră de când se aflau acolo, 
când cheia se învârti încetişor în broască şi uşa se deschise. 
Lucien intră. 


Capitolul XXII Un proiect de decret 


Evident, Lucien era aşteptat. De la intrarea sa în cabinetul 
de lucru, Bonaparte nu-i rostise numele niciodată dar, păstrând 
tăcerea, cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, îşi întorsese 
totuşi capul de trei sau patru ori spre uşă şi, când tânărul se 
arătă, o exclamaţie de mulţumire scăpă din gura lui Bonaparte. 

Lucien, frate mai tânăr al generalului şef, se născuse în 
1775, având acum abia douăzeci şi cinci de ani; din 1797, adică 
la douăzeci şi doi de ani şi jumătate, intrase în Consiliul celor 
Cinci Sute, care tocmai îl numise preşedinte, ca să-l cinstească 
pe Bonaparte. 

Faţă de planurile pe care le făurise, Bonaparte nu putea să 
dorească o mai mare fericire că asta. 

Sincer şi leal de altfel, republican inimos, Lucien, sprijinind 
planurile fratelui său, îşi închipuia că slujeşte mai mult republica 
decât pe viitorul prim consul. 

În ochii lui, nimeni n-ar fi reuşit s-o salveze mai bine a doua 
oară decât cel ce o mai salvase şi întâia oară. 

Însufleţit de asemenea sentimente venise să-şi caute 
fratele. 

— lată-te! exclamă Bonaparte, te aşteptam cu nerăbdare. 


— Băânuiam, dar, ca să plec, a trebuit s-aştept un moment 
potrivit, când nimenea nu se mai gândea la mine. 

— Şi crezi c-ai reuşit? 

— Da. Talma povestea nu ştiu ce anecdotă, despre Marat şi 
Dumouriez. Oricât de intere-santă părea, eu m-am lipsit de 
anecdotă şi iată-mă! 

— Am auzit puţin mai înainte o trăsură, care tocmai pleca. 
Omul care era în ea nu te-a văzut c-o apuci pe scara cabinetului 
meu de lucru? 

— Omul care era în ea sunt chiar cu, trăsura care pleca era 
a mea; trăsura mea lipsind, toată lumea mă va crede plecat. 

Bonaparte răsuflă uşurat. 

— Hai acum să vedem, întrebă cl, cum ţi-ai folosit ziua? 

— Să ştii că n-am pierdut vremea de prisos. 

— Avem oare decretul Sfatului Bătrânilor? 

— L-am întocmit astăzi şi ţi l-am adus — măcar în ciornă — 
să vezi dacă e ceva de scos sau de adăugat. 

— Să vedem! zise Bonaparte. 

Şi luând repede din mâinile lui Lucien hârtia pe care el i-o 
întinse, citi: 


“Articolul 1. Corpul legislativ se mută în comuna Saint- 
Cloud; cele două consilii vor avea sediul acolo, în cele două aripi 
ale palatului..." 


— Ăsta-i articolul de căpetenie, explică Lucien. L-am pus în 
frunte pentru că de la început să izbească poporul. 

— Da, da, încuviinţa Bonaparte. 

Şi continuă: 


"Art. 2. Ele vor fi mutate acolo mâine, în 20 brumar..." 


— Nu, nu, se împotrivi Bonaparte: "mâine 19", schimbă 
data, Bourrienne. 

Şi dădu hârtia secretarului său. 

— Crezi că vei fi în stare în ziua de 18? 

— Voi fi! Eouche mi-a spus alaltăieri: "Grăbiţi-vă, sau nu 
mai răspund de nimic." 

"19 brumar", rosti  Bourrienne, înapoind hârtia 

generalului. 


Bonaparte reluă lectura: 


"Art. 2. Ele vor fi mutate acolo mâine, în 19 brumar, la 
amiază. Orice continuare a dezbaterilor este interzisă în alt 
sediu şi înainte de data de mai sus." 


Bonaparte mai citi o dată articolul. 
— Ei bine, zise el, nu e nici un dubiu asupra înţelesului. Şi 
continuă: 


“Art. 3. Generalul Bonaparte este însărcinat cu executarea 
prezentului decret; el va lua toate măsurile necesare pentru 
siguranța reprezentării naţionale." 


Un zâmbet ironic trecu pe buzele de piatră ale lectorului. 
Dar, aproape fără întrerupere, continuă: 


“Generalul comandant al diviziei a 17-a, garda corpului 
legislativ, garda naționali sedentară, trupele de front ce se 
găsesc în comuna Paris, la arondismentul constituţional şi pe 
toată întinderea diviziei a 17-a, sunt puse de îndată sub ordinele 
sale şi obligate să-l recunoască în această calitate." 


— Adaugă, Bourrienne: "Toţi cetăţenii îi vor da ajutor." 
Burghezii se bucură neînchipuit de mult să se amestece în 
treburile politice şi dacă pot să ne slujească în planurile noastre 
trebuie să le dăm asemenea satisfacţie. 

Bourrienne se execută. Pe urmă înapoie hârtia generalului, 
care continuă: 


“Art. 4. Generalul Bonaparte este chemat în faţa consiliului 
pentru a primi de acolo o copie legalizată a prezentului decret şi 
pentru a depune jurământ. El se va pune de acord cu comisarii 
inspectori ai celor două Sfaturi. 

Art. 5. Prezentul decret va fi transmis îndată printr-un curier 
la Sfatul celor Cinci Sute şi la Directorat — secţia executivă. 

Va fi promulgat, tipărit şi afişat în toate comunele Republicii 
prin curieri extraordinari. 

Paris, la..." 


— Dată a rămas în alb, zise Lucien. 

— Pune "18 brumar", Bourrienne, trebuie ca decretul să 
surprindă toată lumea. Emis la orele şapte de dimineaţă, trebuie 
ca în acelaşi timp, când va fi emis şi chiar înainte, să fie afişat 
pe toate zidurile Parisului. 

— Dar dacă Sfatul Bătrânilor va refuza să-l emită...? 

— Motiv în plus să fie afişat, nerodule, se repezi Bonaparte. 
Noi vom proceda ca şi cum ar fi emis. 

— E cazul să îndreptăm totodată şi o greşeală de franceză 
ce se găseşte în ultimul paragraf? întrebă Bourrienne, râzând. 

— Care? Sări Lucien, cu tonul autorului rănit în amorul său 
propriu. 

— Indată, răspunse Bourrienne, în asemenea caz nu se 
spune îndată; se spune de îndată. 

— Nu-i deloc nevoie, interveni Bonaparte. Fii pe pace, voi 
proceda ca şi cum ar fi de îndată. 

Apoi, după o clipă de gândire: 

— Cât despre cele ce spuneai adineaori, de temerea ta că 
decretul n-are să treacă, există un mijloc ca să-l faci să treacă. 

— Care? 

— li convoci pentru ora şase dimineaţa pe membrii de care 
suntem siguri şi pentru ora opt pe cei de care nu suntem siguri. 
Neavând decât oameni de-ai noştri, cum dracul n-o s-avem 
majoritatea: 

— Dar şase ceasuri pentru unii şi opt ceasuri pentru alţii... 
se miră Lucien. 

— N-ai decât să iei doi secretari diferiţi. Unul din ei se va fi 
înşelat. 

Apoi, întorcându-se către Bourrienne, îi spuse: 

— Scrie! 

Şi plimbându-se, dictă fără să şovăie, ca omul ce a gândit 
dinainte şi multă vreme la ceea ce dictează, oprindu-se totuşi 
din când în când în faţa lui Bourrienne, numai ca să vadă dacă 
până secretarului îi urmărea vorba: 


"Cetăţeni! 

Sfatul Bătrânilor, cel ce deține înţelepciunea națiunii, a 
emis acum decretul alăturat; este, de altfel, împuternicit s-o 
facă prin articolele 102 şi 103 din Constituţie. 


Mă însărcinează pe mine să iau măsurile pentru paza 
Adunării reprezentanților națiunii, pentru mutarea ei necesară şi 
momentană..." 


Bourrienne se uită la Bonaparte. Se vede că voise să spună 
imediată, dar fiindcă generalul nu se corectă, Bourrienne lăsă 
momentană. 

Bonaparte continuă să dicteze: 


"Corpul legislativ va fi în măsură să scoată Adunarea 
națională, din primejdia iminentă în care ne-a adus 
dezorganizarea tuturor organelor administraţiei. 

În această împrejurare, de cea mai mare importanţă, el are 
nevoie de unirea şi increderea tuturor patrioților. Strângeți-vă în 
jurul lui. Este singurul mijloc de a aşeza Republica pe bazele 
libertății civile, ale fericiri dinlăuntru, ale victoriei şi păcii." 


Bonaparte reciti proclamația de mai sus şi făcu un semn cu 
capul că e bine. 

Apoi Îşi scoase ceasornicul. 

— E unsprezece, zise el. Mai e timp. 

Atunci, aşezându-se în locul lui Bourrienne, scrise câteva 
cuvinte în formă de bilet, le închise într-un plic şi puse adresa: 
"Cetăţeanului Barras". 

— Roland, i se adresă aghiotantului, după ce termină de 
scris, ai să iei fie un cal din grajd, fie o trăsură de piaţa şi ai să 
te duci la Barras. Îi cer o întâlnire mâine, la miezul nopţii. Aştepţi 
răspuns. 

Roland plecă. 

După o clipă, se auzi în curtea locuinţei galopul unui cal ce 
se îndepărta spre strada Mont-Blanc. 

— Acuma, Bourrienne, începu Bonaparte după ce aţintise 
urechea la tropotul calului, mâine, la miezul nopţii, fie că voi fi 
aici, fie că nu, vei porunci să se înhame caii, te vei urca în 
trăsura mea şi te vei duce în locul meu la Barras. 

— În locul dumneavoastră, generale? 

— Da. Toată ziua mă va aştepta şi nu va face nimic, 
crezând că îl iau alături de mine. La miezul nopţii vei fi la el şi-ai 
să-i spui că o durere de cap îngrozitoare m-a silit să mă culc, dar 
că voi fi la el negreşit la ceasurile şapte de dimineaţă. Te va 


crede sau nu te va crede, dar, în orice caz, va fi prea târziu să 
mai uneltească împotriva noastră. La orele şapte dimineaţa voi 
avea zece mii de oameni sub ordinele mele. 

— Bine, generale. Mai aveţi şi alte ordine să-mi daţi? 

— Nu, nu în seara asta, răspunse Bonaparte. Mâine să fii 
aici dis-de-dimineaţă. 

— Dar eu? întrebă Lucien. 

— Du-te de-l vezi pe Siey&s; în mâna lui e Sfatul Bătrânilor. 
la-ţi toate măsurile cu el. Nu vreau să fie văzut la mine şi nici eu 
la el. Dacă, din întâmplare, nu reuşim, el e unul de care trebuie 
să ne lepădăm. Poimâine vreau să fiu stăpân pe acţiunile mele 
şi să n-am angajamente absolute faţă de nimeni. 

— Crezi c-ai să ai nevoie de mine mâine? 

— Vino mâine noapte şi dă-mi raport despre toate. 

— Te mai întorci în salon? 

— Nu. Am s-o aştept pe Josephine în cameră la ca. 
Bourrienne, spune-i o vorbă la ureche, în trecere, ca să scape 
cât mai repede cu putinţă de toată lumea pe care o are. 

Şi, făcând un salut din mână, cam cu acelaşi gest şi fratelui 
său şi lui Bourrienne, trecu, printr-un coridor separat, din 
cabinetul său de lucru în camera Joseâphinei. 

Acolo, la lumina simplă a unei lămpi de alabastru, sub 
bătaia căreia fruntea conspiratorului părea încă şi mai palidă ca 
de obicei, Bonaparte ascultă zgomotul trăsurilor ce se depărtau 
unele după altele. 

În sfârşit, un ultim uruit de vehicul se auzi şi, după când 
minute, uşa camerei se deschise şi Josephine intră. 

Era singură şi ţinea în mână un sfeşnic cu două braţe. 

Obrazu-i, luminat de cele două lumânări, arăta cea mal 
puternică îngrijorare cu putinţă. 

— Ei, dar ce-i cu tine, o întrebă Bonaparte. 

— Mi-e frică, răspunse Josephine. 

— Şi de ce? De nerozii din Directorat sau de avocaţii din 
cele două Sfaturi? Hai! Ţine-ţi firea! În Sfatul Bătrânilor îl am pe 
Sieyès, iar la cei Cinci Sute îl am pe Lucien. 

— Aşadar, totul merge bine? 

— De minune! 

— Când tu mi-ai trimis răspuns că mă aştepţi la mine, m- 
am temut să n-ai a-mi comunica veşti proaste. 


— Bine! Dar dacă aş avea veşti proaste, oare ţi le-aş 
spune? 

— Vai! Tare mă mai linişteşti! 

— Dar, fii pe pace, n-am decât bune, numai că ţi-am dat şi 
ţie un rol în conspirație. 

— Care? 

— Aşează-te şi scrie lui Gohier. 

— Că nu ne mai ducem să cinăm la el? 

— Dimpotrivă. Să vină cu soţia să ia micul dejun la noi. 
Oamenii care se iubesc, aşa cum ne iubim noi, nu reuşesc să se 
vadă atât cât ar dori. 

Josephine se aşeză la un birou micuţ din lemn de trandafir. 

— Dictează, zise ea, sunt gata să scriu. 

— Asta-i bună! Vrei să-mi recunoască stilul? Haida de! Ştii 
doar mult mai bine decât mine cum se scrie un bileţel de-acelea 
fermecătoare cărora e cu neputinţă să li te împotriveşti. 

Joséphine schiţă un surâs pentru compliment, îşi întinse 
fruntea lui Bonaparte, care i-o sărută cu dragoste şi scrise biletul 
de mai jos, pe care îl copiem după original: 


“Cetățeanului Gohier, preşedintele sectorului executiv al 
Directoratului Republicii franceze..." 


— Aşa? întrebă ea. 

— Perfect! Cum n-are să mai păstreze multă vreme titlul de 
preşedinte, să nu i-l precupeţim. 

— Şi n-ai să faci nimic pentru el? 

— Ba am să fac tot ce va pofti, dacă şi el va face tot ce 
vreau eu! Continuă, draga mea prietenă. 

Josephine puse iarăşi mâna pe condei şi scrise: 


"Vino, dragul meu Gohier, împreună cu soția dumitale, 
mâine, ca să luați micul dejun cu mine, la ceasurile opt 
dimineața. Să nu cumva să nu vii. Am de vorbit cu dumneata 
lucruri foarte interesante. 

La revedere, dragul meu Gohier şi să nu te îndoieşti 
niciodată de sincera-mi prietenie! 


La 
Pagerie-Bonaparte" 


— Am pus mâine, explică Josephine. Trebuie să pun data de 
17 brumar pe scrisoare. 

— Şi să ştii că nu minţi, zise Bonaparte. lată că bate miezul 
nopţii. 

Intr-adevăr, încă o zi căzuse în prăpastia timpului: pendula 
sună douăsprezece bătăi. 

Bonaparte le ascultă grav şi dus pe gânduri. Nu-l mai 
despărţeau decât douăzeci şi patru de ore de ziua solemnă pe 
care o pregătea de o lună şi pe care o visă de trei ani! 

Să facem noi ceea ce tare ar mai fi vrut să facă, adică să 
sărim peste cele douăzeci şi patru de ceasuri care ne despart de 
ziua aceea, pe care istoria n-a judecat-o încă şi să vedem ce se 
petrecea la ceasurile şapte de dimineaţă în diferitele puncte ale 
Parisului, unde evenimentele pe care avem să le povestim 
aveau să producă cea mai mare senzaţie. 


Capitolul XXIII "Alea jacta est"?® 


La orele şapte de dimineaţă, Fouché, ministrul poliţiei, intra 
la Gohier, preşedintele Directoratului. 

— Ei! Ei! exclamă Gohier zărindu-l, oare căror noutăţi le 
datoresc plăcerea de a vă vedea atât de dimineaţă, domnule 
ministru al poliţiei? 

— Incă nu cunoaşteţi decretul! zise Fouche. 

— Care decret? întrebă cinstitul Gohier. 

— Decretul dat de Sfatul Bătrânilor. 

— Dat când? 

— Dat astă-noapte. 

— Sfatul Bătrânilor se întruneşte aşadar noaptea acum? 

— In caz de urgenţă, da. 

— Şi ce spune decretul? 

— Transferă şedinţele corpului legislativ la Saint-Cloud. 

Gohier simţi lovitura. Înţelegea ce profit putea trage din 
asemenea izolare geniul întreprinzător al lui Bonaparte. 


36 Zarurile sunt aruncate. (lat.) 


— Şi de când, îl întrebă el pe Fouche, un ministru al poliţiei 
a ajuns să fie solul Sfatului Bătrânilor? 

— lată că vă înşelaţi, cetăţene preşedinte, răspunse ex- 
reprezentantul Convenţiunii. În dimineaţa de astăzi sunt mai 
ministru al poliţiei că niciodată, pentru că am venit să vă 
dezvălui un act ce poate avea cele mai grave urmări. 

Fouché încă nu ştia ce întorsătură avea să ia conspirația din 
stradă Victoriei. Găsea foarte potrivit să-şi pregătească o portiţă 
de scăpare la Luxembourg. 

Gohier, oricât de cumsecade era, îşi cunoştea însă prea 
bine omul ca să se mai lase înşelat de el. 

— leri trebuia să-mi anunţaţi decretul, cetăţene ministru, 
nu astăzi dimineaţă, căci, prin comunicarea pe care mi-o aduceţi 
la cunoştinţă acum, nu sunteţi decât cu câteva clipe înaintea 
anunţării oficiale ce-mi va fi făcută. 

Intr-adevăr, în aceeaşi clipă, un uşier deschise uşa şi-l 
anunţă că trimisul inspectorilor de la palatul Sfatului Bătrânilor 
se prezentase şi cerea să intre pentru a face o comunicare. 

— Să intre, zise Gohier. 

Mesagerul intră şi prezentă o scrisoare preşedintelui. 
Acesta o desfăcu grăbit şi citi: 


“Cetăţene preşedinte, 

Comisia îşi ia ingăduința de a vă face cunoscut decretul de 
transferare a reşedinței Corpului legislativ la Saint-Cloud. 

Decretul vă va fi expediat, dar unele măsuri de siguranță 
cer o serie de amănunte de care ne ocupăm în prezent. 

Vă invităm să veniți la comisiunea Sfatului Bătrânilor. Acolo 
ÎI veţi găsi pe Sieyes şi Du cos. 

Salut frățesc, 


arillon; Fargues; Cornet" 


— Bine, zise Gohier mesagerului, concediindu-l cu un semn 
din mână. 

Mesagerul ieşi. 

Gohier se întoarse către Fouché. 


— Eh! exclamă el, complotul e bine mânuit. Mi se anunţă 
decretul, dar nu mi se trimite. Din fericire, dumneavoastră aveţi 
să-mi spuneţi în ce termeni e conceput. 

— Dar, făcu Fouche, eu nu ştiu nimic. 

— Cum asta? Se ţine şedinţă la Sfatul Bătrânilor şi 
dumneavoastră, ministrul poliţiei, nu ştiţi nimic când şedinţa în 
cauză este extraordinară şi când a fost fixată şi anunţată prin 
scrisori? 

— Ba da, ştiam de şedinţă, dar nu m-am putut duce să 
asist. 

— Şi n-aţi avut acolo pe unul din secretarii dumneavoastră, 
un stenograf, care putea să vă aducă la cunoştinţă cuvânt cu 
cuvânt, cele ce s-au petrecut în şedinţa aceea când, după cât se 
pare, s-a hotărât soarta Franţei?... Vai! Cetăţene Fouché, sunteţi 
un ministru al poliţiei tare neîndemânatic, sau, mai curând, tare 
dibaci! 

— Aveţi a-mi da vreun ordin, cetăţene preşedinte? întrebă 
Fouché. 

— Nici unul, cetățene ministru, răspunse preşedintele. Dacă 
Directoratul găseşte cu cale să dea ordine, le va da oamenilor 
pe care-i socoteşte demni de încredere. Puteţi să vă înapoiaţi la 
cei ce vă trimit, adăugă el, întorcându-i spatele interlocutorului 
său. 

Fouche ieşi, Gohier sună îndată după ieşirea lui. 

Un curier intră. 

— Treci pe la Barras, pe la Sieyes, pe la Ducos şi pe la 
Moulin şi pofteşte-i să vină numaidecât la mine... Ah, ah! Spune- 
i tot acum doamnei Gohier să vină în biroul meu şi s-aducă 
scrisoarea doamnei Bonaparte prin care ne invită la micul dejun. 

După cinci minute, doamna Gohier intra cu scrisoarea în 
mână şi gata îmbrăcată. Invitaţia era pentru ora opt dimineaţa. 
Ceasul arăta mai mult de şapte jumătate şi era nevoie de cel 
puţin douăzeci de minute pentru a merge de la Luxembourg în 
strada Victoriei. 

— lat-o, dragul meu, zise doamna Gohier, înmânând 
scrisoarea soţului ei. E pentru ora opt. 

— Da, răspunse Gohier, nu de oră mă îndoiesc, ci de zi. 

Şi, luând scrisoarea din mâinile soţiei sale, reciti: 


"Vino, dragul meu Gohier, împreună cu soția dumitale 
mâine, ca să luați micul dejun cu mine, la ceasurile opt 
dimineața... Să nu cumva să nu vii... Am de vorbit cu dumneata 
lucruri foarte interesante." 


— Vai! exclamă el, nu mai am de ce mă înşela! 

— Ei, ce zici, dragul meu, mergem? întrebă doamna Gohier. 

— Tu ai să te duci, dar cu nu. S-a ivit un eveniment de care 
cetăţeanul Bonaparte se pare că nu-i străin şi care ne reţine, pe 
colegii mei şi pe mine, la Luxembourg. 

— Un eveniment grav? 

— Poate. 

— Atunci, rămân lângă tine. 

— Nu, nu. Nu-mi poţi fi de nici un folos. Du-te la doamna 
Bonaparte. Poate că mă înşel, dar, dacă se petrece la ca ceva 
extraordinar, ce ţi s-ar părea că ne poate nelinişti, vesteşte-mă 
printr-un mijloc oarecare. Oricare va fi bun, voi înţelege şi dacă- 
mi spui lucrurile pe jumătate. 

— Bine, dragul meu, mă duc. Speranţa că ţi-aş putea fi de 
folos acolo m-a hotărât să merg. 

— Du-te! 

În clipa aceea, curierul se întoarse. 

— Generalul Moulin vine chiar acuma, spuse el. Cetăţeanul 
Barras e în baie, dar va veni. Cetăţenii Siey&s şi Ducos au plecat 
de-acasă de la cinci dimineaţa şi nu s-au mai întors. 

— lată-i pe cei doi trădători! Se repezi Gohier. Barras nu s-a 
lăsat înşelat. 

Şi, îmbrăţişându-şi soţia, zise: 

— Du-te! Du-te! 

Când se întoarse, dând să plece, doamna Gohier se pomeni 
faţă în faţă cu generalul Moulin. Acesta, din fire iute la mânie, 
părea furios. 

— La o parte, cetăţeană! strigă el. 

Apoi, repezindu-se ca o furtună în cabinetul de lucru al lui 
Gohier, spuse: 

— Dumneata ştii ce se petrece, preşedinte? 

— Nu, dar bănuiesc. 

— Corpul legislativ e transferat la Saint-Cloud. Generalul 
Bonaparte e împuternicit cu executarea decretului, iar forţa 
armată e pusă la dispoziţia sa. 


— Aha! Asta-i taina, exclamă Gohier. În cazul acesta, 
trebuie să ne adunăm şi să luptăm. 

— Ai auzit: Sieyes şi Roger Ducos nu sunt la palat. 

— Nu! Sunt la Tuileries. Dar Barras e în baie. Să dăm fuga 
la Barras. Directoratul poate da decizii de vreme ce are 
majoritatea. Suntem trei. Mai spun o dată, să luptăm! 

— Atunci, să-i trimitem răspuns lui Barras să vină să ne 
găsească de îndată ce iese din baie. 

— Nu! Hai să-l găsim noi înainte de-a ieşi el. 

Cei doi directori ieşiră şi se-ndreptară în grabă mare spre 
apartamentul lui Barras. 

ÎI găsiră într-adevăr în baie şi stăruiră să intre. 

— Ei, ce este? întrebă Barras zărindu-i. 

— Ştii? 

— Ce să ştiu? Nu ştiu nimic. 

Atunci începură a-i povesti ceea ce ştiau ei. 

— A! Făcu Barras, acum totul mi se pare limpede. 

— Cum? 

— Da, iată de ce na venit aseară. 

— Cine? 

— Ei, cine? Bonaparte! 

— L-ai aşteptat aseară? 

— Mi-a trimis vorbă prin unul din aghiotanţii lui, că are să 
vină între orele unsprezece şi miezul nopţii. 

— Şi n-a venit? 

— Nu. Mi l-a trimis pe Bourrienne cu trăsura lui, trimiţându- 
mi totodată vorbă că îl apu-case o nemaipomenită durere de 
cap ce-l ţinea pironit în pat, dar că astăzi dimineaţă va fi aici 
devreme. 

Directorii se uitară unul la altul. 

— E limpede! ziseră ei. 

— Acuma, continuă Barras, mi-am trimis secretarul, pe 
Bollot, un băiat foarte deştept, ca să cerceteze. 

Barras sună. Un slujitor se arătă. 

— De cum se-ntoarce Bollot, zise Barras, să-l pofteşti să 
vină aici. 

— Chiar acuma coboară din trăsură, în curtea palatului. 

— Să urce, să urce numaidecât! Bollot ajunsese chiar la 
uşă. 

— Ei, ce-i? întrebară cei trei directori. 


— Ce să fie? Generalul Bonaparte, în mare ţinută, însoţit de 
generalii Beurnonviile, Mac-donald şi Moreau se îndreaptă spre 
palatul Tuileries, în curtea căruia îl aşteaptă vreo zece mii de 
oameni. 

— Moreau!... Moreau e cu el! strigă Gohier. 

— La dreapta lui! 

— V-am spus-o de nu ştiu câte ori! exclamă Moulin cu 
severitatea-i militărească, Moreau nu-i decât... o secătură. Asta 
e! 

— Mai eşti de părere să rezistăm, Barras? întrebă Gohier. 

— Da, răspunse Barras. 

— Atunci, îmbracă-te şi vino să ne găseşti în sala de 
şedinţe. 

— Duceţi-vă, spuse Barras, vin şi eu. 

Cei doi directori se duseră în sala de şedinţe. După zece 
minute de aşteptare, Moulin zise: 

— Ar fi trebuit să-l aşteptăm pe Barras. Dacă Moreau eo 
secătură... Barras e o târfă...! 

După două ceasuri, încă îl mai aşteptau pe Barras. 

În urma lor, tot în sala de baie intraseră Talleyrand şi Bruix 
şi, stând de vorbă cu ei, Barras uitase că era aşteptat. 

Să vedem ce se petrecuse în strada Victoriei. La ora şapte 
dimineaţa, contrar obiceiului său, Bonaparte se sculase şi 
aştepta în mare ţinută în camera lui. Roland intră. 

Bonaparte era liniştit cu desăvârşire. Se afla în preajma 
unei bătălii. 

— Încă n-a venit nimeni, Roland? îl întrebă el. 

— Nu, generale, răspunse tânărul, dar am auzit mai 
adineauri ciuruitul unei trăsuri. 

— Şi eu, adăugă Bonaparte. În clipa aceea fură anunţaţi: 

— Cetăţeanul Joseph Bonaparte şi cetăţeanul general 
Bernadotte. 

Roland îl întrebă pe Bonaparte din ochi. Trebuia să rămână 
sau să iasă? Trebuia să rămână. 

Roland rămase în picioare, în colţul unei biblioteci, ca o 
sentinelă la postul său. 

— Ai! Ai! exclamă Bonaparte văzându-l pe Bernadotte 
îmbrăcat în simplu burghez cum era cu două seri înainte. 
Hotărât lucru, ţi-e silă de uniformă, generale! 


— Ei, doamne! Răspunse Bernadotte, de ce dracu aş fi în 
uniformă la ceasurile şapte dimineaţa, când nici nu sunt de 
serviciu? 

— Ai să fii în curând. 

— Asta-i bună! Doar nu mai sunt în activitate. 

— Da, dar eu te repun în activitate. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— În numele Directoratului? 

— Dar ce? Mai există vreun Directorat? 

— Cum? Nu mai există Directorat? 

— Venind în drum spre mine n-ai văzut soldaţi rânduiţi pe 
toate străzile ce duc la Tuileries? 

— l-am văzut şi m-am mirat. 

— Soldaţii aceia sunt ai mei. 

— Să-mi fie cu iertare, zise Bernadotte, crezusem că sunt ai 
Franţei! 

— Ei! Dar eu şi Franţa nu suntem tot una? 

— Nu ştiam, răspunse Bernadotte cu răceală. 

— Acum însă bănuieşti că-i aşa. Diseară vei fi sigur. 
Ascultă, Bernadotte, clipa de faţă e supremă. Hai, hotărăşte-te! 

— Generale, spuse Bernadotte, am fericirea de-a fi în clipa 
de faţă simplu cetăţean. Lasă-mă să rămân simplu cetăţean! 

— Bernadotte, ia seama, cine nu-i cu mine, e împotriva 
mea! 

— Generale, dă-ţi seama de vorbele pe care le rosteşti. Mi- 
ai spus "ia seama"! Dacă e ameninţare, ştii doar că nu mă tem. 

Bonaparte veni la el şi-l apucă de amândouă mâinile. 

— Ei, da! O ştiu. lată de ce vreau neapărat să te am cu 
mine. Nu numai că te stimez, Bernadotte, dar te şi iubesc. Te las 
cu Joseph, sunteţi cumnaţi, ce dracu! Rudele nu se ceartă între 
ele! 

— Şi dumneata, unde te duci? 

— In calitatea-ţi de spartan, eşti un neînduplecat apărător 
al legilor, nu-i aşa? Atunci, iată un decret emis astă noapte de 
Sfatul celor Cinci Sute, care-mi atribuie comandamentul forţelor 
armate ale Parisului. Aveam aşadar dreptate, adăugă 
Bonaparte, să-ţi spun că soldaţii pe care i-ai întâlnit sunt soldaţii 
mei, întrucât sunt sub ordinele mele. 


Şi puse în mâinile lui Bernadotte copia decretului ce fusese 
dat la orele şase de dimineaţă. 

Bernadotte citi decretul de la primul rând până la ultimul. 

— La asta nu mai am nimic de adăugat, zise el. Veghează 
asupra siguranţei adunării reprezentanţilor naţiunii şi toţi 
cetăţenii serioşi vor fi cu dumneata. 

— Atunci, fii cu mine! 

— Îngăduie-mi, generale, s-aştept încă douăzeci şi patru de 
ceasuri ca să văd cum îţi vei îndeplini mandatul. 

— Al dracului om! exclamă Bonaparte. 

Apoi, apucându-l de braţ şi trăgându-l la câţiva paşi mâi 
departe de Joseph, urmă: 

— Bernadotte, vreau să joc cartea pe faţă cu dumneata! 

— La ce bun, răspunse acesta, devreme ce nu-s de partea 
dumitale? 

— N-are a face! Dumneata eşti la galerie şi eu vreau că 
galeria să spună că n-am umblat cu înşelăciuni. 

— Îmi ceri să păstrez secretul? 

— Nu. 

— Bine faci, căci în asemenea caz aş fi refuzat să-ţi ascult 
destăinuirile. 

— Vai!  Destăinuirile mele nici măcar nu-s lungi... 
Directoratul vostru este urât de toată lumea. Constituţia voastră 
e învechită. Trebuie curăţită gospodăria şi dată altă îndrumare 
guvernării. Nu-mi răspunzi? 

— Aştept să văd ce mai ai de spus. 

— Ce mai am de spus? Să te duci să-ţi pui uniforma, nu pot 
să te mai aştept. Să vii să ne întâlnim la Tuileries, în mijlocul 
tuturor camarazilor noştri. 

Bernadotte clătină din cap că nu. 

— Crezi că te poţi bizui pe Moreau, Beurnonville sau 
Lefebvre? Continuă Bonaparte. Uite, priveşte pe fereastră! Ce 
vezi acolo... acolo! Moreau şi Beurnonville. Cât despre Lefebvre, 
nu-l văd, dar sunt sigur că nici n-apuc să fac o sută de paşi şi 
dau peste el... Ei, haide, te hotărăşti? 

— Generale, nu sunt eu omul care să se lase îndemnat de 
exemplu şi mai cu seamă de exemplul prost. Moreau, 
Beurnonville, Lefebvre n-au decât să facă ce vor, eu am să fac 
ceea ce trebuie. 

— Atunci, refuzi categoric să mă însoţeşti la Tuileries? 


— Nu vreau să iau parte la o rebeliune. 

— Rebeliune, rebeliune! Dar împotriva cui? Împotriva unei 
adunături de imbecili care trăncănesc de dimineaţa până seara 
în magherniţele lor. 

—  Imbecilii aceia, generale, sunt în clipa de faţă 
reprezentanţii legii. Constituţia îi apără. Pentru mine sunt sacri. 
— Cel puţin, făgăduieşte-mi un lucru, cremene ce eşti! 

— Ce anume? 

— Că n-ai să te amesteci. 

— N-am să mă amestec ca cetăţean, dar... 

— Dar ce?... Hai, eu mi-am golit sacul, acum goleşte-ţi-l şi 
dumneata! 

— Dar, dacă Directoratul îmi dă ordin să intervin, voi porni 
împotriva celor ce tulbură ordinea, oricare ar fi ei. 

— Ei, asta-i? Dar ce? Crezi oare că sunt ambițios? întrebă 
Bonaparte. 

Bernadotte schiţă un zâmbet. 

— Bănuiesc, răspunse el. 

— Ei, asta-i! Zău aşa! Spuse Bonaparte, dar dumneata nu 
mă cunoşti deloc. M-am săturat până-n gât de politică şi nu mai 
doresc decât un singur lucru: pacea! Vai, dragul meu, să stau la 
Malmaison cu o rentă de cincizeci de mii de lire, şi-mi dau 
demisia din toate. Nu vrei să mă crezi. Te poftesc să vii să mă 
vezi peste trei luni şi, dacă-ţi place viaţa pastorală, vom trăi 
împreună că păstorii. Plai, la revedere. Te las cu Joseph şi în 
ciuda refuzurilor dumitale, te aştept la Tuileries... iată, prietenii 
noştri îşi pierd răbdarea. 

Afară se strigă: "Trăiască Bonaparte!" 

Bernadotte păli uşor. 

Bonaparte-i văzu paloarea. 

— Vai! Vai! Şopti el, cu gelozie... M-am înşelat, nu-i spartan, 
e atenian curat! 

Într-adevăr, aşa cum spusese Bonaparte, prietenii săi 
începuseră să-şi piardă răbdarea. 

De vreun ceas de când decretul se afişase, salonul, 
anticamerele şi curtea locuinţei erau supraîncărcate. 

Primul om pe care Bonaparte îl întâlni în capul scării fu 
colonelul Sebastiani, compatriotul său. 

Era comandantul regimentului al 9-lea de dragoni. 


— A! Dumneata eşti, Sebastiani! Îl întâmpină Bonaparte. Şi 
oamenii dumitale? 

— În linie de bătaie în strada Victoriei, generale... 

— În bună dispoziţie? 

— În culmea entuziasmului! Le-am distribuit zece mii de 
cartuşe care erau în depozit la mine. 

— Da, dar care nu trebuiau să iasă din depozit decât pe 
baza unui ordin al comandantului Parisului. Ştii dumneata, 
Sebastiani, că nu ţi-ai lăsat nici o portiţă de scăpare? 

— Salvaţi-mă dumneavoastră, generale. Cred în soarta 
dumneavoastră norocoasă. 

— Dumneata mă iei drept Cezar, Sebastiani? 

— Pe cuvântul meu! De la oarecare depărtare, oricine s-ar 
înşela... în afară de asta, în curtea reşedinţei dumneavoastră se 
află vreo patruzeci de ofiţeri din toate armele, fără soldă, pe 
care Directoratul îi lasă de vreun an de zile în sărăcia cea mai 
lucie. Nu mai au speranţă decât în dumneavoastră, generale. 
Aşa că sunt gata să-şi dea viaţa pentru dumneavoastră. 

— Bine. Du-te de te aşază în fruntea regimentului tău şi ia- 
ţi rămas bun! 

— Rămas bun? Cum asta, generale? 

— ŢI-l iau şi-ţi dau o brigadă în schimb. Hai, du-te! 

S&bastiani nu aşteptă să i se spună de două ori. 

Bonaparte îşi continuă drumul. 

În josul scării dădu peste Lefebvre. 

— Sunt eu, generale, zise Lefebvre. 

— Tu!... Ei şi divizia a 17-a unde-i? 

— Mi-aştept numirea ca s-o pun în mişcare. 

— Cum? Nu eşti numit? 

— De Directorat, da; însă, dat fiind că nu sunt trădător, mi- 
am înaintat demisia acolo, ca să se ştie că nu trebuie să se 
bizuie pe mine. 

— Şi-ai venit să te numesc eu, ca să mă pot eu bizui pe 
tine? 

— Întocmai! 

— Repede, Roland, un brevet în alb. Completează-l pe 
numele generalului, ca să nu mai trebuiască decât să-mi pun 
numele. Am să-l semnez pe oblâncul şeii. 

— Acelea sunt cele bune, zise Lefebvre. 

— Roland? 


Tânărul care şi făcuse câţiva paşi ca să execute ordinul, se 
apropie de generalul său. 

— la de pe poliţa căminului, îi şopti Bonaparte, două 
pistoale din cele cu câte două cartuşe şi adă-mi-le o dată cu 
brevetul. Nu se ştie ce se poate întâmpla. 

— Da, generale, răspunse Roland. De altfel, n-am să vă 
părăsesc. 

— Afară doar de nu voi avea nevoie să te trimit să mori în 
altă parte. 

— E-adevărat, zise tânărul. 

Şi alergă să îndeplinească ambele sarcini pe care le 
primise. 

Bonaparte tocmai voia să-şi urmeze drumul, când zări pe 
coridor un soi de umbră. 

O recunoscu pe Josephine şi alergă la dânsa. 

— Doamne, Dumnezeule! Îi spuse ea, e chiar atât de mare 
primejdia? 

— Dar de ce întrebi? 

— Am auzit ordinul pe care l-ai dat lui Roland. 

— Frumos lucru! lată ce-nseamnă să tragi cu urechea pe la 
uşi... Şi Gohier? 

— N-a venit. 

— Nici soţia lui? 

— Ea e aici. 

Bonaparte îşi făcu loc, dând într-o parte cu mâna pe 
Josephine şi intră în salon. Acolo o văzu pe doamna Gohier 
singură şi tare palidă. 

— Ei, cum! întrebă el fără altă introducere, preşedintele nu 
vine? 

— Nu i-a fost cu putinţă, generale, răspunse doamna 
Gohier. 

Bonaparte îşi stăpâni un gest de nerăbdare. 

— Trebuie neapărat să vină, zise el. Scrieţi-i că îl aştept. Am 
să-i trimit eu scrisoarea. 

— Mulţumesc, generale, replică doamna Gohier, dar am 
oamenii mei aici. Au să i-o ducă ei. 

— Scrie, draga mea prietenă, scrie, stărui Josephine. 

Şi îi aduse o pană, cerneală şi hârtie de scrisori soţiei 
preşedintelui. 


Bonaparte se aşezase în spate în aşa fel încât să poată citi 
pe deasupra umărului ei ce-avea să scrie. 

Doamna Gohier se uită ţintă la el. 

Atunci, el se dădu un pas îndărăt, înclinându-se. 

Doamna Gohier scrise bileţelul. 

Pe urmă împături hârtia şi căută ceară de lipit, dar... fie din 
întâmplare, fie dinadins... pe masă nu erau decât rondele de 
lipit. 

Lipi o rondelă pe scrisoare şi sună. Un slujitor se arătă. 

— Dă, te rog, scrisoarea asta lui Comtois, zise doamna 
Gohier şi s-o ducă numaidecât la palatul Luxembourg. 

Bonaparte urmări cu ochii slujitorul, sau mai curând 
scrisoarea, până ce se închise uşa. 

Pe urmă îi spuse doamnei Gohier: 

— Îmi pare rău că nu pot lua micul dejun cu 
dumneavoastră, dar şi eu am treburile mele, tot aşa cum 
preşedintele şi le are pe ale lui. Veţi lua micul dejun cu soţia 
mea. Poftă bună! 

Şi ieşi. 

La uşă îl întâlni pe Roland. 

— Poftiţi brevetul, generale, zise tânărul şi aici e şi pana. 
Bonaparte luă pana şi, pe marginea caschetei aghiotantului său, 
semnă brevetul. 

Roland înmâna după aceea generalului cele două pistoale. 

— Le-ai controlat? întrebă Bonaparte. Roland surâse. 

— Fiţi liniştit, spuse el, răspund de ele. 

Bonaparte îşi prinse pistoalele la cingătoare şi, în timp ce şi 
le agăța, murmură: 

— Tare aş vrea să ştiu ce i-a scris soţului ei. 

— Ce i-a scris, generale? Am să vă spun vorbă cu vorbă. 

— Tu, Bourrienne? 

— Da, eu. l-a scris: "Ai făcut bine că n-ai venit, dragul meu. 
După toate cele ce se petrec aici, înţeleg că invitaţia era o 
capcană. N-am să întârzii mult şi mă întorc." 

— Ai desfăcut scrisoarea?... 

— Generale, Sextus Pompeius îi poftise la cină pe corabia 
să pe Antonius şi pe Lepidus. Sclavul său eliberat veni să-i 
spună: "Vreţi să vă fac împăratul lumii? — Cum aşa? — E simplu: 
tai odgonul corăbiei dumneavoastră şi Antonius împreună cu 
Lepidus vă rămân prizonieri. — Trebuia s-o faci fără să-mi spui, 


răspunse Sextus; acuma îţi pierzi viaţa dac-o faci!" Mi-am 
amintit, generale, de cuvintele: Trebuia s-o faci fără să-mi spui. 

Bonaparte rămase o clipă pe gânduri, apoi trezindu-se din 
visurile sale, îi spuse iui Bourrienne: 

— Te înşeli. Octavian şi nu Antonius, era cu Lepidus pe 
corabia lui Sextus. 

Şi cobori în curte, mulţumindu-se să-l mustre doar prin 
rectificarea acestei erori istorice. 

De cum se arătă pe peronul din faţa casei, strigătele de: 
"Trăiască Bonaparte" răsunară în curte şi, ajungând până-n 
stradă, deşteptară acelaşi strigăt ieşit din piepturile dragonilor, 
care erau rânduiţi la poartă. 

— lată ceva ce ne e de bun augur, generale, spuse Roland. 

— Aşa-i! Dă iute brevetul lui Lefebvre şi, dacă n-are cal, să 
ia unul de-ai mei. Îi dau întâlnire în curtea palatului Tuileries. 

— Divizia lui e acolo. 

— Cu atât mai mult. 

După aceea, privind în jurul lui, Bonaparte îi văzu pe 
Beurnonville şi pe Moreau care-l aşteptau. Caii lor erau ţinuţi de 
slujitori. Îi salută cu un gest în care începuse să se vadă mai 
mult comandantul decât camaradul. 

Apoi, zărindu-l pe generalul Debel fără uniformă, cobori 
două trepte şi se duse la dânsul. 

— De ce eşti îmbrăcat în burghez? îl întrebă el. 

— Generale, nu fusesem înştiinţat deloc. Din întâmplare, 
treceam pe stradă şi văzând o îmbulzeală în faţa palatului 
dumneavoastră am intrat, temându-mă că vă ameninţă o 
primejdie. 

— Du-te repede şi pune ţi uniforma. 

— Bine! Dar locuiesc în celălalt capăt al Parisului. Ar fi cam 
prea departe. 

Şi totuşi, făcu un pas ca să plece. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Fiţi pe pace, generale. 

Debel zărise un artilerist călare. Soldatul era aproape tot 
atât de înalt cât el. 

— Dragul meu, îi spune ei, eu sunt generalul Debel. Din 
ordinul generalului Bonaparte dă-mi hainele tale şi calul. Te 
scutesc de serviciu pe ziua de azi. la şi un ludovic ca să bei în 
sănătatea generalului şef. Mâine ai să vii la mine să-ți iei 


efectele, uniforma şi calul. Locuiesc în strada Cherche-Midi nr. 
11. 

— Şi n-are să mi se întâmple nimic? 

— Ba da, ai să fii avansat brigadier. 

— Aşa da, făcu artileristul. 

Şi-şi dădu hainele şi calul generalului Debel. 

În timpul acesta, Bonaparte auzise vorbindu-se deasupra 
lui. Ridică ochii şi îl văzu pe Joseph împreună cu Bernadotte la 
fereastra lui. 

— Pentru ultima dată, generale, îi strigă el lui Bernadotte 
vrei să vii alături de mine? 

— Nu, îi răspunse Bernadotte hotărât. 

Pe urmă, pe şoptite, adăugă: 

— Mi-ai spus mai adineauri să iau seama. 


— Da. 

— Atunci şi eu îţi spun la rândul meu: ia seama. 
— La ce? 

— Te duci la Tuileries? 

— Bineînţeles. 


— Palatul Tuileries e foarte aproape de piaţa Revoluţiei. 

— Ei şi? exclamă Bonaparte, ghilotina a fost mutată la 
bariera Trone. 

— Ce-are a face?! Tot berarul Santerre e mare şi tare în 
cartierul Saint-Antoine şi Santerre e prietenul lui Moulin. 

— Santerre a fost înştiinţat că la prima mişcare pe care ar 
încerca-o, va fi împuşcat. Vii? 

— Nu. 

— Cum vrei. lţi desparti soarta de a mea. Eu însă no 
despart pe-a mea de-a dumitale. 

Apoi, întorcându-se către slujitorul de la grajduri, îi strigă: 

— Calul meu. 

| se aduse calul. 

Dar, văzând aproape de el un simplu artilerist, îl întrebă: 

— Ei! Ce faci acolo printre gradele superioare? 

Artileristul prinse a râde: 

— Nu mă mai recunoşti, generale, zise el. 

— Ah! Pe cinstea mea, dumneata eşti Debel! Dar de la cine 
ai luat calul şi uniforma? 

— De la artileristul de colo, pe care-l vedeţi în picioare, 
numai în cămaşă. Are să vă coste un brevet de brigadier. 


— Te înşeli, Debel, răspunse Bonaparte, are să mă coste 
două: unul de brigadier şi unul de general de divizie... La drum, 
domnilor! Mergem la Tuileries. 

Şi, aplecat pe cal, aşa cum îi era obiceiul, ţinând în mâna 
stângă hăţurile lăsate în voie, cu pumnul drept sprijinit pe 
coapsă, cu capul înclinat, cu fruntea îngândurată, cu privirea 
dusă, făcu primii paşi pe urcuşul acela glorios şi totodată fatal, 
care avea să-l ducă la tron... şi la Sfânta-Elena. 


Capitolul XXIV 18 brumar 


Dând în strada Victoriei, Bonaparte găsi dragonii lui 
Sebastiani rânduiţi în linie de bătaie. 

Voi să ţină o cuvântare, dar ei, întrerupându-l de la primele 
vorbe, îi strigară: 

— N-avem nevoie de lămuriri. Ştim că nu vreţi decât binele 
Republicii. Trăiască Bonaparte! 

Şi cortegiul trecu, în strigăte de "Trăiască Bonaparte", pe 
străzile ce duceau din stradă Victoriei la palatul Tuileries. 

Generalul Lefebvre, potrivit făgăduinţii date, aştepta la uşa 
palatului. 

Bonaparte, la sosirea sa la palatul Tuileries, fu întâmpinat 
cu aceleaşi urări ce-l însoţiseră şi până acolo. 

Atunci îşi înălţă fruntea şi scutură din cap. Poate că 
strigătul de "Trăiască Bonaparte" nu era îndestulător pentru el şi 
visa la cel de "Trăiască Napoleon!" 

Apoi se îndreptă spre frontul trupei şi, înconjurat de un vast 
stat major, citi decretul Sfatului Bătrânilor, care mută şedinţele 
corpului legislativ la Saint-Cloud şi-i dădea comandamentul 
forţelor armate. 

In sfârşit, la urmă, din memorie sau improvizând — 
Bonaparte nu dezvălui nimănui asemenea taină — în locul 
proclamaţiei pe care o dictase cu două zile înainte lui 
Bourrienne, o rosti pe cea de mai jos: 


“Soldați, 
Sfatul extraordinar al  Bătrânilor mi-a încredințat 
comandamentul oraşului şi al armatei. 


L-am primit, ca să sprijinim măsurile pe care le va lua şi 
care sunt întru totul spre binele poporului. 

Republica este prost guvernată de doi ani. Aţi nădăjaduit că 
întoarcerea mea va pune capăt la atâtea rele. Aţi sărbătorit-o 
într-o unire ce-mi impune obligațiile pe care le îndeplinesc. Le 
veţi indeplini şi voi pe ale voastre şi-l veti sprijini pe generalul 
vostru cu energia, tăria şi încrederea pe care le-am găsit 
totdeauna la voi. 

Libertatea, victoria şi pacea vor repune republica franceză 
pe locul pe care-l ocupa în Europa şi pe care l-a pierdut numai 
datorită inepției şi trădării." 


Soldaţii aplaudară cu frenezie. Era o declaraţie de război 
făcută Directoratului şi soldaţii aplaudă ori de câte ori e vorba 
de o declaraţie de război. 

Generalul descăleca în mijlocul strigătelor de bravo. 

Intră în palatul Tuileries. 

Era pentru a doua oară că păşea pragul palatului familiei 
Valois, ale cărui bolți adăpostiseră atât de funest coroana şi 
capul ultimului Bourbon care domnise în el. 

În rând cu el mergea cetăţeanul Roederer. 

Recunoscându-l, Bonaparte tresări. 

— Ei! exclamă el, cetăţene Roederer, dumneata erai aici în 
dimineaţa de 10 august. 

— Da, generale, răspunse viitorul conte al Imperiului. 

— Dumneata i-ai dat lui Ludovic al XVI-lea sfatul să se ducă 
la Adunarea Naţională? 

— Da. 

— Rău sfat, cetăţene Roederer! Eu nu l-aş fi urmat. 

— Dai sfaturi după cum cunoşti oamenii. Generalului 
Bonaparte nu i-aş da sfatul pe care i l-am dat regelui Ludovic al 
XVI-lea. Când un rege are în trecutul său fuga de la Varennes şi 
data de 20 iunie, e greu de salvat! 

În clipa în care Roederer rostea vorbele de mai sus, 
ajunseseră în faţa unei ferestre care dă înspre grădina Tuileries. 
Bonaparte se opri şi, apucându-l pe Roederer de braţ, zise: 

— La 10 iunie eram uite colo (şi arătă cu degetul terasa de 
pe malul apei), în dosul celui de-al treilea tei. Am putut să-l văd 
prin fereastra deschisă pe bietul rege cu boneta roşie pe cap. 
Arăta lamentabil şi mi-a fost milă de el. 


— Şi ce-aţi făcut? 

— Vai! N-am făcut nimic. Nici nu puteam face nimic. Eram 
de-abia locotenent de artilerie. Numai că tare-aş fi avut poftă să 
intru, ca şi ceilalţi şi să-i şoptesc: "Sire! Daţi-mi patru tunuri şi- 
mi iau sarcina să-i mătur pe toţi mişeii ăştia.'" 

Ce s-ar fi întâmplat dacă locotenentul Bonaparte s-ar fi 
supus poftei sale şi, primit cu tot sufletul de Ludovic al XVI-lea, i- 
ar fi măturat într-adevăr pe mișeii ăştia, adică pe locuitorii 
Parisului; dacă împuşca, la 20 iunie, în folosul regelui, n-ar mai fi 
avut oare de împuşcat în 13 vendemiar în folosul Convenţiei?... 

In timp ce ex-procurorul municipalităţii, rămas pe gânduri, 
schiţa poate în mintea lui primele pagini din volumul său /storia 
Consulatului, Bonaparte se prezentă la bara Sfatului Bătrânilor, 
urmat de statul său major, urmat şi acesta, la rândul său, de toţi 
cei ce voiseră să-l urmeze. 

Când tumultul pricinuit de venirea mulţimii se potoli, 
preşedintele, în faţa generalului, dădu citire decretului ce-l 
investea cu puterea militară. Pe urmă, chemându-l să depună 
jurământ, preşedintele adăugă: 

— Cel ce niciodată n-a făgăduit zadarnic victorii patriei nu 
poate decât să execute cu religiozitate noua sa făgăduinţă, de a 
o sluji şi de a-i rămâne credincios. 

Bonaparte întinse mâna şi spuse solemn: 

— Jur! 

Toţi generalii din suita lui repetară după el, fiecare pentru 
dânsul. 

— Jur! 

De-abia terminase şi ultimul, când Bonaparte îi recunoscu 
pe secretarul lui Barras, acelaşi Bollot despre care directorul 
vorbise de dimineaţă cu cei doi colegi ai săi. 

Venise pur şi simplu acolo să poată povesti patronului său 
cele ce se petreceau. Bonaparte îl crezu împuternicit de Barras 
cu vreo misiune secretă. 

Se hotărî să-l scutească de iniţiativa primului pas şi, 
ducându-se drept la tânărul cu pricina, îl întrebă: 

— Vii din partea directorilor? 

Pe urmă, fără a-i lăsa timp să răspundă, urmă: 

— Ce-au făcut ei din Franţa pe care am lăsat-o la plecare 
atât de strălucitoare? Lăsasem pacea şi-am găsit războiul; 
lăsasem victorii, şi-am găsit înfrângeri; lăsasem milioanele 


Italiei, şi-am găsit jafuri şi mizerie! Unde sunt cei o sută de mii 
de francezi pe care-i cunoşteam pe toţi pe nume? Au pierit! 

Asemenea lucruri nu trebuiau spuse chiar secretarului lui 
Barras, dar Bonaparte voia să le spună, avea nevoie să le spună, 
puţin îi păsa, cui le spune. 

Poate chiar că, din punctul lui de vedere, era mai bine să le 
spună cuiva care să nu-i poată răspunde, în clipa aceea, Siey&s 
se sculă. 

— Cetăţeni, directorii Moulin şi Gohier cer să fie primiţi. 

— Nu mai sunt directori, interveni Bonaparte, deoarece nu 
mai există Directorat. 

— Dar, obiectă Siey&s, nu şi-au dat încă demisiile. 

— Atunci să intre şi să le dea, replică Bonaparte. Moulin şi 
Gohier intrară. 

Erau pieriţi la faţă, dar calmi. Ştiau că veniseră să 
întâmpine lupta şi că, îndărătul rezistenţei lor îi aştepta 
Sinnamari”'. Cei pe care îi condamnaseră la deportare, ca 
Directori, în 18 fructidor, aveau să le arate drumul. 

— Văd cu satisfacţie, se grăbi să spună Bonaparte, că vă 
supuneţi voinţei noastre şi a celor doi colegi ai dumneavoastră. 

Gohier făcu un pas înainte şi, cu voce hotărâtă, spuse: 

— Ne supunem nu voinţei dumneavoastră, nici celei a celor 
doi colegi ai noştri, care nu mai sunt colegii noştri de vreme ce 
şi-au dat demisiile, ci voinţei legii. Ea impune ca decretul care 
mută la Saint-Cloud sediul corpului legislativ să fie proclamat 
fără întârziere. Noi venim să îndeplinim datoria pe care ne-o 
impune legea, hotărâți pe deplin s-o apărăm împotriva 
răzvrătiţilor, oricare ar fi ei, care ar încerca s-o calce. 

— Zelul dumneavoastră nu ne miră nicidecum, reluă cu 
răceală Bonaparte şi fiindcă sunteţi cunoscut ca un om ce-şi 
iubeşte ţara, vă veţi alătura nouă. 

— Să ne alăturăm dumneavoastră! Dar de ce? 

— Ca să salvăm Republica. 

— Să salvaţi Republica!... a fost o vreme, generale, când aţi 
avut cinstea de a o sprijini, dar astăzi, gloria de a o salva pe a 
noastră! 

— S-o salvaţi? exclamă Bonaparte, dar cu ce? Cu mijloacele 
pe care vi le dă Constituţia dumneavoastră? Uitaţi-vă! Se 


“Port din Guyana franceză, unde se debarcau deportații trimişi din 
Franţa. (n.t.) 


prăbuşeşte peste tot şi, chiar dacă n-aş îmbrînci-o cu degetul în 
clipa de faţă, n-ar mai avea nici opt zile de trăit. 

— Aşa! strigă Moulin, vă mărturisiţi în sfârşit planurile 
duşmănoase. 

— Planurile mele nu sunt duşmănoase! strigă şi Bonaparte, 
izbind în podea cu călcâiul cizmei. Republica e în primejdie, 
trebuie salvată, asta vreau! 

— Asta voiţi? întrebă Gohier, dar pare-mi-se că Directoratul 
şi nu dumneavoastră are căderea să spună: "Asta vreau!" 

— Nu mai există Directorat! 

— În adevăr, mi s-a spus că, o clipă înainte de a intrai noi, 
aţi fi anunţat aşa ceva. 

— Nu mai există Directorat devreme ce Sieyes şi Rogei 
Ducos şi-au dat demisiile. 

— Vă înşelaţi, mai există un Directorat atâta timp citi 
rămân trei directori şi, nici Moulin, nici cu şi nici Barras mi vi le- 
am dat pe-ale noastre. 

În momentul acela, o hârtie fu strecurată în mâinile lui 
Bonaparte, spunându-i-se: 

— Citiţi-o! 

Bonaparte o citi. 

— Dumneavoastră vă înşelaţi, reluă el cuvântul. Barras şi-a 
dat demisia şi iat-o. Legea impune să fiţi în număr dea trei ca să 
existaţi. Nu sunteţi decât doi! Şi cel ce se opună legii, aţi spus 
mai adineauri, e un răzvrătit. 

Apoi, dând hârtia preşedintelui, îi spuse: 

— Adăugaţi demisia cetăţeanului Barras la celelalte ăla 
cetăţenilor  Sieyes şi Ducos şi  proclamaţi dizolvarea 
Directoratului. Eu o voi vesti soldaţilor mei. 

Moulin şi Gohier erau distruşi, demisia lui Barras le strica 
toate planurile. 

Bonaparte nu mai avea ce face la Statul Bătrânilor, dar îi 
mai rămâneau multe lucruri de făcut în curtea palatului 
Tuileries. 

Cobori, urmat de cei ce-l însoţiseră când urcase. 

De cum l-au văzut soldaţii reapărând, strigătele de 
“Trăiască Bonaparte" răsunară mai zgomotos şi cu mai multă 
grabă decât la sosirea lui. 

Sări pe cal şi le făcu semn că voia să le vorbească 


Zece mii de glasuri, ce izbucniseră în strigăte mai înainte, 
tăcură dintr-odată, iar liniştea se aşternu ca prin farmec. 

— Soldaţi! Începu Bonaparte cu o voce atât de puternică, 
de o auzi toată lumea. Tovarăşii voştri de arme care se afla! A 
frontiere sunt lipsiţi de lucrurile cele mai trebuincioase. Poporul 
nostru e nenorocit. Cei ce-au săvârşit atâtea rele sunt rebelii 
împotriva cărora v-ara adunat astăzi. Nădăjduiesc să vă duc în 
scurtă vreme la victorie. Dar, mai înainte de asta, trebuie să le 
luăm toată puterea tuturor acelora care ar năzui să se 
împotrivească adevăratei ordine publice şi prosperității generale 
a naţiunii! 

Fie din silă faţă de guvernarea Directoratului, fie din pricina 
farmecului exercitat de omul magic care făcea apel la victoria, 
uitată de-aşa de multă vreme în absenţa lui, strigăte de 
entuziasm se înălţară şi, ca o dâră de pulbere încinsă, trecură în 
năvală de la Tuileries la Carrousel şi de la Carrousel pe străzile 
alăturate. 

Bonaparte profită de momentul acela şi, întorcându-se 
către Moreau, îi spuse: 

— Generale, am să-ţi dau dovadă încrederii imense pe care 
o am în dumneata. Bernadotte, pe care l-am lăsat acasă la mine 
şi care nu vrea să vină cu noi, a avut îndrăzneala să-mi spună că 
dacă ar primi un ordin de la Directorat, l-ar executa împotriva 
tulburătorilor ordinei, oricare ar fi ei. Generale, îţi încredinţez 
paza palatului Luxembourg. Liniştea Parisului şi salvarea 
Republicii sunt în mâinile dumitale. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul lui Moreau, dădu pinteni 
calului şi-o porni în galop spre punctul opus al frontului. 

Moreau, din ambiţie militărească, consimţise să joace un rol 
în măreaţa dramă. Acum era silit să-l primească pe cei pe care i- 
| distribuia autorul. 

Gohier şi Moulin, întorcându-se la palatul Luxembourg, nu 
găsiră nimic ce-ar fi părut schimbat. Toate sentinelele erau la 
posturile lor. Se retraseră într-unui din saloanele preşedinţiei, ca 
să se sfătuiască. 

Dar, abia intraseră în conferinţă, când generalul Jube, 
comandantul palatului Luxembourg, primi ordine să vină cu 
garda directorială să-l întâlnească pe Bonaparte la Tuileries, 
fiindcă Moreau îi lua locul cu soldaţii înflăcăraţi încă de discursul 
lui Bonaparte. 


Între timp, cei doi directori redactau un mesaj către Sfatul 
celor Cinci-Sute, mesaj în care protestau cu energie împotriva 
celor întâmplate. 

Când fu gata, Gohier îl înmâna secretarului său şi Moulin, 
nemaiputând de foame, trecu la el să mănânce ceva. 

Era aproape ceasurile patru de după-amiază. 

După o clipă, secretarul lui Gohier intră neînchipuit de 
tulburat. 

— Ei, ce se-ntâmplă? îl întrebă Gohier, încă n-ai plecat? 

— Cetăţene preşedinte, răspunse tânărul, suntem arestaţi 
în palat! 

— Cum asta? Arestaţi? 

— Garda e schimbată şi n-o mai comandă generalul Jube. 

— Atunci cine-l înlocuieşte? 

— Îmi pare c-am auzit că ar fi generalul Moreau. 

— Moreau? Cu neputinţă!... şi Barras, laşul! Unde-i? 

— A plecat la domeniul său din Grosbois. 

— Ai! Trebuie să-l văd pe Moulin! exclamă Gohier, 
repezindu-se spre uşă. 

Dar, când să intre pe coridor, găsi o sentinelă ce-l opri să 
treacă. 

Gohier încercă să stăruie. 

— Nu se trece! Spuse sentinela. 

— Cum? Nu se trece? 

— Nu. 

— Dar eu sunt preşedintele Gohier! 

— Nu se trece! Aşa e ordinul! 

Gohier înţelese că nu va reuşi nicidecum să treacă peste 
ordinul acela. Să facă uz de forţă era cu neputinţă. Intră aşadar 
iarăşi la el. 

În timpul acesta, generalul Moreau se prezentă la Moulin. 
Venea ca să se justifice. 

Dar fostul director, fără să vrea să-l audă, îi întoarse 
spatele. 

Şi, dat fiind că Moreau stăruia, Moulin îi spuse: 

— Generale, treci în camera de-alături. Acolo e locul 
temnicerilor. 

Moreau lăsă capul în jos şi înţelese abia atunci în ce 
capcană, fatală reputației sale, căzuse. 


La ceasurile cinci, Bonaparte se îndreptă spre strada 
Victoriei. Toţi generalii şi ofiţerii superiori din Paris îl însoțeau. 

Chiar şi cei mai orbi, cei ce nu înţeleseseră semnificaţia 
zilei de 13 vendemiar, cei ce nu înţeleseseră întoarcerea sa din 
Egipt, chiar şi aceia văzuseră strălucind deasupra palatului 
Tuileries astrul scânteietor al viitorului său. Şi, neputând toţi să 
fie planete, întrebarea era, cine va reuşi să-i devină satelit! 

Strigătele de "Trăiască Bonaparte!" care veneau din josul 
străzii Mont-Blanc şi creşteau ca o maree sonoră, urcând spre 
strada Victoriei, îi vestiră Josephinei întoarcerea soţului ei. 

Sensibilă creolă îl aştepta cu nelinişte. Se repezi înaintea 
lui, atât de emoţionată că nu mai putu rosti nici un cuvânt. 

— Hai, hai, îi spuse Bonaparte intrând iarăşi în pielea 
omului cumsecade, aşa cum era acasă la el, linişteşte-te. Tot Ce 
se putea face astăzi s-a făcut. 

— Şi s-a terminat, dragul meu? 

— O! Nu, răspunse Bonaparte. 

— Aşa că mâine o luăm de la capăt? 

— Da, dar mâine nu mai e decât o formalitate. 

Formalitatea fu cam dură, dar toată lumea ştie rezultatul 
evenimentelor de la Saint-Cloud. Ne vom abţine de a le mai 
povesti, trecând de-a dreptul la rezultat, grăbiţi cum suntem să 
ne întoarcem la adevăratul subiect al dramei noastre, de care 
marea figură istorică, a celui pe care l-am introdus în ea, ne-a 
îndepărtat o clipă. 

Un ultim cuvânt în această privinţă. 

În ziua de 20 brumar, la ora unu în miezul nopţii, Bonaparte 
fu numit prim consul pe zece ani, luând alături de el pe 
Cambaceres şi pe Lebrun, cu titlul de consuli secunzi, foarte 
hotărât de altfel să concentreze în mâinile sale nu numai 
funcțiunile celor doi colegi ai săi, ci încă şi pe cele ale miniştrilor. 

In ziua de 20 brumar, seara, se culcă la palatul 
Luxembourg, în patul cetăţeanului Gohier, pus în libertate în 
cursul zilei, împreună cu colegul său Moulin. 

Roland fu numit guvernatorul palatului Luxembourg. 


Capitolul XXV O comunicare importantă 


La o bucată de vreme după revoluţia militară, mai sus 
pomenită, care a avut un răsunet imens în toată Europa, a cărei 
faţă avea să i-o tulbure o clipă, aşa cum furtuna tulbură faţa 
oceanului; la o bucată de vreme după ea, spuneam, în 
dimineaţa zilei de 30 nivoz, cu alte cuvinte şi mai limpede spus 
pentru cititorii noştri, în ziua de 20 ianuarie 1800, Roland, 
desfăcând corespondenţa voluminoasă, sarcină pe care o 
căpătase în noul său post, găsi printre alte cincizeci de cereri de 
audienţe, o scrisoare concepută în felul următor: 


“Domnule guvernator, 


Vă ştiu cât sunteţi de loial şi veti vedea cât de mult 
preţuiesc asemenea lucru. 

Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră timp de cinci 
minute. În timpul acestor cinci minute, voi sta mascat. Am a vă 
face o cerere. 

Cererea mi-o veţi aproba sau mi-o veți respinge. Şi într-un 
caz şi în celălalt, încercând să pătrund în palatul Luxembourg 
numai în interesul primului consul Bonaparte şi al cauzei 
regaliste căreia îi aparțin, vă cer cuvântul de onoare că mă veti 
lăsa să ies liber, aşa cum mă veți fi lăsat să intru. 

Dacă mâine, la ceasurile şapte seara, am să văd o lumină 
răzleaţă în fereastra ce se află sub orologiu, asta va însemna că 
guvernatorul, colonelul Roland de Montrevel, îşi va fi angajat 
fată de mine cuvântul de onoare şi mă voi înfățișa cu 
îndrăzneală la uşița din aripa stângă a palatului, care dă spre 
grădină. 

Voi bate la uşă de trei ori, cu pauze între ciocănituri, în felul 
francmasonilor. 

Ca să ştiţi dinainte cui îi veti acorda sau refuză cuvântul de 
onoare, semnez cu un nume ce vă e cunoscut, deoarece numele 
meu a fost rostit în fața dumneavoastră într-o împrejurare pe 
care probabil n-aţi uitat-o. 

M 


Ş 


organ 


eful Confraţilor lui lehu" 


Roland citi de două ori scrisoarea şi rămase o clipă pe 
gânduri. Pe urmă, dintr-o dată se sculă şi, trecând în cabinetul 
primului consul, îi întinse liniştit scrisoarea. 

Bonaparte o citi fără ca faţa lui să fi trădat nici urmă de 
emoție şi nici urmă de mirare şi, cu laconismul unui autentic 
lacedemonian, zise: 

— Trebuie pusă lumina. 

Şi-i înapoie scrisoarea lui Roland. 

A doua zi la orele şapte seara, lumina strălucea în 
fereastră, iar la orele şapte şi cinci minute Roland în persoană 
aştepta la uşiţa dinspre grădină. 

Se afla acolo abia de câteva clipe, când trei ciocănituri se 
auziră în uşă, bătute în felul francmasonilor, adică două şi una. 

Uşa se descinse numaidecât şi un om învăluit într-o mantie 
se contura în linii viguroase pe văzduhul cenuşiu a acelei nopţi 
de iarnă. Cât despre Roland, el stătea ascuns cu desăvârşire în 
umbră. 

Nevăzând pe nimeni, omul cu mantia rămase pentru o clipă 
nemişcat. 

— Intraţi, zise Roland. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, colonele! 

— De unde ştiţi că sunt eu? întrebă Roland. 

— Vă recunosc vocea. 

— Vocea? Dar în timpul celor câteva secunde în care ne am 
aflat în aceeaşi cameră la Avignon, eu n-am rostit nici un singur 
cuvânt. 

— În cazul acesta, vă voi fi auzit vocea în altă parte. 

Roland căuta unde ar fi putut şeful confraţilor lui lehu să-i 
audă vocea. 

Dar el îl întrebă cu voioşie: 

— E un motiv întemeiat, colonele, să stăm aici în faţa uşii 
pentru că vă cunosc vocea? 

— Sigur că nu, răspunse Roland. Apucaţi-mă de pulpana 
hainei şi urmaţi-mă. Am inte-rzis anume să se lumineze scara şi 
coridorul ce duce în camera mea. 

— Vă sunt recunoscător pentru intenţie, dar având cuvântul 
dumneavoastră de onoare, aş fi în stare să străbat palatul de la 
un capăt la celălalt, fie el luminat a giorno”, cum spun italienii. 


38 Ca ziua. it.) 


— Aveţi cuvântul meu de onoare, răspunse Roland, aşa că 
urcați fără teamă. A 

Morgan n-avea nevoie să mai fie încurajat. Işi urmă călăuza 
cu toată îndrăzneala. 

Ajunşi în capătul scării, Roland o apucă pe un coridor tot 
atât de întunecat ca şi scara, mai făcu vreo douăzeci de paşi, 
deschise o uşă şi intră în biroul său. 

Morgan îl urmă. 

Camera era luminată, dar numai de două luminări. 

O dată intrat, Morgan îşi lepădă mantia şi-şi puse pistoalele 
pe masă. 

— Ce faceţi? întrebă Roland. 

— Pe cuvântul meu, cu îngăduinţa dumneavoastră, îi 
răspunse Morgan cu veselie, mă fac comod. 

— Şi pistoalele pe care vi le lepădaţi?... 

— Ei, asta-i? Credeţi oare că pentru dumneavoastră le-am 
luat? 

— Atunci pentru cine? 

— Ei! Pentru doamna Poliţie. Vă închipuiţi doar că nu sunt 
dispus să mă las înşfăcat de cetăţeanul Fouche fără să-i pârlesc 
puţin mustaţa primului zbir de al lui care ar pune mâna pe mine! 

— Atunci, ajuns aici, sunteţi încredinţat că n-aveţi a vă 
teme de nimic? 

— Ei drăcie! Făcu tânărul, devreme ce am cuvântul 
dumneavoastră de onoare. 

— Atunci, de ce nu vă scoateţi şi masca? 

— Pentru că faţa mea nu-i decât pe jumătate a mea, 
cealaltă jumătate e a Confraţilor mei. Cine poate şti dacă unul 
singur dintre noi, o dată recunoscut, nu va trage şi pe ceilalţi 
după el la ghilotină? Vă închipuiţi doar, colonele, nu mă ascund 
numai pentru că aşa e jocul pe care-l jucăm. 

— Atunci, de ce-l jucaţi? 

— Ei, asta-i! lată o întrebare plină de haz! Dar 
dumneavoastră de ce vă duceţi pe câmpul de luptă, unde un 
glonte v-ar putea găuri pieptul, sau o ghiulea v-ar putea reteza 
capul de pe umeri? 

— E cu totul altceva, îngăduiţi-mi să v-o spun. Pe-un câmp 
de luptă risc o moarte onorabilă. 

— Dar ce? Vă închipuiţi că în ziua în care triunghiul tăios al 
revoluţiei îmi va reteza capul, am să mă socotesc dezonorat? 


Nicidecum. Am pretenţia că sunt şi eu soldat ca dumneavoastră. 
Numai că nu toată lumea îşi poate sluji cauză în acelaşi fel. 
Fiecare religie îşi are eroii şi martirii ei. Fericiţi sunt eroii pe 
lumea asta, dar fericiţi sunt şi martirii pe lumea cealaltă! 

Tânărul rostise cuvintele de mai sus cu atâta convingere 
încât nu se putea să nu-l mişte sau, mai curând, să nu-l 
uimească pe Roland. 

— Dar, urmă Morgan, lepădându-se repede de exaltare şi 
recăpătându-şi bună dispoziţie ce părea să fie trăsătura 
caracteristică a firii sale, n-am venit ca să fac filozofie politică. 
Am venit să vă rog să-mi înlesniţi o convorbire cu primul consul. 

— Cum! Cu primul consul? exclamă Roland. 

— Fără îndoială. Citiţi încă o dată scrisoarea mea. Nu vă 
spuneam în ea că ama vă face o rugăminte? 

— Ba da. 

— Ei, rugămintea mea e să mă ajutaţi să vorbesc cu 
generalul Bonaparte. 

—  Îngăduiţi-mi o clipă, cum nu mă aşteptam deloc la 
asemenea rugăminte... 

— Ea vă uimeşte, ba chiar vă nelinişteşte Scumpe colonele, 
dacă nu-mi luaţi în seamă cuvântul meu de onoare, puteţi să mă 
percheziţionaţi din creştet până-n tălpi şi veţi vedea că n-am 
alte arme decât pistoalele acestea, pe care nici nu le mai am de 
vreme ce sunt pe masa dumneavoastră. lată însă ceva mai bun; 
luaţi câte unul în fiecare mână, aşezaţi-vă între primul consul şi 
mine şi zburaţi-mi creierii la prima mişcare suspectă pe care aş 
face-o. Vă convine condiţia? 

— Dar, dacă e să-l tulbur din lucru pe primul consul ca să 
vă asculte comunicarea pe care aveţi a i-o face, mă încredinţaţi 
dumneavoastră că asemenea comunicare merită atâta trudă? 

— Ei! Cât despre asta îmi pun capul! Apoi, cu tonul său plin 
de voioşie adăugă: 

— Pentru moment sunt ambasadorul unui cap încoronat 
sau, mai bine zis, "descoronat", ceea ce nu-l face pentru 
sufletele nobile mai puţin demn de respectat. De altfel, îi voi lua 
puţin timp generalului dumneavoastră, domnule Roland, iar în 
clipa în care convorbirea se va lungi, va putea să mă poftească 
să plec. Nu voi aştepta să-mi spună de două ori, fiţi pe pace. 

Roland rămase o clipă tăcut şi dus pe gânduri. 


— Şi numai primul consul e singurul căruia puteţi să-i faceţi 
comunicarea dumnea-voastră? 

— Primul consul e singurul, fiindcă numai el poate să-mi 
răspundă. 

— Bine, aşteptaţi-mă, am să mă duc să văd ce hotărăşte 
domnia-sa. 

Roland făcu un pas spre biroul generalului, dar se opri, 
aruncând o privire neliniştită spre grămada de hârtii adunată pe 
masa lui. 

Morgan surprinse privirea lui. 

— Ei, da! zise el, vă temeţi că-n lipsa dumneavoastră să nu 
citesc hârţoagele de pe ma-să? De-aţi şti ce silă mi-e să citesc! 
În aşa măsură încât, dacă pe masă ar fi condamnarea mea la 
moarte, tot nu mi-aş da osteneala s-o citesc. Aş zice "Asta-i 
treaba grefierului: fiecare cu treaba lui". Domnule Roland, mi-e 
frig la picioare. În lipsa dumneavoastră, am să mi le încălzesc 
aşezat în fotoliul dumneavoastră. Mă veţi găsi la întoarcere 
acolo, fără să mă fi mişcat din loc. 

— Bine, domnule, încuviinţă Roland. 

Şi intră la primul consul. 

Bonaparte discuta cu generalul Hedowville, comandantul 
şef al trupelor din Vendeea. 

Auzind uşa deschizându-se, se întoarse foarte iritat. 

— l-am spus doar lui Bourrienne că nu sunt aici pentru 
nimeni. 

— Când am trecut mi-a spus asta, generale şi eu i-am 
răspuns că nu sunt oricine. 

— Ai dreptate. Ce vrei cu mine? Spune repede. 

— E la mine. 

— Cine? 

— Omul din Avignon. 

— Ah, da! Şi ce vrea? 

— Vrea să vă vadă. 

— Să mă vadă, pe mine? 

— Da, pe dumneavoastră generale. Vă miră? 

— Nu, dar ce poate să aibă a-mi spune? 

— A refuzat cu încăpățânare să-mi aducă la cunoştinţă. Dar 
aş îndrăzni să afirm că nu e nici pisălog, nici nebun. 

— Nu, dar poate e vreun asasin. Roland clătină din cap că 
nu. 


— La drept vorbind, de vreme ce tu îl aduci... 

— De altfel, nu se opune ca să stau şi eu la discuţie. Mă voi 
aşeza între dumneavoastră şi el. 

Bonaparte reflectă o clipă. 

— Adă-l, zise el. 

— Ştiţi, generale, că în afară de mine... 

— Da, da. Generalul He&dovwville va avea îngăduinţa să 
aştepte câteva momente. De altfel, discuţiile noastre nu-s dintr- 
acelea ce se termină într-o singură şedinţă. Du-te Roland, 

Roland ieşi, trecu prin cabinetul lui Bourrienne, intră în 
biroul lui şi-l regăsi pe Morgan încălzindu-se la picioare, aşa cum 
spusese. 

— Poftiţi! Primul consul vă aşteaptă, spuse tânărul. Morgan 
se sculă şi-l urmă pe Roland. 

Când reintrară în cabinetul de lucru al lui Bonaparte, acesta 
era singur. 

Aruncă iute o privire asupra şefului confraţilor lui lehu şi nu 
se mai îndoi nici o clipă că n-ar fi acelaşi om pe care-l văzuse la 
Avignon. 

Morgan se opri la câţiva paşi de uşă şi, la rândul său, se 
uită curios la Bonaparte şi se încredința din ce în ce mai mult că 
el era cel pe care-l întrezărise la masa comună în ziua în care 
încercase periculoasă restituire a două sute de ludovici furaţi din 
greşeală de la Jean Picot. 

— Apropie-te, zise primul consul. Morgan se înclină şi făcu 
trei paşi înainte. 

Bonaparte răspunse salutului său cu o uşoară înclinare din 
cap. 

— l-ai spus aghiotantului meu, colonelul Roland, că ai a-mi 
face o comunicare? 

— Da, cetăţene prim consul. 

— Comunicarea dumitale cere să fim între patru ochi? 

— Nu, cetăţene prim consul, cu toate că e de o asemenea 
importanţă... 

— Că ţi-ar plăcea mai mult să fiu singur... 

— Fără îndoială, dar precauţia... 

— Cel mai precaut lucru în Franţa, cetăţene Morgan, e 
curajul. 

— Prezenţa mea la dumneavoastră, generale, e o dovadă 
că sunt întru totul de părerea dumneavoastră. 


Bonaparte se întoarse către tânărul colonel. 

— Lasă-ne singuri, Roland, îi spuse el. 

— Dar, generale!... stărui acesta. 

Bonaparte se apropie de el. Pe urmă, pe şoptite, spuse mai 
departe: 

— Văd ce este. Eşti curios să afli ce poate să aibă a-mi 
spune misteriosul cavaler de drumul mare. Fii liniştit, ai să afli... 

— Nu de asta e vorba, dar dacă omul e un asasin, aşa cum 
spuneaţi mai adineauri? 

— Nu mi-ai răspuns tu că nu? Hai, nu fii copil! Lasă-ne. 
Roland ieşi. 

— lată-ne singuri, domnule, zise primul consul, hai, 
vorbeşte! 

Morgan, fără să vorbească, scoase o scrisoare din 
buzunarul său şi o prezentă generalului. 

Generalul o cercetă. Era adresată lui şi închisă, purtând o 
pecete cu cele trei flori de crin ale Franţei. 

— Oh, oh! Făcu el, dar ce-i asta, domnule? 

— Citiţi, cetăţene prim consul. 

Bonaparte deschise scrisoarea şi merse de-a dreptul la 
semnătura. 

— "Ludovic", citi el. 

— Ludovic, repetă Morgan. 

— Care Ludovic? 

— Ludovic de Bourbon, presupun. 

— Domnul conte de Provence, fratele lui Ludovic al XVI-lea. 

— Şi, ca atare, Ludovic al XVIII-lea, de când nepotul său, 
prinţul moştenitor, a murit. 

Bonaparte se uită din nou la necunoscut, căci era limpede 
ca lumina zilei că numele de Morgan, pe care şi-l dăduse, nu era 
decât un pseudonim, hărăzit să-i ascundă adevăratu-i nume. 

După care, întorcându-şi privirea spre scrisoare, citi: 


"3 ianuarie 1800 


Oricare ar fi comportarea lor aparentă, domnule, oameni ca 
dumneavoastră nu pot inspira niciodată îngrijorare. Aţi acceptat 
să ocupați un loc eminent. Vă sunt recunoscător. Mai mult ca 
oricine, dumneavoastră ştiţi de tâtă putere şi de cât prestigiu e 
nevoie pentru a asigura fericirea unei mari națiuni. Salvați 


Franța din ghearele propriei sale turbări şi veţi fi îndeplinit prin 
asta cea mai fierbinte dorință a sufletului meu. Daţi-i inapoi 
regele şi generațiile viitoare vor binecuvânta memoria 
dumneavoastră. Dacă vă îndoiti cumva că n-aş fi în stare de 
recunoştinţă, indicaţi locul pe care-l doriţi şi hotărâți ce soartă 
să aibă prietenii dumneavoastră. Cât despre principiile mele, eu 
sunt francez. Indulgent din fire, voi fi încă şi mai mult din 
rațiune. Nu, învingătorul de la Lodi, de la Castiglione şi de la 
Arcole, cuceritorul Italiei şi al Egiptului, nu poate să prefere o 
celebritate vană, gloriei. Nu pierdeţi un timp prețios. Noi am 
putea asigura gloria Franţei. Spun noi, pentru că eu am nevoie 
de Bonaparte pentru asemenea scop, pe care el nu-l va putea 
atinge fără mine. Generale, Europa e cu ochii pe 
dumneavoastră, gloria vă aşteaptă, iar eu sunt nerăbdător să 
redau fericirea poporului meu. 


udovic" 


Bonaparte se întoarse către tânărul ce aştepta în picioare, 
nemişcat şi mut ca o statuie. 

— Cunoşti cuprinsul scrisorii? îl întrebă el. Tânărul se 
înclină. 

— Da, cetăţene prim consul. 

— Era sigilată totuşi. 

— Scrisoarea a fost trimisă celui care mi-a înmânat-o, cu 
sigiliul neaplicat şi, înainte de a-mi fi fost încredinţată, am fost 
pus s-o citesc, ca să-mi dau bine seama de importanţa ei. 

— Şi, se poate şti numele celui ce ţi-a încredinţat-o? 

— Georges Cadoudal. 

Bonaparte avu o uşoară tresărire. 

— II cunoşti pe Georges Cadoudal? 

— E prietenul meu. 

— Şi de ce ţi-a încredinţat-o dumitale mai curând decât 
altuia? 

— Pentru că ştia că dacă-mi spune că scrisoarea trebuie să 
vă fie înmânata personal, ea va fi înmânata aşa cum a dorit. 

— Într-adevăr, domnule, ţi-ai ţinut cuvântul. 

— Încă nu de tot, cetăţene prim consul. 

— Cum asta? Nu mi-ai înmânat-o? 


— Da, dar am făgăduit să aduc un răspuns. 

— Şi dacă-ţi spun că nu vreau să dau nici un răspuns? 

— Veţi fi răspuns totuşi, nu tocmai cum aş fi dorit eu să 
răspundeţi, dar va fi oricum un răspuns. 

Bonaparte rămase câteva clipe pe gânduri. 

Pe urmă, ieşind din îngândurarea lui, cu o ridicătură din 
umeri, zise: 

— Sunt nebuni! 

— Cine, cetăţene? întrebă Morgan. 

— Cei ce-mi scriu asemenea scrisori. Nebuni, buni de legat! 
Ce cred ei, că eu sunt unul dintre aceia ce-şi iau exemplele din 
trecut, care se modelează după alţi oameni? Să începem iarăşi 
cu un Monk? La ce bun? Ca să facem un Carol al lIl-lea! Pe 
cuvântul meu că nu merită osteneala! Când ai îndărătul tău 
Toulon, 13 vendemiar, Lodi, Castiglione, Arcole, Rivoli, 
Piramidele, eşti alt om decât Monk şi ai dreptul să năzuieşti la 
altceva decât la ducatul de Albemarle şi la comandamentul 
armatelor de uscat şi pe apă ale Majestăţii-Sale Ludovic al XVIII- 
lea. 

— De aceea vi se spune să vă formulaţi condiţiile, cetăţene 
prim consul. 

Bonaparte tresări la sunetul vocii aceleia, ca şi cum ar fi 
uitat că cineva era acolo, de faţă. 

— Fără a mai ţine socoteală, reîncepu el, că e vorba de o 
familie pierdută, o ramură moartă dintr-un trunchi putregăit. 
Bourbonii atâta s-au căsătorit între ei, încât au ajuns un neam 
degenerat, care şi-a uzat toată seva şi toată puterea în Ludovic 
al XIV-lea. Ştii istorie, domnule? întrebă Bonaparte, întorcându- 
se spre tânăr. 

— Da, generale, răspunse el, cel puţin atât cât unul ca mine 
poate s-o cunoască. 

— Ei bine, trebuie să fi observat în istorie, mai ales în istoria 
Franţei, că fiecare neam îşi are un punct de plecare, un punct 
culminant şi apoi decăderea lui. lată, Capeţienii direcţi, plecaţi 
de la Hugues, ajung la apogeul lor cu Filip August şi Ludovic al 
IX-lea şi se prăbuşesc cu Filip al V-lea şi Carol al IV-lea. la apoi 
Capeţienii din familia Valois: plecaţi de la Filip al VI-lea, îşi au 
punctul culminant în Francisc | şi cad cu Carol al IX-lea şi Henric 
al II-lea. În sfârşit, ia-i pe Capeţienii Bourboni: plecaţi de la 
Henric al IV-lea, îşi au punctul culminant în Ludovic al XIV-lea şi 


se prăbuşesc cu Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea: numai 
că ei cad mai jos decât ceilalţi; mai jos în desfrâu cu Ludovic al 
XV-lea, mai jos în nenorocire cu Ludovic al XVI-lea. Ai să-mi 
vorbeşti de Stuarţi şi ai să-mi arăţi exemplul lui Monk. Vrei să-mi 
spui cine-a urmat la tron după Carol al Il-lea? lacob al II-lea; şi 
după lacob al Il-lea, Wilhelm de Orania, un uzurpator. N-ar fi fost 
mai bine, te întreb, ca Monk să-şi fi pus numaidecât coroana pe 
cap? Ei bine, dacă aş fi atât de nebun ca să-i dau tronul lui 
Ludovic al XVIII-lea, el, că şi Carol al II-lea, n-are să aibă copii şi- 
atunci i-ar urma la tron Carol al X-lea, care s-ar lăsa izgonit, ca şi 
lacob al II-lea, de vreun Wilhelm de Orania. O! Nu! Dumnezeu n- 
a pus destinul unei ţări mari şi frumoase ce se numeşte Franţa 
în mâinile mele ca s-o dau celor ce-au jucat pe ea şi au pierdut- 
O. 

— Luaţi aminte, generale, că nu v-am cerut să-mi spuneți 
toate aceste. 

— Dar, eu te întreb... 

— Cred că-mi faceţi cinstea de a mă socoti drept 
posteritate. 

Bonaparte tresări, se întoarse şi văzu cu cine vorbeşte. 

— N-aveam nevoie, urmă Morgan cu o demnitate care uimi 
pe cel căruia i se adresa, decât de un da să deunnu. 

— Şi, de ce aveai nevoie de asta? 

— Ca să ştiu de vom continua să ne războim cu 
dumneavoastră ca şi cu un duşman, sau dacă vă vom cădea în 
genunchi în faţa dumneavoastră ca şi în faţa unui salvator. 

— Război! exclamă Bonaparte! Război! Smintiţi sunt cei ce 
duc război cu mine. Nu văd ei oare că sunt alesul lui Dumnezeu? 

— Şi Atilla spunea acelaşi lucru. 

— Da, dar el era alesul distrugerii, iar eu sunt al erei noi. 
larba se usca pe unde trecea el. Grânele se vor coace peste tot 
pe unde voi fi trecut eu cu plugul. Război! Spune-mi, ce s-a ales 
din toţi cei ce s-au războit cu mine? Au rămas căzuţi pe câmpiile 
Piemontului, ale Lombardiei, sau în puştiul din faţa oraşului 
Cairo. 

— Uitaţi Vendeea? Vendeea e tot în picioare. 

— In picioare, fie! Dar şefii ei? Dar Cathelineau, dar 
Lescure, dar La Rochejaquelein, d'Elbee, Bonchamp, Stofflet, 
Charette? 


— Nu vorbiţi decât de oameni. Oamenii au fost seceraţi, e- 
adevărat, dar principiul stă în picioare şi în jurul lui astăzi luptă 
d'Autichamp, Suzannet, Grignon, Frotté, Châtillon, Cadoudal. Cei 
tineri nu preţuiesc poate atât cât preţuiau cei mai vârstnici, dar, 
dacă mor şi ei ca şi ceilalţi, e tot ce se poate cere de la ei. 

— Să ia bine seama! Căci dacă mă hotărăsc să pornesc o 
campanie în Vendeea, n-am să trimit acolo pe nici unul ca 
Santerre sau ca Rosignol. 

— Convenţiunea a trimis acolo pe Kleber şi Directoratul pe 
Hoche!... 

— Eu n-am să trimit pe nimeni, am să mă duc chiar eu. 

— Nu li se poate întâmpla altceva mai rău decât să fie ucişi 
ca Lescure sau împuşcaţi ca Charettc. 

— S-ar putea să li se-ntâmple să-i iert. 

— Cato ne-a învăţat cum se putea scăpa de iertarea lui 
Cezar. 

— A! Bagă de seamă, citezi un republican! 

— Cato a fost unul dintre oamenii aceia al căror exemplu îl 
poţi urma din orice grupare politică ai face parte. 

— Şi dacă ţi-aş spune că ţin Vendeea în mână? 

— Dumneavoastră! 

— Şi că, de vreau, în trei luni va fi pacificată? 

Tânărul clătină din cap. 

— Nu mă crezi? 

— Nu-mi vine să vă cred. 

— Dacă-ţi afirm că ceea ce spun e adevărat, dacă ţi-o voi 
dovedi, spunându-ţi prin ce mijloc sau mai curând cu ce oameni 
voi reuşi? 

— Dacă un om ca generalul Bonaparte îmi afirmă un lucru, 
îl voi crede, dar dacă ceea ce-mi afirmă este pacificarea 
Vendeei, îi voi spune la rândul meu: "Băgaţi de seamă"! E mai 
bine pentru dumneavoastră o Vendee ce luptă, decât una ce 
conspiră. O Vendee ce luptă înseamnă sabie, o Vendee ce 
conspiră înseamnă pumnal." 

— Ştiu eu pumnalul vostru, spuse Bonaparte, iată-l! 

Şi se duse să ia dintr-un sertar pumnalul pe care-l scosese 
din mâinile lui Roland, şi-l pusese pe o masă, la îndemâna lui 
Morgan. 

— Dar, mai adăugă el, e drum lung de la pieptul lui 
Bonaparte la pumnalul unui asasin. la vezi, caută de încearcă. 


Şi înainta spre tânăr, aţintindu-l cu privirile i din care 
ţâşneau flăcări. 

— N-am venit aici să vă asasinez, răspunse cu răceală 
tânărul. Mai târziu, de voi socoti că triumful cauzei noastre nu se 
poate lipsi de moartea dumneavoastră, voi face tot ce-mi va sta 
în putinţă şi, dacă atunci îmi veţi scăpa, asta nu înseamnă deloc 
că aţi fi Marius şi eu unul din poporul cimbrilor... Nu aveţi 
altceva a-mi spune, cetăţene prim consul? Urmă tânărul, 
înclinându-se. 

— Ba da. Să-i spui lui Cadoudal că atunci când vă voi să se 
bată cu inamicul în loc să se bată cu francezii, am în birou, gata 
semnat, brevetul lui de colonel. 

— Cadoudal comandă o armată, nu un regiment. 
Dumneavoastră n-aţi vrut să vă înjosiţi devenind Monk din 
Bonaparte. De ce-aţi voi ca el să devină colonel din general?... 
Nu aveţi altceva a-mi spune, cetăţene prim consul? 

— Ba da. Ai vreun mijloc de a-i trimite contelui de Provence 
răspunsul meu? 

— Vreţi să spuneţi, regelui Ludovic al XVIII-lea? 

— Să nu ne certăm pe cuvinte. Celui ce mi-a scris. 

— Trimisul său e în tabără la Aubiers. 

— Uite ce! Îmi schimb hotărârea, răspund în scris: Bourbonii 
ăştia sunt atât de orbi, încât şi ăsta ar interpreta greşit tăcerea 
mea. 
Şi, aşezându-se la biroul său, Bonaparte scrise misiva de 
mai jos, cu multă atenţie, ceea ce arăta că ţinea să fie lesne 
citit. 


"Am primit, domnule, scrisoarea dumneavoastră. Vă 
multumesc pentru buna părere pe care o exprimati în privința 
mea. Nu trebuie să doriţi să vă reîntoarceţți în Franta. Asta ar 
însemna să treceţi peste o sută de mii de cadavre. Sacrificati-vă 
interesul pentru odihnă şi fericirea Franței şi istoria va ține 
seama de asemenea lucru. Nu sunt nicidecum nesimţitor fată de 
nenorocirile familiei dumneavoastră şi mi-ar fi plăcut să aflu că 
sunteţi înconjurat de tot ceea ce poate contribui la liniştea 
singurătăţii dumneavoastră. 


onaparte" 


Şi, împăturind şi lipind misiva, scrise adresa: Domnului 
Conte de Provence, o înmână lui Morgan, pe urmă îl chemă pe 
Roland ca şi cum ar fi fost încredinţat că aghiotantul său nu era 
departe. 

—  Generale?... întrebă tânărul ofiţer arătându-se într- 
adevăr, în aceeaşi clipă. 

—  Însoţeşte-l pe domnul până-n stradă, îi porunci 
Bonaparte. Până acolo răspunzi de el. 

Roland se înclină în semn că va executa întocmai ordinul, 
lăsă să treacă înainte tânărul, care se retrase fără să rostească 
un cuvânt şi ieşi şi el după Morgan. 

Dar, înainte de a ieşi, Morgan mai aruncă o ultimă privire 
asupra lui Bonaparte. 

Acesta stătea în picioare, nemişcat, mut, cu braţele 
încrucişate, cu privirea aţintită pe pumnalul acela care-i 
frământă gândurile mai mult decât voia să recunoască. 

Trecând prin camera lui Roland, şeful confraţilor lui lehu îşi 
luă mantia şi pistoalele. 

În timp ce şi le prindea la cingătoare, Roland îi spuse: 

— Se pare că cetăţeanul prim consul v-a arătat pumnalul 
pe care i l-am dat. 

— Da, domnule, răspunse Morgan. 

— Şi l-aţi recunoscut? 

— Nu pe-acela în special... toate pumnalele noastre 
seamănă. 

— Ştiţi, urmă Roland, am să vă spun de unde vine. 

— AI... şi de unde vine '-. 

— Din pieptul unuia dintre prietenii mei în care sau confrații 
dumneavoastră, sau poate chiar dumneavoastră, baţi împlântat. 

— E cu putinţă, răspunse tânărul cu nepăsare, dacă 
prietenul dumneavoastră se va fi expus la asemenea pedeapsă. 

— Prietenul meu a voit să vadă ce se petrece noaptea în 
mânăstirea Seillon. 

— S-a făcut vinovat. 

— Dar şi eu mă făcusem la fel de vinovat în ajun. De ce nu 
mi s-a întâmplat nimic. 

— Pentru că, fără îndoială, vă apără vreun talisman. 


— Domnule, am să-ţi spun ceva: eu sunt un om care merge 
pe drumul drept, ziua în amiaza mare. Ca atare, am oroare de 
mister. 

— Fericiţi cei ce pot merge pe drumul drept, ziua în amiaza 
mare, domnule de Montrevel! 

— Pentru asta am să vă spun jurământul pe care l-am 
făcut, domnule Morgan. Trăgând pumnalul pe care l-aţi văzut 
din pieptul prietenului meu, cu cea mai mare băgare de seamă, 
ca să nu-i trag în acelaşi timp şi sufletul din el, am făcut 
jurământ că de-aici înainte, între mine şi asasinii lui s-a pornit un 
război pe viaţă şi pe moarte şi, în mare măsură, v-am dat 
cuvântul de onoare care v-a apărat, numai ca să vă pot aduce la 
cunoştinţă, ce am jurat. 

— Un jurământ pe care nădăjduiesc să vă văd că-l uitaţi, 
domnule de Montrevel! 

— Un jurământ pe care-l voi ţine în toate împrejurările, 
domnule Morgan şi aţi fi neînchipuit de amabil dacă mi-aţi oferi 
una cât mai curând cu putinţă. 

— În ce fel, domnule? 

— Uite! Primind, de exemplu, să vă întâlniți cu mine fie în 
pădurea Boulogne, fie în pădurea Vincennes. N-avem nevoie să 
spunem, bineînţeles, că ne batem deoarece dumneavoastră sau 
unul dintre prietenii dumneavoastră aţi dat o lovitură de pumnal 
lordului Tanlay. Nu. Vom spune ce doriţi, că, de exemplu, e din 
cauza... (Roland se trudeşte să găsească un motiv) din cauza 
eclipsei de lună care trebuia să aibă loc în 12 ale lunii viitoare. 
Vă convine pretextul? 

— Pretextul mi-ar conveni, domnule, răspunse Morgan, cu 
un accent de melancolie de care nu l-ai fi crezut în stare, dacă 
duelul însuşi mi-ar putea conveni. Aţi făcut un jurământ şi-l veţi 
ţine, ziceţi, nu-i aşa? Ei, ştiţi, intrând în organizaţia Confraţilor lui 
lehu, fiecare iniţiat face şi el un jurământ: de a nu-şi primejdui în 
nici o ceartă personală viaţa, care nu-i mai aparţine lui, ci cauzei 
căreia i s-a dăruit. 

— Da, încât dumneavoastră asasinați, dar în duel nu vă mai 
bateţi. 

— Vă înşelaşi, uneori ne batem. 

— Fiţi atât de bun şi-mi arătaţi o astfel de împrejurare, ca 
să studiez fenomenul. 


— E destul de simplu. Încercaţi, domnule de Montrevel, să 
vă aflaţi împreună cu  cinci-şase oameni, hotărâți că 
dumneavoastră, într-o oarecare diligentă ce-ar transporta banii 
guvernului. Apăraţi, ceea ce vom ataca noi şi, prilejul pe care-l 
căutaţi, vă va ieşi în cale, însă, daţi crezare celor ce vă spun: 
mai bine căutaţi să nu vă găsiţi în drumul nostru. 

— E o ameninţare, domnule? întrebă tânărul, ridicându-şi 
capul. 

— Nu, domnule, răspunse Morgan cu voce blândă, aproape 
Smplorîndu-l. E o rugăminte. 

— Mi-e adresată mie personal, sau aţi face-o şi altuia? 

— V-o fac dumneavoastră personal. 

Şi şeful Confraţilor lui lehu apăsă pe cuvântul din urmă. 

— Ah, ah! exclamă tânărul. Sunt, aşadar, fericitul căruia îi 
purtaţi de grijă? 

— Ca unui frate, răspunse Morgan tot cu acelaşi glas dulce 
şi mângâios. 

— Zău aşa! exclamă Roland, desigur c-aţi pus vreo 
prinsoare să mă ocrotiţi. 

În clipa aceea intră Bourrienne. 

— Roland, zise el, primul consul te cheamă. 

— Numai cât îl conduc pe domnul până la poarta dinspre 
stradă şi după aceea îi stau la dispoziţie. 

— Grăbeşte-te. Ştii că nu-i place să aştepte. 

— Mă puteţi urma, domnule? Se adresă Roland 
misteriosului său însoțitor. 

— De multă vreme sunt la dispoziţia dumneavoastră, 
domnule. 

— Atunci, veniţi cu mine. 

Şi Roland, apucând-o pe aceeaşi cale pe care îl adusese pe 
Morgan, îl conduse, nu până la uşa ce dă în gradină — grădina 
se încuiase — ci până la poarta din stradă. 

Ajuns acolo, îi spune lui Morgan: 

— Domnule, v-am dat cuvântul meu de onoare şi l-am ţinut 
întocmai, dar, ca să nu fie nici o neînțelegere între noi, spuneti- 
mi, sunteţi de acord că v-am dat cuvântul de onoare pentru o 
singură dată, adică numai pentru astăzi? 

— În felul acesta am înţeles şi eu, domnule. 

— Aşadar, îmi redaţi cuvântul? 


— Aş dori să-l păstrez, dar recunosc că sunteţi liber să vi-l 
luaţi înapoi. 

— Numai atâta doream! La revedere, domnule Morgan. 

— Ingăduiţi-mi de a nu vă face aceeaşi urare, domnule de 
Montrevel. 

Cei doi tineri se salutară cu o politeţe curtenitoare, fără 
cusur, Roland intrând în palatul Luxembourg, iar Morgan, 
apucând-o pe una din străduţele ce duceau în piaţa Saint- 
Sulpice şi strecurându-se prin fâşia de umbră aruncată de ziduri. 

Pe Morgan avem să-l urmărim. 


Capitolul XXVI Balul victimelor 


Abia după vreo sută de paşi, Morgan îşi scoase masca. În 
mijlocul străzilor Parisului, mai mult se expunea riscului de a fi 
băgat în seamă cu mască decât fără mască. 

Ajuns în strada Taranne, bătu la uşa unui mic hotel, care se 
înalţă la colţul străzii acesteia cu strada Dragon, intră, luă de pe 
o movilă un sfeşnic, dintr-un cui cheia de la numărul 12 şi urcă 
fără să deştepte alte bănuieli decât cea a unui locatar bine 
cunoscut care se întoarce după ce ieşise de-acasă. Pendulă 
bătea zece ceasuri chiar în clipa în care închidea după el uşa de 
la camera sa. 

Ascultă cu atenţie, lumina lumânării neajungând până la 
cămin, apoi, după ce numără zece bătăi, îşi spuse sieşi: 

— Bun! N-am s-ajung prea târziu. 

Cu toată eventualitatea menţionată de el, Morgan părea 
hotărât să nu piardă deloc timpul. Vâri o hârtie aprinsă sub un 
braţ mare de lemne pregătit în vatra căminului, care luă foc 
numaidecât, aprinse patru lumânări, adică pe toate câte erau în 
cameră, puse două pe cămin şi două pe scrinul din faţă, 
deschise un sertar de la scrin şi întinse pe pat un costum 
complet, de necredincios** după ultima modă. 

Costumul era alcătuit dintr-o haină scurtă şi pătrată în faţă, 
lungă în spate, de o culoare delicată, plutind între un verde de 


3 "Necredincioşii" erau tinerii regalişti din timpul Directoratului, ce se 
remarcau printr-o exagerată afectare a costumului şi a limbajului. 
(n.t.) 


apă şi un cenuşiu deschis, vestă din catifea panne de culoarea 
părului de cămilă, cu optsprezece nasturi de sidef, dintr-o 
imensă cravată albă din cea mai fină țesătură de batist, un 
pantalon strâns pe picior, din caşmir alb, cu un smoc de panglici 
pe locul unde se îmbumba, adică sub pulpă; în sfârşit, din 
ciorapi de mătase cenuşii, dungaţi transversal cu acelaşi verde 
ca cel de la haină şi nişte pantofi de bal decoltaţi, cu catarame 
de diamante. 

Lornionul de rigoare nu era nici el uitat. 

Cât despre pălărie, era la fel cu cea care Carle Vernes 
împodobea capetele tinerilor eleganţi din timpul Directoratului. 

După ce-şi pregăti hainele cu care avea să se îmbracă, 
Morgan păru că aşteaptă cu nerăbdare. 

După vreo cinci minute sună. Un fecior se arătă. 

— Peruchierul n-a venit încă? întrebă Morgan. 

La vremea aceea, peruchierii nu erau încă frizeri. 

— Ba da, cetăţene, răspunse băiatul, a venit, dar 
dumneavoastră încă nu vă întorseserăţi şi a zis că revine. Da 
altfel, când aţi sunat dumneavoastră, cineva bătea la uşă. S-ar fi 
putut să fie... 

— lată-mă! lată-mă! exclamă o voce pe scară. 

Ei! Bravo! zise Morgan mulţumit. Vino-ncoace, meşteră 
Cadenette! E vorba să faci din mine un fel de Adonis. 

-— Dar asta nu-i greu, domnule baron, zise peruchierul. 

— Va să zică aşa, aşa, vrei prin urmare neapărat să mă 
compromiţi, cetăţente Cadenette? 

— Domnule baron, vă rog fierbinte, strigaţi-mă Cadenette, 
pur şi simplu. Asemenea lucru îmi va face cinste, căci va fi o 
dovadă de intimitate, dar nu-mi mai spuneţi cetăţene. Pfui, asta- 
i denumire revoluţionară şi, când Teroarea era în toi, soţiei mele 
eu i-am spus tot doamna Cadenette. Şi acum vă rog, să mă 
iertaţi că nu v-am aşteptat, dar în seara asta e mare bal în 
strada Bac, balul victimelor, (peruchierul apăsă pe cuvântul din 
urmă) aş fi crezut că şi domnul baron trebuia să se ducă. 

— Ei, asta-i! exclamă Morgan râzând, tot regalist eşti, 
Cadenette. 

Peruchierul îşi puse mâna pe inimă cu un gest tragic. 

— Domnule baron, zise el, nu-i numai o chestiune da 
conştiinţă, dar e o problemă de stat. 


— De conştiinţă, înţeleg, meştere Cadenette, dar de stat | 
Ce dracu poate avea de-a face onorabila corporație a 
peruchierilor cu politica? 

— Cum? Domnule baron, făcu Cadenette, pregătindu-se să- 
şi frizeze clientul. Dumneavoastră mai întrebaţi aşa ceva? 
Dumneavoastră, un aristocrat? 

— Ssst! Cadenette! 

— Domnule baron, între noi, oamenii dinainte, ne putem 
spune asemenea lucruri. 

— Atunci, dumneata eşti unul dintre cei dinainte? 

— Sunt printre cei mai veritabili dintre cei dinainte. Ce 
pieptănătură doreşte domnul Baron? 

— Cu urechi de dine şi cu părul ridicat în sus la spate. 

— Cu un pic de pudră? 

— Şi cu două picuri, dacă vrei, Cadenette. 

— Vai! Domnule, când mă gândesc că vreme de cinci ani 
nu se mai găsea decât la mine pudră "à la marechale"! Domnule 
baron, pentru o cutie de pudră erai dus la ghilotină. 

— Am cunoscut oameni care au fost ghilotinaţi pentru şi 
mai puţin, Cadenette! Dar spune-mi, cum se întâmplă că eşti 
unul dintre cei dinainte; îmi place să-mi dau seama de toate 
câte sunt. 

— E destul de simplu, domnule baron. Admiteţi, nu-i aşa, că 
printre corporaţii erau şi unele mai mult sau mai puţin 
aristocrate? 

— Fără îndoială, după cât se puteau apropia de clasele de 
sus ale societăţii. 

— Aşa e, domnule baron, întocmai. Ei, ştiţi, pe clasele de 
sus ale societăţii noi le ţinem de păr. Eu, aşa cum mă vedeţi, am 
coafat într-o seară pe doamna de Polignac, tatăl meu a coafat-o 
pe doamna du Barry, bunicul meu pe doamna de Pompadour. 
Aveam şi noi privilegiile noastre, domnule: purtam sabie. E- 
adevărat că pentru a ocoli accidentele care se puteau întâmpla 
între capetele înfierbântate ca ale noastre, mai toate săbiile 
noastre erau de lemn, dar, orişicum, dacă nu erau săbii 
veritabile, erau totuşi imitații. Da, domnule baron, urmă 
Cadenette cu un suspin, timpul acela a fost timpul cel frumos, 
nu numai al peruchierilor dar şi al Franţei. Eram amestecați în 
toate tainele, vârâţi în toate intrigile, nimic nu iii se ascundea. ŞI 
nu există nici un caz, domnule baron, de secret trădat de vreun 


peruchier. Nu mai departe, biata noastră regină. Cui i-a 
încredinţat ea diamantele? Marelui, ilustrului Leonard, prinţul 
coafeurilor. Să ştiţi, domnule baron, doi oameni au fost destul să 
răstoarne toată schelăria unei puteri ce se sprijinea pe perucile 
lui Ludovic al XIV-lea, pe taburetele de puf ale Regenţei, pe 
clătitele lui Ludovic al XV-lea şi pe colecţiile Mariei-Antoineta. 

— Şi cei doi oameni, nivelatorii aceia, revoluționarii aceia, 
cine sunt, Cadenette? Ca să-i sortesc, atât cât îmi va sta în 
putere, oroarei publice. 

— Domnul Rousseau şi cetăţeanul Talma. Domnul 
Rousseau, cel ce a spus "întoarceţi-vă la natură" -— ce mai 
absurditate — şi cetăţeanul Talma, care a născocit coafurile à /a 
Titus. 

— E-adevărat, Cadenette, e-adevărat! 

— În sfârşit, cu Directoratul am avut o clipă de speranţă. 
Domnul Barras a folosit într-una pudră, fără să se lepede de ca 
niciodată, iar cetăţeanul Moulin şi-a păstrat coada. Dar, 
înţelegeţi dumneavoastră, 18 brumar a spulberat orice 
speranţă. Felul în care e frizat părul domnului Bonaparte!... Vai! 
Poftiţi, urmă Cadenette, înfoind urechile de cline ale clientului 
său, aşa mai zic şi eu, iată adevăratul păr de aristocrat, halal de 
el, moale şi fin ca mătasea şi care ţine ondu-laţia de s-ar zice că 
purtaţi perucă. Priviţi-vă, domnule baron. Voiaţi să fiţi frumos ca 
Adonis... Vai! Dacă Venus v-ar fi văzut, nu pe Adonis ar mai fi 
fost Marte gelos. 

Şi Cadenette, terminându-şi opera şi satisfăcut de ea, îi 
înmâna o oglindă cu mâner lui Morgan, care se privi cu 
satisfacţie. 

— Da, da, îi spuse el peruchierului, hotărât lucru, dragul 
meu, eşti un artist! Ţine minte pieptănătura asta. Dacă vreodată 
are să mi se taie gâtul, cum probabil vor fi şi femei la execuţia 
mea, pieptănătura asta mi-o aleg. 

— Domnul baron doreşte să fie regretat, spuse peruchierul 
cu seriozitate. 

— Da şi până una alta, dragă Cadenette, uite o monedă de 
argint pentru truda pe care ţi-ai dat-o. Ai bunătatea şi spune, 
când cobori, să-mi cheme un cupeu. 

Cadenette scoase un oftat. 

— Domnule baron, zise el, a fost o vreme în care v-aş fi 
spus: "Arătaţi-vă la curte cu pieptănătura asta şi mă voi socoti 


plătit"... dar curtea nu mai există, domnule baron şi trebuie să 
trăim... Sigur veţi avea un cupeu. 

Şi, cu asta, Cadenette mai scoase un oftat, puse moneda lui 
Morgan în buzunar, făcu salutul reverenţios al peruchierilor şi al 
profesorilor de dans, şi-l lăsă pe tânăr să-şi desăvârşească 
găteala. 

De îndată ce pieptănătura îi fu gata, restul era lucru uşor de 
făcut. Numai cravata îi luă puţin timp din cauza aspectului 
vaporos care se cerea, dar Morgan, bărbat cu experienţă, ieşi cu 
bine din asemenea caznă grea şi, când ornicul bătu unsprezece, 
era gata să urce în trăsură. 

Cadenette nu uitase să îndeplinească serviciul ce i se 
ceruse: un vehicul aştepta la uşă. 

Morgan sări înăuntru strigând vizitiului: 

— Strada Bac, numărul 60. 

Vehiculul o apucă pe strada Grenelle, apoi în sus pe strada 
Bac şi se opri la numărul 60. 

— Îţi plătesc îndoit cursa, amice, zise Morgan, numai să 
staţionezi în faţa porţii. 

Vizitiul primi trei franci şi vehiculul dispăru după colţul 
străzii Varennes. 

Morgan aruncă o privire asupra fațadei casei. Ai fi zis că se 
înşelase în privinţa uşii, atât de întunecată şi tăcută era faţada 
aceea. 

Totuşi Morgan nu şovăi deloc şi bătu în poartă într-un 
anume fel. 

Poarta se deschise. 

În fundul curţii se înălța o clădire mare, luminată strălucitor. 

Tânărul se îndreptă către clădire. Pe măsură ce se apropia, 
sunetul instrumentelor venea din ce în ce mai tare către el. Urcă 
un etaj şi ajunse în vestiar. 

Întinse mantia-i supraveghetorului răspunzător de paza 
hainelor. 

—- Poftiţi un număr, îi spuse supraveghetorul. Cât despre 
arme, lepădaţi-le în coridor în aşa fel încât să le puteţi 
recunoaşte. 

Morgan puse numărul în buzunarul pantalonului şi intră 
într-un coridor lung şi boltit, preschimbat în arsenal. 

Se afla acolo o adevărată colecţie de arme de toate 
soiurile, pistoale, flinte, carabine, săbii, pumnale. Cum balul 


putea fi dintr-o dată întrerupt de o descindere a poliţiei, trebuia 
ca-ntr-o clipă fiecare dansator să se poală transforma în 
luptător. 

După ce se descotorosi de arme, Morgan intră în sala 
balului. Ne îndoim că pana scriitorului ar putea da cititorilor 
noştri o idee despre aspectul pe care-l oferea balul acela. 

In general, cum de altfel o arăta şi numele, balul victimelor, 
nu puteai fi primit la un asemenea bal decât în. Virtutea unor 
drepturi stranii pe care ţi le-au dat părinţii trimişi pe eşafod de 
Convenţie sau de Comună din Paris, mitraliaţi de Collot 
d'Herbois, sau înecaţi de Carrier. Dar cum, la urma urmei, în 
timpul celor trei ani de teroare care se scurseseră, ghilotinaţii 
erau cei ce întrecuseră în număr toate celelalte victime, 
costumele ce formau majoritatea erau cele ale sacrificaţilor pe 
eşafod. 

Aşa că, cea mai mare parte a fetelor, ale căror mame şi 
surori mai mari căzuseră sub cuțitul călăului, purtau costumele 
pe care mamele şi surorile lor le îmbrăcaseră pentru supremă şi 
lugubră ceremonie, adică rochia albă, şalul roşii şi părul tăiat 
până unde începe gâtul. 

Unele dintre ele, ca să adauge costumului şi aşa destul de 
caracteristic, un amănunt încă şi mai semnificativ, unele dintre 
ele, zic, îşi legaseră în jurul gâtul ui un fir de mătase roşie 
subţire că tăişul unui brici care, ca şi la Margareta din Fauts în 
noaptea de sabat, arăta trecerea fierului între mastoide şi 
clavicule. 

Cât despre bărbaţii care se găseau în aceeaşi situaţie, ei 
aveau gulerul hainei dat pe spate, gulerul cămâăşii desfăcut, 
gâtul gol şi părul tăiat scurt. 

Dar, mulţi dintre ei, ca să intre la un asemenea bal, aveau 
şi alte drepturi decât cel de a fi avut victime în familiile lor; mulţi 
făcuseră ei înşişi victime. 

Aceia cumulau. 

Se găseau acolo bărbaţi, între patruzeci şi patruzeci şi cinci 
de ani, care fuseseră crescuţi în alcovurile frumoaselor 
curtezane din secolul al XVII-lea, care o cunoscuseră pe doamna 
du Barry în mansardele palatului Versailles, pe Sophie Arnoult la 
domnul de Lauraguais, pe frumoasa Duthe la contele d'Artois, 
care împrumutaseră de la politeţa viciului, lustrul cu care-şi 
acopereau cruzimea. Erau încă tineri şi frumoşi. Intrau într-unui 


din saloane scuturându-şi pletele pline de miresme plăcute şi 
batistele parfumate, ceea ce nu era nicidecum o precauţie 
zadarnică, deoarece de nu ar fi mirosit a parfum de ambră sau 
de verbină, ar fi mirosit a sânge... 

Se mai aflau acolo bărbaţi de douăzeci şi cinci, treizeci ce 
ani, îmbrăcaţi cu o eleganţă neînchipuită, care făceau parte din 
asociaţia Răzbunătorilor, care păreau cuprinşi de rmania 
asasinatului, de nebunia masacrului, care aveau frenezia 
sângelui şi cărora sângele nu le tăia setea; care, de îndată ce 
primeau porunca să omoare, ucideau pe cel ce le fusese 
desemnat, fie că le era prieten sau duşman; care erau pătrunşi 
de conştiinţa comerţului în contabilitatea uciderilor: care 
acceptau polita sângeroasa ce le cerea capul cutărui s: u cutărui 
iacobin şi pe care o plăteau la vedere. 

Mai erau acolo şi tineri de optsprezece, douăzeci de ani, 
aproape copii, dar copii hrăniţi cu măduvă de fiare sălbatice, că 
Achile, sau cu carne de urs, ca Pirus; elevi bandiți de-ai lui 
Schiller, ucenici ai franc-judecătorilor din tribunalul secret al 
sfintei Vehma; adică acea generaţie stranie care se iveşte după 
marile convulsii politice, aşa cum s-au ivit Titanii după haos, 
hidrele după potop, aşa chiar cum vin vulturii şi corbii după 
măcel. 

Era spectrul de bronz, impasibil, implacabil, inflexibil, ce se 
numeşte talion. 

Şi spectrul acela se amesteca printre cei vii. Intră în 
saloanele aurite, făcea un semn din ochi, un gest din mână, o 
mişcare din cap şi pe dată era urmat. 

Făceau, spune autorul de la care împrumutăm amănuntele 
de faţa, atât de puţin cunoscute şi totuşi atât de adevărate, 
făceau pe Carol cel Mare la buiotă“ pentru o partidă de 
exterminare. 

Teroarea afectase un mare cinism în îmbrăcăminte, o 
austeritate lacedemoniană la ospeţe, în sfârşit, cel mai profund 
dispreţ al unui popor sălbatic faţă de toate artele şi toate 
spectacolele. 

Reacţiunea termidoriană, dimpotrivă, a fost elegantă, 
împodobită, îmbelşugată. Abuza până la epuizare de lux şi 


+%oc de cărţi din timpul Directoratului, în care figura lui Carol cel Mare 
dădea dreptul, celui care se declara ca atare, să se retragă din joc cu 
câştigul cel mai mare. (n.t.) 


voluptate, în toate formele cu putinţă ca sub domnia lui Ludovic 
ai XV-lea, numai că la toate adăugase şi luxul răzbunării şi 
voluptatea sângelui. 

Fréron îşi dădu numele tineretului aceluia care fu numit 
"tineretul lui Freron"' sau "feciorii de bani gata". 

De ce Freron şi nu altul avu asemenea stranie şi fatală 
cinste? 

N-am să-mi iau sarcina să v-o spun. Cu cercetările mele — 
şi cei ce mă cunosc nu se vor îndoi că atunci când vreau să 
ajung la un scop, cercetările nu au preţ pentru mine oricât m-ar 
costa — cu cercetările mele n-am aflat nimic nou. 

A fost doar un capriciu al modei. Moda este singura zeiţă 
mai capricioasă chiar decât norocul. 

Cititorii noştri abia de-or fi ştiind astăzi ce va fi fost cu acel 
Fréron şi încă cel ce fu ţinta batjocurii lui Voltaire e cu mult mai 
cunoscut decât patronul eleganţilor asasini de care vorbim. 

Unul era fiul celuilalt. Ludovic-Stanislas era fiul lui Elie- 
Catherine: tatăl murise de mânie că-şi văzuse jurnalul suprimat 
de Miromesnil, ministrul justiţiei. 

Celălalt, înfuriat de nedreptăţile a căror victimă fusese tatăl 
său, de la început îmbrăţişase cu avânt principiile revoluţionare 
şi, în locul Anului literar, ucis şi gâtuit în 1775, crease în 1789 
Oratorul poporului. Trimis în Sud ca agent extraordinar, Marsilia 
şi Toulon mai păstrează încă şi astăzi amintirea cruzimilor sale. 

Dar toate se uitară când, în 9 termidor, el s-a ridicat 
împotriva lui Robcspicrre şi a dat o mână de ajutor la 
răsturnarea de pe altarul Fiinţei Supreme a colosului care, din 
apostol, se făcuse dumnezeu. Fréron, cel repudiat de 
"Montaniarzi", care l-au lăsat pradă fălcilor necruțătoare ale lui 
Moise Bayle; Fréron, cel gonit cu dispreţ de Girondini, care l-au 
lăsat pe seama ocărilor lui Isnard; Fréron, cum spunea teribilul şi 
pitorescul orator din Văr, Freron în toată goliciunea lui, plin din 
creştet până-n tălpi de lepră crimei, fu primit, mângâiat şi 
răsfăţat de termidorieni; pe urmă, din tabăra acestora, trecu în 
tabăra regaliştilor şi, fără nici o rațiune care să-l îndreptăţească 
să obţină asemenea cinste fatală, se pomeni dintr-o dată în 
fruntea unui partid puternic, plin de tinereţe, de energie şi de 
sete de răzbunare, aşezat între patimile timpului, care-l 
împingeau la orice şi neputinta legilor, care tolerau orice. 


Din gloata acestor feciori de bani gata, din ceata tinerilor lui 
Fréron, ce graseiaţi şi vorbeau peltic, fiindcă aşa era moda, şi îşi 
dădeau cuvântul de cinste pentru orice, din mijlo-cul lor îşi croi 
Morgan drum. 

Tot tineretul acela, trebuie s-o spunem, în ciuda hainelor pe 
care le purta, în ciuda amintirilor pe care asemenea haine le 
trezeau, era de o veselie nebună. 

E de neînțeles, dar aşa era. 

Explicaţi, dacă puteţi, dansul acela macabru care, la 
începutul secolului al XV-lea, cu furia pătimaşă a unui galop 
modern mânat de Musard, desfăşurându-şi spiralele chiar în 
cimitirul  Inocenţilor, lăsă să se prăbuşească în mijlocul 
mormintelor cincizeci de mii dintre funebrii săi dansatori. 

Morgan căuta, evident, pe cineva. 

Un tânăr elegant, care vira într-o bombonieră de argint 
aurit un deget roşu de sânge, singura parte a mâinii sale 
delicate ce fusese ferită de cremă cosmetică de migdale, voia 
să-l oprească pentru a-i da amănunte despre expediţia din care 
venise cu trofeul însângerat, dar Morgan îi zâmbi, îi strânse 
mâna cea înmănuşată şi se mulţumi să-i răspundă: 

— Caut pe cineva. 

— Treabă urgentă? 

— Confreria lui lehu. 

Tânărul cu degetul însângerat îl lăsă să treacă. 

O furie adorabilă, cum ar fi spus Corneille, care purta părul 
prins într-un pumnal cu vârful mai ascuţit decât cel al unui ac, îi 
aţinu calea spunându-i: 

— Morgan, eşti cel mai frumos, cel mai brav şi cel mai 
demn de iubit dintre toţi cei de-aici. Ce ai a răspunde femeii 
care-ţi spune aşa ceva? 

— Am a-i răspunde că sunt îndrăgostit şi că inima mi-e prea 
strâmta ca să încapă în ea o ură şi două dragoste. 

Şi îşi continuă căutarea. 

Doi tineri ce discutau, unul zicând "E englez", iar celălalt 
zicând "E german", îl opriră. 

— Ei! Bineînţeles! zise unul dintre ei, iată omul ce ne poate 
scoate din încurcătură. 

— Nu, răspunse Morgan, încercând să treacă peste piedica 
pe care cei doi i-o puseseră în cale, căci sunt grăbit. 


— Nu-i de răspuns decât un singur cuvânt, spuse celălalt. 
Saint-Armand cu mine am făcut tocmai prinsoare că omul 
judecat şi executat în mânăstirea Scillon era, după el german, 
după mine englez. 

— Nu ştiu, răspunse Morgan, nu eram acolo. Adresaţi-vă lui 
Hector. El a prezidat în seara aceea. 

— Spune-ne atunci, unde-i Elector? _ 

— Mai curând spuneti-mi voi mie, unde e Tiffauges. Îl caut. 

— Acolo, în fund, răspunse tânărul, arătând un punct din 
sală, unde contradansul sălta mai vesel şi mai însufleţit. Ai să-l 
recunoşti după vestă. Nici pantalonul nu-i de disprețuit, şi-am de 
gând să-mi fac şi eu unul la fel din pielea primului revoluţionar 
cu care voi avea de-a face. 

Morgan nu mai stătu să întrebe prin ce se remarca vesta lui 
Tiffauges şi datorită cărei tăieturi ciudate, sau cărei stofe 
preţioase, pantalonul lui obținuse încuviințarea unui om atât de 
priceput în asemenea materie cum era cel ce-i adresase 
cuvântul. Se duse ţintă spre punctul pe care i-l arătase tânărul 
şi-l văzu pe cel care-l căuta, dansând un pas de vară, care, prin 
dibăcia şi prin împletirea picioarelor — să-mi fie iertat termenul 
tehnic — părea ieşit de-a dreptul din saloanele lui Vestris*!. 

Morgan îi făcu un semn dansatorului. 

Tiffauges se opri pe dată, se înclină în faţa dansatoarei, o 
însoţi până la locul ei, îşi ceru iertare pentru treburile care-l 
sileau să plece şi veni să-l ia de braţ pe Morgan. 

— L-ai văzut? îl întrebă Tiffauges pe Morgan. 

— Acum m-am despărţit de el. 

— Şi i-ai înmânat scrisoarea regelui? 

— În mână. 

— A citit-o? 

— Chiar în clipa în care a primit-o. 

— Şi i-a dat vreun răspuns? 

— l-a dat două, unul verbal şi unul scris. Cel din urmă, te 
poate lipsi de primul. 

— ŞI-I ai? 

— lată-l. 

— Îi ştii cuprinsul? 

— E un refuz. 


+1 Dansator celebru al epocii. (n.t.) 


— Categoric? 

— Cât se poate de categoric. 

— Ştie că din clipa în care nu ne mai lasă nici o speranţă îl 
socotim duşman? 

— l-am spus-o. 

— Şi ce a răspuns? 

— N-a răspuns nimic. A ridicat din umeri. 

— De ce intenţii îl bănuieşti? 

— Nu-i greu de ghicit. 

— l-o fi trecând prin gând să ţină puterea pentru el? 

— Cam aşa mi se pare. 

— Puterea, dar nu tronul? 

— De ce nu tronul? 

— N-are să-ndrăznească să se facă rege. 

— Ei! N-aş putea spune dacă se va iace chiar rege, dar pun 
capul că ceva tot are să se facă. 

— Dar, la urma urmei, nu-i decât un militar ce s-a înălţat în 
grad prin meritele sale ostăşeşti. 

— Dragul meu, în clipa de faţă mai mult face să fii fiul 
propriilor tale isprăvi decât nepot de rege. 

Tânărul rămase dus pe gânduri. 

— Am să-i raportez totul lui Cadoudal. 

— Şi mai adaugă că primul consul a spus următoarele 
cuvinte întocmai: "Vandeea mi-e în mână şi, dacă vreau în trei 
luni n-are să se mai tragă nici un foc de armă." 

— E bine de ştiut. 

— Acuma o ştii. S-o ştie şi Cadoudal şi trageţi toate 
foioasele din asemenea veste. 

În clipa aceea muzica încetă dintr-o dată. Freamătul 
dansatorilor se stinse. Se făcu o tăcere adâncă şi, în toiul liniştii, 
o voce sonoră şi apăsată rosti patru nume. 

Cele patru nume erau ale lui Morgan, Montbar. Adler şi 
d'Assas; 

— lartă-mă, spuse Morgan lui Tiffauges, se vede că se 
pregăteşte vreo expediţie din care fac parte. Mă văd silit aşadar, 
spre marea mea părere de rău, să-ţi spun adio. Numai că, 
înainte de a ne despărţi, lasă-mă să mă uit mai de aproape la 
vesta şi la pantalonii pe care-i porţi, despre care mi s-a vorbit. O 
fac din curiozitate de amator şi nădăjduiesc că ai să mi-o ierţi. 


— Cum să nu! Spuse tânărul din Vendeea, dar bineînţeles, 
din toată inima. 


Capitolul XXVII Pielea urşilor 


Şi, cu repeziciunea şi bunăvoința ce făcea cinste politeţei 
sale, tânărul se apropie de sfeşnicele ale căror luminări ardeau 
pe cămin. 

Vesta şi pantalonul păreau să fie din aceeaşi stofă, dar, ce 
fel de stofă era? La asemenea întrebare, chiar şi cunoscătorul 
cel mai experimentat s-ar fi găsit în încurcătură. 

Pantalonul era unul obişnuit, strâns pe picior, de o culoare 
delicată ce şovăia între culoarea părului de cămilă şi cea a 
pielei; n-avea nimic deosebit decât că era fără nici o cusătură şi 
că se lipea direct pe piele. 

Vesta, dimpotrivă, avea două semne caracteristice, care 
atrăgeau cu deosebire atenţia asupra ei: era găurită de trei 
gloanţe ale căror găuri fuseseră lăsate larg deschise, iar 
marginile înviorate cu purpuriu, de-ai fi jurat că-i sânge curat. 

Pe lângă asta, de partea stângă era pictată inima 
însângerată, ce slujea ca simbol de recunoaştere a celor din 
Vendeea. 

Morgan se uită cu de-amănuntul la cele două accesorii 
vestimentare, iar examinarea să se dovedi zadarnică. 

— De n-aş fi atât de grăbit, zise el, aş vrea să aflu adevărul, 
însă prin propriile mele mijloace. Ai auzit însă, se vede c-au sosit 
ceva veşti la comitet. Poţi să-i dai de ştire lui Caclotidal că sunt 
bani, numai că trebuie să trimită să-i ia. De obicei, eu conduc 
asemenea soiuri de expediţii. Dacă însă voi întârzia, se va 
prezenta altul în locul meu. Spune-mi, aşadar, e a ce fel de stofă 
eşti îmbrăcat? 

— Dragă Morgan, răspunse tânărul din Vendeea, poate vei 
fi aflat că fratele meu a fost în apropiere de localitatea Bressuire 
şi împuşcat de albaştri“?. 


42 Sub numele de "albaştrii" erau cunoscuţi revoluționarii din epoca 
1790, din cauză că purtau haine albastre, spre deosebire de "albi" - 
regaliştii din Vendeea - care luptau sub scutul drapelului alb. (n.t.) 


— Da, am aflat. 

— Albaştrii se retrăgeau şi au lăsat trupul la un colţ de 
îngrăditură. li urmăream atât de aproape încât simțeau vârful 
săbiilor în coastă şi i-am ajuns din urmă. Găsii trupul fratelui 
meu cald încă. Intr-una din rănile lui era băgată o creangă de 
copac cu următoarea însemnare: "împuşcat ca tâlhar, de mine, 
Claude Flagcolet, caporal din batalionul al 3-lea din Paris". 
Ridicai trupul fratelui meu, îi jupuii pielea de pe piept, pielea 
aceea care, găurită de trei gloanţe, avea să strige veşnic 
răzbunare în faţa ochilor mei şi o dădui să mi se facă din ea 
vesta mea de luptă. 

— Ei, ei! exclamă Morgan cu oarecare uimire, în care, 
pentru întâia oară, se mai amesteca şi ceva ce semăna a 
groază. Ah, vesta asta e făcută din pielea fratelui tău? ŞI 
pantalonul? 

— Ei! Făcu tânărul din Vendeea, cu pantalonul e altceva. E 
făcut din pielea cetăţeanului Claude Flagcolet, caporalul din 
batalionul al 3-lea din Paris. 

In aceeaşi clipă, vocea răsună iarăşi chemând pentru a 
doua oară şi în aceeaşi ordine, numele lui Morgan, Montbar, 
Adler şi d'Assas. 

Morgan se repezi, ieşind din încăperea mică în care se afla, 
străbătu sala de dans în toată lungimea ei şi se îndreptă spre un 
salonaş ce se afla de partea cealaltă a vestiarului. 

Cei trei camarazi ai lui, Montbar, Adler şi d'Assas, îl şi 
aşteptau. 

Cu ei se mai afla un tânăr purtând haine de curier de 
cabinet şi livreaua guvernului, adică haină verde garnisită cu 
fireturi de aur. 

O hartă de Cassini, pe care se puteau determina până şi 
poziţiile celor mai neînsemnate unduiri de teren, stătea întinsă 
pe o masă. 

Inainte de a spune ce făcea acolo curierul cu pricina şi în ce 
scop fusese întinsă harta lui Cassini, să aruncăm o privire 
asupra celor trei personaje noi, ale căror nume fuseseră strigate 
în sala de bal şi care sunt menite să joace un rol de seamă în 
desfăşurarea povestirii noastre. 

Cititorul îl cunoaşte pe Morgan, acest Achile şi totodată 
Paris al ciudatei conspirații, Morgan, cel cu ochii albaştri, părul 
negru, înalt de statură şi bine legat, grațios, vioi şi zvelt la trup, 


ai cărui ochi aruncau totdeauna priviri înflăcărate; Morgan, cel a 
cărui gură cu buze viu colorate şi cu dinţii albi nu-i fusese văzută 
niciodată fără de-un surâs, Morgan, cel cu fizionomia atât de 
deosebită, alcătuită de-un amestec de elemente ce păreau 
străine unele de altele, dar pe care puteai citi în acelaşi timp 
forţa şi duioşia, blândeţea şi energia şi toate amestecate cu 
expresia uluitoare a unei veselii care uneori ajungea să te 
înspăimânte când te gândeai că un asemenea om dă într-una 
târcoale morţii şi încă celei mai înspăimântătoare dintre toate 
morţile, cea pe eşafod. 

Cât despre d'Assas, el era un bărbat între treizeci şi cinci şi 
treizeci şi opt de ani, cu părul stufos şi încărunţit, dar cu 
sprâncenele şi mustaţa de-un negru de abanos, iar ochii lui 
aveau minunata nuanţă a ochilor indieni, bătând în căprui. Era 
fost căpitan de dragoni, grozav de bine făcut pentru lupta fizică 
şi morală. Muşchii lui vădeau putere, iar trăsăturile feţei 
încăpățânare. In rest, cu o înfăţişare nobilă, cu multă eleganţă în 
maniere, parfumat că un tânăr monden cu pretenţii, şi, fie dintr- 
un soi de voluptate, fie din mânie, trăgând pe nări miresme 
dintr-un flacon de săruri englezeşti sau dintr-o tabacheră mică 
de argint aurit, în care ţinea cele mai subtile parfumuri. 

Montbar şi Adler, ale căror nume adevărate nu se 
cunoşteau, cum nu se cunoşteau nici cele ale lui d'Assas şi 
Morgan, erau în general numiţi, în rândurile confraţilor, 
inseparabili. Inchipuiţi-vă pe Damon şi Pithias, pe Euriale şi 
Nisus, pe Orcste şi Piladc la douăzeci şi doi de ani. Unul vesel, 
vorbăreţ, gălăgios; celălalt trist, tăcut, visător; împărțind totul: 
primejdii, bani, iubite; întregindu-se unul pe celălalt, atingând 
amândoi limitele tuturor extremelor; oricare din ei, la primejdie, 
uitând de sine ca să vegheze asupra celuilalt, ca tinerii spartani 
din batalionul sacru şi vă veţi face o idee despre Montbar şi 
Adler. 

Nu mai rămâne nici o îndoială că toţi trei erau confraţi de-ai 
lui lehu. 

Fuseseră convocați, aşa cum bănuise Morgan, pentru 
interesele confrăţiei. 

Intrând, Morgan se duse de-a dreptul la falsul curier şi-i 
strânse mâna. 

— Ei! lată-l şi pe dragul nostru prieten, exclamă curierul, 
ţinându-se cu mâinile de şale, ceea ce arăta că, oricât de bun 


călăreț ai fi, nu poţi face fără să te doară vreo cincizeci de leghe 
în galop, pe nişte căluţi de poştă. Dar ştiu că trăiţi pe roze voi, 
parizienii; în comparaţie cu voi, Hanibal la Capua stătea pe spini 
şi pe mărăcini! Doar o clipă mi-am aruncat ochii asupra sălii de 
bal, în trecere, cum se cuvine să facă un biet curier de cabinet, 
ducând depeşele generalului Masséna la cetăţeanul prim-consul. 
Aveţi, după câte mi se pare, dragii mei, o colecţie de victime 
straşnic de bine aleasă. Numai că, bieţii mei prieteni, pentru 
moment trebuie să vă luaţi rămas bun de la toate astea. E 
neplăcut, e dureros, e sfâşietor, dar familia lui lehu înainte de 
toate! 

— Dragă Hastier, începu Morgan. 

— Stai! exclamă Elastier, vă rog, domnilor, nici un nume 
propriu. Familia Hastier e o familie cumsecade, din Lyon, care, 
după cât se spune, din tată în fiu face negoţ în piaţa Terreaux şi 
care s-ar simţi foarte umilită să afle că moştenitorul ei s-a făcut 
curier de cabinet şi bate drumurile cu traista naţiunii în spinare. 
Lecoq cât poftiţi, dar Hastier nicidecum. Nu cunosc nici un 
Hastier. lar domniile-voastre, domnilor, urmă tânărul adresându- 
se lui Montbar, Adler şi d'Assas, îl cunoaşteţi cumva? 

— Nu, răspunseră cei trei tineri şi cerem iertare pentru 
Morgan care a greşit. 

— Dragă Lecoq, începu iarăşi Morgan. 

— Bravo! ÎI întrerupse Elastier, aşa da, la numele ăsta îţi 
răspund. Ei, să vedem ce voiai să-mi spui? 

— Voiam să-ţi spun că dacă n-ai fi antipodul zeului 
Harpocrate, pe care egiptenii îl reprezentau cu degetele pe 
buze, am şti de ce porţi asemenea costum şi la ce slujeşte harta 
de faţă, în loc să te arunci într-o grămadă de aiureli care mai de 
care mai înflorite! 

— Ei! Asta-i! Dacă nu ştii încă, răspunse tânărul, e vina ta şi 
nu a mea. De n-ar fi trebuit să te chem de două ori, pierdut cum 
erai, se vede treaba, cu vreo frumoasă Eumenida care-i cerea 
unui tânăr frumos şi plin de însufleţire să-i răzbune pe bătrânii ei 
părinţi morţi, ai fi ştiut tot atâtea cât şi domnii aici de faţă, iar 
eu n-aş fi silit să-mi bisez cavatina. lată cum stau lucrurile: este 
vorba pur şi simplu de un rest din comoară urşilor din Berna 
care, din ordinul generalului Massena, a fost expediat de 
generalul Lecourbe cetăţeanului prim consul. Un fleac, o sută de 
mii de franci, pe care nu îndrăznesc să-i treacă peste munţii Jura 


din cauza partizanilor domnului Teysonnet care, după cât se 
spune, ar fi gata să pună mâna pe bani şi pe care-i trimit prin 
Geneva, Bourg, Mâcon, Dijon şi Troyes. Drum de altfel foarte 
sigur, după cum se va vedea la trecerea lor. 

— Foarte bine! 

— Ştirea ne-a fost transmisă de Renard, care a plecat din 
Gex în Goana calului şi care a comunicat-o lui Hirondelle, pentru 
moment în popas la Chalon-sur-Saône şi care mi-a comunicat-o 
mie, Lecoq, la Auxcrre, iar eu am tăcut patruzeci şi cinci de 
leghe pentru ca, la rândul meu, să v-o spun vouă. Cât despre 
amănuntele secundare, iată-le: comoara a plecat din Berna în a 
opta zi din ultima decadă a lunii trecute, adică 28 decembrie 
anul al Vill-lea al Republicii triple şi divizibile. Trebuie să 
sosească azi, în a doua zi din decadă, la Geneva. Pleacă mâine, 
în a treia zi din. Decadă, cu diligenţa, de la Geneva la Bourg. Aşa 
că, dacă porniţi chiar în noaptea asta, cam pe poimâine, în a 
cincea zi a decadei, puteţi întâlni, scumpii mei fii ai Israelului, 
comoara domnilor urşi, între Dijon şi Troyes, spre Bar-sur-Seine 
sau Chatillon. Ei! Ce-aveţi de spus? 

— Asta-i acum! exclamă Morgan, ce-avem de spus! Mi se 
pare că n-avem ce discuta în privinţa asta. Spunem că niciodată 
nu neam fi îngăduit să ne-atingem de banii domnilor urşi din 
Berna, atâta vreme cât nu vor fi ieşit din sipetele Luminăţiilor 
lor, dar de vreme ce şi-au schimbat destinaţia o dată, nu văd de 
ce nu şi-ar schimba-o şi a doua oară. Numai să vedem cum 
plecăm? 

— N-aveţi trăsura de poştă? 

— Ba da, e aici în remiză. 

— N-aveţi căi să vă ducă până la poşta următoare? 

— Ba sunt în grajd. 

— N-aveţi permise de liberă trecere pentru fiecare dintre 
voi? 

— Ba avem câte patru de fiecare. 

— Ei, atunci? 

— Ei, asta-i! Nu putem opri diligenţa din trăsura de poştă. E 
drept că nu ne prea sfiim noi, dar nici n-am mers cu îndrăzneala 
chiar până acolo. 

— Şi de ce nu? întrebă Montbar. Ar fi ceva original. De 
vreme ce cu barcă poţi lua prin abordaj un vapor, nu văd pentru 


care motiv n-am putea lua cu asalt o diligentă dintr-o trăsură de 
poştă! Parc-am fi lipsiţi de fantezie. Vrei să-n-cercăm, Adler? 

— Sunt gata, răspunse acesta, dar cu surugiul ce facem? 

— Ai dreptate, încuviinţă Montbar. 

— Cazul a fost prevăzut, copii, spuse curierul. S-a trimis o 
ştafetă la Troyes. Veţi lăsa trăsura de poştă la Delbauce. Acolo 
veţi găsi patru cai înşeuaţi, îndopaţi cu ovăz, vă veţi socoti 
timpul şi poimâine sau mai bine zis mâine, căci a bătut de 
miezul nopţii, mâine între ceasurile şapte sau opt de dimineaţă, 
banii domnilor urşi vor trece prin momente foarte grele. 

— Ne schimbăm hainele? întrebă d'Assas. 

— De ce? întrebă Morgan. Mi se pare că suntem foarte 
prezentabili aşa. Nicicând o diligentă nu va fi uşurată de o 
greutate incomodă de către nişte oameni mai bine îmbrăcaţi 
decât noi. Să aruncăm o ultimă privire pe hartă, să ni se aducă 
de la bufet şi să ni se pună în lădiţele trăsurii un pateu, o 
friptură rece de pasăre şi douăsprezece sticle de vin de 
Champagne, să mergem să ne luăm armele din arsenal, să ne 
învelim în nişte mantii bune şi, mână birjar! 

— la te uită, făcu Montbar, ştii că-i o idee? 

— Bineînţeles, urmă Morgan. De e nevoie, gonim caii până 
crapă. Vom fi înapoi aici la ceasurile şapte seara ţi ne vom arăta 
la Operă. 

— Cu asta ne facem şi un alibi, zise d'Assas. 

—  Întocmai, urmă Morgan cu veselia-i de nezdruncinat. 
Cine ar putea să-şi închipuie că nişte bărbaţi care aplaudă pe 
domnişoara Clotilde şi pe domnul Vestris, seara la opt, la Operă, 
dimineaţa, îşi dădeau toată osteneala să se răfuiască cu 
conducătorul unei diligente între Bar şi Chatillon? Hai, copii, încă 
o aruncătură de ochi pe hartă, ca să ne alegem locul. 

Cei patru tineri se aplecară asupra operei lui Cassini. 

— Dac ar fi să vă dau un sfat topografic, zise curierul, v-aş 
îndemna să staţi la pândă ceva mai încoace de Masseu. Drept în 
iată orăşelului Riceys e un văd... uite, chiar aici! 

Şi tânărul arătă punctul precis pe hartă. 

— Eu m-aş duce la Chaource, uite-aici. De la Chavource, 
aveţi un drum departamental, drept ca un |, care vă duce la 
Troyes. La Troyes vă găsiţi iarăşi trăsura, o apucaţi pe drumul 
dinspre Sens în loc s-o apucaţi înspre Coulommiers. Toţi gură- 
cască şi, slavă domnului, sunt destui în provincie, care v-au 


văzut trecînd în ajun, n-au să se mire că vă văd trecând din nou 
a doua zi. Sunteţi la Operă la orele zece, în loc să fiţi la opt, 
ceea ce e de mai bun gust şi — nu ştiu, n-am văzut, găseşte-mi 
urmă dacă poţi! 

— De acord în ceea ce mă priveşte, spuse Morgan. 

— De acord, repetară în cor ceilalţi trei tineri. 

Morgan îşi scoase unul din cele două ceasuri ale căror 
lanţuri îi jucau la cingătoare. Era o adevărată operă de artă, 
lucrat în email de Petitot şi pe capacul dublu care apăra emailul 
se afla o monogramă bătută în diamante. Originea minunatei 
bijuterii era stabilită ca cea a unui cal arab: ceasul fusese făcut 
pentru Maria-Antoineta, care i-l dăruise ducesei de Polastron, 
care îl dăruise şi ea mamei lui Morgan. 

— E ora unu înspre ziuă, zise Morgan. Haideţi, domnilor, la 
ceasurile trei trebuie să schimbăm caii de poştă la Lagny. 

Din clipa aceea, misiunea era ca şi începută. Morgan intra 
în atribuţia de şef. Nu se mai sfătuia, ci ordona. 

D'Assas — care comanda în lipsa lui Morgan — în prezenţa 
lui era cel dintâi care îl asculta. 

După o jumătate de oră, o trăsură cu patru tineri înfăşuraţi 
în mantiile lor fu oprită la bariera Fontainebleau de către şeful 
postului, care le ceru permisele de liberă trecere. 

— Ei! Drăcie, ce glumă plină de haz! exclamă unul din ei 
scoțând capul pe fereastra vehiculului şi afectând limbajul la 
modă. De când e nevoie de permise ca să vânezi la Gosbais, la 
cetăţeanul Baas? Pe cuvânt d'onoae, se vede că eşti săit, dagă 
amice. Hai, birjar, dă bici calului! 

Birjarul dădu bici şi trăsura trecu fără nici o greutate. 


Capitolul XXVIII În familie 


Să-i lăsăm pe cei patru, vânători ai noştri să ajungă la 
Lagny unde, datorită paşapoartelor căpătate prin îngăduinţa 
funcţionarilor cetăţeanului Fouché, îşi schimbară caii pe cai de 
poştă şi vizitiul pe un surugiu de diligentă şi să vedem de. Ceri 
chemase primul consul pe Roland. 

Părăsindu-l pe Morgan, Roland se grăbi să se prezinte la 
ordinele generalului său. 


Îi găsi în picioare, dus pe gânduri, în faţa căminului. 

La zgomotul pe care-l făcuse intrând, generalul Bonaparte 
înălţă capul. 

— Ce v-aţi spus între voi? întrebă Bonaparte fără alt 
preambul, încrezându-se în obiceiul pe care-l avea Roland de a-i 
răspunde gândurilor sale. 

— Păi, răspunse Roland, ne-am făcut tot soiul de 
complimente... şi ne-am despărţit ca cei mai buni amici din 
lume. 

— Ce impresie ţi-a făcut? 

— Impresia unui om foarte bine crescut. 

— Ce vârsta îi dai? 

— Vârsta mea, cel mult. 

— Da, aşa e. Vocea i-e tânăra. Ei! Roland, oare mă înşel? Să 
existe cumva o tânără generaţie regalistă? 

— De! Generale, răspunse Roland, cu o mişcare din umeri. 
O fi vreun rest al celei vechi. 

— Ei da, Roland, trebuie crescută alta, care să fie devotată 
băiatului meu, dac-am să am vreodată un băiat. 

Roland făcu un. Gest care se putea traduce prin cuvintele 
următoare: "Eu nu mă opun". 

Bonaparte înţelese gestul cât se poate de bine. 

— Nu-i totul să nu te opui, zise el, trebuie să dai ajutor. Un 
tremur nervos trecu prin trupul lui Roland. 

— Şi cum asta, generale? întrebă el. 

— Căsătorindu-te. 

Roland izbucni în râs. 

— Asta-i bună! Cu anevrismul meu? întrebă el. Bonaparte 
se uită la el. 

— Dragă Roland, zise el, anevrismul tău îmi face impresia 
că-i un pretext să rămâi burlac. 

— Chiar aşa credeţi? 

— Da. Şi cum eu sunt un om moral, vreau ca oamenii să se 
însoare. 

— Mai cu seamă că eu sunt imoral, răspunse Roland şi 
provoc atât scandal cu amantele mele! 

— Augustus, urmă Bonaparte, a făcut legi împotriva 
celibatarilor, îi priva de drepturile lor de cetăţeni romani. 

— Augustus... 

— Ei, ce-i? 


— Aştept să fiţi Augustus. Deocamdată nu sunteţi decât 
Cezar. 

Bonaparte se apropie de tânărul nostru. 

— Sunt nume, dragă Roland, spuse el punându-i mâna pe 
umăr, care nu vreau să le văd stingându-se şi numele de 
Montrevel face parte dintre acelea. 

— Ei, da, generale, dar dacă dintr-un cusur al meu, sau, să 
presupunem dintr-un capriciu, o fantezie, o încăpățânare, cu n- 
am să consimt să-l perpetuez, nu există şi fratele meu? 

-— Cum! Eratele tău? Aşadar ai un frate? 

— Desigur! Am un frate. De ce n-aş avea? 

— Câţi ani are? 

— Între unsprezece şi doisprezece ani. 

— De ce nu mi-ai vorbit niciodată despre el? 

— Întrucât mi-am închipuit că faptele. Şi apucăturile unui 
puşti de-asemenea vârsta nu v-ar interesa prea mult. 

— Te înşeli, Roland. Mă interesează orice în legătură cu 
prietenii mei. Trebuie să-mi ceri ceva pentru fratele ăsta al tău. 

— Ce să cer, generale? 

— Admiterea lui într-un colegiu la Paris. 

— Ei! Aveţi destui solicitanţi în jurul dumneavoastră ca să 
nu le mai măresc şi cu numărul. 

— Pricepi tu? Trebuie să vină într-un colegiu la Paris. Când 
va împlini vârsta, îl vâr în Şcoala Militară sau la altă şcoală pe 
care am s-o întemeiez până atunci. 

— Pe cuvântul meu, generale, răspunse Roland, în 
momentul de faţă, de parcă v-aş fi ghicit ce bune intenţii aveţi 
cu el, băiatul e pe drum gata s-o pornească. 

— Cum asta? 

— l-am scris acum trei zile mamei, s-aducă băiatul la Paris. 
Plănuisem să-i găsesc un colegiu, fără să vă spun nimic, şi, când 
ar fi împlinit vârsta, să vă vorbesc despre el... presupunând 
totuşi că, până atunci, anevrismul meu nu m-ar fi răpus. Dar, 
dacă s-ar fi întâmplat aşa... 

— Dacă s-ar fi întâmplat aşa? 

— Atunci aş fi lăsat o frântură de testament pe adresa 
dumneavoastră, dându-vă în grijă pe mama, fiul şi fiica, tot 
calabalăcul... 

— Cum fiica? 

— Da, sora mea. 


— Aşadar ai şi o soră? 

— Da, am. 

— Ce vârsta are? 

— Şaptesprezece ani. 

— Drăgălaşă? 

— Încântătoare. 

— Îmi iau sarcina să-i fac un rost. 

Roland izbucni în râs. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă primul consul. 

— Zic, generale, să punem o firmă deasupra porţii mări a 
palatului Luxembourg. 

— Şi ce să scrie pe firmă? 

— Birou de căsătorii. 

— Ei asta-i! Ce, dacă tu nu vrei să te însori, n-are nici un 
rost ca sora ta să rămână nemăritată. Nu-mi plac fetele bătrâne 
cum nu-mi plac nici burlacii. 

— Eu nu zic, generale, că sora mea are să rămână fată 
bătrână, e destul că unul dintre membrii familiei Montrevel îşi 
atrage nemulţumirea dumneavoastră. 

— Ei, şi-atunci ce ai de spus? 

— Eu zic că, dacă binevoiţi şi dumneavoastră, dat fiind că 
asemenea treabă o priveşte, s-o întrebăm pe ea. 

— Na, na! O fi la mijloc vreo pasiune de provincie. 

— N-aş zice că nu! Când am plecat, am lăsat-o pe biata 
Amelie plină de viaţă şi veselă şi am găsit-o pierită şi tristă. 

Voi lămuri toate acestea cu ea, şi, devreme ce doriţi să vă 
spun ceea ce-o să aflu, fie! Am să vă spun. 

— Da, când te întorci din Vendeea! 

— Da? Aşadar plec în Vendeea? 

— E ca şi cum te-aş însura? Ţi-e cumva silă? 

— Nicidecum. 

— Ei, atunci pleci în Vendeea. 

— Când asta? 

— O! Nu-i nici o grabă, cu condiţia să pleci mâine 
dimineaţă. 

— De minune! Şi mai curând dacă doriţi. Spuneţi-mi ce am 
de făcut acolo. 

— Un lucru de cea mai mare importanţă, Roland. 

— Drace! N-o fi vreo misiune diplomatică, cumva? 


— Ba da, e o misiune diplomatică, pentru care am nevoie 
de un om care să nu fie diplomat. 

— O! Generale, ce bine mă potrivesc pentru socotelile 
dumneavoastră! Numai că, înţelegeţi, cu cât sunt mai puţin 
diplomat, cu atât mai mult am nevoie de instrucţiuni precise. 

— De aceea am să ţi le şi dau. Uite, vezi harta asta? 

Şi-i arătă tânărului o hartă mare a Piemont-ului întinsă pe 
jos şi luminată de o lampă atârnată de plafon. 

— Da, o văd, răspunse Roland, obişnuit să-şi urmărească 
generalul în toate salturile neaşteptate ale geniului său. Numai 
că e o hartă a Piemontului. 

— Da, e o hartă a Piemont-ului. 

— A! Atunci e vorba despre Italia? 

— Totdeauna e vorba despre Italia. 

— Credeam că e vorba de Vendeea? 

— Pe planul al doilea. 

— Ei, doamne! Nu cumva mă trimiteţi în Vendeea şi 
dumneavoastră plecaţi în Italia? 

— Nu, fii liniştit! 

— Slavă Domnului! De altfel, vă previn că, în asemenea 
caz, dezertez şi vin după dumneavoastră. 

— Îți dau voie. Dar să ne întoarcem la Mélas. 

— Să-mi fie cu iertare, generale, e pentru întâia oară că 
vorbim despre el. 

— Da, însă de multă vreme mă tot gândesc la el. Ştii tu 
unde-l bat pe Melas? 

— Ei, Doamne! 

— Unde? 

— Unde aveţi să-l întâlniți. 

Bonaparte începu să râdă. 

— Nerodule! exclamă el cu cea mai intimă familiaritate. Pe 
urmă, culcându-se pe hartă, îi spuse lui Roland: 

— Vino aici. Roland se culcă lângă el. 

— la vezi, începu iarăşi Bonaparte, uite unde-l bat. 

— Aproape de Alexandria? 

— La două-trei leghe. În Alexandria îşi are hambarele, 
spitalele, artileria, rezervele. N-are să se îndepărteze de ea. 
Trebuie să dau o lovitură puternică. Numai astfel voi obţine 
pacea. Trec Alpii (arătă marea trecătoare Saint-Bernard), cad în 


spatele lui Melas în clipa când se aşteaptă cel mai puţin şi îl bat 
măr. 

— Cât despre asta, am toată încrederea în dumneavoastră. 

— Dar, pricepi Roland, ca să mă duc liniştit, trebuie să plec 
fără măruntaie umflate, adică fără probleme cu Vendeea în 
urma mea. 

— A! Asta-i socoteala! Fără probleme cu Vendeea şi mă 
trimiteţi în Vendeea ca să suprim problemele cu Vendeea. 

— Tânărul acela mi-a spus despre Vendeea lucruri foarte 
grave. Vendeenii aceia sunt soldaţi tare viteji şi sunt conduşi de 
un om cu cap; e vorba mai ales, de Georges Cadoudal... l-am 
oferit un regiment pe care nu-l va accepta. 

— Dracu să-l ia! Se vede că-i tare scârbit. 

— Dar există un lucru de care habar n-are. 

— Cine? Cadoudal? 

— Cadoudal. Abatele Bernier mi-a făcut nişte propuneri. 

— Abatele Bernier? 

— Da. 

— Dar cine e, mă rog, abatele Bernier? 

— E fiul unui ţăran din Anjou, care poate sa aibă astăzi între 
treizeci şi trei şi treizeci şi patru de ani, care era parohul bisericii 
Saint-Laud din Angers când cu insurecția, care n-a primit să 
depună jurământul şi care a trecut de partea celor din Vendeea. 
De două sau trei ori Vendeea a fost pacificată. O dată sau de 
două ori s-a crezut că e la pământ. Se înşelau: Vendeea era 
pacificată dar abatele Bernier nu semnase pacea. Vendeea 
murise, dar abatele Bernier era viu. Într-o zi, Vendeea a fost 
ingrată cu el. Voia să fie numit agentul general al tuturor 
armatelor regaliste din interior. Stofflet avu înrâurire asupra 
deciziei şi îl numi pe contele Colbert de Maulevrier, fostul său 
stăpân. La ceasurile două dis-de-dimineaţă, consiliul se 
despărţise şi abatele Bernier dispăruse. Ce-a făcut el în noaptea 
aceea, numai Dumnezeu şi cu dânsul ar putea-o spune, dar la 
ceasurile patru dimineaţa un detaşament republican înconjurase 
fermă în care dormea Stofflet, dezarmat şi fără apărare. La 
ceasurile patru şi jumătate, Stofflet era prins. După opt zile fu 
executat la Angers... A doua zi, d'Autichamp lua şefia 
comandamentului şi, în aceeaşi zi, că nu cumva să cadă în 
acelaşi păcat ca Stofflet, îl numi agent general pe abatele 
Bernier... înţelegi? 


— La perfecţie! 

— Ei, află că abatele Bernier, agent general al puterilor 
beligerante, investit cu depline puteri de contele de Artois, 
abatele Bernier mi-a făcut propuneri. 

— Dumneavoastră, lui Bonaparte, prim consul, catadicseşte 
el?... Dar ştiţi că e foarte frumos din partea abatelui Becaiei: ŞI 
primiţi cumva propunerile abatelui Bernier? 

— Da, Roland. Să-mi asigure pacea în Vendeea şi eu Îi 
redeschid bisericile şi-i înapoiez preoţii. 

— Şi dacă au să cânte Domine, salvum fac regem”? 

— Oricum, e mai bine aşa decât să nu cânte deloc. Domnul 
e atotputernic şi va hotărî. Ei, îţi convine misiunea, acum că ti- 
am explicat-o? 

— De minune! 

— Ei atunci, uite o scrisoare pentru generalul He&dowville. El 
are să discute cu abatele Bernier, ca general şef al armatei din 
vest, dar tu ai să asişti la toate conferințele; el nu va fi decât 
purtătorul meu de cuvânt, dar tu eşti gîndu'j meu. Acum, pleacă, 
du-te cât mai curând cu putinţă. Cu cât te vei întoarce mai 
curând, cu atât mai repede va fi bătut Melas. 

— Generale, nu vă cer decât răgazul să-i scriu mamei, atât. 

— Unde trebuie să tragă? 

— La hotelul Ambasadorilor. 

— Când crezi că soseşte? 

— Suntem în noaptea de 21 spre 22 ianuarie. Mama 
soseşte în 23 seara, sau în 24 dimineaţa. 

— Şi trage la hotelul Ambasadorilor? 

— Da, generale. 

— Imi iau eu sarcina să fac totul. 

— Cum adică, vă luaţi sarcina să faceţi totul? 

— Bineînţeles! Maică-ta nu poate sta la hotel. 

— Dar unde voiţi să stea? 

— La un prieten. 

— Mama nu cunoaşte pe nimeni la Paris. 

— Îţi cer iertare, domnule Roland. Îl cunoaşte pe cetăţeanul 
Bonaparte, prin consul şi pe cetăţeancă Josephine, soţia lui. 


+3 Doamne, ţine-l sănătos pe rege. (lat.). 


—  N-aveţi cumva de gând s-o găzduiţi pe mama lui 
Luxembourg, generale. Vă previn că aşa ceva ar stingheri-o 


grozav. 
— Nu, dar am s-o găzduiesc în strada Victoriei. 
— O, generale! 
— Hai, hai! Am hotărât! Du-te şi vino cât mai repede cu 
putinţă. 


Roland apucă mâna consulului ca să i-o sărute, dar 
Bonaparte, cuprinzându-l cu însufleţire şi trăgându-l spre el, îi 
spuse: _ 

— Imbrăţişează-mă, dragul meu Roland şi mult noroc. După 
două ceasuri, Roland călătorea într-o trăsură de poştă pe drumul 
spre Orleans. 

A doua zi, pe la ceasurile nouă dimineaţa, intra în Nantes, 
după treizeci şi trei de ceasuri de călătorie. 


Sfârşitul volumului | 


Continuarea aventurilor o veţi afla în volumul următor: 


Conjuraţii vol.2 


x kK x 


Alexandre Dumas, Conjuraţii vol.1 
Editura Cartea Românească, 1973 
Traducere: Costache Popa