Alexandre Dumas — Conjuratii 02

Conjuratii 


Volumul 2 


Continuarea romanului: "Conjuraţii vol.1". 


Capitolul XXIX  Poştalionul de Geneva 


Cam pe la ceasul când Roland intra în Nantes, un poştalion 
greu încărcat se opri la hanul "Crucea de Aur" drept în mijlocul 
străzii mari din Chătillon-sur-Seine. 

In epoca aceea, poştalioanele se alcătuiau numai din două 
despărţituri, cupeul şi compartimentul interior. Rotonda, cu alte 
cuvinte compartimentul dindărătul vehiculului, e un adaos 
născocit de curând. 

De cum s-a oprit poştalionul, surugiul descăleca şi deschise 
portierele vehiculului. Trăsura astfel spintecată lăsă călătorilor 
ieşirea liberă. 

Călătorii, împreună cu călătoarele, numărau în total şapte 
inşi. 


În compartimentul interior trei bărbaţi, două femei şi un 
copil sugaci. 

În cupeu, o mamă cu fiul ei. 

Cei trei bărbaţi din compartimentul interior erau: unul, 
medicul din Troyes, altul, un ceasornicar din Geneva şi al treilea, 
un arhitect din Bourg. 

Cele două femei erau, una, o cameristă, ce se ducea să-şi 
găsească stăpâna la Paris, cealaltă o doică. Pruncul sugea la 
aceasta din urmă şi ea îl ducea îndărăt părinţilor. 

Cât despre mamă şi fiul din cupeu, ea era o femeie de vreo 
patruzeci de ani, păstrându-şi încă trăsăturile de o mare 
frumuseţe, iar el un copilandru de unsprezece-doisprezece ani. 

Al treilea loc din cupeu era ocupat de conductor. 

Prânzul era gata pregătit, ca de obicei, în încăperea cea 
mare a hotelului. Unul din prânzurile acelea la care 
conducătorul, de acord fără îndoială cu hotelierul, nu le lasă 
niciodată călătorilor timpul de trebuinţă ca să le ducă până la 
capăt. 

Femeia şi doica coborâră din trăsură ca să se ducă la brutar 
şi la fiecare câte o pâinişoară caldă, căreia dădaca îi adăugă un 
cârnat cu usturoi şi, amândouă, se urcară iarăşi în trăsură, unde 
se aşezară  liniştite să mănânce, economisindu-şi astfel 
cheltuielile dejunului de la hotel, bineînţeles prea mari pentru 
bugetul lor. 

Medicul, arhitectul, ceasornicarul, mama împreună cu fiul 
intrară în hotel şi, după ce se încălziră în grabă trecând pe lângă 
plita mare din bucătărie, intrară în sufragerie şi se aşezară la 
masă. 

Mama se mulţumi cu o ceaşcă de cafea cu frişca şi câteva 
fructe. 

Băiatul, încântat să constate că era bărbat, cel puţin că 
poftă de mâncare, se repezi cu vitejie la bucate cu furculiţa în 
mână. 

Prima clipă fu dăruită, ca totdeauna, potolirii foamei. 
Ceasornicarul din Geneva luă cel dintâi cuvântul. 

— Pe cuvântul meu, cetăţene, zise el (în locurile publice 
oamenii îşi mai spuneau încă "cetăţene"), am să-ţi mărturisesc 
pe şleau ci nici prin minte nu-mi trecu să-mi pară rău dis-de- 
dimineaţă când văzui că vine ziua. 

— Domnul nu poate dormi în trăsură? întrebă medicul. 


— Ba, cum de nu, domnule, răspunse compatriotul lui Jean- 
Jacques!. De obicei, dimpo-trivă, o ţin numai într-un soma, dar 
îngrijorarea mi-a fost mai tare că oboseala. 

— Te-ai temut să nu se răstoarne trăsura? întrebă 
arhitectul. 

— Da de unde! În asemenea privinţă am noroc şi cred că-i 
destul să mă urc în trăsură ca să nu se mai răstoarne. Nu, nu-i 
nici asta! 

— Care fu pricina atunci? întrebă medicul. 

— Ei, se spune la noi, la Geneva, că drumurile în Franţa nu- 
s sigure. 

— Aşa e! zise arhitectul. 

— Vai! Chiar aşa e! exclamă genovezul. 

— Da, urmă arhitectul, uite, dacă de exemplu, am duce cu 
noi banii guvernului am putea fi foarte siguri că vom fi opriţi 
sau, mai curând, chiar am fi fost opriţi până acum. 

— Crezi? întrebă genovezul. 

— E sigur. Nu ştiu cum naiba fac diavolii aceia de confraţi ai 
lui lehu de sunt atât de bine informaţi, dar nu le scapă nici un 
prilej. 

Medicul încuviinţă, dând din cap. 

— Vai! Aşadar, îl întrebă genovezul pe medic şi dumneata 
eşti de părerea dumnealui? 

— Intocmai. 

— Şi, ştiind că în poştalion sunt banii guvernului, ai fi făcut 
imprudenţa să te urci în vehicul? 

— Trebuie să mărturisesc, răspunse medicul, că m-aş fi 
uitat de două ori înainte de a păşi. 

— Şi dumneata, domnule? îl întrebă omul nostru pe 
arhitect. 

— A, eu, răspunse el, dat fiind că am fost chemat în mare 
grabă într-o afacere foarte urgentă, aş fi plecat totuşi. 

— Tare îmi vine, continuă genovezul, să-mi dau jos valiză şi 
lăzile şi s-aştept diligenţa de mâine, pentru că în lăzi am 
ceasornice de vreo douăzeci de mii de franci. Am avut eu noroc 
până acum, dar nu-i bine să-l înfrunţi pe Dumnezeu. 

— Dar n-aţi auzit, domnule, zise mama, amestecându-se în 
discuţie, că nu riscăm să fim opriţi — cel puţin aşa spun domnii 


1 Aluzie la Jean Jacques Rousseau (1712-1778), care s-a născut la 
Geneva. (n.t.) 


aici de faţă — decât în cazul în care am transporta banii 
guvernului? 

— Ei, păi tocmai asta e, urmă ceasornicarul, privind cu 
nelinişte în juru-i avem bani de-aceia cu noi! 

Mama păli uşor, uitându-se la fiul ei. Orice mamă se teme 
pentru copilul ei înainte de a se teme pentru ea. 

— Cum? Duceam bani de-aceia? întrebară în acelaşi timp şi 
cu vocea schimbată în feluri diferite, medicul şi arhitectul. Eşti 
sigur de ceea ce spui? 

— Sigur cum nu se mai poate, domnule. 

— Atunci ar fi trebuit să ne fi spus mai din timp sau dacă ne 
spui acuma, ar trebui să ne-o spui în şoaptă. 

— Dar, adăugă medicul, poate că domnul nu e chiar sigur 
de ceea ce spune? 

— Sau poate că domnul glumeşte? Îşi dădu părerea şi 
arhitectul. 

— Să mă păzească Dumnezeu! 

— Genovezilor le place grozav să glumească, zise iarăşi 
medicul. 

— Domnilor, exclamă genovezul, jignit peste măsură că cei 
doi puteau să-şi închipuie că glumeşte, domnilor am văzut cum 
îi încărca în faţa mea. 

— Ce? 

— Banii. 

— Şi sunt mulţi? 

— Am văzut trecând un număr mare de saci. 

— Dar de unde vin banii aceia? 

— Vin din comoară urşilor din Berna. Desigur ştiţi, domnilor, 
că urşii din Berna au avut între cincizeci şi şaizeci de mii de lire 
rentă. 

Medicul izbucni în râs. 

— Hotărât lucru, spuse el, domnul ne îngrozeşte. 

— Domnilor, răspunse ceasornicarul, vă dau cuvântul meu 
de cinste. 

—  Urcaţi în trăsură, domnilor! strigă conductorul 
deschizând uşa. Poftiţi, urcați! Avem o întârziere de trei sferturi 
de oră. 

— O clipă, domnule conductor, o clipă, zise arhitectul, ne 
sfătuim. 

— În ce privinţă? 


— Închide uşa, domnule conductor şi vino aici. 

— la şi bea un pahar de vin cu noi, domnule conductor. 

— Cu plăcere, domnilor, răspunse conductorul, un pahar de 
vin, la aşa ceva nu dai cu piciorul. 

Conductorul îşi întinse paharul. Cei trei călători ciocniră cu 
el. 

În clipa în care era gata să-şi ducă paharul la buze, medicul 
îl tinu de braţ. 

— Hai, domnule conductor, spune sincer, e-adevărat? 

— Ce? 

— Ceea ce spune domnul. 

Şi îl arătă pe genovez. 

— Domnul Féraud? 

— Nu ştiu că domnul se numeşte Féraud. 

— Da, domnule, aşa mă cheamă de vreţi să ştiţi, zise 
genovezul înclinându-se. Féraud şi compania, ceasornicari, 
strada Meterezului nr. 6, Geneva. 

— Domnilor, spuse conductorul, poftiţi, urcați în trăsură. 

— Da, dumneata nu ne răspunzi. 

— Ce naiba vreţi să vă răspund? Nu m-ati întrebat nimic. 

— Ba da, te întrebăm de-i adevărat că duci în diligenţă o 
sumă considerabilă de bani ce aparţine guvernului francez? 

— Flecar! exclamă conductorul către ceasornicar, n-ai putut 
să-ţi ţii gura... 

— Păi, dragă domnule... 

— Haideţi, domnilor, urcați. 

— Dar, înainte de-a urca, am vrea să ştim... 

— Ce? Dacă am banii guvernului? Da, îi am. Acuma, dacă 
suntem opriţi, să nu cumva să deschideţi gura şi totul va merge 
de minune. 

— Eşti sigur? 

— Lăsaţi-mă pe mine să pun la cale treburile cu domnii 
aceia. 

— Ce-ai să faci de suntem opriţi? îl întrebă medicul pe 
arhitect. 

— Pe cuvântul meu, voi urma sfatul conductorului. 

— E tot ceea ce aveţi mai bun de făcut, îşi dădu cu părerea 
acesta. 

— Aşa că am să stau liniştit, zise arhitectul. 

— Şi cu la fel, adăugă ceasornicarul. 


— Haideţi, domnilor, urcaţi-vă. Să ne grăbim. 

Băiatul ascultase întreaga convorbire cu sprânceana 
încruntată, cu dinţii încleştaţi. 

— Ei, bine, spuse el maică-si, eu ştiu ce-am să fac dacă 
suntem opriţi. 

— Şi ce-ai să faci? îl întrebă ea. 

— Ai să vezi. 

— Ce zice băieţaşul? Întreba ceasornicarul. 

— Zic că toţi sunteţi nişte laşi, răspunse băiatul fără să se 
codească. 

— Dar bine, Edouard! exclamă mama, ce înseamnă asta? 

— Eu aş vrea să ne oprească diligenţa, răspunse băiatul, cu 
privirile scăpărând de dârzenie. 

— Haideţi, haideţi, domnilor, pentru numele lui Dumnezeu! 
Urcaţi-vă în diligenţă, strigă conductorul pentru ultima oară. 

— Domnule conductor, spuse medicul, presupun că nu ai 
arme. 

— Ba da, am pistoale. 

— Nenorocitule! 

Conductorul se plecă la urechea lui şi îi şopti: 

— Fiți liniştit, domnule doctor, nu-s încărcate decât cu 
pulbere. 

— Slavă Domnului! 

Şi închise portiera vehiculului pe dinăuntru. 

— Hai, surugiu, la drum! 

Şi în timp ce surugiul biciuia caii şi maşinăria greoaie se 
porni din loc, închise şi portiera cupeului. 

— Nu urcați aici cu noi, domnule conductor? întrebă mama 
băiatului. 

— Nu, vă mulţumesc, doamnă de Montrevel, răspunse 
conductorul, am treabă sus, pe imperială. 

Apoi, trecând prin faţa ochiului de geam care era deschis, 
adăugă: 

— Luaţi seama că domnul Edouard să nu pună mâna pe 
pistoalele care sunt în buzunarul de la uşa trăsurii, ar putea să 
se rănească. 

— Ei na! exclamă băiatul, parcă n-aş şti ce-s acelea 
pistoale! Am unele mai frumoase decât ale dumitale, ca să ştii, 
pe care mi le-a adus din Anglia prietenul meu, sirjohn. Nu-i aşa, 
mamă? 


— N-are a face! răspunse doamna de Montrevel. Te rog, 
Edouard, să nu pui mâna pe nimic. 

— Ei! Fii pe pace, măicuţă. 

Numai că mai adăugă cu jumătate de glas: 

— Mi-e tot una, dacă domnii confraţi ai lui lehu ne opresc, 
eu unul ştiu bine ce am de făcut. 

Poştalionul îşi reluă mersu-i greoi, înaintând spre Paris. 

Era o zi frumoasă de iarnă, una dintr-acelea ce-i fac să 
priceapă pe cei ce cred natură moartă, că natura nu moare ci 
doarme numai. Omul ce trăieşte şaptezeci sau optzeci de ani, în 
lungii săi ani are nopţi de zece până la douăsprezece ceasuri şi 
se plânge că lungimea nopţilor sale îi mai scurtează încă viaţa 
şi-aşa destul de scurtă. Natura, care are o existenţă fără de 
sfârşit, arborii care au vieţi milenare, dorm câte cinci luni în şir, 
care pentru noi sunt ierni, dar care pentru ei nu-s decât nopţi. 
Poeţii cânta, în versurile lor pizmaşe, nemurirea naturii, zicând 
că moare în fiece toamnă şi reînvie în fiecare primăvară. Poeţii 
se înşeală. Natura nu moare în fiecare toamnă, ci adoarme; 
natura nu reînvie în fiecare primăvară ci se trezeşte. Ziua în 
care globul nostru va muri cu adevărat, va fi mort de-a binelea 
şi atunci se va rostogoli în spaţiu sau va cădea în abisurile 
haosului, inert, mut, pustiu, fără copaci, fără flori, fără verdeață, 
fără poeţi. 

Ori, în ziua aceea frumoasă de 23 februarie 1800, natura 
adormită părea că visează la primăvară. Soarele strălucitor, 
aproape bucuros, scânteia pe vârfurile ierbii de pe şanţul dublu 
ce însoțea drumul în toată lungimea lui, în mărgelele înşelătoare 
de promoroacă ce se topesc pe degetele copiilor şi care bucură 
ochiul plugarului atunci când tremură pe capetele firelor de grâu 
răsărite cu voinicie din pământ. Ferestrele poştalionului fuseseră 
deschise, ca să dea drumul acelui surâs precoce al lui 
Dumnezeu, iar razei ce lipsea de atâta vreme i să spunea: "Fii 
bine venită, tu, călătoare, pe care te crezusem pierdută în norii 
de nepătruns din răsărit sau în valurile pline de tumult ale 
oceanului." 

După ce mersese aproape un ceas de Châtillon, deodată, 
ajungând la un cot al râului, vehiculul se opri fără vreo pricină 
vădită, numai că patru călăreţi se-apropiau liniştiţi, în pasul 
cailor şi unul din ei, care mergea cu doi-trei paşi înaintea 
celorlalţi, făcuse surugiului semn cu mâna să se oprească. 


Surugiul ascultase. 

— O! Mamă, exclamă micul Edouard care, în picioare, cu 
toate  mustrările doamnei de  Montrevel, se uita prin 
deschizătura geamului coborât; o, mamă, ce cai frumoşi! Dar, 
de ce călăreţii poartă măşti? Doar nu suntem în carnaval. 

Doamna de Montrevel era cufundată în visuri. Femeia 
visează câte puţin totdeauna: când e tânără, la viitor, când a 
bătrâna, la trecut. 

Întrebată, se deşteptă din visare, scoase şi ea, la rândul ei, 
capul afară din diligenţă şi dădu un țipăt. 

Edouard se întoarse numaidecât pe loc. 

— Ce-i cu tine, mamă? O întrebă el. 

Doamna de Montrevel, pălind la faţă, îl cuprinse în brata 
fără să-i răspundă. 

Se auzeau strigăte de spaimă din interiorul poştalionului. 

— Dar, ce se-ntâmplă? întrebă micul Edouard, zbătându-se 
în strânsoarea braţului maică-si, ce-l cuprinsese ca un lanţ pa 
după gât. 

— Se întâmplă, micuțul meu amic, spuse cu vocea plină de 
duioşie unul dintre oamenii mascaţi, vârându-şi capul în cupeu, 
că avem de pus la punct cu conductorul o socoteală ce nu-i 
priveşte nicidecum pe domnii călători. Spune-i aşadar doamnei, 
măicuţei tale, să binevoiască a primi expresia respectului nostru 
şi a nu ne acorda nici un pic de atenţie, exact ca şi cum n-am fi 
aici de faţă. 

Apoi, intrând înăuntru, continuă: 

— Domnilor, sluga domniilor-voastre! Nu vă temeţi câtuşi 
de puţin pentru pungile cu bani sau giuvaerurile ce vă aparţin şi 
potoliţi doica; n-am venit aici ca să-i întoarcem laptele. 

Apoi, către conductor: 

— Hei! Taică Jérôme, avem o sută de mii de franci pe 
imperială în cufere, nu-i aşa? 

— Domnilor, vă încredinţez... 

— Banii sunt ai guvernului şi provin din comoară urşilor din 
Berna: şaizeci de mii de franci în monezi de aur şi restul în 
argint; argintul este deasupra, pe diligenţi, iar aurul în cufărul 
cupeului. Nu-i aşa? Nu suntem noi bine informaţi? 

La cuvintele în cufărul cupeului, doamna de Montrevel dădu 
încă un țipăt de groază. Avea să vină în contact direct cu 


oamenii aceia care, cu toată politeţea lor, îi insuflau o spaimă 
cumplită. 

— Dar ce-i cu tine, mamă? Ce ai? întrebă băiatul neliniştit. 

— Taci, Edouard, taci! 

— De ce să tac? 

— O, tu nu-nţelegi? 

— Nu. 

— Diligenţa ne-a fost oprită. 

— De ce? Dar spune-mi o dată, de ce?... Ah! Mamă, înţeleg. 

— Nu, nu, răspunse doamna de Montrevel, tu nu înţelegi! 

— Domnii care ne-au oprit sunt nişte tâlhari. 

— Păzeşte-te să mai spui aşa ceva. 

— Cum! Nu sunt tâlhari? Uite-i că iau banii conductorului. 

Intr-adevăr, unul din ci încărca pe crupa calului său sacii cu 
argintii pe care conductorul îi arunca de deasupra imperialei. 

— Nu, urmă doamna de Montrevel, nu, nu-s tâlhari. Apoi, 
coborând vocea: 

— Sunt confrații lui lehu. 

— Ah! exclamă copilul, va să zică ăştia l-au asasinat pe 
prietenul meu sirjohn? 

Şi copilul, la rândul său, se făcu alb ca varul, iar răsuflarea 
prinse a-i şuiera printre dinţii încleştaţi. 

In aceeaşi clipă, imul din oamenii mascaţi deschise portiera 
cupeului şi, cu cea mai desăvârşită politeţe, spuse: 

— Doamnă contesă, spre marea noastră părere de rău ne 
vedem siliţi să vă tulburăm, dar avem, sau mai bine zis 
conductorul are ceva treabă în cufărul cupeului. Fiţi aşadar atât 
de bună şi coborâţi o clipă: Jérôme are să termine ce are de 
făcut într-o clipă. 

Apoi, cu o urmă de haz ce nu lipsea niciodată din vocea lui 
gata să râdă, exclamă: 

— Nu-i aşa, Jérôme? 

Jérôme răspunse de sus, de pe diligenţă, confirmând 
spusele celui ce-l întrebase. 

Cu o mişcare instinctivă, de parcă ar fi vrut să se aşeze 
între primejdie şi fiul ei, dacă ar fi fost să fie vreo primejdie, 
doamna de Montrevel, ascultând de invitaţie, îl trecu pe 
Edouard în spatele ei. 

Clipa aceea îi fu de ajuns băiatului că să pună mâna pe 
pistoalele conductorului. 


Tânărul, cu vocea plină de haz, o ajută cu cea mai mare 
atenţie şi consideraţie pe doamna de Montrevel să coboare din 
vehicul, făcu semn unuia dintre confrații lui să-i ofere braţul şi 
se întoarse spre trăsură. 

Dar, în aceeaşi clipă, se auzi o îndoită detunătură: Edouard 
ţintise cu amândouă mâinile pe confratele lui lehu, care dispăru 
într-un nor de fum. 

Doamna de Montrevel scoase un țipăt şi leşină. 

Multe alte strigăte răspunseră ţipătului matern, vădind fel 
urâte simţăminte. 

Înlăuntrul diligentei izbucni un strigăt de spaimă: se în 
voiseră cu toţii să nu opună nici o rezistenţă şi iată că cineva se 
împotrivise. 

Ceilalţi trei tineri scoaseră un strigăt de uimire: întâia oară 
li se întâmpla asemenea lu-cru. 

Se repeziră la camaradul lor, pe care-l credeau făcut praf şi 
pulbere. 

Îl găsiră însă în picioare, neatins, râzând în hohote, în timp 
ce conductorul, cu mâinile împreunate, striga: 

— Domnule, vă jur că nu erau gloanţe. Domnule, vă 
încredinţez că erau încărcate numai cu pulbere. 

— Bineînţeles, răspunse tânărul, doar am văzut că erau 
încărcate numai cu pulbere, dar intenţia cea bună nu lipsea... 
nu-i aşa, micuţule Edouard? 

Apoi, întorcându-se către ceilalţi confraţi, spuse: 

— Recunoaşteţi, domnilor, că avem de-a face cu un copil 
minunai. Se vede ce tată a avut şi ce frate are. Bravo, Edouard, 
într-o zi ai să fii cineva! 

Şi, luând copilul în braţe, îl sărută, cu toată împotrivirea lui, 
pe amândoi obrajii. 

Edouard se zbătea ca un diavol, găsind fără îndoială că-i 
umilitor să fie îmbrăţişat de un om asupra căruia tocmai trăsese 
două focuri de pistol. 

Între timp, unul din ceilalţi trei confraţi o dusese pe mama 
lui Edouard la câţiva paşi de diligenţa şi o culcase pe o mantie, 
la marginea unui şanţ. 

Cel ce-l îmbrăţişase pe Edouard cu atâta dragoste şi 
stăruinţă o căută o clipă din ochi şi, zărind-o, spuse: 


— Cu toate acestea, doamna de Montrevel nu-şi vine în fire. 
Domnilor, nu putem lăsa o femeie în asemenea hal. Domnule 
conductor, ai grijă de domnul Edouard. 

Dădu copilul în braţele conductorului şi, adresându-se unuia 
dintre confraţi, spuse: 

— Ei, tu, omul cel prevăzător, n-ai cumva la ţine vreun 
flacon cu săruri sau vreo sticlă cu apă de melisă? 

— Uite aici, răspunse cel căruia i se adresase. 

Şi scoase din buzunar un flacon de oţet aromat englezesc. 

— Ei! Acum, continuă tânărul ce părea şeful bandei, 
isprăveşte fără mine cu meşterul Jérôme, eu trebuie să-i dau 
ajutor doamnei de Montrevel. 

Era şi timpul de altfel. Leşinul doamnei de Montrevel lua 
încetul cu încetul forma unei crize de nervi. Mişcări scurte şi 
întrerupte îi scuturau tot trupul şi nişte strigăte surde îi 
izbucneau din piept. 

Tânărul se aplecă asupra ei şi-i dădu să respire sărurile. 

Doamna de Montrevel deschise nişte ochi buimăciţi şi, 
chemând într-una: "Edouard! Edouard!", cu o mişcare fără voie 
lovi masca, ce căzu de pe faţa celui care-i dădea primele 
ajutoare. 

Chipul tânărului rămase descoperit. 

Tânărul curtenitor şi hazliu — cititorii noştri sigur că l-au şi 
recunoscut — era Morgan. 

Doamna de Montrevel rămase uluită în faţa unor asemenea 
ochi albaştri atât de frumoşi, a frunţii lui înalte, a buzelor cu 
contur atât de grațios, a dinţilor săi albi întredeschişi într-un 
surâs. Şi înţelese că în mâinile unui asemenea om n-o păştea 
nici o primejdie şi că nimic rău nu i se putea întâmpla lui 
Edouard. 

Şi, socotindu-l pe Morgan nu drept tâlharul care-i pricinuise 
leşinul ci omul curtenitor ce sare în ajutorul femeii leşinate, 
exclamă: 

— Vai! Domnule, cât de bun sunteţi! 

În acele câteva cuvinte, în mlădierea glasului cu care 
fuseseră rostite, se desluşea un univers întreg de mulţumiri nu 
numai pentru ea, ci şi pentru copil. 

Cu o cochetărie ciudată, strâns îmbinată cu firea-i de 
cavaler, Morgan, în loc să ridice repede masca şi să-şi acopere 
numaidecât chipul pentru ca doamna de Montrevel să nu 


rămână decât cu o amintire fugară şi învălmăşită, Morgan 
răspunse cu o plecăciune complimentului, lăsând înfăţişării sale 
tot timpul de care avea nevoie ca să-şi producă efectul şi, numai 
după ce trecu flaconul de săruri al lui d'Assas în mâinile 
doamnei de Montrevel, îşi înnodă şireturile măştii. 

Doamna de Montrevel înţelese asemenea delicateţe din 
partea tânărului. 

— Vai, domnule, spuse ea, să nu aveţi nici o grijă. In orice 
loc şi-n orice împrejurare va fi să vă regăsesc, veţi fi pentru 
mine un necunoscut. 

— Atunci, doamnă, răspunse Morgan, eu se cuvine să vă 
mulţumesc şi să vă spun, la rândul meu, cât sunteţi de bună! 

— Haideţi, domnilor călători, urcați în trăsură! spuse 
doctorul, cu vocea-i obişnuită, de parcă nimic extraordinar nu s- 
ar fi petrecut. 

— V-aţi revenit, doamnă, sau mai aveţi nevoie încă de 
câteva clipe? întrebă Morgan. Diligenţa mai poate aştepta. 

— Nu, domnule, ar fi de prisos. Vă mulţumesc călduros, dar 
mă simt cât se poate de bine. 

Morgan îşi oferi braţul doamnei de Montrevel, care se 
sprijini de el ca să parcurgă drumul înapoi şi să urce în diligenţă. 

Conductorul îl şi suise pe micul Edouard. 

După ce doamna de Montrevel îşi reluă locul, Morgan, care 
se împăcase cu mama, dori să se împace şi cu fiul. 

— Hai, tinere erou, să batem palma fără pică, zise el 
întinzându-i mâna copilului. 

Dar băiatul se trase înapoi. 

— Nu dau mâna cu un tâlhar de drumul mare, spuse el. 

Doamna de Montrevel tresări de spaimă. 

— Aveţi un copil minunat, doamnă, zise Morgan. Numai că 
are prejudecăţi. 

Şi, salutând cu cea mai profundă curtenire adăugă, 
închizând portiera vehiculului: 

— Drum bun, doamnă! 

— Mână! strigă conductorul. 

Trăsura se urni din loc. 

— Oh, scuzaţi, domnule! strigă doamna de Montrevel, 
flaconul dumneavoastră! Flaconul dumneavoastră! 

— Păstraţi-l, doamnă, răspunse Morgan, deşi nădăjduiesc 
să vă simţiţi destul de bine ca să nu mai aveţi nevoie de el. 


Dar copilul, smulgând flaconul din mâinile mamei lui, îi 
strigă: 

— Mama nu primeşte daruri de la tâlhari! 

Şi aruncă flaconul prin portieră. 

— Drace! murmură Morgan scoțând şi primul suspin, pe 
care i-l auziră ceilalţi confraţi, cred că fac bine că n-o cer pe 
biata mea Amelie în căsătorie. 

Apoi, le spuse însoţitorilor săi: 

— Ei, domnilor! S-a terminat? 

— Da, răspunseră aceştia într-un singur glas. 

— Atunci, pe cai şi la drum! Să nu uităm că în seara asta la 
ceasurile nouă trebuie să fim la Operă. 

Şi, săltând în şa, se repezi primul peste şanţ, ajunse pe 
malul râului şi, fără să şovă-iască, intră în vadul însemnat pe 
harta lui Cassini şi arătat de falsul curier. 

Ajuns pe celălalt mal şi în timp ce tinerii se grupau, d'Assas 
îl întrebă pe Morgan: 

— la spune, nu cumva ţi-a căzut masca? 

— Ba da, dar numai doamna Montrevel mi-a văzut faţa. 

— Hm! Mormăi d'Assas, ar fi fost mai bine să nu ţi-o fi văzut 
nimeni. 

Şi toţi patru, luând-o la galop, dispărură peste câmpii înspre 
Chaocurce. 


Capitolul XXX Raportul cetăţeanului Fouche 


Sosind a doua zi, către ceasurile unsprezece dimineaţa, la 
hotelul Ambasadorilor, doamna de Montrevel fu cât se poate de 
uimită să găsească în locul lui Roland un străin care o aştepta. 

Străinul se apropie de ea. 

— Sunteţi văduva generalului de Montrevel, doamnă? O 
întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse doamna de Montrevel, destul de 
mirată. 

— ŞI-I căutaţi pe fiul dumneavoastră? 

— Chiar aşa şi nu înţeleg, după scrisoarea pe care mi-a 
scris-o... 


— Omul propune şi primul consul dispune, glumi străinul, 
râzând. Primul consul a dis-pus de fiul dumneavoastră pentru 
câteva zile şi m-a trimis pe mine ca să vă primesc în locul lui 
Roland. 

Doamna de Montrevel se înclină... 

— Şi am cinstea să vorbesc cu...? întrebă ea. 

— Cu cetăţeanul Fauvelet de Bourrienne, primul secretar al 
primului consul, răspunse străinul. 

— Să-i mulţumiţi din parte-mi primului consul, replică 
doamna de Montrevel şi veţi avea bunătatea de a-i exprima, 
nădăjduiesc, adânca-mi părere de rău pe care o încerc, că nu-i 
pot mulţumi chiar eu. 

— Dar nimic nu vă va fi mai uşor ca asta, doamnă. 

— Cum aşa? 

— Primul consul mi-a dat ordin să vă conduc la 
Luxembourg. 

— Pe mine? 

— Pe dumneavoastră şi pe domnul, fiul dumneavoastră. 

— O! Am să-l văd pe generalul Bonaparte, am să-l văd pe 
generalul Bonaparte, exclamă copilul. Ce fericire! 

Şi sărea de bucurie, bătând din palme. 

— Ei, ei, Edouard, destul! Îl dojeni doamna de Montrevel. 

Apoi, întorcându-se spre Bourrienne, adăuga: 

—  lertaţi-l, domnule, e un sălbatic din munţii Jura. 
Bourrienne întinse copilului mâna. 

— Sunt un prieten al fratelui tău, îi spuse el, vrei să mă 
săruţi? 

— O, din toată inima, domnule, răspunse Edouard, 
dumneata nu eşti un tâlhar! 

— Sigur că nu, după cât nădăjduiesc, se grăbi să adauge 
secretarul, râzând. 

— Încă o dată să-l iertaţi, domnule, dar am fost atacați pa 
drum. 

— Cum, atacați? 

— Da. 

— De tâlhari? 

— Nu chiar. 

— Domnule, întrebă Edouard, oare cei ce pun mâna pe 
banii altora nu-s tâlhari? 

— În general, dragă copile, aşa sunt numiţi. 


— Na! Vezi mamă? 

— Ascultă, Edouard, taci din gură, te rog. 

Bourrienne aruncă o privire spre doamna de Montrevel şi 
văzu limpede, după expresia feţei sale, ca subiectul convorbirii îi 
era neplăcut, de aceea nu mai stărui. 

— Doamnă, spuse el, aş îndrăzni să vă reamintesc că mi s-a 
dat ordin să vă însoțesc până la palatul Luxembourg, cum am şi 
avut cinstea să v-o spun şi să mai adaug că doamna Bonaparte 
vă aşteaptă acolo. 

— Domnule, numai cât îmi schimb rochia şi-l îmbrac pe 
Edouard. 

— Şi aşa ceva, doamnă, cât poate dura? 

— Ar fi prea mult de v-aş cere o jumătate de ceas? 

— O! Nu, iar dacă o jumătate de ceas vă e destul, găsesc 
că ceea ce aţi cerut e cât se poate de potrivit. 

— Fiţi pe pace, domnule, jumătate de ceas mi-ajunge. 

— Atunci, doamnă, spuse secretarul făcând o plecăciune, 
mă duc să fac un drum şi după o jumătate de ceas vin şi vă stau 
la dispoziţie. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Să nu-mi purtaţi pică dacă sunt punctual. 

— N-am să vă fac să aşteptaţi. 

Bourrienne plecă. 

Doamna de Montrevel îl îmbrăcă mat întâi pe Edouard, pe 
urmă se îmbrăcă şi ea şi când Bourrienne se arătă din nou, era 
gata de vreo cinci minute. 

— Luaţi seama, doamnă, zise Bourrienne, râzând, să nu-i 
aduc la cunoştinţă primului consul cât sunteţi de punctuală. 

— Dar ce-aş avea de temut în asemenea caz? 

— Să nu vă oprească pe lângă el, ca să-i daţi lecţii de 
exactitate doamnei Bonaparte. 

— O! exclamă doamna de Montrevel, trebuie să trecem cu 
vederea creolelor câte ceva. 

— Dar şi dumneavoastră sunteţi o creolă, doamnă, după 
câte cred. 

— Doamna Bonaparte, răspunse râzând doamna de 
Montrevel îşi vede soţul în fiecare zi, pe câtă vreme eu am să-l 
văd acuma pe primul consul pentru întâia oară. 

— Să plecăm, mamă, să plecăm! Dădu zor Edouard. 


Secretarul se trase într-o parte, ca să facă loc de trecere 
doamnei de Montrevel. 

După un sfert de oră se aflau la Luxembourg. 

Bonaparte ocupa în micul Luxembourg apartamentul de la 
parter, din partea dreaptă; Josephine îşi avea camera şi 
buduarul la primul etaj; un culoar ducea de la cabinetul primului 
consul la ea. 

Josephine fusese prevenită, aşa că, zărind-o pe doamna de 
Montrevel, se repezi la ea cu braţele deschise, ca la o prietenă. 
Doamna de Montrevel se oprise în chip respectuos la uşă. 

— Oh! Dar veniţi, veniţi, doamnă! exclamă Josephine. Nu vă 
cunosc doar de astăzi, ci din ziua în care l-am cunoscut pe 
vrednicul şi minunatul dumneavoastră Roland. Ştiţi care-i lucrul 
ce mă linişteşte când Bonaparte pleacă de lângă mine? E că 
Roland pleacă cu el şi, când îl ştiu pe Roland lângă el, cred că nu 
mai poate să i se întâmple vreo nenorocire... Ei, cum, nu vreţi să 
mă îmbrăţişaţi? 

Doamna de Montrevel părea încurcată de atâta bunăvoință. 

— Suntem compatriote, nu-i aşa? Urmă Josephine. Vai! Imi 
aduc preabine aminte de domnul de la Clemenciere, care avea o 
grădină atât de frumoasă şi nişte fructe minunate. Îmi amintesc 
c-am zărit o fată frumoasă, ce părea să fie regina locului. V-aţi 
căsătorit tare de tânără, doamnă? 

— La paisprezece ani. 

— Aşa şi trebuia ca să puteţi avea un fiu de vârsta lui 
Roland. Dar, poftiţi, luaţi loc! 

Şi dădu exemplu, făcând semn doamnei de Montrevel să se 
aşeze alături de ea. 

— Şi copilul ăsta drăgălaş, urmă ea arătându-l pe Edouard, 
e tot fiul dumneavoastră? 

Josephine lăsă să-i scape un oftat. 

— Dumnezeu a fost generos cu dumneavoastră, doamnă, 
continuă ea şi deoarece face tot ceea ce doriţi, ar trebui să-l 
rugaţi să-mi trimită şi mie unul. 

Şi-şi lipi buzele, cu invidie, pe fruntea lui Edouard. Ă 

— Soţul meu va fi foarte încântat să vă vadă, doamnă. li 
iubeşte atât de mult pe fiul dumneavoastră! De aceea, nici n-aţi 
fi fost condusă chiar de la început aici, la mine, dacă el n-ar fi 
fost cu ministrul poliţiei... De altfel, adaugă ea râzând, aţi sosit 
într-o clipă destul de nepotrivită, e furios! 


— Vai! exclamă doamna de  Montrevel, aproape 
înspăimântată, dacă e aşa, ar fi mai bine să aştept. 

— Nicidecum, nicidecum! Văzându-vă, se va linişti. Nu ştiu 
ce să întâmplat. După cât se pare, diligentele sunt jefuite ca-n 
Pădurea Neagră, ziua în amiaza mare, în mijlocul drumului. Dacă 
lucrul se repetă, nu ştiu cum are să se mai ţină Fouche. 

Doamna de Montrevel era gata să răspundă, dar în clipa 
aceea uşa se deschise şi un uşier se arătă, spunând: 

— Primul consul o aşteaptă pe doamna de Montrevel. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă repede, zise Josephine. Timpul îi e 
atât de preţios lui Bonaparte încât e aproape la fel de 
nerăbdător ca şi Ludovic al XIV-lea, care n-avea nimic de făcut. 
Nu-i place să aştepte. 

Doamna de Montrevel se ridică în grabă şi voi să-şi ta şi fiul 
cu ea. 

— Nu, se împotrivi Josephine, lăsaţi-mi-l mie pe băiatul ăsta 
frumos. Rămâneţi să luaţi masa cu noi. Bonaparte are să-l vadă 
pe la orele şase. De altfel, dacă ar pofti să-l vadă, îl va chema; 
deocamdată îi sunt mama lui de-a doua. Hai, ia spune, ce să 
facem ca să te înveselim? 

— Primul consul trebuie să aibă arme grozav de frumoase, 
doamnă? întrebă copilul. 

— Da, foarte frumoase, uite, avem să-i arătăm armele 
primului consul. 

Josephine ieşi pe o uşă luând cu ea copilul, iar doamna de 
Montrevel pe alta, luându-se după uşier. 

În drum, contesa întâlni un om blond, cu faţa palidă şi cu 
privirea posomorâtă, care se uită la ea cu o îngrijorare ce părea 
că-i este în fire. 

Ea se trase repede într-o parte ca să-i facă loc să treacă. 

Uşierul îi surprinse mişcarea. 

— E ministrul poliţiei, îi şopti el încet. 

Doamna de Montrevel îl privi depărtându-se, cu oarecare 
curiozitate. Fouche, la vremea aceea, devenise inevitabil 
celebru. 

În acelaşi moment, uşa de la cabinetul lui Bonaparte se 
deschise şi capul său apăru, conturându-se în întredeschiderea 
uşii. 

O zări pe doamna de Montrevel. 

— Doamnă de Montrevel, exclamă el, poftim, poftim! 


Doamna de Montrevel grăbi pasul şi intră în cabinet. 

— Poftim, adăugă Bonaparte, închizând uşa după dânsul. 
Te-am făcut să aştepţi, dar s-a întâmplat fără să vreau. Mă 
răfuiam tocmai cu Fouche. Ştii că sunt foarte mulţumit de 
Roland şi mă gândesc să-l fac general la primul prilej. La ce oră 
ai sosit? 

— Chiar acuma, generale. 

— De unde vii? Roland mi-a spus, dar am uitat. 

— De la Bourg. 

— Pe ce cale? 

— Prin Champagne. 

— Prin Champagne! Atunci ai ajuns la Châtillon când... 

— leri dimineaţă pe la nouă. 

— În cazul acesta trebuie să fi auzit vorbindu-se de jefuirea 
unei diligenţe? 

— Generale... 

— Da, o diligenţă a fost jefuită pe la orele zece dimineaţa, 
între Châtillon şi Bar-sur-Seine. 

— Generale, tocmai a noastră a fost. 

— Cum asta? 

— Da. 

— Erai în diligenţă care a fost jefuită? 

— Da, eram. 

— Ei, voi avea în sfârşit amănunte precise! Te rog să mă 
ierţi, dar înţelegi cât de mult doresc să fiu informat, nu-i aşa? 
Într-o ţară civilizată, în care generalul Bonaparte e primul 
magistrat, nu se poate jefui fără urmări grave o diligenţă la 
drumul mare, în plină zi, sau atunci... 

— Generale, nu vă pot spune nimic, decât că cei care au 
oprit diligenţa erau călări şi mascaţi. 

— Câţi erau? 

— Patru. 

— Câţi bărbaţi erau în diligenţă? 

— Patru cu conductorul. 

— Şi nu s-au apărat? 

— Nu, generale. 

— Raportul poliţiei arată că totuşi au fost trase două focuri 
de pistol. 

— Da, generale, dar cele două focuri de pistol... 

— Ei, ce-i cu de? 


— Au fost trase de fiul meu. 

— Fiul dumitale! Dar fiul dumitale e în Vendeea. 

— Roland, da, însă Edouard era cu mine. 

— Edouard! Dar cine-i Edouard? 

— Fratele lui Roland. 

— Roland mi-a vorbit de el. Dar e un copil! 

— Încă n-a împlinit doisprezece ani, generale. 

— Şi el a tras cele două focuri de pistol? 

— Da, generale. 

— De ce nu mi l-ai adus? 

— E cu mine. 

— Dar unde e? 

— L-am lăsat cu doamna Bonaparte. 

Bonaparte sună. Un uşier se arăta. 

— Spune-i Josephinei să vină cu copilul. 

Pe urmă, plimbându-se prin cameră, murmură: 

— Patru bărbaţi! Şi tocmai un copil să le dea exemplu de 
curaj. Şi nici unul din bandiții aceia n-a fost rănit? 

— În pistoale nu erau gloanţe. 

— Cum asta de nu erau gloanţe? 

— Nu: pistoalele erau ale conductorului şi el avusese grijă 
să nu le încarce decât cu pulbere. 

— Bine, avem să-i aflăm noi numele! 

În clipa aceea, uşa se deschise şi doamna Bonaparte se 
arătă, ţinând băiatul de mână. 

— Vino aici, îi spuse Bonaparte băiatului. 

Edouard se apropie fără sfială şi făcu un salut milităresc. 

— Tu eşti deci cei care trage cu focuri de pistol în tâlhari? 

— Vezi, mamă, că sunt tâlhari? Îl întrerupse copilul. 

— Sigur că-s tâlhari. Tare aş mai vrea să mi se spună că nu- 
i aşa! În sfârşit, tu eşti cel ce trage focuri de pistol asupra 
tâlharilor, în timp ce bărbaţilor li-e frică? 

— Da, eu sunt, generale, dar, din nenorocire, fricosul de 
conductor nu-şi încărcase pistoalele decât cu pulbere, altcum, l- 
aş fi ucis pe şeful lor. 

— ie, aşadar, nu ţi-a fost frică? 

— Mie? Nu, răspunse copilul, mie nu mi-e frică niciodată. 

— Ar trebui să te cheme Cornelia, doamnă, spuse 
Bonaparte, întorcându-se spre doamna de Montrevel, ce se 
sprijinea de braţul Josephinei. 


Apoi se adresă iar copilului, îmbrăţişându-l: 

— Foarte bine: vom avea grijă de tine. la spune, ce vrei lă 
te faci? 

— Mai întâi soldat. 

— Cum asta, mai întâi? 

— Da. Şi-apoi, mai târziu, colonel, ca fratele meu şi general, 
ca tatăl meu. 

— Nu va fi din vina mea dacă n-ai să-ajungi, zise primul 
consul. 

— Dar nici dintr-a mea, răspunse copilul. 

— Edouard! exclamă doamna de Montrevel plină de temeri. 

— Să nu mi-l ocărâăşti, fiindcă a răspuns cum trebuie. 

Apoi luă copilul, îl ridică la înălţimea capului său şi-l sărută. 

— Acum rămâneţi amândoi să luaţi masa cu noi, continua îl, 
iar deseară, Bourrienne, care a fost să vă caute la hotel, ne să 
vă instaleze în casa din stradă Victoriei. Rămâneţi acolo până se 
întoarce Roland, care are să vă caute o locuinţă după placul său. 
Edouard are să intre în şcoala militară pregătitoare, iar eu am 
să-ţi mărit fiica. 

— Generale! 

— Ne-am înţeles cu Roland. 

Apoi, întorcându-se către Josephine, îi spuse: 

— la-o pe doamna de Montrevel şi ai grijă să nu-i fie prea 
urât. Doamnă de Montrevel, dacă prietena dumitale (Bonaparte 
apăsă pe aceste două cuvinte) vrea să intre într-o prăvălie de 
mode, s-o opreşti. N-are nevoie de pălării. A cumpărat luna 
trecută treizeci şi opt. 

Şi, dându-i o pălmuţă amicală lui Edouard, le făcu semn 
femeilor să plece. 


Capitolul XXXI Fiul morarului din Le Guerno 


Am spus că tocmai în momentul în care Morgan şi cei trei 
însoțitori ai săi jefuiau diligenţa de Geneva, între Bar-sur-Seine 
şi Châtillon, Roland intra în Nantes. 

De voim să ştim rezultatul misiunii sale trebuie, nu să-l 
urmărim pas cu pas, în toiul dibuielilor cu care abatele Bernier 
îşi ascundea năzuinţele-i ambiţioase, ci să-l surprindem în satul 


Muzillac, aşezat între Ambon şi Guernic, la două leghe deasupra 
micului golf în care se varsă apa Vilaine. 

Acolo suntem în plin Morbihan, adică în locul în care a luat 
naştere organizaţia şuanilor. Aproape de Laval, pe ferma mică a 
familiei Poiriers, s-au născut din Pietre Cottereau şi Jeanne 
Moyne cei patru fraţi şuani. Unul din strămoşii lor, de felul lui 
tăietor de lemne, un om ce ura omenirea, ţăran morocănos, se 
ţinea la o parte de ceilalţi cum se ţine cucuveaua la o parte de 
celelalte păsări: de aici, din cucuvaie, căreia în franţuzeşte i se 
spune chat-buant, prin denaturare a ieşit cuvântul şuan. 

Cuvântul de mai sus a ajuns să fie numele unui partid 
întreg. Pe malul drept al Loarei li se spunea șuani bretonilor, 
după cum pe malul stâng li se spunea briganzi celor din 
Vendeea. 

Nu nouă ne e dat să povestim moartea şi distrugerea unei 
asemenea familii eroice şi să urmărim până la eşafod cele două 
surori şi un frate, sau pe câmpurile de lupta unde s-au culcat 
răniţi sau morţi Jean şi René, martiri ai credinţei lor. De la 
execuțiile Perrinei, a lui René şi a lui Pierre, de la moartea lui 
Jean, s-au scurs o grămadă de. Ani, iar supliciul surorilor şi 
isprăvile fraţilor au intrat în legendă. 

Noi, cu urmaşii lor avem de-a face. 

E drept că flăcăii de-aici sunt credincioşi tradiţiilor. La fel s- 
au arătat luptând alături de la Rouërie, Bois-Hardy sau Bernard 
de Villeneuve. La fel luptă şi alături de Bourilont de Frotte şi de 
Georges Cadoudal. Tot acelaşi curaj, acelaşi devotament; tot 
aceiaşi soldaţi, creştini şi regalişti înfocaţi, înfăţişarea lor e 
aceeaşi, primitivă şi sălbatică; armele lor sunt aceleaşi, flinta 
sau bâta; tot aceeaşi îmbrăcăminte, adică o cuşmă de lână 
cafenie sau o pălărie cu marginile largi, abis acoperiri dude 
părul lung şi netezit, care le cade la voia întâmplării pe umeri. 
Au rămas aceiaşi străvechi Au/erci Cenomani, ca pe vremea lui 
Cezar, promisso capillo?; au rămas aceiaşi bretoni cu nădragii 
largi, despre care Marţial a spus: 

Tam laxa est... 

Quam veteres braccae Britonis pauperis”. 

Ca să se apere de ploaie şi de frig, poartă un soi de bluză, 
ca o cazacă, din piele de capră garnisită cu blană miţoasa şi 


? Cu părul crescut lung. (lat.) 
3 Atât de largi le e... cât vechii nădragi pe calicii britoni. (lat.) 


drept semn de raliere, unii au la piept o bucăţică de postav 
sfinţit şi mătănii, iar alţii o inimioară, inima lui Isus, semn 
distinctiv al unei confrerii care se supunea în fiecare zi unei rugi 
în comun. 

Aşa sunt oamenii care, la ceasul trecerii noastre peste 
limita ce desparte Loara inferioară de Morbihan, stau împrăştiaţi 
de la Roche-Bernard la Vannes şi de la Questemberg la Billiers, 
încercuind prin urmare satul Muzillac. 

Numai c-ar trebui ochiul vulturului care se roteşte în înaltul 
cerului său cel alcucuvaiei care vede prin întuneric, ca să-i 
desluşeşti pe sub arbuşti, printre buruienişuri şi tufişuri, pe unde 
stau tupilaţi. 

Să trecem prin mijlocul unei asemenea reţele de sentinele 
nevăzute şi, după ce vom fi trecut prin vadul a două râuleţe, 
afluenţe ale fluviului fără nume ce vine de se varsă în mare 
lângă Billiers, între Arzal şi Damgan, să intrăm cu îndrăzneală în 
satul Muzillac. 

Peste tot domneşte întunericul şi liniştea; o singură lumină 
scânteiază printre cră-păturile obloanelor unei case, sau mai 
curând unei colibe care, de altfel, nu se deosebeşte cu nimic de 
celelalte. 

E a patra pe dreapta, cum intri. 

să ne-apropiem ochiul de unul din geamurile de după oblon 
şi să privim. 

Avem să vedem un bărbat îmbrăcat în haina ţăranilor 
bogaţi din Morbihan; numai că, un galon de fir de aur, lat de un 
deget, îi mărgineşte cuierul şi butonierele haine, precum şi 
marginile pălăriei. 

Restul costumului i se întregeşte cu o pereche de pantaloni 
de piele şi nişte cizme cu carâmbii răsfrânţi. 

Pe un scaun stă aruncată sabia lui. 

O pereche de pistoale îi stau la îndemână. 

In vatră, ţevile de la două sau trei carabine oglindesc un foc 
bine încins. 

Stă pe scaun în faţa unei mese. O lampă îi luminează nişte 
hârtii pe care le citeşte cu cea mai mare încordare şi îi 
luminează totodată şi chipul. 

Chipul lui e cel al unui om de treizeci de ani. Când grijile 
unui război de partizani nu-l întunecă, se vede că înfăţişarea lui 
trebuie să fie deschisă şi veselă. Un păr frumos, blond, îi 


încadrează chipul pe care-l însufleţesc doi ochi mari albaştri; 
capul are forma aceea specifică tuturor capetelor de breton, 
datorită, de trebuie să credem în sistemul lui Gali, unei 
dezvoltări exagerate a tuturor organelor încăpăţânării. 

De aceea, omul nostru are două nume. 

Numele-i obişnuit, cel sub care îl ştiu soldaţii săi: Tigvă 
rotundă. 

Apoi, numele-i adevărat, cel pe care l-a primit de la 
vrednicii şi curajoşii lui părinţi, Georges Cadudal sau mai curând 
Georges Cadoudal, întrucât tradiţia a schimbat ortografia 
numelui său ajuns istoric. 

Georges e fiul unui cultivator din parohia Kerleano, cuprinsă 
în parohia Brech. Legenda spune că acel cultivator ar fi fost în 
acelaşi timp şi morar. Băiatul tocmai isprăvise de primit o 
educaţie serioasă şi solidă în colegiul din Vannes — de care 
Brech nu se desparte decât prin câteva leghe — când cele dintâi 
chemări ale răzvrătirii regaliste izbucniră în Vendeea. Cadoudal 
le auzi, adună câţiva dintre tovarăşii lui de vânat şi de petreceri, 
trecu peste fluviul Loara în fruntea lor şi veni să-şi ofere 
serviciile lui Stofflet; dar Stofflet îi ceru să-l vadă la lucru, înainte 
de a şi-l alătura; doar asta cerea şi Georges. Asemenea prilejuri 
în armata din Vendeea nu se lăsau mult timp aşteptate. Chiar 
de-a doua zi se şi iscă bătălia. Georges se puse pe treabă şi se 
înverşuna atât de straşnic, încât fostul paznic de vânătoare al 
domnului Maulevrier, văzându-l cum atacă cu atâta patimă pe 
albaştri“, nu se putu stăpâni să-i spună în gura mare lui 
Bonchamp, care era lângă el: 

— Dacă vreo ghiulea de tun nu-i zboară tigva-; rotundă şi 
mare, vă prezic că omul nostru ajunge departe. Numele acesta îi 
rămase lui Cadoudal. 

Cu cinci secole mai înainte, nobilii feudali de Malestroit, de 
Penhoet, de Beaumanoir şi de Rochefort îl numeau tot aşa pe 
marele conetabil”, pentru a cărui răscumpărare, femeile din 
Bretania au trudit din greu torcând lână. 

“lată tigva rotundă şi mare, spuneau ei; ce-avem să ne mai 
batem cu englezii în săbii." 

Din nenorocire, de data aceasta n-aveau să se mai 
împungă în săbii englezii şi bretonii, ci francezii cu francezii. 


* Trupele revoluţionare. 
5 În evul mediu, comandantul suprem al armatelor regelui. 


Georges rămase în Vendeea până ce deruta pătrunse în 
arondismentul Savenay. 

Armata din Vendeea căzu în întregime pe câmpul de luptă 
sau se topi ca un fum. 

Timp de aproape trei ani de zile Georges făcuse minuni de 
curaj, dibăcie şi forţă. Trecu iarăşi peste fluviul Loara şi se 
întoarse în Morbihan numai cu unul din cei ce-l urmaseră. 

Acela avea să-i fie la rândul său aghiotant, sau mai curând 
camarad de luptă. N-avea să-l mai părăsească, iar în schimbul 
campaniei aspre pe care au făcut-o împreună avea să-i schimbe 
numele din Lemercier în cel de Tiffauges. L-am văzut de altfel la 
Balul Victimelor, însărcinat cu o misiune pentru Morgan. 

Intors pe pământu-i natal, Cadoudal unelteşte de-aici 
înainte răzvrătirea numai pe socoteala lui. Ghiulele i-au 
respectat tigva-i mare şi rotundă, iar tigva mare şi rotundă, 
adeverind  prezicerile lui Stofflet, luând locul lui La 
Rochjaquelain, lui d'Elbee, lui Bonchamp, lui Lescure şi chiar al 
lui Stofflet însuşi, ajunse rivalul lor în glorie şi superiorul lor în 
putere, căci se pusese să lupte — lucru ce poate vădi măsura 
forţei sale — aproape singur împotriva guvernului lui Bonaparte, 
care, de trei luni de zile, fusese numit prim consul. 

Frotté şi Bourmont erau cei doi şefi rămaşi alături de el 
credincioşi dinastiei Bourbonilor. 

În clipa în care ne aflăm, adică la 26 ianuarie 1800, 
Cadoudal are sub comandă trei sau patru mii de oameni, cu 
care se pregăteşte să-l blocheze în oraşul Vannes pe generalul 
Hatry. 

Tot timpul cât a aşteptat răspunsul primului consul la 
scrisoarea lui Ludovic al XVIII-lea, el suspendase ostilitățile, dar 
de două zile Tiffauges sosise şi i-o înmânase. 

Scrisoarea fusese numaidecât expediată în Anglia, de unde 
avea să ajungă la Mitau; şi, devreme ce primul consul nu vrea 
cu nici un chip pacea în condiţiile dictate de Ludovic al XVIII-lea, 
Cadoudal, generalul şef al lui Ludovic al XVIII-lea, în vest, avea 
să continue războiul împotriva lui Bonaparte, chiar de-ar fi fost 
să-l poarte numai el cu prietenul său Tiffauges, aflat de altfel, în 
clipa de faţă la Pouance, unde se ţin sfaturile dintre Châtillon, 
d'Autichamp, abatele Bernier şi generalul Hedowville. 


Stă pe gânduri, în ceasul de faţă, acel ultim supravieţuitor 
dintre măreţii luptători ai războiului civil, fiindcă veştile pe care 
le aflase au într-adevăr a-ţi da de gândit. 

Generalul Brune, învingătorul de la Alkmaar şi de la 
Castricum, salvatorul Olandei, tocmai fusese numit general şef d 
armatelor republicane din vest şi sosise la Nantes de trei rile; el 
trebuie cu orice preţ să-l zdrobească pe Cadoudal şi pe şuanii 
săi. 

Tot cu orice preţ, şuanii şi Cadoudal trebuie să-i 
dovedească noului general şef că ei nu se tem şi că nici el n-are 
nimic de aşteptat de la plănuita intimidare. 

În clipa aceea răsună galopul unui cal. Fără îndoială 
călăreţul ştie lozinca de trecere fiindcă se strecoară fără piedică 
prin mijlocul patrulelor rânduite pe drumul dinspre La Roche- 
Bernard şi fără piedică a pătruns în satul Muzillac. 

Se opreşte în faţa uşii de la colibă în care se află Georges. 
El înalţă capul, ascultă şi, fie ce-o fi, pune mâna pe pistoale, cu 
toate că, după cât se pare va avea de-a face cu un prieten. 

Călărețul descălecă, o apucă pe potecă şi deschide uşa 
încăperii în care se găseşte Georges. 

— Ei! Tu eşti, Inimă-de-Rege! exclamă Cadoudal. De unde 
vii? 

— De la Pouancă, generale. 

— Ce noutăţi? 

— O scrisoare de la Tiffauges. 

— Dă-o! 

Georges luă la repezeală scrisoarea din mâinile lui Inimă- 
de-Rege şi o citi. 

— Aha! făcu el. 

Apoi o citi a doua oară. 

— L-ai văzut pe cel a cărui sosire mi-o vesteşte? întrebă 
Cadoudal. 

— Da, generale, răspunse ştafeta. 

— Ce fel de om e? 

— Un tânăr frumos, între douăzeci şi şase şi douăzeci şi 
şapte de ani. 

— Înfăţişarea lui? 

— Hotărâtă. 

— Atunci aşa e; când soseşte? 

— Se vede că la noapte. 


— L-ai dat în grijă pe tot parcursul drumului? 

— Da. Va trece nestingherit de nimeni. 

— Mai dă-l odată în grijă. Nu trebuie să i se întâmple nici un 
rău: e ocrotit de Morgan. 

— Am înţeles, generale! 

— Mai ai ceva să-mi spui? 

— Avangarda republicanilor se află la Roche-Bernard. 

— Câţi oameni? 

— Vreo mie de oameni, cam aşa ceva. Au cu ei o ghilotină 
şi pe Milligre, comisarul puterii executive. 

— Eşti sigur? 

— l-am întâlnit pe drum, comisarul mergea călare, lângă 
colonel. L-am recunoscut, bine înţeles. Datorită lui a fost 
executat fratele meu şi-am jurat să nu moară decât de mâna 
mea. 

— Şi-ai să-ţi rişti viaţa ca să-ţi ţii jurământul? 

— Cu primul prilej. 

— Poate că n-are să se lase aşteptat deloc. 

În aceeaşi clipă, galopul unui cal răsună pe drum. 

— Ei! făcu Inimă-de-Rege, se vede că vine cel pe care-l 
aşteptaţi. 

— Nu, spuse Georges. Călărețul ce ne soseşte vine dinspre 
Vannes. 

Într-adevăr, zgomotul se făcuse mai desluşit şi s-a putut 
vedea că Georges Cadoudal avea dreptate. 

Ca şi cel dintâi, călăreţul de-al doilea se opri în faţa uşii. Ca 
şi cel dintâi, descălecă. Ca şi cel dintâi, intră. 

Şeful regaliştilor îl recunoscu de îndată, cu toate că era 
înfăşurat într-o mantie mare. 

— Tu eşti, Binecuvântate? îl întrebă el. 

— Da, generale! 

— Dincotro vii? 

— Dinspre Vannes, unde m-aţi trimis să-i supraveghez pe 
albaştri. 

— Ei, ia spune, ce fac albaştri? 

— Se tem să nu moară de foame dacă aveţi să blocaţi 
oraşul şi, ca să-şi facă rost de merinde, generalul Hatry a plănuit 
să ia cu japca tot ce se află în magaziile din Granchamp. 
Generalul are să comande chiar el în persoană operaţia şi ca să 


fie efectuată cât mai repede, coloană, s-a hotărât să fie alcătuită 
dintr-o sută de oameni numai. 

— Eşti ostenit, Binecuvântate? 

— Nicidecum, generale. 

— Dar calul? 

— A venit în goană, dar mai poate face încă patru, cinci 
leghe tot atât de iute fără să cra-pe. 

— Lasă-i două ceasuri de odihnă, dă-i raţie dublă de ovăz şi 
să facă zece. 

— În asemenea condiţii are să le facă. 

— Peste două ceasuri ai să pleci. Ai să fii la Grandchamp 
când se crapă de ziuă. În numele meu ai să dai ordin de 
evacuarea satului; şi iau eu asupră-mi pe generalul Harty cu 
coloana lui cu tot. E tot ce ai a-mi spune? 

— Nu, am să vă dau o veste. 

— Care? 

— La Vannes a venit un episcop nou. 

— Ei! Ni se dau aşadar episcopii noştri? 

— Se pare, dar dacă-s toţi ca acela, n-au decât să şi-i 
păstreze. 

— Dar cine-i acela? 

— Audrein! 

— Asasinul regelui? 

— Audrein, renegatul. 

— Şi când soseşte? 

— In noaptea asta sau mâine. 

— N-am să-i ies înainte, dar să-l ferească sfântul să cadă în 
mâinile oamenilor mei! 

Binecuvântatul şi Inimă-de-Rege scoaseră câte un hohot de 
râs ce întregea gândurile lui Georges. 

— Sst! făcu Cadoudal. 

Cei trei bărbaţi ciuliră urechile. 

— De data asta se vede că-i el, zise Georges. 

Se auzea galopul unui cal venind dinspre la Roche-Beinard. 

— E el, cu siguranţă, repetă şi Inimă-de-Rege. 

— Atunci, dragi prieteni, lăsaţi-mă singur... Tu, 
Binecuvântate, la Grandchamp cât mai repede cu putinţă, iar tu, 
Inimă-de-Rege, în curte cu vreo treizeci de oameni. S-ai putea 
să am de trimis soli pe felurite căi. Dar, fiindcă veni vorba, fă în 


aşa fel ca să mi se aducă tot ce se găseşte mai bun de mâncare 
în sat. 

— Pentru câte capete, generale? 

— Ei! Pentru doi inşi. 

— Plecaţi? 

— Nu, ies în calea celui ce soseşte. 

Doi sau trei flăcăi scoaseră numaidecât în curte caii celor 
doi soli. 

Solii o şterseră şi ei la rânduli lor. 

Georges ajunse la poarta de la stradă tocmai în clipa în 
care un călăreț, oprindu-şi calul şi aruncând căutături în toate 
părţile, părea că şovăie. 

— E aici, domnule, spuse Georges. 

— Cine e aici? întrebă călăreţul. 

— Cel pe care-l căutaţi. 

— De unde ştii dumneata cine-i cel pe care-l caut? 

— Presupun că-i Georges Cadoudal, zis şi Tigvă-rotundă. 

— Intocmai. 

— Fiţi bine venit atunci, domnule Roland de Mentrevel, căci 
eu sunt cel pe care-l căutaţi. 

— Ah! exclamă tânărul uimit. 

Şi, descălecând, păru să caute din ochi pe cineva căruia să- 
i încredinţeze calul. 

— Aruncaţi hăţul pe după gâtul calului şi nu-i mai purtaţi de 
grijă. Când veţi avea nevoie de el aveţi să-l regăsiţi. In Bretania 
nu se pierde nimic, aici sunteţi pe pământul lealităţii... 

Tânărul nu deschise gura, aruncă hăţul pe după gâtul 
calului, aşa cum fuse poftit şi se luă după Cadoudal care o porni 
înaintea lui. 

— Ca să vă arăt drumul, colonele, zise şeful şuanilor. 

Şi amândoi intrară în colibă, unde o mână nevăzută aţâţase 
iarăşi focul. 


Capitolul XXXII Alb şi albastru 


Roland intra, aşa cum am spus, după Georges şi, 
pătrunzând înăuntru, aruncă în juru-i o privire în care se 
desluşea o curiozitate nepăsătoare. 


Dar privirea aceea îi fu de ajuns să vadă că erau singuri cu 
desăvârşire. 

— Aici e cartierul dumneavoastră general? întrebă Roland 
cu un surâs, apropiindu-şi de flacără tălpile cizmelor. 

— Da, colonele. 

— E păzit într-un chip ciudat. 

Georges zâmbi şi el la rândul său. 

— Îmi puneţi asemenea întrebare, zise el, pentru că de la 
La Roche-Bernard până aici aţi găsit drumul liber? 

— Cu alte cuvinte, n-am întâlnit un suflet de om. 

— Aşa ceva nu dovedeşte nicidecum că drumul nu era 
păzit. 

— Numai dacă nu socotiți că era păzit de cucuvăi şi de 
bufniţe, ce păreau că zboară din pom în pom, ca să mă 
însoțească, generale... dacă-i aşa, atunci îmi retrag cele ce-am 
spus. 

—  Întocmai, răspunse Cadoudal, cucuvelele şi bufniţele 
sunt sentinelele mele; sentinele ce au ochi buni, deoarece ochii 
lor au faţă de-ai oamenilor privilegiul de-a vedea noaptea. 

— Nu-i mai puţin adevărat că, din fericire, în La Roche- 
Bernard am putut culege informaţii, fără de care n-aş fi găsit 
nici măcar o pisică să-mi spună unde să vă aflu. 

— Oriunde aţi fi întrebat pe drum în gura mare: "Unde-l 
găsesc pe Georges Cadoudal o voce v-ar fi răspuns: "In satul 
Muzillac, a patra casă pe dreapta". N-aţi văzut pe nimeni, 
colonele, numai că în clipa de faţă aproape o mie cinci sute de 
oameni ştiu că domnia-sa colonelul Roland, aghiotantul primului 
consul, se află în conferinţă cu fiul morarului din Le Guerno. 

— Dar, devreme ce ştiu că sunt colonel în slujba Republicii 
şi aghiotant al primului consul, cum de m-au lăsat să trec? 

— Pentru că primiseră ordin. 

— Aşadar, ştiaţi că vin? 

— Ştiam nu numai că veniţi, dar încă şi pentru ce veniţi. 

Roland se uită ţintă la gazda sa. 

— Atunci e de prisos să vă mai spun de ce-am venit! Și 
dumneavoastră îmi veţi răspunde chiar dacă aş tăcea? 

— Oarecum da. 

— Ei! Fire-ar să fie! Tare-aş mai fi curios să am dovada unei 
asemenea superiorităţi a poliţiei dumneavoastră faţă dr cea a 
noastră! 


— Sunt gata să v-o dau, colonele! 

— Ascult cu-atât mai bucuros, mai ales dacă stau în 
preajma unui asemenea foc minu-nat, ce pare şi el că mă 
aştepta. 

— Nici nu v-ar veni a crede cât de mult adevăr aţi spus, 
colonele şi nu numai focul îşi va da osteneala să vă ureze un 
bine-aţi venit. 

— Da, dar nici el, nici dumneavoastră nu-mi spuneţi scopul 
misiunii mele. 

— Misiunea dumneavoastră, pe care-mi faceţi cinstea s-o 
extindeţi până la mine, colone-le, era la bun început numai 
pentru abatele Bernier singur. Din nenorocire, abatele Bernier, 
în scrisoarea pe care i-o trimise prietenului său, Martin Duboys, 
s-a bizuit cam prea mult pe puterile sale; se oferea să 
mijlocească pentru primul consul. 

—  lertaţi-mă, îl întrerupse Roland, dar îmi aduceţi la 
cunoştinţă un lucru pe care nu-l ştiam: cum că abatele Bernier 
ar fi scris generalului Bonaparte. 

— Am spus c-a scris lui Martin Duboys, prietenul său, ceea 
ce-i cu totul altceva... Oamenii mei au interceptat scrisoarea şi 
mi-au adus-o. Am scos o copie după ea şi pe urmă am trimis 
scrisoarea şi sunt sigur c-a ajuns la destinaţie. Că-i aşa, 
mărturiseşte vizita dumneavoastră la generalul Hedouville. 

— Ştiţi că la Nantes nu mai comandă generalul He&dowville, 
ci generalul Brune. 

— Puteţi spune chiar care comandă La Roche-Bernard, căci 
o mie de soldaţi republicani şi-au făcut intrarea în oraşul acela 
tocmai în seara asta pe la ceasurile şase, însoţiţi de o ghilotină 
şi de cetăţeanul comisar general Thomas Milliere. Având 
instrumentul, le mai lipsea călăul. 

— Aşadar, dumneavoastră spuneţi, generale, că am venit 
pentru abatele Bernier? 

— Da. Abatele Bernier se oferise ca să fie mijlocitor, dai a 
uitat că astăzi Vendeea se împarte în două: Vendeea de pe 
malul sting şi Vendeea de pe malul drept; că, dacă e cu putinţă 
de-a porni tratative cu d'Autichamp, Châtillon şi Suzannet la 
Pouanc6, mai rămâne a se duce tratative şi cu Frotté, Bourmont 
şi Cadoudal... dar unde? lată ceea ce nimeni nu poate spune... 

— Decât dumneavoastră, generale. 


— Atunci, cu cavalerismul care vă stă în fire, v-aţi luat 
sarcina de-a veni să-mi aduceţi tratatul semnat la 25. Abatele 
Bernier, d'Autichamp, Châtillon şi Suzannet v-au semnat un 
permis de liberă trecere şi iată-vă aici. 

— Într-adevăr, generale, trebuie să vă spun că sunteţi cât 
se poate de bine informat. Primul consul doreşte pacea din tot 
sufletul său. Ştie că are în dumneavoastră un adversar viteaz şi 
leal şi, neputând să vă vadă, devreme ce aproape sigur 
dumneavoastră nu veţi veni nicicând la Paris, m-a trimis în 
grabă mare la dumneavoastră. 

— Adică la abatele Bernier. 

— Generale, ar trebui să vă pese prea puţin de rest, dacă 
făgăduiesc că-l voi face pe pri-mul consul să ratifice ceea ce 
vom hotărî între noi. Care sunt condiţiile dumneavoastră de 
pace? 

— Ei! Sunt cât se poate de simple, colonele. Mai întâi, 
primul consul să predea tronul Majestăţii-Sale Ludovic al XVIII- 
lea; apoi, să fie comandantul suprem al armatelor regale, 
locotenentul său general, şeful trupelor sale de uscat şi de apă, 
şi-atunci eu am să-i fiu cel dintâi soldat. 

— Primul consul a şi răspuns la asemenea propunere. 

— Şi iată de ce sunt hotărât să răspund şi eu la acel 
răspuns. 

— Când? 

— Chiar în noaptea asta, dacă se prezintă ocazia. 

— În ce fel? 

— Pornind din nou ostilitățile. 

— Dar ştiţi că Châtillon d'Autichamp şi Suzannet au depus 
armele? 

— Ei sunt şefii celor din Vendeea şi, în numele lor, pot să 
facă ce vor. Eu sunt şeful şuanilor şi, în numele lor, am să fac ce 
socot că-mi convine. 

— Atunci, condamnaţi ţinutul acesta nefericit la un război 
de exterminare, generale! 

— Ba dimpotrivă, îi chem pe creştini şi pe regalişti la 
martiriu. 

— Generalul Brune este la Nantes cu cei opt mii de 
prizonieri pe care englezii tocmai ni i-a înapoiat după 
înfrângerile lor de la Alkmaar şi Castricum. 


— E cea din urmă oară că vor fi avut asemenea noroc. 
Albaştrii ne-au deprins cu prostul obicei de a nu face prizonieri. 
Cât despre numărul inamicilor noştri, nouă prea puţin ne pasă, e 
o chestie de amănunt. 

— Dacă generalul Brune cu cei opt mii de prizonieri ai săi 
adăugaţi la cei douăzeci de mii de soldaţi, pe care-i ia din 
mâinile generalului Hédouville, nu-s de-ajuns, primul consul e 
hotărât să pornească el însuşi împotriva dumneavoastră cu o 
sută de mii de oameni. 

Cadoudal zâmbi. 

— Vom încerca, spuse el, să-i dovedim că suntem demni 
să-i ţinem piept. 

— Vă va incendia oraşele! 

— Ne vom retrage în colibele noastre. 

— Vă va arde colibele! 

— Vom trăi în pădurile noastre. 

— Să vă mai gândiţi, generale. 

— Făceţi-mi cinstea de a rămâne cu mine patruzeci şi opt 
de ore, colonele şi veţi vedea că m-am gândit îndeajuns. 

— Chiar îmi vine să primesc. 

— Numai să nu mi cereţi mai mult decât vă pot da, 
colonele. Somnul sub un acoperiş de paie, sub o mantă, sau sub 
crengile unui stejar; un cal de-ai mei ca să mă urmaţi şi-un 
permis de liberă trecere ca să mă părăsiţi. 

— Primesc. 

— Pe cuvântul dumneavoastră, colonele, că nu vă veţi 
împotrivi cu nimic ordinelor pe care le voi da, că nu-mi veţi 
stingheri în nici un fel reuşita surprizelor pe care le voi încerca. 

— Sunt mult prea curios să vă văd cum le faceţi, ca să 
încerc să vă stingheresc. Vă dau cuvântul meu, generale. 

— Orice s-ar petrece sub ochii dumneavoastră? 

— Orice s-ar petrece sub ochii mei. Renunţ la rolul de actor 
ca să mă mărginesc la cel de spectator. Doresc să-i pot spune 
primului consul: "Am văzut!" 

Cadoudal zâmbi. 

— Ei bine, aveţi să vedeţi, zise el. 

În clipa aceea, uşa se deschise şi doi ţărani aduseră o masă 
gata pusă, pe care aburea o supă de varză şi o halcă de slănină; 
între două pahare o oală uriaşă de cidru, care tocmai fusese tras 
din butoi, se revărsa şi făcea spumă. 


Nişte turte de hrişcă aveau menirea de-a sluji drept desert 
la asemenea masă modestă. Pe masă se aflau două tacâmuri. 

— Vedeţi, domnule de Montrevel, zise Cadoudal, flăcăii mei 
nădăjduiesc că-mi veţi face cinstea să cinaţi cu mine. 

— Şi, pe cuvântul meu că nu se-nşeală. V-aş fi cerut-o de 
nu mă pofteaţi, iar dacă nu-mi veţi da partea mea, voi încerca 
să mi-o iau cu de-a sila. 

— Atunci, poftiţi la masă! 

Tânărul colonel se aşeză bucuros. 

— Îmi cer iertare pentru masa pe care v-o servesc, urmă 
Cadoudal, eu n-am, ca generalii dumneavoastră, indemnizaţii de 
campanie, pe mine mă hrănesc soldaţii mei. Ce mai ai să ne dai 
împreună cu asta, Zefir-Albastru? 

— O tocană de pui, generale. 

— lată lista de bucate a cinei dumneavoastră, domnule de 
Montrevel. 

— Un adevărat ospăț! Acum nu mai am decât o singură 
temere, generale. 

— Care? 

— Totul merge de minune, cât timp mâncăm, dar când va fi 
să bem?... 

— Nu vă place cidrul? Ei! La naiba, mă puneţi în 
încurcătură. Sau cidru sau apă. Atâta am în pivniţă. 

— Nu de asta-i vorba. Într-a cui sănătate bem? 

— Nu-i decât atât, domnule? întrebă Cadoudal cu supremă, 
demnitate. Avem să bem în sănătatea mamei noastre a tuturor, 
în sănătatea Franţei. O slujim amândoi, fiecare cu o convingere 
diferită, dar cu tot atâta tragere de inimă, nădăjduiesc. Aşadar, 
în sănătatea Franţei! Domnule, zise Cadoudal umplând 
paharele. 

— În sănătatea Franţei, generale! răspunse Roland ciocnind 
paharul cu cel al lui Georges. 

Şi, bucuroşi, se aşezară la masă şi prinseră a sorbi din 
supă, cu conştiinţa în repaos şi cu pofta celora ce n-au împlinit 
nici măcar treizeci de ani. 


Capitolul XXXIII Legea talionului 


— Acum, generale, porni să vorbească Roland, după ce 
termină cina şi când cei doi tineri, cu coatele pe masă, întinşi în 
faţa unui foc mare, începuseră să guste acea stare plăcută ce 
firesc urmează după un ospăț ale cărui condimente au fost poftă 
şi tinereţea, acum mi-aţi făgăduit că-mi arătaţi lucruri pe care să 
le pot povesti primului consul. 

— lar dumneavoastră mi-aţi făgăduit că n-aveţi să vă 
împotriviţi. 

— Da, însă îmi rezerv dreptul de-a mă retrage dacă cele ce- 
mi veţi arăta îmi vor răni prea adânc conştiinţa. 

— Nu veţi avea alta de făcut decât să aruncaţi şaua pe 
spatele calului dumneavoastră, colonele, sau pe spatele calului 
meu în cazul în care al dumneavoastră ar fi prea obosit şi 
sunteţi liber. 

— Foarte bine. 

— Tocmai că împrejurările, urmă să spună Cadoudal, vă 
slujesc. Aici nu sunt numai ge-neral, ci încă şi înaltul magistrat şi 
de multă vreme am de făcut dreptate într-o cauză. Mi-aţi spus, 
colonele, că generalul Brune ar fi la Nantes. Ştiam. Mi-aţi spus 
că avangardă lui ar fi la patru leghe de aici. Şi asta ştiam. Dar 
un lucru pe care dumneavoastră poate nu-l ştiţi e că acea 
avangardă nu-i comandată de un soldat ca dumneavoastră sau 
ca mine, ci e comandată de cetăţeanul Thomas Milligre, comisar 
al puterii executive, încă un lucru pe care nu-l cunoaşteţi, poate, 
e că cetăţeanul Thomas Milligre nu se bate nicidecum că noi, cu 
tunuri, "puşti, baionete, pistoale şi săbii, ci cu un instrument 
născocit de unul dintre filantropii dumneavoastră republicani şi 
care poartă numele de ghilotină. 

— E cu neputinţă, domnule, izbucni Roland, ca sub 
conducerea primului consul să se poarte asemenea soi de luptă. 

— E! Să ne înţelegem, colonele. Eu nu spun că primul 
consul face aşa ceva. Spun doar că se face în numele său. 

— Şi cine-i mizerabilul care abuzează în asemenea hal de 
autoritatea ce i-a fost acordată ca să poarte războiul, ajutat de 
un stat major de călăi? 

— V-am mai spus, se numeşte cetăţeanul Thomas Milligre. 
Luaţi-vă informaţiile de cuviinţă, colonele şi, în toată Vendeea 
precum şi în toată Bretania, n-aveţi să aflaţi decât o singură 
părere în privinţa acelui om. Din ziua celei dintâi răscoale 
izbucnite în Vendeea şi în Bretania, cu alte cuvinte de şase ani, 


acest Milliere a fost neîntrerupt şi peste tot unul dintre cei mai 
activi agenţi ai Teroarei. Pentru el Teroarea nu s-a încheiat 
nicidecum cu Robespierre. Denunţând autorităţilor superioare 
sau meşteşugind să i se denunțe lui însuşi soldaţii bretoni şi 
vendeeni, sau părinţii, prietenii, fraţii, surorile, soțiile şi fiicele 
acestora, până şi răniții, până şi muribunzii, dădea ordin să-i 
împuşte pe toţi sau să-i ghilotineze pe toţi, fără judecată. La 
Daumerey, spre pildă, a lăsat o dâră de sânge care încă nu s-a 
şters, care n-are să se şteargă niciodată: mai mult de optzeci de 
localnici au fost măcelăriți sub ochii lui. Pruncii au fost loviți în 
braţele măicuţelor lor care, până în clipa de faţă, zadarnic şi-au 
ridicat braţele însângerate spre cer ca să ceară răzbunare. 
Potolirile succesive din Vendeea sau din Bretania nici gând să îi 
domolească o sete de omor ca aceea ce-i pârjoleşte 
măruntaiele, în 1800 e acelaşi om din 1793. Ei bine, pe individul 
acesta... 

Roland se uită la general. 

— Pe individul acesta, urmă Georges cu cea mai 
desăvârşită linişte, văzând că societatea nu l-a condamnat, l-am 
condamnat eu. Individul acesta are să moară. 

— Cum! Are să moară în La Roche-Bernard, în mijlocul 
republicanilor, în ciuda gărzii sale de ucigaşi, în ciuda escortei 
sale de călăi? 

— l-a sunat ceasul şi are să moară. 

Cadoudal rosti cuvintele de mai sus cu asemenea 
solemnitate, încât nici un pic de îndoială nu mai rămăsese în 
sufletul lui Roland, nu numai în privinţa sentinţei rostite, dar şi în 
privinţa executării ei. 

O clipă rămase pe gânduri. 

— Şi credeţi că aveţi dreptul să judecaţi şi să condamnaţi 
pe omul acela, oricât de vinovat ar fi el? 

— Da, pentru că omul acela a judecat şi condamnat nu 
vinovaţi, ci nevinovaţi. 

— Dacă v-aş spune: "La întoarcerea mea la Paris voi cere 
punerea sub acuzare şi jude-carea omului acestuia", n-aţi avea 
încredere în cuvântul meu? 

— Aş avea încredere în cuvântul dumneavoastră, dar am să 
vă răspund: "Se-ntâmplă ca un animal turbat să scape din cuşcă 
şi un ucigaş să fugă din închisoare. Oamenii sunt oameni, supuşi 
greşelilor. Uneori condamnă nevinovaţi. Tot atât de bine pot 


cruța un vinovat." Judecata mea e mai sigură decât a 
dumneavoastră, colonele, căci e judecata Celui-de-Sus. Individul 
acesta are să moară! 

— Şi cine vă dă dreptul să spuneţi că judecata 
dumneavoastră, un om supus greşelilor ca şi ceilalţi oameni, 
este judecata dreaptă a Celui-de-Sus? 

— Spun aşa, pentru că în judecata mea l-am pus pe 
jumătate şi pe Dumnezeu. Ei! Doar nu-i judecat el de azi, de ieri. 

— Cum aşa? 

— In mijlocul unei vijelii, când trăsnetele vuiau şi bubuiau 
fără oprire, când fulgerele scăpărau clipă după clipă, am ridicat 
braţele spre cer şi i-ară spus lui Dumnezeu: "Doamne, 
Dumnezeul meu! Tu, cel a cărui voce e tunetul, dacă individul 
acela trebuie să moară, stinge preţ de zece minute fulgerele şi 
amuţeşte tunetele. Tăcerea văzduhului şi întunericul cerului îmi 
vor fi răspunsul tău!" şi, cu ceasul în mână, am numărat 
unsprezece minute fără fulgere şi fără tunete... Aflându-mă pe 
vârful unui munte înalt, pe o furtună groaznică, am văzut pe 
mare o barcă, mânată de un singur om, care era ameninţată în 
fiecare clipă să fie înghițită de valuri. Un talaz o ridică în sus, 
aşa cum suflarea unui copil înalţă un puf şi-o lăsă să cadă pe o 
stâncă. Barca se sfărâmă şi zbură în bucăţi. Omul se agăţă de 
stâncă. Toată lumea strigă: "Bietul om e pierdut!" Taică-său era 
acolo de faţă. Doi fraţi de-ai lui erau şi ei acolo de faţă, dar nici 
tatăl nici fraţii nu îndrăzniră să-i sară în ajutor. Ridicai braţele 
către Domnul Dumnezeu şi strigai: "Doamne, dacă Milliere este 
osândit de tine, ca şi de mine, voi salva pe omul acela de pe 
stâncă şi, fără de alt ajutor decât cel al Tău, mă voi salva şi pe 
mine." Mă dezbrăcai, îmi înnodai capătul unei frânghii de braţ şi- 
o pornii înot până la stânca. Ai fi zis că marea se domolea sub 
pieptul meu. Ajunsei la omul de pe stânca. Taică-său şi fraţii lui 
ţineau de celălalt capăt. 

Ţinându-se de frânghie, primejduitul ajunse la mal. Puteam 
să mă întorc şi eu că el, legând ţeapăn frânghia de stâncă. În loc 
de asta, am aruncat frânghia departe de mine şi m-am lăsat în 
seama Domnului şi-a valurilor. Şi valurile mă duseră la mal la fel 
de uşurel şi tot atât de sigur, aşa cum apele Nilului au dus 
leagănul lui Moise la fiica Faraonului... O sentinelă inamică 
fusese pusă în faţa satului Saint-Nolf. Eu eram ascuns în 
pădurea de la Grand-champ cu cincizeci de oameni. leşii singur 


din pădure, încredinţându-mi sufletul celui Atotputernic şi 
zicând: "Doamne, dacă ai hotărât să moară Milliere, sentinela de 
colo va trage asupra mea, dar nu mă va nimeri, iar eu mă voi 
întoarce la ai mei fără să-i fac nici un rău sentinelei, pentru că o 
clipă tu ai fost alături de el." Mă îndreptai spre republican. la 
douăzeci de paşi trase asupra mea fără să mă nimerească. lată, 
priviţi gaura glontelui în pălărie, la un deget de ţeastă, însăşi 
mâna Domnului a abătut arma. Asta mi s-a întâmplai ieri... îl 
credeam pe Milligre la Nantes. În seara asta am fost vestit că 
Milliere, cu ghilotină cu tot, se află în La Roche-Bernard. Atunci 
mi-am spus: "Dumnezeu mi-l aduce; trebuie să moară!" 

Roland ascultă cu un oarecare respect povestirea plină de 
superstiții a şefului breton. Nu se miră deloc să afle asemenea 
credinţă şi poezie într-un om deprins să trăiască în faţa mării 
sălbatice printre dolmenele din Karnac. Inţelese că Milliere era 
într-adevăr definitiv condamnat şi numai Dumnezeu, care părea 
că de trei ori încuviinţase sentinţa lui Cadoudal, numai el singur 
putea să-l salveze. 

li mai rămăsese să-i pună doar o singură întrebare: 

— Cum îl veţi lovi? îl întrebă el aşadar. 

— Ei! exclamă Georges, nu-mi fac nici o grijă în asemenea 
privinţă. Va fi lovit. 

Unul dintre cei doi bărbaţi care aduseseră masa cu cina 
intră în clipa aceea. 

— Zefir-Albastru, îl strigă Cadoudal, spune-i lui Inimă-de- 
Rege că am să schimb două vorbe cu el. 

După două minute bretonul se afla în faţa generalului său. 

— Inimă-de-Rege, îl întrebă Cadoudal, nu mi-ai spus tu că 
asasinul Thomas Milliere se află în La Roche-Bernard? 

— L-am văzut intrând umăr la umăr cu colonelul republican, 
ce părea prea puţin măgulit de-asemenea vecinătate. 

— N-ai adăugat tu că în urma lui venea şi ghilotina? 

— V-am spus că ghilotina îl urma între două tunuri şi cred 
că, dacă tunurile s-ar fi putut desprinde de ea, ar fi lăsat-o să se 
ducă singură de-a rostogolul. 

— Şi ce măsuri ia Milliere în oraşele în care locuieşte? 

— Se înconjură cu o gardă specială, dă dispoziţii să se 
baricadeze străzile ce duc la casa în care locuieşte, poartă 
totdeauna două pistoale pe care le ţine la îndemână. 


— Cu toată garda, cu toate baricadele şi pistoalele lui, vrei 
să-ţi iei sarcina s-ajungi până la el? 

— Mi-o iau, generale! 

— Din cauza crimelor pe care le-a comis, ham condamnat 
pe individul acela; trebuie să piară! 

— Ah! exclamă Inimă-de-Rege, ziua dreptăţii a sosit în 
sfârşit! 

— Vrei să-ţi iei sarcina să-mi execuţi sentinţa, Inimă-de- 
Rege? 

— Mi-o iau, generale. 

— Du-te, Inimă-de-Rege, ia cu tine atâţia oameni cât 
socoteşti că-ţi trebuie... pune la cale orice şiretlic pofteşti dar 
vezi s-ajungi până la el şi să-l loveşti. 

— Dacă mor, generale... 

— Fii pe pace, parohul din Le Guerno va citi destule liturghii 
pentru ca sărmanul tău suflet să nu rămână neiertat în chinuri; 
dar tu n-ai să mori, Inimă-de-Rege. 

— Prea bine, generale! De vreme ce se vor citi liturghii, nu 
vă cer nimic altceva. Am eu planul meu. 

— Când pleci? 

— La noapte. 

— Când are să moară? 

— Mâine. 

— Du-te sănătos şi vezi ca trei sute de oameni să lie gata 
să meargă cu mine peste o jumătate de ceas. 

Inimă-de-Rege ieşi tot atât de simplu cum intrase. 

— Vedeţi, spuse Cadoudal, ăştia-s oamenii pe care-i 
comand. Primul consul al dumneavoastră e tot atât de bine slujit 
ca mine, domnule de Montrevel? 

— De către unii, da. 

— Ei bine, eu nu-s numai de unii ci de toţi. 

Binecuvântatul intră şi-l întrebă pe Georges din ochi: 

— Da, îi răspunse Georges în acelaşi timp cu glasul şi cu 
capul. 

Binecuvântatul ieşi. 

— Cinci aţi venit aici, n-aţi văzut nici un om pe drum? 
întrebă Georges. 

— Nici unul. 


— Am chemat trei sute de oameni într-o jumătate de ceai şi 
într-o jumătate de ceas voi fi aici. De-aş fi chemat cinci sute, o 
mie, două mii, aş fi fost gata tot atât de lepede. 

— Dar, îl întrerupse Roland, ca numai cel puţin aveţi limite 
peste care nu puteţi trece. 

— Vreţi să aflaţi efectivul forţelor mele? E destul dă simplu. 
N-am să vi-l spun eu, pe mine nu m-aţi crede, dai aşteptaţi 
puţin, am s-aduc pe cineva să vi-l spună. 

Deschise uşa şi strigă: 

— Creangă-de-aur? 

După două clipe, Creangă-de-aur se prezentă. 

g — El mi-e general-maior, spuse Cadoudal, râzând. 
Implineşte pe lângă mine sarcinile pe care le are generalul 
Berthier pe lângă primul consul. Creangă de aur? 

— Da, generale! 

— Câţi oameni înşiruiţi ai din La Roche-Bernard până aici, 
cu alte cuvinte pe drumul urmat de domnul de-aici da faţă care 
a venit să mă vadă? 

— Şase sute în stepa Arzal, şase sute în tufişurile de la 
Marzan, trei sute în Peaule, trei sute în Billiers. 

— În total o mie opt sute. Câţi între Noyal şi Muzillac? 

— Patru sute. 

— Două mii două sute. Câţi de-aici până la Vannes? 

— Cincizeci în Theix, trei sute în La Trinité, şase sute între 
La Trinite şi Muziliac. 

— Trei mii două sute; şi de la Ambon până în Le Guerno? 

— O mie două sute. 

— Patru mii patru sute. Şi aici, chiar în sat, în jurul meu, în 
case, în grădini şi în pivnițe? 

— Între cinci şi şase sute, generale. 

— Mulţumesc, Binecuvântate. 

Făcu un semn cu capul şi Binecuvântatul părăsi încăperea. 

— Vedeţi, urmă Cadoudal cu simplitate, aproape cinci mii 
de oameni. Ei bine, cu cei cinci mii de oameni, toţi din partea 
locului, care ştiu fiecare copac, fiecare piatră, fiecare tufiş, pot 
duce războiul împotriva celor o sută de mii de oameni cu care 
mă ameninţă primul consul că mi-i trimite împotrivă. 

Roland zâmbi. 

— Da, e grozav, nu-i aşa? 


— Cred că vă cam lăudaţi, generale, sau mai curând că 
prea vă lăudaţi oamenii. 

— Nu, fiindcă am toată populaţia ca ajutor. Nici unul din 
generalii dumneavoastră nu poate face o mişcare fără să n-o 
ştiu. Nu poate trimite o ordonanţă fără ca să n-o surprindă. Nu-şi 
poate găsi nici un adăpost unde să nu-l urmăresc. Până şi 
pământul e regalist şi creştin! De n-ar fi locuitorii, chiar 
pământul ar vorbi ca să-mi spună: "Albaştrii au trecut pe-aici; 
ucigaşii sunt ascunşi acolo!" De altfel, aveţi să judecaţi singur. 

— Cum? 

— Plecăm într-o expediţie la şase leghe depărtare de aici. 
Cât să fie ceasul? 

Tinerii îşi scoaseră ceasornicele amândoi în acelaşi timp. 

— Miezul nopţii fără un sfert, spuseră ei. 

— Bun! făcu Georges, ceasurile noastre arată aceeaşi oră, 
semn bun. Poate că într-o zi şi inimile noastre se vor potrivi ca şi 
ceasurile. 

— Spuneaţi, generale... 

— Spuneam că mai e un sfert de oră până la miezul nopţii, 
colonele, că la orele şase, mai înainte de-a se face ziuă, ar 
trebui să fim la şapte leghe de-aici. Doriţi să vă odihniţi? 

— Eu? 

— Da, puteţi dormi un ceas. 

— Mulţumesc, e de prisos. 

— Atunci, plecăm când veţi dori. 

— Şi oamenii dumneavoastră? 

— Ei! Oamenii mei sunt gata. 

— Unde? 

— Peste tot. 

— Aş dori să-i văd. 

— Aveţi să-i vedeţi. 

— Când? 

— Când vă va fi pe plac. Ei! Oamenii mei sunt foarte 
discreţi, nu se arată decât dacă le fac semn să se arate. 

— Aşa încât, când voi dori să-i văd...? 

— Îmi veţi spune, eu voi face un semn şi ei se vor arăta. 

— Să plecăm, generale. 

— Să plecăm. 

Cei doi tineri se înfăşurară în mantiile loc şi ieşiră. La uşă, 
Roland se izbi de o ceată mică de cinci oameni. Cei cinci oameni 


purtau uniforme republicane. Unul dintre ai avea pe mâneci 
galoane de sergent. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Roland. 

— Nimic, răspunse Cadoudal râzând. 

— Dar, în sfârşit, cine-s oamenii aceştia? 

— Inimă-de-Rege cu ai săi, care pleacă în misiunea pe tare 
o ştiţi. 

— Atunci, cu ajutorul unei asemenea uniforme ei se bizuie 
să... 

— Vai! Aveţi să aflaţi totul, colonele, n-am nici o taină faţă 
de dumneavoastră. 

Şi, întorcându-se spre ceată, Cadoudal strigă: 

— Inimă-de-Rege! 

Omul ale cărui mâneci erau împodobite cu două galoane se 
desprinse de ceată şi veni la Cadoudal. 

— M-aţi strigat, generale? întrebă falsul sergent. 

— Da, vreau să-ţi ştiu planul. 

— Ei i planul meu e tare simplu. 

— Să-l ascultăm, apoi îmi voi da părerea. 

— Strecor hârtia asta în lăcaşul vergelei de la puşcă... 

Inimă-de-Rege arătă un plic mare pecetluit cu ceară roşie 
care, fără îndoială, ţinuse cândva vreun ordin republican căzut 
în mâinile şuanilor. 

— Mă înfăţişez sentinelei spunându-i: "Ordonanţă de la 
generalul de divizie!" Intru la primul post, cer să mi s-arate casa 
cetăţeanului comisar, mi se arată şi mulţumesc. Totdeauna 
trebuie să fii politicos. Ajung la casa cu pricina şi acolo găsesc o 
a doua sentinelă, îi torn aceeaşi poveste şi lui, ca celui clintii, 
urc sau cobor la cetăţeanul Milliere, după cum trăieşte în pod 
sau în pivniţă, intru fără nici o greutate, înţelegeţi: Ordin de la 
generalul de divizie! Îl găsesc în camera-i de lucru sau aiurea, îi 
întind hârtia şi, în vreme ce-o desface, îl ucid cu pumnalul ăsta 
ascuns în mânecă. 

— Da, însă tu şi oamenii care-s cu tine? 

— Ei, cei drept, ne lăsăm în paza Domnului! Noi îi apărăm 
interesele, el trebuie să ne poarte de grijă! 

— Ce ziceţi? Îl vedeţi, colonele! exclamă Cadoudal. Nu i se 
pare cine ştie ce greu. Să-ncălecăm, colonele! Noroc, Inimă-de- 
Rege! 

— Pe care din cei doi cai îl iau eu? întrebă Roland. 


— Luaţi unul la-ntâmplare: şi unul şi celălalt sunt la fel de 
buni şi fiecare din ei poartă în coburii de la şa câte o pereche de 
pistoale straşnice, de fabricaţie englezească. 

— Încărcate? 

— Şi încă bine de tot, colonele, e o treabă pentru care nu 
mă încred în nimeni. 

— Atunci, să încălecăm. 

Cei doi tineri se urcară în şa şi-o apucară pe drumul ce 
ducea la Vannes, Cadoudal slujindu-i de călăuză lui Roland, iar 
Creangă-de-aur, generalul maior al armatei, cum îl numise 
Georges, mergând cu vreo douăzeci de paşi în urmă. 

Ajuns la marginea satului, Roland îşi adânci privirea pe 
drumul ce se-ntinde drept pe o linie trasă parcă la sfoară de la 
Muzillac până la Trinite. 

Drumul, în întregime descoperit, părea cu desăvârşire 
singuratic. 

Făcură astfel aproape o jumătate de leghe. 

La capătul acelei jumătăţi de leghe, Roland întrebă: 

— Dar unde dracul sunt oamenii dumneavoastră? 

— La dreapta noastră, la stânga noastră, înaintea noastră, 
îndărătul nostru! 

— Ei! Straşnică glumă, exclamă Roland. 

— Dar nu-i deloc o glumă, colonele. Mă credeţi atât de 
nesocotit ca să mă încumet aşa pe-un drum fără de cercetaşi? 

— Mi-aţi spus, cred, că de-aş dori să vă văd oamenii, n-am 
decât să vă spun. 

— Da, aşa v-am spus. 

— Ei bine, doresc să-i văd. 

— Pe toţi sau numai o parte? 

— Câţi aţi spus că luaţi cu dumneavoastră? 

— Trei sute. 

— Ei, atunci aş dori să văd o sută cincizeci. 

— Bine. Opriţi-vă! exclamă Cadoudal. 

Şi, apropiindu-şi amândouă mâinile de gură, scoase un 
văietat jalnic de cucuvaie, urmat de-un țipăt de buhnă; numai că 
văietatul îl trimise în dreapta, iar ţipătul de buhnă în stânga. 

Aproape în aceeaşi clipă, pe amândouă părţile drumului se 
văzură umbre de oameni frământându-se şi sărind şanţul ce 
despărţea drumul de crâng ca să vină să se rânduiască de cele 
două părţi ale cailor. 


— Cine comandă în dreapta? întrebă Cadoudal. 

— Eu, Mustaţă, răspunse un ţăran, apropiindu-se. 

— Cine comandă în stânga? Repetă generalul. 

— Eu, Cântă-n-larnă, răspunse alt ţăran, apropiindu-se. 

— Câţi oameni ai cu tine, Cântă-n-larnă? 

— O sută. 

— Câţi oameni ai cu tine, Mustaţă? 

— Cincizeci. 

— În total o sută cincizeci, aşadar? întrebă Georges. 

— Da, răspunseră cei doi şefi bretoni. 

— E numărul cerut de dumneavoastră, colonele? întrebă 
Cadoudal râzând. 

— Sunteţi un vrăjitor, generale. 

— Ei! Nu. Nu-s decât un biet ţăran ca şi ei. Numai că sunt în 
fruntea unei trupe în care fiecare minte îşi dă seama de ceea ce 
face, în care fiecare inimă bate pentru cele două principii de 
căpetenie ale lumii: religia şi regalitatea. 

Apoi, întorcându-se către oamenii săi, Cadoudal întrebă: 

— Cine comandă avangarda? 

— Despică-Vânt, răspunseră cei doi şuani. 

— Şi ariergardă? 

— Patrontaş. 

Al doilea răspuns veni de la aceiaşi oameni ca şi primul. 

— Atunci, ne putem urma calea în linişte? 

— Ei! Generale, ca şi cum v-aţi duce la liturghie în biserica 
din satul dumneavoastră. 

— Să ne urmăm aşadar calea, colonele, îi spuse Cadoudal 
lui Roland. 

Apoi, întorcându-se iarăşi către oamenii săi, le zise: 

— Acum, băieţi, împrăştiaţi-vă! 

În aceeaşi clipă toţi oamenii săriră şanţul şi parcă intrară în 
pământ. 

Preţ de câteva clipe se mai auzi pârâitul crengilor în crâng 
şi ropotul paşilor în tufişuri. Pe urmă nu se mai auzi nimic. 

— Ei bine, întrebă Cadoudal, credeţi oare că, înconjurat de 
asemenea oameni, am de ce mă teme de Albaşirii 
dumneavoastră, oricât ar fi ei de viteji? 

Roland scoase un oftat. Era în totul de părerea lui 
Cadoudal. 

Şi merseră mai departe. 


Cam la o leghe de Trinite se văzu pe drum ivindu-se un 
punct negru ce tot creştea cu repeziciune. 

Când se mai limpezi, punctul păru deodată că rămâne ca 
Împietrit. 

— Ce să fie asta? întrebă Roland. 

— Vedeţi bine, răspunse Cadoudal. E un om. 

— Bineînţeles, dar omul acela cine e? 

— Aţi putut ghici după iuţeala mersului că e o ştafetă. 

— De ce se opreşte? 

— Pentru că şi el ne-a zărit şi nu ştie de trebuie să înainteze 
sau să dea îndărăt. 

— Ce are să facă? 

— Aşteaptă să se hotărască. 

— Ce? 

— Un semnal. 

— Şi la semnalul acela are să răspundă? 

— Nu numai că are să răspundă, dar are să-i dea ascultare. 
Doriţi să înainteze? Doriţi să se înapoieze? Doriţi să se arunce şi 
să se facă nevăzut în una din marginile drumului? 

— Ba doresc să înainteze. E mijlocul prin care vom afla 
ştirea pe care o aduce. 

Cadoudal scoase un cântec de cuc cu asemenea 
desăvârşire încât Roland prinse a se uita de jur împrejur. 

— Eu am cântat, îi spuse Cadoudal, nu căutaţi zadarnic. 

— Atunci, ştafeta are să vină spre noi? 

— Nu are să vină, ci chiar vine. 

Într-adevăr, ştafeta se şi pornise să meargă şi înainta în 
grabă mare. În câteva clipe fu lângă generalul său. 

— Ei! exclamă el, tu eşti, Urcă-n-Asalt? 

Generalul se aplecă spre el. Urcă-n-Asalt îi şopti câteva 
cuvinte la ureche. 

— Aflasem vestea de la Binecuvântat, zise Georges. Apoi, 
întorcându-se spre Roland îi spuse: 

— Într-un sfert de oră are să se petreacă un lucru grozav în 
satul Trinité, pe care trebuie să-l vedeţi. La galop! 

Şi, dând exemplul, porni cu calul în galop. 

Roland îl urmă. 

Sosind în sat, puteau desluşi de departe o mulţime ce se 
frământă încoace şi încolo prin piaţa, la lumina torţelor de 
răşină. 


Strigătele şi mişcările mulţimii aceleia vădeau într-adevăr 
un eveniment grav. 

— Să dăm pinteni cailor! Să le dăm pinteni! exclamă 
Cadoudal. 

Roland n-aştepta decât atât: înfipse pintenii în burta calului. 

La tropotul cailor, ţăranii se traseră în lături, făcând loc. 
Erau vreo cinci-şase sute, cel puţin, toţi înarmaţi. 

Cadoudal şi Roland se pomeniră deodată în cercul de 
lumină, în mijlocul frământării şi al zarvei. 

Vâltoarea se îndesea, mai cu seamă la intrarea drumului ce 
ducea spre satul Tridon. 

O diligenţă venea pe drumul acela, însoţită de doisprezece 
şuani: doi se aflau de-o parte şi de alta a surugiului, ceilalţi zece 
păzeau portierele. 

Trăsura se opri în mijlocul pieţei. 

Toată lumea era atât de interesată de ce-avea să se 
întâmple cu diligenţa încât abia de-l băgase în seamă pe 
Cadoudal. 

— Ei, voi de colo! strigă Georges, ce naiba se petrece aici? 

La vocea aceea atât de cunoscută, toţi se întoarseră şi 
capetele se descoperiră. 

— Tigva-rotundă! şoptiră toate vocile. 

— Da, încuviinţă Cadoudal. 

Un bărbat se-apropie de Georges. 

— Nu v-a adus la cunoştinţă nici Binecuvântatul şi nici la- 
cu-Asalt? întrebă el. 

— Ba da şi atunci, diligenţa pe care o aduceţi aici e cea 
dintre Ploermel şi Vannes? 

— Da, generale. A fost oprită între Treffean şi Saint-Nolff. 

— E înăuntru? 

— Aşa credem. 

— Faceţi cum vă spune conştiinţa. De comiteţi o crimă în 
faţa lui Dumnezeu, luaţi-o asupra voastră. Eu nu-mi iau asupra- 
mi decât răspunderea faţă de oameni. Am să stau de faţă la tot 
ce-are să se petreacă, dar fără să iau parte nici ca să vă 
împiedic şi nici ca să vă ajut. 

— Ei, Vâră-Sabia-n-Tot, întrebară sute de voci, ce-a spus? 

— A spus că putem face după cum ne spune sufletul, dar el 
se spală pe mâini. 


— Trăiască Tigva-rotutidă! strigară toţi cei de faţă 
repezindu-se la diligenţă. 

Cadoudal rămase nemişcat în mijlocul torentului aceluia. 

Roland sta în picioare, alături de el, încremenit ca şi el, 
curios cum nu se mai poate, căci habar nu avea despre cine şi 
despre ce era vorba. 

Cel ce venise să stea de vorbă cu Georges Cadoudal, pe 
care gloata îl strigase pe numele Vâră-Sabia-n-Tot, deschise 
portiera. 

Atunci văzură cum călătorii se înghesuiau, tremurând în 
fundul diligenţei. 

— De n-aveţi nimic pe suflet împotriva regelui şi a religiei, 
vorbi Vâră-Sabia-n-Tot, cu glas plin şi răsunător, coborâţi fără 
teamă. Nu suntem tâlhari, suntem creştini şi regalişti. 

Fără îndoială, cele spuse de şuan îi liniştiră pe călători, căci 
un bărbat se înfăţişă la portieră şi cobori, apoi două femei, pe 
urmă o mamă strângându-şi copilul în braţe şi, în sfârşit, încă un 
bărbat. 

Şuanii îi primeau jos, la scara vehiculului, îi cercetau cu 
atenţie apoi, nerecunoscându-l pe cel căutat, ziceau: "Treceţi!" 

Un singur om rămase în trăsură. 

Un şuan vâri o torţă aprinsă înăuntru şi se văzu că omul 
rămas în diligenţă e preot. 

— Părinte, spuse Vâră-Sabia-n-Tot, de ce nu cobori cu 
ceilalţi? N-ai auzit când am spus că suntem regalişti şi creştini? 

Preotul nu se clinti din loc, numai că dinţii îi clănţăneau În 
gură. 

— De ce asemenea spaimă? Urmă Vâră-Sabia-n-Tot. Haina 
pe care-o porţi nu vorbeşte pentru dumneata?.. Omul care 
poartă anteriu nu se poate să fi făcut ceva împotriva regelui şi 
nici a religiei. 

Preotul se ghemui în fund şoptind: 

— lertare! lertare! 

— De ce iertare? întrebă Vâră-Sabia-n-Tot. Aşadar, te simţi 
vinovat, păcătosule? 

— Ei! Ei! exclamă Roland. Domnilor regalişti şi creştini, iată 
cum vorbiţi domniile-voastre cu slujitorii lui Dumnezeu! 

— Omul acela, răspunse Cadoudal, nu-i slujitorul lui 
Dumnezeu, ci slujitorul diavolului! 

— Dar, cine e? 


— E în acelaşi timp şi ateu şi regicid. S-a lepădat de 
Dumnezeu şi a votat moartea regelui: e Audrein, membrul 
Convenţiei. 

Roland se cutremură. 

— Ce-au să-i facă? întrebă el. 

— A dat moarte, va primi moarte, răspunse Cadoudal. 

In acel răstimp, şuanii îl trăseseră afară din diligenţă pe 
Audrein. 

— Vai! Aşadar tu eşti, episcope de Vannes! spuse dintr-o 
suflare Vâră-Sabia-n-Tot. 

— lertare! Se tângui episcopul. 

— Aflaserăm c-ai să treci prin partea locului şi pe tine te 
aşteptam. 

— lertare! repetă episcopul pentru a treia oară. 

— Ai cu tine hainele-ţi episcopale? 

— Da, dragi prieteni, le am. 

— Ei, atunci, hai, îmbracă-te cu de ca o înaltă faţă 
bisericească; e mult tare de când n-am mai văzut nici una. 

Un cufăr cu numele prelatului fu coborât din diligenţă: 
cufărul fu deschis şi din el fu scos un rând de straie episcopale 
cu tot ce-i trebuie şi înmânat lui Audrein, care îl îmbrăcă. 

Apoi, după ce se îmbrăcă cu toate veşmintele, ţăranii se 
aşezară roată împrejur, fiecare ţinându-şi puşca în mână. 

Lumina torţelor se oglindea pe ţevile puştilor, aruncând 
nişte străfulgerări sinistre. 

Doi oameni îl luară pe episcop şi-l aduseră înăuntrul 
cercului, susţinându-l pe sub braţe. 

Era palid ca moartea. 

Se făcu o clipă de tăcere lugubră. 

Apoi, un glas rupse tăcerea: era glasul lui Vârâ-Sabia-n-Tot. 

— Şi-acum, spuse şuanul, avem să te judecăm. Ca preot ai 
lui Dumnezeu, ai trădat Biserica, iar ca fiu al Franţei, ţi-ai 
osândit regele. 

— Vai mie! Vai mie! Bolborosi preotul. 

— E-adevărat? 

— Nu pot să neg. 

— Pentru că ţi-e peste putinţă. Ce ai a răspunde că să 
dovedeşti c-ai fost îndreptăţit? 

— Cetăţeni... 


— Noi nu suntem cetăţeni, strigă Vâră-Sabia-n-Tot, cu-o 
glas ca de tunet, noi suntem regalişti! 

— Domnilor... 

— Noi nu suntem domni, suntem şuani! 

— Prieteni... 

— Noi nu-ți suntem prieteni, îţi suntem judecători! 
Judecătorii tăi te întreabă, răspunde! 

— Mă căiesc de toate câte le-am făcut şi cer iertare 
Domnului Dumnezeu din Ceruri şi oamenilor. 

— Oamenii nu te pot ierta, răspunse aceeaşi voce 
neîndurătoare căci, iertându-te astăzi, ai s-o iei de la capăt 
mâine. Pielea ţi-o poţi schimba, dar inima ba. De la oameni n-ai 
de aşteptat decât moartea. Cât despre Dumnezeu, 
prosternează-te şi cerci îndurare. 

Regicidul plecă fruntea în pământ, renegatul îngenunche. 
Dar dintr-o dată se ridică, zicând: 

— Am votat moartea regelui, e-adevărat, dar sub rezerva... 

— Care rezervă? 

— Sub rezerva datei la care execuţia trebuie să aibă loc. 

— Apropiată sau depărtată, tot moartea regelui ai votat o şi 
regele era nevinovat. 

— E-adevărat, e-adevărat, dar mi-a fost frică. 

— Atunci nu eşti numai regicid, nu eşti numai apostat, ba 
mai eşti şi laş! Noi nu suntem preoţi, dar vom fi mai drepţi ca 
tine. Tu ai votat moartea unui nevinovat, noi votăm moartea 
unui vinovat. Mai ai zece minute pentru a te pregăti să te arăţi 
în faţa lui Dumnezeu. 

Episcopul scoase un țipăt de spaimă şi căzu în genunchi. 
Clopotele bisericii prinseră a bate, ca şi cum s-ar fi zbătut cu de 
la sine putere, iar doi dintre oamenii de-acolo, deprinşi cu 
cântecele bisericeşti, începură să rostească rugăciunile 
muribunzilor. 

Câtva timp episcopul nu mai fu în stare să găsească 
cuvintele cu care trebuia să răspundă. 

întorcea către judecătorii săi nişte priviri buimace, 
implorând îndurare de la unii la alţii, dar pe faţa nimănui n-avu 
mângâierea de-a găsi blânda oglindire a milei. 

Dimpotrivă, făcliile ce tremurau în vânt puneau pe feţele 
tuturor o încruntare sălbatică şi cumplită. 


Atunci, se hotări să-şi amestece şi el glasul cu cele ce se 
rugau pentru dânsul. 

Judecătorii aşteptară până la rostirea celui din urmă cuvânt 
din rugile funebre. 

În acel răstimp, nişte oameni pregăteau un rug. 

— Vai! strigă preotul, care văzu pregătirile cu o spaimă din 
ce în ce mai mare, avea-veţi voi sălbăticia de a-mi hărăzi 
asemenea moarte? 

— Nu, răspunse neînduplecatul acuzator, focul este 
moartea martirilor şi tu nu meriţi asemenea moarte. Hai! 
Apostatule, ţi-a sosit ceasul! 

— Vai! Doamne! Doamne! strigă preotul, ridicând braţele 
spre cer. 

— Ridică-te! Îi porunci şuanul. 

Episcopul încerca să asculte, dar puterile îl părăsiră şi căzu 
iarăşi în genunchi. 

— Şi-aveţi să lăsaţi să se săvârşească asemenea asasinat 
sub ochii dumneavoastră? întrebă Roland pe Cadoudal. 

— Doar am spus că mă spăl pe mâini, răspunse ei. 

— Asta e vorbă lui Pilat, iar mâinile lui Pilat au rămas roşii, 
pătate de sângele lui Isus Cristos. 

— Pentru că Isus Cristos era în fruntea drepţilor, dar omul 
acesta nu-i Isus Cristos, e Barabas în carne şi oase. 

— Sărută-ţi crucea, sărută-ţi crucea! Îi strigă Vâră-Sabia-n- 
Tot. 

Prelatul se uită la el cu priviri rătăcite, dar nu-i dădu 
ascultare. Era limpede că omul nu mai vedea şi nici nu mai 
auzea. 

— Ei! strigă Roland făcând o mişcare ca să sară de pe cal. 
Nu se va putea spune că un om a fost asasinat în faţa mea şi că 
eu nu i-am dat nici un ajutor. 

Un murmur de şoapte amenințătoare se ridică în jurul lui 
Roland. Cuvintele pe care le rostise fuseseră auzite. 

Tocmai aşa ceva mai lipsea ca săi aţâţe pe tânărul nostru 
năvalnic. 

— A! Va să zică aşa stau lucrurile? Izbucni el. 

Şi-şi duse mâna dreaptă la unul din coburi. 

Dar cu o mişcare iute ca gândul, Cadoudal îl prinse de 
mână şi, în timp ce Roland încerca zadarnic să se desprindă din 
strânsoarea ca de fier, Cadoudal strigă: 


— Foc! 

Douăzeci de focuri de puşcă răsunară în acelaşi timp şi, ca 
o masă inertă, episcopul se prăbuşi trăsnit. 

— Ah! strigă Roland, ce-aţi făcut? 

— V-am silit să vă respectaţi jurământul, îi răspunse 
Cadoudal. Aţi jurat că orice aţi vedea şi orice aţi auzi nu vă veţi 
împotrivi la nimic... 

— Astfel pieri-va oricare duşman al regelui şi-ai lui 
Dumnezeu, glăsui Vâră-Sabia-n-Tot, cu glas solemn. 

— Amen! răspunseră toţi cei de faţă într-un unison sinistru. 

Pe urmă despuiară cadavrul de vestmintele preoţeşti, pe 
care le aruncară în flăcările rugului, îi urcară pe ceilalţi călători 
în poştalion, urcară vizitiul în şa şi, făcându-le loc să treacă, le 
ziseră: 

— Plecaţi cu Dumnezeu! Diligenţa se depărta în grabă 
mare. 

— Să pornim şi noi la drum! spuse Cadoudal, mai avem 
patru leghe de făcut şi aici am pierdut un ceas. 

Apoi, adresându-se făptaşilor, le zise: 

— Omul aceia a fost vinovat, omul acela a fost pedepsit. 
Dreptatea omenească şi dreptatea dumnezeiască s-au împlinit. 
Pe cadavrul lui să se rostească rugăciunile morţilor şi să i se 
facă mormânt creştinesc, aţi înţeles? 

Şi, încredinţat că i se va da ascultare, Cadoudal dădu 
pinteni calului şi-o luă la galop. 

Roland păru că şovăie o clipă dacă să-l urmeze, apoi, ca şi 
cum s-ar fi hotărât să-şi împlinească o datorie, zise: 

— Haidem, până la capăt! 

Şi, îndemnându-şi calul, la rândul său, în direcţia în care o 
apucase Cadoudal, din câteva salturi îl ajunse din urmă. 

Curând, amândoi dispărură în întunericul ce se tot întindea 
pe măsură ce călăreţii noştri se depărtau de locul în cara făcliile 
îşi aruncau lumina asupra prelatului mort şi unde focul îi mistuia 
veşmintele. 


Capitolul XXXIV Diplomaţia lui Georges 
Cadoudal 


Sentimentul pe care-l încerca Roland urmându-l pe Georges 
Cadoudal semăna cu cel al unui om pe jumătate treaz, care se 
simte încă sub puterea unui vis şi care se apropie încetul cu 
încetul de hotarele ce despart pentru el noaptea de zi: bietul om 
caută să-şi dea seama dacă merge pe terenul închipuirii sau pe 
cel al realităţii şi, cu cât despică bezna din creierul său, cu atât 
se afundă mai mult în îndoială. 

Exista un om pentru care Roland avea un cult aproape 
divin. Deprins să trăiască în atmosfera glorioasă în care era 
învăluit omul acela, obişnuit să-i vadă pe ceilalţi cum ascultă de 
ordinele lui şi cum el însuşi ascultă cu o promptitudine şi 
abnegaţie aproape orientale, i se părea straniu să găsească la 
cele două extremităţi ale Franţei, două puteri organizate, 
duşmane puterii acelui om şi gata să lupte împotriva acelei 
puteri. Închipuiţi-vă unul dintre iudeii lui luda Macabeul slăvindu- 
| pe lehova, pe care din copilăria lui l-a ştiut a fi Regele Regilor, 
Dumnezeu cel atotputernic, Dumnezeu  răzbunătorul, 
Dumnezeul armatelor, Dumnezeu cel Veşnic, în sfârşit şi care 
deodată se izbeşte de misteriosul Osiris al egiptenilor sau de 
Jupiter al grecilor, mânuitorul de fulgere. 

Aventurile lui de la Avignon şi de la Bourg cu Morgan şi cu 
Confraţii lui lehu, aventurile lui de-acum din satul Muziliac şi din 
satul Trinité, cu Cadoudal şi cu şuanii, îi păreau că o iniţiere 
stranie într-o religie necunoscută. Dar, la fel cu neofiliţii curajoşi, 
care riscă să fie ucişi numai ca să cunoască taina iniţierii, 
Roland era hotărât să meargă până la capăt. 

De altfel, nu era lipsit de oarecare admiraţie pentru 
asemenea făpturi excepţionale. Cu oarecare uimire le măsura 
puterile acestor titani răzvrătiți, care luptau împotriva zeului său 
şi îşi dădea bine seama că nu erau nicidecum nişte oameni de 
rând cei ce-l străpungeau cu pumnalul pe sir John la mânăstirea 
Seillon şi care-l împuşcau pe episcopul din Vannes în satul 
Trinité. 

Şi-acum, ce-avea să mai vadă? Nu târzie vreme avea s-o 
afle şi pe asta. Mergeau de cinci ceasuri şi jumătate şi ziua se 
apropia. 

Deasupra satului Tridon o apucară de-a dreptul peste 
câmp; apoi, lăsând orăşelul Vannes la stânga, ajunseră în 
Treffléan. La Treffléan, Cadoudal, mereu însoţit de generalul său 
maior, Creangă-de-Aur, îi regăsi pe la-cu-Asalt şi pe Cântă-n- 


larnă, le dădu ordine şi apoi îşi urmă drumul, ţinând-o spre 
stânga şi ajungând la marginea păduricii ce se întinde între 
Grandchamp şi Larré. 

Acolo, Cadoudal se opri, imită de trei ori la şir țipătul jalnic 
al bufniței şi, într-o clipă, se văzu înconjurat de trei sute de 
oameni de-ai săi. 

O licărire cenuşie se arăta dinspre Treffléan şi Saint-Nolff. 
Nu erau încă cele dintâi raze de soare, ci primele licăriri ale zilei. 

O negură deasă ieşea din pământ, de nu se putea vedea 
nici la cincizeci de paşi în faţă. 

Inainte de a se încumeta să meargă mai departe, Cadoudal 
parcă că aşteaptă veşti. 

Deodată, cam la vreo cinci sute de paşi, se auzi izbucnind 
un cântec de cocoş. 

Cadoudal ciuli urechea. Oamenii săi se priviră, râzând. 

Cântecul răsună a doua oară, dar mai aproape. 

— El e, zise Cadoudal. Răspundeţi. 

Un urlet de câine se auzi la trei paşi de Roland, imitat cu 
asemenea măiestrie, încât tânărul, deşi prevenit, căută cu ochii 
animalul ce scotea scheunatul lugubru. 

Cam în acelaşi timp se văzu, mişcându-se în inima ceţii, un 
ins ce se apropia în grabă mare. Forma lui se desenă tot mai 
precis pe măsură ce se apropia. 

Neaşteptatul pedestraş îi zări pe cei doi călăreţi şi se 
îndreptă spre ei. 

Cadoudal făcu câţiva paşi înainte, punând un deget pe buze 
ca să-i ceară omului ce alerga să vorbească în şoaptă. 

Ca atare, noul venit nu se opri decât când fu chiar lângă 
general. 

— Ei bine, Floare-de-Spin, întrebă Georges, am pus mâna 
pe ei, i-am prins? 

— Ca şoarecele în capcană şi dacă voiţi, nici unul din el n- 
are să se mai întoarcă la Vannes. 

— Nici nu poftesc altceva. Câţi sunt? 

— O sută de inşi, comandaţi de general în persoană. 

— Câte căruţe? 

— Şaptesprezece. 

— Când se pornesc? 

— Apoi trebuie să fie la vreo trei sferturi de leghe de aici. 

— Pe ce cale au apucat-o? 


— Pe cea de la Grandchamp spre Vannes. 

— Aşa încât, dacă ne întindem de la Meucon la Plescop... 

— Le tăiem drumul. 

— Doar asta şi trebuie. 

Cadoudal îşi chemă cei patru locotenenţi: Cântă-n-larnă, la- 
cu-Asalt, Despică-Vânt şi Patrontaş. 

Pe urmă, după ce veniră la el, le dădu ordine fiecăruia în 
parte. 

Fiecare, pe rând, scoase câte un țipăt de cucuvaie şi se 
făcură nevăzuţi luând cu ei câte cincizeci de oameni. 

Negura era încă atât de deasă, încât cei cincizeci de 
oameni ce alcătuiau câte una din cetele acelea, de cum se 
depărtau vreo sută de paşi, dispăreau ca nişte umbre. 

Cadoudal rămase cu o sută de oameni, cu Creangă de Aur 
şi Floare-de-Spin. 

Veni lângă Roland, care-l întrebă: 

— Ei, generale, totul merge potrivit dorințelor 
dumneavoastră? 

— Da, sigur, cam aşa, colonele, răspunse şuanul. Şi după o 
jumătate de ceas veţi putea aprecia şi dumneavoastră singur. 

— Va fi greu de apreciat ceva cu ceața asta. 

Cadoudal aruncă o privire în jurul său. 

— Într-o jumătate de ceas, spuse el, ceața se va fi risipit. 
Nu vreţi să folosiţi această jumătate de ceas îmbucând ceva şi 
luând o înghiţitură? 

— Pe cinstea mea, răspunse tânărul, mărturisesc că mersul 
mi-a făcut o foame de lup. 

— Şi mie de altfel, adăugă Georges, îmi stă în obicei ca 
înainte de-a mă bate, să mănânc cât se poate mai bine. 

— Aveţi, aşadar, să vă bateţi? 

— Aşa cred. 

— Cu cine? 

— Ei, cu republicanii şi cum avem de-a face cu generalul 
Hatry în persoană, mă îndoiesc c-are să se predea fără să opună 
rezistenţă. 

— Şi republicanii ştiu c-au să se bată cu dumneavoastră? 

— Habar n-au. 

— Aşa c-o să fie o surpriză. 

— Nu chiar, fiindcă ceața are să se ridice şi-atunci au să ne 
vadă aşa cum avem să-i vedem şi noi. 


Apoi, întorcându-se către cel ce părea împuternicitul 
sectorului de merinde, Cadoudal îl întrebă: 

— Zefir-Albastru, ai ce ne dă de mâncare? 

Zefir-Alb astru făcu un semn de încuviinţare, intră în pădure 
şi apoi ieşi trăgând după el un asin ce ducea în circa două 
panere. 

Într-o clipă, o mantă fu aşternută pe o movilită de pământ, 
iar pe manta fură aşezate un pui fript, o bucată de pastrama 
rece, pâine şi turte de hrişcă. 

De data asta, Zefir-Albastru se arăta darnic: făcuse rost de- 
o sticlă de vin şi de-un pahar. 

Cadoudal îi arătă lui Roland masă întinsă şi gustarea 
înjghebată. 

Roland sări de pe cal şi dădu frâul unui şuan. Cadoudal făcu 
la fel. 

— Acum, spuse el întorcându-se către oamenii săi, aveţi o 
jumătate de ceas să faceţi şi voi ce facem noi. Cei ce nu vor fi 
prânzit într-o jumătate de ceas, să afle c-au să se bată cu burta 
goală. 

Poftirea părea să fie ca o poruncă, într-atât fu de repede şi 
precis executată. Fiecare îşi scoase o bucată de pâine sau o 
turtă de hrişcă din sac sau din buzunar şi imită exemplul 
generalului lor care desfăcuse puiul spre folosul lui şi al lui 
Roland. 

Cum nu era decât un pahar, amândoi băură din acelaşi. 

În timp ce se ospătau unul lângă altul de parcă ar fi fost doi 
prieteni ce fac un popas la o vânătoare, se lumină de ziuă şi, aşa 
cum prezisese Cadoudal, ceața se subţie din ce în ce mai tare. 

Curând începură să se vadă copacii cei mai de aproape, 
apoi se zări marginea pădurii întinzându-se la dreapta localităţii 
Meucon spre Grandchamp, în timp ce spre stânga, câmpul de la 
Plescop, brăzdat de un râuleţ, se prăvălea spre Vannes. 

Se simţea înclinarea firească a pământului pe măsură ce se 
apropie de ocean. 

Pe drumul dintre Grandchamp şi Plescop se desluşi curând 
un şir de căruţe, a cărui coadă se pierdea în pădure. 

Şirul de căruţe şedea neclintit. Era lesne de înţeles că o 
piedică neprevăzută îl oprise din mers. 

Într-adevăr, la vreo jumătate de sfert de leghe, în faţa 
primei căruţe, se puteau desluşi cei două sute de bărbaţi ai lui 


la-cu-Asalt, Cântă-n-larnă, Despică-Vânt şi Patrontaş, care 
tăiaseră trecerea. Republicanii, mai puţini la număr — am spus 
mai sus că nu erau decât o sută -— se opriseră şi aşteptau să se 
risipească toată ceața ca să-şi dea seama de numărul 
duşmanilor şi cu ce fel de oameni aveau de-a face. 

Republicanii şi căruțele alcătuiau un triunghi iar într-unul 
din vârfurile triunghiului se afla Cadoudal cu cei o sută de 
oameni ai săi. 

La vederea acelui număr mic de oameni împresuraţi de 
forţe întreite ca număr, la înfăţişarea acelor uniforme de la a 
căror culoare li se trăsese republicanilor numele de "albaştri", 
Roland se ridică cât ai clipi. 

Cât despre Cadoudal, el rămase lungit, nepăsător, isprăvind 
ce mai avea de mâncat. 

Din cei o sută de oameni care-l înconjurau pe general, nici 
unul nu părea că ia aminte la spectacolul pe care-l avea sub 
ochi; ai fi zis că aşteaptă ordinul lui Cadoudal ca să-l ia în 
seamă. 

Lui Roland nu-i trebui s-arunce decât o singură ochire 
asupra republicanilor, ca să vadă că erau pierduţi. 

Cadoudal urmărea pe faţa tânărului feluritele sentimente 
ce se perindau unul după altul. 

— Ei bine, îl întrebă şuanul după o clipă de tăcere, găsiţi că 
hotărârile mele au fost bine chibzuite, colonele? 

— Aţi putea chiar spune precauţiuni în loc de hotărâri, 
răspunse Roland cu un surâs ironic. 

— Nu-i oare şi obiceiul primului consul, întrebă Cadoudal, 
de a trage toate foloasele când îi ies în cale? 

Roland îşi muşcă buzele, dar, în loc să răspundă la 
întrebarea şefului regaliştilor, spuse: 

— Generale, am a vă cere o favoare pe care nădăjduiesc să 
nu mi-o refuzaţi. 

— Care? 

— Îngăduinţa de a mă alătura camarazilor mei ca să mor 
alături de ei. 

Cadoudal se ridică de jos. 

— Mă aşteptam la asemenea cerere, spuse el. 

— Atunci mi-o acordaţi, exclamă Roland cu ochii scânteind 
de bucurie. 


— Da. Mai întâi însă am a vă cere un serviciu, zise şeful 
regaliştilor cu supremă demnitate. 

— Spuneţi. 

— Să fiţi solul meu pe lângă generalul Hatry. 

— In ce scop? 

— Am să-i fac mai multe propuneri înainte de a începe 
lupta. 

— Presupun că printre propunerile cu care îmi faceţi cinstea 
de a mă împuternici nu o socotiți şi pe cea de a depune armele? 

— Ba dimpotrivă, colonele, asta vine în fruntea tuturor 
celorlalte. 

— Generalul Hatry o va respinge. 

— Probabil. 

— Şi atunci? 

— Atunci îl voi lăsa să aleagă între alte două propuneri, jpe 
care le va putea primi, cred, tăia să-şi păteze onoarea. 

— Care? 

— Vi le voi spune la timpul lor. Începeţi cu cea dintâi. 

— Formulaţi-o. 

— lată. Generalul Hatry şi cei o sută de oşteni ai săi sunt 
înconjurați de forţe întreite. Le dăruiesc viaţa, dar să depună 
armele şi să jure că nu vor mai presta serviciu militar în 
Vendeea timp de cinci ani. 

Roland clătină din cap. 

— Aşa ceva tot face mai mult decât să-şi zdrobească 
oamenii. 

— Fie, dar va prefera să-i zdrobească şi să se zdrobească fi 
el cu ei. 

— Oare nu credeţi, totuşi, zise rizând Cadoudal, că în orice 
caz, ar fi bine înainte de toate să-l întrebaţi? 

— Aveţi dreptate, răspunse Roland. 

— Atunci,  colonele, aveţi bunătatea să  încălecaţi, 
prezentaţi-vă generalului şi transmiteţi-i propunerea mea. 

— Fie, făcu Roland. 

— Calul colonelului, ordonă Cadoudal făcând semn şuanului 
care-l ţinea. 

| se aduse calul lui Roland. 

Tânărul sări pe el şi fu văzut străbătând în goană întinderea 
de loc care-l despărţea de convoiul oprit. 


Un grup se adunase la marginea convoiului. Se vedea cât 
de colo că era alcătuit din generalul Hatry cu ofiţerii lui. 

Roland se îndreptă către grupul acela, aflat doar la o 
depărtare de trei bătăi de puşcă. 

Mare-i fu mirarea generalului Hatry când văzu venind la el 
un ofiţer purtând uniformă de colonel republican. 

leşi din grup şi făcu trei paşi în întâmpinarea solului. 

Roland se prezentă, povesti cum se face de se afla printre 
albi şi transmise generalului Hatry propunerea lui Cadoudal. 

Aşa cum prevăzuse tânărul, Hatry refuză. 

Roland se întoarse la Cadoudal cu sufletul plin de bucurie şi 
de mândrie. 

— Nu primeşte, strigă el cât de departe putu ca să i se 
audă glasul. 

Cadoudal făcu un semn cu capul arătând că nu era câtuşi 
de puţin mirat de refuzul republicanilor. 

— Ei atunci, dacă-i aşa, spuse el, duceţi-i a doua mea 
propunere. Nu vreau să am nimic a-mi imputa având a răspunde 
unui arbitru de onoare cum sunteţi dumneavoastră. 

Roland se înclină. 

— Să vedem care-i a doua dumneavoastră propunere? 
întrebă el. 

— lat-o: generalul Hatry să vină înaintea mea pe terenul 
liber dintre trupele noastre. Să aibă aceleaşi arme ca şi mine, 
adică sabia şi două pistoale. Conflictul se va hotărî între noi doi. 
Dacă-l ucid, oamenii lui să se supună condiţiilor pe care le-am 
formulat, căci prizonieri noi nu putem face. Dacă mă ucide, 
oamenii lui vor trece liberi şi vor ajunge la Vannes, fără să fie 
hărţuiţi. Eu, colonele, nădăjduiesc că dumneavoastră aţi primi o 
propunere ca asta, nu-i aşa? 

— In ceea ce mă priveşte o şi primesc, răspunse Roland. 

— Da, observă Cadoudal, dar dumneavoastră nu sunteţi 
generalul Hatry. Pentru moment, mulţumiţi-vă doar să fiţi 
ambasadorul lui şi, dacă şi această propunere, pe care în locul 
său n-aş lăsa-o să-mi scape, tot nu-i e pe plac, ei bine, eu sunt 
om împăciuitor! Aveţi să vă întoarceţi la mine şi-am să-i fac şi o 
a treia. 

Roland se depărta pentru a doua oară. Era aşteptat de 
republicani cu vădită nerăbdare. 

Transmise mesajul generalului Hatry. 


—  Cetăţene, răspunse generalul, eu _ trebuie să dau 
socoteală de purtarea mea primului consul. li eşti aghiotant şi 
pe dumneata te împuternicesc, când te vei întoarce la Paris, să- 
mi fii martor faţă de el. Ce-ai face dumneata în locul meu? Ceea 
ce ai face dumneata, am să fac şi eu. 

Roland tresări. Chipul său luă expresia gravă a omului ce-şi 
pune o problemă de onoare. 

Pe urmă, după câteva secunde, zise: 

— Generale, eu aş refuza. 

— Din ce pricină, cetăţene? întrebă generalul. 

— Şansele unui duel sunt aleatorii şi nu puteţi supune 
destinul a o şuta de viteji unor asemenea şanse. Intr-o 
împrejurare ca asta, în care fiecare răspunde pentru el, pe 
contul lui, fiecare trebuie să-şi apere pielea cât mai bine. 

— E părerea dumitale, colonele? 

— Pe cuvântul meu de onoare! 

— Asta-i şi părerea mea: duceţi-i răspunsul meu generalului 
regalist. 

Roland se întoarse în galop la Cadoudal şi-i transmise 
răspunsul generalului Hatry. Cadoudal zâmbi. 

— Am bănuit, zise el. 

— Nu puteaţi bănui, deoarece sfatul ăsta eu i l-am dat. 

— Ceva mai înainte eraţi totuşi de-o părere contrară. 

— Da, însă chiar dumneavoastră mi-aţi atras atenţia că eu 
nu sunt generalul Hatry... Să vedem şi-a treia dumneavoastră 
propunere? întrebă Roland cu nerăbdare, pentru că începuse să- 
şi dea seama sau, mai curând îşi dăduse seama chiar de la 
început, că rolul cel frumos îl deţinea generalul regalist. 

— A treia mea propunere, răspunse Cadoudal, nu mai o o 
propunere, ci un ordin: ordinul pe care-l dau la două sute din 
oamenii mei să se retragă. Generalul Hatry are o sută de 
oameni şi eu păstrez tot o sută. Străbunii mei, bretonii, erau 
obişnuiţi să se bată piept la piept, om cu om, unul contra unu şi 
mai curând unul contra trei decât trei contra unul. Dacă 
generalul Hatry iese învingător, va trece peste trupurile noastre 
şi va intra liniştit în Vannes. Dacă-i învins, nu va putea spune c-a 
fost învins de număr... Duceţi-vă, domnule de Montrevel şi 
rămâneţi cu prietenii dumneavoastră. Le mai dau şi avantajul 
numărului, căci dumneavoastră singur faceţi cât zece ostaşi. 

Roland îşi scoase pălăria. 


— Ce faceţi, domnule, întrebă Cadoudal. 

— Am obiceiul să salut tot ceea ce mi se pare grandios ş? 
De aceea vă salut. 

— Hai! Colonele, făcu Cadoudal, un ultim pahar de vin! 
Fiecare din noi îl va bea pentru ceea ce iubeşte, pentru ceea ce 
regretă că lasă pe pământ, pentru ceea ce nădăjduieşte să 
revadă în cer. 

Pe urmă, luând sticla şi unicul pahar, îl umplu pe jumătate 
şi-l oferi lui Roland. 

— N-am decât un pahar, domnule de Montrevel, beţi 
dumneavoastră întâi. 

— De ce eu întâi? 

— Mai întâi pentru că sunteţi oaspetele meu, apoi pentru că 
este un proverb care spune că oricine bea după un altul îi află 
gândurile. 

După aceea adăugă râzând: 

— Vreau să vă aflu gândurile, domnule de Montrevel. 

Roland goli paharul şi-l înapoie gol lui Cadoudal. 

Cadoudal, aşa cum făcuse pentru Roland, îl umplu pe 
jumătate şi îl goli la rândul său. 

— Ei, acuma mi-aţi aflat gândurile, generale? întrebă 
Roland. 

— Nu, răspunse Cadoudal, proverbul minte. 

— Ştiţi, zise Roland cu obişnuita-i sinceritate, gândul meu e 
că sunteţi un viteaz, generale şi m-aş simţi onorat ca în clipa 
când luptam unul împotriva celuilalt să binevoiţi să-mi întindeţi 
mâna, să v-o strâng. 

Cei doi tineri îşi întinseră şi-şi strânseră mâinile, mai curând 
ca doi prieteni ce se despart pentru un lung răstimp, decât ca 
doi duşmani ce-au să se regăsească pe câmpul de luptă. 

O măreție simplă, totuşi plină de majestate, fusese în tot 
ceea ce se petrecuse. 

Amândoi îşi scoaseră pălăriile. 

— Noroc! spuse Roland lui Cadoudal. Dar îngăduiţi-mi să 
nădăjduiesc că urarea mea nu se va îndeplini. Trebuie să vă 
mărturisesc, e drept, că o fac din vârful buzelor, nu din inimă. 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, domnule! spuse şi 
Cadoudal lui Roland şi eu, unul, nădăjduiesc că urarea mea să 
se îndeplinească, fiindcă este expresia deplină a gândurilor 
mele! 


— Cu ce fel de semnal ne veţi înştiinţa că sunteţi gata? 
întrebă Roland. 

— Cu un foc de puşcă tras în aer, la care dumneavoastră 
veţi răspunde tot cu un foc de puşcă, din tabăra 
dumneavoastră. 

— Bine, aşa să fie, generale, încuviinţă Roland. 

Şi, dând drumul calului în galop, străbătu pentru a treia 
oară spaţiul ce se întindea între generalul regalist şi generalul 
republican. 

Atunci, întinzând mâna spre Roland, Cadoudal zise: 

— Prieteni, îl vedeţi pe tânărul acela? Toate privirile se 
îndreptară spre Roland, toate vocile şoptiră ga. 

— Ei, aflaţi, că ne e dat în grijă de fraţii noştri din sud. Viaţa 
lui să vă fie sacră. Puteţi să-l prindeţi, dar viu şi fără să i se 
clintească nici măcar un fir de păr de pe cap. 

— Bine, aşa vom face, generale, răspunseră şuanii. 

— Ei, acuma, prieteni dragi, să nu uitaţi că sunteţi feciorii 
celor treizeci de bretoni care s-au luptat cu treizeci de englezi 
între Ploermel şi Josselin, la zece leghe de aici şi i-au învins. 

Apoi, cu un suspin şi cu glasul pe jumătate, adăugă: 

— Din nenorocire, de data asta n-avem de-a face cu 
englezii. 

Ceaţa se risipise de tot şi, aşa cum se întâmpla totdeauna 
în asemenea cazuri, câteva raze de soare iernatic brăzdau cu o 
lumină gălbuie câmpia de lângă satul Plescop. 

Se puteau desluşi toate mişcările ce se făceau înlăuntrul 
celor două trupe. 

În timp ce Roland se întorcea spre republicani, Creangă-de- 
Aur pornea în galop, îndreptându-se către cei două sute de 
oameni ai săi care le tăiase calea. 

De-abia apucase Creangă-de-Aur să vorbească cu cei patru 
locotenenţi ai lui Cadoudal că se şi văzu cum o sută de oameni 
se despart şi-o apucă spre dreapta şi alţi o sută de oameni, cu o 
mişcare contrară, o apucă spre stânga. 

Cele două trupe se depărtară fiecare în direcţia sa: una 
mergând spre Plumergat, cealaltă mergând spre Saint-Ave şi 
lăsând astfel calea liberă. 

Fiecare din de se opri la un sfert de leghe de drum, puse 
patul puştilor în pământ şi rămase neclintită. 

Creangă-de-Aur se întoarse spre Cadoudal. 


— Aveţi să-mi daţi ceva ordine deosebite, generale? întrebă 
el. 

— Unul singur, răspunse Cadoudal. la opt oameni şi 
urmează-mă. Când ai să-l vezi pe tânărul republican cu care am 
luat masa căzând sub calul său, tu cu cei opt oameni ai tăi să te 
arunci asupra lui, înainte de-a fi avut el timpul să o desprindă de 
sub cal şi să-l faci prizonier. 

— Da, generale. 

— Ştii că vreau să-l am întreg şi nevătămat. 

— Am înţeles, generale. 

— Alege-ţi cei opt oameni. După ce domnul de Montrevel va 
cădea prizonier şi îşi va da cuvântul de onoare, veţi putea face 
ce veţi crede de cuviinţă. 

— Şi dacă nu vrea să-şi dea cuvântul? 

— Aveţi să-l împresuraţi aşa încât să nu poată fugi şi-aveţi 
să-l păziţi până la sfârşitul luptei. 

— Fie! exclamă Creangă-de-Aur scoțând un oftat. Numai c- 
are să fie cam trist, noi să stăm cu braţele încrucişate în vreme 
ce ceilalţi vor petrece şi se vor veseli. 

— Ei! Cine ştie? răspunse Cadoudal, are să fie, cred, de tot 
felul pentru toţi. 

Apoi, aruncând o privire asupra câmpiei, văzându-şi 
oamenii de-o parte şi republicanii adunaţi în linie de luptă, zise: 

— O puşcă! 

| se aduse o puşcă. 

Cadoudal o ridică deasupra capului şi slobozi un foc în vânt. 

Aproape în aceeaşi clipă, un foc de puşcă slobozit în 
aceleaşi condiţii din mijlocul republicanilor răspunse ca un ecou 
împuşcăturii lui Cadoudal. 

Se auziră două tobe care băteau pentru atac; o trompetă le 
însoțea. 

Cadoudal se înălţă în scările de la şa. 

— Copii! întrebă el, v-aţi făcut cu toţii rugăciunea de 
dimineaţă? 

— Da, da, răspunseră aproape toate vocile. 

— Dacă vreunul dintre voi a uitat sau n-a avut timp, s-o 
facă acuma! 

Cinci sau şase ţărani căzură pe loc în genunchi şi prinseră a 
se ruga. 

Se auziră tobele şi trompeta apropiindu-se. 


— Generale! Generale! exclamară cu nerăbdare mai multe 
voci, vedeţi că se apropie. 

Generalul le arătă cu un deget şuanii îngenunchiaţi. 

— Aveţi dreptate, spuseră nerăbdătorii. 

Cei ce se aflau în rugăciune se sculară rând pe rând, după 
cum rugăciunea le fusese mai lungă sau mai scurtă. 

Când şi cel din urmă fu în picioare, republicanii 
străbătuseră aproape treimea distanţei. 

Inaintau, cu baioneta înainte, în câte trei grupe, fiecare 
grupă având o adâncime de trei rânduri de oameni. 

Roland mergea în fruntea primei grupe, generalul Hatry 
între prima şi a doua. 

Amândoi erau lesne de recunoscut, fiind singurii călare. 

Dintre şuani, numai Cadoudal era pe cal. 

Creangă-de-Aur descălecase, luând comanda celor opt 
oameni care trebuiau să-l urmeze pe Georges. 

— Generale, spuse o voce, rugăciunea s-a terminat şi toată 
lumea e în picioare. 

Cadoudal se încredința că cele spuse erau adevărate. Apoi, 
strigă din toate puterile: 

— Haideţi, flăcăi, veseliţi-vă! 

Asemenea îngăduinţă, ce pentru şuani şi pentru vendeeni 
era ca şi semnalul de atac sunat din trompete şi tobe, abia le 
fusese dată şi şuanii năpădiră câmpia în strigăte de "Trăiască 
Regele", fluturând pălăriile c-o mână şi puştile cu cealaltă. 

Numai că, în loc să stea strânşi, ca republicanii, ei se 
răspândiră în formaţie de tiraliori, rânduindu-se în forma unei 
enorme semilune în al cărei centru se afla Cadoudal cu calul 
său. 

Într-o clipă republicanii fură încercuiți şi împuşcăturile 
prinseră a trosni. 

Aproape toţi oamenii lui Cadoudal erau braconieri, adică 
trăgători neîntrecuţi, înarmaţi cu carabine englezeşti cu bătaie 
de două ori mai mare decât a puştilor obişnuite. 

Cu toate că cei ce trăseseră primele gloanţe părură a nu fi 
în bătaia puştilor, câţiva soli ai morţii pătrunseră totuşi în 
rândurile republicanilor şi trei sau patru oameni se prăbuşiră. 

— Înainte! strigă generalul. 

Soldaţii merseră mai departe cu baionetele înainte. 

Dar în câteva secunde nu mai avură nimic în faţa lor. 


Cei o sută de oameni ai lui Cadoudal se preschimbaseră în 
tiraliori şi dispăruseră ca trupă. 

Câte cincizeci de oameni se răspândiră pe fiecare flanc. 
Generalul Hatry le ordonă dreapta-mprejur şi stânga-mprejur. 

Apoi se auzi răsunând comanda: 

— Foc! 

Două salve se executară cu unitatea şi regularitatea 
caracteristică unei trupe perfect instruite, dar de fură aproape 
fără nici un rezultat, republicanii trăgând în oamenii răzleţiţi. 

Nu era nicidecum acelaşi lucru cu şuanii, care trăgeau într- 
o masă de oameni: fiecare foc de-al lor îşi atingea ţinta. 

Roland văzu în ce poziţie neprielnică se aflau. 

Se uită împrejur şi unde era fumul mai des îl desluşi pe 
Cadoudal, în picioare, neclintit de parcă ar fi fost o statuie 
ecvestră. 

Inţelese că şeful regalist îl aştepta. 

Scoase un strigăt şi dădu pinteni calului drept către el. Şi 
Cadoudal, dinspre partea lui, ca să-i scutească lui Roland o 
parte de drum, îşi puse calul în galop. 

Dar când fu la o sută de paşi de Roland se opri. 

— Luaţi aminte, îi ordonă el lui Creangă-de-Aur şi oamenilor 
lui. 

— Fiţi liniştit, generale, suntem aici, răspunse Creangă-de- 
Aur. 

Cadoudal scoase un pistol din coburii de la şa şi-l încarcă. 

Roland apucase sabia în mână şi, culcat pe grumazul 
calului, se repezi la atac. 

Când nu fu decât la douăzeci de paşi de el, Cadoudal ridică 
încet mâna în direcţia lui Roland. 

La zece paşi trase. 

Calul pe care-l călărea Roland avea o stea albă în mijlocul 
frunţii. 

Glontele pătrunse în mijlocul stelei. 

Calul, rănit de moarte, se prăbuşi cu călăreț cu tot la 
picioarele lui Cadoudal. 

Cadoudal înfipse pintenii în pântecul calului său şi sări pe 
deasupra calului căzut şi-a călăreţului. 

Creangă-de-Aur şi oamenii lui stăteau gata la pândă. Se 
repeziră ca o haită de jaguari asupra lui Roland, țintuit sub 
trupul calului. 


Tânărul aruncă sabia şi voi să pună mâna pe pistoale, dar 
înainte de-a ajunge cu mâna până la coburi, doi oameni îl 
apucară de câte un braţ, în timp ce ceilalţi se trudeau să-i tragă 
calul dintre picioare. 

Lucrul se desfăşură cu o exactitate atât de desăvârşită 
încât se văzu cât de colo că fusese o manevră chibzuită 
dinainte. 

Roland urlă de mânie. 

Creangă-de-Aur se apropie de el şi-şi scoase cuşma. 

— Nu mă predau! strigă Roland. 

— Nici nu-i nevoie să vă mai predaţi, domnule de 
Montrevel, răspunse Creangă-de-Aur cu cea mai desăvârşită 
politeţe. 

— Şi de ce? întrebă Roland sleindu-şi puterile într-o luptă pe 
cât de disperată pe atât de zadarnică. 

— Pentru că sunteţi prizonier, domnule. 

Cele spuse erau atât de-adevărate încât nu se mai putea 
«pune nimic. 

— Ei bine, atunci, ucideţi-mă! exclamă Roland. 

— Nu vrem să vă ucidem, domnule, îi răspunse Creangă-de- 
Aur. 

— Atunci ce vreţi de la mine? 

— Să ne daţi cuvântul de cinste că nu veţi mai lua parte la 
luptă. Cu asemenea preţ vă dăm drumul şi sunteţi liber. 

— Pentru nimic în lume! strigă Roland. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule de Montrevel, dar ceea ce 
faceţi nu e leal. 

— Cum! urlă Roland în culmea furiei, nu-i leal? Mă insulţi, 
nemernicule, pentru că ştii că nici nu mă pot apăra nici nu te pot 
pedepsi? 

— Nici nu sunt nemernic, nici nu vă insult, domnule da 
Montrevel. Spun numai că nedându-ne cuvântul dumneavoastră 
de cinste, îl lipsiţi pe generalul nostru de ajutorul a nouă oameni 
de care poate are nevoie, care vor fi siliţi să stea aici şi să vă 
păzească. Nu tot aşa a procedat Tigvă-Rotundă faţă de 
dumneavoastră. Avea două sute de oameni mai mul decât 
dumneavoastră şi le-a dat drumul. Acuma nu mai suntem decât 
nouăzeci şi unu împotriva a o sută. 

O văpaie se ivi pe faţa lui Roland, apoi, aproape 
numaidecât se făcu palid ca moartea. 


— Ai dreptate, Creangă-de-Aur, îi răspunse el, cu sprijinul 
său fără sprijinul a lor mei, mă predau. Poţi să te duci şi să te 
lupţi alături de camarazii tăi. 

Şuanii scoaseră un strigăt de bucurie, îi dădură drumul lui 
Roland şi se năpustiră asupra republicanilor, fluturându-şi 
pălăriile şi puştile şi strigând: 

— Trăiască regele! 

Roland, scăpat din strânsoarea lor, dar dezarmat 
materialmente datorită căderii de pe cal şi moralmente datorită 
cuvântului dat, se duse de se aşeză pe moviliţa acoperită încă 
cu mantaua ce servise de faţă de masă pentru prânzişorul lor. 

De acolo cuprindea cu privirea lupta, toată încăierarea, fără 
să piardă nici un amănunt. 

Cadoudal sta în picioare pe cal, în mijlocul focului şi al 
fumului, asemeni demonului războiului,  invulnerabil şi 
înverşunat ca el. 

Ici şi colo se vedeau leşurile a vreo doisprezece şuani 
risipite pe câmp. 

Dar era evident că republicanii, tot cu rândurile strânse, 
pierduseră mai mult decât îndoitul regaliştilor. 

Răniţii se târau în spaţiile goale, se adunau, se ridicau ca 
şerpii zdrobiţi şi se luptau, republicanii cu baionetele, şuanii cu 
cuţitele. 

Cei dintre şuanii răniţi care erau prea departe ca să se 
poată bate în luptă corp la corp cu regaliştii răniţi, îşi încărcau 
puştile, se ridicau în genunchi, trăgeau şi cădeau iar la pământ. 

De ambele părţi lupta era necruțătoare, neostoită, 
înverşunată; aveai sentimentul că războiul civil, cu alte cuvinte 
războiul fără milă şi fără iertare, îşi scutura torţa asupra 
câmpului de luptă. 

Cadoudal dădea târcoale pe cal în jurul redutei de trupuri 
vii, trăgea de la douăzeci de paşi, când cu pistoalele, când cu o 
puşcă cu două ţevi, pe care o aruncă după ce trăgea, pentru ca 
s-o ia încărcată când trecea iarăşi prin locul acela. 

La fiecare foc de-al său cădea câte un om. 

A treia oară când îşi repetă manevra, îl întâmpină un foc de 
pluton. Generalul Hatry îi făcuse cinstea numai lui singur. 

Dispăru în foc şi-n fum şi Roland îl văzu prăbuşindu-se cu 
cal cu tot, ca şi cum ar fi fost trăsniţi amândoi. 


Zece sau doisprezece republicani se repeziră afară din front 
împotriva tot atâtor şuani. 

Se dezlănţui o luptă cumplită, corp ta corp, din care şuanii, 
cu cuţitele lor, urmau fireşte să iasă biruitori. 

Deodată Cadoudal se ivi iarăşi în picioare, cu câte-un pistol 
în fiecare mână. Asta însemna moartea a doi oameni şi doi 
oameni se prăbuşiră. 

Apoi, prin spărtura lăsată de cei zece-doisprezece oameni, 
se năpusti cu treizeci. 

Apucase o puşcă obişnuită şi se slujea de ea ca deo 
măciucă şi de fiecare dată când lovea dobora un om. 

Străpunse batalionul şi apăru în cealaltă parte. 

Apoi, ca mistrețul ce se-ntoarce asupra vânătorului care l-a 
trântit la pământ şi care-i scormoneşte măruntaiele, se vâri în 
rana larg căscată, s-o mai lărgească încă. 

Din clipa aceea, totul fu pe sfârşite. 

Generalul Hatry adună în juru-i vreo douăzeci de oameni şi, 
cu baioneta în mână, tăbări asupra cercului care-l împresura. 
Mergea pe jos în fruntea soldaţilor săi. Calul îi fusese spintecat. 

Zece oameni căzură până să străpungă încercuirea. 

Generalul se văzu de partea cealaltă a încercuirii. 

Şuanii voiră să se ia după el. Dar Cadoudal le strigă cu un 
glas ca de tunet: 

— Nu trebuia să-l lăsaţi să treacă, dar de vreme ce-a trecut, 
lăsaţi-l să se retragă nestingherit. 

Şuanii ascultară cu sfinţenia pe care o aveau faţă de 
vorbele şefului lor. 

— Şi acum, strigă iarăşi Cadoudal, încetaţi focul! Gata cu 
morţii, restul să fie făcuţi prizonieri. 

Şuanii se adunară, încercuiră grămada de morţi şi cei câţiva 
în viaţă, mai mult sau mai puţin răniţi, care se răsuceau şi se 
frământau printre cadavre. 

A te preda însemna încă a lupta în asemenea război în care 
şi de-o parte şi de alta prizonierii erau împuşcaţi: de o parte 
fiindcă şuanii şi vendeenii erau socotiți că nişte tâlhari, de 
cealaltă parte, pentru că nu ştiau ce să facă cu ei. 

Republicanii îşi aruncară departe de ei puştile, ca să nu le 
predea. 

Când şuanii s-au apropiat de ei, iau găsit pe toţi cu 
cartuşierele goale. 


Trăseseră şi cel din urmă cartuş. Cadoudal se îndreptă spre 
Roland. 

Cât timp a durat lupta aceea pe viaţă şi pe moarte, tânărul 
stătuse pe locul în care se aşezase şi, cu ochii aţintiţi asupra 
încăierării, cu părul ud de sudoare, cu pieptul gâfâind, 
aşteptase. 

Apoi, când văzu că norocul se întoarce, îşi lăsă capul să-i 
cadă în mâini şi rămase cu fruntea aplecată spre pământ. 

Cadoudal ajunse lângă el fără ca Roland să fi părut c-a auzit 
tropotul paşilor lui. Îl atinse pe umăr. Tânărul ridică încetişor 
capul, fără a încerca să-şi ascundă două lacrimi ce i se 
rostogoleau pe obraji. 

— Generale! Faceţi cu mine ce credeţi de cuviinţă, vă sunt 
prizonier. 

— Un ambasador al primului consul nu poate fi făcut 
prizonier, răspunse Cadoudal râzând, dar e rugat să-mi facă un 
serviciu. 

— Ordonaţi, generale! 

— N-am ambulanţă pentru răniţi, n-am nici temnițe pentru 
prizonieri. Luaţi-vă sarcina de-a duce soldaţii republicani la 
Vannes, atât prizonierii cât şi răniții. 

— Cum, generale? întrebă Roland. 

— Vi-i dau dumneavoastră, sau, mai curând, vi-i 
încredinţez, îmi pare rău că v-a murit calul. Imi pare rău că şi al 
meu a fost ucis, dar îl aveţi pe cel al lui Creangă-de-Aur. Primiţi- 
l. 

Tânărul făcu o mişcare. 

— Bine înţeles, până când veţi face rost de altul, adăugă 
Cadoudal înclinându-se. 

Roland înţelese că trebuia să fie, cel puţin prin simpatie, la 
înălţimea celuia cu care avea de-a face. 

— Am să vă mai văd, generale? întrebă el sculându-se. 

— Mă îndoiesc, domnule. Operaţiile mele strategice mă 
cheamă pe coastă, la Port-Louis, îndatoririle dumneavoastră vă 
cheamă la palatul Luxembourg. 

— Ce să-i spun primului consul, generale? 

— Ceea ce-aţi văzut, domnule. El va cumpăni între 
diplomaţia abatelui Bernier şi cea a lui Georges Cadoudal. 


— După cele ce am văzut, domnule, mă îndoiesc că veţi 
avea vreodată nevoie de mine, adăugă Roland, dar, în orice caz, 
să nu uitaţi că aveţi un prieten pe lângă primul consul. 

Şi-i întinse mâna lui Cadoudal. 

Şeful regalist i-o luă cu aceeaşi lealitate şi cu aceeaşi 
dăruire cu care o făcuse şi înaintea luptei. 

— Adio, domnule de Montrevel, îi spuse el. N-am nevoie să 
vă mai sfătuiesc, nu-i aşa, să-l justificaţi pe generalul Hatry. O 
asemenea înfrângere e la fel de glorioasă ca şi o victorie. 

In timpul acesta, calul lui Creangă-de-Aur fu adus 
colonelului republican. El se arunca în şa. 

— Ştiţi ce, adăugă Cadoudal, trecând pe la Roche-Bernard, 
informaţi-vă puţin ce s-a întâmplat cu cetăţeanul Thomas 
Millisre? 

— A murit, răspunse o voce. 

Inimă-de-Rege, cu cei patru oameni ai lui, uzi leoarcă de 
sudoare şi mânjiţi de noroi, tocmai sosiseră, dar prea târziu ca 
să mai ia parte la luptă. 

Roland mai preumblă o ultimă privire asupra câmpului de 
luptă, scoase un suspin şi, rostind un rămas bun lui Cadoudal, o 
porni în galop de-a dreptul peste câmpuri, ca să aştepte pe 
drumul spre Vannes căruţa cu răniţi şi prizonieri pe care primise 
sarcina s-o însoţească până la generalul Hatry. 

Cadoudal dăruise câte-un scud de şase livre fiecărui om. 

Roland nu se putu împiedica de a gândi că şeful regalist 
făcea pe mărinimosul din banii Directoratului îndrumați spre 
apus de Morgan şi confrații săi. 


Capitolul XXXV Propunere de căsătorie 


Sosind la Paris, Roland se duse mai întâi de toate la primul 
consul. li aducea două veşti: cea a pacificării Vendeei, dar şi cea 
a răzvrătirii Bretaniei, mai înfocată ca niciodată. 

Bonaparte îl cunoştea pe Roland. Triplă povestire a 
asasinării lui Thomas Milliere, a judecății episcopului Audrein, 
precum şi a luptei de la Grandchamp îl impresiona aşadar 
adânc. De altfel, din povestirea tânărului se desprindea un soi 
de disperare sumbră în privinţa căreia nu te-ai fi putut înşela. 


Roland era disperat că pierduse iarăşi un nou prilej de a-şi 
găsi moartea. 

Apoi, i se părea că o putere necunoscută veghea asupra lui, 
ferindu-l de nişte primejdii în care alţii îşi pierdeau viaţa. Acolo 
unde sirjohn găsise doisprezece judecători care-l condamnaseră 
la moarte, el dăduse doar peste o fantomă, ce-i drept 
invulnerabilă, dar inofensivă. 

Se învinui cu amărăciune că dorise şi umblase după o luptă 
în doi cu Georges Cadoudal, luptă pe care adversarul său o 
prevăzuse, în loc să se fi aruncat în încăierarea generală, în care 
cel puţin ar fi putut ucide sau ar fi fost ucis. 

Primul consul îl privea cu îngrijorare în vreme ce el vorbea, 
în adâncul sufletului său, Bonaparte descoperea aceeaşi dorinţă 
stăruitoare de moarte pe care o crezuse vindecată, datorită 
contactului cu locurile natale şi îmbrăţişărilor cu care l-a primit 
familia. 

Se învinui, ca să-l dezvinovăţească şi să-l ridice în slăvi pe 
generalul Hatry, dar, drept şi nepărtinitor, ca un adevărat 
soldat, i-a recunoscut lui Cadoudal curajul şi generozitatea, ceea 
ce i se cuvenea de altfel generalului regalist. 

Bonaparte îl ascultă cu seriozitate, aproape cu tristeţe. Pe 
cât era de înflăcărat pentru războaiele cu străinii, radiind în juru- 
i o strălucire glorioasă, pe atât îi era de silă de războiul acela 
intern în care ţara îşi varsă propriu-i sânge, îşi sfâşie propriile-i 
măruntaie. 

Tocmai în acest caz, se părea că negocierile trebuiau să se 
substituie războiului. 

Dar cum să negociezi cu un om de felul lui Cadoudal? 

Bonaparte ştia prea bine de cât farmec personal dispunea 
atunci când îşi punea în minte să-l folosească. Luă hotărârea să-l 
întâlnească pe Cadoudal şi, fără să-i spună ceva lui Roland, se 
bizuia totuşi pe el în reuşita întrevederii, când îi va veni ceasul. 

Între timp, voia să ştie dacă Brune, în ale cărui talente 
militare avea mare încredere, va fi mai norocos decât 
predecesorii săi. 

Îl lăsă pe Roland să plece, după ce-l vesti că i-a venit mama 
şi că urma să se instaleze în căsuţa din stradă Victoriei. 

Roland sări într-o trăsură şi ceru să fie dus acolo, unde o 
găsi pe doamna de Montrevel, fericită şi mândră atât cât poate 
fi o femeie şi o mamă. 


În ajun Edouard fusese dat la liceul militar La Fl&che. 

Doamna de Montrevel se pregătea să părăsească Parisul ca 
să se întoarcă lângă Amelie, a cărei sănătate continua s-o 
neliniştească. 

Cât despre sir John, nu numai că era în afară de primejdie, 
dar aproape se şi vindecase. Se afla la Paris, venise să-i facă o 
vizită doamnei de Montrevel şi, negăsind-o acasă, întrucât 
tocmai îl ducea pe Edouard la liceul La Fleche, îi lăsase o carte 
de vizită. 

Pe cartea de vizită era şi adresa. S/r John trăsese la hotelul 
Mirabeau, pe strada Richelieu. 

Era ceasul unsprezece de dimineaţă: ora când sir John îşi 
lua dejunul. Roland avea toate şansele să-l întâlnească la 
asemenea oră. Se urcă iarăşi în trăsură şi porunci vizitiului să-l 
ducă la hotelul Mirabeau. 

Il găsi într-adevăr pe s;/rJohn în faţa unei mese servite după 
obiceiul englezesc, lucru rar pe vremea aceea, bând ceşti mari 
de ceai şi mâncând cotlete în sânge. 

Zărindu-l pe Roland, sir John scoase un strigăt de bucurie, 
se sculă şi-i alergă înainte. 

Roland era pătruns de un sentiment profund de afecţiune 
pentru firea excepţională a englezului la care calităţile sufleteşti 
păreau că-şi făcuseră o datorie din a se ascunde sub nişte 
ciudăţenii naţionale. 

Sir John era palid şi slăbit, dar, altcum, se simţea minunat. 

Rana se cicatrizase cu desăvârşire şi, în afară de o 
greutate, ce descreştea pe zi ce trece şi care curând avea să 
dispară de tot, era gata să-şi recapete sănătatea de altădată. 

Şi el, la rândul său, îi făcu lui Roland nişte manifestări de 
dragoste la care nici pe departe nu te-ai fi aşteptat de la 
asemenea om taciturn şi pretinse că bucuria ce-l copleşise 
văzându-l, îi redase părticica aceea de sănătate care-i lipsea. 

Mai întâi îl pofti pe Roland să-i ţie tovărăşie la masă, 
făgăduindu-i să-i servească feluri de mâncare franţuzeşti. 

Roland primi, dar, ca toţi soldaţii care trecuseră prin 
războaiele grele din timpul Revoluţiei, când de multe ori lipsea 
până şi pâinea, nu era mofturos la mâncare şi se obişnuise cu 
tot soiul de bucate, mâncând din toate, prevăzând zile în care n- 
avea să găsească nimic de mâncare. 


Atenţia lui sir John, de a-i servi un ospăț franțuzesc, fu 
aşadar o atenţie aproape neluată în seamă. 

Dar gândurile ce-l frământau pe sir John nu trecură 
neobservate de Roland. 

Se vedea limpede că prietenul său avea o târnă ps buze şt 
că se codea s-o dezvăluie. 

Roland socoti că trebuie să-l ajute. 

De aceea, când masa fu pe sfârşite, Roland, sprijinindu-şi 
coatele pe masă şi bărbia în mâini, îl întrebă cu acea sinceritate 
care la el ajungea uneori aproape până la brutalitate. 

— Haide, dragă sir John, nu cumva ai ceva de spus, 
prietenului domniei-tale, Roland şi nu îndrăzneşti să deschizi 
gura? 

Sir John tresări şi, din palid cum era, se făcu roşu ca focul. 

— Ei, drăcie! Urmă Roland, se vede că îţi vine grozav de 
greu. Dar, dac-ar fi să-mi ceri o sumedenie de lucruri, sir John, 
prea puţine sunt cele pe care ştiu c-aş avea dreptul să ţi le 
refuz. Hai, dă-i drumul, te ascult. 

Şi Roland închise ochii, Ca pentru a-şi concentra toată 
atenţia asupra celor ce-avea să-i spună si/rJohn. 

Intr-adevăr, din punctul de vedere al lordului Tanlay, era 
fără îndoială ceva destul de greu de spus, căci, după vreo zece 
secunde, văzând că sir John rămăsese mut, Roland deschise 
ochii din nou. 

Sir John se făcuse iarăşi palid. Numai că se făcuse mai palid 
decât era înainte de-a roşi. Roland îi întinse mâna. 

— A! exclamă el, văd că ai a te plânge de felul cum ai fost 
tratat la Negrele-Fântâni. 

— Tocmai, dragă prietene, mai ales că o dată cu intrarea 
mea în castelul acela se statorniceşte fericirea sau nenorocirea 
vieţii mele. 

Roland se uită ţintă la s/rJohn. 

— Ei! Fire-ar să fie! Izbucni el, fi-voi eu oare atât de 
fericit?... 

Dar se opri, înțelegând că din obişnuitul punct de vedere al 
bunei creşteri era gata să săvârşească păcatul necuviinţei. 

— O! făcu sir John, isprăveşte ce-ai început să spui, dragul 
meu Roland. 

— Chiar doreşti? 

— Te rog din tot sufletul. 


— Şi dacă mă înşel? Dacă spun o prostie? 

— Dragul meu, dragul meu, hai, termină. 

— Atunci, fie! Mă întrebam, milord, fi-voi eu oare atât de 
fericit să aflu că Domnia-Ta i-a făcut surorii mele cinstea de a se 
îndrăgosti de ea? 

Sir John scoase un strigăt de bucurie şi, cu o mişcare foarte 
repede de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare pe un om 
flegmatic ca el, se aruncă în braţele lui Roland. 

— Sora dumitale e un înger, Roland, izbucni el şi mi-e dragă 
din tot sufletul! 

— Milord, eşti un om într-adevăr liber? 

— Cu desăvârşire. De doisprezece ani, aşa cum ţi-am mai 
spus, sunt stăpân deplin pe averea mea, care se urcă la un venit 
de douăzeci şi cinci de mii de lire sterline pe an. 

— E mult prea mult, scumpe lord, pentru o fată care nu-ţi 
poate aduce ca zestre decât vreo cincizeci de mii de franci. 

— O! exclamă englezul cu accentul tipic al naţiunii sale pe 
care-l regăsea uneori când era pradă unor emoţii adânci, de 
trebuie să mă lepăd de avere, am să mă lepăd. 

— Nu! făcu Roland râzând, e inutil. Eşti bogat, e o 
adevărată nenorocire, dar ce-i de făcut?... Nu, nu asta-i 
problema! O iubeşti pe sora mea? 

— Oh, o ador. 

— Dar ea, urmă Roland, sora mea te iubeşte ea? 

— Dumneata mă înţelegi doar, răspunse s;r John, că n-am 
întrebat-o. Înainte de orice, dragul meu Roland, trebuia să 
vorbesc cu dumneata şi, clacă aşa ceva ţi-ar fi pe plac, să te rog 
să-mi pledezi cauza pe lângă doamna de Montrevel, mama 
dumitale. Apoi, o dată căpătate încuviinţările amândurora, abia 
atunci să-mi declar sentimentele sau, mai curând, să mi le 
declari dumneata, dragă Roland, fiindcă eu n-aş putea cuteza 
pentru nimic în lume. 

— Atunci, eu sunt cel ce primesc prima dumitale 
destăinuire? 

— Doar îmi eşti cel mai bun prieten, aşa se şi cuvine. 

— Ei bine! Scumpe sir John, în ceea ce mă priveşte, fireşte, 
ai câştigat procesul! 

— Mai rămâne mama dumitale şi apoi şi soră. 

— E tot una. Înţelegi, mama îi va lăsa Améliei libertatea 
deplină de a alege şi nu mai am nevoie să-ţi spun că dacă alesul 


ei vei fi dumneata, ea va fi cât se poate de fericită. A mai rămas 
însă cineva pe care l-ai uitat. 

— Cine-i acela? întrebă sir John, ca omul care a cântărit 
vreme îndelungată în minte şansele şi neşansele planului său, 
ca unul ce crede că le-a trecut pe toate în revistă şi căruia i se 
înfăţişează un obstacol nou la care nu se-aştepta. 

— Primul consul, spuse Roland. 

— God... Lăsă să-i scape englezul, înghițind jumătate din 
blestemul naţional. 

— Chiar înainte de a pleca în Vendeea, urmă Roland, mi-a 
vorbit de căsătoria surorii mele, spunându-mi că asta nu ne mai 
priveşte pe noi, nici pe mama, nici pe mine, ci numai pe el. 

— Atunci! exclamă s;rJohn, sunt pierdut. 

— De ce? 

— Primului consul nu-i sunt dragi englezii. 

— Spune mai curând că englezilor nu le e drag primul 
consul. 

— Dar cine va vorbi cu primul consul despre dorinţa mea? 

— Eu. 

— Şi-i vei vorbi de năzuinţa mea ca de un lucru ce-ţi este 
dumitale pe plac? 

— Am să fac din dumneata porumbelul păcii între cele două 
naţiuni, spuse Roland, ridicându-se. 

— Vai! Cum să-ţi mulţumesc, exclamă sir John, prinzându-l 
pe tânăr de mână. 

Apoi, cu părere de rău: 

— Pleci? 

— Dragul meu prieten, am o permisie de câteva ceasuri. Un 
ceas l-am dăruit mamei, do-uă dumitale, mai datorez unul 
prietenului dumitale Edouard... Mă duc să-l îmbrăţişez şi să 
vorbesc cu profesorii lui să-l lase să se bată cu colegii cât 
pofteşte; pe urmă mă întorc la palatul Luxembourg. 

— Ei, atunci să-i spui complimente din partea mea şi să-i 
mai spui că i-am comandat o pereche de pistoale ca să nu mai 
aibă nevoie, când va fi atacat de tâlhari, să se slujească de 
pistoalele conductorului. 

Roland se uită la s;rJohn. 

— Ce mai e şi cu asta? întrebă el. 


€ Probabil aluzie la "God damn it" (fire-ar al dracului) - engl. 


— Cum? Nu ştii? 

— Nu. Ce să ştiu? 

— Un lucru care era s-o ucidă de spaimă pe biata noastră 
Amélie! 

— Ce lucru? 

— Atacul diligenţei. 

— Care diligenţă? 

— Cea în care era mama dumitale. 

— Diligenţa în care era mama mea? 

— Da. 

— Diligenţa în care era mama a fost oprită? 

— Ai văzut-o pe doamna de Montrevel şi nu ţi-a spus nimic? 

— Cel puţin nu mi-a spus nici un cuvânt despre aşa ceva. 

— Atunci, află că dragul meu Edouard a fost un erou. Cum 
nimeni n-a încercat să se apere, el s-a apărat. A luat pistoalele 
conductorului şi-a tras. 

— Viteaz băiat! strigă Roland. 

— Da, însă, din nenorocire sau din fericire, conducătorul 
avusese grijă să le scoată plumbii: Edouard a fost mângâiat de 
domnii confraţi ai lui lehu ca fiind viteazul vitejilor, dar nici n-a 
ucis şi nici n-a rănit pe nimeni. 

— Şi dumneata eşti sigur de toate pe care mi le spui? 

— Îţi repet că sora dumitale era gata să moară de frică. 

— Bine, făcu Roland. 

— Ce vrei să spui? întrebă sir John. 

— Da... e-un motiv în plus ca să-l văd pe Edouard. 

— Ce mai puli la cale? 

— Un plan. 

— MI-I spui şi mie? 

— Pe cuvântul meu că nu. Planurile mele nu sfârşesc bine 
pentru dumneata. 

— Totuşi, Roland, înţelegi, dacă e de luat o revanşă? 

— Atunci am s-o iau eu pentru amândoi. Dumneata eşti 
îndrăgostit, scumpe lord Tanlay, trăieşte pentru dragostea 
dumitale. 

— Dar îmi făgăduieşti totuşi sprijinul? 

— Ne-am înţeles. Am cea mai mare dorinţă să te numesc 
fratele meu. 

— Te-ai săturat să mă numeşti prieten? 

— Zău că da. E prea puţin! 


— Îţi mulţumesc. 

Şi amândoi îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. 

După un sfert de oră Roland se afla la liceul militar La 
Fleche, aşezat pe locul pe care se află astăzi liceul Ludovic-cel- 
Mare, adică spre capătul de sus al străzii Saint-Jacques, în 
spatele Sorbonei. 

De la primul cuvânt pe care i-l spuse directorului, Roland 
văzu că frăţiorul său îi fusese recomandat în chip deosebit. 

Băiatul fu chemat. 

Edouard se aruncă în braţele fratelui său mai mare împins 
de adoraţia pe care o avea faţă de el. 

După primele îmbrăţişări, Roland aduse vorba despre 
oprirea diligentei. 

Dacă doamna de Montrevel nu-i spusese nimic, dacă lordul 
Tanlay fusese zgârcit în privinţa amănuntelor, lucrul nu se 
petrecu nicidecum la fel cu Edouard. 

Oprirea diligentei însemna Illiada lui. 

Îi povesti lui Roland lucrurile în cele mai mici amănunte, îi 
vorbi despre înţelegerea lui Jérôme cu bandiții, despre pistoalele 
care erau încărcate numai cu praf de puşcă, despre cum 
leşinase maică-sa. Îi mai povesti despre ajutoarele date în 
timpul leşinului tocmai de aceia care îl pricinuise, despre faptul 
că numele său de botez era ştiut de agresori, în sfârşit, despre 
masca ce căzuse o clipă de pe faţa celui care sărise în ajutorul 
doamnei de Montrevel, ceea ce însemna că doamna de 
Montrevel trebuie să-i fi văzut faţa celui care-i sărise în ajutor. 

Roland se opri mai ales asupra ultimului amănunt. 

Pe urmă veni relatarea audienței la primul consul, povestită 
de băiat, cum Bonaparte îl îmbrăţişase, îl alintase, îl răsfăţase şi, 
în sfârşit, îl recomandase directorului liceului militar. 

Roland află de la copil tot ceea ce voise să ştie şi, cum din 
stradă Saint-Jacques până la palatul Luxembourg nu-s decât 
cinci minute, după cinci minute se afla la Luxembourg. 


Capitolul XXXVI Sculptură şi pictură 


Când Roland ajunse la Luxembourg, pendula palatului arăta 
ora unu după-amiază. 


Primul consul lucra cu Bourrienne. 

Dacă n-am scrie decât un simplu roman ne-am grăbi s- 
ajungem la deznodământ şi, ca s-ajungem mai repede, am trece 
peste unele amănunte de care, se spune cu certitudine, marile 
figuri istorice se pot lipsi. 

Nu suntem deloc de-asemenea părere. 

Din ziua în care am pus mâna pe condei — şi în curând se 
împlinesc treizeci de ani — fie că gândurile noastre s-au 
însufleţit într-o dramă, fie că s-au desfăşurat într-un roman, 
scopul nostru a fost îndoit: să instruim şi să desfătăm. 

Şi în primul rând spunem să instruim, fiindcă desfătarea la 
noi nu-i decât o mască a instruirii. 

Reuşit-am oare? Aşa credem. 

În curând vom fi parcurs cu povestirile noastre, în oricare 
epocă s-ar petrece, o imensă perioadă de timp: între Contesa de 
Salisbury şi Contele de Monte-Cristo stau închise cinci secole şi 
jumătate. 

Ei bine, despre aceste cinci secole şi jumătate avem 
pretenţia să spunem că Franţa a învăţat de la noi atât de multă 
istorie cât nu putea învăţa de la nici un istoric de profesie. 

Ba, mai mult: deşi părerile noastre sunt bine cunoscute, 
deşi le-am declarat sus şi tare, atât sub Bourbonii din ramura 
primului născut, cât şi sub Bourbonii din ramura mezină, atât 
sub republică cât şi sub guvernământul actual, nu credem că 
acele păreri ale noastre să se fi manifestat intempestiv nici în 
piesele de teatru şi nici în romane. 

Îl admirăm pe marchizul de Posa în Don Carlos de Schiller, 
dar în locul lui Schiller, n-am fi anticipat asupra spiritului 
timpului până într-atât, încât să aşezăm un filozof din secolul al 
XVIll-lea în mijlocul eroilor din secolul ai XVI-lea, sau un 
enciclopedist la curtea lui Filip al II-lea. 

Astfel, întocmai cum am fost monarhist! Sub monarhie — 
vorbind din punct de vedere literar — republicani sub republică, 
astăzi suntem reconstructori sub consulat. 

Asemenea lucru nu ne împiedică gândirea să plutească 
deasupra oamenilor şi deasupra epocii şi să-i atribuim fiecăruia 
partea de bine ca şi partea de rău ce i se cuvine. 

Ori, nimeni n-are dreptul să-şi asume singur asemenea rol 
în afară de Dumnezeu. Regii aceia din Egipt care, în clipa când 
erau  încredinţaţi necunoscutului, erau judecaţi pe pragul 


mormântului, nu erau judecaţi de un singur om, ci de poporul 
întreg. 

De aceea a rămas zicala: "Judecata poporului e judecata lui 
Dumnezeu". 

Istoric, romancier, poet, sau autor dramatic, nu suntem 
nimic altceva decât unul dintre preşedinţii de jurii care, 
imparţial, rezumă dezbaterile şi-i lasă pe juraţi să-şi rostească 
sentinţa. 

Cartea reprezintă rezumatul. 

Cititorii alcătuiesc juriul. 

De aceea, având de zugrăvit una dintre cele mai gigantice 
figuri, nu numai a timpului modern ci a tuturor timpurilor, 
trebuind s-o zugrăvim în epoca sa de tranziţie, adică în 
momentul în care Bonaparte devine Napoleon, în care generalul 
se face împărat, de aceea, spuneam, de teama de a fi nedrepţi, 
lăsăm la o parte aprecierile şi le înlocuim cu fapte. 

Nu suntem de părerea celor care spun, că Voltaire: "Nu poţi 
să fii erou pentru valetul ce te slujeşte". 

Aşa ceva e cu putinţă numai când valetul ce te slujeşte este 
miop sau invidios, două infirmităţi care se aseamănă mai mult 
decât s-ar putea crede. 

Noi susţinem că eroul poate deveni om blajin şi că omul 
blajin nu e mai puţin erou dacă este om blajin. 

Ce este un erou în faţa publicului? 

Un om al cărui geniu, pentru moment, îi biruie simţirea. Ce 
este un erou în intimitate? 

Un om a cărui simţire, pentru moment, îi biruie geniul. 

Istoricii să judece geniul. 

Poporul să judece simţirea. 

Cine l-a judecat pe Carol cel Mare? Istoricii. 

Cine l-a judecat pe Henric al IV-lea? Poporul. 

Care, după părerile dumneavoastră, e mai bine judecat? 

Ei bine, pentru că judecata să fie dreaptă, pentru că 
instanţa de apel, care nu-i altceva decât posteritatea, să 
confirme sentinţa contemporanilor, nu trebuie pusă în lumină 
numai o singură parte a figurii pe care o avem de zugrăvit. 
Trebuie să i se facă. Ocolul de jur-împrejur şi, acolo unde soarele 
nu poate ajunge, s-o luminăm cu făclia sau chiar cu o simplă 
lumânare. 

Să ne întoarcem la Bonaparte. 


Am spus că lucra cu Bourrienne. 

Cum îşi împărțea timpul primul consul la Luxembourg? 

Se scula la ceasurile şapte de dimineaţă, chema 
numaidecât pe unul din secretari — Bourrienne de preferinţă — 
lucra cu el până la ceasurile zece. La zece i se spunea că micul 
dejun e gata. Josephine, Hortense şi Eugene aşteptau sau se 
aşezau la masă în familie, adică împreună cu aghiotanţii de 
serviciu şi cu Bourrienne. După micul dejun se purtau discuţii cu 
comesenii şi cu invitaţii, dacă erau. Un ceas era închinat unor 
asemenea discuţii la care veneau să ia parte, de obicei, Lucien 
şi Joseph cei doi fraţi ai primului consul, Regnault de Saint-Jean- 
d'Angely, Boulay (de la Meurthe), Monge, Berthollet, Laplace şi 
Arnault. Spre prânz sosea Cambaceres. 

In general, Bonaparte îi destina colegului său o jumătate de 
ceas: pe urmă, aşa deodată, fără nici o legătură, se ridica 
zicând: 

— La revedere Joséphine! La revedere Hortense!... 
Bourrienne, hai să lucrăm. 

După ce rostea vorbele de mai sus — care se repetau 
aproape cu regularitate şi în aceiaşi termeni în fiecare zi, la 
aceeaşi oră — Bonaparte ieşea din salon şi intră în cabinetul 
său. 

Acolo nu era adoptată nici o metodă de lucru. Totul era în 
funcţie de capriciu sau de urgenţă: sau Bonaparte dicta, sau 
Bourrienne citea ceva; după care, primul consul pleca la 
consiliu. 

În primele luni ca să se ducă acolo, era silit să străbată 
curtea micului Luxembourg, ceea ce, pe timp de ploaie, îi scotea 
din fire. Dar, către sfârşitul lui decembrie, hotărâse să acopere 
curtea. Aşa că, începând de la data aceea, se întorcea aproape 
totdeauna în cabinetul său cântând. 

Bonaparte cânta cam tot atât de fals că şi Ludovic al XV- 
lea. 

De îndată ce se afla iarăşi în birou, cerceta lucrările pe care 
le ceruse, semna câteva scrisori, se lungea pe fotoliul său şi, tot 
stând de vorbă, scrijelea cu cuţitaşul unul din braţele fotoliului. 
De nu avea chef de vorbă, recitea scrisorile din ajun sau 
broşurile din ziua respectivă, râzând în pauze, cu o înfăţişare 
naivă şi sănătoasă de copil mare. Apoi, deodată, de parcă s-ar fi 
deşteptat dintr-un vis, se sculă în picioare zicând: 


— Scrie Bourrienne. 

Şi atunci indica planul unui monument ce trebuia înălţat, 
sau dicta vreunul din proiectele acelea imense care au uimit 
sau, mai bine spus, care au înspăimântat uneori lumea. 

La orele cinci se lua cina. După cină, primul consul urca la 
Joséphine, unde primea de obicei vizitele miniştrilor şi mai cu 
seamă pe cea a domnului de Talleyrand, ministrul afacerilor 
externe. 

La miezul nopţii, uneori chiar mai devreme, dar niciodată 
mai târziu, dădea semnalul de retragere, zicând brusc: 

— Hai să ne culcăm. 

A doua zi, la ceasurile şapte dimineaţa, începea aceeaşi 
viaţă, tulburată doar de incidente neprevăzute. 

După amănuntele ce privesc obiceiurile specifice geniului 
puternic pe care încercăm să vi-l arătăm sub cel dintâi aspect al 
său, mi se pare că trebuie să-i urmeze portretul. 

Bonaparte, ca prim consul, a lăsat mai puţine monumente 
ale propriei sale persoane decât Napoleon împăratul. Ori, dat 
fiind că împăratul din 1812 nu seamănă nici pe departe cu 
primul consul din 1800, să schiţăm cu condeiul nostru, de e cu 
putinţă, trăsăturile pe care penelul nu le mai poate traduce, 
fizionomia pe care nici bronzul şi nici marmură nu le mai poate 
eterniza. 

Cei mai mulţi dintre pictorii şi sculptorii cu care se fălea 
ilustra perioadă artistică a epocii, care a văzut înflorind operele 
unor maeştri ca Gros, David, Prud'hon, Giroclet şi Bosio, au 
încercat să fixeze pentru posteritate trăsăturile omului 
destinului, din diferitele epoci în care au ieşit la iveală marile 
proiecte providenţiale pentru care fusese hărăzit. Astfel, avem 
portretele lui Bonaparte ca general şef, ale lui Bonaparte ca 
prim consul şi-ale lui Napoleon împărat şi, cu toate că pictorii 
sau sculptorii au prins mai mult sau mai puţini bine tipul figurii 
sale, se poate spune că nu există nici un portret şi nici un bust 
pe deplin asemănător nici cu generalul, nici cu primul consul şi 
nici cu împăratul. 

Nici chiar geniilor nu le e dat să izbutească ceea ce e cu 
neputinţă. În prima perioadă a vieţii lui Bonaparte, i se putea 
picta sau sculpta craniul proeminent, fruntea brăzdată de cuta 
sublimă a gândirii, figura palidă, prelungă, tenul ca de granit şi 
obiceiul de-a lua o înfăţişare dusă pe gânduri. In a doua, i se 


putea pictau sau sculpta fruntea lată, sprânceana minunat 
încondeiată, nasul drept, buzele strânse, bărbia modelată cu o 
perfecţiune rară, în sfârşit toată figura lui ajunsă să fie că a lui 
Augustus de pe monede. Dar nici bustul şi nici portretul nu 
puteau reda ceea ce era peste limitele imitaţiei, adică 
mobilitatea privirii sale — privirea, care este pentru om ceea ce 
fulgerul este pentru Dumnezeu, cu alte cuvinte dovada 
dumnezeirii sale. 

Privirea, la Bonaparte, asculta de voinţa lui cu o repeziciune 
de fulger. În aceeaşi clipită îi ţâşnea din orbite, aci vie şi 
pătrunzătoare ca lama unui pumnal scos brutal din teacă, aci 
blândă şi delicată că o rază, sau ca o mângâiere, aci severă ca 
un interogatoriu, sau teribilă ca o ameninţare. 

Bonaparte avea câte o privire pentru fiece fel de gânduri 
ce-i frământau firea. 

La Napoleon, privirea, cu excepţia împrejurărilor ilustre din 
viaţa sa, încetează de a mai fi mobilă şi devine fixă. Dar, fixă, 
privirea e cu atât mai greu de redat. E ca un sfredel ce sapă 
inima celui pe care-l priveşte şi care pare că vrea să pătrundă 
până-n cel mai tainic gând. 

Ori şi daltă şi penelul au putut reda asemenea fixitate, dar 
nici una nici cealaltă n-au putut reda viaţa, adică puterea 
pătrunzătoare şi magnetică a privirii sale. 

Sufletele tulbure au privirile învăluite. 

Bonaparte, chiar pe vremea când era slab, avea mâini 
frumoase. Le arăta cu o oarecare cochetărie. Când se îngraşă, 
mâinile i se făcură superbe: avea de de o grijă cu totul 
deosebită şi, discutând, le privea cu satisfacţie. 

Aceeaşi pretenţie o avea şi pentru dinţi. Şi dinţii lui erau 
într-adevăr frumoşi, dar nici pe departe n-aveau splendoarea 
mâinilor. 

Când se plimba fie singur, fie cu cineva, fie că plimbarea 
avea loc în apartamentele sale sau într-o grămadă, totdeauna 
mergea puţin adus de spate, ca şi cum capul i-ar fi fost greu de 
purtat; şi, cu mâinile încrucişate la spate, făcea deseori o 
mişcare involuntară din umărul drept, ca şi cum o înfiorare 
nervoasă i-ar fi trecut prin umăr şi, în acelaşi timp, gura-i făcea 
o mişcare de la stânga spre dreapta, ce părea că e îngemănată 
cu cealaltă. Soiul acela de mişcări nu era, cu toate cele ce s-au 
spus, de natură convulsivă; era un simplu tic mecanic, vădind la 


el o preocupare adâncă, un soi de congestie a spiritului. De 
aceea, ticul i se arăta mat ales în epocile în care generalul, 
primul consul sau, mai târziu, împăratul urzea proiecte 
grandioase. După asemenea plimbări, însoţite de îndoita 
mişcare din umăr şi din gură, se întâmpla să-şi dicteze notele 
sale cele mai de seamă. În campanie, în armată, pe cal era 
neobosit şi aproape tot atât de neobosit în viaţa obişnuită, când 
uneori mergea pe jos cinci sau şase ore fără să se oprească şi 
fără să-şi dea seama. 

Când se plimba aşa, cu careva din cei apropiaţi lui, îi 
prindea de braţ pe cel care îl întovărăşea şi se sprijinea de el. 

Aşa subţire şi slab, cum era la vremea-n care-i aducem sub 
ochii cititorilor noştri, era tare preocupat să nu se îngraşe în 
viitor şi de obicei lui Bourrienne îi făcea asemenea de, tăinuire 
ciudată. 

— Vezi Bourrienne, cât sunt de sobru şi subţire. Ei bine, 
nimeni n-are să-mi scoată din cap că la patruzeci de ani am să 
fiu un mâncau grozav şi-am să mă îngraş tare. Prevăd c-are să 
mi se schimbe constituţia şi, totuşi, fac destulă mişcate. Dar, ce 
vrei? E un presentiment şi nu se poate să nu se întâmple aşa. 

Se ştie în ce hal de obezitate ajunsese prizonierul de la 
Sfânta-Elena. 

Nutrea o adevărată pasiune pentru băi, care, fără îndoială, 
au contribuit destul de mult ca să-i oprească obezitatea. 
Datorită pasiunii aceleia, baia ajunsese să-i fie o nevoie de 
neînlăturat. Făcea câte una din două în două zile, stătea în baie 
câte două ceasuri şi, în timpul acela, cerea să i se citească 
ziarele şi pamfletele; cât ţinea lectura, deschidea în fiecare clipă 
robinetul de la apă fierbinte, în aşa fel încât ridica temperatura 
băii la un grad pe care lectorul nu-l mai putea suferi: de astfel, 
nici nu mai vedea să citească. 

Numai atunci îngăduia să i se deschidă uşa. 

S-a vorbit de nişte crize de epilepsie pe care le-ar fi suferit 
chiar din prima lui expediţie în ltalia. Bourrienne a stat 
unsprezece ani în preajma lui şi niciodată nu l-a văzut cuprins 
de asemenea boală. 

Pe de altă parte, neobosit ziua, avea noaptea o nevoie 
imperioasă de somn, mai cu seamă în perioada în care ne 
ocupăm de el. Bonaparte, ca general şi prim consul, punea pe 
alţii să vegheze, dar el dormea, ba încă dormea bine. Se culca 


pe la miezul nopţii, uneori chiar mai devreme, aşa cum am mai 
spus şi când pe la orele şapte, Bourrienne pătrundea în camera 
lui ca să-l deştepte, totdeauna îl găsea dormind. De cele mai 
multe ori se trezea de la prima chemare, dar uneori, încă 
dormind, zicea, bâlbâind: 

— Bourrienne, te rog lasă-mă să mai dorm o clipă. 

Şi când nu era nici o grabă, Bourrienne se întorcea iarăşi pe 
la opt. Când trebuia, Bourrienne stăruia şi Bonaparte, tot 
bombănind, până la urmă se scula. 

Dormea şapte ceasuri din douăzeci şi patru, uneori opt 
ceasuri, făcând atunci o siestă scurtă de după-masă. 

Din aceste pricini avea de dat dispoziţii speciale pentru 
timpul nopţii. 

— Noaptea, zicea el, să intraţi în general cât mai puţin cu 
putinţă în camera mea. Să nu mă treziţi niciodată dacă aveţi a- 
mi da o veste bună. Vestea bună poate aştepta, dar de e vorba 
de o veste proastă treziţi-mă numaidecât, căci atunci nu mai e 
nici o clipă de pierdut ca să poţi face faţă primejdiei. 

După ce Bonaparte se sculă şi-şi făcea toaleta, totdeauna 
foarte amănunţit, intra la el feciorul ca să-l bărbierească şi să-l 
pieptene. In timpul râsului, un secretar sau unul din aghiotanţi, îi 
citea ziarele, începând totdeauna cu Monitorul. Atenţie reală nu 
dădea decât jurnalelor engleze şi germane. 

— Treci, treci mai departe, spunea el la lectura jurnalelor 
franceze: ştiu ce spun ei, pentru că nu spun decât ceea ce vreau 
eu. 

După ce termina cu îmbrăcatul, în camera de culcare, 
Bonaparte cobora în cabinetul său de lucru. Am văzut mai sus 
cu ce se îndeletnicea acolo. 

La ceasurile zece i se vestea, am spus, micul dejun. 

Şeful personalului venea să-l vestească şi îşi îndeplinea 
sarcina cu următoarele cuvinte: 

— Generalul e servit. 

Nici un titlu, după cum se vede, nici măcar cel de prim 
consul. _ 

Masa era sobră. In fiecare dimineaţă i se servea lui 
Bonaparte felul de predilecție, pe care-l mânca aproape în 
fiecare dimineaţă, adică un pui fript în untdelemn cu usturoi, cel 
care de atunci a căpătat, pe lista de bucate a restaurantelor, 
numele de pui â /a Marengo. 


Bonaparte bea puţin, nu bea decât vin de Bordeaux sau de 
Bourgogne şi de preferat cel din urmă. 

După dejun, ca şi după cină, lua o ceaşcă de cafea neagră; 
niciodată între mese. 

Când i se întâmpla să lucreze până la o oră înaintată a 
nopţii, i se aducea nu cafea ci ciocolată şi secretarul care lucra 
cu el primea şi el o ceaşcă la fel cu a lui Bonaparte. 

Majoritatea istoricilor, cronicarilor şi biografilor, după ce-au 
spus că Bonaparte bea multă cafea, mai adaugă şi că priza 
tabac fără măsură. 

E o îndoită eroare. 

De la vârsta de douăzeci şi patru de ani, Bonaparte 
deprinsese năravul de-a trage tabac pe nas, dar tocmai cât îi 
trebuia ca să-şi ţină creierul treaz. Priza de obicei nu din 
buzunarul jiletcii, cum s-a pretins, ci dintr-o tabacheră, pe care o 
schimbă aproape în fiecare zi cu una nouă, având, în calitate de 
colecţionar de tabachere o oarecare asemănare cu Frederic. 
Dacă, din întâmplare, priza din buzunarul jiletcii, asta se 
întâmplă numai. În zilele de luptă, când i-ar fi fost greu să ţină în 
acelaşi timp, trecând prin foc la galop şi hăţul calului şi 
tabachera. În zilele acelea, purta jiletci cu buzunarul drept 
căptuşit cu piele parfumată şi, cum răscroială hainei îi îngăduia 
să-şi vâre degetul cel mare şi arătătorul în buzunar fără să-şi 
mai descheie haina, putea în orice împrejurare şi în orice 
postură ar fi fost, să prizeze după poftă. 

Ca general sau prim consul nu purta mănuşi pe mâini, 
mulţumindu-se să le ţină şi să le boţească în mâna stângă. Ca 
împărat, făcu un progres: trăgea pe mână o singură mănuşă şi, 
cum schimba mănuşile nu numai în fiecare zi, dar chiar de două, 
trei ori pe zi, feciorul lui avu ideea să nu-i mai comande decât o 
singură mănuşă, completând perechea cu cea ce nu slujea. 

Bonaparte avea două pasiuni mari, pe care Napoleon le 
moşteni: războiul şi monumentele. 

Vesel, aproape râzând în tabere, devenea visător şi sumbru 
în repaus. Atunci, ca să scape de asemenea tristeţe, recurgea la 
magia artei şi visa monumente gigantice, de soiul acelora din 
care a pornit multe, dar n-a terminat decât câteva. Ştia că 
monumentele fac parte din viaţa popoarelor; că de sunt istoria 
scrisă cu litere majuscule a acelei vieţi, că multă vreme după ce 
generaţiile au dispărut de pe faţa pământului, jaloane de 


asemenea soi ale feluritelor evuri rămân în picioare; că Roma 
trăieşte prin ruinele sale, că Grecia vorbeşte prin monumentele 
sale, că Egiptul cu ale sale apare pe pragul civilizaţiilor ca un 
spectru splendid şi misterios. 

Dar renumele, vâlva şi zvonul îi erau dragi mai presus de 
orice şi le jinduia înaintea tuturor celorlalte lucruri; de aici, 
nevoia lui de război şi setea de glorie. 

Adeseori spunea: 

— O reputaţie mare înseamnă vâlva mare; cu cât faci mai 
multă, cu atât se întinde mai departe. Legile, instituţiile, 
monumentele, naţiunile, toate se prăbuşesc, dar vâlva rămâne 
şi-şi prelungeşte răsunetul şi în sufletul altor generaţii. 
Babylonul şi Alexandria s-au prăbuşit; Semiramis şi Alexandru 
au rămas în picioare, mai mari poate datorită ecoului renumelui 
lor, repetat şi sporit dm ev în ev, cum nici nu erau ei în realitate. 

Pe urmă, făcând o legătură între asemenea idei de 
grandoare şi el însuşi, continua să spună: 

— Puterea mea e legată de glorie şi gloria de bătăliile pe 
care le-am câştigat. Cuceririle m-au făcut ceea ce sunt şi numai 
cuceririle mă pot menţine. O formă de guvernământ nou- 
născută are nevoie să uimească, să uluiască. In clipa în care nu 
mai străluceşte, se stinge. Din clipa în care încetează de a se 
mări, se prăbuşeşte. 

Multă vreme fusese corsican, răbdând cu nelinişte 
cucerirea patriei sale, dar îndată după 13 vendemiar, se făcu 
francez adevărat şi ajunsese să iubească Franța cu pasiune. 
Visul său era s-o vadă mare, fericită, puternică, în fruntea 
naţiunilor prin gloria şi arta ei! E-adevărat că, făcând Franţa 
mare, creştea şi el împreună cu ea şi că îşi lega pe veşnicie 
numele de mărirea ei. Trăind într-una numai cu asemenea 
gânduri, pentru el momentul prezent se topea şi dispărea în 
viitor. Pretutindeni unde-l mâna uraganul războiului, înaintea 
oricărui lucru, înaintea oricărei ţări, Franţa îi stă prezentă în 
minte. "Ce vor gândi atenienii?" se întreba Alexandru după Issus 
şi Arbela’. "Nădăjduiesc că francezii vor fi mulţumiţi de mine", 
spunea Bonaparte după Rivoli şi după Piramide. 


7? De fapt este vorba despre bătălia de la Gaugamela (331 îe.n.), 
zdrobitoare înfrângere a lui Darius al Ill-lea, în urma căreia imperiul 
macedonean al lui Alexandru devine cel mai mare stat sclavagist din 
lumea antică. (n. t) 


Înaintea bătăliei, acest Alexandru modern se gândea prea 
puţin la ce va face în caz de succes, dar se gândea foarte mult, 
în ipostaza că ar pierde. Mai mult ca oricare altul, era încredinţat 
că un fleac hotărăşte uneori soarta marilor evenimente. De 
aceea căuta mai mult să prevadă asemenea evenimente decât 
să le provoace. Le privea cum se nasc, le vedea cum devin 
mature. În sfârşit, când socotea că a sosit momentul, se arăta şi 
el, punea mâna pe ele, le îmblânzea şi le mâna, aşa cum îşi 
îmblânzeşte şi îşi mâna un călăreț dibaci calul nărăvaş. 

Ajuns repede la mărire, în viitoarea revoluțiilor, schimbările 
politice pe care le pregătise sau le văzuse înfăptuindu-se, 
evenimentele pe care le dominase i-au deşteptat un oarecare 
dispreţ faţă de oameni, pe care, de altfel, din fire, nu era 
nicidecum înclinat să-i stimeze. De aceea, adeseori îi stătea pe 
buze zicala de mai jos, cu atât mai amară cu cât îi recunoscuse 
adevărul: 

— Sunt două pârghii cu care poţi mişca oamenii din loc: 
frica şi interesul. 

Cu astfel de sentimente, Bonaparte nu putea crede şi nici 
nu credea câtuşi de puţin în prietenie. 

"De câte ori, povesteşte Bourrienne, nu mi-a repetat: 
"Prietenia nu-i decât o vorbă; nu ţin la nimeni, nici măcar la fraţii 
mei... La Joseph puţin, poate; şi încă, dacă-l iubesc, e din obicei 
şi fiindcă e fratele meu mai mare... Duroc, da, el mie drag; dar 
de ce? Pentru că-mi place firea lui! Pentru că e rece, aspru şi 
sever; pe urmă, Duroc nu plânge niciodată!... De altfel, de ce să 
iubesc? Crezi că am prieteni adevăraţi? Atâta timp cât am să fiu 
ceea ce sunt, voi avea cel puţin în aparenţă; dar dacă succesul 
meu ar înceta, atunci să vezi! Arborii n-au frunze la vreme de 
iarnă!... Vezi dumneata, Bourrienne, să lăsăm femeile să se 
smiorcăiască, e treaba lor, dar eu, nu trebuie să am nici o 
slăbiciune; trebuie să am mâna puternică şi inima tare; 
altminteri... să n-ai de-a face cu războaie nici cu guverne." 

În legăturile sale intime, Bonaparte era ceea ce numim noi 
la şcoală un farsor, dar farsele lui erau lipsite de răutate şi 
aproape niciodată grosolane. Proasta-i dispoziţie, de altcum 
lesne de aţâţat, trecea ca un nor gonit de vânt, se topea în 
vorbe, se risipea în propriile-i izbucniri. Totuşi, când era vorba 
de treburile publice, de vreo greşeală a vreunui locotenent său 
ministru de-al său, îşi dă drumul la nişte furii grave de tot. 


Glumele lui erau atunci amare, totdeauna dure şi uneori 
umilitoare. Dădea o lovitură de măciucă sub care trebuia, de 
voie sau de nevoie, să pleci capul. Aşa a fost scena lui cu Jomini, 
aşa şi aceea cu ducele de Bellune. 

Bonaparte avea două soiuri de duşmani: pe iacobini şi pe 
regalişti. Pe cei dintâi îi detesta, de cei de-ai doilea se temea. 
Când vorbea de iacobini, nu le spunea altfel decât asasinii lui 
Ludovic al XVI-lea. Cu regaliştii era altceva: ai fi zis că prevedea 
Restaurarea. 

Avea alături de el doi oameni care votaseră moartea 
regelui: pe Fouché şi pe Cambaceres. 

Pe Fouché îl scoase de la minister şi pe Cambacere&s nu-i 
păstra decât din pricina serviciilor pe care le putea aduce 
eminentul legist. Dar nu se putea stăpâni şi, adeseori, luându-şi 
colegul, al doilea consul, de urechi, îi spunea: 

— Sărmane Cambaceres, tare-mi pare rău, dar situaţia ta e 
limpede: dacă Bourbonii au să se întoarcă vreo dată, au să te 
spânzure! 

Într-o zi, Cambac&răs îşi ieşi din fire şi, cu o smucitură a 
capului, smulgându-şi urechea din cleştele viu care-o prinsese, 
zise: 

— Hai, mai lasă-te de glumele dumitale răutăcioase! 

De câte ori Bonaparte scăpa dintr-o primejdie, un obicei din 
copilărie, un obicei corsican, ieşea la iveală: îşi făcea repede 
semnul crucii pe piept, cu degetul cel mare. 

Când încerca vreo nemulţumire sau cădea pradă unor 
gânduri neplăcute, atunci fredona: ce melodie? O melodie de-a 
lui, care nu era un cântec anume, pe care nimenea n-a 
recunoscut-o vreodată într-atât cânta de fals. Atunci, fredonând 
întruna, se aşeza în faţa mesei sale de lucru, legănându-se pe 
fotoliu şi aplecându-se pe spate până era aproape gata să se 
răstoarne peste cap şi mutila, cum am mai spus, braţul fotoliului 
cu un cuţitaş pe care nu-l folosea la nimic altceva, dat fiind că 
niciodată nu-şi tăia singur măcar o pană. Secretarul lui avea 
asemenea sarcină şi i le tăia cât se poate de bine, având 
interesul ca scrisul acela înspăimântător al şefului, cunoscut de 
altfel, să nu fie chiar de tot neciteţ. 

Se ştie ce impresie-i făcea lui Bonaparte dangătul 
clopotelor. Era singura muzică pe care o înţelegea şi care îi 
mergea la inimă. Dacă şedea jos când li se auzea răsunetul, cu 


un semn din mână cerea să se facă tăcere şi se aplecă înspre 
partea de unde venea sunetul. Dacă se întâmpla să le audă în 
timp ce se plimba, se oprea, înclina capul şi asculta. Cât timp 
clopotele băteau, rămânea nemişcat. Când sunetul se stingea în 
spaţiu, îşi relua lucrul, răspunzându-le celor ce-l rugau să le 
explice asemenea simpatie ciudată pentru glasul bronzului: 

— Mi-aduce aminte de primii ani pe care i-am petrecut la 
Brienne. Pe vremea aceea eram fericit! 

În epoca în care am ajuns, preocuparea lui de căpetenie era 
cumpărarea domeniului Malmaison pe care tocmai o înfăptuise. 
In fiecare sâmbătă seara se ducea acolo, la ţară şi-şi petrecea, 
ca un şcolar în vacanţă, ziua de duminică şi adesea chiar şi cea 
de luni. Acolo, munca era dată uitării pentru plimbare. În timpul 
plimbărilor supraveghea el însuşi înfrumuseţările pe care le 
pusese la cale. Uneori şi mai cu seamă la început, plimbările lui 
se întindeau până dincolo de hotarele proprietăţii pe care se află 
casa. Rapoartele poliţiei puseră însă curând ordine în excursiile 
acelea, care de altfel, după conspirația lui Arena şi povestea cu 
maşina infernală, fură suprimate cu desăvârşire. Venitul 
proprietăţii Malmaison, socotit de Bonaparte însuşi, 
presupunând c-ar fi vândut fructele şi legumele, putea să se 
urce la vreo şase mii de franci. 

— Nu e rău, îi spunea lui Bourrienne, dar, adăuga cu un 
suspin, ar trebui să am o rentă de treizeci de mii de livre pe 
lângă asta ca să pot trăi acolo. 

Bonaparte îmbina şi oarecare poezie în gustul lui pentru 
peisajul rural: îi plăcea să vadă pe aleile sumbre ale parcului că 
se plimbă o femeie înaltă şi mlădioasă. Numai că trebuia să fie 
îmbrăcată în alb. Ura rochiile de culoare închisă şi avea oroare 
de femeile grase. Cât despre femeile însărcinate, simţea pentru 
de o atare silă, că foarte rar le-ar fi poftit la seratele sau la 
serbările sale. De altcum, prea puţin galant din fire, insuflând 
prea mult respect ca să exercite o atracţie, politicos la limită cu 
femeile, arareori se îndura să le spună un lucru plăcut, chiar şi 
celor mai frumoase. Ba chiar, adeseori tresăreai, uimit de 
complimentele răutăcioase pe care le făcea celor mai bune 
prietene ale Josephinei. Cutărei femei îi spusese: "Vai! Ce braţe 
roşii aveţi!" Alteia: "Vai! Urâtă pieptănătură v-aţi mai făcut!" Sau 
încă alteia: "Aveţi o rochie destul de murdară, v-am mai văzut 
cu ea de vreo douăzeci de ori", iar celeilalte: "Ar trebui să vă 


schimbaţi croitoreasă, căci sunteţi îmbrăcate cum nu se poate 
mai fără gust." 

Într-o zi îi spuse ducesei de Chevreuse, o blondă 
fermecătoare, căreia toată lumea îi admira pieptănătura: 

— Vai! E ciudat cât de roşcată sunteţi! 

— S-ar putea să fiu, îi răspunse ducesă, numai că e pentru 
întâia oară că mi-o spune un bărbat. 

Lui Bonaparte nu-i plăceau jocurile şi, când primea să joace 
la noroc, juca "douăzeci şi unu". De altfel, avea ceva comun cu 
Henric al IV-lea — trişa; dar la sfârşitul jocului, lăsa toţi banii, aur 
şi bancnote, pe masă, spunând: 

— Sunteţi nişte neghiobi! Am trişat tot timpul cât am jucat 
şi voi n-aţi băgat de seamă. Cei care-au pierdut, să se 
despăgubească. 

Bonaparte, născut şi crescut în religia catolică, n-avea 
preferinţă pentru nici o dogmă. Când restabili exercitarea 
cultului, făcu acest pas ca un act politic şi nu ca un act religios, 
îi plăceau totuşi discuţiile care îmbrăţişau asemenea temă, dar 
el îşi delimita dinainte rolul în discuţie, zicând: 

— Rațiunea mă sileşte să nu cred multe lucruri, dar 
impresiile din copilărie şi imboldurile din prima tinereţe mă 
aruncă în ghearele nesiguranţei. 

Totuşi, nici nu voia s-audă vorbindu-se de materialism. 
Puțin îi păsa de felul dogmei, numai dogma, oricare-ar fi fost, 
trebuia să recunoască un Creator. Pe-o frumoasă seară din luna 
messidor, în timp ce bastimentul pe care se afla aluneca între 
albastrul mării şi azurul cerului şi nişte matematicieni susțineau 
că nu există Dumnezei, ci numai materie însufleţită, Bonaparte 
se uită la bolta cerească, de o sută de ori mai strălucitoare între 
Malta şi Alexandria decât e în Europa noastră şi, în clipa când se 
credea că era foarte departe de cele ce se discutau, exclamă, 
arătând stelele: 

— Puteţi să spuneţi ce poftiţi, dar există un Dumnezeu care 
a făcut toate astea. 

Bonaparte, foarte punctual în plata cheltuielilor sale 
personale, era infinit mai puţin când era vorba de cheltuielile 
publice. Era încredinţat că, în convențiile încheiate între miniştri 
şi furnizori, chiar dacă ministrul care a încheiat convenţia n-a 


8 A zecea lună din calendarul republican (20 iunie-19 iulie). 


fost tras pe sfoară, statul, în orice caz, fusese furat. De aceea, 
amâna pe cât cu putinţă data plăţii; iar atunci nu existau şicane 
şi greutăţi pe care să nu le fi făcut, nici motive false pe care să 
nu le fi invocat. Era urmărit de o idee fixă, sau de un principiu 
fără excepţie, că orice furnizor e pungaş. 

Într-o zi îi fu prezentat un om care contractase un 
angajament scris ce fusese acceptat. 

— Cum te numeşti? îl întrebă Bonaparte cu tonu-i repezit 
ce-i intrase în obicei. 

— Furrant, cetăţene prim consul. 

— Frumos nume de furnizor. 

— Numele meu, cetăţene, se scrie cu doi rr. 

— Abia ai să poţi fura mai bine, domnule, îi răspunse 
Bonaparte. 

Şi-i întoarse spatele. 

Arareori Bonaparte revenea asupra unei hotărâri luate, 
chiar dacă o recunoscuse nedreaptă. Nimeni nu l-a auzit 
spunând vreodată: "Am greşit". Dimpotrivă, cuvântul său de 
predilecție era: "Totdeauna încep prin a crede răul". Maxima era 
mai demnă de Timon decât de Augustus. 

Dar, cu toate acestea, se simţea că Bonaparte a rea mai 
curând o idee fixă de a părea că dispreţuieşte oamenii, decât 
că-i dispreţuia într-adevăr. Nu purta ură, nu era răzbunător; 
numai că, uneori, credea prea mult în necesitate, zeiţa cu coli 
de fier. In rest, afară din arenă politică, era sensibil, bun, milos, 
iubind copiii, dovada cea mai bună a unui suflet blând şi duios, 
având în viaţa particulară indulgență pentru slăbiciunile 
omeneşti şi uneori o oarecare naivitate, ca cea a lui Henric al IV- 
lea care se juca cu copiii lui cu toate că sosise ambasadorul 
Spaniei. 

Dacă am face în paginile de faţă istorie, am mai avea încă 
multe lucruri de spus despre Bonaparte, fără a mai pune la 
socoteală — când vom fi terminat cu Bonaparte — ceea ce ne-ar 
mai rămâne de spus despre Napoleon. 

Dar noi scriem o simplă cronică în care Bonaparte joacă un 
rol. Din nefericire, acolo unde se arată Bonaparte, de n-ar fi 
decât faptul că apare, el devine, chiar fără voia povestitorului, 
personajul principal. 


să fim iertaţi aşadar c-am alunecat în digresiuni. Asemenea 
om, care face singur cât o lume întreagă, ne-a târât după sine, 
fără voia noastră, în viitoarea vârtejului. 

Să ne întoarcem la Roland şi, ca atare, la povestirea 
noastră. 


Capitolul XXXVII Ambasadorul 


Am văzut că, la întoarcere, Roland ceruse să intre la primul 
consul şi i se răspunsese că primul consul lucrează cu ministrul 
poliţiei. 

Roland era intimul casei. Oricare ar fi fost funcţionarul cu 
care lucra Bonaparte, la înapoierea sa dintr-o călătorie sau chiar 
după o simplă cursă, avea obiceiul să întredeschidă uşa de la 
cabinetul şefului său şi să-şi strecoare capul. 

Adeseori primul consul era atât de adâncit în lucru încât 
nici nu băga de seamă capul care se strecurase. 

Atunci Roland rostea un singur cuvânt: "Generale!", ceea 
ce însemna în limba lor intimă pe care cei doi foşti colegi de 
şcoală continuaseră s-o vorbească: "Generale, am sosit. Aveţi 
nevoie de mine? Vă aştept ordinele!" Dacă primul consul n-avea 
nevoie de Roland, răspundea: "Bine." Dacă, dimpotrivă, avea 
nevoie de el, îi spunea doar atât: "Intră". 

Atunci Roland intra şi aştepta lângă o fereastră până când 
generalul îi spunea pentru care pricină l-a chemat înăuntru. 

Ca de obicei, aşadar, Roland îşi strecură capul prin 
deschizătura uşii, zicând: 

— Generale! 

— Intră, îi răspunse primul consul cu o vădită satisfacţie. 
Intră! Intră! 

Roland intră. 

Aşa cum i se spusese, Bonaparte lucra cu ministrul poliţiei. 

Problema de care se ocupa primul consul şi care părea că-l 
preocupă cu deosebire avea şi pentru Roland o parte de interes. 

Era vorba de noi opriri de diligenţe, operate de confrații lui 
lehu. 

Pe masă şedeau întinse trei procese verbale ce constatau 
oprirea unui poştalion şi a două furgoane poştale. 


Într-unui din furgoanele poştale se afla şi casierul armatei 
din Italia, Triber. 

Opririle avuseseră loc, prima pe şoseaua principală dintre 
Meximieux şi Montluel, pe porţiunea de drum care străbate 
teritoriul comunei Bellignieux; a doua, la capătul lacului Si-lans, 
înspre Nantua şi a treia, pe şoseaua principală dintre Saint- 
Etienne şi Bourg, într-un loc ce se numeşte Carronnieres. 

Un fapt deosebit se desprindea dintr-unul din atacurile 
acelea. 

O sumă de patru mii de franci şi o casetă, cu bijuterii 
fuseseră, din nebăgare de seamă, confundate cu banii ce 
aparţineau guvernului şi luate şi de de la călători: călătorii le 
socoteau pierdute când judecătorul de pace din Nantua primi o 
scrisoare fără semnătură, în care i se indica locul unde fuseseră 
îngropaţi banii şi bijuteriile, cu rugămintea de a fi remise toate 
proprietarilor, deoarece confrații lui lehu duc război cu guvernul, 
nu cu particularii. 

Pe de altă parte, în afacerea de la Carronnieres, — unde 
tâlharii fuseseră siliţi să împuşte un cal ca să oprească furgonul 
poştal, căci, cu toate că îi poruncise să oprească, vizitiul a 
mânat de două ori mai repede — confrații lui lehu crezuseră că 
datoresc o despăgubire şefului poştaş, care primise cinci sute de 
franci drept plată pentru calul ucis. 

Tocmai atât costase calul, cumpărat cu opt zile mai înainte 
şi asemenea evaluare dovedea că autorităţile aveau de a face 
cu oameni ce se pricepeau la cai. 

Procesele verbale încheiate de autorităţile locale erau 
însoţite de declaraţiile călătorilor. 

Bonaparte fredona aria aceea necunoscută de care am 
vorbit, ceea ce arăta că era furios. 

De aceea, dat fiind că o dată cu Roland aştepta să-i vină noi 
informaţii, îi repetase de trei ori să intre. 

— Ei, drăcie! făcu el, hotărât lucru, departamentul tău a 
pornit răscoală împotriva mea. la priveşte! 

Roland aruncă o privire asupra hărtiilor şi înţelese. 

— Tocmai, răspunse el, m-am întors să vorbesc despre asta 
cu dumneavoastră, generale! 

— Atunci, hai să vorbim. Dar, mai înainte, cere-i lui 
Bourrienne atlasul cu departa-mentele administrative. 


Roland ceru atlasul şi, ghicind ce dorea Bonaparte, îl 
deschise la departamentul Ain. 

— Aşa, zise Bonaparte. Arată-mi acum unde s-au petrecut 
lucrurile. 

Roland puse degetul pe marginea hărţii, spre Lyon. 

— Uitaţi-vă, generale, priviţi locul precis al primului atac, 
aici, în faţa satului Bellignieux. 

— Şi-al doilea? 

— S-a petrecut aici, răspunse Roland mutându-şi degetul de 
partea cealaltă a departa-mentului, înspre Geneva. Aici e lacul 
Nantua şi, iată-l pe celălalt, Silans. 

— Şi-acum al treilea? 

Roland îşi trase degetul spre centru! Hărţii. 

— Priviţi aici locul precis. Carronnieres nu-i însemnat deloc 
pe hartă, din cauză că-i un loc lipsit de importanţă. 

— Ce e aceea Carronnieres? întrebă primul consul. 

— Generale, la noi le zice "carronnieres" la nişte cuptoare 
de ţiglă şi olane, care sunt ale cetăţeanului Terrier. lată aici locul 
pe care-ar trebui să-l ocupe pe hartă. 

Şi Roland arătă cu vârful unui creion, care-şi lăsă urmă pe 
hârtie, locul exact unde trebuie să fi avut loc oprirea vehiculului 
şi atacul. 

— Cum aşa? Se miră Bonaparte, povestea s-a petrecut doar 
la o jumătate de leghe de Bourg? 

— Intocmai, generale. Aşa se explică de ce calul rănit a fost 
adus la Bourg, unde a murit în grajdurile hanului "La Frumoasa 
Alianță". 

— Ai auzit toate amănuntele, domnule? făcu Bonaparte 
adresându-se ministrului poli-ţiei. 

— Da, cetăţene prim consul, răspunse el. 

— Ştii că eu vreau să înceteze tâlhăriile! 

— Îmi voi da toată silinţa. 

— Nu-i vorbă să-ţi dai toată silinţa. E vorba să izbuteşti! 

Ministrul făcu o plecăciune. 

— Numai cu asemenea condiţie, continuă Bonaparte, voi 
recunoaşte că eşti într-adevăr un om dibăci, aşa cum pretinzi 
dumneata. 

— Vă voi ajuta, cetăţene, zise Roland. 

— Nu îndrăzneam să vă cer concursul, răspunse ministrul. 


— Da, însă eu vi-l ofer. Să nu faceţi nimic până ce nu ne 
vom fi sfătuit împreună. 

Ministrul se uită la Bonaparte. 

— E bine aşa, spuse Bonaparte. Poţi pleca. Roland are să 
treacă pe la minister, la dumneata. 

Ministrul salută şi ieşi. 

— Într-adevăr, urmă primul consul, pentru tine e o 
chestiune de onoare să-i stârpeşti pe bandiții aceia, Roland. Mai 
întâi, lucrurile se petrec în departamentul din care eşti tu, pe 
urmă, se pare că au ciudă mai ales pe tine şi pe familia ta. 

— Da de unde! exclamă Roland, dimpotrivă! Şi doar de asta 
turbez, că mă cruţă şi pe mine şi-mi cruţă şi familia! 

— Hai s-o luăm de la capăt, Roland, fiecare amănunt îşi are 
importanţa lui. Începem iarăşi războiul cu beduinii! 

— Luaţi aminte la următoarele, generale: mă duc să petrec 
o noapte în mânăstirea Seillon, fiindcă mi se spune cu 
certitudine că ies fantome. Într-adevăr, îmi apare o fantomă, dar 
cu desăvârşire inofensivă: trag asupra ei două focuri de pistol, 
dar nici măcar nu se întoarce. Mama se află într-o diligenţă 
atacată şi leşină: unul dintre tâlhari îi dă cele mai delicate 
îngrijiri, îi freacă tâmplele cu oţet şi-i dă să respire săruri. Fratele 
meu se apără atât cât este el în stare: tâlharii îl iau şi îl 
îmbrăţişează, îi aduc tot soiul de laude pentru curajul său. Puțin 
lipseşte să nu-i dea şi bomboane pentru frumoasa-i purtare. 
Dimpotrivă, prietenul meu, sirjohn, mă imită. Se duce şi el unde 
am fost eu. E judecat ca spion şi înjunghiat cu pumnalul! 

— Dar n-a murit cumva din asta? 

— Nu, dimpotrivă, îi merge aşa de bine încât vrea să se 
însoare cu sora mea. 

— Ei! Ei! l-a cerut mâna? 

— În chip oficial. 

— Şi tu i-ai răspuns? 

— L-am răspuns că sora mea depinde de două persoane. 

— Maică-ta şi cu tine, aşa se şi cuvine. 

— Nicidecum; soră-mea însăşi şi... dumneavoastră. 

— Ea, înţeleg, dar eu? 

— Nu mi-aţi spus, generale, că vreţi s-o măritaţi? 

Bonaparte se plimbă o clipă cu braţele încrucişate, 
gândindu-se. Apoi, deodată, oprindu-se în faţa lui Roland, îl 
întrebă: 


— Ce-i englezul tău? 

— L-aţi văzut, generale. 

— Nu întreb cum arată la înfăţişare. Toţi englezii seamănă 
între ei: ochi albaştri, păr roşcovan, pielea albă, falca ieşită-n 
afară. 

— Din pricina lui the, zise grav Roland. 

— Cum, a lui the? 

— Da. Aţi învăţat englezeşte, generale? 

— Adică, am încercat să învăţ. 

— Profesorul trebuie să vă fi spus atunci că the se rosteşte 
apăsând limba pe dinţi. Ei bine, tot rostind cuvântul the şi ca 
atare tot împingându-şi dinţii cu limba, englezii ajung să aibă 
falca ieşită, aşa cum spuneaţi mai înainte; e una din trăsăturile 
distinctive ale fizionomiei lor. 

Bonaparte se uită la Roland, ca să afle clacă veşnicul 
zeflemist vorbea în râs său serios. 

Roland rămase calm şi nepăsător. 

— E părerea ta? 

— Da, generale şi cred că din punct de vedere fiziologic 
merită să stea alături de altele. Am o grămadă de păreri ca asta, 
pe care le dau la iveală pe măsură ce se prezintă ocazia. 

— Să ne întoarcem la englezul tău. 

— Bucuros, generale. 

— Te-am întrebat, ce e? 

— E un excelent gentleman: foarte viteaz, foarte stăpânit, 
foarte nepăsător, foarte nobil, foarte bogat şi, în plus — ceea ce 
nu va fi probabil o recomandare pentru dumneavoastră — e 
nepotul lordului Grenville, primul ministru al Majestăţii-Sale 
Britanice. 

— Cum zici? 

— Zic, primul ministru al Majestăţii-Sale Britanice. 

Bonaparte reîncepu să se plimbe, apoi, întorcându-se spre 
Roland, îl întrebă: 

— Pot să-ţi văd englezul? 

— Doar ştiţi, generale, că puteţi orice. 

— Unde e? 

— La Paris. 

— Du-te de-l caută şi adă-mi-l! g 

Roland avea obiceiul să asculte fără să replice. Işi luă 
pălăria şi se îndreptă spre uşă. 


— Trimite-mi-l pe Bourrienne, îi mai spuse primul consul, în 
clipa în care Roland intra în cabinetul secretarului. 

La cinci minute după ce Roland dispăruse, apăru 
Bourrienne. 

— Aşează-te acolo, Bourrienne, zise primul consul şi scrie. 

Bourrienne se aşeză, îşi pregăti hârtia, înmuie pana în 
cerneală şi aşteptă. 

— Eşti gata? întrebă Bonaparte aşezându-se chiar pe biroul 
pe care scria Bourrienne, încă unul din obiceiurile sale, care-l 
ducea la disperare pe secretar, fiindcă Bonaparte se legăna tot 
timpul cât dicta şi, cu legănarea lui, zgâlţâia biroul de parc-ar fi 
fost în mijlocul oceanului pe-o zi de valuri. 

— Sunt gata, răspunse Bourrienne, care ajunsese să se 
deprindă, mai mult sau mai puţin, cu toate extravaganţele 
primului consul. 

— Atunci, scrie. 

Şi începu să dicteze. 


“Bonaparte, prim consul al Republicii, către Majestatea-Sa 
regele Mării Britanii şi-al Irlandei. 

Chemat prin voința națiunii franceze să ocup locul de frunte 
al magistraturii Republicii, cred că se cuvine să aduc direct la 
cunoştinţă Majestății voastre asemenea lucru. 

Războiul, care de opt ani de zile pustieşte cele patru părți 
ale lumii, trebuie oare să dureze veşnic? Nu-i oare nici un mijloc 
de a ajunge la o înțelegere? 

Cum pot oare două națiuni ale Europei, cele mai luminate, 
mai puternice şi mai tari, amândouă mai mult decât le-o cere 
siguranța ori neatârnarea lor, să sacrifice unor idei de grandoare 
zadarnică sau unor antipatii prost chibzuite, binele comerțului, 
prosperitatea internă, fericirea familiilor? Cum de nu simt de 
oare că pacea este cea dintâi dintre nevoi precum şi cea dintâi 
dintre victorii? 

Asemenea sentimente nu pot fi străine de sufletul 
Majestăţii-voastre, care guvernează o naţiune liberă în scopul 
unic de a o face fericită. 

Majestatea-Vvoastră să nu vadă în propunerea de faţă decât 
sincera-mi dorință de a contribui cu eficacitate, pentru a doua 
oară, la o pacificare generală, printr-un demers prompt, făcut cu 
toată increderea şi eliberat de acele forme care, necesare poate 


pentru a disimula dependența statelor slabe, la statele 
puternice vădesc doar dorința unilaterală de a se înşela. 

Spre nenorocirea tuturor popoarelor, Franța şi Anglia, 
abuzând de puterile lor, pot încă multă vreme să-şi întârzie 
sleirea; dar, îndrăznesc s-o spun, soarta tuturor națiunilor 
civilizate este legată de sfârşitul unui război care pârjoleşte 
lumea întreagă." 


Bonaparte se opri. 

— Cred că e bine aşa, spuse el. la citeşte-mi de la început, 
Bourrienne. 

Bourrienne citi scrisoarea pe care-o isprăvise de scris. După 
fiecare paragraf, primul consul încuviinţa din cap, spunând: 

— Mergi mai departe! 

Chiar înainte de ultimele cuvinte, luă scrisoarea din mâinile 
lui Bourrienne şi o semnă cu o pană nouă. 

Era un obicei de-al lui, de a nu se sluji decât o singură dată 
de aceeaşi pană. Nimic nu-i era mai neplăcut decât o pată de 
cerneală pe degete. 

— E bine, zise el. Lipeşte plicul şi pune adresa: Lordului 
Grenville. 

Bourrienne făcu ceea ce i se ordonase. 

În acelaşi moment se auzi huruitul unei trăsuri care se opri 
în curtea palatului Luxembourg. 

Apoi, după o clipă, uşa se deschise şi Roland apăru. 

— Ei? întrebă Bonaparte. 

— Când vă spuneam că puteţi tot ceea ce voiţi, generale. 

— L-ai adus pe englezul tău? 

— L-am întâlnit la răscrucea Buci şi, ştiind că nu vă place să 
aşteptaţi, l-am luat aşa cum era şi l-am silit să se urce în 
trăsură. Pe cuvântul meu, o clipă am crezut că voi fi silit să-l 
aduc aici cu sentinela din stradă Mazarine; e în cizme şi 
redingotă. 

Bourrienne făcu cea ce i se ordonase. 

— Să intre, spuse Bonaparte. 

— Intraţi, milord, spuse şi Roland, întorcându-se. Lordul 
Tanlay se arătă în cadrul uşii. 

Bonaparte, cu o singură aruncătură de ochi, recunoscu în 
şir John pe desăvârşitul gentleman. 


Slăbise puţin şi o urmă de paloare îi sporea trăsăturile de o 
înaltă distincţie. 

Se înclină şi, ca un autentic englez ce era, aşteptă să fie 
prezentat. 

— Generale, spuse Roland, am cinstea să vi-l prezint pe sir 
John Tanlay, care, pentru a avea onoarea de-a vă vedea era 
gata să meargă până la a treia cataractă şi care, astăzi, ca să 
vină până la Luxembourg, s-a lăsat tare rugat. 

—  Apropiaţi-vă, milord,  apropiaţi-vă, îl întâmpină 
Bonaparte. Nu-i nici prima oară că ne vedem şi nici prima oară 
că-mi exprim dorinţa de a vă cunoaşte. Aproape că ar fi fost 
ingratitudine din partea dumneavoastră să nu consimţiţi la 
dorinţa mea. 

— Dacă am şovăit, generale, răspunse sir John într-o 
franceză excelentă, după obiceiul său, e că nu-mi venea a crede 
că-mi faceţi asemenea cinste. 

— Şi apoi, foarte firesc şi dintr-un sentiment patriotic, mă 
detestaţi, nu-i aşa? Ca toţi compatrioţii dumneavoastră, de 
altfel. 

— Trebuie să mărturisesc, generale, răspunse sir John 
zâmbind, că n-au ajuns încă decât până la admiraţie 
compatrioţii mei. 

— Şi dumneavoastră împărtăşiţi oaie prejudecata absurdă 
de a crede că onoarea patriotică cere să urâm astăzi inamicul 
care mâine poate să ne fie amic? 

— Franţa a fost pentru mine ca şi a doua patrie, generale şi 
prietenul meu Roland vă poate spune că năzuiesc la clipa în 
care, din cele două patrii ale mele, Franţa va fi cea căreia îi voi 
datora cel mai mult. 

— Aşadar, aţi vedea fără silă cele două ţări ale noastre 
dându-şi mâna pentru fericirea omenirii? 

— Ziua în care aş vedea aşa ceva ar fi pentru mine o zi 
fericită. 

— Şi dacă aţi putea contribui la obţinerea unui asemenea 
rezultat, v-aţi învoi s-o faceţi? 

— Mi-aş expune şi viaţa pentru aşa ceva. 

— Roland mi-a spus că vă înrudiţi cu lordul Grenville. 

— Sunt nepotul său. 

— Sunteţi în buni termeni cu el? 

— Îi era foarte dragă mamă, care e sora lui mai mare. 


— Aţi moştenit ceva din dragostea-i pe care o purta mamei 
dumneavoastră? 

— Da, cred însă c-o ţine în rezervă pentru ziua când mă voi 
reîntoarce în Anglia. 

— V-aţi lua sarcina să-i duceţi o scrisoare din partea mea? 

— Adresată cui? 

— Regelui George al III-lea. 

— Ar fi o mare cinste pentru mine. 

— V-aţi lua sarcina să-i spuneţi prin viu grai unchiului 
dumneavoastră ceea ce nu se poate scrie într-o scrisoare? 

— Fără să schimb nici un cuvânt. Vorbele generalului 
Bonaparte aparţin istoriei. 

— Atunci, spuneţi-i... 

Dar, întrerupându-se şi întorcându-se spre Bourrienne, îi 
spuse: 

— Bourrienne, caută-mi ultima scrisoare de la împăratul 
Rusiei. 

Bourrienne deschise un dosar şi, fără să caute, puse mâna 
pe o scrisoare pe care o ciadu lui Bonaparte. 

Bonaparte aruncă o privire asupra scrisorii şi o prezentă 
lordului Tanlay. 

— Să-i spuneţi, continuă el, dintru început şi mai înainte de 
orice lucru, că aţi citit scrisoarea de faţa. 

Sir John se înclină şi citi: 


“Cetăţene prim consul, 

Am primit, înarmaţi şi îmbrăcați din nou fiecare cu o 
uniformă pe măsura trupului său, pe cei nouă mii de ruşi făcuți 
prizonieri în Olanda, pe care mi i-ati trimis fără pret de 
răscumpărare, fără schimb, fără nici o condiţie. 

E un adevărat cavalerism şi am pretenţia că sunt şi eu 
cavaler. 

Cred că tot ce vă pot oferi mai bun, cetăţene prim consul, 
în schimbul acestui dar măreț, e prietenia mea. 

O acceptați? 

Ca un acont al prieteniei mele, trimit lordului Witworth, 
ambasadorul Angliei la Sankt-Petersburg, paşaportul pentru 
întoarcerea sa în patrie. 

Pe lângă asta, dacă voiți să fiţi nici n-aş zice secundul meu, 
dar martor, provoc la duel personal şi particular pe toți regii 


care nu se vor declara împotriva Angliei şi nu-i vor închide 
porturile. 

Încep cu vecinul meu, regele Danemarcei şi puteţi citi în 
Jurnalul Curţii provocarea pe care i-o trimit, 

Mai am oare ceva să vă spun? 

Nu. 

Afară doar, că noi doi putem face legea lumii întregi. 

Și apoi, că sunt admiratorul şi sincerul dumneavoastră 
prieten. 


PAUL" 


Lord Tanlay se întoarse către primul consul. 

— Ştiţi că împăratul Rusiei e nebun, spuse el. 

— Să fie scrisoarea de faţă care vă face să credeţi, milord? 
întrebă Bonaparte. 

— Nu, însă ea îmi întăreşte convingerea. 

— De la un nebun a primit Henric al IV-lea de Lancaster, 
coroana lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt şi stema Angliei poartă 
încă florile de crin ale Franţei, — până când le voi răzui cu sabia 
mea. 

Sir john zâmbi. Mândria lui naţională se revoltă în faţa unei 
asemenea pretenţii a învingătorului de la Piramide. 

— Dar, reluă Bonaparte, astăzi nu-i nicidecum vorba de aşa 
ceva. Fiece lucru vine la timpul său. 

— Da, şopti sir john, suntem încă prea aproape de Aboukir’. 

— Ei! Dar eu n-am să vă bat pe mare, răspunse Bonaparte. 
Mi-ar trebui cincizeci de ani ca să fac din Franţa o forţă 
maritimă. Priviţi, acolo e locul... 

Şi, cu mâna, arătă Orientul. 

— Pentru moment, vă repet, e vorbă nu de război, ci de 
pace. Am nevoie de pace ca să înfăptuiesc visul care mă 
urmăreşte şi, mai cu seamă, de pacea cu Anglia. Vedeţi că joc 
cu cărţile pe faţă: sunt destul de tare ca să fiu sincer. In ziua în 
care un diplomat va spune adevărul, va fi cel mai mare şi primul 
diplomat din lume, pentru că nimeni nu-l va crede şi, de aceea, 
îşi va atinge scopul fără piedică. 


° Aluzie la înfrângerea flotei franceze, în 1798, când a fost distrusă de 
amiralul Nelson la Abukir, în Egipt. (n. t.) 


— Voi avea aşadar de spus unchiului meu că 
dumneavoastră vreţi pacea? 

— Spunându-i totodată că nu mă tem de război. Ceea ce nu 
fac cu regele George, după cum vedeţi, pot s-o fac cu împăratul 
Paul, dar Rusia nu se află la gradul de civilizaţie la care aş vrea- 
o ca să-mi fac din ea o aliată. 

— Un instrument face uneori mai mult decât un aliat. 

— Da, însă chiar dumneavoastră aţi spus că împăratul e 
nebun şi, în loc să înarmezi nebunii, e mai bine să-i dezarmezi. 
Aşadar, vă spuneam că două naţiuni că Franţa şi Anglia trebuie 
să fie doi prieteni de nedespărţit, sau doi duşmani înverşunaţi. 
Ca prieteni, de devin cei doi poli ai pământului, echilibrându-i 
mişcarea prin ponderea lor egală. Ca duşmani, tre-buie ca una 
s-o distrugă pe cealaltă, devenind astfel, axul de sprijin al lumii. 

— Şi dacă lordul Grenville, fără să se îndoiască de geniul 
dumneavoastră, v-ar pune la îndoială puterea? Dacă e cumva de 
aceeaşi părere cu Coleridge, poetul nostru şi crede şi el că 
Oceanul, cu murmuru-i aspru, îşi păzeşte insula şi-i slujeşti de 
zid de apărare, ce-am să-i mai spun? 

— Bourrienne, desfă o hartă a lumii, ceru Bonaparte. 

Bourrienne desfăcu harta. Bonaparte se apropie. 

— Vedeţi aceste două fluvii? întrebă el. Şi-i arăta lui sirJohn 
Volga şi Dunărea. 

— lată drumul spre India, adăugă el. 

— Am crezut că e vorba de Egipt, generale, zise s;rJohn. 

— O clipă şi eu am crezut că dumneavoastră sau, mai 
curând, am apucat-o pe drumul acela fiindcă n-aveam altul. 
Ţarul mi-l deschide pe celălalt. Să nu mă silească guvernul 
dumneavoastră să-l iau. Mă urmăriţi? 

— Da, cetăţene, mergeţi înainte. 

— Ei bine, dacă Anglia mă sileşte să mă războiesc cu ea, 
dacă mă voi vedea silit să pri-mesc alianţa cu succesorul 
Caterinci, iată ce-am să fac: îmbarc patruzeci de mii de ruşi pe 
Volga, îi pun să coboare fluviul până la Astrahan, apoi îi trec 
peste Marea Caspică şi-i las să mă aştepte la Asterabad. 

Sir John se înclină în semn de profundă atenţie. Bonaparte 
urmă. 

— Îmbarc patruzeci de mii de francezi pe Dunăre. 

— Mă iertaţi, cetăţene prim consul, dar Dunărea e un fluviu 
austriac. 


— Voi fi cucerit Viena. 

Sir john se uită lung la Bonaparte. 

— Voi fi luat Viena, urmă dânsul. Aşadar îmbarc patruzeci 
de mii de francezi pe Dunăre. La vărsarea ei în mare găsesc 
vase ruseşti, care-i transportă până la Taganrog. li pun să urce 
pe uscat cursul Donului până la Pratisbianskaia, de unde se duc 
la Tariţin. Acolo, coboară la rândul lor Volga, cu aceleaşi 
ambarcaţii care i-au dus pe cei patruzeci de mii de ruşi la 
Asterabad. După cincisprezece zile am optzeci de mii de oameni 
în Persia occidentală. De la Asterabad, cele două corpuri de 
armată reunite se vor îndrepta către fluviul Indus. Persia, 
duşmana Angliei, e aliata noastră firească. 

— Da, însă o dată ajuns în Pendjab, veţi fi lipsit de alianţa 
Persiei şi o armată de optzeci de mii de oameni nici vorbă să 
târască uşor aprovizionarea după ea. 

— Uitaţi un lucru, îl întrerupse Bonaparte, de parcă 
expediţia era şi făcută, că am lăsat bancheri la Teheran şi 
Caboul. Ori, amintiţi-vă ce s-a întâmplat acum nouă ani, în 
războiul lordului Cornwallis împotriva lui Tippo-Saib: generalul 
şef n-avea merinde, un simplu căpi-tan... nu-mi mai amintesc 
numele... 

— Căpitanul Malcolm, spuse lordul Tanlay. 

— Da, chiar el, exclamă Bonaparte. Ştiţi povestea? 
Căpitanul Malcolm a cerut ajutorul castei biliarilor, acei nomazi 
din India care acoperă cu corturile lor peninsula hindustană, 
unde fac numai comerţ cu grâne. Ei bine, nomazii aceia sunt 
credincioşi până la ultimul ban faţă de cei ce-i plătesc. Ei au să 
mă hrănească. 

— Va trebui să treceţi peste Indus. 

— Aşa-i! zise Bonaparte. Îmi pot desfăşura trupele pe 
şaizeci de leghe între Dera-lsmael-Kahn şi Attok. Cunosc Indusul 
ca pe Sena. E un fluviu leneş, care face o leghe pe ceas, a cărui 
adâncime mijlocie, acolo unde spun, e între douăsprezece şi 
cincisprezece picioare şi care are cam la vreo zece vaduri, 
poate, pe linia mea de operaţiune. 

— Aşadar, v-aţi şi fixat linia de operaţie? întrebă sir John 
surâzând. 

— Da, dat fiind că se desfăşoară în faţa unui masiv 
neîntrerupt de ţinuturi fertile şi bine irigate, dat fiind că, 
mergând pe ea, ocolesc deserturile nisipoase care despart 


cursul inferior al fluviului Indus de Radjeputanah. În sfârşit, dat 
fiind că pe această linie s-au făcut toate invaziile din India, care 
au avut oarecare succes, de la Mahmud din Ghizni, în anul 1000, 
până la Nadir-Şah, în 1739; şi citi încă, între aceste două epoci, 
au făcut acelaşi drum pe care mi-am pus în mintă să-l fac! Să-i 
trecem în revistă... După Mahmud din Ghizni vine Mahomed 
Guri, în 1184, cu o sută douăzeci mii de oameni; după Mahomed 
Guri vine Timur-Lenk sau Timur-Şchiopul, căruia noi îi spunem 
Tamerlan, cu şaizeci de mii da oameni; apoi, după Timur-Lenk 
vine Babur; după Babur, Humayun; şi câţi alţii! India nu-i oare a 
celui ce vrea sau ştie s-o ia? 

— Uitaţi, cetăţene prim consul, că toţi cuceritorii pe care l- 
aţi înşirat n-au avut de-a face decât cu populaţiile indigene, pe 
câtă vreme dumneavoastră veţi avea de-a face cu englezii. 
Avem în India... 

— Între douăzeci şi douăzeci şi două de mii de oameni. 

— Şi o sută de mii de soldaţi autohtoni. 

— M-am gândit şi la unii şi la ceilalţi. Angliei îi port respect, 
cât despre India, tot dispre-ţul pe care-l merită. Pretutindeni 
unde dau de infanterie europeană pregătesc o a doua, oa treia 
şi, dacă trebuie, chiar şi o a patra linie de rezervă, presupunând 
că primele trei pot să îngenunche în faţa baionetei engleze. Dar 
acolo unde nu întâlnesc decât soldaţi autohtoni, pentru mişeii 
aceia nu-mi trebuiesc decât bice de surugiu. Mai aveţi şi alte 
întrebări să-mi puneţi, milord? 

— Una singură, cetăţene prim consul: doriţi pacea în mod 
serios? 

— lată scrisoarea prin care o cer regelui dumneavoastră, 
milord. Şi, ca să fiu cât mai sigur că va fi înmânata Majestății 
Sale Britanice, îl rog pe nepotul lordului Grenville să fie 
mesagerul meu. 

— Se va face potrivit dorinţei dumneavoastră, cetăţene, iar 
dacă aş fi unchiul şi nu nepotul, aş făgădui mai mult. 

— Când puteţi pleca? 

— Peste un ceas. 

— N-aveţi a-mi comunica nici o dorinţă înainte de plecare? 

— Nici una. În orice caz, dacă aş avea, îi las prietenului meu 
Roland depline puteri. 


— Daţi-mi mâna, milord, va fi de bun augur, fiindcă 
reprezentăm ambele naţiuni — du-mneavoastră Anglia şi eu 
Franţa. 

Sir John primi cinstea pe care i-o făcea Bonaparte, cu 
măsura justă ce vădea în acelaşi timp simpatia sa pentru Franţa, 
dar şi rezervele sale pentru onoarea naţională. 

Apoi, după ce strânse şi mâna lui Roland cu o efuzie 
frăţească, îl mai salută pentru ultima oară pe primul consul şi 
ieşi. 

Bonaparte îl urmări cu privirea şi păru că se gândeşte o 
clipă. Apoi, aşa deodată, zise: 

— Roland, nu numai că îmi dau consimţământul la căsătoria 
surorii tale cu lordul Tanlay, dar chiar o doresc. Auzi tu? O 
doresc! 

Şi apasă atât de tare pe fiecare din cele două cuvinte încât 
pentru oricine-l cunoştea pe primul consul de însemnau limpede 
de tot, "o vreau", nu numai "o doresc". 

Pentru Roland însă asemenea tiranie era blândă şi de aceea 
o primi cu o mulţumire plină de recunoştinţă. 


Capitolul XXXVIII Cele două semnale 


Acum să vă spunem ce se petrecea la castelul Negrelor- 
Fântâni, la trei zile după ce se petrecuseră evenimentele de la 
Paris pe care tocmai vi le-am povestit. 

După ce-apucaseră rând pe rând drumul Parisului, mai întâi 
Roland, apoi doamna de Montrevel cu fiul ei şi, în sfârşit şi sir 
John — Roland ca să se-ntâlnească cu generalul său, doamna de 
Montrevel ca să-l însoţească pe Edouard la colegiu, iar s;r John 
că s-o ceară lui Roland pe soră-sa în căsătorie — Amelie 
rămăsese singură cu Charlotte la castelul Negrelor-Fântâni. 

Spunem singure, fiindcă Michel cu fiul său Jacques nu 
locuiau chiar la castel, ci stăteau într-o căsuţă mică de lângă 
poarta de intrare, drept care, pe lângă slujba de grădinar, în 
sarcina lui Michel mai cădea şi cea de portar. 

Ca urmare, seara — în afară de camera Ameliei ce se afla, 
aşa cum am spus, la etajul întâi, dând spre grădină şi de cea a 


Charlottei, ce se afla la mansardă, la etajul al treilea — cele trei 
rânduri de ferestre ale castelului rămâneau în întuneric. 

Doamna de Montrevel luase cu ea pe-a doua cameristă. 

Cele două feţe erau poate cam prea singure în asemenea 
corp de clădire alcătuit din douăsprezece camere şi trei etaje, 
mai ales în clipa în care, din zvon public, se semnalau atâtea 
atacuri la drumul mare. De aceea, Michel spusese tinerei sale 
stăpâne că el e gata să se culce în corpul de clădire principal, ca 
să fie în stare să-i sară în ajutor dac-ar fi nevoie. Dar că, cu glas 
hotărât, îi răspunse că nu se teme şi că dorea să nu se schimbe 
absolut nimic din rânduielile obişnuite ale castelului. 

Michel n-a mai stăruit deloc şi s-a retras, spunând că 
domnişoara putea de altfel să doarmă liniştită, fiindcă el şi 
Jacques vor face de rond în jurul castelului. 

Rondurile acelea ale lui Michel păruseră o clipă s-o 
neliniştească pe Amélie, dar curând îşi dădu seama că Michel se 
mărginea să se ducă împreună cu Jacques şi să stea la pândă în 
marginea pădurii Seillon şi ivirea pe masă adeseori a unei 
spinări de iepure, sau a unui but de căprioară, vădea că Michel 
se ţinea de cuvânt în privinţa rondurilor făgăduite. 

Amelie încetase aşadar să se mai neliniştească de rondurile 
lui Michel, care se înfăptuiau tocmai pe partea opusă aceleia pe 
care se temuse ea la început să nu le facă. 

Ori, aşa cum am spus. la trei zile după întâmplările pe care 
le-am povestit sau, ca să vorbim corect, în timpul nopţii ce urmă 
celei de-a treia zi, cei ce erau obişnuiţi să nu vadă lumină decât 
la două ferestre ale castelului Negrelor-Fântâni, adică la 
fereastra Ameliei de la etajul întâi şi la fereastra Charlottei de la 
al treilea, ar fi putut observa cu uimire că, de la orele 
unsprezece seara până la miezul nopţii, cele patru ferestre de la 
etajul întâi erau luminate. 

E drept că fiecare din de nu era luminată decât de-o 
singură lumânare. 

Ar mai fi putut vedea şi umbra unei fete tinere care, prin 
perdea, îşi aţintea ochii în direcţia satului Ceyzériat. 

Tânăra fată era doar Amelie — Amelie, palidă, cu pieptul 
apăsat de-o greutate, părând că aşteaptă cu îngrijorare şi 
nelinişte un semnal. 

După câteva minute îşi şterse fruntea şi-şi trase sufletul 
aproape cu bucurie. 


O flacără se aprinse tocmai în direcţia în care i se pierdea 
privirea. 

Îndată trecu din cameră în cameră şi stinse celelalte trei 
lumânări, rând pe rând, nelăsând să ardă decât cea care se afla 
în camera ei. 

Ca şi cum flacăra din depărtare n-ar fi aşteptat decât 
întunecarea celor trei camere, se stinse la rându-i şi ea. 

Amélie se aşeză lângă fereastra ei şi rămase neclintită, cu 
ochii aţintiţi asupra grădinii. 

Era o noapte întunecată, fără stele, fără lună şi, totuşi, 
după vreun sfert de ceas, văzu sau mai curând ghici o umbră 
care se strecura străbătând peluza şi apropiindu-se de castel. 

Atunci aşeză singură lumânare rămasă aprinsă în cel mai 
îndepărtat ungher al camerei şi se întoarse ca să deschidă 
fereastra. 

Cel pe care-l aştepta se şi urcase pe balcon. 

Ca şi în prima noapte când l-am văzut cum s-a căţărat, el 
cuprinse cu braţu-i mijlocul feţei şi-o duse în cameră. 

Dar fata se împotrivi uşurel. Căută cu mâna şnurul de la 
stor, îl desprinse din cuiul în care era agăţat şi storul căzu cu 
prea mult zgomot care poate că, pentru precauţie, n-ar fi fost de 
dorit. 

Pe după stor ea închise fereastra. 

Pe urmă se duse să ia lumânarea din colţul în care o 
ascunsese. 

Lumânarea îi lumină atunci faţa. 

Tânărul scoase un strigăt de spaimă. Obrazul Amelei era 
scăldat tot în lacrimi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— O mare nenorocire! exclamă ea. 

— Vai! Mă aşteptam, văzând semnalul cu care mă chemai 
când abia noaptea trecută mă primiseşi. Dar, spune-mi, 
nenorocirea e de neîndreptat? 

— Ca şi cum ar fi, răspunse ea. 

— Cel puţin, nădăjduiesc că nu mă ameninţă decât pe 
mine. 

— Ba ne ameninţă pe amândoi. 

Tânărul îşi trecu mâna pe frunte ca să-şi şteargă sudoarea. 

— Hai, spuse el, am destul putere. 


— Dacă tu ai putere s-asculţi, eu nu am atâta cât să-ţi spun 
totul. 

După aceea, luând o scrisoare de pe polita căminului, îi 
spuse: 

— Citeşte! lată ce-am primit cu poşta de seară. 

Tânărul luă scrisoarea şi, deschizând-o, căută cu ochii 
semnătura. 

— E de la doamna de Montrevel, spuse el. 

— Da, cu un post scriptum de la Roland. 

Tânărul citi: 


“Fetița mea scumpă, 

Aş dori ca vestea pe care ţi-o trimit să-ți aducă o bucurie la 
fel cu cea pe care am simtit-o eu şi dragul nostru Roland. Sir 
John, căruia îi tăgăduiai sufletul şi despre care ziceai că nu-i 
decât o păpuşă mecanică ieşită din atelierul lui Vaucanson' 
recunoaşte că oricine ar fi avut dreptate să-l judece ca atare 
până-n ziua în care te-a văzut pe tine; dar de-atunci, din ziua 
aceea, el susține că are într-adevăr un suflet şi că sufletul acela 
te adoră. 

Ai fi bănuit tu, draga mea Amélie, după felul lui aristocratic 
şi politicos, în care nici măcar ochiul măicuţei tale n-a fost în 
stare să descopere nici un fir de duioşie? 

Azi dimineață, pe când îşi lua micul dejun cu Roland, i-a 
cerut oficial mâna ta. Fratele tău a primit propunerea lui cu 
bucurie: totuşi n-a făgăduit nimic. Primul consul, înainte de 
plecarea lui Roland în vendeea, îi spusese că-şi ia el sarcina să 
te căsătorească. Dar iată că primul consul a dorit să-l vadă pe 
lordul Tanlay, l-a văzut şi lordul Tanlay, chiar de la început, cu 
toată naționalitatea lui, i-a intrat în gratii primului consul, în aşa 
măsură încât i-a dat pe loc o misiune pentru lordul Grenville, 
unchiul lui. Drept care sir John a şi plecat în Anglia. 

Nu ştiu câte zile va lipsi el acolo dar, cu siguranţă, la 
întoarcere va cere îngăduința de a se prezenta în fața ta ca 
logodnic. 


10 Jacques de Vaucanson (1709-1782), meşter mecanic ce făcea 
păpuşi automate, printre care au ajuns vestite "Flautistul" şi "Rața". 
(n.t.) 


Lordul Tanlay e încă tânăr, cu înfăţişarea plăcută şi imens 
de bogat. În Anglia are extraordinare legături de rudenie. E şi 
prieten cu Roland. Nu ştiu nici un alt bărbat care să aibă mai 
multe drepturi, n-am să spun cumva la dragostea ta, draga mea 
Amélie, dar la stima ta profundă. 

Și-acum, în două cuvinte, restul. 

Primul consul e grozav de bun şi cu mine şi cu cei doi frați 
ai tăi, iar doamna Bonaparte m-a lăsat să înțeleg că abia 
aşteaptă să te căsătoreşti ca să te cheme lângă ea. 

Se vorbeşte c-au să părăsească palatul Luxembourg şi-au 
să se instaleze la Tuileries. Înţelegi tu tot răsunetul pe care îl va 
avea schimbarea asta de locuință? 

Măicuţa ta, care te iubeşte, 


Clotilde 
de Montrevel." 


Fără să se oprească, tânărul trecu la post-scriptum-ul scris 
de Roland. 
Era conceput în termenii de mai jos: 


"Ai citit, scumpă surioară, ce-ţi scrie bună noastră mamă. 
Asemenea căsătorie e potrivită în toate privințele. Nu mai 
merge, de data asta, să faci pe fetita; primul consul doreşte ca 
tu să fii lady Tanlay; asta înseamnă că vrea. 

Plec din Paris pentru câteva zile; dar dacă nu te văd, ai să 
auzi vorbindu-se de mine. Te îmbrăţişez, 


Roland." 


— Ei, Charles, întrebă Amelie după ce tânărul termină de 
citit scrisoarea, ce spui de asta? 

— Că e un lucru la care trebuia să ne aşteptăm de la o zi la 
alta, sărman îngeraş, dar care pentru asta nu-i mai puţin 
îngrozitor. 

— Ce-i de făcut? 

— Sunt trei lucruri de făcut. 

— Spune. 


— Înainte de toate, să te opui, dacă ai putere. E cel mai 
scurt şi cel mai sigur. 

Amelie îşi plecă în jos capul. 

— N-ai să cutezi niciodată, nu-i aşa? 

— Niciodată. 

— Totuşi, eşti soţia mea, Amélie. Un preot ne-a 
binecuvântat unirea în căsătorie. 

— Dar ei spun că asemenea căsătorie e nulă în faţa legii, 
pentru că n-a primit decât doar binecuvântarea unui preot! 

— Şi ţie, spuse Morgan, ţie, soţie de proscris, asta nu ţi-e de 
ajuns? 

Vorbind astfel, vocea-i tremura. 

Améliei îi veni să i se arunce în braţe. 

— Dar mamă! exclamă ea. Mama n-a fost de faţă să ne 
binecuvânteze. 

— Pentru că erau primejdii de înfruntat şi am vrut să le 
înfruntăm singuri. 

— Şi omul acela, mai ales... n-ai auzit că fratele meu zice că 
el vrea. 

— Vai! Dacă mă iubeşti, Amelie, omul acela ar vedea bine 
că poate schimba faţa unui stat, poate duce război dintr-un 
capăt ai lumii în celălalt, poate întemeia o legislaţie, poate înălța 
un tron, dar nu poate sili o gură să zică da, când inima zice nu. 

— Dacă te iubesc! exclamă Amélie cu un ton de blândă 
mustrare. E miezul nopţii, te afli în camera mea, plâng în braţele 
tale, sunt fiica generalului de Montrevel şi sora lui Roland şi tu 
îmi spui: "Dacă mă iubeşti!" 

— N-am dreptate, n-am dreptate, Amélie, iubita mea 
scumpă. Da, ştiu că tu ai crescut preaslăvindu-l pe omul acela. 
Nu înţelegi că cineva i s-ar putea împotrivi şi oricine i s-ar 
împotrivi ajunge să fie în ochii tăi un rebel. 

— Charles, ai spus că avem trei lucruri de făcut. Care-i al 
doilea? 

— Să primeşti, în aparenţă, căsătoria ce ţi se propune, dar 
să câştigi timp întârziind-o sub tot soiul de pretexte. Omul nu-i 
nemuritor. 

— Nu, dar e prea tânăr ca să ne putem bizui pe moartea lui. 
Al treilea lucru, dragul meu? 

— Să fugim... dar la această ultimă soluţie, Amelie, sunt 
două piedici: mai întâi sila pe care o ai faţă de asemenea lucruri. 


— Sunt a ta Charles. Îmi voi înfrânge sila. 

— Apoi, adăugă tânărul, obligaţiile mele. 

— Obligaţiile tale? 

— Confraţii mei sunt legaţi de mine, dar şi eu sunt legat de 
ei. Şi noi avem un om pe care-i sprijinim, un om căruia i-am 
jurat ascultare. Omul acela e viitorul rege al Franţei. Dacă 
înţelegi devotamentul fratelui tău faţă de Bonaparte, înţelege-l 
şi pe-al nostru faţă de Ludovic al XVIII-lea. 

Amelie îşi lăsă capul să-i cadă în mâini, scoțând un suspin. 

— Atunci, exclamă ea, suntem pierduţi. 

— De ce? Sub felurite pretexte, mai ales sub cel al sănătăţii 
tale, poţi să câştigi un an. Până-ntr-un an, el va fi silit să înceapă 
iarăşi un război, după cât se pare, în Italia. O singură înfrângere 
şi-şi pierde tot prestigiul. În sfârşit, într-un an multe lucruri se 
pot întâmpla. 

— Se vede că n-ai citit post-scriptumul lui Roland, Charles? 

— Ba da, dar n-am văzut în el nimic mai mult decât în 
scrisoarea măicuţei tale. 

— Mai citeşte ultima frază. 

Şi Amélie îi puse scrisoarea sub ochi tânărului. 

Charles citi: 


"Părăsesc Parisul pentru câteva zile; dar, dacă nu mă vezi, 
ai s-auzi vorbindu-se de mine." 


— Ei şi? 

— Ştii tu ce vrea să spună asta? 

— Nu. 

— Asta vrea să spună că Roland e în urmărirea ta. 

— Ce importanţă are, de vreme ce nu poate muri de mâna 
nici unuia din noi. 

— Dar tu, nefericitule, tu poţi muri de-a lui. 

— Crezi tu c-ar trebui să-mi fie tare ciudă pe el dacă m-ar 
ucide, Amélie? 

— Vai! Aşa ceva încă nu mi-a venit în minte nici în spaimele 
mele cele mai sumbre. 

— Aşadar, crezi că fratele tău e în urmărirea noastră? 

— Sunt sigură. 

— De unde-ţi vine asemenea siguranţă? 


— A jurat să-l răzbune pe sir John când era pe moarte şi 
când el îl credea mort. 

— De-ar fi fost mort în loc să fie pe moarte, n-am fi unde 
suntem acum, Amélie, spuse cu amărăciune tânărul. 

— Dumnezeu l-a salvat, Charles, i-a fost aşadar scris să nu 
moară. 

— Şi noi?... _ 

— Nu caut să aflu căile Domnului. iți spun doar atât, 
scumpul meu Charles, păzeşte-te de Roland; Roland e pe-aici pe 
aproape. 

Charles surâse cu un aer de îndoială. 

— Îți spun că nu e numai pe-aici pe-aproape, ci chiar aici. A 
fost văzut. 

— A fost văzut? Unde? Cine? 

— Cine l-a văzut? 

— Da, cine? 

— Charlotte, femeia de serviciu, fiica paznicului de la 
închisoare. Mi-a cerut voie să se ducă să-şi vadă părinţii ieri, 
duminică. Trebuia să mă văd cu tine, i-am dat liber până azi 
dimineaţă. 

— Ei şi? 

— Şi-a petrecut aşadar noaptea la părinţi. La unsprezece 
noaptea, căpitanul de jandarmi a venit să aducă deţinuţi. In 
timp ce-i trecea în registru, a sosit un bărbat înfăşurat într-o 
mantie şi l-a chemat pe căpitan. Charlottei i s-a părut că-i 
recunoaşte vocea noului sosit. S-a uitat cu atenţie şi, la un 
moment dat, când mantia i s-a dat la o parte de pe obraz, l-a 
recunoscut pe fratele meu. 

Tânărul păru că tresare. 

— înţelegi, Charles? Fratele meu, care vine aici, la Bourg, 
care vine în taină, fără să mă înştiinţeze că se află aici, fratele 
meu care îl cheamă pe căpitanul de jandarmi, care se duce cu el 
până în închisoare, care nu vorbeşte decât cu el şi apoi se face 
nevăzut? Nu-i asta o ameninţare groaznică pentru dragostea 
mea, spune? 

Şi, într-adevăr, pe măsură ce Amélie vorbea, fruntea 
iubitului ei părea că se acoperă cu un nor întunecat. 

— Amélie, începu el să spună, când ne-am hotărât să facem 
pasul pe care l-am făcut, nici unul din noi nu s-a ferit să 
recunoască primejdiile pe care le-avea de înfruntat. 


— Dar v-aţi schimbat măcar adăpostul, aţi părăsit 
mânăstirea Seillon? întrebă Amelie. 

— Numai morţii noştri au rămas acolo, ei singuri o locuiesc 
în clipa de faţă. 

— Şi peştera Ceyzeriat e un adăpost destul de sigur? 

— Atât cât poate fi de sigur un adăpost ce are două ieşiri. 

— Şi mânăstirea Seillon avea două ieşiri şi totuşi, aşa cum 
singur spui, v-aţi lăsat acolo morţii. 

— Morţii sunt mai în siguranţă decât viii. Sunt siguri că n-au 
să moară pe eşafod! 

Amélie simţi cum un fior îi trecu prin tot trupul. 

— Charles! şopti ea. 

— Ascultă, Amelie, urmă tânărul, Dumnezeu mi-e martor şi 
tu la fel, că totdeauna, la întâlnirile noastre, mi-am pus masca 
zâmbetului şi a veseliei între presimţirile tale şi temerile mele. 
Dar astăzi lucrurile şi-au schimbat înfăţişarea. Ajungem în faţa 
luptei. Ne apropiem de deznodământ, oricare ar fi el. Nu-ţi cer 
deloc, Amelia mea, lucruri de-acelea prosteşti şi egoiste pe care 
îndrăgostiţii ameninţaţi de câte o mare primejdie le pretind 
iubitelor lor, nu-ţi cer să-ţi legi inima de-un mort, să-ţi legi 
dragostea de-un cadavru... 

—  lubitule, exclamă fata punându-i mâna pe braţ, ia 
aminte, ai să-ţi pierzi încrederea în mine. 

— Nu. Socot că meritul ţi-e mai mare lăsându-te liberă să-ţi 
împlineşti sacrificiul în toată întinderea lui, dar nu vreau să te 
lege vreun jurământ, nici să te încătuşeze vreun legământ. 

— Bine, exclamă Amélie. 

— Dar îţi cer, urmă tânărul şi te pun să juri pe dragostea 
noastră, vai! Atât de funestă pentru tine, de voi fi arestat, de voi 
fi dezarmat, de voi fi întemnițat şi condamnat la moarte, îţi cer 
şi pretind de la tine, Amélie, ca prin toate mijloacele cu putinţă 
să-mi strecori arme nu numai mie, dar şi confraţilor mei, ca să 
putem rămâne până la urmă stăpâni pe vieţile noastre. 

— Cum şi atunci, Charles, n-ai să-mi îngădui să spun totul, 
să fac apel la duioşia fratelui meu, la generozitatea primului 
consul? 

Fata n-apucă să termine şi iubitul ei o prinse cu putere de 
încheietura mâinii. 


— Amélie, îi spuse el, nu-ţi cer numai un jurământ, îţi cer 
două. Să-mi juri mai întâi şi-nainte de orice, că n-ai să implori 
cumva iertare pentru mine. Jură, Amélie, jură! 

— Am nevoie să jur, iubitule? zise fata izbucnind în hohote 
de plâns. Îţi făgăduiesc. 

— Pe clipa-n care ţi-am spus că te iubesc, pe clipa-n care 
mi-ai spus că sunt iubit? 

— Pe viaţa ta, pe viaţa mea, pe trecutul nostru, pe viitorul 
nostru, pe zâmbetele noastre, pe lacrimile noastre! 

— Tot voi muri, Amélie, vezi tu, chiar de-ar trebui să-mi 
fărâm capul de-un zid. Numai că aş muri dezonorat. 

— Îţi făgăduiesc, Charles. 

— Rămâne a doua-mi rugăminte, Amelie. De suntem prinşi 
şi condamnaţi, trimite-mi arme sau otravă, un mijloc de-a muri, 
un mijloc oricare-ar fi el! Venindu-mi de la tine, moartea îmi va fi 
o fericire. 

— De aproape sau de departe, liber sau închis, viu sau 
mort, tu eşti stăpânul meu şi eu sunt sclava ta. Porunceşte şi te 
voi asculta. 

— Asta e tot, Amelie. Vezi, e simplu şi limpede. Nu iertare, 
ci arme. 

— Simplu şi limpede, dar îngrozitor. 

— Şi aşa are să fie, nu-i aşa? 

— Tu vrei aşa? 

— Te implor. 

— Poruncă sau rugăminte, Charles dragul meu, voia ta se 
va face. 

Tânărul o sprijini cu braţu-i stâng pe fată, care părea gata 
să leşine şi-şi apropie gura de-a ei. 

Dar, în clipa în care buzele lor aveau să se împreuneze, 
ţipătul cucuvelei se auzi atât de-aproape de fereastră, încât 
Amelie tresări, iar Charles îşi înălţă capul. 

Ţipătul se auzi a doua oară, apoi a treia oară. 

— Vai! şopti Amelie, auzi ţipătul păsării ce prevesteşte 
nenorocire! Suntem condamnaţi, iubitule. 

Dar Charles clătină din cap. 

— Nu-i ţipătul cucuvelei, Amelie, îi răspunse el. E chemarea 
unuia dintre confraţi. Stinge lumânarea. 

Amelie suflă în lumânare în vreme ce iubitul ei deschidea 
fereastra. 


— Vai! Chiar până aici! şopti ea. Vin să te caute chiar şi 
aici! 

— E prietenul nostru, confidentul nostru, contele de Jayat. 
Nimeni altul în afară de el nu ştie unde sunt. 

Apoi, de pe balcon, întrebă: 

— Tu eşti, Montbar? 

— Da, tu eşti Morgan? 

— Da. 

Un bărbat se ivi dintr-un pâlc de arbori. 

— Veşti de la Paris. Nici o clipă de pierdut. E în joc viaţa 
noastră, a tuturora. 

— Auzi, Amélie? 

Şi, cuprinzând fata în braţe, o strânse pătimaş la piept. 

— Du-te, spuse ea c-o voce stinsă, du-te! N-ai auzit că-i în 
joc viaţa voastră a tuturora? 

— Adio, scumpă şi draga mea Amelie, adio! 

— Vai! Nu spune adio! 

— Nu, nu, la revedere! 

— Morgan! Morgan! şopti vocea celui ce aştepta sub 
balcon. 

Tânărul îşi apăsă o ultimă oară buzele pe gura Amsliei şi, 
repezindu-se la fereastră, încalecă peste balcon şi dintr-un salt 
se află alături de prietenul său. 

Amélie scoase un strigăt şi se duse până la balustradă 
balconului, dar nu mai apucă să vadă decât două umbre care se 
pierdeau în întunericul mai adânc şi mai de nepătruns în 
vecinătatea arborilor mari din parcul castelului. 


Capitolul XXXIX Peştera Ceyzériat 


Cei doi tineri se cufundară în umbra deasă a copacilor mari; 
Morgan îşi călăuzi camaradul, mai puţin obişnuit decât el cu 
aleile şerpuite ale parcului şi-l îndrumă drept la locul din care 
avea el obiceiul să sară peste zid. 

Fiecare dintre ei n-a avut nevoie decât câte o clipită ca să 
înfăptuiască asemenea ispravă. 

După o secundă se aflau pe malurile râului Reyssouse. 

O barcă aştepta la rădăcina unei sălcii. 


Săriră amândoi în ea şi din trei lovituri de vâsla ajunseră pe 
celălalt mal. 

O cărare cotea de-a lungul malului apei şi ducea la o 
pădurice ce se întinde de la Ceyzériat până la Etrez, adică pe o 
lungime de trei leghe, făcând astfel pe partea cealaltă a râului 
Reyssouse o pădure pereche cu cea de la Seillon. 

Ajunşi la marginea pădurii se opriră. Până acolo merseră 
cât se poate de repede, fără să alerge şi nici unul nici celălalt nu 
rostise nici un cuvânt. 

Toată calea străbătută era pustie. Era probabil, chiar sigur, 
că nu fuseseră văzuţi de nimeni. 

Aici puteau să-şi tragă sufletul. 

— Unde sunt confrații? întrebă Morgan. 

— In peşteră, răspunse Montbar. 

— Şi de ce nu ne ducem acolo chiar acum? 

— Pentru că la rădăcina fagului ăstuia trebuie să găsim pe 
unul de-ai noştri care ne va spune dacă putem merge mai 
departe fără primejdie. 

— Cine? 

— D'Assas. 

O umbră se ivi în spatele arborelui şi se desprinse de el. 

— lată-mă! spuse umbra. 

— A! Tu eşti, exclamară cei doi tineri. 

— Ce-i nou? întrebă Montbar. 

— Nimic. Sunteţi aşteptaţi pentru a lua o hotărâre. 

— Atunci, haidem repede. 

Cei trei tineri o luară la fugă, dar, după vreo trei sute de 
paşi, Montbar se opri din nou. 

— Armand! zise el cu glasul scăzut. 

La chemarea lui se auzi foşnetul frunzelor uscate şi o a 
patra umbră ieşi dintr-un pâlc de copaci şi se apropie de cei trei 
confraţi. 

— Nimic nou? întrebă Montbar. 

— Ba da, un trimis al lui Cadoudal. 

— Cel care a mai venit? 

— Da. 

— Unde e? 

— Cu fraţii, în peşteră. 


Mortbar se repezi cel dintâi. Cărarea se făcu atât de îngustă 
încât cei patru tineri nu mai puteau merge decât unul după 
altul. 

Drumul urcă cam vreo cinci sute de paşi, pe un suiş destul 
de blând, dar întortocheat. 

Ajuns într-o poiană, Montbar se opri şi scoase de trei ori 
acelaşi țipăt de cucuvaie care-l înştiinţase pe Morgan că se află 
acolo. 

Îi răspunse un singur strigăt de bufniţă. 

Apei, din mijlocul crengilor unui stejar stufos, un bărbat îşi 
dădu drumul să alunece pe pământ. Era paznicul ce veghea la 
deschizătura peşterii. 

Deschizătura aceea era la zece paşi de stejar. 

Prin felul în care erau înlănţuite culmile, trebuia să fii 
aproape deasupra ca s-o zăreşti. 

Paznicul schimbă câteva vorbe în şoaptă cu Montbar care, 
îndeplinind sarcinile de şef, părea că vrea să-l lase pe Morgan 
singur cu gândurile lui. Apoi, cum ceasurile lui de pânda nu se 
încheiaseră, tâlharul se urcă iarăşi între crengile stejarului şi, 
după o clipă numai, făcu atât de bine un singur trup cu tulpina 
copacului încât cei din văzul cărora scăpase, zadarnic îl mai 
căutară în bastionul său aerian. 

Defileul se făcea tot mai îngust pe măsură ce se apropiau 
de intrarea peşterii. 

Montbar pătrunse primul şi dintr-un ungher, unde ştia că le 
găseşte, scoase un amnar, o cremene şi o bucată de iască, apoi 
chibrituri şi o torţă. 

Scânteia ţâşni, iasca se aprinse, chibritul îşi răspândi 
flacăra-i albăstruie, nesigură, căreia îi urmă flacăra vie, de 
răşină, a torţei. 

Trei sau patru drumuri le stăteau în faţă. Montbar apucă pe 
unul, fără să şovăie. 

Drumul acela se învârtea în juru-i, înfundându-se în inima 
pământului. Ai fi zis că tinerii reluau, sub faţa pământului, 
urmele paşilor lor şi străbăteau pe dos drumul care-i adusese 
până acolo. 

Era limpede că umblau pe ocolişurile unei vechi cariere, 
poate cea din care se înălţaseră acum o mie nouă sute de ani 
cele trei oraşe romane, pe locul cărora astăzi nu mai sunt decât 


nişte sate şi tabăra lui Caezar care era aşezată mai sus, 
deasupra lor. 

Din loc în loc, cărarea subterană pe care mergeau era 
tăiată în toată lăţimea ei de câte un şanţ lat, peste care se 
putea trece numai cu ajutorul unei scânduri pusă de-a latul şi pe 
care o puteau face să cadă în fundul şanţului cu o simplă 
lovitură de picior. 

Din loc în loc, de asemenea, se aflau parapete întărite, în 
dosul cărora se puteau retrage şi deschide focul, fără să-şi 
expună vederii duşmanului nici o parte din trupurile lor. 

În sfârşit, la vreo cinci sute de paşi de la intrare, sau cam 
aşa ceva, o baricadă înaltă cât omul era durată să fie un ultim 
obstacol pentru cei ce-ar fi vrut să ajungă la un soi de rotondă, 
unde şedeau tolăniţi sau în capul oaselor vreo zece oameni, 
omorându-şi timpul unii citind iar alţii jucând. 

Nici unul din cei ce citeau sau jucau nu s-au tulburat la 
zgomotul de paşi al celor ce soseau, sau la văzul luminii care 
tremura jucăuşă pe pereţii carierei, până într-atât erau de 
încredinţaţi că numai prietenii puteau pătrunde până la ei, păziţi 
cum erau. 

În rest, aspectul pe care-l oferea tabăra lor era din cele mai 
pitoreşti. Lumânările care ardeau din belşug — confrații lui lehu 
erau prea aristocrați ca să se lumineze cu alt soi de lumină 
decât cea de la luminări — se reflectau pe trofeele armelor de 
tot, felul, printre care puştile cu două ţevi şi pistoalele stăteau în 
primul rând. Florete şi măşti din pânză metalică pentru faţă erau 
risipite din loc în loc. Câteva instrumente muzicale se aflau 
aşezate ici şi colo. În sfârşit, o oglindă, două, în rame aurite, 
arătau că îngrijirea trupului şi găteala nu era o pierdere de 
vreme din cele mai puţin apreciate de ciudaţii locuitori ai acelui 
lăcaş subteran. 

Toţi păreau atât de liniştiţi de parcă vestea care îl smulsese 
pe Morgan din braţele Ameliei le-ar fi fost necunoscută, sau 
socotită ca fără importanţă. 

Totuşi când, la apropierea micului grup ce venea de afară 
se auziră cuvintele: "— Căpitanul! Căpitanul!", toţi se sculară, 
dar nu cu slugărnicia soldaţilor ce-şi văd şeful venind, ci cu 
respectul plin de afecţiune a oamenilor inteligenţi şi puternici 
pentru cel mai inteligent şi mai puternic decât ei. 


Atunci Morgan clătină din cap, ridică fruntea şi, trecând 
înaintea lui Montbar, pătrunse în centrul cercului ce se formase 
la vederea lui. 

— Ei, prieteni, întrebă el, se pare că avem noutăţi? 

— Da, căpitane, răspunse o voce, se dă drept sigur că 
poliţia primului consul ne face cinstea de a se ocupa de noi. 

— Unde-i vestitorul? întrebă iarăşi Morgan. 

— lată-mă, aici sunt, zise un tânăr îmbrăcat în uniforma 
curierilor de cabinet, plin încă de praf şi de noroi. 

— Ai veşti oficiale? 

— Scrise nu, verbale da. 

— De unde-au pornit? 

— De la cabinetul particular al ministrului. 

— Atunci, pot fi crezute? 

— Răspund de-aşa ceva. E tot ce poate fi mai oficial. 

— E bine să ai prieteni pretutindeni, spuse Montbar în chip 
de paranteză. 

— Şi mai cu seamă în preajma domnului Fouché, adăugă 
Morgan. Să vedem veştile. 

— Trebuie să le spun în gura mare sau numai 
dumneavoastră? 

— Cum presupun că îi interesează pe toţi, eu zic să le spui 
în gura mare. 

— Ei bine, primul consul l-a chemat pe cetăţeanul Fouche la 
palatul Luxembourg şi i-a tras o săpuneală în privinţa noastră. 

— Bine! Şi după aceea? 

— Cetăţeanul Fouche a răspuns că suntem nişte daţi 
dracului, grozav de dibaci, foarte greu de găsit, dar mai greu 
încă de pus mâna pe noi după ce-am fost cumva găsiţi. Pe scurt, 
ne-a adus cel mai mare elogiu cu putinţă. 

— Foarte amabil din partea lui. Şi pe urmă? 

— Pe urmă, primul consul a răspuns că asta nu-l priveşte, 
că suntem nişte tâlhari şi că noi, cu tâlhăriile noastre, susţinem 
războiul din Vendeea; că în ziua cînd n-om mai trimite bani în 
Bretania, nu vor mai exista şuani. 

— Un raţionament ce-mi pare admirabil. 

— Că vestul trebuie lovit în est şi în sud. 

— Ca Anglia în India. 


— Că, în consecinţă, îi dă mâna liberă cetăţeanului Fouche 
şi că are nevoie de capetele noastre, chiar de-ar trebui să 
cheltuiască un milion şi să ucidă cinci sute de oameni. 

— Ei bine, ştie el cui le cere, rămâne de văzut de-i vom lăsa 
să ni le ia. 

— Atunci, cetăţeanul Fouché s-a întors furios şi a declarat 
că până-n opt zile trebuie să nu mai rămână în Franţa nici un 
confrate al lui lehu. 

— Termenul e scurt. 

— În aceeaşi zi au plecat curieri la Lyon, Mâcon, Lons-le- 
Saulnier, Besançon şi Geneva, cu ordine către şefii 
garnizoanelor, să facă personal tot ce sunt în stare ca să ajungă 
să ne distrugă, dar, în afară de asta, să-l asculte fără să 
crâcnească pe domnul Roland de Montrevel, aghiotantul 
primului consul şi să-i pună la dispoziţie toate trupele de care ar 
putea avea nevoie ca să le folosească cum va crede de cuviinţă. 

— Şi eu pot să mai adaug, spuse Morgan, că domnul Roland 
de Montrevel şi a pornit la luptă. leri, la închisoarea din Bourg a 
ţinut sfat cu căpitanul de jandarmi. 

— Se ştie în ce scop? întrebă o voce. 

— Bineînţeles! exclamă altă voce, ca să ne reţină acolo 
camere. 

— Acum, tot ai să-l mai ocroteşti? întrebă d'Assas. 

— Mai mult ca oricând. 

— Ei! Asta-i prea mult! şopti o voce. 

— De ce? întrebă Morgan cu un glas poruncitor, nu-i dreptul 
meu ca simplu confrate? 

— Ba, sigur că da, spuseră alte două voci. 

— Ei, atunci mă folosesc de acest drept şi ca simplu 
confrate şi în calitate de căpitan al vostru. 

— Şi totuşi, în toiul încăierării, un glonte se rătăceşte! 
spuse o voce. 

— În cazul acesta nu mai poate fi vorba de un drept pe 
care-l cer, nici de un ordin pe care vi-l dau, ci de-o rugăminte pe 
care v-o fac. Prieteni dragi, făgăduiţi-mi pe cuvânt de onoare că 
nu vă veţi atinge de viaţa lui Roland de Montrevel. 

Într-un singur glas, toţi cei ce erau de faţă răspunseră, 
întinzând mâinile: 

— Pe onoarea noastră, jurăm! 


— Acum, continuă Morgan, trebuie să judecăm şi să 
analizăm poziţia noastră sub adevăratu-i aspect şi să nu ne 
tăcem iluzii. În ziua în care o poliţie inteligentă va începe să ne 
urmărească şi va porni un război în toată regulă, e cu neputinţă 
să rezistăm. Vom umbla cu şiretlicuri ca vulpile, ne vom întoarce 
să-i înfruntăm ca mistreţii, dar rezistenţa noastră e o chestiune 
de timp şi asta-i tot. Cel puţin asta e părerea mea. 

Morgan îşi întrebă din ochi confrații şi adeziunea fu 
unanimă; însă recunoşteau că merg la pieire sigură cu zâmbetul 
pe buze. 

Aşa era în epoca aceea stranie: primeai moartea fără 
temere şi ucideai fără emotie. 

— Şi acum, întrebă Montbar, nu mai ai nimic de adăugat? 

— Ba da, răspunse Morgan. Mai am de adăugat că nimic 
nu-i mai uşor decât să ne facem rost de cai sau chiar s-o pornim 
pe jos. Cu toţii suntem vânători şi mai mult sau mai puţin 
oameni de munte. Călări, avem nevoie de şase ceasuri ca să 
ajungem dincolo de graniţele Franţei. Pe jos avem nevoie de 
douăsprezece. Ajunşi în Elveţia, îi dăm cu tifla cetăţeanului 
Fouche cu toată poliţia lui. lată ce aveam de adăugat. 

— Are haz să ne batem joc de cetăţeanul Fouche, zise 
Adler, dar e foarte plicticos să părăsim Franţa. 

— De aceea, nici nu vom pune la vot această hotărâre 
extremă decât după ce-l vom asculta pe trimisul lui Cadoudal. 

— A! E-adevărat, exclamară două-trei glasuri, bretonul! 
Unde să fie bretonul? 

— Dormea când am plecat, zise Montbar. 

— Şi încă mai doarme, adăugă Adler, arătând cu degetul un 
om culcat pe un pat de paie într-o scobitură a peşterii. 

Îl deşteptară pe breton, care se ridică în genunchi freeîn- 
du-se la ochi cu o mână, iar cu cealaltă căutându-şi din obicei 
carabina. 

— Te afli între prieteni, îi spuse un glas, nu-ţi fie frică. 

— Frică! răspunse bretonul. Cine-i cel ce crede că mi-ar 
putea fi frică? 

— Cineva care se vede că nu ştie cu cine vorbeşte, dragul 
meu Creangă-de-Aur, spuse Morgan (căci îl recunoscu pe 
mesagerul lui Cadoudal ca unul care mai venise o dată şi pe 
care-l primiseră în mănăstire în noaptea aceea când şi el sosise 
de la Avignon) şi în numele căruia îţi cer iertare. 


Creangă-de-Aur privi grupul de tineri în faţa căruia se 
găsea, cu o expresie care nu lăsa loc la vreo îndoială în privinţa 
silei cu care primea un anume soi de glume. Dar, cum grupul nu 
părea să aibă chef de gâlceavă şi fiindcă se vedea cât de colo că 
veselia lor nu avea nici urmă de zeflemisire în ea, întrebă cu un 
ton destul de binevoitor: 

— Mă rog, care dintre dumneavoastră e şeful, domnilor? 
Am să-i înmânez o scrisoare din partea generalului meu. 

Morgan făcu un pas înainte. 

— Eu sunt, zise el. 

— Cum vă numiţi? 

— Am două nume. 

— Numele de război. 

— Morgan. 

— Da, de ăsta a spus şi generalul. De altfel, vă recunosc. 
Dumneavoastră mi-aţi dat un sac cu şaizeci de mii de franci în 
seara când am fost primit de călugări. Aşa, am o scrisoare 
pentru dumneavoastră. 

— Dă-mi-o. 

Țăranul îşi luă pălăria, îi smulse căptuşeala şi, dintre 
căptuşeală şi fetrul pălăriei scoase o bucată de hârtie care avea 
aerul să fie o a doua căptuşeală şi care părea albă în primul 
moment. 

Apoi, cu un salut milităresc, înmâna hârtia lui Morgan. 

Acesta începu prin a o suci şi a o învârti, dar, văzând că 
nimic nu era scris, cel puţin care să se vadă, ceru: 

— O lumânare! 

| se aduse o lumânare. Morgan expuse hârtia la flacără. 

Puțin câte puţin, hârtia prinse a se acoperi cu litere şi, la 
căldură, scriitura apăru de-a bine! Ea. 

Asemenea experienţă părea obişnuită tinerilor de acolo, 
numai bretonul o privi cu oarecare surprindere... 

Pentru mintea lui naivă putea să i se pară cine ştie ce 
magie în asemenea operaţie, dar devreme ce şi diavolul slujea 
cauza regalistă, şuanul era gata să pactizeze chiar şi cu diavolul. 

— Domnilor, începu Morgan, doriţi să ştiţi ce ne spune 
şeful! 

Cu toţii plecară capetele, ascultând. 

Tânărul citi: 


“Dragul meu Morgan, 


De ţi se va spune că m-am lepădat de cauza noastră şi că 
am pactizat ca guvernul primului consul în acelaşi timp cu şefii 
vendeeni, să nu crezi nici un cuvânt: sunt din Bretania bretonilor 
şi, ca atare, încăpățânat ca un adevărat breton. Primul consul 
mi-a trimis pe unul dintre aghiotanții lui ca să-mi ofere amnistie 
deplină pentru toți oamenii mei şi mie gradul de colonel. Nici 
măcar nu mi-am întrebat oamenii şi am respins ofertă şi pentru 
ei şi pentru mine. 

Acum, totul depinde de voi: cum nu primim de la prinți nici 
bani, nici încurajare, dumneata eşti singurul nostru vistiernic. 
Inchide-ne casa, sau mai curând încetează de a ne-o mai 
deschide pe cea a guvernului şi opoziția regalistă, a cărei inimă 
nu mai bate decât în Bretania, se împuținează din ce în ce şi 
termină prin a se stinge cu desăvârşire. 

Nu mai am nevoie să-ţi spun că atunci când se va stinge, 
inima mea va fi încetat să mai bată. 

Misiunea noastră e plină de primejdii. Probabil ne vom 
pierde capetele, dac nu găseşti că va fi mai frumos pentru noi s- 
auzim spunându-se după noi, dacă se mai poate auzi ceva 
dincolo de mormânt: "Toti îşi pierduseră speranţa, numai ei nu 
şi-au pierdut-o!" 

Unul din noi va supraviețui celuilalt, dar ca să piară şi el la 
rândul său; acela, murind să spună: Etiamsi omnes, ego non!!! 

Ai încredere în mine aşa cum am eu în dumneata. 


Georges Cadoudal." 


"P.S. Ştii că poti să-i încredințezi lui Creangă-de-Aur toți 
banii pe care-i ai pentru cauză; mi-a făgăduit că nu se va lăsa 
prins şi am toată încrederea în cuvântul lui." 


Un murmur de entuziasm se stârni printre toţi tinerii după 
ce Morgan isprăvi ultimele cuvinte ale scrisorii. 

— Aţi auzit, domnilor? întrebă el. 

— Da, da, da, repetară toate vocile unele după altele. 


11 "Chiar dacă toţi ceilalţi au făcut-o, eu nu!" (lat.) Vorbele Sfântului 
Petru către Isus, pe muntele Măslinilor. 


— Mai întâi, ce sumă avem să-i dăm lui Creangă-de-Aur? 

— Treisprezece mii de franci de la lacul Silans, douăzeci şi 
două de mii de la Carro-nnieres, paisprezece mii de la 
Meximieux, în total patruzeci şi nouă de mii, spuse Adler. 

— Ai auzit, dragul meu Creangă-de-Aur? întrebă el iarăşi. 
Nu e mare lucru şi suntem pe jumătate mai săraci decât. Ultima 
dată. Dumneata însă ştii proverbul: "Nici cea mai frumoasă fată 
din lume nu-ţi poate da decât cea ce are". 

— Generalul ştie ce riscuri întâmpinați ca să câştigaţi banii 
ăştia şi a zis că, oricât de puţin i-aţi putea trimite, puţinul acela 
îl va primi cu recunoştinţă. 

— Cu atât mai mult cu cât transportul viitor va fi mai bun, 
se auzi glasul unui tânăr care tocmai se amestecase în grup fără 
să fie văzut, până într-atât atenţia tuturor se concentrase 
asupra scrisorii lui Cadoudal şi asupra celui ce o citise — mai cu 
seamă de vrem să spunem două vorbe sâmbăta viitoare 
furgonului poştal din Chambery. 

— Ei! Tu eşti, Valensolle, exclamă Morgan. 

— Fără nume proprii, te rog, baroane. Putem să ne lăsăm 
împuşcaţi, ghilotinaţi, traşi pe roată, sfârtecaţi, dar să salvăm 
cinstea familiei. Mă numesc Adler şi nu răspund la alte nume. 

— lertare: am greşit. Aşadar ziceai... 

— Că diligenţa poştală de la Paris la Chambery ar trece 
sâmbătă pe drumul dintre La Chapelle-de-Guinchay şi Belleville, 
ducând cincizeci de mii de franci ai guvernului călugărilor de la 
mânăstirea de pe muntele Saint-Bernard, la care aş mai adăuga 
că între cele două localităţi se află un loc numit Casa-Albă, care 
îmi pare tocmai potrivit pentru a întinde o cursă. A 

— Ce-aveţi de spus, domnilor? întrebă Morgan. li facem 
cinstea cetăţeanului Fouche să ne fie teamă de poliţia lui? 
Plecăm? Părăsim Franţa? Sau rămânem credincioşii confraţi ai 
lui lehu? 

Un singur strigăt răspunse: 

— Să rămânem! 

— Bravo! exclamă Morgan. Vă recunosc, fraţilor. Cadoudal 
ne-a arătat drumul în minu-nata scrisoare pe care tocmai am 
primit-o de la el. Să-i adoptăm deviza eroică: Etiamsi omnes, 
ego non. 

Apoi, îndreptându-se către ţăranul breton, îi spuse: 


— Creangă-de-Aur, cei patruzeci şi nouă de mii de franci îţi 
stau la dispoziţie. Poţi să pleci când vrei. Făgăduieşte în numele 
nostru ceva mai bun pentru data viitoare şi spune-i generalului 
din partea mea că, oriunde se va duce, pretutindeni, chiar şi la 
eşafod, îmi voi face o cinste din a veni după el, sau din a merge 
înaintea lui. La revedere, Creangă-de-Aur! 

Apoi, se întoarse către tânărul care părea că doreşte în- 
tratât să i se respecte numele conspirativ. 

— Dragul meu Adler, îi spuse el ca unul ce-şi regăsise bună 
dispoziţie de care fusese lipsit câteva clipe, îmi iau sarcina să te 
hrănesc şi să te culc în noaptea asta, dacă totuşi vei binevoi să 
mă accepţi că gazdă. 

— Cu toată recunoştinţa, prietene Morgan, răspunse noul 
sosit, trebuie să te previn doar că sunt gata să primesc orice pat 
s-ar găsi, dat fiind că sunt frânt de oboseală, dar nu orice listă 
de bucate, dat fiind că sunt mort de foame. 

— Ai să te bucuri de un pat bun şi de o cină excelentă. 

— Ce trebuie să lac ca să le capăt? 

— Să mă urmezi. 

— Sunt gata. 

— Atunci vino! Noapte bună, domnilor! Tu eşti de veghe, 
Montbar? 

— Da. 

— Atunci, putem dormi liniştiţi. 

Drept care, Morgan îşi trecu un braţ pe sub braţul 
prietenului său, iar cu cealaltă mână apucă o torţă care i se oferi 
şi înainta în adâncurile peşterii, unde avem să-l urmărim dacă 
cititorul nu-i prea obosit de-o şedinţă atât de lungă. 

Pentru întâia oară Valensolle, care era, după cum am văzut, 
de prin vecinătăţile localităţii Aix, avea prilejul să vadă peştera 
Ceyzériat, de curând adoptată de confrații lui lehu ca loc de 
refugiu. La întrunirile dinainte, avusese prilejul să exploreze 
numai ocolişurile şi ascunzişurile mânăstirii Seillon, pe care 
ajunsese s-o cunoască destul de amănunţit, pentru că la 
comedia jucată în faţa lui Roland să i se fi încredinţat rolul 
fantomei. 

Totul era aşadar ciudat şi necunoscut pentru el în noul 
domiciliu unde avea să tragă primu-i somn şi care părea fie, cel 
puţin timp de câteva zile, cartierul general al lui Morgan. 


Aşa cum se întâmplă cu toate carierele părăsite, care 
seamănă la prima vedere cu o cetate subterană, diferitele căi 
săpate pentru scoaterea pietrei se terminau totdeauna într-o 
fundătură, adică în locul acela al minei unde munca fusese 
întreruptă. 

O singură cărare părea că se prelungeşte la infinit. 

Totuşi, se ajungea într-un punct unde şi ea trebuise să se 
oprească într-o zi, dar, către unghiul impasului, se săpase — în 
ce scop? Lucrul a rămas un mister chiar şi pentru localnici — o 
deschizătură cu două treimi mai strâmtă decât galeria din care 
începea, putând îngădui trecerea cam doi oameni unul lângă 
altul. 

Cei doi prieteni pătrunseră în deschizătura aceea. 

Aerul se împuţina din ce în ce, încât torţa ameninţa la 
fiecare pas să se stingă. 

Valensolle simţi picături de apă îngheţată căzându-i pe 
umeri şi pe mâini. 

— la te uită! exclamă el, ce? Aici plouă? 

— Nu, răspunse Morgan râzând, numai că trecem pe sub 
apă Reyssouse. 

— Atunci, mergem la Bourg? 

— Cam pe aproape. 

— Fie! Tu mă duci, tu mi-ai făgăduit să-mi dai cina şi un loc 
unde să dorm. N-am de ce să mă îngrijorez în afară doar că văd 
cum ni se stinse lampa, adăugă tânărul urmărind cu ochii 
lumina torţei ce pălea. 

— Şi nici aşa n-am avea de ce ne tulbura, dat fiind că ne- 
am regăsi totuşi până la urmă. 

— În sfârşit! exclamă Valensolle şi când te gândeşti că 
pentru nişte prinți, care nici măcar nu ne ştiu numele în care, de 
le-ar afla într-o zi, le-ar uita a doua zi după ce le-au ştiut, că 
pentru ei ne plimbăm noi la ceasurile trei de noapte printr-o 
peşteră şi trecem pe şub râuri şi mergem să ne culcăm fără ca 
să ştim unde, cu perspectiva de a fi prinşi, judecaţi şi ghilotinaţi 
într-o bună dimineaţă. Ştii tu, Morgan, că aşa ceva e cam 
stupid? 

— Dragul meu, răspunse Morgan, ceea ce trece drept 
stupid şi ceea ce nu-i înţeles de vulg, în asemenea cazuri, are 
multe şanse să fie sublim. 


— Hai, lasă, făcu Valensolle, văd că tu pierzi şi mai mult 
decât mine în meseria pe care-o facem. Eu nu pun decât 
devotament şi tu pui şi entuziasm. 

Morgan scoase un suspin. 

— Am ajuns, spuse el, lăsând convorbirea să cadă ca o 
sarcină ce-l apăsa de-ar fi fost s-o poarte mai mult. 

Intr-adevăr, se izbise cu piciorul de primele trepte ale unei 
scări. 

Morgan, luminând şi mergând înaintea lui Valensolle, urcă 
zece trepte şi dădu de-un grilaj cu o poartă de fier. 

Cu ajutorul unei chei, pe care-o scoase din buzunar, 
deschise poarta. 

Se pomeniră într-un cavou funerar. 

De cele două părţi ale cavoului, două sicrie se sprijineau pe 
trepiede de fier. Coroane ducale şi blazonul de azur cu crucea 
de argint arătau că sicriele de-acolo trebuie să fi avut înăuntru 
oarecare membri ai familiei de Savoia, mai înainte ca familia 
respectivă să fi ajuns să poarte coroana regală. 

In fundul cavoului se făcea o scară ce ducea la un etaj 
superior. 

Valensolle aruncă o privire curioasă în jurul lui şi, la lumina 
şovăielnică a făcliei, îşi dădu seama în ce loc funebru se afla. 

— Drace! exclamă el, după cât se pare, suntem exact pe 
dos decât spartanii. 

— Prin aceea că ei erau republicani şi noi regalişti? întrebă 
Morgan. 

— Nu: prin aceea că ei aduceau un schelet la sfârşitul 
ospăţului lor, pe când noi îl aducem înainte de ospăț. 

— Eşti chiar sigur că spartanii erau cei ce-au dat asemenea 
dovadă de filozofie? întrebă Morgan închizând uşa după el. 

— Ei sau alţii, puţin îmi pasă, răspunse Valensolle. La drept 
vorbind, am citat ce-am avut de citat: nici abatele Vertot, 
celebrul istoric, nu o lua de la capăt cu asediile imaginate de el, 
chiar dacă documentele vădeau că povestirile lui sunt 
fanteziste, nici eu nu-mi modific citatul. 

— Ei bine, altădată s-o pui pe seama egiptenilor. 

— Bine! răspunse Valensolle cu o nepăsare nu lipsită de 
oarecare melancolie, dar e pro-babil c-am să fiu chiar eu schelet 
înainte de-a mai avea prilejul să-mi arăt erudiţia pentru a doua 


oară. Dar, ce dracu faci? Şi de stingi torţa î Doar nu mi-i da să 
mănânc aici şi să mă culci tot aici, cred? 

— Într-adevăr, Morgan stinsese tocmai torta pe prima 
treaptă a scării ce ducea la un etaj mai sus. 

— Dă-mi mâna, îi răspunse tânărul. 

Valensolle îl apucă pe prietenul său de mână c-o asemenea 
grabă ce vădea lipsa dorinţei sale de a prelungi pe întuneric o 
şedere în cavoul ducilor de Savoia, oricare ar fi fost cinstea unui 
om viu de a avea legături cu nişte decedați atât de iluştri. 

Morgan urcă treptele. 

Pe urma păru că face o sforţare, judecând după încordarea 
mâinilor lui. 

Într-adevăr, o lespede se ridică şi, prin deschizătura ei, o 
lumină crepusculară pâlpâi în faţa ochilor lui Valensolle, în timp 
ce un miros plin de arome, urmând atmosferei infecte din 
cavou, veni să-i gâdile nasul. 

— Ah! exclamă el, aici ne aflăm într-o lură. Zău, îmi place 
mai mult aici! 

Morgan nu răspunse nimic. Îşi ajută camaradul să iasă din 
cavou şi lasă lespedea să cadă la loc. 

Valensolle se uită jur-împrejurul său: se găsea în mijlocul 
unei clădiri vaste, plină cu fân şi în care lumina pătrundea prin 
nişte ferestre atât de minunat tăiate încât nu puteau fi ferestrele 
unei şuri. 

— Dar, urmă Valensolle, nu ne aflam într-o şură? 

— Caţără-te pe fânul de colo şi du-te de reaşază lângă 
fereastra aceea, îi răspunse Morgan. 

Valensolle ascultă, se urcă pe fân ca un şcolar în vacanţă şi 
se duse, aşa cum îi spusese Morgan, să se aşeze lângă 
fereastră. 

O clipă după aceea, Morgan aşeză în faţa prietenului său un 
şervet în care se afla un pateu, pâine, o sticlă cu vin, două 
pahare, două cuțite şi furculiţe. 

— Ei, drăcie! zise Valensolle, Lucullus cinează la Lucullus. 

Apoi, pironindu-şi privirea prin vitraliile ferestrei într-o 
clădire cu un număr mare de ferestre, ce părea o aripă a 
imobilului în care se aflau cei doi prieteni, dar în faţa căreia se 
plimba o sentinelă, zise: 


— Hotărât lucru, mâncarea are să-mi cadă greu dacă nu 
ştiu în ce loc ne aflăm. Ce clădire e aceea? Şi de ce se preumbla 
sentinela aceea prin faţa uşii? 

— Ei bine! răspunse Morgan, pentru că ţii neapărat, am să 
ţi-o spun: suntem în biserica din Brou, pe care o decizie a 
Consiliului Municipal a preschimbat-o în magazie de furaje. 

Clădirea aceea de care suntem lipiți e cazarma 
jandarmeriei, iar soldatul de colo e sentinela ce a primit ordin să 
nu lase pe nimeni să ne tulbure în timpul cinei sau să ne 
surprindă în timpul somnului. 

— Ce jandarmi cumsecade! zise Valensolle umplându-şi 
paharul. In sănătatea lor, Mor-gan! 

— Şi într-a noastră! răspunse tânărul râzând. Să mă ia 
dracul dacă le trece lor prin minte să ne caute aici! 

De-abia avu Morgan timpul să-şi golească paharul şi, ca şi 
cum diavolul ar fi acceptat provocarea ce-i fusese aruncată, se 
auzi glasul strident al sentinelei care striga: "Cine-i acolo?" 

— Ei! exclamară amândoi tinerii, ce mai înseamnă şi asta? 

Intr-adevăr, o trupă de vreo treizeci de oameni venea 
dinspre Pont-d'Ain şi, după ce schimba parola cu sentinela, se 
împărţi: o parte, cea mai mare, îndrumată de doi bărbaţi ce 
păreau a fi ofiţeri, intră în cazarmă; cealaltă îşi continuă drumul. 

— Atenţie! exclamă Morgan. 

Şi amândoi, aşezaţi în genunchi, cu urechea la pândă, cu 
ochii lipiţi de geamuri, aşteptară. 

să explicăm lectorului ce pricinuise întreruperea unui ospăț 
care, cu toate că era luat la ceasurile trei de noapte, n-a fost, 
aşa cum se vede, lipsit de emoţii. 


Capitolul XL  Desiş pustiu 


Fiica paznicului nici gând să se fi înşelat: chiar pe Roland îl 
văzuse vorbind în temniţă cu căpitanul de jandarmi. 

În ceea ce o privea, Amélie avea de ce se teme, căci tocmai 
pe urmele lui Morgan se pornise Roland. 

Nu trecuse pe la castelul Negrelor-Fântâni, nu c-ar fi bănuit 
cât de cât că sora lui i-ar fi purtat vreun interes şefului 


confraţilor lui lehu, dar se temea de vreo indiscreţie a vreunui 
slujitor. 

O recunoscuse foarte bine pe Charlotte la tatăl ei, dar 
devreme ce ea nu se arătase nici pe departe mirată, Roland 
crezu că nu fusese recunoscut, ba, mai mult chiar, după ce 
schimbase câteva cuvinte cu căpitanul de jandarmi, se duse să-l 
aştepte în piaţa Bastionului, foarte pustie la asemenea oră. 

După ce termină controlul registrului închisorii, căpitanul de 
jandarmi se duse şi el să-l întâlnească. 

ÎI găsi pe Roland plimbându-se în sus şi-n jos, aşteptându-l 
cu nerăbdare. 

La paznic, Roland se mulţumise doar să se legitimeze, aici 
însă putea să intre în materie. 

Aşadar, îl iniţie pe căpitanul de jandarmi asupra scopului 
călătoriei sale. 

După cum în adunările publice poţi să ceri cuvântul pentru 
un fapt personal şi îl obţii fără să întâmpini contestaţii, tot aşa şi 
Roland ceruse primului consul şi asta pentru un fapt personal, 
că urmărirea Confraţilor lui lehu să-i fie încredinţată lui — şi 
obținuse asemenea favoare fără greutate. 

Un ordin al ministrului de război îi punea la dispoziţie 
garnizoanele nu numai din Bourg, dar şi din oraşele 
înconjurătoare. 

Un ordin al ministrului poliţiei ordona tuturor ofiţerilor de 
jandarmi să-i dea tot ajutorul. 

Se gândise, bine înţeles şi mai întâi de toate, să se 
adreseze căpitanului de jandarmi din Bourg, pe care-l cunoştea 
de multă vreme şi pe care-l ştia om de curaj şi de acţiune. 

Găsise tocmai ce căuta: căpitanul de jandarmi din Bourg 
era îngrozitor de pornit împotriva Confraţilor lui lehu, care 
prădau diligentele la un sfert de leghe de oraş şi pe care nu mai 
ajungea nicicum să pună mâna. 

Ştia raporturile trimise ministrului poliţiei cu privire la 
ultimele trei opriri de diligente şi înţelegea prea bine furia 
acestuia. 

Dar rămase uimit la culme când Roland îi povesti ceea ce i 
se întâmplase lui în mânăstirea Seillon în noaptea în care 
veghease şi mai ales ce i se întâmplase lui sir John în noaptea 
următoare în aceeaşi mânăstire. 


Căpitanul ştiuse bine, din zvon public, că oaspetele 
doamnei de Montrevel primise o lovitură de pumnal. Cum 
nimeni însă nu făcuse plângere, nici el nu se crezuse în drept să 
pătrundă în negura în care părea că Roland doreşte să lase 
învăluită toată povestea. 

În epoca aceea tulbure, forţa armată avea anumite 
toleranţe pe care nu le-ar fi avut nicidecum în alte timpuri. 

Cât despre Roland, el nu spusese nimic, dorind să-şi 
păstreze mulţumirea de a-i urmări pe oaspeţii mânăstirii, 
mistificatori sau asasini, în timpul şi la locul potrivit. 

De data aceasta însă venea cu toate mijloacele să-şi pună 
planul în execuţie şi, foarte hotărât, să nu se mai întoarcă în faţa 
primului consul până ce nu-l va fi îndeplinit. 

De altfel, era una dintre aventurile pe care Roland le căuta. 
Nu era oare, în acelaşi timp şi primejdie şi pitoresc? 

Nu era oare un prilej de a-şi pune viaţa în joc, împotriva 
unor oameni care, necruţându-şi-o pe-a lor, n-au să i-o cruţe 
poate nici pe-a lui? 

Lui Roland nici prin minte nu-i trecea să atribuie adevăratei 
cauze — adică ocrotirii întinsă asupra lui de către Morgan — 
norocul de a fi scăpat de primejdie atât în noaptea în care 
veghease în mânăstire cât şi în ziua în care se luptase împotriva 
lui Cadoudal. 

Cum putea presupune că o simplă cruce fusese făcută 
deasupra numelui său şi că, pe-o distanţă de două sute cincizeci 
de leghe, semnul acela al mântuirii îl ocrotise de la un capăt la 
celălalt al Franţei? 

În rest, primul lucru ce-avea de făcut era să încercuiască 
mânăstirea Seillon şi s-o scotocească până-n ungherele cele mai 
tainice — ceea ce Roland se socotea deplin îndreptăţit s-o facă. 

Numai că noaptea era pe trecute şi asemenea expediţie nu 
mai putea avea loc înaintea nopţii următoare. 

Între timp, Roland avea să se ascundă în cazarmă 
jandarmeriei şi să stea în camera căpitanului, pentru ca nimeni 
din Bourg să nu-i bănuiască prezenţa şi nici pricina ce-l aducea. 
A doua zi, el avea să călăuzească expediţia. 

În cursul zilei următoare, un jandarm ce era croitor avea să- 
i confecţioneze o uniformă completă de subofiter de 
jandarmerie. 


Va trece drept ataşat pe lângă brigada din Lons-le-Saulmier 
şi, datorită uniformei celei noi, va putea dirija percheziţia în 
mânăstire, fără să fie recunoscut. 

Totul se desfăşură şi se îndeplini după planul stabilit. 

Către ora unu noaptea, Roland reintră în cazarmă cu 
căpitanul, urcă în camera acestuia, îşi aşeză un pat de campanie 
şi dormi ca unul ce petrecuse două zile şi două nopţi în 
poştalion. 

A doua zi, se înarma cu răbdare ca să facă, pentru 
instruirea căpitanului, un plan al mânăstirii Seillon, datorită 
căruia, chiar şi fură ajutorul lui Roland, mândrul ofiţer ar fi putut 
conduce expediţia, fără să se rătăcească nici măcar cu un pas. 

Cum căpitanul nu dispunea decât de optsprezece soldaţi 
sub ordinele sale, care n-ar fi fost nicidecum de ajuns ca să 
împresoare mânăstirea în întregime sau, mai curând, să-i 
păzească cele două ieşiri şi s-o scotocească pe dinăuntru; şi 
cum ar mai fi trebuit încă două-trei zile ca să întregească 
brigada răspândită prin împrejurimi şi să aştepte numărul de 
oameni necesari, căpitanul, din ordinul lui Roland, se duse în 
cursul zilei să-l pună la curent cu evenimentele pe colonelul de 
dragorii al cărui regiment se afla în garnizoană la Bourg şi să-i 
ceară doisprezece oameni care, împreună cu cei optsprezece ai 
căpitanului, ar fi făcut un total de treizeci. 

Colonelul nu numai că îi dădu cei doisprezece oameni, dar 
aflând pe deasupra că expediţia avea să fie condusă de şeful de 
brigada Rol anei de Montrevel, aghiotantul primului consul, 
declară că voia neapărat să ia parte şi el, comandând cei 
doisprezece oameni ai săi. 

Roland îi primi ajutorul şi se stabili că el, colonelul — 
folosim şi titlul de colonel şi cel de şef de brigadă, fiindcă şi unul 
şi altul reprezintă acelaşi grad — şi se stabili, după cum ziceam, 
ca el, colonelul, cu cei doisprezece dragoni, să-i ia în trecere pe 
Roland, pe căpitan şi pe cei optsprezece jandarmi, cazarma 
jandarmeriei aflându-se chiar în drumul ce ducea la mânăstirea 
Seillon. 

Plecarea era hotărâtă pentru ora unsprezece. 

La ora unsprezece, ora militară, cu alte cuvinte ora 
unsprezece precis, colonelul de dragoni cu cei doisprezece 
oameni ai lui se alăturară jandarmilor şi cele două trupe reunite 
într-una singură porniră în marş. 


Roland, în costumu-i de subofițer de jandarmerie, s-a lăsat 
recunoscut de colegul său, colonelul de dragoni; dar pentru 
dragoni şi pentru jandarmi el era, după cum se convenise, 
subofiţerul detaşat de la brigada din Lons-le-Saulmier. 

Dar, întrucât oamenii s-ar fi putut mira că un subofiter, 
străin de localitate, le-a fost dat să-i călăuzească, li s-a spus că, 
în tinereţea lui, Roland fusese novice la Seillon, ucenicie datorită 
căreia era în stare să recunoască mai bine decât oricine 
ungherele cele mai misterioase ale mânăstirii. 

Primul sentiment pe care-l încercară bravii militari fu acela 
de a se simţi oarecum umiliţi să fie îndrumați de un fost călugăr. 
Insă, — dat fiind că fostul călugăr purta pălăria în trei colţuri 
într-un chip destul de cochet şi apoi că înfăţişarea lui era aceea 
a unui om care, purtând uniforma, părea că uitase cu 
desăvârşire c-ar fi purtat cândva rasă de călugăr — până la 
urmă se resemnară cu toţii, rezervându-şi dreptul de a-şi face o 
părere definitivă despre subofițer după felul în care va mânui 
muscheta pe care-o purta sub braţ, pistoalele pe care le purta la 
centiron şi sabia pe care o purta la şold. 

Şi-au luat cu ei făclii şi au pornit-o la drum în cea mai 
adâncă tăcere, într-o formaţie de trei plutoane: unul de opt 
oameni, comandat de căpitanul de jandarmerie, altul de zece 
oameni, comandat de colonel şi, în sfârşit, ultimul de 
doisprezece, comandat de Roland. 

La ieşirea din oraş se despărţiră. 

Căpitanul de jandarmi, care cunoştea mai bine locurile 
decât colonelul de dragoni, îşi luă sarcina de a păzi fereastra 
aşa numitei Correrii, adică a pavilionului mânăstirii, fereastra ce 
dă spre pădurea Seillon. Avea cu el opt jandarmi. 

Colonelul de dragoni primi sarcina de la Roland să păzească 
poartă mare de la intrarea mânăstirii. Avea ca ei cinci dragoni şi 
cinci jandarmi. 

Roland se hotărî să cerceteze cu de-amănuntul interiorul. El 
dispunea de cinci jandarmi şi şapte dragoni. 

| se dădu fiecăruia câte o jumătate de ceas ca să fie la 
postul respectiv. Mai mult decât le trebuia. 

La unsprezece şi jumătate, când urma să bată clopotul de 
la biserica Peronnas, Roland cu oamenii lui trebuiau să se caţere 
peste zidul livezii. 


Căpitanul de jandarmi, o apucă pe drumul dinspre Pont- 
d'Ain până la marginea pădurii şi, trecând pe lângă lizieră, îşi 
ocupă postul ce-i fusese destinat. 

Colonelul de dragoni o luă pe scurtătura ce se împreuna cu 
drumul spre Pont-d'Ain şi care ducea la poarta mânăstirii. 

In sfârşit, Roland o tăie de-a dreptul peste ogoare şi ajunse 
la zidul livezii pe care, în alte împrejurări, după cum ne amintim, 
îl mai sărise de două ori. 

Exact la unsprezece şi jumătate dădu semnalul oamenilor 
lui, se caţără şi sări peste zidul livezii. Jandarmii şi dragonii îl 
urmară. Ajunşi de partea cealaltă a zidului, oamenii nu ştiau 
încă dacă Roland e viteaz, dar ştiau că e sprinten. 

Roland le arătă prin întuneric poarta spre care trebuiau să 
se îndrepte, adică cea care dădea din livadă în mânăstire. 

Apoi se repezi el cel dintâi printre buruienile înalte, el cel 
dintâi împinse poarta, el cel dintâi pătrunse în locaşul mânăstirii. 

Totul zăcea în întuneric, tăcere şi singurătate. Roland, 
slujind într-una de călăuză oamenilor săi, intră în trapeza 
mânăstirii. 

Peste tot pustiu, peste tot linişte. 

O porni pe sub bolta piezişă şi ieşi din nou în grădină, fără 
să fi înspăimântat alte fiinţe vii în afară de cucuvele şi lilieci. 

Rămânea de cercetat cisterna subterană, cripta mortuară şi 
pavilionul sau, mai curând, capela dinspre pădure. 

Roland străbătu locul pustiu care-l despărţea de cisternă. 
Ajuns la capătul de jos al scărilor, aprinse trei torţe, păstră una 
iar pe celelalte două le dădu, una în mâinile unui dragon, iar 
cealaltă în mâinile unui jandarm. Apoi ridică piatră care 
ascundea scara. 

Jandarmii care-l urmau pe Roland începură să creadă că e 
tot atât de viteaz pe cât se arătase de sprinten. 

Străbătură coridorul subteran şi dădură de prima poartă cu 
gratii. Era împinsă dar nu încuiată. 

Intrară în cripta funerară. 

Acolo nu era numai singurătate, numai tăcere; acolo era 
moartea. 

Chiar şi cei mai viteji simţiră cum li se face părul măciucă. 
Roland merse de la un mormânt la altul, cercetându-le cu patul 
pistolului pe care-l ţinea în mână. De nicăieri nici un răspuns. 


Străbătură cripta, dădură şi de a doua poartă cu grilaj şi 
pătrunseră în capelă. 

Aceeaşi tăcere, aceeaşi pustietate. Totul era lăsat în 
părăsire, ai fi zis de ani de zile. 

Roland merse de-a dreptul la strane. Văzu sângele pe 
lespezi. Nimeni nu-şi dăduse osteneala să-l şteargă. 

Acolo ajunsese la capătul cercetărilor şi părea că nu mai 
este nimic de făcut. 

Roland nu se putea hotări să se retragă. 

Se gândi că poate nu fusese atacat, din pricina prea 
numeroasei sale escorte. Lăsă zece oameni cu o torţă în capelă, 
le dădu ordin să intre în legătură, prin fereastra în ruină, cu 
căpitanul de jandarmi ce şedea la pândă în pădure, la câţi va 
păşi de fereastra aceea şi se întoarse cu doi oameni. 

De data asta, cei doi oameni ce-l urmau pe Roland îl găsiră 
mai mult decât viteaz, îl socotită cutezător. 

Dar Roland, neţinând seama nici măcar dacă era însoţit sau 
ba, o luă înapoi pe propria-i urmă în lipsa vreunei urme a 
bandliţilor. 

Celor doi oameni le fu ruşine şi îl urmară. 

Hotărât lucru, mânăstirea era părăsită. 

Ajuns în faţa porţii celei mari, Roland îl chemă pe colonelul 
de dragoni. Colonelul cu cei zece oameni era la postul său. 

Roland deschise poarta şi făcu joncţiunea cu ei. 

Nici ei nu văzuseră şi nu auziseră nimic. 

Intrară cu toţii împreună, închizând şi baricadând poarta în 
urma lor, ca să le taie retragerea bandiţilor, dacă ar fi avui 
fericirea să-i întâlnească. 

Pe urmă plecară cu toţii să se-ntâlnească cu ceilalţi 
camarazi, care şi ei se alăturaseră căpitanului de jandarmi şi 
celor opt oameni ai lui. 

Aceştia toţi îl aşteptau în strane. 

Trebuiau să se hotărască pentru retragere: tocmai bătuse 
ceasurile două de noapte. De-aproape trei ceasuri se aflau în 
căutare, iară să fi găsit nimic. 

Roland, reabilitat în cugetele jandarmilor şi ale dragonilor, 
care vedeau că nu e de glumit cu fostul călugăr, dădu, spre 
marea lui părere de rău, semnalul de retragere, deschizând uşa 
capelei ce dădea înspre pădure. 


De data asta, cum nu mai trăgea nădejde să mai 
întâlnească pe careva, Roland se mulţumi doar s-o tragă după 
el. 

Apoi, în pas forţat, trupa cea mică porni înapoi spre Bourg. 

Căpitanul de jandarmi cu cei optsprezece oameni şi cu 
Roland se întoarseră la cazarmă lor, după ce schimbară parolă 
cu sentinela. 

Colonelul de dragoni şi cei doisprezece oameni ai lui îşi 
urmară drumul şi se înapoiară în oraş. 

Tocmai strigătul sentinelei când opri soldaţii la poarta 
cazărmii atrăsese atenţia lui Morgan şi lui Valensolle. Intrarea 
celor optsprezece soldaţi în cazarmă le întrerupsese cina. În 
sfârşit, tocmai împrejurarea aceea neprevăzută îl făcuse pe 
Morgan să exclame: "Atenţie!". 

Intr-adevăr, în situaţia în care se aflau cei doi tineri, orice 
lucru merita atenţie. 

De aceea masa fu întreruptă, fălcile încetară să mai 
mestece ca să lase ochii şi urechile să-şi împlinească menirea cu 
toată puterea. 

Se văzu curând că numai ochii vor avea de furcă. 

Fiecare jandarm intră în încăperea-i respectivă fără lumină. 
Nimic nu atrase aşadar atenţia tinerilor noştri pe la numeroasele 
ferestre ale cazărmii, drept care se putură concentră numai 
asupra unui singur punct. 

In mijlocul tuturor ferestrelor acelora întunecate, două din 
de se luminară. In raport cu restul clădirii, de erau situate 
oarecum într-o latură şi drept în faţa aceleia unde cei doi 
prieteni îşi luau masa. 

Amândouă ferestrele erau la primul etaj, dar, din poziţia pe 
care o ocupau, adică de pe coama mormanelor de nutreţ, 
Morgan şi Valensolle nu numai că se găseau la aceeaşi înălţime 
cu ferestrele, ci chiar se uitau de deasupra lor. 

Ferestrele acelea erau de la camera căpitanului de 
jandarmi. 

Fie din nepăsarea bravului căpitan, fie din lipsurile mari de 
care suferea statul, ferestrele nu aveau perdele, aşa că, datorită 
celor două sfeşnice aprinse de ofiţerul de jandarmi în cinstea 
oaspetelui, Morgan şi Valensolle puteau să vadă tot ce se 
petrecea în camera aceea. 


Deodată Morgan îl prinse de braţ pe Valensolle şi-l strânse 
cu toată puterea. 

— Ei! exclamă Valensolle, dar ce s-a mai întâmplat? Roland 
îşi aruncase tricornul pe un scaun şi Morgan îl recunoscuse. 

— Roland de Montrevel! zise el, Roland în uniformă de 
subofițer de jandarmi! De data asta, noi suntem pe urmele lui, 
în timp ce el le mai caută pe-ale noastre. Să nu cumva săi le 
pierdem. 

— Ce faci? întrebă Valensolle simțind că prietenul lui 
plecase de lângă el. 

— Mă duc să-i înştiinţez pe confraţi. Tu rămâi pe loc şi nul 
pierde din ochi. Îşi leapădă sabia, îşi scoate pistoalele de la 
cingătoare, se vede că-şi va petrece noaptea în camera 
căpitanului. Mâine îl desfid s-o apuce pe vreun drum, oricare ar 
fi, fără să aibă pe unul de-ai noştri pe urme. 

Şi Morgan, dându-şi drumul s-alunece pe povârnişul 
nutreţului, dispăru din văzul camaradului său care, chircit ca un 
sfinx, nu-l mai scapă din ochi pe Roland de Montrevel. 

După un sfert de ceas, Morgan se întoarse, iar ferestrele 
ofițerului de jandarmi erau, ca toate celelalte ferestre ale 
cazărmii, cufundate în întuneric. 

— Ei, ce-i? întrebă Morgan. 

— Ce să fie? răspunse Valensolle. Totul s-a terminat în 
chipul cel mai prozaic din lume. Şi-au lepădat hainele de pe ei, 
au stins luminările şi s-au culcat: căpitanul în patul său, iar 
Roland pe o saltea. Se vede treaba că în clipa de faţă sforăie 
care mai de care. 

— Ei, atunci, spuse Morgan, noapte bună lor şi nouă la fel. 
După zece minute, urarea de mai sus era împlinită şi cei doi 
tineri dormeau de parcă nu s-ar fi culcat cu primejdia în pat. 

Capitolul XLI Hotelul Poştei 


În aceeaşi zi, către ceasurile şase de dimineaţă, cu alte 
cuvinte în zorii cenuşii şi reci ai unei zile de la sfârşitul lui 
februarie, un călăreț, dând pinteni unui căluţ de poştă, precedat 
fiind de un surugiu ce trebuia să aducă înapoi calul şi să-l 
predea în mână, ieşea din oraşul Bourg pe drumul spre Mâcon 
sau spre Saint-Jullien. 


Spunem pe drumul spre Mâcon sau spre Saint-Jullien, 
fiindcă la o leghe depărtare de Bourg, capitala provinciei Bresse, 
drumul se bifurcă şi unul, urmând în linie dreaptă, duce la Saint- 
Jullien, iar celălalt, abătându-se către stânga, se îndreaptă spre 
Mâcon. 

Ajuns la răspântia celor două drumuri, călărețul era gata s- 
o apuce pe drumul spre Mâcon, când o voce care părea că iese 
de sub o căruță răsturnată îi ceru îndurare. 

Călărețul porunci vizitiului să vadă ce se întâmplase. 

Un biet zarzavagiu fusese prins într-adevăr sub căruţa 
încărcată cu legume. Fără îndoială, voise s-o sprijine în clipa 
când roata, alunecând în şanţ, căruţa se prăvăli. Din fericire 
căruţa căzuse peste el în aşa fel, încât omul nădăjduia, spunea 
dânsul, să nu se fi ales cu nici o fractură şi nu cerea decât un 
lucru, să i se dea o mână de ajutor ca să-şi pună căruţa iarăşi pe 
roate. Atunci nădăjduia el că se va putea ridica şi pune pe 
picioare. 

Călărețul, om milos faţă de aproapele său, nu numai că-i 
îngădui vizitiului să se oprească şi să-l scoată pe zarzavagiu din 
încurcătura în care se găsea, dar chiar el sări jos de pe cal şi, cu 
o putere la care nici pe departe nu te-ai fi aşteptat de la un 
bărbat de statură mijlocie, aşa cum era el, ajută vizitiul să pună 
căruţa iarăşi pe roate şi nu numai atât, ci s-o şi tragă pe drumul 
pietruit. 

După care voi să-l ajute pe om să se ridice, dar omul 
spusese drept: era teafăr şi nevătămat. E drept că-i mai 
rămăsese un soi de tremur în picioare, dar numai ca să se 
adeverească proverbul ce pretinde că există un Dumnezeu şi 
pentru beţivi. 

Zarzavagiul nu mai contenea cu mulţumirile şi prinse calul 
de căpăstru, dar mai mult — şi lucrul era lesne de văzut — ca să 
se sprijine, decât ca să mâne animalul pe drumul cei drept. 

Cei doi călăreţi încălecară iarăşi, o luară cu caii în galop şi 
curând şe făcură nevăzuţi la cotul pe care-l face drumul cu cinci 
minute înainte de-a intra în pădurea Monnet. 

Dar, de cum dispărură, o schimbare demnă de luat în 
seama se petrecu în înfăţişarea zarzavagiului: îşi opri calul, se 
îndreptă, duse la buze muştiucul unei goarne mici şi sună de trei 
ori. 


Un soi de rândaş de cai ieşi din pădurea ce mărgineşte 
drumul, ducând de căpăstru un cal înşeuat ca pentru un stăpân. 

Zarzavagiul îşi dezbrăcă repede bluză de pe el, îşi lepăda 
pantalonii de pânză groasă şi rămase în vestă, pantalon de piele 
de căprioară şi cizme cu marginea răsfrântă. 

Scotoci în căruţă, scoase un pachet pe care-l desfăcu, 
scutură o haină verde, de vânătoare, cu brandemburguri de aur, 
o trase pe el, pe deasupra îmbrăcă o mantie îmblănită, cafenie, 
luă din mâna grăjdarului o pălărie pe care el i-o dădu şi care se 
potrivea cu costumu-i elegant, îşi fixă pintenii la cizme şi, sărind 
pe cal cu uşurinţa şi dibăcia unui călăreț încercat, îi spuse 
grăjdarului: 

— Să fii deseară pe la şapte între Saint-Just şi Ceyzeriat. Ai 
să te-ntâlneşti cu Morgan. Spune-i că cel pe care-/ ştie el se 
duce la Mâcon, dar c-am să fiu acolo înaintea lui. 

Şi, în adevăr, fără să-i mai pese de căruţa de legume pe 
care de altfel o lăsa în paza slujitorului său, fostul zarzavagiu, 
care nu era altcineva decât vechea noastră cunoştinţă Montbar, 
îşi întoarse calul în direcţia în care se afla pădurea Monnei şi-l 
puse-n galop. 

Calul lui nu era un nenorocit de căluț de poştă, ca cel pe 
care-l încălecase Roland, ci, dimpotrivă, un minunat cal de 
curse. Aşa încât, între pădurea Monnet şi Polliat, Montbar îi 
ajunse din urmă pe cei doi călăreţi şi îi şi întrecu. 

In afară de o scurtă oprire la Saint-Cyr-sur-Menthon, calul 
făcu dintr-o singură bucată şi-n mai puţin de trei ceasuri, cele 
nouă sau zece leghe ce despart oraşul Bourg de Mâcon. 

Sosit la Mâcon, Montbar trase la hotelul Poştei, singurul 
care, la vremea aceea, avea reputaţia de a-i atrage pe toţi 
călătorii de soi. 

Dealtminteri, după felul în care Montbar fu primit în hotel, 
se vedea că patronul hotelului avea de-a face cu o veche 
cunoştinţă. 

— A, dumneavoastră eraţi, domnule de Jayat! exclamă 
hotelierul. Chiar ieri ne întrebam, ce vi s-o fi întâmplat. lată, e 
mai bine de-o lună de când n-aţi mai fost văzut prin părţile 
noastre. 

— Crezi că-i chiar aşa de mult timp, amice? zise tânărul, 
afectând graseierea la modă. Da, da, e chiar adevărat. Am fost 


pe la nişte prieteni, pe la Treffort, pe la Haulccourt. Îi cunoşti pe 
domnii aceştia după nume, nu-i aşa? 

— O! Şi după nume şi personal. 

— Am vânat cu gonaci. Au nişte trăsuri minunate, pe 
cuvântul meu! Dar se poate mânca la dumneata în dimineaţa 
asta? 

— De ce nu? 

— Ei, atunci pune să-mi aducă un pui, o sticlă de vin de 
Bordeaux, două cotlete, nişte fructe, o nimica toată! 

— Într-o clipă. Doriţi să fiţi servit în camera dumneavoastră 
sau în sala de mese? 

— În sala de mese, e mai vesel, numai serveşte-mă la o 
masă de-o parte. Ah! Nu uita de calul meu. E un animal 
minunat, care mi-e mai drag decât mulţi creştini, pe cuvânt 
d'onoae! 

Hotelierul dădu comanda, Montbar se aşeză în faţa 
căminului, îşi ridica mantia-i îmblănită ca să-şi încălzească 
picioarele. 

— Tot dumneata ţii poşta? îl întrebă el pe hangiu, ca să nu 
întrerupă vorba începută. 

— Bine înţeles! 

— Atunci, la dumneata se schimbă caii diligenţelor? 

— Nu ai diligenţelor, ci ai furgoanelor poştale. 

— A! la spune, trebuie să mă duc la Chambery întruna din 
zilele acestea. Câte locuri sunt în furgon? 

— Trei, două înăuntru şi unul cu factorul. 

— Şi am noroc să găsesc un loc liber? 

— Aşa ceva se mai poate uneori, dar, cel mai sigur, vedeţi, 
e s-aveţi o caleaşca sau o gabrioletă personală. 

— Nu poţi să-ţi reţii locul dinainte? 

— Nu, căci trebuie să înţelegeţi, domnule de Jayat, dacă 
sunt călători care şi-au luat locul de la Paris la Lyon, ei au 
întâietate. 

— Ca să vezi, aristocrații, zise Montbar râzând. Şi, fiindcă 
veni vorba de aristocrați, îţi soseşte unul după mine, cu poşta. l- 
am luat-o înainte la vreun sfert de leghe după Poluat. Mi s-a 
părut că era călare pe-un căluţ ce sufla din greu. 

— Ei! exclamă hangiul, nu-i de mirare. Confraţii mei nu prea 
au cai buni! 


— Şi na, iată-l tocmai pe omul nostru, reîncepu să 
vorbească Montbar. Credeam că i-am luat-o înainte mai mult de- 
atât. 

Într-adevăr, chiar în clipa aceea Roland trecu în galop prin 
faţa ferestrelor şi intră în curte. 

— Luaţi tot camera numărul 1, domnule Jayat? întrebă 
hangiul. 

— De ce mă întrebi? 

— Păi, fiindcă e cea mai bună şi, de n-o luaţi 
dumneavoastră, am da-o persoanei ce soseşte, în cazul în care 
rămâne mai mult. 

— Ei! Nu te ocupa de mine. Abia în cursul zilei am să ştiu 
dacă rămân sau dacă plec. Dacă noul sosit stă mai mult, aşa 
cum Spui, dă-i camera numărul 1. Eu mă voi mulţumi şi cu 
numărul 2. 

— Masa e servită, domnule, spuse ospătarul arătându-se pe 
pragul uşii ce ducea de la bucătărie în sala de mese. 

Montbar făcu un semn din cap şi răspunse invitaţiei, intra în 
sala de mese tocmai în clipa în care Roland intra în bucătărie. 

Într-adevăr i se pusese masa. Montbar îşi schimbă tacâmul 
şi se aşeză în aşa fel, încât să fie cu spatele spre uşă. 

Măsura să de precauţie fu zadarnică: Roland nu intră deloc 
în sala de mese şi clientul îşi isprăvi dejunul fără să fie tulburat. 

Numai la, desert, hangiul veni el însuşi să-i aducă cafeaua. 

Montbar înţelese că onorabilul personaj avea chef de vorbă. 
Aşa ceva se potrivea de minune. Dorea el însuşi să al le anumite 
lucruri. 

— Ei? întrebă Montbar, ce se-ntâmplă cu omul nostru? A 
venit numai ca să schimbe calul? 

— Nu, nu, răspunse hangiul. Aşa precum aţi spus, e un 
aristocrat. A cerut să-i fie servit prânzul în camera lui. 

— În camera lui sau într-a mea? întrebă Montbar. Fiindcă 
sunt foarte sigur că i-ai dat faimoasa cameră numărul 1. 

— Păi, domnule de Jayat, e greşeala dumneavoastră. Mi-aţi 
spus că pot dispune de ea. 

— Şi m-ai crezut pe cuvânt. Bine ai făcut însă. Am să mă 
mulţumesc cu numărul 2. 

— Vai! N-o să vă simţiţi prea bine. Camera nu-i despărțită 
de numărul 1 decât printr-un perete subţire şi tot ceea ce se 
face sau se spune se aude dintr-o cameră în cealaltă. 


— Ei! Hangiule dragă, crezi oare c-am venit la dumneata să 
fac lucruri ce nu se cuvin, sau să cânt cântece instigatoare, de 
te temi aşa tare să nu se audă ce-am să spun sau ce-am să fac? 

— Vai! Dar nu-i asta! 

— Atunci ce-i? 

— Nu mă tem că dumneavoastră aveţi să tulburaţi pe 
cineva. Mă tem să nu fiţi dumneavoastră tulburat. 

— Bine! Deci tânărul dumitale e un scandalagiu? 

— Nu, dar seamănă a fi ofiţer. 

— Ce te-a putut face să crezi aşa ceva? 

— Mai întâi de toate înfăţişarea lui. Apoi, a întrebat ce 
regiment se află în garnizoană la Mâcon. l-am spus că-i 
regimentul 7 vânători călare. "A! Bine, făcu el, îl cunosc pa şeful 
bri-găzii, e un prieten de-al meu. Poate un slujitor de-al dumitale 
să-i ducă din partea mea cartea de vizită şi să-i întrebe de vrea 
să vină să prânzească cu mine?" 

— Ăla! 

— Aşa că, înţelegeţi dumneavoastră, ca ofiţerii între ei. 
Înseamnă c-o să fie zgomot, scan-dal! Poate n-au să prânzească 
numai, dar au să şi cuteze, au să ospăteze şi-n puterea nopţii. 

— Ti-am spus, dragă hangiule, că nu credeam să am 
plăcerea să-mi petrec noaptea la dumneata. Aştept scrisori de la 
Paris, post-restant, care vor hotări ce am de făcut, în aşteptare, 
aprinde-mi focul în camera numărul 2, făcând zgomot cât mai 
puţin cu putinţă, ca să nu-mi tulburi vecinul. Totodată pune să- 
mi ducă în cameră o pană, cerneală şi hârtie. Am de scris. 

Poruncile lui Montbar fură îndeplinite întocmai şi chiar el 
urcă în urma valetului de serviciu să vadă dacă nu cumva 
Roland ar putea fi incomodat de vecinătatea lui. 

Camera era chiar aşa cum spusese hotelierul-poştaş şi nici 
o mişcare nu se putea face, nici un cuvânt nu se putea rosti în 
una, fără să nu se audă în cealaltă. 

Aşa că Montbar auzi cât se poate de bine pe feciorul de la 
hotel vestindu-i lui Roland sosirea şefului de brigadă Saint- 
Maurice, apoi pasul răsunător al acestuia pe coridor şi, în sfârşit, 
exclamaţiile celor doi amici, încântați că se revăd. 

Cât despre Roland, deranjat o clipă de zgomotul ce se 
făcuse în camera vecină, uitase de el îndată ce nu se mai auzi şi 
nu mai exista nici o primejdie că s-ar mai repeta. Montbar, cum 


rămase singur, se aşeză la masa pe care se pusese cerneală, 
pană şi hârtie şi stătu nemişcat. 

Cei doi ofiţeri se cunoscuseră cândva în Italia şi Roland se 
aflase sub ordinele lui Saint-Maurice pe vremea când acesta din 
urmă era căpitan, iar Roland nu era decât locotenent. 

Astăzi erau egali în grad. Mai mult încă, Roland avea dublă 
misiune şi din partea primului consul şi din cea a ministrului de 
poliţie, care îi dădeau dreptul de-a comanda ofiţerii în acelaşi 
grad cu el, ba chiar în limitele misiunii sale şi ofiţerii cu un grad 
mai mare. 

Morgan nu se înşelase bănuind că fratele Ameliei era în 
urmărirea confraţilor lui lehu. Dacă percheziţiile nocturne 
întreprinse la mânăstirea Seillon nu i-ar fi dovedit-o, dovada ar fi 
reieşit din convorbirea tânărului ofiţer cu colegul său, 
presupunând că asemenea convorbire ar fi fost auzită. 

Aşadar, primul consul trimitea în mod efectiv călugărilor de 
la Saint Bernard cincizeci de mii de franci în dar, iar cei cincizeci 
de mii de franci erau de fapt trimişi prin poştă. Insă cei cincizeci 
de mii de franci nu erau decât un soi de capcană cu ajutorul 
căreia se făceau presupuneri că se vor prinde jefuitorii de 
diligente, dacă nu se punea mâna pe ei în mânăstirea Seillon 
sau într-un alt loc în care s-ar fi putut retrage. 

Acum, rămânea de văzut cum îi vor prinde. 

Tocmai acest lucru se dezbătu pe larg între cei doi ofiţeri în 
timpul cât au luat masa. 

La sfârşitul mesei ajunseseră la un acord şi planul era 
stabilit. 

In aceeaşi seară, Morgan primi o scrisoare, concepută în 
termenii următori: 


"Aşa cum ne-a spus şi Adler, vinerea viitoare pe la ceasurile 
cinci spre seară, furgonul poştal va pleca de la Paris cu cincizeci 
de mii de franci destinati călugărilor de la mânăstirea Saint- 
Bernard. 

Cele trei locuri, locul din cupeu şi cele două locuri din 
interiorul furgonului, sunt reținute de trei călători care vor urca 
primul la Sens, iar ceilalți doi la Tonnerre. 

Călătorii de mai sus sunt: cel din cupeu, unul dintre cei mai 
bravi agenți ai cetățeanului Fouché, iar în interior domnul 


Roland de Montrevel şi şeful de brigadă al regimentului 7 
vânători în garnizoană la Mâcon. 

Vor fi în haine burgheze ca să nu trezească bănuieli, dar 
înarmați până-n dinți. 

Doisprezece vânători călări, cu muschete cu ţeava scurtă, 
pistoale şi săbii, vor escorta furgonul, dar de la distanţă şi în aşa 
fel ca să ajungă tocmai când va fi operatia în toi. 

Primul foc de pistol trebuie să le dea semnalul ca să-şi pună 
caii în galop şi să cadă asupra tâlharilor. 

Acum, eu sunt de părere că, în ciuda măsurilor de precauţie 
luate, ba chiar din pricina tuturor acestor măsuri de precauție, 
atacul să fie menținut şi să se petreacă la locul hotărât, adică la 
Casa-Albă. 

Dacă şi confrații sunt de aceeaşi părere, să fiu înştiințat. Eu 
voi mâna furgonul poştal ca vizitiu de la Mâcon la Belleville. 

Șefului de brigadă îi fac eu de petrecanie. Unui din voi să-l 
ia în seama lui pe agentul cetăţeanului Fouché. 

Cât despre domnul Roland de Montrevel, nu i se va 
întâmpla nimic, dat fiind că-mi iau răspunderea ca, printr-un 
mijloc cunoscut şi inventat de mine, să-l împiedic să coboare din 
vehicul. 

Ora precisă la care furgonul de Chambery trece pe la Casa- 
Albă e la şase seara, sâmbăta. _ 

Un răspuns de două-trei cuvinte, conceput. In termenii 
următori: sâmbăta seara la ceasurile şase şi totul va merge 
ca pe roate. 


Montbar." 


Pe la miezul nopţii Montbar, care se plânsese cu adevărat 
de zgomotul făcut de vecinul lui şi fusese instalat într-o cameră 
situată la celălalt capăt al hotelului, fu deşteptat de un curier 
care era tot rândaşul de cai care-i adusese pe drum calul 
înşeuat. 

Scrisoarea adusă de curier cuprindea doar cuvintele de mai 
jos, urmate de un post-scriptum: 


"Sâmbăta seara, la ceasurile şase. 


Morgan." 


"P.S. A nu se uita, chiar în toiul luptei şi mai ales în toiul 
luptei, că viața lui Roland de Montrevel este pusă sub semnul 
ocrotirii. " 


Tânărul citi răspunsul cu o bucurie vădită. De data aceasta, 
n-avea să mai fie o simplă oprire de poştalion, ci un soi de 
chestiune de onoare între bărbaţi de păreri deosebite, o întâlnire 
între viteji. 

Pe drum n-avea să se răspândească numai aur, ci şi sânge. 

N-aveau să aibă de-a face numai cu nişte pistoale cu 
cartuşe oarbe, mânuite de mâinile unui copil, ci aveau să se 
slujească de armele ucigaşe ale unor soldaţi deprinşi să le 
mânuiască. 

De altfel, avea înaintea lui toată ziua care abia începuse să 
se desfăşoare şi pe cea de-a doua întreaga, ca să-şi ia măsurile 
de  trebuinţă. Montbar se mulţumi aşadar să-l întrebe 
deocamdată pe grăjdar cine era vizitiul de serviciu care avea să 
ia în primire la ceasurile cinci furgonul poştal de la Mâcon şi să 
facă distanţa de o poştă sau chiar de două poşte, ce se întindea 
între Mâcon şi Belleville. 

Pe lângă asta, îi ceru să cumpere patru şuruburi cu 
belciuge şi două lanţuri cu încuietori. 

Ştia dinainte că furgonul soseşte la patru şi jumătate la 
Mâcon, ia cina acolo şi pleacă mai departe la orele cinci precis. 

Fără îndoială, toate măsurile lui Montbar erau luate dinainte 
căci, după ce i-a dat slujitorului său indicaţiile de mai sus, îl lăsă 
să plece şi adormi ca un om ce are de împlinit nişte resturi de 
somn. 

A doua zi nu se deşteptă sau, mai curând, nu cobori decât 
pe la ceasurile nouă dimineaţa. Îi ceru hangiului, fără să dea de 
bănuit noutăţi despre vecinul său scandalagiu. 

Călătorul plecase la Paris de la orele şase dimineaţa cu 
furgonul poştal, de Lyon, împreună cu prietenul său, şeful de 
brigadă de la vânători şi hangiului i se părea c-a auzit că nu-şi 
reţinuseră locurile decât până la Tonnerre. 

De altfel, după cum domnul de Jayat se interesa de tânărul 
ofiţer, tot aşa şi tânărul ofiţer se interesase de dânsul. Intrebase 


cine era, dacă venea de obicei la hotel şi dacă se credea c-ar 
consimţi să-şi vândă calul. 

Hangiul răspunsese că-l cunoaşte foarte bine pe domnul de 
Jayat; că domnia sa avea obiceiul să tragă la hotel acolo ori de 
câte ori afacerile sale îl aduceau la Mâcon şi că, în privinţa 
calului, nu crede c-ar consimţi să se lipsească de el, orice preţ 1 
s-ar oferi, datorită afecțiunii pe care tânărul gentilom i-o păstra. 

Drept care, călătorul plecă fără să stăruie mai mult. 

După prânz, domnul de Jayat, ce părea că n-are nimic de 
făcut, ceru să i se pună şaua pe cal, încalecă şi ieşi din Mâcon 
pe drumul dinspre Lyon. Cât fu în oraş, lăsă calul să meargă în 
pasul care-i plăcea elegantului animal, dar de îndată ce se văzu 
afară din oraş, puse mâna pe hăţuri şi-şi strânse genunchii. 

Animalului i-a fost destul asemenea semn ca s-o la la galop. 

Montbar străbătu satele Varennes, Crêche, La Chapelle-de- 
Guinchay şi nu se opri decât la Casa-Albă. 

Locul era chiar aşa cum spusese Valensolle, minunat de 
bine ales pentru o ambuscadă. 

Casa-Albă era aşezată în fundul unei vâlcele, între un 
coborâş şi un urcuş; la marginea grădinii sale trecea un pârâu 
fără nume, care se vărsa în Saône, în dreptul localităţii Challe. 

Arbori stufoşi şi înalţi străjuiau de-a lungul cursului apei şi, 
descriind un semicerc, învăluiau casa. 

Cât despre casă, după ce fusese odinioară han, al cărui 
hangiu nu izbutise să câştige ca să-l ţină, fusese închisă cu vreo 
şapte-opt ani în urmă şi începuse să cadă în ruină. 

Inainte de-a ajunge aici, venind de la Mâcon, drumul făcea 
un cot. 

Montbar cercetă locurile dimprejur cu grija unui inginer ce 
primise sarcina de a alege terenul pentru un câmp de luptă, 
scoase un creion şi un carneţel din buzunar şi schiţă un plan 
exact al poziţiei. 

Pe urmă se întoarse la Mâcon. 

După două ore, rândaşul de la cai plecă, ducându-i lui 
Morgan planul şi lăsând stăpânului său numele vizitiului care 
trebuia să mâne furgonul; îl chema Antoine. În afară de asta, 
rândaşul cumpărase cele patru şuruburi cu belciuge şi cele două 
lanţuri cu lacăte. 

Montbar ceru să i se aducă sus, în cameră, o sticlă cu vin 
vechi de Bourgundia şi-l chemă pe Antoine. 


După zece minute, Antoine intră în cameră. 

Era un băiat voinic şi frumos, de vreo douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani, înalt aproape cât Montbar, lucru de care 
eroul nostru, după ce la măsurat din creştet până-n tălpi, a luat 
act cu satisfacţie. 

Vizitiul se opri în pragul uşii şi, ducându-şi mâna la pălărie, 
după obiceiul milităresc, zise: 

— Cetăţeanul m-a chemat? 

— Pe dumneata te cheamă Antoine? întrebă Montbar. 

— Precum ziceţi şi-s gata să vă slujesc de sunt în stare, pe 
dumneavoastră şi pe cei ce vă însoțesc. 

— Ei uite, amice, mă poţi sluji... închide dar uşa şi vino-n- 
coace! 

Antoine închise uşa, se apropie până la doi paşi de Montbar 
şi, ducând iarăşi mâna la pălărie, zise: 

— lată-mă, stăpâne. 

— Mai întâi de toate, începu Montbar, dacă nu ai nimic 
împotrivă, să bem un pahar de vin în sănătatea drăguţei tale. 

— Of! Of! Drăguţei mele! făcu Antoine. Ce? Oamenii ca noi 
au drăguţe? Aşa ceva se potriveşte la domnişori ca 
dumneavoastră, să aibă drăguţe. 

— Lasă, n-ai să mă faci tu să cred, şmecherule, spuse 
Montbar, că te-ai jurat să mori călugăr, când eşti atât de chipeş. 

— Vai! Nu vreau să spun că sunt călugăr în asemenea 
privinţă; mai avem noi pe ici pe colo câte-o fetiţă în drum. 

— Da, da, la fiecare crâşmă. De-aceea doar ne-oprim atât 
de des cu caii de întors, ca să bem un păhăruţ şi să ne-aprindem 
pipa. 

— Păi, exclamă Antoine cu o mişcare din umeri de 
nedescris, omul trebuie să mai şi râdă. 

— Ei, ia gustă tu vinul ăsta, băiete! Pun capul că n-ai să 
plângi din pricina lui. 

Şi, luând un pahar plin, Montbar făcu semn vizitiului să ia 
celălalt pahar. 

— Aşa cinste mai zic şi eu... în sănătatea dumneavoastră şi 
a celor ce vă-nsoţesc! 

Era expresia obişnuită a vizitiului nostru cumsecade, un soi 
de extindere a politeţei ce n-avea nevoie de justificarea unor 
însoțitori. 


— Ei, da, exclamă el după ce bău, plescăind din limbă. Ce 
mai vin vechi! Şi cu care l-am înghiţit fără să-l, gust, de parc-ar 
fi fost un vin oarecare. 

— Ai greşit, Antoine. 

— Păi da, am greşit. 

— Lasă! spuse Montbar umplând din nou paharul. Din 
fericire, greşeala se poate în-drepta. 

— Numai pân-la deget, domnule dragă, zise vizitiul poznaş 
întinzând paharul dar având grijă să-şi ţină degetul sus, pe 
marginea paharului. 

— O clipă, zise Montbar tocmai când Antoine era gata să 
ducă paharul la gură. 

— Drept la timp, spuse vizitiul, era gata să fie înghiţit, 
nenorocitul! Ce s-a-ntâmplat? 

— N-ai vrut să beau în sănătatea drăguţei tale, dar n-ai să 
te dai în lături, nădăjduiesc, să bei în sănătatea drăguţei mele. 

— O! Aşa ceva nu se refuză, mai ales cu un asemenea vin. 
În sănătatea drăguţei dumneavoastră şi a celor ce-o însoțesc. 

Şi cetăţeanul Antoine înghiţi licoarea roşie, degustând-o de 
rândul acesta. 

— Ei na, făcu Montbar, te-ai prea grăbit şi acum, amice. 

— De! făcu vizitiul. 

— Păi, da... ia gândeşte-te că am mai multe drăguţe. 
Devreme ce n-am numit-o pe cea în sănătatea căreia bem, cum 
vrei tu să-i fie cu folos? 

— l-adevărat, zău! 

— Îmi pare rău, dar trebuie s-o luăm de la capăt, amice. 

— Ei! Păi s-o luăm! Cu un om ca dumneavoastră nu trebuie 
să facem lucrurile pe dos. Am făcut greşeala, hai s-o bem! 

Şi Antoine întinse paharul, pe care Montbar i-l umplu ochi. 

— Acuma, zise el aruncând o privire la sticlă şi 
încredinţându-se dintr-o ochire că e goală, nu mai merge să ne 
înşelăm. Cum o cheamă? 

— În sănătatea frumoasei Joséphine! făcu Montbar. 

— În sănătatea frumoasei Joséphine! repetă Antoine. 

Şi înghiţi vinul de Bourgundia cu o satisfacţie ce părea că 
tot creşte. 

Apoi, după ce bău şi se şterse pe buze cu mâneca, în clipa 
în care punea paharul pe masă, zise: 

— Ei! O clipă, meştere. 


— Na! exclamă Montbar. Mai e ceva ce nu merge? 

— Păi, cred şi eu! Am făcut treabă prost, dar e prea târziu. 

— De ce? 

— Sticla e goală. 

— Asta da, dar nu şi cealaltă. 

Şi Montbar luă din colţul căminului o sticlă gata desfundată. 

— Ai! Ai! făcu Antoine al cărui obraz se lumină de un 
zâmbet radios. 

— Avem leac? întrebă Montbar. 

— Avem, răspunse Antoine. Şi îşi întinse paharul. 

Montbar îl umplu tot atât de conştiincios cum făcuse şi în 
primele trei rânduri. 

— Ei iată! Urmă vizitiul cercetând în zare lichidul rubiniu 
care strălucea în pahar, ziceam că am băut în sănătatea 
frumoasei Josephine... 

— Da, spuse Montbar. 

— Dar, continuă Antoine, sunt al dracului de multe 
Josephine în Franţa. 

— E-adevărat. Şi cam câte crezi tu că sunt, Antoine. 

— Ei! Păi trebuie să fie vreo sută de mii. 

— Să zicem că-i aşa. Şi după aceea? 

— Dintr-aceste o sută de mii cred că nu-s decât a zecea 
parte frumoase. 

— E mult. 

— Să zicem, a douăzecea parte. 

— Fie! 

— Asta face cinci mii. 

— Drace! Dar ştii că eşti tare la aritmetică? 

— Păi sunt fiu de învăţător. 

— Ei şi-apoi? 

— Ei, în sănătatea căreia din cele cinci mii am băut?... Ei? 

— Ai dreptate, Antoine, zău! Trebuie să adăugăm numele 
de familie la numele de botez, în sănătatea frumoasei 
Josephine... 

— Aşteptaţi, paharul e început, nu mai poate sluji scopului. 
Pentru ca închinarea să fie cu folos trebuie să-l golesc şi pe 
urmă să-l umpleţi. 

Antoine duse paharul la gură. 

— lată-l gol, zise el. 


— Şi iată-l şi plin, adăugă Montbar punând paharul în 
legătură cu sticla. _ 

— Atunci aştept. In sănătatea frumoasei Josephine...? 

— Frumoasei Josephine... Lollier! 

Şi Montbar goli paharul. 

— Ei, drăcia dracului! exclamă Antoine. Dar staţi puţin, pe 
Josephine Lollier, o cunosc şi eu! 

— Nu zic ba. 

— Josephine Lollier doar e fiica dirigintelui poştalioanelor 
din Belleville. 

— Întocmai. 

— Ei, firc-ar să fie! exclamă vizitiul. Dar ştiţi că nu sunteţi 
de plâns, dom'le meşter! Frumos boboc de fată! In sănătatea 
frumoasei Josephine Lollier! 

Şi dădu peste cap al cincilea pahar cu vin de Bourgundia. 

— Ei? Acuma, îl întrebă Montbar, înţelegi tu de ce te-am 
chemat sus, băiete? 

— Nu, totuşi n-am să vă port pică. 

— Drăguţ din partea ta. 

— O! Eu sunt băiat bun, dar dat dracului! 

— Ei, hai să-ţi spun de ce te-am chemat sus. 

— V-ascult, sunt numai urechi. 

— Aşteaptă! Cred c-ai să înţelegi mai bine cu paharul plin 
decât gol. 

— Ați fost cumva, din întâmplare, doctor de surzi 
dumneavoastră? întrebă vizitiul făcând pe mucalitul. 

— Nu, dar am trăit mult printre beţivi, răspunse Montbar, 
umplând din nou paharul lui Antoine. 

— Nu-nseamnă că eşti beţiv dacă ţi-e drag vinul, zise 
Antoine. 

— Sunt de-o părere cu tine, dragă băiete, răspunse 
Montbar. Beţiv eşti numai când nu ştii să duci vinul. 

— Bine grăit! făcu Antoine, care părea că şi-l duce pe-al său 
de minune. Vă ascult! 

— Mi-ai spus că nu înţelegi de ce te-am chemat sus? 

— Aşa am spus. 

— Totuşi, trebuie să fi bănuit că am avut un scop? 

— Orice om are un scop, bun sau rău, după cum pretinde 
preotul nostru, răspunse sentenţios Antoine. 


— Ei, află atunci, amice, urmă Montbar, c-al meu e să 
pătrund noaptea, fără să fiu recunoscut, în curtea meşterului 
Nicolas-Denis Lollier, dirigintele poştalioanelor de la Belleville. 

— De la Belleville, repetă Antoine, care urmărea vorbele lui 
Montbar cu toată atenţia de care mai era în stare. Înţeleg... Şi 
voiţi să pătrundeţi fără să fiţi recunoscut în curtea meşterului 
Nicolas-Denis Lollier, dirigintele poştalioanelor din Belleville, ca 
s-o puteţi vedea după placul inimii pe frumoasa Josephine? Ai! 
Ce mai pui de lele îmi sunteţi! 

— Ai nimerit-o, dragă Antoine. Şi vreau să pătrund fără să 
fiu recunoscut, pentru că bătrânul Lollier a descoperit toată 
povestea şi nu-i mai îngăduie fiică-si să mă mai primească. 

— Ca să vezi! Şi ce pot eu face în treaba asta? 

— Ţi-e mintea încă înnegurată, Antoine, ia mai bea paharul 
ăsta de vin ca să te limpezeşti. 

— Aveţi dreptate, exclamă Antoine. 

Şi dădu peste cap al şaselea pahar de vin. 

— Ce poţi face tu, Antoine? 

— Da, ce pot face eu? Asta vă şi întreb. 

— Tu poţi face totul, amice. 

— Eu? 

— Tu. 

— Vai! Tare-aş mai fi curios să aflu. Lamuriţi-mă, hai, 
lămuriţi-mă! 

Şi întinse paharul. 

— Mâine, tu ai să mâni furgonul poştal de Chambery? 

— Cam aşa ceva. La ceasul şase. 

— Ei bine, să ne-nchipuim că Antoine e băiat de treabă. 

— Ce să ne mai închipuim, că este! 

— Ei, atunci, iată ce face Antoine... 

— Să vedem, ce face? 

— Mai întâi îşi goleşte paharul. 

— Aşa ceva nu-i greu... S-a făcut! 

— Apoi ia ăşti zece ludovici! 

Montbar înşirui zece ludovici pe masă. 

— Ai! Ai! făcu Antoine, gălbiori adevăraţi? Credeam c-au 
emigrat cu toţii, dracii ăştia îrnpieliţaţi! 

— Vezi bine c-au mai şi rămas! 

— Şi ce trebuie să facă Antoine că ei să-i intre în buzunar? 


— Trebuie ca Antoine să-mi împrumute cel mai frumos 
costum al lui de vizitiu. 

— Dumneavoastră? 

— Şi să-mi dea locul lui mâine seară. 

— Ei! Da, ca s-o vedeţi pe frumoasa Josephine fără să fiţi 
recunoscut. 

— Păi vezi? Sosesc pe la opt la Belleville, intru în curte, zic 
că sunt caii osteniţi şi-i las să se odihnească până la zece ţi, de 
la opt la zece... 

— Nu ştiu, n-am văzut şi te-am dus de nas, tată Lollier. 

— Ei, s-a făcut Antoine? 

— S-a făcut! Sunt tânăr, ţin cu tinerii, sunt flăcău, ţin cu 
flăcăii. Când voi fi bătrân şi tată, voi ţine cu taţii şi cu bătrânii şi- 
atunci am să strig: "Trăiască babalăcii!" 

— Aşadar, dragă Antoine, îmi împrumuţi vestonul tău cel 
nai frumos şi cei mai frumoşi pantaloni? 

— Tocmai am o haină şi-o pereche de pantaloni pe care nu 
le-am îmbrăcat încă. 

— Şi-mi dai locul? 

— Cu plăcere. 

— Şi eu îţi dau mai întâi cinci ludovici ca arvună. 

— Şi restul? 

— Mâine, când îmi trag cizmele. Numai să ai grijă... 

— Care grijă? 

— Se spun multe despre tâlhari care pradă poştalioanele. 
Să ai grijă să pui oblâncuri la şaua vizitiului. 

— Dar de ce? 

— Ca să-mi strecor pistoalele în ele. 

— Haida-de! Nu cumva să le faceţi vreun rău tinerilor 
acelora viteji! 

— Cum! Tu le spui tineri viteji tâlharilor care pradă 
diligenţele? 

— Na! Nu poţi fi tâlhar pentru că furi banii guvernului. 

— Asta-i părerea ta? 

— Cred şi eu şi pe deasupra e şi părerea multor altora. Cât 
despre mine, eu ştiu bine, că de-aş fi judecător, nu i-aş 
condamna. 

— Poate c-ai şi bea în sănătatea lor? 

— Ei, ba bine că nu, mai ales dacă vinul ar fi bun! 


— Atunci, te provoc, zise Montbar turnând în paharul lui 
Antoine tot ce mai rămăsese în a doua sticlă. 

— Ştiţi proverbul? întrebă vizitiul. 

— Care? 

— Nu trebuie să-l îndemni pe-un nebun să-şi înfăptuiască 
nebunia. În sănătatea confraţilor lui lehu! 

— Amin! zise Montbar. 

— Şi, cei cinci ludovici? întrebă Antoine aşezând paharul pe 
masă. 

— lată-i. 

— Vă mulţumesc! Veţi avea oblâncuri la şa, dar ascultați la 
mine, nu puneţi pistoale înăuntru sau, dacă totuşi puneţi 
pistoalele înăuntru, faceţi ca moş Jérôme, vizitiul din Geneva, nu 
puneţi gloanţe în pistoale. 

Şi cu-n asemenea sfat filantropic, vizitiul îşi luă rămas bun 
de la Montbar şi cobori scara cântând cu o voce de om beat: 


Dis-de-dimineaţă m-apuc de mă scol 
Și-n pădure-ndată pe loc o pornesc, 
Colo păstorița visând mi-o găsesc 

Și blând mi-o trezesc făr' de vreun 


ocol. 

— “Păstoriță-i Zic, dulce- 
ncântătoare. 

Fi-ți-ar fie oare teamă de-un 
păstor?" 

— "Teamă de-un păstor? Mie? De ce 
oare? 

Taci din gură, dragă domn 
înşelător. " 


Montbar îl ascultă cu toată atenţia pe cântăreţ până la 
capătul strofei a doua, dar, cu tot interesul pe care-l avu pentru 
romanţa meşterului Antoine, eroul nostru se văzu silit să se lase 
păgubaş de restul cântecului, vocea vizitiului pierzându-se în 
depărtare. 


Capitolul XLII Furgonul poştal de Chambery 


A doua zi la orele cinci după-amiază Antoine, bine înţeles ca 
să nu fie în întârziere, puse hamurile în curtea hotelului poştei 
pe cei trei cai ce trebuiau să pornească cu furgonul mai departe. 

O clipă după aceea, furgonul intra în galop mare în curtea 
hotelului şi se opri sub ferestrele camerei ce părea că-i 
preocupase atât de mult pe Antoine, cu alte cuvinte la trei paşi 
de la ultima treaptă a scării de serviciu. 

Dacă, fără a avea un interes pozitiv, s-ar fi putut da atenţie 
unui amănunt atât de neînsemnat, s-ar fi observat că perdeaua 
ferestrei se dădu în lături într-un fel aproape nesocotit, 
îngăduind persoanei ce locuia în cameră să vadă cine coboară 
din furgonul poştal. 

Coborâră trei bărbaţi care, cu graba călătorilor flămânzi, se 
îndreptară spre ferestrele viu luminate ale sălii de mese. 

De-abia intraseră ei să se ospăteze şi pe scara de serviciu 
se văzu cum coboară un vizitiu elegant, purtând pur şi simplu 
nişte pantofi fini de bal, peste care îşi făcuse el socoteala să-şi 
tragă nişte cizme mari. 

Elegantul vizitiu îşi trase în sfârşit cizmele cele mari ale lui 
Antoine, îi strecură cinci ludovici în mână, pe urmă se întoarse 
pentru ca Antoine să-i arunce pe umeri mantaua-i, aproape 
necesară din pricina asprimei anotimpului. 

După ce isprăvi să-l îmbrace, Antoine intră repede şi 
sprinten în grajd, unde se ascunse în colţul cel mai întunecos. 

Cât despre cel căruia îi cedase locul, liniştit fără doar şi 
poate din pricină că gulerul foarte înalt de la manta îi acoperea 
pe jumătate chipul, se duse de-a dreptul la cei trei cai cu 
hamurile puse pe ei încă mai dinainte de Antoine, strecură o 
pereche de pistoale cu câte două focuri fiecare în oblâncurile de 
la şa şi, profitând de faptul că nu mai era nici ţipenie de om în 
preajma furgonului după dezhămarea cailor cu care venise şi 
plecarea vizitiului din Tournus, cu o dăltiţă ascuţită, ce la nevoie 
putea sluji şi de pumnal, înfipte în lemnul vehiculului cele patru 
şuruburi cu verigi, deci câte unul de fiecare uşă şi pe celelalte 
două în faţă, în lemnul caroseriei. 

După care, se apucă să înhame caii cu o iuţeală şi o dibăcie 
care vădeau omul deprins din copilărie cu toate amănuntele 
meşteşugului împins atât de departe în zilele noastre de acea 


clasă onorabilă a societăţii pe care noi o numim a gentilomilor 
riders!?. 

De îndată ce isprăvi, aşteptă, domolindu-şi caii nerăbdători 
cu ajutorul cuvântului şi al biciului, savant combinate sau 
folosite pe rând. 

Se ştie cu ce iuţeală se consumau mesele nenorociţilor 
condamnaţi la regimul furgoanelor poştale. Nici nu se scursese 
jumătate de oră şi vocea conductorului se şi auzi strigând: 

— Haideţi, cetăţeni călători, urcați în vehicul. 

Montbar se ţinu lângă portieră şi, cu toată deghizarea lor, îi 
recunoscu destul de uşor pe Roland şi pe şeful de brigadă de la 
regimentul al 7-lea de vânători, care se urcară şi luară loc în 
interiorul furgonului, fără să dea atenţie vizitiului. 

Acesta închise portiera după ei, trecu lacătul prin cele două 
belciuge şi-l încuie. 

Apoi, înconjurând furgonul şi făcându-se că scapă biciul jos 
în faţa celeilalte portiere, trecu, aplecându-se, al doilea lacăt 
prin celelalte două belciuge, îl încuie şi pe acesta, ridicându-se 
cu biciul şi, fiind sigur că cei doi ofiţeri erau bine zăvorâţi, 
încăleca pe cal bodogănindu-l pe conductor că lăsase pe el să 
facă ceea ce nu era de datoria lui. 

Într-adevăr, călătorul din cupeu era şi el la locul său 
conductorul încă se mai ciorovăia de la un rest de socoteală cu 
birtaşul. 

— Plecăm în astă seară, la noapte sau mâine dimineaţă 
moş Francois? strigă falsul vizitiu imitând cât putu mai bine 
vocea celui adevărat. 

— Bine, bine, iată că plecăm, răspunse conductorul. Pe 
urmă, uitându-se în juru-i, întrebă: 

— Na! Dar unde-s călătorii? 

— Suntem aici, ziseră toţi deodată, cei doi ofiţeri din 
interiorul furgonului poştal şi agentul din cupeu. 

— Portiera e bine închisă? Stărui moş François. 

— Ei na! De asta răspund eu, făcu Montbar. 

— Atunci, mână gloabele! strigă conductorul, urcând scăriţa 
vehiculului, luând loc ală-turi de călător şi trăgând portiera după 
el. 


12 Rider - călăreț (engl.) În cazul de faţă, "gentilomi călăreţi". (n.t.) 


Vizitiul n-aşteptă să i se spună de două ori. Îşi porni caii, 
înfingându-şi pintenii în burta celui pe care-l călărea şi ciupindu-i 
pe ceilalţi doi cu câte o puternică lovitură de bici. 

Furgonul poştal o porni în galop. 

Montbar mâna de parcă toată viaţa lui n-ar fi făcut altceva. 
Străbătu oraşul în asemenea goană de dârdâiau ferestrele şi se 
cutremurau casele. Nicicând un vizitiu adevărat nu-şi pocnise 
biciul într-un chip mai savant. 

La ieşirea din Mâcon văzu un grup mic de oameni călări. 
Erau cei doisprezece vânători care trebuiau să urmărească 
diligenţa fără să aibă acrul c-o escortează. 

Şeful de brigadă scoase capul pe fereastra de la portieră şi 
făcu semn subofiţerului care-i comanda. 

Montbar se prefăcu a nu băga nimic de seamă, dar după 
vreo cinci sute de paşi, executând o adevărată simfonie cu biciul 
lui, întoarse capul şi văzu că escorta o pornise din loc. 

— Staţi puţin, copilaşii mei, făcu Montbar, am să vă dau eu 
acum de furcă! 

Şi îndoi loviturile de pinteni şi loviturile de bici. 

Caii parcă prinseseră aripi, diligenţa zbura pe caldarâm, ai 
fi spus că trece carul diavolului cu tunete. 

Conductorul fu cuprins de nelinişte. 

— Ei! Meştere Antoine, strigă el, nu cumva neam îmbăiat 
din întâmplare? 

— Îmbătat? A! Sigur că da, răspunse Montbar, cu salata de 
sfeclă pe care-am avut-o la cină! 

— Dar, ce dracul? De goneşte aşa, strigă Roland, scoțând şi 
el capul pe portieră, escorta n-are să ne poată urmări. 

— Auzi ce ţi se spune! strigă conductorul. 

— Nu, răspunse Montbar, n-aud. 

— Ei, află că ţi se pune în vedere că, de goneşti aşa, 
escorta n-are să ne poată urmări. 

— E aşadar o escortă? întrebă Montbar. 

— Ei, da! Pentru că avem cu noi bani de-ai guvernului. 

— Atunci se schimbă lucrurile. Trebuia să-mi spună asta de 
la început. 

Dar, în loc să încetinească alergătura, furgonul goni mai 
departe la fel şi altă schimbare nu se făcu decât că mai câştiga 
în viteză. 


— Să ştii că dacă ni se întâmplă vreun accident, zise 
conductorul, îţi sfărâm ţeasta cu-n foc de pistol. 

— Haida-de! făcu Montbar, vă. Ştim noi pistoalele, n-au 
cartuşe înăuntru. 

— Se poate, dar într-ale mele sunt! strigă agentul de 
poliţie. 

— O să vedem când se va ivi ocazia, răspunse Montbar. 

Şi-şi văzu de drum fără să-i mai pese de mustrări. 

Străbătură cu viteza fulgerului satul Varennes, apoi satul 
Crâches şi orăşelul La Chapelle-de-Guinchay. 

Mai rămăsese doar un sfert de leghe până să ajungă la 
Casa-Albă. 

Caii erau lac de năduşeală şi nechezau de furie, împroşcând 
spumă pe gură. 

Montbar îşi aruncă ochii în spate. La mai bine de o mie de 
paşi de furgon, ţâşneau scânteile de sub copilele cailor din 
escortă. 

În faţa lui se prăvălea panta muntelui. 

Işi făcu vânt în vale, prinzând însă hăţurile în aşa fel încât 
să poată stăpâni caii când vă voi. 

Conductorul încetă să mai strige, întrucât îşi dădu seama că 
echipajul era mânat de-o mână dibace şi totodată puternică. 

Numai din când în când, şeful de brigadă privea pe 
fereastra portierei ca să vadă la ce depărtare erau oamenii lui. 

Pe la jumătatea văii, Montbar era stăpân pe cai, fără să fi 
părut nici o clipă că le-a încetinit galopul. 

Atunci se apucă să cânte din răsputeri Deşteptarea 
poporului, cu alte cuvinte cântecul regaliştilor, aşa cum 
Marseillaisa era cântecul iacobinilor. 

— Ce dracul face nătărăul ăsta? strigă Roland scoțând 
capul pe portieră. Spune-i să tacă, conductorule, sau îi vâr un 
glonte în şale. 

Poate conductorul avea să-i repete vizitiului ameninţarea 
lui Roland, dar i se păru că vede un brâu negru care le tăia 
drumul. 

În aceeaşi clipă, o voce ca de tunet strigă: 

— Opreşte, conductore! 

— Surugiu! Treci peste trupurile bandiţilor acelora! strigă 
agentul de poliţie. 


— Na! Cum te mai grăbeşti şi dumneata! răspunse 
Montbar. Ce? Aşa crezi dumneata că se trece peste trupurile 
prietenilor?... P-r-r-r-r! S-s-s-st! 

Poştalionul se opri ca prin minune. 

— Dă-i drumul înainte! Mână mai departe! strigară Roland 
şi şeful de brigadă, amândoi înțelegând deodată că escorta era 
prea departe ca să-i sprijine. 

— Ei! Tâlhar de vizitiu! strigă agentul de poliţie sărind jos 
din cupeul diligentei şi îndreptând un pistol asupra lui Montbar, 
ai să plăteşti tu pentru toţi. 

Dar n-apucă să isprăvească şi Montbar, luându-i-o înainte, 
trase asupra lui şi agentul se rostogoli, rănit de moarte, sub 
roţile poştalionului. 

Degetul lui, încordat de agonie, apăsă pe trăgaci, arma se 
descarcă, dar la întâmplare, fără ca glontele să nimerească pe 
cineva. 

— Conductorule! Strigau cei doi ofiţeri, pentru numele lui 
Dumnezeu, deschide o dată! 

— Domnilor, spuse Morgan făcând un pas către ei, n-avem 
nimic cu domniile-voastre ci numai cu banii guvernului. Aşa, că, 
domnule conductor, dă cele cincizeci de mii de lire şi încă 
repede! 

Două focuri de armă, trase dinăuntrul vehiculului, fură 
răspunsul celor doi ofiţeri care, după ce zgâlţâiră zadarnic 
portierele, încercau tot atât de zadarnic să iasă prin 
deschizătura ferestrelor. 

Fără îndoială, unul din focuri nimeri, căci se auzi un strigăt 
de furie şi, în acelaşi timp, o străfulgerare lumină drumul. 

Şeful de brigadă scoase un suspin şi se prăbuşi peste 
Roland. Fusese ucis pe loc. 

Roland trase cu cel de al doilea pistol al său, dar nimeni nu 
i răspunse. i 

Amândouă pistoalele îi erau descărcate. Inchis cum era, nu 
se putea sluji de sabie şi urlă de mânie. 

In timpul acesta, conductorul, era silit cu pistolul la gât, să 
dea banii. Doi bărbaţi luară sacii în care se aflau cei cincizeci de 
mii de franci şi-i încărcară pe calul lui Montbar, pe care grăjdarul 
său i-l adusese gata înşeuat şi închingat ca la o întâlnire 
vânătorească. 


Montbar îşi lepădase cizmele-i grosolane şi sări în şa 
încălţat cu pantofi. 

— Toate cele bune primului consul, domnule de Montrevel! 
strigă Morgan. 

Apoi, întorcându-se către însoțitorii săi, le zise: 

— Fugiţi, copii, fiecare pe drumul pe care-l doreşte. Ştiţi 
unde ne întâlnim. Pe mâine seară! 

— Da, da, răspunseră zece ori douăsprezece voci. 

Şi toată bandă se risipi ca un stol de păsări, dispărând în 
vale sub umbra arborilor care mărgineau râuşorul ce ascundea 
privirilor Casa-Albă. 

În clipa aceea se auzi galopul cailor şi escorta, atrasă de 
focurile de armă, apăru în vârful urcuşului pe care îl cobori, 
năpustindu-se ca o avalanşă. 

Dar ajunse prea târziu. Nu mai găsi decât conductorul 
aşezat pe marginea şanţului, cele două cadavre ale agentului de 
poliţie şi şefului de brigadă şi pe Roland, prizonier în diligenţă, 
mugind ca un leu ce muşcă gratiile cuştii. 


Capitolul XLIII Răspunsul lordului Grenville 


În timp ce evenimentele pe care tocmai le-am povestit se 
desfăşurau, preocupând spiritele şi gazetele din provincie, alte 
evenimente grave, cu totul în alt sens, se pregăteau la Paris şi 
aveau să preocupe spiritele şi gazetele lumii întregi. 

Lordul Tanlay se întorsese cu răspunsul unchiului său, 
lordul Grenville. 

Răspunsul lui consta dintr-o scrisoare adresată domnului de 
Talleyrand şi dintr-o notă scrisă, pentru primul consul. 
Scrisoarea era concepută în termenii următori: 


“Downing- 
street, 14 februar 1800 


Domnule, 
Am primit şi pus sub ochii regelui scrisoarea pe care mi-ati 


trimis-o prin intermediul nepotului meu, lordul  Tanlay. 
Majestatea Sa negăsind aici o ratiune de a se depărta de la 


formele care au fost statornicite de mult timp în Europa pentru a 
duce tratative cu Statele străine, mi-a dat ordin să vă înaintez în 
numele său răspunsul oficial pe care vi-l trimit astfel inclus. 

Am cinstea de a fi domnule, cu înaltă consideraţie, al 
dumneavoastră prea umil şi prea supus slujitor. 


Grenville" 


Răspunsul era sec, nota precisă. 

Mai mult, o scrisoare autografă fusese scrisă de primul 
consul regelui George şi regele George nerenunțând nicidecum 
la formele statornicite în Europa pentru a duce tratative cu 
Statele străine, răspundea printr-o simplă notă scrisă de nuna 
primului secretar venit. 

Drept e că nota era semnată de Grenville. 

De fapt, nu era decât o amplă învinuire împotriva Franţei, 
împotriva spiritului de dezordine ce-o frământă, împotriva 
temerilor pe care un asemenea spirit de dezordine îl insufla 
întregii Europe şi o pledoarie asupra necesității, impusă tuturor 
suveranilor domnitori şi dictată de grija propriei lor conservări, 
de a reprima un asemenea spirit. În rezumat, aşa ceva însemna 
continuarea războiului. 

La citirea unui atare document, în ochii lui Bonaparte 
scânteie flacăra aceea care la el era premergătoare marilor 
hotărâri, aşa cum fulgerul e premergător trăsnetului. 

— Aşadar, domnule, zise el întorcându-se spre lordul 
Tanlay, asta e tot ce ai putut obţine? 

— Da, cetăţene prim consul. 

— Deci, nici gând să-i repeţi în vorbe unchiului dumneatale 
tot ceea ce te împuternici-sem să-i spui? 

— N-am uitat nici măcar o silabă. 

— Nu i-ai spus oare că locuieşti în Franţa de doi sau de trei 
ani, că ai văzut-o, ai studiat-o, că e tare, puternică, fericită, 
dornică de pace, dar pregătită de război? 

— | le-am spus pe toate. 

— Nu i-ai spus că războiul pe care ni-l face Anglia e un 
război nesăbuit; că spiritul de dezordine despre care vorbesc 
domniile-lor şi care, la drept vorbind, nu-i decât doar o 
digresiune de la libertatea prea multă vreme încătuşată, ar 


trebui încercuit în Franţa chiar printr-o pace universală; că o 
asemenea pace ar fi fost unicul cordon sanitar care ar fi putut 
să-l împiedice să păşească în afara frontierelor noastre; că 
aprinzând în Franţa vulcanul războiului, Franţa, ca o lavă, se va 
năpusti asupra străinătăţii?... Italia e dezrobită, zice regele 
Angliei, dar scoasă din robia cui? Din a liberatorilor ei! Italia e 
dezrobită, dar de ce? Pentru că atunci cuceream Egiptul din 
Deltă până la Cataracta a treia? Italia e dezrobită fiindcă nu 
eram în Italia... Dar iată-mă: într-o lună pot fi iarăşi acolo, în 
ltalia şi ca s-o cuceresc iarăşi din Alpi şi până la Adriatica ce-mi 
trebuie? O bătălie. Ce crezi dumneata oare că face Massena 
apărând Genova? Mă aşteaptă... Vai! Suveranii Europei au 
nevoie de război ca să-şi asigure coroanele! Ei bine, milord, să 
nu zici că nu v-am spus o! Am să scutur Europa aşa de bine, de- 
are să le tremure coroanele pe frunte. Le trebuie război? 
Aşteaptă... Bourrienne! Bourrienne! 

Uşa de comunicare dintre cabinetul primului consul şi cel al 
primului secretar se deschise în grabă mare şi Bourrienne apăru 
cu faţa năucită de parcă ar fi crezut că Bonaparte strigă după 
ajutor. 

Îl văzu pe primul consul foarte pornit, bătând cu o mână 
nota diplomatică, iar cu cealaltă izbind în birou şi pe lordul 
Tanlay liniştit, în picioare, tăcut, la trei paşi departe de el. 

Înţelese numaidecât că răspunsul Angliei îl înfuriase pe 
primul consul. 

— M-ati strigat, generale! zise el. 

— Da, făcu primul consul. Aşează-te acolo şi scrie! 

Şi, cu glas tăios şi sacadat, fără să caute cuvintele ci, 
dimpotrivă, ca şi cum cuvintele dădeau năvală la porţile 
spiritului său, dictă următoarea proclamaţie: 


"Soldați! 

Făgăduind poporului francez pacea, n-am fost decât glasul 
vostru, vă ştiu de ce sunteți în stare. 

Voi sunteți aceiaşi bărbaţi care au cucerit Rinul, Olanda, 
Italia şi care au dictat pacea sub zidurile Vienei uimite! 

Soldați! Nu numai frontierele voastre trebuie să le apărați; 
ci trebuie să invadați şi să ocupați şi statele duşmane. 


Soldați! Când va fi timpul, mă voi afla în mijlocul vostru şi 
Europa uluită îşi va aduce aminte că faceţi parte din neamul 
vitejilor!" 


Bourrienne înălţă capul, aşteptând, după aceste cuvinte din 
urmă scrise. 

— Ei! Asta-i tot, spuse Bonaparte. 

— Să adaug şi cuvintele sacramentale de "Trăiască 
Republica"? 

— De ce mă întrebi aşa ceva? 

— Pentru că n-am mai redactat proclamaţii de patru luni de 
zile şi ceva din formulele obişnuite s-ar fi putut schimba. 

— Proclamaţia e bine făcută aşa cum e, răspunse 
Bonaparte, nu mai adaugă nimic. 

Şi, luând o pană, îşi puse semnătura, strivind-o mai mult 
decât scriind-o, jos, sub proclamaţie. 

Pe urmă, dându-i-o iarăşi lui Bourrienne îi spuse: 

— Să apară mâine în Monitorul. Bourrienne ieşi, luând cu el 
proclamația. 

Bonaparte, rămas cu lordul Tanlay, se plimbă o clipă în lung 
şi-n lat, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa lui, dar deodată, 
oprindu-se în faţa lui, îi spuse: 

— Milord, crezi că ai obţinut de la unchiul dumitale tot ceea 
ce un altul în locul dumitale ar fi putut căpăta? 

— Mai mult decât atât, cetăţene prim consul. 

— Mai mult! Mai mult!... Ce-ai obţinut mă rog? 

— Cred că cetăţeanul prim consul n-a citit nota regelui cu 
toată atenţia pe care o merită. 

— Ei asta-i! făcu Bonaparte, o ştiu pe de rost. 

— Atunci, cetăţeanul prim consul n-a cântărit spiritul unui 
paragraf anume, n-a cântărit cuvintele. 

— Crezi? 

— Sunt încredinţat... şi, dacă cetăţeanul prim consul mi-ar 
îngădui să-i citesc paragraful la care lac aluzie... 

Bonaparte desfăcu mâna în care strânsese nota boţită, o 
dezdoi şi o dădu lordului Tanlay, spunându-i: 

— Citeşte. 

Sir John aruncă ochii asupra notei, care-i părea foarte bine 
cunoscută, se opri la paragraful al doilea şi citi: 


"Cea mai bună şi cea mai sigură garanţie a înfăptuirii păcii 
cât şi a duratei sale ar fi restaurarea acelei familii de prinți care, 
timp de secole i-au asigurat şi păstrat națiunii franceze 
prosperitatea înăuntru, consideraţia şi respectul în afară. Un 
asemenea eveniment ar fi înlăturat şi va înlătura de-a pururi 
piedicile care se află în calea negocierilor păcii, i-ar asigura 
Franței deplină şi liniştita posesiune a vechiului ei teritoriu şi le- 
ar aduce tuturor celorlalte naţiuni ale Europei, prin linişte şi 
pace, securitatea pe care în clipa de faţă sunt silite s-o caute 
prin alte mijloace." 


— Ei şi? exclamă Bonaparte neliniştit, citisem foarte bine şi 
înţelesesem la perfecţie. Să te pui în locul lui Monk, să fi muncit 
pentru altul şi ţi se vor ierta victoriile, faima, geniul. Apleacă-te 
şi ţi se va îngădui să rămâi mare! 

— Cetăţene prim consul, urmă lordul Tanlay, nimeni nu ştie 
mai bine decât mine deosebirea ce există între dumneavoastră 
şi Monk şi cu cât îl întreceţi în geniu şi renume. 

— Atunci, ce-mi citeşti dumneata mă rog? 

— Nu v-am citit paragraful de mai sus, răspunse sir John, 
decât ca să vă rog să daţi celui ce urmează adevărata lui 
valoare. 

-— Să-l vedem pe cel ce urmează, zise Bonaparte cu o 
nerăbdare stăpânită. 

Sir John continuă: 


"Dar oricât de dorit ar fi un asemenea eveniment pentru 
Franța şi pentru toată lumea. Maiestatea Să nu îngrădeşte 
putinţa unei pacificări solide şi sigure exclusiv numai la această 
modalitate..." 


Sir John apăsă pe cuvintele din urmă: 


— A! A! exclamă Bonaparte. Şi se apropie iute de sir John. 
Englezul continuă: 


"Majestatea Să n-are pretenția să prescrie Franţei care să-i 
fie forma de guvernământ şi nici în ale cui mâini să fie 
încredințată autoritatea necesară de a tonduce treburile unei 
națiuni mari şi puternice." 


— Mai citeşte odată, domnule, spuse repede Bonaparte. 

— Mai bine citiţi chiar dumneavoastră, răspunse sir John. Şi 
ntinse nora. 

Bonaparte o reciti. 

— Dumneata, domnule, zise el, ai pus de s-a adăugat 
paragraful de mai sus? 

— În orice caz, am stăruit să fie pus. Bonaparte rămase pe 
gânduri. _ 

— Ai dreptate, zise el, s-a făcut un pas uriaş. Intoarcerea 
Bourbonilor nu mai este o con-diţie sine qua non. Sunt acceptat 
nu numai ca exponent al puterii militare, ci şi al puterii politice. 

Apoi, întinzând mâna lui sir John, îl întrebă: 

— Ai să-mi ceri ceva, domnule? 

— Singurul lucru la care năzuiesc, v-a fost cerut de către 
prietenul meu, Roland. 

— Şi i-am şi răspuns, domnule, că te-aş vedea cu plăcere 
devenind soţul surorii lui... Dac-aş fi mai bogat, sau dumneata 
mai puţin, cu plăcere m-aş oferi s-o înzestrez... 

Sir John făcu un gest. 

— Ştiu însă că averea dumitale poate îndestula pe doi, 
adăugă Bonaparte zâmbind, ba poate ajunge şi la mai mulţi, îţi 
las aşadar bucuria de a dărui nu numai fericire, ci încă şi bogăţie 
femeii pe care o iubeşti. 

Apoi, strigând: 

— Bourrienne! 

Bourrienne se arată. 

— A plecat, generale, zise el. 

— Bine, răspunse primul consul, dar nu ce asta te-am 
chemat. 

— Aştept ordinele dumneavoastră. 

— La orice oră din zi sau din noapte s-ar prezenta lordul 
Tanlay, îl voi primi bucuros şi încă fără să aştepte. Auzi, dragă 
Bourrienne? Ai auzit, milord? 

Lordul Tanlay se înclină în semn de mulţumire. 

— Şi acum, urmă Bonaparte, presupun că abia aştepţi să 
pleci la castelul Negrelor-Fântâni. Eu nu te mai rețin şi nu pun 
decât o condiţie: 

— Care, generale? 


AA 


— Dacă mai am nevoie de dumneata, pentru o nouă 
misiune... 

— Dar nu-i deloc o condiţie, cetăţene prim consul, e o 
favoare. 

Lordul Tanlay re înclină şi ieşi. 

Bourrienne se pregătea să-l urmeze. 

Dar, Bonaparte, chemându-şi secretarul, îl întrebă: 

— Avem vreun vehicul gata înhămat? 

Bourrienne se uită în curte. 

— Da, generale. 

— Ei, atunci fii gata. leşim împreună. 

— Sunt gata, generale. N-am de luat decât pălăria şi 
redingota, ce sunt în cabinetul meu. 

— Atunci, să plecăm, adaugă Bonaparte. 

La rândul său, îşi luă pălăria şi mantaua, apoi mergând el 
întâi, cobori pe scara cea mi-că şi făcu semn trăsurii să se 
apropie. 

Oricâtă grabă pusese Bourrienne ca să-l urmeze, n-ajunse 
decât în urma lui. 

Lacheul deschise portiera, Bonaparte sări în vehicul. 

— Unde mergem, generale? întrebă Bourrienne. 

— La palatul Tuileries, răspunse Bonaparte. 

Bourrienne, cât se poate de mirat, repetă ordinul şi se 
întoarse înspre primul consul, ca şi cum ar fi vrut să-i ceară 
lămuriri. Bonaparte parcă însă cufundat în gânduri din care 
secretarul, care la vremea aceea îi era bun prieten, nu socoti cu 
cale să-l scoată. 

Vehiculul porni în galopul cailor — aşa mergea totdeauna 
Bonaparte — şi se îndreptă spre Tuileries. 

Palatul Tuileries, locuit de Ludovic al XVI-lea după zilele de 
5 şi 6 octombrie, ocupat apoi succesiv de Adunarea Convenţiei 
şi de consiliul celor Cinci Sute, era pustiu şi devastat din ziua de 
18 brumar. 

După 18 brumar, Bonaparte aruncase ochii nu numai o dată 
asupra vechiului palat al regalității, dar era foarte important să 
nu lase să se bănuiască cum că un viitor rege ar putea locui în 
palatul regilor înlăturați. 

Bonaparte adusese din Italia un bust minunat al lui lunius 
Brutus. Nu i se găsea loc la Luxembourg şi, către sfârşitul lui 


noiembrie, primul consul îl chemase pe republicanul David şi-i 
dăduse sarcina să aşeze bustul în galeria de la Tuileries. 

Cum s-ar fi putut crede că David, prietenul lui Marat, 
pregătea sălaşul unui viitor împărat, aşezând în galeria palatului 
Tuileries bustul ucigaşului lui Cezar? 

De aceea, nu numai că nimeni nu crezuse c-ar fi cu putinţă, 
dar nici habar n-a avut. 

Ducându-se să vadă dacă bustul era bine aşezat în galerie, 
Bonaparte îşi dădu seama de distrugerile săvârşite în palatul 
Caterinei de Medicis. Palatul Tuileries nu mai era lăcaşul regilor, 
e adevărat, dar era un palat naţional şi națiunea nu putea lăsa 
unul din palatele sale în ruină. 

Bonaparte îl chemă pe cetăţeanul Lecomte, arhitectul 
palatului şi-i ordonă să curețe palatul Tuileries. 

Cuvântul putea fi luat în acelaşi timp şi în înţelesul său fizic 
şi în înţelesul său moral. 

Un deviz fu cerut arhitectului, ca să se ştie cât ar costa 
curățatul. 

Devizul urca la cinci sute de mii de franci. 

Bonaparte întrebă dacă, datorită unui asemenea curăţat, 
palatul Tuileries ar putea deveni palatul guvernului. 

Arhitectul răspunse că suma arătată ar ajunge nu numai ca 
să readucă palatul în vechea lui stare, ci încă să-l facă bun de 
locuit. 

Asta voia şi Bonaparte, un palat de locuit. Avea oare 
nevoie, ca republican, de luxul regalităţii?... Pentru palatul 
guvernului trebuiau podoabe grave şi severe, marmuri, statui. 
Numai că, se statui? Primul consul trebuia să le aleagă. 

Bonaparte le alese din trei secole mari şi de la trei naţiuni 
mari: de la greci, de la romani, de la francezi şi de la rivalii lor. 

De la greci îi alese pe Alexandru şi pe Dcmostcnc, geniul 
cuceririlor şi geniul elocvenţei. 

De la romani îi alese pe Scipio, Cicero, Cato, Brutus şi 
Cezar, aşezând marea victima alături de ucigaş, aproape tot 
atât de mare cât şi victima. 

Din lumea modernă îi alese pe Gustav-Adolf, Turenne, 
marele Condé, Duguay-Trouin, Marlborough, prinţul Eugeniu de 
Savoia şi mareşalul de Saxa, în sfârşit pe Frederic cel Mare şi pe 
Washington, adică falsa filozofie aşezată pe tron şi adevărata 
înţelepciune întemeind un stat liber. 


Apoi, acestor ilustrări războinice le mai adăugă pe 
Dampierre, Dugommier şi Joubert, ca să arate că, după cum nu-l 
speria amintirea unui Bourbon în persoana marelui Condé, tot 
aşa nu-i rodea invidia pe gloria celor trei fraţi de arme, victime 
ale unei cauze care de astfel nu mai era a lui. 

Cam aşa stăteau lucrurile în epoca în care am ajuns, adică 
spre sfârşitul lui februarie 1800. Palatul Tuileries fusese curăţat, 
busturile se aflau pe soclurile lor, stauiile pe piedestalele lor. Nu 
se mai aştepta decât o împrejurare favorabilă. 

Imprejurarea sosi. Tocmai se primise vestea morţii lui 
Washington. 

Întemeietorul libertăţii Statelor Unite încetase din viaţă la 
14 decembrie 1799. 

Tocmai la asta se gândea Bonaparte când Bourrienne 
recunoscuse, după înfăţişarea lui, că trebuia lăsat singur cu 
gândurile care-l preocupau. 

Vehiculul se opri în faţa palatului Tuileries. Bonaparte 
cobori din el cu aceeaşi vioiciune grăbită cu care se suise, urcă 
repede scările, trecu prin apartamente, le cercetă, mai cu 
deosebire pe cele în care locuiseră Ludovic al XVI-lea şi Maria- 
Antoaneta. 

Apoi, oprindu-se în cabinetul de lucru al lui Ludovic al XVI- 
lea, zise dintr-o dată: 

— Aici ne mutăm, Bourrienne, ca şi cum secretarul l-ar fi 
putut urmări în labirintul în care se rătăcea cu acel fir al Ariadnei 
pe care-l numim gândire. Da, aici ne mutăm. Al treilea consul va 
locui în pavilionul Florei, iar Cambaceres va rămâne la 
Cancelarie. 

— Asta înseamnă, îi răspunse Bourrienne, că o dată ziua 
sosită, n-o să mai aveţi decât unul singur de înlăturat. 

Bonaparte îl apucă pe Bourrienne de ureche. 

— Ei da, exclamă el, nu-i rău! 

— Şi noi când ne mutăm, generale? întrebă Bourrienne. 

— Ei! Nu chiar mâine, căci ne trebuie cel puţin opt zile ca 
să-i pregătim pe parizieni să mă vadă părăsind Luxembourg-ul şi 
venind la Tuileries. 

— Opt zile putem aştepta! exclamă Bourrienne. 

— Mai ales dacă ne punem numaidecât pe treabă. Hai, 
Bourrienne, la Luxembourg. 


Şi, cu iuţeala care-i stăpânea toate mişcările când era 
vorba mai cu seamă de interese grave, trecu iarăşi prin şirul de 
apartamente pe care le cercetase, cobori scara şi sări în vehicul, 
strigând: 

— La Luxembourg. 

— Vai, vai! exclamă Bourrienne, care de-abia ajunsese în 
vestibulul palatului, iarăşi nu mă aşteptaţi, generale! 

— Molâule! făcu Bonaparte. 

Şi trăsura o porni, aşa cum venise, adică în galop. 

Intrând în cabinetul său de lucru, Bonaparte îl găsi pe 
ministrul poliţiei care-l aştepta. 

— Ei! întrebă el, ce s-a întâmplat, cetăţene Fouché? Ţi-e 
faţa foarte tulburată! Nu cumva am fost asasinat? 

— Cetăţene prim consul, începu ministrul, mi s-a părut că 
atribuiţi o importanţă deosebită distrugerii acelor bande ce 
poartă numele de confrații lui lehu. 

— Da, de vreme ce l-am trimis chiar pe Roland în urmărirea 
lor. Ai ştiri în privinţa lor? 

— Da, am. 

— Prin cine? 

— Chiar prin şeful lor. 

— Cum prin şeful lor? 

— A avut îndrăzneala să-mi raporteze ultimul atac. 

— Contra cui? 

— Contra celor cincizeci de mii de franci pe care i-aţi trimis 
călugărilor de la Saint-Bernard. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Cu cele cincizeci de mii de franci? 

— Da. 

— Au trecut în mâinile tâlharilor şi şeful lor mă vesteşte că 
în curând vor fi în mâinile lui Cadoudal. 

— Atunci, Roland e ucis? 

— Nu. 

— Cum, nu? 

— Agentul meu a fost ucis, şeful de brigadă, Saint-Maurice, 
a fost ucis, dar aghiotantul dumneavoastră e teafăr şi 
nevătămat. 

— Atunci are să se spânzure, zise Bonaparte. 

— La ce bun? Se rupe ştreangul: ştiţi doar ce noroc îl 
urmăreşte. 


— Sau nenoroc, da... Unde-i raportul acela? 

— Voiţi să spuneţi, scrisoarea? 

— Scrisoare, raport, lucrul acela în sfârşit, fie ce-o fi, care-ţi 
dă ştirile pe care mi le-aduci. 

Ministrul poliţiei îi înmâna primului consul o hârtiuţă îndoită 
elegant şi pusă într-un plic parfumat. 

— Ce-i asta? 

— Ceea ce-aţi cerut. 

Bonaparte citi: "Cetățeanului Fouché, ministru al poliției, la 
locuința sa din Paris." 


Desfăcu scrisoarea, care cuprindea cele ce urmează: 


“Cetăţene ministru, am cinstea să vă aduc la cunoştinţă că 
cei cincizeci de mii de franci destinati sfinților părinți din 
mânăstirea Saint-Bernard au trecut în mâinile noastre în cursul 
serii de 25 februarie 1800 (stil vechi) şi că, de azi în opt zile, vor 
fi în mâinile cetățeanului Cadoudal. 

Operația s-a desfăşurat de minune, în afară doar de 
moartea agentului dumneavoastră şi de cea a şefului de 
brigadă, Saint-Maurice. Cât despre domnul Roland de Montrevel, 
am mulțumirea de a vă face cunoscut că nu i s-a întâmplat 
nimic neplăcut. N-am uitat nici o clipă că datorită lui am fost 
introdus în palatul Luxembourg. 

Vă scriu eu, cetățene ministru, deoarece îmi închipui că în 
clipa de față domnul Roland de Montrevel trebuie să fie mult 
prea ocupat cu urmărirea voastră ca să vă mai scrie el însuşi. 

Dar în prima clipă da răgaz pe care şi-o va îngădui, sunt 
încredințat că veti primi de la dânsul un raport în care va 
consemna toate amănuntele, pe care nu le pot menționa din 
lipsă de timp şi de confort necesar scrisului. 

In schimbul serviciului pe care vi-l fac, cetățene ministru, v- 
aş ruga să-mi faceți şi dumneavoastră unul: s-o liniştiţi fără 
întârziere pe doamna de Montrevel în privinţa vieții fiului ei. 


Morgan" 


"De la Casa-Albă, pe drumul de la Mâcon spre Lyon, 
sâmbătă, la orele nouă seara." 


-— Ei drăcie! exclamă Bonaparte, iată un cutezător plin de 
haz! 

Apoi, cu un suspin, adăugă: 

— Ce căpitani şi ce colonei aş mai face din toţi bărbaţii 
ăştia! 

— Ce ordin dă primul consul? întrebă ministrul poliţiei. 

— Nimic. Asta îl priveşte pe Roland. Onoarea lui e în joc şi, 
de vreme ce nu-i mort, îşi va lua revanşa. 

— Atunci, primul consul nu se mai ocupă de afacerea asta. 

— Nu, cel puţin în momentul de faţă. 

Apoi, întorcându-se spre secretarul său, zise: 

— Avem multe alte treburi de făcut, nu-i aşa, Bourrienne? 

Bourrienne dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Când doreşte primul consul să mă primească iarăşi? 
întrebă ministrul. 

— În astă seară la orele zece să fii aici. Peste opt zile ne 
mutăm. 

— Unde vă mutaţi? 

— La Tuileries. 

Fouche tresări de stupoare. 

— E împotriva părerilor dumitale, ştiu asta, zise primul 
consul, dar am să-ţi dau mură-n gură şi n-ai să ai alta de făcut 
decât să te supui. 

Fouche salută şi se pregătea să plece. 

— Ascultă! Fiindcă veni vorba! Adăugă Bonaparte. 

Fouche se întoarse. 

— Nu uita să o înştiinţezi pe doamna de Montrevel că ţiul ei 
este teafăr şi nevătămat. Măcar atâta lucru să faci şi dumneata 
pentru cetăţeanul Morgan după serviciul pe care ţi l-a făcut. 

Şi întoarse spatele ministrului de poliţie, care plecă 
muşcându-şi buzele până la sânge. 


Capitolul XLIV  Mutare 


Tat în ziua aceea primul consul, rămas cu Bourrienne, îi 
dictă ordinul următor, adresat gărzii consulilor şi armatei: 


“Washington a murit! Acest mare om s-a bătut împotriva 
tiraniei şi a consolidat libertatea Americii. Memoria lui va fi de-a 
pururi scumpă poporului francez, cât şi tuturor oamenilor liberi 
din cele două lumi şi, mai cu seamă, soldaților francezi care, 
asemenea lui şi soldaților americani, s-au luptat pentru libertate 
şi egalitate. Ca atare, primul consul dă ordin ca timp de zece zile 
văluri negre să fie atârnate la toate drapelele şi fanioanele 
republicii." 


Dar, primul consul nu socotea să se mărginească numai la 
ordinul de zi de mai sus. 

Printre mijloacele sortite să-i înlesnească trecerea din 
Luxembourg la Tuileries figura şi una din sărbătorile acelea 
menite, o ştia el prea bine, nu numai să desfete ochii, ci să 
pătrundă şi în cugete. Serbarea aceea trebuia să se ţină la 
Domul Invalizilor sau, mai curând, în templul lui Marte, cum i se 
zicea pe atunci. Era vorba în acelaşi timp să se inaugureze 
bustul lui Washington şi să se primească din mâinile generalului 
Lannes drapelele de la Abukir. 

Era una dintre acele ticluiri la care numai Bonaparte se 
pricepea, un fulger scos din ciocnirea a două contraste. 

Astfel lua un mare om din lumea nouă, o victorie din lumea 
veche şi umbrea America cea tânără cu izbânzile glorioase de la 
Teba şi Memfis! 

În ziua fixată pentru ceremonie, şase mii de cavalerişti erau 
înşiruiţi de la palatul Luxembourg până la Domul Invalizilor. 

La ceasurile opt, Bonaparte încăleca în curtea mare a 
palatului consular şi, prin strada Tournon, se îndrepta spre 
cheiuri, însoţit de-un stat major de generali, din care cel mai 
vârstnic n-avea nici treizeci şi cinci de ani. 

Lannes mergea în frunte. În spatele lui, şaizeci de capete 
de coloană purtau cele şaizeci de drapele cucerite. Pe urmă 
venea Bonaparte, cu două lungimi de cal înaintea statului său 
major. 

Ministrul de război, Berthier, aştepta cortegiul sub bolta 
templului. Se sprijinea de o statuie a lui Marte în repaus. Toţi 
miniştrii şi consilierii de stat stăteau adunaţi în jurul lui. De 
coloanele ce susțineau bolta se şi atârnaseră drapelele de la 
Denain şi Fontenoy, precum şi cele din prima campanie din 
Italia. Doi invalizi centenari, care luptaseră alături de mareşalul 


de Saxa, stăteau, unul în stânga şi celălalt în dreapta lui 
Berthier, ca nişte cariatide din zilele de demult, privind peste 
crestele secolelor. În sfârşit, la dreapta, pe o estradă, era aşezat 
bustul lui Washington care trebuia să pălească în umbra 
drapelelor de la Abukir. Pe altă estradă, în faţa primei, era 
fotoliul lui Bonaparte. 

De-a lungul zidurilor templului se înălţau amfiteatre în care 
toată societatea elegantă a Parisului — cel puţin cea care se 
încadrase în principiile ideologice ce se sărbătoreau în 
asemenea zi măreaţă — venise să ia loc. 

La ivirea drapelelor, fanfarele militare izbucniră cu notele 
lor metalice sub boltele templului. 

Lannes intră cel dintâi şi făcu semn capetelor de coloană 
care, urcând doi câte doi treptele estradei, vârâră cozile 
drapelelor în nişte suporturi dinainte pregătite. 

Intre timp Bonaparte, în mijlocul aplauzelor, luase loc în 
fotoliu. 

Atunci Lannes înainta către ministrul de război şi, cu glasul 
lui puternic, ce ştia atât de bine să strige: "Înainte" pe câmpurile 
de luptă, spuse: 

— Cetăţene ministru, iată toate drapelele armatei otomane, 
distruse sub ochii domniei voastre la Abukir. Armata din Egipt, 
după ce a străbătut pustiuri încinse, după ce a răpus foamea şi 
setea, se află în faţa unui duşman mândru de numărul şi de 
izbânzile sale, care socotea că trupele noastre istovite de 
oboseală şi de luptele ce renasc fără încetare, la tot pasul sunt o 
pradă uşoară. El n-a aflat că soldatul francez este mare şi 
preţios pentru că ştie să sufere şi nu pentru că ştie să învingă, 
iar curajul şi îndrăzneala lui se atâta şi creşte cu cât e primejdia 
mai mare. Trei mii de francezi, cum de altfel ştiţi, se năpustesc 
atunci peste optsprezece mii ce barbari, îi străpung, îi dau peste 
cap, îi strâng ca-n cleşte între rândurile lor şi malul mării şi 
groaza pe care le-o deşteaptă baionetele noastre este atât de 
mare încât musulmanii, siliţi să-şi aleagă singuri moartea, se 
năpustesc în abisurile Mediteranei. 

In ziua aceea memorabilă au fost cântărite destinele, 
Egiptului, ale Franţei şi al Europei, salvate de curajul domniei- 
voastre. 

Puteri coalizate! Dacă voi aţi îndrăzni să călcaţi pământul 
Franţei, iar dacă generalul, care ne-a fost dăruit prin victoria de 


la Abukir, ar face un apel către naţiune, puteri coalizate! 
Succesele voastre v-ar fi mai funeste decât înfrângerile! Care 
francez n-ar vrea să mai învingă o dată sub stindardele primului 
consul, sau să-şi facă sub îndrumarea lui ucenicia gloriei? 

Apoi, îndreptându-şi cuvântul către invalizi, cărora le fusese 
rezervată toată tribuna din fund, urmă cu glas mai puternic: 

— Şi voi, voi, bravi veterani, victime de onoare ale soartei 
bătăliilor, voi n-aţi fi cei din urmă să zburaţi sub ordinele celui 
care vă mângâie nenorocirile şi gloria şi care aşază în mijlocul 
vostru şi sub paza voastră trofeele de faţă, cucerite prin meritul 
vostru! O! Ştiu prea bine, bravi veterani, că ardeţi de nerăbdare 
să vă sacrificați jumătate din viaţa ce vă mai rămas, pentru 
patria şi libertatea voastră! 

Asemenea probă de elocvenţă militară a învingătorului de 
la Montebello fu întreruptă într-una de aplauze. De trei ori 
ministrul de război încercă să-i răspundă şi de trei ori strigătele 
de bravo, în semn de recunoştinţă, îi tăiară cuvântul. 

În sfârşit, liniştea se aşternu şi Berthier dădu curs vorbirii 
sale în termenii de mai jos: 

— Să înalţi pe malurile Senei trofeele cucerite pe malurile 
Nilului; să atârni sub bolțile templelor noastre, alături de 
drapelele de la Viena, Petersburg şi Londra, stindardele sfinţite 
în moscheele din Bizanţ şi Cairo; să le vezi aici, dăruite patriei 
de aceiaşi războinici, tineri de ani, bătrâni în glorii, pe care 
izbânda i-a încoronat atât de des, asemenea înfăptuirii numai 
Franţa republicană le poate izbuti. 

De altfel, astea nu-s decât o parte din toate câte le-a 
înfăptuit, în floarea vârstei sale, eroul care, acoperit de laurii 
Europei, se vădi învingător în faţa acelor Piramide din vârful 
cărora patruzeci de secole îl contemplati, eliberând prin victorie 
pământul natal al artelor şi aducând acolo, însoţit de savanţi şi 
de războinici, luminile civilizaţiei. 

Soldaţi, depuneţi în templul virtuţilor războinice stindardele 
cu semiluna pe ele, smulse de trei mii de francezi pe stâncile de 
la Canope de la optsprezece mii de războinici pe cât de viteji pe 
atât de sălbatici. Fie ca de să păstreze amintirea expediției 
celebre, al cărei scop şi reuşită par să absolve războiul de relele 
pe care le pricinuieşte. Fie ca de să confirme nu vitejia 
soldatului francez, de care vuieşte întregul univers, ci statornicia 
lui de neclintit, ci sublimu-i devotament. Fie ca vederea acestor 


stindarde să vă bucure şi să vă mângâie pe voi, luptători ale 
căror trupuri mutilate glorios pe câmpurile de onoare, nu mai 
îngăduie vitejiei voastre decât urări şi amintiri. Fie ca din înaltul 
bolților de aici, aceste stindarde, pe care le vederi, să le arate 
duşmanilor poporului francez puterea geniului şi valoarea eroilor 
ce le-au cucerit şi să le prevestească toate grozăviile războiului 
ce-i aşteaptă dacă rămân surzi la glasul care le dăruieşte pacea. 
Da, căci dacă vor război, îl vom face şi-l vom face în toată 
grozăvia lui. 

Patria, mulţumită, contemplă armata din Orient, cu un 
sentiment de mândrie. 

Această armată de neînvins să afle cu bucurie că vitejii care 
au învins cu că i-au fost braţul. Să fie încredinţată că primul 
consul veghează asupra copiilor gloriei. Să ştie totodată că ea e 
obiectul celor mai vii preocupări ale Republicii. Să ştie c-am 
cinstit-o în templele noastre, aşteptând să dăm dovadă iarăşi, 
dacă e nevoie, pe câmpiile Europei, de nenumăratele virtuţi 
războinice pe care le-am văzut desfăşurându-se în pustiurile 
arzătoare ale Asiei şi Africii. 

— Vino, în numele ei, neînfricat general! Vino, în numele 
tuturor eroilor în mijlocul cărora te araţi, ca să primeşti prin 
îmbrăţişarea mea zălogul recunoştinţei naţionale. 

Dacă însă furia oarbă a regilor refuză lumii pacea pe care 
noi i-o dăruim, atunci când vom pune mâna pe armele ce ne 
ocrotesc neatârnarea, să aruncăm, dragi camarazi, o ramură de 
laur peste cenuşa lui Washington, acel erou ce-a dezrobit 
America de jugul celor mai neîndurători duşmani ai libertăţii 
noastre şi a cărui ilustră umbră ne arată, dincolo de mormânt. 
Gloria ce însoţeşte memoria liberatorilor patriei. 

Bonaparte cobori de pe estradă pe care se afla şi, în 
numele Franţei, tu îmbrăţişat de Berthier. 

Domnul de Fontanes, având sarcina de a rosti elogiul lui 
Washington, lăsă cu toată curtenirea să se scurgă până la cea 
din urmă picătură torentul de aplauze ce părea să cadă în 
cascade din imensul amfiteatru. 

In mijlocul acelor personalităţi glorioase, domnul de 
Fontanes era o ciudăţenie pe jumătate politică, pe jumătate 
literară. 


După 18 fructidor fusese proscris o dată cu Suard şi 
Laharpe, dar, ascuns cât se poate de bine la unul dintre prietenii 
lui, neieşind decât seara, găsise mijlocul de-a nu părăsi Parisul. 

Un accident, cu neputinţă de prevăzut, îl denunţă totuşi. 

Răsturnat în piaţa Carrousel de o gabrioletă al cărei cal îşi 
luase vânt, fu recunoscut de un agent de poliţie care-i alergase 
în ajutor. Totuşi, Fouché, înştiinţat nu numai de faptul că se afla 
la Paris, dar şi de adresa ascunzătorii în care locuia, se făcuse că 
nu ştie nimic. 

La câteva zile după 18 brumar, Măreţ, care după aceea 
ajunse duce de Bassano, Laplace, care rămase pur şi simplu om 
de ştiinţă şi Regnault de Saint-jean-d'Augely, care muri nebun, îi 
vorbiră primului consul despre domnul de Fontanes, despre 
prezenţa lui la Paris. 

— Aduceţi-l la mine, răspunse simplu primul consul. 

Domnul de Fontanes fu prezentat lui Bonaparte care, 
cunoscându-i firea mlădioasă şi darul retoric cu dibăcie 
linguşitor, îl alesese să facă elogiul lui Washington şi poate chiar 
puţin şi pe-al său în acelaşi timp. 

Discursul domnului de Fontanes fu prea lung ca să-l 
reproducem aici, dar putem spune că a fost aşa cum îl dorea 
Bonaparte. i 

Seara, la palatul Luxembourg, avu loc o mare recepţie. In 
timpul ceremoniei umblase zvonul despre instalarea probabilă a 
primului consul la Tuileries. Cei mai îndrăzneţi sau cei mai 
curioşi s-au încumetat să arunce câteva cuvinte Josephinei, dar 
biata femeie, care mai avea încă sub ochi şareta şi eşafodul 
Mariei-Antoaneta, din instinct înlătura tot ce o putea apropia de 
regalitate; aşadar şovăia să răspundă, trimiţându-i pe cei ce- 
ntrebau la soţul ei. 

Apoi urmă o altă ştire care prinsese să circule şi care era o 
contrapondere a primei. 

Murat o ceruse în căsătorie pe domnişoara Caroline 
Bonaparte. 

Ori, această căsătorie, de trebuia să se facă, nu se făcea 
singură. 

Bonaparte avusese o ceartă de-o clipă, de fapt ar trebui să 
spunem, o ceartă de-un an, cu cel ce aspiră la cinstea de a-i 
deveni cumnat. 


Pricina certei aceleia va părea puţin cam ciudată cititorilor 
neutri. 

Murat, leul armatei. Murat al cărui curaj ajunsese 
proverbial, Murat pe care l-ai fi dat unui sculptor ca model 
pentru statuia zeului războiului, Murat, într-o zi în care dormise 
prost sau mâncase prost, avusese o slăbiciune. 

Era în faţa Mantovei, în care Wurmser, după bătălia de la 
Rivoli, fusese silit să se închidă cu douăzeci şi opt de mii de 
oameni. Generalul Miollis, cu patru mii numai, trebuia să 
menţină blocada poziţiei. Ori, în timpul unei recunoaşteri pe 
care o încercau austriecii, Murat, în fruntea a cinci sute de 
oameni, primi ordinul să atace puternic o armată de trei mii. 

Murat a atacat, dar moale. 

Bonaparte, căruia Murat îi era aghiotant, se înfurie atât de 
tare încât îl alungă din preajma persoanei sale. 

Murat fu cuprins de o disperare fără de seamăn, cu atât 
mai profundă cu cât chiar de prin epoca aceea nutrea dorinţa, 
de nu speranţa, de a deveni cumnatul generalului său: era 
îndrăgostit de Caroline Bonaparte. 

Cum i-a venit asemenea dragoste pe cap? 

Avem să v-o spunem în două cuvinte. 

Poate că cei ce citesc cărţile noastre câte una, pe sărite, se 
vor fi mirând că stăruim uneori asupra unor anumite amănunte 
ce par cam dezvoltate pentru cartea în care se află. 

Dar noi nu scriem o carte izolată, ci, aşa cum am mai spus- 
o, acoperim, sau încercăm să acoperim un cadru imens. 

Pentru noi, prezenţa personajelor nu se limitează nicidecum 
la apariţia pe care şi-o fac într-o carte: cel pe care-l vedeţi 
aghiotant în operă de faţă, îl veţi regăsi rege într-a a doua, 
proscris şi executat prin împuşcare într-o a treia. 

Balzac a creat o operă mare şi frumoasă, cu o sută de feţe, 
intitulată Comedia umană. 

Opera noastră, începută o dată cu a lui, dar pe care, 
bineînţeles, n-o vom califica, se poate intitula Drama Franței. 

să ne întoarcem la Murat. 

Să spunem cum dragostea aceea, care a înrâurit într-un 
chip atât de glorios şi poate atât de fatal soarta lui, s-a cuibărit 
în sufletul lui. 

Murat, în 1796, fusese trimis la Paris şi împuternicit să 
depună la Directorat drapelele cucerite de armata franceză în 


luptele de la Dego şi Mondovi. În timpul acelei călătorii, o 
cunoscu pe doamna Bonaparte şi pe doamna Tallien. 

La doamna Bonaparte o regăsi pe domnişoara Caroline 
Bonaparte. 

Spunem o regăsi, căci nu era nici vorbă prima oară c-o 
întâlnea pe cea cu care avea să împartă coroana Neapolului. O 
văzuse la Roma, la fratele ei Joseph şi acolo, cu toate că se 
găsea în rivalitate cu un prinţ roman tânăr şi frumos, Murat 
fusese cel luat în seamă de ea. 

Cele trei femei se uniră şi obţinură de la Directorat gradul 
de general de brigadă pentru Murat. 

Murat se întoarse la armata din ltalia mai îndrăgostit ca 
niciodată de domnişoara Bonaparte şi, cu toate că avea gradul 
de general de brigadă, solicită şi obţinu favoarea imensă pentru 
el de a rămâne aghiotant al generalului şef. 

Din nenorocire, se ivi misiunea aceea fatală de la Mantova, 
în urma căreia căzu în dizgraţia lui Bonaparte. 

Dizgraţia aceea avu un timp toate însuşirile unei adevărate 
duşmănii. 

Bonaparte îi mulţumi pentru serviciile aduse ca aghiotant 
şi-l vărsă în divizia lui Neille, apoi în cea a lui Baraguay — 
d'Hilliers. 

Ca urmare, când Bonaparte se întoarse la Paris după 
tratatul de la Tolentino, Murat nu mai făcea parte din suită. 

Aşa ceva nu putea fi pe placul triumfeminatului, care îl 
luase sub protecţie pe tânărul general de brigadă. 

Cele trei frumoase solicitante porniră la luptă şi, cum la 
ordinea zilei era expediţia din Egipt, obţinută de la ministerul de 
război ca Murat să facă parte din expediţie. 

Se îmbarcă pe acelaşi vas cu Bonaparte, adică la bordul 
Orientului, dar în timpul călătoriei, nici măcar o singură dată 
Bonaparte nu-i adresă cuvântul. 

Debarcat la Alexandria, Murat nu putu de la început să 
sfărâme bariera de gheaţă care-l despărţea de generalul său 
care, mai mult ca să-l îndepărteze decât să-i dea prilej de a se 
evidenția, îl puse faţă în faţă cu Murad-Bey. 

Dar, în lupta aceea, Murat făcu adevărate minuni de vitejie. 
Prin curajul şi îndrăzneala lui, şterse amintirea unei clipe de 
slăbiciune. La AjJoukir porni la atac atât de vitejeşte, atât de 


nebuneşte, încât Bonaparte nu mai avu tăria să-i mai poarte 
pică. 

Ca atare, Murat se întorsese în Franţa cu Bonaparte, Murat 
cooperase în mare măsură la 18 şi mai ales la 19 brumar. Murat 
reintrase aşadar pe deplin în graţii şi, ca dovadă că era aşa, 
primise comandamentul gărzii consulilor. 

Crezuse că venise clipa în care să-şi destăinuiască 
dragostea pentru domnişoara Bonaparte, dragoste prea bine 
ştiută de Josephine, care de altfel o şi ocrotise. 

Josephine avusese două motive să o facă: 

Mai întâi era femeie, în toată fermecătoarea accepţiune a 
cuvântului, adică simpatiza cu toate pasiunile de dragoste ale 
femeii. Joachim Murat o iubea pe Caroline, Caroline îl iubea pe 
Murat şi lucrul acesta era deajuns pentru ca ea să ocrotească 
asemenea dragoste. 

Apoi, Josephine era detestată de fraţii lui Bonaparte. Joseph 
şi Lucien îi erau duşmani înverşunaţi. S-ar fi bucurat să-şi poată 
face doi prieteni devotați din Murat şi Caroline. 

Aşa că îl îndemnă pe Murat să se destăinuie lui Bonaparte. 

Cu trei zile înainte de ceremonia pe care am povestit-o mai 
sus, Murat intrase aşadar în cabinetul de lucru al lui Bonaparte 
şi, după lungi şovăieli şi ocolişuri iară de sfârşit, ajunsese să-i 
expună cererea. 

După cât se pare, dragostea celor doi tineri unul faţă de 
celălalt nu era nicidecum o noutate pentru primul consul. 

Bonaparte primi propunerea cu o gravitate severă şi se 
mulţumi să-i răspundă că va reflectă. 

Într-adevăr, lucrul merita gândire: Bonaparte cobora dintr-o 
familie nobilă, Murat era fiul unui hangiu. Asemenea alianţă într- 
un atare moment putea avea o mare semnificaţie. 

Primul consul, cu toată originea nobilă a familiei sale, cu tot 
rangul înalt pe care şi-l cucerise, era oare, nu numai destul de 
republican, dar şi destul de democrat ca să-şi amestece sângele 
cu un sânge plebeu? 

Nu reflectă mult timp. Simţul său de adâncă dreptate, 
mintea sa de-o logică perfectă, îi spuseră că avea tot interesul s- 
o facă şi, chiar în ziua aceea, îşi dădu consimţământul la 
căsătoria lui Murat şi a Carolinei. 


Cele două ştiri, cea a căsătoriei acesteia şi a mutării în 
palatul Tuilcries, fură aşadar răspândite în public în acelaşi timp. 
Una trebuia să slujească de contrapondere celeilalte. 

Primul consul avea să locuiască în reşedinţa vechilor regi, 
avea să se culce în patul Bourbonilor Cum se spunea pe atunci, 
dar îşi mărita sora cu fiul unui hangiu! 

Acum, ce zestre aducea viitoarea regină a Neapolului 
eroului de la Abukir? 

Treizeci de mii de franci în argint şi un colier de diamante 
pe care primul consul, fiind prea sărac ca să cumpere imul nou, 
îl luă de la soţia lui. Aşa ceva o făcu pe Joséphine să cam 
strâmbe din nas pentru că ţinea foarte mult la colierul ei de 
diamante, dar gestul răspunde de minune tuturor celor ce 
spuneau că Bonaparte se îmbogăţise în Italia. Şi pe urmă, de ce 
ţinuse Joséphine atât de mult la planurile viitorilor soţi! Voise să- 
i căsătorească, trebuia să contribuie şi la zestrea lor. 

Rezultatul acestei combinaţii dibace fu că în ziua în care 
consulii părăsiră Luxembourgul (în 30 ploios anul VIII), pentru a 
se duce la Palatul guvernului, escortaţi de fiul unui hangiu, ajuns 
cumnat al lui Bonaparte, cei ce văzură trecând cortegiul nu mai 
gândiră decât să-l admire şi să-l aplaude. 

Şi, la drept vorbind, cortegii ca cele ce aveau în fruntea lor 
un erou ca Bonaparte şi în rândurile lor bărbaţi ca Murat, 
Moreau, Brune, Lannes, Junot, Duroc, Augereau şi Massena erau 
demne de admirat şi meritau aplauze. 

O mare trecere în revistă fusese ordonată pentru ziua 
aceea în curtea Caroussel: doamna Bonaparte trebuia să ia 
parte, dar nu de la balconul Orologiului, balconul Orologiului era 
prea regal, ci din apartamentele ocupate de Lebrun, cu alte 
cuvinte din pavilionul Florei. 

Bonaparte plecă la ora unu precis din palatul Luxembourg, 
escortat de trei mii de oameni de elită, printre care se afla şi 
superbul regiment al călăuzelor, înfiinţat abia de trei ani, cu 
prilejul unei primejdii în care se aflase Bonaparte în timpul 
campaniilor sale din Italia: după trecerea râului Mincio se 
odihnea, sleit de puteri, într-un castel mic şi tocmai se pregătea 
să facă o baie, când un detaşament austriac, ce se retrăgea, 
greşise direcţia şi năvăli m castelul păzit doar de sentinele. 
Bonaparte abia de avu timpul să fugă, în cămaşă! 


O încurcătură care merită truda de a fi povestită s-a ivit în 
dimineaţa acelei zile cu data de 30 ploios. 

Generalii aveau caii lor, miniştrii aveau vehiculele lor, dar 
ceilalţi funcţionari nu socotiseră c-ar fi potrivit să facă asemenea 
cheltuială. 

Aşa că nu existau trăsuri. 

Situaţia s-a mai îmbunătăţit cumva, închiriindu-se nişte 
birje de piaţă ale căror numere fură acoperite cu hârtie de 
aceeaşi culoare cu coşul trăsurilor. 

Numai trăsura primului consul era trasă de şase cai albi, 
dar cum cei trei consuli erau în aceeaşi trăsură, Bonaparte şi 
Cambaceres în fund şi Lebrun în faţă, în total nu erau decât doi 
cai de fiecare consul. 

De altfel, cei şase cai albi dăruiţi de împăratul Francisc 
generalului şef Bonaparte după tratatul de la Campo-Formio, nu 
erau oare şi ei tot un trofeu? 

Trăsura străbătu o parte a Parisului, trecând pe strada 
Thionville, cheiul Voltaire şi podul Regal. 

De la poarta mică a pieţei Carrousel până la poarta cea 
mare a palatului Tuileries, garda consulilor era aşezată în şir. 

Trecând pe sub poarta mică, Bonaparte ridică capul şi citi 
inscripţia care se afla acolo. 

Inscripţia suna aşa: 


10 august 1792 
Regalitatea a fost abolită în Franţa şi nu se va mai 
Reinstaura niciodată 


Un zâmbet imperceptibil contractă buzele primului consul. 
La poarta palatului Tuileries, Bonaparte cobori din trăsură şi 
încalecă pentru ca să treacă trupă în revistă. 

Când fu văzut pe calu-i de bătălie, aplauzele izbucniră din 
toate părţile. 

După ce termină trecerea în revistă, veni de se aşeză în 
faţa pavilionului Orologiului, avându-l pe Murat la dreapta pe 
Lannes la stânga, iar în spatele lui tot gloriosul stat-major din 
Italia. 

Atunci începu defilarea. 

Şi-acolo găsi el o inspiraţie din cele ce se sapă adânc în 
inima soldatului. 


Când îi trecură prin faţa drapelele brigăzilor 96, 30 şi 33. 
Înjumătăţite în lupte şi văzu drapelele din care nu mai rama 
şese decât câte-o coadă, având în capăt câteva zdrenţe 
sfirtecate şi ciuruite de gloanţe şi înnegrite de pulberea de 
puşcă, Bonapatte îşi scoase pălăria şi îşi înclină capul. 

Apoi, după terminarea defilării, cobori de pe cal şi urcă cu 
pas plin de cutezanţă scara familiilor Valois şi Bourbon. 

Seara, când rămase singur cu Bourrienne, fu întrebat de 
secretar: 

— Ei, generale, sunteţi mulţumit? 

— Da, răspunse vag Bonaparte. Totul s-a petrecut bine, nu-i 
aşa? 

— De minune! 

— Te-am văzut alături de doamna Bonaparte la fereastra 
de la parterul pavilionului Flora. 

— Şi eu v-am văzut, generale, când citeaţi inscripţia de sub 
poarta mică de la Carrousel. 

— Da, răspunse Bonaparte: 10 august 1792. Regalitatea a 
fost abolită în Franța şi nu se va mai reinstaura niciodată. 

— Trebuie s-o scoatem generale? întrebă Bourrienne. 

— Inutil, răspunse primul consul. Are să cadă singură, de la 
sine. 

Apoi, cu un suspin, îl întrebă: 

— Ştii dumneata, Bourrienne, omul care mi-a lipsit astăzi? 

— Nu, generale. 

— Roland... Ce dracul poate face de nu ne dă nici o veste? 

Ce făcea Roland avem să aflăm noi. 


Capitolul XLV În căutarea urmelor 


Cititorul n-a uitat în ce hal fusese găsită diligenţa de 
Chambery de către escorta regi-mentului 7 de vânători. 

Primul lucru pe care-l făcură fu să caute ce piedică îi tăiase 
ieşirea lui Roland. Se constată prezenţa unui lacăt şi portiera 
vehiculului fu sfărâmată. 

Roland ţâşni din diligenţă ca un tigru din cuşcă. 

Am spus că pământul era acoperit de zăpadă. 


Roland, vânător şi soldat, n-avea decât un singur gând: să 
pornească pe urmele confraţilor lui lehu. 

li văzuse dispărând în direcţia Thoirsey, dar se gândise că 
n-ar fi putut să-şi continue drumul în direcţia aceea, pentru că 
între micuțul orăşel şi ei curgea râul Saône şi nu era pod de 
trecere peste apă decât la Belleville şi la Mâcon. 

Dădu ordin escortei şi conductorului să-l aştepte în şosea şi, 
pe jos, singur, fără nici măcar să se gândească să-şi încarce 
iarăşi pistoalele, o apucă pe urmele lui Morgan şi a însoţitorilor 
lui. 

Nu se înşelase: la un sfert de leghe de drum, fugarii 
dăduseră peste râul Saône. Acolo se opriseră, se sfătuiseră o 
clipă — se vedea după urmele copitelor cailor — pe urmă se 
despărţiseră în două cete: una o apucă în susul apei, înspre 
Mâcon, cealaltă cobori în josul apei, înspre Belleville. 

Despărțirea în două grupuri avusese de scop, evident, să 
pună în încurcătură pe cei ce i-ar fi urmărit, dacă ar fi fost 
urmăriţi. 

Roland auzise strigătul de convocare al şefului: "Mâine 
seară, acolo unde ştiţi." 

Nu mai avea aşadar nici o îndoială: orice pistă ar fi urmat, 
fie cea ce urca, fie cea ce cobora cursul râului Saône, l-ar fi dus 
— dacă zăpada nu se topea prea repede -— la locul de întâlnire 
pentru că, fie împreună, fie unul câte unul, confrații lui lehu 
trebuiau să ajungă în acelaşi punct final. 

Se întoarse pe propriile-i urme, porunci conductorului să 
încalţe cizmele lepădate în mijlocul şoselei de falsul surugiu, să 
încalece şi să mâne furgonul poştal până la staţia următoare, 
adică până la Belleville. Subofiţerul de vânători şi patru soldaţi 
care ştiau să scrie trebuiau să-l însoţească pe conductor, ca să 
semneze, alături de el, procesul verbal. 

Li se interzise cu desăvârşire să scoată vreo vorbă despre 
el, Roland, nici despre ceea ce se întâmplase cu el, pentru că 
nimic nu trebuia să le dea de gândit tâlharilor care prădau 
diligentele ce planuri pusese el la cale. 

Restul escortei va duce trupul şefului de brigadă la Mâcon 
şi vor face şi ei, la rândul lor, un proces verbal, care să concorde 
cu cel al conductorului şi în care să nu se pomenească nimic 
despre Roland, ca şi în primul. 


După ce dădu ordinele de mai sus, tânărul nostru îl puse pe 
un vânător să descalice, alegând din toată escorta calul ce-i 
păru mai voinic. Apoi îşi încărcă pistoalele, pe care le vâri în 
coburii de la şa, în locul pistoalelor vânătorului descălecat. 

După care, făgăduind conductorului şi soldaților o 
răzbunare grabnică, în funcţie totuşi de felul cum vor şti să-i 
păstreze taina, încalecă şi dispăru în aceeaşi direcţie în care o 
pornise pe jos. 

Ajuns la locul unde cele două cete se despărţiseră, trebui 
să se hotărască pentru una din piste. 

O alese pe cea care cobora cursul acei Saône şi care se 
îndrepta către Belleville. Ca să facă asemenea alegere, care 
poate că-l îndepărta cu două sau trei leghe, avusese motive pe 
deplin justificate. 

In primul rând, era mai aproape de Belleville decât de 
Mâcon. 

Apoi, şezuse douăzeci şi patru de ceasuri la Mâcon şi-ar fi 
putut fi recunoscut, pe câtă vreme la Belleville nu se oprise încă 
niciodată, decât timpul de schimbare a căilor, când din 
întâmplare trecuse cu diligenţa pe acolo. 

Toate întâmplările şi faptele pe care vi le-am povestit 
duraseră abia un ceas, aşa că la orologiul din Thoissey bătea 
tocmai opt ceasuri de seară când Roland o porni pe urmele 
fugarilor. 

Drumul tot era plin de urme. Cinci sau şase cai îşi lăsaseră 
amprentele pe zăpadă. Unul din cai mergea în buiestru. 

Roland trecu cele două, trei râuşoare care brăzdează 
fâneaţa pe care tocmai o străbătea ca să ajungă la Belleville. 

La vreo sută de paşi de Belleville se opri. Acolo avusese loc 
o nouă împărţire: doi din cei şase călăreţi o apucaseră la 
dreapta, ceea ce înseamnă că se îndepărtară de râul Saône; 
patru o apucaseră spre stânga, adică îşi urmaseră drumul spre 
Belleville. 

La primele case din Belleville, o a treia despărţire se 
petrecuse: trei călăreţi ocoliseră oraşul, unul singur o apucase 
pe stradă care ducea în centru. 

Roland se luă după cel ce o apucase pe stradă, sigur fiind 
că va da şi peste urma celorlalţi. 

Cel ce-o apucase pe stradă, se oprise şi el la o casă 
frumoasă, situată între o curte şi o grădină, purtând numărul 67. 


Acolo sunase. Cineva venise să-i deschidă. Se vedea prin grilajul 
porţii paşii celui care venise să-i deschidă, apoi, alături de paşii 
aceia, altă urmă, cea a calului, pe care-l dusese la grajd. 

Era evident că unul dintre confrații lui lehu se oprise acolo. 

Roland l-ar fi putut aresta pe loc dacă s-ar fi dus la primar 
să se legitimeze, să-şi arate îndreptările şi să ceară asistenţa 
jandarmeriei. 

Dar nu ăsta îi era scopul. Nu voia să aresteze un individ 
izolat, ţinea să prindă roată bandă în aceeaşi plasă. 

Îşi săpa adânc în memorie numărul 67 şi-şi urmă drumul. 

Străbătu tot oraşul, mai făcu vreo sută de paşi dincolo de 
cea din urmă casă, fără să mai dea peste vreo urmă. 

Voia să se întoarcă pe unde venise, dar se gândi că urmele, 
dacă trebuiau să se ivească iarăşi, nu se puteau ivi decât la 
capul podului. 

Într-adevăr, la capul podului Roland recunoscu urmele celor 
trei cai. Era desigur aceeaşi: unul din cai mergea în buiestru. 

Roland o luă la galop chiar pe calea celor pe care-i 
urmărea. Sosind la Monceaux, aceeaşi precauţie: cei trei călăreţi 
codiseră satul, dar Roland era prea bun copoi ca să se 
neliniştească numai de-atâta lucru. Îşi urmă calea şi, la celălalt 
capăt al satului, regăsi urmele fugarilor. 

Puțin înainte de Châtillon, unul din cei trei cai părăsise 
drumul, o apucase la dreapta şi se îndreptase către un castel 
mic, înălţat pe o colină, la câţiva paşi de drumul dintre Châtillon 
şi Trévoux. 

De data asta, călăreţii care mai rămăseseră, crezând că au 
făcut destule ca să-i inducă în eroare pe cei care ar fi avut poftă 
să-i urmărească, au trecut liniştiţi prin Châtillon şi-au luat-o pe 
drumul spre Neuville. 

Direcţia în care se îndreptaseră fugarii îl bucura tare mult 
pe Roland. Ei se duceau evident la Bourg. Dacă nu s-ar fi dus 
într-acolo, ar fi apucat-o pe drumul spre Marlieux. 

Ori, Bourg era tocmai cartierul general pe care şi-l alesese 
chiar Roland ca centru al operaţiilor sale. Bourg era tocmai 
oraşul lui şi, cu acea siguranţă a amintirilor din copilărie, 
cunoştea şi cel mai neînsemnat tufiş şi cea mai păcătoasa 
magherniţă şi cea mai banală peşteră din împrejurimi. 

La Neuville, fugarii ocoliseră satul. 


Roland nu se îngrijoră de asemenea şiretenie cunoscută şi 
răsuflata, numai că la capătul celălalt al satului nu mai găsi 
decât urma unui singur cal. 

Dar n-avea cum să se înşele: era cel ce mergea în buiestru. 

încredinţat că va regăsi urma pe care o părăsea pentru o 
clipă, Roland se întoarse pe drumul fugarilor. 

Cei doi amici se despărţiră la drumul ce ducea la Vonnas: 
unul din ei o apucase pe el, celălalt continuase să ocolească 
satul şi, aşa cum am mai spus, se întorsese ca s-o ia pe drumul 
spre Bourg. 

Pe acela trebuia să-l urmărească. De altfel, mersul calului 
său adăuga o uşurinţă în plus celui ce-l urmărea, pentru că 
pasul lui nu putea fi confundat cu călcătura altui cal. 

Apoi, o apuca pe drumul spre Bourg, iar, de la Neuville 
până la Bourg, nu mai era nici o localitate în afară de satul 
Saint-Denis. 

De altfel, nu părea cu putinţă ca ultimul fugar să meargă 
mai departe de Bourg. 

Roland o porni la drum cu atât mai multă îndârjire cu cât 
vedea că se apropie de ţel. Intr-adevăr, călăreţul nostru nu 
ocolise oraşul ci intrase cu curaj în Bourg. 

Acolo, îi păru lui Roland că fugarul şovăise pe ce drum s-o 
apuce, doar dacă şovăirea nu fusese decât şiretenie curată, ca 
să i se piardă urma. 

Dar după zece minute, folosite să desluşească şi să 
urmărească toate ocolişurile şi înverteguşurile, Roland se 
încredinţă de cele ce se-ntâmplaseră. Nu fusese vorba de 
şiretenie, ci doar de şovăială. 

Paşii unui om mergând pe jos veneau de pe o stradă 
lăturalnică. Pietonul şi călăreţul se sfătuiră o bucată de timp, pe 
armă călăreţul căpătase de la pieton încuviințarea de a-i sluji de 
călăuză. Din momentul acela se văzură paşii omului mergând pe 
lângă paşii calului. 

Şi unii şi alţii duceau la hanul Frumoasa Alianță. 

Roland îşi aminti că aici, la hanul ăsta, fusese adus calul 
rănit, după atacul de la Carronnieres. 

După cum părea, se vedea că există o înţelegere tainică 
între hangiu şi confrații lui lehu. 

De altfel, tot după cum părea, călătorul de la Frumoasa 
Alianță avea să rămână acolo până a doua zi seara. Roland 


simţea, după propria lui oboseală, că şi fugarul avusese nevoie 
să se odihnească. 

Şi, pe de o parte ca să nu-şi forţeze calul, cât şi ca să poată 
merge în recunoaştere pe drumul urmărit, lui Roland îi 
trebuiseră şase ceasuri ca să facă douăsprezece leghe. 

Trei ceasuri băteau tocmai în clopotniţa trunchiată a 
bisericii Notre-Dame. 

Ce-avea să facă Roland? Să se oprească într-un han al 
oraşului? Cu neputinţă: era prea cunoscut la Bourg. De altfel, 
calul lui, echipat cu o pătură cazonă, ar fi dat de bănuit. 

Una din condiţiile reuşitei sale era să nu se ştie cumva că 
se află la Bourg. 

S-ar fi putut ascunde la castelul Negrelor-Fântâni şi acolo să 
stea în observaţie, dar putea fi sigur de discreţia slujitorilor? 

Midiei şi Jacques vor tăcea, de ei Roland era sigur. Amelie 
va tăcea şi ea. Dar Charlotte, fiica temnicerului, n-avea să 
flecărească oare? 

Era ceasul trei de noapte. Toată lumea dormea. Cel mai 
sigur lucru pentru tânărul nostru ar fi fost să intre în legătură cu 
Michel. 

Michel va găsi cu siguranţă mijlocul să-l ascundă. 

Spre marea părere de rău a animalului pe care-l călărea şi 
care, fără îndoială, adulmecase un han, Roland îl întoarse din 
hăţuri şi-o luă pe drumul spre Pont-d'Ain. 

Trecând prin faţa bisericii din Brou, aruncă o privire asupra 
cazărmii jandarmilor. După toate probabilitățile, jandarmii, 
împreună cu căpitanul lor, dormeau duşi. 

Roland străbătu aripa mică de pădure care încăleca drumul. 
Zăpada domolea zgomotul tropotelor calului său. 

leşind în luminiş de partea cealaltă, văzu doi oameni 
mergând pe lângă şanţ, ducând o căprioara spânzurata cu cele 
patru labe de-un trunchi de copac. 

| se păru că-i recunoaşte pe oamenii aceia după înfăţişare. 

Dădu pinteni calului ca să-i ajungă din urmă. 

Cei doi oameni mergeau cu urechile ciulite. Se întoarseră, 
văzură un călăreț ce părea că le caută pricină, aruncară 
animalul în şanţ şi o rupseră la goană peste câmpuri, ca să 
ajungă în pădurea Seillon. 

— Hei! Michel! strigă Roland, încredinţat din ce în ce mai 
tare că are de-a face cu grădinarul său. 


Michel se opri. Celălalt ins continuă să alerge peste 
câmpuri. 

— Hei! Jacques! strigă iarăşi Roland. Se opri şi celălalt om. 

Devreme ce fuseseră recunoscuţi, zadarnic să mai fugă. De 
altfel, chemarea n-avea nimica duşmănos: vocea era mai 
curând prietenească decât amenințătoare. 

— Na! făcu Jacques, parc-ar fi domnul Roland. 

— Ba e chiar el! exclamă şi Michel. 

Şi cei doi bărbaţi, în loc să mai fugă spre pădure, se 
îndreptară spre şosea. 

Roland, n-auzise nicidecum ce-şi ziseseră cei doi braconieri, 
dar ghicise. 

— Ei! Dar bineînţeles că-s eu! strigă el. Într-o clipă, Michel 
şi Jacques fură lângă el. 

Întrebările tatălui şi ale fiului se încrucişau şi trebuie să 
recunoaştem că erau îndreptăţite. 

Roland, în costum de târgoveţ, călare pe-un cal cazon de 
vânător, la ceasurile trei de noapte, pe drumul de la Bourg, spre 
Negrele-Fântâni! 

Tânărul ofiţer le-o tăie scurt cu-ntrebările. 

— Tăcere, braconierilor! zise el. Puneţi căprioara pe crupa 
calului, în spatele meu şi să mergem spre casă. Nimeni nu 
trebuie să afle că sunt la Negrele-Fântâni, nici chiar sora mea. 

Roland vorbea cu autoritatea cazonă a militarului şi toată 
lumea ştia că, dacă apucă să dea un ordin, nu răbda nici o 
replică. 

Cei doi ridicară căprioara, o puseră pe crupa calului în 
spatele lui Roland, după care, luând-o în trap mare, se ţinură de 
trapul mic al calului. 

Nu le mai rămăsese de făcut decât vreun sfert de leghe. 

ŞI-I făcură în zece minute. 

La o sută de paşi de castel, Roland se opri. 

Cei doi oameni fură trimişi înainte că cercetaşi, să se 
asigure că peste tot domnea liniştea. 

De cum terminară explorarea, îi făcură semn lui Roland să 
vină. 

Roland veni, descăleca, găsi uşa pavilionului deschisă şi 
intră. 


Michel duse calul la grajd şi căprioara în oficiu, căci Michel 
făcea parte din acea onorabilă clasă de braconieri care ucid 
vânatul pentru plăcerea de a-l ucide, nu cu scopul de-al vinde. 

Nu aveau de ce să fie îngrijoraţi nici în privinţa calului şi nici 
a căprioarei. Amélie habar n-avea nici ce se petrecea la grajd şi 
nici ce i se dădea să mănânce. 

In timpul acesta, Jacques aprinse focul. 

Când se întoarse, Michel aduse un rest dintr-un but şi vreo 
şase ouă sortite unei omlete. Jacques pregăti un pai într-o odăiţă 
mică. 

Roland se încălzi şi mânca fără să scoată o vorbă. 

Cei doi bărbaţi îl priveau cu o uimire ce nu era lipsită de 
oarecare îngrijorare. 

Zvonul expediției de la Seillon se răspândise şi se spunea în 
şoaptă că Roland o comandase. 

Era limpede că se întorsese pentru vreo altă expediţie de 
acelaşi fel. 

După ce Roland isprăvi de mâncat, ridică încet capul şi-l 
strigă pe Michel. 

— A! Erai aici? făcu Roland. 

— Aşteptam poruncile domniei-voastre. 

— lată poruncile mele. Ascultă bine. 

— Sunt numai urechi. 

— E vorba de viaţă şi de moarte. E vorba de mai mult încă, 
e vorba de onoarea mea! 

— Spuneţi, domnule Roland. Roland scoase ceasul. 

— E ora cinci. Când se va deschide hanul Frumoasa-Alianţă 
să fii pe-acolo, ca şi cum ai trece din întâmplare, ai să te opreşti 
ca să stai de vorbă cu cel ce deschide hanul. 

Are să fie Pierre, se vede. 

— Pierre sau altul, ai să afli de la el cine e călătorul cara a 
sosit la stăpânul lui pe un cal mergând în buiestru. Ştii ce-i 
aceea în buiestru? 

— Ei asta-i! Un cal care merge că urşii, cu amândouă 
picioarele într-o parte în acelaşi timp. 

— Bravo!... Ai mai putea afla, nu-i aşa, dacă acel călător e 
hotărât să plece în dimineaţa asta, sau dacă dă semne că-şi va 
petrece ziua la han? 

— Sigur c-am să aflu. 


— Ei, atunci, când ai să ştii toate câte ţi-am înşirat, să vil să 
mi le spui. Dar, cea mai mare taină în privinţa şederii mele aici. 
Dacă vei fi întrebat ce noutăţi ştii despre mine, să spui că s-a 
primit o scrisoare de la mine ieri, că sunt la Paris îa preajma 
primului consul. 

— Ne-am înţeles. 

Michel plecă. Roland se culcă şi adormi, lăsând în seama lui 
Jacques paza pavilionului. 

Când Roland se trezi, Michel se întorsese. 

Ştia toate câte-i ceruse stăpânul său să afle. 

Călărețul sosit în timpul nopţii trebuia să plece mai departe 
către înserat şi pe registrul călătorilor, pe care fiecare hangiu 
era obligat să-l ţină la zi în epoca aceea, fusese înscris: 


“Sămbătă, 30 ploiosul, ceasurile 10 seara, cetățeanul 
Valensolle, sosit dinspre Lyon, pleacă la Geneva." 


Aşadar, alibiul era gata pregătit, fiindcă registrul făcea 
dovadă legală că cetăţeanul Valensolle sosise la orele zece 
scara şi era, aşadar, cu neputinţă să fi oprit la opt şi jumătate, în 
aceeaşi seară, furgonul poştal la Casa-Albă şi să fi intrat la zece 
seara în hanul Frumoasa-Alianță. 

Ceea ce îl preocupa cel mai mult pe Roland e însă că cel pe 
care-l urmărise o parte din noapte şi al cărui ascunziş şi nume i-l 
aflase, era tocmai martorul lui Alfred de Barjols, ucis de el în 
duel la fântâna din Vaucluse, martor care, după toate 
probabilitățile, jucase şi rolul fantomei în mânăstirea de la 
Seillon. 

Confraţii lui lehu nu erau aşadar nişte tâlhari de rând ci, 
dimpotrivă, cum se şi zvonise, nişte gentilomi de familie bună 
care, alături de nobilii bretoni ce îşi riscau viaţa în apus, pentru 
cauza regalistă, înfruntau eşafodul, ca să le treacă luptătorilor 
banii adunaţi în celălalt capăt al Franţei prin atacurile lor 
îndrăzneţe. 


Capitolul XLVI O inspiraţie 


Am văzut că în urmărirea pe care o înfăptuise cu o noapte 
mai înainte, Roland ar fi putut să aresteze pe unul sau chiar doi 
din cei pe care-i urmărea. 

Putea să facă aceiaşi lucru şi cu domnul de Valensolle, care 
se vede că făcea ceea ce făcuse şi Roland, adică se odihnea o zi 
după o noapte de oboseală. 

l-ar fi fost de ajuns pentru aşa ceva să scrie un cuvânt 
căpitanului de jandarmi sau şefului brigăzii de dragoni, care 
făcuse cu el expediţia de la Seillon. Onoarea lor era angajată în 
povestea asta, l-ar fi împresurat pe domnul de Valensolle în pat, 
s-ar fi ales doar cu două focuri de pistol şi cu doi oameni ucişi 
sau răniţi şi domnul de Valensolle ar fi fost prins. 

Dar arestarea domnului de Valensolle ar fi deştept at 
atenţia restului bandei, care s-ar fi pus pe dată la adăpost, 
trecând frontiera. 

Era aşadar de preferat să se rămână la prima soluţie a lui 
Roland, adică să se temporizeze, să se urmărească feluritele 
piste ce trebuiau să ducă într-un singur punct şi, cu riscul unei 
adevărate lupte, să arunce plasa asupra întregii organizaţii. 

Pentru asta nu trebuia să fie arestat domnul de Valensolle. 
Trebuia să se continue urmărirea lui în pretinsa-i călătorie la 
Geneva care nu era, după cât se părea, decât un pretext ca să 
deruteze investigaţiile de pe calea cea bună. 

De data asta s-a hotărât ca Roland, care, oricât de bine 
deghizat ar fi fost, putea fi recunoscut, să rămână în pavilion, iar 
Michel şi Jacques să ademenească ei vânatul în noaptea aceea. 

După toate probabilitățile, domnul de Valensolle nu va 
porni în călătorie decât după căderea nopţii. 

Roland căută să afle ce viaţă ducea sora lui de la plecarea 
maică-si. 

De la plecarea doamnei de Montrevel, Amelie nu părăsise 
nici măcar o dată castelul Negrelor-Fântâni. 

Obiceiurile îi erau aceleaşi, în afara plimbărilor pe care le 
făcea cu doamna de Montrevel. 

Se scula la ceasurile şapte sau opt dimineaţa, desena sau 
făcea muzică până la prânz. După-amiaza citea sau lucra la vreo 
tapiserie, sau uneori se bucura de-o rază de soare şi cobora 
până la râu cu Charlotte. Câteodată îl chema pe Michel, 
desprindea bărcuţa şi, bine înfăşurată în blănuri, urca în sus pe 
apa Reysousse până la Montagnat, său cobora până la Saint- 


Just, pe urmă se întorcea, fără să fi vorbit vreodată cu cineva. În 
sfârşit, îşi lua cina. După cină, urca în camera ei cu Charlotte şi 
din clipa aceea nu se mai arăta. 

La şase ceasuri şi jumătate, Michel şi Jacques pentru aşadar 
s-o ia din loc, fără ca nimeni pe lume să se intereseze ce se- 
ntâmplase cu ei. 

Aşadar la ceasurile şase, Michel şi Jacques îşi luară hainele, 
tolbele de vânătoare, puştile şi plecară. 

Îşi primiseră instrucţiunile. 

Să urmărească acel cal ce mergea în buiestru până ce vor 
afla unde-şi ducea călăreţul, sau până când îi vor fi pierdut 
urma. 

Michel trebuia să stea la pândă în faţa fermei de la 
Frumoasa-Alianţă, Jacques, să se aşeze la labă de gâscă pe 
care-o alcătuiesc, la ieşirea din Bourg, cele trei drumuri înspre 
Saint-Amour, Saint-Claude şi Nantua. 

Acesta din urmă e în acelaşi timp şi cel ce duce la Geneva. 

Era evident că domnul de Vallensolle o va apuca pe unul 
din cele trei drumuri, afară doar de n-ar fi vrut să facă o cale 
întoarsă, ceea ce nu prea era de crezut. 

Tatăl o apucă într-o parte, fiul în alta. 

Michel urcă spre oraş pe drumul dinspre Pont-d'Ain, trecând 
prin faţa bisericii din Brou. 

Jacques trecu peste râuşorul Reyssouse, merse pe malul 
drept şi ajunse, ţinându-se cu vreo sută de paşi în afara 
cartierului, la unghiul ascuţit pe care-l făceau cele trei drumuri 
intrând în oraş. 

În acelaşi moment, sau aproape, când fiul îşi luă postul în 
primire, tatăl trebuia să fi ajuns şi el la al său. 

Şi, tot cam în acelaşi moment, adică spre ceasurile şapte 
seara, întrerupând obişnuita singurătate şi linişte ce-nvăluia 
castelul Negrelor-Fântâni, un vehicul de poştă se opri în faţa 
grilajului şi un slujitor îmbrăcat în livrea trase de lanţul soneriei. 

Asta era treaba lui Michel să deschidă, dar Michel era acolo 
unde ştiţi cu toţii. 

Amelie şi Charlotte se vede treaba că se bizuiau pe el, căci 
clinchetul clopoţelului se repetă de trei ori fără ca nimeni să se fi 
dus să deschidă. 

În sfârşit, camerista se arătă în capul scărilor. Ea se apropie 
sfios, strigându-l pe Michel. 


Michel nu răspunse, bineînţeles. 

În sfârşit, adăpostită de grilaj, Charlotte se încumetă să se 
apropie. 

Cu tot întunericul, îl recunoscu pe slujitor. 

— A! Dumneata erai, domnule James? exclamă ea, ceva 
mai liniştită. 

James era slujitorul de încredere al lui sir John. 

— O! Da, răspunse servitorul, eu erai, domnişoară 
Charlotte, sau mai curând milord erai. 

În aceeaşi clipă, portiera se deschise şi se auzi vocea lui sir 
John zicând: 

—  Domnişoară Charlotte, binevoiţi a spune stăpânei 
dumneavoastră că sosesc din Paris şi vin să mă înscriu ca să-i 
cer îngăduinţa nu de a fi primit în seara asta, ci de a mă 
prezenta în faţa domniei-sale în cursul zilei de mâine, numai 
dacă binevoieşte să-mi acorde asemenea favoare. Rugaţi-o să 
spună ora la care aş fi mai puţin supărător. 

Domnişoara Charlotte avea o deosebită consideraţie pentru 
milord, de aceea se grăbi să-i facă serviciul cerut. 

După cinci minute se întorcea să-i spună lui milord că va fi 
primit a doua zi, de la amiază până la ora unu. . 

Roland ştia ce venise să facă milord. In cugetul său, 
căsătoria era hotărâtă, iar sirJohn era cumnatul său. 

Şovăi o clipă, gândindu-se dacă să se ducă să se- 
ntâlnească cu el şi să-l amestece pe jumătate în planurile lui. 
Dar îşi dădu seama că lordul Tanlay nu era omul care să-l lase 
să opereze singur. Avea şi el să le plătească o poliţă confraţilor 
lui lehu. Vă voi, aşadar, să-l însoţească pe Roland în expediţie, 
oricare ar fi fost. Expediția oricare ar fi fost avea să fie 
primejdioasă şi s-ar putea să i se întâmple o nenorocire. 

Norocul care-l însoțea pe Roland — şi Roland îl încercase — 
nu se întindea şi asupra prietenilor săi. Sir John, grav rănit, îşi 
revenise cu multă greutate. Şeful de brigadă al vânătorilor 
fusese ucis pe loc. 

Îl lăsă aşadar pe sir John să se depărteze, fără să-i dea 
vreun semn de viaţă. 

Cât despre Charlotte, ea nu păru deloc mirată că Michel nu 
fusese acolo să deschidă. Erau cu toţii deprinşi cu absenţele 
sale, asemenea absente nu le dădea de gândit nici femeii din 
casă, nici stăpânei. 


De altfel, Roland îşi explică un asemenea soi de nepăsare: 
Amelie, slăbită, având a înfrunta o durere morală, necunoscută 
lui Roland, care atribuia toate schimbările de dispoziţie ale 
surorii lui unor simple crize nervoase, Amélie ar fi fost bravă şi 
puternică în faţa unei primejdii adevărate. 

De aici venea, nu mai încape îndoială, puţina teamă a celor 
două fete să stea singure într-un castel singuratec, fără altă 
pază decât cei doi oameni care-şi petreceau nopţile la braconaj. 

Cât despre noi, ştim cum plecările lui Michel şi ale fiului lui 
slujeau dorințelor Ameliei cu mult mai bine decât dac-ai fi rămas 
la castel; lipsa lor lăsa cale liberă lui Morgan şi doar atâta lucru 
voia Amălie. 

Scara şi o parte din noapte se scurseră fără ca Roland să 
mai capete vreo veste. 

încercă să doarmă, dar dormi prost. La fiecare clipă i se 
părea că aude uşa deschizându-se. 

Ziua începuse de-a binelea să străbată prin obloane când 
se deschise uşa. 

Michel şi Jacques se întorceau. 

lată ce se petrecuse. 

Fiecare se dusese la postul său de observaţie: Michel la uşa 
hanului, Jacques la labă de gâscă. 

La douăzeci de paşi de han, Michel întâlnise pe Pierre. Din 
trei cuvinte se încredinţase că domnul de Valensolle era încă la 
han. De altfel, el le dăduse de ştire că, întrucât avea un drum 
lung de făcut, are să-şi lase calul să se odihnească şi n-are să 
plece decât în cursul nopţii. 

Pierre nu se îndoia nici o clipă că drumeţul nostru n-ar 
pleca la Geneva, aşa cum spusese. 

Michel îl îmbie pe Pierre la un pahar de vin. Dacă avea să 
piardă pânda vânatului de seară, îi rămânea pânda vânatului de 
dimineaţă. 

Pierre primi. Din clipa aceea, Michel era sigur că va fi vestit. 
Pierre era grăjdar: nimic nu s-ar fi putut petrece în sectorul pe 
care-l avea în grijă fără ca el să nu prindă de veste. 

Vestea avea să i-o dea, după cum i-o făgăduise, un băiat în 
slujbă la han, care primise drept răsplată, de la Michel, trei 
încărcături de praf de puşcă, pentru ca să facă cu de nişte focuri 
de artificii. 


La miezul nopţii, călătorul încă nu plecase. Băuseră patru 
sticle de vin, dar Michel se cruţase: din cele patru sticle, găsise 
mijlocul să golească trei în paharul lui Pierre unde, bineînţeles, 
nu stătuseră multă vreme. 

La miezul nopţii, Pierre se duse la han să afle veşti. Dar ce- 
avea să facă atunci Michel? Cârciuma se închidea şi Michel mai 
avea încă patru ceasuri de aşteptat până la pândă de dimineaţă. 

Pierre îl pofti pe Michel să rămână, că-i dă în grajd un 
culcuş de paie; cald are să-i fie şi de culcat are să se culce 
binişor. 

Michel primi. 

Cei doi amici intrară pe poarta mare, la braţ. Pierre se tot 
poticnea. Michel se făcea şi el că se poticneşte. 

Pe la trei ceasuri de noapte, slujitorul hotelului îl chemă pe 
Pierre. 

Călătorul voia să plece. 

Michel se folosi de prilej ca să spună că se făcuse vremea 
de pândă şi se sculă şi el. 

Pregătitul lui nu ţinu mult; n-avu alta de făcut decât să 
scuture paiele care i s-ar fi putut prinde de haine sau i-ar fi putut 
intra în tolbă sau prin păr. 

După care Michel îşi luă rămas bun de la Pierre şi se aşeză 
la pândă într-un colţ de stradă. 

După vreun sfert de oră poarta se deschise şi-un călăreț 
ieşi din curtea hotelului: calul călăreţului mergea în buiestru. 

Era desigur domnul de Valensolle. 

O apuca pe străzile ce duceau spre drumul Genevei. 

Michel îl urmărea, fără să se prefacă, fluierând un cântec 
de vânătoare. 

Numai că Michel nu putea alerga, căci s-ar fi dat de gol. Din 
asemenea încurcătură reieşea că într-o clipită-două l-ar putea 
pierde din ochi pe domnul de Valensolle. 

Rămânea Jacques, care trebuia să-l aştepte pe tânăr la 
faimoasa labă de gâscă. 

Dar Jacques şedea la labă de gâscă de mai bine de şase 
ceasuri, pe-o noapte de iarnă, cu un frig de cinci sau şase grade 
sub zero. 

Cutezase oare Jacques să stea şase ceasuri cu picioarele în 
zăpadă, izbindu-şi tălpile încălţărilor de arborii de pe marginea 
drumului? 


Michel o luă la galop pe uliţe şi străduţe, scurtând drumul, 
dar calul şi călăreţul, oricâtă osteneală şi-ar fi dat, fuseseră mai 
iuți decât el. 

Ajunse la labă de gâscă. Drumul era pustiu. 

Zăpada, călcată în picioare şi bătătorită toată ziua din ajun, 
care fusese duminecă, nu mai îngăduia aflarea urmelor calului, 
pierdute în noroiul drumului. 

De aceea, Michel nu-şi mai bătu capul deloc cu urmele 
calului. Era ceva de prisos, o pierdere zadarnică de vreme. 

Căută să afle ce făcuse Jacques. 

Ochiul lui de braconier îl puse curând pe cale. 

Jacques stătuse la rădăcina unui copac. Câtă vreme? Aşa 
ceva era greu de spus, în orice caz destul de mult, până ce i se 
făcu frig. Zăpada era bătătorită de cizmele lui mari de 
vânătoare. 

Incercase să se încălzească mergând în sus şi în jos. 

Pe urmă, dintr-o dată, îşi aminti, se vede treaba, că pe 
partea cealaltă a drumului se afla un bordei din cele mici, făcut 
în pământ, în care cantonierii se duc de caută adăpost împotriva 
ploii. 

Coborâse în şanţ, trecuse de partea cealaltă a drumului, pe 
marginea căruia se putea desluşi urma ce se pierdea puţin prin 
mijloc. 

Urma ducea, în diagonală, de-a dreptul la bordei. Era 
limpede că Jacques îşi petrecuse noaptea în bordeiul acela. 

Acum se punea întrebarea, de când ieşise din el? Şi de ce 
ieşise? 

De când ieşise? Asemenea lucru nu se putea aprecia, pe 
câtă vreme, dimpotrivă şi cel mai neîndemânatec rândaş şi-ar fi 
dat seama de ce ieşise. 

leşise să-l urmărească pe domnul de Valensolle. 

Acelaşi pas care ajunsese la bordei, ieşea şi se-ndepărta, 
apucând-o în direcţia Ceyzériat. 

Călărețul o luase într-adevăr pe drumul dinspre Geneva. 
Paşii lui Jacques o arătau limpede. 

Paşii lui se lungeau, ca cei ai unui om ce aleargă şi 
mergeau, afară din şanţ, pe marginea câmpiei, furişându-se pe 
după arborii care puteau să-l ascundă privirii călătorului. 

In faţa unui han c-o înfăţişare jalnică, unul dintr-acelea 
deasupra porţii cărora stau scrise cuvintele următoare: Aici se 


dă de băut şi de mâncat şi pot să doarmă şi cei pe jos şi cei 
călări, paşii se opreau. 

Era limpede că drumeţul se oprise la hanul acela pentru că 
la douăzeci de paşi de acolo, Jacques se oprise şi el în dosul unui 
copac. 

Numai că, după vreo clipă, se vede treaba după ce se 
închisese poarta în spatele călăreţului şi a calului, Jacques îşi 
părăsise postul din dosul copacului, trecuse drumul, de data 
asta cu şovăieli şi cu paşi mărunți şi se îndreptase nu către uşă 
ci către fereastră. 

Michel calcă pe urmele fiului său şi ajunse la fereastră. Prin 
îmbucătura oblonului ce nu se-mpreuna, se putea vedea când 
înăuntru era lumină, dar acum, înăuntru era întuneric şi nu se 
vedea nimic. 

Totuşi, Jacques se apropiase de fereastră să vadă ce se 
petrecea înăuntru. Fără îndoială, înăuntru se făcuse luminai o 
clipă şi Jacques văzuse. 

Dar încotro o apucase el când plecase de la fereastră? 

Ocolise casa mergând pe lângă pereţi. Putea lesne fi 
urmărit în mersul său, zăpada fiind proaspătă. 

Cât despre scopul său ocolind casa, nu era greu de ghicit. 
Jacques, ca un băiat cu bun simţ ce era, se gândise că drumeţul 
nu plecase el noaptea pe la trei, zicând că se duce la Geneva ca 
să se oprească la un sfert de leghe de orăşel, într-un asemenea 
han. 

Numai că ieşise, se vede, pe vreo poartă de din dos. 

Jacques ocoli aşadar zidul casei, în nădejdea de a găsi 
iarăşi, de partea cealaltă, urma calului său cel puţin pe cea a 
călăreţului. 

Într-adevăr, de la o portiţă de din dos, care dădea înspre 
pădurea ce se-ntinde de la Cotrez până la Ceyzeriat, se putea 
merge pe-o urmă de pas înaintând în linie dreaptă către 
marginea pădurii. 

Paşii aceia erau ai unui om încălţat elegant cu cizme da 
călăreț. 

Pintenii lăsaseră urme pe zăpadă. 

Jacques nu se codise. O luase pe urma paşilor. 

Se vedea călcătura bocancului său grosolan lângă cea a 
botinei fine, a piciorului mare de ţăran lângă piciorul delicat al 
orăşeanului. 


Se făcuseră ceasurile cinci de dimineaţă. Avea să se 
ivească ziua. Michel hotărî să nu se ducă mai departe. 

De vreme ce Jacques era pe urma cea bună, tânărul 
braconier era tot atât de dibaci cât şi bătrânul. Michel făcu un 
ocol mare peste câmpie, ca şi cum s-ar fi întors de la Ceyzériat 
şi se hotărî să intre în han şi să-l aştepte acolo pe Jacques. 

Jacques va înţelege că taică-său îl urmărise şi se oprise la 
casa aceea izolată. _ 

Michel bătu în oblon şi ceru să i se deschidă. Il cunoştea pe 
hangiu care era deprins să-l vadă în practicile lui nocturne, îi 
ceru o sticlă de vin, se plânse că bătuse drumul degeaba. 

Şi ceru, în timp ce bea, îngăduinţa de a-şi aştepta fiul care şi el 
era la pândă şi care poate o fi fost mai fericit decât el. 

De la sine înţeles că îngăduinţa îi fu lesne dată. 

Michel avusese grijă să deschidă obloanele ca să poată 
vedea drumul. 

Nu trecuse o clipă şi cineva bătu într-un ochi de geam. Era 
Jacques. Taică-său îl strigă. 

Şi Jacques fusese la fel de nenorocos ca şi taică-său. Nu 
ucisese nimic. 

Şi era îngheţat. 

Un braţ de lemne fu aruncat pe foc, încă un pahar fu adus. 
Jacques se încălzi şi bău. 

Apoi, dat fiind că trebuiau să se întoarcă la castelul 
Negrelor-Fântâni o dată cu ziua, că nu cumva să se afle de lipsa 
celor doi braconieri, Michel plăti sticla de vin şi braţul de lemne 
pus pe foc şi plecară amândoi. 

Nici unul nici celălalt nu scosese nici un cuvânt în faţa 
hangiului despre cele ce-i frământau. Nu trebuia să dea de 
bănuit c-ar fi căutat altceva decât vânat. 

Dar, de cum s-au văzut de partea cealaltă a pragului, 
Michel se apropie cu grabă de fiul său. 

Atunci, Jacques îi povesti că mersese pe urmele cu pricina 
până destul de departe, în inima pădurii, dar, ajuns la o 
răspântie, văzuse dintr-o dată un om înarmat cu o puşcă cum se 
ridică în faţa lui şi-l întreabă ce venise să facă la asemenea ceas 
în pădure. 

Jacques îi răspunse că venise la pândă, după vânat. 

— Atunci, du-te mai departe, îi răspunsese omul, căci, după 
cum vezi, locul de-aici e oc-upat. 


Jacques recunoscuse cu câtă îndreptăţire i se ceruse să 
plece şi se dusese într-adevăr la vreo sută de paşi mai departe. 

Dar în clipa în care o apucase pieziş spre stânga ca să intre 
iarăşi în incinta de unde fusese îndepărtat, un alt om, înarmat ca 
şi cel dintâi, se ridicase tot aşa fără de veste înaintea lui, 
punându-i aceeaşi întrebare. 

Jacques n-avea alt răspuns de dat decât cel pe care-l mai 
dăduse: 

— Caut un loc de pândă. 

Bărbatul îi arătase atunci cu degetul marginea pădurii şi, cu 
un glas aproape amenin-ţător, îi spusese: 

— Am să-ţi dau un sfat, tinere amice, să te duci într-acolo 
cât mai repede. Cred că-ţi va fi cu mult mai bine acolo decât 
aici. 

Jacques îi urmase sfatul, sau cel puţin se prefăcuse că i-l 
urmează, căci, ajuns la locul arătat, se strecurase de-a lungul 
şanţului şi, încredinţat că-i va fi cu neputinţă să regăsească, în 
momentul acela cel puţin, urma domnului de Valensolle, ieşise 
la lumină, o apucase apoi spre şosea străbătând câmpurile şi se- 
ntorsese la cârciumă, unde nădăjduia să-l regăsească pe taică- 
său şi unde îl regăsise într-adevăr. 

Sosiseră amândoi la castelul Negrelor-Fântâni, se ştie doar, 
în clipa în care primele raze ale zilei pătrundeau înăuntru printre 
obloane. 

Toate cele pe care vi le-am spus i-au fost povestite lui 
Roland cu sumedenie de amănunte, pe care le lăsăm la o parte 
şi care n-avură drept rezultat decât să-l încredinţeze pe tânărul 
ofiţer că cei doi oameni, înarmaţi cu puşti, care se sculaseră la 
apropierea lui Jacques, nu erau alţii decât nişte confraţi de-ai lui 
lehu, oricât ar fi părut ei că sunt braconieri. 

Dar, care putea să le fie bârlogul? In partea aceea nu exista 
nici mânăstire părăsită, nici alte ruine. 

Dintr-o dată Roland se plesni cu mâna peste frunte. 

— Vai! Gogoman ce sunt! exclamă el. Cum dracul de nu m- 
am gândit la asta? 

Un surâs triumfător îi trecu pe buze şi, întorcându-se către 
cei doi oameni deznădăjduiţi că nu-i aduseseră veşti mai 
precise, le spuse: 

— Mă băieţi, ştiu acum tot ce voiam să ştiu. Culcaţi-vă şi 
dormiţi liniştiţi. Vi se cuvine, zău, din plin! 


Şi, dând exemplu chiar el, Roland adormi ca omul care a 
dezlegat o problemă de cea mai mare importanţă, pe care multă 
vreme o adâncise zadarnic. 

li venise în gând că toţi confrații lui lehu părăsiseră 
mânăstirea Seillon, schimbând-o pe grotele de la Ceyzériat şi, în 
acelaşi timp, îşi aminti de calea subterană ce leagă peştera cu 
biserica din Brou. 


Capitolul XLVII O recunoaştere 


În aceeaşi zi, folosindu-se de îngăduinţa ce-i fusese 
acordată în ajun, sir John se înfăţişă între ora amiezii şi prima 
oră a după-amiezii domnişoarei de Montrevel. 

Totul se petrecu potrivit dorinţei lui Morgan. Sir John fu 
primit ca un prieten al familiei, lordul Tanlay fu primit ca un 
pretendent a cărui solicitare cinstea. 

La dorinţa fratelui şi maicăi sale, sau la ordinele primului 
consul, Amelie nu făcu nici un soi de împotrivire afară doar de 
starea sănătăţii sale. Asta cerea timp. Lordul Tanlay se înclină. 
Căpăta de fapt atât cât nădăjduise să capete, era agreat. 

Totuşi înţelese că rămânerea lui la Bourg un timp prea 
îndelungat ar fi necuviincioasă, Amélie găsindu-se departe de 
maică-sa şi de frate-său, tot din aceeaşi pricină a sănătăţii. 

Ca atare, îi ceru îngăduinţa s-o vadă şi a doua zi, spunându- 
i că va pleca în aceeaşi zi spre seară. 

Va aştepta s-o revadă când Amelie va veni la Paris, sau 
când doamna de Montrevel se va înapoia la Bourg. Ipoteza a 
doua era cea mai probabilă, Amelie spunând că are nevoie de 
primăvară şi de aerul din locul ei de baştină ca s-o ajute să-şi 
recapete sănătatea. 

Datorită delicateţei fără de pereche a lui s;r John, dorinţele 
Améliei şi ale lui Morgan s-au împlinit, cei doi îndrăgostiţi aveau 
înaintea lor timp şi singurătate. 


Michel află amănuntele de mai sus de la Charlotte, iar 
Roland le află de la Michel. 

Roland se hotărî să-l lase pe sirJohn să plece, înainte de-a 
face vreo încercare. 

Aşa ceva însă nu-l împiedică să încerce să înlăture o ultimă 
îndoială. 

După ce se înnopta, luă un costum de vânătoare, peste 
costumul acela îmbrăcă bluza lui Michel, îşi ocroti faţa sub o 
pălărie cu borurile mari, îşi petrecu o pereche de pistoale în 
centura cuţitului de vânătoare şi se aventură pe drumul ce 
ducea de la Negrele-Fântâni la Bourg. 

Se opri la cazarmă jandarmilor şi ceru să vorbească cu 
căpitanul. 

Căpitanul era în cameră la el. Roland urcă şi spuse cine e. 
Apoi, cum nu era decât ceasul opt seara şi deoarece ar fi putut fi 
recunoscut de cine ştie ce trecător, stinse lampa. 

Cei doi bărbaţi rămaseră pe întuneric. 

Căpitanul ştia ceea ce se petrecuse cu trei zile mai înainte 
pe drumul dinspre Lyon şi, fiind sigur că Roland nu fusese ucis, 
se aştepta că are să vină. 

Spre marea lui uimire, Roland nu venise să-i ceară decât un 
singur lucru, sau mai curând două: cheia de la biserica din Brou 
şi un cleşte. 

Căpitanul îi înmână cele două obiecte cerute şi-i propuse lui 
Roland să-l însoţească în excursie. Roland însă nu primi. Era 
evident că fusese trădat de careva când cu incursiunea de la 
Casa-Albă. Nu voia să se expună la un nou eşec. 

De aceea, îi ceru căpitanului să nu spună nimănui că el, 
Roland, se afla la faţa locului şi să-l aştepte până se întoarce 
chiar de-ar fi să întârzie un ceas-două. 

Căpitanul primi. 

Roland, cu cheia în mâna dreaptă, cu cleştele în mâna 
stânga ajunse pe nesimţite la uşa laterală a bisericii, o deschise, 
o închise după el şi se pomeni în faţa mormanului de nutreţ. 

Ascultă. Liniştea cea mai adâncă domnea în biserica pustie. 

Atunci îşi chemă amintirile din copilărie, se orientă, puse 
cheia în buzunar şi escaladă povârnişul de fân, care măsura 
vreo cincisprezece picioare şi forma sus un soi de platformă. 
Apoi, se lăsă să alunece pe un fel de pantă până la solul pietruit 


în întregime cu lespezi mortuare, aşa cum te-ai lăsa să aluneci 
de pe un meterez pe un povârniş. 

Corul era gol datorită amvonului care îl apăra dintr-o parte 
şi datorită zidurilor care îl încercuia din dreapta şi din stânga. 

Uşa de la amvon era deschisă. Roland pătrunse aşadar fără 
nici o greutate până dinaintea altarului. 

Ajunse în faţa mormântului lui Philibert cel Frumos. 

La creştetul principelui se afla o mare lespede pătrată, prin 
care se cobora în cavourile subterane. 

Roland cunoştea taina trecerii, căci, ajuns lângă lespede, 
îngenunche, căutând cu mâna îmbucătura pietrei. 

O găsi, se ridică, vâri cleştele în crestătură şi ridică 
lespedea. 

Cu o mână o susţinu deasupra capului, în timp ce cobora în 
cavou. 

Pe urmă, încetişor, o lăsă să cadă. 

Ai fi zis că vizitatorul nocturn de bună voie se despărţea de 
lumea celor vii şi cobora în lumea celor morţi. 

lar nepăsarea omului care ocolea morţii ca să-i descopere 
pe cei vii şi care, cu toată întunecimea, singurătatea, tăcerea, 
nu se înfiora nici măcar la atingerea marmurelor funerare, 
nepăsarea lui trebuie să fi părut ciudată chiar şi aceluia care 
pătrunde lumina şi întunericul şi vede lucrurile de pe faţa 
pământului şi cele de dedesubt. 

Înainta bâjbâind printre morminte, până recunoscu grilajul 
ce dădea în subterană. 

Cercetă broasca uşii. Era închisă numai cu zăvorul. 

Vâri capătul cleştelui între zăvor şi ivăr şi împinse uşurel. 

Grilajul se deschise. 

Trase uşa fără s-o închidă, ca să se poată întoarce şi puse 
cleştele în dosul ei. 

Apoi, cu urechea ciulită, cu pupilele dilatate, cu toate 
simţurile supra-încordate de dorinţa de a auzi, de nevoia de a 
răsufla şi neputinţa de a vedea, înainta încetişor, cu un pistol 
gata încărcat într-o mână şi cu cealaltă mână sprijinindu-se de 
faţa zidului. 

Merse aşa vreun sfert de oră. 

Câteva picături de apă rece ca gheaţa străbătând bolta 
subteranei şi căzându-i pe mâini şi pe umeri îl vestiră că în 
momentul acela trecea pe sub râul Reyssouse. 


După ce merse vreun sfert de ceas dădu peste poarta ce 
despărţea subterana de carieră. Se opri locului o clipită. Răsufla 
mai în voie şi, pe lângă asta, i se păru că aude nişte zgomote 
depărtate şi că vede, pe stâlpii de piatră ce susțineau bolta, 
ivindu-se de parcă pluteau, nişte luciri ca scânteierile de pe 
mlaştini. 

Desluşindu-i doar forma acelui pândar sumbru ai fi putut 
crede că şovăie, dar, dacă i-ai fi văzut chipul, ai fi înţeles că 
nădăjduieşte. 

O porni iar la drum, îndreptându-se spre lucirile pe care 
crezuse că le zăreşte, spre zgomotele pe care crezuse că le 
aude. 

Pe măsură ce se apropia, zgomotul îi ajungea la urechi mai 
limpede, iar lumina îi părea mai vie. 

Nu mai încăpea îndoială că cineva locuia în carieră. Cine 
însă? Incă nu ştia nimic, dar avea să afle. 

Nu mai era decât la zece paşi de răscrucea de granit pe 
care am semnalat-o cu prilejul primei noastre coborâri în grota 
de la Ceyzériat. Roland se lipi de perete, înaintând pe nesimţite. 
Ai fi zis că-i un basorelief mobil în inima întunericului. 

În sfârşit, capu-i ajunse să depăşească un unghi şi privirea-i 
căzu împlântându-se în ceea ce s-ar putea numi tabăra 
confraţilor lui lehu. 

Erau doisprezece sau cincisprezece şi se îndeletniceau cu 
masa de seară. 

Lui Roland îi veni o poftă nebună să se repeadă în mijlocul 
tuturor oamenilor acelora, să-i atace singur şi să se lupte cu ei 
până la moarte. 

Dar îşi stăpâni dorinţa-i nesăbuită, îşi înălţă capul cu 
aceeaşi încetineală cu care şi-l aplecase şi, cu ochii plini de 
lumină, cu sufletul plin de bucurie, fără să fi fost auzit, fără să fi 
fost bănuit, se întoarse, reluând drumul pe care-l făcuse. 

Aşadar, totul i se explica: părăsirea mânăstirii Seillon, 
dispariţia domnului de Valensolle, falşii braconieri postați în 
preajma gurii grotei de la Ceyzeriat. 

De data asta se va răzbuna şi se va răzbuna cumplit, se va 
răzbuna cu moartea. 

Cu moartea, căci, după cum bănuia că pe el îl cruţaseră, tot 
aşa va porunci să fie şi ei cruţaţi. Numai că pe el îl cruţaseră de 
moarte, pe ei însă îi va cruța pentru moarte. 


Cam pe la jumătatea drumului de întoarcere i se păru că 
aude un zgomot în spatele lui. Se întoarse şi i se păru că vede 
licărul unei lumini. 

Mări pasul. De cum va trece poarta, nu mai avea cum să se 
rătăcească. Nu se va mai afla într-o carieră cu mii de cotituri, ci 
sub o boltă îngustă, dreaptă, ce ducea la un grilaj funerar. 

După vreo zece minute trecu din nou pe sub râu. Incă un 
minut sau două şi, cu mâna întinsă, dădu peste grilaj. 

Işi luă cleştele de unde îl lăsase, intră în cavou, trase 
portita grilajului după el, o închise cu băgare de seamă şi, fără 
zgomot, călăuzit de morminte, regăsi scara, împinse lespedea 
cu capul şi se regăsi pe pământul vieţuitoarelor. 

Aici, era oarecum lumină. 

leşi dintre strane, împinse la loc uşa amvonului, ca s-o lase 
în aceeaşi stare în care o găsise, se căţăra pe povârniş, străbătu 
platforma şi cobori de cealaltă parte. 

Păstrase cheia. Deschise uşa şi ieşi afară. 

Căpitanul de jandarmi îl aştepta. Discută câteva clipe cu el. 
pe urmă ieşiră amândoi împreună. 

Amândoi se întoarseră la Bourg pe drumul de strajă, ca să 
nu fie văzuţi, se îndreptară spre poarta halelor, apoi pe strada 
Revoluţiei, pe strada Libertăţii, pe strada Spaniei, acum strada 
Simonneau. După aceea, Roland pătrunse într-un ungher al 
străzii Greffe şi aşteptă. 

Căpitanul de jandarmi îşi urmă singur drumul. 

Se duse în strada Ursulelor, care de şapte ani împliniţi 
poartă numele de strada Cazărmilor. Acolo îşi avea locuinţa 
şeful de brigadă al dră goni lor, care tocmai se culcase în clipa 
când căpitanul intră în camera lui. Căpitanul îi spuse două vorbe 
la ureche şi şeful de brigadă se îmbrăcă în grabă mare şi ieşi. 

In momentul când şeful de brigadă al dragonilor şi 
căpitanul de jandarmi se arătară în piaţă, o formă omenească se 
desprinse din umbra zidurilor şi se apropie de ei. 

Era Roland. 

Cei trei bărbaţi statură la sfat zece minute, Roland dând 
ordine, ceilalţi doi ascultând şi încuviinţând. Pe urmă se 
despărţiră. 

Şeful de brigadă se întoarse la el acasă. Roland şi căpitanul 
de jandarmi, apueînd-o pe strada stelei, treptele lacobinilor şi 


strada Bourgneuf, ajunseră iarăşi la drumul de strajă, apoi, 
pieziş, dădură de-a dreptul în drumul spre Pont-d'Ain. 

Roland îl lăsă în trecere pe căpitanul de jandarmi la 
cazarmă şi îşi urmă drumul. 

După douăzeci de minute, ca să n-o deştepte pe Amélie, în 
loc să sune la poartă, bătu în oblonul camerei lui Michel. Michel 
deschise oblonul şi, dintr-un singur salt, Roland — sfâşiat de 
febră ce-l cuprindea ori de câte ori înfrunta sau pur şi simplu 
visa vreo primejdie — sări în pavilionul paznicului. 

Chiar de-ar fi sunat la poartă, tot n-ar fi trezit-o pe Amélie, 
căci fata nu dormea. 

Charlotte, care şi ea se întorsese din oraş sub pretext că se 
dusese să-l vadă pe taică-său, dar de fapt să-i ducă o scrisoare 
lui Morgan, îl găsise pe Morgan şi-i adusese răspuns stăpânei 
sale. 

Amelie citea răspunsul, conceput în termenii următori: 


“Dragostea mea! 


Da, totul s-a petrecut cu bine în ceea ce te priveşte, pentru 
că tu eşti ingerul, dar, tare mă tem să nu cadă totul pe mine, 
care sunt demonul. 

Trebuie numaidecât să te văd, să te strâng în brațe, să te 
țin la pieptul meu. Nu ştiu ce presimţțire pluteşte deasupră-mi, 
sunt deznădăjduit de moarte. 

Trimite-o mâine pe Charlotte să vadă dacă sir John a plecat 
într-adevăr. Apoi, după ce vei fi sigură c-a plecat, dă-mi de veste 
că de obicei. 

Nu-ţi fie frică, nu-mi mai vorbi de zăpadă, nu-mi mai spune 
c-au să mi se vadă paşii. 

De data asta nu eu voi veni la tine, ci tu vei veni la mine. 
Mă-nţelegi bine? Tu poți şi te plimbi prin parc, nimeni nu se va 
duce pe urma paşilor tăi. 

Să-ţi iei şalul cel mai călduros, să imbraci blănurile cele mai 
groase. Pe urmă, cu barca legată la mal sub sălcii, vom petrece 
un ceas, schimbând rolurile. 

Numai să cobori de cum vei vedea semnalul. Am să te 
aştept la Montagnat, iar de la Montagnat până la râul Reyssouse 
nu sunt pentru mine, care te iubesc, nici cinci minute de drum. 


La bună vedere, sărmana mea Amélie! De nu m-ai fi întâlnit 
ai fi fost fericită fericitelor. 

Fatalitatea m-a scos în calea ta şi tare mă tem că n-am 
izbutit să fac din tine decât o martiră. 


Al tău Charles 
Pe mâine, nu-i aşa? Afară doar de nişte piedici 


supraomeneşti." 


Capitolul XLVIII În care presimţirile lui Morgan 
se adeveresc 


Adeseori nimic nu este mai calm şi mai senin decât 
ceasurile premergătoare marilor furtuni. 

Ziua fusese frumoasă şi senină, una din acele zile de 
februarie când, cu tot gerul înţepător din aer, cu tot giulgiul alb 
care acoperă pământul, soarele surâde oamenilor, făgăduindu-le 
primăvara. 

Către amiază, sir John veni să-i facă Amsliei vizita de rămas 
bun. Sir John avea, sau credea că arc, consimţământul Amsliei. 
Asemenea consimţământ îi era de ajuns. Nerăbdarea tui îl 
privea numai pe el. Dar Amelie, primindu-i cererea cu toate că 
lăsase data unirii lor într-un viitor nedesluşit, îl copleşise în tot 
ceea ce nădâjduise. 

In rest, se lăsa pe seama dorinţei primului consul şi a 
prieteniei lui Roland. 

Se întorcea aşadar la Paris, să facă pe curtenitorul pe lângă 
doamna de Montrevel, pentru că nu putea rămâne pe lângă 
Amélie. 

La un sfert de ceas după ieşirea lui sir John din Castelul 
Negrelor-Fântâni, Charlotte o apucă şi că pe drumul dinspre 
Bourg. 

Către ceasurile patru se întoarse să-i spună Améliei că-l 
văzuse chiar cu ochii ei pe s;rJohn urcându-se în trăsură la uşa 
hotelului Franţei şi plecând pe drumul ce duce la Mâcon. 


Amélie putea aşadar să fie pe deplin liniştită în această 
privinţă. Şi răsuflă uşurată. 

Amélie încercase să-i insufle lui Morgan o linişte pe care ea 
n-o avea nici pe departe. Din ziua în care Charlotte îi destăinuise 
că Roland se afla la Bourg, presimţise, ca şi Morgan, că se 
apropia un deznodământ înfricoşător. Ştia toate amănuntele 
evenimentelor întâmplate la mânăstirea Seillon. Vedea lupta ce 
se încinsese între fratele şi iubitul ei şi, liniştită în privinţa sorții 
fratelui ei, datorită hotărârii dictate de şeful confraţilor lui lehu, 
tremura pentru viaţa iubitului ei Mai mult, aflase despre 
prădarea furgonului poştal de Chambery şi despre moartea 
şefului de brigadă a vânătorilor din Mâcon. Ştia că fratele ei 
scăpase, dar că, după aceea, dispăruse. 

Nu primise nici o scrisoare de la el. 

Dispariţia lui şi tăcerea erau, pentru ea, care-l cunoştea pe 
Roland, mai rele decât un război deschis şi declarat. 

Cât despre Morgan, nu-l mai văzuse de când cu scena pe 
care v-am povestit-o şi în care ea făcuse legământ să-i trimită 
arme oriunde s-ar afla el, dacă va fi cumva condamnat la 
moarte. 

Intrevederea cerută de Morgan era aşadar aşteptată de 
Amélie cu aceeaşi nerăbdare ca a celui ce o ceruse. 

De aceea, de îndată ce îşi închipui că Michel şi cu feciorul 
său se culcaseră, aprinse la cele patru ferestre luminările ce 
trebuiau să-i servească de semnal lui Morgan. 

Apoi, aşa cum o sfătuise iubitul ei, se înfăşură într-un şal de 
caşmir, adus de fratele ei de pe câmpul de luptă de la Piramide 
şi pe care el singur îl desfăşurase de pe capul unui bei ucis de 
dânsul. Pe deasupra şalului îşi trase o haină de blană, o lăsă pe 
Charlotte să-i dea de ştire despre cele ce s-ar putea întâmpla şi, 
nădăjduind că n-are să se întâmple nimic, deschise poarta 
parcului şi se îndreptă către râu. 

In timpul zilei fusese de două-trei ori până la Reyssouse şi 
se întorsese, anume ca să ţeasă o reţea de paşi, printre care să 
nu fie recunoscuţi paşii din timpul nopţii. 

Cobori aşadar, dacă nu liniştită, cel puţin curajoasă, panta 
ce duce până la Reyssouse. Ajunsă pe malul râului, căută cu 
ochii barca legată sub sălcii. 

Un bărbat o aştepta acolo. Era Morgan. 


Din două bătăi de vâsle, ajunse la un loc pe unde se putea 
lesne cobori. Amélie se repezi, el o prinse în braţe. 

Primul lucru pe care-l văzu faţa, fu strălucirea veselă ce 
ilumina, ca să zicem aşa, chipul iubitului ei. 

— Ah! exclamă ea, ai să-mi vesteşti o fericire. 

— De ce, scumpa mea? întrebă Morgan cu cel mai duios 
zâmbet. 

— Pe faţa ta, dragul meu Charles, se vede ceva ce-i moi 
mult decât fericirea de a mă întâlni. 

— Ai dreptate, răspunse Morgan, încolăcind lanţul bărcii pe 
după trunchiul sălciei şi lăsând vâslele să se izbească de 
marginile bărcii. 

Apoi, luând-o pe Amélie în braţe, spuse mai departe: 

— Ai dreptate, Amelie, draga mea şi presimţirile mele mă 
înşelau. Vai! Slabi şi orbi ce suntem. Tocmai în clipa când omul e 
gata să apuce fericirea cu mâna, atunci se lasă pradă disperării 
şi îndoielilor. 

— Ah! Spune, spune! zise Amélie. Ce s-a întâmplat? 

— Îţi aminteşti tu, Amelie, scumpa mea, ceea ce mi-ai 
răspuns când ne-am văzut ultima oară, când vorbeam să fugim 
şi îţi spuneam că mă tem de şovăirile tale? 

— O! Da, sigur că-mi amintesc. Şi eu, Charles, ţi-am 
răspuns că sunt a ta şi că de voi avea şovăiri, le voi învinge. 

— lar eu ţi-am răspuns că am angajamente ce mă 
împiedică să fug. Că aşa cum sunt de legate de mine, la fel sunt 
şi eu legat de ele. Că există un om de care depindem şi căruia îi 
datorăm ascultare deplină şi că omul acela e Ludovic al XVIII- 
lea, viitorul rege al Franţei. 

— Da, mi-ai spus toate astea. 

— Ei bine, suntem dezlegaţi de jurământul de supunere, 
Amelie, nu numai de către regele Ludovic al XVIII-lea ci şi de 
către generalul nostru, Georges Cadoudal. 

— Vai! Sufletul meu, ai să fii iarăşi un om ca toţi ceilalţi şi 
deasupra tuturor celorlalţi! 

— Voi fi un simplu proscris, Amelie. Noi n-avem a nădăjdui 
o amnistie, ca cea din Vendeea sau din Bretania. 

— Şi de ce? 

— Noi nu suntem soldaţi, noi, copila mea scumpă, nu 
suntem nici măcar rebeli. Noi suntem confrații lui lehu. 

Amélie scoase un suspin adânc. 


— Suntem banditi, tâlhari, hoţi de diligente la drumul mare, 
apăsă Morgan pe cuvinte cu vădită intenţie. 

— Stt! Taci! exclamă Amélie punând mâna pe gura iubitului 
ei. Taci! Să nu vorbim despre asta. Spune-mi, cum de v-a 
dezlegat regele de jurământul de supunere, cum de v-a eliberat 
generalul vostru? 

— Primul consul a vrut să-l vadă pe Cadoudal. Mai întâi l-a 
trimis pe fratele tău să-i facă propuneri. Cadoudal a refuzat să 
intre în tratative. Dar, ca şi noi, Cadoudal a primit de la Ludovic 
al XVIll-lea ordinul de-a înceta ostilitățile. O dată cu ordinul 
regelui a sosit un nou mesaj din partea primului consul. E vorba 
de-un permis de liberă trecere pentru generalul din Vendeea, o 
invitaţie să vină la Paris. În sfârşit, un tratat de la putere la 
putere. Cadoudal a primit şi, în ceasul de faţa trebuie să fie pe 
drumul spre Paris. Aşadar, dacă nu e pace, cel puţin e armistițiu. 

— Vai! Ce bucurie, Charles, scumpul meu! 

— Nu te bucura prea tare, dragostea mea. 

— Dar de ce? 

— Pentru că ordinul de încetare a ostilităţilor a venit ştii tu 
de ce? 

— Nu. 

— Ei, află că domnul Fouché e un om foarte puternic. A 
înţeles că, dacă nu ne poate învinge, trebuie să ne dezonoreze. 
A instruit un număr de falşi confraţi ai lui lehu, pe care i-a 
răspândit în ţinuturile Mâine şi Anjou şi care nu se mulţumesc să 
ia numai banii guvernământului, ci pradă şi jefuiesc călătorii, 
intră noaptea în castele şi prin ferme, pun pe stăpânii fermelor 
şi ai castelelor cu tălpile pe cărbuni aprinşi şi, cu fel de fel de 
torturi, le smulg taina locului unde ţin ascunşi banii. Ei, află că 
oamenii aceia, mizerabilii, tâlharii, instigatorii aceia poartă 
aceleaşi nume ca şi noi şi sunt socotiți că luptă pentru acelaşi 
principiu, până într-atât încât poliţia domnului Fouche nu numai 
că ne scoate de sub scutul legii, dar şi de sub acela al onoarei. 

— Vai! 

— lată ce-aveam să-ţi spun, Amelie, scumpa mea, înainte 
de a-ţi propune pentru a doua oară să fugim împreună. In ochii 
Franţei, în ochii străinătăţii, chiar în ochii principelui pe care l- 
am slujit şi pentru care ne-am pus în primejdie de-a ne sfârşi 
viaţa pe eşafod, în viitor nu vom fi, ba poate chiar acum nu 
suntem decât nişte păcătoşi ce merită eşafodul. 


— Da... dar pentru mine, dragul şi scumpul meu Charles, tu 
nu eşti decât bărbatul devotat, omul de convingere, regalistul 
îndârjit care a continuat să se lupte când toată lumea pusese 
armele jos. Pentru mine, tu eşti cinstitul baron de Sainte- 
Hermine. Pentru mine, dacă-ţi place mai mult, eşti nobilul, 
curajosul şi neînvinsul Morgan. 

— Ah! lată tot ceea ce voiam să aflu, dragostea mea! N-aj 
să şovăi aşadar nici o clipă, cu tot norul infam ce se încearcă să 
se ridice între noi şi onoare, n-ai să şovăi aşadar — nu zic să mi 
te dăruieşti, fiindcă mi te-ai dăruit" — ci să-mi fii soţie? 

— Ce spui tu? Nici o clipă, nici o secundă. Asta ar fi bucuria 
sufletului meu, fericirea vieţii mele! Soţia ta! Sunt soţia ta în 
faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu îmi va împlini toate dorinţele în 
ziua în care va îngădui să-ţi fiu soţie şi în faţa oamenilor. 

Morgan căzu în genunchi. 

— Atunci, zise el, iată-mă la picioarele tale! Amelie, cu 
mâinile împreunate, cu glas de rugă fierbinte, din adâncul inimii 
vin să te întreb: "Amelie, vrei să fugi? Amélie, vrei să părăseşti 
Franţa? Amélie, vrei să-mi fii soţie?" 

Amélie se ridică dintr-o dată în picioare, îşi cuprinse fruntea 
cu amândouă mâinile, ca şi cum sângele ce i se urca cu atâta 
sălbăticie la creier avea să-i crape capul. 

— Şovăi? întrebă el cu glas surd, înfiorat, aproape pierit. 

— Nu! Vai, nu! Nici o clipă, exclamă cu hotărâre Amélie. 
Sunt a ta atât în trecut cât şi în viitor, de tot şi pretutindeni. 
Numai că lovitura este cu atât mai puternică cu cât era 
neaşteptată. 

— Gândeşte-te bine, Amélie. Ceea ce-ţi propun înseamnă 
să-ţi părăseşti patria şi familia, adică tot ceea ce ţi-e scump, tot 
ceea ce ţi-e sfânt. Venind cu mine, părăseşti castelul unde te-ai 
născut, pe mama care te-a zămislit şi care te-a hrănit, pe fratele 
care te iubeşte şi care, atunci când va afla că eşti soţia unui 
tâlhar, te va uri poate, te va disprețul cu siguranţă. 

Şi, vorbind astfel, Morgan întreba, plin de îngrijorare, chipul 
Améliei. 

Chipul ei se lumină treptat într-un zâmbet dulce şi, ca şi 
cum s-ar fi lăsat din cer pe pământ, aplecându-se asupra 
tânărului încă în genunchi, fata zise cu vocea-i blândă ca 
murmurul râului ce curgea strălucitor şi limpede la picioarele ei: 


— O! Charles! Dragostea trebuie să fie un simţământ 
grozav de puternic, ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu! 
Pentru că, în ciuda cuvintelor teribile pe care chiar acum le-ai 
rostii, fără teamă, fără şovăire, aproape fără păreri de rău, îţi 
spun: "Charles, iată-mă. Charles sunt a ta. Charles, când 
plecăm?" 

— Amélie, soarta noastră nu-i dintr-acelea cu care poţi să 
te tocmeşti şi să te-nvoieşti. Dacă plecăm, dacă mă urmezi, o 
facem chiar acum. Mâine trebuie să fim de cealaltă parte a 
frontierei. 

— Şi ce mijloace avem să fugim? 

— La Montagnat am doi cai gata înşeuaţi, unul pentru tine 
Amelie, unul pentru mine. Am scrisori de credit de două sute de 
mii de franci, pentru Londra sau pentru Viena. Acolo unde vei 
voi tu, acolo avem să mergem. 

— Unde ai să fii tu, Charles, am să fiu şi eu. Ce-mi pasă de 
ţară! Ce-mi pasă de oraş! 

— Atunci, hai! 

— Cinci minute, Charles, e prea mult? 

— Unde te duci? 

— Să-mi iau rămas bun de la multe lucruri, să iau scrisorile 
scumpe de la tine, să iau mătăniile de fildeş de la prima mea 
împărtăşanie, mai am câteva amintiri dragi, la care ţin cu 
pietate şi cu evlavie, amintiri din copilărie care-mi vor fi acolo 
tot ceea ce-mi va fi rămas de la mama, de la ai mei, din Franţa. 
Mă duc să le iau şi mă întorc. 

— Amélie! 

— Ce e, iubitule? 

— N-aş vrea să te părăsesc. Mi se pare că-n clipa în care 
ne-am unit în sfârşit, a mă despărţi de tine o clipă înseamnă a te 
pierde pe vecie. Amélie, mă laşi să te-nsoţesc? 

— O! Vino. Ce importanţă mai are acum că ţi se vor vedea 
urmele paşilor! Mâine în ziuă vom fi departe! Hai, vino! 

Tânărul sări din barcă, îi întinse mâna Ameliei, apoi o 
cuprinse cu braţul şi amândoi o apucară pe cărarea dinspre 
castel. 

Pe peron Charles se opri. 

— Du-te singură, zise el, crezul amintirilor îşi are o pudoare 
a lui. Chiar dacă-l înţeleg, te-aş stingheri. Te aştept aici, de aici 
te păzesc. De vreme ce n-am decât să întind mâna ca să te iau, 


sunt foarte sigur că n-ai să-mi mai scapi. Du-te, Amelie, iubita 
mea, dar întoarce-te repede. 

Amelie răspunse întinzându-i tânărului buzele. Pe urmă 
urcă repede scara, intră în camera ei, luă o casetă mică de 
stejar sculptat, ferecat cu cercuri de fier, în care se afla comoara 
ei, scrisorile de la Charles, de la cea dintâi pân-la cea din urmă. 
Desprinse de la oglindă căminului, de unde era agăţat, şiragul 
de mătănii de fildeş, alb şi feciorelnic şi prinse de cordon un 
ceas pe care i-l dăduse tatăl ei. Pe urmă trecu în camera maică- 
si, se aplecă la căpătâiul patului şi sărută perna pe care se 
odihnise capul doamnei de Montrevel, îngenunche în faţa 
chipului lui Cristos ce veghea la picioarele patului, începu o 
rugăciune de mulţumiri fierbinţi, pe care nu îndrăzni s-o 
continue, o întrerupse ca să-şi încredinţeze sufletul Celui de Sus, 
pe urmă, dintr-o dată se opri. | se păruse că o strigase Charles. 

Plecă urechea şi auzi a doua oară numele ei rostit cu un 
accent de spaimă pe care n-o putu desluşi. 

Tresări, se ridică şi cobori scara cât putu de repede. 

Charles era tot în acelaşi loc, dar, aplecat înainte, cu 
urechile ciulite, părea că ascultă cu spaimă un zgomot 
îndepărtat. 

— Ce e? întrebă Amelie, apucând mâna tânărului. 

— Ascultă, ascultă, răspunse el. 

Amelie îşi încorda auzul şi ea. 

| se păru că aude detunături unele după altele, ca nişte 
pocnituri de muschete. 

Zgomotele veneau dinspre Ceyzeriat. 

— Vai! exclamă Morgan, aveam mare dreptate să mă 
îndoiesc până în ultima clipă de fericirea mea! Prietenii mei sunt 
atacați! Amelie, adio, adio! 

— Cum! Adio? lzbucni Amelia pălind. Mă părăseşti? 

Detunăturile ajunseseră să fie mai limpezi. 

— Tu nu auzi? Se bat şi eu nu-s acolo ca să mă bat alături 
de ei! 

Fiică şi soră de soldat, Amélie înţelese totul şi nu încercă să 
se împotrivească câtuşi de puţin. 

— Du-te, şopti ea lăsând să-i cadă braţele. Aveai dreptate, 
suntem pierduţi. 

Tânărul scoase un răcnet de mânie, o cuprinse din nou pe 
fată, o strânse la piept de parcă ar fi vrut s-o înăbuşe. Apoi, 


repezindu-se de sus de pe peron în jos, o rupse la fugă în 
direcţia împuşcăturilor, cu iuţeala unei ciute urmărite de 
vânători. 

— lată-mă, prieteni! strigă el. lată-mă, vin! 

Şi dispăru ca o umbră sub copacii mari ai parcului. 

Amélie căzu în genunchi, cu braţele întinse spre el, dar fără 
să aibă puterea de a-l rechema. Sau, poate l-o fi rechemat 
cumva, dar cu o voce atât de stinsă, că Morgan nu-i răspunse şi 
nici nu-şi încetini goană ca să-i răspundă. 


Capitolul XLIX Răzbunarea lui Roland 


Aţi ghicit ce se întâmplase. 

Roland nu-şi pierduse nicidecum timpul cu căpitanul de 
jandarmi şi cu colonelul dragonilor. 

Şi aceştia, la rândul lor, nu uitaseră că aveau a-şi lua o 
revanşă. 

Roland îi spusese căpitanului de jandarmi că există o 
trecere subterană ce leagă biserica din Brou cu grota Ceyzériat. 

La ceasurile nouă seara, căpitanul, împreună cu 
optsprezece oameni pe care-i avea sub ordine, trebuiau să intre 
în biserică, să coboare prin cavoul ducilor de Savoia şi să închidă 
cu baionetele trecerea din carieră în subterană. 

Roland, în fruntea a douăzeci de dragoni, trebuia să 
împresure pădurea, apei s-o cutreiere strângând semicercul, aşa 
încât cele două aripi ale semicercului să se adune şi să ajungă la 
grota Ceyzériat. 

La ceasurile nouă, prima mişcare trebuia să fie făcută în 
sectorul acela, urmând să se îmbine cu cea a căpitanului de 
jandarmi. 

S-a văzut, din vorbele schimbate între Amelie şi Morgan, 
care era în acel timp starea de spirit a confraţilor lui lehu. 

Veştile sosite în acelaşi timp şi din Mitau şi din Bretania 
liniştiseră pe toată lumea. Fiecare se simţea liber şi, înțelegând 
că se purta un război pe viaţă şi pe moarte, se bucura de 
libertatea lui. 

Aşadar, se ţinea o întrunire a tuturor în grota Ceyzériat, 
aproape o sărbătoare. La miezul nopţii toţi aveau să se despartă 


şi, fiecare, potrivit cu înlesnirile pe care le avea să treacă 
frontieră, va porni la drum părăsind Franţa. 

S-a văzut cum îşi petrecuse ultimele clipe şeful lor. 

Ceilalţi, care n-aveau aceleaşi legături sufleteşti, făceau 
împreună, la răscrucea carierelor minunat luminată, o masă de 
despărţire şi de rămas bun. Căci, o dată ieşiţi din Franţa, cu 
Vendeea şi Bretania împăciuite, cu armata lui Condé distrusă, 
unde aveau să se mai regăsească ei, pribegi în ţară străina? 
Dumnezeu singur ştia. 

Deodată, o detunătură de puşcă se auzi până la ei. Ca 
printr-un şoc electric, toţi se ridicară în picioare. 

Un al doilea foc de puşcă se auzi. 

Pe urmă, în adâncurile carierei pătrunseră cele două 
cuvinte, înfiorându-i ca aripile unei păsări funebre: 

— La arme... 

Pentru confrații lui lehu, supuşi tuturor vitregiilor unei vieţi 
de bandiți, odihna de o clipă nu însemna nicidecum pacea. 

Pumnale, pistoale, carabine erau totdeauna la îndemână. 

La strigătul dat după cât se părea de sentinelă, fiecare sări 
deşi apucă armele şi rămase cu gâtul încordat, cu pieptul 
gâfâind şi cu urechile ciulite. 

În tăcerea încremenită, se auzi tropotul unui pas repede cât 
putea îngădui întunecimea în care se înfunda. 

Pe urmă, în raza luminii aruncată de torţe şi de luminări, se 
arătă un om. 

— La arme! strigă el a doua oară. Suntem atacați! 

Cele două împuşcături ce se auziseră erau cele două focuri 
ale puştii de vânătoare pe care o avea sentinela. Ea venea acum 
în fugă, cu puşca fumegându-i încă în mână. 

— Unde-i Morgan? strigară douăzeci de voci. 

— Lipsă, răspunse Montbar şi, ca atare, eu comand! 
Stingeţi tot şi, în pas de retragere, spre biserică. O luptă e de 
prisos acum şi sângele vărsat ar fi sânge zadarnic pierdut. 

Cu toţii ascultară cu o repeziciune ce arăta că fiecare 
înţelegea primejdia. 

Pe urmă, se strânseră în întuneric. 

Montbar, care ştia cotloanele tunelului la fel de bine ca şi 
Morgan, îşi luă sarcina de a îndruma ceața şi se afundă, urmat 
de confraţi, în adâncurile carierei. 


Deodată i se păru că aude, la vreo cincizeci de paşi înaintea 
lui, o comandă rostită cu glas şoptit, pe urmă pocnetul unui 
oarecare număr de puşti ce se încărcau. 

Intinse amândouă braţele, şoptind la rândul său: "Opriţi- 
vă!" 

În aceeaşi clipă se auzi limpede comanda: "Foc!" Nici nu se 
isprăvise de rostit comanda şi tunelul se lumină de cumplita 
detunătură. 

Zece carabine se descărcaseră în acelaşi timp. 

La lumina acelui fulger, Montbar şi confrații putură zări şi 
recunoaşte uniforma jandar-milor. 

— Foc! strigă la rândul său Montbar. 

Şapte sau opt focuri de puşcă se descărcară la comanda lui. 

Bolta întunecoasă se mai lumină o dată. 

Doi confraţi ai lui lehu zăceau la pământ, unul ucis pe loc, 
celălalt rănit de moarte. 

— Retragerea e tăiată, zise Montbar. Întoarceţi-vă, prieteni 
dragi, singura noastră scăpare e înspre pădure. 

Mişcarea se făcu cu exactitatea unei manevre militare. 

Montbar se aşeză iarăşi în fruntea confraţilor şi se întoarse 
pe unde venise. 

Tot atunci, jandarmii deschiseră focul a doua oară. 

Nimenea nu ripostă. Cei care-şi descărcaseră armele le 
încărcară iarăşi. Cei ce nu trăseseră erau gata pentru adevărata 
luptă care avea să aibă loc la intrarea grotei. 

Doar un suspin, două arătau că nouă ripostă a jandarmilor 
nu rămăsese fără rezultate. După vreo cinci minute, Montbar se 
opri. Ajunseră iarăşi cam prin dreptul răscrucii din carieră. 

— V-aţi încărcat toate puştile şi pistoalele? întrebă Montbar. 

— Toate, răspunseră vreo douăsprezece voci. 

— Să ţineţi minte cuvântul de ordine pentru aceia dintre noi 
care vor cădea pe mâna justiţiei: facem parte din cetele 
domnului de Teyssonnet. Am venit să recrutăm oameni pentru 
cauza regalistă. Nu ştim ce vor să spună când vorbesc despre 
furgoane şi diligente jefuite. 

— Am înţeles. 

— Şi-ntr-un caz şi-n celălalt ne aşteaptă moartea, o ştim 
prea bine, dar e moartea soldatului şi nu a tâlharului, împuşcaţi 
şi nu ghilotinaţi. 


— Şi împuşcatul, făcu o voce glumeaţă, ştim noi ce 
înseamnă! Trăiască împuşcatul! 

— Înainte, dragi prieteni, urmă Montbar şi să le vindem 
viaţa pe cât face, adică cât mai scump cu putinţă! 

— Înainte! repetară confrații. 

Şi ceata mică îşi reluă marşul, pe cât de repede cu putinţă 
prin întuneric, avându-l în frunte tot pe Montbar. 

Pe măsură ce înaintau, Montbar simţea în nări un miros de 
fum ce îl îngrijora. 

În acelaşi timp, pe pereţii galeriilor şi la colţurile stâlpilor se 
răsfrângeau unele luciri ce arătau că ceva neobişnuit se 
petrecea la intrarea în grotă. 

— Mi se pare că ticăloşii ăştia ne afumă, zise Montbar. 

— Mă tem că-i aşa, răspunse Adler. 

— Cred că au de-a face cu vulpile. 

— Vai! răspunse aceeaşi voce. Au să vadă ei după ghearele 
noastre că suntem lei. 

Fumul se îngroşa din ce în ce mai tare, iar lumina se făcea 
din ce în ce mai vie. 

Ajunseră la ultima cotitură. 

Un morman de uscaturi fusese aprins în interiorul carierei, 
la vreo cincizeci de paşi de deschiderea ei, nu ca să afume, ci ca 
să lumineze. 

La lumina răspândită de focarul incandescent se vedeau 
strălucind la intrarea peşterii armele dragonilor. 

La zece paşi în faţa lor, un ofiţer aştepta, sprijinit în 
carabină, nu numai expus oricărui foc de puşcă, dar părând că 
le provoacă. 

Era Roland. 

De altfel era uşor de recunoscut. Aruncase departe de el 
pălăria, stătea cu capul descoperit, iar răsfrângerile flăcărilor se 
jucau în tremur pe faţa lui. 

Dar tocmai ceea ce ar fi trebuit să-l piardă, îl salva. 

Montbar îl recunoscu şi se trase un pas înapoi. 

— Roland de Montrevel! exclamă el. Amintiţi-vă ce v-a 
cerut Morgan. 

— Bine, răspunseră confrații cu glas înfundat. 

— Şi acum, strigă Montbar, să murim dar să şi ucidem! 


Şi se repezi cel dintâi pe locul luminat de flăcările vilvătaiei, 
descarcă unul din focurile puştii sale cu două ţevi asupra 
dragonilor care răspunseră cu o salvă generală. 

Ar fi cu neputinţă de povestit ce se petrecu atunci. Grota se 
umplu de fum şi fiecare împuşcătură înăuntrul ei strălucea ca 
fulgerul. Cele două trupe se ciocniră şi se atacară într-o luptă 
corp la corp. Veni rândul pistoalelor şi al pumnalelor. La 
vacarmul luptei, jandarmeria alergă şi ea, dar îi fu cu neputinţă 
să tragă, până într-atât erau de învălmăşiţi între ei amicii cu 
inamicii. 

Doar câţiva demoni în plus părură că se amestecă în 
asemenea încăierare de demoni. 

Se vedeau grupuri nedesluşite luptând în mijlocul acelei 
ambianţe roşii şi pline de fum, plecându-se, ridicându-se, 
prăbuşindu-se iar. Se auzea un urlet de furie, un răcnet de 
agonie: era cel de pe urmă suspin al unui om. 

Supravieţuitorul căuta un nou adversar, începea o nouă 
luptă. 

Măcelul dură un sfert de ceas sau poate douăzeci de 
minute. 

Când se încheiară cele douăzeci de minute, în peştera 
Ceyzériat se puteau număra do-uăzeci şi două de cadavre. 

Treisprezece erau ale dragonilor şi-ale jandarmilor, nouă 
ale confraţilor lui lehu. 

Cinci dintre ei mai supravieţuiau. Copleşiţi de număr, 
ciuruiţi de răni, fuseseră prinşi vii. 

Jandarmii şi dragonii, douăzeci şi cinci la număr, îi 
înconjuraseră. 

Căpitanul de jandarmi se alesese cu braţul stâng rupt, iar 
şeful de brigadă al dragonilor încasase un glonte ce-i străbătuse 
coapsă. 

Numai Roland, plin de sânge, dar de-un sânge ce nu era al 
lui, nu se alesese nici măcar cu o zgârietură. 

Doi dintre prizonieri erau atât de grav răniţi, încât n-au fost 
în stare să umble. A trebuit să fie transportaţi pe tărgi. 

Aprinseră torţe pregătite anume pentru asemenea scop şi-o 
apucară pe drumul spre oraş. 

In clipa în care ieşeau din pădure ca s-o ia pe şosea se auzi 
un galop de cal. 

Galopul se apropia cu repeziciune. 


— Vedeţi-vă de drum, spuse Roland. Rămân eu în urmă, să 
văd ce e. 

Era un călăreț care, aşa cum v-am spus, gonea de mânca 
pământul. 

— Stai! Cine-i? strigă Roland când călăreţul nu mai era 
decât la douăzeci de paşi de el. 

Şi îşi pregăti carabina. 

— Încă un prizonier, domnule de Montrevel, răspunse 
călăreţul. N-am putut lua parte la luptă, vreau cel puţin să fiu la 
eşafod. Unde sunt prietenii mei? 

— Înainte, domnule, răspunse Roland care recunoscuse nu 
faţa, ci glasul tânărului, glas pe care-l auzea acum pentru a treia 
oară. 

Şi arătă cu mâna grupul ce se afla în centrul trupei mici, 
care mergea pe drumul ce duce de la Ceyzeriat la Bourg. 

— Sunt fericit să văd că nu vi s-a întâmplat nimic, domnule 
de Montrevel, zise tânărul cu o curtoazie fără cusur şi de aceea 
mă bucur din suflet, vă jur. 

Şi, dând pinteni calului, din câteva salturi ajunse lângă 
dragoni şi jandarmi. 

— Să-mi fie cu iertare, domnilor, zise el descălecând, dar 
cer un loc în mijlocul celor trei prieteni ai mei: vicontele de 
Jahiat, contele de Valensolle şi marchizul de Ribier. 

Cei trei prizonieri scoaseră un strigăt de admiraţie şi 
întinseră mâinile spre prietenul lor. 

Cei doi răniţi se ridicară pe tărgile lor şi şoptiră: 

— Bine, Sainte-Hermine,... bine! 

— Cred, ierte-mă Domnul, exclamă Roland, că până la urmă 
latura frumoasă a poveştii acesteia va rămâne de partea 
bandiţilor! 


Capitolul L Cadoudal la palatul Tuileries 


A treia zi după ziua sau, mai curând, după noaptea în care 
se petrecuseră întâmplările pe care tocmai vi le-am povestit, doi 
bărbaţi mergeau unul lângă altul prin salonul mare din palatul 
Tuileries, cel ce dă spre grădină. 


Vorbeau pătimaş. Şi de-o parte şi de cealaltă vorbele erau 
întovărăşite de gesturi repezi şi însufleţite. 

Cei doi bărbaţi erau primul consul Bonaparte şi Georges 
Cadoudal. 

Georges Cadoudal, înduioşat de nenorocirile pe care le 
putea aduce bretonilor o rezistenţă prelungită, semnase tocmai 
pacea cu Brune. 

După semnarea acelei păci, îi dezlegase de jurământul lor 
pe confrații lui lehu. 

Din nenorocire, eliberarea pe care le-o acorda sosise, după 
cum am văzut, cu douăzeci şi patru de ceasuri prea târziu. 

Încheind tratativele cu Brune, Georges Cadoudal nu ceruse 
nimic pentru el decât libertatea de a trece pe dată în Anglia. 

Brune stăruise însă atât de mult, încât şeful răsculaților din 
Vendeea consimţise să aibă o întrevedere cu primul consul. 

Ca atare, plecase spre Paris. 

Chiar în dimineaţa sosirii sale se prezentase la palatul 
Tuileries, îşi spusese numele şi fusese primit. 

În lipsa lui Roland, îl introdusese Rapp. 

Retrăgându-se,  aghiotantul lăsase amândouă uşile 
deschise, ca să poată vedea totul din cabinetul lui Bourrienne şi 
să sară în ajutor primului consul dacă ar fi fost cumva nevoie. 

Dar Bonaparte, care înţelesese gândurile lui Rapp, se duse 
să închidă uşa. 

Apoi, întorcându-se repede spre Cadoudal, îi spuse: 

— A! Dumneata, în sfârşit! Sunt foarte bucuros să te văd. 
Unul dintre duşmanii dumitale, aghiotantul meu, Roland de 
Montrevel, mi-a spus cele mai frumoase lucruri despre 
dumneata. 

— Asta nu mă miră deloc, răspunse Cadoudal. Scurtă 
vreme cât l-am văzut pe domnul de Montrevel mi-a părut că e 
însufleţit de simţămintele cele mai cavalereşti. 

— Da şi aşa ceva te-a mişcat, urmă primul consul. 

Apoi, fixându-şi asupra şefului regalist privirea lui de vultur, 
îi spuse: 

— Ascultă, Georges, am nevoie de oameni energici ca să 
duc la bun sfârşit opera pe care o înfăptuiesc. Vrei să fii alături 
de mine? Ti-am oferit gradul de colonel. Meriţi mai mult decât 
atât. Ţi-l ofer pe cel de general de divizie. 


— Îţi mulţumesc din adâncul inimii, cetăţene prim consul, 
răspunse Georges, dar dacă aş primi, dumneata m-ai disprețul. 

— De ce? întrebă grăbit Bonaparte. 

— Pentru că am depus jurământ să slujesc casa Bourbonilor 
şi, oricum, îi voi rămâne credincios. 

— la să vedem, urmă primul consul, chiar nu-i nici un mijloc 
să te uneşti cu mine? 

— Generale, răspunse ofiţerul regalist, mi-este îngăduit să- 
ţi repet cele ce mi s-au spus? 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că sunt legate de cele mai adânci taine ale 
politicii. 

— Nu! Cine ştie ce gogomănie, zise primul consul cu un 
zâmbet plin de nelinişte. 

Cadoudal se opri şi se uită ţintă la interlocutorul său. 

— Se spune că ar exista un acord încheiat la Alexandria, 
între dumneata şi comandorul Sidney Smith. Acordul cu pricina 
ar fi avut ca obiect să-ţi lase libera întoarcere în Franţa cu 
condiţia acceptată de dumneata, de a-i detrona pe vechii noştri 
regi. 

Bonaparte izbucni în râs. 

— Grozavi mai sunteţi voi, plebeii, zise el, cu dragostea 
voastră fierbinte pentru vechii voştri regi! Inchipuie-ţi că le-aş 
reinstaura domnia — lucru pentru care n-am nici o poftă, ţi-o 
mărturisesc. Cu ce-ai să te alegi dumneata, care ţi-ai vărsat 
sângele pentru instaurarea acelei domnii? Nici măcar 
confirmarea gradului pe care ţi l-ai câştigat, colonele! Şi unde ai 
mai văzut dumneata în armatele regale un colonel care să nu fie 
nobil? Ai auzit dumneata spunându-se că pe lângă oamenii 
aceia s-a ridicat vreo dată careva pe propriu-i merit? Pe câtă 
vreme lângă mine, Georges, poţi să ajungi oricât de sus, 
deoarece cu cât m-oi înălța mai sus, cu atât voi ridica o dată cu 
mine pe cei ce mă-nconjură. lar de crezi c-ai să mă vezi jucând 
rolul lui Monk, nu-ţi fă iluzii. Monk a trăit într-un secol în care 
prejudecățile, pe care le-am combătut şi răsturnat în 1789, erau 
în plină putere. Monk, de-ar fi voit să se facă rege, n-ar fi putut. 
Dictator, nici atâta! Pentru aşa ceva trebuia să fie un Cromwell. 
Richard, fiul marelui Cromwell, n-a putut rezista, fiindcă era un 
adevărat fiu de om mare, adică un dobitoc. De-aş fi vrut bă mă 
fac rege, nimic nu m-ar fi putut împiedica şi dacă vreodată m-ar 


apuca poftă să mă fac, nimic n-are să mă împiedice. lată, mai ai 
ceva să-mi răspunzi? Răspunde-mi! 

— Dumneata spui, cetăţene prim consul, că situaţia din 
Franţa din 1800 nu-i deloc aceeaşi cu cea din Anglia, din 1660. 
Eu însă nu văd nici o deosebire. Carol | a fost scurtat de cap în 
1649, Ludovic al XVI-lea a fost în 1793. Unsprezece ani s-au 
scurs în Anglia între mo-artea tatălui şi restaurarea fiului. În 
Franţa s-au şi scurs şapte ani de la moartea lui Ludovic al XVI- 
lea. S-ar putea să-mi spui că revoluţia engleza a fost o revoluţie 
religioasă, pe câtă vreme revoluţia franceză e o revoluţie 
politică. Ei bine, am să-ţi răspund că o constituţie e la fel de uşor 
de făcut ca şi o abjuraţie. 

Bonaparte surâse. 

— Nu, urmă el, n-am să-ţi spun aşa ceva. Am să-ţi spun 
doar ca Cromwell avea cincizeci de ani când Carol | a fost 
executat. Eu n-aveam decât douăzeci şi patru la moartea lui 
Ludovic al XVI-lea. Cromwell a murit în 1658, adică la cincizeci şi 
nouă de ani. În cei zece ani cât a fost la putere, a avut timp să 
întreprindă multe, dar să înfăptuiască puţine. Şi, de aii fel, 
întreprinsese o reformă completă, o reformă politică, înlocuind 
guvernul monarhic cu un guvern republican. Ei bine, îngăduie-mi 
şi mie să trăiesc anii lui Cromwell, cincizeci şi nouă de ani nici 
nu-i mult măcar. Aş mai avea încă douăzeci de ani de viaţă, 
tocmai de două ori mai mult decât Cromwell şi, bagă de seamă, 
nu schimb nimic, ci duc doar lucrurile mai departe. Nu răstorn, 
ci înalţ. Presupune că la vârsta de treizeci de ani Cezar ar fi fost 
primul cetăţean al Romei în loc de cel mai desfrânat. Presupune 
că războiul său împotriva galilor ar fi fost făcut, campania sa din 
Egipt terminată, campania din Spania dusă la bun sfârşit. 
Presupune car fi avut treizeci de ani în loc de cincizeci. Crezi 
oare că n-ar fi fost în acelaşi timp şi Cezar şi Augustus? 

— Da, dacă nu i-ar fi ieşit în cale Brutus, Casius sau Casca. 

— Aşadar, exclamă Bonaparte cu melancolie, prietenii mei 
trag nădejde dintr-un asasinări la asemenea caz le va fi uşor şi 
dumitale, care mi-eşti duşman, în primul rând, căci cine te 
împiedică,. În clipa de faţă, dacă ai crezul lui Brutus, să mă 
loveşti aşa cum l-a lovit el pe Cezar? Sunt singur cu dumneata. 
Uşile sunt închise. Ai avea timpul să mă loveşti mai înainte de a 
fi lovit. 

Cadoudal se dădu un pas înapoi. 


— Nu, răspunse el, noi nu ne-am pus speranţele în asasinat 
şi cred c-ar trebui să fim într-o situaţie extrem de gravă pentru 
că vreunul dintre noi să se hotărască să se facă asasin. Dar 
avem şansele războiului. O singură înfrângere te poate face să-ţi 
pierzi prestigiul. Doar o bătălie pierdută şi te pomeneşti cu 
duşmanul în inima Franţei. De la graniţele Provenţei se pot 
vedea focurile din bivuacurile austriace. O ghiulea îţi poate 
reteza capul, ca mareşalului de Berwick. Atunci, ce se întâmpla 
în Franţa? Copii n-ai şi fraţii dumitale... 

— O! Din acest punct de vedere ai dreptate. Dar dacă 
dumneata nu crezi în puterile Providenţei, eu cred. Cred că 
nimic nu se face la voia întâmplării. Cred că dacă Providența a 
îngăduit, la 15 august 1769 — adică la un an, zi cu zi, după ce 
Ludovic al XV-lea dăduse edictul prin care Corsica se unea cu 
Franţa — să se nască la Ajaccio un copil ce-avea să fie autorul 
lui 13 vendemiar şi al lui 18 brumar, avea ea planuri mari cu 
băiatul acela, proiecte măreţe. Băiatul acela sunt eu. Dacă amo 
misiune de împlinit, nu mi-e frică de nimic. Misiunea îmi slujeşte 
de scut. Dacă n-o am, dacă mă înşel, dacă în loc să trăiesc cei 
douăzeci şi cinci sau treizeci de ani de care am nevoie ca să-mi 
desăvârşesc opera, voi fi lovit de un pumnal, ca Cezar, sau de-o 
ghiulea, ca Berwick, înseamnă numai că Providența va fi având 
motivele ei să procedeze aşa şi atunci ea va trebui să aibă grijă 
de cele de care are nevoie Franţa... Mai adineaori vorbeam 
despre Cezar, când Roma urma cernită funeraliile dictatorului şi 
ardea casele ucigaşilor săi; când în cele patru puncte cardinale 
ale lumii, oraşul etern se uita întrebându-se de unde are să-i 
vină geniul ce avea să pună capăt războaielor civile; când 
tremura văzându-l pe beţivul Antonius, sau pe ipocritul Lepidus, 
nici prin minte nu-i trecea să se gândească la şcolarul din 
Apollonia, la nepotul lui Cezar, la tânărul Octavius. Cine s-ar fi 
gândit la fiul bancherului din Velletria, alb din creştet până-n 
tălpi de făina strămoşilor săi? Cine l-ar fi ghicit, văzându-l cum 
vine şchiopătând şi clipind din ochi, să treacă în revistă bandele 
străvechi ale lui Cezar? Nici chiar prevăzătorul Cicero: 
Ornandum et tollendum, zicea el. Ei bine, tinerelul a păcălit 
toate bărbile cărunte din senat şi a domnit aproape tot atât de 
mult cât Ludovic al XIV-lea. Georges, Georges, nu te lupta cu 
Providența care mă îmboldeşte, căci Providența are să te 
răpună. 


— Voi fi răpus urmând calea şi crezul străbunilor mei, 
răspunse Cadoudal înclinându-se şi nădăjduiesc că Domnul îmi 
va ierta greşeala, căci ea va fi făcută de un creştin zelos şi de un 
fiu pios. 

Bonaparte puse mâna pe umărul tânărului şef şi îi spuse: 

— Fie, dar măcar rămâi neutru. Lasă evenimentele să se 
desfăşoare. Priveşte la tronuri cum se năruie, uită-te cum se 
rostogolesc coroanele. De obicei, spectatorii plătesc. In cazul de 
faţă te-aş plăti eu ca să stai şi să priveşti la cele ce se-ntâmplă. 

— Şi cât mi-ai da pentru aşa ceva, cetăţene prim consul? 
întrebă râzând Cadoudal. 

— O sută de mii de franci pe an, domnule, răspunse 
Bonaparte. 

— Dacă dai o sută de mii de franci pe an unui simplu şef de 
rebeli, urmă Cadoudal, cât ai să-i oferi principelui pentru care a 
luptat acel şef de rebeli? 

— Nimic, domnule. Ceea ce plătesc în dumneata e curajul şi 
nu principiul pentru care ai pornit la luptă. Iți dovedesc cu asta 
că pentru mine, fruct al operelor mele, oamenii nu există decât 
prin operele lor. Hai, primeşte, Georges, te rog! 

— Şi dacă nu primesc? 

— Vei greşi. 

— Fi-voi totuşi liber să mă retrag unde-mi va conveni? 

Bonaparte se duse la uşă şi-o deschise: 

-— Aghiotantul de serviciu! Chemă el. 

Se aştepta să-l vadă pe Rapp apărând. 

Dar îl văzu pe Roland. 

— A! exclamă el, tu eşti? 

Apoi, întorcându-se spre Cadoudal, îi spuse: 

— Nu mai am nevoie, colonele, să ţi-l prezint pe aghiotantul 
meu, Roland de Montrevel. E o veche cunoştinţă de-a dumitale. 
Roland! Spune-i colonelului că e tot aşa de liber la Paris, cum ai 
fost şi tu în tabăra lui de la Muzillac şi că, dacă doreşte un 
paşaport pentru orice tăia din lume, Fouche are ordin de la mine 
să i-l dea. 

— Cuvântul dumitale mi-e destul, cetăţene prim consul, 
răspunse Cadoudal. Deseară plec. 

— Şi pot să te întreb încotro pleci? 

— La Londra, generale. 

— Cu atât mai bine. 


— De ce cu atât mai bine? 

— Pentru că acolo ai să vezi de-aproape oamenii pentru 
care te-ai bătut. 

— Şi-apoi? 

— Când îi vei fi văzut... 

— Ei? 

— Ai să-i pui în cântar cu cei împotriva cărora te-ai bătut... 
Numai că, o dată ieşit din Franţa, colonele... 

Bonaparte se opri. 

— Aştept, zise Cadoudal. 

— Ei bine, să nu te mai întorci decât după ce mă vei fi 
vestit sau, de nu, să nu te miri de vei fi socotit că duşman. 

— Va fi o cinste pentru mine, generale, căci socotindu-mă 
ca atare, îmi veţi dovedi că sunt un om de temut. 

Şi Georges îl salută pe primul consul şi se retrase. 

— Ei, ce ziceţi, generale, întrebă Roland după ce uşa se 
închise în urma lui Cadoudal, e omul pe care vi l-am zugrăvit? 

— Da, răspunse Bonaparte pe gânduri. Numai că vede 
greşit starea de lucruri. Exa-gerarea principiilor sale îşi are însă 
izvoarele în sentimente nobile care nici vorbă că-i asigură o 
mare înrâurire printre oamenii săi. 

Apoi, cu glas şoptit, adăugă: 

— Totuşi, va trebui să se isprăvească o dată cu toate 
lucrurile astea. 

Pe urmă, adresându-se lui Roland, îl întrebă: 

— Şi tu? 

— Eu? răspunse Roland. Am terminat. 

— A! A! Aşa că domnii confraţi ai lui lehu...? 

— Nu mai există, generale. Trei sferturi din ei sunt morii, 
iar restul prizonieri. 

— Şi tu, teafăr şi nevătămat? 

— Să nu mai vorbim, generale. Am început a crede că fără 
să ştiu am încheiat un pact cu Satana. 

În aceeaşi seară, aşa cum îi spusese primului consul, 
Cadoudal porni spre Anglia. 

La vestea că şeful breton sosise în sfârşit la Londra, Ludovic 
al XVIII-lea îi scrise: 


"Am aflat cu cea mai vie satisfacţie, generale, că ați scăpat 
în sfârşit din mâinile tiranului care v-a subestimat până într-atât 


încât v-a propus să-l slujiți. Am deplâns nefericitele întâmplări 
care v-au silit să purtaţi tratative cu el, dar nicicând n-am 
încercat nici cea mai mică îngrijorare. Inima credincioşilor mei 
bretoni şi a dumneavoastră mai cu seamă îmi sunt prea bine 
cunoscute. Astăzi sunteți liber, sunteţi lângă fratele meu. Toată 
speranța mea renaşte: n-am nevoie să spun mai mult unui 
francez ca dumneavoastră. 


Ludovic" 
La scrisoare erau anexate brevetul de locotenent general şi 


marele cordon al decoraţiei Sfântul-Ludovic. 


Capitolul LI Armata de rezervă 


Primul consul ajunsese la punctul pe care-l dorea: confrații 
lui lehu erau nimiciţi, Vendeea pacificată. 

Cerând pace Angliei, nădăjduise războiul. Înţelegea foarte 
bine că, zămislit din război, nu putea creşte decât prin război. 
Parcă ghicea că într-o zi un poet îl va numi uriașul bătăliilor. 

Dar războiul acesta, cum avea să-l facă? 

Un articol din constituţia anului al VIll-lea se împotrivea ca 
primul consul să comande armatele în persoană şi să 
părăsească Franţa. 

In constituţii totdeauna se găseşte câte un articol absurd. 
Fericite constituţiile care n-au decât unul. 

Primul consul găsi un mijloc. 

Aşeză o tabăra la Dijon. Armată ce trebuia să intre în tabăra 
de-acolo se va numi armata de rezervă. 

Nucleul armatei aceleia fu alcătuit din tot ceea ce s-a putut 
scoate din Vendeeea şi Bretania, în jur de treizeci de roii de 
oameni. Au mai fost încorporaţi şi douăzeci de mii de recruți. 
Generalul Berthier fu numit comandant şef. 

Planul pe care într-o zi, în cabinetul său de lucru de la 
palatul Luxembourg, Bonaparte i-l explicase lui Roland, 
rămăsese întocmai în mintea sa. 


Socotea să recucerească ltalia cu o singură bătălie şi 
bătălia aceea trebuia să se încheie cu o mare victorie. 

Moreau, drept răsplată pentru cooperarea lui din 18 
brumar, căpătase comandamentul militar pe care-l dorise. Era 
generalul şef al armatei de pe Rin şi avea optzeci de mii de 
oameni sub ordinele sale. 

Augereau comanda armata galo-batavică, dispunând de 
douăzeci şi cinci de mii de oameni. 

În sfârşit, Masséna comanda armata Italiei, refugiată în 
ţinutul Genova şi susţinea cu îndârjire asediul capitalei acelui 
ţinut, ce era blocată dinspre continent de generalul austriac Ott 
şi dinspre mare de amiralul Keith. 

In timp ce în Italia se operau asemenea mişcări, Moreau 
pornise ofensiva pe Rin şi bătuse duşmanul la Stockach şi 
Moeskirch. Pentru armata de rezervă, o singură victorie trebuia 
să fie semnalul de a intra şi ea în linie, la rândui ci, iar două 
victorii nu mai lăsau nici pic de îndoială cât de bine venite ar fi 
operaţiunile ei. 

Numai, cum să coboare armata aceea în Italia? 

Primul gând al lui Bonaparte fusese, să urce prin cantonul 
Valais şi să iasă prin Simplon. În felul acesta ar fi ocolit 
Piemontul şi ar fi intrat în Milan. Dar operaţia era lungă şi 
trebuia făcută ziua în amiaza mare. 

Bonaparte renunţă la ea. În planul său intră surprinderea 
austriecilor şi prezenţa lui cu toată armata în câmpiile 
Piemontului mai înainte de a-i fi trecut cuiva prin minte că el şi 
trecuse Alpii. 

Aşadar, se hotărî să întreprindă trecerea prin defileul 
marelui Saint-Bernard. 

Atunci trimisese călugărilor, care slujeau în mânăstirea de 
pe vârful muntelui, cei cincizeci de mii tic franci pe care 
puseseră mâna confrații lui lehu. 

Alţi cincizeci de mii fură trimişi care, din fericire, ajunseseră 
la destinaţie. 

Cu Cei cincizeci de mii de franci, călugării trebuiau să-şi 
facă rost din belşug de hrana necesară unei armate de cincizeci 
de mii de inşi ce-aveau să facă o oprire de o zi. 

Ca atare, către sfârşitul lui april, toată artileria fu îndreptată 
înspre Lausanne, Villeneuve, Martigny şi Saint-Pierre. 


Generalul Marmont, comandantul artileriei, fusese trimis 
înainte să vegheze la transportul armamentului greu. 

Dar transportul acelui armament era un lucru aproape 
imposibil de efectuat. Totuşi, trebuia să se facă. 

Nu exista nici un antecedent pe care să se poată sprijini. 
Hanibal cu elefanții, numizii şi galii, Carol cel Mare cu francii n- 
avuseseră de înfruntat nici pe departe greutăţi de asemenea 
proporţie. 

Cu prilejul celei dintâi campanii din Italia, în 1796, nu 
trecuseră peste Alpi, ci îi ocoliseră. Coborâseră de la Nişa la 
Cherasco, pe ruta Corniche. 

De data asta, aveau de întreprins o operă într-adevăr 
gigantică. 

Mai întâi de toate, trebuiau să se încredinţeze că munţii nu- 
s ocupați. Munţii, fără austrieci, erau şi aşa nişte duşmani foarte 
greu de învins! 

Lannes fu trimis, în chip de copil pierdut, cu o divizie 
întreagă. Trecu pasul Saint-Bernard, fără artilerie, fără bagaje şi 
ocupă Châtillon. 

Austriecii nu lăsaseră nimic în Piemont decât o parte 
sedentară a cavaleriei şi câteva posturi de observaţie. Aşadar, 
nu mai erau alte obstacole de învins în afară de cele ale naturii. 
Operaţiile începură. 

Se construiseră sănii pentru transportul tunurilor, dar, 
oricât de înguste erau, se văzu că vor fi prea late. 

Trebuiră să se hotărască pentru alt mijloc. 

S-au scobit trunchiuri de brazi, s-au încastrat în ei tunurile. 
La capetele de sus s-au fixat cabluri pentru tras, la capetele de 
jos câte-o rangă pentru îndrumare. 

Câte douăzeci de grenadieri se înhămau la câte un cablu. 
Alţi douăzeci duceau şi bagajele lor şi bagajele celor ce trăgeau 
tunurile. Un artilerist comanda fiecare detaşament şi avea 
asupra lui putere absolută, la nevoie dreptul de viaţă şi de 
moarte asupra oamenilor. 

Bronzul, în asemenea împrejurare, era cu totul altcum 
preţios decât carnea! 

Inaintea plecării se dădu fiecărui om o pereche de încălțări 
noi nouţe şi douăzeci de pesmeţi. 

Toţi îşi traseră încălţările în picioare şi-şi atârnară pesmeţii 
de gât. 


Primul consul, instalat la poalele muntelui, dădea fiecărui 
cablu semnalul de plecare. 

Ar trebui să fi străbătut ca simplu turist aceleaşi drumuri pe 
jos sau cu catârii, să fi măsurat cu ochii aceleaşi prăpăstii ca să- 
ţi faci o idee de ce a însemnat asemenea drum. Să te caţări într- 
una pe suişuri pieptişe, pe nişte cărări înguste, să calci tot pe 
pietre ascuţite ce-ţi sfârtecau mai întâi încălţările şi apoi îţi tăiau 
picioarele! 

Din timp în timp se opreau, îşi trăgeau sufletul şi-o porneau 
iarăşi la drum, fără nici un geamăt. 

Ajunseră la gheţuri. Înainte de a le înfrunta, oamenii primiră 
alte încălțări: cele de dimineaţă erau flenduri. Fărâmară câte un 
pesmet, traseră pe rând câte un gât de rachiu din ploscă şi o 
porniră iarăşi la drum. 

Nu ştiau unde urcă. Unii întrebau, câte zile vor mai avea de 
dus aşa. Alţii, dacă li s-ar îngădui să se oprească o clipă cu faţa 
la lună. 

În sfârşit atinseră zăpezile veşnice. 

Acolo, munca fu mai lesne. Brazii alunecau pe zăpadă şi 
mergeau mai repede. 

Un fapt ar putea arăta ce limită atingea puterea şi 
autoritatea cu care era investit artileristul ce conducea fiecare 
cablu. 

Generalul Chamberlhac trecea pe acelaşi drum. Găsind că 
nu se mergea destul de repede şi vrând să-i facă să grăbească 
pasul, se apropie de tunar şi luă faţă de el un ton de superior. 

— Nu dumneavoastră comandaţi aici, răspunse artileristul, 
ci eu! Eu răspund de tun, eu îl conduc. Vedeţi-vă de drum! 

Generalul se repezi la tunar de parcă ar fi vrut să-i pună 
mâna în gât. 

Dar el, făcând un pas îndărăt, îi spuse: 

— Generale, să nu puneţi mâna pe mine, căci vă dobor c-o 
lovitură de rangă şi v-arunc în prăpastie. 

Generalul se retrase. 

După o trudă de necrezut, au ajuns la poalele urcuşului în 
vârful căruia se ridica mânăstirea. 

Acolo dădură de urmele lăsate de trecerea diviziei lui 
Lannes. Cum urcuşul e foarte pieptiş, soldaţii înjghebară un soi 
de scară uriaşă. 

S-au căţărat pe ea şi au trecut dincolo. 


i Călugării de la Saint-Bernard aşteptau sus pe podiş. 
Indrumară rând pe rând la arhondaricul mânăstirii fiecare pluton 
ce purta câte un cablu. Mese fuseseră puse pe lungile coridoare, 
iar pe mese se afla pâine, brânză de Gruyere şi vin. 

La plecarea din mânăstire, soldaţii strângeau mâinile 
călugărilor şi le îmbrăţişau câinii. 

Coborâşul la început părea mai uşor decât urcuşul, de 
aceea ofiţerii declarară că lor le venise rândul să tragă tunurile. 
Dar, de data asta, tunurile târau după de pe cei înhămaţi şi 
unele coborau cu mult mai repede decât ar fi vrut ei. 

Generalul Lannes cu divizia sa înainta tot în avangardă. 
Coborâse în vale înaintea restului armatei. Intrase în Aosta şi 
primise ordinul să se îndrepte spre lvree, la intrarea în câmpiile 
Piemontului. 

Acolo dădu însă peste un obstacol pe care nimeni nu-l 
prevăzuse: fortul Bard. 

Satul Bard e aşezat la opt leghe de Aosta. Coborând drumul 
dinspre Ivree, puţin în spatele satului, o măgură închide aproape 
ermetic valea. Apa Doire curge între măgura aceea şi muntele 
din dreapta. 

Râul sau mai curând torentul umple tot spaţiul dintre cele 
două înălţimi. 

Muntele din stânga are cam aceeaşi înfăţişare, numai că, în 
loc de un curs de apă, pe vale trecea drumul. 

Pe partea drumului a fost clădit fortul Bard, care se întinde 
pe tot vârful măgurei şi coboară până la jumătatea distanţei 
dintre vârf şi poale. 

Cum de nu s-a gândit nimeni la asemenea obstacol pur şi 
simplu de netrecut? 

Nu exista nici un mijloc ca să-l bată cu tunul de la poalele 
văii şi era cu neputinţă să se caţere careva pe stâncile de 
deasupra lui. 

Totuşi, tot căutând, s-a dat peste o cărare ce fu nivelată, pe 
care putea trece infanteria şi cavaleria. Dar zadarnice rămaseră 
încercările de a se căţăra pe ea cu artileria chiar demontând-o 
piesă cu piesă, ca la Saint-Bernard. 

Bonaparte aşeză două tunuri pe drum şi deschise focul 
împotriva fortăreței. Curând însă îşi dădu seama că tunurile n- 
aveau nici un efect. De altfel, o ghiulea trimisă din fort se 


prăvăli peste unul din cele două tunuri, pe care îl fărâma şi-l 
nimici. 

Primul consul ordonă un asalt prin căţărare. Coloane ce se 
formaseră în sat, înzestrate cu scări, se repeziră în pas alergător 
şi se fixară în mai multe puncte. Ca să reuşească, era nevoie nu 
numai de iuţeală dar şi de linişte mormântală. Toată problema 
era să-i ia prin surprindere. În loc de aşa ceva, colonelul Dufour, 
care comanda una din coloane, porunci să se sune semnalul de 
atac şi-o porni în marş, vitejeşte, la asalt. 

Coloana fu respinsă, iar comandantul primi un glonte ce-i 
străbătu trupul. 

După aceea se alese un grup dintre cei mai buni trăgători. 
Fură aprovizionaţi cu alimente şi cartuşe. Se strecurară printre 
stânci şi ajunseră la un mic podiş de unde dominau fortul. 

Din vârful podişului aceluia fu descoperit altul, mai puţin 
înalt, dar care totuşi era de asemenea deasupra fortului. Cu 
multă trudă au cocoţat acolo două tunuri ce au fost aşezate în 
poziţie de bătaie. 

Cele două tunuri de-o parte şi tiraliorii de cealaltă parte 
începură să-i îngrijoreze pe duşmani. 

În timpul acesta, generalul Marmont propunea primului 
consul un plan atât de îndrăzneţ, încât nu era cu putinţă ca 
inamicul să-l bănuiască. 

Adică, a pune artileria să treacă pur şi simplu noaptea pe 
drumul mare, cu toate că fortul era la mare apropiere. 

Împrăştiară pe drum gunoiul şi lină din toate saltelele pe 
care le găsiră în sat. Pe urmă, înveliră roţile, lanţurile şi toate 
părţile ce sună ale căruţelor cu mănunchiuri de fin răsucit. 

În sfârşit dezhămară caii de la tunuri şi de la chesoane şi-i 
înlocuiră la fiecare tun cu câte cincizeci de oameni legaţi ca la 
galere. 

Un asemenea atelaj se bucura de două avantaje 
considerabile: mai întâi, caii puteau să necheze, pe când 
oamenii aveau tot interesul să păstreze liniştea cea mai adâncă; 
apoi, un cal ucis oprea tot convoiul, pe câtă vreme omul ucis nu 
oprea vehiculul: el era dat în lături, înlocuit cu altul, fără să 
împiedice mersul. 

În fruntea fiecărui vehicul fu pus câte un ofiţer şi un 
subofițer de artilerie şi li se făgăduiră oamenilor câte şase sute 
de franci de fiecare vehicul transportat fără să fie văzut din fort. 


Generalul Marmont, care avusese ideea, conducea el însuşi 
prima operaţie. 

Din fericire, o vijelie întunecase noaptea, de-o făcuse 
beznă. 

Primele şase tunuri şi primele şase chesoane ajunseră la 
destinaţie fără să se fi tras vreun foc de puşcă din fort. 

Se întoarseră pe-acelaşi drum în vârful picioarelor, înşiraţi 
unii după alţii. Dar, de data asta, duşmanul auzi nişte zgomote 
Şi, voind să cunoască pricina, lansă nişte grenade. 

Din fericire, grenadele căzură de partea cealaltă a 
drumului. 

De ce însă oamenii care trecuseră o dată se mai întorceau 
de unde plecaseră? 

Ca să-şi ia puştile şi efectele. Ar fi putut fi scutiţi de 
asemenea trudă şi primejdie aşezând efectele şi puştile pe 
chesoane, dar nu te gândeşti niciodată la toate. Ca dovadă, nici 
la fortul Bard nu se gândise nimenea. 

De îndată ce putinţa trecerii fusese demonstrată, 
transportul artileriei deveni o operaţiune ca oricare alta. Numai 
că inamicul deveni şi el mai primejdios de îndată ce aflase. 
Fortul părea un adevărat vulcan cu flăcările pe care le stupea şi 
fumul pe care-l împrăştia, dar, datorită faptului că era silit să 
tragă în jos, mai mare era scandalul decât pierderile pricinuite. 

De la fiecare atelaj pieriră câte cinci-şase oameni, adică a 
zecea parte din cincizeci de inşi, dar artileria trecu şi soarta 
campaniei pe asta se bizuia! 

Mai târziu îşi dădură seama că pasul micului Saint-Bernard 
era lesne de trecut, că pe acolo s-ar fi putut scurge toată 
artileria fără să demonteze nici un tun. 

Ce-i drept că trecerea ar fi fost mai puţin spectaculoasă, 
dar şi mai puţin grea. 

În sfârşit, ajunseră în minunatele şesuri ale Piemontului. 

Pe râul Tessin întâlniră un corp de douăsprezece mii de 
oameni, detaşat din armata Rinului de către generalul Moreau, 
care, după cele două victorii câştigate, putea împrumuta 
armatei Italiei un asemenea supliment de soldaţi. leşise din 
strânsoarea munţilor prin Saint-Golhard, iar acum, primul 
consul, cu întăriturile acestor douăsprezece mii de oameni, intră 
în Milan fără nici o greutate. 


Dar, fiindcă veni vorba, cum a făcut primul consul care, 
potrivit unui articol din constituţia anului VIII, nu putea ieşi din 
Franţa şi nu se putea pune în fruntea armatelor? 

Avem să v-o spunem. 

În ajunul zilei când trebuia să părăsească Parisul, adică în 5 
mai sau, după calendarul timpului, în 15 floreal, chemă la el pe 
ceilalţi doi consuli şi pe miniştri şi-i spuse lui Lucien: 

— Pregăteşte pentru ziua de mâine o circulară către 
prefecţi. 

Apoi, lui Fouche: g 

— Dumneata să publici circulară în gazete. In ea se va 
spune că am plecat la Dijon să inspectez armata de rezervă. 
Veţi adăuga, dar fără să afirmaţi cumva, că poate am să merg 
până la Geneva. În orice caz, menţionaţi limpede că nu voi lipsi 
mai mult de cincisprezece zile. Dacă s-ar petrece ceva 
neaşteptat, mă voi întoarce ca fulgerul. Vă las în seamă tuturor 
să aveți în grijă marile interese ale Franței. Nădăjduiesc că se va 
vorbi curând despre mine la Viena şi la Londra. 

Şi în ziua de 6 plecase. 

Din clipa aceea, gândul lui nestrămutat a fost să coboare în 
câmpiile Piemontului şi să dea acolo o mare bătălie. Apoi, cum 
nu se-ndoia nicidecum de victorie, avea să răspundă că şi Scipio 
învinuit, celor ce i-ar fi imputat că a călcat constituţia: "In ziua 
cutare, la ceasul cutare, i-am bătut pe cartaginezi. Să urcăm la 
Capitoliu şi să aducem mulţumiri zeilor!" 

Plecat din Paris în ziua de 6 mai, în ziua de 26 ale aceleiaşi 
luni, generalul şef se afla în campament cu armata între Torino 
şi Casai. Toată ziua plouase. Către seară, vijelia se potolise, iar 
cerul, cum se întâmplă în ltalia, trecu în câteva clipe de la 
tonurile cele mai sumbre la cel mai frumos azuriu şi stelele se 
arătară, scânteind. 

Primul consul îi făcu semn lui Roland să-l urmeze. Amândoi 
ieşiră din târguşorul Chivasso şi-o apucară pe malurile fluviului. 
La vreo sută de paşi dincolo de ultimele case, un copac prăbuşit 
de furtună îi îmbie pe cei doi prieteni să stea jos. Bonaparte se 
aşeză şi-i făcu semn lui Roland să ia loc lângă el. 

Evident că generalul şef avea să-i  încredinţeze 
aghiotantului sau o taină intimă. 

O clipă amândoi păstrară tăcerea. Bonaparte o rupse cel 
dintâi. 


— Îţi mai aduci aminte, Roland, de cele ce-am vorbit noi 
împreună odată la Luxembourg? 

— Generale, răspunse Roland râzând, am stat de multe ori 
de vorbă împreună la Luxembourg, între altele o dată când îmi 
vesteaţi că vom cobori în Italia în primăvară şi că-l vom bate pe 
generalul Mélas la Torre di Garofolo sau la San-Giu-liano. Planul 
a rămas neschimbat? 

— Da, dar nu despre asta voiam să vorbim. 

— N-aţi vrea atunci să mă puneţi pe calea cea bună, 
generale? 

— Era vorba de o căsătorie. 

— A! Da, de căsătoria surorii mele. Cred că acuma lucrul s- 
a lămurit, generale. 

— Nu, nu de căsătoria surorii tale, Roland, ci de a ta. 

— Aha! Bun! exclamă Roland cu surâsu-i amar. Credeam că 
problema asta e lichidată definitiv între noi, generale. 

Şi făcu o mişcare ca să se ridice. Bonaparte îl opri ţinându-l 
de braţ. 

— Când am vorbit cu tine despre asta, Roland, urmă el cu 
un ton serios ce vădea dorinţa lui de-a fi ascultat, ştii tu că îţi 
hotărâsem destinul? 

— Nu, generale. 

— Află că ţi-o hărăzisem pe sora mea Caroline. 

— Pe sora dumneavoastră? 

— Da. Te miră aşa ceva? 

— N-aş fi crezut vreodată că v-aţi gândit să-mi faceţi 
asemenea cinste. 

— Eşti ingrat, Roland, sau nu-mi spui ceea ce gândeşti. Ştii 
doar că-mi eşti drag. 

— O! Generale! exclamă Roland. 

Şi-i prinse amândouă mâinile primului consul şi le strânse 
cu adâncă recunoştinţă. 

— Să ştii că aş fi vrut să-mi fii cumnat. 

— Sora dumneavoastră şi Murat se iubesc, generale, zise 
Roland. Mai bine aşadar că planul dumneavoastră nu s-a 
înfăptuit. De altfel, adăugă el cu glas surd, cred că v-am şi spus, 
generale, că n-am să mă însor niciodată. 

Bonaparte zâmbi. 

— De ce nu-mi spui acum, pe loc, c-ai să te călugărești şi c- 
ai să pleci la mânăstirea Trappe. 


— Pe cuvântul meu, generale, reînfiinţaţi mânăstirile şi 
înlăturaţi-mi prilejurile de a înfrunta moartea care, slavă 
Domnului, n-au să ne lipsească după câte nădăjduiesc şi s-ar 
putea prea bine să fi ghicit felul în care am să-mi închei viaţa. 

— Vreo durere din dragoste? Te-a înşelat vreo femeie? 

— Ei! exclamă Roland, mă credeţi îndrăgostit! Nu-mi mai 
lipsea decât atât ca să fiu categorisit cu demnitate în cugetul 
dumneavoastră. 

— Plânge-te de locul pe care te-am aşezat, pe tine, căruia 
voiam să-i dau pe sora mea. 

— Da, însă, din nenorocire, iată că lucrul a ajuns cu 
neputinţă! Cele trei surori ale dumneavoastră sunt măritate, 
generale. Cea mai tânăra s-a căsătorit cu generalul Leclerc. A 
doua s-a căsătorit cu prinţul Bacciochi şi cea mai mare cu Murat. 

— Aşa că, spuse Bonaparte râzând, iată-te liniştit şi fericit. 
Te crezi scăpat de o înrudire cu mine. 

— O! Generale!... exclamă Roland. 

— După cât se pare, nu eşti ambițios? 

— Generale, lăsaţi-mă să vă iubesc pentru binele pe care 
mi l-aţi făcut şi nu pentru cel pe care voiţi să mi-l faceţi. 

— Şi dacă din egoism aş dori să mi te-apropii mai mult, nu 
numai prin legături de prietenie, ci şi prin cele de rudenie, dacă 
ţi-aş spune: "în planurile mele de viitor, prea puţin mă sprijin în 
fraţii mei, pe câtă vreme nici o clipă nu m-aş îndoi de tine?" 

— În privinţa sufletului, aţi avea multă dreptate. 

— În toate privinţele! Ce vrei tu să fac cu Leclerc? E un om 
mediocru. Cu Bacciochi, care nu-i francez? Cu Murat, inimă de 
leu dar cap nechibzuit? Va trebui într-o zi să-i fac prinți fiindcă 
sunt soţii surorilor mele. Atunci, ce-am să fac din tine? 

— Aveţi să faceţi din mine un mareşal al Franţei. 

— Şi după acea? 

— Cum, după aceea? Găsesc că-i grozav de frumos şi atât. 

— Atunci vei fi un al doisprezecelea în loc să fii unic. 

— Lăsaţi-mă să vă fiu pur şi simplu prieten. Lăsaţi-mă să vă 
spun în vecii vecilor ade-vărul şi vă încredinţez că mă veţi fi 
ridicat deasupra mulţimii. 

— Poate că atât e destul pentru tine, Roland, dar nu-i nici 
pe departe destul pentru mine, stărui Bonaparte. 

Apoi, fiindcă Roland tăcea, urmă: 


— Nu mai am nici o soră, e drept, dar am visat pentru tine 
ceva mai bun decât să-mi fii frate. 

Roland tăcu mai departe. 

— Se afla în lume, Roland, o copilă fermecătoare pe care-o 
iubesc de parc-ar fi fiică mea. A împlinit şaptesprezece ani. Tu ai 
douăzeci şi şase şi eşti de fapt general de brigadă, La încheierea 
campaniei vei fi general de divizie. Ei, ascultă Roland, la sfârşitul 
campaniei ne întoarcem la Paris şi ai să te căsătoreşti cu... 

— Generale, întrerupse Roland, iată-l pe Bourrienne care vă 
caută, cred. 

Şi, într-adevăr, secretarul primului consul se afla la doi paşi 
abia de cei doi ce stau la sfat în taină. 

— Tu eşti, Bourrienne? întrebă Bonaparte cu oarecare 
neastâmpăr. 

— Da, generale... Un curier din Franţa. 

— A! 

— Şi o scrisoare de la doamna Bonaparte. 

— Bun! zise primul consul ridicându-se repede. Dă-mi-o! 

Şi aproape că-i smulse scrisoarea din mână. 

— Şi pentru mine, întrebă Roland, nimic? 

— Nimic. 

— Ciudat! exclamă tânărul, dus cu totul pe gânduri. Luna 
răsărise şi, la lumina lunii, atât de frumoasă în Italia, Bonaparte 
putea citi şi chiar şi citi. 

In timpul primelor două pagini, chipul său arăta cea mai 
desăvârşită seninătate. Bonaparte îşi adoră soţia. Scrisorile 
publicate de regina Hortense stau mărturie dragostei sale. 
Roland urmărea pe chipul generalului impresiile ce i se 
desprindeau din suflet. 

Dar către sfârşitul scrisorii, obrazul i se  întunecă, 
sprânceana i se încruntă şi pe furiş aruncă o privire către 
Roland. 

— Ah! exclamă tânărul, s-ar părea că-i vorba de mine în 
scrisoare. 

Bonaparte nu răspunse nici un cuvânt şi-şi termină cititul. 

După ce-o încheie de citit, împături scrisoarea şi-o puse în 
buzunarul dintr-o parte al hainei. Apoi, întorcându-se către 
Bourrienne, îi zise: 


— Bine, hai să ne-ntoarcem. Cred că am să expediez nişte 
scrisori cu un curier. Du-te înainte de m-aşteaptă şi taie-mi nişte 
pene. 

Bourrienne salută şi o apucă îndărăt pe drumul spre 
Chivasso. 

Bonaparte se apropie atunci de Roland şi, punându-i mâna 
pe umăr, îi zise: 

— N-am noroc cu căsătoriile pe care le doresc. 

— De ce? întrebă Roland. 

— Căsătoria surorii tale a eşuat. 

— N-a vrut ea? 

— Nu, nu ea. 

— Cum! Nu ea? O fi din întâmplare lordul Tanlay? 

— Da. 

— N-a mai vrut-o pe soră-mea după ce ne-a cerut-o mie, 
mamei, dumneavoastră şi ei? 

— la hai, nu începe să-ţi ieşi din fire şi încearcă să înţelegi 
că o fi vreo taină cu dedesubturi. 

— Nu văd nici o taină, văd doar o insultă. 

— Aha! lată cine mi-e omul! Acum înţeleg de ce nici maică- 
ta, nici soră-ta n-au vrut să-ţi scrie. Dar Joséphine a socotit că 
situaţia fiind gravă, tu trebuie să ai cunoştinţă de ea. Ea îmi 
trimite aşadar ştirea, poftindu-mă să ţi-o comunic dacă socot eu 
că-i nevoie. Vezi bine că n-am şovăit. 

— Vă mulţumesc din suflet, generale... Şi lordul Tanlay 
invocă vreun motiv pentru care refuză? 

— Un motiv care nu stă în picioare. 

— Care? 

— Aşa ceva nu poate fi cauza adevărată. 

— Dar care? 

— Trebuie să vezi omul şi să stai de vorbă cu el cinci 
minute, ca să-l judeci sub asemenea raport. 

— Dar în sfârşit, generale, ce spune el ca să se dezlege de 
cuvântul dat? 

— Că sora ta e mai puţin bogată decât credea. 

Roland izbucni în râsul lui nervos, care la el arăta cea mai 
dezlănţuită nelinişte. 

— Vai! Izbucni el, tocmai ăsta a fost primul lucru pe carei l- 
am spus. 

— Care? 


— Că sora mea e săracă lipită pământului. Ce? Noi, copil de 
generali republicani, sunt-em bogaţi? 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Că e destul de bogat pentru amândoi. 

— Vezi aşadar că nu ăsta poate fi motivul refuzului său. 

— Şi cred că sunteţi de părere că unul dintre aghiotanţii 
dumneavoastră nu poate primi o insultă adresată surorii sale, 
fără să întrebe de ce? 

— În asemenea situaţii, dragul meu Roland, numai 
persoana ofensată are căderea să socotească ce şi cum. 

— Generale, în câteva zile credeţi că se va hotărî situaţia 
aici? 

Bonaparte socoti. 

— Nu mai devreme de cincisprezece zile sau chiar trei 
săptămâni, răspunse el. 

— Geserale, vă cer un concediu de cincisprezece zile. 

— Cu o condiţie. 

— Care? 

— Că vei trece prin Bourg şi c-o vei întreba pe sora ta, ca să 
ştii de la ea din ce parte vine refuzul. 

— Asta era şi intenţia mea. 

— In asemenea caz, nu mai ai nici o clipă de pierdut. 

— Vedeţi doar că nu pierd nici o clipă, spuse tânărul, 
făcând câţiva paşi ca să se-ntoarcă în sat. 

— Un minut încă. lei şi depeşele mele pentru Paris, nu-i aşa. 

— Inţeleg. Sunt curierul despre care vorbeaţi mai adineaori 
cu Bourrienne. 

— Întocmai. 

— Atunci, haideţi. 

— Mai aşteaptă. Tinerii pe care i-ai arestat... 

— Confraţii lui lehu? 

— Da... Ei bine, se pare că fac cu toţii parte din nobilime. 
Sunt mai curând fanatici decât vinovaţi. Se pare, de asemenea, 
că maică-ta, victimă a nu ştiu cărui soi de sforărie judiciară, a 
fost martoră în procesul lor şi a fost pricina condamnării lor. 

— Se prea poate. Mama, aşa cum ştiţi, fusese oprită de ei şi 
văzuse chipul şefului lor. 

— Ei, află că maică-ta mă imploră, prin mijlocirea 
Josephinei, să-i graţiez pe acei băieţi zăpăciţi. Sunt cuvintele de 
care se slujeşte ea. Au făcut recurs la casaţie. Ai să ajungi 


înainte de respingerea recursului şi, dacă crezi că se cuvine, 
spune-i ministrului de justiţie din partea mea să suspende 
execuţia. La întoarcerea ta vom vedea ce e de făcut definitiv cu 
ei. 

— Vă mulţumesc generale... Nu mai aveţi nimic alta să-mi 
spuneţi? 

— Nu, doar să te mai gândeşti la convorbirea pe care-am 
avut-o. 

— În privinţa? 

— În privinţa căsătoriei. 


Capitolul LII Judecata 


— Atunci, să vă spun şi eu, aşa cum îmi spuneaţi 
dumneavoastră mai adineaori: vom mai vorbi despre asta la 
întoarcerea mea, dacă mă mai întorc. 

— Ei! Doamne! exclamă Bonaparte, ai să-l ucizi şi pe-acela 
cum i-ai ucis şi pe ceilalţi, sunt foarte liniştit în privinţa asta. 
Totuşi, trebuie să-ţi mărturisesc că are să-mi pară rău dacă-l 
ucizi. 

— Dacă e să vă pară chiar atât de rău, generale, e destul 
de uşor să fiu eu cel ucis în locul lui. 

— Doar n-ai să faci o prostie ca asta, nerodule! Protestă cu 
aprindere primul consul. După tine mi-ar părea cu mult mai rău. 

— La drept vorbind, scumpul meu general, zise Roland cu 
râsul său sacadat, sunteţi omul cel mai greu de mulţumit din toţi 
câţi cunosc eu. 

Şi, cu aceste cuvinte, porni îndărăt pe drumul spre 
Chivasso, fără ca generalul să-l mai oprească. 

După o jumătate de ceas, Roland gonea într-o diligenţă pe 
drumul spre lvree. Avea să călătorească aşa până la Aosta. La 
Aosta avea să ia un catâr, să străbată Saint-Bernard, să coboare 
la Martigny şi, prin Geneva, să ajungă la Bourg şi, de la Bourg, la 
Paris. 


Pe când Roland mergea în galopul cailor, să vedem ce se 
petrecuse în Franţa şi să lămurim punctele ce-au putut rămâne 
obscure pentru cititorii noştri, în convorbirea dintre Bonaparte şi 
aghiotantul său, convorbire pe care tocmai am relatat-o. 

Prizonierii făcuţi de Roland în grota Ceyzériat nu 
petrecuseră decât numai o noapte în închisoarea din Bourg şi 
fuseseră numaidecât transferați în cea din Besançon, unde 
trebuiau să fie aduşi în faţa unui consiliu de război. 

Vă mai amintiţi, desigur, că doi dintre prizonieri fuseseră 
atât de grav răniţi, c-au trebuit să fie transportaţi pe targă. Unul 
muri în seara aceleiaşi zile, celălalt la trei zile după sosirea lui la 
Besançon. 

Numărul prizonierilor se împuţinase, reducându-se la patru. 
Morgan, care se predase de bună voie şi care era teafăr şi 
nevătămat, precum şi Montbar, Adler şi d'Assas, care fuseseră 
în timpul luptei răniţi mai mult sau mai puţin, dar fără ca 
vreunul din ei să fi avut vreo tană primejdioasă. 

Cele patru pseudonime ascundeau, vă amintiţi, numele 
baronului de Sainte-Hermine, contelui de Jahiat, vicontelui de 
Valensolle şi marchizului de Ribier. 

În timp ce în faţa comisiei militare de la Besançon se făcea 
instrucţia procesului celor patru prizonieri, se împlini termenul 
de expirare a legii care supunea tribunalelor militare delictele de 
oprire şi prădare a diligentelor la drumul mare. 

Din clipa aceea, prizonierii cădeau sub jurisdicţia 
tribunalelor civile. 

Pentru ei era o mare deosebire, nu în privinţa pedepsei, ci a 
modului de executare a pedepsei. 

Condamnaţi de tribunalele militare, ar fi fost împuşcaţi; 
condamnaţi de tribunalele civile, ar fi fost ghilotinaţi. 

Împuşcarea nu era deloc infamantă; ghilotinarea era. 

De vreme ce trebuiau să fie judecaţi de un juriu, procesul 
lor cădea în competenţa juriului din Bourg. 

Către sfârşitul lui martie, acuzaţii fuseseră aşadar 
transferați din închisoarea din Besançon în cea din Bourg şi 
instrucţia începuse. 

Cei patru acuzaţi adoptaseră însă un sistem care n-avea 
altă ţintă decât să-l pună în încurcătură pe judecătorul de 
instrucţie. 


Declarară că se numesc baronul de Sainte-Hermine, contele 
de Jahiat, vicontele de Valensolle şi marchizul de Ribier, dar că 
n-au avut niciodată nici un fel de legătură cu tâlharii de diligente 
ce se numeau Morgan, Montbar, Adler şi d'Assas. 

Mărturiseau, bine înţeles, că făcuseră parte dintr-o ceată de 
bărbaţi înarmaţi, dar ceața făcea la rândui ei parte din bandele 
domnului de Teyssonnet şi era o ramificare a armatei din 
Bretania, menită să opereze în sud şi în est, pe când armata din 
Bretania, care tocmai semnase pacea, avea menirea şa opereze 
în vest. 

N-aşteptau şi ei decât supunerea lui Cadoudal ca să se 
supună la rândul lor şi hotărârea şefului lor avea, fără îndoială, 
să le sosească tocmai când fuseseră atacați şi prinşi. 

Dovada contrară era greu de făcut, Prădăciunile diligentelor 
fuseseră totdeauna făcute de oameni mascaţi şi, în afară de 
doamna de Montrevel şi de sir John, nimeni nu văzuse chipul 
vreunuia din aventurierii noştri. 

Ne amintim în ce împrejurări: sir John în noaptea în cart 
fusese judecat, condamnat şi lovit de ei; doamna de Montrevel 
cu prilejul opririi diligentei când, zbătându-se, cuprinsă de-o 
criză de nervi, făcuse să-i cadă masca lui Morgan. 

Amândoi fuseseră chemaţi în faţa judecătorului de 
instrucţie, amândoi fuseseră confruntaţi cu cei patru acuzaţi, 
dar sirJohn şi doamna de Montrevel declaraseră că nu recunosc 
pe nici unul dintre ei. 

De unde venea asemenea reţinere? 

La doamna de Montrevel era uşor de înţeles. Doamna de 
Montrevel păstrase o îndoită recunoştinţă omului care îl ocrotise 
pe 1 douard, fiul ei şi care îi sărise în ajutor. 

La sir John, tăcerea era mai greu de explicat, căci, far! De 
nici o îndoială, printre cei patru arestaţi, sir John recunoştea cel 
puţin doi dintre asasinii lui. 

Li îl recunoscuseră şi un oarecare fior le trecuse prin vini 
când l-au văzut, dar asta nu i-a împiedicat să-şi fixeze cu 
hotărâre privirile asupra lui când, spre marea lor uimire, s;rJohn, 
cu toată stăruința judecătorului, răspunsese cu încăpățânare: 

— N-am cinstea să recunosc pe nici unul dintre domnii aici 
de față. 

Amélie — n-am vorbit deloc de ea: sunt dureri pe cară până 
nu trebuie nici măcar să-ncerce să le zugrăvească — Amélie, 


pierită la faţă, neliniştită, înfricoşată de moarte din noaptea 
fatală în care Morgan fusese arestat, Amélie aştepta cu spaimă 
întoarcerea maică-şi şi a lordului Tanlay de la judecătorul de 
instrucţie. 

Cel dintâi se întoarse lordul Tanlay. Doamna de Montrevel 
rămăsese puţin în urmă să dea nişte porunci lui Michel. 

De cum îl zări pe sir John, Amélie se repezi spre el, 
exclamând: 

— Ei? 

Sir John privi jur-împrejurul lui să se încredinţeze că 
doamna de Montrevel n-avea nici cum să-l vadă, nici cum să-l 
audă. 

— Nici mama dumneavoastră nici eu n-am recunoscut pe 
rumeni, răspunse el. 

— O! Cât sunteţi de nobil! Cât sunteţi de generos! Cât 
sunteţi de bun, milord! Izbucni faţă încercând să-i sărute mâna 
lui sirJohn. 

Dar el, trăgându-şi mâna, zise: 

— N-am făcut nimic decât să-mi ţin făgăduiala pe care v- 
am făcut-o. Dar tăcere î lat-o şi pe mama dumneavoastră! 

Amelie se trase un pas îndărăt. 

— Aşadar, doamnă, spuse ea, n-aţi contribuit cu nimic la 
compromiterea nenorociţilor acelora? 

— Cum, răspunse doamna de Montrevel, ai fi vrut să trimit 
la eşafod un om care mi-a sărit în ajutor şi care, în loc să-l 
lovească pe Edouard, l-a îmbrăţişat? 

— Şi totuşi, doamnă, întrebă Amelie, tremurând din tot 
trupul, l-aţi recunoscut? 

— Cât se poate de bine, răspunse doamna de Montrevel, e 
cel blond, cu sprâncene şi ochi negri, cel ce se numeşte Charles 
de Sainte-Hermine. 

Amélie scoase un strigăt înăbuşit. Apoi, stăpânindu-se, 
spuse: 

— Aşadar s-a terminat totul pentru domnia-ta şi pentru 
milord şi nu veţi mai fi chemaţi? 

— Se pare că nu, răspunse doamna de Montrevel. 

— In tot cazul, răspunse sir john, cred că doamna de 
Montrevel, ca şi mine, care efectiv n-am recunoscut pe nimeni, 
va stărui în depoziţia sa. 


— Vai! Dar bineînţeles, exclamă doamna de Montrevel. 
Ferească-mă Dumnezeu să ajung să fiu pricina morţii tânărului 
aceluia nenorocit: nu mi-aş mai ierta-o niciodată. E destul că el 
şi toţi camarazii lui au fost arestaţi de Roland. 

Amélie scoase un suspin. Puţină linişte i se răspândi pe 
faţă. 

Aruncă o privire plină de recunoştinţă lui sir John şi urcă în 
camera ei unde o aştepta Charlotte. 

Charlotte ajunsese să fie pentru Amelie mai mult decât o 
cameristă, îi devenise aproape ca o prietenă. 

In fiecare zi de când arestaţii fuseseră readuşi la 
închisoarea din Bourg, Charlotte se ducea să petreacă aproape 
un ceas lângă tatăl ei. 

In timpul acelui ceas nu mai era vorba decât de arestaţi, pe 
care domnul temnicer, în calitatea-i de regalist, îi plângea din 
tot sufletul. 

Charlotte căuta să afle chiar şi cuvintele cele mai 
neînsemnate şi în fiecare zi îi aducea Ameliei veşti despre 
împricinaţi. 

Tocmai în asemenea momente sosise la castelul Negrelor- 
Fântâni doamna de Montrevel şi sir John. 

Inainte de a părăsi Parisul, primul consul îi trimisese vorbă 
doamnei de Montrevel prin Roland şi apoi încă o dată prin 
Josephine, că dorea ca în lipsa lui şi cât mai repede cu putinţă, 
să aibă loc căsătoria. 

Sir John, plecând cu doamna de Montrevel la castelul 
Negrelor-Fântâni, mărturisise că dorinţele lui cele mai fierbinţi 
vor fi îndeplinite prin unirea lui cu Amelie şi că nu mai aştepta 
decât porunca ei, ca să devină cel mai fericit om din lume. 

Lucrurile ajungând în asemenea stadiu, doamna de 
Montrevel — chiar în dimineaţa zilei în care sir John şi ea 
trebuiau să depună ca martori — încuviinţase ca sir John şi fiica 
ci să aibă o întrevedere între patru ochi. 

Intrevederea durase mai mult de-un ceas şi sir John, de 
cum a părăsit-o pe Amélie, se urcă în trăsură cu doamna de 
Montrevel şi se duse să depună mărturia. 

Am văzut că depoziţia lui fusese în întregime în favoarea 
acuzaților. Ba am mai văzut cum fusese primit sir John de 
Amélie la întoarcerea lui. 


Seara, doamna de Montrevel, la rândul ei, avu şi ea o 
discuţie cu fiică-sa. 

La stăruinţele insistente ale maică-si, Amelie se mulţumise 
doar să răspundă că starea de suferinţă în care se afla o silea să 
ceară aminarea căsătoriei, dar că în asemenea privinţă ea se 
sprijină pe delicateţea lordului Tanlay. 

A doua zi, doamna de Montrevel se văzu silită să 
părăsească Bourg-ul şi să se întoarcă la Paris, locul ci pe lângă 
doamna Bonaparte neîngăduindu-i o lipsă prelungită. 

În dimineaţa plecării stăruise iar din toate puterile ca 
Amélie s-o însoţească la Paris. Dar Amélie se sprijinea iarăşi şi-n 
această privinţă, pe starea de slăbiciune a sănătăţii sale. Lunile 
dulci şi înviorătoare ale anului, aprilie şi măi, erau pe cale să 
vină, Amelie cerea să petreacă aceste două luni la ţară, sigură 
fiind, zicea ea, că numai lunile acelea îi vor face bine. 

Doamna de Montrevel nu-i putea refuza nimic Ameliei, mai 
ales când era vorba de sănătatea ei. 

Aşadar, noul termen îi fu acordat bolnavei. 

lar doamna de Montrevel, după cum călătorise cu lordul 
Tanlay ca să vină la Bourg, tot aşa călători cu el ca să se- 
ntoarcă la Paris. Dar, spre marea ei uimire, în timpul celor două 
zile cât ţinu călătoria, nu-i mai spuse nici un cuvânt despre 
căsătoria lui cu Amélie. 

Însă doamna Bonaparte, când dădu ochi cu prietena ei, îi 
făcu întrebarea obişnuită: 

— Ei, când o căsătorim pe Amélie cu s;rJohn? Ştii că primul 
consul doreşte cu deosebire să se facă această căsătorie! 

La care doamna de Montrevel răspunse: 

— Lucrul nu mai depinde decât de lordul Tanlay. 

Răspunsul doamnei de Montrevel o puse multă vreme pe 
gânduri pe doamna Bonaparte. Cum oare, după ce păruse la 
început atât de grăbit, lordul Tanlay ajunsese să fie atât de 
indiferent? 

Numai timpul putea lămuri asemenea taină. 

Timpul se scurgea şi procesul arestaţilor era în faza 
instrucției. 

Fuseseră confruntaţi cu toţi călătorii care semnaseră 
diferitele procese verbale pe care le-am văzut în mâinile 
ministrului poliţiei, dar nici unul dintre călători nu-i putu 


recunoaşte, întrucât nici unul nu-i văzuse cu chipurile 
descoperite. 

Pe lângă asta, călătorii mărturisiseră că nici un obiect ce le 
aparţinea, bani sau bijuterii, nu le fuseseră luate. 

Jean Picot mărturisise şi el că i se înapoiaseră cei două sute 
de ludovici luaţi din eroare. 

Instrucţia dură două luni şi, la capătul celor două luni, 
acuzaţii, a căror identitate nimenea nu le-o putuse constata, 
rămâneau doar sub învinuirea propriilor lor mărturisiri. Cu alte 
cuvinte, afiliaţi ai răscoalelor din Vendeea şi Bretania, făceau 
doar parte din cetele înarmate care străbăteau Jura sub ordinele 
domnului de Teyssonnet. 

Judecătorii, pe cât putură, întârziaseră deschiderea 
dezbaterilor, nădăjduind într-una că se va ivi vreun martor al 
acuzării. Dar speranţa lor fusese înşelată. 

De fapt, nimeni nu suferise de pe urma faptelor imputate 
celor patru tineri, cu excepţia visteriei, de necazurile căreia nu-i 
păsa nimănui. 

Trebuia până la urmă să se înceapă dezbaterile. 

Acuzaţii, la rândul lor, căutară să tragă cât mai mult folos 
din scurgerea timpului. 

S-a văzut că datorită unui dibaci schimb al permiselor de 
liberă trecere, Morgan călătorea sub numele de Ribier, Ribier 
sub cel al lui Sainte-Hermine şi la fel şi cu ceilalţi. leşise ca atare 
din mărturiile hangiilor o zăpăceală pe care registrele lor 
veniseră să o sporească încă şi mai mult. 

Sosirea călătorilor, consemnată în registre cu un ceas mai 
curând sau cu un ceas mai târziu, sprijinea alibiurile cu 
neputinţă de înlăturat. 

Judecătorii erau încredinţaţi în cugetul lor de vinovăția 
împricinaţilor. Numai că asemenea convingere era 
neputincioasă în fața mărturiilor. 

Apoi, trebuie s-o spunem pe de altă parte, acuzaţii se 
bucurau de întreaga simpatie a publicului. 

Dezbaterile începură. 

Închisoarea din Bourg era vecină cu tribunalul. Prin 
coridoarele lăuntrice, arestaţii puteau fi duşi direct în sala de 
şedinţe. 

Oricât de mare era sala de şedinţe, în ziua deschiderii 
dezbaterilor era tixită de lume. Tot oraşul Bourg se înghesuia la 


uşile tribunalului şi veniseră şi oameni din Mâcon, Lons-le- 
Saulnier, Besançon şi Nantua, până într-atâta stârnise vâlva 
prădarea diligenţelor, până într-atâta de populare ajunseseră 
isprăvile confraţilor lui lehu. 

Intrarea celor patra inculpaţi fu salutată cu o rumoare care 
nu avea nici urmă de ură. Se vădeau curiozitatea şi simpatia 
aproape în părţi egale. 

lar înfăţişarea lor era bine pusă la punct, trebuie s-o 
spunem, ca să trezească asemenea sentimente. Frumoşi fără 
cusur, îmbrăcaţi după ultima modă a epocii, siguri de sine fără 
să fie aroganţi, cu surâsul pe buze faţă de asistenţă, curtenitori 
faţă de judecătorii lor, deşi uneori zeflemitori, apărarea lor cea 
mai bună sta în propria lor înfăţişare. 

Cel mai vârstnic din toţi patru avea abia treizeci de ani. 

Interogaţi în privinţa numelui, prenumelui, vârstei şi locului 
de naştere, ei răspunseră că se numeau respectiv: 

Charles de Sainte-Hermine, născut la Tours, departamentul 
Indre-et-Loire, în vârstă de douăzeci şi patru de ani. 

Louis-André de  Jahiat, născut la  Bage-le-Château, 
departamentul Ain, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani. 

Raoul-Frederic-Auguste de Valensolle, născut la Sainte- 
Colombe, departamentul Rhône, în vârstă de douăzeci şi şapte 
de ani. 

Pierre-Hector de Ribier, născut la Bollene, departamentul 
Vaucluse, în vârstă de douăzeci şi şase de ani. 

Intrebaţi despre situaţia şi starea lor, toţi patru declarară că 
fac parte din nobilime şi că sunt regalişti. 

Cei patru tineri chipeşi, care se apărau împotriva ghilotinei, 
dar nu împotriva împuşcării, care cereau moartea declarând că 
li se cuvine, dar care voiau să moară ca soldaţii, alcătuiau un 
grup minunat al tinereţii, curajului şi generozităţii. 

De aceea, judecătorii înțelegeau că, sub simpla acuzare de 
răzvrătire cu arme, Vendeea fiind supusă şi Bretania pacificată, 
împricinuiţii aveau să fie achitaţi. 

Şi ministrul poliţiei nu dorea aşa ceva. Lui nu i-ar fi fost de 
ajuns nici măcar moartea rostită de un consiliu de război. Lui îi 
trebuia moartea dezonorantă, moartea răufăcătorilor, moartea 
celor infami. 

Dezbaterile începuseră de trei zile şi nu izbutiseră să facă 
nici un pas către țelul urmărit de procuror. Charlotte, care prin 


închisoare putea pătrunde cea dintâi în sala de şedinţe, era de 
faţă în fiecare zi la dezbateri şi în fiecare seară venea să-i aducă 
Ameliei câte-un cuvânt de îmbărbătare. _ 

În ziua a patra, Amelie nu mai putu răbda. Îşi făcuse o 
rochie exact la fel cu cea a Charlottei, numai că dantela neagră 
ce învăluia pălăria era mai lungă şi mai deasă ca cele de la 
pălăriile obişnuite. 

Ţinea loc de voal şi nu lăsa să i se vadă faţa. 

Charlotte o duse şi o prezentă pe Amélie lui taică-său, ca pe 
una dintre tinerele ei prietene, curioasă să vadă cum merg 
dezbaterile. Naivul Courtois nici vorbă să recunoască pe 
domnişoara Montrevel şi, ca amândouă să vadă bine acuzaţii, le 
aşeză pe coridorul pe unde aveau să treacă ei, coridor ce 
conducea de la camera portarului tribunalului în sala de şedinţe. 

Coridorul se strâmta atât de tare în partea pe care se afla 
trecerea din camera portarului la locul cunoscut sub numele de 
rug, încât cei patru jandarmi care însoțeau arestaţii trebuiau să 
treacă mai întâi doi, apoi veneau arestaţii unul câte unul şi în 
sfârşit cei doi jandarmi din urmă. 

În intrândul uşii rugului se aşezară Charlotte şi Amélie. 

Când auzi deschizându-se uşile, Amélie se văzu silită să se 
sprijine de umărul Charlottei. | se păru că-i fuge pământul de 
sub picioare şi zidul din spatele ei. 

Auzi tropotul paşilor, apoi cum răsunau săbiile jandarmilor, 
în sfârşit, uşa de trecere se deschise. 

Trecu un jandarm. 

Apoi un al doilea. 

Sainte-Hermine mergea în frunte, de parcă s-ar mai fi numit 
încă Morgan. 

În clipa când trecu, Amélie murmură: 

— Charles! 

Arestatul recunoscu vocea îndrăgită, scoase un strigăt slab 
şi simţi că-i fu strecurat un bilet în mână. 

Strânse mâna scumpă într-a lui, şopti numele Amsliei şi 
trecu. 

Ceilalţi veniră şi ei după şi nu băgară de seamă sau se 
făcură că nu bagă de seamă cele două fete. 

Cât despre jandarmi, chiar nu văzură şi nu auziră nimic. 

De cum ajunse într-un loc luminat, Morgan desfăcu biletul. 
Nu cuprindea decât cuvintele de mai jos: 


“Fii liniştit, Charles, iubitul meu, sunt şi voi fi credincioasa 
ta Amélie, în viață ca şi în moarte. l-am mărturisit totul lordului 
Tanlay. E cel mai generos om de pe fața pământului. Mi-a dat 
cuvântul că va desface căsătoria proiectată şi va lua pe propria-i 
răspundere ruptura. Mi-eşti drag!" 


Morgan sărută scrisorica şi-o puse pe inimă. Pe urmă 
aruncă o privire înspre coridor. Amândouă tinerele fete din 
Bresse stăteau sprijinite de uşă. 

Amelie riscase totul ca să-l mai vadă încă o dată. 

De fapt, toţi nădăjduiau că şedinţa din ziua aceea va fi cea 
din urmă dacă nu se vor prezenta deloc noi martori ai acuzării. 
Era cu neputinţă să fie condamnaţi acuzaţii, datorită lipsei de 
probe. 

Cei mai de frunte avocaţi din departament, precum şi cei 
din Lyon şi din Besançon, fuseseră chemaţi de acuzaţi, ca să-i 
apere. 

Vorbiseră, fiecare la rândul său, clistrugînd unul după altul 
capetele de acuzare, ca într-un turnir din evul mediu când un 
campion dibaci şi puternic îşi lovea adversarul, dezbrăcându-l de 
armura bucată cu bucată. 

Întreruperile măgulitoare ale publicului întâmpinaseră 
părţile cele mai deosebite din pledoariile lor, cu toate 
amenințările aprozilor şi admonestările preşedintelui. 

Amelie, cu mâinile împreunate, mulțumea lui Dumnezeu, 
care se arăta aşa făţiş de partea acuzaților. O greutate 
îngrozitoare i se ridica de pe pieptu-i zdrobit. Răsufla mulţumită 
şi se uita printre lacrimile-i de recunoştinţă la crucifixul aşezat 
deasupra capului preşedintelui. 

Dezbaterile aveau să se închidă. 

Dintr-o dată un aprod intră, se apropie de preşedinte şi-i 
spuse câteva cuvinte la ureche. 

— Domnilor, şedinţa se suspendă. Să fie scoşi acuzaţii. 

În asistenţă se produse o mişcare de nelinişte febrilă. 

Ce noutate venise? Ce-avea să ne petreacă pe 
neaşteptate? 

Fiecare se uita la vecin cu îngrijorare. O presimţire îi 
încleşta inima Amsliei într-o strânsoare. Îşi duse mâna la piept, 


simţise ceva ca o spadă de gheaţă pătrunzând-o până-n 
izvoarele vieţii. 

Jandarmii se sculară, acuzaţii îi urmară şi apucară pe 
drumul spre celulă. 

Trecură iarăşi unii după alţii prin faţa Ameliei. 

Mâinile celor doi tineri se atinseră. Mâna Ameliei era rece 
ca cea a unei moarte. 

— Orice s-ar întâmpla, îţi mulţumesc, şopti Charles trecând. 
Amelie voi să-i răspundă, dar vorbele-i pieriră pe buze. 

In timpul acesta, preşedintele se sculase şi trecuse în 
cameră de consiliu. 

Acolo găsise o femeie voalată, care tocmai coborâse din 
trăsură chiar la uşa tribunalului şi fusese adusă acolo unde se 
afla, fără să fi schimbat nici o vorbă cu nimeni. 

— Doamnă, îi spuse preşedintele, vă rog să primiţi toate 
scuzele mele pentru felul întrucâtva brutal prin care, în virtutea 
puterii mele nelimitate, v-am ridicat de la Paris şi v-am adus 
aici. E vorba însă de viaţa unui om şi, în faţa unui asemenea 
considerent, toate celelalte au trebuit să amuţească. 

— Nu-i nevoie să vă cereţi scuze, domnule, răspunse 
doamna voalată. Cunosc prerogativele justiţiei şi iată, sunt la 
ordinele sale. 

— Doamnă, reîncepu preşedintele, tribunalul şi eu apreciem 
sentimentul de distinsă delicateţe care v-a impus, în momentul 
confruntării dumneavoastră cu acuzaţii, să nu voiţi a-l 
recunoaşte pe cel care v-a dat primele îngrijiri. Atunci, acuzaţii 
negau că ei sunt unii şi aceiaşi cu tâlharii de diligenţe. După 
aceea, au mărturisit însă totul. Numai că avem nevoie să-l 
cunoaştem pe cel ce v-a dat acel semn de curtenie sărindu-vă în 
ajutor, în scopul de a solicita pentru el îndurarea primului 
consul. 

— Cum, exclamă doamna voalată, au mărturisit? 

— Da, doamnă, dar se încăpăţânează a nu-l destăinui pe cel 
dintre ei care v-a sărit în ajutor. Fără îndoială că ei se tem să nu 
vă silească să contraziceţi mărturia pe care aţi depus-o şi nici nu 
vor ca unul dintre ei să obţină iertarea cu-n asemenea preţ. 

— Şi ce cereţi dumneavoastră de la mine, domnule? 

— Să vă salvaţi salvatorul. 

— Vai, foarte bucuros, zise doamna sculându-se. Ce-ar 
trebui să fac? 


— Să răspundeţi la întrebarea ce vă va fi pusă de mine. 

— Sunt gata, domnule. 

— Aşteptaţi o clipă aici. Veţi fi introdusă în câteva secunde 
în sala de şedinţe. 

Preşedintele intră. 

Câte un jandarm, postat la fiecare uşă, primi ordinul de a 
împiedica pe oricine ar fi voit să comunice cu doamna voalată. 
Preşedintele îşi reluă locul. 

— Domnilor, zise el, declar şedinţa deschisă. 

Un puternic murmur de voci se înălţă în sală. Aprozii 
strigară să se facă tăcere. Tăcerea se aşternu iarăşi. 

— Introduceţi martorul, ceru preşedintele. 

Un aprod deschise uşa de la camera de consiliu. Doamna 
voalată fu introdusă. 

Toate privirile se aţintiseră asupra ei. i 

Cine era doamna voalată? Ce căuta aici? In ce scop fusese 
chemată? 

Ochii Améliei se ţintuiseră asupra ei înaintea tuturor 
celorlalți. 

— Vai! Doamne-Dumnezeule! şopti ea, poate că mă înşel! 

— Doamnă, începu preşedintele să vorbească, acuzații au 
să intre în sală. Arătaţi-l justiției pe cel dintre ei care v-a 
copleşit, în chip atât de mişcător, cu risipa-i de ajutoare când a 
fost prădată diligenţa de Geneva. i 

Asistenţa fu străbătută de un fior de spaimă. Ințelesese că 
se întindea o cursă sinistră sub paşii acuzaților. 

Zeci de voci erau gata să strige: "Să nu deschideţi gura!" 
când, la semnul preşedintelui, aprodul răcni cu vocea-i 
poruncitoare: 

— Tăcere! 

Un frig de moarte învălui inima Ameliei, o sudoare 
îngheţată îi broboni fruntea, genunchii i se îndoiră şi prinseră a-i 
tremura. 

— Să intre acuzaţii, ordonă preşedintele, impunând liniştea 
cu privirea, aşa cum făcuse aprodul cu vocea, iar 
dumneavoastră, doamnă, veniţi mai aproape şi ridicaţi-vă vălul. 

Doamna voalată ascultă, făcând ceea ce o poftise 
preşedintele să facă. 

— Mama! exclamă Amelie, dar cu vocea atât de surdă, 
încât n-o auziră decât numai cei din jurul ei. 


— Doamna de Montrevel! murmură asistenţa. 

În clipa aceea, la uşă se ivi primul jandarm, apoi al doilea, 
după ei veneau acuzaţii, dar într-altă ordine: Morgan se aşezase 
al treilea pentru că, despărţit cum era de jandarmii din faţă de 
Montbar şi Adler, care mergeau înaintea lui şi de cei din spate 
de d'Assas, care urma după ei, să poată strânge mai uşor mâna 
Améliei. 

Montbar intră aşadar primul. 

Doamna de Montrevel clătină din cap că nu. 

Pe urmă veni Adler. 

Doamna de Montrevel făcu acelaşi semn cu capul, în clipa 
aceea, Morgan trecu prin fața Améliei. 

— Vai! Suntem pierduţi! Rosti ea. 

El o privi cu mirare. O mână i-o strânse pe-a lui ca într-un 
spasm. 

Morgan intră. 

— Domnul e, exclamă doamna de Montrevel zărindu-l pe 
Morgan sau, dacă binevoiţi, pe baronul Charles de Sainte- 
Hermine, care nu mai era decât unul şi acelaşi om cu Morgan 
din clipa în care doamna de Montrevel dăduse acea dovadă a 
identității. 

Din întreaga asistență se înălță un răcnet de durere. 
Montbar izbucni în râs. 

— Ah! Pe cuvântul meu, exclamă el, asta are să te înveţe 
minte, scumpe amice, să mai faci pe galantul cu femeile care 
leşină. 

Apoi, întorcându-se spre doamna de Montrevel îi spuse: 

— Doamnă, cu cele două cuvinte pe care le-aţi rostit aţi 
doborât patru capete. 

Se făcu o linişte înfiorătoare, dinlăuntrul căreia se auzi un 
singur geamăt. 

— Aprod, strigă preşedintele, n-ai spus publicului că e 
interzis orice semn de aprobare sau dezaprobare? 

Aprodul căută să afle cine nu respectase cuvântul justiţiei 
scoțând asemenea geamăt. 

Era o femeie îmbrăcată după portul din Bresse şi care 
fusese dusă la portarul închisorii. 

Din clipa aceea, acuzaţii nici nu mai încercară să nege. 
Numai că, aşa cum Morgan se unise cu ei şi ei se uniră cu el. 


Capetele lor, toate patru, trebuiau să fie împreună salvate 
sau împreună retezate. 

În aceeaşi zi, la orele zece seara, juriul declară că acuzaţii 
sunt vinovaţi, iar curtea pronunţă pedeapsa cu moartea. 

Trei zile mai târziu, după nenumărate rugăminţi, avocaţii 
obţinură ca acuzaţii să facă recurs pentru casare. 

Dar nu reuşiră să-i înduplece să facă cerere de grațiere. 


Capitolul LIII În care Amelie îşi ţine cuvântul dat 


Verdictul dat de juriul oraşului Bourg făcu o impresie 
teribilă nu numai în sala de şedinţe, ci chiar în tot oraşul. 

Între cei patru învinuiți se statornicise un asemenea 
legământ de frăţie cavalerească, o asemenea comportare plină 
de distincţie, o asemenea convingere în crezul pe care-l slujeau, 
încât până şi duşmanii lor admirau acel devotament ciudat care 
făcuse din nişte gentilomi din naştere şi de neam, adevăraţi 
tâlhari de drumul mare. 

Doamna de Montrevel, în culmea disperării de partea pe 
care-o luase în proces şi de rolul pe care-l jucase cu totul 
involuntar în asemenea dramă cu un deznodământ mortal, nu 
văzu decât un singur mijloc de a repara răul pe care-l făcuse: să 
plece pe dată înapoi la Paris, să se arunce la picioarele primului 
consul şi să ceară graţierea celor patra condamnaţi. 

Nici măcar nu mai pierdu vremea să treacă pe la castelul 
Negrelor-Fântâni s-o îmbrăţişeze pe Amelie. Ştia doar că 
plecarea lui Bonaparte era hotărâtă pentru primele zile ale lui 
mai şi erau în 6 ale lunii. 

Când părăsise Parisul, toate pregătirile de plecare erau 
făcute. 

Scrise un cuvânt fiicei sale şi-i explică prin ce fatală 
înrâurire, încercând să salveze pe unul din cei patru învinuiți, le 
pricinuise condamnarea la moarte tuturor. 

Pe urmă, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că-şi călcase 
făgăduiala pe care-o dăduse Amsliei şi mai ales pe care şi-o 
făcuse chiar ei, trimise după cai de poştă odihniţi, se urcă iarăşi 
în trăsură şi-o porni îndărăt la Paris. 

Acolo sosi în ziua de 8 mai, dimineaţa. 


Bonaparte plecase din 6, seara. 

Plecând, spusese că nu se duce decât la Dijon, poate la 
Geneva, dar nu va lipsi în orice caz mai mult de trei săptămâni. 

Recursul condamnaților, chiar de se respingea, trebuia să ia 
cel puţin cinci până la şase săptămâni. 

Toate speranţele nu erau aşadar pierdute. 

Dar de se spulberară când s-a aflat că inspecția trupelor din 
Dijon nu era decât un pretext, că drumul la Geneva nu fusese 
nicicând adevărat şi că Bonaparte, în loc să se ducă în Elveţia, 
plecase în Italia. 

Atunci, doamna de Montrevel, nevoind să-i ceară nimic 
fiului ei, ştiind jurământul pe care Roland îl făcuse în clipa când 
lordul Tanlay fusese asasinat şi ce rol de căpetenie jucase în 
arestarea confraţilor lui lehu, atunci, spuneam, doamna de 
Montrevel se adresă Josephinei. Josephine făgădui să-i scrie lui 
Bonaparte. 

Chiar în aceeaşi seară se ţinu de cuvânt. 

Procesul făcuse însă mare vâlvă. Acuzaţii noştri nu erau 
deloc la fel cu acuzaţii obişnuiţi, organele judecătoreşti se 
dovediră vigilente şi, în a treizeci şi cincea zi după judecarea 
procesului, recursul în casaţie fu respins. 

Hotărârea de respingere fu numaidecât expediată la Bourg, 
cu ordinul de-a executa pe condamnaţi în douăzeci şi patru de 
ore. 

Dar, cu toate diligenţele făcute de ministerul de justiţie, 
autoritatea judiciară nu fu ea cea dintâi prevenită. 

In timp ce arestaţii se plimbau în curtea interioară a 
închisorii, o piatră trecu pe deasupra zidurilor şi căzu la 
picioarele lor. 

O scrisoare era legată de piatră. 

Morgan, care păstrase faţă de camarazii lui şi în închisoare 
superioritatea şefului, ridică piatra, deschise scrisoarea şi citi. 

Pe urmă, întorcându-se către cei trei, le spuse: 

— Domnilor, recursul nostru a fost respins, cum de altfel 
era de aşteptat şi, după cât se pare, ceremonia va avea loc 
mâine. 

Valensolle şi Ribier, care jucau, trăgând la ţintă pe bani de 
şase livre şi pe ludovici, încetară jocul să asculte vestea. 

După ce o auziră îşi reluară partida fără să-şi dea nici o 
părere. 


Jahiat, care citea Noua El/oiză, îşi reluă lectură, spunând: 

— Cred că n-am să am timpul să termin capodopera 
domnului Jean-Jacques Rousseau, dar, pe cinstea mea, nu-mi 
pare rău. E cartea cea mai falsă şi mai plicticoasă din câte am 
citit în viaţă. 

Sainte-Hermine îşi trecu mâna peste frunte şoptind: 

— Sărmana Amelie! 

Pe urmă, zărind-o pe Charlotte care stătea la fereastra 
închisorii ce da în curtea arestaţilor, se duse la ea: 

— Spune-i Amsliei că-n noaptea asta trebuie să-şi ţină 
făgăduiala pe care mi-a dat-o. 

Fata temnicerului închise fereastra, îşi îmbrăţişa tatăl 
vestindu-l că, după cât se pare, are să-l vadă iarăşi seara. 

Pe urmă, o apucă pe drumul către Negrele-Fântâni, drum 
pe care de două luni îl făcea în fiecare zi de câte două ori: o 
dată, către miezul zilei, ca să se ducă la închisoare, o dată 
seara, ca să se întoarcă la castel. 

În fiecare seară când se-ntorcea, o găsea pe Amélie în 
acelaşi loc, adică aşezată la fereastra aceea care în zilele mai 
fericite se deschidea ca să-l lase pe iubitul ei Charles să intre. 

Din ziua leşinului pricinuit de verdictul juriului, Amelie nu 
mai vărsase nici o lacrimă şi mai c-am putea adăuga că nu mai 
rostise nici o vorbă. 

În loc să fie marmura din antichitate ce se-nsufleţeşte şi să 
devină femeie, s-ar fi putut crede că ea, fiinţa însufleţită, puţin 
câte puţin se împietrea. 

În fiecare zi părea că se face din ce în ce mai palidă, că 
devine din ce în ce mai îngheţată. 

Charlotte o privea cu uimire. Spiritele obişnuite, foarte 
impresionabile la demonstrațiile gălăgioase, adică la ţipete şi 
plânsete, nu înţeleg nimic dintr-o durere mută. 

Se pare că pentru ei muţenia înseamnă nepăsare. 

Fu aşadar uimită de liniştea cu care Amelie primi vestea pe 
care era împuternicită să i-o transmită. 

Nu văzu că obrazul Améliei, cufundat în lumină pe jumătate 
umbrită a apusului, se făcea livid din palid cum era. Nu simţi 
strângerea de moarte care, ca un cleşte de fier, îi zdrobea 
inima. Nu înţelese deloc, când Amelie se îndreptă spre uşă, că o 
rigiditate mai automată ca de obicei îi însoțea mişcările. 


Se pregăti doar s-o urmeze. Dar, ajunsă la uşă, Amélie 
întinse mâna. 

— Aşteaptă-mă aici, spuse ea. 

Charlotte o ascultă. 

Amelie închise uşa în urma ei şi urcă în camera lui Roland. 

Camera lui Roland era o adevărată încăpere de soldat şi de 
vânător, ale cărei podoabe de căpetenie erau panopliile şi 
trofeele. 

Se aflau acolo arme de toate soiurile: indigene şi străine, de 
la pistoalele cu ţevi azurii făcute la Versailles, până la pistoalele 
cu mânerele de argint din Cairo, de la cuțitul catalan până la 
jungherul turcesc. 

Desprinse dintre trofee patru pumnale cu lamele tăioase şi 
ascuţite. Scoase din panoplie opt pistoale de felurile forme. 

Luă dintr-un sac cartuşe şi dintr-un corn praf de puşcă. 

Pe urmă cobori în încăperea unde o lăsase pe Charlotte. 

După zece minute se îmbrăcă iarăşi cu ajutorul Charlottei în 
costumul ci de ţărancă din Bresse. 

Aşteptară noaptea. Noaptea vine târziu în luna iunie. 

Amelie rămase în picioare, nemişcată, mută, sprijinită de 
căminul din cameră, stins, privind prin fereastra deschisă satul 
Ceyzériat care dispărea puţin câte puţin în umbrele 
crepusculare. 

Când Amélie nu mai văzu nimic decât luminile ce se 
aprindeau din loc în loc zise: 

— Să mergem, s-a făcut timpul. 

Cele două fete ieşiră. Michel nu-i dădu nici o atenţie. 
Améliei, pe care o luă drept o prietenă de-a Charlottei ce venise 
s-o vadă şi pe care Charlotte se ducea s-o însoţească la plecare. 

Orologiul bătea ceasurile zece când cele două fete treceau 
pe dinaintea bisericii din Brou. 

Era ceasul zece şi un sfert când Charlotte bătu la poarta 
închisorii. 

Bătrânul Courtois veni să deschidă. 

Am spus care erau părerile politice ale onorabilului 
temnicer. 

Bătrânul Courtois era regalist. 

Fusese aşadar cuprins de-o adâncă simpatie pentru cei 
patru condamnaţi. Nădăjduia, la fel cu toată lumea, că doamna 
de Montrevel, a cărei disperare era cunoscută, să obţină 


graţierea lor de la primul consul şi, atât cât putuse s-o facă fără 
să se abată de la îndatoririle sale, îndulcise captivitatea 
arestaţilor, scutindu-i de toate rigorile inutile. 

Pe de altă parte, e adevărat că refuzase, cu toată simpatia 
pe care le-o purta, şaizeci de mii franci aur — sumă care, la 
epoca aceea preţuia de trei ori mai mult decât preţuieşte astăzi 
— ca să-i salveze. 

Dar, aşa cum am văzut, făcut părtaş la taină de către fie-sa 
Charlotte, îi îngăduise Améliei, deghizată în ţărancă din Bresse, 
să fie de faţă la judecarea procesului. 

Ne amintim desigur de grijă şi atenţia pe care mărinimosul 
om le avusese faţă de Amelie pe vremea când ca însăşi fusese 
arestată împreună cu doamna de Montrevel. 

Şi de data asta, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre 
respingerea recursului, se lăsă lesne înduioşat. 

Charlotte îi spuse că tânăra-i stăpâna avea să plece chiar în 
cursul nopţii la Paris, să grăbească graţierea şi că, înainte de-a 
pleca, venise să-şi ia rămas bun de la baronul de Sainte- 
Hermine şi să-i ceară explicaţii, ca să ştie ce are de făcut. 

Erau cinci uşi de străbătut ca să ajungi la cea dinspre 
stradă; un corp de gardă în curte, o santinelă înăuntru, una 
afară; ca atare, moş Courtois n-avea deloc a se teme că arestaţii 
ar putea evada. 

Îi îngădui aşadar Amsliei să-l vadă pe Morgan. 

să fim iertaţi că spunem când Morgan, când Charles, când 
baronul de Sainte-Hermine. Cititorii noştri ştiu prea bine că prin 
această triplă numire, noi desemnăm unul şi acelaşi om. 

Bătrânul Courtois luă o lumânare şi merse înaintea Ameliei. 

Fata, ca şi cum, ieşind din închisoare, trebuia să plece cu 
diligenţa, ţinea în mână un sac de călătorie. 

Charlotte o urmă pe stăpâna sa. 

— Aveţi să recunoaşteţi celulă, domnişoară de Montrevel. E 
cea în care aţi fost închisă împreună cu mama dumneavoastră. 
Şeful nenorociţilor ăstora tineri, baronul Charles de Sainte- 
Hermine, mi-a cerut ca o favoare, să-l pun în cuşca nr.l. Ştiţi că 
aşa le spunem noi celulelor. N-am avut inima să-i refuz 
asemenea mângâiere, ştiind că bietul băiat vă iubeşte. Vai! Fiţi 
pe pace, domnişoară Amélie. Asemenea taină n-are să-mi iasă 
niciodată din gură. Apoi mi-a pus întrebări, m-a întrebat unde 
era patul  măicuţei dumneavoastră, unde era patul 


dumneavoastră. Şi i-am spus. Atunci a dorit să-i fie aşezat 
culcuşul chiar în acelaşi loc în care se găsea şi al 
dumneavoastră. N-a fost greu: nu numai că era pe acelaşi loc, 
dar era chiar acelaşi culcuş. Aşa că, din ziua intrării sale în 
celula dumneavoastră, bietul băiat a stat aproape într-una 
culcat. 

Amélie scoase un suspin ce semăna a geamăt. Simţi, lucru 
pe care nu-l mai încercase de multă vreme, o lacrimă gata să-i 
scalde pleoapa. 

Era aşadar iubită la fel cum iubea şi ea. Şi dovada îi era 
dată de o gură străină şi dezinteresată. 

In clipa despărțirii veşnice, asemenea încredințare era cel 
mai frumos diamant pe care-l putu găsi în caseta durerii. 

Uşile se deschiseră unele după altele în faţa bătrânului 
Courtois. 

Ajunsă la cea din urmă, Amelie puse mâna pe umărul 
temnicerului. 

| se păru că aude ceva asemănător unui cântec. Ascultă cu 
mai multă atenţie, O voce spunea versuri. 

Dar vocea aceea nu era vocea lui Morgan. Vocea aceea era 
necunoscută. 

Era în acelaşi timp ceva trist, ca o elegie şi religios, un 
psalm. 

Vocea spunea: 


La tine, Doamne, cu sufletu-mi curat 


venit-am,; 

Tu mi-ai văzut în ochi amarul; 

Ca să-ntăreşti, tot ce e slab în mine- 
adus-am; 

Căci până-n fund eu nit-am băut 
paharul. 

Duşmanii mei strigau în urlet de mânie: 

“Cu el şi gloria-i să piară!" 

Dar Dumnezeu a spus cu glas de 
duioşie: 


"Sprijin să ai în ura lor de fiară! 


Prietenilor tăi le-mprumutară ura, 


măsura. 


mergând spre dânsul, 


plânsul 


îndurat 


încredințat 


pomenii 


păşii, 


verdeață. 


dimineața, 


sfințită, 


Ca să-ți înşele buna ta credință, 
lar cei hrăniți de tine au întrecut 


Că-ți ponegresc biata-ți fiinţă. 
Dar Dumnezeu te-aude cum gemi, 


Împins de mii de remuşcări 
Și-nduioşat te iartă, când iți aude 


De om pierdut, făr-de puteri. 

Cu milă şi dreptate veni-voi către tine. 
Tot viitorul spre a ţi-l feri, 

De şiretlicul mârşav te-oi apăra cu bine, 
Cinstea spre-a nu ţi-o murdări." 


Fii binecuvântat, o! Doamne, că te-ai 


Curăţă-mi cinste a-mi apăra. 
Și copleşit de marea-ţi bunătate m-ara 


Că lângă leşul meu vei veghea! 
La dulcele banchet al vieţii din cer mă 


Sosind cândva, cum astăzi mor, 
lar pe mormântul meu, în care-acum 


Lacrimi să verse, ai mei nu vor, 
Adio, câmpuri dragi şi tu, blândă 


Și tu, ferice umbră de cu sară! 
O cer, izvorul tainic din care curge 


Salutul meu e cea din urmă oară! 


O! De-ar putea vedea splendoarea ta 


Prietenii ce nu-mi aud salutul! 
Muri-ar ei în soare şi moartea lor jelită 
Le fie de amicul ce le-ngroapă lutul! 


Vocea tăcu. Fără îndoială fusese spusă cea din urmă strofă. 

Amélie, care nu voise să întrerupă meditaţia supremă a 
condamnaților şi care recunoscuse frumoasa odă a lui Gilbert, 
scrisă de el pe patul de suferinţă dintr-un spital, în ajunul morţii 
sale, făcu semn temnicerului că poate să-i deschidă. 

Moş Courtois, care, deşi era temnicer, părea că 
împărtăşeşte emoția tinerei fete, întoarse pe cât putu de 
încetişor cheia în broască. Uşa se deschise. 

Amelie cuprinse dintr-o privire celulă întreagă şi oamenii 
care stăteau închişi în ea. 

Valensolle, în picioare, sprijinit de zid, ţinea încă în mână 
cartea din care tocmai citise versurile pe care le auzise Amélie. 
Jahiat şedea lângă o masă, cu capul sprijinit într-o mână. Ribier 
şedea chiar pe masă, lângă el. În fund. Sainte-Hermine, cu ochii 
închişi ca şi cum ar fi fost cufundat în cel mai adânc somn, sta 
culcat pe pat. 

Când dădură cu ochii de tânăra fată pe care o recunoscură, 
Jahiat şi Ribier se sculară. 

Morgan rămase nemişcat. Nu auzise nimic. 

Amélie se duse de-a dreptul la el şi, ca şi cum sentimentul 
pe care-l încerca pentru iubitul ei fusese sfinţit de apropierea 
morţii, fără să se sfiască de prezenţa celor trei prieteni, se 
apropie de Morgan şi, sărutând arestatul pe buze, şopti: 

— Deşteaptă-te Charles, iubitul meu. Sunt cu, Amélie a ta, 
şi-am venit să-mi ţin cuvân-tul. 

Morgan scoase un strigăt de bucurie şt cuprinse faţa cu 
amândouă braţele. 

— Domnule Courtois, zise Montbar, eşti un om tare 
cumsecade. Lasă-i pe bieţii tineri împreună. Ar fi mare păcat să 
le tulburăm cu prezenţa noastră cele câteva clipe pe care le mai 
au de stat împreună pe pământul ăsta. 

Bătrânul Courtois, fără să scoată nici un cuvânt, deschise 
uşa celulei de-alături şi Valensolle, Jahiat şi Ribier intrară acolo, 
apoi închise uşa după ei. 

Pe urmă, făcându-i semn Charlottei să-l urmeze, ieşi şi 
dânsul. 


Cei doi îndrăgostiţi rămaseră singuri. 

Sunt scene pe care nu trebuie să ne încumetăm să le 
zugrăvim şi vorbe pe care nu trebuie să încercăm să le repetăm. 
Numai Dumnezeu, care le ascultă de pe tronul său nemuritor, ar 
putea spune câtă bucurie sumbră şi cită voluptate amară 
cuprind. 

După un ceas, cei doi tineri auziră iarăşi cheia că se 
întoarce în încuietoarea uşii. Erau trişti, dar liniştiţi şi credinţa că 
despărţirea lor nu va fi lungă le dădea o dulce seninătate. 

Vrednicul temnicer părea mai sumbru şi mai stânjenit acum 
când se arată pentru a doua oară, decât întâia oară. Morgan şi 
Amelie îi mulţumiră, zâmbindu-i. 

El se duse la uşa celulei unde erau închişi cei trei prieteni şi 
o deschise, murmurând: 

— Zău aşa, măcar să-şi petreacă noaptea asta împreună de 
vreme ce le e cea din urmă noapte. 

Valensolle, Jahiat şi Ribier intrară. 

Amélie, ţinându-l pe Morgan cuprins cu braţul ei stâng, ie 
întinse mâna la toţi trei. 

Câteşitrei îi sărutară, unul după altul, mână-i rece şi umedă, 
apoi Morgan o întovărăşi până la uşă. 

— La revedere! îi spuse Morgan. 

— Pe curând! li răspunse Amélie. 

Şi întîlnirea lor, ce urma să aibă loc în mormânt, fu 
pecetluită cu un zâmbet lung, după care se despărţiră cu un 
geamăt atât de dureros, încât s-ar fi putut spune că inimile lor 
se zdrobiseră în acelaşi timp. 

Uşa se închise în urma Ameliei, zăvoarele şi cheile 
scrâşniră. 

— Ei? întrebară împreună Valensolle, Jahiat şi Ribier. 

— lată răspunse Morgan răsturnând şi golind pe masă sacul 
de călătorie. 

Cei trei tineri scoaseră un strigăt de bucurie văzând 
pistoalele strălucitoare şi tăişurile ascuţite ale pumnalelor. 

În afară de libertate doar atât îşi doreau cel mai mult: 
bucuria dureroasă şi supremă de a se şti stăpâni pe viaţa lor şi, 
la mare nevoie şi pe cea a altora. 

În timpul acesta, temnicerul o însoțea pe Amélie până la 
uşa ce dă în stradă. 


Ajuns acolo, şovăi o clipă, apoi, în sfârşit, ţinând-o de braţ, 
îi spuse: 

— Domnişoară de Montrevel, iertaţi-mă că vă pricinuiesc 
asemenea durere, dar e de prisos să vă mai duceţi la Paris... 

— Pentru că recursul a fost respins şi execuţia are loc 
mâine, nu-i aşa? zise Amélie. 

Temnicerul, plin de uimire, făcu un pas îndărăt. 

— Ştiam, adăugă ea. 

Apoi, întorcându-se către camerista ei, îi spuse: 

— Du-mă până la cea mai de-aproape biserică, Charlotte. 
Să vii să mă iei mâine, după ce se va fi sfârşit totul. 

Biserica cea mai apropiată nu era prea departe. E vorba de 
biserica Sfânta-Clara. 

Cam de vreo trei luni, potrivit ordinelor primului consul, 
biserica fusese redată cultului. Cum era foarte aproape de 
miezul nopţii, biserica era închisă, dar Charlotte ştia unde 
locuieşte paracliserul şi se duse să-l deştepte. 

Amelie aşteptă în picioare, sprijinindu-se de ziduri, la fel de 
împietrită ca şi figurile de piatră ce împodobeau faţada 
lăcaşului. 

După vreo jumătate de ceas veni şi paracliserul. 

În timpul acelei jumătăţi de ceas, Amélie văzu trecând ceva 
ce-i păruse lugubru. 

Trei oameni îmbrăcaţi în negru mânau o căruţă care, la 
lumina lunii, se putea vedea că e vopsită în roşu. 

Căruţa căra nişte lucruri informe: scânduri din cale afară de 
lungi, scări stranii vopsite tot în roşu. Căruţa se îndreptă înspre 
bastionul Montrevel, adică înspre piaţa execuțiilor. 

Amelie ghici ce era. Căzu în genunchi şi scoase un țipăt. 

La ţipătul ei, oamenii îmbrăcaţi în negru se întoarseră şi li 
se păru că una dintre sculpturile porticului se desprinsese din 
firida ei şi îngenunchease. 

Cel ce părea să fie şeful oamenilor în negru făcu câţiva paşi 
spre Amélie. 

— Nu v-apropiaţi, domnule! strigă ea. Nu v-apropiaţi! 

Omul trecu umil la locul său şi-şi urmă drumul. 

Căruţa dispăru după colţul străzii închisorilor, dar duruitul 
roţilor se auzi încă multă vreme pe pavaj şi hurui multă vreme în 
inima Améliei. 


Când paracliserul şi Charlotte se întoarseră, o găsiră pe 
tânăra noastră în genunchi. 

Paracliserul făcu oarecari greutăţi să deschidă biserică la 
asemenea ceas, dar o monedă de aur şi numele domnişoarei de 
Montrevel îi spulberară toate scrupulele. 

Incă o monedă de aur îl hotărî să facă lumină la un altar 
mic. 

Era tocmai acela unde Amélie, în copilărie, primise prima-i 
împărtăşanie. 

După ce altarul fu luminat, Amélie îngenunche la piciorul 
altarului şi rugă să fie lăsată singură. 

Către ceasurile trei de noapte văzu luminându-se fereastra 
cu vitralii colorate, care se afla deasupra altarului Fecioarei. Din 
întâmplare fereastra dădea spre răsărit, aşa încât cea dintâi 
rază de soare veni de-a dreptul la tânăra noastră ca un mesaj al 
Domnului. 

Puțin câte puţin oraşul se trezi. Amélie băgă de scamă că 
era mai zgomotos ca de obicei. Nu mult după aceea, până şi 
boitele bisericii se cutremurară de tropotul unei cete de călăreţi. 
Ceata se ducea înspre închisoare. 

Cu puţin înainte de ceasurile nouă, tânăra auzi o mare 
rumoare şi i se păru că toţi oamenii se repezeau în aceeaşi 
parte. 

Incercă să se cufunde mai adânc în rugăciune ca să nu mai 
audă feluritele zgomote care vorbeau cu inima ei într-un grai 
necunoscut, dar ale cărei spaime, pe care le încerca, îi spuneau 
totuşi că înţelege fiecare cuvânt rostit. 

Intr-adevăr, la închisoare se petrecea un lucru teribil şi 
merita ca toată lumea să alerge să-l vadă. 

Când, către ceasurile nouă de dimineaţă, bătrânul Courtois 
intrase în celulă să le vestească condamnaților în acelaşi timp 
că recursul le fusese respins şi că trebuiau să se pregătească să 
moară, îi găsise pe toţi patru înarmaţi până-n dinţi. 

Temnicerul, luat pe nepregătite, fu atras în celulă. În urma 
lui uşa fu închisă. Apoi, fără să mai fi încercat să se apere, atât Îi 
fusese uimirea de nemaiînchipuită, tinerii îi smulseră legătura cu 
chei şi, deschizând şi închizând uşa din faţa celei prin care 
intrase temnicerul, îl lăsară închis în locul lor, iar ei intrară în 
celula vecină unde în ajun, Valensolle, Jahiat şi Ribier 
aşteptaseră să se termine întâlnirea dintre Morgan şi Amelie. 


Cu una dintre cheile din legătură deschiseră a doua uşă, a 
celeilalte celule. Uşa aceea dădea în curtea arestaţilor. 

Curtea arestaţilor era şi ea închisă cu trei porţi masivă care, 
toate trei, dădeau într-un soi de culoar care ducea şi el la 
ghereta portarului tribunalului. 

Din  ghereta portarului tribunalului se cobora pe 
cincisprezece trepte în curtea interioară a parchetului, curte 
mare, închisă cu un grilaj. 

De obicei, grilajul nu era închis decât în timpul nopţii. 

Dacă, din întâmplare, în împrejurările de faţă n-ar fi foit 
încuiat şi ziua, ar fi fost cu putinţă că deschiderea lui să le 
înlesnească scăparea spre fuga. 

Morgan găsi cheia de la curtea arestaţilor, o deschise, se 
repezi cu prietenii lui din curte în ghereta portarului tribunalului 
şi se avânta pe platforma curţii interioare a tribunalului. 

Din înaltul acelei platforme, cei patru tineri văzură că orice 
speranţă e pierdută. 

Grilajul curţii interioare era ferecat şi cam vreo optzeci de 
bărbaţi, atât jandarmi cât şi dragoni, erau postați în faţa 
grilajului. 

La vederea celor patru condamnaţi liberi, ţâşnind din 
ghereta portarului pe platformă, un strigăt uriaş, strigăt de 
uimire şi de groază în acelaşi timp se înălţă din mulţime. 

Într-adevăr, înfăţişarea lor era uluitoare. 

Ca să-şi asigure deplină libertate a mişcărilor şi poate ca 
să-şi ascundă răspândirea sângelui care se întinde atât de 
repede şi se arată atât de limpede sub pânză albă a cămăşilor, 
erau goi până la mijloc. 

Năframa legată în jurul mijlocului părea zbârlită de armele 
de tot soiul strecurate sub ea. 

Dintr-o singură privire înţeleseră că erau stăpâni pe viaţa 
lor, dar nu şi pe libertate. 

În toiul strigătelor ce se înălţau din mijlocul mulţimii şi al 
zăngănitului săbiilor scoase din teacă, ţinură sfat o clipă. 

Apoi, după ce le strânse mâna, Montbar se desprinse de 
camarazii săi, cobori cele cincisprezece trepte şi înainta spre 
grilaj. 

Ajuns la patru paşi de grilajul curţii, le mai aruncă o ultimă 
privire şi un ultim zâmbet camarazilor lui, salută curtenitor 
mulţimea care amuţise şi, adresându-se soldaţilor, le spuse: 


— Foarte bine, domnilor jandarmi! Foarte bine, domnilor 
dragoni! 

Şi, vârând în gură capătul ţevii unuia din pistoalele sale, îşi 
zbură creierii. 

Strigăte de nedumerire şi ţipete aproape nebuneşti urmară 
exploziei, dar încetară aproape numaidecât. 

Valensolle cobori şi el, la rândul său. Ţinea în mâna doar un 
pumnal cu lama dreaptă, ascuţită, tăioasă. 

Pistoalele lui, de care nu părea că vrea să se slujească, 
stăteau înfipte în cingătoare. 

Înainta către un soi de şopron mic, sprijinit pe trei stâlpi, se 
opri la primul stâlp, potrivi pe el mânerul pumnalului, îi îndreptă 
vârful către inimă, cuprinse stâlpul cu braţele, îşi salută o ultimă 
oară prietenii şi strânse stâlpul până ce lama pumnalului dispăru 
cu totul în pieptul lui. 

Mai stătu încă o clipă în picioare, dar o paloare mortală i se 
întinse pe faţă. Pe urmă, braţele i se desprinseră şi se prăbuşi 
mort lângă piciorul stâlp ului. _ 

De data asta mulţimea rămase mută. Ingheţase de spaimă. 

Veni rândul lui Ribier. Ţinea în mâini amândouă pistoalele. 

Înainta până la grilaj, pe urmă, ajuns acolo, îndreptă ţevile 
pistoalelor asupra jandarmilor. 

Nu trase, dar traseră jandarmii. 

Trei sau patru Împuşcături se auziră şi Ribier căzu străpuns 
de două gloanţe. 

Un soi de admiraţie luase locul feluritelor sentimente ale 
celor din mulţime, sentimente ce se perindaseră în inimile lor la 
vederea celor trei catastrofe succesive. 

Mulțimea înţelegea că tinerii aceia voiau să moară, dar 
ţineau să moară cum înțelegeau ei şi, mai cu seamă, să moară 
frumos, ca gladiatorii din antichitate. 

De aceea tăcu când Morgan, rămas singur, cobori zâmbind 
treptele platformei şi făcu semn că vrea să vorbească. 

De altfel, ce-i mai lipsea oare mulţimii avide de sânge? | se 
dădea mai mult decât i se făgăduise. 

| se făgăduise patru morţi, dar patru morţi uniforme, patru 
capete tăiate. Şi i se da patru morţi felurite, pitoreşti, 
neaşteptate. Era aşadar firesc să facă tăcere când îl văzu pe 
Morgan că înaintează. 


Morgan nu ţinea în mâna nici pistoale, nici pumnal. 
Pumnalul şi pistoalele şedeau paşnic în cingătoarea lui. 

Trecu pe lângă cadavrul lui Valensolle şi veni să se aşeze 
între cele ale lui Jahiat şi Ribier. 

— Domnilor, spuse el, să facem o învoială. 

Se făcu linişte de parcă şi răsuflarea tuturor celor de faţă se 
oprise în loc. 

— Aţi avut un ins care şi-a zburat creierii (şi-l arătă pe 
Jahiat). Altul care şi-a străpuns inima cu pumnalul (şi-l arătă pe 
Valensolle). Al treilea a fost împuşcat (şi-l arătă pe Ribier). Pe-al 
patrulea aţi dori să-l vedeţi ghilotinat. Vă înţeleg pofta. 

Un freamăt teribil străbătu prin mulţime. 

— Ei bine, urmă Morgan, nu cer altceva decât să vă dau 
asemenea satisfacţie. Sunt gata să mă las ghilotinat, dar doresc 
să merg la eşafod după propriul meu plac şi nu cumva să pună 
cineva mâna pe mine. Pe cel care ar încerca să se apropie de 
mine, îl împuşc... În afară de domnul, urmă Morgan arătându-l 
pe călău. E o treabă pe care avem a o face împreună şi care de- 
o parte şi de alta nu cere decât metodă. 

Bineînţeles, asemenea cerere nu păru mulţimii că întrece 
măsura, căci din toate părţile se auziră strigăte: 

— Da! Da! Da! 

Ofiţerul de jandarmi înţelese că cea mai scurtă cale, ca s-o 
încheie mai repede, era să-i facă pe plac lui Morgan. 

— Îmi făgăduieşti, întrebă el, că, dacă te las cu picioarele şi 
mâinile slobode n-ai să încerci cumva s-o ştergi? 

— Îmi dau cuvântul meu de cinste, răspunse Morgan. 

— Ţi atunci, urmă ofiţerul de jandarmi, dă-te la o parte şi 
lasă-ne să ridicăm cadavrele camarazilor dumitale. 

— Nici că se poate mai firesc, spuse Morgan. 

Şi se trase la vreo zece paşi de unde se afla, ca să se 
sprijine de zid. 

Grilajul se deschise. 

Cei trei oameni îmbrăcaţi în negru intrară în curte, adunară 
unul după altul cele trei trupuri. 

Ribier încă nu murise de tot. Deschise ochii şi păru că-l 
caută pe Morgan. 

— lată-mă, zise Morgan, fii liniştit, dragă prietene, sunt aici. 


Ribier închise ochii fără să scoată nici o vorbă. După ce cele 
trei trupuri fură scoase, ofiţerul de jandarmi îl întrebă pe 
Morgan: 

— Domnule, eşti gata? 

— Da, domnule, răspunse Morgan salutând cu o politeţe 
plină de distincţie. 

— Atunci, vino! 

— lată-mă, răspunse Morgan. 

Şi se duse să ia loc între plutonul de jandarmi şi 
detaşamentul de dragoni. 

— Doreşti să te urci în şaretă sau să mergi pe jos, domnule? 
întrebă căpitanul. 

— Pe jos, pe jos, domnule. Ţin mult să se ştie că, lăsându- 
mă ghilotinat, îmi satisfac o fantezie, dar frică nu mi-e! 

Sinistrul cortegiu străbătu piaţa Arenelor şi o apucă pe 
lângă zidurile grădinii castelului Montbazon. 

Şareta, cărând cele trei cadavre, mergea în frunte, apoi 
veneau dragonii, apoi Morgan, mergând singur într-un spaţiu 
liber de doisprezece paşi şi, în sfârşit, jandarmii, în frunte cu 
căpitanul lor. 

La capătul zidului cortegiul o cârmi spre stânga. 

Deodată, prin spărtura dintre grădină şi hala cea mare, 
Morgan zări eşafodul care-şi înălța spre cer cei doi stâlpi roşii, ca 
două braţe însângerate. 

— Ptiu! făcu el, n-am văzut încă ghilotină până acuma şi n- 
am ştiut că poate fi atât de urâtă. 

Şi, fără să mai spună ceva, scoţându-şi pumnalul din 
cingătoare şi-l împlântă în piept până-n plăsele. 

Căpitanul de jandarmi văzu mişcarea fără s-o poată 
împiedica şi-şi îndemnă calul înspre Morgan rămas în picioare, 
spre marea uimire a tuturor şi chiar a lui. 

Dar Morgan, scoțând unul din pistoalele de la cingătoare şi 
ridicându-i piedica, spuse: 

— Opreşte! Ne-am înţeles că nimeni nu pune mâna pe 
mine. Am să mor singur, sau murim trei, rămâne de ales. 

Căpitanul îşi dădu calul cu un pas înapoi. 

— Să mergem, zise Morgan. 

Şi într-adevăr, o porni mai departe. 


Ajuns la piciorul ghilotinei, Morgan îşi scoase pumnalul din 
rană şi şi-l împlânta a doua oară, tot atât de adânc ca şi întâia 
oară. 

Un răcnet de furie mai curând decât de durere îi scăpă din 
gâtlej. 

— Se vede că mi-e sufletul zăvorât în trup, exclamă el. 

Apoi, pe când ajutoarele voiau să-l sprijine ca să urce scara 
în vârful căreia îl aştepta călăul, adăugă: 

— Ei! Vă mai spun o dată: nu puneţi mâna pe mine! Şi urcă 
cele şase trepte fără să se clatine. 

Ajuns pe platformă, îşi scoase pumnalul din rană şi-şi dădu 
o a treia lovitură. 

Atunci, din gură îi izbucni un înspăimântător hohot de râs şi 
aruncând la picioarele călăului pumnalul pe care-l scosese din a 
treia rană, tot atât de zadarnică cât şi primele două, îi spuse: 

— Pe cuvântul meu, mi-e de-ajuns. E rândul tău acuma şi 
scoate-o la capăt cum ai să poţi. 

La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe 
eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se 
vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu. 

Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu şi are să vi se 
spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit 
numele Amáéliei. 

Morţii fură şi ei executaţi după cel viu, aşa încât cei care au 
fost să privească, nu numai că n-au pierdut nimic din cele ce v- 
am povestit, dar au avut două spectacole în loc de unul. 


Capitolul LIV Mărturisirea 


La trei zile după evenimentele a căror povestire aţi citit-o, 
către ceasurile şapte seara, o trăsură acoperită de praf şi trasă 
de doi cai de poştă albi de spumă se opri la grilajul castelului 
Negrelor-Fântâni. 

Spre marea uimire a celui ce părea atât de nerăbdător să 
ajungă, poarta era larg deschisă, lumea sărmană umpluse 
curtea, iar peronul era plin de bărbaţi şi femei în genunchi. 


Apoi, simţul auzului trezindu-se pe măsură ce uimirea îi 
ascuţea mai mult văzul, călătorul crezu că aude clinchetul unui 
clopoțel. 

Deschise în pripă portiera vehiculului, sări jos din trăsură, 
străbătu curtea în grabă, se urcă pe terasă şi văzu scara ce 
ducea la primul etaj înţesată de lume. 

Urcă scara aşa cum urcase treptele spre terasă şi auzi o 
şoaptă de slujbă religioasă ce-i păru că vine din camera Améliei. 

Se îndreptă spre camera aceea. Era deschisă. 

La căpătâi şedeau îngenunchiaţi doamna de Montrevel şi 
micuțul Edouard, ceva mai departe Charlotte, Michel şi fiul său. 

Parohul bisericii Sfânta-Clara îi dădea cea din urmă 
împărtăşanie Ameliei. Scena lugubră era luminată doar de 
pâlpâitul luminărilor. 

Cei de faţă îl recunoscură pe Roland în călătorul al cărui 
vehicul se oprise în faţa porţii grilajului. Lumea se feri din cale la 
trecerea lui iar el, cu capul descoperit, intră şi merse de 
îngenunche alături de maică-sa. 

Muribunda, întinsă pe spate, cu mâinile împreunate, cu 
capul înălţat pe perină, cu ochii ţintuiţi spre cer într-un soi de 
extaz, nu păru că-şi dă seama de sosirea lui Roland. 

Ai fi zis că trupul îi mai era pe lumea asta, dar sufletul îi şi 
plutea între cer şi pământ. 

Mâna doamnei de Montrevel o căută pe cea a lui Roland şi 
sărmana mamă, găsind-o, lăsă să-i cadă capul, în hohote de 
plâns, pe umărul fiului ei. 

Suspinele materne, fără îndoială nu fură nici de auzite de 
Amelie, cum nici prezenţa lui Roland nu fusese observată, căci 
tânăra fată rămase nemişcată ca o stană. Numai când 
împărtăşania muribunzilor îi fu dată, când fericirea veşnică îi fu 
făgăduită prin cuvintele mângâietoare ale preotului, buzele ei ca 
de marmură părură că se însufleţesc şi şopti cu vocea stinsă, 
dar răspicat: 

— Amin! 

Atunci, clopoţelul sună din nou. Băiatul care-l ţinea ieşi cel 
dintâi, apoi cei doi dascăli ce duceau luminările, pe urmă cel ce 
purta crucea... pe urmă, în sfârşit, preotul care ţinea în mâini 
potirul cu sfânta împărtăşanie. 

Toţi străinii de casă plecară după cortegiu, cei ai casei şi 
membri familiei rămaseră singuri. 


Casa, cu o clipă mai înainte plină de freamăt şi de lume, 
rămase tăcută, aproape pustie. 

Muribunda nu se mişcase, buzele i se închiseseră iarăşi, 
mâinile îi rămăseseră împre-unate, ochii înălţaţi spre cer. 

După câteva minute, Roland se plecă la urechea doamnei 
de Montrevel şi-i spuse pe şoptite: 

— Vino mamă, am să stau de vorbă cu dumneata. 

Doamna de Montrevel se ridică, îl împinse pe micuțul 
Edouard către patul surorii lui. Copilul se înălţă în vârful 
picioarelor şi o sărută pe Amélie pe frunte. 

Apoi, după el veni doamna de Montrevel, se aplecă asupra 
fiicei sale şi, în sughiţuri de plâns, depuse şi ea un sărut pe 
fruntea fetei, în acelaşi loc. 

La rândul său veni şi Roland, cu inima zdrobită dar cu ochii 
uscați. Ar fi dat mult să poată vărsa lacrimile ce-i înecau inima. 

O sărută şi el pe Amélie aşa cum făcuse fratele lui şi maică- 
sa. Amelie păru la fel de nesimţitoare la sărutul lui cât fusese şi 
la celelalte două de mai înainte. 

Băiatul, mergând în frunte, doamna de Montrevel şi Roland 
venind în urma lui Edouard, cu toţii se îndreptară spre uşă. 

În clipa când să treacă pragul, toţi trei se opriră, tresărind. 

Auziseră numele lui Roland, rostit limpede. 

Roland se întoarse. 

Amelie rosti a doua oară numele fratelui ei. 

— M-ai strigat, Amélie? întrebă Roland. 

— Da, răspunse vocea muribundei. 

— Singur, sau cu mama? 

— Singur. 

Vocea aceea fără de nici un accent, dar cu toate acestea 
desăvârşit de clară, avea ceva îngheţat în ca. Părea un ecou din 
altă lume. 

— Du-te mamă, spuse Roland. Vezi că Amelie vrea să 
vorbească numai cu mine. 

— Oh! Doamne, Dumnezeule! şopti doamna de Montrevel. 
Mai rămâne oare vreo spe-ranţă? 

Oricât de încet fuseseră rostite vorbele de mai sus, 
muribunda le auzi. 

— Nu, mamă, îi răspunse ca. Dumnezeu a îngăduit să-mi 
mai revăd fratele, dar în noaptea asta voi fi la sânul său. 

Doamna de Montrevel scoase un geamăt adânc. 


— Roland! Roland! murmură ea, oare n-ai spune că a şi 
ajuns acolo? 

Roland îi făcu semn să-l lase singur. Doamna de Montrevel 
plecă cu Edouard. 

Roland se întoarse, închise uşa şi, cu o negrăită emoție, se 
îndreptă spre căpătâiul patului Ameliei. 

Tot trupul ei era pradă înţepenirii cadaverice, suflarea-i de- 
abia ar fi aburit o oglindă atât îi era de stinsă. Numai ochii, 
peste măsură de căscaţi, priveau lix şi străluceau, ca şi cum tot 
ceea ce mai rămăsese din existenţa acelui trup, pedepsit înainte 
de vreme, s-ar fi concentrat în ei. 

Roland auzise vorbindu-se de strania stare denumită extaz 
şi care nu-i altceva decât catalepsie. 

Inţelese că Amelie era în ghearele acelei morţi anticipate. 

— lată-mă surioară. Ce vrei să-mi spui? 

— Ştiam c-ai să soseşti, răspunse tânăra tot nemişcată şi 
te-aşteptam. 

— De unde ştiai c-am să vin? întrebă Roland. 

— Te-am văzut venind. 

Roland fu cuprins de un tremur. 

— Şi, întrebă el, ştiai tu de ce-am venit? 

— Da. De-aceea m-am rugat atât de mult lui Dumnezeii, din 
adâncul sufletului, încât mi-a îngăduit să mă scol şi să scriu. 

— Când? 

— Noaptea trecută. 

— Şi unde-i scrisoarea? 

— Sub perna mea. la-o şi citeşte o. 

Roland şovăi o clipă. Sora lui nu era oare cuprinsă de delir? 

— Sărmană Amelie! şopti Roland. 

— Nu trebuie să mă plângi, răspunse tânăra fată, mă duc 
să-l întâlnesc. 

— Pe cine? întrebă Roland. 

— Pe cel pe care l-am iubit şi pe care tu l-ai ucis. 

Roland scoase un geamăt. Sora lui delira. Despre cine voia 
să vorbească? 

— Amelie, venisem să te întreb... 

— Despre lordul Tanlay, ştiu, răspunse tânăra fată. 

— Ştii! Dar cum? 

— Nu ţi-am spus că te-am văzut venind şi că ştiam de ce 
vii? 


— Atunci, răspunde-mi. 

— Nu mă întoarce din drumul meu spre Dumnezeu şi spre 
el, Roland. Ti-am scris, citeşte-mi scrisoarea. 

Roland vâri mâna sub pernă, încredinţat că sora lui era în 
delir. 

Spre marea lui uimire, dădu cu mâna de o hârtie pe care o 
scoase. 

Era o scrisoare pusă într-un plic. Pe plic erau scrise 
următoarele cuvinte: 


"Lui Roland, care soseşte mâine." 


Se apropie de lampa de căpătâi, ca să citească mai uşor. 
Scrisoarea era datată din ajun, la ceasurile unsprezece seara. 
Roland citi: 


"Frate, fiecare din noi doi avem a ne ierta câte un lucru 
înspăimântător..." 


Roland îşi îndreptă privirile spre sora lui: era tot nemişcată. 
Citi mai departe: 


“Mi-a fost drag Charles de Sainte-Hermine. Dar mi-a fost 
mai mult decât drag, m-am însoţit cu el..." 


— Vai! şopti tânărul printre dinţi. Are să moară! 

— A murit! îi spuse Amélie. 

Roland scoase un strigăt de uimire. 

Atât de încet rostise cuvintele la care răspunsese Amelie 
încât abia de le auzise el singur. 

Ochii i se aplecară iarăşi pe scrisoare: 


"Nu era cu putință nici un soi de unire între sora lui Roland 
de Montrevel şi şeful confraților lui lehu. lată taina teribilă pe 
care n-o puteam rosti şi care mă mistuia. 

O singură ființă trebuia s-o ştie şi a aflat-o. Fiinta aceea e 
sir John Tanlay. 

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe omul acela cu suflet leal, 
care-mi făgăduise să strice proiectele unei căsătorii imposibile şi 
care s-a ținut de cuvânt. 


Viata lordului Tanlay să-ți fie scumpă şi sfânta, o, Roland! E 
singurul prieten pe care l-am avut în durerea mea, singurul om 
ale cărui lacrimi s-au amestecat cu ale mele. 

Mi-a fost drag Charles de Sainte-Hermine. Am fost iubita lui. 
Iată lucrul cumplit pe care-l ai a mi-l ierta. 

Dar, în schimb, tu eşti pricina morții sale: iată lucrul cumplit 
pe care ţi-l iert. 

Și acum, vino repede, o, Roland, pentru că nu trebuie să 
mor decât când tu vei fi sosit. 

Murind, am să-l revăd. Murind, am să-l întâlnesc ca să nu 
mă mai despart niciodată de el. Sunt fericită că mor." 


Totul era limpede şi precis, era evident că în scrisoarea 
aceea nu exista nici urmă de delir. 

Roland o reciti încă de două ori şi rămase o clipă nemişcat, 
mut, gâfâind, plin de îngrijorare. Dar, în sfârşit, mila birui mânia. 

Se apropie de Amélie, întinse mâna deasupra ei şi cu glas 
blând îi spuse: 

— Surioară, te iert. 

O uşoară tresărire scutură trupul muribundei: 

— Şi acum, spuse ea, cheam-o pe mama. În braţele ei 
trebuie să mor. 

Roland se duse la uşă şi o strigă pe doamna de Montrevel. 
Camera ei era deschisă. Aştepta, bine înţeles şi alergă la 
chemare. 

— Ce-i? întrebă ea, nerăbdătoare. 

— Nimic, răspunse Roland, afară doar că Amelie doreşte să 
moară în braţele dumitale. 

Doamna de Montrevel intră şi se duse să îngenuncheze în 
faţa patului fiicei sale. 

Atunci, ca şi cum un braţ nevăzut dezlegase legăturile ce 
păruseră c-o ţintuiesc în culcuşul morţii, Amelie, săltându-se 
încetişor, desprinzându-şi mâinile din împreunarea lor pe piept 
şi lăsând să-i alunece o mână în mâna maicii sale, zise: 

— Mamă, mi-ai dat viaţa şi tu mi-o ridici. Fii binecuvântată. 
E tot ce-ai putut să faci ca mamă pentru mine, fiindcă pentru 
faţa dumitale nu mai era fericire cu putinţă pe lumea asta. 

Pe urmă, deoarece Roland trecuse să-ngenunche de partea 
cealaltă a patului, lăsând să-i cadă cealaltă mână în mâna lui, 
aşa cum făcuse şi cu maică-sa, îi spuse: 


— Ne-am iertat amândoi unul pe altul, frate. 

— Da, biata mea Amélie, răspunse Roland şi trag nădejde c- 
am făcut-o din adâncul sufletelor noastre. 

— Nu mai am a-ţi cere decât un ultim lucru. 

— Care? 

— Să nu uiţi că lordul Tanlay a fost cel mai bun prieten al 
meu. 

— Fii liniştită, răspunse Roland, viaţa lordului Tanlay mi-e 
sfânta. 

Amelie îşi trase suflarea. 

Apoi, cu o voce în care ar fi fost cu neputinţă de recunoscut 
altă schimbare afară de o slăbire din ce în ce mai accentuată, ea 
spuse: 

— Adio, Roland! Adio mamă. Să-l îmbrăţişaţi pe Edouard din 
parte-mi. 

Apoi, cu un strigăt smuls din inimă, în care era mai multă 
bucurie decât tristeţe, exclamă: 

— lată-mă, Charles, iată-mă... 

Şi recăzu pe pat, trăgând cu ea, în mişcarea pe care-o 
făcuse, amândouă mâinile, care i se împreunară pe piept. 

Roland şi doamna de Montrevel se ridicară şi se aplecară 
asupra ei, fiecare din câte o parte. 

Amelie îşi reluase poziţia pe care o avusese dintr-un 
început. Numai că pleoapele i se închiseră şi slaba răsuflare ce-i 
ieşea din piept i se stinsese. 

Martiriul se împlinise. 

Amélie murise. 


Capitolul LV  Invulnerabilul 


Amélie murise în noaptea de luni spre marţi, adică de 2 
spre 3 iunie 1800. 

În seara zilei de joi, adică la 5 iunie, sala operei mari, unde 
se da a doua reprezentaţie a operei Ossian, sau Barzii, era tixită 
de lume. 

Se ştia ce admiraţie profundă avea primul consul pentru 
cântecele culese de Macpherson şi, atât din adulaţie, cât şi 
pentru calitatea alegerii literare, Academia naţională de muzică 


comandase o operă care, cu toate stăruinţele făcute, nu sosise 
decât la vreo lună după ce generalul Bonaparte părăsise Parisul 
ca să se întâlnească cu armata de rezervă. 

La balconul din stânga, un amator de muzică se deosebea 
de rest prin atenţia concentrată cu care urmărea spectacolul, 
când, în pauză de după actul întâi, plasatoarea, strecurându-se 
printre cele două rânduri de fotolii, se apropie de el şi-l întrebă 
în şoaptă: 

— lertaţi-mă, domnule, nu sunteţi dumneavoastră cumva 
lordul Tanlay? 

— Ba da, răspunse amatorul de muzică. 

— În cazul acesta, milord, un tânăr care ar avea să vă facă, 
zice el, o comunicare de cea mai mare importanţă, vă roagă să 
1 iţi atât de bun să veniţi să vă întâlniți cu el pe culoar. 

— O! O! exclamă sirjohn. Un ofiţer? 

— E îmbrăcat ca burghez, milord, dar ţinuta lui s-ar părea 
că e într-adevăr a unui militar. 

— Bine! zise sirJohn, ştiu despre ce. E vorba. Se ridică şi se 
duse după plasatoare. 

La capătul culoarului aştepta Roland. 

Lordul Tanlay nu păru deloc surprins că-l vede. Numai că 
înfăţişarea severă a tânărului înăbuşi în el primul elan de 
prietenie adâncă ce l-ar fi făcut să se arunce la pieptul celui ce-l 
chemase. 

— lată-mă, domnule, spuse sirjohn. Roland se înclină. 

— Vin de la hotelul dumneavoastră, milord, începu să 
vorbească Roland. După cât se pare, de-o bucată de vreme aţi 
luat precauţiunea de-a spune portarului unde vă duceţi, pentru 
ca cei ce ar avea treburi cu dumneavoastră să ştie unde să vă 
întâlnească. 

— E-adevărat, domnule. 

— Precauţia e bună, mai ales pentru oamenii care, venind 
de departe şi fiind grăbiţi ca mine, n-au răgaz să-şi piardă 
vremea. 

— Atunci, întrebă s/r John, aţi părăsit armata şi aţi venit la 
Paris numai ca să mă vedeţi pe mine? 

— Numai pentru asemenea cinste, milord. Şi nădăjduiesc că 
veţi ghici pricina grabei mele şi mă veţi scuti de alte explicaţii! 

— Domnule, răspunse sir John, din clipa de faţă stau la 
dispoziţia dumneavoastră. 


— Mâine, la ce oră se vor putea înfăţişa domniei-voastre doi 
prieteni de-ai mei, milord? 

— De la ora şapte de dimineaţă până la miezul nopţii, 
domnule. Afară doar de nu v-ar conveni mai mult să facem asta 
numaidecât? 

— Nu, milord. Abia am sosit şi-mi trebuie un timp să-i 
găsesc pe cei doi prieteni şi să le dau instrucţiunile necesare. 
Aşa că, după toate probabilitățile, nu vă vor stingheri decât 
mâine între ceasurile unsprezece şi amiază. Dar v-aş rămâne 
foarte îndatorat dacă chestiunile pe care le avem de lichidat prin 
mijlocirea lor s-ar putea lichida în cursul aceleiaşi zile. 

— Cred că lucrul e cu putinţă, domnule şi de vreme ce e, 
vorba de a împlini dorinţa dumneavoastră, întârzierea nu va fi 
pricinuită de mine. 

— Asta e tot ce doream să ştiu, milord. Aş fi tare mâhnit să 
vă stingheresc mai mult. 

Şi Roland salută. 

Sir John îi răspunse la salut. Şi, în timp ce tânărul nostru se 
depărta, el se întoarse la balcon şi se duse să-şi reia locul. 

Toate vorbele schimbate fuseseră şi de-o parte şi de alta 
rostite cu glas stăpânit şi cu chip atât de indiferent, încât 
persoanele de prin preajmă nici n-ar fi putut bănui c-ar exista 
nici cea mai mică neînțelegere între doi inşi ce se salutaseră cu 
atâta curtenie. 

Era ziua când ministrul de război primea audienţe. Roland 
se înapoie la hotelul său, şterse toate urmele călătoriei pe care- 
o făcuse, se urcă la trăsură şi, la orele zece fără câteva minute, 
mai putu încă să se anunţe la cetăţeanul Carnot. 

Două pricini îl mânaseră acolo: mai întâi o comunicare 
verbală pe care-o avea de făcut ministrului de război din partea 
primului consul; apoi, speranţa de a găsi în salonul de aşteptare 
de la minister pe cei doi martori de care avea nevoie pentru a 
pune la punct întâlnirea sa pe teren cu sirJohn. 

Totul se petrecu aşa cum sperase Roland. Ministrul de 
război primi prin el amănuntele cele mai exacte în privinţa 
trecerii peste Saint-Bernard şi a situaţiei armatei, iar Roland găsi 
în saloanele ministeriale cei doi prieteni pe care-i căuta. 

Câteva cuvinte au fost de ajuns ca să-i pună la curent. 
Militarii, de altfel, sunt înţelegători în asemenea soiuri de 
destăinuiri. 


Roland vorbi de-o insultă gravă, care va rămâne tainică 
chiar pentru cei ce-ar trebui să asiste la pedepsirea ei. Declară a 
fi cel ofensat şi ceru alegerea armelor şi, în reglementarea 
luptei, toate avantajele destinate celor ofensaţi. 

Cei doi tineri aveau misiunea de a se înfăţişa a doua zi la 
ceasurile nouă de dimineaţă la hotelul Mirabeau, în strada 
Richelieu şi să se-nţeleagă cu cei doi martori ai lordului Tanlay, 
după care ar urma să vină să-l întâlnească pe Roland la hotelul 
Paris, pe aceeaşi stradă. 

Roland se întoarse la el pe la unsprezece, scrise timp de un 
ceas, sau cam aşa ceva, se culcă şi adormi. 

La nouă şi jumătate cei doi prieteni ai săi veniră la el. Se 
despărţiseră tocmai de s;rJohn. 

Sir John recunoscuse toate drepturile lui Roland, declarase 
că nu va discuta nici una din condiţiile duelului şi că, de vreme 
ce Roland se socotea cel ofensat, el avea a dicta condiţiile. 

Când ei îşi arătară mirarea că discută cu el şi nu cu doi 
prieteni de-ai lui cu care crezuseră că vor avea de-a face, lordul 
Tanlay le răspunse că la Paris nu cunoştea pe nimeni destul de 
apropiat ca să-i încredinţeze asemenea chestiune şi nădăjduia 
aşadar că, pe teren, unul din cei doi prieteni ai lui Roland va 
trece de partea lui şi-l va asista. În sfârşit, în toate privinţele au 
găsit că lordul Tanlay s-a comportat ca un gentilom desăvârşit. 

Roland declară că cererea adversarului, în privinţa unuia 
din martorii săi, era nu numai justă, dar şi firească şi împuternici 
pe unul dintre cei doi tineri să-l asiste pe sir John şi să-l 
reprezinte. 

Mai rămânea, din partea lui Roland, de dictat condiţiile 
luptei. 

Duelul avea să se facă cu pistoale. 

După ce se vor încărca cele două pistoale, adversarii aveau 
să se aşeze la cinci paşi unul de altul. La a treia lovitură bătută 
din mâini de către martori, vor trage. 

Era, după cum se vede, un duel pe moarte, în care cel ce 
nu va ucide, însemna că-şi ierta evident adversarul. 

De aceea, cei doi tineri îşi sporiră obiecţiunile, dar Roland 
stărui, declarând că, fiind singurul în măsură să judece 
gravitatea ofensei ce-i fusese făcută, o socotea destul de gravă 
pentru că repararea ei să aibă loc aşa şi nu altfel. 

Trebuiră să cedeze în faţa unei asemenea încăpăţânări. 


Totuşi, cel dintre prietenii lui Roland care trebuia să-l asiste 
pe sir John, făcu toate rezervele cu putinţă, declarând că el nu 
se angaja nicidecum pentru clientul său şi că, de nu va avea un 
ordin absolut din partea lui, nu va îngădui nicicând un asemenea 
măcel. 

— Nu te înfierbânta, dragă prietene, îi spuse Roland. ÎI 
cunosc pe sir john şi cred că va fi mai înţelegător decât 
dumneata. 

Cei doi tineri plecară şi se înfăţişară iarăşi lui sirJohn. 

II găsiră luându-şi prânzul după moda englezească, adică 
cu un biftec, cartofi şi ceai. 

La vederea lor, sir John se ridică şi-i pofti să ia masa cu el, 
dar, la refuzul lor, le spuse că le stă la dispoziţie. 

Cei doi prieteni ai lui Roland începură prin a-l vesti pe lordul 
Tanlay că putea conta pe unul din ei ca să-l asiste. 

Pe urmă, cel care rămăsese de partea lui Roland, stabili 
condiţiile luptei. 

La fiecare cerere a lui Roland, s/rJohn înclina capul în semn 
de consimţire şi se mulțumea să răspundă: 

— Foarte bine. 

Cel dintre tineri ce-şi luase sarcina să-l reprezinte, voi să 
facă unele observaţii asupra modului de luptă care trebuia, 
afară doar de o întâmplare imposibilă, să se încheie cu moartea 
ambilor combatanți. Dar lordul Tanlay îl rugă să nu mai stăruie. 

— Domnul de Montrevel este un bărbat civilizat. Nu doresc 
să-l contrariez în nici un fel. Ceea ce face, e bine făcut. 

Mai rămânea ora la care aveau să se întâlnească pe teren. 

Asupra acelui punct, ca şi asupra celorlalte, lordul Tanlay se 
ţinea cu totul la dispoziţia lui Roland. 

Cei doi martori îl părăsiră pe s;r John încă şi mai încântați 
de el la această a doua întâlnire decât la cea dinţii. 

Roland îi aştepta. Ei îi povestiră totul. 

— Ce v-am spus eu? exclamă Roland. 

II întrebară de ceas şi de loc. Roland hotărî ceasurile şapte 
seara, în aleea la Muette: la timpul acela pădurea era aproape 
pustie, iar lumina va fi încă destul de bună — să nu uităm că era 
în luna iunie — pentru ca doi adversari să se poată bate cu 
oricare armă ar fi fost. 

Nimeni nu vorbise de pistoale. Cei doi tineri îi propuseră lui 
Roland să ia pistoale de la un armurier. 


— Nu, răspunse Roland. Lordul Tanlay are o pereche de 
pistoale minunate de care m-am şi slujit o dată. Dacă nu i-e silă 
să se bată cu pistoalele acelea, le prefer tuturor celorlalte. 

Cel dintre tinerii ce trebuia să-i slujească de martor lui sir 
John plecă să-şi găsească clientul şi îi puse ultimele trei întrebări 
şi anume: dacă ceasul şi locul întâlnirii pe teren îi conveneau şi 
dacă voia să se slujească în luptă de pistoalele sale. 

Lordul Tanlay, potrivindu-şi ceasul după cel al martorului şi 
dându-i cutia cu pistoalele, răspunse că este de acord. 

— Să vin să vă iau, milord? întrebă tânărul. Sir John zâmbi 
cu melancolie. 

— De prisos, răspunse el. Sunteţi prietenul domnului de 
Montrevel, drumul are să vă fie mai plăcut cu el decât cu mine. 
Aşa că, duceţi-vă cu el. Eu voi veni călare, cu slujitorul meu şi 
mă veţi găsi la locul întâlnirii. 

Tânărul ofiţer îi raportă răspunsul lui Roland. 

— Ce v-am spus cu? exclamă el. 

Era amiază. Mai aveau şapte ceasuri înaintea lor. Roland îi 
lăsă pe cei doi prieteni ai săi să plece după treburile lor. 

La şase şi jumătate precis, trebuiau să fie în faţa uşii lui 
Roland, cu trei cai şi doi slujitori. 

Ca să nu fie tulburaţi în vreun fel, era nevoie să se dea 
tuturor pregătirilor duelului aspectul unei plimbări. 

Exact când bătu ceasul şase şi jumătate, slujitorul de la 
hotel îl vesti pe Roland că e aşteptat în faţa uşii dinspre stradă. 

Erau cei doi martori şi cei doi slujitori. Unul dintre aceştia 
din urmă ţinea de căpăstru un cal. 

Roland le făcu un semn de afectuoasă prietenie celor doi 
ofiţeri şi încalecă. 

Pe urmă, trecând pe bulevarde, ajunseră în piaţa Ludovic al 
XV-lea şi în sfârşit la Champs-Elysées. 

În timpul drumului se repetă iarăşi fenomenul acela ciudat 
care-l uimise în aşa măsură pe sirJohn când Roland se bătuse în 
duel cu domnul de Barjols. 

Roland fu de-o veselie ce s-ar fi putut crede exagerată 
dacă, bineînţeles, n-ar fi fost atât de sinceră. 

Cei doi tineri, care ştiau ce înseamnă curajul, rămaseră 
uimiţi în faţa unei asemenea nepăsări. Ar fi înţeles-o într-un duel 
obişnuit, în care sângele rece şi dibăcia dau speranţă celui ce le 
are că-şi va răpune adversarul. Dar într-o luptă ca aceea spre 


care se îndreptau, nici sângele rece şi nici dibăcia nu-i putea 
salva pe luptători dacă nu de moarte, cel puţin de-o rănire 
înfricoşătoare. 

În afară de asta, Roland dădea pinteni calului ca unul ce are 
mare zor să ajungă, aşa că ajunse la unul din capetele aleii la 
Muette cu cinci minute înainte de ora fixată. 

Un bărbat se plimba pe alee. 

Roland îl recunoscu pe sirJohn. 

Cei doi tineri cercetară amândoi deodată expresia de pe 
faţa lui Roland la vederea adversarului său. 

Spre marca lor uimire, singura expresie ce se arătă pe faţa 
tânărului nostru fu cea a unei bunevoinţi aproape duioase. 

Cât ai clipi le fu de-ajuns celor patru actori principali ai 
scenei ce-avea să se desfăşoare, să se unească şi să se salute. 

Sir John era de un calm desăvârşit, dar chipul lui păstra o 
urmă adâncă de melancolie. 

Era evident că întâlnirea aceea i se părea tot atât de 
dureroasă pe cât îi părea de plăcută lui Roland. 

Descălecară. Unul din martori luă cutia cu pistoale din 
mâinile unui slujitor, poruncindu-le celorlalţi să meargă mai 
departe pe alee, ca şi cum ar plimba caii stăpânilor lor. Nu 
trebuiau să se întoarcă decât la auzul focurilor de pistoale. 
Slujitorul lui sir John trebuia şi el să se unească cu ceilalţi şi să 
facă acelaşi lucru ca şi ei. 

Cei doi adversari şi cei doi martori intrară în pădure, 
înfundându-se în adâncul desişului, ca să găsească un loc 
potrivit. 

De altfel, aşa cum prevăzuse Roland, pădurea era pustie. 
Ceasul cinei îi întorseseră la ei acasă pe toţi cei ce ieşiseră să se 
plimbe. 

Găsiră un soi de poiană ce părea făcută anume pentru 
împrejurarea în care se aflau. 

Martorii se uitară la Roland şi la sir John. Aceştia făcură un 
semn de încuviinţare cu capul. 

— Nici o schimbare? întrebă unul din martori adresându-se 
lordului Tanlay. 

—  Întrebaţi-l pe domnul de Montrevel, răspunse lordul 
Tanlay. Mă aflu aici în deplină dependenţă de el. 

— Nici una, spuse Roland. _ 

Pistoalele fură scoase din cutie şi trecură la Incărcarea lor. 


Sir John se ţinea la o parte, scotocind prin ierburile înalte cu 
cravaşa. 

Roland se uită la el şi păru că şovăie o clipă. Apoi, luând o 
hotărâre, se îndreptă spre el. Sir John înălţă capul şi aşteptă cu 
vădită speranţă. 

— Milord, începu Roland să vorbească, aş putea avea de ce 
să mă plâng de dumnea-voastră în anumite privinţe, dar totuşi 
vă cred om de cuvânt. 

— Şi aveţi dreptate, domnule, răspunse s;rJohn. 

— Sunteţi în stare, dacă-mi veţi supravieţui, să vă ţineţi de 
promisiunea pe care mi-aţi dat-o la Avignon? 

— Nu văd nici o probabilitate să vă supraviețuiesc, 
domnule, răspunse lordul Tanlay. Dar puteţi dispune de mine 
cum veţi voi aţâţa timp cât îmi va mai rămâne o suflare de viaţă 
în trup. 

— E vorba de ultimele dispoziţii de luat în privinţa trupului 
meu. 

— Fi-vor de aceleaşi aici ca şi la Avignon? 

— Aceleaşi aici ca şi acolo, milord. 

— Bine... puteţi fi liniştit cu desăvârşire. 

Roland îl salută pe s;rJohn şi se întoarse la cei doi prieteni 
ai săi. 

— În caz de nenorocire, ai a ne face vreo recomandare 
specială, întrebă unul din ei. 

— Una singură. 

— Fă-o. 

— Să nu vă împotriviţi în nici un fel la cele ce va hotărî 
milord Tanlay în privinţa trupului şi înmormântării mele. De 
altfel, iată în mâna stingă un bilet care îi e destinat în cazul în 
care aş fi ucis fără să fi avut timpul de a rosti câteva cuvinte. 
Aveţi să-mi desfaceţi mâna şi să-i daţi biletul. 

— Asta-i tot? 

— Tot. 

— Pistoalele sunt încărcate. 

— Ei, atunci, daţi-i de ştire lordului Tanlay. 

Unul dintre cei doi tineri se desprinse de grup şi se îndreptă 
spre sir John. 

Celălalt măsură cinci paşi. 

Roland văzu că distanţa era mai mare decât crezuse. 

— lertare, am spus trei paşi. 


— Cinci, răspunse ofiţerul care măsura distanţa. 

— Nicidecum, dragă prietene, te înşeli. 

Se întoarse către s/r John şi martorul său, întrebându-i din 
ochi. 

— Trei paşi e foarte bine, răspunse sirjohn înclinându-se. 

Nu se mai putea spune nimic de vreme ce adversarii erau 
de aceeaşi părere. 

Cei cinci paşi fură reduşi la trei. 

Apoi, două săbii fură culcate pe pământ, ca să 
hotărnicească distanţa. 

Sir John şi Roland se apropiară, fiecare de partea sa, până 
ce atinseră lama săbiilor cu vârfurile încălţărilor lor. 

Atunci li se puseră fiecăruia câte-un pistol încărcat în mână. 

Amândoi se salutară, ca să arate că erau gata. Martorii se 
îndepărtară. Trebuiau să bată de trei ori din palme. 

La bătaia întâia, adversarii ridicau piedica, la a doua se 
ocheau, la a treia descărcau pistoalele. 

Cele trei bătăi din mâini răsunară la distanţă egală 
împresuraţi de liniştea cea mai adâncă. S-ar fi zis că şi vântul 
tăcuse, că până şi frunzele copacilor amuţiseră. 

Adversarii erau calmi, dar o spaimă vădită se întipărea pe 
feţele celor doi martori. 

La bătaia a treia, cele două împuşcături răsunară cu atâta 
simultaneitate, încât nu se auzi decât una singură. 

Dar, spre marea uimire a martorilor, amândoi luptătorii 
rămaseră în picioare. 

În clipa când să tragă, Roland îşi abătu pistolul de la ţintă, 
aplecându-l spre pământ. 

Lordul Tanlay îl ridicase pe al lui şi frânsese o creangă în 
spatele lui Roland, la trei picioare deasupra capului său. 

Fiecare din cei doi duelişti era evident uimit de un lucru: că 
era încă viu după ce-şi cruţase adversarul. 

Roland fu primul care prinse a vorbi: 

— Milord! exclamă el. Sora mea mi-a spus răspicat că 
sunteţi cel mai generos om de pe faţa pământului. 

Şi, aruncând pistolul departe de el, întinse braţele către sir 
John. 

Sir John se repezi. 


— Ah! Înţeleg, zise el. Şi de data asta ai dorit să mori, dar, 
din fericire, Dumnezeu n-a îngăduit să fiu tocmai eu ucigaşul 
dumitale! 

Cei doi martori se apropiară. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebară ei. 

— Nimic, răspunse Roland, numai că, hotărât să mor, voiam 
cel puţin să cad doborât de mâna omului pe care-l iubesc cel 
mai tare pe lume. Din nenorocire, aşa cum aţi văzut, a dorit să 
moară mai curând el decât să mă ucidă. Haidem, adăugă Roland 
cu glas surd, văd că treaba asta trebuie s-o las în seama 
austriecilor. 

Apoi, aruncându-se iarăşi în braţele lordului Tanlay şi 
strângând mâinile celor doi prieteni, mai spuse: 

— lertaţi-mă, domnilor, dar primul consul va să dea o mare 
bătălie în Italia şi n-am timp de pierdut dacă mai vreau să iau 
parte la ca. 

Şi, lăsându-l pe sir John să dea lămuririle pe care ofiţerii 
socoteau că se cuvine să le ceară, Roland o apucă spre alee, 
sări pe calul său şi se întoarse spre Paris în galop. 

Posedat încă de fatala-i manie de-a muri, v-am spus care-i 
era cea din urmă nădejde. 


Capitolul LVI Încheiere 


Între timp, armata franceză îşi continuase marşul şi, la 2 
iunie, intrase în Milan. 

Întâmpinase o slabă rezistenţă: fortul Milan fusese blocat. 
Murat, trimis la Plaisance, cucerise localitatea fără nici o 
greutate. În sfârşit, Lannes îl bătuse pe generalul Ott la 
Montebello. 

Pe noile poziții, se aflau în spatele armatei austriece fără ca 
aceasta să fi bănuit. 

In noaptea de 8 iunie sosise un curier de la Murat care, aşa 
cum am spus mai sus, ocupase Plaisance. Murat interceptase o 
depeşă a generalului Mélas şi o trimitea primului consul. 

Depeşa vestea capitularea Genovei, Masséna, după ce-şi 
mâncase caii, câinii, pisicile şi şoarecii, se văzuse silit să se 
predea. 


Melas, de altfel, vorbea despre armată de rezervă cu cel 
mai profund dispreţ. Spunea că prezenţa lui Bonaparte în Italia 
este pur şi simplu o născocire, el ştiind din sursă sigură că 
primul consul era tot la Paris. 

Erau toate veşti ce trebuiau comunicate fără întârziere lui 
Bonaparte, capitularea Genovei situându-le printre cele de 
categorie proastă. 

În consecinţă, Bourrienne îl trezi pe general la orele trei 
noaptea şi-i traduse telegrama. 

Cel dintâi cuvânt al lui Bonaparte fu: 

— Bourrienne, nu ştii nemţeşte! 

Dar Bourrienne reîncepu traducerea vorba cu vorbă. 

După această lectură de-a doua, generalul se sculă, trezi pe 
toată lumea, dădu ordinele pe care le avea de dat, pe urmă se 
culcă din nou şi adormi. 

În aceeaşi zi părăsi Milanul, îşi stabili cartierul general la 
Stradella, rămase acolo până la 12 iunie, plecă de-acolo în 13 şi, 
mergând spre Scrivia, străbătu Montebello, unde văzu cîmpui de 
bătălie încă sângerând şi încă sfâşiat de victoria lui Lannes. 
Urmele morţii se vedeau pretutindeni. Biserica era plină ochi de 
morţi şi de răniți. 

-— Drace! exclamă primul consul adresându-se 
învingătorului, se pare că aici a fost măcel grozav! 

— Atât de înfierbântat, generale, încât oasele pârâiau în 
divizia mea ca grindina ce cade în geamlâc. 

La 11 iunie, în timp ce generalul era la Stradella, Desaix 
făcu joncțiunea cu el. 

Eliberat, în virtutea capitulării localității El-Arich, sosise la 
Toulon în 6 mai, adică tocmai în ziua în care Bonaparte plecase 
din Paris. 

La poalele masivului Saint-Bernard, primul consul primise o 
scrisoare de la Desaix, prin care îl întreba dacă trebuia să plece 
spre Paris sau să facă joncţiunea cu armata. 

— Ei da, sigur. Să plece la Paris! răspunse Bonaparte. 
Scrieţi-i să se-ntâlnească cu noi în Italia, oriunde ani fi, la 
cartierul general. 

Bourrienne îi scrisese şi, aşa cum v-am spus, Desaix sosise 
în 11 iunie la Stradella. 

Primul consul îl primise cu îndoită bucurie. Mai întâi regăsea 
un om lipsit de ambiţie, un ofiţer inteligent şi un prieten devotat. 


Apoi, Desaix sosea tocmai la timp ca să-l înlocuiască în 
comandamentul diviziei sale pe Boubet, care fusese ucis. 

Pe baza unui fals raport al generalului Gardanne, primul 
consul crezuse că duşmanul refuza lupta şi se retrăgea către 
Genova. Îl trimise pe Desaix cu divizia lui pe drumul către Novi 
ca să-i taie retragerea. 

Noaptea din 13 spre 14 se petrecuse cum nu se poate mai 
liniştit. În ajun, cu toate că se dezlănţuise o furtună, fusese o 
încăierare din care austriecii ieşiră bătuţi. S-ar fi zis că natura şi 
oamenii erau osteniţi şi se odihneau. 

Bonaparte era liniştit: un singur pod exista peste Bormida, 
dar i se spusese că podul fusese tăiat. 

Avanposturi fuseseră aşezate cât mai înaintate cu putinţă 
înspre Bormida, ţinându-se legătura prin grupuri de câte patru 
oameni. 

Toată noaptea inamicul şi-o petrecu trecând râul. 

La ceasurile două de noapte, două din grupurile de câte 
patru oameni fură surprinse. Şapte oameni fură măcelăriți, al 
optulea se întoarse şi strigând: "La arme"! Se năpusti într-unui 
din avanposturi. 

În aceeaşi clipă un curier fu trimis la primul consul care se 
culcase în noaptea aceea la Torre-di-Garofolo. 

Dar, în aşteptarea ordinelor ce-aveau să sosească, alarma 
sună pe tot frontul. 

Trebuie să fi fost de faţă la o asemenea scenă ca să-ţi faci o 
idee despre efectul pe care-l produce asupra unei armate 
adormite bătaia tobelor ce cheamă soldatul la arme la ceasurile 
trei în puterea nopţii. 

Până şi cei mai viteji sunt cuprinşi de înfiorare. 

Soldaţii se culcaseră îmbrăcaţi. Toţi se sculară şi alergară 
să-şi apuce armele aşezate în piramide. 

Pe întinsa câmpie de la Marengo se formară liniile de luptă. 
Bătaia tobelor se întindea ca o dâră lungă de praf, iar prin 
semiobscuritate se  zărea alergând şi  frământându-se 
avangarda. 

Când se lumină de ziuă, trupele noastre ocupau poziţiile 
următoare: 

Divizia Gardanne şi divizia  Chamberlhac, formând 
avangarda înaintată, erau în campament la ferma Petra-Bona, 
adică în unghiul pe care-l face drumul de la Marengo la Tortone 


cu apa Bormidei ce taie drumul, trecând mai departe, să se 
verse în Tanaro. 

Corpul de armată, comandat de generalul Lannes, era în 
faţa satului San-Giuliano, acelaşi pe care primul consul, cu trei 
luni mai înainte, i-l arătase pe hartă lui Roland, spunându-i că 
acolo se va hotări soarta viitoarei campanii. 

Garda consulilor era aşezată în spatele trupelor generalului 
Lannes, la o depărtare de vreo cinci sute de stânjeni. 

Brigada de cavalerie, sub ordinele generalului Kellermann 
şi câteva escadroane de husari şi de vânători formau aripa 
stângă şi umpleau în prima linie intervalele dintre diviziile 
Gardanne şi Chamberlhac. 

O a doua brigadă de cavalerie, comandată de generalul 
Champeaux, forma aripa dreaptă şi completă în linia a doua 
intervalele cavaleriei lui Lannes. 

În sfârşit, regimentul al 12-lea de husari şi al 2l-lea de 
vânători, trecute de Murat sub ordinele generalului Rivaud, 
ocupau gura văii Salo, situată în extrema dreaptă a poziţiei 
generale. 

Toate unităţile la un loc puteau număra douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de mii de oameni, fără a socoti cei vreo zece 
mii de oameni din diviziile Monnier şi Boudet, comandate de 
Desaix şi despărțite de armată deoarece plecaseră să taie 
retragerea inamicului pe drumul dinspre Genova. 

Numai că, în loc să bată în retragere, inamicul ataca. 

Într-adevăr, în timpul zilei de 13, generalul Melas, generalul 
şef al armatei austriece, terminase de adunat trupele generalilor 
Haddick, Kaim şi Ott, trecuse peste râul Tanaro şi venise să-şi 
aşeze tabăra în faţa localităţii Alexandria, cu treizeci şi şase de 
mii de infanterişti, şapte mii de călăraşi şi o artilerie numeroasă, 
cu tunuri multe şi cai buni. 

Pe la orele patru de dimineaţă, schimburi de locuri se 
angajară pe frontul din dreapta şi generalul Victor fixa fiecăruia 
linia de bătaie. 

La ceasurile cinci, Bonaparte fu deşteptat de bătaia 
tunurilor. 

În clipa în care se îmbrăca în mare grabă, un aghiotant al 
generalului Victor alergă să-l vestească cum că duşmanul 
trecuse apa Bormidei şi bătălia începuse pe tot frontul. 


Primul consul îşi ceru calul, sări în şa şi-o porni în galop 
spre locul unde se angajase bătălia. 

De pe vârful unei coline văzu poziţia celor două armate. 

Inamicul era în formaţie de trei coloane: cea din stânga, 
alcătuită din toată cavaleria şi infanteria uşoară, se îndrepta 
spre Castel-Ceriolo, pe drumul dinspre Salo; în timp ce coloanele 
din centru şi din dreapta, sprijinindu-se una pe cealaltă şi 
cuprinzând corpurile de infanterie ale generalilor Haddick, Kaim 
şi O'Reilly, precum şi rezerva de grenadieri de sub ordinele 
generalului Ott, înaintau pe drumul dinspre Tortona, spre 
izvoarele Bormidei. 

La primii paşi făcuţi dincolo de râu, cele două coloane din 
urmă se ciocniseră cu trupele generalului Gardanne, care, aşa 
cum am spus mai sus, erau postate la fermă şi pe viroaga de la 
Petra-Bona. Zgomotul artileriei, ce mergea în fruntea celor două 
coloane, îl atrăsese pe Bonaparte pe câmpul de bătaie. 

Sosi tocmai în clipa când divizia lui Gardanne, zdrobită de 
focul artileriei inamice, începuse să se retragă şi când generalul 
Victor pornise cu divizia Chamberlhac în ajutorul ei. 

Sprijiniţi de mişcarea trupelor generalului Victor, oamenii lui 
Gardanne îşi organizau retragerea în ordine şi ocupau satul 
Marengo. 

Situaţia era gravă. Toate combinaţiile generalului şef 
fuseseră răsturnate. În loc să atace, aşa cum îi stătea în obicei, 
cu forţele masate în chip savant, se vedea el însuşi atacat mai 
înainte de a fi putut să-şi concentreze trupele. 

Profitând de terenul care se lărgea în faţa lor, austriecii nu 
mai mergeau în coloană ci se desfăşurau în linii paralele cu cele 
ale generalilor Gardanne şi Chamberlhac. Numai că erau doi 
contra unul! 

Linia întâia a duşmanilor era comandată de generalul 
Haddick. A doua de generalul Melas. A treia de generalul Ott. 

La o foarte mică depărtare, în faţa râului Bormida, se află 
un pârâiaş numit Fontanone. Pârâiaşul acela curge prin fundul 
unei râpi adânci ce formează un semicerc în jurul satului 
Marengo şi-l apără. 

Generalul Victor băgase de seamă ce folos se putea trage 
din asemenea fortificaţie naturală şi se slujise de ca că să 
regrupeze diviziile lui Gardanne şi Chamberlhac. 


Bonaparte, aprobând hotărârile generalului Victor, îi trimise 
vorbă să apere Marengo până la limita posibilităţilor: lui îi 
trebuia timp ca să-şi poată recunoaşte jocul pe marea tablă de 
şah cuprinsă între Bormida, Fontanonc şi Marengo. 

Primă măsură de luat avea să fie rechemarea corpului 
comandat de Desaix, ce se afla în marş, aşa cum am mai spus, 
ca să taie drumul spre Genova. 

Bonaparte trimise doi sau trei aghiotanţi, ordonându-le să 
nu se oprească până nu dau de corpul de armată al lui Desaix. 

Apoi aşteptă, înțelegând că nu era nimic altceva de făcut 
decât să bată în retragere cât mai organizat cu putinţă, până în 
clipa când o armată alcătuită dintr-o masă compactă i-ar îngădui 
nu numai să oprească retragerea, ci chiar să ordone înaintarea. 

Numai că aşteptarea era cumplită. 

Intr-o clipă acţiunea fusese din nou angajată, pe toată linia. 
Austriecii ajunseră până la marginea Fontanonci, dar celălalt 
mal al apei era în mâinile francezilor. Se trăgeau focuri de puşcă 
de ambele părţi ale râpei. Îşi trimiteau unii altora gloanţe la o 
bătaie de pistol. 

Apărat de o artilerie grozavă, duşmanul, superior ca număr, 
n-avea decât să se întindă ca să ne încercuiască. 

Generalul Rivaud, din divizia lui Gardanne, vede că 
duşmanul se pregăteşte să opereze asemenea mişcare. 

Atunci iese din satul Marengo, aşază un batalion în câmpia 
netedă şi descoperită şi-i ordonă să moară până la unul, dar să 
nu dea înapoi nici măcar un pas. Apoi, în timp ce batalionul 
nostru slujeşte de ţintă artileriei inamice, îşi orânduieşte 
cavaleria în coloană, înconjură batalionul şi cade în spatele a trei 
mii de austrieci care înaintau în pas de şarja, îi respinge, îi 
împrăştie şi, cu toate că este rănit de un localnic din Biscaya, îi 
sileşte să se retragă, ca să se regrupeze în dosul liniilor. 

După care, vine să se aşeze la dreapta batalionului care nu 
se clintise din loc. 

Dar, în timpul acesta, divizia lui Gardanne, care de 
dimineaţa lupta contra duşmanului, fu respinsa în Marengo, 
unde este urmată de prima linie a austriecilor, care forţă curând 
şi divizia lui Chamberlhac să se retragă în spatele satului. 

Acolo, un aghiotant al generalului şef dă ordin celor două 
divizii să se unească şi cu orice preţ să recucerească Marengo. 


Generalul Victor îi regrupează, se aşază în fruntea lor, 
pătrunde pe străzile pe care austriecii n-avuseseră timp să le 
baricadeze, recucereşte satul, îl pierde iarăşi, apoi iar îi 
recâştigă. Pe urmă, zdrobit de numărul duşmanilor, îl pierde 
pentru ultima oară. 

E drept că nu-i decât unsprezece dimineaţa şi că, la ceasul 
acela, Desaix, ajuns de aghiotanţii lui Bonaparte, vine-ntr-o 
goană de mănâncă pământul. 

In timpul acesta, cele două divizii ale lui Lannes au sosit în 
ajutorul diviziilor prinse în luptă. Ajutorul lor îi înlesnesc lui 
Gardanne şi Chamberlhac să-şi refacă liniile în paralelă cu 
inamicul care năvăleşte în acelaşi timp şi prin Marengo şi prin 
dreapta şi prin stânga satului. 

Austriecii sunt pe cale să ne încercuiască. 

Lannes, alcătuindu-şi centrul din cele două divizii reunite 
ale generalului Victor, se întinde în flanc cu cele două divizii ale 
sale mai puţin trudite, ca să le opună celor două aripi austriece. 
Cele două corpuri, unul exaltat de un început de victorie, celălalt 
reîmprospătat de odihnă, se izbesc cu furie în inamic şi 
încăierarea, întreruptă o clipă de îndoita manevră a armatei, 
reîncepe pe toată linia. 

După o luptă de-un ceas, piept la piept, baionetă la 
baionetă, corpul de armată a generalului Kaim se dă bătut şi se 
retrage. Generalul Champeaux, în fruntea regimentului 1 şi 8 de 
dragoni, îl atacă în şarjă cu toată violenţa şi sporeşte 
dezordinea. Generalul Watrin, cu al 6-lea de infanterie uşoară, al 
22-lea şi al 40-lea de linie se ia după ei şi-i alungă cam la vreo 
mie de stânjeni dincolo de pârâiaş. Dar mişcarea pe care a 
făcut-o l-a despărţit de corpul său de armată. Diviziile din centru 
vor fi primejduite de victoria aripei drepte, aşa. Că generalii 
Champeaux şi Watrin sunt siliţi, să se întoarcă să-şi reia postul 
pe care îl lăsase descoperit. 

In clipa aceea, Kellermann făcea în aripa stângă ceea ce 
făcuseră în aripa dreaptă Watrin şi Champeaux. Două şarje de 
cavalerie străpunseră frontul duşmanului, lucind în el găuri mari 
şi multe. Dar în spatele primei linii găsi şi o a doua linie şi, 
necutezând să meargă mai departe din pricina superiorității 
numărului, îşi pierdu fructul victoriei sale de o clipă. 

Se făcuse ceasul amiezii. 


Linia franceză, ce şerpuia ca o reptilă de flăcări pe-o 
lungime de aproape o leghe, fu zdrobită spre centru, de unde, 
retrăgându-se, se desprindea de aripi, părăsindu-le. Aripile se 
văzură aşadar silite să urmeze mişcarea de regres. Kellermann 
la stânga, Watrin la dreapta dădură ordine oamenilor lor să se 
retragă. 

Retragerea s-a operat în zig-zag, sub focul celor optzeci de 
tunuri care mergeau în fruntea batalioanelor austriece. 
Rândurile se ştirbeau văzând cu ochii. Unde te întorceai nu se 
mai zăreau decât răniţi aduşi la ambulanţă de camarazii lor, 
dintre care cei mai mulţi nici nu se mai întorceau. 

O divizie bătea în retragere peste-un câmp de grâu copt. 
Un obuz explodă şi aprinse paiele griului uscate la vremea 
aceea, aşa că dintr-o dată două-trei mii de oameni se aflară în 
mijlocul unui incendiu. Cartuşierele luară foc şi prinseră a 
exploda. O neorânduială imensă se făcu în rândurile soldaţilor. 

Atunci Bonaparte vâri în luptă garda consulară. Ea sosi în 
pas alergător, se desfăşură în linie de bătaie şi opri înaintarea 
duşmanului. Totodată se repeziră în galop şi grenadierii călare şi 
dădură peste cap cavaleria austriacă. 

În timpul acesta, divizia scăpată de incendiu, se regrupa, 
primi muniții noi şi reintră în linia întâia. 

Dar, toată mişcarea n-avu alt rezultat decât să împiedice 
retragerea de a se preface în debandadă. 

Se făcură ceasurile două. 

Bonaparte privea retragerea, de pe marginea şanţului 
şoselei către Alexandria, unde se afla aşezat. Era singur, trecuse 
frâul calului pe după braţ şi arunca pietricele, plesnindu-le cu 
vârful cravaşei. Ghiulele brăzdau pământul de jur împrejurul 
său. 

Părea nepăsător în faţa acelei drame mari, de 
deznodământul căreia erau totuşi legate toate speranţele sale. 

Niciodată nu mai jucase o partidă atât de cumplită: de o 
parte şase ani de victorii, de alta coroana Franţei! _ 

Dintr-o dată păru că iese din starea aceea de visare. In 
mijlocul zgomotului înspăimântător al împuşcăturilor şi al 
tunurilor i se păru că aude tropotul unui cal în galop. Işi înălţă 
capul. Într-adevăr, dinspre Novi şosea un călăreț în goana mare, 
pe un cal alb de spumă. 


Când călăreţul nu mai fu decât la vreo cincizeci de paşi, 
Bonaparte scoase un strigăt: 

— Roland! exclamă el. Roland striga şi el cât putea: 

— Desaix! Desaix! Desaix! 

Bonaparte îşi desfăcu braţele. Roland sări jos de pe cal şi se 
aruncă de gâtul primului consul. 

Două bucurii încerca Bonaparte prin sosirea lui: aceea de a 
vedea omul pe care-l ştia devotat până la moarte şi aceea iscată 
de vestea adusă de el. 

— Aşadar, Desaix...? întrebă primul consul. 

— Desaix se află cam la vreo leghe. Unul dintre aghiotanţii 
domniei-voastre l-a întâlnit întorcându-se şi venind cu o iuţeală 
de mânca pământul. 

— Nu mai spune! exclamă Bonaparte. Poate că soseşte încă 
la timp. 

— Cum, la timp? 

— Priveşte! 

Roland aruncă o privire asupra câmpului de luptă şi înţelese 
situaţia. 

În timpul celor câteva minute cât Bonaparte îşi întorsese 
ochii de la încăierare, situaţia se agravase. 

Prima coloană austriacă, ce se îndreptase spre Castel- 
Cariolo şi care nu intrase încă în foc, încercuia aripa dreaptă 
franceză. 

Dacă intra în linia întâia, în loc de retragere, ar fi fost curată 
debandadă. 

Desaix ar fi sosit prea tirziti. 

— la ultimele două regimente de grenadieri, zise 
Bonaparte, adună şi garda consulară şi du-te cu ei în extrema 
dreaptă... înţelegi? În careu, Roland! Şi opreşte coloana aceea, 
ca şi cum ai fi o redută de granit. 

Nu era nici o clipă de pierdut. Roland sări pe cal, luă cele 
două regimente de grenadieri, adună garda consulară şi se 
repezi în extrema dreaptă. 

Ajuns la cincizeci de paşi de coloană generalului Elsmtz, 
Roland strigă: 

— În careu! Primul consul e cu ochii pe noi! 

Careul se formă şi fiecare om păru că prinde rădăcină pe 
locul unde se afla. 


În loc să-şi continue drumul ca să vină în ajutorul 
generalilor Melas şi Kaim, în loc să nu-i ia în seamă pe cei nouă 
sute de oameni care nu erau deloc de temut în spatele unei 
armate victorioase, generalul Elsnitz îşi puse mintea cu ci. 

Asta fu greşeala şi greşeala aceea salvă armata franceză. 

Cei nouă sute de oameni fură într-adevăr reduta de granit 
pe care-o sperase Bonaparte. Artileria, puştile, baionetele, toate 
slăbiră dând piept cu că. 

Căci oamenii nu dădură nici un pas îndărăt. 

Bonaparte îi privea cu admiraţie când, întorcând în sfârşit 
ochii spre drumul dinspre Novi, văzu apărând cele dimii 
baionete ale lui Desaix. 

Aşezat pe punctul cel mai înalt al platoului, vedea ceea ce 
inamicul nu putea vedea. 

Făcu semn unui grup de ofiţeri ce stăteau la câţiva paşi de 
el gata să-i ducă ordinele. 

În spatele ofiţerilor se găseau doi-trei grăjdari ţinând de 
frâie câţiva cai. 

Ofițerii şi grăjdarii se apropiară. 

Bonaparte arătă unuia dintre ofiţeri pădurea de baionete ce 
strălucea în soare. 

— În galop către baionetele de colo şi să se grăbească! Cât 
despre Desaix, să-i spui că sunt aici şi că-l aştept. 

Ofiţerul o porni în galop. 

Bonaparte îşi întoarse iarăşi ochii asupra câmpului de luptă. 

Retragerea continuă, dar generalul Elsnitz şi coloana sa 
fusese oprită de Roland şi de cei nouă sute de oameni ai săi. 

Reduta de granit se schimbase în vulcan. Arunca foc pe 
cele patru laturi ale sale. 

Atunci, întorcându-se către ceilalţi trei ofiţeri, Bonaparte 
zise: 

— Unul din voi la centru, ceilalţi doi la aripi. Vestiţi peste tot 
sosirea rezervei şi reluarea ofensivei. 

Cei trei ofiţeri plecară ca trei săgeți, aruncate de aceiaşi 
arc, depărtându-se de punctul de plecare pe măsură ce se 
apropiau de țelul respectiv. 

În clipa în care, după ce-i urmări cu privirea, Bonaparte se 
întoarse, un călăreț purtând uniforma de general nu mai era 
decât la cincizeci de paşi de el. 

Era Desaix. 


Desaix, de care se despărţise pe pământul Egiptului şi care, 
chiar în dimineaţa aceea, spunea râzând: 

— Ghiulele din Europa nu mă cunosc; are să mi se-ntâmple 
o nenorocire. 

O strângere de mână le fu destul celor doi prieteni ca să-şi 
arate calda prietenie. 

Apoi Bonaparte întinse braţul către câmpul de bătaie. 

Simpla înfăţişare lăsa să se înţeleagă mai mult decât toate 
vorbele din lume. 

Din cei douăzeci de mii de oameni care începuseră lupta 
către ceasurile cinci de dimineaţă pe-o rază de două leghe, abia 
de mai rămăseseră vreo nouă mii de infanterişti, o mie de cai şi 
zece tunuri în stare de a bombarda. Un sfert din armată era scos 
din luptă. Celălalt sfert ocupat cu transportul răniților pe care 
primul consul dăduse ordine să nu-i părăsească. Toate unităţile 
se trăgeau înapoi, în afară de Roland cu cei nouă sute de 
oameni ai săi. 

Vastul spaţiu cuprins între Bormida şi punctul de retragere 
unde se ajunsese era acoperit de hoituri de oameni şi de cai, de 
tunuri demontate şi de chesoane sfărâmate. 

Din loc în loc se înălţau coloane de flăcări şi fum. Erau 
ogoarele de grâu ce ardeau. 

Desaix cuprinse toate amănuntele acelea dintr-o privire. 

— Ce crezi despre bătălie? îl întrebă Bonaparte. 

— Cred că-i pierdută, răspunse Desaix. Dar, cum nu-i încă 
decât ceasul trei al după-amiezii, avem timp să câştigăm alta. 

— Numai că aveţi nevoie de tunuri, se amestecă o voce. 
Era vocea lui Marmont, care comanda ca şef artileria. 

— Ai dreptate, Marmont, dar de unde vei lua tunurile? 

— Cinci bucăţi pe care le pot retrage de pe câmpul de 
bătălie, încă intacte, cinci altele pe care le-am lăsat pe Seri vi a 
şi care tocmai au sosit. 

— Şi opt bucăţi pe care le-am adus eu, spuse Desaix. 

— Optsprezece tunuri e tocmai ceea ce-mi trebuie, adăugă 
Marmont. 

Un aghiotant plecă să grăbească sosirea tunurilor lui 
Desaix. 

Rezerva s-apropia într-una. Nu mai era decât la un sfert de 
leghe. 


Poziţia, de altfel, părea aleasă dinainte. La stânga drumului 
se înălța un gigantic gard viu, perpendicular pe drum şi apărat 
de un povârniş. 

Acolo fu strecurată infanteria pe măsură ce şosea. ŞI 
cavaleria izbuti să se ascundă aco-lo, în spatele acelei perdele 
uriaşe. 

În acest timp, Marmont adunase cele optsprezece tunuri şi 
le orânduise în baterie pe frontul drept al armatei. 

Deodată, pe neaşteptate, explodară şi vărsară asupra 
austriecilor un potop de schije. 

În rândurile inamicului fu o clipă de şovăială. 

Bonaparte profită de ca că să treacă de-a lungul întregului 
front francez. 

— Camarazi, exclamă el, destul cu toţi paşii pe care i-aţi 
făcut înapoi. Amintiţi-vă că-mi stă în obicei să mă culc pe 
câmpul de luptă. 

În acelaşi timp, ca şi cum ar fi însoţit comanda lui Marmont, 
împuşcături din plutoane porniră din stânga, luând austriecii în 
flanc. 

Desaix şi divizia lui îi trăzniră de la mică distanţa şi în plin. 

Toată armata înţelese că rezervă intrase în foc şi că trebuie 
ajutată cu o sforţare supremă. 

Cuvântul "Înainte!" răsună din extrema stingă până în 
extrema dreaptă. 

Tobele prind a bate atacul! 

Austriecii, care nu văzură întăriturile ce tocmai sosiseră şi 
care, crezând că victoria e a lor, mergeau cu puşca pe. Umăr ca 
la plimbare, simt că în rândurile noastre se petrecuse ceva 
ciudat şi vor din răsputeri să-şi păstreze victoria pe care o văd 
cum le scapă printre degete. 

Dar francezii reiau ofensiva pe tot frontul, iar pasul teribil 
de atac şi Marsilieza victorioasă se aud pe tot frontul. Bateria lui 
Marmont scuipă foc. Kellermann şi cuirasierii lui străpung cele 
două linii duşmane. 

Desaix sare şanţurile, trece peste obstacole, ajunge pe o 
mică înălţime şi cade în clipa în care se întorsese să vadă dacă 
divizia lui îl urmează, dar moartea lui, în loc să scadă 
înflăcărarea soldaţilor săi, o sporeşte. Cu toţii se reped cu 
baionetele asupra coloanei generalului Zach. 


Atunci, Kellermann, care străpunsese cele două linii 
duşmane, vede divizia lui Desaix încăierată cu un bloc compact 
şi nemişcat, atacă în flanc, pătrunde printr-o spărtură, o 
măreşte, apoi îl sfărâma şi îl sfârteca. În mai puţin de-un sfert de 
ceas, cei cinci mii de grenadieri austrieci, care alcătuiau blocul 
acela, sunt străpunşi, daţi peste cap, împrăştiaţi, trăzniţi, 
nimiciţi şi austriecii se topesc ca un fun, generalul Zach cu statul 
său major sunt făcuţi prizonieri. Doar atâta mai rămăsese din ei. 

Atunci, la rândul său, duşmanul vrea să intre cu imensa-i 
cavalerie, dar focurile neîntrerupte ale muschetelor, gloanţele 
sfâşietoare şi teribilă baionetă o opreşte din scurt. 

Murat operează pe flancuri cu două tunuri de artilerie 
uşoară şi un obuzier care împrăştie moartea pe unde trece. 

O clipă se opreşte să-l degajeze pe Roland cu cei nouă sute 
de oameni ai săi. Un obuz cade în rândurile austriecilor şi 
explodează, făcând o spărtură asemenea unui abis de flăcări. 
Roland se repede cu-n pistol într-o mână şi cu sabia în cealaltă. 
Toată garda consulară îl urmează, spărgând liniile austriece, aşa 
cura un coli de fier despica un stejar. Pătrunde până la un 
cheson sfărâmat, încercuit de trupele duşmane masate. Roland 
îşi vâra braţul cu pistolul în deschizătura chesonului şi trage. 

O detunătură înspăimântătoare se aude, un vulcan se 
deschide şi-i nimiceşte pe toţi cei ce se aflau în juru-i. 

Corpul de armata al generalului Elsnitz este în plină derută. 

Atunci, toţi duşmanii încep să se retragă, s-o ia la fugă. Să 
se împrăştie în debandadă. In zadar generalii austrieci încearcă 
să susţină retragerea. Într-o jumătate de ceas, armata franceză 
străbate câmpia pe care o apărase pas cu pas timp de opt 
ceasuri. 

Duşmanul nu se mai opreşte până la Marengo, unde 
zadarnic încearcă să se regrupeze sub focul artileriştilor lui 
Carra-Saint-Cyr, uitaţi la Castel-Ceriolo şi regăsiţi tocmai la 
dezno-dământul acelei zile. Dar sosesc în pas alergător şi 
diviziile lui Desaix, Gardanne şi Chamberlhac, care-i urmăresc 
pe austrieci din stradă în stradă. 

Marengo este cucerit. Duşmanul se retrage pe poziţia de la 
Petra-Bona, care e şi ea cucerită după Marengo. 

Austriecii se năpustesc spre podurile de peste Bormida, dar 
Carra-Saint-Cyr ajunsese acolo înaintea lor. Atunci, mulţimea de 
fugari caută vadurile şi se aruncă în Bormida, sul) focul 


întregului nostru front, care nu încetează decât către ceasurile 
zece seara. 

Resturile armatei austriece se întorc în tabăra lor de la 
Alexandria. Armata franceză îşi aşază tabăra în faţa capetelor 
de pod. 

Ziua aceea îi costase pe austrieci patru mii cinci sute de 
morţi, şase mii de răniţi, cinci mii de prizonieri, douăsprezece 
drapele şi treizeci de tunuri. 

Nicicând norocul nu se arătase sub două feţe atât de 
potrivnice. 

La ceasurile două de după-amiază, Bonaparte suferea o 
înfrângere cu toate urmârilc-i dezastruoase. La ceasurile cinci, 
Italia era recucerită dintr-o dată şi tronul Franţei în perspectivă. 

În aceeaşi seară, primul consul îi scria doamnei de 
Montrevel rândurile de mai jos: 


“Doamnă, 

Am câştigat astăzi cea mai frumoasă victorie. Dar victoria 
asta m-a costat cele două jumătăți ale inimii mele: Desaix şi 
Roland. 

Să nu-l plângeți, doamnă. De multă vreme fiul 
dumneavoastră voia să moară şi nu se putea să moară mai 
glorios. 


Bonaparte." 


Se făcură cercetări zadarnice să se regăsească trupul 
neînsufleţit al tânărului aghiotant. Ca şi Romulus, dispăruse într- 
o furtună. 

Nimeni n-a ştiut vreodată ce pricină îl făcuse să caute cu 
atâta râvnă moartea, pe care s-a trudit atât de mult ca s-o 
întâlnească. 


Sfârşit 


x k x 


Alexandre Dumas, Conjuraţii vol.2 
Editura Cartea Românească, 1973 
Traducere: Costache Popa