Alexandre Dumas — Conspiratorii 02

POŞTALIONUL DE GENEVA 


Cam pe la ceasul cinci Roland intra în Nantes, un poştalion 
greu încărcat se opri la hanul „Crucea de Aur”, drept în mijlocul 
străzii mari din Chatillon-sur-Seine. 

In epoca aceea, poştalioanele se alcătuiau numai din două 
despărţituri, cupeul şi compartimentul interior. Rotonda, cu alte 
cuvinte compartimentul dindărătul vehiculului, e un adaos 
născocit de curând. 

De cum s-a oprit poştalionul, surugiul descăleca şi deschise 
portierele vehiculului. Trăsura astfel spintecată lăsă călătorilor 
ieşirea liberă. 

Călătorii, împreună cu călătoarele, numărau în total şapte 
inşi. 

In compartimentul interior trei bărbaţi, două femei şi un copil 
sugaci. 

In cupeu, o mamă cu fiul ei. 

Cei trei bărbaţi din compartimentul interior erau: unul, 
medicul din Troyes, altul, un ceasornicar din Geneva şi al treilea, 
un arhitect din Bourg. 

Cele două femei erau, una, o cameristă, ce se ducea să-şi 
găsească stăpâna la Paris, cealaltă o doică. Pruncul sugea la 
aceasta din urmă şi ea îl ducea îndărăt părinţilor. ,„ 

Cât despre mama şi fiul din cupeu, ea era o femeie de vreo 
patruzeci de ani, păstrându-şi încă trăsăturile de o mare 
frumuseţe, iar el un copilandru de unsprezece-doisprezece ani. 

Al treilea loc din cupeu era ocupat de conductor. 

Prânzul era gata pregătit, ca de obicei, în încăperea cea mare 
a hotelului. Unul din prânzurile acelea la care conductorul, de 
acord fără îndoială cu hotelierul, nu le lasă niciodată călătorilor 
timpul necesar ca să le ducă până la capăt. 

Femeia şi doica coborâră din trăsură ca să se ducă la brutar 
să ia fiecare câte o pâinişoară caldă, căreia dădaca îi adăugă un 
cârnat cu, usturoi şi, amândouă, se urcară iarăşi în trăsură, unde 
se aşezară  liniştite să mănânce, economisindu-şi astfel 
cheltuielile dejunului de la hotel, bineînţeles prea mari pentru 
bugetul lor. 

Medicul, arhitectul, ceasornicarul, mama împreună cu fiul 
intrară în hotel şi, după ce se încălziră în graba tre-când pe 
lângă plita mare din bucătărie, intrară în sufragerie şi se aşezară 


la masă. 

Mama se mulţumi cu o ceaşcă de cafea cu frişca şi câteva 
fructe. 

Băiatul, îneântat să constate că era bărbat, cel puţin ca poftă 
de mmcare, se repezi eu vitejie la bucate cu furculita în nlână. 

Prima clipă fu dăruită, ca totdeauna, potolirii foamei. 

Ceasornicarul din Geneva luă cel dintâi cuvântul. 

— Pe cuvântul meu, cetăţene, zise el (în locurile publice 
oamenii îşi mai spuneau încă „cetăţene”), am să-ţi mărturisesc 
pe şleau că nici prin minte nu-mi trecu să-mi pară rău dis-de- 
dimineaţă cind văzui că vine ziua. 

— Domnul nu poate dormi în trăsură? întrebă medicul, 

— Ba, cum de nu, domnule, răspunse compatriotul lui Jean- 
Jacques *. De obicei, dimpotrivă, ţin numai in-tr-un somn, dar 
îngrijorarea mi-a fost mai tare ca oboseala, 

— Te-ai temut să nu se răstoarne trăsura? întrebă arhitectul. 

— Da de unde! în asemenea privinţă am noroc şi cn-c! că-i 
destul să mă urc în trăsură ca să nu se mai răstoarne. Nu, nu-i 
nici asta! 

— Care fu pricina atunci? întrebă medicul. 

— Ei, se spune la noi, la Geneva, că drumurile în fi: ui (; i nu-s 
sigure. 

— Aşa e! zise arhitectul. 

— Vai! chiar aşa e! exclamă genevezul. 

— Da, urmă arhitectul, uite, dacă de exemplu, am duce cu noi 
banii guvernului am putea fi foarte siguri că vom fi opriţi sau, 
mai curând, chiar am fi fost opriţi până acum. 

— Crezi? întrebă genevezul. 

— E sigur. Nu ştiu cum naiba fac diavolii aceia de confraţi ai 
lui lehu de sunt atât de bine informaţi, dar nu le scapă niciun 
prilej. 

Medicul încuviinţă, dând din cap. 

— Vai! aşadar, îl întrebă genevezul pe medic, şi dumneata 
eşti de părerea dumnealui? 

— Întocmai. 

— Şi, ştiind că în poştalion sunt banii guvernului, ai fi făcut 
imprudenţa să te urci în vehicul? 

— Trebuie să mărturisesc, răspunse medicul, că m-aş fi uitat 
de două ori înainte de a păşi. 

— Şi dumneata, domnule? îl întrebă omul nostru pe arhitect. 


— A, eu, răspunse el, dat fiind că am fost chemat în mare 
grabă într-o afacere foarte urgentă, aş fi plecat totuşi. 

— Tare îmi vine, continuă genevezul, să-mi dau jos valiza şi 
lăzile şi s-aştept diligenta de mâine, pentru că în lăzi am 
ceasornice de vreo douăzeci de mii de franci. Am avut eu noroc 
până acum, dar nu-i bine să-l înfrunţi pe Dumnezeu. 

— Dar. N-aţi auzit, domnule, zise mama, amesteeân-du-se în 
discuţie, că nu riscăm să fim opriţi - cel puţin aşa spun domnii 
aici de faţă - decât în cazul în care am transporta banii 
guvernului? 

— Ei, păi tocmai asta e, urmă ceasornicarul, privind cu 
nelinişte în juru-i avem bani de-aceia cu noi! 

Mama păli uşor, uitându-se la fiul ei. Orice mamă se teme 
pentru copilul ei înainte de a se teme pentru ea. 

— Cum? duceam bani de-aceia? întrebară în acelaşi timp, şi 
cu vocea schimbată în feluri diferite, medicul şi arhitectul. Eşti 
sigur de ceea ce spui? 

— Sigur cum nu se mai poate, domnule. 

— Atunci ar fi trebuit să ne fi spus mai din timp sau Bată ne 
spui acuma, ar trebui să ne-o spui în şoaptă. 

— Dar, adăugă medicul, poate că domnul nu e chiar, sigur de 
ceea ce spune? 

— Sau poate că domnul glumeşte? îşi dădu părerea şi 
arhitectul. ' - . "- 

— Să mă păzească Dumnezeu! 

— Genevezilor le place grozav să glumească, zise iarăşi 
medicul., 

— Domnilor, exlacmă gencvezul, ţignit peste măsură im cei 
dpi puteau să-şi închipuie că glumeşte, domnilor un văzut cum îi 
încărca în faţa mea. 

— Ce? 

„Banii. —. (ve 

— Şi sunt mulţi?. 

— Am văzut trecând un număr mare de saci. 

— Dai' de unde vin banii aceia? 

— Vin din comoara urşilor din Berna. Desigur, ştiţi, domnilor, 
că urşii din Berna au avut între cincizeci"şi- şaizeci de mii de lire 
rentă. 

— Medicul izbucni în râs. 

— Hoţărât lucru, spuse el, domnul ne îngrozeşte. 


— Domnilor, răspunse ceasornicarul, vă dau cuvâniul meu de 
cinste. 

— Urcaţi în trăsură, domnilor! strigă conductorul deschizând 
uşa. Poftiţi, urcați! Avem o întârziere de trei S| i <. Rturi de oră. 

— O clipă, domnule conductor, o clipă, zise arhitectul, ne 
sfătuim. 

— În ce privinţă? 

— Închide uşa, domnule conductor, şi vino aici. 

— La şi bea un pahar de vin cu noi, domnule conductor. 

— Cu plăcere, domnilor, răspunse conductorul, un pali, u de 
vin. La aşa ceva nu dai cu piciorul. 

Conductorul îşi întinse paharul. Cei trei călători ciocniră cu el. 

In clipa în care era gata să-şi ducă paharul la buze, medicul į1 
tinu de braţ. 

Hai, domnule conductor, spune sincer, e-adevă- ral? 

— Ce? 

C' «i <; i ce spune domnul 

Şi il arală pe genevez. 

— Il Junimii l'Vraud?, 

— Nu • im ca domnul se numeşte Feraud, 

— Da, domnule, aşa mă cheamă de vreţi să ştiţi, zise nevezul 
înclinându-se. Feraud şi compania, ceasornicari, şi rada 
Meterezului nr. 6, Geneva. 

— Domnilor, spuse conductorul, poftiţi, urcați în trăsură. 

— Da, dumneata nu ne răspunzi. 

— Ce naiba vreţi să vă răspund? nu m-aţi întrebat nimic. — Ba 
da, te întrebăm de-i adevărat că duci în diligentă o sumă 
considerabilă de bani ce aparţine guvernului francez? 

— Flecar î exclamă conductorul către ceasornicar, n-ai putut 
să-ţi ţii gura... 


— Păi, dragă domnule... 

— Haideţi, domnilor, urcați. 

— Dar „înainte de-a urca, am vrea să ştim... 

— Ce? dacă am banii guvernului? Da. li am. Acuma, dacă 
suntem opriţi, să nu cumva să deschideţi gura şi to-lul va merge 
de minune. 

— Eşti sigur? 

— Lăsaţi-mă pe mine să pun la cale treburile cu domnii aceia. 

— Ce-ai să faci dacă suntem opriţi? îl întrebă medicul pe 


arhitect. 

Pe cuyântul meu, voi urma sfatul conductorului. 

— E tot ceea ce aveţi mai bun de făcut, îşi dădu cu părerea 
acesta. 

— Aşa că am să stau liniştit, zise arhitectul. 

— Şi eu la fel, adăugă ceasornicarul. Haideţi, domnilor, urcați- 
vă. Să ne grăbim. 

Băiatul  ascultase întreaga convorbhe cu  sprinceana 
încruntată, cu dinţii încleştaţi. 

— Ki bine, spuse el maică-si, eu ştiu ce-am să fac dacă int'ii 
opriţi. 

— Şi ce-ai să faci? îl întrebă ea. Ai să vezi. 

— Ce zise băieţaşul? întrebă ceasornicarul. 

Zic că toţi sunteţi nişte laşi, răspunse băiatul fără ".. l.c 
codească. 

Dar bine, Edouard! exclamă mama, ce înseamnă 

RNta '.' 

— Eu aş vrea să ne oprească dikgenţa, răspunse băii, cu 
privirile scăpărând de dârzenie. 

— Haideţi, haideţi, domnilor, pentru numele lui Dum-; iu! 
Urcaţi-vă în diligentă, strigă conductorul pentru -ilL'ma oară. 

— Domnule conductor, spuse medicul, presupun că nu ai 
arme. 

— Ba da, am pistoale. 

— Nenorocitule! 

Conductorul se plecă la urechea lui şi îi şopti: 

— Fiţi liniştit, domnule doctor, nu-s încărcate decât cu 
pulbere. 

— Slavă Domnului! 

Şi închise portiera vehiculul pe dinăuntru. 

— Hai, surugiu, la drum! 

Şi în timp ce surugiul biciuia caii şi maşinăria greoaie se porni 
din loc, închise şi portiera cupeului. 

— Nu urcați aici cu noi, domnule conductor? întrebă mama 
băiatului. 

— Nu, vă mulţumesc, doamnă de Montrevel, răspunse 
conductorul, am treabă sus, pe imperială. 

Apoi, trecând prin faţa ochiului de geam care era deschis, 
adăugă: 

— Luaţi seama ca domnul Edouard să nu pună mâna pe 


pistoalele care sunt în buzunarul de la uşa trăsurii, ar putea să 
se rănească. 

— Ei na! exclamă băiatul, parcă n-aş şti ce-s acelea pistoale! 
Am unele mai frumoase decât ale dumitale, ca să ştii, pe care 
mi le-a adus din Anglia prietenul meu, sir John. Nu-i aşa, mamă? 

— N-are a face! răspunse doamna de Montrevel. Te rog, 
Edouard, să nu pui mâna pe nimic. 

— Ei! fii pe pace, măicuţă. 

Numai că mai adăugă cu jumătate de glas: 

— Mi-e tot una, dacă domnii confraţi ai lui lehu ne opresc, eu 
unul ştiu bine ce am de făcut. 

Poştalionul îşi reluă mersu-i greoi, înaintând spre Pa- râs. * '' 

Era O zi frumoasă de iarnă, una dintr-aceâea ce-i fac să 
priceapă pe cei ce cred natura moartă, că natura nu moare ci 
doarme numai. Omul ce trăieşte şaptezeci sau optzeci de ani, în 
lungii săi ani are nopţi de zece până la i'/. Ccc ceasuri şi se 
plânge că lungimea nopţilor W li nuii scurtează încă viaţa şi-aşa 
destul de scurtă. N ilurii, care are o existenţă fără de sfârşit, 
arborii care W îi milenare, dorm câte cinci luni în şir, care pentru 
Hui.ml ierni, dar care pentru ei nu-s decât nopţi. Poeţii ilnifl în 
versurile lor pizmaşe, nemurirea naturii, zicând 

'in’ în fiece toamnă şi reînvie în fiecare primăvară. 

rin IIl e 'e înşală. Natura nu moare în fiecare toamnă, ci 
m41lo0.11 mi’: natura nu reînvie în fiecare primăvară ci se |u'/f, 
iir. Ziua în care globul nostru va muri cu adevărat, mort de-a 
binelea, şi atunci se va rostogoli în spaţiu >" i i cădea în 
abisurile haosului, inert, mut, pustiu, fără i fără flori, fără 
verdeață, fără poeţi. Ori, în ziua aceea frumoasă de 23 februarie 
1800, natura udormită părea că visează la primăvară. Soarele 
străin, Hor, aproape bucuros, scânteia pe vârfurile ierbii de pe * 
Minilul dublu ce însoțea drumul în toată lungimea lui, în mu i'ili'lc 
înşelătoare de promoroacă ce se topesc pe de-|i li Îi copiilor şi 
care bucură ochiul plugarului. Atunci când Im muia pe capetele 
firelor de grâu răsărite cu voinicie + im pamânt. Ferestrele 
poştalionului fuseseră deschise, ca « il «şi diurnul acelui surâs 
precoce al lui Dumnezeu, iar ce lipsea de atâta vreme i se 
spunea: „Fii bine ve-nitfl În, călătoare, pe care te crezusem 
pierdută în norii nrpătruns din răsărit sau în valurile pline de 
tumult li oi i anului." 

După ce mersese aproape un ceas de Chatillon, deo-Wi 'i i. 


Njungând la un cot al râului. Vehiculul se opri fără ' me °. e 
pricină vădită, numai că patru călăreţi se-apropiau lim iiU, în 
pasul cailor, şi unul din ei, care mergea cu doliu i paşi înaintea 
celorlalţi, făcuse surugiului semn cu IU) un sa se oprească. 

i)! mamă, exclamă micul Edouard care, în pi-M i... Ui’. Cu 
toate mustrările doamnei de Montrevel, se uita | deschizătura 
geamului coborât; o. Mamă. Ce cai 

liuiuii-. |! Dar, de ce călăreţii poartă măşti? Doar nu 
Juicni în carnaval. ! 

Doamna de Montrevel era cufundată în visuri. Femeia i! ° r/ă 
câte puţin totdeauna: când e tânără, la viitor, când * i ilrână, 
la trecut. 

întrebată, se deşteptă din visare, scoase şi: ea, la rân-diil ei, 
capul afară din diligentă şi dădu un țipăt Edouard se întoai-se 
numaidecât pe loc. 

— Ce-i cu tine, mamă? o întrebă el. 

Doamna de Montrevel, pălind la faţă, îi cuprinse în braţe fără 
să-i răspundă. 

Se auzeau strigăte de spaimă din interiorul poştalionului. 1 

— Dar, ce se-ntâmplă? întrebă micul Edouard, zbă-tându-se în 
strânsoarea braţului maică-si. Ce-l cuprinsese ca un lanţ pe 
după gât. 

— Se-ntâmplă, micuțul meu amic. Spuse cu vocea plină de 
duioşie unul dintre oamenii mascaţi, vârându-şi capul în cupeu, 
că avem de pus la punct cu conductorul o socoteală ce nu-i 
priveşte nicidecum pe domnii călători. Spune-i aşadar doamnei, 
măicuţei tale, să bihevoiască a primi expresia respectului 
nostru, şi a nu ne acorda niciun pic de atenţie, exact ca şi cum 
n-am fi alei de faţă. 

Apoi, intrând înăuntru, continuă: 

— Domnilor, sluga domniilor-voastre! Nu vă temeţi câtuşi de 
puţin pentru pungile cu bani sau giuvaerurile ce vă aparţin, şi 
potoliţi doica; n-am venit aici ca să-i stoarcem laptele. | 

Apoi, către conductor: 

— Hei! taică Jerome, avem o sută de mii de franci pe 
imperială în cufere, nu-i aşa? 

— Domnilor, vă încredinţez... 

— Banii sunt ai guvernului şi provin din comoara urşilor din 
Berna: şaizeci de mii de franci în monezi de aur şi restul în 
argint; argintul este deasupra, pe diligentă, iar aurul în cufărul 


cupeului. Nu-i aşa? Nu sân-teim noi bine informaţi? 

La cuvintele în cy, fărul cupeului, doamna de Montre- vel dădu 
încă un țipăt de groază. Avea să vină în contact direct cu 
o'amenii aceia care, cu toată politeţea lor, îi in- suflau o spaimă 
cumplită.. „.. 

Dar ce-i cu tine, mamă? ce ai? întrebă băiatul neliniştit. 

— Taci, Edouard, taci! 

— De ce să tac? 

— O, tu nu-nţelegi? >'| 

— Nu. 

— Diligenta ne-a fost oprită. _ 

— De ce? Dar spune-mi o dată, de ce?... Ah! mamă. Inţeleg...: 

— Nu, nu răspunse doamna de Montrevel, tu nu înţelegi i 

— Domnit care ne-au oprit sunt nişte tâlhari. — Păzeşte-te să 
mai spui aşa ceva. 

— Cum! Nu sunt tâlhari? uite-i că iau banii conductorului. 

futr-adevăr, unul din ei încărca pe crupa calului său iacii cu 
arginţi pe care conductorul îi arunca de deasupra imperialei. 

— Nu, urmă doamna de Montrevel, nu, nu-s tâlhari. Apoi, 
Coborând vocea: 

— Sunt confrații lui lehu. 

— Ah! exclamă copilul, vasăzică ăştia l-au asasinat pe 
prietenul meu sir John? 

Şi copilul, ia rândul său, se făcu alb ca varul, iar ră-luflarea 
prinse a-i şuiera printre dinţii încleştaţi. 

În aceeaşi clipă, unul din oamenii mascaţi deschise portiera 
cupeului şi, cu cea mai desăvârşită politeţe, spuse: 

— Doamnă contesă, spre marea noastră părere de ie vedem 
siliţi să vă tulburăm, dar avem, sau mai bine zis conductorul. 
Are ceva treabă în cufărul cupeului. Fiţi aşadar atât de bună şi 
coborâţi o clipă: Jerome arc 

| ici mine ce are de făcut într-o clipă. Apoi, cu o urmă de haz 
ce nu lipsea niciodată din vo-@ < lui gata să râdă, exclamă: Nu-i 
aşa, Jerome? J6rOme răspunse de sus, de pe diligentă, 
confirmând pusele celui ce-l întrebase. 

Cu o mişcare instinctivă, de parcă ar fi vrut să se i i'c ml re 
primejdie şi fiul ei, dacă ar fi fost să fie vreo 1 Ilmejelie, doamna 
de Montrevel, ascultând de invitaţie, îl <i po Edouard în spatele 
ei. 

Cjlpu aceea îi fu de ajuns băiatului ca să pună mâna | „I” 


ioalele conductorului. 

Hnftrul,. T vocea plină de haz, o ajută cu cea mai, i 
consideraţie pe doamna de Montrevel să din; hieul, făcu semn 
unuia dintre confrații lui | * "icre b-i'ul şi se întoarse spre trăsură. 

Dar, în aceeaşi clipă, se auzi o îndoită detunătură: Edouard 
ţintise cu amândouă mâinile pe confratele lui lehu, cai'e dispăru 
într-un nor de fum. 

Doamna, de Montrevel scoase un țipăt şi leşină. 

Multe alte strigăte răspunseră ţipătului matern, vădind 
felurite simţăminte. 

înlăuntrul diligentei izbucni un> strigăt de spaimă; se 
învoiseră cu toţii să nu opună nicio rezistenţă şi iată că cineva 
se împotrivise. 

Ceilalţi trei tineri scoaseră un strigăt de uimire: întâia oară li 
se întâmpla asemenea lucru. 

Se repeziră la camaradul lor, pe care-l credeau făcui praf şi 
pulbere. 

îl găsiră însă în picioare, neatins, râzând în hohote, în timp ce 
conductorul, cu mâinile împreunate, striga: 

— Domnule, vă jur că nu erau gloanţe. Domnule, vă 
încredinţez că erau încărcate numai cu pulbere. 

— Bineînţeles, răspunse tânărul, doar am văzut că lipsea... 
riji-i aşa, micuţule Edouard? 

Apoi, întorcându-se către ceilalţi confraţi, spuse: 

— Recunoaşteţi, domnilor, că avem de-a face cu un copil 
minunat. Se vede ce tată a avut şi ce frate are. Bravo, Edouard, 
într-o zi ai să fii cineva! 

Şi, luând copilul în braţe, îl sărută, cu toată împotrivirea lui, pe 
amândoi obrajii. 

Edouard se zbătea ca un diavol, găsind fără îndoială că-i 
umilitor să fie îmbrăţişat de un om asupra căruia trăsese două 
focuri de pistol. 

între timp, unul din ceilalţi trei confraţi o dusese pe mama lui 
Edouard la câţiva paşi de diligentă şi o culcase pe o mantie, la 
marginea unui şanţ. 

Cel ce-l îmbrăţişase pe Edouard cu atâta dragoste şi stăruinţă 
o căută o clipă din ochi şi, zărind-o, spuse: 

— Cu toate acestea, doamna de Montrevel nu-şi vine în fire. 
Domnilor, nu putem ţăsa o femeie în asemenea hal. Domnule 
conductor, ai grijă de domnul Edouard.. 


Dădu copilul în braţele conductorului şi, adresându-se unuia 
dintre confraţi, spuse: 

— Ei, tu, omul cel prevăzător, n-ai cumva la tine vreun flacon 
cu săruri sau vreo sticlă cu apă de melisă? 

— Uite aici, răspunse cel căruia i se adresase. 

Şi scoase din buzunar un flacon de oţet aromat engle-tesc. 

— Ei! acum, continuă tânărul ce părea şeful bandei, 
Isprăveşte fără mine cu meşterul Jerome, eu trebuie să-i dau 
ajutor doamnei de Montrevel. 

Era şi timpul de altfel. Leşinul doamnei de Montrevel lua 
încetul cu încetul forma unei crize de nervi. Mişcări scurte şi 
întrerupte îi scuturau tot trupul, şi nişte strigăte surde îi 
izbucneau din piept. 

Tânărul se aplecă asupra ei şi-i dădu să respire sărurile. 

Doamna de Montrevel deschise nişte ochi buimăciţi şi, 
chemând într-una: „Edouard! Edouard!”, cu o miş-rarc fără voie 
lovi masca, ce căzu de pe faţa celui care-i dădea primele 
ajutoare. 

Chipul tânărului rămase descoperit. 

Tânărul curtenitor şi hazliu - cititorii noştri sigur i i 1 -au şi 
recunoscut - era Morgan. 

Doamna de Montrevel rămase uluită în faţa unor asemenea 
ochi albaştri ati-t de frumoşi, a frunţii lui înalte, a buzelor cu 
contur atât de grațios, a dinţilor săi albi între-deschişi într-un 
surâs. Şi înţelese că în mâinile unui asemenea om n-o păştea 
nicio primejdie şi că nimic rău nu i e putea întâmpla lui Edouard. 

Şi, socotindu-l pe Morgan nu drept tâlhar care-i pri-. Miiise 
leşinul ci omul curtenitor ce sare în ajutorul femeii leşinate, 
exclamă: 

Vai! domnule, cât de bun sunteţi! g 

fu acele câteva cuvinte, în mlădierea glasului cu care In. I era 
rostite, se desluşea un univers întreg de mulţumii i nu numai 
pentru ea, ci şi pentru copil. 

Cai o cochetărie ciudată, strâns îmbinată cu firea-i de 
. E.der, Morgan, în loc să ridice repede masca şi să-şi 
M.. |ie| (. Numaidecât chipul pentru ca doamna de Mon- Ilt'Vi | să 
nu rămână decât cu o amintire fugară şi învăl- ui., iitn, Morgan 
răspunse cu o plecăciune complimentului, i. ltnd înfăţişării sale 
tot timpul de care avea nevoie ca 
i producă efectul şi, numai după ce trecu flaconul de 


'ai ui i, d lui d'Assas în mâinile doamnei de Montrevel, îşi 
"i, irelurile măştii. 

Doamna de Montrevel înţelese asemenea delicateţe din 
partea tânărului. 

— Vai, domnule, spuse ea, să nu aveţi nicio grijă. In orice loc 
şi-n orice împrejurare va fi să vă regăsesc, veţi fi pentru mine un 
necunoscut. 

— Atunci, doamnă, răspunse Morgan, eu se cuvinte să vă 
mulţumesc şi să vă spun, la rândul meu, cât Sunteţi de bună! 

— Haideţi, domnilor călători, urcați în trăsură! spuse 
conductorul, cu vocea-i obişnuită, de parcă nimic extraordinar 
nu s-ar fi petrecut. 

— V-aţi revenit, doamnă, sau mai aveţi nevoie încă de câteva 
clipe? întrebă Morgan. Diligenta mai poate aştepta. 

— -Nu. Domnule, ar fi de prisos. Vă mulţumesc călduros, dar 
mă simt cât se poate de bine. 

Morgan îşi oferi braţul doamnei de Montrevel, care se sprijini 
de el ca să parcurgă drumul înapoi şi să urce în diligentă. 

Conductorul îl şi suise pe micul Edouard. 

După ce doamna de Montrevel îşi reluă locui. Morgan, care se 
împăcase cu mama, dori să se împace şi cu fiul. 

— Hai, tinere erou, să batem palma fără pică, zise el 
întinzându-i mina copilului. 

Dar băiatul se trase înapoi. 

— Nu dau mina cu un tâlhar de drumul mare. Spus 

el. 

Doamna de Montrevel tresări de spaimă. 

— Aveţi un copil' minunat, doamnă, zise Morgan. Numai că 
are prejudecăţi. 

Şi, salutând cu cea mai profundă curtenire adăugă, închizând 
portiera vehiculului: 

— Drum bun, doamnă 1 

— Mână! strigă conductorul. Trăsura se urni din loc. 

— Oh, scuzaţi, domnule! strigă doamna de Montrevel, flaconul 
dumneavoastră! flaconul dumneavoastră! 

— Păstraţi-l, doamnă, răspunse Morgan, deşi nădăjduiesc să 
vă simţiţi destul de bine ca să nu mai aveţi nevoie di- el. 

Dar copilul, smulgând flaconul din mâinile mânu i lui, îi strigă: 

— Mama nu primeşte daruri de la tâlhari! Şi aruncă flaconul 
prin portieră. 


— Drace! murmură Morgan scoțând şi primul suspin, pe care 
i-l auziră ceilalţi confraţi, cred că fae bine că n-o cer pe biata 
mea Amelie în căsătorie. 

Apoi, le spuse însoţitorilor săi: 

— Ei, domnilor! S-a terminat? | 

— Da, răspunseră aceştia într-un singur glas. 

— Atunci, pe cai, şi la drum! Să nu uităm că în seara asta la 
ceasurile nouă trebuie să fim la Operă. 

Şi, săltând în şa, se repezi primul peste şanţ, ajunse pe malul 
râului şi, fără să şovăiască, intră în vadul însemnat pe harta lui 
Cassini şi arătat de falsul curier. 

Ajuns pe celălalt mal şi în timp ce tinerii se grupau, d'Assas ÎI 
întrebă pe Morgan: 

— la spune, nu cumva ţi-a căzut masca? 

— Ba da, dar numai doamna Montrevel mi-a văzut faţa. 

— Hm! mormăi d'Assas, ar fi fost mai bine să nu ţi-o fi văzut 
nimeni. 

Şi toţi patru, luând-o la galop, dispărură peste câmpii înspre 
Chaource. 


XXX 
RAPORTUL CETĂŢEANULUIFOUCHE 


Sosind a doua zi, către ceasurile unsprezece dimineaţa, ’ la 
hotelul Ambasadorilor, doamna de Montrevel fu cât |C poate de 
uimită să găsească în locul lui Roland un |1 rfiin care o aştepta. 

Străinul se apropie de ea. 

Sunteţi văduva generalului de Montrevel, doamnă? 
ip întrebă el.T 

— Da, domnule, răspunse doamna de Montrevel. Des.-; 

Ini de mirată.. — 
Şi 1 căutaţi pe fiul dumneavoastră? 
— Chiar aşa. Şi nu înţeleg, după scrisoarea pe care no q scris- 


vo 


0..., 


— Omul propune şi primul consul dispune „glumi străinul, 
râzând. Primul consul a dispus de fiul dumneavoastră pentru 
câteva zile şi m-a trimis pe mine ca să vă primesc în locul lui 


Roland. 

Doamna de Montrevel se înclină... 

— Şi am cinstea să vorbesc cu...? întrebă ea. 

— Cu cetăţeanul Fauvelet de Bourrienne, primul secretar al 
primului consul, răspunse străinul. 

— Să-i mulţumiţi din parte-mi primului consul, replică doamna 
de  Montrevel, şi veţi avea bunătatea de a-i exprima, 
nădăjduiesc, adânca-mi părere de rău pe care O încerc, că nu-i 
pot mulţumi chiar eu. 

— Dar nimic nu vă va fi mai uşor ca asta, doamnă. 

— Cum aşa?’ 

— Primul consul mi-a dat ordin să vă conduc la Lu-xembourg. 

— Pe mine? 

— Pe dumneavoastră şi pe domnul, fiul dumneavoastră. 

— O! am să-l văd pe generalul Bonaparte, am să-l yăd pe 
generalul. Bonaparte, exclamă copilul. Ce fericire! 

Şi sărea de bucurie, bătând din palme. 

— Ei, ei, Edouard, destul! îl dojeni doamna de Montrevel. 

Apoi, întorcându-se spre Bourrienne, adăugă: 

— lertaţi-l, domnule, e un sălbatic din munţii Jura.’ Bourrienne 
întinse copilului mâna. 

— Sunt un prieten al fratelui tău, îi spuse el, vrei să mă săruţi? 

— O, din toată inima, domnule, răspunse Edouard, dumneata 
nu eşti un tâlhar! 

— Sigur că nu, după cât nădăjduiesc, se grăbi să adauge 
secretarul, râzând. 

— Încă o dată să-l iertaţi, domnule, dar am fost atacați pe 
drum. 


— Cum, atacați? 

— Da. 

— De tilhari? 

— Nu chiar. 

— Domnule, întrebă Edouard, oare cei ce pun mâna pe banii 
altora nu-s tâlhari? 

— În general, dragă copile, aşa sunt numiţi. 

— Na! vezi mamă? 

— Ascultă, Edouard, taci din gură, te rog. Bourrienne aruncă o 
privire spre doamna de Montre» 

vel şi văzu limpede, după expresia feţei sale, că subiectul 


convorbirii îi era neplăcut, de aceea nu mai stărui. 

— Doamnă, spuse el, aş îndrăzni să vă reamintesc că mi s-a 
dat ordin să vă însoțesc până la palatul Luxem-bourg, cum am şi 
avut cinstea să v-o spun şi să mai adaug că doamna Bonaparte 
vă aşteaptă acolo, 

— Domnule, numai cât îmi schimb rochia şi-l îmbrac pe 
Edouard. 

— Şi aşa ceva, doamnă, cât poate dura? 

— Ar fi prea mult de v-aş cere o jumătate de ceas? 

— O! nu, iar dacă o jumătate de ceas vă e destul, găsesc că 
ceea ce aţi cerut e cât se poate de potrivit. 

— Fiţi pe pace, domnule, jumătate de ceas mi-ajunge. 

— Atunci, doamnă, spuse secretarul făcând o plecăciune, mă 
duc să fac un drum şi după o jumătate de ceas Vin şi vă stau la 
dispoziţie. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Să nu-mi purtaţi pică dacă sunt punctual. 

— N-am să vă fac să-aşteptaţi. Bourrienne plecă. 

Doamna de Montrevel îl îmbrăcă mai întâi pe Edou-. H d, pe 
urmă se îmbrăcă şi ea, şi când Bourrienne se arătă din nou, era 
gata de vreo cinci minute. 

— Luaţi seama, doamnă, zise Bourrienne, râzând, să i aduc la 
cunoştinţă primului consul cât sunteţi de | etuală. 

— Dar ee-aş avea de temut în asemenea caz? 

Să nu vă oprească pe lângă el, ca să-i daţi lecţii e iiîititate 
doamnei Bonaparte. 

— O! exclamă doamna de Montrevel, trebuie să tre- i e 
vederea creolelor câte ceva. 

Dar şi dumneavoastră sunteţi o creolă, doamnă, llu| le cred. 

Doamna Bonaparte, răspunse râzând doamna de im1111 eve] 
îşi vede soţul în fiecare zi, pe câtă vreme eu i | vad acuma pe 
primul consul pentru întâia oară. S.i plecam, mamă, să plecăm! 
dădu zor Edouard. We, n iacul se trase într-o parte, ca să facă 
loc de tre-11 i < doamnei de Montrevel. 


jo 


După un sfert de oră se aflau la Luxembourg. 


Bonapârte ocupa în micul Luxembourg apartamentul de la 
parter, din partea dreaptă; Josephine îşi avea camera şi 
buduarul la primul etaj; un culoar ducea de la cabinetul primului 
consul la ea. 

Josephine fusese prevenită, aşa că, zărind-o pe doamna de 
Montrevei. Se repezi la ea cu braţele deschise, ca la 

O prietenă. 

Doamna de Montrevei se oprise în chip respectuos la uşă. 

1 - Oh! clar veniţi, veniţi, doamnă! exclamă Josephine. Nu vă 
cunosc doar de astăzi, ci din ziua în care l-am cunoscut pe 
vrednicul şi minunatul dumneavoastră Rdâahd. Ştiţi care-i lucrul 
ce mă linişteşte când Bonapârte pleacă de lângă mine? E că 
Roland pleacă cu el şi, când îl ştiu pe Roland lângă el, cred că nu 
mai poate să i se întâmple vreo nenorocire... Ei, cum, nu vreţi să 
mă îmbrăţişaţi? 

Doamna de Montrevei părea încurcată de atâta bunăvoință. 

— Suntem compatriote, nu-i aşa? urmă Josephine. 

Vai! îmi aduc preabine aminte de domnul de la Clemen- eiere, 
care avea o grădină atât de frumoasă şi nişte fructe minunate. 
Îmi amintesc c-am zărit o fată frumoasă, ce părea să fie regina 
locului. V-aţi căsătorit tare de tânără, doamnă? ’ 

— La paisprezece ani. 

— Aşa şi trebuia ca să puteţi avea un fiu de vârsta Un Ri 
“land. Dar, poftiţi, luaţi loc! 

Şi dădu exemplu, făcând semn doamnei de Montrevei Să se 
aşeze alături de ea. 

— Şi copilul ăsta. Drăgălaş, urmă ea arătându-l pe Edouard, e 
tot fiul dumneavoastră? 

„°. ° phine lăsă să-i scape un oftat. 

Dumnezeu a fost generos cu dumneavoastră, dyamnă, 
continuă ea, şi deoarece face tot ceea ce doriţi, ar ir. Uui să-l 
rugaţi să-mi trimită şi mie unul. 

Şei lipi buzele, cu invidie, pe fruntea lui Edouard. Soţul meu 
va fi foarte îneântat să vă vadă, doamnă. 11 mo. le.ie de mult 
pe fiul dumneavoastră! De aceea, nici n-aţi fi fost condusă chiar 
de la început aici, la mine, dacă el n-ar fi fost cu ministrul 
poliţiei... De altfel, vadâ-ugă ea râzând, aţi sosit într-o clipă 
destul de nepotrivită, e furios! 

— Vai! exclamă doamna de Montrevei, aproape 
înspăimântată, dacă e aşa, ar fi mai bine să aştept. ' 


— Nicidecum, nicidecum! Văzându-vă, se va linişti. Nu ştiu ce 
s-a întâmplat. După cât se pare, diligentele sunt jefuite ca-n 
Pădurea Neagră, ziua în amiaza mare, în mijlocul drumului. Dacă 
lucrul se repetă, nu ştiu cum are să se mai ţină Pouche. 

Doamna de Montrevei era gata să răspundă, dar în clipa 
aceea uşa se deschise şi un uşier se arătă, spunând: 

— Primul consul o aşteaptă pe doamna de Montrevei. 

— Duceţi-vă. Duceţi-vă repede, zise Josephine. Timpul îi e atât 
de preţios lui Bonapârte încât e aproaoe la fel de nerăbdător ca 
şi Ludovic al XIV-lea. Care n-ăvea nimic de făcut. Nu-i place să 
aştepte. 

Doamna de Montrevei se ridică în grabă Şi voi să-şi ia şi fiul 
cu ea. 

— Nu, se împotrivi Josephine, lăsaţi-mi-l mie pe băiatul ăsta 
frumos. Rămâneţi să luaţi masa cu noi. Bonapârte are să-l vadă 
pe la orele şase. De altfel, dacă ar pofti să-l vadă, îl va chema; 
deocamdată îi sunt mama lui de-a doua. Hai, ia spune, ce să 
facem ca să te înveselim? 

— Primul consul trebuie să aibă arme grozav de frumoase 
doamnă? întrebă copilul. 

— Da,. Foarte frumoase. Ei, uite, avem să-i arătăm armele 
primului consul. 

Josephine ieşi pe o uşă luând cu ea copilul, iar doamna de 
Montrevei pe alta, luându-se după uşier. 

în. Drum, contesa întâlni un om blond, cu faţa palidă şi cu 
privirea posomorâtă, care se uită la ea cu o îngrijorare ce părea 
că-i este în fire. 

Ea se trase repede într-o parte ca să-i facă loc să treacă. 

Uşierul îi surprinse mişcarea. 

— E ministrul poliţiei, îi şopti, el încet. 

Doamna de Montrevei îl privi depărtmdu-se, cu oarecare 
curiozitate. Fouche, la vremea aceea, devenise ins-vitabil 
celebru. 

În acelaşi moment, uşa de la cabinetul lui Bonaparte se 
deschise şi capul său apăru, conturându-se în între-deschiderea 
uşii. 

() zări pe doamna de Montrevel. 

— Doamnă de Montrevel, exclamă el, poftim, poftim! Doamna 
de Montrevel grăbi pasul şi intră în cabinet. 

— Poftim, adăugă Bonaparte, închizând uşa după dânsul. Te- 


am făcut să aştepţi, dar s-a întâmplat fără să vreau. Mă răfuiam 
tocmai cu Fouehe. Ştii că stat foarte mulţumit de Roland şi mă 
gândese să-l fac general la primul prilej. La ce oră ai sosit? 

— Chiar acuma, generale. 

— De unde vii? Roland mi-a spus, dar am uitat. 

— De la Bourg. 

— Pe ce cale? 

— Prin Champagne. 

— Prin Champagne! W atunci ai ajuns la Chatillon când...? 

— leri dimineaţă pe la nouă. 

— În cazul acesta trebuie să fi auzit vorbindu-se de jefuirea 
unei diligente? 

— Generale... 

— Da, o diligentă a fost jefuită pe la orele zece dimineaţa, 
între Chatillon şi Bar-sur-Seine. 

— Generale, tocmai a noastră a fost. 

— Cum asta? 

— Da. 


— Erai în diligenta care a fost jefuită? 
— Da, eram.. 


— Ei, voi avea în sfârşit amănunte precise! Te rog să'mă ierţi, 
dar înţelegi cât de mult doresc să fiu informat» nu-i aşa? într-o 
ţară civilizată, în care generalul Bonaparte e primul magistrat, 
nu se poate jefui fără urmări grave o diligentă la drumul mare, 
ta plină zi, sau atunci..: 

— Generale, nu vă pot spune nimic, decât că cei care au oprit 
diligenta erau călări şi mascaţi. _ 


— Câţi erau? 

— Patru. 

— Câţi bărbaţi erau ta diligentă? 
— Patru cu conductorul. 


— Şi nu s-au apărat? / 

— Nu, generale. 

— Raportul poliţiei arată că totuşi au fost trase două focuri de 
pistol. 

— Da, generale, dar cele două focuri de pistol... 


— Ei, ce-i cu ele? 

— Au fost trase de fiul meu. 

— Fiul dumitale! Dar fiul dumitale e în Vendeea. 
— Roland, da, însă Edouard era cu mine. 

— Edouard! Dar cine-i Edouard? 

— Fratele lui Roland. 

— Roland mi-a vorbit de el. Dar e un copil! 

— Încă n-a împlinit doisprezece ani, generale. 
— Şi el a tras două focuri de pistol? 

— Da, generale. 

— De ce nu l-ai adus? 

— E cu mine. 

— Dar unde e? 


— L-am lăsat cu doamna Bonaparte. Bonaparte sună. Un uşier 
se arătă. 

— Spune-i Josephinei să vină cu copilul. 

Pe urmă, plimbându-se prin cameră, murmură: 

Patru bărbaţi! şi tocmai un copil să le dea exemplu curaj. ŞI 
niciunul din bandiții aceia n-a fost rănit? — în pistoale nu erau 
gloanţe. 

— Cum asta de nu erau gloanţe? 

— Nu: pistoalele erau ale conductorului, şi el avu-grijă să nu le 
încarce decât cu pulbere. 

— Bine, avem să-i aflăm noi numele! 

În clipa aceea, uşa se deschise şi doamna Bonaparte * m .11 
alft, ţinând băiatul de mână.’ 

— Vino aici, îi spuse Bonaparte băiatului. '* Edouard se apropie 
fără sfială şi făcu un salut mili- 

Ţu eşti deci cel care trage cu focuri de pistol în tâl- hm I7 

Ve/. |, mamă, că stat tunari? îl întrerupse copilul. 

"e >e e,o o e Me că-s tâlhari. Tare aş mai vrea să mi se 
spună” "îi... ! [n sfârşit, tu eşti cel ce trage focuri de pistol I ipi'n 
i Hilarilor, în timp ce bărbaţilor li-e frică | 

— Da, eu sini, generale, dar., din nenorocire,. Fricosul de 
conduct-» nu-şi încărcase pistoalele decât cu pulbere, alt'el, l-aş 
fi ucis pe şeful lor. 

— ie, aşadar, nu ţi-a fost frică? ; 


— Mie? nu, răspunse copilul, mie nu mi-e frică nici- odată. — 


1, E,’ 

— Ar trebui să te cheme Cornelia, doamnă, spuse Bo-naparte, 
î. Ntorcându-se spre doamna de Montrevel, ce se sprijinea de 
brațul Josephinei. 

Apoi se adresă iar copilului, îmbrăţişându-l: 

— Foarte bine: vom avea grijă de tine. la spune, ce vrei să te 
faci? 

— Mai întâi soldat. 

— Cum asta, mai întâi? 


— Da. Şi-apoi, mai târziu, colonel, ca fratele meu, şi general, 
ca tatăl meu. 

— Nu va fi din vina mea clacă n-ai să ajungi, zise. Primul 
consul, ’ 

— Dar nici dintr-a mea, răspunse copilul. 

— Edouard! exclamă doamna de Montrevel plină de temeri.. ’ 

— Să nu mi-l ocărăşti, fiindcă a răspuns cum trebuie. Apoi luă 
copilul „îl ridică la înălţimea capului său şi-l 

sărută... NI 

— Acum rămâneţi amândoi să luaţi masa cu noi, continuă el. 
lar deseară, Bourrienne, care a fost să vă caute la Hotel, are să 
vă instaleze în casa din strada Victoriei. Rămâneţi acolo până se 
întoarce Roland, care are să vă caute o locuinţă dup, ă placul 
său. Edouard are să intre în şcoala militară pregătitoare, iar eu 
am să-ţi mărit fiica. 

— Generale! 

— Ne-ăm înţeles cu Roland. 

Apoi, întorcându-se către Josephine, îi spuse: 

— la-o pe doamna de Montrevel şi ai grijă să nu-i fie prea 
urât. Doamnă de Montrevel, dacă prietena ăumh tale 
(Bonaparte apăsă pe aceste două cuvinte) vrea să intre într-o 
prăvălie de mode, s-o opreşti. N-are nevoie de pălării. A 
cumpărat luna trecută treizeci şi opt. 

Şi dându-i o pălmuţă amicală lui Edouard/ le făcu semn 
femeilor să plece. 


FIUL MORARULUI DIN LE GUERNO 


Am spus că tocmai în momentul în care Morgan şi cei noi 


însoțitori ai săi jefuiau diligenta de Geneva,. Între Rai -sur-Seine 
şi Chatillon, Roland intra în Nantes. 

De voim să ştim rezultatul misiunii sale trebuie, nu i 1 
urmărim pas cu pas, în toiul dibuielilor cu care aba- lele Bernier 
îşi ascundea năzuinţele-i ambiţioase, ei să-l 
e prindem în satul Muzillac, aşezat între e Ambon şi 
Qu mic, la două leghe deasupra micului golf în care se irsă apa 
Vilainc. ’ 

Acolo suntem în plin Morbihan, adică în locul în care * naştere 
organizaţia şuanilor. Aproape de Levai, pe a mică a familiei 
Poiriers, s-au născut din Pierre Coueroau şi Jeanne Moyn6 cei 
patru fraţi şuani. Unul JII. Amoşii lor, de felul lui tăietor de lemne, 
un om u omenirea, ţăran morocănos,. Se ţinea la o parte de 

cum se ţine cucuveaua la o parte de celelalte pano aici, din 
cucuvaie, căreia în franţuzeşte i se spune 'men? t, prin 
denaturare a ieşit cuvântul şuan. 

intui de mai sus a ajuns să fie numele unui partid 

. He malul drept al Loarei li se spunea şuani breto- dună cum 
pe malul stâng li se spunea briganzi celor (Ilti vvndcea. 

nouă ne e dat să povestim moartea şi distrugerea 
menea familii eroice şi să urmărim până la eşafod 

1” oua surori şi un frate, sau pe cimpurile de luptă au culcat 
răniţi sau morţi Jean şi René, martiri ai e i lor. De la execuțiile 
Perrinei. A lui René şi a lui de la moartea lui Jean, s-au scurs o 
grămadă de W uplieiul surorilor şi isprăvile fraţilor au intrat In 
Innonda. 

i o urmaşii lor avem de-a face. 1 pi că flăcăii de-aici sunt 
credincioşi tradiţiilor. 1 nu arătat luptând alături de la Rouerie, 
Bois-iiu l’. Emard de Villeneuve. La fel luptă şi alături i'lloni de 
Frotte şi de Georges Cadoudal. Tot ace-'"celasi devotament; tot 
aceiaşi soldaţi, creştini dl.'ll infocali: înfăţişarea lor e aceeaşi, 
primitivă dli i. Armele lor sunt aceleaşi, flinta sau bâta; tot 
aceeaşi îmbrăcăminte, adică o cuşmă de lână cafenie sau o 
pălărie cu marginile largi, abia acoperindu-le părul lung şi 
netezit, care le cade la voia întâmplării pe umeri. Au rămas 
aceeaşi străvechi Aulerci Cenomani, ca pe vremea lui Cezar, 
promisso capillo 1; au rămas aceiaşi bretoni cu nădragii largi, 
despre care Marţial a spus: Tam laxa est... 

Quam veteres braccae Britonis pauperis. 

— Ca să se apere de ploaie şi de frig, poartă un soi de bluză, 


ca o cazacă, din piele de capră garnisită cu blană miţoasă, şi 
drept semn de raliere, unii au la piept o bucăţică de postav 
sfinţit şi mătănii, iar alţii o inimioară, inima lui Isus, semn 
distinctiv al unei confrerii care se supunea în fiecare zi unei rugi 
în comun. 

Aşa sunt oamenii care, la ceasul trecerii noastre peste limita 
ce desparte Loara inferioară de Morbihan, stau împrăştiaţi de la 
Roche-Bernard la Vannes şi de la Ques-temberg la Billiers, 
încercuind prin urmare satul Mu-zillac. 

Numai c-ar trebui ochiul vulturului care se roteşte în înaltul 
cerului sau cel al cucuvaiei care vede prin întuneric, ca să-i 
desluşeşti pe sub arbuşti, printre buruie-nişuri şi tufişuri, pe 
unde stau tupilaţi. 

să trecem prin mijlocul unei asemenea reţele de sentinele 
nevăzute şi, după ce vom fi trecut prin vadul a două râuleţe, 
afluente ale fluviului fără nume ce vine de se varsă în mare 
lângă Billiers, între Arzalşi Damgan, să intrăm cu îndrăzneală în 
satul Muzillac. 

Peste tot domneşte întunericul şi liniştea; o singură lumină 
scânteiază printre crăpăturile obloanelor unei case, sau mai 
curând unei colibe, care, de altfel, nu se deosebeşte cu nimic de 
celelalte. 

E a patra pe dreapta, cum intri. 

să ne-apropiem de unul clin geamurile de după oblon şi să 
privim. 

Avem să vedem un bărbat îmbrăcat în haina ţăranilor bogaţi 
din Morbihan; numai că „un galon de fir de aur, lat de un deget, 
îi mărgineşte cuierul şi butonierele haine, precum şi marginile 
pălăriei. 

Restul costumului i se întregeşte cu o pereche de pantaloni de 
piele şi nişte cizme cu carâmbii răsfrânţi. Pe un scaun stă 
aruncată sabia lui. 

O pereche de pistoale îi stau ia îndemână. 

In vatră, ţevile de la două sau trei carabine oglindesc un loc 
bine încins. 

Stă pe scaun în faţa unei mese. O lampă îi luminează nişte 
hârtii pe care le citeşte cu cea mai mare încordare. | îi 
luminează totodată şi chipul. 

Chipul lui e cel al unui om de treizeci de ani. Când grijile unui 
război de partizani nu-l întunecă, se vede I a înfăţişarea lui 


trebuie să fie deschisă şi veselă. Un păr lInimos, blond, îi 
încadrează chipul pe care-l însufleţesc doi ochi mari albaştri; 
capul are forma aceea specifică iul mor capetelor de breton, 
datorită, de trebuie să credem în sistemul lui Gali, unei 
dezvoltări exagerate a tu-l ui oi- organelor încăpăţânării. 

1) e aceea, omul nostru are două nume. 

Numele-i obişnuit, cel sub care îl ştiu soldaţii săi: intră 
rotundă. 

Apoi, numele-i adevărat, cel pe care l-a primit de la Vrednicii 
şi curajoşii lui părinţi, Georges Cadudal sau mai curând Georges 
Cadoudal, întrucât tradiţia a sehim-MI! ortografia numelui său 
ajuns istoric. 

Georges e fiul unui cultivator din parohia Kerâeano, i iipim ă 
în parohia Brech. Legenda spune că acel culti-l aloi ar fi fost în 
acelaşi timp şi morar. Băiatul tocmai BI |>rnvise de primit o 
educaţie serioasă şi solidă în cole-Biml din Vannes - de care 
Brech nu se desparte decât i „m câteva leghe - când cele dintâi 
chemări ale răzvrătirii regaliste izbucniră în Vendeea. Cadoudal 
le auzi, wluni cî (iva dintre tovarăşii lui de vânat şi de petreceri. 
e ” < o |k ste fluviul Loara în fruntea lor şi veni să-şi ofere 
wvirlih” lui Stofflet; dar Stofflet îl ceru să-l vadă la 

1 i, mainte de a şi-l alătura; doar asta cerea şi Geor- 

A ' Mmenea prilejuri în armata din Vendeea nu se! I oi mult 
timp aşteptate. Chiar de-a doua zi se şi iscă 1 IIAllii Georges se 
puse pe treabă şi se înverşuna atât 1 îi i nu-, încât fostul paznic 
de vânătoare al domnului Mauli mici-, văzându-l cum atacă cu 
atâta patimă pe alr 


baştri |, nu se putu stăpâni să-i spună în gură ffiare lui 
Bonehamp, care era lângă el: 

— Dacă vreo ghiulea de tun nu-i zboară ligva-i ro-fundă şi 
mare, vă prezic că omul nostru ajunge departe. 

Numele acesta îi rămase lui Cadoudal. 

Cu cinci secole mai înalte, nobilii feudali de Males-troit, de 
Penhoet, de Beaumanoir şi de Rochefort îl numeau tot aşa pe 
marele conetabil2, pentru a cărui răscumpărare, femeile din 
Bretania au trudit din greu tor-când lână. 

„lată tigvă rotundă şi mare, -spuneau ei; ce-avem să ne mai 
batem cu englezirân săbii.” 


Din nenorocire, de data aceasta n-aveau să se mai împungă 
în săbii englezii şi bretonii, ci francezii cu francezii. 

Georges rămase în Vendeea până ce deruta pătrunse în 
arondismentul Savenay. 

Armata din Vendeea căzu în întregime pe cinipul de luptă 
saxx se topi ca un fum. 

Timp de aproape trei ani de zile Georges făcuse minuni de 
curaj, dibăcie şi forţă. Trecu iarăşi peste fluviul Loara şi se 
întoarse în Morbihan numai cu unul din cei ce-l urmaseră. 

Acela avea să-i fie la rândul său aghiotant, sau mai curând 
camarad de luptă. N-avea să-l mai părăsească, iar. În schimbul 
campaniei aspre pe care au făcut-o împreună avea să-i schimbe 
numele din Lemercier în cel de Tii-fauges. L-am văzut de altfel la 
Balul Victimelor. Însărcinat cu o misiune pentru Morgan. 

Intors pe pământu-i natal, Cadoudal unelteşte de-aici înainte 
răzvrătirea numai pe socoteala lui. Ghiulele i-au respectat tigva- 
i mare şi rotundă, iar tigva mare şi rotundă, adeverind 
prezicerile lui Stofflet, luând locul lui La Rochjaquelain, lui 
d'Elbee, lui Bonehamp, lui Lescurc şi chiar, al lui Stofflet însuşi, 
ajunse rivalul lor în glorie şi superiorul lor în putere, căci se 
pusese să lupte - lucru ce poate vădi măsura forţei sale - 
aproape singur împotriva guvernului lui Bonaparte, care. De trei 
Luni de zile, fusese numit prim consul. 

1 Trupele revoluţionare. 

2 In evul mediu, comandantul suprem al armatelor regelui. 

Frorte şi Bourmont erau cei doi şefi râmaşi alături" de el 
credincioşi dinastiei Bourbonilor. 

în clipa în care ne aflăm, adică la 26 ianuarie 1800, 

Cadoudal are sub comandă trei sau patru mii de oameni, cu 
care se pregăteşte să-l blocheze în oraşul Vannes pe generalul 
Hatry. W - Tot timpul cât a aşteptat răspunsul primului cnosul la 
scrisoarea lui Ludovic al XVIII-lea, el suspendase-ostilităţile, dar 
de două zile Tiffauges sosise şi i-o înmânase. 

Scrisoarea fusese numaidecât expediată în Anglia, de unde 
avea să ajungă la Mitau; şi, devreme ce primul consul nu vrea 
cu niciun chip pacea în condiţiile dictate de Ludovic al XVIII-lea, 
Cadoudal, generalul şef al lui Ludovic al XVIII-lea, în vest, avea 
să continue războiul împotriva lui Bonaparte, chiar de-ar fi fost 
să-l poarte numai el cu prietenul său Tifffauges, aflat de altfel, în 
clipa de faţă la Pouance, unde se ţin sfaturile dintre Châtil-lon, 


d': Autichamp, abatele Bernier şi generalul Hedowviile. 

Sta pe gânduri, în ceasul de faţă, acel ultim supravieţui lor 
dintre măreţii luptători, ai războiului civil, fiindcă Veştile pe care 
le aflase au într-adevăr a-ţi da de gândit. 

Generalul Brune, învingătorul de la Alkmaar şi cie la i’. I; 
iricum, salvatorul Olandei, tocmai fusese numit gene- i.il şei' al 
armatelor republicane din vest şi sosise la Nan- 
de trei zile; el trebuie cu orice preţ să-l zdrobească 
„» e C, idoudal şi pe şuanii săi. W, 

Tot cu orice preţ, şuanii şi Cadoudal trebuie să-i db-e + louscă 
noului general şef că ei nu se tem şi că nici el (1 nre nimic de 
aşteptat de la plănuita intimidare. 

ti clipa aceea răsună galopul unui cal. Fără îndoială..'laroiul 
ştie lozinca de trecere fiindcă se strecoară fără pli di;'; prin 
mijlocul patrulelor rânduite pe drumul dinspre |. A Roche- 
Beranrd şi fără piedică-a pătruns în satul Muzillac.’ 

li opreşte în faţa uşii de la coliba în care se află Geor-El înalţă 
capul, ascultă şi. Fie ce-o fi. Pune mina pe p| itoalo, cu toate că. 
După cât se pare, va avea de-a face i o ou prieten. 

1 firetul descăleca, o apucă pe potecă şi deschise aporii în 
care se găseşte Georges. 

l’. I! tu eşti, Inimă-de-Rege! exclamă Cadoudal. 

11. Muu- vii 7. —'..._v..! 


2G 
29 


— De la Pouance, generale; 

— Ce noutăţi? 

— O scrisoare de la Tiff auges." 

— Dă-o! 

Georges luă la repezeală scrisoarea din mâinile lui Inimă-de- 
Rege şi o citi.- 

— Aha! făcu el. Apoi o citi o doua oară. 

— L-ai văzut pe cel a cărui sosire mi-o vesteşte? în-- 

trebă Cadoudal. 

— Da, generale, răspunse ştafeta. 

— Ce fel de om e? 

— Un tânăr frumos, între douăzeci şi şase şi douăzeci şi şapte 


de ani. 

— Înfăţişarea lui? 

— Hotărâtă. 

— Atunci aşa e; când soseşte? 

— Se vede că la noapte. 

— L-ai dat în grijă pe tot parcursul drumului? 

— Da. Va trece nestingherit de nimeni. 

— Mai dă-l o dată în grijă. Nu trebuie să i se întâmple niciun 
rău: e ocrotit de Morgan. 

— Am înţeles, generale! 

— Mai ai ceva să-mi spui? 

— Avangarda republicanilor se află la Roche-Bernard. 

— Câţi oameni? 

— Vreo mie de. Oameni, cam aşa ceva. Au cu ei o ghilotină şi 
pe Milliere, comisarul puterii executive. 

— Eşti sigur? " 

— l-am întâlnit pe drum, comisarul mergea călare, lângă 
colonel. L-am recunoscut, bine înţeles. Datorită lui a fost 
executat fratele meu şi-am jurat să nu moară decât de mâna 
mea. 

— Şi-ai să-ţi rişti viaţa ca să-ţi ţii jurămânţul? 

— Cu primul prilej. 

— Poate că n-are să se lase aşteptat deloc. 

în aceeaşi clipă, galopul unui cal răsună pe drum. 

— Ei! făcu Inimă-de-Rege, se vede că vine cel pe care-l 
aşteptaţi. 

— Nu, spuse Georges. Călărețul ce ne soseşte vine dinspre 
Vannes. 

într-adevăr, zgomotul se făcuse mai desluşit şi s-a puiul vedea 
că Georges Cadoudal avea dreptate. 

Ca şi cel dintâi, călăreţul de-al doilea se opri în faţa UŞii. Ca şi 
cel dintâi, descăleca. Ca şi cel dintâi, intră. 

Şeful regaliştilor îl recunoscu de îndată, cu toate că era 111 
făşurat într-o mantie mare. 

— Tu eşti, Binecuvântate? îl întrebă el. 

— Da, generale! 

— Dincotro vii? 

— Dinspre Vannes, unde m-aţi trimis să-i supraveghez pe 
albaştri. 

— Ei, ia spune, ce fac albaştri? 


— Se tem să nu moară de foame dacă aveţi să blocaţi oraşul 
Şi, ca să-şi facă rost de merinde, generalul Hatry a plănuit să ia 
cu japca tot ce se află în magaziile ilm Granchamp. Generalul 
are să comande chiar el în persoană operaţia şi ca să fie 
efectuată mai repede, co-loana, s-a hotărât să fie alcătuită dintr- 
o sută de oameni numai. 

— Eşti ostenit, Binecuvântate? 

— Nicidecum „generale. Dar calul? 

— A venit în goană, dar mai poate face încă patru, i Im i leghe 
tot atât de iute fără să-crape., 

Lasă-i două ceasuri de odihnă, dă-i raţie dublă de i» vA, E.. 
<ă facă zece. 

In asemenea condiţii are să le facă. 

l'este două ceasuri ai să pleci. Ai să fii la Grand.-. Li. liii> când 
se crapă de ziuă. In numele meu ai să dai ni'illn de evacuarea 
satului; şi iau eu asupră-mi pe ge.-liitmiul llarty cu coloana lui cu 
tot. E tot ce ai a-mi 

iime? 

Nu, am să vă dau o veste. Care? 

I a Vannes a venit un episcop nou. 

Ei | ni se dau aşadar episcopii noştri? 

Se pare, dar dacă-s toţi ca acela, n-au decât să şi-i 

| >. U cine-i acela? Audrein! Anasinul regelui? Audrein, 
renegatul. 


— Şi când soseşte? 

— In noaptea asta sau rnâine. 

— N-am să-i ies înainte, dar să-l ferească sfântul să să cadă în 
mâinile oamenilor mei! 

Binecuvântatul şi Inimă-de-Rege scoaseră câte un hohot de 
râs ce întregea gândurile lui Georges. 

— Ssst! făcu Cadoudal. 

Cei trei bărbaţi ciuliră urechile. 

— De data asta se vede că-i el, zise Georges. 

Se auzea galopul unui cal venind dinspre la Roche-Bernard. 

— E el, cu siguranţă, repetă şi Inimă-de-Rege. 

— Atunci, dragi prieteni,  lăsaţi-mă singur... Tu, Bi- 
necuvântate, la Grandehamp cât mai repede cu putinţă, iar tu, 
Inimă-de-Rege, în curte cu vreo treizeci de oameni. S-ar putea 


să am de trimis soli pe felurite căi. Dar, fiindcă veni vorba, fă în 
aşa fel ca să ni se aducă tot ce se găseşte mai bun de mâncare 
în sat. 

— Pentru cîife capete, generale? 

— Ei! pentru doi inşi. 

— Plecaţi? 

— Nu, ies în calea celui ce soseşte. 

Doi sau trei flăcăi scoaseră numaidecât în curte caii celor doi 
soli. 

Solii o şterseră şi ei la rândul lor. 

Georges ajunse la poarta de la stradă tocmai în clipa în care 
un călăreț, oprindu-şi calul şi aruncând căutături în toate părţile, 
părea că şovăie. 

— E aici, domnule, spuse Georges. 

— Cine e aici? întrebă călăreţul. 

— Cel pe care-l căutaţi. 

— De unde ştii dumneata cine-i. Cel pe care-l caut? 

— Presupun că-i Georges Cadoudal, zis şi Tigvă-ro-tundă. 

— Întocmai. 

— Fiţi bine venit atunci, domnule Roland de Mon-trevel, căci 
eu sunt. Cei pe care-l căutaţi. 

— Ah! exclamă tânărul uimit. 

Şi, descălecând, păru să caute din ochi pe cineva căruia să-i 
încredinţeze calul. 

— Aruncaţi hăţul pe după gâtul calului şi nu-i mai purtaţi de 
grijă. Când veţi avea nevoie de el aveţi să-l regăsiţi, în Bretania 
nu se pierde nimic, aici sunteţi pe pământul lealităţii... 

Tânărul nu deschise gura, aruncă hăţul pe după gâtul calului, 
aşa cum fusese poftit, şi se luă după Cadoudal care o porni 
înaintea lui. 


— Ca să vă. Arăt drumul, colonele, zise şeful şuanilor 
Şi amândoi intrară în colibă, unde o mână nevăzută aţâţase 
iarăşi focul. 


XXXII ALB şi ALBASTRU 

Roland intră, aşa cum am spus, după Georges şi. Pătrunzând 
înăuntru, aruncă în juru-i o privire în care se desluşea o 
curiozitate nepăsătoare. 

Dar privirea aceea îi fu de ajuns să vadă că erau singuri cu 


desăvârşire. 

— Aici e cartierul dumneavoastră generale? întrebă | Inland cu 
un surâs, apropiindu-şi şi flacără tălpile cizmelor, 

— Da, colonele. 

— E păzit într-un chip ciudat. (leorges zâmbi şi el la rândul 
său. . 

— Imi puneţi asemenea întrebare, zise el, pentru că de l.. la 
Roche-Bernard până aici aţi găsit drumul liber? 

— Cu alte cuvinte, n-am întâlnit un suflet de om. 

— Aşa ceva nu dovedşte nicidecum că drumul nu era izât. 

— Numai dacă nu socotiți că era păzit de cucuvăi şi de 
bufniţe, ce păreau că zboară din pom în pom, ca să m.l 
însoţească, generale... dacă-i aşa, atunci îmi retrag W i lo i'c-am 
spus. 

întocmai, răspunse Cadoudal, cucuvelele şi bufni-le sunt 
sentinelele mele; sentinele ce au ochi buni, de-'Bairee ochii lor 
au faţă de-ai oamenilor privilegiul de-a v dea noaptea. 

— Nu-i mai puţin adevărat că, din fericire, în La Roche- 
Bernard am putut culege informaţii, fără de care n-aş făsit nici 
măcar o pisică să-mi spună unde să vă aflu. 

— Oriunde aţi fi întrebat pe drum în gura mare: „Unde-l 
găsesc pe Georges Cadoudal?” o voce v-ar fi răspuns: „în satul 
Muzillac, a patra casă pe dreapta”. N-aţi văzut pe nimeni, 
colonele, numai că în clipa de faţă aproape o mie cinci sute de 
oameni ştiu că domnia-sa colonelul Roland, aghiotantul- 
primului consul, se află în conferinţă cu fiul morarului din Le 
Guerno. 

— Dar. Devreme ce ştiu că sunt colonel în slujba Re- publicii şi 
aghiotant al primului consul, cum de m-au lăsat să trec?. 

— Pentru că primiseră ordin. — Aşadar, ştiaţi că vin? 

— Ştiam nu numai că veniţi, dar încă şi pentru ce veniti.. W... 

Roland se uită ţintă la gazda sa. 

— Atunci e de prisos să vă mai spun de ce-am venit! Și 
dumneavoastră îmi veţi răspunde chiar dacă aş tăcea? 

— Oarecum da. 

— EH fir-ar să fie! tare-aş mai fi curios să am dovada unei 
asemenea superiorităţi a poliţiei dumneavoastră faţă de cea a 
noastră! 

— Sunt gata să v-o dau, colonele! 

— Ascult, cu-atât mai bucuros, mai ales dacă stau în preajma 


unui asemenea foc minunat, ce pare şi el că mă aştepta. 

— Nici nu v-ar veni a crede cât de mult adevăr aţi spus, 
colonele, şi nu numai focul îşi va da osteneala să vă ureze un 
bine-aţi venit. 

Da, dar nici el, nici dumneavoastă nu-mi spuneţi scopul 
misiunii mele. 

— Misiunea dumneavoastră, pe care-mi faceţi cinstea s-o 
extindeţi până la mine, colonele, era la bun început numai 
pentru abatele Bernier singur. Din nenorocire, abatele Bem ier, 
în scrisoarea pe care i-o trimise prietenului său, Martin Du boys, 
s-a bizuit cam prea mult pe puterile sale; se oferea să 
mijlocească pentru primul consul. 

— lertaţi-mă, îl întrerupse Roland, dar îmi aduceţi la 
cunoştinţă un lucru pe care nu-l ştiam: cum că abatele Bernier 
ar fi scris generalului Bonaparte. 

— Am spus c-a scris lui Martin Duboys, prietenul Bău, ceea ce- 
i cu totul altceva... Oamenii mei au interceptat scrisoarea şi mi- 
au adus-o. Am scos o copie după ea, |. | pe urmă âm trimis 
scrisoarea, şi sunt sigur c-a ajuns la destinaţie. Că-i aşa, 
mărturiseşte vizita dumneavoastră la generalul Hedouville. 

— Ştiţi că la Nantes nu mai comandă generalul Hedovwville, ci 
generalul Brune. 

— Puteţi spune chiar, care comandă La Roche-Ber-nard, căci o 
mie de soldaţi republicani şi-au făcut intrarea în oraşul acela 
tocmai în seara asta pe la ceasurile şase, însoţiţi de o ghilotină 
şi de cetăţeanul comisar general Thomas Milliere. Având 
instrumentul, le mai lipsea că-Wul. * 

— Aşadar, dumneavoastră spuneţi, generale, că ara venit 
pentru abatele Bernier? 

Da. Abatele Bernier se oferise ca să fie mijlocitor, dar a uitat 
că astăzi Vendeea se împarte în două: Ven-dca de pe malul 
stâng şi Vendeea de pe malul drept; că, ducă e cu putinţă de-a 
porni tratative cu d'Autichamp, Chalillon şi Suzannet la Pouance, 
mai rămâne. A se duse lrutative şi cu Frotte, Bourmont şi 
Cadoudal... dar unde? la la coca ce nimeni nu poate spune... 

Decât dumneavoastră, generale. 

Atunci, cu cavalerismul care vă stă în fire, v-aţi luat sarcina 
de-a veni să-mi aduceţi tratatul semnat lu 20 Abatele Bernier, 
d'Autichamp, Châtillon şi Suzan-ii'i v au semnat un permis de 
liberă trecere şi iată-vă 


— Într-adevăr, generale, trebuie să vă spun că sân-li ţi cil. Se 
poate de bine informat. Primul consul doreşte l>iu. A din tot 
sufletul său. Ştie că are în dumneavoastră mo idversar viteaz şi 
leal şi, neputând să vă vadă, de + '* inc ce aproape sigur 
dumneavoastră nu veţi veni nici-Mă iod la Paris, m-a trimis în 
grabă mare la dumnea- lua la abatele Bernier. Generale, ar 
trebui să vă pese prea puţin de rest,. l... „i. M-. Hluiosc că-l voi 


face pe primul consul să ratifica 


3a 


ceea ce vom hotărî între noi. Care sunt condiţiile dumnea- 
voastră de pace? 

— J£i! sunt cât'se poate de simple, colonele. Mal inii i. Primul 
consul să predea tronul Majestăţii-Sale Ludo-i ic al XVIII-lea; 
apoi, să fie comandantul suprem al armatelor regale, 
locotenentul său general, şeful trupelor sale de uscat şi de apă, 
şi-atunci eu ara să-i fiu cel dintâi soldat. 

— Primul consul a şi răspuns la asemenea propunere. 

— Şi iată de ce sunt hotărât să răspund şi eu la acel răspuns. 

— Când? 


— Chiar în noaptea asta, dacă se iveşte ocazia. 

— În ce fel? 

— Pornind din nou ostilitățile. 

— Dar ştiţi că Châţillon d'Autichamp şi Su'zannet au depus 
armele? 

— Ei sunt şefii celor din Vendeea şi, în numele lor, pot să facă 
ce vor. Eu sunt şeful şuanilor şi, în numele lor, am să fac ce 
soeot că-mi convine. 

— Atunci, condamnaţi ţinutul acesta nefericit la un război de 
exterminare, generale! 

— Ba dimpotrivă, îi chem pe creştini şi pe regalişti la martiriu.’ 

— Generalul Brune este la Nantes cu cei opt mii de prizonieri 
pe care englezii tocmai ni i-a înapoiat după în-frângerile lor de la 
Alkamaar şi Castricum, 

— E cea din urmă oară că vor fi avut asemenea noroc Albaştrii 
ne-au deprins cu prostul obicei de a nu face prizonieri. Cât 
despre numărul inamicilor noştri, nouă pica puţin ne pasă. E o 


chestiune de amănunt. 

Dacă generalul Brune cu cei opt mii de prizonieri ai săi 
adăugaţi la cei douăzeci de mii de soldaţi, pe care-i n din 
mâinile generalului Hedouville, nu-s de-ajuns,. Primul consul e 
hotărât să pornească el însuşi împotriva dunmevoastră cu o 
sută de. Mii de oameni. 

Cadoudal zâmbi... 

— __ Vom încerca, spuse el „să-i dovedim ca suntem demni 
să-i ţinem piept. 

— Vă va incendia oraşele! 

— Ne vom retrage în colibele noastre. —. 

— Vă va arde colibele! 

— Vom trăi în pădurile noastre. 

— -Să vă mai gândiţi, generale. 

— Făceţi-mi cinstea de a rămâne cu-mine patruzeci şi opt de 
ore, colonele, şi veţi vedea că m-am gândit îndeajuns. 

— Chiar îmi vine să primesc. 

— Numai să nu-mi cereţi mai mult decât vă pot da. Colonele. 
Somnul sub un acoperiş de paie, sub o manta, sau sub crengile 
unui stejar; un cal de-ai mei ca să mă urmaţi şi-un permis de 
liberă trecere ca să mă părăsiţi. 

— Primesc. 

— Pe cuvântul dumneavoastră, colonele, că nu vă veţi 
împotrivi cu nimic ordinelor pe care le voi da, că nu-mi voii 
stingheri în niciun fel reuşita surprizelor pe care le Voi încerca. 

— Sunt mult prea curios să văd cum le faceţi, ca să încerc sa 
vă stingheresc» Vă dau cuvântul meu, generale. 

Orice s-ar petrece sub ochii dumneavoastră? 

— Orice s-ar petrece sub ochi; mei. Renunţ la rolui du actor ca 
să mă mărginesc la cel de spectator. Doresc + a i pot spune 
primului consui; „Am văzut!” 

< Sadoudal zâmbi. 

— Ei bine, aveţi să vedeţi, zise el. 

în clipa aceea, uşa se deschise şi doi ţărani aduseră c W o oi 
gata pusă, pe care aburea o supă de varză şi o halcă d’ slănină; 
între două pahare o oală uriaşă de cidru, cure tocmai fusese tras 
din butoi, se revărsa şi făcea nomă. 

Mişte turtă de hrişcă aveau menirea de-a sluji drept O' 11 la 
asemenea masă modestă. 

l'o masă se aflau două tacâmuri. 


Vedeţi, domnule de Montrevel, zise Cadoudal, flă- 

"oi nădăjduiesc că-mi veţi face cinstea să cinaţi cu ii111 îi 

"a, pe cuvântul meii că nu se-nşală. V-aş fi cerut-o. (li mi mă 
pofteaţi, iar dacă nu-mi veţi da partea mea. 

ea să mi-o iau cu de-a sila. 

Alunei, poftiţi la masă! | o.. N ui colonel se aşeză bucuros. 

'mi cer iertare pentru masa pe care v-o servesc. 

Cadoudal, eu n-am, ca generalii dumneavoastră, in- 

! 11 de campanie, pe mine mă hrănesc soldaţii mei. Ce mai ai 
să ne dai împreună cu asta, Zefir-Albas- tru? 

— O tocană de pui, generale. 

— lată lista de bucate a cinei dumneavoastră, domnule de 
Montrevel. 

— Un adevărat ospăț! Acum nu mai am decât o singula 
temere, generale. 

— Care? ”. 

— Totul, merge de minune, cât timp mâncăm, dar când va fi 
să bem?... 

— Nu vă place cidrul? Ei! La naiba, mă puneţi în încurcătură. 
Sau cidru sau apă. Atâta am în pivniţă. 

— Nu de asta-i vorba. Intr-a cui sănătate bem? 

— Nu-i decât atât, domnule? întrebă Cadoudal cu supremă 
demnitate. Avem să bem în sănătatea mamei noastre a tuturor, 
în sănătatea Franţei. O slujim amân-. Doi. Fiecare cu o convinere 
diferită, dar cu tot atâta tragere de inimă, nădăjduiesc. Aşadar, 
în sănătatea Franţei! domnule, zise Cadoudal umplând paharele. 

— În sănătatea Franţei, generale! răspunse Roland ciocnind 
paharul cu cel al lui Georges. 

Şi, bucuroşi, se aşezară la masă şi prinseră a sorbi din supă, 
cu conştiinţa în repaos şi cu pofta celora ce n-au împlinit nici 
măcar treizeci de ani. 


XXXIII LEGEA TALIONULUI 

— Acum, generale, porni să vorbească Roland, după ce 
termină cina şi când cei doi'tineri, cu coatele pe masă, întinşi în 
faţa unui foc mare, începuseră să guste acea stare'plăcută ce 
firesc urmează după un ospăț ale cărui condimente au fost pofta 
şi tinereţea, acum mi-aţi făgă- duit că-mi arătaţi lucruri pe care 
să le pot povesti primului consul. J ,, 

— lar dumneavoastră mi-aţi făgăduit că n-aveţi sa va 


împotriviţi. ,, 

— Da, însă îmi rezerv dreptul de-a mă retrage dacă cele ce-mi 
veţi arăta îmi vor răni prea adânc conştiinţa. 

— Nu veţi avea alta de făcut decât să aruncaţi şaua pe 
spatele calului dumneavoastră colonele, sau pe spatele • aiului 
meu în cazul în care al dumneavoastră ar fi prea obosit, şi 
sunteţi liber. 

— Foarte bine. 

— Tocmai că împrejurările, urmă să spună Cadoudal, va 
slujesc. Aici nu sunt numai general, ci încă şi înaltul magistrat, şi 
de multă vreme am de făcut dreptate în-h o cauză. Mi-aţi spus, 
colonele, că generalul Brune ar li la Nantes. Ştiam. Mi-aţi spus 
că avangarda lui ar fi la patru leghe de aici. Şi asta ştiam. Dar 
un lucru pe care dumneavoastră poate nu-l ştiţi e că acea 
avangardă nu-i < omandată de un soldat ca dumneavoastră sau 
ca mine, 

i o comandată de cetăţeanul Thomas Milliere, comisar al 
puterii executive. Încă un lucru pe care nu-l cunoaş-teţi, poate, e 
că cetăţeanul Thomas Milliere nu se bate nicidecum ca noi, cu 
tunuri, puşti, baionete, pistoale, şi 

ibu. Ci cu un instrument născocit de unul dintre filan-tropii 
dumneavoastră republicani şi care poartă numele «le ghilotină. 

E cu neputinţă, domnule, izbucni Roland, ca sub 
Conducerea primului consul să se poarte asemenea, soi de 
lliptA. — E! să ne înţelegem, colonele. Eu nu spun că pri- 

1 "'onsul face aşa ceva. Spun doar că se face în numele hfhl. 

— Şi cine-i mizerabilul care abuzează. In asemenea lud de 
autoritatea ce i-a fost acordată ca să poarte războiul, ajutat de 
un stat major de călăi? 

— V-am mai spus, se numeşte cetăţeanul Thomas Miliioio. 
Luaţi-vă informaţiile de cuviinţă, colonele şi, în hmin Vondeea 
precum şi în toată Bretania, n-aveţi să Nfiuţi decât o singură 
părere în privinţa aceluf om. Din 'lua celei dintâi răscoale 
izbucnite în Vndeea şi în Bre-i'iio. |, cu alte cuvinte de şase ani, 
acest Milliere a fost ne-lniri'iupl şi peste tot unul dintre cei mai 
activi agenţi ai Toiojioi. Pentru el Teroarea nu s-a încheiat 
nicidecum. U llobrspicrre. Denunţând autorităţilor superioare 
sau io. Ic umnd să i se denunte lui însuşi soldaţii bretoni şi >W ° 
mireni, sau părinţii, prietenii, ' fraţii, surorile, soțiile şi 

li necstora, până şi răniții, până şi muribunzii, dădea ordin să-i 


împuşte pe toţi sau să-i ghilotineze pe toţi, fără judecată. La 
Daumerey, spre pildă, a lăsat o dâră de sânge care încă nu s-a 
şters, care n-are să se şteargă niciodată: mai mult de optzeci de 
localnici au fost măcelăriți sub ochii lui. Pruncii au fost loviți în 
braţele măicuţelor lor care, până în clipa de faţă, zadarnic şi-au 
ridicat braţele însângerate spre cer ca să ceară răzbunare. 
Potolirile succesive din Vendeea sau din Bretania nici gând să îi 
domolească o sete de omor că. Aceea ce-i pârjoleşte 
măruntaiele, în 1800 e acelaşi om din 1793. Ei bine, pe individul 
acesta... 

Roland se uită la general. 

— Pe individul acesta, urmă Georges cu cea mai de-sâvârşită 
linişte, văzând că societatea nu l-a condamnat, l-am condamnat 
eu. Individul acesta are să moară. 

— Cum! are să moară în La Roche-Bernard, în mijlocul 
republicanilor, în ciuda gărzii sale de ucigaşi, în ciuda escortei 
sale de călăi? 

— l-a sunat ceasul şi are să moară. 

Cadoudal rosti cuvintele de mai sus cu asemenea 
solemnitate, încât niciun pic de îndoială nu mai rămăsese în 
sufletul lui Roland, nu numai în privinţa sentinţei rostite, dai? şi 
în privinţa executării ei- 

O clipă rămase pe gânduri. 

— Şi credeţi că aveţi dreptul să judecaţi şi să condamnaţi pe 
omul acela, oricât de vinovat ar fi el? 

— Da, pentru că omul acela a judecat şi condamnat nu 
vinovaţi, ci nevinovaţi. 

— Dacă v-aş spune: „La întoarcerea mea la Paris, voi cere' 
punerea sub acuzare şi judecarea omului acestuia”, n-aţi avea 
încredere în cuvântul meu? 

— Aş avea încredere în cuvântul dumneavoastră, datam să vă 
răspund: „Se-nţâmplă ca un animal turbat să scape din cuşcă şi 
un ucigaş să fugă din închisoare. Oamenii sunt oameni, supuşi 
greşelilor. Uneori condamnă nevinovaţi. Tot atât de bine pot 
cruța un vinovat.'1 Judecata mea e mai sigură decât a 
dumneavoastră, colonele, căci e judecata Celui-de-Sus. Individul 
acesta are să moară! 

— Şi cine vă dă dreptul să spuneţi că judecata 
dumneavoastră, un om supus" greşelilor ca şi ceilalţi oameni, 
este judecata dreaptă a Celui-de-Sus? 


— Spun aşa, pentru că în judecata mea l-am pus pe jumătate 
şi pe Dumnezeu. Ei! Doar nu-i judecat el de uzi, de ieri. 

f— Cum aşa? 

— In -mijlocul unei vijelii, când trăsnetele vuiau şi bubuiau 
fără oprire, când fulgerele scăpărau clipă după Clipă, am ridicat 
braţele spre cer şi i-am. Spus lui Dum-iie/. Eu:., Doamne. 
Dumnezeul meu! tu, cel a cărui voce | iu netul, dacă individul 
acela trebuie să moară, stinge preţ. De zece minute fulgerele şi 
amuţeşte tunetele. Tăcerea văzduhului şi întunericul cerului îmi 
vor fi răspunsul tău: i şi, cu ceasul în mână, am numărat unspre- 
ico minute fără fulgere şi fără tunete... Aflându-mă i" vârful 
unui munte mai înalt, pe o furtună groaznică, un văzut pe mare 
o barcă, minată de un singur om, i: uv era ameninţată în fiecare 
clipă să fie înghițită W l'1 valuri. Un talaz o ridică în sus, aşa 
cum suflarea unui Onpll înalţă un puf, şi-d lasă'să cadă pe o 
stâncă. Barca 

sfărâmă şi zbură bucăţi. Omul se agaţă ele stâncă. Toată 
lumea strigă: „Bietul om e pierdut! „Taică-său era acolo œ lo 
lată. Doi fraţi de-ai lui erau şi ei acolo de faţă, dar” W< i tatăl 
nici fraţii nu. Îndrăzniră să-i sară în ajutor. Ri- 

O braţele către Domnul Dumnezeu şi strigai:' „Doamnei * li a 
IVIilli. Ere este osâncilit de tine, ca şi de mine, voi salva i” „imd 
acela de.pe stâncă şi, fără de alt ajutor decât cel |] I ou. Mă voi 
salva şi pe mine.” Mă dezbrăca!, îmi îno- capătul unei frânghii 
ele braţ şi-o pornii înot până la 

1 i. Ai fi zis că' marea se domolea sub pieptul meu. 

Ajunsei la emul de pe stâncă. Taică-său şi fraţii lui ţi-lluiii de 
celălalt capăt. Ţinându-se de frânghie, primej- 

1 d ajunse la mal. Puteam să mă întorc, şi eu ca el. Le- gtlirl 
teapăn frânghiă ele stâncă. In ioc de asta, am aruncat lua 
departe de mine şi m-am lăsat în seama Domni, i-a valurilor. Şi 
valurile mă duseră la mal la fel de i> | şi toi atât de sigur, aşa 
cum apele Nilului au dus Inul lui Moise la fiica Faraonului... O 
sentinelă ina-i' i' c ' pusă în faţa satului Saint-Nolf. Eu eram 
asin i ădurea de la Grand-champ cu cincizeci de oa-l'iii singur 
din pădure, încredinţându-mi sufletul dornic şi zicând: „Doamne, 
dacă ai hotărât 

1 ia Mi Miere, sentinela de colo va trage asupra mea, ii va 
nimeri, iar eu mă voi întoarce la ai mei îără să-i fac niciun rău 
sentinelei, pentru că o clipă Tu ai fost alături de el." Mă îndreptai 


spre republican. La douăzeci de paşi trase asupra mea fără să 
mă nimerească. lată, priviţi gura glontelui în pălărie, la un deget 
de ţeastă. Însăşi mâna Domnului a abătut arma. Asta mi s-a 
îniâmplut ieri... 11 credeam pe Milliere la Nantes. In seara asta 
am fost vestit că Milliere, cu ghilotină cu tot, se află în La Roche- 
Bernard. Atunci mi-am spus: „Dumnezeu mi-l aduce; trebuie să 
moară!" 

Roland ascultă cu un oarecare respect povestirea plină de 
superstiții a şefului breton. Nu se mira deloc să afle asemenea 
credinţă şi poezie într-un om deprins să trăiască în faţa mării 
sălbatice printre dolmenele din Karnac. Înţelese că Milliere era 
într-adevăr definitiv condamnat şi numai Dumnezeu, care părea 
că de trei ori încuviinţase sentinţa lui Cadoudal, numai el singur 
putea să-l salveze. 

li mai rămăsese să-i pună doar o singură întrebare: 

— Cum îl veţi lovi? îl întrebă el aşadar. 

— Ei! exclamă Georges, nu-mi fac nicio grijă în asemenea 
privinţă. Va fi lovit. 

Unul dintre cei doi bărbaţi care aduseseră masa cu cina intră 
în clipa aceea. 

— Zefir-Albastru, îl strigă Cadoudal, spune-i lui Inimă-de-Rege 
că am să schimb două vorbe cu el. 

După două minute bretonul se afla în faţa generalului său. 

— Inimă-de-Rege, îl întrebă Cadoudal, nu mi-ai spus tu că 
asasinul Thomas Milliere se află în La Roche-Bernard? 

— L-am văzut intrând umăr la umăr cu colonelul republican, 
ce părea prea puţin, măgulit de-asemenea vecinătate. 

— N-ai adăugat tu că în urma lui venea şi ghilotina? 

— V-am spus că ghilotina îl urma între două tunuri şi cred că, 
dacă tunurile s-ar fi putut desprinde de ea, ar fi lăsat-o să se 
ducă singură de-a rostogolul. 

— Şi ce măsuri ia Milliere în oraşele în care locuieşte r 

— Se înconjură cu o gardă specială, dă dispoziţii să se 
baricadeze străzile ce duc la casa în care locuieşte, poartă 
totdeauna două pistoale pe care le ţine la îndemână. 

— Cu toată garda, cu toate baricadele şi pistoalele lui, vrei să- 
ţi iei sarcina s-ajungi până la el? 


— Mi-o iau, generale! 
— Din cauza crimelor pe care le-a comis, l-am con- . Damnat 


pe individul acela; trebuie să piară! 

— Ah! exclamă Inimă-de-Rege. Ziua dreptăţii a sosit în sfârşit! 

— Vrei să-ţi iei sarcina să-mi execuţi sentinţa, Inimă-de-Rege? 

— Mi-o iau, generale. 

— Du-te, Inimă-de-Rege, ia cu tine atâţia oameni cât ù» ciiteşti 
că-ţi trebuie... pune la cale orice şiretlic pof-i' '<... Dar vezi s- 
ajungi până la el şi să-l loveşti. 

— Dacă mor, generale... 

— Fii pe pace, parohul din Le Guerno va citi destule liturghii 
pentru ca sărmanul tău suflet să nu rămână neiertat în chinuri; 
dar tu n-ai să mori, Inimă-de-Rege. 

— Prea bine, generale! De vreme ce se vor citi liturghii, nu vă 
cer nimic altceva. Am eu planul meu. 

— Când pleci? 

— La noapte. 

— Când are să moară? 

— Mâine. 

— Du-te sănătos şi vezi ca trei sute de oameni să fie; î 
meargă cu mine peste o jumătate de ceas. 

|. | nnă-de-Rege ieşi tot atât de simplu cum intrase, i» L. 
Vedeţi, spuse Cadoudal, ăştia-s oamenii pe care-i d. Primul 
consul al dumneavoastră e tot atât de mi siejit ca mine, 
domnule de Montrevel? 

— De către unii, da. El bine, eu nu-s numai de unii ci de toţi. 

cuvântatul intră şi-l întrebă pe Georges din ochi:» 

Da. Îi răspunse Georges în acelaşi timp cu glasul (a pul. 

Inecuvântatul ieşi. Când aţi venit aici, n-aţi văzut niciun om pe 
' întrebă Georges. 

— Niciunul. 

fim chemat trei sute de oameni într-o jumătate de W Intr-o 
jumătate de ceas vor fi aici. De-aş fi chelite, o mie, două mii, ar 
fi fost gata tot atât de 

. Ft îl întrerupse Poland, ca număr cel puţin aveţi care nu 
puteţi trece. 

— Vreţi să aflaţi efectivul forţelor mele? e destul de simplu. N- 
am să vi-l spun eu, pe mine nu m-aţi crede, dar aşteptaţi puţin, 
am s-aduc pe cineva să vi-l spună. 

Deschise uşa şi strigă: 

— Creangă-de-aur? 

După două clipe. Creangă-de-aur se prezentă. 


— EI rrti-e general-maior, spuse Cadoudaî, râzând. Împlineşte 
pe lângă mine sarcinile pe care le are generalul Berthier pe 
lângă primul consul. Creangă-de-aur? 

— Da, generale! 

— Citi oameni înşiruiţi ai din La Roche-Bernard până aici, cu 
alte cuvinte pe drumul urmat de domnul de-aici de faţă care a 
venit să mă vadă? 

— Şase sute în stepa Ârzal, şase sute în. Tufişurile de ia 
Marzan, trei sute în Péaule, trei sute în Billiers. 

— În total o mie opt sute. Câţi între Novai şi Muzillac? — Patru 
sute. 

— Două mii două sute. Câţi de-aici până la Vannes? 

— Cincizeci în Th'eix, trei sute în La Trinite şase sute între La 
Trinite şi Muzillac. 

— Trei mii două sute; şi de la Am bon până în Le Guerno? 

— O mie două sute. 

— Patru mii patru sute. Şi aici, chiar în sat, în jurul meu, în 
case, în grădini şi în pivnițe? 

— Între cinci şi şase sute, generale. —Mulţumesc, 
Binecuvântate. A 

Făcu un semn cu capul şi Binecuvântatul părăsi Incăperea. 

— Vedeţi, urmă Cadoudai cu simplitate, aproape cinci mii de 
oameni. Ei bine, cu cei cinci mii de oameni, toţi din partea 
locului, care ştiu fiecare copac, fiecare piatră, fiecare tufiş, pot 
duce războiul împotriva celor o sută de mii de oameni cu care 
mă ameninţă primul consul că mi-i trimite împotrivă. 

Roland zâmbi. 

— Da, e grozav, nu-i aşa? 

— Cred că vă cam lăudaţi, generale, sau mai curâr. D că prea 
vă lăudaţi oamenii. 

— Nu, fiindcă am toată populaţia ca ajutor. Niciunul din 
generalii dumneavoastră nu poate face o mişcare fărfl! 

să n-o ştiu. Nu poate trimite o ordonanţă fără ca să n-o 
. Surprindă. Nu-şi poate găsi niciun adăpost unde să nu-l 
urmăresc. Până şi pământul e regalist şi creştin! De n-ar 
H locuitorii, chiar pământul ar vorbi ca să-mi spună: 

„Albaştrii au trecut pe-aici; ucigaşii sunt ascunşi acolo!” 
De altfel, aveţi să judecaţi singur. 
Mr- . Cum? E 
— Plecăm într-o expediţie la şase leghe depărtare’ de-aici. 


Câl: să fie ceasul? 

Tinerii îşi scoaseră ceasornicele amândoi în acelaşi timp. 

I.; - Miezul nopţii fără un sfert, spuseră ei. 

— Bun! făcu Georges, ceasurile noastre arată aceeaşi "i; 
semn bun. Poate că într-o zi şi inimile noastre se vor lotri vi ca şi 
ceasurile. 

— Spuneaţi, generale... 

Spuneam că mai e un sfert de oră până lâ miezul îi"! »iii, 
coloreele, că la orele şase. Mai înainte de-a se face «luă, ar 
trebui să fim la şapte leghe de-aici. Doriţi să vă « «lihniţi? 

— Eu? ' - Da, puteţi dormi un ceas. 

Mulţumesc, e de prisos. 
Atunci, plecăm când veţi dori. 
Şi oamenii dumneavoastră? 
Ei! oamenii mei sunt gata. 
Unde? 

Peste tot. 

Aş dori să-i văd. 

Aveţi să-i vedeţi. 

Când? 

Când vă va fi pe plac. Ei! oamenii mei sunt foarte ie îi nu se 
arată decât dacă le fac semn să se arate.. V a încât, când voi 
dori să-i văd...? lini veţi spune, eu voi face un semn şi ei se vor 

Sn plecăm, generale, i» Hn plecăm. 

doi tineri se înfăşurară în mantiile lor şi ieşiră. |, it uşa Kolancl 
se izbi de o ceată mică de cinci oameni. 1 W mei oameni purtau 
uniforme republicane. Unul. Avea pe mâneci galoane de 
sergent. 


— Ce-nseamnă asta? întrebă Roland. 

— Nimic, răspunse Cadoudal râzând. 

— Dar, în sfârşit cine-s oamenii aceştia? 

— Inimă-de-Rege cu ai săi, care pleacă în misiunea pe care o 
ştiţi. 

— Atunci, cu autorul unei asemenea uniforme ei se bizuie 
să... 
— Vai! aveţi să aflaţi totul, colonele, n-am nicio taină faţă de 
dumneavoastră. 

Şi, întorcându-se spre ceată, Cadoudal strigă: 


— Inimă-de-Rege! 

Omul ale cărui mâneci erau împodobite cu două galoane se 
desprinse de ceată şi veni la Cadoudal. 

— M-aţi strigat, generale? întrebă falsul sergent. 

— Da, vreau să-ţi ştiu planul. 

— Ei! planul meu e tare simplu. 

— Să-l asculătm, apoi îmi voi da părerea. 

— Strecor hârtia asta în lăcaşul vergelei de la puşcă... Inimă- 
de-Rege arătă un plic mare pecetluit cu ceară roşie care, fără 
îndoială, ţinuse cândva vreun ordin republican căzut în mâinile 
şuanilor. 

— Mă  înfăţişez sentinelei spunându-i: „Ordonanţă de la 
generalul de divizie!” Intru la primul post, cer să mi s-arate casa 
cetăţeanului comisar, mi. Se arată şi. Mulţumesc. Totdeauna 
trebuie să fii politicos. Ajung la casa cu privina şi acolo găsesc o 
a doua sentinelă, îi torn aceeaşi poveste şi lui, ca Celui dintâi, 
urc sau cobor la cetăţeanul Miniere, după cum. Trăieşte în. Pod 
sau în pivniţă, intru fără nicio greutate. Înţelegeţi: Ordin de la 
generalul de divizie! îl găsesc în camera-i de lucru sau aiurea, îi 
întind hârtia şi, în vreme ce-o desface, îl ucid cu pumnalul ăsta 
ascuns în mânecă. 

— Da, însă tu şi oamenii care-s cu tine? 

— Ei, ce-i drept, ne lăsăm. În paza Domnului! noi îi apărăm 
interesele, el trebuie să ne poarte de grijă! 

— Ce ziceţi? Il vedeţi colonele! exclamă Cadoudal. Nu i se 
pare cine ştie ce greu. Să-ncălecăm, * colonele! Noroc, Inimă- 
de-Rege! 

— Pe care din cei doi cai îl iau. Eu? întrebă Roland 

— Luaţi unul la-ntâmplare: şi unul şi celălalt sunt la fel de buni 
şi fiecare din ei poartă în coburii de la şa 

CAte o pereche de pistoale straşnice, de fabricaţie englezi 
iască. 

— Încărcate? 

— Şi încă bine de tot, colonele, e o treabă pentru care ii';; mă 
încred în nimeni. 

— Atunci, să încălecăm. 

Cei doi tineri se urcară în şa şi-o apucară pe drumul Ce ducea 
la Vannes, Cadoudal slujindu-i de călăuză lui Roland, iar 
Creangă-de-aur, generalul maior al armatei, Cum îl numise 
Georges, mergând cu vreo'douăzeci de paşi În urmă. 


r 


Ajuns la marginea satului, Roland îşi adinei privirea l» 
drumul ce se-ntinde drept pe o linie trasă parcă la [oară de la 
Muzillac până la Trinité. 

Drumul, în întregime descoperit, părea cu desăvârşire 


IInguratic. 
Făcură astfel aproape o jumătate de leghe. La capătul acelei 
jumătăţi de leghe, Roland întrebă: - Dar unde dracul sunt 


oamenii dumneavoastră? 

— La dreapta norvtră, la stânga noastră, înaintea IV liă. 
îndărătul nostru! 

— Ei! straşnică glumă, exclamă Roland. 

— Dar nu-i deloc o glumă, colonele. Mă credeţi atât de 

1 "Ut ca să mă încumet aşa pe-un drum fără de cer- rhuşi? 

Mi-a li spus, cred, că de-aş dori'să vă văd oamenii, iu decât să 
vă spun. 

— Da, aşa v-am spus. 

— Mi bine, doresc să-i văd. IV toţi sau numai o parte? 

— Câţi aţi spusxă luaţi cu dumneavoastră? Trei sute. 

— Ei, atunci aş dori să văd o sută cincizeci, l'-me. Opriţi-vă! 
exclamă Cadoudal. 

m apropiindu-şi amândouă mâinile de gură, scoase un iul 
jalnic de cueuvaie; urmat de-un țipăt de buhnă; 
iîi'a văieta tul îl trimise în dreapta, iar ţipătul de buhă mape în 
aceeaşi clipă, pe amândouă părţile dru- la « văzură umbre de 
oameni frământându-se şi sărând aiul ce despărţea drumul de 
crâng ca să vină să se 
„Mhmr.<a de cele două părţi ale cailor. 

— Cine comandă în dreapta? întrebă’ Cadoudal, 

— Eu, Mustaţă, răspunse un ţăran, apropiindu-se. 

— Cine comandă în stinga? repetă generalul. 

— Eu, Cântă-ii-larnă, răspunse alt ţăran, apropiindu-se. 

— Câţi oameni ai cu tine, Cântă-n-larhă? 

— O sută. 

— Câţi oameni ai cu tine. Mustaţă? 

— Cincizeci. 

— În total o sută cincizeci, aşadar? întrebă Georges. 

— Da, răspunseră cei doi şefi bretoni. 

— E numărul cerut de dumneavoastră, colonele? întrebă 
Cadoudal râzând. 

— Sunteţi un vrăjitor, generale. 


— Ei! nu. Nu-s decât un biet ţăran ca şi ei. Numai că sunt în 
fruntea unei trupe în care fiecare minte îşi dă seama de ceea ce 
face, în care fiecare inimă bate pentru cele două principii ele 
căpetenie ale lumii: religia şi regalitatea. 

Apoi, întorcându-se către oamenii săi, Cadoudal întrebă: 

— Cine comandă avangarda? 

— Despică-Vânt, răspunseră cei doi şuani. 

— Şi ariergarda? 

— Patrontaş. 

Al doilea răspuns verii de la aceiaşi oameni ca şi primul. 

— Atunci, ne putem urma calea în linişte? 

— Ei! generale, ca şi cum v-aţi duce la liturghie în biserica din 
satul dumneavoastră. 

— Să ne urmăm aşadar calea, colonele, îi spuse Cadoudal lui 
Roland. 

Apoi, întorcându-se iarăşi către oamenii săi, le zise: 

— Acum, băieţi, împrăştiaţi-vă! 

în aceeaşi clipă toţi oamenii săriră şanţul şi parcă intrară în 
pământ. 

Preţ de câteva clipe se mai auzi pârâitul crengilor m crâng şi 
ropotul paşilor. În tufişuri. 

Pe -urmă nu se mai auzi nimic. 

— Ei bine, întrebă Cadoudal, credeţi oare că, înconjurat de 
asemenea oameni, am de ce mă teme de Albaşirii 
dumneavoastră, oricât ar fi ei de viteji? 

Roland scoase un oftat. Era în totul de părerea lu Cadoudal. 

Şi merseră mai departe. 

Cam la o leghe de Trinite se văzu pe drum ivindu-se un punct 
negru.ee tot creştea cu repeziciune. 

Când se mai limpezi, punctul păru deodată că rămâne ca 
împietrit. 

— Ce să fie asta? întrebă Roland. 

— Vedeţi bine, răspunse Cadoudal. E un om. 

— Bineînţeles, dar omul acela cine e? 

— Aţi putut ghici după iuţeala mersului că e o ştafetă. 

— De ce se opreşte? 

— Pentru că şi el ne-a zărit şi nu ştie de trebuie să înainteze 
sau să dea îndărăt. 

— Ce are să facă? 

— Aşteaptă să se hotărască. 


; E - Ce? 

— Un semnal. 

— Şi la semnalul acela are să răspundă? 

— Nu numai că are să răspundă, dar are să-i dea ascultare. 
Doriţi să înainteze? Doriţi să se înapoieze? Doriţi să se arunce şi 
să se facă nevăzut în una din. Marginile drumului? 

— Ba doresc să înainteze. E mijlocul prin care vom alia ştirea 
pe care o aduce. 

Cadoudal scoase un cântec de cuc cu asemenea desăvârşire 
încât Roland prinse a se uita de jur împrejur. 

— Eu am cântat, îi spuse Cadoudal, nu căutaţi za- darnic. 
pe 

— Atunci, ştafeta are să vină spre noi? 

— Nu are să vină, ci chiar vine. 

într-adevăr, ştafeta se şi pornise să meargă şi înainta m graba 
mare. În câteva clipe fu lângă generalul său. 

— Ei! exclamă el, tu eşti, Urcâ-n-Asalt? 

— Generalul se aplecă spre el. Urcă-n-Asalt îi. Şopti i'-v-a 
cuvinte la ureche, i 

— Aflasem vestea de la Binecuvântat, zise Georges. Apoi, 
întorcându-se spre Roland îi spuse: 

— Într-un sfert de oră are să se petreacă un lucru rn iv în satul 
Trinité, pe care trebuie să-l vedeţi. La galop! 

a. Dând exemplu, porni cu calul în galop. 


r 


Roland. Îl urmă. F 

Sosind în sat, puteau desluşi de departe o mulţime ce se 
frământa încoace şi încoio prin piaţă, la lumina torțelor de 
răşină. 

Strigătele şi mişcările mulţimii aceleia vădeau într-adevăr un 
eveniment grav. 

— Să dăm pinteni cailor! Să le dăm pinteni! exclamă 
Cadoudal. 

Rol and n-aştepta decât atât: înfipse pintenii în burta calului. 

La tropotul cailor, ţăranii se traseră în lături, făcând loc. Erau 
vreo cinci-şase suter cel puţin, toţi înarmaţi 

Cadoudal şi Roland se pomeniră deodată în cercul de lumină, 
în mijlocul frământării şi al zarvei. 

Viitoarea se îndesea „mai cu seamă la intrarea drumului ce 


ducea spre satul Tridon. 

O diligentă venea pe drumul acela, însoţită de doisprezece 
şuani: doi se aflau de-o parte şi de alta a surugiului, ceilalţi zece 
păzeau portierele. 

Trăsura se opri în mijlocul pieţei. 

Toată lumea era atât de interesată de ce-avea să se întâmple 
cu diligenta încât abia de-l băgase în seamnă pe Cadoudal. 

— Ei, voi de colo! strigă Georges, ce naiba se petrece aici? 

La vocea aceea atât de cunoscută, toţi se întoarseră şt 
capetele se descoperiră. 

— Tigva-rotundă! şoptiră toate vocile. 

— Da, încuviinţă Cadoudal. 

Un bărbat se-apropie de Georges. 

— Nu v-a adus la cunoştinţă nici Binecuvântatul şi aici la-cu- 
Asalt? întrebă el. 

— Ba da, şi atunci, diligenta pe care o aduceţi aici e cea dintre 
Ploermel şi Vannes? 

— Da, generale. A fost oprită între Treffean şi Saint-Nolff. 


— E înăuntru? 

— Aşa credem. 

— Faceţi cum vă spune conştiinţa. De comiteţi o crimă în faţa 
lui Dumnezeu, luaţi-o asupra voastră. Eu nu-mi iau asupra-mi 
decât răspunderea faţă de oameni. 

m să stau de faţă la tot ce-are să se petreacă, dar fără ă iau 
parte nici ca să vă împiedic şi nici ca să vă ajut. 

— Ei, Vâră-Sabia-n-Tot, întrebară sute de voci, ce-a pus? 

— A spus că putem face după cum ne spune sufletul, ar el se 
spală pe mâini. 

— Trăiască Tigva-rotundă! strigară toţi cei de faţă pezindu-se 
la diligentă. 

Cadoudal rămase nemişcat în mijlocul torentului ace- uia. * v 
n 

Roland sta în picioare, alături de el, încremenit ca şi 1, curios 
cum nu se mai poate, căci habar nu avea despre ine şi despre 
ce era vorba. 

Cel ce venise să stea de vorbă cu Georges Cadoudal, e care 
gloata îl strigase pe numele Viră-Sabia-n-Tot, eschise portiera. 
Atunci văzură cum călătorii se înghesuiau, tremurând În fundul 


diligentei. 

— De n-aveţi nimic pe suflet împotriva regelui şi a religiei, 
vorbi Vâră-Sabie-n-Tot, cu glas plin şi răsunător, coborâţi fără 
teamă. Nu suntem tâlhari, suntem creştini şi regalişti. 

Fără îndoială, cele spuse de şuan îi liniştiră pe călă-tori, căci 
un bărbat se înfăţişă la portieră şi cobori, apoi riouâ femei, pe 
urmă o mamă strângându-şi copilul în lu aţe şi, în sfârşit, încă 
un bărbat. 

Şuanii îi primeau jos, la scara vehiculului, îi cercetau rti 
atenţie apoi, nerecunoscându-l pe cel căutat, ziceau: „Treceţi!” 

Un singur om rămase în trăsură. 

Un şuan vâri o torţă aprinsă î 
rămas în diligentă e preot. 

Părinte, spuse Vâră-Sabie-n-Tot, de ce nu cobori * h ceilalţi? 
N-ai auzit când am spus că suntem regalişti ţt creştini? 

Preotul nu se clinti din loc, numai că dinţii în clănţăni.ni în 
gură. 

— De ce asemenea spaimă? urmă Vâră-Sabia-n-Tot, 1111111. 
«pe care-o porţi nu vorbeşte pentru dumneata?. 

ni cuc poartă anteriu nu se poate să fi făcut ceva în-- 

v,ii cgelui şi nici a religiei. 

Pivotul se ghemui în fund şoptind! 

— lertare! lertare!, 

— De ce iertare? întrebă Vâră-Sabia-n-Tot. Aşadar, te simţi 
vinovat, păcătosule? 

— Ei! ei! exclamă Roland. Domnilor regalişţi şi Creştini, iată 
cum vorbiţi domniile-voastre cu slujitorii lui Dumnezeu! 

— Omul acela, răspunse Cadoudal, nu-i slujitorul lui 
Dumnezeu, ci slujitorul diavolului! 

— Dar, cine e? 

— E în acelaşi timp şi ateu şi regicid. S-a lepădat de 
Dumnezeu şi a votat moartea regelui: e Audrein, mem brul 
Convenţiei. 

Roland se cutremură. 

— Ce-au să-i facă? întrebă el. 

A dat moarte, va primi moarte, răspunse Cadou- dal...: * 

în acel răstimp, şuanii îl traseră afară din diligenta pe Audrein. 

— Vai! Aşadar tu eşti, epişcope de Vsnnes! spuse dintr-o 
suflare. Vâră-Sabia-n-Tot. 

— lertare!. Se tângui episcopul. 


năuntru şi se văzu că iunul 


— Aflaserăm c-ai. Să treci prin partea locului, şi pe tine te 
aşteptam. 

lertare! repetă episcopul pentru a treia oară. 

— Ai cu tine hainele-ţi episcopale?, 

— Da, dragi prieteni, le am. 

' Ei, atunci, hai, îmbracă-te cu ele ca o înaltă faţă 
bisericească: e tare mult de când n-am mai văzut niciuna. 

Un cufăr cu numele prelatului fu coborât din diligentă: cufărul 
fu deschis şi din el fu scos un rând de straie episcopale cu tot 
ce-i trebuie, şi înmânat lui Audrein. Care îl îmbrăcă. 

"Apoi, după ce se îmbrăcă cu toate veşmintele, ţăranii se 
aşezară roată împrejur, fiecare ţini-ndu-şi puşca în mină. 

Lumina torţelor se oglindea pe ţevile puştilor, arun-când nişte 
străfulgerări sinistre. 

Doi oameni îl luară pe episcop şi-l aduseră înăuntrul cercului, 
susţinându-l pe sub braţe. 

Era palid ca moartea. 

Se tăcu o clipă de tăcere lugubră. 

Apoi, un glas rupse tăcerea: era glasul lui Vâră-Sa-bia-n-Tot. 

— Şi-acum, spuse şuanul, avem să te judecăm. Ca preot al lui 
Dumnezeu, ai trădat Biserica, iar ca fiu ai Franţei, ţi-ai osândit 
regele. 

— Vai mie! vai mie! bolborosi preotul. — E-adevărat? 

— Nu pot să neg, 

— Pentru că ţi-e peste putinţă. Ce ai a răspunde ea să 
dovedeşti c-ai. Fost îndreptăţit? 

— Cetăţeni... 

— Noi nu suntem cetăţeni, strigă Vâră-Sabia-n-Tot, cu-n glas 
ca de tunet, noi suntem regalişţi! 

— Domnilor... 

— Noi nu suntem domni, suntem şuani! — Prieteni... 

— Noi nu-ţi suntem prieteni, îţi suntem judecători! Judecătorii 
tăi te întreabă, răspunde! 

— Mă căiesc de toate câte le-am făcut şi cer iertare Domnului 
Dumnezeu din Ceruri şi oamenilor. 

— Oamenii nu te pot ierta, răspunse aceeaşi voce 
neîndurătoare căci, iertându-te astăzi, ai s--o iei de la ca-ţ. Păt 
mâine. Pielea ţi-o poţi schimba, dar inima ba. De la oameni n-ai 
de aşteptat decât moartea. Cât despre Dumnezeu, 
prosternează-te şi cere-i îndurare. 


Regicidul plecă fruntea în pământ, renegatul îngenun-chie. 

Dar dintr-o dată se ridică, zicând: 

— Am votat moartea regelui, e-adevărat. Dar sub rezerva... * 

— Care rezervă? 

— Sub rezerva datei la care execuţia trebuie să aibă loc. 

— Apropiată sau depărtată, tot moartea regelui ai | olat-o, şi 
regele era nevinovat. 

— E-adevărat, e-adevărat, dar mi-a fost frică. 

— Atunci nu eşti numai regicid, nu eşti numai apos-lal, ba mai 
eşti şi laş! Noi nu suntem preoţi, dar vom fi mai drepţi cu tine. 
Tu ai votat moartea unui nevinovat, 


noi votăm moartea unui vinovat. Mai ai zece minute pentru a 
te pregăti să te arăţi în faţa lui Dumnezeu. 

Episcopul scoase un țipăt de spaimă şi căzu în genunchi. 
Clopotele bisericii prinseră a bate, ca şi cum s-ar fi zbătut cu de 
la sine putere, iar doi dintre oamenii de-acolo. Deprinşi cu 
cântecele bisericeşti, începură să rostească rugăciunile 
muribunzilor. 

Câtva timp episcopul nu mai fu în stare să găsească cuvintele 
cu care trebuia să răspundă. 

întorcea către judecătorii săi nişte priviri buimace, implorând 
îndurare de la unii la alţii, clar pe faţa nimănui n-avu 
mângâierea de-a găsi blinda oglindire a milei. 

Dimpotrivă, făcliile ce tremurau în vânt puneau pe feţele 
tuturor o încruntare sălbatică şi cumplită. 

Atunci, se hotări să-şi amestece şi el. Glasul cu cele ce se 
rugau pentru dânsul. 

Judecătorii aşteptară până la rostirea celui din urmă cu vânt 
din rugile funebre. 

în acel răstimp, nişte oameni pregăteau un rug. 

— Vai! strigă preotul „care văzu pregătirile cu o spaimă din ce 
în ce mai mare, avea-veţi voi sălbăticia de a-mi hărăzi 
asemenea moarte? 

— Nu, răspunse neînduplecatul acuzator, focul este moartea 
martirilor şi tu nu meriţi asemenea moarte. Hai! apostatule, ţi-a 
sosit ceasul! 

— Vai! Doamne! Doamne! strigă preotul, ridicând braţele spre 


cer. 

— Ridică-te! îi porunci şuanul. 

Episcopul încercă să asculte, dar puterile îl părăsiră şi căzu 
iarăşi în genunchi. 

— Şi-aveţi să lăsaţi să se săvârşească asemenea asasinat sub 
ochii dumneavoastră? întrebă Roland pe Ca-doudaL 

— Doar am spus că mă spăl pe mâini, răspunse el. 

— Asta e vorba lui Pilat, iar mâinile lui Pilat au rămas roşii, 
pătate de sângele lui Isus Cristos. 

— Pentru că Isus Cristos era în fruntea drepţilor, dar omul 
acesta nu-i Isus Cristos, e Barabas în carne şi oase. 

— Sărută-ţi crucea, sărută-ţi crucea! îi strigă Vâră-Sabia-n-— 
rot. 

Prelatul se uită la el cu priviri rătăcite, dar nu-i dădu 
ascultare. Era limpede că omul nu mai vedea şi nici nu mai 
auzea. 

— Ei! strigă Roland făcând o mişcare ca să sară de pe cal. Nu 
se va putea spune că un om a fost asasinat în faţa mea şi că eu 
nu i-am dat niciun ajutor. 

Un murmur de şoapte amenințătoare se ridică în jurul lui 
Roland. Cuvintele pe care le rostise fuseseră auzite. 

Tocmai aşa ceva mai lipsea ca să-l aţâţe pe tânărul nostru 
năvalnic. 

— A! vasăzică aşa stau lucrurile? izbucni el. Şi-şi duse mâna 
dreaptă la unul din coburi. 

Dar, cu o mişcare iute ca gândul, Cadoudal il prinse de mină 
şi, în timp ce Roland încerca zadarnic să se des*: prindă din 
strânsoarea ca de fier, Cadoudal strigă: 

— Foc! 

Douăzeci de focuri de puşcă răsunară în acelaşi timp şi, ca o 
maşă inertă, episcopul se prăbuşi trăsnit. 

— Ah! strigă Roland, ce-aţi făcut? 

— V-am silit să vă respectaţi jurământul, îi răspunse Cado"dal. 
Aţi jurat că orice aţi. Vedea şi orice aţi auzi nu vă veţi împotrivi 
la nimic... 

— Astfel pieri-va oricare duşman al regelui şi-al lui Dumnezeu 
rdăsui Văâră-Sabia-n-Tot, cu glas solemn. 

— Amen! răspunseră toţi cei de faţă într-un unison sinistru. 

Pe urmă despuiară cadavrul de vestmintele preoţeşti, pe care 
le aruncară în flăcările rugului, îi urcară pe cei-; lai r-ălători în 


poştalion, urcară vizitiul în şa şi, făcân-» du li loc? ă treacă, le 
ziseră: 

— Plecaţi cu Dumnezeu! 

1 idipenţa se depărta în graba mare. 

— Că pornim şi noi la drum! spuse Cadoudal, mai IVcm nat.ru 
leghe de făcut, şi aici am pierdut un ceas. 

Apoi. Adresându-se făptaşilor, le zise: 

— Omul acela a fost vinovat, omul acela a fost pe-ilena' 
Prentatea omenească şi dreptatea dumnezeiască mi 1 mnimit. 
Pe cadavrul lui să se rostească rugăciunile morţilor şi să i se 
facă mormânt creştinesc, aţi înţeles! 

Şi, încredinţat că i se va da ascultare, Cadoudal dădu pinteni 
calului şi-o luă la galop. 

Roland păru că şovăie o clipă să-l urmeze, apoi, ca şi cum s- 
ai* fi hotărât să-şi împlinească o datorie, zise! 

— Ha idem, până la capăt! 

Şi> îndemnându-şi calul, la rândul său, în direcţia în care o 
apucase Cadoudal, din câteva salturi îl ajunse din urmă. 

Curând. Amândoi dispărură în întunericul ce se tot întindea pe 
măsură ce călăreţii noştri se depărtau de locul în care făciliile îşi 
aruncau lumina asupra prelatului mort şi unde focul îi mistuia 
veşmintele. 


XXXIV 

DIPLOMAŢIA LUI GEORGES CADOUDAL 

Sentimentul pe care-l încerca Roland urmându-l pe Georges 
Cadoudal semăna cu cel al unui om pe jumătate treaz, care se 
simte încă sub puterea unui vis, şi care se apropie încetul cu 
încetul de hotarele ce despart pentru el noaptea de zi: bietul om 
caută să-şi dea seama dacă merge pe terenul închipuirii sau pe 
cel al realităţii şi, cu cât despică bezna din creierul său, cu atât 
se afundă mai mult în îndoială. 

Exista un om pentru care Roland avea un cult aproape divin. 
Desprins să trăiască în atmosfera glorioasă în care era învăluit 
omul acela, obişnuit să-i vadă pe ceilalţi cum ascultă de ordinele 
lui, şi cum el însuşi ascultă cu o promptitudine şi abnegaţie 
aproape orientale, i se părea straniu să găsească ia cele două 
extremităţi ale Franţei, două puteri organizate, duşmane puterii 
acelui om şi gata să lupte împotriva acelei puteri. Inchipuiţi-vă 


unul dintre iudeii lui luda Macabeul slăvindu-l pe lehova, pe care 
din copilăria lui l-a ştiut ar fi Regele Regilor, Dumnezeu cel 
atotputernic, Dumnezeu răzbunătorul, Dumnezeul armatelor, 
Dumnezeu cel Veşnic, în sfârşit, şi care deodată se izbeşte de 
misteriosul Osiris al egiptenilor sau de. Ju-piter al grecilor, 
mânuitorul de fulgere. 

Aventurile lui de la Avignon şi de la Bourg cu Mor-an şi cu 
Confraţii lui lehu, aventurile lui de-acum din tul Muzillac şi din 
satul Trinité, cu Cadoudal şi cu şuii, îi păreau ça o iniţiere stranie 
într-o religie necu-oscută. Dar la fel cu necfiţii curajoşi, care 
riscă să fie ucişi numai ca să cunoască taina iniţierii, Roland era 
ho-lan t să meargă până la capăt. 

De altfel, nu era lipsit de oarecare admiraţie pentru 
"asemenea făpturi excepţionale. Cu oarecare uimire le mânură 
puterile acestor titani răzvrătiți, care luptau împotriva zeului său 
şi îşi dădea bine seama că nu era erau fiicideeum nişte oameni 
de rând cei ce-l străpungeau cu pumnalul pe sir John la 
mânăstirea Seillon şi care-l îm-puşcau pe episcopul din Vannes 
în satul Trinité. 

Şi-acum, ce-avea să mai vadă? Nu târzie vreme avea h n afle 
şi pe asta. Mergeau de cinci ceasuri şi jumătate, gl ziua se 
apropia. 
apoi, lăsând orăşelul Vannes la stânga, ajunseră în Treffléan. La 
Treffléan, Cadoudal, mereu însoţit de ge->'i. Dul său maior. 
Creangă-de-Aur, îi regăsi pe la-cu-. | di şi pe Cântă-n-larnă, le 
dădu ordine şi apoi îşi urmă dnnnul, ţinând-o spre stânga şi 
ajungând la marginea pă-ii'ii leii ce se întinde între Grandehamp 
şi Larré. 

I>olo. Cadoudal se opri, imită de trei ori în şir ţipătul |. Dnic al 
bufniței şi, într-o clipă, se văzu înconjurat de LI ute de oameni 
de-ai săi. 

<» licărire cenuşie se arăta dinspre Treffléan şi Saint-Nu erau 
încă cele clintii raze de soare, ci primele lui ale zilei. 

m negură deasă ieşea din pământ. De nu se putea ve- 

. I la cincizeci de paşi în faţă. Înainte de a se încumeta să 
meargă mai departe, Caii udai părea că aşteaptă veşti. 

ijjnidată. Cam ia vreo cinei sute de paşi, se auzi iz-lnii 1111ml 
un eântee de cocoş. 

luudal ciuli urechea. Oamenii săi se priviră, râzând. (mu i ul 


răsună a doua oară, dar mai aproape. El e zise Cadoudal. 
Răspundeţi, 

Un urlet de câine se auzi la trei paşi de Roland, imitat cu 
asemenea măiestrie. Incât tânărul, deşi prevenit, căută cu ochii 
animalul ce scotea scheunatul lugubru. 

Cam în acelaşi timp se văzu, mişcându-se în inima cetii, un ins 
ce se apropia în grabă mare. Forma lui se desena tot mai precis 
pe măsură ce se apropia. 

Neaşteptatul pedestraş îi zări pe cei doi călăreţi şi se îndreptă 
spre ei. 

Cadoudal făcu câţiva paşi înainte, punând un deget pe buze 
ca să-i ceară omului ce alerga să vorbească în şoaptă. 

Ca atare, noul venit nu se opri decât când fu chiar lângă 
general. 

— Ei bine, Floare-de-Spin, întrebă Georges, am pus mâna pe 
ei, i-am prins? 

— Ca şoarecele în capcană şi dacă voiţi, niciunul din ei n-are 
să se mai întoarcă la Vannes. 


— Nici nu poftesc altceva. Câţi sunt? 

— O sută de inşi, comandaţi de general în persoană. 

— Câte căruţe? 

— Şaptesprezece. 

— Când se pornesc? 

— Apoi trebuie să fie la vreo trei sferturi de leghe de aici. 

— Pe ce cale au apucat-o? 

— Pe cea de la Grandehamp spre Vannes. 

— Aşa încât, dacă ne întindem de la Meucon la Ples-cop... 

— Le tăiem drumul. 

— Doar asta şi trebuie. 

Cadoudal îşi chemă cei patru locotenenţi: Cântă-n-larnă, la- 
cu-Asalt, Despică-Vânt şi Patrontaş. 

Pe urmă, după ce veniră la el, le dădu ordine fiecăruia în 
parte. 

Fiecare, pe rând, scoase câte un țipăt de cucuvaie şi se făcură 
nevăzuţi luând cu ei câte cincizeci de oameni. 

"Negura era încă atât de deasă, încât cei cincizeci de oameni 
ce alcătuiau câte una din cetele acelea, de cum se depărtau 
vreo sută de paşi, dispăreau ca nişte umbre. 

Cadoudal rămase cu o sută de oameni, cu Creangă-de-Aur şi 


Floare-de-Spin. 

Veni lângă Roland, care-l întrebă: 

— Ei, generale, totul merge potrivit dorințelor dum-a\ (i. Istră? 

— Da, sigur, cam aşa, colonele, răspunse şuanul. Şi lupă o 
jumătate de ceas veţi putea aprecia şi dumnea-li mutră singur. 

— Va fi greu de apreciat ceva cu ceața asta. < 'adoudal 
aruncă o privire în jurul său. 

într-o jumătate de ceas, spuse el „ceața se va fi plulpit. Nu 
vreţi să folosiţi această jumătate de ceas îm-kucând ceva şi 
luând o înghiţitură? 

Pe cinstea mea, răspunse tânărul, mărturisesc că li iîi1 mi-a 
făcut o. Foame de lup. 

Şi mie de altfel, adăugă Georges, îmi stă în obicei iii înainte 
de-a mă bate, să mănânc cât se poate mai bine. 

— Aveţi, aşadar, să vă bateţi? 

— Aşa cred. 

— Cu cine? 

Ei, cu republicanii, şi cum avem de-a face cu gene-lnl Hatry în 
persoană, mă îndoiesc c-are să se predea i i să opună 
rezistenţă. 

— Şi republicanii ştiu c-au să se bată cu dumnea.-.r. Lră? 

— Habar n-au. 

— Aşa c-o să fie o surpriză. 

— Nu chiar, fiindcă ceața are să se ridice şi-atunci 9 ne vadă 
aşa cum avem să-i vedem şi noi. Apoi, întorcându-se către cel 
ce părea împuternicitul im torului de merinde, Cadoudal îl 
întrebă: 

— Zefir-Albastru, ai ce ne da de mâncare? Zefir-Albastru făcu 
un semn de încuviinţare, intră în. 

Bldure şi apoi ieşi trăgând după el un asin ce ducea în. N ia 
două panere. 

tntr-o clipă, o manta fu aşternută pe o movilită de p. lânmt. 
lar pe manta fură aşezate un pui fript, o bucată + te pastrama 
rece, pâine şi turte de hrişcă. 

1 >e data asta, Zefir-Albastru se arăta darnic: făcuse i W. Mt 
de-o sticlă de vin şi de-un pahar. f 

'adoudal'âi arătă lui Roland masa întinsă şi gustarea. li 
"licbată. 

Roland sări'de pe cal şi dădu frâul unui şuan. Cadoului făcu la 
fel. 


sa 


— Acum, spuse el întorcându-se către oamenii săi. Aveţi o 
jumătate de ceas să faceţi şi voi ce facem noi. Cei ce nu vor fi 
prânzit într-o jumătate- de ceas, să afle e-au să se bată cu burta 
goală. 

Boftârea părea să fie ca o poruncă, într-atât fu de repede şi 
precis executată. Fiecare îşi scoase o bucată de piine sau o turtă 
de hrişcă din sac sau. Din buzunar şi imită exemplul generalului 
lor care desfăcuse puiul spre folosul lui şi al lui Roland. 

Cum nu era decât un pahar, amândoi băură din acelaşi. 

în timp ce se ospătau unul lângă altul de parcă ar fi fost doi 
prieteni ce fac un popas la o vânătoare, se lumină de ziuă şi, aşa 
cum precizase Cadoudal, ceața se subţie din ce în ce mai tare. 

Curând începură să se vadă copacii cei mai de aproape, apoi 
se zări marginea pădurii întinzându-se la dreapta localităţii 
Meucon spre Grandehamp, în timp ce spre stingă, câmpul de la 
Plescop. Brăzdat de un râuleţ, se prăvălea spre Vannes. 

Se simţea înclinarea firească a pământului pe măsură • ce se 
apropie de ocean. 

Pe drumul dintre Grandehamp şi Plescop se desluşi curând un 
şir de căruţe, a cărui coadă se pierdea în pădure. 

Şirul de căruţe rămânea neclintit. Era lesne, de inţeles că o 
piedică neprevăzută îl oprise din mers. 

într-adevăr, la vreo jumătate de sfert de leghe, în faţa primei 
căruţe, se puteau desluşi cei două sute de bărbaţi, ai lui la-cu- 
Asalt, Cântă-n-larnă, Despică-Vint şi Patrontaş, care tăiaseră 
trecerea. Republicanii, mai puţini la număr - am spus mai sus că 
nu erau decât o sută - se opriseră şi aşteptau să se risipească 
toată ceața ca să-ş. | dea seama de numărul duşmanilor şi cu ce 
fel de oameni aveau de-a face. 

Republicanii şi căruțele alcătuiau un triunghi iar într-unul din 
vârfurile triunghiului se afla Hatry cu cel o sută de oameni ai săi. 

La vederea acelui număr mic de oameni împresuraţi de forţe 
întreite ca număr, la înfăţişarea acelor uniforme i la a căror 
culoare li se trăsese republicanilor numele L’ „albaştri” ', Roland 
se ridică cât ai clipi. 

Cât despre Cadoudal, el rămase lungii, nepăsător, is-răvind ce 


mai avea de mâncat. 

< Din cei o sută de oameni care-l înconjurau pe general, ici 
unul nu părea că ia aminte la spectacolul pe care-l. Ea sub ochi; 
ai fi zis că aşteaptă ordinul lui Cadoudal i să-l ia în seamă. 

Lui Roland nu-i trebui s-arunce decât o singură ochire iupra 
republicarilor, ca să vadă că erau pierduţi. « 

Cadoudal urmărea pe faţa tânărului feluritele senti-entc ce se 
perindau unul către altul. 

— Ei bine, îl întrebă şuanul după. O clipă de tăcere, isiii că 
hotărârile mele au fost chibzuite, colonele? 

— Aţi putea chiar spune precauţiuni în loc de hotărî, răspunse 
Roland cu un surâs ironic. 

— Nu-i oare şi obiceiul primului consul, întrebă Cânida!, de a 
trage foloasele când îi ies în cale? 

Roland îşi muşcă buzele, dar, în loc să răspundă la iţrebarea 
şefului regaliştilor, spuse: 

— Generale, am a vă cere o favoare pe care nădăj-i ilesc să 
nu mi-o refuzaţi. 

— Care? 

— Îngăduinţa de a mă alătura camarazilor mei ca să lor alături 
de ei. 

< jadoudal se ridică de jos.. 

— Mă aşteptam la asemenea cerere, spuse el. 

— Atunci mi-o acordaţi, exclamă Roland cu ochii micind de 
bucurie. 

Da. Mai întâi însă am a vă cere un serviciu, zise « lul 
regaliştilor cu supremă demnitate. 9 - Spuneţi. 

Să fiţi solul meu pe lângă generalul Hatry. 

In ce scop? 

Am să-i fac mai multe propuneri înainte de a în-pi' lupta. 

Presupun că printre propunerile cu care îmi faceţi a dea mă 
împuternici nu o socotiți şi pe cea dea Cpune armele? 

Ba dimpotrivă, colonele, asta vine în fruntea tu-ii. .1 celorlalte. 

— Generalul Hairy o va respinge. 

— Probabil. 

— Şi atunci? 

— Atunci îl voi lăsa să aleagă între alte două propuneri, pe 
care le va putea primi, cred, fără să-şi păteze onoarea. 

— Care? 


— Vi le voi spune la timpul lor. Începeţi cu cea dintii.. 

6— Formulaţi-o. 

— lată. Generalul Hatry şi cei o sută de oşteni ai săi sunt 
înconjurați de forţe întreite. Le dăruiesc viaţa, dar să depună 
armele şi să jure că nu vor mai presta serviciu militar în 
Vendeea timp de cinci ani. 

Roland clătină din cap. 

— Aşa ceva tot face mai mult decât să-şi zdrobească oamenii. 

— Fie, dar va prefera să-i zdrobească şi să se zdrobească şi el 
cu ei. 

— Oare nu credeţi, totuşi, zise râzând Cadoudal, că în orice 
caz, ar fi bine înainte de toate să-l întrebaţi? 

— Aveţi dreptate „răspunse Roland. 

— Atunci, colonele, aveţi bunătatea să încălecaţi, prezentați- 
vă generalului şi transmiteţi-i propunerea mea. 

— Fie, făcu Roland. 

— Calul colonelului, ordonă Cadoudal făcând semn şuanului 
care-l ţinea. 

| se aduse calul lui Roland. 

Tânărul sări pe el şi fu văzut străbătând în goană întinderea 
de loc care-l despărţea de convoiul oprit. 

Un grup se adunase la marginea convoiului. Se vedea cât de 
colo că era alcătuit din generalul Hatry cu ofiţerii lui. 

Roland se îndreptă către grupul acela, aflat doar la © * 
depărtare de trei bătăi de puşcă. 

Mare-i fu mirarea generalului Hatry când văzu veni*»: * la el 
ofiţer purtând uniformă de colonel republican. 

leşi din grup şi făcu trei paşi în întâmpinarea solului. 

Roland se prezentă, povesti cum se face de se afla printre 
albi, şi transmise generalului Hatry propunerea lui Cadoudal. 

Aşa cum prevăzuse tânărul, Hatry refuză. 

Roland se întoarse la Cadoudal cu sufletul plin de curie şi de 
mândrie. 

— Nu primeşte, strigă el cât de departe putu ca să i audă 
glasul: ’ 

Cadoudal făcu un semn cu capul arătând că nu era et-i de: 
puţin mirat de refuzul republicanilor. 

— Ei atunci, dacă-i aşa, spuse el, duceţi-i a doua mea punere. 
Nu vreau să am nimic a-mi imputa având a punde unui arbitru 
de onoare cum sunteţi dumnea-stră.. 


Roland se înclină. 

— Să vedem care-i a doua dumneavoastră propu-e? întrebă 
el. 

— lat-o: generalul Hatry să vină înaintea mea pe enul liber 
dintre trupele noastre. Să aibă aceleaşi arme şi mine. Adică 
sabia şi cele două pistoale. Conflictul va hotărî între noi doi. 
Dacă-l ucid, oamenii lui să se ună condiţiilor pe care le-am 
formulat, căci prizonieri nu putem face. Dacă mă ucide, oamenii 
lui vor trece ri şi vor ajunge la Wannes, fără să fiţi hărţuiţi. Eu, 
rrele, nădăjduiesc că dumneavoastră aţi primi o pro-ire ca asta, 
nu-i aşa? 

— In ceea ce mă priveşte o şi primesc, răspunse Ro- 

— Da, observă Cadoudal, dar dumneavoastră nu sân-i 
generalul  Hatry. Pentru moment, mulţumiţi-vă doar fiți 
ambasadorul lui şi, dacă şi această propunere, pe W în locul său 
n-aş lăsa-o să-mi scape, tot nu-i e pe 

O, ei bine, eu sunt om împăciuitor! aveţi să vă întoar-i la mine 
şi-am să-i fac şi o a treia. 

Roland se depărta pentru a doua oară. Era aşteptat de blicani 
cu vădită nerăbdare. Transmise mesajul generalului Hatry. 

Cetăţene, răspunse generalul, Cu trebuie să dau soda de 
purtarea mea primului consul. Îi eşti aghiotant | dumneata te 
împuternicesc, când te vei întoarce la ' ă-mi fii martor faţă de el. 
Ce-ai face dumneata în i meu '? Ceea ce ai face dumneata, am 
să fac şi eu. Nliind tresări. Chipul său luă expresia gravă a omu- 
pune o problemă de onoare, mă, după câteva secunde, zise: 


— Generale, eu aş refuza. 

— Din ce pricină, cetăţene? întrebă generalul. 

— Şansele unui duel sunt aleatorii şi nu puteţi supune destinul 
a o sută de viteji unor asemenea şanse, într-o împrejurare ca 
asta, în care fiecare răspunde pentru el, pe contul lui. Fiecare 
trebuie să-şi apere piele* cât mai bine. 

— Pe cuvântul meu de onoare! 

— Asta-i şi părerea mea: duceţi-i răspunsul meu generalului 
regalist. 

Roland se întoarse în galop la Cadoudal şi-i trimise răspunsul 
generalului Hatry. Cadoudal zâmbi. 

— Am bănuit, zise el. 


— Nu puteţi bănui, deoarece sfatul ăsta eu i l-am dat. 

— Ceva mai înainte eraţi totuşi de-o părere contrară 

— Da, însă chiar dumneavoastră mi-aţi atras atenţia că eu nu 
sunt generalul Hatry... Să vedem şi-a treia dumneavoastră 
propunere? întrebă Roland cu nerăbdare, pentru că începuse să- 
şi dea seama sau, mai curând îşi dăduse seama chiar de la 
început, că rolul cel frumos îl deţinea generalul regalist. 

— A treia mea propunere, răspunse Cadoudal, nu mai eo 
propunere, ci un ordin: ordinul pe care-l dau la două sute din 
oamenii mei să se retragă. Generalul Hatry are o sută de 
oameni, şi eu păstrez tot o sută. Străbunii mei, bretonii, erau 
obişnuiţi să se bată piept la piept, om cu om, unul contra unu şi 
mai curând unul contra trei decât trei contra unul. Dacă 
generalul Hatry iese învingător, va trece peste trupurile noastre 
şi va intra liniştit în Vannes. Dacă-i învins, nu va putea spune c-a 
fost învins de număr... Duceţi-vă, domnule de Montrevel, şi răi 
mâneţi cu prietenii dumneavoastră. Le mai dau şi avan^ tajul 
numărului, căci dumneavoastră singur faceţi cil zece ostaşi. 

Roland îşi scoase pălăria. 

— Ce faceţi, domnule, întrebă Cadoudal. 

— Am obiceiul să salut tot ceea ce mi se pare grafii dios şi de 
aceea vă salut. 

— Hai! colonele, făcu Cadoudal, un ultim pahar de vin! 
Fiecare din noi îl va bea pentru ceea ce iubeşte, pen-ru ceea ce 
regretă că lasă pe pământ, pentru ceea ce ădăjduieşte să 
revadă în cer. 

Pe urmă, luând sticla şi unicul pahar, îl umplu pe umătate şi-l 
oferi lui Roland. 

— N-am decât un pahar, domnule de Montrevel, beţi 
"umneavoastră întâi. 

— De ce eu întâi? 

— Mai întâi pentru că sunteţi oaspetele meu, apoi entru că 
este un proverb care spune că oricine bea după n altul îi află 
gândurile. 

După aceea adăugă râzând: 

— Vreau să vă aflu gândurile, domnule de Montrevel. Roland 
goli paharul şi-l înapoie gol lui Cadoudal. Cadoudal, aşa cum 
făcuse pentru Roland, îl umplu pe 

Jumătate şi îl goli la rândul său. 

— Ei, acuma mi-aţi aflat gândurile, generale? întrebă Roland. 


— Nu, răspunse Cadoudal, proverbul minte. 

— Ştiţi, zise Roland cu obişnuita-i sinceritate, gândul ITiru e că 
sunteţi un viteaz, generale, şi m-aş simţi onorat ru In clipa când 
luptăm unul împotriva celuilalt să binevoiţi să-mi întindeţi mâna, 
să v-o strâng. 

Cei doi tineri îşi întinseră şi-şi strânseră mâinile, mai curând 
ca doi prieteni ce se despart pentru un lung răs-Hmp, decât ca 
doi duşmani ce-au să se regăsească pe | Impui de luptă. 

») măreție simplă, totuşi plină de majestate, fusese în Ini i cea 
ce se petrecuse. 

Am îndoi îşi scoaseră pălăriile. 

— Noroc! spuse Roland lui Cadoudal. Dar îngădui-li iul sii 
nădăjduiesc că urarea mea nu se va îndeplini, iii Imih- sii vă 
mărturisesc, e drept, că o fac din vârful bufi l"i, nu din inimă. 

Dumnezeu să vă aibă în pază, domnule! spuse |I t'ndoudal lui 
Roland, şi eu, unul, nădăjduiesc ca uraţi în a să se 
îndeplinească, fiindcă este expresia de-|ilin i i i. lodurilor mele! 

i'u ci; fel de semnal ne veţi înştiinţa că sunteţi INin | inii.'bă 
Roland. 

— Cu un foc de puşcă tras în aer, la care dumneavoastră veţi 
răspunde tot cu un foc de puşcă, din tabăra dumneavoastră. 

— Bine, aşa să fie, generale, încuviinţă Roland. 

Şi, dând drumul calului în galop, străbătu pentru a treia oară 
spaţiul ce se întindea între generalul regalist şi generalul 
republican. 

Atunci, întinzând mâna spre Roland, Cadoudal zise: 

— Prieteni, îl vedeţi pe tânărul acela? 

Toate privirile se îndreptară spr, e Roland, toate vocile şoptiră 
da. 

— Ei, aflaţi, că ne e dat în grijă de fraţii noştri din sud. Viaţa 
lui să vă fie sacră. Puteţi să-l prindeţi, dar viu, şi fără să i se 
clintească nici măcar un fir de păr de pe cap. 

— Bine, aşa vom face, generale, răspunseră şuanii. 

— Ei, acuma prieteni dragi, să nu uitaţi că sunteţi feciorii celor 
treizeci de bretoni care s-au luptat cu treizeci de englezi între 
Ploermel şi Josselin, la zece leghe de aici, şi i-au învins. 

Apoi, cu un suspin şi cu glasul pe jumătate, adăugă: 

— Din nenorocire, de data asta n-avem de-a face cu englezii. 

Ceaţa se risipise de tot şi, aşa cum se întâmplă totdeauna în 
asemenea cazuri, câteva raze de soare iernatic brăzdau cu o 


lumină gălbuie câmpia de lângă satul Ples- cop. 

Se puteau desluşi toate mişcările ce se făceau înlăun-trul 
celor două trupe. 

în timp ce Roland se întorcea spre republicani, Creangă-de- 
Aur pornea în galop, îndreptându-se către cei două sute de 
oameni ai săi care le tăiase calea. 

De-abia apucase Creangă-de-Aur să vorbească cu cei patru 
locotenenţi ai lui Cadoudal că se şi văzu cum o sulfl de oameni 
se despart şi-o apucă spre dreapta, şi alţi o sută de oameni, cu o 
mişcare contrară, o apucă sprfl stânga. 

Cele două trupe se depărtară fiecare în direcţia sa una 
mergând spre Plumergat, cealaltă mergând spre Sain Ave şi 
lăsând astfel cale liberă. 

Fiecare din ele se opri la un sfert de leghe de drum, puse 
patul puştilor în pământ şi rămase neclintită. Creangă-de-Aur se 
întoarse spre Cadoudal. 

— Aveţi să-mi daţi ceva ordine deosebite, generale? întrebă 
el. 

— Unul singur, răspunse Cadoudal. la opt oameni şi urmează- 
mă. Când ai să-l vezi pe tânărul republican cu care am luat 
masa căzând sub calul său, tu cu cei opt oameni ai tăi să te 
arunci asupra lui, înainte de-a fi avut el timp să se desprindă de 
sub cal, şi să-l faci prizonier. 

— Da, generale. 

— Ştii că vreau să-l am întreg şi nevătămat. 

— Am înţeles, generale. 

— Alege-ţi cei opt oameni. După ce domnul de Mon-irevel va 
cădea prizonier şi îşi va da cuvântul de onoare, veţi putea face 
ce veţi crede de cuviinţă. 

— Şi dacă nu vrea să-şi dea cuvântul? 

— Aveţi să-l împresuraţi aşa încât să nu poată fugi i aveţi să-l 
păziţi până la sfârşitul luptei. 

— Fie! exclamă Creangă-de-Aur scoțând un oftat. Numai c-are 
să fe cam trist, noi să stăm cu braţele încru-l işale în vreme ce 
ceilalţi vor petrece şi se vor veseli. 

— Ei! cine ştie? răspunse Cadoudal, are să fie, cred, W IM Int. 
Felul pentru toţi. 

Apoi, aruncând o privire asupra câmpiei, văzându-şi immenii 
de-o parte şi republicanii adunaţi în linie la lupta, zise: 

— O puşcă! 


| se aduse o puşcă. 

Cadoudal o ridică deasupra capului şi slobozi un foc 
l1vml.l 

Aproape în aceeaşi clipă, un foc de puşcă slobozit în) i’ lraşi 
condiții din mijlocul republicanilor răspunse ca ui. Ecou 
împuşcăturii lui Cadoudal. 

auziră două tobe care băteau pentru atac; o trom-ie ia Ic 
însoțea. 

(! ndoudal se înălţă în scările de la şa. 

Conii! întrebă el, v-aţi făcut cu toţii rugăciunea de illiuincată? 

Da, da, răspunseră aproape toate vocile. 


— Dacă vreunul dintre voi a uitat sau n-a avut timp, a-o facă 
acuma! 

Cinci sau şase ţărani căzură pe loc în genunchi şi prinseră a 
se ruga. 

Se auziră tobele şi trompetele apropiindu-se. 

— Generale! generale! exclamară cu nerăbdare mai multe 
voci, vedeţi că se apropie. 

Generalul le arătă cu un deget şuanii îngenunchiaţi. 

— Aveţi dreptate, spuseră nerăbdătorii. 

Cei ce se aflau în rugăciune se sculară rând pe rând, după 
cum rugăciunea le fusese mai lungă sau mai scurtă. 

Când şi cel din urmă. Fu în picioare, republicanii străbătuseră 
aproape treimea distanţei. 

înaintau, cu baioneta înainte, în câte trei grupe, fiecare grupă 
având o adâncime de trei rânduri de oameni. 

Roland mergea în fruntea primei grupe, generalul Hatry între 
prima şi a doua. 

Amândoi erau lesne de recunoscut, fiind singurii călare. 

Dintre şuani, numai Cadoudal era pe cal. 

Creangă-de-Aur  descălecase, luând comanda celor opt 
oameni care trebuiau să-l urmeze pe Georges. 

— Generale, spuse o voce, rugăciunea s-a terminat şi toată 
lumea e în picioare. 

Cadoudal se încredința că cele spuse erau adevărate. 

Apoi, strigă din toate puterile: 

— Haideţi, flăcăi, veseliţi-vă! 

Asemenea îngăduinţă, ce pentru şuani şi pentru ven-deeni era 


ca şi semnalul de atac sunat dn trompete şi tobe, abia le fusese 
dată şi şuanii năpădiră câmpia în stri găte de „Trăiască Regele”, 
fluturând pălăriile c-o mân. | şi puştile cu cealaltă. 

Numai că, în loc să stea strânşi, ca republicanii, ei şi 
răspândiră în formaţie de tiraliori, rânduindu-se în forma unei 
enorme semilune în al cărei centru se aña Cadoudal cu calul 
său. 

într-o clipă republicanii fură încercuiți şi împuşcăturii prinseră 
a trosni. 

Aproape toţi oamenii lui Cadoudal erau braconieri, adică 
trăgători neîntrecuţi, înarmaţi cu carabine engl ze'şti cu bătaie 
de două ori mai mare decât a puştilor obişnuite. 

Cu toate că cei ce trăseseră primele gloanţe părură a nu fi în 
bătaia puştilor, câţiva soli ai morţii pătrunseră totuşi în rândurile 
republicanilor, şi trei sau patru oameni se prăbuşiră. 

— Înainte! strigă generalul. 

Soldaţii merseră mai departe cu baionetele înainte. 

Dar în câteva secunde nu mai avură nimic în faţa lor. 

Cei o sută de oameni ai lui Cadoudal se preschimbaseră în 
tiraliori şi dispăruseră ca trupă. 

Câte cincizeci de oameni se răspândiră pe fiecare flanc. 

Generalul Hatry le ordonă dreapta-mprejur şi stân-ga-mprejur. 

Apoi se auzi răsunând comanda: 

— Foc! 

Două salve se executară cu unitatea şi regularitatea 
caracteristică unei trupe perfect instruite, dar ele fură aproape 
fără niciun rezultat, republicanii trăgând în oamenii răzleţiţi. 

Nu era nicidecum acelaşi lucru cu şuanii, care trăgeau Intr-o 
masă de oameni: fiecare foc de-al lor îşi atingea ţinta. 

Roland văzu în ce poziţie neprielnică se aflau. 

Se uită împrejur şi unde era fumul mai des îl desluşi. IM e 
Cadoudal, în picioare, neclintit de parcă ar îi fost o ltatuie 
ecvestră. 

înţelese că şeful regalist îl aştepta. 

Scoase un strigăt şi dădu pinteni calului drept către el. Şi 
Cadoudal, dinspre partea lui, ca să-i scutească lui Rulând o 
parte de drum, îşi puse calul în galop. 1) ar când fu la o sută de 
paşi de Roland se opri. 3 

— Luaţi aminte, îi ordonă el lui Creangă-de-Aur şi PAinvnilor 
lui. 


— Fiţi liniştit, generale, suntem aici, răspunse Creangă-ltt> 
«Aur. 

c. lloudal scoase un pistol din coburii de la şa şi-l 

lii. 11i,i. 

Roland apucase sabia în mână şi, culcat pe grumazul W° lu li 
îi, se repezi la atac. 

Când nu fu decât la douăzeci de paşi de el, Cadoudal I hili.. 
Meci mina în direcţia lui Roland. 


m 


La zece paşi trase. 

Calul pe care-l călărea Roland avea o stea albă în mijlocul 
frunţii. 

Glontele pătrunse în mijlocul stelei. 

Calul, rănit de moarte, se prăbuşi cu călăreț cu tot la 
picioarele lui Cadoudal. 

Cadoudal înfipse pintenii în pântecul calului său şi sări pe 
deasupra calului căzut şi-a călăreţului. 

Creangă-de-Aur şi oamenii lui săteau gata la pâncâă. Se 
repeziră ca o haită de jaguari asupra lui Roland, țintuit sub 
trupul calului. 

Tânărul aruncă-sabia şi voi să pună mina pe pistoale, dar 
înainte de-a ajunge cu mâna până la coburi, doi oameni îl 
apucară de câte un braţ, în timp ce ceilalţi se trudeau să-i tragă 
calul dintre picioare. 

Lucrul se desfăşură cu o exactitate atât de desăvârşită încât 
se văzu cât de colo că fusese o manevră chibzuită dinainte. 

Roland urlă de mânie. 

Creangă-de-Aur se apropie de el şi-şi scoase cuşma. 

— Nu mă predau! strigă Roland. 

— Nici nu-i nevoie să vă mai predaţi, domnule de Montrevel, 
răspunse Creangă-de-Aur cu cea mai desăvârşită politeţe. 

— Şi de ce? întrebă Roland sleindu-şi puterile într-o luptă pe 
cât de disperată pe atât de zadarnică. 

— Pentru că sunteţi prizonier, domnule. 

Cele spuse erau atât de-adevărate încât nu se mai putea 
spune nimic. 

— Ei bine, atunci, ucideţi-mă! exclamă Roland. 


— Nu vrem să vă ucidem, domnule. Îi răspunse Creangă-de- 
Aur. 

— Atunci ce vreţi de la mine? 

— Să ne daţi cuvântul de cinste că nu veţi mai lua parte la 
luptă. Cu asemenea preţ vă dăm drumul şi sunteţi liber. 

— Pentru nimic în lume! strigă Roland. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule de Montrevel, dai ceea ce 
faceţi nu e leal. 

— Cum! urlă Roland în culmea furiei, nu-i leal? Mă insulţi, 
nemernicule, pentru că ştii că nici nu mă pot apăra nici nu te pot 
pedepsi? 

— Nici nu sunt nemernic, nici nu vă insult, domnule de 
Montrevel. Spun numai că nedându-ne cuvântul dumneavoastră 
de cinste, îl lipsiţi pe generalul nostru de ajutorul a nouă oameni 
de care poate are nevoie, care vor fi siliţi să stea aici şi să vă 
păzească. Nu tot aşa a procedat Tigvă-Rotundă faţă de 
dumneavoastră. Avea două sute de oameni mai mult decât 
dumneavoastră şt' le-a dat drumul. Acuma nu mai suntem decât 
nouăzeci şi unu împotriva a o sută. 

O văpaie se ivi pe faţa lui Roland, apoi, aproape nu-maidecât 
se făcu palid ca moartea. 

— Ai dreptate, Creangă-de-Aur, îi răspunse el, cu sprijinul sau 
fără sprijinul a lor mei, mă predau. Poţi să 11 • d uci şi să te 
lupţi alături de camarazii tăi. 

Şuanii scoaseră un strigăt-de bucurie, îi dădură dru-mul lui 
Roland şi se năpustiră asupra republicanilor, Il'lu-imându-şi 
pălăriile şi puştile şi strigând: 

— Trăiască regele! 

Roland, scăpat din strânsoarea lor, dar dezarmat ma- 
terialmente datorită căderii de pe cal şi moralmente da li irită 
cuvântului dat, se duse de se aşeză pe movilita acoperită încă 
cu mantaua ce servise de faţă de masă pentru pi înzişorul lor... 

De acolo cuprindea cu privirea lupta, toată încăiera-i'. |, fără 
să piardă niciun amănunt. 

Cadoudal sta în picioare pe cal, în mijlocul focului şi d ruinului, 
asemeni demonului războiului, invulnerabil şi înverşunat ca el. 

lei şi colo se vedeau leşurile a vreo doisprezece şuani 11 lipite 
pe câmp. 

Dar era evident că republicanii, tot cu rândurue 11 nise, 
pierduseră mai mult decât îndoitul regaliştilor. 


Răniţii se târau în spaţiile goale, se adunau, se ridicau * a 
şerpii zdrobiţi şi se luptau, republicanii cu baionetele, nanii cu 
cuţitele. 

Cei dintre şuanii răniţi care erau prea departe ca să i poată 
bate în luptă corp la corp cu republicaniil răniţi, Îţi Ineărcau 
puştile, se ridicau în genunchi, trăgeau şi "I’ mi iar la pământ. 

' În cute pus greşit regaliştii 

De ambele părţi lupta era necruțătoare, neostoită, 
înverşunată; aveai sentimentul că războiul civil, cu alte cuvinte 
războiul fără milă şi fără iertare, îşi scutura torţa asupra 
câmpului de luptă. 

Cadoudal dădea târcoale pe cal în jurul redutei de trupuri vii, 
trăgea de la douăzeci de paşi, când cu pistoalele, când cu o 
puşcă cu două ţevi, pe care o arunca după ce trăgea, pentru ca 
s-o ia încărcată când trecea iarăşi prin locul acela. 

La fiecare foc de-al său cădea câte un om. A treia oară când 
îşi repetă manevră, îl întâmpină un foc de pluton. Generalul 
Hatry îi făcuse cinstea numai lui singur. 

Dispăru în foc şi-n fum, şi Roâand îl văzu prăbuşin-du-se cu 
cal cu tot, ca şi cum ar fi fost trăsniţi amândoi. 

Zece sau doisprezece republicani se repeziră afară din front 
împotriva tot atâtor şuani. 

Se dezlănţui o luptă cumplită, corp la corp, din care şuanii, cu 
cuţitele lor, urmau fireşte să iasă biruitori. 

Deodată Cadoudal se ivi iarăşi în picioare, cu câte-un pistol în 
fiecare mână. Asta însemna moartea a doi oameni, şi doi 
oameni se prăbuşiră. 

Apoi, prin spărtura lăsată de cei zece-doisprezece oameni, se 
năpusti cu treizeci. 

Apucase o puşcă obişnuită şi se slujea de ea ca de o măciucă, 
şi de fiecare dată când lovea dobora un om. 

Apoi, ca mistrețul ce se-ntoarce asupra vânătorului care l-a 
trântit la pământ şi care-i scormoneşte măruntaiele, se vâri în 
rana larg căscată, s-o mai lărgească încă. 

Din clipa aceea, totul fu pe sfârşite. 

Generalul Hatry adună în juru-i vreo douăzeci de oameni şi, cu 
baioneta în mână, tăbări asupra cercului care-l împresura. 
Mergea pe jos în fruntea soldaţilor săi. Calul îi fusese spintecat. 

Zece oameni căzură până să străpungă încercuirea. 

Generalul se văzu de partea cealaltă a încercuirii. 


Şuanii voiră să se ia după el. 

Dar Cadoudal le strigă cu un glas ca de tunet: 

— Nu trebuia să-l lăsaţi să treacă, dar de vreme ce-a urcat, 
lăsaţi-l să se retragă nestingherit. 

Şuanii ascultară cu sfinţenia pe care o aveau faţă de. Vorbele 
şefului lor. 

— Şi acum, strigă iarăşi Cadoudal, încetaţi focul 1 ta cu morții, 
restul să fie făcuţi prizonieri. Şuanii se adunară, încercuiră 
grămada de morţi şi cei iva în viaţă, mai mult sau mai puţin 
răniţi, care se răceau şi se frământau printre cadavre. A te 
preda însemna încă a lupta în asemenea război care şi de-o 
parte şi de alta prizonierii erau împuşcaţi: o parte fiindcă şuanii 
şi vendeenii erau socotiți ca nişte ari, de cealaltă parte, pentru 
că nu ştiau ce să facă cu ei. Republicanii îşi aruncară departe de 
ei puştile, ca să le predea. 

Când şuanii s-au apropiat de ei, i-au găsit pe toţi cu rtuşierele 
goale. Trăseseră şi cel din urmă cartuş. Cadoudal se îndreptă 
spre Roâand. Cât timp a durat lupta aceea pe viaţă şi pe 
moarte, firul stătuse pe locul în care se aşezase şi, cu ochii a-tiţi 
asupra încăierării, cu părul ud de sudoare, cu piep-gâfâind, 
aşteptase. 

Apoi, când văzu că norocul se întoarce, îşi lăsă capul să-i dă în 
mâini şi rămase cu fruntea aplecată spre pământ. Cadoudal 
ajunse lângă el fără ca Roland să fi părut auzit tropotul paşilor 
lui. II atinse pe umăr. Tânărul ică încetişor capul, fără a încerca 
să-şi ascundă două rimi ce i se rostogoleau pe obraji. 

— Generale! Faceţi cu mine ce credeţi de cuviință, sunt 
prizonier. 

— Un ambasador al primului consul nu poate fi fă-t prizonier, 
răspunse Cadoudal râzând, dar e rugat -mi facă un serviciu. 

— Ordonaţi, generale! 

— N-am ambulanţă pentru răniţi, n-am nici temnițe ntru 
prizonieri. Luaţi-vă sarcina de-a duce soldaţii ub'icani la Vannes, 
atât prizonierii cât şi răniții. 

— Cum, generale? întrebă Roland. 

— Vi-i dau dumneavoastră, sau, mai curând, vi-i ui'dinţez. Îmi 
pare rău că v-a murit calul. Imi pare o că şi al meu a fost ucis, 
dar îl aveţi pe cel al lui 'Mngă-de-Aur. Primiţi-l. 

Tânărul făcu o mişcare. 

—B'ne înţeles, până când vei face rost de altul, tligă 


Cadoudal înclinându-se. 


Roland înţelese că trebuia să fie, cel puţin prin simpatie, la 
înălţimea celuia cu care avea de-a face. 

— Am să vă mai văd, generale? întrebă el sculându-se. 

— Mă îndoiesc, domnule. Operaţiile mele strategice mă 
cheamă pe coastă, la Port-Louis, îndatoririle dumneavoastră vă 
cheamă la palatul Luxembourg. 

— Ce să-i spun primului consul, generale? 

— Ceea ce-aţi văzut, domnule. El va cumpăni între diplomaţia 
abatelui Bernier şi cea a lui George Cadoudal. 

— După cele ce am văzut, domnule, mă îndoiesc că veţi avea 
vreo dată nevoie de mine, adăugă Roland, dar, în orice caz, să 
nu uitaţi că aveţi un prieten pe lângă primul consul. 

Şi-i întinse mina lui Cadoudal. 

Şeful regalist i-o luă cu aceeaşi lealitate şi cu aceeaşi dăruire 
cu care o făcuse şi înaintea luptei. 

— Adio, domnule de Montrevel, îi spuse el. N-am nevoie să vă 
mai sfătuiesc, nu-i aşa, să-l justificaţi pe generalul Hatry O 
asemenea înfrângere e la fel de glorioasă ca şi o victorie. 

în timpul acesta, calul lui Creangă-de-Aur fu adus colonelului 
republican. El se aruncă în şa. 

— Ştiţi ce, adăugă Cadoudal, trecând pe la Roche-Bernard, 
informaţi-vă puţin ce s-a întâmplat cu cetăţeanul Thomas 
Milliere? 

— A murit, răspunse o voce. 

Inimă-de-Rege, cu cei patru oameni ai lui, uzi leoarcă de 
sudoare şi mânjiţi de noroi, tocmai sosiseră, dar prea târziu ca 
să mai ia parte la luptă. 

Roland mai preumblă o ultimă privire asupra câmpu-lui de 
luptă, scoase un suspin şi, rostind un rămas bun lui Cadoudal, o 
porni în galop de-a dreptul peste câmpuri, ea să aştepte pe 
drumul spre Vannes căruţa cu răniți şi prizonieri pe care primise 
sarcina s-o însoţească până la generalul Hatry. 

Cadoudal dăruise câte-un scud de şase livre fiecărui om. 
Em.) 

Roland nu se putu împiedica de a gândi că şeful regalist făcea 
pe mărinimosul din banii Directoratului îndrumați spre apus de 
Morgan şi confrații săi. 


PROPUNERE DE CĂSĂTORIE 

Sosind la Paris, Roland se duse mai întâi de toate la primul 
consul. Îi aducea două veşti: cea a pacificării Vehdeei, dar şi cea 
a răzvrătirii Bretaniei, mai înfocată ca niciodată. 

Bonaparte îl cunoştea pe Roland. Tripla povestire n asasinării 
lui Thomas Milliere, a judecății episcopului Âudrein, precum şi a 
luptei de la Grandehamp îl impresiona aşadar adânc. De altfel, 
din povestirea tânărului se desprindea un soi de disperare 
sumbră în privinţa căreia nu te-ai fi putut înşela. 

Roland era disperat că pierduse iarăşi un nou prilej de a-şi 
găsi moartea. 

Apoi, i se părea că o putere necunoscută veghea nsupra lui, 
ferindu-l de nişte primejdii în care alţii îşi pierdeau viaţă. Acolo 
unde sir John găsise doisprezece judecători care-l condamnaseră 
la moarte, el dăduse cloar peste o fantomă, ce-i drept 
invulnerabilă, dar Inofensivă. 

Se învinui cu amărăciune că dorise şi umblase după o luptă în 
doi cu Georges Cadoudal, luptă pe care adversarul său o 
prevăzuse, în loc să se fi aruncat în încăierarea Wenerală, în 
care cel puţin ar fi putut ucide sau ar fi lu;, | ucis. _ 

Primul consul îl privea cu îngrijorare în vreme ce el orbea. În 
adâncul sufletului său, Bonaporte descoperea neeeaşi dorinţă 
stăruitoare de moarte pe care o crezuse» nuli cată, datorită 
contactului cu locurile natale şi îmbră-(i. U ilor cu care l-a primit 
familia. 

Se învinui, ca să-l dezvinovăţească şi să-l ridice lăvi pe 
generalul Hatry, dar, drept şi nepărtinitor, i> un adevărat soldat, 
i-a recunoscut lui Cadoudal curajul ţi Kencrozitatea, ceea ce i se 
cuvenea de altfel generalului Hj’. Alist. 

Bonaparte îl ascultă cu seriozitate, aproape cu tristeţe. l< < îi 
era de înflăcărat pentru războaiele cu străinii, inillind în juru-i o 
strălucire glorioasă, pe atât îi era de 


"7iy 


silă de războiul acela intern în care ţara îşi varsă propriu-i 
sânge, îşi sfâşie propriile-i măruntaie. 


Tocmai în acest caz, se părea că negocierile trebuiau să se 
substituie războiului. 

Dar cum să negociezi cu un om de felul lui Cadoudal? 

Bonaparte ştia prea bine de cât farmec personal dispunea 
atunci când îşi punea în minte să-l folosească. Luă hotărârea să-l 
înâlnească pe Cadoudal şi, fără să-i spună ceva lui Roland, se 
bizuia totuşi pe el în reuşita întrevederii, când îi va veni ceasul. 

între timp, voia să ştie dacă Brune, în ale cărui talente 
militare avea mare încredere, va fi mai norocos decât 
predecesorii săi. 

îl lăsă pe Roland să plece, după ce-l vesti că i-a venit mama şi 
că urma să se instaleze în căsuţa din strada Victoriei. 

Roland sări într-o trăsură şi ceru să fie dus acolo, unde o găsi 
pe doamna de Montrevel, fericită şi mândră atât cât poate fi o 
femeie şi o mamă. 

în ajun Edouard fusese dat la liceul militar La Fleche. 

Doamna de Montrevel se pregătea să părăsească Parisul ca 
să se întoarcă lângă Amelie, a cărei sănătate continua s-o 
neliniştească. 

Cât despre Sir John, nu numai că era în afară de primejdie, 
dar aproape se şi vindecase. Se afla la Paris, venise să-i facă o 
vizită doamnei de Montrevel, şi, negă- sind-o acasă, întrucât 
tocmai îl ducea pe Edouard la liceul La Fleche, îi lăsase o carte 
de vizită. 

Pe cartea de vizită era şi adresa. Sir John trăsese la hotelul 
Mirabeau, pe strada Richelieu. 

Era ceasul unsprezece de dimineaţă: ora când sir John îşi lua 
dejunul. Roland avea toate şansele să-l întâlnească la asemenea 
oră. Se urcă iarăşi în trăsură şi porunci vizitiului să-l ducă la 
hotelul Mirabeau. 

îl găsi într-adevăr pe sir John în faţa unei mese servite după 
obiceiul englezesc, lucru rar pe vremea aceea, bând ceşti mari 
de ceai şi mâncând cotlete în sânge. 

Zărindu-l pe Roland, sir John scoase un strigăt de bucurie, se 
sculă şi-i alergă înainte. 

Roland era pătruns de un sentiment profund de afecţiune 
pentru firea excepţională a englezului la care calităţile sufleteşti 
păreau că-şi făcuseră o datorie din a se ascunde sub nişte 
ciudăţenii naţionale. 

Sir John era palid şi slăbit, dar, altcum, se simţea minunat. 


Rana se cicatrizase cu desăvârşire şi, în afară de o greutate, 
ce descreştea pe zi ce trece şi care curând avea să dispară de 
tot, era gata să-şi recapete sănătatea de altădată. 

Şi el, la rândul său, îi făcu lui Roland nişte manifestări de 
dragoste la care nici pe departe nu te-ai fi aşteptat de ia 
asemenea om taciturn, şi pretinse că bucuria ce-l copleşise 
văzându-l, îi redase părticica aceea de sănătate care-i iipsea. 

Mai întâi îl pofti pe Roland să-i ţină tovărăşie la masă, 
făgăduindu-i să-i servească feluri de mâncare franţuzeşti. 

Roland primi, dar, ca toţi soldaţii care trecuseră prin 
războaiele grele din timpul Revoluţiei, când de multe ori lipsea 
până şi pâinea, nu era mofturos la mâncare şi se obişnuise cu 
tot soiul de bucate, mâncând din toate, prevă-zând zile în care 
n-avea să găsească nimic de mâncare. 

Atenţia lui sir John, de a-i servi un ospăț franțuzesc, fu aşadar 
o atenţie aproape neluată în seamă. 

Dar gândurile ce-l frământau pe sir John nu trecură 
neobservate de Roland. 

Se vedea limpede că prietenul său avea o taină pe buze şi că 
se codea s-o dezvăluie. 

Roland socoti că trebuie să-l ajute. 

De aceea când masa fu pe sfârşite, Roland, sprijinin-du-şi 
coatele pe masă şi bărbia în mâini, îl întrebă cu acea sinceritate 
care la el ajungea uneori aproape până la brutalitate. 

— Haide, dragă sir John, nu cumva ai ceva de spus pi letenului 
domniei-tale Roland, şi nu îndrăzneşti să descinzi gura? 

Sir John tresări şi, din palid cum era, se făcu roşu 

CA focul. 

— Ei, drăcie! urmă Roland, se vede că îţi vine gro-ir/iv de 
greu. Dar, dac-ar fi să-mi ceri o sumedenie de lucruri, sir John, 
prea puţine sunt cele pe care ştiu c-aş mv, .1 dreptul să ţi le 
refuz. Hai, dă-i drumul, te ascult. 

Şi Roland închise ochii, ca pentru a-şi concentra lon a atenţia 
asupra celor ce-avea să-i spună sir John. 

fi 

într-adevăr, din punctul de vedere al lordului Tanlay, era fără 
îndoială ceva destul de greu de spus, căci, după. Vreo zece 
secunde, văzând că sir John rămăsese mut, Roland deschise 
ochii din nou. 

Sir John se făcuse iarăşi palid. Numai că se făcuse mai palid 


decât era înainte de-a roşi. 

Roland îi întinse mâna. 

— A! exclamă el, văd că ai a te plânge de felul cum ai fost 
tratat la Negrele-Fântâni. 

— Tocmai, dragă prietene, mai ales că o dată cu intrarea mea 
în castelul acela se statorniceşte fericirea sau nenorocirea vieţii 
mele. 

Roland se uită ţintă la sir John. 

— Ei! fir-ar să fie! izbucni el, fi-voi eu oare atât de fericit?... 

Dar se opri, înțelegând că din obişnuitul punct de vedere al 
bunei creşteri era gata să săvârşească păcatul necuviinţei. 

— O! făcu sir John, isprăveşte ce-ai început să spui, dragul 
meu Roland. 

— Chiar doreşti? 

— Te rog din tot sufletul. 

— Şi dacă mă înşel? Dacă spun o prostie? 

— Dragul meu, dragul meu, hai, termină. 

— Atunci, fie! mă întrebam, milord, fi-voi eu oare atât de 
fericit să aflu că Domnia-Ta i-a făcut surorii mele cinstea de a te 
îndrăgosti de ea? 

Sir John scoase un strigăt de bucurie şi, cu o mişcare foarte 
repede de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare pe un om 
flegmatic ca el, se aruncă în braţele lui Roland. 

— Sora dumitale e un înger, Roland, izbucni el, şi mi-e dragă 
din tot sufletul! 

— Milord, eşti un om într-adevăr liber? 

— Cu desăvârşire. De doisprezece ani, aşa cum ţi-am mai 
spus, sunt stăpân deplin pe averea mea, care se urcă la un venit 
de douăzeci şi cinci de mii de lire sterline pe an., ' _'-E mult 
prea mult, ’ scumpe’ lord, pentru o fată care nu-ţi poate aduce 
ca zestre decât vreo cincizeci de mii de franci; 4. 

— O! exclamă englezul cu accentul tipic al naţiunii sale pe 
care-l regăsea uneori când era prada unor emoţii adânei, de 
trebuie să mă lepăd de avere, am să mă lepăd. 

— Nu! făcu Roland râzând, e inutil. Eşti bogat, e o adevărată 
nenorocire, dar ce-i de făcut?... Nu, nu asta-i problema! O 
iubeşti pe sora mea? 

— Oh, o ador. 

— Dar ea, urmă Roland, sora mea te iubeşte ea? 

— Dumneata mă înţelegi doar, răspunse sir John. Că n-am 


întrebat-o. Înainte de orice, dragul meu Roland, trebuia să 
vorbesc cu dumneata şi, dacă aşa ceva ti-ar fi pe plac, să te rog 
să-mi pledezi cauza pe lângă doamna de Montrevel, mama 
dumitale. Apoi, o dată căpătate încuviinţările amândurora, abia 
atunci să-mi declar sentimentele sau, mai curând, să mi le 
declari dumneata, dragă Roland, fiindcă eu n-aş putea cuteza 
pentru nimic în lume. 

— Atunci, eu sunt cel ce primesc prima dumitale destăinuire? 

— Doar îmi eşti cel mai bun prieten, aşa se şi cuvine. 

— Ei bine! scumpe sir John, în ceea ce mă priveşte, fireşte, ai 
câştigat procesul! 

— Mai rămâne mama dumitale şi apoi şi sora. 

— E tot una. Înţelegi, mama îi va lăsa Ameiiei libertatea 
deplină de a alege, şi nu mai am nevoie să-ţi spun că dacă 
alesul ei vei fi dumneata, ea va fi cât se poate de l'<e licită. A 
mai rămas însă cineva pe care l-ai uitat. 

— Cine-i acela? întrebă sir John, ca omul care a (° întărit 
vreme îndelungată în minte şansele şi neşansele planului său, 
ca unul ce crede că le-a trecut pe toate în revistă şi căruia i se 
înfăţişează un obstacol nou la care nu se-aştepta. 

— Primul consul, spuse Roland. 

— God! lasă să-i scape englezul, înghițind jumătate din 
blestemul naţional. 

— Chiar înainte de a pleca în Vendeea, urmă Roland, nu a 
vorbit de căsătoria surorii mele, spunându-mi că asta iii ne mai 
priveşte pe noi, nici pe mama, nici pe mine, < i numai pe el. 

— Atunci! exclamă sir John, sunt pierdut. 

— De ce? 

' Probabil aluzie la „God damn it (fir-ar al draculuiy engl. J 

— Primului consul nu-i sunt dragi englezii. 

— Spune mai curând că englezilor nu le e drag primul consul. 

— Dar cine a vorbit cu primul consul despre dorinţa 

— Mea? 

— Eu. 

— Şi-i vei vorbi de năzuinţa mea ca de un lucru ce-ţi este 
dumitale pe plac? 

— Am să fac din dumneata porumbelul păcii între cele două 
naţiuni, spuse Roland, ridicându-se. 

— Vai! cum să-ţi mulţumesc, exclamă sir John, prinzându-l pe 
tânăr de mână. 


Apoi, cu părere de rău: 

— Pleci? 

— Dragul meu prieten, am o permisie de câteva ceasuri. Un 
ceas l-am dăruit mamei, două dumitale, mai datorez unul 
prietenului dumitale Edouard... Mă duc să-l îmbrăţişez şi să 
vorbesc cu profesorii lui să-l lase să se bată cu colegii cât 
pofteşte; pe urmă mă întorc la palatul Luxembourg. 

— Ei, atunci să-i spui complimente din partea mea, şi să-i mai 
spui că i-am comandat o pereche de pistoale ca să nu mai aibă 
nevoie, când va fi atacat de tâlhari, să se slujească de pistoalele 
conductorului. 

Roland se uită la sir John. 

— Ce mai e şi cu asta? întrebă el. 

— Cum? Nu ştii? — Nu. Ce să ştiu? 

— Un lucru câre era s-o ucidă de spaimă pe biata noastră 
Amélie! 

— Ce lucru? 

— Atacul diligentei. 

— Care diligentă"? 

«— Cea în care era mama dumitale. ~— Diligenta în care era 
mama mea? r- Da. 

— Diligenta în care era mama a fost oprită? 

— Ai văzut-o pe doamna de Montrevel şi nu ţi-a spus nimic? 

— Cel puţin nu mi-a spus niciun cuvânt despre aşa ceva. 

— Atunci, află că dragul meu Edouard a fost un u. Cum nimeni 
n-a încercat să se apere, el s-a apărat. 

luat pistoalele conductorului şi-a tras. 

— Viteaz băiat! strigă Roland. 

— Da, însă, din nenorocire sau din fericire, conducă-ul 
avusese grijă să le scoată plumbii: Edouard a fost ngâiat de 
domnii confraţi ai lui lehu ca fiind viteazul jilor, dar nici n-a ucis 
şi nici n-a rănit pe nimeni. 

— Şi dumneata eşti sigur de toate pe care mi le îi? 

— Îţi repet că sora dumitale era gata să moară de 

Bine, făcu Roland. 

— Ce vrei să spui? întrebă sir John. 

— Da... e-un motiv în plus ca să-l văd pe Edouard. 

— Ce mai puli la cale? 

— Un plan. 

— MI-I spui şi mie? 


— Pe cuvântul meu că nu. Planurile mele nu sfârşesc C pentru 
dumneata. 

— Touişi, Roland, înţelegi, dacă e de luat o revanşă? 

— Atunci am s-o iau eu pentru amândoi. Dumneata | 
îndrăgostit, scumpe lord Tanlay, trăieşte pentru dra-l<M 
dumitale. 

— Dar îmi făgăduieşti totuşi sprijinul? 

— Ne-am înţeles. Am cea mai mare dorinţă să te + se fratele 
meu. 

t" Te-ai săturat să mă numeşii prieten? 

— Zău că da. E prea puţin! 

— Iti mulţumesc. 

Şi amândoi îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. După un 
sfert de oră Roland se afla la liceul militar, l’ leche, aşezat pe 
locul pe care se află astăzi liceul ovic-cel-Mare, adică spre 
capătul de sus al străzii i. Lacques, în spatele Sorbonei. | >. La 
primul cuvânt pe care i-l spuse directorului, ml văzu că frăţiorul 
său îi fusese recomandat în chip tbit. 

lin îi ui fu chemat. 

Kilouard se aruncă în braţele fratelui său mai mare >i>i...m 
adoraţia pe care o avea faţă de el. 

După primele îmbrăţişări. Roland aduse vorba despre oprirea 
diligentei. 

Dacă doamna de Montrevel nu-i spusese nimic, dacă lordul 
Tanlay fusese zgârcit în privinţa amănuntelor, lucrul nu se 
petrecu nicidecum la fel cu Edouard. 

Oprirea diligentei însemna lliada lui. 

li povesti lui Roland lucrurile în cele mai mici amănunte, îi 
vorbi despre înţelegerea lui Jerome cu bandiții, despre pistoalele 
care erau încărcate numai cu praf de puşcă, despre cum 
leşinase maică-sa. Îi mai povesti despre ajutoarele date în 
timpul leşinului tocmai, de aceia care îl pricinuise, despre faptul 
că numele său de botez era ştiut de agresori, în sfârşit, despre 
masca ce căzuse o clipă de pe faţa celui care sărise în ajutorul 
doamnei de Montrevel, ceea ce însemna că doamna de 
Montrevel trebuie să-i fi văzut faţa celui care-i sărise în ajutor. 

Roland se opri mai ales asupra ultimului amănunt. 

Pe urma veni relatarea audienței la primul consul * povestită 
'de băiat, cum Bonaparte îl îmbrăţişase, îl alintase, îl răsfăţase 
şi, în sfârşit îl recomandase directorului liceului militar. 


Roland află de la copil tot ceea ce voise să ştie şi, cum din 
strada Saint-Jacques până la palatul Luxembourg nu-s decât 
cinci minute, după cinci minute se afla la Luxembourg. 


XXXVI SCULPTURA ŞI PICTURA 

Când Roland ajunse la Luxembourg, pendula palatu lui arăta 
ora unu după-amiază. 

Primul consul lucra cu Bourrienne. 

Dacă" n-am scrie decât un simplu roman ne-am grăbi s- 
ajungem la deznodământ şi, ca s-ajungem mai repede, am trece 
peste unele amănunte de care, se spune cu certitudine, marile 
figuri istorice se pot lipsi. 

Nu suntem deloc de-asemenea părere 

Din ziua în care am pus mâna pe condei - şi în curând Se 
împlinesc treizeci de ani - fie că gândurile noastre s-au însufleţit 
într-o dramă, fie că s-au desfăşurat într-un roman, scopul nostru 
a fost îndoit: să instruim şi să des-falăm. 

Şi în primul rând spunem să instruim, fiindcă desfăta-i'ci la noi 
nu-i decât o mască a instruirii. Reuşit-am oare? Aşa credem. 

în curând vom fi parcurs cu povestirile noastre, în Di scare 
epocă s-ar petrece, o imensă perioadă de timp: Intre Contesa de 
Salisbury şi Contele de Monte-Cristo Itau închise cinci secole şi 
jumătate. 

Ei bine, despre aceste cinci secole şi jumătate avem 
pretenţia" să spunem că Franţa a învăţat de la noi atât de multă 
istorie cât nu putea-învăţa de la nici'un istoric tle profesie. 

Ba, mai mult: deşi părerile noastre sunt bine cunos-ule, deşi 
le-am declarat sus şi tare, atât sub Bourbonii Im ramura primului 
născut, cât şi sub Bourbonii din |mura mezină, atât sub 
republică cât şi sub guvernămân-ul actual, nu credem că acele 
păreri ale noastre să se fi uanifestat intempestiv nici în piesele 
de teatru şi nici t) romane. 

îl admirăm pe marchizul de Posa în Don Carlos de || liiller, dar 
în locul lui Schiller, n-'am fi anticipat asupra i>n iiului timpului 
până într-atât, încât să aşezăm uh filo-Mi din secolul al XVIII-lea 
în mijlocul eroilor din seco-gl al XVI-lea, sau un enciclopedist la 
curtea lui Filip * i [Mea. 

Astfel, întocmai cum am fost monarhişti sub monar— vorbind 
din punct de vedere literar - republicani ib republică, astăzi 
suntem reconstructori sub consulat. 


Asemenea lucru nu ne împiedică gândirea să plutească i 
mupra oamenilor şi deasupra epocii, şi să-i atribuim li i nuia 
partea de bine ca şi partea de rău ce i se cuvine. 

) ri, nimeni n-are dreptul să-şi asume singur asemenea n! iu 
afară de Dumnezeu. Regii aceia din Egipt care, în llipu când erau 
încredinţaţi  necunoscutului, erau  jude-MţI pe pragul 
mormântului, nu erau judecaţi de un singur i|U, n de poporul 
întreg. 

De aceea a rămas Zicala':' „Judecata poporului e judelui 
Dumnezeu”. W f 

Istoric, romancier, poet sau autor dramatic, nu suntem nimic 
altceva decât unul dintre preşedinţii de jurii care, imparțial, 
rezumă dezbaterile şi-i lasă pe juraţi să-şi rostească sentinţa. 

Cartea reprezintă rezumatul. 

Cititorii alcătuiesc juriul. 

De aceea, având de zugrăvit una dintre cele mai gigantice 
figuri, nu numai a timpului modern ci a tuturor timpurilor, 
trebuind s-o zugrăvim în epoca sa de tranziţie, adică în 
momentul în care Bonaparte devine Napoleon, în care generalul 
se face împărat, de aceea, spuneam, de teama de a fi nedrepţi, 
lăsăm la o parte aprecierile şi le înlocuim cu fapte. 

Nu suntem de părerea celor care spun, ca Voltaire: „Nu poţi 
să fii erou pentru valetul ce te slujeşte”. 

Aşa ceva e cu putinţă numai când valetul ce te slujeşte este 
miop sau invidios, două infirmităţi care se aseamănă mai mult 
decât s-ar putea crede. 

Nu susţinem că eroul poate deveni om blajin şi că omul blajin 
nu e mai puţin erou dacă este om blajin. 

Ce este un erou în faţa publicului? 

Un om al cărui geniu, pentru moment, îi biruie simţirea. 

Ce este un erou în intimitate? 

Un om a cărui simţire, pentru moment, îi biruie geniul. Istoricii 
să judece geniul. Poporul să judece simţirea. Cine l-a judecat pe 
Carol cel Mare? Istoricii. Cine l-a judecat pe Henric al IV-lea? 
Poporul. < Care, după părerile dumneavoastră, e mai bine 
judecat? 

Ei bine, pentru ca judecata să fie dreaptă, pentru ca instanţa 
de apel, care nu-i altceva decât posteritatea, să confirme 
sentinţa contemporanilor, nu trebuie pusă în lumină numai o 
singură parte a figurii pe care o avem de zugrăvit. Trebuie să i 


se facă ocolul de jur-împrejur şi, acolo unde soarele nu poate 
ajunge, s-o luminăm cu făclia sau chiar cu o simplă luminare. 

Să ne întoarcem la Bonaparte. 

Am spus că lucra cu Bourrienne. 

Cum îşi împărțea timpul primul consul la Luxem*: bourg? 

Se scula la ceasurile şapte de dimineaţă, chema numai-decât 
pe unul din secretari - Bourrienne de preferinţă - lucra cu el 
până la ceasurile zece. La zece i se spunea că micul d. Ejun e 
gata. Josephine, Hortense şi Eugene aşteptau. Sau se aşezau la 
masă în familie, adică împreună cu aghio-tanţii de serviciu şi cu 
Bourrienne. După micul dejun se purtau discuţii cu comesenii şi 
cu invitaţii, dacă erau. "IJn ceas era închinat unor asemenea 
discuţii la care veneau să ia parte, de obicei, Lucien şi Joseph, 
cei doi fraţi ai primului consul, Regnault de Saint-jean-d'Angely, 
Boulay (de la Meurthe), Monge, Berthollet, Laplace şi Arnault. 
Spre prânz sosea Cambacerâs. 

în general, Bonaparte îi destina colegului său o jumătate de 
ceas: pe urmă, aşa deodată, fără nicio legătură, se ridica zicând: 

— La revedere Josephine! La revedere  Hortense!... 
Bourrienne, hai să lucrăm. 

După ce rostea vorbele de mai sus - care se repetau aproape 
cu regularitate şi în aceiaşi termeni în fiecare zi, la aceeaşi oră - 
Bonaparte ieşea din salon şi intra în cabinetul său. 

Acolo nu era adoptată nicio metodă de lucru. Totul era în 
funcţie de capriciu sau de urgenţă: sau Bonaparte dicta, sau 
Bourrienne citea ceva; după care, primul consul pleca la 
consiliu. 

în primele luni ca să se ducă acolo, era silit să străbată curtea 
micului Luxembourg, ceea ce, pe timp de Htoaie, îl scota din 
fire. Dar, către sfârşitul lui decembrie, hotărâse să acopere 
curtea. Aşa că, începând de la data lceea, se întorcea aproape 
totdeauna în cabinetul său CÂntmad. 

Bonaparte cânta cam tot atât de fals ca şi Ludovic al V-lea. 

De îndată ce se afla iarăşi în birou, cerceta lucrurile B care le 
ceruse, semna câteva scrisori, se lungea pe fotoliul său şi tot 
stând de vorbă, scrijelea cu cuțitul unul pin braţele fotolului. De 
nu avea chef de vorbă, recitea lorisorile din ajun sau broşurile 
din ziua respectivă, ftxând în pauze, cu o înfăţişare naivă şi 
sănătoasă de topii mare. Apoi, deodată, de parcă s-ar fi. 
Deşteptat 4hnir-un vis, se scula în picioare zicând; 


— Scrie Bourrienne. 


m 


Şi atunci indica planul unui monument ce trebuia înălţat, sau 
dicta vreunul din proiectele acelea imense care au uimit sau, 
mai bine spus, care au înspăimântat uneori lumea. 

La orele cinci se lua cina. După cină. Primul consul urca la 
Josephine. Unde primea de obicei vizitele miniştrilor şi mai cu 
seamă pe cea a domnului de Talleyrand, ministrul afacerilor 
externe. 

La miezul nopţii, uneori chiar mai devreme, dar niciodată mai 
târziu, dădea semnalul de retragere, zicând brusc: 

— Hai să ne culcăm. 

A doua zi la ceasurile şapte dimineaţa, începea aceeaşi viață, 
tulburată doar de incidente nepievăzute. 

După amănuntele ce privesc obiceiurile specifice ge-* niului 
puternic pe care încercăm să vi-l arătăm sub cel dintâi aspect al 
său, mi se pare că trebuie să-i urmeze portretul. 

Bonaparte, ca prim consul, a lăsat mai puţine monumente ale 
propriei sale persoane decât Napoleon împăratul. Ori, dat fiind 
că împăratul din 1812 nu seamănă nici pe departe cu primul 
consul din 1800, să schiţăm cu condeiul nostru, de e cu putinţă, 
trăsăturile pe care penelul nu le mai poate traduce, fizionomia 
pe care nici bronzul şi nici marmura nu le mai poate eterniza. 

Cei mai mulţi dintre pictorii şi sculptorii cu care se făiea ilustra 
perioadă artistică a epocii, care a văzut înflorind operele unor 
maeştri ca Gros, David, Prudihon, Girodet şi Bosio, au încercat 
să fixeze pentru posteritate trăsăturile omului destinului, din 
diferitele epoci în care au ieşit la iveală marile proiecte 
providenţiale pentru care fusese hărăzit. Astfel, avem portretele 
lui Bonaparte ca general şef, ale lui Bonaparte ca prim consul şi- 
ale lui Napoleon împărat şi, cu toate că pictorii sau sculptorii au 
prins mai mult sau mai puţin bine tipul figurii sale, se poate 
spune că nu există niciun portet şi niciun bust pe deplin 
asemănător nici cu generalul, nici cu primul consul şi nici cu 
împăratul. 

Nici chiar geniilor nu le e dat să izbutească ceea ce a cu 
neputinţă. În prima perioadă a vieţii lui Bonaparte, i se putea 


picta sau sculpta craniul proeminent, fruntea brăzdată de cuta 
sublimă a gândirii, figura palidă, prelungă, tenul ca de granit şi 
obiceiul de-a lua o înfăţişare dusă pe gânduri. In a doua, i se 
putea picta sau sculpta drept, buzele strânse, bărbia modelată 
cu o perfecţiune rară, în sfârşit toată figura lui ajunsă să fie ca a 
lui Augustus de pe monede. Dar nici bustul şi nici portretul nu 
putea reda ceea ce era peste limitele imitaţiei, adică mobilitatea 
privirii sale%-— privirea, care este pentru om ceea ce fulgerul 
este pentru Dumnezeu, cu alte cuvinte dovada dumnezeirii sale. 

Privirea, la Bonaparte, asculta de voinţa lui cu o repeziciune 
de fulger. În aceeaşi clipită îi ţâşnea din orbite, aci vie şi 
pătrunzătoare ca lama unui pumnal scos brutal din teacă, aci 
blinda şi delicată ca o rază, sau ca o mân-gâiere, aci severă ca 
un interogatoriu, sau teribilă ca o ameninţare. 

Bonaparte avea câte-o privire-pentru fiece fel de gânduri ce-i 
frământau firea. 

La Napoleon, privirea, cu excepţia împrejurărilor ilustre din 
viaţa sa, încetează de a mai fi mobilă, şi devine fixă.'Dar, fixă, 
privirea e cu atât mai greu de redat. E ca un sfredel ce sapă 
inima celui pe care-l priveşte şi care pare că vrea să pătrundă 
până-n cel mai tainic gând. 

Ori, şi dalta şi penelul au putut reda asemenea fixitate, dar 
niciuna nici cealaltă n-au putat reda viaţa, adică lmierea 
pătrunzătoare şi magnetică a privirii sale. 

Sufletele tulbure au privirile învăluite. 

Bonaparte, chiar pe vremea când era slab, avea mâini fi 
umuoase. Le arăta cu o oarecare cochetărie. Când se îngraşă, 
mâinile i se făcură superbe: avea de ele o grijă cu totul 
deosebită şi, discutând, le privea cu satisfacţie. 

Aceeaşi pretenţie o avea şi pentru dinţi. Şi dinţii lui erau într- 
adevăr frumoşi, dar nici pe departe n-aveau -iplendoarea 
mâinilor. 

Când se plimba fie singur, fie cu cineva, fie că plimbarea avea 
loc în apartamentele sale sau într-o grădină, totdeauna mergea 
puţin adus pe spate, ca şi cum capul | ar fi fost greu de purtat; 
şi, cu mâinele încrucişate la toate, făcea deseori o mişcare 
involuntară din umărul itiepi, ca şi cum o înfiorare nervoasă i-ar 
fi trecut prin Mmar şi, în acelaşi timp, gura-i făcea o mişcare de 
la «lin, ; i spre dreapta, ce părea că e îngemănată cu cealaltă, 
holul acela de mişcări nu era, cu toate cele ce s-au spus 


de natură convulsivă; era un simplu tic mecanic, vădind la el 
o preocupare adâncă, un soi de congestie a spiritului. De aceea, 
ticul i se arăta mai ales în epocile în care generalul, primul 
consul sau, mai târziu, împăratul urzea proiecte grandioase. 
După asemenea plimbări, însoţite de îndoita mişcare din umăr şi 
din gură, se întâm-pla să-şi dicteze notele sale cele mai de 
seamă. În campanie, în armată, pe cal era neobosit, şi aproape 
tot efffe de neobosit în viaţa obişnuită, când uneori mergea pe 
jos cinci sau şase ore fără să se oprească şi fără să-şi dea 
seama. 

Când se plimba aşa, cu careva din cei apropiaţi lui, îl prindea 
de braţ pe cel care îl întovărăşea, şi se sprijinea de el. 

Aşa subţire şi slab, cum era la vremea-n care-l aducem sub 
ochii cititorilor noştri, era tare preocupat, să nu se îngraşe în 
viitor, şi de obicei lui Bourrienne îi făcea asemenea destăinuire 
ciudată. 

— Vezi Bourrienne, cât sunt de sobru şi subțire.. Ei bine, 
nimeni n-are să-mi scoată din cap că la patruzeci de ani am să 
fiu un mâncău grozav şi-am să mă îngraş tare. Prevăd c-are să 
mi se schimbe constituţia şi, totuşi fac destulă mişcare. Dar. Ce 
vrei? E un presentiment şi nu se poate să nu se întâmple aşa. 

Se ştie în ce hal de obezitate ajunsese prizonierul de la 
Sfânta-Elena. 

Nutrea o adevărată pasiune pentru băi, care „fără îndoială, au 
contribuit destul de mult ca să-i oprească obezitatea. Datorită 
pasiunii aceleia, baia ajunsese să-i fie o nevoie de neînlăturat. 
Făcea, câte una din două în două zile, stătea în baie câte două 
ceasuri şi, în timpul acela, cerea să i se citească ziarele şi 
pamfletele; cât ţinea lectura, deschidea- în fiecare clipă 
robinetul de la apa fierbinte, în aşa fel încât ridica temperatura 
băii la un grad pe care lectorul nu”l mai putea suferi; de astfel, 
nici nu mai vedea să citească. 

Numai atunci îngăduia să i se deschidă uşa. 

S-a vorbit de nşiel crize de epilepsie pe care* le-ar fi suferit 
chiar din prima lui expediţie în ltalia. Bourrienne a stat 
unsprezece ani în preajmai lui şi niciodată nu l-a văzut cuprins 
de asemenea boală. 

Pe de altă parte, neobosit ziua, avea noaptea o nevoie 


imperioasă de somn, mai cu seamă în perioada în care ne 
ocupăm de el. Bonaparte, ca general şi prim consul, punea pe 
alţii să vegheze, dar el dormea, ba încă bine. Se culca pe la 
miezul nopţii, uneori chiar mai devreme, aşa cum am mai spus, 
şi când pe la orele şapte, Baurrienne pătrundea în camera lui ca 
să-l deştepte, totdeauna îl găsea dormind. De cele mai multe ori 
se trezea de la prima chemare, dar uneori, încă, dormind, zicea 
bâlbâind: 

— Bourrienne, te rog lasă-mă să mai dorm o clipă. Şi când nu 
era nicio grabă, Bourrienne se întorcea iarăşi pe la opt. Când 
trebuia, Bourrienne stăruia şi Bonaparte, tot bombănind, până la 
urmă se scula. 

Dormea şapte ceasuri din douăzeci şi patru, uneori opt 
ceasuri, făcând atunci o siestă scurtă de după-masă. 

Din aceste pricini avea de dat dispoziţii speciale pentru timpul 
nopţii. 

— Noaptea, zicea el, să intraţi în general cât m? / puţin cu 
putinţă în camera mea. Să nu mă treziţi niciodată dară aveţi a- 
mi da o veste bună. Vestea bună poate aştepta, dar de e vorba 
de o veste proastă treziţi-mă numai-decât, căci atunci nu mai e 
nicio clipă de pierdut ca să poţi face faţă primejdiei. 

După ce Bonaparte se scula şi-şi făcea toaleta, totdeauna 
foarte amănunţit, intra la el feciorul ca să-l bărbierească şi să-l 
pieptene. În timpul rasului, un secretar sau unul din aghiotanţi, îi 
citea ziarele, începând totdeauna cu Monitorul. Atenţie reală nu 
dădea decât jurnalelor engleze şi germane., 

— Treci, treci mai departe, spunea el la lectura jurii, d clor 
franceze: ştiu ce spun ei, pentru că nu spun ihilt ceea ce vreau 
eu. 

După ce termina cu îmbrăcatul, în camera de culcare, | 
innaparte cobora în cabinetul său de lucru. Am văzut mai sus cu 
ce se îndeletnicea acolo. 

La ceasurile zece i se servea, am spus, micul dejun. 

Şeful personalului venea să-l vestească şi îşi îndeplinea 
sarcina cu următoarele cuvinte: 

— Generalul e servit. 

Niciun titlu, după cum se vede, nici măcar cel de pi un consul. 


csy 


Masa era sobră. În fiecare dimineaţă i se servea lui Bonaparte 
cu predilecție, un pui fript în untdelemn cu usturoi, cei care de 
atunci a căpătat, pe lista de bucate a restaurantelor, numele de 
pui â la Marengo. 

Bonaparte bea puţin, nu bea decât vin de Bordeaux sau de 
Bourgogne, şi de preferat cel din urmă. 

După dejun, ca şi după cină, lua o ceaşcă de cafea neagră; 
niciodată între mese. 

Când i se întâmpla să lucreze până la o oră înaintată a nopţii, i 
se aducea nu cafea, ci ciocolată, şi secretarul care lucra cu el 
primea şi el o ceaşcă la fel cu a lui Bonaparte. 

Majoritatea istoricilor, cronicarilor şi biografilor, după ce-au 
spus că Bonaparte bea multă cafea, mai adaugă şi că priza 
tabac fără măsură. E o îndoită eroare. 

De la vârsta de douăzeci şi patru de ani, Bonaparte 
deprinsese năravul de-a trage tabac pe nas, dar tocmai cât îi 
trebuia ca să-şi ţină creierul treaz. Priza de obicei nu din 
buzunarul jiletcii, cum s-a pretins, ci dintr-o tabacheră, pe care o 
schimba aproape în fiecare zi cu una nouă, având, în calitate de 
colecţionar de tabachere o oarecare asemănare cu Frederic. 
Dacă, din întâmplare, priza din buzunarul jiletcii, asta se 
întâmpla numai în zilele de luptă, când i-ar fi fost greu să ţină în 
acelaşi timp, - trecând prin foc la galop, şi hăţul calului şi 
tabachera. În zilele acelea, purta jiletci cu buzunarul drept 
căptuşit cu piele parfumată şi, cum răscroiala hainei îl îngăduia 
să-şi vâre degetul mare şi arătătorul în buzunar fără să-şi mai 
descheie haina, putea în orice împrejurare şi în orice postură ar 
fi fost, să prizeze după poftă. 

Ca general sau prim consul nu purta mănuşi pe mâini, 
mulţumindu-se să le ţină şi să le boţească în mâna stângă. Ca 
împărat, făcu un progres: trăgea pe mână o singură mănuşă şi, 
cum schimba mănuşile nu numai în fiecare zi, dar chiar de două, 
trei. Ori pe zi, feciorul lui avu ideea să nu-i mai comande decât o 
singură mănuşă, com-pletând perechea cu cea ce nu slujea. 

Bonaparte avea două pasiuni mari, pe care Napoleon le 
moşteni: războiul şi monumentele. 

Vesel, aproape râzând în tabere, devenea visător şi sumbru în 
repaus. Atunci, ca. Să scape de asemenea tristeţe, recurgea la 


magia artei şi visa monumente gigantice, de soiul acelora din 
care a pornit multe, dar n-a terminat, decât câteva. Ştia că 
monumentele fac parte din viaţa popoarelor; că ele sunt istoria 
scrisă cu litere majuscule a acelei vieţi, că multă vreme după ce 
generaţiile au dispărut de pe suprafaţa pământului, jaloane de 
asemenea soi ale feluritelor evuri rămân în picioare; că Roma 
trăieşte prin ruinele sale, că Grecia vorbeşte prin monumentele 
sale, că Egiptul cu ale sale apare pe pragul civilizaţiilor ca un 
spectru splendid şi misterios. 

Dar renumele, vâlva şi zvonul îi erau dragi mai presus de 
orice şi le jinduia înaintea tuturor celorlalte lucruri; de aici, 
nevoia lui de război şi setea de glorie. 

Adeseori spunea: 

— O reputaţie mare înseamnă vâlvă mare; cu cât faci mai 
multă, cu atât se întinde mai departe. JLegile, instituţiile 
„monumentele, naţiunile, toate se prăbuşesc, dar vâlva rămâne 
şi-şi prelungeşte răsunetul şi în sufletul altor generaţii. 
Babylonul şi Alexandria s-au prăbuşit; Semiramis şi Alexandru 
au rămas în picioare, mai mari poate datorită ecoului renumelui 
lor, repetat şi sporit din ev în ev, cum nici nu erau ei în realitate. 

Pe urmă, făcând o legătură între asemenea idei de grandoare 
şi el însuşi, continua să spună: 

— Puterea mea e legată de glorie, şi gloria de bătăliile pe care 
le-am câştigat. Cuceririle m-au făcut ceea ce sunt şi numai 
cuceririle mă pot menţine. O formă de puvernământ nou- 
născută are nevoie să uimească, să uluiască. În clipa în care nu 
mai străluceşte, se stinge. Din clipa în care încetează de a se 
mări, se prăbuşeşte. 

Mai multă vreme fusese corsican, răbdând cu nelinişte W 
ucerirea patriei sale, dar îndată după 13 vendemiar, se făcu 
francez adevărat şi ajunsese să iubească Franţa cu pasiune. 
Visul său era s-o vadă mare, fericită, puternică, m fruntea 
naţiunilor prin gloria şi arta ei! E-adevărat ca, făcând Franţa 
mare, creştea şi el împreună cu ea, şi i i îşi lega pe veşnicie 
numele de mărirea ei. Trăind în-ti una numai cu asemenae 
gânduri, pentru el monumentul prezent se topea şi dispărea în 
viitor. Pretutindeni unde-l muia uraganul războiului, înaintea 
oricărui lucra, înain- îi a oricărei ţări, Franţa îi sta prezentă în 
minte. „Ce vor 
KIndi atenierii?" se întreba Alexandru după Isus şi 


Arbela *. „Nădăjduiesc că francezii vor fi mulţumiţi de mine’:, 
spunea Bonaparte după Rivoli şi după Piramide. 

înaintea bătăliei, acest Alexandru modern se gândea prea 
puţin la ce va face în caz de succes, dar se gândea foarte mult, 
în ipostaza că ar pierde. Mai mult ca oricare altul, era încredinţat 
că un fleac hotărăşte uneori soarta marilor evenimentte. De 
aceea căuta mai mult să prevadă asemenea evenimente decât 
să le provoace. Le privea cum se nasc, le vedea cum devin 
mature. În sfâr-şit. Când socotea că a sosit momentul, se arăta 
şi el, punea mâna pe ele, le îmblânzea şi le mâna, aşa cum îşi 
îmblânzeşte şi îşi mână un călăreț dibaci calul nărăvaş. 

Ajuns repede la mărire în viitoarea revoluțiilor, schimbările 
politice pe care le pregătise sau le văzuse înfăp-tuindu-se, 
evenimentele pe care le dominase i-au deşteptat un oarecare 
dispreţ faţă de oameni, pe care, din fire, nu era nicidecum 
înclinat să-i stimeze. De aceea, adeseori îi stătea pe buze zicala 
de mai jos, cu atât mai amară cu cât îi recunoscuse adevărul: 

— Sunt două pârghii cu care poţi mişca oamenii din loc: frica 
şi interesul. 

Cu astfel de sentimente, Bonaparte nu putea crede şi nici nu 
credea câtuşi de puţin în prietenie. 

„De câte ori, povesteşte Bourrienne, nu mi-a repetat: 
«Prietenia nu-i decât o vorbă; nu ţin la nimeni, nici măcar la 
fraţii mei... La Joseph puţin, poate; şi încă, dacă-l iubesc, e din 
obicei şi fiindcă e fratele meu... Duroc, da, el mi-e drag; dar de 
ce? Pentru că-mi place firea lui! Pentru că e rece, aspru şi sever; 
pe urmă, Duroc nu plânge niciodată!... De altfel, de ce să 
iubesc? Crezi că am prieteni adevăraţi? Atâta timp cât am să fiu 
ceea ce sunt, voi avea cel puţin în aparenţă; dar dacă succesul 
meu ar înceta, atunci să vezi! Arborii n-au frunze la vireme de 
iarnă!... Vezi dumneata, Bourienne, să lăsăm femeile să se 
smiorcăiască, e treaba lor, dar eu, nu trebuie să am nicio 
slăbiciune; trebuie să am mâna puter- 

1 De fapt este vorba despre bătălia de la Gaugamela (331 
î.e.n.). Zdrobitoare înfrângere a lui Darius al Ill-lea, în urma 
căreia imperiul macedonean al lui Alexandru devine cel mai 
mare stat sclavagist din lumea antică, (n.t.) nică şi inima tare; 
altminteri... să n-ai de-a face cu războaie nici cu guverne.» " 

în legăturile sale intime, Bonaparte era ceea ce numim noi la 
şcoală un farsor, dar farsele lui erau lipsite de răutate şi aproape 


niciodată grosolane. Proasta-i dispoziţie, lesne de aţâţat, trecea 
ca un nor gonit de vânt, se topea în vorbe, se risipea în propriile- 
i izbucniri. Totuşi, când era vorba de treburile politice, de vreo 
greşeală a vreunui locotenent sau ministru de-al său, îşi da 
drumul la nişte furii grave de tot. Glumele lui erau atunci amare, 
totdeauna dure şi uneori umilitoare. Dădea o lovitură de 
măciucă sub care trebuia, de voie sau de nevoie, să pleci capul. 
Aşa a fost scena lui cu Jomini, aşa şi aceea cu ducele de Bellune. 

Bonaparte avea două soiuri de duşmani; pe iacobini şi pe 
regalişti. Pe cei dintâi îi detesta, de cei de-ai doilea se temea. 
Când vorbea de iacobini, nu le spunea altfel decât asasinii lui 
Ludovic al XVI-lea. Cu regaliştii era altceva: ai fi zis că prevedea 
Restaurarea. 

Avea alături de el doi oameni care votaseră moartea regelui: 
pe Fauche şi pe Cambaceres. 

Pe Fouche îl scoase de la ministere şi pe Cambuceres.. U-1 
păstra decât din pricina serviciilor pe care le putea aduce 
eminentul legist. Dar nu se putea stăpâni şi, adeseori, luându-şi 
colegul, al doilea consul, de urechi, îi spunea: 

— Sărmane Cambaceres, tare-mi pare”rău, dar si-uaţia ta e 
limpede: dacă Bourbonii au să se întoarcă reo dată, au să te 
spânzure! 

Într-o zi, Cambacerees îşi ieşi din fire şi, cu o smu-tură a 
capului, smulgându-şi urechea din cleştele viu are-o prinsese, 
zise: 

— Hai, mai lasă-te de glumele dumitale răutăcioase! De câte 
ori Bonaparte scăpa dintr-o primedie, un obicei din copilărie, un 
obicei corsican, ieşea la iveală: "şi făcea repede semnul crucii 
pe piept, cu degetul cel are. 

Când încerca vreo nemulţumire sau cădea pradă unor nduri 
neplăcute, atunci fredona: ce melodie? o meni ie de-a lui, care 
nu era un cântec anume, pe care ni-ictiea n-a recunoscut-o 
vreodată într-atât cânta de fals. Alunei, fredonând întruna, se 
aşeza în faţa mesei sale 


de lucru, legănându-se pe fotoliu şi aplecându-se pe spate 
până era aproape gata să se răstoarne peste cap, şi mutila, cum 
am mai spus, braţul fotoliului cu un cuţitaş pe care nu-L folosea 
la nimic altceva, dat fiind că niciodată nu-şi tăia singur măcar o 


pană. Secretarul lui avea asemenea sarcină, şi i le tăia cât se 
poate de bine, având interesul ca scrisul acela înspăimântător al 
şefului, cunoscut de altfel, să nu fie chiar de tot neciteţ. 

Se ştie ce impresie-i făcea lui Bonaparte dangătul clopotelor. 
Era singura muzică pe care o înţelegea şi care îi mergea la 
inimă. Dacă şedea jos când li se auzea răsunetul, cu un semn 
din mină cerea să se facă tăcere şi se apleca înspre partea de 
unde venea sunetul. Dacă se întâmpla să le audă în timp ce se 
plimba, se oprea, înclina capul şi asculta. Cât timp clopotele 
băteau, rămânea nemişcat. Când sunetul se stingea în spaţiu, îşi 
relua lucrul, răspunzându-le celor ce-l rugau să le explice a- 
semenea simpatie ciudată pentru glasul bronzului: 

— Mi-aduce aminte de primii ani pe care i-am petrecut la 
Brienne. Pe vremea aceea eram fericit! 

în-epoca în care am ajuns, preocuparea lui de căpetenie era 
cumpărarea domeniului Malmaison pe care tocmai o înfăptuiss. 
In fiecare sâmbătă seara se ducea acolo, la ţară, şi-şi petrecea, 
ca un şcolar în vacanţă, ziua de duminică şi adesea chiar şi cea 
de luni. Acolo, munca era dată uitării pentru plimbare. În timpul 
plimbărilor supraveghea el* însuşi înfrumuseţările pe care le 
pusese la cale. Uneori, şi mai cu seamă la început, plimbările lui 
se întindeau până dincolo de hotarele proprietăţii pe care se afla 
casa. Rapoartele poliţiei puseră însă curând ordine în excursiile 
acelea, care de altfel, după conspirația lui Arena şi povestea cu 
maşina infernală, fură suprimate cu desăvârşire. Venitul 
proprietăţii Malmaison, socotit de Bonaparte însuşi, 
presupunând c-ar fi vânduţ fructele şi legumele, putea să se 
ridice la vreo şase mii de franci. 

— Nu e rău, îi spunea lui Bourrienne, dar, adăuga cu un 
suspin, ar trebui să am o rentă de treizeci de mii de livre pe 
lângă asta, ca să pot trăi acolo. 

Bonaparte îmbina şi oarecare poezie în gustul lui pentru 
peisajul rural: îi plăcea să vadă pe aleile sumbre ale parcului că 
se plimbă o femeie înaltă şi mlădioasă. Numai că trebuia să fie 
îmbrăcată în alb.. Ura rochiile de culoare închisă şi avea oroare 
de femeile grase. Cât despre femeile însărcinate, simţea pentru 
ele o atare silă, că foarte rar le-ar fi poftit la seratele sau la 
serbările sale. De altcum, prea puţin galant din fire, insuflânci 
prea mult respect ca să exercite o atracţie, politicos la limită cu 
femeile, arareori se îndura să le spună un lucru plăcut, chiar şi 


celor mai frumoase. Ba chiar, adeseori tresăreai, uimit de 
complimentele răutăcioase pe care le făcea celor mai bune 
prietene ale Josephnei. Cutărei femei îi spusese: „Vai! ce braţe 
roşii aveţi!” Alteia; „Vai! urâtă pieptănătură v-aţi mai făcut!” 
Sau încă alteia: „Aveţi o rochie destul de murdară, v-am mai 
văzut cu ea de vreo douăzeci de ori”, iar celelalte: „Ar trebui să 
vă schimbaţi croitoreasa, când sunteţi îmbrăcată cum nu se 
poate mai fără gust.” 

într-o zi îi spuse ducesei de  Cbevreuse, o blondă 
fermecătoare, căreia toată lumea îi admira pieptănătura: 

— Vai! e ciudat cât de roşcată sunteţi! 

— S-ar putea să fiu, îi răspunse ducesa, numai că e pentru 
întâia oară că mi-o spune un bărbat. 

Lui Bonaparte nu-i plăceau jocurile şi, când primea să joace la 
noroc, juca „douăzeci şi unu”. De altfel, avea ceva comun cu 
Henric al IV-lea - trişa; dar la sfârşitul jocului, lăsa toţi banii, aur 
şi bancnote, pe masă, spunând: 

— Sunteţi nişte neghiobi! am trişat tot timpul cât am jucat, şi 
voi n-aţi băgat de seamă. Cei care-au pierdut, să se 
despăgubească, 

Bonaparte, născut şi crescut în religia catolică, n-avea 
preferinţă pentru nicio dogmă. Când restabili exercitarea 
cultului, făcu acest pas ca un act politic şi nu ca un act religios. 
Îi plăceau totuşi discuţiile care îmbrăţişau asemenea temă, dar 
el îşi delimita dinainte rolul în discuţie, zicând: 

— Rațiunea mă sileşte să nu cred multe lucruri, dar impresiile 
din copilărie şi imboldurile din prima tinereţe mă aruncă în 
ghearele nesiguranţei. 

Totuşi, nici nu voia s-audă vorbindu-se de materialism. Puțin îi 
păsa de felul dogmei, numai dogma, ori-care-ar fi fost, trebuia 
să recunoască un Creator. Pe-o frumoasă seară din luna 
messidor, în timp ce bastimentul pe care se afla aluneca între 
albastrul mării şi azurul jşrulul şi nişte matematicieni susțineau 
că nu există 


m 
95 


Dumnezei, ci numi materie însufleţită, Bonaparte se uita la 
bolta cerească, de o sută de ori mai strălucitoare între Malta şi 


Alexandria decât e în Europa noastră şi, în clipa când se credea 
că era foarte departe de cele ce se discutau, exclamă, arătând 
stelele: 

— Puteţi să spuneţi ce poftiţi, dar există un Dumnezeu care a 
făcut toate astea. 

Bonaparte, foarte punctual în plata cheltuielilor sale 
personale, era infinit mai puţin când era vorba de cheltuielile 
publice. Era încredinţat că, în convențiile încheiate între miniştri 
şi furnizori, chiar dacă ministrul care a încheiat convenţia n-a 
fost tras pe sfoară, statul, în orice caz, fusese furat. De aceea, 
amina pe cât cu putinţă data plăţii; iar atunci nu existau şicane 
şi greutăţi pe care să nu le fi făcut, nici motive false pe care să 
nu le fi invocat. Era urmărit de o idee fixă, sau de un principiu 
fără excepţie, că orice furnizor e pungaş. 

Intr-o zi îi fu prezentat un om care contractase un angajament 
scris ce fusese acceptat. 

"'— Cum te numeşti? îl întrebă Bonaparte cu tonu-i repezit ce- 
i intrase în obicei. 

— Furrant, cetăţene prim consul. 

— Frumos nume de furnizor. 

— Numele meU, cetăţene, se scrie cu doi rr. 

— Abia ai să poţi fura mai bine, domnule, îi răspunse 
Eonaparte. 

Şi-şi întoarse spatele. 

Arareori Bonaparte revenea asupra unei hotărâri luate, chiar 
dacă o recunoscuse nedreaptă. Nimeni nu l-a auzit spunând 
vreodată: „Am greşit. Dimpotrivă, cuvântul său de predilecție 
era: „Totdeauna încep prin a crede răul". Maxima era mai 
demnă de Timon decât de Au-gustus. 

Dar, cu toate acestea, se simţea că Bonaparte avea mai 
curând o idee fixă de a părea că dispreţuieşte oamenii, decât 
că-i dispreţuia într-adevăr. Nu purta ură, nu era răzbunător; 
numai că, uneori, credea prea mult în necesitate, zeiţa cu colţi 
de fier. In rest, afară din arenă politică, era sensibil, bun, milos, 
iubind copiii, dovada cea mai bună a unui suflet blând şi duios, 
având în viaţa particulară indulgență pentru slăbiciunile 
omeneşti şi uneori o oarecare naivitate, ca cea a lui Heric al IV- 
lea care se juca cu copiii lui cu toate că sosise ambasadorul 
Spaniei. 

Dacă am face în paginile de faţă istorie, am mai avea încă 


multe lucruri de spus despre Bonaparte, fără a mai pune la 
socoteală - când vom fi terminat cu Bonaparte - ceea ce ne-ar 
mai rămâne de spus despre Napoleon. 

Dar noi scrim o simplă cronică în care Bonaparte joacă un rol. 
Din nefericire, acolo unde se arată Bonaparte, de n-ar fi decât 
faptul că apare, el devine, chiar fără voia povestitorului, 
personajul principal. 

să fim iertaţi aşa dar c-am alunecat în digresiuni. Asemenea 
om, care face singur cât o lume întreagă, ne-a târât după sine, 
fără voia noastră, în viitoarea vârtejului. 

să ne întoarcem la Roland şi, ca atare, la povestea noastră. 


XXXVII AMBASADORUL 

Am văzut că la întoarcere, Roland ceruse să intre la primul 
consul şi i se răspunsese că primul consul lucrează cu ministrul 
poliţiei. 

Roland era intimul casei. Oricare ar fi fost funcţionarul cu care 
lucra Bonaparte, la înapoierea sa dintr-o călătorie sau chiar 
după o simplă cursă, avea obiceiul să întredeschidă uşa de la 
cabinetul şefului său şi să-şi strecoare capul. 

Adeseori primul consul era atât de adâncit în lucru încât nici 
nu băga de seamă capul care se strecurase. 

Atunci Roland rostea un singur cuvânt: „Generale Mea ce 
însemna în limba lor intimă pe care cei doi foşti colegi de şcoală 
continuaseră s-o vorbească: „Generale, am sosit. Aveţi nevoie 
de mine? Vă aştept ordinele!" | >aeă primul consul n-avea 
nevoie de Roland, răspundea: „Bine." Dacă, dimpotrivă, avea 
nevoie de el, îi spunea doar atât: „Intră".. 

Atunci Roland intra şi aştepta lângă o fereastră până (fnd 
generalul îi spunea pentru care pricină l-a chemat înăuntru. 


t - Conspiratorii, voi II 


Cade obicei, aşadar, Roland îşi strecură capul prin 
deschizătura uşii, zicând: 

— Generale! 

— Intră, îi răspunse primul consul cu o vădită satisfacţie. 
Intră! Intră! 

Roland intră. 

Aşa cum i se spusese, Bonaparte lucra cu ministrul poliţiei. 


Problema de care se ocupa primul consul şi care părea că-l 
preocupă cu deosebire avea şi pentru Roland o parte de interes. 

Era vorba de noi opriri de diligente, operate de confrații lui 
lehu. 

Pe masă şedeau întinse trei procese verbale ce constatau 
oprirea unui poştalion şi a două furgonete poştale. 

într-unul din furgoanele poştale se afla şi casierul armatei din 
Italia, Triber. 

Opririle avuseseră loc, prima pe şoseaua principală dintre 
Meximieux şi Montluel, pe porţiunea de drum care străbate 
teritoriul comunei Bellignieux; a doua, la capătul lacului Silans. 
Între Nantua, şi a treia, pe şoseaua principală dintre Sa'mt- 
Etienne şi Bourg, într-un loc ce se numeşte Carrannieres. 

Un fapt deosebit se desprindea dintr-unul din atacurile acelea. 

O sumă de patru mii de franci şi o casetă cu bijuterii fuseseră, 
din nebăgare de seamă, confundate cu banii ce aparţineau 
guvernului şi luate şi ele de la călători: călătorii le socoteau 
pierdute când judecătorul de pace din Nantua primi o scrisoare 
fără semnătură, în care i se indica locul unde fuseseră îngropaţi 
banii şi bijuteriile, cu rugămintea de a fi remise toate 
proprietarilor, deoarece confrații lui lehu duc război cu guvernul, 
nu cu particularii. 

Pe de altă parte, în afacerea de la Carronnieres, - unde 
tâlharii fuseseră siliţi să împuşte un cal ca să o-prească furgonul 
poştal, căci, cu toate că îi poruncise să oprească, vizitiul a minat 
de două ori mai repede - confrații lui lehu crezuseră că dateresc 
o despăgubire şefului poştaş, care primise cinci sute de franci 
drept plată pentru caiul ucis. 

Tocmai atât costase calul, cumpărat cu opt zile mai mai 
înainte, şi asemenea evaluare dovedea că autorităţile aveau de 
a face cu oameni ce se pricepeau la cai. 

Procesele verbale încheiate de autorităţile locale erau însoţite 
de declaraţiile călătorilor. 

Bonaparte fredona aria aceea necunoscută de care ara yorbit, 
ceea ce arăta că era furios. 

De aceea, dat fiind că o dată cu Roland aştepta să-i yină noi 
informaţii, îi repetase de trei ori să intre. 

— Ei, drăcie! făcu el, hotărât lucru, departamentul tău a pornit 
răscoală împotriva mea. la priveşte! 

Roland aruncă o privire asupra hârtiilor şi înţelese 


— Tocmai, răspunse el, m-am întors să vorbesc despre asta 
cu dumnevoastră, generale! 

— Atunci, hai să vorbim. Dar, mai înainte, cere-i lui 
Bourrienne atlasul cu departamentele administrative. 

Roland ceru atlasul Şi, ghicind ce dorea Bonaparte, il deschise 
la departamentul Ain. 

— Aşa, zise Bonaparte. Arată-mi acum unde s-au petrecut 
lucrurile. 

Roland puse degetul Pe marginea hărţii, spre Lyon. 

— Uitaţi-vă, generale, priviţi locul precis al primului atac, aici, 
în faţa satului Bellignieux. 

— Şi-al doilea? 

— S-a petrecut aici, răspunse Roland mutându-şi dogelui de 
partea cealaltă a departamentului", înspre Geneva. Aici e lacul 
Nantua şi, iată-l pe celălalt, Silans. 

— Şi-acum al-treilea? 

Roland îşi trase degetul spre centrul hărţii. 

— Priviţi aici locul precis. Carronnieres nu-i însemnat deloc pe 
hartă, din cauză că-i un loc lipsit de importanţă. 

— Ce e aceea Carronnieres? întrebă primul consul. 

— Generale, la noi le zice „carronnieres” la nişte cuploare de 
ţiglă şi olane, care sunt ale cetăţeanului Terrier. Tată aici locul 
pe care-ar trebui să-l ocupe pe hartă, 

Şi Koland arătă cu vârful unui creion, care-şi lăsă urma pe 
hârtie, locul exact unde trebuie să fi avut loc "p'moa vehiculului 
şi atacul. 

— Cum aşa? se miră Bonaparte, povestea s-a pe-ecut doar la 
o jumătate de leghe de Bourg? 


J 


— Întocmai, generale. Aşa se explică de ce calul rănit a fost 
adus la Bourg, unde a murit în grajdurile hanului „La Frumoasa 
Alianţă”. 

— Ai auzit toate amănuntele, domnule? făcu Bona-parte 
adresându-se ministrului poliţiei. 

— Da, cetăţene prim consul, răspunse el. 

— Ştii că eu vreau să înceteze tâlhăriile! 

— Îmi voi da toată silinţa. 


— Nu-i vorba să-ţi dai toată silinţa. E vorba să izbuteşti! 

Ministrul făcu o plecăciune. 

— Numai cu asemenea condiţie, continuă Bonaparte, voi 
recunoaşte că eşti într-adevăr un om dibaci, aşa cum pretinzi 
dumneata. 

— Vă voi ajuta, cetăţene, zise Roland. 

— Nu îndrăzneam să vă cer concursul, răspunse ministrul. 

— Da, insă eu vi-i ofer Să nu faceţi nimic până ce nu ne vom fi 
sfătuit împreună. 

Ministrul se uită la Bonaparte. 

— E bine aşa, spuse Bonaparte. Poţi pleca. Roland are să tre 
acă pe la minister, la dumneata. 

Ministrul salută şi ieşi. 

— Într-adevăr, urmă primul consul, pentru tine e o chestiune 
de onoare să-i stârpeşti pe bandiții aceia, Roland. Mai întâi, 
lucrurile se petrec în departamentul din care eşti tu, pe urmă, se 
pare că au ciudă mai ales pe tine şi pe familia ra. 

— Da de unde! exclamă Roland, dimpotrivă! Şi doar de asta. 
Turbez, că mă cruţă şi pe mine, şi-mi cruţă şi familia! 

— Hai s-o luăm de la capăt, Roland, fiecare amănunt îşi are 
importanţa, lui. Incepem iarăşi războiul cu beduinii! 

— Luaţi aminte la următoarele, generale: mă du» să petrec o 
noapte în mânăstirea Seillon, fiindcă mi se spune cu certitudine 
că ies fantome. Intr-adevăr, îmi apare o fantomă, dar cu 
desăvârşire inofensivă: trag asupra ei două focuri de pistol, dar 
nici măcar nu se întoarce. Mama se află într-o diligentă atacată, 
şi leşină: unul d'n-tre tâlhari îi dă cele mai delicate îngrijiri, îi 
freacă tâmplele cu oţet şi-i dă să respire săruri. Fratele meu se 
apă- 

100; 

că atât cât este el în stare: tâlharii îl iau şi îl îmbrăţişează, îi 
aduc tot soiul de laude pentru curajul său. Puțin lipseşte să nu-i 
dea şi bomboane pentru frumoasa-i purtare. Dimpotrivă, 
prietenul meu, sir John, mă imită. Se duce şi el, unde am fost eu. 
E judecat ca spion şi înjunghiat cu pum naiul î 

— Dar n-a murit cumva din aşa? 

— Nu, dimpotrivă, îi merge aşa de bine încât vrea să se 
însoare cu sora mea. 

— Ei! ei! l-a cerut mâna? 

— În chip oficial. 


— Şi tu i-ai răspuns? 

— l-am răspuns că sora mea depinde de două persoane. 

— Maică-ta şi cu tine, aşa se şi cuvine. 

— Nicidecum; soră-mea însăşi şi... dumneavoastră. 

— Ea, înţeleg, dar eu? 

— Nu mi-aţi spus, generale, că o vreţi s-o măritaţi? Bonaparte 
se plimbă o clipă cu braţele încrucişate, gândindu-se. Apoi, 
deodată, oprindu-se în faţa lui Roland, d întrebă: 

— Ce-i cu englezul tău? 

— L-aţi văzut, generale. 

— Nu întreb cum arată la înfăţişare. Toţi englezii leamănă 
între ei: ochi albaştri, păr roşcovan, pielea albă „|. Dca ieşită-n 
afară. 

— Din pricina lui the, zise grav Roland. 

— Cum, a lui the? 

— Da. Aţi învăţat englezeşte, generale? 

— Adică, am încercat să învăţ. 

— Profesorul trebuie să va fi spus atunci că the se rosteşte 
apăsând limba pe dinţi. Ei bine, tot rostind cuvin tul the şi ca 
atare tot împingându-şi dinţii cu limba, c îi, de/ii ajung să aibă 
falca ieşită, aşa cum spuneaţi mai înainte; e una din trăsăturile 
distinctive ale fizionomiei loi 

Honaparte se uită la Roland, ca să afle dacă veşnicul i i lemist 
vorbea în râs sau serios. Koland rămase calm şi nepăsător. E 
părerea ta? 

Da, generale, şi cred că din punct de vedere fizio-l"i; ie merită 
să stea alături de altele. Am o grămadă de 

101 

păreri ea asta, pe care le dau la iveală pe măsură ce se 
prezintă ocazia. 

— Să ne întoarcem la englezul tău. 

— Bucuros, generale. 

— Te-am întrebat, ce e?, 

— E un excelent gentleman: foarte viteaz, foarte şţăpâniţ, 
foarte nepăsător, foarte nobil, foarte bogat şi, în plus - ceea ce 
nu va fi probabil o recomandare pentru dumneavoastră - e 
nepotul lordului Grenville, primul ministru al Majestăţii-Sale 
Britanice. 

— Cum zici? 

— Zic, primul ministru al Majestăţii-Sale Britanice. Bon aparte 


reîncepu să se plimbe, apoi, întorcându-se spre Roland, îi 
întrebă: 

— Pot să-ţi văd englezul? 

— Doar ştiţi, generale, că puteţi orice. 

— Unde e? 

— La Paris. 

— Du-ie de-l caută şi adu-mi-l! _ 

Roland avea obiceiul. Să asculte fără să replice. Işi luă pălăria 
şi se îndreptă spre. Uşă. 

— Trimite-mi-l pe Bourrienne, îi mai spuse primul consul, în 
clipa în care Roland intra în cabinetul secretarului. 

La cinci minute după ce Roland dispăruse, apăru Bourrienne. 

— Aşează-le acolo, Bourrienne, zise primul consul, şi scrie. 

Bourrienne se aşeză, îşi pregăti Lărtia, înmuie pana în 
cerneală şi aşteptă. 

— Eşti gata? întrebă Bonaparte aşezându-se chiar pe biroul pe 
care scria Bourrienne, încă unul din obiceiurile sale, care-l ducea 
la disperare pe secretar, fiindcă Bonaparte se legăna tot timpul 
cât dicta şi, cu legănarea lui, zgâlţâia biroul de parc-ar fi fost în 
mijlocul oceanului pe-o zi de valuri. 

— Sunt gata, răspunse Bourrienne, care ajunsese să se 
deprindă, mai mult sau mai puţin, cu toate extravaganţele 
primului consul. 

— Atunci, scrie. Şi începu să dicteze. 

Bonaparte, prim consul al Republicii, către Majestatea-Sa 
regele Mani Britanii şi-al Irlandei. 

Chemat prin voinţa naţiunii franceze să ocup locul de frunte al 
magistraturii Republicii, cred că se cuvine să aduc direct la 
cunoştinţă Majestății Voastre asemenea lucru. 

Războiul, care de opt ani de zile pustieşte cele patru părţi ale 
lumii, trebuie oare să dureze veşnic? Nu-i oare niciun mijloc de a 
ajunge la o înţelegere? 

Cum pot oare două naţiuni ale Europei, cele mai luminate, 
mai puternice şi mai tari, amândouă mai mult decât le-o cere 
siguranţa ori neatârnarea lor, să sacrifice unor idei de grandoare 
zadarnică sau unor antipatii prost chibzuite, binele comerţului, 
prosperitatea internă, fericirea familiilor? Cum de nu simt ele 
oare că pacea este cea dinţii dintre nevoi precum şi cea dintâi 
dintre victorii? 

Asemenea sentimente nu pot fi străine de sufletul Majestății- 


Voastre. Care guvernează o naţiune liberă în scopul unic dea o 
lace fericită. 

Maiestatea-Voastră să nu vadă în propunerea de faţă decât 
sincera-mi dorinţă de a contribui cu eficacitate, pentru a doua 
oară, la o pacificare generală, printr-un demers prompt, făcut cu 
toată încrederea şi eliberat de acele forme care, necesare poate 
pentru a disimula dependenţa statelor slabe, la statele 
puternice vădesc doar dorinţa unilaterală de a se înşela. 

Spre nenorocirea tuturor popoarelor, Franţa şi Anglia, 
abuzând de puterile lor, pot încă multă vreme să-şi întârzie 
sleirea; dar, îndrăznesc s-o spun, soarta tuturor naţiunilor 
civilizate este legată d «sfârşitul unui război care pârjoleşte 
lumea întreagă." 


Bonaparte se opri, 

— Cred că e bine aşa, spuse el. la câteşte-mi de la lud put, 
Bourrienne... 

Bourrienne citi scrisoarea pe care-o isprăvise de fteris. 

După fiecare paragraf, primul consul încuviinţa din cap, 
spunând: 

— Mergi mai departe! 

Chiar înainte de ultimele cuvinte, luă scrisoarea din "imule lui 
Bourrienne şi o semnă cu o pană nouă. 

Era un obicei de-al lui, de a nu se sluji decât o singură dată de 
aceeaşi pană. Nimic nu-i era mai neplăcut decât o pată de 
cerneală pe degete. 

— E bine, zise el. Lipeşte plicul şi puse adresa: Lordului 
Grenville. 

Bourrienne făcu ceea ce i se ordonase, în acelaşi moment se 
auzi huruitul unei trăsuri care se opri în curtea palatului 
Luxembourg. 

Apoi, după o clipă, uşa se deschise şi Roland apăru. 

— Ei? întrebă Bonaparte. 

— Când vă spuneam că puteţi tot ceea ce voiţi, generale. 

— L-ai adus pe englezul tău? 

— L-am întâânit la răscrucea Buci şi, ştiind că nu vă place să 
aşteptaţi, l-am luat aşa cum era şi l-am silit să se urce în 
trăsură. Pe cuvântul meu, o clipă am crezut că voi fi silit să-l 
aduc aici cu sentinela din strada Maza-rine; e în cizme şi 
redingotă. 


Bourrienne făcu cea ce i se ordonase. — Să intre, spuse 
Bonaparte. 

— Intraţi, milord, spuse şi Roland, întorcându-se. Lordul 
Tanlay se arătă în cadrul uşii. 

Bonaparte, cu o singură aruncătură de ochi, recunoscu în sir 
John pe desăvârşitul gentleman. 

Slăbise puţin şi o urmă de paloare îi sporea trăsăturile de o 
înaltă distincţie. 

Se înclină şi, ca un autentic englez ce era, aşteptă să fie 
prezentat. 

— Generale, spuse Roland, am cinstea să vi-l prezint pe sir 
John Tanlay, care, pentru a avea onoarea de-a vă vedea era 
gata să meargă până la a treia cataractă şi care, astăzi, ca să 
vină până la Luxembourg, s-a lăsat tare rugat. 

— Apropiaţi-vă, milord, apropiaţi-vă, îl întâmpină Bonaparte. 
Nu-i nici prima oară că ne vedem şi nici prima oară că-mi exprim 
dorinţa de a vă cunoaşte. Aproape că ai fi fost ingratitudine din 
partea dumneavoastră să nu consimţiţi la dorinţa mea. 

— Dacă am şovăit, generale, răspunse sir John într-o franceză 
excelentă, după obiceiul său, e că nu-mi venea a crede că-mi 
faceţi asemenea cinste. 

— Şi apoi, foarte firesc, şi dintr-un sentiment patriotic, mă 
detestaţi, nu-i aşa? ca toţi compatrioţii dumneavoastră, de 
altfel. 

— Trebuie să mărturisesc, generale, răspunse sir John 
zâmbind, că n-au ajuns încă decât până la admiraţie 
compatrioţii mei. 

— Şi dumneavoastră împărtăşiţi oare prejudecata absurdă de 
a crede că onoarea patriotică cere să urâm astăzi inamicul care 
mâine poate să ne fie amic? 

— Franţa a fost pentru mine ca şi a doua patrie, generale, şi 
prietenul meu Roland vă poate spune că năzuiesc la clipa în 
care, din cele două patrii ale mele, Franţa va fi cea căreia îi voi 
datora cel mai mult. 

— Aşadar, aţi vedea fără silă cele două ţări ale noastre dându- 
şi mâna pentru fericirea omenirii? 

— Ziua în care aş vedea aşa ceva ar fi pentru mine o zi 
fericită. 

— Şi dacă aţi putea contribui la obţinerea unui asemenea 
rezultat, v-aţi învoi s-o faceţi? 


— Mi-aş expune şi viaţa pentru aşa ceva. 

— Roland mi-a spus că vă înrudiţi cu lordul Grenville. 

— Sunt nepotul său. 

— Sunteţi în buni termeni cu el? 

— Îi era foarte dragă mama, care e sora lui mai mare. 

— Aţi moştenit ceva din dragostea-i pe care o purta foamei 
dumneavoastră? 

— Da, cred însă c-o ţine în rezervă pentru ziua când mă voi 
reîntoarce în Anglia. 

— V-aţi lua sarcina să-i duceţi o scrisoare din partea mea? 

— Adresată cui? 

— Regelui George al III-lea. 

— Ar fi o mare cinste pentru mine. 


— V-aţi lua sarcina să-i spuneţi prin viu grai unchiului 
dumneavoastră ceea ce nu se poate scrie într-o scri-loure? 

— Fără să schimb niciun cuvânt. Vorbele generalului 
Hipiiiiparte aparţin istoriei. 

Atunci, spuneţi-i... Par, întrerupându-se şi întorcându-se spre 
Bourrienne, ti puse: 

liuurrienne, caută-mi ultima scrisoare de la împă-lhiul Rusiei. 

Bourrienne deschise un dosar şi, fără să caute, puse mâna pe 
o scrisoare pe care cP dădu lui Bonaparte. 

Bonaparte aruncă o privire asupra scrisorii şi o prezentă 
lordului Tanlay. 

— Să-i spuneţi, conţin.uă el, dintru început şi mai înainte de 
orice lucru, că aţif citit scrisoarea de faţă. 

Sir John se înclină şi cât: 

„Cetăţene prim consul, 

Am primit, înarmaţi şi îmbrăcaţi din nou fiecare cu o uniformă 
pe măsura trupului m”u, pe cei nouă mii de ruşi făcuţi prizonieri 
în Olanda, pe care *mi i-aţi trimis fără preţ de răscumpărare, 
fără schimb, fără nici c» condiţie. 

E un adevărat cavalerism, şi am pretenţia că sunt şi eu 
cavaler. 

Cred că tot ce vă pot ofei”i mai bun, cetăţene prim consul, în 
schimbul acestui dar măreț, e prietenia mea. 

O acceptaţi? 

Ca un acont al prieteniei mele, trimit lordului Witworth, 
ambasadorul Angliei la Sankt-Pt”tersburg, paşaportul pentru 


întoarcerea sa în patrie. 

Pe lângă asta, dacă voiţi să fiţi nici n-aş zice secundul meu, 
dar martor, provoc la duyl personal şi particular pe toţi regii care 
nu se vor declara împotriva Angliei şi nu-i vor închide porturile. 

încep cu vecinul meu, r-egele Danemarcei, şi puteţi citi în 
Jurnalul Curţii provocarea pe. Care i-o trimit. Mai am oare ceva 
să vă sț^un? Nu. 

Afară doar, că noi doi iyutem face legea lumii întregi. e Şi 
apoi, că sunt admiratorul şi sincerul dumneavoastră prieten. 

„" PAUL" 

. Lord Tanlay se întoarce către primul consul. 

— Ştiţi că împăratul 1 Rusiei e nebun, spuse el. 

— Să iie scrisoarea ide faţă care vă face să credeţi milord? 
întrebă Bonapartrte. 

— Nu, însă ea îmi întipăreşte convingerea. 

— De la un nebun a primit Henric al IV-lea de j Lancaster, 
coroana lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Şi stema Angliei poartă 
îifică florile de crin ale Franţei - până când le voi răzui o cu sabia 
mea. 


Sir John zâmbi. Mândria lui naţională se revolta în faţa unei 
asemenea pretenţii a învingătorului de la Piramide. 

— Dar, reluă Bonaparte, astăzi nu-i nicidecum vorba de aşa 
ceva. Fiecare lucru vine la timpul său. 

— Da, şopti sir John, suntem încă prea aproape de Aboukir |. 

— Ei! dar eu n-am să vă bat pe mare, răspunse Bonaparte. Mi- 
ar trebui cincizeci de ani ca să fac din Franţa o forţă maritimă. 
Priviţi, acolo e locul... 

Şi, cu mâna, arătă Orientul. 

— Pentru moment, vă repet, e vorba nu de război, ci de pace. 
Am nevoie de pace ca să înfăptuiesc visul care mă urmăreşte, 
şi, mai cu seamă, de pacea cu Anglia. Vedeţi că joc cu cărţile pe 
faţă: sunt destul de tare ca să fiu sincer. In ziua în care un 
diplomat va spune adevărul, va fi cel mai mare şi primul 
diplomat din lume, pentru că nimeni nu-l va crede şi, de aceea, 
îşi va atinge scopul fără piedică. 

— Voi avea aşadar de spus unchiului meu că dumneavoastră 
vreţi pacea? 


— Spunându-i totodată că nu mă tem de război. Ceea ce nu 


fac cu regele George, după cum vedeţi, pot s-o fac cu împăratul 
Paul, dar Rusia nu se află la gradul de civilizaţie la care aş vrea- 
o ca să-mi fac din ea o aliată. 

— Un instrument face uneori mai mult decât un aliat. 

— Da, însă chiar dumneavoastră aţi spus că împă-iaiul e 
nebun, şi, în loc să înarmezi nebunii, e mai bine a i dezarmezi. 
Aşadar, vă spuneam că două naţiuni ca Franţa şi Anglia trebuie 
să fie doi prieteni de nedespărţit, sau doi duşmani înverşunaţi. 
Ca prieteni, ele devin 11 i doi poli ai pămintului, echilibrându-i 
mişcarea prin ponderea lor egală. Ca duşmani, trebuie ca una s- 
o dis-iiui; ă pe cealaltă, devenind astfel axul de sprijin al lumii. 

— Şi dacă lordul Grenviile, fără să se îndoiască de iv nul 
dumneavoastră, v-ar pune la îndoială puterea? i Im fi o cumva 
de aceeaşi părere cu Colerdge, poetul hu, şi crede şi el că 
Oceanul, cu murmuru-i aspru, 

' Aluzie la înfrângerea flotei franceze, în 1798, când a fost II 
liiin. —i de amiralul Nelson la Abukir, în Egipt, (n.t.) 


îşi păzeşte insula şi-i slujeşte de zid de apărare, ce-am să-i 
mai spun? 

— Bourrienne, desfă o hartă a lumii, ceru Bonaparte. 
Bourrienne desfăcu harta. Bonaparte se apropie. 

— Vedeţi aceste două fluvii? întrebă el. Şi-i arătă lui sir John 
Volga şi Dunărea. 

— lată drumul spre India, adăugă el. 


— Am crezut că e vorba de Egipt, generale, zise sir John. 

— O clipă şi eu am crezut ca dumneavoastră sau, mai curând, 
am apucat-o pe drumul* acela fiindcă n-avem altul. Ţarul mi-i 
dsechide pe celălalt. Să nu mă silească guvernul dumneavoastră 
să-l iau. Mă urmăriţi? 

— Da, cetăţene, mergeţi înainte. 

— Ei bine, dacă Anglia mă sileşte să mă războiesc cu ea, dacă 
mă voi vedea silit să primesc alianţa cu succesorul Catrinei, iată 
ce-?. M să fac: îmbarc patruzeci de mii de ruşi pe Volga, îi pun 
să coboare fluviul până la Astrahan, apoi îi trec. Peste marea 
Caspică şi-l las tă mă aştepte la Asterabad. 

Sir John se înclină în semn de profundă atenţie. Bonaparte 
urmă. 


— Îmbarc patruzeci de mii de francezi pe Dunăre. 

— Mă iertaţi, cetăţene prim consul, dar Dunărea e un fluviu 
austriac. 

— Voi fi cucerit Viena. 

Sir John se uită lung la Bonaparte. 

— Voi fi luat Viena, urmă el. Aşadar îmbarc patruzeci de mii 
de francezi pe Dunăre. La vărsarea ei în mare găsesc vase 
ruseşti, care-i transportă până la Tagan-rog. Îi pun să urce pe 
uscat cursul Donului până la Pratisbianskaia, de unde se duc la 
Ţariţân. Acolo, coboară la rândul lor Volga, cu aceleaşi 
ambarcaţii care i-au dus pe cei patruzeci de mii de ruşi la 
Asterabad. După cincisprezece zile am optzeci de mii de oameni 
în Persia occidentală. De la Asterabad, cele două corpuri de 
armaţii reunite se vor îndrepta către fluviul Indus. Persia, 
duşmana Angliei, e aliata noastră firească. 

Da, însă odată ajuns în Pendjab, veţi fi lipsit de alianţa Persiei, 
şi o armată de optzeci de mii de oameni nici vorbă să târască 
uşor aprovizionarea după ea. 

— Uitaţi un lucru, îl întrerupse Bonaparte, de parcă expediţia 
era şi făcută, că am lăsat bancheri la Teheran şi Caboul. Ori, 
amintiţi-vă ce s-a întâmplat acum nouă ani, în războiul lordului 
Cornwallis împotriva lui Tippo-Saib: generalul şef n-avea 
merinde, un simplu căpitan... nu-mi mai amintesc numele... 

— Căpitanul Malcolm, spuse lordul Tanlay. 

— Da, chiar el, exclamă Bonaparte. Ştiţi povestea? Căpitanul 
Malcom a cerut ajutorul castei biharilor, acei nomazi din India 
care acoperă cu cor. Urile lor peninsula hindustană, unde fac 
numai comerţ cu grâne. Ei bine, nomazii aceia sunt credincioşi 
până la ultimul ban faţă de cei ce-i plătesc. Ei au să mă 
hrănească. 

— Va trebui să treceţi peste Indus. 

— Aşa-i! zise Bonaparte. Îmi pot desfăşura trupele pe şaizeci 
de leghe între Dera-lsmael-Kahn şi Attok. Cunosc Indusul ca pe 
Sena. E un fluviu leneş, care face o leghe pe ceas, a cărui 
adâncime mijlocie, acolo unde spun, e între douăsprezece şi 
cincisprezece picioare, şi care are cam la vreo zece vaduri, 
poate, pe linia mea de operaţiune. 

— Aşadar, v-aţi şi fixat linia de operaţie? întrebă sir John 
surâzând. 

— Da, dat fiind că se desfăşoară în faţa unui masiv 


neîntrerupt de ţinuturi fertile şi bine irigate, dar fiind cfl. 
Mergând pe ea, ocolesc deserturile nisipoase care despart 
cursul inferior al fluviului Indus de Radjeputa-nah. In sfârşit, dat 
fiind că pe această linie s-au făcut le. Le invaziile din India, care 
au avut oarecare succes, de la Mahmud din Ghizni, în anul 1000, 
până la Nadir f.'-. Ili, în 1739; şi câţi încă, între aceste două 
epoci, au fat-til acelaşi drum pe care mi-am pus îh minte să-l fne 
1 Să-i trecem în revistă... După Mahmud din Ghizni vine 
Mahomed Guri, în 1184, cu o sută douăzecsi mii de oameni; 
după Mahomed Guri vine Timur-Lenk sau Tlnini-Şchiopul, căruia 
noi îi spuneam Tamerlan, cu WMizeri de mii de oameni; apoi, 
după Timur-Lenk, vine lliiliur; după Babur, Humayun; şi câţi alţii! 
India nu-i iun e a celui ce vrea sau ştie s-o ia? 

111 aţi, cetăţene prim consul, că toţi cuceritorii pe 
< [[înşirat n-au avut de-a face decât cu populaţiile indigene, pe 
câtă vreme dumneavoastră veţi avea de-a face cu englezii. 
Avem în India... 

— Intre douăzeci şi douăzeci şi două de mii de oameni. 

— Şi o sută de mii de soldaţi autohtoni. 

— M-am gândit şi la unii şi la ceilalţi. Angliei îi port respect, 
cât despre India, tot disprețul pe care-l merită. Pretutindeni 
unde dau de infanterie europeană pregătesc o a doua, oa treia 
şi, dacă trebuie, chiar şi o a patra linie de rezervă, presupunând 
că primele trei pot să îngenunche în faţa baionetei engleze. Dar 
acolo unde nu întâlnesc decât soldaţi autohtoni, pentru mişeii 
aceia nu-mi trebuiesc decât bice de surugiu. Mai aveţi şi aice 
întrebări să-mi puneţi, milord? 

— Una singură, cetăţene prim consul: doriţi pacea în mod 
serios? 

— lată scrisoarea prin care o cer regelui dumneavoastră, 
milord. Şi. Ca să fiu cât mai sigur că va fi înmânată Majestății 
Sale Britanice, îl rog pe nepotul lordului Grenville să fie 
mesagerul meu. 

— Se va face potrivit dorinţei dumneavoastră, cetăţene, iar 
dacă aş fi unchiul şi nu nepotul, aş făgădui mai mult. 

— Când puteţi pleca? 

— Peste un ceas. 

— N-aveţi ă-mi comunica nicio dorinţă înainte de plecare? 

— Niciuna. In orice caz, dacă aş avea, îi las prietenului meu 
Roland depline puteri. 


— Daţi-mi mâna, milord, va fi de bun augur, fiindcă 
reprezentăm ambele naţiuni - dumneavoastră Anglia şi eu 
Franţa. 

Sir John primi cinstea pe care i-o făcea Bonaparte, eu măsura 
justă ce vădea în acelaşi timp simpatia sa Wpentru Franţa, dar şi 
rezervele sale pentru onoarea naţională. 

Apoi, după ce strânse şi mâna lui Roland. Cu o efuzie 
frăţească, îl mai salută pentru ultima oară pe primul consul şi 
ieşi. 

Bonaparte îl urmări cu privirea şi păru că se gândeşto 0 clipă. 
Apoi, aşa deodată, zise; 

— Roland, nu numai că îmi dau consimţământul la căsătoria 
surorii tale cu lordul Tanlay, dar chiar o doresc. Auzi tu? O 
doresc! 

Şi apăsă atât de tare pe fiecare din cele două cuvinte încât 
pentru oricine-l cunoştea pe primul consul ele înseninau limpede 
de tot, „o vreau”, nu numai „o doresc”. 

Pentru Roland însă asemenea tiranie era blăridă şi de aceea o 
primi cu o mulţumire plină de recunoştinţă., 


XXXVIII CELE DOUA SEMNALE 

Acum să vă spunem ce se petrecea la castelul Negre-lor- 
Fântâni, la trei zile după ce se petrecuseră evenimentele de la 
Paris pe care tocmai vi le-am povestit. 

După ce-apucaseră rând pe rând drumul Parisului, mai uitu 
Roland, apoi doamna de Montrevel cu fiul ei şi, în st'ârşit şi sir 
John —Roland ca să se-ntâlnească cu genera ul său, doamna de 
Montrevel ca să-l însoţească pe ldouard la colegiu, iar sir John ca 
s-o ceară lui Roland pe sora-sa în căsătorie - Amelie rămăsese 
singură cu lharlotte la castelul Negrelor-Fântâni. 

Spunem singure, fiindcă Michel cu fiul său Jacques nu locuiau 
chiar la castel, ci stăteau într-o căsuţă mică (Ir lângă poarta de 
intrare, drept care, pe lângă slujba ie grădinar, în sarcina lui 
Michel mai cădea şi cea de portar. 

Ca urmare, seara - în afară de camera Ameliei ce M< alia, 
aşa cum am spus, la etajul întâi, dând spre grădină, i d<> cea a 
Charlottei, ce se afla la mansardă, la etajul al treilea - cele trei 
rânduri de ferestre ale castelului i. Aurneau în întuneric. 

Doamna de Montrevel luase cu ea pe-a doua cameristă. 

Cele două fete erau poate cam prea singure în | i E menea 


corp de clădire alcătuit din douăsprezece camere a trei etaje, 
mai ales în clipa în care, din zvon public, K semnalau atâtea 
atacuri la drumul mare. De aceea, 


Michel spusese tinerei sale stăpâne că el e gata:. A * . «zulce 
în corpul de clădire principal, ca să fie în.în. Să-i sară în ajutor 
dac-ar fi nevoie. Dar ea, cu KIM hotărât, îi răspunse că nu se 
teme şi că dorea să nu | schimbe absolut nimic din rânduielile 
obişnuite ale cum telului. 

Michel n-a mai stăruit deloc şi s-a retras, spuuliul 2& 
domnişoara putea de altfel să dorrmă liniştită, fiindw ăl şi 
Jacques vor face de rond în jurul castelului. 

Rondurile acelea ale lui Michel păruseră o clipă • e œ 
neliniştească pe Amelie, dar curând îşi dădu seam» W Michel se 
mărginea să se ducă împreună cu Jar şi să stea la pândă în 
marginea pădurii Seillon, şi iviri > pe masă adeseori a unei 
spinări de iepure, sau a unul but de căprioară, vădea că Michel 
se ţinea de cu ml în privinţa rondurilor făgăduite. 

Amelie încetase aşadar să se mai neliniştească de mii durile 
lui Michel, care se înfăptuiau tocmai pe puil «(opusă aceleia pe 
care se temuse ea la început n | le facă. 

Ori, aşa cum am spus, la trei zile după întâmplăi iii |tl care le- 
am povestit sau, ca să vorbim corect, în HnipH nopţii ce urmă 
celei de-a treia zi, cei ce erau obişnuill -1 nu vadă lumină decât 
la două ferestre ale cash Negrelor-Fântâni, adică la fereastra 
Améliei de la Hnj|u| întâi şi la fereastra Charlottei de la al treilea, 
ar fi puffl observa cu uimire că, de la orele unsprezece searn 
i>1M la miezul nopţii, cele patru ferestre de la etajul Inl|| erau 
luminate. 

E drept că fiecare din ele nu era luminată d< singură 
luminare. 

Ar mai fi putut vedea şi umbra unei fete tino. Prin perdea, îşi 
aţintea ochii în direcţia satului Oy/. I MI 

Tânăra fată era doar Amélie - Amélie, palklA, M pieptul apăsat 
de-o greutate, părând că aşteaptă cu ţ”M j orare şi nelinişte un 
semnal. 

După câteva minute îşi şterse fruntea şl-şt I^H sufletul 
aproape eu bucurie. 

O flacără se aprinse tocmai în direcţia în cur» | @ pierdea 
privirea. 


Im lut a trecu din cameră în cameră şi stinse celelalte 

I li nari, rând pe rând, nelăsând să ardă decât cea 

Ha în camera ei. lit ' „1 cum flacăra din depărtare n-ar fi 
aşteptat decât i mea celor trei camere, se stinse la rându-i şi ea. 

\m. Ho se aşeză lângă fereastra ei şi rămase neclin- 

lili aţintiţi asupra grădinii. 

noapte întunecată, fără stele, fără lună şi, totuşi, | Mo un. 


Sfert de ceas, văzu sau mai curând ghici o 1 i i i u c se strecura 
străbătând peluza şi apropiindu-se 
A i uşo/. A singura luminare rămasă aprinsă în cel i i".t. l'a lat 


ungher al camerei şi se întoarse ca să 1 i, h i casira. 

lilp'"iaie-laştepta se şi urcase pe balcon. 

. | prima noapte când l-am văzut cum s-a căţărat, 

"i BI cu braţu-i mijlocul fetei şi-o duse în cameră. 

lo. | ui se împotrivi uşurel. Căută cu mâna şnurul de 

'i desprinse din cuiul în care era agăţat şi storul i'" i mult 
zgomot care poate că, pentru precauţie, 

N foni de dorit. 

1 ilupii sloi- ea închise fereastra. 

'. O duse să ia luminarea din colţul în care o it li lumină atunci 
faţa. 

ilioiiul '. Coase un strigăt de spaimă. Obrazul Ameliei io i"i iu 
lacrimi. 

E i mlimplat? întrebă el. l’ io a nenorocire! exclamă ea. 

o 1 mă aşteptam, văzând semnalul cu care mă îmi i îmi dina 
noaptea trecută mă primiseşi. Dar, spu- 

' a ea e de neîndreptat? 

„Ji i om ar fi, răspunse ea. 

| i puţin, nădăjduiesc că nu mă ameninţă decât Mu n. Imeiimţă 
pe amândoi. 

hnhini i i heou mâna pe frunte ca să-şi şteargă 

II il |. O „BI el, nm destulă putere. 
m. * în ui putere s-asculţi, eu nu am atâta cât 


După aceea, luând o scrisoare de pe poliţa căminului, îi spuse: 

— Citeşte! lată ce-am primit cu poşta de seară. Tânărul luă 
scrisoarea şi, deschizând-o, căută cu ochii semnătura. 

— E de la doamna de Montrevel, spuse el. 

— Da, cu un post scriptum de la Roland. Tânărul citi: 

„Fetiţa mea scumpă, 


Aş dori ca vestea pe care ţi-o trimit să-ţi aducă o bucurie la fel 
cu cea pe care am simţit-o eu şi dragul nostru Roland. Sir John, 
căruia îi tăgăduiai sufletul şi despre care ziceai că nu-i decât o 
păpuşă mecanică ieşită din atelierul lui Vaucanson recunoaşte 
că oricine ar fi avut dreptate să-l judece ca atare până-n ziua în 
care te-a văzut pe tine; dar de-atunci, din ziua aceea, el susţine 
că are într-adevăr un suflet şi că sufletul acela te adoră. 

Ai fi bănuit tu, draga mea Amélie, după felul lui aristocratic şi 
politicos în care nici măcar ochiul măicuţei tale n-a fost în stare 
să descopere niciun fir de duioşie? 

Azi dimineaţă, pe când îşi lua micul dejun cu Roland, i-a cerut 
oficial mânta ta. Fratele tău a primit propunerea lui cu bucurie; 
totuşi n-a făgăduit nimic. Primul consul, înainte de plecarea ilui 
'Roland în Vendeea, îi spusese că-şi ia el satina să te 
căsătorească. Dar iată că primul consul a dorit să-l vadă pe 
lordul Tan-lay, l-a văzut, şi lordul Tanlay, chiar de la început, cu 
toată naționalitatea lui, i-a intrat în graţii primului consul, în aşa 
măsură încât i-a dat pe loc o misiune pentru lordul Grenville, 
unchiul lui. Drept care sir John a şi plecat în Anglia. 

Nu ştiu câte zile va lipsi el acolo dar, cu siguranţă, îa 
întoarcere va cere îngăduinţa de a se prezenta în faţa ta ca 
logodnic. 

Lordul Tanlay e încă tânăr. Cu înfăţişarea plăcută şi imens de 
bogat. În Anglia are extraordinare legături de rudenie. E şi 
prieten cu Roland. Nu ştiu niciun alt bărbat care să aibă mai 
multe drepturi n-am să spun cumva ia dragostea ta, draga mea 
Amélie, dar la stima ta profundă. 

Şi-acum, în două cuvinte, restul. 

* Jacques de Vaucanson (1709—1782), meşter mecanic ce 
făcea păpuşi automate- printre care au ajuns vestite „Flautistul” 
şi „Raţa”, (n.t.) f\ Primul consul e grozav de bun şi cu mine şi cu 
cei doi fraţi "ai tăi, iar doamna Bonaparte m-a lăsat să înţeleg că 
abia aşteaptă Să te căsătoreşti ca să. Te cheme lângă ea. 

Se vorbeşte c-au să părăsească palatul Luxembourg şi-au să 
Se instaleze la Tuileries. Înţelegi tu tot răsunetul pe care îl va 
avea schimbarea asta de locuinţă? ' Măicuţa ta, care te iubeşte, 

Clotilăe de Montrevel." 

Fără să se oprească, tânărul trecu la post-scriptum-ul jberis 
de Roland. 

(Era conceput în termenii de mai jos: 


i» Ai citit> scumpă surioară, ce-ţi scrie buna noastră mamă. 

Asemenea căsătorie e potrivită în toate privinţele. Nu mai 
merge, de data asta. Să faci pe fetiţa; primul consul doreşte ca 
tu să fii lady Tanlay; asta înseamnă că vrea. 

Plec din Paris pentru câteva zile; dar dacă nu te văd, ai să 

Huzi vorbindu-se de mine. ' Te îmbrăţişez, 

Roland." 

— Ei, Charles, întrebă Amelie după ce tânărul termină de citit 
scrisoarea, ce spui de asta? 

— Că e un lucru la care trebuia să ne aşteptăm de la o zi la 
alta, sărman îngeraş, dar care pentru asta nu-i mai puţin 
îngrozitor. 

— Ce-i de făcut? 

— Sunt trei lucruri de făcut. Wu - Spune. 

— Înainte de toate, să te opui, dacă ai putere. E cel mai scurt 
şi cel mai sigur. 

Amélie îşi plecă în jos capul. — N-ai să cutezi niciodată, nu-i 
aşa f 

| 


— Niciodată., * 

— Totuşi, eşti soția mea, Amélie. Un preot ne-a bine-ruvântat 
unirea în căsătorie. 

— Dar ei spun că asemenea căsătorie e nulă în faţa legii, 
pentru că n-a primit decât doar binecuvântarea unui pi cot! 

— Şi ţie, spuse Morgan, ţie, soţie de proscris, asta nu ţi-e de 
ajuns? 

Vorbind astfel, vocea-i tremura. 

Amsliei îi veni să i se arunce în braţe. 

— Dar mama! exclamă ea. Mama n-a fost de faţă să ne 
binecuvânteze. 

Pentru că erau primejdii de înfruntat şi am vrut să le 
înfruntăm singuri. 

— Şi omul acela, mai ales... n-ai auzit că fratele meu zice că 
el vrea. 

— Vai! dacă mă iubeşti, Amelie, omul acela ar vedea bine' că 
poate schimba faţa unui stat, poate duce război dintr-un capăt 
al lumii în celălalt, poate întemeia o legislaţie, poate înălța un 
tron, dar nu poate sili o gură să zică da, când inima zice nu. 

— | Dacă te iubesc! exclamă Amélie cu un ton de blândă 
mustrare. E miezul nopţii, te afli în camera mea, plâng în braţele 


tale, sunt fiica generalului de Montrevel şi sora lui Roland, şi tu 
îmi spui: „Dacă mă iubeşti!” 

— N-am dreptate, n-am dreptate, Amélie, “ubita mea 
scumpă. Da, ştiu că tu ai crescut preaslăvindu-l pe omul acela. 
Nu înţelegi că cineva i s-ar putea împotrivi, şi oricine i s-ar 
împotrivi ajunge să fie în ochii tăi un rebel. 

— Charles, ai spus că avem trei lucruri de făcut. Care-i al 
doilea? 

— Să primeşti, în aparenţă, căsătoria ce ţi se propune, dar să 
câştigi timp întârziind-o sub tot soiul de pretexte. Omul nu-i 
nemuritor. 

— Nu, dar e prea tânăr ca să ne putem bizui pe moartea lui. 
Al treilea lucru, dragul meu? 

— Să fugim... dar la aceasă ulimă soluţie, Amélie, sunt două 
piedici: mai întâi sila pe care p ai faţă de asemenea lucruri. 


— Sunt a ta Charles. Îmi voi înfrânge sila. 

— Apoi, adăugă tânărul, obligaţiile mele, 

— Obligaţiile tale? 

— Confraţii mei sunt legaţi de mine, dar şi eu sunt legat de ei. 
Şi noi avem un om pe care-l sprijinim, un om căruia i-am jurat 
ascultare. Omul acela e viitorul rege al Franţei. Dacă înţelegi 
devotamentul fratelui tău faţă de Bonaparte, înţelege-l şi pe-al 
nostru faţă de Ludovic al XVIII-lea. 

Amélie îşi lăsă capul să-i cadă în mâini, scoțând un suspin. 

— Atunci, exclamă ea, suntem pierduţi. 

— De ce? Sub felurite pretexte, mai ales sub cel al sănătăţii 
tale, poţi să câşligi un an. Până-ntr-un an, el va fi silit să înceapă 
iarăşi un război, după cât se pare, în Italia. O singură înfrângere 
şi-şi pierde tot prestigiul. În sfârşit, într-un an multe lucruri se 
pot întâmpla. 

— Se vede că n-ai citit post-scriptumul lui Roland, Charles? 

— Ba da, dar n-am văzut în el nimic mai mult decât în 
scrisoarea măicuţei tale. 

— Mai citeşte ultima frază. 

Şi Amélie îi puse scrisoarea sub ochi tânărului. Charles citi: 

„Părăsesc Parisul pentru câteva zile; dar, dacă nu mă vezi, ai 
s-auzi vorbindu-se de mine.” 

— Ei şi? 

— Ştii tu ce vrea să spună asta? 


— Nu.’ 

— Asta vrea să spună că Roland e în urmărirea ta. 

— Ce importanţă are, de vreme ce nu poate muri de mâna 
nici unuia din noi. 

— Dar tu, nefericitule, tu poţi muri de-a lui. 

— Crezi tu c-ar trebui să-mi fie tare ciudă pe el dacă m-ar 
ucide, Amélie? 

— Vai! aşa ceva încă nu mi-a venit în minte nici (u spaimele 
mele cele mai sumbre. 

— Aşadar, crezi că fratele tău e în urmărirea noastră? 

— Sunt sigură. 

— De unde-ţi vine asemenea siguranţă? 

— A jurat să-l răzbune pe sir John când era pe moarte ţi când 
el îl credea mort. 

— De-ar fi fost mort în loc să fie pe moarte, n-am (I tinde 
suntem acum, Amélie, spuse cu amărăciune 

Im. Nul. 

— Dumnezeu l-a salvat, Charles, i-a fost aşadar scris n'l nu 
moară. 


— Şi noi?... 

— Nu caut să aflu căile Domnului. Îţi spun doar atât, scumpul 
meu Charles, păzeşte-te de Roland; Roland e pe-aici pe 
aproape., 

Charles surise cu un aer de îndoială. 

— Îţi spun că nu e numai pe-aici pe-aproape, ci chiar aici. A 
fost văzut. 

— A fost văzut? Unde? Cine? 

— Cine l-a văzut? 

— Da, cine? 

— Charitote, femeia de serviciu, fiica paznicului de la 
închisoare. Mi-a cerut voie să se ducă să-şi vadă părinţii ieri, 
duminică. Trebuia să mă văd cu tine, i-ara dat liber până azi 
dimineaţă. 

— Ei şi? 

— Şi-a petrecut aşadar noaptea la părinţi. La unsprezece 
noaptea, capi; anul de jandarmi a venit să aducă deţinuţi. In 
timp ce-i trecea în registru, a sosit un bărbat înfăşurat într-o 
mantie şi l-a chemat pe căpitan. Charlottei i s-a părut că-i 


recunoaşte vocea noului sosit. S-a uitat cu atenţie şi, la un 
moment dat, când mantia i s-a dat la o parte de pe obraz, l-a 
recunoscut pe fratele meu. 

Tânărul păru că tresare. 

— Înţelegi, Charles? Fratele meu, care vine aici, la Bourg, care 
vine în taină, fără să mă înştiinţeze că se află aici, fratele meu 
care îl cheamă pe căpitanul de jandarmi, care se duce cu el 
până în închisoare, care nu vorbeşte decât cu el şi apoi se face 
nevăzut? Nu-i asta o ameninţare groaznică pentru dragostea 
mea, spune? 

Şi, într-adevăr, pe măsură ce Amelie vorbea, fruntea iubitului 
ei părea că se acoperă cu un nor întunecat. 

— Amélie, începu el să spună, când ne-am hotărât să facem 
pasul pe care l-am făcut, niciunul din noi nu s-a ferit să 
recunoască primejdiile pe care le-avea de înfruntat. 

— Dar v-aţi schimbat măcar adăpostul, aţi părăsit mânăstirea 
Seillon? întrebă Amélie. 

— Numai morţii noştri au rămas acolo, ei singuri o locuiesc în 
clipa de faţă. / 

— Şi peştera Ceyzeriat e un adăpost destul de sigur? 

— Atât cât poate fi de sigur un adăpost ce are două ieşiri. 

— Şi mânăstirea Seillon avea două ieşiri şi totuşi, aşa cum 
singur spui, v-aţi lăsat acolo morţii. 

— Morţii sunt mai în siguranţă decât viii. Sântgsiguri că n-au 
să moară pe eşafod! 

Amélie simţi cum un fior îi trecu prin tot trupul. 

— Charles! şopti ea. 

— Ascultă, Amélie, urmă tânărul, Dumnezeu mi-e martor şi tu 
la fel, că totdeauna, la întâlnirile noastre, mi-am pus masca 
zâmbetului şi a veseliei între presimţirile tale şi temerile mele. 
Dar astăzi lucrurile şi-au schimbat înfăţişarea. Ajungem în faţa 
luptei. Ne apropiem de deznodământ, oricare ar fi el. Nu-ţi cer 
deloc, Amelia mea, lucruri de-acelea prosteşti şi egoiste pe care 
îndrăgostiţii ameninţaţi de câte o mare primejdie le pretind 
iubitelor lor, nu-ţi cer să-ţi legi inima de-un mort, să-ţi legi 
dragostea de-un cadavru... 

— lubitule, exclamă fata punându-i mâna pe braţ, ia aminte, 
ai să-ţi pierzi încrederea în mine. 

— Nu. Socot că meritul ţi-e mai mare lăsându-te liberă să-ţi 
împlineşti sacrificiul în toată întinderea lui, dar nu vreau să te 


lege vreun jurământ, nici să te încătuşeze vreun legământ. 

— Bine, exclamă Amélie. 

— Dar îţi cer, urmă tânărul, şi te pun să juri pe dragostea 
noastră, vai! atât de funestă pentru tine, de voi fi arestat, de voi 
fi dezarmat, de voi fi întemnițat şi condamnat la moarte, îţi cer 
şi pretind de. La tine. Amelie, ca prin toate mijloacele cu putinţă 
să-mi strecori arme nu numai mie, dar şi confraţilor mei, ca să 
putem rămâne până la urmă stăpâni pe vieţile noastre. 

— Cum, şi atunci, Charles, n-ai să-mi îngădui să spun totul, să 
fac apel la duioşia fratelui meu, la generozitatea "primului 
consul? 

Fata n-apucă să termine, şi iubitul ei o prinse cu putere de 
încheietura mâinii. 

— Amélie, îi spuse el, nu-ţi cer numai un jurământ. 
îţi cer două. Să-mi juri mai întâi şi-nainte de orice, că n h să 
implori cumva iertare pentru mine. Jură, Amelie, 

Jură | E -1 

— Am nevoie să jur, iubitule? zise fata izbucnind în hohote de 
plâns. Îţi făgăduiesc. 

— Pe clipa-n care ţi-am spus că te iubesc, pe clipa-n care mi- 
ai spus că sunt iubit? 

—» Pe viaţa ta, pe viaţa mea, pe trecutul nostru, pe viitorul 
nostru, pe zâmbetele noastre, pe lacrimile noastre! 

— Tot voi muri, Amélie, vezi tu, chiar de-ar trebui să-mi fărâm 
capul de-un zid. Numai că aş muri dezonorat. 

— Îţi făgăduiesc, Charles. 

— Rămâne a doua-mi rugăminte, Amélie. De suntem prinşi şi 
condamnaţi, trimite-mi arme sau otravă, un mijloc de-a muri, un 
mijloc oricare-ar fi el! Venindu-mi de la tine, moartea îmi va fi o 
fericire. 

— De aproape sau de departe, liber sau închis, viu sau mort, 
tu eşti stăpânul meu şi eu sunt sclava ta. Porunceşte şi te voi 
asculta. 

— Asta e tot, Amélie. Vezi, e simplu şi limpede. Nu iertare, ci 
arme. 

— Simplu şi limpede, dar îngrozitor. 

— Şi aşa are să fie, nu-i aşa? 

— Tu vrei aşa? 

— Te implor. 

— Poruncă sau rugăminte, Charles dragul meu. Voia ta se va 


face. 

Tânărul o sprijini cu braţu-i stâng pe fată, care părea gata să 
leşine, şi-şi apropie gura de-a ei. 

Dar, în clipa în care buzele lor aveau să se împreuneze, ţipătul 
cucuvelei se auzi atât de-aproape de fereastră, încât Amelie 
tresări, iar Charles îşi înălţă capul. 

Ţipătul se auzi a doua oară, apoi a treia oară. 

— Vai! şopti Amelie, auzi ţipătul păsării ce prevesteşte 
nenorocire! Suntem condamnaţi, iubitule. 

Dar Charles clătină din cap. 

— Nu-i ţipătul cucuvelei, Amelie, îi răspunse el. E chemarea 
unuia dintre confraţi. Stinge luminarea. 

Amelie suflă în luminare în vreme ce iubitul ei deschidea 
ferestra. 

— Vai! chiar până aici! şopti ea. Vin să te caute chiar şi aici! 

— E prietenul nostru, confidentul nostru, contele de Jayat. 
Nimeni altul în afară de el nu ştie Unde sunt. 

Apoi, de pe balcon, întrebă? 

— Tu eşti, Montbar? 

— Da, tu eşti Morgan? 

— Da. 

Un bărbat se ivi dintr-un pâlc de arbori. 

— Veşti de la Paris. Nicio clipă de pierdut. E în joc viaţa 
noastră, a tuturora. 

— Auzi, Amélie? 

Şi, cuprinzând fata în braţe, o strânse pătimaş la piept. 

— Du-te, spuse ea c-o vocea stinsă, du-te! N-ai auzit că-i în 
joc viaţa voastră a tuturora? 

— Adio, scumpa şi draga mea Amélie, adio! 

— Vai! nu spune adio! 

— Nu, nu, la revedere! 

— Morgan! Morgan! şopti vocea celui ce aştepta sub balcon. 

Tânărul îşi apăsă o ultimă oară buzele pe gura Amsliei şi, 
repezindu-se la fereastră, încalecă peste. Balcon şi dintr-un salt 
se află alături de prietenul său. 

Amélie scoase un strigăt şi se duse până la balustrada 
balconului, dar nu mai apucă să vadă decât două umbre care se 
pierdeau în întunericul mai adânc şi mai de nepă-ltuns în 
vecinătatea arborilor mari din parcul castelului. 


XXXIX PEŞTERA CEYZERIAT 

Cei doi tineri se cufundară în umbra deasă a copacilor mari; BI 
Morgan îşi călăuzi camaradul, mai puţin obişnuit decât el cu 
aleile şerpuite ale parcului, şi-l îndrumă drept la locul din care 
avea el obiceiul să sară peste zid. 

Fiecare dintre ei n-a avut nevoie decât câte o clipită CA să 
înfăptuiască asemenea ispravă. 

După o secundă se aflau pe malurile râului Reyssouse. O 
barcă aştepta la rădăcina unei sălcii. 


Săriră amândoi în ea şi din trei lovituri de vâslă ajunseră pe 
celălalt mal. 

O cărare cotea de-a lungul malului apei şi ducea la o pădurice 
ce se întinde de la Ceyzeriat până la Etrez, adică pe o lungime 
de trei leghe, făcând astfel pe partea cealaltă a râului 
Reyssouse o pădure pereche cu cea de la Seillon. 

Ajunşi la marginea pădurii se opriră. Până acolo merseră cât 
se poate de repede, fără să alerge, şi niciunul nici celălalt nu 
rostise niciun cuvânt. 

Toa. A calea străbătută era pustie. Era probabil, chiar sigur, 
că nu fuseseră văzuţi de nimeni. 

Aici puteau să-şi tragă sufletul. 

— Unde sunt confrații? întrebă Morgan. 

— În peşteră, răspunse Montbar. 

— Şi de ce nu ne ducem acolo chiar acum? 

— Pentru că la rădăcina fagului ăstuia trebuie să găsim pe 
unul de-ai noştri care ne va spune dacă putem merge măi 
departe fără primejdie. 

— Cine? 

— D'Assas. 

O umbră se ivi în spatele arborelui şi se desprinse de el. 

— lată-mă! spuse umbra. 

— A! tu eşti, exclamară cei doi tineri. 

— Ce-i nou? întrebă Montbar. 

— Nimic. Sunteţi aşteptaţi pentru a lua o hotărâre. 

— Atunci, haide repede. 

Cei trei tineri o luară la fugă, dar, după vreo trei sute de paşi, 
Montbar se opri din nou. 

— Armând! zise el cu glasul scăzut. 


La chemarea lui se auzi foşnetul frunzelor uscate, şi o a patra 
umbră ieşi dintr-un pâlc de copaci şi se apropie de cei trei 
confraţi. 

— Nimic nou? întrebă Montbar. 

— Ba da, un trimis al lui Cadoudal. 

— Cel care a mai venit? 

— Da. 

— Unde e?;;; 

— Cu fraţii, în peşteră. 

Montbar se repezi cel dintâi. Cărarea se făcu atât de îngustă 
încât cei patru tineri nu mai puteau merge decât unul după 
altul. 

Drumul urcă vreo cinci sute de paşi, pe un suiş destul de 
blând, dar întortochiat. 

Ajuns într-o poiană, Montbar se opri şi scoase de trei ori 
acelaşi țipăt de cucuvaie care-l înştiinţase pe Morgan că se află 
acolo. 

îi î ăspunse un singur strigăt de bufniţă. 

Apoi, din mijlocul crengilor unui stejar stufos, un bărbat îşi 
dădu drumul să alunece pe pământ. Era paznicul ce veghea la 
deschizătura peşterii. 

Deschizătura aceea era la zece paşi de stejar. 

Prin felul în care erau înlănţuite culmile, trebuia să lii aproape 
deasupra ca s-o zăreşti. 

Paznicul schimbă câteva vorbe în şoaptă cu Montbar care, 
îndeplinind sarcinile de şef, părea că vrea să-l lase pe Morgan 
singur cu gândurile lui. Apoi. Cum ceasurile lui de pândă nu se 
încheiaseră, tâlharul se urcă iarăşi între crengile stejarului şi, 
după o clipă numai, făcu atât de bine un singur trup cu tulpina 
copacului încât iei din văzul cărora scăpase, zadarnic îl mai 
căutaseră în bastionul său aerian. 

Defileul se făcea tot mai îngust pe măsură ce se apropiau de 
intrarea peşterii. 

Montbar pătrunse primul şi dintr-un ungher, unde ştia rfi le 
găseşte, scoase un amnar', o cremene şi o bucată de iască, apoi 
chibrituri şi o torţă. 

Scânteia ţâşni, iasca se aprinse, chibritul îşi răspândi flacăra-i 
albăstruie, nesigură, căreia îi urmă flacăra vie, 

Ic răşină, a torţei. 

Trei sau patru drumuri le stăteau în faţă. Montbar pucă pe 


unul, fără să şovăie. 

Drumul acela se învârtea în juru-i, înfundându-se în "una 
pământului. Ai fi zis că tinerii reluau, sub faţa ea unitului, urmele 
paşilor lor şi străbăteau pe dos drumul care-i adusese până 
acolo. 

Era limpede că umblau pe ocolişurile unei vechi. Aure, poate 
cea din care se înălţaseră acum o mie i sute de ani cele trei 
oraşe romane, pe iocul cărora 

îi nu mai sunt decât nişte sate, şi tabăra lui Caezar 

<* era aşezată mai sus, deasupra lor. 


122 
12S 


Din loc în loc, cărarea subterară pe care mergeau era tăiată în 
toată lățimea ei de câte un şanţ lat, peste care se putea trece 
numai cu ajutorul unei scânduri pusă de-a latul, şi pe care o 
puteau face să cadă în fundul şanţului cu o simplă lovitură de 
picior. 

Din loc în loc, de asemenea, se aflau parapete întărite, în 
dosul cărora se puteau retrage şi deschise focul, fără să-şi 
expună vederii duşmanului nicio parte din trupurile lor. 

în sfârşit, la vreo cinci sute de paşi de la intrare, sau cam aşa 
ceva, o barieră înaltă cât omul era durată să fie un ultim 
obstacol pentru cei ce-ar fi vrut să ajungă la un soi de rotondă, 
unde şedeau tolăniţi sau în capul oaselor vreo zece oameni, 
omorându-şi timpul, unii citind iar alţii jucând. 

Niciunul din cei ce citeau sau jucau nu s-au tulburat la 
zgomotul de paşi al celor ce soseau, sau la văzul luminii care 
tremura jucăuşă pe pereţii carierei, până într-atât erau de 
încredinţaţi că numai prietenii puteau pătrunde până la ei, păziţi 
cum erau. 

în rest, aspectul pe care-l oferea tabăra lor era din cele mai 
pitoreşti. Luminările care ardeau din belşug - confrații lui lehu 
erau prea aristocrați ca să se lumineze cu alt soi de lumină 
decât cea de la luminări - se reflectau pe trofeele armelor de tot 
felul, printre care puştile cu două ţevi şi pistoalele stăteau în 
primul rând. Florete şi măşti din pânză metalică pentru faţă erau 
risipite din loc în loc. Câteva instrumente muzicale se aflau 


aşezate ici şi colo. În sfârşit, o oglindă, două, în rame aurie, 
arătau că îngrijirea trupului şi găteala nu era o pierdere de 
vreme din cele mai puţin apreciate de ciudaţii locuitori ai acelui 
lăcaş subteran. 

, Toţi păreau atât de liniştiţi de parcă vestea care îl smulsese 
pe Morgan din braţele Ameliei le-ar fi fost necunoscută, sau 
socotită ca fără importanţă. 

Totuşi când, la apropierea micului grup ce venea de afară se 
auziră cuvintele: „— Căpitanul! Căpitanul!”, toţi se sculară, dar 
nu cu Sslugărnicia soldaţilor ce-şi văd şeful venind, ci cu 
respectul plin de afecţiune a oamenilor inteligenţi şi puternici 
pentru cel mai inteligent şi mai puternic decât ei. 

Atunci Morgan clătină lin cap, ridică fruntea şi, trecând 
înaintea lui Montbar, pătrunse în centrul cercului ce se formase 
la vederea lui. 

— Ei, prieteni, întrebă el, se pare că avem noutăţi? 

— Da, căpitane, răspunse o voce; se dă drept sigur că poliţia 
primului consul ne face cinstea de a se ocupa de noi. 

— Unde-i vestitorul? întrebă iarăşi Morgan. 

— lată-mă, aici sunt, zise un tânăr îmbrăcat în uniforma 
curierilor de cabinet, plin încă de praf şi de noroi. 

— Ai veşti oficiale? 

— Scrise nu, verbale da. 

— De unde-au pornit? 

— De la cabinetul particular al ministrului. 

— Atunci, pot fi crezute? 

— Răspund de-aşa ceva. E tot ce poate fi mai oficial. 

— E bine să ai prieteni pretutindeni, spuse Montbar în chip de 
paranteză. 

— Şi mai cu seamă în preajma domnului Fouche, adăugă 
Morgan. Să vedem veştile. 

— Trebuie să le spun în gura mare sau numai 
dumneavoastră? 

— Cum presupun că îi interesează pe toţi, eu zic să le spui în 
gura mare. 

— Ei bine, primul consul l-a chemat pe cetăţeanul Fouche la 
palatul Luxembourg şi i-a tras o săpuneaâă în privinţa noastră. 

— Bine! Şi după aceea? 

— Cetăţeanul Fouche a răspuns că suntem nişte daţi dracului, 
grozav de dibaci, foarte greu de găsit, dar mai greu încă de pus 


mâna pe noi după ce-am fost cumva găsiţi. Pe scurt, ne-a adus 
cel mai mare elogiu cu putinţă. 

— Foarte amabil din partea lui. Şi pe urmă? 

— Pe urmă, primul consul a răspuns că asta nu-l pliveşte, că 
suntem nişte tâlhari şi că noi, cu tâlhăriile noastre, susţinem 
războiul din Vendeea; Că în ziua când o om mai trimite bani în 
Bretania, nu vor mai exista Şuani. 

— Un raţionament ce-mi pare admirabil. 

— Că vestul trebuie lovit în est şi în sud. — Ca Anglia în India. 

— Că, în consecinţă, îi dă mână liberă cetăţeanului Fouche şi 
că are nevoie de capetele noastre, chiar de-ar trebui să 
cheltuiască un milion şi să ucidă cinci sute de oameni. 

— Ei bine, ştie el cui le cere, rămâne de văzut de-i vom lăsa 
să ni le ia. 

— Atunci, cetăţeanul Fouche s-a întors furios şi a declarat că 
până-n opt zile trebuie să nu mai rămână în Franţa niciun 
confrate al lui lehu. 

— Termenul e scurt. 

— În aceeaşi zi au plecat curieri la Lyon, Mâcon, Lons-le- 
Saulnier, Besançon şi Geneva, cu ordine către şefii 
garnizoanelor, să facă personal tot ce sunt în stare ca să ajungă 
să ne distrugă, dar, în afară de asta, să-l asculte fără să 
crâcnească pe domnul Roland de Mont-revel, aghiotantul 
primului consul, şi să-i pună la dispoziţie toate trupele de care ar 
putea avea nevoie ca să le folosească cum va crede de cuviinţă. 

— Şi eu pot să mai adaug, spuse Morgan, că domnul Roland 
de Montrevel şi a pornit la luptă. leri, la închisoarea din Bourg a 
tinut sfat cu căpitanul de jandarmi. 

— Se ştie în ce scop? întrebă o voce. 

— Bineînţeles! exclamă altă voce, ca să ne reţină acolo 
camere. 

— Acum, tot ai să-l mai ocroteşti? întrebă d'Assas. 

— Mai mult ca oricând. 

— Ei! Asta-i prea mult! şopti o voce. 

— De ce? întrebă Morgan cu un glas poruncitor, nu-i dreptul 
meu ca simplu confrate? 

— Ba, sigur că dă, spuseră alte două voci. 

— Ei, atunci mă folosesc de-acest drept şi ca simplu confrate, 
şi în calitate de căpitan al vostru. 

— Şi totuşi, în toiul încăierării, un glonte se rătăceşte! spuse 6 


voce. 

— În cazul acesta nu mai poate fi vorba de un drept pe care-l 
cer, nici de un ordin pe care vi-l dau, ci de-o rugămin'e pe care 
v-o fac. Prieteni dragi, făgăduiţi-mi pe cuvânt de onoare că nu 
vă veţi atinge de viaţa lui Roland de Montrevel. 

Într-un singur glas, t“ţi cei ce erau de faţă răspunseră, 
întinzând mâinile: 

— Pe onoarea noastră, jurăm! 

— Acum, continuă Morgan, trebuie să judecăm şi să analizăm 
poziţia noastră sub adevăratu-i aspect şi să nu ne facem iluzii. In 
ziua în care o poliţie inteligentă va începe să ne urmărească şi 
va porni un război în toată regula, e cu neputinţă să rezistăm. 
Vom umbla cu şiretlicuri ca vulpile, ne vom întoarce să-i 
înfruntăm ca mistreţii, dar rezistenţa noastră e o chestiune de 
timp. Şi asta-i tot. Cel puţin asta e părerea mea. 

Morgan îşi întrebă din ochi confrații, şi adeziunea fu unanimă; 
însă recunoşteau că merg la pieire sigură cu zâmbetul pe buze. 

Aşa era în epoca aceea stranie: primeai moartea fără temere, 
şi ucideai fără emoție. 

— Şi acum, întrebă Montbar, nu mai ai nimic de adăugat? 

— Ba da, răspunse Morgan. Mai am de adăugat că nimic nu-i 
mai uşor decât să ne facem rost de cai sau chiar s-o pornim pe 
jos. Cu toţii suntem vânători şi mai mult sau mai puţin oameni 
de munte. Călări, avem nevoie de şase ceasuri ca să ajungem 
dincolo de graniţele Franţei. Pe jos avem nevoie de 
douăsprezece. Ajunşi în Elveţia, îi dăm cu tifla cetăţeanului 
Fouche cu itoată poliţia lui. Lată ce aveam de adăugat/ 

— Are haz să ne batem joc de cetăţeanul Fouche, zise Adler, 
dar e foarte plicticos să părăsim Franţa. 

— De aceea, nici nu vom pune la vot această hotă-râre 
extremă decât după ce-l vom asculta pe trimisul lui Cadoudal. 

— A 1 e-adevărat, exclamară două-trei glasuri, bretonul! unde 
să fie bretonul? 

— Dormea când am plecat, zise Montbar. 

— Şi încă mai doarme, adăugă Adler, arătând cu degetul un 
om culcat pe un pat de paie într-o scobitură a peşterii. 

îi deşteptară pe breton, care se ridică în genunchi IVecându- 
se la ochi cu o mână, iar cu cealaltă căutân-rlu-şi din obicei 
carabina. 

— Te afli între prieteni, îi spuse un glas, nu-ţi i a- frică. 


— Frică! răspunse bretonul. Cine-i cel ce crede că mi-ar putea 
fi frică? 


— Cineva care se vede că nu ştie cu cine vorbeşte, dragul 
meu Creangă-de-Aur, spuse Morgan (căci îl recunoscu pe 
mesagerul lui Cadoudal ca unui care mai venise o dată şi pe 
care-l primiseră în mănăstire în noaptea aceea când şi el sosise 
de la Avignon) şi în numele căruia îţi cer iertare. 

Creangă-de-Aur privi grupul de tineri în. Faţa căruia se găsea, 
cu o expresie care nu lăsa loc la vreo îndoială în privinţa silei cu 
care primea un anume soi de glume. Dar, cum grupul nu părea 
să aibă chef de gâlceavă, şi fiindcă se vedea cât de colo că 
veselia lor nu avea nici urmă de zeflemisire în ea, întrebă cu' un 
ton destul de binevoitor: 

— Mă rog, care dintre dumneavoastră e şeful, domnilor? Am 
să-i înmânez o scrisoare din partea generalului meu. 

Morgan făcu un pas înainte. — Eu sunt, zise el. 

— Cum vă numiţi? 

— Am două nume. 

— Numele de război. 

— Morgan. 

— Da, de ăsta a spus şi generalul. De altfel, vă recunosc. 
Dumneavoastră mi-aţi dat un sac cu şaizeci de mii de franci în 
seara când am fost primit de călugări. Aşa, am o scrisoare 
pentru dumneavoastră. 

— Dă-mi-o. 

Țăranul îşi luă pălăria, îi smulse căptuşeala şi, dintre 
căptuşeala şi fetrul pălăriei scoase o bucată de hârtie care avea 
aerul să fie o a doua căptuşeală şi care părea albă în primul 
moment. 

Apoi, cu un salut milităresc, înmână hârtia lui Morgan. 

Acesta începu prin a o suci şi a o învârti, dar, văzând că nimic 
nu era scris, cel puţin care să se vadă, ceru: 

— O luminare! 

| se aduse o luminare. Morgan expuse hârtia la flacără. 

Puțin câte puţin, hârtia prinse a se acoperi cu litere şi, la 
căldură, scriitura apăru de-a binelea. 


Asemenea experienţă părea obişnuită tinerilor de acolo, 
numai bretonul o privi cu oarecare surprindere... 

Pentru mintea lui naivă putea să i se pară cine ştie ce magie 
în asemenea operaţie, dar de vreme ce şi diavolul slujea cauza 
regalistă, şuanul era gata să pactizeze chiar i cu diavolul. 

if —? Domnilor, începu Morgan, doriţi să ştiţi ce ne spune 

Cu toţii plecară capetele, ascultând. Tânărul citi: 

„Dragul meu Morgan, 

De ţi se va spune că m-am lepădat de cauza noastră şi că am 
pactizat cu guvernul primului consul, în acelaşi timp cu şefii ven- 
deeni, să nu crezi niciun cuvânt; sunt din Bretania bretonilor şi, - 
a atare, încăpățânat ca un adevărat breton. Primul consul mi-a 
trimis pe unul dintre aghiotanţii lui ca să-mi ofere amnistie 
deplină pentru toţi oamenii mei. Şi mie gradul de colonel. Nici 
măcar nu mi-am întrebat oamenii şi am respins oferta şi pentru 
ei şi pentru mine. 

Acum, totul depinde de voi: cum nu primim de la prinți nici 
bani, nici încurajare, dumneata eşti singurul nostru vistiernic. 
Inchide-ne casa, sau mai curând încetează de a n-o mai 
deschide pe cea a guvernului, şi opoziţia regalistă, a cărei inimă 
nu mai bate decât în Bretania, se împuţinează din ce în ce şi 
termină rin a se stinge cu desăvârşire. 

Nu mai am nevoie să-ţi spun că atunci când se va stinge, 
inima mea va fi încetat să mai bată. 

Misiunea noastră e plină de primejdii. Probabil ne vom pierde 
capetele, dar nu găseşti că va fi mai frumos pentru noi s-auzim 
spunându-se după noi, dacă se mai poate auzi ceva dincolo de 
mormânt: „Toţi îşi pierduseră speranţa, numai ei nu şi-au pier- 
dut-o!” 

Unul din noi va supravieţui celuilalt, dar ca să piară şi el la 
rândul său; acela, murind să spună: Etiamsi omnes, ego non l Ai 
încredere în mine aşa cum am eu în dumneata. 

Georges Cadouăal." 

„P.S. Ştii că poţi să-i încredinţezi lui Creangă-de-Aur toţi banii 
pe care-i ai pentru cauză; mi-a făgăduit că nu se va lăsa prins fi 
am toată încrederea în cuvântul lui.” 


Un murmur de entuziasm se stârni printre toţi tinerii după ce 
Morgan isprăvi ultimele cuvinte ale scrisorii. 


1 „Chiar dacă toţi ceilalţi au făcut-o, eu nu !« (lat.) Vorbele Hfuitului Petru către Isus, pe muntele Măslinilor. 


Aţi auzit, domnilor? întrebă el. 

— Da, da, da, repetară toate vocile unele după altele. — Mai 
întâi, ce sumă avem să-i dăm lui Creangă-de-Aur? 

— Treisprezece mii de franci de la lacul Silans, douăzeci şi 
două mii de la Carronnieres, paisprezece mii de la Meximieux, în 
total patruzeci şi nouă de mii, spuse Adler. 

— Ai auzit, dragul meu Creangă-de-Aur? întrebă el iarăşi- Nu e 
mare lucru şi suntem pe jumătate mai săraci decât ultima dată. 
Dumneata însă ştii proverbul: „Nici cea mai frumoasă fată din 
lume nu-ţi poate da decât cea ce are”. 


— Generalul ştie *ce riscuri întâmpinați ca să câştigaţi banii 
ăştia şi a zis că, oricât de puţin i-aţi. Putea trimite, puţinul acela 
îl va primi cu recunoştinţă. 

— Cu atât mai mult cu cât transportul viitor va fi mai bun, se 
auzi glasul unui tânăr care tocmai se amestecase în grup fără să 
fie văzut, până într-atât atenţia tuturor se concentrase asupra 
scrisorii lui Cadoudal şi asupra celui Ge o citise - mai cu seamă 
de vrem să spunem două vorbe sâmbăta viitoare furgonului 
poştal din Chambery. 

— Ei! Tu eşti, Valensolle, exclamă Morgan. 

Fără nume proprii, te rog, baroane. Putem să ne lăsăm 
împuşcaţi, ghilotinaţi, traşi pe roată, sfârtecaţi, dar Kă salvăm 
cinstea familiei. Mă numesc Adler şi nu răspund la alte nume. 

— lertare: am greşit. Aşadar ziceai... 

— Că diligenta poştală de la Paris la Chambery ar trece 
sâmbătă pe drumul dintre La Chapelle-de-Guinchay şi gelleville, 
ducând. Cincizeci de mii de franci ai guvernului călugărilor de la 
mânăstirea de pe muntele Saint-Ber-n'ard. La care aş mai 
adăuga că între cele două localităţi se află un loc numit Casa- 
Albă, care îmi pare tocmai potrivit pentru a întinde o cursă. 

— Ce-aveţi de - spus, domnilor? întrebă Morgan. Îi facem 
cinstea cetăţeanului Fouche să ne fie teamă de poliţia lui?. 
Plecăm? Părăsim Franţa? Sau rămânem credincioşii confraţi ai 
lui lehu? 

Un singur strigăt răspunse: 

„|— Să rămânem! 

— Bravo! exclamă Morgan. Vă recunosc, fraţilor. Cadoudal ne- 
a arătat drumul în minunata scrisoare pe care tocmai am primit- 
o de la el. Să-i adoptăm deviza eroică: Etiamsi omnes, ego non. 


Apoi, îndreptându-se către ţăranul breton, îi spuse: 

— Creangă-de-Aur, cei patruzeci şi nouă de mii de franci îţi 
stau la dispoziţie. Poţi să pleci când vrei. Făgăduieşte în numele 
nostru ceva mai bun pentru data viitoare şi spune-i generalului 
din partea mea că, oriunde fa va duce, pretutindeni, chiar şi la 
eşafod, îmi voi face 

O cinste din a veni după el, sau din a merge înaintea lui. 

1, a revedere, Creangă-de-Aur! 

Apoi, se întoarse către tânărul care părea că doreşte tntr-atât 
să i se respecte numele conspirativ. 

— Draul meu Adler, îi spuse el ca unul ce-şi regăsise buna 
dispoziţie de care fusese lipsit câteva clipe, îmi iau sarcina să te 
hrănesc şi să te culc în noaptea asta, dacă totuşi vei binevoi să 
mă accepţi ca gazdă. 

— Cu toată recunoştinţa, prietene Morgan, răspunse noul 
sosit, trebuie să te previn doar că sunt gata să primesc orice pat 
s-ar găsi, dat fiind că sunt frânt de oboseală, dar nu orice listă 
de bucate, dat fiind că sunt mort de foame. 

— Ai să te bucuri de un pat bun şi de o cină excelentă. 

— Ce trebuie să fac ca să le capăt? 

— Să mă urmezi. — Sunt gata. 

— Atunci vino! Noapte bună, domnilor! Tu eşti de veghe, 
Montbar? 

— Da. 

— Atunci, putem dormi liniştiţi. 

Drept care, Morgan îşi trecu un braţ pe sub braţul prietenului 
său, iar cu cealaltă mână apucă o torţă care i se oieri şi înainta 
în adâhcurile peşterii, unde avem să-l urmărim dacă cititorul nu- 
i prea obosit de-o şedinţă atât de lungă. 

Pentru întâia oară Valensolle, care era, după cum am ia ut. De 
prin vecinătăţile localităţii Aix, avea prilejul ^ vadă peşterea 
Ceyzeriat, de curând adoptată de confrații lui Iehu ca loc de 
refugiu. La întrunirile dinainte, avusese prilejul să exploreze 
numai ocolişurile şi ascunzişurile imnăstirii Seillon, pe care 
ajunsese s-o cunoască destul de 


amănunţit, pentru ca în comedia jucată în faţa lui Ro-land să i 
se fi încredinţat rolul fantomei. 
Totul era aşadar ciudat şi necunoscut pentru el în noul 


domiciliu unde avea să tragă primu-i somn şi care părea să fie, 
cel puţin timp de câteva zile, cartierul general al lui Morgan. 

Aşa cum se întâmplă cu toate carierele părăsite, care 
seamănă la prima vedere cu o cetate subterană, diferitele căi 
săpate pentru scoaterea pietrei se terminau totdeauna într-o 
fundătură, adică în locul acela al minei unde munca fusese 
întreruptă. 

O singură cărare părea că se prelungeşte la infinit. 

Totuşi, se ajungea într-un punct unde şi ea trebuise să se 
oprească într-o zi, dar, către unghiul impasului, se săpase - în ce 
scop? lucrul a rămas un mister chiar şi pentru localnici - o’ 
deschizătură cu două treimi mai strimtă decât galeria Hin care 
începea, putând îngădui trecerea cam doi oameni unul lângă 
altul. 

Cei doi prieteni pătrunseră în deschizătura aceea. 

Aerul se împuţina din ce în ce, încât torta ameninţa la fiecare 
pas să se stingă. 

Valensolle simţi picături de apă îngheţată căzându-i pe umeri 
şi pe mâini. 

— la te uită! exclamă el, ce? aici plouă? 

— Nu, răspunse Morgan râzând, numai că trecem pe sub apa 
Reyssouse. 

— Atunci, mergem la Eourg? 

— Cam pe aproape. 


— Fie! tu mă duci, tu mi-ai făgăduit să-mi dai cina şi un loc 
unde să dorm. N-am de ce să mă îngrijorez în afară doar că văd 
cum ni se stinge lampa, adăugă tânărul urmărind cu ochii 
lumina torţei ce pălea. 

— Şi nici aşa n-am avea de ce ne tulbura, dat fiind că ne-am 
regăsi totuşi până la urmă. 

— În sfârşife! exclamă Valensolle, şi când te gândeşti că 
pentru nişte prinți, care nici măcar nu ne ştiu numele pe care, 
de le-ar afla într-o zi, le-ar uita a doua zi după ce le-au ştiut, că 
pentru ei ne plimbăm noi la ceasurile trei de noapte printr-o 
peşteră, şi trecem pe sub râuri, şi mergem să ne culcăm fără ca 
să ştim unde, cu perspectiva de a fi prinşi, judecaţi şi ghilotinaţi 
într-o bună dimineaţă. Ştii tu, Morgan, că aşa ceva e cam 
stupid? 

— Dragul meu, răspunse Morgan, ceea ce trece drept stupid, 


şi ceea ce nu-i înţeles de vulg, în asemenea cazuri, are multe 
şanse să fie sublim. 

— Hai, lasă, făcu Valensolle, văd că tu pierzi şi mai mult decât 
mine în meseria pe care-o facem, Eu nu pun decât devotament, 
şi tu pui şi entuziasm. 

Morgan scoase un suspin. 

— Am ajuns, spuse el, lăsând convorbirea să cadă ca o 
sarcină ce-l apăsa de-ar fi fost s-o poarte mai mult. 

într-adevăr, se izbise cu piciorul de primele trepte ale unei 
scări. 

Morgan, luminând şi mergând înaintea lui Valensolle, urcă 
zece trepte şi dădu de-un grilaj cu o poartă de fier. 

Cu ajutorul unei chei, pe care-o scoase din buzunar, deschise 
poarta. 

Se pomeniră într-un cavou funerar. De cele două părţi ale 
cavoului, două sicrie se sprijineau pe trepte de fier. Coroane du 
cale şi blazonul de "zur cu crucea de argint arătau că sicriele de- 
acolo trebuie să fi avut înăuntru oarecare membri ai familiei de 
Savoia, mai înainte ca familia respectivă să îi ajuns să poarte 
coroana regală. 

în fundul cavoului se făcea o scară ce ducea la un taj superior. 

Valensolle aruncă o privire curioasă în jurul lui şi, la lumina 
şovăielnică a făcliei, îşi dădu seama în ce loc funebru se afla. 

— Drace! exclamă el, după cât se pare, suntem exact pe dos 
decât spartanii. 

— Prin aceea că ei erau republicani şi noi regalişti? întrebă 
Morgan. 

— Nu: prin aceea că ei aduceau un schelet la sfârşitul 
ospăţului lor, pe când noi îl aducem înainte de ospăț. 

— Eşti chiar sigur că spartanii erau cei ce-au dat asemenea 
dovadă de filosofie? întrebă Morgan închizând uşa după el.» 

— Ei sau alţii, puţin îmi pasă, răspunse Valensolle. La drept 
vorbind, am citat ce-am avut de citat: nici abalele Vertot, 
celebrul istoric, nu-o lua de la capăt cu asediile imaginate de el, 
chiar dacă documentele vădeau că povestirile lui sunt 
fanteziste, nici eu nu-mi modific citatul. 

— Ei bine, altădată s-o pui pe seama egiptenilor. 

— Bine! răspunse Valensolle cu o nepăsare nu lipsită de 
oarecare melancolie, dar e posibil c-am să fiu chiar eu schelet 
înainte de-a mai avea prilejul să-mi arăt erudiţia pentru a doua 


oară. Dar, ce dracu faci? De ce stingi torţa? Doar nu mi-i da să 
mănânc aici şi să mă culci tot aici, cred? 

într-adevăr, Morgan stinsese tocmai torţa pe prima treaptă a 
scării ce ducea la un etaj mai sus. 

— Dă-mi mina, îi răspunse tânărul. 

Valensolle îl apucă pe prietenul său de mână c-o asemenea 
grabă ce vădea lipsa dorinţei sale de a prelungi pe întuneric o 
şedere în cavoul ducilor de Savoia, oricare ar fi fost cinstea unui 
om viu de a avea legături cu nişte decedați atât de iluştri. 

Morgan urcă treptele. 

Pe urmă se păru că face o sforţare, judecind după încordarea 
mâinilor lui. 

într-adevăr, o lespede se ridică şi, prin deschizătura ei, o 
lumină crepusculară pâlpâi în faţa ochilor lui Valensolle, în timp 
ce un miros plin de arome, urmând atmosferei infecte din 
cavou, veni să-i gâdile nasul. 

— Ah! exclamă el, aici ne aflăm într-o lură. Zău, îmi place mai 
mult aici!... 

Morgan, nu răspunse nimic. Îşi ajută camaradul să iasă din, 
cavou şi lăsă lespedea să cadă la loc. 

Valensolle se uită jur-împrejurul său: se găsea în mijlocul unei 
clădiri vaste, plină cu fân, şi în care lumina, pătrundea prin nişte 
ferestre atât de minunat tăiate încât nu puteau fi ferestrele unei 
şuri. 

— Dar, urmă Valensolle, nu ne aflăm într-o şură? 

— Caţără-te pe -finul de colo şi du-te de te-aşază lângă 
fereastra aceea, îi răspunse Morgan. 

Valensolle ascultă, se urcă pe fân ca un şcolar în vacanţă şi se 
duse, aşa cum îi spusese Morgan, să se aşeze lângă fereastră. 

O clipă după aceea, Morgan aşeză în faţa prietenului său un 
şervet în care se afla un pateu, pâine, o sticlă cu vin, două 
pahare, două cutiţe şi furculiţe. 

— Ei, drăcie! zise Valensolle, Lucullus cinează la Lucullus. 

Apoi. Pironindu-şi privirea prin vitraliile ferestrei într-o clădire 
cu un număr mare de ferestre, ce părea o aripă a imobilului în 
care se aflau cei doi prieteni, dar în faţa căreia se plimba o 
sentinelă, zise: 

— Hotărât lucru, mâncarea are să-mi cadă greu dacă nu ştiu 
în ce loc ne aflăm. Ce clădire e aceea? Şi de ce, se preumblă 
sentinela aceea prin faţa uşii? 


— Ei bine! răspunse Morgan, pentru că ţii neapărat, am să ţi-o 
spun: suntem în biserica din Bourg, pe care o decizie a 
Consiliului Municipal a preschimbat-o în magazie de furaje. 
Clădirea aceea de care suntem lipiţi e cazarma jandarmeriei, iar 
soldatul de colo e sentinela ce a primit ordin să nu lase pe 
nimeni să ne "tulbure în timpul cinei sau să ne surprindă în 
timpul somnului. 

— Ce jandarmi, cumsecade! zise Valensolle umplân-du-şi 
paharul, în sănătatea lor, Morgan! 

— Şi într-a noastră! răspunse tânărul râzând. Să mă ia dracul 
dacă le trece lor prin minte să ne caute aici! 

De-abia avu Morgan timpul să-şi golească paharul şi, ca şi 
cum diavolul ar fi acceptat provocarea ce-i fusese aruncată, se 
auzi glasul strident al sentinelei care striga: „Cine-i acolo?” 

— Ei î exclamară amândoi tinerii, ce mai înseamnă şi asta? 

într-adevăr, o trupă de vreo treizeci de oameni venea dinspre 
Ponl-d'Ain şi, după ce schimbă parola cu sentinela, se împărţi: o 
parte, cea mai mare, îndrumată de doi bărbaţi ce păreau a fi 
ofiţeri, intră în cazarmă; cealaltă îşi continuă drumul. 

— Atenţie! exclamă Morgan. 

Şi amândoi, aşezaţi în genunchi, cu, urechea la pândă, cu 
ochii lipiţi de geamuri, aşteptară. 

Să explicăm lectorului ce pricinuise întreruperea unui ospăț 
care, cu toate că era luat la ceasurile trei de noapte, n-a fost, 
aşa cum se vede, lipsit de emoţii. 


DESIŞ PUSTIU 

Fiica paznicului nici gând să se fi înşelat: chiar pe Roland îl 
văzuse vorbind în temniţă cu căpitanul de jandarmi. 

în ceea ce o privea, Amélie avea de ce se teme, căci. Tocmai 
pe urmele lui Morgan se pornise Roland. 

Nu trecuse pe la castelul Negrelor-Fintâni, nu c-ar fi bănuit cât 
de cât că sora lui i-ar fi purtat vreun interes şefului contrafraţilor 
lui lehu, dar se temea de vreo indiscreţie a vreunui slujitor. 

O recunoscuse foarte bine pe Charlotte la tatăl ei, dar de 
vreme ce ea nu se arătase nici pe departe mirată, Roland crezu 
că nu fusese recunoscut, ba, mai mult chiar, după ce schimbase 
câteva cuvinte cu căpitanul de jandarmi, se duse să-l aştepte în 
piaţa Bastionului, foarte pustie la asemenea oră. 


După ce termină controlul registrului închisorii, căpitanul de 
jandarmi se duse şi el să-l întâlnească. 

îl găsi pe Roland plimbându-se în sus şi-n jos, aştep-tându-l cu 
nerăbdare. 

La paznic, Roland se mulţumise doar să se legitimeze, aici 
însă putea să intre în materie. 

Aşadar, îl iniţie pe căpitanul de jandarmi asupra scopului 
călătoriei sale. 

După cum în adunările publice poţi să ceri cuvântul pentru un 
fapt personal, şi îl obţii fără să întâmpini contestaţii, tot aşa şi 
Roland ceruse primului consul, şi asta pentru un fapt personal, 
ca urmărirea Confraţilor lui lehu să-i fie încredinţată lui - şi 
obținuse asemenea favoare fără greutate. 

Un ordin al ministrului de război îi punea la dispoziţie 
garnizoanele nu numai din Bourg, dar şi din oraşele 
înconjurătoare. 

Un ordin al ministrului poliţiei ordona tuturor ofiţerilor de 
jandarmi să-i dea tot ajutorul. 

Se gândise, bineînţeles şi mai întâi de toate, să se adreseze 
căpitanului de jandarmi din Bourg, pe care-l cunoştea de multă 
vreme şi pe care-l ştia om de curaj şi de acţiune. 

Găsise tocmai ce căuta: căpitanul de jandarmi din Bourg. Era 
îngrozitor de pornit împotriva Confraţilor lui Iehu, care prădau 
diligentele la un sfert de leghe, de oraş şi pe care nu mai 
ajungea nicicum să pună mina. 

Ştia raporturile trimise ministrului poliţiei cu privire «la 
ultimele trei opriri de diligente şi înţelegea prea bine furia 
acestuia. 

Dar rămase uimit la culme când Roland îi povesti ceea ce i se 
întâmplase lui în mânăstirea Seillon în noaptea în -rare 
veghiase, şi mai ales ce i sp întâmplase lui sir John n noaptea 
următoare în aceeaşi mânăstire. 

Căpitanul' ştiuse bine, din zvon public, că oaspetele doamnei 
de Moritrevel primise o lovitură de pumnal. Cum nimeni însă nu 
făcuse plângere, nici el nu se crezuse în Vept să pătrundă în 
negura în care părea că Roland do-eşte să lase învăluită toată 
povestea. 

în epoca aceea tulbure, forţa armată avea anumite toleranţe 
pe care nu le-ar fi avut nicidecum în alte timpuri. 

Cât despre Roland, el nu spusese nimic, dorind să-şi păstreze 


mulţumirea de a-i urmări pe oaspeţii mânăstirii, mistificatori sau 
asasini, în timpul şi la locul potrivit. 

De data aceasta însă venea cu toate mijloacele să-şi pună 
planul în execuţie şi, foarte hotărât, să nu se mai ntoarcă în faţa 
primului consul până ce nu-l va fi în-eplinit. 

De altfel, era una dintre aventurile pe care Roland e căuta. Nu 
era oare un prilej de a-şi pune viaţa în joc, mpotriva unor 
oameni carer necruţându-şi-o pe-a lor, -au să i-o cruţe poate nici 
pe-a lui? 

Lui Roland nici prin minte nu-i trecea să atribuie adevăratei 
cauze - adică ocrotirii întinsă asupra lui de către e Morgan - 
norocul de a fi scăpat de primejdie atât în noaptea în care 
veghiase în mânăstire cât şi în ziua în care p luptase împotriva 
lui Cadoudol. 

Cum putea presupune că o simplă cruce fusese făcută 
deasupra numelui său şi că, pe-o distanţă de două sute 

: izeci de leghe, semnul acela al mântuirii îl ocrotise de la un 
capăt la celălalt al Franţei? 

In rest, primul lucru ce-avea de făcut era să încercu-iancă 
mânăstirea Seillon şi s-o scotocească până-n unghe- 


rele cele mai tainice - ceea ce Roland se socotea deplin 
îndreptăţit s-o facă. 

Numai că noaptea era pe trecute şi asemenea expediţie nu 
mai putea avea loc înaintea nopţii următoare. 

Intre timp, Roland avea să se ascundă în cazarma 
jandarmeriei şi să stea în camera căpitanului, pentru ca nimeni 
din Bourg să nu-i bănuiască prezenţa şi nici pricina ce-l aducea. 
A doua zi, el avea să călăuzească expediţia. 

In cursul zilei următoare, un jandarm ce era croitor avea să-i 
confecţioneze o uniformă completă de subofițer de jandarmerie. 

Va trece drept ataşat pe lângă brigada din Lons-le-Saulmier 
şi, datorită uniformei celei noi, va putea dirija percheziţia în 
mânăstire, fără să fie recunoscut. 

Totul se desfăşură şi se îndeplini după planul stabilit. 

Către ora unu noaptea, Roland reintră în cazarmă cu 
căpitanul, urcă în camerea acestuia, îşi aşeză un pat de 
campanie şi dormi ca unul ce petrecuse două zile şi două nopţi 
în poştalion. 


A doua zi, se înarma cu răbdare ca să facă, pentru instruirea 
căpitanului, un plan al mânăstirii Seilon, datorită căruia, chiar şi 
fără ajutorul lui Roland, mândrul ofiţer ar fi putut conduce 
expediţia, fără să se rătăcească nici măcar cu un pas. 

Cum căpitanul nu dispunea decât de optsprezece soldaţi sub 
ordinele sale, care n-ar fi fost nicidecum de ajuns ca să 
împresoare mânăstirea în întregime sau, mai curând să-i 
păzească cele două ieşiri şi s-o scotocească pe dinăuntru; şi 
cum ar mai fi trebuit încă două-trei zile ca să întregească 
brigada răspândită prin împrejurimi. Şi să aştepte numărul de 
oameni necesari, căpitanul, din ordinul lui Roland, se duse în 
cursul zilei să-l pună la curent cu evenimentele pe colonelul de 
dragoni al cărui regiment se afla în garnizoană la Bourg, şi să-i 
ceară doisprezece oameni care, împreună cu cei optsprezece ai 
căpitanului, ar fi făcut un total de treizeci. 

Colonelul nu numai că îi dădea cei doisprezece oameni, dar 
aflând pe deasupra că expediţia avea să fie condusă de şeful de 
brigadă Roland de Montrevel, aghiotantul primului consul, 
declară că voia neapărat să ia parte şi el, comandând cei 
doisprezece oameni ai săi. 

Roland îi primi ajutorul şi se stabili ca el, colonelul - folosim şi 
titlul de colonel şi cei de şef de brigadă, fiindcă şi unul şi altul 
reprezintă acelaşi grad - şi se stabili după cum ziceam, ca “el, 
colonelul, cu cei doisprezece dragoni, să-l ia în trecere pe 
Roland, pe căpitan şi pe cei optsprezece jandarmi, cazarma 
jandarmeriei aflându-se chiar în drumul ce duce la mânăstirea 
Seillon. 

Plecarea era hotărâtă pentru ora unsprezece. 

La ora unsprezece, ora militară, cu alte cuvinte ora 
unsprezece precis, colonelul de dragoni cu cei doisprezece 
oameni ai lui se alăturară jandarmilor şi celor două trupe reunite 
într-una singură porniră în marş. 

Roland, în costumu-i de subofiter de jandarmerie, s-a lăsat 
recunoscut de colegul său, colonelul de dragoni; dar pentru 
dragoni şi pentru jandarmi el era, după cum se convenise, 
subofiţerul detaşat de la brigata din Lons-le-Saulmier. 

Dar, întrucât oamenii s-ar fi putut mira că un subofițer, străin 
de localitate, le-a fost dat să-i călăuzească, li s-a spus că, în 
tinereţea lui, Roland fusese novice la Seillon, ucenicie datorită 
căreia era în stare să recunoască mai bine decât oricine 


ungherele cele mai misterioase ale mânăstirii. 

Primul sentiment pe care-l încercară bravii militari fu acela de 
a se simţi oarecum umiliţi să fie îndrumați de un fost călugăr. 
Insă. — dat fiind că fostul călugăr purta pălăria în trei colţuri 
într-un chip destul de cochet, şi apoi că înfăţişarea lui era aceea 
a unui om care, purtând uniforma, părea că uitase cu 
desăvârşire c-ar fi purtat cândva rasă de călugăr - până la urmă 
se resemnară cu toţii, rezervându-şi dreptul de a-şi face o 
părere definitivă despre subofițer după felul în care va mânui 
muscheta pe care-o purta sub braţ, pistoalele pe care le purta la 
centiron şi sabia pe care o purta la şold. 

Şi-au luat cu ei făclii şi au pornit-o la drum în cea mai adâncă 
tăcere, într-o formaţie de trei plutoane: unul de opt oameni, 
comandat de căpitanul de jandarmerie, al lul de zece oameni, 
comandat de colonel şi, în sfârşit, Ultimul de doisprezece, 
comandat de Roland. 1. A ieşirea din oraş se despărţiră. 

Căpitanul de jandarmi, care cunoştea mai bine locurile decât 
colonelul de dragoni, îşi luă sarcina de a păzi fereastra aşa 
numitei Gorrerii, adică a pavilionului mânăstirii, fereastră ce da 
spre pădurea Seillon. Avea cu el opt jandarmi. 

Colonelul de dragoni primi sarcina de la Roland să păzească 
poarta mare de la intrarea mânăstirii. Avea cu el cinci dragoni şi 
cinci jandarmi. 

Roland se hotărî să cerceteze cu de-amănuntul interiorul. El 
dispunea de cinci jandarmi şi şapte dragoni. 

| se dădu fiecăruia câte o jumătate de ceas ca să fie la postul 
respectiv. Mai mult decât le trebuia. 

La unsprezece şi jumătate, când urma să bată clopotul de la 
biserica Peronnas, Roland cu oamenii lui trebuiau să se caţere 
peste zidul livezii. 

Căpitanul de jandarmi, o apucă pe drumul dinspre Pont-d'Ain 
până la marginea pădurii şi», trecând pe lângă lizieră, îşi ocupă 
postul ce-i fusese destinat. 

Colonelul de dragoni o luă pe scurtătura ce se împreuna cu 
drumul spre Pont-d'Ain şi care ducea la poarta mânăstirii. 

în sfârşit, Roland o tăie de-a dreptul peste ogoare şi ajunse la 
zidul livezii pe care, în alte împrejurări, după cum ne amintim, îl 
mai sărise de două ori. 

Exact la unsprezece şi jumătate dădu semnalul oamenilor lui, 
se caţără şi sări peste zidul livezii. Jandarmii şi dragonii îl 


urmară. Ajunşi de partea cealaltă a zidului, oamenii nu ştiau 
încă dacă Roland e viteaz, dar ştiau că e sprinten. 

Roland le arătă prin întuneric poarta spre care trebuiau să se 
îndrepte, adică cea care dădea din livadă în mâărlăstire. 

Apoi se repezi el cel dintâi printre buruienile înalte, el cel 
dintâi împinse poarta, el cel dintâi pătrunse în lăcaşul mânăstirii. 

Totul zăcea în întuneric, tăcere şi singurătate. 

Roland, slujind într-una de călăuză oamenilor săi, intră în 
trapeza mânăstirii. 

Peste tot pustiu, peste tot linişte. 

O porni pe sub bolta piezişă şi ieşi din nou în grădină, fără să 
fi înspăirnântat alte fiinţe vii în afară de cucuvele şi lilieci. 

Rămânea de cercetat cisterna subterană, cripta mortuară şi 
pavilionul sau mai curând, capela dinspre pădure, 

Roland străbătu locul pustiu care-l despărţea de cis-teană. 
Ajuns la capătul de jos al scărilor, aprinse trei torţe, păstră una 
iar pe celelalte două le dădu, una în miinile unui dragon, iar 
cealală în mâinile unui jandarm. Apoi ridică piatra care ascundea 
scara. 

Jandarmii care-l urmau pe Roland începură să creadă că e tot 
atât de viteaz pe cât se arătase de sprinten. 

Străbătură coridorul subteran şi dădură de prima poartă cu 
gratii. Era închisă dar nu încuiată. 

Intrară în cripta funerară. 

Acolo nu era numai singurătate, rumai tăcere; acolo era 
moartea. 

Chiar şi cei mai viteji simţiră cum li se face părul măciucă. 

Roland merse de la un mormânt la altul, cercetându-l cu patul 
pistolului pe care-l ţinea în mână. De nicăieri niciun răspuns. 

Străbătură cripta, dădudă şi de a doua poartă cu grilaj şi 
pătrunseră în capelă. 

Aceeaşi tăcere, aceeaşi pustietate. Totul era lăsat în părăsire, 
ai fi zis de ani de zile. 

Roland merse de-a dreptul la strane. Văzu sângele pe lespezi. 
Nimeni nu-şi dăduse osteneala să-l şteargă. 

Acolo ajunsese la capătul cercetărilor şi părea că nu mai este 
nimic de făcut. 

Roland nu se putea hotări să se retragă. 

Se gândi că poate nu fusese atacat, din pricina prea 
numeroasei sale escorte. Lăsă zece oameni cu o torţă în capelă, 


le dădu ordin-să între în legătură, prin fereastra în ruină, cu 
căpitanul de jandarmi ce şedea la pândă în pădure, la câţiva 
paşi de fereastra aceea, şi se întoarse cu doi oameni. 

De data asta, cei doi oameni ce-l urmau pe Roland îl găsiră 
mai mult decât viteaz, îl socotiră cutezător. 

Dar Roland, neţinând seama nici măcar dacă era însoţit sau 
nu, o luă înapoi pe propria-i urmă în lipsa vreunei urme a 
bandliţilor. 

Celor doi oameni le fu ruşine şi îl urmară, 

Hotărât lucru, mânăstirea era părăsită. 

Ajuns în faţa porţii celei mari, Roland îl chemă pe colonelul de 
dragoni. Colonelul cu cei zece oameni era la postul său. 

Roland deschise poarta şi făcu joncţiunea cu ei. 

Nici ei nu văzuseră şi nu auziseră nimic. 

Intrară cu toţii împreună, închizând şi baricadând poarta în 
urma lor, ca să le taie retragerea bandiţilor, dacă ar fi avut 
fericirea să-i întâlnească. 

Pe urmă plecară cu toţii să se-ntâlnească cu ceilalţi camarazi, 
care şi ei se alăturară căpitanului de jandarmi şi celor opt 
oameni ai lui. 

Aceştia toţi îl aşteptau în strane. 

Trebuiau să se hotărască pentru retragere: tocmai bătuse 
ceasurile două de noapte. De-aproape trei ceasuri se aflau în 
căutare, fără să fi găsit nimic. 

Roland, reabilitat în cugetele jandarmilor şi ale dra-gonilor, 
care vedeau că nu e de glumit cu fostul călugăr, dădu, spre 
marea lui părere de rău, semnalul de retragere, deschizând uşa 
capelei ce dădea înspre pădure. 

De data asta, cum nu mai trăgea nădejde să mai întâlnească 
pe careva, Roland se mulţumi doar s-o tragă după el. 

Apoi, în pas forţat, trupa cea mică porni înapoi spre Bourg. 

Căpitanul de jandarmi cu cei optsprezece oameni şi cu Roland 
se întoarseră la cazarma lor, după ce schimbară parola cu 
sentinela. 

Colonelul de dragoni şi cei doisprezece oameni ai lui îşi 
urmară drumul şi se înapoiară în oraş. 

Tocmai strigătul sentinelei când opri soldaţii la poarta 
cazărmii atrăsese atenţia lui Morgan şi lui Valensolle. Intrarea 
celor optsprezece soldaţi în cazarmă le întrerup-sese cina. În 
sfârşit, tocmai împrejurarea aceea neprevăzută îl făcuse pe 


Morgan să exclame: „Atenţie!” 

într-adevăr, în situaţia în care se aflau cei doi tineri, orice 
lucru merita atenţie. 

De aceea masa fu întreruptă, fălcile încetară să mai mestece 
ca să lase ochii şi urechile să-şi împlinească menirea cu toată 
puterea. 

Se văzu curând că numai ochii vor avea de furcă. 

Fiecare jandarmi intră în încăperea-i respectivă fără lumină. 
Nimic nu atrase aşadar atenţia tinerilor noştri pe la numeroasele 
ferestre ale cazărmii, drept care se putură concentra numai 
asupra unui singur punct. 

în mijlocul tuturor ferestrelor acelora întunecate, două din ele 
se luminară. În raport cu restul clădirii, ele erau situate oarecum 
într-o latură şi drept în faţa aceleia unde cei doi prieteni îşi luau 
masa. 

Amândouă ferestrele erau la primul etaj, dar, din 'poziţia pe 
care o ocupau, adică de pe coama mormanelor de nutreţ, 
Morgan şi Valensolle nu numai că se găseau la aceeaşi înălţime 
cu ferestrele, ci chiar se uitau de deasupra lor. 

Ferestrele acelea erau de la camera căpitanului de jandarmi. 

Fie din nepăsarea bravului căpitan, fie din lipsurile mari de 
care suferea statul, ferestrele, nu aveau perdele, aşa că, 
datorită celor două sfeşnice aprinse de ofiţerul de jandarmi în 
cinstea oaspetelui, Morgan, şi Valensolle puteau să vadă tot ce 
se petrecea în camera aceea. 

Deodată Morgan îl prinse de braţ pe Valensolle şi-l strânse cu 
toată puterea. 

— Ei! exclamă Valensolle, dar ce s-a mai întâmplat? Roland îşi 
aruncase tricornul pe un scaun, şi Morgan il recunoscuse. 

— Roland de Montrevel! zise el, Roland în uniformă de 
subofițer de jandarmi! De data asta, noi suntem pe urmele lui, 
în timp ce el le mai caută pe-ale noastre. Să nu cumva săi le 
pierdem. 

— Ce faci? întrebă Valensolle simțind că prietenul lui plecase 
de lângă el. 

— Mă duc să-i înştiinţez pe confraţi. Tu râmâi pe loc >.<> ou-l 
pierde din ochi. Îşi leapădă sabia, îşi scoate pis-l'Miele de la 
cingătoare, se vede că-şi va petrece noaptea ni camera 
căpitanului. Mâine îl desfid s-o apuce pe vreun drum, oricare ar 
fi, fără să aibă pe unul de-ai noştri pe Urme. 


Şi Morgan, dându-şi drumul s-alunece pe povârnişul 
nutreţului, dispăru din văzul camaradului său care, chircit ca un 
sfinx, nu-l mai scăpa din ochi pe Roland de ontrevel. 

După un sfert de ceas, Morgan se întoarse, iar ferestrele 
ofițerului de jandarmi erau. Ca toate celelalte ferestre ale 
cazărmii, cufundate în întuneric. 

— Ei, ce-i? întrebă Morgan. 

— Ce să fie? răspunse Valensolle. Totul s-a terminat în chipul 
cel mai prozaic din lume. Şi-au lepădat hainele de pe ei, au stins 
luminările şi s-au culcat: căpitanul în patul său, iar Roland pe o 
saltea. Se vede treaba că în clipa de faţă sforăie care mai de 
care. 

— Ei, atunci, spuse Morgan, noapte bună lor şi nouă la fel. 

După zece minute, urarea de mai sus era împlinită şi cei doi 
tineri dormeau de parcă nu s-ar fi culcat cu primejdia în pat. 


XLI 
HOTELUL POŞTEI 


în aceeaşi zi, către ceasurile şase de dimineaţă, cu alte 
cuvinte în zorii cenuşii şi reci ai unei zile de la sfâr-şitul lui 
februarie, un călăreț, dând pinteni unui căluţ de poştă, precedat 
fiind de un surugiu ce trebuia să aducă înapoi calul şi să-l 
predea în mână, ieşea din oraşul Bourg pe drumul spre Mâcon 
sau spre Saint-Jullien. 

Spunem pe drumul spre Mâcon sau spre Saint-Jullien, fiindcă 
la o leghe depărtare de Bourg, capitala provinciei 
Bresse, drumul se bifurcă şi unul, urmând în linie dreaptă, duce 
la Saint-jullien, iar celălalt, abătându-se către stânga, se 
îndreaptă spre Mâcon. 

— Ajuns la răspântia celor două drumuri, călăreţul era gata s- 
o apuce pe drumul spre Mâcon, când o voce care părea că iese 
de sub o căruţă răsturnată îi ceru îndurare. 

Un biet zarzavagiu fusese prins într-adevăr sub căruţa 
încărcată cu legume. Fără îndoială, voise s-o sprijine în clipa 
când roata, alunecând în şanţ, căruţa se prăvăli. Din fericire 
căruţa căzuse peste el în aşa fel, încât omul nădăjduia, spunea 
dânsul, să nu se fi ales cu nicio fractură şi nu cerea decât un 


lucru, să i se dea o mână de ajutor ca să-şi pună căruţa iarăşi pe 
roate. Atunci nădăjduia el că se va putea ridica şi pune pe 
picioare. 

Călărețul, om milos faţă de aproapele său, nu numai că-i 
îngădui vizitiului să se oprească şi să-l scoată pe zarzavagiu din 
încurcătura în care se găsea, dar chiar el sări jos de pe cal şi, cu 
o putere la care nici pe departe nu te-ai fi aşteptat de la un 
bărbat de statură mijlocie, aşa cum era el, ajută vizitiul să pună 
căruţa iarăşi pe roate, şi nu numai atât, ci s-o şi tragă pe drumul 
pietruit 

După care voi să-l ajute pe om să se ridice, dar omul spusese 
drept: era teafăr şi nevătămat. E drept că-i mai rămăsese un soi 
de tremur în picioare, dar numai ca să se adeverească proverbul 
ce pretinde că există un Dumnezeu şi pentru beţivi. 

Zarzavagiul numai contenea cu mulţumirile şi prinse calul de 
căpăstru, dar mai mult - şi lucrul era lesne de văzut - ca să se 
sprijine, decât ca să mâne animalul pe drumul cel drept. 

Cei doi. Călăreţi încălecară iarăşi, o luară cu caii în galop şi 
curând se făcură nevăzuţi la cotul pe care-l face drumul cu cinci 
minute înainte de-a intra în pădurea Monnet." 

Dar, de cum dispărură, o schimbare demnă de luat în seamă, 
se petrecu în înfăţişarea zarzavagiului: îşi opri calul, se îndreptă, 
duse la buze muştiucul unei goarne mici şi sună de trei ori. 

Un soi de rândaş de cai ieşi din pădurea ce mărgineşte 
drumul, ducând de căpăstru un cal înşeuat ca pentru un stăpân. 

Zarzavagiul îşi dezbrăcă repede bluza de pe el, îşi lepădă 
pantalonii de pânză groasă şi rămase în vestă, pantalon de piele 
de căprioară şi cizme cu marginea răsfrântă. 

Scotoci în căruţă, scoase un pachet pe care-l desfăcu, scutură 
o haină verde, de vânătoare, cu brandemburguri de aur, o trase 
pe el, pe deasupra îmbrăcă o mantie îmblăni lă, cafenie, luă din 
mâna grăj darului o pălărie pe care el i-o dădu şi care se 
potrivea cu costumu-i elegant, îşi fixă pintenii la cizme şi sărind 
pe cal cu uşurinţa şi dibăcia unui călăreț încercat, îi spuse grăj 
darului: 

să fii deseară pe la şapte între Saint-Just şi Ceyze-riat. Ai să 
te-ntâlneşti cu Morgan. Spune-i că cel pe care-l ştie el se duce la 
Mâcon, dar c-am să fiu acolo înaintea lui. 

Şi, în adevăr, fără să-i mai pese de căruţa de legume pe care 
de altfel o lăsa în paza slujitorului său, fostul zarzavagiu, care nu 


era altcineva decât vechea noastră cunoştinţă Montbar, îşi 
întoarse calul în direcţia în care se afla pădurea Monnet şi-l 
puse-n galop. 

Calul lui nu era un nenorocit de căluţ de poştă, ca cel pe care- 
| încălecase Roland, ci, dimpotrivă, un minunat cal de curse. Aşa 
încât, între pădurea Monnet şi Polliat, Montbar îi ajunse din urmă 
pe cei doi călăreţi şi îi şi întrecu. 

în afară de o scurtă oprire la Saint-Cyr-sur-Menthon, calul făcu 
dintr-o singură bucată, şi-n mai puţin de trei ceasuri, cele nouă 
sau zece leghe ce despart oraşul Bourg de Mâcon. 

Sosit la Mâcon, Montbar trase la hotelul Poştei, singurul care, 
la vremea aceea, avea reputaţia de a-i atrage pe toţi călătorii de 
soi. 

Dealtminteri, după felul în care Montbar fu primit în hotel, se 
vedea că patronul hotelului avea de-a face cu o veche 
cunoştinţă. 

— A, dumneavoastră eraţi, domnule de Jayat! exclamă 
hotelierul. Chiar ieri ne întrebam, ce vi s-o fi întâmplat. lată, e 
mai bine de-o lună de când n-aţi mai fost văzut prin părţile 
noastre. 

— Crezi că-i chiar aşa de mult timp, amice? zise tânărul, 
afectând graseierea la modă. Da, da, e chiar adevărat. Am fost 
pe la nişte prieteni, pe la Treffort, pe la Hautecourt. Îi cunoşti pe 
domnii aceştia după nume, nu-i aşa? 

— O! şi după nume şi personal. 

— Am vânat cu gonaci. Au nişte trăsuri minunate, pe cuvântul 
meu! Dar se poate mânca la dumneata în dimineaţa asta? 

— De ce nu? 

— Ei, atunci pune să-mi aducă un pui, o sticlă de vin dt 
Bordeaux, două cotlete, nişte fructe, o nimica toată! 

— Într-o clipă. Doriţi să fiţi servit în camera dumneavoastră 
sau în sala de mese. 

— În sala de mese, e mai vesel, numai serreşte-mă ta o masă 
de-o parte. Ah! nu uita de calul meu. E un animal minunat, care 
mi-e mai drag decât mulţi creştini, pe cuvânt d'onoare! 

Hotelierul dădu comanda, Montbar se aşeză în faţa căminului, 
îşi ridică mantia-i îmblănită ca să-şi încălzească picioarele. 

— Tot dumneata ţii poşta? îl întrebă el pe hangiu, ca să nu 
întrerupă vorba începută. 

— Bine înţeles! 


— Atunci, la dumneata se schimbă caii diligentelor? — . Nu ai 
diligentelor, ci ai furgoanelor poştale. 

— A! ia spune, trebuie să mă duc la Chambery într-una din 
zilele acestea. Câte locuri sunt în furgon? 

— Trei, - două înăuntru şi unul cu factorul. 

— Şi am noroc să găsesc un loc liber? 


— Aşa ceva se mai poate uneori, dar, cel mai sigur, vedeţi, e 
s-aveţi o caleaşca sau o gabrioletă personală. 

— Nu poţi să-ţi reţii locul dumitale? 

— Np, căci trebuie să înţelegeţi, domnule de Jayat, dacă sunt 
călători care şi-au luat locul de la Paris la | -yon, ei au întâietate. 

— Ca să vezi, aristocrații, zise Montbar râzând. Şi, l'iindcă veni 
vorba de aristocrați, îţi soseşte unul după mine, cu poşta. l-am 
luat-o înainte la vreun sfert de leghe după Polliat. Mi s-a părut 
că era călare pe-un căluţ ce sufla din greu. 

— Ei! exclamă hangiul, nu-i de mirare*. Confraţii mei nu prea 
au cai buni! 

— Şi na, iată-l tocmai pe omul nostru, reîncepu să vorbească 
Montbar. Credeam că i-am luat-o înainte mai mult de-atât. 

într-alevăr, chiar în clipa aceea Roland trecu în galop prin faţa 
ferestrelor şi intră în curte. 

— Luaţi tot camera numărul 1, domnule Jayat? întrebă 
hangiul. 

— De ce mă întrebi? 

— Păi, fiindcă e cea mai bună şi, de n-o luaţi dumneavoastră, 
am da-o persoanei ce soseşte, în cazul în care i amine mai mult. 

Ei! Nu te ocupa de mine. Abia în cursul zilei am nA ştiu dacă 
rămân sau dacă plec. Dacă noul sosit stă mai mult, aşa cum 
spui, dă-i camera numărul 1. Eu mă voi mulţumi şi cu numărul 
2; 

— Masa e servită, domnule, spuse ospătarul arătân-du-se pe 
pragul uşii ce ducea de la bucătărie în sala de mese. 

— Montbar făcu un semn din cap şi răspunse invitaţiei. Intră 
în sala de mese tocmai în clipa în care Roland intra în bucătărie. 

într-adevăr i se pusese masa. Monţbar îşi schimbă tacâmul şi 
se aşeză în aşa fel, încât să fie cu spatele spre uşă. 

Măsura sa de precauţie fu zadarnică: Roland nu intră deloc în 
sala de mese, şi clientul îşi isprăvi dejunul fără să fie tulburat. 

Numai la desert, hangiul veni el însuşi să-i aducă cafeaua. 


Montbar înţelese că onorabilul personaj avea chef de vorbă. 
Aşa ceva se potrivea de minun. E Dorea ei însuşi să afle anumite 
lucruri. 

— Ei? întrebă Montbar, ce se-ntâmplă cu omul nostru? A venit 
numai ca să schimbe calul? 

— Nu, nu, răspunse hangiul.. Aşa precum aţi spus, e un 
aristocrat. A cerut să-i fie servit prânzul în camera lui. 

— În camera lui sau într-a mea? întrebă Montbar, fiindcă sunt 
foarte sigur că i-ai dat faimoasa cameră numărul 1. 

— Păi, domnule de Jayat, e greşeala dumneavoastră. Mi-aţi 
spus că pot dispune de ea. 

— Şi m-ai crezut pe cuvânt. Bine ai făcut însă. Am să mă 
mulţumesc cu numărul 2. 

— Vai! N-o să vă simţiţi prea bine. Camera nu-i despărțită de 
numărul 1 decât printr-un perete subţire, şi tot ce se face sau se 
spune se aude dintr-o cameră în cealaltă. 

— Ei! hangiule dragă, crezi oare c-am venit la dumneata să 
fac lucruri ce nu se cuvin, sau să cânt cântece instigatoare, de 
te temi aşa tare să nu se audă ce-am să spun sau ce-am să fac? 

— Vai! Dar nu-i asta! 

— Atunci ce-i? 

— Nu mă tem că dumneavoastră aveţi să tulburaţi pe cineva. 
Mă tem să nu fiţi dumneavoastră tulburat. 

— Bine! Deci tânărul dumitale e un scandalagiu? 

— Nu, dar seamănă a fi ofiţer. 

— Ce te-a putut face să crezi aşa ceva? 

— Mai înâti de toate înfăţişarea lui. Apoi, a întrebat ce 
regiment se află în garnizoană la Mâcon. l-am spus că-i 
regimentul 7 vânători călare. „A! bine, făcu el, îl cunosc pe şeful 
brigăzii, e un prieten de-al meu. Poate un slujitor de-ai dumitale 
să-i ducă din partea mea cartea de vizită şi să-l întrebe de vrea 
să vină să prânzească cu mine?” 

— Ala! 

— Aşa că, înţelegeţi dumneavoastră, ca ofiţerii, între ei. 
Înseamnă c-o să fie zgomot, scandal! Poate n-au să prânzească 
numai, dar au să şi cineze, au să ospăteze şi-n puterea nopţii. 

— Ţi-am spus, dragă hangiule că nu credeam să am plăcerea 
să-mi petrec noaptea la dumneata. Aştept scrisori de la Paris, 
post-restant, care vor hotărî ce am de făcut. In aşteptare, 
aprinde-mi focul în camera numărul 2, făcând zgomot cât mai 


puţin cu putinţă, ca să nu-mi tulburi vecinul, Totodată pune să- 
mi ducă în cameră o pană, cerneală şi hârtie. Am de scris. 

Poruncile lui Montbar fură îndeplinite întocmai, şi chiar el urcă 
în urma valetului de serviciu să vadă dacă nu cumva Roland ar 
putea fi incomodat de vecinătatea lui. 

Camera era chiar aşa cum spusese hotelierul-poştaş, şi nicio 
mişcare nu se putea face, niciun cuvânt nu se putea rosti în una, 
fără să se audă în cealaltă. 

Aşa că Montbar auzi cât se poate de bine pe feciorul de la 
hotel vestindu-i lui Roland sosirea şefului de brigadă Saint- 
Maurice, apoi pasul răsunător al acestuia pe coridor şi, în sfârşit, 
exclamaţiile celor doi amici, încântați că se revăd. 

Cât despre Roland, deranjat o clipă de zgomotul ce se făcuse 
în camera vecină, uitase de el îndată ce nu se mai auzi şi nu mai 
exista nicio primejdie că s-ar mai repeta. Montbar, cum rămase 
singur, se aşeză la masa pe care se pusese cerneală, pană şi 
hârtie, şi stătu nemişcat. 

Cei doi ofiţeri se cunoscuseră cândva în Italia, şi Roland se 
aflase sub ordinele lui Saint-Maurice pe vremea când acesta din 
urmă era căpitan, iar Roland nu era decât locotenent. 

Astăzi erau egali în grad. Mai mult «încă, Roland avea dublă 
misiune, şi din partea primului consul, şi din cea a ministrului de 
poliţie, care îi dădea dreptul de-a comanda ofiţerii în acelaşi 
grad cu el, ba chiar în limitele misiunii sale şi ofiţerii cu un grad 
mai mare. 

Morgan nu se înşelase bănuind că fratele Ameliei era în 
urmărirea confraţilor lui lehu. Dacă percheziţiile nocturne 
întreprinse la mânăstirea Seillon nu i-ar fi dovedit-o, dovada ar fi 
reieşit din convorbirea tânărului ofiţer cu colegul său, 
presupunând că asemenea convorbire ar fi fost auzită. 

Aşadar, primul consul trimitea în mod efectiv călugărilor de la 
Saint” Bernard cincizeci de mii de franci în dar, iar cei cincizeci 
de mii de franci erau de fapt trimişi prin poştă. Insă cei cincizeci 
de mii de franci nu erau decât un soi de capcană cu ajutorul 
căreia se făceau presupuneri că se vor prinde jefuitorii de 
diligente, dacă nu se punea mâna pe ei în mânăstirea Seillon 
sau într-un alt loc în care s-ar fi putut retrage. 

Acum, rămânea de văzut cum îi vor prinde. 

Tocmai acest lucru se dezbătu pe larg între cei doi ofiţeri în 
timpul cât au luat masa. 


La sfârşitul mesei ajunseseră la un acord şi planul era stabilit. 

In aceeaşi seară, Morgan primi o scrisoare concepută în 
termenii următori: 

. + Aşa cum ne-a spus şi Adler, vinerea viitoare pe la ceasurile 
cinci spre seară, furgonul poştal va pleca de la Paris cu cincizeci 
de mii de franci destinaţi călugărilor de la mânăstirea Saiht-Ber- 
nard. 

Cele trei locuri, locul din cupeu şi cele două locuri din 
interiorul furgonului, sunt reţinute de trei călători care vor urca 
primul la Sens, iar ceilalţi doi la Tonnerre. 

Călătorii de mai sus sunt: cel din cupeu, unul dintre cei mal 
bravi agenţi ai cetăţeanului Fouche, iar în interior domnul 
Roland de Montrevel şi şeful de brigadă al regimentului 7 
vânători În garnizoană la Mâcon. 

Vor fi în haine burgheze ca să nu trezească bănuieli, dar 
înarmaţi până-n dinţi. 

Doisprezece vânători călări, cu muschete cu ţeava scurtă, 
pistoale şi săbii, vor escorta furgonul, dar de la distanţă şi în aşa 
fel ca să ajungă tocmai când va fi operaţia în toi. 

Primul foc de pistol trebuie să le dea semnalul ca să-şi pună 
caii în galop şi să cadă asupra tâlharilor. 

Acum. Eu sunt de părere că, în ciuda măsurilor de precauţie 
luate, ba chiar din pricina tuturor acestor măsuri de precauţie, 
atacul să fie menţinut şi să se petreacă la locul hotărât, adică la' 
Ca sa-Albă. 

Dacă şi confrații sunt de aceeaşi părere, să fiu înştiinţat. Eu 
voi mâna furgonul poştal ca vizitiu de la Mâcon la Belleville. 

Şefului de brigadă îi fac eu de petrecanie. Unul din voi să-l ia 
în seama lui pe agentul cetăţeanului Fouchâ. 

Cât despre domnul Roland de Montrevel, nu i se va întâmpla 
nimic, dat fiind că-mi iau răspunderea ca, printr-un mijloc 
cunoscut şi inventat de mine, să-l împiedic să coboare din 
vehicul. 

Ora precisă la care furgonul de Chambery trece pe la Casa- 
Albă e la şase seara, sâmbătă. 

Un răspuns de două-trei cuvinte, conceput în termenii 
următori: sâmbătă seara la ceasurile şase, şi totul va merge ca 
pe roate. 

Montbar." 


Pe la miezul nopţii Montbar, care se plânsese cu adevărat de 
zgomotul făcut de vecinul lui şi fusese instalat într-o cameră 
situată la celălalt capăt al hotelului, fu deşteptat de un curier 
care era tot rândaşul de cai care-i idusese pe drum calul 
înşeuat. 

Scrisoarea adusă de curier cuprindea doar cuvintele de mai 
jos, urmate de un post-scriptum; 

„Sâmbătă seara, la ceasurile şase. 

Morgan." 

Morgan." 

„P.S. A nu se uita, chiar în toiul luptei, şi mai ales în toiul 
Mpttl, că viaţa lui Roland de Montrevel este pusă sub semnul 
Mrotirii.! i 

Tânărul citi răspunsul cu o bucurie vădită. De data aceasta, n- 
avea să mai fie o simplă oprire de poş alion, ci un soi de 
chestiune de onoare între bărbaţi de păreri deosebite, o înâlnire 
între vi teu. 

Pe drum n-avea să se răspândească numai aur, ci şi sânge. 

N-aveau să aibă de-a face numai cu nişte pistoale cu cartuşe 
oarbe, mânuite de mâinile unui copil, ei aveau să se slujească 
de armele ucigaşe ale unor soldaţi deprins: să le mânuiască. 

De altfel, avea înaintea lui toată ziua care abia începuse -să 
se desfăşoare, şi pe cea de-a doua întreagă, ea să-şi ia măsurile 
de  trebuinţă. Montbar se mulţumi aşadar să-l întrebe 
deocamdată pe grăjdar cine era vizitiul de serviciu care avea să 
ia în primire la ceasurile cinci furgonul. Poştal de la Mâcon şi să 
facă distanţa de o poştă sau chiar de două poşte,. Ce se întindea 
între Mâcon şi Belleville. 

Pe lângă asta, îi ceru să cumpere patru şuruburi cu belciuge şi 
două lanţuri cu încuietori. 

Ştia dinainte că furgonul soseşte la patru şi jumătate la 
Macon, ia cina acolo şi pleacă mai departe la orele cinci precis. 

Fără îndoială, toate măsurile lui. Montbar erau luate dinainte 
căci, după ce i-a dat slujitorului său indicaţiile de mai sus, îl lăsă 
să plece şi adormi ca un om ce are de împlinit nişte re&turi de 
somn. 

A doua zi nu se deşteptă sau, mai curând, nu cobori decât pe 
la ceasurile nouă dimineaţa. Îi ceru hangiului, fără să dea de 
bănuit noutăţi despre vecinul său scandalagiu. 

Călătorul plecase la Paris de la orele şase dimineaţa cu 


furgonul poştal de Lyon, împreună cu prieterul său, şeful de 
brigadă de la vânători, şi hangiului i se părea c-a auzit că nu-şi 
reţinuseră locurile decât până la Tonnerre. 

De altfel, după cum domnul de Jayat se interesa de tânărul 
ofiţer, tot aşa şi tânărul ofiţer se interesase de dânsul. Întrebase 
cine era, dacă venea de obicei la hotel şi dacă se credea c-ar 
consimţi să-şi vândă calul. 

Hangiul răspunsese că-l cunoştea foarte bine pe domnul de 
Jayat; că domnia sa avea obiceiul să tragă la hotel acolo ori-de 
câte ori afacerile sale îl aduceau la Mâcon, şi că, în privinţa 
calului, nu crede c-ar consimţi să *e lipsească de el, orice preț i 
s-ar oferi, datorită afecţiu iii pe care tânărul gentilom i-o păs. 
Ra. 

După prânz, domnul de Jayat, ce părea că n-are nimic de 
făcut, ceru să i se pună şaua pe cal, încalecă şi ieşi din Mâcon 
pe drumul dinspre Lyon. Cât fu în oraş, lăsă W calul să meargă 
în pasul care-i plăcea elegantului animal, dar de îndată ce se 
văzu afară din oraş, puse mâna pe hăţuri şi-şi strânse genunchii. 

Animalului. l-a fost destul asemenea semn ca s-o ia la galop. 

Montbar străbătu satele Varennes, Creche, La Cha-pelle-de- 
Guinchay şi nu se opri decât la Casa-Albă. 

Locul era chiar aşa cum spusese Valensolle, minunat de bine 
ales pentru o ambuscadă. 

Casa-Albă era aşezată în fundul unei vâlcele, între un coborâş 
şi un urcuş-; la marginea grădinii sale trecea un pârâu fără 
nume, care se vărsa în Saone, în dreptul localităţii Challe. 

Arbori stufoşi şi înalţi străjuiau de-a lungul cursului apei şi, 
descriind un semi-cerc, învăluiau casa. 

Cât despre casă, după ce fusese odinioară han, al cărui 
hangiu nu izbutise să câştige ca să-l ţină, fusese închisă cu vreo 
şapte-opt ani în urmă şi începuse să cadă în ruină. 

înainte de-a ajunge aici, venind de la Mâcon, drumul făcea un 
cot. 

Montbar cercetă locurile dimprejur cu grija unui inginer ce 
primise sarcina de a alege terenul pentru un ci mp de luptă, 
scoase un creion şi un carneţel din buzu-Lţiar, şi schiţă un plan 
exact al poziţiei. 

Pe urmă se întoarse la Mâcon. 

După două ore, rândaşul de la cai plecă, ducându-i lui Morgan 
planul şi lăsând stăpânului său numele vizitiului care trebuia să 


mâne furgonul; îl chema Antoine. În. Fără de asta, rândaşul 
cumpărase cele patru şuruburi cu belciuge şi cele două lanţuri 
cu lacăte. 

Montbar ceru să i se aducă sus, în cameră, o sticW cu vin 
vechi de Bourgundia, şi-l chemă pe Antoine. 

După zece nrnute, Antoine intră în cameră. 

Era un băiat voinic şi frumos, de vreo douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani, înalt aproape cât Montbar, lucru de care 
eroul nostru, după ce l-a măsurat din creştet până-n tălpi, a luat 
act cu satisfacţie. 

Vizitiul se opri în pragul uşii şi, ducându-şi mâna la pălărie, 
după obiceiul milităresc, zise: 

— Cetăţeanul m-a chemat? 

— Pe dumneata te cheamă Antoine? întrebă Mont-bar. 

— Precum ziceţi, şi-s gata să vă slujesc de. Sârit în stare, pe 
dumneavoastră şi pe cei ce vă însoțesc. 

— Ei uite, amice, mă poţi sluji... închide dar uşa şi vino- 
ncoace! 

Antoine închise uşa, se apropie până la doi paşi de Montbar şi, 
ducând iarăşi mâna la pălărie, zise: 

— lată-mă, stăpâne., 

— Mai întâi de toate, începu Montbar, dacă nu ai nimic 
împotrivă, să bem un pahar de vin în sănătatea drăguţei tale. 

— Of! Of! Drăguţei mele! făcu Antoine. Ce? Oamenii ca noi au 
drăguţe? Aşa ceva se potriveşte la domnişori ca dumneavoastră, 
să aibă drăguţe. 

— Lasă, n-ai să mă faci tu să cred, şmecheriile, spuse 
Montbar, că te-ai jurat să mori călugăr, când eşti atât de chipeş. 

— Vai! Nu vreau să spun că sunt călugăr în asemenea 
privinţă; mai avem noi pe ici pe colo câte-o fetiţă în drum. 

— Da, da, la fiecare crâşmă. De-aceea doar ne-oprim atât de 
des cu caii de întors, ca să bem un păhăruţ şi să ne-aprindem 


pipa. 


— Păi, exclamă Antoine cu o mişcare din umeri de nedescris, 
omul trebuie să mai şi râdă. 

— Ei, ia gustă tu vinul ăsta, băiete! Pun capul că n-ai să plângi 
din pricina lui. 

Şi, luând un pahar plin, Montbar făcu semn’ vizitiului să ia 
celălalt pahar. 


— Aşa cinste mai zic şi eu... în sănătatea dumneavoastră şi a 
celor ce vă-nsoţesc! 

Era expresia obişnui ă a vizitiului nostru cumsecade, un soi de 
extindere a politeţei ce n-avea nevoie de justificarea unor 
însoțitori. 

— Ei, da, exclamă el după ce bău, plescăind din limbă. Ce mai 
vin vechi! Şi eu care l-am înghiţit fără să-l gust, de parc-ar fi fost 
un vin oarecare. 

— Ai greşit, Antoine. 

— Păi da, am greşit. 

— Lasă! spuse Montbar umplând din nou paharul. Din fericire, 
greşeala se poate îndrepta. 

— Numai pân-la deget, domnule dragă, zise vizitiul poznaş 
întinzând paharul dar având grijă să-şi ţină degetul sus, pe 
marginea paharului. 

— O clipă, zise Montbar tocmai când Antoine era gata să ducă 
paharul la gură. 

— Drept la timp, spuse vizitiul, era gata să fie înghiţit, 
nenorocitul! Ce s-a-ntâmplat? 

— N-ai vrut să beau în sănătatea drăguţei tale, dar n-ai să te 
dai în lături, nădăjduiesc, să bei în sănătatea drăguţei mele. _ 

— O! aşa ceva nu se refuză, mai ales cu un asemenea vin. In 
sănătatea drăguţei dumneavoastră şi a celor ce-o însoțesc. 

Şi cetăţeanul Antoine înghiţi licoarea roşie, degus-tând-o de 
rândul acesta. 

— Ei na, făcu Montbar, te-ai prea grăbit şi acum, amice. 

— De! făcu vizitiul. 

— Păi, da... ia gândeşte-te că am mai multe drăguţe. De 
vreme ce n-am numit-o pe cea în sănătatea căreia bem, cum 
vrei tu să-i fie cu folos? 

— l-adevărat, zău! 

— Îmi. Pare rău, dar trebuie s-o luăm de la capăt, amice. 

— Ei! păi s-o luăm! Cu un om ca dumneavoastră ou trebuie să 
facem lucrurile pe dos. Am făcut greşeala, hai s-o bem! 

Şi Antoine întinse paharul, pe care Montbar i-l umplu, ochi. 

— Acuma, zise el aruncând o privire la sticlă şi încre-dinţindu- 
se dintr-o ochire că e goală, nu mai merge să ne înşel am. Cum 
o cheamă? 

— În sănătatea frumoasei Joséphine! făcu Montbar. 

— În sănătatea frumoasei Joséphine! repetă Antoine. 


Şi înghiţi vinul de Bourgundia cu o satisfacţie ce părea că !. Ot 
creşte. 

Apoi, după ce bău şi se şterse pe buze cu mâneca, în clipa în 
care punea paharul pe masă, zise: 

— Ei! o clipă, meştere. 

— Na! exclamă Montbar. Mai e ceva ce nu merge? 

— Păi, cred şi eu! Am făcut treaba prost, dar e prea târziu. 

— De ce? 

— Sticla e goală. 

— Asta da, dar nu şi cealaltă. 

Şi Montbar luă din colţul căminului o sticlă gata desfundată. 

— Ai! ai! făcu Antoine al cărui obraz se lumină de un zâmbet 
radios. 

— Avem leac? întrebă Montbar. Şi îi întinse paharul. 


— Avem, răspunse Antoine. 

Montbar îl umplu tot atât de conştiincios cum făcuse şi în 
primele trei rânduri. 

— Ei iată! urmă vizitiul cercetând în zare lichidul rubiniu care 
strălucea în pahar, ziceam că am băut în sănătatea frumoasei 
Josephine... 

— Da, spuse Montbar. 

— Dar, continuă Antoine, sunt al dracului de multe Josephine 
în Franta.. 

— E-adevărat. Şi cam câte crezi tu că sunt, Antoine. 

— Ei! păi trebuie să fie vreo sută de mii. 

— Să zicem că-i aşa. Şi după aceea? 

— Dintr-aceste o sută de mii cred că nu-s decât a zecea parte 
frumoase. 

— Emult. 

— Să zicem, a douăzecea parte. 

— Fie! 

— Asta face cânci mii. 

— Drace! Dar ştii că eşti tare la aritmetică? 

— Păi sunt fiu de învăţător. 

— Ei, şi-apoi? 

— Ei, în sănătatea căreia din cele cinci mii am băut?... Ei? 

— Ai dreptate, Antoine, zău! Trebui esă adăugăm numele de 
familie la numele de botez, îh sănătatea frumoasei 
Josephine...... 


— Aşteptaţi, paharul e început, nu mai Poate shrjl scopului. 
Pentru ca închinarea să fie cu fplos trebuie să-l golesc, şi pe 
urmă să-l umpleţi. 

Antoine duse paharul la gură. 

— lată-l gol, zise el... 

— Şi iată-l şi plin, adăugă Montbar punî"d Panarul în legătură 
cu sticla. 9 

— Atunci aştept. În sănătatea frumoasei JoS6ph-me-— . 

— Frumoasei Josephine... Lollier! Şi Montbar goli paharul. 

— Ei, drăcia dracului! exclamă Antoine- Dar staţi puţin, pe 
Josephine Lollier, o cunosc şi eu! 

— Nu zic ba. _ 

— Josephine Lollier doar e fiica dirigintelui p*Ştalioa-nelor din 
Belleville. 

— Întocmai. 

— Ei, fir-ar să fie! exclamă vizitiul. E*ar ţ; 1*1 *ja nu sunteţi de 
plâns, dom'le meşter! Frumos boboc de fată! în sănătatea 
frumoasei Josephine Lollier! 

Şi dădu pes. E cap al cincilea pahar cxx vm Bourgundia. 

— Ei? acuma, îl întrebă Montbar, înţelege. Tu "e ce te-am 
chemat sus, băiete? ’ 

— Nu, totuşi n-am să vă port pică. — Drăguţ din partea ta. 

— O! eu sunt băiat bun, dar dat dracului! 

— Ei, hai să-ţi spun de ce te-am chemat su” « 

— V-ascult, sunt numai urechi.. 

— Aşteaptă! Cred c-ai să înţelegi mai bine cu Panarul plin 
decât gol. 

— "Aţi fost cumva, din întâmplare, docto*' d<r surzi 
dumneavoastră? întrebă vizitiul făcând pe muc”1 "1 

— Nu, dar am trăit mult printre beţivi, răspunse Montbar, 
umplând din nou paharul lui Antoine.! 

— Nu-nseamnă că eşti beţiv dacă ţi-e <2raS vinul, zise 
Antoine. 

— Sunt de-o părere cu tine, dragă băiete;, răspunse Montbar. 
Beţiv eşti numai când nu ştii să duci vinulV 


— Bine grăit! făcu Antoine, care părea că şi-l duce pe-al său 
de minune. Vă ascult! 


— Mi-ai spus că nu înţelegi de ce te-am chemat sus? 

— Aşa am spus. 

— Totuşi, trebuie să fi bănuit că am avut un scop? 

— Orice om are-un scop, bun sau rău, după cum pretinde 
preotul nostru, răspunse sentenţios Antoine. 

— Ei, află atunci, amice, urmă Montbar, c-al meu e să pătrund 
noaptea, fără să fiu recunoscut, în curtea meşterului Nicolas- 
Denis Lollier, dirigintele poştalioane-lor de la Belleville. 

— De la Belleville, repetă Antoine, care urmărea vorbele lui 
Montbar cu toată atenţia de care mai era în stare. Înţeleg... Şi 
voiţi să pătrundeţi fără să fiţi recunoscut în curtea meşterului 
Nicolas-Denis Lollier, dirigintele poştalioanelor din Belleville, ca 
s-o puteţi vedea după placul inimii pe frumoasa Josephine? Ai! 
Ce mai pui de lele îmi sunteţi! 

— Ai nimerit-o, dragă Antoine. Şi vreau să pătrund fără să fiu 
recunoscut, pentru că bătrânul Lollier a descoperit toată 
povestea şi nu-i mai îngăduie fiică-si să mă mai primească. 

— Ca să vezi! Şi ce pot eu face în treaba asta? 

— Ţi-e mintea încă înegurată, Antoine, ia mai bea paharul 
ăsta de vin ca să te limpezeşti. 

— Aveţi dreptate, exclamă Antoine. 

Şi dădu peste cap al şaselea pahar de vin. "— Ce poţi face tu, 
Antoine? 

— Da, ce pot face eu? Asta vă şi întreb. 

— Tu poţi face totul, amice. 

— Eu? 

— Tu. 

— Vai! Tare-aş mai fi curios să aflu. Lămuriţi-mă, hai, lămuriţi- 
mă! 

Şi întinse paharul. 

— Mâine, tu ai să mini furgonul poştal de Cham-bery? 

— Cam aşa ceva. La ceasul şase. 

— Ei bine, să ne-nchipuim că Antoine e băiat de treabă. 

— Ce să ne mai închipuim, că este! r— Ei, atunci, iată ce face 
Antoine..! / 

— Să vedem, ce face? 

— Mai întâi îşi goleşte paharul. 

— Aşa ceva nu-i greu... S-a făcut! 

— Apoi ia ăşti zece ludovici! 

— Aşa ceva nu-i greu... S-a făcut! Montbar înşirui zece 


ludovici pe masă. 

— Ai! Ai! făcu Antoine, gălbiori adevăraţi? Credeam c-au 
emigrat cu toţii, dracii ăştia împieliţaţi! 

— Vezi bine c-au mai şi rămas! 

— Şi ce trebuie să facă Antoine ca ei să-i intre în buzunar? 

— Trebuie ca Antoine să-mi împrumute cel mai frumos 
costum al lui de vizitiu. 


— Dumneavoastră? 
— Şi să-mi dea locul lui mâine seară. 


— Ei, da, ca s-o vedeţi pe frumoasa Josephine fără să fiţi 
recunoscut. 

— Păi vezi? Sosesc pe la opt la Belleville, intru în curte, zic că 
sunt caii osteniţi şi-i las să se odihnească până la zece şi, de la 
opt la zece... 

— Nu ştiu, n-am văzut, şi te-am dus de nas, tată Lollier. 

— Ei, s-a făcut Antoine? 

— S-a făcut! sunt tânăr, ţin cu tinerii, sunt flăcău, ţin cu 
flăcăii. Când voi fi bătrân şi tată, voi ţine cu taţii şi cu bătrânii ş- 
atunci am să strig: „Trăiască babalâcii!” 

— Aşadar, dragă Antoine, îmi împrumuţi, vestonul tău cel mai 
frumos şi cei mai frumoşi pantaloni? 

— Tocmai ara o haină şi-o pereche de pantaloni pe care nu le- 
am îmbrăcat încă. 


— Şi-mi dai locul? 


— Cu plăcere. 

— Şi eu îţi dau mai întâi cinci ludovici ca arvună. 

— Şi restul? 

— Mâine, când îmi trag cizmele. Numai să ai grijă... «— Care 
grijă? 


— Se spun multe despre tâlhari care pradă poştale urnele.. Să 
ai grijă să pui oblâncuri la şaua vizitiului. 

— Dar de ce? 

— Ca să-mi strecor pistoalele în ele. 

— Haida-de! nu cumva să le faceţi vreun rău tinerilor ucelora 
viteji! 


Î58 


159 


— Cum! tu le spui tineri viteji tâlharilor care pradă diligentele? 

— Na! nu poţi fi tâlhar pentru că furi banii guvernului. 

— Asta-i părerea ta? 

— Cred şi eu, şi pe deasupra e şi părerea multora altora. Cât 
despre mine, eu ştiu bine, că de-aş fi judecător, nu i-aş 
condamna. 

— Poate c-ai şi bea în sănătatea lor? 

— Ei, ba bine că nu, mai ales dacă vinul ar fi bun! 

— Atunci, te provoc, zise Montbar turnând în paharul lui 
Antoine tot ce mai rămăsese în a doua sticlă. 

— Ştiţi proverbul? întrebă vizitiul. 

— Care? 

— Nu trebuie să-l îndemni pe-un nebun să-şi înfăptuiască 
nebunia. În sănătatea confraţilor lui lehu. 

— Am'in! zise Montbar. 

— Şi, cei cinci ludovici? întrebă Antoine aşezând paharul pe 
masă, 

— lată-i. 

— Vă mulţumesc! Veţi avea oblâncuri la şa, dar ascultați la 
mine, nu puneţi pistoale înăuntru, faceţi ca moş taţi la mine, nu 
puneţi pistoale înăuntru sau, dacă totuşi puneţi pistoalele 
înăuntru, faceţi ca moş Jerome, vizitiul din Geneva, nu puneţi 
gloanţe în pistoale. 

Şi cu-n asemenea sfat filantropic, vizitiul îşi luă rămas bun de 
la Montbar şi cobori scara cântând cu o voce de om beat: 

Dis-de-dimineaţă m-apuc de mă scol 

Şi-n pădure-ndată pe loc o pornesc, 

Colo păstoriţa visând mi-o găsesc. 

Şi blând mi-o trezesc făr' de vreun ocoL 

— „Păstoriţă-i zic, dulce-ncântătoare. Fi-ţi-ar ţie oare teamă 
de-un păstor?” 

— >, Teamă de-un păstor? mie? de ce oare f Taci din gură8 
dragă domn înşelător." 


tm 

Montbar îl ascultă cu toată atenţia pe cântăreţ până la capătul 
strofei a doua, dar, cu tot interesul pe care-l avu pentru romanţa 
meşterului Antoine, eroul nostru se văzu silit să se lase păgubaş 


de restul cântecului, vocea vizitiului pierzându-se în depărtare. 


XLII 
FURGONUL POŞTAL DE CHAMBERY 


A doua zi la orele cinci după-amiază Antoine, bine înţeles ca 
să nu fie în întârziere, puse hamurile în curtea hotelului poştei 
pe cei trei cai ce trebuiau să pornească Cu furgonul mai 
departe. 

O clipă după aceea, furgonul intra în galop mare în curtea 
hotelului şi se opri sub ferestrele camerei ce părea că-l 
preocupase atât de mult pe Antoine, cu alte cuvinte la trei paşi 
de la ultima treaptă a scării de serviciu. 

Dacă, fără a avea un interes pozitiv, s-ar fi putut da atenţie 
unui amănunt atât de neînsemnat, s-ar fi observat ă perdeaua 
ferestrei se dădu în lături într-un fel aproape esocotit, îngăduind 
persoanei ce locuia în cameră să vadă cine coboară din furgonul 
poştal. 

Coborâră trei bărbaţi care, cu graba călătorilor flă-inânzi, se 
îndreptară spre ferestrele viu luminate ale sălii de mese. 

De-abia intraseră ei să se ospăteze şi pe scara de lerviciu se 
văzu cum coboară un vizitiu elegant, purtând pur şi simplu nişte 
pantofi fini de bal, peste care îşi făcuse el socoteala să-şi tragă 
nişte cizme mari. 

Elegantul vizitiu îşi trase în sfârşit cizmele cele mari |le lui 
Antoine, îi strecură cinci ludovici în mână, pe Urmă se întoarse 
pentru ca Antoine să-i arunce pe umeri m. -mtaua-i, aproape 
necesară din pricina asprimei ano-llniptdui. 

După ce isprăvi să-l îmbrace, Antoine intră repede şi nprinten 
în grajd, unde se ascunse în colţul cel mai pitunecos. 


161 

; Cât despre cel căruia îi cedase-locul, liniştit fără doar şil 
poate din pricină că gulerul foarte înalt de la manta îi acoperea 
pe jumătate chipul, se duse de-a dreptul la cei. Trei cai cu 
hamurile puse pe ei încă mai dinainte de Antoine, strecură o 
pereche de pistoale cu câte două focuri fiecare în oblâncurile de 
la şa, profitând de faptul că. Nu mai era nici ţipenie le om în 


preajma furgonului după dezhămarea cailor cu câre venise, şi 
plecarea vizitiului din Tournus, cu o dăltiţă ascuţită, ce la nevoie 
putea sluji şi de pumnal, înfipte îndemnul vehiculului cele patru 
şuruburi cu verigi, deci câte unul de fiecare uşă, şi pe cele-> lai 
te două în faţă, în lemnul caroseriei. 

După care, se apucă să înhame caii cu o iuţeală şi o dibăcie 
care vădeau omul deprins din copilărie cu toate amănuntele 
meşteşugului împins atât de departe în zilele, noastre de acea 
clasă onorabilă a societăţii pe care noi o numim a gentilomilor 
riders i. De îndată ce isprăvi, aşteptă, domolindu-şi caii 
nerăbdători cu ajutorul cuvântului şi al biciului, savant combi-, 
riate sau folosite pe rând. 

Se ştie cu ce iuţeală se consumau mesele nenorociţilor 
condamnaţi la regimul furgoanelor poştale. Nici nu se scursese 
jumătate de oră şi vocea conductorului se şi auzi strigând: 

Haideţi, cetăţeni călători, urcați în vehicul...: Montbar se ţinu 
lângă portieră şi, cu toată deghizarea lor, îi recunoscu destul de 
uşor pe Roland şi pe şeful de brigadă de la regimentul al 7-lea 
de vânători, care se urcară şi luară loc în interiorul furgonului, 
fără să dea atenţie vizitiului., 

Acesta închise portiera după ei, trecu lacătul prin' c.8]. E două 
belciuge; şi-i încuie. 

îr. Apoi. Înc. Onjurţnd. Furgonul şi făcându-se că scapăl 
biciul jos în faţa celeilalte portiere, trecu, âplecându-se, al doilea 
lacăt prin celelalte două belciuge, îl încuie şi pe acesta, 
ridicându-se cu biciul şi, fiind sigur că cei doi ofiţeri erau bine 
zăvoxâţi, încalecă pe cal bodogănindu-l 
pe conductor care-l lăsase pe el să facă ceea ce nu era de 
datoria lui. W. 

1 Rider - călăreț (engl.) în cazul de faţă, „gentilomi cală'-1 

roţi „. (n.l.)” °  --. 

într-adevăr, călătorul din cupeu era şi el la locul său şi 
conductorul încă se mai ciorovăia le la un rest de socoteală cu 
birtaşul. 

— Plecăm în astă seară, la noapte sau mâine dimineaţă, moş 
Francois? strigă falsul vizitiu imitând cât putu mai bine vocea 
celui adevărat. 

— Bine, bine, iată că plecăm, răspunse conductorul, Pe urmă, 
uitându-se în juru-i, întrebă: 

— Na! dar unde-s călătorii? 


— Suntem aici, ziseră toţi deodată, cei doi ofiţeri din interiorul 
furgonului poştal şi agentul din cupeu. 

— Portiera e bine închisă? stărui moş Francois, 

— Ei na! de asta răspund eu, făcu Montbar. 

— Atunci, mână gloabele! strigă conductorul, urcând scăriţa 
vehiculului, luând loc alături de călător şi trăgând portiera după 
el. 

Vizitiul n-aşteptă să i se spună de două ori. Îşi porni caii, 
înfigându-şi pintenii în burta celui pe care-l” călărea şi ciupindu-i 
pe ceilalţi doi cu câte o puternică lovitură de bici. 

Furgonul poştal o porni în galop. 

Montbar mâna de parcă toată viaţa lui n-ar fi făcut altceva. 
Străbătu oraşul în asemenea goană de dârdâiau ferestrele şi se 
cutremurau, casele. Nicicând un vizitiu adevărat nu-şi pocnise 
biciul într-un chip mai savant. 

La ieşirea din Mâcon văzu un grup mic de oameni călări. Erau 
cei doisprezece vânători care trebuiau să urmărească diligenta 
fără să aibă aerul c-o escortează. 

Şeful de brigadă scoase capul pe fereastra de la por-lietă şi 
făcu semn subofiţerului care-i comanda. 

Montbar se prefăcu a nu băga nimic de seamă, dar după vreo 
cinci" sute de paşi, executând o adevărată sinfonie cu biciul lui, 
întoarse capul şi văzu că escorta 

O pornise din loc. 

— Staţi puţin, copilaşii mei, făcu Montbar, am să vă dau eu 
acum de furcă! 

Şi îndoi loviturile de pinteni şi loviturile de bici. 

Caii parcă prinseseră aripi, diligenta zbura pe ealda- 

1 un, ai fi spus că trece carul diavolului cu tunete. 
Conductorul fu cuprins de nelinişte. 

— El | meştere Antoine, strigă el, nu cumva ne-am îmbătat din 
întâmplare 'W?" 

— Îmbătat? A! sigur că da, răspunse Montbar, cu salata de 
sfeclă pe care-ăm avut-o la cină! 

— Dar ce, dracul? De goneşte aşa, strigă Roland, scoțând şi el 
capul pe portieră, escorta n-are să ne poată urmări. 

— Auzi ce ţi se spune! strigă conductorul. — Nu, răspunse 
Montbar, n-aud. 

— Ei, află că ţi se pune în vedere că, de goneşti aşa, escorta 
n-are să ne poată urmări. 


| 

— E aşadar o escortă? întrebă Montbar. 

— Ei, da! pentru că avem cu noi bani de-ai guvernului. 

— Atunci se schimbă lucrurile. Trebuia să-mi spună asta de la 
început. 

Dar, în loc să încetinească alergătura, furgonul goni mai 
departe la fel, şi altă schimbare nu se făcu decât că mai câştigă 
în viteză. 

— Să ştii că dacă ni se întâmplă vreun accident, zise 
conductorul, îţi sfărâm ţeasta cu-n foc de pistol. 

— Haida-de! făcu Montbar, vă ştim noi pistoalele, n-au cartuşe 
înăuntru. 

— Se poate, dar într-ale mele sunt! strigă agentul de poliţ; e. 

— O să vedem când se va ivi ocazia, răspunse Mon'bar. Şi-şi 
văzu de drum fără să-i mai pese de mustrări. 

„ Străbătură cu vite-a fulgerului satul Varennes, apoi satul 
Creches şi'orăşelul La Ghapelle-de-Guinchay. ’ 

' Mai rămăsese doar un sfert de leghe până să ajungă 
la Cssa-Albă. ', ts ’ 

Caii erau lac de năduşeală şi nechezau de furie, împroş-când 
spumă pe gură 

Montbar îşi aruncă ochii în spate. La mai bine de o mie de paşi 
de furgon, ţâşneau scânteile de sub copitele cailor din escortă. 

în faţa lui se prăvălea panta muntelui. 

îşi făcu vânt în vale, prinzând însă hăţurile Tn aşa fel încât să 
poată stăpâni caii când va voi. 

Conductorul încetă să mai strige, întrucât îşi dădu seama că 
echipajul era mânat de-o mână dibace şi totodată puternică. 

Numai din când în când, şeful de brigadă privea pe fereastra 
portierei ca să vadă la ce depărtare erau oamenii lui. 

Pe la jumătatea văii, Montbar era stăpân pe cai, lară să fi 
părut nicio clipă că le-a încetinit galopul. 

Atunci se apucă să cânte din răsputeri Deşteptarea poporului, 
cu alte cuvinte cântecul regaliştilor, aşa cum Marseileza era 
cântecul iacobinilor. 

— Ce dracu face nătărăul ăsta? strigă Roland scoțând capul 
pe portieră. Spune-i să tacă, conductorule, sau îi vâr un glonte 
în şale. 

Poate conductorul avea să-i repete vizitiului ameninţarea lui 
Roland, dar i se păru că vede un brâu negru care le tăia drumul. 


în aceeaşi clipă, o voce ca de tunet strigă: 

— Opreşte, conductore! 

— Surugiu! Treci peste trupurile bandiţilor acelora! strigă 
agentul de poliţie. 

— Na! Cum te mai grăbeşti şi dumneata! răspunse Montbar. 
Ce? aşa crezi dumneata că se trece peste trupurile prietenilor?... 
P-r-r-r-r! S-s-s-st i 

Poştalionul se opri ca prin minune. 

— Dă-i drumul înainte! Mână mai departe! strigară Roland şi 
şeful de brigadă, amândoi înțelegând deodată că escorta era 
prea departe ca să-i sprijine. 

— Ei! Tâlhar de vizitiu! strigă agentul de poliţie sărind jos din 
cupeul diligentei şi îndreptând un pistol asupra lui Montbar, ai să 
plăteşti tu pentru toţi. 

Dar n-apucă să isprăvească, şi Montbar, luându-i-o înainte, 
trase asupra lui, şi agentul se rostogoli, -rănit de moarte, sub 
roţile poştalionului. 

Degetul lui, încordat de agonie, apăsă pe trăgaci, arma se 
descarcă, dar la întâmplare, fără ca glontele să nimerească pe 
cineva. 

— Conductorule! strigau cei doi ofiţeri, pentru numele lui 
Dumnezeu, deschide o dată! 

— Domnilor, spuse Morgan făcând un pas către ei, n-avem 
nimic cu” domniile-voastre ci numai cu banii guver- 


nului. Aşa, că, domnule conductor, dă cele cincizeci de mii de 
lire, şi încă repede! 

Două focuri de armă, trase dinăuntrul vehiculului, fură 
răspunsul celor doi ofiţeri care, după ce zgâlţâiră zadarnic 
portierele, încercau tot atât de zadarnic să iasă prin des- 
chizătura ferestrelor. 

— Fără îndoială, 1 unul din focuri nimeri, căci se auzi un 
strigăt de furie şi, în acelaşi timp, o străfulgerare lumină drumul. 

Şeful de brigadă scoase un suspin şi se prăbuşi peste Roland. 
Fusese ucis pe loc. 

i. 

— Roland trase cu cel de al doilea pistol al său, dar nimeni nu- 
i răspunse. 


Ainindouă pistoalele îi erau descărcate. Închis cum era, nu se 
putea sluji de sabie, şi urla de mânie. 

în timpul acesta, conductorul, era silit cu pisto-! WI 1. Gât, să 
dea banii. Doi bărbaţi luară sacii în care se aflau cei cincizeci de 
mii de franci şi-i încărcară pe calul lui Montbar, pe care grăjdarul 


său i-l adusese gata înşeuat şi închingat ca lă o întâlnire 
vânătorească. 

Montbar îşi lepădase cizmele-i grosolane şi sări în sa încălţat 
cu pantofi. 


— Toate cele bune primului consul, domnule de Mont-vevel.!. 
Strigă Moi-gan. 

Apoi, întorcându-se către însoțitorii săi, le zise: W-.. 

— Fugiţi, copii, fiecare pe drumul pe care-l doreşte. Ştiţi unde 
ne întâlnim. Pe mâine seară! 

— Da, da, răspunseră zece ori. Douăsprezece voci. 

— .1 Uişiatoată bandaeâeirisipi ca un stol de păsări, dispă-e 
'pârid'tewle sU; b;. Umbra arborilor care mărgineau râuşorul %e 
ascundea privirilor Casa-Albă: 

În clipa aceea se auzi glasul cailor şi escorta, atrasă de 
focurile de armă, apăru în. Vârful urcuşului pe care îl cobori, 
năpustindu-se ca o avalanşă. 

Dar ajunse prea târziu. Nu mai găsi decât conductorul aşezat 
pe marginea şanţului, cele două cadavre ale agentului de poliţie 
şi şefului de'brigadă, şi pe Roland, prizonier în diligentă, mugind 
ca un leu ce muşca gratiile cuştii. 


RĂSPUNSUL LORDULUI GRENVILLE 


în timp ce evenimentele pe care tocmai le-am povestit se 
desfăşurau, preocupând spiritele şi gazetele din provincie, alte 
evenimente grave, cu totul în alt sens, se pregăteau la Paris şi 
aveau să preocupe spiritele şi gazetele lumii întregi. 

Lordul Tanlay se întorsese cu răspunsul unchiului său, lordul 
Grenville. 

Răspunsul lui consta dintr-o scrisoare adresată domnului de 
Talleyrand şi dintr-o notă scrisă, pentru primul consul. 

Scrisoarea era concepută în termenii următori; „Domnule, 

„Downing-street, 14 februar 1800 

Am primit şi pus sub ochii regelui scrisoarea pe care mi-aţi 
trimis-o prin. Intermediul nepotului meu, lordul Tanlay. 


Maiestatea Sa negăsind nicio rațiune de a se depărta de la 
formele care âu fost statornicite de mult timp în Europa pentru a 
duce tratative cu Statele srăine, mi-a dat ordin să vă înaintez în 
numele meu răspunsul oficial pe care vi-l trimit astfel inclus. 

Am cinstea de a fi, domnule, cu înaltă consideraţie, al 
dumneavoastră prea umil şi prea supus slujitor. 

GrenvilleO 


Răspunsul era sec, nota precisă. 

Mai mult, o scrisoare autografă fusese scrisă de primul consul 
regelui George, şi regele George nerenunţând nicidecum la 
formele statornicite în Europa pentru a duce tratative cu Statele 
străine, răspundea printr-o simplă notă scrisă de mâna primului 
secretar venit. 

Drept e că nota era semnată de Grenville. 

De fapt, nu era decât o amplă învinuire împotriva Franţei, 
împotriva spiritului de dezordine ce-o frământa, împotriva 
temerilor pe care un asemenea spirit de dezordine îl insufla 
întregii Europe şi o pledoarie asupra necesităţii, impusă tuturor 
suveranilor domnitori şi dictată de grija propriei lor conservări, 
de a reprima un asemeni! spirit. În rezumat, aşa ceva însemna 
continuarea i i boiului. 

La citirea unui atare document, în ochii lui Bonn parte 
scânteie flacăra aceea care la el era premergămu * * marilor 
hotărâri, aşa cum fulgerul e premergător tril netului. 

— Aşadar, domnule, zise el întorcându-se spre lordul Tanlay, 
asta e tot ce ai putut obţine? 

— Da, cetăţene prim consul. 

— Deci, nici gând să-i repeţi în vorbe unchiului dumitale tot 
ceea ce te împuternicisem să-i spui? 

— N-am uitat nici măcar o silabă. 

— Nu i-ai spus oare că locuieşti în Franţa de doi nul de trei 
ani, că ai văzut-o, ai studiat-o, că e tare, putui nli | fericită, 
dornică de pace, dar pregătită de război? 

— | le-am spus pe toate. 

— Nu i-ai spus că războiul pe care ni-l face A nuli» e un război 
nesăbuit; că spiritul de dezordine de pn care vorbesc domniile- 
lor, şi care, la drept vorbind decât doar o digresiune de la 
libertatea prea multă vr< nil încătuşată, ar trebui încercuit în 
Franţa chiar prmli fj pace universală; că o asemenea pace ar fi 


fost iinloul cordon sanitar care ar fi putut să-l împiedice să pa: i 
Mm 1 în afara frontierelor noastre; că aprinzând în Fr. Injfl vulcarul 
războiului, Franţa, ca o lavă, se va năpusti nifl pra străinătăţii?... 
Italia e dezrobită, zice regele Amăli'| dar scoasă din robia cui? 
Din a liberatorilor ci! Hullţ e dezrobită, dar de ce? Pentru că 
atunci cuceream | r tul din Deltă, până la Cataracta, a treia? 
Italia e d W>’ ° » 

fiindcă nu eram în Italia... Dar iată-mă: într-o lun], fi fi iarăşi 
acolo, în Italia, şi ca s-o cuceresc iaia i i|| (j Alpi şi până la 
Adriatica ce-mi trebuie? O bautjH Ce crezi dumneata oare că 
face Massena apailiiţ Genova? Mă aşteaptă... Vai! Suveranii 
Europei au nevul! de război ca să-şi asigure coroanele! Ei bine, 
nulei») să nu zici că nu v-am spus-o! Am să scutur Europa ntn dl 
bine, de-are să le tremure coroanele pe frunte. Lti ţ/M buie 
război? Aşteaptă... Bourrienne! Bourrienne! 

Usa de comunicare dintre cabinetul primului emită şi c<f; al 
primului secretar se deschise în graba mu iietine apăru cu faţa 
năucită de parcă ar fi crezut mtipai le strigă după ajutor. 

i pe primul consul foarte pornit, bătând m o hula diplomatică, 
iar cu cealaltă izbind în birou, şi nilul Tanlay liniştit, în picioare, 
tăcut, la trei paşi iii ilial. 

ilelrrt.. Numaidecât că răspunsul Angliei îl înfuriase 

| consul. 

TI ai sirigat, generale! zise el. 

l'e l'acu primul consul. Aşează-te acolo şi scrie! i 'u clas tăios 
şi sacadat, fără să caute cuvintele orivă, ca şi cum cuvintele 
dădeau năvală la 

i pu îi ului său, dictă următoarea proclamaţie: 

liililntl i 

» " 1 poporului francez pacea, n-am fost decât glasul 

' ţi lu de ce sunteţi în stare. | >"i' U neciaşi bărbaţi care au 
cucerit Rinul, Olanda, Italia 

Il’ lat pacea sub zidurile Vienei uimite! 

lili! ” Nu numai frontierele voastre trebuie să le apăraţi; el’ Im 
itilaţi şi să ocupați şi statele duşmane. 

' 'mu va fi timpul, mă voi afla în mijlocul vostru şi 
'e ' va aduce aminte că faceţi parte din neamul 


im,. Înălţă capul, aşteptând, după aceste cuvinte 
iir,e. 


li îi i tot, spuse Bonaparte. 

idaug şi cuvintele sacramentale de „Trăiască 

' E nia întrebi aşa ceva? 

im că n-am mai redactat proclamaţii de patru/ e. Şi ceva din 
formulele obişnuite s-ar fi putut |) Iwruiţ: a e bine făcută aşa 
cum e, răspunse nu în îi adăuga nimic. 

Id o pană, îşi puse semnătura, strivind-o mai id o, jos, sub 
proclamaţie. 

h'V dtndu-i-o iarăşi lui Bourrienne îi spuse | 

ipiu a iniine în Monitorul. 

'inie leşi, luând cw el proclamația. 

Bonaparte, rămas cu lordul Tanlay, se plimbă o «lipă în lung 
şi-n lat, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa lui, dar deodată, 
oprindu-se în faţa lui, îi spuse: 

. Milord, crezi că ai obţinut de la unchiul dumitale tot ceea ce 
un altul în locul dumitale ar fi putut căpăta? 

— Mai mult decât atât, cetăţene prim consul. 

— Mai mult! Mai mult!... Ce-ai obţinut mă rog? 

— Cred că cetăţeanul prim consul n-a citit nota regelui cu 
toată atenţia pe care o merită. 

rr- Ei asta-i! făcu Bonaparte, o ştiu pe de rost. 

— Atunci, cetăţeanul prim consul n-a cântărit spiritul unui 
paragraf anume, n-a cântărit cuvintele. 

— Crezi?. 

— Sunt încredinţat... şi, dacă cetăţeanul prim consul mi-ar 
îngădui să-i citesc paragraful la care fac aluzie... 

Bonaparte desfăcu mâna în care strânsese nota boţită, O 
dezdoi şi o dădu lordului Tanlay, spunându-i: 

— Citeşte. 

Sir John aruncă ochii asupra notei, care-i părea foarte bine 
cunoscută, se opri la paragraful al doilea şi citi: 

„Cea mai bună şi cea mai sigură garanţie a înfăptuirii păcii cât 
şi a duratei sale ar fi restaurarea acelei familii de prinți care, 
timp de secole i-au asigurat şi păstrat naţiunii franceze 
prosperitatea înăuntru, consideraţia şi respectul în afară. Un 
asemenea eveniment ar fi înlăturat şi va înlătura de-a pururi 
piedicile care se află în calea negocierilor păcii, i-ar asigura 
Franţei deplina şi liniştita posesiune a vechiului ei teritoriu şi le- 
ar aduce- tuturor celorlalte naţiuni ale Europei, prin linişte şi 
pace, securitatea pe care în clipa de faţă sunt silite s-o caute 


prin alte mijloace.” 

— Ei şi.?; exclamă Bonaparte neliniştit, citisem foarte bine şi 
înţelesesem la perfecţie. Să te pui în locul lui Monk, să fi muncit 
pentru altul şi ţi se vor ierta victoriile, faima, geniul. Apleacă-te 
şi ţi se va îngădui să rămâi mare! 

— Cetăţene prim consul, urmă lordul Tanlay, nimeni nu ştie 
mai bine decât mine deosebirea ce există între dumneavoastră 
şi Monk şi cu cât îl întreceţi în geniu şi renume. 

— Atunci, ce-mi citeşti dumneata, mă rog? 

« «- Nu v-am citit paragraful de mai sus, răspunse sir John, 
decât ca să vă rog să daţi celui ce urmează adevărata lui 
valoare. 

— Să-l vedem pe cel ce urmează, zise Bonaparte cu o 
nerăbdare stăpânită. 

Sir John continuă: 

„Dar oricât de dorit ar fi un asemenea eveniment pentrtu 
Franţa şi pentru toată lumea, Majestatea Sa nu îngrădeşte 
putinţa unei pacificări solide şi sigure exclusiv numai la această 
modalitate...” 


Sir John apăsă pe cuvintele din urmă-: 

— Ala! exclamă Bonaparte. Şi se apropie iute de sir John. 

. Englezul continuă: <:., 

„Majestatea Sa n-are pretenţia să prescrie Franţei care să-i fie 
forma de guvernământ şi nici în ale cui mâini să fie încredinţată 
autoritatea necesară de a conduce treburile unei naţiuni mari şi 
puternice.” 

— Mai citeşte o dală, domnule, spuse repede Bonaparte. 

— Mai bine citiţi chiar dumneavoastră, răspunse sir John. 

Şi îi întinse nota. Bonaparte o reciti. 

— Dumneata, domnule, zise el, ai pus de s-a adăugat 
paragraful de mai sus? 

— În orice caz, am stăruit să fie pus, Bonaparte rămase pe 
gânduri, 

— Ai dreptate, zise el, is-a: făcut un pas uriaş. 'ântoarcerea 
Bourbonilor nu mai este o; condiţie sinii. Qua. N&ivj I'.ml 
acceptat nu numai că exponent al puterii militare} LOI şi al 
puterii politice. 

Apoi, întinzând mâna lui sir John, îl întrebă: 

— Ai să-mi ceri ceva. Domnule? 


|'— Singurul lucru la care năzuiesc, v-a fost cerut de 11111 
>W prietenul meu, Roland. 

Şi i-am şi răspuns, domnule, că te-aş vedea cu h| e (e° 
devenind soţul surorii lui... Dac-aş. Fi mai bogat, sau dumneata 
mai puţin, cu plăcere m-aş oferi s <» înzestrez... 

Sir John făcu un gest. 

— Ştiu însă că averea dumitale poate îndestula îndoi, adăugă 
Bonaparte zâmbind, ba poate ajunge şi la mu mulţi. iți las 
aşadar bucuria de a dărui nu numai fel > cire, ci încă şi bogăţie 
femeii pe care o iubeşti. 

Apoi, strigând: - Bourrienne! Bourrienne se arătă. 

— A plecat, generale, zise el. 

— Bine, răspunse primul consul, dar nu de asia te-am chemat. 

— Aştept ordinele dumneavoastră. 

— La orice oră din zi sau din noapte s-ar prezenţi lordul 
Tanlay, îl voi primi bucuros şi încă fără să aştept* Auzi, dragă 
Bourrienne? Ai auzit, milord? 

Lordul Tanlay se înclină în semn de mulţumire. 

— ' Şi acum, urmă Bonaparte, presupun că abia aştepţi să 
pleci la castelui Negrelor-Fântâni. Eu nu te mai rol, în şi nu pun 
decât o condiţie: 

— Care, generale? 

— Dacă mai am nevoie de dumneata, pentru o noua 
misiune... 

— Dar nu-i deloc o condiţie, cetăţene prim cop e o favoare. 

Lordul Tanlay se înclină şi ieşi. 

Bourrienne se pregătea să-l urmeze. 

Dar, Bonaparte, chemându-şi secretarul, îl întreba: 

— Avem vreun vehicul gata înhămat? Bourrienne se uită 
curte. 

i - Da, generale. 

— Ei, atunci fii gata. leşim împreună. 

— Sunt gata, W generale. < N-am de luat decât pălăria şi 
redingota, ce sunt în cabinetul meu. 

— Atunci, să plecăm, adăugă Bonaparte. 

La rândul său, îşi luă pălăria şi mantaua, apoi mergând el 
întâi, cobori pe scara cea mică şi făcu'semn trăsurii să se 
apropie. 

„ Oricâtă grabă pusese Bourrienne ca să-l urme/e, n-ajunse 
decât în urma lui. 


— 


h 


Lacheul deschise portiera, Bonaparte sări în vehicul. 

I im le mergem, generale? întrebă Bourrienne. l.a palatul 
Tuileries, răspunse Bonaparte. 

i une, cât se poate de mira:, repetă ordinul iniu ase înspre 
primul consul, ca şi cum ar fi vrut 

' na lămuriri. Bonaparte părea însă cufundat în liiluil din care 
secretarul, care la vremea aceea îi era * mu pi lelen, nu socoti 
cu cale să-l scoată. 

V. Lueulul porni în galopul cailor - aşa mergea Mtlileauiia 
Bonaparte - şi se îndreptă spre Tuileries. 

I' «lutul Tuileries, locuit de Ludovic al XVI-lea după l’ de 5 şi 6 

octombrie, ocupat apoi succesiv de Adu-| i i 'unvenţiei şi de 
consiliul celor Cinci Sute, era pusdu i lat din ziua de 18 brumar. ’ 
După 18 brumar, Bonaparte aruncase ochii nu numai îi a asupra 
vechiului palat al regalității, dar era foarte 
“iiant să nu lase să se bănuiască cum că un viitor 
<» ur putea locui în palatul regilor înlăturați. 
Mi na parte adusese din Italia un bust minunat al lui hm ins 
Hiutus. Nu i se găsea loc la Luxembourg şi, către 'lu ilul lui 
noiembrie, primul consul îl chemase pe republicanul David şi-i 
dăduse sarcina să aşeze bustul în i' il' pă ia de la Tu'leries. 

(iun s-ar fi putut crede că David, prietenul lui Marat, pii'iica 
sălaşul unui viitor împărat, aşezând în galeria palatului Tuileries 
bustul ucigaşului lui Cezar? 

Mu aceea, nu numai că nimeni nu crezuse c-ar fi cu pol uda, 
dar nici habar n-a avut. 

| >ucându-se să vadă dacă bustul era bine aşezat în ijfilrtie, 
Bonaparte îşi dădu seama de distrugerile săvârşite iu palatul 
Caterinei de Medicis. Palatul Tuileries numai 
In palltul Catherinei de Medicis. Palatul Tuileries nu iu. O era 
lăcaşul regilor, e adevărat, dar era un palat rittilonal, şi națiunea 
nu putea lăsa unul din palatele sale 
În i uină. _ 

l’. Onaparte îl chemă pe cetăţeanul Lecomte, arhitectul 
palatului, şi-i ordonă că curețe palatul Tuileries. 

Cuvântul putea fi luat în acelaşi timp şi în înţelesul «Au fizic şi 
în înţelsul său moral. 

II n deviz fu cerut arhitectului, ca să se ştie cât ar ton a 
curăţatul. 

Devizul urca la cinci sute de mii de franci. 


Bonaparte întrebă dacă, datorită unui asemenea curăţat, 
palatul Tuileries ar putea deveni palatul guvernului. 

Arhitectul răspunse că suma arătată ar ajunge nu numai ca să 
readucă palatul în vechea lui stare, ci încă să-l facă bun de 
locuit. 

Asta voia şi Bonaparte, un palat de locuit. Avea oare nevoie, 
ca republican, de luxul regalităţii?... Pentru palatul guvernului 
trebuiau podoabe grave şi severe, raar-muri, statui. Numai că, 
ce statui? Primul consul trebuia să le aleagă. 

Bonaparte le alese din trei secole mari şi de la trei naţiuni 
mari: de la greci, de la romani, de la francezi şi de la rivalii lor. 

De la greci îi alese pe Alexandru şi pe Demostene, geniul 
cuceririlor şi geniul elocvenţei. 

De la romani îi alese pe Scipio, Cicero, Cato, Brutus şi Cezar, 
aşezând marea victimă alături de ucigaş, aproape tot atât de 
mare cât şi victima. 

Din lumea modernă îi alese pe Gustav-Adolf, Turenne, marele 
Conde, Duguay-Trouin, Maribourgh, prinţul Eugeniu de Savoia şi 
mareşalul de Saxa, în sfârşit pe Frederic cel Mare şi pe 
Washington, adică falsa filosofie aşezată pe tron şi adevărata 
înţelepiune întemeind un stat liber. 

Apoi, acestor ilustrări războinice ie mai adăugă pe Dampierre, 
Dugommier şi Joubert, ca să arate că, după cum nu-l speria 
amintirea unui Bourbon în persoana marelui Conde, tot aşa nu-l 
rodea invidia pe gloria celor trei fraţi de arme, victime ale unei 
cauze care de astfel nu mai era alui. 

Cam aşa stăteau lucrurile în epoca în care am ajun.; adică 
spre sfârşitul lui februarie 1800. Palatul Tuileries fusese curăţat, 
busturile se aflau pe soclurile lor, statuile pe piedestalele lor. Nu 
se mai'aştepta decât o împrejurare favorabilă. 

împrejurarea sosi. Tocmai se primise vestea morţii lui 
Washington. 

întemeietorul libertăţii Statelor Unite încetase din viaţă la 14 
decembrie 1799. 

Tocmai la asta se gândea Bonaparte când Bourrienne 
recunoscuse, după înfăţişarea lui, că trebuia lăsat singur cu 
gândurile care-l preocupau. 

Vehiculul se opri în faţa palatului Tuileries. Bonaparte cobori 


din el cu aceeaşi vioiciune grăbită cu care se suise, urcă repede 
scările, trecu prin apartamene, le cercetă, mai cu deosebire pe 
cele în care locuiseră Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta. 

Apoi, oprindu-se în cabinetul de lucru al lui Ludovic al XVI-lea, 
zise dintr-o dată: 

— Aici ne mutăm, Bourrienne, ca şi cum secretarul l-ar fi 
putut urmări în labirintul în care se rătăcea cu acel fir al 
Adriadnei pe care-l numim gândire. Da, aici ne mutăm. Al treilea 
consul va locui în pavilionul Florei, iar Cambaceres va rămâne la 
Cancelarie. 

— Asta înseamnă, îi răspunse Bourrienne, că o dată ziua 
sosită, n-o să mai aveţi decât unul singur de înlăturat. 

Bonaparte îl apucă pe Bourrienne de ureche. 

— Ei da, exclamă el, nu-i rău! 

— Şi noi când ne mutăm, generale? întrebă Bourrienne. 

— Ei! nu chiar mâine. Căci ne trebuie cel puţin opt Bile ca să-i 
pregătim pe parizieni să mă vadă părăsind |, uxembourg-ul şi 
venind la Tuileries. 

— Gpt zile putem aştepta! exclamă Bourrienne. 

— Mai ales dacă ne punem numaidecât pe treabă. Hai. 
Bourrienne, la LUxembourg. 

Şi. Cu iuţeala care-i stăpânea toate mişcările când era ifnrba 
mai cu seamă de interese grave, trecu iarăşi prin * aiul de 
apartamente pe care le cercetase, cobori scara şi W îi; în 
vehicul, strigând: 

— La Luxembourg. 

— Vai, vai! exclamă Bourrienne, care de-abia a junime în 
vestibulul palatului, iarăşi nu mă. Aşteptaţi, generale! ’. 

Molâulc! făcu Bonaparte,. 

Şi trăsura o porni, aşa cum venise... adică în galop. 

Intrând în cabinetul său de lucru, Bonaparte îl găsi Liu misirul 
poliţiei care-l aştepta. 


Ei! întrebă el, ce s-a întâmplat, cetăţene Fouche? | i e faţa 
foarte tulburată! Nu cumva am fost asasinat? |"- Cetăţene prim 
consul, începu ministrul, mi s-a i | că atribuiţi o importanţă 


deosebită distingerii 

JM'Hoi liande ce poarlă numele de confrații lui le-ht'.. 

— Da, de vreme ce l-am trimis chiar pe Roland în urmărirea 
lor. Ai ştiri în privinţa lor? 

— Da, am. 


— Prin cine? 

— Chiar prin şeful lor. * 

— Cum prin şeful lor? 

— A avut îndrăzneala să-mi raporteze ultimul atac 

— Contra cui? 

— Contra celor cincizeci de mii de franci pe cari i-aţi trimis 
călugărilor de la Saint-Bernard. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Cu cele cincizeci de mii de franci? 

— Da. 

— Au trecut în mâinile tâlharilor şi şeful lor ml vesteşte că în 
curând vor fi în mâinile lui Cadoudal. 

— Atunci, Roland e ucis? 

— Nu. 

— Cum, nu? 

— Agentul meu a fost ucis, şeful de brigadă, Sainl Maurice, a 
fost ucis, dar aghiotantul dumneavoastră | teafăr şi nevătămat. 

— Atunci are să se spânzure, zise Bonaparte. 

— La ce bun? Se rupe ştreangul: ştiţi doar ce noroi îl 
urmăreşte. 

— Sau nenoroc, da... Unde-i raportul acela? 

— Voiţi să spuneţi, scrisoarea? 

— Scrisoare, raport, lucrul acela în sfârşit, fie ce 9 fi, care-ţi dă 
ştirile pe care mi le-aduci. 

Ministrul poliţiei îi înmână primului consul o hârtiuţi îndoită 
elegant şi pusă într-un plic parfumat. 

— Ce-i asta? ’ 
— Ceea ce-aţi cerut. 

Bonaparte citi. „Cetăţeanului Fouche, ministru al polii ţiei, la 
locuinţă sa din Paria.” 

Desfăcu scrisoarea, care cuprindea cele ce urmează | 

„Cetăţene ministru, am cinstea să vă aduc la cunoştinţă că c 
«| cincizeci de mii de franci destinaţi sfinţilor părinţi din 
mânăstirot Saint-Bernard au trecut în mâinile noastre în cursul 
serii de 23 M bruarie 1800 (stil vechi) şi că, de azi în opt zile, vor 
fi în mâimin cetăţeanului Cadoudal. 

lptraţia s-a desfăşurat de minune, în-afară de moartea agen.-. 
e lui iiiimneavoastră şi de cea a şefului de brigadă, Saint- 
Maurice. T îi cli-itpre domnul Roland de Montrevel, am 
mulţumirea de a ' «fnrn cunoscut că nu i s-a întâmplat nimic 


neplăcut. N-am uitat nli i o clipă că datorită lui am fost introdus 
în palatul Luxembourg. V.i scriu eu, cetăţene ministru, deoarece 
îmi închipui că în 

i lo faţă domnul Roland de Montrevel trebuie să fie mult prea 
pul cu urmărirea noastră ca să vă mai scrie el însuşi. 

i “ir ni prima clipă de răgaz pe care şi-o va îngădui, sunt în-i o 
ilin (al că veţi primi de la dânsul un raport în care va consemna 
timtc- nmănuntele, pe care nu le pot menţiona din lipsă de timp 
fi iii- cuiifort necesar scrisului. 

lu schimbul serviciului pe care vi-l fac, cetăţene ministru, v-aş 
fiii (i na-mi faceţi şi dumneavoastră unul: s-o liniştiţi fără întâr-» 
îi ic pe doamna de Montrevel în privinţa vieţii fiului ei. 


„l'c la Casa-Albă, pe drumul de la Mâcon spre Lyon, 
'sâmbătă, |m ui i-le rouă seara.” 

— Ei drăcie! exclamă Bonaparte, iată un cutezător l-im de 
haz! 

Apoi, cu un suspin, adăugă: 

— Ce căpitan şi ce colonei aş mai face din toţi | li halii ăştia!: 

— Ce ordin dă primul consul? întrebă ministrul poliţiei. 

Lb Nimic. Asta îl priveşte pe Roland. Onoarea lui e în |uc i. l, 
de vreme ce nu-i mort, îşi va lua revanşa. 

— Atunci, primul consul nu se mai ocupă de aface- 

U'ii asta. '', 

— Nu, cel puţin în momentul de faţă. 

A | >oi, întorcându-se spre secretarul său, zise: , 

— Avem multe alte treburi de făcut, nu-i aşa, Bbur-111 nne? 

Bourrienne dădu din cap în semn de încuviinţare. Ţ - Când 
doreşte primul consul să mă primească Im Uşi? întrebă 
ministrul. 

f - În astă seară la orele zece să fii aici. Peste opt rilc iic 
mutăm. 

— Unde vă mutaţi? 

— La Tuileries. 

: Fouche tresări de stupoare. 

E împotriva părerilor dumitale, ştiu asta. Zise primul consul, 
dar am să-ţi dau mură-n gură, şi n-ai să ai alta de făcet decât să 
te supui. 

Fouche salută şi se pregătea să plece. Bă - Ascultă! Fiindcă 


veni vorba! adăugă Bonaparte, Fouche se întoarse. 

— Nu uita să o înştiinţezi pe doamna de Montreyel că fiul ei 
este teafăr şi nevătămat. Măcar atâta lucru să faci şi dumneata 
pentru cetăţeanul Morgan după serviciul pe care ţi l-a făcut. 

Şi. Întoarse spatele ministrului de poliţie „care plecă 
plecă:'.'muşcindu-şi. Buzele până. La sânge. ° 


XLIV MUTARE 

; Tot în ziua aceea primul consul, rămas cu Bourrienne, îi dicta 
ordinul următor, adresat gărzii consulilor şi armatei: 

"x e e ,; Washington a murit! Acest mare om s-a bătut' 
împotriva tiraniei şi a consolidat libertatea Americii. Memoria lui 
va fi de-a pururi scumpă poporului francez, cât şi tuturor 
oamenilor liberi din cele două lumi şi, mai cu seamă, soldaţilor 
francezi care. Asetn'enea lui şi soldaţilor americani, s-au luptat 
pentru li’ 
bertifte” s'i egalitate. Ca'atare, prirtfral consul dă ordin ca timp 
cfe z'ecey. lle văluri'Hegre- să-lâie Stâfnâteuă toate drapelele şi 
fanioanele republicii." «j'. UO.j 

Dar, primul censul nu socotea să se mărginească numai la 
ordinul de zi de mai sus. 

Printre mijloacele sortite să-i înlesnească trecerea din 
Luxembourg la Tuileries figura şi una din sărbătorile acelea 
menite, o ştia el prea bine, nu numai să desfete ochii, ci să 
pătrundă şi în cugete. Serbarea aceea trebuia să se ţină la 
Domul Invalizilor sau, mai curând, în templul lui Marte, cum i se 
zicea pe atunci. Era vorba în acelaşi timp să se inaugureze 
bustul lui Washington şi să se primească din mâinile generalului 
Lannes drapelele de la Abukir. 

Era una dintre acele ticuri la care numai Bonaparte se 
pricepea, un fulger scos din ciocnirea a două contraste. 

Astfel lua un mare om din lumea nouă, o victorie din lumea 
veche şi umbrea America cea tânără cu izbân-zile glorioase de 
la Teba şi Memfis! 

În ziua fixată pentru ceremonie, şase mii de cavalerişti erau 
înşiruiţi de la palatul Luxembourg până la Domul Invalizilor. 

La ceasurile opt, Bonaparte încalecă în curtea mare a 
palatului consular şi, prin strada Tournon, se îndreptă spre 
cheiuri, însoţit de-un stat major de generali, din care cel mai 


vârstnic n-avea nici treizcei şi cinci de ani. 

Lannes mergea în frunte. În spatele lui, şaizeci de capete de 
coloană purtau cele şaizeci de drapele cucerite. Pe urmă venea 
Bonaparte, cu două lungimi de cal înaintea statului său major. 

Ministrul de război, Berthier, aştepta cortegiul sub bolta 
templului. Se sprijinea de o statuie a lui Marte în repaus. Toţi 
miniştrii şi consilierii de stat stăteau adunaţi în jurul lui. De 
coloanele ce susțineau bolta se şi atârnaseră drapelele de la 
Denain şi Fontenoy, precum şi cele din prima campanie din 
Italia. Doi indivizi centenari, care luptaseră alături de mareşalul 
de Saxa, stăteau, unul în Stânga şi celălalt în dreapta lui 
Berthier, că nişte cariatide din zilele de demult, privind peste 
crestele secolelor, în sfârşit, la dreapta, pe o estradă, era aşezat 
bustul lui Washington care trebuia să pălească în umbra 
drapelelor de la Abukir. Pe altă estradă, în faţa primei, era 
fotoliul lui Bonaparte. 

De-a lungul zidurilor templului se înălţau amfiteatre în care 
toată societatea elegantă a Parisului - cel puţin cea care se 
încadrase în principiile ideologice ce se sărbătoreau în 
asemenea zi măreaţă - venise să ia loc. 

La ivirea drapelelor, fanfarele militare izbucniră cu notele lor 
metalice sub boitele templului. 

Lannes intră cel dintâi şi făcu semn capetelor de co-bană 
care, urcând doi câte doi treptele estradei, vârâră cozile 
drapelelor în nişte suporturi dinainte pregătite. 

Între timp Bonaparte, în mijlocul aplauzelor, luase loc în 
fotoliu. 

Atunci Lannes înainta către ministrul de război şi, cu glasul 
puternic, ce ştia atât de bine să strige: „înainte 1” pe câmpurile 
de luptă, spuse: 

— Cetăţene ministru, iată toate drapelele armatei otomane, 
distruse sub ochii domniei voastre la Abukir. Armata din Egipt, 
după ce a străbătut pustiuri încinse, după ce a răpus foamea şi 
setea, se află în faţa unui duşman mândru de numărul şi de 
izbânzile sale, care socotea că trupele noastre istovite de 
oboseală şi de luptele ce renasc fără încetare, la tot pasul sunt o 
pradă uşoară. El n-a aflat că soldatul francez este mare şi 
preţios pentru că ştie să sufere şi nu pentru că ştie să învingă, 
iar curajul şi îndrăzneala lui se aţâţă şi creşte cu cât e primejdia 
mai mare. Trei mii de francezi, cum de altfel ştiţi, se năpustesc 


atunci peste optsprezece mii de barbari, îi străpung, îi dau peste 
cap, îi strâng ca-n cleşte între rândurile lor şi malul mării, şi 
groaza pe care le-o deşteaptă baionetele noastre este atât de 
mare încât musulmanii, siliţi să-şi aleagă singuri moartea, se 
năpustesc în abisurile Mediteranei. 

în ziua aceea memorabilă au fost cântărite destinele 
Egiptului, Franţei şi Europei, salvate prin curajul domniei- 
voastre. 

Puteri coalizate! dacă voi aţi îndrăzni să călcaţi pă-mântul 
Franţei, iar dacă generalul, care ne-a fost dăruit prin victoria de 
la Abukir, ar face un apel către naţiune, puteri coalizate! 
succesele voastre v-ar fi mai funeste decât înfrângerile! Care 
francez n-ar vrea să mai învingă o, dată sub stindardele primului 
consul, sau să-şi facă sub îndrumarea lui ucenicia gloriei? 

Apoi, îndreptându-şi cuvântul către invalizi, cărora le fusese 
rezervată toată tribuna din fund, urmă cu glas mai puternic: 

— Şi voi, voi, bravi veterani, victime de onoare ale soartei 
bătăliilor, voi n-a'i fi cei din urmă să zburaţi sub ordinele celui 
care vă mângâie nenorocirile şi gloria, şi tare aşază în mijlocul 
vostru şi sub paza voastră trofeele de faţă, cucerite prin meritul 
vostru! O! ştiu prea bine, bravi veterani, că ardeţi de nerăbdare 
să vă sacrificați jumătate din viaţa ce v-a mai rămas, pentru 
patria şi libertatea voastră! 

Asemenea probă de elocvenţă militară a învingătorului de la 
Montebello fu întreruptă într-una de aplauze. De trei ori 
ministrul de război încercă să-i răspundă şi de trei ori strigătele 
de bravo, în semn de recunoştinţă, îi tăiară cuvântul. 

în sfârşit, liniştea se aşternu şi Berthier dădu curs vorbirii sale 
în termenii de mai jos: 

— Să înalţi pe malurile Senei trofeele cucerite pe malurile 
Nilului; să atârni sub bolțile templelor noastre, alături de 
drapelele de la Vâena, Petersburg şi Londra, stindardele sfinţite 
în moscheele din Bizanţ şi Cairo; să le vezi aici, dăruite patriei 
de aceiaşi războinici, tineri de ani, bătrâni în glorii, pe care 
izbânda i-a încoronat atât de des, asemenea înfăptuirii numai 
Franţa republicană le poate izbuti. 

De altfel, asta nu-s decâto parte din toate câte le-a înfăptuit, 
în floarea vârstei sale, eroul care,. Acoperit de laurii Europei, se 
vădi învingător în faţa acelor Piramide din vârful cărora 
patruzeci de secole îl contemplau, elibe-rând prin victorie 


pământul natal al artelor şi aducând acolo, însoţit de savanţi şi 
de războinici, luminile civilizaţiei. 

Soldaţi, depuneţi în templul virtuţilor războinice stindardele cu 
semiluna pe ele, smulse de trei mii de francezi pe stâncile de la 
Canope de la optsprezece mii de războinici pe cât de viteji pe 
atât de sălbatici. Fie ca ele să păşire e amintirea expediției 
celebre, al cărei scop şi reuşită par să absolve războiul de relele 
pe care le pricinuieşte. Fie ca ele să confirme nu vitejia 
soldatului francez, de' care vuieşte întregul univers, ci 
statornicia lui de neclin-iii ci sublimu-i devotament. Fie. Ca 
vederea acestor stindarde să vă bucure şi să vă mângâie pe voi, 
luptători ale t'firor trupuri mutilate glorios pe câmpurile de 
onoare, nu mai îngăduie vitejiei voastre decât urări şi amintiri. 
Fie ca din înaltul bolților de aici, aceste stindarde, - pe care le» * 
< 1" ti, să le arate duşmanilor poporului francez puterea u 
«'Niului şi valoarea eroilor ce le-au cucerit şi să le pre-Vdilcască 
toate grozăviile războiului ce-i aşteaptă dacă i Amtii surzi la 
glasul care le dăruieşte pacea. Da, căc) 


dacă vor război. Îl vom face, şi-l vom face în toată grozăvia 
lui. 

Patria, mulţumită, contemplă armata din Orient, CU un 
sentiment de mândrie. 

— | Această armată de neînvins să afle cu bucurie că vitejii 
care au învins cu ea i-au fost braţul. Să fie încre--dinţată că 
primul consul veghează asupra copiilor gloriei. Să ştie totodată 
că ea e obiectul celor mai vii preocupări ale Republicii. Să ştie c- 
am cinstit-o în templele noastre, aşteptând să dăm dovadă 
iarăşi, dacă e nevoie, pe câmpiile Europei, de nenumăratele 
virtuţi războinice pe care le-am văzut desfăşurându-se în 
pustiurile arzătoare ale Asiei şi Africii. 

Vino, în numele ei, neînfricat general! Vino, în numele tuturor 
eroilor în mijlocul cărora te arăţi, ca să primeşti prin 
îmbrăţişarea mea zălogul recunoştinţei naţionale. 

Dacă însă furia oarbă a regilor refuză lumii pacea pe care noi 
i-o dăruim. Atunci când vom pune mina pe armele ce ne 
ocrotesc neatârnarea, să aruncăm, dragi camarazi, o ramură ele 
laur peste cenuşa lui Washington, acel erou ce-a dezrobit 
America de jugul celor mai meându-rători duşmani ai libertăţii 


noastre şi a cărui ilustră umbră ne arată, dincolo de mormânt, 
gloria ce însoţeşte memoria liberatorilor patriei. 

Bonaparte cobori de pe estrada pe care se afla şi, în numele 
Franţei, fu îmbrăţişat de Berthier. 

Domnul-de Fontanes, având sarcina de a rosti elogiul lui 
Washington, lăsă cu toată curtenirea să se scurgă până la cea 
din urmă picătură torentul de aplauze ce părea să cadă în 
cascade din imensul amfiteatru. 

— In mijlocul acelor personalităţi glorioase, domnul: de 
Fontanes era o ciudăţenie.pe, jumătate politică, pe juma-l tate 
literară. 

După 18 fructidor fusese proscris o dată cu Suard şi Laharpe, 
dar, ascuns cât se poate de bine la unul dintre, prietenii, lui, 
neieşind decât seara, găsise mijlocul de-a nu părăsi Parisul. 

Un accident, cu neputinţă de prevăzut. Îl denunţă tofj tuşi. 

Răsturnat în piaţa Carrousel de o gabrioletă al cărtl cal îşi 
luase vânt, fu necunoscut de un agent de poliţia î§2 

are-i alergase în ajutor. Totuşi, Fouche, înştiinţat nu nu-ai de 
faptul că se afla la Paris, dar şi de adresa ascunzătorii în care 
locuia, se făcuse că nu ştie nimic. 

La câteva zile după 18 brumar, Maret, care după aceea junse 
duce de Bassano, Laplace, care rămase pur şi sim-lu om de 
ştiinţă, şi Regnault de Saint-jean-d'Augely, are muri nebun, îi 
vorbiră primului consul despre domul de Fontanes, despre 
prezenţa lui la Paris. — Aduceţi-l la mine, răspunse simplu 
primul consul. Domnul de Fontanes fu prezentat lui Bonaparte 
care, unoscându-i firea mlădioasă şi darul retoric cu dibăcie 
inguşitor, îl alesese să facă elogiul lui Washington şi oate chiar 
puţin şi pe-al său în acelaşi timp. 

Discursul domnului de Fontanes fu prea lung ca să-l 
eproducem aici, dar putem spune că a fost aşa cum îl orea 
Bonaparte. 

Seara, la palatul Luxembourg, avu loc o mare recepţie, n 
timpul ceremoniei umblase zvonul despre instalarea robabilă a 
primului consul la Tuileries. Cei mai îndrăzneţi sau cei mai 
curioşi s-au încumetat să arunce câteva uvinte Josephinei, dar 
biata femeie, care mai avea încă Kub ochi şareta şi eşafodul 
Mariei-Antoaneta, din instinct nla tura tot ce o putea apropia de 
regalitate; aşadar şoma să răspundă, trimiţându-i pe cei ce- 
ntrebau la so-lei. 


Apoi urmă o altă ştire care prinsese să circule şi care W iao 
contrapondere a primei. 

Murat o ceruse în căsătorie pe domnişoara Caroline mia parte. 

Ori, această căsătorie, de trebuia să se facă, nu se făta 
singură. 

Bonaparte avusese o ceartă de-o clipă, de fapt ar tre-l să 
spunem, o ceartă de-un an, cu cel ce aspira la cin-l de a-i deveni 
cumnat. 

Pricina certei aceleia va părea puţin cam ciudată cinurilor 
noştri. 

Mural, leul armatei, Murat al cărui curaj ajunsese | ci liial. 
Murat pe care l-ai fi dat unui sculptor ca mo-l pentru statuia 
zeului războiului, Murat, într-o zi în * n. Dormise prost sau 
mâncase prost, avusese o slăbi- 


188 


Era în faţa Mantovei, în care Wurmser, după bătălia de la 
Kivoli, fusese silit să se închidă cu douăzeci şi opt de mii de 
oameni. Generalul Miollis, cu patru mii numai, trebuia să 
menţină blocada poziţiei. Ori, în timpul unei recunoaşteri pe 
care o încercau austriecii, Murat, în fruntea a cinci sute de 
oameni, primi ordinul să atace puternic o armată de trei mii. 

Murat a atacat, dar moale. 

Bon aparte, căruia Murat îi era aghiotant, se înfurie atât de 
tare încât îl alungă din preajma persoanei sale. 

Murat fu cuprins de o disperare fără de seamăn, cu atât mai 
profundă cu cât chiar de prin epoca aceea nutrea dorinţa, de nu 
speranţa, de a deveni cumnatul generalului său: era îndrăgostit 
de Caroline Bonaparte. 

Cum i-a venit asemenea dragoste pe cap? 

Avem să v-o spunem în două cuvinte. 

Poate că cei ce citesc cărţile noastre câte una, pe sărite, se 
vor fi mirând că stăruim uneori asupra unor anumite amănunte 
ce par cam dezvoltate pentru cartea în care se află. 

Dar noi nu scriem o carte izolată, ci, aşa cum am mai spus-o, 
acoperim, sau încercăm să acoperim un cadru imens. 

Pentru noi, prezenţa personajelor nu se limitează nicidecum la 
apariţia pe care şi-o fac într-o carte: cel pe care-l vedeţi 


aghiotant în opera de faţă, îl veţi regăsi rege într-a doua, 
proscris şi executat prin împuşcare într-o a treia. 

Balzac a creat o operă mare şi frumoasă, cu o sută de feţe, 
intitulată Comedia umană. 

Opera noastră, ; începută o dată cu a lui, dar pe care, 
bineînţeles, h^o vom califica, se poate intitula Drama Franţei, 
xy. 
Să ne întoarcem la Murat. 

Să spunem cum dragostea aceea, care. A înrâurit într-un chip 
atât de glorios şi poate atât de fatal soarta lui s-a cuibărit în 
sufletul lui. 

Murat, în 1796, fusese trimis la Paris şi împuternicit să depună 
la Directorat drapelele cucerite de armata franceză în luptele de 
la Dego şi Mondovi. În timpul, ace- călătorii, o cunoscu pe 
doamna Bonaparte şi pe amna Tallien. 

La doamna Bonaparte o regăsi pe domnişoara Caro-e 
Bonaparte. 

Spunem o regăsi, căci nu era nici vorbă prima oară c-o 
întâlnea pe cea cu care avea să împartă coroana Nea-polului. O 
văzuse la Roma, la fratele ei Joseph, şi acolo, cu toate că se 
găsea în rivalitate cu un prinţ roman tânăr şi frumos, Murat 
fusese cel luat în seamă de ea. 

Cele trei femei se uniră şi obţinură de la Directorat gradul de 
general de brigadă pentru Murat, 

Murat se întoarse la armata din ltalia mai îndrăgostit ca 
niciodată de domnişoara Bonaparte şi, cu toate că avea gradul 
de general de brigadă, solicită şi obţinu favoarea imensă pentru 
el de a rămâne aghiotant al generalului. Şef. 

Din nenorocire, se ivi misiunea aceea fatală de la Manto va, în 
urma căreia căzu în dizgraţia lui Bonaparte. 

Dizgraţia aceea avu un timp toate însuşirile unei adevărate 
duşmănii. 

Bonaparte îi mulţumi pentru serviciile aduse ca aghiotant, şi-l 
vărsă îrt divizia lui Neille, apoi în cea a lui liaraguay d'Hilliers. 

Ca urmare, când Bonaparte se întoarse la Paris după i ratatul 
de la Tolentino, Murat nu mai făcea parte din luită. 

Aşa ceva nu putea fi pe placul triumferminatului, care il luase 
sub protecţie pe tânărul general de brigadă. 

Cele trei frumaose solicitante porniră la luptă şi, cum la 
ordinea zilei era expediţia din Egipt, 1 bbţinută: de la’ ministerul 


de război ca Murat să facă parte dinexpedliţie. 

Se îmbarcă pe acelaşi vis cu Bonaparte, rădică lă bordul 
Orientului, dar în timpul călătoriei, nici măcar o singură dată 
Bonaparte nu-i adresă cuvântul. 

Debarcat la. Alexandria, Murat nu putu de la început nfi 
sfărâme bariera de gheaţă care-l despărţea de generalul său 
care, mai mult ca să-l îndepărteze decât să-i' dea | llej de a se 
evidenția, îl puse faţă în faţă cu Murad-Bey. 

Dar, în lupta aceea, Murat făcu adevărate minuni de lfitejio. 
Prin curajul şi îndrăzneala lui, şterse amintirea Wei clipe de 
slăbiciune. La Abukir porni la atac atât de 


vitejeşte, atât de nebuneşte, încât Bonaparte nu mai avu tăria 
să-i mai poarte pică. 

Ca atare, Murat se întorsese în Franţa cu Bonaparte, Murat 
cooperase în mare măsură la 1,8 şi mai ales la 19 brumar. Murat 
reintrase aşadar pe deplin în graţii şi, ca dovadă că era aşa, 
primise comandamentul gărzii consulilor. 

Crezuse că venise clipa în care să-şi destăinuiască dragostea 
pentru domnişoara Bonaparte, dragoste prea bine ştiută de 
Josephine, care de altfel o şi ocrotise. 

Josephine avusese două motive să o facă: 

Mai întâi era femeie, în toată fermecătoarea accepţiune a 
cuvântului, adică simpatiza cu toate pasiunile de dragoste ale 
femeii. Joachim Murat o iubea pe Caroline, Ca-* roline îl iubea pe 
Murat, şi lucrul acesta era deaj uns pentru ca ea să-ocrotească 
asemenea dragoste. 

Apoi, Josephine era detestată de fraţii lui Bonaparte. Joseph şi 
Lucien îi erau duşmani înverşunaţi. S-ar fi bucurat să-şi poată 
face doi prieteni devotați din Murat şi Caroline. 

Aşa că îl îndemnă pe Murat să se destăinuie lui Bonaparte. 

Cu trei zile înainte de ceremonia pe care am povestit-o mai 
sus, Murat intrase aşadar în cabinetul de lucru al lui Bonaparte 
şi, după lungi şovăieli şi ocolişuri fără de sfârşit, ajunsese să-i 
expună cererea. 

După cât se pare, dragostea celor doi tineri unul fală de 
celălalt nu era nicidecum o noutate pentru primul consul. 

Bonaparte primi propunerea cu o gravitate severă şi se 
mulţumi să-i răspundă că va reflecta. 

într-adevăr, lucrul merita gândire: Bonaparte cobori dintr-o 


familie nobilă, Murat era fiul unui hangiu. Asemenea alianţă într- 
un atare moment putea avea o marti semnificaţie. 

Primul consul, cu toată originea nobilă a familiei sălaj cu tot 
rangul înalt pe care şi-l cucerise, era oare, nu nu «| mai destul 
de republican, dar şi destul de democrat ttl să-şi amestece 
sângele cu un sânge plebeu? 

Nu reflectă mult timp. Simţul său de adâncă dreptalM mintea 
sa de-o logică perfectă, îi spuseră că avea tot ini teresul s-o"facă 
şi, chiar în ziua aceea, îşi dădu consimţă-mântul la căsătoria lui 
Murat şi a Carolinei. 

Cele două ştiri, cea a căsătoriei acesteia şi a mutării îp palatul 
Tuileries, fură aşadar răspândite în public în acelaşi timp. Una 
trebuia să slujească de contrapondere celeilalte. 

Primul consul avea să locuiască în reşedinţa vechilor ngi, avea 
să se culce în patul Bourbonilor cum se spunea pe atunci, dar îşi 
mărita sora cu fiul unui hangiu! 

Acum, ce zestre aducea viitoarea regină a Neapolului eroului 
de la Abukir? 

Treizeci de mii de franci în argint şi un colier de diamante pe 
care primul consul, fiind prea sărac ca să cum-p< re unul nou, îl 
lua de la soţia lui. Aşa ceva o făcu pe Josephine să cam strâmbe 
din nas pentru că ţinea foarte urnit la colierul ei de diamante, 
dar gestul răspunde de minune tuturor celor ce spuneau că 
Bonaparte se îmbogăţişi în Italia. Şi pe urmă, de ce ţinuse 
Josephine atât de ni uit la planurile viitorilor soţi! Voise să-i 
căsătorească, trebuia să contribuie şi la zestrea lor. 

Rezultatul acestei combinaţii dibace fu că în ziua în care 
consulii părăsiră Luxembourgul (în 30 ploios anul Bă III), pentru a 
se duce la Palatul guvernului, escortaţi de ifinl unui hangiu, 
ajuns cumnat al lui Bonaparte, cei ce văzură trecând cortegiul 
nu mai gândiră decât să-l admire i să-l aplaude. 

Şi. La drept vorbind, cortegii ca cele ce aveau în fruntea lor un 
erou ca Bonaparte şi în rândurile lor bărbaţi lliii Murat.. —. 
Mureau, Brune, Lannes, Junot,. Duroc. Auge-riau. Şi Massena 
erau demne de" admirat şi meritau Wtpuiuze. 

O mare trecere în revistă fusese ordonată pentru'ziua Wivea 
în curtea Caroussel: doamna Bonaparte trebuia să 

Hk, parte, dar nu de la balconul Orologiului, balconul 
Orologiului ora prea regal, ci clin apartamentele ocupate de 

brun. Cu alte cuvinte din pavilionul Florei. 


Bonaparte plecă la ora unu precis din palatul Luxcm-' 
I rg. Escortai de trei mii de oameni de elită, printre 

Hre se afla şi superbul regiment al călăuzelor, înfiinţat blila de 
trei ani, cu prilejul unei primejdii în care se aflase jinuaparle în- 
timpul campaniilor sale din Italia: după trecerea râului Mincio se 
odihnea, sleit de puteri, într-un castel mic şi tocmai se pregătea 
să facă o baie, când un detaşament austriac, ce se retrăgea, 
greşise direcţia şi năvăli în castelul păzit doar de sentinele. 
Bonaparte abia de avu timpul să fugă, în cămaşă! 

O încurcătură care merită truda de a fi povestită s-a ivit în 
dimineaţa acelei zile cu data de 30 ploios. 

Generalii aveau caii lor, miniştrii aveau vehiculele lor, dar 
ceilalţi funcţionari nu socotiseră c-ar fi potrivit să facă asemenea 
cheltuială. 

Aşa că nu existau trăsuri 

Situaţia s-a mai îmbunătăţit cumva, închiriindu-se nişte birje 
de piaţă ale căror numere fură acoperite cu hârtie de aceeaşi 
culoare cu coşul trăsurilor. 

Numai trăsura primului consul era trasă de şase cai albi, dar 
cum cei trei consuli erau în aceeaşi trăsură, Bonaparte şi 
Cambaceres în fund şi Lebrun în faţă, în to-tal nu erau decât doi 
cai de fiecare consul. 

De altfel, cei şase cai albi dăruiţi de împăratul Fran-cisc 
generalului şef Bonaparte după tratatul de la Campo-Formio, nu 
erau oare şi ei tot un trofeu? 

Trăsura străbătu o parte a Parisului, trecând pe strada 
Thionville, cheiul Voltaire şi podul Regal. 

De la poarta mică a pieţei Carrousel până la poarta cea'mare 
a palatului Tuileries, garda consulilor era aşezată în şir. 

Trecând pe sub poarta mică, Bonaparte ridică capul ş citi 
inscripţia care se afla acolo. Inscripţia suna aşa: 

10 august 1792 ' Regalitatea a fost abolită în Franţa şi nu se 
va mai. Reinstaura niciodată 

Un zâmbet imperceptibil contractă buzele primului consul. 

La poarta palatului Tuileries, Bonaparte cobori dilU trăsură şi 
încalecă pentru ca să treacă trupa în re 

Când fu văzut pe calu-i de bătălie, aplauzele izbucniri din 
toate părţile. 

După ce termină trecerea în revistă, veni de se aşeză n faţa 
pavilionului Orologiului, avându-l pe Murat la dreapta, pe Lannes 


la stingă, iar în Spadele lui tot glo-iosul stat-major din Italia. 
Atunci începu defilarea. 

Şi-acolo găsi el o inspiraţie din cele ce se sapă adânc n inima 
soldatului. 

Când îi trecură prin faţă drapelele brigăzilor 96. 30 şi 3, 
înjumătăţite în lupte, şi văzu drapelele din care nu "nai 
rămăsese decât câte-o coadă, având în cacăt câteva drenţe 
sfârtecate şi ciuruite de gloanţe şi înnegrite de pulberea de 
puşcă, Bonaparte îşi scoase pă. Aria şi îşi înclină capul. 

Apoi, după terminarea defilării, cobori de pe cal şi că cu pas 
plin de cutezanţă scara familiilor Vaiois şi ourbon. 

Seara, când rămase singur cu Bourrienne, fu întrebat e 
secretar: 

— Ei, generale, sunteţi mulţumit? 

— Da, răspunse vag Bonaparte. Totul s-a petrecut Ine, nu-i 
aşa? 

— De minune? 

— Te-am văzut alături de doamna Bonaparte la fe-astra de la 
parterul pavilionului Fio a. 

— Şi eu v-am văzut, generale, când citeaţi inscripţia t sub 
poarta mică de la Carrousel. 

— Da, răspunse Bonaparte: 10 august 1792. Regali-tea a fost. 
Abolită în Franţa şi nu se va mai reinstaura 

— Trebuie s-o scoatem generale? întrebă Bourrienne. 

— Inutil, răspunse primul consul. Are să cadă sin-ă, de la sine. 

Apoi, cu un suspin, îl întrebă: 

— Ştii dumneata, Bourrienne, omul care mi-a lipsit ta/i? 

— Nu, generale. 

— Roland... Ce dracul poate face de nu ne dă nicio <! i E 
făcea Roland avem să aflăm noi. 


ÎN CĂUTAREA URMELOR 

Cititorul n-a uitat în ce hal fusese găsită diligenta de 
Chambery de către escorta regimentului 7 de vânători. 

Primul lucru pe care-l făcură fu să caute ce piedică îi tăiase 
ieşirea lui Roland. Se constată prezenţa unui lacăt, şi portiera 
vehiculului fu sfărâmată. 

Roland ţăâşni din diligentă ca un tigru din cuşcă. 

Am spus că pământul era acoperit de zăpadă. 


Roland, vânător şi soldat, n-avea decât un singur gând: să 
pornească pe urmele confraţilor lui lehu. 

îi văzuse dispărând în direcţia Thoirsey, dar se gândise că n-ar 
fi putut să-şi continue drumul în direcţia aceea, pentru că între 
micuțul orăşel şi ei curgea râul Saone, şi nu era pod de trecere 
peste apă decât la Belleville şi la Mâcon. 

Dădu ordin escortei şi conductorului să-l aştepte în şosea şi, 
pe jos, singur, fără nici măcar să se gândească să-şi încarce 
iarăşi pistoalele, o apucă pe urmele lui Morgan şi a însoţitorilor 
lui. 

Nu se înşelase: la un sfert de leghe de drum, fugarii dăduseră 
de râul Saone. Acolo se opriseră, se sfătuiseră o clipă - se vedea 
după urmele copitelor cailor - p< urmă se despărţiseră în două 
cete: una o apucă în susul apei, înspre Mâcon, cealaltă cobori în 
josul apei, înspre Belleville. 

Despărțirea în două grupuri avusese de scop, evicloni să pună 
în încurcătură pe cei ce i-ar fi urmărit, dacă ar fi fost urmăriţi. 

Roland auzise strigătul de convocare al şefului: „Mâine seară, 
acolo unde ştiţi.” 

Nu mai avea aşadar nicio îndoială: orice pistă ar fi | urmat, fie 
cea ce urca, fie cea ce cobora cursul râului Sa* j one, l-ar fi dus - 
dacă zăpada nu se topea prea repedj - la locul de întâlnire 
pentru că, fie împreună, fie unujj câte unul, coafraţii lui Iehu 
trebuiau să ajungă în acelaşi punct final. 

Se întoarse pe propriile-i urme, porunci conductorului să 
încalţe cizmele lepădate în mijlocul şoselei de falsul surugiu, să 
încalece şi să mâne furgonul poştal până la staţia următoare, 
adică la Belleville. Subofiţerul de vână-lori şi patru soldaţi care 
ştiau să scrie trebuiau să-l însoţească pe conductor, ca să 
semneze, alături de el, procesul WVerbal. 

Li se interzise cu desăvârşire să scoată vreo vorbă despre el, 
Roland, nici despre ceea ce se întâmplase cu el, pentru că nimic 
nu trebuia să le dea de gândit tâlhariloi «are prădau diligentele 
ce planuri pusese el la cale.: 

Restul escortei va duce trupul şefului de brigadă la Macon şi 
vor face şi el, la rândul lor, un proces verbal, Bare să concorde 
cu cel al conductorului şi în care să nu le pomenească nimic 
despre Roland, ca şi în primul.; 

După ce dădu ordinele de mai sus, tânărul nostru îl puse pe 
un vânător să descalece, alegând din toată escorta Balul ce-i 


păru mai voinic. Apoi îşi încarcă pistoalele, pe '.ne le vâri în 
coburii de la şa, în locul pistoalelor vână-toruiui descălecat. 

După care. Făgăduind conductorului şi soldaţilor o răz-liunare 
grabnică, în funcţie totuşi de felul cum vor şti să-i păstreze 
taina, încalecă şi dispăru în aceeaşi direcţie în Cure o pornise pe 
jos. 

Ajuns la locul unde cele două cete se despărţiseră, li'c'oui să 
se hotărască pentru una din piste. 

() alese pe cea care cobora cursul apei Saone şi care se 
llidrepta către Beileville. Ca să facă asemenea alegere, nre 
poate că-l îndepărta cu două sau trei leghe, avusese Ujolive pe 
deplin justificate. 

În primul rinei, era mai aproape de Belleville decât de jmcon. 

Apoi. Şezuse douăzeci şi patru de ceasuri la, Mâcon., ' 
l-ar fi pulul fi recunoscut, pe cita- vreme la Belleville nu! 

" į prise încă niciodată, decât timpul de schimbare a cai- 
H^lând din înlâmplare trecuse cu diligenta pe acolo. ' " 
Ţoale întâmplările şi faptele pe care vi le-am povestit 

I abia un ceas. Aşa că la orologiul din Thoissey 

tu tocmai-opt ceasuri de seară când Roland o porni pe ui în | 
E rugurilor. 

lhumul tot era plin de urme. Cinci sau şase cai îşi. Hp-"'; i 
amprentele pe zăpadă. Unul din cai mergea în’ |ţiii 11 u. 

Roland trecu cele două, trei râuşoare care brăzdau fi-neaţa pe 
care tocmai o străbătea ca să ajungă la Belle-ville. La vreo sută 
de paşi de Belleville se opri. Acolo avusese loc o nouă împărţire: 
doi din cei şase călăreţi o apucaseră la dreapta, ceea ce 
însemna că se îndepărtară de râul Saone; patru o apucaseră 
spre stânga, adică îşi urmaseră drumul spre Belleville. 

La primele case din Belleville, o a treia despărţire se 
petrecuse: trei călăreţi ocoliseră oraşul, unul singur o apucase 
pe strada care ducea în centru. 

Roland se luă după cel ce o apucase pe stradă, sigur fiind că 
va da şi peste urma celorlalţi. 

Cel ce-o apucase pe stradă, se oprise şi el la o casă frumoasă, 
situată între o curte şi o grădină, purtând numărul 67. Acolo 
sunase. Cineva venise să-i deschidă. Se vedea prin grilajul porţii 
paşii celui care venise să-i deschidă, apoi, alături de paşii aceia, 
altă urmă, cea a calului, pe care-l dusese la grajd. 

Era evident că unul dintre confrații lui lehu se oprise acolo. 


Roland l-ar fi putut aresta pe loc dacă s-ar fi dus la primar să 
se legitimeze, să-şi arate îndreptările şi să ceară asistenţa 
jandarmeriei. 

Dar nu ăsta îi era scopul. Nu voia să aresteze un individ izolat, 
ţinea să prindă toată banda în aceeaşi plasă. 

îşi săpă adânc în memorie numărul 67, şi-şi urmă drumul. 

Străbătu tot oraşul, mai făcu vreo sută de paşi dincolo de cea 
din urmă casă, fără să mai dea peste vreo urmă. 

Voia să se întoarcă pe unde venise, dar se gândi c urmele, 
dacă trebuiau să se ivească iarăşi, nu se putea ivi decât la capul 
podului. 

într-adevăr, la capul podului Roland recunoscu urme' celor 
trei cai. Era desigur aceeaşi: unul din cai merge îh buiestru. 

Roland o luă la galop chiar pe calea celor pe care-i ui « 
mărea. Sosind la Monceaux, aceeaşi precauţie: cei tir călăreţi 
ocoliseră satul, dar Roland era prea bun copoi c să se 
neliniştească numai de-atâta lucru. Îşi urmă cal şi, la celălalt 
capăt al satului, regăsi urmele fugarilor. 

Puțin înainte de Chatillon, unul din cei trei cai părăsise 
drumul, o apucase la dreapta şi se îndreptase către un castel 
mic, înălţat pe o colină, la câţiva paşi de drumul dintre Chatillon 
şi Trévoux. 

. De data asta, călăreţii care mai rămăseseră, crezând că au 
făcut destule ca să-i inducă în oroare pe cei care ar fi avut poftă 
să-i urmărească, au trecut liniştiţi prin Chatillon şi-au luat-o pe 
drumul spre Neuville. 

„ Direcţia în care se îndreptaseră fugarii îl bucura tare mult pe 
Roland. Ei se duceau evident la Bourg. Dacă nu s-ar fi dus într- 
acolo, ar fi apucat-o pe drumul spre Marneux. 

Ori, Bourg era tocmai cartierul general pe care şi-l alesese 
chiar Roland ca centru al operaţiilor sale. Bourg [tra tocmai 
oraşul lui şi, cu acea siguranţă a amintirilor din copilărie, 
cunoştea şi cel mai neînsemnat tufiş şi cea mai păcătoasă 
magherniţă şi cea mai banală peşteră din tnprejurimi. 

La Neuville, fugarii ocoliseră satul. 

Roland nu se îngrijoră de asemenea şiretenie cunoscută şi 
răsuflată, numai că la capătul celălalt al satului au mai găsi 
decât urma unui singur cal. 

Dar n-avea cum să se înşele: era. Cel ce mergea în buiestru. 

încredinţat că va regăsi urma pe care o părăsea peniih o 


clipă, Roland se întoarse pe drumul fugarilor. 

Cei doi amici se despărţiră la drumul ce ducea la Von-n. l:,: 
unul din ei o apucase pe el, celălalt continuase să Migolească 
satul şi, aşa cum am mai spus, se întoarse ca W-o ia pe drumul 
spre Bourg. 

Pe acela trebuia să-l urmărească. De altfel, mersul ralului său 
adăuga o uşurinţă în plus celui ce-. L urmărea, fentru că pasul 
lui nu putea fi confundat cu călcătura nlliii cal. 

Apoi, o apuca pe drumul spre Bnurg, iar, de la Neu-Etille până 
la Bourg, nu mai era nicio localitate în afară di aiul Saint-Denis. 

De altfel, nu părea cu putinţă ca ultimul fugar să iiir. N gă mai 
departe de Bourg. 

Roland o porni la drum cu âtât mai multă îndârjire cu i îi 
vedea că se apropie de ţel. Într-adevăr, călăreţul îi".Ini nu 
ocolise oraşul ci intrase cu curaj în Bourg. 


Conspiratorii, vol II 


Acolo, îi păru lui Roland că fugarul şovăise pe ce drum s-o 
apuce, doar dacă şovăirea nu fusese decât şiretenie curată, ca 
să i se piardă urma. 

Dar după zece minute, folosite să desluşească şi să 
urmărească toate ocolişurile şi înverteguşurile, Roland se 
încredința de cele ce se-ntâmplaseră. Nu fusese vorba de 
şiretenie, ci doar de şovăială. 

Paşii unui om mergând pe jos veneau de pe o stradă 
lăturalnică. Pietonul şi călăreţul se sfătuiră o bucată de timp, pe 
urmă călăreţul căpătase de la pieton încuviințarea de a-i sluji de 
călăuză. Din momentul acela se văzură paşii omului mergând pe 
lângă paşii calului. 

Şi unii şi alţii duceau la hanul Frumoasa Alianţă. 

Roland îşi aminti că aici, la hanul ăsta, fusese adus calul rănit, 
după atacul de la Carronnieres. 

După cum părea, se vedea că există o înţelegere tainică între 
hangiu şi confrații lui lehu. 

De altfel, tot după cum părea, călătorul ele la Frumoasa 
Alianţă avea să rămână acolo până a doua zi seara. Roland 
simţea, după propria lui oboseală, că şi fugarul avusese nevoie 
să se odihnească.. 

Şi, pe de o parte ca să nu-şi forţeze calul, cât şi ca să poată 


merge în recunoaştere pe drumul urmărit, lui Roland îi trebuiau 
şase ceasuri ca să facă douăsprezece leghe.. 

Trei ceasuri băteau tocmai în clopotniţa trunchiata a bisericii 
Notre-Dame. «-, 

Ce-avea să. Facă Roland? Să se oprească mtr-un han al 
oraşului? Cu neputinţă: era prea cunoscut la Bourg De altfel, 
calul lui, echipat cu o pătură cazonă, ar fi dat de bănuit. 

Una din condiţiile reuşitei sale era să nu se ştie cumva să se 
află la Bourg. 

S-ar fi putut ascunde la castelul Negrelor-Fântâm şi acolo să 
stea în observaţie, dar putea fi sigur de discreţia slujitorilor? 

"Michel şi Jacques vor tăcea, de ei Roland era sigur Amelie va 
tăcea şi ea. Dar Charlotte, fiica temnicerului, n-avea să 
flecărească oare? 

Era ceasul trei de noapte. Toată lumea dormea. Cel mai sigur 
lucru pentru tânărul nostru ar fi fost să intre în legătură cu 
Michel. 

Michel va găsi cu siguranţă mijlocul să-l aatundă. 

Spre marea părere de rău a animalului pe care-l călărea şi 
care, fără îndoială, adulmecase un han, Roland îl întoarse din 
hăţuri şi-o luă pe drumul spre Pont-d'Ain. 

Trecând prin faţa bisericii din Brou, aruncă o privire *asupra 
cazărmii jandarmilor. După toate probabilitățile, jandarmii, 
împreună cu căpitanul lor, dormeau duşi. 

Roland străbătu aripa mică de pădure care încăleca drumul. 
Zăpada domolea zgomotul tropotelor calului său. 

leşind în luminiş de partea cealaltă, văzu doi oameni. 
Mergând pe lângă şanţ, ducând o căprioară spânzurată cu cele 
patru labe de-un trunchi de copac. 

| se păru că-i recunoaşte pe oamenii aceia după înfăţişare. 

I, Dădu pinteni calului ca să-i ajungă din urmă. 

Cei” doi oameni'mergeau cu urechile ciulite. Se întoar- leră, 
văzură un călăreț ce părea că le caută pricină, arun- reară 
animalul în şanţ şi o rupseră la goană, peste câmpuri, ca să 
ajungă în pădurea Seillon. * 

— Hei! Michel! strigă Roland, încredinţat din ce în |» e mai 
tare că are de-a face cu grădinarul său.’ 

Michel se opri. Celălalt ins continuă să alerge peste câmpuri. 

— Hei! Jacques:! strigă iarăşi Roland.. Se opri şi celălalt om. 

' Devreme ce fuseseră recunoscuţi, zadarnic să mai fugă. De 


altfel, chemarea n-avea nimica duşmănos: vocea era mai 
curând prietenească, decât amenințătoare. 

— Na! făcu Jacques, parc-ar fi domnul Rolarid. 

— Ba e chiar el! exclamă şi Michel. 

Şi cei doi bărbaţi, în loc să mai fugă spre pădure, se 
îndreptară spre şosea. 

Roland, n-auzise nicidecum ce-şi ziseseră cei doi braconieri, 
dar ghicise. 

intr-o clipă, Michel şi Jacques fură lângă el. 

întrebările tatălui şi ale fiului se încrucişau, şi trebuie « a 
recunoaştem că erau îndreptăţite. 

Roland, în costum de târgoveţ, călare, pe-un cal cazon pe 
vânător, la ceasurile trei de noapte, pe drumul de la lourg, spre 
Negrele-Fântâni! 

Tânărul ofiţer le-o tăie scurt cu-ntrebările. 


— Tăcere, braconierilor! zise el. Puneţi căprioara pe crupa 
calului, în spatele meu, şi să mergem spre casă. Nimeni nu 
trebuie să afle că sunt Ta Negrele-Fântâni, nici chiar sora mea. 

Roland vorbea cu autoritatea cazonă a militarului şi toată 
lumea ştia că, dacă apuca să dea un ordin, nu răbda nicio 
replică. 

Cei doi ridicară căprioara, o puseră pe crupa calului în spatele 
lui Roland, după care, luând-o în trap mare, se ţinură de trapul 
mic al calului. 

Nu le mai rămăsese de făcut decât vreun sfert de leghe. 

ŞI-I făcură în zece minute. 

La o sută de paşi de castel, Roland se opri. — -Cei doi oameni 
fură trimişi înainte ca cercetaşi, să se asigure că peste Lot 
domnea liniştea. 

De cum terminară explorarea, îi făcură semn lui Roland să 
vină. 

Roland veni, descăleca, găsi uşa pavilionului deschisă şi intră. 

Michel duse calul 1& grajd şi căprioara în oficiu, căci Michel 
făcea parte din acea onorabilă clasă de braconirei care ucid 
vânatul pentru plăcerea de a-l ucide, nu cu scopul de-al vinde. 

Nu aveau de ce să fie îngrijoraţi nici în privinţa calului şi nici a 
căprioarei. Amé! ie habar n-a-vea nici ce se petrecea la grajd şi 
nici ce i se dădea să mănânce. 


în timpul acesta, Jacques aprinse focul. 

Când se întoarse, Michel aduse un rest dintr-un but şi vreo 
şase ouă sortite unei omlete. Jacques pregăti un pat într-o 
odăiţă mică. 

Roland se încălzi şi mâncă fără să scoată o vorbă. 

Cei doi bărbaţi îl priveau cu o uimire ce nu era lipsita de 
oarecare îngrijorare. 

Zvonul expediției de la Seillon se răspândise şi se spunea în 
şoaptă că Roland o comandase. 

Era limpede că se întorsese pentru vreo altă expediţie de 
acelaşi fel. 

, După ce Roland isprăvi de mâncat, ridică încet capul şi-l 
strigă pe Michel. 

— A'! Erai aici '? făcu Roland. 

— Aşteptam poruncile domniei-voastre. 

— lată poruncile mele. Ascultă bine. 

— Sunt numai urechi. 

— E vorba de viaţă şi de moarte. E vorba de mai mult încă, e 
vorba de onoarea mea! 

— Spuneţi, domnule Roland. Roland scoase ceasul. 

— E ora cinci. Când se va deschide hanul Frumoasa-Alianţă să 
fii pe-acolo, ca şi cum ai trece din întâmplare, ai să te opreşti ca 
să stai de vorbă cu cel ce deschide hanul. 

Are să fie Pierre, se vede. 

— Pierre sau altul, ai să afli de la el cine e călătorul care a 
sosit la stăpânul lui pe un cal mergând în buiestru. Ştii ce-i 
aceea în buiestru? 

— Ei asta-i! un cal care merge ca urşii, cu amândouă 
picioarele într-o parte în acelaşi timp. 

— Bravo!... Ai mai putea afla, nu-i aşa, dacă acel călător e 
hotărât să plece în dimineaţa asta, sau dacă dă semne că-şi va 
petrece ziua la han? 

— Sigur c-am să aflu. 

— Ei, atunci, când ai să ştii toate câte ţi-am înşirat,) ă vii să mi 
le spui. Dar, cea mai mare taină în privinţa, şederii mele aici. 
Dacă vei fi întrebat ce noutăţi ştii despre mine, să spui că s-a 
primit o scrisoare de la mine ieri, ui sunt la Paris în preajma 
primului consul. 

— Ne-am înţeles. 

Michel plecă. Roland se culcă şi adormi, lăsând în seama lui 


Jacques paza pavilionului. 

Când Roland se trezi, Michel se întorsese. 

Ştia toate câte-i ceruse stăpânul său să afle. | Călărețul sosit 
în timpul nopţii trebuia să plece mai departe către înserat, şi pe 
registrul călătorilor, pe care fiecare hangiu era obligat să-l ţină 
la zi în epoca aceea, fusese înscris: 

„Sâmbătă, 30  ploiosul, ceasurile 10 seara, cetăţeanul 
Vâlensolle, losit dinspre Lyon, pleacă la Geneva.” 

Aşadar, alibiul era gata pregătit, fiindcă registrul făcea 
dovadă legală că. Cetăţeanul Vâlensolle sosise la orele « cec 
seara şi era, aşadar, cu neputinţă să fi oprit la opt» i jumătate, 
în aceeaşi seară, furgonul poştal la Casa-Albă,» i să fi intrat la 
zece seara în hanul Frumoasa-Alianţă. 

Ceea ce îl preocupa cel mai mult pe Rolande e însă ttft cel pe 
care-l urmărise o parte din noapte şi al cărui 


/ 
— 196 
197 


ascunziş şi nume i-l aflase, era tocmai martorul lui Alfred de 
Barjols, ucis de el în duel la fântâna din Vaucluse, martor care, 
după toate probabilitățile, jucase şi rolul fantomei în mânăstirea 
de ia Seillon. 

Confraţii lui lehu nu erau aşadar nişte tâlhari de rând ci, 
dimpotrivă, cum se şi zvonise, nişte gentilomi de familie bună 
care, alături de nobilii bretoni ce îşi riscau viaţa în apus, pentru 
cauza regalistă, înfruntau eşafodul, ca să le treacă luptătorilor 
banii adunaţi în celălalt capăt al Franţei prin atacurile lor 
îndrăzneţe. 


XLVI O INSPIRAȚIE 

Am văzut că în urmărirea pe care o înfăptuise cu o noapte 
mai înainte, Roland ar fi putut să aresteze pe unul sau chiar doi 
din cei pe care-i urmărea. 

Putea să facă acelaşi lucru şi cu domnul de Valensolle, care se 
vede că făcea ceea ce făcuse şi Roland, adică se odihnea o zi 
după o noapte de oboseală. 


l-ar fi fost de ajuns pentru aşa ceva să scrie un cuvânt 
căpitanului de jandarmi sau şefului brigăzii de dragoni, care 
făcuse cu el expediţia de la Seillon. Onoarea lor era angajată în 
povestea asta. l-ar fi împresurat pe domnul de Valensolle în pat, 
s-ar fi ales doar cu două focuri de pistol, şi cu doi oameni ucişi 
sau răniţi, şi domnul de Valensolle ar fi fost prins. 

Dar arestarea domnului de Valensolle ar fi deşteptat atenţia 
restului bandei, care s-ar fi pus pe dată la adăpost, trecând 
frontiera. 

Era aşadar de preferat să se rămână la prima soluţia a lui 
Roland, adică să se temporizeze, să se urmărească feluritele 
piste ce trebuiau să ducă într-un singur punct şi, cu riscul unei 
adevărate lupte, să arunce plasa asupra întregii organizaţii. 

Pentru asta nu trebuia să fie arestat domnul de V. Lensolle. 
Trebuia să se continue urmărirea lui în pretinsa-i călătorie la 
Geneva care nu era, după cât se părea, decât 

* - pretext ca să deruteze investigaţiile de pe calea cea ună. 

De data asta s-a hotărât ca Roland, care, oricât de bine 
eghizat ar fi fost, putea fi recunoscut, să rămână în pa-ilion, iar 
Michel şi Jacques să ademenească ei vânatul noaptea aceea. 

După toate probabilitățile, domnul de Valensolle nu a porni în 
călătorie decât după căderea nopţii. Roland căută să afle ce 
viaţă ducea sora lui de la plecarea maâcă-si. 

De la plecarea doamnei de Montrevel, Amélie nu părăsise nici 
măcar o dată castelul Negrelor-Fântâni. 

Obiceiurile îi erau aceleaşi, în afara plimbărilor pe care le 
făcea cu doamna de Montrevel. 

Se scula la ceasurile şapte sau opt dimineaţa, desena sau 
făcea muzică până la prânz. După-amiaza citea sau lucra la vreo 
tapiserie, sau uneori se bucura de-o rază de soare şi cobora 
până la râu cu Charlotte. Câteodată îl chema pe Michel, 
desprindea bărcuţa şi, bine înfăşurată în blănuri, urca în sus pe 
apa Reysousse până la Montag-nat, sau cobora până la Saint- 
Just, pe urmă se întorcea, fără să fi vorbit vreodată cu cineva. În 
sfârşit, îşi lua cina. După cină, urca în camera ei cu Charlotte şi 
din clipa aceea nu se mai arăta. 

La şase ceasuri şi jumătate, Michel şi Jacques îşi luară lia 
inele, tolbele de vânătoare, puştile şi plecară, îşi primiseră 
instrucţiunile. 

Să urmărească acel cal ce mergea în buiestru până ce vor afla 


unde-şi ducea călăreţul, sau până când îi vor fi pierdut urma. 

Michel trebuia să stea la pândă în faţa fermei de la Frumoasa- 
Alianţă, Jacques, să se aşeze la laba de gâscă pe care-o 
alcătuiesc, la ieşirea din Bourg, cele trei drumuri înspre Saint- 
Amour, Saint-Claude şi Nantua. 

Acesta din urmă e în acelaşi timp şi cel ce duce la Geneva. 

Era evident că domnul de Valensolle o va apuca pe unul clin 
cele trei drumuri, afară doar de n-ar fi vrut să facă o cale 
întoarsă, ceea ce nu prea era de crezut. 

Tatăl o apucă într-o parte, fiul în alta. 

Michel urcă spre oraş pe drumul dinspre Pont-d'Ain, trecând 
prin faţa bisericii din Brou. 

Jacques trecu peste râuşorul Reyssouse, merse pe malul drept 
şi ajunse, ţinându-se cu vreo sută de paşi în afara cartierului, la 
unghiul ascuţit pe care-l făceau cele trei drumuri intrând în oraş. 

în acelaşi moment, sau aproape, când fiul îşi luă postul în 
primire, tatăl trebuia să fi ajuns şi el la al său. 

Şi, tot cam în acelaşi moment, adică spre ceasurile şapte 
seara, întrerupând obişnuita singurătate şi linişte ce-nvăluia 
castelul Negrelor-Fântâni, un vehicul de poştă se opri în faţa 
grilajului şi un slujitor îmbrăcat în livrea trase de lanţul soneriei. 

Asta era treaba lui Michel să deschidă, dar Miche] era acolo 
unde ştiţi cu toţii. 

Amelie şi Charlotte sa vede treaba că se bizuiau pe el, căci 
clinchetul clopoţelului se repetă de trei ori fără ca nimeni să se fi 
dus să deschidă. 

în sfârşit, camerista se arătă în capul scărilor. Ea se apropie 
sfios, strigându-l pe Michel. 

Michel nu răspunse, bineînţeles. 

în sfârşit, adăpostită de grilaj, Charlotte se încumetă să se 
apropie. 

Cu tot întunericul, îl recunoscu pe slujitor. 

— A! dumneata erai, domnule James.? exclamă ea, ceva mai 
liniştită. 

James era slujitorul de încredere al lui sâr John. 

— O! da, răspunse servitorul, eu eram, domnişoară Charlotte, 
sau mai curând milord era. 

în aceeaşi clipă, portiera se deschise şi se auzi vocea lui sir. 
John zicând: 

— Domnişoară Charlotte  binevoiţi a spune  stăpânei 


dumneavoastră că sosesc din Paris şi vin să mă înscriu ca să-i 
cer îngăduinţa nu de a fi primit în seara asta, ci de a mă 
prezenta în faţa domniei-sale în cursul zilei de mâine, numai 
dacă binevoieşte să-mi acorde asemenea favoare. Rugaţi-o să 
spună ora la care aş fi mai puţin supărător. 

Domnişoara Charlotte avea o deosebită consideraţie pentru 
milord, de aceea se grăbi să-i facă serviciul cerut. 

După cinci minute se întorcea să-i spună lui milord că va fi 
primit a doua zi, de la amiază până la ora unu. 

Roland ştia ce venise să facă milord. In cugetul său, căsătoria 
era hotărâtă, iar sir John era cumnatul său. 

Şovăi o clipă, gândindu-se dacă să se ducă să se-ntâl-nească 
cu el şi să-l amestcee pe jumătate în planurile lui. Dar îşi dădu 
seama că lordul Tanlay nu era omul care să-l lase să opereze 
singur. Avea şi el să le plătească o poliţă confraţilor lui lehu. Va 
voi, aşadar, să-l însoţească pe Roland în expediţie, oricare ar fi 
fost. Expediția oricare ar fi fost, avea să fie primejdioasă şi s-ar 
putea să i se întâmple o nenorocire. 

Norocul care-l însoțea pe Roland - şi Roland îl încercase - nu 
se întindea şi; |supra prietenilor săi. Sâr John, grav rănit, îşi 
revenise cu multă greutate. Şeful de brigadă al vânătorilor 
fusese ucis pe loc. 

îl lăsă aşadar pe sâr John să se depărteze, fără să-i dea vreun 
semn de viaţă. 

, Cât despre Charlotte, ea nu păru deloc mirată că Michel nu 
fusese acolo să deschidă. Erau cu toţii deprinşi cu absenţele 
sale, asemenea absente nu le dădeau de gândit. 

De altfel, Roland îşi explică un asemenea soi de nepăsare: 
Amelie, slăbită, având a înfrunta o durere morală, necunoscută 
lui Roland, care atribuia toate schimbările de dispoziţie ale 
surorii lui unor simple crize nervoase. Amélie ar fi fost bravă şi 
puternică în faţa unei primejdii adevărate. 

De aici venea, nu mai încape îndoială, puţina teamă a -celor 
două fete să stea singure într-un castel singuratec, ' lară altă 
pază decât çei doi oameni care-şi petreceau nopţile la braconaj. 

Cât despre noi, ştim cum plecările lui Michel şi ale fiului lui 
slujeau dorințelor Ameliei cu mult mai bine decât dac-ar fi rămas 
la castel; lipsa lor lăsa cale liberă lui Morgan, şi doar atâta lucru 
voia Amălie. 

Seara şi o parte din noapte se scurseră fără ca Roland să mai 


capete vreo veste. i 

încearcă să doarmă, dar dormi prost. In fiecare clipă | se 
părea că aude uşa deschizându-se, 

Ziua începuse de-a binelea să străbată prin obloane când se 
deschise uşa. 

Michele şi Jacques se întorceau. 

lată ce se petrecuse. 

Fiecare se dusese la postul său de observaţie: Michel la uşa 
hanului, Jacques la laba de gâscă. 


La douăzeci de paşi de han, Michel întâlnise pe Pierre. Din trei 
cuvinte se încredinţase că domnul de Valensolle era încă la han. 
De altfel, el le dăduse de ştire că, întrucât avea un drum lung de 
făcut, are să-şi lase calul să se odihnească şi n-are să plece 
decât în cursul nopţii. 

Pierre nu se îndoia nicio clipă că drumeţul nostru n-ar pleca la 
Geneva, aşa cum spusese. 

Michel îl îmbie pe Pierre fa un pahar de vin. Dacă avea să 
piardă pânda vânatului de seară, îi rămânea pânda vânatului de 
dimineaţă. 

Pierre primi. Din clipa aceea, Michel era sigur că va fi vestit. 
Pierre era grăjdar: nimic nu s-ar fi putut petrece în sectorul pe 
care-l avea în grijă fără ca el să nu prindă, de veste. 

Vestea avea să i-o dea, după cum i-o făgăduise, un băiat în 
slujbă la han, care primise drept răsplată, de la Michel, trei 
încărcături de praf de puşcă, pentru ca să facă cu ele nişte 
focuri de artificii. 

La miezul nopţii, călătorul încă nu plecase. Băuseră patru 
sticle de vin, dar Michel se cruţase; din cele patru sticle, găsise 
mijlocul să golească trei în paharul lui Pierre unde, bineînţeles, 
nu stătuseră multă vreme. 

La miezul nopţii, Pierre se duse la han să afle veşti. Dar ce- 
avea să facă atunci Michel? Cârciuma se închidea, şi Michel mai 
avea încă patru ceasuri de aşteptat până la pânda de dimineaţă. 

Pierre îl pofti pe Michel să rămâhă, că-i dă în grajd un culcuş 
de paie; cald are să-i fie, şi de culcat are să se culce binişor. 

Michel primi. 

Cei doi amici intrară pe poarta. Mare, la braţ. Pierre se tot 
poticnea. Michel se făcea şi el că se poticneşte. 


Pe la trei ceasuri de noapte, slujitorul hotelului îl chemă pe 
Pierre. 

Călătorul voia să plece. 

Michel se folosi de prilej ca să spună că se făcuse vre- mea de 
pândă, şi se sculă şi el. — -*- 

Pregătitul lui nu ţinu mult; n-avu alta de făcut decât să 
scuture paiele care i s-ar fi putut prinde de haine sau i-ar fi putut 
intra în tolbă sau prin păr. 

După care Michel îşi luă rămas bun de la Pierre şi se. Aşeză la 
pândă într-un colţ de stradă. 

După vreun sfert de oră poarta se deschise şi-un călăreț ieşi 
din curtea hotelului: calul călăreţului mergea în buiestru. 

Era desigur domnul de Valensolle. 

O apucă pe străzile ce duceau spre drumul Genevei. 

Michel îl urmărea, fără să se prefacă, fluierând un cântec de 
vânătoare. 

Numai că. Michel nu putea alerga, căci s-ar fi dat de. Gol. Din 
asemenea încurcătură reieşea că într-o clipită-două l-ar putea 
pierde din ochi pe domnul de Valensolle.' 

Rămânea Jacques, care trebuia să-l aştepte pe tânăr la 
faimoasa labă de gâscă. 

Dar Jacques şedea la laba de gâscă de mai bine de şase 
ceasuri, pe-o noapte de iarnă, cu un frig de cinci sau şase grade 
sub zero. 

Cutezase oare Jacques să stea şase ceasuri cu picioarele în 
zăpadă, izbindu-şi tălpile încălţărilor de arborii de pe marginea 
drumului? 

Michel o luă la galop pe uliţe şi străduţe, scurtând drumul, dar 
calul şi călăreţul, oricâtă osteneală şi-ar fi dat, fuseseră mai iuți 
decât el. 

Ajunse la laba de gâscă. Drumul era pustiu. Zăpada, călcată 
în picioare şi bătătorită toată ziua din ajun, care fusese 
duminecă, nu mai îngăduia aflarea urmelor calului, pierdute în 
noroiul drumului. 

De aceea, Michel nu-şi mai bătu capul deloc cu urmele calului. 
Era ceva de prisos, o pierdere zadarnică de vreme. 

— Căută să afle ce făcuse Jacques. Ochiul lui de braconier îl 
puse curând pe cale. Jacques stătuse la rădăcina unui copac. 
Câtă vreme? Aşa ceva era greu de spus, în orice caz destul- de 
mult, până ce i se făcu frig. Zăpada era bătătorită de cizmele i 


lui mari de vânătoare. 

Încercase să se încălzească mergând în sus şi în jos. 

Pe urmă, dintr-o dată, îşi aminti, se vede treaba, că pe partea 
cealaltă a drumului se afla un bordei din cele mici, făcut în 
pământ, în care cantonierii se duc de caută adăpost împotriva 
ploii.? *jrfâ&'&: 

Coborâse în şanţ, trecuse de partea cealaltă a drumului, pe 
marginea căruia se putea desluşi urma ce se pierdea puţin prin 
mijloc, --s 

Urma ducea, în diagonală, de-a dreptul la bordei. 


2(12 


Era limpede că Jaeques îşi petrecuse noaptea în bordeiul 
acela. 

Acum se punea întrebarea, de când ieşise din el? Şi de ce 
ieşise? 

De când ieşise? Asemenea lucru nu se putea aprecia, pe câtă 
vreme, dimpotrivă, şi cel mai neîndemânatec rân-daş şi-ar fi dat 
seama de ce ieşise. 

leşise să-l urmărească pe domnul de Valensolle. 

Acelaşi pas care ajunsese la bordei, ieşea şi se-nde-părta, 
apucând-o în direcţia Ceyzeriat. 

Călărețul o luase într-adevăr pe drumul dinspre Geneva. Paşii 
lui Jaeques o arătau limpede. 

Paşii lui se uneau, ca cei ai unui om ce aleargă, şi mregeau, 
afară din şanţ, pe marginea câmpiei, furişându-se pe după 
arborii care puteau să-l ascundă privirii călă- torului. „e ";” 

în faţa unui han c-o înfăţişare jalnică, unul dintr-a-celea 
deasupra porţii cărora stau scrise cuvintele următoare: Aici se 
dă de băut şi de mâncat, şi pot să doarmă şi cei pe jos şi cei 
călări, paşii se opreau. 

Era limpede că drumeţul se oprise la hanul acela pentru că la 
douăzeci de paşi de acolo, Jaegques se oprise şi ei în dosul unui 
copac. 

Numai că, după' vreo clipă, se vede treaba după ce se 
închisese poarta în spatele călăreţului şi ă calului, Jaeques îşi 
părăsise postul din dosul copacului, trecuse drumul, de data 
asta cu şovăieli şi cu paşi mărunți, şi se îndreptase nu către uşă 
ci către fereastră. 


Michel călea pe urmele fiului său şi ajunse la fereastră. Prin 
îmbucătura oblonului ce nu se-mpreuna, se putea vedea când 
înăuntru era lumină, dar acum, înăuntru era întuneric şi nu se 
vedea nimic. 

Totuşi, Jaegques se apropiase de fereastră să vadă ce petrecea 
înăuntru. Fără îndoială, înăuntru se făcuse lumină 6 clipă, şi 
Jaeques văzuse. 

Dar încotro o apucase le când plecase de la fereastră? 

Ocolise casa mergând pe lângă pereţi. Putea lesne fi urmărit 
în mersul său, zăpada fiind proaspătă. 

Cât despre scopul său ocolind casa, nu era greu de ghicit. 
Jaeques, ca un băiat cu bun simţ ce era, se gândise că drumeţul 
nu plecase el noaptea pe la trei, zicând că se duce la 'Geneva, 
ca să se oprească la un sfert de leghe de orăşel, într-un 
asemenea han. 

Numai ce ieşise, pe vreo poaită din dos. Jaeques ocoli aşadar 
zidul casei, în nădejdea de a găsi iarăşi, de partea cealaltă, 
urma calului sau cei puţin pe cea a călăreţului. 

într-adevăr, de la o portiţă din dos, care dădea înspre pădurea 
ce se-ntinde de la Cortez până la Ceyzeriat, se putea merge pe- 
o urmă de pas înaintând în linie dreaptă către marginea pădurii. 

Paşii aceia erau ai unui om încălţat elegant cu cizme de 
călăreț. 

Pintenii lăsaseră urme pe zăpadă. Jaeques nu se codise. O 
luase pe urma paşilor. Se vedea călcătura bocancului său 
grosolan lângă cea a botinei fine, a ficiorului mare de ţăran 
lângă piciorul delicat al orăşanului. 

Se „făcuseră ceasurile cinci de dimineaţă. Avea să se ivească 
ziua. Michel hotărî să nu se ducă mai departe. 

De vreme ce Jaeques era pe urma cea bună, tânărul braconier 
era tot atât de dibaci cât şi bătrânul. Michel făcu un ocolo mare 
peste câmpie, ca şi cum s-ar fi întors de la Ceyzeriat, şi se hotărî 
să intre în han şi să-l aştepte acolo pe Jaeques. 

Jaeques va înţelege că taică-său îl urmărise şi se oprise la 
casa aceea izolată. _ 

Michel bătu în oblon şi ceru să i se deschidă. Il cunoştea pe 
hangiu care era deprins să-l vadă în practicile lui nocturne, îi 
ceru o sticlă de vin, se plânse că bătuse drumul degeaba, şi 
ceru, în timp ce bea. Îngăduinţa de a-şi aştepta fiul care şi el era 
la pândă şi care poate o fi fost mai fericit decât el. 


De la sine înţeles că îngăduinţa îi fu lesne dată. 

Michel avusese grijă să deschidă obloanele ca să poată vedea 
drumul. 

Nu trecuse o clipă şi cineva bătu într-un ochi de geam. Era 
Jaeques. Taică-său îl strigă. 

Şi Jaeques fusese la fel de nenorocos ca şi taică-său. Nu 
ucisese nimic. Şi era îngheţat. 

Un braţ de lemne fu aruncat pe fee, încă un pahar fu adus. 

Jacques se încălzi şi bău. 

Apoi. Dat fiind că trebuiau să se întoarcă la castelul Negielor- 
Fintâni o dată cu ziua, ca nu cumva să se' afle de lipsa celor doi 
braconieri. Michel plăti sticla de vin şi braţul de lemne pus pe 
foc, şi plecară amândoi. 

Niciunul nici celălalt nu. Scosese niciun cuvânt în faţa 
hangiului despre cele ce-i frământau. Nu trebuia să dea de 
bănuit c-ar fi căutat altceva decât vânat.. 

Dar, de cum s -au văzut de partea cealaltă a pragului, Michel 
se apropie cu grabă de fiul său. 

. Atunci Jacques îi povesti că mersese pe urmele cu pricina 
până destul de departe, în inima pădurii, dar, ajuns la o 
răspânite, văzuse dintr-o dată un om înarmat cu o puşcă cum se 
ridică în faţa lui şi-l întrebă ce venise să facă la asemenea ceas 
în pădure. 

Jacquse îi răspunse că venise la pândă, după vânat. 

— Atunci, du-te mai departe, îi răspunsese omul, căci, după 
cum vezi, locul de-aici e ocupat. 

Jacques recunoscuse cu câtă îndreptăţire i se ceruse că plece, 
şi se dusese într-adevăr la vreo sută de paşi mai departe. 

Dar în clipa în care o apucase pieziş spre stânga ca să intre 
iarăşi în incinta de unde fusese îndepărtat, un alt om, înarmat ca 
şi cel dintâi, se ridicase tot aşa fără de veste înaintea lui, 
punându-i aceeaşi întrebare. 

Jacques n-avea alt răspuns de dat decât cel pe care-l mai 
dăduse: 

— Caut un loc de pândă. 

Bărbatul îi arătase atunci cu degetul marginea pădurii şi cu un 
glas aproape ameninţător, îl spusese: 

— Am să-ţi dau un sfat, tinere-amice, să te duci într-acolo cât 
mai repede. Cred că-ţi va fi cu mult mai bine acolo decât aici. 

Jacques îi urmase sfatul, sau cel puţin se prefăcuse că i-l 


urmează, căci, ajuns lâ locul arătat, se strecurase de-a lungul 
şanţului şi, încredinţat că-i va fi cu. Neputinţă să regăsească, în 
momentul acela cel puţin, urma domnului de Valensolle, ieşise 
la lumină, o apucase apoi spre şosea străbătând câmpurile şi se- 
ntorsese la cârciumă, unde nădăjduia să-l regăsească pe taică- 
său şi unde îl regăsise într-adevăr. 

Sosiseră amândoi la castelul Negrelor-Fântâni, se ştie doar, în 
clipa în care primele raze ale zilei pătrundeau înăuntru prin 
obloane. 

Toate cele pe care vi le-am spus i-au fost povestite lui Roland 
cu sumedenie de amănunte, pe care le lăsăm la o parte şi care 
n-avură drept rezultat decât să-l încredinţeze pe tânărul ofiţer 
că cei doi oameni, înarmaţi ca-puşti, care se ridicaseră la 
apropierea lui Jacques, nu erau alţii decât nişte confraţi de-ai lui 
lehu, oricât ar fi părut ei că sunt braconieri. 

Dar „care putea să le fie bârlogul? În partea aceea nu exista 
nici mânăstire părăsită, nici alte ruine. 

Dintr-o dată Roland se plesni cu mina peste frunte. 

— Vai! Gogoman ce sunt! exclamă el. Cum dracul de nu m-am 
gândit la asta? 

Un sui îs triumfător îi trecu pe buze şi, întorcându-se către cei 
doi oameni deznădăjduiţi că nu-i aduseseră veşti mai precise, le 
spuse: | 

— Mă băieţi,. Ştiu acum tot ce voiam să ştiu. Culca-ţi-vă şi 
dormiţi liniştiţi. Vi se cuvine, zău, din plin! 

Şi, dând exemplu chiar, el, Roland adormi ca omul care a 
dezlegat o problemă de cea mai mare importanţă, pe care multă 
vreme o adâncise zadarnic. 

îi venise în gând că. Toţi confrații lui lehu părăsiseră 
mânăstirea Seillon, schimbând-o pe grotele de la Ceyzeriat şi, în 
acelaşi timp, îşi aminti de calea subterană ce leagă peştera cu 
biserica din Brou. 


XLVII O RECUNOAŞTERE 

în aceeaşi zi, folosindu-se de îngăduinţa ce-i fusese acerdată 
în ajun, sir John se înfăţişă între ora amiezii şi prima oară a 
după-amiezii domnişoarei de Montrevel. 

Totul se petrecu potrivit dorinţei, lui Morgan. Sir John fu primit 
ca un pretendent a cărui solicitare cinstea. 


La dorinţa fratelui şi mamei sale, sau la ordinele primului 
consul, Amélie nu făcu niciun soi de împotrivire afară doar de 
starea sănătăţii sale. Asta cerea timp. Lordul Tanlay se înclină. 
Căpăta de fapt atât cât nădăjduise să capete, era agreat. 

Totuşi înţelese că rămânerea lui la Bourg un timp prea 
îndelungat ar fi necuviincioasă. Amelie găsindu-se departe de 
maică-sa şi de frate-său, tot din aceeaşi pricină a sănătăţii. 

Ca atare, îi ceru îngăduinţa s-o vadă şi a doua zi, spu-rjindu-i 
că va pleca în aceeaşi zi spre seară. 

Va aştepta s-o revadă când Amelie va veni la Paris, sau când 
doamna de Montrevel se va înapoia la Bourg. Ipoteza a doua era 
cea mai probabilă, Amelie spunând că are nevoie de primăvară 
şi de aerul din locul ei de baştină ca s-o ajute să-şi recapete 
sănătatea. 

Datorită delicateţei fără de pereche a lui sir John, dorinţele 
Améliei şi ale lui Morgan s-au împlinit, cei doi îndrăgostiţi aveau 
înaintea lor timp şi singurătate. 

Michel află amănuntele de mai sus de la Charlotte, iar Roland 
le află de la Michel. 

Roland se hotărî să-l lase pe sir John să plece, înainte de-a 
face vreo încercare. 

Aşa ceva însă nu-l împiedică să încerce să înlăture o ultimă 
îndoială. 

După ce se înnopta, luă un costum de vânătoare, peste 
costumul acela îmbrăcă bluza lui Michel, îşi ocroti faţa sub o 
pălărie cu borurile mari, îşi petrecu o pereche de pistoale în 
centura cuţitului de vânătoare şi se aventură pe drumul ce 
ducea de la Negrele-Fântâni la Bourg. 

Se opri la cazarma jandarmilor şi ceru să vorbească cu 
căpitanul. 

Căpitanul era în cameră la el. Roland urcă şi spuse cine e. 
Apoi, cum nu era decât ceasul opt seara şi deoarcee ar fi putut fi 
recunoscut de cine ştie ce trecător, stinse lampa. 

Cei doi bărbaţi rămaseră pe întuneric. 

Căpitanul ştia ceea ce se petrecuse cu -trei zile mai înainte pe 
drumul dinspre Lyon şi, fiind sigur că Roland nu fusese ucis, se 
aştepta că are să vină. 

Spre marea lui uimire, Roland nu venise să-i ceară devii un 
singur lucru, sau mai curând două: cheia de la biserica din Brou 
şi un cleşte. 


Căpitanul îi înmână cele două obiecte cerute şi-i propuse lui 
Roland să-l însoţească în excursie. Roland însă nu primi. Era 
evident că fusese trădat de careva când cu incursiunea de la 
Casa-Albă. Nu voia să se expună la un nou eşec. 

De aceea, îi ceru căpitanului să nu spună nimănui că el, 
Roland, se afla la faţa locului, şi să-l aştepte până se întoarce 
chiar de-ar fi să întârzie un ceas-două. 

Căpitanul primi. 

Roland, cu cheia în mâna dreaptă, cu cleştele în mâna" stingă 
ajunse pe nesimţite la uşa laterală a bisericii, o deschise, o 
închise după el şi se pomeni în faţa mormanului de nutreţ. 

Ascultă. Liniştea cea mai adâncă domnea în biserica pustie. 

Atunci îşi chemă amintirile din copilărie, se orienta, puse 
cheia în buzunar şi escaladă povârnişul de. Fân, care măsura 
vreo cincispreze picioare şi forma sus un soi de platformă. Apoi, 
se lăsă să alunece pe un fel de pantă până la solul pietruit în 
întregime cu lespezi mortuare, aşa cum te-ai lăsa să aluneci de 
pe un meterez, pe un povâr-niş. 

Corul era gol datorită amvonului care îl apăra dintr-o parte şi 
datorită zidurilor care îl încercuia din dreapta şi din stânga. 

Uşa de la amvon era deschisă. Roland pătrunse aşadar iară 
nicio greutate până dinaintea altarului. 

Ajunse în faţa mormântului lui Philibert cel Frumos. 

La creştetul principelui se afla o mare lespede pătrată, prin 
care se cobora în cavourile subterane. 

Roland cunoştea taina trecerii, căci, ajuns lângă lespede, 
îngenunchie, căutând cu mâna îmbucătura pietrei. 

O găsi, se ridică, vâri cleştele în crestătură şi ridică lespedea. 

Cu o mână o susţinu deasupra capului, în timp ce cobora în 
cavou. 

Pe urmă, încetişor, o lăsă să cadă. 

Ai fi zis că vizitatorul nocturn de bună voie se des-rţea de 
lumea celor vii şi cobora în lumea celor morţi. 

lar nepăsarea omului care ocolea morţii ca să-i descopere pe 
cei vii şi care, cu toată întunecimea, singurătatea, tăcerea, nu 
se  înfiora nici măcar la atingerea marmurelor funerare, 
nepăsarea lui trebuie să fi părut ciudată chiar şi aceluia care 
pătrunde lumina şi întunericul, şi vede lucrurile de pe faţa 
pământului şi cele de dedesubt. 

înainta bâjbâind printre morminte, până recunoscu grilajul ce 


dădea în subterană. 

Cercetă broasca uşii. Era închisă numai cu zăvorul. 

Vâri capătul cleştelui între zăvor şi ivăr şi împinse uşurel. 

Grilajul se deschise. 

Trase uşa fără s-o închidă, ca să se poată întoarce, şi puse 
cleştele în dosul ei. 

Apoi, cu urechea ciulită, cu pupilele dilatate, cu toate 
simţurile supraîncordate de dorinţa de a auzi, de nevoia de a 
răsufla şi neputinţa de a vedea, înainta încetişor, cu un pistol 
gata încărcat într-o mână şi cu cealaltă mână spri-jinindu-se de 
faţa zidului. 

Merse aşa vreun sfert de oră. 

Câteva picături de apă rece ca gheaţa străbătând bolta 
subteranei şi căzându-i pe mâini şi pe umeri îl vestiră că în 
momentul acela trecea pe sub râul Reyssouse. 

După ce merse vreun sfert de ceas dădu peste poarta ce 
despărţea subterana de carieră. Se opri locului o clipită. Răsufla 
mai în voie şi, pe lângă asta, i se păru că aude nişte zgomote 
depărtate şi că vede, pe stâlpii de piatră ce susțineau bolta, 
ivindu-se de parcă pluteau, nişte luciri ca scânteierile de pe 
mlaştini. 

Desluşindu-i doar forma acelui pândar sumbru ai fi putut 
crede că şovăie, dar, dacă i-ai fi văzut chipul, ai fi înţeles că 
nădăjduieşte. 

O porni iar la drum, îndreptându-se spre lucirile pe care 
crezuse'că le zăreşte, spre zgomotele pe care crezuse că le 
aude. 

Pe măsură ce se apropia, zgomotul îi ajungea la urechi mai 
limpede, iar lurnina îi părea mai vie. 

Nu mai încăpea îndoială că cineva locuia în carieră. Cine însă? 
încă nu ştia nimic, dar avea să afle. 

Nu mai era decât la zece paşi de răscrucea de granit pe care 
am semnalat-o cu prilejul primei noastre coborâfl în grota de la 
Ceyzeriat. Roland se lipi de perete, înaintând pe nesimţite. Ai fi 
zis că-i un basorelief mobil în inima întunericului. 

în sfârşit, capu-i ajunse să depăşească un unghi şi pri-virea-i 
căzu împlântându-se în ceea ce s-ar putea numi tabăra 
confraţilor lui lehu. 

Erau doisprezece sau cincisprezece şi se îndeletniceau cu 
masa de seară. 


Lui Roland îi veni o poftă nebună să se repeadă în mijlocul 
tuturor oamenilor acelora, să-i atace singur şi să se lupte cu ei 
până la moarte. 

Dar îşi stăpâni dorinţa-i nesăbuită, îşi înălţă capul cu aceeaşi 
încetineală cu care şi-l aplecase şi cu ochii plini de lumină, cu 
sufletul plin de bucurie, fără să fi fost auzit, fără să fi fost bănuit, 
se întoarse, reluând drumul pe care-l 
"euse... 

Aşadar, totul i se explica: părăsirea mânăstirii Seillon. 
Dispariţia domnului de Valensolle, falşii braconieri postați 'n 
preajma gurii grotei de la Ceyzeriat. 

De data asta se va răzbuna şi se va răzbuna cumplit, e va 
răzbuna cu moartea. 

Cu moartea, căci, după cum bănuia că pe el îl cruţa-elă, tot 
aşa va porunci să fie şi ei cruţaţi. Numai că pe el 1 cruţaseră de 
moarte, pe ei însă îi va cruța pentru moarte. 

Cam pe la jumătatea drumului de întoarcere i se păru cft aude 
un zgomot în spatele lui. Se întoarse şi i se păru fi vede licărul 
unei lumini. 

Mări pasul. De cum va trece poarta, nu mai avea cum îi se 
rătăcească. Nu se va mai afla într-o carieră cu mii 1 cotituri, ci 
sub o boltă îngustă, dreaptă, ce ducea la un rilaj funerar. 

După vreo zece minute trecu din nou pe sub râu. Încă îi minut 
sau două şi, cu mâna. Intinsă, dădu peste grilaj. 

Işi luă cleştele de unde îl lăsase, intră în cavou, trase <utiţa 
grilajului după el, o închise cu băgare de seamă şi,. Nu zgomot, 
călăuzit de morminte, regăsi scara, împinse Kpedea cu capul şi 
se regăsi pe pământul vieţuitoarelor. Aici, era oarecum lumină. 

teşi dintre strane, împinse la loc uşa amvonului, ca s-o ho în 
aceeaşi stare în care o găsise, se caţără pe povârniş, îi abătu 
platforma şi cobori de cealaltă parte. Păstrase cheia. Deschise 
uşa şi ieşi afară. Căpitanul de jandarmi îl aştepta. Discută 
câteva clipe <| pe urmă ieşiră amândoi împreună. 


Amândoi se întoarseră la Bourg pe drumul de strajă, ca să nu 
fie văzuţi, se îndreptară spre poarta halelor, apoi pe strada 
Revoluţiei, pe strada Libertăţii, pe strada Spaniei, acum strada 
Simonneau. După aceea, Roland pătrunse într-un ungher al 
străzii Greffe şi aşteptă. 


Căpitanul de jandarmi îşi urmă singur drumul. 

Se duse în -strada Ursulelor, care de şapte ani împliniţi poartă 
numele de strada Cazărmilor. Acolo îşi avea locuinţa şeful de 
brigadă al dragonilor, care tocmai se culcase în clipa când 
căpitanul intră în camera lui. Căpitanul îi spuse două vorbe la 
ureche şi şeful de brigadă se îmbrăcă în graba mare şi ieşi. 

în momentul când şeful de brigadă al dragonilor şi căpitanul 
de jandarmi se arătară în piaţă, o formă omenească se 
desprinse din umbra zidurilor şi se apropie de ei: 

Era Roland. 

Cei trei bărbaţi statură la sfat zece minute, Roland dând 
ordine, ceilalţi doi ascultând şi încuviinţând. 

Pe urmă se despărţiră. 

Şeful de brigadă se întoarse la el acasă. Roland şi căpitanul 
de jandarmi, apucâncl-o pe strada stelei, treptele Jacobinilor şi 
strada Bourgneuf, ajunseră iarăşi la drumul de strajă, apoi, 
pieziş, dădură de-a dreptul în drumul spre Pont-d'Ain., 

Roland îl lăsă în trecere pe căpitanul de jandarmi la cazarmă 
şi îşi urmă drumul. 

După douăzeci de minute, ca să n-o deştepte pe Amélie, în loc 
să sune la poartă, bătu în oblonul camerei lui Michel. Michel 
deschise oblonul şi, dintr-un singur salt, Roland - sfâşiat de 
febra ce-l cuprindea ori de câte ori înfrunta sau pur şi simplu 
visa vreo primejdie - sări în pavilionul paznicului. 

Chiar de-ar fi sunat la poartă, tot n-ar fi trezit-o pe Amélie, 
căci fata nu dormea. 

Charlotte, care şi ea se întorsese din oraş sub pretexl că se 
dusese să-l vadă pe taică-său, dar de fapt să-i ducă o scrisoare 
lui Morgan, îi găsise pe Morgan şi-i adusese răspuns stăpânei 
sale. 

Amélie citea răspunsul, conceput în termenii următori j 

„Dragostea mea! 

Da, totul s-a petrecut cu bine în ceea ce te priveşte, pentru tă 
tu eşti îngerul, dar, tare mă tem să nu cadă totul pe mine, care 
sunt demonul. 

Trebuie numaidecât să te văd, să te' strâng în braţe, să te ţin 
la pieptul meu. Nu ştiu ce presimţire pluteşte deasupră-mi, sunt 
deznădăjduit de moarte. 

Trimite-o mâine pe Charlotte să vadă clacă sir John a plecat 
într-adevăr. Apoi. După ce vei fi sigură c-a plecat, dă-mi de 


veste Ca ele obicei. 

Nu-ţi fie frică, nu-mi mai vorbi de zăpadă, nu-mi mai spune c- 
au să mi se vadă paşii. 

De data asta nu eu voi veni la tine, ci tu vei veni la mine. Ma- 
nţelegi bine? Tu poţi să te plimbi prin parc, nimeni nu se va duce 
pe urma paşilor tăi. 

Să-ţi iei şalul cel mai călduros, să îmbraci blănurile cele mai 
jjroase. Pe urmă, cu barca legată la mal sub sălcii, vom petrece 
un eeas, schimbând rolurile. 

Numai să cobori de cum vei vedea semnalul. Am să te aş-lepl 
la Montagnat, iar de la Montagnat până la râul Reyssouse nu 
hânt pentru mine, care te iubesc, nici cinci minute de drum. 

La bună vedere, sărmana mea Amélie! De nu m-ai fi întâl-nil 
ai fi fost fericita fericitelor. 

Fatalitatea m-a scos în calea-ta şi tare mă tem că n-am iz-lnilii 
să fac din tine decât o martiră. 

Al tău Charles 


Pe mâine, nu-i aşa? afară doar de nişte piedici 
supraomeneşti." 


XLVIII 
ÎN CARE PRESIMŢIRILE LUI MORGAN SE ADEVERESC 


Adeseori nimic nu este mai calm şi mai senin decât l’ i:. Urile 
premergătoare marilor furtuni. 

Ziua fusese frumoasă şi senină, una din acele zile de fl'bi îi 
arie când, cu tot gerul înţepător din aer, cu tot giulgiul alb care 
acoperă pământul, soarele surâde oamenilor, fâgăduindu-le 
primăvara. 

Către amiază, sir John veni să-i facă Ameliei vizita de rămas 
bun. Sir John avea, sau credea că are, consimţământul Ameliei. 
Asemenea consimţământ îi era de ajuns. Nerăbdarea lui îl privea 
numai pe el. Dar Amélie, pri-mindu-i cererea cu toate că lăsase 
data unirii lor într-un viitor nedesluşit, îl copleşise în tot ceea ce 
nădăjduise. 

In rest, se lăsa pe seama dorinţei primului consul şi a 
prieteniei lui Roland. 


Se întorcea aşadar la Paris, să facă pe curtenitorul pe lângă 
doamna de Montrevel, pentru că nu putea rămâne pe lângă 
Amélie. 

La un sfert. De ceas după ieşirea lui sir John clin Castelul 
Negrelor-Fântâni, Charlotte o apucă şi ea pe drumul dinspre 
Bourg. 

Către ceasurile patru se întoarse să-i spună Ameliei tă-i 
văzuse chiar cu ochii ei pe sir John urcându-se în trăsură la uşa 
hotelului Franţei şi plecând pe drumul ce duce la Mâcon. ’ 

Amélie putea aşadar să fie pe deplin liniştită în această. 
Privinţă. Şi răsuflă uşurată. 

Amélie încercase să-i insufle lui Morgan o linişte pe care ea n- 
o avea nici pe departe. Din ziua în care Charlotte îi destăinuise 
că Roland se afla la Bourg, presimţise, ca şi Morgan, că se 
apropia un deznodământ înfricoşător. Ştia toate amănuntele 
evenimentelor întâmplate la mânăs-tirea Seillon. Vedea lupta ce 
se încinsese între fratele şi iubitul ei şi, liniştită în privinţa sorții 
fratelui ei, datorită hotărârii dictate de şeful confraţilor lui lehu, 
tremura pen-viaţa iubitului ei. 

Mai mult, aflase despre prădarea furgonului poştal de 
Chambery şi despre moartea şefului de brigadă a vfnăto-rilor din 
Mâcon. Ştia că fratele ei scăpase, dar că, după aceea, dispăruse. 

Nu primise nicio scrisoare de la el. 

Dispariţia lui şi tăcerea erau, pentru ea, care-l cunoştea pe 
Roland, mai rele decât un război deschis şi declarat. 

Cât despre Morgan, nu-l mai văzuse de când cu scena pe care 
v-am povestit-o şi în care ea făcuse legământ să-i trimită arme 
oriunde s-ar afla el, dacă va fi cumva condamnat la moarte. 

Întrevederea cerută de Morgan era aşadar aşteptată de 
Amélie cu aceeaşi nerăbdare ca a celui ce o ceruse. 

De aceea, de îndată ce îşi închipui că Michel şi cu feciorul său 
se culcaseră, aprinse la cele patru ferestre luminările ce 
trebuiau să-i servească de semnal lui Morgan. 

Apoi, aşa cum o sfătuise iubitul ei, se înfăşură într-un şal de 
caşmir, adus de fratele ei de pe câmpul de luptă de la Piramide 
şi pe care el singur îl desfăşurase de pe capul unui bei ucis-de 
dânsul. Pe deasupra şalului îşi trase o haină de blană, o lăsă pe 
Charlotte să-i dea de ştire despre cele ce s-ar putea întâm'pla şi, 
nădăjduind că n-are să se întâmple nimic, deschise poarta 
parcului şi se îndreptă către râu. 


în timpul zilei fusese de două-trei ori până ia Reys-souse şi se 
întorsese, anume ca să ţeasă o reţea de paşi, printre care şa nu 
fie recunoscuţi paşii din timpul nopţii. 

Cobori aşadar, “dacă nu liniştită, cel puţin curajoasă, panta 
ce duce până la Reyssouse. Ajunsă pe malul râului, Wtută cu 
ochii barca legată sub sălcii. 

Un bărbat o aştepta acolo. Era Morgan. 

Din două bătăi de vâsle, ajunse la un loc pe unde se putea 
lesne cobori. Amélie se repezi, el o prinse în braţe. 

Primul lucru pe care-l văzu fata, fu strălucirea veselă oc 
ilumina, ea să zicem aşa, chipul iubitului ei. 

— Ah! exclamă ea, ai să-mi vesteşti o fericire. 

— De ce, scumpa mea? întrebă Morgan cu cel mai duios 
zâmbet. 

— Pe faţa ta, dragul meu Charles, se vede ceva ce-i mai mult 
decât fericirea de a mă întâlni. 

— Ai dreptate, răspunse Morgan, încolăcind lanţul bărcii pe 
după trunchiul sălciei şi lăsând vâslele să se izbească de 
marginile bărcii. 

Apoi, luând-o pe Amélie în braţe, spuse mai departe: 

— Ai dreptate, Amélie, draga mea, şi presimţirile mele mă 
înşelau. Vai! slabi şi orbi ce suntem. Tocmai în clipa Bnd omul e 
gata să apuce fericirea cu mâna, atunci se la. A pradă disperării 
şi îndoielilor. 

— Ah! spune, spune! zise Amelie. Ce s-a întâmplat? 

— Îţi aminteşti tu, Amelie, scumpa mea, ceea ce mi-ai 
rhspuns când ne-am văzut ultima oară, când vorbeam să fugim 
şi îţi spuneam că mă tem de şovăirile tale? 

— O! da, sigur că-mi amintesc. Şi eu, Charles, ţi-am răspuns 
că sunt a ta şi că de voi avea şovăiri, le voi învinge. 

— lar eu ţi-am răspuns că am angajamente ce mă împiedică 
să fug. Că aşa cum sunt ele legate de mine, la fel sunt şi eu 
legat de ele. Că există un om de care depindem şi căruia îi 
datorăm ascultare deplină, şi că omul acela e Ludovic al XVIII- 
lea, viitorul rege al Franţei. 

— Da, mi-ai spus toate astea. 

— Ei bine, suntem dezlegaţi de jurământul de supunere, 
Amelie, nu numai de către regele Ludovi al XVIII-lea ci şi de 
către generalul nostru, Georges Cadoudal. 

— Vai! sufletul meu, ai să fii iarăşi un om ca toţi ceilalţi, şi 


deasupra tuturor celorlalţi! 

— Voi fi un simplu proscris, Amelie. Noi n-avem a nădăjdui o 
amnistie, ca cea din Vendeea sau din Bretania. 

— Şi de ce? 

— Noi nu suntem soldaţi, noi, copila mea mea scumpă, nu. 
Suntem nici măcar rebeli. Noi suntem confrații lui lehu. 

Amélie scoase un suspin adânc. 

— Suntem bandiți, tâlhari,. Hoţi de diligente la drumul mare, 
apăsă Morgan pe cuvinte cu vădită intenţie. 

— Stt! Taci! exclamă Amélie punând mâna pe gura iubitului 
ei. Taci! Să nu vorbim despre asta. Spune-mi, cum de v-a 
dezlegat regele de jurământul de supunere, cum de v-a eliberat 
generalul vostru? 

— Primul" consul a vrut să-l vadă pe Cadoudal. Mai întâi l-a 
trimis pe fratele tău să-i facă propuneri. Cadoudal a refuzat să 
intre în tratative. Dar, ca şi noi, Cadoudal a primit de la Ludovic 
al XVIll-lea ordinul de-a înceta ostilitățile. O dată cu ordinul 
regelui a sosit un nou mesaj din partea primului consul. E vorba 
de-un permis de liberă trecere pentru generalul din Vendeea, o 
invitaţie să vină la Paris. În sfâşrit, un tratat de la putere la 
putere. Cadoudal a primit şi, în ceasul de faţă trebuie să fie pe 
drumul spre Paris. Aşadar, dacă nu e pace, cel puţin o armistițiu. 


— Vai! ce bucurie, Charles, scumpul meu! 

— Nu te bucura prea tare, dragostea mea. 

— Dar de ce? 

— Pentru că ordinul de încetare a ostilităţilor a venii ştii tu de 
ce? 

— Nu. 

— Ei, află că domnul Fouche e un om foarte puternic, înţeles 
că, dacă nu ne poate învinge, trebuie să ne de- onoreze. A 
instruit un număr de falşi confraţi ai lui lehu, pe care i-a 
răspândit în ţinuturile Maine şi Anjou, şi care nu se mulţumesc 
să ia numai banii guvernământului, ci pradă şi jefuiesc călătorii, 
intră noaptea în casele şi prin ferme, pun pe stăpânii fermelor şi 
ai castelelor cu tălpile pe cărbuni aprinşi şi, cu fel de fel de 
torturi, le smulg taina locului unde ţin ascunşi banii. Ei, află că 
oamenii aceia, mizerabilii, tâlharii, instigatorii aceia poartă 
aceleaşi nume ca şi noi şi sunt socotiți că luptă pentru acelaşi 
principiu, până într-atât. Încât poliţia domnului Fouché nu numai 


că ne scoate de sub scutul legii, dar şi de sub acela al onoarei. 

— Vai! 

— Fată ce-aveam să-ţi spun, Amélie, scumpa mea, înainte de 
a-ţi propune pentru a doua oară să fugim împreună, în ochii 
Franţei, în ochii străinătăţii, chiar în ochii principelui pe care l- 
am slujit şi pentru care ne-am pus în primejdie de-a ne sfârşi 
viaţa pe eşafod, în viitor nu vom fi, ba poate chiar acum nu 
suntem decât nişte păcătoşi ce merită eşafodul. 

— Da... dar pentru mine, dragul şi scumpul meu Charles, tu 
nu eşti decât bărbatul devotat, omul de convingere, realistul 
îndârjit. Care a continuat să se lupte când toată lumea pusese 
armele jos. Pentru mine, tu eşti cinstitul baron de Sairle- 
Hermine. Pentru mine, dacă-ţi place mai mult, eşti nobilul, 
curajosul şi neînvinsul Morgan. 

Ah! iată tot ceea ce voiam să aflu, draostea mea! N-ai să 
şovăi aşadar nicio clipă, cu tot norul infam ce se încearcă să se 
ridice între noi şi onoare, n-ai să şovăi aşadar - nu zic să mite 
dăruieşti, fiindcă mi te-ai dăruit - Ci să-mi fii soţie? 

— Ce spui tu? Nicio clipă, nicio secundă. Asta ar li bucuria 
sufletului meu, fericirea vieţii mele! Soţia ta! Smt soţia ta în faţa 
lui. Dumnezeu. Dumnezeu îmi va împlini de toate dorinţele în 
ziua în care va îngădui să-ţi fiu Boţie şi în faţa oamenilor. 

Morgan căzu în genunchi. 

— Atunci, zise el, iată-mă la picioarele tale! Amélie, |u mâinile 
împreunate, cu glas de rugă fierbinte, clin adâncuv inimii vin să 
te întreb: „Amelie, vrei să fugi? Amélie, vrei să părăseşti Franţa? 
Amelie, vrei să-mi fii soţie?” 

Amélie se ridică dintr-o dată în picioare, îşi Cuprinse fruntea 
cu amândouă mâinile, ca şi cum sângele ce i se urca cu atâta 
sălbăticie la creier avea să-i crape-capul. 

— Şovăi? întrebă el cu glas surd, înfiorat, aproape pierit. 

— Nu! Vai, nU! Nicio clipă, exclamă cu hotărâre Amelie. Sunt. 
A ta atât în trecut cât şi în viitor, de tot şi pretutindeni. Numai că 
lovitura este cu atât mai puternică cu cât era neaşteptată. 

— Gândeşte-te bine, Amelie. Ceea ce îţi propun înseamnă să- 
ţi părăseşti patria şi familia, adică tot ceea ce ţi-e scump, tot 
ceea ce ţi-e sfânt. Venind cu mine, părăseşti castelul unde te-ai 
născut, pe mama care te-a zămislit şi care te-a hrănit, pe fratele 
care te iubeşte şi care, atunci când va afla că eşti soţia unui 
tâlhar, te va uri poate, te va dispreţui cu siguranţă. 


Şi, vorbind astfel, Morgan întreba,. Plin de îngrijorare, chipul 
Améliei. 

— Chipul ei se lumină treptat într-un zâmbet dulce şi, ca şi 
cum s-ar fi lăsat din cer pe pământ, aplecându-se asupra 
tânărului încă în genunchi, fata zise cu vocea-i blinda ca 
murmurul râului ce curgea strălucitor şi limpede la picioarele ei: 

— O! Charles! dragostea trebuie să fie un simţământ grozav 
de puternic, ce Vine de-a dreptul de la Dumnezeu! Pentru că, în 
ciuda cuvintelor teribile pe care chiar acum lè-ai rostit, fără 
teamă, fără şovăire, aproape fără păreri de rău, îţi spun: 
„Charles, iată-mă. Charles, sunt a ta. Charles, când plecăm?” 

— Amélie, soarta noastră nu-i dintr-acelea cu care poţi să te 
tocmeşti şi să te-nvoieşti. Dacă plecăm, dacă mă urmezi, o 
facem chiar acum. Mâine trebuie să fim de cealaltă parte a 
frontierei. 

— Şi ce mijloace avem să fugim? 

— La Montagnat am doi cai gata înşeuaţi, unul pentru ţine, 
Amelie, unul pentru mine. Am scrisori de credit de două sute de 
mii de franci, pentru Londra sau pentru Viena. Acolo unde vei 
voi tU, acolo avem să mergem. 

— Unde ai să fii tu, Charles, am să fiu şi eu. Ca-mi pasă de 
ţară! Ce-mi pasă de oraş 

— Atunci, hai! 

— Cinci minute, Charles, e prea mult? 

— Unde te duci? 

— Să-mi iau rămas bun de la multe lucruri, să iau crisoriie 
scumpe de la tine, să iau mătăniile de fildeş de ~ prima mea 
împărtăşanie, mai am câteva amintiri dragi, a care ţin cu pietate 
şi cu evlavie, amintiri din copilărie -are-mi vor fi acolo tot ceea 
ce-mi va fi rămas de la mama, de la ai mei, din Franţa. Mă duc 
să le iau şi mă întorc: 

— Amélie! 

— Ce e, iubitule? 

— N-aş vrea să te părăsesc. Mi se pare că-n clipa în care ne- 
am unit în sfârşit, a mă despărţi de tine o clipă înseamnă ate 
pierde pe vecie. Amelie, 'mă laşi să te-nso-ţesc? 

— O! vino. Ce importanţă mai are acum că ţi se voi vedea 
urmele paşilor! Mâine în ziuă vom fi departe! Hai, vino! 

Tânărul sări din barcă, îi întinse mâna Améliei. Apoi o cuprinse 
cu braţul şi amândoi o apucară pe cărarea dinspre castel. 


Pe peron Charles se opri. 

— Du-te singură, zise el, crezul amintirilor îşi are o pudoare va 
lui. Chiar dacă-l înţeleg, te-aş stingheri. Te aştept aici, de aici te 
păzesc. De vreme ce n-am decât să întind mâna ca să te iau, 
sunt foarte sigur că n-ai să-mi mai scapi. Du-te, Amelie, iubita 
mea, dar întoarce-te repede. 

. Amelie răspunse întinzându-i tânărului buzele. Pe urmă 'urcă 
repede scara, intră în camera ei, luă o casetă mică de stejar 
sculptat, ferecat cu cercuri de fier, în care se afla comoara ei, 
scrisorile de la Charles, de la cea dinţii pân-la cea din urmă. 
Desprinse de la oglinda căminului, de unde era agăţat, şiragul 
de mătănii de fildeş, alb şi feciorelnic şi prinse de cordon un 
ceas pe care i-l dăduse tatăl ei. Pe urmă trecu în camera maică- 
si, se aplecă la căpătâiul patului şi sărută perna pe care se 
odihnise capul doamnei de Montrevel, îngenunchie în faţa 
chipului lui Cristos ce veghea la picioarele patului, începu o 
rugăciune de mulţu- 


miri fierbinţi, pe care nu îndrăzni s-o continue, o întrerupse ca 
să-şi încredinţeze sufletul Celui de Sus, pe urmă, dintr-o dată se 
opri. | se păruse că o strigase Charles. 

Plecă urechea şi auzi a doua oară numele ei rostit cu un 
accent de spaimă pe care n-o putu desluşi. 

Tresări, se ridică şi cobori scara cât putu de repede. 

Charles. Era tot în acelaşi loc, dar, aplecat înainte, cu urechile 
ciulite, părea că ascultă cu- spaimă un zgomot îndepărtat. 

— Ce e? întrebă Amelie, apucând mâna tânărului. 

— Ascultă, ascultă, răspunse el. * Amelie îşi încorda auzul şi 
ea. 

| se păru că aude detunături unele după altele, ca nişte 
pocnituri de muschete. 

Zgomotele veneau dinspre Ceyzériat. 

— Vai! exclamă Morgan, aveam mare dreptate să mă îndoiesc 
până în ultima clipă de fericirea mea! Prietenii mei sunt atacati! 
Amelie, adio, adio! 

— Cum! Adio? izbucni Amélie pălind. Mă  părăseşti? 
Detunăturile ajunseseră să fie mai limpezi. 

— F- Tu nu auzi? Se bat şi eu nu-s acolo ca să mă.bat alături 
de ei! 


Fiică şi soră de soldat, Amelie înţelese totul şi nu încercă să se 
împotrivească câtuşi de puţin. 

— Du-te, şopti ea lăsând să-i cadă braţele. Aveai dreptate, 
suntem pierduţi. 

Tânărul scoase un răcnet de mânie, o cuprinse din nou pe 
fată, o strânse la piept de parcă ar fi vrut s-o înăbuşe. Apoi, 
repezindu-se de sus de pe peron în jos, o rupse la fugă în 
direcţia împuşcăturilor, cu iuţeala unei ciute urmărite-de 
vânători. 

— lată-mă, prieteni! strigă el. Lată-mă, vin! 

Şi dispăru ca o umbră sub copacii mari ai parcului. 

Amélie căzu în genunchi, cu braţele întinse spre el, dar fără să 
aibă puterea de a-l rechema. Sau, poate l-o fi rechemat cumva, 
dar cu o voce atât de stinsă, că Morgan nu-i răspunse şi nici nu- 
şi încetini goana ca să-i răspundă. 


RĂZBUNAREA LUI ROLAND 


Aţi ghicit ce se întâmplase. 

Roland nu-şi pierduse nicidecum timpul cu căpitanul de 
jandarmi şi cu colonelul dragonilor. 

Şi aceştia, la rândul lor, nu uitaseră că aveau a-şi lua o 
revanşă. 

Roland îi spusese căpitanului de jandarmi că există o trecere 
subterană ce leagă biserica din Brou cu. Grota Ceyzériat. 

La ceasurile nouă seara, căpitanul, împreună eu optsprezece 
oameni pe care-i avea sub ordin, trebuiau să intre în biserică, să 
coboare prin cavoul ducilor de Sa-voia şi să închidă cu 
baionetele trecerea din carieră în subterană. 

Roland, în fruntea a douăzeci de dragoni, trebuia să 
împresure pădurea, apoi s-o cutreiere strângând semicercul, aşa 
încât cele două aripi ale semicercului să se adune şi să ajungă la 
grota Ceyzériat. 

La c. Easurile nouă. Prima mişcare trebuia să fie făcută în 
sectorul acela, urmând să se îmbine cu cea a căpitanului de 
jandarmi. 

S-a văzut, din vorbele schimbate între Amelie şi Morgan, care 
era în acel timp starea de spirit a confraţilor lui lehu. 

Veştile sosite în acelaşi timp şi din Mitau şi din Bretarda 


liniştiseră pe toată lumea. Fiecare se simţea liber şi, înțelegând 
că se purta un război pe viaţă şi pe moarte, se bucura de 
libertatea lui. 

Aşadar, se ţinea o întrunire a tuturor în grota Ceyzériat, 
aproape o sărbătoare. La miezul nopţii toţi aveau să se despartă 
şi, fiecare, potrivit cu înlesnirile pe care le avea să treacă 
frontiera, va porni la drum părăsind Franţa. 

„S-a văzut cum îşi petrecuse ultimele clipe şeful lor. 

Ceilalţi, care n-aveau aceleaşi legături sufleteşti, făceau 
împreună, la răscrucea carierelor minunat luminată, o masă de 
despărţire şi de rămas bun. Căci, o dată ieşiţi din Franţa, cu 
Vendeea şi Bretania împăciuite, cu armata lui Condee distrusă, 
unde aveau să se mai regăsească ei, pribegi în ţară străină? 
Dumnezeu singur ştia. 

Deodată, o detunătură de puşcă se auzi până la ei. Ca printr- 
un şoc electric, toţi se ridicară în picioare. 

Un al doilea foc de puşcă se auzi. 

Pe urmă, în adâncurile carierei pătrunseră cele două cuvinte, 
înfiorându-i ca aripile unei păsări funebre: 

— La arme... 

Pentru confrații lui lehu. Supuşi tuturor vitregiilor unei vieţi de 
bandiți, odihna de o clipă nu însemna nicidecum pacea. 

Pumnale, pistoale, carabine, erau totdeauna la înde-mână. 

La strigătul dat după cât se părea de sentinelă, fiecare sări 
de-şi apucă armele şi rămase cu gâtul încordat, cu pieptul 
gâfâind şi cu urechile ciulite.; 

în tăcerea încremenită se auzi tropotul unui pas aler-gând 
repede cât putea îngădui întunecimea în care se înfunda. 

Pe urmă, în raza luminii aruncată de torţe şi de luminări, se 
arătă un om. 

— La arme! strigă el a doua oară. Suntem atacați!’ Cele două 
împuşcături ce se auziseră erau cele două focuri ale puştii de 
vânătoare pe cave o avea sentinela. Ea venea acum în fugă, cu 
puşca fumegându-i încă în mână. 

— Unde-i Morgan? strigară douăzeci de voci. 

— Lipsă, răspunse Montbar şi, ca atare, eu comand! Stingeţi 
tot şi, în pas de retragere, spre biserică. O luptă e de prisos 
acum şi sângele vărsat ar fi sânge zadarnic pierdut. 

Cu toţii ascultară cu o repeziciune ce arăta că fiecare 
înţelegea primejdia. 


Pe urmă, se strinseră în întuneric. 

Montbar, care ştia cotloanele tunelului la fel de bine ca şi 
Morgan, îşi luă sarcina de a îndruma ceata şi se afundă, urmat 
de confraţi, în adâncurile carierei. 

Deodată i se păru că aude, la vreo cincizeci de paşi înaintea 
lui, o comandă rostită cti glas şoptit, pe urmă pocnetul unui 
oarecare număr de puşti ce se încărcau. 

întinse amândouă braţele, şoptind la rândul său: „O-priţi-vă!” 
în aceeaşi clipă se auzi limpede comanda: „Foc!” Nici nu se 
isprăvise de rostit comanda şi tunelul se lu-ină de cumplita 
detunătură. Zece carabine se descărcaseră în acelaşi timp. La 
lumina acelui fulger, Montbar şi confrații putură *ri şi recunoaşte 
uniforma jandarmilor. 

— Foc! strigă la rândul său Montbar. Şapte sau opt focuri de 
puşcă se descărcară la comanda lui. 

Bolta întunecoasă se mai lumină o dată. Doi confraţi ai lui 
lehu zăceau la pământ, unul ucis pe loc, celălalt rănit de moarte. 

— Retragerea e tăiată, zise. Montbar. Întoarceţi-vă prieteni 
dragi, singura noastră scăpare e înspre pădure. 

Mişcarea se făcu cu exactitatea unei manevre militare. 

Montbar se aşeză iarăşi în fruntea confraţilor şi se Intoarse pe 
unde venise. 

Tot atunci, jandarmii deschiseră focul a doua oară._ 

Nimenea nu ripostă. Cei care-şi descărcaseră armele le 
încărcară iarăşi. Cei ce nu trăseseră erau gata pentru adevărata 
luptă care avea să aibă loc la intrarea grotei. 

Doar un suspin, două arătau că noua ripostă a jandarmilor nu 
rămăsese fără rezultate. După vreo cinci minute, Montbar se 
opri. Ajunseră iarăşi cam prin dreptul răscrucii din carieră. 

— V-aţi încărcat toate puştile şi pistoalele? întrebă Montbar.. 

— Toate, răspunseră vreo douăsprezece voci. 

— Să ţineţi minte cuvântul de ordine pentru aceia rlintre noi 
care vor cădea pe mâna justiţiei: facem parte din cetele 
domnului de Teyssonnet. Am venit să recrutăm oameni pentru 
cauza regalistă. Nu ştim ce vor să spună când vorbesc despre 
furgoane şi diligente jefuite. 

— Am înțeles.. 

— Şi-ntr-un caz şi-n celălalt ne aşteaptă moartea, o ştim prea 
bine, dar e moartea soldatului şi nu a tâlharului, împuşcaţi şi nu 


ghilotinaţi. 

— Şi împuşcatul, făcu o voce glumeaţă, ştim noi ce înseamnă! 
Trăiască împuşcatul! 

— Înainte, dragi prieteni, urmă Montbar, şi să le vindem viaţa 
pe cât face, adică cât mai scump cu putinţă! 

— Înainte! repetară confrații. 

Şi ceata mică îşi reluă marşul, pe cât de repede cu putinţă 
prin întuneric, avându-l în frunte tot pe Montbar. 

J Pe măsură ce înaintau, Montbar simţea în nări un miros de 
fum ce îl îngrijora. 

în acelaşi timp, pe pereţii galeriilor şi la colţurile stâlpilor se 
răsfrângeau unele'luciri ce arătau că ceva neobişnuit se 
petrecea la intrarea în grotă. 

— ' Mi se pare că ticăloşii ăştia ne afumă, zise Montbar. 

— Mă tem că-i aşa, răspunse Adler. 

— Cred că au de-a face cu vulpile. 

— Vai! răspunse aceeaşi voce. Au să vadă ei după ghearele 
noastre că suntem lei. 

Fumul se îngroşa din ce în ce mai tare, iar lumina se făcea din 
ce în ce maivie. 

Ajunseră la ultima cotitură. 

Un morman de uscături fusese aprins în interiorul carierei, la 
vreo cincizeci de paşi de deschiderea ei, nu ca să afume, ci ca 
să lumineze. 

La lumina răspândită de focarul incandescent se vedeau 
strălucind la intrarea peşterii armele dragonilor. 

La zece paşi în faţa lor, un ofiţer aştepta, sprijinit în carabină, 
nu numai expus oricărui foc de puşcă, dar pă-rând că le 
provoacă. 

Era Roland. 

De altfel era uşor de recunoscut. Aruncase departe de el 
pălăria, stătea cu capul descoperit, iar răsfrângerile flăcărilor se 
jucau în tremur pe faţa lui. 

Dar tocmai ceea ce ar fi trebuia să-l piardă, îl salva. 

Montbar îl recunoscu şi se. Trase un pas înapoi. 

— Roland de Montrevel! exclamă el. Amintiţi-vă ce v-a cerut 
Morgan. 

— Bine, răspunseseră confrații du glas înfundat. 

— Şi acum, strigă Montbar, să murim dar să ucidem! Şi se 
repezi cel dinţii pe locul luminat de flăcările vâlvătaiei, descarcă 


unul din focurile puștii sale cu două ţevi asupra dragonilor care 
răspunseră cu o salvă gene- rală. 

Ar fi cu neputinţă de povestit ce se petrecu atunci, Grota se 
umplu de fum şi fiecare împuşcătură înăuntrul ei strălucea ca 
fulgerul. Cele două trupe se ciocniră şi se atacară într-o luptă 
corp la corp. Veni rândul pistoalelor: şi al pumnalelor. La 
vacarmul luptei, jandarmeria alergă “şi ea, dar îi fu cu 
neputinţă să tragă, până într-atât erau 'de învălmăşiţi între ei 
amicii cu inamicii. 

Doar câţiva demoni în plus părură că se amestecă în 
asemenea încăierare de demoni. 

Se vedeau grupuri nedesluşite luptând în mijlocul. Acelei 
ambianţe roşii şi pline de fum, plecându-se, ridi-cându-se, 
prăbuşindu-se. lar. Se auzea un urlet de «+ furie, un răcnet de 
agonie: era cel de pe urmă suspin ai unui om. 

Supravieţuitorul căuta un nou adversar, începea o nouă luptă. 

Măcelul dură un sfert de ceas sau poate douăzeci de minute. 

Când se meheiară cele douăzeci de minute, în peştera 
Ceyzeriat se puteau număra douăzeci şi două de cadavre. 

Treisprezece erau ale dragonilor şi-ale jandarmilor, nouă ale 
confraţilor lui lehu. 

Cinci dintre ei mai supravieţuiau. Copleşiţi de număr, ciuruiţi 
de răni, fuseseră prinşi vii. 

Jandarmii şi dragonii, douăzeci şi cinci la număr, îi 
înconjuraseră. 

Căpitanul de jandarmi se alesese cu braţul stâng rupt, iar 
şeful de brigadă al dragonilor încasase un glonte ce-i. 
Străbătuse coapsa.. 

Numai Roland, plin de sânge, dar de-un. Sânge ce nu era al 
lui, nu se alesese nici măcar cu o zgârietură. 

Doi dintre prizonieri "erau atât de grav răniţi, încât n-au fost 
în stare să umble. A trebuit să fie transportaţi te lărgi. 

Aprinseră torţe pregătite anume pentru asemenea scop *|pl-o 
apucară pe drumul spre oraş. 

în clipa în care ieşeau din pădure ca s-o ia pe şosea | auzi un 
galop de cal. 

. Galopul se apropia cu repeziciune. 

— Vedeţi-vă de drum, spuse Roland. Rămân eu în Urmă, să 
văd ce e. 

Era un călăreț care, aşa cum v-am spus, gonea de 


Inca pământul.. 
— Conspiratorii, voi Il 


— Stai? Cine-i? strigă Roland când călăreţul nu mai era decât 
la douăzeci de paşi de el. 

Şi îşi pregăti carabina. 

— Încă un prizonier, domnule de Montrevel, răspunse 
călăreţul. N-am putut lua parte la luptă, vreau cel puţin să fiu la 
eşafod. Unde sunt prietenii mei? 

— Înainte, domnule, răspunse Roland care recunoscuse nu 
faţa, ci" glasul tânărului, glas pe care-l auzea acum pentru a 
treia oară. 

Şi arătă cu mâna grupul ce se afla în centrul trupei mici, 'care 
mergea pe drumul ce duce de la Ceyzeriat la Bourg. 

— Sunt fericit să văd că nu vi s-a întâmplat nimic, domnule de 
Montrevel, zise tânărul cu o curtoazie fără cusur, şi de aceea mă 
bucur din suflet, vă jur. 

Şi, dând pinteni calului, din câteva salturi ajunse lângă 
dragoni şi jandarmi. 

— Să-mi fie cu iertare, domnilor, zise el descălecând, dar cer 
un loc în mijlocul celor trei prieteni ai mei: vicontele de Jahiat, 
contele de Valensolle şi marchizul de Ribier. 

Cei trei prizonieri scoaseră un strigăt de admiraţie şi întinseră 
mâinile spre prietenul lor. 

Cei doi răniţi se ridicară pe tărgile lor şi şoptiră: 

— Bine, Sainte-Hermine... bine! 

— Cred, " iarte-mă Domnul, exclamă Roland, că până la urmă 
latura frumoasă a poveştii acesteia va rămâne de partea 
bandliţilor! 


L 

CADOUDAL LA PALATUL TUILERIES 

A treia zi după ziua sau, mai curând noaptea în cart se 
petrecuseră întâmplările pe care tocmai vi le-am povestit, doi 


bărbaţi mergeau unul lângă altul prin salonul mari din palatul 
Tuileries, cel ce da spre grădină. 


Vorbeau pătimaş. Şi de-o parte şi de cealaltă vorbele erau 
întovărăşite de gesturi repezi şi însufleţite. 

Cei doi bărbaţi erau primul consul Bonaparle şi Geor- 
Cadoudal. 

Georges Cadoudal, înduioşat de nenorocirile pe care îe ea 
aduce bretonilor o rezistenţă prelungită, semnase nai pacea cu 
Brune. 

După semnarea acelei păci, îi dezlegase de jurământul pe 
confrații lui lehu. 

Din nenorocire, eliberarea pe care le-o acorda sosise, ă cum 
am văzut, cu douăzeci şi patru de ceasuri prea iu. 

încheind tratativele cu Brune, Georges Cadoudal nu use nimic 
pentru el decât libertatea de a trece imediat Anglia. 

Brune stăruise însă atât de mult, încât şeful răsculaților din 
Vendeea consimţise să aibă o întrevedere cu primul consul. 

Ca atare, plecase spre Paris. 

Chiar în dimineaţa sosirii sale se prezentase la pafetuj 
Tuileries, îşi spusese numele şi fusese primit. 

În lipsa lui Roland, îl introdusese Rapp. 

Retragi iidu-se, aghiotantul lăsase amândouă uşile deschise, 
ca să poată vedea totul din cabinetul lui Bourrienne [îi să sară în 
ajutor primului consul dacă ar fi fost cumva nevoie. 

Dar Bonaparte, care înţelesese gândurile lui Rapp, se duse să 
închidă uşa. 

Apoi. Întorcându-se repede spre Cadoudal, îi spuse: 

— A! dumneata, în sfârşit! Sunt foarte bucuros să -te vad. 
Unul dintre duşmanii dumitale, aghiotantul meu, Ro-lund de 
Montrevel, mi-a spus cele mai frumoase lucruri ptspre 
dumneata. 

— Asta nu mă miră deloc, răspunse Codaudal. Scurta ivreme 
cât l-am văzut pe domnul de Montrevel mi-a părut i ae 
insuflel.it de simţămintele cele mai cavalerești. 

P - Da. Şi aşa ceva te-a mişcat, urmă primul consul. Apoi, 
fixându-şi asupra şefului regalist privirea lui de Vultui-. li spuse: 

fe— Ascultă, Georges, am nevoie de oameni energici ca 
HA duc la bun sfârşit opera pe care o înfăptuiesc. Vrei să 
BI alături de mine? Ţi-am oferit gradul de colonel. Me- rit | mai 
mult decât atât. Ti-l ofer pe cel de general de di- 

VI/ie. — Îţi mulţumesc din adâncul inimii, cetăţene prim consul, 
răspunse Georges, dar dacă aş primi, dumneata m-ai dispreţui. 


— De ce? întrebă grăbit Bonaparte.. 

— Pentru că am depus jurământ să slujesc casa Bour-bpnilor 
şi, oricum, îi voi rămâne credincios. 

— la să vedem, urmă primul consul, chiar nu-i nici uh mijloc 
să te uneşti cu mine? 

— Generale, răspunse ofiţerul regalist, mi-este îngăduit să-ţi 
repet cele ce mi s-au spus? 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că. Sunt legate de cele mai adinei taine ale politicii. 

— Nu! Cine ştie ce gogomănie, zise primul consul cu un 
zâmbet plin de nelinişte. 

Cadoudal se opri şi se uită ţintă la interlocutorul său. 

— Se spune că ar exista un acord încheiat la Alexandria, între 
dumneata şi comandorul Sidney Smith. Acordul cu pricina ar fi 
avut ca obiect să-ţi lase libera întoarcere în Franţa cu condiţia 
acceptată de dumneata, de a-i detrona pe vechii noştri regi. 

Bonaparte izbucni în râs. 

— Grozavi mai sunteţi voi, plebeii, zise el, cu dragostea 
voastră fierbinte pentru vechii voştri regi! închi-puie-ţi că le-aş 
reinstaura domnia - lucru pentru care: n-am nicio poftă, ţi-o 
mărturisesc. Cu ce-ai să te alegi dumneata, care ţi-ai vărsat 
singele pentru instaurarea acelei domnii? Nici măcar 
confirmarea gradului pe care ţi l-ai câştigat, colonele! Şi unde ai 
mai văzut dumneata în armatele regale un colonel care să nu fie 
nobil? Ai auzit dumneata spunându-se că pe lângă oamenii 
aceia s-a ridicat vreo dată careva pe propriu-i merit? Pe citii 
vreme lângă mine, Georges, poţi să ajungi oricât de sus 
„deoarece cu cât m-oi înălța mai sus, cu atât voi ridica o dată cu 
mine pe cei ce mă-nconjoară. lar de crezi c-ai să mă vezi jucând 
rolul lui Monk, nu-ţi fă iluzii. Monk a trăit într-un secol în care 
prejudecățile, pe care le-am combătut şi răsturnat în 1789. Erau 
în plină putere. Monk, de-aB| fi voit să se facă rege, n-ar fi putut. 
Dictator, nici aii ta! Pentru aşa ceva trebuia să fie un Cromwell. 
Richard. Fiul marelui Cromwell, n-a putut rezista, fiindcă era un 
a « 

'evărat fiu de om mare, adică un dobitoc. De-aş fi vrut ă mă 
fac rege. Nimic nu m-ar fi putut. Împiedica, şi dacă reodată m-ar 
apuca pofta să: mă fac. Nimic n-are să mă mpiedice. lată, mai ai 
ceva să-mi răspunzi? Răspun-e-mi! 

— Dumneata spui, cetăţene prim "consul, că situaţia în Franţa 


din 1800 nu-i deloc aceeaşi cu cea din Anglia, în 1660. Eu însă 
nu văd nicio deosebire. Carol I a fost curtat de cap în 1649, 
Ludovic al XVI-lea a fost în 1793. Msprezece ani s-au scurs în 
Anglia între moartea tatălui i restaurarea fiului. In Franţa s-au şi 
scurs şapte ani de moartea lui Ludovic al XVI-lea. S-ar putea să- 
mi spui revoluţia engleză a fost o revoluţie religioasa, pe 
câtă.me revoluţia franceză e o revoluţie politică. Ei bine, t să-ți 
răspund că o constituţie e la fel de uşor de făcut şi o abjuraţie. 

Bonaparte surise. 

us sau 

— Nu, urmă el, n-am să-ţi spun aşa ceva. Am să-ţi un doarcă 
Cromwell avea cincizeci de ani când Carol | fost executat. Eu n- 
aveam decât douăzeci şi patru la oartea lui Ludovic al XVI-lea. 
Cromwell a murit în 58, adică la cincizeci şi nouă de ani. În cei 
zece ani cât fost la putere, a avut timp să întreprindă multe, dar 
să făptuiască puţine. Şi. De altfel, întreprinsese o reformă 
mpletă, o reformă politică, înlocuind guvernul morâar-cu un 
guvern republican. Ei bine, îngăduie-mi şi mie trăiesc anii lui 
Cromwell, cincizeci şi-nouă de ani nici -i mult măcar. Aş mai 
avea încă douăzeci de ani de ţă, tocmai de două ori mai mult 
decât Cromwell şi, ă de seamă, nu schimb nimic, ci duc doar 
lucrurile i departe. Nu răstorn, ci înalţ. Presupune că la vârsta 
treizeci de ani Cezar ar fi fost primul cetăţean al Ro-i în loc de 
cel mai desfrinat. Presupune că războiul. Impotriva galilor ar fi 
fost făcut, campania sa din ipt terminată, campania din Spania 
dusă la bun sfârşit. Supune c-ar fi avut treizeci de ani în loc de 
cincizeci, zi oare că n-ar fi fost în acelaşi timo şi Cezar şi Au-tus? 

Da, dacă nu i-ar fi ieşit în cale Brutus, Casi 

a. 
— Aşadar, exclamă Bonaparte cu melancolie, prietenii mei 
trag nădejde într-un asasinat! în asemenea caz le va fi uşor, şi 
dumitale, care mi-eşti duşman, în primul tind, căci cine te 
împiedică, în clipa de faţă, dacă ai crezul lui Brutus, să mă 
loveşti aşa cum l-a lovit el pe Cezar? Sunt singur cu dumneata. 
Uşile sunt închise. Ai avea timpul să mă loveşti'mai înainte de a 
fi lovit. 

— Cadoudal se dădu un pas înapoi. 

— -Nu, răspunse el, noi nu ne-am pus speranţele în asasinat şi 
cred c-ar trebui să fim într-o situaţie extrem de gravă pentru ca 
vreunul dintre noi să se hotărască să se facă asasin. Dar avem 


şansele războiului. O singură înfrângere te poate face să-ţi pierzi 
prestigiul. Doar o bătălie pierdută, şi te pomeneşti cu duşmanul 
în inima Franţei. De la graniţele Provenţei s<= pot vedea 
focurile din bivuacurile austriace. O ghiulea îţi poate reteza 
capul, ca mareşalului de Btrwick. Atunci, ce se întâmplă cu 
Franţa? Copii n-ai, şi fraţii dumitale... 

— O! din acest punct de vedere ai dreptate. Dar dacă 
dumneata nu crezi în puterile Providenţei, eu cred. Cred că 
nimic nu se face la voia întârnplării. Cred că dacă Providența a 
îngăduit, la 15 august 1769 - adică la un an, zi cu zi, după ce 
Ludovic al XV-lea dăduse edictul prin care Corsica se unea cu 
Franţa - să se nască la Ajaccio Un copil ce-avea să fie autorul lui 
13 venderniar şi al lui 18 bxumar, avea ea planuri mari cu 
băiatul acela, proiecte măreţe. Băiatul acela sunt eu. Dacă amo 
misiune de împlinit, nu mi-e frică de nimic. Misiunea îmi slujeşte 
de scut. Dacă n-o am, dacă mă înşel, dacă în loc să trăiesc cei 
douăzeci şi cinci sau treizeci de ani de care am nevoie ca să-mi 
desăvârşesc opera, voi îi lovit de un pumnal, ea Cezar, sau de-o 
ghiulea, ca Berwick, înseamnă numai că Providența va fi având 
motivele ei să procedeze aşa şi atunci ea va trebui să aibă grijă 
de cele de care are nevoie Franţa... Mai adineaori vorbeam 
despre Cezar, când Roma urma cernită funeraliile dictatorului şi 
ardea casele ucigaşilor săi; când în cele patru puncte cardinale 
ale iu-mii, oraşul etern se uita întrebându-se de unde are să-i 
vină geniul ce avea să pună capăt războaielor civile; când 
tremura văzându-l pe beţivul Antonius, sau pe ipocritul Lepidus, 
nici prin minte nu-i trecea să se gândească la şcolarul din 
Âpollonia, la nepotul lui Cezar, la tânărul Oct a vius. Cine s-ar fi 
gândit la fiul bancherului din Velletria. Alb din creştet până-n 
tălpi de făina strămoşilor săi? Cine l-ar fi ghicit, văzându-l cum 
vine şchiopătând şi clipind din ochi, să treacă'ân revistă bandele 
străvechi ale lui Cezar? Nici chiar prevăzătorul Cicero: 
Omandum et tollendum, zicea el. Ei bine, tinerelul a păcălit 
toate bărbile cărunte din senat şi a domnit aproape tot atât de 
mult cât Ludovic al XIV-lea. Georges, Georges. Nu te lupta cu_ 
Providența care mă îmboldeşte, căci Providența are să te ră-. 
Pună. 

— Voi fi răpus urmând calea şi crezul străbunilor mei, 
răspunse Cadoudal înclinându-se, şi nădăjduiesc că Domnul îmi 
va ierta greşeala, căci ea va fi făcută de un creştin zelos şi de un 


fiu pios. 

Bonaparte puse mâna pe umărul tânărului şei şi îi spuse: 

— Fie, dar măcar rămâi neutru. Lasă evenimentele să se 
desfăşoare. Priveşte la tronuri cum se năruie, uită-te cum se 
rostogolesc coroanele. De obicei, spectatorii plătesc, în cazul de 
faţă te-aş plăti eu ca să stai şi să priveşti la cele ce se-ntâmplă. 

— Şi cât mi-ai da pentru aşa ceva, cetăţene prim conul? 
întrebă râzând Cadoudal. 

— O sută de mii de franci pe an, domnule, răspunse 1 
Nnaparte. 

— Dacă dai o sută de mii de franci pe an unui simplu tef de 
rebeli, urmă Cadoudal, cât ai să-i oferi principelui pentru care a 
luptat acel şef de rebeli? 

— Nimic, domnule. Ceea ce plătesc în dumneata e furajul şi 
nu principiul pentru care ai pornit la luptă. BI dovedesc cu asta 
că pentru mine, fruct al operelor mele, oamenii nu există decât 
prin operele lor. Hai, primeşte, Georges. Te rog! 

— Şi dacă nu primesc? 

— Vei greşi. 

— Fi-voi totuşi liber să mă retrag unde-mi va con-eni? 

Bonaparte se duse la uşă şi-o deschise: 

— Aghiotantul de serviciu! chemă el. Se aştepta să-l vadă pe 
Rapp apărând. Dar îl văzu pe Roland. 

— A! exclamă el, tu eşti? _ 

Apoi, întorcându-se spre Cadoudal, îi spuse: 

— Nu mai am nevoie, colonele, să ti-t prezint pe aghiotantul 
meu. Roland de Montrevel. E o veche cu* noştinţă de-a 
dumitale. Roland! spune-i colonelului că e tot aşa de liber la 
Paris, cum ai fost şi tu în tabăra lui de la Muzillac şi că, dacă 
doreşte un paşaport pentru orice ţară din lume, Fouche are 
ordin de la mine să i-i dea. 

— Cuvântul dumitale mi-e destul „cetăţene prim consul, 
răspunse Cadoudal. Deseară plec. 

— Şi pot să te întreb încotro pleci? 

— La Londra, generale. 

— Cu a'tât mai bine. 

— De ce cu atât mai bine? 

— Pentru că acolo ai să vezi de-aproâpe oamenii pentru care 
te-ai bătut. 

— Şi-apoi? 


— Când îi vei fi văzut...” 

— Ei? 

— Ai să-i pui în cântar cu cei împotriva cărora te-ai bătut... 
Numai că, o dată ieşit din Franţa, colonele... 

Bonaparte se opri. 

— Ei bine, să nu te mai întorci decât după ce mă vei fi vestit 
sau, de nu, să nu te miri de vei fi socotit caduş-man. 

— Va fi o cinste pentru mine, generale, căci socotin-du-mă ca 
atare, îmi veţi dovedi că sunt un om de temut. 

Şi Georges îl salută pe primul consul şi se retrase. 

— Ei, ce ziceţi, generale, întrebă Roland după ce uşa se 
închise în urma lui Cadoudal, e omul pe care vi l-am zugrăvit? 

— Da, răspunse Bonaparte pe gânduri. Numai că vede greşit 
starea de lucruri. Exagerarea principiilor sale. Îşi are însă 
izvoarele în sentimente nobile care nici vorbă <? ă-i asigură o 
mare înrâurire printre oamenii săi. 

Apoi, cu glas şoptit, adăugă: 

— Totuşi, va trebui să se isprăvească o dată cu toate lucrurile 
astea. 

Pe urmă, adresându-se lui Roland, îl întrebă: 

— Şi tu? 

— Eu? răspunse Roland. Am terminat. 

— Ala! aşa că domnii confraţi ai lui lehu...? 

— Nu mai există, generale. Trei sferturi din ei sunt mor ţi, iar 
restul prizonieri. 

— Şi tu, teafăr şi nevătămat? 

— Să nu mai vorbim, generale. Am început a crede ri fără să 
ştiu am încheiat un pact cu Satana. 

In aceeaşi seară, aşa cum îi spusese primului consul, | 
ladoudal porni spre Anglia. 

La vestea că şeful breton sosise în sfârşit la Londra. Ludovic al 
XVIII-lea îi scrise: 

„Am aflat cu cea mai vie satisfacţie, generale, că aţi scăpat! n 
sfirşit din mâinile tiranului care v-a subestimat până într-atât 
încât v-a propus să-l slujiţi. Am deplâns nefericitele întâmplări 
care v-au silit să purtaţi tratative cu el, dar nicicând n-am 
încercat nici cea mai mică îngrijorare. Inima credincioşilor mei 
bretoni şi a dumneavoastră mai cu seamă îmi sunt prea bine 
cunoscute. Astăzi sunteţi liber, sunteţi lângă fratele meu. Toată 
speranţa mea renaşte: n-am nevoie să spun mai mult unui 


francez ca dumneavoastră. 

Ludovic" 

La scrisoare erau anexate brevetul de locotenent general şi 
marele cordon al decoraţiei, Sfântul-Ludovic. 


LI 
ARMATA DE REZERVĂ 


Primul consul ajunsese la punctul pe care-l dorea: confrații lui 
lehu erau nimiciţi, Vendeea pacificată. ` 

Cerând pace Angliei, nădăjduise războiul. Inţelegea foarte 
bine că, zămislit din război, nu putea creşte decât prin război. 
Parcă ghicea că într-o zi un poet îl va numi n riaşul bătăliilor. 

Dar războiul acesta, cum avea să-l facă? 

Un articol din constituţia anului al VTIl-lea se împotrivea ca 
primul consul sa comande armatele în persoană fi să 
părăsească Franţa; 


în constituţii totdeauna se găseşte câte un articol absurd. 
Fericite constituţiile care n-au decât unul. Primul consul găsi un 
mijloc. 

Aşeză o tabără la Dijon. Armata ce trebuia să intre în tabăra 
de-acolo se va numi armata de rezervă. 

Nucleul armatei aceleia fu alcătuit din tot ceea ce ş-a putut 
scoate din Vendeea şi Bretania. În jur de treizeci de mii de 
oameni. Au mai fost încorporaţi şi douăzeci de mii de recruți. 
Generalul Berthier fu numit comandant şef. 

Planul pe care într-o zi. În cabinetul său de lucru de la palatul 
Luxembourg, Bonaparte i-l explicase lui Ro-land, rămăsese 
întocmai în mintea sa. 

Socotea să recucerească ltalia cu o singură bătălie, şi bătălia 
aceea trebuia să se încheie cu o mare victorie. 

Moreau, drept răsplată pentru cooperarea lui din 18 brumar, 
căpătase comandamentul militar pe care-l dorise. Era generalul 
şef al armatei de pe Rin şi avea optzeci de mii de oameni sub 
ordinele sale. 

Augereau comanda armata galo-batavică, dispunând de 


douăzeci şi cinci de mii de oameni. 

în sfârşit, Massena comanda armata Italiei, refugiată în ţinutul 
Genova, şi susţinea cu îndârjire asediul capitalei acelui ţinut, ce 
era blocată dinspre continent de generalul austriac Olt şi 
dinspre mare ele amiralul Keith. 

In timp ce în ltalia se operau asemenea mişcări, Moreau 
pornise ofensiva pe Rin şi bătuse duşmanul la Stoe-kach şi 
Moeskireh. Pentru armata de rezervă, o singură victorie trebuia 
să fie semnalul de a intra şi ea în linie, la rândul ei, iar două 
victorii nu mai lăsau niciun pic-de îndoială cât de bine venite ar 
fi operaţiunile ei. 

Numai, cum să coboare armata aceea în Italia? 

Primul gând al lui Bonaparte fusese, să urce prin cantonul 
Valais şi să iasă prin Simplon. În felul acesta ar fi ocolit 
Piemontul şi ar fi intrat în Milan. Dar operaţia era lungă şi 
trebuia făcută ziua în amiaza mare. 

Bonaparte renunţă la ea. În planul său intra' surprinderea 
austriecilor şi prezenţa lui cu toată armata, în câm-piile 
Piemontului mai înainte de a-i fi trecut cuiva prin minte că el şi 
trecuse Alpii. 

Aşadar, se hotări să întreprindă trecerea prin defileu marelui 
Saint-Bernard. 

Atunci trimisese călugărilor, care slujeau în mănăstirea e pe 
vârful muntelui, cei cincizeci de mii de franci pe care useseră 
mâna confrații lui lehu. 

Alţi cincizeci de mii fură trimişi care, din fericire, j unseseră la 
destinaţie. 

Cu cei cincizeci de mii de franci, călugării trebuiau să-şi acă 
rost din belşug de hrana necesară unei armate de incizeci de mii 
de inşi ce-aveau să facă o oprire de o zi. 

Ca atare, către sfârşitul lui aprilie, toată artileria fu în-reptată 
înspre Lausanne. Villeneuve, Martigny şi Saint-ierre. 

Generalul Marmont, comandantul artileriei, fusese tri-iis 
înainte să vegheze la transportul armamentului greu., Dar 
transportul acelui armament era un lucru aproape mposibil de 
efectuat. Totuşi, trebuia să se facă. 

Nu exista niciun antecedent pe care să se poată spri-ini. 
Hanibal cu elefanții, numizii şi galii, Carol cel Mare u francii n- 
avuseseră de înfruntat nici pe departe greu-ţi de asemenea 


proporţie. 


j Cu prilejul celei dintâi campanii din Italia, în 1796, nu 
recuseră peste Alpi, ci îi ocoliseră. Coborâseră de la Nisa 
Cherasco, pe ruta Corniche. 

De data asta, aveau de întreprins o operă într-adevăr 
igantică. 

Mai întâi de toate, trebuiau să se încredinţeze că mun-] nu-s 
ocupați. Munţii, fără austrieci, erau şi aşa nişte uşmani foarte 
greu de învins! 

Lannes fu trimis, în chip de copil pierdut, cu o divizie niroagă. 
Trecu pasul Saint-Bernard, fără artilerie, fără agaje, şi ocupă 
Châtillon. 

Austriecii nu lăsaseră nimic în Piemont decât "o parte dentară 
a cavaleriei şi câteva posturi de observaţie. Aşa-r, nu mai erau 
alte obstacole de învins în afară de cele naturii. Operaţiile 
începură. l’ Se construiseră sănii pentru transportul tunurilor, 
dar, leit de înguste erau, se văzu că vor fi prea laţe. Trebuiră să 
se hotărască pentru alt mijloc. S-au scobit trunchiuri de brazi, s- 
au încastrat în ei gurile. La capetele de sus s-au fixat cabluri 
pentru tras, capetele de jos câte-o rangă pentru îndrumare. Cile 
douăzeci grenadieri se înhămau la câte un ca-, Alţi douăzeci 
duceau şi bagajele lor şi bagajele celor ce trăgeau tunurile. Un 
artilerist comanda fiecare dolw* şament şi avea asupra lui 
putere absolută, la nevoie drrp tul de viaţă şi de moarte asupra 
oamenilor. 

Bronzul în asemenea împrejurări, era cu totul mai pi * ţios 
decât carnea! 

înaintea plecării se dădu fiecărui om o pereche < h încălțări 
noi nouţe şi douăzeci de pesmeţi. 

Toţi îşi traseră încălţările în picioare şi-şi atârnarfl B meţii de 
gât. 

Primul consul., instalat la poalele muntelui, dML fiecărui cablu 
semnalul de plecare. 

Ar trebui să fi străbătut ca simplu turist accleild drumuri pe 
jos sau cu catârii, să "fi măsurat cu ochii « 
leaşi prăpăstii ca să-ţi faci o idee de ce a însemnai | 
hienea drum. Să te caţări într-una pe suişuri pieptiş, 
nişte cărări înguste, să calci tot pe pietre ascuţilii i 1 
sfârtecau mai întâi încălţările şi apoi îţi tăiau pici li 

Din timp în timp se opreau, îşi trăgeau sufleul >, \4 porneau 
iarăşi la drum, fără nici urt geamăt. 


Ajunseseră la gheţuri. Înainte de a le înfrunl. | ntH menii 
primiră alte încălțări: cele de dimineaţa mi W flenduri. Fărâmară 
câte un pesmet, traseră pe rând «+ m un gât de rachiu clin 
ploscă şi o porniră iarăşi la drum 

Nu ştiau unde urcă. Unii întrebau, câte zile v avea de dus aşa. 
Alţii, dacă li s-ar îngădui să se "pu'M că o clipă cu faţa la lună. 

în sfârşit atinseră zăpezile veşnice. 

Acolo, munca fu mai lesne. Brazii alunecau pi padă şi 
mergeau mai repede. 

Un fapt ar putea arăta ce limită atinge puici autoritatea cu 
care era investit artileristul ce col fiecare cablu. 

Generalul Chamberihac trecea pe acelaşi di om sind că nu se 
mergea destul de repede şi vrând | să grăbească pasul, se 
apropie de tunar şi luă inia un torrde superior. 

— Nu dumneavoastră comandati aici. Râs] 

t. Ileristul, ci eu! Eu răspund de tun, eu îl eondu deţi-vă de 
drum! 

Generalul se repezi la tunar de parcă arh rM pună mâna în 
gât. 

Dar el, făcând un pas îndărăt, îi spuse: 

lencrale, să nu puneţi mâna pe mine, căci v" 1,1 i o lovitură 
de rangă şi v-aru.ne în prăpastie. 1 | (nei aiul se retrase. 

l'iipri o trudă de necrezut, au ajuns la poalele urcu- 

'o vârful căruia se ridica mănăstirea. 

V"lo dădură de urmele lăsate de trecerea diviziei * | limes. 
Cum urcuşul era foarte pieptiş, soldaţii înjghe- i. Oi de scară 
uriaşă. 

nu căţărat pe ea şi au trecut dincolo. —1 linşării de la Saint- 
Bernard aşteptau sus pe podiş. Birtiinnră rând pe rând la 
arhondaricul mănăstirii fie-*  plulon ce purta câte un cablu. 
Mese fuseseră puse pe ʻi’ coridoare, iar pe mese se afla pâine, 
brânză de | ere. Şi vin. 

| i plecare din mănăstire, soldaţii strângeau mâinite i|l 1' 11oi- 
şi le îmbrăţişeau cilinii. 

1 iilioiişul la început părea mai uşor decât urcuşul, de i W -li 
t<-iii declarară că lor le venise rândul să fraga Iillllc Dar, de data 
asta, tunurile târau după ele pe ' înhumați, şi unele coborau cu 
mult mai repede decât h \ i ui ci. 

o craiul Lannes cu divizia sa înainta tot în avan- 
| tiiborâse în vale înaintea restului armatei. Intrase iiniii şi 


primise ordinul să se îndrepte spre lvree, la n câmpiile 
Piemontului. 

\> dădu însă peste un obstacol pe care nimeni nu-l c ’ fortul 
Bard. 

llilul l'ard c aşezat la opt. Leghe de Aosta. Coborând ol dinspre 
lvree. Puțin în spatele satului, o măgură • '* aproape ermetic 
valea. Apa Doire curge între | | IU'eea şi muntele clin dreapta. 

ol au mai curând torentul umple tot spaţiul dintre Illirt 
înălţimi. 

Milele din stingă are cam aceeaşi înfăţişare, numai MOde un 
curs de apă, pe vale lrecea, drumul, calea drumului a fost clădit 
fortul Bard, care se t pe lol vârful măgurei şi cobetară până.la 
jumă-HI i mţei dinti'e vârf şi poale. 

m de nu s-a gândit nimeni la asemenea c-bstacol ou piu de 
necrezut? 


Nu exista niciun mijloc ca să-l bată cu tunul de la poalele văii 
şi era cu neputinţă să se caţăre 'careva pe stâncile de deasupra 
lui. 

Totuşi, tot căutând, s-a dat peste o cărare ce fu nivelată, pe 
care putea trece infanteria şi cavaleria. Dar zadarnice rămaseră 
încercările de a se căţăra pe ea cu artileria chiar demontind-o 
piesă cu piesă, ca la Saint-Bernard. 

Bonaparte aşeză două tunuri pe drum şi deschise focul 
împotriva fortăreței. Curând însă îşi dădu seama că tunurile n- 
avea*u niciun efect. De astfel, o ghiulea trimisă din fort se 
prăvăli peste unul din cele două tunuri, pe care îl fărâmă şi-l 
nimici. 

Primul consul ordonă un asalt prin căţărare. Coloane ce se 
formaseră în sat, înzestrate cu scări, se repeziră în pas alergător 
şi se fixară în mai multe puncte. Ca să reuşească, era nevoie nu 
numai de iuţeală dar şi de linişte mormântală. Toată problema 
era să-i ia prin surprindere, în loc de aşa ceva, colonelul Dufour, 
care comanda una din coloane, porunci să se sune semnalul de 
atac, şi-o porni în marş, vitejeşte, la asalt. 

Coloana fu respinsă, iar comandatul primi un glonte v cei 
străbătu trupul. 

După aceea se alese un grup dintre cei mai buni trăgători. 
Fură aprovizionaţi cu alimente şi cartuşe. Se sfrecurară printre 
stânci şi ajunseseră la un mic podiş de unde dominau fortul. 


Din vârful podişului aceluia fu descoperit altul, mai puţin înalt, 
dar care totuşi era de asemenea deasupra fortului. Cu multă 
trudă au cocoţat acolo două tunuri ce au fost aşezate în poziţie 
de bătălie. 

Cele două tunuri de o parte şi tiralionii de cealaltă pare 
începură să-i îngrijoreze pe duşmani. 

în timpul acesta, generalul Marmont propunea primului consul 
un plan atât de îndrăzneţ, încât nu era c, u putinţă ca inamicul 
să-l bănuiască. 

Adică, a pune artileria să treacă pur şi simplu noaptea pe 
drumul mare, cu toate că fortul era la mare apropiere. 

Împrăştiară pe drum gunoiul şi lâna din toate saltelele pe care 

le găsiră în sat. Pe urmă, înveliră roţile, lan- 
M urile şi toate părţile ce sună ale căruţelor cu mănun- chiuri de 
fân răsucit. — în sfârşit dezhămară caii de la tunuri şi de la che- 
soane şi-i înlocuiră la fiecare tun cu câte cinzeci de oameni 
legaţi ca la galere;. 

Un asemenea atelaj se bucura de două avantaje 
considerabile: mai întâi, caii puteau să necheze, pe când. 
Oamenii aveau tot interesul să păstreze liniştea cea mai adâncă; 
apoi, un cal ucis oprea tot convoiul, pe câtă vreme omul ucis nu 
oprea vehicului: el era dat în lături, înlocuit cu altul, fără să 
împiedice mersul. 

în fruntea fiecărui vehicol fu pus câte un ofiţer şi un subofițer 
de artilerie şi li se făgăduiră oamenilor câte şase sute de franci 
de fiecare vehicul transportat fără să fie văzut din fort. 

Generalul Marmont, Care avusese ideea, conducea el însuşi 
prima operaţie. 

Din fericire, o vijelie întunecase noaptea, de-o făcuse beznă. 

Primele şase tunuri şi primele şase chesoane ajunseră la 
destinaţie fără să se fi tras vreun foc de puşcă din fort. 

Se întoarseră pe-acelaş drum în. Vârful picioarelor, înşiraţi unii 
după alţii. Dar, de data asta, duşmanul auzi + nişte zgomote şi, 
voind să cunoască pricina, lansă nişte grenade. 

Din fericire „grenadele căzură de partea cealaltă a drumului. 

De ce însă oamenii care trecuseră o dată se mai întorceau de 
unde plecaseră? 

Ca să-şi ia puştile şi efectele. Ar fi putut fi scutiţi de asemenea 
trudă şi primejdie aşezând efectele şi puştile pe chesoane, dar 
nu te gândeşti niciodată la toate. Ca dovadă, nici la fortul Bard 


nu se gândise nimeni. 

De îndată ce putinţa trecerii fusese demonstrată, transportul 
artileriei deveni o operaţiune ca. Oricare alta. Numai că inamicul 
deveni şi el mai primejdios de îndată: Ce aflase. Fortul părea un 
adevărat vulcan cu flăcările pe feare le stupea şi fumul pe care-l 
împrăştia, dar, datorită faptului că era silit să tragă în jos, mai 
mare era scandalul decât pierderile pricinuite. 

De la fiecare atelaj pieriră câte cinci-şase oameni, adică a 
zecea parte din cincizeci de inşi, dar artileria l'-ieu, şi soarta 
campaniei pe asta se bizuia! 


Mai târziu îşi dădură seama că pasul micului Saint-Bernard 
era lesne de trecut, că pe acolo s-ar fi putut scurge toată artilera 
fără să demonteze niciun tun. 

Ce-i drept că trecerea ar fi fost mai puţin spectaculoasă, dar şi 
mai puţin grea. 

în sfârşit. Ajunseră în minunatele şesuri ale Piemontului. " 

Pe râul Tessin întâlniră un corp de douăsprezece mii de 
oameni, detaşat din armata Rinului de către generalul Moreau, 
care, după cele două victorii câştigate, putea împrumuta 
armatei Italiei un asemenea supliment de soldaţi. leşise din 
strânsoarea munţilor prin Saint-Gothard, iar acum, primul 
consul, cu întări tur ile acestor douăsprezece mii de oameni, 
intră în Milan fără nicio greutate. 

Dar, fiindcă veni vorba, cum a fost primul consul care, potrivit 
unui articol din constituţia anului VIII, nu putea ieşi din Franţa şi 
nu se putea pune în fruntea armatelor? 

Avem să v-o spunem. 

în ajunul zilei când trebuia să părăsească Farisul, adică în 5 
mai sau, după calendarul timpului, în 15 Horeai, chemă la el pe 
celalţi doi consuli şi pe miniştri, şi-i spuse lui Lucien: 

— Pregăteşte pentru ziua de miine o circulară către prefecţi. 

Apoi, lui Fouche: 

— Dumneata să publici circulara în gazete. În ea se va spune 
că am plecat la Dijon să inspectez armata de rezervă. Veţi 
adăuga, dar fără să afirmaţi cumva, că poate am să merg până 
la Geneva. În orice caz, menţionaţi limpede că nu voi lipsi mai 
mult de cincisprezece zile. Dacă s-ar petrece ceva neaşteptat, 
mă voi întoarce ca fulgerul. Vă las în seamă tuturor să aveţi în 


grijă marile interese ale Franţei. Nădăjduiesc că se va vorbi 
curând despre mine la Viena şi la Londra. 

Şi în ziua de 6 plecase. 

Din clipa aceea, gândul lui nestrămutat a fost să coboare în 
câmpiile Piemontului şi să dea acolo o mare bătălie. Apoi, cum 
nu se-ndoia nicidecum de victorie, avea să răspundă ca şi Scipio 
învinuit, celor ce i-ar fi imputat că a călcat constituţia: „în ziua 
cutare, la ceasul utare. l-am bătut pe cartaginezi. Să urcăm la 
Capitoliu i să aducem mulţumiri zeilor!” 

Plecat din Paris în ziua de 6 mai, în ziua de 26 ale ace-eiaşi 
luni, generalul şef se afla în campament cu armata ntre Torino şi 
Casai. Toată ziua plouase. Către seară, vi-elia se potolise, iar 
cerul, cum se întâmplă în Italia, trecu n câteva clipe de la 
tonurile cele mai sumbre la cel mai rumos azuriu, şi stelele se 
arătară, scânteind. 

Primul consul îi făcu semn lui Roland să-l urmeze, mândoi 
ieşiră din târguşorul Chivasso şi-o apucară pe alurile fluviului. La 
vreo sută de paşi dincolo de ultimele ase, un copac prăbuşit de 
furtună îi îmbie pe cei doi prie-ni să stea jos. Bonaparte se aşeză 
şi-i făcu semn lui Ro-d să ia loc lângă el.. Evident că generalul 
şef avea să-i încredinţeze aghio-ntului său o taină intimă. O clipă 
amândoi păstrară tăcerea. Bonaparte o rupse cel dinţii. 

— Îţi mai aduci aminte, Roland, de cele ce-am vorbit oi 
împreună odată la Luxembourg? 

— Generale, răspunse Roland râzând, am stat de multe ri de 
vorbă împreună la Luxembourg, între altele o dată înd îmi 
vesteaţi că vom cobori în Italia în primăvară şi a-l. Vom bate pe 
generalul Melas la Torre di Garofolo sau a San-Giuliano. Planul a 
rămas neschimbat? 

— Da, dar nu despre asta voiam să vorbim. 

— N-aţi vrea atunci să mă puneţi pe calea cea bună, enerale? 

— Era vorba de o căsătorie. 

— A! da, de căsătoria surorii mele. Cred că acuma ucrul s-a 
lămurit, generale. 

— Nu, nu de căsătoria surorii tale, Roland, ci de a ta. 

— Aha! bun! exclamă Roland cu surâsu-i amar. Redeam că 
problema asta e lichidată definitiv între noi, enerale. 

Şi făcu o mişcare ca să se ridice. Bonaparte îl opri ţinându-l de 
braţ. 

— Când am vorbit cu tine despre asta, Roland, urmă 1 cu un 


ton serios ce vădea dorinţa lui de-a fi ascultat, o tu că îţi 
hotărâsem destinul? 

— Nu, generale. 

— Află că ţi-o hărăzisem pe sora mea Caroline, 

— Pe sora dumneavoastră? 

— Da. Te miră aşa ceva? 

— N-aş fi crezut vreodată că v-aţi gândit să-mi faceţi 
asemenea cinste. 

— Eşti ingrat. Roland, sau nu-mi spui ceea ce gândeşti. 

Ştii doar că-mi eşti drag. 

— O! generale! exclamă Roland. 

Şi-i prinse amândouă mâinile primului consul şi le strânse cu 
adâncă recunoştinţă. 

— Să ştii că aş fi vrut să-mi fii cumnat. 

— Sora dumneavoastră şi Murat se iubesc, generale, zise 
Roland. Mai bine aşadar că planul dumneavoastră nu s-a 
înfăptuit. De altfel, adăugă el cu glas surd, cred că v- am şi 
spus, generale, că n-am să mă însor niciodată. 

Bonaparte zimbi. 

— De ce nu-mi spui acum, pe loc, c-ai să te călugăreşti şi c-ai 
să pleci la mănăstirea Trappe? 

— Pe cuvântul meu, generale, reînfiinţaţi mănăstirile şi 
înlăturaţi-mi prilejurile de a înfrunta moartea care, slavă 
Domnului, n-au să ne lipsească după câte nădăjduiesc, şi s-ar 
putea prea bine să fi ghicit felul în care am să-mi închei viaţa. 

— Vreo durere din dragoste? Te-a înşelat vreo femeie? 

— Ei! exclamă Roland, mă credeţi îndrăgostit! Nu-mi mai 
lipsea decât atât ca să fiu categorisit cu demnitate în cugetul 
dumneavoastră. 

— Plânge-te de locul pe care te-am aşezat, pe tine, căruia 
voiam să-i dau pe sora mea. 


— Da, însă, din nenorocire, iată că lucrul a ajuns cu neputinţă! 
Cele trei surori ale dumneavoastră sunt măritate, eeoerale. Cea 
mai tânără s-a căsătorit cu generalul Leclerc. A doua s-a 
căsătorit cu prinţul Bacciochf şi cea mai mare cu Murat. 

— Aşa că, spuse Bonaparte râzând, iată-te liniştit şi fericit. Te 
crezi scăpat de o înrudire cu mine. 


— O! generale!... exclamă Roland. 


— După cât se pare, nu eşti ambițios? 

— Generale, lăsaţi-mă să vă iubesc pentru binele pe care mi l- 
aţi făcut şi nu pentru cel pe care voiţi să mi-l faceţi. 

— Şi dacă din egoism aş dori să mi te-apropii mai mult, nu 
numai prin legături de prietenie, ci şi prin cele de rudenie, dacă 
ţi-aş spune: „în planurile mele de viitor, prea puţin mă sprijin pe 
fraţii mei, pe câtă vreme nicio clipă nu m-aş îndoi de tine?” 

— În privinţa sufletului, aţi avea multă dreptate. 

— In toate privinţele! Ce vrei tu să fac cu Leclerc? E un om 
mediocru. Cu Bacciochi, care nu-i francez? Cu Murat, inimă de 
leu dar cap nechibzuit? Va trebui într-o zi să-i fac prinți fiindcă 
sunt soţii surorilor mele. Atunci, ca-am să fac din tine? 

— Aveţi să faceţi din mine un mareşal al Franţei. 

— Şi după aceea? 

— Cum, după aceea? Găsesc că-i grozav de frumos şi atât. 

— Atunci vei fi un al doisprezecelea în loc să fii unic. 

— Lăsaţi-mă să vă fiu pur şi simplu prieten. Lăsaţi-mă să vă 
spun în vecii vecilor adevărul şi vă încredinţez că mă veţi fi 
ridicat deasupra mulţimii. 

— Poate că e destul pentru tine, Roland, dar nu-i nici pe 
departe destul pentru mine, stărui Bonaparte. Apoi, fiindcă 
Roland tăcea, urmă: 

— Nu mai am nicio soră, e drept, dar am visat pentru tine 
ceva mai bun decât să-mi fii frate. 

Roland tăcu mai departe. 

— Se află în lume, Roland, o copilă fermecătoare pe care-o 
iubesc de parc-ar fi fiica mea. A împlinit şaptesprezece ani. Tu ai 
douăzeci şi şase, şi eşti de fapt general 

| de brigadă. La încheierea campaniei vei fi general de di-, 
vizie. Ei, ascultă Roland, la sfârşitul campaniei ne întoarcem la 
Paris şi ai să te căsătoreşti cu... 

— Generale, întrerupse Roland, iată-l pe Bourrienne “are vă 
caută, cred. 

Şi, - într-adevăr, secretarul primului consul se afla la. ' doi 
paşi abia de cei doi ce stau la sfat în taină. 

— Tu eşti, Bourrienne? întrebă Bonaparte cu oarecare 
neastâmpăr., 

— Da, generale... Un curier din Franța.: - A!. 


— Şi o scrisoare de la doamna Bonaparte. 


— Bun! zise primul consul ridicându-se repede. Dă- 

Şi aproape că-i smulse scrisoarea din. Mină. 

— Şi pentru mine. Întrebă Roland; nimic? 

— Nimic. 

— Ciudat! exclamă tânărul, dus cu totul de gânduri. Luna 
răsărise şi, la lumina lunii, atât de frumoasă în 

Ralia, Bonaparte putea citi, şi chiar şi citi. 

în timpul primelor două pagini, chipul său arăta cea mai 
desăvârşită seninătate. Bonaparte îşi adora sofia. Scrisorile 
publicate de regina Hortense stau mărturie dragostei sale. 
Roland urmărea pe chipul generalului impresiile ce i se 
desprindeau din suflet. 

Dar către sfârşitul scrisorii, orbazul i se întunecă, sprinceana i 
se încruntă şi pe furiş aruncă o privire către Roland. 

— Ah! exclamă tânărul, s-ar părea că-i vorba de mine în 
scrisoare. 

Bonaparte nu răspunse niciun cuvânt, şi-şi termină cititul. 

După ce-o încheie de citit, împături scrisoarea şi-o puse în 
buzunarul dintr-o parte al hainei. Apoi, întorcându-se către 
Bourrienne, îi zise: 

— Bine, hai să ne-ntoarcem. Cred că am să expediez nişte 
scrisori cu un curier. Du-te înainte de m-aşteaptă şi taie-mi nişte 
pene. 

Bourrienne salută şi o apucă îndărăt pe drumul spre Chivasso. 

Bonaparte se apropie atunci de Roland şi. Punându-i mina pe 
umăr, îi zise: 

— N-am noroc cu căsătoriile pe care le doresc. 

— De ce? întrebă Roland. 

— Căsătoria surorii tale a eşuat. 


— N-a vrut ea? — Nu, nu ea. 
— Cum! Nu ea? O fi din întâmplare lordul Tanlay? 
— Da. 


— N-a mai vrut-o pe soră-mea după ce ne-a cerul-o mie, 
mamei, dumneavoastră şi ei? ',„ 

— la hai. Nu începe să-ţi ieşi din fire şi încearcă şi înţelegi că o 
fi vreo taină cu dedesubturi. 

— Nu văd nicio taină, văd doar o insultă. 


— Aha! iată cine mi-e omul! Acum înţeleg de ci nici maică-ta, 
nici soră-ta n-au vrut să-ţi scrie. Dar Joj sephine a socotit că 
situaţia fiind gravă, tu trebuie să al cunoştinţă de ea. Ea îmi 
trimile aşadar ştirea, poftin-du-mă să. Ţi-o comunic dacă socot 
eu că-i nevoie. Vezi bine că n-am şovăit. 

— Vă mulţumesc din suflet, generale... Şi lordul Tanlay invocă 
vreun motiv pentru care refuză? 

— Un motiv care nu stă în picioare. 

— Care? 

— Aşa ceva nu poate fi cauza adevărată. 

— Dar care? 


— Trebuie şâ vezi omul şi să stai-de vorbă cu el cinci minute, 
ca să-l judeci sub asemenea raport. 

— Dar în sfârşit, generale, ce spune el ca să se dezlege de 
cuvântul dat? 

— Că sora ta e mai puţin bogată decât credea. Roland izbucni 
în râsul lui nervos, care la el arăta cea mai dezlănţuită nelinişte. 

— Vai! izbucni el, tocmai ăsta a fost primul lucru pe carei l- 
am spus. 

— Care? W - Că sora mea e săracă lipită pământului. Ce? Noi, 
copii de generali republicani, suntem bogaţi? 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Că e destul de bogat pentru amândoi. 


— Vezi aşadar că nu ăsta poate fi motivul refuzului său. 

— Şi cred că sunteţi de părere că unul dintre aghio-tanţii 
dumneavoastră nu poate primi o insultă adresată surorii sale, 
fără să întrebe de ce? 

— În asemenea situaţii, dragul meu Roland, numai persoana 
ofensată are căderea să socotească ce şi cum. 

— Generale, în câteva zile credeţi că se va hotărî situaţia aici? 

Bonaparte socoti. 

— Nu mai devreme de cincisprezece zile sau chiar 
'trei săptămâni, răspunse el... 

— Generale, vă cer un concediu de cincisprezece zile. ' - Cu o 
condiţie. 

— Care? 

— Că vei trece prin Bourg şi c-o vei întreba pe sora la, ca să 


ştii de la ea din ce parte vine refuzul. 

— Asta era şi intenţia mea. 

— În asemenea caz, nu mai ai nicio clipă de pierdut. 

— Vedeţi doar că nu pierd nicio clipă, spuse tânărul,. Făcând 
câţiva paşi ca să se-ntoarcă în sat. 

— Un minut încă. lei'şi depeşele mele pentru Paris, nu-i aşa. 

— Înţeleg. Sunt curierul despre care vorbeaţi mai adineaori cu 
Bourrienne. 

— Întocmai. 

— Atunci, haideţi. 

— Mai aşteaptă. Tinerii pe care i-ai arestat... 

— Confraţii lui lehu? 

— Da... Ei bine. Se pare că fac cu toţii parte din nobilime. Sunt 
mai curând fanatici decât vinovaţi. Se pare, de asemerâea, că 
maieă-ta, victimă a nu ştiu cărui soi de sforărie judiciară, a fost 
martoră în procesul lor şi a fost pricina condamnării lor. 

— Se prea poate. Mama, aşa cum ştiţi, fusese oprită de ei şi 
văzuse chipul şefului lor. 

— Ei, află că maică-ta mă imploră, prin mijlocirea Jo-sephinei, 
să-i graţiez pe acei băieţi zăpăciţi. Sunt cuvintele de care se 
slujeşte ea. Au făcut recurs la casaţie. Ai să ajungi înainte de 
respingerea recursului şi, dacă crezi că se cuvine, spune-i 
ministrului de justiţie din partea mea să suspende execuţia. La 
întoarcerea ta vom vedea ce e de făcut definitiv cu ei. 

— Vă mulţumesc generale... Nu mai aveţi nimic alta să-mi 
spuneţi? 

Nu, doar să te mai gândeşii la convorbirea pe ca-re-am avut- 
O. 

— În privința căsătoriei. 


LII JUDECATA 

— Atunci, să vă spun şi eu, aşa cum îmi spuneaţi 
dumneavoastră mai adineaori: vom mai vorbi despre asta la 
întoarcerea mea, dacă mă mai întorc. 

— Ei! doamne! exclamă Bonaparte, ai să-l ucizi şi pe-acela 
cum ia-i ucis şi pe ceilalţi, sunt foarte liniştit în ivința asta. 
Totuşi, trebuie să-ţi mărturisesc că are să-mi ară rău dacă-l 
ucizi. 

— Dacă e să vă pară chiar atât de rău, generale, e des-1 de 


uşor să fiu eu cel ucis în locul lui. 

— Doar n-ai să faci o prostie ca asta, nerodule! proastă cu 
aprindere primul consul. După tine mi-ar părea u mult mai rău. 

— La drept vorbind, scumpul meu general, zise Rond cu râsul 
său sacadat, sunteţi omul cel mai greu de mul- 

umit din toţi câţi cunosc eu. 

Şi, cu aceste cuvinte, porni îndărăt pe drumul spre hivasso, 
fără ca generalul să-l mai oprească. 

După o jumătate de ceas, Roland gonea într-o diligentă e 
drumul spre lvree. Avea să călătorească aşa până la osta. La 
Aosta avea să' ia un catâr, să străbată Saint-ernard să coboare 
la Martigny şi, prin Geneva, să ajungă Bourg şi, de la Bourg, la 
Paris. 

Pe. Când Roland mergea în galopul cailor, să vedem ce e 
petrecuse în Franţa şi să lămurim punctele ce-au putut ămâne 
obscure pentru cititorii noştri, în convorbirea din- re Bonaparte 
şi aghiotantul său, convorbire pe care toc- ai am relatat-o. Bă * 

Prizonierii făcuţi de Roland în grota Ceyzeriat nu pe-recuseră 
decât numai o noapte în închisoarea din Bourg i fuseseră 
numaidecât transferați în cea din Besancon, nde trebuiau să fie 
aduşi în faţa unui consiliu de război. 

Vă mai amintiţi, desigur, că doi dintre prizonieri fuse-eră atât 
de grav răniţi, c-au trebuit să fie transportaţi e targa. Unul muri 
în seara aceleiaşi zile, celălalt la trei ile după sosirea lui la 
Besangon. 

Numărul prizonierilor se împuţinase, reducându-se la atru. 
Morgan, care se predase de bună voie şi care era afăr şi 
nevătămat, precum şi Monbar, Adler şi d'Assas, are fuseseră în 
timpul luptei răniţi mai mult sau mai uţin, dar fără ca vreunul 
din ei să fi avut vreo rană rimejdioasă. 

Cele patru pseudonime ascundeau, vă amintiţi, numele 
aronului de Sainte-Hermine, contelui de Jahiat, vicon-le de 
Valensolle şi marchizul de Ribier. 

În timp ce în faţa comisiei militare de la Besancon e făcea 
instrucţia procesului celor patru prizonieri, se plini termenul de 
expirare a legii care supunea tribunalelor militare delicte de 
oprire şi prădare a diligentelor la drumul mare. 

Din clipa aceea, prizonierii cădeau sub jurisdicţia tribunalelor 
civile. 

Pentru ei era o mare deosebire, nu în privinţa pedepsei, ci a 


modului de executare a pedepsei. 

Condamnaţi de tribunalele militare, ar fi fost împuşcaţi; 
condamnaţi de tribunalele civile, ar fi fost ghilotinaţi. 

împuşcarea nu era deloc infamantă; ghilotinarea era. 

De vreme ce trebuiau să fie judecaţi de un juriu, procesul lor 
cădea în competenţa juriului din Bourg. 

Către sfârşitul lui martie, acuzaţii fuseseră aşadar transferați 
din închisoarea din Besancon în cea din. Bourg, şi instrucţia 
începuse. 

Cei patru acuzaţi adoptaseră însă un sistem care n-a-vea altă 
ţintă decât să-l pună în încurcătură pe judecătorul de instrucţie. 

Declarară că se numesc baronul de Sainte-Hermine, contele 
de Jahiat, vicontele de Valensolle şi marchizul de Ribier, clar că 
n-au avut niciodată niciun fel de legătură cu triharii. De diligente 
ce se numeau Morgan, Mont-bar, Adler şi d'Assas. 

Mărturiseau, bine înţeles, că făcuseră parte dintr-o ceată de 
bărbaţi înarmaţi, dar ceata făcea la rândul ei parte din bandele 
domnului de Teyssonnet şi era o rami-fiecare a armate din 
Bretania, menită să opereze în sud şi în est, pe când armata din 
Bretania, care tocmai semnase pacea, avea menirea să opereze 
în vest. 

N-aşteptau şi ei decât supunerea lui Cadoudal ca să se 
supună la rândul lor, şi hotărârea şefului lor avea, fără îndoială, 
să le sosească tocmai când fuseseră atacați şi prinşi. 

Dovada contrară era greu de făcut. Prădăciunile diligentelor 
fuseseră totdeauna făcute de oameni mascaţi şi-în afară de 
doamna de Montrevel şi de sir John, nimeni nu văzuse chipul 
vreunuia din aventurierii noştri. 

Ne amintim în ce împrejurat.'”: i'r John îp noaptea în care 
fusese judecat, condamnat şi lovit de ei: doamna de Mor. Fjevel 
cu prilejul opririi diligentei când, zbătin du-se; cuprinsă de-o 
criză de nervi, făcuse it-i cadă inj; Ci lui Morgan: 

Amândoi fuseseră chemaţi în faţa judecătorului de instrucţie, 
amândoi fuseseră confruntaţi cu cei patru acuzaţi „dar sir John 
şi doamna de Montrevel declaraseră că nu recunosc pe niciunul 
dintre ei. 

De unde venea asemenea reţinere? 

La doamna de Montrevel era uşor de înţeles. Doamna de 
Montrevel păstrase o îndoită recunoştinţă omului care îl ocrotise 
pe Edouard, fiul ei, şi care îi sărise în ajutor. 


La sir John, tăcerea era mai greu de explicat, căci, lară de 
nicio îndoială, printre cei patru arestaţi, sir John recunoştea cel 
puţin doi dintre asasinii lui. 

Ei îl recunoscuseră, şi un oarecare fior le trecuse prin vine 
când l-au văzut, dar asta nu i-a împiedicat să-şi fixeze cu 
hotărâre privirile asupra lui când, spre marea lor uimire, sir John, 
cu toată stăruința judecătorului, răspunsese cu încăpățânare: 

— N-am cinstea să recunosc pe niciunul dintre domnii aici de 
faţă. 

Amélie - n-am vorbit deloc de ea: sunt dureri pe care pana nu 
trebuie nici măcar să-ncerce să le zugrăvească - Amelie, pierită 
la faţă, neliniştită, înfricoşată de moarte din noaptea fatală în 
care Morgan fusese arestat, Amelie iştepta cu spaimă 
întoarcerea maică-sii şi a lordului Tan-lay de la judecătorul de 
instrucţie. 

Cel dintâi se întoarse lordul Tanlay. Doamna de Montrevel 
rămăsese puţin în urmă să dea nişte porunci lui Michel. 

De cum îl zări pe sir John. Amélie se repezi spre el, ' elamrna: 

— Ei? 

Sir John privi jur-împrejurul lui să se încredinţeze i'f» doamna 
de Montrevel n-avea nici cum să-l vadă, nici i uni să-l audă. 

— Nici mama dumneavoastră nici eu n-am recunoscut i 
nimeni, răspunse el. 

— O! cât sunteţi de nobil! Cât sunteţi de generos h Cât Oinleţi 
de bun. Milord! izbucni fata încercând să-i sărute tnina lui sir 
John. 

Dar el, trăgându-şi mrna, zise: - N-am făcut nimic decât să-mi 
ţin făgădulăla pe MUiv v-am făcut-o. Dar tăcere! lat-o şi pe 
mama dum-' lien voastră! 


Amélie se trase un pas îndărăt. 

— Aşadar, doamnă, spuse ea, n-aţi contribuit cu nimic la 
compromiterea nenorociţilor acelora? 

— Cum, răspunse doamna de Montrevel, ai fi vrut să trimit la 
eşafod un om care mi-a sărit în ajutor şi care, în loc să-l 
lovească pe Edouard, l-a îmbrăţişat? 

— Şi totuşi, doamnă, întrebă Amélie, tremurând clin tot trupul, 
l-aţi recunoscut? 

— Cât se poate de bine, răspunse doamna de Montrevel, e cel 


blond, cu sprâncene şi ochi negri, cel ce se numeşte Charles de 
Sainte-Hermine. 

Amélie scoase un strigăt înăbuşit. Apoi, stăpânindu-se, spuse: 

— Aşadar s-a terminat totul pentru domnia-t'a şi pentru 
milord, şi nu veţi mai fi chemaţi? 

— Se pare că nu, răspunse doamna de Montrevel. 

— Ìn tot cazul, răspunse sir John, cred că doamna de 
Montrevel, ca şi mine, care efectiv n-am recunoscut pe nimeni, 
va stărui în depoziţia sa. 

— Vai! dar bineînţeles, exclamă doamna de Montrevel. 
Ferească-mă Dumnezeu să ajung să fiu pricina morţii tânărului 
aceluia nenorocit: nu mi-aş mai ierta-o niciodată. E destul că el 
şi toţi camarazii lui au fost arestaţi de Roland. 

— Amelie scoase un suspin. Puţină linişte i se răspândi pe 
faţă. 

Aruncă o privire plină de recunoştinţă lui sir John şi urcă în 
camera ei unde o aştepta Charlotte. 

Charlotte ajunsese să fie pentru Amélie mai mult decât o 
cameristă, îi devenise aproape ca o prietenă. 

în fiecare zi de când arestaţii fuseseră readuşi la închisoarea 
din Bourg, Charlotte se ducea să petreacă aproape un ceas 
lângă tatăl ei, în timpul acelui ceas nu mai, era vorba decât de 
arc taţi, pe care domnul temnicer, în calitatea-i de regalisl îi 
plângea din tot sufletul. 

Charlotte căuta să afle chiar şi cuvintele cele mai ne 
însemnate, şi în fiecare zi îi aducea Ameliei veşti despre 
împricinaţi., '* ° "'W/“y 

Tocmai în asemenea momente sosise la castelul Ne grel'or- 
Fântâni doamna de Montrevel şi sir John. 

înainte de a părăsi Parisul, primul consul îi trimisese rbă 
doamnei de Montrevel prin Roland şi apoi încă dată prin 
Josephine, că dorea ca în lipsa lui şi cât mai pede cu putinţă, să 
aibă loc căsătoria. Sir John, plecând cu doamna de Montrevel la 
castelul grelor-Fântâni, mărturisise că dorinţele lui cele mai 
rbinţi vor fi îndeplinite prin unirea lui cu Amélie şi nu mai 
aştepta decât porunca ei „ca să devină cel mai ricit om din 
lume.. 

Lucrurile ajungând în asemenea stadiu, doamna de ontrevel - 
chiar în dimineaţa zilei în care sir John şi trebuiau să depună ca 
martori - încuviinţase ca sir hn şi fiica ei să aibă o întrevedere 


între patru ochi. Întrevederea durase mai mult de-un ceas, şi sir 
John, cum a părăsit-o pe Amélie, se urcă în trăsură cu amna de 
Montrevel şi se duse să depună mărturia. Am văzut că depoziţia 
lui fusese în întregime în fa-area acuzaților. Ba am mai văzut 
cum fusese primit John de Amélie la întoarcerea lui. 

Seara, doamna de Montrevel, la rândul ei. Avu şi ea discuţie 
cu fiică-sa. 

La stăruinţele insistente ale maică-si, Amelie se mul-mise 
doar să răspundă că starea de suferinţă în care se a o silea să 
ceară amânarea căsătoriei, dar că în ase-enea privinţă ea se 
sprijină pe delicateţea lordului anlay. 

A doua zi, doamna de Montrevel se văzu silită să păşească 
Bourg-ul şi să se întoarcă la Paris, locul ei pe gă doamna 
Bonaparte neîngăduindu-i o lipsă prelungită. 

în dimineaţa plecării stăruise iar din toate puterile 

Amélie s-o însoţească la Paris. Dar Amélie se spriji-a iarăşi, şi- 
n această privinţă, pe starea de slăbiciune sănătăţii sale,. Lunile 
dulci şi înviorătoare ale anului, rilie şi mai, erau pe cale să vină, 
Amélie cerea să pe-eacă aceste două luni la ţară, sigură fiind, 
zicea ea,. Numai lunile acelea îi vor face bine. 

Doamna de Montrevel nu-i putea refuza nimic Amé-i, mai ales 
când era vorba de sănătatea ei. 

Aşadar, noul termen îi fu acordat bolnavei. 

lar doamna de Montrevel, după cum călătorise cu dul Tanlay 
ca să vină la Bourg, tot aşa călători cu el Bă -e-ntoarcă la Paris. 
Dar spre marea ei uimire, în timpul celor două zile cât ţinu 
călătoria, nu-i mai spuse niciun cuvânt despre căsătoria lui cu 
Amélie. 

Însă doamna Bonaparte, când dădu ochi cu prietena ei, îi făcu 
întrebarea obişnuită: 

— Ei, când o căsătorim pe Amélie cu sir John? Ştii că primul 
consul doreşte cu deosebire să se facă această căsătorie! 

La care doamna de Montrevel răspunse: 

— Lucrul nu mai depinde decât de lordul Tanlay. Răspunsul 
doamnei de Montrevel o puse multă vreme pe gânduri pe 
doamna Bonaparte. Cum oare, după ce păruse la început atât 
de grăbit, lordul Tanlay ajunsese să fie atât de indiferent? 

Numai timpul putea lămuri asemenea taină. 

Timpul se scurgea şi procesul arestaţilor era în faza 
instrucției. 


Fuseseră confruntaţi cu toţi călătorii care semnaseră diferitele 
procese verbale pe care le-am văzut în mâinile ministrului 
poliţiei „dar niciunul dintre călători nu-i putu recunoaşte, 
întrueât niciunul nu-i văzuse cu chipurile descoperite. 

Pe lângă asta. Călătorii mărturisiseră că niciun obiect ce le 
aparţinea, bani sau bijuterii, nu le fuseseră luate. 

Jean Picot mărturiseşte şi el că i se înapoiaseră cei două sute 
de ludovici luaţi din eroare. 

Instrucţia dură două luni şi, la capătul celor două luni. 
Acuzaţii, a căror identitate nimenea nu le-o putuse constata, 
rămâneau doar sub învinuirea propriilor lor mărturisiri. Cu alte 
cuvinte, afiliaţi- ai răscoalelor din Ven-deea şi Bretania, făceau 
doar parte din cetele înarma W care străbăteau Jura sub 
ordinele domnului de Teysonnet. 

Judecătorii, pe cât putură, întârziară deschiderea dezbaterilor, 
nădăjduind într-una că se va ivi vreun martor al acuzării. Dar 
speranţa lor fusese înşelată. 

De fapt, nimeni nu suferise de pe urma faptelor im putate 
celor patru tineri, cu excepţia visteriei de neca zurile căreia nu-i 
păsa nimănui. 

Trebuia până la urmă să se înceapă dezbaterile. 

Acuzaţii, la rândul lor, căutară să tragă cât mai mult folos din 
scurgerea timpului. 

S-a văzut că datorită unui dibaci schimb al permisei., de liberă 
trecere, Morgan călătorea sub numele de Ribier. 

Ribier sub cel al lui Sainte-Hermine-şi la fel şi cu ceilalţi. leşise 
ca atare din mărturiile hangiilor o zăpăceală pe care registrele 
lor veniseră să o sporească încă şi mai mult. 

Sosirea călătorilor, consemnată în registre cu un ceas mai 
curmei sau cu un ceas mai târziu, sprijinea alibiurile cu 
neputinţă de înlăturat. 

Judecătorii erau încredinţaţi în cugetul lor de vinovăția 
împricinaţilor. Numai că asemenea convingere era 
neputincioasă în faţa mărturiilor. 

Apoi. Trebuie s-o spunem pe de altă parte, acuzaţii se 
bucurau de întreaga simpatie a publicului. Dezbaterile începură. 

închisoarea din Bourg era vecină cu tribunalul. Prin 
coridoarele lăuntrice, arestaţii puteau fi. Duşi direct în sala de 
şedinţe. 

Oricât de mare era sala de şedinţe, în ziua deschiderii 


dezbaterilor era tixită de lume. Tot oraşul Bourg se în-hesuia la 
uşile tribunalului, şi veniseră şi oameni din âcon, Lonsle- 
Saulnier, Besaneon şi Nantua, până într-a-"ta stirnise vâlvă 
prădarea diligentelor, până într-atâta e populare ajunseseră 
isprăvile confraţilor lui lehu. 

Intrarea celor patru inculpaţi fu salutată cu o rumoare are nu 
avea nici urmă de ură. Se vădeau curiozitatea şi mpatia aproape 
în părţi egale. 

lar înfăţişarea lor era bine pusă la punct, trebuie s-o unem. Ca 
să trezească asemenea sentimente. Frumoşi că cusur. Imbrăcaţi 
după ultima modă a epocii, siguri sine fără să fie aroganţi, cu 
surâsul pe buze faţă de istenţă, curtenitori faţă de judecătorii 
lor, deşi uneori flemitori, apărarea lor cea mai bună sta în 
propria lor ăţişare. 

Cel mai vârstnic din toţi patru avea abia treizeci de 

Interogaţi în privinţa numelui, prenumelui, vârstei şi cului de 
naştere, ei răspunseră că se numeau respectiv: Charles de 
Sainte-Hermine, născut la Tours, departa-entul Indre-et-Loire, în 
vârstă de douăzeci şi patru de i; 

Louis-Andre de Jahiat, născut la Bage-le-Chateau, de- 
rtamentul Ain, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani; 

Raoul-Frederic-Auguste de Valensolle, născut la Sainte- 
Colombe, departamentul Rhône, în vârstă de douăzeci şi şapte 
de ani; 

Pierre-Hector de Ribier, născut la Bollene, -departamentul 
Vaucluse, în vârstă de douăzeci şi şase de ani. 

întrebaţi despre situaţia şi starea lor, toţi patru declarară că 
fac parte din nobilime şi că sunt regalişti. 

Cei patru tineri chipeşi, care se apărau împotriva ghilotinei, 
dar nu împotriva împuşcării, care cereau moartea declarând că 
li se cuvine, dar care voiau să moară ca sol-iă daţii, alcătuiau un 
grup minunat al tinereţii, curajului şi generozităţii. 

De aceea, judecătorii înțelegeau că, sub simpla acuzare de 
răzvrătire cu arme, Vendeea fiind supusă şi Bre-tania pacificată, 
împricinuiţii aveau să fie achitaţi. 

Şi ministrul poliţiei nu dorea aşa ceva. Lui nu i-ar fi fost de 
ajuns nici măcar moartea rostită de un consiliu de război. Lui îi 
trebuia moartea dezonorantă, moartea răufăcătorilor, moartea 
celor infami. 

Dezbaterile începuseră de trei zile şi nu izbutiseră să facă 


niciun pas către țelul urmărit de procuror. Charlotte, care prin 
închisoare putea pătrunde cea dintâi în sala de şedinţe, era de 
faţă în fiecare zi la dezbateri şi în fiecare seară venea să-i aducă 
Ameliei câte-un cuvânt de îmbărbătare. 

în ziua a patra, Amélie nu mai putu răbda. Îşi făcuse o rochie 
exact la fel cu cea a Charlottei, numai că dantela neagră ce 
învăluia pălăria era mai lungă şi mai deasă ca cele de la pălăriile 
obişnuite. 

Ţinea loc de voal şi nu lăsa să i se vadă faţa. 

Charlotte o duse şi o prezentă pe Amélie lui taică-său,. Ca pe 
una dintre tinerele ei prietene, curioasă să vadă cum merg 
dezbaterile. Naivul Courtois nici vorbă să recunoască pe 
domnişoara Montrevel şi, ca amândouă sa vadă bine acuzaţii, le 
aşeză pe coridorul pe unde aveau să treacă ei, coridor ce 
conducea de la camera portarului tribunalului în sala de şedinţe. 

Coridorul se strimta atât de tare în pai'tea pe care se afla 
trecerea din camera portarului la locul cunoscut sub numele de 
rug, încât cei patru jandarmi care însoțeau arestaţii trebuiau să 
treacă mai întâi doi, apoi veneau arestaţii unul câte unul şi în 
sfârşit cei doi jandarmi din urmă. 

"în intrândul uşii rugului se aşezară Charlotte şi Amélie. 

Când auzi deschizându-se uşile, Amelie se văzu silită să se 
sprijine de umărul Charlottei. | se păru că-i fuge pământul de 
sub picioare şi zidul din spatele ei. 

Auzi tropotul paşilor, apoi cum răsunau săbiile jandarmilor, în 
sfârşit, uşa de trecere se deschise. 

Trecu un jandarm. 

Apoi al doilea. 

Sainte-Hermine mergea în frunte, de parcă s-ar mai fi numit 
încă Morgan. 

în clipa când trecu, Amelie murmură: - Charles! 

Arestatul recunoscu vocea îndrăgită, scoase un strigăt slab şi 
simţi că-i fu strecurat un bilet în mână. 

Strânse mâna scumpă într-a lui, şopti numele Amsliei şi trecu. 

Ceilalţi veniră şi ei după şi nu băgară de seamă sau se făcură 
că nu bagă de seamă cele două fete. 

Cât despre jandarmi, chiar nu văzură şi nu auziră nimic. 

De cum ajunse într-un loc minunat, Morgan desfăcu biletul. 

Nu cuprindea decât cuvintele de mai jos: 

„Fii liniştit, Cbarlos, iubitul meu, sunt şi voi fi credincioasa ta 


Amelie, în viaţă ca şi în moarte. l-am mărturisit totul lordului 
Tanlay. E cel mai generos om de pe faţa pământului. Mi-a dat 
cuvântul că va desface căsătoria proiectată şi va lua pe propria-i 
răspundere ruptura. Mi-eşti drag!” 

Morgan sărută scrisorica şi-o puse pe inimă. Pe urmă aruncă o 
privire înspre coridor. Amândouă tinerele fele Sân Bresse 
stăteau sprijinite de uşă. 

Amelie riscase totul ca să-l mai vadă încă o dată. 

De fapt, toţi nădăjduiau că şedinţa din ziua aceea va li cea din 
urmă dacă nu se vor prezenta deloc noi. Martori m acuzării. Era 
cu neputinţă să fie condamnaţi acuzaţii, datorită lipsei de probe. 


Cei mai de frunte avocaţi din, departament, precum şi cei din 
Lyon şi din Besancon, fuseseră chemaţi de acu- zaţi, ca să-i 
apere.. 

Vorbiseră, fiecare la rândul său, distrugând unul după altul 
capetele de acuzare, ca într-un turnir din evul mediu când un 
campion dibaci şi puternic îşi lovea adversarul, dezbrăcându-l de 
armură bucată cu. Bucată, întreruperile măgulitoare ale 
publicului  întâmpinaseră părțile cele mai deosebite din 
pledoariile lor, cu toate amenințările aprozilor şi admonestările 
preşedintelui. 

Amelie, cu mâinile împreunate, mulțumea lui Dumnezeu, care 
se arăta aşa făţiş de partea acuzaților. O greutate îngrozitoare i 
se ridica de pe pieptu-i zdrobit. Răsufla mulţumită şi se uita 
printre lacrimile-i de recunoştinţă la crucifixul aşezat deasupra 
capului preşedintelui. 

Dezbaterile aveau să se închidă. 

Dintr-o dată un aprod intră, se apropie de preşedinte şi-i 
spuse câteva cuvinte la ureche. 

— Domnilor, şedinţa se suspendă. Să fie scoşi acuzaţii. 

în asistenţă se produse o mişcare de nelinişte febrilă. Ce 
noutate venise? Ce-avea să se petreacă pe neaşteptate? 

Fiecare se uita la vecin cu îngrijorare. O presimţire îi încleşta 
inima Améliei într-o strânsoare.. Îşi. Duse mâna la piept, simţise 
ceva ca o spadă de gheaţă pătrunzând-o Wpână-n izvoarele 
vieţii. 

Jandarmii se sculară, acuzaţii îi urmară şi apucai a pe drumul 
spre celulă. 


Trecură iarăşi unii după alţii prin faţa Ameliei. 

Mâinile celor doi tineri se atinseră. Mâna Améliei er| rece ca 
cea a unei moarte. 

— Orice s-ar întâmpla, îţi mulţumesc, şopti Charlad trecând. 

Amélie voi să-i răspundă, dar vorbele-i pieriră pi buze. 

în timpul acesta, preşedintele se sculase şi trecuse m camera 
de consiliu. 

Acolo găsise o femeie voalată, care tocmai cobortit din 
trăsură chiar la uşa tribunalului şi fusese adusă acoli unde se 
afla, fără să fi schimbat nicio vorbă cu nirm lăl 

— Doamnă, îi spuse preşedintele, vă rog să primiţi toate 
scuzele mele pentru felul întrucâtva brutal prin care. În virtutea 
puterii mele nelimitate, v-am ridicai de la Paris şi v-am adus aici. 
E vorba însă de viaţa unui om şi, în faţa unui asemenea 
considerent, toate celelalte au trebuit să amuţească. 

— Nu-i nevoie să vă cereţi scuze, domnule, răspunse doamna 
voalată. Cunosc prerogativele justiţiei şi iată, sunt la ordinele 
sale. 

— Doamnă, reîncepu preşedintele. Tribunalul şi eu apreciem 
sentimentul de distinsă delicateţe care v-a impus, în momentul 
confruntării dumneavoastră cu acuzaţii, să nu voiţi a-l 
recunoaşte pe cel care v-a dat primele în-griiri. Atunci, acuzaţii 
negau că ei sunt unii şi aceiaşi cu ' tâlharii de diligente După 
aceea, au mărturisit însă toiul. Numai că avem nevoie să-l 
cunoaştem pe cel ce v-a dat acel semn de curtenie sărindu-vă în 
ajutor, în scopul de a solicita pentru el îndurarea primului 
consul. 

— Cum, exclamă doamna voalată, au mărturisit? 

— Da, doamnă, dar se încăpăţânează a nu-l destăinui pe cel 
dintre ei care v-a sărit în ajutor. Fără îndoială că ei se tem să nu 
vă silească să contraziceţi mărturia pe «are aţi depus-o, şi nici 
nu vor ca unul dintre ei să obţină lertarea cu-n asemenea preţ. 

— Şi ce cereţi dumneavoastră de la mine, domnule? 

— Să vă salvaţi salvatorul. 


— Vai, foarte bucuros, zise doamna sculându-se, Ce-ar trebui 
să fac? 

— Să răspundeţi la întrebarea ce vă va f! pusă de mine. 

— Sunt gata, domnule. 

— Aşteptaţi o clipă aici. Veţi fi introdusă în câteva şi 'i-uncle în 


sala de şedinţe. 

Preşedintele intră. 

Câte un jandarm, postat la fiecare uşă, primi ordinul de a 
împiedica pe oricine ar fi voit să comunice cu doamna yoalată. 

Preşedintele îşi reluă locul. 

— Domnilor, zise el, declar şedinţa deschisă. 

Im puternic murmur de voci se înălţă în sală. Aprozii MI. R; ară 
să se facă tăcere. 


M * Conspiratorii, vol Il 


Tăcerea se aşternu iarăşi. 

— Introduceţi martorul, ceru preşedintele.; 

Un aprod deschise uşa de la camera de consiliu. Doamna 
voalată fu introdusă. 

Toate privirile se aţintiră asupra ei. 

Cine era doamna voalată? Ce căuta aici? în ce scop fusese 
chemată? 

Ochii Améliei se ţintuiseră asupra ei înaintea tuturor celorlalţi. 

— Vai! Doamne-Dumnezeule! şopti ea, poate că mă înşel! 

» 3 Doamnă, începu preşedintele să vorbească, acuzaţii as să 
intre în sală. Arătaţi-l justiţiei pe cel dintre ei care v-a copleșit, în 
chip atât de mişcător, cu risipa-i de ajutoare când a fost prădată 
diligenta de Geneva. A 

Asistenţa fu străbătută de un fior de spaimă. Inţelesese că se 
întindea o cursă sinistră sub paşii acuzaților. 

Zeci de voci erau gata să strige: „Să nu deschideţi gura!” 
când, la semnul preşedintelui, aprodul răcni cu vocea-i 
poruncitoare: 

— Tăcere! 

Un frig de moarte învălui inima Ameliei, o sudoare îngheţată îi 
broboni fruntea, genunchii i se îndoiră şi prinseră a-i tremura. 

— Să intre acuzaţii, ordonă preşedintele, impunând liniştea cu 
privirea, aşa cum făcuse aprodul cu vocea, iar dumneavoastră, 
doamnă, veniţi mai aproape şi ridica ţi-vă vălul. 

Doamna  voalată ascultă, făcând ceea ce o poftise 
preşedintele să facă. 

— Mama! exclamă Amélie, dar cu vocea atât de surdă, încât 
n-o auziră decât numai cei din jurul ei. 


— Doamna de Montrevel! murmură asistenţa. 

în clipa aceea, la uşă se ivi primul jandarm, apoi al doilea, 
după ei veneau acuzaţii, dar într-altă ordine: Morgan se aşezase 
al treilea pentru că, despărţit cum era de jandarmii din faţă de 
Morthar şi Adler, care mergeau înaintea lui, şi de cei din spate 
de d'Assas, care urma după ei, să poată strânge mai uşor mâna 
Améliei. 

Montbar intră aşadar primul. 

— Doamna de Montrevel clătină din cap ci nu. Pe urmă veni 
Adler, 

Doamna de Montrevel făcu acelaşi semn cu capul. În clipa 
aceea, Morgan trecu prin fața Amâliei. 

— Vai! suntem pierduţi! rosti ea. 

El o privi cu mirare. O mână i-o strânse pe-a lui ca într-un 
spasm. Morgan intră. 

— Domnul e, exclamă doamna de Montrevel zărin-du-l pe 
Morgan sau, dacă binevoiţi, pe baronul Charles de Sainte- 
Hermine, care nu mai era decât unul şi acelaşi om cu Morgan 
din clipa în care doamna de Montrevel dăduse acea dovadă a 
identităţii. 

Din întreaga asistenţă se înălţă, un răcnet de durere. Montbar 
izbucni în râs. 

— Ah! Pe cuvântul meu, exclamă el, asta are să te înveţe 
minte, scumpe amice, să mai faci pe galantul cu femeile care 
leşină. 

Apoi, întorcându-se spre doamna de Montrevel îi spuse: 

— Doamnă, cu cele două cuvinte pe. Care le-aţi rostit aţi 
doborât patru capete. 

— Se făcu o linişte înfiorătoare, dinlăuhtrul căreia se auzi un 
singur geamăt. 

— Aprod, strigă preşedintele, n-ai spus publicului că c interzis 
orice semn de aprobare sau dezaprobare? 

Aprodul căută să afle cine nu respectase cuvântul justiţiei 
scoțând asemenea geamăt. 

Era o femeie îmbrăcată după portul din Bresse, şi care fusese 
dusă la portarul închisorii. 

Din clipa aceea, acuzaţii nici nu mai încercară să nege. Numai 
că, aşa cum Morgan se unise eu ei, şi ei se uniră ^cu el. 

Capetele lor, toate patru, trebuiau să fie împreună salvate sau 
împreună retezate. 


în aceeaşi zi, la orele zece seara, juriul declară că acuzaţii 
sunt vinovaţi, iar curtea pronunţă pedeapsa cu moartea. 

Trei zile mai târziu, după nenumărate rugăminţi „avocaţii 
obţinuseră ca acuzaţii să facă recurs pentru casare., Dar nu 
reuşiră să-i înduplece să facă cerere de graţiereun 


ÎN CAKE AMELÂE ÎŞI ŢINE CUVÂNTUL DAT 


Verdictul dat de juriul oraşului Bourg făcu o impresie teribilă 
nu numai în sala de şedinţe, ci chiar în tot oraşul. 

între cei patru învinuiți se statornicise un asemenea legământ 
de frăţie cavalerească, o asemenea comportare plină de 
distincţie, o asemenea convingere în crezul pe care-T slujeau, 
încât până şi duşmanii lor admirau acel devotament ciudat care 
făcuse din nişte gentilomi din naştere şi de neam, adevăraţi 
tâlhari de drumul mare. 

Doamna de Montrevel, în culmea disperării de partea pe care- 
o luase în proces şi de rolul pe care-l jucase cu totul involuntar 
în asemenea dramă cu un deznodământ mortal, nu văzu decât 
un singur mijloc de. A repara răul pe care-l făcuse: să plece pe 
dată înapoi la Paris, să se arunce la picioarele primului consul şi 
să ceară graţierea celor patru condamnaţi. 

Nici măcar nu mai pierdu vremea să treacă pe la caste- lul 
Negrelor-Fântâni s-o îmbrăţişeze pe Amelie. Ştia doar că 
plecarea lui Bonaparte era hotărâtă pentru primele zile ale lui 
mai, şi erau în 6 ale lunii., 

Când părăsise Parisul, toate pregătirile de plecare erau 
făcute. 

Scrise un cuvânt fiicei sale şi-i explică prin ce fatală înrâurire, 
încercând să salveze pe unul din cei patru învinuiți, le priciunise 
condamnarea la moarte tuturor. 

Pe urmă, ca şicum i-ar fi fost ruşine că-şi călcase fă-găduiala 
pe care-o dăduse Ameliei şi mai ales pe care şi-o făcuse chiar e, 
i, trimise după cai de poştă odihniţi, se urcă iarăşi în trăsură şi-o 
porni îndărăt la Paris. 

Acolo sosi în ziua de 8 mai, dimineaţa. 

Bonaparte plecase din 6, seara. 

Plecând, spusese că nu se duce decât la Dijon, poate Il 
Geneva, dar nu va lipsi în orice caz mai mult de trei sap tămâni. 

Recursul condamnaților, chiar de se respingea, trebui» să ia 


cel puţin cinci până la şase săptămâni. 

Toate speranţele nu erau aşadar pierdute. 

Dar ele se spulberară când s-a aflat că inspecția tiu pilor din 
Dijon nu era decât un pretext, că drumul la < neva nu fusese 
nicicând adevărat şi că Bonaparte, în loc să se ducă în Elveţia, 
plecase în Italia. 

Atunci, doamna de Montrevel, nevoind să-i ceară nimic fiului 
ei, ştiind jurământul pe care Roland îl făcuse în clipa când lordul 
Tanlay fusese asasinat şi ce rol de căpetenie jucase în arestarea 
confraţilor lui lehu, atunci, spuneam, doamna de Montrevel se 
adresă Josephinei. Joséphine făgădui să-i serie lui Bonaparte. 
Chiar în aceeaşi seară se ţinu de cuvânt. Procesul făcuse însă 
mare vâlvă. Acuzaţii noştri nu erau deloc la fel cu acuzaţii 
obişnuiţi, organele judecătoreşti se dovediră'vigilente şi, în a 
treizeci şi cincea zi după judecarea procesului, recursul în 
casaţie fu respins. 

Hotărârea de respingere fu numaidecât expediată la Bourg, 
cu ordinul de-a executa pe condamnaţi în douăzeci i patru de 
ore. 

Dar, cu toate diligentele făcute de ministerul de justiţie, 
autoritatea judiciară nu fu ea cea dintâi prevenită. 

în timp ce arestaţii se plimbau în curtea interioară a închisorii, 
o piatră trecu pe deasupra zidurilor şi căzu la picioarele lor. 

O scrisoare era legată de piatră. 

Morgan, care păstrase faţă de camarazii lui şi în închisoare 
superioritatea şefului, ridică piatra, deschise scri-loarea şi citi. 

Pe urmă, întorcându-se către cei trei, le spuse: 

— Domnilor, /recursul nostru a fost respins, cum de Bit fel era 
de aşteptat şi, după cât se pare, ceremonia va a loc mâine. 

Valensolle şi Ribier, care jucau, trăgând la ţintă pe lia ni de 
şase livre şi pe ludovici, încetară jocul să asculte v estea. 

După ce o auziră îşi reluară partida fără să-şi dea mei o 
părere. 

Jahiat, care citea Noua Eloiză, îşi reluă lectura, spu-iiind: 

— Cred că n-am să am timpul să termin capodopera, 
domnului Jean-Jacques Rousseau, dar, pe cinstea mea, nu-mi 
pare rău. E cartea cea mai falsă şi mai plicticoasă im câte am 
citit în viaţă. 

Sainte-Hermine îşi trecu mâna peste frunte şoptind: - 
Sărmana Amélie! 


Pe urmă, zărind-o pe Charlotte care stătea la fereastra 
închisorii ce da în curtea arestaţilor, se duse la ea:. 

— Spune-i Ameliei că-n noaptea asta trebuie să-şi ţină 
făgăduiala pe care mi-a dat-o. 

Fata temnicerului închise fereastra, îşi îmbrăţişa tatăl 
vestindu-l că, după cât se pare, are să-l vadă iarăşi seara, Pe 
urmă, o apucă pe drumul către Negrele-Fântâni, drum pe care 
de două luni îl făcea în fiecare zi de câte două ori: o dată, către 
miezul zilei, ca să se ducă la închisoare, o dată seara, ca să se 
întoarcă la castel. 

în fiecare seară când se-ntorcea, o găsea pe Amélie în acelaşi 
loc, adică aşezată la fereastra aceea care în zilele mai fericite se 
deschidea ca să-l lase pe iubitul ei Char- les să intre... 

Din ziua leşinului pricinuit de verdictul juriului, Amelie nu mai 
vărsase nicio lacrimă şi mai c-am putea adăuga că nu mai 
rostite nicio vorbă. 

în loc să fie marmura din antichitate ce se-nsufleţeşte ca să 
devină femeie, s-ar fi putut crede că ea, fiinţa însufleţită, puţin 
câte puţin se împietrea. 

în fiecare zi părea că se face din ce în ce mai palidă, că 
devine din ce în ce mai îngheţată. 

Charlotte o privea cu uimire. Spiritele obişnuite, foarte 
impresionabile la demonstrațiile gălăgioase, adică la ţipete şi 
plânsete, nu înţeleg nimic dintr-o durere mută. (Se pare că 
pentru ei muţenia înseamnă nepăsare. 

Fu aşadar uimită de liniştea cu care Amélie primi vestea pe 
care era împuternicită să i-o transmită. 

Nu văzu că obrazul Ameliei, cufundat în lumina pe jumătate 
umbrită a apusului, se făcea livid din palid cum era. Nu simţi 
strângerea de moarte care, ca un cleşte de fier, îi zdrobea 
inima. Nu înţelese deloc, când Amelie se îndreptă spre uşă, că o 
rigiditate mai automată ca de obicei îi însoțea mişcările. 

Se pregăti doar s-o urmeze. 

Dar, ajunsă la uşă, Amélie întinse mâna. "1 - Aşteaptă-mă 
aici, spuse ea. 

Charlotte o ascultă. 

Amelie închise uşa în urma ei şi urcă în camera lul Roland. 

Camera lui Roland era o adevărată încăpere de soldat şi de 
vânător, ale cărei podoabe de căpetenie erau panopliile şi 
trofeele. 


Se aflau acolo arme de toate soiurile: indigene şi stră-e, de ia 
pistoalele cu ţevi azurii făcute la Versailles, hă la pistoalele cu 
mânerele de argint din Cairo, ue la ţitul catalan până la 
jungherul turcesc. 

Desprinse dintre trofee patru pumnale cu lamele lă-ase şi 
ascuţite. Scoase din panoplie opt pistoale de felu-te forme. 

Luă dintr-un sac cartuşe şi dintr-un corn praf de şcă. 

Pe urmă cobori în încăperea unde o lăsase pe Charlotte. După 
zece minute se îmbrăcă iarăşi cu ajutorul Char-ttei în costumul 
ei de ţărancă din Bresse. Aşteptară noaptea. Noaptea vine târziu 
în luna iunie. Amélie rămase în picioare, nemişcată, mută, 
sprijinită e căminul din cameră, stins, privind prin fereastra des-' 
isă satul Ceyzériat care dispărea puţin câte puţin în mbrele 
crepusculare. 

Când Amélie nu mai văzu nimic decât luminile ce se prindeau 
din loc în loc zise: - Să mergem, s-a făcut timpul. 

Cele două fete ieşiră. Michel nu-i dădu nicio atenţie Améliei, 
pe care o luă drept prietenă de-a Charlottei ce venise s-o vadă şi 
pe care Charlotte se ducea s-o însoţească la plecare. 

Orologiul bătea ceasurile zece când cele două fete treceau pe 
dinaintea bisericii din Brou. 

Era ceasul zece şi un sfert când Charlotte bătu la poarta 
închisorii. 

Bătrânul Courtois veni să deschidă. 

Am spus care erau părerile politice ale onorabilului lomnicer. 

Bătrânul Courtois era regalist. 

Fusese aşadar cuprins de-o adâncă simpatie pentru toi patru 
condamnaţi. Nădăjduia, la fel cu toată lumea, că doamna de 
Montrevel, a cărei disperare era cunoscută, na obţină graţierea 
lor de la primul consul şi, atât cât putuse s-o facă fără să se 
abată de la îndatoririle sale, îndulcise captivitatea arestaţilor, 
scutindu-i de toate rigorile inutile. 

Pe de altă parte, e adevărat că refuzase, cu toată WApatia pe 
care le-o purta, şaizeci de mii de franci auc 


— Sumă care, la epoca aceea preţuia ele trei ori-mai mult 
decât preţuieşte astăzi - ca să-i salvezei ! « 

Dar, aşa cum am văzut, făcut părtaş la taină de către fiica sa 
Chorlotte, îi îngăduie Ameliei, deghizată în ţărancă din Bresse, 


să fie de faţă la + judecarea procesului. 

Ne amintim desigur de grija şi atenţia pe care mărinimosul 
om le avusese faţă de Amélie pe vremea când ea însăşi fusese 
arestată împreună. Cu doamna de Montrevel. 

Şi de data asta, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre 
respingerea recursului, se lăsă lesne înduioşat. 

Charlotte îi spuse că tânăra-i stăpână avea să plece chiar în 
cursul noţii la Paris, să grăbească graţierea şi că, înainte de-a 
pleca, venise să-. Şi ia rămas bun de la baronul de Sainte- 
Hermine şi să-i ceară explicaţii, ca să ştie ce are de făcut. 

Erau cinci uşi de străbătut ca să ajungi la cea dinspre stradă; 
un corp de gardă în curte, o santinelă înăunttu, una afară; ca 
atare, moş Courtois n-avea deloc a se teme că arestţii ar putea 
evada. 

li îngădui aşadar Amsliei să-l vadă pe Morgan. 

Să fim iertaţi că spunem când Morgan, când Charles, când 
baronul de Sainte-Hermine. Cititorii noştri ştiu prea bine că prin 
aceasta triplă numire, noi desemnăm unul şi acelaşi om. 

Bătrăriul Courtois luă o luminare şi merse înaintea Amăliei. 

Fata, ca şi cum* ieşind din închisoare, trebuia să plete cu 
diligenta, ţinea în mină un sac de călătorie. Charlotte o urmă pe 
stăpâna sa. 

— Aveţi să recunoaşteţi celula, domnişoară de Montrevel. E 
cea ân care aţi fost închisă împreună cu mama dumneavoastră. 
Şeful nenorociţilor ăstora tineri, baronul Charles de Sainte- 
Hermine, mi-a cerut ca o favoare, sa | pun în cuşca nr.l. Ştiţi că 
aşa le spunem noi celuleloi N-am avut inima să-i refuz 
asemenea mângâiere, ştiind că bietul băiat vă iubeşte. Vai! fiţi 
pe pace, domnişoară Amélie. Asemenea taină n-are să-mi iasă 
niciodată din gură. Apoi mi-a pus întrebări, m-a întrebat unde i i 
patul măicuţei dumneavoastră, unde era patul dumm u voastră. 
Şi i-am spus. Atunci a dorit să fie aşezat culcuşul chiar în acelaşi 
loc în care se găsea şi al dumneavoastră, N-a fost greu: nu 
numai că era pe acelaşi loc, dar et'a chiar acelaşi culcuş. Aşa că, 
din ziua intrării sale n celula dumneavoastră, bietul băiat a stat 
aproape într-i >, culcat. 

Amélie scoase un suspin ce semăna a geamăt. Simţi, lucru pe 
care nu-l mai încercase ie multă vreme, o lacrimă gata să-i 
scalde pleoapa. 

Era aşadar iubită la fel cum iubea şi ea. Şi dovada îi era dată 


de o gură străină şi dezinteresată. 

în clipa despărțirii veşnice, asemenea încredințare era cel mai 
frumos diamant pe care-l putu găsi în caseta durerii. 

Uşile se deschiseră unele după altele în faţa bătrânului 

Courtois. 

Ajunsă la cea din urmă, Amélie puse mâna pe umărul 
temnicerului. 

| se păru că aude ceva asemănător unui cântec. Ascultă cu 
mai multă atenţie. O voce spunea versuri. 

Dar vocea aceea nu era vocea lui Morgan. Vocea aceea îi era 
necunoscută. 

Era în acelaşi timp ceva trist, ca o elegie, şi religios, ca un 
psalm. 

Vocea spunea: 

La tine, Doamne, cu sofista-mi curat venit-am; 

Tu mi-ai văzut în ochi amarul; Ca să-ntăreşti, tot ce e s} ab în 
mine-adus-am; 

Căci pină-n fund eu mi-am băat paharul 

Duşmanii mei strigau în urlet de mânie; 

„Cu el şi gloria-i să piară!” Dar Dumnezeu a'spus cu glas de 
duioşie; 

„Sprijin să ai în ura! or de fiară-! 

Prietenilor tăi le-mprumutară ura, 

Ca să-ţi înşele buna ta credinţă, lar cei hrăniţi de tine au 
întrecut măsura. 

Că-ţi ponegresc biata-ţi fiinţă. 

Dar Dumnezeu te-aude cum gemi, mergând spre ditisul, 

Impins de mii de’ remuşcări Şj-nduioşat te iartă, când îţi aude 
plânsul 

De om pierdut, făr-de-puteri. Cu milă şi dreptate veni-voi 
către tine.. Tot viitorul spre a ţi-l feri, 


264 
265 


De şiretlicul mârşav te-oi apăra cu bine, 
Cinstea spre-a nu ţi-o-murdări.".; 

Fii binecuvântat, o! Doamne, că te-ai îndurat 
Curata-mi cinste a-mi apăra >, l, \ 


Şi copleşit de marea-ţi bunătate m-am încredinţat 

Că lângă leşul meu vei veghea :, 

La dulcele banchet al vieţii din cer ma pomeni».; W..y. 

Sosind cândva, cum astăzi mor; 
lar pe mormântul meu, în care-acum păşii. 

Lacrimi să verse, ai mei nu vor. 

Adio, câmpuri dragi şi tu, blândă verdeață 

Şi tu, ferice umbră de cu sară! O! cer, izvorul tainic din care 
curge dimineaţa 

Salutul meu e cea din urmă oară! 

O! de-ar putea vedea splendoarea ta sfinţită, 

Prietenii ce nu-mi aud salutul! Muri-ar ei în soare >-i moartea 
lor jelită 

Le fie amicul ce le-ngroapă lutul! 


Vocea tăcu. Fără îndoială fusese spusă cea din urmă strofă. 

Amélie, care nu voise să întrerupă meditaţia supremă a 
condamnaților şi care recunoscuse frumoasa odă a lui Gilbert; 
scrisă de el pe patul de suferinţă dintr-un spital, în ajunul morţii 
sale! făcu semn temnicerului că poate să-i deschidă. 

Moş Courtois, care, deşi era temnicer, părea că împărtăşeşte 
emoția tinerei fete, întoarse pe cât putu de încetişor cheia în 
broască. Uşa se deschise. 

Amelie cuprinse dântr-o privire celula întreagă şi oamenii care 
stăteau închişi în ea. 

Valensolle, în picioare, sprijinit de zid, ţinea încă în mână 
cartea din care tocmai citise versurile pe care le auzise Amélie. 
Jahiat şedea lângă o masă, cu capul sprijinit într-o“nână. Ribier 
şedea chiar pe masă, lângă el. În fund. Sainte-Hermine, cu ochii 
închişi ca şi cum ar fi fost cufundat în cel mai adânc somn, sta 
culcat pe pat. 

Când dădură cu ochii de tânăra fată pe care o recunoscură, 
Jahiat şi Ribier se sculară. 

Morgah rămase nemişcat. Nu auzise nimic. Amelie se duse 
de-a dreptul la el şi, ca şi cum sen-'mentul pe care-l încerca 
pentru iubitul ei fusese sfinţit e apropierea morţii, fără să se 
sfiască de prezenţa celor ei prieteni, se apropie de Morgan şi, 
sărutând arestatul e buze, şopti: 

— Deşteaptă-te Charles, iubitul meu. Sunt eu, Amélie ta, şi- 
am venit să-mi ţin cuvântul. 


Morgan scoase un strigăt de bucurie şi cuprinse fata u 
amândouă braţele. 

Domnule Courtois, zise Mbntbar, eşti un om tare cum-ecade. 
Lasă-i pe bieţii tineri împreună. Ar fi mare păcat ă le tulburăm 
cu prezenţa noastră cele câteva clipe pe are le mai au de stat 
împreună pe pământul ăsta. 

Bătrânul Courtois, fără să scoată un cuvânt, deschise 
a celulei de-alături, şi Valensolle, Jahit şi Ribier intrară colo, apoi 
închise uşa după ei. 

Pe urmă, făcându-i semn Charlo-ttei să-l urmeze, ieşi i dânsul. 
PI 

Cei doi îndrăgostiţi rămseră singuri. Sunt scene pe care nu 
trebuie să ne încumetăm să le ugrăvinij şi vorbe pe care nu 
trebuie să încercăm să le. Petăm. Numai Dumnezeu, care le 
ascultă de pe tronul >u nemuritor, ar putea spune câtă bucurie 
sumbră şi câtă oluptate amară cuprind. 

După un ceas, cei doi ţineri auziră iarăşi cheia că se ntoarce 
în încuietoarea uşii. Erau trişti, dar liniştiţi, şi edinţa că 
despărţirea lor nu va fi lungă: le dădea o ulce seninătate. 

Vrednicul temnicer părea mai sumbru şi mai stânjenit um 
când se arătă pentru a doua oară, decât întâia oară. Organ şi 
Amelie îi mulţumiră, zâmbindu-i. 

El se duse la uşa celulei unde erau închişi cei trei 'eteni şi o 
deschise, murmurând: 

— Zău aşa, măcar să-şi petreacă noaptea asta împrc-ă de 
vreme ce le e cea din urmă noapte. 

Valensolle, Jahiat şi Ribier intrară. 

Amelie, ţinându-l pe. Morgan cuprins cu braţul ei ng, le întinse 
măria la toţi trei. 

„„ Câteşitrei îi sărutară, unul după altul, mâna-i rece şi umedă, 
apoi Morgan o întovărăşi până la uşă. — La revedere! îi spuse 
Morgan. 

— Pe curând! îi răspunse Amélie. 

Şi întâinirea lor, ce urma să aibă loc în mormânt, fu pecetluită 
cu un zâmbet lung, după care se despărţiră cu un geamăt atât 
de dureros, încât s-ar fi putut spune că inimile lor se zdrobiseră 
în acelaşi timp. 

Uşa se îchise în urma Amsliei, zăvoarele şi cheile scrâşniră. 

— Ei? întrebară împreună Valensolle, Jahiat şi Ribier. 

— lată, răspunse Morgan răsturnând şi golind pe masă sacul 


de călătorie. 

Cei trei tineri scoaseră un strigăt de bucurie văzând pistoalele 
strălucitoare şi tăişurile ascuţite ale pumnalelor. 

în afară de libertate doar atât îşi doreau cel mai mult: -bucuria 
dureroasă şi supremă de a se şti stăpâni pe viaţa lor şi, la mare 
nevoie, şi pe cea a altora. 

În timpul acesta, temnicerul o însoțea pe Amélie până la uşa 
ce da în stradă. 

Ajuns acolo, şovăi o clipă, apoi, în sfârşit, ţinând-o de braţ, - îi 
spuse: 

— Domnişoară de Montrevel, iertaţi-mă că'vă pricinuiesc 
asemenea durere, dar e de prisos să vă mai duceţi la Paris... 

— Pentru că recursul a fost respins şi execuţia are loc mâine, 
nu-i aşa? zise Amelie. 

Temnicenul, plin de uimire, făcu un pas îndărăt. / 

— Ştiam, adăugă ea. 

Apoi, întorcându-se către camerista ei, îi spuse: 

— Du-mă până la cea mai de-aproape biserică, Char lotte. Să 
vii să mă iei mâine, după ce se va sfârşi totul 

Biserica cea mai apropiată nu era prea departe. K vorba de 
biserica Sfânta-Clara. 

Cam de vreo trei luni, potrivit ordinelor primului consul, 
biserica fusese redată cultului. Cum era foarifl aproape de 
miezul nopţii, biserica era închisă dar Charlotte ştia unde 
locuieşte paracliserul şi se duse să-l tro «j trezească. 

Amelie aşteptă în picioare, sprijinindu-se de ziduri, fel de 
împietrită ca şi figurile de piatră ce împodobeau tada lăcaşului. 
După vreo jumătate de ceas veni şi paracliserul, în timpul acelei 
jumătăţi de ceas, Amelie văzu trecând va ce-i păruse lugubru. 
Trei oameni îmbrăcaţi în negru mânau o căruţă care, lumina 
lunii, se putea vedea că e vopsită în roşu. Căruţa căra nişte 
lucruri informe: scânduri din cale ară de lungi, scări stranii 
vopsite tot în roşu. Căruţa îndreptă înspre bastionul Montrevel, 
adică înspre piaţa ccuţiilor. 

Amélie ghici ce era. Căzu în genunchi şi scoase un ut. 

La ţipătul ei, oamenii îmbrăcaţi în negru se întoarseră li se 
păru că una din sculpturile porticului se desprinse din firida ei şi 
îngenunchiase. 

Cel ce părea să fie şeful oamenilor în negru făcu câţiva şi spre 
Amélie. 


— Nu v-apropiaţi, domnule! strigă ea. Nu v-apropiaţi! 

Omul trecu umil, la locul său şi-şi urmă drumul. 

Căruţa dispăru după colţul străzii închisorilor, dar ruitul roţilor 
se auzi încă multă vreme pe pavaj, şi rui multă vreme în inima 
Améliei. 

Când paracliserul şi Charlotte se întoarseră, o găsiră tânăra 
noastră în genunchi. 

Paracliserul făcu oarecari greutăţi să deschidă biserica 
asemenea ceas, dar o monedă de aur şi numele domni- arei de 
Montrevel îi spulberară toate scrupulele. Încă o monedă de aur îl 
hotări să facă lumină la un 

lar mic. 

Era tocmai acela unde Amélie, în copilărie, primise ima-i 
împărtăşanie. 

După ce altarul fu luminat, Amelie îngenunchie la ciurul 
altarului şi rugă să fie lăsată singură. 

Către ceasurile trei de noapte văzu luminându-se fe-astra cu 
vitralii colorate, care se afla deasupra altarului cioarei. Din 
întâmplare fereastra dădea spre răsărit, aşa cât cea dintâi rază 
de soare veni de-a dreptul la tânăra istră ca un mesaj al 
Domnului. 

Puțin câte puţin oraşul se trezi. Amelie băgă de seamă era 
mai zgomotos ca de obicei. Nu mult după aceea, până şi boitele 
bisericii se cutremurară de tropotul unei cete de călăreţi. Ceata 
se ducea înspre închisoare. 

Cu puţin înainte de ceasurile nouă, tânăra auzi o mare 
rumoare şi i se păru că toţi oamenii se repezeau în aceeaşi 
parte. 

încercă să se scufunde mai adânc în rugăciune ca să nu mai 
audă feluritele zgomote care vorbeau cu inima ei într-un grai 
necunoscut, dar ale cărei spaime, pe care le încerca, îi spuneau 
totuşi că înţelege fiecare cuvânt rostit. 

într-adeăr, la închisoare se petrecea un lucru teribil şi merita 
ca toată lumea să alerge să-l vadă. 

Când, către ceasurile nouă de dimineaţă, bătrânul Courtois 
intrase în celulă să le vestească condamnaților Wîn acelaşi timp 
că recursul le fusese respins şi că trebuiau să se pregătească să 
moară, îi găsise pe toţi patru înarmaţi până-n dinţi. 

Temnicerul, luat pe nepregătite, fu atras în celulă. În urma lui 
uşa fu închisă. Apoi, fără să mai fi încercat să se apere, atât îi 


fusese uimirea de 'nemaiânchipuită, tinerii îi smulseră legătura 
cu chei şi, deschizând şi închizând uşa din faţa celei prin care 
intrase temnicerul, îl lăsară închis în locul lor, iar -oi intrară în 
celula vecină unde în ajun, Valensolle, Jahiat şi Ribier aşteptară 
să se termine Wîntâlnirea dintre Morgan şi Amélie. 

Cu una dintre cheile din legătură deschiseră a doua UŞă, a 
celeilalte celule. Uşa aceea dădea în curtea arestaţilor. 

Curtea arestaţilor era şi ea închisă cu trei porţi masive care, 
toate trei, dădeau într-un soi de culoar care ducea şi el la 
ghereta portarului tribunalului. 

Din ghereta portarului tribunalului se cobora pe cinci sprezece 
trepte în curtea interioară a parchetului, curii mare, închisă cu 
un grilaj. 

De obicei, grilajul nu era închis decât în timpul nopţii 

Dacă din întâmplare, în împrejurările de faţă n-ar li fost 
încuiat şi ziua, ar fi fost cu putinţă ca deschideri i lui să le 
înlesnească scăparea spre fugă. 

Morgan găsi cheia de la curtea arestaţilor, o deschisa se 
repezi cu prietenii lui din curte în ghereta portarului « 
tribunalului şi se avântă pe platforma curţii interioare i 
tribunalului. 

Din înaltul acelei platforme, cei patru tineri văzură că orice 
speranţă e pierdută. 

Grilajul curţii interioare era ferecat şi cam vreo optzeci de 
bărbaţi, atât jandarmi cât şi dragorii, erau postați în faţa 
grilajului. 

La vederea celor patru condamnaţi liberi, ţâşriind din ghereta 
portarului pe platformă, un strigăt uriaş, strigăt de uimire şi de 
groază în acelaşi timp se înălţă din mulţime. 

într-adevăr, înfăţişarea lor era uluitoare. 

Ca să-şi asigure deplina libertate a mişcărilor şi poate ca să-şi 
ascundă răspândirea sângelui care se întinde atât de repede şi 
se arată atât de limpede sub pânza albă a cămăşilor, erau goi 
până la mijloc. 

Năframa legată în jurul mijlocului părea zbârlită de armele de 
tot soiul strecurate sub ea. 

Dintr-o singură privire înţeleseră că erau stăpâni pe viaţa lor, 
dar nu şi pe libertate. 

În toiul strigătelor ce se înălţau din mijlocul mulţimii şi al 
zăngănitului săbiilor scoase din teacă, ţinură sfat o clipă. 


Apoi, după ce le. Strânse mâna, Montbar se desprinse de 
camarazii săi, cobori cele cincisprezece trepte şi înainta spre 
grilaj. 

Ajuns la patru paşi de grilajul curţii, le mai aruncă o ultimă 
privire şi un ultim zâmbet camarazilor lui, salută curtenitor 
mulţimea care amuţise şi, adresându-se soldaţilor, le spuse: 

— Foarte bine, domnilor jandarmi! Foarte bine, domnilor 
dragoni! 

Şi, vârând în gură capătul ţevii unuia din pistoalele sale, îşi 
zbură creierii. 

Strigăte de nedumerire şi ţipete aproape nebuneşti urmară 
exploziei, dar încetară aproape numaidecât. 

Valensolle cobori şi el, la rândul său. Ţinea în mână doar un 
pumnal cu lama dreaptă, ascuţită, tăioasă. 

Pistoalele lui, de care nu părea că vrea să se slujească, 
stăteau înfipte în cingătoare; 

înainta către un soi de şopron mic, sprijinit pe trei stâlpi, se 
opri la primul stâlp, potrivi pe el minerul pumnalului, îi îndreptă 
vârful către inimă, cuprinse stâlpul cu braţele, îşi salută o ultimă 
oară prietenii şi strânse 


stâlpul până ce lama pumnalului dispăru cu totul în pieptul lui. 

Mai stătu' încă o clipă în picioare, dar o paloare mortală i se 
întinse pe faţă. Pe urmă, braţele i se desprinseră şi se prăbuşi 
mort lângă piciorul stâlpului. _ 

De data asta mulţimea rămase mută. Ingheţase de spaimă. 

Veni rândul lui Ribier. Ţinea în mâini amândouă pistoalele. 

înainta până la grilaj, pe urmă, ajuns acolo, îndreptă ţevile 
pistoalelor asupra jandarmilor. Nu trase, dar traseră jandarmii. 

Trei sau patru împuşcături se auziră, şi Ribier căzu străpuns 
de două gloanţe. 

Un soi de admiraţie luase locul feluritelor sentimente ale celor 
din mulţime, sentimente ce se perindaseră în inimile lor la 
vederea celor trei catastrofe succesive. 

Mulțimea înţelegea că tinerii aceia voiau să moară, dar ţineau 
să moară cum înțelegeau ei şi „mai cu seamă, să moară frumos, 
ca gladiatorii din antichitate. 

De aceea tăcu când Morgan, rămas singur, cobori zâm-bind 
treptele platformei şi făcu semn că vrea să vorbească. 


De altfel, ce-i mai lipsea oare mulţimii avide de sânge? | se 
dădea mai mult decât i se făgăduise. 

| se făgăduise patru morţi, dar patru morţi uniforme, patru 
capete tăiate. Şi i se da patru morţi felurite, pitoreşti, 
neaşteptate. Era aşadar firesc să facă tăcere când îl văzu pe 
Morgan că înaintează. 

Morgan nu ţinea în mână nici pistoale, nici pumnal. Pumnalul 
şi pistoalele şedeau paşnic în cingâtoarea lui. 

Trecu pe lângă cadavrul lui Valensolle şi veni să se aşeze între 
cele ale lui Jahiat şi Ribier. 

— Domnilor, spuse el, să facem o învoială. 

Se făcu linişte de parcă şi răsuflarea tuturor celor dr faţă se 
oprise în loc. 

— Aţi avut un ins care şi-a zburat creierii (şi-i arăta pe Jahiat). 
Altul care şi-a străpuns inima cu pumnalul (şi-l arătă pe 
Valensolle). Al treilea a fost împuşcat (şi i arătă pe Ribier). Pe-al 
patrulea aţi dori să-l vedeţi ghj lotant. Vă înţeleg pofta. 

Un freamăt teribil străbătu prin mulţime. 

— Ei bine, urmă Morgan, nu cer altceva decât să vfl dau 
asemenea satisfacţie. Sunt gata să mă las ghilotinat, dar doresc 
să merg la eşafod după propriul meu plac şi nu cumva să pună 
cineva mâna pe mine. Pe cel care ar încerca să se apropie de 
mine, il împuşc... în afară de domnul, urmă Morgan arătându-l. 
Pe călău. E o treabă pe care avem a o face împreună şi care de- 
o parte şi de alta nu cere decât metodă. 

Bineînţeles, asemenea cerere nu păru mulţimii că întrece 
măsura, căci din toate părţile se auziră strigăte: 

— Da! da! da! 

Ofiţerul de jandarmi înţelese că cea mai scurtă cale, ca s-o 
încheie mai repede, era să-i facă pe plac lui Morgan. 

— Îmi făgăduieşti, întrebă el, că, dacă te las cu picioarele şi 
mâinile slobode n-ai să încerci cumva s-o ştergi? 

— Îmi dau cuvântul meu de cinste, răspunse Morgan. 

— Ei atunci, urmă ofiţerul de jandarmi, dă-te la o parte şi lasă- 
ne să ridicăm cadavrele camarazilor durni-tale. 

— Nici că se poate mai firesc, spuse Morgan. 

Şi se trase la vreo zece paşi de unde se afla, ca să se sprijine 
de zid. 

Grilajul se deschise. 

Cei trei oameni îmbrăcaţi în negru intrară în curte, adunară 


unul după altul cele trei trupuri. 

Ribier încă nu murise de tot. Deschise ochii şi păru că-l caută 
pe Morgan. 

— lată-mă, zise Morgan, fii liniştit, dragă prietene, sint aici. 

Ribier închise ochii fără să scoată nicio vorbă. După ce cele 
trei trupuri fură scoase, ofiţerul de jandarmi îl întrebă pe 
Morgan: 

— Domnule, eşti gata? 

— Da, domnule, răspunse Morgan salutând cu o politeţe plină 
de distincţie. 

— Atunci, vino! 

— lată-mă, răspunse Morgan. 

Şi se duse să ia loc între plutonul de jandarmi şi detaşamentul 
de dragoni. 

— Doreşti să te urci în şaretă sau să mergi pe jos. Domnule? 
întrebă căpitanul. 

— Pe jos, pe jos, domnule. Ţin mult să se ştie că, lă-sându-mă 
ghilotinat, îmi satisfac o fantezie, dar frică nu mi-e! 

Sinistrul cortegiu străbătu piaţa Arenelor şi o apucă pe lângă 
zidurile grădinii castelului Montbazon. 

Şareta, cărând ceie trei cadavre, mergea în frunte, apoi 
veneau dragonii, apoi Morgan, mergând singur într-un spaţiu 
liber de doisprezece paşi, şi, în sfârşit, jandarmii, în frunte cu 
căpitanul lor. 

La capătul zidului cortegiul o cârmi spre stânga. 

Deodată, prin spărtura dintre grădină şi hala cea mare, 
Morgan zări eşafodul care-şi înălța spre cer cei doi stâlpi roşii, ca 
două braţe însângerate. 

— Ptiu! făcu el, n-am văzut încă ghilotină până acuma, şi n- 
am ştiut că poate fi ătât de urâtă. 

Şi, fără să mai spună ceva, scoţându-şi pumnalul din 
cingătoare, şi-l împlântă în piept până-n prăsele. 

Căpitanul de jandarmi văzu mişcarea fără s-o poată 
împiedica, şi-şi îndemnă calul înspre Morgan rămas în picioare, 
spre marea uimire a tuturor şi chiar a lui. 

Dar Morgan, scoțând unul din pistoale de la cingătoare şi 
ridicându-i piedica, spuse: 

— Opreşte! ne-am înţeles că nimeni nu pune mâna pe mine. 
Am să mor singur, sau murim trei, rămâne de ales, 

Căpitanul îşi dădu calul cu un pas înapoi. 


— Să mergem, zise Morgan. 

Şi într-adevăr, o porni mai departe. 

Ajuns la piciorul ghilotinei, Morgan îşi scoase pumnalul din 
rană şi şi-l împlântă a doua oară, tot atât de adânc ca şi întâia 
oară. 

Un răcnet de furie mai curând decât de durere îi scăpii din 
gâtlej. 

— Se vede că mi-e sufletul zăvorit în trup. Exclamă el. 

Apoi, pe când ajutoarele voiau să-l sprijine ca să urc scara în 
vârful căreia îl aştepta călăul, adăugă: 

— Ei! vă mai spun o dată: nu puneţi mâna pe mine! Şi urcă 
cele şase trepte fără să se clatine. 

Ajuns pe platformă, îşi scoase pumnalul din rană şi-şi dădu oa 
treia lovitură. 

Atunci, din gură îi izbucni un înspăimântător hohot da râs, şi 
aruncând la picioarele călăului pumnalul pe care-l scosese din a 
treia rană, tot atât de zadarnică cât şi primele două, îi spuse: 

— Pe cuvântul meu, mi-e de-ajuns. E rândui tău acuma, şi 
scoate-o la capăt cum ai să poţi. 

La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe 
eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se 
vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu. 

Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu, şi are să vi se 
spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit 
numele Ameliei. 

Morţii fură şi ei executaţi după cel viu, aşa încât cei care au 
fost să privească, nu numai că n-au pierdui nimic din cele ce v- 
am povestit, dar au avut două specla-pple în loc de unul. 


LIV 

MĂRTURISIREA 

La trei. Zile după evenimentele a căror povestire aţi citit-o, 
către ceasurile şapte seara, o trăsură acoperită de praf şi trasă 
de doi cai de poştă albi de spumă se opri la grilajul castelului 
Negrelor-Fântâni. 

Spre marea uimire a celui ce părea atât de nerăbdător ă 
ajungă poarta era larg deschisă, lumea sărmană umpluse 
curtea, iar peronul era plin de bărbaţi şi femei în genunchi. 

Apoi, simţul auzului trezindu-se pe măsură ce uimi-ea îi 


ascuţea mai mult văzul, călătorul crezu că aude clinchetul unui 
clopoțel. 

Deschise în pripă portiera vehiculului, sări jos din răsură, 
străbătu curtea în grabă, se urcă pe terasă şi văzu cară ce 
ducea la primul etaj înţesată de lume. 

Urcă scara aşa cum urcase treptele spre terasă şi auzi 

O şoaptă de slujbă religioasă ce-i păru că vine din camera 
meliei. 

Se îndreptă spre camera aceea. Era deschisă. 

La căpătâi şedeau îngenuncheaţi doamna de Montrevel 

1 micuțul Edouard, ceva mai departe Charlotte, Michel i fiul 
său. 

Pironul bisericii Sfânta-Clara îi clădea cea din urmă 
împărtăşanie Ameliei. Scena lugubră era luminată doar de 
pâlpâitul luminărilor. 

Cei de faţă îl recunoscură pe Roland în călătorul al cărui 
vehicul se oprise în faţa porţii grilajului. Lumea se feri din cale la 
trecerea lui iar el, cu capul descoperit, intră şi merse de 
îngenunche alături mamă-sa. 

Muribunda, întinsă pe spate, cu mâinile împreunate, cu capul 
înălţat pe_ perină, cu ochii ţintuiţi spre cer într-un soi de extaz, 
nu păru că-şi dă seama de sosirea lui Roland. 

Ai fi zis că trupul îi mai era pe lumea asta, dar sufletul îi şi 
plutea între cer şi pământ. 

Mâna doamnei de Montrevel o căută pe cea a lui Roland şi 
sărmana mamă, găsihd-o, lăsă să-i cadă capul, în hohote de 
plâns, pe umărul fiului ei. 

Suspinele materne, fără îndoială nu fură nici ele auzite de 
Amelie, cum nici prezenţa lui Roland nu fusese observată, căci 
tânăra fată rămase nemişcată ca o stană. Numai când 
împărtăşania muribunzilor îi fu dată, când fericirea veşnică îi fu 
făgăduită prin cuvintele mângiie-toare ale preotului, buzele ei ca 
de marmură părură că se însufleţesc şi şopti cu vocea stinsă, 
dar răspicat: 

— Amin! 

Atunci, clopoţelul sună din nou. Băiatul care-l ţinea ieşi cel 
dintâi, apoi cei doi dascăli ce duceau luminările, pe urmă cel ce 
purta crucea... pe urmă, în sfârşit, preotul care ţinea în mâini- 
potirul cu sfânta împărtăşanie. 

Toţi străinii de casă plecară după cortegiu, cei ai casei şi 


membri familiei rămaseră singuri, 

Casa, cu- o clipă mai înainte plină de freamăt şi de lume 
rămase tăcută, aproape pustie. 

Muribunda nu se mişcase, buzele i se încinseseră ia- răşi, 
mâinile îi rămăseseră împreunate, ochii înălţaţi spre cer. 

După câteva minute, Roland se plecă la urechea doamnei de 
Montrevel şi-i spuse pe şoptite: 

— Vino mamă, am să stau de vorbă cu dumneata Doamna de 
Montrevel se ridică, îl împinse pe micuțul 

Edouard către patul surorii lui. Copilul se 
picioarelor şi o sărută pe Amélie pe frunte. 

Apoi „după el veni doamna de Montrevel, se aplecă asupra 
fiicei sale şi, în sughiţuri de plâns, depuse şi ea un sărut pe 
fruntea fetei, în acelaşi loc’. 

La rindul său veni şi Roland, cu inima zdrobită dar "u ochii 
uscați. Ar fi dat mult să poată vărsa lacrimile e-i înecau inima. 

O sărută şi el pe Amélie aşa cum făcuse fratele lui i maică-sa. 
Amélie păru la fel de nesimţitoare la sărutul i cât fusese şi la 
celelalte două de niafinainte. 

Băiatul, mergând în frunte, doamna de Montrevel şi oland 
venind în urma lui Edouard, eu toţii se îndreptă spre uşă. 

în clipa când să treacă pragul, toţi trei se opriră, tre-ărind. 

Auziseră numele lui Roland, rostit limpede. Roland se 
întoarse. 

Amelie rosti a doua oară numele fratelui ei. 

— M-ai strigat, Amélie? întreabă Roland. 

— Da, răspunse vocea muribundei. 

— Singur, sau cu mama? 

— Singur. 

Vocea aceea fără de niciun accent, dar cu toate aces-a 
desăvârşit ele clară, avea ceva îngheţat în ea. Părea n ecou din 
altă lume. 

— Du-te mamă, spuse Ridând. Vezi că Amélie vrea vorbească 
numai cu mine. BI - Oh! Doamne. Dumnezeule! şopti doamna de 
Mnn-evel. Mai rămâne oare vreo» peranţă? 

Oricât de încet fuseseră rostite vorbele de mai sus. Wunda le 
auzi. 

— Nu. Mamă. U răspunse ea. Dumnezeu a îngăduit -ă-mi mai 
văd rratele, dar m noaptea asta voi fi la sânul fiu. 

Doamna -de Montrevel scoase ar. Geamăt adânc. 


A 


nălţă în vârful 


— Roland! Roland! murmură ea, oaie n-ai spune că şi ajuns 
acolo? 

Roland îi tăcu semn să-l lase singur. Doamna de Mon-wel 
plecă cu Edouard. 

Roland se întoarse, închise- uşa şi, cu o negrăită emo-ic, se 
îndreptă spre eăpătâiul patului Ameliei. 

Tot trupul ei era pradă înţepenirii cadaverice, sufla-a-i de-abia 
ar fi aburit o oglindă atât îi era de stinsă, umai ochii, peste 
măsură de căscaţi, priveau fix şi stră- 


luceau, ca şi cum tot ceea ce mai rămăsese din existenţa 
acelui trup, pedepsit înainte de vreme, s-ar fi concentrat în ei. 

Roland auzise vorbindu-se de strania stare denumită extaz şi 
care nu-i altceva decât catalepsie. 

înţelese că Amélie era în ghearele acelei morţi anticipate. 

— lată-mă surioară. Ce vrei să-mi spui? 

— Ştiam c-ai să soseşti, răspunse tânăra tot nemişcată, şi te- 
aşteptam. 

— De unde ştiai c-am să vin? întrebă Roland. 

— Te-am văzut venind. Roland fu cuprins de un tremur. 

— Şi, întrebă el, ştiai tu de ce-am venit? 

— Da. De-aceea m-ani rugat atât de mult lui Dumnezeu, din 
adâncul sufletului, încât mi-a îngăduit să mă scol şi să scriu. 

— Când? 

— Noaptea trecută. 

— Şi unde-i scrisoarea? 

— Sub perna mea. la-o şi citeşte-o. 

Roland şovăi o clipă. Sora lui nu era oare cuprinsă de delir? 

— Sărmană Amelie! şopti Roland. 

— Nu trebuie să mă plângi, răspunse tânăra fată, mă duc să-l 
întâlnesc. 

— Pe cine? întrebă Roland. 

— Pe cel pe care l-am iubit şi pe care tu l-ai ucis. Roland 
scoase un geamăt. Sora lui delira. Despre cine voia să 
vorbească? 

— Amelie, venisem să te întreb... 

— Despre lordul Tanlay, ştiu, răspunse tânăra fată. 

— Ştii! Dar cum? 

— Nu ţi-a m spus că te-am văzut venind şi că ştiam de ce vii? 


— Atunci, răspunde-mi. 

— Nu mă întoarce din drumul meu spre Dumnezeu şi spre el, 
Roland. Ţi-am scris, citeşte-mi scrisoarea. 

Roland vârî mâna sub pernă. Încredinţat că sora lui era în 
delir. 

Spre marea lui uimire, dădu cu mâna de o hârtie pe care o 
scoase. 

Era o scrisoare pusă într-un plic. Pe plic erau scrise 
următoarele cuvinte: 

„Lui Roland, care soseşte mâine.” 

Se apropie de lampa de căpătâi, ca să citească mai uşor. 

Scrisoarea era datată din ajun, la ceasurile unsprezece seara. 

Roland citi: 

„Frate, fiecare din noi doi avem a ne ierta câte un lucru 
înspăimântător...” 

Roland îşi îndreptă privirile spre sora lui: era tot nemişcată. 

Citi mai departe: 

„Mi-a fost drag Charles de Sainte-Hermine. Dar mi-a fost mai 
mult decât drag, m-am însoţit cu el...” 

— Vai! şopti tânărul printre dinţi. Are să moară! 

— A murit! îi spuse Amelie. Roland scoase un strigăt de 
uimire. 

Atât de încet rostise cuvintele la care răspunsese Amelie încât 
abia de le auzise el singur. 

Ochii i se aplecară iarăşi pe scrisoare: 

„Nu era cu putinţă niciun soi de unire între soia lui Roland de 
Montrevel şi şeful confraţilor lui lehu. lată taina teribilă pe care 
n-o puteam rosti şi care mă mistuia. 

O singură fiinţă trebuia s-o ştie şi a &flat-o. Fiinţa aceea e sir 
John Tanlay. 

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe omul acela cu suflet leal, 
care-mi făgăduise să strice proiectele unei căsătorii imposibile şi 
pare s-a ţinut de cuvânt. 

— Viaţa lordului Tanlay să-ţi fie scumpă şi sfântă, o, Roland! E 
singurul prieten pe care l-am avut în durerea mea, singurul om 
Ble cărui lacrimi; -au amestecat cu ale mele. 

Mi-a fost drag Charles de Sainte-Hermine. Am fost iubita lui. 
lută lucrai cumplit pe care-l ai a mi-l ierta. 

Dar, în schimb, tu eşti pricina morţii sale: iată lucrul cumplit 
pe care ţi-l iert. 


Şi acum, vino repede, o, Roland, pentru că nu trebuie să mor 
decât când tu vei fi sosit. 

Murind, am să-l revăd. Murind, am să-l întâlnesc ca să nu mă 
mai despart niciodată de el. Sunt fericită că mor." 

Totul era limpede şi precis, * era evident -că în scrisoarea 
aceea nu exista nici urmă de delir. 

Roland o reciti încă de două ori şi rămase o clipă nemişcat, 
mut, gâfâind, plin de îngrijorare. Dar, * în sfârşit, mila birui 
mânia. 

Se apropie de Amélie, întinse mâna deasupra ei şi cu glas 
blând îi spuse: 

— Surioară, te ierţ. 

O uşoară tresărire scutură trupul muribundei: 

— Şi acum, spuse ea, cheam-o pe mania. In "braţele ei 
trebuie să mor., 

Roland se duse la uşă şi o strigă pe doamna de Mon- t re vel.. 


Camera ei era deschisă. Aştepta, bine înţeles,: şi alergă la 
chemare. 

— Ce-i? întrebă ea, nerăbdătoare. 

— Nimic, răspunse Roland, afară doar că Amélie doreşte să 
moară în braţele dumitale. 

Doamna de Montrevel intră şi se duse să îngenuncheze în faţa 
patului fiicei sale. 

Atunci, ca şi cum un braţ nevăzut dezlegase legăturile ce 
păruseră c-o ţintuiesc în culcuşul morţii, Amelie, săl-tându-se 
încetişor, desprinzându-şi mâinile din împreunarea lor pe piept 
şi lăsând să-i alunece o mână în mâna maicii sale, zise: 

— Mamă, mi-ai dat viaţa şi tu mi-o ridici. Fii binecuvântată-. E 
tot ce-ai putut să faci ca mamă pentru mine, fiindcă pentru fata 
dumitale nu mai era fericire cu putinţă pe lumea asta. 

Pe urmă, deoarece Roland trecuse să-ngenunche de partea 
cealaltă a patului, lăsând. Să-i cadă cealaltă mână în mâna lui, 
aşa cum făcuse şi cu maică-sa, îi spuse: 

— Ne-am iertat amândoi unul pe altul, frate. 

— Da, biata mea Amélie, răspunse Roland, şi trag nădejde c- 
am făcut-o din adâncul sufletelor noastre. 

— Nu mai am a-ţi cere decât un ultim lucru. 

— Care? 

— Să nu uiţi că lordul Tanlay a fost cel mai bun prie-en al 


meu. 

— Fii liniştită, răspunse Roland, viaţa lordului Tan-y mi-e 
sfântă. 

Amelie îşi trase răsuflarea. 

Apoi, - cu o voce în care ar fi fost cu neputinţă de re-unoscut 
altă schimbare afară de o slăbire din ce în ce lai accentuată, ea 
spuse: 

— Adio, Roland! Adio mamă. Să-l îmbrăţişaţi pe douard din 
parte-mi. 

Apoi, cu un strigăt smuls din inimă, în care era mai Tultă 
bucurie decât tristeţe, exclamă: 

— lată-mă, Charles, iată-mă... 

Şi recăzu pe pat, trăgând cu ea, în mişcarea pe care-o ăcuse, 
amândouă mâinile, care i se împreunară pe piept. 

Roland şi doamna de Montrevel se ridicară şi se aple-ară 
asupra ei, fiecare din câte o parte. | Amelie îşi reluase poziţia pe 
care o avusese dintr-un ceput. Numai că pleoapele i se închiseră 
şi slaba răsu-'"are ce-i ieşea din piept i se stinsese. Martiriul se 
împlinise. 

— Amelie murise. 


LV 


Amélie murise în noaptea de luni spre marţi, adică e 2 spre 3 
iunie 1800. 

în seara zilei de joi, adică la 5 iunie, sala operei mari, nde se 
da a doua reprezentaţie a operei Ossian, sau arzii, era tixită de 
lume. 

Se ştia ce admiraţie profundă avea primul consul pen-u 
cântecele culese de Macpherson şi, atât din adulaţie, cât şi 
pentru calitatea alegerii literare, Academia naţională |e muzică 
comandase o operă care, cu toate stăruinţele făcute, nu sosise, 
decât la vreo lună după ce generalul | lon aparte părăsise 
Parisul ca să se întâlnească cu armata de rezerva. 

La balconul din stinga, un amator de muzică se deosebea de 
rest prin atenţia concentrată cu care urmărea spectacolul, când, 
în pauza de după actul întâi, plasatoarea, strecurându-se printre 
cele două rânduri de fotolii, se apropie de el şi-l întrebă în 


şoaptă: 

— lertaţi-mă, domnule, nu sunteţi dumneavoastră cumva 
lordul Tanlay? 

— Ba da, răspunse amatorul de muzică. 

— În cazul acesta, milord, un tânăr care ar avea să vă facă, 
zice el, o comunicare "de cea mai mare importanţă, vă roagă să 
fiţi atât de bun să veniţi să vă întâlniți cu el pe culoar. 

— Ol o! exclamă èir John. Un ofiţer? 

— E îmbrăcat ca burhez, milord, dar ţinuta lui s-ar părea că e 
într-adevăr a unui militar. 

— Bine! zise sir John, ştiu despre ce e vorba. Se ridică şi se 
duse după plasatoare. 

La capătul culoarului aştepta Roland. 

Lordul Tanlay nu păru deloc surprins că-l vede. Numai că 
înfăţişarea severă a tânărului înăbuşi în el primul elan de 
prietenie adâncă ce l-ar fi făcut să se arunce la pieptul celui ce-l 
chemase. 

— lată-mă, domnule, spuse 'sir John. Roland se înclină. 

— Vin de la hotelul dumneavoastră, milord, începu să 
vorbească Roland. După cât se pare, de-o bucată de vreme aţi 
luat precauţiunea de-a spune portarului unde vă duceţi, pentru 
ca cei ce ar avea treburi cu dumneavoastră să ştie unde să vă 
întâlnească. 

— E-adevărat, domnule. 

— " Precauţia e bună,. Mai ales pentru oamenii care, venind 
de departe şi fiind grăbiţi ca mine, n-au răgaz să-şi piardă 
vremea. 

— Atunci, întrebă sir John, aţi părăsit armata şi aţi venit la 
Paris numai ca să.mă vedeţi pe mine? 

— Numai pentru asemenea cinste, milord. Şi nădăjduiesc că 
veţi ghici pricina grabei mele şi mă veţi scuti de alte explicaţii! 

— Domnule, răspunse sir John, din clipa de faţă stau la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Mâine, la ce oră se vor putea înfăţişa domniei" voastre doi 
prieteni de-ai mei, milord? - 


— De la ora şapte de dimineaţă până la miezul nopţii, 
domnule. Afară doar de nu v-ar conveni mai mult să facem asta 
numaidecât? 

— Nu, milord. Abia am sosit şi-mi trebuie un timp să-i găsesc 


pe cei doi prieteni şi să le dau instrucţiunile necesare. Aşa că, 
după toate probabilitățile, nu vă vor stingheri decât mâine între 
ceasurile unsprezece şi amiază. Dar v-aş rămâne foarte 
îndatorat dacă chestiunile pe care le avem de lichidat prin 
mijlocirea lor s-ar putea lichida în cursul aceleiaşi zile. 

— Cred că lucrul e cu putinţă, domnule, şi de vreme ce este 
vorba de a împlini dorinţa dumneavoastră, întâr-zierea nu va fi 
pricinuită de mine. 

— Asta e tot ce doream să ştiu. Milord. Aş fi tare mâh- nit să 
vă stingheresc mai mult. W*% 

Şi Roland salută. 

Sir John îi răspunse la salut. Şi, în timp ce tânărui nostru se 
depărta, el se întoarse la balcon şi se duse să-şi reia locul. 

Toate vorbele schimbate fuseseră şi de-o parte şi de alta 
rostite cu glas stăpânit şi cu chip' atât de indiferent, încât 
persoanele de prin preajmă nici n-ar fi putut bănui c-ar exista 
nici cea mai mică neînțelegere între doi inşi ce se salutaseră cu 
atâta curtenie. 

Era ziua când ministrul de război primea audienţe. Roland se 
înapoie la hotelul său, şterse toate urmele călătoriei pe care-o 
făcuse, se urcă în trăsură şi, la orele zece fără câteva minute, 
mai putu încă să se anunţe la cetăţeanul Carnot. 

Două pricini îl minaseră acolo: mai întâi o comunicare verbală 
pe care-o avea de făcut ministrului de război din partea primului 
consul; apoi, speranţa de a găsi în salonul de aşteptare de la 
minister pe cei doi martori de care avea nevoie pentru a pune la 
punct întâlnirea sa pe teren cu sir John. 

Totul se petrecu aşa cum sperase Roland. Ministrul de război, 
primi prin el amănuntele cele mai exacte în privinţa trecerii 
peste Saint-Bernard şi a situaţiei armatei, iar Roland găsi în 
saloanele ministeriale cei doi prieteni pe care-i căuta. 


Câteva cuvinte au fost ae ajuns ca să-i pună la curent. 
Militarii, de altfel, sî. Nt înţelegători în asemenea soiuri de 
destăinuiri. 

Roland vorbi de-o insultă gravă, care va rămâne tainică chiar 
pentru ceice-ar trebui să asiste la pedepsirea ei. Declară a fi cel 
ofensat şi ceru. Alegerea armelor şi. În reglementarea luptei, 
toate avantajele destinate celor ofensaţi. 


Cei doi tineri aveau misiunea de a se înfăţişa a doua zi la 
ceasurile nouă de dimineaţă la hotelul Mirabeau, în strada 
Richelieu, şi să se-nţeleags cu cei doi martori ai lordului Tanlay, 
după care ar urma să vină să-l întâl-nească pe Roland la hotelul 
Paris, pe aceeaşi stradă. 

Roland se întoarse la el pe la unsprezece, scrise timp de un 
ceas, sau cam aşa ceva, se culcă şi adormi. 

La nouă şi jumătate cei aoi prieteni ai săi veniră la el. 

Se despărţiseră tocmai <je sir John. 

Sir John recunoscuse toate drepturile lui Roland, declarase că 
nu va discuta niciuna din condiţiile duelulu. Şi că, de vreme ce 
Roland se socotea cel ofensat, el avei a dicta condiţiile. 

Când ei îşi arătară mirarea că discută cu el şi hu ci doi prieteni 
de-ai lui cu care crezuseră că vor avea de.-; face, lordul Tanlay le 
răspunse că la Paris nu cunoşte; pe nimeni destul de apropiat ca 
să-i încredinţeze aseme nea chestiune, şi nădăjduia aşadar că, 
pe teren, unul dir cei doi prieteni ai lui Roland va trece de partea 
lui şi-va asista. În sfârşit, în toate privinţele au găsit că lordu 
Tanlay s-a comportat ca un gentilom desăvârşit. 

Roland declară că cererea adversarului, în privinţi unuia din 
martorii săi, era nu numai justă, dar şi firease; şi împuternici pe 
unul dintre cei doi tineri să-l asiste r. Sir John şi să-l reprezinte. 

Mai rămânea, din partea lui Roland, de-dictat cond ţiile luptei.. 

Duelul avea să se facă cjj pistoale. 

După ce se vor încă rea. Cele două pistoale, adversai aveau 
să se aşeze la cinci paşi unul de altul.. La a tic lovitură bătută 
din mâinl ciq către martori, vor trage. 

Era, după cum se veade. Un duel de moarte, în care I ce nu va 
ucide, însemraa ca şi ierta evident adversar» 

De aceea, cei doi tineri îşi sporiră obiecţiunile. Dar oland 
stărui, declarând că, fiind singurul în măsură să judece 
gravitatea ofensei ce-i fusese făcută, o socotea, destul de gravă 
pentru ca repararea ei să aibă loc aşa şi nu altfel. 

Trebuiră să cedeze în faţa unei asemenea încăpăţânări. 
Totuşi, cel dintre prietenii lui Roland care trebuia să-l asiste pe 
sir John, făcu toate rezervele cu putinţă, decla-'ind că el nu se 
angaja nicidecum pentru clientul său şi că, de nu va avea un 
ordin absolut din partea lui, nu va îngădui nicicând un asemenea 
măcel. A 

— Nu te înfierbânta, dragă prietene, îi spuse Roland. Il cunosc 


pe sir John şi cred că va fi mai înţelegător decât dumneata. 

Cei doi tineri plecară şi se înfăţişară iarăşi lui sir John. 

11 găsiră luându-şi prânzul după moda englezească, adică cu 
un biftec, cartofi şi ceai. 

La vederea lor, sir John se ridică şi-i pofti să ia masa cu el, dar 
la refuzul lor, le spuse că le stă la dispoziţie. 

Cei doi prieteni ai lui Roland începură prin a-l vesti pe lordul 
Tanlay că putea conta pe unul din ei ca să-l asiste. 

Pe urmă, cel care rămăsese de partea lui Roland, stabili 
condiţiile luptei. 

La fiecare cerere a lui Roland, sir John înclina capul în semn 
de consimţire şi se mulțumea să răspundă: 

— Foarte bine. 

— Cel dintre tineri ce-şi luase sarcina să-l reprezinte, foi să 
facă unele observaţii asupra modului de luptă care trebuia, 
afară doar de o întâmplare imposibilă, să se încheie cu moartea 
ambilor combatanți. Dar lordul Tanlay il rugă să nu mai stăruie. 

— Domnul de Montrevel este un bărbat civilizat. Nu doresc să- 
| contrariez în nuci un fel. Ceea ce face, e bine făcut. 

Mai rămânea ora la care aveau să se intâlnească pe toren. 

Asupra acelui punct, ca şi asupra celorlalte, lordul Tanlay se 
ţinea cu totul la dispoziţia lui Roland. 

Cei doi martori îl părăsiră pe sir John încă şi mai în-cinlaţi de el 
la această a doua întâlnire decât la cea dintâi. 


Rolf. Nd îi aştepta. Ei îi povestiră totul. 

— Ce v-am spus eu? exclamă Roland. Îl întrebară de ceas şi 
de loc. Roland hotărî ceasurile şapte seara, în aleea la Muette: la 
timpul’ acela pădurea era aproape pustie, iar lumina va fi încă 
destul de bună - să nu uităm că era în luna iunie - pentru ca doi 
adversari să se poată bate cu oricare armă ar fi fost. 

Nimeni nu vorbise de pistoale. Cei doi tineri îi propuseră lui 
Roland să ia pistoale de la armurier, 

— Nu, răspunse Roland. Lordul Tanlay are o pereche de 
pistoale de care m-am şi slujit o dată. Bacă nu i-e silă să Se bată 
cu pistoalele acelea, le prefer tuturor celorlalte. 

Cel dintre tinerii ce trebuia să-i slujească de martor lui sir John 
plecă să-şi găsească clientul şi îi puse ulti--mele trei întrebări, şi 
anume: dacă ceasul şi locul întâl-nirii pe teren îi conveneau şi 
dacă voia să se slujească în luptă de pistoalele sale. 


Lordul Tanlay, potrivindu-şi ceasul după cel al martorului şi 
dându-i cutia cu pistoalele, răspunse că este de acord. 

— Să vin să vă iau, milord? întrebă tânărul. * -Sir John zâmbi 
cu melancolie. 

— De prisos, răspunse el. Sunteţi prietenul domnului de 
Montrevel, drumul are să vă fie mai plăcut cu el decât cu mine. 
Aşa că, duceţi-vă cu el. Eu voi veni călare, cu slujitorul meu, şi 
mă veţi găsi la locul întâlnirii. 

Tânărul ofiţer îi raportă răspunsul lui Roland. 

— Ce v-am spus eu? exclamă el. 

Era amiază. Mai aveau şapte ceasuri înaintea lor. Ro- land îi 
lăsă pe cei doi prieteni ai săi să plece după trebu- rile lor., ^, \ 

La şase şi jumătate precis, trebuiau să fie în faţa uşii lui 
Roland, cu trei cai şi doi slujitori. 

Ca să nu fie tulburaţi în vreun fel, era nevoie să se dea tuturor 
pregătirilor duelului aspectul unei plimbări. 

Exact când bătu ceasul şase şi jumătate, slujitorul di la hotel îl 
vesti pe Roland că e aşteptat în faţa uşii dinspre stradă. 

Erau cei doi martori şi cei doi slujitori. Unul dintre aceştia din 
urmă ţinea de căpăstru un cal. 

Roland le făcu un semn de afectuoasă prietenie celor doi 
ofiveri şi încalecă. 

Pe urmă, trecând pe bulevarde, ajunseră în piaţa Ludovic al 
XV-lea şi în sfârşit la Champs-Elysees. 

în timpul drumului se repetă iarăşi fenomenul acela ciudat 
care-l uimise în aşa măsură pe sir John când Roland se bătuse în 
duel cu domnul de Barjols. 

Roland fu de-o veselie, ce s-ar fi putut crede exagerată dacă, 
bine înţeles, n-ar fi fost atât de sinceră.. 

Cei doi tineri, care ştiau ce înseamnă curajul, rămaseră uimiţi 
în faţa unei asemenea nepăsări. Ar fi înţeles-o într-un duel 
obişnuit, în care sângele rece şi dibăcia dau speranţă celui ce le 
are că-şi va răpune adversarul. Dar într-o luptă ca aceea spre 
care se îndreptau, nici sângele rece şi nici dibăcia nu-i putea 
salva pe luptători dacă nu de moarte, cel puţin de-o rănire 
înfricoşătoare. 

în afară de asta, Roland dădea printeni calului ca unul ce are 
mare zor să ajungă, aşa că ajunse la unul din tapetele aleii la 
Muette cu cinci minute înainte de ora fixată. 

Un bărbat se plimba pe alee. Roland îl recunoscu pe sir John. 


Cei doi tineri cercetară amândoi deodată expresia de pe faţa 
lui Roland lă vederea adversarului său. 

Spre marea lor uimire, singura expresie ce se arătă pe faţa 
tânărului nostru fu cea a unei bunevoinţi aproape duioase. 

Cât ai clipi le fu de-ajuns celor patru actori principali ai scenei 
ce-avea să se desfăşoare, să se unească şi să se talute. 

Sir John era 'de un calm desăvârşit, dar chipul lui păstra o 
urmă adâncă de melancolie. 

Era evident că întâlnirea aceea i se părea tot aut de 
dureroasă pe cât îi părea de plăcută lui Roland. 

Descălecară. Unul din martori luă cutia cu pistoale din mâinile 
unui slujitor, poruncindu-le celorlalţi să meargă mai departe pe 
alee, ca şi cum ar plimba caii stăpânilor lor. Nu trebuiau să se 
întoarcă decât la auzul focurilor de pistoale. Slujitorul lui sir John 
trebuia şi el să se unească cu ceilalţi şi să facă acelaşi lucru ca 
şi ei. 


Cei doi adversari şi cei doi martori intrară în pădure 
înfuhdându-se în adâncul desişului, ca să găsească un toc 
potrivit. 

De altfel, aşa cum prevăzuse Roland, pădurea eri pustie. 
Ceasul cinei îi întorseseră la ei acasă pe toţi << i ce ieşiseră să 
se plimbe. 

Găsiră un soi de poiană ce părea făcută anume penii Q 
împrejurarea în care se aflau. 

Martorii se uitară ia Roland şi la sir John. 

Aceştia făcură un semn de încuviinţare cu capul. 

— Nicio schimbare? întrebă unul din martori adro-sându-se 
lordului Tanlay. 

— Întrebaţi-l pe domnul de Montrevel, răspunse I< i dul 
Tanlay. Mă a fiu aici în deplină dependenţă de el. 

— Niciuna, spuse Roland. 

Pistoalele fură scoase din cutie şi trecură la încăi carea lor. 

Sir John se ţinea la o parte, scoticind prin ierburili înalte cu 
cravaşa. 

Roland se uită la el şi păru că şovăie o clipă. A] iļ luând o 
hotărâre, se îndreptă spre el. Sir John înălţă «anul şi aşteptă cu 
vădită speranţă. 

— Milord, începu Roland să vorească, aş putea a de ce să mă 
plâng de dumneavoastră în anumite primim, dar totuşi vă cred 


om de cuvânt. 

— Şi aveţi dreptate, domnule, răspunse sir John. 

— Sunteţi în stare, dacă-mi veţi supravieţui, să ţineţi de 
promisiunea pe care mi-aţi dat-o la Avignnn? 

— Nu văd nicio probabilitate să vă supravieţuitl i domnule, 
răspunse lordul Tanlay. Dar puteţi dispune di mine cum veţi voi 
atâta timp cât îmi va mai rămâne o su llare de viaţă în trup.. 

— E vorba de ultimele dispoziţii de luat în privi trupului meu. 

— Fi-vor ele aceleaşi aici ca şi la Avignon? 

— Aceleaşi aici ca şi acolo, milord. 

— Bine... puteţi fi liniştit cu desăvârşire, 

Roland il salută pe sir John şi se întoarse la cei du| prieteni ai 
săi. 

— În caz de nenorocire, ai a ne face vreo reconmn» dare 
specială, întrebă unul din ei. 

— Una singură. 

Fă-o.. — W. 

— Să nu vă împotriviţi în niciun fel la cele ce va lan milord 
Tanlay în privinţa trupului şi înmormân-ii mele. De altfel, iată în 
mâna stinga un bilet care îi destinat în cazul în care aş fi ucis 
fără să fi avut timpul a rosti câteva cuvinte. Aveţi să-mi 
desfaceţi mâna şi -i daţi biletul. 

— Asta-i tot? 

— Tot. 

| - Pistoalele sunt încărcate. 

— Ei, atunci, daţi-i de ştire lordului Tanlay. 

Unul dintre cei doi tineri se desprinse de grup şi se dreptă 
spre sir John. Roland văzu că distanţa era mai mare decât 
crezuse. Celălalt măsură cinci paşi. 

— lertare, am spus trei paşi. 

— Cinci, răspunse ofiţerul cafe măsura distanţa. | - 
Nicidecum, dragă prietene, te înşeli. 

Se întoarse către sir John şi martorul său. Îmrebân.-ii-i din ochi. 

— Trei paşi e foarte bine, răapunse sir John încline] u-se. 

Nu se mai putea spune nimic de vreme ce adversarii au de 
aceeaşi părere. Cei cinci paşi fură reduși la trei. 

Apoi, două săbii fură culcate pe pământ. Ca să hotăr-mă vască 
distanţa. Sir John şi Roland se apropiara, fiecare de partea sa, a 
ee atinseră lama săbiilor eu vârfurile încălţărilor lor.’ Atunci li se 
puseră fiecăruia câte-un pistol încărcat mină. 


Amândoi se salutară, 'ca să arate că erau gata. 

Martorii se îndepărtară. Trebuiau să bată de trei ori îi palme. 

la bătaia întâia. Adversarii ridicau piedica, la a doua oehiau, la 
a treia descărcau pistoalele. 

Cele trei bătăi din mâini răsunară la distanţă egală presuraţi 
de liniştea cea mai adâncă. S-ar fi zis că şi tul tăcuse, că până şi 
frunzele copacilor amuţiseră. 

Adversarii erau calmi, dar o spaimă vădită se înlipă-l pe feţele 
celor doi martori. 

La bătaia a treia, cele două împuşcături răsunară cu. Atâta 
simultaneitate, încât nu se auzi decât una singură. 

Dar, spre marea uimire a martorilor, amândoi'luptătorii 
rămaseră în picioare. 

în clipa când să tragă, Roland îşi abătu pistolul de la ţintă, 
aplecându-l spre pământ. 

Lordul Tanlay îl ridicase pe al lui şi frânsese o ereingă în 
spatele lui Roland, la trei picioare deasupra capului său. 

Fiecare din cei doi duelişti era evident uimit de un lucru: că 
era încă viu după ce-şi cruţase adversarul. 

Roland fu primul care prinse a vorbi: 

— Milord! exclamă el. Sora mea mi-a spus răspicat că sunteţi 
cel mai generos om de pe faţa pământului. 

Şi, aruncând pistolul departe de el, întinse braţele către sir 
John. 

Sir John se repezi. 

— Ah! înţeleg, zise el. Şi de data asta ai dorit să mori, dar, din 
fericire, Dumnezeu n-a îngăduit să fiu tocmai eu ucigaşul 
dumitale! 

Cei doi martori se apropiară. 

— Ce s-a-ntâmplaţ? întrebară ei,. 

— Nimic, răspunse Roland, ntimai că, hotărât să mor, voiam 
cel puţin să cad doborât de rrtânâ omului pe care-l iubesc cel 
mai tare pe lume. Din nenorocire, aşa cum aţi văzut, a dorit să 
moară mai curând el decât să mă ucidă. Haidem, adăugă Roland 
cu glas surd, văd că treaba asta trebuie s-o las în seama 
austriecilor. 

Apoi, aruncându-se iarăşi în braţele lordului Tanlav şi 
strângând mâinile celor doi prieteni, mai spuse: 

— lertaţi-mă, domnilor, dar primul consul vrea să dea o mare 
bătălie în Italia şi n-am timp de pierdut dacă mai vreau să iau 


parte la ea. 

Şi, lăsându-l pe sir John să dea lămuririle pe care ofiţerii 
socoteau că se cuvine să le ceară, Roland o apucă spre alee, 
sări pe calul său şi se întoarse spre Paris în galop. 

Posedat încă de fatala-i manie de a muri, v-arri spus care-i era 
cea din urmă nădejde. 

ÎNCHEIERE 

LVI 

între timp, armata franceză îşi continuase marşul, şi, la 2 
iunie, intrase în Mian. 

întâmpinase o slabă rezistenţă: fortul Milan fusese blocat. 
Murat, trimis la Plaisance, cucerise localitatea fără nicio 
greutate, în sfârşit, Lannes îl bătuse pe generalul Ott la 
Montebello. 

Pe noile poziţii, se aflau în spatele armatei austriece fără ca 
aceasta să fi bănuit. 

în noaptea de 8 iunie sosise un curier de la Murat care, aşa 
cum am spus mai sus, ocupase Plaisance. Murat interceptase o 
depeşă a generalului M&las şi o trimitea primului consul. 

Depeşa vestea capitularea Genovei, Masséna, după ce-şi 
mâncase caii, câinii, pisicile şi şoarecii, se văzuse silit să se 
predea. 

Mêlas, (ie altfel, vorbea despre armata de rezervă cu cel mai 
profund dispreţ. Spunea că prezenţa lui Bonaparte în Italia este 
pur şi simplu o născocire, el ştiind din sursă sigură că primul 
consul era tot la Paris. 

Erau toate veşti ce trebuiau comunicate fără întârziere, lui 
Bonaparte, capitularea Genovei situându-le printre cele de 
categorie proastă. 

în consecinţă, Bourrienne îl trezi pe general la orele trei 
noaptea şi-i traduse telegrama. Cel dintâi cu vânt al lui 
Bonaparte fu: - Bourrienne, nu ştii nemţeşte! 

Dar Bourrienne reîncepu traducerea vorbă cu vorbă. 

După această lectură de-a doua, generajul se sculă, trezi pe 
toată lumea, dădu ordinele pe care le avea de dat, pe urmă se 
culcă din nou şi adormi. 

în aceeaşi zi părăsi Milanul, îşi stabili cartierul general la 
Stradella, rămase acolo - până la 12 iunie, plecă de-acolo în 13 
şi, mergând spre Scrivia, străbătu Montebello, unde văzu 
câmpul de bătălie încă sfâşiat de victoria lui Lannes. Urmele 


morţii se vedeau pretutindeni. Biserica era plină ochi de morţi şi 
de răniţi. 


— Drace! exclamă primul. Consul adresându-se 
învingătorului, se pare că aici a fost măcel grozav! 

— Atât de înfierbântat, generale, încât oasele pârâiau în 
divizia mea ca grindina ce cade în geamlăc. 

La 11 iunie, în timp ce generalul era la Stradella, De-saix făcu 
joncţiunea cu el. 

Eliberat, în'virtutea capitulării localităţii El-Arich, sosise la 
Toulon în 6 mai, adică tocmai în ziua în care Bonaparte plecase 
din Paris. 

La poalele masivului Saint-Bernard, primul consul primise o 
scrisoare de la Desaix, prin care îl întreba dacă trebuia-să plece 
spre Paris sau să facă joncţiunea cu ar- mata. ". — Ei da, sigur. 
Să plece la Paris! răspunse Bonaparte Scrieţi-i să se-ntâlnească 
cu noi în Italia, oriunde am îi, la cartierul general. 

Bourrienne îi scrisese şi, aşa cum v-am spus, Desaix sosise în 
11 iunie la Stradella. 

Primul consul îl primise cu îndoită bucurie. Mai întu regăsea 
un om lipsit de ambiţie, un ofiţer inteligent şi urs prieten 
devotat. Apoi, Desaix sosea tocmai la timp ca să-i înlocuiască în 
comandamentul diviziei sale pe Boubel, care fusese ucis. 

Pe baza unui fals raport al generalului Gardanne, primul 
consul crezuse că duşmanul refuza lupta şi se retră -gea către 
Genova. Îl trimise pe Desaix cu divizia lui pe drumul către Novi 
ca să-i taie retragerea. 

Noaptea din 13 spre 14 se petrecuse cum nu se poate mai 
liniştit. În ajun, cu toate că se dezlănţuise o furtună, fusese o 
încăierare din care austriecii ieşiră bătuţi. S-ar fi zis că natura şi 
oamenii erau osteniţi şi se odihneau. 

Bonaparte era liniştit: un singur pod exista peste Bormâda, 
dar i se spusese că podul fusese tăiat. 

Avanposturi fuseseră aşezate cât mai înaintate cu putinţă 
înspre Bormida, ţinându-se legătura prin grupuri de câte patru 
oameni. 

Toată noaptea inamicul şi-o petrecu trecând râul, 

La ceasurile două de noapte, două din grupurile de câte patru 
oameni fură surprinse. Şapte oameni fură măcelăriți, al optulea 


se întoarse şi strigând: „La arme”! se năpusti într-unul din 
avanposturi. 

în aceeaşi clipă un curier fu trimis la primul consul care se 
culcase în noaptea aceea la Torre-di-Garofolo. 

Dar, în aşteptarea ordinelor ce-aveau să sosească, a-ârma 
sună pe tot frontul. 

Trebuie să fi fost de faţă la o asemenea scenă ca să-ţi "aci o. 
Idee despre efectul pe care-l produce asupra unei rmate 
adormite bătaia tobelor ce cheamă soldatul la rme la ceasurile 
trei în puterea nopţii. 

Până şi cei mai viteji sunt cuprinşi de înfiorare. Soldaţii se 
culcaseră îmbrăcaţi. Toţi se sculară şi alergară să-şi apuce 
armele aşezate în piramide. 

Pe întinsa câmpie de la Marengo se formară liniile de uptă. 
Bătaia tobelor se întindea ca o dâră lungă de praf, iar prin 
semiobscuritate se  zărea alergând şi  frământân-du-se 
avangarda. 

Când se lumină de ziuă. Trupele noastre ocupau poziţiile 
următoare: 

Divizia Gardanne şi diviza Chamberihac, formând avangarda 
înaintată, erau în campament la ferma Petra-Bona, adică în 
unghiul pe care-l face drumul de la Marengo la Tortone cu apa 
Bormidei ce taie drumul, trecând mai departe, să se verse în 
Tanaro. 

Corpul de armată, comandat de generalul Lannes, era în faţa 
satului San-Giulianb, acelaşi pe care primul consul, ca trei luni 
mai înainte, i-l arătase pe hartă lui Ro-land, spunându-i că acolo 
se va hotări soarta viitoarei campanii. 

Garda consulilor era aşezată în spatele trupelor generalului 
Lannes, la o depărtare de vreo cinci sute de stânjeni. 

Brigada de cavalerie, sub ordinele generalului Keller-mann, şi 
câteva escadroane de husari şi de vinători for-. Roau aripa 
stingă şi umpleau în prima linie intervalele dintre diviziile 
Gardanne şi Chamberihac. 

O a doua brigadă de cavalerie, comandată de generalul 
Champeaux. Forma aripa dreaptă şi completa în linia a doua 
intervalele cavaleriei lui Lannes. 

în sfârşit, regimentul al 12-lea de husari şi al 21-lea - de. 
Vânători, trecute de Murat sub ordinele generalului Ri-vaud, 
ocupau gura văii Salo. Situată în extrema dreaptă a poziţiei 


generale., 

Toate unităţile la un loc puteau număra douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de mii de oameni, fată a socoti cei vreo zece 
mii de oameni din diviziile Monnier şi Boudet, comandate de 
Deslax şi despărțite de armată deoarece r V; caseră să taie 
retragerea inamicului pe drumul dinspre (W anova. 

Numai că, în loc să bată în retragere, inamicul ataca. 

într-adevăr, în timpul zilei de 13, generalul Melas, generalul 
şef al armatei austriece, terminase de adunat trupele generalilor 
Haddick, Kaim şi Ott, trecuse peste râul Tanaro şi venise să-şi 
aşeze tabăra în faţa localităţii Alexandria, cu trezeci şi şase de 
mii de infanterişti, şapte mii de călăraşi şi o artilerie numeroasă, 
cu tunuri multe şi cai buni. 

Pe la orele patru de dimineaţă, schimburi de focuri se 
angajară pe frontul din dreapta, şi generalul Victor fixa fiecăruia 
linia de bătaie. 

La ceasurile cinci, Bonaparte fu deşteptat de bătaia tunurilor. 

în clipa în care se îmbrăca în mare grabă, un aghiotant al 
generalului Victor alergă să-l vestească cum că duşmanul 
trecuse apa Bormidei şi bătălia începuse pe tot frontul. 

Primul consul îşi ceru calul, sări în şa şi-o porni în galop spre 
locul unde se angajase bătălia. 

De pe vârful unei coline văzu poziţia celor două armate. 

InaniH'.'| era în formaţie de trei coloane: cea din stânga, 
alcătuită din toată cavaleria şi infanteria uşoară, se îndrepta 
spre Castel-Ceriolo, pe drumul dinspre Salo; în timp ce coloanele 
din centru şi din dreapta, sprijinin-du-se una pe cealaltă şi 
cuprinzând corpurile de infanterie ale generalilor Haddick, Kaim 
şi O'Reilly, precum şi rezerva de grenadieri de sub ordinele 
generalului Ott, înaintau pe drumul dinspre Tortona, spre 
izvoarele Bormidei. 

La primii paşi făcuţi dincolo de râu, cele două coloane din 
urmă se ciocniseră cu trupele generalului Gardanne, care, aşa 
cum am spus mai sus, erau postate la ferma şi pe viroaga de la 
Petra-Bona. Zgomotul artileriei, ce mei gea în fruntea celor două 
coloane, îl atrăsese pe Bonaparte pe câmpul de bătaie. 

^Sosi tocmai în clipa când divizia lui Gardanne, zdrobită de 
focul artileriei inamice, începuse să se retragfi şi când generalul 
Victor pornise cu divizia Chamberih ac în ajutorul ei. 

Sprijiniţi de mişcarea trupelor generalului Victor. —menii lui 


Gardanne îşi organizau retragerea în ordine şi ocupau satul 
Marengo. 

„ Situaţia era gravă. Toate combinaţiile generalului şei" 
fuseseră răsturnate. In loc să atace, aşa cum îi stătea în obicei, 
cu forţele masate în chip savant, se vedea el însuşi atacat mai 
înainte de a fi putut să-şi concentreze tru- pele. ’ 

| Profitând de terenul care se lărgea în faţa lor, austriecii nu 
mai mergeau în coloană ci se desfăşurau în linii paralele cu cele 
ale generalilor Gardanne 'şi Chamberihae. Numai că erau doi 
contra unul! 

Linia întâia a duşmanilor era comandată de generalul 
Haddick. A doua de generalul MElas. A treia de generalul Ott.:. 

La o foarte mică depărtare, în faţa râului Bormida, se află un 
pârâiaş numit Fontanone. Pârâiaşul acela curge prin fundul unei 
râpi adânci ce formează un semicerc în jurul satului Marengo şi-l 
apără. 

Generalul Victor băgase de seamă ce folos se putea trage din 
asemenea fortificaţie naturală şi se slujea de ea ca să regrupeze 
diviziile lui Gardanne şi Chamberihae. 

Bonaparte, aprobând hotărârile generalului Victor, îi trimise 
vorbă să apere Marengo până la limita posibilităţilor: lui îi 
trebuia timp ca să-şi poată recunoaşte jocul pe marea tablă de 
şah cuprinsă între Bormida, Fontanone li Marengo. 

Prima măsură de luat avea să fie rechemarea corpului 
comandat de Desaix, ce se afla în marş, aşa cum am mai spus, 
ca să taie drumul spre Genova. 

Bonaparte trimise doi sau trei aghiotanţi, ordonân-du-le să nu 
se oprească până nu dau de corpul de armată ui lui Desaix. 

Apoi aşteptă, înțelegând că nu era nimic altceva de făcut 
decât să bată în retragere cât mai organizat cu putinţă, până în 
clipa când o armată alcătuită dintr-o masă mmpactă i-ar îngădui 
nu numai să oprească, retragerea, «i chiar să ordone înaintarea. 


Numai că aşteptarea era cumplită... într-o clipă acţiunea 
fusese din nou angajată pe toată linia. Austriecii ajunseră până 
la marginea Fontanonei, dar celălalt mal al apei era în mâinile 
francezilor. Se trăgeau focuri de puşcă de ambele părţi ale. 
Râpei. Işi trimiteau unii altora gloanţe la o bătaie de pistol. 

Apărat de o artilerie grozavă, duşmanul, superior ca ntimăr, n- 


avea decât sa se întindă ca să ne încercuiască.’ 

Generalul Rivaud, din divizia lui Gardanne, vede că duşmanul 
se pregăteşte să opereze asemenea mişcare. 

Atunci iese din satul Marengo, aşază un bataiion în câmpia 
netedă şi descoperită şi-i ordonă să moară până la unul, dar să 
nu dea înapoi nici măcar un pas. Apoi, în timp ce batalionul 
nostru slujeşte de ţintă artileriei inamice, îşi orânduieşte 
cavaleria în coloană, înconjură batalionul şi cade în spatele a trei 
mii de austrieci care înaintau în pas de şarjă, îi respinge, îi 
împrăştie şi, cu toate că este rănit de un localnic din Biscaya, îi 
sileşte să se retragă, ca să se regrupeze în dosul liniilor. 

După care, vine să se aşeze la dreapta batalionului care nu se 
clintise din loc. 

Dar, în timpul acesta, divizia lui Gardanne, care de dimineaţă 
lupta contra duşmanului, fu respinsă în Marengo, unde este 
urmată de prima linie a austriecilor, care forţă curând şi divizia 
lui Chamberihac să se retragă în spatele satului. 

Acolo, un aghiotant al generalului şef dă ordin celor două 
divizii să se unească şi cu orice preţ să recucerească Marengo. 

Generalul Victor îi regrupează, se aşază în fruntea lor, 
pătrunde pe străzile pe care austriecii n-avuseseră timp să le 
baricadeze, recucereşte satul, îl pierde iarăşi, iar îl recâştigă. Pe 
urmă, zdrobit de numărul. Duşmanilor, il pierde pentru ultima 
oară. 

E drept că nu-i decât unsprezece dimineaţa şi că. Lq ceasul 
acela, Desaix, ajuns de. Aghiotanţii lui Bonaparle, vine-ntr-o 
goană de mănâncă pământul. 

în timpul acesta, cele două divizii ale lui Lannes iu sosit în 
ajutorul diviziilor prinse în luptă. Ajutorul lor îi înlesnesc lui 
Gardanne şi Chamberihac să-şi refacă liniile paralelă cu inamicul 
care năvăleşte în acelaşi timp şi în Marengo şi prin dreapta şi 
prin stânga satului. Austriecii sunt pe cale să ne încercuiască. 
Lannes, alcătuindu-şi centrul din cele două' divizii unite ale 
generalului Victor, se întinde în flanc cu cele ouă divizii ale sale 
mai puţin trudite, ca să! e opună celor două aripi austriece. Cele 
două corpuri, - unul exaltat de un început de victorie, celălalt 
reîmprospătat de odihnă, se izbesc cu furie în inamic şi 
încăierarea, întreruptă o clipă de îndoita manevră a armatei, 
reîncepe pe toată linia. 

După o luptă de-un ceas, piept la piept, baionetă la baionetă, 


corpul de armată a generalului Kaim se dă bătut şi se retrage. 
Generalul Champeaux, în fruntea regimentului 1 şi 8 de dragoni, 
îl atacă în şarjă cu toată violenţa şi sporeşte dezordinea. 
Generalul Watrin, cu regimentul al 6-lea de infanterie uşoară, al 
22-lea şi al 40-lea de linie se ia după ei şi-i alungă cam la vreo 
mie de stân-jeni dincolo de pârâiaş. Dar mişcarea pe care a 
făcut-o l-a lespărţit de corpul său de armată. Diviziile din centru 
vor li primejduite de victoria aripei drepte, aşa că generalii 
Champeau x şi Watrin sunt siliţi să se întoarcă să-şi reia postul 
pe care îl lăsaseră descoperit. 

în clipa aceea, Kellermann făcea în aripa stingă ceea ce 
făcuseră în aripa dreaptă Watrin şi Champeaux.. Două şarje de 
cavalerie străpunseră frontul duşmanului, făcând în el găuri 
mari şi multe. Dar în spatele primei linii găsi şi o a doua linie şi, 
necutezând să meargă mai departe din glicina superiorității 
numărului, îş pierdu fructul victo-Tfei. Sale de o clipă. 

Se făcuse ceasul amiezii. 

Lina franceză, ce şerpuia ca o reptilă de flăcări pe-o lungime 
de'apreape o leghe, fu zdrobită spre centru, de unde, 
retrăgânclu se, se desprindea de aripi, părăsindu-le. Aripile se 
văzură-aşadar silite să urmeze mişcarea de. Regres. Kellermann 
la stânga, Watrin la dreapta dădură ordine oamenilor lor să se 
retragă. 

Retragerea s-a operat în zig-zag, sub focul celor opticei, de 
tunuri care mergeau în fruntea batalioanelor Listriece. Raidurile 
se ştirbeau văzând cu ochii; Unde te Btorceai nu se mai zăreau 
decât răniţi aduşi la ambu. Lanţă de camarazii lor, dintre care 
cei mai mulţi nici nu p-'î mai întorceau. 

O divizie bătea în retragere peste-un câmp de grâu copt. Un 
obuz explodă şi aprinse paiele griului uscate la vremea, aceea, 
aşa că dintr-o dată dauă-trei mii de oameni se aflară în mijlocul 
unui incendiu. Cartuşierele luară foc şi prinseră a exploda. O 
neorânduială imensă se făcu în rândurile soldaţilor. 

Atunci Bonaparte vâri în luptă garda consulară. Ea sosi în pas 
alergător, se  desfăşură în linie de bătaie şi opri 
înaintarea'duşmanului. Totodată se repeziră în galop şi 
grenadierii călare şi dădură peste cap cavaleria austriacă. 

În timpul acesta, divizia scăpată de incendiu se regrupa, primi 
muniții noi şi reintră în linia întâia. 

Dar, toată mişcarea n-avu alt. Rezultat decât să împiedice 


retragerea de a se preface în debandadă. 

Se făcură ceasurile două. 

Bonaparte privea retragerea, de pe marginea şanţului şoselei 
către Alexandria, unde se afla aşezat. Era singur, trecuse frâul 
calului pe dubă braţ şi arunca pietricele, plesnindu-le cu vârful 
cravaşei. Ghiulele brăzdau pământul de jur împrejurul său. 

Părea nepăsător în faţa acelei drame mari, de deznodământul 
căreia erau totuşi legate toate speranţele sale. 

Niciodată nu mai jucase o partidă atât de cumplită: de o parte 
şase ani de victorii, de alta coroana Franţei! 

Dintr-o dată păru că iese din starea aceea de visare, în 
mijlocul zgomotului înspăimântător al împuşcăturilor şi al 
tunurilor i se păru că aude tropotul unui cal în galop, îşi înălţă 
capul. Într-adevăr, dinspre Novi sosea un călăreț în goana mare, 
pe un cal alb de spumă. 

Când călăreţul nu mai fu decât la vreo cincizeci de paşi, 
Bonaparte scoase un strigăt. 

— Roland! exclamă el.. 

— Roland striga şi el cât putea: 

— Desaix! Desaix! Desaix! 

Bonaparte îşi desfăcu braţele. Roland sări jos de pe cal şi se 
aruncă de gâtul primului consul. 

Două bucurii încerca Bonaparte prin sosirea lui: aceea de a 
vedea omul pe care-l ştia devotat până la moarte, şi aceea 
iscată de vestea adusă de el. 

— Aşadar, Desaix...? întrebă primul consul. 

— Desaix se află cam la vreo leghe. Unul dintre aghiotanţii 
domniei-voastre l-a întâlnit tritârcându-se şi venind cu o iuţeală 
de mânca pământul! 

— Nu mai spune! exclamă Bonaparte. Poate că soseşte încă la 
timp. 


— Cum. La timp?" 

— Priveşte! 

Roland aruncă o privire asupra câmpului de luptă şi înţelese 
situaţia. 

în timpul celor câteva minute cât Bonaparte îşi întorsese ochii 
de la încăierare, situaţia se agravase. 

Prima coloană austriacă, ce se îndreptase spre Cast el-Cariolo 
şi care nu intrase încă în foc, încercuia aripa, dreaptă franceză. 


Dacă intra în linia întâia, în loc de retragere, ar fi Eost curată 
debandadă. 

Desaix ar fi sosit prea tirziu. 

— la ultimele două regimente de grenadieri, zise Bonaparte, 
adună şi garda consulară, şi du-te cu ei în extrema dreaptă... 
înţelegi? în careu, Roland! Şi opreşte coloana aceea, ca şi cum 
ai fi o redută de granit. 

Nu era nicio clipă de pierdut. Roland sări pe cal, luă cele două 
regimente de grenadieri, adună garda consulară şi se repezi în 
extrema dreaptă. 

Ajuns la cincizeci de paşi de coloana generalului El-snitz, 
Roland strigă: 

— În careu! Primul consul e cu ochii pe noi! 

Careul se formă şi fiecare om păru că prinde rădăcină pe locul 
unde se afla. 

în loc să-şi continue drumul ca să vină în ajutorul generalilor 
MElas şi Kaim, în loc să nu-i ia în seamă pe cei nouă sute de 
oameni care nu erau deloc de temut în spatele unei armate 
victorioase, generalul Elsnitz îşi puse mintea cu ei. 

Asta fu greşeala, şi greşeala aceea salvă armata franceză. 

Cei nouă sute de oameni fură într-adevăr reduta de bănit pe 
care-o sperase Bonaparte. Artileria, puştile, baionetele, toate 
slăbiră dând piept cu ea. 

Căci oamenii nu dădură niciun pas îndărăt, 


Bonaparte îi privea cu admiraţie când, întorcând în sfirşit ochii 
spre drumul dinspre Novi, văzu apărând cele dinţii baionete ale 
lui Desaix. 

Aşezat pe punctul cel mai înalt al platoului, vedea ceea ce 
inamicul nu putea vedea. 

Făcu semn unui grup de ofiţeri ce stăteau la câţiva t paşi de el 
gata să-i ducă ordinele. 

în spatele ofiţerilor se găseau doi-trei grăjdari ţinând de frâie 
câţiva cai. 

Ofițerii şi grăjdarii se apropiară. 

Bonaparte arătă unuia dintre ofiţeri pădurea de baio- nete ce 
strălucea în soare. ° ; 

— În galop către baionetele de colo şi să se gră- bească! Cât 
despre Desaix, să-i spui că sunt aici şi că-l 


aştept.. 1... 

Ofiţerul o porni în galop. 

Bonaparte îşi întoarse- iarăşi ochii asupra câmpului de luptă. 

Retragerea continua, dar generalul Elsnitz şi coloana sa 
fusese oprită de Roland şi de cei nouă sute de oameni ai săi. 

Reduta de granit se schimbase în vulcan. Arunca foc pe cele 
patru laturi ale sale. 

Atunci. Întorcându-se către ceilalţi trei ofiţeri, Bonaparte zise: 

— Unul din voi la centru, ceilalţi doi la aripi. Vestiţi peste tot 
sosirea rezervei şi reluarea ofensivei. 

Cei trei ofiţeri plecară ca trei săgeți, aruncate de. Acelaşi arc, 
depărtându-se de punctul de plecare pe măsura ce se apropiau 
de țelul respectiv. 

în clipa în care, după ce-i urmări cu privirea, "Bonaparte se 
întoarse, un călăreț, purtând uniforma de general nu mai era 
decât lă cincizeci de paşi de el. 

Era Desaix. 

Desaix, de care se despărţise pe pământul Egiptului şi care, 
chiar în dimineaţa aceea, spunea râzând: 


— Ghiulele din Europa nu mă cunosc; are "sa mi se-ntâmple o 
nenorocire. 

O stringere de mână le fu destul celor doi prieteni ca să-şi 
arate calda prietenie. 

Apoi Bonaparte întinse braţul către câmpul de bătaie. 

Simpla înfăţişare lăsa să se înţeleagă mai mult di Wcil toate 
vorbele din lume. 

Din cei douăzeci de mii de oameni care începuseră lupta către 
ceasurile cinci de dimineaţă pe-o rază de două leghe, abia de 
mai rămăseseră vreo nouă mii de infanterişti, o mie de cai şi 
zece tunuri în stare de a bombarda. Un sfert din armată era scos 
din luptă. Celălalt sfert ocupat cu transportul răniților pe care 
primul consul dăduse ordine să nu-i părăsească. Toate unităţile 
se trăgeau înapoi, în afară de Roland cu cei nouă sute de 
oameni ai săi. 

Vastul spaţiu cuprins între Bormida şi punctul de retragere 
unde se ajunsese era acoperit de hoituri de oameni şi de cai, de 
tunuri demontate şi de chesoane sfă-râmate. 

Din loc în loc se înălţau coloane de flăcări şi fum. Erau 


ogoarele de grâu ce ardeau. 

Desaix cuprinse toate amănuntele acelea dintr-o pri- vire. 
— Ce crezi despre bătălie? îl întrebă Bonaparte. 

— Cred că-i pierdută, răspunse Desaix. Dar, cum nu-i încă 
decât ceasul trei al după-amiezii, avem timp să cî. Şf igăm alta. 

— Numai că aveţi nevoie de tunuri, se amestecă o Hrpce. 

Era vocea lui Marmont, care-comanda ca şef artileria. 

— Ai dreptate. Marmont, dar de unde vei lua tunurile? — Cinci 
bucăţi pe care le pot retrage de pe câmpul de bătălie, încă 
intacte, cinci altele pe care le-am lăsat pe Scrivia şi care tocmai 
au sosit. 

— Şi opt bucăţi pe care le-am adus eu, spuse Desaix. 

— Optsprezece tunuri e tocmai ceea' ce-mi trebuie, adăugă 
Marmont. 

Un aghiotant plecă să grăbească sosirea tunurilor lui |) esaix. 

Rezerva s-apropia într-una. Nu mai era decât la un sl'ert de 
leghe. 

Poziţia, de altfel/ părea aleasă dinainte. La stânga drumului se 
înălța un gigantic gard viu, perpendicular pe drum şi apărat de 
un povârniş. 

Acolo fu strecurată infanteria pe măsură ce sosea. Şi cavaleria 
izbuti să se ascundă acolo, în spatele acelei perdele uriaşe. ”, 

": în acest timp, Marmont adunase cele optsprezece tunuri şi 
le orânduise în baterie pe frontul drept al armatei. 

Deodată, pe neaşteptate, explodară şi văr sară asupra 
austriecilor un potop de schije. 

în rândurile inamicului fu o clipă de şovăială. 

Bonaparte profită de ea ca să treacă de-a lungul întregului 
front francez. 

— Camarazi, exclamă el, destul cu toţi paşii pe care i-aţi făcut 
înapoi. Amintiţi-vă că-mi stă în obicei să mă culc pe câmpul de 
luptă. 

în acelaşi timp, ca şi cum ar fi însoţit comanda lui Marmont, 
împuşcături din plutoane porniră din stânga. Luând austriecii în 
flanc. 

Desaix şi divizia lui îi trăsniră de la mică distanţă şi în plin. 

Toată armata înţelese că rezerva intrase în foc şi că trebuie 
ajutată cu o sforţare supremă. 

Cuvântul „înainte!” răsună din extrema stingă până în 
extrema dreaptă. 


Tobele prind a bate atacul! 

Austriecii, care nu văzură întăriturile ce tocmai sosiseră şi 
care, crezând că victoria e a lor, mergeau cu puşca pe umăr ca 
la plimbare, simt că în rândurile noastre se petrecuse ceva 
ciudat, şi vor din răsputeri să-şi păstreze victoria pe care o văd 
cum le scapă printre degete. 

Dar francezii reiau ofensiva pe tot frontul, iar pasul teribil ele 
atac şi Marsilieza victorioasă se aud pe tot frontul. Bateria lui 
Marmont scuipă foc. Kellermann şi cui-rasierii lui străpung cele 
două linii duşmane. 

Desaix sare şanţurile, trece peste obstacole, ajunge pe o mică 
înălţime şi cade în clipa în care se întorsese să vadă dacă divizia 
lui îl urmează, dar moartea lui, în loc să scadă înflăcărarea 
soldaţilor săi, o sporeşte. Cu toţii se reped cu baionetele asupra 
coloanei generalului Zach. 

Atunci, Kellermann, care străpunsese cele două. Linii 
duşmane, vede divizia lui Desaix încăierată cu un bloc compact 
şi nemişcat, atacă în flanc, pătrunde printr-u spărtură, o 
măreşte, apoi îl sfărâmă şi îl sfârtecă. In mai puţin de-un sfert de 
ceas, cei cinci mii de grenadieri aus- rieci, care alcătuiau blocul 
acela, sunt străpunşi, daţi pensie cap, împrăştiaţi, trăsniţi, 
nimiciţi, şi austriecii se topesc ca un fum, generalul Zach cu 
statul său major sunt lăeu'i prizonieri. Doar atâta mai rămăsese 
din ei. 

Atunci, la rândul său, duşmanul vrea să intre cu imensa-i 
cavalerie, dar focurile neîntrerupte ale muschetelor, uluanţele 
sfâşietoare şi teribila baionetă o opreşte din scurt. 

Murat operează pe flancuri cu două tunuri de artilerie Uşoară 
şi un obuzier care împrăştie moartea pe unde trece. 

O clipă se opreşte să-l degajeze pe Roland cu cei nouă sute 
de oameni ai săi. Un obuz cade în rândurile austrier ei lor şi 
explodează, făcând o spărtură asemenea unui abis de flăcări. 
Roland se repede cu-n pistol într-o mână şi cu sabia în cealaltă. 
Toată garda consulară îl urmează, spăr-gând liniile austriece, 
aşa cum un colţ de fier despică un stejar. Pătrunde până la un 
cheson sfărâmat, încercuit de trupele duşmane masate. Roland 
îşi vâră braţul cu pistolul m deschizătura chesonului şi trage. 

O detunătură înspăimântătoare se aude, un vulcan se 
deschide şi-i nimiceşte pe toţi cei ce se aflau în juru-i. 

Corpul de armată al generalului Elsnitz este în plină derută. 


Atunci, toţi duşmanii încep să se retragă, s-o ia la fugă. Să se 
împrăştie în debandadă. În zadar generalii austrieci încearcă să 
susţină retragerea. Într-o jumătate de ceas, armata franceză 
străbate câmpia pe care o apărase pas cu pas timp de opt 
ceasuri. 

Duşmanul nu se mai opreşte până la Marengo, unde zadarnic 
încearcă să se regrupeze sub focul artileriştilor lui Carra-Saint- 
Cyr, uitaţi la Castel-Ceriolo şi regăsiţi tocmai la deznodământul 
acelei zile. Dar sosesc în pas aiergă-tor şi diviziile lui Desaix, 
Gardanne şi Chamberihac, care-i urmăresc pe austrieci din 
stradă în stradă. 

Marengo este cucerit. Duşmanul se retrage pe poziţia de la 
Petra-Bona, care e şi ea cucerită după Marengo. 

Austriecii se năpustesc spre podurile de peste Bormida, dar 
Carra-Saint-Cyr ajunsese acolo înaintea lor. Atunci, mulţimea de 
fugari caută vadurile şi se aruncă în Bormida, sub focul 
întregului nostru front, care nu încetează decât către ceasurile 
zece seara. 


Resturile armatei austriece se întorc în tabăra lor de iu 
Alexandria. Armata franceză îşi aşază tabăra în faţa capetelor 
de pod. 

Ziua aceea îi costase pe austrieci patru mii cinci sute de 
morţi, şase mii de răniţi, cinci mii de prizonieri, douăsprezece 
drapele şi treizeci de tunuri. 

Nicicând norocul nu se arătase sub două feţe atât de 
potrivnice. 

La ceasurile două de după-amiază, Bonaparte suferea o 
înfrângere cu toate urmările-i dezastruoase. La ceasurife cinci, 
Italia era recucerită dintr-o dată, şi tronul Fra în perspectivă, în 
aceeaşi seară, primul consul îi scria doamnei de Montrevel 
rândurile de mai jos: 

„Doamnă, 

Am câştigat astăzi cea mai frumoasă victorie. Dar victoria 
asta m-a costat cele două jumătăţi ale inimii mele: Desaix şi 
Roland. 

Să nu-l plângeţi, doamnă. De multă vreme fiul dumneavoast 
voia să moară, şi nu se putea să moară mai glorios. 

Bonaparte.- 

Se făcură cercetări zadarnice să se regăsească trup. 


Neînsufleţit al tânărului aghiotant. Ca şi Romulus, dispăruse într- 
o furtună. 

Nimeni n-a ştiut vreodată ce pricină îl făcuse să caute cu 
atâta rivnă moartea, pe care s-a trudit atât de mult ca s-o 
întâlnească. 


Tiparul executat sub comanda nr. 30 567 la Regia Autonomă 
a Imprimeriilor Imprimeria „CORESI” Bucureşti ROMANIA