Alexandre Dumas — Capitanul Richard

ALEXANDRE DUMAS 


CĂPITANUL RICHARD 


Un erou care mi e cel ai povestirii noastre 

La vreo optsprezece leghe distanţă de Mimehen, oraş pe care 

Ghidai Germaniei, întocmit de domnii Richard şi Quetin, îl 
desemnează drept unul dintre cele mai alese, nu numai ale 
Bavariei, ci chiar ale Europei, la nouă leghe de Augsburg, 
aşezarea renumită prin dieta la care Me- lanchton a redactat, în 
1530, Catechismul credinţei luterane; la douăzeci şi două de 
leghe de Regensburg, unde în sălile întunecate ale primăriei s- 
au ţinut între 1662 şi 1806 adunările statelor Imperiului German, 
stă de strajă asemeni unei santinele în poziţie avansată, 
deasupra cursului Dunării, micul oraş Donauworth. 
_ Patru drumuri duc la vechea cetate, unde Ludovic cel Sever. 
In temeiul unei nedrepte bănuieli de necredinţă a pus să fie 
decapitată nefericita Maria de Brabant: două. Care vin dinspre 
Stuttgart, adică din Franţa, cel de la Nordlingen şi cel de la 
Dillingen, şi două care vin din Austria, cel dinspre Augsburg şi 
cel dinspre Aichach. Primele două merg de-a lungul malului 
stâng al Dunării, celelalte două, de pe malul drept al fluviului, îl. 
- traversează ajungând la Donauworth pe un simplu pod de 
lemn. : 

Astăzi, când pe la Donauworth trece calea ferată, iar 
vapoarele coboară Dunărea de la Ulm la Marea Neagră, oraşul 
şi-a redobândit întrucâtva importanţa şi pare să aibă o viaţă de 
oarecare strălucire, dar nu aşa stăteau lucrurile la începutul 
acestui secol. 

Şi cu toate acestea, vechiul oraş liber care în vremuri 
obişnuite părea un templu închinat zeiţelor Singurătăţii şi 
Tăcerii, înfăţişa la 17 aprilie 1809 un spectacol atât de 
neobişnuit pentru cei două mii cinci sute de locuitori ai săi, 
încât, cu excepţia copiilor din leagăn şi a bătrânilor paralitici, 
siliţi să stea acasă unii din cauza slăbiciunii, iar ceilalţi din cauza 
infirmităţii, toată populaţia se îngrămădea pe străzi, în pieţe, şi, 
în mod special, pe strada în care dau cele două drumuri care vin 
de la Stuttgart şi în piaţa Castelului. 

Intr-adevăr, din seara de 13 aprilie - când trei trăsuri de 


poştă, însoţite jde furgoane şi de căruţe se opriseră la Hotelul 
Racul, şi când din prima coborâse un general purtind, ca 
împăratul, o pălărioară şi o redingotă pe deasupra uniformei, iar 
din celelalte două un întreg stat major se răspândise zvonul că 
învingătorul de la Marengo şi de la Austerlitz alesese orăşelul 
Donauworth ca punct de pornire a operaţiilor în noua campanie 
care avea să înceapă împotriva Austriei. 

Acest general pe care cei mai curioşi, privindu-l în seara 
aceea pe ferestrele hotelului, hotărâseră că-i un bărbat de vreo 
cincizeci şi şase, cincizeci şi şapte de ani, iar cei mai informaţi 
pretindeau că este mareşalul Ber- thier, prinţ de Neuchâtel, ce 
se spunea că-l precede pe împărat cu două sau trei zile - 
trimisese chiar în noaptea sosirii sale curieri în toate părţile şi 
ordonase o concentrare de trupe la Donauworth ceea ce, după 
două zile, începuse să se înfăptuiască, astfel încât, în oraş şi în 
afara lui nu se mai auzeau decât tobe şi fanfare, iar din cele 
patru puncte cardinale nu se mai vedeau venind decât 
regimente bavareze, wurtemburgheze şi franceze. 

Să spunem două vorbe despre aceste vechi duşmance care 
sunt Franţa şi Austria, şi despre împrejurările ce, punând capăt 
păcii pe care împărații Napoleon şi Francisc al II-lea o juraseră la 
Presburg, stârneau toată mişcarea. 

împăratul era în plin război împotriva Spaniei, 

lată cum se întâmplase: 

Tratatul de la Amiens care, în 1802, dusese la pacea cu 
Anglia, nu durase decât un an, Anglia determinându-l pe loan al 
VI-lea regele Portugaliei să-şi încalce angajamentele faţă de 
împăratul francezilor. La această veste, Napoleon s-a mulţumit 
să scrie un singur rând şi să-l semneze cu numele său: „Casa de 
Braganza a încetat să mai domnească”. Loan al VI-lea, împins 
afară din Europa, a fost silit să înoate, a traversat Atlanticul şi s- 
a dus să ceară azil coloniilor portugheze. 

Camoes, naufragiind pe coastele Cochinchinei, îşi salvase 
poemul pe care-l ţinea cu o mână în timp ce înota cu cealaltă; 
loan al VI-lea în furtuna care-l ducea spre Rio de Janeiro a fost 
silit să dea drumul coroanei. E adevărat că acolo a găsit alta şi 
că, în schimbul regatului european pierdut, s-a proclamat 
împărat al Braziliei. 

Armatele franceze care obţinuseră trecerea prin Spania au 
ocupat Portugalia al cărei guvernator a fost numit Junot. Atât de 


puţin însemna Portugalia, încât nu i s-a numit decât un 
guvernator. 

Dar proiectele împăratului nu se opreau aici. 

Tratatul de pace de la Presburg, impus Austriei după bătălia 
de la Austerlitz, îi asigurase lui Eugene Beauharnais funcţia de 
vice-rege al Italiei. Tratatul de la Tilsitt, impus Prusiei şi Piusiei 
după bătălia de la Friedlatid, îi dăruise lui Jerome regatul 
Westfaliei - era vorba să fie mutat Joseph şi plasat Murat. 

Se luaseră măsuri de precauţie. 

Un articol, şecret al Tratatului de pace de la Tilsitt îl autoriza 
pe împăratul Rusiei să ocupe Finlanda, iar pe împăratul 
francezilor să ocupe Spania. 

Rămânea de găsit ocazia. 

Ocazia n-a întârziat să se prezinte. 

Murat rămăsese la Madrid cu instrucţiuni secrete. Regele 
Carol al IV-lea i se pimse foarte tare de certurile sale cu fiu-său, 
care tocmai îl silise să abdice şi-i urmase la tron sub numele de 
Ferdinand al Vil-lea. Murat îl sfătui” pe Carol al IV-lea să 
apeleze în acest scop la aliatul său Napoleon, Carol, care nu mai 
avea nimic de pierdut, acceptă arbitrajul cu recunoştinţă, iar 
Ferdinand al Vill-lea, care nu era cel mai puternic, a 
consimţitjnarijorat. 

Murat îi împinse încetişor spre Bayonne, unde Napoleon îi 
aştepta. De îndată ce căzură în gheara leului, soarta lor fu 
pecetluită: Carol al IV-lea abdică în favoarea lui Joseph, 
declarându-l pe Ferdinand nedemn să domnească. Atunci 
Napoleon îl prinse cu o mână pe tată, şi cu cealaltă pe fiu, 
trimiţându-l pe cel dintâi la palatul de la Campiegne, iar pe cel 
de-al doilea, la castelul de la Valeneay. 

Dacă lucrul acesta convenea Rusiei cu care fusese aranjat şi 
care primise o compensație, nu convenea deloc Angliei, care nu 
câştiga de aici decât sistemul continental. Astfel, ea privea ţintă 
spx*e Spania şi se pregătea să profite de prima insurecție, care, 
de altfel, nu s-a lăsat aşteptată. 

La 27 mai 1808, ziua sfântului Ferdinand, insurecția izbucni în 
zece locuri diferite şi în special la Cadiz, unde insurgenții puseră 
mina pe flota franceză, care se refugiase aici după dezastrul de 
la Trafalgar, 

Apoi, în nicio lună, în toată Spania se răspândi următorul 
catehism: 


„Ce eşti tu, copile? 

— Spaniol, -din mila Domnului. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că sunt un om de bine, 

— Cine e vrăjmaşul fericirii noastre? 

— Împăratul francezilor. 

— Ce e împăratul francezilor? 

— Un hain! Izvorul tuturor relelor, nimicitorul tuturor 
bunurilor, sălaşul tuturor păcatelor! 

— Câte feluri de firi sunt? 

— Două: firea omenească şi cea diavolească. 

— Câţi împărați ai francezilor sunt? 

— Unul adevărat, întruchipat în trei- făpturi înşelătoare. 

— Cum se numesc? 

— Napoleon, Murat şi Manuel Godoy!. 

— Care dintre ei e cel mai rău? 

— Toţi sunt la fel. 

— Din cine se trage Napoleon? 

— Din păcat, 

— Dar Murat? 

— Din Napoleon. 

— Dar Godoy? 

— Din împreunarea celor doi. — Cum e cel dintâi? 

— Orgolios şi despotic. 

— Dar cel de-al doilea? 

— Jefuitor şi crud. 

— Dar cel de-al treilea? 

— Lacom, trădător, ignorant. 

— Ce sunt francezii? 

— Foşti creştini, care au ajuns eretici. 

— Ce caznă merită spaniolul care nu-şi face datoria? 

— Moartea şi ruşinea trădătorilor. 

— Cum trebuie să se poarte spaniolii? 

— După învăţăturile Domnului nostru lisus Cristos. 

— Cine o să ne elibereze de duşmani? 

— Încrederea în noi şi armele. 


1 Godoy y Alvarez de Faria, Manuel (1767—1851), om politic spaniol, 
ministru al regelui Carol al IV-lea, a jucat un rol important în istoria Spaniei, 
în perioada imperiului francez. 

îi 


— E oare un păcat să ucizi un francez? 

— Nu, părinte, dimpotrivă, ajungi în împărăţia cerurilor 
ucigând unul dintre câinii ăştia eretici." 

Erau nişte principii ciudate, dar în concordanţă cu ignoranţa 
sălbatică a poporului care le invoca. 

A- urmat o răscoală generală, care a avut ca rezultat - 
capitularea de la Bailen, adică prima pată ruşinoasă în 
comportarea armatelor noastre, din 1792 încoace. 

Capitularea fusese semnată la 22 iulie 1303. 

La 31 ale aceleiaşi luni, o armată engleză debarca în 
Portugalia. 

La 21 august avea loc bătălia de la Vimeiro, care ne costa 
douăsprezece tunuri şi o mie cinci sute de morţi sau răniţi, în 
sfârşit, la 30, Convenţia de la C intra, care stipula evacuarea 
Portugaliei de către Junot şi armata lui. 

La Paris, efectul acestor veşti a fost cumplit. _ * 

Pentru un asemenea necaz, Napoleon nu cunoaşte decât un 
leac: propria-i prezenţă. Dumnezeu ţine cu el încă, norocul îl va 
însoţi. Pământul Spaniei, la rându-i, va vedea minunile 
întâmplate la Rivoli, la Piramide, la Marengo, Austerlitz, lena, 
Friediand. Napoleon se duce să strângă mâna împăratului 
Alexandru, să se convingă de pregătirile Prusiei şi Austriei - pe 
care noul rege al Saxoniei le supraveghează de la Dresda, iar 
noul rege al Westfaliei de la Hesse-Cassel - ia cu sine din 
Germania optzeci de mii de veterani, trece prin Paris, ca să 
anunţe Corpul legislativ că în curând vulturii vor pluti deasupra 
turnurilor Lisabonei, şi pleacă în Spania. 

La 4 noiembrie soseşte la Tolosa. 

La 10, mareşalul Soult, ajutat de generalul Mouton» cucereşte 
Burgos, capturează douăzeci de tunuri, ucide trei mii de spanioli 
şi ia tot atâţia prizonieri. 

La 12, mareşalul Victor distruge cele două corpuri de armată 
ale lui la Romana şi Blake la Espinosa, le ucide opt mii de 
oameni, zece generali, face douăsprezece mii de prizonieri şi 
capturează cincizeci de tunuri. 

La 33, mareşalul Lannes distruge la Tudela armatele lui 
Palafox şi Cartanos, le cucereşte treizeci de tunuri, ia trei mii de 
prizonieri şi ucide patru mii de oameni. 

„Drumul Madridului este deschis? Intraţi în oraşul lui Filip al V- 
lea, Sire. Nu sunteţi Voi moştenitorul lui Ludovic al XIV-lea şi nu 


cunoaşteţi oare drumul tuturor capitalelor? De altfel, o delegaţie 
a oraşului Madrid Vă aşteaptă şi Vă întâmpină, ca să Vă 
mulţumească pentru iertarea pe care Veţi binevoi să i-o 
acordaţi... Acum urca- ţi-vă pe terasa Escurialului şi ascultați: 
din toate părţile nu se aud decât ecouri ale victoriei! 

lată, acesta este vântul de la răsărit, care Vă aduce zvonul 
luptelor de la Clinas, Llobregat, sau Felice şi Mo- lino del Rey; 
alte cinci nume de trecut în calendarul nostru, şi nu mai avem 
duşmani în Catalonia! 

lată, acesta e vântul de la-apus care vine la rându-i să’ Vă 
mângâie blând urechea: el soseşte din Galicia şi Vă vesteşte că 
Soult a înfrânt ariergarda lui-Moore şi a silit să capituleze o 
întreagă divizie spaniolă; apoi, mai mult decât atât, locotenentul 
vostru a trecut peste trupurile spaniolilor; i-a ajuns pe englezi şi 
i-a azvârlit pe corăbiile lor care au întins pânzele şi s-au făcut 
nevăzute, lăsmdu-i pe câmpul de luptă pe generalul comandant 
şi pe alţi doi generali ucişi! 

lată, acesta e vântul de la miază-noapte, care, încărcat de 
flăcări, Vă aduce ştirea cuceririi Saragosei. Ne-am luptat 
douăzeci şi opt de zile până când am intrat în oraş, Sire! Şi încă 
douăzeci şi opt după ce am intrat, ne-am bătut din casă în casă, 
ca la Sagunto, ca la Numancia, ea la Caâahorra! S-au bătut 
bărbaţii, s-au bătut femeile, bă- trânii s-au bătut, copiii s-au 
bătut, preoţii s-au bătut! Francezii sunt stăpânii Saragosei, adică 
a ceea ce a fost un oraş, iar acum nu mai e decât o ruină! 

lată, acesta e vântul de la miază-zi, care Vă aduce vestea că a 
fost cucerit Oporto. Răscoala este înăbușită, dacă nu stinsă în 
Spania; Portugalia e ocupată, dacă nu recucerită; V-aţi ţinut de 
cuvânt, Sire! Vulturii voştri plutesc pe deasupra turnurilor 
Lisabonei! 

Dar tu unde eşti, învxngătorule? Şi de ce, de îndată ce ai 
venit, ai plecat înapoi? 

A, da, vechea ta vrăjmaşă, Anglia, a încântat Austria; ii-a spus 
că eşti la şapte sute de leghe de Viena, că ai nevoie de toate 
forţele în jurul tău şi că momentul e tocmai potrivit ea să 
recucerească ltalia de la tine, pe care papa Pius al VIl-lea te-a 
excomunicat ca pe Henri al IV-lea al Germaniei şi pe Filip August 
al Franţei - şi să te gonească din Germania. lar ea, înfumurata, a 
crezut-o! A adunat cinci sute de mii de oameni şi i-a dat pe mina 
celor trei arhiduci ai săi, Carol, Ludovic şi loan spunându-le: 


„Haideţi, vulturii mei negri î Vă dau să sfâşiaţi vulturul roşcat 
al Franţei!” 

l 

La 17 ianuarie, Napoleon porni călare din Valladolid, pe 18 
sosi la Burgos, iar pe 19 la Bayonne; acolo se urcă în trăsură şi, 
când toată lumea îl mai credea încă în vechea Castilie, pe 22, la 
miezul nopţii, bătu la porţile palatului Tuileries spunând: 
„Deschideţi, a sosit viitorul învingător de la Eckmuhl şi 
Wagram!” 

De altfel, viitorul învingător de la Eckmuhl şi Wagram se 
întorcea la Paris foarte prost dispus, şi asta din motive bine 
întemeiate. 

Acest război din Spania pe care-l crezuse folositor nu-i era 
plăcut, dar odată început, avusese cel puţin avantajul că-i 
atrăsese pe englezi pe continent. 

Asemeni uriaşului libian, atunci când atingea pămân- tul, 
Napoleon se simţea într-adevăr puternic. Dacă ar fi fost 
Temistocle, i-ar fi aşteptat pe perşi la Atena şi n-ar fi desprins 
Atena de malul ei, ca s-o transporte în golful Salamina. 

Şansa, această iubită care-i fusese întotdeauna atât de 
credincioasă, fie că o silise să-l întovărăşească ele la Adige la 
Nil, sau să-l urmeze de la Niemen la Manzanares, îl trădase la 
Abukir şi la Trafalgar. 

lar atunci când obținuse trei victorii asupra englezilor, 
ucigându-le doi generali şi rănindu-l pe al treilea, împingându-i 
în mare, întocmai cum făcea Hector cu grecii, în lipsa lui Ahile, 
era silit deodată să părăsească peninsula, aflând ce se petrecea 
în Austria şi chiar în Franţa! 

Astfel, sosind la Tuileries şi intrând în apartamentul său, 
aruncă în treacăt, deşi era ora două dimineaţa, o: privire spre 
pat, şi spuse trecând din dormitor în cabinetul său de lucru: 

— Treziţi-l pe arhicancelar şi anunţaţi-i pe ministrul poliţiei şi 
pe marele elector că-i aştept, pe primul la ora patru, iar pe 
celălalt la cinci. 

— Trebuie s-o anunţăm pe Maiestatea sa împărăteasa de 
întoarcerea Maiestăţii Voastre? îiatrebă uşierul căruia i se 
dăduse acest ordin. 

împăratul se gândi o clipă. 

— Nu, spuse, vreau să-l văd mai întâi pe ministrul poliţiei... 
Numai că ai grijă să nu fiu deranjat până la sosirea lui; o să 


dorm. 

Uşierul ieşi, iar Napoleon rămase singur. 

Atunci întorcând privirea spre : pendulă: 

— E două şi un sfert, spuse; la două şi jumătate o să mă 
trezesc. 

Şi, aruncându-se într-un fotoliu, puse mâna stângă pe braţul 
jilţului, o vâri pe dreapta între haină şi cămaşă, îşi rezemă capul 
de spătarul din lemn de acaju, închise ochii, scoase un suspin 
slab şi adormi. 

Napoleon poseda, întocmai ca şi Cezar, însuşirea prețioasă de 
a adormi acolo unde se putea, când voia şi atâta vreme cât 
trebuia: când spunea: „o să dorm un sfert de oră”, se întâmpla 
rareori ca aghiotantul, valetul sau secretarul căruia i se 
poruncise să-l trezească şi la ora respectivă intra în cameră 
pentru a îndeplini ordinul să nu-l găsească tocmai deschizând 
ochii. În afară de aceasta -, privilegiu, ca şi cel dintâi, âl unor 
oameni de geniu - Napoleon se trezea fără nicio tranziţie de la 
somn la starea de veghe; ochii lui deschizându-se din nou 
păreau de îndată luminaţi; creierul îi era la fel de limpede, iar 
ideile la fel de precise după o clipă de la deşteptare, ca şi cu o 
clipă înainte de a adormi. 

Deci abia se închisese uşa în urma valetului însărcinat să-i 
convoace pe cei trei oameni de stat, că Napoleon adormise, fără 
ca vreuna dintre pasiunile care-i îrămân- tău sufletul să i se 
reflecte pe chip. 

O singură luminare ardea în cabinet. La dorinţa exprimată de 
împărat de a dormi câteva clipe, uşierul luase cele două 
candelabre a căror lumină prea vie l-ar fi putut stingheri pe 
Napoleon; nu lăsase decât sfeşnicul cu care îi luminase 
stăpânului său şi aprinsese, candelabrele. 

întregul cabinet plutea astfel într-o lumină slabă, caldă şi 
transparentă care făcea ca lucrurile să pară atât de încântătoare 
şi de vaporoase. În mijlocul acestui întuneric sau al acestei 
lumini întunecoase, cum vreţi să-i spuneţi, se ivesc visele pe 
care le stârneşte somnul sau stafiile pe care le evocă 
remuşcările. 

Se părea că un vis sau o stafie aşteptase pentru a se ivi ca 
această lumină tainică să domnească împrejurul împăratului, 
fiindcă de îndată ce acesta închise ochii, tapiseria care masca o 
uşiţă se dădu la o parte şi îşi făcu apariţia o siluetă albă; din 


cauza pânzei fine şi transparente în care era înfăşurată şi 
mişcărilor unduioase, ea avea înfăţişarea fantastică a unei 
umbre. 

Umbra se opri o clipă în uşă ca într-un cadru de întuneric, 
apoi, cu un pas atât de uşor şi de aerian încât liniştea nu fu 
tulburată deloc de scârţâitul parchetului, se apropie încetişor de 
Napoleon. 

Ajunsă lângă el, scoase dintr-un nor de muselină o mână 
încântătoare pe care o puse pe spătarul fotoliului aproape de 
capul lui care semăna cu acela al unui împărat roman, privi 
câtva timp cu nesfârşită dragoste chipul frumos, calm ca 
medalia lui August, scoase un suspin pe jumătate stăpânit, îşi 
apăsă cu mâna stângă inima ca să-i stăpânească bătăile, se 
aplecă ţinându-şi răsuflarea, abia atinse fruntea celui ce dormea 
cu respiraţia mai curând decât cu buzele, apoi simțind la 
atingerea aceasta, oricât de uşoară o înfiorare în muşchii feţei 
atât de nemişcate încât i se păruse că sărută o mască de ceară, 
se trase iute înapoi. 

Mişcarea pe care o stârnise fu, de altfel, pe cât de puţin 
simțită pe atât de trecătoare: chipul liniştit, ridat pentru o clipă 
la atingerea acestui suflu de dragoste, ca suprafaţa unui lac la 
acela al brizei nocturne, îşi recăpăta înfăţişarea placidă, în timp 
ce, cu mâna tot pe inimă, umbra vizitatoare se apropie de birou, 
scrise câteva cuvinte pe o jumătate de foaie de hârtie, se 
întoarse spre cel ce dormea, strecură hârtia în deschizătura 
făcuta între vestă şi cămaşă, de o mână ce nu era mai puţin 
albă şi delicată decât a sa:; apoi la fel de uşor cum venise, 
înăbuşind zgomotul paşilor în vata moale a covorului, se făcu 
nevăzută pe aceeaşi uşă pe care intrase. 

La câteva clipe după ce se făcu nevăzută, chiar când pendula 
urma să sune ora două şi jumătate, împăratul deschise ochii şi 
îşi retrase mâna de la piept, 

Pendula sună. 

Napoleon zâmbi cum ar frzâmbit August văzând că. E * la fel 
de stăpân pe sine în timpul somnului, ca şi în stare de veghe, şi 
ridică hârtia pe care o făcuse să cadă scoţându-şi mâna din 
vestă. 

Pe ea desluşi câteva cuvinte scrise, şi se aplecă spre singura 
luminare care lumina apartamentul, dar înainte de a fi 
descifrate cuvintele, recunoscu scrisul. 


Scoase un suspin şi citi: 

„lată-te! Te-am sărutat; nu-mi trebuie mai mult. 

Cea care te iubeşte mai mult decât orice pe lunie, " 

„Josephine”, murmură el privind în jurul său de parcă e-ar fi 
aşteptat să o vadă apărând din adâneul apartamentului, sau să 
iasă de după vreo mobilă; 

Dar era singur. 

În clipa aceea, uşa se deschise; uşierul intră din nou ducând 
două candelabre şi anunțând: 

„Excelenţa Sa domnul arhicanceâar.” 

Napoleon se ridică, se duse să se rezeme de şemineu şi 
aşteptă. 

Trei bărbaţi de stat înapoia uşierului se ivi înaltul personaj 
care fusese anunţat. 

Regis de Cambaceres avea pe vremea aceea cincizeci şi şase 
de ani, adică era cu cincisprezece sau şaisprezece ani mai 
vârstnic decât cel care-l chemase. Era un bărbat blind şi 
binevoitor din fire. Jurisconsult învăţat, îi urmase tatălui său în 
funcţia de consilier la Curtea de conturi, în 1792 fusese ales 
deputat în Convenţia naţională; la 19 ianuarie 1793 votase 
pentru suspendarea sentinţei de condamnare la moarte a 
regelui. În 1794 devenise preşedinte al Comitetului Salvării 
publice, iar în anul următor fusese numit ministru al Justiţiei. În 
1799 fusese ales de Bonaparte al doilea consul. In sfârşit, în 
1804, fusese numit arii icancelar, prinţ al Imperiului şi duce de 
Parma. 

Ca fizic, era un bărbat de statură mijlocie, ameninţat de 
obezitate, foarte mâncăcios, foarte curat, foarte cochet şi care, 
deşi jurist de obârşie, se adaptase mediului Curţii cu o 
promptitudine pe care marele reconstructor al edificiului social o 
preţuia mult. 

Apoi, în ochii lui Napoleon mai avea şi un altfel de merit: 
Cambaceres înţelesese de minune că bărbatul de geniu pe care- 
| precedase pe scena politică şi care, trecând alături de el, îl 
făcuse părtaş la norocul său, după ce-l primise, ca pe un egal, în 
familie, avea drept la respectul lui deoarece devenise acel ales 
al destinului ce acum poruncea Europei. Fără să coboare până la 
umilinţă, avea deci faţă de el nu poziţia unui om care linguşeşte, 
ci a unuia care admiră. De altfel, gata întotdeauna să vină în 
întâmpinarea oricărei dorinţe a împăratului, un sfert de oră îi 


fusese de ajuns ca să-şi facă o toaletă care în cercul palatului ar 
fi fost socotită ireproşabilă şi, deşi trezit la ora două dimineaţa, 
adică din plin somn - ceea ce îi era deosebit de neplăcut - avea 
privirea la fel de ageră, şi expresia zâmbitoare de parcă ar fi fost 
chemat la ora şapte seara, adică atunci când, după ce s-a ridicat 
de la masă şi şi-a băut cafeaua, s-ar fi bucurat de starea plăcută 
care, după o cină bună, însoţeşte o digestie uşoară. 

Chipul celui cu care se întâlnea era departe de a arăta buna- 
dispoziţie ce-l lumina pe al său; astfel că zărindu-l, 
arhicancelarul făcu o mişcare ce semăna cu un pas de 
retragere. 

Napoleon, cu privirea-i de vultur căreia nu-i scăpa nimic, nu 
numai în ce priveşte lucrurile importante, ci şi, ceea ce e mai 
neobişnuit, în cele mărunte, văzu mişcarea, înţelese pricina şi 
îmblânzindu-şi chiar în acea clipă expresia feţei, spuse: ' 

— Intră, intră, domnule arhicancelar! Nu pe dumneata sunt 
supărat. 

— Şi Maiestatea Voastră n-o să se supere niciodată pe mine, 
nădăjduiesc, răspunse Cambaceres, fiindcă aş fi un om 
nenorocit în ziua în care nu i-aş mai fi pe plac. 

În clipa aceea valetul se retrase, lăsând cele două candelabre 
şi luând luminările, 

— Constant, spuse împăratul, închide uşa; stai în anticameră 
şi invită în salonul verde persoanele pe care le aştept. 

Apoi, întorcându-se spre Cambaceres: 

— Ah, continuă el, ca şi cum respira în sfârşit după o 
îndelungă sufocare, iată-mă în Franţa | lată-mă la Tui- leriesi 
Suntem singuri, domnule arhicancelar, să vorbim deschis. 

— Sire, răspunse arhicancelarul, exceptând respectul care mă 
face să-mi pun stavilă cuvintelor, nu vorbesc niciodată altfel 
Maiestăţii Voastre. 

împăratul îl privi pătrunzător. 

— Te osteneşti, Cambaceres, te necăjeşti; spre deosebire de 
alţii, care n-au alt ţel decât să se pună în lumină, dumneata 
cauţi să treci tot mai neobservat pe zi ce trece; nu-mi place 
asta, gândeşte-te că în ordinea civilă eşti primul după mine. 

— Ştiu că Maiestatea Voastră s-a purtat cu mine după 
bunătatea sa, nu după meritele mele. 

— Te înşeli, m-am * purtat după valoarea dumitale; din cauza 
asta ţi-am încredinţat grija legilor, nu numai după ce se nasc, 


dar şi în timpul gestaţiei mamei lor Justiţia, când urmează. Să se 
nască. Ei bine, lucrul la Codul de instrucţie criminală nu 
înaintează; îţi spusesem că vreau să se termine în 1808, şi iată- 
ne pe 22 ianuarie 1809 şi deşi corpul legislativ s-a întrunit în 
timp ce am lipsit, codul n-a fost terminat şi poate n-o să fie încă 
trei luni de acum înainte. 

— Maiestatea Voastră îmi îngăduie să-i spun în legătură cu 
asta întregul adevăr? se încumetă arhicancelarul, 

— La naiba! spuse împăratul, 

— Ei bine, Sire, văd, nu cu teamă - 11-0 să am niciodată vreo 
teamă atâta vreme cât Maiestatea Voastră va ţine sceptrul sau 
spada -, ci cu părere de rău, că un duh al îngrijorării şi 
indisciplinei începe să se strecoare peste tot. 

— Nu-i nevoie să mi-o spui dumneata, domnule, văd şi eu 
asta. Şi am venit ca s-o combat, la fel ca pe austrieci. 

— Astfel, de exemplu, Sire, continuă Cambaceres, corpul 
legislativ... 

— Corpul legislativ! repetă Napoleon accentuând cele două 
cuvinte şi ridicând din umeri. 

— Corpul legislativ, reluă Cambaceres ca un om care ţine să- 
şi termine gândul, corpul legislativ unde rarii opozanți nu 
izbutesc niciodată să întrunească douăsprezece sau 
cincisprezece voturi împotriva proiectelor pe care i le supunem, 
ne înfruntă, de două ori cu câte optzeci de bile negre, iar o dată 
cu o sută! 

— Ei bine, o să sfărâm corpul legislativ! 

— Nu, Sire, o să alegeţi momentul când o să fie mai dispus să 
aprobe. Doar să rămâneţi la Paris... Oh, Doamne, când 
Maiestatea Voastră e la Paris totul merge bine. 

— Ştiu, dar din nefericire nu pot rămxne aici. 

— Cu atât mai rău! 

— Da, cu atât mai rău! O să-mi amintesc îndată vorba asta şi 
dacă n-o să mi-o amintesc, adu-mi aminte dumneata de un 
oarecare Malet. 

— Maiestatea Voastră spunea că nu poate rămâne la Paris? 

— Crezi că am venit în patru zile de la Valladolid ca să rămân 
la Paris? Nu, trebuie să fiu în trei luni la Viena. 

— Oh, Sire, spuse Cambaceres cu un suspin, din nou război! 

— Şi dumneata, Cambaceres! Dar ce, eu fac războiul? 

— Dar, Sire, Spania... Îndrăzni cu timiditate arhican- celarul. 


— Da, războiul ăsta, poate; dar de ce l-am făcut? Fiindcă am 
crezut că pacea în nord e sigură. Puteam oare bănui că având 
Rusia aliată, Westfalia şi Olanda drept surori, Bavaria prietenă, 
Prusia redusă la o armată de patruzeci de mii de oameni, 
Austria cu vulturul ei căruia îi. Retezasem unul din cele două 
capete - ltalia - o să găsească mijlocul să înroleze şi să 
înarmeze cinci sute de mii de oameni împotriva mea? Oare la 
Viena curg apele riului Lete şi nu ale Dunării? Or fi uitat până şi 
lecţiile experienţei? Au nevoie de altele? o să le primească şi, de 
data asta, vor fi cumplite, te asigur! Nu vreau război, nu mă 
interesează, iar Europa întreagă e martoră că toate sforţările 
mele, toată atenţia mea erau îndreptate spre cimpui de bătălie 
pe care Anglia l-a ales, adică spre Spania. 

Austria i-a mai salvat o dată pe englezi în 1805, în momentul 
când mă pregăteam să străbat strâmtoarea Calais, şi-i salvează 
şi azi oprindu-mă în clipa când eram pe cale de a-i arunca în 
mare, de la primul până la ultimul. Ştiu prea bine că dispărând 
dintr-un loc, ei apar în altul, dar Anglia nu e, ca Franţa, o naţiune 
războinică, ci de negustori, e Cartagina, ba chiar Cartagina fără 
Han- nibal. In cele din urmă aş fi stors-o de soldaţi, sau aş fi silit- 
o să-i scoată din India, şi dacă împăratul Alexandru se ţine de 
cuvânt, acolo o aştept... Ah, Austria, Austria! O să plătească 
scump diversiunea asta! Sau o să dezarmeze pe loc, sau o să 
aibă de dus un război de distrugere, dacă dezarmează astfel 
încât să nu-mi lase nicio îndoială asupra intenţiilor ei viitoare, 
vâr şi eu înapoi sabia în teacă, fiindcă n-am chef s-o scot decât 
în Spania şi împotriva englezilor, dacă nu, arunc patru sute de 
mii de oameni spre Viena, iar în viitor Anglia n-o să mai aibă 
aliaţi pe continent. 

— Patru sute de mii de oameni, Sire? repetă Cam- baceres. 

— Mă întrebi unde sunt, nu-i aşa? 

— Da, Sire, abia dacă văd vreo sută de mii disponibili» 

— Ah, începeţi să-mi numărați soldaţii şi dumneata cel dintâi, 
domnule arhicancelar! 

— Sire... 

— Se spune: „Nu mai are decât două sute de mii de oameni, 
doar o sută cincizeci de mii!” Se spune: „Putem să scăpăm de 
stăpân; stăpânul slăbeşte, stăpânul nu mai are decât două 
armate!” Cei ce spun asta se înşală... 

Napoleon se lovi peste frunte. 


— Puterea mea e aici! 

Apoi întinzându-şi braţele: 

i - Şi iată-mi armatele, adăugă el, Vrei să ştii cum o să pot 
adpna patru sute de mii ele oameni? O să-ţi spun... 

— Sire... 

— O să-ţi spun... nu pentru dumneata, Cambaceres; care 
poate încă mai crezi în norocul meu, o să-ţi spun ca s-o repeţi 
altora. Armata mea de pe Rin numără douăzeci şi unu de 
regimente de infanterie care au câte patru batalioane fiecare (ar 
trebui să aibă cinci, dar asta-i realitatea, să nu ne facem iluzii): 
asta înseamnă optzeci şi patru de batalioane, adică şaptezeci de 
mii de infanterişti. 

Am, în afară de asta, cele patru divizii ale mele Carra, Saint- 
Cyr, Legrand, Boudet, Molitor; n-au decât câte trei batalioane, 
adică treizeci de mii de oameni; iată o sută de mii, fără să-i 
socotim pe cei cinci mii ai diviziei Dupas. Am paisprezece 
regimente de cuirasieri, care-mi dau douăsprezece mii de 
cavalerişti cel puţin şi, luând tot ce mai lămâne disponibil în 
cazărmi, ajung la paisprezece mii. Am şaptesprezece regimente 
de infanterie uşoară: să zicem şaptesprezece mii de oameni; în 
afară de asta, cazărmile mele sunt pline de dragoni gata 
formaţi; aducându-i din Languedoc, din Guyenne, Poitou şi 
Anjou, adun cu uşurinţă cinci sau zece mii. Astfel, iată-ne cu o 
sută de mii de infanterişti şi treizeci sau treizeci şi cinci de mii 
de cavalerişti. 

— Sire, toţi ăştia fac o sută treizeci şi cinci de mii de oameni, 
iar Maiestatea. Voastră a spus patru sute de mii! 

— Ştai puţin... Douăzeci de mii de artilerişti, douăzeci de mii 
din gardă, o sută de mii de germani! 

— Asta face cu totul, Sire, două sute şaizeci şi şapte de mii de 
oameni. 

— Bine! lau cincizeci de mii din armata mea din Halia; trec 
prin Tarvis şi vin să mă întâlnească. În Bavaria. Adaug zece mii 
de italieni, zece mii de francezi scoşi din Dalmația şi iată-ne cu 
încă şaptezeci de mii de oameni. 

— Ceea ce înseamnă trei sute treizeci şi şapte de mii de 
oameni. 

— Ei bine, o să vezi îndată că o să avem prea mulţi. 

— Caut surplusul, Sire. 

— Mi-ai uitat recruţii, domnule! uiţi să senatul du- mi tale 


tocmai a autorizat în septembrie anul trecut două înrolări. 

— Una, cea din 1309, e de acum sub arme; cea din 1819, 
conform legii, în primul an trebuie să servească doar In interior. 

— Da, domnule, dar crezi că pentru o sută cincisprezece 
departamente ajung optzeci de mii de oameni? Nu, ridic 
înrolarea la o sută de mii şi rechem sub arme câte douăzeci de 
mii din contingentele -1809, 1808, 1807 şi + 1806. Asta face 
optzeci de mii de oameni, domnule, optzeci de mii de bărbaţi 
împliniţi, de douăzeci, douăzeci şi unu, douăzeci şi doi şi 
douăzeci şi trei de ani, în timp ce aceia din 1810 n-au decât 
optsprezece. Astfel, i-aş putea lăsa fără niciun neajuns pe ăştia 
să îmbătrânească. 

— Sire, cele o sută cincisprezece departamente nu- dau anual 
decât trei sute treizeci şi şapte de mii de bărbaţi de vârsta 
serviciului militar; să iei o sută de mii din trei sute treizeci şi 
şapte de mii, înseamnă să iei mai mult de un sfert, şi nu există 
populaţie care să nu piară dacă îi iei în fiecare an un sfert dintre 
bărbaţii ajunşi la vârsta bărbăţiei. 

— Dar cine spune că o să i se ia în fiecare an? li iau pe patru 
ani şi eliberez definitiv contingentele anterioare... O dată nu 
înseamnă mereu, e pentru prima şi ultima oară. Pe aceşti 
optzeci de mii îi dau gărzii mele să-i formeze, ea se pricepe; 
asta o să dureze trei luni. Până la sfârşitul lui aprilie o să fiu pe 
Dunăre cu patru sute de mii de oameni; atunci, aşa cum face 
azi, Austria, o să-mi numere legiunile şi îţi spun că dacă mă 
sileşte să lovesc, Europa o să fie îngrozită o dată pentru 
totdeauna de loviturile pe care o să le dau Îî y 

Cambaceres oftă. 

— Maiestatea Voastră n-are alte ordine să-mi dea? : întrebă 
el. 

— Mâine să se întrunească corpul legislativ. 

— E în şedinţă de când aţi plecat, Sire. 

— Adevărat... Mâine merg acolo şi o să-mi cunoască voinţa. 

Cambaceres schiţă gestul de a se retrage, dar se întoarse: 

— Maiestatea Voastră mi-a spus să-i amintesc de un oarecare 
general Malet. 

— Da, ai dreptate... Dar o să discut despre asta cu domnul 
Fouche. Spune când pleci să intre domnul Fouche, care trebuie 
să fie în salonul verde. 

Cambaceres se înclină ca să iasă. 


— La revedere, dragă arhicancelare, îi strigă Napoleon când 
ajunse la uşă cu glasul lui cel mai blând însoţind despărţirea de 
un gest prietenesc ce-l făcu pe Cambaceres să iasă mai liniştit 
în ceea ce-l privea, dar nu pentru soarta Franţei. 

După ce el ieşi, Napoleon începu să se plimbe cu paşi mari 
prin cameră. 

De nouă ani de domnie adevărată'— întrucât consulatul 
fusese o domnie - văzuse în spatele admiraţiei pe care o 
stârnea, neîncrederea, chiar dezaprobarea, dar niciodată 
îndoiala. 

Lumea se îndoia î De ce? De norocul lui! 

Era chiar dezaprobat. Şi unde se întâmplase asta pentru 
prima oară? în armata lui, în garda lui, la veteranii lui! 

Bailen cu fatala lui capitulare fusese o lovitură cumplită 
pentru renumele lui. 

Varus, cel puţin, fusese ucis împreună cu "cele trei legiuni pe 
care i le cerea August. Varus nu se predasei 

Chiar înainte de a pleca din Valladolid, Napoleon ştia tot ce-i 
spusese acum Cambaceres şi multe alte lucruri în plus. 

în ajunul plecării, trecuse în revistă grenadierii; i se raportase 
că aceşti pretorieni sunt nemulţumiţi că-i lasă în Spania, şi voia 
să vadă de aproape feţele bătrâne, arse de soarele Italiei şi al 
Egiptului, ca să ştie dacă o să îndrăznească să fie nemulţumiţi. 

Cobori de pe cal şi trecu pe jos printre rândurile lor» 

Grenadierii, posomoriţi şi muţi, prezentară armele; niciun 
strigăt de „Trăiască împăratul!” nu se auzi. Un singur om şopti: 

— În Franţa, Sire. 

Asta aştepta Napoleon» 

Cu o mişcare irezistibilă, îi smulse puşca clin mâini şi-l scoase 
din rânduri spunându-i: 

— Nenorocitule, ai merita să pun să te împuşte, şi puţin 
lipseşte s-o fac! 

Apoi adresându-se tuturor: 

— Ştiu bine, spuse, că vreţi să vă întoarceţi la Paris, la 
obiceiurile şi amantele voastre. Ei bine, o să vă ţin sub arme şi 
la optzeci de ani! 

Şi aruncă înapoi puşca în braţul grenadier ului care, de 
durere, o lăsă să cadă. In acel moment de exasperare îl zări pe 
generalul Legendre; unul dintre semnatarii capitulării di” la 
Bailen. 


Se duse drept spre el cu o privire amenințătoare. 

Generalul se opri, de parcă picioarele i-ar fi prins rădăcini în 
pământ. 

— Dă-mi mina, generale, spuse el> 

Generalul întinse şovăind mâna. 

— Mâna asta, continuă împăratul privind-o, cum de nu s-a 
uscat când a semnat capitularea de la Bailen? 

Şi o împinse înapoi, de parcă ar fi fost mâna unui trădător. 

Generalul care, semnând, nu făcuse altceva decât să execute 
ordinele superiorilor, rămase distrus, 

Atunci Napoleon îneăleeând din nou. Roşu la faţă, se 
întorsese la Valladolid, de unde, după cum am spus, plecase a 
doua zi spre Franţa. 

Era în aceeaşi stare de spirit, când uşierul deschizând uşa 
anunţă: 

— Excelenţa sa ministrul Poliţiei. 

Şi chipul palid al lui Fouche, care acum pălise şi mai mult de 
teamă, apăru şovăind în uşă. 

— Da, domnule, spuse Napoleon, înţeleg că şovăi să mi te 
înfăţişezi. 

Fouche era unul dintre caracterele care dau înapoi în faţa unei 
primejdii necunoscute, dar merg drept spre ea sau o aşteaptă 
de îndată ce s-a conturat. 

— Fiu, Sire? întrebă el, ridicându-şi capul cu păr galben, cu 
ten livid, cu ochii albaştri ca faianţa, cu gura lată; eu, fostul 
mitralior din Lyon, de ce aş şovăi să mă înfăţişez Majestății 
Voastre? 

— Fiindcă eu nu sunt un Ludovic al XVI-lea! 

— Majestatea Voastră face aluzie - şi nu-i pentru prima oară - 
la votul meu din 19 ianuarie... 

— Ei da, şi dacă aş face? 

— Atunci v-aş răspunde, Sire, că, în calitate de deputat în 
Convenţia naţională, jurasem credinţă naţiunii şi nu regelui: mi- 
am respectat jurământul faţă de naţiune. 

— Dar pe 13 Thermidor anul VII, cui i-ai jurat? Mie? 

— Nu, Sire. 

— Atunci de ce m-ai slujit atât de bine la 18 Brumar? 

— Majestatea Voastră îşi aminteşte de vorbele lui Ludovic al 
XIV-lea, „Statul sunt eu” '? 

— Da, domnule. 


— Ei bine, Sire, la 18 Brumar, națiunea eraţi dumneavoastră, 
iată de ce v-am slujit. 

— Ceea ce nu m-a împiedicat să-ţi retrag în 1802 portofoliul 
Poliţiei, 

— Maiestatea Voastră nădăjduia să găsească un ministru al 
Poliţiei dacă nu mai credincios, cel puţin mai priceput ca mine... 
Şi mi-aţi înapoiat portofoliul în 1804! 

Napoleon se plimbă în lung şi-n lat prin faţa şemineului cu 
capul înclinat şi mototolind în mină hârtia pe care Josephine 
scrisese cele câteva cuvinte. 

Apoi, oprindu-se deodată şi ridicând capul: 

— Cine ţi-a dat voie, întrebă el fixând cu privirea-i de şoim, 
cum spune Dante, pe ministrul Poliţiei, să discuţi despre divorţ 
cu împărăteasa? 

Dacă Fouche n-ar fi stat departe de lumină s-ar îi putut vedea 
că e mai palid decât la început. 

— Sire, răspunse el, cred că ştiu că Maiestatea Voastră 
doreşte cu ardoare divorţul. 

— Ţi-am încredinţat eu dorinţa asta? 

— Am spus cred că ştiu, şi m-am gândit să fiu pe plac 
Maiestăţii Voastre, pregătind-o pe împărăteasă pentru acest 
sacrificiu. 

— Da, în mod brutal, după obiceiul dumitale. 

— Sire, nu-ţi poţi schimba firea; la început am fost prefect la 
Oratorieni şi le porunceam copiilor neascultători; mi-a rămas 
ceva din nerăbdările mele tinereşti. Sunt un copac care face 
fructe, nu-mi cereţi flori. 

— Domnule Fouche, prietenul dumitale (şi Napoleon apăsă 
intenţionat pe cele două cuvinte), domnul de Talleyrand 
recomandă un singur lucru slujitorilor lui: „Nu fiţi zeloşi”. O să 
împrumut de la el axioma, asta, ca să ţi-o aplic; de data asta ai 
depus prea mult zel: nu vreau să aibă nimeni iniţiative pentru 
mine, nici în probleme de stat, nici în chestiuni de familie. 

Fouche păstră tăcerea. 

— Şi în legătură cu domnul de Talleyrand, continuă împăratul, 
cum se face că înainte de plecarea mea v-am lăsat duşmani de 
moarte iar acum vă regăsesc prieteni buni? Vreme de zece ani 
de ură şi de jigniri reciproce v-am auzit, pe dumneata numindu-l 
diplomat uşuratec, iar pe el numindu-te bădăran intrigant; pe 
dumneata dispre- ţuind o diplomaţie care pretindeai că merge 


singură, ajutată de victorie, pe el batjocorind etalarea zadarnică 
a unei poliţii pe care supunerea generală o făcea lesnicioasă şi 
chiar nefolositoare. Spune-mi, situaţia e oare chiar atât de gravă 
încât, sacrificându-vă naţiunii, cum spui, aţi uitat amândoi 
neînțelegerile? După ce v-au apropiat persoane oficioase, v-aţi 
împăcat public, v-aţi vizitat public, v-aţi spus pe şoptite că e cu 
putinţă ca în Spania să dau de cuțitul vreunui fanatic, sau, în 
Austria, de o ghiulea de tun; v-aţi spus asta, nu-i aşa? 

— Sire, răspunse Fouche, cuţitele spaniole se pricep la mari 
regi - dovadă, Henric al IV-lea - iar ghiulelele austriece la mari 
căpitani - dovadă Turenne şi mareşalul de "Berwick. 

— Răspunzi cu o linguşire unui fapt, domnule. N-am murit şi 
nu vreau să-şi împartă cineva succesiunea mea în timpul vieţii 
mele. 

— Sire, ideea asta e departe de orice gând, şi mai ales de al 
nostru. 

— Dimpotrivă, e atât de aproape de gândul vostru, încât 
urmaşul meu era chiar ales, desemnat de voi î De ce nu-l ungeţi 
dinainte? Momentul e potrivit: papa tocmai m-a excomunicat! 
Ei, asta! Deci, coroana Franţei, domnule, crezi că se potriveşte 
pe orice cap? Dintr-un mare duce de Saxonia poţi face un rege 
al Saxoniei, domnule; dar pe marele duce de Berry nu-l poţi face 
regele Franţei sau împăratul francezilor; ca să ajungi rege 
trebuie să fii din sângele Sfântului Ludovic, iar ca să fii împărat 
trebuie să fii din sângele meu. E adevărat, domnule, că 
dumneata ai un mijloc de a grăbi clipa când n-o să mai fiu aici. 

— Sire, spuse Fouche, aştept ca Maiestatea Voastră să mi-l 
indice. 

— La naiba! Este să-i laşi pe conspiratori nepedepsiţi. 

— A conspirat cineva împotriva Maiestăţii Voastre şi a rămas 
nepedepsit? Sire, numiţi-mi-i pe oamenii aceia. 

— O, nu-i prea greu. O să-ţi numesc trei. 

— Maiestatea Voastră vrea să vorbească despre pretinsa 
conspirație, descoperită de prefectul vostru de poliţie domnul 
Dubois? 

— Da, prefectul meu de poliţie, domnul Dubois care nu-i ca 
dumneata, devotat naţiunii, domnule Fouche, ci mie! 

Fouche ridică uşor din umeri; mişcarea, deşi abia vizibilă, nu 
scăpă neobservată de împărat. 

— Ridică din umeri dacă nu îndrăzneşti să ridici glasul! 


continuă Napoleon. Nu-mi plac neîncrezătorii în materie de 
comploturi. 

— Maiestatea Voastră îi cunoaşte pe oamenii despre care e 
vorba? 

— Cunosc pe doi din trei: pe generalul Malet, un conspirator 
incorigibil... 

— Maiestatea Voastră crede că generalul Malet conspiră? 

— Sunt sigur de asta. 


— Şi Maiestatea Voastră se teme de o conspirație condusă de 
un nebun? 

— Te înşeli de două ori: mai întâi fiindcă nu mă tem. De nimic; 
în al doilea rând, pentru că generalul Malet nu-i nebun. 

— Este cel puţin stăptnii d «€> idee fixă. 

— Da, dar monomania lui e cumplită, eşti de acord cu mine, 
fiindcă într-o bună zi el va profita de absenţa mea, aşteptând să 
fiu la trei sute de leghe, la patru sute, poate şase sute de leghe, 
ca să împrăştie deodată zvonul că am murit şi cu vestea asta să 
stârnească o răscoală. 

— Maiestatea Voastră crede că lucrul acesta, e cu putinţă? 

— Câtă vreme n-o să am un moştenitor, da. 

— lată de ce am îndrăznit să-i vorbesc de divorţ Ma- ietăţii 
Sale împărăteasa. 

— Să nu vorbim de asta... Il dispreţuieşti pe Malet, l-ai pus în 
libertate. Ştii un lucru, domnule, un lucru pe care ministrul meu 
de Poliţie ar fi trebuit să mi-l spună, şi pe care o să-l comunic eu 
ministrului meu de Poliţie? Acela că Malet nu e dectt unul dintre 
firele unei conspirații nevăzute care se urzeşte chiar în sânul 
armatei! 

— Ah, da, filadelfii... Maiestatea Voastră crede în ma gia pe 
care o exercită colonelul Oudet. 

— Cred în Arenal, domnule, cred în Cadoudal?, cred în 
Moreau’. Generalul Malet e unul dintre visătorii, exal taţii, 
nebunii dacă vrei, care trebuie închişi şi vârâţi m cămaşa de 
forţă; şi dumneata l-ai pus în libertate! lar în ce-l priveşte pe 


2 Cadouclal Georges (1771—1804), conducător vandeean/a complotat 
împotriva primului consul şi a fost executat. 
3 Moreau Jean-Victor (1763—1813), general francez, comanda»! al 


Armatei Rinului, s-a opus politicii lui Napoleon şi a fost exilat, A fost ucis 
lingă Dresda, luptînd împotriva armatei franceze; 


celălalt conspirator, domnul Servan o ti şi el un nebun, un 
regicid? 

— Ca mine. Sire. 

— Da, dar un regicid din, şcoala Girondei, un fost umani al 
doamnei Roland, un oro care, ca ministru al lui Ludovic al XVI- 
lea, l-a trădat pe Ludovic al XVI-lea şi care, ea să se răzbune că 
a căzut în dizgrație, a organizat. Mişcarea de la 10 august. 

— Împreună cu poporul.. 

— Ehs domnule, poporul nu face decât ce-l pui să facă! lată 
de pildă celş două cartiere, Saint-Marceau şi Saint-Antoine, atât 
ele neastâmpărate, cu domnii Alexandre şi Santerre, se mai 
agită oare, acum. Când mina mea e deasupra lor? Nu-l cunosc 
pe cel de-al treilea fanatic, Florent CAuyot, dar îi cunosc pe 
Malet şi Servan, fereşte-te de ei doi. De altfel, unul e general, iar 
celălalt colonel; e un. Pr”ost exemplu ca, sub un guvern militar, 
doi ofiţeri să conspire. 

— Sire, vor fi supravegheați. — Şi acum, domnule, îmi rămâne 
să-ţi fac reproşul cel mai grav, pe care aveam să ţi-i adresez. 

Fouche se înclină ca un om care aşteaptă. 

— Ce-ai făcut cu spiritul public, domnule? 

Alt ministru ar fi cerut să i se repete întrebarea. Fouche o 
înţelese perfect; doar că, pentru a eâştiga timp gă răspundă, 
păru că n-a înţeles-o bine. 

— Spiritul public? repetă el. Mă întreb ce vrea să «. Pună 
Maiestatea Voastră. 

— Vreau să spun, continuă Napoleon, a cărui mânie se tocea 
În vorbe, că ai lăsat minţile să rătăcească asupra evenimentelor 
zilei şi că ai îngăduit să se interpreteze eltima mea campanie 
marcată la fiecare pas de succese, ca o campanie plină de 
necazuri. Vorbele pornite de la Paris smt cele care fac 
străinătatea să se răscoale. Ştii pe ce oale îmi ajung la ureche? 
Prin Petersburg! Am duşmani, * slavă Domnului, iar dumneata le 
îngădui să vorbească liber; îi laşi să spună că mi-a scăzut 
autoritatea, că-naţiunea e scârbită de politica mea, că 
mijloacele mele de acţiune s-au restrâns. Rezultă de aici că 
Austria, care crede în toate balivernele astea socoteşte că 
momentul e prielnic ca să mă atace... Dar pe duşmani, 
dinăuntru şi din afară, o să-i extermin pe toţi! Dar apropo, ai 
primit scrisoarea mea din 31 decembrie? 

— Care, Sire? 


— Cea datată din Benevent, 

— În care era vorba de fiii emigranților? 

— Îmi face impresia că ai cam uitat-o. 

— Maiestatea Voastră vrea să i-o repet cuvânt cu cuvânt? 

— Nu mă supăr defel să mă asigur de memoria dumitale. Să 
vedem. 

— Mai întii, spuse Fouche scoțând un portofel din buzunar, 
iată scrisoarea. 

Şi o scoase din portofel. 

— Ah, spuse Napoleon, o ai la dumneata -W? 

— Sire, nu mă despart niciodată de corespondenţa autografă 
a Maiestăţii Voastre. Când eram pedagog la Oratorieni, îmi 
citeam în fiecare dimineaţă breviarul; de când şânt ministru al 
Poliţiei, citesc în fiecare dimineaţă scrisorile Maiestăţii Voastre. 
lată, continuă Fouche fără s-o deschidă, ee conţinea 
scrisoarea... 

— Domnule, nu cer textul, ci substanţa lui. 

— Ei bine, Maiestatea Voastră îmi spunea că unele familii de 
emigranţi şi-au sustras copiii de la recrutare, ţinându-i într-o 
lene vinovată; ea adăuga că doreşte să întocmesc o listă 
conţinând zece asemenea familii de fiecare departament şi 
cincizeci pentru Paris, ca să trimit la şcoala militară de la Saint- 
Cyr pe toţi tinerii din fami- 

liile acestea în vârstă de peste optsprezece ani. Maiestatea 
Voastră adăuga, de asemenea, că dacă o să se plângă, trebuie 
să răspund că aceasta e pur şi simplu dorinţa sa... 

— Bine! Nu vreau ca din cauza supărătoarei împotriviri a 
familiilor care nu fac parte din acest sistem, o părticică a 
Franţei, oricât de mică ar fi, să se poată sustrage sforţărilor pe 
care le face generaţia prezentă pentru gloria generaţiei ce va 
veni... Acum du-te, ' asta-i tot ce aveam să-ţi spun. 

Fouche se înclină, dar cum nu se retrăgea cu graba cuiva 
căruia i s-a cerut să plece, Napoleon îl întrebă; 

— Ce mai este? 

— Sire, răspunse ministrul, Maiestatea Voastră mi-a spus 
multe lucruri ca să-mi dovedească faptul că poliţia mea e slabă. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Eu n-o să-i spun decât unul singur, ca să-i dovedesc 
contrariul. La Bayomie, Maiestatea Voastră s-a oprit două ore. 

— Da. 


— Maiestatea Voastră a cerut să i se prezinte un raport. 

„_— Un raport? 

— Da, îri legătură cu plângerile pe care credea că le are 
împotriva mea, şi cerând să fiu revocat şi înlocuit cu domnul 
Savary. 

— Şi raportul e semnat? 

— E semnat, Sire, şi aşa cum eu am asupra mea scrisorile 
Maiestăţii Voastre, tot astfel Maiestatea Voastră are asupra sa 
acest raport... acolo, Sire, în buzunarul sting al hainei. Şi, cu 
degetul, Fouche arătă partea uniformei unde se afla buzunarul. 

— Vedeţi, Sire, adăugă el, că poliţia mea este la fel de bună, 
cel puţin în unele privinţe, cum erau cele ale domnilor Lenoir şi 
Sartines. 

Şi fără să aştepte răspunsul împăratului, Fouche, care era 
lângă uşă, ieşi mergând de-a-ndăratelea. 

Napoleon nu răspunse; duse doar mâna la buzunar, scoase o 
coală mare 'de hârtie îndoită în patru, o desfăcu, îşi aruncă 
privirea asupra ei, apoi privi spre uşă şi spuse cu un zâmbet 
imperceptibil. 

— Ah, ai dreptate, tot tu eşti cel mai dibaci. 

Şi rupând hârtia, azvârli bucăţelele în foc. 

Apoi adăugă cu voce mai joasă: 

— De ce nu eşti şi cel mai cinstit? - 

în clipa aceea uşierul anunţă: 

— Excelenţa Sa marele şambelan. 

Şi chipul zâmbitor al prinţului de Benevent apăru înapoia celui 
al uşierului. 

Poeţii nu născocesc nimic. 

Când, în suita armatelor prusiene care tocmai fuseseră 
înfrânte la Valmy, Goethe, acest prinţ al îndoielii, aces', rege al 
sofismului, scria drama Fan st, cu siguranţă că nu-şi închipuia că 
Dumnezeu îl şi crease pe eroul său om, la fel ca şi pe cel cu chip 
de diavol şi că amândoi aveau să se ivească fără încetare pe 
scena, unul arătându-şi fruntea gânditoare, celălalt piciorul cu 
copită. 

Doar că Faust creat de Cel ele Sus se numeşte Napoleon iar 
Mefisto se numeşte Talleyrand. 

După cum Faust a cercetat totul în ştiinţă. Napoleon a epuizat 
totul în politică; şi după cum Mefisto l-a pierdut pe Faust 
spunându-i: „Mai mult! Mai mult V” tot astfel Talleyrand l-a 


pierdut pe Napoleon spunându-i: „Mereu î Mereu! 4i 

De asemenea, după cum Faust xn clipele lui de silă încerca să 
scape de Mefisto, Napoleon în ceasurile lui de îndoială încerca 
să scape de Talleyrand; dar cum păreau a îi legaţi printr-un pact 
infernal, n-au putut fi despărțiți decât atunci când sufletul 
visătorului, poetului, cuceritorului se prăbuşi în prăpastie. 

Poate că dintre cele trei personaje chemate de împărat, cel a 
cărui inimă bătea cel mai tare era Talleyrand, cu siguranţă însă 
că ei era cel ce se înfăţişa cu chipul cel mai zâmbitor. 

Napoleon îl privi cu un fel de înfrigurare nervoasă, apoi 
întinzând mâna spre el ca să nu mai înainteze, îi spuse: 

— Prinţe de Benevent, n-am decât două cuvinte să-ţi spun. 
Ceea ce detest cel mai mult pe lume nu sunt oamenii care mă 
reneagă, ci aceia care, ca să mă renege, se re- neagă pe ei 
înşişi. Rşspândeşti peste tot zvonul că n-ai avut nimic de-a face 
cu moartea ducelui d'Enghien, peste tot spui că eşti străin de 
războiul din Spania. Străin de moartea ducelui d'Enghien? M-ai 
sfătuit în scris să-l execut î Străin de războiul din Spania? Am 
scrisori în care mă rogi insistent să reiau politica lui Ludovic al 
XIV-lea! 

* 

Domnule de Talleyrand, lipsa de memorie e un defect grav, în 
ochii mei: o să-mi trimiţi mâine cheia dumitale de şambelan 
care nu e numai destinată, ci dată dinainte domnului de 
Montesquiou. 

Apoi fără să adauge un euvânt, fără să-l concedieze pe prinţ, 
fără să-şi ia rămas bun de la el, Napoleon ieşi pe uşa care ducea 
în apartamentul Josephinei. 

Domnul de Talleyrand se clătină ca în ziua când, pe treptele 
bisericii Saint-Denis, Maubreuil îl doborâse dându-i o palmă; dar 
de data aceasta şocul nu-i zguduia decât averea, iar marele 
şambelan, asemeni lui Mefisto, se bizuia pe Satan să-l facă să-i 
restituie mai mult decât pierduse. 

lar acum, ne amintim că, în aceeaşi noapte, Napoleon îi 
spusese lui Cambaceres că înainte de sfârşitul lunii aprilie o să 
fie pe Dunăre cu patru sute de mii de oameni; iată de ce, pe 17 
aprilie, dimineaţa toată populaţia orăşelului Donauworth se 
îngrămădea pe străzile şi în pieţele oraşului. 

Il aştepta pe Napoleon. 

Gemenii 


Pe la nouă dimineaţa în mulţime se stârni mare fră-' mântare, 
iar strigătele, ce alergau ca flacăra pe o dâră de praf de puşcă, 
dinspre capătul străzii Dillingen către centrul oraşului, vestiră că 
se întâmplă ceva nou. 

Evenimentul îl constituia sosirea unui curier îmbrăcat în 
verde, galonat cu aur, care preceda trăsura împăratului, aflată 
la o jumătate de leghe în urma lui. 

El străbătu iute strada Dillingen, făcând semne cu biciul ca 
lumea să se dea la o parte din faţa lui, apoi intră pe străzile 
întortocheate, care urcă spre partea de sus a oraşului, se ivi 
iarăşi în piaţa Castelului şi pătrunse sub poarta masivă a vechii 
mânăstiri a Sfintei Cruci, devenită | palat regal. 

Acolo fuseseră pregătite apartamentele pentru împărat şi-l 
aştepta generalul maior Berthier. 

Sosirea curierului, de altfel, nu-i spunea nimic nou în plus 
prinţului de Neuchâtel: înarmat cu o minunată lunetă de 
campanie şi urcat pe terasa mânăstirii, el recunos- i cuse, cu 
zece minute înainte de sosirea curierului, trăsurile imperiale 
înaintând în goană mare pe drumul larg. 

Pe 9 aprilie, arhiducele Carol trimisese la Munchen 
următoarea scrisoare, adresată generaluhii-comandant al 
Marmatei franceze, fără altă adresă. * Să fi fost împăratul 
Napoleon cel pe care arhiducele Carol îl desemna prin titlul 
acesta, arătând că pentru el, ca şi pentru abatele Lo- riquet 
marchizul de Buonaparte nu era decât general- eomandant al 
Maiestăţii Sale regelui Ludovic al XVI-lea? Dacă era aşa, 
arhiducele se dovedea încăpățânat! Oricine ar fi fost general- 
comandant, mareşal, prinţ, rege sau împărat cel pe care-l 
desemna prin acest titlu, iată conţinutul scrisorii: 

„Conform declaraţiei Maiestăţii Sale împăratul Austriei, îl 
previn pe domnul general-comandant al armatei franceze că am 
primit ordinul de a înainta cu trupele aflate sub comanda mea şi 
de a le socoti duşmane pe toate cele ce îmi vor opune 
rezistenţă”. 

Scrisoarea era datată din ziua de 9; pe 12 seara Napoleon 
care se afla în acel moment la Tuileries fusese informat printr-o 
depeşă telegrafică despre acest început al ostilităţilor. 

împăratul plecase pe 13 dimineaţa şi pe 16 sosise la Dillingen 
unde-l găsise pe regele Bavariei care îşi părăsise capitala şi se 
retrăsese cu douăzeci de leghe. 


Obosit după şaptezeci şi două de ore de marş, Napoleon se 
oprise la Dillingen ca să petreacă aici noaptea, şi-i făgăduise 
regelui fugar că-l va aduce în mai puţin de cincisprezece zile 
înapoi în capitala sa. 

Apoi, dimineaţa îa ora şapte plecase iarăşi şi, voind, fără 
îndoială să recupereze noaptea pierdută, sosea aici m mare 
grabă. 

Străbătu ca fulgerul străzile, urcă povârnişul muntelui fără să 
încetinească pasul cailor şi cobori în sfârşit în turtea castelului 
pe peronul unde-l aştepta generalul. Maior. 

În discuţiile cu Napoleon, complimentele erau scurte; 
împăratul rosti un „Bimă-ziua, Berthier!” pe care prinţul de 
Neuchâtel îl recepţionă mormăind şi rozându-şi unghiile ca de 
obicei, făcu un semn cu mina celorlalţi membri ai statului major 
şi condus de vreo zece servitori postați ca nişte jaloane înaintă 
spre apartamentul care-i fusese pregătit. 

O hartă mare a Bavariei, pe care fiecare copac, fiecare cădere 
de apă, fiecare vale, fiecare sat, fiecare casă chiar fuseseră 
indicate, îl aştepta deschisă pe o masă uriaşă. 

Napoleon se îndreptă în grabă spre masă, în timp ce un 
aghiotant deschidea şi punea pe un gheridon trusa de voiaj, iar 
cameristul scotea patul din îmbrăcămintea lui de piele şi-l 
instala chiar în colţul salonului. 

— Bine, i se adresă el lui Berthier punând degetul pe 
Donauworth, adică pe localitatea unde se afla, eşti în legătură 
cu Davoust? 

— Da, Sire, răspunse Berthier 

— Cu Massena? 

— Da, : Sire. 

— Cu Oudinot? 1 

— Da, Sire. 

— Atunci totu-i în ordine. Unde sunt? 

— Mareşalul Davoust este la Regensburg, mareşalul Massena 
şi generalul Oudinot sunt la Augsburg; nişte ofiţeri trimişi de 
fiecare dintre ei o aşteaptă pe Maiestatea Voastră ca să-i 
comunice ştiri. 

— Ai trimis spioni? 

— Doi dintre ei s-au şi întors, îl aştept pe cel de-al treilea, cel 
mai priceput. 

— Pe urmă ce-ai mai făcut? * 1 


— Pe cât mi-a fost cu putinţă, m-am conformat planului 
Maiestăţii Voastre de a merge drept de la Regensburg asupra 
Vienei, pe marele drum al Dunării, lăsând în grija transportului 
fluvial bolnavii, răniții, în sfârşit tot ce stânjenea oştirea. 

— Bine! Vasele n-or să ne lipsească; am pus să fie cumpărate 
toate pe care le-am putut găsi pe râurile şi pe fluviile Bavariei, şi 
trebuie să coboare în Dunăre pe măsură ce o să-i străbată 
afluenții; am luat apoi o mie două sute din cei mai buni marinari 
ai mei de la Bologna, pentru cazul când vom avea de dat vreo 
luptă în insule. Ai pus să se cumpere lopeţi şi cazmale? 

— Cincizeci de mii, sunt de ajuns? 

— Nu sunt prea multe. Dar, într-un cuvânt, ce ai ordonat 
începând de pe 13 seara până acum? 

— Mai întâi, am ordonat să se concentreze toate trupele la 
Regensburg. 

— N-ai primit scrisoarea mea care-ţi dădea ordin, dimpotrivă, 
să le aduni pe toate la Augsburg? 

— Ba da, Sire, atunci i-am dat un eontraordin lui Oudinot şi 
corpului lui de armată, care erau de acum pe drum; dar am 
socotit că trebuie să-l las pe Davoust la Regensburg.. 

— Deci, 'armata e împărţită în două, o parte la Regensburg şi 
alta la Augsburg? 

— Cu bavarezii între ele, sire. 

— A fost vreo ciocnire pe undeva? 

— Da, Sire, la Landshut. 

— Între cine şi cine? 

— Între austrieci şi bavarezi. 

— Ce divizie? 

— Divizia Duroc. 

— Bavarezii s-au comportat bine? 

— Perfect, Sire; cu toate acestea au fost siliţi să se replieze în 
faţa unor forţe de patru ori mai puternice. 

— Unde sunt în clipa de faţă? 

— Acolo, Sire, în pădurea Diirnbach, ocrotiţi de Abens, 


— Câţi sunt? 

— Aproape douăzeci şi şapte de mii. 

— lar arhiducele unde e? 

— Între Isar şi Regensburg, Sire, dar zona e atât de 
împădurită, încât nu-i cu putinţă să avem informaţii precise, 


— Să intre ofiţerul care vine** din partea mareşalului 
Davoust. 

Berthier transmise ordinul unui aghiotant care deschise o uşă 
şi chemă înăuntru un tânăr ofiţer de vânători călare, ce părea să 
aibă vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani. 

împăratul aruncă spre noul venit o privire rapidă şi schiţă un 
gest de satisfacţie: era cu neputinţă să găseşti un cavaler mai 
frumos şi mai elegant ca acesta. 

— Vii de la Regensburg, locotenente? întrebă el. 

— Da, Sire, răspunse tânărul ofiţer. 

— La ce oră ai plecat de acolo? 

— La ora unu dimineaţa, Sire. 

— Te-a trimis Davoust? 

— Da, Sire. 

— În ce situaţie era în momentul când ai plecat? 

— Sire, avea cu el patru divizii de infanterie, o divizie de 
cuirasieri, o divizie de cavalerie uşoară. 

— Cu totul? 

— Cincizeci de mii de oameni aproximativ, Sire; doar generalii 
Nansouty şi Espagne cu cavaleria grea şi o parte a cavaleriei 
uşoare, generalul Demont cu al patrulea batalion şi cu 
furgoanele cu muniții au trecut pe malul stâng al Dunării. 

— Dar concentrarea împrejurul Regensburgului s-a făcut fără 
dificultate? 

— Sire, diviziile Gudin, Moxand şi Saint-Hilaire au ajuns fără să 
tragă un foc de puşcă, dar divizia Friant care le acoperea a fost 
în permanenţă în luptă cu duşmanul şi, deşi a distrus în urma ei 
toate podurile de pe Wils, e probabil că astăzi mareşalul 
Davoust este sau va fi atacat la Regensburg. 

— Câte ore spui că ai făcut de la Regensburg până aici? 

— Şapte ore, Sire. 

— Câte leghe sunt? * 

— Douăzeci şi două, Sire. 

— Eşti prea obosit ca să pleci iarăşi peste două ore? 

— Maiestatea Voastră ştie prea bine că nu poţi obosi în slujba 
Sa. Să mi se dea alt cal şi plec când vrea Maiestatea Voastră. 

— Cum te cheamă? 

— Locotenentul Richard, Sire. 

— Du-te să te odihneşti două ore, locotenente, dar peste două 
ore să fii gata. 


Locotenentul Richard salută şi ieşi. 

În clipa aceea, aghiotantul veni să-i spună ceva în şoaptă lui 
Berthier. 

— Să intre trimisul mareşalului Massena, spuse împăratul. 

— Sire, răspunse Berthier, nu cred să fie nevoie; l-am 
interogat şi am scos de la el tot ce era folositor de ştiut: 
Massena este la Augsburg cui Oudinot, Moliter, Boudet, 
bavarezii, wurtemburghezii, adică are aproximativ nouăzeci de 
mii de oameni. Dar cred că am ceva mai bun de oferit Maiestăţii 
Voastre. 

— Ce anume? 

— Spionul s-a întors. 

— Ah! 

— A trecut printre liniile austriece. 

— Să intre. 

— Maiestatea Voastră ştie că oamenii aceştia refuză adesea 
să vorbească de faţă cu mai multe persoane, 

— Lasă-mă singur cu el. 

— Maiestatea Voastră nu se teme? 

— De ce să mă tem? 

— Se vorbeşte despre iluminaţi, despre fanatici... 

— Spune mai întâi să intre, şi o să văd în ochii lui dacă mă 
poţi lăsa singur cu el. 

Berthier se duse să deschidă o uşiţă ce dădea într-un cabinet 
şi de acolo ieşi un bărbat de vreo treizeci de ani, îmbrăcat cu un 
costum de tăietor de lemne din Pădurea Neagră. Bărbatul făcu 
prin cameră câţiva paşi, apoi se opri în faţa lui Napoleon şi 
salută milităreşte. 

— Dumnezeu s-o apere pe Maiestatea Voastră de rele, spuse 
el. 

împăratul îl privi. 

— Ehei, suntem cunoştinţe vechi, viteazule î 

— Sire, eu sunt cel care în ajunul bătăliei de la Austerii tz v- 
am dat, în bivuac, informaţii cu privire la poziţiile armatelor rusă 
şi austriacă. 

— Informaţii pe deplin exacte, jupâne Schiick. 

— Ah, pe toţi dracii î strigă falsul tăietor de lemne, folosind 
înjurătura cea mai utilizată de germani, împăratul mă 
recunoaşte! Atunci totul e în regulă. 

— Da, spuse împăratul, totul e în regulă. Şi făcând un semn 


şefului de stat-major, continuă: cred că'mă poţi lăsa singur cu 
acest om, fără niciun inconvenient. 

Aceasta era pesemne şi părerea prinţului de Neuchă- tel, 
fiindcă se retrase cu aghiotanţii săi, fără să facă nici cea mai 
măruntă observaţie. 

— Mai întâi, spuse împăratul, lucrurile cele mai urgente. Poţi 
să-mi dai veşti despre arhiduce? 

— Despre el sau despre armata lui, Sire? 

— Despre amândoi, dacă e cu putinţă. 

— Desigur, vă pot vorbi despre amândoi: am un văr care 
slujeşte în armata lui, iar unul dintre cumnaţii mei e valetul lui. 

— Unde e el şi unde e grosul armatei lui? 

— Fără să socotim cei cincizeci de mii de oameni ai 
generalului Bellegarde, care merg din Boemia spre Dunăre şi 
care trebuie să lupte la Regensburg cu mareşalul Davoust, 
arhiducele are în subordine circa o sută cincizeci de mii de 
oameni; pe 10 aprilie, prinţul cu vreo şaizeci de mii de oameni a 
trecut Innul. 

— Poţi urmări pe hartă toate mişcările pe care mi le spui? 

— De ce nu? Slavă Domnului, doar am fost la şcoală. 

Impăratul îi arătă cu degetul spionului harta întinsă pe masă. 

— Atunci, caută Innul pe hartă. 

Spionul doar aruncă o privire spre ea şi puse degetul pe un 
punct situat între Passau şi Tittmaning. 

— lată, Sire, pe aici, pe la Braunau a trecut râul arhiducele; în 
acelaşi timp cu el, generalul Hohenzollern, cu vreo treizeci de 
mii de oameni, l-a trecut mai jos de Mul- heim; în sfârşit, alt corp 
de vreo patruzeci de mii de oameni comandat... n-aş putea să 
vă spun de cine - nu poţi fi decât într-un singur loc o dată, iar eu 
eram în preajma arhiducelui pe care nu-l scăpăm din ochi - a 
trecut râul la Scharding. 

— Deci, lângă Dunăre? 

— Întocmai, Sire. 

— Dar cum se face că deşi au trecut Innul pe 10, austriecii n- 
au înaintat mai mult? 

— Fiindcă s-au împotmolit vreme de patru zile între Inn şi Isar; 
aşa că abia ieri au trecut Isarul în faţa Land- shutuiui, iar situaţia 
a început să se agraveze. 

— Cu bavarezii? 

— Cu bavarezii; doar că aceştia, vreo douăzeci şi şapte sau 


douăzeci şi opt de mii la număr, neputând să reziste, s-au retras 
în pădurea de la Durnbach. 

— Vasăzică, nu mai suntem decât la vreo douăsprezece leghe 
de duşman? 

— Nici măcar atât, fiindcă de azi dimineaţa va mai fi înaintat. 
E adevărat că nu mergi repede când eşti silit să treci o grămadă 
de râuri mici. 

— Cum sunt Abens la stânga, micul şi marele Laber la dreapta 
- păduri, deluşoare, mlaştini, şi n-ai decât două şosele, cea de la 
Landshut la Neustadt, şi cea de la Land- shut la Kelheim. 

— Li mai rămânea cea de la Eckmuhl, care duce mai direct la 
Regensburg. 

— Sire, am văzut trupele austriece apucând-o pe celelalte 
două drumuri şi, ştiind că Maiestatea Voastră trebuia să fie sosit 
azi la Donauworth şi că doreşte să aibă ştiri, am plecat şi iată- 
rnă aici. 

— E bine, nu-mi spui mare lucru, dar, în sfârşit, îmi spui ce 
ştii. 

— Maiestatea Voastră să-mi pună şi alte întrebări. 

— Despre ce? 

— Despre starea de spirit în ţară de pildă; despre societăţile 
secrete, despre Sfânta Wehme. 

— Cum, aşa, vasăzică te ocupi şi de lucruri de-astea? 

— Deţin toate ştirile privind ţara mea, Sire. 

— Ei bine, fie, nu cer decât să ştiu ce gândeşte despre noi 
Germania. 

— E pur şi simplu exasperată din cauza francezilor, care nu se 
mulţumesc doar s-o bată şi s-o înjosească, ci o ocupă şi o înghit. 

— Deci, nemţii tăi nu ştiu proverbul mareşalului de Saxonia: 
„Războiul trebuie să hrănească războiul!” 

— Ba da, Sire, îl ştiu, dar ar prefera să fie ei hrăniţi, decât să-i 
hrănească pe alţii, S-a ajuns la punctul în care oamenii discută 
cum să scape de prinții care nu ştiu să scape de 
dumneavoastră. 

— Aha î Şi prin ce mijloace să scape? 

— Prin două mijloace, Sire: primul ar fi o insurecție generală. 

Napoleon schiţă din buze o strâmbătură de dispreț.. 

— Asta s-ar putea întâmpla dacă aş fi înfrânt de arhiducele 
Carol, dar... 

.— Dar? repetă spionul. 


— Dar o să-l înfrâng, spuse Napoleon, aşa că insurecția n-o să 
aibă loc. Să trecem la cel de-al doilea mijloc de eliberare. 

— Cel de-al doilea e o lovitură de cuţit, Sire. 

— Eh! Nu se ucide un om ca mine! 

— Şi totuşi Cezar a fost ucis! 

— Ah! împrejurările erau cu totul diferite; apoi pentru Cezar a 
fost o mare fericire să fie ucis. Avea vreo cincizeci şi trei de ani, 
adică vârsta la care geniul omului intră în declin. Fusese 
întotdeauna fericit. „Zeiţei Fortuna îi plac tinerii!”, cum spunea 
Ludovic al XIV-lea domnului de Villeroy. Poate că ea avea să-i 
întoarcă spatele. 

Una sau două infringeri şi Cezar n-ar mai fi fost un Alexandru, 
ci un Pirus sau un Hannibal. A avut noroc că a găsit vreo 
douăzeci de neghiobi care n-rau priceput că Cezar nu era un 
roman anume ci spiritul Romei. L-au ucis pe împărat, dar din 
însuşi sângele lui s-a născut imperiul! Fii liniştit, eu n-am vârsta 
lui Cezar. Franţa, în 1809, nu a ajuns acolo unde era Roma în 
anul 44, înainte de Cristas: n-o să fiu ucis. Jupâne Schlick. 

Şi Napoleon începu să râdă de izbucnirea aceasta de factură 
istorică pe care o avusese din pricina unui ţăran din Baden. E 
drept că ea răspundea nu atât ţăranului respectiv, cât gândului 
său. 

— Orice este cu putinţă, Sire, răspunse Schlick, totuşi o invit 
pe Maiestatea Voastră să fie atentă la mâinile celor ce se vor 
apropia prea mult de ea, şi mai ales când mâinile acestea vor fi 
ale unor membri ai Uniunii Virtuţii. 

— Credeam că toate asociaţiile astea sunt desfiinţate. 

— Sire, prinții germani şi mai ales regina Luiza le-au reactivat, 
astfel încât la ora aceasta în Germania sunt poate două mii de 
tineri care au jurat să vă asasineze. 

— Şi secta asta îşi are locurile ei de adunare? 

— Fără îndoială, Sire; nu numai locurile ei de adunare, ci şi 
formulele, iniţierea, deviza şi semnele ei, de recunoaştere. 

— Cum de ştii asta? 

— Sunt şi eu membru al ei. 

Napoleon făcu fără voie un pas înapoi. 

— O, nu vă temeti, sire. Fac parte din ea, aşa cum scutul face 
parte din armură: ca să pareze loviturile! 

— Şi unde se întruneşte societatea asta? 

— Oriunde există o subterană sau o ruină; germanii sunt 


foarte amatori de pitoresc, după cum ştie Maiestatea Voastră, şi 
amestecă poezia în toate. lată, de pildă, dacă Maiestatea 
Voastră se duce la Abensberg şi vizitează vechiul castel - 
castelul în ruine din vârful muntelui, de deasupra văii - să ştie 
că în una dintre sălile lui am fost primit acum opt zile... 

— Bine, spuse Napoleon, fără să acorde informaţiei acesteia 
mai multă atenţie decât necesita, n-o să uit lucrul ăsfa. Acum 
du-te! O să veghez să se aibă grijă de tine. 

Schlick salută şi ieşi pe uşa pe care intrase. 

Napoleon rămase gânditor. 

„O lovitură de cuţit, murmură el; are dreptate, se dă repede şi 
se primeşte repede! Şi Henri al IV-lea pregătea o campanie 
împotriva Austriei, când a fost ucis cu o lovitură de cuţit, dar 
Henri al IV-lea avea cincizeci şi şapte de ani; asemeni lui Cezar 
îşi terminase opera; eu n-am terminat-o pe a mea şi pe urmă, 
marile nenorociri nu vin decât după cincizeci de ani, Hannibal, 
Mitridate, Cezar, Henri al IV-lea... E. Şi Alexandru care a murit la 
treizeci şi trei de ani, dar adăugă el, să mori ca Alexandru nu-i o 
nefericire...” 

în clipa aceea intră un aghiotant. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Napoleon, 

— Sire, răspunse aghiotantul, a sosit un ofiţer al armatei din 
Italia, din partea vice-regelui. Maiestatea Voastră doreşte să-l 
vadă? 

— Da, fără îndoială, chiar în clipa asta, răspunse Napoleon. Să 
intre! 

— Intră, domnule, spuse aghiotantul. 

Ofiţerul apăru în pragul uşii, ţinându-şi în mână tri»- cornul. 

Era un tânăr de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, 
purtând uniforma ofiţerilor de stat-major ai vice-regelui, adică 
haina albastră cu eghileţi de argint şi cu guler brodat cu fir de 
argint. 

în ce priveşte înfăţişarea, trebuie să fi avut ceva deosebit, 
fiindcă văzându-l, Napoleon care se pregătea să vorbească, se 
opri brusc, apoi măsurându-l pe tânăr din cap până-n picioare 
întrebă: 

— Ce rost are mascarada asta, domnule? 

Tânărul privi împrejur ca să vadă cui se adresa interpelarea, 
dar constatând că e singur cu împăratul, răspunse: 

— Sire, iertaţi-mă, nu înţeleg. 


— Ce-i cu haina asta albastră, în locul celei verzi pe care o 
purtai adineauri? 

— Sire, de doi ani, de când am cinstea de a face parte din 
statul-major al Alteţei Sale vice-regele, n-am purtat altă haină 
decât aceea în care am onoarea de a mă înfăţişa Maiestăţii 
Voastre. 

— Când ai sosit? 

— Acum am coborât de pe cal, Sire. 

— De unde vii? 

— De la Pordenone. 

— Cum te cheamă? 

— Locotenentul Richard. 

Napoleon îl privi pe tânăr cu şi mai multă atenţie. 

— Ai vreo scrisoare de-a lui Eugene care să te acrediteze pe 
lângă mine? 

— Da, Sire. 

Şi tânărul ofiţer scoase din buzunar o scrisoare cu blazonul 
vice-regelui italiei. 

— Ce-ai fi făcut dacă scrisoarea asta ti-ar fi fost luată, întrebă 
Napoleon, sau dacă s-ar fi pierdut? 

— Alteța Sa m-a pus s-o învăţ pe dinafară. 

— Ei, domnule, întrebă Napoleon, vrei să-mi spui cum se face 
că acum o oră soseai de la Regensburg în costum de vânător de 
gardă, iar acum zece minute vii de la Pordenone în costum de 
ofiţer de stat-major al lui Eugene? Cum de eşti însărcinat să-mi 
dai ştiri de la Davoust şi în acelaşi timp, de la vice-regele Italiei? 

— Scuzaţi-mă, Sire, Maiestatea Voastră nu cumva spune că 
acum o oră a venit, din partea mareşalului Davoust, un ofiţer de 
vânători de gardă? 

— Acum o oră, da. 

— De douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani? 

— De vârsta dumitale. 

— Care-mi seamănă? 

— Atât de mult încât puteţi fi confundați! 

— Şi pe care cum îl cheamă? Maiestatea Voastră să mă ierte 
dacă o interoghez, dar sunt atât de bucuros! 

— Pe care-l cheamă locotenentul Richard. 

— E fratele meu, Sire, fratele meu geamăn! Nu ne-am mai 
văzut de cinci ani. 

— Ah, înţeleg... Ei bine, o să vă vedeţi. 


— O, Sire, doar să-l îmbrăţişez pe dragul meu Paul şi plec 
numaidecât. 

— Eşti în stare să pleci iarăşi? 

— Sire, nădăjduiesc să am cinstea de a primi ordinele 
Maiestăţii Voastre. 

— Bine, îmbrăţişează-ţi fratele şi fii gata de plecare. 

Tânărul în culmea bucuriei salută şi ieşi. 

Napoleon rămas singur rupse sigiliul scrisorii 

După primele rânduri, fruntea i se înnegură. 

„Vai, Eugene, spuse el, afecțiunea ce ţi-o port m-a orbit; eşti 
bun colonel, mai puţin bun ca general, rău ge- neral-comandant! 
Armata din Italia e în retragere spre Sicilia, o întreagă ariergardă 
capturată din pricina greşelii generalului Sahuc. Încă unul care 
s-a plictisit de război. Din fericire, n-o să am nevoie de armata 
din Italia. Berthier î Berthier!” 

Şeful de stat-major apăru. 

— Planul meu e stabilit, spuse Napoleon. Zece curieri să fie 
gata să-mi transmită ordinele: fiecare ordin să fie scris în trei 
exemplare şi trimis la destinație pe trei căi diferite. 

Ruinele de la Abensberg. 

în timp ee Napoleon le dă celor zece mesageri ordinele al 
căror rezultat îl vom vedea îndată; în timp ce fraţii Paul şi Louis 
Richard - care” nu se mai întâlniseră de cinci ani şi a căror 
uimitoare asemănare dăduse naştere ciudatei încurcături 
petrecute sub ochii noştri - se aruncă unul în braţele celuilalt cu 
afecțiunea unor fraţi pe care un glonţ sau o ghiulea îi poate 
despărţi pentru totdeauna, să spunem ee se întâmpla în oraşul 
Abensberg, aflat la şapte, opt leghe de Regensburg. 

Patru tineri de şaisprezece-optsprezece ani, studenţi unul la 
universitatea din Heidelberg, altul la cea din Tubingen, ăl treilea 
la aceea din Leipzig, iar al patrulea la universitatea din Goţtin- 
gen se plimbau la braţ cântând marşul maiorului Schill, care 
ridicase la Berlin stindardul revoltei împotriva lui Napoleon. 

La sunetele acestui cântec, alt tânăr de douăzeci-două- zeci şi 
unu de ani ce stătea lângă o fată de şaisprezece ani care broda 
în timp ce sora ei, o copilă de nouă ani se juca într-un colţ cu o 
păpuşă, tresări, se ridică şi se duse la fereastră. 

în momentul când cei patru cântăreţi treceau, ei îi zăriră 
fruntea ce pălise, lipită de geam şi-i făcură un semn abia vizibil 
căruia el îi răspunse la fel. 


Fata, văzându-l că se ridică, îl urmărise neliniştită cu privirea 
şi oricât de puţin vizibil fusese semnul prin dare răspunsese ea îl 
observase. 

— Ce-i cu tine, Friederich? întrebă ea. 

— Nimic, dragă Margareta, răspunse tânărul aşezându-se din 
nou lângă ea. 

Tânăra pe care am numit-o Margareta era în toate privinţele 
demnă să poarte acest nume, dacă-i socotim drept patroană 
creaţia poetică a lui Goethe, care făcea pe atunci f urori în 
Germania. 

Era blondă ca o adevărată fiică a lui Arminius, cu ochi albaştri 
precum cerul. Părul lung, când îl desfăcea, ajungea până la 
pământ, iar când se apleca pe malul râului Abens ca să se 
privească, asemeni unei ondine, în apa limpede, aceasta care, 
şuşotind de uimire, se ducea să se verse în Dunăre, credea că 
oglindeşte chipul vreunei femei preschimbate în floare, sau al 
vreunei flori preschimbată în femeie. 

Sora ei nu era încă decât una dintre acele încântătoare copile 
roz şi albe ce se joacă în nisipul de aur presărat din belşug de 
destin pe poteca minunată pe care se intră în viaţă. 

Cât despre studentul care, auzind cântându-se marşul 
maiorului Schill, îşi lipise fruntea de fereastră, iar la chemarea 
Margaretei se aşezase iarăşi lângă ea, era, după cum am spus, 
un tânăr de vreo douăzeci de ani, de statură mijlocie, un pic 
slăbit, fie de oboseală, fie de veghe, fie din cauza vreunuia 
dintre gândurile cumplite ce se citesc pe chipul unor Cassius şi 
Jacques Clement; părul blond, lung, ondulat natural îi cădea pe 
umeri; gura mică, dar exprimând hotărârea lăsa să se vadă, 
când se deschidea, dinţii albi ca perlele. O expresie de 
melancolie nedesluşită i se citea pe chip. „Nimic”, spusese el 
aşezându-se din nou lângă 

Margareta, dar răspunsul n-o liniştise pe fată; şi cu toate că 
ea nu-i răspunsese şi, pe cât se părea, începuse să lucreze din 
nou cu mai multă atenţie, Friederich, care o învăluia cu privirea 
lui arzătoare, putuse vedea două lacrimi tăcute, ivindu-se pe 
genele-i lungi, tremurând o clipă în vârful lor ca două perle, apoi 
căzând pe tapiserie. 

Fetiţa care-şi părăsise colţul unde se juca, pentru a-i cere 
Margaretei un sfat cu privire la îmbrăcămintea păpuşii sale, 
văzu şi ea căzând aceste lacrimi, fiindcă întrebă cu indiscreta şi 


naiva curiozitate a copiilor. 

— De ce plângi, surioară Margareta? Te necăjeşte iarăşi 
Friederich? 

Cuvintele acestea îl loviră pe student drept în inimă. 

Tânărul se lăsă să cadă la picioarele fetei: 

— O, Margareta, draga mea, iartă-mă! 

— Ce să-ţi iert? întrebă fata, ridicând spre iubitul ei ochii 
frumoşi, încă umezi de acea rouă a inimii numită lacrimi. 

— lartă-mi tristeţea, preocupările, chiar nebunia! 

Fata dădu din cap, dar nu răspunse nimic. 

— Ascultă, continuă Friederich, poate că mai e o cale ca să 
fim fericiţi. 

— Care? Vorbeşte î răspunse fata; şi dacă îmi stă în puteri să 
te ajut în lucrarea asta îngerească numită fericire, chiar de-ar 
trebui să-mi jertfesc viaţa, o să- fii fericit, Staps! 

— Ei. Bine, să obţinem de la tatăl tău învoirea de a ne 
căsători, fără zăbavă, şi odată căsătoriţi, să fugim, să părăsim 
Germania, ca să mergem într-un colţ al lumii unde numele 
omului acestuia să nu fi ajuns. 

— Imi ceri două lucruri cu neputinţă de îndeplinit, sărmane 
Friederich, răspunse fata. Să-mi părăsesc tatăl! Ştii bine - de 
când mi-ai spus pentru prima oară că mă- 

iubeşti, iar eu ţi-am răspuns, în simplitatea inimii mele, 

că şi eu te iubesc - că am pus o condiţie obligatorie la 
căsătoria noastră. 

— Da, spuse Fritz ridicându-se şi strângându-şi capul în mâini, 
aceea de a nu-l părăsi pe tatăl tău, e adevăraţ. 

Şi după ce făcu prin cameră câţiva paşi se duse şi se trânti 
într-un fotoliu, lângă fereastră. 

Fata se ridică, la rându-i, şi îngenunche înaintea lui. 

— Fii înţelegător, Fritz, spuse ea. Tu care cunoşti situaţia 
noastră, ştii ce puţină avere are tata; mama când a murit l-a 
lăsat cu un copil aproape în leagăn, iar eu am înlocuit-o pe ea în 
gospodărie şi în îngrijirea lui Lieschen... 

— Ştiu, Margareta, că eşti un înger şi spunându-mi asta, nu-mi 
spui nimic nou. 

— Aş fi putut crede că totuşi ai uitat, Friederich, tu care-mi 
propui să mă mărit ca să fug şi să-mi părăsesc tatăl: 

— Dar dacă tatăl tău ar fi de acord? 

— Inimă egoistă ce eşti, spuse fata. Fără îndoială că ar îi de 


acord, fiindcă într-un talger ar pune fericirea mea, m celălalt 
singurătatea lui şi ar prefera să trăiască singur pentru ca fiica lui 
să fie fericită. 

— N-o să trăiască singur, Margareta, fiindcă o s-o aibă lângă 
el pe mi0a Lieschen. 

— Şi la ce altceva vrei să-i fie folositor un copil de opt ani, 
decât să-i facă viaţa amară? Parohia îi aduce tatei un venit de 
patru sute de taleri; mulţumită economiilor mele, suma asta ne 
ajunge la toţi pentru nevoile noastre; dar când altă femeie decât 
mine o să intre aici, cei patru sute de taleri o să fie de ajuns 
oare pentru existenţa a numai două persoane? 

— Părinţii mei au ceva avere, Margareta: o să facă un 
sacrificiu şi tatălui tău n-o să-i lipsească nimic. 

— Decât propria-i fiică, nerecunoscătorule! Decât fiica pe care 
tu i-o vei fi răpit! O, Staps. Când ai intrat în casa asta într-o 
seară frumoasă ele primăvară, salutându-i pe cei ce locuiesc în 
ea, lucrurile ba chiar şi pereţii cu vorbele astea prietenești: 
„Dumnezeu şi bucuria să fie alături de cei cu inima curată şi de 
cei umiliţi!” asta însemna cumva: „Domnule Stiller, primiţi oare 
în casă un om pe care fiica dumneavoastră Margareta îl va iubi 
şi care, când va fi iubit de ea, drept răsplată pentru primirea 
părintească ce i-aţi făcut-o, pentru ospitalitatea arătată va face 
tot ce-i stă în putinţă ca să vă răpească fata, sub pretext că nu 
poate trăi fericit decât într-o ţară în care n-a ajuns numele lui 
Napoleon?” 

— O, Margareta, totuşi nu pot fi fericit decât cu condiţia sâsta, 
îţi jur î Ba chiar mai mult, adăugă el cu glas aproape neauzit, n-o 
să fiu fericit decât călcându-mi jurămintele j cele mai sfinte! 

Margareta, fie că n-a auzit deloc aceste din urmă cu- vinte pe 
care tânărul le rostise scrâşnind printre dinţi, fie că auzindu-le 
nu le-a înţeles, nu răspunse decât la prima parte a frazei: 

— Spui că nu poţi fi fericit decât într-o ţara unde nu- | mele 
cumplitului împărat n-a ajuns încă? Unde-i ţara asta? în ce parte 
a lumii se află? Ai fără îndoială un mij loc, sărmanul şi dragul 
meu smintit, ele a ajunge la o stea de pe cer? Ba mai mult, cine- 
ţi spune că locuitorii planetei ăsteia nu se uită să vadă ce se 
întâmpla în lumea noastră? 

— Ai dreptate, spuse Friederich, îneereând să zâmbească, 
nebunul sunt eu. 

— Nu, Fritz, spuse Margareta cu o tristeţe adâncă, nu eşti 


nebun. O să-ţi spun eu ce eşti, 

— Margareta... 

— Eşti un conspirator, Fritz. 

— Nu-l numeşti conspirator pe cel ce vrea să-şi elibereze ţara! 
strigă tânărul, iar privirea lui azvârili fulgere. 

— Se numeşte conspirator, prietene, oricine face parte dintr-o 
societate secretă, dintr-o organizaţie tainică. Haide, priveşte-mă 
în faţă şi îndrăzneşte să-mi spui că nu faci parte din 
Burschenschaft K 

— De ce aş tăgădui-o! Nu sunt alături de noi oare toate 
inimile^ cinstite din Germania? 

— Îndrăzneşte să-mi spui, Friederich, că acest' cântec al 
maiorului Schill pe care l-ai auzit şi te-a făcut să tresari, să te 
ridici şi să te duci la fereastră, nu-i un semnal! 

— Margareta, răspunse Fritz, vezi cât te iubesc şi în ce 
măsură dragostea pe care ţi-o port e gata să mă facă să 
înfăptuiesc fapte ruşinoase. Da, fac parte din Uniunea Virtuţii, 
sunt un Wissender; da, cântecul e un semnal; iar ceea ce tu n-ai 
spus, Antihrist este la opt leghe distanţă de noi. 

Ei bine, dacă mi-ai spune f „Friederich, să plecăm să fim 
fericiţi! Să trăim unul pentru celălalt şi unul prin celălalt!” mi-aş 
uita prietenii, jurămintele, aş uita de Germania şi aş pleca 
împreună cu tine, Margareta, cu riscul ca numele meu să fie 
țintuit cu un pumnal la stâlpul infamiei! Şi acum, îndrăzneşte să 
spui că nu te iubesc! 

— O să vezi şi tu la rându-ţi dacă te iubesc şi eu, Fritz. De ce 
nu iei o puşcă? De ce nu intri în rânduriie apărătorilor 
Germaniei? De ce nu lupţi în numele patriei tale? E adevărat că 
ţi-ai risca viaţa, dar orice german adevărat datorează propria-i 
viaţă Germaniei. 

— M-am gândit şi eu, Margareta, dar omul acesta e vrăjit: 
întocmai ca vechii ca'valeri din legendele noastre, trece prin foc, 
prin gloanţe şi ghiulele iar focul se stinge, gloanţele şi ghiulelele 
îl ocolesc! 

— Da, deci pumnalul e cei mai sigur, nu-i aşa? 

— Margareta... 

— Fritz, iată-l pe tata! Te rog, ascunde-i ce n-ai putut să-mi 
ascunzi mie; te-ar blestema şi te-ar alunga! 

— Să fie oare atât de rău german şi de bun francez? spuse 
Fritz cu un zâmbet amar. 


— Nu-i nici german, nici francez, Fritz, e creştin şi deplânge 
toate războaiele pe care regii le numesc întilniri glorioase, iar el 
măceluri crude. Inima lui bună îl face să “viseze vremea când 
oamenii se vor iubi în loc să se urască! 

Şi în timp ce mica Lieschen părăsindu-şi păpuşa şi jucăriile 
alergă înaintea pastorului Stiller, Margareta îşi reluă lucrul la 
tapiseria ei, deasupra căreia picurară alte două lacrimi, pe care 
nici măcar nu încercă să le ascundă, ca pe primele. 

Pastorul se întoarse foarte trist, aproape abătut. Işi îm- brăţişă 
cele. Două fete şi-i întinse mâna lui Friederich. 

— Ce se mai aude? întrebă Staps. 

— lată ce, răspunse pastorul, ascultă. 

Toţi ascultară şi auziră trompetele austriece cântând Marşul 
lui Lutzow. 

— Ah, strigă vesel Friederich, iată-i în sfârşit pe răzbunători! 
Şi ieşi în fugă din casă pentru a fi printre primii care să-i salute 
pe soldaţii aceştia pe care arhiducele Carol îi numea salvatorii 
Germaniei. Era corpul de armată al generalului austriac Thierry, 
care urma să ocupe poziţii la Arnhofen. 

Chiar atunci fură trimise iscoade pe drumul Regens- burgului. 

Informaţiile culese arătau că Napoleon sosise în dimineaţa 
aceea la Donauworth. 

Ar fi greu de spus ce impresie făcu ştirea aceasta asupra 
soldaţilor austrieci; dar, cu siguranţă, ea avu darul de a stârni 
ura studenţilor din diverse universităţi, care nu se ştie de ce, de 
câtva timp, păreau să-şi fi dat întâlnire m orăşelul Abensberg. 

Pentru a doua oară, patru studenţi ţinându-se de braţ 
străbătură oraşul cântând cântecul maiorului Schill, de parcă s- 
ar fi temut că prima oară nu l-a auzit toată lumea. 

În afară de sosirea lui Napoleon la Donauworth, toate celelalte 
ştiri erau neclare: ofiţerii austrieci şi chiar generalul comandant 
nu cunoşteau niciun amănunt sigur asupra poziţiei armatei 
franceze; ei ştiau doar că grosul trupelor acesteia era la 
Regensburg şi la Augsburg. 

Se făcu o oprire; oamenii şovăiau să se hazardeze fără 
informaţii mai sigure în regiunea asta împădurită şi întretăiată 
de o mulţime de râuri mici. 

Se înnoptă; posturi de pază fură instalate cu toate măsurile de 
prevedere privind parola şi poziţia, ce se iau în faţa inamicului. 
Peste tot erau santinele, până şi pe podul mobil al vechiului 


castel Abensberg în ruină. 

Santinelele erau schimbate din oră în oră. Cea care era de 
gardă de la miezul nopţii la ora unu dimineaţa în acest post al 
vechiului castel, în clipa când bătu ultima lovitură a orei 
douăsprezece, văzu apropiindu-se de ea doi bărbaţi înfăşuraţi în 
mantale. 

Omul strigă: 

— Cine-i acolo? 

— Prieteni! răspunse în germană unul dintre cei doi bărbaţi. 
Apoi, apropiindu-se de santinelă şi desfăcându-şi mantaua ca să 
arate că nu purta nicio armă, nici ofensivă, nici defensivă, îi 
spuse parola cu atâta siguranţă, încât santinela nu-i făcu nicio 
dificultate ca să-l lase să treacă pe el şi pe însoţitorul lui. 

Cei doi bărbaţi o luară pe podul mobil şi pătrunseră în 
interiorul ruinelor. 

După cinci minute apăru alt bărbat. 

Acelaşi strigăt „Cine-i acolo? %i se auzi, se luară aceleaşi 
măsuri de precauţie, se rosti aceeaşi parolă. Paisprezece 
persoane înfăşurate tot în mantale cenuşii trecură astfel între 
orele douăsprezece şi douăsprezece şi un sfert, mergând fie 
câte unul, fie în grupuri de două sau chiar trei, niciodată mai 
mulţi. 

De îndată ce trecea, fiecare dintre misterioşii bărbaţi scotea o 
mască neagră de sub manta şi şi-o punea pe faţă. Bătea ora 
douăsprezece şi un sfert când se înfăţişară ultimii doi care 
completau numărul de şaisprezece. 

Pe aceştia îi vom ui”mări. 

Ca şi ceilalţi trecură pe podul mobil, intrară printre ruine, dar 
odată ajunşi lângă un stâlp uriaş unde părea că se arcuieşte o 
boltă, acela dintre bărbaţi care mergea înaintea celuilalt se opri. 

— Locotenente, spuse el cu voce joasă, în franceză, 
aminteşte-ţi că ceea ce facem nu-i o joacă de copii: dacă ne 
descoperă pe vreunul dintre noi, suntem morţi. 

— Ştiu, răspunse celălalt, dar crezi că pot fi descoperit după 
accent? 

— Nici vorbă! Vorbeşti germana ca un german şi clacă o să fii 
descoperit, asta n-o să se îniâmpie din cauza felului în care 
vorbeşti. 

— Atunci cum vrei să fiu descoperit? După chip nu se poate; 
fiindcă suntem mascaţi! 


— O să vină clipa când va trebui să scoţi masca. 

— Vin pentru prima oară la Abensberg şi abia de ieri sunt la 
Regensburg, 

— Gândeşte-te bine! 

— M-am gândit. 

— ţi spun încă o dată, ăsta nu-i un joc de copii, deşt copii 
sunt cei care-l joacă; e vorba de viaţă; dacă eşti bănuit te 
înjunghie! 

— Vorbeşti despre viaţă ca despre ceva important unui om 
care îşi riscă zilnic viaţa pe un câmp ele bătaie. 

— Pe un câmp de bătaie, da, foarte bine, la lumina zilei ca să 
mai câştigi un epolet sau o decorație; dar aici dacă ţi se 
întâmplă o nenorocire, dacă eşti ucis, lucrul ăsta o să se 
întimple pe ascuns, în întuneric, în fundul unei pivnițe. Nu toată 
lumea priveşte cu indiferenţă posibilitatea de a fi ucis pe la 
spate, sau gâtuit între două uşi ca un ţar rus sau ca un vizir 
otoman. 

— Jupâne Schlick, rosti cu glas hotărât bărbatul al cărui 
interlocutor încerca să-i inspire asemenea temeri, am primit o 
misiune, o voi îndeplini. 

— Fie, spuse spionul, a trebuit să te previn; eşti liber, să faci 
după cum te taie capul. 

— Sunt prevenit. 

— In caz de primejdie să nu: contezi nicicum pe ajutorul meu; 
n-aş putea decât să pier odată cu dumneata, fără să te pot 
salva. Ţin tare mult la napoleonii Maiestăţii Sale împăratul 
francezilor, dar ţin şi mai mult la capul meu. 

— N-am nimic să-ţi cer decât lucrul pe care te-ai angajat să-l 
faci: să mă introduci printre membrii Uniunii Virtuţii şi să mă 
prezinţi drept un adept. 

— Bagă de seamă că la cea mai mică primejdie te reneg mai 
curând de trei ori decât o singură dată, ca sfântul Petru. 

— ţi dau voie. 

— Îţi menţii hotărârea? 

— Mi-o menţin. 

— Atunci să nu mai discutăm. 

Spunând acestea jupânul Schlick apăsă pe un arc ascuns în 
motivele sculptate ale unui stâlp care se învârti în jurul 
propriului ax dând la iveală o deschizătură îngustă, totuşi destul 
de largă pentru ca un om să poată trece. 


O scară a cărei primă treaptă era la nivelul solului părea să 
ducă la o sală subterană; scara era luminată de o lampă 
atârnată chiar în interiorul stâlpului care putea avea o cir- 
comferinţă de douăsprezece picioare. 

Ghidul aruncă dinapoia măștii o ultimă privire însoţitorului 
său, parcă pentru a-i spune: „Mai e vreme să te răzgândeşti!” 

Şi într-adevăr, santinela nu-i putea vedea; nu se auzea niciun 
zgomot în. Vechile ruine, şi un cer negru fără stele şi fără lună 
părea să apese pe rupturile pe care mina timpului le făcuse 
zidurilor uriaşe. 

— Să mergem! spuse acela dintre cei doi bărbaţi pe care nu-l 
cunoaştem. 

Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest ultim cuvânt, ghidul 
începu să coboare scara în spirală. 

Necunoscutul îl urmă. 

înapoia lor uşa se închise. 

Ajunşi jos, cel care îndeplinea oficiul de ghid se opri j în faţa 
unei uşi de bronz în care bătu trei lovituri la intervale egale; 
fiecare dintre lovituri răsună asemeni unui tam-tam. 

— Atenţie, spuse Schlick, uşa o să se deschidă şi dincolo ne 
aşteaptă paznicul. 

într-adevăr, uşa se deschise şi un om mascat apăru, în prag; 
era paznicul, 

— Ce oră este? îi întrebă el pe cei doi tovarăşi. 

— Ora la care se face ziuă, răspunse Schlick. 

— Ce faci atât de dimineaţă? 

— Mă trezesc de îndată ce se face ziuă. 

— De ce? 

— Ca să lovesc. 

— De unde vii? 

— Din Occident. 

— Cine te-a trimis? 

— Răzbunătorul. 

Dă-mi o dovadă a misiunii tale. 

65 

Căpitanul Richard * stăpânul muntelui 

— Laţ-o, 

Şi-i înfăţişă paznicului o plăcuţă de lemn octogonală 
asemănătoare celor ce se pun la cheile hanurilor din Germania. 

Pe plăcuţă era scris cuvântul BADEN. 


Paznicul verifică identitatea, apoi lăsă semnul de 
recunoaştere al noului venit să cadă într-o urnă, unde pusese 
plăcuţele celor sosiți înaintea lui Schlick, 

— El cine e? îl întrebă apoi pe Schlick, arătându-i-l cu degetul 
pe necunoscut. 

— Un orb, răspunse acesta într-o germană foarte bună» 

— Şi ce cauţi aici? întrebă paznicul, 

— Lumină. 

— Ai un naş? 

— Mi-e naş cel dinaintea mea, 

— Răspunde de tine? 

— Intreabă-l pe el 

— Răspunzi de cel pe care ni-i prezinţi, frate | 

— Răspund pentru eL 

— Bine, spuse paznicul, să intre în camera de meditație.. 
Când va veni ceasul să fie primit, o să-l chemăm. 

Şi, deschizând o uşă tăiată în zid, îl introduse pe însoţitorul 
jupânului Schlick într-un fel de celulă luminată de o lampă şi 
mobilată doar cu un scaun şi o masă de piatră, asemănătoare 
celor la care, după cum spune legenda Rinului, stă şi doarme, 
cufundat într-un somn vrăjit, împăratul Friederich Barbarosa, 
până când Germania se va trezi să-şi proclame unitatea. 

Cât despre Schlick, lăsându-şi tânărul tovarăş să mediteze, 
înaintă spre un grilaj prin care se intra în sala principală. 

Grilajul, împins de paznic, se deschise înaintea lui. 

m 

S 

Uniunea Virtuţii 

Grilajul, după cum am spus, se trăgea în lături, îngăduind 
intrarea într-o sală subterană, numită Sala de consiliu. Ea era 
toată tapetată în negru şi luminată de o lampă care atârna din 
tavan la capătul unui lanţ de fier. 

Sub lampă se afla o piramidă de arme, compusă ăiu puşti, 
spade, pistoale, îngrămădite în dezordine, totuşi astfel încât, în 
caz de alarmă, fiecare să-şi poată alege numaidecât arma care-i 
convine. Lumina lămpii cădea asupra ţevilor puştilor şi ale 
pistoalelor, pe lamele săbiilor şi spadelor scânteind ameninţător. 

De cealaltă parte a piramidei de arme, În faţa grilajului de la 
intrare, se afla o masă de marmură neagră, destinată 
preşedintelui întunecatului sfat, aşezată pe o estradă cu trei 


trepte. 

înapoia mesei se vedea spătarul jilţului preşedintelui, 
deasupra căruia era un vultur de bronz, dar nu vulturul bicefal al 
vechii case de Habsburg, nici vulturul cu un singur cap al noii 
case de Prusia, nici vulturul bizantin al lui Carol cel Mare. Jilţul 
acesta avea ceva de fotoliu şi totodată de tron. 

Şaisprezece butoiaşe pline cu praf de puşcă, aşezate circular 
de fiecare parte a piramidei de arme, slujeau drept scaune 
participanţilor. Ele arătau că, în caz de primejdie, era de datoria 
membrilor asociaţiei de a se arunca în aer şi de a-i arunca în aer 
pe tovarăşii lor, în loc de a se preda» 

O singură uşă dădea în sală. 

Poate că sub tapetul negru pe care l-am amintit, existau şi 
alte uşi, dar, dacă existau, erau ascunse privirilor, şi cunoscute 
doar de iniţiaţi. 

Când grilajul se închise în urma lui Schlick, o pendulă 
nevăzută bătu ora douăsprezece şi jumătate. 

Un bărbat mascat se desprinse dintr-un grup de membri şi 
rosti, urcându-se pe estradă: 

— Fraţilor, ascultaţi-mă î 

Se făcu tăcere şi fiecare se întoarse spre cel care cerea 
cuvântul. 

— Fraţilor, continuă acesta, noaptea înaintează, timpul se 
scurge. Apoi, adresându-se paznicului: Veghetorule, câţi 
văzători sunt? 

— Şaisprezece, cu mine, răspunse veghetorul. 

— Atunci, al şaptesprezecelea este trădător, prizonier sau 
mort. Spuse cel ce pusese întrebarea; căci cine ac îndrăzni să 
lipsească de la întâlnire, când aceasta are drept ţel eliberarea 
Germaniei? 

— Frate, răspunse veghetorul, al şaptesprezecelea nu-i nici 
trădător, nici prizonier, nici mort, e de gardă afară îmbrăcat în 
uniformă de soldat austriac. 

— In acest caz, putem începe şedinţa? 

Capetele se înclinară în semn de aprobare. 

— Fraţilor, continuă vorbitorul, să nu uităm că aşa cum la 
congres fiecare ministru reprezintă un rege, tot astfel aici, 
fiecare dintre noi reprezintă un popor. Veghetorule, rosteşte-le 
numele. 

Veghetorul rosti unul după altul următoarele nume: 


— Baden, Nassau, Hesse, Wurtemberg, Westfalia, Austria, 
Italia, Ungaria, Boemia „Spania, Tirol, Saxonia, Luxemburg, 
Hanovra, Holstein, Mecldenburg, Bavaria. 

La rostirea fiecăruia dintre aceste nume - cu excepţia 
Hanovrei - se răspunse „prezent”. 

Reprezentatntul Hanovrei era cel ce făcea de gardă afară. 

— Trage unul dintre numele acestea din urmă, continuă 
vorbitorul, iar fratele care va fi desemnat, va fi preşedintele 
nostru. 

Veghetorul cufundă mâna în urnă şi scoase o plăcuţă de lemn. 

— Hesae, spuse el. 

— Eu sunt, răspunse unul dintre participanţi. 

Şi, în timp ce fratele care vorbise până atunci cobori cele. Trei 
trepte ale estradei, preşedintele care fusese desemnat de 
întâmplare urcă şi se a“eză la masa de marmură. 

— Fraţilor, rosti el, luaţi loc. 

Cei cincisprezece membri se aşezară; un jilţ rămase gol - era 
cel al reprezentantului Hanovrei. 

— Fraţilor, spuse preşedintele, e vorba să primim un nou 
membru şi să tragem la sorţi care dintre noi va fi răzbunătorul. 
Mai întâi să facem primirea, apoi vom trage la sorţi. Cine este 
naşul noului frate? 

— Eu, spuse Schlick, ridicându-se. 

— Adică cine. 

— Baden. 

— Bine. Doi dintre cei mai tineri fraţi să se ridice şi să se ducă 
să-l aducă pe candidat. 

Fiecare dintre participanţi îşi spuse cu glas tare vârsta; apoi 
cei doi râiai tineri, reprezentanţii Bavariei şi Tirolului, în vârstă 
de douăzeci şi douăzeci şi unu de ani, se ridicară şi se duseră 
să-l: caute pe necfit care, după o clipă, apăru la grilaj unde-l 
aştepta naşul/său. 

Era legat la ochi. 

Cei care-i aduseră, îl conduseră patru- sau cinci paşi îi sală, 
apoi se dădură în lături şi se duseră sa se aşeze h locurile lor. 

Doar naşul candidatiilui rămase lângă el, Se făcu o linişte 
adâacă; toate privirile se întoarseri spre neofit; apoi, în mijlocul 
tăcerii, se auzi glasul preşe dintelui întrebând poruncitor: 

— Frate, ce oră e? 

— E ora când stăpânul veghează, iar sclavul doarme răspunse 


candidatul 

— Spune-o» 

— N-o mai aud de când sună pentru stăpân, - Când o s-o 
auzi? «— Când îl va fi trezit pe sclav , 

— Unde-i stăpânul? 

— La masă. — Unde-i sclavul? 

— La pământo 

— Ce bea stăpânul:? 

— Singe, 

— Ce bea sclavul? 

— Propriile-i lacrimi,. 

— Ce vrei să faci cu ei doi? 

— Să-l pun pe. Sclav la masă şi să-l culc pe stăpân b pămmt. 

— Eşti stăpin sau sclav? 

— Niciuna nici alta... 

— Şi ce eşti? 

— Încă. Nu sunt nimic, dar aspir să devin ceva. 

— Ce? 

— Văzător ,„ 

— Ştii care-i sunt îndatoririle t 

— Le învăţ. 


— "Cine ţi le spune? 

— Dumnezeu. 

— Ai arme? 

— Am frânghia şi pumnalul acesta. 

— Ce este frânghia? 

— Simbolul puterii şi unirii noastre. 

— După acest simbol ce eşti? 

— Sân-t unul dintre firele cânepei acesteia pe care unirea le-a 
apropiat, iar puterea le-a răsucit 

— De ce ai luat frânghia asta? 

— Ca să leg şi să string* 

— Dar pumnalul? 

— Ca să tai şi să despart» 

— Eşti gata să juri că o să foloseşti frânghia şi pumnalul 
împotriva oricărui condamnat al cărui nume va fi înscris în 
cartea de sânge? 

— Da. 

— Jură. 


— Jur! 

— Te dăruieşti tu însuţi frânghiei şi pumnalului dacă s-ar 
întâmpla să trădez;! jurământul pe care l-ai făcut pe sabie şi pe 
cruce? 

— Mă dăruiesc, 

— Bine; eşti primit în rândurile prietenilor Uniunii Virtuţii. lar 
acum eşti liber, după cum ţi-e inima încrezătoare sau 
neîncrezătoare, să-ţi scoţi masca sau nu. 

. Tânărul. Fără să şovăie, îşi scoase dintr-o* singură mişcare 
legătura de pe ochi şi masca; în acelaşi timp, lăsă mantaua să 
cadă jos. 

— Cel ce nu se teme de nimic, spuse el, poate să privească şi 
să fie privit cu faţa descoperită. 

Cei de faţă văzură un tânăr frumos de douăzeci şi cinci 
douăzeci şi şase de ani, cu ochi albaştri, cu părul şi mustaţa de 
culoare castanie, îmbrăcat într-o uniformă de student, deşi, 
după toate aparențele, părăsise de mulţi ani băncile 
universităţii. 

Dar în clipa când toate privirile erau îndreptate spre el, uşa de 
bronz a intrării din stâlpul central se deschise brusc şi cel de-al 
şaptesprezecelea afiliat care reprezenta Hanovra şi făcea de 
pază afară, intră înspăimântat. 

— Fraţilor, spuse el, suntem pierduţi! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă preşedintele. 

— În ruine au intrat peste o sută de persoane, care mi-au spus 
parola - aşa că i-am luat drept fraţi - şi care sunt pesemne 
duşmani gata să ne încercuiască | 

— Ce te face să crezi asta? 

— Mai întâi faptul că nu sunteţi decât şaisprezece aici, 

— Şi? 

— Apoi, înlocuit din gardă, am intrat, la rândul meu. În ruine, 
dar în loc să cobor, bănuind o trădare, m-am ascuns înapoia 
unui zid năruit şi l-am spionat pe cel care îmi urma şi care nu 
era defel de-ai noştri. După câteva clipe, un grup de vreo 
cincizeci de oameni, înarmaţi până-n dinţi a venit la el: şeful 


4 Reproducem formula exactă a afilierii A se vedea, pentru amănunte, 
drama Leo Burckart pe care am scris-o acum vreo şaisprezece ani, împreună 
cu Gerard de Nerval şi excelenta prefaţă asupra societăţilor secrete din 
Germania, pe care dragul nostm colaborator şi prieten a scris-o singur (n* 
aut,)o 


grupului a înaintat, iar santinela i-a lăsat pe toţi să treacă şi s-au 
răspândit printre ruine. Atunci am dat fuga să vă previn şi sper 
că am ajuns la vreme, dacă nu să vă salvez, cel puţin ca să mor 
cu voi... La arme, fraţilor, la arme! 

Urmă o clipă de dezordine cumplită, în timpul căreia fiecare 
dădu fuga la arsenal şi luă arma care-i convenea, în mijlocul 
dezordinei, Schlick se apropie de candidat şi-i spuse iute: 

— Pune-ţi masca şi să încercăm să fugim, sala are mai multe 
ieşiri. 

— O să-mi pun masca, dar n-o să fug, răspunse tânărul. 

— Atunci înarmează-te şi luptă! 

Tânărul se repezi spre grămada de arme, dar, în timpul 
discuţiei cu Schlick, deşi fusese scurtă, tovarăşii lui puseseră 
mina pe puşti şi pistoale, astfel încât lui nu-i mai rămase decât o 
spadă. 

în acest timp, dinspre stâlp se auzi un zgomot de arme şi 
deodată pe uşa de bronz, pe care în graba lui reprezentantul 
llanovrei n-o închisese bine, se iviră vârfurile amenințătoare ale 
baionetelor. 

— Foc! strigă preşedintele. 

Afiliaţii îl ascultară, dar nu se auzi decât un zgomot sec de 
pietre şi nu se văzură decât scântei ţâşnind la lovituri. 

— Suntem  trădaţi! strigară studenţii, puştile au fost 
descărcate. La uşile secrete, fraţilor, la uşile secrete î 

Ca oameni ce pre văzuseră primejdia toţi se repeziră spre 
diferite locuri ale tapiseriei, dar aceasta fu sfâşiată în cinci sau 
şase locuri, iar prin fiecare ruptură se văzură lucind arme. 

Studenţii se opriră, priviră în jur; erau închişi într-un cerc de 
baionete, o sută cincizeci de soldaţi îmbrăcaţi în uniformă 
bavareză îi încereuiau, 

— Fraţilor, spuse preşedintele, nu ne mai rămâne decât să 
murim î Apoi ordonă cu glas scăzut: Daţi foc prafului de puşcă! 

Ordinul circulă în rândul conspiratorilor care, prefăcându-se că 
dau înapoi în faţa baionetelor, printr-o manevră îndemânatecă 
se retraseră spre centru urmăriţi şi presaţi de soldaţii bavarezi 
care-i înghesuiau din ce în ce mai mult. 

— ITQ 

Ajunşi În centru, studenţii luară câlţi de artilerie pregătiţi din 
vreme pentru eventualitatea aceasta; apoi fiecare îi aprinse şi 
se repezi spre butoiul care-i slujea drept scaun. 


Dar un strigăt de mânie răsună: în locul fitilului dat prin sulf şi 
înfăşurat în praful de puşcă fusese pus un fitil obişnuit care nu 
vgia să ia foc, 

— Suntem trădaţi, vinduţi! strigară din toate părţile studenţii 
azvârlindu-şi armele. 

— Pir-ar să fie | şopti Schlick la urechea însoţitorului său, mi 
se pare că lucrurile stau prost! E adevărat, adăugă el cu glas şi 
mai scăzut, că noi 8 să scăpăm oricum cu bine spunând cine 
suntem, fiindcă bavarezii sunt aliaţii împăratului. Dumitale. 

Tânărul străbătu cercul de soldaţi cu o privire a cărei 
strălucire se putea vedea chiar prin mască, şi rosti frân- gmdu-şi 
spada în loc de a o preda: 

— E tot una; aş fi dorit să ne putem bate, chiar şi împotriva 
unor aliaţi. 

Şi se alătură grupului de studenţi. 

în acel moment, cercul soldaţilor bavarezi era atât de string, 
încât nu mai aveau de făcut decât cinci sau şase paşi pentru ca 
baionetele să atingă piepturile celor optsprezece conspiratori. 

— Domnilor, spuse căpitanul care comanda trupa, în numele 
regelui Maximilian al Bavariei, sunteţi prizonieri! 

— Asta se poate, răspunse preşedintele, fiindcă sân-' tem sub 
domnia puterii; numai că suntem prizonieri, dar nu ne-am 
predat. 

— Puțin îmi pasă, răspunse ofiţerul, n-am venit aici să mă joc 
cu cuvintele; am venit să-mi fac datoria, îndeplinind ordinele pe 
care le-am primit, 

— Prieteni, strigă preşedintele, suntem prizonierii regelui 
Bavariei, în mâinile regelui Bavariei, gata să pierim sub loviturile 
regelui Bavariei, ce acuzaţie îi aduceţi? 

— Regele Bavariei, rosti un glas, e un trădător! 

— Să fie şters din marea familie germanică! spuse altul 

— Să nu se mai intituleze prinţ german şi să semneze Aliat al 
francezilor. 

— Orice membru al uneia dintre societăţile noastre secrete să 
aibă dreptul de a-l înjunghia! 

— Orice mşmbm al societăţii omeneşti să aibă dreptul să-i 
scuipe în Eaţă! 

— Linişte! zise ofiţerul cu un glas cumplit, 

— Trăiască Germania! strigară toţi studenţii într-un glas. 

— Linişte î repetă ofiţerul; aşezaţi-vă pe un singur rând, fără - 


să opuneţi vreo rezistenţă» 

— Fie, spuse preşedintele, dacă o facem ca să ne împuşcaţi. 
Adevăraţi soldaţi ai Germaniei, intraţi în rânduri. 

Fiecare se aşeză la locul lui cu capul sus şi cu privirea 
amenințătoare. 

Căpitanul scoase o hârtie din buzunar şi citi ' „Căpitanul 
Ernest de Muhidorf va lua o sută cincizeci de oa meni, va 
înconjura şi va cerceta ruinele castelului Abens berg care 
serveşte drept loc de întâlnire unei bande de conspiratori îi v& 
aresta pe ioţi cei pe care-i va găsi ir sala numită de consiliu, 
care e vechea sală a Tribunalului secret; îi va pune pe un singur 
rând, dacă. Sunt zece va împuşca unul, dacă sunt douăzeci va 
împuşca doi şi aşa fnai departe. După ce va termina execuţia, 
ceilalţi vor fi puşi în libertate. 

Munehen 1.6. Aprilie 1809 Maximilian" 

— Trăiască Germania í strigară în loc de răspuns prizonierii. 

— Ascultă, îi spuse Schlick cu glas scăzut însoţitorului său, 
încearcă să schimbi locul, locotenente; cred că eşti tocmai al 
zecelea. 

Dar cel căruia i se adresa nu răspunse şi nu se clinti. 

— Domnilor, continuă căpitanul, nu ştiu ce sunteţi, dar eu 
sunt soldat, şi un soldat nu ascultă decât de ordin. Justiţia 
militară e expeditivă, iar eu sunt însărcinat să fac dreptate. 

— Faceţi-o, răspunse un glas. 

— Faceţi-o, răspunseră toate glasurile în cor. 

Căpitanul numără de la dreapta la stânga până la zece. 

După cum îi spusese Schlick însoţitorului său, noul iniţiat era 
al zecelea. 

— leşi din rând, spuse căpitanul. 

Tânărul se execută. 

— Dumneata eşti cel ce va plăti tributul sângelui, domnule, 
continuă ofiţerul. 

— Bine, domnule, răspunse tânărul cu voce calmă. 

— Eşti gata? 

— Da. 

— Ai vreo dorinţă de îndeplinit? 

— Niciuna. 

— N-ai rude, prieteni... familie? 

— Am un frate. Omul care mi-a slujit de naş şi care, după 
ordinul pe care ni l-ai citit, trebuie să fie liber, după ee eu voi fi 


plătit pentru toţi, cunoscându-l pe fratele meu li va spune" cum 
am murit. 

— Eşti catolic sau protestant? 

— Sunt catolic. 

— Poate vrei un preot? 

— Imi risc viaţa zilnic şi Dumnezeu, care-mi citeşte în inimă, 
ştie că n-am nimic să-mi reproşez. 

— Deci nu ceri nici iertare, nici amânare? 

— Am fost prins cu arma în mână, conspirând împotriva 
aliatului regelui Bavariei, deci împotriva însuşi regelui Ba variei, 
faceţi cu mine ce vreţi. 

— Atunci fii gata să mori. 

— Am spus că sunt gata, 

— Eşti libetf să-ţi păstrezi masca pe faţă sau s-o scoţi; dacă o 
păstrezi o să fii înmormântat cu ea şi nimeni n-o să ştie cine 
eşti. 

— Dacă o păstrez, s-ar putea crede că am făcut-o ca să-mi 
ascund paloarea; o scot. 

Şi tânărul, smulgându-şi masca, arătă o faţă zâmbitoare. Se 
auzi un murmur de admiraţie printre conspiratori. Un soldat 
bavarez se apropie de prizonier, ţinând în mână o batistă 
împăturită. 

Prizonierul înlătură cu un gest al mâinii pe om şi batista. 

— M-ai întrebat mai înainte dacă am vreo dorinţă, zise el cu 
aceeaşi hotărâre în glas şi aceeaşi demnitate în privire. Am una. 

— Care? întrebă căpitanul. 

— Sunt soldat ca dumneata, domnule, ofiţer. Cer să nu fiu 
legat la ochi şi să comand plutonul de execuţie. 

— De acord! 

— Ei bine, spuse tânărul, atunci aştept eu. 

Unul dintre conspiratori ieşi din rânduri şi-i întinse mâna. 

— Frate, zise el, în numele Bavariei te salut ca pe uo martir. 

Ceilalţi şaptesprezece făcură la fel, fiecare în numele 
poporului pe care-l reprezenta, 

Căpitanul îi lăsă, învins fără îndoială, de atotputernicia 
curajului asupra inimii de soldat. 

Prizonierul se duse să se aşeze la zid. 

— Stau bine aici, căpitane? întrebă el 

Căpitanul făcu un semn afirmativ. 

— Să iasă opt oameni, comandă el. 


Opt oameni înaintară. 

— Aşezaţi-vă la zece paşi de condamnat, pe două rân- duri şi 
ascultați comanda. 

Cei opt oameni se aşezară la zece paşi distanţă. 

— Armele sunt încărcate? întrebă condamnatul. 

— Da, răspunse căpitanul. 

— Asta îmi uşurează sarcina, zise zâmbind tânărul ofiţer. 

Apoi rosti cu glas tare: 

— Atenţie, camarazi! 

Privirile celor opt oameni se aţintiră asupra lui. 

— Pe umăr arm?! 

Soldaţii executară ordinul. 

— Prezentaţi arm’! 

Ordinul fu executat cu o precizie militară, 

— - Ochiţi 1 continuă condamnatul. 

Ţevile celor opt puşti se aplecară în direcţia lui. 

— Nasule, zise el întrepunându-se cu un zânxbet, apropie o 
lumină de chipul meu ca să poţi depune mărturie că finul tău îţi 
face cinste. 

— E zadarnic, domnule, sptase căpitanul: recunoaştem că eşti 
un viteaz. 

— În cazul ăsta, foc! 

Cele opt împuşcături se auziră ca una singură; dar, spre 
marea lui mirare, condamnatul nu numai că rămase în picioare, 
dar nu simţi nicio durere. 

— Trăiască Germania! strigară într-un glas studenţii şi 
soldaţii. 

— Ce-i asta? întrebă condamnatul pipăindu-se şi ne- venindu-i 
să creadă că mai trăieşte. 

— O încercare, răspunse Schlick, prin care ai trecut cu slavă! 

— Trăiască Germania! repetară toate glasurile.. 

— Acum, spuse finului lui Schlick tânărul care venise primul 
să-i strângă mâna salutindu-l ca pe un martir, acum, frate, ai 
voie să păleşti şi îţi e îngăduit să tremuri. 

Tânărul ofiţer plecă de lângă zid şi, ducându-se spre cel care-i 
vorbise, drept răspuns îi luă mâna punându-şi-o pe inimă. 

— Mă înclin, spuse tânărul, inima mea bate mai repede decât 
a ta. 

— Şi acum, fraţilor, întrebă prizonierul eliberat, condamnatul 
redat vieţii, nu avem de înfăptuit ceva? v 


— Fraţilor, spuse preşedintele căpitanului şi soldaților 
acestuia, lăsaţi-ne singuri şi vegheaţi asupra noastră. 

Căpitanul şi soldaţii se supuser”. 

în acest timp, Schlick se apropie de finul său şi-i şoptii 

— Pe naiba! Ai un curaj nebun şi cred că începând de astăzi ai 
dreptul să te numeşti Richard Inimă de Leu. 

Preşedintele urmări cu privirea pe fraţii de rang inferior care 
jucaseră rolurile de ofiţeri şi de soldaţi bavarezi, până când 
ultimul ieşi. 

Apoi continuă întefrcându-se spre iniţiaţi: 

— Fraţilor, să ne reluăm locurile, 

Şi se duse să se aşeze în jilţ în timp ce fiecare membru al 
asociaţiei se duse să-şi reia locul pe - care-i părăsise ca să 
înfrunte primejdia. 

— Tăcere, rosti preşedintele. 

Zgomotul păru că piere, iar orice semn de viaţă se stinse, 
chiar şi bătăile inimii. 

— Răzbunătorilor, spuse preşedintele, ce eră e? 

Unul dintre cei de faţă se ridică» 

— Cine e cel ce se ridică? îl întrebă Richard Inimă de Leu pe 
naşul său. 

— Acuzatorul, răspunse Schlick. 

Acuzatorul răspunse la întrebarea preşedintelui: 

— E ora hotărârii. 

— Răzbunătorilor, cum e vremea? 

— Furtuna bubuie. 

— Răzbunătorilor, în mâinile cui se află fulgerul? 

— În mâinile lui Dumnezeu şi ale noastre. 

— Răzbunătorilor, unde e Sfânta Wehme? 

— Moartă în Westfalia, înviată în Bavaria. 

— Ce dovezi aveţi? 

— Insăşi adunarea noastră. 

— Frate, îţi dau cuvântul ca să acuzi. Acuză! Noi vom judeca. 

— II acuz pe împăratul Napoleon că încearcă să să- vârşească 
ceea ce în ochii unui german e cea mai mare crimă, adică vrea 
să distrugă naționalitatea Germaniei. Ca să distrugă 
naționalitatea Germaniei l-a numit pe cumnatul său Murat mare 
duce de Berg, ca să distrugă naționalitatea Germaniei l-a numit 
pe fratele său Jerome rege al Westfaliei; ca să distrugă 
naționalitatea Germaniei vrea să-l detroneze pe împăratul 


Francisc al Il-Ica şi să-l pună în locul Ipi pe fratele său Joseph pe 
care spaniolii nu-l vor! în sfârşit, ca să distrugă naționalitatea 
Germaniei pune astăzi Bavaria să se lupte împotriva Austriei, 
confederaţia Rinului împotriva Imperiului, prieten împotriva 
prietenilor, germani împotriva germanilor, fraţi împotriva 
fraţilor. 

— Fraţilor, zise preşedintele, smteţi pentru acuzator sau 
împotriva lui? 

— Suntem pentru el, suntem cu el, acuzăm ca eL Trăiască 
Germania! 

— Deci împăratul Napoleon este vinovat în ochii voştri? 

— Da, răspunseră în cor conspiratorii. 

— Şi ce pedeapsă merită? 


— Moartea! 
— Cine i-o va da? 
— Noi. 


— Cine dintre voi? 

— Alesul soartei. 

— Veghetorule, adu urna. 

Veghetorul se supuse. 

— Fraţilor, spuse preşedintele, o să punem în urnă atâtea bile 
albe câte provincii sunt aici, adunate prin reprezentanţii lor, plus 
o bilă neagră; dacă bila neagră ră- mâne în fundul urnei 
înseamnă că Dumnezeu ne dezaprobă intenţia şi ia asupră-şi 
răzbunarea, fiindcă ultima bilă va fi a lui. Acceptaţi ce vă 
propun? 

— Da, răspunseră toate glasurile. 

— Cel ce va lua bila neagră îşi va închina viaţa îndeplinirii 
misiunii sfinte? 

— Da, rostiră toţi. 

— Atunci să punem înăuntru bilele albe şi pe cea neagră! zise 
preşedintele. 

Veghetorul răsturnă urna: şaptesprezece bile albe şi una 
neagră se rostogoliră pe masă. 

Preşedintele numără cele şaptesprezece bile albe şi, 
numărându-le, le puse în urnă; apoi aruncă în urnă bila neagră 
şi, fără să le atingă cu mâna, le amestecă pe toate seuturând 
urna. 

După ce termină această operaţie spuse: 

— Acum, deputaţii provinciilor o să tragă în ordine alfabetică, 


o bilă. Ce provincie reprezintă noul nostru frate? 

— Alsacia, răspunse finul lui Schlick. 

BI 

— Alsacia? strigară toți conspiratorii, vasăzică eşti francez? 

— Francez sau german, cum vreţi. 

— Ai dreptate, strigară două sau trei glasuri, alsacienii sunt 
germani, aparţin marii familii germanice. Trăiască Germania! 

— Fraţilor, spuse preşedintele, ce hotărâți în legătură cu noul 
nostru frate? 

— Că a fost primit, că e membru, că a fost pus la încercare şi 
că, de vreme ce Olanda, Spania şi Italia sunt reprezentate aici, 
de ce să nu fie şi Franţa? 

— Bine, zise preşedintele, să ridice mâna cei ce sunt de 
părere că numele Alsaciei să fie pus în urnă împreună cu 
celelalte, 

Toate mâiniâe se ridicară. 

— Frate, continuă preşedintele, Alsacia e germană. Şi aruncă 
în urnă a optsprezecea bilă albă pe care i-o dădu veghetorul. 

— lar acum. Zise el, să începem în ordine alfabetică. Şi 
chemă: Alsacia î 

Tânărul înaintă spre urnă şi în momentul când vâri mâna în 
ea, pe faţa lui se putu vedea o şovăire, aşa cum nu se putuse 
desluşi atunci când Comandase plutonului „foc!” 

Scoase o bilă albă, 

— Albă! strigă el, neputându-şi ascunde bucuria. 

— Albă! repetară toate glasurile. 

— Baden! chemă preşedintele* 

Schlick vâri hotărât mâna în urnă şi scoase o bilă albă. 

— Albă! rostiră toţi. 

— Bavaria! continuă preşedintele.. Reprezentantul Bmvariei 
înaintă, vâri mâna în urnă şi 

«coase bila neagră. 

— Neagră, spuse el cu glas calm, aproape bucuros. 

— Neagră! repetară toţi. 

— Bine, spuse reprezentantul Bavariei, în trei luni Napoleon 
va fi mort sau eu voi fi împuşcat. 

— Trăiască Germania! strigară toţi în cor. 

şi întrucât şedinţa îşi atinsese țelul, prietenii Virtuţii se 
despărţiră. 

Dacă s-ar îi ochit cu şase degete mai jos, regele Franţei s-ar îi 


numit Ludovic al XYIÎ-Ica 

Într-o seară, într-un colţ alpalatului imperial Schon- brunn, 
tânărul duce de Reichstadt stătea de vorbă cu fiii prinţului Carol 
şi, sporovăind între ei, copiii râdeau atât de tare, încât prinţul, 
care discuta probleme grave cu împăratul în alt colţ, temându- 
se ca Alteţele şi Maiestăţile lor să nu fie cumva stingherite de 
râsetele auguştilor copii, crezu că trebuie să intervină şi, din 
celălalt capăt al salonului, îi întrebă de ce sunt atât de veseli şi 
care-i motivul pentru care râd aşa. 

— O, tată, răspunse cel mai mare dintre fiii arhiducelui, nu ne 
da atenţie, Reichstadt ne povesteşte cum te bătea mereu taică- 
său şi asta ne înveseleşte grozav. 

Arhiducele Carol care era un om tare de treabă, rise mai tare 
decât copiii; văzând asta, împăratul, arhiducii şi arhiducesele 
râseră la fel şi poate cu mai multă veselie decât arhiducele. 

E adevărat că pe vremea când se râdea cu atâta sinceritate la 
Viena de înfrângerile ilustrului arhiduce, învingătorul de la 
Tengen, Abensberg, Landshut, Eckmuhl şi Regensburg era mort. 

Anecdota e adevărată; mi-a povestit-o regina Hor- ferise în 
timpul celor opt zile de găzduire pe care a bine- voit să mi le 
ofere în 1832, la castelul Arenenberg, la scurtă vreme după 
moartea regelui Romei. 

să consacrării un capitol relatării acestei campanii din 1899, 
una dintre cele mai minunate ale lui Napoleon. 

L-am lăsat pe împărat în ziua de 17 aprilie, la prânz, la 
Donauworth, gata să dea ordine mareşalilor şi locotenenţilor săi. 
Acela căruia se grăbea cel mai tare să i le trimită, fiindcă era cel 
mai îndepărtai şi, deci, urma să le primească într-un răstimp mai 
îndelungat, era mareşalul Davoust, care, după cum ştim, ocupa 
Eegensburgul. Astfel, primul ofiţer pe care-l ceru Napoleon ca 
să-i înmâneze mesajele dictate de el însuşi fu locotenentul Paul 
Richard, dar prinţul de Neuchâtel, rozându-şi unghiile şi cu o 
înfăţişare destul de stânjenită, îl anunţă pe împărat că-l folosise 
pe ofiţer pentru o misiune deosebită. 

E drept că în locul lui îl oferea - dacă împăratul ţinea 
numaidecât ca depeşa să fie dusă de un ofiţer cu numele 
Richard - pe locotenentul Louis Richard, care sosea din Italia. 

Dar împăratul declară că din moment ce nu trimitea înapoi 
mareşalului Davoust pe acelaşi om pe care i-l trimisese acesta, 
nu conta numele curierului, ci doar ca el să fie activ, viteaz şi 


inteligent. 

Un ofiţer se prezentă. 

împăratul îi înmână depeşa adresată mareşalului Davoust. 

în afară de aceasta, Berthier" puse să se facă două copii după 
ea şi le trimise prin alţi doi oameni şi pe două drumuri diferite. 

Ar fi fost mare nenorocire ca, din cei trei curieri, niciunul să nu 
ajungă la destinaţie! 

lată care erau ordinele trimise de împărat mareşalului: „Să 
părăsească numaidecât Regensburgul, lăsând totuşi acolo un 
batalion ca să păzească oraşul; 

1>J 

Să pornească în sus pe Dunăre cu prudenţă, dar hotărât, 
înaintând între fluviu şi mulţimea de austrieci. 

în sfârşit. Să vină să se alăture lui Napoleon prin Abach şi 
Ober-Saal, în împrejurimile Abensbergului, în locul unde acesta 
se varsă în Dunăre". 

Ordinele acestea odată expediate lui Davoust, trebuia 
prevenit Massena. 

Se găsiră alţi trei mesageri şi se expedie în trei exemplare 
ordinul următor: 

„împăratul ordonă mareşalului Massena să părăsească oraşul 
Augsburg în dimineaţa zilei de 18 ca să coboare pe drumul spre 
Pfaffenhofen spre Abens, în flancul stâng al austriecilor, 
împăratul urmând să conducă apoi marşul mareşalului spre 
Dunăre, spre Isar, Neustadt sau Lands- hut. Mareşalul va pleca, 
răspândind zvonul că merge în Tirol şi lăsând la Augsburg un 
comandant bun, două regimente germane, toţi oamenii slăbiţi 
sau istoviţi, provizii, muniții, astfel încât să reziste cincisprezece 
zile. 

împăratul recomandă mareşalului să coboare spre Dunăre în 
grabă mare, fiindcă niciodată până acum n-a avut mai mare 
nevoie de devotamentul lui." 

Scrisoarea se încheia prin aceste trei cuvinte şi printr-o treime 
de semnătură, scrise de însăşi mâna împăratului: 

Hărnicie şi grabă! 

NAP. 

îndată ce aceste două mesaje plecară, Napoleon ceru să vină 
la el locotenentul Louis Richard, dacă totuşi Ber- thier nu-l 
trimisese în misiune ca pe fratele lui. 

Tânărul se înfăţişă, foarte bucuros că-l revăzuse pe dragul său 


Paul, refăcut după două ore de odihnă şi gata să pornească 
iarăşi la drum. 

împăratul îi înmână o scrisoare pentru prinţul Eugen, 
concepută astfel: 

„Domnule, lăsându-te bătut la Pordenone, ai pierdut orice 
şansă de a intra cu noi în Viena, unde vom fi probabil pe la 15 
ale lunii viitoare. Vino să te întâlneşti cu noi de îndată ce poţi şi 
mergi drept asupra capitalei Austriei: nimic nu s-a schimbat din 
ordinele iniţiale pe care ţi le-am trimis. 

Acestea fiind zise, prinţe, scrisoarea de faţă neavând alt ţel, îl 
rog pe Domnul să te aibă-n pază. 

Napoleon. 

P. S. l-am transmis generalului Macdonald să se ducă la 
armata din Italia cu ordine deosebite pe care nu ţi le va 
comunica decât dumitale." 

Tânărul ofiţer primi scrisoarea chiar din mâinile împăratului, 
se înclină, ieşi, sări pe cal şi se făcu nevăzut. 

îndată, după aceea împăratul părăsi Donauworth plecând spre 
Ingolstadt. Această localitate îl plasa între Regensburg şi 
Augsburg, adică în centrul mişcării. 

Se cunosc distanţele care despart oraşul Donauworth de 
Regensburg şi de Augsburg. 

La Donauworth era la douăzeci şi două leghe de Regensburg 
şi doar la opt-nouă leghe de Augsburg. 

Din cauza aceasta, Massena primi ordinele ce-l priveau pe la 
ora cinci, şi îşi putu face îndată pregătirile de plecare pentru a 
doua zi, pe 18, la prânz; în timp ce Davoust primi seara târziu 
ordinele ce-i erau destinate. 

Mareşalului îi trebui toată ziua de 18, mai întâi ca să-şi adune 
cei cincizeci de mii de oameni, apoi ca să facă joncţiunea cu 
divizia Friant - care în timpul drumului străbătut de la Bayreuth 
la Amberg se aflase pentru scurtă vreme în luptă cu corpul de 
armată austriac al generalului Bellegarde şi prin buna sa 
comportare acoperise marşul unităţii căreia îi aparţinea - şi, în 
sfârşit ca să-şi treacă trupele în întregime de pe malul drept pe 
cel stâng al Dunării, în timp ce divizia Morand rămânea în luptă 
sub zidurile Regensburgului. 

Armata lui Bellegarde, compusă din cincizeci de mii de 
oameni, ce trebuia ţinută în Mu ca să nu ia parte la bătălie, era 
armata din Boemia pe care, conform concepţiei sale, prinţul 


Carol o chema la el. Deci, ziua de 18 a fost folosită de mareşalul 
Davoust ca să treacă cie pe malul drept pe cel stâng diviziile 
Saint-Hilaire şi Gudin şi cavaleria grea a generalului Saint- 
Sulpice, în timp ce cavaleria uşoară a generalului Montbrun 
înainta desfăcându-se în evantai spre Straubing; spre Eckmiihl şi 
spre Abach, misiunile de recunoaştere având drept scop să se 
asigure de poziţia reală a arhiducelui; întrucât mareşalul 
Davoust instinctiv, ca şi cum i-ar fi lipsit aerul lui şi celor 
cincizeci de mii de oameni ai săi, se simţea prins între armata 
din Ungaria, care respinsese divizia Friant şi grosul armatei 
austriece, care sosea pe drumul dinspre Landshut, 

Intâlnirea tuturor urma să aibă loc, după cum am văzut, pe 
platoul Abens, la Abensberg. 

Pe data de 19 dimineaţa, mareşalul Davoust se puse în 
mişcare. 

Nu vom relata această celebră campanie şi, deci, nu vom 
urmări frumosul, prudentul şi savantul marş al generalului pe 
malul drept al marelui fluviu, în mijlocul cumpliţilor săi duşmani. 
Ne vom mulţumi să mergem pe firul întunecat al unei conspirații 
care avea telul de a în- 

1 Nu trebuie să ne mirăm că întâinim mereu nume franceze, 
cum sunt Bellegarde, Thierry, Lusignan, Latour etc., în rânduriie 
austriece; aceasta e situaţia de aproape trei secole (n. Aut.), 
deplini, cu ajutorul pumnalului, ceea ce hazardul rei'uza să 
îndeplinească cu spada, puşca şi tunul. 

Deci, în mijlocul acestei mişcări uriaşe, vom urmări paşii lui 
Napoleon, fiindcă el e cel ameninţat în mod deosebit de 
evenimentele pe care ni le-a înfăţişat capitolul trecut. 

în noaptea de 19 spre 20, coborâse de la Ingolstadt la 
Vohburg; acolo aflase că după o luptă de mici proporţii 
austriecii, care înaintaseră până la Abensberg, fuseseră respinşi 
şi că platoul pe care trebuiau să intre trupele mareşalului 
Davoust era liber. 

Pe parcursul întregii zile de 19 se auziseră tunurile. 

Pe 20, la ora 9 dimineaţa, un grup de călăreţi compus | din 
împărat şi întregul stat-major al prinţului de Neu- | châtel, 
precedaţi de călăuze, sosise pe platoul Abensberg şi se oprise în 
locul cel mai ridicat, la aproximativ o sută- de paşi de casa 
pastorului Stiller. 

Napoleon fusese poftit să intre într-o casă, dar el preferase să 


rămână în aer liber pe povârniş abrupt, de unde putea vedea 
spre dreapta regiunea până la Birwang, iar la stânga, până la 
Thann. 

De altfel, în urma unei conversații cu iscoada sa Schlick, 
prinţul de Neuchâtel luase măsuri de precauţie ca să-l protejeze 
pe împărat. 

Începând din seara precedentă, tot regimentul care ocupa 
oraşul Abensberg primise ordinul de a se caza în casele care 
înconjurau platoul, să campeze în spaţiile dintre case şi în 
ruinele vechiului castel. 

Deci, Napoleon, fără să-şi dea seama, şi mai ales, fără ca 
grijile să-i îngăduie să-şi dea seama, era înconjurat de un cerc 
de soldaţi care vegheau asupra lui. De altfel, i împăratul nu se 
îngrijea niciodată de astfel de măsuri de | precauţie care erau 
treaba anturajului său; crezind fie în providenţă ca un creştin, fie 
în fatalitate ca un musulman, sau în destin ca un roman, el se 
oferea glonţului duşman la fel ca şi pumnalului fanaticilor; viaţa 
lui îl privea pe Cel de sus care îşi avea planurile sale în privinţa 
aceasta. 

Acolo, după obicei, i se instală o masă, se întinseră pe ea 
hărţi, i se prezentară rapoarte, 

lată ce se întâmplase în ajun. " 

Mareşalul Davoust plecase din Regensburg la revărsatul 
zorilor cu trupele împărţite în patru coloane: avangarda înainta 
la stânga pe drumul mare de la Regensburg la Landshut, trecmd 
prin Eckmuhl; două coloane mergeau în centru pe drumuri de 
sat; în sfirşit, extrema dreaptă mergea cu bagajele pe drumul 
care se întinde de-a lungul Dunării, de la Regensburg la 
Mainburg. 

în aceeaşi zi, arhiducele Carol, care era la Rohr —: adică pe 
un plat®u aproape asemănător celui de la Abens- berg şi situat 
deasupra văii Dunării şi Elbei, râu care curgând în sens contrar 
râului Abens, se varsă în Dunăre la cincisprezece leghe mai sus 
ele Regensburg, în timp ce Abens se varsă în acelaşi fluviu, cu 
cincisprezece leghe mai jos - în aceeaşi zi de 19 aprilie, în timp 
ce mareşalul Davoust primea şi îndeplinea ordinul de a merge 
spre Abensberg, prinţul Carol, crezând că-l găseşte pe mareşal 
la Regensburg, hotăra să meargă împotriva lui şi să-l strivească 
între cei optzeci de mii de oameni ai trupelor pe care le 
comanda şi cei cincizeci de mii de oameni ai armatei lui 


Bellegarde, ce trebuiau să vină prin Boemia, şi care, după cum 
s-a văzut, soseau într-adevăr, fiindcă avuseseră de-a face cu 
divizia Friant. 

Din aceste două mişcări, rezulta că Napoleon trebuia să 
găsească Abensbergul gol, iar prinţul Carol - Regens- burgu! 
evacuat, în afară de regimentul pe care-l lăsase acolo mareşalul 
Davoust; de asemenea, rezultă că într-un punct oarecare al 
liniei diagonale pe care o străbăteau, extremele stânga ale celor 
două armate trebuiau în mod inevitabil să se ciocnească. 

Prinţul Carol mergea pe versantul răsăritean al lanţului de 
dealuri care despart valea Dunării de cea ă râului Elba mare, iar 
mareşalul Davoust mergea pe cel apusean. 

La ora 9 dimineaţa două dintre capetele coloanelor noastre 
trecuseră dincolo d «vârful dealurilor şi de pe versantul apusean 
trecuseră pe cel răsăritean, 

Divizia Gudin care forma extrema stingă a noastră, îşi 
împrăştiase departe tiraliorii din regimentul şapte uşor; ei îi 
întâlniseră pe cei ai prinţului de Rosenberg şi schimbaseră cu 
aceştia focuri de puşcă; dar mareşalul Davoust, dându-şi seama 
că hărţuiala nu e serioasă, pornise în galop să dea personal 
ordin celor două coloane să-şi continue marșul, iar tiraliorilor să 
urmeze coloanele, lăsând impresia că cedează teren. 

Deci tiraliorii austrieci ocupaseră satul Schneidart, evacuat de 
regimentul şapte uşor, iar unitatea generalului Rosenberg căreia 
îi aparţineau se îndreptase spre Dinz- ling, în timp ce corpul de 
armată al generalului Hohen- zollern intra în Hansen pe care-l 
evacuau ultimele companii ale regimentului şapte uşor, şi ocupa 
o zonă de pădure care forma, în faţa satului Tengen, o potcoavă 
uriaşă. * 

Acolo trebuiau să se ciocnească oele două extreme stânga 
franceză şi austriacă şi într-adevăr acolo se ciocniră. Lui 
Napoleon i se aduseră veşti tocmai despre ciocnirea aceasta, 
care fusese cumplită, 

Avuseseră loc lupte la Binzling în acest punct se înfruntase 
Montbrun cu Rosenberg. 

Avuseseră loc lupte la Tengenaici luptaseră Saint- Hilaire şi 
Friant împotriva lui Hohenzollern şi a prinților Louis şi Maurice 
de Liechtenstein, 

Apoi, în afară de acestea, avuseseră loc lupte între toate 
posturile intermediare care legau cele două extreme stingă. 


Numai că arhiducele Carol se înşelase: el socotise că extrema 
stingă a noastră e extrema dreaptă; crezuse că-l are înainte pe 
Napoleon şi toată armata franceză, în timp ee, dimpotrivă, 
armata franceză se/strecura între Dunăre şi grosul armatei lui. 

Rezulta că, în greşeala lui, prinţul Carol rămăsese pe 
înălțimile dealului Grub, spectator nemişcat al bătăliei, cu 
douăsprezece batalioane de grenadieri, nevrând să rişte o luptă 
definitivă, înainte de a-şi fi unit forţele cu corpul de armată al 
arhiducelui Louis. 

În consecinţă, el trimise ordine acestuia şi rămase pe loc, 
pregătindu-se cu încetineala înţeleaptă a prinților de Austria să 
atace abia a doua zi. 

Dar, iată amănuntele pe care le află Napoleon în legătură cu 
luptele din ziua precedentă: 

Avangarda generalului Montbrun pierduse două sute de 
oameni; divizia Friant, trei sute; divizia Saint-Hi- laire, o mie 
şapte sute; divizia Morand, douăzeci şi cinci, bavarezii, o sută 
sau o sută cincizeci de cavalerişti. 

în total, aproximativ două mii cinci sute de oameni.’ 
Duşmanul la rânclul lui pierduse: la Dinzling, cinci sute de 
oameni; la Teugen, patru mii cinci sute; la Buch şi la Arnhofen, 
şapte sau opt sute. 

Cu totul, aproape şase mii de oameni. 

Napoleon văzu ceea ce nu văzuse arhiducele Carol; asemeni 
vulturului pe care îl adoptase ca blazon, era unul dintre 
privilegiile sale acela de a pluti deasupra Evenimentelor cu 
aripile geniului. Aproape în acelaşi timp când sosea la 
Abensberg, mareşalul Davoust sosea acolo* de la Tengen şi 
Burkdorff, mareşalul Lannes îşi făcea apariţia -dinspre Neustadt, 
iar divizia lui de Wrede, care-şi avea 

m 

baza la Biburg şi Siegenburg era gata să traverseze râui 
Abens. 

Napoleon hotărî că armata avea să pivoteze în jurul 
Tengenului, să forţeze posturile din centrul armatei austriece, să 
taie în două linia de operaţii a prinţului Carol, să-i arunce toată 
ariergarda în Dunăre la Land- shut; după care să se întoarcă şi, 
dacă prinţul Carol nu se afla în partea de armată distrusă sau 
împrăştiată să se înapoieze cu toate forţele ca să-l prindă pe el 
şi armata lui între două focuri. 


în consecinţă, ordonă mareşalului Davoust să reziste pe 
poziţie la Tengen cu optzeci de mii de oameni; îi ordonă lui 
Lannes să meargă drept înainte cu douăzeci şi cinci de rnii de 
oameni şi să cucerească Rohr cu orice preţ; îi ordonă mareşului 
Lefebvre care avea comanda a patruzeci de mii de 
wurtemburghezi şi bavarezi să cucerească Arnhofen şi 
Offenstetten. In sfârşit prevăzând că a doua zi ariergarda 
austriacă în derută o să încerce sa treacă din nou Dunărea la 
Landshut, îi ordonă mareşalului Massena de care nu avea nevoie 
din moment ce dispunea de nouăzeci de mii de oameni, să 
pornească direct spre Landshut prin Freising şi Moosburg. 

Apoi îi privi defilând prin faţa lui pe bavarezi şi 
wurtemburghezi care urmau să intre în luptă, duşmani deveniți 
aliaţi, vorbindu-le pe măsură ce treceau, şi lăsând timp ofiţerilor 
să-i traducă vorbele în germană. 

lată ce le spunea: 

„Popoare ale marii familii germanice, nu pentru mine vă fac 
astăzi să luptaţi, ci pentru voi; naționalitatea voastră o apăr 
împotriva ambiţiei casei de Austria, disperată că nu vă mai ţine 
sub jugul ei. 

De data aceasta, o să vă redau în curând şi pentru totdeauna 
pacea, iar. Puterea voastră va creşte, într-atât încât pe viitor 
veţi putea să vă apăraţi singuri împotriva pre- tenţiilor foştilor 
voştri stăpâni. De altfel, adăugă el încălecând şi ocupând loc în 
rândurile lor, alături de voi vreau azi să lupt, iar norocul Franţei 
şi viaţa mea le încredinţez lealităţii voastre." 

Abia rostise cuvintele acestea că se auzi o împuşcătură iar 
pălăria sa, smulsă de pe cap, căzu la picioarele calului. 

Greşim spunând că împuşcătura se auzi; ea abia se auzi în 
mijlocul tumultului, iar căderea pălăriei împăratului fu pusă pe 
seama unei mişcări bruşte a calului. 

Un ofiţer bavarez ieşi din rânduri, luă pălăria de jos şi i-o 
prezentă lui Napoleon. 

Acesta îi aruncă o privire iute, zâmbi şi şi-o puse din nou pe 
cap. 

După care, armata se urni şi cobori platoul mergând spre 
ArnhofeB. 

Ajuns la poalele platoului, Berthier se apropie de Napoleon 
aşteptând ultimele ordine; împăratul i le dădu, apoi, luându-şi 
pălăria îi arătă generalului o gaură de glonte: 


— Dacă s-ar fi ochit cu şase degete mai jos, spuse el liniştit, 
regele Franţei s-ar fi numit acum Ludovic al XVIII-lea. 

Berthier păli, realizând primejdia de care scăpase împăratul, 
şi rosti aplecându-se spre un aghiotant: 

— Să fie chemat numaidecât locotenentul Paul Richard. 

Cinci victorii în cinci zile 

Ceea ce prevăzuse Napoleon se îndeplini, 

Lannes, care ţinea aripa stingă cu douăzeci de mii ât 
infanterişti, o mie cinci sute de vânători şi trei mii cinci sute de 
cuirasieri, înainta spre Rohr pe care, după cum ne amintim, 
primise ordin să-l cucerească cu orice preţ, prin Offenstetten şi 
Bachel. 

El mergea printr-o regiune împădurită şi brăzdată de 
numeroase defilee, astfel încât capul coloanei sale îl ciocni 
deodată în flanc pe generalul austriac Thierry şi infanteria lui; 
cavaleria - care îndeplinea mişcarea ordonată de arhiduce spre 
Regensburg - mergând mai iute decât infanteria, trecuse. 

Lannes le ordonă celor o mie cinci sute de vânători j călări să 
şarjeze infanteria şi aceştia se năpustiră asupra ei în galop. 

în loc de a se aşeza în careu şi de a aştepta şarja, infanteria 
care nu ştia cu cât de puţini cavalerişti avea de-a face, încercă 
să se adăpostească în pădure, dar înainte de a izbuti să ajungă 
acolo fu măcelărită cu sabia. 

Generalul Thierry se retrase în dezordine spre Rohr, unde îl 
găsi pe generalul Schusteck, 

Cei doi generali îşi uniră forţele. 

Dar Lannes îşi amintea de ordinul pe care-l primise, de a 
cuceri Rohr cu orice preţ, şi vânătorii săi îi urmăreau pe fugari 
înfigându-le sabia în spate. 

Generalii austrieci aveau trei mii de husari, pe care-i aruncară 
împotriva vânătorilor; Lannes văzând mişcarea, azvârli în luptă 
un regiment de cuirasieri, care străbătu dintr-o parte în alta 
divizia de husari şi o sili să se retragă spre satul Rohr. 

în acel moment soseau cei douăzeci de mii de infanterişti ai 
noştri. 

Regimentul 30, sprijinit de cuirasieri atacă satul frontal, în 
timp ce regimentele 13 şi 17 se abătură la dreapta şi la stânga 
ca să-l înconjoare. Cei doi generali austrieci nu rezistară în sat 
decât răstimpul care le trebui ca să hotărască retragerea; după 
o jumătate de oră de luptă, coloanele lor se repliară de la Rohr 


spre Rotenburg. 

Lannes trimise un mesager care plecă în galop, să-i ducă 
împăratului vestea că satul Rohr e cucerit, iar ordinul lui 
îndeplinit; totodată, el anunţa că-i va urmări pe austrieci atât a 
vreme cât o să vadă să tragă un glonte de puşcă. 

Vestea îi parveni lui Napoleon în momentul în care 
wurtemburghezii şi bavarezii lui îl goneau pe arhiducele Ludovic 
pe şoseaua de la Neustadt la Landshut, urmărire care dură toată 
ziua şi nu-l lăsă pe arhiduce să se odihnească decât la 
Pfaffenhausen. 

Napoleon, aflând de cucerirea Rohrului, se năpustise spre 
spatele frontului lui Lannes; seara sosi la Rotenburg. 

Acolo se oprise locotenentul lui, după cum făgăduise, doar 
când se înnoptase. 

Ziua fusese minunată. 

Lannes abia dacă pierduse două sute de oameni şi ucisese 
sau luase prizonieri patru mii de ostaşi ai inamicului. 

Generalul Thierry era printre prizonieri. 

Bavarezii şi wurtemburghezij lui Lefebvre pierduseră o mie de 
ostaşi, ueiseseră trei mii de oameni de-ai inamicului şi-l 
aruncaseră peste Isar. 

Dar importanţa zilei nu consta în numărul de oameni scoşi din 
luptă, cu toate că şi asta însemna ceva: ea consta în despărțirea 
arhiducelui Carol de aripa lui stingă. Armata austriacă era tăiată 
în două de Napoleon care acţiona în fruntea unei mulţimi ele 
aproape o sută de mii de oameni. Împăratul avea să câştige cu 
uşurinţă, atacând una după alta, cele două părţi ale şarpelui 
mutilat. 

Numai că Napoleon nu cunoştea poziţia adevărată a prinţului 
Carol. El crezu că acesta e încolţit la Isar şi hotărî să se 
năpustească asupra lui, a doua zi, cu toate forţele ca să-l ia prin 
surprindere la Landshut, adică la trecerea acestui râu, care se 
varsă în Dunăre la opt sau zece leghe de Landshut. 

Dacă Massena nu a întâlnit niciun obstacol în drum şi sosise la 
vreme, însemna că toţi austriecii între Napoleon şi Isar erau 
ucişi sau prizonieri. 

În consecinţă, i se ordonă lui Davoust care nu se clintise defel 
din Tengen, unde slujise drept pivot întregii armate, să lase 
acolo cele câteva unităţi pe care le avea înaintea lui şi să 
urmeze mişcarea armatei spre Isar, cu riscul de a se replia apoi 


spre Regensburg ca să-l nimicească acolo pe Bellegarde, după 
ce armata franceză se va debarasa de arhiducele Carol. 

Napoleon în cele din urmă crezu că-l urmăreşte pe însuşi 
prinţul, neîndoindu-se că aceste câteva trupe pe care Davoust le 
ţinea la respect sunt grosul armatei austriece. Cum să 
bănuiască, într-adevăr, că timp de treizeci şi şase de ore, 
arhiducele Carol în fruntea a aproape şaizeci de mii de oameni, 
n-a dat niciun semn de viaţă? 

97 

y - Căpitanul Rmhard * Stăpânul muntelui 

Aceasta pentru că, pe întreg parcursul zilei de 20 <— aeştiind 
că armata franceză s-a strecurat între, el şi Dtmăre - prinţul 
Carol aşteptă ca Napoleon să-l atace din faţă, nevoind. Să atace 
el, care nu făcuse joncţiunea cu cei cincizeci de mii de oameni ai 
arhiducelui. 

E de la sine înţeles că-i aştepta zadarnic: erau cei cincizeci de 
mii de oameni pe care Napoleon era pe cale să-i împingă spre 
Isar, pregătindu-se să-i arunce în râu. 

Numai că, auzind zgomotul tunurilor, arhiducele Carol înţelese 
că se întâmplă ceva în spatele lui.; făcu stânga împrejur şi, cu 
spatele spre Regensburg unde trebuia să găsească armata din 
Boemia, ocupă poziţie de-a: curmezişul drumului de la 
Regensburg la; Landshut, având în faţă Eckmunhl, 

Napoleon nici nu-şi schimbă hainele, atât era de grăbit să-i 
ajungă pe austrieci a doua zi; dar austriecii -erau şi mai grăbiţi 
să fugă, : decât el să-i urmărească, 

Ei sosiră noaptea la Landshut, pe drumul de la Rot- tenburg şi 
de la Pfaffenhausen. Cu toate acestea, Napoleon reflectase: i se 
părea că austriecii părăsiseră cu prea mare uşurinţă terenul; să 
fi fost oare întreaga armată, sau o părticică pe care o. Gonea 
astfel, aşa cum vântul de toamnă goneşte frunzele îngălbenite? 
Davoust pe care-l lăsa în spate, nu era oare în primejdie să fie 
înfrânt, prin- tr-o mişcare îndrăzneață a cărei taină poate că 
duşmanii i-o furaseră? 

Era una dintre frecventele. Sclipiri de. Geniu ale lui Napoleon 
care-l lumină în noaptea aceea glorioasă ce despărţea două zile- 
de victorii, împăratul trimise.'lui Davoust divizia generalului De- 
moht, cuirasierii /generalului Nansonţy, diviziile bavareze ale 
generalului. Deroy. Şi ale prinţului regal, în timp ce el, cu cei 
douăzeci şi cinci. De mii. De Oameni ai lui Lannes şi cu 


bavarezii generalului de W-rfede, avea să continue să-i 

m 

împingă pe austrieci spre Landshut, unde, de altfel, conta să-l 
întâlnească pe Massena eu vreo treizeci de mii de oameni. 

Pe la ora 9, împăratul era la Altford eu infanteria: generalului 
Morand, cuirasierii şi cavaleria uşoară, 

De a lungul întregului drum culesese fugari, răniţi, artilerie şi 
bagaje. Retragerea se prefăcea definitiv m debandadă. 

La capătul pădurilor, pe un fel de podiş deasupra câm- piei 
rodnice a Isarului unde se zărea în: depărtare oraşul t Landshut, 
se. Opri. 

i Era o privelişte frumoasă pentru un învingător, 

Armata inamică fugea parcă în debandadă, cavaler ia y u 
infanteria, artileria, bagajele se îngrămădeau <fe-a valma la 
intrarea pe poduri; era un tumult îngrozitor., o cfezor- | dine de 
nedescris. 

Nu-ţi mai rămânea decât să ucizi. Dar în graba sa de a veni şi 
de a vedea. Napoleon ajunse înaintea grosului propriului său 
corp de armată şi nu ajunsese pe podiş decât cu opt sau zece 
mii de oameni, ! restul urmau să vină. Bessieres, în fruntea 
cuirasierilor, Lannes, în fruntea vânătorilor şi a regimentului 13 
al diviziei Morand, şarjând amândoi ca nişte simpli colonei de 
avangardă, se prăvăliră asupra acestei armate de opt ori mai 
numeroasă decât a lor. 

Cavaleria austriacă stăvili atunci, dezordinea şi încercă să se 
oprească, să apere trecerea, dar cuirasierii, vânătorii, infanteria 
simțeau norocul împăratului m ei şi eu ei şi o făcură să dea 
înapoi. 

Austriecii, cu un suprem efort „făcură joncţiunea eu infanteria 
lor, dar divizia Morand sosi în întregime” iar infanteria 
austriacă. Dată peşte cap la rimiul ei, fh silită să se replieze pe 
poduri 

Din păcate, artileria noastră nu ne putuse urma; dacă ar fi 
putut, ar fi pus vreo zece tunuri în baterie şi ar fi răscolit cu o 
grindină de ghiulele mulțimile acestea, care trebuiau străpunse 
cu sabia sau cu baioneta. Arma albă ucide, dar încet, tunul e 
mai spornic. 

De altfel, în acest răstimp erau adunaţi fugarii risipiţi pe 
câmp, cei care nu nădăjduiau defel să poată trece pe poduri şi 
care se predau, neîndrăznind să se arunce în Isar. Se capturau 


tunuri, bagaje ba chiar şi un minunat pod de pontoane, adus pe 
căruţe şi cu care inamicii îşi propuneau să treacă nu numai 
Dunărea, ci şi însuşi Rinul. 

Era biciul pe care Xerxes îl luase ca să-i pedepsească pe greci 
şi cu care fusese silit să biciuie marea! 

Pe măsură ce armata inamică trecea pe poduri, o parte se 
retrăgea spre Neumarkt la Miihidorf, în timp ce aceia care erau 
mai puţin grăbiţi de frică ocupau poziţii în oraşul Landshut şi în 
cartierul Seligenthal; dar în afară de divizia Morand care, după 
cum am spus, sosise în întregime, capetele coloanelor lui 
Massena Îşi făceau apariţia spre IVioosburg; soseau prea târziu 
ca să le taie retragerea austriecilor, clar destul de devreme ca s- 
o grăbească. 

Deodată, din direcţia podului principal se văzu ridicându-se 
mult fum: austriecii îl incendiaseră ca să pună între ei şi francezi 
focul şi apa. Napoleon se întoarse spre unul dintre aghiotanţii 
săi: 

— Haide, Mouton! zise el. 

Generalul înţelese, luă comanda regimentului 17 şi se adresă 
soldaţilor doar cu aceste cuvinte: 

— Împăratul vă priveşte, urmaţi-mă! 

Şi-i conduse direct la podul în flăcări. 

Podul a fost străbătut sub trei ameninţări mortale: a apei, a 
focului şi a gloanţelor; apoi ostaşii se a vini ară pe străzile 
povârnite ale LandshutuluL 

De pe înălțimile oraşului, austriecii puteau vedea mulţimea de 
francezi revărsându-se din toate părţile: Napoleon cu douăzeci 
şi cinci de mii de oameni, de Wrede cu douăzeci de mii, 
Massena cu alte douăzeci de mii. 

Nu -se mai putea rezista: inamicul cedă. 

Puţini au fost ucişi, deoarece lipsiseră tunurile. Dar au fost 
făcuţi prizonieri şapte sau opt mii de oameni, au fost capturate 
bagaje, material, artilerie; în afară de aceasta - ceea ce era mai 
important - a fost Erântă linia de operaţii a arhiducelui, astfel 
încât să nu se mai poată reface. 

În momentul în care zgomotul împuşcăturilor începea să se 
stingă, Napoleon se opri şi ascultă. 

Se auzeau tunurile în spatele lui între Elba cea mică şi cea 
mare. 

Napoleon, cu urechea-i exersată de artilerist, îşi dădu seama 


că aveau loc lupte la distanţă de vreo opt-nouă leghe. 

Era cu siguranţă Davoust în contact cu inamicul. 

Dar cu care inamic? 

să fi fost armata lui Bellegarde care sosea din Boe- mia? Sau 
armata austriacă sub conducerea prinţului Carol? Fiindcă 
împăratul începea să se teamă că l-a lăsat în urmă pe arhiduce. 
Să fi fost amândoi împreună, adică o armată de aproximativ o 
sută zece mii de oameni? 

Una singură din aceste două armate ar fi fost prea mult 
pentru cei patruzeci de mii de oameni ai lui Davoust. 

Cu toate acestea, Napoleon nu-şi putea părăsi poziţia şi nici 
să se retragă din faţa armatei învinse, îngăduindu-i acesteia să 
se unească cu cealaltă şi să-l atace prin spate. 

Aşteptă, încrezător în curajul şi prudenţa mareşalu- Im 
Davoust, dar foarte neliniştit 

Tunurile continuau să bubuie cu aceeaşi mânie, iar zgomotul 
urca spre EckmiihL 

Doar la opt seara încetă zgomotul în noaptea trecută 
Napoleon se aruncase îmbrăcat în pat; de data aceasta nu se 
culcă. 

La ora 11 i sfe anunţă sosirea gejieralului Pire, trimis, de 
mareşalul Davoust. 

împăratul scoase un strigăt de bucurie şi se repezi în 
întâmpinarea lui. 

— Vorbeşte repede, îi ceru, mai înainte ca acesta să aibă 
vreme să deschidă gura. 

— Totul e bine, Sire, se grăbi să răspundă generalul. — Bine! 
Ce s-a întâmplat? Povesteşte-mi | 

Atunci Pire îi povesti acestui om de bronz care ziua se bătea, 
iar noaptea veghea, ce se întâmplase. Davoust executându-şi 
mişcarea şi presând pe flancul stâng, întâlnise corpurile de 
armată âle lui Hohenzollern şi Rosenberg, le atacase şi, ca să 
elibereze drumul, le împinsese spre EckmiihL 

în timpul retragerii austriecilor, satele Paring şi Schierling 
fuseseră cucerite vitejeşte, prin luptă la baionetă. Aici se 
ajunsese cu luptele care durau de trei ore, când văzură sosind 
întăririle trimise de Napoleon. 

Atunci Davoust înţelese că din moment ce împăratul îi trimite 
douăzeci de mii de oameni, asta înseamnă că mx mai are 
nevoie de el, decât ca să supravegheze ina «micul» 


Austriecii. Se  retrăseseră în Eckmuhi şi se părea că 
intenţionează să se reziste acolo. Bavou&ât se mulţumi să-i 
bombardeze eu artileria: asta, de altfel, însemna să-i trimită ştiri 
împăratului cu glasul cel mai familiar urechii lui: tunul. Glasul 
acesta Napoleon îl auzise; generalul Pire i-l tălmăcise. Davoust 
pierduse o mie patru sute de oameni şi ucisese trei mii de 
austrieci. 

Napoleon, în ceea ce-l privea, pierduse la Landshut trei sute 
de oameni şi, după cum ştim, ucisese sau capturase inamicului 
şapte sute. 

Totalul zilei era de zece mii de austrieci scoşi din luptă. 

în timp ce generalul Pire era acolo, se anunţă un curier ce 
venea de la Regensburg; trecuse prin Abensdorf, Pfaffenhausen 
şi Altdorf, adică urmase acelaşi drum cu Napoleon. 

lată ce veşti aducea: 

Napoleon, după cum ne amintim, îi ordonase lui Davoust să 
lase un regiment la Regensburg, Era puţin un legiment, dar, 
având nevoie de toate forţele, împăratul nu putuse lăsa mai 
mult. 

Davoust alesese regimentul 65, comandat de colonelul 
Coutard; era sigur de regiment şi de colonel. Acesta trebuia să 
baricadeze porţile, străzile şi să se apere din răsputeri. 

Pe 19, ziua bătăliei de la Abensberg, armata din Boe- mia, cu 
un efectiv de cincizeci de mii de oameni, se înfăţişase înaintea 
porţilor Regensburgului 

Regimentul începuse lupta împotriva armatei şi eu focuri de 
puşcă îi ucisese opt sute de oameni; dar a doua zi, pe malul 
drept al Dunării, apăruse armata arhiducelui Carol, venind de la. 
Landshut 

Regimentul trăsese împotriva acestei armate restul de 
cartuşe, apoi neputând apăra un oraş ca Regensburg cu două 
mii de baionete împotriva a peste o sută de mii de oameni, 
colonelul  Coutard încercase să  tergiverseze lucrurile 
petrecându-şi o parte a dimineţii în parlamentări şi, în sfârşit, pe 
la ora cinci după masă, se predase, cerând să se dea cale liberă 
unui curier al său. 

Acesta plecase îndată în galop; făcuse vreo douăzeci de leghe 
în zece ore şi la ora unu dimineaţa ajungea la Napoleon la 
Landshut, 

Vestea pe care o aducea era dintre cele mai importante: 


colonelul Coutard şi regimentul său f useseră capturați, dar 
Napoleon avea date cu privire la poziţia inamicului. 

Armata din Boemia şi cea austriacă făcuseră joncţiunea, iar 
arhiducele Carol stăpânea regiunea de la Eckmuhl până la 
Regensburg. 

Deci, inamicul pe care Davoust îl supraveghea era corpul de 
armată al prinţului Carol! împăratul nu avea decât să se 
îndrepte spre Eckmuhl şi să-l strivească între cei patruzeci de 
mii de oameni ai lui Davoust şi cei optzeci de mii ai săi; numai 
că nu mai era vreme de pierdut, 

Generalul Pire încălecă iarăşi şi plecă din nou] a Eckmuhl. El 
trebuia să-l anunţe pe mareşalul Davoust că împăratul cu toate 
forţele sale va sosi între orele douăsprezece şi unu după-masă. 
Prezenţa lui avea să fie semnalată printr-un tunet: cincizeci de 
tunuri aveau să tragă în acelaşi timp. Acesta va fi pentru 
Davoust semnalul atacului, 

După plecarea mesagerului, împăratul trimise dincolo de Isar, 
în urmărirea celor patruzeci de mii de oameni ai arhiducelui 
Ludovic - în trei zile acesta pierduse douăzeci şi cinci de mii î - 
cavaleria; uşoară a generalului Marulaz, o parte a cavaleriei 
germane, divizia bavareză a generalului de Wrede şi divizia 
Molitor. 

Apoi eşalona alţi douăzeci de mii de oameni între Dunăre şi 
Isar, de la Neustadt la Landshut. 

Pe urmă expedie - pe drumul de la Landshut la Regensburg şi 
pe valea Elbei mari - pe generalul Saint- Sulpice cu cele patru 
regimente de cuirasieri ale sale, po generalul Vandamme cu 
wurtemburghezii lui şi pe mareşalul Lannes cu cele şase 
regimente de cuirasieri ale generalului Nansouty şi cu cele două 
divizii Morand şi Gudin. 

Li se ordonase să meargă toată noaptea, să sosească la 
Eckmiihl la prânz, să se odihnească o oră şi să atace. 

După aceea împăratul porni şi el cu cele trei divizii ale lui 
Massena şi cu divizia de cuirasieri a generalului Espagne. 

Astfel, Davoust avea aproximativ treizeci şi cinci de mii de 
oameni, generalii Vandamme şi Saint-Sulpice îi aduceau 
treisprezece sau paisprezece mii, Lannes douăzeci şi cinci de 
mii, Napoleon cincisprezece sau şaisprezece mii; asta 
reprezenta o armată de circa optzeci de mii de ostaşi, cu care 
arhiducele Carol urma să aibă de-a face. 


În acel moment, arhiducele, după ce şovăise două zile lua, în 
sfârşit, o hotărâre: să încerce să efectueze asupm liniei 
operaţionale franceze aceeaşi manevră pe care Napoleon o 
efectuase împotriva propriei lui linii. 

El hotărî să încerce un atac spre Abach, întrucât cui- rasierii 
generalului Montbrun - care pe l'O, după cum am văzut, 
luptaseră la Dinzling - rămăseseră la Aback şi continuau 
hărţuielile cu trupele austriece, arhiducele crezu că are în faţă o 
forţă serioasă, în timp ce nu avea de-a face decât cu un pivot al 
armatei care, după ce fusese: extrema noastră dreaptă, 
devenise extrema stângă, iar după ce formase ariergarda 
noastră în tot răstimpul în care Napoleon mersese de la 
Abensberg la Landshut, devenise avangardă de îndată ce, 
întorcându-se împotriva Eegensburgului, : împăratul pornise de 
la Landshut la EckmiihL 

Ca să-i dea generalului. Kellowrath, care se: desprinsese de 
armata din Boemia, vreme să treacă pe malul stâng al Dunării, 
prinţul Carol hotărî că atacul nu va avea loc decât de la 
douăsprezece la unu după-amiază. 

Era, ne amintim, momentul ales de Napoleon ca să atace 
satul Eckmuhl. 

Pentru mişcarea aceasta trebuiau folosite două coloane: una 
de douăzeci şi patru de mii de oameni, care să meargă de la 
Burg-Weinting spre Abach şi alta de douăsprezece mii de 
oameni care să se deplaseze de la Weilhol spre Peising; o a treia 
coloană de patruzeci de mii de oameni şi compusă din corpul de 
armată al lui Rosenberg, situat în faţa mareşalului Davoust, în 
satele Ober şi Unter-Leuchling, din cel al lui Hohenzollern care 
bara drumul spre Eckmuhl, din grenadierii rezervei şi din 
cuirasierii care, deplasându-se spre Eggiofsheim, trebuiau să 
rămână în câmpia Regeiâfeurgului, primi ordin să stea pe 
poziţie, în timp ce aveau să opereze celelalte două coloane. 

Astfel trecu noaptea. 

Ziua se ivi neguroasă; o ceaţă groasă acoperea în întregime 
câmpia şi au se împrăştie decât pe la ora nouă dimineaţa» 

im 

Am spus că generalului Kohowrath îi trebuia timp să treacă 
Dunărea; trecerea se încheie pe la prkiz. 

Până atunci nu se auzi niciun foc de puşcă. 

Cele două corpuri de armată urmau să pornească în marş, 


unul spre Abach, celălalt spre Peising, când deodată spre 
Buchhausen izbucni o cumplită canonadă. 

Era toată armata franceză condusă de Napoleon care ajungea 
în faţa satului Eckmuhl. 

împăratul nu trebuise să dea semnalul convenit: văzându-l 
sosind, austriecii îl salutară cu o grindină de gloanţe. 

Wurtemburghezii care erau în capul coloanei, la în- | ceput 
dădură înapoi sub focul acesta cumplit „susţinuu! prin şarjele 
cavaleriei uşoare a generalului Vukasovici:: dar Vandamme îi 
aduse din nou în frunte şi sprijinit dt diviziile Morand şi Gudin, 
ocupă în pas alergător satir Lintach, apoi, cu aripa stingă, făcu 
joncţiunea cu divizia Demont şi cu bavarezii, pe care, după cum 
se ştie, prevederea lui Napoleon îi trimisese acolo din ajun. 

La bubuitul, tunurilor, Davoust îşi dezlănţui cele dou:' divizii 
care, de o oră, aşteptau cu nerăbdare semnalul ăt atac. Artileria 
lor începu să curețe drumul împrăşnin pe frontul inamic o ploaie 
de mitralii. 

Sub acest foc cumplit, austriecii îşi părăsiră prima linie 
retrăgându-se în satele Ober-Leuchiing şi Unter Leuchling, 
întâmpinând la rândul lor cu o ploaie de gloanţe îngrozitoare 
divizia Saint-Hilaire, care pornise să-i urmărească; dar aveau de- 
a face cu oameni obişnuiţi cu focul 

Satul Ober-Leuchling a fost cucerit primul, prin lupte la 
baionetă. Situat într-un loc mai povârnit, mai bine ba- | ricadat, 
Unter-Leuchling a rezistat cu mai multă îndâr- 

| 

jire; sub focul apărătorilor satului şi al celor ai podişului de 
deasupra lui, regimentul 10 pierdu cinci sute de oameni în cele 
cinci minute care-i trebuiră ca să urce povârnişul. Dar satul 
fusese atacat şi odată atacat era cucerit. 

Regimentul 10 intră în el, ucise pe toţi ce se împotriveau şi 
făcu trei sute de prizonieri. 

Apărătorii celor două sate se retraseră atunci pe podiş, iar 
regimentul 10 îi urmări printr-un foc cumplit. 

Generalul Friant îşi trimise îndată divizia în pădurile care se 
întindeau între aceste două sate. 

Generalul  Barbanegre în persoană trecu în fruntea 
regimentelor 48 şi 111 şi înaintând gata de atac la baionetă prin 
luminişuri, respinse dincolo de cele două sate regimentele 
Arhiducele Ludovic, Chasteler şi Coburg pe şoseaua spre 


Eckmuhl. 

Atunci învălmăşeala deveni generală. 

Corpul de armată al generalului Rosenberg, respins după cum 
am spus, pe şoseaua spre Eckmuhl încerca să reziste acolo, în 
pofidă şarjelor regimentelor 48 şi 111; cavaleria bavareză, 
sprijinită de cuirasierii noştri, şarja în câmp cavaleria. Austriacă; 
infanteriştii wiirtemburghezi încercau să cucerească satul 
Eckmuhl de ia infanteria lui Vukasovici şi, izbutind la al doilea 
atac, sileau inamicul să urce mai sus. Ceea ce-i rămânea de 
făcut lui Napoleon era -să străpungă mulțimile care ocupau 
şoseaua şi să arunce de pe înălțimile unde se refugiaseră 
regimentele Arhiducele Ludovic, Chasteler şi Coburg, toată 
infanteria lui Vukasovici şi o parte a brigăzii Biber. 

Lannes, la comanda diviziei Gudin, traversă Elba cea mare, 
urcă vertical înălțimile Rocking, depăşi flancul drept austriac 
ocolindu-l, apoi se. Întoarse şi-l atacă gonindu-l de pe un podiş 
pe altul. 

În acest timp, Napoleon îşi lansă cavaleria pe un urcuş rapid 
unde se îngrămădeau austriecii în retragere. 

Văzând mişcarea, aceştia se opriră şi aruncară asupra 
cavaleriştilor bavarezi şi wurtemburghezi cavaleria lor uşoară 
care şarjă puternic coborând panta terenului şi-l: dădu peste cap 
pe aliaţii noştri; dar după aceea, se pomeniră în faţa unui zid de 
fier; erau cuirasierii noştri. 

Zidul de fier porni în galop, trecu peste-trupurile cavaleriştilor 
austrieci, străpunse mulţimea inamică şi ajunse în partea cea 
mai înaltă a drumului în momentul în care, ı din partea opusă, îşi 
făcea apariţia pe înălţime infanteria generalului Gudin care 
cucerise Rocking. 

Infanteriştii văzură şarja aceasta frumoasă, pe cavaleriştii 
minunaţi care şarjaseră urcând, după cum inamicii lor şarjaseră 
coborând, şi întreaga divizie aplaudă strigând: 

— Cuirasierii să trăiască! 

în acelaşi timp, generalul Saint-Hilaire. Cucerind podişul 
împădurit de deasupra satului Unter-Leuchling, respingea 
inamicul pas cu pas şi, în pofida şarjelor cavaleriei uşoare a lui 
Vincent, a husarilor lui Stipsiez îl az- vârlea în dezordine pe 
şosea, unde domnea o debandadă cumplită. 

Obstacolul fusese depăşit: austriecii fugeau, căutând adăpost 
în spatele cuirasierilor lor, aşezaţi în poziţie de* luptă la 


Egglofsheim, adică la aproximativ două leghe distanţă de 
EekmiihL 

Atunci francezii coborâră şi ei în câmpie, cu cavaleria în 
centru, infanteria pe aripi. 

Cavaleria se compunea din regimentele bavarez şi 
wurtemburghez şi din cele zece regimente de cuirasieri ale 
generalilor Nansouty şi Saint-Sulpice. 

Un cutremur n-ar fi zguduit mai adânc pământul ca tropotul 
acestor cincisprezece mii de cai! i — 

Diviziile Frian't şi Saint-Hilaire, însufleţite de victorie, alergau 
pe flancuri aproape tot atât de iute ca şi cavaleriştii. * 

Şeeul provocat de această mulţime fu cumplit. 

Văzând-o venind, cavaleria austriacă se urnise la rându-i şi 
veni înaintea ei 

Era ora şapte seara; în aprilie e ora asfinţitului. 

Se produse o învălmăşeală înspăimântătoare, înverşunată, 
nemaipomenită în care intrau, în fiecare clipă, noi adversari: 
husari, cavalerişti, cuirasieri, bavarezi, austrieci., francezi, lovind 
aproape la întâmplare luminară vreme de o oră întunericul tot 
mai adânc cu scânteile ce ţâşneau din săbii şi din cuirase. 

Apoi deodată, asemeni unui lac care W rupe digul, tot valul 
acesta se scurse spre Regensburg. 

Ultima redută era nimicită, ultima împotrivire înfrântăo De 
îndată ce o luară la fugă, cuirasierii austrieci, care nu poartă 
cuirasă decât în faţă - de parcă n-ar trebui să arate niciodată 
spatele duşmanului - fură pierduţi. Două mii dintre ei au 
presărat drumul cu cadavrele lor, toţi loviți prin spate, toţi parcă 
ucişi - cu lovituri de pumnal 

Napoleon dădu ordin să se înceteze lupta: puteau întâlni-cea 
de-a doua armată a arhiducelui, proaspătă, ordonată şi exista 
riscul de a fi zdrobiţi de ea. 

Dacă arhiducele e în faţa Regensburgului, mâine se va da a 
cincea bătălie, dacă trece Dunărea va fi urmărit. 

E vremea să se instaleze tabăra: soldaţii sunt morţi de 
oboseală, iar cei care au venit de la Landshut au măr- şăluit din 
zori până la prânz şi s-au luptat de la prânz până l: a ora opt 
seara,. 

Cele trei divizii ale lui Massena au sosit la ora trei după- 
amiază şi n-au trebuit să atace. 

Ziua a fost grea. Victoria a costat scump. Noi am avut două 


mii cinci sute de oameni scoşi din luptă. Austriecii au avut şase 
mii de morţi sbm răniţi, trei mii de prizonieri şi au pierdut 
douăzeci şi icinci sau treizeci de tunuri. 

Davoust a câştigat titlul de prinţ de EckmuM, lar Napoleon, 
dreptul de a dormi câteva ceasuri. 

De altfel, după toate probabilitățile, arhiducele Carol n-o să 
rişte să dea bătălia a doua zi; o să încerce să treacă din nou 
Dunărea» 

într-adevăr, aşa cum a prevăzut Napoleon, arhiducele şi-a luat 
măsurile necesare în cursul nopţii, 

Surprins în timp ce-şi executa, manevra asupra satului 
Peising, a sosit la vreme ca să vadă cucerirea satului Eckmuhl, 
dar nu deştul de devreme ca să poată opri retragerea trupei 
sale. Armata îi e prea demoralizată ea să rişte o bătălie în acest 
moment, mai ales având Dunărea în spate; în sfârşit, are prea 
puţină cavalerie ca să poată încerca să apere câmpia care se 
întinde de la Egglofsheim la Regensburg. 

Arhiducele va trece din nou Dunărea: o jumătate a armatei pe 
podul de piatră al Regensburgului, iar cealaltă jumătate pe 
podul de vase adus de armata din Boe- mia. Corpul de armată al 
generalului Kollo wrath, care nu s-a ostenit decât mergând până 
la Abaeh şi înapoi va acoperi retragerea. 

De la ora trei dimineaţa, armata arhiducelui se puse în 
mişcare intrând pe cele două poduri, lăsând înaintea oraşului 
întregul c@rp de armată al lui Kollowrath, ca să mascheze şi să 
protejeze manevra, iar înaintea acestuia toată cavaleria ei. 
Austriecii se aşteptau să fie atacați de îndată ce avea să se facă 
ziuă>. Şi nu se înşelam; ia ora patru, Napoleon era căâareo 

De îndată ce se putu vedea desluşit, cavaleria noastră uşoară 
înainta cu misiunea de a recunoaşte dacă avea de dat o bătălie 
sau de urmărit o armată în retragere. 

Cavaleria austriacă nu-i lăsă vreme să observe; ea se năpusti 
asupra celei franceze cu mânia unor soldaţi viteji, dornici să se 
răzbune pentru înfrângerea din ajun. 

Atunci se iscă din nou o învălmăşeală asemănătoare celei 
căreia doar noaptea îi pusese capăt. Tot luptând, cavaleriştii 
austrieci se retrăgeau către oraş, atrăgând spre ei atenţia 
francezilor, pentru ca grenadierii şi restul infanteriei să aibă 
timp să ajungă la celălalt mal pe podul de vase. 

în sfârşit, câţiva husari îşi dădură seama de ceea ce se 


întâmplă şi. Dând fuga la mareşalul Lannes îi arătară grosul 
armatei inamice, care trecea fluviul mai jos de Regensburg. 

Lannes chemă toată artileria pe care o avea, instală o baterie 
şi trimise o ploaie de ghiulele şi. Obuze asupra podului de vase. 

După o oră podul era distrus, vreo mie de oameni ucişi, iar 
vasele despărțite şi incendiate pluteau în jos pe Dunăre ducând 
la Viena vestea infringer îi arhiducelui. 

De cealaltă parte. Kollowrath, ca să dea armatei prinţului 
Carol timp să treacă, se retrase în oraş şi închise porţile în faţa 
baionetelor ostaşilor noştri din infanteria uşoară. 

Oraşul nu avea decât un zid. Cu turnuri din loc în loc şi un 
şanţ lat. 

Napoleon ordonă să fie cucerit prin escaladare; el nu voia să-i 
lase timp arhiducelui să arunce în aer podul de piatră de care 
avea nevoie ca să-şi continue urmărirea. Patruzeci de tunuri fură 
instalate în baterie în mai puţin de un sfert ele oră şi începură să 
zguduie zidul eu ghiulele şi să incendieze oraşul cu obuze. 

Napoleon înainta până la jumătate din bătaia glonţului spre 
zidul plin de tiraliori austrieci. 

Zadarnic oamenii săi cei mai devotați îl rugară să se retragă, 
el refuză să facă un singur pas înapoi. 

Deodată, cu sângele rece cu care un profesor de scrimă 
anunţă o lovitură de floretă, zise: 

— Atinsî 

Berthier care nu-l părăsea şi pusese să fie cât mai înconjurat 
de oameni se repezi spre el, palid. 

— V-am spus eu, Sire! strigă el. Asta-i perechea focului de 
armă de la Abensberg. 

— Da, răspunse Napoleon, numai că la Abensberg au ochit 
prea sus, iar la Regensburg prea josi 

La 13 mai, împăratul intra în Viena, iar tamburul- major ui 
regimentului de gardă spunea mângâindu-şi mustaţa şi privind 
spre palatul împăratului Francisc al II-lea. 

— Vasăzică asta-i vechea casă de Austria de care împăratul 
ne-a vorbit atâta! 

B 

Studentul şi trimisul plenipotenţiar în ziua de marţi 11 
octombrie 1809, adică exact la cinci luni după cea de-a doua 
ocupare a Vienei de armata franceză, un ofiţer de vreo patruzeci 
de ani, purtind uniformă de general austriac, însoţit de doi 


aghio- tanţi şi de un slujitor cu un cal de schimb, mergea pe 
drumul de la Altenburg la Viena. 

Sinceritatea înfăţişării sale, privirea limpede, vădind după 
sistemul frenolegic al lui Gali c-ă printre calităţile sau defectele 
sale - după cum examinăm problema sub aspect diplomatic sau 
moral - viclenia ocupa doar un loc lipsit de importanţă, nu-l 
împiedicau să arate un chip acoperit de un fel de văl întunecat, 
care nu era, desigur, decât reflectarea propriilor gânduri.. 

Din cauza aceasta, cei doi aghiotanţi, lăsându-l pe general cu 
grijile lui, în loc să-l escorteze în stânga şi în dreapta, după ce se 
înţeleseră din priviri se retraseră un pic înapoi şi-l urmăreau, 
discutând între ei fără griji, pe principalul personaj al micii 
cavalcade, urmaţi ei înşişi la o distanţă aproximativ egală, de 
slujitorul care ducea un cal de căpăstru, 

Era aproape ora patru după-masă şi, în curând, avea să se 
înnopteze, 

Văzându-i de departe pe călăreţi venind, un tânăr care fără 
îndoială se odihnea lângă un şanţ la marginea drumului, se 
ridică, îl traversă şi se apropie de locul pe unde trebuiau să 
treacă generalul şi suita lui. 

Era un tânăr de statură mijlocie, cu păr blond ce-i cădea pe 
umeri, cu ochi albaştri, frumoşi, întunecaţi de o încruntare a 
sprâncenelor ce-i părea obişnuită şi cu mustăţi blonde care, 
îxicepân-d să se ivească, aveau toată flexibila feciorie a unor 
prime tuleie. 

Purta şapca împodobită cu cele trei frunze de stejar, 
redingotă scurtă, pantalonul cenuşiu strâns pe picior, cizmele 
moi, înalte, până mai sus de genunchi care sunt, dacă nu 
uniforma, cel puţin costumul obişnuit al studentului german. 

Mişcarea pe care o făcu văzând cavalcada părea să arate că 
avea o favoare sau pur şi simplu vreo informaţie de cerut celui 
ce părea a fi conducătorul. 

într-adevăr, după ce aruncă o privire grăbită asupra ofițerului 
care mergea în frunte spuse: 

— Domnule conte, Excelenţa Voastră o să aibă bunătatea să- 
mi spună dacă mai am mult până la Viena? 

Ofiţerul era atât de preocupat, încât auzi zgomotul glasului, 
dar nu înţelese sensul cuvintelor. 

El cobori o privire binevoitoare spre tânărul care repetă 
întrebarea referitoare la distanţa ce-l mai despărţea de oraş, 


— Trei leghe, tinere prieten, răspunse generalul, 

— Domnule conte, zise tânărul cu glas hotărât de parcă ar fi 
cerut un lucru atât de simplu încât nu putea fi refuzat, sunt la 
capătul unei lungi călătorii, foarte obosit, silit să ajung în seara 
asta la Viena; sunteţi atât de bun să-mi îngăduiţi să încalec calul 
pe care slujitorul dumneavoastră îl duce de căpăstru? 

Ofiţerul îl privi pe tânăr mai atent decât prima oară şi, 
recunoscând la el toate semnele unei educaţii distinse, rosti: 

— Cu plăcere, domnule, 

Apoi întorcându-se spre slujitor: 

— Jean, dă calul de schimb domnului... Care-i numele 
dumitetle, domnule? 

— Un călător ostenit, domnule conte, răspunse tânărul. 

— Unui călător ostenit, repetă generalul cu un zâmbet care 
arăta că respecta incognito-ul înapoia căruia tovarăşul său de 
drum părea că vrea să se ascundă. 

Jean ascultă, iar tânărul, sub privirea pe jumătate ironică a 
celor doi aghiotanţi, urcă în şa cu o uşurinţă ce dovedea că nu-i 
străin dacă nu de arta echitaţiei cel puţin de principiile ei de 
bază. 

Apoi, ca şi cum locul său n-ar fi fost lângă slujitor, îşi îmboldi 
calul, astfel încât să fie pe aceeaşi linie cu aghiotanţii. 

Generalului nu-i scăpase niciun amănunt al acestor manevre. 

Domnule student, rosti el după o clipă de tăcere; 

— Domnule conte? răspunse tânărul. 

— Dorinţa dumitale de a-ţi păstra incognito-ui merge până 
acolo încât nu vrei să mergi lângă mine? 

— Nici gând, zise studentul, dar n-am niciun drept la această 
familiaritate; apoi îngăduindu-mi-o, m-aş fi temut că o distrag pe 
Excelenţa Voastră de la gândurile grave în care trebuie să fie, 
desigur, adâncită. 

Ofiţerul îl privi pe tânăr cu mai multă curiozitate ca până 
acum. 

— Ei, asta-i, domnule, îmi spui „domnule conte”; vasăzică ştii 
cine sunt? 

— Cred, răspunse studentul, că am cinstea dea mei”e alături 
de domnul general conte de Bubna. 

Generalul schiţă cu capul un gest ce arăta că tânărul nu se 
înşală. Apoi continuă: 

— Ai vorbit de gândurile grave în care trebuie să fiu adincit; 


deci ştii în ce scop mă duc la Viena? 

— Excelenţa Voastră nu se duce la Viena ca să trateze pacea 
direct cu împăratul francezilor? 

— lertare, dragă domnule, spuse râzând contele de Bubna, 
mi-ai putut aprecia discreţia când a fost vorba de incognito-ul pe 
care doreai să-l păstrezi, 'dar o să fii de acord cu mine că nu mai 
suntem pe picior de egalitate din moment ce nu ştiu nici cine 
eşti, nici ce faci la Viena, iar dumneata ştii nu numai cine sunt, 
ci şi ce misiune am. 

— In ce priveşte posibilitatea de a fi pe picior de egalitate cu 
dumneavoastră, domnule conte, Excelenţa Voastră n-are decât 
să-mi vadă costumul şi- să-şi amintească de favoarea pe care i- 
am cerut-o, ca să se convingă de profunda mea umilinţă faţă de 
ea. 


— Cu toate astea, insista contele de Bubna, mă cunoşti? Ştii 
în ce scop mă duc la Viena? 

— O cunosc pe Excelenţa Voastră, fiindcă am văzut-o în toiul 
bătăliei, unde eu mă aflam ca amator: mai întâi la Abensberg, 
apoi la Regensburg; ştiu ce urmează să facă Excelenţa Voastră 
la Viena, fiindcă am. Plecat din Altenburg, unde se ţin 
conferințele între plenipotenţiarii austrieci şi cei francezi. Și 
unde s-a zvonit că, sătul să vadă că treburile nu înaintează 
încredințate fiind domnilor de Metternich şi de Nugent, 
împăratul Francisc al II-lea v-a chemat la castelul Dotis, unde 
locuieşte de când s-a dat bătălia de la Wagram, ca să vă dea 
puteri depline. 

— Trebuie să mărturisesc că eşti perfect. Informat, domnule 
student, atât în privinţa calităţilor mele, cât şi în cea a misiunii 
mele; dar dă-mi voie ca la rândul meu, să fac apel la 
perspicacitate, întrucât nu ai încredere în mine, Mai întâi, 
ghicesc după accent, că eşti bavarez, 

— Da, domnule conte, sunt de la Eckmuhl. 

— Deci suntem duşmani? 

— Duşmani? zise tânărul privindu-l pe contele de Bubna. Cum 
înţelege asta Excelenţa Voastră? 

— Duşmani, la naiba! Fiindcă am luptat unii împotriva altora, 
bavarezii şi austriecii. 

— Când v-am văzut la Abensberg şi la Regensburg, domnule 
conte, zise studentul, nu mă băteam împotriva dumneavoastră 


şi, dacă vreodată vom fi duşmani, asta n-o să se întâmple atâta 
vreme cât faceţi război, ci atunci când veţi fi făcut pace. 

Contele îl privi pe tânăr cât putu de fix şi de pătrunzător. 

— Domnule student, rosti el după o clipă, ştiţi că în lume totul 
nu-i decât fericire şi nefericire. Întâmplarea a făcut să mă 
întâlneşti; întâmplarea a făcut ca slujitorul meu să ducă un cal 
de căpăstru; întâmplarea a făcut ca. Fiind obosit, să-mi ceri să 
încaleci calul şi, în sfârşit, tot ea a făcut ca lucrul pe care un 
altul ţi l-ar fi refuzat ca unui necunoscut, eu să ţi-l acord ca unui 
prieten. 

Studentul se înclină. 

— Pari trist, nefericit. Tristeţea dumitale e dintre cele ce pot fi 
domolite? Nefericirea dumitale poate fi cumva alinată? 

— Vedeţi bine, răspunse tânărul cu un profund accent de 
melancolie, că n-am niciun avantaj asupra dumneavoastră şi că 
mă cunoaşteţi ia fel de bine cum vă cunosc şi eu! Acum nu mă 
mai întrebaţi nimic: îmi cunoaşteţi ţara, îmi cunoaşteţi părerea, 
îmi cunoaşteţi inima. 

— O să te mai întreb ceva, fiindcă o să-mi repet întrebarea, 
Pot să-ţi domolesc tristeţea? Pot să-ţi alin nefericirea? 

Tânărul clătină din cap. 

— Tristeţea mea nu poate fi dornolită, domnule conte; 
nefericirea mea e ireparabilă! 

— Ah, tinere, tinere, spuse contele de Bubna, e o poveste de 
dragoste la mijloc! 

— Da, deşi dragostea asta nu-i singura mea grijă. 

— Se poate, dar eu spun că-i nefericirea dumitale cea mai 
mare. 

— Aţi ghicit, domnule conte. 

— Femeia pe care o iubeşti este necredincioasă? j 

— Nu. 

— A murit? 

— Dar-ar Domnul! 

— Poftim? 

— A fost necinstită de un ofiţer francez, domnule! 

— Vai, sărman copil! spuse contele de Bubna întinzând mâna 
tânărului său tovarăş de drum, ca semn al interesului ce-l purta 
lui şi tinerei fete a cărei nefericire o aflase. Şi acum? continuă el 
să-l întrebe, fireşte. Mai puţin din curiozitate, cât din simpatie. 

— Acum, continuă tânărul, tocmai i-am condus pe tată şi pe 


cele două surori - mai e o soră, un copil de nouă ani, în regiunea 
Baden unde, sub alt nume, sărmanul părinte îşi va putea 
ascunde ruşinea, şi după ce i-am însoţit acolo, m-am întors aici. 

— Pe jos? 

— Da... Nu vă mai miraţi că sunt obosit, nu-i aşa, şi că vrând 
neapărat să ajung la Viena în seara asta am făcut apel la 
amabilitatea dumneavoastră? 

— Inţeleg, spuse contele, bărbatul care ţi-a necinstit iubita 
este la Viena? 

— Şi cel ce mi-a necinstit patria, la fel! murmură tânărui, cu 
glas destul de scăzut însă pentru ca domnul de Bubna să nu-l 
audă. 

— Pe vremea mea, la universitatea din Gottingen studenţii 
ştiau bine să dueleze, zise contele, făcând aluzie la scopul care, 
după părerea lui, îl aducea pe tânăr la Viena. 

Dar studentul nu răspunse. 

— Haide, continuă contele, vorbeşti cu un ostaş, ce naiba! Cu 
un bărbat care ştie că orice jignire cere satisfacţie şi că nu poţi 
ofensa nepedepsit un bărbat ca dumneata! 

— Adică? întrebă tânărul. 

— Adică mărturiseşte că vii la Viena ca să-l ucizi pe bărbatul 
care ţi-a necinstit iubita. 

— Ca să-l ucid? 

— Cavalereşte, desigur, continuă contele, cu spada sau eu 
pistolul în mină. 

— Nu-l cunosc pe bărbatul acesta, nu l-am văzut niciodată, şi 
nu-i ştiu numele. 

— Ah, zise contele, deci nu pentru ei vii? 

— Cred că v-am spus, domnule, că dragostea nu-i singura 
mea grijă. 

— Nu te întreb care-i cealaltă. 

— Bine faceţi, fiindcă nu v-aş spune-o, 

— Vasăzică nu vrei să-mi mai spui nimic? 

— Despre ce? 

— Despre dumneata, despre planurile şi speranţele dumitale. 

— Speranţe nu mai am, planurile mele sunt şi ale 
dumneavoastră; numai că dumneavoastră vreţi pace pentru 
Austria, eu vreau pace pentru toată lumea; sunt un student 
sărac, slab» necunoscut, al cărui nume nu v-ar spune nimic, deşi 
poate că-i sortit să ajungă vestit într-o bună zi. 


— Şi nu vrei să-mi spui numele acesta? 

— Domnule conte, mă grăbesc să ajung la Viena, îmi îngăduiţi 
ca luându-vă calul pe care aţi binevoit, să mi-l împrumutaţi, s-o 
iau înainte? Atunci, spuneţi-mi la ce hotei vreţi să trageţi, iar 
omul care o să vi-l aducă înapoi o să fie însărcinat în acelaşi 
timp să vă spună şi numele meu. 

— Calul pe care-l încaleci e al dumitale, domnule student; cât 
despre mine, o să trag la hotelul Prusia; dacă o să ai ceva să-mi 
spui, mă găseşti acolo. 

j - Atunci, Dumnezeu să vă aibă-n pază, domnule conte! 
spuse tânărul. 

Şi, pornindu-şi calul în galop, văzu în scurtă vreme arsenalul, 
apoi grădina publică Graben, vechile povârnişuri ale fortificațiilor 
oraşului, bombardate în timpul  împotrivirii arhiducelui 
Maximilian şi, în sfârşit, palatul imperial, 

Ajungând aici, tânărul coti la stânga, se opri în faţa unei porţi 
din mahalaua Mariahilf, bătu în ea de trei ori la intervale egale 
cu un ciocănel de aramă strălucitor, apoi intră cu calul într-o 
curte. 

în urma lui poarta se închise. 

Dar în momentul când, la rându-i, contele de Bubna ajunse la 
întăriturile oraşului şi se îndreptă spre hotelul Prusia, urmat de 
cei doi aghiotanţi şi de slujitorul său, poarta din cartierul 
Mariahilf se deschidea iarăşi, iar tânărul pe care l-am văzut 
intrând cu calul ieşea pe jos şi mergând pe lângă case - în care 
arunca în trecere priviri curioase - intră în curând la un fierar. 

Aici, după ce i se arătară cuțite de forme diferite, alese unul 
cu lama lungă şi cu miner negru pe care-! cumpără cu douăzeci 
de pfenigi, 

Apoi, ieşind din prăvălia fierarului se întoarse în căsuţa din: 
cartierul Mariahilf şi, în timp ce un servitor ştergea cu un 
şomoiog de paie calul contelui de Bufona, tânărul frecă cu grije 
tăişul cuţitului de o piatră, apoi, fără îndoială ca să se asigure că 
vârful şi tăişul taie destul de bine, ascuţi un creion şi rupând o 
foaie de hârtie dintr-un carnet, scrise pe ea: 

„Excelenței Sale generalul conte de Bubna la hotelul Prusia. 

Slujitorul său respectuos şi devotat, 

Friederich Staps" După cinci minute calul era în grajdurile 
hotelului Prusia, iar biletul în mâinile contelui de Bubna. 

Palatul Schonbrunn 


| La trei kilometri de Viena, dincolo de cartierul Ma- | riahilf şi 
un pic mai la stingă, se ridică palatul imperial Schonbrunn, 
început de Iosif | şi terminat de Maria Tereza. 

Aici e cartierul general obişnuit al lui Napoleon, de fiecare 
dată când cucereşte Viena; aici a locuit în 1805, după bătălia de 
la Austerlitz; aici locuieşte în 1809 după bătălia de la Wagram şi 
tot aici va locui fiul său în 1815, după bătălia de la Waterloo. 

Cu excepţia zidurilor din cărămidă şi a acoperişurilor ascuţite, 
Schonbrunn e construit aproape după planul Dalaiului de la 
Fontainebleau; are un corp principal cu două aripi orientate 
înapoi, o scară dublă ce formează un peron, care încoronează 
peristilul şi duce la etajul întâi. În paralel cu clădirea principală 
nişte clădiri joase, care servesc drept grajduri şi anexe, sint în 
legătură eu extremitatea fiecărei aripi şi, lăsând doar în axul 
peronului o deschidere de vreo zece metri de flecare parte a 
căreia se înalţă un obelisc, conturează şi împrejmuiess curtea. 

La intrare se ajunge pe un pod sub care curge unul dintre 
miile de pâraie ce se varsă în Dunăre, fără să fi căpătat destulă 
importanţă pentru ca geografia să-şi dea osteneala de a le 
atribui un nume. 

în spatele castelului se află o grădină dispusă în amfiteatru, 
străjuită de un pavilion situat 111 vârful unei peluze uriaşe, 
flancate de fiecare parte de. Câte un desiş încântător, umbros şi 
răcoros. 

Prin acest pavilion se plimba nerăbdător, aproape îngrijorat, în 
ziua de joi 12 octombrie 1809, învingătorul de la Wagram. 

De ce> îngrijorat? 

Fiindcă geniul său a biruit şi acum, iar norocul i-a fost 
credincios încă o dată, însă cu toate acestea a. Simţit în destinul 
său un început de rezistenţă; fiindcă, după ce a luptat împotriva 
oamenilor, a ajuns să lupte împotriva forţelor naturii şi a înţeles 
că dacă îndrăznea din nou să-l ispitească pe Creator, natura 
care i-a dat acest cumplit avertisment al creşterii Dunării, ar 
putea foarte bine să nu se mai lase înfrântă. 

De ce nerăbdător? 

Fiindcă, în pofida celor şapte înfrângeri succesive, Austria, 
care e cucerită, nu se predă! 

Timp de o clipă, Napoleon a nădăjduit să şteargă familia de 
Habsburg din rândurile familiilor domnitoare, aşa cum a şters 
familia de Braganza în Portugalia şi Casa de Bourbon în Spania; 


dar a văzut că legăturile vulturului bicefal cu imperiul: erau mai 
strânse decât credea el. Ar fi fost totuşi tare frumos să 
cucerească trei coroane: a. Austriei, a Boemiei şi a Ungariei - şi 
să le aşeze pe capete austriece sau germane! Insă a recunoscut 
că acest vis orgolios era cu neputinţă şi că va dobândi cu mare 
greutate cele patru sau cinci milioane de suflete şi cele şase sau 
şapte provincii pe care le cere. 

Primele tratative, într-adevăr, au avut loc pe la sfâr- şit'ul lui 
august, între domnii de Metternich, de Nugent şi de 
Champagny, şi iată că s-a ajuns la 12 octombrie, fără să se 
poată obţine de la cei doi diplomaţi austrieci un răspuns 
definitiv. 

Aceasta, deoarece condiţiile puse de negociatorul francez 
erau grele pentru Austria. 

Ele aveau drept cauză a negocierii aşa-numitul uti possidetis 

Tu nu ştii ce înseamnă uti possidetis, nu-i aşa, iubite 
cititorule? Ei bine, o să-ţi spun eu. 

împăratul Napoleon îi cere fratelui său împăratul Austriei să 
cedeze Franţei nu teritoriul pe care armatele j sale îl ocupau - 
ceea ce era cu neputinţă, fiindcă armatele franceze ocupau 
Znaim, Viena, Brtinn, Presburg, Adelsberg, Gratz - ci 
echivalentul acestor teritorii în alte locuri. 

Asta însemna nouă milioane de locuitori şi douăsprezece sau 
cincisprezece mii de leghe pătrate, adică ceva. Mai mult de o 
treime din supuşii împăratului Austriei şi de un sfert din ţara 
acestuia. Cu toate acestea, puţin câte puţin, Napoleon ajunsese 
să nu mai ceară decât patru sau cinci milioane de suflete şi şase 
sau şapte mii de leghe pătrate de teritoriu. 

Francisc al II-lea socotea că şi atâta e mult. 

Astfel că, ştiind cu ce uşurinţă obţineai concesii de la acest 
învingător cumplit, atunci când te adresai direct unor anumite 
trăsături ale caracterului lui, el hotărâse ca în loc de a mai lăsa 
problema pe mina diplomaților, să i-l trimită lui Napoleon pe 
generalul conte de Bubna? aghiotantul său, care era războinic 
şi, totodată, om de lume şi de spirit. 

în capitolul precedent am făcut cunoştinţă cu negociatorul 
Maiestăţii Sale Imperiale Francisc al II-lea; 

* De consultat lucrările domnului Thiers, care-i atât de precis 
şi de limpede în materie de strategie, finanţe, negocieri (n. 
Aut.). 


n-avem nimic de adăugat aici În legătură cu însuşirile sale 
fizice şi morale, 

Pe acest negociator împăratul Napoleon - nu. Mai puţin grăbit 
să se întoarcă în Franţa decât era împăratul Austriei să-l vadă 
plecat - îl aştepta cu atâta nerăbdare, încât din cinci în cinci 
minute, întrerupându-şi plimbarea tăcută şi frămânţată, venea 
să-şi lipească fruntea, modelată asemeni celei a unui bust antic, 
de uşa cu geam care dădea spre castel, 

În sfârşit, generalul diplomat apăru urcând aleea cu verdeață, 
care ducea de la castel la pavilion. 

Napoleon îşi înfrână atât de puţin nerăbdarea, încât contrar 
legilor etichetei care cereau ca domnul de Bubna să fie introdus 
la ei într-un anumit fel şi cu anumite formalităţi, deschise uşa el 
însuşi. 

— Poftiţi, poftiţi, domnule- de Bubna, îi spuse el zărind u-L 
Fratele meu împăratul Austriei are dreptate să se plângă de 
negociatorii noştri: diavolii ăştia de diplomaţi sunt adevăraţi 
negustori de vorbe! Câştigă cel care vinde mai multă marfă, 
cum se spune în comerţ. Trăiască militarii ca să ducă tratative 
de pace! O să le ducem aşa cum se duce o bătălie, domnule de 
Bubna. 

— În acest caz, Sire, mă consider bătut dinainte, răspunse 
contele. Formulaţi-vă condiţiile, vă "predau spada. 

— Dar mai întâi trebuie discutate condiţiile astea. Poftim, o să 
fiu de o sinceritate care ar fi imprudentă dacă nu mi-aş cunoaşte 
puterea şi dacă n-aş fi în situaţia de a face zadarnice toate 
prefăcătoriile diplomatice. Ştiţi ce pretenţii am; ce sunteţi 
însărcinat să-mi acordati? 

— Maiestatea  Voastră vrea să mărească Saxonia, să 
întărească Bavaria, să ne ia porturile de la Adriatica. Nu-i mai 
bine să sporească noua Polonie? 

Napoleon îl opri pe general eu im gest şi cu un zâmbet. 

— Adică să mă cert cu Rusia? spuse eL Da, fără îndoială că ar 
fi mai bine pentru Austria, deşi Rusia tocmai mi-a dovedit că nu-i 
aliată prea sinceră, lăsându-mă să bat singur Austria, adevăratul 
ei duşman. 

— Sire, Maiestatea voastră e stăpână să poarte discuţii pe 
terenul care-i convine, dar să-mi îngăduie «ă-i spun... 

— Că ne îndepărtăm de adevăratul subiect al discuţiei? îl 
întrerupse împăratul. Se poate. Poftim, domnule de Bubna, 


putem termina totul într-o zi, într-o oră, dacă vreţi să-mi vorbiţi 
în numele suveranului dumneavoastră, la fel de deschis cum o 
să vă vorbesc eu în numele meu. Aveţi dreptate, n-am niciun 
interes să dau câteva milioane de locuitori Saxoniei şi Bavariei; 
interesul meu, adevăratul meu interes este să urmez politica 
predecesorilor mei; adică să sfârşesc opera începută de Henric 
al IV-lea, Richelieu şi Ludovic al XIV-lea, să distrug monarhia 
austriacă, despărţind coroanele Austriei, Boe- miei şi Ungariei. 
Ca să le despart ar trebui să ne mai batem şi, deşi probabil că 
până la urmă aşa vom face, vă dau cuvântul meu de onoare că 
nu doresc asta. 

— Ei bine, Sire, atunci de ce să nu vă legaţi mai curând de 
Austria printr-o alianţă intimă? 

— Şi care-i calea de a o realiza? 

— Sire, sunt două căi de a face pacea. 

— Spuneţi-le, domnule. 

— Una largă, generoasă, demnă de Maiestatea Voastră constă 
în a restitui Austriei toate provinciile pe care i le-aţi luat, de a o 
face să ajungă din nou puternică, la fel cum a fost înainte de 
război şi, în cazul acesta, să vă bizuiţi pe loialitatea şi 
recunoştinţa ei, alta, daţi-mi voie să vă spun, meschină, 
primejdioasă, jignitoare, crudă, puţin folositoare ţării ce va fi 
despuiată, şi mai puţin folo- v, sitoare celei care o va despuia... 

— O clipă, domnule de Bubna, spuse Napoleon, vă opresc. 
Prima cale de a face pace am încercat-o după Austerlitz, când 
Maiestatea Sa, fratele meu, a venit să mă vadă în tabăra mea. 
Bazându-mă pe cuvântul lui că n-o să-mi mai declare război, i- 
am înapoiat toate statele, cu excepţja unor modeste amintiri pe 
care ţineam să le păstrez din campania aceasta. După ce m-am 
purtat astfel, puteam, cred, să contez cel puţin pe o pace 
trainică; dar abia am început războiul cu spaniolii şi englezii şi 
am văzut uitate toate făgăduielile, toate jurămintele încălcate! 
Nu mă mai pot încrede în cuvântul împăratului dumneavoastră, 
domnule. Poftim, vreţi o dovadă că nu împotriva Austriei port 
război şi că doar cu împăratul vostru mă înfrunt? El vorbeşte 
întruna de sila lui faţă de tron, de dorinţa lui de a abdica; ei 
bine, să abdice în. Favoarea fratelui lui, marele duce de 
Wurzburg pe care-l iubesc şi care mă iubeşte, care o să fie 
stăpân pe voinţa lui şi n -o să se lase condus de englezi; să 
abdice şi părăsesc Viena, lăsându-i urmaşului lui toate 


provinciile pe care i le-am luat şi, fără să-i mai cer cele o sută 
cincizeci de milioane care mai rămân ele încasat din cele două 
sute la care am impus Austria, îi mai împrumut încă alte o sută 
pe cuvânt, dacă are nevoie şi poate... poftim, mai mult meă, îi 
dau înapoi Tirolul! 

— Sire, răspunse domnul de Bubna destul de încurcat, nu mă 
îndoiesc că împăratul, stăpânul meu, aflând condiţiile extreme 
pe care-le pune Maiestatea Voastră pentru pace, o să se 
hotărască să abdice, preferind să asigure integritatea imperiului 
urmaşului său, decât să păstreze pentru sine o coroană mutilată 
astfel. 

— Să fiu bine înţeles, spuse Napoleon, acestea nu sunt 
condiţiile mele supreme sau extreme cum spuneţi, ci 
presupuneri. Menajamentele pe care ni le datorăm unul altuia 
între suverani, mă împiedică să impun ceva În genul acesta; 
spun doar că dacă împăratului dumneavoastră i-ar veni poftă să 
abdice, asta ar fi, după cum vedeţi, o mare fericire pentru 
Austria. Dar, în sfârşit, cum nu cred într-uri astfel de rezultat şi 
nu mai vreau să mă bizui pe generozitatea Austriei, sunt silit să 
mă întorc îa primele mele propuneri. 

— Moderându4e, Sire. Trag nădejde! 

— Moderându-le, fie î Renunţ la uti possidetis, Cerusem trei 
teritorii în Boemia: nu va mai fi vorba de ele %; cerusem partea 
superioară a Austriei până la Ems: păr răsese Ems. Renunţ la o 
parte a Carintiei şi nu păstrez decât Viliach; vă restitui 
Clagenfurth, dar păstrez Car- niolia şi o parte a Saxoniei până în 
Bosnia; vă ceream două milioane şase sute de mii de supuşi în 
Germania: nu vă mai cer decât un milion şase sute de mii. 
Rămâne Galiţia; gândiţi-vă, trebuie să fac ceva pentru un aliat 
care, e adevărat, nu m-a secondat, dar care nici nu m-a trădat: 
trebuie să-i rotunjesc marele ducat; o să ne înţelegem lesne 
amândoi în privinţa acestor teritorii, fiindcă nu ţinem la ele. Vă 
previn că nu-i acelaşi lucru în ce priveşte Italia; îmi trebuie un 
drum larg spre Turcia, un drum pe care să poată trece trei sute 
de mii de oameni şi trei sute de tunuri! Influenţa mea în 
Mediterana e subordonată influenţei mele asupra Porții p 
influenţa asta n-o pot avea decât devenind vecin al Imperiului 
Turc. Am mare nevoie de pământ, fiindcă de fiecare dată când 
sunt gata să le iau oceanul sau Mediterana englezilor, stăpmul 
dumneavoastră mi-i smulge pe englezi din mâini! 


Să-i lăsăm însă pe aliaţii mei, aveţi dreptate, şi să ne 
întoarcem la mine şi la imperiul meu. Daţi-mi ce vă cer la 
Adriatica şi în Iliria, iar pentru restul o să fiu înţe- 

4 V. Istoria Consulatului şi Imperiului de dl. Thiers şi mal ales 
relatarea lui Napoleon şi cea a domnului de Bahna, în arhivele 
afacerilor străine (n. Aut.). 

129 

9 - Căpitanul Richard * stâpânul muntelui legator. Dar să 
înţelegeţi, domnule de Bubna, că aceşta-i ultimatumul meu; de 
îndată ce plecaţi, dau ordin să se reia ostilitățile. De la Wagram 
încoace, armata mea a crescut zi cu zi; infanteria mi-e 
completă, odihnită, mai frumoasă ca oricând; toată cavaleria 
mea s-a refăcut în Germania. Am cinci sute de tunuri remorcate 
şi alte trei sute gata să tragă sub zidurile localităţilor pe care le 
ocup. Junot, Massena şi Lefebvre au optzeci de mii de oameni în 
Saxonia şi în Boemia. Davoust, Oudinot şi garda mea formează 
o armată de cincizeci de mii de oameni. Cu ea o să cobor prin 
Presburg şi, în cincisprezece zile, o să ajung până în adâncul 
Ungariei, să dau ultimele lovituri monarhiei austriece. 

— Sire, îl întrerupse generalul de Bubna, Maiestatea Voastră 
mi-a dat un exemplu de sinceritate. Nici noi nu vrem un război 
în care putem pierde totul; cu toate acestea, îl preferăm unei 
păci aproape tot atât de dezastruoasă ca şi el. Maiestatea 
Voastră vorbeşte de două sute treizeci de mii de soldaţi: noi 
avem trei sute de mii, dar acestor trei sute de mii le lipseşte un 
general care să poată ţine piept Maiestăţii Voastre. Deci 
Maiestatea  Voastră să audă apelul pe care-l facem la 
generozitatea sa şi să ne spună ultimul său cuvânt. 

— Luaţi o pană, domnule, şi scrieţi, spuse Napoleon. 

Contele de Bubna se aşeză, luă. O pană şi la dictarea 
împăratului, scrise ultimatumul următor: 

„în partea Italiei 

Zona Willach, fără cea a Clagenfurth-ului, adică deschizătura 
Alpilor nordici, plus Laybach şi malul drept al Savei. Până în 
Bosnia. 

în partea Bavariei: 

O linie trasată între Passau şi Linz, pornind de la Dunăre, de 
lângă Efferding, până la Schwanstadt, părăsind în acest loc 
teritoriul Gmiind şi ajungând în zona Saizburs prin lacul 
Kammer-See. 


în partea Boemiei: 

Câteva enclave fără importanţă pe care o să le desemnez şi 
care nu vor depăşi o populaţie de cincizeci de mii de suflete. 

în partea Galiției: 

Noua Galiţie, de la Vistula la Silica la stânga şi de la Vistula la 
Bug la dreapta; teritoriul Zamosc, mai mic spre Cracovia, dar cu 
minele de sare de la Wielicszka." 

— Vedeţi, deci, continuă Napoleon, că în loc de un milion şase 
sute de mii de supuşi în Italia şi în Austria, mă mulţumesc cu un 
milion patru sute de mii şi în loc de trei milioane de supuşi în 
Galiţia, doar cu două milioane. 

— Şi Maiestatea Voastră renunţă la alte pretenţii? întrebă 
grăbit generalul de Bubna. 

— O, nu, răspunse Napoleon, n-aţi învăţa nimic clin atâta, 
Sunt două puncte importante de rezolvat: primul... 

Domnul de Bubna se pregătea să scrie.. 

— Staţi puţin, nu scrieţi, zise împăratul. Aceste două puncte 
importante ce trebuie rezolvate vor constitui obiectul unei 
corespondențe personale, între stăpânul dumneavoastră şi 
mine. De altfel, ceea ce am să vă cer nu-i prea complicat şi 
memoria dumneavoastră e de ajuns, sunt sigur» Vreau - aţi 
auzit bine, nu-i. Aşa? nu spun doresc, ci vreau - ca Austria să-şi 
reducă armata la o sută cincizeci de mii de oameni, şi să-mi dea 
o sută de milioane în plus la contribuţia de război din care n-am 
primit încă decât cincizeci. 

— Sire, sunt condiţii grele! spuse domnul de Bubna. 

— Dar aşa sunt, răspunse împăratul. 

— Cu toate acestea, trebuie stabilita durata aceste* vasalităţi. 


— Poftim, spuse Napoleon, o să-i fac o favoare împăratului 
dumneavoastră. Această vasalitate, fiindcă o numiţi astfel, va 
dura atâta cât durează războiul maritim. Dacă Anglia ne acordă 
pacea, o pace sigură, durabilă, vă autorizez să remarmaţi cei 
cinci sute de mii de oameni pe care-i aveaţi la începutul 
campaniei. 

— Sire, întrebă generalul de Bubna ridicându-se, când 
trebuie să mai vin? 

— Domnule, zise Napoleon luând o hotărâre bruscă, n-are rost 
să mai veniţi, fiindcă n-o să.mă mai găsiţi aici, 

— Maiestatea Voastră pleacă? 


— În Stiria, da. 

— Când? 

— Mâine... Aveţi ultimatumul meu. Domnul de Champagny 
are puteri depline din partea mea. Dacă va trebui să ne batem 
mă voi întoarce, dar vă spun, dbmnule de Bubna, vai de cei care 
o să mă facă să mă întorc! 

— Maiestatea Voastră pleacă! repetă generalul de Bubna 
uluit. 

— Ei, Doamne, da! Veniţi cu mine, domnule de Bubna, Trec în 
revistă trupele în curtea castelului înainte de despărţire. 

Generalul înţelese că, de data aceasta, era ultimul cu- vânt al 
lui Napoleon. Se ridică, vâri în buzunar nota pe care o scrisese 
şi-l urmă pe împărat. 

Amândoi coborâră peluza, străbătură castelul şi îşi făcură 
apariţia pe peron în partea dinspre curte. 

Curtea era plină de curioşi. 

împăratul se apropie de balconul care forma centrul celor 
două scări unite, îl avea la dreapta pe generalul de 

Bubna, iar la stânga pe prinţul de Neuchâtel. 

Rapp, aghiotantul său, stătea ceva mai jos, pe a treia treaptă 
de sus a peronului. 

Soldaţii defilară sub balcon strigând „Trăiască împăratul;!” şi 
formară un careu 111 curte. 

împăratul îi făcu semn generalului de Bubna să-l urmeze, 
cobori şi se duse în centrul careului. 

Rapp continua să meargă înainte, de parcă i s-ar fi spus că pe 
împărat îl ameninţă o primejdie. 

De altfel, aşa se întâmpla de câteva luni şi, peste tot, ochiul 
vigilent al lui Berthier căuta ucigaşul făgăduit de adunarea din 
ruinele de la Abensberg, 

Deodăta, în momentul în care mulţimea se dădea în lături 
spre a-i face loc lui Napoleon, un tânăr, în loc de a se retrage, 
cum făceau ceilalţi, se aruncă înainte. 

Rapp văzu sclipind ceva ca un fulger, întinse braţul şt prinse 
de încheietură o mână înarmată cu un cuţit 

— Staps! strigă domnul de Bubna, Oh, Sire! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă împăratul zâmbrnd, 

— Tânărul acela a vrut să vă asasineze, Nu l-aţi văzut? 

— Nu văd niciodată asemenea lucruri, domnule» Ori sunt 
necesar Franţei şi, atunci, sunt apărat de misiunea mea, ori sunt 


nefolositor şi atunci Dumnezeu face cu mine ce vrea! ' 

Apoi fără să se mai neliniştească din cauza ucigaşului pe care 
Rapp îl dădea pe mâna jandarmilor, intră în careu la fel de 
liniştit ca la Abensberg, în ziua când un glonte îi găurise pălăria; 
ca la Regensburg, în ziua când un glonte îl rănise la picior. 

Dar cu voce joasă îi spuse lui Berthier: 

— Domnul de Bubna îl cunoaşte pe tânărul acesta. 

— De unde ştiţi asta, Sire? 

— Văzându-l, i-a rostit numele, 

— Şi cum îl cheamă, Sire? 

— Staps, 

Iniţiatul 

La două ore după trecerea trupei în revistă şi după plecarea 
generalului de Bubna, Napoleon se afla în acelaşi pavilion în 
care fusese dimineaţa. 

De data aceasta nu era singur, ci dimpotrivă, se plimba alături 
de un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu privirea ageră şi 
inteligentă, cu care discuta familiar. 

Acest bărbat era Corvisart, medicul său. 

— Ştiţi, Sire, că am fost înspăimântat când au venit să mă 
caute din partea. Dumneavoastră? spuse doctorul. Se zvonise că 
a încercat cineva să vă asasineze şi mi-a fost teamă că aţi fost 
rănit. 

— Îţi mulţumesc pentru graba cu care ai venit, dragă doctore, 
nu-i nimic, după cum vezi, şi dacă am trimis să te cheme n-am 
făcut-o pentru mine. 

— Dar pentru cine, Sire? 

— Pentru asasinul meu. 

— A primit vreo lovitură în încăierare, sau a încercat să se 
sinucidă? 

— Cât despre lovitură, cred, dimpotrivă că s-a făcut tot 
posibilul să nu primească nicio zgârietură, şi n-am auzit 
vorbindu-se că ar fi încercat să se sinucidă. 

— Atunci, Sire, de ce aţi trimis să mă cheme? 

— Domnul de Bubna, care a călătorit ieri, din întâm- plare cu 
tânărul acesta, şi chiar i-a împrumutat un cal, ca să facă ultima 
etapă, mi-a spus câteva lucruri care m-au făcut să mă interesez 
de el. 

— De asasinul dumneavoastră, Sire? 

— De ce nu? Apreciez statornicia, dragă Corvisart, şi am 


temeiuri să cred că e o virtute cu care-i înzestrat domnul 
Friederich Staps. Aş vrea să ştiu dacă această statornicie e la el 
o virtute sau o idee fixă, dacă e patriot sau nebun. li asuijii 
sarcina să descurci iţele astea? 

— O să încerc, Sire. 

— E la mijloc o poveste destul de interesantă cu o, femeie, pe 
cât am înţeles, dar care nu ne priveşte în niciun fel. 

— În concluzie, spuse Corvisart, Maiestatea Voastră vrea un 
pretext ca să-l salveze? 

— Poate că da, răspunse Napoleon, 

— Bine, bine, ordonaţi să fie adus aici; o să-l examinez. 

Napoleon îl chemă pe Rapp şi-l întrebă dacă ordinele sale au 
fost executate. 

— Da, Sire, răspunse generalul, 

— Atunci, aduceţi prizonierul. 

Rapp ieşi, iar după o clipă tânărul se ivi cu cătuşe la mâini 
între doi jandarmi. 

Rapp venea în urma lui. 

— Eiiberaţi-i mâinile! spuse Napoleon. Ordinul fu executat. 

Apoi, întorcându-se spre Rapp, împăratul continuă: 

— Lăsaţi-l singur cu mine şi cu Corvisart. Generalul şovăi. 
Napoleon încruntă sprinceana'ca Jupiter Olimpianul. 

Rapp îi puse pe cei doi jandarmi să-iasă din încăpere înaintea 
lui, aruncă o ultimă privire spre cele trei personaje pe care le 
lăsa împreună şi ieşi, făgăduindu-şi să stea cu mâna pe minerul 
săbiei şi cu urechea lipită de uşă. 

împăratul era aşezat la capătul unei mese ovale, iar Corvisart 
stătea în picioare lângă el. 

— Vorbeşti franceza? îl întrebă Napoleon pe Staps. 

— Puțin, răspunse acesta. 

— Vrei să răspunzi prin interpret, sau încerci să răspunzi 
direct? 

— Prefer să răspund direct. 

— Numele dumitale e Friederich Staps? 

— Da. 

— De unde eşti? 

— Din Erfurth. 

— De când ai venit la Viena? 

— De ieri. 

— Cu ce scop ai venit? 


— Cu scopul de a vă cere pace şi de a vă dovedi că e 
necesară. 

— Crezi că aş fi ascultat un om fără misiune oficială? 

— Misiunea mea e sfântă, însă în alt fel decât a domnului de 
Bubna! 

— Domnul de Bubna a venit la mine trimis de împărat. 

— Eu am venit trimis de Dumnezeu. 

Napoleon îl privi pe Corvisart, întrebându-l din priviri, dar 
acesta îi făcu semn să continue. 

— Şi dacă nu te-aş fi ascultat, ce-ai fi avut de gând? întrebă 
împăratul întorcându-se spre Staps. 

— Să vă ucid. 

— Ce rău ţi-am făcut? 

— lnii asupriţi, ţara. 

— Ţara dumitale s-a ridicat împotriva mea şi am învins-o; 
ăsta-i norocul războiului! Alexandru i-a învins şi asuprit pe perşi, 
Cezar i-a învins şi asuprit pe gali, Carol cel Mare i-a învins şi 
asuprit pe saxoni. 

— Dacă aş fi fost persan l-aş fi înjunghiat pe Alexandru. Dacă 
aş fi fost gal, l-aş fi înjunghiat pe Cezar, iar dacă aş fi fost saxon 
l-aş fi înjunghiat pe Carol eel Mare! 

— Fanatismul religios te-a îndemnat să faci asta? 

— Nu, ci patriotismul. 

— Ai complici? 

— Nici chiar taică-meu nu mi-a cunoscut intenţia , 

— M-ai mai văzut vreodată până acum? 

— De trei ori, asta e a patra oară: prima dată la Abensberg, a 
doua la Regensburg, a treia în curtea palatului Schonbrunn. 

— Eşti francmason? 

— Nu. 

— Eşti mistic? 

— Nu. 

— Eşti membru al vreunei societăţi secrete din Germania? 

— V-am spus că n-am complici. 

— Îl cunoşti pe maiorul Schill? 

— Nu. 

— Ai auzit de Brutus? 

— De care dintre ei? Sunt doi. 

— Da, spuse Napoleon cu un zâmbet expresiv, e cel ce şi-a 
ucis tatăl şi cel ce şi-a ucis fiii... Dar de conspiraţiile lui Moreau 


şi Pichegru ai ştiut? 

— Doar ce au scris ziarele. 

— Ce crezi despre ei? 

— Că nu lucrează decât pentru ei şi se tem de moarte. 

— S-a găsit la dumneata un portret de femeie, 

— Am rugat să-mi fie lăsat şi rugămintea mi-a fost îndeplinită. 

— Cine e femeia aceasta? 

— Ce importanţă are? 

— Vreau să ştiu cine este. 

— E o fată cu care trebuia să mă căsătoresc, 

— lubeai, deci! Aveai un tată, o logodnică şi ai ajuna asasin! 

— Am ascultat un glas care-mi spunea: „Loveşte |* 

— Şi după ce ai fi lovit, nădăjduiai să scapi? 

— Nici măcar n-aveam dorinţa asta. 

— De unde oare, sila asta faţă de viaţă? 

— De acolo că fatalitatea mi-a făcut viaţa cu neputinţă de 
trăit. 

— Dacă te-aş ierta, ce ai face cu libertatea? 

— Intrucât sunt convins că vreţi pieirea Germaniei, aş aştepta 
altă ocazie, mi-aş alege mai bine clipa, şi poate că, de data asta, 
aş izbuti! 

împăratul ridică din umeri. 

— Poftim, Corvisart, zise el, restul te priveşte; examinează-l şi 
spune-mi ce părere ai despre el. 

Corvisart luă pulsul -tânărului, îşi lipi urechea de pieptul lui, îl 
privi” pătrunzător în ochi, 

— E un fanatic din stirpea lui Cassius şi a lui Jacques Clemefit, 
spuse el. 

— Nu-i nebun? întrebă Napoleon. 

— Deloc, Sire. 

— Pulsul? 

— Cu patru bătăi mai mult decât în stare normală, Sire. (, 

— Deci e calm? 

— Perfect calm. 

împăratul merse direct la tânăr şi-i spuse privindu-l fix şi 
pătrunzător: 

Vrei să trăieşti? 

— Ce să fac cu viaţa? 

— Să fii fericit. 

— Nu mai pot să fiu fericit. 


— Făgăduieşte-mi că te întorci la tatăl tău, la logodnica ta şi 
că o să fii liniştit şi inofensiv şi te iert. 

Tânărul îl privi pe Napoleon mirat, apoi după o clipă de tăcere, 
rosti: 

— V-aş face o făgăduială zadarnică. 

— Cum aşa? 

— N-aş respecta-o. 

— Ştii că vei fi judecat de un tribunal militar şi că, prin 
urmare, în trei zile totul se va sfârşi? 

— Sunt gata să mor. 

— Ascultă, plec mâine, deci vei fi judecat şi împuşcat în lipsa 
mea... 

— O să fiu împuşcat? întrebă Staps cu un fel de bucurie. 

— Da, afară de cazul când, după cum ţi-am spus, o să-mi dai 
cuvântul de onoare. 

— | l-am. Dat Celui de sus, spuse tânărul clătimnd din cap. 

— Poate că în clipa când o să părăseşti viaţa o s-o regreţi? 

— Nu cred. 

— Cu toate acestea e cu putinţă. 

— Fără îndoială, omul e slab! 

— Ei bine, dacă, fără să fii slab, te-ai căi... 

— Ce aş face? 

— Ai făgădui ceea ce îţi cer. 

— Cui? 

— Lui Dumnezeu. 

— Şi? 

— Şi ai arăta hârtia asta preşedintelui comisiei. 

Şi Napoleon scriind câteva cuvinte pe o hârtie, îndoi foaia şi o 
dădu lui Staps, care o luă şi, fără s-o citească, ' o vâr în 
buzunarul hainei. 

— Pentru ultima oară, Corvisart, întrebă împăratul, eşti sigur 
că omul acesta nu-i nebun? 

— Nu e. Sire. 

— Bapp& 

Rapp îşi făcu din nou apariţia. 

— Condu-l pe acuzat la închisoare, zise Napoleon; să se 
întrunească o comisie militară care să ia cunoştinţă de crima lui. 
Apoi, întorcându-se spre Corvisart: Doctore, (continuă el ca şi 
cum nu şi-ar.fi amintit nimic din ceea ce se întâmplase, spune- 
mi un lucru, 


— Ce anume, Sire? 

— Un bărbat de patruzeci de ard poate avea copii? 

— De ce nu? răspunse Corvisart. 

— Dar un bărbat de cincizeci? 

— Şi el. 

— Dar unul de şaizeci? 

— Uneori. 

— Dar unul de şaptezeci?. 

— Încă. 

Împăratul ztmbi. 

— Îmi trebuie un copil! îmi trebuie un fiu! zise el.. Dacă 
nebunul acesta mă ucidea, cui revenea tronul Franţei? Apoi, 
rosti în şoaptă, lăsând să-i cadă capul în piept: bn lucru mă 
înspăimântă, acela că acum eu sunt urât şi urmărit : ca autor al 
răului universal, ca agent al acestei tulburări nesfârşite şi 
cumplite care zguduie lumea, şi nu Revoluţia franceză. Cu toate 
acestea,. Dumnezeu mi-e martor că nu eu vreau războiul! Ce-or 
avea oare în plus faţă de mine regii aceştia care găsesc fanatici 
ea să-i adore şi ucigaşi ca să-i apere? Ce au în plus, fată de 
mine? 

adăugă el. S-au născut pe tron... Ah, dacă aş fi fost propriul 
meu nepot! 

Şi căzând din nou în fotoliu, rămase vreme de dteva minute 
gânditor, cu fruntea sprijinită în palmă. 

Ce se petrecu în aceste câteva minute în mintea aceasta 
profundă şi ce val de gânduri asaltă acest spirit neclintit ca 
stânca? 

Aceasta e una dintre tainele rămase nedezlegate. 

în sfârşit, împăratul scoase încet o foaie de hârtie, luă o pană, 
o înmuie în cerneală, o învârti de mai multe ori între degete şi 
scrise: 

Ministrului Poliţiei 

Schonbrurm, 12 octombrie 1809 

Un tânăr de şaptesprezece ani”, fiul unui pastor luteran din 
Erfurt, a încercat, la parada de azi, să se apropie de mine; a fost 
arestat de ofiţeri şi a stârnit bănuieli faptul că era tulburat: a 
fost percheziţionat şi s-a găsit ia el un pumnal... 


5 Scrisoarea autografă există. Să fi redus oare intenţionat Napoleon cu trei 
ani vîrsta celui ce a încercat să-l asasineze ca să facă să se creadă că e 
vorba nu de fapta unui bărbat, ci de a unu| copil ? (n. aut.). 


Am pus să fie adus la mine şi micul ticălos, care mi-a părut a 
fi destul de instruit mi-a spus că voia să mă asasineze ca să 
elibereze Austria de francezi. N-am constatat la el nici fanatism 
religios, nici fanatism politic; mi s-a părut că nu ştie prea bine 
cine a fost Brutus. Înfrigurarea de care fusese cuprins m-a 
împiedicat să aflu mai multe. Va fi interogat când se va fi liniştit 
şi pe nemâneate. Ar fi cu putinţă să nu mai aflăm nimic. 

Am vrut să vă informez în legătură cu acest eveniment, ca să 
nu i se dea mai multă importanţă decât are în realitate. Sper că 
n-o să impresioneze; dacă ar fi vorba de aşa ceva, ar trebui să 
spunem despre individ că e nebun. Păstraţi lucrul acesta secret 
pentru dumneavoastră. La paradă, întâmplarea n-a stârnit 
niciun scandal; nici eu însumi nu mi-am dat seama 

Napoleon, 

P.S. Vă repet din nou şi veţi înţelege că nu trebuie să se 
vorbească în niciun caz despre asta. 

Apoi împăratul sună: 

— Cheamă-l pe Rapp, spuse el uşierului, 

— Generalul e aici, Sire, 

— Atunci să intre! Rapp intră. 

— Rapp, spuse Napoleon, trimite un curier sigur să înmărieze 
scrisoarea asta domnului Fouche. 

Rapp, cu o promptitudine militară şi cu o docilitate întru totul 
pasivă, luă scrisoarea şi făcu stânga-rnprej ur, 

— Doar lui personal! strigă împăratul» 

Execuţia 

A doua zi după ce, aşa cum îi spusese generalului de Bubna, 
Napoleon părăsi Viena, se răspândi zvonul că tribunalul militar, 
convocat din ordinul mareşalului Berthier, îl condamnase pe 
Friederich Staps la moarte. 

Acuzatul  mărturisise totul, nu încercase nicidecum să 
respingă acuzaţia şi, după ce ascultase sentinţa, nu ceruse nici 
grațiere, nici amânare. 

Numai că, întors la închisoare ceruse ca ofiţerul care 
susţinuse acuzarea - un tânăr locotenent de vânători pe nume 
Paul Richard - să vină să-l vadă a doua zi, cu puţin înainte de 
execuţie. 

Apoi îşi făcuse rugăciunea, ceruse să fie trezit devreme şi-i 
dăduse temnicerului drept recompensă pentru bunele lui 
servicii, patru monede de aur pe care le avea asupră-i şi care-i 


compuneau întreaga avere. 

După care, se culcase, scoțând un medalion pe care-l purta 
pe piept, sărutându-l cu dragoste de mai multe ori şi, în sfârşit, 
adormise apăsându-şi-l pe inimă. 

La ora şase dimineaţa, temnicerul intrase în celulă şi-l trezise. 

Staps deschise ochii zâmbind, îi mulţumise celui ce venea să-i 
redea pentru atât de puţină vreme sentimentul existenţei. Îşi 
făcuse toaleta cu oarecare grijă, îşi pieptă- nase părul frumos cu 
o cochetărie deosebită şi când fu întrebat ce doreşte să 
mănânce la micul dejun, răspunse: 

— Cred că o cană cu lapte o să fie de ajuns. 

Tocmai golise cana aceasta, când tânărul ofiţer căruia în ajun 
îi solicitase o întrevedere în extremis se ivi în prag. 

Era vădit că tânărul locotenent de vânători, deşi nu lăsa să se 
vadă nicio stinghereală, ar fi preferat ca alegerea 
condamnatului să se oprească asupra altcuiva. 

— Vă mulţumesc, domnule, zise Staps, că aţi binevoit să daţi 
curs invitaţiei mele. Vreau să vă cer un serviciu, 

— Sunt gata să vi-l fac, domnule, răspunse tânărul ofiţer, 

— Nu-i prima oară că ne vedem, locotenente. 

— Din păcate, nu domnule şi-mi pare rău că soarta m-a ales 
să fiu acuzator în cazul dumneavoastră. 

— Nu mă refer doar la cele trei şedinţe ale tribunalului militar 
în faţa căruia 'am compărut; ne-am mai văzut înainte. 

— Se poate, domnule, dar am uitat, cu desăvârşire unde şi 
când a avut loc întilnirea. 

— Nimic mai firesc, eu eram mascat/ iar dumneavoastră nu. 

— Ah. Spuse Paul Pilchard tresărind, vasăzică în ruinele: de la 
Abensberg? 

— Acolo, domnule, şi pentru o clipă aţi crezut şi 
dumneavoastră că o să fiţi împuşcat. 

— Din nefericire, ceea ce era un joc în ce mă priveşte; eo 
realitate în privinţa dumneavoastră. 

— Fie., dar nu ştiaţi că-i un joc şi aţi mers hot&rât până la 
capăt. Locotenent Richard, sunteţi un viteaz şi pe drept v-au 
botezat în seara aceea Richard Inimă de Leu, 

Tânărul ofiţer păli» 

— Ştiţi de ce eram acolo, domnule?. 

— Nu, locotenente, dar ştiu că un soldat e robul legământului 
său, aşa cum un om cinstit e sclavul euvântului său... În sfârşit, 


restul nu mai contează! V-am recunoscut chipul şi mi-am spus: 
„Toate inimile viteze sâiit surori; Staps, ai aici un frate şi poţi 
îndrăzni să-i ceri un ultim serviciu.” 

— Nu v-aţi înşelat: voi face tot ce va fi omeneşte cu putinţă. 

— Fiţi liniştit, răspunse prizonierul, n-am să vă cer nimic care 
să vă compromită. 

— Vorbiţi, spuse tânărul. 

— lubeam o fată, continuă Staps; dacă evenimentele care s- 
au petrecut n-ar fi avut loc,.ar fi fost soţia mea! Tatăl ei şi al 
meu sunt prieteni, căsătoria noastră era hotăntă, 

— Da, zise tânărul ofiţer, dar atunci aţi intrat în asociaţia 
Tugendbuncl, soarta v-a desemnat să-l loviți pe împărat şi toate 
speranţele dumneavoastră de dragoste s-au spulberat? 

— Nu, domnule, răspunse Staps cu melancolie. Continuati, 
zise ofiţerul. 

— Într-adevăr, minutele îmi sunt numărate... Fiţi liniştit, n-o să 
vă fac să aşteptaţi. 

Locotenentul înclină capul arăt în cf că-i convins de aceasta.. 

Ştiţi, continuă Staps, că s-a găsit la mine un portret de 
femeie? 

— Da, domnule. 

— Am cerut ca portretul să-mi fie lăsat până în clipa morţii. 

— Şi cererea v-a fost satisfăcută fără şovăire. 

— Ei bine, domnule, când voi muri, portretul acesta va fi aici, 
pe inima mea. 

Şi prizonier. Ul îşi apăsă mâna pe piept. 

— Doriţi să fiţi înmormântat cu acest portret? 

— Nu,. Doresc ca după moartea mea un prieten să-l ia şi să- 
mi facă favoarea de a-l înmâna cândva logodnicei mele, căreia îi 
va spune cum am murit, gândindu-mă la ea. 

— Locuieşte în Bavaria? 

— Nu, domnule, în urma unei catastrofe cumplite, tatăl ei şi 
ea au plecat din Bavaria şi s-au dus să se stabilească la Wolfach, 
un orăşel din ducatul Baden; acolo o puteţi găsi. 

— Bine, când veţi fi dus la moarte îmi veţi da portretul ei. 

— V-am spus că doresc să mor cu el pe inimă; o să-l luaţi de 
la mine, după ce voi fi murit. 

— Care-i numele fetei? 

— E scris pe spatele portretului. 

— Âsta-i tot, domnule? 


— Nu, vă mai cer un ultim serviciu. Vreau, dorţmule, să nu fiu 
confundat cu asasinii vulgari. După ce veţi fi luat portretul de pe 
pieptul meu, o să-mi deschideţi mâna dreaptă; în ea va fi o 
hârtie pe care o să aveţi bunătatea s-o daţi ofiţerilor care 
formau tribunalul militar în faţa căruia am compărut şi 
colonelului care-l prezida. 

— Voi face cum doriţi. Asta-i tot? 

— Da. 

— Atunci nu mai am decât să vă întind mâna, domnule, şi să 
vă doresc curaj. 

— Primesc mâna şi urarea, domnule, deşi urarea, după cum 
puteţi vedea e cei puţin zadarnică. Unde o să vă xntâlneşc? 

— La locul de execuţie. 

— Deci, pe esplanadă. 

— Pe esplandă. 

Tânărul ofiţer şi prizonierul îşi strânseră mâinile pentru ultima 
dată şi cel dintâi ieşi. 

închisoarea militară unde fusese închis Staps era situată chiar 
pe esplanadă. Execuţia trebuia să aibă loc la ora opt; era ora 
şapte şi patruzeci şi cinci de minute, iar esplanada era deci plină 
de lume. 

Mulțimea era formată din ostaşi ai armatei franceze şi din 
vienezi. 

Când Paul Richard fu văzut ieşind din închisoare, oamenii îl 
înconjurară şi-i cerură veşti despre prizonier. 

Paul răspunse că prizonierul recunoscându-l, deoarece îi 
întâlnise la Abensberg, ceruse să fie chemat ca fiind singura 
persoană Căreia îi putea încredința ultimele sale dorinţe. 

— Deci e hotărât că-l execută în dimineaţa asta? întrebă un 
căpitan care făcuse parte din tribunalul militar. 

— Da, spuse Paul, doar ştiţi, căpitane, că sentinţele justiţiei 
militare sunt executate fără amânare. 

— Desigur, dar mai ştiu şi că domnul colonel i-a transmis 
prizonierului că poate cere graţierea de la mareşalul Berthier, 
iar mie, după ce a citit sentinţa, mi-a spus că dacă va exista o 
cerere de acest fel, prinţul de Neu- châtel a primit puteri depline 
de la împărat. 

— Ei bine, zise Paul, condamnatul n-a profitat de ' avizul 
colonelului. 

— Şi nici n-o să profite? întrebară mai multe glasuri 


— Nu, cred că nefericitul are un motiv ca să-şi dorească 
moartea, pe care nu-l cunoaşte decât el şi Dumnezeu. 

În acel moment bătu ora opt. 

Poarta închisorii se deschise. 

Un sergent se ivi primul, urmat de patru oameni. 

După aceşti patru oameni venea condamnatul, care-şi lăsase 
redingota şi vesta în celulă şi era îmbrăcat doar eu cămaşa, 
pantalonii strânşi pe picior şi cu cizmele. 

Chipul lui er$ palid, dar calm, fără să exprime orgoliu, nici 
slăbiciune. 

Se vedea că e un om pregătit să înfrunte cu nepăsare 
moartea. 

Omul acesta ştie unde merge şi, deşi îşi sacrifica viaţa ia 
douăzeci de ani, nu era exaltat de entuziasm; iar dacă acesta 
era sentimentul care-l făcuse să încerce să înfăptuiască crima, 
în faţa morţii acest sentiment factice şi înfrigurat făcuse loc unei 
hotărâri nestrămutate, ce se putea citi în uşoara încruntare a 
sprâncenelor, în ridurile bărbiei şi buzelor ce făceau ca gura să 
pară că schiţează un zâmbet. 

înapoia condamnatului venea restul plutonului adică şase 
oameni. | 

Abia făcuse trei paşi în afara bastionului că tânărul privi 
împrejur, căutând parcă pe cineva. 

Ochii săi îi întâlniră pe cei ai locotenentului Rich ard> care 
păru să-i spună: 

Sunt aici, vedeţi că-mi respect cuvântul". 

Atunci, condamnatul schiţă un salut cu capul, iar uşoara 
nelinişte care-i întunecase pentru o clipă chipul pieri. 

Condamnatul şi plutonul contimiară să înainteze spre 

feciil de execuţie, 

Deodată răsună o lovitură de tun, 

— Ce înseamnă asta? întrebă Staps, 

— Azi-noapte s-a semnat pacea pe care tunul o anunţă 
Germaniei 

— Pacea.?' repetă condamnatul E adevărat ce-mi spuneţi? 

— Fără îndoială, i se răspunse, 

— Atunci lăsat i-mă să-i mulţumesc Domnului, 

— Pentru ce? 

— Pentru că redă, în sfârşit, liniştea Germaniei 

Şi tânărul, punmd un genunchi în pământ, rosti o scurtă 


rugăciune, între cele două şiruri de soldaţi care-l conduceau. 

în clipa când se ridică „Richard se apropie de el şi-i spuse: 

— Asta schimbă cu ceva dispoziţiile dumneavoastră? 

— În legătură cu ce mă întrebaţi asta, domnule? 

— Dacă aţi cere să. Fiţi grațiat, ar fi cu putinţă... Condamnatul 
se opri, 

— Ştiţi ce serviciu aştept de la dumneavoastră, locotenente î 
- Da.. 

— Mai sunteţi dispus să vă tme. Ţi făgăduiala? 

— Fără îndoială, 

— Atunci, daţi-mi mâna. Richard îi întinse mâna, 

Staps îşi trecu clin- mâna dreaptă în cea stângă, un OMed pe 
care Richard nu-l putu vedea; apoi s&rânse prieteneşte mâna 
tânărului ofiţer. 

Toate astea le făcu simplu, fără ostentaţie, dar cu aceeaşi 
hotărâre pe care Richard o observase până atunci la el. 

Apoi cortegiul porni din nou la drum. 

Erau aproape trei sute de paşi de făcut de la poarta închisorii 
până la locul unde trebuia să aibă loc execuţia. 

Trebuiră nu mai puţin de zece minute pentru acoperirea 
acestui traseu. 

în timpul celor zece minute tunul trase regulat, din minut în 
minut; Staps putu să vadă că nu-l înşelaseră şi să se asigure, 
prin regularitatea loviturilor, că e vorba de- o mare solemnitate. 

Ajunseră pe povârniş. Detaşamentul se opri. 

— Aici este locul? întrebă Staps. 

— Da, domnule, răspunse sergentul. 

— Pot alege partea spre care să mă întorc murind? 

Sergentul nu înţelegea prea bine. 

Richard se apropie din nou. 

Staps îşi repetă cererea pe care Richard o explică sergentului: 
condamnatul dorea să moară privind spre vest, adică spre 
Abensberg. 

Dorinţa îi fu îndeplinită. 

— Domnule, i se adresă Staps lui Richard, ştiu că vă cer prea 
multe, dar întrucât n-am pretenţia să comand eu însumi foc, 
nefiind militar, aş vrea să comande glasul unui prieten pe care-l 
am în clipa asta printre toţi cei ce au venit să mă vadă murind. 

Richard îl privi pe sergent. 

— Comandaţi, domnule locotenent, spuse acesta. 


Richard îi răspunse lui Staps printr-un semn din cap care 
însemna că dorinţa lui va fi îndeplinită. 

— Acum sunt gata, spuse condamnatuL 

Un soldat se apropie de el cu o batistă. 

— Vai, locotenente, zise Staps, credeţi că e nevoie de ea? 

Locotenentul făcu semn şi soldatul cu batista se îndepărtă. 

Atunci cu un glas mai puţin hotărât decât acela cu care 
comandase pentru el însuşi în ruinele de la Abensberg” Richard 
rosti: 

— Atenţie! 

În tăcerea care plana peste povârniş se auzi mişcarea 
puştilor. 

— Pregătiţi... arm’ î 

O lovitură de tun se auzi, 

— + Prezentati arm’ î Ochiţi î 

Apoi, întrucât locotenentul şovăia să rostească ultimul cuvânt: 

— Foc! spuse Staps cu glas hotărât, 

Soldaţii, fără să fie atenţi dacă ordinul le era dat de 
locotenent sau de condamnat, îl executară. 

Salva izbucni, iar Friederich Staps căzu lovit de opt gloanţe» 

Locotenentul Richard întoarse privirea. 

Când privi din nou spre condamnatul care trăia cu un minut 
înainte, iar acum nu mai era decât un cadavru, văzu că tânărul 
murise cu mâna stângă apăsată pe piept, iar cu dreapta strânsă. 

Se apropie de cadavru. 

— Prieteni, spuse el, mie mi-a încredinţat acest nefericit 
ultimele sale dorinţe. Pe piept are un portret da femeie, iar în 
mână un bilet, 

Soldaţii se dădură în lături cu respect, Richard puse un 
genunchi pe pămint, ridica trupul îu! Friederich Staps, îi 
deschise nasturele cămâşii, zări un lănţişor subţire ca un fir de 
păr şi-l trase de pe pieptul tinăraM. 

Un medalion era atârnat de lănţişor. Locotenentul, cu 
oarecare şovăire, căută din ochi por- îretul şi văzându-l scoase 
un strigăt.l 

— Margareta Stiller! spuse el. O, bănuiam eu! Apoi, 
repezindu-se la mâna dreaptă a cadavrului pe care o deschise 
cu oarecare sforţare, smulse din ea o faâr- tie pe care o desfăcu. 

Hârtia nu cuprindea decât aceste cuvinte 3 „îi acord iertarea, 

Napoleon" 


— O, nefericitul! strigă Paul Richard. A vrut să moară! 

Apoi adăugă cu glas trist şi strângând în mâna-i tremurătoare 
medalionul şi hârtia: iar eu. Sunt pricina morții lui! 

Retragerea 

La 14 septembrie 1812, Napoleon, în razele unui soare plăcut 
de vară, văzuse iarăşi strălucind cupolele aurii ale oraşului simt 
şi toată armata, redusă cu un sfert după bătălia de pe râul 
Moscova, dar numărând încă nouăzeci de mii de oameni, 
aplaudase la priveliştea aceasta strigând: „Moscova! Moscova!” 
aşa cum, cu paisprezece ani înainte, încercând să pătrundă în 
Orient pe altă poartă, şteigase: „La piramide! La piramide!” 

' In aceeaşi seară, Napoleon intra în Moscova pustie. Galii cel 
puţin, cucerind Capitoliul - unde-i condusese acel brens 
necunoscut după titlul căruia istoricii latini creară un nume 
propriu numindu-l Brennus - îi găsiseră pe senatori stând în 
jilţurile lor de edili curuli: aveau oricum ceva de ucis. 

La Moscova nu se întâmplase aşa: nu-i găsiseră decât pe 
negustorii francezi care veniseră înspăimmtaţi să anunţe ştirea 
aceasta ciudată: Moscova e pustie! 

Apoi, în aceeaşi noapte, Napoleon fu nu trezit, fiindcă nu 
dormea, ci surprins de strigătul: Foc! 

Auzindu-l, se apropie de una dintre ferestrele Kremlinului de 
unde se putea vedea oraşul: Palatul Comercial era în flăcări! 

La început, el atribui incendiul unei neglijenţe şi-l acuză pe 
Mortier că a organizat rău poliţia armatei, sus- ţinând că focul a 
fost pus de vreun soldat beat şi ordonând ca acel soldat să fie 
căutat, pedepsit, împuşcat! Dar i se spuse că lucrurile nu s-au 
petrecut defel aşa, că între miezul nopţii şi ora unu, un glob de 
foc a coborât din văzduh asupra palatului şi că de acolo provine 
nu numai incendiul, ci şi semnalul incendiilor. 

Intr-adevăr, e un semnal, fiindcă aproape în acelaşi timp, 
focul se iveşte, se înteţeşte, creşte în alte trei puncte ale 
oraşului. Napoleon încă se mai îndoieşte, dar rapoartele îi parvin 
unul dupş altul: focul a izbucnit la Bursă, şi au fost văzuţi 
oameni din poliţie aţâţându-l cu lănci având la capete 
şomoioage înmuiate în păcură. În douăzeci, în treizeci, în o sută 
de case diferite, obuze ascunse în sobe au explodat când sobele 
au fost aprinse, omorând sau rănind soldaţii francezi şi 


6 Oonducător gal (îi fer). 
în româneşte de Ionel Marinescu (n. trad ). 


incendiind casele! Mai mult d^ot atât: cete de bandiți străbat 
străzile oraşului cu tol”e aprinse în mâini şi incendiază cu 
înverşunarea beţiei sau poate cu beţia patriotismului. Vederea 
francezilor n-a făcut decât să-i întărite, iar amenințările n-au 
avut alt rezultat decât să-i facă să-şi continue opera distructivă. 
Nu li s-au putut smulge torţele din mâini şi cu lovituri de sabie a 
trebuit tăiat totul împreună, mâinile şi torţele! 

Napoleon ascultă toate relatările cu profundă mirare, nu vrea 
să creadă, respinge evidenţa şi se mulţunfieşte să murmure: 

„O, ticăloşii! Barbarii! Sciţii!” 

Ziua se ivi, mai puţin strălucitoare decât noaptea care fusese 
luminată de flăcări; ziua era întunecată de fum* 

Napoleon nu putea fi îndepărtat dinaintea spectacolului. 
Mergea de la o fereastră la alta strigând: 

— Stingeţi focul! Dar stingeţi-l odată! * 

Şi pentru a doua oară, glasul său, ce avea atâta putere asupra 
oamenilor, era neputincios asupra elementelor naturii. 

Aproape la fel strigase la Viena, în ziua bătăliei de la Esling 
când Dunărea îi luase podurile, dar, în sfârşit, acolo învinsese 
Dunărea. 

Oare avea să îmblânzească focul, aşa cum îmblânzise apa? 

Nu, parcă alimentat de o putere nevăzută, incendiul îşi 
întindea cercul uriaş şi se apropia necontenit. Napoleon era 
literalmente înconjurat de o mare de flăcări, fiecare casă e ca un 
val ce urcă, iar cumplita maree câştigă teren necontenit şi 
începe să bată în zidurile Kremlinului. 

Astfel trece ziua în contemplarea cumplitei privelişti. Cei 
apropiaţi de împărat se string în jurul lui şi-l roagă să 
părăsească Kremlinul; dar el, ca şi cum s-ar teme să nu fie luat 
cu forţa, se cramponează de barele ferestrelor. Noaptea vine, 
iar incendiul e atât de aproape, încât flăcările se răsfrâng pe 
chipul mânios al acestui Jupiter asediat de titani. 

Toţi cei care cred că au influenţă asupra lui au venit în grabă: 
confidentul său, prinţul de Neuchâtel, apoi cumnatul său Murat,. 
Apoi nepotul său prinţul Eugene; toţi îl roagă, îl: imploră, 
împăratul însă pare surd, insensibil, mut. Toate facultăţile sale 
sunt concentrate într-un singur simţ: văzul! Cu braţele 
încrucişate, cu capul gol, cu faţa. Aurită de un reflex arămiu, 
priveşte... 

Deodată, un murmur trece din gură-n gură; fiecare îl 


transmite repede vecinului şi-l împinge înainte ca să ajungă în 
sfârşit la împărat. 

„Focul a ajuns la Kremlin!” 

„Asta insă nu e de ajuns, 

— ' Să fie stins! spune împăratul 

Ordinul e îndeplinit, focul e stins,. 

După zece minute, se aude acelaşi nmrmm „mai ameninţător. 

— Stingeţi-l! Stingeţi-l! repetă Napoleon, 

Dar incendiul se aprinde din nou. Pentru, a treia oară; acum 
izbucneşte În turnul arsenalului. De data aceasta, a fost prins 
incendiatorul: e un soldat din poliţie» 

Este adus înaintea lui Napoleon care-l interoghează, 

Omul execută un ordin; de la cine l-a primit? De ia şeful lui; 
dar şeful lui de la cine l-a primit 1 De la propriul lui şef. 

. Astfel, că ordinul vine de sus şi im e Vorba de fanatismul 
individual al câtorva ticăloşi care dau loc capitalei Rusiei, ci de o 
înaltă poruncă ce-se aduce la îndeplinire; este un plan stabilit 
care se execută. 

Napoleon ridică din umeri cu un gest de silă şi face semn să 
fie luat de acolo incendiatorul. Acesta e dus într-o curte şi 
înjunghiat cu baioneta; moare râzând şi rostind în limba rusă 
ameninţări. 

Cuvintele astea le-a auzit un polonez; el urcă înspăi- mântat 
scările palatului şi ajunge în camera unde se Încă- păţânează să 
rămmă Napoleon. 

— Kremlinul e minat! spuse eL Ruşii trag nădejde să-l arunce 
în aer pe împărat şi tot statul lui major t 

— Sire, spune Eugene, împotriva oamenilor se luptă precum 
Cezar şi Alexandru; împotriva zeilor se luptă ea Biomede şi ca 
Ahiâe, dar împotriva focului nu se poate lupta! 

— Să mergem! spune Napoleon hotăriedu-ee, tinde e scara de 
la nord? 

Uşile se deschid în grabă, călăuzele se avântă să. Arate 
Mdrumul, grăbite ele însele să scape de primejdie, şi se eo- 
boară pe renumita scară de la nord, imortalizată de masacrul 
streliţilor. 

— Unde vreţi să se mute cartierul general, Sire? întreabă 
Berthier. 

— Pe. Drumul spre Petersburg, spune Napoleon, la castelul 
imperial Petrovski. 


Astfel, în pofida incendiului, a  flăcărilor, a  ruinei 
amenințătoare, în pofida vulcanului deschis sub picioarele lui, 
împăratul nu va da înapoi, nu se va retrage spre IFranţa, 
dimpotrivă, va mai face o leghe în plus pe drumul | spre 
Petersburg. 

Dar va ajunge oare ia Petrovski! A aşteptat prea! mult, 
adineauri era doar asediat de incendiu, acum e blocat de foc. 

Mulțumită unui fel de culoar săpat printre stânci, se ajunge la 
o uşiţă secretă şi se iese, în sfârşit, din Kremlin. 

? Dar odată ieşit din Kremlin nu mai eşti lângă flăcări, ci le afli 
în mijlocul unui rug uriaş; străzile dispar, Infă- f şurate în 
vârtejuri de fum; aerul încărcat de cenuşă nu mai e respirabil, 
arde pieptul. 

Se afundară la întâmplare în ceva ce semăna cel mai mult cu 
o stradă. Din fericire era într-adevăr o stradă dar îngustă, 
întortocheată, arzând pe amândouă părţile împăratul înainta pe 
jos în mijlocul unui grup de vreo douăzeci de oameni; înaintea 
lui, agitând pălăriile ca să facă aerul mai respirabil, mergeau 
Murat şi Eugene; Berthier îl urma, acelaşi peste tot, trecând pe 
acolo pe unde trecea împăratul, neluând-o nici înainte, nici în 
lături, primind imbolduri, fără să aibă însă vreodată iniţiativa. 
Mergeau aşa între două ziduri de foc, sub o bolta de foc, pe un 
pământ de foc. Grinzi aprinse cădeau m dreapta şi-n stânga; 
fierul şi plumbul, topite, curgeau ăc- pe acoperişuri ca ploaia în 
zi de furtună. Flăcările înco- voindu-se în bătaia vmtului, lingeau 
cu limbile lor mis- tuitoare penele de la chipiele ofiţerilor; apoi, 
ridicându-se deodată, urcau spre cer ca nişte banderole aprinse. 

Trebuiau să iasă, să găsească o ieşire sau să se înăbuşe. 

încă cinci minute şi nimeni nu ieşea din răsuflătoarea aceasta 
a iadului. 

Cineva avu pentru o clipă ideea de a se întoarce; dar mai 
multe case se prăbuşiră deodată şi se văzu formându-se o 
baricadă aprinsă care bara drumul înapoi. 

— Înainte, deci! înainte! spuse Murat. 

— Înainte! repetă Eugene. 

— Înainte! zise Napoleon însuşi. 

Dar cei care formau avangarda, cuprinzându-şi capul cu 
mâinile, răspunseră cu glas înăbuşit: 

— Cu neputinţă! Nu mai vedem, focul s-a întins peste tot. 

În acel moment, din mijlocul fumului se auzi un "glas strigând: 


— Pe aici, Sire! Pe aici! 

Şi un tânăr de treizeci de ani, cu faţa brăzdată de o lovitură 
de sabie, palid încă din cauza rănii recente, se ivi în stânga 
împăratului, ieşind dintr-un vârtej de fum, 

— Condu-ne, zise Napoleon. 

— Pe aici, Sire! continuă tânărul. Şi repetă intrând din nou 
într-un vârtej de fum. Pe aici, pe aici! Răspund de totul! 

Napoleon îşi apăsă batista pe gură: aerul devenise 
insuportabil, sufocant, mortal. 

— Pe aici, Sire î repeta întruna ofiţerul. 

După câţiva paşi, într-adevăr, flăcările erau mai puţin intense, 
fumul nu mai era atât de jos; se aflau într-un cartier care arsese 
dimineaţa. 

Un ofiţer superior clus pe o litieră tocmai intra în vatra 
mistuitoare din care ceilalţi ieşiseră ca prin minune: era 
mareşalul Davoust, rănit în bătălia de pe râul Moscova, care se 
ducea la Kremlin ca să-l determine pe Napoleon să părăsească 
palatul acesta fatal. 

Zărindu-l pe împărat, mareşalul se ridică şi întinse braţele 
spre el; Napoleon îl întâmpină recunoscător, dar calm, de parcă 
făcea un drum obişnuit. 

în acel moment se ivi la cincizeci de paşi un convoi cu praf de 
puşcă, defilând prin flăcări. 

— Lăsaţi-l pe împărat să treacă! strigă tânărul ofiţer. 

— Lăsaţi să treacă praful de puşcă, domnule, zise împăratul. 
În caz de incendiu, praful de puşcă e tot ce trebuie salvat mai 
grabnic, adăugă el încercând să zâmbească. 

Un cheson explodă. 

Cei ce-l înconjurau pe împărat se strânseră în jurul lui. Un al 
doilea cheson, apoi al treilea, al patrulea explodară ca primul, 
rămăşiţele căzură înapoi ca o ploaie aprinsă. 

Erau cincizeci şi aşteptară să explodeze toate, apoi îşi reluară 
drumul. 

Ajunseră la poarta Petrovski. 

— Nu-i locotenentul Richard, cel pe care mi l-ai trimis la 
Donauworth, care merge acum înaintea noastră şi care a sosit la 
timp ca să ne arate drumul prin flăcări? întrebă împăratul. 

— Da, Sire, răspunse Davoust, numai că a ajuns căpitan. 

— Nu trebuie să se oprească aici, Davoust; şi aşteptând să-l 
faci şef de batalion, dă-mi crucea de ofiţer al Legiunii de Onoare. 


Mareşalul îl chemă pe tânărul ofifer şi, desprinzându-şi crucea 
de aur: 

— Căpitane Richard, îi spuse, din partea împăratului. 

Căpitanul Richard se înclină şi Napoleon, trecând mai departe, 
îi făcu un semn cu mâna care voia să spună;; 

„Te-am recunoscut, n-o să te uit 

Tânărul se retrase gata să moară pentru împărat, fără păreri 
de rău şi fără să se plângă, 

A doua zi. Trezindu-se, Napoleon dădu fuga ia fereastra 
dinspre Moscova: nădăjduia să găsească incendiul stins sau cel 
puţin potolit, dar tot oraşul nu era decât o perdea de flăcări, un 
nor de fum. Această Moscovă pe caare venise s-o caute de atât 
de departe, ce părea că se îndepărtează şi fuge din faţa noastră 
ca un miraj în desert, când fusese în sfârşit cucerită, nu mai era 
decât: o grămadă de cenuşă! Nu numai armatele ţarului erau da 
negăsit, ci şi oraşele înseşi. 

Ce va face omul de la 1805, de la 1806. 1809. Omul care se 
hotăra repede, care a părăsit tabăra de la Boulogne ea să se 
ducă să câştige bătălia de la Austeriitz, omul care a părăsit 
palatul Tuileries anunţkid în ce zi va intra În Berlin, omul care a 
părăsit Spania, a traversat Franţa şi a mers în pas de marş până 
la Viena? 

Va merge spre Petersburg, cel puţin aşa spune. 

Pe o masă e întinsă o hartă care arată drumul spre cea de-a 
doua capitală a. Imperiului moscovit, clar pe o masa învecinată 
e desfăşurată harta -care arată drumul spre Paris. 

Va aştepta opt zile până să ia o hotărâre: sunt necesare opt 
zile pentru ca scrisoarea sa- către împăratul Alexandru să 
sosească la Petersburg şi să primească răspuns. Acum nu e 
decât 19 septembrie şi e tijnp. Frumos; e destulă vreme ca să ia 
o hotărâre. 

Apoi. După primele trei zile, oraşul era ars, dar incendiul stins. 
Salvat, Kremlinul devenise din nou locuibil. 

împăratul se întoarse la Kremlin; înapoindu-se i se păru că, 
pentru a doua oară, cucereşte Moscova, 

De acolo, putu vedea cumplitul spectacol al unei armate 
înfometate care înfuleca resturile unui oraş., 

im 

t E w: s» 


lo timpul celor trei zile în care Moscova arsese şi stinsese, 
Murat pierduse urma generalului Kutuzov. Pe care-l urmărea, 
dar în curând avea să primească veşti de ia el. Ij 

Kutuzov, după ce fugise spre est, se întorsese deodată spre 
sud şi se retrăsese între Moscova şi Kaluga. 

Napoleon îi ordonă lui Murat să-l urmărească. Acesta îndeplini 
ordinul şi se întâlni cu adversarul la 29 septembrie, apoi la 11 
octombrie. :! : Ecoul celor două bătălii îl făcu să tresară pe 
Napoleon ' cu toate speranţele lui. Ceea ce se întimpla era 
neaşteptat* asemănător cu ceea ce se întâmplă uneori în zilele 
frumoase de vară când deodată se aude un tunet, fără să se 
vadă norul din care iese, _j 

Cu excepţia ultimei sale campanii în Austria, împăratul văzuse 
întotdeauna războiul sfârşit de îndată ce capitala inamică era 
cucerită; de ce n-ar fi campania aceasta asemeni altora, iar 
Moscova aidoma celorlalte capitale? 

Aici exista un lucru sau. Mai curând, trei lucruri înfricoşătoare 
pe care Napoleon nu le mai’ întâlnise în alte părţi; trei tăceri: - 
tăcerea Moscovei, tăcerea acestui pustiu care înconjura 
Moscova, şi, în sfârşit, tăcerea lui Alexandru, care părea că nu 
se sinchiseşte de Moscova. 

Napoleon numără zilele: sunt unsprezece zile, unsprezece 
veacuri de când. Durează tăcerea asta! 

Fie, alunei se va vedea cine -i mai încăpățânat; Napoleon va 
petrece iarna la Moscova. 

El numeşte un intendent al capitalei imperiului rus, 
organizează municipalităţile: se dau ordine pentru 
aprovizionarea armatei: oraşul va fi prefăcut într-o tabără mare 
forti: ficată: plinea şi sarea, aceste două alimente în îilăşură să 
refacă puterile omului nu vor lipsi. Caii care nu voi putea M 
hrăniţi., vor la săraţi: clacă locuinţele vor lipsi, se va locui m 
pivnițe; coi mai buni actori al Pur is u+- 

1fel j | - Cațntadul’-îticiiarci < «Stuphmi muntelui lui vor veni 
să joace la Moscova, aşa cum au jucat la Dresda. Trebuie stat 
aici cinci luni; cinci luni trec repede, în primăvară vor sosi 
întăriri: Lituania toată ni se va alătura înarmată, iar cucerirea va 
fi încheiată. 

Da, dar ce va spune Parisul, care vreme de cinci luni nu va 
mai avea ştiri de la împăratul său şi de la o armată de o sută 
cincizeci de mii de oameni? Ce vor face prusacii şi austriecii, 


aceşti aliaţi atât de nesiguri care, dintr-o clipă în alta pot deveni 
duşmani? 

E un vis la care trebuie să renunţe. 

La '3 octombrie se ia o nouă hotărâre: resturile Moscovei vor 
fi arse, şi armata se va îndrepta prin Tver asupra Petersburgului; 
Macdonald se va alătura grosului armatei, Murat şi Davoust vor 
comanda ariergarda. 

Acest nou plan este citit generalilor de către Eugene; 
generalii, mareşalii, prinții, regii se privesc întrebându-se din 
ochi dacă nu cumva împăratul lor a înnebunit. 

Nu, numai că norocul a început să-l părăsească. Altădată, 
când era silit să facă un pas înapoi îl simţea lângă el şi se 
sprijinea pe el, astăzi nu mai e acolo, iar braţul împăratului nu 
întâln'eşte decât golul. 

De fapt, n-are nevoie de toate astea, ci de pace. 

împăratul îl cheamă pe Coulaincourt, care a fost doi ani 
ambasador pe lângă Alexandru. Pe el ţarul l-a tratat întotdeauna 
ca pe un prieten, astfel că va obţine de la el condiţii bune. Dar 
Coulaincourt refuză; îl cunoaşte pe Alexandru, ştie că Napoleon 
n-o să primească niciun răspuns de la inamicul său decât după 
ce va fi părăsit cu totul teritoriul lui. 

Va fi trimis Lauriston. 

Lauriston primeşte, pleacă spre tabăra lui Kutuzov ca să-i 
ceară bătrânului general un permis de liberă trecere pentru 
Petersburg; dar puterile lui Kutuzov nu ajung până acolo; el 
propune să fie trimis contele Volkonski la 

Petersburg, fără să se îndoiască de faptul că asta Înseamnă 
exact acelaşi lucru. 

Are dreptate: nici Volkon&ki, nici Lauriston, nici Coulaincourt 
nu aduc niciun răspuns; răspunsul îl va da iarna., 

Pe la 14 octombrie iarna soseşte, cad primele ninsori. 

împăratul înţelege în sfârşit avertismentul şi dă ordin să se 
despoaie bisericile de toate podoabele care pot servi drept 
trofee armatei franceze. 

Invalizii vor fi avcintajaţi, primind pentru domul lor crucea de 
aur a marelui Ivan, care străjuieşte din vârful turlei principale a 
Kremlinului. 

Pe 16, fără să fie încă vorba de retragere— cuvântul fatal care 
însemna scăderea norocului imperial nici măcar nu va fi rostit - 
este trimisă spre Mojaisk divizia Clapa recle, trofeele dobândite 


în campanie, toţi răniții şi*bolnavii care pot fi transportaţi. 

Bolnavii şi răniții care nu pot îndura oboseala drumului sunt 
lăsaţi la spitalul de copii găsiţi. De altfel, în această casă a 
durerii sunt tot atâţia ruşi cât francezi; chirurgii care i-au îngrijit 
pe unii şi pe alţii cu tot atâta grijă şi cu o filantropie care nu 
cunoaşte deosebiri între naţiuni şi pentru care oamenii sunt 
oameni, chirurgii vor rămâne cu ei. 

Deodată tunul, care de altfel n-a încetat să se audă într-un loc 
sau altul, bubuie mai aproape de Moscova. 

împăratul care în curtea Kremlinului trece în revistă divizia lui 
Ney aude funebrul ecou, dar se face că n-a auzit nimic, iar 
seara, fiindcă nimeni nu îndrăzneşte să-i anunţe cumplita veste, 
Duroc îşi ia inima-n dinţi şi intră la împărat spunându-i 
următoarele: Kutuzov l-a atacat pe Murat la V oro novo. A ocolit 
pe la stânga poziţiile regelui Neapolelui, i-a tăiat retragerea, i-a 
capturat douăsprezece tunuri, douăzeci de chesoane, treizeci de 
furgoane, i-a ucis doi generali şi i-a scos din luptă patru mii de 
oameni; însuşi regele Neapomui a fost rănit în timp ce săvârşea 
minuni de vitejie ca să restabilească situaţia bătăliei care, 
mulţumită lui Poniatowski, lui Claparede şi lui Latour - 
Maubourg, n-a fost pierdută decât pe jumătate. 

Asta aştepta Napoleon, îi trebuia un pretext ca să părăsească 
Moscova, şi l-a găsit. 

Se duce să-l pedepsească pe Kutuzov. 

In noaptea de 18, armata s-a pus în mişcare spre Vo- ronovo, 
iar a doua zi, pe 19, împăratul însuşi părăseşte oraşul sfânt, 
întinzând mâna spfe Kaluga şi spunând: 

„Vai de cei ce-mi vor sta în cale 

Stătuse treizeci şi cinci de zile la Moscova; pleca acum cu o 
sxită patruzeci şi cinci de mii de oameni, cincizeci de mii de cai, 
cinci sute de tunuri, două mii de care de artilerie, patru mii de 
chesoane, căleşti, trăsuri şi căruţe de tot felul. — ’ 

După patru zile, în noaptea de 22 spre 23 octombrie pe la ora 
unu dimineaţa, deşi armata se afla la trei zile de marş depărtare 
de Moscova, văzduhul fu zguduit de o explozie violentă, iar 
pământul zdruncinat ca de un cutremur. 

Cei care vegheau în jurul împăratului se ridicară tresărind 
înspăimântați, întrebându-se ce catastrofă putea stârm o 
asemenea zguduitură. 

Duroc intră în camera împăratului care se întinsese îmbrăcat 


pe pat. 

Napoleon nu dormea şi la zgomotul pe care-l făcu intrând 
mareşalul întoarse capul. 

— Aţi auzit, Sire? întrebă Duroc. 

— Da, răspunse împăratul. 

— Şi ce spuneţi? 

— Nu-i nimic, e Kremlinul care sare în aer. 

Şi întoarse capul spre perete. Duroc ieşi. 

n 

la pas obişnuit 

Era m 19 noiembrie, exact la o lună după. Plecarea din 
Moscova. 

O coloană franceză de patru până la cinci mii de: -oameni, 
târând cu ea vreo douăsprezece tunuri, se întindea ca o linie 
neagră, lungă, la o zi distanţă dincolo de Smolensk, între 
Koritnia şi Krasnoie. 

Trei sute de cavalerişti mergeau pe flancurile coloanei Aceşti 
cavalerişti, găsiţi la Smolensk, aparţineau tuturor armelor şi 
doar printr-un act de curaj se adunaseră şi porniseră din nou la 
drum. Ce. Se întâmplase cu regimentele lor şi chiar eu corpurile 
de armată din care făceau parte, nimeni nu ştia. Ce se 
întâmplase cu ele? Ce avea să se întâmple la primăvară cu 
zăpada pe care mergeau... 

într-adevăr, chiar când ne aruncăm privirea spre nefericitele 
rămăşiţe ale unuia dintre cele mai frumoase corpuri de armată. 
Napoleon care era înaintea lui la o distanţă de trei zile de marş, 
intra în Orha, cu şase mi* de oameni din vechea gardă, care mai 
rămâneau din treizeci 7 şi cinci de mii, Eugene cu o mie opt sute 
de soldaţi, câţi mai rămăseseră din patruzeci şi două ele mii: 
Davoust eu patru mii de luptători, rămaşi din şaptezeci de mii 1 
Asta era ceea ce Napoleon, mergând el însuşi eu un bastoa: 

1&5 

în mână ca să dea exemplu de curaj şi de răbdare, se în- 
căpățâna să numească marea armată. 

„O, prăbuşire a lui Hannibal! Viitor al lui Atila!” 

Plecând de la Smolensk pe 14 noiembrie, împăratul hotărâse 
că prinţul Eugene şi mareşalii Davoust şi Ney nu vor ieşi decât 
după el, pe rând: Eugene primul, Davoust al doilea şi Ney al 
treilea. In plus, ordonase să se lase o zi interval între plecări. 
Deci, el plecând pe 14, Eugene plecă pe 15, Davoust pe 16, iar 


Ney pe 17. 

Acestuia din urmă îi ordonase să taie cilindrii ele fixare pe afet 
a tunurilor pe care avea să le părăsească, să distrugă toate 
muniţiile, să-i împingă înainte pe cei ce aveau să rămână în 
urmă şi să arunce în aer în patru locuri întăriturile oraşului. 

Ney îndeplinise cu religiozitate ordinele, apoi pornise şi el, 
ultimul, pe drumul acesta distrus de acum de cele trei armate 
care o precedau pe a sa. E adevărat că nu se puteau numi 
armată aceşti şase mii de ostaşi din garda lui Napoleon, cei o 
mie opt sute ai lui Eugene şi cei patru mii de luptători ai lui 
Davoust; ci mai râu: erau oameni înfometați de treizeci şi una 
de zile de retragere, prin zăpadă şi pustiu, iar fiecare dintre ei 
nu păstra din disciplină decât ceea ce socotea necesar ca să 
supravieţuiască. 

Nici comandanţi, nici steaguri nu cunoşteai în urmă. leri, 
marea oaste, astăzi o rătăcită turmă. Nici mijloc şi nici flancuri 
nu mai deosebeai. Ningea. Stăteau răniţii-n căscate burţi de cai; 
în prag de bivuacuri, tăcuţi şi nemişcaţi, Vedeai acum gorniştii, 
la posturi, îngheţaţi, în şa, drepţi, albi de chiciuri şi nici gândind 
să geamă, Cu buzele-mpietrite pe goarnele de-alamă. Obuze, 
bombe, gloanţe şi fulgi de nea, pe rând, Plouau; iar grenadirii, 
surprinşi şi tremurând, 

Mergeau bătuţi ele gânduri, cu ţurţuri pe mustață. Ningea, 
ningea întruna! Un vânt tăios de gheaţă Sufla; peste întinderi 
cu-aluneeuş cei mulţi N-aveau un colţ de pâine şi se târau 
desculți. Nu mai erau vitejii cu inimi tari în lupte, Ci doar un vis 
prin ceaţă, mister de umbre supte, Procesiuni de spectre pe-un 
negru cer de smoală, Privirea îngrozind-o, singurătatea goală 
leşea de pretutindeni răzbunătoare, mută. lar cerul, cti zăpada 
ca pulberea cernută, Urzea pe-ntinsa oaste un giulgiu uriaş; 
Simţind că moare, singur părea orice ostaş, 1 

O. Victor Hugo, mare poet şi drag prieten î Pot îndrăzni să 
schiţez un episod al acestei funeste retrageri, după admirabilul 
tablou pe care i l-ai făcut tu? 

Era, deci, restul celor patru divizii comandate de Ney ia 
începutul campaniei, care înainta, cum am spus, între Koritnia şi 
Krasnoie, reduse la patru sau cinci mii de | baionete şi la două 
sau trei sute de cavalerişti. 

Deodată, cercetaşii care merg înainte se opresc şi privesc 
pământul. Ney dă fuga la ei şi îşi dă seama ce le-a sţârnit 


atenţia: sunt urmele proaspete ale unui clmp de bătaie; zăpada 
e plină de sânge, arme sfărâmate, cadavre mutilate; morţii, în 
şiruri lungi marchează rindurile pe care ie ocupau când erau vii. 

Deodată, unul dintre cavalerişti care, sub o blană de urs, 
ascunde resturile unei uniforme de ofiţer de v î nat ori de gardă, 
sare jos de pe cal. 

— Oh, murmură el, ăsta-i corpul de armată al prinţului Eugene 
care-a luptat aici! lată pe plăcile chipieior sfărâmate numerele 
regimentelor lui. 

Şi urmăreşte eu îngrijorare lungile şiruri de morţi, culcaţi ca 
spicele la marginea brazdei; dar căutarea e zadarnică, morţii 
sunt cu miile! De altfel, se lasă noaptea şi trebuie pornit iarăşi la 
drum. 

Fără îndoială că lupta a avut loc cu o zi înainte, dimineaţa, 
fiindcă niciun rănit nu răspunde la strigătele pe care noii veniţi 
le scot, doar-doar or face să se redeschidă ochii ce nu s-au 
închis de tot. Noaptea a trecut peste câmpul de bătaie şi, la 
minus treizeci de grade, noaptea fără foc e ucigătoare. Astfel că 
totul e tăcut pe suprafaţa aceasta de o leghe sau două, 
semănată în întregime cu cadavre. 

Cel puţin, urma funebră indica drumul ce trebuia urmat: îl 
urmară încă două ore, apoi se opriră. 

Trebuiau să se oprească peste noapte, să facă tabăra, să 
aprindă focurile. 

în fiecare seară, oprirea asta era ceva cumplit; fiecare rătăcea 
la întâmplare căutând vreo colibă de dărâmat, sau de-aie gurii 
de şterpelit. Mulţi plecau, şi era întotdeauna de mirare cât de 
puţini se întorceau: frigul îi ucidea pe unii, suliţele cazacilor pe 
alţii, ceilalţi erau luaţi prizonieri. 

In seara aceea, drumurile'lungi erau zadarnice: dintr-o pădure 
de brazi făcură rost de lemne, caii ucişi dădeau carnea; 
Smolenskul fusese părăsit abia cu o zi înainte, astfel că ostaşii 
mai aveau pâine. 

Ofiţerul pe care l-am. Văzut sărind jos de pe cal- şi căutând 
printre morţi fu printre primii întorşi de pe câmpul de luptă dar 
după ce trecuseră pe acolo venise o Imită de lupi şi trebuiseră 
goniţi. 

Din fericire, animalele carnivoare preferă carnea de om celei 
de animal; deci caii erau aproape întregi şi oferiră im prânz 
îmbelşugat trupei pe care o urmărim. 


Ostaşii aprinseră focuri, instalară santinele şi dacă facem 
abstracţie de urletele lupilor, noaptea fu destul de liniştită. 

A doua zi în revărsatul zorilor, mareşalul dădu ordin de 
plecare; suflet de flacără în trup de oţel, el era ultimul la culcare 
şi primul la deşteptare. 

Ca de obicei, câteva sute de oameni rămaseră culcaţi în jurul 
focurilor ce nu erau încă bine stinse şi fumegau: în timpul 
somnului amorţeau într-un grad atât de apropiat de moarte, 
încât în momentul trezirii socoteau că-i mai scurt şi mai puţin 
dureros să coboare cu totul în moarte decât să urce din nou la 
viaţă. 

Porniră din nou la drum; în timpul nopţii ninsese şi mai ningea 
şi acum; mergeau la întâmplare, după o busolă, întorcând 
spatele nordului pe un ocean de gheaţă, în capul coloanei erau 
Ney, generalul Ricard şi alţi doi sau trei ofiţeri superiori, 
precedaţi de nişte oameni care nu formau o avangardă, ci 
mergeau în debandadă şi mai grăbiţi să ajungă decât ceilalţi. 

Deodată, o mişcare deosebită îi atrase atenţia lui Ney: 
oamenii ce mergeau înaintea lui se opriră deodată strângându- 
se înspăimântați, iar cei din faţă începură să dea înapoi peste 
cei care-i urmau. Ney îşi porni calul în galop, îi întrebă ce se 
întâmplă şi prin ninsoarea care se rări pentru o clipă, îi arătară 
generalului lor munţii care-i înconjurau plini de trupe ruseşti. : 

Nimeriseră direct în flancul armatei lui Kutuzov, adică în cei 
optzeci de mii de oameni care-l urmăreau pe Napoleon! Nu-i 
văzuseră fiindcă ningea, iar francezii mergeau cu capul în jos; 
dar ruşii de pe înălțimile pe care se aşezaseră, urmăreau din 
ochi de o oră micuța coloană care, imprudentă, se dădea 
singură pe mâna lor. 

într-adevăr, semicercul uriaş care formează armata rusă n- 
avea decât să-şi unească cele două capete, şi cei cinci sau şase 
mii de oameni ai lui Ney vor fi prinşi ca într-un amfiteatru uriaş. 

Ney ordonă să se pregătească armele. 

în acel moment se văzu venind un ofiţer înfăşurat într-o 
manta, îndreptându-se spre francezi. Era un soL 

îl aşteptară. 

La cincizeci de paşi de primele rânduri îşi ridică pălăria şi o 
flutură: nu era doşir sol, ci mai mult, era francez.. În clipa când 
cuvintele acestea străbat 'rândurile: francez! Un francez!" 
ofiţerul de vânători care a recunoscut morţii ele pe ultimul câmp 


de: luptă străbătut şi a spus că sunt ostaşii prinţului Eugene, se 
repede înainte, sare jos de pe cal şi se aruncă în braţele solului. 

Cei doi ofiţeri schimbă câteva cuvinte. 

— Paul! 

— Louis! 

— Frate! 

Apoi cei doi bărbaţi care se căutaseră reciproc printre morţi 
se îmbrăţişară frăţeşte, fericiţi că se revăd vii. În acest timp, 
ostaşii dădură fuga la ei înconjurându-i. 

Tânărul ofiţer care coborâse de pe deal explică atunci în ce 
constă misiunea lui: era ofiţer de ordonanţă al prinţului Eugene, 
fusese luat prizonier chiar în bătălia aceasta care lăsase morţii 
atât de bine aliniaţi în rânduri şi al cărei câmp îl străbătuseră cu 
o zi înainte. Bătrânul feldmareşal rus i-a recunoscut pe Ney şi-i 
propune să se predea. 

— Şi dumneata un francez, te-ai însărcinat cu misiunea asta? 
îl întrebă Ney pe tânăr. 

— Aşteptaţi o clipă, domnule mareşal, şi lăsaţi-mă să termin, 
răspunse acesta. O să vă repet mai întâi cuvintele 
feldmareşalului, iar lor o să le adaug pe ale mele. Mi-a spus că 
n-ar îndrăzni să facă o asemenea propunere unui general atât 
de mare, unui războinic atât de vestit, dacă acestui inamic pe 
care-l stimează i-ar rămâne măcar o şansă de salvare; dar 
optzeci de mii de ruşi şi o sută de tunuri sunt înaintea şi 
împrejurul lui, astfel că i-a trimis un prizonier francez, gândindu- 
se că vorbele acestuia vor afla fără îndoială mai multă crezare, 
decât cele ale unui ofiţer rus. 

— Bine, spuse Ney, ai vorbit pentru ruşi, acum vorbeşte 
pentru dumneata. 

— Dacă vorbesc pentru mine, domnule mareşal, voi spune că 
ieri dimineaţă, prinţului Eugene i s-a făcut aceeaşi propunere, 
iar el a răspuns şarjând la baionetă cu şase mii de oameni, 
împotriva celor optzeci de mii. 

— Perfect, spuse Ney, începi să vorbeşti franţuzeşte, 
domnule. Dacă am avea de-a face cu Miioradovici v-aş spune: 
„Suntem pierduţi! Să murim împreună! Dar avem de-a face cu 
Kutuzov; o să pierdem un sfert, o treime din oameni, dar vom 
scăpa. 

— Ei bine, întoarce-te la Kutuzov şi spune-i ce ar fi trebuit să-i 
spui de la bun început: că un mareşal al Franţei poate fi ucis, 


dar nu se predă. 

— l-am spus asta, răspunse simplu tânărul ofiţer. Apoi 
întorcându-se spre frate-său continuă: Acum, Paul, dă-mi orice 
armă ca să pot, în învălmăşeală, să mă debarasez de cei ce mă 
păzesc şi să ajung ia voi. 

Ofiţerul de vânători scoase de sub blana de urs un pumnal 
lung de Tuia, cu lamă persană şi cu miner damaschinat cu aur, 
şi i-l dădu fratelui său. 

— la-l, spuse, te aştept! 

Tânărul ofiţer de ordonanţă îl salută pe mareşal şi urcă spre 
poziţiile ruse. 

Ney se folosi de momentul acesta de răgaz ca să-şi adune toţi 
oamenii. 

De o parte., optzeci de. Mii de ruşi în rânduri compacte, 
profunde, bine hrăniţi, aşezaţi în linii duble, dispunând de î» 
cavalerie minunată, de o artilerie extraordinară şi în sfâr- ştt. De 
încă ceva ce dubla acest avantaj; superioritatea poziţiei: de 
cealaltă parte - cinci mii de soldaţi de toate armele, o coloană 
pierdută în pustiu, oameni mutilaţi, slăbiţi. Murind de frig şi de 
foame. 

Nu conta î Cei cinci mii îi vor ataca pe cei optzeci de mii | 

Ney dă semnalul.’ 

O mie cinci sute de soldaţi, rămăşiţe ale diviziei Rica.nl WAvá. 
H\ frunte: generalul Ricard şi oamenii săi vor face ma; irit li o 
breşă. Nev şi restul armatei vor încerca să treacă prin ea după 
aceea. La primul pas pe care-l făcea Ricard 'âmpotriva ruşilor, 
toate colinele care, cu o clipă t mante. Erau reci şi mute bubuie 
şi se aprind ca nişte vulcani. Ricard şi cei o mie cinci sute de 
oameni ai săi urcă sub foc colina din faţa lor: dau de o văgăună, 
unde se înfundă În zăpadă până-n gât, o străbat şi se ciocnesc 
cu linia rusă care-'i respinge, zdrobiţi. In văgăună. 

Dar Nev este de acum în mii locul lor, el îi adună, îi 

% 

reorganizează şi înaintează în fruntea lor. Ordonând celor 
patru sute de ilirierii printre care se află şi ofiţerul de vâoa- tori 
să a race din flanc armata inamică. 

Pare o nebunie, nu-i aşa? Patru sute de oameni să atace din 
flanc optzeci ele mii de oameni! Un om să atace două sute de 
oameni! 

Totuşi aşa era pe vremurile, acelea de războaie epice. 


Cu cei trei mii de oameni ai săi. Nev urcă la asaltul acestei 
citadele vii şi, cu cei patru sute de oameni ai săi, căpitanul Paul 
Richard atacă armata rusă în flanc. 

Ney nu le-a vorbit soldaţilor; n-a rostit niciun ca vini, S-a 
aşezat în fruntea lor şi a pornit; toţi l-au urmat, 

Prima linie e atacată la baionetă şi dată peste cap. 

A doua e la două sute de paşi mai departe. 

— Înainte! strigă Ney. 

Dar în clipa când atinge această a doua linie, treizeci de 
tunuri dispuse în baterie bubuie spre ambele lui flancuri; 
coloana tăiată în trei bucăţi, ca un şarpe, se învălătuceşte şi se 
aruncă înapoi, trăgându-l cu sine pe mareşal. 

S-a încercat imposibilul. 

— Înapoi! în pas obişnuit! strigă mareşalul - Aţi auzit, soldaţi? 
strigă la rândul său generalul Ricard. Mareşalul a spus: în pas 
obişnuit! 

Şi oamenii se retrag în pas obişnuit, traversează văgăuna în 
pas obişnuit şi se pomenesc, mergând tot în pas obişnuit, în 
locul de unde au plecat. 

Numai că au plecat cinci mii şi s-au întors două mii. În schimb, 
iată că de pe coasta muntelui coboară cei patru sute de iliri, mai 
mulţi decât au plecat: au întâlnit o coloană rusească de cinci mii 
de oameni care duceau trei sute de prizonieri francezi, germani, 
polonezi; s-au năpustit asupra ei, au atacat-o cu furia disperării 
şi, după o luptă scurtă, coloana a -făcut un pas înapoi, prizonierii 
au fost eliberaţi, iar cei doi fraţi Paul şi Louis Richard s-au 
regăsit îfribrăţişându-se. 

Atunci a fost văzut Ney şi cei două mii de oameni ai săi dând 
înapoi şi regrupându-se sub focul artileriei lui Katu- zov. 
Manevra dând greş pe centru, -căpitanul Paul Richard a dat 
ordin să se ajungă la oastea mareşalului. 

Ce o să facă? O să se aşeze în careu şi o să moară! 

Dar prizonierii sosesc; îl cunosc pe Kutuzov; acesta., care l-a 
lăsat să treacă pe Napoleon, pe Eugene, o să-l lase să treacă şi 
pe Ney. Nu-i vorba decât de făcut un ocol. Kutuzov n-o să-i 
urmărească, el are încredere în iernile prii sale: după părerea 
lui, iarna este. Un inamic mai rapid şi mai sigur decât ghiuleaua, 
„larna, spune el, e generalul meu comandant; eu nu sunt decât 
locotenentul iernii.” 

In acel moment, parcă pentru a ajuta retragerea începe din 


nou să ningă. 

Ney se gândeşte o clipă şi dă ordin de retragere spre 
Smolensk. 

Toţi amuţesc, năuciţi, vasăzică se întorc în nord, urcă din nou 
spre frig. Îi întorc spatele lui Napoleon! 

— Spre Smolensk, în pas obişnuit! repetă Ney. 

Oamenii înţeleg că există un plan în legătură cu asta, 
pesemne salvarea coloanei. Refac rândurile şi pornesc sub tirul 
de mitralii a cincizeci de tunuri, dar numai sub tir de mitralii. 

într-adevăr, ceea ce au prevestit prizonierii s-a îndeplinit: 
Kutuzov, Fabius-ul nordic, a rămas pe dealuri. 

Dacă un singur corp de armată rus ar fi coborât în cim pie şi i- 
ar fi lovit pe cei două mii de oameni, totul s-ar fi sfârşit. Niciunul 
dintre ele însă nu îndrăzni să se clintească din loc, fără ordinul 
generalului comandant. 

Dar artileria bubuia, iar mitralia ploua peste aceste biete 
rămăşiţe de armată, aproape la fel de deasă ca fulgii de zăpadă 
care-i sileau pe artilerişti să ochească la intim plare. Cei ucişi 
cădeau ţepeni, răniții cădeau şi ei, se ridicau, porneau, cădeau 
iarăşi, încercau să se ridice, cădeau din nou, se zbăteau, apoi 
încet-încet, zăpada făcea pentru ei ce făcuse pentru morți: îi 
acoperea cu uriaşul giulgiu pe care iarna rusească îl ţesea ca să 
înfăşoare în el orgoliul Franţei. 

Din loc în loc, drumul era presărat cu mici muşuroaie la 
început roşii care, treptat, se înălbeau: erau cadavrele ostaşilor 
căzuţi. 

în- timp ce mărşăluiau, orbiţi de gloanţe şi de zăpadă, 
francezii se ciocniră cu o masă neagră şi compactă: era alta 
coloană rusă, 

— Staţi! Cine sunteţi? strigă generalul care o comanda. 

— Foc! răspunse mareşalul. 

— Tăcere! zise un prizonier polonez eliberat de francezi, care 
continua pe ruseşte înaintând: Nu ne mai recunoaşteţi? Suntem 
corpul de armată al lui Uvarov şi-i împresurăm pe francezi care 
sunt prinşi în râpă. 

Generalul rus se mulţumi cu răspunsul acesta şi lăsă coloana 
franceză - atât de mare erau întunericul provocat de zăpadă şi 
dezordinea provocată de mitralii - să treacă, iar aceasta nu făcu 
haltă decât la două leghe de acolo pe câmpul de luptă al 
prinţului Eugene. 


Era în afara bătăii tunurilor ruseşti şi în afara razei vizuale a 
feldmareşalului. 

M 

Printre răniții rămaşi în mmă era şi căpitanul Paul Richard; un- 
glonte de mare calibru îi sfărâmase coapsa şi totodată îi 
omorâse calul. In mijlocul dezordinei, ei căzuse fără ca fratele, 
său să observe; dar după cum din minut în minut privirile lui 
Paul îl căutau pe Louis, tot astfel, privirile lui Louis îl căutau pe 
Paul. Deci, în curârid Louis îşi dădu seama că fratele său nu mai 
e acolo şi se interesă de el: un german îi văzuse căzând cu calul 
lui. 

Louis era pe jos; o luă la goană înapoi strigându4 pe Paul din 
toate puterile., O voce îi răspunse. 

Prin perdeaua de zăpadă care cădea ele sus, se îndreptă spre 
locul de unde se auzise vocea. O movilită începea să se formeze 
acoperind un călăreț şi calul său. Paul căzuse cu piciorul prins 
sub cal; neputându-se ajuta de celălalt picior, rupt, aştepta 
liniştit moartea, când auzi glasul fratelui său. Louis, cu o forţă 
supraomenească, urni calul mort şi eliberă piciorul călăreţului, 
apoi îl trase pefrate-său spre el îl luă în braţe ca pe un copil şi 
încercă să-l ducă. 

Bar Paul, spiniindu-i că nu poate ucr.ua astfel coloana, Louâs 
H rezemă de cadavrul calului şi se întoarse spre tovarăşii săi. 

Paul scoase pistoalele di n cohurii calului să îl gata să-i 
împuşte pe primii doi cazaci care s-ar fi apropiat de ei 

Louis ajunse coloana asupra căreia artileria rusă trăgea cu 
mitralii şi. Mergincl pe jos. Se amestecă printre cavalerişti, 
Aceştia rămăseseră aproximativ o sută cincizeci. Primul care fu 
ucis şi scăpă frâiele din miini, le lasă să cadă în mâmile lui. Louis 
care atât aştepta; acesta scoase + c“lăreful ucis din şa, 
încalecă, întoarse calul spre armata rusă şi se întoarse pentru a 
doua oară. 

Din când în când se oprea şi striga din răsputeri; se: bt&uisfe 
pe un brad uriaş care trebuia, să-i arate direcţia „dar fulgii de 
zăpadă formau o perdea atât ele deasă, încât, la zece paşi 
distanţă era cu neputinţă să vezi ceva. Continuă. Să strige şi 
pentru a doua oară un glas îi răspunse; se îndreptă într-acolo. 

Artileria trăgea întruna, dar nenorocirea şi frigul erau- atât, de 
mari. Incât ostaşii nu mai clădeau atenţie obuzelor şi gloanţelor. 
Erau fericiţi cei ce erau ucişi deodată! De termit era zăpada, era 


frigul, erau lupii care veneau să-i mănânce pe răniții pe 
jumătate morți’. 

Tot strigându-se, cei doi fraţi se înlâiniră. 

Louis îl luă din nou pe Paul în braţe şi-l urcă pe cal. Fie pentru 
că ştia să se stâpinească. Fie din cauză că nu-şi mai simţea 
piciorul rănit, căpitanul nu scoase nici iro geamăt. Louis luă calul 
de haturi. Paul se ţinu strâns de oblânc şi porniră în urmărirea 
coloanei franceze. î 

Cale de aproape o jumătate ele leghe. Intocmai ca m basmele 
unde. pietricelele presărate din ioc în loc le arată drumul copiilor 
oropsiţi, cadavrele, sau mai curând’ movilitele şi urmele de 
singe le arătară drumul urmat de coloană. 

După o jumătate de leghe, nu se mai văzu decât sânge: erau 
răniții care putuseră să-şi continue drumul şi care lăsau astfel de 
urme; apoi singele, acoperit de zăpadă, dispăru şi el la rându-i. 

Ajunseră în afara razei de acţiune a ghiulelelor ruseşti şi 
trebuiră să meargă la întâmplare. 

După două ore, calul, care nu mai mâncase de când 
părăsiseră Smolenskul începu să se poticnească la fiecare pas 
şi, în cele din urmă, căzu. Lovindu-l, Louis îl sili de două-trei ori 
să se ridice. Atunci Paul îl rugă pe frate-său să-l părăsească; 
sănătos cum era, acesta înfăşurat într-o manta bună, putea, 
dacă îşi mai punea pe el şi blana de urs, să ajungă din urmă 
coloana şi să scape Impreună cu ea, dacă aceasta izbutea să se 
salveze; dar Louis ridică din umeri. 

— Frate, vezi bine că marşul acesta al mareşalului e înşelător; 
o să lase armatei lui Kutuzov vreme să se scurgă, apoi se va 
întoarce spre Nipru şi va ajunge din urmă armata franceză la 
Liadi sau la Orha. 

La rându-i, Paul clătină din cap.! 

— Şi când crezi că o să se întoarcă ai noştri? 

— La noapte sau mâine dimineaţă cel mai târziu, răspunse cu 
îndrăzneală Louis. 

— Atunci, hai să facem o învoială. 

— Care? 

— Îmi făgăduieşti pe cuvânt de onoare s-o respecţi? 

— Vorbeşte. 

— Primesc ajutorul tău până mâine dimineaţă; mâine în zori, 
dacă nu ne găseşte coloana mă părăseşti? 

— Vedem noi. 


— Mâine în zori mă părăseşti? 

— Bine, te părăsesc, spuse Louis, ca să înfrângă rezistenţa 
fratelui său, ne-am înţeles. 

— Dă-mi mâna. 

— lat-o. 

— Fă cu mine ce vrei până mâine dimineaţă. 

Louis privi împrejur: o armată, pesemne cea a prinţului 
Eugene, îşi făcuse tabăra aici; o baracă, una singură era încă în 
picioare în pustiul ăsta; fără îndoială, îl adăpostise pe vice-rege. 
Louis îl luă pe frate-său în braţe, îl sprijini de un perete al 
cabanei cât mai la adăpost apoi se orientă să facă rost de 
lemne. 

Câţiva brazi piperniciţi, trişti, albi ca nişte stafii se iveau din 
loc în loc; mulţi fuseseră raşi de ghiulele. Louis adună un braţ 
mare de lemne pe care le aduse în cabană apoi culese nişte 
resturi de paie îngrămădite într-un colţ al taberei. 

Paul înţelese intenţia fratelui său şi ca să aprindă focul îi oferi 
unul dintre pistoalele sale, dar Louis îi ceru să le păstreze: erau 
ultima apărare împotriva lupilor care, poate, aveau să-i viziteze 
la noapte, şi împotriva. Cazacilor, care, cu siguranţă, aveau să-i 
viziteze a doua zi. 

Apoi Louis se duse spre calul care căzuse şi scotoci în coburi 
unde găsi nu numai o pereche de pistoale dar şi un săculeţ cu 
praf de puşcă şi gloanţe. 

Se întoarse încântat de ceea ce. Găsise. 

Rănitul îl urmărea din priviri cu dragoste adâncă. Ca să-şi 
liniştească fratele, Louis părea calm, aproape bucuros. Scutură 
zăpada de pe crengile răsinoase, făcu o grămadă în mijlocul 
cabanei şi alta într-un colţ. Înghesui sub crengi toate paiele pe 
care le putu găsi, scoase din buzunar o bucăţică de hârtie, 
înfăşură în ea o încărcătură de praf de puşcă, descărca unul 
dintre pistoale cu vergeaua, ne- lăsând decât o jumătate ele 
încărcătură fără fultuială, apropie ţeava de hârtie şi apăsă pe 
trăgaci care făcu flacără fără să facă zgomot. Flacăra dădu foc: 
prafului de puşcă învelit în hârtie, care se aprinse numaideclt. 

Atunci Louis se apropie şi aţâtă focul suflând; Mrtia şi paiele 
se aprinseră mai întâi, apoi, împotrivindu-se ceva nai mult, 
crengile de brad. 

După cinci minute focul ardea cu vâivătaie; trebuia doar sănu- 
| mai lase să se stingă. 


— Şi acum, spuse Paul, ce mâncăm? 

— Aşteaptă, răspunse Louis. 

Şi se întoarse spre cal, ca să taie din el o bucată eu pumnalul 
de Tuia, pe care i-l dăduse frate-său şi care-i slujise atât de bine, 
ca să scape de ruşi, dar sărmanul animal nu murise încă şi, ca şi 
cum ar fi presimţit ce avea să i se întâmple, făcu o sforţare, se 
ridică, se târî spre foc, intră în cabană şi începy să mestece 
mlădiţele verzi de brad. 

— Ah, lacomule! spuse Louis. 

Dar n-avu curaj să-l ucidă; de altfel, Paul se opuse: dacă bietul 
animal avea să prindă un pic de putere, putea să-l folosească 
mâine. 

Louis se duse în cercetare lăsându-i fratelui său o ploscă în 
care rămăseseră câteva picături de rachiu. Găsi un molid cu 
crengi mai puţin amare decât bradul; tăie copacul în întregime 
şi se întoarse, târându-l, la cabană. Mlădiţele cele mai dulci 
slujiră drept hrană calului; crengile şi trunchiul fură puse la o 
parte ca să hrănească focul. 

Apoi se înnopta. 

— Cu toate astea, întrebă Paul. Ce mâncăm? 

— Fii liniştit, răspunse Louis, am un plan. 

Deodată, din patru sau cinci locuri simultan, se auziră urlete. 

— Poftim, zise Louis, iată cina care vine la noi. 

După o clipă se văzură trecând pe zăpadă nişte umbre negre; 
uneori, una dintre ele se întorcea, privea focul şi ochii îi aruncau 
două sclipiri, de parcă flacăra s-ar fi reflectat în ei. 

— Pricep, spuse Paul, pe primul care se apropie de cabană, îl 
ucizi, nu-i aşa? 

— Întocmai, frate. 

— la pistoalele mele, sunt făcute la Versailles şi-s mai bune 
decât ale tale. 

— Nu! Cazacii poate dau târcoale prin apropiere;; ar auzi 
împuşcătura şi ar veni numaideeât 

— Atunci ce-o să faci? 

Louis îşi înfăşură braţul stâng în pătura de sub şaua calului - 
animalul după ce mâncase mlădâţele de molid x se culcase într- 
un colt al cabanei - apoi luă pumnalul cu mâna dreaptă, îşi legă 
încheietura cu batista şi se duse înapoia unui trunchi de copac, 
la zece paşi distanţă de baracă, 

Era acolo doar de cinci minute, când un lup uriaş care-l 


mirosise veni să se posteze la şase paşi de ei privindu-t cu ochii 
în flăcări şi clănţănind din dinţi, 

Louis mei*se drept spre el; lupul dădu înapoi, dar încet, fără 
să fugă, continuând să-l privească pe tânărul ofiţer şi gata să se 
năpustească asupra lui dacă ar fi. Făcut un pas greşit. 

Deodată, lui Louis i se păru că-i fuge. Pământul de sub 
picioare şi că se prăbuşeşte într-o prăpastie de zăpadă, într- 
adevăr căzuse într-o văgăună; zăpada care nu cedase sub 
greutatea mică a lupului, se prăbugşise sub picioarele lui. 

în acelaşi timp, i se păru că o greutate îl apasă pe cap şi nişte 
dinţi ascuţiţi i se înfig în umăr Instinctiv, ridică braţul înarmat cu 
pumnalul şi simţi numaideeât că dinţii lupului îi dau drumul, iar 
un lichid cald îi curge pe faţă, înfipsese pumnalul până la plasele 
în pieptul animalului. 

Îs! 

Lupta fu o încleştare de spaime. 

Lupul voi să fugă, iar după zece paşi se culcă însân- gerat pe 
zăpadă; cât despre Louis, în timp ce se zbătea, picioarele lui 
spărsese un strat de gheaţă şi intrase în apă până la genunchi. 

Trebuia să ajungă sus uremd povârnişul; mulţumită 
pumnalului, de care se sprijini înfigându-l în malul văgăunii, 
izbuti. Alergă spre lup, care, văzându-l că se apropie, încercă 
zadarnic să fugă, îl apucă de labele dinapoi şi-l târî spre cabană. 

— Ce-ai făcut? întrebă Paul. 

— lată, spuse Louis, fără să mai socotim blana, o friptură cum 
n-o să aibă la cină în seara asta niciun rege, niciun prinţ, niciun 
mareşal al Franţei! 

— Dar ce-i cu sângele de pe tine? 

— Nu-i nimic, e sângele lupului. 

Era şi un pic din sângele lui amestecat cu acela al animalului, 
dar Louis nu pomeni nimic despre asta. 

Tânărul spintecă şi iupui lupul, apoi tăie muşchiul. 

Din fericire, de când cu retragerea armatei franceze, lupii se 
îngrăşaseră'foarte tare. 

în sfârşit, Louis scoase din foc un strat de jăratec, puse pe* el 
carnea sângerândă şi rosti, întorcându-se spre frate-său: 

— Ei, ce spui de friptura mea? 

— Spun, murmură rănitul, că aş prefera un pahar cu apă! 

— Vei fi servit după poftă, frate! 

Şi desprinzând unul dintre coburii şeii, punând în el şapte-opt 


gloanţe de plumb şi agăţându-le de eghileţii săi desfăcuţi, Louis 
se duse la văgăună, îl lăsă în jos până la râul a cărui gheaţă o 
spărsese cu picioarele, şi-l scoase plin cu apă. 

O haită de lupi. Il urmărea şi dacă ar fi făcut un pas greşit l-ar 
fi sfâşiat. Carnea friptă al cărei miros se împrăştia în jurul 
cabanei atrăsese animalele de pe distanţă de un sfert de leghe 
împrejur. 

Louis se întoarse nevătămat şi dădu coburul plin cu apă 
fratelui său care-l goli dintr-o înghiţitură, de parcă ar.fi fost un 
pahar obişnuit. Louis se întoarse la râpă, ţinând de data asta, în 
mâna stângă un băț cu un tăciune aprins la capăt. Câţiva lupi îl 
urmăriseră atât de aproape la întoarcere, încât crezu că trebuie 
să-şi ia măsura asta de precauţie: băţul- aprins îi ţinu la distanţă 
şi, ca şi prima oară, Louis se înapoie nevătămat. 

Cât despre eventualitatea de a fi atacați în cabană, nu se 
temea ele aşa ceva: atâta vreme cât focul ardea, lupii n-aveau 
să se apropie, iar Louis adunase destule lemne ca să. Intreţină 
focul până ă doua zi. 

Provizia de lemne şi ele apă fiind deci făcută, Louis se culcă 
lângă frate-său, înţepă cu vârful pumnalului o bucată de muşchi 
de lup care-i păru destul de friptă şi începu s-o înfulece eu poftă 
de parcă ar fi mâncat im biftec preparat la cea mai bună 
cârciumă din Londra. 

Paul îl privea melancolic, 

— Nu mănânci? îl întrebă Louiş. 

— Nil nu mi-e decât sete. 

— Bea! zise Louis dându-i coburul. 

Paul îl luă şi bău cu lăcomie câteva înghiţituri. 

— Bea tot, îl îndemnă Louis, fântâna nu-i departe. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Paul, ele altfel, am să-ţi vorbesc. 

Louis îl privi pe frate-său. 

— Da, frate, şi încă serios, adăugă rănitul. 

— Vorbeşte! zise Louis. 

IDO 

— Se poate să te fi înşelat, nădăjduind că ai noştri o să se 
întoarcă. 

— Nu-i cu putinţă să facă altfel, replică Louis. 

— Nu contează, să admitem că nu se mai întorc. 

— Nu admit defel, insistă Louis. 

— Dar eu admit, zise Paul, sau mai curând, ca să nu te supăr 


prea tare, bănuiesc. 

— Şi? întrebă Louis, privindu-şi fratele cu îngrijorare. 

— Dacă până mâine în zori nu se întorc, o să te duci tu în 
căutarea lor. 

— Hm, făcu Louis cu o înfăţişare care însemna: „Asta nu-i 
prea sigur.” 

— Ne-am înţeles, frate! De altfel, o să discutăm asta mâine 
dimineaţă. 

— Fie. 

— Până atunci, întrucât la urma urmei, tu ai ceva mai multe 
şanse decât mine să revezi Franţa, lasă-mă să-ţi fac o 
mărturisire. 

— O mărturisire? 

— Da. Ascultă frate, am săvirşit în viaţa mea o faptă urâtă. 

— Tu? Cu neputinţă! 

— Aşa este cu toate astea şi ca să mor fără să am 
remuşcări... 

— Ca să mori? îl întrerupse Louis. 

— În sfârşit, dacă* o fi să mor, ca să n-am remuşcări, trebuie 
să-mi făgăduieşti că repari fapta mea urâtă. 

— Vorbeşte! O să fac tot ce poate face un bărbat pentru alt 
bărbat. 

— Frate, în Germania e o fată, fiica unui pastor „, a pastorului 
din Abensberg - ştii, din satul acela în care s-a tras asupra 
împăratului... 

— Da, şi? 

— Pe fata asta, numită Margareta Stiller, am dezonorat-o! 

— Tu? 

— Te-am prevenit... E mai mult decât o faptă urâtă, e o crimă. 
Uite, nu ştiu de ce - mă gândesc adesea la ea, e adevărat - dar 
mă gândeam la iată asta când m-a lovit glonţul. Asta-i pedeapsa 
cerului, mi-am zis. Şi am căzut, 

— Frate... 

— Tare mult aş fi vrut să te chem, când am căzut, ca să-ţi 
spun în două cuvinte ceea ce îţi spun acum. Pe îndelete, dar m- 
am gândit că dacă te-aş fi chemat, ar fi însemnat să te fac să 
pieri odată cu mine aşa că am tăcut, 

— Da, dar eu am observat lipsa ta... 

— Şi ai venit, ca un frate devotat. Nu-ţi mulţumesc, Louis, ce 
ai făcut tu pentru mine aş fi făcut şi eu pentru tine; dar am 


socotit întoarcerea ta drept o favoare a cerului, care-mi 
îngăduie, poate, să-mi repar greşelile... Fata asta pe care am 
necinstit-o, am siluit-o - ce vrei, mă îmbătaseră praful de puşcă 
şi. Mânia - fata asta avea un logodnic; logodnicul era Friederich 
Staps, cel care a vrut să-l ucidă pe împărat la Schonbrunri. 

— Staps? 

— Vai, da., pare un roman. Acest Friederich Staps care m-a 
văzut la o adunare a unei societăţi secrete— n-am vreme să-ţi 
spun cum ajunsesem acolo - a cerut să vin la el la închisoare şi 
m-am dus. M-a rugat să-l însoțesc la locul de execuţie, iar acolo, 
când va fi mort, să iau un medalion pe care-l purta pe piept, şi 
să citesc o hârtie pe care o va ţine în mina dreaptă. După ce 
aveam să citesc hârtia, trebuia s-o dau colonelului care prezida 
tribunalul militar ce-l condamnase la moarte. l-am făgăduit 
totul; l-am însoţit până la locul execuţiei: a căzut străpuns ele 
câteva gloanţe. 

— Şi ai luat portretul? 

— Am luat portretul şi am citit hârtia... Portretul era al 
Margaretei Stiller! 

— Ah! 

— Aşteaptă... Pe hârtie erau scrise trei cuvinte şi o semnătură 
„Îi acord iertarea, 

Napoleon" 

— Frate! 

— Înţelegi, n-a vrut iertarea asta. Ce-ar fi făcut cu ea? lubita 
lui fusese necinstită de un ticălos... Ticălosul ăsta sunteui 

— Paul! Paul! 

— Ticălosul ăsta sunt eu! repetă Paul., Acum ascul- tă-mă: 
dacă mor, eşti moştenitorul meu; avem fiecare aproximativ câte 
două sute de mii de franci avere; n-ai nevoie de banii mei, aşa 
că îţi spun: nu ştiu dacă o poţi găsi pe femeia asta, dar odată- 
întors în Franţa, o să pleci în Germania, nu-i aşa? 

— Da, frate. 

— O s-o găseşti pe Margareta Stiller... 

— Tatăl ei, îţi repet, era pastor la Abensberg în 1809. 

— Da, frate. 


— Când îl vei găsi, îi vei spune ce s-a întâmplat, cum m-a 
pedepsit Dumnezeu, cum într-o baracă pustie, în urletul lupilor 
şi în strigătele de „ura!” ale cazacilor ţi-am povestit aventura 


asta ticăloasă; cum mi-ai făgăduit să-mi repari crima - în 
măsura în care o astfel de crimă poate fi reparată, - dindu-i 
întreaga mea avere. Ca să te ajut s-o recunoşti, iată portretul ei. 

Şi îşi scoase de la piept medalionul pe care-l luase de la 
pieptul lui Staps, 

Louis îşi trecu pe după gât lănţişorul. 

— Fii liniştit, frate! spuse el. 

— Dă-mi mina, zise Paul. 

— lat-o. 

— Acum încearcă să dormi, ai nevoie de forţe pentru mâine. 

— Cum vrei să dorm? 

— Încearcă! O să încerc şi eu. 

Louis se ridică, aruncă un braţ de crengi de brad şi de molid 
pe focul gata să se stingă, apoi luând din foc o bucată de lemn 
aprins o azvârli în mijlocul lupilor care, atraşi de carnea friptă, 
dar ţinuţi la distanţă de foc stăteau în semicerc în jurul cabanei, 
în timp ce alţii adulmecau prin crăpăturile dintre scânduri. 

înfricoşaţi de lemnul aprins: care se rostogolea în mijlocul lor, 
lupii o luară la goană urlând. 

Focul lumina puternic; Louis se înfăşură în manta şi se culcă 
lângă frate-său, cu intenţia de a nu adormi, dar după un sfert de 
oră, osteneala, nevoia de somn atât de puternice în tinereţe 
începură să-l facă să amestece lucrurile, pe care le vedea şi 
ideile în minte, totul deveni nedesluşit, apoi se stinse: adormise. 

în zori se trezi la apăsarea unei mâini. 

Redeschise ochii: era Paul care-l trezea din somn. 

— Frate, spuse rănitul, mi-e sete! 

Louis se frecă la ochi, îşi adună gândurile, luă coburul care-i 
slujea drept ploscă şi porni spre râpă. 

Abia ieşise din cabană când auzi în urmă zgomotul unei 
împuşcături. 

Se întoarse cuprins de o presimţire sinistră. 

Paul, simțind că-i un obstacol ce-l împiedica pe fra- te-său să 
se salveze, îşi trăsese un glonte în cap'. 

Louis Richard nu se înşelase în presupunerile lui: Ney, 
îndreptându-se spre nord, nu voise decât să-i facă pe ruşi să-i 
piardă urma; străin de amănuntele pe care le-am arătat,, 
întorcând capul ca să nu-şi vadă soldaţii murind, astupându-şi 
urechile ca să nu audă gemetele răniților, mergea drept înainte, 
mai nepăsător faţă de grindina de gloanţe şi obuze, decât faţă 


de fulgii de zăpadă ce-i ascundeau urmele după care ar fi putut 
să recunoască drumul, După trei ore, mareşalul se opri; se afla 
într-un sat părăsit-ca toate satele; o armată sau două, poate 
chiar trei armate trecuseră pe acolo: nu mai rămăsese nicio uşă, 
nicio fereastră, tot ce putuse arde fusese ars. Astfel că nu voi 
să-şi prelungească halta: înainte de a se face ziuă avea să 
plece, Niprul trebuia să fie înaintea lui, dar înaintea lui sunt ruşii: 
o să meargă direct spre răsărit, apoi, descriind un unghi drept, 
se va îndrepta spre sud şi va intâlni fluviul 

Pe la ora 9 răsunară bubuituri de tun;,. Să fie un corp de 
armată care, ştiindu-l rătăcit venea să-l caute la ordinul lui 
Napoleon? 

Nu, salvele aveau prea mare regularitate: erau ruşii care-şi 
sărbătoreau victoria în tabără. --. 

Fără vase, fără echipaje de punte, Ney şi cele două mii de 
oameni care-i rămâneau trebuiau să continue drumul; şi optzeci 
de mii de oameni călare erau pe drumul acesta! Ney nu le putea 
scăpa. 

Ceea ce anunțau tunurile era capturarea lui Ney...; 

Mareşalul explică acest lucru soldaţilor săi. 

„Acum, spuse el, trebuie să-i minţim; mâine, înainte de a se 
face ziuă, vom pleca, înainte de căderea nopţii vom ajunge din 
urmă armata!” 

Noaptea nu fu atât de rea cum ar fi fost în câmpie: deşi 
ferestrele şi uşile erau sparte, colibele erau totuşi un fel de 
adăpost. 

La ora patru, şefii îi treziră pe soldaţi fără tobe sau trompete. 

Trebui o oră de luptă ca să-i trezească pe nefericiţii aceştia şi 
să-i silească să pornească la drum: rămaseră acolo trei sau 
patru sute, pe care nici rugăminţile, nici amenințările nu-i putură 
face să se scoale. 

Porniră din nou pe drumul pe care merseseră în ajun, 
îndreptându-se însă spre stânga. Mergeau astfel de două ore, 
când, deodată, soldaţii care formau capul coloanei se opriră şi 
părură să se sfătuiască. 

Ney veni în fugă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă mareşalul, şi cine vă nelinişteşte? 

Soldaţii îi arătară un punct roşu pe zăpadă şi, deasupra 
acestui punct, o coloană de fum care urca neagră spre cerul 
cenuşiu. 


Oare n-aveau să dea peste un avanpost al cazacilor 11 Un om 
se hotărî, făcu un ocol şi se întoarse spunând că ceea ce se 
zărea acolo era o cabană izolată care pesemne slujea drept 
locuinţă vreunui ţăran; nu era nici urmă de ruşi, nici de cazaci 
prin împrejurimi. 

Merseră drept spre cabană, când ajunseră la douăzeci de paşi 
distanţă văzură ieşind din ea un bărbat care ţinea un pistolet în 
fiecare mină. 

— Cine-i acolo? strigă bărbatul. 

— Un francez! Un francez! strigară împreună cinci sute de 
glasuri. 

Omul intră din nou în cabană.) 

Ostaşii nu pricepeau indiferența asta. Francezul trebuie să. Se 
fi rătăcit; cum se făcea că-şi întâmpina cu atâta răceală fraţii? 

Înaintară, intrară în cabană şi-l găsiră în genunchi lângă un 
cadavru. 

— Căpitanul Louis Richard! murmurară câteva glasuri. 

— Cel care-şi chema fratele, spuse neamţul care-l văzuse 
căzând pe Paul. 

Nev intră şi el.. /» 

Louis îl recunoscu. 

— Domnule mareşal, spuse el, căutaţi Niprul, nu-i aşa? 

— Da, răspunse mareşalul. 

— Atunci, ordonaţi să fie îngropat fratele meu şi vă conduc 
drept la fluviu. 

— Soldaţi la ici de viteji ca el au rămas fără mor- rntnt. Spuse 
mareşalul. Oricât de puţin timp am pierde sâpând pământul, o 
să fie timp pierdut. 

— Domnule mareşal, am văzut în noaptea asta lupii sftşiind 
cadavrele şi 'nu vreau ca fratele meu. Să fie truncal de lupi. 
Timpul pe care-l vom pierde, vă promit să-l recuperăm. 

— Să se intereseze cineva dacă au mai rămas pionieri cu 
cazmale şi lo pe ti. 

Găsiră patru sau cinci oameni care-şi. Păstraseră uneltele. 

— Cei care vor săpa groapa fratelui meu capătă o blană de 
urs şi mantaua mea, zise Louis Richard. 

Doi oameni se apucară de treabă şi izbutiră să sape un fel de 
groapă; puseră în ea trupul căpitanului Paul Richard şi-l 
acoperiră cu pământ; apoi patru oameni tra- seră salve de 
puşcă deasupra gropii. 


Niciun general nu mai avusese astfel de onoruri funerare de la 
ieşirea din Moscova. 

— Şi acum să mergem, spuse Louis Richard. 

Şi conducându-l pe mareşal la râpa în care căzuse cu o 
noapte înainte şi în care încă se mai vedeau pete roşii de la 
sângele lupului şi de la sângele lui zise arătând către apa ce 
curgea spre est: 

— lată, domnule mareşal, fără îndoială un afluent al Niprului; 
mergând pe direcţia lui, vom da de fluviu. 

Era atât de probabil, încât nimeni nu avu nici cea mai mică 
observaţie. Merseră de-a lungul râpei care ducea la un sat 
părăsit ca şi celelalte. 

Străbătură satul şi când ieşiră din el, zăriră fluviul. 

— Acum, spuse Louis Richard, rămâne de ştiut dacă fluviul o 
să fie îngheţat. 

— O să fie, spuse Ney. 

Se apropiară în tăcere de mal. Fluviul este oare îngheţat, sau 
nu? Era o problemă de viaţă sau de moarte pentru două mii de 
ostaş!.. 

Fluviul era îngheţat! 

Până acolo ducea sloiuri de gheaţă, dar împiedicându-se 
deodată de o cotitură bruscă a malurilor, sloiurile se lipiseră 
unele de altele, cam cu o oră în urmă. În amonte şi în aval se 
vedeau sloiuri plutitoare. 

— Acum, zise mareşalul, nu ne mai rămâne decât să ne 
asigurăm că ne ţine. Să-găsim un voluntar care să-şi rişte viaţa 
pentru salvarea a două mii de francezi! 

Hlex.au terminase fraza că un om se şi hazarda pe suprafaţa 
unduitoare: era Louis. 

Durerea cumplită pe care o încercase ia moartea fratelui său 
îl făcuse nepăsător; şi-ar fi jucat viaţa la zaruri, astfel că nu i se 
părea un merit faptul că o riscă pentru un asemenea rezultat. 

întreaga armată îl urmărea din ochi. Cu sufletul la gară, plină 
de nelinişte; fără să-şi dea osteneală să facă vreun ocol ca să 
evite primejdia, ajunse la celălalt mal, 

Asta era tot ce puteau aştepta din partea cutezătorului tânăr 
şi strigăte de mulţumire ajunseră până ia el. 

Atunci îl văzură din nou începând să treacă fluviul - - ceea ce 
nu i se ceruse - şi cu aceeaşi nepăsare faţă de propria-i viaţă, 
întorcându-se la coloana de ostaşi. 


— Cei ce merg pe jos vor trece, domnule mareşal, zise el, dar 
mergind cu grijă şi unul câte unul: poate că' şi câţiva cai o să 
ajungă dincolo, dar trebuie să părăsim restul şi să ne grăbim, 
gheaţa începe să se topească. 

Ney privi în jur: avea abia vreo mie de oameni, Coloana 
aceasta, compusă din soldaţi slăbiţi, răniţi, bolnavi, urmată de 
femei şi copii se împrăştiaseră ca să caute hrană. 

— Acord trei ore pentru adunare, zise Ney. 

— Treceţi, domnule mareşal; eu o să răpim şi o să 
supraveghez trecerea coloanei, spuse generalul Ricard. 

.— Eu o să trec ultimul, răspunse Ney. Numai că în aceste trei 
ore o să dorm. Fiindcă am vegheat toată. Noaptea. Să fiu trezit 
când va veni momentul trecerii. 

Şi înfăşurându-se în manta se culcă pe zăpadă şi adormi, aşa 
cum ar fi făcut Cezar, Hannibal sau Alexandru, fiindcă avea 
temperamentul robust al-marilor conducători militari, sănătatea 
de fier care-i desăvârşeşte pe eroi, 

im 

După trei ore îl treziră. Toţi cei ce trebuiau să se aduna erau 
pe malul fluviului, dar nu mai aveau la dispoziţie + decât două 
ore de lumină şi trebuiau să se grăbească. 

Louis Richard trecu din nou primul şi avu acelaşi noroc; dar 
cei ce-l urmară, anunţară că simt gheaţa cedând sub paşi; un 
pic mai departe strigară că gheaţa. Se scufundă şi că merg prin 
apă până la genunchi; apoi nu mai trebuiră să spună nimic, se 
auzi gheaţa crăpând. — 

— Să nu se treacă decât unul câte unul! strigă mareşalul. 

Instinctul conservării îi făcu pe oameni să asculte. Atunci putu 
fi văzut un şir lung de soldaţi mergând la distanţă unul de altul, 
hazardându-se pe fluviul a cărui suprafaţă mişcătoare se îndoia 
sub greutatea lor. 

Cei dinţii ajunseră la celălalt mal, dar acolo un taluz abrupt, 
alunecos, acoperit de polei păru să-i respingă înapoi în fluviu. 
Părăseau pământul vechii Rusii şi se părea că pământul ei voia 
să-i păstreze pe cei vii împreună cu morţii! 

Mulţi dintre ei, la jumătatea taluzului alunecară şi spărgând în 
cădere gheaţa prea subţire, pieriră în fluviu. 

Apoi, pe la unsprezece noaptea - cinci ore durase trecerea 
asta înceată şi primejdioasă - veni rândul bolnavilor, femeilor şi 
copiilor; duşi până acolo în trăsuri, nefericiţii aceştia nu voiau să 


coboare fiindcă în ele aveau toată averea lor, şi, de altfel, cum 
aveau să călătorească după ce le vor fi părăsit? 

Găsiseră un loc de trecere mai rezistent pe unde trecuseră 
câţiva cai; mareşalul îngădui să încerce să treacă pe acolo şi 
trăsurile. 

Două sau trei riscară. 

Totul merse bine până ajunseră la o treime din lăţimea 
fluviului, acolo gheaţa începu să cedeze şi să crape, 

193 

13 - Căpitanul Richard * Stăpânul muntelui iar strigătele 
începură să se audă, dar înapoi nu se puteau. Întoarce; nu se 
puteau salva decât cu condiţia ca greutatea mare să nu rămână 
multă vreme în acelaşi loc. 

Caii fură îndemnați înainte şi, în pofida instinctului lor care le 
spunea să nu se aventureze pe suprafaţa mişcătoare, desperaţi 
ca şi oamenii, îşi înfrânseră groaza şi înaintară sforăind 
zgomotos. 

Cei care trecuseră de acum, cei care trebuiau să treacă îl: 
urmăreau neliniştiţi cu privirea pe cei care treceau... Deodată, 
văzură aceste umbre ce abia se desluşeau în întuneric oprindu- 
se nehotărâte; caii bătură apa cu picioarele, răsunară strigăte 
de groază, apoi gemete întretăiate, apoi plânsete tot mai slabe, 
care, repede, se stinseră cu totul... Atunci oamenii care de 
groază priviseră în altă parte se uitară iarăşi spre gheaţă: totul 
pierise,. Inghiţit de abis! In două sau trei locuri apa bolborosea, 
atâtă tot. 

Fură siliţi să părăsească preţioasele căruţe şi să aleagă ce 
voiau să salveze, iar alegerea dură, prelungită de. Groază. Apoi 
femeile ducându-şi copiii, răniții ce se sprijineau unii pe alţii, 
bolnavii care abia se târau începură să defileze ca un şir de 
fantome tăcute. 

C) treime dintre ei se înecară în fluviu, două treimi trecură. 

Parcă era o repetiţie în mic a îngrozitoarei drame de la 
Berezina. 

în sfârşit, la miezul nopţii toţi oamenii trecuseră sau se 
înecaseră. Rămâneau aproximativ o mie cinci sute de oameni în 
stare să poarte armele şi trei sau patru mii care se târau, răniţi, 
bolnavi, femei, copii. 

în ceea ce priveşte tunurile, nici măcar nu încercară să le 
salveze, ci le înecară. 


Ney trecu ultimul „aşa cum spusese, apoi, o dată ajuns pe 
celălalt mal al fluviului, mână înainte turma asta jalnică. 

Louis Richard mergea primul; aclânca durere morală pe care o 
încerca părea să-l facă nesimţitor la frig şi la primejdie. După un 
sfert de leghe se aplecă şi pipăi drumul; ajunseseră la un drum 
croit de cineva; urme adinei arătau că artileria, chesoanele, 
căruțele trecuseră pe acolo. 

Deci evitaseră întâlnirea cu o armată, luptaseră o zi împotriva 
frigului, o zi împotriva oamenilor, o zi împotriva apei, ca încă să 
mai lupte. 

Oamenii erau la capătul puterilor; de multă vreme erau la 
capătul nădejdilor, dar ce importanţă avea! Ney strigă: „înainte 
î” iar ei mărşăluiră. 

Drumul ducea la un sat pe care-l luară prin surprindere. 
Atunci urmă o clipă de bucurie în rindurile hoardei rătăcitoare, 
astfel cum pentru o clipă se luminează de ziuă în timpul furtunii 
când străluceşte fulgerul; ostaşii găsiseră tot ce le. Lipsea de 
când plecaseră de la Moscova: alimente, locuinţe încălzite, 
oameni vii! Aceşti oameni vii erau duşmani, e adevărat, dar 
tăcerea, pustiul, moartea erau duşmani de temut din alt punct 
ele vedere. 

Rămaseră două ore în sat, apoi porniră din nou la drum: la 
douăzeci sau treizeci de leghe înainte se afla Orha, unde 
nădăjduiau să dea de armata franceză. 

La ora zece, în timp ce se odihneau într-un sat - al treilea pe 
care-l întâlneau de la ora unu dimineaţa - văzură cum pădurile 
de brad întunecate, care par să meargă împreună cu coloana 
fugarilor, se umplu de mişcare şi ele zgomot: erau cazacii lui 
Platonov, care descoperiseră ar- j mata lui Ney. Dacă se pot 
numi armată cei o mie două sute sau o mie cincisute de 
luptători şi cele câteva mii ele oameni rămaşi în urma coloanei. 

Întâlniră alt sat pe malul Niprului şi se refugiară acolo. J Cel 
puţin flancul stâng avea să fie apărat de fluviu. De când se 
făcuse ziuă, şase sau opt mii de oameni şi douăzeci şi cinci de 
tunuri urmăreau coloana pe flancul drept» De ce nu atacau? De 
ce n-au profitat de două sau trei situaţii ce ne dezavantajau ca 
să atace? Comandantul lor era beat, nu putea da ordine, iar 
soldaţii nu îndrăzneau să atace fără ordin. 

De data aceasta, Providența n-a ţinut cu ei. 

Totuşi, sosise clipa când trebuiau să lupte, cel puţin aşa 


credeau; dar Ney îi cunoştea pe inamici. 

— Ostaşi, le spuse el oamenilor care tocmai mâncau, 
terminaţi-vă în linişte masa; două sute dintre voi, printre cei mai 
bine înarmaţi, vor fi de ajuns să ţină duşmanul pe loc. 

Două sute de oameni adunaţi de Louis Richard îl înconjurară 
pe mareşal. 

Ney nu se înşela: cu cei două sute de oameni ai săi îi ţinu la 
respect pe cei şase mii de cazaci. 

Fără îndoială comandantul lor nu se trezise din beţie. 

Totodată se dădu ordin de plecare, de îndată ce ostaşii vor fi 
terminat masa. 

După o oră coloana porni din nou la drum. 

Cazacii voiseră pesemne să cruţe satul, fiindcă de îndată ce 
se ivi un spaţiu între ultima casă şi ultimul om ce se târa în 
coada coloanei, toate lăncile coborâră în poziţie de atac şi toate 
tunurile bubuiră; coloana, învăluită de un nor de cazaci, fu 
atacată din toate părţile. 

In afară de asta, răniții, cei ce se târau în coada coloanei, hoţii 
de alimente, femeile, copiii înfricoşaţi se năpustiră spre flancul 
micii armate, căutând adăpost şi fură cât pe-aci s-o arunce în 
fluviu. 

Ney dădu ordin să fie întâmpinați cu baionetele şi astfel fură 
siliţi să se oprească. Astfel, în loc să fie pricină ele înfrângere, ei 
contribuiră la salvare; în loc de piedică fură meterez. 

t 

Lăncile răscoliră mulțimea aceasta, tunurile o brăzdară, dar 
loviturile se pierdură în ea fără să-i atingă inima, fără să-i 
primejduiască viaţa: cei slabi îi apărară pe cei puternici, ca nişte 
scuturi vii şi fără voie, dar eficiente. 

în acest timp, mareşalul se grăbea, apărat pe o parte de râu, 
pe de altă parte de mulţimea în care loviturile se pierdeau. 

Cu toate acestea, uneori, dificultăţile terenului îl îndepărtau 
de mal şi atunci un şir de cazaci pătrundea între râu şi el, dar o 
salvă restabilea situaţia. Alteori, ca să nu-şi irosească muniţiile, 
Ney, cu spada în mână şarja în fruntea a cinci sau şase sute de 
ostaşi cu baionete; atunci îi împingea pe cazaci înainte, şi, 
oameni şi cai erau aruncaţi în râu: prieteni şi duşmani, francezi 
şi ruşi se rostogoleau 111 aceeaşi apă spre Marea Neagră. 

Astfel merseră două zile şi străbătură douăzeci de leghe; 
parcă ar fi fost vorba de o populaţie asediată dar în mişcare. Aşa 


fuge un taur asaltat de tăunii care-l pişcă. 

Veni în sfârşit şi cea de-a treia noapte; ostaşii se cufundară în 
ea ca într-o 'nădejde de odihnă, numai că nu se puteau opri: 
trebuiau să-i lase acolo pe cei care cădeau; unii ostaşi, ucigaşi 
sublimi, aveau puterea să-şi ucidă prietenul dacă acesta le-o 
cerea. 

Ney vedea toate şi îşi apăsa cu mâimle inima pe care o 
simţea rupându-se de durere şi întorcând privirea gata să 
plângă. 

Noaptea se lăsase; oamenii înaintau pe bybâite prin- tr-o 
pădure de brazi de pe ale căror trunchiuri când le atingeai, 
curgea zăpada. Deodată, pădurea întunecată se luminează, 
bubuie o salvă de artilerie, mitraliile şuieră sfărâmând oamenii 
şi brazii care ţipă de durere, şi unii şi alţii. 

Coloana da înapoi, se învălmăşeşte, se învolburează, în 
sfârşit, ai noştri sunt! strigă Ney. Înainte, prieteni, înainte! 

Şi, cu cincizeci de oameni, acest bărbat-titan. Acest erou 
demn de Homer, acest Aiax ce vrea să scape în pofida zeilor, se 
aruncă înainte şi, în loc să fugă, îi pune pe fugă pe cei ce-l 
atacau. 

Domnul de Segur a scris un mare poem despre toate astea. 
De ce oare n-a compus decât poemul acesta şi altceva nimic? 
Să fie oare din cauza Academiei care nu-i dă voie să scrie?! 

Nu, ci pentru că a văzut spectacolul îngrozitor şi voia să redea 
senzațiile pe care le încercase atunci; fiindcă, întocmai ca Enea, 
putea spune: 

Et quorum pars magna fui 18 

A doua zi dimineaţa avură clin nou parte de lăncile şi 
ghiulelele cazacilor lui Platonov. E adevărat că aveau pădurea 
ca să se adăpostească: slabă întăritură de care nu-i puteau 
îndepărta, cu puştile, pe asediatori; mergeau pe lângă noi la 
distanţă de o jumătate de lovitură de tuns escortându-ne, 
distrugându-ne, aprinzând o linie de foc lungă cât drumul pe 
care-l străbăteau. Trebuia să aşteptăm şi să primim moartea 


7 Ironia îi vizează pe Philippe Paul Segur (1780—1873) generai şi 
istoric, membru al Academiei franceze (Dumas nu a fost academician), 
autor al unei Istorii a lui Napoleon şi a marii armate (n. tr.). 

8 Şi în acestea am avut un rol însemnat (Vergiliu, Eneicla II, 4). Astfel 
începe Enea să povestească războiul troian, (n, til). 

Traducere de Ştefan Aug. Doinaş (n. trad.). 


fără să o dăm: aşteptam şi muream. 

Ostaşii mergeau sub foc, se opreau sub foc, mâncau sub foc; 
erau ucişi mergând; oprindu-se, mincând; ai fi spus că doar 
moartea nu obosea. 

Noaptea veni - a patra noapte; hotărâră să nu se oprească, ci 
să meargă în continuare. Francezii trebuiau să fie aproape. 

Mai rămâneau vreo douăzeci de cai şi tot atâţia călăreţi; Louis 
Richard care trecuse printre mii de cadavre fără să sufere nicio 
zgârietură, trecu în fruntea acestor călăreţi şi înaintă în direcţia 
în care bănuiau că trebuie să fie Orha, adics armata franceză. 

Coroana mea pentru un cal! 

Richard III Trei sute de milioane pentru Ney! 

Napoleon, 

La 14 noiembrie, după cum am spus, Napoleon părăsise 
Smolenskul. 

în prima zi nu întilniseră alt vrăjmaş decât terenul, duşman 
destul de-puternic, de cumplit şi de înverşunat ca să distrugă el 
singur o armată î Plecaseră noaptea şi în tăcere, numai că 
tăcerea aceasta era întreruptă de blestemele soldaţilor din 
convoi, de loviturile cu care copleşeau caii, de zgomotul pe care- 
| făceau tunurile şi che- soanele, ajunse cu mare trudă în vârful 
vreunei neregula rităţi a terenului şi care, ajunse acolo, din 
cauza greutăţii cădeau claie peste grămadă unele peste altele, 
zdrobindu-se şi desfăcându-se în fundul unei râpe. 

Artileriei gărzii îi trebuiră douăzeci şi două de ore ca să facă 
cinci leghe! 

Armata se întindea pe o distanţă de aproape zece leghe, 
adică de la Smolensk la Krasnoie. 

Oamenii grăbiţi să fugă ajungeau la Krasnoie în timp ce aceia 
care se târau la coada convoiului abia ieşeau din Smolensk. 

Koritnia e la jumătatea drumului de la Smolensk la Krasnoie, 
adică la cinci leghe de Smolensk şi tot la cinci de Krasnoie, iar 
Napoleon avea de gând să se oprească la 

Koritnia, dar acolo, alt drum, cel de la Elnia, se încrucişa cu 
acela către Krasnoie şi pe el înainta altă armată, pe atât de 
ordonată pe cât de dezordonată era a noastră, pe atât de 
numeroasă pe cât de redusă era a noastră şi pe atât de 
energică pe cât era de extenuată a noastră. 

Această armată se compunea din nouăzeci de mii de oameni 
şi era condusă de Kutuzov. 


Avangarda 'ei ne precedase la Koritnia. 

| se comunică ştirea aceasta lui Napoleon. 

„La Koritnia vreau să mă opresc, spuse el, să fie scoşi ruşii de 
acolo!” 

Un general, nu se ştie cine - doar numele mari pluteau în 
dezastrul acesta, după cum doar rămăşiţele mari ale corăbiilor 
atrag privirile într-un naufragiu —: trecu în fruntea unei mii de 
soldaţi şi-i scoase pe ruşi din Koritnia. 

Disperarea sau mai curând nepăsarea faţă de moarte le 
înzecise puterile: ceea ce altădată se făcea cu zece mii de 
oameni, se făcea acum cu cinci sute! 

În momentul când Napoleon intra în Koritnia veniră să-l 
anunţe că altă avangardă ocupa poziţie după o râpă, la trei 
leghe dincolo de sat; era avangarda lui Milora- dovici, care 
venea în marş forţat cu douăzeci şi cinci de mii de oameni. 

Deci ca să se întoarcă în Franţa, trebuiau să străpungă cercul 
format în jurul lor de o sută cincisprezece mii de oameni, 

Napoleon ascultă acest raport în singura casă care rămăsese 
în picioare din satul Koritnia. Se spusese că această singură 
casă era poate o cursă în care voiseră să-l atragă pe împărat, că 
era, poate, minată; că vreun ţăran ce urma să se sacrifice avea 
să vină la momentul potrivit să dea foc unui fitil ascuns şi că 
atunci semizeul care dez- iănţuise pe pământ mai multe vijelii 
decât Jupiter în cer o să se facă nevăzut întocmai ca Romulus, în 
mijlocul unei furtuni. 

Napoleon auzi sau nu auzi ce se spunea, şi se duse să se 
aşeze la o masă pe care erau întinse hărţi ale drumurilor, ale 
regiunilor necunoscute şi care nu erau niciodată decât 
aproximative. 

Un aghiotant al generalului Sebastiani intră. Venise să-i spună 
împăratului că întâlnise la Krasnoie avangarda unei a treia 
armate a nu se ştie cui; iar generalul se ducea s-o înfrângă ca să 
elibereze trecerea. 

în afară de aceasta, mai auzise spunându-se că la Lladi, sat 
aflat la trei leghe distanţă de Krasnoie, o a patra avangardă 
despre care bănuiau că-i a unei formaţii neregulate de cazaci, 
răpise oameni care mergeau izolaţi şi, printre ei. Doi generali. 

Oamenii se aşteptau ca Napoleon, aflând de toate mişcările 
acestea duşmănoase care se înfăptuiau în jurul lui şi înaintea lui, 
va ordona unităţilor lui Eugene, Davoust şi Ney, rămase la 


Smolensk, să vină mai repede, pentru ca să poată opune cel 
puţin cincisprezece sau douăzeci de mii de oameni unui număr 
de două sute de mii: Napoleon însă rămase gânditor şi nu dădu 
niciun ordin, 

A.doua zi se puseră în mişcare, de parcă iscoadele i-ar fi 
vestit că drumul e liber. Coloana în mijlocul căreia se afla 
Napoleon înainta fără măsuri de precauţie, ca şi cum steaua 
care-i călăuzise spre Marengo şi Austerlitz pe aceşti cuceritori ai 
lumii mai strălucea’ încă pe cerul înnorat al Rusiei. 

Hoţii de alimente şi fugarii formau avangarda, iar bolnavii şi 
răniții, ariergarda. 

Inima bătea doar acolo unde se afla Napoleon. 

Deodată se pomeniră în faţa unei linii nemişcate, o redută de 
oameni şi cai, înălţată pe câmpia de zăpadă. 

'Avangarda se opri, dădu înapoi şi de ea se lovi calul lui 
Napoleon. Împăratul ridică privirea se uită cu luneta la linia 
neagră şi spuse doar’ atât: 

— Sunt cazacii. Trimiteţi vreo doisprezece tiraliori împotriva 
lor, să facă o breşă şi o să trecem! 

Un ofiţer luă oamenii şi străpunse linia inamică, eli- berând 
trecerea. 

Dar iată că o baterie de tunuri izbucni în dreapta, Ghiulelele 
loviră coloana din flanc scurmând drumul pe care aceasta se 
scurgea. 

Toate privirile se îndreptară spre Napoleon; 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Priviţi, Sire î 

Şi i se arătară trei oameni ucişi de aceeaşi ghiulea la zece 
paşi de el, 

— Cuceriţi bateria! spuse împăiatul. 

Exelmans, rănit, trecu în fruntea a şapte sau opt sute ele 
westfalieni şi se duse să atace bateria, în vreme ce aceia care 
mai rămăseseră din vechea gardă se strânseră în jurul lui 
Napoleon ca să amortizeze loviturile. Ostaşii trecură liniştiţi şi 
nepăsători prin bătaia gloanţelor, iar muzicanţii din gardă 
cântară cântecul: Unde-i mai bine decât în sinul familiei? 

Dar împăratul întinse mâna şi muzica se opri, 

— Prieteni, spuse el, cântaţi Să veghem la salvarea 
imperiului! 

Şi în timp ce continuă canonada căreia nu i se poate răspunde 


decât prin acest curaj rece şi semet, fanfara gărzii, calmă ca la 
paradă, cântă cântecul cerut de Napoleon. 

Focul încetează înainte de terminarea muzicii. 

Exelmans urcase dealul şi nimicise bateria şi pe ar- tilerişti. 

— lată. Spuse Napoleon, cu ce duşmani avem de-a face! 

în ziua aceea terenul fusese mai greu de învins decât 
inamicul: pierdusem doar vreo sută de pameni, iar fiecare cută 
de teren ne smulsese un tun, un cheson, o căruţă. 

Din nefericire, deşi cei rămaşi în urmă avuseseră timp să. 
jefuiască bagajele, nu dispuseseră de răgazul trebuitor ca să 
scoată din funcţiune tunurile: fiecare tun părăsit putea fi, după o 
oră, întors împotriva noastră. 

Napoleon sosi la Krasnoie, dar în urma lui armata duşmană 
care de pe înălţimi ne privise trecând, cobori în- câmpie şi cei 
douăzeci şi cinci de mii de oameni ai lui Mi- loradovici 
pătrunseră între Napoleon şi cele trei corpuri ele armată ce-l 
urmau. 

Astfel, după ce petrecu noaptea la Krasnoie, a doua zi în 
momentul când armata se pregătea s-o pornească la drum, se 
auzi tunul bubuind, la cinci sau şase leghe în urmă: era Eugene 
care, atacat de Miloradovici, semăna cu morţi câmpul de luptă 
pe unde trebuia să treacă şi mareşalul Ney, în armata căruia |- 
am văzut pe Paul Richard - acum mort - căutând trupul fratelui 
său. 

Napoleon ordonă să se oprească marşul coloanelor; Eugene, 
fiul său iubit, îşi răscumpărase de mult înfrânge- rile de la 
Pordenone şi Sacile, astfel că n-avea să-l lase 111 mâinile 
duşmanului. 

împăratul aşteptă toată ziua, dar Eugene nu se ivi, iar seara 
bubuitul tunurilor încetă. 

Napoleon avea o speranţă şi o exprimă cu glas tare pentru ca 
încrederea sa să fie întărită de aprobarea celorlalţi: fără îndoială 
că Eugene se repliase spre Davoust şi Ney, iar a doua zi aveam 
să vedem cele trei corpuri de armată, unite, străpungând linia 
rusă şi alăturându-se ariergardei noastre. 

Noaptea trecu, se făcu ziuă, nimic nu se ivi; cloar tunurile se 
deşteptară: era Kutuzov care-l zdrobea pe Ney de pe înălţimea 
aceloraşi dealuri de pe care, cu o zi înainte, îl zdrobise pe 
Eugene. 

Napoleon îi chemă pe Bersieres, Mortier şi Lefebvre, cei trei 


mareşali pe care-i avea în preajmă; cât despre Berthier pe el nu 
era nevoie să-l cheme, deoarece el nu-l părăsea, era umbra 
împăratului. 

Era vădit că armata franceză avea în urmă-i toată armata 
rusă care crezuse că-l încercuieşte pe Napoleon şi-l lăsase să 
treacă; îl crezuse prins pe Cezar, dar nu-i capturase decât pe 
locotenenţii lui. Înaintând, în timp ce inamicul se înverşuna 
împotriva lui Eugene, Davoust şi Ney, împăratul ar putea cuceri 
de la el o zonă de frontieră, sau două sau trei şi atunci ar fi 
salvat fiindcă s-ar afla în Lituania, ţară-prietenă, în timp ce ruşii 
vor fi la rândul lor în ţară duşmană. 

Dar în acest caz, ar părăsi în mod laş nişte tovarăşi de 
valoare, salvând capul în dauna membrelor! Nu-i mai bine să 
moară toţi împreună sau să se salveze toţi împreună? 

Napoleon nu mai dădea ordine, ci întreba; nu mai spunea 
„Nreau!” ci „Vreţi?” 

Unul singur îi răspunde: 

— Să mergem! 

Atunci mistrețul cu colţi de oţel se întoarse; dar în clipa aceea 
i se spuse că generalul rus Ojarovski l-a depăşit cu o avangardă; 
nu se poate întoarce în Rusia având ruşi în urma lui. 

împăratul îl chemă pe Rapp, 

— Mergi împotriva acestei avangărzi, îi spuse, fără să mai 
întârzii nicio clipă, atac-o pieptiş deşi e întuneric, dar fără să 
tragi un foc de puşcă, înţelegi? Doar la baionetă. Fiindcă e prima 
oară când dau dovadă de atâta îndrăzneală, vreau să ne ţină 
minte! 

Când Napoleon comanda, nu-ţi rămânea altceva de făcut 
decât să-i dai ascultare. Fără să spună o vorbă, Rapp se repezi 
înainte, dar abia făcuse zece paşi că împăratul îl chemă înapoi. 
O mulţime de gânduri îi străbătură mintea într-un minut. 

— Nu, zise el, rămâi aici, Rapp, nu vreau să fii ucis într-o 
încăierare ca asta; o să am nevoie de tine anul vii- tor la Danzig. 
Să meargă: Roguet în locul tău. lar Rapp se duse gânditor la 
rându-i, să comunice ordinul acesta generalului Roguet. Intr- 
adevăr, avea de ce să fie mirat că deşi era pe cale de a se 
întoarce în Rusia, înconjurat de o sută cincizeci de mii de ruşi, în 
timp ce alţii vorbeau despre Franţa ca despre un tărâm de vis, 
el, Napoleon, ştia ce avea să facă peste un an şi-i încredința 
unuia dintre locotenenţii săi oraşul pe care acesta avea să-i 


apere la o sută optzeci şi cinci de leghe de locul unde el însuşi 
părea că nu se poate apăra! 

Roguet plecă, atacă duşmanul la baionetă, îl goni clin Şirkova 
şi din Malievo, lovindu-l atât de puternic încât armata rusă se 
retrase cu zece leghe şi se opri vreme de douăzeci şi patru de 
ore. 

Pe la miezul nopţii se anunţă sosirea lui Eugene. 

Prinţul venea singur; trecuse prin mijlocul ruşilor, dar nu ştia 
ce se întâmplase cu Davoust şi'Ney. Pesemne că se băteau, 
fiindcă el auzise toată ziua tunul spre flancul său drept. 

Hotărât lucru, Kutuzov era norocul armatei, franceze: 
bătrânul, la fel de îngheţat ca şi iarna lui. Se mulțumea să 
distrugă cu tunurile, după cum iarna distrugea cu zăpadă şi 
vânt. 

Napoleon profită de inerția lui Kutuzov şi de lovitura pe care 
Roguet i-o dăduse lui. Ojarovski ca să-l pună pe Victor să se 
strecoare cu treizeci de mii de oameni şi pe 

Schwartzenberg cu depozitele spre Orha şi Borisov. El însă n- 
avea să-i părăsească pe Davoust şi Ney, după cum nu-l părăsise 
pe Eugene: se va strădui să-i ajungă, dar mişcarea" asta o va 
face nu ca la Eckmiâhi, ca să obţină o mare victorie, ci ca să 
salveze doi mareşali şi resturile celor două armate! 

Pe 17 dădu ordin ca ostaşii să fie pregătiţi pentru ora cinci 
dimineaţa; apoi în timp ce toată armata - ceea ce mai rămăsese 
din ea - credea că se îndreaptă spre Polonia, Napoleon întoarse 
spatele Poloniei şi se îndreptă spre nord. 

— Încotro mergem, se întrebară toţi, şi pe ce drum? 

— Mergem să-i salvăm pe Davoust şi Ney! Pe drumul jertfei î 

lar toţi tăcură, socotind că lucrul e foarte simplu, şi executară 
ordinul. 

Napoleon îi va smulge Rusiei pe cei doi locotenenţi ai săi sau 
va rămâne cu ei. Eugene, salvat, îşi va continua drumul spre 
Liadi: după efortul făcut mai poate merge, dar nu se mai poate 
lupta. Generalul Claparede, cu bolnavii şi răniții lui, va apăra 
Krasnoie. Bolnavii şi răniții sunt de ajuns ca să ţină la respect un 
vrăjmaş care se prăbuşeşte de îndată ce-l atingi. 

în văzul tuturor, Napoleon se află între trei armate: are una în 
dreapta, una în stânga, una înaintea lui. Armatele acestea n- 
aveau decât să mărşăluiască, să se unească şi l-ar fi sufocat cu 
cei o sută douăzeci de mii de soldaţi ai lor, pe Napoleon cu cei 


unsprezece mii de ostaşi ai lui! N-aveau decât să-şi apropie 
tunurile şi să tragă vreme de o zi şi i-ar fi zdrobit! Niciunul n-ar fi 
scăpat! 

Dar oamenii rămaseră pe loc. lar tunurile tăcură. 

Existau apărători, nevăzuţi în ochii soldaţilor noştri care se 
iveau ameninţători pentru ruşi: erau Rivoli, pira- mielele, 
Marengo, Austerlitz, lena, Friediand, Eckmuhl şi Wagram! 

Au trebuit trei ani de nenorociri, ca să se înţeleagă 
vulnerabilitatea acestui Ahile, a trebuit să vină Anglia, această 
vrăjmaşă îndârjită, ca să înfigă în inima leului muribund 
pumnalul horse-guarzilor săi; a trebuit ca marea prăpastie de la 
Waterloo să slujească drept morm-înt gărzii imperiale! 

în sfârşit, tunul începu să bubuie, în urmă, la Krasnoie. 
Duşmanul, care-l respecta pe Napoleon, îl ataca pe Claparede. 

Armata era înconjurată din patru părţi. 

Era fără îndoială un semnal: focul izbucni şi din celelalte trei 
părţi. 

Armata continua să înainteze; întrucâtva, în linii mari, era ca 
la Kremlin; mergea împotriva focului, între două ziduri de foc. 

Deodată acest zid în flăcări se deschise, străpuns ca prin 
minune, de către Davoust şi oamenii lui! 

Nu mai rămânea de ajuns şi de eliberat decât Ney. 

Davoust nu auzise nimic despre el; ştia doar că trebuie să fie 
în urmă la distanţă de o zi. Dar era cu neputinţă să aştepte o zi 
sub focul acesta; armata s-ar fi topit în întregime, ca bronzul în 
cuptor. 

Napoleon îl chemă. Pe Mortier şi-i ordonă să apere Krasnoie, 
să-l aştepte acolo pe Ney cât mai mult cu putinţă, în timp ce el 
va deschide calea armatei, prin Orha şi Liadi. 

Aşa cum am spus, grosul armatei era cu Napoleon, şi ar fi 
trebuit o maşină de război cumplită ca să-i înfrângă pe cei. 
Patruzeci de mii de ruşi care, în timp ce împăratul se deplasa 
spre Smolensk, se strecuraseră între el şi teritoriul polonez. 

Napoleon şi ceea ce rămânea din vechea gardă se îndreptară 
spre  Krasnoie, iar Mortier, Davoust şi Roguet susţinură 
retragerea. 

Roguet şi tânăra gardă, care cu o zi înainte erau cap de 
coloană la Şirkova şi Malievo, acum la Krasnoie erau ariergardă; 
astfel că întorcându-se în oraş, din regimentul | voltijori, dintr-un 
regiment întreg, care luase de două ori cu asalt o baterie 


rusească nu mai rămâneau decât cincizeci de soldaţi şi 
unsprezece ofiţeri 1% 

Napoleon sosi seara la Liadi, iar a doua zi la Orha. 

La Smolensk mai avea douăzeci şi cinci de mii de oameni, o 
sută cincizeci de tunuri, tezaurul, alimentele. La Orha nu mai 
avea decât zece mii de oameni, douăzeci şi cinci de tunuri şi un 
tezaur jefuit. 

Nu mai era înfrângere, era derută; nu se mai. Punea problema 
retragerii, ci trebuiau să fugă. 

împăratul trimise pe generalul Eble cu opt companii de genişti 
şi pionieri ca să asigure trecerea acestor zece mii de oameni 
peste Berezina. 

Poate că Napoleon ar fi trebuit să plece din Orha, dar părăsind 
localitatea îl părăsea pe Ney, şi mai nefericit decât August, care, 
cel puţin putea să-i ceară înapoi lux Varus legiunile, el şi-l cerea 
sieşi pe Ney! 

Noaptea, deschidea întruna uşa întrebând: 

— Avem veşti de la Ney? 

La orice zgomot ce-l auzea afară, deschidea fereastra şi 
întreba; 

— Soseşte Ney? 

Toate plivirile se îndreptau spre Nord: nu se vedea nimic, 
decât liniile tot mai groase ale batalioanelor ruseşti. Ascultai şi 
nu mai auzeai nici chiar tunurile: era tăcerea mormântului, dacă 
Ney ar trăi, ar lupta... dar Ney murise! 

«ŞI ca şi cum moartea ar fi fost, oamenii începură să-şi repete 
unii altora: 

— Eu l-am văzut pe 15 şi uite ce mi-a spus... 

— Eu l-am văzut pe 16 şi iată ce mi-a răspuns..; 

lar Napoleon spunea: 

— - Viteazul meu Ney! Toate averile mele din pivnițele 
Tuileriilor le dau ca” să-l răscumpăr pe ducele OE1- «chingen, 
pe prinţul meu de Moscova! a 

Deodată în toiul nopţii se auzi pasul unui cal sosind In galop, 
apoi strigăte în care se amestecă numele lui Ney. 

— Ney? strigă Napoleon: cine-mi aduce veşti de la Ney? 

înaintea împăratului fu adus un tânăr îmbrăcat în zdrenţele 
unei uniforme albastre, brodată cu argint. 

Napoleon recunoscu un ofiţer de ordonanţă ai lui Eugene. * 

— Ah, dumneata eşti, domnule Paul Richard! spuse eL 


— Nu, Sire, eu sunt Louis Richar<L. Fratele meu Paul a murit. 
Dar mareşalul trăieşte, Sire. 

— Unde e? 

— La trei leghe de aici: cere ajutor. 

— Davoust, Eugene, Mortier! Duceţi-vă în ajutorul lui Ney! 
Veniţi aici, mareşalii mei, avem veşti de la Ney... Toate 
pierderile noastre sunt reparabile - Ney e salvat. 

— Eugene intra cel dintâi. 

— O cruce de ofiţer al Legiunii de Onoare pentru mesagerul 
care ne aduce veşti bune, Eugene 1 

— lat-o pe cea a fratelui meu, Sire, spuse tânărul 
desprinzându-şi de pe piept crucea pe care o luase de pe haina 
lui Paul, după moartea acestuia. 

— Ah, dumneata eşti, viteazul meu Louis! spuse Eugene. 
Vestea e bună, dar mesagerul o face şi mai bună. 

— Sire, spuse Mortier intrând, sunt gata să plec. N - Şi eu, 
spuse Eugene. 

— Eu sunt predecesorul prinţului în funcţie, spuse Mortier. 

— Sire, spuse Eugene, sunt rege, vreau prerogativa cuvenită 
rangului meu: nimeni nu va da mâna cu Ney înaintea mea. 

Mortier făcu un pas înapoi, - Dă-mi mie mâna, îi spuse 
împăratul. 

Mortier luă mâna împăratului şi i-o sărută suspinând. 

— O să te fac şi pe tine rege într-o zi, Mortier, şi atunci o să 
spui şi tu „Vreau!” 

După două ore, Napoleon îi vedea pe Ney intrind în cameră şi- 
i întindea braţele strigând: 

— Mi-ara salvat vulturii, fiindcă tu trăieşti,. Viteazul meu Ney! 

Apoi, adresându-se celor din jur, ce-l priveau adăugă: 

— Domnilor, acum trei ceasuri aş fi dat trei sute de milioane 
pentru clipa asta de bucurie pe care Domnul mi-o dăruieşte!. 

întoarcerea 

Sunt trei ani, numărați aproape zi cu zi, de la scenele militare 
la începutul cărora l-am introdus pe cititor în cabinetul lui 
Napoleon la Tuileries; o să-l rugăm să ne aştepte acolo în 
mijlocul întunericului trist şi mut al palatelor ai căror stăpâni 
lipseau. Suntem pe data de 18 decembrie 1812 şi n-o să 
rămânem multă vreme în întuneric şi tăcere. 

într-adevăr, în clipa aceasta, o caleaşcă în stare proastă s-a 
oprit în faţa porţii palatului Tuileries care dă în strada Echelle şi 


de zece minute încearcă zadarnic să facă pe cineva să-i 
deschidă. 

în sfârşit, portarul, trezit de soldaţii de gardă mai curând 
decât de loviturile date în poartă, s-a hotărât să se intereseze 
care-i pricina zgomotului şi a rămas uluit văzându-l pe 
mamelucul Rustan, îmbrăcat în uniforma lui egipteană şi care, 
printre gratii, îi strigă nerăbdător: - Grăbeşte-te odată! A venit 
împăratul î Portarul se repede spre poarta care se învârte îndată 
în ţăţâni, trăsura trece, străbate în diagonală curtea şi se 
opreşte lângă vestibul» 

Doi bărbaţi, unul înalt, celălalt de statură mijlocie, înfăşuraţi în 
blănuri, coboară din caleaşcă şi urcă în grabă scările. 

Mamelucul Rustan merge înaintea lor rostind doar atât: 

— Împăratul! împăratul! împăratul! 

Un valet care soseşte în acelaşi timp cu ilustrul călător ia un 
candelabru din mâna unuia dintre colegii săi care venise auzind 
zgomot, şi se duce direct spre cabinetul de lucru al lui Napoleon. 

Se ştie că somnul nu era decât a doua necesitate a acestui 
bărbat de fier de care ascultau toţi. 

împăratul străbate cabinetul unde cu trei ani în urmă se 
oprise şi aţipise o clipă, unde biata Josephine, uşoară ca o 
umbră, venise la el şi, blândă ca un vis mângâietor, îi atinsese 
fruntea cu un sărut. 

De data asta nu se opreşte, nu adoarme, ci trece rostind 
scurt: 

— Arhicancelarul! 

Tot pe Cambaceres îl cheamă, însă numai pe el. 

După aceea, urmat de bărbatul înalt, intră pe culoarul care 
duce la împărăteasă. A 

împărăteasa se dusese la culcare tristă şi suferindă. li dăduse 
drumul cameristei, doamna Durând, şi se urcase în pat când 
aceasta care tocmai se culca şi ea în camera de lângă cea a 
împărătesei, aude paşi în salon, deschide uşa şi scoate un țipăt 
văzând că intră doi bărbaţi. 

Apoi neînţelegând cum au putut doi bărbaţi să pătrundă la 
asemenea oră până acolo, neştiind dacă nu cumva personajele 
misterioase înfăşurate în mantale ca nişte conspiratori, au 
intenţii rele, se repede să apere camera împărătesei, dar când 
unul dintre cei doi îşi aruncă mantaua pe un fotoliu, îl 
recunoaşte pe împărat. 


— Împăratul! strigă. Împăratul! 

Şi se dă în lături respectuos, 

Atunci Napoleon face semn însoţitorului său să-l aştepte şi 
intră în cameră spunând: - Eu sunt, Louise, eu sunt. 

Fiindcă împărăteasa nu mai e drăguţa creolă zveltă, în pofida 
celor patruzeci de ani ai săi, cu zâmbet fermecător, cu ten mat, 
cu păr şi ochi negri, duhul bun care n-a primit decât o coroană şi 
a dat înapoi o aureolă, nu mai e iubita, populara Josephine; 
împărăteasa e o femeie de douăzeci şi trei de ani, blondă, grasă, 
rece, cu ochi albaştri bulbucaţi, cu chip alb şi roz, cu buza de jos 
răsfrântă; este fiica lui Francisc al Xi-lea, nepoata Mariei 
Antoinetta care l-a făcut pe Napoleon nepot al lui Ludovic al XVI- 
lea, este antipatica şi impopulara Maria-Luiza, 

De ce oare o aştepta Napoleon pe cealaltă? Şi de ce vine la 
aceasta? Taină a inimii omeneşti, inexplicabilă pentru oricine, 
aceeaşi însă la împărat, ca şi la cel din urmă dintre supuşii lui. 

„Împăratul!' strigase Marie-Louise mirată. „Bonaparte!” * ar fi 
strigat Josephine bucuroasă. Avea dreptate blonda fiică a lui 
Arminius, descendenta Cezarilor cu buze răsfrânte, nu mai era 
Bonaparte, era împăratul. Cum străbătuse oare distanţa care de 
la Orha, unde l-am lăsat şi unde-l regăsise pe Ney, îl mai 
despărţea de Paris? 

O vom spune în două cuvinte, într-o scurtă haltă pe care 
împăratul o făcuse la Koritnia sosise un curier din Franţa. El 
aducea o scrisoare din partea contelui Frochot, iar împăratul, pe 
care de la Moscova, nimeni nu-l mai văzuse pâlind, citi 
scrisoarea asta palid la faţă. 

Apoi luă o pană, îşi pregăti hârtie şi scrise un lung răspuns. 
Dar temându-se, fără îndoiafă, ca mesagerul să nu fie prins de 
ruşi, rupse ceea ce scrisese? iar la Orha arse împreună cu alte 
documente, scrisoarea contelui Frochot pe care nimeni n-o văzu 
şi nu ştiu ce conţine. Apoi, impresia pe care i-o produsese 
scrisoarea, fără să i se şteargă din minte, îi pieri puţin câte puţin 
de pe chip care, în câteva ceasuri, deveni nepăsător ca de 
obicei. Napoleon hotărâse că retragerea o să aibă loc pe la 
(Borisov, şi ne amintim că-l trimisese pe Eble să instaleze poduri 
peste Berezina. 

Pe 22 noiembrie armata pornise pe un drum larg, mărginit de 
mesteceni trişti şi desfrunziţi: se mergea printr-un noroi lichid în 
care oamenii intrau până la genunchi. Lucru de necrezuţ i Mulţi 


erau atât-de slăbiţi, încât căzând în noroiul acela, nu se mat 
putură ridica şi se înecară acolo! 

Apoi, pe întreg parcursul drumului, ştirile sosiră cumplite. 

Seara veni în goană un ofiţer cerând să fie dus la împărat. 

Împăratul, ca să dea curaj tuturor, mergea pe jos ca ultimul 
dintre soldaţii săi, cu un baston în mină. 1-1" arătară pe împărat 
ofițerului. 

Purtător de veşti proaste, ofiţerul venea să. Anunţe că Borisov 
căzuse în mâinile lui Ciciakov. 

împăratul ascultă nepăsător, dar când acesta termină de 
vorbit, bătu în pământ cu bastonul strigând: 

— Oare e scris ca toate să ne stea împotrivă? 

Şi se opri ordonând să fie arse toate trăsurile nefolositoare şi 
jumătate din furgoane, să fie daţi caii. Artileriei şi luate toate 
animalele de tracţiune, chiar şi propriii săi cai, decât să fie lăsat 
în puterea ruşilor vreun tun sau cheson. 

Apoi, dând exemplu, se înfundă în întunecoasa şi uriaşa 
pădure a Minskului. Douăsprezece sau cincisprezece mii de 
oameni intrară cu el, posomoriţi şi tăcuţi şi, puţin câte puţin, 
umbra marii armate se pierdu printre copaci. 

Oamenii îl urmau pe Napoleon, aşa cum evreii fugari urmau 
coloana de foc; de altfel, pe soldaţi, pe stafiile acestea nu le mai 
înfricoşa duşmanul, ci iarna. Ce însemnau vrăjmaşii? Soldaţii se 
obişnuiseră să treacă peste escadroanele lor; dar frigul, zăpada, 
gheţurile, foamea» setea, noroiul erau adevăratele obstacole! 

Ostaşii ajunseră la Berezina pe care o trecură în pofida ruşilor. 
Dar monstrul care apucă armata de picioare tră~ gând-o la el, 
prăpastia care înghiţi o parte a oastei, fu râul: rămăseseră aici 
douăsprezece mii de oameni - între timp se făcuse joncţiunea 
cu corpurile de armată ale lui Victor şi Oudinot - dar traversarea 
izbuti. 

Pe 29 împăratul plecase de pe malurile râului fatal Trei fluvii îi 
tăiaseră calea într-un chip cumplit, în trei epoci diferite: Dunărea 
la Essling, Berezina la Borisov, Elsterul la Leipzig. 

La 30 noiembrie era la Pleszezehitzky; pe 4 decembrie la 
Bienitza; pe 5 la Smorgony. 

Acolo îi adună pe mareşali, îi lăudă pe fiecare după cum se 
cuvenea, iar pe sine, comandantul lor se învinovăţi, adăugind 
totuşi cuvintele acestea: „Dacă aş fi fost un Bourbon mi-ar fi fost 
uşor să nu săvârşesc vreo greşeală.” 


Apoi, după ce-l puse pe Eugene să le citească al douăzeci şi 
nouălea buletin, îi anunţă oficial că pleacă, 

Plecarea trebuia să aibă loc chiar în noaptea aceea; prezenţa 
împăratului la Paris era indispensabilă, doar de aici putea ajuta 
armata, îi putea ţine în frâu pe austrieci, pe prusaci şi se putea 
organiza astfel ca peste trei luni să fie pe Vistula cu cinci sute 
de mii de oameni. 

În ce priveşte comanda, o lasă pe seama regelui NeapoleluL 

Era ora zece seara; împăratul se ridică, îşi îmbrăţişă 
locotenenţii şi plecă, într-o trăsură în stare proastă, împreună cu 
Coulaincourt şi interpretul Vonsovici; în urma lui într-o sanie 
veneau Loban şi Duroc; ca suită îi lua cu sine doar pe Roustan şi 
un valet. 

Trecuse mai întâi pe la Miedniki unde, după cum îi dăduse 
asigurări ducele de Bassano, putea fi liniştit în privinţa 
aprovizionării; rațiile de pline, de rachiu şi de furaje erau 
îndestulătoare pentru o sută de mii ele oameni, astfel că armata 
putea sta aici opt zile. 

De la Kovno şi de la Vilkoviski unde luă o sanie, expediase 
scrisori în timp ce se schimbau caii. La Varşovia se oprise, 
discutase cu miniştrii polonezi, le ceruse o înrolare de zece mii 
de oameni, le acordase unele subsidii, le făgăduise că se va 
întoarce în fruntea a trei sute de mii de ostaşi şi îşi continuase 
drumul. 

La Dresda îl văzuse pe regele Saxoniei şi-i scrisese 
împăratului Austriei, apoi îi dictase domnului de Saint- Aignan, 
ministrul său de la Weimar, care tocmai se afla în capitala 
Saxoniei, scrisori pentru toţi colegii din confederaţia Rinului şi 
pentru principalii comandanţi militari ai Germaniei. 

Acolo îşi lăsă sania, iar domnul de Saint-Aignan îi dădu una 
dintre trăsurile lui. 

în fine, pe 18, la ora unsprezece noaptea era la Tuileries, 
după cum am spus. 

De la Moscova la Smorgony nu fusese decât Xenofon 
conducându-şi vestita retragere de la Smorgony la frontiera 
franceză nu fusese decât Richard Inimă de Leu în- torcându-se 
din Palestina, pe care. Primul'duce al Austriei îl putea aresta şi 
azvârli în închisoare; la Paris, la Tuileries era din nou, cel puţin 
pentru moment, stăpânul Europei, 

L-am văzut intrind, străbătând cabinetul, repezindu-se în 


camera Mariei Luiza. Era tot aici când veniră să-i spună că 
sosise Cambaceres şi-i aştepta ordinele. 

Trecând din nou prin salon, îl găsi pe Coulaincourt, care 
adormise aşteptându-l; doar împăratul se putea lipsi de somn. 

— Ah, deci aţi venit, Sire! strigă arhicancelarul. 

— Da, dragul meu Cambaceres, răspunse Napoleon; sosesc ca 
acum paisprezece ani când mă întorceam din Egipt, aproape 
fugar, după ce încercasem să pătrund în India pe la nord, aşa 
cum încercasem pe la răsărit! 

Ceea ce însă nu spunea Napoleon e că la întoarcerea din 
Egipt norocul său era la apogeu, în timp ce la întoar-" cerea din 
Rusia destinul lui era rece şi întunecat ca ţara pe care o 
părăsea. 

Cambaceres aşteptă; el ştia că în astfel de împrejurări, 
Napoleon avea multe de spus, simţea nevoia să vorbească. 

împăratul se plimbă o clipă cu mâinile la spate, apoi, oprindu- 
se deodată, i se adresă lui Cambaceres ca şi cum acesta l-ar fi 
putut urmări gândul, aşa cum un călător aplecat deasupra unui 
râu urmăreşte cursul apei. 

— Războiul pe care-l duc, strigă el, e un război politic, l-am 
făcut fără duşmănie: aş fi vrut să scutesc Rusia de relele.pe care 
singură şi le-a făcut... Aş fi putut înarma împotriva ei cea mai 
mare parte a propriei populaţii, proclamând libertatea iobagilor, 
dar n-am vrut să recurg la măsura asta care ar fi pricinuit cele 
mai îngrozitoare chinuri şi moartea a mii de familii. 

Apoi, răspunzând tot propriilor gânduri care-l aduceau din 
mlaştinile de la Berezina la Paris într-o goană mai iute decât 
sania, adăugă: 

— Ideologia a pricinuit Franţei toate nenorocirile pe care le-a 
suferit. Greşelile săvârşite trebuiau s-o conducă, şi au condus-o 
efectiv, la regimul unor oameni sângeroşi; care au proclamat 
principiul insurecției drept o datorie, care au adulat poporul 
ridicându-l la o suveranitate pe care acesta nu era în stare s-o 
exercite, 

Când eşti chemat să regenerezi un stat, trebuie urmate 
principii cu totul opuse; în istorie trebuie căutate avantajele şi 
neajunsurile diferitelor legislații, lată ceea ce magistraţii unui 
mare imperiu nu trebuie niciodată să piardă din vedere. Ei 
trebuie să fie întotdeauna gata, după i exemplul preşedinţilor 
Harlay şi Molă să-l apere pe suveran, tronul şi legile. 


Şi întorcându-se deodată spre Cambaceres i 

— Spune-mi, dumneata care eşti prietenul meu, cum s-au 
petrecut lucrurile? 

Cambaceres  simţise valul crescând, văzuse încotro se 
îndreaptă mareea de cuvinte şi înţelese că e vorba de complotul 
lui Malet. La Koritnia, aflând vestea, împăratul fusese foarte 
îngrijorat. 

— Maiestatea Voastră vrea amănunte? întrebă el. 

— Da, spune-mi totul, răspunse împăratul aşezându-se. 

— Maiestatea Voastră îl cunoaşte pe Malet? 

— Nu, doar din vedere; l-am zărit o dată şi mi s-a spus: lată-l 
pe generalul Malet. Ştiam că face parte din societatea 
filadelfilor, că-i prieten bun cu Oudet care a fost ucis la Wagram 
şi a cărui moarte mi-a fost pusă în cârcă. Încă din 1808, pe când 
eram în Spania, acest Malet a complotat împotriva mea. Puteam 
atunci să-l împuşc, aveam slavă Domnului destule dovezi pentru 
asta, dar ce vrei? Mi-e silă de sânge... Băiatul ăsta, Staps, a vrut 
el să moară, eu îl iertasem. Îşi închipuie că o să pot fi ucis astfel, 
smintiţii! 

Dar să ne întoarcem la omul acesta. Era într-un ospiciu unde 
îngăduisem să fie transferat. Vezi, Cambaceres, iată ce 
înseamnă să mi se vorbească întruna de milă. Şi de faptul că 
sunt un tiran foarte rău! Unde se află ospiciul ăsta? 

— La bariera Trone, Sire. 

— - Cum îl cheamă pe proprietarul lui? 

— Doctorul Dubuisson, Sire. 

— E prieten sau duşman? 

— Doctorul? 

— Da, te întreb dacă făcea parte din complot. 

— Ah, Doamne, bietul om î Nu bănuia nimic, Sire. 

— Dar a deschis poarta? 

— Vai, nu! Malet a intrat sărind gardul. 

— Singur? 

— Împreună cu un abate Lafon, un bordelez; aveau un 
portofel plin de ordine de senatus-consult-uri, de proclamaţii. 
Doi dintre complici îi aşteptau în stradă: Boutreux, un preceptor 
şi Rateau, un caporal. 

— Şi caraghioşii ăştia şi-au îngăduit să joace, unul rolul de 
prefect de poliţie, celălalt pe cel de aghiotant? 

— Da, Sire.’ 


— Parcă mai era şi un preot... Oh, preoţii ăştia! Cu toate astea 
am făcut destule pentru ei! 

— Asta era spaniol, Sire. 

— Atunci nu mă mai mir... 

— Era o veche cunoştinţă clin închisoare a lui Malet; locuia în 
Piaţa Regală. La el erau ascunse armele şi uniforma de general, 
o eşarfă de aghiotant, o centură de comisar de poliţie... 

— Prevăzuseră totul! strigă Napoleon nerăbdător. :. Şi pe 
urmă? 

— Malet îmbrăcat, înarmat s-a dus să bată la uşa eazarmei 
Popincourt, s-a anunţat colonelului sub numele de generalul 
Lamotte... 

Deci, murmură Napoleon, sub nume necunoscut, de 
împrumut, se pot face astfel de lucruri! Şi colonelul? 

— Colonelul, Sire, era în pat, bolnav cu temperatură. 
Generalul Malet i s-a adresat astfel; „Ei, colonele, avem noutăţi: 
Bonaparte a murit J” 

— Bonaparte! repetă, Napoleon. Da, pentru unii oameni sunt 
tot Bonaparte! Oare la ce mi-or sluji paisprezece ani de victorii, 
18 Brumar, încoronarea, alianţa cu cea mai veche casă regală a 
Europei, dacă în ziua în care primul venit spune: „Bonaparte a 
murit!”, totul se sfârşeşte? Bonaparte a murit! Dar ce te faci cu 
Napoleon al II-lea? Napoleon al II-lea trăia dacă nu mă înşel? 

— Sire, răspunse Cambaceres, ştiţi cum e ostaşul, Când vede 
un ordin, nu-l discută, îl execută, 

— Da, dar când ordinul e fals? 

— Colonelul îl credea adevărat; îl chemă pe maior, Pretinsul 
general Lamotte citeşte ordinul din nou. Unita- tea e adunată şi 
pusă la dispoziţia lui Malet. Cu unitatea asta, care nu dispune 
ele niciun cartuş, ci doar de gloanţele de lemn de care se slujesc 
la instrucţie, Malet se duce la Force, pune să i se deschidă uşile, 
cheamă un corsican numit Broccheciampi... 

— Un corsican? îl întrerupse Napoleon. Sunt foarte sigur că 
ăsta ii-a fost tras pe sfoară. Şi pe urmă? 

— Pe urmă, pe generalii Lahorie şi Guidal. 

— Guidal! încă unul pe care aş putea pline să-l judece Curtea 
Marţială şi să-l trimit la Toulon. Legăturile lui cu englezii erau 
vădite, cred! 

— Da, Sire, dar în loc de condamnare, i se dă un brevet de 
senator; apoi vine Lahorie căruia i se înmânează numirea ca 


ministru al poliţiei şi ordinul de a-l aresta pe predecesorul său 
Rovigo. 

— El se putea înşela, spuse Napoleon cu corectitudinea lui 
care uneori se putea modifica, dar care făcea parte din 
caracterul său. Trezit la ora patru dimineaţa, eliberat de armată, 
avea o scuză... Continuă, Cambaceres, să vedem ce se mai 
întâmplă. 

— Acum, Sire, acţiunea continuă pe două planuri: în timp ce 
noul ministru al Poliţiei îl arestează pe cel vechi, Malet mai întâi 
expediază o ordonanţă la cazarma Babylone şi un pachet pe 
adresa subofiţerilor încartiruiţi acolo. Pachetul conţinea copii ale 
ordonanţelor şi ordinul de a schimba clin post cu o nouă 
companie santinelele de la Bursă, de la Tezaur, de la Bancă, de 
la bariere. 

— Cine era colonelul regimentului? întrebă Napoleon. 

— Colonelul Rabbe. 

— S-a împotrivit, sper? 

— A fost înşelat, Sire, ca şi colonelul Soulie şi a executat 
ordinul. 

Napoleon plezni din palme. 

— Asta-i culmea, murmură el. 

— În acest răstimp, Lahorie mergea spre sediul poliţiei 
generale, după ce-l trimisese pe Boutreux împotriva prefecturii. 
Prefectul a fost arestat şi condus la Force... 

— În camera lui Guldal... Bine lucrat! De ce s-a lăsat arestat? 

— Între timp, Sire, în mijlocul tumultului, baronul Pasquier 
avusese vreme să trimită ducelui de Rovigo un mesager, care 
însă nu putuse ajunge la acesta. Lahorie mergea repede şi peste 
tot dădea buzna: astfel pătrunsese în cabinetul ministrului, când 
ministrul însuşi se ivi pe uşa din faţă. 

— Dar Lahorie şi Rovigo nu erau prieteni? Nu mai ştiu în ce 
împrejurare Rovigo mi-l recomandase. 

— Se tutuiau, Sire, şi tutuindu-l pe ministru i-a strigat Lahorie: 
„Predă-te. Savary! Eşti prizonierul meu şi nu vreau să-ţi fac 
rău!” 

— Şi Savary? ı 

— A vrut să se împotrivească, Sire, ştiţi, Savary nu-i un om pe 
care-l arestezi cu uşurinţă, dar Lahorie a strigat: „Puneţi mina pe 
el!” şi zece oameni s-au aruncat asupra ministrului, care nu 
avea arme, şi pe care Guidal l-a dus ia Force, 


— Continuă. Ascult. 

— În vremea asta, Malet care intrase la contele Hull în 
comandantul Parisului, îl arestase din ordinul ministrului Poliţiei 
şi, la prima observaţie făcută de contele Hull în, ti doborâse cu 
un foc de pistol în falcă. De. Aici s-a dus la aghiotantul general 
Doucet, l-a anunţat că noul guvern îl menţine în funcţie şi-i 
trasează drumul pe care trebuie să-l urmeze. Deodată, un 
bărbat înaintează şr-1 întrerupe pe orator în mijlocul discursului: 
„Dumneavoastră nu sunteţi generalul Lamotte, spuse el, ci 
generalul Malet. leri, dacă nu chiar azi-noapte, eraţi deţinut 
politic.” 

— Minunat, în sfârşit s-a găsit unul î strigă Napoleon. Şi cum îl 
cheamă? 

— Aghiotantul Laborde, şeful poliţiei militare. Atunci Malet 
scoate al doilea pistol şi dă să tragă în Laborde, dar generalul 
Doucet îl ţine de braţ şi-l împinge pe Laborde afară. leşind, 
acesta îi întilneşte pe Pâques, inspector general al ministrului, 
care vine ca să se pună de acord cu aghiotantul în legătură cu 
mutarea lui Guidal la Toulon. Spre marea lui mirare. Pâques află 
de la Laborde că Guidal e senator, Lahorie ministru al poliţiei, 
Boutreux prefect, şi că generalul Hullin a fost grav rănit cu un 
foc de pistol tras de generalul Malet, şeful guvernului 
provizoriu... 

Cinci minute mai târziu, mulţumită lui Laborde şi Pâques, 
Malet era închis la rândul lui, şi arestat Lahorie care. De bună 
credinţă până la capăt, nu pricepea de ce e arestat. Guidal n-a 
fost prins decât seara, iar Boutreux peste opt zile., 

— Şi azi, întrebă Napoleon, ce mai rămâne din toate astea 

— Rămâne colonelul Rabbe, care a obţinut o suspendare a 
pedepsei şi caporalul Rateau al cărui unchi e procuror general la 
Bordeaux. 

— lar ceilalţi? 

— Ceilalţi? 

— Da, complotiştii. 

— Cei trei. Generali, colonelul Soulie, maiorul Pique- rel, patru 
ofiţeri din unitatea lor şi doi din regimentul de la Paris au fost 
împuşcaţi pe 20 octombrie. 

Napoleon râmase o clipă gânditor, apoi rosti cu oarecare 
şovăire: 

— Cum au murit? ŞI-l.. Privi pe Cambaceres cu o expresie care 


însemna: „'Vreau să ştiu adevărul.” 

— Bine; Sire, şi aşa cum se cuvine unor militari, fie ei şi 
vinovaţi: Malet plin de ironie, dar şi de convingere, iar ceilalţi 
calmi, fermi, dar mirându-se că sunt duşi la execuţie cu un om şi 
pentru un complot de care nu aveau cunoştinţă. 

— Deci, domnule arhicancelar, ai' crezut că trebuie să îngădui 
execuţia asta? 

— Am crezut, Sire, că trebuie să cer să se facă dreptate 
numaidecât, vina fiind mare. 

— Poate ai avut dreptate, din punctul dumitale de vedere. 

— Din punctul meu de vedere, Sire? 

— Da, de arhicancelar, adică de înalt judecător, dar din 
punctul meu de vedere... 

Napoleon se opri. 

— Da, Sire, spuse Cambaceres, insistând să afle în întregime 
gândul lui Napoleon. 

— Ei bine, din punctul meu de vedere, continuă împăratul, 
deci din punct de vedere politic, aş fi procedat altfel. 

— Sire... 

— E vorba de mine şi nu de dumneata, dragul meu 
Cambaceres. 

— + Deci, Maiestatea Voastră i-ar fi iertat? 

— Pe toţi complicii, fiindcă au crezut că ascultă de ordine 
superioare. 

— Şi pe Malet? 

— Cu el e altceva; aş fi pus să-l închidă la Chărenţon ca nebun 
1 

— Deci colonelul Rabbe şi caporalul Rateau... 

— Să fie puşi în libertate mâine dimineață, dragă 
Cambaceres! Şi să se ştie că m-âm întors la Paris. Apoi 
Napoleon adăugă cu semnele de familiaritate cu care-i cinstea 
doar pe intimi: Bună-seara, dragă arhicancelare! Pe mâine, la 
consiliul de stat. 

Şi întorcându-se în apartamentul lui, murmură: 

„Lahorie, Lahorie... Un fost aghiotant al lui Moreau! Nu m-ar 
mira ca Moreau să se ivească în faţa portului Havre cu flota 
engleză.” 

Nu se înşelă decât cu un an: în anul următor, Moreau părăsea 
America pentru a veni în faţa Dresdei, unde un obuz francez 
avea să-i taie picioarele! 


La 1 mai 1813, aşa cum îi anunţase pe mareşali părăsind 
Smorgony, împăratul e pe câmpia Lutzen în fruntea unei armate 
de trei sute de mii de oameni. Ar fi avut 

225 * 

35 - Căpitanul Richard * Stăpânul muntelui cinci sute de mii 
dacă Prusia nu l-ar fi părăsit şi dacă Austria n-ar fi fost gata să-l 
trădeze. 

Deci nu-i din vina lui, nici din a Franţei dacă are cu două sute 
de mii de oameni mai puţin decât spusese. 

începând din 29 aprilie s-au tras primele salve de artilerie. 

Pe 2 mai, victoria de la Lutzen l-a făcut stăpân al întregului 
mal stâng ai Elbei, din Boemia până la Hamburg! 

) 

Bromul exilului 

Sâmbătă 23 septembrie 1815, un vas arborând la prova 
pavilionul englez, iar pe marele catarg pavilionul amiral traversă 
latitudinea 0, longitudinea 0 şi declinaţia 0; venea din Europa şi, 
după direcţia în care mergea, părea să se îndrepte spre America 
de Sud sau India. 

La bord, era sărbătoare. 

Sărbătoarea aceasta, care în împrejurări asemănătoare e la 
fel pe toate corăbiile naţiunilor civilizate, era consacrată trecerii 
Tropicului; doar că, deşi e aceeaşi în ce priveşte fondul, forma ei 
diferă uneori de la o ţară la alta. 

La bordul vasului englez, ca întotdeauna, comanda părea 
suspendată şi lăsată în grija echipajului care, în unanimitate, o 
încredinţase celui mai vârstnie marinar: acesta împodobit cu o 
barbă lungă, înarmat cu un trident, şi cu o coroană de hârtie 
aurită pe frunte, stătea pe un tron instalat jos lângă marele 
catarg. 

Acolo Zeul Mării cerea să-i fie aduşi toţi cei care treceau 
pentru prima oară Tropicul, punea să fie mânijiţi pe faţă cu 
catran, apoi să li se treacă pe obraji şi pe bărbie un brici uriaş 
din metal alb. După ce erau bărbieriţi astfel, la un semn al său, 
dintr-un butoi uriaş pe care-l întrecea în mărime doar renumitul 
butoi din Heidelberg, se vărsa, printr-o mişcare de basculă pe 
capul respectivului un duş de apă sărată. 

Cu asta bărbieritul se termina, iar pasagerul, ofiţerul sau 
marinarul stropit se putea duce să se usuce la soarele 
ecuatorului, în timp ce secretarul zeului Neptun îi elibera un 


certificat prin care se constata că plătise trecerea Tropicului. 

În mijlocul ceremoniei, un ofiţer francez se ivi deodată pe 
punte şi se apropie de zeul Neptun: 

— Maiestate, îi spuse într-o engleză destul de bună, iată o 
sută de monede de aur trimise din partea împăratului Napoleon. 

— Împăratul Napoleon? spuse zeul. Nu cunosc aşa ceva, nu-l 
cunosc decât pe generalul Bonaparte. 

— Bine, fie! răspunse ofiţerul zâmbind. Uit întruna că 
generalul Bonaparte a fost zece ani împărat... Deci, mă corectez 
şi spun: Maiestate, iată o sută de napoleoni trimişi din partea 
generalului Bonaparte. 

— Asta-i altceva! spuse zeul întinzând o mână lată. 

Dar o mână albă, fină, aristocratică se ivi între mâna ofițerului 
francez şi cea a marinarului englez, şi primi cei o sută de 
napoleoni spunând: 

— Dă-mi mie punga asta, generale; cred că-i mai prudent să 
nu împart banii decât deseară. 

Zeul Neptun bombăni ceva în barba-i de trestie, dar se supuse 
şi ceremonia urma să continue, când un marinar strigă: 

— Hei! Un rechin la urmă! 

— Un rechin! Un rechin! strigară cu toţii. 

lar zeul Neptun, părăsit, se ridică de pe tron şi porni, asemeni 
celorlalţi, să vadă ce se petrece la urmă. 

Cu îngăduinţa amiralului - deoarece, aşa cum arăta pavilionul 
ce flutura pe marele catarg, vasul era montat de un amiral - 
marinarii se instalară în partea dinapoi, rezervată, se ştie, doar 
ofiţerilor superiori. 

Unul dintre ei agăța o bucată de slănină într-un câr- lig de 
undiţă uriaş, atârnat de un lanţ de fier, apoi aruncă lanţul în 
apă. 

Cumplitul rechin, a cărui aripioară dorsală se vedea la 
suprafaţa apei se cufundă iute, şi după câteva clipe, marinarii 
care tocmai legaseră lanţul de timonă simţiră o zguduitură 
puternică, apoi văzură lanţul cum se întinde iute în trei sau 
patru direcţii diferite. Verigile trozneau rostogolindu-se pe coca 
vasului, încât credeai că lanţul o să se sfărâme. 

în sfârşit, şocurile slăbiră puţin câte puţin, şi se zări ceva alb 
care se zbătea la capătul lanţului întins cu putere: era pântecul 
rechinului în agonie. 

Atunci răsunară strigătele întregului echipaj, strigăte de 


izbândă mai puternice decât cele de bucurie dinainte, din clipele 
entuziaste ale sărbătorii trecerii Tropicului. 

La aceste strigăte fu văzut ieşind pe scara din spate un bărbat 
care încă nu se ivise pe punte. Purta mica pălărie tradiţională şi 
costumul verde al vânătorilor de gardă pe care strălucea placa 
Legiunii de Onoare şi simpla cruce de cavaler, însoţite de 
Coroana de Fier. Era urmat de generalul care înmânase cei o 
sută de napoleoni şi de încă un ofiţer de patruzeci şi cinci- 
cincizeci de ani, purtând uniforma marinei franceze. 

Acest bărbat era Napoleon, generalul care-l urma era 
Monthoion, iar ofiţerul îmbrăcat în uniforma marinei franceze 
era Las Cases. 

Ne aflam la bordul navei Northumberland comandată de 
amiralul Cockburn, ce se îndrepta spre Simtă Elena, cu ordin dat 
marinarilor, ofiţerilor şi chiar amiralului de a nu i se adresa lui 
Napoleon decât cu titlul de generalul Bonaparte. Vasul ridicase 
pânzele pe 7 august, erau deci patruzeci şi şapte de zile de când 
părăsise rada portului Plymouth, 

Se traversase Tropicul, dar, printr-o atenţie a amiralului, nici 
împăratul - deşi era redus la rangul de general Bonaparte - nici 
alta dintre persoanele care-l însoțeau, nu fusese supus 
caraghioasei ceremonii a botezului. Numai că, auzind altfel de 
strigăte, ilustrul prizonier urcase pe punte să vadă despre ce e 
vorba. 

La bord, totul e distracţie; când Napoleon află că fusese prins 
un rechin ce era târât în urma corăbiei, se duse să se aşeze pe 
tunul pe care stătea de obicei şi aşteptă. 

în scurtă vreme, strigătele marinarilor îl vestiră că sunt pe 
cale de a urca animalul la bord; apoi se. Văzu ivindu-se la cocă 
apărând deasupra tăbliei navei capul lui ascuţit cu botul înarmat 
cu trei şiruri de dinţi; o ultimă sforţare îl aduse pe punte, dar în 
clipa când căzu, marinarii se dădură în lături cu grabă, niciunul 
nevrând să asiste prea de aproape la agonia lui. 

într-adevăr, de îndată ce-l traseră pe punte, găsind un punct 
de sprijin, rechinul sări până la înălţimea mi- zenei; apoi, 
întâlnind afetul unui tun, îl muşcă astfel încât, intrându-i dinţii în 
lemn, rămase o clipă nemişcat din pricina propriei sale 
muşcătuuri. 

Dulgherul şef profită de asta: se apropie de rechin şi-i dădu o 
cumplită lovitură de topor în cap. 


Animalul îşi smulse dinţii din lemnul afetului unde lăsară o 
urmă adâncă şi dintr-un singur salt, trecu de la tribord la 
babord. Dădu peste cap trei, patru oameni pe care-i întâlni în 
drum; unul rămase fără cunoştinţă” alţii săriră pe bastingaj şi 
de acolo se căţărară pe hobane, sprinteni ca nişte maimuțe. 

Toate astea se. Petreceau în mijlocul ţipetelor şi rî- setelor 
echipajului, mascarada marinarilor facând ca lupta şi 
zbenguielile lor să pară cât se poate de hazlii. 

La început, Napoleon se înveseli oarecum văzând genul ăsta 
de luptă; dar în cele din urmă, în mijlocul agitaţiei şi al ţipetelor, 
rămase visător. 

Când se întoarse la realitate, rechinul avea capul tăiat şi burta 
spintecată, un marinar îi ţinea inima în mină, iar chirurgul 
corăbiei, în timp ce corpul decapitat al animalului zăcea 
spintecat de la un capăt la altul, constata că deşi despărțită de 
trup, ea continua să se contracte, atât de multă forţă vitală are 
această fiară. 

Napoleon schiţă o mişcare de milă faţă de suferinţa asta 
uriaşă; întoarse privirea care o întâlni pe aceea a contelui de Las 
Cases. 

— Plai cu mine să-ţi dictez un capitol din Memorii. 

Las Cases îl urmă pe împărat, dar când să coboare de pe 
punte, comandantul Ress se aplecă spre conte şi-l întrebă: 

— De ce pleacă generalul Bonaparte? 

— Împăratul pleacă, răspunse Las Cases, fiindcă nu poate 
îndura să vadă suferinţele acestui animal. 

Englezii se priviră uimiţi: li se spusese că după fiecare bătălie 
Napoleon se plimba pe câmpul de luptă ca să-şi desfete ochii cu 
priveliştea morţilor, şi urechile cu gemetele răniților, 

Când mirarea ie trecu, puntea fu spălată de sânge şi se 
continuă petrecerea întreruptă de apariţia rechinului. 

în acest timp, Napoleon dicta paginile în care' respinge 
otrăvirea ciumaţilor de la laffa. 

De plictiseală, împăratului îi venise ideea de a scrie istoria 
propriilor sale campanii. 

Anotimpul era calci, ziua monotonă; la începutul traversării, 
împăratul urca rareori pe punte - şi niciodată înainte de prânz - 
şi, ca în campanie, lua masa la ore neregulate. 

Cât despre englezi, ei dejunau la ora opt fix, iar francezii la 
zece. 


De la ora dejunului până la ora patru, împăratul citea sau 
discuta cu Montholon, Bertrand sau Las Cases. La ora patru se 
îmbrăca, se ducea în sala comună şi juca o partidă de şah; la 
ora cinci, amiralul venea el însuşi să anunţe că se serveşte cina. 

Atunci se aşezau la masă. 

Cina amiralului dura, de obicei, aproape două ore, cu o oră 
cincizeci de minute mai mult decât cina lui Napoleon. Astfel, din 
prima zi, în clipa când se aduse cafeaua, împăratul se ridică, iar 
marele mareşal şi Las Cases, invitaţi la masa amiralului, se 
ridicară şi ei şi ieşiră. 

Mirarea fu mare, iar amiralul cât pe-aci să se supere. El se 
plânse, în engleză, în legătură cu lipsa de bună-ereş- tere a 
împăratului, dar doamna Bertrand, rămasă în urmă, îi răspunse 
în aceeaşi limbă: 

— Domnule amiral, uitaţi pe cât se pare, că aveţi de-a face cu 
cel ce a fost stăpânul lumii, şi că atunci când se ridica el de la 
masă, fie la Paris, fie la Berlin, fie la Viena, regii cărora le făcea 
cinstea de a-i pofti se ridicau în urma lui şi-l urmau. 

— E adevărat, doamnă, răspunse amiralul, dar întru- cât noi 
nu suntem regi şi nu ne aflăm nici la Paris, nici la Berlin, nici la 
Viena, nu vom socoti deplasat ca generalul Bonaparte să se 
ridice de la masă înainte de sfâr- şitul cinei, doar că domnia sa 
va socoti firesc ca noi să rămânem. 

Din acea zi, se hotărî să se acorde tuturor o libertate deplină. 

În timpul lungilor conversații la bordul corăbiei, Las Cases 
culese chiar din gura împăratului toate anecdotele pe care le 
citează în Memorialul său cu privire la copilăria şi tinereţea 
prizonierului de la Sfânta Elena; apoi veni clipa când acest gen 
de conversație se epuiză, sau Napoleon se plictisi să 
povestească, deşi auditoriul lui nu se sătura să-l asculte; iar 
sâmbătă 9 septembrie începu să dicteze pagini despre 
campaniile sale din Italia. În afara acestui divertisment, care la 
început îi luă o jumătate de oră, apoi o oră, apoi două, apoi până 
la trei, zilele se scurgeau monotone şi trecură astfel de luni 7 
august până sâmbătă 13 octombrie. 

în ziua aceea, la cină, amiralul anunţă că a doua zi, pe la ora 
şase seara, nădăjduia să zărească insula Sfânta Elena. Pentru 
marinari, se înţelege, că ştirea era importanţă: se aflau pe mare 
de şaizeci şi şapte de zilei 

A doua zi, într-adevăr, în timp ce stăteau la masă, marinarul 


care fusese pus observator pe catarg strigă: - Pământ! 

Oamenii erau la desert; se ridicară şi urcară pe punte, 
împăratul se duse în partea dinainte a vasului şi căută pământul 
cu privirea. 

Un fel de ceaţă care părea să plutească la orizont a fost tot ce 
a putut zări; trebuia să ai ochi de marinar ca să poţi spune că 
ceața e un corp solid, 

A doua zi dis-de-dimineaţă, toată lumea era adunată pe 
punte. Deşi o parte a nopţii vasul fusese oprit, navi- gaseră 
destul pentru ca în acel moment, mulţumită limpezimii aerului 
matinal, insula să devină pe deplin vizibilă. 

Pe la prânz aruncară ancora; nu mai erau decât la trei sferturi 
de leghe distanţă de pământ. Trecuseră o sută zece zile de când 
Napoleon părăsise Parisul: călătoria durase mai mult decât a 
doua domnie ce avusese loc în răstimpul dintre exilul pe insula 
Elba şi cel de pe Sfânta Elena, împăratul care ieşise din cabina 
lui mai curând ca de obicei. Inaintă de-a lungul punţii superioare 
şi privi ţintă insula cu o privire nepăsătoare: niciun muşchi de pe 
faţă nu i se clinti şi trebuie să spunem că această mască de 
bronz era atât de supusă voinţei modernului, August, incit 
numai muşchii din apropierea gurii păreau vii. 

Cu toate acestea, insula nil oferea defel o privelişte 
mulţumitoare: se zărea un sat lunguieţ, pierdut printre nişte 
stânci uriaşe, goale, sterpe, arse de soare. 

Ca şi la Gibraltar, ai fi putut făgădui o sută de ludovici unui 
inginer destul de priceput ca să găsească un loc fără tunuri. 

După zece minute de contemplaţie, împăratul se întoarse spre 
Las Cases. 

— Să mergem la lucru! spuse. 

Cobori, îi zise lui Las Cases să se aşeze şi începu să dicteze, 
fără ca în glas să i se desluşească nici cea mai neînsemnată 
schimbare. 

După ce aruncă ancora, amiralul cobori îndată în barca lui şi 
se îndreptă spre insulă. La ora şase seara se întoarse' foarte 
obosit î o străbătuse pe toată şi credea că găsise un loe potrivit, 
dar, din păcate, era nevoie de reparaţii, iar acestea puteau dura 
şi două luni. 

Or, ordinul limpede al miniştrilor englezi era ca Napoleon să 
nu fie debarcat dacă locuinţa lui nu va fi "gata să-l primească. 

Dar amiralul se grăbi să spună că generalul Bonaparte trebuia 


să fie obosit şi sătul de mare, astfel că lua asupră-şi 
răspunderea debarcării, doar că aceasta nu avea să fie cu 
putinţă în acea seară. El anunţă totodată că a doua zi aveau să 
dejuneze cu o oră mai devreme decât de obicei, pentru ca să 
poată debarca după masă. 

A doua zi, ieşind din sufragerie, împăratul găsi toţi ofiţerii 
adunaţi pe dunetă şi trei sferturi din echipaj aliniat pe puntea 
superioară. 

O barcă îl aştepta, Cobori în ea împreună cu amiralul şi 
marele mareşal. 

După un sfert de oră, luni 16 octombrie 1815 el atingea 
pământul insulei Sfânta Elena, 

Pentru restul, a se vedea Prometea de EschiL) 

Lieschen Waldeck 

Când Napoleon atingea pământul exilului, în orăşelul Wolfach, 
ascuns în adâncul uneia dintre cele mai pitoreşti văi ale marelui 
ducat Baden, o fată de şaisprezece ani ca Margareta lui Goethe 
lăsa fusul, să se oprească şi, cu mâmile în jos, cu capul rezemat 
de perete şi ochii ridicaţi spre cer murmura. Acest cântec atât 
de cunoscut în Germania: 

S-a dus tihna mea, Mi-e inima scrum; A Şi nu le mai aflu 

Nicăieri şi nicicum. 

Când cu el nu sunt Mă simt ca-n mormânt, În lume mi-e atât 
De amar şi urit. 

Sărmanul meu cap S-a zdruncinat, Sărmanul meu gând S-a 
măcinat. 

S-a dus tihna mea, Mi-e inima scrum; Şi nu le mai aflu Nicăieri 
şi nicicum. 

, După el doar privesc Pe fereastră cu drag, După el doar 
pornesc Mereu peste prag. 

înaltul său mers, Frumoasa-i statură, Puterea din ochi, Surâsul 
pe gură, 

Ajunsă aici cu cântecul, fata era atât de îngândurată încî* nu 
auzi deschizându-se uşa care dădea spre o curte interioară şi nu 
văzu intrând, sau, mai bine zis, oprindu-se în prag, un tânăr de 
douăzeci şi nouă-treizeci de ani îmbrăcat într-un costum de 
ţăran din Westfalia. 

Spunem îmbrăcat într-un costum, fiindcă privindu-l pe tânăr, 
îndeaproape, descopereai, deşi se străduia s-o ascundă, o 
înfăţişare hotărâtă şi întrucâtva militară, ce arăta că haina, de 


ofiţer era singura care s-ar fi potrivit bine pe trupul suplu. Cât 
despre chip, acesta era frumos şi bărbătesc, ochii îi erau 
albastru închis, vioi, îndrăzneţi; părul de un blond aproape 
castaniu, iar dinţii minunaţi. 

Fata care nu-şi dăduse seama de sosirea lui continuă: 

Şi vorbirea lui Vrăjit-curgătoarea, Strângerea de mână, Şi ah! 
sărutarea! 

S-a dus tihna mea, Mi-e inima scrum; Şi nu le mai aflu Nicăieri 
şi nicicum. 1 

Pe măsură ce fata cânta, accentul ei era atât de trist, atât de 
dureros, încât tânărul nu avu curaj să mai asculte cele trei sau 
patru strofe care mai rămâneau şi spuse, apro- piindu-se în 
grabă: 

— Lieschen! 

Fata tresări, se întoarse, II desluşi pe tânăr în întunericul pe 
care-l lăsase să cuprindă încăperea, fără să aprindă lampa cu 
trei braţe ele bronz pregătită pe bufetul ele stejar şi exclamă cu 
glas aproape înfricoşat: 

— Dumneata eşti! 

— Da. Ce cântec trist şi melancolic cânţi? 

— Nu-l cunoşti? 

— Nu. Răspunse tânărul. 

— Se vede bine că eşti francez! E 

— După ce? După felul în care pronunt germana | xvlă cam 
îngrijorezi, Lieschen, spunându-mi asta. 

— O, nu! Vorbeşti germana ca un saxon. Dar spun că se vede 
că eşti francez, fiindcă la noi, germanii, cântecul ăsta e popular, 
şi de la Rin la Dunăre, de la Kehl la Viena nu există vreo fata 
care să nu-l cânte. E Mafgareta la vâriel- riiţă de marele nostru 
poet Goethe. 

— Ştiu asta, zise tânărul zâmbind. lată dovada. 

Şi în saxona cea mai curată, după cum spunea fata, repetă 
primele patru versuri ale cântecului melancolic. 

— Şi ce-mi spuneai? 

— Ei, Doamne, spuneam: Vorbeşte, Lieschen! Sunetul glasului 
tău mă bucură î' aşa cum aş spune unei păsări: „Cântă! îmi 
place să te aud cântmad!" 

— Ei bine, acum am vorbit. 

— Da, e rândul meu să vorbesc. Se apropie de fată şi-i spuse 
întinzându-i mina ı 


— Rămâi cu bine! 

— Ce spui? strigă ea. 

— Lieschen, trebuie să plec, să părăsesc Wolfach, să mă duc 
mai departe în Germania. 

— Te ameninţă iarăşi vreo primejdie? 

— Primejdia care-l ameninţă pe un proscris: aceea de a fi 
arestat, şi cea care-l ameninţă pe un condamnat la moarte: 
aceea de a fi împuşcat. 

Apoi, cu o înfăţişare ce-l arăta pe omul familiarizat cu toate 
primejdiile, chiar şi cu aceasta, adăugă: 

— Asta-i tot. 

— O, Doamne, spuse fata împreunându-şi mâinile,. Nu-mi pot 
închipui aşa ceva. 

— Cu toate astea, e primul lucru pe care ţi l-a. M spus acum 
trei zile, chiar în. Locul acesta, intrând pe uşa pe care 


întâmplarea - nu, mă înşel, Lieschen! — pe care Providența o 
deschidea în fata mea: „Mi-e foame, mi-e sete, sunt 
! fugar". 


— Dar alaltăieri nu mi-ai spus că ai găsit un adăpost sigur? 

— Lfeschen, acum că plec, trebuie să-ţi fac o mărturisire: 
adăpostul e chiar casa voastră. 

| Fata îl privi înfricoşată. 

— Chiar casa noastră? strigă ea. Te-ai ascuns în casa tatălui 
meu fără să-i ceri voie? 

— Fii liniştită, Lieschen, spuse tânărul. Casa asta o s-o 
părăsesc, dar mai înainte lasă-mă să-ţi spun cum am intrat şi pe 
cine ai primit în ea. 

Fata împinse vârtelniţa cu piciorul, îşi apăsă genunchii cu 
mâinile şi-l privi pe fugar prieteneşte şi totodată | îngrijorată, 

— Eram pe insula Elba cu Napoleon, care m-a trimis în Franţa 
să-i pregătesc întoarcerea. Am luat legătura cu colonelul 
Labedoyere şi cu mareşalul Ney. Amândoi au fost împuşcaţi. Şi 
eu sunt condamnat dar mai norocos decât ei, prevenit că o să 
fiu arestat, am fugit la Strasbourg, regiunea mea natală unde, 
aproape o lună, am stat ascuns la un prieten. 

Acum patru zile, avertizat că adăpostul meu a fost descoperit, 
am sărit în Rin, l-am străbătut înot şi am ajuns în marele ducat 
Baden. Am mers toată ziua pe căi ocolite, ştiute.. Din copilărie, 
şi am sosit la Wolfach. Voiam să pătrund mai adânc pe teritoriul 


Germaniei, unde am o misiune şfântă de îndeplinit, dar te-am 
întâlnit, Lieschen - ce să-i faci? Omul nu-i stăpân pe propria-i 
soartă, te-am întâlnit şi cu riscul de a mi se întâmpla orice, am 
rămas aici. 

— Crezusem că ai plecat. Când te-am revăzut a doua zi am 
fost fericită şi nu te-am mai întrebat de ce ai rămas. 

— De ce am rămas? zise tânărul privind-o cu înflăcărare pe 
copila care-i mărturisea cu atâta nevinovăție plăcerea pe care o 
simţise văzându-l. O să-ţi spun. Prin hangarul ăsta întunecos din 
curte se ajunge, pe o scară, într-un mic pod părăsit. Acolo mă 
ascunsesem când am plecat de aici. Ferestrele podului dau spre 
ferestrele tale. Aşteptasem noaptea, urma să plec şi mai 
priveam o dată spre tine, îţi trimiteam doar un rămas-bun, când 
deodată, fereastra s-a deschis şi tu te-ai ivit în pervazul ei. N-am 
nevoie să-ţi spun că eşti frumoasă, Lieschen, clar aşa cum 
stăteai atunci, în bătaia razelor lunii, erai încântătoare! 

Lieschen murmură câteva cuvinte de neînțeles, roşi, apoi 
cobori privirea, 

Tânărul continuă: 

— Ţineai în mână un buchet de trandafiri; nu ştiu ce simţeai 
sau ce rază a sufletului îţi lumina chipul, dar privind spre drumul 
pe care ar fi trebuit să merg, ai smuls aceste ultime frunze ale 
toamnei palide ca zilele fără soare în care s-au născut, le-ai 
smuls, aruncându-le în direcţia Pădurii Negre, unde credeai că 
am ajuns... 

— Le smulgeam în vânt, fără să le arunc într-o direcţie 
anume, răspunse Lieschen. lar vântul le-a dus într-acolo unde se 
îndrepta şi el. 

— Bine, fie! Vântul venea din Franţa, era deci un vânt prieten! 
Ai rămas aşa vreme îndelungată la fereastră, iar eu în tot acest 
răstimp am stat să te privesc. Apoi când fereastra ta s-a închis 
din nou, am simţit că picioarele îmi sunt legate şi că nu mai am 
curaj să plec. 

— Şi cu toate astea pleci azi? întrebă Lieschen cu un suspin. 

— Ascultă-mă, răspunse  proscrisul, astăzi am văzut 
plimbându-se încoace şi încolo prin oraş nişte jandarmi francezi. 
Au intrat în legătură cu cei ai marelui duce şi nu mă îndoiesc că 
la ora de faţă şi unii şi alţii sunt în urmărirea mea. 

— Doamne, ce-i de făcut? strigă fata. 

— O, pentru mine puţin îmi pasă, dragă Lieschen, spuse 


tânărul, dar descoperirea unui conspirator francez în casa 
voastră l-ar compromite pe tatăl tău, şi mai ales pe tine, care la 
rugămintea mea, ai păstrat taina. 

— Rugămintea asta ţi-am adresat-o mai curând eu ţie decât 
tu mie. Taina am păstrat-o cu atât mai uşor, cu cât tatăl meu - 
nu ştiu de ce, fiindcă e bun creştin şi om milos - le poartă o ură 
neîmpăcată francezilor. De zece ori am observat că era destul 
să vadă pe unul dintre compatrioţii tăi ca să tresară şi să 
pălească. Şi cu toate acestea, dacă socoteşti că eşti mai în 
siguranţă rămânând aici decât fugind, rămâi. 

— Lieschen, draga mea! 

— Viaţa unui om e atât de prețioasă, încât nădăjduiesc că 
Domnul îmi va ierta ceea ce am făcut. 

— Eşti un înger, Lieschen, spuse tânărul. Nu numai primejdia 
ce mă ameninţă mă îndepărtează de tine, ci, după cum ţi-am 
spus, am o misiune pioasă de îndeplinit. Mă duc în Bavaria. 

— În Bavaria? zise fata ridicând privirea. 

— Da, în căutarea unei fete frumoase ca tine, Lieschen. Care 
însă a fost mai puţin fericită... După ce-mi îndeplinesc misiunea 
asta sunt liber şi oricare ar fi primejdia ce mă ameninţă 
rămânând în graniţele Franţei, îţi jur că o să mă întorc! 

— Când va fi asta? întrebă Lieschen. 

— Când? Nu ştiu, dar îţi cer un răgaz de trei luni. 

— Oh, trei luni! strigă Lieschen voioasă. 

— Când o să mă vezi iarăşi, peste trei luni, Lieschen, îmi 
făgăduieşti să mă recunoşti? 

— N-o să-mi pui memoria la grea încercare, domnule, şi 
obişnuiesc să păstrez mai mult de trei luni amintirea prietenilor 
mei. 

în acea clipă sună ora şapte. 

Tânărul numără una câte una cele şapte bătăi ale clopotului. 

— Ora şapte, şopti fata; tata a plecat azi-dimineaţă la 
Ettenheim şi trebuie să se întoarcă în curând. 

— Da, spuse proscrisul, şi de altfel, şi eu trebuie să plec. 

Şi se duse la fereastra deschisă privind la orizont. 

— Ştii pe ce drum trebuie s-o apuci? întrebă cu timiditate 
fata.. 

— Da, răspunse tânărul; dar nu mă uit la drumul pe care 
trebuie să plec, ci la cel pe care am venit! 

— Sărmanul de tine! Te înţeleg, Wolfach ţine încă de Franţa şi 


fiecare pas pe care o să-l faci... 

— O să mă îndepărteze de ea şi de tine „Lieschen, asta e. Şi 
continuă cu un sentiment de profundă melancolie: 

Ciudat lucru! Viaţa mea s-a desfăşurat în afara Franţei. N-am 
venit în ea decât din când în când, asemeni marinarului care, 
petrecându-şi viaţa între cer şi apă, pune piciorul pe insula prin 
faţa căreia trece. De la doisprezece la cincisprezece ani am fost 
în Italia, de la cincisprezece la douăzeci - în Tirol şi în Germania; 
de la douăzeci la douăzeci şi cinci - în Iliria, în Austria, în 
Boemia: de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte în Polonia şi 
în Rusia; niciodată, ducându-mă în ţările pe care le-am numit nu 
mi-a părut rău că mă îndepărtez de graniţele Franţei. Îmi urmam 
drapelul şi, cu privirea îndreptată spre vulturul lui cu aripile 
desfăcute, mergeam acolo unde mergea şi el! Ei bine, azi mi se 
rupe inima la ideea de a părăsi Franţa! Niciodată nu mi-a fost 
atât de dragă. Poftim, e o nebunie, Lieschen, şi cu toate astea, 
erede-mă, iubit de tine aş da un an din viaţă şi zece ani din viaţă 
dacă tu nu m-ai iubi, ca să mai văd o dată prin ceața Rinului, 
săgeata clopotniţei din Strasbourg! 

— Da, asta ar fi patria! 

— Nu-ţi închipui ce reprezintă ideea asta, Lieschen! Sunt 
singur pe lume, tot ce iubeam, tată, mamă, frate, toţi au murit. 
Dragostea, veneraţia, devotamentul le îndreptasem asupra unui 
singur om. Omul însă a căzut de atât de sus, încât, căzând, nu 
m-a văzut! Am vrut să-l urmez pe Sfânta Elena, aşa cum Îl 
urmasem pe insula Elba, dar englezii nu mi-au dat voie. M-am 
întors în Franţa, însă aici am fost condamnat la moarte. Eram 
atât de sătul de toate încât, deşi bogat, cel puţin în comparaţie 
cu alţii, m-aş fi predat poate singur dacă, predându-mă, aş fi 
avut mân- gâierea că o inimă m-ar fi regretat. 

— Nu un prieten? întrebă Lieschen. 

— Prietenii îmi erau camarazi de arme: i-am văzut căzând în 
jurul meu pe toate eâmpurile de luptă din Europa. Şi cu cei care 
au supravieţuit ce s-a întâmplat? Sunt proscrişi ca mine! 
împrăştiaţi şi rătăcitori prin lumea asta pe care au cucerit-o! 

Şi tânărul ridică trist din umeri. 

— Nicio dragoste? murmură Lieschen. 

— O dragoste! Ştiam noi oare ce înseamnă asta, - noi călători 
înarmaţi care străbăteau lumea în goană, pe care vântul 
războiului îi gonea înaintea lui şi cărora un glas întotdeauna 


ascultat fără replică le repeta fără încetare: „înainte î înainte!” 
De necrezut, dar aşa este; o să împlinesc treizeci de ani, 
Lieschen, şi inima mea călită la emoţii cumplite, abia acum. Se 
naşte pentru sentimente plăcute. După ce am suferit ca un 
bărbat, mă simt în stare să iubesc ca un copil. 

— Doamne/ strigă deodată fata, nu auzi zgomotul unei trăsuri 
pe drum? 

— Ba da, răspunse tânărul. 

— E tata care se întoarce de la Ettenheim, 

— Asta înseamnă că trebuie să plec? 

Fata îi întinse mâna ofițerului. 

— Prietene, îi spuse ea, crede-mă, în adâncul inimii aş vrea 
să-ţi pot spune: Rămâi! 

Tânărul opri o clipă în palme mâna care-i fusese întinsă. 

— Lieschen, spuse el, bine, o să plec, dar, înainte de a pleca, 
fă-mi o favoare... 

— Care? 

— Nu mă lăsa să plec fără o amintire a înţelegerii duioase pe 
care mi-o arăţi. În seara aceea aş fi dat orice zi a vieţii mele 
pentru una dintre frunzele de trandafir pe care le aruncai în 
vânt. Trebuie că ai la tine - parfumul lui ajunge până aici - un 
buchet de violete. Dă-mi-l şi plec! 

— Un buchet de violete? repetă trist Lieschen. 

— Da, o să fie un talisman care o să mă păzească în fuga 
mea. 

— Trist talisman, domnule! spuse Lieschen. Violetele astea, 
ultime fiice ale toamnei, asemeni trandafirilor de care vorbeai 
adineauri, ştii unde au fost culese? 

— Nu contează, de vreme ce tu le-ai atins. 

— Au fost culese în cimitir, continuă fata, pe mormân- tul 
sorei mele, moartă acum... poftim, chiar azi se împlinesc trei 
ani! De altfel, atâta vreme cât frigul nu le-a ucis pe sărmanele 
flori ale morţii, culeg în fiecare dimineaţă de pe mormânt «câte 
un buchet al cărui parfum mă însoţeşte toată ziua. Parfumul îi 
socotesc a fi cel iubit de sărmana mea soră. 

— lartă-mă, îmi retrag rugămintea. 

— Nu, iată-l... Acum pleacă! 

— Mulţumesc, Lieschen, mulţumesc. Plec... plec exilat de 
două ori: exilat departe de Franţa şi departe de tine. Dar o să 
mă întorc... Nu mă uita în rugăciunile tale, Lieschen! 


— Vai, dar pentru cine să mă rog! Nici măcar nu-ţi ştiu 
numele. 

— Roagă-te pentru căpitanul Richard. 

— Vai, uite-l pe tata, acolo pe drum... Pleacă î Pleacă î 

Tânărul apucă mâna fetei, îşi apăsă buzele pe ea, apoi spuse 
ieşind în grabă pe o uşă, în timp ce altă uşă se deschidea: 

— La revedere, Lieschen. Mi-ar fi prea greu să-ţi spun rămas- 
bun. 

Şi se făcu nevăzut. 

Pastorul Wameck 

Fata rămase singură şi, poate pentru prima oară în viaţă, 
auzind zgomotul paşilor tatălui ei” nu dădu fuga să-l întâmpine. 

în clipa când tânărul se făcuse nevăzut, ea simţise că o 
părăsesc puterile şi căzuse pe un scaun ce se afla lângă uşa pe 
care ieşise fugarul 

Era tot aici când tatăl ei intră în camera întunecată şi tăcută. 

Bătrânului i se părea atât de ciudat că n-o văzuse pe fiieă-sa 
ieşindu-i în întâmpinare, sau că n-o găsise nici măcar 
aşteptându-l, încât, după ce făcu câţiva paşi „se opri şi căută cu 
privirea în întuneric. 

Apoi, după câteva clipe, nedesluşind şi neauzind nimic rosti 
„Lieschen!” cu un glas chemător şi totodată întrebător. 

Auzindu-şi numele rostit de glasul tatălui său, fata se trezi 
parcă dintr-un vis şi se avântă spre el» 

— Aici sunt, tată, spuse ea. 

— Vino încoace! spuse pastorul puţin mirat. 

Şi întinse mâna în direcţia din care se auzise glasul, iar mâna 
o atinse pe fată. 

— Vino şi îmbrăţişează-mă, adăugă -el, mai întâi o dată 
pentru line, apoi o dată. Pentru cea care nu mai e aici... 

Fata îşi încolăci braţele în jurul gâtului bătrânului. 

— - Da, tată, strigă ea simţindu-şi inima plină de afecţiune, o 
să te îmbrăţişez de atâtea ori pentru mine şi pentru ea, încât n-o 
să-ţi mai dai seama că-ţi lipseşte o fată! 

Apoi spuiiând „Dă-mi-le, mie”, îi luă paltonul de pe umeri 
punându-l pe un scaun, iar din mână bastonul pe care-l rezemă 
într-un colţ al camerei. 

Pastorul o urmărea cu privirea de parcă ar fi putut s-o vadă. 

— De ce stai pe întuneric, Lieschen? întrebă el. 

— Am uitat s-o aprind, tată, spuse fata cu un glas ce tremura 


Uşor. 

— Şi stăteai aşa, singură, pe întuneric? 

— Visam, îngăimă fata. 

Pastorul suspină, părându-i-se că desluşeşte o oarecare 
stinghereală în glasul fiicei sale. 

Ea, în acest timp se apropiase de căminul uriaş şi căutând un 
tăciune în cenuşă, aprinse unul dintre braţele lămpii de bronz. 

Lampa aprinzându-se lumină chipul unui bărbat de vreo 
şaizeci de ani. Era un chip frumos şi grav, se simţea că e al unui 
om care suferise mult. Cu toate acestea, expresia lui era 
binevoitoare, iar bunătatea se putea desluşi dincolo de profunda 
pecete a tristeţii pe care nefericirea o întipărise pe el. 

Fata era însă obişnuită cu expresia lui melancolică. Ba chiar 
desluşi, privindu-l, o nuanţă de veselie blândă L care o miră, şi 
văzând că pastorul ţine în mână un săculeţ, zise: 

— la te uită, ce aduci acolo, tată? 

l 

Pastorul o privi cu un zâmbet mai holărât. 

— Mă întrebi ce aduc? 

— Da. Ce aduci? 

— Zestrea ta, copila mea, răspunse el ridicând săculețul. 

— Zestrea mea? întrebă Lieschen mirată, 

Pastorul îi înfăţişă săculeţul. 

— Ridică-l, spuse el. 

Fata voi să lase să cadă săculeţul pe care tatăl ei i-l lăsă în 
mâini. 

— Ce greu e! spuse ea. 

— Te cred, făcu bătrânul: triumfător, conţine două mii de 
taleri. 

— Două mii de taleri! repetă fata cu o expresie tristă pe cât 
era de veselă cea a tatălui ei. Două mii de taleri! lată deci de ce 
îţi impui atâtea privaţiuni! 

— Ce privaţiuni? întrebă pastorul. 

— lată deci de ce munceşti peste puterile dumitale! 

— Unde vezi tu că muncesc atâta, copila mea? 

— Dumneata tai şi sapi singur*toată via. 

— Copila mea, spuse bătrânul zâmbind, via e subiectul uneia 
dintre parabolele Evangheliei, astfel că n-aş putea-o niciodată 
îngriji prea mult pe a mea. 

— Te sacrifici pentru mine, tată, şi "fiica ta îţi reproşează asta, 


spuse Lieschen aproape cu severitate. 

— Mie? X 

— Da, o iubeşti prea mult! 

— Nu-mi spune asta, copila mea, spuse bătrânul lu- înd-o pe 
fată pe genunchi, fiindcă ţi-aş putea dovedi că nu-i aşa. 

— O, dragă tată, nu te cred. 

— Nu-ţi aduci aminte că acum trei ani îţi mai adunasem o 
zestre la fel ca asta? 

— Ba da, ei şi? 

— Ca şi asta, era de două mii de taleri... Dar a venit cumplita 
iarna, din 1812 şi 1813, şi atunci mtam gândit dragă Lieschen, 
că tu n-ai decât paisprezece ani, că şi săracii sunt copiii mei, că 
tu mai poţi aştepta, fiindcă bunul Dumnezeu ţi-a dat plinea cea 
de toate zilele, în timp ce lor le era foame, le era sete, frig î 

— O, tată! 

— Îţi aminteşti? continuă bătrânul strângându-şi cu dragoste 
fata la piept, era o seară de noiembrie, una dintre serile acelea 
când e atât de frig între Rin şi Pădurea Neagră; vântul şuiera, o 
ploaie îngheţată biciuia fereastra, iar noi, îmbrăcaţi în haine 
călduroase, stăteam aici, lângă focul ce pâlpâia, tu acolo, eu 
aici. Îţi aduci aminte, Lieschen? 

— Da, tată. 

— Eram gânditor; tu ai oprit vârtelniţa şi mi-ai spus: „La ce te 
gândeşti, tată?” Ti-am răspuns: „Mă gândesc la cei cărora le e 
frig, foame, la cei care n-au nici pâine, nici foc!” Atunci tu te-ai 
ridicat, te-ai dus la dulap, ai luat de acolo săculeţul cu cei două 
mii de taleri şi mi l-ai adus. Ne înţelesesem, sărmana şi draga 
mea copilă! Am luat săculeţul şi am plecat... A doua zi, nu mai 
aveai zestre, frumoasa mea Lieschen, dar şaizeci de săraci 
aveau pâine, lemne şi haine pentru toată iarna! 

— Da, tată, spuse fata îmbrăţişându-l pe bătrân, şi am auzit 
din gurile lor binecuvântări care trebuiau să-l fi bucurat pe bunul 
Dumnezeu! 

— Şi chiar l-au bucurat, copila mea, fiindcă după alţi doi ani 
mi-a îngăduit să fiu în posesia unei asemenea sume. Numai că, 
de data aceasta copila mea, fiindcă ai şaptesprezece ani şi nu 
paisprezece, îţi făgăduiesc că n-o să se abată de la destinaţie... 
afară de cazul când o să cucereşti vreun cavaler bogat sau 
vreun senior frumos, aşa cum se întâmplă uneori în legendele 
noastre germane. 


— Crezi că e cu putinţa aşa ceva, tată? întrebă repede fata. 

— De ce nu? Nu eşti tu cuminte, bună şi frumoasă ca 
Griselda, iar Griselda nu-i. Soţia contelui Parsifal? 

— Şi fără să căutăm atât de departe, ' tată, fără să ieşim din 
cadrul familiei, sărmana- mea soră Margareta, n-a fost oare 
iubită pe rând de Ulrich, studentul din Heidelberg, de Wilhelm, 
fiul unui bancher din Frankfurt şi, în sfârşit, de un conte, contele 
Rudolf de Offenburg? 

— Vai! murmură pastorul posomorit. 

— Îţi făgăduiesc tată, continuă fata fără să observe vălul de 
tristeţe care acoperise chipul bătrânului, că eu n-o să fiu atât de 
pretențioasă! 

— Da, da, răspunse pastorul cu un suspin, tu o să te măriţi, 
copila mea, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-ţi găsim un soţ 
demn de tine. Până atunci, ia săculeţul acesta, oricât de greu ar 
fi, şi închide-l în dulapul de la căpătâiul patului meu. lată cheia. 

— Asta o să fie zestrea mea, spuse fata râzând, afară de cazul 
când, aşa cum spuneai mai înainte... * 

— Afară de cazul când, ca să te rostuieşti bine, o să fie de- 
ajuns ochii tăi limpezi şi prospeţimea ta de trandafir de mai. In 
cazul acesta, nu eu, ci bunul Dumnezeu se va îngriji de zestrea 
ta. 

Fata aprinse o luminare la lampă şi ieşi dueând săculeţul sub 
povara căruia braţul i se lăsa în jos. 

Pastorul o privi ieşind, şi o urmări cu privirea înduioşată * cu 
care părintele îşi priveşte copilul. 

Apoi, rosti către sine însuşi: 

„Nu i-am spus că lipsesc trei taleri din cei două mii ai ei: unul 
pe care i l-am dat unei femei bătrâne, şi doi, unui biet paralitic 
care nu-l mai avea lângă el pe Domnul ca să-i spună: „Ridică-te! 
Aruncă-ţi cir jele şi umblă!" 

Dar până la sfârşitul săptămânii o să-i pun la loc, nădăjduiesc, 
iar zestrea va fi. Neatinsă. Să se ivească atunci bărbatul care să 
merite comoara asta de Cuminţenie şi bunătate, şi biata mea 
Lieschen o să fie fericită." 

Apoi ridicând ochii spre cer, ca şi cum ar fi căutat-o pe cea pe 
care 6 pierduse, adăugă: „Soarta îmi datorează despăgubirea 
asta!” şi zâmbi rugător şi totodată cu îndoială. 

în acea clipă fata se întoarse, 

— Tată, spuse ea, banii sunt în dulap, iată cheia. 


— Bine, copila mea. Acum, nu ştiu dacă eşti de părerea mea, 
dar cred că e vremea să ne gândim să cinăm, ce părere ai? 

— Da, tată, răspunse fata distrată, 

Făcu trei paşi, şi se opri gânditoare. 

Tatăl ei o urmărea cu privirea, 

— Ce-i cu tine? întrebă el, 

— Cu mine? Nimic! răspunse fata; 

Şi mai făcu vreo câţiva paşi. 

Apoi începu să pună masa, dar deodată, rezemându-se cu 
amândouă mâinile pe masă, îl privi la rându-i pe bătrân cu 
oarecare nelinişte. 

— Lieschen! rosti el. 

— Da, tată, răspunse fata, 

Bătrânul o chemă făcându-i semn cu mâna, 1 

— Vino încoace, spuse eL 

Lieschen se apropie iute, ca şi cum porunca asta răspundea 
unei dorinţe a gândului ei, 

— Am venit, tată. 

— Eşti bolnavă? întrebă pastorul 

T’ - Nu, răspunse fata clătinând din cap. 

— Atunci te preocupă ceva? 

— Da, am ceva să-ţi spun, dar pentru prima oară şovăi, 
sunt:stânjenită... 

— Hai, vorbeşte! spuse pastorul neliniştit. Oare nu mai sunt 
pentru tine un părinte îngăduitor? Nu poţi avea nimic grav să-ți 
reproşezi, copila mea. 

— Cine ştie? răspunse Lieschen. Poate o faptă bună. 

— O faptă bună! Şi cum îţi poţi reproşa o faptă bună? 

— N-ar fi din pricina faptei bune în sine, ci din a tainei care o 
învăluie şi a celui în cauză. 

— Ascult. 

— Mi-ai spus adesea, continuă Lieschen, că părinţii părinţilor 
noştri au suferit îndelungi şi haine persecuții pentru credinţă... 

— Da, odinioară, pe vremea lui Luther şi a războiului de 
treizeci de ani. 

— Şi adesea, cu lacrimi în ochi, mi-ai povestit devotamentul 
acelora care cu preţul libertăţii lor, al averii şi chiar al vfeţii 
dăduseră adăpost proscrişilor. Deci n-o să te superi pe mine 
tată, dacă am simţit că inima îmi e cuprinsă de milă pentru un 
om pe care o asuprire asemănătoare celei despre care vorbim |- 


a izgonit din ţara lui? 

— Pentru un proscris? | - Da, tată.! 

— Unde e? 

— Mai înainte era aici, acum nădăjduiesc să fie departe. 

— Şi ca să-mi vorbeşti de nefericitul ăsta ai aşteptat să plece? 

— Lartă-mă, tată, spuse Lieschen, şovăind, dar nefericitul 
asta... 

— Ce-i cu el? 

— Era... 

— Am ghicit, spuse pastorul, era un francez, nu-i aşa? 

— Da, tată, un francez ce a fost militar sub împăratul 
Napoleon şi care, luând parte la întoarcerea de pe insula Elba, a 
fost silit să fugă din Franţa. 

— Ai făcut bine urmând glasul inimii, dar ai făcut rău 
îndoindu-te de mine. 

— L-ai fi primit la fel ca şi mine, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. Acoperişul unui pastor nu-i oare refugiul 
firesc al celui fugar şi părăsit? Şi câţi ani avea francezul? 

— Câţi ani? 

— Da. 

— Douăzeci şi opt, treizeci de ani, tată. 

— Ah, deci era tânăr. 

— Trebuia să-l refuz fiindcă era tânăr? întrebă Lieschen. 

— Nu, fireşte, răspunse pastorul privindu-şi îngrijorat fiica. 

— Cum mă priveşti, tată! zise fata, 

— Caut ceva, răspunse pastorul. 

— Ce, tată? 

— Ce ai făcut cu buchetul de violete pe care le-ai cules azi- 
dimineaţă de pe mormântul sorei tale? 

— Ţi-aş putea spune că l-am pierdut, tată, răspunse liniştit 
fata, dar să mă ferească Dumnezeu să-l mint pe tatăl meu! 
Florile astea francezul mi le-a cerut, iar eu i le-am dat. 

| 

| 

— Lieschen! Lieschen! strigă bătrânul clătinând din cap, până 
azi am socotit-o pe fiica mea drept exemplu pentru toate fetele 
din oraş... 

— Te înțeleg, tată, şi îţi răspund fără să roşesc şi fără să-mi fie 
ruşine, Străinul mi-a cerut buchetul în numele recunoştinţei, iar 
eu i l-am dat în numele prieteniei. 


— N-o să-l mai vezi niciodată pe tânărul ăsta? întrebă 
pastorul. 

— Probabil, tată... cu toate acestea... 

— Cu toate astea? 

— A spus că trage nădejde să se întoarcă şi a dat ca termen 
de întoarcere, trei luni. 

— Lieschen, fereşte-te! 

— De el, tată? O, nu! 

— Cei din ţara lui ne aduc nenorociri, fiica mea! 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că ziua de azi nu-i o zi obişnuită, copila mea, 
continuă pastorul. Este 16 octombrie, tristă aniversare a unei 
morţi tainice şi timpurii.. 

— Da, moartea sărmanei noastre Margareta! 

— Nu mai purtăm doliu la veşminte, dar mâna timpului, oricât 
de aspră şi de rece ar fi, n-a şters-ol încă din inimile noastre î 

— Nu, tată, iar camera ei, rămasă aşa cum era la moartea ei, 
e un templu unde-i cinstim memoria î A 

— Memoria unei sfinte şi a unei martire/ copila mea. Imi 
vorbeai mai înainte de francez şi mă întrebai de unde vine ura 
pe care le-o port. Ei bine, astăzi în ziua asta de tristeţe şi de 
lacrimi o să-ţi spun cum ne-a fost răpită Margareta şi pe ce 
drum de calvar a urcat la cer. 

— Vai, tată, întrebă Lieschen, ce lucru îngrozitor s-a petrecut 
cu sora mea, pentru ca la trei ani după moartea ei să-mi 
vorbeşti de ea atât de palid şi de Emoţionat? 

— Voiam să ascund pentru totdeauna nevinovâăţiei tale ceea 
ce i s-a întâmplat. Dar francezul pe care l-ai ajutat, întoarcerea 
făgăduită şi poate aşteptată mă silesc să nu-ţi ascund nimic. 
Dacă francezul se întoarce o să-ţi spun: „Adu-ţi aminte!” Dacă 
nu se întoarce o să-ţi spun: „Uită-l!” 

— Vorbeşte odată, - tată! 

Pastorul îşi sprijini pentru o clipă capul între palme, ca şi cum 
ar fi privit în trecut şi începu, înăbusindu-şi un suspin. 

Privire în trecut 

— Trebuie să ne întoarcem cu şapte ani în urmă, dragă 
Lieschen, spuse bătrânul. Erai pe atunci un copil drăgălaş şi te 
jucai cu păpuşa, când s-a anunţat că francezii se apropie 
dinspre Regensburg, iar austriecii dinspre Munchen. ’ 

— Îmi amintesc de minune toate astea, tată! Mai văd şi acum 


pe podişul Abensberg, spre ruinele vechiului castel, căsuţa albă 
cu viţă de vie deasupra uşii şi cu meri în fundul grădinii. 

— Deci, îţi aduci aminte de ziua când au intrat austriecii? * | 

— De minune! Eram în salon lângă soră-mea Margareta şi 
prietenul nostru Staps, când s-a auzit sunetul îndepărtat al 
tobelor. In acelaşi timp, au trecut nişte studenţi câhtând în cor 
un marş militar. Staps care stătea lângă soră-mea s-a ridicat, şi 
apropiindu-se de fereastră ie-a făcut un semn celor ce cântau... 
Tată, dar ce s-a mai întâmplat cu prietenul nostru Staps? t 

— A fost împuşcat copila mea. 

— Impuşcat? strigă fata pălind. 

— Da. Impuşcat. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— La Viena. 

— ŞI de ce a fost împuşcat? 

— Fiindcă a încercat, să-l asasineze p” împăratul Napoleon. 

— Vai, zise fata, plecându-şi capul în palmă, -sărmanul Staps! 
Dar. Tată’, şi fapta lui e o crimă î De ce a vrut să-l asasineze pe 
împărat? 

— Fiindcă, după părerea lui. Era asupritorul Germaniei, copila 
mea. In afară de asta. Staps făcea parte dintr-o societate 
secretă, în care. Când intrai, te lepăda! de propria-ţi voinţă. 

— Atunci, fără îndoiala că el e cel care a tras asupra 
împăratului focul acela care a fost pricina jefuirii şi incendieri | 
Abensbergul ui. 

— Nu-l acuz defel, copila mea, deşi toate nenorocirile de acolo 
ni se trag. 

— Da, ai „fost rănit, te-au găsit printre cadavre şi din ziua 
aceea până când ea însăşi a murit, Margareta nu s-a oprit din 
plâns... Ce s-a petrecut atunci? De fiecare dată când am vrut să- 
ţi vorbesc de întâmplarea asta mi-ai spus: „Mai târziu, copila 
mea, mai târ'ziu”. 

— lată ce s-a întâmplat. Poate că Napoleon n-a dat mare 
atenţie glonţului care i-a străbătut pălăria, dar generalul 
Berthier a socotit că asta-i o crimă care trebuia răzbunată şi a 
poruncit unui regiment să se întoarcă la Abensberg şi să-l 
pedepsească pe vinovat, făcând răspunzător, la nevoie, întregul 
orăşel pentru crima unui singur om Regimentul s-a întors într- 
adevăr ca să execute ordinul generalului, dar austriecii tocmai 
ocupaseră localitatea pe care francezii o părăsiseră. 


Era, se pare, un lucru foarte important pentru izbânda zilei. 
Francezii s-au înverşunat s-o recucerească, iar aus- 

257 

m ~ Căpitanul Richard $ Stăpânul muntelui trierii s-o păstreze. 
A fost o zi îngrozitoare! Casa noastră fusese baricadată ca o 
fortăreață, iar eu eram acolo în mijlocul soldaţilor setoşi de 
măcel, ce-şi făceau datoria apărându-şi ţara. Numai că eu, om al 
păcii, care cred că oamenii sunt fraţi şi că n-au decât una şi 
aceeaşi patrie, clătinam din cap şi mă rugam la fel pentru 
prieteni ca şi pentru vrăjmaşi, pentru austrieci şi pentru 
francezi. Sărmanii orbi însă n-au priceput! Au crezut că nefiind 
cu ei, sunt împotriva lor, şi atunci mi-au pus o puşcă în mână şi 
m-au împins în foc. 

— O, Doamne! murmură Lieschen, şi toate astea se petreceau 
peste capetele noastre? 

— Da, copila mea, dar la zgomotul împuşcăturilor, în timp ce 
gloanţele îmi şuierau pe la urechi, mă rugam ca într-o zi oamenii 
aceştia care se ucideau între ei să se iubească unii pe alţii, ca 
fraţii. 

Deodată, în mijlocul rugăciunii m-am clătinat, mi-a pierit 
glasul, iar ochii mi s-au închis şi am căzut scăldat în propriu-mi 
sânge: un glonte îmi străbătuse pieptul. 

— Tată! strigă Lieschen, cuprinzându-l cu amândouă braţele 
pe după gât pe bătrân, şi cu un accent atât de sfi- şietor de 
parcă acesta ar fi fost rănit chiar în clipa aceea. 

— Căzând, am mai putut s-o văd doar pe soră-ta care-şi 
părăsise adăpostul şi se repezise disperată spre mine... Vai, cât 
am suferit în minutul acela, care desparte viaţa conştientă de 
cea inconştientă, ziua de noapte, nu se poate spune. Mi se 
părea că moartea însăşi mă atinsese. Am întins mâna spre fiică- 
mea pe care o zăream printr-un văl ele sânge, am încercat să-i 
îngaim numele, s-o ating, s-o binecuvântez, dar n-am mai avut 
putere şi am leşinat. 

— Vai, sărmane tată! murmură Lieschen. 

— Nu ştiu cât timp am fost leşinat, dar ceea ce ştiu, sărmana 
mea copilă, este că deschizând din nou ochii în lumina curată a 
cerului eram mai de plâns decât atunci când crezusem că-i 
închid pentru totdeauna. Mi-a fost mai greu să mă resemnez, să 
trăiesc, decât îmi fusese să mă hotărăsc să mor! 

Desigur, ăsta era războiul cu toate grozăviile lui, războiul cu 


noianul lui de fărădelegi! Fusesem găsit zăcând printre morţi, cu 
o puşcă în mână, şi nu mă cruţaseră decât pentru că mă 
socotiseră mort. Căsuţa albă nu mai era decât o grămadă de 
cenuşă şi de dărâmături fumegânde, iar satul era o ruină. Sânge 
era peste tot, pe ogoare, în pârâiaşele de pe stradă, până şi în 
altarul bisericii. Acolo am găsit-o pe soră-cta palidă, 
înspăimântată, istovită şi mai nefericită decât dacă ar fi fost 
moartă. 

— Oh, tată î strigă Lieschen izbucnind în hohote. 

— După asemenea evenimente, continuă pastorul cu un 
accent de amară tristeţe, se spune că a fost o bătălie frumoasă 
care a făcut cinste atât atacatorilor cât şi apărătorilor... Rana 
am lăsat-o să se vindece de la sine. Cu soră-ta însă nu s-a 
întâmplat la fel: îngrijirile, afecțiunea, devotamentul n-au avut 
niciun efect asupra ei. Zadarnic am plecat din Bavaria în 
Westfalia, apoi din Westfalia în marele ducat de Baden, 
numindu-mă Waldeck în loc de Stiller, nimic n-a mai putut s-o 
lege de viaţă şi, întocmai ca şi mine, ai văzut-o ofilindu-se, 
gârbovindu-se, pierzând zi cu zi răsuflarea, zâmbetul, până 
când, în sfârşit, la 16 octombrie 1812 şi-a dat sufletul iertând. 

— Sărmana mea soră! murmură Lieschen. 

— Înţelegi acum, nu-i aşa? înţelegi de ce Gretchen, logodnica 
lui Staps, n-a vrut să se mărite nici cu studentul din Heidelberg, 
nici cu fiul bancherului din Frankfurt, nici cu contele Rudolf de 
Offenburg? Fiindcă a fost necinstită de căpitanul Richard! 

— Ah! scoase un țipăt de durere Lieschen. 

— Ce e? întrebă pastorul. 

— De căpitanul Richard? repetă fata. 

— Da, de căpitanul Richard! Aşa îl cheamă pe ticălosul care 
ne-a îndoliat, pe tine pentru un an, fata mea, fiindcă la vârsta ta 
doliul e trecător, iar pe mine pe toată viaţa 1 

— Âh, Doamne! murmură Lieschen strivită sub povara 
numelui pe care-l auzise. 

— Astfel că eu, om al păcii, eu, cel uns ca să iert şi să 
binecuvântez, nu-i mai cer Domnului decât un singur lucru: să 
nu mi-l aducă vreodată în cale pe omul acesta, fiindcă m-aş 
putea înşela şi aş crede că e dreptatea lui! 

— Tată, fie-ţi milă! 

Şi fata cobori braţele bătrânului, ridicate spre cer pentru a 
cere răzbunare. 


— Da, ai dreptate, copila mea, zise pastorul; să nu ne mai 
gândim la asta, sau cel puţin să nu ne mai gândim cu inima 
cuprinsă de mânie şi de ură... Cina e gata? Bine, să ne aşezăm 
la masă. Numai că la masa asta între tine, şi mine e un loc liber, 
cel al sărmanei Margareta... 

Şi bătrânul se aşeză, dar, în loc să mănânce, îşi plecă trist 
capul între mâini. 

Lieschen, sprijinită de spătarul scaunului din faţa tatălui său, îl 
privea pe bătrân cu adâncă tristeţe, când, în apropiere, răsună 
un foc de armă. Aproape în acelaşi timp se auziră paşi grăbiţi, 
apoi zgomotul porţii curţii care se deschidea în grabă. 

Lieschen scoase un strigăt. 

Pastorul se întoarse şi se pomeni înaintea tânăruâui pe care l- 
am văzut cu o clipă mai înainte despărţindu-se de fată. 

— El e, tată, murmură Lieschen. 

* 

— Intraţi, domnule, spuse bătrânuL 

— Sini urmărit, domnule; vreţi să ml mai salvaţi o dată? 
întrebă fugarul. 

— Intraţi repede şi aşezaţi-vă la masă. Lângă mine. Lieschen, 
adu nuniaidecât un tacim! Vorbiţi germana, domnule? 

— Da, răspunse tânărul. 

— Ei bine, sunteţi oaspetele nostru. Fiţi calm şi pas- traţi-vă 
sângele rece! Poate că mai există vreo cale de scăpare. 

Tânărul se aşeză la masa pastorului, pe locul goi despre care 
cu câteva minute înainte pastorul spunea că-i al fii— că-sii 
Margareta. E 

Lieschen puse iute un tacâm. In faţa lui şi se aşeză din nou 
mur murind. 

— O, Doamne, să fie oare mânia sau mila sa cea care-l aduce 
pe locul acesta? 

În acest timp, un bărbat îmbrăcat în uniformă de brigadier de 
jandarmi se rezemă cu coatele pe pervazul ferestrei deschise şi, 
în vreme ce o jumătate din trup îi rămăsese afară, un chip 
batjocoritor se ivi în cameră cuprinzând eu privirea mica masă şi 
pe cei trei comeseni. 

— Vai, spuse cu voce joasă Lieschen, brigadierul Schlick! 
Suntem pierduţi! 

Dar brigadierul care o înfricoşase atât de tare pe sărmana 
Lieschen nu părea să aibă nicio intenţie duşmănoasă. Işi scoase 


politicos pălăria şi se adresă pastorului: 

— Poftă bună, domnule Waldeck. Dumneavoastră şi 
comesenilor! 

Richard aruncă o privire repede spre jandarm şi îşi aminti că 
parcă mai văzuse o dată figura asta. 

Cât despre pastor, el se întoarse impunând feţei sale 8 linişte 
care era fosă departe de inima lui. 

— Cine-i acolo? întrebă, el- 

— Nu vă deranjaţi, domnule pastor, sunt eu, brigadierul 
Schlick, la porunca dumneavoastră. 

Numele jandarmului, ca şi chipul lui, nu-i erau străine 
căpitanului, care totuşi nu-şi putea aduce aminte unde-l mai 
întâlnise. In ceea ce-l privea, brigadierul Schlick se uita spre 
căpitan cu o fixitate care dovedea că memoria lui e cel puţin la 
fel de bună ca aceea a ofițerului francez, dacă nu chiar şi mai 
bună. 

După ce-l măsură din priviri vreme de câteva clipe, jandarmul 
schiţă cu capul un gest care arăta că, dacă avusese unele 
îndoieli, toate se risipiseră. 

— Primarul, spuse el, mi-a recomandat să mă port foarte 
politicos cu dumneavoastră, domnule pastor, şi vedeţi că mă 
port... Pot intra? 

Pastorul îl privi pe căpitan cu o înfăţişare care însemna: „Fii 
stăpân pe tine sau eşti pierdut!” 

Apoi se adresă brigadierului: 

— Fără îndoială, poţi intra, nimic nu te împiedică. Şi adăugă: 
Ridică-te, Lieschen, şi luminează calea domnului Schlick. 1 

Lieschen se rmică şi luând lampa cu o mână tremurătoare se 
pregăti să lumineze calea brigadierului, dar în aceeaşi clipă 
acesta încălecă peste pervazul ferestrei spunându-i fetei: 

— Nu vă deranjaţi, frumoasă domnişoară, ferestrele sunt uşile 
noastre. 

Lieschen se întoarse spre francez. Era calm şi părea un actor 
cu totul străin de scena care se desfăşura şi de cea care părea 
că se pregăteşte. 

— Fii binevenit, domnule Schlick! spuse pastorul cu un glas ce 
vădea destulă stăpânire de sine. 

Lieschen era atât de palidă încât îi făcu milă jandarmului. 
— Domnişoară, spuse el, deoarece sunteţi foarte palidă iar 
paloarea asta poate fi pusă fireşte pe seama apariţiei nele 


neaşteptate, vreau mai întâi să vă dovedesc că nu sunt atât de 
rău pe cât par. 

Spunând acestea nu-i slăbea din ochi pe francez, care, 
păstrându-şi sângele rece, îşi rezemă cotul pe masă şi bărbia în 
palmă; privindu-l pe jandarm dacă nu cu tot atâta curiozitate, 
cel puţin la fel de calm cum îl privea acesta. 

— Dimpotrivă,  brigadierule, răspunse pastorul dându-i 
dreptate jupânului Schlick în privinţa răutăţii lui aparente, te-am 
ştiut întotdeauna drept un om minunat. 

Lieschen se strădui să zâmbească. 

— Domnule Schlick, spuse ea, îmi amintesc că te-am auzit 
adesea certându-te cu tata. 

— Să mă cert, domnişoară! strigă Schlick, să mă cert cu un 
om sfânt şi învăţat ca domnul Waldeck? Nădăjduiesc că nu mi s- 
a întâmplat vreodată nenorocirea de a să- vârşi asemenea 
obrăznicie! 

— Ba da, domnule Schlick, insistă Lieschen, şi o să-ţi spun 
chiar cu ce prilej, dacă vrei. 

— Cum aşa, dacă vreau? Spuneţi, domnişoară! 

— Era vorba de francezi, domnule Schlick. 

— A, dacă-i vorba de aşa ceva se poate! La capitolul 
„francezi” sunt încăpățânat! Eu îi ador, în timp ce domnul 
Waldeck nu-i poate suferi. Oare mint, domnule Waldeck? 

— Nu, spui adevărul adevărat, domnule Schlick. 

— Ehei, continuă jandarmul, pesemne că v-au jignit grozav 
francezii în timpul ultimelor războaie ale Germaniei! De altfel, nu 
eraţi pe atunci în Westfalia sau în Bavaria? Şi în amândouă 
statele, mai ales în Bavaria situaţia se înrăutăţise tare, v-o spun 
eu, eram acolo. 

— Erai acolo? întrebă pastorul arătfnd oarecare interes, 

— Ba. Da... Chiar s-au spus în legătură cu prezenţa mea în 
armata Maiestăţii Sale împăratul, unele lucruri care trebuie 
combătute... Nu v-a ajuns nimic pe la ureche, domnule 
Waldeck? 

— Nu, niciodată. 

— Ei bine, se spune - gurile rele desigur - că profitam de 
talentul cu care vorbeam nu numai franceza şi germana - ceea 
ce nu-i de mirare când locuieşti într-o zonă de frontieră - ci şi 
limbi ale altor ţări: tiroleza, lituaniana, ungara, ca să călătoresc 
peste tot şi să dau socoteală împăratului Napoleon despre cele 


văzute. Se mai spune că încheiasem un târg cu prinţul de 
Neuchâtel şi că, în funcţie de importanţa ştirilor pe care i le 
aduceam, îmi dădea o sumă mai mică sau mai mare. 

— Vai, spuse cu naivitate Lieschen, dacă ar fi aşa, asta ar 
însemna să fiţi spion. 

— Întocmai, domnişoară! Aşa spun gurile rele, dar eu susţin 
că din curiozitate călătoream, că, neputându-mi ţine gura, 
povesteam ce văzusem, şi că împăratul, pe care flecăreala mea 
îl înveselea, îmi dădea bani fiindcă era darnic. 

— Ah, exclamă pastorul. 

— Şi împăratul Napoleon, continuă brigadierul, era foarte 
generos, îmi amintesc că într-o zi, am îndeplinit cu un tânăr 
ofiţer de vânători din garda care-mi fusese dat să mă 
însoţească, o faptă, pe legea mea, destul de îndrăzneață... Vreţi 
să v-o povestesc, domnule pastor? : 

— Desigur, domnule Schlick. Nu prea îmi plac poveştile cu 
împăratul Napoleon, dar ale dumitale sunt atât de amuzante! 

— Cu toate astea, observă Schlick arătând spre căpitan, dacă 
domnul nu vorbeşte germana... 

— Ce-ar fi? întrebă Lieschen. 

— Aş putea-o povesti în franceză. 

— Nu te sfii pentru mine, domnule brigadier, spuse într-o 
germană minunată căpitanul care până atunci nu vorbise, vezi 
că sunt demn să te ascult. 

— Păi dacă suntem între compatrioți, spuse Schlick, nu mai 
şovăi. Era vorba, domnule Waldeck, ca tânărul ofiţer de vânători 
şi cu mine să pătrundem în ruinele unui vechi castel, unde se 
întâlneau un fel de judecători moderni. 

— La Abensberg? întrebă pastorul. 

— Întocmai! Cunoaşteţi Abensbergul, domnule Waldeck? 

— Da, am locuit acolo câtva timp, răspunse nepăsător 
pastorul. 

— Deci, era vorba să pătrundem în ruinele vechiului castel de 
la Abensberg şi să fim primiţi în societatea aceea, ca să aflăm 
intenţiile membrilor ei. Am fost primiţi într-adevăr ofiţerul de 
vânători şi cu mine - sau, mai bine zis, eu eram membru mai 
dinainte - iar a doua zi dimineaţa am avut să-i spunem prinţului 
de Neuchâtel o poveste atât de interesantă, încât, în numele 
împăratului pe care povestea asta l-a înveselit mult pe cât se 
pare, generalul mi-a dăruit o sută de napoleoni! 


— O sumă frumuşică, domnule Schlick, spuse pastorul şi eşti 
pesemne bogat dacă ai mai povestit în viaţa dumi- taie destule 
poveşti la fel de interesante ca asta. 

— Nu eşti niciodată bogat, domnule pastor, când ai soţie şi 
copil, iar copilul e o fată pentru care trebuie să strângi zestre. 

— Înţeleg, şi asta te-a făcut să treci pejte scrupulele de 
naţionalitate. 

— Ce scrupule, domnule pastor? 

— Doar eşti german şi slujindu-l pe împăratul Napoleon... 

— German! Sunteţi sigur, domnule pastor? 

— Ei, asta-i! 

— Vreau să vă spun că sunt din Baden. 

— Ei şi? 

— Şi marele ducat de Baden el însuşi ştie oare exact ce este, 
domnule Waldeck? Eu nu sunt mai încăpățânat decât el, sunt 
badez! Deci am început, ca marele ducat Baden, prin a fi 
german, apoi, întrucât marele ducat Baden a devenit francez, 
bineînţeles că am făcut ca el. Dar acum iată că se petrec o 
mulţime de răsturnări în Europa, iar congresul ne înjgheabă 
confederaţia Rinului cu un nou patron, astfel. Încât marele ducat 
Baden, deşi condus de o prinţesă franţuzoaică, devine iarăşi o 
parte din Germania, " iar eu, care sunt o parte din marele ducat, 
înţelegeţi, devin din nou german. 

— Aşadar, domnule Schlick? întrebă pastorul privindu-l ţintă 
pe brigadier, ca să afle unde voia să ajungă. 

— Aşadar, domnule Waldeck, neştiind prea bine ce sunt, ca să 
mă pot stabili am hotărât să mă angajez în jandarmerie, aşa că 
nu mai sunt nici german, nici francez: sunt jandarm, la dispoziţia 
dumneavoastră, cum spun prietenii mei francezii. 

— În sfârşit, concluzia, domnule Schlick. 

— Concluzia? Vreţi să vă spun concluzia? 

Şi privi iute spre comeseanul pastorului, să vadă dacă 
împărtăşeşte părerea gazdei lui, dar căpitanul rămase 
nepăsător. 

— Doamne î murmură fata care simţea că deznodă- mântul se 
apropie. ] 

— Închei, spuse Schlick. lată-mă deci jandarm, de la pinteni 
până la tricorn, mai mult chiar, brigadier până-n măduva 
oaselor, şi în calitatea asta, sunt însărcinat să urmăresc şi să 
arestez un francez fugar, fost soldat al celuilalt, devenit 


conspirator sub aceştia, şi care, ca să scape de o condamnare la 
moarte le-a dat cu tifla, cum se spune de partea cealaltă a 
Rinului, şi s-a refugiat în marele ducat Baden. | 

— Cum îl cheamă pe francez? întrebă pastorul. 

— Oh, suspină cu glas scăzut fata temându-se că tatăl ei o să 
aibă un şoc auzind numele pe care avea să-l rostească 
brigadierul. 

— Pe legea mea, spuse Schlick, până acum au neglijat să-mi 
spună cum îl cheamă, s-au mulţumit să-i dea semnalmentele. 
lată-le, adăugă el privindu-l pe căpitan: ochi albaştri, păr blond, 
faţa palidă, gură de mărime mijlocie, dinţi albi, înălţimea cinci 
picioare şi patru degete, vârsta între douăzeci şi opt şi treizeci 
de ani. 

Pastorul, deşi cu teamă, sau poate tocmai din această pricină, 
aruncă iute o privire spre oaspetele său. Cât despre Lieschen, 
ea n-avea nevoie să-l privească pentru a şti că semnalmentele 
sunt exacte în cele mai mici amănunte. 

Totuşi pastorul, nedesluşind până atunci nimic duşmănos în 
privirea sau vorbele brigadierului, prinse îndrăzneală şi, făcând 
tânărului semn să nu se trădeze, spuse: 

— Dar toate astea, domnule Schlick, nu ne explică... 

— Motivul vizitei mele, domnule pastor? Ajung şi la el, n-aveţi 
grijă. Închipuiţi-vă că de trei zile, cei doi jandarmi ai mei şi cu 
mine îl pândim pe flăcăul ăsta, fără să putem pune mâna pe el, 
deşi ştim sigur că dă târcoale prin împrejurimi. Dar în seara asta 
unul dintre oamenii mei a văzut un cetăţean strecurându-se 
încetişor pe lângă un gard. I s-a părut că-l recunoaşte pe individ 
şi i-a barat drumul cu carabina, el s-a întors şi a luat-o- la fugă, 
jandarmul meu s-a luat după el, şi era cât pe-aci să-l prindă 
când, ajungând lângă zidul grădinii dumneavoastră, flăcăul, care 
pare tare la gimnastică, a sărit pe o piatră, de pe ea pe zid şi de 
pe zid pe răzoarele dumneavoastră! Atunci omul meu a tras 
înspre el un foc de puşcă, nu atât cu speranţa de a-l atinge, cât 
ca să ne prevină că s-a întâmplat ceva. 

într-adevăr, am venit în goană hi locul evenimentelor şi l-am 
găsit aici pe jandarmul care îşi încărca puşca. Ne-a povestit 
despre ce e vorba şi venim să vă întrebăm, domnule pastor, 
dacă nu cumva, din întâmplare, l-aţi Văzui pe francezul pe care-l 
urmărim. 

— Eu? întrebă pastorul. 


— Şi dacă nu cumva îl ascundeţi la dumneavoastră. 

— Cum poţi crede, dragul meu Schlick, că eu care-i urăsc pe 
conaţionalii lui... 

— Păi, zise brigadierul aşa le-am spus şi eu camarazilor. 

— Nu-i aşa? strigă Lieschen, începând să respire uşurată. 

— Aşa le-am spus camarazilor, continuă jandarmul care parcă 
jurase să-i facă pe interlocutorii lui să treacă p: în toate stările 
de la nădejde la spaimă, dar mie însumi mi-am zis: „Ehei, 
domnul pastor e atât de bun. Încât e în stare să-şi uite ura şi să 
dea găzduire chiar şi celui mai mare duşman al său!” 

— Domnule Schlick, scotoceşte prin toată casa, şi dacă-l 
găseşti pe cel pe care-l cauţi ia-l, îţi îngădui. 

— G, răspunse Schlick, privindu-l ţintă pe comeseanul 
pastorului, de vreme ce acela pe care-l caut nu-i aici, zadarnic îl 
caut în altă parte. 

Şi schiţă, ceea ce, în termeni de teatru, se numeşte falsă 
ieşire", dar pastorul nu se lăsă înşelat. 

— Domnule Schlick, zise el, o să ne faci plăcerea ca, înainte 
de a ne părăsi, să bei cu noi un pahar de vin de Rin? 

— Eu, domnule pastor? Desigur, spuse Schlick, o să am 
prilejul să ridic paharul în cinstea vechilor mei tovarăşi, 
francezii. 

— Du-te, copila mea. Îi spuse pastorul lui Lieschen. Şi adu-ne 
din cel mai bun. 

Fata se ridică clătinându-se, luă o luminare ca s-o aprindă la 
lampă, iar acela care, fiind pricina acestei tulburări părea cel 
mai liniştit dintre toţi, îi luă luminarea din mină, o aprinse şi 1-0 
dădu. 

Lieschen ieşi privind în urmă-i îndelung, neliniştită. 

Vărul Neumann 

Brigadierul Schlick o urmări pe Lieschen cu privirea până când 
fata se făcu nevăzută. 

— Da, spuse el parcă vorbind cu sine însuşi, înţelegi, fata voia 
să rămână aici şi totodată să plece. A ghicit că a să profit de 
lipsa ei ca să vă pun, dragă domnule Waldeck, câteva întrebări 
la care nu mă încumetam cu ea de faţă, 

— Ce întrebări aveai să-mi pui, domnule Schlick? în-? trebă 
pastorul văzând că venise clipa cea mare. 

— Mai întâi, cu voia dumneavoastră, cum se spune de 
cealaltă parte a Rinului, o să vă întreb iute, ca să n-o sperii pe 


buna domnişoară Lieschen care şi aşa e destul de neliniştită, o 
să vă întreb ce face acest domn aici. 

— Dar mi se pare că se vede: domnul ia masa cu noi, 

— Da, aveţi dreptate în privinţa asta, văd şi eu, dar era un fel 
de a spune. Voiam să vă întreb nu ce face domnul, ci, mai bine 
zis cine e domnul. 

— Nu-l cunoşti pe domnul? întrebă pastorul. 

— Nu, răspunse Schlick, dar vreau să fac cunoştinţă cu 
dânsul. 

Şi Schlick se înclină. 

Străinul întoarse capul cu un gest de nerăbdare care însemna 
limpede: „La ce bun mascarada asta, care mă înjoseşte şi mă 
oboseşte? Lăsaţi-mă să mă predau.” Dar pastorul care, fără 
îndoială, ştia mai bine decât el cum trebuia să te porţi cu 
brigadierul Schlick, îi făcu semn oaspetelui său să mai aibă 
răbdare măcar câteva clipe: 

— Ştii, domnule Schlick, spuse el, că înainte de a locui la 
Wolfach... 

— Da, domnule pastor, aţi locuit în Westfalia şi Bavaria, mi-aţi 
făcut cinstea de a-mi spune asta... 

— Ei bine, o parte a familiei mele a rămas în Bavaria; 

— La Abensberg? 

— Întocmai. 

— lar domnul, zise Schlick, e ruda dumneavoastră? 

— E fiul sorei mele, nepotul meu Neumann, răspunse pastorul 
şovăind să mintă, oricât de sfântă ar fi fost pricina care-l 
împingea la minciună. 

— Şi de ce vine aici? întrebă brigadierul. 

— Cine ştie? răspunse pastorul încercând să zâmbească. 

— Da, înţeleg, spuse Schlick, e vorba de o căsătorie: vărul 
Neumann vine s-o ia de nevastă pe verişoara Lieschen... 
Domnule Neumann, vă felicit din toată inima. 

Falsul Neumann se mulţumi să se încline. 

Pe cât se pare asta nu-i fu de ajuns brigadierului Schlick care 
spuse apropiindu-se de tânăr: 

— Daţi-mi mâna, domnule! 

Tânărul îi dădu mâna, dar încruntând din sprâncene, într-un 
fel atât de semnificativ, încât fu nevoie ca pastorul să-l 
privească aproape poruncitor, ca să-l silească să joace un rol în 
comedia asta. Totuşi mâna lui rămase calmă şi puternică în cea 


a lui Schlick, iar ochii, întâlnind privirea brigadierului, nici nu 
clipiră. 

„Da... murmură jandarmul e un viteaz! Şi nu m-am înşelat 
acum şapte'ani, când l-am botezat Richard Inimă de Leu.” 

Rosti ultimele cuvinte cu glas destul de puternic pentru ca 
ofiţerul să le poată auzi, dar fie că ele i-au adus aminte acestuia 
ceva, fie că i s-au părut lipsite de noimă, tânărul păru să nu le 
înţeleagă. De altfel, în acea clipă Lieschen se întoarse, astfel 
încât atenţia păstorului şi a, oaspetelui său se îndreptă, în parte, 
spre fată. 

Fata ducea în mână o sticlă roşiatică şi cu gâtul lung a cărei 
formă ar constitui - fie şi singură - o podoabă pe o masă. Puse 
sticla lângă tatăl ei şi abia atunci îndrăzni să arunce o privire 
spre, actorii scenei. Era vădit că încearcă să ghicească cum 
evoluase situaţia în lipsa ei. 

Bonomia ce se citea pe chipul lui Schlick o linişti un pic. 

Brigadierul însă, privind-o pe Lieschen cu un aer viclean. 
Zise:. 

— De fapt, are şaisprezece- şaptesprezece'ani, e tânără şi 
drăguță... 

Apoi întorcându-se spre căpitan: Douăzeci şi opt-treizeci de 
ani, ochi albaştri, păr castaniu, palid, gură de mărime mijlocie, 
dinţi albi. Cât despre talie, n-aş putea aprecia. Dar dacă domnul 
ar sta în picioare, aş jura că are cam cinci picioare şi patru 
degete... Ar fi. O pereche minunată! 

— Semnalmentele de mai înainte! ziseră în şoaptă pastorul şi 
Lieschen. 

„M-a recunoscut”, îşi spuse căpitanul. 

în acest timp. Pastorul turnase un pahar de vin brigadierului. 
lar acesta îl luă şi rosti ridicându-l: 

— Pe legea mea, frumoasă domnişoară, fiindcă ţin în mână un 
pahar ele vin atât de bun. Nu mă pot împotrivi şi beau în 
sănătatea dumneavoastră! Pentru vărul Neumann! Pentru 
fericirea dumneavoastră în. Căsnicie! 

Lieschen îi privi pe rând pe taică-său şi pe tânăr, parcă 
înferebându-i ce înseamnă toastul acesta. 

— Ei, o întrebă jandarmul, nu beţi cu mine? intenţia mea e 
totuşi bună „v-ojuri 

— În sănătatea vărului meu Neumann? Pentru fericirea mea în 
căsnicie? Nu înţeleg, răspunse fata neputând ghici despre ce se 


discutase în lipsa ei. 

Pastorul plecă trist capul. 

Era mai mult decât putea îndura ofiţerul. Ei se ridică şi se 
adresă în franceză brigadierului: 

— Domnule, n-are rost să iucăm mai departe comedia ti 1 

asta. Eu sunt cel pe care-l căutaţi. 

Dar brigadierul îi puse mina pe umăr, şi-l făcu să se aşeze la 
loc: 

— Tăceţi î îi spuse el cu glas scăzut. Îmi aduc aminte că am 
fost francez şi beau în sănătatea vărului Neumann, care-i doar 
logodnicul drăguţei domnişoare Lieschen şi nu altceva. Apoi 
adăugă cu glas tare: Deci. In sănătatea vărului Neumann! 

— Domnule Schlick. Strigă pastorul, eşti un om de treaba? 

— Dar tăceţi odată, mii de tunete! bombăni brigadierul ne 
poate auzi cine fa. 

— Adevărat, spuse Lieschen. 

— Voiam: doar să vă dovedesc că un om care a rost însărcinat 
de generalul maior al împăratului Napoleon (brigadierul îşi 
ridică pălăria) să-i aducă 'ştiri interesante, nu-i defel un nerod 
cum se spune ele cealaltă parte a Rinului 

— Vai. Domnule Schlick, nu se putu împiedica să spună 
Lieschen. Cât vă suntem de recunoscători î 

— Sst! Şi altă dată. Spuse cu glas scăzut brigadierul, trebuie 
să înţelegeţi că 11-0 să aveţi întotdeauna de-a face cu bunul 
Schlick... Acum. Adăugă cu glas tare. Mă pot duce să ie spun 
colegilor că acolo unde credeam să descopăr u. A conspirator n- 
am găsit decât un logodnic, numai că, pe logodnic, continuă el 
coborând din nou glasul, îl sfătuiesc să se ducă să chefuiască în 
altă parte! 

— Oh, dragă domnule Schlick! şopti fata împreunându-şi 
mâinile în semn de mulţumire. 

— Tăcere! continuă brigadierul, şi ascundeţi-l pe acest domn 
unde vreţi, nu contează, dar ascundeţi-l, şi să nu mai iasă din 
ascunzătoare decât după ce adorm toţi de pe aici. Acum, bună 
seara, domnule pastor! Bună-seara, domnişoară Lieschen! 
Bună-seara, vere Neumann! 

Şi, după ce schiţă un ultim salut însoţit de un gest complice, 
brigadierul ieşi. 

Actorii scenei pe jumătate comice, pe jumătate dramatice 
care se petrecuse, îl urmăriră pe jandarm cu privirea până când 


uşa se închise în urma lui. Apoi, fără să rostească o vorbă, dar 
răsuflând anevoie, pastorul se duse să închidă obloanele şi 
fereastra pe care intrase brigadierul; de acolo, prin storurile pe 
care le ţinu o clipă întredeschise, îl văzu pe acesta vorbind cu 
cei doi oameni ai săi. 

în acest timp, Lieschen se apropie de ofiţer. 

— Vai, a fost cât pe-aci să vă prindă şi dacă venea altul în 
locul lui Schlick, eraţi pierdut! 

— Da, spuse pastorul, dar mulţumită acestui om de treabă 
sunteţi salvat! 

— Mulţumesc! Vă mulţumesc de o sută de ori, părinte! spuse 
ofiţerul zâmbind şi sărutând mina pastorului. 

— Căpitanul Richard sărută mâna tatălui Margaretei, şopti 
Lieschen, Doamne! Vasăzică nu muiia, ci mila ta l-a adus aici! 

— Acum, domnule, credeţi-mă, spuse pastorul, urmaţi sfatul 
pe care vi l-a dat Schlick. Apoi, arătându-i camera Margaretei, 
adăugă: Luaţi cheia asta, urcați în cameră, şi treceţi-i pragul cu 
respect, fiindcă e camera unei sărmane martire. Duceţi-vă şi 
staţi acolo până când vă chem. 

— Mulţumesc, domnule, spuse tânărul, dar mai înainte aş 
vrea să vă spun doar două cuvinte. Poate o să fiu silit să fug fără 
să vă mai văd, fără să mai am vreme să vă vorbesc. 

— Ce anume, domnule? întrebă pastorul care pe măsură ce 
primejdia devenea mai puţin amenințătoare, simţea că-l 
cuprinde iarăşi ura faţă de francezi. 

— Omul ăsta, brigadierul, vă amintea mai înainte că aţi locuit 
în Westfalia. 


— Da. 
— Apoi în Bavaria. 
— Da, şi? 


— A rostit chiar numele satului Abensberg. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Aţi locuit într-adevăr la Abensberg? 

— Doamne, şopti Lieschen, ce-o să spună acum? 

Şi se apropie de tânăr, gata să-l oprească dacă l-ar fi văzut 
mergând în continuare pe calea primejdioasă pe care o apucase. 

— La Abensberg, continuă căpitanul, aţi cunoscut printre 
cucernicii dumneavoastră colegi un bărbat numit Stiller? 

Lieschen se stăpâni cu greu să scoată un țipăt; îşi puse mâna 
pe braţul tânărului, dar acesta nu păru să priceapă. 


— Stiller! Stiller! repetă pastorul privindu-l cu uimire pe ofiţer. 

— Da, Stiller. 

— L-am cunoscut, spuse pastorul. 

— Domnule, şopti Lieschen, gândiţi-vă la primejdia care vă 
pândeşte dacă nu urmaţi sfaturile brigadierului. 

— Încă un cuvânt, domnişoară, vă rog! Apoi, adresându-se din 
nou pastorului, ofiţerul adăugă: Domnule, îl caut pe domnul 
Stiller, cu care am de discutat o problemă importantă. Îl mai pot 
găsi la Abensberg? 

— Ce aveţi eu el, mai întâi? întrebă pastorul cu glas schimbat. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse tânărul, e vorba de o taină care 
nu-mi aparţine. Deci nu pot decât să vă repet întrebarea. Şi, în 
pofida apăsării mâinii lui Lieschen, adăugă: II mai pot găsi la 
Abensberg sau a murit din pricina rănii primite? 

— Tată! şopti fata ducând degetul ia buze ca să-l roage pe 
pastor să păstreze taina. 

Pastorul făcu un semn din cap murmurând: / - Da, fii liniştită, 
copila mea. Apoi, adresându-se tânărul ui: Pastorul Stiller a 
murit în urma rănii primite. 

— A murit, rosti încet tânărul. 

Apoi întrebă cu glas tare: Nu avea o fiică? Lieschen se sprijini 
de spătarul unui scaun, crezând că o să leşine. 

— Avea două, domnule, răspunse pastorul. Despre care e 
vorba? 

— De Margareta, domnule. 

Lieschen îşi duse mâinile amândouă la gură ca să-şi înăbuşe 
un strigăt. 

Pastorul păli îngrozitor. 

— Ştiţi, spuse el emoţionat, că avea o fiică numită Margareta? 

— Da, ştiu, domnule. Apoi, şovăind “fiindcă simţea că sufletul 
fratelui său e în întregime în întrebarea, pe care urma s-o pună, 
rosti: Dark fiica lui Margareta e fericită? 

— Foarte fericită, domnule! strigă, pastorul. Mai fericită decât 
pe lumea asta. E în cer! 

— A murit şi ea, şopti tânărul plecând capul. Apoi, după o 
clipă de tăcere, adăugă luând luminarea din mâna lui Lieschen: 
Bine, domnule, nu mai am nimic să vă întreb. 

Atunci pastorul făcu, la rându-i o mişcare ca să-şi oprească 
oaspetele, dar Lieschen se strecură între ei. 

— Tată, spuse ea, uiţi că domnul trebuie să se ascundă, că e 


vorba de viaţa lui? în numele cerului, domnule, continuă ea 
împingându-l pe tânăr spre scară, nu mai staţi nicio clipă aici şi 
duceţi-vă în camera sorei mele! 

Tânărul se opri mirat. 

— Da, continuă ea cu glas scăzut, şi când o să fiţi acolo, 
priviţi, nefericit ce sunteţi. Un portret care e între cele două 
ferestre şi fugiţi! 

Ofiţerul văzu chipul fetei atât de răscolit, încât nu se gândi 
decât să asculte, ghicind că în inima ei şi în cea a bătrânului se 
petrecea ceva ce nu i se putea explica cel puţin în acea clipă. 

Se lăsă deci dus de fată şi, în timp ce bătrânul îi privea când 
pe Lieschen. Când pe el, întrebându-se cine putea fi oaspetele 
lui şi în ce scop îl căuta pe pastorul Stiller, deschise uşa şi se 
făcu nevăzut în cameră. 

Abia se închise uşa în urma lui, că Lieschen simţi că o lasă 
puterile şi se prăbuşi pe un scaun. 

Pastorul se duse spre ea şi spuse”. Ridicând privirea spre cer: 

— Doamne, mulţumită ţie, iată unul salvat! Acum îmi rămâne 
să mai salvez pe cineva. Şi întinzând mâna spre î.iică-sa rosti: 
Haide, copila mea, curaj! 

— Ce vrei să spui tată? întrebă fata ridicând capul repede.. 

— Vreau să spun, copila mea, că-l iubeşti pe tânărul ăsta! " 

— Pe el? zise ea îngrozită. 

— Da, pe el, repetă bătrânul. 

— Nu, tată, strigă Lieschen, îţi jur că te înşeli 

— De ce încerci să minţi, Lieschen? Ştii că-i zadarnic cu mine. 

— Nu mint, tată... sau cel puţin îţi jur un lucru. 

— Juri? 

— Da, jur pe mormântul sorei mele Margareta! 

— Şi ce juri, copila mea, pe un lucru atât de sfânt? 

— Că tânărul acesta nu va însemna niciodată nimic pentru 
mine! 

— Nu-l iubeşti? 

— Nu numai că nu-l iubesc, tată, dar mă înspăimântă! 

— Te înspăimântă? 

— Tată, în numele cerului, să nu mai vorbim 5espre el. 

— Dimpotrivă, să vorbim... Te înspăimântă! De ce? 

— Ce s-a întâmplat? 

În loc să răspundă, Lieschen făcu un pas înapoi privind 
înspăimântată spre uşă. 


— Domnul Schlick, tată! îngăimă fata, ce-o mai fi căutând 
aici? 

Pastorul se întoarse şi-l zări într-adevăr pe brigadier în prag. 

Un cap pentru care se oferă răsplată 

Schlick părea destul de stânjenit; îşi ţinea carabina în mână, 
ceea ce vădea o intenţie mai ostilă decât prima oară, fiindcă 
atunci se înfăţişase fără arme. 

Pastorul îl privi întrebător. 

— Ei, da, spuse Schlick, credeaţi că aţi scăpat de mine, 
domnule Waldeck? Şi eu credeam asta, dar ştiţi, omul propune 
şi Dumnezeu dispune! 

— Da, ştiu asta, dar nu ştiu... 

— Din ce pricină am venit iarăşi, înţeleg. Ei drăcie, e greu de 
spus... 

— Spune, domnule Schlick. 

— Domnule pastor, aveţi în faţa ochilor pe omul cel mai 
stânjenit din toată Confederaţia Rinului. 

— Stânjenit! Cum asta? întrebă pastorul, în timp ce Lieschen 
cu sufletul la gură sorbea cuvintele brigadierului. 

— V-am spus mai înainte, domnule pastor, continuă Schlick, 
că aşteptam noi informaţii. 

— Da. 

— Întorcându-mă acasă, le-am găsit. Se pare, spuse el 
apropiindu-se de pastor, că acela pe care-l căutăm e mult mai 
primejdios decât credeam! 

— Doamne, şopti Lieschen, deci nu s-a sfârşit? 

— Mai primejdios decât credeaţi? repetă bătrânuL 

— Atât de primejdios, domnule Waldeck, încât se oferă 
răsplată pentru capul lui! 

Lieschen aruncă o privire grăbită spre cameră, dar oricât de 
iute ar fi fost privirea ei, brigadierul o intercepts în tăcere, ca şi 
cum ar fi surprins-o la un vinovat. 

„E bine, îşi spuse el, omul nostru n-a plecat încă!” 

— Se oferă răsplată? întrebă pastorul care cunoscând 
slăbiciunea brigadierului pentru bani, - înţelese că lupta avea să 
înceapă din nou. 

— Două mii de taleri! Doar atât, domnule WTaldeck. 

— E şi? întrebă pastorul lăsând întrucâtva cale liberă 
jandarmului. 

— Şi acela care o să-l prindă o să facă o captură bună, asta- 


vreau să spun. 

Lieschen palidă ca o moartă schimbă o privire îngrozită cu 
tatăl ei. 

— Fără să mai socotim avansarea, adăugă brigadierul. 

— Avansarea? repetă pastorul. 

— Desigur! înţelegeţi, domnule Waldeck, că dacă un brigadier 
e cel care-l arestează pe conspirator, el va fi făcut sergent, dacă 
e sergent va fi avansat sublocotenent. Şi cum e cu neputinţă să 
nu fie prins... 

— Schlick, strigă pastorul, ce tot spui acolo? 

— Spun că-i cu neputinţă să nu fie prins, dacă nu aici atunci 
ceva mai încolo... Şi m-am întors ca să vă spun un lucru care o 
să înţelegeţi cât e de adevărat. 

— Ce anume? 

— Mi se pare că-i mai bine să fiu eu decât altul cel care să 
obţină răsplata şi avansarea. 

— Nefericitule! strigă pastorul. 

liesefeef! rm spise nimic,. Dar întinse mâinile: îm- 
psresmafee- spre brigadier. 

— Ce.. Naiba.... Continuă Schliek, sunt jandarm „dom- mie 
pastor „şi două mii de taleri sunt salariul nseo pe doisprezece m 

— Vai, şi dumneata care mai malnte erai atât de generos, 
pentru suma. asta nenorocită... 

— Ei, domnule Waldeck, cum vă grăbiţi! Două mii & taleri nu 
sunt o sumă nenorocită şi pe vremea când îi spuneam poveşti 
generalului maior am riscat adesea să fiu spânzurat pentru cinei 
sute de franci! 

— Dar, nefericitule, strigă pastorul, omul ăsta pe capul căruia 
se oferă recompensă e unul dintre foştii tăi fraţi de arme! 

— Ştiu prea bine, spuse Schlick scărpmmdluhse după ureche, 
şi tocmai asta mă necăjeşte. 

Lieschen îşi recapătă mtrucâtva speranţa. 

— Şi, dumneata Schliek l-ai trimite, cu sânge rece, la moarte? 

Fata se înfieră.. 

— Ei drăcie! Sunt. Disperat din cauza asta, domnule Waldeck, 
răspunse  brigadierul, dar ce vreţi? Banii sunt scumpi în 
vremurile astea şi vă daţi seama, să n-ai decât douăsprezece 
trepte de urcat, ca să aduni de pe a treisprezecea- un săculeţ cu 
două mii de taleri... E ispititor! 

Şi rostind cuvintele astea jandarmul, pentru ca pastorul să nu 


mai aibă nicio îndoială, privi spre uşa camerei. 

— Vai, domnule Schlick, dumneata care eşti un om atât de 
cinstit, şopti Lieschen. 

— Întocmai, domnişoară, spuse Schlick întrerupind-O', rămân 
cinstit fiindcă sunt jandarm şi datoria mea e să arestez oamenii. 

r- Qh> oricât de jandarm ai fi, ai 8 inimă! strigă fata. 

— Da, desigur, am inimă, domnişoară Lieschen, dar totodată 
am de ţinut o soţie, de măritat o fiică - fetele fără zestre nu se 
mărită, ştiţi asta, domnule Waldeck, dumneavoastră care vă 
privaţi de toate ca să adunaţi o zestre domnişoarei Lieschen - 
iar cei două mii de taleri vor fi zestrea fiicei mele. 

— Uiţi, domnule Schlick, că o parte din suma asta o să revină 
tovarăşilor dumitale. 

— Absolut deloc, circulara marelui duce menţionează: „Celui 
care va aresta...” or, cei doi tovarăşi ai mei s-au culcat; nu m- 
am îngrijit să-i trezesc, şi cum eu singur o să-l arestez pe 
conspirator, răsplata va fi doar pentru mine. 

— Tată, murmură Lieschen la urechea pastorului, n-o să mă 
mărit niciodată. 

Pastorul o privi cu dragoste profundă. 

— Şi mai spui că nu-l iubeşti! răspunse el în şoaptă. Apoi, 
continuă adresându-se jandarmului. Ascultă, Schlick... 

— Ascult, domnule pastor, dar îngăduiţi-mi ca în timp ce 
ascult, să nu pierd din vedere uşa asta... Aşa (şi se întoarse spre 
ea) stau bine şi aud minunat. 

— O să-ţi pară rău dacă o să faci ceea ce faci, nu-i aşa? 
întrebă pastorul. 

— Sunt disperat din cauza asta, răspunse brigadierul. 

— Şi nu trimiţi cu inima uşoară la eşafod un om, pe fostul 
dumitale compatriot, vechi frate de arme, nu-i aşa? 

— N-o să mă consolez niciodată, domnule pastor, niciodată! 

— Astfel, că, dacă ai putea eâştiga cei două mii de taleri fără 
să-l arestezi pe acest proscris nefericit... 

— Mila nu se plăteşte, domnule pastor. 

Uneori da, domnule Schlick. 

— Cine face asta? 

— Cei pentru care mila nu e doar o virtute, ci şi o datorie. 

— O, tată! rosti Lieschen bucuroasă. 

— Dacă de exemplu ţi-aş da eu cei două mii de taleri? 

— Dumneavoastră? 


— Da, eu, ca să salvez viaţa acestui om. 

— Ar mai rămâne avansarea, domnule Waldeck. 

— Avansarea nu-i sigură! 

— Pe cinstea mea, domnule Waldeck, fiindcă vreau şi eu să 
fac un sacrificiu, ei bine, sacrific avansarea. 

— Şi l-ai lăsa pe cel pe care-l urmăreşti să scape? 

— Vreau să spun, zise jandarmul zâmbind, că dacă îmi daţi cei 
două mii de taleri, domnule Waldeck, asta ar fi atât de frumos 
din partea dumneavoastră, iar eu aş rămâne într-o stare de 
admiraţie atât de profundă, încât n-aţi avea decât să-mi arătaţi 
în ce parte să întorc capul şi să-mi spuneţi câtă vreme să închid 
ochii! 

— Copila mea, îi spuse pastorul lui Lieschen, ia cheia asta... 
Ştii unde sunt banii. 

— Tată! exclamă fata apăsându-şi buzele pe mâna pastorului. 

— O clipă, domnule Waldeck! spuse Schlick. 

— Cum! Îţi retragi cuvântul? întrebă pastorul. 

— Doamne! şopti fata. 

— Nu, zise Schlick, vorba e vorbă, şi târgul rămâne valabil, 
numai că vreau să ştiţi că nu vă fur cei două mii de taleri. lată 
circulara despre care e vorba. 

Şi punând pe masă, dar la îndemână, carabina de care nu se 
despărţise nicio clipă, scoase din buzunar o hârtie cu sigiliul 
guvernului şi citi: 

„Suma de două mii de taleri va fi plătită oricărui agent al 
forţei armate, care va prinde şi va preda în mâi- nile autorităţilor 
pe căpitanul Richard...” 

. «— "lteiM e pierdut 1 strigă Liesekan disperată.. 

— Căpitanul Richard? repetă pastorul pălind „căpitanul 
Richard? Nu-i vorba de numele ăsta, nu-i aşa? 

— Ba da, spuse Schlick, e scris tbmp&âe”. 

— Citiţi i 

— Căpitanul Richard! exclamă pastorul pepeeindu-se spre 
carabina pe care brigadierul o pusese pe -masă şi apuclnd-o eu 
o mişcare atât de iute, încât Jandarmul nu avu vreme să i se 
împotrivească. Alunei fiu dumneata* ei eu însuimi... 

Şi se năpusti spre scară, dar pe prima treapta dăda peste 
Lieschen îngenuncheată care imblăţişindu-ă mijlociii strigă -: 

— Tată 1 în numele fiicei tale Margaiie”-care a feifcat matml 


— Ei, şopti Schlick. Dar ce. Se întâmpla aici :? 

Se făcu tăcere o clipă, apoi pastorul lasă încet să-i scape 
carabina pe care o ţinea în mma simgl, iar cm dreapta îi dădu lui 
Lieschen cheia dulapului., 

— lat-o, fata mea. Şi-fă aşa cum îţi; spime' inima. 

— O, tată, strigă Liesdhem, cât te iubesc 1 

lar pastorul aproape leşinat la rându-i căzu vlăguit * într-un 
fotoliu, sub privirea mirată a jandarmului în acest timp, uşa 
camerei Margaretei care pentru o clipă se- deschisese iute. Se 
închise încetişor.. 

— Domnule Schlick. Spuse pastorul după un minut, şter” ndu- 
şi fruntea de transpiraţia care dovedea teptm pe care o dădus-e 
eu sine însuşi, o. Să ai -'banii făgăduiţi, ms& fără trei taleri din 
care în -dimineața asta am dat pomeni ce mi-au adus noroc, 
fiindcă în. Seaiia astm am putut salva viaţa unuia dintre semenii 
mei, u. * 


— Trei taleri? Pe legea mea, domnule Watdedk, nu ° iau atâta 
atenție banilor când e vorba ie ó faptă immk. Şi totuşi cum o să-i 
explic. Nevestei me&t «tor -tei 

%m 

taleri? Dacă aş mai fi francez, i-aş spune că i-am mâncat. Sunt 
însă neamt aşa că o să-i spun că i-am băut! 

Brigadierul termina această reflecţie care arăta studiul 
aprofundat pe care-l făcuse cu privire la temperamentul celor 
două popoare cărora le aparținuse pe rând, când Lieschen se 
înapoie ţinând săculeţul în mână. 

— lată banii, spuse ea gâfâind fiindcă dăduse fuga ca să-i 
aducă. 

— Mulţumesc, frumoasă domnişoară, spuse brigadierul luând 
săculeţul din mâmile fetei; dacă aţi fi" fost mai puţin frumoasă 
aş fi avut remuşcări, dar cu un chip ca acesta, slavă Domnului, 
n-aveţi nevoie de zestre! 

— Domnule Schlick, spuse grav pastorul, de data astă am 
cuvântul dumitale! 

— Da, fiţi liniştit, domnule Waldeck, dar poftiţi-l pe vărul 
Neumann să se întoarcă iute la Abensberg, chiar dacă ar trebui 
să vă duceţi şi dumneavoastră acolo cu fata asta frumoasă ca să 
serbaţi logodna. 

Şi în vreme ce poarta curţii se închidea în urma lui, uşa de 


la'scară se deschidea lăsându-l pe căpitan să treacă. Dar 
Lieschen şi bătrânul nu-l văzură decât pe cei ce ieşea. De altfel, 
abia se făcu Schlick nevăzut, ea Lieschen se aruncă în braţele 
bătrinului: 

— O, tată, spuse ea, cât de bun eşti! Cât de mare eşti 1 

Bătrânul o strânse o clipă pe fată la piept cu un zâmbet 
profund melancolic, apoi îndepărtând-o cu blândeţe de el zise: 

— Stai puţin, trebuie să-l chem acum pe omul ăsta. 

— Dar nu-i spui nimic, tată, nu-i aşa, nu-i faci niciun reproş! 

— Fii liniştită, fata mea, dacă i-aş face, unde ar fi meritul 
faptei mele? 

Şi ridicând capul ca să-l cheme pe căpitanul Richard* 

îl zări pe acesta rezemat de balustrada scării. Tot sângele i se 
urcă la inimă. 

— Aici erai, domnule? întrebă el. 

— Da, spuse tânărul, am auzit totul şi trebuie să vă spun, aşa 
cum vă spunea mai înainte fiica dumneavoastră: Ce bun sunteţi, 
domnule Stiller! Ce mare sunteţi! 

— Deci ştiţi cine sunt? 

— Portretul dintre cele două ferestre... 

— L-ai recunoscut, domnule? 

Tânărul scoase un medalion din buzunar. 

— Mulțumită miniaturii- acesteia spuse el pe care fratele meu, 
murind, mi-a dat-o cerându-mi să-i caut pe pastorul Stiller şi pe 
fiica lui Margareta, cărora le-a lăsat toată averea, nu ca o 
reparaţie, ci ea o ispăşire a răului pe care i-l făcuse. 

— Oeci, domnule, strigă Lieschen cu răsuflarea tăiată, 
căpitanul Richard? 

— Eram doi fraţi, dragă Lieschen, gemeni, militari âmândoi, 
căpitani amândoi, atât de asemănători unul cu celălalt, încât nu 
ne deosebeam decât prin uniforme, iar Schlick, care l-a 
cunoscut pe frate-meu, m-a confundat mai înainte cu el, după 
cum aţi văzut... Fratele meu e vinovatul, Lieschen, iar el murind, 
mi-âm asumat eu sarcina să-ţi cer să-l ierţi. 

— O, tată! murmură Lieschen, lăsându-se să cadă cu manile 
împreunate la genunchii bătrânului. 

Opt zile mai târziu, pastorul Stiller primea o scrisoare din 
Amsterdam cuprinzând doar aceste cuvinte: 

„Vino cât mai curând posibil cu Lieschen, tată, Sunt în 
siguranţă.” 


Louis Richard 

August Schlegel 

Călătoream în 1835 pe malurile Rinului ca să culeg legendele 
şi datinile naţionale care fac din bătrânul fluviu german cel mai 
poetic dintre fluvii, când, la o haltă pe care am făcut-o la Bonn, 
am avut cinstea de a fi prezentat de poetul Simrock bătrânului 
profesor August Wilhelm Schlegel, fondatorul ziarului Ateneul, 
autorul Paralelei între Fedra lui Racine şi Fedra lui Euripide, 
traducător al Raviayanei şi prieten apropiat cu doamfia de Stael, 
Goethe şi Schiller. 

Era un bătrân frumos de şaptezeci de ani care, nefăcând 
toată viaţa decât critică, nu se istovise ca un poet sau ca un 
romancier, silit să scormonească fără încetare în el însuşi, şi 
rămăsese plin de duh, de ştiinţă şi de vigoare. 

Se înţelege că, fiind în prezenţa unuia dintre oamenii cei mai 
învăţaţi din Germania, i-am prezentat scopul călătoriei mele şi i- 
am cerut să-mi comunice şi el rezerva lui de legende şi datini. 

— Ce-aţi zice, îmi răspunse el, dacă v-aş spune o poveste 
franceză în locul uneia germane? 

— AŞ zice că e binevenită, domnule, ca tot ce mi-ar veni de la 
dumneavoastră. 

— Voiam să scriu un mic roman intim, o nuvelă de vreo 
cincizeci de pagini: dar vine o vârstă, dragă domnule Dumas. 
Când nu mai eşti sigur că ai timp să scrii nici măcar un roman 
pornind de ia cincizeci de pagini! Dumneata eşti tânăr (aveam 
pe atunci treizeci şi cinci de ani, exact jumătate din vârsta lui 
Schlegel); ai timpul înainte: o să scrii din cele cincizeci de pagini 
ale ni ele un roman în două sau trei volume. 

— Nici nu vreau mai mult, 

— Totuşi cu o condiţie. 

— Care? 

— Întrucât am cunoscut personajele, iar cei doi eroi principali 
încă mai trăiesc, n-o să modifici cu nimic carterele şi nici 
acţiunea. 

— Fie. — Făgăduieşti? 

— Făgăduiesc. 

Cerii să ni se aducă ceai. Mi-am luat albumul de călătorie - ca 
să-mi ajut memoria cu note în cazul când ar trece multă vreme 
între relatarea lui şi scrierea de către mine - iar Schlegel începu 
să-mi povestească evenimentele pe care le-aţi citit. 


Cunoscuse pe toţi eroii poveştii, de Îa Napoleon până la 
spionul Schlick - singurul al cărui nume m-a rugat să-l schimb. 

L-am ascultat pe ilustrul profesor, aşa cum îl ascultau elevii 
lui, apoi. Când şi-a terminat povestirea care a durat o jumătate 
de oră, văzând că zâmbesc spuse: 

— Ei bine, ce părere ai despre povestea mea? 

— Ce părere am? Ei. Drăcie, răspunsei, nu îndrăznesc să fac 
critică în faţa celui dintâi critic al lumii, 

— Fă. Totuşi! Fabulistul vostru - şi fabulăştii sunt critici 
'deghizaţi - a scris un apolog în care un om vede paiul din ochiul 
vecinului, dar nu vede birna -dia ochiul său. 

— Ei bine. Spusei prinzând curaj în urma îngăduinţei ce mi se 
acordase, cred că e ceva de făcut din toată partea militară: de 
fiecare dată când Napoleon, acest uriaş al cuceririlor cum l-a 
numit Hugo, străbate o povestire, povestirea creşte şi capătă 
proporţiile epopeii. Episodul lui Staps e curios şi interesant în 
întregime. Moartea lui Paul Richard e dramatică, dar... 

Şovăiam. 

— Haide, zise el, sunt gata să aud orice. 

— Ingăduiţi-mi să vă spun că începând din clipa cinci Louis 
Richard îi cere ospitalitate pastorului Stiller îmi face întrucâtva 
impresia că proza devine poem pastoral 

— Adică? 

— Povestirea dumneavoastră franceză devine idilă germană. 

— Bun! 

— După părerea mea, continuai, acesta e marele defect al 
literaturii germane - nu cunoaşte calea de mijloc: sau se înalţă 
până la sublim, sau cade mai jos de naiv. 

— Adică sărim peste firesc? 

— Întocmai! 

— Dar dialogul din Hoţii? 

— E fantezie înaltă dar nu e nici simplu, nici firesc. 

— Vasăzică, după gustul vostru francez, scenele dintre 
Lieschen şi Louis... 

— Sunt poezie manierată, care uneori coboară până la pueril. 

— Dă-mi un exemplu. 

— N-am decât să aleg! De pildă episodul cu buchetul de 
violete e copilăresc: noi avem douăzeci de vodeviluri care încep 
cu un buchet primit şi se termină cu un buchet dat înapoi. 


289 

— S> - Căpitanul Richard ọ Sta p în: ul mutito;. Ut 

— Vasăzică în Franţa nu se mai iau şi nu se mai dau buchete? 
Aici e un simbol care, după părerea mea, nu trebuie să 
îmbătrânească niciodată, fiindcă se înnoieşte în fiecare an: 
florile. 

— N-o să vă spun, ilustre critic, că florile îmbătrinesc: vă spun 
că un buchet cerut. Îmi pare ceva simplu, cerut de un poet care- 
i la primul lui sonet sau de un ajutor de notar, care-i la prima lui 
dragoste, dar un ofiţer, un bărbat de treizeci de ani, un soldat 
care a făcut războaiele Imperiului, a străbătut câmpurile de 
luptă de la Austerlitz, Jena, Wagram, Moscova, care a văzut 
cumplita retragere, care a pierdut într-un chip atât de dureros 
un frate iubit, care l-a urmat pe împărat pe insula Elba şi s-a 
întors cu el, care a meditat pe câmpul de luptă de la Waterloo, 
cel mai filosofic dintre toate câmpurile de luptă, credeţi că un 
astfel de bărbat se îndrăgosteşte văzând o fată ce smulge 
petalele trandafirilor şi, silit s-o părăsească, îi cere un buchet de 
violete drept talisman? 

Schlegel îmi urmări cu cea mai mare atenţie critica şi când 
terminai îmi spuse: 

— Ai iubit de tânăr, domnule Dumas? 

— Foarte de tânăr, domnule. 

— Ai iubit în felul căpitanului Louis Richard? 

— Da, fiindcă eram ţăran în loc să fiu soldat, fiindcă aveam 
cincisprezece ani, şi nu treizeci. 

— Ascultă bine ce-o să-ţi spun, fiindcă o să-ţi răspund la 
rându-mi. 

— Ascult. 

— Mi-ai vorbit din punctul de vedere al filosofiei. Eu o să-ţi 
vorbesc din cel al realismului. 

— Un neamţ realist, dragă domnule Schlegel, asta o să fie 
ceva nou. 

* r- Inima are patru anotimpuri, întocmai ca viaţa şi 

anul, nu-i aşa? 

— Sunt chiar oameni pentru care nu există decât unui, 

— Primăvara? 

— Întocmai. De-aş trăi până la o sută de ani, sunt foarte sigur 
de un lucru: că inima mea, în cel al o sutălea an al ei, o să fie 
înflorită ca un buchet de nuntă. 


— Ei bine, aici te prind, domnule critic! Această primăvară a 
inimii începe pentru unii la cincisprezece ani, pentru alţii la 
douăzeci, pentru alţii la treizeci. Rousseau care începe să scrie 
la patruzeci de ani, scrie cu tot atâta prospeţime, chiar cu mai 
multă decât Voltaire care începe la optsprezece! 

— Văd unde vreţi să ajungeţi. 

— Nu-i greu! Pentru Louis Richard care n-a avut tinereţe, care 
până la treizeci de ani n-a cunoscut decât acest sângeros şi 
cumplit joc al războiului, primăvara înseamnă prima. Fată pe 
care o întâlneşte şi de care se îndrăgosteşte - şi asta e prima lui 
dragoste - primăvara începe pentru inima lui. Ge importanţă au 
emoţiile de război pe care le-a avut! Ce contează ţările pe care 
le-a străbătut, bătăliile pe care le-a câştigat şi pierdut! Toate 
astea erau zgomot, frământare, glorie, ruşine, devotament, erau 
tot ce vrei, dar nu dragoste! Dragostea e primăvară, primăvara 
dă naştere florilor, dragostea le culege. 

— De ce atunci, n-aţi pus episodul cu buchetul de flori la 
sfârşit? De ce n-aţi făcut un deznodământ ca Scribe în Valerie? 

— Vrei să ştii adevărul? 

— Vai, dragă domnule, nu cer altceva din ziua din care am 
început să ţin pana în mină. 

— Ei bine, deznodământul cu buchetul fă-l dumneata, ’ 

Ara zâmbit. 

— "Domnule Dumas, continuă grav Schlegei, am cunoscut, 
după cum ţi-am spus, principalii actori ai povestirii pe care ţi-am 
spus-o. 

— Pe Louis Richard? 

— Pe Louis Richard, în casa lui, de ambele părţi ale căminului 
erau două rame: în una era crucea de ofiţer al Legiunii de 
Onoare pe care o luase de pe cadavrul fratelui său şi pe care 
împăratul i-o dăduse... Ghiceşti ce era în cealaltă? 

— Nu. 

— Era faimosul buchet de violete pe care Lieschen i l-a dat în 
seara plecării lui. 

Am plecat capul. 

— Acum, adăugă el, aminteşte-ţi de promisiunea pe care mi- 
ai făeut-o. 

— Y-am făgăduit ceva? _ 

— Da, să nu-mi publici povestea sau, dacă o publici/ să nu 
schimbi nimic din caracterele personajelor mele. 


Am respectat cu sfinţenie cuvântul dat celebrului scriitor. 
Publicul e cel ce trebuie să se pronunţe între noi doi.