Max Gallo — [Napoleon] 04 Nemuritorul din Sfanta Elena

NAPOLEON 
NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 


NAPOLEON: L'IMMORTEL DE SAINTE-HELENE 
Max Gallo 
Copyright O Editions Robert Laffont, Paris, 1997 


NAPOLEON: NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 
Max Gallo 
Copyright O 2013 Editura ALLFA 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a 
României GALLO, MAX 

Napoleon / Gallo Max. - Bucureşti: ALLFA, 2011- 

2013 4 voi. 

ISBN 978-973-724-368-3 

Voi. 4: Nemuritorul din Sfânta Elena/trad.: Rodica 
Frăţilă- 2013. - ISBN 978-973-724-360-7 


|. Frăţilă, Rodica (trad.) 


821.133.1-31=135.1 
94(44)“ 17” Napoleon I| (0:82-94) 
929 Napoleon | 


Toate drepturile rezervate Editurii ALLFA. 

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea 
scrisă a Editurii ALLFA. 

Drepturile de distribuție în străinătate aparțin în exclusivitate 
editurii. 

All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, 
without the written permission of ALLFA, is strictly prohibited. 
Copyright © 2013 by ALLFA. 


Editura ALLFA: Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 
3, sector 6, cod 060512 - 
Bucureşti Tel.: 021 402 26 00 
Fax: 021 402 26 10 


Distribuţie IS) 021 402 26 30; 021 402 26 
: Comenzi: comenziQall.ro 

www.all.ro 
Redactare: Carmen Stoica Liviu Stoica Anca 
Tehnoredactar Tach Alexandru Novac 
e: 
Corectură: 


Copertă: 


Max Gallo 


NAPOLEON 


NEMURITORUL DIN SFÂNTA 
ELENA 
1812-1821 


Traducere din limba franceză şi note 
de 
Rodica Frăţilă 


EDITURA 8 ALLFA 


Max Gallo (născut în 7 ianuarie 
1932, la Nisa) este licenţiat în litere 
şi istorie. A fost multă vreme 
profesor înainte de a ocupa 
importante funcţii politice precum 
aceea de secretar de stat, purtător 
de cuvânt al guvernului Mauroy 
(între anii i983-1984) sau preşedinte 
fondator al grupării republicane care a susţinut 
candidatura lui Jean Pierre Chevenement la alegerile 
prezidenţiale din ianuarie 2002. 

Dar, înainte de toate, Max Gallo este un scriitor 
cu o carieră prodigioasă. Operele sale de ficţiune 
reconstituie momente cruciale ale istoriei şi spiritul 
acestora. De asemenea, este autorul unor intere- 
sante biografii ale unor personaje celebre precum 
de Gaulle, Victor Hugo sau Ludovic al XIV-lea, cărţi 
cu mare priză la public şi publicate în tiraje 
impresionante. 

Membru al Academiei Franceze din anul 2007, 
recompensat cu numeroase premii şi distincţii ale 
statului francez, Max Gallo este şi o prezenţă activă 
în spaţiul cultural şi literar francez şi european. 

Este autorul a peste o sută de cărţi, dintre care 
amintim: Le Cortege des vainqueurs, 1972, La Demeure 
des puissants, 1983, une affaire publique, 1989, Un 
homme depouvoir, 2002. 

Cicluri romaneşti: La Baie des Anges (3 voi.), 1975- 
1976; La Ma- chinerie humaine (io voi.), 1992-1998; Les 
Patriotes (4 voi), 2000 2001; Mortspour la France (3 


voi.), 2003 

La Editura Allfa i-au fost publicate în limba 
română romanele istorice Ludovic al XIV-lea: voi. | - 
Regele Soare, voi. Il - /ama marelui rege; Revoluţia 


franceză: voi. | - Poporul şi Regele, voi. Il - La arme, 
cetățeni! 


Pentru France, Monique şi Gerard 


„Se vede că destinul a fost mai tare decât 

mine. Şi totuşi, ce nenorocire pentru Franţa, 
pentru Europa... 

Eu deveneam arca vechii şi noii alianţe, 
mediatorul natural între vechea şi noua ordine a 
lucrurilor. Aveam principiile şi încrederea uneia, 
mă identificasem cu cealaltă. Le aparţineam 
amândurora; i-aş fi făcut parte fiecăreia în 
deplină cunoştinţă de cauză... Europa ar fi ajuns 
nu peste mult timp să formeze efectiv în acest 
mod un singur popor şi fiecare, oriunde ar fi 
călătorit prin ea, s-ar fi aflat mereu în patria 


comună." 

Napoleon, Memorialul din Sfânta Elena „Dacă 
înfrângerea lui Napoleon nu-i distruge legenda 
este pentru că Sfânta-Elena face din el egalul lui 
Prometeu." 

Andre Malraux, Les chines qu'on abat 


Partea întâi 


Sabia este scoasă. 
Trebuie să-i împingem 


îndărăt în gheţurile lor 
22 iunie 1812 - 14 septembrie 
1812 


1 


Napoleon înaintează prin pădurea de pini. 
Adăpostiţi pe sub copaci, soldaţii îi fac loc, trăgându- 
şi la o parte caii priponiţi de trunchiuri şi de crengi. 
Unii dintre ei dau să-şi ia armele stivuite în 
mănunchiuri pentru a-l saluta pe împărat. 

Cu un gest, potoleşte vânzoleala, oprindu-i să 
strige. Descalecă. Marele scutier! Caulaincourt, 
alături de mareşalul Bessieres şi de marele mareşal 
Duroc, care îl urmează, se strâng în jurul lui. Cineva 
îi aduce o redingotă de ofiţer polonez şi o bonetă de 
mătase neagră. îmbracă la repezeală costumaţia, îşi 
leapădă pălăria, apoi încalecă din nou. Aplecându-şi 
capul pe grumazul calului, porneşte în galop către 
liziera pădurii. 

Desişul se luminează. Mirosul de sudoare şi de 
grajd care plutea pe sub pini cedează locul puţin 
câte puţin miresmelor dulce- ge de iarbă udă. 


| Le Grand £cuyer, „Marele scutieri, în unele traduceri „Maestrul 
cailor" sau „Stăpânul grajdurilor", titlu de înalt ofiţer al Coroanei 
regale, responsabil cu grajdurile regale în Vechiul Regim. La 
înfiinţarea Curţii sale imperiale în 1804, Napoleon i-a acordat acest 
titlu generalului Armând Augustin Louis de Caulaincourt (1773- 
1827), care răspundea în plus de securitatea persoanei împăratului 
în timpul campaniilor, precum şi de buna funcţionare a serviciului de 
comunicaţii. 


1 


Niemenul curge la doar câteva sute de metri mai 
încolo, la poalele unor dealuri golaşe care se 
prăvălesc, abrupt, în fluviu. Ele domină malul rusesc, 
urcând în pante domoale semănate cu secară şi 
grâu. 


12 MAX GALLO Ă d v 
Este SAdtorul de care trebuie să se ferească. 


Patrulele de cazaci îl străbat frecvent, trecând în 
galop prin lanuri. 

Inamicul nu trebuie să afle că armata de peste 
şase sute de mii de oameni, armata a douăzeci de 
naţiuni, armata lui Napoleon, se află atât de 
aproape, la pândă în pădure, mărşăluind pe drumu- 
rile Poloniei, pregătită să treacă Niemenul. Ruşii 
trebuie lăsaţi să creadă că pe malurile fluviului 
călăresc numai lăncieri polonezi, C u ( are sunt 
obişnuiţi. 

Napoleon se opreşte pe marginea povârnişului. Din 
această po/iţie, /aieşie meandrele Niemenului. îşi mână 
calul în galop .pir salul l'onieman, situat laţă în faţă 
cu oraşul Kovno, de pe malul opus. Acolo, la un cot 
al râului, malul polonez înconjoară o ieşitură a 
malului rusesc. 

Napoleon coboară până la prundiş. Apa 
întunecată a fluviului pare imobilă. La două sute de 
metri este malul celălalt, este Rusia. Războiul. 

Napoleon rămâne minute în şir pe mal. îşi 
aminteşte de Tilsit, de pontonul din mijlocul 
Niemenului. Acolo se întâlnise cu ţarul Alexandru |. 
Exact cu cinci ani în urmă, în 25 iunie 1807. Crezuse 
în alianţa cu Rusia, în pacea peste întreaga Europă. 
Iluzii. 

Face un gest. Aghiotanţii care îl însoțesc, 
înfăşuraţi şi ei în mantale poloneze, se apropie. Aici, 
zice el, vor fi construite cele trei poduri care vor 
permite trecerea trupelor. Să fie înştiinţat generalul 
Eble că trebuie să le monteze în următoarea noapte. 

Priveşte apoi îndelung spre răsărit. Căldura 
persistă, copleşitoare, agasantă, la fel ca roiurile de 
țânțari care asaltează caii şi obrajii, strecurându-se 
pe sub mânecile redingotei. Se aud tunete. Vine 


1 MAX GALLO A şi 
furtun BnsZdând cu fulgere lungi crepusculul roşu 


al acestei zile de luni, 22 iunie 1812. 


La lăsarea întunericului, Napoleon galopează spre 
cartierul general stabilit în satul Nogardiski. Dincolo 
de pădure, pe drumuri, regimente sunt în marş. în 
apropierea satelor, ceva mai departe, soldaţii se 
înghesuie în jurul cuptoarelor de pâine construite 
pentru aprovizionarea trupelor. 

Napoleon trage de frâu. Prea multă dezordine. 
Prea mulţi soldaţi izolaţi, grupuri mici care fură 
alimente. îi ajunge o privire ca să-şi dea seama de 
situaţie. Trebuie să se instituie complete de judecată 
formate din câte cinci ofiţeri pentru a judeca hoţii, 
soldaţii rămaşi în urmă şi pentru a pronunţa 
condamnarea lor la moarte. Este nevoie de coloane 
mobile care să-i strângă pe cei răzleţiţi de unităţile 
lor. Discută despre toate acestea cu mareşalii 
Berthier şi Davout. Marea Armată, din care aproape 
patru sute de mii de oameni vor trece Niemenul, 
este formată din oameni proveniţi din prea multe 
tări, aproape douăzeci de naţiuni, ca să-i poată ţine 
laolaltă, dacă nu există o disciplină strictă. 

Se apleacă asupra hărților în coliba unde s-a 
instalat. 

Planul este simplu, clar. Trupele lui Macdonald, la 
nord, măr- şăluiesc spre Riga. 

„Eu sunt în centru cu Eugene, avansez spre 
Vilna!. Fratele meu Jerome este la sud cu Davout. Lor 
le revine sarcina să atace trupele generalului 
Bagration şi pe cele ale lui Tormasov care apără 
sudul. Odată nimicite cu ajutorul meu, ne vom 
reîntoarce asupra trupelor generalului Barclay de 


| Vilnius, astăzi capitala Lituaniei. 


NAPOLEON - URITQRUL DIN SFÂNTA ELEN .13 
Tolly, care se des aşoară la nord de dispozitivul 


rusesc." 

Cu o mişcare a degetului pe hartă, trasează o 
linie ce desparte în două armatele ruseşti. Trebuie să 
le izoleze una de cealaltă, pe cea a lui Bagration de 
cea a lui Barclay, şi să le anihileze una după alta. 

Glasul îi este acoperit dintr-odată de furtuna care 
se dezlănţuie. Se aşază cu coatele pe hartă, aproape 
culcat deasupra ei. De îndată ce vijelia s-a potolit, 
anunţă că vrea să se ducă din nou pe malul 
Niemenului, fără escortă, însoţit numai de un 
aghiotant, de Caulaincourt şi de generalul Haxo. 
Vrea să revadă malurile Niemenului în compania 
acestui politehnician care comandă unităţile de 
geniu din corpul de armată al mareşalului Davout. 
Fiecare detaliu contează într-o operaţiune de război. 

Coboară din nou pe malul fluviului. După furtună, 
pământul este mocirlos, însă aerul rămâne la fel de 
sufocant, atmosfera jilavă. într-unul dintre satele 
prin care trece, Napoleon observă o lumină ce 
străluceşte în presbiteriul unei biserici în jurul căreia 
campează unităţi de cavalerie. Intră în mica 
încăpere. Preotul se roagă în genunchi. Rupe câteva 
cuvinte în franceză. 

Pentru cine vă rugaţi? Pentru mine sau pentru 
ruşi? 

Preotul îşi face cruce. Se roagă pentru Majestatea 
Sa, răspunde el. 

Aşa e drept, în calitate de polonez şi de catolic. 

Napoleon îl atinge uşor cu palma peste ceafă şi îi 
ordonă lui Caulaincourt să-i lase o sută de napoleoni. 

Porneşte din nou în noapte şi călăreşte de-a 
lungul taluzuri- lor, gânditor. Orice eveniment, orice 
întâlnire poate fi un indiciu, un semn, o prevestire. El 


14 MAX GALLO, n vA f 
&ste IUG) raţiunii şi al Luminilor. Are o pasiune 


pentru matematică. Ele însă nu lămuresc pe de-a- 
ntregul toate manifestările universului, nu explică 
felul în care destinul marchează unele fiinţe, cum le 
imprimă energia de a merge până la capătul visurilor 
lor. 

Se lasă purtat, abia ţinând de frâu, în galopul 
bidiviului său care înaintează printre spicele coapte. 
Pe neaşteptate, animalul face un salt într-o parte. 
încearcă să se agaţe de el, alunecă, se răsuceşte şi 
cade în lanul de grâu. Se ridică instantaneu. Aude 
voci, poate a lui Caulaincourt, a lui Berthier şi ale 
ofiţerilor care i-au ajuns din urmă, strigând: „Un 
comandant roman s-ar retrage, este un semn rău.“ 

Aghiotanţii, generalii şi mareşalii sar de pe cai. A 
fost un iepure, care a trecut în fugă printre copitele 
calului şi l-a speriat. 

Napoleon tace. Se întoarce la cartierul general. 

Eu sunt un om rațional. Nu cred în semne prevestitoare. 

Priveşte însă în jurul lui chipurile generalilor, ale 
aghiotanţilor, al secretarului său. 

Unii au văzut, alții poate că au aflat. Sunt îngrijorați. lar 
eu nu pot alunga îndoiala care mă cuprinde. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 15 
Nu cunoaşte nimic despre mişcările armatelor 


ruseşti de pe celălalt mal. Nicio iscoadă nu şi-a oferit 
serviciile ca să-l informeze. 

Napoleon îşi aminteşte de cele raportate de 
contele de Narbonne, ultimul emisar francez care 
fusese la împăratul Alexandru |. 

„Nu-mi fac iluzii", a spus ţarul. „Ştiu că împăratul 
Napoleon este un mare general. Dar, după cum 
vedeţi, eu am de partea mea spaţiul şi timpul. Nu 
există cotlon ascuns din acest teritoriu, ostil vouă, 
unde să nu mă pot retrage, niciun post îndepărtat pe 
care să nu. apăr înainte de a consimţi la o pace 
ruşinoasă. Eu nu atac, dar nici nu voi lăsa arma din 
mână atâta vreme cât în Rusia vor exista soldaţi 
străini." 

Apoi ţarul ar fi indicat pe o hartă extremitatea 
continentului, adăugând: „Dacă Napoleon începe 
războiul şi norocul îi surâde, în pofida scopului 
legitim urmărit de ruşi, va fi nevoit să semneze 
pacea în strâmtoarea Bering." 


Napoleon îl întreabă pe Caulaincourt. Vor ataca 
ruşii? Unde? Lângă Vilna? Caulaincourt zice cu glas 
ferit că ruşii nu se vor bate, că se vor retrage, 
abandonând oraşele. 

— Atunci, Polonia este a mea, răspunde 
Napoleon. lar Alexandru rămâne, în ochii polonezilor, 
cu ruşinea de a o pierde fără să fi luptat măcar. 
Preferă să piardă Polonia decât să-mi cedeze Vilna. 

Trebuie să se convingă pe sine şi să-i 
încredinţeze şi pe ceilalţi că războiul va fi unul scurt, 
iar victoria la îndemână. 

— Nu vor trece două luni, reia Napoleon, şi Rusia 
îmi va cere pacea. Marii boieri vor fi înspăimântați, 


16 „MAX GALLO . a S S 
mulţi vor fi fuinaţi, împăratul Alexandru se va găsi 


într-o postură foarte inconfortabi- lă, pentru că, în 
fond, ruşilor prea puţin le pasă de polonezi, şi nu le 
convine defel să fie ruinaţi pentru cauza Poloniei. 

Umblă dintr-o parte într-alta, cu mâinile 
împreunate la spate. Prizează tutun. Se opreşte apoi 
înaintea lui Caulaincourt şi îl întreabă cu voce joasă, 
cu chipul grav, dacă s-a discutat în cartierul general 
despre căderea lui de pe cal. 

Caulaincourt se eschivează. 

Trupele, zice Napoleon cu glas hotărât, vor începe 
traversarea Niemenului îndată ce podurile vor fi 
terminate. 


Doarme câteva ore şi, la trei dimineaţa, miercuri, 
24 iunie 1812, galopează spre Niemen. 

Pe cele trei poduri finalizate la miezul nopţii, 
trupele avansează lent, iar tropăitul paşilor lor 
dezordonaţi produce un zgomot surd care se 
amplifică între taluzuri, precum rostogolirea impe- 
tuoasă a unui val. 

Trece Niemernul la ora cinci, apoi revine în cortul 
său ridicat pe o înălţime de pe malul stâng. 
Urmăreşte prin lunetă cele trei coloane uriaşe care 
se formează îndată ce ating malul drept. Dealurile şi 
văile sunt împânzite de oameni, cai şi căruţe. Armele 
strălucesc sub cerul deja incandescent. Pe deasupra 
coloanelor începe să se înalțe un praf roşiatic. 
Căldura este sufocantă. Şi nu e decât începutul 
dimineţii! 

Dar ce forţă, ce armată! îşi loveşte cizmele cu 
cravaşa, umblă de colo până colo, fredonează 


Malbrough NABPLEPN zNEMUBIFORUE PIN SSANG ELENA ă reziâte 
acestei forţe în mişcare? 

Se întoarce din nou la coloanele pline de colb. 
Cercetaşii îl anunţă că nu au văzut ruşi. Doar cazaci, 
dar de la mare distanţă. 

Trec un alt fluviu, Vilia. Trupele de avangardă au 
intrat deja în Kovno". Ruşii au şters-o. Drumul spre 
Vilna este liber. Trebuie mers, mers întruna, fără 
oprire. 

Lucrează toată ziua, primeşte cercetaşi, curieri, 
dictează ordine, apoi, la patru dimineaţa, în 25 iunie, 
este din nou în şa. 

Observă cai zăcând pe o parte, agonizând cu 
burta umflată, soldați  prăbuşiţi, cu brațele 
încrucişate, în soare. Au hrănit animalele cu secară 
verde. lar tinerii recruți au murit de epuizare după 
câteva ore de marş prin soarele dogoritor. 

Se opreşte, face câţiva paşi însoţit de Murat şi 
Davout. Trebuie să accelerăm ritmul, zice el, să-i 
surprindem pe ruşi, să le stopăm retragerea, să-i 
provocăm la luptă. 

La căderea nopţii, în vreme ce se porneşte din 
nou furtuna, se află la adăpost într-o casă din Kovno. 

Va dormi pe patul strâmt, în această odaie 
sufocantă. Se gândeşte la nopţile din palate, la 
Maria-Luiza, la fiul său pe care nu poate vedea. 

Războiul acesta trebuie să fie scurt. 

„Draga mea“, îi scrie el împărătesei, „am trecut 
Niemenul în 24, la ora două dimineaţa. în cursul 
serii, am trecut Vilia. Sunt stăpân peste Kovno. Nu s- 


l Cântec satiric, popular printre soldaţii francezi din armata lui 
Napoleon. 
II Kaunas, astăzi, al doilea oraş ca mărime din Lituania, după Vilnius. 


16 înt A pla? niciun eveniment important Cu 
sănătatea stau bine, dar căldura este excesivă. 

Plec în noaptea aceasta, iar poimâine voi ajunge 
la Vilna. Treburile îmi merg bine. 

Bucură-te, nu mai e mult până la data la care ți- 
am promis că ne vom întâlni. 

Al tău soţ credincios. 

Nap.“ 


2 


Napoleon este în drum spre Vilna. Ruşii refuză 
lupta. Generalul lor, Barclay de Tolly, se retrage. 

Napoleon se apleacă în afara trăsurii. Praful îi 
pătrunde prin piele, i se lipeşte de ochi. Căldura îi 
aminteşte de deşerturile Egiptului, doar că aceasta 
de-aici pare încă şi mai sufocantă, jegoasă şi 
umedă. Deseori, pe timpul nopţii, ploile torențiale 
reci transformă şoselele în râuri de mocirlă. După 
care, dimineaţa, câteva ore sunt de-ajuns pentru ca 
pământul să se usuce şi praful să se ridice din nou. 

Depăşeşte coloanele de soldaţi ale cavaleriei 
uşoare wiirtem- burgheze. în spatele perdelei de 
praf vede leşurile cailor învăluite de roiuri de muşte. 
Observă pe câmpuri cavalerişti şi artilerişti izolaţi, 
căutând cu siguranţă de-ale gurii, căci unităţile de 
aprovizionare nu ţin pasul cu ei. 

Dar trebuie să meargă înainte, să avanseze. 

Duminică, 28 iunie, la câteva leghe de Vilna, 
încalecă pe cal. 


Oraşul este frumos, însă locuitorii, deşi polonezi, 
nu-şi manifestă bucuria. Unde este entuziasmul 
care, cu câteva zile în urmă, îl întâmpina în oraşele 


20 MAX GALLO 


poloneze de la vest de Niemen? Sunt mulţumiţi 
aceşti polonezi de stăpânii lor ruşi? Vor ei o naţiune, 
da sau nu? Dacă da, s-o arate, şi nu doar 
pălăvrăgind în Dieta poloneză reunită la Varşovia. 


Intră NAPQL&9N -PEMEBFORYLRA ALEA ELE Mu ţine Hle în 
urmă Alexandru |, care îşi stabilise cartierul general 
în mijlocul trupelor. Trece prin camere. îl cuprinde un 
sentiment de forţă, lipsit însă de satisfacţie. 

Berthier îl anunţă că pe ruta dintre Kovno şi Vilna 
au pierit mii de cai - de căldură, de la secara verde, 
de epuizare. în jur de zece mii de capete. Unii soldaţi 
şi-au pus capăt zilelor, doborâţi de marşul forţat. 
Cară în spate treizeci de kilograme, se sufocă. Sunt 
atinşi de dizenterie, hărţuiţi de țânțari. Nu au pâine. 

Napoleon se înfurie. Generalii trebuie să se 
scoale la patru dimineaţa, să se ducă ei înşişi la 
mori, la manutanţă, şi să pună să se pregătească 
treizeci de mii de raţii pe zi! Dacă dorm, dacă se 
mulţumesc să se plângă, nu vor avea nimic! 

Consultă hărţile, registrele armatelor. 

„Pierdem atât de mulţi cai în această ţară, încât 
vom avea dificultăţi, cu toate resursele Franţei şi ale 
Germaniei, să menţinem călare efectivul actual al 
regimentelor", zice el. 

Şi Garda? Garda trebuie păstrată intactă cu orice 
preţ. Trebuie să i se asigure hrană pentru douăzeci 
de zile. Trebuie să dea exemplu de disciplină. 

îi dă afară din cameră pe toţi, cu excepţia lui 
Caulaincourt şi a lui Berthier. 

Se aşază. 

„Polonezii din Vilna şi din Lituania nu seamănă cu 
cei din Varşovia, şopteşte pe un ton obosit." 

Prizează. Berthier îl anunţă că un emisar al lui 
Alexandru |, generalul Balacov, ministrul Poliţiei, 
cere să fie primit de către împărat pentru a-i înmâna 
o scrisoare din partea ţarului. 

Napoleon se ridică în picioare şi începe să umble 
de colo, colo. 


20 „EVăt&fe-Oeu Alexandru, care a făcut pe grozavul 


cu Narbonne, ar vrea deja o înţelegere!" zice el. „Se 
teme. Manevrele i-au derutat pe ruşi. Nu va trece o 
lună şi vor fi la picioarele mele." 

însă trebuie să-i silească la tratative. Va citi 
scrisoarea lui Alexandru, îl va primi pe Balacov, dar 
numai după ce va da ordinele. 

Vestea sosirii  trimisului lui Alexandru i-a 
descătuşat energiile. Nici măcar nu se gândeşte la 
somn. îşi trimite aghiotanţii pe toate rutele. în sud, 
Davout şi Jerome trebuie să-l atace pe Bagration, 
începând de la Vilna, trebuie să trimită trupe de 
avangardă în direcţia Glubokoie. în felul acesta, vor 
ocoli fortificațiile construite de către ruşi la Drisa, 
care şi-au asigurat astfel o veritabilă linie de 
apărare. 

îşi chestionează aghiotanţii. 

„Care este numărul prizonierilor?" 

Ceea ce. îngrijorează este absenţa dezertorilor 
ruşi, a prizonierilor. Devine dintr-odată mohorât. O 
armată slabă se destramă, oamenii se predau. îşi 
aminteşte de Eylau, de acea înverşunare a trupelor 
ruse, şi, chiar la Friedland, de unităţi întregi care se 
sacrificau. 

Trebuie să-şi păstreze o posibilitate de pace, să 
nu încurajeze renaşterea imediată a unei naţiuni 
poloneze, să lase întredeschisă poarta negocierilor. 

De asemenea, în această ţară de sclavi, ar putea 
să  emancipeze  şerbii, să  declanşeze revolta 
ţărănească. în cărţile de istorie a ruşilor pe care le-a 
citit în ultimele luni, a fost fascinat de personalitatea 
lui Pugaciov, revoluţionarul cazac care, în urmă cu 
doar treizeci de ani, în fruntea ţăranilor răsculați, a 
ameninţat Moscova, însă dacă predică abolirea 
şerbiei, cine ar putea stinge acest incendiu? Cine 


poate  9tiPOLFaWANEIURBARĂ DUFAANTpBâta ajunge o 
revoluţie? 

El nu este decât un cuceritor care vrea să învingă 
Rusia, este împăratul regilor. îşi doreşte victoria şi 
pacea, dar totodată vrea ordine. 

Citeşte scrisoarea lui Alexandru. 

„Cum? Negocierile vor fi deschise cu condiţia ca 
trupele mele să se retragă dincolo de Niemen? Asta 
îmi propune ţarul?" 

„Alexandru îşi bate joc de mine", exclamă el, 
fluturând scrisoarea pe dinaintea lui Duroc şi a lui 
Berthier. „Are impresia că am venit până la Vilna să 
negociez tratate comerciale? Eu am venit ca să 
termin odată cu colosul barbarilor din nord. Sabia 
este scoasă. Trebuie să-i împingem îndărăt în 
gheţurile lor, pentru ca, 


douăzě C 4HP Ani yeeah Aco ASE mai?vină 
să se amestece în afacerile Europei civilizate." 

Schiţează o grimasă de dispreţ. 

„Astăzi, fiindcă vede că treaba se îngroaşă şi că 
armata sa este încolţită, pe Alexandru îl cuprinde 
frica şi ar vrea să negocieze. Dar pacea o voi semna 
la Moscova. De la Erfurt încoace, Alexandru s-a ţinut 
cu nasul pe sus... Dacă are nevoie de victorii, să se 
bată cu perşii, dar să nu se amestece în treburile 
care privesc Europa." 

Apoi iese. 

Afară, căldură şi praf, întinderile ruseşti acoperite 
de o pâclă aproape lipicioasă. A decis să inspecteze 
diviziile de infanterie şi de dragoni staționate la o 
leghe şi jumătate de Vilna. 

Ziua e pe sfârşite, însă aerul rămâne fierbinte. 
Trupele defilează timp de câteva ore. Stau neclintite 
în norul de praf. Apoi, în momentul în care inspecția 
se încheie, ploaia începe să cadă în trombe. 

Climat barbar. 


Se întoarce la bază. îl va primi pe domnul Balacov 
la masă, miercuri, 1 iulie, la ora nouăsprezece. Rusul 
este un bărbat vânjos, cu ochi pătrunzători care nu 
se pleacă în pământ. 

— Ce puteţi aştepta de la acest război? îl 
întreabă Napoleon. Am cucerit o provincie întreagă 
fără luptă. Fie şi numai pentru faptul că suveranul 
vostru şi-a stabilit timp de două luni cartierul general 
la Vilna, şi tot ar fi trebuit să-l apăraţi. în prezent, 
când toată Europa mă urmează, cum aţi putea să-mi 
rezistaţi? 

— Vom face ce vom putea, Sire. 

Napoleon ridică din umeri. 

— Mă aflu deja la Vilna şi încă nu ştiu de ce ne 
batem! împăratul Alexandru îşi ia asupra lui 


răspunde MABOBEQNt IF WEBBER (n BA BPSrENAi său23 

Balacov îl irită. Omul acesta are un fel de 
siguranţă placidă pe care trebuie s-o frângă. 

— Care este drumul spre Moscova? întreabă 
Napoleon. 

Balacov ezită, apoi răspunde cu voce calmă: 

— Sire, întrebarea are scopul de a mă pune în 
încurcătură. Ruşii, precum francezii, obişnuiesc să 
spună că toate drumurile 
duc la Roma. Se poate ajunge la Moscova pe unde 
doriţi. Carol al XII-lea a ales Poltava'!. 

Cunoaşte această înfrângere a suedezilor. Crede 
că îl intimidează? Alexandru şi Balacov ştiu cine este 
el? 

Dictează un răspuns pentru Alexandru. 

„Majestatea Voastră a refuzat în mod constant 
timp de optsprezece luni să se explice... Războiul 
este, aşadar, declarat între noi. Nici Dumnezeu nu 
poate face ca ceea ce a fost să nu fi fost. Dar 
urechea mea va fi mereu atentă la negocieri de 
pace... Va veni o zi în care Majestatea Voastră îşi va 
da seama că i-a lipsit perseverenţa, încrederea şi, 
fie-mi permis s-o spun, sinceritatea. Şi-a compromis 
în întregime domnia." 


Alexandru nu răspunde. Nu va îngenunchea decât 
dacă este învins. Zi după zi, Napoleon studiază 
hărţile, parcurge împrejurimile oraşului Vilna. Niciun 
prizonier rus, niciun trofeu. 

I! Bătălia de la Poltava (1709) a reprezentat victoria decisivă a ţarului 
Petru 

II al Rusiei în faţa regelui Carol al XII-lea al Suediei în aşa-numitul 
Război al Nordului. Ea a înseninat începutul declinului Suediei ca 
mare putere europeană. Campania lui Carol al XII-lea în Rusia a 
ridicat probleme de natură strategică greu de rezolvat, aceleaşi cu 
care, după mai bine de o sută de ani, s-a confruntat şi Napoleon. 


22 LMALAAL Some, fratele meu Jerome, a refuzat să se 
supună ordinelor şi sfaturilor mareşalului Davout, şi ruşii lui 
Bagration au reuşit să fugă. Şi Jerome, fratele meu Jerome, a 
părăsit armata împreună cu cei 40 000 ae soldaţi din 
Westfalia! 

Napoleon clocoteşte de furie. îi î 
Jerome şi pe Davout. 

Noaptea, pentru a se calma, îi scrie Mariei-Luiza. 

„Micul rege se comportă foarte bine. Vilna este 
un oraş frumos, cu 40 000 de suflete. M-am instalat 
într-o casă destul de confortabilă unde, acum câteva 
zile, stătea împăratul Alexandru, care nu credea 
deloc că mă aflu atât de aproape de oraş... Avem 
aici alternativ furtuni şi călduri, recolta va fi 
excelentă în ţară. Te invidiez pentru fericirea pe care 
o vei avea de a-l îmbrăţişa pe micul rege, 
îmbrăţişeazăa pentru mine. Cred că a crescut deja, 
spune-mi dacă începe să vorbească. Addio, mio bene. 
Ştii cât de mult te iubesc. 

Al tău. 

Nap.“ 


nvinovăţeşte pe 


Plouă. Apoi căldură arzătoare. După care plouă 
iar. Napoleon umblă în fiecare zi călare timp de mai 
multe ore. 

Pe ruta spre Kovno, asistă la defilarea a două 
divizii bavareze, întreaga armată trebuie să se 
regrupeze, să sosească aprovizionarea cu hrană şi 
muniții. Trebuie să aştepte. Au trecut 17 zile de când 
se află la Vilna. 

Ar trebui să se arunce înainte, dar nu vrea să 
comită imprudente. Simte în jurul lui că e observat 
cu îngrijorare. Toţi aşteaptă ordinele sale pentru o 
bătălie care nu începe. Cum să rărească această 
armată rusă ce se pierde în oceanul de pământ care 


este ţara WAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 23 


Joi, 16 iulie 1812, pe când se reîntoarce la Vilna 
dintr-o inspecţie a regimentelor aliniate, Meneval îi 
aduce două scrisori de la Murat, care comandă 
avangarda. Regele Neapolelui îl informează că 
trupele ruseşti au reuşit să captureze prin 
surprindere o unitate de cavalerie. 

„Prin surprindere!" Murat este un dobitoc! 

A doua scrisoare anunţă că ruşii au evacuat 
tabăra fortificată de la Drisa, la care au lucrat doi 
ani! 

Napoleon nu stă pe gânduri. Trebuie să 
pornească în urmărirea lor. Să-i blocheze. Să-i 
nimicească. 

Este joi, 16 iulie, ora douăzeci şi trei. Urcă în 
trăsură. Va merge toată noaptea, cu destinaţia 
Glubokoie. 

Focurile din faţa bivuacurilor scânteiază ici şi 
colo. Nu aude niciun strigăt, niciun cântec. Nopțile în 
această ţară sunt la fel de triste precum zilele. 


Orele trei-patru după-amiaza. Napoleon stă 
aşezat în sala boltită şi întunecoasă a mănăstirii 
călugărilor carmeliţi din Glubokoie. E a doua 
jumătate a lui iulie 1812, şi la ora asta soarele 
dogorăşte cel mai tare. Până şi în spatele zidurilor de 
piatră ale mănăstirii este o atmosferă înăbuşitoare. 
Dictează, scrie, iar asta e de-ajuns să-l umple de 
sudoare. Afară, câmpia este învăpăiată de lumina 
orbitoare a unui soare al cărui disc pare să fi 
acoperit tot cerul. Trupele nu pot înainta prin 
cuptorul încins. Caii se strâng în rarele oaze de 
umbră. Şi mulţi dintre ei putrezesc, tăiaţi în bucăţi 
de către soldaţi, pe marginea drumurilor. 

Napoleon scrie. Va ieşi peste o oră, când soarele 
începe să apună, eliberând o parte de cer. Va vizita 
cuptoarele de pâine, parcul de artilerie, spitalele. Va 
face un tur de recunoaştere la căderea nopţii, spre 
est, spre Mohilev şi Vitebsk. Va călări o parte din 
noapte, va inspecta diviziile bavareze sau pe cele ale 
Gărzii, în zori. Va reveni apoi aici, să studieze 
scrisorile, să-i asculte pe aghiotanţi, să scrie. 

„Draga mea, 

Sunt instalat într-o mănăstire a carmeliţilor, într-o 
regiune foarte frumoasă, şi sunt sănătos. Mă aflu la 
60 de leghe de Vilna şi tot cu atât mai departe de 
tine. Presupun că ai ajuns la Saint-Cloud. 
îmbrăţişează- de două ori pentru mine pe micul re- 
ge, despre care se spune că este drăgălaş. Spune-mi 
dacă ţi-a făcut impresie deosebită, dacă începe să 


vorbeascÀ P USUA NE UȚORUG PIN PRAN FI feENAjacă asti 
mulţumită de progresele lui. Sănătatea mea este 
foarte bună, nu am ce să-mi doresc mai mult de-atât 
în această privinţă. Mă simt mai bine ca la Paris. 

Mă gândesc că ar fi bine să mergi la Paris de ziua 
mea, să procedezi aşa cum făceam eu pentru a 
asista la concertul public. 

Treburile îmi merg bine, nu-mi lipseşte decât 
buna mea Luiza, dar mă simt liniştit ştiind-o alături 
de fiul meu. 

Mă duc la liturghie, e duminică. 

Sper să fi fost mulţumită de Paris şi de Franţa şi 
să-ţi fi făcut plăcere s-o vezi. 

Addio, mio bene, al tău. 

Voi alege bâtlanul pe care l-ai cerut şi ţia voi 
trimite. 

Nap.“ 


Rămâne o clipă nemişcat. Oare când va revedea 
Franţa, pe Maria- Luiza, pe fiul său? Ruşii se retrag. 
Căldura şi distanţele de parcurs slăbesc Marea 
Armată. Proviziile sunt neîndestulătoare. Soldaţii 
rămaşi în urmă, dezertorii, hoţii de alimente se 
numără deja cu zecile de mii. Câţi oameni mai are la 
dispoziţie? 200000? Nici măcar Berthier nu este în 
măsură să-i prezinte o situaţie exactă. 

Napoleon se ridică în picioare, începe să dicteze. 

„Pierdem în fiecare zi mulţi oameni din pricina 
haosului care există în organizarea aprovizionării cu 
hrană; este imperios necesar ca toţi comandanții 
corpurilor de armată să se pună de acord în privinţa 
măsurilor ce trebuie luate pentru a pune capăt unei 
stări de lucruri care ameninţă armata cu distrugerea; 
numărul de prizonieri pe care inamicul îi face se 
ridică zilnic la câteva sute. 


26  DYUANGNă Deci de ani de când conduc armatele 
franceze, n-am văzut o administrare militară atât de 
proastă, ca şi inexistentă; cei care au fost trimişi aici 
sunt lipsiţi de aptitudini şi de cunoştinţe." 

Pe deasupra, mai e şi asta. Reciteşte apelul 
ruşilor către soldaţii Marii Armate, redactat în mai 
multe limbi şi aruncat în avanposturi. 

„intoarceţi-vă la voi acasă, sau, dacă doriţi, între 
timp, un azil în Rusia, aici veţi uita cuvintele din 
conscripţie, precum şi această tiranie militară care 
nu vă lasă nicio clipă să scăpaţi din jug.“ 

Azvârle hârtia imprimată. l-a murdărit mâinile şi 
sufletul. Aşa se poartă un război între suverani? 

— Fratele meu Alexandru nu mai ţine cont de 
nimic, zice el, aş putea şi eu să-i instig pe mujicii lui 
la libertate. 

Dar se abţine. De-a lungul rutelor, i-a văzut pe 
unii dintre ţărani în izbele lor. 

Eugene de Beauharnais a venit la el în mai multe 
rânduri să-i propună abolirea sclaviei. La ce ar duce 
eliberarea iobagilor ruşi? 

— Am văzut, zice el, starea de abrutizare a 
acestei pături numeroase a poporului rus. Resping o 
măsură care ar echivala cu moartea, cu devastarea 
şi cu cele mai oribile suplicii pentru multe familii. 

Să nu se mai revină asupra acestui subiect. 

I se adresează lui Caulaincourt, fost ambasador 
pe lângă Alexandru |, care a stat atât de mult timp în 
preajma lui încât s-a lăsat indus în eroare de către 
acesta. Marele scutier continuă să pledeze pentru 
oprirea ofensivei. Nu este zi ca, împreună cu 
mareşalul Berthier, să nu-i vorbească despre 
pierderile datorate bolilor şi dezertărilor. Pun în 
seama epuizării cailor faptul că trupele nu pot 


trimite soMBtr PN rA ENH BARE eN ANE Et MAp rizoireri. 
Lasă să se înţeleagă că Murat îşi oboseşte inutil 
escadroanele  trimiţându-le nemăsurat de mult 
înainte, redactând rapoarte prea optimiste. 

— Majestatea Voastră trebuie să ştie adevărul, 
spun ei. Cavaleria este tot mai slăbită; marşurile 
prea lungi o copleşesc şi se pot vedea, în timpul 
atacurilor, oameni bravi obligaţi să rămână în urmă, 
deoarece caii nu mai pot susţine o cursă în viteză. 

Berthier, Caulaincourt nu pricep că pacea nu va fi posibilă 
decât dacă Alexandru este învins. 

Au citit proclamația adresată de către tar poporului său? 

„Popor rus, nu o dată ai sfărâmat colții leilor şi ai 
tigrilor care s-au năpustit asupra ta. Uniţi-vă cu 
crucea în inimă şi cu sabia în mână... Scopul este 
doborârea tiranului care vrea să distrugă întreg 
pământul. Pretutindeni unde îşi va purta paşii prin 
Imperiu, 


să vă YASA NBR BA Apot iziei Sâle, 
surzi la minciunile sale şi aruncându-i la picioare 
aurul!" 

Tiranul sunt eu! 

Napoleon face un gest de dispreţ. îl prinde pe 
Caulaincourt de braţ, ducându-l mai la o parte. 

— Amicul dumitale Alexandru este ca un grec 
făţarnic. în rest, nu am ce să-i reproşez. A fost 
înşelat cu privire la forţa armatei sale, nu ştie s-o 
conducă şi nu vrea să facă pace; nu este con- 
secvent. Atunci când nu eşti cel mai puternic, 
trebuie să fii cel mai diplomat, iar politica sa trebuie 
să fie aceea de a încheia diferendul neîntârziat. 
Atunci când vom putea vorbi unul cu celălalt, vom 
cădea îndată de acord, căci eu nu duc împotriva lui 
decât un război politic. 


Mai întâi însă trebuie să-l forţeze să se bată, ca 
după aceea să poată trata. Aşadar, trebuie să 
avanseze în teritoriu. 

Doarme în cort. Ploaia este urmată de căldură. 
Satele sunt pustii. Nici urmă de bătrâni, femei, copii. 
Izbele sunt abandonate. Ce popor este acesta de se 
supune până într-atât unui ordin al împăratului său? 

Liniştea acestor târguri, întinderile nesfârşite, 
pustiite de soare şi de arşiţă şi inundate adesea de 
ploi diluviene, armatele din care nu poate prinde 
decât unităţi izolate din ariergardă sau câţiva 
călăreţi cazaci şi pe care o simte totuşi combativă şi 
organizată, toate astea îl neliniştesc. 

S-ar impune o bătălie într-un spaţiu limitat, 
armată contra armată. 

Intră în cort. Este sâmbătă, 25 iulie, la prânz. 

„Draga mea, nu vreau să treacă două zile fără să- 


ti scriu. PILA MUE AROR QIN ANS FE continuu. 
De ieri nu am ştafetă, am mers prea rapid. M-am 
oprit în seara aceasta. 

Am trecut Dvina, mă îndrept spre Vitebsk, unul 
dintre marile oraşe din această ţară. Recoltele sunt 
grozave şi de cea mai bună calitate. 

Aştept detalii despre micul rege. Trebuie s 
crescut. Se spune că mănâncă cât patru şi c 
foarte pofticios. Cu sănătatea stau destul de bine. 
Treburile îmi merg bine. Adio, draga mea. Al tău, 

Nap.“ 


fi 
e 


Davout, Murat şi Ney înregistrează victorii la 
Ostrovno, însă ruşii lui Bagration sau ai lui Osterman 
reuşesc să scape de încercuire. Luptele cu 
ariergarda lor le permit să se replieze. 

Trebuie să ajungă la ei. 

Napoleon călăreşte cea mai mare parte a nopţii, 
apoi din nou în zori, încurajând trupele. Când este 
văzut, strigătele de „Trăiască împăratul" se repetă. 

Se opreşte în vârful unei coline. La numai câteva 
sute de metri, escadroane de cavalerişti ruşi atacă 
mici unităţi de infanterie uşoară. Izolaţi, oamenii 
rezistă, se aşază spate în spate şi aşteaptă atacul pe 
care îl resping, timp de mai multe ore. 

îndată ce luptele se încheie, Napoleon merge la 
ei. Unii artilerişti aduc câţiva prizonieri. 

„Sunteţi viteji şi meritaţi cu toţii crucea", le zice 
el. 

Soldaţii îşi ridică puştile, îl aclamă pe împărat. 

Napoleon se îndepărtează în galop. 

Armata lui este încă plină de ardoare. Nu-i 
lipseşte decât o mare şi adevărată bătălie, o mare 
victorie. 


28 MAX GALLO. na data i = 
Dar  şesurile sunt pustii. înălţimea ce domină 


oraşul Vitebsk şi Dvina şi unde avangarda a 
semnalat prezenţa armatei inamice este goală. 
Napoleon o străbate la pas, lovind cu cravaşa din 
când în când calul care saltă. 

îşi întreabă aghiotanţii. Unde sunt ruşii? N-au aflat 
niciun ţăran, niciun prizonier care să le indice ruta 
urmată de armata adversă. 

Trebuie să se întoarcă la Vitebsk. Napoleon se 
instalează în palatul guvernatorului Rusiei albe, 
prinţul de Wiirtemberg, o construcţie modestă 
acoperită de praf. Marele oraş, cu mănăstirile şi 
bisericile sale, este părăsit, cu excepţia câtorva evrei 
care vând făină soldaţilor. Este adus în faţa 
împăratului un ţăran găsit dormind sub un tufiş. 

Omul cade în genunchi, se bâlbâie. Deplasarea 
armatei ruse a început acum patru zile, zice el, pe 
direcţia Smolensk. 

Napoleon îi dă liber. Vrea în cursul serii un raport 
din partea comandanților corpurilor de armată. 

„Poate că ruşii vor să se bată la Smolensk", zice 
el. 

îl întreabă pe fiecare ofiţer în parte. Până şi 
regele Murat ob- sevă epuizarea cavaleriei. 

Napoleon ascultă. în pofida aclamaţiilor trupelor, 
simte că armata este epuizată, că trebuie s-o reia în 
stăpânire pentru a fi pregătită pentru un nou salt 
înainte, pentru bătălia decisivă. La treabă! Trecere în 
revistă a trupelor în fiecare dimineaţă la ora şase. 
Reorganizarea manutanţei, a transporturilor şi a 
spitalelor. Inspecţia unităţilor, zilnic, de către 
împărat. 

îi trimite la posturile lor pe comandanții corpurilor 
de armată. 


Scrie ASESEO PA AU RPR PIN SFANTA SNA car? zi. 
Ca să respire un alt aer decât cel al războiului. 

„Draga mea. Pe-aici este o vreme insuportabil de 
călduroasă. Ne sufocăm. Suntem la doar câteva sute 
de leghe de Moscova. 

Scrie-mi din Paris despre tot ce-ţi ajunge la 
urechi şi ce se vorbeşte. 

Micul rege trebuie că te amuză, dacă începe să 
vorbească şi să aibă reacţii. Am auzit că e 
neastâmpărat, foarte gurmand şi foarte gălăgios. 

Ştiu că obişnuieşti să-ţi umpli timpul la maxim; 
este un lucru preţios şi esenţial, este una dintre 
frumoasele tale calităţi. 

Scrisoarea ta către papă este bună, dar se cuvine 
să închei cu formula «Mult-iubita voastră fiică». Aşa 
cere eticheta. O să-i spun lui Meneval să-ţi trimită un 
model... Nu-mi mai amintesc de cele două sute de 
mii de livre pentru cadou, de care îmi pomeneşti. 
Dacă e vorba de cel pe care l-ai făcut familiei tale, 
mi se pare că am dispus deja achitarea lui. Nu ştiu 
nici care mai e stadiul cu 


Santeles Olanda. Oricum vei găsi ataşate 
ordinele pentru rezolvarea acestei chestiuni. Mă 
bizui pe tine. 

Adio, draga mea, ai grijă de tine, îmbrăţişează- 
pe micul rege şi nu te îndoi niciodată de credinciosul 
tău 

Nap.“ 


Străbate încăperile modestei clădiri. 

Din moment ce va sta câteva zile la Vitebsk, vrea 
să-şi organizeze reşedinţa, cu hărţile, cărţile sale, 
micul pat cu schelet de fier. Stabileşte programul 
zilnic: la ora cinci trezirea, apoi inspecția în piaţa din 
faţa palatului, care îi pare neîncăpătoare. Geniştii din 
Gardă să dărâme casele din jur, să creeze o 
veritabilă esplanadă. Toţi comandanții corpurilor, 
generalii prezenţi în regiunea Vitebsk să asiste la 
paradă, să se prezinte în faţa lui. 

îi întreabă, le ascultă rapoartele, justificările, 
asigurările de fidelitate, afirmarea zelului şi a 
bunelor lor intenţii. Le răspunde răspicat: „Ţin cont 
de toate astea în măsura în care rezultatul va fi un 
succes. Trebuie să reuşim." 

Le întoarce spatele şi, în ciuda căldurii deja 
puternice în acest început al dimineţii, parcurge 
toate cantonamentele, inspectează încă o dată 
cuptoarele de pâine. Se duce la amplasamentele 
ocupate nu de mult de armata rusă. Descalecă, 
examinează urmele lăsate de trupe. Câte erau? O 
armată, două armate? Barclay a reuşit să-l ajungă pe 
Bagration? 

Se înapoiază la Vitebsk la orele prânzului. 


îl vede pe mareşalul Oudinot, care a avut o 
confruntare cu ruşii lui Wittgenstein la Jabukovo, dar 
care, în loc să urmărească inamicul, s-a repliat, 


speriat pII YE NEBORI PRAI AieFANEA EENAjeschilea 
înaintea lui. 

îl mustră aspru. 

„Ruşii", zice el, „anunţă peste tot şi în urma lor 
victoria strălucită pe care au repurtat-o asupra 
voastră, de vreme ce fără motiv i-aţi lăsat să se 
culce pe câmpul de luptă." 

Oudinot începe să protesteze. Napoleon îl 
întrerupe. 

„Războiul este o chestiune de imagine, reputaţia 
armatelor în război este totul şi echivalează cu 
forţele reale." 

Cum de n-au înțeles încă lucrul acesta, ca vechi soldaţi ce 
sunt ? 

Dacă ruşii se retrag din fața mea este pentru că se tem 
de mine, de faima mea, de părerea pe care o au despre 
forțele mele. 

Dacă ar şti că animalele nu au furaje, că soldații, de mai 
bine de o lună, se hrănesc doar cu ce găsesc! Din fericire, 
țara e bogată, câmpurile pline de legume, pivnițele - de 
provizii şi de alcool. Oamenii beau până ce cad pe marginea 
drumurilor, în soare! 


Pe măsură ce trec zilele, ploile se înmulţesc. 
Vremea, în acest mijloc de august, este tot mai 
instabilă. De trei zile, plouă torențial. Pământul este 
saturat de apă şi a devenit mocirlos. Deplasarea es- 
te imposibilă. 

Napoleon dictează o scrisoare pentru Bărbier, 
bibliotecarul său, care de peste zece ani îi găseşte 
toate cărţile de care are nevoie, organizează 
biblioteca de campanie, redactează note la ultimele 
apariţii. 

„împăratul, explică Napoleon, ar dori câteva cărţi 
captivante. Dacă ai câteva romane bune, noi sau 


32mai vecti pe care nu le-am citit, sau memorii 
agreabile la lectură, ai face bine să mi le trimiţi, căci 
vom avea perioade de aşteptare pe care cu greu le 
poţi umple aici." 


Nu femei, nu teatre, nu Curte, nu fast. Castele rustice, 
oraşe cu străzi nepavate. Niciun notabil care să-mi înmâneze 
cheile, pentru a-şi oferi serviciile. O ţară mai rea decât 
Egiptul! Viața austeră a unui împărat-soldat. 

îi place postura în care se află. Cugetă câteva 
clipe, sorbind din paharul de chambertin pe care 
furierii reuşesc să-l transporte până aici! Vinul lui, 
singurul lux. în momentul în care se destinde, 
savurează cele două-trei înghiţituri, cel mai adesea 
îndoite cu apă. 

Se întoarce apoi la chestiuni legate de război. De 
pildă la Berthier, pe care trebuie să-l dojenească, a 
cărui prudenţă îl irită. „în căutarea furajelor pentru 
cai, trebuie mers până la zece-douăzeci 
de leghe de Vitebsk", zice mareşalul. „Peste tot, 
localnicii care au rămas sunt înarmaţi. Parcurgând 
distanţe atât de mari, oamenii extenuează caii care 
aveau nevoie de repaus şi îi expun, la fel ca şi pe ei 
înşişi, pericolului de a fi prinşi de cazaci sau 
masacrați de săteni, ceea ce se întâmplă adesea", 
adaugă Berthier. 

Nu vrea să-l asculte. Căutarea celor necesare 
subzistenţei trebuie organizată, a mai spus-o. Şi mai 
ales, trebuie să reia marşul, să prindă din urmă 
inamicul, să-l bată, forţându-1 apoi să ceară pacea. 


Pleacă din Vitebsk în direcţia Smolensk. Ajunge 
pe malul Niprului. Călăreşte de-a lungul fluviului 
până la căderea nopţii. Se află în ţara fluviilor şi a 
pământurilor nesfârşite. 


NAPOLEON- NEMURITORUL, DIN SFÂNTA ELENA, 3 
Aude MAPUS tA RITOS Stă ndis UAn gălop, 


raportând că la Krasnoie cavaleria lui Murat a atacat 
o divizie rusească şi a capturat tunuri, primele trofee 
din campanie. Prizonierii au declarat că trupele 
ruseşti se concentrează la Smolensk, „oraşul sfânt", 
cum îl numesc ei. Vasăzică acolo va avea loc bătălia. 

Se întoarce la cortul său, amplasat în mijlocul 
careului Gărzii. 

Este sâmbătă, 15 august 1812, împlineşte 
patruzeci şi trei de ani! Trece în revistă Garda, care îl 
aclamă. Nici vorbă de Te Deum într-o catedrală sau 
de demnitari veniţi să-şi depună jurămintele. | s-a 
mai întâmplat vreodată aşa ceva? | se pare că e în 
război din- totdeauna. Va porni spre avanposturile 
care se află deja în apropiere de Smolensk. 

Fără să se aşeze, scrie câteva rânduri: 

„Draga mea, îţi scriu din cortul meu, căci mă 
pregătesc să încep asaltul Smolenskului. Cu 
sănătatea stau foarte bine. Detaliile pe care mi le dai 
despre micul rege sunt foarte interesante. Este 
fericit că te are lângă el. Adio, prietenă. 

Al tău credincios, 

Nap." 


Priveşte  Smolenskul, zidurile din cărămidă, 
cupolele, colinele care îl înconjoară şi domină malul 
stâng al Niprului, pe care este 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 33 
construit oraşul. Podul pe care il Zareşte este 


amplasat în punctul de întâlnire al rutelor care duc la 
Sankt-Petersburg şi la Moscova. 

Ascultă rapoartele. Oraşul este apărat. Cazacii au 
reuşit chiar să-l încercuiască pe mareşalul Ney, care 
s-a pomenit cu gulerul hainei sfâşiat de un glonţ tras 
de la mică distanţă. 

Observă prin lunetă mişcările trupelor ruseşti pe 
pod. Unii se întorc în oraş, alţii îl părăsesc. Să se 
pregătească ruşii pentru o nouă retragere? 

îi cere părerea lui Caulaincourt, dar o cunoaşte 
dinainte. Marele scutier crede că ruşii se vor retrage. 

Examinează multă vreme oraşul unde, în noapte, 
izbucnesc incendii. 

— Dacă-i pe-aşa, dacă îmi lasă unul dintre 
oraşele lor sfinte, generalii ruşi îşi dezonorează 
armatele în ochii propriilor supuşi, zice el. 

Se plimbă prin faţa bivuacului. 

— Asta îmi va oferi o poziţie foarte bună, reia el. 
Ne vom îndepărta de ei puţin, pentru a-i linişti. Eu 
mă voi întări. Ne vom odihni şi, profitând de acest 
răgaz, ţara se va organiza; vom vedea cum se va 
prezenta Alexandru în această partidă. Armata mea 
va fi mai bună, poziţia mea mai amenințătoare decât 
dacă aş fi câştigat două bătălii. Mă voi stabili la 
Vitebsk. Voi înarma întreaga Polonie şi voi alege mai 
târziu, dacă va fi necesar, între Moscova şi Sankt- 
Petersburg. 

Vede chipul lui Caulaincourt, al lui Berthier şi ale 
aghiotanţilor înseninându-se. Cu toţii aşteaptă şi 
nădăjduiesc lucrul acesta. Este fără îndoială o 
decizie înţeleaptă. Oare e posibil să mai fie şi 
înţelept? 

Dintr-odată, două explozii enorme însângerează 
cerul. Ruşii au dat foc depozitelor de muniții. întreg 


oraşul ard&?OhăRNi năAWRUSRU- BrESANȚA5ŞAA Orizontul 
pare cuprins de flăcări. 

Este atras de spectacol, care îl fascinează. 

— Este o erupție a Vezuviului, zice el. Nu-i aşa că 
e un spectacol grandios, domnule mare scutier? 

îl bate pe umăr pe Caulaincourt, care tresare. 

— Oribil, Sire, murmură el. 

Nu i-a învățat nimic războiul ? 

— AŞ, reia Napoleon, amintiţi-vă, domnilor, 
aceste cuvinte ale unui împărat roman: cadavrul 
unui duşman miroase întotdeauna bine. 


Marţi, 18 august, intră în Smolensk. Morți 
pretutindeni, printre  dărâmăturile  fumegânde. 
Mirosul de fum se amestecă cu cel al cadavrelor care 
încep să se descompună. Călăreşte la pas, dă ordine. 
Să fie ridicaţi morţii, să fie adunaţi răniții, incendiile 
să fie stinse şi să fie rechiziţionate alimentele găsite 
în oraş. 

Se instalează în casa guvernatorului. Se sufocă. 
Putoarea de hoit a impregnat toate încăperile. îşi 
aruncă sabia pe o masă. 

„Campania din 1812 s-a încheiat", zice el pe un 
ton obosit. 

Se aşază, întinzându-şi picioarele. Le simte grele, 
umflate în cizme. începe să scrie. 

„Draga mea, sunt la Smolensk începând din 
această dimineaţă. Am capturat acest oraş de la ruşi 


| Aserţiune atribuită de biograful şi istoricul roman Suetoniu, în opera 
sa Vieţile celor doisprezece cezari, lui Vitellius, unul dintre ultimii 
împărați romani care, ajuns pe câmpul de luptă după ce învinsese 
trupele rivalului său Otho la Bedriacum în anul 69, fiindcă unii dintre 
camarazii săi nu suportau duhoarea cadavrelor intrate în putrefacție, 
ar fi spus: „Cadavrul unui duşman miroase întotdeauna bine, mai ales 
al unui concetăţean." 


*4upăMAX GALH?n ucis 3 000 de oameni şi am rănit de 
trei ori pe-atâţia. Cu sănătatea stau foarte bine. 
Căldura este excesivă. Treburile îmi merg bine. 
Schwarzenberg i-a bătut pe ruşi la 200 de leghe de 
aici. 

Nap." 


Odată cu lăsarea nopţii, se simte mai bine, mai 
înviorat. Prinţul Schwarzenberg i-a bătut, aşadar, pe 
ruşi. E bun aliatul austriac! 

„Izbânda sa dă o culoare alianţei. Lovitura va 
răsuna până la Petersburg, în sala tronului fratelui 
meu Alexandru. Este un bun exemplu pentru 
prusaci. Le va zgândări poate orgoliul." 

în acelaşi timp, e îngrijorat. în Suedia, Bemadotte 
a favorizat semnarea unei alianţe anglo-ruse. Acest 
francez se pretează la trădare! Depeşele care sosesc 
din Spania anunţă victorii pentru Wellington. 
Marmont a luat bătaie. Joseph a părăsit Madridul. 
Fireşte, în unele privinţe, răul are şi o parte bună. 

„Englezii sunt ocupați acum“, îi spune lui 
Caulaincourt. „Nu pot părăsi Spania pentru a-mi 
provoca ciocniri în Franţa sau în Germania. lată ce 
mă interesează." 

Ar fi de-ajuns însă o înfrângere pentru ca totul în 
urma lui să ia foc. Prusia, Germania; până şi în 
Franţa unii îl pândesc, aşteptând ocazia. Cum să-şi 
permită să mai rămână încă un sezon în Rusia, să nu 
încheie această campanie printr-o victorie triumfală, 
prin intrarea în Moscova? 

Se ridică din nou. Va merge călare în 
împrejurimile Smolenskului în direcţia Valutina, unde 
trupele sunt angajate împotriva ariergăr- zii lui 
Barclay, pe care o pot încercui. Examinează hărţile, 


consultă rýpoartee SHB EAH ROYS ANTA ELENA 33 

„Barclay e smintit", zice el, „ariergarda lui este a 
noastră, chiar dacă Junot merge doar cu arma în 
cumpănire." 

Galopează spre locul bătăliei. Observă mişcările 
trupelor. Ce aşteaptă Junot? 

Nu atacă. îl lasă pe Murat să atace singur şi îl 
obligă să se replieze. Ruşii vor scăpa, pentru a doua 
oară! 

Napoleon se întoarce la Smolensk. E mânios. îşi 
aminteşte de curajul lui Junot, de devotamentul său, 
de iscusinţa sa din vremurile de altădată, de la 
asediul Toulonului. 

„Junot nu mai face faţă", zice el. „Din cauza lui 
voi pierde campania." 

Trebuie aspru pedepsit, degradat, demis, umilit. 

Dar e totuşi Junot, primul meu aghiotant, de pe vremea 
când umblam creanga prin Paris, cu o uniformă roasă şi 
peticită. 

Ştie că mulţi generali, asemeni lui Junot, s-au 
săturat de război, cu toate că sunt viteji şi pornesc la 
atac cu eroism. 

Dar pot eu să fac pace? Cine o vrea? 


CaL e sntâlneşte cu contele Orlov, un ofițer din Garda 
IAIpRrială, venit în calitate de ambasador, pentru a 
obţine informaţii despre ofiţerii ruşi luaţi prizonieri. 
„Războiul este numai politic", zice el. „Nu am 
nimic cu împăratul Alexandru. Vreau pace." 
Cine poate visa însă la o pace obţinută fără 


înfrângere? 


Duminică, 23 august, pe o căldură ucigătoare, 
după cum tocmai i-a scris Mariei-Luiza, se plimbă pe 
jos în piaţa din faţa casei guvernatorului. Nu-şi poate 
permite să dea înapoi. Războiul, i-a spus-o lui 
Oudinot, este o chestiune de imagine. Dacă nu 
obţine o victorie, dacă nu intră în Moscova, va suferi 
o înfrângere. 

îşi convoacă mareşalii. 

îi primeşte luni, 24 august. Vor cuteza să 
vorbească? Murat afirmă că armata rusă poate fi 
ajunsă şi înfrântă. Ceilalţi tac. Cunoaşte semnificaţia 
tăcerii lor. Ei vor să amâne continuarea operaţiunilor 
pentru anul 1813. 

De parcă ar putea să aştepte! A luat şi el în calcul 
această ipoteză. A ezitat. Acum, s-a hotărât. 

„în mai puţin de o lună", zice el, „vom fi la 
Moscova." 

îi fixează cu privirea, unul după altul. Ei îşi lasă 
ochii în jos. Trebuie să aprobe. 

„în şase luni, vom avea pacea." 

Invitându-i apoi să se întoarcă la unităţile lor, 
zice: „Pericolul însuşi ne împinge spre Moscova. Am 
epuizat argumentele înţelepciunii." 

Dar vor pricepe ei? 

„Pericolul însuşi ne împinge spre Moscova. Am 
epuizat argumentele înţelepciunii." 


Părăseşte Smolenskul în 25 august, la ora unu 


dimineata OA eN O BRAE a NOA aproăpe 
toată ziua următoare. Satele sunt pustii. Nu vede 
nicio căruță, niciun țăran. Casele din Durogobuie, un 
orăşel de pe Nipru, sunt în flăcări. Oare focul provine 
de la bivuacurile soldaților sau de la ruşi, care au 
provocat incendiul? 

Se înfurie din pricina indisciplinei, a haosului care 
domneşte pe drumuri. Trăsurile ofițerilor, încărcate 
cu bagaje, trec uneori înaintea artileriei. 

„Voi da foc trăsurii mele dacă nu se încadrează 
pe locul ei“, zice el. 

Merge călare, punându-i pe vânătorii din Gardă 
să oprească toate trăsurile care rulează pe lângă 
coloană. Ordonă să i se dea foc uneia dintre ele. Un 
ofiter încearcă să pledeze. Ea aparține domnului de 
Narbonne, zice el, aghiotantul împăratului, care va 
pierde tot ce are şi care poate a doua zi va fi rănit. 

„Mă va costa mult mai mult dacă n-o să am 
artilerie mâine", răspunde Napoleon. 

Trece prin Slavkovo, Ruibkoi, Wiazma, unde 
escadroanele lui Murat i-au respins pe ruşi, dar nu 
cumva sunt avangărzile armatei, nu cumva se 
apropie de bătălie? 

„Mă aflu, îi scrie Mariei-Luiza, intr-un oraş frumos. 
Are 30 de biserici, 15 000 de locuitori şi multe 
prăvălii cu rachiu şi alte obiecte utile armatei. A 
plouat puţin, aşezând praful şi  împrospătând 
atmosfera. Cu sănătatea stau foarte bine; treburile 
îmi merg bine. Adio, draga mea. 

Al tău soţ credincios, 

Nap. 

Am aflat că micul rege este foarte vesel, 
îmbrăţişează. din partea mea de două ori." 


Se plimbă prin Wiazma. A dat ordin trăgătorilor 


“Jin cag h perială să intre primii în oraş pentru a 
culege informații despre originea incendiilor care 
transformă oraşele şi satele în ruine. Au văzut cazaci 
dând foc caselor. Puţinii localnici rămaşi pe loc con- 
firmă că ariergarda armatei ruse a provocat 
incendiul. 

„Ce fel de oameni sunt aceştia care îşi ard casele 
ca să ne împiedice să dormim în ele o noapte!" 
exclamă el. 

Simte însă cum îl cuprinde îngrijorarea. 

Ce devine acest război? Ce vrea Alexandru, acest împărat 
pe care eu îl numesc fratele meu? Smolensk, oraşul lui sfânt, 
a ars; țara lui se 
află într-o stare de toată frumusețea. Ar face mai bine să 
înceapă tratativele. A preferat să se lase iar pe mâna 
englezilor. li vor reconstrui ei aceste oraşe distruse? 


Continuă înaintarea. Oraşul Ghjat este în flăcări, 
dar câteva case au scăpat de incendiu. Napoleon 
străbate împrejurimile, apoi, noaptea, se instalează 
în oraş. Este interogat un cazac luat prizonier. 
împăratul îl cheamă înaintea lui, îi dă câţiva bănuţi 
de aur, apoi îl chestionează. Cazacul declară că 
generalul Kutuzov a preluat conducerea armatei, 
înlocuindu- pe Barclay de Tolly. Nobilimea, explică 
cazacul, l-a forţat pe împăratul Alexandru la această 
numire de care armata rusă se bucură. 

Napoleon se ridică în picioare, zâmbeşte. în 
sfârşit! zice el. 

„Noul general nu poate continua sistemul acesta 
de retragere pe care opinia naţională îl dezaprobă. A 
fost chemat în fruntea armatei cu scopul de a angaja 
lupta. Strategia de până acum trebuie aşadar să se 
schimbe." 

Napoleon îşi ridică glasul, trage mai multe prize 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 37 
de tutun. 


„Kutuzov va da bătălia", reia el, „pentru a face pe 
plac nobilimii şi, în cincisprezece zile, Alexandru nu 
va mai avea nici capitală, nici armată. Va putea 
încheia atunci pacea fără să mai întâmpine 
reproşurile şi cenzura marilor seniori, care l-au ales 
pe Kutuzov." 


Este hotărât, dar nervos. Nu are elanul acela care 
îl cuprindea de fiecare dată în ajunul bătăliilor. 
Adesea, o stare de nelinişte pune stăpânire pe el. Şi 
mai vine şi Berthier, să-l roage să nu mai avanseze 
spre Moscova, să se retragă la Smolensk sau la 
Vitebsk! Nu mai vrea să-l vadă pe Berthier. Nu mai 
vrea ca mareşalul să ia masa cu el. 

Dimpotrivă, trebuie să meargă înainte, să-l 
învingă pe Kutuzov, să zdrobească armata rusă. 


Sâmbătă, 5 septembrie 1812, pune să i se ridice 
cortul la distanţă de satul Borodino, unde cavaleriştii 
lui Murat au respins de curând avangarda rusă. 
Armata lui Kutuzov este aici, de cealaltă parte 


a râului RUSU a NES PE CORUIA Fit Mhtre dăuă 
platouri şi se varsă în depărtare în râul Moscova. 

în timpul nopţii, când frigul se înăspreşte şi plouă, 
încalecă, parcurgând avanposturile, şi întreaga zi de 
duminică, 6 septembrie, călăreşte astfel, stabilindu- 
şi planul de bătaie. Eugene se va posta în stânga sa, 
atacând Borodino şi Marea Redută! care se află de 
partea cealaltă a râului Kolocza. Ney şi Davout vor fi 
în centru şi vor porni asaltul asupra colinei Trei- 
Săgeţi”. Polonezii lui Poniatowski vor năvăli de pe 
flancul drept în aceeaşi direcţie. 

Eu voi rămâne cu Garda, pregătit să intervin. 

Duminică, 6 septembrie 1812, la orele 18, îşi 
adună mareşalii. Le ascultă rapoartele. Atacurile vor 
fi anevoioase, spun ei, deoarece ruşii şi-au fortificat 
redutele. Sunt luptători buni. Davout insistă ca în 
locul atacului frontal să se aplice încercuirea cu aripa 
dreaptă, întărindu- pe Poniatowski. 

Nimeni nu împărtăşeşte opinia lui Davout. 

Napoleon se ridică în picioare. Se raliază 
majorităţii, zice. Planul pe care l-a expus Davout este 
astfel respins. 


Are capul greu, picioarele umflate. îl cheamă pe 
doctorul Mestivier care, după un sejur prelungit la 
Moscova, s-a întors la Paris şi însoţeşte armata. 

„Ei bine, doctore", zice Napoleon, „după cum 
vedeţi, încep să îmbătrânesc, picioarele mi se umflă, 
urinez greu, de vină este precis umezeala din aceste 


I Redută de pe înălţimea Kurganskaia, amplasată in centrul 
dispozitivului rusesc, cunoscută şi sub denumirea de reduta Raevski, 
după numele generalului ras care ocupa cu o puternică baterie de 
tunuri acel sector din linia defensivă. 

II Sau „Săgeţile lui Bagration", cele trei poziţii fortificate în formă de 
V, construite la sud de Marea Redută şi de satul Semenovskoe, 
menite să apere partea sudică a frontului ms. 


bivuacuri, căci nu respir decât prin piele." 

Tuşeşte. Pulsul este accelerat. Urinează cu 
dificultate şi are dureri. 

îl concediază însă pe Mestivier. Va mai vedea, 
după bătălie. 

Se îndreaptă spre capătul cortului şi, deodată, 
zăreşte un portret al regelui Romei pictat de Gerard, 
pe care l-a adus de la Paris domnul de Beausset, un 
aghiotant al lui Marmont. 

Emoţia îi este atât de intensă, oboseala atât de 
mare, că se sprijină de stâlpul patului său de fier. 

Cu privirea aţintită la portret, cere să i se aducă o 
pană şi o coală de hârtie şi începe să scrie: 

„Draga mea, sunt foarte obosit. Beausset mi-a 
adus un portret al micului rege. Este o capodoperă. 
îţi mulţumesc pentru atenţie, e frumos ca tine. O să- 
ţi scriu mâine mai în detaliu. Sunt obosit. Addio, mio 
bene. Nap.“ 

Ar vrea să doarmă, însă vede portretul fiului său, 
îl ia şi îl duce afară din cort, în lumina apusului 
umed. îl pune pe un scaun. Grenadierii se apropie, 
se înclină de parcă ar fi o imagine sfântă. 

Napoleon îi zice în şoaptă generalului Rapp, care 
stă lângă el: 

„Fiul meu este cel mai frumos copil din lume.“ 


40 MAX GALLO 4 


Se trezeşte cu o tresărire bruscă în cortul ridicat 
în mijlocul regimentelor Gărzii. 

Este luni, 7 septembrie 1812, ora 2 dimineaţa. îl 
doare întreg corpul. Se simte greoi. Picioarele îi sunt 
tot umflate. Tuşeşte. Capul îi este strâns în cercul de 
fier al unei „migrene groaznice”. 

Blestemat rom! Dar nu e numai asta. 

Aude trompetele care, de la un capăt la altul al 
liniilor franceze, sună deşteptarea. De câte ori a trăit 
deja zorii dinaintea bătăliei! 

„Sunt 19 ani de când port război şi am condus 
multe lupte şi multe asedii în Europa, Asia, Africa", 
repetă el. 

| le-a descris Mariei-Luiza. Se gândeşte la ea, la 
fiul al cărui portret îi răsare din nou, luminat de torţa 
pe care o ţine în mână aghiotantul de serviciu. 

Se scoală. 

Afară, întunericul este străpuns de focurile 
bivuacurilor. Ale ruşilor îi par nenumărate, şi un 
murmur grav, ca o melopee, urcă dinspre vale, 
străbătând înălţimea. Ruşii se roagă înainte de luptă. 

în jurul lui, distinge soldaţii din Gardă care îşi 
îmbracă uniformele de paradă. îşi trec unii altora, în 
tăcere, sticlele de rachiu. Trebuie că la fel stau 
lucrurile în toate unităţile. 

De câte ori a văzut aceşti zori! 

Şi cât de des a atârnat destinul său de soarta 
bătăliei care urma să înceapă. De fiecare dată însă, 
a depăşit-o, la Marengo, la Austerlitz, la lena, la 


Friedland, la Wagram. Şi iată că au trecut trei 


tuni We CA aşteaptă acest moment. Cu toate 
acestea, în această dimineaţă ştie că nu deţine toate 
cărţile. Regulile partidei, pe care întotdeauna el le-a 
fixat şi le-a impus inamicului, i-au scăpat din mână. 
Nu el a ales locul şi momentul confruntării, ci acest 
bătrân Kutuzov, pe care l-a bătut la Austerlitz, dar 
care, în acelaşi timp, este învingătorul turcilor. 

Bătălia începe în condiţiile în care Marea Armată 
este uzată de trei luni de marş prin această ţară arsă 
de soare, sufocată de praf. De o lună de zile oamenii 
n-au mai avut parte de alimente distribuite regulat şi 
se hrănesc cu ce găsesc prin regiune. Nu a reuşit 
nici măcar să afle cu exactitate, el care vrea să ştie 
întotdeauna starea unităţilor până la ultimul om, 
numărul soldaţilor de care dispune. Probabil vreo 
130 000, dacă dă crezare socotelilor lui Berthier! Dar 
ce poate şti Berthier, când mii de dezertori s-au 
risipit pe câmpuri şi pe drumuri, fiind pradă pentru 
cazaci? 

înaintează în dispozitivul Gărzii. Oamenii sunt 
aliniaţi. Arti-  leriştii din Gardă îşi pregătesc 
armamentul. 

Se apropie. Dispune de 587 de guri de foc. 
Kutuzov are fără îndoială mai multe. Precis aliniază 
peste 600 de tunuri şi poate 120 000 de oameni, 
bazându-se în plus pe călăreţii cazaci care se 
învârtesc în jurul Marii Armate şi care pot în orice 
moment să atace ariergărzile în timpul bătăliei. 

La asta trebuie să mă gândesc. Situaţia aceasta trebuie s- 
o previn. Trebuie ca în orice moment să am la dispoziţie o 
unitate de rezervă în stare să ţină piept unei acţiuni a acestei 
cavalerii pe flanc sau în spatele armatelor care atacă. 

Nu voi angaja Garda în bătălia principală. Trebuie să 
înving jură ea şi s-o păstrez ca ultimă soluţie, pentru a mă 
opune imprevizibilului. 


A NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 43 
încalecă. 


Aude, deasupra incantaţiei ritmate a ruşilor care 
se roagă, vocile ofiţerilor care citesc proclamația sa, 
scrisă cu o zi înainte în cort. 

O ascultă, o spune în şoaptă. 

„Soldaţi, iată bătălia pe care aţi aşteptat-o atât! 
De acum încolo, victoria depinde de voi; ne este 
necesară. Ea ne va aduce abundența 
cantonamentelor de iarnă şi o grabnică întoarcere în 
patrie! Purtaţi-vă ca la Austerlitz, ca la Friedland, ca 
la Vitebsk, ca la Smolensk, şi urmaşii voştri cei mai 
îndepărtați vor pomeni cu mândrie comportarea 
voastră din această zi; să se spună despre fiecare 
dintre voi: a participat la această mare bătălie sub 
zidurile Moscovei!" 

Priveşte bivuacurile ruşilor. Trebuie să învingă, să 
distrugă armata lui Kutuzov, să intre în Moscova şi 
astfel să-i impună lui Alexandru pacea. Atunci, o 
dată în plus, partida va fi câştigată. 

Dacă o pierde... 

Nu o poate pierde. 


La ora 6, când se crapă de ziuă, dă ordin artileriei 
să deschidă focul. Urmăreşte cu privirea aghiotanţii 
care pornesc la atac. Şi, dintr-odată, infernul se 
dezlănţuie, invadează valea Kolocza, se întinde între 
marginile platourilor, făcând să explodeze pământul 
din jurul Marii Redute, din jurul celor Trei-Săgeţi. 

Primele rânduri de infanterişti, ai lui Eugene, 
pornesc asaltul asupra satului Borodino, aflat deja în 
flăcări, apoi înaintează spre Marea Redută. Din 
partea dreaptă, soldaţii lui Davout, Junot şi Ney 
atacă frontal Marea Redută, iar polonezii lui 
Poniatowski încearcă să ia în stăpânire Trei-Săgeţi. 
Ghiulelele ruşilor trasează în aliniamente dâre 


44, MAX GALLO S i A . A 
sângerii. Fumul acoperă puţin câte puţin câmpul de 


bătălie, împins de un vânt uşor care suflă dinspre 
vest, ascunzând astfel o parte din armata rusă. 
Soarele apare încet, străpungând ceața şi fumul. 
— Este soarele de la Austerlitz! exclamă el. 
Va fi ca la Austerlitz ? 


Rămâne pe loc, nemişcat pe calul său. Aghiotanţii 
se perindă pe dinainte-i. Anunţă cucerirea satului 
Borodino, apoi contraatacul ruşilor. Generalul 
Plausonne, comandantul atacului, a fost ucis în sat 
împreună cu majoritatea ofițerilor. Davout a capturat 
Marea Redută, dar ruşii l-au respins. Generalul 
Compans e mort; Davout, al cărui cal a fost lovit, a 
rămas fără cunoştinţă. Trei-Săgeţi, Marea Redută, 
Borodino şi satul Semenovskoe sunt cucerite când 
de unii, când de ceilalţi, de mai multe ori. | se spune 
că generalul rus Bagration a fost rănit mortal în timp 
ce apăra Semenovskoe. 

La fiecare nume care i se anunţă, îşi încleştează 
degetele pe frâu. Montbrun, Damas, Compere, toţi 
generali, morţi. Caulaincourt, fratele marelui scutier, 
general şi el, răpus în timp ce ataca în fruntea 
cavaleriştilor săi. Se întoarce spre Caulaincourt. Pe 
obrajii marelui scutier curg lacrimi. L-a auzit pe 
aghiotant anunțând moartea fratelui său. 

„Ai auzit trista veste. Vino în cortul meu." 

Caulaincourt nu se urneşte, se mărgineşte să 
salute, ridicân- du-şi pe jumătate pălăria. 

„A murit ca un viteaz", zice Napoleon. 

Câţi dintre ei au căzut? Zeci de generali, crede el, 
sute de colonei, zeci de mii de soldaţi. O presimte. Şi 
ruşii nu abandonează terenul. Nu se dezorganizează. 
Contraatacă la baionetă. Artileriştii lor se bat cu 


APOLEON - NEMURITORUL DIN, SFÂNTA ELENA 43 
înverşunat€, mor pe poziţii. Nu dau un pas inapot 


„Ruşii ăştia parcă sunt maşini, nu se clintesc din 
loc", zice el. „Nu renunţă. Asta nu ne ajută să 
avansăm. Sunt citadele pe care trebuie să le 
demolăm cu tunurile." 

Nu va fi ca la Marengo sau ca la Austerlitz, lena 
sau Friedland, nici ca la Wagram. 

Prezice asta. 

„Vom câştiga bătălia", zice el cu dinţii strânşi. 
„Ruşii vor fi zdrobiţi, dar cu asta nu se va termina 
totul." 


E tot mai posomorât pe măsură ce ziua 
înaintează. 100 ooo de şarje de tun s-au tras. Şi ruşii 
rezistă în continuare. 

Aghiotanţii lui Murat şi ai lui Ney repetă cu 
stăruinţă cererea mareşalilor: trebuie să arunce în 
luptă Garda. Ea va sparge frontul ruşilor, care vor 
bate în retragere. Vin apoi generalii, care insistă pe 
lângă Napoleon. Garda! Garda! 

Nici măcar nu-şi întoarce capul. 

„Mă voi feri, nu vreau s-o văd desfiinţată", zice el. 
„Sunt sigur că voi câştiga lupta fără s-o implic 
direct." 


i NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 45 
Ei insistă. Ce ştiu ei despre cum stau lucrurile în 


ansamblul lor? Văd bătălia de la vârful propriilor săbii. Eu, eu 
trebuie să privesc în perspectivă. 

„Şi dacă mâine va avea loc altă luptă, cu cine 
vreţi s-o dau?“ 

Oare ti ştiu că, după cum mă temeam, cavaleria rusă şi 
cazacii lui Uvarov şi Platov au efectuat o diversiune asupra 
ariergăzilor noastre au capturat furgoanele diviziei care a 
atacat Borodino? 

Pot să-mi asum riscul de a fi încercuit, învăluit? 

Trebuie să învingem fără Gardă. 


Marea Redută rezistă însă. Observă tunurile 
franceze care, instalate pe Trei-Săgeţi, în sfârşit 
cucerit, bombardează Marea Redută care nu 
cedează. 

Mareşalul Lefebvre, aflat nu departe de el, de 
propriul şef, dă ordin Gărzii să atace. 

O clipă îl lasă în pace. 

„Atacaţi, împieliţaţilor!" strigă el. 

îi opreşte instantaneu. 

O bătălie o câştigi cu capul limpede, nu cedând 
unui impuls. 

Marea Redută cade în sfârşit. 


Napoleon înaintează, ajunge la primele rânduri 
de trăgători care avansează pe ruta spre Moscova. 
Ruşii se retrag în ordine, încă mai deţin o redută şi o 
mică lucrare care acoperă drumul. 

Napoleon dă ordin escortei să rămână în spate. El 
este în prima linie. Gloanţele şuieră pe lângă el. 

De ce să nu moară, la fel precum cei 47 de 
generali şi 100 de colonei care au pierit? 

Viroagele, povârnişurile sunt acoperite cu mii de 


morţi încâlciți uni peste atii CAA? 50-00 oootAre 
obiceiul să țină astfel de soco- leli macabre. îi este 
de ajuns să vadă gropile pline cu cadavre, pe care 
hoţii încă nu le-au despuiat de uniforme, pentru a 
estima că lrei din patru oameni căzuţi sunt ruşi. Şi 
câţi răniţi? 30-40 000? Niciodată nu l-a costat atât 
de scump o bătălie. 

Nu va mai da ordin de atac asupra ultimelor 


tranşee ruse. | 
„Afacerea s-a încheiat", murmură el. 


Se lasă noaptea. Priveşte puhoiul de ruşi 
retrăgându-se în ordine. în ciuda gloanţelor care cad, 
ei îşi regrupează rândurile. 

Să se intensifice focul, comandă el. 

„Mai vor încă? Să le dăm atunci!" 

A câştigat bătălia. Este pe malul râului Moscova, 
pe drumul ce duce prin Mojaisk la Moscova. Dar nu a 
desfiinţat armata rusă, iar bătălia de pe Moscova 
aduce mai mult cu cea de la Eylau decât cu cea de 
la Friedland. 

Un cimitir cu zeci de mii de oameni! 

Se înapoiază încet la bivuacul său. 

Vaietele, urletele răniților se aud din toate 
direcţiile. Siluetele încovoiate ale jefuitorilor mişună 
de colo-colo precum păsările de pradă. în curând, 
cadavrele vor fi complet despuiate. 

Cum să dorm? 

Trebuie să-l urmăresc pe Kutuzov, să intru în Moscova. Şi 
acolo, odată ce am acest gaj, voi obține pacea. 

Acum voi scrie, ca să se ştie că victoria este a mea. 

„Draga mea, 

îţi scriu de pe câmpul de luptă de la Borodino. l- 
am bătut ieri pe ruşi, toată armata lor de peste 120 
000 de oameni a fost acolo. Bătălia a fost puternică: 


14 ora 2 ictoria era a noastră. Am luat multe mii de 
prizonieri şi am capturat 60 de tunuri. Pierderile lor 
se pot estima la 30 000 de oameni. Am avut şi eu 
mulţi morţi şi răniţi... Eu nu m-am expus în niciun fel. 
Cu sănătatea stau bine, timpul e puţin răcoros. Adio, 
buna mea prietenă, al tău, 

Nap." 


Reciteşte scrisoarea. Ştie ce înseamnă Curtea şi 
anturajul. Toţi comentează, încearcă să surprindă o 
emoție a împărătesei. Apoi răul se întinde. Nu scrie 
decât ceea ce trebuie să se afle, să se creadă. Pe 
lângă asta, cine ştie dacă vreuna dintre aceste 
scrisori nu va li interceptată de o patrulă de cazaci şi 
transmisă apoi la Petersburg şi la Londra? 

Trebuie să se gândească şi la acest aspect. 
Războiul, victoriile sunt chestiuni de imagine. 
Kutuzov poate să-i scrie împăratului său că a 
câştigat bătălia. Generalul Bennigsen nu a procedat 
la fel după Eylau? Şi otrava s-a răspândit în Europa. 

Trebuie să combată în avans această minciună 
care ar anula efectele bătăliei. 

Dictează o scrisoare pentru împăratul Austriei. 

„Domnule frate şi prea drag socru, mă grăbesc să 
anunţ Majestății Voastre imperiale fericitul 
eveniment al bătăliei de pe Moscova, care a avut loc 
în 7 septembrie în satul Borodino. Cunoscând inte- 
resul personal pe care Majestatea Voastră 
binevoieşte să mi-ı poarte, am crezut de cuviință să-i 
anunţ eu însumi acest eveniment memorabil şi 
starea bună a sănătăţii mele. Evaluez pierderile in- 
amicului la 40000 sau 50000 de oameni; au intrat în 
luptă cu 120000 până la 130000. Eu am pierdut 
8000 până la 10000, morţi sau răniţi. Am capturat 
60 de tunuri şi am făcut un mare număr de 


prizonieri NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 47 


Se opreşte din dictare. Din contră, prizonierii sunt 
foarte puţini! Ruşii mai degrabă şi-au luat singuri 
viaţa decât să se predea. Pe drumul spre Mojaisk, 
aghiotanţii lui Murat, care este în frunte, raportează 
că n-au întâlnit decât vreo câţiva soldaţi izolaţi, că 
inamicul nu şi-a abandonat nici măcar o căruţă şi că 
în Mojaisk infanteria şi cavaleria rusă continuă să 
reziste. 

Asta însă nu poate s-o spună. 


lese din cort. Va cutreiera câmpul de luptă. 
Ofiţerilor care îl înconjoară le spune: 

— Bătălia de la Borodino este acţiunea de război 
cea mai glorioasă, cea mai dificilă şi cea mai 
onorantă pentru gali dintre toate luptele pe care le 
consemnează istoria veche şi modernă. 

Nu minte. l-a văzut pe infanterişti atacând, cu 
baionetele încrucişate, fără a trage un singur foc de 
puşcă. Se spune că înainte de a muri Bagration ar fi 
strigat „Bravo, bravo!" la vederea lor. 


48 întâlstĂHu, adăugă: 

— Armata rusă de la Austerlitz n-ar fi pierdut 
bătălia de la Borodino. 

Totuşi, cadavrele ruşilor pe care le vede 
înghesuite unele peste altele în râpe, împrejurul 
redutelor, pe înălţimi, sunt ale oamenilor care s-au 
luptat cu îndârjire. Au luptat bine. 

Trece încet printre trupele care stau pe câmpul 
de luptă şi sapă pământul pentru a îngropa morţii. 

Este aclamat. Descalecă.Trebuie să le vorbească 
oamenilor. 

— Bravi eroi, vouă vi se datorează victoria! 
strigă el. 

Se apropie de un grup de oameni,îii 

— Unde vă este regimentul? 

— Acolo, răspunde un ofiţer bătrân. 

— Vă întreb unde este regimentul vostru. Trebuie 
să vă alăturaţi lui, repetă Napoleon. 

Deodată, se dumireşte. Oamenii, vreo 20 la 
număr, sunt tot ce a mai rămas dintr-un regiment. 
Sutele de soldaţi lipsă sunt aceste cadavre culcate în 
gropi, pe meterezele redutei. 

Simte o durere la coaste. Tuşeşte. Glasul îi 
slăbeşte, apoi se pierde. 

— Pacea este la Moscova, zice el forţându-şi 
vocea. Când marii boieri ruşi ne vor vedea stăpâni 
pe capitala lor, se vor gândi de două ori. Dacă redau 
ţăranilor libertatea, se va alege praful de toate 
marile proprietăţi. Bătălia va deschide ochii fratelui 
meu. 

Vocea i se frânge. Nu se mai poate face auzit. 

Cu un gest al mâinii, indică în direcţia Mojaisk 
spre Moscova. 

Frigul începe să fie pătrunzător, noaptea, umedă. 
Se simte febril, dar trebuie să ajungă la Mojaisk. 


ntreabă: 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 
Intră într-o casă din piaţa micului orăşel părăsit 


de locuitorii săi, care nu a fost incendiată şi în care 
bate vântul, deoarece uşile au fost smulse. Furierii 
au încărcat sobele. 

E cald. Se străduieşte să dicteze. în zadar. Niciun 
sunet nu-i iese din gât. 

Se aşază, bate violent cu pumnul în masă. | se 
aduc coli de hârtie şi cerneală şi începe să scrie, 
rupând foile în pătrăţele mici pe tare trasează 
câteva rânduri cu atâta repeziciune, încât Berthier, 
Meneval şi aghiotanţii cu greu le descifrează. 

Bate din nou cu pumnul în masă. A scris mai 
multe bileţele. Ce cred ei, că dacă nu mai poate 
vorbi, va înceta să acţioneze? îşi va supune destinul 
unei extincţii a vocii? Atât cât va fi viu, va încerca 
să-şi pună amprenta în Istorie. 

Scrie, de data aceasta mai citeţ, câteva rânduri 
pentru Maria- L.uiza. Nu-i va vorbi decât despre 
lucruri care o pot interesa. 

Restul? Cele două poduri pe care intentionez să le 
construiesc peste Moscova, cifrele precise pe care le cer cu 
privire la pierderile suferite, cantitatea de hrană pe care 
vreau s-o asigur, întrebările mele privind armata lui Kutuzov, 
dacă va apăra Moscova sau dacă se va retrage şi mai adânc 
în gaura fără fund a teritoriului rusesc şi dacă Alexandru va 
semna pacea în caz că ajung la Kremlin ? Cum să 
împărtăşesc oricui altcuiva toate lucrurile astea care mă 
obsedează? Ce-arputea pricepe Maria-Luiza ? 

„Draga mea, scrie el, am primit scrisoarea ta din 
24. Micul rege, după câte îmi spui, este zvăpăiat. Am 
primit portretul său în ajunul bătăliei de la Borodino. 
L-am arătat, toată armata l-a găsit adorabil, este o 
operă de artă. Sunt leoarcă deoarece m-a prins 
ploaia la două dimineaţa, când vizitam posturile, dar 


so  _MAXLALL<) . E ab Ze k f 
sper să-mi revin până mâine. în rest, sunt bine 


sănătos. Dacă vrei, poţi să-i primeşti pe prinţul de 
Benevento şi pe Remusat, nu e nicio problemă. Adio, 
draga mea, al tău, 

Nap.“ 


Se simte mai bine. Poate să vorbească, chiar 
dacă fiecare cuvânt pronunţat îi irită gâtul. E nevoie 
oare de atâtea vorbe? 

Ascultă rapoartele  aghiotanţilor. Pentru ce 
Kutuzov sau Alexandru nu-i face nicio propunere de 
armistițiu sau de pace? Pentru ce aceşti ruşi 
continuă să se retragă, în ordine, fără a se gândi să 
apere Moscova? Vor să abandoneze această a treia 
Romă, după ce i-au lăsat Smolenskul, celălalt oraş 
sfânt al lor? 

Duminică, 14 septembrie 1812, la zece 
dimineaţa, călăreşte ală- luri de Gardă, care urcă în 
pas uşor pe o colină. Vede soldaţii oprin- du-se. Se 
apropie de creastă. Este muntele Păsărilor. Deodată, 
se aud strigăte: „Moscova! Moscova! Moscova!" 

Vremea e frumoasă. Mai întâi nu distinge nimic, 
soarele îl orbeşte. Apoi, în lumina aurită, zăreşte 
domurile, clopotniţele, palatele. 

Un aghiotant soseşte în galop. Oraşul este 
abandonat. Un ofiţer de stat-major rus a cerut o 
încetare temporară a ostilităţilor. Oraşul, a zis el, e 
plin de soldaţi ruşi beţi. Ofiţerul a cerut clemenţă 
împăratului pentru răniţi. 

Liniştea pe care o emană oraşul îi dă fiori. 

îl numeşte pe generalul Durosnel guvernator al 
Moscovei. Durosnel trebuie să ocupe clădirile publice 
şi să impună respectarea ordinii. 

Dar tăcerea care acoperă oraşul îl nelinişteşte. 

Călăreşte câtva timp până la bariera incintei. 


APOLEON,; NEMURITORUL PIN SFÂNTA ELEN „49 
Sosesc aghiotânții. N-au întă mit NICIO elegatie de 


notabili. Moscova este un loc pustiu, unde nu se văd 
decât câțiva nenorociţi, soioşi, înveliţi în piei de oaie, 
fără îndoială ocnaşi evadați din închisori. 

Napoleon face câţiva paşi dincolo de barieră. 

Este în Moscova şi nu simte nicio bucurie. 


Partea a doua 


Sunt izolat cu totul 
14 septembrie 1812-5 decembrie 1812 


îi vine greață păşind în acest han din cartierul 
Dorogomilov, unde trebuie să-şi petreacă noaptea de 14 
septembrie 1812. Priveşte 
O clipă furierii şi vânătorii care forfotesc, varsă oţet şi 
alcool cărora le dau foc pentru a alunga mirosul de 
putreziciune care pluteşte prin camere. 

Se înfurie. Nu-şi poate reprima neliniştea surdă care îl 
macină. 

Unde sunt reprezentanţii acestui oraş? Până şi la 
Cairo s-au prezentat în faţa lui, i-au recunoscut victoria, 
autoritatea. A putut dialoga cu ei. 

Cum să negociez pacea dacă nimeni nu este aici pentru a mă 
asculta şi a-mi răspunde? 

lese afară. Frigul e muşcător. Ce îl izbeşte însă este 
liniştea întreruptă doar de câteva bubuituri răzlețe. 

lese în întâmpinarea marelui mareşal Duroc care se 
întoarce din 
1 ecunoşterea prin centrul Moscovei. Soldaţii care îl 
însoțesc împing câţiva cetăţeni care vorbesc franceza. 
Au un aer perplex. Ei nu ştiu nimic. Ar fi trebuit să 
părăsească oraşul, precum a făcut majoritatea 
populaţiei, explică ei. Unii nu se putuseră hotărî s-o facă, 
pentru a-şi proteja bunurile. Un grup gesticulează. Sunt 
actori francezi şi italieni care joacă de ani de zile la 
Moscova. De ce să fi plecat cu armata lui Kutuzov? 

îngrijorarea şi teama lor sunt contagioase. Vor fi 
protejaţi, zice Napoleon. 

Se sfătuieşte cu Duroc. Toate autorităţile oraşului au 


56  MAXGALLO T taca 
dispărut, în Kremlin, răufăcătorii s-au baricadat şi trag 


asupra soldaţilor din avangarda lui Murat. 

— Toţi nenorociţii aceştia sunt beţi, adaugă Duroc, şi 
nu te poţi înţelege cu ei. 

— Să fie deschise porţile cu lovituri de tun, exclamă 
Napoleon, şi să fie ucişi toţi cei care vor fi găsiţi 
înăuntru! 

Se înapoiază la han şi începe să dicteze ordine, să 
asculte rapoartele ofiţerilor care vin din raidurile de 
patrulare prin oraş. Străzile sunt pustii, doar pe ici, pe 
colo, indivizi beţi se furişează prin case, trag asupra 
soldaţilor. 

— lată cum înţeleg ruşii să facă un război! zice el. 
Civilizaţia din Petersburg ne-a înşelat, spune el, au fost şi 
au rămas barbari! 


Marţi, 15 septembrie, se trezeşte în zori cu aceeaşi 
stare de furie şi cu aceeaşi îngrijorare. în timp ce se 
îmbracă, ascultă rapoartele din cursul nopţii. Bazarul a 
luat foc către ora 11. Această piaţă imensă înconjurată 
de galerii adăpostind numeroase prăvălii a fost în 
întregime distrusă, fără să fi putut face ceva împotriva 
focului, fiind noapte. 

Discută câtva timp cu mareşalul Mortier şi cu 
generalul Durosnel. Oboseala le marchează chipul. Au 
mâinile şi obrajii încă înnegrite de fum. Nu au găsit 
pompe, spun ei. Localnicii şi soldaţii au jefuit magazinele 
şi casele. Alte două incendii au izbucnit în cartiere 
mărginaşe. 

Oare ruşii vor merge până într-acolo încât să dea foc 
Moscovei? 

îşi închipuie un moment această posibilitate. O 
respinge imediat. Este vorba fără îndoială de bivuacuri 
de-ale soldaţilor, care au pus pe foc case de lemn. 

Trebuie să trimită noi patrule. Mareşalul Mortier, care 


f NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 57 
comandă Garda Tânără, îl va înlocui pe Durosnel în 


funcţia de guvernator al oraşului. 


Este nerăbdător să viziteze tot. însă de la primele 
străzi liniştea şi pustiul îl agasează şi îl irită. Abia de 
zăreşte câteva siluete dincolo de cercevelele unor 
ferestre. Şi bărbaţi clătinându-se pe picioare (are se 
ascund la apropierea călăreţilor. Unde sunt mulțimile de 
la Milano, Viena, Berlin? 

Distinge în sfârşit Kremlinul. Dă pinteni calului pentru 
a ajunge mai repede. Are pentru prima oară de când a 
intrat în Rusia un sentiment de plenitudine. Face 
înconjurul incintei fortificate. Intră în inima acestui oraş. 
Priveşte îndelung clopotniţele în formă de cupolă. Ar 
putea rămâne aici cu armata, în centrul imperiului rus. 
Trupele lui Kutuzov vor fi obligate şi ele să se pună la 
adăpost pe timpul iernii. 

In schimb, Moscova ar fi în mâinile mele şi, odată cu 
venirea primăverii, precum un vas care se eliberează 
dintre gheţurile c are l-au ţinut captiv, voi lua iniţiativa, îi 
voi zdrobi pe ruşi cu o Mare Armată care îşi va fi 
recuperat în Moscova toate forţele. lar Alexandru, în faţa 
acestei ameninţări, va fi constrâns să negocieze, poate 
chiar înainte de sfârşitul iernii, în condiţiile mele. 


Cugetă întreaga zi la această posibilitate. Examinează 
resursele oraşului. Debordează de provizii, i se spune. 
Palate luxoase, elegante, şi alături, colibe. Prăvălii cu 
duiumul. 

Vizitează camera pe care o ocupa ţarul. Nu va dormi 
în patul lui. Cere să i se aducă patul de campanie. Se va 
retrage devreme, ca să-i scrie Mariei-Luiza. Opinia din 
Paris o formează şi prin intermediul acestor scrisori. îl 
cheamă pe Caulaincourt. Vrea să fie înştiinţat de îndată 
ce sosesc curierii care, zilnic, vin de la Paris. Aceşti 
oameni sunt atacați? Cum se reînnoiesc echipajele? Nu 


56 MAX GALLO, dead ET | 
pot merge mai repede? Câştigul unei zile dintre cele 15, 


cât durează traseul, poate fi un lucru decisiv. Trebuie să 
fie informat în cel mai scurt timp despre ce se petrece la 
Paris, în Imperiu. lar el trebuie să guverneze ca şi cum ar 
fi la Tuileries. 

Mai vrea o conscripţie de 100 000 de oameni în 
Franţa şi de 30 000 în Italia. „Circumstanţele bătăliei de 
la Borodino nu trebuie să slăbească avântul", zice el. 
„Chiar începând de mâine această comandă să fie pusă 
ca prioritate în corespondenţa curierului de Paris." 


58 MAX GALLO i l PETA 
E singur acum. îi scrie Mariei-Luiza. 


„Draga mea, îţi scriu din Moscova, unde am sosit în 
14 septembrie. Oraşul este la fel de mare ca Parisul. 
Sunt 1600 de biserici şi peste 1000 de palate frumoase, 
oraşul are de toate. Nobilii au plecat, i-au obligat şi pe 
negustori să plece, poporul a rămas. Cu sănătatea stau 
bine, guturaiul mi-a trecut. Inamicul s-a retras, se pare, 
spre Kazan. Formidabila cucerire este rezultatul bătăliei 
de la Borodino. Al tău, 

Nap.“ 


Se culcă, adoarme. La un moment dat aude zgomot 
de voci. Se trezeşte îndată din somn. îi vede la lumina 
lumânărilor pe Caulaincourt şi pe Duroc la un pas de 
patul lui. Şi, deodată, zăreşte prin fereastră o lumină ce 
înroşeşte întunericul. 

Au dat foc Moscovei, gândeşte imediat. 

Este miercuri, 16 septembrie 1812, ora 4 dimineaţa. 

Se îndreaptă cu paşi repezi către terasele Kremlinului, 
de unde poate cuprinde cu privirea tot oraşul. Este ca şi 
cum neliniştea acumulată de zile întregi explodează în el 
şi se transformă în furie. 

Ascultă relatarea lui Caulaincourt. Primele incendii au 
izbucnit departe de Kremlin, către ora 9 seara, dar vântul 
dinspre nord a întețit flăcările şi a împins prăpădul în 
centrul oraşului, apoi alte focare au izbucnit şi curând tot 
oraşul s-a aprins. Garda este în alertă, patrulele au fost 
trimise în toate cartierele, incendiatorii, prinşi cu torţele 
în mâini, au fost ucişi. Cel mai adesea sunt beţi şi atât de 
hotărâți, încât pentru a le smulge torţa trebuie să fie 
omorâţi sau să li se reteze încheieturile mâinilor. 
Pretutindeni s-au descoperit dispozitive de aprins focul, 
fitile. Locuitorii au mărturisit că agenţilor de poliţie li s-a 
dat ordin din partea guvernatorului Rostopkin să 
incendieze tot oraşul în timpul nopţii. Toate pompele au 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 59 
fost stricate sau duse afară din oraş. 

Napoleon priveşte oraşul în flăcări. Rămâne o bună 
bucată de vreme nemişcat pe terasă, sub vântul violent 
încărcat de jăratic. 

N-au ars Troia sau Roma cum arde acum acest oraş 
de lemn! E fascinat. Este ca un ocean de foc. 

Dă ordine. Să fie protejate cât mai multe clădiri, să 
fie salvate podurile peste Moscova, proviziile să fie puse 
la adăpost. Incendiatorii să fie prinşi şi împuşcaţi pe loc. 

Ruşii vor să mă gonească din Moscova, să ardă tot ce 
ne poate fi util şi să ne lase goi în iarna care se apropie. 

Sunt sciți, barbari. Ce fel de război duc? 

Nu se poate dezlipi de spectacol. Un fum arămiu 
acoperă tot orizontul şi se ridică în înalturi, antrenând 
jerbe de flăcări şi de scântei. Câteodată se produc 
explozii, creând vârtejuri. 

Ruşii, explică Caulaincourt, au plasat încărcături, 
obuze în sobele din diferite palate. Napoleon urmăreşte 
din priviri vălătucii de fum sidefiu care formează prin 
amestec un fel de piramidă a cărei bază acoperă întreg 
oraşul. Deasupra lor apare luna. 

Nicio ficţiune, murmură el, niciun poem nu poate 
egala această realitate. 

Se întoarce spre generalul Mouton, care stă lângă el 

„Asta ne prezice cele mai mari nenorociri", adaugă el. 

îşi revine pe dată. Un împărat nu se destăinuie. 

îi dă la o parte pe cei care se află în jurul lui, coboară 
în curtea Kremlinului. Este ora 9 dimineaţa. Vântul şi-a 
schimbat direcţia spre vest. Casele din apropierea 
Kremlinului încep să ardă. Simte mirosul impregnat de 
sulf, respiră aerul care irită gâtul, pielea şi ochii. Se 
opreşte. Soldaţii din Gardă încadrează doi bărbaţi în uni- 
formă, cu faţa înnegrită. Sunt poliţişti. 

Să fie interogaţi. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 59 
Umblă încoace şi încolo pe dinaintea lor. | se traduc 


răspunsurile. Incendiul a fost provocat din ordinul 
guvernatorului Rostopkin, confirmă ei. Poliţiştii au fost 
însărcinaţi să dea foc, cartier cu cartier. 

Deodată, se aprinde arsenalul, aflat nu departe de 
Kremlin. Vede soldaţi din Gardă încercând să protejeze 
de foc podul care traversează Moscova începând de la 
Kremlin. Căciulile de blană li s-au aprins pe cap. 
Atmosfera devine irespirabilă. 


60 MAX GALLO 

E posibil ca ruşii să fi îmbinaL incendiul cu un atac al 
trupelor asupra Moscovei. Nu poate să rămână închis în 
oraş. Trebuie să iasă. 

îşi sporeşte ordinele. Nu se va lăsa niciodată prins 
într-o capcană. lese din Kremlin, se îndreaptă spre 
ruinele cartierelor din partea vestică. înaintează prin 
căldura sufocantă cu o batistă la gură, mergând pe un 
pământ de foc, sub un cer de foc. în jurul lui cad flăcări. 
Merge de-a lungul râului. Incendiul se aseamănă cu un 
asfinţit roşu care aprinde tot orizontul. 

Traversează Moscova pe un pod de piatră, apoi 
încalecă. 

Animalul se cabrează. Incendiul îşi desfăşoară zidurile 
de flăcări de-a lungul întregului drum spre Mojaisk. 
Cartierele de la periferie sunt distruse. Soldaţii se 
opintesc printre ruinele fume- gânde, se ascund în 
pivnițe, jefuiesc casele calcinate. 

Ce se va alege de Marea Armată lăsată pradă 
instinctelor? 

Se instalează în castelul Petrovski, la două leghe de 
Moscova. Vrea să rămână singur. Se plimbă prin parc. 
Priveşte orizontul. Moscova continuă să ardă în ciuda 
unei ploi fine care a început să cadă. 


S-a închis în sine. Proiectele i se perindă prin minte. în 
acest castel, cel mai frumos în care a locuit de la 
începutul campaniei, merge din când în când la masa pe 
care au fost întinse hărţile. 

îi cheamă pe Berthier, Eugene de Beauharnais şi 
Murat. Mai întâi, nu zice nimic. Ei ce gândesc? îi observă 
atent. Murat este singurul care pare satisfăcut. Pretinde 
că au atât de multă stimă pentru bravura lui cazacii din 
ariergarda lui Kutuzov, încât au hotărât să nu-l omoare! 

Berthier, prinţ de Neuchatel, visează să se întoarcă la 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 61 
castelul său din Grosbois, să organizeze partide de 
vânătoare şi să-şi reîntâlnească amanta, doamna De 
Visconti! Cât despre Eugene, fidel între fideli, s-a săturat 
şi el de acest război, atât de departe de ai săi, de Italia. 

Și eu ? Ei cred că eu nu am visuri ? 

Se întoarce spre portretul regelui Romei pe care l-a 
expus în cameră. 

Merge de colo-colo, cu mâinile la spate, cu capul 
plecat, fără sâ-i privească. 

„Putem", începe el, „să rămânem în Moscova după 
stingerea incendiului. Alimentele simt în pivnițe şi nu 
toate casele au fost distruse." 

Se uită la ei. Niciunul nu îndrăzneşte să răspundă. 

„„Sau putem", reia el, „să ne întoarcem la Smolensk 
sau chiar la Vilna." 

Berthier şi Eugene încuviinţează. 

„Am mai putea", continuă el aplecându-se asupra 
hărţii, „să ne îndreptăm spre Sankt-Petersburg, să-l 
forţăm pe Alexandru să lugă sau să semneze pacea. Aşa 
cum am procedat cu împăratul Austriei la Viena şi cu 
regele Prusiei la Berlin." 

Ei îşi pleacă ochii. 

Va trebui să hotărască singur. 


Mai întâi, se întoarce la Moscova, cu toate că oraşul 
arde încă. 

Avansează încet, încadrat de escortă, printre ruinele 
fumegân- de din cartierele distruse. Trebuie să vadă tot, 
pentru că e nevoie să evalueze întotdeauna ceea ce este 
în stare să facă inamicul. 

Ruşii, este convins de asta, se vor servi de incendiu 
ca să ridice populaţia împotriva lui. El va fi Anticristul. 
Trebuie să combată liiră întârziere această calomnie, să 
încerce să prindă incendiatorii în propria lor capcană. 

E necesar să-i scrie Mariei-Luiza, pentru că ea va 


62 MAX GALLO 

vorbi în anturajul ei, îi va scrie tatălui ei şi pentru că la 
Curtea din Viena cu uguranţă îl pândesc ca să se 
întoarcă împotriva lui. 

„Austriecii şi  prusacii sunt inamicii din spatele 
nostru", îi zice lui Berthier. 

„Nu-mi închipuiam cum arată acest oraş", îi scrie 
Mariei-Luiza. Avea 500 de palate la fel de frumoase ca 
Elysee Napoleon, mobilate în stil franțuzesc de un lux 
incredibil, multe palate imperiale, cazărmi, spitale 
impresionante. Guvernatorul şi ruşii, de ciudă că 
au fost învinşi, au dat foc acestui frumos oraş. Mizerabilii 
au împins precauţia până intr-acolo încât au luat sau au 
distrus toate pompele... N-a mai rămas decât o treime 
din case. Armata a găsit multe bogății de toate felurile, 
căci în acest haos totul se poate fura. Soldatul are hrană 
şi rachiu la discreţie. 

Să nu-ţi pleci urechea la bârfele din Paris. 

Scrie-i des tatălui tău, trimite-i curieri speciali, 
recomandă-i să-şi întărească corpul Schwartzenberg, ca 
un gest de onoare. 

Admir din când în când portretul lui Gerard, pe care îl 
găsesc foarte reuşit. 

Nu te îndoi de dragostea mea şi de faptul că fericirea 
mea este de a fi alături de buna mea Luiza. 

îmbrăţişează-l de trei ori pe micul rege, iubeşte-mă 
şi nu te îndoi niciodată. 

Nap.“ 


Este deja 2 dimineaţa. Cu toate acestea, nici nu se 
pune problema de a ceda somnului sau oboselii. Trebuie 
să ţină toate frâiele acum, că incendiul începe să se 
stingă datorită ploii care cade în rafale; vântul nu mai 
bate şi, după cum îi scrie din nou Mariei-Luiza, pentru ca 
ea să transmită mai departe, „am împuşcat atât de mulţi 
incendiatori încât s-au oprit". 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 61 

Trebuie mai întâi să încerce să încheie pacea, 
întorcându-i pe ruşi şi, dacă e posibil, şi pe împărat 
împotriva celor care au distrus Moscova. 

îl primeşte pe generalul-maior Toutolmin, directorul 
azilului pentru copii abandonaţi, ale cărui pupile au 
rămas la Moscova. Toutolmin le cere ajutor francezilor. 
Napoleon derulează în faţa lui afişul pe care guvernatorul 
Rostopkin l-a expus dinaintea casei sale din Voronovo, la 
mică distanţă de Moscova. îl citeşte, aruncând priviri 
furişe către Toutolmin: „Am îngrijit vreme de 8 ani acest 
domeniu şi am trăit fericit aici în sânul familiei mele, a 
scris Rostopkin. Truditorii acestor pământuri, în număr 
de 1720, îl părăsesc la apropierea voastră şi eu dau foc 
casei mele, spre a nu fi mânjită de prezenţa voastră. 
Francezi, v-am lăsat cele două case 


i NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 63 
ile mele din Moscova cu mobilier în valoare de 


jumătate de milion de ruble; aici, nu veţi găsi decât 
cenuşă." 

Napoleon se apropie de Toutolmin. Acest act barbar 
al lui Rostopkin este cu atât mai criminal cu cât populaţia 
civilă nu are motiv a se teme de francezi. Distrugerea 
oraşelor este un mod de .1 face război? 

„Îşi aminteşte domnul general-maior de Pugaciov, cel 
care voia să elibereze şerbii?" întreabă el aplecându-se. 

„Nu am vrut să declanşez uraganul revoltei 
ţărăneşti", zice în şoaptă Napoleon. 

Umblă prin încăpere. Este gata să permită unui 
mesager de-al lui Toutolmin să treacă de avanposturi 
pentru a raporta împărătesei despre starea azilului, 
deoarecea ea este cea care patronează aşezământul. 

Se întoarce din nou spre Toutolmin şi îi spune dintr- 
odată: 

„Vă rog ca, făcând asta, să-i scrieţi împăratului 
Alexandru, pentru care nutresc aceeaşi stimă, că doresc 
pacea." 

îl priveşte pe Toutolmin îndepărtându-se. 

întotdeauna trebuie încercat totul. Acum, că se află la 
Moscova, pacea ar fi cea mai convenabilă soluţie. Prea 
puţin contează condiţiile. Dacă ar fi semnată, ar părea 
Europei ca o încoronare a victoriei militare, pe când, 
dacă va trebui să părăsească Moscova fără a fi reuşit să 
deschidă o negociere cu ţarul, ar fi considerată un eşec. 

„Europa este cu ochii pe mine", îi zice lui 
Caulaincourt. 

Tace câteva minute şi, deodată, întreabă: „Vreţi să 
mergeţi la Sankt-Petersburg, domnule mare scutier? îl 
veţi vedea pe împăratul Alexandru. Vă voi da 
împuternicire şi veţi încheia pacea." 

Trebuie să ştie să treacă peste orgoliul său. L-am 
blamat de multe ori pe Caulaincourt. Acum, am nevoie de el. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 65 
Caulaincourt refuză, declară că misiunea ar fi inutilă. 
De unde ştie el că e posibilă sau imposibilă, înainte 
de a fi încercat? 

„Mergeţi măcar la cartierul general al lui Kutuzov!" 

Caulaincourt se eschivează. 

„Ei bine, atunci îl voi trimite pe Lauriston, el va avea 
onoarea de a fi încheiat pacea şi de a fi salvat coroana 
prietenului vostru Alexandru." 


Trebuie să încerc totul pentru a obține pacea. Dar cum să mă 
conving că ar fi posibilă ? Incendierea Moscovei este însăşi dovada 
hotărârii ruşilor. Crede Caulaincourt că-mi imaginez o singură clipă 
că o misiune pe lângă Alexandru ar avea şanse de reuşită? însă 
chiar dacă sunt încredințat că e sortită eşecului, o încerc totuşi, 
fiindcă pacea este cea mai bună dintre soluţii. Şi nu mă costă 
nimic să încerc, în afară de puțin orgoliu. Dar cine se împiedică în 
atât, când în joc e chiar destinul ? 


îl primeşte pe lakovlev, unul dintre puţinii latifundiari 
rămaşi la Moscova. Este un om în vârstă. Mărturiseşte că 
voise să părăsească Moscova, dar că nu a putut să-şi 
pună planul în aplicare. Vorbeşte franceza la perfecţie, 
cu eleganţă. L-a cunoscut odinioară la Paris pe mareşalul 
Mortier. 

— Eu nu cu Rusia port război, începe Napoleon, ci cu 
Anglia. Pentru ce acest vandalism din partea lui 
Rostopkin? 

Vorbeşte mult, apoi se întrerupe brusc. 

— Dacă aş scrie, ați duce scrisoarea mea şi m-ati 
încredința că îi va fi înmânată lui Alexandru? V-aş 
elibera, în cazul acesta, un permis de trecere, pentru voi 
şi apropiații voştri. 

lakovlev ridică capul. 

— Aş accepta bucuros propunerea Majestății Voastre, 
zice el, dar îmi este greu să vă răspund. 

Puțin îmi pasă dacă lakovlev rămâne sau nu la Moscova. 


64 MAX GALLO 
Datoria mea este să forțez şansa de a lua legătura cu Alexandru. 


Dictează dintr-o suflare o scrisoare pentru ţar. 

„Domnule frate, 

Superbul oraş Moscova nu mai există. Rostopkin i-a 
dat foc. 400 de incendiatori au fost prinşi asupra faptului; 
toţi au declarat că au aprins focul din ordinul 
guvernatorului şi al directorului Poliţiei; au fost 
împuşcaţi. Focul pare în sfârşit să se fi stins. Trei sferturi 
din case au ars, un sfert au rămas neatinse. 

Acest comportament este sălbatic şi fără rost. Are 
scopul de a ne lăsa fără resurse? Dar aceste resurse 
erau în pivnițe, unde focul nu a putut ajunge. Şi apoi, 
cum să distrugi unul dintre cele mai frumoase oraşe din 
lume şi lucrarea secolelor pentru a atinge un scop atât 
de mărunt? Dacă aş presupune că astfel de lucruri au 
fost făcute la ordinul Majestății Voastre, nu i-aş scrie 
această scrisoare; dar cred că este imposibil, cu 
principiile sale, cu inima sa, cu justeţea ideilor sale, să fi 
autorizat asemenea excese, nedemne de un mare 
suveran şi de o mare naţiune." 

Atunci când nu poţi zdrobi complet un adversar, 
trebuie să-i laşi posibilitatea de a depăşi şi de a salva 
aparențele, pentru ca, în loc să-l îndârjeşti să se bată 
până la moarte, să-l determini să accepte tratativele. 

Trebuie să-i întind mâna lui Alexandru, oricum ar fi acest om 
despre care am spus de atâtea ori, despre care cred că este un 
prefăcut. 

Napoleon continuă: 

„Am dus război cu Majestatea Voastră fără ostilitate: 
un bilet din partea sa înainte sau după bătălie mi-ar fi 
oprit marşul şi aş fi dorit să nu mă fi prevalat de 
avantajul de a intra în Moscova. 

Dacă Majestatea Voastră îmi mai păstrează o fărâmă 
din vechile sentimente, va privi cu ochi buni această 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 65 
scrisoare. Totodată, nu poate decât să mă considere 
recunoscător de a fi avut ocazia să-l înştiinţez despre 
cele ce se petrec în Moscova." 


Am făcut ce trebuia, fără să mă amăgesc. Dar să nu mai 
şovăim. Acum, la treabă. Zi şi noapte. 

Sosesc ştafetele cu corespondenţa de la Paris, cu 
pachetul de scrisori de la Varşovia şi cu cel de la Vilna. în 
Spania nu se mai poale face nimic, Wellington a intrat în 
Madrid în 12 august. Austriecii şi prusacii, la cel mai mic 
semn de slăbiciune aici, ar deveni „cei mai periculoşi 
inamici ai noştri”. 

Bemadotte, acest luda, a semnat lajo august un tratat de 
alianță cu Alexandru I, contra mea! Ce speră ? Că țarul şi englezii îl 
vor pune în fruntea Franţei? Nebun de gelozie, e capabil să-şi 
imagineze aşa 


66 MAX GALLO 
ceva ? Am devenit, după cum spune doamna de Stael, refugiată la 
Stockholm, „inamicul speciei umane"? lar ea s-a dus acolo, cum 
informează spionii noştri, în cruciada „lumii libere“ împotriva mea! 
împreună cu această Rusie, unde ţăranii se vând la mezat, precum 
sclavii din timpurile Romei! 

lată care sunt duşmanii mei. 

Singurele resurse le aflu în voința mea, în spiritul meu, în 
munca mea. 

Dictează scrisori, decrete, uneori pe parcursul unei 
nopţi întregi. 

Nimic nu trebuie să scape autorității mele. 

în 15 octombrie 1812, elaborează un decret care 
organizează Comedia Franceză. Timp de câteva minute, 
pe măsură ce vorbeşte, uită unde se află, în acest 
Kremlin peste care, la 13 octombrie, cade prima zăpadă. 

„Comedianţii sunt reuniți într-o societate a lor, iar 
venitul din bilete este repartizat în 24 de părţi..." 

Termină de dictat decretul, apoi se apropie de 
fereastră. Vremea e frumoasă, blândă, ca la 
Fontainebleau. Ar vrea să creadă că situaţia aceasta va 
dura. Că Caulaincourt a exagerat atunci când i-a descris 
clima. Dar cu două zile înainte a căzut zăpada. 

„Să ne grăbim", zice el. „în 20 de zile, va trebui să 
fim în cartierele de iarnă." 


Coboară în curtea Kremlinului pentru a asista la 
paradă, aşa cum obişnuieşte în fiecare zi. Apoi, din nou, 
la lucru. 

Vrea ca răniții să fie evacuaţi la Smolensk. De acolo, 
vor fi trimişi la Vilna, apoi în Franţa, escortaţi de 
subofiţerii care, la reîntoarcerea lor în cazărmi, vor 
instrui recruţii din noua tranşă. Să fie numărate căruțele, 
iar unităţile să fie reorganizate. în fiecare seară, se 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 67 
întâlneşte cu mareşalii, cu generalii. Ascultă un cântăreţ 
italian, Tarquinio, un soprano care a fost forţat, împreună 
cu trupa sa, să rămână la Moscova. Incendiul şi jaful i-au 
sărăcit. 

Să fie ajutaţi. întrerupe spectacolul la scurt timp. Nu e 
momen- iui pentru cântat. îi întreabă pe ofiţeri. 
Caulaincourt îl informează că pentru prima dată curierii 
veniţi de la Paris au fost atacați. l.egătura obişnuită cu 
capitala Imperiului nu mai e sigură. 

lată lucrul cel mai grav. 

îl ascultă pe Murat, care continuă să parlamenteze cu 
cazacii şi care nu e decât corbul din fabulă, faţă în faţă 
cu vulpile. 

„Aceşti purtători de cuvânt nu au alt scop decât să 
înspăimânte .1 rmata, vorbind despre depărtarea de 
Franţa, despre climă, despre iarnă", zice Napoleon. 

Murat se lasă păcălit. 

„Oamenii aceştia nu vor să trateze. Kutuzov e 
politicos, ar vrea să se încheie totul. Alexandru este cel 
care nu vrea, e încăpățânat", continuă împăratul. 

Studiază hărţile. Dacă părăseşte Moscova, va merge 
întâi către ud. Trupele trebuie să-şi pregătească pesmeţi 
pentru 15 zile. Să fie .idunate la Kremlin toate vehiculele 
care nu pot fi trase de animale. 


Hotărârea lui este luată. Rămâne s-o pună în operă. 
Până în ul- limul moment le va ascunde tuturor 
momentul plecării. 

Duminică, 18 octombrie 1812, la prânz, în curtea 
Kremlinului, 
| rece în revistă corpul al treilea, al mareşalului Ney. E 
senin. Fanfara cântă o arie plină de antren. Apare dintr- 
odată un aghiotant. Este domnul de Beranger, ofiţer al 
lui Murat, care anunţă că ruşii au atacat la Vinkova. 

Napoleon ascultă raportul. Bivuacurile franceze au 


MAX GALLO 
fost luate prin surprindere. Ruşii au capturat 12 tunuri. 


Au fost respinşi numai datorită atacului lui Murat. 

„Trebuie să văd totul cu ochii mei", strigă Napoleon. 
„Fără prezenţa de spirit a lui Murat şi fără dârzenia sa, 
toţi ar fi fost prinşi şi el însuşi compromis. Dar nu mă pot 
bizui pe el. El se încrede în bravura sa, se bizuie pe 
generalii săi, iar aceştia sunt dezordonaţi. Oricum ar sta 
lucrurile, afrontul acestei surprize trebuie să fie spălat. 
Să nu se spună în Franţa că un eşec ne-a forţat să ne 
retragem." 

Descalecă, intră în clădire. 

„Ce imprudenţă din partea lui Murat! Nimeni nu 
gândeşte. Asta îmi strică toate planurile. încurcă toate 
lucrurile." 


Rămâne singur. Nu mai e timp de aşteptat. A doua zi 
va părăsi Moscova. 

E obligatoriu să-i scrie Mariei-Luiza câteva cuvinte de 
liniştire, de îmbărbătare. 

„Buna mea Luiza, 

îţi scriu în clipa în care mă pregătesc să plec călare ca 
să-mi inspectez avanposturile. Aici e cald, un soare 
foarte blând, tot atât de frumos cum poate fi la Paris în 
luna septembrie. Nu am avut niciun val de frig încă. Nu 
am suferit până acum rigorile climatului nordic. 

Intenţia mea este de a-mi pregăti cât mai grabnic 
campamentele de iarnă şi sper să te pot aduce în Polonia 
ca să ne întâlnim. Sărută-. de două ori din partea mea pe 
micul rege şi nu te îndoi nicicând de sentimentele 
tandrului tău soţ. 

Nap." 


Este luni, 19 octombrie 1812, ora 7 dimineaţa. Se 
apropie de generalul Rapp, care pare îngrijorat. 

îşi închipuie că eu nu sunt? Mă uit la miile de căruțe umplute 
cu lucruri adunate din jafuri - tablouri, vaze, blănuri, relicve, mo- 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 67 
bilă, butoaie. Asta e armata mea?Aceşti 100000 de oameni care, 


cu excepția Gărzii, sunt încărcaţi cu sticle şi saci plini cu obiecte 
furate, având trupul înfăşurat în haine descompletate, aceştia să 
fie totuşi soldații mei ? 

Ce-aş putea cere de la aceşti oameni ? 

Lui Rapp îi spune, pe un ton degajat: 

— Ei bine, Rapp, ne vom retrage înspre Polonia: voi 
pregăti bine cantonamentele de iarnă; sper că Alexandru 
va face pace. 

— Localnicii prevăd o iarnă geroasă, zice Rapp. 

Napoleon se îndepărtează. 

— Eh, prevăd localnicii! replică el. Doar vedeţi ce 
frumos e! 


„NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 69 
Se alătură mareşalului Berthier. 


Cere cu voce dură ca fiecare vehicul să transporte 
câte doi i .Iniţi. „Orice căruţă care va fi găsită mergând 
fără aceşti răniţi va li incendiată. Căruţele vor fi 
numerotate, sub pedeapsa cu confiscarea." 

Berthier şopteşte că sunt poate 20, 30, 40 000! 

Nu răspunde. Dictează un nou ordin, spre a fi 
transmis mareşalului Mortier, care va rămâne cu 10 000 
de oameni la Kremlin, după ce va fi evacuat invalizii şi 
răniții. 

„în 23 octombrie, la ora 2 dimineaţa, mareşalul 
Mortier va da loc Kremlinului." 

îl priveşte pe Berthier, apoi continuă să dicteze din 
mers. 

„Când focul va fi aprins în câteva puncte din Kremlin, 
mareşalul Mortier, duce de Treviso, va pleca în direcţia 
Mojaisk. La ora 4, ofiţerul de artilerie însărcinat cu 
această treabă va arunca în aer Kremlinul. Pe drum, va 
da foc tuturor căruţelor care vor fi rămas 111 urmă, va 
îngropa pe cât posibil cadavrele şi va defecta toate ar- 
mele pe care le va găsi." 


Asta e tot. 

Garda se pune în mişcare. îşi ocupă locul în mijlocul 
ei, stând ţeapăn în şa. 

Este luni, 19 octombrie 1812, ora 9 dimineaţa. 

Napoleon părăseşte Moscova. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 71 


6 


Priveşte drept înainte. Ar vrea să nu vadă, dar zăreşte pe marginea 
drumului grenadieri din Gardă care s-au oprit deja. Şi n-au trecut 
decât vreo câteva ore de când au plecat. Cotrobăie prin saci. 
Abandonează obiectele prea grele. Marginile şanțurilor sunt pline de 
cărți cu legături aurite, statuete, haine, covoare. 

Nu are voie să lase să se vadă nimic din ceea ce simte, nici în- 
grijorare, nici furie, nici incertitudine. 

Dar îl macină. Oare a făcut bine să aleagă ruta spre sud, spre 
Kaluga, pentru a-i provoca o înfrângere lui Kutuzov? Unde e feld- 
mareşalul rus? Când şi când, zăreşte doar cazaci, răsărind din ceață, 
trăgând focuri răzlețe de armă, azvârlind câteva lăncii şi apoi 
risipindu-se ca un roi de muşte când escadroanele Gărzii atacă. Au 
reuşit totuşi să ucidă sau să rănească câțiva oameni care rămân 
culcaţi la pământ. 

Sau poate că ar fi mai bine să ajungă cât mai grabnic la Smolensk, 
unde magaziile sunt pline cu cele de trebuinţă? Armata are nevoie de 
pâine, de muniții, de încălțări, de uniforme, de feşe pentru răniţi. 

Și dacă magaziile sunt goale deoarece comisarii însărcinaţi cu aprovizionarea 
sunt nişte incapabili şi nişte tâlhari ? lar dacă trupele ruse venite din sud, ale 
generalilor Tormasov şi Ciciakov, vor joncţiona cu cele comandate de 
Wittgenstein care coboară din nord, aş fi încercuit, închis în această Rusie, în 
vreme ce întreaga Europă, Imperiul meu, s-ar ridica împotriva mea! 

însă trebuie să rămân impasibil, să mă fac că nu văd aceste căruțe i are s-au 


lăsat deja într-o rână, aceste chesoane de artilerie împotmolite pentru că 
pământul a devenit cleios, din cauză că scurtătura pe i are am ales-o pentru a 
ajunge la noua rută spre Kaluga, pentru a W căpa astfel de iscoadele lui Kutuzov, 
este îngustă şi plină de hârtoape. 

După ceața densă şi rece a dimineţii, după ploile din cursul zilei, se 
instalează frigul nopţii. 


încăperile din castelul de la Troiţkoie, prima haltă de câteva ore, 
apoi camera din Fominskoie şi casa din Borovsk, etapele următoare, 
sunt murdare, reci şi umede. Napoleon ordonă să se pună pe foc 
căruțele care nu mai pot înainta. Vede soldaţi ciopârţind cai. Unii 
grenadieri îşi înfundă braţele, capul, în burţile despicate ale animalelor 
căutând ficaţii, răscolind măruntaiele. Alţii umplu hârdaiele cu sânge, 
pe care îl vor bea cald. 

Cum ar putea să nu remarce toate astea, să nu citească tristeţe pe 
chipurile lui Caulaincourt, Rapp, Berthier, Eugene, Lauriston. Ei îl 
înconjoară şi îl întreabă din ochi. 

îl ia de braţ pe Caulaincourt. 

„Văd că este indispensabil să mă îndrept spre rezerve", zice el. 
„Căci degeaba îl voi vâna pe Kutuzov şi îl voi face să evacueze Kaluga 
şi posturile sale fortificate, cazacii îmi vor stânjeni mereu 
comunicațiile." 

Caulaincourt încuviinţează şi, cu o voce stinsă, aminteşte de 
vremea care se va înrăutăţi, de zăpada şi îngheţul care vor veni şi de 
acţiunile ţăranilor şi ale partizanilor, care semnalează îndată apariţia 
curierilor. întreaga ţară, până la graniţa cu marele ducat al Varşoviei, 
este pe punctul de a se răscula. Nu mai pot strânge nutreţ fără riscuri. 
Ştafetele sunt atacate. Soldaţii izolaţi sunt ucişi. Zvonurile se 
răspândesc. Ţăranii îi trag în ţeapă pe prizonieri sau îi aruncă în apă 
clocotită sau în ulei fierbinte. 

Nu răspunde nimic, nu arată nimic din ce simte. Zice doar: „Nu 
vom avea veşti din Franţa, dar cel mai supărător este că Franţa nu va 
avea veşti de la noi." 


72 MAX GALLO asa 
Este necesară o cenzură strictă în ceea ce se 


scrie, comandă el. Toate scrisorile pot fi interceptate. 
îi scrie Mariei-Luiza, având grijă să respecte cele 
stabilite. 

„Buna mea prietenă, sunt sănătos, treburile îmi 
merg bine. Am părăsit Moscova după ce am aruncat 
în aer Kremlinul. Pentru a păstra acest oraş, aveam 
nevoie de 20 000 de oameni. Distrus cum era deja, 
îmi stânjenea operaţiunile. Timpul e foarte frumos. 

îţi împărtăşesc dorinţa de a vedea toate astea 
terminate, nici nu-ţi închipui cât de fericit voi fi să te 
îmbrăţişez. 

Sărută- pe micul rege din partea mea, scrie-i 
tatălui tău că îl rog să se gândească la 
Schwartzenberg, să-l suplimenteze cu trupe din 
Galiţia şi să-l întărească. Când îi scrii împărătesei, 
adaugă plecăciunile mele. 

Adio, draga mea. Ştii cât mă gândesc la tine. Al 
tău, 

Nap.“ 


Aude bubuit de tun. Dă fuga afară. în zona Malo- 
laroslaveţ, ceva mai la sud, se duc lupte. Călăreşte în 
direcţia confruntării, ascultă rapoartele cercetaşilor. 
Mareşalul Davout şi Eugene de Beauhamais au fost 
atacați de către ruşii generalului  Doctorov, 
avangarda lui Kutuzov. l-au respins, au luat şi 
prizonieri, dar cazacii sunt pretutindeni, hărțuiesc 
trupele. 

Napoleon se întoarce la Borovsk. Interoghează un 
ofiter prizonier. Omul este calm precum un 
învingător. Repetă că împăratul Alexandru ar fi 
declarat: „De-acum, începe campania mea.“ 

Bărbatul nu răspunde niciunei întrebări legate de 


Taia fl iatei lui Kutuzov. Se repliază ruşii, după 


ce au fost bătuţi la Malo-laroslaveţ? Şi cum să-i 
urmăreşti cu o armată ai cărei oameni şi cai sunt 
sleiţi de puteri? 

Napoleon nu are astâmpăr. Umblă încoace şi 
încolo prin cameră. Cercetează hărţile. lese în prag. 
Noapte, ceaţă deasă. Nu vede la doi paşi. 

„Situaţia începe să devină gravă", murmură el. 
„Mereu îi bat pe ruşi, dar niciodată decisiv!" 

Tace, măsoară în lung şi-n lat cămăruţa urât 
mirositoare, apoi, deodată, îşi ia pălăria. 

„Mă voi asigura personal dacă inamicul se află pe 
poziţii sau în retragere, după cum dă de înţeles. 
Diavolul de Kutuzov nu va primi lupta. Aduceţi caii, 
pornim." 

Se ciocneşte de Berthier care îi blochează 
trecerea. încă nu s-a făcut ziuă, spune mareşalul. Nu 
se ştie care sunt poziţiile diferitelor unităţi. Cazacii 
pot apărea în orice moment. 

Soseşte un aghiotant al lui Eugene, confirmând 
retragerea trupelor lui Kutuzov. Napoleon ascultă, 
aşteaptă câteva minute. Totuşi, nu poate sta în 
încăperea aceasta afumată. Vrea să acţioneze. 
încalecă şi porneşte, fără să-i pese dacă îl urmează 
sau nu cineva. 


Călăreşte şi, dintr-odată, din ceaţă apar oameni 
călări, care urlă, încercuiesc escorta, aghiotanţii. 
Aude strigătul lui Rapp: 

—- Opriţi-vă, Sire, sunt cazaci! 

— Adu vânătorii din detaşament şi ia-o înainte! 
replică Napoleon. 

Se uită în jurul său. Berthier şi Caulaincourt sunt 
alături de el, de o parte şi de alta, cu săbiile scoase. 
îşi scoate şi el sabia. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 73 
Se bat chiar în faţa lui. Aude zgomotul loviturilor, 


strigătele, uralele cazacilor. Escadroanele Gărzii 
ajung în sfârşit în momentul în care ceața se ridică. 
Descoperă atunci pe câmpie mii de cazaci, ai lui 
Platov, fireşte, care au atacat bivuacurile Gărzii şi 
parcul de artilerie, luând cu ei prizonieri şi tunuri. Au 
ţâşnit din spatele pâlcurilor de copaci care, ici şi 
colo, formează în câmpie masive întunecate. 

Trebuie să se arate senin, chiar binedispus. Râde, 
glumeşte cu Lauriston şi cu Rapp. Simte privirile 
grenadierilor care nu- scapă din ochi. 

Trebuie să apară eroic şi invulnerabil. 

„Trăiască împăratul!" strigă ei. Dar glasurile se 
sting repede. Se întoarce încet, trecând printre 
bivuacuri. Oamenii stau ghemuiţi în jurul focurilor. îi 
simte retraşi în ei înşişi. Indiferenţi unii faţă 
de alţii. Chiar şi faţă de inamici. Izolați din cauza 
frigului care se lasă şi a foamei care îi chinuie. îl 
convoacă pe doctorul Ivan, medicul Gărzii, care îi stă 
alături de ani de zile. 

îl străpunge cu privirea. Vrea, zice el întorcându- 
se cu spatele la Ivan, o fiolă cu o otravă puternică. 
Vrea s-o aibă asupra lui. Să nu rişte să fie luat 
prizonier. 

Se întoarce cu faţa către Ivan care se bâlbâie. 
Repetă că este vorba de un ordin pe care trebuie să-l 
execute neîntârziat. 


Este duminică, 25 octombrie 1812. Puțin a lipsit 
să nu fie ucis sau capturat. însă destinul l-a lăsat în 
viaţă. Atunci, înainte. 

Dă semnalul de plecare. Hotărârea sa este luată. 
Va ajunge cât de repede la Smolensk. Abandonează 
ruta spre sud, se întorc la drumul spre Mojaisk, 
Borodino şi Viazma. 


fa No tife 'siint acum geroase, dar zilele rămân doar 
reci şi mohorâte. Călăreşte în mijlocul Gărzii, apoi 
urcă în trăsură sau merge ore în şir pe jos, împreună 
cu soldaţii, ca un soldat, sprijinin- du-se fie de braţul 
lui Caulaincourt, fie de al lui Berthier, sau pur şi 
simplu ajutându-se de un baston gros. 

Vede tot. 

Morţii de pe taluzuri şi de pe drum. Răniţii 
abandonaţi. Căruţele dezmembrate cărora ordonă să 
li se dea foc. 

Deodată, recunoaşte aceste înălţimi cu pământul 
încă răscolit, povârnişurile de unde îşi iau zborul mii 
de corbi. întinderile sunt acoperite de rămăşiţe şi de 
morţi. Braţe care ies din pământ. Leşuri de cai în 
putrefacție. Ploaia a spălat terenul şi cadavrele au 
ieşit pe jumătate la suprafaţă. lată satul Borodino. 

N-au trecut decât 52 de zile de când a avut loc 
bătălia de pe râul Moscova. 

Ar vrea să grăbească pasul. Fiecare soldat care 
trece printre aceşti morţi care putrezesc este un om 
care îşi pierde energia, care disperă. îl priveşte pe 
Caulaincourt. Fratele său zace şi el în acest pământ. 
Aude murmurele ce urcă din rândul trupelor în marş. 
Vrea să ştie. Se spune că a fost găsit un grenadier 
francez 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 75 

i u picioarele retezate, dar încă viu. Omul ar fi 
supravieţuit în carcasele cailor, hrănindu-se cu 
carnea lor. 

Trebuie să ridice un zid în jurul său. Să înainteze. 

Se întoarce. Coloana se întinde cât vezi cu ochii. 
Căruţele se împotmolesc, se răstoarnă, ard. Sunt 
jefuite. Trec pe lângă o mănăstire de unde răzbat 
vaiete. Sunt răniții în bătălie care au rămas încă 
acolo. 

Se opreşte. Să fie încărcaţi în căruţe, într-ale 
Gărzii şi într-ale Casei împăratului. 

Porneşte din nou. Aude strigăte. Vizitiii îşi mână 
caii prin hârtoape, pentru ca răniții pe care au fost 
obligaţi să-i ia cu ei să cadă din căruţe din cauza 
zdruncinăturilor. 

întoarce capul. Şopteşte: „Armata nu se prezintă 
bine astăzi." 

El însă trebuie să ştie. Nu serveşte la nimic s-o 
ignore. Se abate de la drum. Urcă pe o înălţime. Vrea 
să vadă trupele şi convoaiele defilând. De câţi 
oameni mai dispune? Erau 100000 la plecarea din 
Moscova, io zile mai târziu, poate că n-au rămas 
decât jumătate. 


Este împins în faţa lui un om cu privirea trufaşă. 
Contele de Wintzingerode, aghiotant al lui Alexandru 
lI, pe care l-au surprins îmbrăcat cu o redingotă civilă 
la porţile Moscovei, în timp ce incita soldaţii francezi 
să dezerteze. 

Cum, un om născut în Wurtemberg, unul dintre 
supuşii săi, s-a pus în serviciul celui mai ofertant, un 
agent secret, un spion - nu un soldat, un corupător 
de trupe! Un trădător. Napoleon urlă. Nu se mai 
poate abţine. Toată furia care zace în el, care s-a 


76 MAX GALLO 
strâns la fiecare privire aruncată la drum, la soldaţi, 
la răniţi, la morţi, explodează. Omul acesta merită să 
fie împuşcat. 

Se uită la Caulaincourt, la Berthier şi la Murat. 

Ei mă condamnă. 

Cheamă el însuşi jandarmii. 

— Cum doriţi, Sire, dar niciodată ca pe un 
trădător, zice Wintzingerode. 

Napoleon bate din picior în pământul îngheţat. 
Ridică capul, zăreşte la oarecare distanţă de drum 
un castel. Construcţia e mare şi arătoasă. Să se 
deplaseze două escadroane din Gardă, să ia furajele 
şi să-i dea foc. 

— Din moment ce domnii barbari consideră un 
lucru bun să-şi incendieze oraşele, atunci trebuie să-i 
ajutăm! strigă el. 

Se calmează. Flăcările învăluie castelul. Porneşte 
din nou la drum. Nu. va împuşca pe Wintzingerod. 
Se apropie de Caulaincourt, îl trage de ureche. 

— Din pricina lui Alexandru te interesezi de el? 
Haide, n-o să-i fac rău. 

îi dă o palmă uşoară peste obraz. 

Se înalţă în scări. Dinaintea lui, câmpurile sunt 
albe. A nins. Gerul va veni să învăluie tot ce a mai 
rămas din armata lui. Zăpada o va acoperi. 

Se apleacă spre Caulaincourt, discută cu el. 

— Retragerea noastră le-a dat nas tuturor, zice 
marele scutier. 

în Rusia, în Austria, în Prusia. 

— lar frigul, continuă Caulaincourt, ne va aduce 
mari nenorociri. 

îl ascultă. Trebuie să ne mişcăm mai repede, s-o luăm 
înaintea frigului, să ajungem la Smolensk, să trecem 
Berezina, afluentul Niprului, înainte ca trupele ruse din nord şi 
din sud să ne ajungă, să-şi strângă latul în jurul meu. După 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 77 
aceea, armata se va putea reconstitui la Vilna sau dincolo de 
Niemen. 

Din acel moment, după ce va fi organizat 
cantonamentele de iarnă ale armatei, poate să se 
întoarcă la Paris. 

Va începe să ia în calcul această posibilitate. Căci 
nu poate să rămână aici, îngropat în nămeţi, în 
vreme ce Imperiul este în pericol. 

Se gândeşte la plecarea lui din Egipt. 

Trebuie să ştie să aleagă. 


Ziua de duminică, 1 noiembrie 1812, este o zi 
geroasă. îi scrie câteva rânduri Mariei-Luiza. 

„Mă apropii de Polonia, unde îmi voi stabili 
cantonamentele de iarnă. Vor fi cu 100 de leghe mai 
puţin între noi. Sănătatea mea este perfectă, 
treburile îmi merg bine.“ 

Asta trebuie scris şi spus. 

Cine îşi poate imagina ce se întâmplă în realitate, în afară 
de cei care sunt aici, cu mine ? 

Până şi cele mai bune unităţi se dezmembrează. 
Fiecare pentru sine. Şi totuşi, vor trebui să lupte. 
Mareşalul Ney va prelua comanda ariergărzii. Cazacii 
sunt precum arabii. Trebuie mers ca în Egipt, cu 
furgoanele în centru şi cu baionetele în formă de 
arici. 

Văd însă puştile aruncate pe jos, pentru că mâinile 
îngheaţă pe metal. 

Primele valuri de ninsoare au căzut deja, iar 
temperatura a scăzut sub zero. 

Văd oamenii care se culcă pe marginea drumului, pe cei 
care se asfixiază din cauză că s-au apropiat prea mult de foc. 
Şi răniții abandonaţi care formează, printre obiectele 
împrăştiate, o lungă dâră neagră. 


Napoleon soseşte în 6 noiembrie la Mikaeliska, un 


76 MAX GALLO 
sat alcătuit din case joase, pe jumătate distruse, 
pline deja de oameni, dintre cei care precedă 
avangarda pentru a-şi asigura un adăpost şi a fura 
alimentele înainte de sosirea coloanei. 

Ninsoarea cade cu fulgi mari şi ceața se 
îndeseşte. Cerul pare să fi dispărut. 

Dă să intre într-o cocioabă, când deodată apare 
un călăreț care îşi croieşte drum printre soldaţi, 
strecurându-se printre căruţe. Este o ştafetă. îl aude 
strigând: „împăratul! împăratul!" Omul se apropie în 
sfârşit, îi întinde o servietă doldora de scrisori. 

Veşti de la Paris. Le citeşte. 


Se forţează să rămână impasibil. 

în noaptea de 22 spre 23 octombrie, generalul 
Malet, încarcerat din 1808 pentru un complot 
republican, închis într-un azil, a evadat. A 
rechiziţionat o cohortă a Gărzii naţionale sub pretext 
că 


78 


MAX GALLO 

împăratul a murit în Rusia. A prezentat o hotărâre 
falsificată a senatului, declarând căderea regimului 
imperial şi stabilirea unui guvern provizoriu cu 
generalul Moreau în frunte şi cu el, Malet, 
reprezentantul său. împreună cu complicii săi, 
generalul Lahorie, fost şef de stat-major al lui 
Moreau, Guidal, un amic al lui Barras, care conspiră 
cu englezii în Sud, un marchiz şi un călugăr, au reuşit 
să-l aresteze pe Savary, ministrul Poliţiei, şi pe 
Pasquier, prefectul Poliţiei. Din fericire, guvernatorul 
militar Hulin a rezistat, iar adjuncţii lui i-au arestat pe 
conspiratori, care au fost judecaţi şi împuşcaţi în 29 
octombrie. 

Napoleon ridică privirea. S-a gândit că Imperiul va 
slăbi din cauza absenței lui de la Paris. Dar nişte 
miniştri, prefectul Senei, Frochot, care a pregătit o 
sală la Primărie pentru guvernatorul provizoriu Malet, 
să se lase în felul acesta traşi pe sfoară, să se supu- 
nă, asta îl revoltă, îl uimeşte. 

Citeşte concluziile lui Savary, care dă asigurări că 
Parisul nici nu şi-a dat seama de eveniment, că totul 
a reintrat în normal la 10 dimineaţa. 

îi întinde lui Caulaincourt scrisorile, apoi începe să 
se plimbe prin faţa focului care arde direct pe 
pământul bătătorit, umplând de fum odaia. 

„Vestea morţii mele", zice, „i-a făcut pe toţi să-şi 
piardă capul. Ministrul de Război, care mi se laudă cu 
devotamentul lui, nici măcar nu şi-a tras cizmele să 
fugă la cazărmi, să le pună să jure credinţă regelui 
Romei şi să-l scoată pe Savary din închisoare. Singur 
Hulin a avut curaj." 

Dă cu piciorul în vreascuri până ce sar scântei. 
Flacăra se reaprinde, mai vioaie. 

„Comportamentul prefectului şi al coloneilor este 


80 


MAX GALLO 
de neînțeles", reia el. „Cum să te bazezi pe nişte 
oameni cărora învăţământul primar nu le inoculează 
simţul onoarei şi al fidelității? Slăbiciunea şi 
ingratitudinea prefectului, a colonelului regimentului 
din Paris, unul dintre vechii mei viteji căruia i-am 
dăruit averi, mă indignează." 

lese afară. Fulgii sunt tot mai mari şi mai deşi. Au 
acoperit totul. Oamenii trec clătinându-se. Frigul îi 
înţeapă obrazul. 

lar cei care îl trădează se află la Paris, în luxul şi 
căldura palatelor. 

„Nu pot să cred că există o asemenea laşitate!" 
zice el. 

începe să meargă.Vrea să părăsească satul, să 
ajungă cât mai repede la Smolensk. Poate că va 
reuşi să pună armata la adăpost în împrejurimile 
acestui oraş. Şi atunci, dacă aceasta va fi în stare să 
reziste, o va părăsi ca să meargă la Paris, să 
restabilească ordinea, să fie din nou inima 
Imperiului. 

„Francezii", zice el, „sunt precum femeile, nu poţi 
să-i laşi prea multă vreme singuri. Nu se ştie 
niciodată pe cine vor ajunge intriganţii să convingă şi 
ce s-ar putea întâmpla dacă pentru câtva timp n-ar 
avea nicio veste despre mine." 

Merge în pas cu soldaţii însinguraţi. Taluzurile 
sunt acoperite de morţi şi de răniţi abandonaţi. Un 
grup de oameni s-a strâns în jurul unui cal care încă 
mai mişcă şi pe care încep să-l taie în bucăţi. îi 
spintecă burta. O femeie şi-a vârât braţul căutând să 
smulgă inima sau ficatul. 

Nu poate accepta să-i fie tăiată orice legătură cu 
Parisul, să fie încolţit. 

„Lucru ce se poate întâmpla", zice, „dacă ruşii 
sunt pe aceeaşi mână." 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 79 

Un aghiotant se apropie de el. îl informează că 
viceregele Eugene a fost nevoit să părăsească 
Vitebskul. Artileria este pierdută. Caii, nepotcoviţi, 
epuizați, n-au putut trage tunurile pe polei. 

Trupele lui Wittgenstein au ocupat aşadar oraşul 
Vitebsk. lar în sud, soldaţii lui Ciciacov se află 
probabil la mai puţin de 30 de leghe de acest oraş. 
Dacă nu reuşesc să treacă înainte ca cei doi să 
joncţioneze, vor fi prinşi în laţ. Trebuie să prevină 
acest lucru. 

Se adăposteşte în castelul de la Pnevo, la fel de 
îngheţat precum o piaţă bătută de vânt. Dictează o 
depeşă pentru mareşalul Victor, ordonându-i să 
contraatace trupele lui Wittgenstein. 

„în câteva zile, ariergarda voastră ar putea fi 
năpădită de cazaci: armata şi împăratul vor fi mâine 
la Smolensk, dar foarte obosiţi 
dupăun marş de 120 de leghe fără oprire. începeţi 
ofensiva, salvarea armatelor atârnă de asta; orice zi 
de întârziere este o catastrofă. Cavaleria armatei 
este pe jos, toate animalele au murit de frig. Atacaţi, 
este ordinul împăratului şi ordinul necesităţii." 


Să nu cedeze. Să lupte. 

Toţi ofiţerii care au mai rămas călări să se 
reunească într-un escadron sacre. Generalii vor 
îndeplini sarcini de căpitani, coloneii, de subofiţeri. 

Să lupte. Trebuie să scriu, pentru a le dovedi tuturor 
celor care mă pândesc că sunt în viaţă. O ştafetă va pleca, 
încercând să ajungă la Paris. 

„Draga mea, sunt supărat că ministrul de Război 
ţi-a trimis un aghiotant pentru treaba cu nebunii care 
au vrut să-l asasineze pe Hulin, îi scrie Mariei-Luiza. 
Mă tem ca toată povestea asta să nu-ţi fi făcut rău, 
cu toate că îţi cunosc caracterul. 


80 


MAX GALLO 

După cum vezi, mă apropii. Mâine voi fi la 
Smolensk, adică mai aproape de Paris cu peste 100 
de leghe. Vremea pare că începe să se strice, vine 
ninsoarea. îţi citesc scrisorile cu aceeaşi plăcere pe 
care o încerci şi tu citindu-le pe ale mele. Sper să mă 
anunţi cât de curând că fiului meu i-au ieşit dinţii şi 
că a revenit la drăgălăşenia lui. 

Adio, buna mea Luiza, îmbrăţişează- pe fiul meu 
de două ori şi, mai ales, nu te îndoi niciodată de 
dragostea pe care ţi-o port. Al tău, 

Nap. 

7 noiembrie, ora 1 dimineaţa." 


Afară, moartea domneşte pretutindeni. 

Reîncepe marşul. De la o vreme, cerul se 
luminează şi zăreşte în depărtare clopotniţele 
Smolenskului care strălucesc în soare. 


Luni, 9 noiembrie, intră în Smolensk. Aici trebuie 
să regrupeze armata. 

Traversează oraşul, ale cărui distrugeri provocate 
de bătălia din august rănesc privirea. Străzile sunt, 
ca şi atunci, pline de morți. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 81 

Dar nu sunt ruşi. Sunt soldaţii epuizați care au 
agonizat aici. Sunt cei care s-au bătut pentru a 
ajunge la magaziile cu provizii şi le-au devalizat. 
Sunt cei care au fost ucişi de către jefuitori. îi vede 
uneori, ieşind din hrubele prin care s-au refugiat, 
unde nimeni nu îndrăzneşte să coboare. Şi-ar risca 
viaţa. 

Se instalează într-una dintre rarele case rămase 
întregi. Dar cum să-şi ia răgaz de odihnă? Ruşii au 
atacat în nord. Generalul Augereau a capitulat la 
Ljachewo. Trebuie să înainteze repede, spre apus, să 
încerce să treacă Berezina, să ajungă în zonele mai 
puţin devastate, cu clima mai puţin dură. 

Aici, totul este îngheţat bocnă. Sunt -25 de grade. 

I se aduce o proclamaţie a lui Kutuzov, găsită 
asupra unui cadavru rus. Este datată 31 octombrie. 
O citeşte. „Să pornim degrabă în urmărirea acestui 
duşman nelegiuit... Să stingeţi flăcările Moscovei cu 
sângele duşmanului vostru, scrie Kutuzov. Ruşi, 
ascultați ordinul acesta solemn. Atunci patria 
voastră, uşurată de această răzbunare dreaptă, se 
va retrage satisfăcută din teatrul de război şi, în 
spatele vastelor sale graniţe, îşi va recăpăta măreţia 
întru pace şi glorie. Războinici ruşi, cu Dumnezeu 
înainte!" 

Oare Dumnezeu le dă voie ţăranilor ruşi să-i 
opărească pe soldaţii francezi? Dar nu serveşte la 
nimic să se indigneze. Trebuie să lupte şi să treacă 
mai departe. 


Inspectează În fiecare zi împrejurimile 
Smolenskului. Pretutindeni morţi, căruţe care ard, cai 
sfârtecaţi în bucăţi. Oameni care negociază unii cu 
alţii, schimbând bijuteriile furate pe o sticlă de 
rachiu. 


82 FMEYGHi/entarul magaziilor care mai conţin câte 
ceva de-ale gurii. Trebuie să prevadă faina pentru 
ariergarda lui Ney, când aceasta va sosi la Smolensk. 

Nu- poate aştepta pe Ney. 

Sâmbătă, 14 noiembrie 1812, la 8.30, Napoleon 
se pregăteşte să părăsească Smolenskul. 

înainte de a pleca din încăpere, scrie, din 
picioare, câteva cuvinte pentru Maria-Luiza. 

„Buna mea prietenă, am primit scrisoarea ta din 
30. Văd că ai fost la Salon. Spune-mi ce părere ai 
despre el, eşti o cunoscătoare avizată, tu însăţi 
pictând destul de bine. 

Aici frigul e destul de puternic, sunt 8 grade. Dar 
e destul de devreme. Cu sănătatea stau foarte bine. 
îmbrăţişează-a pe fiul meu, spune-mi că i-au ieşit 
dinţii. Addio, mio bene. 

Nap.“ 


7 


împlântă cu îndârjire bastonul în omătul care 
acoperă drumul care iese din Smolensk. Nu se va 
lăsa prins, nu se va lăsa închis aici, în această 
câmpie măturată de vântul din nord. Nu va cădea 
precum aceşti oameni care se împleticesc în faţa lui, 
care se trag la o parte şi se prăbuşesc pe marginea 
drumului. Va străpunge cercul pe care trupele ruse 
încearcă să-l închidă în jurul lui. Nu se va lăsa 
ciopârţit precum aceşti cai care îşi înalţă capul când 
li se scot măruntaiele. Niciodată. 

Este asemeni unui bloc de gheaţă. 

Vântul i se strecoară pe sub boneta roşie de 
velur, cu bordură de blană de vulpe neagră. Vântul îi 
dă la o parte pulpanele mantalei îmblănite pe care 
şi-a strâns-o în talie cu o centură lată. Vântul 
îngheaţă totul. Picioarele, obrazul. Emoţiile. Nu vrea 
să simtă nimic. în fiecare moment, fie Caulaincourt, 
fie Murat, fie Duroc, fie Berthier, fie Mouton, care 
merg alături de el, îi aduc câte o ştire proastă. 

La ieşirea din Smolensk, cazacii au atacat şi jefuit convoiul 
în care se aflau trofeele din Moscova, crucea enormă a lui 
Ivan-Veliki, luată de la Kremlin, pe care o destinasem 
Invalizilor. Au luat şi chesonul cu hărţile! Nu mai am hărți. Dar 
merg mai departe. 

Ridică privirea. în faţa lui sunt câţiva cavalerişti ai 
Gărzii şi câţiva generali, dintre care unii încă pe cai. 
Tot ce a mai rămas din escadronul sacre. Au fost de 
ajuns trei zile ca să fie redus la o mână de oameni. 
Se întoarce. Aceşti 700 până la 800 de ofiţeri şi 


80 MAX GALLO 
subofiţeri care merg în spatele lui, în ordine, purtând 
vulturii regimentelor de care au aparţinut înaintează 
în tăcere. în urma lor vine Garda imperială. 

lar în spate de tot, ceea ce a mai rămas din 
regimente, câţiva oameni din fiecare. Unităţi precum 
cele ale lui Davout rămân constituite. Ele înaintează 
în formaţie compactă prin vălmăşagul de soldaţi 
rătăciţi, de hoţi, de oameni hămesiţi de foame care 
nu mai ştiu decât să smulgă o halcă dintr-un cal şi să 
se pună la adăpostul cortului. Fiinţe care nu mai sunt 
decât nişte animale sălbatice. Nu soldaţi. 

Câţi oameni mai am în jurul meu cu care să pot scăpa de 
nămeți, de cazaci, de ruşi?30000? 30000, jară îndoială, cu 
corpurile mareşalilor Victor şi Oudinot, care se află de-a 
lungul Berezinei, acolo unde trebuie să trecem acest râu, pe 
la Borisovo. Pentru că acolo se află un pod. 

Mai întâi însă, trebuie să ajungă până acolo. 

încalecă. Ruşii sunt la Krasnoe, pe ruta care, prin 
Orcha, Tolokin, Krupki, duce la Borisovo. 


Aude focuri de armă. La Krasnoe sunt lupte. 
Trebuie să treacă. Ruşii sunt încleştaţi, corp la corp. 
Trec. Din casele din Krasnoe se aud urletele răniților 
abandonaţi. 

Se caţără acum pe o pantă. Ultimii cai se culcă, 
alunecă, trag după ei oameni. Nimeni nu reuşeşte să 
împingă piesele de artilerie rămase. Abandonate, 
arse. Pământul este o oglindă de gheaţă, în vârful 
pantei, trebuie să se lase să alunece în jos, căci nu te 
poţi ţine drept pe polei. Dar trebuie să avanseze. 

Voi înainta chiar târâş dacă va fi nevoie. 

Este joi, 19 noiembrie 1812. Unde e mareşalul 
Ney? A ajuns la Smolensk cu ariergarda pe care o 
comandă? A fost prins, ucis? Sau a reuşit să scape de 
ruşi şi a trecut Niprul? 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 73 

„Aş da cele trei sute de milioane în aur pe care le 
am în pivnițele de la Tuileries, ca să-l salvez!" zice 
Napoleon. 

Tace. Merge de colo până colo prin încăperile 

mănăstirii iezuiţilor din Orcha, unde face popas 
câteva ore. Totul este îngheţat. 
Vântul aruncă rafale de zăpadă tăioase precum lama 
de cuţit. La răstimpuri, oameni care se împleticesc 
pătrund pe bâjbâite în mănăstire şi se prăbuşesc 
lângă foc. Cazacii mişună peste tot. Ţăranii îi 
dezbracă, îi strangulează, îi torturează pe soldaţii 
care rămân în urmă. 

El ascultă, nu tresare. 

Ruşii sunt la Borisovo, anunţă cineva. Armatele 
lui Wittgenstein şi ale lui Ciciacov aproape că s-au 
unit. Soldaţii lui Ciciacov ocupă Borisovo, controlează 
singurul pod peste Berezina. Trupele lui Kutuzov şi 
Tormasov au ajuns şi ele la câteva leghe de fluviu. 

Stă nemişcat. 

Laţul se strânge. 

Zice, cu voce înfundată, cu capul lăsat în jos, că 
trebuie puse pe foc toate hârtiile sale. 

Apoi îşi revine. 

„Situaţia începe să devină gravă", îi spune lui 
Caulaincourt. 

îl fixează cu privirea. Aude strigăte. Ney a reuşit 
să treacă, răcnesc oamenii. Se alătură împăratului cu 
cele câteva mii de soldaţi în careuri. 

„înainte", zice Napoleon, „am aşteptat prea 
mult." 

Dacă Ney a reuşit să scape, cum să nu reuşesc şi eu ? 


Afară încă nu s-a luminat de ziuă. Dar zilele sunt 
atât de scurte, de numai câteva ore, că nu se ştie 


86 


MAX GALLO 
când începe şi când se sfârşeşte noaptea. 

Dă ordin să se adune în careu ceea ce a mai 
rămas din grena- dieri, din vânători, din Gardă. Cu 
aceşti oameni, dispune încă de o forţă rezonabilă. 

Merge în mijlocul lor. îl priveşte pe fiecare în ochi. 
Pe unii dintre vechii lui soldaţi îi recunoaşte. Au faţa 
neagră, din barbă le atârnă ţurţuri. 

De zile întregi sunt în mijlocul lor. Mareşalii mei, generalii 
mei merg cu mine. Şi niciun glas nu se ridică împotriva 
noastră. Suntem uniţi. 

îşi strânge garda săbiei în pumn. 

începe să vorbească, înălţându-şi glasul pentru a 
domina vântul. Buzele îi sunt amorţite. Temperatura 
trebuie să fie de -25 de grade. 

Natura este împotriva noastră, zice el, această 
iarnă timpurie şi geroasă, imprevizibilă. Ruşii ne 
aşteaptă la Berezina. Au jurat că niciunul dintre noi 
nu va trece înapoi fluviul. 

îşi scoate sabia, o flutură. îşi întăreşte vocea. 

„Jurăm, la rândul nostru, să murim mai degrabă 
cu arma în mână decât să nu mai revedem Franţa!" 

Ei urlă „Trăiască împăratul!". îşi înalţă baionetele 
şi căciulile în vârful săbiilor şi al puştilor. 

Vom trece. 


îl cheamă pe Bacler d'Albe. Nu mai au decât o 
singură hartă, dar Bacler d'Albe îşi poate aminti. 
Trebuie să caute un vad pe Berezina, din moment ce 
ruşii ocupă Borisovo şi unicul pod care există peste 
fluviu. Afară numai dacă trupele lui Oudinot reuşesc 
să recucerească oraşul. lată ordinul pe care trebuie 
să-l dea. De ele depinde salvarea armatei. Ce a mai 
rămas din ea! Peste 30 000 de cai au murit. Au fost 
distruse 300 de piese de artilerie. Regimentele s-au 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 73 
redus la câţiva oameni. Frigul şi foamea ucid. Cazacii 
au tăiat toate comunicațiile. 

— Sunt 15 zile de când n-am mai primit nicio 
veste, nicio ştafetă, zice el, şi sunt izolat cu totul. 

Un singur lucru ştiu: trebuie să trecem. Vom trece. 

Mai întâi, e necesar să liniştească oamenii. îi aude 
pe contele Daru şi pe marele mareşal Duroc care 
tăifasuiesc cu glas coborât, în timp ce el dormitează 
într-o cameră afumată dintr-o mănăstire, la Tolokin. 

Ce spun ei? 

— Ne gândeam la un balon, răspunde Duroc. Care 
s-o ducă pe Majestatea Voastră. 

— într-adevăr, situaţia este dificilă. Prin urmare, 
vă temeţi că o să ajungeţi prizonieri de război, 
întreabă el. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 87 

— Nu, nu de război, răspunde Duroc. Căci nu-i vor 
pregăti o soartă atât de bună Majestății Voastre. 

îşi duce mâna la piept. Simte în palmă fiola cu 
otravă pe care i-a dat-o doctorul Ivan. încă nu e 
momentul să moară. 

— Lucrurile sunt intr-adevăr grave, reia el 
ridicându-se. Chestiunea se complică. Kutuzov este 
aproape, Minskul a căzut. Cu toate astea, tot eu sunt 
mai puternic decât inamicul. 

întinde braţul pentru a-i permite lui Constant să-i 
coasă mantaua îmblănită. 

— Am mai multe mijloace decât îmi sunt 
necesare, reia el, să trec peste armata ruşilor, dacă 
forţele lor sunt singurul obstacol. 


Miercuri, 25 noiembrie 1812, află că trupele 
mareşalului Oudinot i-au alungat pe mşi din 
Borisovo. 

Porneşte la drum fără să mai întârzie. Pare că 
dintr-odată frigul s-a mai domolit. De la distanţă, 
zăreşte Berezina care, pe o lăţime de 100 de metri, 
curge cu valuri înspumate, antrenând blocuri de 
gheaţă. în urmă cu câteva ore, ar fi putut să treacă 
fluviul îngheţat, la fel cum trecuse Ney Niprul. Acum, 
va fi nevoie de un vad, de un pod. 

Ruşii l-au ars pe cel de la Borisovo. 

în depărtare, distinge prin ceaţă  siluetele 
cazacilor. Le aude răcnetele, îi vede repezindu-se 
asupra grupurilor izolate, jefuind căruţe. 

Trebuie să treacă, repede, înainte să ajungă 
Kutuzov sau să fie atacat de Wittgenstein şi Ciciacov. 
Trebuie, aşadar, să construiască un pod, mai multe 
poduri. Se nelinişeşte. Armata, precum o gloată 
dezorganizată, începe să se închege încet-încet pe 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 81 
malul stâng al Berezinei. Destinul se măsoară aici în 
ore, în minute, şi nu în zile sau săptămâni. 

Se caţără pe malurile fluviului. Priveşte apa care 
curge, care ar fi putut, ar fi trebuit să fie îngheţată. 

S-ar spune că niciunul dintre elementele naturii nu mi-a 
fost favorabil. 

înaintează pe podul distrus. Se opreşte privind în 
golul de sub el. Bârne carbonizate se leagănă în apă. 
Se poate opri destinul aici? îl recunoaşte pe 
generalul Corbineau, care a servit vreme îndelungată 
în Spania, care vine cu divizia sa pentru a respinge 
trupele lui Wittgenstein. Corbineau se apropie. 
Cunoaşte un vad pe Berezina, explică el. Tocmai l-a 
trecut. Râul, în locul acela, are 100 de metri lăţime şi 
doi metri adâncime. Un ţăran pe care l-au arestat le- 
a divulgat trecerea din faţa satului Studianka. 

Deodată, Napoleon îşi aminteşte. în 29 iunie 
1708, pe-acolo a traversat Berezina regele Suediei, 
Carol al Xil-lea, după campania sa în Ucraina. 

lată cum intervine destinul. 

Se duce în galop până la vad. Trebuie întinse 
două poduri, unul pentru infanterie, celălalt pentru 
artilerie. Simte că va reuşi să scape din cursă. Că nu 
se va lăsa încercuit de cele patru armate ruse. 

Este însă momentul decisiv, în care întreaga 
energie trebuie să se concentreze pe acţiunea la 
care se gândeşte de zile întregi. 


Trebuie, spune el, să-i păcălim pe ruşi, să 
mergem spre Borisovo, să-i facem să creadă că 
armata va trece pe-acolo, şi, în timpul acesta, să 


construim podurile. 

îl convoacă pe generalul Eble. 

îl cunoaşte pe acest bătrân ofiţer, artilerist la 
origine, ca mine, şi care comandă trenul de pontonieri al Marii 


98 MAX GALLO 
Armate. S-a distins în Germania, în Portugalia. Jerome îl 
numise ministru de Război în regatul său, Westfalia. A 
preferat să se alăture Marii Armate. L-am văzut la lucru cu 
ocazia atacului de la Smolensk. 

Totul depinde acum de el şi de oamenii lui. Apa 
este rece ca gheaţa. El ştie asta. Pontonierii sunt 
flămânzi. Dar trebuie să construiască aceste poduri. 
Au în mâinile lor soarta a ceea ce mai rămâne din 
Marea Armată. 

îi trece în revistă. Sunt încă soldaţi. 

îi vede cum se pun pe treabă, cu trupul cufundat 
în râu, apoi alunecând pe mici plute, cu braţele în 
apă, înfundând stâlpii şi căpriorii de sprijin. 

Rămâne pe pod întreaga zi. Le vorbeşte. Le 
distribuie el însuşi vin. Joi, 26 noiembrie 1812, la 
două după-amiaza, primul pod es- te terminat. 

Napoleon stă la intrarea pe pod. Mai întâi vor 
trece trupele lui Oudinot, care sunt încă în formaţie 
militară. Ele strigă: „Trăiască împăratul!" Ele vor 
respinge, odată ajunse pe malul drept, ruşii Ini 
Ciciacov, pentru a deschide trecerea celorlalte 
corpuri de arma- lă. Corpul lui Davout traversează, 
cu muzica în frunte. Mareşalul Victor va rămâne pe 
malul răsăritean pentru a-i ţine piept lui Kutuzov, iar 
divizia generalului Partouneaux trebuie să se sacrifi- 
ce la Borisovo ca să-l împiedice pe Wittgenstein să 
avanseze spre Studianka. 


Napoleon e calm. Nu va fi prizonier. în această zi 
de vineri, 27 noiembrie 1812, stă la intrarea pe pod, 
în vreme ce Garda trece pe malul drept. 

Vede apropiindu-se trăsura mareşalului Lefebvre, 
dar înăuntru se află o femeie pe care o recunoaşte, 
este actriţa franceză Louise Fusil, care nu a vrut să 
rămână la Moscova unde trăia de mai multă vreme. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 81 

„Nu vă fie teamă", zice el cu glas ferm, „haideţi, 
haideţi, curaj." 

Ştie însă că totul se poate schimba de la un minut 
la altul. Podul pe care trece artileria s-a rupt deja, a 
fost reparat, s-a rupt din nou şi din nou a fost 
reparat. Trupele ruseşti atacă. Vor bombarda podu- 
rile. Cum vor trece aceşti 15 000 de codaşi, soldaţii 
izolaţi, cei care nu se grăbesc să treacă nici atunci 
când podurile sunt goale şi care preferă să-şi frigă 
bucata de cal campând pe malul estic? 

Vede trecând fluviul ceea ce a mai rămas din 
cavalerie, fiecare cal cu câte un infanterist pe crupă 
înotând pe lângă pod. 

Rămâne multă vreme aşa, în timp ce noaptea 
coboară din- tr-odată şi vântul se  înteţeşte. 
întunericul este de cerneală, frigul n-a fost niciodată 
atât de puternic, în jur de -30 de grade. Berezina va 
fi din nou prinsă de gheţuri. lar ruşii o vor traversa 
chiar dacă podurile sar în aer. 

Se retrage încet, trece pe malul vestic. 


80 


MAX GALLO 

Mi-am făcut datoria. 

I-am scos din Rusia pe toţi care se mai numesc soldați. 

Acum că ceea ce a mai rămas din armată a scăpat de ce a 
fost mai rău, a trecut fluviul, am alte îndatoriri. Să reconstitui 
o armată, să pregătesc campania următoare. 

Instalându-se într-o cabană la Zapiwski, la o 
jumătate de leghe de Berezina, îi spune lui 
Caulaincourt: 

„în situaţia actuală, nu mă pot impune Europei 
decât din palatul Tuileries." 

Trebuie să se întoarcă la Paris. 


Să nu se mai gândească la malul estic al 
Berezinei, unde hoarda celor rămaşi în urmă, a celor 
care nu mai pot sau nu mai vor să meargă în 
formaţie, va începe să treacă de-a valma pe poduri. 
Obuzele ruşilor au început să cadă. Le aude deja. 

Nu vrea să le audă. Trebuie să privească drept 
înainte, spre Paris, să organizeze plecarea. 

în câteva zile, va putea comunica din nou cu 
Vilna, cu Mayence, cu Parisul. 

îi scrie Măriei-Luiza: 

„Buna mea prietenă, 

Ştiu că la trei zile de aici mă aşteaptă 15 ştafete. 
Voi găsi acolo, aşadar, 15 scrisori de la tine. Sunt 
destul de întristat la gândul că îţi va fi foarte greu să 
stai atât de multe zile fără veşti de la mine, dar ştiu 
că în situaţii limită pot conta pe curajul şi pe 
caracterul tău. Sănătatea mea este perfectă. Timpul, 
rău şi foarte friguros. Adio, dulcea mea prietenă, 
două pupicuri pentru micul rege din partea mea. Fii 
sigură de tandreţea sentimentelor soţului tău. 

Nap.“ 


Pentru moment, nu poate să-i spună împărătesei 
nimic în plus. însă va trebui să intervină în forţă, 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 81 
primul, în opinia publică, pentru a o feri de zvonuri 
care s-o tulbure, s-o revolte, s-o întărâte. îşi va face 
apariţia în postura de salvator, coagulând toate 
energiile în jurul său. 

Are datoria să pregătească toate astea. Să-l 
avertizeze pe Maret, care se află la Vilna, despre 
starea armatei. Nu are sens să uzeze de subterfugii 
cu acest ministru care trebuie să acţioneze! 

„Armata, îi scrie el, este numeroasă, dar se află 
intr-o debandadă înfiorătoare. Sunt necesare 15 zile 
pentru a o aduna sub drapele, dar 15 zile, de unde 
să le luăm? Frigul şi privaţiunile au destabilizat 
această armată. Vom ajunge la Vilna. Vom putea s-o 
ţinem sub control? Dacă vom fi atacați în primele 8 
zile, mă îndoiesc că vom putea rezista pe poziţii 
acolo. Alimente, alimente, alimente, fără ele nu 
există orori la care să nu se dedea această gloată 
indiscipli- nată... Dacă nu veţi reuşi să ne asiguraţi 
100 000 de raţii de pâine la Vilna, îi plâng de milă 
acestui oraş." 


El nu va mai fi acolo. 

Trebuie să plece în orele imediat următoare. Dar 
trebuie păstrat secretul. 

Miercuri, 2 decembrie 1812, îl convoacă pe unul 
dintre aghio- tanţii săi, Anatole de Montesquiou. îl 
apreciază pe acest tânăr devotat, care s-a luptat 
vitejeşte la Wagram şi a cărui mamă este guver- 
nanta regelui Romei. îi înmânează o scrisoare. Pentru 
împărăteasă. 

„Vei pleca fără întârziere la Paris. îi vei da 
personal scrisoarea împărătesei." 

Napoleon măsoară cu paşi mici magherniţa care îi 
serveşte de cameră. Este tot ce s-a găsit mai de soi 


102 MAX GALLO 
în acest târg, Sedlicz. 

„Vei anunţa pretutindeni sosirea a 10 000 de 
prizonieri ruşi", reia el, „şi victoria obţinută la 
Berezina, în urma căreia am capturat 6 000 de 
prizonieri ruşi, 8 drapele şi 12 tunuri." 

Napoleon tace o bucată de vreme. Cele care au 
obţinut acest succes sunt trupele lui Oudinot, apoi 
ale lui Victor. Soldaţii lui Victor au traversat ultimii 
podurile, făcând pârtie prin gloata celor rămaşi în 
urmă. Apoi duminică, 29 noiembrie, la 9 dimineaţa, 
Eble a dat foc podurilor. Berezina ducea cu ea sute 
de cadavre, iar cazacii invadau malul estic, unde 
rămăseseră mii de oameni abandonaţi. Aşa a fost. 

îi cere lui Montesquiou să aştepte. Va dicta 
Buletinul nr. 29 al Marii Armate, pe care Montesquiou îl 
va preda arhicancelarului Cambaceres, pentru a-ı 
tipări şi publica în Le Moniteur. 

„Voi spune tot", murmură Napoleon. „E mai bine 
ca detaliile să se ştie de la mine decât din scrisori 
particulare." 

începe să dicteze. 

„Manevrele armatei s-au executat perfect la 
început, însă frigul s-a înăsprit subit; drumurile au 
fost acoperite de polei, peste 30 000 de cai au pierit 
în câteva zile... Trebuia să mergem ca să nu fim 
forţaţi să facem faţă unei bătălii care, în lipsă de 
muniții, era de nedorit pentru noi. Inamicul, care 
vedea pe drumuri urmele acestei groaznice 
calamităţi care lovea armata franceză, încerca să 
profite.  Trimiteau cazaci, această  mizerabilă 
cavalerie, care înconjurau coloanele şi atacau 
precum arabii din deşert furgoanele şi vehiculele 
izolate... Oameni pe care natura nu i-a călit 
îndeajuns pentru a se ridica deasupra încercărilor 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 81 
sorții şi ale norocului s-au văzut depăşiţi, şi-au 
pierdut avântul şi buna dispoziţie şi nu vedeau decât 
nenorociri şi catastrofe... Armata are nevoie de 
restabilirea disciplinei, de refacere, de reconstituirea 
cavaleriei... împăratul a mers tot timpul în mijlocul 
Gărzii sale... Ofițerii cărora le rămânea un cal au fost 
adunaţi pentru a forma un escadron sfânt, comandat 
de generalul Grouchy şi aflat sub ordinele regelui 
Neapolelui. El nu-ı pierdea din ochi pe împărat în 
toate acţiunile." 

Se opreşte câteva momente din dictare. 

Asta ține de trecut. Trebuie ca toţi să ştie că voi lua din 
nou în mână toate treburile Imperiului. 

„Sănătatea Majestății Sale nu a fost nicicând mai 
bună", adaugă el. 

Câţiva ticăloşi descreierați, precum Malet, au anunţat 
moartea mea. Unii l-au crezut. 

lată-mă. 

îi înmânează lui Montesquiou textul Bu/etinului. 
Aghiotantul va pleca neîntârziat cu o escortă. 

îl priveşte îndepărtându-se. 

Montesquiou va ajunge la Paris cu câteva zile înaintea 
mea. Ziarele vor publica până atunci Al 29-lea Buletin al 
Marii Armate. Toti vorji copleșiți. Se va comenta. Eu voi 
apărea dintr-odată şi se vor regrupa în jurul meu. Acest efect 
îl va anula pe celălalt. 


Joi, 3 decembrie, la Molodechno, gerul este atât 
de năprasnic încât, în apropierea casei unde va 
înnopta, fierarii lucrează cu mâinile bandajate, 
deoarece chiar şi la focul din forjă degetele riscă să 
degere în momentul în care potcovesc caii. 

Depeşele a 14 ştafete sunt aici. Le parcurge 
rapid. Franţa este liniştită. Opinia publică are 


104 MAX GALLO 
încredere în împărat. Tocmai de aceea trebuie să 
ajungă cât mai repede la Paris, să devanseze valul 
de veşti proaste, de doliu, de dispariţii. Se întoarce 
spre  Caulaincourt. îşi ţine mâinile aşezate pe 
scrisorile de la împărăteasă. 

„Aceste circumstanțe dificile", zice el, „ii 
formează judecata, îi dau aplomb şi o consideraţie 
care îi va atrage simpatia naţiunii. Este femeia care 
îmi trebuia, blândă, bună, iubitoare, aşa cum sunt 
femeile germane. Nu se amestecă deloc în intrigi, e 
ordonată şi se ocupă numai de mine şi de fiul ei.“ 

Se apleacă, începe să scrie: 

„Buna mea prietenă, ţi l-am trimis ieri pe Anatole 
de Montesquiou, care îţi va da veşti dspre regiunea 
aceasta. M-am gândit că îţi va face plăcere să vezi 
pe cineva cu care poţi discuta despre ceea ce te 
interesează. Corespondenţa regulată va pleca într-o 
oră. Voi răspunde la 20 dintre scrisorile tale, căci 
contez pe 20 de ştafete într-o oră. Addio, mio bene. 

Al tău Nap.“ 


Nu-i voi spune nimic despre plecarea mea sau despre 
sosirea mea inopinată. Trebuie să traversez fără probleme 
Polonia, Prusia şi Germania, să apar în Paris ca fulgerul. 

îl cheamă pe Berthier, vechiul său camarad de 
arme, eficientul şef de stat-major, atât de des ocărât, 
dar indispensabil. 

El va rămâne aici, alături de Murat, pe care îl desemnez 
să conducă armata în lipsa mea. 


94 MAX GALLO 

Berthier se pune pe plâns. Nu şi-a părăsit 
niciodată împăratul, niciodată, repetă el. 

Asta e. Murat va avea nevoie de el. 

Napoleon îi strânge pe mareşali. Murat, Ney, 
Mortier, Davout, Lefebvre, Bessieres. Berthier, livid, 
aspiră pe nas cu zgomot şi îşi lasă capul în pământ. 

Caulaincourt îşi încrucişează braţele. 

Vor accepta cu toții plecarea mea, indiferent ce gândesc. 

Ei ştiu că nu mă despart de ei din rațiuni meschine. M-au 
văzut sub gloanțe şi în mijlocul cazacilor. M-au însotit în 
deşert şi în ninsoare. M-au văzut culcăndu-mă ca un soldat, 
iar aici, în acest cătun, Smorgon, în 5 decembrie 1812, stau 
în aceleaşi condiţii ca şi ei, ceva mai bine decât un grenadier. 

Nu plec pentru a fugi de război, pentru a dezerta 
în faţa primejdiei. 

Mă vor învinui de orice, dar nu de laşitate sau de 
lipsă de curaj! 

Plec pentru a reconstitui o armată de 300 000 de 
soldaţi. Nu armatele ruse ne-au învins. Le-am bătut 
la Borodino, la Krasnoe, la Berezina, la fel cum le-am 
bătut la Austerlitz, la Eylau şi la Friedland. Frigul, 
iarna care i-a surprins cu precocitatea şi duritatea ei 
până şi pe ţăranii lor, provocând pierderi grele 
armatelor ruse - după cum au declarat prizonierii -, 
au fost singurul factor care ne-a forţat retragerea. 

La primăvară, vom susţine o altă campanie. 
Victorioasă. 


îl ia pe Berthier deoparte. 

„Vom răspândi zvonul că am pornit spre Varşovia 
împreună cu corpul austriac şi cu corpul al 7-lea", îi 
zice în şoaptă. „După 5 sau 6 zile, în funcţie de 
împrejurări, regele Neapolelui va da un ordin de zi 
pentru a aduce la cunoştinţă armatei că, fiind nevoit 
să plec la Paris, i-am încredinţat comanda." 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 95 

îi cheamă apoi, unul câte unul, pe aghiotanţi, pe 
mareşali. Fiecare cu misiunea sa. Lauriston la 
Varşovia, Rapp la Dantzig. îi ţintuieşte cu privirea. Nu 
vrea animozităţi, ezitări. îi va supraveghea de la 
Paris. 

Verifică apoi împreună cu Caulaincourt pregătirile 
pentru plecare, fixată pentru sâmbătă, 5 decembrie 
1812, ora 22. 

Caulaincourt va urca alături de Napoleon în 
trăsura trasă de cei mai buni 6 cai din grajdurile 
imperiale. Contele Wonsowicz, care va servi de 
translator, Roustam şi doi însoțitori vor merge călare 
pe lângă trăsură. 

Vrea să fie urmat de o trăsură în care vor sta 
marele mareşal Duroc, contele Lobau, un valet în 
livrea şi un lucrător. 

Secretarul, baronul Fain, ministrul de stat Daru, chirurgul 
meu Yvan, valetul meu Constant şi Bacler d'Albe mă vor urma 
cu o altă trăsură. Voi fi însoțit de 200 de oameni din Gardă. Să 
se pregătească poştele şi caii. 

Trebuie să fie un secret absolut. 

Sâmbătă, 5 decembrie, cu câteva ore înainte de 
plecare, îi scrie Mariei-Luiza. 

„Draga mea, 

Am primit scrisoarea ta din 24. Sunt foarte afectat 
de toate grijile tale, care vor mai dura cel puţin 15 
zile; cu sănătatea stau mai bine ca oricând. Trebuie 
să fi văzut din buletine că, fără să meargă la fel de 
bine precum aş fi vrut, în momentul de faţă treburile 
nu îmi merg rău. 

Este un frig aspru. în câteva zile mă voi ocupa de 
voiajul tău, pentru a ne revedea curând. Păstrează-ţi 
speranţa şi nu-ţi face griji. 

Addio, mio bene, al tău, 

Nap." 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 95 
în cel mult 15 zile va deschide uşa camerei sale. 


Partea a treia 


Am făcut o mare greşeală, 


dar voi avea mijloacele s-o repar 
5 decembrie 1812 - 15 aprilie 1813 


Repede, repede, repede! îl presează pe 
Caulaincourt care stă aşezat lângă el. îi grăbeşte pe 
vizitii. Acum, că trăsura a plecat, ar vrea să fie deja 
la porţile de la Tuileries şi să nu mai aibă decât de 
urcat treptele terasei. Repede! Ce fac caii? Pentru ce 
tărăgănează atât şefii de poştă? îl împinge pe 
Caulaincourt, coboară. Se împiedică, fiindcă e 
încotoşmănat într-un sac din blană de urs. Poartă 
cizme îmblănite, o şubă dublată cu blană, mănuşi, o 
căciulă înfundată până sub sprâncene, care îi 
acoperă urechile. Şi totuşi, îi este frig. Dârdâie. Se 
uită la cavaleriştii din escortă care se deplasează cu 
dificultate. Caii derapează pe polei. Le tremură 
picioarele. Oamenii au membrele îngheţate. Cât să 
fie temperatura? -20, -30 de grade? Obrazul lui 
Caulaincourt este acoperit cu mici ţurţuri, sub nas, 
pe sprâncene, pe gene. 

Repede, repede, repede. 


Sâmbătă, 5 decembrie 1812, către miezul nopţii, 
au avut o primă schimbare de cai la Ozmania. La 
două ore de mers de Smorgoni, escorta s-a redus la 
câţiva oameni. Cine să reziste pe frigul ăsta? 
Trăsurile ocupate de Duroc, Constant, Fain, de toţi 
cei care îl însoțesc, n-au ajuns. De pe înălțimile care 
înconjoară oraşul se trage. Cazacii infestează 
această ţară. Şi tot aşa va fi atâta vreme cât nu vor fi 
părăsit Rusia. Mai are apoi de traversat o porţiune 
din Prusia, putând fi ţinta vreunei ambuscade dacă 


se va şti că împăratul merge noaptea, foarte slab 
apărat. 


LI Aăminteşte de reîntoarcerea din Egipt, când 
trebuia să evite vasele englezeşti care patrulau în 
Mediterană, de-a lungul coastelor. Reuşise să treacă. 
Acum, va traversa Europa. Va ajunge la Paris, 
este foarte sigur de asta. Lucrurile sunt mult mai 
uşoare pentru el, de-acum. Crede asta. 
Repede. 


lată Vilna. Un revărsat de zori înghețat. Trăsura s- 
a oprit la periferie. împăratul ar putea fi recunoscut 
în oraş. Se face şi mai frig. în sfârşit, îşi face apariția 
ministrul Maret. A dat un bal cu o seară în urmă! Şi la 
o oră de mers, soldaţii mor de frig şi de foame. Oare 
Maret nu îşi dă seama că, atunci când această gloată 
dezlănţuită va tăbări asupra oraşului, va fi ca un 
talaz furios şi că în spatele lui, în acelaşi timp cu el, 
vor năvăli cazacii? 

Repede, repede. 

Se cufundă din nou în această zi atât de scurtă, 
atât de întunecoasă, încât pare o noapte înşelătoare. 
în stratul de zăpadă de pe drum roţile patinează, se 
afundă. înaintează cu greu. Şi e deja noapte. Trăsura 
este un bloc de gheaţă. Trec Niemenul la etapa de la 
Kovno. Servesc o masă caldă. Pornesc din nou la 
drum. Trăsura trebuie împinsă, fiind blocată în 
zăpadă. Şi frigul devine tot mai pătrunzător. Ţurţurii 
de pe obraz sunt tot mai grei. Pielea arde şi se 
întinde. 

Aici să se oprească oare destinul meu ? 

Toate deciziile, încercările, pericolele, pentru a sfârşi în 
capcana de zăpadă, la frontiera dintre Rusia şi marele ducat 
al Varşoviei? 

La poşta de la Gragow, îl muştruluieşte pe 
Caulaincourt. Trebuie găsit un mijloc de a merge mai 


102 MAX GALLO 
repede. 

în sfârşit! Caulaincourt a cumpărat o sanie 
acoperită de la un conte pe nume Wybicki. 
Binecuvântat fie acest om. 

Napoleon se instalează în sanie. Cu o mişcare a 
capului, îl întrerupe pe Caulaincourt, care regretă că 
trebuie să abandoneze trăsura, strictul necesar 
pentru împărat, care îi spune că sania va merge mai 
repede, dar că disconfortul, după câteva ore de 
mers, riscă să devină de nesuportat. Şi vor fi mai 
puţin feriţi de frig decât în trăsură. 

Repede. Sania porneşte în sfârşit, alunecă uşor 
pe zăpadă, goneşte spre Varşovia, care se află la 
numai două sau trei zile de mers. 


Acum că traversează marele ducat al Varşoviei, 
are impresia că ce a fost mai greu a trecut. 
Regăseşte locuri unde a fost primit în | riumf. La 
Curtea din Varşovia, a prezidat baluri, a organizat pa- 
rade. Are un fiu născut de o poloneză. Maria 
Walewska, Maria! Se gândeşte o clipă că ar putea s-o 
revadă pentru o noapte. Alungă pe loc din minte 
acest gând fugar. Trebuie să ajungă la Paris la o zi, 
cel mult două de la publicarea Bu/etinu/ui nr. 29 al Marii 
Armate, care relatează despre campania din Rusia. 

„Dezastrul nostru va face mare vâlvă în Franţa", 
zice el, „dar sosirea mea va contracara efectele 
supărătoare." 

Are nevoie să vorbească. Ce să facă în timpii 
morţi ai călătoriei? Să doarmă? Cu greu, dacă frigul 
şi nerăbdarea abia îi lasă câteva minute de răgaz să 
aţipească. Şi, de altfel, nu poate suporta ideea că o 
surpriză, de orice natură ar fi ea, l-ar trezi în mod 
brutal din somn. E pregătit pentru orice şi, deseori, 
cu o mişcare discretă, îşi pipăie pistoalele aşezate la 


îndemână. NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 1 


„Ruşii", Zice el, „sunt un flagel pentru toate 
popoarele. Războiul împotriva Rusiei este pe de-a- 
ntregul în interesul Vechii Europe şi al civilizaţiei. în 
Europa nu mai există decât un singur duşman. Acest 
duşman este colosul rus." 

Cunoaşte aria pe care o fredonează Caulaincourt. 

Dacă stai să-i asculti, dar nu e decât vocea unui cor, eu aş 
fi ambițiosul care vrea să instituie monarhia universală, care 
impune întregii Europe un sistem fiscal Îîmpovărător, acela 
care a stabilit în Germania o inchiziţie exagerată şi, mai mult, 
omul care sufocă națiunile! 

Eu! 

Caută să-l prindă pe Caulaincourt de ureche, 
pipăind pe sub bonetă. N-o găseşte şi îi dă o palmă 
amicală pe obraz şi după 
ceafa. Omul acesta nu e prea iute la minte, s-a lăsat 
îmbrobodit de Alexandru, este prieten cu Talleyrand, 
în schimb este un bun termometru al ideilor la modă 
care se vehiculează în Europa tradiționalistă! 

„Anglia este cea care m-a întărâtat", reia 
Napoleon, „ea m-a forţat să fac tot ce-am făcut până 
acum. Se spune, şi dumneata eşti primul care o 
spune, că abuzez de putere. Admit acest reproş, dar 
o fac în interesul general al continentului european. 
Dacă aş învinge Anglia, Europa m-ar binecuvânta. 
Europa nu vede pericolele reale! Toţi se ridică 
împotriva Franţei! Nu vor să vadă decât armatele 
sale, de parcă Anglia n-ar fi şi ea la fel, dacă nu şi 
mai amenințătoare." 

Tace o vreme, încearcă să privească împrejur. 
însă pânza de cort e îngheţată bocnă, geamurile sunt 
acoperite de gheaţă. Mai bine să vorbească. Şi când 
te gândeşti că Europa nu a acceptat Franţa cea 
nouă. 


104 MAX GALLO 

Regii se folosesc de pasiuni pentru a combate 
legile cele mai drepte, cele mai liberale. lată, de fapt, 
resortul acestor coaliţii împotriva mea. 

Dar totul se va schimba din nou. 

„începe o nouă eră, ea va aduce independenţa." 

Oftează. 

„Nu am o apetenţă mai scăzută decât oricare 
altul pentru plăcerile vieţii. Nu sunt un Don Quijote 
pentru care căutarea aventurii este o necesitate. 
Sunt o fiinţă raţională care nu face decât ceea ce 
consideră că este util. Singura diferenţă între mine şi 
ceilalţi suverani este că pe ei dificultăţile îi fac să se 
oprească, pe când mie îmi place să trec peste ele, 
atunci când îmi pare evident că scopul este uniri 
măreț, nobil, demn de mine şi de națiunea pe care o 
conduc." 

Parcă nu mai e chiar atât de frig. Vorbitul 
încălzeşte. 

„Ce ne-a răpus este iama", murmură el. „Suntem 
victimele climei. Timpul frumos m-a înşelat. Dacă aş 
fi pornit cu două săptămâni mai devreme, armata 
mea ar fi acum la Vitebsk. Le-aş fi dat cu tifla ruşilor 
şi profetului dumitale Alexandru!" 

Trăsura încetineşte, apropiindu-se de Varşovia. 


„Totul a AOREFRSU it NEMUSFORUL PWSGÂNTAjEENALL „Am 
fost rău servit la Varşovia. Abatele de Pradt, în loc să 
mă înfăţişeze ca pe un mare suzeran, s-a temut şi m- 
a prezentat ca pe unul periculos şi care se dă mare." 

Deodată, îi face semn vizitiului să oprească sania. 
în ciuda gheții, a recunoscut podul Praga, de pe 
Vistula. 

A ajuns la Varşovia. Caulaincourt îl informează că 
a fost prevăzut un popas de câteva ore la hotelul 
Angliei, din strada Saules. 

Napoleon vrea să urce pe jos în cartierul 
Cracovia, pe cea mai mare stradă din oraş. Gerul 
este prea aspru pentru ca rarii trecători să se 
oprească, chiar dacă şuba de catifea verde cu 
brandem- burguri aurite şi căciula uriaşă din zibelină 
atrag atenţia. 

„Am străbătut strada asta altădată, la o 
grandioasă trecere în revistă a trupelor", zice el 
mergând cu paşi repezi. 

Nu are nicio nostalgie. Faptul că se află la 
Varşovia îl înveseleşte. Viaţa merge înainte. Şi el 
împreună cu ea. 

Intră într-o sală mică, situată la parterul hotelului 
Angliei. Caulaincourt vrea ca storurile să fie coborâte 
pe jumătate, pentru a proteja anonimatul. O 
servitoare neîndemânatică se străduieşte să aprindă 
un foc de lemne verzi, care mustesc de apă. Fumul 
invadează încăperea. 

Ce aşteaptă? Vrea să ia masa, să-i vadă pe de 
Pradt şi pe câţiva miniştri ai marelui ducat al 
Varşoviei şi să plece mai departe. 

în sfârşit, abatele de Pradt soseşte, cu chipul său 
ipocrit, cu servilismul său de curtean. încearcă să se 
justifice că nu a reuşit să-i trezească mai devreme pe 
polonezi pentru a-i trimite să se bată cu ruşii! 


106 MAX GALLO 
Pretinde că a întâmpinat cele mai mari rezistenţe la 
apelurile sale. 

De Pradt căuta de fapt, ca atâţia alţii, să-şi 
asigure o „popularitate imbecilă". 

— Ce vor aşadar polonezii? îl întreabă Napoleon. 
Pentru ei m-am bătut şi mi-am cheltuit averile. Dacă 
nu vor să lupte pentru cauza lor, entuziasmul pe care 
l-au manifestat pentru reînvierea naţiunii lor este 
inutil! 

— Ei vor să fie prusieni, murmură de Pradt. 

— De ce nu ruşi? 

Abatele îi provoacă indignare. Acest diplomat s-a 
temut de ruşi pe durata întregii campanii. Din 
moment ce nu i-a îndemnat pe polonezi să se 
angajeze în luptă, înseamnă că nu a vrut să-i supere. 
Trebuie să-l dea afară. 

— Executaţi pe loc ordinul, îi zice lui 
Caulaincourt. 

Nu zăboveşte mai mult de câteva minute la masă. 

— Situaţia le dă apă la moară, murmură el. 
Nemulțumirea lor a primit satisfacţie, dar abatele m- 
a indispus. 

îi primeşte pe miniştrii polonezi. 

Ce fel de oameni sunt aceştia de se plâng la 
nesfârşit? Ce-i cu lamentările astea? 

Par să-mi poarte de grijă şi îmi zugrăvesc pericolele care 
mă pasc! 

— Odihna este făcută doar pentru regii trândavi, 
zice el în glumă. Mie îmi face bine oboseala. 

Cât despre armata lui, să nu-i poarte de grijă! Nu 
vor trece mai mult de trei luni şi va avea o armată la 
fel de numeroasă precum aceea cu care a început 
campania. Arsenalele sunt pline, iar la întoarcerea la 
Paris le va da o lecţie atât Vienei, cât şi Berlinului, 
dacă aceste capitale pleacă urechea la zvonuri. 


— Acum, CEARPSIFeR c NEMIRA DA EFÂNTA Edi Ide la 
Tuileries decâtiin fruntea armatei mele. 

Sania este pregătită. Să plece, să traverseze 
această bucăţică din Prusia, să vadă Rinul, Franţa! 


Noaptea s-a lăsat, mai neagră ca niciodată. Frigul 
şi vântul pătrund peste tot, în sacul din blană de urs, 
pe sub şubele pe care Caulaincourt le-a cumpărat la 
Varşovia. Napoleon se înfurie. Tună şi fulgeră contra 
lui de Pradt, contra polonezilor, contra politicii 
ipocrite a Prusiei. Ascultă pledoaria lui Caulaincourt 
în favoarea unora şi altora. 

„Dumneata vezi lucrurile ca un novice, nu 
înţelegi, nu pricepi nimic din afacerile politice." 

Adaugă apoi, cu glasul coborât: „De la sublim la 
ridicol nu este decât un pas, şi cea care judecă este 
posteritatea." 

Aţipeşte câteva minute, dar frigul e prea aspru. 
Trebuie să vorbească, să discute, să gândească cu 
voce tare. 

„Toţi se înşală“, începe el, „eu nu sunt ambițios. 
Nesomnul, oboseala, războiul nu mai sunt pentru 
vârsta mea. îmi doresc mai mult decât oricine patul 
meu şi odihna, dar vreau să-mi închei lucrarea. Pe 
lumea aceasta, nu există decât două alternative, să 
comanzi sau să te supui. Atitudinea adoptată de 
toate ţările împotriva Franţei mi-a dovedit că nu 
putea conta decât pe propria-i putere; în consecinţă, 
pe forţele sale. Prin urmare, am fost obligat să o fac 
puternică şi să întreţin permanent armate mari." 

Din senin, se nelinişteşte. Au intrat în Silezia 
prusiană, trebuie s-o străbată în cea mai mare 
viteză. Dintr-odată, un şoc. O talpă a săniei s-a rupt. 
Trebuie să se oprească la Kutno. 


108 MAX GALLO 

Un grup de oameni înconjoară sania, care este 
trasă de o alta, în care se află Constant şi Duroc. 
Subprefectul se apropie, face o plecăciune. E nostim 
să fie recunoscut astfel, în mijlocul nopţii şi al 
Europei, să citească în ochii soţiei şi ai cumnatei 
prefectului, două poloneze drăguţe, admiraţia şi 
entuziasmul, fericirea chiar. Ar fi nevoie de timp să le 
privesc, să le seduc, dar trebuie să dictez scrisori către Maret; 
degetele lui Caulaincourt sunt paralizate de frig şi eu, când 
încerc să scriu, nu pot trasa decât semne neinteligibile, într- 
atât de înțepenite, de neajutorate îmi sunt degetele. 


Pornesc din nou. Este deja vineri, 11 decembrie 
18x2. îl tracasează pe Caulaincourt. Cât mai au până 
la Posen? Când va primi depeşele de la Paris? 

Apoi se calmează. 

„Mă prefac mai răutăcios decât sunt din fire", zice 
el, „deoarece am remarcat că francezii sunt gata 
atunci să-ţi mănânce din palmă." 

Râde. 

„Le lipseşte seriozitatea şi, în consecinţă, este 
ceea ce le impune mai mult. Sunt considerat sever, 
chiar dur. Cu atât mai bine. Asta mă scuteşte de a fi 
aşa. Fermitatea mea trece drept insensi- 
bilitate. Cum acestei opinii i se datorează ordinea 
care domneşte, nu am de ce să mă plâng!" 

îl freacă pe Caulaincourt pe obraz cu vârful 
mănuşii. 

„Hai, Caulaincourt, sunt şi eu om. Am şi eu, orice 
ar spune unele persoane, sensibilitate, inimă, dar am 
o inimă de suveran. Lacrimile unei ducese nu mă 
înduioşează, dar suferinţele poporului meu mă 
impresionează. Vreau să-l văd fericit şi francezii vor 
fi fericiţi. Va fi belşug pretutindeni dacă voi mai trăi 


încă io ani." NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 1 


Oare va trai? în curând va intra în al 44-lea an de 
viaţă. Nu mai simte oboseala, durerile, răceala care l- 
au secătuit de vlagă în timpul bătăliei de la Borodino. 
Se simte puternic şi fericit, în ciuda frigului. Se 
îndreaptă spre Paris, spre Maria-Luiza şi spre fiul său. 

Simte nevoia să vorbească despre ei. Maria-Luiza 
e blândă, bună, zice el. O nemţoaică, Caulaincourt. 

Apoi continuă: „Belşug pretutindeni în 10 ani, da. 
Crezi că nu-mi place şi mie să aduc bucurie? Un chip 
mulţumit îmi face bine, numai că sunt obligat să mă 
apăr de această dispoziţie naturală, căci s-ar abuza 
de ea. Am dovedit-o nu o dată cu Josephine, care tot 
timpul îmi cerea câte ceva şi mă făcea chiar să cad 
în ambuscadele lacrimilor sale, acordându-i ceea ce 
ar fi trebuit să refuz." 

Numai în faţa Josephinei am cedat. 

„l-am cedat şi lui Fouche, care nu este decât un 
intrigant; are un talent remarcabil şi uşurinţă la scris, 
dar este un hoţ care ia cu amândouă mâinile. 
Trebuie să aibă milioane. A fost un mare 
revoluţionar, un om crud. Şi crede că îşi poate 
răscumpăra greşelile făcând pe protectorul 
foburgului Saint-Germain! Cât despre amicul 
dumitale Talleyrand, este un om veros, de o mare 
imoralitate, dar cu mult spirit şi cu siguranță cel mai 
capabil ministru dintre toți pe care i-am avut." 

Se întrerupe. Sania hârşâie pe pavaj. Au ajuns la 
Posen. în sfârşit o ştafetă, scrisori! 


Cutiile conţinând depeşele se află într-o cameră 
din hotelul Saxa. Repede. îl împinge pe Caulaincourt, 
smulge el însuşi sforile de la pachetele cu scrisori pe 
care începe să le desfacă, invitându-l 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 95 

pe Caulaincourt să o facă în continuare în timp ce 
el citeşte. Se miră parcurgând paginile. Franţa e 
liniştită. Poate chiar prea liniştită. 

„în condițiile actuale, această siguranţă e 
supărătoare", murmură el, „pentru că Buletinul nr. 29 
al Marii Armate o va bulversa complet. Incertitudinea 
ar fi fost de preferat. Ar fi pregătit-o pentru 
nenorociri." 

întinde mâna. Repede, altele. 

Citeşte cu voce tare scrisori de la împărăteasă, 
reia frazele care sunt legate de micul rege. 

„Nu-i aşa, Caulaincourt, că am o soţie bună?" 

începe să umble prin cameră, luând din nou 
scrisorile, co- mentându-le. A lăsat la urmă un 
pachet, cel de la Cabinetul negru, conţinând 
corespondenţa deschisă de spionii care lucrează în 
serviciul respectiv. Rânjeşte. 

„Ce imprudenţă! într-atât sunt de nesăbuiţi 
oamenii, încât să se confeseze astfel în scrisori 
despre care ar trebui să-şi închipuie că sunt deschise 
şi citite?" 

Face apoi o mutră dispreţuitoare. Sunt vorbe 
neruşinate ale unor oameni de la curtea sa, pe care 
i-a copleşit cu favoruri. 

„Nu am destulă stimă pentru ei ca să fiu, cum se 
spune despre mine, rău şi să mă răzbun. Hai, repede, 
plecăm." 


Sania porneşte din nou la drum. Ninsoarea 
abundentă acoperă întregul peisaj între Posen şi 
Glogow. Frigul este ceva mai puţin pătrunzător. 

„Ce ne facem, Caulaincourt, dacă suntem opriţi? 
Crezi că voi fi recunoscut? Crezi că se ştie că sunt 
aici? în Germania eşti destul de iubit, Caulaincourt, 
doar le vorbeşti limba." 


=A A%i, prusacii şi-ar da seama pe loc că el este 
împăratul şi nu un secretar pe nume Rayneval care 
călătoreşte împreună cu domnul Caulaincourt. 

„De teamă că aş putea să le scap", reia el, „sau 
că vor suporta represalii teribile ca să-mi dea dmmul, 
prusacii ar fi în stare să mă predea englezilor." 

Râde. 

„îţi închipui, Caulaincourt, cum ai arăta într-o 
cuşcă de fier, în piaţa din Londra, închis ca un negru 
nenorocit, destinat a fi hrană pentru muşte pentru că 
te-au uns cu miere?" 

Râde din nou îndelung, apoi devine dintr-odată 
serios. 

„Dar un asasinat secret, o ambuscadă ar fi simplu 
de organizat aici.“ 

îşi pipăie pistoalele. Caulaincourt le ţine la 
îndemână? 

Tace. Ajung la poşta de cai. Trebuie să aştepte. 
Noaptea e geroasă. Nu are decât doi jandarmi în 
escortă. 

„începe primul act din scena cuştii", zice el. 

lată caii. Pornesc din nou. Parcă niciodată nu a 
fost atât de frig. Trebuie să vorbească. Să iasă din 
noaptea aceasta penibilă, interminabilă, privind spre 
viitor, pregătindu-l deja în capul său, expri- mându- 
în idei şi cuvinte. Şi această lucrare nouă pe care o 
va întreprinde, această Franţă ca un eşichier pe care 
îşi va plasa pionii, îl stimulează. Ar vrea să facă deja 
prima mutare, pentru a da şah mat de data aceasta. 

„Voi fi prezent la Tuileries înainte de a se afla 
despre dezastrele mele şi despre faptul că au 
cutezat să mă trădeze", zice el. „Cohortele mele 
formează o armată de peste 100 ooo de oameni, cu 
soldaţi bine antrenați, comandaţi de ofiţeri destoinici. 
Am bani, arme, am cu ce să formez cadre bune; voi 


a ruţi şi 500 000 de oameni sub arme pe 
mâălurile Rinului, până în trei luni. Ceva mai mult va 
dura să adun şi să instruiesc cavaleria, dar dispun de 
ceea ce rezolvă orice lucru - de bani, în beciurile de 
la Tuileries." 


E neliniştit. Sania merge foarte încet. Viscolul a 
îngrămădit zăpada în troiene uriaşe. Bombăneşte. 

„Națiunea are nevoie de mine", zice el. „Dacă 
răspunde aşteptărilor mele, totul se va remedia cu 
promptitudine." 

încearcă să vadă drumul, dar se trage îndărăt, 
ghemuindu-se în şubă. 

„Se spune că iubesc puterea! Niciodată nu au fost 
atât de puţini prizonieri în închisori! Nici injurii, ură, 
partide, şi asta numai datorită mie. Ca Prim-consul, 
ca împărat, am fost suveranul 


poporului, HP gaVe ATIE PEREU SANAE EU său, 
fără să mă las deturnat de proteste sau de interesele 
feluritelor persoane. în franța se ştie asta. De aceea 
poporul francez mă iubeşte. Spun „poporul", adică 
națiunea, căci nu am favorizat niciodată ceea ce 
mulţi înțelegeau prin cuvântul «popor»; canaliile." 

Ridică din umeri. 

„Asta cică ar fi tirania mea, se spune că sunt tiran 
pentru că nu vreau să las câţiva intriganţi, câteva 
nebune să se vorbească despre i W i datorită unor 
conspirații de care îmi bat joc. Societatea saloanelor 
se situează dintotdeauna în poziția adversă 
guvernului. Critică toiul şi nu laudă nimic. Grosul 
națiunii este cel care apreciază corect. Vede că 
lucrez pentru gloria sa, pentru fericirea sa, pentru 
viitorul său. Dacă era să le fac pentru mine, mie ce- 
mi lipseşte? Ce-aş putea să-mi doresc? Am dat 
Europei legea. Am distribuit coroane. Am împărțit 
milioane, dar eu personal nu am nevoie de bani. 
Nimeni nu e mai dezinteresat decât mine în privinţa 
bunăstării materiale!" 


Este miezul nopţii, luni, 14 decembrie. După 
Gdrlitz, Bautzen, ajunge la Dresda. Umblă la 
întâmplare pe străzile oraşului în căutarea reşedinţei 
ministrului Franţei, însă oraşul, măturat de vânturi, e 
pustiu. 

Două ore! Două ore până să găsească această 
clădire de pe strada Perna! Şi trebuie să treacă fără 
întârziere la muncă, să dicteze, pentru ca depeşele 
să plece. Trebuie să-l avertizeze primul pe împăratul 
Austriei în legătură cu sosirea lui la Paris, pentru a- 
încredința că totul merge bine, că nu a fost învins. 

„în afară de o mare oboseală, sănătatea mea n-a 


fost Yibicând mai bună..." îi scrie părintelui Mariei- 
Luiza. „în câteva zile voi fi la Paris; voi rămâne acolo 
toate lunile de iarnă pentru a-mi vedea de treburile 
mele cele mai importante. 

Am deplină încredere în sentimentele Majestății 
Voastre. Alianţa pe care am stabilit-o formează un 
sistem permanent... Majestatea Voastră va face tot 
ce mi-a promis pentru a asigura triumful cauzei 
comune şi pentru a ne conduce neîntârziat la o pace 
onorabilă." 

Trebuie să-l îngrădesc pe împăratul Francisc, mult iubitul 
meu socru, în această alianță. lar cuvintele pot constitui 
împrejmuirea. 

Soseşte regele Saxoniei. Napoleon doarme de o 
oră. Regele ia loc în cameră. 

Câteva fraze pentru a-l linişti, pentru a-i arăta că rămân în 
continuare puterea care face legea în Germania. 

Porneşte apoi la drum, ajungând la Leipzig la 
sfârşitul zilei. 


Aerul este mai plăcut, zăpada aproape a dispărut 
din oraş. Se simte în formă. După izbele din Rusia, 
aceste case, colinele, clopotniţele aparţin unei lumi şi 
unui peisaj pe care le recunoaşte. Se plimbă încoace 
şi încolo prin piaţă şi în grădină timp de o oră, ia 
masa cu consulul Franţei la hotelul Prusia, apoi 
porneşte din nou la drum. 

La Weimar, vehiculul pe şine oferit de regele 
Saxoniei la Dresda se defectează. Trebuie să urce 
într-un cupeu de poştă. Ceva mai departe, schimbă 
trăsura şi caii. Şeful de poştă din Eisenach se mişcă 
încet, fără tragere de inimă. Trebuie ameninţat. 
Nevasta lui plânge, imploră. 

Când vor ajunge? 


Vrea să căfEQIBoă- ARER ERNE Mdi ramine de 
parcurs până la Rin, până la Paris. Câte ore, câte 
zile? 

Este miercuri, 16 decembrie. S-au scurs doar n 
zile de când a început călătoria, dar lui i se pare că e 
pe drum de luni întregi. 

îşi face apariţia un călăreț. Vehiculul se opreşte. 
Este Anatole de Montesquiou, care se întoarce de la 
Paris, care s-a întâlnit cu împărăteasa şi i-a înmânat 
textul Bu/etinului. Totul e în regulă, repetă el. 

în sfârşit, Rinul, Mayence, capitala 
departamentului francez Mont-Tonnerre! Napoleon 
este acasă. 

Şi iată un chip cunoscut, bătrânul mareşal Kellermann, 
care se fâstâceşte de emotie. Şi este o plăcere pentru mine 
sâ-l numesc duce de Valmy. 

Sunt acasă. 

Saint-Avold, Verdun, unde cinează joi, fy 
decembrie. Porneşte mai departe. Şi deodată, şocul. 
Osia vehiculului se rupe, la 500 de paşi de poştă. 
Merge pe jos. 

Sunt nevoit să cuceresc până la ultimul metru din acest 
drum. Dar sunt acasă. 

Respiră cu nesaţ aerul curat şi bun. Asta e iarnă? 
Aduce mai degrabă cu o primăvară rusească! 

La Château-Thierry, se relaxează pentru prima 
dată. în câteva ore îi va reîntâlni pe Maria-Luiza şi pe 
fiul său. întârzie mult timp cu toaleta, îşi alege 
uniforma  grenadierilor pedeştri, dar, râzând, se 
înveleşte cu şuba şi îşi pune pe cap boneta. Căci nu 
mai are la dispoziţie decât o trăsură descoperită, una 
dintre acele „crocante" care se bălăbănesc, dar care 
îi permit să ajungă la Meaux. 

Restul drumului, dacă va fi nevoie, îl va face pe 


joși 9%% de poştă îi oferă o rablă pe două roţi 
imense, o trăsură de poştă. Se închide bine. Pleacă 
mai departe. 

Vizitiul biciuieşte caii, care se avântă în galop. 
Napoleon se apleacă în afară. Parisul. în depărtare, 
Arcul de triumf. Vizitiul trece pe sub arc fără să fi 
cerut permisiunea, dar ştie că are dreptul, deoarece 
numai împăratul are acest privilegiu. 

„Este de bun augur", zice Napoleon. 

lată porţile de la Tuileries. Este vineri, 18 
decembrie 1812, ora 23.45. Au plecat pe 5 
decembrie de la Smorgoni. Rusia, Berezina, Moscova, 
râul Moscova, toate sunt atât de departe. O altă 
lume, ireală deja. 

Santinelele se întreabă din priviri. Cine sunt 
aceşti ofiţeri? Purtători de depeşe, cu siguranţă. Sunt 
liberi să treacă. Trăsura trage încet în faţa peristilului 
de la intrare. Un gardian în cămaşă se apropie, cu un 
lămpaş în mână. Este înspăimântat la vederea 
siluetei înfăşurate în blană a lui Caulaincourt, pe care 
cu greu îl recunoaşte. în sfârşit îl identifică pe marele 
scutier al împăratului. 

Napoleon rămâne la început în penumbră. Esţe 
privit. înaintează încet. Cineva strigă: „împăratul!" 
Alergături, râsete, glasuri răsunând pe sub bolți. 


Kag gest precipitat, Napoleon îi dă la o parte pe 
cei care îl înconjoară, îl ajunge din urmă pe 
Caulaincourt care s-a îndreptat spre apartamentele 
doamnelor din suita împărătesei. Ele ezită, sunt 
neliniştite. Cine e? 

Napoleon îi face vânt. 

„Noapte bună,  Caulaincourt, ai nevoie şi 
dumneata de odihnă", zice el. 

Şi intră la împărăteasă. 


118 MAX GALLO 


9 


îi priveşte îndelung, râzând, apoi merge înspre ei. 

Sunt toţi acolo, în saloanele apartamentelor 
private. Este sâmbătă, 19 decembrie 1812, ora 11. 
Au venit să asiste la trezirea împăratului. 

în privirile lor ghiceşte surpriza şi neîncrederea. E 
la Paris, chiar el este! Şi-l imaginau în fundul Europei, 
înotând prin nămeţi cu rămăşiţele Marii sale Armate. 
Fuseseră bulversaţi de lectura Bu/etinului nr. 29, 
publicat în urmă cu 3 zile, în 16 decembrie. Şi acum 
constată că, într-adevăr, aşa cum scrie în Buletin, e 
bine sănătos, doar că are pielea puţin crăpată de la 
frig, ochii umflaţi, injectaţi de la crivățul care a bătut 
încontinuu aproape 13 zile cât a durat călătoria. 

Se amuză de expresiile lor uluite şi servile. 
Miniştrii Cambaceres, Savary, Clarke, Montalivet, şi 
ceilalţi, şambelanii, funcţionarii Casei împăratului, toţi 
au acceptat zvonul despre moartea sa răspândit de 
generalul Malet. Niciunul nu s-a gândit la fiul său! 
Toţi s-au pregătit să se ralieze unui guvern 
provizoriu! 

Va trebui să pătrundă la originea acestei afaceri, 
să ştie cum să împiedice îndepărtarea fiului său de la 
succesiune. 


L-a văzut în cursul dimineţii, înainte de a intra în 
saloane. 

Fiul meu, acest băiețel îmbrăcat ca un bărbat? 

Numai când l-a văzut venind către el şi-a dat 
seama cât timp trecuse, că această campanie de 


aproape 6 luni până la Moscova nu fusese decât un 
coşmar pe care îl uiţi când te trezeşti. Chiar 
sentimentul acesta l-a avut trezindu-se dimineaţa, 
găsind-o pe Maria-Luiza, apoi intrând în cabinetul de 
lucru. 

Toate au rămas la locul lor. 

Noaptea, a redescoperit trupul Mariei-Luiza, mai 
rece la început dintr-un fel de teamă, ca şi cum i-ar fi 
fost greu să-l recunoască pe bărbatul care se 
năpustea asupra ei. Apoi a devenit iar „buna soţie 
germană" atât de dulce, atât de tandră. Simplul fapt 
de-a o atinge l-a liniştit, i-a alungat toată oboseala 
călătoriei, i-a îndulcit până şi amintirea celor trăite 
împreună cu sutele de mii de oameni, acolo, între 
Vilna şi Vilna, oraşul în care, între iunie şi decembrie 
1812 a început şi s-a sfârşit campania sa din Rusia. 

Vor reuşi oare Murat, Berthier şi Eugene să facă 
faţă în acest oraş trupelor lui Kutuzov, care trebuie să 
fie la fel de epuizate, la fel de vătămate şi decimate 
precum au fost cele ale Marii Armate? Dacă Murat 
pune stăpânire pe Vilna, atunci în primăvara urmă- 
toare Napoleon va putea să-şi ia revanşa asupra 
ruşilor, la asta se gândeşte acum. 

Va întinde resorturile maşinii imperiale, va ridica 
sutele de mii de oameni, îi va înarma cu puşti şi 
tunuri. Şi, în aprilie 1813, totul va fi pregătit. Va 
trebui să încerce de-acum înainte să păstreze alianţa 
cu Austria şi să reuşească, pe cât posibil, să 
împiedice Prusia să intre în război de partea Rusiei. 

Asta trebuie să fac. 


Trece printre demnitari. Se opreşte în faţa 
fiecăruia dintre ei. îi întreabă despre situaţia 
administraţiei lor. Apoi întreabă: „De ce aţi uitat de 
fiul meu? De ce m-aţi crezut mort? De ce nu v-aţi 
gândit la moştenitorul meu?" 


120 MAX GALLO 

îl cercetează din ochi pe Frochot, prefectul Senei, 
consilier de stat, care, la solicitarea conspiratorilor, 
le-a oferit acestora o sală pentru a-şi reuni guvernul 
provizoriu. 

„Trebuie dat un exemplu", zice el, „nu ca om, pe 
care vreau să-l menajez, ci în calitate de consilier de 
stat. Este timpul să fie reamintit, în caz că s-a uitat, 
ce înseamnă să fii fidel jurământului depus. Pe asta 
trebuie să se bazeze principiile." 


Adaugă a BAIIPL ESI -UAMLOTORE PEF, SFÂNTAIFEANA GE se 
îndepărtează “câţiva paşi: „Soldaţii timizi şi laşi pierd 
independenţa naţiunilor, pe când magistraţii laşi 
distrug imperiul legilor, al drepturilor tronului şi 
ordinea socială însăşi." 

Va repeta asta în Senat, pe care intenţionează să-l 
convoace a doua zi, duminică, 20 decembrie. însă 
vrea ca în fiecare zi, începând din această zi, să se 
reunească în prezenţa lui consiliile, de miniştri, de 
finanţe, al administraţiei interne şi, fireşte, Consiliul 
de Stat. La 1 ianuarie 1813 va primi corpul 
diplomatic. Apoi, în câ- lova săptămâni, în 14 
februarie, va fi convocat Corpul legislativ. Vrea să 
vadă întreg imperiul la muncă. Până în primăvară 
trebuie să ridice la oaste 300 000 de oameni. 
Preconizează un număr de 130 000 din contingentul 
1814 şi 100 000 din contingentele de la 1809 la 
1812, încă 100 000 provenind din gărzile naţionale. 

S-a gândit deja la toate astea. Nu mai rămâne 
decât să le pună în operă în săptămânile următoare. 

îi observă pe miniştri, pe demnitari. Directivele pe 
care le-a dat par să-i fi liniştit. Oamenii au nevoie să 
acţioneze, să ştie că un .şef ţine frâiele şi îi 
călăuzeşte. De-acum poate să le vorbească fără 
ocolişuri despre Rusia, despre dezastrele campaniei. 
La ce bun să încerce să disimuleze? Scrisorile intime 
ale soldaţilor vor începe să sosească în Franţa. Se va 
afla ce-au pătimit oamenii acolo, se vor număra 
morţii. 

Acesta este şi unul dintre motivele pentru care am vrut să 
spun tot in Buletinul nr. 29 al Marii Armate. Trebuie să fii 
nebun să ascunzi adevărul, când toată lumea îl va cunoaşte. 

începe să le vorbească pe un ton calm. 

„Războiul pe care îl susţin împotriva Rusiei", zice, 
„este un război politic. L-am purtat fără înverşunare. 


Amı gmax să evit producerea unor pagube mai mari 
detătOcele pe care războiul însuşi le-a făcut prin 
natura sa. Aş fi putut ridica cea mai mare parte a 
populaţiei împotriva ei înseşi, proclamând abolirea 
sclaviei... foarte multe sate mi-au cerut-o, însă m-am 
abținut de la o măsură care ar fi dus la moartea a mii 
de familii..." 

Se plimbă cu paşi rari prin faţa demnitarilor. 

„Succesul operaţiunilor mele a depins de 8 zile. La 
fel stau lucrurile pretutindeni în lume. Momentul, 
prezenţa de spirit înseamnă totul." 

Dă de înţeles că audiența din cadrul ceremoniei 
deşteptării a luat sfârşit, oprindu-i doar pe Decres şi 
pe Cessac, cu care vrea să discute deja despre 
primele măsuri care se impun pentru a reface 
artileria şi cavaleria. 

Se aşază la masa de lucru. 

„Ei bine, domnilor, norocul m-a orbit! M-am lăsat 
dus în loc să urmez planul dinainte stabilit. Eram la 
Moscova, am crezut că voi semna pacea acolo. Am 
rămas prea mult timp. Am vrut să obţin într-un an 
ceea ce trebuia să realizez în două campanii. Am 
făcui o mare greşeală, dar voi avea mijloacele s-o 
repar." 

Va începe chiar din acest moment. Dă primele 
ordine. Apoi, după plecarea lui Decres şi a lui Cessac, 
îi spune lui Caulaincourt: 

„Teribilul Buletin şi-a făcut efectul, dar văd că 
plăcerea pe care o provoacă prezenţa mea este mai 
mare decât durerea produsă de dezastrele noastre. 
Oamenii sunt mai degrabă mâhniţi decât descurajaţi. 
Această opinie se va afla la Viena şi totul se va reme- 
dia în 3 luni." 


Se plimbă în compania Mariei-Luiza pe terasa de 


la Tuileries. Egage Bpijităutadataţaih EFAA% calmă 
şi modestă. “El as cultă susurul vorbelor sale. O 
iscodeşte: „Ce mai face tatăl tău Francisc?" Are 
nevoie de alianţa sau, în cel mai rău caz, de neu- 
tralitatea Austriei. Trebuie să se servească de Maria- 
Luiza pentru a-ı influenţa pe împăratul Francisc. 

Căci veştile pe care le aduc zi de zi ştafetele sunt 
proas le! Gloatele de soldaţi scăpaţi teferi din lupta 
de la Berezina au dai năvală în magaziile din Vilna. 
Se spune că oraşul a fost prădat. Şi că au fost de- 
ajuns nişte urale ale cazacilor pentru ca aceste bande 
dezorganizate s-o ia la fugă şi să repete la Kovno 
aceleaşi acte de vandalism! Până şi Garda - Garda 
mea! - a jefuit casele şi provi ziile. A fugit şi ea când 
au apărut cazacii. Numai câteva mii de oa meni au 
reuşit să treacă Niemenul împreună cu Ney. Ca să 
afle i â | rupele prusace ale lui Yorck dezertaseră, 
lăsând descoperite trupele franceze ale lui Macdonald 
în faţa ruşilor, care le-au obligat să se retragă. Au 
venit apoi la rând austriecii lui Schwartzenberg, 
care „ui început să discute cu ruşii despre 
posibilitatea unui armistițiu. 

lar Murat şi-a abandonat armata, întorcându-se în 
regatul său. T ratează cu Metternich, trădează în 
rând cu Bemadotte, sperând să-şi păstreze coroana, 
visând poate să-şi pună pe cap şi coroana do fier a 
regatului Italiei! 

„Presupun că nu eşti dintre aceia care cred că leul 
a murit", dic- lează el pentru Murat. „De la plecarea 
mea din Vilna, mi-ai făcut lot răul de care eşti 
capabil. Titlul de rege te-a făcut să-ţi pierzi câinii. 
Dacă vrei să păstrezi acest titlu, trebuie să ai o 
conduită complet diferită de aceea pe care ai avut-o 
până în prezent." 


15fMAYaţiunea alături de mine, gata să se apere. Recruţii 
vi UD drapele, arsenalele se umplu de arme. Toată Franța 
este un atelier. Insă la vârf există o mână de trădători. 

In saloanele foburgului Saint-Germain iau în derâdere 
aceste baluri ale „picioarelor de lemn", organizate de 
Hortense la cererea mea pentru ca nimic, în viaţa Parisului şi a 
Curţii, să nu se schimbe. Dar si în jurul meu există trădători. 

Parcurge scrisorile interceptate de către agenţii 
Cabinetului negru, însărcinat cu  spionarea 
corespondenţei. 

Aproape că nu l-a surprins să descopere că sunt 
ale „Gălbejitului" Talleyrand, un om care continuă 
totuşi să participe la consiliile private. Acesta îi scrie 
unchiului său, fost arhiepiscop de Reims, emigrat, din 
anturajul lui Ludovic al XVIII-lea şi tovarăş de exil la 
Hartwell, unde trăieşte mica curte de care este 
înconjurat în Allglia fratele lui Ludovic al XVI-lea. 
Talleyrand îşi oferă serviciile, aisţine că eşecul din 
Rusia înseamnă pentru Imperiu „începutul . buşitului" 
şi că toate acestea se vor termina printr-o „revenire 
la llourboni". Nemernicul de Talleyrand! 

Napoleon are un acces de mânie. Vrea să-l trimită 
pe Talleyrand în lata justiţiei, să-l exileze la domeniile 
sale, dar Savary şi Cambaceres 


pledează pentru fostul episcop de Autun. De ce să 
stâhtăscă vâlvă? spun ei. Este de ajuns să-l 
supravegheze, pretind ei. 

Napoleon ezită. Un proces intentat lui Talleyrand 
ar fi interpretat intr-adevăr ca un semn că la vârful 
Imperiului există tulburări. 

Va trebui să-i mai arăt încă o dată acestui personaj 
disprețul şi mâhnirea mea. 

îl convoacă pe Talleyrand. 

— Vreţi să mă trădaţi! Mă trădaţi! strigă el. 

Talleyrand respinge învinuirile, abia îşi aruncă 
privirea pe scrisori, pretinde că nu sunt scrise de 
mâna lui, ci sunt măsluite pentru a-l compromite. 

— Vă cunosc, urlă Napoleon. Ştiu de ce sunteţi 
capabil! Sunteţi aristocratul care a furat cel mai mult! 

Şi acum, conspiră cu Bourbonii! 

Napoleon îl dă afară din cabinet. îl aude 
spunându-le demnitarilor care aşteaptă în camera 
alăturată: 

— în dimineaţa aceasta, împăratul e fermecător! 

Totuşi, omul este afectat. Cade la pat, victimă a 
unui atac de apoplexie. 

Să-l plângă cei pe care îi serveşte, mai întâi Alexandru |, 
care se crede învestit de-acum cu misiunea divină de a mă 
detrona, de a elibera Europa! 

Și cine l-a convins de aceste aberaţii? Emigrații, fireşte, 
care manifestă ură fată de tot ce e nou, care vor un împărat al 
Reacţiunii, pentru a-l instiga împotriva mea. Informatorii 
menţionează numele doamnei de Stael, căreia i-am refuzat 
serviciile, ba chiar şi admiraţia, al lui Joseph de Maistre, al lui 
Stein, prusianul. 

Toţi sunt în jurul țarului, pentru a-l propulsa până la Paris. 
Englezii îi finanţează. 

Și Bemaaotte, din gelozie şi în speranța de a-mi urma la 


trohp8eiBătură coaliției. Austria nu trebuie să intre în ea. 


Maria-Luiza vine spre el, ţinândua de mână pe 
micul rege. 

Este din ce în ce mai drăgăstoasă. Nu- lasă să 
plece de lângă ea nici măcar până în cabinetul de 
lucru. lar el este nevoit să lucreze în toiul nopţii. în 
public, e uneori stângace, rigidă, chiar şi atunci când 
el îi stă alături cu ocazia ceremoniilor oficiale, la 
Domul Invalizilor sau la Pensionul de fete al Legiunii 
de onoare. Nu ştie nici să zâmbească, nici să 
dăruiască. Nu găseşte cuvintele potrivite. 

în schimb, când sunt singuri, e dulce, iubitoare, 
veselă. Şi e fiica lui Francisc |, împăratul Austriei. Ar 
cuteza Francisc | să fie duşmanul soţului fiicei sale? 
Al acestui Imperiu pe care îl poate moşteni nepotul 
său? 

Napoleon îi scrie. „De fiecare dată când am 
întâlnit armata rusă, am învins-o. Garda mea nu a 
intervenit niciodată. Nu a tras ni- ciun foc de armă şi 
nu a pierdut nici măcar un singur om în faţa 
inamicului. însă din cauza unui val de ger cumplit, 
oamenii mei n-au mai putut rezista în bivuacuri; mulţi 
se îndepărtau seara în căutarea unor case unde să se 
adăpostească; nu mai aveam cavalerie pentru a-i 
proteja. Cazacii i-au prins cu miile." 

lată ce trebuie să gândească Francisc | despre campania 
din Rusia. Şi nu e acesta adevărul, că întotdeauna i-am învins 
pe ruşi şi că în viitoarea campanie, cu noua mea armată, voi 
alunga duşmanul dincolo de Niemen ? 

„Cât despre Franţa", continuă să  dicteze 
Napoleon, „sunt cum nu se poate mai mulţumit de 
ea: îmi oferă totul: oameni, cai, bani. Cu finanţele 
stau foarte bine. 

Luând în considerare toate astea, nu voi face 


niciun demersNpRONERN pNHRITORUL DIN SFÂNTA ELENA 11 

Majestatea Voastră îmi cunoaşte în prezent 
planurile şi vederile, precum le cunosc eu însumi. 
Bănuiesc că această scrisoare şi sentimentele pe 
care le încredinţez Majestății Voastre vor rămâne 
între Ea şi mine; însă Ea poate, ca urmare a 
cunoaşterii dispoziţiilor mele, să acţioneze cum va 
crede de cuviinţă în interesul păcii." 

Austria poate că vrea să joace rolul de mediator între ruşi 
şi mine, de ce nu ? 

Dar cine poate fi sigur de austrieci ? Dacă devin slab, vor 
trece de partea cealaltă, la fel ca prusacii. Trebuie să lupt. 
Spada mea este armata mea, iar scutul, Maria-Luiza de 
Habsbourg şi regele Romei şi sângele austriac care curge prin 
venele lor. 

Napoleon îl convoacă pe Regnaud de Saint-Jean- 
dAngely, secretarul de stat al familiei imperiale. Vrea, 
zice el, să cerceteze toate lucrările care tratează 
formele de guvernământ de la Carol cel Mare 
încoace, de când s-a pus problema încoronării 
moştenitorului prezumtiv. 

Ce alt mijloc mai bun de a pregăti viitorul decât 
constituirea unui Consiliu de regență şi numirea în avans a 
regelui Romei ca moştenitor încoronat? Va mai avea obrazul 
Francisc I să lupte împotriva fiicei şi a nepotului său ? 


Până una alta însă, războiul va fi contra ruşilor şi, 
fără îndoială, contra prusacilor, aşa că Napoleon 
vânează, pentru a-i reda trupului său, pe care îl simte 
îngreunat, agilitatea şi vigoarea. Marţi, 19 ianuarie 
1813, în pădurile din apropiere de Grosbois, domeniul 
lui Berthier, frigul este înţepător. 

Mareşalul s-a întors mâhnit din Polonia. îşi 
reproşează că a lăsat soarta armatei în mâna lui 


Murat MAF fi trebuit încă de la început să-l aleagă pe 
Eugene de Beauharnais, zice el. Acum, ce poate face 
viceregele Italiei? Armata nu mai numără decât vreo 
30 000 de oameni, atât a mai rămas din cei peste 
400 000 care au trecut Niemenul în iunie 1812. 
Berthier se lamentează. Napoleon îl mustră. La ce 
bun să mai rememoreze trecutul? Lucrurile care s-au 
petrecut nu mai pot fi schimbate. Cât despre urmările 
lor, ele trebuie asumate şi suportate. 

„Este un torent", zice el, „trebuie lăsat să curgă. 
Se va opri de la sine în câteva zile." 

Vrea să accepte ce nu stă în puterile sale şi, în 
acelaşi timp, să schimbe ce poate fi schimbat. 


în pădureaiAteLE9NG N53WWBIEORSE DIS ĂNIAEșE brusc. 
Va călări până" la castelul Fontainebleau. l-a venit 
această idee în urmă cu câteva zile, dar nu voia să 
anunţe pe nimeni. 

Majoritatea încăperilor castelului sunt goale. în 
absenţa împă- ul ului, s-a furat mobilierul. Saloanele 
şi camerele sunt îngheţate, lară foc. Servitorii sunt 
puţini. O singură aripă este luminată. Acolo trăieşte 
de luni de zile papa Pius al VH-lea. 

Vrea să-l ia prin surprindere, să-l copleşească cu 
semne de afecţiune şi de respect, în scopul de a 
ajunge la un acord, un nou concordat. 

Napoleon străbate galeriile reci, se îndreaptă spre 
el şi îl îmbrăţişează. 

Trebuie să ajungem la un acord. Nu voi părăsi castelul 
fără să 
reuşesc. 

Vrea să apară în ochii Europei şi ai opiniei publice 
nu ca un Anticrist care îi condamnă pe suveranii 
creştini, ci ca un împărat aliat al papei. 

La Fontainebleau, Maria-Luiza e fericită în cercul 
restrâns caic se reuneşte în fiecare seară pentru 
„dans şi puţină muzică", în pofida frigului din 
apartamente. Dar nu trebuie să se limiteze la rolul de 
soţie iubitoare. Trebuie să-i scrie lui Francisc |. Luni, 
25 ianuarie, Napoleon vrea ca semnarea 
Concordatului să aibă loc în apartamentele 
împărătesei. 

O priveşte cu atenţie pe Maria-Luiza. Are o 
expresie radioasă. El citeşte scrisoarea pe care i-o 
adresează ea tatălui său: „Suntem de (> zile la 
Fontainebleau, unde împăratul a aranjat astăzi 
afacerile creştinătăţii împreună cu papa, care pare 
foarte încântat. E foarte vesel şi binedispus de când 


s-al 47+6!4% dis-de-dimineaţă şi a semnat acordul în 

GALLO i , A 
urma cu un sfert de oră. Chiar acum vin de la el, l-am 
găsit în cea mai bună formă. Are o mutră foarte 
simpatică, foarte interesantă; sunt convinsă că vă 
bucuraţi la fel de mult ca mine de această veste a 
reconcilierii." 

Napoleon jubilează. Fireşte, papa nu consideră 
acordul decât un proiect care trebuie aprobat de 
către Sfântul Colegiu al Cardinalilor, însă el trebuie să 
le-o ia înainte, să forţeze mâna acestei adunări. 

Sâmbătă, 13 februarie 1813, din ordinul lui 
Napoleon, Concordatul este publicat în presă. Toate 
bisericile din Franţa şi din Italia salută evenimentul 
prin oficierea de Te Deum-uri. 

lată ce contează! Să încerce de-acum să mă mai 
numească Anticristul, regele păgân! 

îl întâmpină ironic pe emisarul lui Metternich, 
austriacul Bubna, întrebându-a, dispreţuitor, despre 
armistițiul pe care Schwarzenberg l-a semnat la 
Zeyes cu ruşii. 

„Vreţi să vă retrageţi corpul auxiliar din joc, aţi 
schimbat sistemul!" 

în cazul acesta, va trebui ca Viena să aibă curajul 
unei rupturi, ca Francisc | să fie pregătit să-şi înfrunte 
fata, care va fi probabil regentă, şi un împărat care 
se are bine cu papa. 

Viena să înţeleagă foarte bine lucrul acesta: „Eu 
doresc pacea, însă nu voi încheia decât o pace 
onorabilă", spune şi o va repeta în faţa Corpului 
legislativ. 

Se simte din nou conducătorul jocului. 

„Dumnezeu mi-a dat forţa şi bucuria de a 
întreprinde lucruri măreţe", zice el. „Nu am voie să le 
las neterminate." 

Răsfoieşte Le Moniteur, care publică textul 


Concordatului. 

„Clerul este o putere într-o schimbare perpetuă", 
adaugă el. „Duşman sau aliat, serviciile sale 
niciodată nu sunt gratuite. Clerul trebuie să se 
preocupe să ne reconcilieze cu Cerul, să ne consoleze 
soțiile şi pe noi, când vom îmbătrâni, şi să ne lase pu- 
terea acestei lumi: rege în templu, supus la ieşire." 


Şade în cabinetul său de lucru de la Tuileries. Nu 
şi-a întors capul când a intrat Mole. Continuă să 
privească cerul care ezită intre iarnă şi primăvară, 
când de un albastru intens, când acope- i it de nori 
negri, cu lapoviţă furioasă. 

Este ceea ce simte şi el, o oscilare între energie 
debordantă, voinţă mai fermă ca niciodată şi, 
deodată, acest acces de lehamite. 

Pe parcursul lunii februarie 1813, a prezidat mari 
parade şi treceri în revistă, în curtea de la Tuileries 
sau la Carrousel. A văzut defilând regimentele 
provizorii compuse din recruţii proaspăt încorporaţi. A 
trecut printre rândurile Gărzii Tinere. Are încredere în 
aceşti oameni, dar, cu toate uniformele şi puştile lor, 
poate să-i considere deja soldaţi? Sunt prea tineri ca 
să înfrunte focul inamic. 

însă nu asta îi frânge elanul şi îl face să întrerupă 
dictarea în toiul nopţii, în cabinetul de lucru, de faţă 
cu secretarul.  Pregăteşte campania viitoare, 
organizează plantațiile de sfeclă, care le vor permite 
să se lipsească de zahărul din colonii, sau precizează 
că nu mai vrea să vadă atât de mulţi bucătari pe 


ut iba în campanie. „Mai puţină veselă, doar 
stric úf necesar; şi asta atât pentru a da exemplu, cât 
şi pentru a micşora neajunsurile." 

Pe neaşteptate, îl lasă vocea. 

Nu i se întâmplă prima oară. A mai trăit-o. A mai 
văzut-o. Are sentimentul că repetă, că regăseşte 
urmele paşilor săi. Atâta doar 


călii Măi are uşurinţa, elanul şi nesaţul de odinioară. 
l-a ramas energia, dar numai ca o obişnuinţă. 

A vânat două zile la rând în pădurea de la 
Boulogne. A participat la un bal mascat la Hortense şi 
chiar el a fost cel care a propus organizarea lui. Nu a 
simțit însă nicio bucurie. A trăi, a învinge, totul se 
repetă. Este o maşină. Funcționează pentru că a mai 
funcționat. Face planuri de campanie pentru a 
spulbera trupele care i se vor opune, ruse, dar şi 
prusace, fără îndoială. Itinerariile pe care le trasează 
pe hărţile Germaniei îi răsar în minte aproape fără 
efort. 

Cunoaşte toate dealurile, fluviile, oraşele. A 
străbătut deja de nenumărate ori aceste rute. A 
învins toate armatele posibile. Oare va putea depăşi 
ce-a realizat la Austerlitz, la lena sau la Wagram? 


îl invită pe Mole să ia loc. îl apreciază pe acest 
bărbat ambițios, descendent al uneia dintre cele mai 
ilustre familii de parlamentari din sânul monarhiei. 
Mole este un linguşitor. Napoleon ştie asta. în Senat, 
la 4 martie 1813, pe când prezenta bugetul, a vorbit 
despre minunile care l-ar ului pe un prinţ din vremea 
casei de Medicis şi care au fost realizate în „12 ani de 
război, de către un singur om". 

Eu! 

Napoleon nu se lasă păcălit de cei care îl 
tămâiază. Dă la o parte scrisorile împrăştiate pe 
masă. 

Nu este una care să nu anunţe vreo veste proastă. Ruşii 
au intrat în Varşovia. Prusia se agită, se ridică împotriva mea, 
semnează un tratat cu Alexandru l, declară război pe 17 
martie 1813. Bemadotte se aliază cu englezii contra mea, 
contra ţării sale! Eugene, căruia i-am încredințat armata, 
evacuează Berlinul, Hamburgul şi Dresda. 

îi scrie lui Eugene. „Nu văd ce te-a obligat să 


părăsasii Berlinul... Trebuie ca în sfârşit să începi 
lu StăLOOperaţiunile noastre militare sunt subiect de 
batjocură pentru aliaţii noştri de la Viena şi pentru 
inamicii noştri de la Londra şi Sankt-Petersburg, de 
vreme ce, în mod constant, armata noastră se 
retrage cu 8 zile înainte ca infanteria inamică să fi 
ajuns, doar la apropierea trupelor uşoare şi la un 
simplu zvon.“ 

Armata meal Pot şi voi redresa această situație. 

Se ridică în picioare şi trece în cabinetul hărților, 
urmat de Mole. 

—Intenţionez să încep în forţă ofensiva, să 
recuceresc Dresda, ı eliberez oraşele de pe Oder şi, 
în funcţie de împrejurări, să de- 
lilochez Dantzigul şi să resping inamicul dincolo de 
Vistula. 

Sau ar mai putea să-şi atragă adversarul în susul 
văii râului S.iale, să-l împresoare şi să-l izoleze de 
Elba. 

Vede aceste mişcări ale trupelor. Are în ochi 
peisajele din aceşti' regiuni. A făcut toate astea. Şi 
trebuie s-o ia din nou de la în- i cput. Poate s-o facă. 
Trebuie s-o facă. Este un bolovan pe care îl împinge 
până în vârful muntelui. El este Sisif. 


Se întoarce în cabinetul de lucru, reluându-şi locul 
la masă. Ştie Mole că papa, omul acesta brav, 
murmură el pe un ton sarcas- | ic, a decis să 
retracteze, să-şi retragă semnătura de pe 
Concordatul semnat cu două luni în urmă? 

Papa a scris că infailibilitatea sa nu l-a ferit de o eroare pe 
care conştiinţa i-o reproşează. Normal că această scrisoare va 
fi răspândită in Paris de către cardinalii negri care îmi sunt 
ostili, care vor găsi toți i omplicii de care au nevoie printre 


adepții din fobubbiPSef=EMHBIFARUL DIN SFÂNTA ELENA 1 

A doua zi, 25 martie, în ciuda tuturor, Concordatul 
va fi decre- lat. lar în 30 martie va fi organizat 
Consiliul de regență, având-o ui fruntea lui pe 
împărăteasă, al cărei sfătuitor va fi Cambaceres. 

— Ce ziceţi de asta, Mole? 

— Majestatea Voastră a dorit să ferească Franţa 
de o surpriză, de o lovitură precum cea a lui Malet, 
începe Mole. 

Ezită, apoi continuă: 

— în răstimpul cât Majestatea Sa se află în fruntea 
armatelor s ile. Populaţia se aştepta de multă vreme 
să vadă apărând aceas- lă lege importantă. 

Napoleon se ridică în picioare. 

— Toate astea nu înseamnă mare lucru, zice el. 
Credeţi-mă că im-mi fac iluzii. Dacă scriu un 
testament, va fi rupt, cu siguranţă, 
după ce nu voi mai fi. Aveţi impresia că o hotărâre a 
senatului va fi mai respectată? 

Mole protestează. 

— La vestea morţii voastre, şopteşte el, partidele 
stupefiate vor avea nevoie să se reculeagă, totul va 
depinde de promptitudinea şi de energia cu care 
guvernul regenței va şti să profite de acest prim 
moment de şovăială. 

lată cum e privit acest moment al vieţii mele. Se vorbeşte 
de moartea mea şi de succesiunea mea. Nu pentru a-mi 
consolida puterea, ca altădată, ci pentru a examina realmente 
ce se va întâmpla după ce voi fi murit. 

Napoleon schiţează un gest de plictiseală. 

— Ei, zice el, important este ca regele Romei să 
împlinească 20 de ani şi să fie un om distins, restul 
nu contează. 

Oare voi trăi până când fiul meu va avea vârsta unui 


bărbatMAx 
Ghlăfhâne tăcut, apoi începe să meargă prin 
cameră. Trebuie să facă faţă. 

— Partea bună a acestei regenţe, zice, este că se 
conformează tuturor tradiţiilor noastre şi tuturor 
precedentelor istorice. Va fi încredinţată unei 
împărătese dintr-o dinastie care a mai fost pe tronul 
Franţei. 

înalţă din umeri. 

— Există categoria aceea de femei pe care le 
numesc „trico- teuze“| care o urăsc pe împărăteasă 
amintindu-şi de injuriile pe care le-au adus nefericitei 
Maria-Antoaneta. Atât cât voi trăi, lepădăturile astea 
nu vor ieşi la suprafaţă, pentru că au învăţat să mă 
cunoască la 13 Vendemiar şi mă ştiu că sunt gata 
oricând să le zdrobesc dacă le prind cârâind. 

îşi aduce aminte de momentul când a trebuit, 
sublocotenent fiind, să facă faţă gloatei dezlănţuite. 
Nu i-au plăcut niciodată 


1 Femei care stăteau în tribune, tricotând, şi asistau la şedinţele 
Convenţiei Naţionale (1792-1795), conturbând discursurile membrilor 
prin huiduieli, aplauze, strigăte, şi intervenind în disputele dintre 
montagnarzi şi giron dini. 


dezordinea, UNEREN ONFAIROIOREI BISGFANTA A-Festabilit 
pretutindeni o. Atichetă, un ceremonial strict. Şi e un 
efort de fiecare clipă să păstreze respectarea acestor 
reguli. îşi impune lui însuşi aceas- lă rigoare care 
modelează caracterul. 

— Sire, zice Mole, nimeni nu mişcă în prezenţa 
dumneavoas- lră şi nimeni nu crâcneşte; dar când nu 
sunteţi aici, probabil că .iţi fost înştiinţat, totul este 
gata să reînceapă. 

— Ştiu şi mă preocupă în cel mai înalt grad. După 
dezastrul de la Moscova, sunt şi vor fi tot mai 
înverşunaţi. 

Oftează. 

— între timp, va trebui să mai fac o campanie şi 
să-i pun la respect pe ruşii aceştia parşivi, să-i forţez 
să se retragă între graniţele lor şi să nu mai cuteze să 
iasă afară. 

îşi pleacă capul. Această datorie pe care şi-o 
impune, această necesitate pe care trebuie s-o 
înfrunte nu-i mai provoacă niciun entuziasm. Trebuie. 
Este de datoria lui. Asta e tot. 

— Nu vă ascundeţi, Sire, zice Mole, este pentru 
prima oară c And nu vă vedem plecând fără o 
profundă tristeţe şi multă incer- litudine. Sunteţi 
considerat necesar în fruntea armatelor voastre, dar 
ne temem că nu ştiţi cum staţi aici. 

Aşa e. 

Napoleon ofteză din nou. 

— Ce vreţi, dragul meu, zice, în definitiv, nu am 
pe nimeni (are să-mi ţină locul, nici în armată, nici 
aici. Sigur că aş fi feri- (it dacă aş putea face războiul 
prin generalii mei, dar prea i-am obişnuit să nu ştie 
decât să se supună; nu există unul care să le poată 
comanda celorlalţi şi toţi laolaltă nu ştiu decât să mi 


seia, mie şi numai mie. 

erge până la fereastră. Se gândeşte la armata 
pierdută la Vilna din cauza lui Murat. Regele 
Neapolelui nu a ştiut să se facă asculţi |, să se 
impună, zice el. /ndisciplina a atins culmea după plecarea 
mea. 12 milioane au fost furate din casieria armatei la Vilna, 
de către trupele mele! Şi nu a mai fost cu putinţă recuperarea 
lor de la soldați. 

Se întoarce către Mole. 

— Biata natură umană, mereu incompletă, zice pe 
un ton obosit. Câte greşeli nu eşti obligat să 
pedepseşti, greşeli care nu ţin decât de aspectele 
comune ale vieţii sau de structura celui care le 
comite. Credeţi că Murat le scrie vreodată copiilor săi 
fără să-şi ude hârtia cu lacrimi grele? Impresiile sunt 
mai puternice decât el! în loc să le domine, e tulburat 
de ele. 

Revine cu paşi lenți la fereastră. 

— Să nu credeţi că eu nu am o inimă sensibilă, 
cum au ceilalţi oameni. Mi-a trebuit o practică 
îndelungată de autocontrol pentru a nu lăsa să mi se 
vadă emoția. încă din prima tinereţe m-am străduit 
să reduc la tăcere această coardă, care la mine nu 
mai scoate niciun sunet. Fără această muncă 
continuă cu mine însumi, credeţi că aş fi făcut tot ce 
am făcut? Orele zboară, şi, în poziţia mea, pierzând 
un moment, aş fi putut pierde tot, până şi ceea ce 
dobândisem. 

îşi împreunează mâinile la spate. 

— Trebuie să merg, să acţionez, să înaintez, zice 
el. 

— Sire, şopteşte Mole, Majestatea Voastră trebuie 
să vină înapoi cât va putea de repede. 

Napoleon îşi scoate ceasul, zâmbeşte. 

— Haide, am pălăvrăgit destul. E târziu, mă duc 


să dorm. NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 1 
29 


Să doarmă? Cum? Simte cum se naşte furtuna 
care poate duce cu ea totul. E calm, dar vede atât de 
clar, că începe să devină dureros. Se adună norii. Ştie 
că va angaja această campanie în condiţiile cele mai 
dificile, cu recruți tineri care n-au primit botezul 
focului. Şi rapoartele prefecţilor arată că noua 
hotărâre a senatului, care prevede mobilizarea a încă 
180 000 de oameni, a fost primită în provincie ca un 
blestem. Oamenii nu se revoltă, dar sunt deprimati. 

De altminteri, este de-ajuns să participe la o 
ceremonie sau să meargă la Operă în compania 
împărătesei pentru a-şi da seama că e aplaudat cu 
un fel de teamă. El este „Căpcăunul", spun pamfle- 
tele care circulă pe ascuns şi care se tipăresc în 
Anglia, Anticristul, însetat de sânge! 

Vor să se plece, să lase locul Burbonilor? De ce se 
întoarce Ludovic al XVIII-lea, dacă nu pentru a-şi 
revendica drepturile la lronul Franţei? Dar ce a 
realizat el pentru a avea dreptul să domnească? 
Peste ce ţară va fi el rege? Peste o Franţă umilită, 
învinsă, alungată din posesiunile sale, supusă legii 
unui Alexandru | sau a unui rege al Prusiei! 

Pentru asta m-am luptat? Pentru acest final au murit 
atâția oameni începând de la iyg2, când eram un nimeni ? Eu 
nu am făcut decât să apăr şi să sporesc moştenirea pe care 
am primit-o. 

îşi imaginează că sunt gata să abandonez acum, când 
suveranii Europei se coalizează din nou, se folosesc de 
sentimentul popoarelor contra mea, în timp ce eu reprezint 
această Europă nouă căreia ei îi sunt duşmani ? 

Se ridică. 

1813 este anul celei mai grele încercări pentru mine. 
Dacă reuşesc să trec de ea, îmi statornicesc Imperiul. Şi voi 


veea Venind vremea succesiunii mele, în beneficiul fiului 
meu. 

Dacă sunt învins... 

Nu vrea să se gândească la asta. 

Dacă e învins, atunci va trebui doar să facă faţă, 
să se folosească de orice eveniment pentru a încerca 
să recupereze din teren, la fel ca un regiment care 
trebuie să se retragă în ordine deplină şi să salveze 
ce se mai poate. 


La 30 martie 1813, în sala Consiliului, o întâmpină 
pe împărăteasă în mijlocul demnitarilor în ţinută de 
gală, cu cordonul Legiunii de onoare petrecut peste 
costume, şi în prezenţa prinţeselor în rochii lungi, 
decoltate. O invită pe Maria-Luiza să se aşeze alături 
de el. Ea va depune jurământul, deoarece este în- 
vestită cu prerogativele regenței. 

începe să vorbească, cu o voce egală, cu accentul 
său gutural pe care nu şi l-a pierdut. 

„Jur credinţă împăratului", zice ea, „jur să mă 
conformez actelor constituţiilor făcute sau pe care le 
va face împăratul soţul meu, 


în 1eReătarea autorităţii pe care va binevoi să mi-o 
încr&dinţeze în absenţa sa.“ 

Oare chiar va putea să reziste, dacă voi fi înfrânt, celor 
care ar încerca să-şi salveze pozițiile trădându-mă ? 

Nu-şi face iluzii. îi priveşte pe demnitari. Câţi 
dintre ei, atât de slugarnici acum, cu ochii plecaţi, i-ar 
rămâne fideli până la a accepta ca împărăteasa şi 
regele Romei să conducă? 

Ar fi posibil însă ca, graţie acestei desemnări, 
Austria să nu intre în coaliţie sau să se mai 
gândească, lăsându-i astfel răgazul să învingă? 


Insistă ca Maria-Luiza să-i scrie tatălui ei. Ţine la 
această corespondenţă. O face să scrie: „impăratul 
mă însărcinează să vă spun lucruri amuzante din 
partea sa... împăratul se arată foarte afectuos cu 
dumneavoastră." 

Maria-Luiza, cu o naivitate care îl mişcă, se 
conformează. „Nu trece o zi", adaugă ea pentru tatăl 
ei, „să nu-mi spună cât vă iubeşte... împăratul îmi 
spune să vă asigur de întreaga sa prietenie şi, de 
asemenea, să vă scriu cât mai des. Fiţi convins, 
iubitul meu tată, că nu voi aştepta să-mi spună de 
două ori!" 

Ar fi o „monstruozitate“ să-l vadă pe Francisc | 
declarând război Imperiului în care fiica sa este 
regentă! 

însă cât timp va rezista „tăticul Francisc" furtunii 
care îl împinge? 


Napoleon citeşte depeşele, rapoartele agenţilor 
francezi. Germania se revoltă. Trupele ruse ale lui 
Wittgenstein au fost primite la Berlin de o mulţime în 
delir. în toate universităţile, profesorii şi-au 


su ät cursurile. „Cursurile se vor relua în patria 
noastră liberă", a spus filozoful Fichte, „sau vom muri 
pentru recucerirea libertăţii." 

îşi aminteşte de tânărul acela, Staps, care voia să- 
| înjunghie la Schonbrunn şi a cărui ură, al cărui 
fanatism nebun îl surprinsese. îi cunoaşte pe 
suverani. 

Cei mai mulți dintre ei sunt laşi. Ei vor urma şi vor folosi 
pasiunile mulțimilor. lar dacă eu nu pot să le înving armatele, 
se vor uni cu toții împotriva mea. Ca Bemaadotte, sau ca 
neghiobul de Murat care încearcă cu stângăcie să obțină 
sprijinul Vienei! în vreme ce austriecii pun pe picioare două 
armate, una în Italia, una în Germania, pentru a mă ataca 
dacă momentul le este favorabil. De câte ori nu a trebuit să 
mă bat cu arhiducii lor şi să-i înving? Voi fi nevoit s-o iau de la 
început, din nou ? 


îl primeşte pe prinţul Schwarzenberg, redevenit 
ambasador la l'aris. Marţi, 13 aprilie, parcul de la 
Saint-Cloud freamătă la venirea primăverii. Ferestrele 
marelui salon de recepții sunt deschise. 

Napoleon îl conduce pe Schwarzenberg lângă una 
dintre ferestre. Evocă succesele obţinute de către 
prinţ cu trupele sale pe durata campaniei din Rusia. 
Nu pomeneşte de armistițiul încheiat de acesta cu 
ruşii. 

Prinţul ascultă, părând stânjenit. Nu îndrăzneşte 
să răspundă la întrebări. 

Ar accepta împăratul Francisc l|, pentru a întări 
alianţa dintre ei, întreabă Napoleon, să-i cedeze 
provinciile iliriene? Austria ar ajunge astfel din nou la 
țărmurile Adriaticii. 

Schwarzenberg tace în continuare, ca şi cum s-ar teme să 
nu mă rănească transmiţându-mi cuvintele lui Mettemich, care 
vrea să se impună ca mediator înarmat... 


Ce-ar pute&APPaeN ate OB câ SFÂNȚA titi [lucrat 
acesta, să-l numească pe prinţul Schwarzenberg, 
„dragul meu prieten", să-l ia de braţ şi să-l conducă 
prin galeriile lungi din castelul Saint-Cloud? Şi să se 
declare încântat de această întrevedere de aproape 4 
ore în care nu s-a stabilit nimic! 

Se uită la prinţul Schwarzenberg cum se 
îndepărtează. 

Poate că s-a arătat prea conciliant cu el? 

Poate că Schwarzenberg şi-a imaginat că mi-e frică de 
război ? 

Eu nu mă tem decât de neputinţă, de incapacitate acolo 
unde va trebui să lupt. 

Chiar şi singur, voi lupta. 

Dar nu sunt singur. 

Va pleca să se alăture armatelor din Germania. De 
atâtea ori a părăsit Franţa pe acest drum, care trece 
prin Sainte-Menehould şi duce la Mayence. 

Ludovic al XVI-lea şi regina sa austriacă au fugit 
pe ascuns alegând această rută, pe care aveau să fie 
recunoscuţi şi arestaţi. 

Eu las regența Împărătesei mele austriece, nepoata acelei 
nefericite regine decapitate, şi plec nu ca să Jug, ci ca să lupt. 


Joi, 15 aprilie 1813, la ora 4 dimineaţa, pleacă de 
la castelul Saint-Cloud. 

La ora 20, cinează la Sainte-Menehould. La ora 7, 
vineri, 16, trece prin Metz. Ajunge la Mayence în 
aceeaşi zi, la miezul nopţii. 

A mers mai bine de 40 de ore. 


Partea a patra 


Moartea se apropie de noi 


16 aprilie 1813-9 noiembrie 
1813 


11 


Stă aşezat şi scrie. Este sâmbătă, 17 aprilie 1813, 
ora 6 seara. 
„Buna mea Luiza, 


Am ajuns la Mayence pe 16 noaptea. Astăzi nu 
am primit scrisori de la tine, aşa încât nu pot şti cum 
te simţi şi ce faci. Spune-mi că ai fost cuminte şi că 
ai curaj. După cum îţi poţi imagina, am multe de 
făcut. Marele mareşal Duroc nu a sosit încă." 

Se ridică în picioare şi merge la fereastră. în piaţa 
din Mayence tinerii soldaţi fac manevre, când, la un 
moment dat, uniri dintre ei îl observă probabil, 
pentru că toţi îşi ridică puştile şi strigă: „Trăiască 
împăratul!" Se trage îndărăt, aşteptând ca uralele să 
înceteze.  Răpăitul tobelor se apropie şi se 
îndepărtează odată cu rafalele de vânt care s-au 
întețit pe parcursul întregii zile de 17 aprilie. 


De la miezul nopţii trecute, de când a sosit, nu a 
ieşit afară. A discutat cu aghiotanţii, a citit scrisorile 
de la Ney, de la Eugene de Beauharnais. A studiat 
apoi hărţile împreună cu Bacler d'Albe. Ruşii şi 
prusacii au înaintat peste tot. Torgau a căzut. La 
Dresda au fost întâmpinați ca învingători şi 
eliberatori. 

lar aliatul meu, regele Saxoniei, Frederic-Augustus, a fugit, 
apropi- indu-se de Austria, care aşteaptă, cu arma la picior, să 
fiu rănit pentru a-mi da lovitura de grafie. 

la din nou pana în mână. 

„Pe-aici bate un vânt puternic. 


1 3 NAX-i fiului meu ochii. Scrie-i lui Tata Francisc 
tot la e! zile, dă-i detalii militare şi vorbeşte-i despre 
ataşamentul meu faţă de persoana sa.“ 

Poate că asta va determina Austria să stea în cumpănă 
pentru moment, câteva zile sau câteva săptămâni măcar, 
timp în care să mă pot lupta cu ruşii şi cu prusacii. 

Merge spre hărţi. Noaptea începe să coboare. 
Roustam intră şi aprinde feştilele. 

Umbrele se alungesc pe parchet. îi face semn să 
se apropie cu lumânările de masă. Bacler d'Albe a 
poziţionat unităţile inamice pe hartă. 

Dacă aş avea câteva mii de cavalerişti în plus, partida ar fi 
mai simplă. 

Dar nu are alt atu, prin urmare trebuie să joace 
cu puţinul de care dispune. 

Străbate încăperea vastă, cu mâinile la spate. 
Campania aceasta, partida aceasta înseamnă totul 
sau nimic. Dacă câştigă, ia tot potul, toate mizele 
care se află pe masă de când se află la putere. Dacă 
pierde, i se ia totul. Anglia va câştiga războiul pe 
care îl duce contra Franţei încă din 1792. 

Totul sau nimic. lată miza acestui an 1813. 

Se aşază din nou. 

„Nu vreau să-ţi mai fie rău de la stomac", îi scrie 
Mariei-Luiza, „fii veselă şi te vei simţi mai bine. 
Luându-te cu treburile, vei avea şi puţină ocupaţie. 

Obişnuinţa de a te vedea şi de a-mi petrece viaţa 
alături de tine este un balsam pentru mine. 

Adio, draga mea Luiza, iubeşte-mă precum te 
iubesc şi eu, dacă lucrul acesta stă totuşi în putinţa 
frivolităţii sexului vostru. Al tău cu totul. Soţul tău, 

Nap.“ 


Tobele au tăcut, vântul s-a potolit. Nu va dormi. 
Are prea multe ordine de dictat, gânduri care i se 
învălmăşesc în cap, decizii de luat. îl cheamă pe 


Fain, secretarii SEAN îNEAFătEPRSt râbalrăiA pe Nedre a 
primit-o de la Frederic-Augustus, regele Saxoniei, 
aliatul care nu vrea să-i furnizeze trupe, care îşi 
abandonează capitala, Dresda. 

„Domnule şi frate al meu, scrisoarea Majestății 
Voastre mi-a făcut rău“, începe el. „Ea nu mai este 
prietenă cu mine; îi învinovăţesc de asta pe duşmanii 
cauzei noastre care probabil se află în cabinetul său. 
Am nevoie de toată cavaleria sa şi de toţi ofiţerii săi. 
Am spus ce gândesc cu toată francheţea pe care 
Majestatea Voastră mi-o cunoaşte, însă orice s-ar 
întâmpla, Ea poate să conteze pe stima pe care mi-a 
inspirat-o şi care este la adăpost de orice răutăţi." 

Este tot ce pot să scriu. Sunt obligat să-mi rețin vorbele. 
Să ordon ambasadorului Franței la Viena, contele de 
Narbonne, să nu facă ceva care ar displăcea Curtii lui Francisc 
l. Ştiu bine însă ce vor Mettemich şi „Tata Francisc": să mă 
jupoaie fără să-şi ia niciun risc. Să scoată castanele din foc cu 
mâna mea. Se pregătesc şi aşteaptă înfrângerea mea. 

Totul sau nimic. 

Numai armele vor hotărî, o dată în plus, dacă va 
fi totul sau nimic. 


Miercuri, 28 aprilie 1813, şi-a instalat cartierul 
general într-un hotel situat în piaţa oraşului 
Eckartsberg; la mică distanţă de Erfurt şi Weimar. 
Peste 200 000 de oameni sunt concentrați în această 
vale a râului Saale, unde cad ploi torențiale care 
pătrund prin uniforme până la piele. 

Napoleon stă într-o cameră mică, aplecat 
deasupra hărților. Trebuie să iasă din valea râului 
Saale, pentru a ajunge mai întâi la Leipzig, apoi la 
Dresda, şi să-i respingă pe ruşi şi pe prusaci către 
est, spre Vistula. Sau ar putea cobori pe Elba spre 
Hamburg şi să amenințe Berlinul. 

Ţinutul Saxoniei constituie o zonă de confluență 


140 


MAX GALLO A l E | 
care, ţinută sub control, îi permite să domine 


întreaga Germanie, de nord şi de est. Leipzig şi 
Dresda sunt cele două zăvoare pe care Napoleon le 
încercuieşte pe hartă. 

Totul sau nimic. 

Tunul începe să bubuie, amestecându-se cu 
zgomotul tunetului, al furtunii care nu încetează. La 
Weissenfels se duc lupte. 

Trupele, zice el, trebuie să înainteze de-a lungul 
celor două maluri ale râului Saale. Soldaţii din divizia 
generalului Souham sunt tineri recruți care nu au 
văzut niciodată focul. Vor rezista în faţa cavaleriei şi 
a tunurilor ruseşti? 

Vineri, 30 aprilie, când trece călare printre rânduri 
în Weissenfelsul cucerit, ştie că au luat la baionetă 
fiecare stradă, fiecare casă. 

„Le-au arătat bătrânelor mustăţi că se înşală", 
zice generalul Ney apropiindu-se. „Daţi-mi mulţi 
tineri ca aceştia şi îi voi duce oriunde voi vrea. 
Bătrânele noastre mustăţi ştiu tot atât cât ştim şi 
noi, ele judecă. Au prea mult sânge rece. Pe când 
aceşti copii entuziaşti nu cunosc greutăţile. Ei 
privesc mereu înainte, niciodată la dreapta sau la 
stânga." 

Este printre ei. Aude strigătul „Trăiască 
împăratul" amplifi- cându-se. Vede aceste feţe 
imberbe, îmbujorate de la alergat, luptat, strigat, 
tremurat, care se întorc spre el. Aceşti tineri îşi ridică 
puştile. Aceşti tineri vor fi ucişi. Căci partida abia a 
început. 

Totul sau nimic. Nu poate s-o piardă. 


Trebuie să înainteze spre Leipzig. Va trece prin 
Liitzen. „Dacă auziţi bubuit de tun în apropiere de 
acest oraş", îi scrie lui Eugene de Beauharnais care 
se află mai la nord, de-a lungul Elbei, „luaţi-o prin 


partea dreapta IAMEN TORUL DIN SFÂNTA ELENA 1 

Nicicând n-a avut ideile atât de clare. Mişcările 
trupelor se derulează pe dinaintea ochilor săi pe 
hartă. Dacă ar avea cavalerişti, ar putea desființa 
armatele ruse şi prusace, ale lui Barclay de Tolly, 
Wittgenstein şi Bliicher. 

Dar trebuie să joace cu ce are. 

Mai întâi, să-i împiedice pe austrieci să intre în 
joc. Noaptea, îi scrie încă o dată Măriei-Luiza: 

„Sunt mirat că Tata Francisc zice că pacea 
depinde de mine. De 3 luni i-am spus că sunt 
pregătit în această privinţă şi nu mi-a răspuns. Fă- 
să priceapă că această ţară nu se va lăsa nici maltra- 
tată, nici umilită de condiţii ruşinoase impuse de 
către Rusia sau 


Anglia, şi că CARG&EAAUrMEMPRITOYGPOSEANEA Seni sub 
arme, ori- W Ahd voi dispune de câți voi dori.. 

Trimite scrisoarea prin austrieci ca să nu pară 
suspectă. 

Cu sănătatea stau foarte bine. leri a plouat mult, 
nu mi-a făcut rău, momentan e soare. Plec călare. 
Sărută-ı de două ori pe fiului meu. Addio, mio bene. Al 
tău, 

Nap." 


Galopează pe crestele dealurilor, înconjurat de 
statul-major. Vrea să fie în avangardă. Tinerii soldaţi 
trebuie să-l vadă, să afle c ine este el, cum înfruntă 
el pericolul. Şi cum gloanţele nu- ating. 

Şi dacă îl lovesc? De ce nu? Este o provocare pe 
care o lansează destinului. Se află faţă în faţă cu 
destinul, precum aceste baterii inamice care trag în 
direcţia lui. 

Nimic nu se clinteşte în mine. Să mă lovească dacă vor. 
Accept. Dar ducă nu mor, atunci voi continua, nu mă voi pleca 
niciodată. 

Aude şuieratul unui glonţ, pământul se spulberă 
în mijlocul statului-major. Când fumul se risipeşte, 
vede cadavrul unui om pe care ofiţerii îl învelesc în 
propria-i manta. 

Bessieres! Mareşal, duce de Istria, unul dintre cei pe care 
îi iubeam, căruia îi încredințasem comanda cavaleriei Gărzii. 

— Moartea se apropie de noi, zice Napoleon 
îndepărtându-se. 

După câteva minute de galop, se opreşte în faţa 
judecătoriei din Liitzen. Se lasă noaptea. Este 
sâmbătă, 1 mai 1813. A doua zi vor lupta. înainte de 
a se întinde, ia pana în mână. 

„Buna mea prietenă, 

Scrie-i lui Tata Francisc să nu se lase influenţat de 
ura pe care ne-o poartă soţia lui, că lucrul acesta îi 


va fi fatal şi maoabucaemualtenoemp spâinia Amatrăit o 
mare durere la moartea ducelui de Istria; este o 
lovitură cumplită pentru mine. Se dusese la trăgători 
fără vreun motiv anume, mânat de curiozitate. 
Primul glonţ l-a ucis pe loc. Trimite-i câteva vorbe 
sărmanei sale soţii. Cu sănătatea stau loarte bine. 
Transmite-i vicereginei că viceregele Eugene este 
bine. 

Adio, prietenă. Al tău, 

Nap." 

Bessieres a căzut aproape de el, la doar câţiva 
paşi. 

De ce s-o neliniştesc pe Maria-Luiza? Toată curtea, tot 
Parisul va şti că împărăteasa tremură pentru mine, ceea ce 
înseamnă că sunt în pericol, şi se va găsi numaidecât vreunul 
ca generalul Malet care să pună de-un complot. 

Dictează câteva rânduri pentru arhicancelarul 
Cambaceres. 

„Astăzi mi-am instalat cartierul general la Liitzen. 
Primul tir de artilerie din această zi ne-a produs o 
pierdere importantă: ducele de Istria a fost lovit de 
un glonţ şi a căzut mort pe loc. 

îţi scriu în mare grabă ca s-o previi pe 
împărăteasă şi să-i aduci la cunoştinţă soţiei sale, 
pentru a o feri să afle din ziare. Dă-i asigurări 
împărătesei că ducele de Istria era foarte departe de 
mine când a fost ucis.“ 


Să mor? 

Duminică, 2 mai 1813, în timp ce luptele au 
început în satele de la sud de Liitzen, el îşi pune 
întrebări. Să moară? De ce nu, din moment ce miza 
partidei este totul sau nimic. Trebuie să-şi joace 
toate cărţile, iar viaţa sa, atunci când se aruncă în 
avangardă, în mijlocul tinerilor recruți care încep să 


selîrihăştie, este un atu. 

Merge călare, în mijlocul soldaţilor, sub gloanţe şi 
în vâjâitul ghiulelelor. Le strigă recruţilor care se 
împrăştie fugind pe ulițele satului Kaja, deja cucerit, 
pierdut, recucerit, pierdut de mai multe ori: 
„Strângeţi-vă, soldaţi, lupta e câştigată, înainte!" 

în acelaşi timp, dă ordine aghiotanţilor. Toată 
aripa dreaptă a armatei trebuie să se răsucească, 
având ca ax satul Kaja. în felul acesta vor întoarce 
armata inamică. Ordonă artileriei să urmeze 
mişcarea, să-i zdrobească pe ruşi, care se retrag sub 
focul salvelor de tun! Urmăreşte, în bătaia puştilor, 
retragerea unităţilor inamice. Le-a pus pe fugă, însă 
nu le-a distrus. 

„De pe poziţia în care mă aflu, aş câştiga decisiv 
partida dacă aş dispune de 16 000 de cavalerişti în 
plus!" spune el. 

Victoria este oricum de partea lui, iar drumul spre 
Dresda este deschis. 

Deşi e noapte, iar focul a încetat, străbate 
avanposturile. Soldaţii îl aclamă. De-a lungul liniilor 
răsună strigătul „Trăiască Împăratul!" 

Se întoarce spre aghiotanţi. 

„Nimic nu egalează vitejia, devotamentul şi 
dragostea de care sunt animați aceşti tineri soldaţi", 
zice el, „sunt plini de entuziasm." 

La lumina focurilor de bivuac, priveşte rând pe 
rând chipurile ofiţerilor care stau aşezaţi în jurul lui. 
Sunt posomorâţi, cu toate că victoria este de partea 
lor, iar Liitzen va rămâne, e convins de .ista, un 
model de bătălie. 

Se opreşte, descalecă lângă unul dintre focuri. 
Dictează proclamația către armată. Atunci şi acolo, 
găseşte cuvintele potrivite care vor merge la inima 
tinerilor recruți. 


„Soldaţi, sumb.aoulţuamiiactenvo ii mirpeeha, Mi-ati 
confirmat aşteptările! V-aţi îndeplinit misiunea prin 
înflăcărarea şi prin curajul vostru. Aţi dat o nouă 
strălucire gloriei vulturilor mei; aţi arătat i u 
prisosinţă ce este în stare să săvârşească neamul 
francez. Bătălia de la Liitzen îşi va afla locul 
deasupra bătăliilor de la Austerlitz, lena, Friedland şi 
Moscova." 

încalecă din nou. Aude vaietele răniților. Lupta a 
fost un măcel. Câţi? î ooo, io ooo, 20 ooo de morţi şi 
de răniţi de fiecare parte? 

Se simte dintr-odată obosit. Atâtea victorii, şi 
niciuna nu aduce sfârşitul partidei! 

Ajunge la Liitzen, intră în clădirea administraţiei. 

Au sosit curierii de la Paris. Răsfoieşte ziarele. Se 
enervează. La modul acesta este reflectat războiul? 
Dictează o scrisoare pentru Savary, ministrul Poliţiei. 
„Din moment ce toate articolele din zi- .tre care 
relatează despre armată sunt lipsite de tact, cred că 
e mai bine să nu mai vorbească deloc despre acest 
subiect! Este o mare eroare să-ţi imaginezi că poţi să 
introduci în Franţa idei la modul acesta; mai bine să 
laşi lucrurile să-şi urmeze cursul... Este nevoie de 
adevăr şi de simplitate. Ca să afli că un lucru este 
adevărat sau nu, este de-ajuns un singur cuvânt!" 


1E4ePăisAt-0Trebuie să ţină totul sub control. Totul. 
Să nu-i scape nimic, căci e destul un singur fir 
abandonat pentru ca țesătura să se destrame. 
Moţăie câteva ore. Oftează. O ultimă sarcină. Cere să 
i se aducă o coală de hârtie şi o pană. 

„lubita mea, 

Este ora n seara, sunt groaznic de obosit. Am 
obţinut o victorie completă asupra armatelor ruse şi 
prusace comandate de ţarul Alexandru şi de regele 
Prusiei. Am pierdut io ooo de oameni, ucişi sau răniţi. 
Trupele mele s-au acoperit de glorie şi mi-au dat 
dovezi de dragoste care m-au mişcat profund. 
îmbrăţişează-l pe fiul meu. Mă simt foarte bine. 
Adio, iubita mea Luiza. Al tău cu totul. 

Nap.“ 


Cât a dormit? Nu mai ştie când s-a întors la lucru, 
studiind hărţile, dictând ordine pentru aghiotanţii săi. 

Malul stâng al Elbei se află acum în întregime în 
stăpânirea trupelor franceze. Generalul Lauriston a 
ocupat Leipzigul- în câteva zile, Dresda va avea fără 
îndoială aceeaşi soartă. Va putea după aceea, în 
funcţie de atitudinea ruşilor şi a prusacilor, fie să 
urce spre Pseilein, fie să-şi continue urmărirea spre 
est. 

Subliniază pe hartă numele localităţilor Bautzen, 
Wiirschen, Gbrlitz, Breslau. 

îl îngrijorează faptul că, înaintând astfel spre 
Vistula, rămâne cu flancul drept complet descoperit. 
Va merge de-a lungul frontierelor Imperiului austriac, 
dar cum ar putea să se încreadă în Metternich şi în 
împăratul Francisc | ? 

îi scrie contelui de Narbonne. Ambasadorul a fost 
primit cu răceală de către împărat. Curtea de la 
Viena nu speră decât la înfrângerea francezilor. lar 
Metternich îşi imaginează că îşi va putea impune 


punctul de ve&ARPEEQA FACA RIZOM SSANG ERA. 147 
Va trebui să se lupte şi cu austriecii. 


lese. Focurile din faţa bivuacurilor mai pâlpâie 
încă în lumina palidă a zorilor. E senin, dar frig. 
Galopează pe câmpul de bătălie. Se opreşte o clipă, 
zărind gropile largi în care ţăranii înconjurați de 
soldaţi aruncă trupurile celor morţi. 

îşi îmboldeşte calul cu pintenii. Trece pe lângă 
coloanele în marş. Soldaţii îl aclamă. 

Ei sunt în viață. Camarazii lor au murit. Mareşalul 
Bessieres a murit. Eu sunt în viaţă. 

Moartea nu a vrut să mă ia. Nu mă tem. O desfid. Pentru 
ce să trăiesc, dacă nu mă lupt? 


La căderea nopţii, face popas în mica localitate 
Borna şi se aşază la masa de lucru pe care i-au 
pregătit-o furierii. 

„lubita mea“, începe să scrie, „am primit 
scrisoarea ta din 30 aprilie. îmi face plăcere ceea ce 
îmi spui despre fiul meu şi despre sănătatea ta. Eu 
sunt sănătos tun. Timpul e frumos. Sunt în con- 
tinuare în urmărirea duşmanului care fuge mâncând 
pământul." 

Ar putea să se oprească aici, să-i scrie mai 
departe, aşa cum ar dori de fapt, aşa cum a facut-o 
cu o zi înainte: „Cred că micul rege m-a uitat de tot. 
Sărută-i ochii de două ori din partea mea.“ însă 
trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca să evite 
războiul cu Viena. 

„Tata Francisc nu se comportă prea bine", 
continuă el. „Vor să-l monteze împotriva mea. 
Cheamă- pe domnul Floret, însărcinatul cu afaceri al 
Austriei, şi spune-i aşa: «Curtea vrea să-l întoarcă pe 
tatăl meu contra noastră. Am trimis să vă cheme ca 
să vă rog să-i scrieţi că împăratul este în avantaj, are 


1000 MASA oameni sub arme, şi prevăd că, dacă 
tatăl meu ascultă bârfele împărătesei, îşi va atrage 
multe nenorociri. El nu cunoaşte această naţiune, 
ataşamentul ei faţă de împărat şi energia sa. 
Spuneţi-i tatălui meu din partea mea, ca fiică mult- 
iubită, care se interesează în cel mai înalt grad de el 
şi de ţara mea de baştină, că dacă tatăl meu se lasă 
antrenat, francezii vor fi la Viena înainte de luna 
septembrie şi va pierde prietenia unui om care ţine 
foarte mult la el.» 

Scrie-i şi tu în acelaşi sens, mai degrabă în 
interesul său decât într-al meu, pentru că eu am 
prevăzut totul dinainte şi sunt pregătit. 

Addio, mio dolce amore. 

Al tău, Nap." 

A făcut ce trebuia să facă. 

Sâmbătă, 8 mai, la ora 8 dimineaţa, intră în 
Dresda, în timp ce soarele inundă oraşul cu o 
lumină blândă. Din depărtare se aud focuri de 
armă şi deasupra Elbei se ridică fumuri. Ruşii şi 
prusacii au incendiat podurile în retragerea lor 
spre Breslau, de-a lungul frontierei austriece. Se 
retrag în ordine. 

Deodată, în mijlocul drumului, la câţiva metri 
de porţile oraşului, vede o delegaţie care se 
apropie purtând cu solemnitate cheile oraşului. îi 
priveşte cu dispreţ pe aceşti oameni. 

în urmă cu doar câteva zile, îi sărbătoreau pe Frederic- 
Wilhelm al Prusiei şi pe ţarul Alexandru. Le ofereau cu 
entuziasm ospitalitate şi tributuri celor pe care îi priveau ca 
pe învingătorii lor. lar acum, iată-i spăşiţi, tremurând în fața 
mea. 

„Aţi merita să vă tratez ca pe o ţară cucerită!" 
le spune aspru. „Am cunoştinţă despre voluntari 
pe care i-aţi înarmat şi echipat contra mea. Fetele 


voastre au NPOGEOHtNERERITOBUDIIbefâNTA-A6NA Fhalor, 
duşmanii mei." 

Ce se alege de aceste ghirlande şi petale? 
Gunoi pe pavajul străzilor! 

Calul său fornăie. Notabilii tremură. Trebuie 
însă să se folosească şi de laşitatea oamenilor. 

„Cu toate astea, vreau să iert totul", zice în 
continuare. „Mul- ţumiţi-i regelui vostru, căci el 
este salvatorul vostru. Câţiva dintre voi să meargă 
şi să-l roage să se predea. Dacă iert, o fac din 
stimă pentru el. Voi avea grijă ca războiul să vă 
provoace cât mai puţine inconveniente." 

Am nevoie de Frederic-Augustus, regele Saxoniei. Am 
nevoie de cavaleriştii şi de soldații săi. Să se întoarcă triumfal 
la Dresda, capitala sa. Voi cina cu el. Voi uita că a fugit din 
oraş, că mi-a refuzat sprijinul în soldaţi şi că a aşteptat 
înfrângerea mea. Şi că nu mi se alătură, precum locuitorii 
Dresdei, decât pentru că sunt învingător. 


Se instalează în palatul regal, în inima acestui 
oraş bogat şi frumos, într-o atmosferă caldă de 
primăvară ce aduce deja a vară. 


„Mi se SpNARELEEĂ SANOI păttesrâNTpFIENăvâra", 
îi scrie Mariei- Luiza. „Tare aş vrea să fiu cu tine. 
Te iubesc ca pe cea mai iubită dintre femei. 

Addio, mio bene. 

Nap." 


Străbate călare malurile Elbei. Trece în revistă 
pontonierii care, în aceste zile calde, construiesc 
un pod peste fluviu. Vede oamenii lucrând pe 
jumătate goi. Stă împietrit. îi vin în minte podurile 
de pe Berezina, toţi acei morţi. Generalul Eble şi 
aproape toţi pontonierii au supravieţuit câteva zile 
doar eforturilor lor supraomeneşti. 

La fel ca şi acum, imagini din trecut îl copleşesc 
uneori cu atâta precizie, încât se smulge din ele cu 
mare efort. în astfel de momente, ar dori să-i 
explodeze brusc un glonţ în cap. 

Trece fluviul îndată ce podul este terminat. 
Prusacii şi ruşii s-au repliat la Bautzen, pe malurile 
râului Spree. Le observă poziţiile de la distanţă, 
apoi se întoarce la Dresda. 


în această zi de duminică, 16 mai 1813, îl 
primeşte pe contele de Bubna, un general 
diplomat, trimis de Metternich. îl ascultă, 
plimbându-se cu paşi rari prin marele salon din 
palatul regal, scăldat în razele soarelui. Puțin câte 
puţin, umbrele se alungesc. Vine seara. 

îl lasă pe contele de Bubna să vorbească, să-i 
expună printr-un lung discurs condiţiile lui 
Metternich în vederea stabilirii păcii. Viena vrea să 
se erijeze în mediator. 

înarmat? întreabă Napoleon. 

Se opreşte în dreptul contelui Bubna, al cărui 


chip este lum TatE9 tu MENE TARHAPIN SFÂNTA ELENA 149 

Omul acesta este lipsit de taine, cum sunt şi propunerile 
pe care le prezintă. Vor să mă despoaie şi, de fapt, să mă 
oblige la supunere. Nu vor pace. Vor abdicarea mea. 

O ghiceşte. Cum să te sustragi însă unei 
negocieri? 

„îl respect pe socrul meu din momentul în care l- 
am cunoscut", zice. „A procedat în cea mai nobilă 
manieră la căsătoria mea. îi sunt îndatorat din toată 
inima. însă dacă împăratul Austriei vrea să schimbe 
sistemul, ar fi fost mai bine să nu fi încheiat acest 
mariaj, pe care în momentul acesta sunt nevoit să-l 
regret." 

A îndrăznit să spună ce-a spus, să repună în 
discuţie uniunea sa cu Maria-Luiza. Se îndepărtează 
de contele Bubna. 

„Ce mă îngrijorează cel mai mult", continuă el, 
„este soarta regelui Romei. Nu vreau ca sângele 
austriac să-i devină Franţei şi mai odios. Războaiele 
îndelungate dintre Franţa şi Austria au făcut să se 
nască resentimente. Ştiţi că..." 

Se întoarce spre Bubna. 

„...îimpărăteasa, fiind o prinţesă austriacă, nu era 
iubită deloc la sosirea sa în Franţa. lar acum, când 
abia începe să cucerească opinia publică prin 
amabilitatea sa, prin virtuțile sale, vreţi să mă forţaţi 
să dau semnale care vor irita poporul. Fireşte, nu mi 
se poate reproşa că am o inimă prea iubitoare, însă 
dacă iubesc pe cineva pe lume, aceasta este soţia 
mea. Oricare va fi rezultatul războiului, el va 
influenţa destinul regelui Romei. Sub acest aspect, 
un război împotriva Austriei îmi este odios." 

în momentul în care contele Bubna părăseşte 
salonul, Napoleon se apropie de el. 

A priceput oare omul acesta cât sunt de hotărât? 


14%MmtGHhstărât să mor, dacă trebuie, în fruntea 
celor mai generoşi oameni ai Franţei, decât să devin 
batjocura englezilor şi să-i las pe duşmanii mei să 
triumfe." 


Să mor? 

Cuvântul îi revine tot mai des în minte, în acest 
an 1813. Miza partidei este totul sau nimic. 

Rămâne în picioare vreme îndelungată în marele 
salon luminat de zeci de lumânări, apoi, aplecat 
deasupra unei măsuţe, îi scrie câteva rânduri Mariei- 
Luiza: „M-am întâlnit în seara aceasta cu generalul 
Bubna şi i-am spus ce cred. Sper că se vor gândi de 
două ori. în orice variantă, nu trebuie să-ţi faci griji 
din pricina asta. Se vor bălăcări unii pe alţii, toţi. 
Adio, iubito. lubeşte-mă precum te iubesc. Al tău cu 
totul, 

Napoleon" 


Simte nevoia să plece din Dresda, să meargă 
acolo unde sunt avanposturile, să străbată satele şi 
oraşele în ruină, incendiate de obuze. în timp ce 
călăreşte, îi cere lui Caulaincourt, marele scutier, să 
meargă împreună cu el pe dealul care domină 
malurile râului Spree. Prusacii şi ruşii s-au întărit la 
est de Bautzen, în vâlcelele şi colinele acelea 
înverzite. 

Se întoarce spre Caulaincourt. 

„Mergeţi la Alexandru", îi spune. „Cunoscându-i 
vederile, vă veţi înţelege cu el până la urmă." 

Trage de hăţuri pentru a-şi ţine calul aproape de 
cel al lui Caulaincourt. Cercetează colinele pe care 
oamenii vor fi nevoiţi să le urce sub focul gloanţelor. 
El va fi alături de ei. 

Ce bine ar fi dacă ar putea evita acest lucru! 


„Mai prestl&POle AWzNEMURIȚORUL, RHtE Ah et-ENA.49fac 
lui Alexandru un pod de aur' ca să-l scap de intrigile 
lui Metternich. Dacă sunt necesare sacrificii din 
partea mea, aş prefera ca acestea să fie mai 
degrabă în folosul împăratului Alexandru, care duce 
un război pe faţă cu mine, şi al regelui Prusiei, de 
care Rusia este interesată, decât în folosul Austriei, 
care a trădat alianţa şi care, sub umbrela de 
mediator, vrea să-şi aroge dreptul de a dispune de 
tot, după ce va trece de partea care se va dovedi 
mai convenabilă pentru ea." 

Caulaincourt se înclină. Are alura unui om care a auzit 
ceea ce își dorea. Toţi cei din jurul meu gândesc la fel. 
Berthier, generalii, poate chiar şi Duroc, marele mareșal al 
palatului, omul cel mai fidel. Toţi 


Ilfautfaire un pont d'or o l'ennemi quijuit, „Duşmanului care fuge, pod 
de aur să-i faci", proverb franțuzesc semnificând, în context, a-i 
înlesni duşmanului retragerea prin toate mijloacele posibile; în caz 
contrar, vă- zându-se încolţit, acesta va lupta cu disperare, 
prelungind bătălia şi agravând pierderile. 


suhBWW65iGALVor pacea. Vor să se bucure de averile lor. Cu 
orice preţ, poate. Se tem că vor muri fără să profite de 
bogățiile agonisite. 

„Aştept", zice Napoleon. 

Caulaincourt porneşte la drum. 


Miercuri, 19 mai 1813, vremea se schimbă. Odată 
cu reîntoarcerea lui  Caulaincourt, care aduce 
răspunsul lui Alexandru, începe ploaia. Nu va fi nici 
armistițiu, nici pace. Ţarul le refuză. 

„Oamenii aceştia vor fi cu toţii mult mai 
cooperanţi după ce voi obţine o nouă victorie", zice 
Napoleon. 

împarte ordine toată noaptea. Inamicul va fi 
constrâns să-şi descompleteze aripa dreaptă, printr- 
un atac al flancului său stâng. Asaltul principal însă 
se va da pe partea dreaptă, în timp ce mareşalul Ney 
va trece râul Spree şi va cădea în spatele inamicului. 

Plouă torențial. Se trezeşte. în această zi, joi, 20 
mai 1813, se vor lupta prin furtună. Este în prima 
linie, sub gloanţe şi obuze. Intră în Bautzen. Doarme 
câteva zeci de minute pe pământul gol, în mijlocul 
bătăliei. îşi petrece noaptea în faţa hărților. în 
dimineaţa zilei de vineri, 21 mai, este din nou călare, 
galopând spre Wiirschen. Nu pleacă de lângă 
avangardă. E nevoie să fie acolo, alături de oamenii 
cei mai expuşi. îşi aminteşte cum le spunea deseori 
generalilor că un comandant nu trebuie să-şi rişte 
viaţa decât atunci când acest lucru este 
indispensabil pentru ridicarea moralului oamenilor, şi 
că în toate celelalte situaţii, ofiţerul trebuie să şi-o 
cruţe. 

în momentul de faţă, este necesar ca el să-şi rişte 
viaţa. 

Privindu-şi escorta, statul-major, vede pe chipul 
lor că nu pricep nimic. Pentru ce aleargă în 


întâmpinarea Rante oravse' între abhăstâţirA ELENA 1 51 
Trebuie să ştie ce vrea destinul de la el. 


Luptele de la Bautzen şi Wiirschen sunt câştigate. 
Este ora 18. Dă ordin să i se aşeze cortul în faţa unui 
han izolat, purtând încă urmele împăratului 
Alexandru care a stat acolo toată ziua. 

Muzica Gărzii imperiale cântă în întunericul nopţii. 

Scrie: 

„lubita mea, astăzi am dat o luptă. Am luat în 
stăpânire Bautzen. Am împrăştiat armata rusă şi 
prusiană care îşi stabilise toate întăririle şi rezervele 
pe Vistula şi care avea o poziţie superbă. A fost o zi 
minunată. Sunt puţin obosit. M-am udat de două sau 
de trei ori în cursul zilei. Te îmbrăţişez şi te rog să-l 
săruţi pe fiul meu pentru mine. Sunt sănătos. Nu am 
pierdut niciun om valoros. Estimez pierderile mele la 
3 000 de morți şi răniţi. 

Addio, mio bene. 

Nap.“ 


Dar încă nu s-a sfârşit. Se va sfârşi vreodată? 

Trebuie să-i urmăresc pe ruşi şi pe prusaci, care se retrag 
în ordine. Şi nu am cavalerie! 

Galopează până la prima linie, escaladează 
dealurile în rând cu trăgătorii. Gloanţele cad. Grupul 
de călăreţi în uniforme cu fireturi atrage atenţia 
artileriştilor inamici. Un vânător din escortă este ucis. 

— Norocul nu ne iubeşte azi, zice Napoleon. 

Continuă însă înaintarea, urmat la câţiva paşi de 
Caulaincourt, de marele mareşal al palatului Duroc, 
de generalul de geniu Kirgener şi de mareşalul 
Mortier. 

Se întoarce. Ei nu mai înaintează ca nişte 
învingători, ci asemeni unor oameni în virtutea legii 


car2i MAX Apane. Merge mai departe. 

Deodată, un glonţ şuieră şi se înfige într-un 
copac. E ca şi cum destinul trage în jurul lui o linie 
amenințătoare. Aşteaptă până ce pământul răscolit 
cade la loc cu un zgomot de grindină, în timp ce calul 
său se cabrează. Recunoaşte vocea lui Caulaincourt, 
care pare că vine de foarte departe. 

— Sire, marele mareşal al palatului a fost ucis. 

Cuvintele acestea îi deschid o rană din care 
ţâşnesc gâlgâind 
în valuri roşii amintirile. 

Duroc, la asediul Toulonului, lângă mine. Duroc, care mă 
tutuia atunci când eram singuri. Duroc, care mi-a prezentat-o 
pe Maria Walewska. Duroc, căruia nu-i ascundeam nimic. 
Duroc, În care aveam o încredere absolută. Duroc, mort, după 
Bessieres, după Lannes. 

Mă va lăsa destinul singur, ca o insulă, viu în mijlocul unui 
ocean de morți ? 

Descalec ă. 

Glonţul a lovit copacul, a ricoşat, l-a ucis pe 
generalul Kirgener, apoi i-a sfârtecat abdomenul lui 
Duroc, care a fost transportat în- tr-o casă din 
localitatea Makersdorf. 

Duroc e livid. Napoleon se aşază lângă el, îi prinde 
mâna dreaptă. E rece deja. Rămâne aşa preţ de un 
sfert de oră, cu capul aplecat pe mâna sa stângă. 

Duroc îngaimă: 

— Ah, Sire! Duceţi-vă de aici, spectacolul ăsta vă 
face rău. 

Napoleon se ridică cu greu, se sprijină de braţul 
lui Caulaincourt 
şi îi şopteşte pentru ultima oară lui Duroc: 

— Adio, prietene, ne vom revedea poate în 
curând. 


Rămâne agepatonngeniisratauirpinfațânraaiiauhui 5său 
ridicat pe un câmp. Generalul Drouot îi solicită ordine 
pentru artilerie. Ney anunţă că inamicul este în 
derută. 

„Pe mâine, totul", zice el. 

Vrea să-l revadă pe Duroc. Intră în casă. Sărută 
obrazul mortului. 

Odată cu el, moare o bună parte din viața mea. 

Nu doarme. Această dispariţie îl întristează ca un 
semn fatal. Şi ca o pedeapsă. Nu „se“ vrea ca el să 
moară! El trebuie să meargă până la capăt şi să-i 
vadă pe toţi apropiații lui răpuşi. „Se“ vrea ca el să 
nu cunoască odihna unei morţi brutale pe câmpul de 
luptă. 

Fie. 

Este din nou în prima linie, intrând în Gorlitz. E cu 
mult înaintea artileriei. Pe drum, îi apar deodată în 
faţă nişte călăreţi ruşi. Sunt la doar câteva sute de 
metri. Napoleon le întoarce spatele  tacticos. 
Dirijează mişcarea unei unităţi de artilerie care se 
apropie, 


comandă NAROZANeA EMITERII N SFORTA Eretfar& a 
tunurilor. Berthier strigă că ruşii înaintează. 

„Ei bine, vom înainta şi noi“, răspunde calm 
Napoleon. 

Ce riscă? Moartea? 

Ce înseamnă asta de fapt? Sfârşitul unei partide. 


Seara, se instalează într-o mică fermă care a fost 
jefuită. Nu are la dispoziţie decât o odaie minusculă, 
sumbră. Ce contează? Nu se poate gândi decât la 
moartea lui Duroc. Trebuie să-şi împartă durerea cu 
cineva, să se destăinuie. 

„lubita mea, vei fi aflat poate de glonţul fatal care 
mi l-a ucis pe marele mareşal al palatului şi pe 
generalul Kirgener. Ştii cât de tare mă doare! 
Cunoşti prietenia mea cu ducele de Frioul. Marele 
mareşal Duroc este prietenul meu de 20 de ani. Nu 
am avut nicicând a mă plânge de el, nu mi-a dat 
niciodată decât subiecte de consolare. Este o 
pierdere ireparabilă, cea mai mare pe care o puteam 
pricinui armatei. Am dat ordin ca, până la înlocuirea 
lui, marele scutier să-i preia sarcinile. Addio, mio bene. 
Treburile îmi merg bine. Al tău cu totul, 

Nap.“ 


S-a instalat la Neumakt, între Oder şi Neisse. 
Priveşte cerul deschis al Europei de Est care îşi 
desfăşoară lungile dâre albe pe deasupra întinderilor 
nesfârşite. E cald. Ajunge în dreptul casei arătoase 
care îi serveşte de cartier general. 

în mai puţin de o lună, i-a făcut pe ruşi şi pe 
prusaci să dea înapoi cu 350 de kilometri. l-a înfrânt 
tot timpul, dar nu i-a distrus, îi lipseşte cavaleria 
pentru a-i putea urmări. Ei sunt în derută, la capătul 
puterilor. Kutuzov a murit, află el, iar boala l-a 
împiedicat pe mareşalul rus să-şi conducă armata. 


Ce-i de fFRMOFENNNEVYRITARY hP NPF ANA ELEN/no35â na 
pustietăţile Poloniei ? 

Priveşte în jur; îi vede pe Caulaincourt, pe 
Berthier. îi aude. 

Vor pacea.  Caulaincourt poate că doreşte chiar 
înfrângerea noastră, numai ca războiul să înceteze. Şi pe el îl 
trimit la întâlnirea cu 
aceşti delegați ruşi şi prusaci care îmi cer un armistițiu sub 
medierea lui Mettemich. Aş putea să încerc distrugerea 
armatelor lor. Dar unde sunt dragonii mei, cuirasierii mei, 
lăncierii mei polonezi? îngropați sub zăpezile Rusiei! 

îi cere lui Berthier să-i prezinte situaţia diverselor 
unităţi. Pierderile au fost grele. Recruţii tineri nu 
rezistă marşurilor neîntrerupte. Dintr-un efectiv de 
47 000 de oameni, corpul al 3-lea nu mai are decât 
24 000 de soldaţi! Lipseşte muniţia. 


îl convoacă pe Caulaincourt. 

„Sunt gata", zice, „să semnez o convenţie de 
armistițiu, valabilă până la 20 iulie. în timpul acesta, 
trebuie să se înceapă negocieri de pace, care se vor 
ţine la Praga." 

Caulaincourt e vesel, chiar entuziast. Acesta e omul care îl 
înlocuieşte pe Duroc! lată oamenii pe care îi am acum în jur. 
Cei mai buni au murit. Rămân cei asemeni lui Caulaincourt. 

în 4 iunie 1813, armistițiul este semnat la 
Pleiswitz. 

înainte de a pleca de la Neumarkt ca să se 
întoarcă la Dresda, dictează o scrisoare pentru 
Clarke, ministrul de Război. 

„Armistițiul opreşte cursul victoriilor mele. M-am 
hotărât pentru soluţia aceasta din două motive: lipsa 
cavaleriei, care mă împiedică să dau lovituri 
decisive, şi poziţia ostilă a Austriei. Această Curte, 
sub cele mai amabile şi mai tandre vorbe, aş zice 
sub cele mai sentimentale, nu vrea decât să-mi 


forțătemânaoprin ameninţarea armatei sale reunite 
la Praga şi astfel să obţină avantaje doar prin simpla 
ei prezenţă de 100 000 de oameni şi fără ostilităţi 
reale. 

Dacă aş putea, aş aştepta până în luna 
septembrie ca să dau lovitura cea mare." 

Nu crede că va obţine pacea. 

Cine o doreşte cu adevărat ? Ea nu se va clădi decât pe 
înfrângerea duşmanilor mei sau pe capitularea mea. 

însă trebuie să procedez ca şi cum pacea ar fi posibilă. 
Atâta lume şi-o doreşte, iar dorința îi orbeşte. 

Un ultim cuvânt pentru Maria-Luiza înainte de a 
pleca din Neumarkt. 

„lubita mea, 

Am primit scrisoarea ta din 28, din care aflu că 
eşti grozav de afectată. Sper ca vestea armistiţiului 
de două luni pe care trebuie s-o fi primit prin 
telegraful de la Mayence să-ţi fi făcut plăcere. 

Treburile îmi merg bine. Sunt sănătos. Menajează- 
te. Sărută- de două ori pe ochi pe fiul meu şi iubeşte- 
1 pe devotatul tău Nap. 

Pe durata armistiţiului mă duc la Dresda, ca să fiu 
mai aproape de tine." 


12 


Merge la pas pe drumul care leagă Neumarkt de Dresda. Ţine 
neatent frâul. Se lasă purtat de legănatul calului. Gândurile îi zboară. 

Aude strigăte. Vede soldaţi care coboară alergând pe coline, 
alunecând pe pantele taluzurilor, strigând: „Trăiască împăratul!" 

Nu răspunde uralelor. Sunt pentru el ca o rumoare îndepărtată care 
îi tulbură gândurile. De la semnarea armistiţiului, e nesigur. Poate că a 
greşit că nu a urmărit duşmanul până la Vistula. Poate că s-a lăsat 
prea lesne convins de către lătrătorii păcii, indiferent de preţ, de 
teapa lui Berthier, Caulaincourt, de toţi ceilalţi care merg călare în 
urma lui. 

Seară de seară, când fac popas, îl presează să se întoarcă cât mai 
grabnic la Dresda, să ia o trăsură, să meargă cu un echipaj şi să-şi mai 
cruţe astfel oboseala. Nu-i mai face plăcere să călărească de la 3 
dimineaţa până la căderea nopţii, să stea în bivuacuri pe unde se 
nimereşte şi să-şi petreacă şi mai multe ore încă dictând ordine după 
ordine. 

Toţi vor pacea, pentru odihna lor. Toţi îşi transformă oboseala în 
politică la nivel înalt. 

Refuză. Se întoarce călare. Aerul zorilor este proaspăt. Zilele, lungi. 
Vede soldaţii şi este văzut de către ei. în câte un oraş, populaţia se 
strânge în jurul lui şi îl aplaudă. Cum s-a întâmplat şi în această zi de 
marţi, 8 iunie, la Gorlitz, când, în faptul dimineţii, în momentul în care 
se pregătea să plece, într-un cartier ilc la periferie a izbucnit un 
incendiu, iar el a dat ordin trupelor să ajute la stingerea focului. A 


poruncit să 1i”8Wtkefifistraţilor b.ooo de franci. 


Se opreşte la Bautzen. Casele gem de răniţi. întreg oraşul pare o 
infirmerie. 

în camera strâmtă unde şi-a stabilit cabinetul de lucru pe timpul 
nopţii, primeşte un raport din partea mareşalului Soult şi a generalului 
Pradel, marele magistrat al armatei. Ar fi peste 2 000 «le soldaţi cu 
răni la mâna dreaptă, care, potrivit raportului, s-au .mtomutilat. Pradel 
cere o pedeapsă exemplară pentru respectivii soldaţi. 

El i-a văzut pe aceşti tineri curajoşi, dar adesea descumpăniţi. Îşi 
imaginează plutoanele de execuţie care i se cer a fi constitu- i le. 
Represiunea nu se justifică decât dacă este utilă. îl cheamă pe Larrey, 
chirurgul-şef. Cunoaşte devotamentul şi corectitudinea acestui om. îi 
pune întrebări. 

— Sire, exclamă Larrey, aceşti copii sunt nevinovaţi, sunteţi indus 
în eroare! 

Napoleon ascultă cu capul plecat. Soldaţii, în varianta lui Larrey, se 
rănesc involuntar cu propriile muschete şi îşi rănesc adesea camarazii 
care se află în faţa lor în formaţiile în careu. Larrey vorbeşte cu 
convingere, aduce argumente, dovezi. 

Napoleon se opreşte în faţa lui. 

— Vi se vor transmite ordinele mele, zice. 

Face câţiva paşi, după care adaugă: 

— Un suveran este norocos să aibă de-a face cu un om ca 
dumneavoastră. 

Dă ordin să i se acorde lui Larrey 6.000 de franci de aur, o pensie 
de stat de 3.000 de livre şi o miniatură cu montură de diamante. 


Să vadă tot. Să ştie tot. Să decidă tot. 

De câţi oameni asemeni lui Larrey mai dispune? Lannes, Bessieres, 
Duroc, atâţia alţii, morţi. Şi această scrisoare pe care 
tocmai a primit-o şi care raportează că, aflat la cârma guvernării 
provinciilor iliriene, Junot a fost cuprins de accese de nebunie! 

își aminteşte. Era în timpul asediului Toulonului. 


El era căpitan. JunoYARIEGĂ NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 1 57 


Acest tânăr necunoscut spusese râzând, când un obuz împroşcase cu pământ 
ordinul pe care i-l dictam: „Foarte bine, tot nu aveam nisip să uscăm cerneala!" 
Junot, în zilele de mizerie de la Paris, îşi împărțea cu mine proviziile modeste, 
Junot, alături de mine la Saint-Jean-a'Acre. Junot, pe care îl asiguram, plecând din 
Egipt, „de calda prietenie pe care i-am dăruit-o". 

Astfel de cuvinte obişnuiam să folosesc. Junot, nebun, care s-a prezentat la 
marele bal pe care l-a organizat la Ragusa acoperit cu decorații în loc de orice 
îmbrăcăminte! Junot, în uniforma de guvernator, conducându-şi trăsura pe post de 
vizitiu! Junot, care delirează, care este închis, care este repatriat la el în 
Bourgogne! 

Junot, mai rău decât mort. Nebun. 


Napoleon rămâne aşezat o parte din noapte, apoi îşi revine în fire, 
privind în jur de parcă ar ieşi dintr-un lung tunel întunecos, începe să 
dicteze ordine şi scrisori cu vocea lui clară, precisă. 

„Războiul", îi scrie generalului Bertrand, „nu se poate face decât cu 
vigoare, cu hotărâre şi cu voinţă constantă; nu se face nici ezitând, 
nici tatonând. Stabiliţi o disciplină severă, iar în ceea ce întreprindeţi 
nu ezitaţi să vă bazaţi pe soldaţii voştri." 

Şi acum, călare. De 5 zile este pe drum. Călare, călare! Joi, 10 iunie 
1813, intră în sfârşit în Dresda. 


„lubita mea", îi scrie Mariei-Luiza, „am ajuns în Dresda la ora 4 
dimineaţa. M-am instalat într-o reşedinţă a contelui Marcolini, într-un 
cartier în care se află o grădină frumoasă şi în care mă simt foarte 
bine. Palatul regelui e mult prea trist. Sunt sănătos tun. Dă-i un sărut 
fiului meu. Ştii cât te iubesc. 

Nap." 


Doarme MAP rile NSMRIIOR ANU SEAN ENa P se 
pare că au trecut zile la rând de când moţăie. 

lese în foburgul Friedrichstadt, unde s-a instalat. 
Soldaţii se plimbă încoace şi încolo, fără ocupaţie. Ei 
cred că e pace? 

Merge mai departe prin oraş. La vederea lui se 
strâng grupuri de gură-cască. Oamenii nu-. aplaudă, 
însă privindu-. trecând par cuprinşi de un amestec de 
uimire şi teamă. 

Se duce la regele Saxoniei, care se grăbeşte să-l 
întâmpine. 

„Circulă zvonuri dintre cele mai nebuneşti", zice 
suveranul. „S-a spus că Majestatea Voastră a murit. 
S-a afirmat că a fost pus un manechin într-o trăsură 
ca să se ascundă moartea voastră." 

Napoleon zâmbeşte. Mort? într-adevăr, uneori i se 
pare că o parte din viaţa sa a murit şi că o priveşte 
pe cealaltă care a rămas continuând să călărească, 
să dea ordine, să lupte, să spere. Are momente în 
care totul îi scapă şi e absorbit de un fel de reverie, 
ca şi cum ar amorti, absent din viaţă. 

Face câţiva paşi prin salon, întorcându-i spatele 
regelui Saxoniei care vorbeşte şi vorbeşte, punându- 
1 la curent cu zvonurile privind negocierile dintre 
ruşi, prusaci, austrieci, englezi. 

Informatorii regelui din Austria şi din Prusia spun 
că Londra se pregăteşte să verse peste 1.000.000 de 
livre Rusiei şi peste 600.000 Prusiei, ca să le lege 
printr-un tratat care le-ar împiedica să înceteze 
luptele împotriva împăratului fără aprobarea Londrei. 
Anglia îşi arogă astfel dreptul de a dicta condiţiile şi 
de a alege momentul încheierii păcii. Austria ar fi 
gata să semneze tratatul, dar Mettemich doreşte să- 
şi joace propria carte, să evite predarea Europei în 
mâinile Angliei sau ale Rusiei. Prin urmare, se 
erijează în mediator. La ce servesc însă aceste 


negocieri de WSOLEALsAFIS& TARR AYN 6 ir drfilce 
Anglia îşi impune propria lege? 

Napoleon se întoarce. Ar trebui să spună: „Se 
joacă o comedie care are scopul să mă îngroape! Ei 
cred că mă las păcălit! Intru în joc doar ca să câştig 
timp!" 


lar acest timp nu trebuie irosit. Zilnic face 
inspecții, dirijează parade, treceri în revistă. Dresda 
trebuie să devină oraşul fortificat al armatelor mele. Soldaţii 
să defrişeze împrejurimile oraşului. Să 
se ridice tabere militare pe coline. Să se întărească 
porţile. Să fie construite palisade. 

Călăreşte din zori până noaptea târziu. 

„Am călărit ieri de la prânz până la ora 4. M-am 
întors prăjit de soare", îi scrie Mariei-Luiza. 

Când intră în cabinetul de lucru, scrisorile şi 
depeşele sunt aşezate pe masă. 

Le citeşte în timp ce măsoară cabinetul în lung şi- 
n lat, scoțând la răstimpuri câte un mărâit de furie. 
Dictează o scrisoare oficială pentru regentă, 
împărăteasa Maria-Luiza. 

„Doamna şi iubita mea, am primit scrisoarea prin 
care mi-aţi adus la cunoştinţă că l-aţi primit pe 
arhicancelar stând în pat: intenţia mea este ca, în 
nicio împrejurare şi sub niciun pretext, să nu primiţi 
pe nimeni, oricine ar fi el, stând în pat. Acest lucru 
este permis numai după ce aţi depăşit vârsta de 30 
de ani!" 

Nu-şi mai poate stăpâni enervarea. Toate 
scrisorile îl irită. 

Savary, ministrul Poliţiei, îşi înmulțeşte rapoartele despre 
starea de spirit a populaţiei. Aceasta vrea pace, după cum 
zice el. Cei refractari se numără cu zecile de mii, iar în vest şi 
în sud ar constitui o ameninţare la ordine şi securitate. Bande 


othe MAG Shză şi se ascund în păduri. Savary se teme de 
iacobini. Spionii mei semnalează în acelaşi timp activităţi ale 
Cavalerilor Credinței, ale regaliştilor care uneltesc ici şi colo, 
creând societăţi secrete. 

Numai că Savary, la fel ca toţi îmbuibații, vrea să depun 
armele! Vrea pace, ca toate burțile ghiftuite, puțin contează 
în ce conditii! 

„Nu-mi place tonul scrisorilor voastre", îi scrie lui 
Savary. „încontinuu mă plictisiţi cu nevoia de pace. 
Cunosc mai bine decât dumneavoastră situaţia 
Imperiului meu... Vreau şi eu pacea şi sunt mai 
interesat decât oricine s-o obţin: pledoaria voastră 
este, aşadar, inutilă; atâta doar că n-o să accept o 
pace care ar fi dezonorantă sau care ne-ar târî într- 
un război şi mai crâncen în următoarele 6 luni." 

Savary va insista să mă convingă, precum încearcă s-o 
facă Caulaincourt şi Berthier. 

„Nu mai emiteţi păreri privitoare la această 
situaţie", îi scrie în continuare lui Savary. „Aceste 
probleme nu vă privesc, nu vă mai amestecați în 
ele!" 

Ridicându-şi braţele într-un acces de enervare, 
exclamă: 

„Ministrul Poliţiei pare că încearcă să mă facă să 
devin pacifist. Ceea ce nu duce la niciun rezultat şi 
mă răneşte, pentru că asta presupune că nu iubesc 
pacea." 

Adaugă, tot mai revoltat: „Eu nu sunt un fanfaron, 
nu fac o meserie din război şi nimeni nu este mai 
pacifist decât mine!" 


lese aproape în fiecare seară câteva ore. Este 
necesar să fie văzut. Prezidează un mare dineu, îşi 
conduce invitaţii la teatru, deschizând alaiul cu 
regina Saxoniei la braţ. Uneori merge la Operă sau la 


micul teatru NBEPLEQe NEMIRA DAC AT EAA Shu, 
această „căsuţă" Marcolini, cum îi place să spună. 

A cerut să fie aduşi la Dresda câţiva actori 
francezi. 

„imi doresc ca despre toate astea să se 
vorbească la Paris şi, prin urmare, şi la Londra şi în 
Spania, să se creadă că la Dresda ne distrăm. 
Sezonul este impropriu pentru comedie", adaugă el 
cu voce amară, „şi nu e nevoie să trimiteţi decât 6 
sau 7 actori, cel mult." 

Printre ei se numără domnişoarele Georges, Mars, 
Bourgoing. Le-a cunoscut pe când erau atât de 
tinere, atât de frumoase! Uneori, se întreţine după 
reprezentaţie cu domnişoara Georges. Stă de vorbă 
cu ea, glumeşte, râde şi, preţ de câteva minute, se 
lasă dus departe de Dresda, lipsit de griji. Apoi totul 
se spulberă. Ea are chipul şi trupul îngroşate. lar el e 
obosit. 

Uneori aţipeşte la teatru, se trezeşte tresărind şi 
privind în jur, să vadă dacă nu l-au surprins dormind. 

Odată ajuns însă în apartamentele sale din aripa 
dreaptă a palatului contelui Marcolini, nu doarme. 
Ferestrele sunt deschise. E cald. Aude câteodată 
glasurile soldaţilor care cântă, paşii cailor vreunei 
patrule răsunând pe pavaj. Uneori izbucneşte câte o 
furtună. 


Se întoarce în cabinetul de lucru, aplecându-se 
deasupra hărților pregătite de Bacler d'Albe. 


1 AA AAbtAa intră în conflict, va arunca în luptă câteva 
sute de mii de oameni. Va trebui să apăr Dresda şi linia Elbei. 

Se îndreaptă de şale. 

La sud, vor fi austriecii, în centru, ruşii şi prusacii, iar la 
nord, Bemadotte. Căci toate scrisorile confirmă faptul că 
Bemadotte a debarcat în Pomerania cu 25000 de suedezi. 
Este secondat de Moreau, întors din Statele-Unite ca să 
contribuie la înfrângerea mea, el care nu reuşise să mă 
doboare pe vremea lui Cadoudal. Alături de Alexandru, în 
slujba sa, se află Pozzo di Borgo, duşmanul meu încă de la 
Ajaccio. Pe el l-a trimis ţarul la Bemaadotte ca să-l cumpere, 
să-i promită tronul, tronul meu, îndată ce aş fi doborât! Toţi 
sunt aici, toti duşmanii mei de la origini! 

lar Anglia îi plăteşte acum în lire sterline, aşa cum ieri 
plătea asasinii însărcinaţi să mă înjunghie! Aşa cum astăzi îi 
oferă lui Murat puterea în Italia şi bani dacă mă abandonează. 
lar neghiobul este tentat! 

Și au pretenția să cred că pacea ar fi posibilă! 


Cum să poată dormi? Când i se pregăteşte 
execuţia! Ei îşi imaginează că se va lăsa doborât? 
Până în ultima clipă îşi va face datoria! De altminteri, 
jocul rămâne deschis, cu toate că niciodată nu a avut 
de înfruntat o situaţie atât de dificilă. 

Ei da, este o încercare demnă de viața mea! 

Totul sau nimic. Aceasta este miza. 


Se destinde, se aşază. Este momentul în care 
poate să scrie: 

„Aici este foarte cald, plouă în fiecare seară. 
Sărută- de două ori pe fiul meu pentru mine. Aş vrea 
să fii aici, dar circumstanţele nu sunt favorabile. 
Addio, mio bene. 

Nap.“ 


Revine însă cu picioarele pe pământ. Nu se poate 


lăsa prea mWWPOLEO/bi AEM PITIPR eri STÂNEA E&SNA fela 
care trebuie de asemenea să comande, să flateze, să 
dirijeze. Chiar şi pe Maria-Luiza. Ea se plânge de 
scrisorile oficiale severe pe care i le-a adresat. E 
cazul s-o consoleze. 

„Nu trebuie să te supere tonul cu care îţi scriu, 
este numai în folosul tău, să te formeze pentru viitor, 
căci doar ştii că sunt mulţumit de tine şi chiar dacă 
vei face lucruri care nu mi-ar conveni, le-aş lua ca 
atare. Nimic din ce faci nu poate să mă supere, eşti 
prea bună şi prea perfectă pentru asta, dar continui 
să-ţi spun dacă ceva este contrar opiniei mele, însă 
fără ca asta să-ţi creeze neplăceri." 

Lasă pana jos. 

Oare a greşit luând-o în căsătorie pe această 
austriacă, descendentă a Habsburgilor? 

A doua zi îl va primi pe Metternich, duşmanul, 
consilierul de care ascultă împăratul Austriei, tată/ 
soției mele. 

Ce destin formidabil are viața mea! 


A pus pe masă scrisoarea de la împăratul Francisc 
l, pe care i-a înmânat-o Metternich. îl priveşte cu 
atenţie pe diplomatul austriac, pe bărbatul plin de 
morgă din faţa lui, principalul artizan al mariajului 
său cu Maria-Luiza. A fost o vreme când a prețuit 
inteligenţa şi abilitatea acestui prinţ. 

Dar poate că Metternich nu este decât unul dintre 
oamenii care confundă minciuna cu politica 
veritabilă. 

Napoleon se apropie de el cu paşi rari. 

— Aşadar, vreţi război, zice cu voce calmă. Bine, 
îl veţi avea. Am spulberat armata austriacă la Liitzen; 
i-am învins pe ruşi la Bautzen; voi mai vreţi o dată. 
Vă dau întâlnire la Viena. 


1 gewa faşte în faţa lui Metternich. 

— Oamenii sunt incorigibili, zice în continuare, nu 
învaţă nimic din experienţa trecutului. De trei ori l- 
am repus pe tron pe împăratul Francisc; i-am promis 
că, atât cât voi trăi, îi voi sta alături; m-am căsătorit 
cu fiica sa; îmi spuneam atunci „Faci o nebunie", dar 
am facut-o. 

îşi ridică glasul. 

— O regret acum. 

Nu se uită la Metternich, care vorbeşte despre 
pacea care cică s-ar afla în mâinile mele. 

— Pentru stabilizarea acestei păci, continuă 
Metternich, este nevoie să vă reîntoarceţi între 
limitele compatibile cu liniştea generală sau să pieriţi 
în luptă. 

— Ei bine, ce se doreşte de la mine, să mă 
dezonorez? replică el cu voce tunătoare. Niciodată! 
Prefer să mor. Suveranii voştri, născuţi pe tron, pot 
să se lase bătuţi de douăzeci de ori şi să se întoarcă 
mereu în capitalele lor, pe când eu, eu nu pot s-o 
fac! Sunt conştient de ceea ce datorez unui brav 
popor care, după încercări nemaiauzite, mi-a dat noi 
dovezi ale devotamentului său şi ale convingerii că 
numai eu, doar eu pot să-l conduc. Am recuperat 
pierderile de anul trecut; armata mea este iarăşi 
întreagă. 

— Este cu siguranţă armata care doreşte pacea, 
şopteşte Metternich. 

— Nu, nu armata, ci generalii mei doresc pacea. 
Nu mai am generali. Gerurile Moscovei i-au 
demoralizat! 

Face un gest dispreţuitor. Râde. 

— Pot însă să vă asigur că în octombrie anul 
viitor, ne vom vedea la Viena. 

Umblă agitat prin încăpere. Trebuie să fie convins 


de ceea ce NAPRIBEN gHENBROUSRUE SHE SFÂNV/ApF-ENASI facă 
eforturi ca să râdă şi să afişeze un aer de siguranţă. 

— Norocul poate să vă părăsească, zice 
Metternich, aşa cum a făcut-o în 1812.:-am văzut pe 
soldaţii voştri, sunt nişte copii. Ce veţi face când 
această armată de adolescenţi pe care i-aţi chemat 
sub arme va dispărea? 

Napoleon îşi pleacă capul, merge spre Metternich 
strângând din dinţi. 

— Nu sunteţi soldat! strigă el. Habar nu aveţi ce 
se petrece în sufletul unui soldat. Eu am crescut pe 
câmpurile de luptă. Nu aţi învăţat să dispreţuiţi viaţa 
altuia şi pe a voastră atunci când este necesar. 

Se gândeşte la Lannes, la Bessieres, la Duroc. îi 
vine rău amintindu-şi de moartea prietenilor săi, de 
toţi morţii cu braţele întinse sub zăpezile Moscovei. 

— Un om ca mine nu pune prea mult preţ pe 
viaţă... începe el. 


Se întreruJe QA ArUFEE RORA PINSAN FEAA h6Golţ 
al salonului, îl dispreţuieşte pe Metternich, care se 
preface că e preocupat de soarta oamenilor şi care, 
dincolo de masca ipocrită şi de vorbele miloase, îi 
trimite la moarte cu sutele de mii, calculând 
profiturile pe care le poate scoate din această 
afacere. 

— Un om ca mine, strigă Napoleon, nu pune prea 
mult preţ pe moartea a 200 000 de oameni! 

lată care este, fără ipocrizie, adevărul unui 
conducător de război, adevărul inuman al celor care 
guvernează şi pe care unul ca Metternich nu- va 
mărturisi niciodată. 

îşi ridică pălăria de jos. 

Nu am nimic în comun cu oamenii de teapa lui. Am vrut să 
mi-i fac aliați. Dar nu sunt decât nişte păsări de pradă. 

— Da, zice măsurând salonul în lung şi-n lat, am 
făcut o mare prostie că m-am însurat cu o 
arhiducesă de Austria. 

— Din moment ce Majestatea Voastră doreşte să- 
mi cunoască părerea, zice Metternich, voi spune 
direct că Napoleon „cuceritorul“ a făcut o greşeală. 

— împăratul Francisc vrea, aşadar, să-şi 
detroneze fiica? 

— împăratul nu cunoaşte decât îndatoririle sale, 
zice Metternich. 

Asta e adevărata față a prinților de obârşie nobilă. îşi 
împing fiicele în brațele unui cuceritor, apoi le abandonează! 

Napoleon îl opreşte pe Metternich care continuă 
să vorbească. 

— Căsătorindu-mă cu o arhiducesă, zice, am vrut 
să unesc prezentul cu trecutul, prejudecățile gotice 
cu instituţiile secolului meu, dar m-am înşelat şi 
astăzi simt enormitatea greşelii mele. 

îl conduce pe Metternich. 


— Nu maNARiE9NeN&MVăITOBUhiiiăi GTASA MES Îsi? va 
atinge scopul, şopteşte Metternich. 

Napoleon îl bate pe umăr. 

— Ei bine, ştiţi ce se va întâmpla? N-o să intraţi în 
război cu mine. 

— Sunteţi pierdut, Sire, continuă Metternich, o 
presimţeam înainte de-a veni aici; acum, că plec, 
sunt convins de lucrul acesta. 

Napoleon e singur în salon. Şi-a petrecut întreaga 
după-amia- ză a acestei zile de sâmbătă, 26 iunie 
1813, în compania lui Metternich. 

Va fi război, sunt sigur. Cum ar putea unul ca Metternich 
să mă accepte din moment ce sunt slăbit? Trecut, prezent, 
unul sau celălalt. Am sperat să le unesc, este o greşeală. 

îl cheamă pe  Caulaincourt. îi cere să 
prelungească armistițiul până la 10 august pentru a 
întârzia implicarea Austriei. 

Caulaincourt pledează încă o dată pentru acceptarea 
tuturor cerințelor austriecilor. Adică să cedez marele ducat al 
Varşoviei, să mă retrag din Germania şi chiar din Italia. Şi asta 
nu e tot, deoarece Anglia este stăpâna în momentul de față şi 
dictează propriile condiţii de pace. Caulaincourt şi ceilalți sunt 
însă într-atăt de doritori de pace, încât nu mai văd nimic. 

— îmi cereţi să-mi dau jos singur pantalonii ca să 
primesc loviturile de curea! strigă Napoleon. Ba chiar 
mai mult, aţi vrea să mă ţineţi să nu mişc! Credeţi că 
eu nu vreau să mă odihnesc la fel de mult ca voi? Că 
nu simt nevoia de pace la fel ca voi? Nu mă dau lao 
parte de la nimic rezonabil pentru a ajunge la pace, 
dar nu-mi propuneţi ceva ruşinos, din moment ce 
sunteţi francezi! 

Mai sunt ei oare cu adevărat francezi? După cum mi s-a 
raportat, la discuţiile cu delegații părții adverse Caulaincourt 
a început prin a spune: „Sunt tot atât de european precum 


aveff MA%oi/blEptul să fiti; trimiteti-ne înapoi în Franţa prin 
pace sau prin război şi veti fi binecuvântaţi de 30000000 de 
francezi. " 

Trădătorul! 

Dar de cine altcineva m-aş putea folosi? Şi ce mai 
contează, dacă viitorul tot pe câmpul de luptă se va decide? 
Caulaincourt să vorbească, să negocieze, să mă vândă. Atâta 
vreme cât am o armată, n-au decât să vină să mă prindă! 

Haide, Caulaincourt, prelungeşte armistițiul până la 10 
august, încearcă să afli ce vor exact de la mine! 


îi scrie Mariei-Luiza. 

„Draga mea, am discutat ore în şir cu Metternich 
şi sunt obosit. Metternich mi s-a părut un intrigant şi 
un prost sfătuitor pentru Tata Francisc. Omul acesta 
nu are destulă minte pentru funcţia sa. 

Toate cele bune. 

Nap." 


Totul e calm în aparenţă. Străbate câmpurile 
călare. Zilele sunt calde şi ploioase. Vizitează 
bivuacurile soldaţilor, fortificațiile. Trece în revistă 
trupele saxone. 

Cine ar putea să garanteze că nu vor întoarce armele 
împotriva mea? 

In această partidă cu miza totul sau nimic, dispun de 
câteva cărți, dar valoarea lor reală în joc e nesigură. Unde 
este entuziasmul celor din jurul meu? 

Al lui Fouche, de pildă, pe care l-am chemat la Dresda ca 
să-i încredințez conducerea provinciilor iliriene în locul 
bietului Junot care a înnebunit. 

Vine la mine în 2 iulie 1813. Ştie încă de ieri - ca mine, de 
altfel - că în urmă cu 10 zile Wellington a repurtat o victorie 
strălucită la Vitoria şi că nu mai poate fi vorba de păstrarea 
Spaniei, ci de apărarea frontierei din Pirinei. 

l-am cerut mareşalului Soult să meargă şi să preia 


comanda, şi NABP+EONetARMURHERBUi DIHSEÂNTAHIEDA 1 fbate 
prerogativele. Ca să vină soția mareşalului Soult, care spera 
să se dea mare cu suita ei prin Dresda, să protesteze. Soțul 
ei, zice, a obosit să se războiască în Spania. 

„Doamnă, nu v-am chemat ca să ascult cum mă 
certaţi. Nu sunt soţul dumneavoastră, iar dacă aş fi 
fost, v-aţi fi comportat cu totul altfel. Gândiţi-vă că 
femeile trebuie să fie supuse; întoarceţi-vă la soţul 
dumneavoastră şi nu-l mai necăjiţi!" 

lată ce vorbe îmi este dat să rostesc! lată care este starea 
de spirit a mareşalilor mei şi a nevestelor acestora! 

lar Fouche mă sfătuieşte acum, la fel ca Berthier sau 
Caulaincourt, să cedez. Cum de nu înţelege nici el că aliații nu 
vor să obțină de la mine doar câteva teritorii din Imperiu, ci 
totul, tot ce reprezintă Imperiul meu, persoana mea, dinastia 
mea însăşi ? 


1 68 MAateAtt+Pjoc salvarea Imperiului meu, îi explică 
lui Fouche. E supărător, domnule duce de Otranto, că 
oameni de cea mai bună calitate sunt dominați de o 
dispoziţie fatală spre descurajare. Nu se mai pune 
problema de a abandona cutare sau cutare pro- 
vincie. E vorba despre supremaţia noastră politică, 
iar, în ceea ce ne priveşte, de aceasta depinde 
existenţa noastră. 

Fără îndoială însă că Fouche împreună cu majoritatea 
apropiaților mei se gândesc că, terminând cu mine, îşi vor 
salva bunurile, titlurile şi chiar funcțiile! Cine poate şti până 
unde au ajuns cu speculațiile lor? Aceşti oameni ai Revoluţiei 
au tot văzut tronuri răsturnate, de ce nu şi pe al meu ? Partea 
proastă este că nu dispun decât de ei la guvernare, la 
conducerea armatei, la negocieri. 


Aşteptarea războiului este întotdeauna lungă. 
Napoleon îşi petrece majoritatea serilor la teatru. 
însă nici fatalitatea care îl apasă pe Oedip, nici Jocurile 
dragostei şi ale întâmplării, nici conversațiile târzii cu 
domnişoara Georges nu- distrează prea mult. 

Nu vrea să-şi neglijeze niciun atu. 

Astfel, consideră utilă prezenţa  Mariei-Luiza 
alături de el, ca să mai presare un fir de nisip în 
discuţiile care se poartă la Praga şi de la care nu 
aşteaptă nimic, nu vrea nimic altceva decât să 
câştige timp. 

„lubita mea“, îi scrie, „doresc să te văd. Vei pleca 
în 22 şi vei dormi la Châlons, în 23 la Metz, în 24 la 
Mayence, unde voi veni să te întâlnesc. Vei călători 
cu 12 trăsuri, câte 4 pentru serviciile de gradul unu, 
doi şi trei. Te vor însoţi ducesa, două doamne, un 
prefect al palatului, doi şambelani, doi paji, un 
medic... Fă toate pregătirile necesare. Contele 
Gafarelly va comanda escortele şi va merge în faţă. îi 
vei transmite arhicancelarului toate instrucţiunile 


mele. Adio, IPREN EMYR pri NASÂUITAGEENA 1r$fine 
înainte de plecarea ta. Al tău cu totul, 
Nap.“ 


Luni, 26 iulie, la ora 11, soseşte la Mayence 
seara. A plecat cu o zi în urmă, la 3 dimineaţa. A 
mers încontinuu, zi şi noapte. 

O ia prin surprindere pe Maria-Luiza. Ea abia 
poate să-şi ţină ochii deschişi, are obrazul umflat de 
oboseală şi de răceală. în 4 zile, explică ea scuzându- 
se, dacă a dormit în total 10 ore. Are migrenă. El o ia 
de braţ şi se închide cu ea pentru cât a mai rămas 
din noapte. 


A doua zi, e la lucru încă din zori. Dictează zeci de 
ordine şi de scrisori. Apoi trebuie să-i primească pe 
micii prinți din Confederație, care au format o Curte 
curioasă, pe care trebuie s-o inducă în eroare, să-i 
ofere dineuri şi spectacole. 

Destul de des, în timpul mesei, liniştea care se 
lasă dintr-oda- tă îl face să tresară. îşi dă seama că 
stă aşezat faţă în faţă cu Maria-Luiza şi că este 
aşteptat respectuos să spună ceva, în vreme ce 
mintea lui este ocupată în întregime cu mişcări de 
trupe, cu fraze pe care urmează să le dicteze. 

Spune câteva cuvinte. Nu aude răspunsul. Se 
adânceşte din nou în lumea lui. 

Se depărtează la braţul împărătesei. Nu vrea s-o 
neliniştească. Ea nu e răspunzătoare de politica 
tatălui ei şi a lui Metternich. O însoţeşte la plimbare 
pe Rin, la Wiesbaden, la Cassel şi Biberich. Vremea e 
caldă. Ascultă glasurile femeilor, vesele, ascuţite. în 
cap aude răpăit de tobe şi bubuit de tunuri. 

Zâmbeşte. Trebuie să pară lipsit de griji, sigur pe 
el. 

Sâmbătă, 31 iulie, în ajunul întoarcerii sale la 


DreseiM/AXîPASBune Măriei-Luiza: „Pacea s-ar încheia 
dacă Austria ar înceta să mai pescuiască în ape 
tulburi. împăratul este înşelat de către Metternich, 
care s-a vândut ruşilor pentru bani, el fiind în 
definitiv un om care crede că politica constă în a 
minţi." 

Ea pare abătută. îi va scrie o nouă scrisoare 
împăratului. 

„Dacă încearcă să-mi propună condiţii ruşinoase, 
voi intra în război cu ei“, zice el. „Austria are să 
plătească pentru tot. Mă va mâhni durerea pe care 
voi fi nevoit să ţi-o provoc, însă nu am altă cale dea 
respinge nedreptatea!" 

Deodată, schimbă tonul. La întoarcerea în Franţa, 
zice el pe un ton imperativ, ea va merge să viziteze 
arsenalul de la Cherbourg. El se va ocupa de 
călătoria ei. 

La Paris şi la Londra trebuie să se ştie că, după ce 
va fi terminat cu coaliția continentală, va termina şi 
cu Anglia şi că dispune deja de infrastructura 
maritimă. Vede ochii înspăimântați ai Mariei-Luiza. 

Trebuie, trebuie să creadă că toate astea simt cu 
putinţă. 


Se lasă legănat de berlina care îl duce înapoi la 
Dresda. Plouă torențial în această duminică, 1 
august. Face o haltă la Wiirzburg, la generalul 
Augereau, care vorbeşte şi el de pace, de retragerea 
trupelor pe Rin, de abandon deci, de fortificațiile de 
pe Elba! 

Unde să găsesc un general hotărât? 

în berlină, scrie. 

„lubita mea Luiza, 

Am fost foarte trist toată noaptea, mă obişnuisem 
să fiu cu tine, a fost atât de plăcut! Şi dintr-odată m- 
am pomenit singur. Să sperăm că în mai puţin deo 


lună ne vom NABAIEBANNEMPRIIFIRtIINAIN SFÂNTA ELENA 1 69 
Adio, scumpa mea, iubeşte-mă şi ai grijă de tine. 
Soţul tău fidel, 
Nap.“ 


Miercuri, 4 august 1813, ajunge la Dresda la ora 
9. Ploaia a încetat. Se instalează în cabinetul de 
lucru. Din grădina palatului Marcolini răzbat sunetele 
verii şi mirosul de pământ şi de frunze ude de la 
furtuna din timpul nopţii. 

Citeşte prima scrisoare. Se ridică. Merge la 
fereastră. Dedesubt, vede bolta strălucitoare a 
copacilor ale căror frunze sunt acoperite cu picături 
de apă. Stă multă vreme aplecat, apoi, întorcându-se 
la masă, citeşte din nou vestea. 

Junot s-a aruncat de la fereastra castelului său din 
Bourgogne, unde se retrăsese. A murit pe loc. 

Lannes, Bessieres, Duroc, Junot şi atâţia alţii 
înaintea lor. îşi aminteşte de Muiron, căzut cu multă 
vreme în urmă ca să-i salveze viaţa pe podul de la 
Arcole, încasând gloanţele în locul lui. 

Avea 22 de ani. Eu voi împlini 44 peste câteva zile. 

Rămâne toată ziua în palatul Marcolini. 


Nu  poateNAR&%-EQilo ARI TORULIRIN Shi alFkENAis/kl e- 
dimineaţă. Vrea să ştie care este stadiul negocierilor 
de la Praga. Delegații francezi, explică Maret, 
ministrul Relaţiilor externe, nici măcar n-au fost 
primiţi. Caulaincourt se târăşte la picioarele lui 
Mettemich, dar în zadar. Nu ştim ce cer de la noi. 

Napoleon şopteşte: „Totul." 

Atunci, trebuie prinşi în propria lor capcană, să li 
se ceară o notificare oficială cu pretenţiile lor. 

Şi să le accepte. De ce nu? Ce riscă? Discuţii 
interminabile. 

Nu-şi face iluzii. Anglia va cere tot mai mult. 
Tratatele pe care aceasta le-a semnat cu Prusia şi cu 
Rusia, sumele pe care le-a vărsat acestor ţări o fac 
stăpâna jocului. Cât despre Austria, ea s-a dat de 
partea lor. 

Atunci? Va aştepta şi va pregăti războiul. 

Vizitează fortificațiile  Dresdei. în io august, 
prezidează o mare trecere în revistă, cu 40 000 de 
oameni, pentru celebrarea aniversării sale. Pentru că 
e sigur că la 15 august, nu va mai avea loc nicio 
defilare, va fi o bătălie. 


„lubita mea, armata a celebrat astăzi ziua mea de 
naştere şi am avut parte de o paradă frumoasă, cu 
40 000 de oameni. Au asistat regele şi prinţesele 
Saxoniei. Diseară, voi participa la banchetul de la 
Curte, apoi la focul de artificii. Din fericire, timpul se 
schimbă spre bine. Sunt sănătos. Presupun că vei 
pleca în data de 17 la Cherbourg. Doresc să te 
distrezi. Să-mi spui ce-ai văzut. Adio, iubito. Al tău cu 
toiul, 

Nap." 


Se întâmplă aşa cum a prevăzut. 
Un trimis al lui Caulaincourt îl anunţă, cu sufletul 
la gură, că Mettemich a declarat închis congresul de 


la Praga, miercuri, 11 august, la ora 24. Mettemich a 
refuzat să ia la cunoştinţă răspunsurile lui Napoleon 
la propunerile sale. 

Domnilor dornici de pace cu orice preţ, mai aveţi nevoie 
de vreo dovadă? 

Se întoarce spre Maret. 

„Chestiunea păcii sau a războiului nu a constat în 
cedarea unei porţiuni oarecare din teritoriul nostru, 
care nu aduce atingere forţei Imperiului. Problema 
ţine de invidia marilor puteri, de ura societăţilor 
secrete, de pasiunile întreţinute artificial de către 
Anglia." 

Face câţiva paşi prin salon. 

„Nu am primit vreo ştire ca Austria să-mi fi 
declarat război, dar presupun că o voi primi în câteva 
zile." 


Declaraţia ajunge în 12 august 1813. 

Blamează cu o voce dură, dar fără patimă, 
pretenţiile aberante ale Austriei, precum şi trădarea 
sa infamă. 

Sunt totuşi soţul fiicei împăratului, iar regele Romei este 
nepotul său, dar ce contează pentru oameni ca el! 

Dictează câteva rânduri pentru Cambaceres: 
„Vreau ca împărăteasa să facă voiajul programat la 
Cherbourg şi să nu fie înştiinţată de situaţie decât la 
întoarcerea sa." 

la apoi pana în mână şi, în 12 august, îi scrie 
Mariei-Luiza: 

„Nu te obosi şi mergi încet. Ştii cât de prețioasă 
îmi este sănătatea ta. Scrie-mi în detaliu. Eu sunt 
sănătos. Timpul este foarte frumos şi călduros. Addio, 
mio bene, două săruturi pentru fiul meu. Al tău cu 
totul, 

Nap." 


Ea, fiul meu, francezii, toți vor afla destul de curând că a 


înctpubăiH/hbă războiul! 


în această zi de duminică, 15 august 1813, 
împlineşte 44 de ani. Călăreşte prin ploaia rece şi 
depăşeşte coloanele de soldaţi care părăsesc Dresda 
prin poarta şi foburgul Prina, mărşăluind spre est, în 
direcţia Bautzen, Gorlitz, şi spre fluviile Spree, 
Neisse, Katzbach, un afluent al Oderului. 

Rămâne un moment la intrarea pe podul care, la 
ieşirea din Dresda, trece peste Elba. E deja noapte, 
iar ploia s-a întețit. Simte apa scurgându-i-se de pe 
pălărie,  îmbibând fetrul, înmuindu-i  redingota. 
Tremură. De atâtea ori a trecut prin asta, pe malurile 
fluviilor italiene, pe malurile Rinului, ale Vistulei, ale 
Niemenului. Ce de poduri traversate, ce de fluvii 
trecute prin furtună! 

lar în ziua aniversării celor 44 de ani, o ia de la 
început. Acesta să fie motivul pentru care nu simte 
nicio undă de entuziasm? Pentru care nu simte decât 
determinarea de a lupta împotriva lumii întregi, dacă 
trebuie? 

Trece fluviul. Nicio aclamaţie. Soldaţii înaintează 
cu capul plecat, potopiţi de ploaie. Sunt flămânzi. O 
dată în plus. l-a spus intendentului general Daru: 
„Armata nu este hrănită. Ne-am amăgi dacă am 
crede altceva. Douăzeci şi patru de uncii de pâine, o 
uncie de orez şi opt uncii de carne sunt insuficiente 
pentru un soldat. Astăzi nu le daţi decât opt uncii de 
pâine, trei uncii de orez şi opt uncii de carne." 

Vor avea parte de marşuri şi contramarşuri, şi, în 
a treia zi, când nici măcar n-au început lupta, ei se 


târăsc'8%jâ!Serthier şi 


chirUty0% PAnay au semnalat mii de bolnavi. Vremea 
ploioasă, cu alternanţe de căldură şi frig, le 
afectează stomacurile goale şi plămânii. 


Se opreşte la Bautzen. Cu doar câteva săptămâni 
în urmă, în 20 mai, aici a obţinut o victorie. La ce i-a 
folosit? 

Nu-şi schimbă hainele. Vrea să examineze hărţile. 
Cunoaşte fiecare detaliu. Totuşi, simte nevoia să le 
mai studieze o dată. Are de înfruntat pe puţin 
600000 de oameni. Bernadotte la nord, prusianul 
Bliicher împreună cu ruşii în centru, Schlumberger cu 
austriacii săi la sud. Cu trădătorul Bernadotte se vor 
lupta Oudinot şi Davout, cel din urmă venind din 
Hamburg, unde ţine oraşul sub control. Aceştia doi 
au sarcina să preia controlul în Berlin. La centru îi 
aliniază pe Macdonald, Ney, Lauriston, Marmont. £u 
voi pătrunde în adâncime în Boemia, îl voi hărțui pe 
Schwarzenberg, voi merge până la Braga, voi face Austria să 
simtă povara infamiei sale. 

Aude strigăte şi exclamaţii. Un aghiotant vine în 
fugă. A sosit regele Neapolelui. 

Napoleon îl priveşte pe Murat înaintând. Este ca şi 
cum, prin grandoarea ţinutei sale, bleu, cu talia 
strânsă de o centură aurită, cu pălăria împopoţonată 
cu pene albe de struţ şi de egretă, regele Neapolelui 
ar vrea să disimuleze jena pe care o exprimă atitu- 
dinea sa. 

Ştie că ştiu. îmi cunoaşte poliția. A vrut să mă trădeze. 
însă fie englezii nu i-au oferit destul, fie s-a temut că, 
părăsindu-mă, va alege tabăra perdantă. Acum, e aici. Va 
comanda cavaleria reconstituită, 40 000 de cavaleriști care 
vor fi vârful de lance al acestei armate de 440 000 de oameni, 
câţi am adunat. 


1 155% GA4tkPpe Murat să ia loc. 

„Am aici", zice instalându-se vizavi de Murat, 
„365 000 de tunuri pe chesoane, de 4 ori mai multe 
decât la Wagram, şi 18000000 de cartuşe." 

Vorbeşte cu entuziasm. Simte însă că nu 
izbuteşte să ia transmită lui Murat, care se arată 
îngrijorat de forţele inamice. 

Regele Neapolelui este nesigur, ca toți ceilalți. îmi 
vorbeşte de Bernadotte, de Moreau, precum şi de Jomini, 
strategul care a dezertat din statul-major al lui Ney şi a trecut 
la ruşi. 

Aceşti trei oameni îmi cunosc tactica de luptă. Ei pot să-mi 
ghicească mişcările. Vor evita o confruntare directă, cum a 
făcut-o deseori Kutuzov, şi vor urmări să-mi uzeze armata 
prin manevre îndelungate, atrăgând-o în ținuturi mocirloase, 
unde va eşua din pricina oboselii şi a bolii. 

O presimte. Dar ce e de făcut ? 

Se ridică, se apropie de Murat, spunându-i cu 
voce dură: „Lucrul cel mai supărător în situaţia de 
faţă este faptul că generalii au foarte puţină 
încredere în ei înşişi; li se pare că forţele inamicului îi 
depăşesc acolo unde nu sunt eu.“ 

lar eu nu pot fi în acelaşi timp peste tot. 

„Nu vă lăsaţi intimidaţi de himere", adaugă el, „şi 
daţi dovadă de mai multă fermitate şi de mai mult 
discernământ." 

îl lasă să plece pe Murat. Pe câmpul de luptă, în 
bătaia gloanţelor, acest bărbat va uita de ezitări şi 
de tentaţii. Se va bate. 

Constant, valetul, intră, pune bucăţi de lemn în 
şemineu. 

Am 44 de ani. 

Scrie: 

„lubita mea, astă-seară plec la Gorlitz. A început 


războiul. Tat ESE i SM ar ae NREN, 73 


abat cu duşmanii mei. El este cel care vrea pol 
dintr-o nemăsurată ambiţie şi lăcomie. Evenimentele 
vor decide. împăratul Alexandru a sosit la Praga. 
Ruşii au intrat în Boemia. Sunt cât se poate de 
sănătos. Vreau să ai curaj şi să te simţi bine. Addio, 
mio dolce amore. Al tău pe de-a-ntregul, 

Nap." 


Merge înainte în noapte şi prin ploaie. Trece pe 
un pod fără parapet. Aude deodată un strigăt 
aproape de el şi îl vede pe colonelul Bertrand, unul 
dintre aghiotanţii săi, care încearcă să-şi strunească 
calul, dar alunecă pe povârniş. 

Nu se opreşte. îşi aminteşte de căderea sa în 
lanul de grâu, pe malul Niemenului. Dă pinteni 
calului. Trebuie să treci peste semnele prevestitoare. 
Să te lupţi, să cucereşti viitorul în pofida lor. 

în timp ce călăreşte, îşi ascultă aghiotanţii care 
raportează că Bliicher se repliază. Trupele sale au 
traversat din nou râul Katzbach. După cum 
prevăzuse Napoleon, inamicul refuză lupta. 

La Lowenberg, reciteşte scrisorile sosite în 
ultimele ore. Davout a învins în nord, la Lauenburg. 
Oudinot însă bate pasul pe loc în faţa lui Bemadotte. 

„Nu pot încă să-mi fac ordine în idei", şopteşte 
mergând de-a lungul şi de-a latul încăperii unde i s-a 
amenajat cabinetul de lucru. 

La ora prânzului, iese afară. Natura întreagă 
scânteiază în soare. însă orizontul e negru. Va ploua 
iar. 

Mănâncă din picioare, citind scrisorile. Deodată, 
trânteşte paharul pe masă, spărgându-:. Cei io ooo 
de bavarezi şi saxoni ai lui Oudinot au dezertat! lar 


pe 'friht&fudic, armata lui Schwarzenberg se 
îndreaptă spre Dresda, încercând să-l atace din 
spate fără să mai aştepte să facă joncţiunea cu 
Bliicher. 

Dresda trebuie să reziste. Este centrul dispozitivului meu. 

Se consultă cu generalul Gourgaud, care a venit 
din oraş. 

— Sire, mi-e teamă că Dresda va cădea mâine, 
dacă Majestatea Voastră nu este acolo. 

— Pot conta pe ce-mi spuneţi? Credeţi că rezistaţi 
până mâine? 

— Sire, răspund cu capul. 


Dă ordine prin ploaia care a început din nou. 
Stânga-mprejur. Schimbă ruta. Coloanele se întorc; 
le depăşeşte, galopând spre Dresda. 

Traversează podul peste Elba prin învălmăşeala 
de trupe. Ceea ce se întâmplă frizează nebunia, 
miroase a înfrângere. Cum e cu putinţă! Descalecă, îl 
vede pe generalul Gouvion-Saint-Cyr şi îl linişteşte. 
„întăririle ajung la timp. Eu însumi le dirijez." 


Soldaţii INAFREM SSEMYA T RHP NEN ARNA Oul 
podului, le dă ordine comandanților corpurilor, de 
parcă salvele de puşti şi de tunuri nu ar anunţa 
sosirea austriecilor şi a prusienilor mărşăluind în co- 
loane strânse, precedate de 50 de tunuri care bubuie 
încontinuu. Ei sunt aproape 250 000, iar noi, 100 000. 
Vom învinge. 

A studiat fiecare metru pătrat din câmpia care 
înconjoară Dresda. Dă ordin cavaleriei lui Murat să 
atace pe flancul stâng şi infanteriştilor generalului 
Victor să pătrundă prin breşa deschisă astfel în 
armata inamică. Lui Ney îi dă ordin să atace. 1200 de 
tunuri îi zdrobesc pe agresori. 

Şi totul, prin ploaie şi noroi. 

Străbate  avanposturile. Duşmanul dă înapoi. 
Trebuie urmărit. Se întoarce pentru scurt timp în 
Dresda. Regele Saxoniei îl strânge în braţe. Napoleon 
îl respinge. Tremură, clănţăne din dinţi. îi vine să 
verse. Pălăria este într-atât de îmbibată cu apă, că îi 
cade pe umeri. Are impresia că umblă prin apă rece 
ca gheaţa, fiindcă cizmele sunt pline de apă. Abia se 
ţine pe picioare. Constant îl dezbracă. îi încălzeşte 
patul. Se întinde, însă frigul amestecat cu febra nu-i 
părăseşte. Cu toate astea, dictează. Fain îi citeşte 
scrisorile. Victoria de la Dresda e sigură. Sunt 10 000 
de prizonieri, printre ei şi generali, drapele. Câţiva 
soldaţi austrieci afirmă că generalul francez Moreau 
a fost omorât de un glonţ în timp ce se afla lângă 
Alexandru. 

Deschide ochii. Moreau! Nu simte nimic. Destinul 
l-a îndepărtat din drumul său pe acest om pe care 
odinioară l-a cruțat, dar care nu a renunţat niciodată 
să-l urască. 

Eu nu urăsc. Mă lupt şi disprețuiesc. 


1 BAPAE dispreţuieşti un mort ? 

îi este din ce în ce mai frig. Vrea o baie fierbinte. 
încetul cu încetul, se opreşte din tremurat. Se culcă. 
Dă ordin să nu fie deranjat. La ora 5, se trezeşte 
singur. 

îi scrie câteva rânduri Mariei-Luiza, în această zi 
de vineri, 27 august 1813, înainte de a pleca să se 
alăture soldaţilor din avangardă. 

„lubita mea, am obţinut la Dresda o mare victorie 
împotriva armatelor austriece, ruse şi prusiene 
comandate de cei trei suverani. Pornesc călare să-i 
urmăresc. Sunt sănătos. Berenger, aghiotantul meu, 
a fost rănit mortal. Cere să li se transmită familiei şi 
tinerei sale soţii. Adio, mio bene. îţi trimit steaguri. 

Nap.“ 


Nu poate să galopeze. îşi simte trupul atât de 
slăbit, încât uneori are impresia că nu se mai poate 
ţine în şa. Se opreşte la intrarea în localitatea Pirna. 
E o zi frumoasă, trupele care trec îl aclamă. Victoria 
de ieri i-a transfigurat. Vrea să mănânce acolo, în 
câmp, ca să-i vadă defilând şi să se facă văzut. 

Se aşază, ia câteva îmbucături. Şi, dintr-odată, 
fruntea i se acoperă de sudoare. Cade în faţă. 
Vomită. M-au otrăvit, se gândeşte. Englezii, 
Mettemich, poate cei din jur, plătiţi, toţi îi vor 
moartea, care le-ar permite în sfârşit să împartă 
Europa după bunul lor plac, cu o Franţă 
îngenuncheată. 

Ofițerii se înghesuie în jurul lui. Face gesturi cu 
mâna pentru a-i îndepărta. Are nevoie de aer. Nu 
vrea să moară în felul acesta, ca un împărat roman 
victimă a unui complot. Vrea să moară pe un câmp 
de luptă, ca Muiron, Duroc sau Lannes, ca Bessieres, 
ca atâţia alţi tineri. 


Să moară tarp Ede-AAMUBA RAUA Ces tFAodatinabiz au 
ajuns la jumătatea vârstei sale. îşi revine în fire. 
Trebuie să se reîntoarcă la Dresda, îi repetă 
Caulaincourt. împăratul are nevoie de îngrijiri, nu-şi 
poate continua urmărirea. Alții sunt de părere că ar 
trebui să rămână în Pirna, unde a ajuns deja Garda 
Tânără, şi de unde va putea dirija mişcarea trupelor. 

Se gândeşte că trebuie să trăiască. Mai întâi să 
trăiască, pentru a putea muri ca un soldat, dacă va fi 
nevoie. 

„Dresda", zice el. 

închide ochii. Ofițerii îl sprijină, îl duc până la o 
trăsură. Merge de-a lungul fluviului de soldaţi care 
curge spre est. 


Şade culcat în cabinetul său de lucru. 

Tocmai a primit un teanc de scrisori. Macdonald a 
pierdut în faţa lui Bliicher. A pierdut 3 000 de 
oameni, 20 000 de prizonieri şi 100 de tunuri. Şi câţi 
vulturi? Corpul de armată al generalului Vandamme, 
care pornise în urmărirea lui Schwarzenberg, a fost 
încercuit la Kulm, iar Vandamme a căzut prizonier 
împreună cu soldaţii săi. Ney a fost şi el învins, la 
Dennewitz, de generalul prusian Biilow. Ce rost a mai 
avut victoria de la Dresda? 

Abia reuşeşte să se ridice în picioare, deşi a stat 
culcat mai bine de o zi! 

îl primeşte pe Daru. Intendentul general al Marii 
Armate are o mutră plouată. Muniția începe să 
lipsească. Oamenii, admite el, sunt prost hrăniţi. 
Dizenteria şi gripa, în clima aceasta, îi pune la 
pământ chiar înainte de bătălie. 

„Groaznic", şopteşte Napoleon. 

Se ridică, refuzând ajutorul lui Daru, merge la 
fereastră. Ploaia continuă să cadă. 

„Expediția mea în Boemia", zice, „devine 


intp 546% 840 

Face cu greu câţiva paşi. Vrea să rămână singur. 
Se sileşte să rămână în picioare, aplecat peste 
pervaz. 

Simt că Îmi scapă frâiele. Nu pot face nimic în privința 
asta. Contingentele saxone, bavareze, germane dezertează 
peste tot. Trădările încep să se strecoare până în imediata 
mea apropiere. Mi se spune că Murat, în timp ce luptă, 
continuă să negocieze cu englezii. Generalii, cu puține 
excepții, sunt îmbuibati de prea multe onoruri şi bogății, de 
prea multă consideraţie. Au gustat din cupa plăcerilor, de- 
acum nu mai caută decât tihna. Sunt gata s-o plătească cu 
orice preț. Focul sacru se stinge. Nu mai sunt oamenii aceia 
de la începutul Revoluției sau cei din momentele mele 
glorioase. 

Merge încordându-şi muşchii, pentru a nu se 
clătina. 

„Doar un miracol ne poate salva, aşa că nu ne 
rămâne decât să luptăm." 


Puțin câte puţin, îşi recapătă forţele. 
„Aşa e la război. Dimineaţa vesel, seara trist", îi 
spune lui Maret examinând ultimele scrisori. 


1eWtilessiât sinistre, după cum a prevăzut. 
Bavaria a semnat un armistițiu cu aliaţii. S-a 
terminat cu saxonii şi cu bavarezii. O coloană de 
cavalerişti ruşi a pătruns până la Cassel şi l-a alungat 
pe Jerome de pe tron. S-a terminat şi cu 
wurtemburghezii! 
însă cum să răspundă altfel decât prin luptă? 
„La urcare, poţi întotdeauna să te opreşti", zice, 
„dar niciodată la coborâre." 
Marţi, 31 august, se plimbă de colo-colo prin 
cameră. 
îi vin în minte versuri pe care le-a învăţat demult 
în garnizoana de la Valence, pe vremea când era un 
tânăr locotenent plin de nerv şi de energie. Le repetă 
de mai multe ori: 


Patruzeci de ani i-am petrecut slujind, comandând, 
învingând 

Am avut în mână lumea şi am văzut destinele pe rând 

ȘI am ştiut dintotdeauna că la fiecare eveniment 

Destinul statelor depinde de un singur moment. 


Poate, vrea şi trebuie să mai trăiască un astfel de 
moment. 


Este din nou în fruntea trupelor. Trece râul Spree, 
încercând să-l prindă din urmă pe Bliicher, care 
refuză lupta. 

Se opreşte după zile întregi de mers călare. Intră 
într-o fermă părăsită. îi vede pe vânătorii din escortă 
descălecând şi ei, precum şi pe  aghiotanţi 
apropiindu-se şi aşteptându-i ordinele. 

El însă nu are nimic să le spună. E frânt de 
oboseală. Se culcă pe un braţ de fân şi rămâne multă 
vreme aşa, privind prin acoperişul ciuruit de gloanţe 
norii care alunecă pe cerul albastru. 


UA Mrfiiâht se apropie, aşteaptă minute în şir. 

îl văd, dar nu-l aud. Trebuie să fac un efort să-l ascult. 

Trupele lui Bliicher şi ale lui Schwarzenberg se 
îndreaptă spre Dresda, zice ofiţerul. Bernadotte a 
trecut Elba, la nord. Bliicher se pregăteşte să treacă 
fluviul mai la sud. Murat este complet derutat. 

Napoleon ascultă. Se ridică, dă ordine cu o voce 
energică şi hotărâtă. Trebuie să abandoneze linia 
Elbei ca să nu fie împresuraţi, să se replieze în jurul 
Leipzigului. Trebuie să se lupte, vor lupta. Poate că 
acesta va fi miracolul care va schimba soarta 
războiului. 

Mai întâi însă trebuie să liniştească Parisul, să 
dicteze aşadar, şi să facă mai multe copii, deoarece 
inamicul interceptează scrisorile în spatele armatei. 

La fel ca în Rusia. 

Alungă aceste gânduri. 

Trebuie să-i scuture pe aceşti miniştri care se 
pierd cu firea. 

„Domnule duce de Rovigo, ministru al Poliţiei", 
dictează el, „am primit scrisoarea voastră cifrată. 
Sunteţi amabil că vă ocupați de Bursă. De ce vă 
interesează scăderea? Cu cât vă amestecați mai 
puţin în aceste afaceri, cu atât mai bine. E normal ca 
în împrejurările de faţă să existe într-o măsură mai 
mare sau mai mică o scădere; lăsaţi-i să facă ce vor. 
Singurul mijloc de a agrava răul este să vă 
amestecați şi să aveţi aerul că-i acordaţi importanţă. 
Pentru mine, asta nu prezintă nicio importanţă!" 

Totul se va decide aici, cu arma în mână. 

Cu condiția să nu fiu trădat! Să dispun de oamenii 
necesari. 

Dictează un discurs pentru Maria-Luiza, pe care 
să-l citească în calitate de regentă în faţa Senatului, 
pentru a explica de ce împăratul are nevoie de 160 


000 de oameni promiupaT ISL DIN AATA 20E0OIO8tiin 
promoţiile 1808 până la 1814. 

Va spune aşa: „Am cea mai înaltă consideraţie 
pentru curajul şi energia marelui popor francez. 
împăratul vostru, patria şi onoarea vă cheamă!" 

Vor accepta oare, vor înțelege? 

Ce-aşputea să le mai spun? 

Se gândeşte o clipă că, dacă ar muri în momentul 
acesta, cu trupul sfârtecat de un glonţ, poate că 
Maria-Luiza şi fiul său ar conduce ţara. Şi dacă 
moartea sa ar fi singurul mijloc de a-şi apăra dinas- 
tia? împăratul Austriei şi Metternich ar fi fericiţi să 
vadă o urmaşă a Habsburgilor pe tronul Franţei. lar 
demnitarii Imperiului s-ar aduna în jurul regelui 
Romei pentru a-şi păstra titlurile şi averile! 

Să moară? Ca să asigure viitorul? 

S-a instalat în micul castel de la Duben, în 
mijlocul câmpiei Leipzigului. Şi-a ales o cameră 
mare, cu ferestre înguste, prin care vede peisajul 
adesea estompat de ploaie, şi aici a cerut să i se 
aducă patul lui de fier şi o masă pe care să întindă 
hărţile. 

Sunt la jumătatea lui octombrie 1813. Toată 
lumea tace. Aşteaptă ca el să vorbească, să dea 
ordine. 

S-a aşezat pe o sofa. Când şi când se ridică şi se 
duce la masă, examinează hărţile. Deseori ia câte o 
foaie de hârtie şi, în mod mecanic, lasă mâna să 
aştearnă litere groase. Apoi pune pana jos, merge şi 
se aşază iar. 

Se uită cu coada ochiului la Bacler d'Albe. 

| se aduce o scrisoare. Trădarea Bavariei este 
confirmată. Pretutindeni, unităţile germane 
dezertează şi trec la inamic. 

îl caută pe Berthier din priviri. Mareşalul este 


bolke poate mişca din pat. 

Se ridică, merge până la masă, unde stau aşezate 
scrisori pe care nu le citeşte. 

Ştie. El dispune de 160 000 de oameni, o treime 
din efectivele inamicului, mai mult ca sigur. lar dintre 
aceştia, numărul bolnavilor se ridică la zeci de mii. 
Aceştia sunt oamenii cu care trebuie să lupte. 

Ar putea să meargă spre nord, să cucerească 
Berlinul şi să atace apoi inamicul din spate. De câte 
ori nu a făcut această manevră, în Italia, în 
Germania, câştigând în felul acesta bătălii şi răs- 
turnând situaţia graţie marşurilor forţate. Dar asta a 
fost odată. Ce-ar putea să le ceară unor tineri deja 
vlăguiţi de ploi, de atâtea marşuri dintr-o parte într- 
alta? Şi unde sunt generalii de altădată, plini de 
entuziasm? 

Până şi el, el însuşi are 44 de ani! 

îşi aminteşte de Marengo, de 14 iunie 1800. Ziua 
morţii lui Desaix. 

Sunt peste 13 ani de-atunci. 

Nu pot să merg spre nord. Trebuie să lupt aici. 


îşi cheamă secretarul. îi scrie lui Ney. 


„Am retraSAtOeteN etEVviVEABUIgIN ZA TA SENA pot 
îndrepta spre Leipzig. Regele Neapolelui este în faţă. 
Va avea loc o mare bătălie la Leipzig, asta e sigur. 
Momentul decisiv pare să fi venit. Nu mai poate fi 
vorba decât de a ne lupta din toate puterile." 

Păşeşte cu capul plecat. 

„Intenţia mea", continuă, „este să vă plasați 
trupele pe două rânduri, în loc de trei. Inamicul, 
obişnuit să ne vadă pe trei rânduri, va crede 
batalioanele noastre mai puternice cu o treime." 

Cât timp vor crede asta? 

Suficient poate cât să învingă? 

Miza partidei care se joacă este din nou totul sau 
nimic. 

Dictează o scrisoare pentru Murat. 

„O bună diversiune ar fi să dai ordin să se tragă 
salve de celebrare a victoriei obţinute împotriva 
armatei adverse." 

La război, un moment de îndoială poate hotărî 
totul. 

Se pregăteşte să iasă din camera castelului din 
Duben, apoi face cale întoarsă. Cu un gest, îi face 
semn secretarului că vrea să mai adauge o ultimă 
frază pentru Murat. 

„Ar mai trebui şi să organizezi o trecere în revistă 
cu toate onorurile, ca şi cum aş fi acolo, şi să pui să 
se strige «Trăiască împăratul!»." 

Este joi, 14 octombrie 1813, ora 7. 

Altădată nu aveam nevoie de astfel de subterfugii! 


14 


Stă nemişcat în ploaia fină şi rece care cade încă de la începutul 
nopţii acestei zile de joi, 14 octombrie 1813. 

Priveşte cum se îndepărtează trăsura regelui Saxoniei, Frederic 
Augustus |. Suveranul se întoarce la Leipzig. 

Este ultimul meu sprijin german. Ce poate face? Regele ajurat că va merge şi 
îşi va îndemna soldații să rămână fideli aliaților francezi, să-şi respecte jurământul 
şi să lupte cu onoare. 

Napoleon ridică din umeri. Unde mai găseşti onoare? 

Se întoarce în pavilionul somptuos în care şi-a stabilit cartierul 
general. Se opreşte în faţa tablourilor de mari dimensiuni ce 
decorează holul. Lux de bancher! Locuinţa aparţine într-adevăr unui 
finanţist din Leipzig, domnul Weister, care obişnuia să vină aici, la 
câteva leghe de oraş, în această mică localitate, Reudnitz, ca să-şi 
primească prietenii. 

Bancherii îmi sunt şi ei duşmani. La Paris, bursa e în continuă scădere. Se 
joacă înfrângerea mea. Bancherii de la Londra îi împrumută pe toţi aceia care sunt 
hotărâți să se bată cu mine. Sunt singur. 

Măsoară în lung şi-n lat încăperea slab luminată, unde sunt 
desfăşurate hărţile şi unde se adună scrisorile. 

Unde mai există onoare? Regele Bavariei m-a trădat şi i-a scris ginerelui său, 
lui Eugene de Beauhamais, ca să-l sfătuiască să se alăture coaliţiei duşmanilor 
mei! Asta este morala lor! Servili când sunt puternic, stăpâni când sunt slab. 

Rămâne aplecat peste pervaz. Dincolo de perdeaua de ploaie, 
zăreşte focurile bivuacurilor armatelor lui Schwarzenberg, Bliicher, 


Bemadotte, BennigserNAABESAp EMS RIERRH e BIAESRÂNTeEFENAgutîn întrerupt 
spre sud-vest, spre ruta care duce de la Erfurt prin Lindenau, către 
Franţa. Trebuie însă să străbată viroage, terenuri mlăştinoase, să 
treacă râul Elster şi afluenții săi, Pleisse şi Partha. Alte poduri, mereu 
alte poduri. Se gândeşte la podurile de pe Berezina. 

Oare câți sunt în jurul meu? 350000? Eu nu am nici jumătate! Şi cât valorează 
ultimele unități germane, wurtemburgheze sau saxone care servesc în corpurile 
de armată franceze? 

Nu-şi poate lua ochii de la coroana de puncte luminoase care 
desenează marginile tablei de şah pe care se va juca partida cu miza 
totul sau nimic. Pe o suprafaţă de numai 10 kilometri pătraţi se vor 
înfrunta peste câteva ore 50 000 de oameni şi 3 000 de tunuri. 

Toată Europa împotriva mea! Toate națiunile contra Națiunii. Nu mi se iartă că 
sunt ceea ce sunt, un împărat francez, nu i se iartă Franţei că a decapitat un rege 
de drept divin şi că mi-a oferit mijloacele să ocup Roma, Madrid, Moscova, Berlin, 
Viena. Vor să ne distrugă, să ne îngenuncheze. 

Fie. Voi juca partida până la capăt. 

După asta, nimic nu va mai fi la fel ca până acum. 


Doarme în reprize de câteva minute. Şi e deja vineri, 15 octombrie 
1813, în zori. 

Aude bubuit de tun, undeva departe, spre sud. Sunt fără îndoială 
trupele lui Schwarzenberg care se apropie. Cercetaşii îl informează că 
trupele austriece înaintează precedate de 100 de tunuri. Cazaci şi 
başkiri înarmaţi cu arcuri şi săgeți îi hărţuiesc pe francezi, pleacă şi 
revin. Terenul este dificil, cu relief accidentat, cu numeroase cursuri 
de apă, cu mlaştini. 

Napoleon încalecă. Această zi de vineri nu va fi zi de bătălie, ci de 
tatonare. O ghiceşte. Străbate împreună cu Murat dealurile şi văile 
care a doua zi se vor umple de sânge. Soldaţii îl aclamă. Vremea e 
frumoasă. Descalecă în satul Wachau, inspectează 


îniPeJOXiFAHE Centrul armatei va fi aici. Nodul 
bătăliei contra trupelor lui Schwarzenberg. 

Pleacă mai departe, galopează pe platouri. 

Alege un amplasament în spatele unei stâne, nu 
departe de Wachau. Acolo îşi va instala a doua zi 
cortul. 

Se întoarce la Reudnitz. 

îl opreşte pe Murat, îl priveşte atent. Regele 
Neapolelui îşi pleacă ochii în pământ. 

„Sunteţi un bărbat viteaz", îi şopteşte. „Dar, ca 
rege, vă gândiţi la coroana voastră mai mult decât la 
a mea. Sunteţi gata să procedaţi la fel ca un suveran 
oarecare dintre cei aliaţi cu mine, ca regele 
Bavariei." 

Murat nici măcar nu protestează. 

La ce bun să mai vorbesc cu el... Mâine va fi ziua bătăliei. 


Sâmbătă, 16 octombrie 1813, la ora 9 dimineaţa, 
începe canonada. Nicicând nu i s-a părut atât de 
puternică. Lupta se dă la Wachau, după cum a 
prevăzut. Galopează spre avanposturi. Gloanţele 
şuieră din toate părţile. 

De-aş muri aici, în această bătălie a Naţiunilor, eu 
împotriva tuturor. 

Nu-i răspunde lui Caulaincourt, care îl roagă să se 
pună la adăpost. Rămâne neclintit, drept, în şa. 

Vede prin lunetă cum mor oamenii şi caii. 
Trăgătorii se avântă spre piesele de artilerie 
inamice. Austriecii dau înapoi. Trimite la atac Tânăra 
Gardă. Polonezii lui Poniatowski se lansează, 
croindu-şi drum cu săbiile printre escadroanele 
austriece. 

Napoleon dă un ordin, ridicându- pe Poniatowski 


la rangul de MEERA. NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 1 87 

Apoi continuă să observe desfăşurarea luptei. în 
pofida mareei aliate, francezii rezistă. lar când se 
lasă noaptea, clară, luminoasă chiar, prima zi de 
luptă este câştigată. 

Poate să meargă la cort. 

Călăreşte la pas. A doua zi, zed de mii de oameni, 
poate 100 ooo de mii, vor veni să întărească trupele 
inamice. El pe cine poate conta? Pe câteva mii de 
soldaţi, dintre care mulţi saxoni. 

Descalecă în mijlocul Gărzii sale. Un ofiţer 
austriac în uniformă albă stă aşezat în faţa cortului. 
Merge spre el. îl recunoaşte pe generalul Mervelat. 
S-au întâlnit la Leoben, Merveldt fiind unul dintre 
diplomaţii austrieci. Se întâmpla în urmă cu 13 ani. 
S-au întâlnit din nou după Austerlitz. în urmă cu 8 
ani. 

Dar cât de greu cântăreşte trecutul, pus în 
balanţă cu viitorul? 

— Vreţi ca de data aceasta să angajaţi în sfârşit 
bătălia, zice Napoleon. 

— Vrem să terminăm această luptă îndelungată 
contra voastră. Vrem, cu preţul sângelui nostru, să 
ne cucerim independenţa, răspunde generalul cu 
voce hotărâtă. 

Napoleon se plimbă prin cort, cu mâinile la spate. 
Merveldt uită că împăratul Francisc este socrul său? 
Că tronul imperial francez este legat prin sânge de 
cel al Habsburgilor? 

îi vorbeşte o bună bucată de vreme generalului 
austriac. Dacă ar putea să-l facă pe împăratul 
Austriei să înţeleagă ce pericol reprezintă pentru 
Viena o victorie a ruşilor sau dominaţia Angliei 
asupra Europei continentale, poate că l-ar dezlega 


de DYME HPebuie să joace şi cartea asta. 

Se opreşte în faţa lui Mervelat. Dă ordin să fie 
condus până în prima linie, ca să poată depune 
mărturie pe lângă împăratul Francisc despre dorinţa 
de pace şi chiar de alianţă a împăratului Napoleon, 
ginerele său. 

Napoleon se îndreaptă apoi spre grenadierii din 
Garda sa, adunaţi în jurul bivuacurilor. 


Duminică, 17 octombrie, cerul este înnorat. 
Tunurile bubuie. Napoleon urcă pe înălţimea de 
lângă Thornberg, de unde poate cuprinde în 
întregime câmpul de luptă. Astăzi nu se vor bate, in- 
amicul aşteaptă să-i sosească întăririle. Zăreşte 
hoţii, infirmierii mergând încovoiaţi pe terenul 
împânzit de morţi şi răniţi. 

Se înLoarce la cort, se aşază pe un scaun pliant, 
rezemat de perete. Stă nemişcat. Trupul i se 
acoperă de transpiraţie. Vede spaima în ochii lui 
Caulaincourt şi ai  aghiotanţilor. Dintr-o dată, 
stomacul i se strânge, durerea îl sfâşie. Se 
ghemuieşte.  Vomită. Oboseala şi suferinţa îl 
covârşesc. 

îşi duce mâna la stomac. 

„Mă simt rău“, zice, „capul rezistă, trupul, nu.“ 

Nu vrea să moară astfel. 

îl aude pe Caulaincourt care vrea să trimită după 
chirurgul Ivan, care îl imploră să se odihnească, să 
se întindă. 

Să se odihnească în ajunul unei bătălii! 

„Cortul unui suveran e transparent, 
Caulaincourt'", şopteşte Napoleon. „Trebuie să mă 
ţin pe picioare, pentru ca fiecare să rămână la postul 
său." 


Cu toate iNSStEPteNENUR Cetiila RIN oi AT a ELAN a? 

„Trebuie să rămân în picioare." 

Face câţiva paşi sprijinindu-se de marele scutier. 

„Nu se va întâmpla nimic", zice, „aveţi grijă să nu 
intre nimeni." 

Trupul acesta trebuie să se supună şi durerea să se 
întoarcă în caverna sa. Dacă e să vină moartea, vreau să mă 
atace în față, cu o ghiulea de tun sau cu tăişul unei săbii, şi 
nu să se strecoare cu perfidie în mine, să mă trădeze. 

Respiră mai liniştit. 

„Mă simt mai bine", zice, „sunt mai bine." 

Durerea cedează. Nu-i mai e atât de frig. 

A doua zi, va putea conduce lupta. 


Luni, 18 octombrie 1813, e călare de la ora unu 
dimineaţa. Inspectează avanposturile, urcă pe dealul 
de la Thornberg. Este a treia zi a bătăliei. 

Marea mea Armată rezistă. Dar se Încovoaie sub lovituri. 
Ucide mai mulți soldați decât îi sunt ucişi, însă eu nu am forțe 
proaspete să-i dau, iar duşmanul are în spatele său toată 
Europa. 


Este a trd A Hedat SU PRIV ALA Yran 58 se 
ducă la Lindenau, la generalul Bertrand. Traversează 
podul peste Elster. Trebuie să-l mineze, ca să poată 
fi aruncat în aer dacă se va hotărî retragerea. 
Bertrand şi trupele sale vor fi avangarda Marii 
Armate care va mărşălui spre Franţa pe ruta 
aceasta, de la Lindenau spre Erfurt. 

Franţa! 

Se vor bate pe pământul său dacă va fi nevoie. 

Se înapoiază la Thornberg. E calm. E pregătit să 
piardă această luptă pentru a începe alta. 

Câtă vreme este în viaţă, „totul sau nimic" se reia 
la nesfârşit. lar „nimic" nu există. Doar moartea 
pune capăt luptei. 

Şi totuşi... Se gândeşte la Duroc. Cei care trăiesc 
continuă să lupte. 

Un aghiotant se prezintă, cu uniforma sfâşiată, cu 
obrazul şiroind de sânge. Unităţile saxone care 
stăteau în formaţie au trecut în ordine la inamic. Şi- 
au întors tunurile şi au început să tragă spre liniile 
pe care tocmai le părăsiseră. Cavaleria 
wurtemburgheză a procedat la fel. Saxonii atacă 
împreună cu suedezii lui Bemadotte. 

Nici măcar nu tresare. Toate astea fac parte din 
natura lucrurilor. Infamia naşte infamie. Rămâne 
nemişcat, până la lăsarea serii, şi abia atunci pleacă 
spre Leipzig. 


Drumurile care duc către oraş sunt pline de 
soldaţi. Se strecoară cu greu împreună cu escorta şi 
cu statul său major. Intră la hanul Armele Prusiei de 
la periferie, unde şi-a stabilit statul-ma- jor. La 
picioarele scărilor îi vede pe generalii Sorbier şi 
Dulauloy, care comandă artileria armatei şi a Gărzii. 


Pe chipuri” OF Atata YRR CEU Engs. îi 
ascultă, impasibil. 

Pe parcursul zilei, spun ei, s-au tras 95 000 de 
ghiulele. Nu mai au muniții decât pentru 16 000 de 
lovituri, asta însemnând două ore de foc. Este 
necesar să se aprovizioneze din depozitele armatei 
de la Magdeburg sau Erfurt. 

„Erfurt", zice Napoleon. 

Dă pe loc primele ordine. Poniatowski va asigura 
ariergarda în Leipzig şi va apăra capetele de pod 
peste Elster. Manevrele de retragere vor începe 
neîntârziat. 

Dictează apoi, cu calm, Buletinul Marii Armate. 

în cartierele Leipzigului se aud Împuşcături, însă 
el vorbeşte cu voce aşezată, evocă trădarea 
saxonilor, lipsa muniției de artilerie. 

„Această circumstanţă a obligat armata franceză 
să renunţe la roadele celor două victorii prin care cu 
atâta glorie a înfrânt trupe mult superioare numeric, 
armate de pe întreg continentul." 


lată deja zorii zilei de marţi, 19 octombrie 1813. 
lese din han şi intră în oraş dinspre bulevardele 
exterioare. în Leipzig, unităţile se înghesuie pe 
străduţe, înaintează lent. Trece fără să fie aclamat. 
Vrea să-i facă o vizită regelui Saxoniei, însă, după ce 
l-a salutat de la distanţă, nu se mai poate strecura 
până la porţile oraşului din pricina aglomerației 
trupelor. 

Când, în sfârşit, ajunge la bulevarde, apropiindu- 
se de podul Lindenau, aghiotanţii îi propun să 
incendieze oraşul îndată ce va fi părăsit de către 
soldaţi, ca să întârzie în felul acesta înaintarea in- 
amicului. Ar fi în plus un act de justiţie pentru 
trădarea saxonilor. 


1 EMA n cap energic. Tocmai l-a văzut pe 
regele Saxoniei în balconul palatului său. Suveranul 
a refuzat să părăsească oraşul. A plâns evocând 
comportamentul trupelor sale. A dat foc cu mâna lui 
drapelului Gărzii sale. Şi el să-i distrugă oraşul? 

Leipzigul nu va fi incendiat. 

Trece podul peste Elster. 

Descalecă, pune el însuşi ofiţeri de-a lungul 
drumului spre Erfurt. Ei trebuie să-i strângă pe 
oamenii izolaţi, să-i adune laolaltă. Priveşte apoi 
multă vreme defilarea soldaţilor. Sunt atât de 
epuizați, încât nici măcar nu-şi ridică privirea. 

Se îndreaptă încet spre moara care domină 
malurile Elsterului. Se aşază la primul cat al acesteia 
şi, deodată, capul îi cade în piept. Adoarme. 

Se trezeşte cu o tresărire. 

Murat stă aplecat deasupra lui. Podul de pe Elster 
a fost aruncat în aer. Nu a auzit explozia? L-au 
distrus prea devreme. în Leipzig mai sunt încă mii de 
oameni, alţii se aruncă în apă şi înoată ca să 
traverseze râul. Zeci de tunuri nu vor mai trece 
fluviul. Primii refugiaţi povestesc că soldaţii din oraş 
nu mai au muniții şi că saxonii şi prusacii îi vânează. 

Tace preţ de câteva minute. Escadroanele de 
cavalerie să se întoarcă pe malurile Elsterului şi să-i 
pescuiască pe cei care vor reuşi să treacă înot, 
ordonă el. 

Mareşalul Macdonald, continuă Murat, a putut 
înota până la celălalt mal. L-au cules gol puşcă. Se 
spune însă că generalul Lauriston s-a înecat. Soldaţi 
îi strigau lui Macdonald: „Domnule mareşal, salvați- 
vă soldaţii, salvaţi-vă copiii!" 

Prinţul Poniatowski a pierit în apele fluviului. 

Moartea loveşte înjurai meu şi pe mine nu vrea să mă ia 
de mână! 


Trebuie dechBBOSRNăo)FhpBITORUL DIN SFANTA ELENA 191 


15 


Se opreşte din dictat. Priveşte în jur această încăpere familiară. 
Nimic nu s-a schimbat în cinci ani. Aici, în palatul din Erfurt, chiar în 
acest salon, în octombrie 1808 îl primea pe Alexandru |, se întâlnea cu 
Goethe, era împăratul regilor. Cinci ani, bătuţi pe muchie. Dar în 
această zi de sâmbătă, 23 octombrie, nu mai este momentul pentru 
lux şi parade. Soldaţii care se strâng pe străzile Erfurtului, care 
aşteaptă în faţa depozitelor sperând să obţină uniforme, hrană, o 
armă, muniții, tunuri, nu mai sunt decât rămăşiţele unei armate. 

Câţi mai sunt cu adevărat organizați pe unităţi ? Garda mea. Probabil 20 000 
de oameni. Ceilalţi, încă vreo 20 000, sunt adesea oameni izolaţi care se târăsc, 
bolnavi, mutilati, răniţi, înaintând în ploaia aceasta rece de toamnă germană. 

La cât se ridică numărul celor pe care i-am lăsat morti în mlaştinile şi în 
noroaiele din Leipzig? Sau care s-au înecat încercând să treacă Elsterul, sau care 
au fost ucişi cu sălbăticie în casele din Leipzig?20 000, 30000 ? Duşmanul, chiar 
dacă a pierdut de două ori pe-atâţia, poate să-şi completeze rândurile. 

Am nevoie de oameni. 

Reia dictarea către ministrul de Război, „în privinţa recrutării a 80 
până la 100 000 de oameni de care am nevoie. Când toată Europa 
este sub arme, când pretutindeni sunt chemaţi bărbaţii însuraţi şi 
când o lume întreagă ia arma în mână contra noastră, Franţa este 
pierdută dacă nu procedează la fel." 

Am încredere în voința soldaților de rând. Ei nu au luat-o la fugă. l-am văzut. 
însă generalii şi mareşalii şi-au pierdut ardoarea. 

Până şi Ney a pretextat o rană uşoară ca să părăsească armata şi să plece la 
Paris. Dar el măcar nu m-a trădat. 


, „_« NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA.ELENA 1 93 | 
Murat, dimpotrivă, A OEA LeRU DIN Sia N fo d PAmis un mesaj 


aliaților, prin care şi-a dat acordul în privința unei întelegeri politice. Dacă i se 
asigură supremaţia Romei, trece în tabăra coaliției. lar cea care conduce 
negocierile este sora mea Caroline, soția lui, amanta ambasadorului Austriei la 
Neapole. Orbită de ambiţie, se pretează la orice. Murat a părăsit şi el de câteva 
ore armata, sub pretextul că merge să aducă întăriri de la Neapole! 

N-am zis nimic când a venit, spăşit, tremurând, dar hotărât, să mă anunte că 
pleacă. A şters-o înainte să-i pot răspunde. 

Adio, Murat! 


Nu am voie să ascund această situaţie. Trebuie să pregătesc populaţia, să 
public un Buletin al Marii Armate care să relateze bătălia de la Leipzig şi să 
explice motivul retragerii noastre. 

Dictează, evocă distrugerea prematură a podului de pe Elster. 

„Nu se pot încă evalua pierderile provocate de acest eveniment 
nefericit", explică el. „însă dezordinile pe care le-a adus armatei au 
schimbat starea lucrurilor: armata franceză victorioasă ajunge la 
Erfurt ca şi cum ar fi o armată învinsă." 

Ezită câteva secunde, apoi continuă: 

„Inamicul, care a rămas consternat de luptele din 16 şi 17 octom- 
brie, şi-a recăpătat curajul după dezastrul din 19, adjudecându-şi 
victoria. Armata franceză, după un succes atât de strălucit, a pierdut 
ascendentul atitudinii sale victorioase." 


Nu iese. Nu doarme. Se apropie uneori de fereastră şi priveşte 
siluetele fugarilor care se târăsc, storşi de vlagă. 

în momentul în care un aghiotant îi aduce o scrisoare, se îndreaptă 
încet spre el. Nu se poate să fie veşti bune. începe avalanşa de 
nenorociri. 

Regatul Westfaliei nu mai există. Adio, frate Jerome. Ultimii prinți din 
Confederaţia Rinului trec de partea aliaților. lar după regele Bavariei, 
urmează regele Wurtembergului. Adio, Germania! Armatele lui Soult se retrag din 
Spania şi se repliază la Bayonne. Adio definitiv, Spania! 

Nu simte nici disperare, nici amărăciune. Când destinul este 


potrivnic, fit MeEEHt? fie mori sau te lupti. Restul nu e decât laşitate. 
lar el nu s-a plâns niciodată de soarta lui. 

Cere să i se aducă o mare hartă a Germaniei. Marchează cu cercuri 
poziţiile fortificate pe care le ocupă garnizoanele franceze. Dacă 
aceste trupe se retrag spre Hamburg, Davout, care controlează zona, 
ar putea avea la dispoziţia sa 100 ooo de oameni care s-ar reuni la Rin 
prin Germania de Nord. 

Merge cu paşi vioi prin cameră. Cu această manevră, în câteva zile 
ar putea răsturna situaţia. 

Şi-i imaginează pe aliaţi intrând în Franţa, „incendiind două sau trei 
dintre oraşele mele importante. Asta mi-ar aduce un milion de soldaţi. 
Aş da bătălia. Aş câştiga-o. Şi i-aş face să se întoarcă în marş forţat 
până la Vistula." 

Câtă vreme energia rămâne vie în mine, nimic nu e pierdut. 

Trebuie să insufle şi armatelor această voinţă. 

Ministrului Poliţiei, care îl bombardează cu scrisori încărcate de 
îngrijorare, îi scrie: „Domnule duce de Rovigo, panica şi frica voastră 
îmi provoacă râsul. Vă credeam demn să suportaţi adevărul. Voi 
învinge inamicul mai curând decât credeţi. Prezenţa mea este prea 
necesară armatei ca să plec în acest moment. Dacă va fi necesar, voi 
veni la Paris." 


Vrea să conducă până la Mayence ceea ce a mai rămas din armată. 
Acolo, va trece Rinul, va merge la Paris. Trebuie s-o liniştească pe 
Maria-Luiza. „Sunt sănătos. în câteva zile voi ajunge la Mayence. Te 
rog să-i dai un sărut micului rege şi să nu te îndoieşti niciodată de 
sentimentele credinciosului tău soţ. Nap." 


Pleacă din Erfurt, galopând de-a lungul coloanelor care mărşăluiesc 
prin ploaia torențială. Aghiotanţii îl anunţă că o armată de bavarezi şi 
austrieci comandată de generalul de Wrede înaintează paralel pe ruta 
spre Mayence, cu intenţia de a-i ataca. 


De Wrede MARRO Ye NEY RN Re i ANE F A din 
1805/ Si omul acesta are de gând să mă oprească Să trec! 
Pe mine! 

îşi grăbeşte calul. Puțin înainte de Schliichtern, 
vede pe şosea un grup masiv de ofiţeri polonezi care 
blochează trecerea. Ei cer să discute cu el. 
înaintează. Unul dintre ei se apropie. îl ascultă. 
Polonezii vor să se întoarcă acasă. Până şi ei. 

îşi mână calul spre ei. 

„Este adevărat că polonezii vor să mă 
părăsească?" întreabă el. 

Oamenii îşi pleacă capul. 

„Am fost prea departe", zice în continuare, „e 
adevărat. Am făcut greşeli. De doi ani încoace, 
norocul îmi întoarce spatele. Dar c femeie!, se va 
schimba! Cine ştie? Nu cumva steaua voastră ne- 
norocoasă a schimbat-o şi pe a mea?" 

Ofițerii îl privesc miraţi. 

„în rest, v-aţi pierdut încrederea în mine? Nu mai 
am sămânță în coaie?" 

Polonezii se înveselesc. 

„M-am înmuiat?" întreabă râzând. 

Apoi, intrând în mijlocul lor, continuă: „Mi s-a 
raportat despre intenţiile voastre. Ca împărat, ca 
general, nu pot decât să vă laud metodele. Nu am 
nimic să vă reproşez. V-aţi comportat loial cu mine, 
nu aţi vrut să mă părăsiţi fără să-mi spuneţi, ba chiar 
mi-aţi promis că mă veţi conduce până la Rin. Astăzi, 
vreau să vă dau poveţe bune. Dacă mă abandonaţi, 
nu voi mai avea dreptul să vorbesc despre voi. Şi 
cred că, în ciuda dezastrelor care au avut loc, încă 
sunt cel mai puternic monarh din Europa." 

îşi mână calul în galop. Aude strigăte de 
„Trăiască împăratul". 


1 HEMNE doborât. 


De multă vreme nu s-a mai simţit atât de hotărât. 
Bavarezii generalului de Wrede au ocupat poziţii la 
Hanau. Sunt peste 50 000, după cum declară câţiva 
soldaţi luaţi prizonieri. Această armată 


„Norocul“, /a fortune (fr.), este substantiv de genul feminin în limba 
franceză. 


este alcătuită, pe lângă austrieci, şi din cazaci. 
Wrede se laudă. Zice că îl va lua prizonier pe 
împărat. 

Eu am îyooo de oameni, dar sunt Garda mea. 

O inspectează. Dă ordine. Artileria generalului 
Drouot să plece înainte, singură. Să deschidă focul, 
apoi din urmă va veni cavaleria. Aceşti trădători 
trebuie să fie doborâţi. 

Canonada umple defileul îngust prin care trece 
drumul. Aşteaptă în pădure, la doar câţiva paşi de 
centrul bătăliei. Cad obuze. Unul dintre ele se 
împlântă la mai puţin de un metru, fără să explo- 
deze. Nici măcar nu-şi întoarce capul. Continuă să 
vorbească cu Caulaincourt. 

Dacă moartea mă vrea, n-are decât să mă ia! 

Trupele bavareze sunt nimicite, iar el poate să-şi 
continue drumul, să ajungă duminică, 31 octombrie, 
la Frankfurt. 

Se instalează timp de câteva ore într-o casă din 
cartierele mărginaşe ale oraşului. Scrie. 

„Scumpa mea Luiza, 

Am ajuns la Frankfurt, mă îndrept spre Mayence. 
l-am şifonat bine pe bavarezi şi pe austrieci, ieri, 30, 
la Hanau. Erau peste 60000 de oameni. Le-am luat 
6000 de prizonieri, steaguri şi tunuri. Aceşti dementi 
voiau să mă taie în două! Sunt sănătos şi mă simt 
mai bine ca oricând. Addio, mio bene. Un sărut regelui. 


Nap.“ NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 1 97 

Trebuie să exploateze această victorie. în timp ce 
trupele înaintează spre Mayence sub o ploie 
torențială, dictează o scrisoare oficială, adresată de 
astă dată regentei Maria-Luiza: 

„Doamnă şi preaiubită soţie, vă trimit 20 de 
drapele capturate de armatele mele în luptele de la 
Wachau, Leipzig şi Hanau. Este un omagiu pe care 
îmi face plăcere să vi-l aduc...“ 

Expediază ordine pentru ministrul de Război. Să 
organizeze o paradă la Paris cu aceste trofee ale 
duşmanilor, fiecare purtat de un ofiţer călare. „Ştiţi 
de multă vreme care este părerea mea despre 
aceste parade militare, dar în condiţiile actuale, cred 
că vor fi utile." 

Parisul, Franţa trebuie să ştie că încă sunt 
învingător. 

De altfel, a fost el vreodată învins? Cu adevărat 
învins? | s-a întâmplat să nu câştige, dar care 
general inamic se poate lăuda că l-a învins? 

Poate oricând s-o ia de la început în altă parte. 


Marţi, 2 noiembrie, soseşte la Mayence. A mers 
călare 300 de kilometri de la Leipzig. 

Citeşte toate scrisorile care au venit de la Paris. 
Fratele său Louis este în capitală. Ce doreşte? 
Trebuie s-o pună în gardă pe împărăteasă. 

„Omul acesta nu e în toate minţile", îi scrie 
Napoleon Mariei- Luiza. „Compătimeşte-mă pentru 
familia mea de proastă calitate, pe care am copleşit- 
o cu binefacerile mele. îmi reorganizez armata. O 
schimb cu totul. Dă-i un sărut fiului meu. Al tău cu 
totul, 

Nap." 


1 et MipâtiStrăzile oraşului. Vede soldaţi târându-se 
în zdrenţe. Spitalele, pivnițele, după cum i se 
raportează, sunt înţesate de bolnavi. Tifosul ucide 


oamenii la fel de dur precum gloanţele şi obuzele. 
Va_ pomi la drum, să pună pe picioare o nouă 
armată. 


Duminică, 7 noiembrie, la ora 10 seara, pleacă 
din Mayence. Cu două trăsuri inconfortabile, fără 
escortă imperială. Şi cu o suită de trei persoane. 
Vremea nu se arată prietenoasă. 

Marţi, 9 noiembrie 1813, la ora 17, soseşte la 
Saint-Cloud. 

La 44 de ani împliniţi, se simte ca un tânăr 
general care poate cuceri totul. 


Partea a cincea 


Plec. Acest ultim sărut 


să vă Imbărbăteze inimile 
10 noiembrie 1813 - 3 mai 1814 


16 


Face câțiva paşi în holul castelului Saint-Cloud, 
învăluit deja în penumbră la sfârşitul acestei zile de 
marţi, 9 noiembrie 1813. 

O vede pe tânăra femeie şi pe copilul care 
înaintează spre el. Se opreşte. Ar putea să alerge la 
ei, să le întindă braţele. Rămâne însă nemişcat. Nu 
are voie să se lase copleşit de tandreţe. Nu este o 
persoană particulară. El încarnează destinul a 
milioane de oameni. Trebuie să rămână inflexibil. 
Dacă se deschide o breşă în el, cine ar mai putea 
opri emoția care îl copleşeşte, care îi va în- muia 
voinţa? 

Maria-Luiza se sprijină de el, înfricoşată. El o 
linişteşte. A trecut atât de mult timp de cândnu a 
mai îmbrăţişat un trup de femeie. Atâta blândeţe şi 
căldură după zile, luni de amărăciune şi de frig. Viaţa 
de după moarte. Se apleacă. Copilul îl priveşte, apoi 
surâde, se atârnă de gâtul său. îl ridică, îl duce în 
cabinetul de lucru fără să-i privească pe demnitarii 
care se apropie. O vede pe doamna de Montesquiou, 
guvernanta, pe ducesa de Montebello, cea mai 
prevenitoare dintre doamnele din suita împărătesei. 
E nerăbdător să rămână singur cu soţia şi cu fiul său, 
ca să scape de aceşti ochi care îl observă, care îl 
spionează. 

Castelul e rece. Oamenii pândesc, speră. Ce ? Să sucomb 
sau, o dată în plus, să triumf? 

Aude zgomotul uşilor care se închid în urma lui. 


295 V6ăteicrisorile de pe birou, hărţile, registrele. 

A doua zi, va fi la datorie. Va prezida un Consiliu 
privat şi un Consiliu de miniştri. 

Noaptea aceasta este însă a lui, doar a lui, până 
în zori. 


Miercuri, ro noiembrie, stau adunaţi cu toţii în 
jurul său la ceremonia deşteptării. 

Până şi Talleyrand Gălbejitul e prezent, venalul, trădătorul 
care tine legătura cu Bourbonii, care aşteaptă căderea mea. 

Se opreşte dinaintea lui. 

— Ce căutaţi aici? Ştiu că vă vedeţi, în caz că aş 
muri, la şefia Consiliului regenței. 

Napoleon clatină din cap şi continuă: 

— Băgaţi de seamă, domnule. Nu câştigaţi nimic 
dacă luptaţi împotriva puterii mele. Vă declar că, 
dacă aş fi foarte grav bolnav, aţi muri înaintea mea. 

Talleyrand, după obiceiul său, nici nu tresare. 

— Sire, şopteşte el, nu era nevoie de un astfel de 
avertisment pentru ca în rugăciunile mele fierbinţi 
să-i cer lui Dumnezeu viaţă lungă pentru Majestatea 
Voastră. 

Napoleon îi întoarce spatele. Orice frază a lui 
Talleyrand este ipocrită. 

în cine mai poate să se încreadă? Zice cu o voce 
tăioasă: 

— Aliaţii şi-au dat întâlnire la mormântul meu, 
dar niciunul nu ţine să ajungă primul. Ei cred că 
momentul a sosit. Privesc leul pe moarte; rămâne să 
vadă cine să-i dea /e coup de pied". 

Stă cu capul plecat, cu dinţii strânşi. 

— Dacă Franţa mă părăseşte, zice, nu mai pot 
face nimic, dar nu va dura mult până să regrete ceea 
ce ar fi putut înfăptui. 


Se îndreaptă Spre- WEMHIESH, PATEE EFAG a o 
parte. îl recunoaşte printre ei pe domnul în vârstă 
îmbrăcat în negru, Laplace, care fusese examinator 
la Şcoala militară. 


Expresia semnifică lovitura celui slab şi laş dată celui puternic, aflat 
în imposibilitatea de a se apăra. 


Cu câteva luni în urmă, savantul îi trimisese 
ultima sa carte, Tratat despre probabilităţi. Napoleon îşi 
aminteşte: o primise la Vitebsk şi o răsfoise acolo, 
sub ninsoare, unde a pierit şi Marea Armată. 

— Păreţi schimbat şi aţi slăbit, zice Napoleon. 

— Sire, mi-am pierdut fiica, şopteşte Laplace. 

Toţi acei oameni dispăruţi, morţi pe meleagurile 
acelea. Napoleon se întoarce. 

— Sunteţi matematician, domnule Laplace, zice 
cu voce dură, introduceţi acest eveniment în calcul şi 
veţi vedea că este egal cu zero. 


Nimeni nu îndrăzneşte să intervină. Le citeşte 
însă pe chip întrebările şi temerile. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, zice deodată. Veţi afla în 
scurt timp că soldaţii mei şi cu mine nu ne-am uitat 
meseria! Am fost trădaţi între Elba şi Rin, dar între 
Rin şi Paris nu vor mai exista trădători... 

Ştie însă că nu aici va găsi un sprijin entuziast, 
printre demnitarii înzorzonaţi şi printre miniştrii 
aceştia. Se vor supune şi îl vor urma numai dacă 
estimează că poate să învingă, că vor trage foloase 
din asta. 

Prin urmare, este obligat, o dată în plus, să-şi 
refacă armata. Are nevoie de oameni. Va cere 
Senatului o conscripţie de 300 000 de recruți. 
Trebuie apoi să fie constituite gărzile naţionale. Va 
putea oare, cu ceea ce dispune, să facă faţă celor 70 


oof depas ci şi ruşi ai lui Bliicher, care înaintează 
spre Rin, şi celor 12 000 de austrieci ai lui 
Schwarzenberg care, ceva mai la sud, par să vrea să 
treacă prin Elveţia pentru a distruge fortificațiile 
franceze de pe Rin? 

Şi dacă ar dispune de oameni suficienţi, ar avea 
şi armele necesare? 

— Nimic nu este mai puţin satisfăcător decât 
situaţia noastră referitoare la numărul de arme, îi 
spune ministrului de Război încă din primele ore la 
Saint-Cloud. 


Generalul NEIITRA - Warr PASPAS iri NAeSistă 
rezerve în arsenalele de la Brest şi de la La Rochelle, 
zice el. 

— Cam departe, şopteşte Napoleon. Vor trece 
multe săptămâni până să ajungă aici. lar în caz că nu 
aveţi alte soluţii, toate trupele care se vor aduna s-ar 
putea să fie inutile, din lipsă de puşti! 

Trebuie să se descurce cu ce are. Nu vrea să 
cadă pradă descurajării, nu vrea să dea înapoi la 
aflarea veştilor rele care, cu fiecare oră, sosesc unele 
după altele: poziţiile fortificate, Dresda, Torgau, 
Dantzig, s-au predat. Garnizoanele lor nu vor putea 
constitui o armată venind din Germania de Nord, aşa 
cum prevăzuse. Nu mai poate conta nici pe trupele 
lui Eugene. Ele vor rămâne în Italia. 

întăririle pe care Murat se lăuda că le strânge ca să-mi 
vină în ajutor vor merge fără îndoială să îngroaşe coaliția. 

lar aici, în jurul meu, fiecare cunoaşte situația. 


Duminică, 14 noiembrie 1813, îi primeşte la 
Tuileries pe senatori. îi ascultă cum îşi reafirmă 
fidelitatea. E adevărat că votează o conscripţie, dar 
în sinea lor se îndoiesc. îşi fac socoteli. 

Unii sunt de partea lui Talleyrand, minţi luminate, care 
celebrează cu ironie „ultima victorie“ a mea. Manevrează o 
„armată de femei", ducesa de Dalberg, ducesa de Curlanda, 
doamna de Vaudemont, intrigante şi conspiratoare care 
otrăvesc saloanele din Paris. Toţi aceştia aşteaptă restaurația 
Bourbonilor. Ştiu. Dar lucrurile stau altfel. Pot să fac apel la 
popor? Să reînceapă Revoluţia căreia eu însumi i-am pus 
capăt ? 

— Domnilor senatori, zice, accept cu plăcere 
sentimentele pe care le exprimaţi. în urmă cu un an, 
toată Europa mergea în aceeaşi direcţie cu noi. Ea 
merge astăzi în sens opus. Numai că opinia lumii 


206 MAX GALLO 
întregi este dată de către Franţa sau de către Anglia. 
Prin urmare, fără energia şi puterea naţiunii, ar 
trebui să ne temem de toată lumea. 

Vrea să creadă în această energie şi putere. 

— Posteritatea va spune, continuă el, că oricât de 
mari şi de critice au fost evenimentele, ele nu s-au 
situat deasupra Franţei şi a mea. 

Trebuie să se ştie că el va lupta, că nu va accepta 
o pace prin capitulare. Se retrage în cabinetul de 
lucru. O nouă scrisoare. Englezii sunt în drum spre 
Bayonne. 

Mototoleşte hârtia, dictează: 

„Ordon ca, dacă englezii ajung la castelul 
Marracqg, să fie incendiat castelul şi toate casele care 
îmi aparţin, ca să nu se poată culca în patul meu. Să 
fie adunat tot mobilierul, dacă e cazul, şi să fie 
depozitat intr-o casă din Bayonne." 

Vor vedea dacă leul a murit, 

Mai întâi trebuie să arate, să facă să se creadă, 
să se ştie că nu s-a schimbat nimic. 

Prezidează consiliile zilnice. Merge pe străzile 
Parisului, vizitează lucrările de la Luvru, de la noua 
hală de vinuri. Se plimbă pe cheiurile Senei, în piaţa 
de flori. Este aplaudat. Hotărăşte să se ducă în 
cartierul Saint-Antoine. La vederea lui, muncitorii şi 
meşteşugarii ies din ateliere, din depozite, strigând 


„Trăiască Napoleon", iar el ascultă versurile 
cântecelor pe care le intonează: „Aristocraţii la 
spânzurătoare". 


îi revin în minte acele zile din 1792, asaltul de la 
Tuileries, barbaria gloatei dezlănţuite şi neputinţa 
regelui Bourbon. Nu mai vrea să vadă aşa ceva. 
Toată viaţa a căutat să construiască altceva, să nu 
cedeze furiei cartierelor mărginaşe şi să scape de 
laşitatea regilor. 


în multim PPRA sHEMHŞHa8uli E NT UAN EGENA ete 
nelinişte. Trebuie să-i liniştească. 

Se duce câteva seri la rând la teatru şi la Operă. 
Organizează parade la Carrousel. Vrea să vadă 
defilând mii de oameni, pentru ca Parisul să ştie că 
Marea Armată reînnoită există. După parade, se 
întoarce la Saint-Cloud. Se izolează în cabinetul de 
lucru. Acolo, fără decoruri, fără artificii, găseşte 
realitatea. Duşmanul se apropie. Schwarzenberg a 
intrat în Elveţia, a trecut Rinul pe la Schaffhouse şi, 
după ce a depăşit Baselul, se îndreaptă spre Belfort. 
Va urca apoi pe direcţia nord-est, spre Dijon, Chalon- 
sur-Saone, în timp ce Bliicher, cu prusacii şi cu ruşii 
săi va ataca frontal linia Rinului. Aliaţii şi-au întărit 
efectivele, iar acum dispun de aproape 400 000 de 
oameni. 

Eu ce pot să le opun ? 

Are nevoie să scape de întrebările care îl chinuie. 
Se duce la vânătoare, galopând în pădurea de la 
Satory, biciuindu-şi calul ca să rămână singur, 
mergând apoi la pas prin ceața care învăluie 
pădurea. Se întoarce agale la castelul Saint-Cloud. 
Trece prin galerii, stă câteva clipe cu Maria-Luiza. O 
va regăsi la noapte. Ea îl aşteaptă. însă cel mai 
adesea, după ce ea adoarme, o părăseşte, se 
întoarce în apartamentele sale, unde continuă să 
lucreze. 

în toiul uneia dintre aceste nopţi, l-a primit pe 
contele de Saint-Aignan, cumnatul lui Caulaincourt. 
Omul este, fireşte, partizanul păcii cu orice preţ. 
Napoleon îl studiază cu atenţie. Este un ofiţer 
valoros, l-a numit ecuyer şi l-a folosit deseori ca 
delegat la negocieri. A fost luat prizonier. Spune că 
este purtătorul propunerilor lui Metternich şi ale 
celorlalţi membri ai coaliţiei. 


208 MAX GALLO 

Napoleon îi face semn să vorbească, apoi începe 
să se plimbe în jurul lui, cu braţele încrucişate. Saint- 
Aignan se exprimă cu o voce exaltată. Puterile i-ar 
recunoaşte Franţei frontierele naturale, „o întindere 
pe care Franţa nu a cunoscut-o niciodată sub regi". 

Napoleon îl opreşte. Ce înseamnă asta? Care 
teritorii? Se vede de la o poştă că este o manieră de 
a induce în eroare poporul, de a-l face să creadă că 
aliaţii vor să încheie o pace onorabilă, că ei nu se 
războiesc cu Franţa, ci doar cu împăratul Napoleon! 

îl expediază pe Saint-Aignan. 

Metternich este abil. Mi se propune chiar un Congres al 
Păcii. Şi mă împiedică să mobilizez poporul, creează speranța 
unui sfârşit al luptei, îi folosesc împotriva mea pe miniştri, pe 
mareşali, pe toţi cei care nu mai vor să se bată. Mă izolează. 
lată scopul lor. 

Eu însă pot să-i demasc. 

în 20 noiembrie îi convoacă la Tuileries pe 
Caulaincourt, pe Maret şi pe generalul Bertrand. A 
decis, zice, să-l numească pe Caulaincourt, 
partizanul păcii, ministru al Relaţiilor externe în locul 
lui Maret, care se reîntoarce la Secretariatul de Stat. 
Cât despre generalul Bertrand, acesta va fi marele 
mareşal al palatului. 

Face câțiva paşi alături de Caulaincourt. 

„Vă revine sarcina să negociaţi", îi spune. 


à NAEO EON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA.209 
Caulaincourt este “unu intre cel care Cre că este 


posibilă încheierea unui tratat cu coaliția. Unul dintre cei care 
îşi imaginează că puterile nu doresc anihilarea mea, ci doar 
să mă facă să devin rezonabil! Că nu urmăresc să ciuntească 
Franța, ci s-o respecte! în vreme ce Metternich nu visează 
decât detronarea mea, ca să pună în locul meu un urmaş al 
Habsburgilor. Englezii, cu Castelreagh înfrunte, îi împing pe 
Bourboni spre Paris. lar Alexandru ezită între înscăunarea, la 
Paris, a lui Ludovic al XVIII-lea sau a lui Bemaaotte! 

Cum de nu văd toate astea cei de teapa lui Caulaincourt 
sau a lui Saint-Aignan ? 

Pe masa de lucru găseşte un exemplar dintr-o 
declaraţie a partenerilor coaliţiei care este distribuită 
în toată Franţa de către armatele inamice sau de 
către bandele regaliste care încep să se organizeze 
în regiunile sudice. Au fost răspândite mii de copii 
ale acestei Dec/araţii de la Frankfurt. lată dovada 
maşinaţiunii politice, exclamă el, citind textul: 

„Puterile aliate nu duc război împotriva Franţei, ci 
împotriva dominaţiei pe care, spre nenorocirea 
Europei şi a Franţei, împăratul Napoleon a exercitat- 
o prea mult timp în afara limitelor Imperiului său. 
Suveranii doresc ca Franţa să fie mare, puternică şi 
fericită." 

Azvârle hârtia pe jos. 

„Care este omul mai potrivit decât mine pentru 
Franţa?" exclamă el. 

la cunoştinţă de propunerile cu care aliaţii 
însoțesc declaraţia. Deja nu mai pomenesc de 
frontierele naturale. Smulg din Imperiu Belgia, malul 
stâng la Rinului, Savoia. Franţa revine la anul 1790, 
fără niciuna dintre cuceririle Revoluţiei. 

Dictează o scrisoare pentru Caulaincourt. Acesta, 
desemnat de Napoleon să negocieze cu 
reprezentanţii aliaţilor, este umilit. Aliaţii îl ignoră, nu 


ră gpt MG EAdStiunilor pe care le abordează, trag de 
timp, sperând ca în felul acesta să câştige răgazul 
necesar armatelor coaliţiei pentru a pătrunde în 
Franţa. 

„Sunt atât de afectat de proiectul abject pe care 
mi-a trimiteţi, încât mă consider dezonorat de a fi fost 
pus în situaţia care vi 
s-a propus", îi scrie Napoleon. „Se vorbeşte tot 
timpul despre Bourboni. Prefer să-i văd pe Bourboni 
în Franţa, în condiţii rezonabile, decât să accept 
propunerile ruşinoase pe care mi le trimiteţi." 

Aşa cum preconizase, nu-i rămâne decât să se 
lupte. 

îmi trebuie „pinteni şi cizme". 

Măsoară în lung şi în lat cabinetul său de lucru de 
la Tuileries, cu paşi repezi, cu mâinile la spate. 
Primeşte o scrisoare prin telegraf. Are o expresie de 
dispreţ şi de mânie. „Populaţia Amsterdamului s-a 
răzvrătit", zice el, Guillaume d'Orange' a sosit în 
oraş. A fost aclamat de mulţime. 

Aceiaşi olandezi m-au ovaționat, exprimându-și admiraţia! 
De ce, cum să te încrezi în oameni ? 

Englezii debarcă în Toscana, iar Murat semnează un tratat 
cu Austria, adresând soldaților săi o proclamație în care mă 
calomniază şi mă insultă, el, soțul surorii mele, el, pe care l- 
am făcut rege. 

„împăratul nu vrea altceva decât război”, scrie Murat. 
„Ştiu că urmăreşte să exalte patriotismul francezilor care 
servesc în armata mea, ca şi cum ar fi o onoare să slujeşti 


I Wilhelm Frederic de Orania-Nassau (1772-1834), fiul lui Wilhelm al 
V-lea, ultimul guvernator (stathouder) al Olandei. Readus în triumf în 
Olanda în 1813, după retragerea francezilor, în urma Congresului de 
la Viena din 1815, devine primul rege al Regatului Unit al Ţărilor de 
Jos, sub numele de Wilhelm |. 


anii SDA împăratului Napoleon de a supune o lume 
întreagă!" 

lată cum se exprimă Murat! 

La Paris, deputaţii Corpului legislativ votează cu 233 de 
voturi contra 51 tipărirea unui raport ce reflectă aceleaşi 
opinii. Ei, care, asemeni lui Murat, au tras foloase din Imperiu! 
Cel puțin Murat are scuza că şi-a riscat viața, dar ei, şoareci la 
brânză, îndrăznesc să aprobe un text care condamnă un 
„război barbar“... „E timpul", spun ei, „să nu i se mai 
reproşeze Franței că vrea să aprindă în lume torțele 
revoluţionare. “ 


Eu! Eu, car SA hs NEMPRO SV RIN să ATA dI-E NA 789 m 


încercat să aplic pretutindeni codul civil, eu, care am refuzat 
să dezlănțui războiul țărănesc în Rusia. 

E revoltat. 

„Corpul legislativ, în loc să-şi aducă aportul la 
salvarea Franţei, se grăbeşte s-o distrugă, îşi 
trădează îndatoririle; eu mi le îndeplinesc pe ale 
mele, îl dizolv." 

Se calmează, reia fraza, dictează: 

„lată decretul pe care îl emit şi, chiar dacă mi s- 
ar spune cu certitudine că, în cursul acestei zile, 
populaţia Parisului va veni în masă la Tuileries să mă 
omoare în chinuri, tot aş menţine decre- lul, pentru 
că este de datoria mea. Atunci când poporul francez 
rni-a încredinţat destinele sale, m-am ghidat după 
legile pe care mi le dădea ca să-l conduc: dacă le-aş 
fi considerat insuficiente, n-aş fi acceptat. Să nu se 
creadă cumva că sunt un Ludovic al XVI-lea." 


Aceiaşi deputaţi care mă resping, iată-i aici, în fața mea, 
în acest 1 ianuarie 1814, ca să-şi prezinte doleanțele! Le 
spusesem, adresăndu-mă lor de cum m-am întors: „Totul s-a 
întors împotriva noastră, Franța va fi în pericol fără energia şi 
unirea tuturor francezilor!“ Dar ce le pasă lor! Ei tremură. Mă 
acuză. în raportul lor, unul dintre ei, Laine, vorbeşte despre 
„ambiția fatală" - a mea - „care de 20 de ani dăunează 
Europei". Şi laudă „coroana regală a florilor de crin". 

Napoleon se îndreaptă brusc spre ei, oprindu-se 
în mijlocul grupului. 

— Ce vreţi? Să puneţi mâna pe putere? Ce aţi 
face cu ea? Şi, de altminteri, ce-i trebuie Franţei în 
momentul de faţă? în niciun caz o adunare sau nişte 
oratori, ci un general. 

Trece pe dinaintea fiecăruia,  privindu-i 
disprețuitor, cu ochi scânteietori. 


— Există VeA p AHEHE TOB -A'S P Apo ELE Mia vă 
este mandatul? Vă caut acreditările şi nu le găsesc. 

Ridică din umeri, arată spre jilțul imperial aşezat 
pe o estradă. 

— Tronul în sine nu este decât o îmbinare din 
patru bucăţi de lemn poleite cu aur şi acoperite cu 
catifea. Tronul reprezintă de 
fapt un om şi acest om sunt eu, cu voinţa mea, cu 
caracterul meu, cu renumele meu. 

Urcă pe estradă cu paşi sprinteni. 

— Eu sunt cel care poate salva Franţa, nu voi! 

Apoi, deodată, revine spre ei. 

— Dacă aveţi de ridicat obiecţii, trebuia s-o faceţi 
cu alt prilej, pe care eu însumi vi l-aş fi oferit... Ne- 
am fi explicat între noi, căci rufele murdare se spală 
în familie, nu în public. Nu numai că nu aţi procedat 
astfel, dar aţi vrut să-mi aruncaţi cu noroi drept în 
faţă. Cum puteţi să-mi reproşaţi nenorocirile? Eu le- 
am suportat cu demnitate pentru că am primit de la 
natură un caracter puternic şi mândru şi, dacă n-aş fi 
avut în suflet această mândrie, nu m-aş fi ridicat la 
cel dintâi tron din univers. 

Strigă: 

— Să vă fie clar, sunt un om pe care îl poţi omori, 
dar nu-. poţi ofensa! 

Revine dintr-odată la un ton potolit, adăugând: 

— Franţa are mai multă nevoie de mine decât am 
eu de ea. întoarceţi-vă în departamentele voastre. 
Mergeţi şi spuneţi Franţei că, precum i se tot spune, 
ea este ameninţată cu războiul în aceeaşi măsură în 
care sunt şi eu, şi că nu persoana mea trebuie apăra- 
tă, ci fiinţa sa naţională. în curând, voi merge în 
fruntea armatei, voi respinge inamicul şi voi încheia 
pacea, chiar dacă m-ar putea costa ceea ce voi 
numiţi „ambiția mea“... 


214 MAX GALLO 
Toți tac. Au chipul jalnic al celor care îndură. Nu acceptă 
energia mea, fermitatea mea. Ce să fac cu ei? 


Cum să nu acţioneze? 

Austriecii se apropie de Dijon, ruşii, de Toul. Se 
pregătesc să treacă Marna. 

— îmi lipsesc două luni, îi spune lui Pasquier, 
prefectul Poliţiei din Paris. Dacă le-aş fi avut, n-ar fi 
trecut Rinul. Situaţia ar putea deveni gravă, dar 
singur nu pot face nimic. Dacă nu sunt ajutat, voi fi 
învins şi atunci se va vedea dacă numai împotriva 
mea s-au ridicat cu toţii. 

Se gândeşte la Talleyrand, care continuă să-i 
strângă în jurul lui pe toţi cei care sunt gata să se 
alăture coaliţiei. Să-l aresteze pe „Gălbejit", să dea 
ordin să-l închidă la Vincennes sau chiar să lie 
împuşcat? Face un semn de lehamite. Cum să-i 
pedepsească alunei pe prefecţii care nu aplică 
dispoziţiile care li se transmit? Pe toţi aceia care 
răspândesc Le Manifeste, lansat de curând de către 
Ludovic al XVIII-lea? 

1-1 arată lui Pasquier. Uite ce spune Bourbonul: 

„Consideraţi-i prieteni pe aceşti aliaţi generoşi, 
deschideţi-le porţile oraşelor, evitaţi nenorocirile pe 
care o rezistenţă criminală şi inutilă le-ar atrage asupra 
voastră, iar intrarea lor în Franţa să fie întâmpinată 
cu manifestări de bucurie!" 

Are neobrăzarea să scrie aşa ceva. lar unii se 
găsesc să aplaude. 

îl priveşte îndelung pe Pasquier. 

— Cel care astăzi îmi refuză serviciile, zice, este 
cu siguranţă duşmanul meu. 

Apoi, schimbând tonul, întreabă: 

— Ei bine, domnule prefect, ce se mai vorbeşte 
prin oraş? Se ştie că armatele inamice au trecut 


Rinul, că nuaa NE MSOYEPREBON Și AW06L"006:5ae 
soldaţi? 

— Nimeni nu se îndoieşte că Majestatea Voastră 
va pleca neîntârziat să se pună în fruntea trupelor 
sale şi că va merge să înfrunte duşmanul. 

— Trupele mele, trupele mele! exclamă el. Ei 
chiar cred că dispun de o armată? Aproape toţi 
oamenii pe care abia reuşisem să-i adun de prin 
Germania au murit din pricina acestei cumplite boli 
care a venit să ridice la culme dezastrele mele. O 
armată! Aş fi fericit dacă în trei săptămâni aş reuşi 
să strâng 30 000 sau 40000 de oameni! Dar... 

Se întrerupe, clatină din cap. 

— Dar nici cele mai dezastruoase evenimente 
pentru noi nu mă vor face să consimt vreodată la 
semnarea a ceea ce pentru mine ar însemna o 
dezonoare şi pentru Franţa o ruşine. 


216 MAX GALLO 
Duminică, 2 ianuarie, în momentul în care se 


prezintă în faţa Senatului, repetă în şoaptă: „Pinteni, 
cizme." 

Vrea, zice, ca senatorii să devină comisari 
extraordinari trimişi în departamentele Franţei. îşi 
aminteşte de acei reprezentanţi în misiune pe care îi 
cunoscuse la Toulon, la Nisa, în armata Italiei, şi care 
ridicau moralul soldaţilor. Căci trebuie hotărâtă prin 
decret o „mobilizare generală a populaţiei" şi, dat 
fiind că ruşii şi prusacii au intrat în Alsacia, trebuie 
numit un „general al insurecției alsaciene". 

Senatorii îl ascultă cu înfrigurare. Napoleon 
coboară de la tribună şi continuă pe un ton familiar: 
„Nu mă tem să mărturisesc că am exagerat cu 
războaiele, că îmi făcusem planuri uriaşe, că visam 
cel mai mare imperiu din lume pentru Franţa. Mă 
înşelam. Pentru asta, ar fi fost necesar să chem 
întreaga naţiune sub arme şi, trebuie să recunosc, 
schimbarea modului de viaţă al oamenilor nu 
îngăduie transformarea unei naţiuni întregi într-un 
popor de soldaţi!" 

Se aşază relaxat printre senatori. 

„Trebuie să-mi ispăşesc greşeala de a mă fi bizuit 
pe norocul meu", continuă el, „şi o voi ispăşi; eu sunt 
cel care s-a înşelat, mie îmi revine să sufăr, în niciun 
caz Franţei. Ea nu a comis erori, mi-a dăruit sângele 
fiilor săi, nu mi-a refuzat niciun sacrificiu..." 

Senatorii îl înconjoară, îl aplaudă. 

Conchide cu voce tare: având în vedere că unele 
departamente au fost deja ocupate, „îi chem pe 
francezi în ajutorul francezilor. Să-i lăsăm singuri în 
nenorocire? Pacea şi eliberarea Franţei trebuie să fie 
strigătul nostru de unire." 


l-a convin MOPE RAp YA ONNEA faptul 
că „la Paris, lumea este consternată". Resimte 
aceeaşi atmosferă la Tuileries. 

Intră în apartamentele Mariei-Luiza. Ea vine spre 
el, cu ochii în lacrimi. Regina Hortense e la fel de 
disperată, cu fața trasă. 

Trebuie să le liniştească. 

„Ei bine, Hortense, chiar se tem oamenii în 
Paris?" o întreabă. „îi şi văd deja pe cazaci. Ah, n-au 
ajuns încă până aici, iar noi nu ne-am uitat meseria." 

Se întoarce spre Maria-Luiza. 

„Fii liniştită", adaugă râzând, „ne vom duce iar la 
Viena să ne luptăm cu Tata Francisc." 

Se aşază la masă, îl ia pe regele Romei pe 
genunchii săi. 

„Hai să-l batem pe Tata Francisc", fredonează el. 

Copilul repetă fraza cu convingere. Napoleon 
râde în hohote. 

îl cheamă apoi pe Berthier şi îi cere mareşalului, 
prinţ de Neuchâtel, să ia notițe. începe să dicteze un 
plan de concentrare a trupelor în Champagne ca să 
facă faţă armatelor coaliţiei. 

„Ne vedem forţaţi să reîncepem bătălia pentru 
Italia", zice. 

Se întoarce apoi spre împărăteasă şi spre 
Hortense, care au rămas tăcute, cu atenţia 
încordată. 

„Ei bine, doamnelor, sunteţi liniştite? Credeţi că 
ne înving atât de uşor?" 


însă aliații sunt deja la Montbăiard, la Dijon, la Langres. 
Mareşalii bat în retragere pretutindeni, cuprinşi, se pare, de 
panică. 

Ce se întâmplă cu ei? Unde le este curajul, eroismul? 
Victor părăseşte Vosgii, Marmont a evacuat deja Sarre, Ney îi 


218 MAX GALLO 
predă oraşul Nancy lui Bliicher fără să lupte, Augereau afirmă 
că Lyonul nu poate fi apărat. Şi totuşi, peste tot, peste tot 
țăranii se ridică împotriva trupelor străine. începe lupta de 
gherilă, deoarece cazacii violează, jefuiesc, incendiază. 

Dictează ordine. Toată lumea trebuie să lupte. 

„Vă daţi seama cât este de important să 
încetinim înaintarea inamicului. Folosiţi gărzile 
forestiere şi gărzile naţionale, pentru a-i produce cât 
mai multe pagube." 

Accentuează: „Sub niciun motiv nu se vor face 
pregătiri pentru abandonarea Parisului, ne vom 
adăposti sub ruine dacă va fi cazul." 

Adaugă ca pentru sine: „Dacă duşmanul ajunge 


la Paris, s-a terminat cu Imperiul." 

Trebuie să facă tot posibilul ca acest lucru să nu 
se întâmple. 

Numai el poate să-l oprească. Trebuie să plece. 


Ultimele zile la Tuileries. 

Se va mai întoarce vreodată? Stă în cabinetul său 
de lucru cu regele Romei. Copilul se joacă. Care va fi 
soarta lui? 

Am crezut că prin el viitorul dinastiei mele va fi asigurat. 
Și ia- tă-mă acum aruncând pe foc scrisorile şi hârtiile mele 
secrete. 

Priveşte flăcările din şemineu prefacând în cenuşă 
documentele care jalonează istoria vieţii sale. 

Cine ar putea spune dacă, mâine, unul dintre aceşti 
suverani străini sau unul dintre generalii lor nu va fi aici, în 
cabinetul meu, cotrobăind prin mape, cum am făcut eu în 
castelul reginei Louise a Prusiei, atunci când mă pregăteam 
să intru în Berlin? 


Duminică, 23 ianuarie 1814, îl ia de mână pe 
regele Romei. Maria-Luiza îl ţine pe copil de cealaltă 
mână. Intră toţi trei în sala mareşalilor, unde sunt 


adunaţi ofiţeriiheatE?NadEMepreace Meir; ERA gărzii 
naţionale din Paris. Oamenii formează un cerc, în 
centrul căruia înaintează Napoleon. 

„Domnilor ofiţeri ai gărzii naţionale", începe el, 
„am de gând să plec în noaptea aceasta ca să preiau 
comanda armatei." 

Sesizează tensiunea din privirile îndreptate 
asupra lui. 

„Părăsind capitala, îmi las cu nădejde în mijlocul 
vostru soţia şi fiul, în care se pun atâtea speranţe. 
Voi pleca cu inima uşoară ştiind că vor fi în pază 
bună." 

îi priveşte pe fiecare, pe rând. 

„Vă las", continuă, „ce am mai drag pe lume după 
Franţa şi vi-i las în grijă ca să-i ocrotiţi." 

Simte cum îl cuprinde emotia. 

„Cu toate astea, s-ar putea întâmpla ca prin 
manevrele pe care voi fi nevoit să le fac, duşmanul 
să ajungă până sub zidurile voastre. Ţineţi minte că 
această situaţie nu va putea dura mai mult de 
câteva zile, pentru că voi veni negreşit în ajutorul 
vostru. Vă cer să fiți uniţi între voi. Nu se vor da în 
lături să vă distragă de 


la datoria WS&5EFĂ! - YA PHER BaD AAF pt AEM Veti 
respinge aceste instigări perfide." 

îşi ridică fiul în braţe, îl plimbă pe dinaintea 
ofiţerilor. 

Strigătele răsună în sală, făcând geamurile să 
vibreze: 


„Trăiască împăratul! Trăiască împărăteasa! 
Trăiască regele Romei!" 


Mai târziu, stă aşezat lângă împărăteasă. îl 
fixează cu privirea pe copil, care se joacă la câțiva 
paşi. 

Când îl va revedea? 

Se întoarce spre Maria-Luiza. Pare buimacă. Era 
aproape să leşine când ofiţerii gărzii naţionale şi-au 
început uralele. Acum, ea îngaimă: 

— Când te întorci? 

— Draga mea, numai Dumnezeu ştie. 

Ar fi cazul să se ridice, să meargă în cabinet, 
unde mai are de sortat acte, de pus pe foc ce mai 
rămâne din corespondenţa secretă, rapoartele unora 
dintre spioni. însă nu poate să se mişte. Ar vrea ca 
timpul să se oprească în loc. Ar vrea să-şi 
întipărească în ochi fiecare trăsătură a fiului său. 

Câţiva demnitari vin să-şi prezinte omagiile. îşi 
recapătă stăpânirea de sine şi se ridică în picioare. 

— Cu bine, domnilor, zice, poate că ne vom mai 
revedea. 


Poate. 

Dacă pierde partida, nu va mai vedea niciodată 
pe nimeni dintre cei pe care îi lasă aici, pe soţia sa, 
pe fiul său. 

Nu-i va rămâne decât moartea. 

Şi dacă câştigă? 


Nu-şi poate imagina ce s-ar întâmpla. Oricum, nu 
va mai putea să recucerească Europa, să refacă 
acest Mare Imperiu, să redevină împăratul regilor. O 
ştie. Nu va mai intra în Viena, Moscova, Madrid, 
Berlin, Varşovia. Asta a fost odată. Nu se va mai 
repeta. 

Va lupta acum de pe marginea prăpastiei. 

Aruncă un pumn de scrisori în şemineu. îi scrie lui 
Joseph. Fratele meu mai mare. Mai mare, el! La via tatălui 
meu, fără îndoială! Una dintre greşelile pe care le-am făcut 
este aceea de a fi crezut că fraţii mei sunt necesari dinastiei 
mele. 

Scrie totuşi câteva rânduri prin care îl 
desemnează pe Joseph locotenent-general al 
Imperiului, alături de împărăteasă, regenta. 

Cu toate că este incapabil şi a pierdut Spania, Joseph nu 
m-a trădat. 

Poate. 

Câţi oameni pe care poate conta mai sunt? Sunt 
cei din popor. Dar un popor care nu este condus 
devine o gloată, o prostime. 

îşi cheamă secretarul, dictează o primă 
dispoziţie: să se facă pregătirile pentru ca papa să 
plece înainte de ora 5 şi să fie condus de la 
Fontainebleau până la Roma. 

Apoi face un gest cu mâna, cerând să fie lăsat 
singur. 

Mai are câteva hârtii de distrus. Şi s-a făcut deja 
ora 2 dimineaţa. 

lese din cabinet, traversează galeriile pustii ale 
palatului Tuileries. 


Când va reveni aici? Cu cine se va reîntâlni? 
Intră tiptil în camera fiului său. în penumbră, o 
observă pe doamna de Montesquiou. Ea tresare. îi 


facâstih f/4tRernantei să nu se mişte, să tacă. 

Se apropie de patul unde doarme copilul. 

îl priveşte o bună bucată de vreme în lumina 
slabă a veiozei. 

Se apleacă, atinge uşor cu buzele fruntea fiului 
său. Apoi se îndepărtează. 

în curtea palatului sunt aliniate berlina şi cinci 
poştalioane. Generalii şi aghiotanţii formează un 
grup sumbru. 

Este ora 3 dimineaţa, marţi, 25 ianuarie 1814. 


17 


„Să luptăm. Să învingem." 

Repetă aceste cuvinte în faţa mareşalilor adunaţi 
în salonul mare al prefecturii din Châlons, unde 
tocmai a sosit. îi priveşte cu atenţie: Berthier, 
Kellermann, Ney, Marmont, Oudinot, Mortier. Graţie 
lui, ei sunt, în ordine, prinţ de Neuchâtel, duce de 
Valmy, prinţ de Moscova, duce de Ragusa, duce de 
Reggio, duce de Treviso - titluri strălucite pe care 
doresc să şi le păstreze şi de care vor să se bucure. 
Oare mai sunt ei gata să-şi conducă trupele la asalt, 
să atace în fruntea escadroanelor lor, să-şi rişte 
viaţa? Ney şi Berthier par trişti. Victor, duce de 
Bellune, vorbeşte despre dezertorii fără număr care 
împânzesc drumurile, despre  proaspeţii recruți 
pentru care abia s-au găsit uniforme descompletate 
de îmbrăcat, care nu ştiu să mânuiască o armă, care 
nu s-au confruntat niciodată cu un tir de artilerie sau 
cu o şarjă de cavalerie şi care, de altminteri, nu sunt 
decât câteva mii, faţă de sutele de mii ale 
inamicului. 


„Să luptăm, să învingem", zice iar Napoleon. 

îi duce pe mareşali în faţa hărților întinse pe o 
masă în faţa şemineului. Le spune că de-a lungul 
traseului dintre Paris şi Châlons, la fiecare etapă, la 
Château-Thierry, la Dormans, la Epemay unde a 
dejunat, mulţimea s-a adunat şi a strigat: „Trăiască 
împăratul!" Pretutindeni a văzut oamenii din garda 
naţională luând arma în mână. lar ţăranii se 
răzvrătesc deja în departamentele ocupate de 
inamic. Jafurile, violurile comise de cazaci şi de 
prusieni vor duce la o gherilă a „cămăşilor albastre". 


224 MAX GALLO 

Se opreşte, cu spatele la masă, înfruntându-i pe 
mareşali. Să-şi amintească cei care au fost cu el în 
ltalia sau în Egipt, le zice. Avea o mână de oameni. 
Şi totuşi, au învins inamicul de fiecare dată. Să ţină 
minte: „Strategia", pronunţă el cu voce calmă, „este 
ştiinţa utilizării timpului şi a spaţiului. Eu sunt mai 
zgârcit cu timpul decât cu spaţiul. Spaţiul îl putem 
recâştiga oricând. Timpul irosit, niciodată!" 

Se întoarce, se apleacă deasupra hărților. lată 
care este greşeala inamicului. Armatele coalizate nu 
s-au strâns laolaltă. Una dintre ele, armata Sileziei, 
comandată de Bliicher, trece de Saint-Dizier şi merge 
pe lângă Mama în jos. Cealaltă, armata Boemiei, sub 
comanda lui Schwarzenberg, înaintează spre Troyes, 
de-a lungul Senei. 

Napoleon indică cu degetul spaţiul dintre cele 
două armate. Se va bate succesiv cu armata lui 
Bliicher, apoi cu cea a lui Schwarzenberg; mergând 
de la una la cealaltă. Din Spania trebuie să ajungă 
„mMustăţile bătrâne", de la fortificațiile din nord şi est 
vor veni alte unităţi; mareşalul Augereau, duce de 
Castiglione, va înainta plecând de la Lyon. vom 
învinge. 

Se simte la fel de agil cum era pe vremea 
campaniei din Italia, când trebuia să alerge de la o 
bătălie la alta, să înfrângă pe rând armatele 
duşmane de zece ori mai numeroase. 

Se întoarce spre Berthier. 

„Luaţi de la Vitry 200 sau 300 de sticle de vin şi 
de rachiu şi distribuiţi-le armatei astăzi şi mâine. 
Dacă nu mai există decât sticle cu vin de 
Champagne, luaţi-le şi pe acelea; decât să le ia in- 
amicul, mai bine le luăm noi!" 

Mai dă câteva ordine, apoi scrie pe fugă câteva 
cuvinte pentru Maria-Luiza: 


„lubito, NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 21 9 


Am ajuns la Châlons. E frig. Am făcut pe dmm 18 
ore în loc de 12. Sunt sănătos. Voi pleca la Vitry, la 6 
leghe de aici. Adio, iubita mea. Al tău cu totul, Nap." 


E dimineaţă devreme. 

încalecă. Vântul este tăios. Pământul, îngheţat. 

„Armata să fie anunţată să se pregătească de 
atac mâine, zice el. 50 000 de oameni şi cu mine 
facem cât 150 000.“ 

Galopează de-a lungul coloanelor de soldaţi cu 
chip de copil. Ştie că cei mai vârstnici, cu chipul 
brăzdat de riduri, îi numesc „Maria-Luiza“, deoarece 
regenta este cea care a semnat hotărârea senatului 
privitoare la încorporarea lor. Ce să facă cu aceşti 
recruți adolescenţi? Are însă încredere. Aceşti soldaţi 
îl aclamă de cum îl văd. 

La Vitry-le-Franşois, populaţia manifestă acelaşi 
entuziasm. Studiază hărţile în prezenţa notabililor şi 
chiar a unui grup de ţărani veniţi de pe domeniile 
dimprejur. Aceştia dau informaţii, povestesc cum au 
ucis cazaci şi prusieni. Femeile plâng povestin- du-i 
violențele îndurate. 

Trebuie să învingă. 

Dă ordine, ascultă rapoartele aghiotanţilor care 
anunţă că trupele ruseşti au fost izgonite din Saint- 
Dizier. 

Aceşti „Maria-Luiza", zice el, luptă bine. 

Va merge la Saint-Dizier. 

Străzile oraşului sunt împânzite de o mulţime 
care se înghesuie în jurul calului său şi îl conduce 
până la sediul primăriei. 

Ascultă, şezând pe un colţ de masă, le pune 


întrebi Hende- lete locuitorilor oraşului. 

„E posibil ca mâine să aibă loc un eveniment la 
Brienne", zice. 

Se apleacă deasupra unei hărţi, dar nu vede 
boldurile pe care le-au înfipt aghiotanţii ici şi colo 
pentru a indica prezenţa trupelor lui Bliicher şi a 
cazacilor. Revede castelul din Brienne. Vasăzică 
soarta îl aduce din nou aici, în acest oraş, în această 
regiune unde şi-a petrecut atâţia ani ai copilăriei 
sale. Aici va da prima luptă a campaniei din Franţa, 
în care însăşi viaţa sa este în joc! Aici, la Brienne, 
unde au început să se înnoade destinul şi legăturile 
cu națiunea care a devenit a lui, prin meseria de 
militar 

Brienne, unde destinul mă va supune la o nouă încercare. 

„Vom arunca în luptă 300 de piese de artilerie", 
zice. 

Se plimbă încoace şi-ncolo pe dinaintea ofiţerilor. 
Ei trebuie să înţeleagă ce este pe cale să se întâmple 
aici, în această campanie care începe: 

„Trupele inamice se comportă pretutindeni în 
mod  execrabil, continuă el. Toţi localnicii se 
refugiază în păduri. în sate nu mai găseşti ţărani. 
Duşmanul mănâncă tot, ia toţi caii, toate păsările, 
toate hainele, toate obiectele ţăranilor. Bat, fără 
deosebire, bărbaţi şi femei şi săvârşesc numeroase 
violuri." 

îşi pleacă capul, cu maxilarele încleştate, cu o 
expresie îndârjită. 

„Acum, pe loc, vreau să-mi scot oamenii din 
starea aceasta de suferinţă şi de mizerie care este 
cu totul îngrozitoare. Ar trebui să le dea foarte serios 
de gândit duşmanilor, francezul nu rabdă, el este de 
la natură brav, şi mă aştept să-i văd organizându-se 


de capul lor IAA S-kPA n NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 21 9 


îşi aminteşte de tumultul revoluţionar, de cei pe 
care i-a reprimat ca locotenent, de cei cărora le-a 
fost martor. 

Dictează o notă pentru ministrul de Război, 
generalul Clarke. 

„Mi-aţi adus la cunoştinţă că artileria avea în stoc 
un mare număr de sulițe: veţi dota cu ele gărzile 
naţionale care se strâng în jurul Parisului. Vor fi 
pentru cei de rangul al treilea. Daţi la tipărit o 
instrucţiune privind modul de utilizare. Trimiteţi 
sulițe şi în departamente, sunt preferabile furcilor, de 
altfel în oraşe nici nu se găsesc furci!" 


Porneşte din nou la drum. Ploaia şi dezgheţul 
transformă drumurile în smârcuri. La Mezieres, prin 
ceața care s-a lăsat după ploaie, vede înaintând spre 
el un preot care se apropie cu paşi mari şi, cu 
respiraţia tăiată, îşi repetă numele: „Sunt abatele 
Henriot, mă recunoaşteţi, Sire?" 

Chipul acesta ivit din trecut, al unui vechi caporal 
de marină de la colegiul din Brienne. Timpul se 
şterge. Totul se leagă. Abatele se oferă să 
călăuzească coloanele prin pădure. 

Deodată, în noapte, aude urlete, zgomote de 
copite, focuri de armă. Cazacii. 

Să mor aici ? Poate e un semn. Aici, unde pentru mine a 
început totul. 


Vede lané Mun e AR Agad ELE Bieptul. 
Generalul Gourgaud o respinge cu violență, trage un 
foc. Cazacul cade, dar generalul este rănit. Din 
fericire, lancea a ricoşat pe crucea Legiunii sale de 
onoare. 

Sfârşitul nu mi se arată aici, la Brienne. 

Aude strigătele lui Ney. 

„înainte, soldați  Maria-Luiza!" strigă Ney în 
fruntea grenadieri- lor din Vechea Gardă, care îi 
încadrează pe tinerii recruți. „înainte!" 

Napoleon îi urmează, îi vede pătrunzând pe 
ulițele în pantă care duc la castel. Intră în urma lor în 
clădirea jefuită. O traversează. îşi aminteşte că în 
1805, pe când se afla în drum spre Italia, unde urma 
să fie încoronat, făcuse popas şi dormise aici. La fel 
ca şi acum, se gândise atunci că destinul îl aduce din 
nou în locurile copilăriei sale. Şi iatăa ajuns a treia 
oară pe aceste meleaguri, victorios în faţa lui 
Bliicher. 

Pentru cât timp însă? E nervos. Este de-ajuns să 
citească câteva rânduri din rapoartele pe care le 
primeşte, ca să-şi dea seama că Bliicher şi 
Schwarzenberg şi-au reunit trupele. lar el nu poate 
face nimic în faţa unei armate atât de puternice. Se 
retrage într-o furtună de zăpadă după o luptă la 
Rothieres şi incendiază satul ca să permită 
infanteriei să se întoarcă la Brienne. lar de acolo tre- 
buie să dea ordin de retragere spre Troyes. 

Napoleon tace. 6 000 de oameni au căzut. Dacă 
inamicul rămâne în formaţie compactă, ce e de 
făcut? 

lar dacă inamicul atacă, cum să evite panica 
tinerilor soldaţi? Napoleon a rămas la castelul de la 
Brienne. îşi dictează ordinele. Merge la fereastră, 


priveşte spreN/EArripui NTER PUPAM atA? Sirul 
focurilor de bivuac al soldaţilor inamici. Orele trec. 
Bliicher nu se mişcă. 

Miercuri, 2 februarie 1814, la ora 4 dimineaţa, 
Napoleon părăseşte în sfârşit castelul de la Brienne. 

Trece prin Aube, iar joi, 3 februarie 1814, la ora 
15, soseşte la Troyes. 

în mica locuinţă unde se instalează, pe strada 
Temple, încep să sosească veştile. Le parcurge. 

La ce-i foloseşte să citească cu atenţie plângerile 
pe care i le adresează Cambaceres şi Joseph? Vor ca 
el să trateze cu aliaţii care s-au reunit într-un 
congres la Châtillon. îl trimite pe Caulaincourt. EIl 
însă ştie dinainte ce doresc aliaţii. Ciuntirea Franţei 
şi căderea dinastiei sale. De ce ar face concesii când 
se cred stăpâni pe situaţie? 

Dar, în duda acestor cerințe, apropiații mei vin toţi peste 
mine să mă hărțuiască. Maret, influențat de Caulaincourt, mă 
imploră să cedez pretențiilor aliaților. 

la o carte, i-o arată lui Maret. 

— Citiţi, citiţi cu voce tare, îi spune indicându-i un 
pasaj din Consideraţii asupra grandorii şi a decadenţei 
romanilor de Montesquieu. 

Maret începe să citească cu un glas şovăitor: 

— Nu ştiu să existe ceva mai generos decât 
hotărârea pe care o ia un monarh de a se îngropa 
sub rămăşiţele tronului său mai degrabă decât de a 
accepta propuneri pe care un rege nu trebuie să le 
audă. El avea sufletul prea mândru ca să se coboare 
mai jos decât l-au adus nenorocirile; şi el ştia că doar 
curajul poate să consolideze o coroană, pe când 
infamia n-o poate face niciodată. 

Smulge cartea din mâinile lui Maret. Așa gândeşte 
Montesquieu. Aşa gândesc şi eu. 


230 MAX GALLO 

— lar eu, Sire, exclamă Maret, ştiu un lucru şi mai 
generos, acela de a renunţa la glorie ca să umpleţi 
cu ea hăul în care Franţa ar putea să se scufunde 
odată cu domnia voastră. 

Napoleon se îndreaptă spre el, privindu- ţintă în 
ochi. 

— Ei bine, domnilor, faceţi pace! Caulaincourt să 
facă pace! Să semneze tot ce este necesar ca s-o 
obţină, voi putea suporta ruşinea; dar să nu vă 
aşteptaţi să hotărăsc eu însumi propria-mi umilire. 


Rămâne singur. Să încerce numai să încheie 
pacea! Vor descoperi atunci intenţiile inamicului! 
Oare de ce nu au nici energie, nici determinare, nici 
măcar inteligenţă? Vor mai degrabă să accepte tot 
decât să se lupte! 

Primeşte scrisorile de la Paris. Capitala colcăie de 
intrigi. Gălbejitul Talleyrand pregăteşte venirea 
Bourbonilor,  mirându-se şi  indignându-se de 
încetineala cu care avansează aliaţii! Cât despre 
ceilalţi, Cambaceres, Joseph, dau dispoziţii să se ţină 
slujbe şi rugăciuni de 40 de ore! 

Oare ce fel de oameni sunt aceştia? 

„Văd că, în loc s-o sprijiniți pe împărăteasă", îi 
scrie lui Cambaceres, „voi o descurajaţi. De ce vă 
pierdeţi până într-atât capul? Ce-i cu aceste Miserere 
şi cu aceste mgăciuni de 40 de ore la capelă? Toată 
lumea din Paris a înnebunit? Ministrul Poliţiei spune 
şi face tâmpenii în loc să se informeze despre 
mişcările inamicului." 

Se întrerupe. Un aghiotant îi raportează că, după 
spusele ţăranilor, cele două armate sunt pe cale să 
se despartă din nou, Bliicher mergând spre Châlons 
şi mai departe, spre Paris, iar Schwarzenberg spre 


Troyes. NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 231 


Asta ar putea fi o şansă pentru el. Pleacă din 
Troyes şi se instalează la Nogent-sur-Seine, ca să 
apere Parisul. 

îi pare că, de la războiul din Italia, niciodată nu a 
avut atâta vigoare, atâta voinţă de a învinge şi 
agilitate. Dacă poate să-şi răspândească toate 
energiile, dacă nu este trădat, dacă oamenii nu se 
lasă copleşiţi de frică, dacă este ajutat, atunci va 
putea învinge, va răsturna situaţia. 

Trebuie să-i scrie Mariei-Luiza, s-o liniştească. 

„lubita mea, am primit scrisoarea ta din 4 
februarie. Mă doare să aflu că te amărăşti. Fii 
curajoasă şi bucură-te. Eu sunt sănătos tun, treburile 
mele, chiar dacă sunt dificile, nu-mi merg rău, ba 
chiar s-au îmbunătăţit de 8 zile încoace şi sper, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, să le conduc bine. 

Addio, mio bene, al tău cu totul. 

Nap. 

Un sărut pentru micul rege." 


2455V4X Gbibtea de luni spre marţi, 7 spre 8 
februarie 1814. Berthier intră în locuinţa pe care o 
ocupă Napoleon, vizavi de biserica din Nogent-sur- 
Seine. Napoleon îşi întoarce privirea. Nu poate 
suporta chipul acesta care exprimă o tristeţe 
adâncă. 

Mareşalul MacDonald, care trebuia să reziste la 
Châlons, s-a retras la Epernay, începe Berthier. Aripa 
stângă a armatei rămâne astfel în întregime 
descoperită. Cazacii au intrat în Sens şi înaintează 
spre Fontainebleau. 

Napoleon se ridică, dar, înainte să apuce să 
răspundă, un trimis al lui Caulaincourt îi aduce 
propunerile aliaţilor de la congresul de la Châtillon. 

Citeşte, se aşază. Este ca şi cum scrisoarea îi 
trage în jos braţul, pe care şi-l lasă să cadă pe lângă 
trup, în timp ce cu celălalt îşi sprijină fruntea. 

E cu putință? Astea sunt condiţii de pace? Şi ar vrea să le 
accept! 

Le întinde lui Berthier şi lui Maret scrisoarea, s-o 
citească şi ei! Amândoi repetă că trebuie să-i dea 
mână liberă lui Caulaincourt. 

„Cum! Vreţi să semnez un astfel de tratat! Şi să- 
mi calc în picioare jurământul!" 

Se ridică, gesticulează. 

„Nenorociri nemaiauzite au putut să-mi smulgă 
promisiunea de a renunţa la cuceririle pe care le-am 
făcut", strigă el, „dar să le abandonez şi pe acelea 
care au fost dobândite înainte de mine, să violez 
moştenirea pe care am primit-o cu atâta încredere, 
cu preţul atâtor eforturi, atâtor vieţi şi victorii, să las 
Franţa mai mică decât am găsit-o, niciodată! Cum aş 
putea-o face fără laşitate şi trădare? Vouă vă este 
frică de continuarea războiului, dar mie mi-e frică de 
pericolele inevitabile pe care voi nu le vedeţi!... 


Răspundeţi-i NP ERa MEbĂrORU; n NAME Vesta 
vreţi, dar să-i spuneţi că regret acest tratat, că 
prefer riscul celor mai dure consecinţe ale războ- 
iului." 

Nu mai poate vorbi. Se lasă să cadă pe un pat de 
campanie. Nu poate sta aşezat. Se ridică, se culcă 
iar, cere să se scoată toate lumânările, apoi cere să 
se aducă la loc. 

începe să dicteze o scrisoare pentru Joseph. 

„Am dreptul să fiu ajutat de oamenii din jurul 
meu, de cei pe care şi eu i-am ajutat. 

Nu permiteţi ca împărăteasa şi regele Romei să 
cadă în mâinile inamicului. 

Prefer să-mi sugrum fiul cu mâna mea decât să-l 
ştiu la Viena, ca prinţ austriac, iar despre 
împărăteasă am o părere prea bună pentru a nu fi 
încredinţat că este de aceeaşi părere, atât cât poate 
fi o femeie şi o mamă. 

N-a existat o reprezentaţie cu Andromaca fără să 
deplâng soarta lui Astyanax supraviețuind familiei 
sale şi să nu fi considerat o fericire pentru el faptul 
de a nu fi supravieţuit timpului său. 

în condițiile extrem de dificile ale crizei 
evenimentelor, faci ce trebuie şi laşi restul lucrurilor 
în voia lor.“ 

Este marţi, 8 februarie, ora 7 dimineaţa. Nu a 
dormit. Un ofiţer din statul-major al lui Marmont intră 
în cameră şi îi înmânează un plic. Marmont anunţă 
că a sosit la Montmirail cavaleria pru- siană, iar 
infanteria sa la  Champaubert. Trupele sunt 
comandate de generalul Sacken. 

Napoleon îl împinge pe ofiţer şi începe să 
studieze hărţile, măsurând distanţele cu compasul. 

Maret se apropie, îi dă să semneze scrisorile 


pet MA &6itîncourt care îi acordă acestuia din urmă 
dreptul să aprobe propunerile aliaţilor. 

„Ah, aţi venit!" zice Napoleon fără să-şi ridice 
capul. „Acum sunt preocupat de cu totul altceva! în 
momentul acesta trebuie să-l bat pe Bliicher, el 
înaintează pe ruta Montmirail: pornesc, îl bat mâine, 
îl bat poimâine; dacă mişcarea aceasta are succesul 
pe care trebuie să-l aibă, situaţia se va schimba 
radical şi atunci vom mai vedea! Va fi timp destul să 
facem o pace aşa cum ni se propune." 


înainte, fără întârziere, în ciuda ploii şi a ninsorii, 
în ciuda drumurilor noroioase, a băltoacelor! înainte! 
Trebuie să se mişte repede, să-i surprindă cu cele 
câteva zeci de mii de oameni pe ruşi şi pe prusienii 
lui Bliicher comandaţi de Sacken, Olsufieff, Yorck, 
iar după ce va fi realizat această manevră, să se 
reîntoarcă, în marş forţat, contra celor 500 000 de 
soldaţi ai lui Schwarzenberg. 

Nebunie? Citeşte acest cuvânt în ochii mareşalilor 
săi. Dar în felul acesta a câştigat campania din Italia 
şi vrea să conducă în aceeaşi manieră această 
campanie din Franţa. Nu dispune decât de 50000 de 
oameni, pe când aliaţii aliniază 300000! Trebuie pur 
şi simplu să-i ia prin surprindere şi să fie mai tari 
acolo unde dau lovitura. 

înainte, spre Champaubert, Montmirail, Château- 
Thierry, Vauchamps. 

Vreme câinoasă, drumuri impracticabile. E călare. 
„Glodul e de şase picioare", îi scrie lui Joseph. 
Chesoanele de artilerie să fie împinse, să se 
transmită ordinul de-a lungul coloanelor. Se duce 
prin sate ca să le ceară ţăranilor să-i împrumute caii, 
să ajute la tras şi la împins. Ajuns pe câmpul de luptă 
de la Champaubert, recruţii Maria-Luiza înfruntă tirul 


fără s-o ia la UGY pbMIEEORUL gee Na stâWiiZâ nd 
inamicul. 

El se află în mijlocul confruntării şi, joi, 10 
februarie 1814, se instalează numai după lăsarea 
întunericului într-o fermă de la capătul străzii 
principale din Champaubert pe ruta către Sezanne. 

Nu a mai simţit asemenea bucurie din epoca 
primelor sale victorii din Italia. 

îl vede intrând pe generalul Olsufieff, care a fost 
luat prizonier împreună cu mai mulţi generali. îl 
invită la cină şi le spune mareşalilor, care par 
epuizați, fără vlagă: 

„Ca să vezi de ce depinde destinul Imperiilor! 
Dacă mâine obţinem un succes contra generalului 
Sacken asemănător celui de astăzi împotriva lui 
Olsufieff, inamicul va trece înapoi Rinul mai rapid 
decât l-a trecut încoace, iar eu rămân tot pe Vistula, 
cavaleria prusiană 

îi priveşte pe  mareşali, care au chipurile 
întunecate. Adaugă: 

„După aceea, voi face pace pe frontierele 
naturale ale Rinului!" 

Cinează în câteva minute, se ridică, consultă 
hărţile. 

„Mergem spre Montmirail, unde vom ajunge în 
seara aceasta la ora 10, zice, indicând mareşalilor 
itinerariile de urmat. Eu voi 


ajunge mâiPROLĂRMinSAță TERZA FANSA ERBA arunc 
asupra lui Sacken cu 20 ooo de oanteni. Dacă 
norocul este cu noi, ca astăzi, situaţia se va schimba 
cât ai clipi din ochi." 

Scrie apoi, din picioare, câteva rânduri pentru 
Maria-Luiza. 

„Scumpa mea Luiza, 

Victorie! Am distrus 12 regimente ruseşti, am luat 
6000 de prizonieri, 40 de tunuri, 200 de chesoane, i- 
am capturat pe gene- ralul-şef, pe toţi generalii şi pe 
mai mulţi colonei; eu nu am pierdut nici 200 de 
oameni. Dă ordin să tragă tunul la Invalizi şi să se 
anunţe vestea la toate spectacolele. La miezul nopţii 
voi fi la Montmirail şi îl voi ataca. 

Nap." 


Vineri, 11 februarie, e la Montmirail. Dispune de 
numai 24 000 de oameni. Cu care va trebui să facă 
minuni. O nouă victorie. Trupele ruseşti ale 
generalului Sacken sunt respinse. 

Intrând în ferma de la Grenaux unde va înnopta, 
vede cadavrele înghesuite în cele două camere unde 
este nevoit să se instaleze. Aici s-au dat lupte de 
dimineaţa până seara. 

La Paris şi la Tuileries trebuie să se afle despre victoria 
mea. 

„Nu va scăpa niciun om din armata aceasta, care 
este în derută", îi scrie Măriei-Luiza. „Mor de 
oboseală. Al tău cu totul. Sărută- pe fiul meu. Pune 
să se tragă 60 de salve de tun şi să se anunţe vestea 
la toate spectacolele. Generalul Sacken a fost ucis." 

în ciuda oboselii, nu poate dormi. 

„Aceste două zile schimbă complet situaţia 
războiului", zice. 

De atâtea ori în viaţa lui a trecut prin aceeaşi 


situaţie, pe mYYreA NU rSpăstii MANERE? să 
cadă şi să piardă tot. Dar încordându-şi forţele, 
agăţându-se şi respingând inamicul, zdro- bindu-1, s- 
a îndepărtat de fiecare dată de hău şi şi-a consolidat 
puterea. 

Şi de această dată poate şi trebuie să fie la fel. 


Sâmbătă, 12 februarie 1814, înaintează spre 
Château-Thierry. în rând cu el merg grupuri de 
țărani. Sunt înarmaţi cu furci şi 
cu muschete vechi. Fug de prin sate unde, spun ei, 
cazacii violează, bat, ucid, jefuiesc. Ei povestesc cum 
îi atrag în ambuscade pe soldaţii inamici, cum îi 
sugrumă pe cei izolaţi sau pe cei rămaşi în urmă. 

Dacă aceste „cămăşi albastre" se ridică în masă, 
aliaţii sunt pierduţi. Luptă în rând cu soldaţii toată 
ziua. Ruşii sunt din nou biruiţi. 

Napoleon ajunge pe malurile Mamei. Aliaţii au 
aruncat în aer podul de la Château-Thierry. 
înaintează în ciuda trăgătorilor inamici. Trebuie să-l 
repare, spune. Asta însă încetineşte urmărirea. 

Supraveghează lucrările pontonierilor şi lupta 
reîncepe la Vauchamps. Din nou victorie. 

Dă ordin să fie aprins un foc mare la marginea 
drumului şi priveşte cum trec prizonierii, apoi stă de 
vorbă cu grenadierii, cu cei poreciliţi Maria-Luiza, 
care trec şi îi arată trofeele luate de la duşman. 
împarte cruci ale Legiunii de onoare, recompense. 
Astfel de oameni schimbă traiectoria destinului. 

„Ceea ce au înfăptuit ei nu se poate compara 
decât cu romanele cavalereşti şi cu cavalerii din 
acele timpuri când, graţie armurilor şi agilităţii cailor, 
unul singur ţinea piept la 300 sau 400 de adversari. 
Duşmanul trebuie terorizat. Vechea Gardă a întrecut 
cu mult tot ceea ce aşteptam de la o trupă de elită. 


Er tHE capul Meduzei." 

îi scrie Mariei-Luiza. Să facă cunoscute faptele de 
vitejie la Paris. Prizonierii să fie puşi să defileze pe 
străzile capitalei. 

lar în vreme ce soldaţii mei depun eforturi supraomeneşti, 
Murat îmi declară război! Este un nebun şi un ingrat! 

„Comportamentul regelui Neapolelui este infam, 
iar al reginei, sora mea Caroline, nu se poate descrie 
în cuvinte. Sper să trăiesc îndeajuns încât să mă 
răzbun şi să răzbun Franţa pentru o ofensă şi o 
ingratitudine atât de îngrozitoare." 


Dă ordin armatei să pornească spre Montereau 
pentru a opri înaintarea trupelor lui Schwarzenberg, 
care profită de luptele împotriva armatelor lui 
Bliicher pentru a câştiga teren. 

Pe drum, este informat că generalul Guyot, care 
comandă divizia a doua de cavalerie a Gărzii, a 
abandonat două piese de artilerie în mâna 
duşmanului. 

Napoleon se opreşte de îndată cea vede pe 
Guyot, urlă, desca- lecă, îşi trânteşte pălăria pe jos. 
Se lasă pradă furiei, apoi încaieră din nou, dar mânia tot 
nu i-a trecut. 

Avansează în ciuda obuzelor care încep să cadă 
în jurul lui, în această bătălie care se desfăşoară în 
apropiere de Montereau. Ajunge la bateria de tunuri, 
descalecă şi fixează el însuşi poziţia de tragere a 
unui tun. Inamicul ripostează pe măsură, dar 
Napoleon nu pare să audă exploziile şi gloanţele care 
şuieră pe lângă el. Strigă, întorcându-se spre 
artilerişti: 

“Haideţi, prieteni, nu vă fie frică, glonţul care mă 
va ucide încă nu s-a turnat!" 

Se expune primejdiei pe toată durata zilei. Se 


simte invulneYsiuEona NFAJUREINiPLPIĂ SEAP ELÂNA toate 
bătăliile pe care le-a condus. 

„Scumpa mea Luiza", scrie seara, „sunt obosit. 
Am avut o zi superbă. Am pus pe fugă două divizii 
din armata lui Bianchi, şi pe wurtemburghezi... Lucrul 
cel mai grozav dintre toate este că am ocupat podul 
de la Montereau înainte de a apuca să-l distrugă. Am 
tăbărât asupra inamicului, am capturat două 
steaguri austriece, un general şi mai mulţi colonei. 
Adio, iubito, al tău cu totul. 

Nap." 


Totuşi, seara, la castelul din Surville, mânia 
mocneşte încă în el. 

Ce valoare au mareşalii săi? Victor? Oudinot? Au 
dat înapoi. Generalul Montbrun a lăsat cazacii să 
invadeze pădurea Fontainebleau. Generalul Digeon 
şi-a lăsat tunurile fără muniții. Mareşalul Augereau, 
la Lyon, nu înaintează, deşi are soldaţi căliţi cu care 
ar putea să amenințe unităţile din spatele inamicului. 

Napoleon se înfurie. 

„Pretutindeni", zice, „am parte numai de plângeri 
din partea populaţiei împotriva primarilor şi a 
burghezilor care îi împiedică să se apere. Acelaşi 
lucru se petrece şi la Paris. Poporul are energie şi 
onoare. Mi-e teamă să nu fie vorba despre unii şefi 
care nu 


240 MAX GALLO 
vor să se lupte şi care vor fi încremeniţi, după 
eveniment, de ceea ce li se va fi întâmplat lor înşişi." 

Şi iată pe mareşalul Victor, duce de Bellune, 
care se prezintă, mai să-i dea lacrimile, se justifică, 
declară că nu poate accepta să fie îndepărtat de pe 
câmpul de luptă, el, unul dintre cei mai vechi 
tovarăşi de luptă ai împăratului. 

Trecutul nu scuză faptele prezentului. Victor 
insistă. Şi-a pierdut ginerele, pe generalul Chataux, 
ucis în luptă. A rămas în mijlocul soldaţilor. 

„O să iau o puşcă în mână", zice, „nu mi-am uitat 
vechea meserie: Victor îşi va ocupa locul în rândurile 
Gărzii." 

Napoleon nu mai lasă să continue, îi întinde 
mâna. 

„Ei bine, rămâneţi", îi zice. „Nu vă mai pot restitui 
corpul de armată, pentru că l-am dat lui Gerard, dar 
vă dau două divizii ale Gărzii, mergeţi şi preluaţi 
comanda, şi cu asta, nu mai există ni- cio discuţie 
între noi doi!" 

Se întoarce cu spatele la Victor. Aceşti oameni 
sunt obosiţi. Dar el, el nu este? 

îl cuprinde iar mânia. 

Dictează o scrisoare pentru Augereau: 

„Vă ordon să plecaţi la drum la 12 ore de la 
primirea prezentei scrisori. Dacă sunteţi acelaşi 
Augereau de la Castiglione, rămâneţi la comandă; 
dacă cei 60 de ani apasă asupra voastră, renunţaţi şi 
treceţi-o unuia dintre generalii voştri mai vechi. 
Patria este ameninţată şi se află în primejdie: nu 
poate fi salvată decât prin curaj şi voinţă, nu prin 
temporizări deşarte. Trebuie că dispuneţi de un 
nucleu de peste 6000 de oameni din trupele de elită: 
eu nu am atâţia şi cu toate astea am distrus trei 
armate şi am salvat de trei ori capitala. Fiţi primul în 
faţa gloanţelor. 

Nu se mai pune problema să acţionaţi ca în 


ultimele dăţi, MEPER sEVEREORA PIN PANA Ehee şi 
combativitatea din '93'! 


1 Augereau s-a înrolat în 1793 în garda naţională revoluţionară ca 
simplu soldat, urcând rapid treptele ierarhiei militare datorită actelor 
de bravură; a participat la represiunea revoltei şuanilor din Bretagne, 
apoi a fost trimis în Armata Pirineilor Orientali, în care, la sfârşitul 
anului, a fost promovat la rangul de general de brigadă. 

Când francezii vă vor vedea panaşul în 
avanposturi şi vă vor vedea  expunându-vă 
gloanţelor, veţi face ce vreţi din ei!“ 


Deodată, îl cuprinde o imensă oboseală. 

Sunt zile la rând de când călăreşte, de când este 
în prima linie a fiecărei bătălii, de când îşi 
imaginează strategia, dictează sute de ordine, 
dejunează şi cinează în câteva minute, de când 
înfruntă frigul, ploaia, noroiul, şi de când încearcă să 
ţină ridicat moralul celor care îl înconjoară şi care - o 
ştie bine -, dacă nu i-ar îmbărbăta, s-ar da bătuţi, ar 
lăsa lucrurile să meargă în voia lor, antrenând cu ele 
şi ţara. 

Astăzi, sâmbătă, 19 februarie, nu mai poate. | se 
pare că a îndeplinit sarcina pe care şi-o fixase. l-a 
bătut succesiv pe prusaci, pe ruşii lui Bliicher şi pe 
austriecii lui Schwarzenberg. Poate să doarmă. Se 
întinde, în timp ce valetul îi scoate cizmele. Focul 
arde în şemineul din mica încăpere a castelului din 
Surville. 

închide ochii. 


„Scumpa mea“, scrie a doua zi în zori, „am fost 
atât de obosit aseară, că am dormit 8 ore 
neîntrerupt. Pune să se tragă 30 de salve de tun 
pentru lupta de la Montereau. Este necesar, pe lângă 
tragerea celor 30 de salve de tun, să-i scrii personal 


mRAGE Război şi să-i spui aşa: «ca urmare a 
avantajului cutare obţinut de împărat în ziua 
cutare...» Căci ministrul de Război trebuie anunţat în 
mod nemijlocit despre evenimentele militare. 

Adio, scumpa mea Luiza, al tău cu totul, 

Nap." 


lese afară. „E ger cumplit." Pământul e îngheţat, 
fapt ce avantajează deplasarea inamicului. 

Haideţi, pe cai, spre Nogent-sur-Seine, spre 
Troyes. Ştafetele aduc, la locul de popas, scrisorile şi 
ziarele de la Paris. în camera unde s-a instalat la 
Nogent-sur-Seine, se indignează. Ar trebui să se 
ocupe şi de scrierea ziarelor! Cum de nu pricep că 
„unul dintre principiile de bază ale războiului este 
acela de a exagera forţele şi nu de a le diminua" ? 
De ce nu sunt dezvăluite crimele comise 
de către inamic, a căror relatare „face să se ridice 
părul pe cap“ ? Cu o mişcare a braţului, mătură 
ziarele şi scrisorile care-i fuseseră aşezate în faţă. 

„într-adevăr“, strigă, „niciodată n-am fost tratat 
mai prost!" 

Face câţiva paşi prin încăpere, zicând: „Mai prost 
de-atât nu se poate să fii secondat!" 

Se calmează. Admiră o bombonieră trimisă de 
Maria-Luiza, pe care este pictat un portret al regelui 
Romei. îl fixează cu privirea câteva secunde. Copilul 
are mâinile împreunate. 

Napoleon ia pana în mână. 

„Doresc să fie gravat", îi scrie împărătesei, „cu 
deviza următoare: «Mă rog lui Dumnezeu să-l 
salveze pe tatăl meu şi Franţa.» Această gravură 
mică este atât de semnificativă, încât va plăcea 
tuturor." 

Poate că vederea acestui copil le va trezi unora 


cheful să se IWBPALARAi AS pita ERSS PESETA ELENA 243 

Se înfurie iar. Ar fi nevoie să se strecoare în 
sufletul fiecărui ofiţer, al fiecărui soldat, al fiecărui 
ministru. 

Repetă: „Pentru orice există remediu, dacă ai 
curaj, răbdare şi sânge rece. Dar nu există leac 
atunci când aduni la un loc toate faptele pentru a 
forma tablouri şi când îţi bulversezi imaginaţia. 
Această manieră de a vedea lucrurile nu face decât 
să nască descurajare şi disperare." 


Intră în Troyes. Este aclamat. Un trimis al 
generalului Schwarzenberg solicită un armistițiu. 

Ei cred că nu-mi dau seama că în felul acesta vor să-mi 
întârzie ofensiva? Că o zi de întârziere pe mine m-ar putea 
costa victoria? în vreme ce ei, cu superioritatea lor numerică, 
cu rezervele lor, au ca aliaţi timpul şi spaţiul? Şi totuşi, cei din 
jur îmi propun în continuare să capitulez! Nu îşi dau seama că 
ceea ce aliații cer înseamnă destrămarea Imperiului şi 
dispariția mea. 

Mai vine şi Saint-Aignan, cumnatul lui 
Caulaincourt, care zice: 

— Pacea va fi destul de bună dacă este promptă. 


— Va veniNARt AN SEMURERBULAFAMA Aho Asă, 
răspunde Napoleon. 

Unii sunt gata să mă trădeze, precum Murat. 

în vreme ce oraşul Troyes era ocupat, unii 
regalişti s-au dus la Alexandru să-i solicite 
restaurarea Bourbonilor. Unul dintre ei este arestat şi 
executat. Graţierea pe care i-o acordă Napoleon vine 
prea târziu. 

— Legea l-a condamnat, şopteşte împăratul. 

Face un tur călare al fortificațiilor din Troyes. 
Oraşul a suferit de pe urma luptelor. Soldaţii morţi 
sunt îngropaţi. îşi întoarce capul. Are sentimentul că 
victoria, răsturnarea situaţiei se află la îndemână. La 
asta trebuie să se gândească. Nu are voie să se lase 
cuprins de neliniştea, de disperarea care îi macină 
sufletul. Este însă un efort de fiecare clipă. Se 
indignează. 

— Nu mai plec urechea. Voi toţi aveţi mai mult 
spirit decât mine şi întâmpin neîncetat rezistenţă, 
aud numai „dar", „dacă", „însă"! 

Deşi tot ce trebuie este energie şi inteligenţă. 


Bliicher şi prusacii bat în retragere pe direcţia 
Soissons. Trebuie să-i urmărească, să se culce în 
unica încăpere a unui presbi- teriu de ţară, să 
înfrunte ploaia, frigul. 

La Ferte-sur-Jouarre, îi ascultă pe ţărani, care vin 
să-i povestească despre torturile şi violențele pe 
care le-au îndurat. 

întreabă, linişteşte, se apleacă asupra hărților. 
Planul lui e simplu. „Mă pregătesc să port războiul în 
Lorena", zice, „unde voi strânge în jurul meu toate 
trupele care se află în oraşele de pe Meuse şi Rin." 

Va despărţi în felul acesta armatele inamice de 


ariergarda IOK ADe AFAR ARIA DI SFAAZARLEDA Spre 
Paris. Va apăra capitala nu în mod direct, ci prin 
această manevră spre est. Va fi de-ajuns ca Parisul 
să reziste câteva zile, câteva ore chiar. 

îl cuprinde îndoiala. Şi dacă Parisul nu rezistă? 

Alungă această eventualitate. Nu are altă soluţie 
decât să izoleze inamicul de bazele sale, să-l oblige 
astfel să se retragă. 

Mannont se va plasa în fața Parisului şi va rezista, în timp 
ce eu mă voi îndrepta spre est. Trebuie să explic lucrul 
acesta, să le dau asigurări. 

Le scrie lui Cambaceres şi lui Clarke: 

„Este destul să ne gândim că astăzi capitala nu 
mai este cu adevărat compromisă", îi spune 
primului. „Duşmanul este pretutindeni, însă nu are 
forţă nicăieri", îi precizează celuilalt. 

Pleacă apoi la drum. La Mery, prusacii sunt 
înfrânți. îi lipseşte însă un echipaj de pontonieri ca să 
traverseze fluviul, să-i urmărească. Pierde câteva 
ore. 

Aşteaptă cu nerăbdare, pândeşte scrisorile. Şi, 
dintr-odată, după ce a citit una dintre ele, începe să 
gesticuleze. Soissons, un oraş fortificat, care putea 
să frâneze retragerea lui Bliicher peste Aisne, a 
capitulat fără motiv! „Infamie!" strigă, „generalul să 
fie împuşcat în piaţa Greve şi să se facă mare vâlvă 
în jurul acestei execuţii!" 

Totul trebuie luat de la început. Timpul mi se scurge 
printre degete. însă trebuie să acţioneze. Merge prin 
furtuna de zăpadă. Se bate la Craonne, la Laon. 

La Corbeny, o mică localitate, recunoaşte o 
siluetă printre primarii din satele învecinate, care s- 
au adunat în jurul său. îl cheamă pe bărbat, care se 
apropie. 

ȘI aici, ca şi la Brienne, un martor al trecutului, domnul de 


246 MAX GALLO 
Bussy, fost ofițer în regimentul La Fere. La tot pasul găsesc 
amprentele mele, ca şi cum destinul şi-ar închide cercul. 

îl numeşte pe domnul de Bussy aghiotantul său. îl 
decorează pe un emisar venit din estul ţării care 
anunţă că ţăranii din Vosgi s-au răsculat. lar acest 
om, Wolff, este şi el un fost camarad din regimentul 
La Fere. 

Tocmai când vrea să dea ordinul de plecare, 
primeşte scrisori de la Caulaincourt, care continuă 
negocierile. Le dă la o parte. 

— Nu mai citesc scrisorile de la el, zice. Spuneţi-i 
că mă plictisesc. Vrea pacea! O vreau şi eu, dar 
frumoasă, bună, onorabilă! 


Luni, 7 martie, intră clătinându-se de oboseală în 
micul sat Bray-en-Laonnois. Are un moment de 
şovăială înainte de a trece pragul casei în care 
trebuie să înnopteze. Răniţi şi morţi, de-a valma, 
sunt culcaţi direct pe jos. Lupta din Craonne a fost 
dură, fără un rezultat clar. 

Se aşază într-un colţ. îşi cuprinde capul în mâini. 

în mijlocul nopţii, un nou trimis al lui Caulaincourt 
îl anunţă că toate propunerile francezilor au fost 
respinse de către aliaţi. Membrii coaliţiei nu acceptă 
decât o Franţă redusă la vechile sale frontiere. 

Napoleon se ridică şi, trecând peste trupurile 
întinse pe jos, spune: „Dacă trebuie să încasăm 
bătaie cu cureaua, eu nu sunt omul care să se 
coboare la aşa ceva şi este cel din urmă lucru care 
m-ar putea intimida." 

Aşa că luptă în continuare la Laon, înaintează 
spre Reims. 

Joi, io martie, află că Marmont, pe care l-a lăsat 
să apere Parisul, s-a retras, a cedat. 


Marmont, CRY PES Nr Sr PSA Nor Poo fi 43liei: 
Marmont dă înapoi. 

Trebuie să facă față, să minimalizeze eşecul, 
zicând: „Nu este decât un accident de război, grozav 
de supărător însă într-un moment în care aveam 
nevoie să răsuflu mai liniştit." 

Dacă până şi Marmont cedează, după Murat, Augereau, 
Victor, Bemadotte, cine Îmi mai rămâne ? 

Pot să mă încred măcar înfiatele meu? Joseph poate că 
vrea şi el să-şi salveze pielea, să-şi ia revanşa în sfârşit 
asupra mea ? 

Ce mârşăvie n-ar fi în stare să facă ? 

Dintr-odată, îl cuprinde îndoiala. 

„Draga mea", îi scrie Mariei-Luiza, „nu te arăta 
prea familiară cu regele Joseph. Ţine la distanţă, 
nu-i îngădui să intre sub ni- ciun pretext la tine; 
primeşte. ca pe Cambaceres, cu eticheta de rigoare 
şi în salon... Să nu iei de bun tot ce-ţi spune şi să te 
ţii departe de el; fără intimităţi şi, pe cât poţi, 
vorbeşte cu el de faţă cu Ducesa şi la colţul unei 
ferestre." 

Trebuie să se ferească de toţi şi de toate. îi simte 
la pândă. 

Lui Joseph ar putea să-i treacă prin cap s-o seducă pe 
Maria-Luiza. Din câte am fost informat, Joseph a conceput un 
comunicat oficial în favoarea păcii, pe care doreşte să-l 
supună demnitarilor spre aprobare. 

„Voi considera un act de rebeliune", zice, „primul 
comunicat care îmi va fi prezentat şi în care se va 
cere pace". 

Ce face ministrul Poliţiei, Savary, ducele de Rovigo ? 

„Nu-mi raportați nimic din ce se petrece la Paris. 
Adică despre comunicat, despre regență şi despre 


248 MAX GALLO 

miile de intrigi pe cât de anoste, pe atât de absurde, 
şi care n-ar putea fi concepute decât cel mult de un 
tâmpit... Oamenii aceştia habar n-au că eu tai nodul 
gordian în maniera lui Alexandru! Să le intre bine în 
cap că sunt acelaşi dintotdeauna, acelaşi om ca la 
Wagram şi la Austerlitz; că nu tolerez intrigi pe 
teritoriul statului meu; că nu există altă autoritate în 
afară de mine şi că, în cazul unor evenimente grave, 
Regenta este cea care se bucură exclusiv de 
încrederea mea. Regele Joseph este slab, se lasă 
atras de intrigi care ar putea fi fatale statului... Nu 
vreau un tribun al poporului; marele tribun sunt eu, 
să nu se uite lucrul acesta." 


Se luptă în faţa oraşului Reims. Este în prima 
linie. 

Luni, 14 martie, la miezul nopţii, pătrunde în oraş. 
Intersecţiile sunt luminate, mulţimea care a invadat 
străzile îl aclamă. 

La primărie, Napoleon este înconjurat de sute de 
locuitori care strigă: „Trăiască împăratul!" îl 
decorează pe artileristul care, prin tirul său, l-a 
omorât pe generalul Saint-Priest, comandantul 
armatei ruse. 

„Este acelaşi trăgător care l-a ucis pe generalul 
Moreau: e cazul s-o spunem, o, Providenţă, o, 
Providenţă!" exclamă Napoleon. 

îl primeşte pe Marmont, îl copleşeşte de 
reproşuri, apoi, încetul cu încetul, se linişteşte. Are 
impresia că victoria este din nou posibilă. A înfipt un 
ic între armatele lui Bliicher şi cele ale lui 
Schwarzenberg. Poate să ajungă în partea de est, să- 
i ocolească pe aliaţi. 

„Caracterele noastre", îi scrie lui Joseph, „sunt 
total opuse. Ţie îţi place să flatezi oamenii şi să te 


supui ideilor INAPQIfiENipVE Watt BRUL DIN SFÂNTA ELENA 249 


ca oamenh/e8r- ră - AEV zo8 pistă NSE ANI,p Eh A iefâilor 
mele. Astăzi, ca şi la Austerlitz, eu sunt stăpânul." 

| se raportează că Marmont ar fi spus, în timp ce 
pleca din primărie: „Este ultima oară când îi mai 
surâde norocul." 

Are o grimasă de dispreţ. Ce ştie el despre noroc? 
Norocul - trebuie să-l înşfaci de grumaz, să-l tragi 
aproape, apoi să-l călăreşti. 

Joi, 17 martie, este la Epernay. Mulțimea îl 
ovaţionează. Soldaţilor li se dă de băut şampanie. îl 
decorează pe primar, domnul Moet. Porneşte apoi 
din nou la drum spre Aube, ca să atace prin 
surprindere flancul armatei lui Schwarzenberg. 

Se luptă pentru Arcis-sur-Aube, se bate la Torcy. 

Napoleon vede obuze explodând în faţa unui 
batalion de tineri recruți, care se trag înapoi speriaţi. 
Se duce degrabă, se aşază în fruntea lor şi, când un 
obuz cade la picioarele calului său, nu se clinteşte 
din loc. 

Să moară aici? De ce nu! 

Obuzul explodează. Calul este sfârtecat. Napoleon 
se ridică în mijlocul fumului. Soldaţii îl aclamă, 
pornesc la asalt, iau în stăpânire Torcy. 

însă pământul este acoperit de morţi. Câţi oameni 
mai are la dispoziţie? 20000? 30000? 

Rămâne multă vreme tăcut. Generalul Sebastiani 
stă lângă el. Are încredere în acest corsican provenit 
dintr-o familie modestă, care, după ce a îndeplinit 
misiuni diplomatice în Turcia, după ce a luptat în 
Rusia şi în Germania, se află acum la comanda cava- 
leriei Gărzii. 

— Ei bine, generale, ce credeţi despre ceea ce 
vedeţi? 

— Cred că Majestatea Voastră dispune fără 
îndoială de resurse pe care noi nu le cunoaştem. 


238 MăSWHbele mele sunt cele pe care le aveţi în 
faţa ochilor, răspunde Napoleon. 

— în cazul acesta, cum de nu se gândeşte 
Majestatea Voastră să ridice la luptă întreaga 
naţiune? 

Napoleon îl priveşte pe Sebastiani, apoi îşi mână 
calul câţiva paşi mai încolo. De la începutul 
campaniei, şi-a înmulţit proclamaţiile 
către Cămăşile Albastre. însă, chiar dacă există 
mişcări de gherilă, ele nu au caracterul unei 
mobilizări generale, cum a fost cazul în Spania sau în 
Rusia. 

— Fantasme! zice Napoleon revenind către 
Sebastiani. Fantasme născute din amintirea Spaniei 
şi a Revoluţiei franceze! Să ridic națiunea într-o ţară 
în care Revoluţia a nimicit nobilii şi preoţii şi în care 
eu însumi am înăbuşit Revoluţia! 

Zâmbeşte amar din colţul gurii. 

împreună cu soldaţii care i-au mai rămas, este 
singurul care poate să schimbe cursul 
evenimentelor. 

Poate fi sigur însă de victorie? 

Priveşte trecând aceste câteva mii de oameni 
epuizați cu care are de înfruntat sutele de mii ale 
inamicilor. 

Va arunca zarurile. îi scrie lui Joseph. 

„Voi face în aşa fel încât să nu las să treacă mai 
multe zile fără să primiţi veşti de la mine. în caz că 
duşmanul se apropie de Paris cu forţe atât de mari 
încât orice rezistenţă devine imposibilă, aranjaţi ca 
Regenta şi fiul meu să plece în direcţia Loarei. 

Nua părăsiţi pe fiul meu şi amintiţi-vă că prefer 
să-l ştiu înecat în Sena decât în mâinile duşmanilor 
Franţei. Soarta lui Astyanax, prizonier al grecilor, mi 
s-a părut dintotdeauna cea mai nefericită soartă din 


isttăAala GALLO 
Această idee, această imagine îl obsedează. Se 
teme de intuiţia şi de forţa gândurilor sale. 


18 


Miercuri, 23 martie 1814, la orele 14, soseşte la 
Saint-Dizier. Infanteriştii se culcă pe pământul gol, 
lângă zidurile caselor. Uniformele lor sunt murdare, 
iar extenuarea, o vede bine, îi doboară după zile 
întregi de marş şi de lupte. 

Câţi oameni mai are? 

Intră în casa primarului. Mareşalii s-au adunat 
deja. Berthier şi Ney îi spun cu glas pierdut că lupta 
de la Arcis-sur-Aube a fost costisitoare, că inamicul 
dispune de cel puţin 100 000 de oameni şi de câteva 
sute de tunuri. 

„Care sunt forţele noastre?" întreabă. N-ar vrea 
să audă răspunsul lui Berthier. 18 000 de infanterişti 
şi 9 000 de cavalerişti, repetă prinţul de Neuchâtel, 
generalul-şef al armatei. 

Cu o mână de oameni poţi face minuni. Oare nu 
ştiu asta ei, care îl urmează încă din primele zile? Vor 
veni întăriri de la garnizoanele oraşelor din est. 
Inamicul nu va putea să înainteze în siguranţă spre 
Paris cu gândul la ariergarda sa, care va fi desco- 
perită şi pe care ei vor hărţui. 

începe să scrie. 

„lubita mea, zilele astea am fost mereu călare. Pe 
20, am cucerit Arcis-sur-Aube. Duşmanul m-a atacat 
la ora 6 seara, dar în aceeaşi zi l-am bătut şi i-am 
provocat 4 000 de morţi. Am capturat două tunuri, el 
mi-a luat două, aşa că suntem chit. Pe 21, armata 
inamică ne-a provocat la luptă pentru a-şi apăra 
marşul convoaielor sale spre Brienne şi Bar-sur- 


254 MAX GALLO 
Aube. Am decis să merg de-a 
lungul Marnei şi să-i atac căile de comunicaţie, ca să- 
| împing cât mai departe de Paris şi să mă apropii de 
poziţiile mele. în seara asta mă aflu la Saint-Dizier. 
Adio, iubita mea. Sărută- pe fiul meu. 
Nap." 


Va ajunge oare vreodată această scrisoare la 
Maria-Luiza? Sunt 5 zile deja de când nu mai are 
nicio veste de la ea. 

Se întoarce spre Berthier şi Ney. 

„Cazacii ăştia..." şopteşte. 

Hărţuiesc ştafetele, la mare distanţă de grosul 
trupelor.  Interceptează corespondența. Inamicul 
poate fi astfel avertizat în legătură cu mişcările sale, 
cu starea de spirit a populaţiei Parisului. Trebuie însă 
să-şi asume un risc. „Fricoşii" de la Paris trebuie să 
ştie că el luptă, că speranţa şi voinţa îi sunt intacte. 


în cursul nopţii, tocmai când Napoleon se ridică 
din patul de campanie pentru a se duce la masa pe 
care sunt desfăşurate hărţile, soseşte Caulaincourt. E 
la capătul puterilor, cu chipul desfigurat de oboseală. 
Era cât pe ce să fie luat prizonier între Sompuis şi 
Saint-Dizier. Aliaţii nu mai tratează, zice. Napoleon 
strigă. De fapt, n-au avut intenţia niciodată să 
negocieze cu adevărat. 

„Ceea ce vor este să jefuiască şi să zdmncine din 
temelii Franţa. Alexandru vrea să se răzbune la Paris 
pentru prostia pe care a făcut-o dând foc Moscovei. 
Inamicii vor nu atât să ne omoare, cât să ne 
umilească." 

Măsoară în lung şi-n lat camera întunecoasă. 

„Sunt un soldat prea bătrân ca să mă cramponez 
de viaţă; niciodată nu voi semna un act ruşinos 
pentru Franţa. Ne vom bate, Caulaincourt. Dacă 


națiunea măNsPRifieă;, NENGENA LRIMBFÂNGA abNeape de 
pieire decât sunt eu, căci exasperarea este extremă. 
Am de gând să tai comunicațiile dintre aliaţi; ei au 
mulţi oameni, însă nu au susţinere; adun în jurul meu 
o parte din garnizoanele mele; le zdrobesc unul 
dintre corpuri, iar cel mai mic eşec poate să-i 
împingă îndărăt." 

Se apleacă spre Caulaincourt. 

„Dacă sunt înfrânt, mai bine mor cu glorie decât 
să subscriu unor condiţii pe care Directoratul nu le-ar 
fi acceptat în urma evenimentelor din ltalia. Dacă 
sunt sprijinit, pot repara totul. lar dacă norocul mă 
părăseşte, națiunea nu va avea să-mi reproşeze că 
mi-am trădat jurământul pe care l-am făcut la 
încoronare." 

Se îndreaptă de spate. 

„Schwarzenberg mă urmăreşte; aţi ajuns la timp, 
nu peste mult veţi vedea lucruri frumoase." 


îl cheamă pe Berthier. Se plimbă încoace şi-ncolo 
cu mâinile la spate. 

„Trimiteţi un jandarm deghizat la Metz; trimiteţi 
un altul la Nancy şi la Bar, cu scrisori către primari, 
zice. Le veţi aduce la cunoştinţă că venim prin 
spatele inamicului; că a sosit momentul să ridice 
populaţia în masă, să tragă clopotul de primejdie, să 
aresteze pretutindeni comandanții din localităţi, 
comisarii de război inamici, să atace convoaiele, să 
pună mâna pe magaziile şi pe rezervele inamicului. 
Să se afişeze acest ordin pe loc în toate comunele. 
Scrieţi-i comandantului din Metz să adune 
garnizoanele şi să vină împreună cu ele în 
întâmpinarea noastră, pe Meuse." 

Se opreşte, îl priveşte intens pe Berthier. 
Mareşalul, prinţ de Neuchâtel, pare năucit. Mormăie 


256 MAX GALLO 
ceva, dar nu cutează să pronunţe vreo frază cu voce 


tare. 
Ştiu ce gândeşte, ce gândesc toți. încotro mergem? se 
întreabă. Dacă împăratul cade, vom cădea şi noi cu el? 


Pentru a-şi strânge trupele, are nevoie de timp. 
însă duşmanul se întăreşte cu fiecare oră. lar 
francezii cedează peste tot. Augereau, duce de 
Castiglione - unde este bărbatul din războiul Italiei? - 
evacuează Lyonul în loc să-i acorde sprijin. Se retra- 
ge în Valence! Marmont şi Mortier, alţi doi mareșali, 
dau înapoi şi se lasă învinşi la La Fere-Champenoise. 
Cel mai bine rezistă cei din gărzile naţionale dispuse 
în careuri, nelăsându-se decât tăiaţi în bucăţi ca 
vechii grenadieri. Cazacii ajung până aici, la 
Saint-Dizier, şi el trebuie să lupte împotriva trupelor 
ruseşti ale lui Winzingerod, care nu sunt decât 
avangarda. 

Napoleon este în prima linie, în fruntea recruţilor 
„Maria-Luiza“ şi a Gărzii, pornind la asalt în sunetul 
tobei. Victoria este completă. Departe însă, dincolo 
de câmpul de bătălie, focurile bivuacurilor care ard 
în această noapte friguroasă de martie 1814 
semnalează alte trupe inamice, un val uriaş, stăvilit 
pentru o clipă, dar care în curând se va dezlănţui. 

Napoleon rătăceşte pe câmpia din împrejurimile 
oraşului Saint- Dizier. Morţii din luptele care s-au dat 
de curând zac pe pământ, acoperiţi deja de brumă. îi 
interoghează pe răniții din tabăra inamică. Aparţin 
unui singur corp detaşat din armata lui 
Schwarzenberg, armată care mărşăluieşte de două 
zile în direcția Paris, ca să cucerească capitala. 

Am nevoie de timp, măcar de câteva zile. 

Ezită, adună în jurul său mareşalii. Alegerea este 
simplă, zice. însă Ney, Berthier, Mortier, Marmont 
pleacă ochii. Nu despre vreo alegere între mai multe 


strategii vor SP sheds ty REPAS PNS AN EEF MA ptai. 

Să îndrăznească numai! 

Nu îndrăznesc. 

„Ce-ar trebui să facem?" întreabă. „Să aşteptăm 
garnizoanele din est şi chiar să mergem în 
întâmpinarea lor, să ne sprijinim pe revoltele 
ţăranilor şi să le favorizăm?" 

Mareşalii au faţa crispată de refuz. 

Atunci, să pornească spre Paris! 

Ei aprobă. însă fără marşuri forţate, spun ei, 
armata n-ar rezista. Să înainteze spre capitală prin 
Vassy, Bar-sur-Aube, Troyes, Fontainebleau. în felul 
acesta, soldaţii îşi vor putea recupera forţele. 


Dar ruta aceasta este cea mai lungă, iar eu am nevoie de 
timp. 

Luni, 28 martie 1814, pleacă din Saint-Dizier. 
Spre seară, când intră în mica localitate Doulevant, 
vede venind către el ştafetele care sosesc de la 
Paris. Sare jos de pe cal. Prima scrisoare este de la 
Lavalette, directorul Poştelor, un om de încredere 
care, de pe 


vremea cĂPĂpEA Ni NEA HE RI ari TA ELE 238, I-a 
dezamăgit niciodată. 

Acesta îi scrie un singur rând, pe care îl citeşte de 
mai multe ori: 

„Se impune prezenţa împăratului. Nu mai este 
nicio clipă de pierdut, dacă vrea ca Parisul să nu fie 
predat inamicului." 

lată cheia a ceea ce nu pricepea: Parisul predati 

Certitudinea de a putea cuceri capitala fără luptă este 
vasăzică motivul pentru care aliaţii nu-şi iau precautii să-şi 
apere spatele, nu se alertează din cauza amenințării mele 
asupra comunicațiilor lor, în timp ce prizonierii declară că 
muniţiile şi hrana încep să le lipsească. Ar fi de ajuns, prin 
urmare, ca Parisul să reziste două zile pentru ca armatele 
inamice să fie lipsite de rezerve şi pentru ca ofensiva mea 
asupra spatelui lor, susținută doar de Cămăşile Albastre, să le 
transforme campania din Franța într-un fiasco! 

Dar, dacă Parisul se predă, este retezat capul, iar 
trupul nu mai poate avea decât tresăriri, convulsii. 

Citeşte o altă scrisoare. 

„Toate căile de trecere la 15 leghe de Paris sunt 
în mâinile duşmanului. în capitală, regaliştii distribuie 
proclamaţii. Propun să forţeze Corpul legislativ să se 
reunească pentru a cere pacea. Mai mult ca sigur, 
spune lumea, ruşii vor da foc Parisului ca să răzbune 
incendierea Moscovei." 

îşi imaginează totul. Maşinaţiile lui Talleyrand, ale 
nobililor din foburgul Saint-Germain, ale notabililor; 
Talleyrand în mod sigur corespondează cu duşmanii 
aliaţi. Nu vor lupta, deşi capitala dispune de zeci de 
mii de oameni, de tunuri, cu care pot apăra porţile 
Parisului. Şi ar fi de-ajuns să reziste două zile. 

Am nevoie de timp. 


Vrea să plece neîntârziat la Paris, însă drumul 
spre Troyes este ocupat de cazaci. E nevoit să-şi 


petreacă nope- WHEN PESSE RENNA că 
orice minut pierdut contează. 

în sfârşit, în zorii zilei de marţi, 29 martie, dă 
ordinul de plecare. Este urmat de Gardă. La podul de 
la Dollencourt, se încrucişează cu ştafetele care vin 
de la Paris. Mareşalii s-au repliat. Meaux este 
în mâinile duşmanului. Cu toate că muncitorii din 
foburguri sunt gata să se lupte, ca şi elevii de la 
şcoala politehnică, nu li se dau arme. Numai 
fabricantul Richard Lenoir şi-a înarmat muncitorii, 
însă este unica persoană de vază rămasă fidelă 
împăratului. Hulin, comandantul militar, unul dintre 
„cuceritorii Bastiliei “, declară că nu are arme de 
împărţit. Străzile sunt pline de ţărani care s-au re- 
fugiat în capitală ca să scape de inamic. 

Am nevoie de timp. 

Porneşte în galop. După ore în şir de cursă 
infernală, calul se prăbuşeşte. Napoleon urcă intr-o 
cabrioletă uşoară, împrumutată de la un măcelar din 
Villeneuve-sur-Vanne, un târguşor între Troyes şi 
Sens. 

Napoleon îi vorbeşte lui Caulaincourt, care stă 
aşezat lângă el, precum stătuseră în sanie, când 
părăsiseră împreună Rusia. Dacă Parisul ar rezista 48 
de ore... Se apleacă în afară ca să vadă dacă cele 
două vehicule în care au luat loc generalul Gourgaud 
şi mareşalul Lefebvre, apoi generalii Drouot şi 
Flahaut, îl urmează. Pe Lefebvre l-a însărcinat să 
organizeze rezistenţa în foburguri prin înarmarea 
muncitorilor. Ar avea însă nevoie de puţin timp. 

Se opresc pentru schimbarea cailor. Un curier îi 
spune că Joseph i-a autorizat pe mareşali să 
negocieze condiţiile capitulării şi că a plecat din Paris 
împreună cu împărăteasa, cu regele Romei şi cu 
miniştrii. La porţile capitalei însă se duc lupte. Şi 


inăthWAX Gu pătrunde, dimpotrivă, dă înapoi. Gărzilor 
naţionale şi infanteriştilor li s-au alăturat muncitori şi 
politehnişti. Atâta doar că în piaţa Vendome şi în 
cartierele bogate, mulţimea stă la mese pe terasele 
cafenelelor şi strigă: „Trăiască Regele!" 


Mai repede, mai repede. Ar trebui să alerge mai 
repede decât timpul. 

Miercuri, 30 martie, la ora 23, intră în curtea 
clădirii Poştei din Fontaines-de-Juvisy. Pe faţadă 
citeşte inscripţia: La Cour de France. | se strânge inima. 

O coloană de cavalerie trece pe drum. Napoleon 
iese, îl ia la întrebări pe generalul Belliard care 
călăreşte în frunte. 

„Ce căutaţi aici? Unde este inamicul?" strigă el. 
„Unde este armata? Cine apără Parisul? Unde sunt 
împărăteasa şi regele Romei? Dar Joseph? Clarke? 
Montmartre, soldaţii mei, tunurile mele?" 

îl ascultă pe Belliard. Cum e cu putinţă ca, în 
pofida curajului apărătorilor, Joseph să fi autorizat 
capitularea, când ar fi fost de-ajuns să reziste câteva 
ore! Merge pe drum, cu Belliard, Caulaincourt şi 
Berthier în urma lui. 

„Ce laşitate, să capituleze, Joseph a pierdut totul! 
Patru ore, atât îmi trebuiau! Dacă aş fi ajuns cu patru 
ore mai devreme, totul ar fi fost salvat." 

Strânge din pumni. Vocea îi este aspră. 

„Aşadar, toată lumea şi-a pierdut capul!" strigă. 
„lată ce înseamnă să angajezi oameni care nu au nici 
urmă de simţ al binelui comun şi nici energie!" 

Merge mai departe prin întuneric, repetând 
obsesiv: „Patru ore au compromis totul." 

Se întoarce spre Caulaincourt, care îl urmează la 
câţiva paşi. 

„în câteva ore, curajul şi devotamentul bravilor 
mei parizieni pot restabili situaţia. Hai, în trăsură, 


Caulaincourt, NARĂ-EOfh dA T ORAL DB ENTAVENA Bfălua 
comanda gărzii naţionale şi a trupelor, vom restabili 
situaţia. Generale Belliard, daţi ordin trupelor să facă 
stânga împrejur... Plecăm!  Cheamă  trăsura, 
Caulaincourt, să nu pierdem timpul." 

Belliard  obiectează că s-a semnat deja 
capitularea, că trebuie s-o respecte. 

Napoleon  răcneşte: „Cât valorează această 
convenţie? Cine le-a dat dreptul s-o semneze? Parisul 
avea peste 200 de tunuri şi provizii pentru o lună... 
Patru ore de întârziere, ce fatalitate! Asta pentru că 
ştiau că sunt în spatele inamicului, iar acesta risca 
mult avându-mă atât de aproape de el pentru a se 
aventura prea tare; dacă i s-ar fi ţinut piept, ar fi fost 
uşor să câştigăm o zi. Aici e vorba de vreo intrigă... 
Cât de tare s-au grăbit! Joseph mi-a pierdut Spania, 
acum îmi pierde Parisul. Evenimentul acesta pierde 
Franţa, Caulaincourt!" 

Merge cu paşi sprinteni. 


262 MAX GALLO 

“Ne vom bate, Caulaincourt, căci mai bine mori 
cu arma în mână decât să fii umilit în faţa străinilor. 
Dacă ne gândim bine, chestiunea nu este decisă! 
Preluarea controlului asupra Parisului va fi semnalul 
salvării dacă voi fi ascultat şi urmat... Voi fi stăpân 
pe mişcările mele, iar inamicul va plăti scump 
îndrăzneala care i-a făcut să ne surprindă trei 
marşuri..." 

Repetă pe un ton amar, dispreţuitor: „Joseph a 
compromis totul! Să nu reziste 24 de ore cu 25 000 
de gărzi naţionale şi cu 50 000 de oameni din 
foburguri!" 

Adaugă apoi, cu voce moale: „Nu cunoşti 
oamenii, Caulaincourt, nu ştii ce pot face într-un 
asemenea oraş intrigile câtorva trădători, în 
circumstanţe atât de grave şi sub influenţa 
răzbunării şi a baionetelor străinilor." 

Tace vreme îndelungată. 

E ca şi cum l-ar auzi pe Talleyrand repetând: 
„Ludovic al XVIII-lea este un principiu, este regele 
legitim", ca şi cum i-ar vedea pe toţi demnitarii 
strângându-se, în frunte cu prinţul de Benevento, 
Gălbejitul, în jurul regelui Bourbon! 

Și Jiul meu, regele Romei, dinastia mea! 

„Energia mea îi irită", zice pe un ton ţâfnos. 
„Stăruinţa mea îi oboseşte. Intrigile vor fi scoase la 
iveală, ştiu totul..." 

Intră în clădirea poştei. 

„Parisul, exclamă, capitala civilizaţiei, să fie 
ocupată de barbari! Această cetate măreaţă va fi 
mormântul lor!" 

Oftează. 

„Sunt însă foarte mulţi intriganţi la Paris. Cine ştie 
ce se va întâmpla în cursul zilei de mâine? Soldaţii şi 
bravii ofiţeri nu mă vor trăda. Marmont a fost crescut 
în tabăra mea; am fost ca un tată pentru el. Poate că 


i-a lipsit ene fp HAA tEMER TRYS PISES EHENA AE nu 
poate fi un trădător." 

Se aşază cu coatele pe masă, cu capul sprijinit în 
mâini, apoi începe să scrie. 

„lubita mea. 

Am venit aici ca să apăr Parisul, dar am ajuns 
prea târziu. Oraşul fusese predat în cursul serii. îmi 
adun armata la Fontainebleau. Sunt sănătos. Sufăr la 
gândul suferinţei tale. 

Napoleon. 

Cour de France, 31 martie, ora 3 dimineaţa." 


Se ridică. Ar trebui... Se întoarce spre 
Caulaincourt. 

— Trebuie să pleci, să mergi la Paris, să salvezi 
Franţa şi pe împăratul vostru, să faci tot ce poţi. Ne 
vor impune cu siguranţă condiţii dure, dar mă încred 
în onoarea dumitale de francez... 

începe să dicteze un ordin de misiune pentru 
Caulaincourt, apoi, întinzându- ministrului Relaţiilor 
externe, şopteşte: 

— Vei ajunge prea târziu. Autorităţile din Paris se 
vor teme să compromită relaţiile locuitorilor în raport 
cu duşmanul. Nu vor vrea să te asculte, căci 
duşmanii au alte planuri decât cele pe care le-au 
anunţat până în prezent... 

De fapt, ei capul meu îl vor. 

Generalul Flahaut, care se întoarce de la Paris, îi 
înmânează o scrisoare de la Marmont. 

„Trebuie să-i spun Majestății Voastre tot adevărul. 
Nu numai că nu există dispoziţii privind apărarea, 
dar o hotărâre formală interzice orice apărare. Se 
pare că starea de spirit s-a schimbat cu totul de la 
plecarea împărătesei, iar plecarea la prânz a regelui 
Joseph şi a tuturor membrilor guvernului a adus 
nemulţumirea generală la culme..." 


Napoleon îşi pleacă capul. 

lese fără o vorbă din Cour de France şi urcă în 
trăsură. 

Soseşte la Fontainebleau în 31 martie 1814, la 6 
dimineaţa. 

Se închide în apartamentul său de la primul etaj. 
Citeşte corespondenţa, cheamă secretarul, începe să 
dicteze. 

Cât mai începe o nouă zi, nu e totul pierdut. 


Să nu renunţe. 

Priveşte prin fereastră parcul castelului 
Fontainebleau. Totul este atât de calm, de pustiu, 
astăzi, joi, 31 martie 1814. Stă gânditor câteva clipe, 
apoi se scutură din tot corpul. 

„Orleans trebuie să fie pivotul armatei", zice 
întorcându-se către masa pe care sunt întinse 
hărțile. „Acolo vor fi concentrate toate rezervele, ale 
artileriei, cavaleriei, infanteriei, ale gărzilor 
naționale." 

Se apleacă deasupra hărților, continuând să 
vorbească. Dispune încă de mai bine de 70 000 de 
oameni. Aliații au aproape 180 000. Fie! însă ei au 
pierdut 10 000 de oameni la Paris. Poate să-i împin- 
gă înapoi, să ridice foburgurile, să întrerupă liniile de 
retragere, să cheme în ajutor Cămăşile Albastre din 
Champagne, din Lorena, din est. Trasează cu degetul 
o linie pe hartă, dictează. 

„Ducele de Ragusa, mareşalul Marmont, va forma 
avangarda şi va reuni toate trupele la Essonne. 
Corpul mareşalului Mortier, duce de Treviso, se va 


posta între PSSA EEOAE BIEN MENi de 
Interne va pune în aplicare pretutindeni măsura de 
mobilizare în masă a populaţiei pentru a completa 
efectivele batalioanelor." 

Se opreşte, se apropie din nou de fereastră. 
Deodată, liniştea din jurul castelului îl copleşeşte. 
Oare a pierdut totul? Unde-i sunt soţia şi fiul? Scrie: 

„Scumpa mea Luiza. Nu am primit nicio scrisoare 
de la tine. Mă tem să nu te fi afectat prea tare 
pierderea Parisului. Te rog 


să fii curaj 4699 anA Ufiij SRU e DUS ANI 6ef ENA 268 re 
îmi este atât de prețioasă. Eu sunt sănătos. Sărută-ı 
pe micul rege şi iubeşte-mă mereu. 

Al tău Nap.“ 


Soseşte un curier de la Paris. 

Napoleon ia scrisoarea trimisă de Caulaincourt, 
care, în calitate de ministru al Relaţiilor externe, 
încearcă încă să negocieze, înainte să citească, 
Napoleon îşi încordează muşchii de parcă ar auzi 
şuieratul unui glonţ. 

„O declaraţie a suveranilor afişată în cursul după- 
amie- zii dovedeşte că trădarea şi-a făcut cu 
prisosinţă treaba", scrie Caulaincourt. „N-am văzut o 
singură faţă prietenoasă. Lucrul acesta vorbeşte de 
la sine despre caracterul şi opinia oamenilor rămaşi 
aici. Cu durere o spun Majestății Voastre, nu prea 
mai văd francezi adevăraţi. Mulţi intriganţi doresc să 
mă vadă plecat. Nu voi renunţa decât dacă voi fi dat 
pe uşă afară. Sper ca Majestatea Voastră să nu pună 
la îndoială nici devotamentul ministrului, nici 
indignarea cetăţeanului revoltat de o atât de mare 
ingratitudine." 

L-a judecat prea aspru pe Caulaincourt. Pus /a 
încercare, omul acesta este fidel. S-a eliberat de influența 
Gălbejitului Talleyrand. Trebuie să am încredere în el. Câţi 
mai sunt cei care rămân lângă mine şi sunt gata să lupte în 
continuare? 

Descoperă o a doua foaie de hârtie, care conţine 
textul Declaratiei suveranilor, semnate de Alexandru. 

„ Suveranii aliaţi declară că nu vor mai trata cu 
Napoleon Bonaparte sau cu vreunul dintre membrii 
familiei sale. în consecinţă, ei invită Senatul să 
desemneze neîntârziat un guvern provizoriu..." 

Mototoleşte hârtia. 


Senatorii vYBPGERImMANRMILIAeREI PES AN Acid tiv 25 Toti 
se vor repezi îmbrâncindu-se spre învingători. Toţi. 

Găseşte un cuvânt pe care Caulaincourt l-a 
adăugat scrisorii sale. Fontanes, explică ministrul, se 
pregăteşte să redacteze un text care îi dezleagă, în 
numele Senatului, pe soldaţi de „fidelitatea lor faţă 
de un om care nici măcar nu este francez". 

Adică eu. 

îi vine să vomite. 

Fontanes, pe care l-am făcut mare profesor la 
Universitate! Fontanes, lingăul care mă tămâia în 1804! 

lată care este adevărata faţă a oamenilor. 

Cere informaţii de la curier. Ofiţerul povesteşte că 
trupele aliaţilor şi ţarul au fost primiţi în cartierele 
bogate ale Parisului cu strigăte de bucurie. 

„Ai fi zis că este un alt popor", şopteşte curierul. 

Doamnele din nobilime s-au urcat pe crupele 
cailor cazacilor. l-au sărutat cizmele lui Alexandru. 

Aceşti oameni, pe care i-am radiat de pe lista emigraților, 
pe care i-am copleşit cu generozitatea mea! 

Ce-mi rămâne de făcut decât să continui războiul cu orice 
pret? Căci toţi îmi vor decăderea şi moartea. 


Trebuie deci să se arate, să organizeze parade, să 
strângă trupele, să le insufle încredere. 

Se duce la avanposturile din Essonne. Trece pe 
dinaintea trupelor care sunt adunate în curtea 
Calului Alb, în faţa castelului Fontainebleau. La 
vederea soldaţilor care defilează şi care se îndreaptă 
de spate când se apropie de ei, are un sentiment de 
încredere. Aceştia nu-ı vor trăda. 

Trebuie să vorbească tuturor acestor chipuri 
îndreptate spre el. 

„Ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi ai Vechii Gărzi..." 


îneèpés& RALLO 

îşi susţine energic poziţia. Priveşte careurile 
sumbre care sunt ceea ce a rămas din Marea 
Armată. Cu această mână de oameni, dacă vor, dacă 
reuşeşte să-i însufleţească, poate încă să răstoarne 
situaţia în care vor să-l închidă. 

„Duşmanul ne-a surprins în trei dintre marşuri", 
continuă el. „A intrat în Paris. l-am oferit împăratului 
Alexandru o pace cumpărată cu mari sacrificii. Nu 
numai că a refuzat, dar a făcut mai mult: la 
sugestiile perfide ale emigraţilor cărora le-am salvat 
viaţa şi pe care i-am copleşit cu binefaceri, le 
îngăduie să poarte cocarda albă şi în curând va dori 
înlocuirea cocardei noastre naţionale, în câteva zile, 
voi ataca Parisul. Contez pe voi...“ 

Vor răspunde soldaţii? Totul se joacă acum, pe 
loc. 

„Am dreptate?" 

Strigătele se dezlănţuie în sfârşit: „Trăiască 
împăratul! La Paris, la Paris!" 

îşi umflă pieptul. Vorbeşte cu o voce din ce în ce 
mai puternică. 

„Vom merge să le dovedim că națiunea franceză 
ştie să fie stăpână în ţara sa; că, dacă am fost vreme 
atât de îndelungată stăpâni la alţii acasă, vom şti să 
fim şi la noi şi că, prin urmare, suntem în stare să ne 
apărăm cocarda, independenţa şi integritatea 
pământului nostru!" 

Se îndepărtează în timp ce strigătele de „Trăiască 
împăratul!" răbufnesc din nou. 


Rămâne singur câteva clipe în cabinetul său. Şi 
dacă atacul asupra Parisului nu va reuşi? Trebuie să 
ia în calcul toate variantele. 

„lubita mea", îi scrie Mariei-Luiza, „trimite-i o 


scrisoare foarve&PAiFONtĂ TALB ARE PINS ANS Apt Npestine 
şi pe fiul tău, sub protecţia sa. Fă- pe tatăl tău să 
simtă că a venit momentul să ne ajute. Adio, iubita 
mea, ai grijă de tine. 

Al tău cu totul, 

Nap." 


Şi acum, scrisorile de la Paris. 

Citeşte. 

Senatul şi Corpul legislativ au proclamat decăderea mea 
din tron. S-a constituit un guvern provizoriu, al cărui 
preşedinte este Talleyrand. 

Totul s-a petrecut aşa cum a prevăzut. 

în zilele, poate chiar în orele următoare, îl vor chema 
„deschis“ pe Ludovic al XVIII-lea să fie regele francezilor. Vor 
invoca voinţa națiunii! li cunosc, i-am văzut la treabă pe 
aceşti „avocați“ la 18 Brumar! Ei nu ascultă decât glasul 
propriului lor interes şi nu sunt sensibili decât la victoria 
armelor. 

Pot încă să-i înving. 


270 MAX GALLO 

îi pofteşte în cabinet pe mareşalii Ney, Berthier, 
Lefebvre,  Oudinot, Macdonald, precum şi pe 
generali, apoi pe Caulaincourt şi pe Maret. 

Trece cu paşi vioi prin faţa fiecăruia, îi priveşte 
insistent. Sunt încremeniţi, trişti, chiar sumbri. N-au 
auzit strigătele soldaţilor? La Paris, /a Paris! îi întreabă. 
Nu întrezăresc finalul, murmură ei. 

— Finalul! De noi depinde finalul, răspunde el. 
Vedeţi aceşti soldaţi care nu au de salvat nici grade, 
nici bunuri. Ei nu se gândesc decât să meargă 
înainte, să moară ca să smulgă Franţa din mâinile 
străinilor. Trebuie să-i urmăm. Aliaţii sunt împărţiţi 
între cele două maluri ale Senei, ale cărei poduri 
principale le deţinem, şi sunt risipiţi într-un oraş 
imens. Dacă îi atacăm în forţă în această poziţie, 
simt pierduţi. Populaţia pariziană este furioasă, nu-i 
va lăsa să plece fără să-i urmărească, iar ţăranii vor 
continua hărţuirea. Am 70 000 de oameni şi cu 
această masă de oameni îi voi azvârili în Rin pe toţi 
cei care vor ieşi din Paris şi vor vrea să se întoarcă 
acolo. De ce e nevoie pentru asta? De un ultim efort 
care vă va permite apoi să vă bucuraţi în tihnă de 25 
de ani de activitate. 

Aşteaptă. Mareşalii tac, apoi începe să vorbească 
Ney, urmat de Lefebvre şi de Macdonald. 

— Ne cereţi să pornim asupra capitalei, zice 
acesta din urmă. Vă declar în numele soldaţilor că nu 
vrem s-o expunem la aceeaşi soartă ca a Moscovei. 

Acum vorbesc toţi odată. îi priveşte cu dispreţ. 
Toţi repetă „Moscova". Toţi evocă situaţia din Paris, 
descurajarea trupelor. E timpul să ne bucurăm de 
odihnă, zice Lefebvre. Avem titluri, case, pământuri, 
nu vrem să ne lăsăm ucişi pentru voi! 

lată cum sunt oamenii. 

După Bemadotte, după Murat, refuză şi ei să mi se 


supună, sunt gdAPS%ERIS - ANS RUBI FAN AS -EWorooriii 
ofițeri. 

— Ei bine, domnilor, dacă aşa stă treaba, voi 
abdica. Am dorit fericirea Franţei şi nu am reuşit; 
evenimentele s-au întors împotriva mea. Nu vreau să 
sporesc nenorocirile noastre. Dar ce veţi face dacă 
eu abdic? îl vreţi pe regele Romei ca succesor al meu 
şi pe împărăteasă ca regentă? 

Ei acceptă. 

Ney, Marmont şi Caulaincourt vor merge să 
negocieze cu aliaţii. 

— Domnilor, continuă Napoleon, vă puteţi retrage 
acum, vreau să redactez instrucţiunile pentru 
negociatori. 

Apoi, deodată, se lasă să cadă pe canapea, se 
bate cu palma peste coapse şi zice: 

— Ei, domnilor, hai să lăsăm asta şi să pornim 
mâine, o să-i batem. Trebuie să încercăm totul. 

Mareşalii clatină din cap. 

Atunci, cu un semn, îi concediază. 


Ăştia sunt oamenii. 

îl cheamă înapoi pe Caulaincourt. 

„Mareşalii şi-au pierdut capul", zice. „Se aruncă în 
gura lupului. Ei nu văd că, fără mine, nu mai există 
armată şi că, fără armată, nu mai există nicio 
garanţie pentru ei. Eu voi trăi fără Imperiu, m-am 
născut soldat, dar Franţa nu se poate lipsi de mine, 
pentru că va ajunge să suporte jugul lui Alexandru şi 
intrigile lui Talleyrand, pe care aceştia i le vor 
impune." 

îl prinde de braţ pe Caulaincourt. 

„în ceea ce mă priveşte, m-am hotărât. în timp ce 
voi veţi negocia, noi ne vom lupta. Parizienii mă vor 
ajuta. Ceea ce se petrece la Paris nu este decât 
efectul intrigilor a 50 de trădători. Dacă vom avea 


câtsdeiAXătAaergie, vom salva totul, iar lupta armată 
va rezolva toată problema!" 

lată planul meu. Voi juca două cărți. 

„Nu mă agăţ de tron", îi spune în continuare lui 
Caulaincourt. „Dar trebuie să-l demasc pe 
Alexandru." 

Ezită, apoi, cu voce mai joasă, adaugă: „Nu te rog 
să aperi interesele fiului meu, ştiu că pot conta pe 
dumneata. Cât despre mine, ştii că nu am nevoie de 
nimic." 

Se simte dintr-odată obosit, epuizat chiar. Intră în 
camera sa. Se întinde în pat. Oare mai dispune de 
cărţi de joc? 

Nu poate să doarmă. Se duce la fereastră, o 
deschide. Zorii acestei zile de marţi, 5 aprilie 1814, 
anunţă o zi caldă. Boarea care vine dinspre pădure 
este încărcată de miresmele primăverii. Aude 
zgomot de copite de cai, murmur de voci, paşi. 

Va primi noi veşti proaste, o simte. Aşteaptă. 
Generalul Gourgaud intră, vorbeşte cu o voce 
precipitată şi îndată în urma lui intră în cameră alţi 
ofiţeri. Mareşalul Marmont, duce de Ragusa, şi-a pă- 
răsit trupele care formează avangarda la Essonne şi 
s-a întors la Paris. Şi-a pus cei 10 000 de oameni în 
mişcare, iar aceştia s-au pomenit astfel în mijlocul 
liniilor austriece. Abandonaţi! Marmont a trădat. 

„Ingratul! Va fi mai nefericit decât mine", zice 
Napoleon. 

Rămâne o clipă tăcut. Marmont, pe care l-a 
cunoscut la asediul Toulonului, pe care l-a făcut 
aghiotantul său, care a fost alături de el din Italia 
până în Egipt, în toate războaiele, Marmont, pe care 
l-a ridicat la rangul de general la 28 de ani. 

Dă câteva ordine pentru a se suplimenta cumva 
cu trupe noi linia de la Essonne. 


„E posibil CHRALSPNa NEM ISăT ata E QIN SPFAEgiNA 273 

Dictează cu o voce calmă un ordin de zi către 
armată, însă se întrerupe des. Simte că se apropie 
de finalul partidei. Un ofiţer polonez, plin de praf, îi 
înmânează o scrisoare. Este de la generalul 
Krazinski, care comandă lăncierii: 

„Sire, mareşalii vă trădează. Polonezii nu vă vor 
trăda niciodată. Totul se poate schimba, în afară de 
ataşamentul lor. Viaţa noastră este necesară pentru 
securitatea voastră. Plec din cantonamentul meu 
fără ordin ca să vin mai aproape de voi şi ca să vă 
formăm batalioane impenetrabile." 


Citeşte încă o dată scrisoarea. E calm, liniştit. Se 
simte deja departe de această partidă. Se vede pe 
sine şi vede jucătorii ca şi cum ar avea de scris 
istoria lor, ca şi cum ar fi un martor din afară privind 
de pe o înălţime, printr-o lunetă, manevrele unora şi 


ale altora. 
El încă mai este unul dintre jucători. 


îl primeşte'/BeLkSAu Me PE LANEAN e EAA că 
Alexandru, îndată ce a aflat despre trădarea lui 
Marmont, i-a refuzat abdicarea în favoarea regelui 
Romei. Negocierile aveau intr-adevăr ca unic 
argument ataşamentul întregii armate faţă de 
Napoleon. însă de vreme ce Marmont îşi predă 
oamenii în mâinile inamicului, aliaţii pot să ceară 
abdicarea necondiționată. lar senatorii i-au dat lui 
Ludovic al XVIII-lea tronul. 

Ascultă. E departe. 

„Caulaincourt, cu câteva excepţii, puţine de altfel, 
împrejurările sunt mai puternice decât oamenii", 
şopteşte el. „Lucrurile scapă de sub controlul 
oamenilor." 

începe să se plimbe cu paşi rari. 

„Marmont a uitat sub ce drapel a obţinut toate 
gradele, sub ce acoperiş şi-a petrecut tinereţea. A 
uitat că toate aceste onoruri le datorează prestigiului 
acestei cocarde naţionale pe care acum o calcă în 
picioare, ca să se împăuneze cu însemnul 
trădătorilor. Mă vedeam asigurat, ştiindu plasat 
între duşmanii mei şi mine, fiindcă credeam în 
ataşamentul său, în fidelitatea sa. Cât de mult mă 
înşelam! lată care este soarta suveranilor. Să creeze 
oameni ingraţi. Corpul de armată al lui Marmont nu 
ştia cu siguranţă încotro îl mâna comandantul lor." 

Caulaincourt îl aprobă, povesteşte că soldaţii lui 
Marmont au strigat „Trăiască împăratul", că i-au 
insultat pe generali şi că Marmont a trebuit să facă 
uz de autoritatea sa şi de minciuni ca să-i convingă 
să se predea în momentul în care erau practic 
împresuraţi de austrieci. 

„Ah,  Caulaincourt", zice, „interesul, interesul, 
păstrarea titlurilor; banii, ambiția, asemenea lucruri îi 
motivează pe majoritatea." 


Face câtivå4 9570 - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 275 


„Găseşti trădătorii printre demnitarii din vârful 
societății", continuă el. „Cei pe care i-am ridicat în 
rangurile cele mai înalte mă părăsesc primii! Ofițerii 
şi soldaţii ar muri şi acum pentru mine cu arma în 
mână." 

Se aşază, îşi prinde capul între mâini. 

„Astăzi, toţi sunt obosiţi, nu vor decât pacea, cu 
orice preţ." 

înalţă capul, priveşte drept înainte. 

„Nu va trece anul şi se vor ruşina că am cedat în 
loc să luptăm, că ne-am predat Bourbonilor şi ruşilor. 
Toţi vor alerga în tabăra mea.“ 

Adaugă cu voce potolită: 

„Mareşalii cred că nu am intenţia să abdic." 

Dă din umeri. 

„Ar trebui să fiu nebun ca să ţin de o coroană, 
când unii dintre aceştia ard de nerăbdare să mă 
vadă lăsând-o din mână." 

Urmăreşte reacţia lui Caulaincourt, apreciază 
reacţia de stupoare a ministrului. Da, a pronunţat 
această frază. Este gata să abdice. 


Fixează împreună cu Caulaincourt detaliile ultimei 
negocieri. | se va acorda suveranitatea insulei Elba? 
Fie, din moment ce Corsica îi rămâne Franţei, ca 
departament francez. Elba? Va merge în Elba. 

„O insulă pentru un suflet de piatră", zice el. 

Şopteşte. 

„Sunt un caracter singular, asta e sigur. însă nu ar 
fi ceva ieşit din comun dacă nu aş fi dintr-un oţel 
călit special." 

Adaugă, întors spre Caulaincourt, cu voce tare de 
data aceasta: 

„Sunt o bucată de stâncă azvârlită în spaţiu." 


276 MAX GALLO 

Miercuri, 6 aprilie, îi primeşte pe mareşali. 

S-a aşezat în dreptul unei ferestre. Are scurte 
momente de slăbiciune, tendinţa de a închide ochii, 
să doarmă, să nu mai audă nimic. Apoi senzaţia 
dispare. 

„Vreţi odihnă. Odihniţi-vă, atunci!" zice văzându- 
pe Ney şi pe ceilalţi. „Din păcate, nu ştiţi ce pericole 
şi ce necazuri vă aşteaptă în aşternuturile voastre de 
puf." 

îşi revine în fire. 

„Această pace, pe care o veţi plăti atât de scump, 
va secera în câţiva ani un număr mai mare dintre voi 
decât cel pe care l-ar fi făcut un război, cel mai 
disperat război." 

Apoi le întoarce spatele şi se aşază la masă. 
începe să scrie. 

„Dat fiind că puterile aliate proclamă că împăratul 
Napoleon este singurul obstacol în restabilirea păcii 
în Europa, împăratul Napoleon, credincios 
jurământului său, declară că renunţă la tronurile 
Franţei şi Italiei, atât pentru el, cât şi pentru 
moştenitorii săi, şi că nu există niciun sacrificiu 
personal, nici chiar cel al vieţii, pe care să nu fie gata 
să-l facă în interesul Franţei." 

Nu-i rămâne decât să negocieze pentru el şi 
pentru familia sa. 

„Eu aş putea să trăiesc cu 100 de ludovici pe an", 
zice. „Am avut la dispoziţie toate comorile lumii, dar 
n-am pus deoparte niciun bănuţ pentru persoana 
mea, totul a fost la vedere şi în trezorerie." 

Are însă o soţie, un fiu, fraţi, surori, are o mamă, 
soldaţi rămaşi credincioşi. Pe ei trebuie să-i 
protejeze, să le obţină dreptul de a-şi păstra 
avantajele. 

Are un acces de mânie. împăratul Austriei pare că 


nu mişcă un cNARetE BUNEA ARE AY gFÂNTA ELENA 277 

„Niciun semn de atenţie, niciun gest grijuliu 
măcar din partea tatălui său, în aceste împrejurări 
dureroase. Austriecii nu au inimă." 


Vrea să rămână singur. 

îşi va revedea vreodată soţia, fiul? 

Scrie: 

„Scumpa mea Luiza, mi se strânge inima la 
gândul că suferi. Grija mea se îndreaptă numai şi 
numai spre tine şi spre fiul meu, de mine nu-mi pasă. 
Sunt sănătos. Sărutăa pe fiul meu şi scrie-i zilnic 
tatălui tău ca să ştie unde eşti. 

Se pare că tatăl tău este cel mai înverşunat 
duşman al nostru. Sunt mâhnit că nu am de ales şi 
că sunt nevoit să te fac părtaşă la soarta mea 
nefericită. Aş renunţa la viaţă dacă n-aş şti că lucrul 
acesta ti-ar face şi mai mult rău şi ţi-ar provoca mai 
multă suferinţă. 

Adio, scumpă Luiza, te compătimesc. Scrie-i 
tatălui tău şi cere-i Toscana, căci mie nu-mi mai 
rămâne decât insula Elba. 

Adio, iubita mea, sărută. pe fiul tău pentru mine." 

Nu are tăria să semneze. 

Ar vrea să-i aibă lângă el pe soţia şi pe fiul său. 
Ce altceva şi-ar mai putea dori? Oare această insulă 
Elba, care i se acordă, merită chinul de a trăi? 

Pipăie micul săculeţ de piele atârnat la gât, care 
conţine otrava pe care i-a preparat-o doctorul Ivan în 
timpul campaniei din Rusia, ca să scape, la nevoie, 
de cazaci, atunci când fusese în pericolul de a fi 
capturat de către aceştia pe drumul către 
Maloiaroslaveţ. Este un amestec, îi explicase Ivan, de 
opiu, beladonă şi stirigoaie. Din care să moară ca un 
împărat roman. Un mod distins de a muri, ca o 


278 MAX GALLO 
ultimă încoronare, un act de voinţă, aşa cum îşi 
aşezase singur pe frunte coroana imperială, la 
ceremonia sacralizării. 

Se gândeşte la Josephine, la Hortense, la Eugene. 

în actul de abdicare trebuie să existe dispoziții clare 
privind situația lor, să-şi păstreze toate titlurile şi bunurile 
acordate de mine. 

Trebuie, aşadar, să se ocupe de problema banilor. 
îl cheamă pe Caulaincourt. Să fie trimişi la Orleans, 
unde se află împărăteasa, ofiţeri care să încerce să 
pună mâna pe o parte din tezaurul de la Tuileries, 
care a fost transportat acolo. 

Caulaincourt îl anunţă că acordul privind condiţiile 
abdicării a fost semnat la Paris. împăratul va fi 
suveranul insulei Elba şi va primi o rentă de două 
milioane din partea guvernului francez, împărăteasa 
va domni peste ducatul Parma, cu drept de succesi- 
une pentru fiul său. 

Ascultă. E departe. E martor la ceea ce se joacă, 
joc în care el este totuşi actor. 

„Scumpă Luiza“, începe să scrie. „Suferinţa ta 
este toată în inima mea, fiind singurul lucru pe care 
nu-l pot îndura. încearcă să treci de necazuri. Mi s-a 
acordat insula Elba, iar ţie şi fiului tău Parma, 
Piacenza şi Guastalla. Este o posesiune de 400 000 
de suflete, cu venituri de trei sau patru milioane. Cel 
puţin vei avea o casă şi un peisaj frumos atunci când 
şederea în insula Elba te va fi obosit, iar eu voi fi 
devenit plicticos, fapt normal din moment ce eu voi 
îmbătrâni şi tu vei fi încă tânără. 


îndată ce S&POĂON cNEVARtOtEHL VBS RECEN Are, 
unde te aştept să ne întâlnim, şi vom merge prin 
Moulins, Chambery, până la Parma, iar de acolo ne 
vom îmbarca la La Spezia. încuviinţez toate 
aranjamentele pe care le faci pentru micul rege. 

Sunt sănătos, curajul îmi este neştirbit, mai ales 
dacă te resemnezi cu soarta mea nefericită şi dacă 
te îmbărbătezi şi îţi găseşti motive de fericire. Adio, 
iubito, mă gândesc la tine şi îţi împărtăşesc 
suferinţa. Al tău cu totul. 

Nap.“ 


Va veni oare? îi voi vedea? Sau destinul mă va 
lipsi până şi de această bucurie? Se plimbă prin 
apartament ca un leu în cuşcă. Parcul s-a golit după 
o ultimă paradă. Defilarea trupelor din ziua de joi, 7 
aprilie, este deja atât de îndepărtată, parcă dintr-un 
alt timp, iar astăzi e marţi, 12. 

Caulaincourt a adus actul abdicării. Rămâne doar să-l 
semnez, încep să plece toți. Berthier, care a rămas cu mine 
tot timpul, mi-a explicat că vrea să ajungă la Paris cât mai 
curând posibil. Nu mă va însoți în insula Elba. 

Cine ar fi crezut că va fi unul dintre primii care 
mă va părăsi? Speră să-şi salveze averea, dar faptul 
că pleacă de la Fontainebleau înainte să plec eu mă 
şochează. 

Oftează. Generalul Bertrand, marele mareşal al 
palatului, a decis să-l urmeze în insula Elba. Dar, la 
un om credincios, câţi ingraţi şi trădători? 

Se întinde în pat. Respiră greu. 

„Credeţi că aduc un deserviciu Franţei dacă 
supraviețuiesc gloriei sale?" şopteşte. 

Vorbeşte cu dificultate. Dintr-odată, îşi 
imaginează călătoria până la ţărmul Mediteranei. 
Insultele de care va avea parte, poate. Sau asasinii 


280 MAX GALLO 
plătiţi de Bourboni. Maria-Luiza şi regele Romei, cu 
care nu se va întâlni. 

„Ah,  Caulaincourt, am trăit deja prea mult. 
Sărmană Franţă, nu vreau să te văd dezonorată!" 

Cuvintele îi ies din gură singure, fără să vrea. 

„Ah, sărmane Caulaincourt, ce destin! Sărmana 
Franţă! Când mă gândesc la situaţia sa de-acum, la 
umilinţa pe care i-o vor impune străinii, viaţa îmi 
devine insuportabilă." 

închide ochii. 

„împărăteasa nu va dori să trăiască tot anul pe 
insula Elba, murmură el. Va pleca şi va veni iarăşi." 

Dar nu. O vor împiedica. Ea se va supune. Nu este 
decât o tânără femeie fără voinţă. El ştie asta. 

„Viaţa îmi este insuportabilă", repetă. „Am făcut 
tot ce mi-a stat în putinţă ca să mor la Arcis. 
Gloanţele nu m-au vrut. Mi-am făcut datoria." 

Valetul de cameră îşi face apariţia. Tresare. Maria 
Walewska aşteaptă într-una dintre galeriile palatului, 
explică servitorul. E singură. Vrea să-l vadă pe 
împărat. 

Clatină din cap. Nu poate. Nu are voie, pentru că, 
dacă se va afla că a primit-o pe Maria Walewska, ei 
ar avea motiv poate s-o împiedice pe Maria-Luiza şi 
pe fiul său să se întâlnească cu el. 

însă refuzul acesta este precum o capitulare, o 
abdicare în plus. 

„Viaţa îmi este insuportabilă", zice încă o dată. 

închide ochii. Şopteşte: 

„Am nevoie de odihnă şi dumneata la fel, 
Caulaincourt. Du-te la culcare. Voi trimite să te 
cheme la noapte." 


Se ridică, merge la masă, scrie: 


„Fontaine bWARâuEON3: WPHIRNS OBa DINGGRÂNFAEHEAIA 281 

Buna mea Luiza. Sunt de acord să mergi la 
Rambouillet, unde tatăl tău va veni să te întâlnească. 
Este singura consolare pe care o poţi avea în mijlocul 
nenorocirilor noastre. De 8 zile aştept momentul cu 
nerăbdare. Tatăl tău s-a înstrăinat şi a fost rău cu 
noi, dar va fi un părinte bun pentru tine şi pentru fiul 
tău. Caulaincourt a sosit. Ţi-am trimis ieri o copie a 
acordului de abdicare, care îi va asigura fiului tău 
viitorul. Adio, dulcea mea Luiza. Eşti ceea ce iubesc 
mai mult pe lume. Nenorocirile mele nu mă ating 
decât în măsura în care îţi fac ţie rău. Toată viaţa vei 
iubi cel mai tandru dintre soţi. Sărută- pe fiul tău. 
Adio, Luiza mea. Al tău cu totul. 

Napoleon." 


Soţia mea şi fiul meu vorfi de-acum înainte cu împăratul 
Austriei. Protejaţi. Am făcut ce trebuia să fac. 

Viaţa îmi este insuportabilă. 

Se vede, împărat trădat, luând punga cu otravă 
care îi atârnă la gât. O goleşte într-un pahar cu apă. 
Bea cu înghiţituri mici. Apoi se întinde în pat. 

Simte un foc în măruntaie. 

Strigă. Vrea să vorbească cu Caulaincourt. 

Are nevoie să ţină mâna acestui om. Are nevoie 
de afecțiunea unui om. 

„Dă-mi mâna ta, îmbrăţişează-mă.“ 

Caulaincourt plânge. 

„Doresc să fii fericit, dragul meu Caulaincourt. O 
meriţi cu prisosinţă." 

Abia mai poate vorbi. Are pântecul sfârtecat, 
întors pe dos, sfâşiat. 

„în scurt timp nu voi mai exista. Du scrisoarea 
aceasta împărătesei; păstrează-le pe ale ei în 


282 MAX GALLO 
servieta în care sunt închise acum, ca să le dai fiului 
meu când va fi mare. Spune-i împărătesei să nu se 
îndoiască de afecțiunea mea..." 

îl ia cu frig, o răceală de gheaţă şi în acelaşi timp 
o fierbinţeală. 

„Regret tronul pentru ea şi pentru fiul meu, din 
care aş fi făcut un bărbat demn să guverneze 
Franţa", şopteşie. 

Are greţuri. 

„Ascultă, timpul mă presează." 

Strânge mâna lui Caulaincourt. Nu vrea să cheme 
doctorul. 

„Nu te vreau decât pe dumneata, Caulaincourt." 

Trupul îi ia foc. 

„Spune-i Josephinei că m-am gândit la ea." 

Lui Eugene trebuie să-i dea un cadou util. Pentru 
Caulaincourt, cea mai frumoasă sabie a sa şi 
pistoletele sale, şi o sabie pentru Macdonald. 

Se chirceşte, cu trupul scăldat în sudoare. 

„Cât de greu e să mori, ce nefericire să ai o 
constituţie care respinge sfârşitul unei vieţi pe care 
vreau să o văd isprăvită odată, zice cu voce 
sacadată. E dificil să mori în patul tău, pe când la 
război se moare dintr-un fleac." 

Brusc, vomită. 

Trebuie să tin otrava în mine. 

însă gura se deschide, lăsând să ţâşnească jetul 
amar şi acru. 

îl zăreşte pe doctorul Ivan, pe care Caulaincourt a 
reuşit să-l cheme. 

„Doctore, daţi-mi altă doză mai puternică, şi încă 
ceva pe deasupra, pentru că ce am luat începe să-şi 
piardă efectul. Faceţi-vă datoria, este un serviciu 
care mi se cuvine din partea celor care îmi sunt 


ataşaţi." NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 283 


îl priveşte insistent pe Ivan. îl aude pe doctor 
spunând că el nu este un asasin. 

E laş. Toţi sunt laşi. Ei doresc, atât pentru mine, cât şi 
pentru ei, să mor, citesc asta pe chipurile lor, dar nu 
îndrăznesc să acționeze, să decidă, mă lasă să scuip moartea, 
să supraviețuiesc. 

Vomită în continuare. Moartea îşi ia tălpăşiţa. 

Se agaţă de Caulaincourt, cere din nou otravă. 
însă acesta îl ajută să se ridice, îl sprijină să meargă 
până la fereastră. Caută din ochi pistoletele. l-au 
ascuns săculeţul cu praf de puşcă. 

Vor să mă lase să trăiesc. 

îl ajută să se aşeze în faţa ferestrei. Apar zorii. 
Toate îl dor, însă greul a trecut, focul se stinge 
încetişor. 

Marele mareşal al palatului, Bertrand, îi repetă că 
vrea să-l urmeze în insula Elba. Intră mareşalul 
Macdonald, duce de Taranto. El este cel care va 
preda actul de abdicare la Paris. Napoleon îl sem- 
nează. Este miercuri, 13 aprilie 1814. 

Cu un glas pierit, îi şopteşte lui Macdonald: 


„Apreciez PARA taziNE Wait A Y Săstp/s ELENA 284 
acceptaţi sabia de la Murad Bei, pe care am purtat-o 
în lupta de pe muntele Thabor.“ 

îl îmbrăţişează strâns pe Macdonald. 

Are nevoie de această căldură a vieţii, a 
fidelității. 

Stă cu capul spijinit în mâini, cu coatele pe 
genunchi. 

„Voi trăi", zice. „Voi trăi, pentru că moartea nu 
vrea să mă ia din patul meu, ci de pe câmpul de 
luptă." 

Se ridică. Bea anevoie un pahar de apă. 

“Voi avea nevoie de curaj, fireşte, ca să îndur 
viaţa după aceste evenimente atât de grave, 
continuă el. Voi scrie istoria eroilor." 


Se pune pe picioare. 

Trebuie să-şi organizeze viaţa. 

Va călători incognito până la portul de îmbarcare. 
„Să văd încă o dată Franţa pe care o iubesc", 
şopteşte, „să trec prin ea ca un obiect demn de milă 

este un efort peste puterile mele." 

Repetă că ar fi fost mai bine să i se fi dat 
mijloacele de a muri. 

Primeşte o scrisoare de la Maria-Luiza. 

O citeşte plimbându-se cu paşi înceţi. Este ca şi 
cum viaţa renaşte în el. 

„Eşti atât de bun şi atât de nefericit şi nu meriţi 
să fii astfel", scrie ea. „Dacă iubirea mea ar fi de 
ajuns ca să poţi spera la puţină fericire, atunci ai 
avea parte de ea din plin. Mi-e sufletul sfâşiat din 
cauza tristei tale situaţii." 

Reciteşte scrisoarea, i-o întinde lui Caulaincourt. 

Apoi scrie: 

„Buna mea Luiza, 

Sunt nerăbdător să plecăm cât mai repede. Se 


zice că insula Elba are o climă foarte blândă. Sunt 
atât de dezgustat de oameni, încât nu mai vreau ca 
fericirea mea să depindă de ei. Doar tu mai poţi face 
ceva în privinţa asta. Adio, iubito. Sărutăa pe micul 
rege, cele bune tatălui tău, roagă-1 să fie bun cu noi. 

Al tău cu totul, 

Nap." 

Coboară în grădină. Atmosfera e plăcută. Merge 
cu paşi rari. Vrea să stabilească fiecare detaliu al 
călătoriei. Va pleca incognito, aşadar, fără soldaţi ai 
Gărzii. Se sprijină de braţul lui Caulaincourt. 

„Dacă o vezi pe împărăteasă", zice, „nu insista să 
vină; prefer s-o ştiu la Florenţa decât în insula Elba, 
în caz că lucrul acesta o tulbură." 

Se desprinde de braţul lui Caulaincourt şi merge 
mai departe cu mâinile la spate. 

„Nu mai am tron", continuă el. „Nu mai am iluzii. 
Cezar se mulţumeşte să fie un simplu cetăţean! 
împărătesei poate că-i vine greu să nu mai fie soţia 
lui Cezar! La vârsta ei, are nevoie încă de mici 
fleacuri. Dacă nu-şi va face ea însăşi din simţirea sa 
o glorie în devotamentul pe care mi-1 va arăta, e mai 
bine să nu forţez lucrurile." 

îşi imaginează. 

„Vom putea aranja în aşa fel încât să-mi pot 
petrece câteva luni pe an în Italia cu ea, atunci când 
vor vedea cu toţii că n-am de gând să mă amestec şi 
că mă mulţumesc, precum Sancho', cu guvernarea 
insulei mele şi cu plăcerea de a-mi scrie memoriile." 

Caulaincourt pare uimit. 


| Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote din celebrul roman al lui 
Cervantes, „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha", căruia 
stăpânul său îi promite, printre altele, guvernarea unei insule, pentru 
a-l atrage în marea aventură a reînvierii cavalerismului. Un nobil, 
amuzat de povestea celor doi, înscenează numirea lui Sancho ca 
guvernator al insulei Barataria. 


286 MAX GALLO 
„Precum Sancho", repetă Napoleon. 
Zâmbeşte pentru prima oară după multă vreme. 
în viaţă totul e posibil, inclusiv asta. 


20 


Stă aşezat la masa de lucru în micul apartament 
din care iese rareori. Merge adesea la fereastră, o 
deschide, priveşte parcul castelului şi, în depărtare, 
pădurea Fontainebleau. Aude câteodată huruit de 
trăsură pe pavajul din curtea Calului Alb. Se 
gândeşte la Berthier, la miniştrii săi, la toţi acei 
oameni care i-au fost aproape ani de-a rândul, zi de 
zi, şi care au dispărut înainte chiar ca el să plece în 
pribegie, fugind cu toţii să se pună în slujba 
Bourbonilor, a acestui conte de Artois, proaspăt 
desemnat de către Senat locotenent general al 
regatului. Cum pot, intr-un timp atât de scurt, în 
câteva ore doar, să-şi schimbe cocarda? 

Un ofiţer, colonelul Montholon, solicită să fie 
primit. Vorbeşte cu emoție despre starea de spirit a 
soldaţilor şi a populaţiei din întreaga regiune Haute- 
Loire, despre disprețul cu care este privit mareşalul 
Augereau. Ducele de Castiglione şi-a muştruluit de-a 
dreptul trupele, cerându-le să-şi prindă cocarda albă. 
„Să arborăm această culoare cu adevărat franceză", 
a zis el, „care face să dispară emblema unei revoluţii 
apuse." La Paris, acelaşi dispreţ se manifestă faţă de 
mareşalul Marmont, căruia i se spune mareşalul 
luda. Ar putea, spune Montholon, să adune trupele, 
ar putea încă să lupte. 

Napoleon clatină din cap. 


„E prea târziu, în prezent n-ar mai fi decât un 
război civil şi nimic nu m-ar putea determina să 
hotărăsc aşa ceva." 


266 Maat Leânduite pe masă cărţile, planşele şi 
hărţile, situaţiile statistice pe care le-a strâns şi care 
privesc insula Elba. Vrea, zice el, să cunoască totul 
despre această „insulă de repaus". 

îl conduce pe Montholon, apoi îi spune lui 
Caulaincourt: 

„Providența a hotărât! Voi trăi! Cine poate 
pătrunde viitorul? De altminteri, îmi sunt suficienţi 
soţia şi fiul meu." 

Dar de ce întârzie? 

„Buna mea Luiza", scrie el, „acum, când îţi scriu, 
trebuie că te-ai întâlnit deja cu tatăl tău. Mi s-a spus 
că te duci la Trianon în acest scop. Doresc să vii 
mâine la Fontainebleau ca să putem pleca împreună 
spre acel loc de azil şi de odihnă, unde aş fi fericit 
dacă te-ai hotări să stai şi să uiţi de onorurile lumii. 

Sărutăa pe fiul meu şi crede în iubirea mea 
statornică. 

Nap." 


Odată ce s-a decis, ar vrea să plece neîntârziat. 

Ce fac aliaţii? Ce mai aşteaptă ca să trimită convențiile 
semnate, să numească comisarii care mă vor escorta până în 
insula Elba ? 

„Eu îi incomodez", zice, „prezenţa mea în 
anturajul multor ofiţeri şi în mijlocul trupelor poate 
da naştere unor tulburări... Atunci de ce nu se 
grăbesc să încheie?" 

Se uită la Caulaincourt. El ce ştie? 

Caulaincourt îşi exprimă şi el nedumerirea. Caii 
pregătiţi la poştele de pe traseu au fost retraşi. La 
Paris se vorbeşte despre planuri de asasinat. Un 
individ, Maubreuil, afirmă că a fost abordat de către 
un colaborator al lui Talleyrand cu scopul de „a ne 
debarasa de împărat". Trebuie să recruteze oameni 
hotărâți. Poate că vor acţiona pe parcurs. Aici, la 


FontainebleauAPâBiQiis PEMERIITORS LRN HE d Er ay, 

De atâtea ori au vrut să mă asasineze. Oamenii aceştia nu 
se dau în lături de la nimic. 

„Domnul de Talleyrand mă trădează de atâta 
amar de vreme", zice. „A sacrificat Franţa 
Bourbonilor. Le-a predat-o prin intrigile unei 
camarile." 

Face un gest de dispreţ. 

„Eu am închis arena revoluțiilor", continuă el, „şi 
i-am iertat până şi pe asasini. Dar pentru mine, 
pentru mine ce-am făcut? Unde sunt averile, 
bijuteriile mele? Alţii erau acoperiţi cu aur, pe când 
mie îmi erau suficiente hainele vânătorilor sau ale 
grenadi- erilor mei..." 

Face câţiva paşi, se apleacă peste pervaz. 

„Se vor mira de resemnarea mea, de liniştea în 
care am de gând să trăiesc de-acum încolo. Ambiţia 
de care şi voi mă acuzaţi nu va mai avea drept scop 
decât gloria acestei multiubite Franţe." 

Se întoarce spre Caulaincourt. 

„Din moment ce sunt condamnat să trăiesc, voi 
scrie istoria. Le voi face dreptate vitejilor care s-au 
acoperit de glorie, oamenilor de onoare care au 
servit bine Franţa, le voi imortaliza numele, este o 
datorie pentru mine şi o voi îndeplini." 


Rămâne singur. 

Ştie că uneori i-a nedreptăţit pe cei care i-au fost 
cei mai apropiaţi. 

A ales în detrimentul lor ca să-şi atingă scopurile 
politice. 

Şi chiar dacă a încercat să-i menajeze, să-i 
protejeze, i-a făcut şi să sufere. în urmă cu câteva 
zile, a venit la el Maria Walewska. L-a aşteptat mai 
multe ore. El nu a primit-o. Ea nu voia decât să-l 


290 MAX GALLO 
vadă, să-l încurajeze. 

începe să scrie: 

„ Maria, sentimentele care te animă mă mişcă 
profund. Sunt demne de sufletul tău frumos şi de 
bunătatea inimii tale. în caz că ţi-ai organizat 
lucrurile, dacă te duci la băi la Lucea sau la Pisa, îmi 
va face o plăcere deosebită să te revăd, la fel ca şi 
pe fiul tău, pentru care sentimentele mele vor 
rămâne neschimbate. Ai grijă de tine, nu fi tristă, 
gândeşte-te la mine cu plăcere şi nu te îndoi 
niciodată de mine." 


Rămâne pe gânduri preţ de câteva minute, apoi 
abia îi răspunde lui Caulaincourt, care îl anunţă că în 
19 aprilie vor sosi comisa- 
rii şi că plecarea de la Fontainebleau se va putea fixa 
pentru data de 20. Oare soţia şi fiul meu vor fi 
prezenţi? Caulaincourt speră că da. 

Cu un semn, Napoleon cere să fie lăsat singur. 

Mai are o datorie de onoare. Să-i scrie Josephinei. 

„Mă felicit pentru situaţia mea“, îi spune. „Mi-am 
eliberat capul şi spiritul de o povară enormă; 
prăbuşirea mea este mare, dar cel puţin este utilă, 
după cum spun ceilalţi. 

în singurătate, voi înlocui sabia cu pana de scris. 
Istoria domniei mele va fi ciudată; am fost văzut doar 
din profil, acum mă voi arăta cu totul. Am o groază 
de lucruri de adus la lumină. Mulţi oameni despre 
care persistă opinii false! Am copleşit cu onoruri un 
număr imens de mizerabili! Ce-au făcut în ultima 
vreme pentru mine? Toţi, da, toţi m-au trădat. 

Nu-ı includ printre ei pe Eugene, care este demn 
de tine şi de mine. îi doresc să poată fi fericit sub un 
rege care să-i aprecieze sentimentul naturii sale şi al 
onoarei! 


Adio, dragiAPAE9N OEI ERULeaiă ii ANA 2U pă 
cum şi eu o fac, şi nu şterge niciodată amintirea celui 
care nu te-a uitat nicicând şi nu te va uita niciodată. 

Napoleon. 

P.S. Aştept veşti de la tine în insula Elba. Nu mă 
simt bine.“ 


Josephinei poate să-i mărturisească lucrul acesta. 
Deseori respiră greu, ca şi cum pieptul i-ar fi strivit. 
Stomacul îl doare din noaptea morţii sale ratate. Este 
îngrijorat. în ciuda scrisorilor pe care le primeşte de 
la Maria-Luiza, presimte că ea nu va veni, că, 
probabil, nu-şi va mai vedea niciodată nici soţia, nici 
fiul. 

Reia scrisorile primite de la ea. Maria-Luiza îl 
anunţă că nu va merge la băile din Toscana, ci la Aix- 
les-Bains. Tatăl ei a constrâns-o să se întâlnească cu 
Alexandru şi cu regele Prusiei. 

El îi scrie: 

„Te compătimesc pentru că trebuie să primeşti 
astfel de vizite, regele Prusiei e capabil să-ţi spună 
lucruri neplăcute, fără intenţia de a te jigni. Sunt 
supărat să văd că trebuie să te duci în altă staţiune 
decât cele în care ar fi normal să mergi. Oricum, te 


sfătuiesc NAPOGFON rit MefiTORSh BIB SEÂNTAELENA 3% ai 
curajul de a-ţi susţine rangul şi nenorocirea cu 
fermitate şi demnitate. 

Adio, buna mea Luiza. Al tău cu totul." 


Abia după ce i-a dat scrisoarea lui Montesquiou s- 
o expedieze, îşi dă seama că nu a semnat-o. Se 
enervează. Ar vrea să alunge această intuiţie care i 
s-a cuibărit în suflet. Nu-i va mai vedea niciodată. 

Stă la pândă, ascultă zgomotele, iese în grabă din 
apartament. A sosit un curier din partea împăratului 
Austriei. Citeşte scrisoarea: „Domnule frate şi dragă 
ginere..." Avea dreptate. împăratul îi va duce la 
Viena pe fiica sa şi pe regele Romei. „Din motive de 
sănătate", scrie el, „fiica mea se va duce fără 
întârziere să-şi ia în posesie ţinutul, ceea ce o va 
apropia în mod normal de locul şederii Majestății 
Voastre." 

Azvârle scrisoarea. 

Viaţa Îmi este insuportabilă. 

De multă vreme ştia lucrul acesta. Vor să-mi ia Jiul. 

Scrie: „Să le-o arăţi vienezilor pe fiica Cezarilor, 
pe împărăteasa francezilor, soţia lui Napoleon, pe 
regele Romei, fiul învingătorului Austriei decăzut din 
drepturi, detronat de coaliția întregii Europe, prin 
abandonul tatălui său, toate astea încalcă flagrant 
uzanţele." 

Ruşine să le fie ticăloşilor care îndrăznesc să facă 
una ca asta. Sunt considerat nedemn de a fi egalul 
acestor oameni, care îmi fură soţia şi fiul! 

Dacă tot nu poate să moară, dacă moartea nu-a 
vrea, atunci trebuie să plece departe, cât mai 
repede. 


în acestă NAPQNEPMhn NSMURITORIb PASA ESEM, 2E în 
picioare cu noap- tea-n cap. Aude paşii soldaţilor din 
Vechea Gardă care au format un cordon în curtea 
Calului Alb, la baza scării de fier, înşiruiţi călare. 

îi scrie Mariei-Luiza. 

„Plec şi voi dormi la noapte la Briare. Mâine 
dimineaţă voi porni şi voi merge fără oprire până la 
Saint-Tropez. Sper ca sănătatea să-ţi permită să poţi 
veni la mine. 

Adio, buna mea Luiza, poţi conta întotdeauna pe 
curajul, statornicia şi prietenia soţului tău. 

Nap. 

Un sărut pentru micul rege.“ 


lese din apartament, se apropie de comisarii 
străini, un rus, contele Şuvalov, generalul Koller din 
partea Austriei, colonelul Campbell din partea Angliei 
şi contele prusian Walbourg-Truchsess. Le simte 
emotia, neliniştea chiar. îi domină pe aceşti oameni. 

împăratul Austriei nu-şi respectă angajamentele, 
zice el, este un om fără Dumnezeu, care îşi împinge 
fiica la divorţ. Aceşti suverani care s-au dus la 
împărăteasă sunt lipsiţi de delicateţe. 

Apoi spune: „Eu nu am fost un uzurpator, nu am 
acceptat coroana decât în urma votului unanim al 
naţiunii; pe când Ludovic al XVIll-lea a uzurpat 
tronul, deoarece a fost chemat de un Senat abject 
din care mai mult de io membri au votat pentru 
moartea lui Ludovic al XVI-lea!“ 

Se îndepărtează. Aude trăsurile care rulează pe 
pavajul din curtea Calului Alb. 

A venit momentul. 


îşi vede grenadierii, ţepeni, cu lacrimi în ochi. 
Baionetele strălucesc printre căciulile înalte din 


blârpăMA5&AtHtoarce spre ofiţerii care îl urmează, le 
strânge mâna, apoi coboară cu paşi fermi treptele. 

Este în mijlocul soldaţilor. De atâtea ori le-a vorbit 
ca să-i trimită la luptă, la moarte. Le datorează totul. 

„Soldaţi din Vechea mea Gardă, îmi iau adio de la 
voi", începe el. „De douăzeci de ani, aţi fost lângă 
mine totdeauna pe drumul onoarei şi al gloriei! în 
ultima vreme, ca şi în vremurile mele de 
prosperitate, nu aţi încetat să fiţi modele de vitejie şi 
de fidelitate. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era 
pierdută, însă războiul ar fi fost interminabil, s-ar fi 
transformat în război civil şi Franţa ar fi devenit din 
pricina aceasta şi mai nefericită." 

îi priveşte. Unii dintre ei îşi ascund ochii cu 
degetele, alţii plâng. 

Simte cum îl copleşeşte emoția. 

„Am sacrificat aşadar toate interesele noastre 
celor ale patriei", continuă el. „Eu plec: voi, prieteni, 
continuaţi să serviţi Franţa. Fericirea sa a fost 
singurul meu gând; şi va fi veşnic singura mea 
dorinţă! Nu-mi plângeţi soarta: dacă am consimţit 
să-mi supraviețuiesc, este pentru a servi încă gloriei 
voastre. Vreau să scriu despre lucrurile măreţe pe 
care le-am săvârşit împreună!" 

E silit să tacă câteva secunde. Aude hohotele de 
plâns. 

„Adio, copiii mei! Aş vrea să vă pot strânge pe 
toţi la piept; dar cel puţin să vă sărut steagul." 

Generalul Petit înaintează tinând steagul 
împodobit cu vulturul. Napoleon sărută drapelul, îl 
strânge pe general în braţe. 

îi vede pe grenadieri ridicându-şi bonetele. îl 
zăreşte pe generalul austriac Koller care şi-a pus 
pălăria în vârful săbiei şi o flutură pe sus. 

Napoleon nu mai poate vorbi. Apoi îşi revine, 


zicând cu voNAPOLERArrMEBURIFORN RACE ATA ELENA vechii 
mei camarazi! Fie ca ultimul meu sărut să vă 
îmbărbăteze inimile." 

îi îmbrăţişează pe ofiţerii care îl înconjoară. Urcă 
apoi în trăsură, o  dormcuse, care porneşte 
numaidecât la drum. 


| Vehicul de călătorie din sec. al XIX-lea, tras de cai, special amenajat 
pentru a permite ocupanților săi să doarmă în poziţia culcat. 


2 


Nu vorbeşte. Sunt pka multe amintiri, prea 
multe întrebări care îl sufocă. De atâtea ori a 
parcurs această rută spre sud, în cele mai 
importante momente din viața sa. Se ducea sau se 
întorcea din Corsica, tânăr ofiţer, venea la Nisa şi în 
armata Italiei, sau la Toulon, înainte de plecarea 
spre Egipt. A străbătut-o şi în direcția Paris, când 
mergea cu Marmont lângă el, în aceeaşi trăsură, în- 
torcându-se din Egipt după ce scăpase de vasele 
englezeşti, ca să preia puterea. întreaga viață îi 
trece prin faţa ochilor. Marmont a devenit mareşalul 
luda. 

Se apleacă. Are nevoie de suflul acesta ca să-şi 
alunge amintirile. Vede lungul cortegiu de 14 
vehicule, apoi mulţimea, care pare să ezite şi care 
izbucneşte apoi în aplauze. E plin de lume pe 
străzile din Fontainebleau, Nemours, Montargis. 

La Briare, când coboară în faţa clădirii poştei, 
răsună strigăte. „Trăiască împăratul!" Oamenii 
insultă comisarii străini pe care îi recunosc după 
uniforme. „Afară cu ruşii!" „La moarte cu austriecii!" 

îşi pleacă capul. Această agitaţie nu mai are 
legătură cu destinul său. 

Vrea să ia masa singur. 

A doua zi dimineaţa, pe când lumea se înghesuie 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 273 


încă în jurul trăsurilor, el scrie: 

„Buna mea Luiza, 

Sunt sănătos. Plec spre Saint-Tropez peste o oră. 
Nu voi zăbovi pe drum, cred că voi ajunge acolo în 4 
zile. Sunt foarte mulţumit 


298 MAX GALLO 

de atitudinea populaţiei, care îmi arată mult 
ataşament şi dragoste. Nu mai am nicio veste de la 
tine din data de 18. Curierul Palatului nu a sosit, 
probabil din pricina lipsei cailor. Adio, draga mea, fii 
sănătoasă. Sărută pe fiul meu şi nu te îndoi 
niciodată de 

Nap.“ 


La Nevers, este înconjurat de ofiţeri cu lacrimi în 
ochi. La Roanne, la Tarare, mulţimea e numeroasă, 
călduroasă. Vehiculele înaintează la pas pe străzile 
înguste. Se apleacă. Toate chipurile sunt îndreptate 
spre el, ca în vremurile de glorie. Unde este în- 
frângerea sa? îi ascultă fără să le răspundă pe aceşti 
oameni care îi pun întrebări. 

„Ce se va întâmpla cu noi sub un guvern condus 
de englezi? Şi manufacturile noastre? Cine va 
cumpăra stofele noastre?" 

Din mulţime se disting voci: „Păstraţi-vă pentru 
noi! Nu va trece anul şi veţi veni înapoi în Franţa. Noi 
vă vrem. Trăiască împăratul!" 

Se ghemuieşte într-un colţ al trăsurii. Bertrand 
şopteşte câteva cuvinte, la care nu răspunde. 

A abdicat. Nu mai e decât stăpânul insulei Elba. 

La Salvigny, la două ore de Lyon, dă ordin să se 
oprească trăsurile. Nu vrea să treacă prin oraş decât 
pe timpul nopţii. Nu mai vrea să vadă manifestații. 

Face câţiva paşi singur, pe drum, în plină câmpie. 
Vehiculele staționate ocupă în întregime drumul 
către oraş. 

Ar vrea să fi ajuns deja pe insulă. Să uite, pentru 
că a hotărât acest lucru şi pentru că este necesar. 

Când însă trăsurile ajung la intersecţia cu 
Guillotiere, mulţimea se află acolo, adunată, şi strigă 


Trăiască îm păARION - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 273 


Se apleacă. Dă ordin să se treacă, să nu facă 
haltă. 

în zorii zilei de duminică, 24 aprilie, traversează 
Vienne. 

Recunoaşte parfumurile sudului,  blândeţea 
aerului primăvă- ratic, culorile de un verde-deschis, 
este ca şi cum s-ar cufunda în copilăria şi în tinereţea 
sa. 

Se opreşte la Peage-de-Roussillon. în timp ce i se 
pregăteşte masa la han, se plimbă prin acest peisaj 
familiar. Trecutul pe care l-a trăit aici, pe malul 
Ronului, pare atât de apropiat, de parcă n-ar fi trăit 
de-atunci nimic, nu i s-ar fi întâmplat nimic, în 
adâncul Germaniei, în câmpiile Poloniei şi în Rusia. 

De parcă n-ar fi dormit niciodată în castele şi 
palate. 

Trece prin Saint-Vallier şi prin Tain, şi, dintr-odată, 
apare pe drum o trăsură trasă de 6 cai precedaţi de 
doi curieri. Convoiul se opreşte, trăsura de 
asemenea. Din ea coboară un bărbat care înaintează 
cu capul plecat şi cu pasul greoi. Este Augereau, 
mareşalul, ducele de Castiglione! 

Un om care m-a trădat, care a pus să se arboreze cocarda 
albă, care a dat o proclamaţie către soldații săi denunțând 
„jugul tiranic al lui Napoleon Bonaparte", despotismul meu. EI, 
care m-a acuzat şi că „am sacrificat milioane de victime 
pentru cruda mea ambiţie", şi că n-am ştiut „să mor ca un 
soldat". 

Uite că destinul mi-l aduce în cale. Augereau nu 
îndrăzneşte să-şi ridice capul, să mă privească în ochi. 

Plânge. 

— încotro te duci aşa grăbit? Mergi la Curte? 
Proclamaţia ta este stupidă, ce rost au aceste injurii 


300 MAX GALLO 
la adresa mea? 

Tinereţea noastră a trecut demult. Augereau nu mai este 
decât un vechi soldat care a îmbătrânit 20 de ani sub ordinele 
mele. Şi mă trădează. 

Este suficient să-i întorc spatele. 


Pe marginile drumului, o companie de infanterie 
prezintă onorul. Un ofiţer vine spre el. 

— V-aţi întâlnit cu acest mizerabil? zice ofiţerul. A 
avut flerul să nu aştepte sosirea voastră la Valence, 
trupele erau hotărâte să-l împuşte în faţa voastră. 

— Generalul vostru... începe Napoleon. 

— Voi şi Franţa nu aveţi mari duşmani; am fost 
vânduți pentru bani! strigă căpitanul. 


Nu vreau så hP Iain O EAA hea BUS NA Stesti 
oameni care îmi sunt credincioși. 

Rămâne în timpul acesta aplecat peste portieră. 
Aici, totul vorbeşte memoriei sale. A străbătut toate 
aceste drumuri, cunoaşte toate oraşele. La Valence, 
regimentele îi dau onorul. 

Ca şi cum n-aş fi abdicat. 

Unii dintre ei plâng în hohote, alţii strigă 
„Trăiască împăratul". 

La postul de schimbare a cailor de la Loriol, zice 
cu o voce puternică: 

— Prieteni, nu mai sunt împăratul vostru. Trebuie 
să strigaţi „Trăiască Ludovic al XVIII-lea". 

Este înconjurat. Oamenii îl iau de mâini, le strâng, 
le sărută. 

— întotdeauna veţi fi împăratul nostru. 

Se desprinde de ei. 

— Dacă ar mai fi 20 000 ca mine, zice un 
cuirasier, v-am lua pe sus şi v-am pune în fruntea 
noastră. 

Napoleon se întoarce, urcă în trăsură. 

— Nu soldaţii v-au trădat, strigă un infanterist, ci 
generalii voştri! 

Nu-şi poate stăpâni un tremur, este copleşit de 
emoție. 

— Oamenii aceştia îmi fac rău, îi şopteşte lui 
Bertrand. 


La Montelimar, abia coboară din trăsură şi simte 
că atmosfera s-a schimbat. Mulțimea este mai 
degrabă curioasă decât entuziastă. Subprefectul se 
apropie. Este un om mărunţel, care pare terorizat. 
Toată regiunea Ronului este ostilă, zice el. Englezii 
au fost primiţi la Marsilia în triumf. La Avignon, 


302 MAX GALLO 

Orange, Orgon, Lambesc, pretutindeni au venit 
regalişti de la Paris care şi-au strâns partizanii. Vor 
să-l asasineze pe împărat. Monumentele închinate 
gloriei sale au fost distruse. Poartă păpuşi cu chipul 
lui spânzurate. Strigă „Trăiască Regele, jos tiranul". 

Napoleon ascultă. Se aştepta la asta încă de la 
plecarea sa de la Fontainebleau. 

Dacă ar putea, m-ar ucide. 

Mulţi oameni, mulţi soldaţi îl iubesc încă, vin să-l 
vadă. însă el scutură din cap când subprefectul 
propune schimbarea itinera- riului, adică să treacă 
prin Grenoble şi Sisteron. 

Va trece pur şi simplu prin Avignon la revărsatul 
zorilor. 

Să înhame caii, să plece. 

La Orange se strigă „Trăiască Regele!" La poşta 
cailor, în apropiere de Avignon, mulţimea este 
adunată şi strigă „Jos tiranul, ticălosul!" 

în oraş, o ceată de câteva sute de oameni 
aşteaptă trecerea convoiului ca să-l atace. Vor trece, 
deci, pe partea exterioară a zidurilor Avignonului. 

La Orgon, a fost construită o spânzurătoare. Un 
manechin în uniformă franceză pătată cu sânge 
atârnă în ştreang. 

„Asta este soarta tiranului!" strigă mulţimea. 

Napoleon stă impasibil. N-ar vrea să trăiască 
această ruşine, această neputinţă, să audă discursul 
pe care comisarul rus Şuvalov îl adresează mulţimii 
care înconjoară trăsura, pentru a o linişti. Au început 
să arunce cu pietre asupra vehiculului, să-l zgâlţâie 
strigând: „Moarte tiranului!" 

Eu, amenințat de cetățeni francezi şi apărat de un ofițer 
străin! 


Trăsura porneşte din nou, dar se opreşte la scurt 


timp. Un călăPAOLEO VE pE TOn Na NA LEV flăie 
de agenţi de la Paris, care vor să-l asasineze pe 
împărat. Se vorbeşte că sunt trimişi de către prinţul 
de Benevento. Este aşteptat un oarecare Maubreuil, 
care are misiunea de a recruta asasini şi de a 
organiza o ambuscadă între Aix şi Frejus. 

Talleyrand Gălbejitul îmi vrea moartea. 

Napoleon coboară din trăsură, îmbracă o 
redingotă albastră, îşi pune pe cap o pălărie rotundă 
şi îşi prinde o cocardă albă. Apoi încalecă. Va 
străbate aceste drumuri singur, trecând prin 
Lambesc, unde un grup îl ia la întrebări: „Unde este 
trăsura împăratului?" 

Face un gest vag, dând pinteni calului. 

Nu voi muri aşa, ca un animal hăituit. 

Galopează până la Saint-Cannat. 

Odinioară, aceste drumuri pe care le străbate îl 
duceau spre glorie. Se striga: „Trăiască generalul 
Bonaparte!" 

Acum, refuză mâncarea care i se pregăteşte de 
teama de a fi otrăvit, pentru că i se confirmă faptul 
că Maubreuil, agentul lui Talleyrand, ar fi pregătit o 
ambuscadă pe drumul spre Frejus. 

Trebuie să trăiască. Nu vrea să fie ucis de 
descreieraţi, de spadasini. îl priveşte pe generalul 
Roller. Va îmbrăca uniforma austriacului şi va urca în 
trăsura acestui comisar. în felul acesta, va dejuca 
planul asasinilor. 

La Saint-Maximin, îl cheamă pe subprefect. 

„Probabil că  roşiţi văzându-mă în uniformă 
austriacă", zice. „Aş veni în deplină siguranţă în 
mijlocul vostru, dacă în acelaşi timp aş aduce cu 
mine 6 ooo de oameni din Garda mea. Nu văd aici 
decât haite de fanatici care îmi ameninţă viaţa." 

Vrea să pornească mai departe fără zăbavă, să 
ajungă în departamentul Var, unde i se spune că 


304 MAX GALLO 

regaliştii nu găsesc decât ecouri slabe. Urcă în 
trăsură, priveşte cerul senin sub care a călărit de la 
Toulon la Nisa şi sub care a mers atunci când a 
debarcat la Frejus, venind din Egipt. 

Aceste amintiri îi provoacă greață. 

Se întâlneşte cu Pauline, care locuieşte în castelul 
Bouilledou, aproape de Lucea. 

Ea plânge în hohote. Nu vrea să-l vadă deghizat 
în ofiţer austriac. El îşi aruncă haina, îmbracă 
uniforma de vânător al Gărzii, o strânge în sfârşit în 
braţe pe cea mai frumoasă dintre surorile sale. 
Vorbesc încontinuu. Se întorc la origini, insula Elba 
este aproape de Corsica. Ea îi pune întrebări, însă 
când vorbeşte de Maria-Luiza şi de regele Romei, el 
nu răspunde nimic. 

Nu vrea să-i spună că se teme că nu-i va mai 
vedea niciodată. 

Pomenesc de fraţii lor, Jerome, Joseph, care, zice 
Pauline, intenţionează să plece în Elveţia, unde Louis 
ar fi ajuns deja. Mama lor a plecat împreună cu 
cardinalul Fesch la Roma, unde îl va găsi fără 
îndoială pe Lucien. Elisa e probabil la Bologna. 
Caroline... 

El face un gest. Nu vrea să i se amintească de 
soţia lui Murat, cea care cu siguranţă l-a împins pe 
regele Neapolelui la trădare. 

Pauline, cu ochii în lacrimi, spune că vrea să 
meargă şi ea în insula Elba, să trăiască alături de el. 
Pauline i-a rămas credincioasă, în timp ce aproape 
toţi l-au trădat. O îmbrăţişează. La capătul destinului 
său, îşi reîntâlneşte sora pe care o iubea cel mai 
mult. Ca şi cum nimic nu a putut schimba această 
realitate, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut în viaţa 
lor. 


Miercuri, 27 aprilie 1814, la ora 11, intră în hanul 


NAPQL - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 305 
Chapeau Rouge Si traiti 


Nu s-a schimbat nimic din acea lună octombrie 
1799, când, debarcând din Egipt, în sala aceasta 
intra un general cu trupul firav, dar hotărât, ars de 
soare, scăpat ca prin minune de fregatele englezeşti. 

lar astăzi, tocmai cu una dintre aceste fregate, pe 
care le vede prin fereastra camerei legănându-se în 
golf, va călători până în insula Elba. 

Dă ordin să-i fie urcate bagajele la bordul fregatei 
Undaunted. 

O corabie franceză ar fi trebuit să-i asigure 
transportul, dar încă nu a sosit, şi, la urma urmei, se 
simte mai în siguranţă la bordul unei nave englezeşti 
decât la al uneia autohtone, unde e posibil ca în 
echipaj să se fi strecurat asasini recrutaţi de contele 
de Artois sau de prinţul de Benevento. 

Face câţiva paşi pe cheiurile portului. Mulțimea îl 
priveşte cu respect. 

în cameră, rămâne timp îndelungat la fereastră. 
Marea. Atât de des i-a străbătut coastele. Când 
fregata va trece prin dreptul Corsicii, va recunoaşte 
oare parfumul insulei? 

Ar vrea să rememoreze toate astea împreună cu 
soţia şi fiul său. în compania lor, în aceste peisaje 
care îi aparţin, şi-ar putea găsi liniştea. 

începe să scrie. 

„Buna mea Luiza, 

Am ajuns la Frejus acum două ore. Am fost foarte 
mulţumit de starea de spirit a Franţei până la 
Avignon. însă după Avignon, i-am găsit extrem de 
porniţi împotriva mea. Toată stima pentru co 


misari, în NSȚRIERN - Hewa PRgePIArăANTAdUSYPi ARS şi 
pentru cel al Rusiei, transmite-i tatălui tău. 

Plec peste două ore spre insula Elba, de unde îţi 
voi scrie imediat ce ajung. Sunt sănătos, cât despre 
curaj, este la cota cea mai înaltă. Şi nu va slăbi decât 
la ideea că iubita mea nu mă mai iubeşte. Sărută- pe 
fiul meu. 

Prinţesa Pauline, care se află într-un castel la 
două ore de aici, este ferm hotărâtă să vină în insula 
Elba ca să-mi ţină companie, însă este atât de 
bolnavă, încât nu ştiu dacă va putea face ce-şi 
doreşte. 

O să-i am lângă mine pe marele mareşal Bertrand 
şi pe aghiotantul meu Drouot. 

Soţul tău fidel, 

Nap.“ 


Plecarea întârzie. îi cere colonelului Campbell, 
comisarul englez, să pregătească o fregată care s-o 
ia pe Pauline „peste 5 sau 6 zile şi s-o aducă în insula 
Elba". îi scrie apoi generalului Dalesmes, care 
comandă insula Elba. 

Ea va înceta să mai aparțină Toscanei şi va deveni 
teritoriul meu. Am ales steagul. Alb, tăiat pe diagonală de o 
bandă roşie marcată cu trei albine. 

„Date fiind circumstanţele care m-au determinat 
să renunţ la tronul Franţei", scrie el, „sacrificându-mi 
drepturile pentru binele şi interesele patriei, mi-am 
rezervat suveranitatea şi proprietatea insulei Elba şi 
a forturilor Portoferraio şi Porto Longone, lucru 
consimţit de către toate puterile... Binevoiţi a face 
cunoscut acest lucru locuitorilor, precum şi faptul că 
am ales insula lor ca loc de şedere luând în 
considerare firea lor primitoare şi clima plăcută. Le 
voi acorda o atenţie deosebită şi vor fi constant în 
centrul preocupărilor mele." 


La FontairiMBReZ0N AEM TRARRE EAA Uum 
impresionant de cărţi despre insula Elba, aşa încât 
are impresia că ştie absolut totul despre istoria sa. 

Merge prin cameră, se opreşte adesea în faţa 
ferestrei ca să privească marea. 

Va sta pe insula care a fost odată greacă şi 
romană, iar de pe acest pământ, Aithalia al grecilor, 
Ilva al romanilor, va putea zări coastele Corsicii. 

Ce destin curios are. De pe o insulă pe alta. 

Aceasta va fi pentru mine insula unde mă voi odihni. 

Vede intrând în radă fregata franceză. 

Căpitanul se prezintă la han în scurtă vreme, 
revendicând onoarea de a-l conduce pe împărat. 

Napoleon clatină din cap. Nu vrea să navigheze 
sub drapelul alb, zice el. 

„Atâta vreme cât tronul nu va fi susţinut decât de 
baionetele străine şi cât timp nu va fi acceptat la 
nivel naţional prin conduita sa şi prin opinia 
poporului, nu voi avea pentru regele Franţei nici 
stimă, nici consideraţie." 


Trebuie să aştepte să înceapă briza, iar această 
aşteptare îl apasă. întrebările nu contenesc să-l 
chinuie. Maria-Luiza şi fiul său vor veni oare? Când 
va păşi din nou pe pământul Franţei? 

Face câţiva paşi prin cameră, în această zi de joi, 
28 aprilie, şi, dintr-odată, îi vine greață, nu-l mai ţin 
picioarele, vomită. 

Ar putea muri aici, acum, singur. Trupul îi este în 
întregime scăldat într-o sudoare rece. Merge la 
fereastră. îşi mai revine cât de cât. 

îi scrie câteva rânduri Mariei-Luiza. 

„Timpul este frumos şi voi avea o traversare 
plăcută. Sper că eşti sănătoasă şi că vei avea curajul 
necesar. îmi va face o mare plăcere să te văd, pe 


308 MAX GALLO 
tine şi pe fiul meu." 

Oare îi va mai vedea vreodată? 

„Adio, buna mea Luiza. Te rog să-i dai un sărut 
tandru fiului meu şi să le transmiţi complimente 
doamnelor tale de onoare. 

Al tău cu totul. 

Soţul tău iubitor şi credincios. 

Napoleon." 


Cât de greu îi este să se smulgă din Franţa! 

Vântul este atât de slab, încât, după ce a urcat la 
bordul lui Undaunted, debarcă la Saint-Raphael. 

Este aplaudat. 

în fine, vineri, 29 aprilie 1814, catargele se umflă. 

Cel mai adesea stă la proră sau se plimbă pe 
punte. Priveşte cum se îndepărtează coastele 
franceze. Se ghemuieşte lângă bas- tingaj. îi spune 
lui Bertrand: 

— Nenorociţii de Bourboni se mulţumesc cu 
domeniile şi castelele lor, însă dacă poporul francez 
devine nemulţumit de lucrul acesta şi vede că nu 
există nicio încurajare pentru manufacturi, vor fi 
alungaţi în mai puţin de şase luni. 

— Şase luni? şopteşte Bertrand. 

Nu-i răspunde. 

îşi petrece noaptea pe punte, în aerul încărcat de 
miresmele vegetației insulare. 

Este duminică, 1 mai, şi iată Ajaccio, la o 
aruncătură de ghiulea. Trecutul răsare precum o 
Atlantidă. Stă cu privirea aţintită vreme îndelungată 
asupra cheiurilor portului şi asupra fortăreței. Aici i-a 
lansat destinul primele provocări, de-aici au început 
să se rostogolească zarurile. 

Vasul încetineşte în dreptul portului Calvi. 

Are impresia că se simte mai bine în trupul său de 
când respiră acest aer, de când vede culorile, 


muntele corsilARPLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 309 


în sfârşit, marţi, 3 mai 1814, fregata ancorează în 
rada portului Portoferraio. îşi dă jos de pe cap boneta 
de marinar pe care o purta. îşi pune bicornul. Poartă 
uniforma vânătorilor călări ai Gărzii imperiale, pe 
care străluceşte steaua Legiunii de onoare şi 
decorația coroanei de fier a regelui Italiei. 

Este în continuare soldat şi suveran. 


Partea a sasea 


Toată Franța mă regretă 


si mă vrea înapoi 
4 mai 1814-28 februarie 1815 


22 


Este miercuri, 4 mai 1814, ora 14. Se apropie de 
parapet, înaintând în mijlocul marinarilor de pe 
Undaunted, care îl salută, cu săbiile de abordaj 
ridicate. Mai cuprinde cu privirea încă o dată rada 
portului, dominată de o faleză abruptă. Pe cheiurile 
din Portoferraio, zăreşte mulţimea de oameni, 
uniformele micii garnizoane din capitala insulei Elba. 
Briza aduce la răstimpuri dinspre uscat zgomote de 
voci, sunetele clare ale unei fanfare. 

Deodată, pe deasupra forturilor Stella şi Falcone, 
cărora le cunoaşte poziţia şi le ştie amplasamentele, 
se ridică fuioare albe de fum. Exploziile se aud una 
după alta. între forturi, distinge câteva mori în ruină 
care domină oraşul şi marea. 

Acolo este locul unde s-a gândit să-şi stabilească 
reşedinţa, în această zonă Mulini, de unde va putea 
să observe orice mişcare dinspre uscat sau dinspre 
mare. 

Dă ordin să fie înălţat drapelul noului stat la pupa 
ambarcaţiunii care îl va conduce la chei. 

Coboară încet scara de bord, şoptind: „lată-mă 
găzduit cu toate drepturile, aceasta va fi insula 
odihnei." 


Stă în picioare în mijlocul bărcii. îi pare că se 
apropie de unul dintre oraşele corsicane ale 
copilăriei sale, cu casele cu arcade, cu faţade sobre 
ce se înşiruie în amfiteatru deasupra cheiurilor. 


286 MAX GALLO 

Aici, se simte acasă. 

însă ea, Maria-Luiza, dacă se va întâmpla să poată şi să 
vrea să părăsească continentul împreună cu fiul meu, cum va 
putea să trăiască aici ? 

Sare pe chei. 

Ce e cu mascarada asta? Pe un platou de argint, i 
se prezintă cheile oraşului. Este invitat să ia loc sub 
un baldachin din hârtie lucioasă în vârful căruia sunt 
aplicate albine din carton. 

A intrat în toate oraşele importante de pe 
cuprinsul Europei. A văzut Moscova arzând. A fost 
încoronat la Notre-Dame. lar acum, se vede păşind 
spre altarul unei bisericuțe, în timp ce pe străduţele 
înguste lumea strigă, îl aplaudă în răpăit de tobe şi în 
mirosul insuportabil de gunoaie, de scursori, în timp 
ce mirosul de excremente pluteşte până la biserica 
parohială pe care tocmai au decre- tat-o catedrală. 

îi răspunde în doi peri monseniorului Arrighi, un 
corsican care afirmă că e văr cu Bonaparţii. 

Dă semne de nerăbdare. Vrea să se retragă la 
primărie, unde se va stabili pentru un timp. Gloata 
tropăie, strigând în faţa clădirii. Şi duhoarea este 
impregnată peste tot. 

Le va cere locuitorilor să nu-şi mai deverseze 
fecalele în stradă. Va impune legi pentru respectarea 
igienei în insulă. 

Dacă va veni cu fiul meu, unde va locui ? 

îi dă câteva ordine lui Marchand, valetul său de 
cameră, lui Rathery, secretarul. Vrea, începe el să le 
explice generalilor Drouot şi Cambronne, precum şi 
lui Bertrand, marele mareşal al Palatului... 

Se întrerupe, repetă: „Al Palatului." 

Vrea, zice reluând fraza, ca eticheta să fie 
respectată ca la Tuileries sau la Saint-Cloud. Va numi 
şambelani. Bertrand va supraveghea toţi aceşti 


demnitari rechAPAțrON tea SUPRA PI e VIE ai lei, 
va organiza dineuri şi baluri cu soțiile lor. Va trece în 
revistă garda de îndată ce aceasta va fi debarcat. lar 
a doua zi, în zori, va începe vizitarea insulei. 

Deocamdată, să fie lăsat singur. 

Scrie: 

„Buna mea Luiza, 

Am petrecut pe mare patru zile calme, nu am 
avut niciun disconfort. Am ajuns în insula Elba, care 
este foarte frumoasă. Locuinţele de-aici însă lasă de 
dorit. în câteva săptămâni, voi face schimbările care 
se impun. Nu am veşti de la tine. Este chinul meu de 
toate zilele. Sunt sănătos tun. 

Adio, iubita mea, eşti departe de mine, dar 
gândul meu este la Luiza mea. Un sărut tandru 
pentru fiul meu. Al tău cu totul. 

Nap.“ 


Se întinde pe pat. Aude zgomotul mării. îşi 
regăseşte copilăria şi tinereţea. Se simte plin de 
energie. 

Zorile îl găsesc galopând deja în aerul proaspăt 
de mai şi, pe măsură ce se depărtează de 
Portoferraio, pe drumurile pietroase şi înguste săpate 
în pantele muntelui, recunoaşte miresmele acestei 
vegetaţii care îi aduce aminte de Corsica. 

Ajunge la Rio Marina. Solul este roşu. Galeriile 
minelor de fier se adâncesc în faleză. Vrea să 
cunoască cantităţile produse, beneficiile realizate, 
impozitele plătite. Chipul administratorului minelor îi 
pare cunoscut. împrejurările i-au readus de atâtea ori 
în calea sa oameni pe care i-a cunoscut cândva, 
încât nu se mai miră că omul, pe numele său Pons, 
de l'Herault, a participat la asaltul Toulonului alături 
de el. însă, zice Pons cu mândrie, a rămas re- 


288 MAX GALLO 
publican, iacobin. 

„Eu nu pretind decât fidelitate Franţei", zice 
Napoleon. 

Se îndepărtează. Omul acesta este demn de 
încredere, deoarece nu a fost la curte în momentele 
lui de glorie. 


Merge mai departe, străbate drumurile. 

Va trebui să deschidă drumuri noi. Aici, în această 
vâlcea de la San Martino, plantată cu viță-de-vie, va 
construi o clădire pe care o va folosi ca reşedinţă de 
vară şi adăpost de vânătoare. Locul este liniştit şi 
umbros. De pe înălţime se vede marea. 

Acolo, la Mulini, va fi palatul. 

Napoleon vine zilnic să urmărească lucrările. 
Pune să se sape un tunel în faleză prin care se poate 
ajunge la o mică esplanadă, 


de288 4% G4e0 deschide privirii Portoferraio. în felul 
acesta poate să plece de la Mulini fără să treacă prin 
oraş. Şi, având la dispoziţie câţiva oameni devotați, 
poate să se apere de orice incursiune ostilă. 

Câteodată, privind o hartă a insulei sau admirând 
panorama de pe esplanada de la Mulini sau chiar de 
pe vârful Monte Giove pe care s-a căţărat pe o 
potecă de catâri, exclamă: „Eh, e cam mică insula 
mea!“ 

îi ia drept martori pe Bertrand sau pe Drouot, sau 
chiar pe Peyrusse, fostul trezorier al coroanei pe care 
l-a numit ministrul său de Finanţe. Doar 233 de 
kilometri pătraţi şi vreo câteva mii de locuitori! 

Pe când, odinioară, el a fost împărat peste cea 
mai mare parte din Europa, egalul lui Carol cel Mare! 
A condus o armată de multe sute de mii de soldaţi 
aparţinând tuturor naţiunilor, iar acum are sub 
comandă 1600 de oameni, iar printre ei doar 675 de 
gre- nadieri ai Gărzii, 54 de polonezi din cavaleria 
uşoară, un batalion recrutat pe loc şi un batalion de 
corsicani care nu se bucură deloc de încrederea lui, 
pentru că sunt, fără îndoială, spioni, duşmani, poate 
asasini care s-au strecurat printre ei. 

însă peisajul îl încântă. 

Dincolo de Monte Giove, descoperă, în mijlocul 
unei păduri de castani, o capelă şi o colibă, schitul 
Madonei, un loc de pelerinaj. Urcă treptele săpate în 
piatră şi este răpit de splendoarea panoramei. La 
apus, zăreşte Corsica, insula mea, insuliţa Capraia, 
insula lui Monte Cristo şi toată coasta insulei Elba 
care se detaşează pe cerul albastru strălucitor al 
Mării Tireniene. 

Se aşază. Chiar ar putea să trăiască aici. 

Decide să-şi petreacă în load acesta zilele foarte 


290 MAX GALLO 

călduroase. Alege o odaie în care stătuse pustnicul. 
Un grup de grenadieri îşi va instala bivuacul puţin 
mai jos de colibă. Generalul Drouot va ocupa cealaltă 
odaie. Şi dacă Doamna Mamă va veni aici, aşa cum 
s-a exprimat, va locui într-o casă din satul Marciana 
Alta, situat la câteva sute de metri mai jos pe Monte 
Giove. 

Câteva zile îi sunt de-ajuns pentru a lua în 
posesie un teritoriu, noul meu spaţiu. Sâmbătă, 21 mai, 
se mută la Mulini. încăperile miros încă a vopsea şi a 
ipsos, însă trebuie să-şi reia cât mai curând viaţa 
ordonată. 

Se trezeşte înainte de ivirea zorilor, citeşte, 
dictează. 

„Duminică se va arbora pavilionul insulei în toate 
comunele şi se va organiza un fel de serbare." 

„Se va transmite intendentului nemulţumirea 
mea cu privire la murdăria de pe străzi." 

„Doresc să suporte comuna cheltuielile unui bal 
pe care îl va da în piaţa publică, unde se va construi 
o sală din lemn, şi la care sunt invitaţi ofiţerii Gărzii 
imperiale. în preajma acestei săli, se vor amplasa 
orchestre pentru ca soldaţii să danseze şi se va avea 
în vedere să fie amplasate câteva vedre de vin 
pentru ca să aibă de băut..." 

Se opreşte. 

Răsare soarele. Merge la esplanadă, cercetează 
cu băgare de seamă orizontul şi golful Portoferraio. 
Zăreşte bricul /nconstant, goele- ta Caroline, alte 
ambarcaţiuni mici, două feluci, Mouche şi Abeille, un 
chebek!, Etoile, care constituie flota sa. Corsica se află 
la numai 50 de kilometri distanţă, portul Piombino la 
mai puţin de 20, Livomo este aproape, coasta 
franceză la trei sau patru zile de navigat. 


| Ambarcaţiune arabă cu trei catarge, vele şi vâsle. 


Nu-şi poatiAeztibi SVAR TIB P'AN cet rțăWez8Brin 
intermediul lor, el poate şti ce se petrece în Franţa, 
în Europa. Dacă vrea, poate să părăsească insula. 

Alungă gândul. 

însă trebuie să ştie ce schimbări au loc în Franţa 
şi în Europa. Vrea să primească ziare englezeşti. Le 
Journal des debats, Le Nain Jaune. Are de gând să 
stabilească o reţea de corespondenţi şi informatori. 

Toate astea trebuie înfăptuite cât mai repede cu putință, 
având în vedere că primele scrisori primite anunţă că Ludovic 
al XVIII-lea l-a ales ca ministru de război pe generalul Dupont, 
ofițerul care capitulase 
la Baylen! O insultă pentru mine, pentru armată. lar Dupont 
se răzbună. Concediază 100 ooo de soldați, reduce la 
jumătate solda pentru 12 ooo de ofițeri, în timp ce Ludovic al 
XVIII-lea organizează o paradă, înconjurat de suveranii ale 
căror armate ocupă Parisul! 


La ora 7, când soarele este deja sus, se înapoiază, 
ia un mic-de- jun uşor, uneori mai aţipeşte, citeşte 
ziarele, scrie din nou. 

„Buna mea Luiza, 

Generalul Koller care m-a însoţit până aici şi de 
care am fost extrem de mulţumit se întoarce; îi 
încredinţez această scrisoare. Te rog să-i scrii tatălui 
tău să facă ceva în semn de recunoştinţă pentru 
acest general care s-a purtat impecabil cu mine. 

Supraveghez lucrările de amenajare a unei 
locuinţe destul de confortabile, amplasate intr-o zonă 
cu aer foarte curat, care va avea şi o grădină. Sunt 
perfect sănătos, insula este sigură, lipsită de pri- 
mejdii, localnicii par oameni buni şi regiunea este 
atrăgătoare. îmi lipseşte faptul că nu am veşti de la 
tine, să ştiu că eşti bine, sănătoasă. N-am mai primit 
nicio scrisoare de la corespondenţa pe care mi-ai 


292 MAX GALLO 
trimis-o şi care m-a găsit la Frejus. 

Adio, iubito, sărută. pe fiul meu şi nu te îndoi 
niciodată de al tău Nap." 


Rămâne o clipă abătut. 


Tăcerea  Mariei-Luiza, privarea de informaţii 
legate de soarta fiului său, această cruzime barbară 
cu care îl izolează de familia lui îl revoltă şi îl 
amărăşte. 

Ce vor ei? Bourbonii, austriecii? 

Are deja informatori care afirmă că în anturajul lui 
Ludovic al XVIII-lea şi al contelui de Artois se pun la 
cale planuri de răpire, de asasinare a lui. Doar au 
celebrat la Paris, prin slujbe solemne, amintirea lui 
Cadoudal, a lui Pichegru şi chiar a mareşalului 
Moreau! 

Generalul Dupont l-a numit guvernator al Corsicii pe 
cavalerul de Bruslart, un şuan, un complice de-al lui 
Cadoudal, un om care a dus 


un război aeMĂOEP NU TARE N ANTE RNA Pa: 
care visează, după câte se spune, să mă asasineze. 

Chiar şi aici îi incomodez. Eu reprezint o altă Franță, de 
vreme ce Ludovic al XVIII-lea a constituit o Casă militară 
compusă din emigrați care au servit cu toții în armate străine! 
Ce pot crede soldaţii mei despre lucrul acesta, despre acest 
ordin al Legiunii de onoare condus de un om care a luptat cu 
ei, aflându-se în tabăra duşmanilor lor! 


Vrea să alunge aceste gânduri şi călăreşte seară 
de seară în tovărăşia unui ofiţer de ordonanţă, pe 
drumurile din insulă, inspectând forturile, ducându- 
se la Marciana Marina sau la Marina del Campo, 
porturi situate la distanţă de Portoferraio. 

Trebuie să aibă activitate, să fie în mişcare. 
Acordă audienţe în fiecare după-amiază. Are nevoie 
să vadă oameni, să simtă pulsul vieţii insulei şi al 
oamenilor, să primească oaspeţi, adesea englezi, 
care îl vizitează respectuoşi, îi pun întrebări. 

Citeşte mirarea pe chipurile acestor membri ai 
Parlamentului de la Londra, Fazakerley şi Vemon, 
care au intrat acum în grădina de la Mulini. Activitatea 
febrilă a acestui „palat", eticheta, uniformele 
împodobite cu  fireturi, mulţimea de servitori, 
aproape o sută, grenadierii care fac de gardă, Curtea 
reconstituită astfel îi surprinde. Napoleon se întreţine 
cu ei timp îndelungat, cu tonul detaşat al unui 
cronicar. Şi pe bună dreptate, campaniile sale, opera 
sa nu fac parte deja din istorie? 

— Voiam să înfăptuiesc lucruri importante pentru 
Franţa, zice, dar mereu am spus că am nevoie de 20 
de ani ca să-mi desăvârşesc sistemul. 

Se ridică, îi conduce spre esplanadă. 

— în Franţa, zice, coada este bună, dar capul, 


294 MAX GALLO 

prost. în Anglia, capul este bun, coada, mediocră. 
Anglia joacă astăzi rolul principal, dar îi va veni 
rândul; va cădea la fel cum au căzut toate imperiile. 
însă Franţa nu e secătuită. Dintotdeauna i-am mena- 
jat resursele, am luat soldaţi din Germania, Italia, 
Spania ca să scutesc Franţa, am cerut contribuţii de 
peste tot, în acelaşi scop. 

Veţi fi văzut numeroşi tineri în provincii, agricultură 
ameliorată, manufacturi prospere. 

lar aici, în insulă, vrea să schimbe obiceiurile. A 
introdus cartoful, a pus să se planteze castani pe 
pantele nordice ale colinelor şi măslini şi viță-de-vie 
pe pantele expuse către sud. Deschide căi de acces, 
obligă fiecare locuitor să-şi facă latrină proprie. 

„Acţionez, transform", zice el. 

Le arată reşedinţa de la Mulini, „cetatea" sa. Nu 
este un palat, dar ce contează? 

„Eu m-am născut soldat; am domnit 15 ani, am 
coborât de pe tron. Ei bine, atunci când ai 
supravieţuit nenorocirilor omeneşti, numai un laş n- 
ar putea să le suporte. Deviza mea, aici? Wapoleo 
ubiscumquefelix|“ 


După încheierea audienţelor, călăreşte din noi pe 
poteci. Vânează, iar la apusul soarelui merge la 
schitul Madonei, la Monte Giove, pentru că liniştea 
pădurii de castani şi aerul tare de pe culme îl 
relaxează. Rămâne aşa vreme îndelungată, 
contemplând apusul soarelui şi Corsica profilându-se 
pe orizontul roşiatic. Apoi îşi petrece noaptea în 
odaia din schit. 

într-o dimineaţă, generalul Bertrand vine cu veşti. 
A sosit Doamna Mamă. E mânioasă, explică 
mareşalul Palatului, că nu a fost întâmpinată la 
Portoferraio de către împărat. 


Are emoţii "MASA s YEMANG EDP BeAT SOTSA 23% în 
primele sale clipe din viață de pe cealaltă insulă, 
care este estompată de soarele dimineţii. 

Dă fuga s-o vadă. Este în sfârşit în faţa lui, în 
rochia-i lungă neagră, ţeapănă şi severă, mereu 
precum o fărâmă de stâncă neagră, mai împuţinată, 
cu ceva mai multă nelinişte în privire, cu părul alb. 
Se oglindeşte în ochii ei. Ea trebuie că-şi aminteşte 
de copilul, de bărbatul tânăr, de împărat, şi vede 
acum un om care va împlini 45 ge ani în câteva zile 
şi care s-a îngrăşat intr-atât, În- ` mapoleo ubiscumque felix, 
„Napoleon se simte bine oriunde" (lat. în original). 
cât a devenit scurt şi rotofei, masiv, aducând cu o 
minge, cu părul lui rar. 

O îmbrăţişează, o instalează în cea mai frumoasă 
casă din Portoferraio şi în fiecare seară coboară de la 
Mulini să se întâlnească cu ea. Se plimbă cu trăsura 
împreună, aşezaţi unul lângă altul, apoi se aşază la 
Mulini pe terasă. Joacă amândoi reversi. Ea 
manevrează cărţile cu dexteritate, însă el nu poate 
admite ca ea să câştige. Aşa că trişează. Numără 
punctele. Şi are câştig de cauză. 

Se lasă oare păcălită? 

Se ridică, o conduce înapoi acasă. îi place vocea 
ei puţin răguşită care şopteşte: Addio, mio carofiglio. 

Uneori, invită notabilii insulei la câte o serată. 
Trece de la unul la altul, se înclină în faţa femeilor 
care, timide, încearcă cu stângăcia unei eleganţe de 
împrumut să facă o reverență. 

Este un mod de viaţă. Este viaţa lui de-acum 
înainte. 

Dar când rămâne iarăşi singur tristeţea îl strânge 
de gât. Nu regretă nici apartamentul imperial, nici 
bogăţiile de la Tuileries, nici chiar femeile frumoase 


296 MAX GALLO 
care i se ofereau. însă are o soţie şi un copil. Ce 
valoare are viaţa dacă până şi asta i se interzice? 

Nu a primit decât o scrisoare de la Maria-Luiza. îl 
anunţă plecarea ei la Aix-les-Bains. Turbează de 
furie. însă trebuie să se stăpânească, să încerce s-o 
convingă, chiar dacă ea este înconjurată de toţi 
aceia care vor s-o îndepărteze de el, să-i răpească 
fiul. 

„Cred“, scrie el, „că trebuie să faci tot posibilul să 
vii în Toscana, unde sunt ape la fel de bune şi pentru 
aceleaşi afecţiuni ca şi acelea de la Aix din Savoia. 
Soluţia aceasta ar avea toate avantajele. Eu aş primi 
mult mai des veşti despre tine, tu vei fi mult mai 
aproape de Parma, vei putea avea fiul lângă tine şi 
nu vei da nimănui motive de îngrijorare. Voiajul la 
Aix nu are decât inconveniente. Dacă această 
scrisoare te mai prinde, nu sta decât un sezon şi vi- 
no, pentru sănătatea ta, în Toscana. 

Eu sunt sănătos, sentimentele mele pentru tine 
sunt aceleaşi, iar dorinţa mea de a te vedea şi de a-ţi 
demonstra cele spuse este foarte mare. 

Adio, buna mea prietenă. Un sărut drăgăstos 
pentru fiul meu. Al tău cu totul, 

Nap.“ 


Căldura verii îşi intră în drepturi. Ritmul 
activităţilor încetineşte. Urcă deseori la schitul 
Madonei de pe Monte Giove şi nu mai coboară decât 
la sfârşitul zilei ca să-şi vadă mama, găzduită în satul 
Marciana Alta. 

Citeşte ziarele care ajung până la Piombino şi pe 
care navele le descarcă în pachete la Portoferraio. 
The Morning Chronicle Şi Le Journal des debats sunt cele 
mai interesante. Mai primeşte informaţii directe 


despre ce se îNB?hi Să 1NEHPH PE PI MA TEEF la 


Paris, sau prin scrisori destinate soldaţilor Gărzii, 
cărora le-a cerut să i le comunice. 

Este indignat. Au fost de-ajuns câteva săptămâni 
pentru ca Bourbonii să-şi arate adevărata faţă. 

N-au înțeles nimic din noua Franţă căreia i-ampus bazele! 
Mareşalul Soult, ducele meu de Dalmatia, ca să le facă pe 
plac, vrea să ridice un monument pentru glorificarea şuanilor. 

Lansează o subscripţie publică pentru „martirii de la 
Quiberon! “! lar preoții, ca şi aristocrații, repun în discuţie 
vânzarea bunurilor naţionale! Ce-orfi gândind toţi ceilalţi, 
țărani, burghezi, care au cumpărat terenuri, case ale nobililor 
şi bunuri ecleziastice? 

Are un sentiment de dezgust. Aceste ziare sunt 
pline de mizerii la adresa lui. Este acuzat de relaţii 
incestuoase cu Pauline, deoarece s-a aflat că aceasta 
a petrecut două zile pe insulă! Se spune chiar că 
este atinsă, ca şi el, din pricina lui, de „boala viciului" 
şi că trebuie tratată pentru această deviere. El însuşi 
ar fi dement din cauza acestei boli venerice! 


| Bătălia de la Quiberon (16-21 iulie 1795), dintre emigraţii regalişti 
debarcaţi de pe nave englezeşti, cărora li s-au alăturat şuanii conduşi 
de Georges Cadoudal, şi armata republicană, care s-a soldat cu 
înfrângerea zdrobitoare a regaliştilor şi în urma căreia republicanii au 
luat în jur de 6 000 de prizonieri, dintre care 748 au fost împuşcaţi. 


E scârbit AMAUNET RVA AT A Sire stă 
reprezentat pe cale să „vomite" ce a înghiţit: ţări, 
tronuri, bunuri, bogății, fiind considerat bolnav în 
ciuda „băilor de sânge" în care se cufundă! 

Cei care îl calomniază astfel, atât de josnic, în 
viaţa lui privată, nu pot decât să dorească să-l ucidă 
şi îl înconjoară de spioni. 

Tresare când aude că Talleyrand Gălbejitul, 
prinţul de Benevento, a aranjat în aşa fel ca la 
Livomo, situat la distanţă de numai cinci ore pe mare 
de Portoferraio, să fie numit consul al Franţei 
cavalerul Mariotti. îşi aminteşte de acest corsican 
care era prefect de poliţie la Lucea în slujba prinţesei 
Elisa şi care apoi a trădat-o pe suverană, instigând 
garnizoanele din principat în favoarea Bourbonilor. 

Talleyrand, care a încercat deja să mă asasineze prin 
Maubreuil, se gândeşte oare să mă ucidă aici, deoarece 
presimte ce vor gândi francezii în câteva luni ? 

Cu cavalerul de Bruslart guvernator al Corsicii şi cu 
Mariotti la Livomo, Bourbonii mă atacă din două direcții. Vor 
neapărat să mă termine. Nu varsă renta de două milioane de 
franci fixată prin tratat, îmi doresc moartea, asta vor! 


Trebuie, aşadar, să mă lupt, să-mi organizez propria 
rețea, să trimit spioni în Italia să culeagă informaţii pentru ca 
să mă pot apăra, să acţionez. 

lar pentru asta voi urmări evoluția opiniei publice, voi citi. 

Şi, pe neaşteptate, câteva rânduri în Le Journal des 
debats care îl fac să se cutremure. Ziarul este de mai 
multe săptămâni deja, dar decesul pe care îl anunţă este 
pentru mine cel de astăzi, din plină vară a anului 1814. 

Josephine a murit în 29 mai. 

Rămâne încremenit. Nu iese din casă două zile. 

îşi revede viaţa, toată viața mea legată de a ei. 

A uitat ce a citit, textul care însoţeşte anunţul 


morţii sale: NAEPLEŞIN -AMURE ORANIE AAAG la 
Malmaison pe ţarul Alexandru, pe împăratul Austriei 
şi pe regele Prusiei; că aceşti suverani au dansat cu 
ea, că a dat dineuri în cinstea lor, că i-a prezentat pe 
Hortense 

şi pe Eugene ţarului pentru ca acesta să-i recomande 
lui Ludovic al XVIII-lea. 

Este adevărat că a făcut toate astea, dar acum e 
moartă. A suferit din pricina lui, chiar dacă el 
încercase mereu s-o protejeze, chiar dacă ea îl 
trădase deja de mai multe ori. 

îl lasă pe Bertrand să intre. îi spune: „Sărmana 
Josephine, acum este foarte fericită." 

Apoi, ca pentru sine, adaugă: „în general, 
Josephine m-a făcut fericit şi s-a dovedit a fi în mod 
constant prietena mea cea mai drăgăstoasă. De 
aceea, îi păstrez cele mai duioase amintiri şi cea mai 
vie recunoştinţă." 

Oftează, iese pe esplanadă pentru prima oară 
după două zile. Priveşte spre orizont. 

„Era supusă, devotată, de asemenea 
îndatoritoare, şi punea aceste înclinații şi aceste 
calităţi în rând cu abilitatea politică a sexului ei." 


Se duce să se plimbe singur pe cărarea ce domină 
marea. 

Se apropie ziua de 15 august 1814, împlineşte 45 
de ani. 

Josephine şi atâţia alţii au murit. El pentru ce 
trăieşte? 

îşi întâmpină mama şi invitaţii, notabilii din insulă, 
în casa de la Mulini. Toţi îl felicită de ziua lui 
aniversară. El însă este sobru, tăcut. Se cuvine totuşi 
să-şi prezinte omagiile doamnelor din insulă, soţiei 


ma?eWAW RALLPalatului, contesa Bertrand. lar după 
câteva momente, se duce la pian, exersează câteva 
note. Este maniera de a-i anunţa că se retrage în 
apartamentele sale, câteva camere modeste şi o 
baie. Deasupra căzii a pus să se monteze un mozaic 
roman reprezentând o femeie lascivă. 

De ce este singur? 

„Buna mea Luiza, 

Ţi-am scris de multe ori. Presupun că ai făcut 
acelaşi lucru, cu toate că nu am primit niciuna dintre 
scrisorile tale, în afară de cea de după plecarea ta 
din Viena, câteva zile mai târziu. Nu ştiu nimic 
despre fiul meu. Această atitudine este crudă şi 
lipsită de noimă. 

Doamna Mamă este aici şi se simte bine. Are 
toate condiţiile. Eu sunt sănătos. Locuinţa ta este 
pregătită şi te aştept în septembrie la culesul viilor. 

Nimeni nu are voie să se opună călătoriei tale. Ţi- 
am mai scris în această privinţă." 

Dar dacă ca c cea care refuză să se întâlnească cu mine? 
Este atât de slabă, atât de influenţabilă, probabil că lumea din 
Viena a dus-o de nas. 

Continuă: 

„Vino. Te aştept cu nerăbdare.  Cunoşti 
sentimentele mele pentru tine. Nu mă mai întind cu 
scrisul, deoarece e posibil ca această scrisoare să 
nu-ţi  parvină. Prinţesa Pauline va fi aici în 
septembrie. 

Este ziua ta de nume. Ţi-o doresc cât mai plăcută. 
Plânge-te de tratamentul la care eşti supusă, care 
împiedică o femeie şi un copil să-mi scrie. Această 
conduită este abjectă. 

Addio, mio bene. 

Nap." 


23 


Resimte nevoia de a se izola, departe de căldura şi de zgomotele 
țărmului mării. Pleacă de la Mulini şi se instalează la schitul Madonei, 
cutreierând adesea pantele de pe Monte Giove. Uneori, stă ore în şir 
pe platforma stâncoasă de unde poate cuprinde întreg peisajul. 
Corsica se învăpăiază la apusul soarelui. Insuliţele Capraia şi 
Montecristo sunt asemeni unor diamante negre montate pe discul de 
argint al mării. 

Seara, coboară pe drumul de catâri până la casa din Marciana Alta 
unde locuieşte mama sa. 

Iat-o, aşezată în grădină, cu spinarea dreaptă, fixă precum axa vieţii mele 
care, după atâtea ocolişuri, se încheie aici, cu ea, în peisajul insular al copilăriei 
mele. 

Şade tăcut şi o priveşte. 

Ea pune când şi când câte o întrebare scurtă. însă niciodată nu 
pomeneşte de Maria-Luiza şi de fiul meu. Vorbeşte de fraţi şi de surori. 
Lucien e stabilit la Roma. Ea îi scrie. îi spune că are o topitorie şi că ar 
vrea să cumpere minereu de fier din Rio Marina. Jerome este la Triest, 
Elisa s-a refugiat la Bologna şi poliţia austriacă îi supraveghează. Louis 
este la Roma împreună cu unchiul său, cardinalul Fesch. Joseph s-a 
instalat pe malul lacului Leman, pe domeniul său de la Prangins. El 
scrie, transmite informaţii prin intermediul mesagerilor. Anunţă că 
Bruslart recrutează o bandă de asasini corsicani cu misiunea de a 
descinde în insula Elba şi de a-1 ucide pe împărat. 

Napoleon tace şi ascultă. Ea ar vrea să reînnoade legăturile de 


302 MAX GALLO 
familie dintre toţi copiii ei. Repetă că Pauline trebuie să sosească de la 
Neapole. Aduce vorba de Caroline, încearcă s-o disculpe, pledează 
pentru Murat. 
El ascultă, încuviinţează. S-ar putea să aibă nevoie de Murat. 
Regele Neapolelui l-a trădat, însă oamenii slabi sunt influenţaţi de 
împrejurări. 


Se întoarce la schit şi începe să scrie. 

„Buna mea prietenă, 

Mă aflu intr-un schit, la 1200 de metri deasupra mării, în mijlocul 
unei păduri de castani, şi am în faţa ochilor toată Mediterana. Doamna 
Mamă este în sat, la 300 de metri mai jos. 

Locul acesta este încântător. Sunt sănătos, îmi petrec o parte a 
zilei la vânătoare. 

îmi doresc foarte mult să te văd, pe tine şi pe fiul meu. Va fio 
plăcere pentru mine să-l văd pe Isabey. Are aici peisaje extraordinar 
de frumoase pe care să le deseneze. 

Adio, buna mea Luiza. Al tău cu totul, 

Nap." 


Priveşte în jur. Soarele intră prin fante largi, orbitoare, în odaie. 
Afară, câţiva grenadieri târăsc pe platformă un catâr care a murit în 
timpul nopţii. 

Observă toate astea şi schimbarea luminii la orizont. 

Câteodată are impresia că toate lucrurile sunt la fel, că energia 
necesară pentru a instala o pompă în grajd ca să-i ferească pe catâri 
de înec este aceeaşi ca pentru pregătirea unei bătălii. 

El este în aşa fel croit încât să vadă tot, să vrea să facă ordine, şi 
nu poate accepta confuzia, haosul, trândăveala. 

„Domnule conte Bertrand", scrie el, „am nevoie de trei jaluzele 
pentru ferestrele din camera mea. Trebuie trimise trei perdele pentru 
camera Doamnei, suporturile sunt montate, de asemenea mai 
trimiteţi-ne felinare, cleşti, lopeţi... 

Cred că v-am cerut să-i scrieţi prinţesei Pauline să nu aducă cu ea 


vreun pianist, ci doYAPOLFPNC AM PRERORBLIPIN SEÂNTAELEWin?3teaţă bună, 
deoarece aici avem un violonist bun şi un pianist bun.“ 

Se opreşte din scris. 

Oare poate să-şi sfârşească viaţa aici? Sub ameninţarea asasinilor, 
în sărăcie, căci nu mai primeşte nimic din renta care i se cuvine, în 
vreme ce „sunt regretat şi dorit de toată Franţa" deja! 

Ştie că soldaţii din toate cazărmile au sărbătorit, în ciuda con- 
semnelor primite, ziua de Saint-Napoleon şi că au călcat în picioare 
cocarda albă. 

Priveşte peisajul. Uneori, i se pare că platforma stâncoasă are 
forma unui vultur cu aripile desfăşurate. 


în noaptea de 1 septembrie este trezit. | se raportează că un vas şi- 
a aruncat ancora în golful Portoferraio, însă nu la chei, ci la adăpostul 
unui golfuleţ, la distanţă de port. 

Se îmbracă la repezeală, dă ordin să-i fie înşeuată iapa albă şi 
coboară pe cărare până la pasul Procchio. Vede în depărtare sosind 
cavalerişti, o trăsură, doi catâri care se mişcă alene. 

Ştia că Maria Walewska vrea să-i facă o vizită şi îşi dăduse acordul 
prin fratele ei, maiorul polonez Teodor Walewski. însă acum, că o 
aşteaptă, mergând în întâmpinarea trăsurii, e cu sufletul îndoit. Poate 
că a cedat pe moment, fără să reflecteze îndeajuns. Dacă spionii 
austrieci află de venirea Măriei Walewska, vor folosi prilejul împotriva 
lui, iar împărăteasa va avea un pretext sau un argument. 

Şi totuşi, pe cât e de nerăbdător, pe atât e de emoţionat. De ce să-i 
fi refuzat această vizită unei femei pe care nu a primit-o la 
Fontainebleau în ajunul abdicării sale, care pe deasupra este şi mama 
unui copil al lui? Nu a sacrificat destul din motive politice? 

Trăsura se opreşte. Ridică felinarul. îi vede - ea, în toată splen- 
doarea unei femei de 30 de ani, iar el, Alexandru, copilul, cu bucle 
blonde, ca regele Romei, şi cu acest profil care îmi seamănă. 


Se aşază IPOE Uh. NSUAETERUL AA FÂN mENA3PAai 
atins-o. 

îi ia mâna, apoi mângâie capul copilului. Este 
cuprins de o emoție intensă, dar, în acelaşi timp, şi 
de-acum va fi aşa mereu, el nu mai este prezent cu 
totul în dorinţă, în afecţiune, în întrebările pe care le 
pune copilului somnoros. 

Se aude şi se vede pe sine însuşi. Este martor la 
ceea ce face şi spune. 

Ea îi pune întrebări cu glasul ei melodios cu 
accent polonez, iar el se simte învăluit în amintiri. îşi 
strânge fiul la piept, îl ia în braţe ca să-l ducă până la 
schit, unde a pus să se pregătească camerele, 
urmând ca el să doarmă în cort. 

Dar de ce să rămână singur? Ce sens ar avea 
această privaţiune? Viaţa trebuie luată pieptiş când 
ţi se oferă. 

lese din cort, se îndreaptă spre schit. 

lar când zorii albesc cerul, părăseşte odaia Măriei 
Walewska şi rămâne multă vreme privind în zare. 

Pe când ea încă doarme, vede pe cărare un ofiţer 
al Gărzii, care soseşte de la Portoferraio cu o 
scrisoare din partea generalului Drouot. 

O citeşte mergând cu paşi mari pe platformă. 
Toată populația din port este convinsă că 
împărăteasa şi regele Romei au sosit în timpul nopţii 
şi că vor locui pe insulă alături de împărat. îndată ce 
zvonul se va răspândi, va ajunge fără îndoială la 
urechile spionilor care mişună pe insulă. 

Mototoleşte mesajul lui Drouot. Se afundă în 
pădurea de castani. Se simte blocat, prizonier, forţat 
să ţină cont de opinia populaţiei acestei insule care 


iscodeşte şi NYAeRite NEMAURFERR UPIN EANTA RENAA sat 
corsican. 

El nu mai este împăratul care putea să impună 
tuturor modul său de viaţă. Şi toţi să-l accepte. 
Acum, se teme de deciziile Vienei, de reacţiile 
Mariei-Luiza, de pălăvrăgelile localnicilor din insula 
Elba, cărora le-a predicat virtutea. 

Pierderea puterii înseamnă să te supui altora. 
Este umilit, însă dacă vrea să spere că-i va revedea 
pe Maria-Luiza şi pe fiul său, trebuie să adopte 
prudenţa. 


S-a hotărât. Stă la cină împreună cu Maria 
Walewska, aplaudă dansurile și cântecele 
interpretate de ofiţerii polonezi. îl mângâie pe 
Alexandru pe obraji. Şi îşi petrece ultima noapte cu 
Maria. Nu poate admite însă, după cum îşi doreşte 
ea, să rămână pe insulă. Refuză bijuteriile pe care ea 
i le oferă pentru că „ministrul finanţelor" Peyrusse i-a 
mărturisit că resursele financiare ale împăratului se 
împuţinează. 

Ea ascultă cu o atitudine demnă, cu ochii în 
lacrimi. 

El este conştient că Maria este cea mai nobilă, 
cea mai generoasă dintre toate femeile pe care le-a 
cunoscut. 

Ea nu cere decât dreptul de a- iubi. 

lar el o respinge. 

O vede plecând, în timp ce din senin se 
dezlănţuie o furtună cu vânt puternic. Trebuie ca ea 
să se îmbarce la Marciana Marina, însă el ghiceşte la 
lumina fulgerelor nava care întinde pânzele, care se 
îndepărtează ca să facă ocolul insulei, să se pună 
astfel la adăpost de vânt. 


306 MAX GALLO 

Deodată, scoate un urlet, cheamă un ofiţer de 
ordonanţă şi îl trimite s-o prindă din urmă pe contesă 
şi pe fiul ei, să le interzică să se îmbarce înainte ca 
furtuna să se potolească. 

îl priveşte pe ofiţer cum se depărtează în vijelie. 

Maria Walewska a traversat insula până la Porto 
Longone, explică ofiţerul la întoarcere. Napoleon 
porneşte prin furtună. Galopează până în port, 
împins de vântul în rafale. 

în sfârşit, vede rada întinsă şi în fundal Porto 
Longone marcat de cele câteva luminiţe care lucesc. 
Nu este nicio navă acolo. 

Coboară până în port. Este informat că s-au 
îmbarcat. Ea a spus că are autorizaţie din partea 
împăratului. Nava a ridicat numaidecât ancora. 

„Totul e bine", şopteşte el. 

Urcă încet spre schit. Plouă mărunt şi des. Vântul 
a încetat, în momentul în care ajunge pe platforma 
stâncoasă, la schit, cerul este limpede, orizontul clar. 

Dă câteva ordine. Ştie că nu va mai reveni aici. 
Unde a fost ea. Unde ea nu mai este. 


24 


Regăseşte cu plăcere reşedinţa de la Mulini. Căldura şi-a pierdut 
puterea. Merge la vânătoare. Creează o rezervă de vânat la capătul 
micului cap Stella. Zăreşte prin lunetă o insulă mică la vreo 20 de mile 
înspre sud. Dă ordin să se pregătescă degrabă nava /nconstant. Vrea să 
viziteze acest pământ abandonat. Străbate  insuliţa, Pianovo, 
instalează o mică garnizoană şi câteva familii de italieni care s-o 
defrişeze. Ar vrea să transforme insula Elba, să dezvolte minele de 
fier, carierele de marmură, agricultura, drumurile. Vrea ca în fiecare 
seară să cadă frânt de oboseală după o zi în care, clipă de clipă, a 
galopat, a dat ordine, a acţionat. 

însă nu uită. 

„Soţia mea nu-mi scrie", îi spune lui Bertrand. „Mi-au răpit fiul aşa 
cum procedau în vechime cu copiii celor învinşi, ca trofeu care marca 
triumful învingătorilor. în timpurile moderne nu există un exemplu de 
astfel de barbarie." 

A aflat că împăratul Francisc deschide scrisorile pe care i le trimite 
Mariei-Luiza şi că îi interzice fiicei sale să-i răspundă. 

Ce fel de oameni sunt? 

Are sentimentul că a fost înşelat, ba, mai rău, că s-a înşelat singur. 
însă nu poate să renunţe. Este fiul meu, este soția mea. Aşa că trebuie să 
solicite, iar cuvintele pe care le scrie marelui duce de Toscana îi fac 
rău. 

„Domnule frate şi prea drag unchi, dat fiind că nu am primit veşti 
de la soţia mea din 10 august, nici despre fiul meu de şase luni, îl 
trimit pe cavalerul Colonna cu această scrisoare. O rog pe 
Alteța Voastră regală să-mi aducă la cunoştinţă dacă îmi îngăduie să-i 


308 MAX GALLO | Ă n E db i 
adresez din opt în opt zile câte o scrisoare pentru împărăteasă şi să- 


mi trimită înapoi veşti depre ea şi scrisorile doamnei contese de 
Montesquiou, guvernanta fiului meu. Mă laud că, în ciuda eve- 
nimentelor care au schimbat atâtea persoane, Alteța Voastră regală 
îmi păstrează puţină prietenie. Dacă binevoieşte să-mi dea o asigu- 
rare, o voi primi ca pe o consolare de suflet." 


Nu primeşte niciun răspuns. Toată Europa i-a pus interdicţie. 

Şi cine? Talleyrand! Prinţul de Benevento unelteşte la congresul de la Viena. 
Ziarele îi publică isprăvile. Nu are alte cuvinte în gură decât „suveran legitim". 
Vrea să fie „bun european". La cât se ridică mita pe care o primeşte acest Gălbejit 
venal, ca să se înțeleagă cu Anglia şi cu Austria contra Prusiei şi a Rusiei ? 

însă pe mine mă urmăreşte cu ura sa. în Congres toți avansează ideea, după 
cum îmi confirmă scrisorile informatorilor, de a mă îndepărta şi mai mult de 
Europa. Se vorbeşte de insulele Azore, pentru că, ar fi zis Talleyrana, „este la 500 
de leghe de orice uscat". Se tem de mine. Inventează pretexte. 

Citeşte în Le Journal des debats următoarea notă: „ Se spune că au 
fost arestaţi în Italia câţiva agenţi sau emisari ai lui Bonaparte şi, în 
consecinţă, va fi transferat pe insula Sfânta Elena." 

îi arată ziarul lui Bertrand: „Crezi că pot să mă deporteze? 
Niciodată nu m-aş lăsa ridicat cu forţa." 

însă ei se tem de numele meu, de amintirea mea. Chiar şi umbra mea îi 
terorizează. 


Se plimbă pe cheiurile din Porto Longone. S-a instalat aici pentru 
câteva zile, în vechea citadelă spaniolă care apăra golful. Vrea, îi 
spune lui Bertrand şi lui Drouot, să se întărească artileria din toate 
forturile insulei, să se intensifice exerciţiile şi să se cumpere cartuşe şi 
grâu din Neapole. 

„Am primit de la regele Neapolelui o scrisoare foarte tandră", zice. 
„Pretinde că mi-a scris de multe ori, însă mă îndoiesc; se pare că 
afacerile Franţei şi ale Italiei i se urcă la cap." 

înalţă din umeri. 

Murat ştie că la Congresul de la Viena Talleyrand unelteşte să-l 
detroneze. Așadar, se apropie de mine. Tremură pentru coroana lui. 


Ghiceşte şi el că eriigpățî into Au TRRPraHţăr AA maea tara împotriva 
lor. Noul ministru al Războiului, Soult, făcut de mine duce de Dalmatia, în 
servilismul său deşănţat, a numit în grad de general numai şuani şi 
emigraţi care au luptat împotriva ţării lor. A dispus arestarea 
generalului Exelmans, un erou din campania din Rusia şi din Franţa, 
sub unicul pretext că i-a scris regelui Neapolelui. Soult vrea să oblige 
toţi ofiţerii cu jumătate de soldă să rămână în locurile lor de baştină 
pentru a-i putea ţine sub supraveghere. Dar asta încă nu e nimic: 
intenţionează să le restituie emigraţilor bunurile, naţionalizate în 
prezent, cel puţin pe cele care nu au fost încă vândute. Ţăranii şi 
burghezii au de ce să tremure. 

Napoleon se opreşte, îi ţintuieşte cu privirea pe Drouot şi pe 
Bertrand. 

„Guvernarea Bourbonilor nu mai convine Franţei", zice. „Familia 
aceasta nu mai are decât vechile peruci. însă din moment ce politica l- 
a dezgropat pe Ludovic al XVIII-lea, ar fi trebuit să se culce în patul 
meu, aşa cum l-a găsit pregătit. El a socotit de cuviinţă să procedeze 
altfel şi rezultatul va fi că nu va trăi niciodată în pace!" 

Se adresează apoi generalului Drouot. 

„Vă recomand să acordaţi o atenţie deosebită certificatelor gre- 
nadierilor care sunt lăsaţi la vatră, ca acestea să fie făcute în avan- 
tajul celor care merită." 

Drouot aprobă. însă îşi exprimă îngrijorarea. Soldele vor fi plătite 
cu întârziere. 

Bourbonii mă sufocă, neonorând clauzele financiare ale tratatului de la 
Fontainebleau. îmi fură copilul şi soția. Vor să mă deporteze, să mă asasineze. Şi 
vor să mă împiedice să trăiesc aici în continuare. 

Capcana este abilă. De fapt, mă vor mort. 

Continuă cu aceeaşi voce calmă: „Să nu fie uitat nimic pentru a 
demonstra mulţumirea mea faţă de bravii soldaţi care mi-au dat 
atâtea dovezi de devotament. Puneţi să se imprime aici un model de 


certificat. MPOLTfthu NPERARE AHAIA er" Miei de 


arme; veţi şterge titlul de suveran al insulei Elba, e 
ridicol." 

Trebuie totuşi să inducă în eroare, să joace jocul 
celui care îşi acceptă soarta şi care nu ghiceşte ce 
intenţionează adversarii săi. Trebuie s-o primească 
pe prinţesa Pauline, care soseşte de la Neapole pe 
bricul /nconstant, ca şi cum ar veni în capitala unui 
regat. 

Populaţia din Portoferraio să împodobească oraşul, iar 
artileria din forturile Stella şi Falcone să salute sosirea surorii 
mele! 

Este găzduită la etajul întâi al „palatului" de la 
Mulini, creând în jurul ei o atmosferă de sărbătoare şi 
de desfătare. Organizează, după obiceiul ei, serate 
muzicale şi baluri mascate. Toate astea distrează 
lumea şi serveşte drept paravan. 

Sunt suveranul insulei Elba, suveran care se amuză şi uită 
că a fost împăratul regilor. 

Dictează: „Invitaţiile vor acoperi toată insula, fără 
să depăşească însă 200 de persoane. Vor fi servite 
răcoritoare fără gheaţă, având în vedere dificultatea 
de a o procura. Va fi un bufet care va fi servit la 
miezul nopţii. Costurile pentru toate astea nu vor 
depăşi î.ooo de franci." 

Pentru că acum trebuie să se gândească şi la 
acest aspect, la banii de care are nevoie. 

Se dansează, se cântă şi se aplaudă piesele de 
teatru pe care Pauline le montează şi le 
interpretează în compania ofiţerilor Gărzii. E 
frumoasă şi veselă când înaintează pe mica scenă 
din camera amenajată ca sală de teatru şi când 
declamă în rolul principal din Fauses infidelites! sau din 


Folies amoureuMROLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 311 


în plus, ea ştie să se înconjoare de câteva femei 
frumoase care, datorită îndrumării ei, amintesc 
graţia picantă a palatelor Parisului. 

Napoleon zâmbeşte când sora sa le prezintă; uită 
pentru câteva clipe ceea ce îl frământă. lată-1 astfel 
pe acest corsican, pe care l-a arestat Drouot şi care 
mărturiseşte că a fost plătit de cavalerul Bruslart ca 
să-l asasineze pe împărat. Ce să facă cu el? Să-l exe- 
cute? îl trimite înapoi dispreţuitor şi se duce ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat la următorul bal 
mascat organizat de Pauline. 

Apoi, odată balul încheiat, sporovăieşte câteva 
clipe cu doamna Colombani sau cu doamna Bellini, 
sau cu domnişoara Le Bel. Toate i se oferă. îşi 
aminteşte de Lise Le Bel care, altădată, la Saint- 
Cloud, petrecuse câteva nopţi cu el, dar nu mai 
regăseşte aceeaşi bucurie care îl cuprindea atunci, 
de a o vedea intrând în camera lui pe tânăra de 17 
ani. Astăzi, la Mulini, descoperă o şireată lacomă care 
caută să obţină ceva avantaje pentru apropiații ei. 

O trimite la plimbare. 

Se gândeşte la Maria Walewska, la Josephine, pe 
care le-a alungat din viaţa lui. Josephine a murit. îi 
spune lui Bertrand: „Divorțul meu nu are seamăn în 
Istorie, căci nu alterează legăturile care mă uneau cu 
Josephine şi tandreţea noastră reciprocă rămâne 
aceeaşi. Despărțirea noastră a fost un sacrificiu pe 
care mi l-au impus raţiuni de stat în interesul 
coroanei şi al dinastiei mele. Josephine mi-a fost 


I Comedie într-un act, în versuri, de Nicolas-Thomas Barthe (1734- 
1785), poet şi dramaturg francez. 

II Comedie în 3 acte, în versuri, de Jean-Frariţois Regnard (1665- 
1709), scriitor şi dramaturg francez, considerat în sec. al XVIII-lea şi 
al XIX-lea cel mai bun autor de comedii după Moliere. 


312 MAX GALLO |. T f ; 
devotată. Mă iubea cu duioşie. Nimeni nu a avut 


vreodată întâietate în preferințele sale în afară de 
mine; eu ocupam primul loc, înaintea copiilor săi. 
Avea dreptate, căci este ființa pe care am iubit-o cel 
mai mult şi amintirea sa este şi mai pregnantă în 
gândurile mele.“ 

Nu poate şi nu vrea să spună nimic despre Maria- 
Luiza, fiindcă ea tace sau este silită să tacă, fiindcă cei 
care îmi vor moartea mi-o răpesc şi mă despart de fiul meu. 

Cere să i se aducă scrisorile pe care vasul Caroline 
le colectează o dată pe săptămână de la Piombino 
sau de la Livorno. Ele vin din toate regiunile Franţei. 
Le citeşte o dată, încă o dată. Sunt de la ofiţeri cu 
solda redusă la jumătate care îşi exprimă indignarea. 
Ei spun; „Bourbonii nu au călcat cu dreptul şi nouă 
nu ne plac aceşti domni." Istorisesc faptele de vitejie 
pe care le-au săvârşit în cadrul Marii Armate şi 
descriu starea de spirit din cazărmi. 

Napoleon le repetă lui Bertrand, Drouot, Peyrusse 
ceea ce le spune deja de săptămâni întregi: „Toată 
Franţa mă regretă şi mă vrea înapoi." Citeşte ziarele. 
Dezbinarea dintre membrii coaliţiei de la Viena este 
vădită. Anglia se opune dorinţei ţarului, care vrea să 
reconstituie în folosul său un regat al Poloniei. 
Austria îi refuză Prusiei dreptul de a anexa Saxonia. 

în caz că alianţa se divizează, există o carte de 
jucat pentru Franţa, pentru el. Şi e mai bine să se 
lupte decât să se lase strangulat sau asfixiat aici. 

Ei tocmai asta doresc. 

Are încredere în cele raportate de Cipriani, un 
corsican din slujba sa. îl cunoaşte de când era copil 
orfan şi făcea mici servicii pentru familia Bonaparte. 
Lucien îl învățase să citească. Fusese intendentul lui 
Saliceti şi îndeplinise mai multe misiuni pentru el, 
tocmind corsicanii care erau în serviciul unui general 


englez, HudsAPPERR; MAHERITeRHaPIN s Ah Oma din 
Capri. Aceasta se revoltase şi coasta putuse fi 
cucerită de trupele generalului Lamarque. 

îl trimite pe Cipriani la Genova, la Viena, iar 
corsicanul, informator iscusit, reuşeşte să facă să-i 
parvină în fiecare săptămână o dare de seamă cu 
toate zvonurile care circulă în capitala austriacă, în 
anturajul monarhilor şi pe coridoarele Congresului. 
De fiecare dată când soseşte câte un buletin de 
informare, Napoleon se retrage ca să-l citească de 
mai multe ori. 

„Pare sigur că intr-o şedinţă de taină ţinută ieri- 
dimineaţă s-a hotărât ca Napoleon să fie ridicat din 
insula Elba şi Murat să nu mai domnească... 
Persoana care mi-a spus despre conferinţa de ieri 
mi-a mai zis că Austria ceruse în mod expres ca 
decizia privind regatul Neapole să fie ţinută secretă 
până în momentul în care vor putea acţiona 
împotriva lui Murat..." 

Napoleon nu mai poate să doarmă. Se simte prins 
într-o plasă. Laţul i se strânge în jurul gâtului. 

Meneval, care este angajat în slujba Mariei-Luiza, 
scrie că alungarea sa şi apropiata deportare pe 
insula Sfânta Elena sunt studiate şi pregătite de 
către diplomaţii de la Viena şi de la Londra, la insti- 
garea prinţului de Benevento. 


319 MEă hdi ecretarul, pe Meneval. Nu este omul care să 
mă înşele sau să se lase păcălit. îl cunosc şi pe Talleyrand, 
voința lui nestrămutată de a mă îndepărta cu orice preț. Sau 
de a mă asasina. 

Cum să accepte să se lase omorât în felul acesta 
fără să reacționeze? 


Dă ordine. Dacă va fi nevoie, va rezista unui 
asediu. /nconstant să se pregătească de drum şi să 
plece la Livomo, de unde va cumpăra grâu de 100 
ooo de franci. 

îl convoacă pe generalul Drouot. Colibele care 
sunt aşezate în faţa forturilor şi care ar putea 
stânjeni tirul de artilerie să fie demolate. Vrea să fie 
organizate patrule de-a lungul coastelor insulei, să 
se înmulțească exerciţiile şi artileriştii să fie iniţiaţi în 
tragerile cu ghiulele înroşite. 

Colonelului Campbell, care este reprezentantul 
aliaţilor în insulă şi îl supraveghează, îi spune: 

— Planul acesta de deportare într-o insulă din 
Atlantic este mârşav. Este o violare a tratatelor. Voi 
opune rezistenţă până la moarte. 

Campbell îl asigură că nici nu poate fi vorba 
despre un astfel de plan. Dar ce ştie acest ofițer despre 
Congresul de la Viena? înşişi suveranii, ce ştiu ei despre 
manevrele lui Talleyrand?TI este cel care trage sforile pentru 
ca sumele prevăzute, care mi se cuvin, să nu-mi fie trimise. 
Ludovic al XVIII-lea porunceşte să se pună sechestru pe 
bunurile care au apaținut familiei Bonaparte. 

Cum să administreze Elba şi cum s-o apere, cum 
să guverneze, când venitul anual al insulei se ridică 
la doar 470 000 de franci, care abia acoperă 
cheltuielile bugetului civil, şi când rămâne de plătit 
mica armată şi cheltuielile Casei Majestății Sale? 

Mă împing în prăpastie. 

lar dacă vor să mă alunge,cât timp voi putea rezista cu o 


mână de oamery/tiatE Nr ED RITORUL DIN SFÂNTA ELENA 311 

Sunt în mâinile lor. Soarta mea depinde de cei mai înrăiți 
duşmani ai mei: Bourbonii şi Talleyrand. Cei care urmăreau să 
mă ucidă cu maşinăria infernală a lui Cadoudal sau prin 
Maubreuil pe drumurile din Provence. 

în 7 decembrie 1814, în cursul nopţii, Cipriani 
cere să fie primit. Vine de la Genova. Napoleon îl 
pofteşte să ia loc. Cipriani însă rămâne în picioare. 
Are informaţii sigure, zice. Alungarea Majestății Sale 
este hotărâtă. Se va pune în aplicare în săptămânile 
sau poate chiar în zilele următoare. Cipriani insistă 
asupra pericolului, cu o voce alterată de oboseală. 
Călătoria de la Genova a fost îngreunată din pricina 
furtunii, se scuză el. 

Napoleon rămâne impasibil. Acum, că a luat o 
decizie, este liniştit, aproape indiferent. 

Nu-i rămâne decât să treacă la acţiune. 

Are un moment de şovăială când căpitanul de pe 
vasul Caroline îi dă o scrisoare sosită de la Viena, cu 
sigiliul Habsburgilor. Poate Maria-Luiza îşi anunţă 
sosirea. O deschide cu gesturi febrile. O citeşte. 
Poartă data de 1 ianuarie 1815. 

„Sper că anul acesta va fi mai fericit pentru tine", 
scrie Maria- Luiza. „Măcar vei fi liniştit pe insula ta şi 
vei trăi fericit acolo, spre bucuria tuturor celor care 
te iubesc şi care îţi sunt ataşaţi ca mine. Fiul tău te 
îmbrăţişează şi îmi spune să-ţi transmit un an nou fe- 
ricit şi să-ţi spun că te iubeşte din toată inima." 

Niciun cuvânt despre venirea ei aici. Răceală 
combinată cu indiferenţă politicoasă. Cine i-o fi dictat 
această scrisoare prin care îi cere să-şi accepte 
soarta? 

Adică să trăiască aici şi să-şi aştepte asasinii? 

Din contră, să fugă, să învingă şi să-i regăsească, 
pe ea şi pe fiul său. 

Este singura lui şansă. 


NAPOLEON - A ta DIN SFÂNTA ELENA 311 


Când să plece? 

Străbate insula de la un port la altul. îi 
chestionează pe grena- dierii care stau de strajă la 
intrarea în porturi. 

— Hei, soldat, te plictiseşti? 

— Nu, Sire, dar nu-i nici prea distractiv. 

— Greşeşti, trebuie să-ţi satisfaci serviciul militar 
în orice condiţii. Situaţia asta nu va dura la nesfârşit. 

Se îndepărtează. Secretul trebuie păstrat până în 
ultima clipă. Colonelul Campbell îi urmăreşte fiecare 
mişcare. Spionii săi sunt la pândă. lar în larg, 
arborând drapelul alb, patrulează nave franceze 
însărcinate să împiedice orice tentativă de fugă şi 
având la bord, probabil, infiltraţi în echipajele lor, 
asasini pe care îi vor debarca pe o plajă pustie de pe 
insulă. 

Trebuie să acţionez rapid. însă fregata engleză Partridge 
este ancorată în golful Portoferraio. Trebuie să părăsesc 
insula fără vreo provocare, pentru a încerca să mențin pacea. 
Prin urmare, va trebui să-i păcălesc pe toți cei care mă 
supraveghează. 

îi repetă lui Campbell deviza lui:  Wmapo/eo 
ubiscumquefelix. îl invită pe colonel la balurile 
organizate de prinţesa Pauline. Se arată nepăsător la 
veştile din Franţa. Cum ar fi celebrarea, în 21 
ianuarie 1815, a memoriei lui Ludovic la XVI-lea, în 
cursul unei ceremonii ispăşitoare în cadrul căreia 
regicizii au fost ameninţaţi. Oare ce părere au 
Fouche şi alţi iacobini care fac pe pocăiţii? însă ţara 


trebuie că se simte umilită, revoltată de această 
politică ce vrea să şteargă 


pur şi SMARSILEONeNEIUATDREIeDIN Stâna Elstare De 
altminteri, generalul Exelmans a fost achitat de către 
un consiliu de război. Şi când parohul de la Saint- 
Roch a refuzat să oficieze funeraliile religioase 
pentru domnişoara De Raucourt, „bonapartistă" cum 
li se spune acum partizanilor săi, şi actriţă, la Paris 
au avut loc manifestații. 

Ţara este pregătită. Ţara mă aşteaptă. 

Insă trebuie să traversez marea. Acum este momentul, 
când nopțile de iarnă sunt lungi. 

Studiază tabelele cu eclipsele de lună. 

Următoarea va avea loc între 2jfebruarie şi 2 martie. în 
acest interval de timp va trebui să plec de pe insulă. Voi lăsa 
apoi destinul să conducă navele. Pe ale noastre şi pe cele 
inamice. 


E vesel. Are senzaţia că trupul şi-a recâştigat 
supleţea, ca şi cum abdomenul nu l-ar mai apăsa. Dă 
ordine înzecite, însă cu suficient calm pentru a nu 
atrage atenţia lui Campbell. Drumurile vor trebui 
lărgite pentru a permite materialelor depozitate în 
partea răsăriteană a insulei să fie transportate la 
Portoferraio şi Porto Longone. 

„Dă dispoziţii", îi zice lui Drouot, „ca bricul 
Inconstant să tragă la doc, să i se repare carenajul şi 
să fie echipat cu cele necesare pentru a putea 
naviga pe mare. Va fi vopsit ca un bric englezesc, în 
24 şi 25 februarie, să staţioneze în radă şi să fie gata 
pregătit să ridice ancora. Va fi aprovizionat cu o 
cantitate de hrană îndestulătoare pentru 120 de 
oameni timp de trei luni şi va fi prevăzut cu şalupe la 
capacitatea sa maximă de depozitare. Dă-i ordin 
domnului Pons să închirieze pentru o lună două nave 
mari, bricuri sau chebek-uri din Rio Marina, sub 90 
de tone şi cât mai încăpătoare." 


3146k Gus Losă îmbarce cartuşele, caii, oamenii, 
aproape 200, şi să ajungă cât de repede cu putinţă 
la ţărmul francez. Totul va depinde de vânt. 

îşi aduce aminte de întoarcerea sa din Egipt. Are 
o încredere absolută în destin. Nu poate să rămână 
prizonier aici, să aştepte deportarea sau moartea. 
Nu se teme că ar putea pieri în mare sau că ar putea 
fi capturat de o navă englezească sau franţuzească. 
Va 
ajunge la Paris. Aude de pe-acum uralele care îl vor 
însoţi de-a lungul întregului drum. 

După aceea, destinul va hotărî deznodământul 
partidei. 

Luni, 13 februarie 1815, la lăsarea nopţii, ofiţerul 
de gardă vine să-l anunţe că un bărbat îmbrăcat în 
haine de marinar cere să fie primit de către 
Majestatea Sa. Omul pretinde că a fost trimis de 
Maret, ducele de Bassano. A fost, zice el, subprefect 
al oraşului Reims şi a fost decorat cu Legiunea de 
onoare în timpul campaniei din Franţa. 

„Viteazul subprefect", cum l-a recomandat 
mareşalul Ney. Se numeşte Fleury de Chaboulon. De 
săptămâni întregi e pe drum. îi aduce împăratului 
veşti din Franţa. 

Napoleon îl ascultă. Fleury vorbeşte cu o voce 
exaltată. Franţa îl aşteaptă pe împărat. Soldaţii şi 
ţăranii se vor ridica în masă. Toţi cei care nu îndură 
reîntoarcerea aristocraților şi a iezuiţilor vor fi alături 
de el. Este aşteptat. Franţa îl doreşte. 

Napoleon se interesează şi îl primeşte din nou pe 
Fleury marţi, 14 februarie. De ce să se desconspire? 
îl însărcinează cu o misiune pe lângă Murat. Regele 
Neapolelui tremură pentru tronul său. Aşa că se 
apropie de el, iar ajutorul său în Italia îi poate fi util. 


Napoleon fACE e ţiNEMpRIŞPRHL EHAA rÂNTA ELENA AU Ani 
împreună cu Fleury. îl conduce până la capătul 
terasei, de unde se deschide întreaga panoramă. 

„Nu este adevărat că oamenii sunt într-atât de 
ingraţi precum se spune", şopteşte el. „lar dacă se 
plâng adeseori este pentru că, de regulă, 
binefăcătorul pretinde mai mult decât dăruieşte. Vi 
se mai spune de asemenea că, dacă ajungi să 
cunoşti caracterul unui om, deţii cheia 
comportamentului său. E fals: se întâmplă ca un om 
absolut onest să săvârşească o faptă reprobabilă." 

Aşadar, trebuie să-l ierte pe Murat, însă fără a 
uita ce a făcut. De altfel, am nevoie de el. lar el are nevoie 
de mine. Nu spune Talleyrand, la Viena, că „Murat 
trebuie detronat, pentru a nu mai exista titluri 
nelegitime în niciun colţ al Europei" ? 

Joi, 16 februarie, colonelul Campbell se prezintă, 
dezinvolt, surâzător. Este foarte încântat de balurile 
pe care le-a dat prinţesa Pauline şi la care a fost 
invitat. 

Napoleo ubiscumquefelix, repetă Napoleon. 

Campbell pleacă pentru câteva zile la Florenţa. 

Bucuria care mă cuprinde, dar pe care trebuie s-o 
disimulez, este semn că destinul îmi întinde încă o dată 
mâna. 

în cursul serii, Napoleon priveşte fregata Partridge 
îndepărtân- du-se în direcţia coastei italiene. 

S-ar putea să fie o capcană, poate Campbell se va 
întoarce pe neaşteptate ca să mă surprindă, dar nu-mi permit 
să scap această ocazie, mai ales că se apropie perioada 
nopților fără lună. 

Dă ordin ofiţerilor responsabili cu echipamentele 
să distribuie câte o uniformă completă şi două 
perechi de ciorapi fiecărui soldat. Trece în revistă 
batalionul corsican. Pune să se facă o listă cu 


OăzmmAxirătora li se poate acorda încredere. 

Miercuri, 22 februarie, îndată ce se întunecă, dă 
ordin să înceapă încărcarea lăzilor cu cartuşe şi a 
baloturilor cu echipamente pe bricul /nconstant şi pe 
chebek-ul Etoile. 

Vineri, 24, în timp ce se plimbă pe drumurile ce 
străjuiesc de la înălţime golful Portoferraio, vede 
deodată fregata englezească intrând în golf, 
strângându-şi velele şi aruncând ancora. 

Oare destinul şi-a luat mâna de pe mine? 

O barcă în care se află câţiva oameni se 
desprinde şi vine la țărm, apoi fregata se pregăteşte 
din nou de plecare, după ce a debarcat şase turişti 
englezi! Campbell a rămas la Florenţa. 

Napoleon îi primeşte, îi chestionează, îi ascultă, 
comentează campaniile, îi invită să viziteze insula. 
Dă apoi ordin de blocadă totală. Nimeni nu mai are 
voie să părăsească Elba sau să debarce pe insulă. 

Acum, zarurile se rostogolesc şi nu mai stă în 
puterea nimănui să le oprească. 


Sâmbătă, 25 februarie 1815, începe să scrie. 

E nevoie de cuvinte tari, entuziaste, energice, 
care să insufle încredere poporului francez, 
grenadierilor Gărzii, armatei. Frazele 


cult ALASH: „Francezi, un prinţ impus de către un 
inamic pe moment victorios se sprijină pe câţiva 
duşmani ai poporului care de 25 de ani sunt 
condamnaţi în toate adunările noastre naţionale. V- 
am auzit în exil plângerile şi dorinţele. Vreţi guvernul 
ales din voinţa voastră, care este singurul legitim. 
Am traversat mările! Sosesc în mijlocul vostru ca să- 
mi reiau drepturile, care sunt ale voastre. 

Soldaţi ai Marii Națiuni! Soldaţi ai Marelui 
Napoleon, tot ce s-a săvârşit fără consimţământul 
poporului şi al nostru este nelegitim." 

Aceste cuvinte îl înflăcărează. lese de mai multe 
ori pe terasă. E ca şi cum ar simţi nevoia să le strige 
în gura mare trupelor reunite. Ele vor fi în curând 
aici, e sigur de asta. 

„Soldaţi, lepădaţi culorile pe care națiunea le-a 
proscris şi care timp de 25 de ani au servit ralierii 
tuturor duşmanilor Franței!  Arboraţi cocarda 
tricoloră: aţi purtat-o în zilele noastre de glorie. 
Scoateţi din nou vulturii cu care ați fost la Ulm, 
Austerlitz, lena, Eylau, Friedland, Tudela, Eckmiihl, 
Essling, Wagram, Smolensk, Berezina, Liitzen, 
Wiirschen, Montmirail... Credeţi că poate această 
adunătură de francezi, puţini la număr, care sunt 
astăzi atât de aroganţi, să le înfrunte? Se vor 
întoarce de unde au venit; iar acolo, dacă doresc, 
vor domni aşa cum pretind că au domnit timp de 19 
ani.“ 


Secretul nu mai poate fi păstrat. 

Se apropie de mama sa. îi mângâie părul. O simte 
neliniştită. Pe toată durata cinei, ea l-a observat, 
mirându-se uneori de tăcerea lui. Dintr-odată, el 
zice: 


324 MAX GALLO 

— Vă previn că voi pleca mâine noapte. 

— Ca să mergi unde? 

— La Paris, dar înainte de orice, vă cer sfatul. 

Ea îl priveşte. El are încredere în această femeie 
care nu a încercat niciodată să-l oprească, din 
contră, l-a îndemnat să meargă înainte. 

O aude oftând. 

— Ce trebuie să fie va fi, şopteşte ea. Să te ajute 
Dumnezeu. Mi-aş reproşa dacă ţi-aş spune orice 
altceva. însă dacă îţi este scris să mori, sper că 
Dumnezeu, care nu a vrut ca lucrul acesta să se 
întâmple într-un loc nedemn de tine, nu va dori să 
pieri otrăvit, ci cu sabia în mână. 

Se retrage. Citeşte /storia lui Carol Quintal, apoi 
doarme câteva ore, până la ivirea zorilor zilei de 
duminică, 26 februarie 1815. Ziua se anunţă însorită. 
Spre seară va fi şi vânt, destul cât să împingă spre 
nord mica flotilă. 

Priveşte în direcţia Portoferraio. îmbarcarea la 
bordul navelor este în plină desfăşurare. Mulțimea se 
înghesuie pe chei. Aude strigăte, paşi. Locuitorii 
Elbei s-au adunat pe esplanada de dincolo de Mulini. 
înaintează spre ei. Oamenii se  îmbulzesc, 
îngenunchează, îl îmbrăţişează. încă nu este 
momentul să le explice. Se întoarce. Trebuie să ardă 
documentele. Apoi coboară în port ca să inspecteze 
navele, dintre care un vas marsiliez reţinut cu forţa 
de cinci zile şi pe care încep să se îmbarce vânătorii 
polonezi, concomitent aruncân- du-se peste bord 
încărcătura pentru a se elibera cât mai mult spaţiu. 

în timpul serii, primeşte o delegaţie a localnicilor. 
Nu mai are răbdare. Timpul său, aici, a expirat. E 
deja cu mintea în altă parte, a traversat marea, este 
pe drumurile ce duc la Paris. 

„Domnilor, vă părăsesc. Franţa mă cheamă. 


Bourbonii auNPtfâhEt. NEMERE RGA SET TES PA 3v/r 
privi cu plăcere reîntoarcerea mea.“ 

Cinează cu mama sa şi cu prinţesa Pauline, care 
plânge, are chipul abătut. El îşi întoarce privirea de 
la ea, apoi, când Pauline vrea să-i înapoieze un 
colier, o duce cu el în grădină, emoţionat. 
Dintotdeauna, el este cel care oferă consolare. 


Pe chei, în noapte, trece cu caleaşca prin 
mulţime. Toate casele sunt luminate. Oamenii strigă: 
Viva l'Imperatore, Eviva Napoleone! 

Se ridică. Priveşte marea de chipuri care acoperă 
cheiul portului. 

„Cetățeni ai Elbei, aduc un omagiu 
comportamentului vostru. în timp ce eram 
condamnat să mă înec în amărăciune, m-aţi 
înconjurat cu dragostea şi cu devotamentul vostru... 
Amintirea voastră îmi va rămâne dragă. Adio, popor 
al Elbei! Vă iubesc. Sunteţi vitejii Toscanei." 

Sare într-o barcă. 

Priveşte profilul întunecat al vasului /nconstant, 
care se ridică la intrarea în port. Un vacarm se înalţă, 
se rostogoleşte pe suprafaţa mării, răspunzându-i 
cântecul soldaţilor îmbarcaţi: 


Allons enfants de la 
Patrie Lejour de gloire 
est arrive.! 


IMarţi, 28 februarie 1815, către prânz, apare 
coasta franceză. Napoleon este la proră. Se întoarce 
spre ofiţerii adunaţi înapoia sa, atenţi şi ei la linia 
bleu care se zăreşte. 

„Voi ajunge la Paris fără să trag un foc de armă", 
zice el. 


326 MAX GALLO 
„Ah, Franţa, Franţa", şopteşte el. 


Către miezul nopţii, în această zi de duminică, 26 
februarie 1815, vântul dinspre sud începe să sufle, în 
sfârşit. 

Luni, 27, la ora 10, apare o velă la orizont, e 
Partridge. Pare chiar că se apropie. Este necesar să se 
taie parâmele bărcilor pe care ei le remorchează, ca 
să prindă viteză. Napoleon dă ordin oamenilor să-şi 
ocupe posturile de luptă. Apoi, vede prin lunetă că 
Partridge se îndepărtează. Mâna destinului. 

Face câţiva paşi pe dunetă. 

„Campbell va fi destul de surprins când 
comandantul corvetei îl va anunţa că am părăsit 
insula Elba", zice el. 

Se aşază pe punte. în toiul după-amiezii, un 
marinar cocoţat în postul de observaţie strigă că 
zăreşte pânzele a două corăbii. 

Sunt fregatele franţuzeşti de supraveghere, însă 
dispar la scurt timp dincolo de orizont. Apoi, la 
asfinţit, de nava lor se apropie un bric franțuzesc, 
Zephir. Grenadierii s-au lungit pe covertă. Căpitanul 
navei solicită prin portavoce veşti despre împărat. 

Şi Zephir se îndepărtează la rândul său. 

Este o noapte întunecată, fără un licăr de lună, 
după cum prevăzuse. Un vânt uşor suflă constant. 


Partea a şaptea 


Francezi, voința mea 


este a poporului 
1 martie 1815 - 12 iunie 1815 


26 


Sare pe nisipul plajei, în această zi de miercuri, 1 
martie 1815. Este ora 14. Soarele luminează marea 
îngrădită de țărmurile golfului Juan. Toată flotila este 
ancorată la câteva ancabluri şi primii grenadieri au şi 
debarcat. îi vede înaintând în şir spre măslinii de 
dincolo de trestiile care mărginesc plaja. Şalupele şi- 
au început manevrele de du-te vino între coastă şi 
nave. Va fi nevoie de câteva ore bune, estimează el, 
pentru a debarca 1200 de oameni, caii, patru tunuri, 
lăzile cu cartuşe. Nu poate să aştepte aici. Trebuie să 
înainteze cât mai rapid cu putinţă spre interiorul 
uscatului, să se asigure de ralierea primelor oraşe, 
Cannes, Antibes, Grasse. 

O dată în plus, destinul mi-a deschis drumul. înainte! 

Merge până la o plantație de măslini, aflată la 
câteva sute de metri de plajă. Poziţionează el însuşi 
santinelele, apoi dă ordin să i se aşeze cortul pe 
pajiştea din vecinătate. E răcoare. Soarele începe 
deja să apună. Zilele sunt încă scurte. îl cheamă pe 
generalul Cambronne, care va comanda avangarda. 
De el va depinde totul. 

„Vă încredinţez avangarda celei mai frumoase 
dintre campaniile mele", îi spune. „Nu veţi trage nici 
măcar un foc. Luaţi aminte, vreau să-mi recuceresc 
coroana fără să se verse o picătură de sânge." 

Trebuie, aşadar, ca trupele să treacă de partea 
lui. Va alege ruta spre Dauphine pentru a evita 
regaliştii din Avignon şi din Provence. Este sarcina 
avangărzii să deschidă drumul, fără violenţă. Fiecare 


324 MAX GALLO 
soldat care va veni înspre noi cu ordinul de a lupta împotriva 
noastră trebuie să audă aceste cuvinte. 

la în mână proclamația destinată armatei. O 
citeşte cu voce tare. 

„Soldaţi, veniţi să vă aliniaţi sub drapelele 
comandantului vostru. Vom dobândi victoria în pas 
forţat. Vulturul în culorile naţionale va zbura din 
clopot în clopot până pe turlele de la Notre-Dame. 
Atunci, vă veţi putea arăta cu onoare cicatricele. 
Atunci, vă veţi putea lăuda cu ceea ce aţi realizat, 
veţi fi eliberatorii patriei!" 

Se apropie de Cambronne, îl strânge în braţe, 
repetând: „Din clopot în clopot, până pe turlele de la 
Notre-Dame, fără să se tragă un singur foc de armă." 

îi urmăreşte din ochi pe Cambronne şi pe cei 
câţiva grenadieri care îl însoțesc. Se aşază lângă foc. 


Partida se va juca în următoarele câteva zile. 
Priveşte un grup de pescari şi ţărani care îl urmăresc 
de după măslini cu un soi de indiferenţă curioasă. 
Are în memorie aplauzele mulţimii pe cheiurile din 
Portoferraio. 

Dacă soldaţii şi populaţia de aici nu trec de partea 
lui, nu va avea forţa necesară şi va fi destul un 
singur om hotărât pentru a-l dobori. Vulturul se va 
prăbuşi. 

Stă cu coatele pe genunchi, cu bărbia sprijinită în 
palme. Trupul îi atârnă greu. Are dureri în picioare şi 
simte în abdomen o durere ascuţită care, uneori, ca 
o lovitură de cuţit, îl sfâşie de la ombilic până în sex. 
Ştie că nu mai e atât de sprinten ca altădată, că se 
sforţează să călărească şi să rămână multă vreme în 
şa. A simţit-o în plimbările şi vânătorile sale din 
insula Elba. lar câteodată, fără să-şi dea seama, se 
cufundă intr-un somn întunecat precum uitarea. 


A trecut GWPPEEG -A4 MURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 325 

Se îndreaptă de şale. Haideţi, înainte. Va merge 
în prima linie. Ce riscă? Să moară? 

E oare un risc? 


Un vânt rece risipeşte primele ore ale dimineţii, 
iar el merge spre Grasse, pe care îl ocolește. Ţinta sa 
este Grenoble, oraşul unde s-a zămislit Revoluţia. 

îl cheamă fără a se opri din mers pe chirurgul 
Emery, un medic care i s-a alăturat din Elba, un 
grenoblez devotat, fimery să meargă înainte şi să-i 
avertizeze pe patrioţii din Grenoble de apropiata 
sosire a împăratului. Dacă Grenoble îşi deschide 
porţile, dacă garnizoana trece de partea lui, partida 
va fi câştigată. Până atunci, tot înainte. 

Se întoarce. Mica armată formează o lungă 
coloană neagră care urcă pantele şerpuitoare dincolo 
de Grasse, spre Saint-Vallier, pe pietriş şi printre 
mărăcini. A trebuit să abandoneze tunurile. 
Drumurile nu permit circulaţia vehiculelor. Se 
opreşte. Respiră cu dificultate. Panta e abruptă. Un 
catâr încărcat cu un cufăr plin cu monede de aur, 
restul rămas din trezorerie, a alunecat, iar acum 
trebuie căutaţi napoleonii care s-au risipit din cufărul 
spart. începe să ningă. Generalul Drouot îi dă un 
baston. Haideţi, înainte. înfige bastonul în stratul de 
zăpadă. A umblat prin nisipurile Palestinei. Prin 
zăpezile Rusiei şi sub ploile Germaniei. Trebuie să 
umble şi prin pietrişul Alpilor. 

După câteva ore, se aşază câteva momente în 
mijlocul unei vaste platforme de grohotiş. Ninsoarea 
a încetat. A apărut soarele. Doi săteni se apropie de 
el şi îi întind un buchet de violete. 

E tulburat. îşi îndeasă florile în redingotă. Este 


326 MAX GALLO 
primul semn de simpatie pe care îl primeşte. Şi au 
trecut deja două zile de când a păşit pe pământul 
Franţei. lar cei care l-au observat şi l-au recunoscut 
au stat la distanţă. E cu putinţă oare să se teamă de 
întoarcerea sa, ba mai rău, să-l fi uitat? 

Azvârle scheletul de pui pe care l-a dovedit de 
mâncat. 

Nu e timp pentru întrebări. Fiecare oră contează. Ori 
înving, ori mor. 


Ajunge la Saint-Vallier. Se opreşte la marginea 
unei pajişti. Un bărbat cu un pahar în mână se 
apropie de el. îl îmbie să bea. 

Să bea el mai întâi! Nu vreau să mor otrăvit, ci lovit de o 
ghiulea sau de un glonț, ca un soldat. 

îşi potoleşte setea abia după ce omul a sorbit 
primul 

înainte. Poteca devine mai strâmtă, înclinându-se 
deasupra hău- rilor. Odinioară, când era la Tuileries, 
a vrut, a hotărât să se deschidă un drum carosabil 
între Grenoble, Digne şi Nisa. A crezut că ordinele 
sale fuseseră executate. Şi uite cum arată! Un drum 
de catâri care trece prin Escragnolles, Seranon şi 
duce la Castellane. Câţiva curioşi s-au strâns în piaţa 
orăşelului, însă nici vorbă de manifestări entuziaste 
de primire, doar stupoarea subprefectului, care 
fusese prevenit de către Cambronne, care trecuse 
pe-acolo cu avangarda sa. 

Oare ţara se fereşte de el? Simte că îl copleşeşte 
oboseala. Doarme la Barreme câteva ore, apoi 
pleacă în zori. 

Drumul s-a lărgit, Napoleon călăreşte, se opreşte 
la bifurcația văilor să observe de la distanţă oraşul 
Digne, cea mai importantă localitate prin care trece 
de când a pornit din golful Juan. 


Intră în oega NEBIURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 327 

De ce sunt atât de tăcuti, atât de retinuti locuitorii care 
mă privesc trecând fără să schițeze un gest, care mă 
urmează până la hanul Petit Paris fără să scoată un strigăt? 

Un grup de câteva zeci de persoane s-a adunat în 
faţa intrării, înaintează spre ei. 

„Trebuie să curăţăm Parisul de murdăria pe care 
au facut-o trădarea şi prezenţa inamicului", zice el. 

Mulțimea s-a îndesit. Le vorbeşte despre emigraţi, 
care vor să-şi ia înapoi pământurile împărţite celor 
care le lucrează. Exclamaţii de aprobare ici-colo, 
după care totul recade în tăcere. 

De ce atâta reţinere fată de mine? 

Nu e timp însă de pus întrebări, trebuie să 
avanseze pe aceste câmpuri din Durance măturate 
de un vânt îngheţat, însoţit adesea de averse cu 
grindină. 

Se lasă întunericul. Se simte sfârşit de oboseală. 
Şi e deja sâmbătă, 4 martie 1815. Vestea debarcării 
sale trebuie să fi ajuns la Paris, poate şi la Viena. 
Dacă poporul nu se ridică să-l conducă până la Paris, 
atunci uşa destinului i se va trânti în faţă. Va trebui 
să moară, dacă i se îngăduie. 

îşi petrece noaptea la castelul Malijai. Nu poate 
să doarmă. Cambronne nu i-a trimis curieri ca să-i 
dea de ştire care este 


situaţia. PUARRLECA aNFUBRIȚRTHG DWESÂNIP GEN SR? de 
io grenadieri care au fost reţinuţi în fortăreaţa 
Antibes, în orele care au urmat debarcării. Poate că 
peste câteva ore totul se va sfârşi. 

Nu poate să creadă lucrul acesta. Nu vrea nici 
măcar să-şi imagineze asta mai mult decât o face 
într-o insomnie inutilă şi epuizantă. La drum! 
înaintează de-a lungul râurilor Bleone şi Durance ale 
căror ape nămoloase se rostogolesc tumultuoase la 
vale. în depărtare apare citadela Sisteron, care 
domină defileul în care se înghesuie, între falezele 
albe, oraşul. Avansează în fruntea grenadierilor pe o 
şosea dreaptă, mărginită de platani. Observă un 
grup compact care vine în întâmpinarea sa. Dă uşor 
pinteni calului. Nu trebuie să aştepte. Trebuie să 
meargă în întâmpinarea  necunoscutului. Să 
provoace viitorul. Deodată, vede braţe care se ridică, 
vede un drapel tricolor şi glasuri care Strigă 
„Trăiască împăratul!" 

în sfârşit acest strigăt, pentru prima dată, după 
prea multe zile şi ore de tăcere. 

Poate că uşa destinului îi va deschide în sfârşit 
larg ambele canaturi? 

Lumea se adună în jurul său. Rosteşte câteva 
cuvinte. însă nu vrea să întârzie. Dimpotrivă, vrea să 
înainteze cât mai repede, ca să se întâlnească cu 
populaţia care poate că se va entuziasma, faţă de 
cea din sud care a rămas apatică. 


La lăsarea nopţii, grenadierii aprind torţe ca să 
lumineze drumul ce coboară spre Gap. Oraşul apare 
dintr-odată luminat. Puncte luminoase strălucesc pe 
pantele munţilor care domină valea, altele se întind 
până în câmpia din jur. 


3284X GSO 21 şi atmosfera este efervescentă, 
entuziastă. Mulțimea se înghesuie în jurul său. Strigă 
„Trăiască împăratul!", „La ştreang cu aristocraţii!", 
„Moarte Bourbonilor!". 

Sătenii agită furci. 

în sfârşit, în sfârşit, poporul îl recunoaşte! 

Nu mai simte oboseala. Sare de pe cal, intră în 
hotelul Marchand. Oamenii vor să-l atingă. 

li aude spunând: „Sunteţi Tatăl nostru." îl prind de 
mâini, i le sărută. Din toate direcţiile îl asaltează cu 
întrebări. Denunţă legile privind bunurile naţionale, 
promulgate de Bourboni. El ascultă. Poporul fierbe 
de mânie. în urmă cu doar câteva ore, Napoleon nici 
nu-şi putea imagina lucrul acesta. Nu a câştigat 
nimic încă, dar partida este în plină desfăşurare. 

„Cetăţeni, sunt de-a dreptul impresionat de 
sentimentele pe care mi le arătaţi", zice el din capul 
scărilor. „Doleanţele voastre vor fi îndeplinite. Cauza 
naţiunii va triumfa din nou!" 

Izbucnesc uralele. „Trăiască împăratul! Trăiască 
națiunea!" 

„Aveţi dreptate", zice el, „să mă numiţi Tată. Eu 
nu trăiesc decât pentru fericirea Franței. întoarcerea 
mea vă  risipeşte toate grijile; ea garantează 
siguranța tuturor proprietăților. Egalitatea între 
clasele sociale şi drepturile de care vă bucuraţi de 25 
de ani şi după care părinţii noştri au tânjit, formează 
astăzi o parte a existenţei voastre. Prezenţa mea le 
garantează." 


Dacă acest entuziasm se propagă, dacă cuprinde şi 
armata, atunci absolut nimic nu mă va putea opri. 

Se gândeşte la asta în timp ce urcă pe drumul 
către vârful Bayard, făcând apoi haltă la Corps şi 
înaintând spre Laffrey. 

Mica armată este acum înconjurată de săteni, 


car MEAO meargă şi ei la Paris, să se alăture 
soldaţilor. Totuşi, trebuie să-i convingă să-şi schimbe 
intenţia. El este împăratul, aparţine naţiunii, dar unei 
naţiuni organizate, nu unei ţări răzvrătite. Şi apoi, 
încă nu a făcut nicio mutare decisivă. 

Pe drum, vede pentru prima oară trupe care 
blochează trecerea prin defileul Laffrey, înainte de 
porţiunea ce coboară spre Grenoble, care nu poate fi 
ocolită. 

Aici este locul în care destinul decide asupra tentativei 
mele. 

Cheamă un ofiţer al Gărzii. Să meargă la 
comandantul batalionului, care nu poate fi altul 
decât batalionul 5 de linie, cu acest mesaj: 
„împăratul va pomi către voi. Dacă deschideţi focul, 
primul glonţ îl va lovi pe el." 

Nu are răbdare să aştepte întoarcerea ofițerului. 
Pleacă singur, ţinându-şi mâinile pe  reverele 
redingotei. 


Dacă nu moWS0hFN/dYEVURIO RIP PI SFANTA ELENA 329 

Aude vocea unui ofiţer din batalionul 5 de linie 
ordonând deschiderea focului. Armele se ridică, însă 
din ele nu porneşte niciun glonţ. El înaintează cu paşi 
rari. 

Dacă e să mor, aici să fie. 

A ajuns la câţiva metri. Vede chipurile acestor 
soldaţi, le vede însemnele. într-adevăr, este 
batalionul 5 de linie. 

„Soldaţi din al 5-lea!" strigă cu voce puternică şi 
hotărâtă. „Sunt împăratul vostru! Recunoaşteţi-mă!“ 

Face încă un pas. 

„Recunoaşteţi-mă!“ continuă mai tare. „Dacă 
printre voi se află cineva care vrea să-şi ucidă 
împăratul, iată-mă!“ 

O voce, multe voci. „Trăiască împăratul!" Soldaţii 
se reped cu puştile ridicate deasupra lor, unii scot la 
vedere cocarda tricoloră, îl înconjoară din toate 
părţile. 

Simte că-i dau lacrimile. Buzele îi tremură. Poarta 
destinului i se deschide larg spre viitor. 

Dă ordin soldaţilor să-şi reocupe locurile în rând. îi 
trece în revistă. îi spune generalului Drouot: „Totul 
este pregătit de-acum, în 10 zile voi fi la Tuileries." 

Se înalţă drept în şa. El, care suferă din ce în ce 
mai mult din pricina trupului îngroşat, de dureri ale 
picioarelor, de pântec, nu mai resimte nicio durere. 

„Tronul Bourbonilor nu există decât în interesul 
câtorva familii", strigă el în gura mare. „Națiunea 
întreagă trebuie să se ridice împotriva întoarcerii 
Vechiului Regim." 

Soldaţii sunt acum înconjurați de o mulţime de 
săteni care strigă: „Trăiască împăratul!" 


Pe drumul spre Grenoble, vede trupe care se 
apropie, fluturând însă drapelul tricolor, şi îl 


332 MAX GALLO 

recunoaşte în fruntea lor pe colonelul La Bedoyere, 
unul dintre cei mai buni ofiţeri tineri ai Marii Armate, 
care s-a luptat eroic la Borodino şi în campania din 
Franţa. Cum de nu l-a făcut general pe acest om! 

Trupele aflate sub comanda lui sunt la dispoziţia 
împăratului, explică el, anunțându că garnizoana 
din Grenoble este cucerită, 
că oraşul, în ciuda autorităţilor, îl aşteaptă pe 
împărat. Apoi adaugă: 

— Sire, mai multă ambiţie aduce mai mult 
despotism. Majestatea Voastră trebuie să renunţe la 
tactica de cuceriri şi de putere absolută care a adus 
nenorociri Franţei şi vouă. 

Dar cine a refuzat pacea ? Cine m-a forțat la război pentru 
a mă apăra? Cine a vrut să mă asasineze? Ce au declarat 
Bourbonii prin ordonanță regală? Că „Napoleon Bonaparte 
este trădător şi rebel", că trebuie „luat pe sus" şi deferit unui 
consiliu de război pentru a fi împuşcat prin simpla constatare 
a identității mele! 

Pentru suveranii reuniți la Congresul de la Viena şi potrivit 
vorbelor pe care le suflă Talleyrand, eu sunt „inamicul şi 
perturbatorul omenirii, care s-a plasat în afara relațiilor civile 
şi sociale şi care trebuie acuzat public”. 

Asta vor să facă din mine duşmanii mei! lar Ney, prințul 
de Moscova, promite că mă va aduce la Paris într-o cuşcă 
defier! Şi Bourbonii cer ajutorul Europei ca să doboare 
Monstrul! Eu. Ce le pasă lor de Franța! 

Se întoarce către La Bedoyere, arătându-i sătenii 
care se îndreaptă spre Grenoble. 

— Eu nu simt doar împăratul acestor soldaţi, aşa 
cum s-a spus, sunt şi al ţăranilor, al oamenilor de 
rând, al Franţei. Aşa că puteţi vedea poporul 
revenind la mine. între noi există simpatie. Eu m-am 
ridicat din sânul poporului. Vocea mea are influenţă 
asupra lui. 


Este ora NAPOLROArțVEMURIABRtIe DNSEÂNT/SFeNAcĂaT ii 
forţează porțile oraşului Grenoble. Napoleon 
înaintează pe străzi. Este îmbătat de bucurie. N-a 
mai simţit nicicând aşa ceva, se gândeşte, nici în 
cele mai glorioase zile ale Imperiului, acest delir al 
populaţiei, cântece, strigăte, dansuri. Ce va fi la 
Paris? 

Mulțimea asediază hotelul Trei Delfini, în care s-a 
instalat. Deschide fereastra. Vede toate aceste 
chipuri, aude freamătul vocilor. 

„Cetăţeni!" începe el. „Când am aflat în exilul 
meu despre toate nenorocirile ce apăsau asupra 
naţiunii şi despre încălcările tuturor drepturilor 
poporului, nu am pregetat niciun moment, am 


debarcat pe pământul patriei cu unicul gând de a 
354% osi MNSGA Hèza vulturului în acest frumos oraş 


şi RARI SER ea AU a eN eam 
cunoştinţă! Dauphinezi, mi-aţi împlinit aşteptările!" 

Străbate saloanele hotelului. Un mic grup îşi face 
loc prin mulţime. 

Au venit oficialităţile. îmi prezintă cu spinarea îndoită 
omagiile lor servile. 

Se apleacă spre Bertrand, şoptind: „înainte să 
ajung la Grenoble, eram un aventurier, dar iată-mă 
redevenit prinţ." 

Cine poate să-l mai oprească acum? 

Soult, care a declarat că „Bonaparte nu este 
decât un aventurier"? Câte zile vor trece până să mi se 
alăture? Contele de Artois şi Macdonald, care în 
zadar încearcă să-şi atragă de partea lor trupele din 
garnizoana din Lyon, care arborează deja cocarda 
tricoloră? 

Călăreşte de la Grenoble la Lyon în entuziasmul 
populaţiei. în foburgul Guillotiere mulţimea este atât 
de densă, încât nu poate să înainteze. Macdonald şi 
contele de Artois au luat-o la sănătoasa. Oamenii 


urlă în jurul său: „Jos cu popii!", „Moarte 
regaliştilor!", „La ştreang cu ei!“, „La eşafod cu 
Bourbonii!", „Trăiască Napoleon, trăiască 
împăratul!". 


El pusese capăt Revoluţiei, canalizase această 
energie haotică ce o alimenta, dar acum ea se 
răspândeşte din nou, din pricina acestor Bourboni 
care nu au învăţat şi nu au uitat nimic. 

Intră în arhiepiscopie, ocupând camerele şi 
salonul părăsite în aceeaşi dimineaţă de contele de 
Artois. 

Ce-şi închipuia acest Boubon, acest emigrat? Că 
poate să mă oprească? 


A doua zi, sâmbătă, n martie, în momentul în 


care deschidA ARGHA ON aNFEkRTOSHEe DIN SFÂNTA EEE PAS 
puterea. Toţi notabilii din oraş sunt prezenţi la 
deşteptarea sa, la fel ca odinioară. înainte de 
deportare. 

Dă ordine. Vrea o trecere în revistă în piaţa 
Bellecour. Vrea să fie puse în aplicare următoarele 
decrete: revenirea la drapelul tricolor, anularea 
legilor regaliste, desfiinţarea Casei regelui, 


336 MAX GALLO 
anularea tuturor numirilor făcute începând din 
aprilie 1814 în armată şi retragerea Legiunii de 
onoare acordate de la acea dată încoace. 

Merge prin cameră cu mâinile la spate. Aruncă o 
privire către secretarii care scriu. Notabilii ascultă 
respectuoşi. îşi continuă ideea. 

Proscrie toţi emigraţii reveniţi în 1814 de la 
plecarea sa. Restituie bunurile naţionale atribuite 
emigraţilor. Pune sub sechestru bunurile însuşite de 
către Bourboni în ultimul an. Dizolvă Camerele şi 
convoacă pe Champ de la Federation o adunare a 
electorilor Franţei, în care legile le va da însăşi 
națiunea. 

Pronunţă răspicat: acum, va fi Champ-de-Mai. 

Se întoarce apoi către Bertrand, să transmită 
Vechii Gărzi din garnizoana de la Metz ordinul său 
de a se alătura împăratului. 

Indiferent de părerea lui Oudinot, care o 
comandă, Vechea Gardă i se va supune. 

Se retrage preţ de o clipă. 

Oare soția mea şi Jiul meu vor veni la mine? 

începe o scrisoare oficială către „Maria-Luiza, 
împărăteasa francezilor, la Schonbrunn". 

„Doamnă şi dragă prietenă, am urcat din nou pe 
tron...“ 

la altă coală de hârtie. 

„Buna mea prietenă, 

Când vei primi această scrisoare, eu voi fi deja la 
Paris. Vino la mine împreună cu fiul meu. Sper să te 
pot îmbrăţişa înainte de sfârşitul lunii martie. 

Al tău cu totul, 

Nap.“ 


| Champ-de-Mai, ceremonie desfăşurată pe Champ-de-Mars la 1 
iunie 1815, unde, în prezenţa deputaţilor din toate colegiile 
electorale franceze şi a armatei, Napoleon a proclamat Actul 
adiţional la Constituţia Imperiului. 


Stă nerea ONeNEMERIT RUA rpiNeSFÂNDS Bea 3Ș/ îl 
cuprinde o nelinişte ascunsă. Nu-i va revedea. 


Aude strigându-se „Trăiască împăratul". 


lese din CHEFEN FARMERT EYP YANSA FENA Bte 
Marie-Franşoise Pellapra. E la fel de frumoasă şi 
tânără. Cândva, cândva... Chiar aici, la Lyon, în 
drum spre Italia, petrecuseră prima noapte împre- 
ună. Urmaseră altele la Paris. Sunt oare tatăl unei fetițe, 
Emilie, pe care a născut-o după ce m-a cunoscut? N-a fost 
prea sigur de asta. 

Marie-Franşoise Pellapra îi prinde mâinile. O lasă 
să vorbească. Trecutul nu se mai întoarce. Oamenii 
se schimbă. Tocmai a aflat că Bourrienne, colegul 
său de la Brienne, secretarul său un timp atât de 
îndelungat, după ce a comis abuzuri la Paris şi la 
Hamburg, a fost numit de către Ludovic al XVIII-lea 
prefect al Poliţiei din Paris. Şi că a încercat fără 
succes să-l aresteze pe Fouche - el, Bourrienne! 

Nu are de ce să se întoarcă spre trecut, atâta 
timp cât poate acţiona şi înainta spre viitor. 


Luni, 13 martie 1815, pleacă din Lyon. 

De-a lungul traseului spre Villefranche-sur- 
Saone, observă că ţăranii îl privesc, neîncrezători, că 
printre ei se află din loc în loc câte un invalid care îl 
salută milităreşte, că cel mai adesea scot din 
buzunare monede de cinci franci, examinând efigia 
gravată, după care exclamă „Chiar el e!“ şi abia 
apoi strigă „Trăiască împăratul!". 

Cine m-ar putea opri acum? Străzile din Villefranche, 
Măcon, Tournus, Chalon şi Dijon sunt pline de oamenii care 
mă ovaţionează şi printre care abia îmi fac loc să trec din 
cauză că mă asaltează. 

Ney? Trupele prințului de Moscova refuză să se supună 
ordinelor unui mareşal aflat în slujba regelui. îi voi întinde 
mâna. Am nevoie de el, de oamenii săi. 

Napoleon îi dictează mareşalului Bertrand o 
scrisoare pentru mareşalul Ney. 


„Prietene, NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 339 


Maiorul general din statul meu major vă 
expediază ordinul de marş. Sunt convins că în 
momentul în care aţi aflat despre sosirea mea la 
Lyon aţi ordonat trupelor să arboreze din nou 
drapelul tricolor. Executaţi ordinele lui Bertrand şi 
veniţi să vă alăturaţi mie. Vă voi primi ca în ziua de 
după bătălia de la Moscova." 

E convins că Ney va lua această decizie. De 
altminteri, sosesc regimente cu cocarde la chipiu şi 
cu steagul tricolor în frunte. Se spune că până şi 
batalioanele din Villejuif, considerate drept cele mai 
fidele regelui, au arborat cocarda tricoloră. Curierii 
sosiți de la Paris îi raportează că Exelmans a luat în 
stăpânire capitala cu soldaţii cu jumătate de soldă ai 
artileriei regale. 

Absolut nimic nu rezistă. Primarii dau fuga să mă asigure 
de fidelitatea lor. 

„V-aţi lăsat conduşi de preoţi şi de nobili", îi 
spune Napoleon primarului din Autun. „Ei voiau să 
restabilească dijma şi drepturile feudale. Voi face 
dreptate, îi voi trimite la spânzurătoare!" 

La Auxerre, Ney solicită să fie primit. E spăşit, 
dar degajat, începe să se justifice. îi prezintă un 
memoriu care explică, zice el, motivele supunerii 
sale faţă de Ludovic al XVIII-lea. 

Oamenii se recomandă prin faptele lor. El a venit alături 
de mine. Pentru că sunt învingător? înseamnă că este 
suficient să rămân pe poziție pentru ca Ney să-mi rămână 
credincios. 

„Nu e nevoie să te scuzi", îi zice Napoleon lui 
Ney. „Scuza du- mitale, ca şi a mea, stă în 
evenimente, care au depăşit puterea oamenilor. Dar 
să nu mai vorbim de trecut şi să nu ne mai amintim 
de el decât pentru a ne purta mai bine în viitor." 


340 MAX GALLO 
îşi deschide braţele. Ney se repede. 
Aştia sunt oamenii. 


Duminică, 19 martie, se suie într-o caleaşcă. El 
este împăratul care se întoarce în capitala sa. Un 
curier care galopează alături de caleaşcă anunţă că 
regele Bourbon a părăsit palatul Tuileries şi a plecat 
spre frontiera din nord. Curierul îi înmânează o 
scrisoare de la Fouche. 

„Sire, sunteţi pândit de asasini în apropierea 
Parisului. Păziţi-vă bine", scrie ducele de Otranto. 

Ce le mai rămâne, într-adevăr, în afară de a mă asasina, 
ca pe Henric al IV-lea? 

Dă câteva ordine. Să fie păzite toate ieşirile din 
pădurea Fontainebleau. însă nici nu poate fi vorba să 
se oprească înainte 

de a intra în castel. Coboară în curtea Calului Alb, 
urcă încet treptele scării de fier. Se opreşte câteva 
secunde. 

în urmă cu mai puţin de un an, pe 20 aprilie 
1814, chiar din acest loc îşi lua adio de la Gardă, 
plecând spre insula Elba, iar pe drum asasinii îl 
urmăreau ca să-l ucidă. 

Ei sunt şi acum la pândă, însă în această zi de 
luni, 20 martie 1815, la ora 10, el îşi reia în posesie 
castelul şi puterea. 

A trăit oare între aceste două momente? | se 
pare că nimic nu a existat. Cât de stranie a fost 
această şedere în insula Elba. 

Astfel se derulează viaţa sa, ca o succesiune de scene. 

Străbate galeriile. îşi regăseşte cabinetul de 
lucru, dă ordine, în drum spre Paris, vrea să treacă 
în revistă trupele la Fontaines de Juvisy. 

Face câţiva paşi în parc, apoi urcă din nou în caleaşcă. 


A parcurNARREOAtaNEMUREARUL DU SEEN TA it SNA Atre 
Fontainebleau şi Paris, de nenumărate ori a trecut 
în revistă trupele. Acum însă, a realizat cea mai 
frumoasă dintre campaniile sale. Fără nicio umbră, 
pentru că niciun foc, aşa cum îşi dorise, gândise, 
visase, nu a fost tras. Poporul a venit şi a răsturnat 
situaţia. 

Poporul, iată-, încă de la intrarea în Paris. 
Bărbaţi, femei, copii aleargă pe lângă caleaşcă, 
împrejur, înainte şi înapoi. Caii sunt forţaţi să 
înainteze la pas. Nicicând, nicicând, nici în zilele de 
după Austerlitz, nici la încoronare, niciodată nu a 
mai întâlnit aşa ceva. 

îi vede pe călăreţii din escortă nereuşind să ţină 
la distanţă femeile şi bărbaţii cărora le întrezăreşte 
fugitiv chipurile. 

Dacă ar fi fost şi fiul său cu el să vadă toate 
astea! Este 20 martie, cea de-a patra aniversare a 
fiului său! Semnul destinului. O durere mai ascuţită. 

Vede bărbați şi femei plângând, invalizi 
agitându-şi cârjele, arătându-i Legiunea de onoare. 

în faţă la Tuileries este o mare de oameni. Dau 
năvală, îl iau pe sus, pe braţe. Trece din braţe în 
braţe până la palat, apoi urcă, mereu pe braţe, 
scara de onoare. Este în sfârşit în apartamentul 
său. 

Cu o zi înainte, Ludovic al XVIII-lea se afla aici. 


SHME EA-iQătele, ovaţiile care nu încetează. 
Este cea mai frumoasă dintre victoriile sale, cea 
mai măreaţă, fără un strop de sânge pe drapel. 
Are lacrimi în ochi. 
Se prăbuşeşte pe un scaun, epuizat. 
A doua zi, totul va fi greu. Totul ar trebui să se oprească 
aici. 


27 


Trece prin cabinetul său de lucru, apoi prin 
apartamentele sale. Toate sunt la locul lor, ca şi cum 
nimeni n-ar fi ocupat aceste spaţii. Singurul lucru în 
plus este un fotoliu mult prea lat, al unui bărbat 
impotent, care aminteşte că Ludovic al XVIII-lea a 
locuit acolo. în locul meu. 

Dă un ordin. Servitorii vin în grabă să scoată 
afară fotoliul. Străbate din nou încăperile. Ai zice că 
nu s-a întâmplat nimic în cele n luni care au trecut, 
că revine dintr-o lungă campanie şi că îşi regăseşte 
palatele, curtenii şi demnitarii neschimbaţi. 

însă e singur. Fără soţie, fără copil. Numai cu 
oamenii săi care se înghesuie în saloane, le aude 
zumzetul vocilor. Ei nu pleacă din Tuileries, în ciuda 
orei înaintate. Vor ca el să vadă că sunt prezenţi, să 
le fixeze o întâlnire, să facă cumva ca el să uite ce- 
au făcut. 

Deschide uşile. Vrea să-i vadă pe Cambaceres, 
Maret, Mollien, Mole, Davout, Caulaincourt. Guvernul 
trebuie format încă din cursul acestei nopţi, pentru 
ca, începând de a doua zi dimineaţă, să-i poată 
executa ordinele şi să şteargă urmele Bourbonilor. 

îl vede înaintând pe Cambaceres. Arhicancelarul 
tuşeşte ca un bătrân. Merge îndoit de şale. Se 
bâlbâie. Nu poate accepta un post ministerial, zice. E 
prea bolnav. Are 52 de ani, se simte bătrân. 
Caulaincourt şi Mole se scuză şi ei. Sunt prudenţi. 

„M-au lăsat să vin la fel cum i-au lăsat pe ceilalţi 
să plece", îi spune lui Mollien, care acceptă 


344 MAX GALLO 
ministerul Finanţelor. 
Tuturor le este însă frică. 

„Pe mine m-au adus la Paris oameni 
dezinteresaţi", continuă el. „Subofiţerii şi soldații au 
făcut totul, datorez totul poporului şi armatei." 

Pe timpul nopţii, câteva grupuri mai rămân încă 
în faţa palatului Tuileries. La lumina torţelor, 
zăreşte oameni veseli care s-au prins în joc. Se 
întoarce spre Mole, care refuză în continuare să 
intre în guvern. 

„Te găsesc foarte schimbat", zice. „Dintre toţi cei 
de faţă, numai eu se pare că sunt sănătos." 

Arată înspre mulţime. 

„Nimic nu m-a uimit la reîntoarcerea mea în 
Franţa", continuă el, „ca această ură generală 
împotriva preoţilor şi a nobililor pe care o regăsesc, 
la fel de violentă ca la începutul Revoluţiei." 

Face câţiva paşi, cu capul aplecat. 

„Vom porni din nou revoluţia. Răul pe care aceşti 
Bourboni nenorociţi l-au făcut, fără să le pese 
câtuşi de puţin de Franţa, întrece orice limite." 


Oftează. Pentru astăzi, e destul. Nu interesează 
care dintre ei acceptă şi care refuză, va forma 
guvernul cu ei. Cambaceres la Justiţie, Maret la 
Secretariatul de Stat, Fouche la Poliție, 
Caulaincourt la Relații externe, Savary la 
Jandarmerie, Davout la Război, Carnot la Interne. 

Se aşază pe marginea patului. Baia este 
pregătită. Marchand, valetul său de cameră, 
forfoteşte. Fostul valet, Constant, care părea atât 
de devotat, nu s-a reîntors. A dispărut în momentul 
abdicării sale, /Juând cu el, după cum mi s-a spus, tot ce a 
putut căra. lar Bourrienne şi Berthier se află pe drumurile 
din nord, alături de regele pus pe fugă! 


Aştia sunt oamenii! 

Ce pot să fac decât să mă spijin pe cei care sunt în jurul 
meu ? Nu vreau să fiu regele unei țări de răzvrătiți. Nu 
vreau declanşarea Revoluției. Datorez totul poporului şi 
armatei, însă nu pot ceda pasiunilor lor. Cefei de sistem să 
construiesc cu ei? Să refac Comitetul Salvării Publice, să-mi 
pun pe cap peruca pudrată a lui Robespierre şi 


icio 
acestea, nu mai pot să guvernez ca în trecut. Trebuie să las 
libertatea să înflorească. Voi aboli cenzura, voi institui reguli 
noi de guvernare. 

Cu ce oameni? Cu cei care au rămas! Cu Fouche? Da, cu 
acest şef al Poliției în care nu pot avea încredere, dar care îşi 
cunoaşte meseria. Şi cu toţi ceilalți, care m-au slujit, apoi m- 
au abandonat şi adesea m-au trădat, dar care îmi sunt 
indispensabili. 


e a „_„„ NAPOLEON - NEMURITI „DIN SFÂNTA ELENA 346 
să înalt ghilotina A piața LE MURITOR ZA) êj File 


Lasă să treacă astfel prima noapte la Tuileries. în 
dimineaţa zilei de marţi, 2imartie, la ora 6 este deja 
la lucru. Citeşte, clasează, scrie, dictează. Şuşoteşte. 
îl primeşte pe Davout. Se bizuie pe acest mareşal, 
duce de Auerstadt, prinţ de Eckmuhl. La Hamburg, 
Davout a apărat oraşul mult timp după ce şansele 
de a scăpa de-acolo dispăruseră. A pus să se tragă 
asupra drapelului alb. 

„Sărmană Franţă, sărmană Franţă", şopteşte 
Napoleon cercetând depeşele. 

Toată Europa se va ridica împotriva sa, continuă 
el. Eu vreau pace. Cine va strânge însă mâna pe care le-o 
întind ? 

„Ne vom lupta, aşadar, cu înverşunare, iar 
pentru asta în trei luni trebuie să pregătim o armată 
de 300 000 de oameni." 

îl prinde pe Davout de braţ. 

„Nu se pune problema de a ne asculta părerile, 
ci de a învinge sau a muri." 

încă o dată, totul se va hotărî pe câmpul de luptă. Sunt 
forțat să aleg această cale. Nu mi se lasă nicio altă 
posibilitate. 

îl duce pe Davout până la fereastră. Trupele 
garnizoanei Parisului şi ale Gărzii naţionale se 
pregătesc de aliniere în piaţa Carrousel. Alţii îşi 


ocupă locurile înNARRFfățieEMUTARIL EN EÂ NEE ELENA AA 7 
trece în revistă la ora 13. Prima sa paradă adevărată 
după luni de zile. Dovada incontestabilă că şi-a 
reocupat locul, că, la câteva ore de la reîntoarcerea 
sa, are din nou puterea în mână. 

„Guvernarea este asemeni navigaţiei", îi spune 
lui Davout. „Pentru a naviga, sunt necesare două 
elemente, la fel ca pentru dirijarea corăbiei Statului. 
Nu poţi dirija un balon, deoarece pluteşte într-un 
singur element şi nu ai niciun punct de spijin. 

De asemenea, într-o democraţie pură, nu ai nicio 

posibilitate de a-i da o direcţie, pe când, dacă o 

combini cu aristocrația, le opui una alteia şi dirijezi 

nava prin intermediul pasiunilor contrare." 

lese afară împreună cu Davout. Mulțimea îl 
ovaţionează. Steagurile flutură în vântul răcoros de 
martie. Trece pe dinaintea trupelor şi se opreşte în 
faţa a două batalioane ale Gărzii naţionale. 

„Gloria faptelor pe care le-am săvârşit aparţine 
poporului şi vouă", spune el. „în ceea ce mă 
priveşte, gloria mea este de a vă fi cunoscut şi 
înţeles." 

Ascultă uralele. Priveşte regimentele, marea de 
oameni care se înghesuie îndărătul soldaţilor. 

S-au strâns aici toţi cei care îi sunt credincioşi, 
cei care sunt gata să moară pentru el, pentru că au 
convingerea că el le apără drepturile. Şi nu se 
înşală. El nu mai acceptă vechea Franţă. Va repune 
în drepturi toate legile votate de Adunările 
revoluţionare contra Bourbonilor. între această 
dinastie şi el nu va mai exista îndurare. Nu au 
încercat, încă de la început, să-l asasineze, când şi- 
au dat seama că nu- vor putea cumpăra? lar acum, 
împing Europa la război, ca s-o termine cu el pentru 
totdeauna. 


348 MAX GALLO 


lar cei care sunt de partea Bourbonilor sunt împotriva mea. 


Face o listă cu 30 de trădători. Cei de teapa lui 
Talleyrand, Marmont, Bourrienne, Montesquiou îşi 
vor vedea bunurile confiscate şi vor fi condamnaţi 
la exil. De altfel, ei au şi trecut graniţa de nord, cu 
Ludovic al XVIII-lea cu tot! 


Câţi însă mi-au rămas complet loiali, câți au rezistat 
tentatiei puterii? 

O primeşte pe Hortense, care pe durata acestui 
an de exil nu i-a trimis nici măcar o scrisoare, un 
semn, şi despre care a aflat că şi-a prezentat 
omagiile suveranilor străini. Se prezintă acum, 
plângând, împreună cu cei doi copii ai săi. 

„N-aş fi crezut niciodată că veţi renunţa la cauza 
zice el. 

Ea are, fireşte, justificări serioase. Dar cine nu 
are, chiar şi pentru cea mai ticăloasă dintre trădări? 
Ea a vrut să locuiască lângă mama sa. Josephine de 
Beauharnais era bolnavă, putea fiica sa s-o 
părăsească? El ştie că Josephine, nu cu mult înainte 
de a muri, dansa cu ţarul şi cu regele Prusiei la 
Malmaison. Hortense îi dă înainte. S-a gândit la 
viitorul copiilor ei. 

„Nu trebuia să rămâneţi în Franţa", i-o taie scurt 
Napoleon. „Un codru de pâine neagră ar fi fost 
preferabil. Comportamentul vostru a fost unul 
pueril. Atunci când te înfrupţi din roadele măririi 
unei familii, trebuie să împărţi cu ea şi 
nenorocirile." 

Ea plânge, izbucneşte în hohote. îndurare pentru 
ea. Pentru toti. Dacă i-aş condamna, cine ar mai rămâne în 
jurul meu? Maria Walewska! 

Ea vine. Schimbă câteva cuvinte cu Maria. Dar 
şi-a pierdut ardoarea. O respectă. Vrea să-i asigure 


mea", 


protecţie, ei MARPLEAN -sYFIURITIPRUL Șt SFÂNTA/EL-ENA tE 
viitorul? Trebuie s-o ferească de necazuri. Dar să 
reînnoade legătura cu ea? Nu poate să facă asta. 
Ceva a murit în el. Nu numai dragostea pentru 
Maria Walewska, ci speranţa fără de care nu există 
sentimente profunde, atracţie pentru celălalt. 

De altminteri, se simte adesea obosit. Vrea să 
treacă de oboseală. Organizează inspecții, parade, 
consilii, recepții oficiale şi chiar serate la Tuileries 
sau la Elysee, unde se instalează începând cu 17 
aprilie. Palatul Tuileries este prea vast pentru un 
bărbat singur ca el. 

Reuşeşte să lucreze ca altădată, 12,15 ore pe zi. 
Devorează nopţile. Vrea să vadă tot, să controleze 
tot, să organizeze tot, să impulsioneze tot. Trebuie 
să facă toate acestea. Sunt unicul său resort. 

Le spune unora şi altora: „Destinele Franţei sunt 
aici, munciţi pentru ele zi şi noapte." Trebuie să fie 
încasaţi bani pentru echiparea armatei: „Am 100 
000 de oameni de care nu mă pot folosi în lipsa 
fondurilor necesare pentru îmbrăcămintea şi 
echipamentele lor." 

Vizitează lucrările de anvergură începute în 
diferitele cartiere ale Parisului, pentru că trebuie să 
se arate, să transmită sentimentul că încrederea în 
viitor este la fel de mare ca altădată. 

Se duce la Şcoala politehnică, la orfanii Legiunii 
de onoare, la Saint-Denis, la Invalizi, la Muzeu, la 
atelierul lui David, la Operă, la Teatrul Francez. 


A 


Trece în revistă 30 000 de oameni din Garda 
naţională, divizii de cavalerie şi infanterie. Asistă la 
liturghie. Cinează cu Hortense, Lucien, Joseph, 
Jerome, mama sa, toţi reîntorşi la Paris. A uitat de 
reproşurile împotriva fraţilor săi. Sunt totuşi fraţii 
săi. 


350 


MAX GALLO 

Este neobosit. 

Şi, deodată, îşi simte capul greu. Simte că întreg 
trupul i se scufundă, ca şi cum ar vrea să intre 
înăuntrul său. îşi pierde cunoştinţa, apoi se trezeşte 
printr-o tresărire bruscă. în jur, tăcere deplină. Toţi 
se uită la el. Se scutură, se îndepărtează. Picioarele 
îi sunt grele, pântecul îl trage înainte. Are dureri în 
partea inferioară a trupului. îşi va reveni în fire, îşi 
va recăpăta energia şi va călări în ciuda durerilor 
pe care le resimte. însă energie nu înseamnă elan. 
Este ca şi cum nu ar mai avea încredere, acum 
când destinul, încearcă el să se convingă, i-a 
dovedit totuşi că îi oferă în continuare o şansă. 

însă ceva în el s-a stins. 


Le primeşte una după alta pe femeile de 
altădată, pe domnişoara Duchâtel, pe domnişoara 
Georges. Se amuză câteva clipe. Se sileşte să 
zâmbească, dar se plictiseşte curând. Se ridică, 
înapo- indu-se în cabinetul de lucru. îi chestionează 
pe secretari. Nicio scrisoare de la împărăteasă. 

L-a primit pe Meneval, care a fost alungat de la 
Viena, cu toate că Napoleon îl însărcinase să 
rămână în slujba Mariei-Luiza. Meneval a povestit, 
cu capul plecat, codindu-se, însă au fost suficiente 
câteva cuvinte pentru ca Napoleon să priceapă 
totul. 

Maria-Luiza a refuzat să-mi scrie, Maria-Luiza a fost 
sedusă de contele Neipperg. Maria-Luiza l-a încredințat pe 
fiul meu împăratului Austriei ca să facă din el un prinț 
austriac. Maria-Luiza doreşte despărțirea. 

Mi-am pierdut fiul. 

Vrea să-l uite, să disimuleze pierderea. 

Le spune senatorilor: 

„Am acordat o semnificaţie deosebită intrării 


mele între YAROrERN PYFSRUP RYH PHOTTĂBRAEL-EAAiYărsar 
al zilei în care, acum patru ani, toată populaţia 
acestei capitale îmi dădea dovezi atât de 
mişcătoare 


ale sentimentă4BPăeNă rețin eRpe DIN PEAN he Sa 
faţă de mine şi care sunt cele mai dragi inimii mele. 

Știu însă că fiul meu este pierdut. Cum să mai am 
speranță de-acum încolo ? Rămâne doar o infimă parte din 
ea, energia, voința, determinarea. 

Este tot ce mai am. 

Nu vreau să mă mai gândesc la soția mea, la fiul meu. 
Nu mai vreau să ştiu nimic. Sunt prizonieri. Asta spune totul 
despre ei. 

Dictează o notă pentru Caulaincourt: 

„Se impune să facem manifestă oroarea pe care 
trebuie s-o inspire conduita împăratului Austriei. 
Meneval va vorbi despre durerea pe care o resimte 
împărăteasa din cauză că este ţinută departe de 
împărat. Nu a închis un ochi timp de 30 de zile după 
îmbarcarea Majestății Sale. Va insista pe faptul că 
împărăteasa este efectiv prizonieră, de vreme ce i 
s-a interzis să-i scrie împăratului." 

Acesta este adevărul oficial. Nu vreau să aud altceva. Nu 
pot. 

Priveşte portretul fiului său şi, fără voia sa, 
lacrimile îi inundă obrazul. 

în clipa asta, intră Carnot. Trebuie să mă întorc cu 
spatele ca să-i ascund ministrului de Interne emoția şi 
durerea mea. 

Face câţiva paşi, cu un mers greoi, apăsat. 

„Munca de 15 ani este distrusă", zice. „N-o mai 
putem lua de la început. Ar trebui 20 de ani şi două 
milioane de oameni de sacrificat. De altfel, eu 
doresc pacea şi n-o voi dobândi decât prin victorii." 

Se apropie de Carnot. 

„Nu vreau să vă dau speranţe deşarte: aş putea 
zice că există negocieri, dar nici nu poate fi vorba 
de aşa ceva. Prevăd o luptă dificilă, un război 
îndelungat. Ca să-l susţin, am nevoie de sprijinul 


u 


naţiunii. Ea VAPOEAA 1NEMOHIRĂBL bertatEELEiA bya 
avea." 

Carnot este un vechi revoluţionar. îi place să 
audă astfel de vorbe. 

„Situaţia este nouă, inedită", continuă Napoleon. 
„Nu-mi doresc decât să fie clarificată." 

îşi pleacă ochii. 

„îmbătrânesc. La 45 de ani nu mai sunt ce eram 
la 30! Poate că pentru mine ar fi convenabil 
repausul unui rege constituţional." 

Oftează. 

„Şi ar fi, cu siguranţă, pe placul fiului meu." 

Fiul meu pierdut. 

îşi întoarce capul. Se teme că va plânge din nou. 

Nu are voie să-şi piardă firea. 

Se adresează gărzilor naţionale şi federaţilor 
adunaţi la Tuileries. Sunt câteva mii bune. Trece 
încet pe dinaintea lor. îi simte vibrând de 
entuziasm. A mai avut vreodată trupe atât de 
hotărâte? îl ascultă vorbind pe oratorul federaţilor 
care, ieşit în faţa primelor rânduri, îşi pronunţă 
discursul. Omul este de statură mică şi are vocea 
sugrumată de emoție: 

— V-am primit cu entuziasm, zice, pentru că 
sunteţi exponentul naţiunii, apărătorul patriei, şi 
pentru că veţi păstra drepturile poporului. 

Solicită arme pentru populaţia din foburguri, care 
este hotărâtă să meargă la frontiere, „să se arunce 
asupra aristocraților". 

Ar fi o cale, să lase să se declanşeze furtuna 
revoluţionară, să-i încurajeze, să se lase purtat de 
ea. 

— încercările nefericite au oţelit din nou 
caracterul poporului francez, se  mărgineşte 
Napoleon să răspundă. El şi-a recăpătat tinereţea 


cãfé NA SAL90 de ani, uimea Europa. 

însă nu poate, nu vrea să treacă dincolo de asta. 

Are nevoie de gărzile naţionale, de federaţi, de 
soldaţi şi de subofiţeri, dar în egală măsură are 
nevoie şi de Fouche, de Mole şi chiar de Soult care, 
ministru de Război sub Ludovic al XVIli-lea ieri, îi 
face jurăminte de supunere acum şi căruia îi 

încredinţează postul de general-şef al armatei. 

îl primesc pe Benjamin Constant, acest scriitor care se dă 
liberal, care, în 19 martie, în ajunul reîntoarcerii mele la 
Tuileries, încă mă compara în articolele sale cu Gingis Han, 
cu Attila, cu Nero, cu un căpcăun! 

Lui o să-i dau sarcina să redacteze „Actul adițional la 
Constituţia Imperiului“ care prevede o Cameră a 
reprezentanților şi o Cameră a pairilor numiţi de către 
împărat, cu drepturi ereditare. 

Oameni de soiul lui Benjamin Constant, Mole şi Fouche 
formează astăzi opiniile notabililor. Fără ei, ce pot să fac? 

Spune: 

— Suveranitatea aparține poporului. Mole 
protestează numaidecât contra acestei maxime 
„demnă de '93“. Evocă figura înspăimântătoare a 
lui Robespierre, umbra ghilotinei. 

Trebuie să-i liniştească: 

— E necesar să ne servim de iacobini în aceste 
momente pentru a combate primejdia cea mai 
mare, îi explică Napoleon lui Mole, dar fiţi liniştiţi, 
eu sunt aici ca să-i opresc. Nu mă vor face să merg 
mai departe decât vreau. 

De altminteri, cine va decide viitorul ? Ei, alde Benjamin 
Constant, Mole, Fouche, care vor alegeri, reunirea camerelor 
la 1 iunie ? Sau eu, pe câmpul de luptă, în acest război 
inevitabil care se impune ? 

Dacă ies învingător, toate intrigile, toate calculele lor vor 
fi spulberate şi voi face tot ce voi vrea. Dacă o să fiu înfrânt, 


se vor uni cuNABRFESI -NEYRO AP ONTE EONO şi 
indiferent de modificările pe care le-am adus Constituţiei 
Imperiului. Aşa că mai bine cedez. Să aibă loc alegeri. 
Electorii se vor reuni la 1 iunie. 

Spune: 

— Am renunţat la ideile marelui Imperiu, căruia, 
timp de 15 ani, nu-i pusesem decât bazele. Scopul 
meu era pe-atunci să organizez un mare sistem 
federativ european, pe care îl adoptasem ca fiind 
conform cu spiritul secolului şi favorabil progresului 
civilizaţiei noastre. De-acum înainte, nu mai am alt 
scop decât creşterea prosperității Franţei prin 
consolidarea libertăţilor publice. 

Să voteze, dacă asta vor! Fouche să tragă sforile pentru 
a fi aleşi oameni pe care să-i poată manipula. Dacă mă voi 
întoarce victorios din războiul care se anunță, nimic din 
toate astea nu va mai conta, iar dacă voi fi învins... ce 
valoare mai au aceste voturi? Unde voi fi? Mort, sper. Însă 
ştiu bine că moartea poate să mă ocolească. 


O simt totuşi, simt această moarte prezentă şi absentă 
totodată. 

Este aici, în această grădină de la Malmaison 
prin care se plimbă însoţit de Hortense. 


344 IAB GAtEP privi copacii fără să-şi amintească de 

serbările din trecut, de veselia serilor de odinioară. 

Doar umbra lor rămâne. Josephine a murit. Pauline, care 
conducea aceste petreceri şi baluri, Pauline care era atât de 
nepăsătoare şi de o frumusețe provocatoare, este prizoniera 
austriecilor la Viareggio. Elisa se află la Brunn, în Moravia, 
sechestrată şi ea, ca şi Caroline cu copiii ei, păzită de 
austrieci la Triest. Toate surorile mele care străluceau la 
Malmaison în vremurile de glorie şi de succese! Şi Murat, 
nătângul de Murat, care se fudulea la braţul Carolinei, şi 
care astăzi, după ce i-a atacat pe austrieci În încercarea de 
a pune stăpânire pe Italia şi a-şi păstra regatul Neapolelui, a 
fost înfrânt şi a debarcat în apropiere de Cannes, fugar şi 
învins. îmi oferă serviciile. 

Aşa sunt oamenii. 

Napoleon pleacă de la Malmaison. Aţipeşte în 
berlina care îl aduce înapoi la Elysee. Se simte 
epuizat. 


Este doar unul dintre momentele în care îl 
cuprinde oboseala. Face o baie. Are un acces de 
panică văzând în oglindă ce a devenit trupul său. 
Pântecul este atât de proeminent, încât poalele 
cămăşii ies din pantaloni. îşi încheie cu greu nasturii 
de la vestă. îşi trece mâna peste craniu, trăgându-şi 
spre frunte câteva şuviţe de pe ceafă. A ajuns 
acum, într-adevăr, /e petit tondu’, cum îi spun soldaţii. 

îl cheamă pe Marchand. Valetul său îl ajută să se 
îmbrace. Apoi, întorcându-se în cabinetul de lucru, 
examinează rapoartele spionilor, care ÎI 
supraveghează pe Fouche, pe ditamai ministrul 
Poliţiei! 

Cum să mă încred în Fouche? Omul acesta ştie să 
înăbuşe revolta regaliştilor care s-a produs în partea de vest, 
alimentată de Wellington, însă e capabil şi să se gândească 


la înfrânge $ WOA “AVE MIRE RR RIN ANSE ENA mea 


regimul care îi va conveni. lată de ce a insistat pentru 


1 în 1799, în timpul campaniei din Egipt, generalul Bonaparte şi-a 


tăiat păml şi a adoptat tunsoarea „â la Titus“. Soldaţii săi care 

purtau părul strâns pe ceafa i-au dat numaidecât porecla de Petit 

Tondu, înainte ca ei înşişi să fie obligaţi să se tundă scurt. 
alegerile la Camera deputaților care se desfăşoară în acest 
sfârşit de mai i8ij. lată de ce emisarii săi intră în contact cu 
Mettemich. 

îl convoacă pe Fouche. 

L-a ameninţat în atâtea rânduri deja pe ducele 
de Otranto! De atâtea ori a fost iritat şi fascinat de 
impasibilitatea sa, de pleoapele grele ce îi ascund 
privirea, de paloarea feţei la fel de gălbejită ca a lui 
Talleyrand. 

— Eşti un trădător, Fouche, îi spune pe un ton 
dispreţuitor. Ar trebui să dau ordin să fii împuşcat. 

Fouche stă  nemişcat, şoptind cu buzele abia 
întredeschise: 

— Sire, nu sunt de părerea Majestății Voastre. 

La naiba cu Fouche! 

Napoleon are o pornire mânioasă din tot corpul. 
îi spune aspru: 

— Sunt împins pe un drum care nu este al meu. 
Care mă slăbeşte. Mă leagă în lanţuri. Franţa mă 
caută şi nu mă găseşte. Ea se întreabă ce s-a 
întâmplat cu braţul de altădată al împăratului. 

Strigă: 

— Justiția de căpătâi este în salvarea publică! 

Apoi, cu un gest, îi face semn lui Fouche să plece. 

Nu vrea spânzurătoare, nici ghilotină. Armele vor 
decide. 


în această zi de duminică, 28 mai 1815, iese în 
curte cu paşi repezi, apoi încalecă. Zăreşte 


baionetele soldaţilor aliniaţi în piaţa Carrousel. 
îi va trece în revistă. De ei şi de mine depinde totul. 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 347 


28 


Aruncă o privire pe cifrele rezultatelor votului. Actul 
adiţional al Constituţiei Imperiului a fost adoptat cu 1532 000 
de voturi pentru şi 4 802 contra. Dă la o parte foaia. Mai mult 
de trei milioane de persoane nu au votat. înalţă din umeri. 

Istoria nu se înfăptuieşte cu laşi şi indecişi, decât atunci când nu 
mai este condusă de eroi. Dacă voi fi înfrânt sau dacă mor, cei care vor 
guverna Franţa vor fi nişte oameni mediocri. 

la altă foaie de hârtie, pe care sunt înscrise numele 
aleşilor care vor forma Camera reprezentanţilor. O parcurge 
rapid. 

Nu sunt decât o mână de iacobini, 40 poate, 80 de deputați care îmi 
sunt devotați, iar restul, gloata majoritară a celor care îmi ştiu de fiică, 
care nu se gândesc decât la bunurile lor şi care se dau liberali. 

însă are nevoie şi de ei. Mototoleşte hârtia. Această 
cameră nu va fi mai uşor de cucerit ca aceea pe care 
înfruntat-o la 18 Brumar la Saint-Cloud. 

Mă vor ataca, dacă mă ştiu slab. Mi se vor supune, dacă sunt pu- 
ternic. Şi vor pălăvrăgi în orice situație, incapabili să ia o decizie. 

Acum, trebuie să-i desemneze pe cei 177 de pairi 
ereditari. Scrie numele generalilor de încredere, Drouot, 
Bertrand, Cambronne, Exelmans, La Bedoyere, apoi adaugă 
numele lui Sieyes. Cârtiţa Revoluţiei, aliatul rival din vremea 
lui Brumar este mereu prezent. Completează apoi lista cu 
numele fraţilor săi reîntorşi la Paris, Joseph, Lucien, Jerome. 


Se întrerupe. 


Unde este PAPOrEONn NOMLERIACRIA EAN FÂN PALMEI As349 
țăranii, subofițerii, soldaţii care m-au adus din golful Juan 
până la Tuileries ? Unde sunt toţi acei oameni despre care 
prefecţii spun că se înrolează în armată ca să meargă la 
frontiere, că muncesc la fortificaţii fără a fi plătiți, că 
răspund la recrutări cu un entuziasm nemaipomenit? 

Caută raportul prefectului departamentului Mont- 
Blanc: „5 000 de oameni, voluntari, rechemaţi sub 
drapel, pensionaţi, au plecat în două luni, mai mulţi 
decât în oricare dintre etapele Revoluţiei." în Bas- 
Rhin, batalionul 7 al Gărzii naţionale cere să fie 
integrat în Marea Armată, ca să fie sigur că va 
lupta. 

Se scoală în picioare, străbate de la un capăt la 
altul cabinetul. Emoţia îl copleşeşte. îl convoacă pe 
Davout şi, îndată ce mareşalul apare, Napoleon îi 
spune: „Ce frumoasă este națiunea franceză, cât de 
nobilă, sensibilă, generoasă, mereu gata să 
înfăptuiască tot ce poate fi mai grandios şi mai 
măreț." 

îi revine în memorie ce le-a spus celor doi 
membri ai Parlamentului englez, veniţi să-l viziteze 
în insula Elba. „în Franţa, coada este bună, capul, 
prost." însă trebuie să ţină seama de acest cap, de 
La Fayette răsărit din trecut, ales membru al 
Camerei reprezentanţilor, şi de ceilalţi 600 asemeni 
lui, regalişti convinşi, care nu aşteaptă decât 
înfrângerea Marii Armate a poporului, pentru ca în 
sfârşit să guverneze pe placul inimii lor. 

Totuşi, ei sunt cei care au fost aleşi. 


îi vede stând aşezaţi în jurul său la marea 
tribună construită pe Champ-de-Mars, în această zi 


362 


MAX GALLO 
de 1 iunie 1815, în Adunarea care trebuie să 


înregistreze rezultatele alegerilor. 

Tunul bate. Fanfarele cântă. Trupele defilează. în 
faţa lui, aşezaţi într-un amfiteatru înălţat în faţa 
Şcolii militare, sunt mii de participanţi, probabil 50 
000, şi, de jur-împrejur, pe Champ- de-Mars, sute 
de mii de spectatori. Se simte încorsetat în tunica 
roşie, în mantia dublată cu hermină şi brodată cu fir 
aurit, în pantalonii de satin alb. 

El şi-a ales ţinuta, pentru că această ceremonie 


denumită „Champ-de-Mai“ trebuie să constituie o 
nouă sacralizare, cea a unui nou Imperiu. 


Timpul este frumos. Se oficiază liturghia. îşi 


aminteşte de Notre-Dame, de Josephine. Cu gândul 
aiurea, îl aude pe crainic proclamând: 


— în numele împăratului, declar că Actul 


adiţional la Constituţia Imperiului a fost acceptat de 
către poporul francez. 


Marele şambelan înaintează, îi prezintă textul 


documentului. Napoleon se ridică, semnează. 
Priveşte marea de oameni care se întinde la 
nesfârşit. Ar fi putut să-i ridice, să măture cu 
ajutorul lor toţi demnitarii aceştia, să înceapă din 
nou Revoluţia. Nu a dorit acest lucru. El este un om 
al ordinii. Ştie însă că forţa îi vine de la această 
mulţime. 


îşi dă la o parte poalele mantiei, face câţiva paşi. 
— Domnilor electori ai colegiilor din 


departamente şi aron- dismente, domnilor deputaţi 
ai armatelor terestre şi marine de pe Champ-de- 
Mai... 


Priveşte mulţimea, apoi, cu o voce sonoră, continuă: 
— Ca împărat, Consul, soldat, aparţin cu totul 


poporului. în prosperitate, în condiţii vitrege, pe 


câmpul de lupWPORFOtE oMEIRIT PRL PIN SEÂNŢ ATFI-EAA: 63 


Franţa a fost obiectul unic şi constant al gândurilor 
şi al acţiunilor mele... Transmiteţi cetăţenilor că 
circumstanţele sunt favorabile, că, prin unire, cu 
energie şi perseverenţă, vom ieşi victorioşi din 
această luptă a unui mare popor împotriva opreso- 
rilor săi. 

îşi înalţă glasul. 

— Francezi, voinţa mea este cea a poporului, 
drepturile mele sunt ale sale, onoarea mea, gloria şi 
fericirea mea nu pot fi decât onoarea, gloria şi 
fericirea Franţei! 

Aplauzele răsună din primele rânduri până 
ultimele. 

Aşteaptă, apoi spune: 

— Jur să respect şi să veghez să fie respectată 
Constituţia Imperiului. 


Ofițerii îşi scot săbiile, strigând: „Trăiască 
împăratul, trăiască împărăteasa, trăiască regele 


Romei!" 

în larma generală, aude voci distincte care urlă: 
„Ne vom duce după ei!“ în spatele său, notabilii 
sunt indignaţi, protestează. 

Numai poporul ştie ce simt. 


înaintează, în vreme ce toţi stegarii armatei, ai 
Gărzii şi ai gărzilor naţionale prezintă drapelele în 
formă de piramidă în faţa tribunei. 

Are la picioarele sale o mare presărată cu 
drapele, săbii şi baionete. Tunurile de la Tuileries, 
de la Şcoala militară, de la Montmartre şi de la 
castelul din Vincennes acoperă cu tunetele lor 
strigătele de „Trăiască împăratul". 

O dată în plus, destinul meu va fi decis de sabie și glonț. 


Pe ce altceva aş putea conta? 


la 


364 MAXGALLO_ | ; R 
în 3 iunie, primeşte rezultatul alegerii 


preşedintelui Camerei reprezentanţilor. 

Se indignează. 

„Au vrut să mă ofenseze! Au vrut să mă 
slăbească în acest moment critic!" strigă el. 

A fost ales Lanjuinais. îl cunoaşte bine pe acest 
avocat din Parlamentul de la Rennes, ales în 
adunările revoluţionare, pe care l-a făcut senator şi 
care a votat împotriva Consulatului pe viaţă şi 
împotriva Imperiului. 

Un opozant, care s-a arătat ostil condamnării complicilor 
lui Cadoudal! El a redactat în 1814 actul abdicării, fiind 
numit apoi pair de către Ludovic al XVIII-lea. Şi tocmai pe el 
l-au ales! împotriva mea! Aş putea dizolva Camera. 

Are o grimasă de dispreţ. Simte dintr-odată o 
durere în partea dreaptă. Dă din umeri. 

„Oamenii aceştia nu ştiu nici măcar să se 
unească cu mine, singurul care îi poate feri de tot 
ceea ce le provoacă teamă. Căci numai cu tunul se 
mai poate apăra acum Revoluţia, şi care dintre ei 
este în stare să tragă o lovitură?" 

Am însă nevoie de oamenii aceştia. 

Se lasă să cadă pe un scaun, îşi sprijină capul în 
mâini. E frânt de oboseală. 
Ce pot să fac? Să lupt şi să înving. 


Dictează instrucţiunile pentru Davout. 

„Daţi ordin  mareşalului Grouchy, care va 
comanda cavaleria, să fie în 5 iunie la Laon, pentru 
ca pe 10 să fie pregătit să înceapă campania. 
Garda va trebui să fie complet aprovizionată şi gata 
de luptă începând tot cu 10 iunie. Veţi închide toate 
căile de comunicaţii pe linia din nord, pe Rin şi pe 
Moselle. Nu va mai trece nicio trăsură şi nicio 
diligenţă. Veţi părăsi Parisul în 8 iunie. Când veţi 


trece prin LilIXARYBEPIANFNARURRBI-BIN FEN PITAA ŞP5 
veţi strânge ultimele informaţii privind poziţia 
inamicului. Trimiteţi după mareşalul Ney: dacă 
doreşte să participe la primele lupte care vor avea 
loc, spuneţi-i să se ducă la Avesnes, unde va fi car- 
tierul meu general. 

Este necesar ca vehiculele de voiaj să fie gata 
fără ca oamenii să ştie, aşa încât să pot pleca la 
două ore după ce voi fi dat ordinul." 

în sfârşit. Roata începe să se învârtă din nou. Va zdrobi 
mulți oameni şi poate că mă va strivi şi pe mine. 

Secretarul îi întinde o scrisoare de la Murat, care 
solicită din nou să servească în armata franceză. 

Napoleon o azvârle pe jos, începe să dicteze. 

„impăratul nu poate angaja un om care, acum un 
an, i-a trădat pe francezi. Anul acesta, aţi 
compromis Franța  atacându-i prematur pe 
austrieci." 

Nu mai e nimic de adăugat. 

însă câteva ore mai târziu, când trece în revistă 
regimentul 13 de dragoni, în piaţa Vendome, îşi 
aminteşte de faptele eroice ale lui Murat. 

Timpul este crud cu oamenii. Se strânge în şa. 
Se încovoa- ie, ca şi cum întreg corpul l-ar trage în 
jos, la pământ. Unde este Muiron, care s-a aruncat 
în faţa lui pe podul de la Arcole ca să-i salveze 
viaţa, unde sunt Desaix, Lannes, Duroc, Bessieres? 


Moartea nuNAPOVAEANsNEMRIEP YE- PHSPĂNTAELENARRS A 
refuzat să mi se supună la Fontainebleau. Fie ca ea să nu 
mă uite dacă lupta pe care o voi conduce este pierdută. 


Se înapoiază agale la Elysee, în această zi de luni, 5 
iunie 1815. 

La intrarea în palat, un ofiţer vine spre el. îi 
înmânează o scrisoare. 

Napoleon citeşte. Ochii i se împăienjenesc. 
Picioarele i se înmoaie. 

Când iese din întuneric, vede ofiţerii aplecaţi 
deasupra lui. Citeşte îngrijorarea din privirile lor. 
Are faţa udă. L-au stropit cu apă. A leşinat, îi 
şoptesc ei. 

Se ridică, începe să meargă cu dificultate. 
Devine conştient că ţine în mână scrisoarea. Se 
opreşte, o citeşte încă o dată. 

Mareşalul Berthier a murit. Prinţul de Neuchâtel, 
reţinut la Bamberg de către austrieci, s-a aruncat 
de la o fereastră. 

Berthier, care a participat la toate campaniile, generalul- 
șef care mă înțelegea înainte chiar să fi terminat de expus 
planurile. Berthier, care nu m-a trădat decât la 
Fontainebleau, care a fugit cu Ludovic al XVIII-lea şi care 
fără îndoială că a vrut să mi se alăture, Berthier, chinuit de 
remuşcări, care a ales moartea. 

Berthier, care îi va lipsi armatei mele. Subofițerii şi 
soldaţii mei vor să se lupte, dar unde sunt generalii mei, 
unde sunt Lannes, Duroc, Bessieres, Berthier? Ney este 
aproape nebun. Soult m-a trădat şi nu este un bungeneral- 
șef. Cât valorează Grouchy? Davout, cel mai bun, trebuie să 
rămână la Paris. Altminteri, pe cine să las în spatele meu ? 

Şi am de înfruntat toată Europa, peste un milion de 
oameni şi tot bănetul Angliei! 

Se apropie de Mollien. îi spune cu o voce 


obosită: „BerMI-EON rNEMHRITOAgRIN AMA FNA BEL, 
zice ca şi cum ar vorbi cu sine: „Destinul mi s-a 
schimbat. Am pierdut un om de nădejde pe care ni- 
mic nu-l poate înlocui." 


Este nerăbdător să se alăture armatei, să fie pe 
câmpul de luptă. Să înceapă odată ultima încercare. Mai 
întâi însă, pe 7 iunie, trebuie 

să pronunt discursul tronului în fața Camerelor 
reprezentanților şi pairilor, care mă pândesc, aşteptând să 
mă clatin. 

Este ca un preludiu al războiului. Strânge din 
dinţi. Vorbeşte cu o voce puternică. 

— împreună, armata şi cu mine, ne vom face 
datoria. Voi, pairi şi reprezentanţi, daţi naţiunii 
exemplu de încredere, de energie şi patriotism şi, 
precum Senatul marelui popor din antichitate, fiţi 
hotărâți să  muriţi mai degrabă decât să 
supravieţuiţi dezonoarei şi degradării Franţei. Cauza 
sfântă a patriei va triumfa. 

Este aplaudat, însă câţi dintre ei sunt gata de 
sacrificiu? 

Puțin contează numărul lor, deoarece numai 
soarta războiului va decide. 

Acum, este necesar să vegheze asupra fiecărui 
detaliu. 

„Am citit cu inima strânsă", îi dictează lui 
Davout, „că soldaţii din regimentele care au plecat 
în dimineaţa aceasta nu aveau asupra lor decât o 
pereche de ciorapi. în depozit mai există stocuri, să 
li se distribuie astfel încât să aibă două perechi în 
raniţă şi o pereche în picioare." 

Timpul trece repede cu dictările zilnice, cu 
studierea hărților, cu ultimele inspecții ale trupelor. 

Duminică, n iunie, asistă la liturghia de la 
Tuileries, apoi primeşte o delegaţie a Camerelor. 


368 MAX GALLO 

Oamenii aceştia vor supravieţui cu toții soldaților mei. 

Se apropie de ei, ţintuindu-i cu privirea până 
când aceştia îşi pleacă ochii. 

„Voi porni în noaptea aceasta ca să preiau 
comanda armatelor", zice el. „Manevrele diverselor 
corpuri ale armatelor inamice fac indispensabilă 
prezenţa mea acolo." 

Se îndepărtează, apoi revine cu paşi apăsaţi. 
Cine sunt ei? Nişte guralivi! Ce vor face în 
momentul în care gloanţele vor începe să cadă, 
sfâşiind piepturile? 

„Criza în care ne aflăm este gravă", continuă el. 
„Să nu imităm exemplul dat de Bizanţ care, atacat 
din toate părţile de barbari, a ajuns de râsul 
posterităţii ocupându-se cu discuţii abstracte în mo- 
mentul în care berbecele sfărâma porţile oraşului." 

îşi încrucişează braţele. 

„Ajutaţi-mă să salvez patria." 

Le întoarce spatele şi, în cabinetul de lucru, 
dictează următoarea frază: „Ostilitățile vor începe 
în 14 iunie." 

Cercetează rapid scrisorile. Armatele coalizate, 
rusă, austriacă, olandeză, engleză, prusiană, se 
îndreaptă spre Belgia. 

E timpul să plece. 

Intră în sufragerie. Fraţii săi, Joseph, Lucien şi 
Jerome, îl aşteaptă, alături de mama lor. 

Trebuie să pară degajat, spre deosebire de toţi 
ceilalţi, care au înfăţişarea gravă, şi de Hortense, 
care se strâmbă făcând eforturi să nu izbucnească 
în plâns. 

Intră copiii Hortensei, apoi ai lui Joseph, pe care îi 
îmbrăţişează pe rând. 

Unde este fiul meu ? 

Trece în salon. Miniştrii îl aşteaptă. împreună cu 
Lucien şi cu Joseph, vor forma un Mare Consiliu care 


va delibera TACRPEAY- JEMHNEPRUPDEMINELNS RSJ or 
fi luate în continuare de către împărat, care va fi 
informat zilnic prin curier. 

Glumeşte, îşi ia rămas-bun de la soția 
generalului Bertrand. Se apleacă spre ea. 

„Cu condiţia să nu regretăm niciodată insula 
Elba", zice zâmbind. 

Intră în cabinetul de lucru. Se uită la documente. 
Ar putea, aşa cum a procedat în două rânduri, să le 
ardă pe cele secrete. Le împinge într-o parte. 

încă nu e nimic pierdut. lar dacă se întâmplă să 
piardă de data aceasta, la ce mai serveşte să-şi fi 
distrus secretele, din moment ce joacă ultimul act 
al ultimei partide ? La care nu va mai exista recurs. 

Asta este sigur. 

Urcă în berlină la ora 4 dimineaţa, luni, 12 iunie 1815. 


Partea a opta 


Abdic în fața urii 


duşmanilor Franței 
12 iunie 1815 - 15 iulie 1815 


| Je m'offre en sacrifice, expresie care se traduce prin: „Mă sacrific, 
renunţ, cedez, abdic într-o situaţie în care nu mai există alternativă." 


29 


Deschide ochii, îşi înalţă capul. A ajuns la poşta din 
Villers- Cotteret. Se schimbă caii şi poştalioanele. 
Aude câteva voci care strigă „Trăiască împăratul". 
Şopteşte: „Repede, repede." 

Trebuie să înceapă războiul înainte ca armatele lui 
Wellington, care sunt la Bruxelles, şi ale lui Bliicher, 
care sosesc din sud şi se îndreaptă spre Namur, să 
facă joncţiunea. Planul este să se strecoare între ele 
cu cei 120 000 de soldaţi ai lui din Armata Nordului, 
pe care o va comanda personal, şi să-i învingă pe 
rând, întâi pe Bliicher, apoi pe Wellington. După 
aceea, crede el, în data de 17 iunie va putea ocupa 
Bruxelles-ul. Apoi, va mai vedea. Dincolo de asta, nu- 
şi poate face o imagine clară. 


360 MAX GALLO 


Aliaţii au strâns peste un milion de oameni, pe când eu am 
numai 300 000 de soldati pentru apărarea frontierelor. Am 
însă datoria să lupt cu forțele de care dispun, pentru că Europa 
vrea să îngenuncheze Franța. 

îi spune lui Bertrand, care stă aşezat pe bancheta 
de vizavi, că vor trece râul Sambre pe la Charleroi, 
apoi se vor îndrepta spre răspântia Quatre-Bras, unde 
se intersectează drumul de la Namur la Nivelles cu 
cel de la Charleroi la Bruxelles. Cel care va stăpâni 
Quatre-Bras va stăpâni Belgia. 

Repede, să mergem. 

Dintr-odată, o zdruncinătură puternică a trăsurii, 
care a nimerit într-o hârtoapă a drumului. Lasă capul 
în pământ, închide ochii. Durerea îi spintecă 
abdomenul. | se pare că în partea de jos a trupului se 
împrăştie un sânge negru, vâscos, fierbinte, îi umflă 
venele, 


mai SEPROLBANd SEMURIEPRI ARECA NTA HERA 261 
obsedant că, în loc de ruină şi fecale, din el 
va ţâşni sânge îl stoarce de puteri. 

îşi înăbuşă un strigăt de durere. 

Trăsura se  bălăngăne pe drum, 
hurducăind printre fagaşurile săpate de 
ploaie. Durerea se instalează definitiv, 
iradiind în toate direcţiile. Oftează. Trebuie 
s-o stăpânească, să nua invadeze cu totul. 

Luni, 12 iunie 1815, la amiază, soseşte la Laon. 

Hărțile! Situaţia efectivelor! 

Vrea să studieze, să cerceteze. Ce face 
Soult, ca şef de stat-ma- jor? Ce face 
Davout, ca ministru de Război? 

„Nu găsesc", dictează el, „nici la Laon, 
nici la Soissons aprovizionările pe care mi le- 
aţi promis pentru armată." 

Aghiotanţii îi aduc depeşele. Le parcurge. 
Trupele se deplasează prea lent. lese în 
prag. Vălmăşagul acesta de infanterişti, che- 
soane de artilerie, furgoane, bagaje, este 
armata lui! Oamenii sunt extenuaţi încă de 
pe-acum. Raniţele atârnă greu, încărcate 
cum sunt cu merinde pentru patru zile şi cu 
toate cartuşele necesare, căci nu există 
vehicule suficiente pentru transportul 
muniției. 

Stă un minut pe marginea drumului. 
Soldaţii îl recunosc. Strigă, fluturându-şi 
pălăriile. 

Armata aceasta este pe de-a-ntregulfranceză. 
Belgienii, olandezii, toți cei care mă urmaseră, mă 
aclamaseră la Amsterdam sau la Anvers, sunt acum 
de partea lui Wellington Şi a lui Bliicher. Toată 


369 MAXZG fl $2 s-a ridicat împotriva mea. Aşa cum, de la un 

capăt la celălalt, se împotrivea odinioară Convenţiei. 

începe să dicteze proclamația pe care 

vrea să le-o adreseze acestor soldaţi de 
toate vârstele. O va data 14 iunie. 

„Soldaţi, astăzi este aniversarea bătăliilor 
de la Marengo şi de la Friedland, care au 
decis în două rânduri soarta Europei. Pe vre- 
mea aceea, după Austerlitz, dar şi după 
Wagram, am fost prea generoşi. Am dat 
crezare promisiunilor şi legămintelor 
principilor pe care i-am lăsat pe tronurile lor. 
Cu toate astea, ei s-au coalizat acum 
împotriva noastră, amenințând 
independenta şi drepturile 


cele măNTAERA aE EFIE L PN RAAE 
prosperitate îi orbeşte! Dacă vor intra în 
Franţa, aici îşi vor afla mormântul." 

îşi lasă bărbia în piept. 

Fie ca această bătălie să mă îngroape dacă o pierd. 

„Soldaţi“, continuă el, „ne aşteaptă 
marşuri forţate, lupte de dat, pericole de 
înfruntat, însă cu tenacitate victoria va fi a 
noastră. Drepturile, onoarea patriei vor fi 
recucerite. Pentru orice om în care bate o 
inimă de francez, a venit momentul să 
învingă sau să moară." 


Porneşte din nou la drum spre Avesnes, 
Beaumont, Charleroi. Ploaia cade în averse 
puternice, trăsura se împotmoleşte. Atmos- 
fera este apăsătoare, sufocantă, şi câteodată 
bate un vânt rece purtând cu el rafalele de 
ploaie. 

Se suie pe cal. Fiecare copită care se 
împlântă în sol este dureroasă, îl apasă cu 
toată greutatea în vintre. 

Nu vrea să simtă nimic. 

Se opreşte la poala unei mori, între 
Charleroi şi Fleurus. Cerul s-a înseninat. Urcă 
încet în clădire. Zăreşte în depărtare masa în- 
tunecată a armatei prusiene a lui von Zeiten. 
Armata pe care o va ataca a doua zi, 16 iunie. 

Merge încet. Picioarele i se afundă în solul 
mocirlos. Orice mişcare îi provoacă dureri. 

Trup afurisit, 

Suspină fără voia lui. Vede o casă, un han 
care se înalţă la marginea şoselei şi de unde 
poate cuprinde întreaga vale a râului Sambre. 
Este hanul Bellevue. Reuşeşte să stea pe 


360 MKî65re câteva clipe. Trupele trec pe lângă el, 
ridicând  puştile şi strigând: „Trăiască 
împăratul." 

Observă scaunul pe care i l-a adus La 
Bedoyere. Se prăbuşeşte în el. Priveşte 
oamenii care defilează pe dinaintea lui, apoi 
din-  tr-odată chipurile se  estompează, 
strigătele se sting. 

îşi revine. Trupele continuă să treacă. îi 
vede pe Ney, pe Soult şi pe ofiţerii din statul- 
major. Se ridică în picioare. 

„Ney", zice el, „respingeţi inamicul pe 
drumul spre Bruxelles şi ocupați poziţia de la 
Quatre-Bras." 


362 MAX GAlse întoarce către Soult: „E posibil ca 
mâine să avem o treabă foarte importantă." 
începe să dicteze ordine. Are însă un 
moment de îndoială. Oare Soult înţelege? îşi 
aminteşte de Berthier. Era suficient să-i 
spună un cuvânt prinţului de Neuchâtel şi 
Berthier înțelegea, ghicea, transmitea, 
completa. Ce poate să facă Soult? 

Dar cine altcineva mă poate ajuta? Ney se uită 
şi vorbeşte ca un apucat. Grouchy este doar un 
executant mediocru. Unde sunt Berthier, Lannes, 
Bessieres, Duroc? Morți! 

Se aşază iar. îl zăreşte pe generalul 
Gerard apropiindu-se cu o înfăţişare 
dezolată. Napoleon se ridică, merge spre el. 
Veştile rele trebuie primite stând drept. 
Gerard raportează că locotenentul-ge- neral 
Bourmont şi statul său major, colonelul 
Clouet, şeful esca- dronului Villoutreys şi alţi 
ofiţeri au trecut la inamic. Gerard îi în- 
mânează scrisoarea pe care i-a lăsat-o 
Bourmont. „Nu vreau să contribui la 
instaurarea unui despotism sângeros în 
Franţa...", a scris Bourmont. „însă nu mă 
veţi vedea în rândurile străinilor. Nu vor 
căpăta de la mine nicio informaţie..." 

Din contră, Bourmont le va spune tot ce 
ştie, ordinele primite, efectivele armatei, 
planul de luptă. Tot. 

Napoleon îl dispreţuieşte pe omul acesta, 
care a servit în armata principilor în 1791 şi 
a luptat în Vendeea. 

Bourmont a fost prieten cu Pichegru. S-a predat 
englezilor împreună cu armata Portugaliei. Am dat 


366 


MAX GALLO 


ordin să fie arestat.Apoi l-am reactivat, l-am 
promovat. Şi, fireşte, mă trădează din nou. 

„Cine-i albastru, albastru rămâne, cine-i 
alb, alb rămâne", zice Napoleon cu o 
grimasă de dezgust. 


Aghiotanţii îl anunţă că prusienii lui von 
Zeiten se retrag, că prima ciocnire s-a 
soldat cu o victorie: 1500 de prizonieri, 6 tu- 
nuri capturate, 4 regimente  prusiene 
nimicite. 

Şi ce-i cu asta, doar nu a învins toată 
armata lui Bliicher, ci numai una dintre 
coloanele sale. Unde este Ney, a cucerit 
răspântia Quatre-Bras? 


Napoleon NA%ăIeniă NBE RRRA Stati pe şteNAri63a, 
în drum spre destinaţie. La Charleroi, o salută în 
trecere pe doamna Puissant d'Hensy, proprietara 
frumoasei locuinţe în care s-a instalat. Vrea să-i fie 
aduse hărţile în cameră. Vrea să i se raporteze din 
oră în oră, chiar mai des dacă trebuie, despre 
mişcările trupelor prusiene. Ney a ocupat Quatre- 
Bras? Unde este corpul de armată al lui Drouet 
d'Erlon, care are misiunea să-l atace pe Bliicher a 
doua zi, alături de el? 

Are sentimentul că vorbeşte şi dictează în gol. 
Soult îl ascultă. Grouchy şi Ney primesc mesajele, 
însă nu le înţeleg, nu le execută. 

Se vede nevoit să facă mai multe precizări, 
pentru ca ei să priceapă clar ce au de făcut. 

„Eu voi fi la Fleurus între orele io şi n; dacă 
inamicul se află la Sombreffe, vreau să-l atac, 
vreau să-l atac şi la Gembloux şi să iau în stăpânire 
şi această poziţie. Intenţionez să plec în cursul 
acestei nopţi, să-i atac pe englezi cu aripa mea 
stângă pe care o comandă mareşalul Ney.“ 

Nu e mulţumit de ceea ce dictează. Dă prea 
multe detalii secundare. 

Ce să fac, de vreme ce ei nu înţeleg ce vreau, nu-mi 
execută ordinele? 

Unde sunt Berthier, Duroc, Bessieres, Lannes? Morți! 

Nu doarme şi, începând cu ora 6, în dimineaţa 
zilei de vineri, 16 iunie 1815, străbate de-a lungul şi 
de-a latul încăperile locuinţei, trezeşte aghiotanţii şi 
dictează noi ordine: Grouchy va ocupa aripa 
dreaptă, Ney, aripa stângă. El va sta în centru. 

Călăreşte spre avanposturi, dă ordinul de atac, 
înaintează cu primele rânduri. Apoi se alătură 
Gărzii în localitatea Ligny. Trebuie să ia în stăpânire 
înălțimile de la Bussy. înainte, Vechea mea Gardă. 


368 MAX GALLO 
Urmăreşte prin ochean atacul la baionetă. 
Prusienii lui Bliicher dau înapoi. Spune: „S-ar putea 
ca în 3 ore soarta războiului să fie decisă. Dacă Ney 
execută bine ordinele, niciun tun al acestei armate 
nu va scăpa." 

Dar ce face Ney? Unde este Drouet, care trebuia să mă 
sprijine, ca să pot lua prin învăluire resturile armatei lui 
Blucher? încă nu am strivit-o cu totul. Şarjele cavaleriei au 
rupt-o în bucăţi. Blucher s-a răsturnat, a fost rănit, l-au 
văzut cum a fost salvat de câtiva lăncieri. Prusienii au 
pierdut 25000 ae oameni, iar noi 8500. 

Străbate câmpul de bătălie. Răniţii se amestecă 
cu morţii în Ligny-ul incendiat. Cadavrele zac de-a 
valma, prusieni şi francezi laolaltă. Lupta s-a dat la 
baionetă, ba chiar şi cu lovituri de bâtă. 

Biserica din Ligny a trecut de mai multe ori în 
mâna uneia sau a alteia dintre tabere. Victorie. însă 
Blucher se retrage în ordine. 

Ce face Ney ? De ce Drouet, cu corpul său de trupe de 
peste 6000 de oameni, se duce şi se întoarce de la un punct 
la altul, de la Ney la mine, de la mine la Ney, fără să lupte? 
Ce-i cu aceste ordine prost transmise, care nu se execută ? 

îl mustră pe Ney. 

„De ce atâta nesiguranţă, atâta încetineală? Aţi 
irosit trei ore!“ îi strigă. 

Englezii şi-au întărit deja dispozitivul şi ocupă 
Quatre-Bras, când Ney ar fi putut să-i hărţuiască de 
câteva ore. 

Trebuie să atace, să zdrobească această 
rezistenţă. îi spune lui Grouchy: „în vreme ce eu 
mă voi ocupa de englezi, dumneata vei porni în 
urmărirea prusienilor." 

Călăreşte prin ploaie. Gloanţele încep să şuiere. 
Probabil că o baterie inamică l-a reperat şi îl ia 


drept ţintă. MRLEPMNEYAI PU LINA ENA TEAS X3 şi 
schimbe cadenţa. Exploziile dimprejur, ploaia de 
pietre şi de schije întrec durerea care îl mistuie şi 
care, de cum încetează bombardamentul şi 
descalecă, revine, surdă, chinuitoare, sfâşiindu-1 la 
intervale cu junghiuri scurte şi ascuţite. 


Deodată, începe furtuna, o ploaie diluviană care 
întunecă orizontul. Simte cum apa îi trece prin 
redingotă, îi pătrunde în cizme, i se scurge direct 
pe piele. 

Un aghiotant raportează că englezii 
abandonează Quatre-Bras, luptând în retragere pas 
cu pas. înainte! Galopează în fruntea esca- 


droaneh6PO520 NENE (RS tr apus Să A PAA A 
biciuieşte, gloanţele şi obuzele trupelor 
engleze care se repliază şuieră împrejur. 

îşi îmboldeşte calul, înfigându-i pintenii în 
coaste. Nu mai are decât o dorinţă: să ajungă 
la acea clădire de pe înălţime pe care a găsit- 
o pe hartă, ferma Belle Alliance. 

Se opreşte acolo, face câţiva paşi de-a 
lungul drumului spre Bruxelles. în faţă, de 
cealaltă parte a unei văi presărate cu movile, 
cu pâlcuri de copaci şi tufişuri, se înalţă 
pantele platoului Saint-Jean. în ciuda ploii 
care continuă să cadă, vede cum trupele 
engleze sunt întărite. Nu le-a distrus. Nu a 
pătruns până la capăt, aşa cum plănuise, 
între Wellington şi Blucher. Grouchy trebuie 
neapărat să-i respingă pe prusieni. lar el, a 
doua zi, îi va zdrobi pe englezi. 

Tirul continuă. Se retrage încet. Indiferent. 
Să moară aici? De ce nu? Porneşte din nou, 
trecând pe lângă trupele care se îndreaptă 
spre platoul Saint-Jean. Se uită atent la 
soldaţii obosiţi, murdari de noroi, care mai au 
forţa să-şi ridice puştile şi să strige „Trăiască 
împăratul!" 

îşi întoarce privirea. Tremură. 

Cere să se facă un foc zdravăn în ferma 
Caillou, ca să se usuce, însă la căldură e şi 
mai rău, îl doare tot corpul. lese afară, merge 
pe jos. Ar fi prea dureros călare. Se duce 
anevoie prin noroi până la avanposturi. 

Oboseală. Durere. Dârzenie. 

Se înapoiază la ferma Caillou. Cum ar 
putea să doarmă însă în această noapte de 
aşteptare ? 


lese iar. Ploaia s-a oprit. Focurile de bivuac 
ale englezilor formează o centură 
strălucitoare pe întreg conturul platoului 
Saint-Jean. 

Mâine... 

Duminică, 18 iunie 1815, la ora 1 
dimineaţa, se întoarce la ferma Caillou. 

Dictează cu o voce fermă: 

„Domnii comandanți ai corpurilor de 
armată să se alăture trupelor lor, să verifice 
ca armamentul să fie în bună stare şi să 


pe??rită GAeMaţilor să-şi servească masa, astfel 
încât, la ora 9 fix, fiecare corp de armată să fie 
pregătit şi să poată intra în luptă cu artileria şi cu 
ambulanţele." 
împăratul ordonă armatei să fie gata de atac la ora 9 dimineaţa. 


30 


S-a aşezat pe patul de campanie care i-a fost 
instalat într-o cameră de la parterul fermei Caillou. 
Nici gând să stea culcat, nu va putea să doarmă, 
ştie asta. Se ridică, merge la fereastra îngustă, 
traversează apoi încăperile de la parter, înţesate de 
ofiţeri care picotesc pe grămezi de paie. 

Prin uşa deschisă, aude ploaia care cade mereu. 
Simte mirosul de noroi, de pământ moale. Merge 
până la prag. De departe, se aud tobele dând 
deşteptarea. Focurile bivuacurilor încă mai ard 
pâlpă- ind în ploaie. Tremură, cu toate că nu e frig. 
Vede soldaţi trecând, cu îmbrăcămintea udă, cu 
armele şiroind, sleiţi de oboseală şi de noaptea 
petrecută în furtună. 

Stă nemişcat. Nu-şi poate desprinde privirea de 
la crepusculul întunecat care se conturează. 
Priveşte înspre muntele Saint-Jean. Englezii sunt 
acolo, în vârful pantelor pe care va trebui să le urce 
sub tirul gloanţelor. Dar, înainte de a ajunge la 


marginile platoului, va trebui să cucerească acele 
clădiri pe care cu siguranţă inamicul le-a întărit, 
castelul Hougoumont în partea din dreapta, ferma 
Haie-Sainte în centru, ferma Papelotte ceva mai la 
stânga. 

Respiră greu, ca şi cum pieptul i-ar fi strivit. 

Durerea îl ţine de mai multe zile. Şi totuşi, din el 
însuşi trebuie să ia energia pentru această zi. 

Nu mai are nevoie să consulte hărţile. 

în capul meu, totul este clar, simplu. Primul atac va fi 
lansat asupra aripii drepte a lui Wellington, asupra castelului 
Hougoumont. 


VÂSR, DOR FA IP va slăbi parțial centrul pentru a face faţă 
amenințării. Eu voi ataca centrul, în sectorul fermei Haie- 
Sainte şi al fermei Papelotte. Grouchy, cu corpul său de 
armată pe care l-am chemat, va cădea asupra aripii stângi a 
lui Wellington. 

Vede cu ochii minţii momentele bătăliei, până la 
ultimul. Se va îndrepta către localitatea Waterloo, 
care se află pe platou, dincolo de ferma de pe 
muntele Saint-Jean. După aceea, îşi va lansa 
trupele spre Bruxelles. Apoi... 

Nu ştie ce va fi mai târziu. Vidul, întunecimea 
sunt ca o maree, care urcă, acoperă toate fazele 
bătăliei până când tulbură certitudinea victoriei pe 
care se străduieşte să şi-o întipărească lăuntric şi 
care este înghițită cu totul. 

Nu mai ştie. Ar vrea să alunge gândul care îl 
năpădeşte ca o reacţie instinctivă a spiritului: 

Deznodământul va fi nefericit. Nu poți învinge şi de data 
aceasta. Nu mai sunt aici Berthier, Lannes, Bessieres, Duroc, 
ca să-ți execute ordinele, să-ţi dezvolte propriul 
raționament. Duşmanii sunt prea numeroşi: chiar dacă la 
început eşti în avantaj, până la urmă vei pierde. 


Nu vrea să audă. Tobele bat. Va învinge sau va 
muri. Priveşte cerul către răsărit. Vremea s-a 
limpezit. Ploaia a încetat. Intră în clădire. Generalii 
se adună în jurul său. 

Drouot şopteşte: 

— Nu putem porni atacul în dimineaţa asta. 
Artileria se va împotmoli. 

Generalul Reille aprobă din cap. 

— Infanteria engleză este  inexpugnabilă, 
datorită tenacităţii calme şi superiorității tirului său, 
adaugă el. înainte de a ajunge să ne luptăm cu ei la 


baionetă TRE PURA RTIRA SANTA A45NA 8? dintre 
oamenii noştri să fie doborâţi. însă dacă n-o putem 
învinge prin- tr-un atac direct, am putea reuşi prin 


diversiune. 
Napoleon ascultă. Tobele bat. Corpurile 
armată sunt gata de atac. 

— Ştiu, zice el. Englezii sunt greu de învins în 
dispozitiv, de aceea voi aplica o stratagemă. 

îşi priveşte ofiţerii. Citeşte pe chipl lor aceeaşi 
nelinişte şi aceeaşi teamă, aceeaşi nesiguranţă pe 
care le simte şi el. Ei sunt oglinda lui. 

— Şansele sunt în proporţie de nouăzeci la sută 
de partea noastră, zice înainte de a ieşi. Vă spun eu 
că Wellington este un general slab, că englezii sunt 
trupe slabe şi că totul nu va dura mai mult decât o 
masă de prânz. 

închide ochii, soarele îl orbeşte. Trupul îi arde, 
făcând să-i zvâcnească sângele mai puternic, de 
parcă ar vrea să-i împrăştie oboseala. 


Napoleon  încalecă.  Galopează până la 
avanposturi. încă nu se trage. Se opreşte pe un 
deal, în vârful căruia este construită ferma 
Rossomme. De-acolo poate vedea o mare parte din 
valea care se lărgeşte între cele două platouri, 
Saint-Jean la nord, unde distinge uneori tunicile 
roşii ale infanteriştilor englezi, şi Belle-Alliance, 
unde francezii se pregătesc să formeze 
batalioanele. 

Se întoarce spre Soult. Dictează un nou mesaj 
pentru Grouchy: „Majestatea Sa doreşte să vă 
coordonati mişcările pentru a vă apropia de noi.“ 

Cere apoi să i se aducă patul de campanie aici, 
în această fermă. Vrea să încerce să doarmă câteva 
ore. 


de 


370 MAX GALLO, _ a 
Se trezeşte după câteva minute. Tobele bat. 


Armata defilează în direcţia fermei Belle-Alliance, 
situate la circa un kilometru şi jumătate la nord de 
ferma Caillou. 

Bună armată! Marea Armată! 

îşi încrucişează braţele. Emoţia îl copleşeşte. „Ce 
de soldaţi viteji!" 

Dictează un ordin. Garda se va poziţiona între 
ferma Rossomme şi ferma Belle-Alliance. El va 
rămâne cu ea, într-una sau alta dintre ferme. 


NASUL ON SOUAR (NE AMOATENAiP Ei sunt 

84 000 de oameni. Noi, cu 10000 mai puţini. Şi 
totuşi, de multe ori am spulberat un inamic 
superior numeric. Dacă Grouchy apare la timp, 
mâine vom fi la Bruxelles. Dă semnalul ridicând 
braţul. 

Bateria Gărzii deschide focul asupra 
castelului Hougoumont. Este prima fază, 
asaltul asupra aripii drepte a lui Wellington. 

La ora 12, infanteriştii conduşi de Jerome pornesc 
atacul. 

îi vede înaintând şi, înainte chiar să audă 
împuşcăturile şi pâ- râiturile salvelor de tun, 
îi vede cum se prăbuşesc. 

jerome, în care a fost nevoit să se 
încreadă! Dar cu cine să-l înlocuiască? Are 
de ales? Jerome, care îşi uzează oamenii în 
atacuri frontale sinucigaşe. 

Bat pasul pe loc! Se sacrifică degeaba! 

Priveşte spre nord-est, în direcţia fermei 
Papelotte din dreapta lui. Norul acela de 
praf nu. poate stârni decât un corp de ar- 
mată în marş. Oare este avangarda lui 
Grouchy? Să se meargă în recunoaştere. 

Este ora 13 şi au luat deja un prizonier: 
un husar prusian negricios, care face parte 
din trupele lui von Biilow şi von Bliicher. 
Ducea o scrisoare a lui Biilow către 
Wellington, prin care îl anunţa pe acesta din 
urmă despre sosirea prusienilor. 

Napoleon priveşte atent norul de praf. 
Câţi oameni să fie? Vreo 30 000, în caz că 
au ajuns toţi prusienii lui Bliicher. Ce poate 
face? Grouchy se află fără îndoială în 


370 MAX GALLO .. ; b ie A 
Îrhărirea lor. lar ei lansează atacul aici. 


Trebuie opriţi. Mareşalul Mouton se va 
deplasa spre satul Plancenoit, în partea 
dreaptă. Ney va ataca centrul lui 
Wellington. 

Soarele dogoreşte. Căldura toridă care 
anunţă furtună îi înţeapă trupul cu mii de 
ace de foc. Este ora 13.30, duminică, 18 
iunie 1815. 


Dar ce face Ney? Atacă ferma Haie- 
Sainte nesusţinut de tunuri! Infanteriştii 
sunt împuşcaţi de la mică distanţă de către 
englezii din interiorul fermei! Alţii, ascunşi 
în lanurile de grâu, se ridică asemeni unor 
pete roşii, scuipând foc asupra cavaleriei lui 
Ney. 


Napoleon NIPĂAL - MLS RRUL pen eN PAT al 
unei dureri difuze care îi cuprinde tot trupul, îi 
apasă umerii, îi umflă venele mai mult ca oricând. 
îşi simte picioarele şi coapsele grele. 

Ce face Ney? 

Mareşalul atacă acum în fruntea escadroanelor 
sale de cuira- sieri. Caii se prăvălesc. Un aghiotant 
strigă că mareşalul este la al cincilea cal ucis sub 
el! Ce face, îşi caută moartea? Şarjele se reiau în 
repetate rânduri. Epuizaţi de alergare, caii ajung 
inevitabil în bătaia puştilor şi a tunurilor englezilor 
care îi sfârtecă în bucăţi. 

„Nenorocitul!" exclamă Napoleon. „Pentru a 
doua oară în ultimele două zile primejduieşte soarta 
Franţei." 

însă trebuie să-i trimită întăriri, să încerce să 
captureze ferma Haie-Sainte şi, dincolo de platoul 
Saint-Jean, ferma Mont Saint-Jean. Oricât l-ar costa. 
Simte că evenimentele se precipită şi îl obligă să 
acţioneze. Unde este Grouchy? Se întoarce spre 
Soult. A trimis mesajul către Grouchy? Câţi ofiţeri 
au plecat să-l ducă? 

Soult a trimis un singur aghiotant, pe când Berthier, într- 
o situaţie ca asta, ar fi trimis douăzeci! 

Poate că Grouchy nici măcar nu a primit ordinul de a mi 
se alătura. 

Asta este situația. 


Napoleon se îndreaptă spre Gardă, mânându-şi 
calul la pas. Căciulile de blană stau aliniate, 
neclintite, grenadierii îşi ţin arma în cumpănire. Va 
trimite întâi Tânăra Gardă să-i oprească pe prusienii 
care au ajuns acum la mai puţin de 3 kilometri de 
ferma Belle-Alliance şi riscă să-i străpungă flancul 
drept. Să ajungă până la mine. Trebuie să păstreze 


380 MAX GALLO | | E 
controlul asupra satului Plancenoit. Cu orice preţ. 


Vede grenadierii ocupându-şi locurile, cu toboşarul în 
frunte. 

Apoi artileria prusiană se dezlănţuie. Zăreşte 
flăcările ce se ridică pe deasupra satului Plancenoit. 
Tânăra Gardă l-a cucerit. Dar prusienii se aruncă 
din nou, cu miile, asupra lor. 

Să intre în luptă atunci şi Vechea Gardă. 

Merge spre grenadieri. 

„Prieteni, iată-ne ajunşi la momentul culminant. 
Nu vă grăbiţi să trageţi. Trebuie să vă luptaţi cu 
inamicul corp la corp şi, cu vârful baionetelor 
voastre, să-l împingeţi în văgăuna de unde a ieşit şi 
din care ameninţă armata, Imperiul, Franţa." 

Ei se pun în mişcare. Ei vor recuceri Plancenoit, 
nu se îndoieşte de asta. Dar câţi oameni îi vor 
rămâne pentru atacul principal spre nord, contra lui 
Wellington şi a platoului Mont Saint-Jean? 

Ziua este pe sfârşite. Incendiul din Plancenoit 
luminează  înserarea. Un aghiotant rănit îi 
raportează cu ultimele puteri că s-au luptat corp la 
corp, că au tras de aproape. La fel ca la Ligny. 

Ascultă. Trebuie să-şi joace ultima carte. Să 
spargă frontul englez cu ceea ce îi mai rămâne din 
Vechea Gardă. 

Se îndreaptă spre cei 6 ooo de oameni. Intră în 
rândurile lor. Dă semnalul. Garda porneşte cu 
tobele şi fanfarele în mijlocul careurilor, cu 
steagurile desfăşurate. Infanteriştii care îl vor 
susţine strigă: „Trăiască împăratul!" 

Urcă panta platoului Saint-Jean. Napoleon 
priveşte dărâmăturile fermei La Haie-Sainte care a 
fost cucerită cu puţin timp în urmă. 

Ajunge pe creastă. Şi, dintr-odată, din lanul de 


grâu se ricNPLEPNifOEMRITABIi PIN FÂN EEH d foc 
continuu de la mică distanţă, întărite de alte trupe 
engleze care stăteau ascunse după snopi şi tufişuri. 
Garda şovăie, Garda dă înapoi. Tunurile engleze 
o supun unei şarje nemiloase. Cavaleria engleză 
atacă. 
„Scapă cine poate!" se aude un strigăt. 
Regimentele din apropierea Gărzii sunt în 
derută. Soldaţii o iau la fugă, risipindu-se în 
întunericul care începe să se lase. Englezii atacă. 
Prusienii lui Zeiten, care li s-au alăturat, şarjează. 
Copleşiţi numeric, francezii se retrag. 


Napoleon stă călare în centrul careului Gărzii, 
care îşi păstrează unitatea sub şarje, gloanţe şi 
obuze. Se înalţă în şa. Acum ar fi momentul să fie 
lovit, acum ar trebui să moară. îşi mână calul spre 
marginea careului. 


382 MAX GALLO 

Aici sunt cei mai buni soldaţi ai mei, batalionul 1 
din regimentul î al Gărzii. Aici trebuie să mor, 
împreună cu ei. 

însă gloanțele şuieră, ucid oameni care sunt 
înlocuiți pe loc de către alţii, iar pe mine nu mă atinge 
nimic. Nimic. Sunt învins şi trăiesc! 

Careul se retrage în ordine perfectă. Fanfara cântă. 

Merge în ritmul ei. Vede jur-împrejur 
această mare agitată, grupuri de soldaţi care 
au rupt rândurile şi fug în dezordine, se bat 
între ei ca să treacă podul de pe râul Dyle, din 
dreptul localităţii Genappe. 

Sare din şa, careul se deschide. Vrea să-i 
oprească pe fugari. Nimeni nu- ia în seamă. 
Aude voci care strigă în noapte: „Prusienii, 
prusienii!" 

lată ulanii care pătrund pe străzi, lovesc cu săbiile, 
trecând prea repede ca să mă vadă, să mă ucidă. 

Napoleon se îndepărtează călare. 


Dintr-odată, simte că nu mai poate. Nu se 
sinchiseşte de puținii călăreţi din jur. 
Descalecă. Câţiva aghiotanţi forfotesc, aprind 
un foc într-o rarişte. Se prăbuşeşte pe o 
buturugă. îşi ascunde faţa. Este sfârşitul fără 
sfârşit. 

îşi revine în fire. Repetă că trebuie să 
conducă partida până la capăt. Că aşa este 
croită viaţa, că pentru cei 30 000 de mori 
care cu siguranţă au pierit în această bătălie, 
are datoria să continue. Câţi au murit din 
tabăra duşmanilor? Fără îndoială că nu cu 
mult mai puţini. 

Până la capăt. Călăreşte cu mica sa escortă 
pe drumurile împânzite de fugari. Murmură: 


„Am NAPAtEON iri TOR RIN SANEA Ant 
nefericit." 
Destinul meu s-a încheiat. 
Luni, 19 iunie, la ora 9 dimineaţa, ajunge la 
Philippeville. 
Altă zi. Altă luptă. Să trăiască, să depăşească orice 
limită 
„incă nu este totul pierdut", îi scrie lui 
Joseph. „Dacă îmi reunesc forţele, cred că îmi 
rămân 150 000 de oameni. Federaţii şi gărzile 
naţionale, care au curaj, îmi vor furniza 
100000 de oameni; batalioanele de rezervă, 
50 000. Asta înseamnă 300 000 


384 MAX GALLO 

de soldaţi de care pot dispune ca să înfrunt 
inamicul. Voi înhăma cai de călărie pentru 
transportul pieselor de artilerie. Voi strânge 
100 ooo de recruți. îi voi înarma cu puştile 
regaliştilor şi ale gărzilor naţionale slabe. 
Voi ridica în masă populaţia din Dauphine, 
Lyon, Bourgogne, Lorraine, Champagne. Voi 
zdrobi inamicul, însă pentru asta, trebuie să 
fiu ajutat şi să nu fiu dus cu vorba. Plec la 
Laon. Acolo precis voi găsi oameni de 
nădejde. Nu mai ştiu nimic de Grouchy; 
dacă nu a fost prins, aşa cum mă tem, aş 
putea avea în 3 zile 50 000 de oameni. 

Informează-mă despre efectul pe care 
trebuie să-l fi produs în Cameră această 
ciocnire oribilă. 

Sper că deputaţii vor fi conştienţi că 
datoria lor în această situaţie gravă este 
aceea de a se strânge în jurul meu pentru a 
salva Franţa. Pregăteşte-i în aşa fel încât să 
mă secondeze cu demnitate. 

Şi, mai presus de toate, curaj şi fermitate." 


Urcă în trăsura generalului Dupuy, comandantul 
din Phihppeville. 

Curaj! Fermitate! Este necesar să-i scrie 
aceste cuvinte lui Joseph! Şi-i imaginează 
însă pe cei asemenea lui Fouche, La 
Fayette, Lanjuinais, toți guralivii din Camera 
reprezentanților, gata deja să uneltească ca să mă 
doboare, aşa cum arji procedat şi dacă nu aşiji ieşit 
victorios la Marengo, la Austerlitz, şi chiar la 
Wagram. 

Se lasă zgâlţâit de trăsură pe drumul 


destO?RI5PN - NEMURITAREL PGBA Edit de 
oboseală. De zile întregi nu a dormit, nu a 
făcut o baie, de 3 zile nu mai poate mânca. 
însă e mai bine că nu a înghiţit nimic, 
pentru a nu fi nevoit să se uşureze. Căci în 
loc de urină şi fecale, ar curge sânge, o ştie 
sigur. închide ochii, are trupul dureros, 
murdar. Vrea o baie. Numai la asta visează, 
în hurducăturile trăsurii. La un moment dat, 
când  întredeschide ochii, recunoaşte 
peisajele Franței, iar vederea lor îi 
emoţionează, îl calmează. Pe măsură ce 
traversează Rethel, Laon, simte cum îl 
cuprinde un fel de uşurare. 

Indiferent de evenimentele care urmează 
să se producă, indiferent de rezultatul 
comploturilor care s-au urzit probabil contra 


lui, nu va regreta nimic. A mers până la capătul 
destinului său. Nu va mai avea o a doua şansă dea 
se reîntoarce dintr-o insulă Elba. 

Revede careurile Gărzii, ca nişte mase negre 
compacte, puţin câte puţin ciuntite. Aude exploziile, 
urletele. Moartea l-a ocolit din nou, lovind împrejur, 
ca şi cum l-ar dori singurul supravieţuitor. 

Asta îmi este soarta. 

Nu simte nici amărăciune, nici remuşcări. 

Mi-am încălecat norocul pe un câmp de luptă, şi tot pe 
un câmp de luptă mă azvârle din şa. 

Orice s-ar întâmpla de-acum înainte, mi-am urmat destinul. 


Deschide ochii. S-a luminat deja, în această zi de 
miercuri, 21 iunie 1815. Trăsura străbate străzile 
Parisului. Nu vede niciun trecător, obloanele 
prăvăliilor sunt închise. Este abia ora 6. 

Trăsura trece prin cartiere. 

Cum rămâne cu poporul? Numai ţăranii, poporul de rând, 
soldații mi-aufost credincioşi! 

Cu ei, aş putea, dacă aş vrea... 

Gânduri, gânduri. 

Trăsura încetineşte, se opreşte. 

îl zăreşte pe Caulaincourt, care aşteaptă în capul 


scării de la Elysee. 
31 


Urcă treptele de la intrarea în palatul Ely see. 
Răsuflă greu. Oboseala şi murdăria îl sufocă şi îl 
apasă ca un jug de care trebuie să se elibereze. îi 
şopteşte lui Caulaincourt, care îl urmează: 

— Am primit o lovitură mortală. 


Intră apoi MPOLSBIin YENPRIEORIUL CDI SRELE. 
Marchand, valetul său, dă fuga, îl dezbracă. Aude 
apa din baie curgând. în sfârşit. 

— Ei bine, Caulaincourt, s-a produs un mare 
eveniment. Am pierdut o bătălie. Cum va reacţiona 
națiunea la acest eşec? Mă vor susţine Camerele? 

Se aruncă pe o canapea, aşteptând să se umple 
cada. îi urmăreşte cu privirea pe Caulaincourt, 
Davout, La Valette, Maret, Regnaud de Saint-Jean- 
d'Angely, care intră pe rând în cabinetul de lucru, 
apoi în camera de baie. 

în ultimele io zile am călărit prin noroaie, prin ploaie, am 
dormit pe unde s-a nimerit, şi asta doar când am putut, de io 
zile mănânc pe apucate, de io zile mă lupt. lar ei, cum şi-au 
petrecut ei aceste io zile? Au stat şi au aşteptat. 

îl ascultă pe Caulaincourt. 

— Sire, vestea nenorocirii voastre s-a răspândit 
deja. O mare agitaţie domneşte printre oameni, 
părerile deputaţilor par mai ostile ca niciodată. 
Există temeri că membrii Camerei nu vor răspunde 
aşteptării voatre. Sire, regret că vă văd la Paris. Ar 
fi fost de preferat să nu vă despărțiți de armata 
voastră, de la ea vă trageţi forţa, siguranţa. 


Scutură dif tAE Et WU PYER a păci RNAP Act. 
Fiecare să-şi asume responsabilităţile! Nu se va 
lăsa scos din joc precum în aprilie 1814, când, în 
timp ce el lupta, era trădat, aici, în capitala pe care 
au predat-o duşmanilor. Nu mai vrea să repete 
greşeala. Lucrurile trebuie să fie clare. Dacă va fi 
nevoit să părăsească scena, o va face aşa cum se 
cuvine, cu fruntea sus, după dreptate. Dacă va fi să 
lupte în fruntea unei armate, o va face, dar numai 
cu asentimentul tuturor. El şi-a înnodat cele două 
capete extreme ale vieţii sale. 

Se uită la demnitarii care îi stau în preajmă, în 
vreme ce apa din cadă îi îndepărtează încetul cu 
încetul jegul, oboseala şi încordarea. 

Oare ei își dau seama că ceea ce se întâmplă acum nu 
mă mai atinge ca altădată? De-acum, începe altă partidă. Ea 
nu mai face parte din destinul meu. Este o altă piesă. lar în 
actul care începe, eu sunt şi actor, şi martor. Dar eul meu, 
pe care ei l-au cunoscut, a rămas cu Vechea Gardă pe 
pantele muntelui Saint-Jean sau în împrejurimile satului 
Plancenoit. 

li ascult vorbind. Fratele meu Lucien ar vrea să reînviem 
ziua de 18 Brumar. Camot îmi cere să proclam „patria în 
primejdie". Fouche şi toți ceilalti umblă cu intrigi care să 
ducă la abdicarea mea. 

lese din cadă. îi stropeşte cu clăbuci. Demnitarii 
se trag înapoi, în timp ce valetul îl îmbracă. 

— Ştiu, zice el, unii ca La Fayette sau ca 
Lanjuinais nu mă vor. Ştiu, îi incomodez. 

Se întrerupe. Au auzit şi ei, desigur, pentru că îşi 
întorc feţele, marcate de nelinişte, spre fereastră. 
De afară se aude rumoare, strigăte, ca un talaz: 
„Trăiască împăratul, trăiască împăratul!" Este 
poporul. 

Napoleon se apropie de pervaz. împrejurimile 


palatului  EIWOBe- EC ne MR DO EUN GANTOELEM Bine 
numeroasă. Lumea gesticulează, agită pumnii. 
Recunoaşte cămăşile muncitorilor, hainele cenuşii 
sau negre ale femeilor din foburguri. 

Se întoarce spre demnitari. îşi depărtează 
braţele.Văd şi ei, aud şi ei, nu-i aşa? 


BiM SAS besc despre Camere, despre o comisie 
guvernamentală propusă de Fouche. 

— Mi-e teamă, zice Regnaud de Saint-Jean- 
dAngely, că ne va fi necesar un mare sacrificiu. 

D'Angely! Pentru care am făcut atât de mult! 

— Dacă împăratul nu se hotărăşte să-şi ofere 
abdicarea din proprie iniţiativă, continuă d'Angely, 
ar fi posibil ca acest lucru să-i fie cerut de către 
Cameră. 

Mai adaugă, chiar dacă pe şoptite, că s-ar putea 
merge până intr-acolo încât Camera, care a decis 
să funcţioneze permanent, să-i pronunţe dizgraţia. 

Lucien se  indignează. Camot protestează. 
împăratul trebuie să se proclame dictator. Are de 
partea lui poporul şi armata. 

Napoleon îi priveşte. Aude strigătele care au 
căpătat amploare. Poporul se află aici, este 
adevărat. Dar la ce-i foloseşte? 

— Viaţa mea politică s-a sfârşit, murmură el. 

Apoi începe să se plimbe dintr-o parte într-alta, în pas lent. 

— Dacă vor să mă constrângă, nu voi abdica. 
Vreau să fiu lăsat să cuget în linişte. 

Se opreşte în dreptul lui Regnaud de Saint-jean-dAngely. 

— Orice ar face deputaţii, zice el, eu voi fi 
întotdeauna idolul poporului şi al armatei. 

Vorbeşte cu o voce egală. Despre el este vorba? 
Se află pe această scenă, dar, de fapt, a părăsit-o 
deja. Vede. Analizează. Vorbeşte, însă o altă voce 
şopteşte în el. 

Partida este jucată. Destinul tău s-a încheiat. Norocul te 
părăseşte. Nu mai merge pe urmele paşilor tăi. Ţi-a oferit 
totul. Nu mai are ce să-ți dea. Te-a copleşit. Acum se 
depărtează. Ca să actionezi, trebuie să fii încredințat de 
norocul tău. lar eu nu mai am în mine sentimentul că în- 
aintez în pas cu destinul. Sunt singur. Nu mai am călăuză. 


Pot încă să ShYOkP DENERS UHLE VOU WPAN iluzii. 

Timpul meu s-a sfârşit. 

— Ar fi de-ajuns să spun un cuvânt, continuă el, 
şi toţi deputaţii ar fi spulberaţi. 

Se întoarce iar la fereastră. Glasul mulţimii 
răsună şi mai puternic. „Trăiască împăratul!" 

— Nu-mi fac nicio grijă pentru mine, toată grija 
mea se îndreaptă către Franţa. Dacă ne certăm 
între noi, vom avea soarta Bizanțului, totul va fi 
pierdut. 


lese din apartamentele sale. Galeriile din Elysee 
sunt pustii. îl recunoaşte pe generalul Thiebault 
care se apropie. 

A fost în Portugalia, în Spania, acolo unde destinul a 
început să se lepede de mine. 

— Sire, începe Thiebault, îngăduiţi-mi să pun la 
picioarele voastre expresia unui devotament pe cât 
de profund, pe atât de respectuos. 

lată un om care nu se ploconeşte în fața învingătorilor. 

— De Franţa trebuie să ne ocupăm în acest moment. 

Oare va pricepe că nu mai este vorba despre mine ? 

— Acum, mai mult ca oricând, întruchipaţi 
partea sa bună, zice generalul. 

Plec. Nu vreau să aud toate astea. A început altă piesă. 


Coboară în grădină, se plimbă agale pe alei. 
Dinspre grilaje, strigătele de „Trăiască împăratul" 
nu contenesc. Ele continuă până după lăsarea serii, 
iar vocile exprimă un entuziasm sălbatic, un soi de 
încrâncenare. Ca pe un câmp de luptă înaintea 
asaltului. „Trăiască împăratul!" 

Merge în întâmpinarea lui Benjamin Constant, 
care se apropie pe alee. Scriitorul se comportă 


resp 6x GOuPrenitor. Acest liberal nu m-a iubit, însă 
este un spirit independent. Se aseamănă cu mine acum, pe 
scenă şi în afara jocului. 

— în prezent, nu mai este vorba despre mine, 
începe Napoleon. Este vorba despre Franţa. 
Deputaţii doresc abdicarea mea. Au luat în calcul 
consecinţele inevitabile ale acestei abdicări? Dacă 
m-ar fi respins când am debarcat în golful Juan, aş 
fi înţeles; astăzi însă, nu concep să mă abandoneze. 
Nu răstorni un guvern când duşmanii se află la 
distanţă de câteva leghe. în momentul de faţă, eu 
fac parte din ceea ce străinii atacă, fac parte, 
aşadar, din ceea 


cSâTAteAtebuie să apere. Dacă mă predau, ea 
însăşi se predă. Se recunoaşte învinsă. 

Se opreşte, îl ţintuieşte cu privirea îndelung pe 
Benjamin Constant. 

— Nu orgoliul mă destituie, ci Waterloo, frica, o 
frică de care vor profita duşmanii voştri. 

Ascultă şi îl vede pe Constant întorcându-şi capul 
spre Champs-Elysee, de unde răzbate o mare 
larmă. Distinge sloganurile care se scandează: „Jos 
Bourbonii! Jos preoţii! Trăiască Napoleon!" 

împăratul îşi reia plimbarea. Ar putea... 

— îi vedeţi, zice el, pe ei nu i-am umplut de 
onoruri şi de averi. Ce îmi datorează? l-am găsit 
săraci şi îi las săraci. Dar îi luminează instinctul 
apartenenţei la o naţiune, vocea întregii ţări 
vorbeşte prin gura lor, şi dacă vreau, dacă le 
permit, într-o oră, Camera rebelă n-ar mai exista. 

Se uită atent la Constant, care rămâne tăcut. 

— Asta dacă vreau, repetă el. însă viaţa unui om 
nu merită acest preţ; nu m-am întors din insula Elba 
ca să văd Parisul scăldat în sânge. 


Pleacă de lângă Benjamin Constant. Se opreşte 
în capul scării. Aude strigătele, chemările ce urcă în 
noapte: „Trăiască Napoleon!" 

Şi dacă ar fi de datoria lui să se alăture 
poporului, să se pună în fruntea lui, să-i alunge pe 
reprezentanţi, să ridice populaţia în masă? 

Şi după aceea? Nu distinge viitorul, un văl negru 
îl acoperă. Nu poate reedita nici Marengo, nici 
Austerlitz, nici Wagram. 

Se află la capătul destinului său. 

Doamna general Bertrand se repede spre el. 

— Pentru ce am mai părăsit insula Elba? strigă ea. 

Merge pe lângă el frângându-şi mâinile. Este fiica 


394 MAX GALLO 
generalului Dillon, zice ea, un irlandez. Are ceva 
englezesc în ea. 

— Englezii liberi şi luminaţi sunt singurul popor 
în stare să-l primească pe împărat şi să-l înţeleagă, 


repetă ea. 

Intră în cabinet. Biroul este acoperit de scrisori. 
Le deschide, apoi, dintr-odată, le aruncă fără să le 
citească. La ce bun? 

Hortense îşi face apariţia, cu chipul răvăşit. 

— Aţi cinat? o întreabă ridicându-se. Vreţi să-mi 
ţineţi companie? 

Câteva minute îi sunt însă de-ajuns ca să-şi 
încheie cina. Felurile de mâncare parcă nu mai au 
gust. Trece în salon. îşi vede mama care îl priveşte 
ţintă. în jurul ei s-au adunat fraţii, Joseph, Lucien, 
Jerome. Familia. îi duce cu el în grădină. El nu ţine 
nici măcar mâna unui fiu, braţul unei soţii. Este 
singur cu rudele sale de sânge. Ca şi cum nimic nu 
s-ar fi petrecut, ca şi cum destinul i-ar fi luat tot ce 
îi dăruise. 


E noapte. Nu doarme. Din când în când, aude 
strigăte răsunând încă pe Champs-Elysee. 

Poporul mă sustine. Toţi ceilalţi însă, reprezentanții şi 
demnitarii, cred că se salvează discreditându-mă. Nu 
serveşte la nimic să le vorbesc despre Franța. Şi apoi, nu am 
ales deja ? 

Se scoală, începe să pună pe foc maldărele de 
hârtii, fără să le mai sorteze. 

Totul se află în capul meu. Memoria şi spiritul sunt 
singurele mele bunuri. Nimeni niciodată nu vaji stăpân peste 
ele. De la acestea nu voi abdica niciodată. 

Se ridică. A sosit deja un emisar al Camerei. 
Generalul Solignac, pe care l-am ignorat tot timpul, ba chiar 
l-am şi disprețuit, cu toate că a fost cu mine la 18 Brumar, 


însă pe care VAM YALEN BUNDU- BUIE EIN Băi, 
pentru refuzul de a restitui banii armatei sale. Îmi aduce o 
somaţie din partea Camerelor, prin care mi se acordă o oră 
pentru a abdica, în caz contrar, voi fi dizgrațiat! 

Nu-i răspunde lui Solignac. Un om ca el trebuie ignorat. 

Se plimbă prin cabinetul de lucru. Apare Lucien 
gesticulând,  amintindu-i de 18 Brumar, când 
situaţia era mult mai dificilă ca astăzi. 

— Dispui de toată puterea! strigă Lucien. Străinii 
ameninţă Parisul. Nicicând n-a fost mai legitimă o 
dictatură militară. 


396 


MAX GALLO 


Napoleon se apropie de Lucien, îl ia de 
braţ. Ar trebui să vrea. Dar nu mai vrea. 

— Dragul meu Lucien, zice cu o voce 
calmă, aproape indiferentă, a unuia care 
priveşte evenimentele de la distanţă, este 
adevărat că la 18 Brumar nu aveam de 
partea noastră decât ideea salvării 
poporului. Astăzi, avem toate drepturile, însă 
eu nu trebuie să mă prevalez de ele. 

Intră Fouche. 

îl disprețuiesc pe acest personaj care se pretează 
la toate intrigile.  Terorist,  regicid, sufletul 
conspirației contra lui Robespierre, şef al Poliţiei, 
acest ministru m-a trădat cât a putut. Şi acum vine 
să-mi ceară abdicarea. 

— Ei bine, fie cum vor ei, zice Napoleon. 
Viitorul va confirma dacă, procedând astfel, 
au servit mai bine Franţa. Le voi da 
satisfacţie. 

Se întoarce: 

— Prinţe Lucien, spune el, scrieţi. 

începe să se plimbe, în timp ce dictează 
cu un calm desăvârşit. Nu se mai grăbeşte. A 
ajuns la țărm. Priveşte oceanul cu valuri 
dezlănţuite, pe care l-a străbătut pentru a 
ajunge în acest punct al vieţii sale. 

„Francezi, începând războiul pentru 
apărarea independenței naționale, mă 
bizuiam pe reunirea tuturor eforturilor, a 
tuturor voințelor, şi pe sprijinul tuturor 
autorităților naționale. Aveam temei să sper 
că vom învinge. Circumstanţele, după câte 
se pare, s-au schimbat." 

îi priveşte pe rând pe demnitarii şi pe 
miniştrii care îl înconjoară. 


„WBaliEONn NEMEBITOfiii- CAN ȘFÂNFAIEHENE PS Atei", 
zice el, după care se întrerupe. 

înalţă din umeri. 

Ce pricep ei din personalitatea mea ? 

„Poate că ei sunt sinceri în declaraţiile 
lor", continuă el, „şi poate că în realitate nu 
doresc altceva decât căderea mea. Mi-am 
încheiat cariera politică şi îl desemnez pe fiul 
meu împăratul 


franceABPLESip VENRE HANSINE OHEA ARa. 
Interesul pe care îl port fiului meu mă 
determină să invit Camerele să proclame fără 
întârziere regenta printr-o lege. 

Uniţi-vă pentru salvarea publică şi pentru a 
rămâne o naţiune independentă." 


S-a rezolvat. îi priveşte plecând. 

Se grăbesc să meargă şi să trâmbiţeze vestea cea 
bună. Bineînţeles că nu vor organiza regența. Cine se 
mai interesează de fiul meu, în afară de mine? Şi ce 
reprezint eu pentru el? Vor uita de regele Romei şi se 
vor supune învingătorilor. Ceea ce înseamnă că vor 
trece în bloc de partea Bourbonilor. 

Primeşte rapoarte despre maşinaţiile lui 
Fouche şi La Fayette. Singurul din Camera 
pairilor care a cutezat să vorbească în favoa- 
rea lui a fost La Bedoyere. „Ruşine să le fie 
generalilor mârşavi care l-au abandonat deja, 
grăbindu-se să treacă sub legile străinilor", a 
spus el. „Unde le sunt jurămintele? Aţi decis, 
aşadar, de comun acord, ca în acest for să nu 
mai folosim decât un limbaj vulgar?" 

Bietul La bBedoyere! Este prea curajos pentru 
aceşti oameni abili, care vor să mă vadă plecat cât 
mai curând, de teamă să nu se revolte poporul. 

Ascultă mai departe. De pe străzi, răsună 
aceleaşi şi aceleaşi  scandări: „Trăiască 
Napoleon", „Jos Bourbonii". Umblă prin palatul 
pustiu.  Recunoaşte silueta lui Davout, 
mareşal, print de  Eckmiihl, duce de 
Auerstadt, care vine în numele Adunării să mă 
someze să părăsesc palatul. 

— Unde vor să mă duc? 

îşi întinde braţul spre grădină. 


NAPOLEQN - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 399 
—  AUZiţI strigatele de-afara. Daca âş vrea 


să mă pun în fruntea acestei mulţimi, ce 
simte instinctiv care sunt necesităţile patriei, 
aş termina rapid cu toţi aceşti oameni care nu 
au curajul să mă înfrunte decât atunci când 
mă văd fără apărare! Vor să plec? 

Printr-o mişcare din tot trupul îşi arată disprețul 
profund. 

— Asta nu mă va costa mai mult decât 
restul. Fouche induce în eroare pe toată 
lumea şi va fi înşelat la rândul său, se va 
prinde 


400 MAX GALLO 
în propriile-i urzeli. Cu concursul lui, îl veţi vedea pe 
Ludovic al XVIII-lea adus înapoi de către aliaţi. 

Dar la urma urmei, dacă asta vor! Ela ieşit deja din scenă. 

începe să-şi sorteze ultimele scrisori. Are de 
gând să plece de la Elysee şi să se ducă la 
Malmaison. Sunt în stare să-l predea aliaţilor. 
Carnot solicită să fie primit. 

Acest om, care a votat odinioară contra Imperiului, a 
venit către mine în momente grele, după campania din 
Rusia. 

Camot pare tulburat. Vorbeşte pătruns de emoție. 

— Nu vă duceţi în Anglia, zice el. Aţi stârnit prea 
multă ură acolo, veţi fi insultat de boxeuri. Nu 
ezitaţi să plecaţi în America. De acolo, veţi reuşi 
încă să-i faceţi pe duşmanii voştri să tremure. Dacă 
tot îi este dat Franţei să cadă din nou sub jugul 
Bourbonilor, măcar prezenţa voastră intr-o ţară 
liberă va susţine moralul naţiunii. 

Acest om este un patriot. La fel precum La Bedoyere, la 
fel precum poporul din stradă care strigă. 

— Adio, Camot, zice Napoleon strângându- în 
braţe. V-am cunoscut prea târziu. 


Revine la masa de lucru şi scrie o cerere oficială 
pentru a i se pune la dispoziţie două fregate la 
Rochefort, ca să poată pleca spre Statele Unite. 
Privind apoi în jur, se îndreaptă încet spre peronul 
palatului. 

Larma este asurzitoare. Oamenii din mulţime au 
văzut trăsura cu şase cai. „Nu ne părăsiţi!" strigă 
ei. 

îşi lasă capul în pământ. Oare el să fie cel pe 


| Sport răspândit în Anglia, care simboliza pentru francezii din 
vremea aceea violenţă şi vulgaritate. (N.a.) 


care îl dWE&GEON îNEVVAȚIUI LI FANIA PDA 10% se 
adresează unei alte persoane. 

Ce-i făcut e bun făcut. 

Va ieşi pe poarta dinspre grădină. Aghiotanţii vor 
escorta trăsura de gală pentru a distrage atenţia 
mulţimii. Se întoarce, priveşte palatul. în trăsura 
care se îndreaptă spre Chaillot, se apleacă pe 
fereastră ca să vadă schelele din juml Arcului de 


Triumf, aflat în construcţie. 

Ştie. Nu va mai revedea niciodată toate astea. 
Dar şoselele, drumul spre Reuil, aleile parcului de la 
Malmaison, pe care le străbate acum, saloanele, 
camerele apartamentelor înseamnă viaţa lui, care i 
se perindă prin faţa ochilor, care se adună la un loc 
în aceste ultime momente, amintindu-i primele zile 
de glorie. 

Trece prin dreptul unei oglinzi. Da, bărbatul 
acesta gras, chel, cu faţa pământie, suptă de 
oboseală, este el. Unde e Prim-Consulul acela suplu ? 
Mort, ca Josephine, Duroc, Bessieres, Lannes. Dispărut, ca 
Jiul meu, ca Maria-Luiza. 

Străbate camerele una după alta. Intră în iatacul 
Josephinei, iese şi se aşază lângă Hortense, în 
grădină. Şopteşte: „N-aş putea să mă obişnuiesc să 
locuiesc aici fără ea. Mă aştept în orice clipă să 
răsară la colţul unei alei, din dosul unei tufe de 
trandafiri." 

Se ridică în picioare, umblă de unul singur prin 
această grădină în care s-a plimbat de nenumărate 
ori în compania oamenilor cu care construia 
Imperiul, pregătind campaniile victorioase şi care, 
până mai ieri curteni, miniştri devotați, sunt astăzi 
morţi sau trecuţi de partea inamicului. 

Nu are regrete. Simte doar valoarea timpului, 
certitudinea că destinul său este împlinit, că nu 


402 MAX GALLO 
poate s-o ia de la început. 

Acum trebuie să se pregătească pentru ce va 
urma. Să-i ceară bibliotecarului Bărbier cărţi despre 
America şi o listă amănunţită cu tot ce s-a tipărit 
despre campaniile militare pe care le-a condus 
vreme de 20 de ani. 

Şi-a fixat scopul în noua lui viaţă, planul după 
care se va derula aceasta. Acela de a lupta prin 
intermediul spiritului, de a trăi a doua oară prin 
activarea memoriei şi a gândirii şi de a scăpa în fe- 
lul acesta de inactivitate. Simte un flux de energie 
în el. Dictează ultima proclamaţie către armată. 

„Soldaţi, o să vă fiu alături, chiar dacă nu voi mai 
fi prezent fizic. Şi voi, şi eu am fost calomniaţi. 
Oameni nedemni să aprecieze lucrarea voastră au 
văzut în semnele de ataşament pe care mi le-aţi 
arătat un zel al cărui obiect unic era persoana mea: 
fie ca succesele voastre viitoare să-i înveţe că, 
ascultând de mine, aţi servit mai presus de toate 
patria, şi dacă am vreun merit pentru 


afecţiunead'WOlese NEMRBAREAPIN SE At rez Mr4Yjostei 
mele arzătoare pentru Franţa, mama noastră 
comună." 

Se emoţionează. 

Va ajunge oare textul acesta la soldații mei? Fouche şi 
ceilalţi încearcă să-mi astupe gura, căci Încă se mai tem. 
Manifestaţiile în favoarea mea continuă la Paris. Ei tremură, 
probabil. 

Reia proclamația: 

„Soldaţi, salvaţi onoarea şi independenţa 
francezilor: rămâneţi aceiaşi pe care îi cunosc de 20 
de ani şi veţi fi invincibili." 

lese din nou în grădina castelului Malmaison. îl 
primeşte pe bancherul Laffitte. 

„Puterile nu duc război neapărat contra mea", 
zice el, „ci contra Revoluţiei. Ele dintotdeauna au 
văzut în mine reprezentantul, exponentul 
Revoluţiei." 

Oftează. 

„Mă grăbesc să plec din Franţa. Numai să mi se 
aprobe cele două fregate pe care le-am cerut şi 
plec neîntârziat la Rochefort." 

Se plimbă însoţit de Laffitte. Are încredere în 
acest om care administrează Banca Franţei şi 
despre care ştie că a gerat averea lui Ludovic al 
XVIII-lea. Ce se poate face fără bani? Nimic. Aşa că 
trebuie să vorbească depre bani. 

„Nu ştiu ce mi-au rezervat", spune œl. 
„Deocamdată sunt sănătos şi mai am încă 15 ani 
buni înainte. Dorm şi mă trezesc când vreau, pot 
călări 4 ore încontinuu, pot lucra 10 ore pe zi. Hrana 
nu mă costă mult. Cu un ludovic pe zi pot trăi foarte 
bine orişiunde. Vom vedea." 

Se aşază. l-a trimis lui Laffitte 3 milioane în aur, 


404 MAX GALLO 
luaţi din rezerva de la Tuileries, apoi îi încredinţează 


800.000 de franci bani gheaţă, precum şi suma care 
i-a rămas din vistieria din insula Elba. Aproape 5 
milioane toţi, nu-i aşa? Cu un gest, refuză chitanţa 
bancherului. Are încredere, îi repetă el. Cu această 
sumă, va trebui să aibă grijă de fraţi, de mama sa, 
de slujbaşii Casei imperiale, de soţii Bertrand, de 
valeţi. 100.000 de franci vor fi pentru Jerome şi 
pentru Doamna Mamă, 700.000 pentru Joseph, 
250.000 pentru 


Lucien. Să nufROLĂRA te! RIRŞe PICS AN PiBLENA 405 


Walewska, doamna Pellapra, doamna Duchâtel. 


Toate femeile din viața mea vin, una după alta, la 
Malmaison. Maria plânge, îşi împinge fiul, fiul meu, spre 
mine. 

îl îmbrăţişează pe copil. Cu greu îşi stăpâneşte 
emoția care îl sufocă. 

lată-l pe Leon, celălalt fiu al meu, cu tutorele său. Nouă 
ani au trecut deja de când, într-o noapte, mama sa, 
Eleonore Denuelle de La Plaigne, a venit la mine. 

Aici este viața mea condensată. Din care lipsesc soţia şi 
fiul meu legitim. 

Se depărtează pe aleile parcului, se întoarce la 
Hortense, şoptind: „Ce frumos este Malmaison-ul! 
Nu-i aşa, Hortense, că ar fi o fericire să putem 
rămâne aici?“ 

Se aşază, tăcut. 

Un ofiţer al gărzii naţionale soseşte cu sufletul la 
gură. Prusienii lui Bliicher se apropie. S-ar putea să 
încerce un atac asupra Malmaison-ului. 

Râde. 

„M-am lăsat dus de visuri." 

Intră în castel cu paşi rari. Prizonier la prusieni, 
niciodată. îi întinde lui Marchand un flacon mic, 
umplut cu un lichid de culoare roşie, pe care i l-a 
dat doctorul Corvisart. 

„Pune. bine ca să-l am asupra mea, fie sub 
vestă, fie în altă parte a hainelor mele, aşa încât să- 
mi fie uşor să mă folosesc de el în orice moment." 

Vede chipul înmărmurit al lui Marchand. îl 
ciupeşte de ureche. Nu vrea să moară, dacă are 
şansa să trăiască o altă viaţă, murmură el. Dar să 
fie arestat aici, pe pământul Franţei, este de 


necâ?icWputAfecât să îndure o asemenea umilinţă, 
mai bine moartea. Vrea să-şi aleagă singur viitorul. 
în rest, ce va mai fi, numai Dumnezeu ştie. 

Asta va fi soarta mea. 


Aude NAS SARI TOR AAC AMan" Un 
regiment de linie stă înşiruit de-a lungul parcului 
Malmaison. Tobele bat. Vocile se amplifică. Intră un 
ofiţer, care raportează că Bliicher se îndreaptă spre 
Paris în fruntea armatei sale, singur, fără să aştepte 
trupele engleze. 

Singur. 

L-ar putea bate pe Bliicher. Napoleon se repede 
în cabinetul de lucru, examinează hărţile: „Franţa 
nu se va lăsa subjugată de o mână de prusiaci!" îi 
spune generalului Becker, însărcinat de Fouche să 
comande soldaţii Gărzii destinate să-l păzească pe 
împărat, „încă mai pot opri inamicul, lăsându-i 
guvernului răgazul necesar să negocieze cu puterile 
aliate." 

Face paşi mari, vorbeşte pe un ton înflăcărat. 

„Pe urmă, voi pleca în Statele Unite ca să-mi urmez 
destinul." 

îi spune lui Becker. 

„Să mi se dea comanda armatei, nu ca împărat, 
ci ca general. O să zdrobesc inamicul în faţa 
Parisului. Duceţi-vă cu cererea mea la comisia 
guvernului, explicaţi-le clar că nu urmăresc să-mi 
recapăt puterea." 

întinde braţul. 

„Jur, pe onoarea mea de soldat, de cetăţean şi 
de francez, că voi pleca în America în aceeaşi zi în 
care voi fi învins duşmanul." 

Becker se conformează, pleacă numaidecât. 

Mai pot convinge încă oamenii de bună-credinţă. 

Napoleon trece în bibliotecă. Aşteaptă. 

Cine să-i agreeze însă propunerea la Paris? Se 
plimbă agale. Ar accepta astăzi oamenii de teapa 
lui Fouche, Lanjuinais şi chiar a lui Davout, ceea ce 
au respins ieri? îl primeşte pe Joseph, care urmează 


săsBărăseiisQă Franţa şi să plece în Statele Unite. 

„în caz că propunerea mi se refuză, zice 
Napoleon, nu-mi rămâne decât să plec!" 

îl cheamă pe mareşalul palatului, anunţându-i intenţia. 

„Daţi ordinele necesare. îndată ce vor fi 
executate, veniţi să-mi raportați." 

Becker revine. Spune că la Paris mulţimea 
continuă să scandeze numele lui Napoleon. Comisia 
guvernamentală a respins însă oferta împăratului. 

„Oamenii aceştia nu cunosc nici starea lucrurilor, 
nici starea spiritelor", murmură Napoleon. 

îşi scoate cu mişcări lente uniforma, îmbracă un 
frac maro şi o pereche de pantaloni albaştri. Pe cap 
îşi aşază o pălărie rotundă. Se priveşte într-o 
oglindă. lată bărbatul care începe noua viaţă. 

Vrea să plece îndată, cât mai grabnic cu putinţă. 
Hortense plânge. Unii generali fac tărăboi, cer bani. 

Să fie plătiţi, zice el. Se îndreaptă apoi către ai săi. 
Adio, mamă. Adio, fiule. 

Intră în camera Josephinei. 

Cât de departe şi cât de aproape totodată este timpul acela! 

Se îndreaptă spre trăsură cu paşi vioi. 

Este joi, 29 iunie 1815, ora 5.30 după-amiaza. 


Becker şi Savary, aşezaţi în faţa lui, şi Bertrand, 
la stânga, îşi lasă ochii în jos când îi întâlnesc 
privirea. Niciunul nu scoate o vorbă. 

La Rambouillet, Napoleon se hotărăşte dintr- 
odată să doarmă la castel. Se sufocă. Pluteşte un 
aer greu. Cine ştie dacă pe traseu, pe drumurile 
împădurite, nu aşteaptă asasini? Atât de multă lu- 
me îi doreşte moartea. El vrea să meargă până la 
capătul noii sale vieţi. 

Dimineaţa, când îşi face apariţia, mulţimea este 
deja prezentă dincolo de gardul castelului. începe 


să strige „TrA LAH pART PRUL DIN SFÂNTA ELENA 389 

Duminică dimineaţa, în 2 iulie, la Niort, unde şi-a 
petrecut noaptea, locuitorii au invadat străzile. L-au 
recunoscut. Husarii din garnizoana oraşului se 
manifestă şi ei. 

îl recunoaşte pe generalul Lallemand, un veteran 
al războaielor din Italia şi Egipt, care explică cu o 
voce întretăiată de emoție că ar putea să adune 
trupele generalilor Lamarque şi Clausel în Bretagne 
şi în Vendeea şi să deschidă un front. 

îşi întoarce capul. Planurile care i se propun, 
strigătele pe care le aude, husarii care îl salută cu 
săbiile scoase, prefectul devotat, 


tOAPAAă SAP îi apar ca o reflexie îndepărtată a 
puterii sale, o ultimă imagine. Dacă s-ar lăsa 
ademenit de acest miraj, el, împăratul, ar sfârşi ca 
un om scos în afara legii. 
„Eu nu mai sunt nimic şi nu mai pot să fac nimic", zice el. 
Va pleca din Niort a doua zi, luni, 3 iulie, la 4 dimineaţa. 
Către ora 8 seara, intră în Rochefort. Zăreşte în 
rada portului cele două fregate franceze, Saale şi 
Meduse, care trebuie să-i asigure călătoria spre 
Statele Unite. 
Descoperă în larg navele engleze, dispuse în aşa 
fel încât să împiedice orice ieşire din radă. Siluetele 
lor masive se conturează în amurg. 
Fără noroc, nimic nu se petrece aşa cum nădăjduieşti. 


32 


S-a instalat în apartamentele prefecturii 
maritime din Rochefort. A mai locuit acolo, în 1808. 
Era pe-atunci în culmea gloriei şi a puterii sale. Ce 
mai este el acum? 

îl ascultă pe prefectul maritim Casimir de 
Bonnefous. Omul acesta, pe care el l-a numit în 
funcţie, l-a trădat, fireşte, ca mai toţi ceilalţi. 

A trecut de partea lui Ludovic al XVIII-lea şi l-a primit 
chiar în această clădire pe ducele d'Angouleme, care se 
agita în martie 1813 să instige populația din regiunile 


vestice contra mea. Ce încredere pot avea în el? Va fi 
instrumentul docil al deciziilor luate la Paris. Oare ce intentii 
au cu mine ? Mă lasă să ajung în America ? Aliaţii nu mi-au 
eliberat permisul de liberă trecere. Voi fi nevoit să fortez 
barajul englezilor care împiedică ieşirea cu navele lor. şi 
dacă trădătorii de la Paris mi-au hotărât deja naufragiul şi 
moartea sau arestarea ? Talleyrand a devenit prim-ministrul 
lui Ludovic al XVIII-lea! lar Fouche, ministrul Poliţiei sale! La 
ce să mă aştept de la aceşti oameni pe care i-am ghicit de 
ani de zile şi care îmi doresc pieirea ? Vor căuta să mă pre- 
dea ca să-şi arate slugărnicia. Fouche se va preta la orice 
pentru a fi dat uitării faptul că este un terorist şi un regicid 
şi că i-a hărțuit pe regalişti pentru mine, atâta vreme cât a 
crezut în trăinicia Imperiului. 

Nu vor primi cadou nici moartea, nici demnitatea mea. 

Dar cum să fac? 

Nu mai am o convingere fermă, nu mai întrevăd o cale 
dreaptă şi ascendentă. 


412 MAX GALLO 

Văd numai smârcuri şi riscul ridicolului şi al sordidului. 
Sau eşecul unei aventuri disperate. 

Abia face câţiva paşi afară din clădire, că aude 
strigătele mulţimii. Lumea continuă să-l aclame. 
Strigă: „Nu ne părăsiţi!" 

Primeşte o delegaţie din partea locuitorilor şi a 
soldaţilor, care îl imploră să nu plece din Franţa, să 
încurajeze rezistenţa. 

Le arată cu ambele mâini ţinuta sa civilă. 

„Prieteni, sfaturile şi propunerile mele au fost 
respinse, desconsiderate. Duşmanii se află la Paris." 

Clatină din cap. 

„Nu am dreptul să adaug invaziei străine ororile 
războiului civil." 

Ar trebui să plece cât mai degrabă. Dar cum? Unde? 


lată-l pe Joseph, îngrijorat, dar hotărât. Şi orice aşji 
gândit despre el, astăzi este aici, cu mine, ca un frate mai 
mare, hotărât să mă ajute. 

Insă eu sunt Napoleon Bonaparte, am o suită de 60 de 
persoane! Nu sunt un fugar, un suveran urmărit. Am decis 
să abdic de bunăvoie. Prin urmare, legea trebuie să mă 
apere. 

îl primeşte pe Las Cases. îl preţuieşte încă din 
vremurile grele pe acest fost emigrat, ofiţer de 
marină, care a luptat în armata lui Conde, dar care 
a aderat la Imperiu în 1806. 

L-am făcut consilier de Stat. Dacă doreşte, poate să fie 
şambelanul meu, să noteze ce voi avea de spus. A obţinut 
un mare succes de librărie cu un Atlas istoric şi geografic. 
îmi face plăcere prezența lui Las Cases şi a fiului său, 
Emmanuel. Las Cases vrea să mă urmeze oriunde voi 
merge. 

Unde voi merge? 

Bibliotecarului Bărbier i s-a interzis să-i trimită lui 


Napoleon lucrările despre America şi despre 
campaniile Marii Armate, pe care acesta i le ceruse. 

Remarcă o mulţime de semne îngrijorătoare. Ici- 
colo, pe câteva clădiri publice, apar primele 
steaguri albe. Cea mai impunătoare dintre navele 
engleze, Bellerophon, înaintează în radă şi arborează 
drapelul regal. 


Duşmanii mRsĂReLBPKopIEMVBF OR Vb Ð IDN ATAN Tih FRENA 414 

îi cere lămuriri generalului Gourgaud. Ştie că 
poate să aibă încredere în el. 

Acest artilerist are un comportament brutal, coleric, 
nediplomat, dar este un om loial. In luptele de la Brienne, m- 
a apărat de o lance cazacă. Se oferă şi el să mă însoțească 
în exil. 

„Ei bine", zice Napoleon, „daţi ordin să fie 
echipate ambarcaţiunile pentru insula Aix. Voi fi 
acolo, aproape de fregate, şi voi avea condiţii să 
mă îmbarc îndată ce vântul va porni să sufle atât 
cât să permită ieşirea." 


Sâmbătă, 8 iulie 1815. Coboară din vârful dunei 
spre plajă, în imediata vecinătate a satului Fouras. 
Toată populaţia s-a adunat acolo. Marea este 
agitată. Vor putea ajunge până la insula Aix? 

Se întoarce, salută cu mâna. 

„Adio, prieteni." 

Vântul poartă cu el glasurile care strigă 
„Trăiască împăratul". Calcă rar şi apăsat. Părăseşte 
solul Franţei continentale. Se suie pe umerii unui 
marinar care intră în apă, ducându-l până la barcă. 

Valurile mătură ambarcaţiunea. Nu va ajunge la 
insulă. Presimte că pentru el nimic nu va fi uşor de- 
acum înainte. Totul i se împotriveşte. Dă ordin 
echipajului să se îndrepte în direcţia uneia dintre 
cele două fregate, Saale. 

Urcă pe scara de bord. Vasul mai are încă 
arborat drapelul tricolor. Ofițerii îi dau onorul, cu 
sabia scoasă. Marinarii iau poziţie de drepţi. E de- 
ajuns însă o privire spre căpitanul Philibert ca să-şi 
dea seama că omul nu este în apele lui. Urmează 
să execute ordinul ministrului său, acela de a-l 


aresta pe îm pă: EON - NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 395 


Această fregată poate fi o închisoare. 

Străbate puntea şi intră în cabina pusă la 
dispoziția lui. îndată ce vremea va permite, vrea să 
meargă să viziteze insula Aix. 

Duminică, 9 iulie, debarcă pe insulă. Păşeşte pe 
solul afânat. Pământul Franței. Calcă pe el, poate, 
pentru ultima oară. Este primit şi aici cu aplauze. 
Trece în revistă trupele, după care vi- 


ziteta VW fehiificaţiile. Odată, în cealaltă viaţă, el a 
ordonat aceste construcţii, aceste vaste lucrări. 

Aici ar putea fi ultima mea fortăreață. 

Soldaţii strigă: „Nu ne părăsiţi!" Câţiva ofiţeri se 
apropie, îşi ridică săbiile şi rostesc: „Pentru armata 
Loarei!" 

Se înapoiază la bordul vasului Saa/e. Vrea să ştie 
ce scrisori au sosit pe fregată. Le citeşte. Guvernul 
îl proscrie. în spatele invitaţiei de a părăsi cât mai 
grabnic solul francez, ghiceşte alte intenţii care se 
prefigurează. Vor să-l dea în urmărire, să-l aresteze. 

Noul ministru al Marinei, Jacourt, s-a înțeles sigur cu 
englezii, ca să fie iertat de către Ludovic al XVIII-lea pentru 
vina de a mă fi slujit. 

Cu viața şi libertatea mea vor să-şi plătească permisul 
care le va favoriza pătrunderea în cercurile noii puteri. Lucru 
valabil şi pentru cei care au bunuri sau titluri de apărat. 
Gazetarii, plătiți şi ei, mă numesc deja „ Uzurpatorul“ în 
gazetele primite aici. 


Nu mă vor prinde. 

Pleacă de pe fregata Saale şi se întoarce pe insula 
Aix. Se instalează la etajul întâi al casei 
comandantului garnizoanei. Nu doarme. Ascultă tot 
felul de păreri. Comandantul Ponee de pe fregata 
Meduse propune să forţeze ieşirea printre navele 
engleze şi să-şi sacrifice nava şi echipajul prin 
intrarea în coliziune cu Bellerophon. în timpul acesta, 
împăratul, îmbarcat pe vasul Saale, va reuşi să 
ajungă în larg. 

Pot fi sigur de comandantul de pe Saale? 

Un grup de ofiţeri tineri vine cu propunerea să 
pună mâna pe o balenieră mare prevăzută cu punte 
şi să pornească în larg, să oprească la control o 
navă comercială şi să ajungă cu ea în Statele Unite. 


Ar mai pWe&arsă AAA eU B hY OARS Are se 
află la Aix, ancorată în port. 

în 13 iulie revine Joseph. Fratele meu! îl strânge 
la piept. Joseph se oferă să servească drept 
momeală flotei engleze, în timp ce Napoleon ar 
urma să ajungă la Bordeaux şi să părăsească 


Franţa la bordul unei nave închiriate de Joseph. 

Napoleon clatină din cap. 

Nu se teme de riscurile pe care le implică aceste 
planuri. Moartea nu înseamnă nimic. A tot căutat-o. 
Are însă o viaţă întreagă în urmă, un trecut căruia 
trebuie să-i facă o încheiere la înălţimea gloriei care 
i-a aparţinut. 

în consecinţă, refuză o fugă meschină, o 
aventură care s-ar putea sfârşi în vodevil. 

îi arată lui Joseph membrii Casei imperiale, care 
se plimbă pe dinaintea clădirii. Printre ei se află şi 4 
copii, unul al lui Las Cases, o fetiţă a doamnei de 
Montholon şi doi băieţi ai contesei Bertrand. Pe 
lângă cele două femei, mai sunt generalii, ofiţerii, 
valeţii. Aproape 60 de persoane. Vrea să plece 
demn împreună cu suita casei sale. 

îl îmbrăţişează încă o dată pe Joseph. Este 
ultimul rămas-bun. De-acum, va decide singur 
calea pe care o va urma. 


Las Cases şi Gourgaud s-au dus la căpitanul 
Maitland, comandantul de pe Bellerophon, pentru a-i 
comunica intenţia împăratului de a se îmbarca la 
bordul navei engleze. 

La urma urmei, de ce să nu-şi pună soarta în 
mâinile marelui popor din Anglia ? De ce să nu 
preîntâmpin, printr-un gest eroic, după modelul anticilor, pe 


măsup3+ VAF: Pe, uneltirile trădătorilor şi comploturile 
polițailor? 

lar dacă englezii îmi trădează încrederea, în condițiile în 
care m-am predat lor de bunăvoie, voi rămâne un om de 
onoare căzut pe mâna unor sperjuri. 

Este miezul nopţii, 13 iulie 1815. 

îi revine în memorie Plutarh, cu Vieţile oamenilor 
iluştri, cartea pe care a citit-o şi răscitit-o de-a lungul 
anilor. 

Finalul acesta va fi la înălțimea istoriei pe care am trăit-o. 

în plus, la gândul că se lasă pentru prima oară în 
viaţă în grija altora, a acestor englezi cărora le va 
încredința noua sa existenţă, are un sentiment de 
uşurare. 


39% Wyfațăîntreagă a fost în prima linie, a luptat, a 
înfruntat provocări. A acţionat fără încetare. Acum, 
începe o alta, în care nu va mai servi decât 
spiritului şi memoriei sale. îi spune lui Gourgaud: 
„întotdeauna există un risc să te predai duşmanilor, 
însă este mai bine să mizezi pe onoarea lor decât 
să le fii prizonier de drept." 


A luat o hotărâre definitivă. S-a liniştit. 

Destinul meu este pe cale să se împlinească. 

la pana în mână. îşi ridică privirea şi, prin 
fereastra odăii, zăreşte cerul, apoi nava Bellerophon, 
ca un bloc de stâncă la orizont. 

începe să-i scrie prinţului-regent al Angliei. 

„Alteță Regală, 

Prigonit de facțiunile care îmi învrăjbesc ţara şi 
de duşmănia celor mai mari puteri ale Europei, mi- 
am încheiat cariera politică şi vin acum, ca 
Temistocle!', să-mi caut adăpost la vatra poporului 
englez. 

Mă pun sub protecţia legilor sale, cărora mă 
supun prin bunăvoința Alteţei Voastre Regale, ca 
celui mai puternic, mai constant şi mai generos 
dintre duşmanii mei. 

Napoleon." 


Citeşte ce a scris. E mulţumit. Are convingerea 
că în felul acesta a dejucat planurile lui Ludovic al 
XVIII-lea şi ale lui Fouche, care vor să-l aresteze. 
Urcând pe Bellerophon, se sustrage uneltirii lor. 


| Generalul grec Temistocle, învingător în lupta de la Salamina 
împotriva armatei persane conduse de Xerxes, a căzut ulterior în 
dizgraţia poporului grec, fiind acuzat de trădare. Temistocle s-a 
refugiat la curtea Persiei, unde a fost bine primit. 


AESA Anstructiuni pentru Gourgaud. Mai întâi, 
generalul va pleca cu scrisoarea către prințul- 
regent. Va explica faptul că, „în locul Americii sau 
al altor ţări, prefer Anglia. Voi împrumuta numele 


de colonelul Muiron." 

Numele i-a venit dintr-odată în condei. îl vede în 
minte pe tânărul aghiotant năpustindu-se pe podul 
de la Arcole, apoi aşe- zându-se în faţa lui ca să 
primească gloanţele. 

Fără el, fără Muiron, nu s-ar fi ales nimic de viața mea. Aş 
fi murit la Arcole. Muiron m-a salvat. El stă aici, în fața mea, 
ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. 

„Dacă trebuie să mă stabilesc în Anglia", 
continuă el, „doresc să fiu cazat într-o casă de ţară 
situată la io sau 12 leghe de Londra, unde aş vrea 
să mă instalez în cel mai adânc anonimat. Ar fi ne- 
voie de o reşedinţă destul de încăpătoare pentru ca 
să poată găzdui toată suita..." 

Dar dacă nu va fi aşa? Dacă englezii îi vor deveni 
temniceri, călăi? 

Oare n-ar fi fost mai bine să încerce forțarea 
blocadei, pentru a ajunge în America? 

Cum! Ca un cetăţean oarecare, aşa să 
sfârşească un împărat al regilor? 

A ales singura ieşire demnă de el. 

Nu mai este timp de pierdut. Ordinele privind arestarea 
mea trebuie să fi fost deja transmise. îl cunosc bine pe 
Fouche. Cât despre ministrul Marinei, Jaucourt, fostul 
şambelan al lui Joseph, la fel ca ministrul Poliţiei, are multe 
de făcut ca să-şi cumpere iertarea Bourbonilor. 

Napoleon cere să fie trezit puţin după miezul 
nopţii, în această zi de sâmbătă, 15 iulie 1815. 

îmbracă uniforma verde cu manşete roşii a 
vânătorilor Gărzii, îşi încheie redingota gri şi îşi 
aşază pe cap pălăria cu cocarda tricoloră. A decis 


să iasă din PMA Oaie MURA LD N SE ANTAt EVA AA se 
cuvine. 

Generalul Becker se oferă să-l însoţească până la 
Bellerophon. Napoleon refuză. 

— Gândiţi-vă la Franţa, zice el. Eu mă duc din 
propria-mi voinţă la bordul navei. Dacă aţi veni cu 
mine, zvoniştii n-ar scăpa prilejul să spună că m-aţi 
predat englezilor. Nu vreau să las să apese asupra 
Franţei o astfel de acuză. 

Becker plânge. 


398 MAX GALLO _ a a al 5 
—  îmbrăţişaţi-mă, generale. Regret că 


nu v-am cunoscut mai demult într-o 
conjunctură atât de intimă. V-aş fi luat în 
slujba mea. 

— Adio, Sire, să fiţi mai fericit decât noi. 

Fericire? Nefericire? 

Meditează la aceste cuvinte în timp ce 
urcă pe nava franceză Epervier, care 
urmează să-l conducă la Bellerophon. 

Fericire? Nefericire? 

A cunoscut şi una, şi alta, însă nu a 
căutat niciodată cu tot dinadinsul fericirea 
şi nu s-a temut de nefericire. A vrut să 
trăiască totul până la epuizare, să nu-şi 
reprime energia care clocotea în el ca un 
zbucium vital. 

încă nu s-a luminat de ziuă când barca 
atinge vasul Epervier. Comandantul Jourdan 
îi spune lui Napoleon că n-a făcut bine că 
s-a încrezut în englezi, în căpitanul 
Maitland. Ar fi putut, îl asigură el, să 
forţeze blocada. 

— Prea târziu. Ei mă aşteaptă, aşa că mă voi 
duce. 

Epervier se apropie de Bellerophon, din care este 
coborâtă o 
şalupă. 

Napoleon salută echipajul de pe Epervier. Adio, 
Franţa. 

Câteva lovituri de vâslă, şi urcă încet 
scara de bord pe Bellerophon. 

Fluierăturile marinarilor din posturile de 


NAPOLEON - NEMURITORUL DIN, SFÂNTA ELENA 397 
veghe sfâşie zorii cenuşii. 


Napoleon înaintează spre căpitanul 
Maitland. îşi scoate pălăria. 

— Am venit să mă pun sub protecţia 
principelui vostru şi a legilor voastre, zice 
el cu o voce fermă. 

Face câţiva paşi, după care adaugă: 

—  Sorţii războiului mă aduc la cel mai 
crunt duşman al meu, însă contez pe 
loialitatea lui. 


Partea a noua 


Doar nenorocirea 
mai lipsea faimei 


mele 
16 iulie 1815 - 5 mai 
1821 


33 


Intră în cabina încăpătoare de pe dunetă, pe care 
i-a oferit-o căpitanul Maitland. îl încearcă o senzaţie 
de împăcare, de bucurie chiar. Nu mai e stăpân 
decât pe propriul lui spirit. Se simte liber, ca şi cum 
alegerea pe care a facut-o, aceea de a se preda 
englezilor, îl debarasează în sfârşit de povara 
responsabilităţilor. Maitland urmează să stabilească 
ruta vasului Bellerophon, iar curenţii vor determina 
durata cursei până în Anglia. După aceea... 

Generalul Gourgaud trebuie  să-ifi prezentat deja 
principelui-re- gent doleanțele mele. Poate mă vor lăsa să 
plec în America ori poate mă vor primi în Anglia. 

Şi dacă nu va fi nici una, nici alta? 

lese pe punte. Marinarii îi prezintă onorul. 


404 MAX GALLO 


Maitland îl anunţă că nava amiralului Hotham, 
Superb, tocmai a aruncat ancora la distanţă de câteva 
ancabluri. Amiralul şi-a exprimat dorinţa de a face o 
vizită oaspeţilor de pe Bellerophon. 

Englezii nu sunt barbari. Mă primesc ca pe un suveran 
învins, căruia i se cuvine respect şi ospitalitate. 

Va merge chiar el să-l viziteze pe amiral pe nava 
Superb. Zăreşte marinarii căţăraţi pe vergile navei, ca 
pentru paradă. Amiralul Hotham îl primeşte 
ceremonios şi deschis. Totul este în regulă. lau masa 
de prânz. 

— Fără voi, englezii, aş fi fost împăratul Orientului, 
zice el; însă unde e un ochi de apă în care să poată 
pluti un vapor, acolo suntem siguri că vă întâlnim şi 
pe voi. 


îNAPOBEPIntNEMeRITQRIL DIN SFÂNŞAdRENA 405mith, 
adversarul lui, pe care l-a înfruntat de multe 
ori. Evocă reîntoarcerea sa din Egipt la bordul 
fregatei Muiron şi mâna norocului care a 
îndepărtat vasele engleze, după cum 
îndepărtase mai înainte şi flota lui Nelson. 

Se plimbă pe puntea lui Bellerophon, care s- 
a pregătit în sfârşit de drum, duminică, 16 
iulie 1815. 

Se bucură de alegerea lui. N-a fost prins în 
cursa de şoareci pe care cu siguranţă voiau 
să i-o întindă Ludovic al XVIII-lea, Talleyrand 
şi Fouche. Se sprijină de bastingaj şi priveşte 
cum dispar coastele Franţei. 

Acolo a fost viața mea. 


Duminică, 23 iulie, la ora 5 dimineaţa, 
urcă pe puntea măturată de valurile înalte. 
N-a putut dormi toată noaptea. Era ca şi cum 
trosniturile carenei îi rezonau în suflet. 
Trebuie că se află în dreptul capului 
Ouessant. 

întreabă un aspirant care îi indică cu 
degetul o săgeată neagră înfigându-se în 
mare în lumina cu reflexe albăstrii. 

„Capul Ouessant." 

Capătul extrem al ţării mele, al vieţii mele. 

Napoleon se cocoaţă pe ţeava unui afet. 
Priveşte peticul de pământ prin lunetă. Nu-şi 
poate dezlipi ochii de la el. lar când punctul 
dispare în lumina puternică a amiezii, o parte 
din el se scufundă într-un abis. 

în seara aceleiaşi zile, în lumina 
amurgului, răsare coasta Angliei. 


Plouă în rada portului Torbay. 


406 


MAX GALLO | s 
Priveşte prin hublouri, apoi urcă pe 


dunetă. Vede numeroase ambarcațiuni care 
înconjoară vasul Bellerophon. Nici vorbă de 
aplauze, doar braţe întinse. Şi, brusc, 
recunoaşte © siluetă. Este generalul 
Gourgaud, care urcă la bord. Principele- 
regent a refuzat să-l primească. Gourgaud a 
fost împiedicat să debarce de pe nava care îl 
adusese în Anglia ca emisar. Şi-a procurat 
însă ziare englezeşti. Las Cases traduce 
articolele. în ele se afirmă că 


generalÙf BEGNA pA FERRE Bi SA AERAN în 
Turnul Londrei sau într-o fortăreață din Scoția, 
ba mai mult, că trebuie să fie deportat în 
insula Sfânta Elena. 

Ce înseamnă asta? Napoleon urcă pe punte. 
Bellerophon navighează lent de-a lungul coastei 
spre Plymouth. Ofițerii au devenit rezervati, 
distanţi, iar căpitanul Maitland îşi fereşte 
privirea. 

Napoleon măsoară cu paşi repezi puntea de la pupă la 
provă. 

E posibil? S-a aruncat de bunăvoie în plasă? 
Vede cum totul se schimbă pe nesimţite în 
jurul său. în rada portului Plymouth, două 
fregate țin la distanță  ambarcaţiunile 
curioşilor. Englezii sunt capabili de orice 
maşinaţie. A ştiut. A vrut să uite. Adevărul vine 
întotdeauna să-i lovească pe cei care închid 
ochii, facându-se că nu-l văd. 

îşi aminteşte de amiralul care comandă 
escadra din Canalul Mânecii, Keith. 

Acest ofițer a participat la asediul Toulonului şi eu 
am dat ordin să i se arunce în aer navele. Acelaşi lord 
Keith a debarcat la Aboukir în 1801 şi a forțat trupele 
franceze să părăsească Egiptul. 

„Aştept cu nerăbdare să-l văd pe amiral", îi 
spune Napoleon lui Maitland. „Să nu se agite 
prea mult cu protocolul. Mă mulţumesc să mă 
întreţin cu el în particular, până când guvernul 
britanic va stabili maniera în care trebuie să fiu 
tratat." 

Căpitanul Maitland nu răspunde. lar tânărul medic 
irlandez de la bordul vasului, Barry O'Meara, care 
vorbeşte italiana, care este atât de amabil, nu cutează 
nici măcar să mă privească. 


408 


MAX GALLO 
în sfârşit, vineri, 28 iulie, soseşte lordul Keith. La 


Waterloo, i-am salvat de la moarte nepotul rănit, pe 
care l-am dus la adăpost şi l-am îngrijit prin chirurgii 
mei. Mă cuprinde mânia văzându-l tăcut, înțepat, 
acceptând să schimbe numai câteva cuvinte despre 
asediul Toulonului sau despre campania din Egipt, dar 
refuzând să dea alte indicii. Nu despre trecut este 
vorba acum, ci despre viitorul meu. 

„Nu mai pot să fac nimic", rosteşte răspicat 
Napoleon. „Nu mai pot incomoda pe nimeni. 
Nu am voie să trăiesc în Anglia?" 

Lordul Keith nu răspunde nimic. Trebuie să 
aştepte. Şi să suporte accesul de furie şi de 
nebunie al doamnei general Bertrand, 


VEREEN CA SPEA TARLAN FAMAELPA409 bora, 
pentru că vrea să debarce în Anglia şi 
pentru că, zice ea, este convinsă că 
împăratul va fi deportat în insula Sfânta 
Elena. 

îi vine să moară. 

Umblă prin ploaie. Puntea este 
alunecoasă. Orizontul, o perdea cenuşie. 
îşi imaginează insula Sfânta Elena. Nu o 
dată, în viața cealaltă, a evocat acest 
nume. Voia să preia controlul asupra micii 
insule care serveşte ca punct de escală 
pentru navele Companiei Indiilor. Ce să 
facă pe acel bloc de bazalt verzui-închis? 
în clima ecuatorială? înseamnă moarte 
sigură. Mai bine să moară aici. 


Luni, 31 iulie 1815, la ora 10.30, lordul 
Keith urcă la bord însoțit de subsecretarul 
de stat Bunbery. 

lată-i! Keith ține în mână o scrisoare. Să fie 
tradusă pe măsură ce citeşte. Vocea lui egală 
pătrunde în mine ca o lamă. Prizonier de război, 
Sfânta Elena ? Celelalte cuvinte nu mai contează. 

la scrisoarea din mâinile lordului Keith, 
o azvârle pe masă, apoi se calmează 
numaidecât, privindu-l cu dispreţ pe 
amiral. 

Guvernul englez nu are dreptul să 
dispună de persoana lui. Face trimitere la 
poporul britanic şi la legile acestei ţări. 
Maitland l-a înşelat. Amiralul Hotham l-a 
minţit. „Dacă mi s-ar fi spus că sunt 


410 MAX GALLO 
considerat prizonier de război, n-aş fi 


venit." 

„Cât despre insula Sfânta Elena, este 
sentinţa de condamnare la moarte! Ce-aş 
putea face pe bucata aceea de stâncă, la 
celălalt capăt al lumii? Prefer moartea 
decât Sfânta Elena, dar la ce v-ar sluji 
moartea mea?" 

Mai bine să-l ducă în infernul de la Botany Bay, 
în Australia! 

Se întoarce spre masă, împunge cu un 
deget documentul adus de lor did Keith. 


1 Botany Bay, golf în sud-estul Australiei descoperit de 
exploratorul James Cook în 1770, un loc extrem de 
izolat, cu surse de apă reduse şi pământ sărăcăcios, 
unde englezii au înfiinţat în 1788 o colonie penitenciară 
pentru condamnaţii de drept comun deportaţi din 
Anglia. 


„Şi apoi“, NABALTANă NEMURIERRUL MU PFY ELE Ade 
niciun drept să mă numească generalul Bonaparte. 
Eu sunt Prim-consul şi, dacă vrea să mă primească, 
în această calitate trebuie să mă accepte. Pe insula 
Elba, eram suveran cât am fost şi pe tronul Franţei. 
Eram suveran în toată legea, aşa cum regele era 
suveran în Franţa. Aveam fiecare propriul drapel. 
Aveam nave proprii, trupe proprii. Fireşte", zice el 
râzând, „forţele mele erau la scară redusă. Eu dis- 
puneam de 600 de soldaţi, el, de 200000; şi totuşi, 
m-am luptat cu el, l-am învins, l-am alungat din 
ţară, l-am detronat. Nimic şi nimeni nu este 
îndreptăţit să-mi schimbe titulatura sau să mă 
priveze de rangul meu printre suveranii Europei." 

îl priveşte sfidător pe Keith. Va scrie o scrisoare 
de protest guvernului britanic. 

începe să-i dicteze lui Las Cases. 

„Protestez în mod solemn, în faţa cerului şi a 
oamenilor, contra violării celor mai sacre drepturi 
ale mele, dispunându-se prin forţă de persoana şi 
de libertatea mea. Am urcat de bunăvoie la bordul 
lui Bellerophon: nu sunt prizonier, sunt oaspetele 
Angliei. Odată ajuns pe Bellerophon, am fost primit 
ca oaspete al poporului britanic. Invoc istoria în 
sprijinul meu: ea va consemna că un duşman care 
s-a războit vreme de 20 de ani cu poporul englez a 
venit cu bună-credinţă, în nenorocirea lui, să se 
pună sub protecţia legilor sale; ce dovadă mai 
strălucită i-ar fi putut da prin care să-şi dovedească 
stima şi încrederea? Şi cum a răspuns Anglia la o 
asemenea generozitate? S-a prefăcut că îi întinde o 
mână ospitalieră acestui duşman şi, când el s-a 
predat cu bună-credinţă, l-a sacrificat!" 


Joi, 4 august 1815. Nava Bellerophon se 


412 MAX GALLO 
pregăteşte de plecare, ieşind încet din rada portului 
Plymouth. 

Napoleon stă culcat în cabină. 

Urmează să mă transfere la bordul lui 
Northumberland, în larg, departe de ambarcatiunile pline 
de curioşi, departe de poporul britanic, de liberali, dintre 
care unii au încercat să facă în aşa fel încât să fiu citat ca 
martor la bara unui tribunal, pentru a întârzia deportarea 
mea. 

N-ar fi oare momentul să moară? 

îl cheamă pe Marchand, îi întinde primului valet 
de cameră Vieţile oamenilor iluştri. Cartea este 
deschisă la „Viaţa lui Cato“. 

— Citeşte. 

Trage draperia. 

Are flaconul roşu sub vestă, poate să-l scoată cu 
uşurinţă, cu vârful degetelor. Oare această otravă 
îşi face efectul mai rapid decât cea pe care a luat-o 
la Fontainebleau? Ar avea un sfârşit demn de 
Plutarh. 

Şovăie, se aşază pe pat. îşi rememorează viaţa. 

„Doar nenorocirea lipsea faimei mele. Am purtat 
coroana imperială a Franţei, coroana de fier a 
Italiei. lar acum, Anglia îmi dă alta, mai mare şi mai 
glorioasă, cea pe care a purtat-o Mântuitorul Lumii, 
o coroană de spini." 

Dacă o accept, cât de sus mă voi înălța în mintea 
oamenilor? Cine va putea să mă uite? 


Urcă din nou pe punte. Vede în zare silueta 
vasului Northumberland. Şi totuşi, ar fi suficient un 
gest, aici, acum, pentru a pune capăt acestei a 
doua vieţi şi, pe deasupra, ar fi şi un final atât de 
dramatic, încât ar zgudui o lume întreagă. 

Nu că s-ar teme de moarte. Dar îl râcâie un 


sâmbureNii8LEekigMAPB OR Dată SEAN iN A 412 apătul 
acestei lungi călătorii pe mare? Cum va fi viaţa lui 
pe un vulcan stins? Există un mister în acest viitor. 
Şi o încercare totodată. Aceea de a impune în 
deznodământul prestabilit propriile-i amintiri, 
imaginea vieții sale. Ce destin memorabil, un Cezar 
la început, martir şi profet la sfârşit! 

Cugetă îndelung la toate astea. 

Discută cu Las Cases: 

— în definitiv, chiar trebuie să plec în Sfânta 
Elena? Un om este dependent, aşadar, de semenul 
lui chiar şi atunci când el tocmai lucrul acesta vrea 
să-l evite? 

Se plimbă agale. îşi păstrează calmul. Observă 
privirea uimită a căpitanului Maitland, care se 
aştepta, desigur, să-l vadă deprimat. 

— îmi vine câteodată să vă părăsesc, continuă 
el, şi nu mi-ar fi deloc greu s-o fac. Nu trebuie decât 


să-mi ridic capul cât de cât 
şi vă voi fi scăpat de mine, totul se va termina şi vă 
puteţi întoarce la famiiile voastre. 

Ce s-a ales de fiul meu ? Și pentru el sunt dator să las 
moştenire memoria vieții mele. Ca să nu încapă pe mâna 
duşmanilor mei. 

— Cu atât mai mult, zice el, cu cât convingerile 
mele intime nu mă opresc câtuşi de puţin de la 
acest pas, eu făcând parte dintre acei oameni care 
cred că supliciile de pe lumea cealaltă au fost 
inventate doar ca un adaos la promisiunile 
insuficient de atrăgătoare care ni se prezintă. 
Dumnezeu n-ar fi conceput o astfel de 
contrapondere pentru ca să păstreze în echilibru 
bunătatea Lui infinită, cu atât mai puţin pentru o 
faptă ca a mea. Şi în fond, ce-ar însemna asta? Că 
vreau să mă întorc cât mai curând. 


414 MAX GALLO 
Ascultă argumentele lui Las Cases. 


— Şi ce-am putea face în locul acela uitat de lume? 


— Sire, vom trăi din trecut; este destul de 
consistent încât să ne satisfacă. Nu ne delectăm cu 
viaţa lui Cezar, cu a lui Alexandru? Noi vom avea şi 
mai mult, vă veţi reciti, Sire. 

Priveşte orizontul. în mintea lui se dă o luptă 
decisivă. Ideile hotărăsc totul. 

— Ei bine, zice el, ne vom scrie Memoriile. 

Se duce până la bastingaj, revine. 

— Da, vom munci; munca este şi ea o seceră a 
timpului. La urma urmelor, fiecare trebuie să-şi 
urmeze soarta; asta este şi doctrina mea de 
căpătâi. Ei bine, împlinească-se şi soarta mea. 


Face lista cu cei care urmează să plece împreună 
cu el: familia Montholon, familia Bertrand, Las 
Cases cu fiul său. Curtea mea. Va avea 12 valeţi, 
printre care Marchand, mamelucul Saint-Denis, zis 
Aii, şi Cipriani. Şi, de asemenea, doctorul irlandez 
Barry O'Meara. 

însă până atunci, trebuie să protesteze în 
continuare pe lângă lordul Keith, pe lângă 
contraamiralul sir George Cockburn, participant şi 
el la asediul Toulonului, care comandă vasul 
Northumberland şi care va fi guvernatorul insulei 
Sfânta Elena. 

— Nu părăsesc acest vas, Bellerophon, şi Anglia 
cu voia mea, ci pentru că dumneavoastră, amirale, 
mă forţaţi. 


410 MAX GALLO 
Voi merge Însă la bordul lui 


Northumberland. Hotărârea mea este luată. Nu 
va fi nevoie să mă ia pe sus. 

— Oh, nu rămâne decât să-mi daţi un 
ordin, îi spune lui Cockbum. 

Soarta mea se împlineşte. N-o să-i pun piedici. 


Garda de pe Northumberland îi prezintă 
onorul în capul scării de bord. Priveşte 
înapoi. A venit momentul despărțirii. 
Generalul Lallemand şi Savary, ducele de 
Rovigo, nu vor merge cu el. Se strâng în 
jurul lui Napoleon alături de alţi câţiva 
ofiţeri. Unii plâng. îi îmbrăţişează pe 
Lallemand şi pe Savary. 

— Cu bine, prieteni. Nu ne vom mai revedea. 

Rămâne tăcut câteva clipe. 

— Gândurile mele însă, zice el în 
continuare, nu vă vor părăsi niciodată, nici 
pe voi, nici pe cei care m-au slujit. Spuneţi 
Franţei că sunt legat prin jurământ de ea. 


Intră în cabina care i-a fost rezervată, 
se întinde pe vechiul său pat de fier cu 
draperii de mătase verde pe care 
Marchand l-a instalat la perete. Plafonul 
este jos. Aude saboţii marinarilor tropăind 
pe punte. Lângă pat, Marchand a aranjat 
lavaboul din argint, precum şi trusa 
portativă de scris cu însemnele imperiale. 
Cărţile bibliotecii mobile sunt la îndemână. 

Un bivuac de campanie. Pentru ultimul meu 
război, fără armată, fără Vechea Gardă. 


412 MAX GALLO. ,, i E 
Spiritul îmi rămâne singura forță. Puterea mea 


rezidă în propria-mi voință. 

Se ridică în picioare. Vasul se înclină dintr-o parte 
într-alta. 

în această zi de miercuri, 9 august 
1815, Northumberland, flancat de o mică 
escadră, porneşte spre sud pe o hulă 
puternică. 


34 


Nu va ceda. Va rămâne el însuşi. 

Străbate în lung şi-n lat puntea vasului 
Northumberland, cu mâinile la spate. Prizează. 
Se reazemă de unul dintre tunurile de la 
babord. Simte sutele de ochi aţintiţi asupra 
lui; de la înălţimea vergilor, din postul de 
observaţie, de pe dunetă, toţi care îl văd îl 
urmăresc cu nesat. 

La bordul acestui vas cu 74 de tunuri se află 
peste 1000 de oameni. Şi toţi vor să mă vadă. 

însă eu sunt cel care îi face să-şi plece ochii. Eu, 
care nu sunt Împăratul învins, eu, care rămân un 
bărbat pe care nimic nu-l în- convoaie. 

Priveşte spre răsărit. Dunga aceea neagră 
de la orizont este Bretagne. Adio, Franţa. Dar 
nu se lasă pradă nostalgiei sau emoţiei. 
Nimic nu i se citeşte pe chip. Atitudinea lui îi 
surprinde pe englezii care îl iscodesc. 

Ce contează locul în care se află? La 
bordul acestei nave englezeşti? în această 
sală de mese, unde amiralul Cockburn este 
şocat văzând că Napoleon apucă bucata de 
friptură cu degetele, sau că, după numai 


412 MAX GALLO 


câteva minute, a terminat de mâncat şi se 
ridică de la masă, pe când toţi ceilalţi trebuie 
să stea aşezaţi? 

Unde mă aflu ? 

Uneori, i se pare că se regăseşte în 
vremea copilăriei, pierdut, singur în mijlocul 
unei gloate de necunoscuţi. Nu le înţelege 


limba, fiind obligat să se apere clipă de 
clipă de batjocura lor - „Paille-au-Nez",, îl 
strigă. 

Se află la Autun. La Brienne. Pe 
Northumberland, care pluteşte spre Sfânta 
Elena. Nu cedează. 

Rămân tot eu. 

Nu-i vor smulge viaţa pe care a trăit-o. 
A intrat în Milano, în Berlin, în Viena şi 
Madrid, în Moscova. A înscăunat regi. Şi-a 
impus voinţa în faţa papei. 

Ce contează unde mă aflu ? 

Toată gloria trecută îi aparţine. lar 
voinţa lui se menţine la fel de 
nestrămutată ca a copilului de la Brienne, 
care nu avea nimic altceva în afară de 
spiritul său. 

începe să-i dicteze lui Las Cases, în 
fiecare dimineaţă, începând cu ora n. 

Timpul zboară repede. A doua zi, Las 
Cases citeşte cele scrise cu o zi în urmă. 

Campaniile din Italia, campania din Egipt. 
Locurile, chipurile, emoțiile de-atunci, deciziile pe 
care a trebuit să le iau. Curajul şi sacrificiul 
soldaților. Totul îmi revine în minte. 

„în definitiv, dragul meu“, îi spune lui 
Las Cases, „aceste Memorii vor deveni la 
fel de cunoscute ca toate celelalte scrieri 
care au apărut până acum; veţi trăi la fel 
de mult ca şi autorii lor; nimeni nu va 


I La Şcoala militară din Brienne, unde Napoleon a fost 
înscris la vârsta de 9 ani, colegii lui francezi, care 
proveneau din familii de nobili, îl strigau în batjocură 
„Napoillone. Paille-au-nez, Pai-în-nas“, din cauza originii 
sale corsicane. 


412 MAX Gea vreodată să se aplece asupra 
marilor noastre evenimente, să scrie 
despre persoana mea, fără să recurgă la 
lucrarea dumneavoastră." 


Marea se vălureşte în golful Gasconiei. 
Se zăresc coastele Spaniei. îşi face apariţia 
o navă, Peruvian, care a primit ordin de la 
amiralul Cockburn să facă escală la 
Guernesey pentru a cumpăra 1200 de 
butelii de vin franțuzesc ca să 
îmbunătăţească meniul 


zilnid APO ESN t ANH TREP SEANTAYEAA 1 Bui 
Northumberland. A reuşit să procure din 
Guernesey toate gazetele Moniteur din luna 
iulie, precum şi alte cotidiene. 

Napoleon le citeşte singur, în cabină. 

Nu va cădea pradă amărăciunii. 

Prin urmare, aşa se vorbeşte despre mine: 
Uzurpatorul, Căpcăunul, animalul sălbatic a fost în 
sfârşit sechestrat. Mo batjocoresc. Mă trădează. 
Toţi s-au unit împotriva mea. „Bonapartiştii" sunt 
arestați şi ucişi. La Bedoyere urmează să fie 
judecat. S-a anunțat deja că va fi condamnat la 
moarte. Ney este dat în urmărire. Partizanii mei din 
Provence sunt asasinați. 

Napoleon se încuie în cabină. Aude paşii 
marinarilor care aleargă pe punte. Se ridică 
pânzele. Vor înainta în direcţia sud, vor tra- 
versa ecuatorul, vor cunoaşte căldurile 
umede şi stătute din golful Guineei. După 
care vor vedea falezele din Sfânta Elena. 

Va rămâne el însuşi. 

Reia dictarea. 

„Am încredere în Istorie", zice «el. 
„Lăudători am avut cu duiumul, dar 
momentul prezent le aparţine detractorilor 
înverşunaţi. Gloria oamenilor celebri, 
precum viața lor, este expusă sorților 
schimbători. Va veni o zi în care numai 
setea de adevăr îi va anima pe istoricii 
imparțiali." 

îşi întăreşte vocea. Nimeni nu va putea 
nega ce a fost el, ce a făcut. Totul se va 
imprima în memoria colectivă. Trebuie să 
trăiască. Să nu cedeze, să rămână el însuşi, 
să sape această urmă, să lupte împotriva 


414 MAX ScajOmniatorilor, să-şi impună viziunea 


generaţiilor viitoare. Să-i egaleze, ba chiar 
să-i întreacă pe Cezar din Războiu/ galilor şi 
pe Plutarh din Viețile oamenilor iluştri. 

„în cariera mea", spune el, „se vor 
descoperi, fără îndoială, şi greşeli, însă 
Arcole, Rivoli, Piramidele, Marengo, 
Austerlitz, lena, Friedland, sunt blocuri de 
granit. Dintele invidiei nu le va putea 
roade." 


Intră cu toţii în cabină. îl surprinde o 
asemenea cutezanţă. S-au adunat, 
înghesuindu-se unii într-alţii, Montholon, 
Bertrand, 


i NAPOLEON NEMURITORUL DIN SFÂNTA ENA 41 5, 
soțiile şi copiii lor, Gourgaud, Las Cases şi 


fiul său. în spatele lor, servitorii au umplut 
culoarul îngust în care dau cabinele. 

Uitasem. Astăzi este marţi, 15 august 1815, împlinesc 46 
de ani. 

Urcă pe punte. La masa de prânz, 
amiralul Cockbum şi ofiţerii englezi ţin un 
toast. Mai târziu, în salon, joacă douăş'una 
cu Cockbum şi câştigă aproape 100 de 
napoleoni, dar întrerupe jocul pentru că e 
sigur că ar putea să-l jupoaie pe amiral, 
ceea ce n-ar fi politicos. Face câţiva paşi în 
compania lui Las Cases. 

„Aveam vocaţie de constructor", zice el, 
„nu de proprietar. Proprietatea mea era 
reprezentată de gloria şi celebritatea mea. 
Simplonul pentru popor şi Luvrul pentru 
străini însemnau pentru mine o proprietate 
mult mai valoroasă decât toate domeniile 
private. Uneori îmi sărea în ochi, fără să 
vreau, faptul că Josephine cheltuia cu serele 
sau cu galeria ei în detrimentul grădinii 
Plantelor sau al muzeului meu din Paris." 

Se aşază pe afetul de tun unde s-a obişnuit să stea. 

„Ideea că aş putea deveni, în definitiv, 
un actor decisiv pe scena noastră politică 
mi-a venit după victoria de la Lodi", murmu- 
ră el. „Atunci mi s-a aprins prima scânteie a 
ambiţiei de mărire." 

Patruzeci şi şase de ani! Acum, partida s- 
a încheiat. îi priveşte pe copiii lui Montholon 
şi ai lui Bertrand care se hârjonesc pe 


414 MAX Pthte l 


Are şi el un fiu. Şi totuşi, el este singur. 
Dar atâta vreme cât vor exista oameni, 
ei îşi vor aminti de destinul lui. Este convins 
de lucrul acesta. Vrea să fie aşa. 
Fie ca amintirea a ceea ce am înfăptuit să constituie 
dinastia mea. 
îl prinde de braţ pe Las Cases, îl conduce la pupă. 
„Eu nu am uzurpat nicio coroană", spune 
el. „Am cules-o din şanţ. Poporul mi-a 
aşezat-o pe cap, să-i fie respectată voia!" 


Câteodată are ameteli. La escala în 
Madeira se porneşte o furtună. Apoi, 
acalmie, pânze căzute, moarte, în 
lâncezeala golfului Guineei. 


Ma ANSHI Npe EAE iung MEA CAO AEP îi 
face indisciplinați şi  recalcitranţi, sunt 
biciuiți. Napoleon se indignează. Ce-i cu 
metoda asta barbară şi stupidă de a 
comanda unor oameni? 

Zile monotone. Să nu cedeze. Să rămână 
el însuşi. Să nu tresară când un rechin 
enorm, pe care l-au pescuit mai înainte şi l- 
au tras pe punte, se zbate şi îl împroaşcă cu 
sânge. 

Doar am văzut nenumărați oameni cu măruntaiele scoase. 

îşi aminteşte de Duroc. 

De ce nu m-a atins şi pe mine un glonț la Waterloo sau la 
Moscova ? 

Studiază o hartă, la fel cum a procedat de 
atâtea ori înaintea unei bătălii. lată Sfânta 
Elena, o mică insulă de 122 de kilometri 
pătraţi, cu o populaţie de numai 3400 de 
localnici şi soldaţi, dintre care mai mult de 
jumătate sclavi, situată la o distanţă de circa 
2 000 de kilometri de coasta africană şi la 
peste două luni de mers pe mare de Anglia! 

Şi e deja 14 octombrie 1815, o zi de 
sâmbătă. în sfârşit, vântul a început să sufle. 
Pânzele se umflă. Oamenii din posturile de 
veghe strigă „Pământ'. Apoi vântul se 
opreşte şi marea redevine un lac negru şi 
lucios în bătaia lunii. 

Temnița mea, teatrul ultimei mele lupte se află acolo, în 
noapte. 

Se trezeşte în zori, merge la prova. 
Zăreşte nişte ţărmuri întunecate, apoi, într-o 
văgăună, o mică aşezare, câteva case cu 
acoperişuri roşii, clopotniţa unei biserici, 
palmieri, iar de o parte şi de alta a acestei 


414 MALL guste, pe creste, tunuri. Este 
Jamestown, singura aglomerare urbană de 
pe insulă. 

Bun. Asta e. 

îl cheamă pe Las Cases. Vor munci la fel 
ca într-o zi obişnuită. Intră în cabină, îi cere 
să recitească ce a dictat în ajun, apoi con- 
tinuă de unde a rămas. 

„Mă întorc din campania din Italia fără să 
am mai mult de 300.000 de franci în 
buzunar; aş fi putut strânge cu uşurinţă 10 
sau 20 de milioane, numai partea mea. 
Niciodată n-am dat socoteală, niciodată nu 
mi s-a cerut. Mă aşteptam să primesc ceva 
la întoarcere, o mare recompensă naţională, 
însă Directoratul s-a făcut că uită." 


416 MAX GALLO 


Mereu există o cauză de apărat. Mereu o 
bătălie de condus. Până în clipa morţii. 


Coca lui Northumberland trosneşte. Pânzele 
pocnesc scurt. Nava se apropie de insulă. 
Apoi, în această zi de duminică, 15 oc- 
tombrie 1815, lanţul ancorei coboară cu 
zgomot. Vasul ancorează. Este ora 10.30. 
Napoleon urcă pe punte. Insula i se arată 
sumbră, ostilă. Vor debarca a doua zi, 
explică amiralul. 
„Nu pare un loc de şedere plăcut", zice 
Napoleon întorcându-se către generalul 
Gourgaud. 
Arată înspre faleze şi conglomeratul de stânci. 
„Mai bine aş fi rămas în Egipt!" aruncă el pe un ton 
ironic. 
Se îndreaptă apoi spre cabină, cu mâinile împreunate 
la spate. 


41 8 MAX GALLO 


35 


S-a aşezat pe marginea patului, într-o odaie 
sufocantă de la primul cat al hanului Porteous 
House, aflat la câteva sute de metri de portul 
Jamestown. 

Deodată, aude nişte fâşâieli şi odaia se 
umple de chiţăituri. Valetul, Marchand, scoate 
un țipăt, ridică torţa deasupra capului, 
luminând ceea ce amiralul Cockburn a avut 
tupeul să recomande drept cameră. în lumina 
care se răspândeşte, dezvăluind podeaua, 
vede nişte şobolani enormi negri, vreo io la 
număr, care stau pe loc, iscodindu-i cu ochii 
lor roşii. Marchand se repede la ei, îi alungă. 

Guzganii se împrăştie, se fac nevăzuţi în 
găurile din pereţi, se strecoară printre 
scândurile duşumelei. 

Insulă blestemată! Napoleon se ridică şi 
merge până în dreptul ferestrei înguste. 

Câte nopţi se vor adăuga acesteia dintâi, 
de luni spre marţi, 16 spre 17 octombrie 
1815? Umblă de colo, colo. Distinge în întune- 
ricul străzii, în faţa hanului, gloata care se 
apropie. Niciun strigăt nu vine dinspre ea, 


doar rumoare, forfotă. Atât de des a avut de 
înfruntat o mulţime, de multe ori ostilă, ca la 
Cairo sau în satele din Egipt, sau în unele 
oraşe germane. A întâlnit şi ură, dar, cel mai 
adesea, admiraţie. Niciodată însă, niciodată 
nu a trecut prin- tr-o adunătură ca aceea care 
îl aştepta între port şi han şi care era stăvilită 
de soldaţi. 


41 8 MAX GAAOadar, asta este populaţia din Sfânta 
Elena? Privirile şi chipurile luminate de 
torţele marinarilor de pe Northumberland ex- 
primau o curiozitate hulpavă, un amestec de 
satisfacţie, teamă şi grosolănie. Cei mai 
demni s-au arătat negrii, sclavii, care se 
țineau mai la o parte, alături de metişi, 
chinezi, mulatri, dar îndeosebi gloata de 
culoare albă - femeile cu trăsături şterse, 
chipurile grosolane ale marinarilor, ale 
neguţătorilor, ale agenților (Companiei 
Indiilor - i-a inspirat dispreţ. Nişte şobolani! 
da, ca aceştia care apar din nou în odaie, 
ţâşnind printre picioare. 

Câte nopţi mai are de trăit, de murit încet, aici? 

Se gândeşte la aplauzele populaţiei din 
Portoferraio, atunci când a debarcat pe 
insula Elba, la cântecele şi uralele lor când a 
plecat din nou să cucerească Franţa, cu 
numai 7 luni în urmă. 

Şi acum, se află aici - aici, pe această 
„insulă înfiorătoare", care este totodată şi o 
închisoare. 

„Ar fi trebuit să sfârşesc mai de 
timpuriu", murmură el. „Cred că ar fi trebuit 
să mor la Waterloo. Poate chiar mai înainte. 
Dacă aş fi murit la Moscova, aş fi rămas cu 
faima de cel mai mare cuceritor cunoscut 
vreodată." 

îl priveşte pe Marchand. Valetul de 
cameră stă rezemat de perete. S-a străduit 
să transforme acest cotlon în bivuac. Ar fi 
fost de preferat însă un hambar pe câmpul 
de luptă, o fermă ciuruită de gloanţe şi 
înţesată de soldaţi morţi sau răniţi, în locul 


acestei încăperi sordide, plină de şobolani. 
Mai bine războiul, moartea, decât această 
insulă. 

O zi întreagă a studiat-o de pe 
Northumberland. l-a văzut țărmurile, platourile 
golaşe, arborii pitici, culcaţi de vânt. A intuit 
succesiunea de ploi, vânturi reci şi călduri 
toride. A văzut apoi această turmă de sclavi 
şi de proprietari de duzină. 

Asta este temnita mea, în mijlocul oceanului, printre 
şobolani! 

Se întoarce spre pat. Se aşază din nou, 
poftindu- pe Marchand lângă el. Valetul se 
aşază pe jos. 

Am discutat cu regi, cu mareşali, cu miniştri, cu 
savanți. Am dictat coduri şi legi care au schimbat 
moravurile, am conceput planuri de luptă care au 
pus în mişcare sute de mii de oameni. De-acum 
încolo, 


nu-l vă Mai avea rept Bterroduto decat pe acest 
tânăr devotat, valetul meu Marchand, sau pe cei 
câtiva oameni fideli care însă, aşa după cum s-a şi 
întâmplat deja la bordul lui Northumberland, se 
înțeapă, se pizmuiesc, pentru că exilul înseamnă 
nefericire. 

Dacă cedez fie şi un pas în fața englezilor, dacă 
uit cine sunt, de unde vin, ce am realizat, dacă 
vigilenta mea slăbeşte, atunci totul se va prăbuşi, 
eu, demnitatea mea; iar gloria mea trecută va fi 
compromisă, mânjită de această cedare. 

Ei tocmai asta vor: să mă distrugă, să 
demonstreze lumii că nu mai însemn nimic din 
momentul în care m-au aruncat printre şobolani. 

Abia acum sunt dator să mă arăt Împărat, abia 
acum sunt dator să port o luptă a cărei unică miză 
este moartea. 

Trebuie să formez careul. Eu singur reprezint 
Marea Armată. Eu singur sunt Vechea Gardă care 
moare, dar nu se predă. 

„Pot să mă constrângă", zice el, „dar nu 
vor putea să mă în- convoaie." 

Se scoală din nou în picioare. Loveşte 
repetat cu piciorul pentru a goni şobolanii. 

„M-am ridicat din nimic şi am ajuns cel 
mai mare monarh din lume. Europa era la 
picioarele mele. în ciuda diatribelor, nu mă 
tem pentru renumele meu; posteritatea îmi 
va face dreptate." 

Priveşte strada. 

Gloata stă tot acolo, luminată acum de 
razele lunii. Colcăie. Vier- muieşte. 

Să uit aceste fețe, să uit această insulă. Să-mi 
urmez calea, aici, în spirit. Să le impun temnicerilor 


şi CAAMA NEMPBITBRUIDIN PSIAEUFNA GDI! în 
închisoarea lor. Şi de fiecare dată când vor încerca 
să se atingă de persoana mea, trebuie să-i resping. 
Să nu-i mai văd. Nici pe ei, nici şobolanii, nici 
muştele, să nu simt vântul, căldura, umiditatea. Să 
rămân acelaşi. 

„Evenimentele cruciale", continuă el, „au 
trecut peste mine precum gloanţele pe 
blocul de marmură." 

Ceea ce se va întâmpla aici nu mă va schimba 
nicicum. Situaţia mea în prezent nu mai are nicio 
importanţă, din moment ce mi-am 


434 


MAX GALLO 
parcurs destinul în plină lumină. lar ceea ce trebuie 


să fac de-acum încolo este să-l slujesc neabătut. 

„Dacă aş fi murit pe vremea când mă 
aflam pe tron", zice el, „printre norii 
atotputerniciei, aş fi rămas o enigmă de 
descifrat pentru destul de multă lume; 
astăzi, graţie nenorocirii mele, vor putea să 
mă judece aşa cum sunt în realitate." 


Se instalează la Briars, într-o dependinţă 
a casei lui W. Balcombe, un agent al 
Companiei Indiilor, înconjurate de măceşi şi 
palmieri. Trebuie să aştepte până ce va fi 
terminată amenajarea reşedinţei sale din 
Longwood, situate în vârful unui platou 
deşertic. 

Aici sau în altă parte, ce contează? 

Marchand şi ceilalţi valeţi trebăluiesc, 
pentru a-i reface camera într-o încăpere cu 
pardoseala de scânduri găurite de şobolani. 
Familiile Montholon, Gourgaud, Las Cases cu 
fiul său, Emmanuel, se cuibăresc cum pot 
prin diferite cotloane sau în corturi. Familia 
Bertrand a găsit o casă situată la Hut's Gate, 
la oarecare distanţă de Briars. 


La muncă! 

începe din nou să-i dicteze lui Las Cases. 
Celorlalţi membri ai anturajului său le 
repartizează sarcini precise. Explorează do- 
meniul Briars, iar atunci când poate merge 
mai departe, călare pe unul dintre caii puşi 
la dispoziţia sa de amiralul Cockburn. Cele 
două fete ale lui Balcombe vin câteodată să- 
| viziteze. 


CeaNAPAEEPN BEYRITARU EZE RTÂNTO FRN etA, 
ghiduşă. Se lasă prins în joc câteva clipe. 
Râde. Şi, dintr-odată, redevine sobru. Un 
ofiter englez însărcinat cu supravegherea lui 
solicită să-i fie prezentat. Nu-i primeşte pe 
temniceri. Marele mareşal al Palatului, 
Bertrand, să-l dea afară. să nu se uite cine sunt, 
stăpân în temnita mea. 

„Dacă soldaţii încearcă să pătrundă cu 
forţa, vă previn că vor intra numai peste 
cadavrul meu!" 

Ofiţerul nu insistă. La fel se va întâmpla 
cu toate persoanele pe care nu vrea să le 
primească şi care nu vor fi primite în 
audienţă 


436 MAX GALLO 
decât în măsura în care se vor supune etichetei, în 


prezenţa membrilor Casei imperiale, Bertrand, 
Montholon, Gourgaud. 

Nu voi accepta nicio invitaţie. Nici la dineuri, nici la 
baluri. Ce-şi închipuie amiralul Cockbum, că mă voi arăta 
acestor „şobolani"? în spatele acestor politețuri englezeşti 
nu găsesc decât „rea-voinţă şi insulte". 


Discută cu Las Cases. Amintiţi-vă, începe el. 

„Pe Northumberland, cum nu voiam să rămân la 
masă două sau trei ore, timp în care să mi se 
toarne vin ca să mă îmbăt, ieşeam să mă plimb pe 
punte. Când m-am ridicat în picioare, amiralul 
Cockburn mi-a zis dispreţuitor «Cred că generalul 
nu l-a citit niciodată pe lordul Chesterfield», ceea 
ce voia să-mi dea de înţeles că sunt nepoliticos şi 
că nu ştiu să mă port la masă. Cockburn nu este 
decât un rechin! Care cutează să mă numească 
generalul Bonaparte! Cu ce drept? De parcă ar 
putea să mă deposedeze de ceea ce îmi aparţine." 

înalţă din umeri. 

„Nicio instanţă de pe pământ nu poate să-mi 
retragă titlurile care îmi aparţin." 

Mai face câţiva paşi, după care completează: 

„La urma urmei, zadarnic vor încerca să mă 
ascundă, să mă suprime, să mă mutileze, le va fi 
foarte greu să mă facă să dispar complet! Un istoric 
francez va avea totuşi obligaţia la un moment dat 
să studieze Imperiul; şi, dacă este un om dedicat, 
va trebui să-mi restituie ceva, să-mi redea locul 
care mi se cuvine, iar sarcina lui va fi uşurată, căci 
faptele vorbesc şi strălucesc precum soarele." 


Intră, începe să dicteze. Tuşeşte. Umezeala 


îmbibă pereţiAROSEANfr N MURIERRLE-OU SFÂNZeE OA gte 
un vânt uscat, arzător, ca un suflu al deşertului. 
Apoi se lasă ceața. Uscăciunea aerului face ca din 
pământ să se ridice vapori umezi, de care solul 
înmuiat se eliberează în urma ploilor precedente. 

Se înfurie. 

„Pe insula asta blestemată nu vezi nici soarele, 
nici luna în cea mai mare parte a anului, numai 
ploaie şi ceaţă!" 

Tremură. Când se plimbă, răsuflă greu. Se 
înserează. Murmură: „Mai puţin cu o zi." 

Urmează însă timpul nopţii, care pare nesfârşit. 
Citeşte. Se trezeşte. Marchand sau Aii îi aprind 
lumina, îi aduc de băut. Transpiră. Tuşea persistă. 
Se sufocă. Are dureri în partea stângă. Umblă prin 
camere, 

Unde duc aceste zile şi nopţi? Care să fie ţinta, 
dacă nu moartea? 

„Am nevoie de un impuls”, zice el; „numai 
plăcerea de a înainta mă poate susţine." 

Atunci, muncă şi iar muncă. 

Dictează. Cere să i se recitească povestea 
campaniilor sale. Citeşte, fiindcă în sfârşit i-au 
ajuns o parte dintre cărţile bibliotecii sale. Englezii 
însă îi deschid corespondenţa, încearcă să-l 
umilească. 

Se indignează. Temniceri meschini şi dezgustători! 

Stă aşezat la masă, înconjurat de mica lui Curte. 
A ordonat ca, pentru cină, bărbaţii să-şi îmbrace 
uniforma, să-şi pună decoraţiile, iar doamnele 
Montholon şi Bertrand să se prezinte în rochii de ce- 
remonie. Protocolul, respectarea  aparenţelor, 
disciplina reprezintă un mod de a rămâne ceea ce 
sunt. Totul s-a redus în jurul lor. Nu mai există 
palate, şambelani şi curteni. Trebuie să păstreze 


438 MAX GALLO | 
ceea ce depinde de ei. 


Deodată, se scoală în picioare, într-un acces de mânie. 

„Ce tratament înjositor ne-au rezervat! Astea 
sunt chinurile morţii! La nedreptate şi violenţă, se 
adaugă ultrajul,  supliciile prelungite! Dacă îi 
încurcam atât de mult, de ce nu s-au descotorosit 
de mine? Câteva gloanţe în cap şi în inimă ar fi fost 
suficiente! Măcar ar fi dat acestei crime o umbră de 
bărbăţie." 

Arată spre vesela imperială, pe care i-au adus-o 
în sfârşit marinarii de pe Northumberland. 

„Dacă n-aţi fi cu mine voi toţi", zice el, „şi 
îndeosebi soțiile voastre, n-aş vrea să primesc 
decât raţia de simplu soldat." 


Are o grimace OES|WREtORUL DIN SFÂNTA ELENA 439 

„Suveranii Europei mă numeau fratele lor. 
împăratul Austriei îmi era socru. lar acum, nu-mi dă 
nicio veste despre fiul meu. Permite să fie violat prin 
mine caracterul sacru al monarhiei! Am intrat 
învingător în capitalele lor; dacă aş fi acţionat mânat 
de aceleaşi simţăminte, ce s-ar fi ales de ei?“ 

Se ridică de la masă. Doamna Montholon trece în 
camera ce ţine loc de salon.Urmează să cânte la pian 
şi să interpreteze câteva arii. Timpul trebuie făcut să 
se scurgă cumva, iar noaptea să fie ocupată cât se 
poate de mult. Face un semn cu mâna pentru a opri 
certurile, hârâielile dintre ei. 

Deja se urăsc unii pe alții. Sunt invidioşi. Pe Las Cases, 
pentru că beneficiază În cea mai mare parte de confidențele 
mele, pentru că îi dictez esentialul cugetărilor mele. lar 
Gourgaud îi pizmuieşte pe toți. 

„Ziceţi că m-aţi urmat ca să-mi creaţi o companie 
plăcută? le“ strigă Napoleon. „Aveţi-vă ca fraţii! 
Altminteri, mai mult mă încurcaţi! Vreţi să mă faceţi 
fericit? Fiţi ca o familie! Altminteri, nu faceţi decât să 
mă chinuiţi! Vreau ca fiecare dintre voi să fie animat 
de spiritul meu. Vreau ca fiecare dintre voi să fie 
fericit în preajma mea.“ 

Bertrand îl contrazice, îi întoarce vorba. 

„La Tuileries nu mi-aţi fi vorbit aşa!“ 

Să nu admit nimic din ceea ce m-ar putea înjosi. Chiar 
dacă este vorba de stângăcia unui apropiat. Să nu permit să 
fie atacată nicio linie de rezistență. Să resping tot. Să nu fiu 
surprins de nimic. Să mă aştept la ce-i mai rău. 

„Sărmană şi tristă omenire", zice el părăsind 
încăperea. „Nici în vârful unei stânci nu poţi avea 
parte de linişte, cum nu aveam între zidurile unui 
palat! Oamenii sunt la fel pretutindeni! Oamenii 
rămân tot oameni!" 


440 MAX GALLO 

Se opreşte în pragul camerei sale. Vede pe o 
măsuţă rotundă portretul Mariei-Luiza şi al fiului său, 
aşezate acolo de către Marchand, ca să refacă un 
decor familiar. 

Mă privează de fiul meu. 

La Maria-Luiza nu vrea să se gândească. 

Spune cu jumătate de gură: 

„Ar trebui ca oamenii să fie din cale-afară de 
ticăloşi, ca să ajung să-i consider ca atare." 


Mai puţin cu o noapte. Una dintre navele 
aparţinând Companiei Indiilor a adus ziarele de la 
Cap!. Ele anunţă execuţia lui La Bedoyere şi 
asasinarea lui Brune de către regalişti la Avignon. 

Oroare. Nedreptăţi. 

„La Bedoyere era sută la sută francez", murmură 
Napoleon. „Un spirit nobil, cavaleresc." 

Atât de multi oameni au murit pentru mine, pentru Franţa 
pe care o încarnam. 

„Eu am fost mai degrabă părăsit decât trădat", 
zice el. „în jurul meu a existat mai mult slăbiciune 
decât perfidie; s-au dezis precum a facut-o Sfântul 
Petru, aşadar, căinţa şi lacrimile lor pot fi primite. în 
afară de asta, cine a avut în istorie mai mulţi parti- 
zani şi prieteni? Cine a fost mai popular şi mai iubit? 
Cine a lăsat vreodată în urmă regrete atât de 
puternice şi de profunde?..." 

îi revine în minte La Bedoyere. 

„Nu, natura umană putea să se arate şi mai urâtă, 
iar eu, şi mai de plâns!" 

Toate aceste sacrificii, aceste fapte, această glorie, 
destinul meu, toate astea mă obligă să fac față aici. Să rezist 
asemeni careurilor Gărzii, în mijlocul cărora, la Waterloo, m- 
am retras, fără ca moartea să se îndure de mine. 


I Capul Bunei Speranţe. 


lese însoţiNAPGLEONaSNEUABESRUINPAI ERREA ENA dă 
bătrân. îi pune întrebări. A fost smuls de lângă ai lui 
şi deportat aici. Munceşte cu gesturi tacticoase, 
nobile. 

Napoleon ascultă răspunsurile sclavului, i le 
traduce lui Las Cases, apoi se depărtează cu paşi 
rari. 

„Ce ţi-e şi cu biată maşinărie omenească", 
comentează el. „Niciuna nu se aseamănă cu alta la 
ambalaj, iar pe dinăuntru sunt la fel de diferite, şi 
numai pentru că nu se recunoaşte acest adevăr se 
comit atâtea greşeli. Omul acesta avea o familie, 
bucuriile lui, propria viaţă. Şi i s-a pus un preţ ca să 
fie adus să moară aici, sub povara sclaviei!" 

Se opreşte din mers, îl priveşte pe Las Cases. Să 
nu creadă cumva că se autocompătimeşte, că face 
vreo paralelă cu situaţia lui. El nu este sclav, 
niciodată nu va fi. 

„Eu am fost răsfăţat", precizează el, „trebuie s-o 
recunoaştem; am comandat dintotdeauna; încă de 
când am intrat în viaţă, am fost învestit cu putere şi 
n-am mai recunoscut nici stăpân, nici lege. Dragul 
meu, în această chestiune nu există nicio legătură 
între noi şi sclavul acesta. Noi nu am fost deloc 
supuşi la torturi fizice, iar dacă s-ar fi încercat acest 
lucru, avem o gură cu care putem să ne denunţăm 
tiranii." 

îl prinde de braţ pe Las Cases. 

„Situaţia noastră poate avea şi părţi atractive! 
Universul întreg ne admiră! Rămânem martirii unei 
cauze nemuritoare! Milioane de oameni ne plâng, 
patria suspină şi gloria este în doliu! Noi luptăm aici 
contra opresiunii zeilor, iar naţiunile se roagă pentru 
noi! Adevăratele mele suferinţe nu sunt aici! Dacă m- 
aş gândi numai la mine, poate că aş avea chiar 


442 MAX GALLO 

motive să mă bucur! Nenorocirile au şi ele eroismul 
şi gloria lor! Carierei mele îi lipsea adversitatea! “ 

îl conduce pe Las Cases spre casă. Trebuie să 
reia lucrul. 

Opinia înseamnă totul. lar ceea ce dictez eu aici, ceea ce 
notează Las Cases va ciopli chipul meu pentru secolele ce vor 
urma. 


în io decembrie 1815, intră pe domeniul 
Longwood, în sfârşit amenajat. Soldaţii englezi îi 
prezintă onorul. Toba răsună. Calul se cabrează, iar 
Napoleon îi dă pinteni. Descalecă. Platoul este mătu- 
rat de vânt. Aşadar, aici vor să mă facă să trăiesc. 
Construcţiile sunt din lemn. Vechea fermă a 
Companiei Indiilor a fost extinsă. în sfârşit, o cameră 
de baie! Din păcate, pentru Las Cases şi fiul său, 
doar  debarale. Şi pereţi impregnaţi deja de 
umezeală. 

lese afară. Observă santinele plasate la distanţă 
de 50 de paşi unele de altele, formând un prim cerc 
de 4 mile împrejurul casei. Şi un al doilea cerc 
concentric de 12 mile. Va putea călări totuşi 


puţiiMAY&Apatea chiar şi să vâneze, sau să facă 
plimbări cu caleaşca pe care Cockbum a consimţit să 
i-o lase. 

Dar nu astea sunt lucrurile cele mai importante. De vreme 
ce aici va Ji închisoarea mea definitivă, domeniul meu, eu sunt 
cel care va trasa incinta şi va stabili regulile. 

îi cheamă pe Gourgaud, Montholon, Las Cases. 
Utilizarea timpului va fi precisă şi programul va 
trebui respectat cu stricteţe. în fiecare dimineaţă va 
dicta. Ei vor sta în jurul lui pentru a consemna după 
dictare istorisirea campaniilor şi a domniei sale. 
Programul audienţelor va fi reglementat la fel de 
minuţios ca în palatele imperiale. Cina se va servi la 
ora 8 şi ofiţerii vor participa în ţinută de gală, iar 
doamnele în rochii decoltate. Repartizează fiecărui 
membru al casei sale câte o sarcină concretă. 
Scopul? 

să rămână acelaşi. Să reziste. Să nu se lase ros 
de disperare, de monotonie. Să respingă toate 
măsurile dictate de către englezi care nu au fost 
supuse în prealabil aprobării împăratului şi să le 
considere insulte. 

Ce rost au aceşti ofiţeri care mă supraveghează 
când mă plimb? Sunt într-o cuşcă? 


7 ianuarie 1816. Cipriani, şeful personalului, se 
întoarce de la Jamestown cu ziarele aduse de o 
fregată care a tras în port. Murat a fost împuşcat de 
calabrezi. lar Ney, de francezi! 

Napoleon se îndepărtează. Vrea să rămână 
singur. 

Ceva mai târziu, când intră în salon,după ce a 
trecut prin aşa-zisul parloar, spune cu glas şoptit: „E 
cumplit, însă calabrezii au fost mai generoşi, mai 
umani decât cei care m-au trimis aici.“ 


444 MAX GALLO 

Dar nu voi capitula. Din contră, voi trăi şi voi lucra, pentru 
a nu lăsa să dispară sau să se compromită tot ceea ce am 
înfăptuit împreună cu La Bedoyere, Murat, Ney, Brune, şi cu 
toti ceilalți camarazi morți, Muiron, Duroc, Bessieres, Berthier, 
Lannes, Desaix. 

îl chestionează pe fiul lui Las Cases. Adolescentul 
răspunde corect, cunoaşte istoria greacă şi latină. A 
frecventat liceul Napoleon. 

„Ce tineret grozav las în urmă; este totuşi opera 
mea, el mă va răzbuna cu vârf şi îndesat prin tot ce 
va dori să facă", zice 
Napoleon. „La muncă, deci, la urma urmei, trebuie 
să-i facem dreptate muncitorului. Dacă m-aş fi gândit 
numai la mine, la puterea mea, după cum se spune 
şi se repetă încontinuu, dacă aş fi avut realmente un 
alt scop decât supremaţia raţiunii, aş fi încercat să 
ascund adevărul; în loc de asta, nimeni nu m-a văzut 
decât preocupat să-l aduc la lumină. Şi încă nu s-a 
făcut tot ceea ce am gândit eu pentru aceşti copii. 
Universitatea mea, aşa cum o con- cepusem, era o 
capodoperă în toate combinaţiile sale şi trebuia să se 
reflecte în rezultatele naţionale." 


Se închide în camera lui. Tocmai a văzut un grup 
de ofiţeri englezi apropiindu-se. 

Fără îndoială că este noul guvernator, Hudson Lowe, care 
vine să se prezinte. De ce nu se anunță? Ce crede? Că sunt 
dispus să-l primesc, ca un prizonier căruia îi impune orice 
vrea el ? 

Tot ce a aflat despre acest om i- face detestabil. 
Are impresia că a fost ales anume ca să-l umilească. 
Hudson Lowe a luptat la Toulon, ca atâţia alţi ofiţeri 
englezi. A participat însă şi la asediul Bastiei. A locuit 
chiar în casa familiei Bonaparte din Ajaccio. Apoi a 
preluat comanda unui regiment corsican care 


alesese tabăra Perez MoAITPRi4 daN PÂNIA ECEAde&şti 
Corsican Rangers a luptat în Egipt. 

Napoleon se apropie de una dintre ferestre şi-i 
zăreşte profilul slab, uscăţiv, părul roşcat, faţa 
roşcovană. 

„E hidos, are o mutră bună de sperietoare. O 
figură de hienă încolţită", îi spune lui Las Cases. 

Ridică apoi din umeri, adăugând: „Să nu ne 
grăbim însă cu verdictele: la urma urmei, caracterul 
poate să reabiliteze ceea ce este sinistru în 
înfăţişarea lui; n-ar fi imposibil." 

Dar nu. Câteva zile sunt suficiente ca să se 
asigure că faţa îi exprimă întocmai caracterul. 

Ce soi de om este ăsta, care vrea să-mi restrângă spațiul 
în care mă pot plimba, care pune să fiu spionat, care nu 
transmite nicio scrisoare, care cere să-mi reduc personalul 
casei mele cu 4 persoane, care vrea să-mi restrâng 
cheltuielile? Un călău! Un om care a condus numai dezertori, 
corsicani, calabrezi, napoletani, sicilieni! 

Nu mă va vedea. Nu îmi voi îndoi spinarea în fața lui. 

„Nu este decât un conţopist, cum am văzut atâţia 
perindân- du-se prin statele-majore, care, în afară de 
treburi mărunte şi de socoteli, n-a făcut niciodată 
nimic." 

Napoleon acceptă în schimb să-l primească pe 
amiralul Malcom, care a preluat comanda flotei şi a 
garnizoanei din Sfânta Elena, acesta fiind un ofiţer 
veritabil, nu un gardian, un călău ordinar. 

„Eu am guvernat şi ştiu că există misiuni şi 
instrucţiuni pe care nu le dai decât unor oameni 
compromişi. Slujba care i s-a dat lui Hudson Lowe 
este aceea a unui torţionar, comentează Napoleon. 
Vrea să mă chinuie, să mă coboare în mediocritate." 

Să vândă vesela de argint după ce i-au fost sparte 
însemnele imperiale, să fie vândută la kilogram! Şi 


446 MAX GALLO 
prin asta, Europa să afle la ce mă reduc Anglia şi 
reprezentantul ei, Hudson Lowe. 

„Mă cunoaşte prea puţin. Trupul îmi poate fi 
ameninţat, dar sufletul îmi rămâne liber, la fel de 
mândru ca pe vremea când mă aflam la comanda a 
600 000 de oameni şi când eram pe tron, înscăunând 
regi şi împărțind coroane." 


ȘI tocmai un individ ca Hudson Lowe să pretindă că ştie pe 
cine vreau şi pe cine am voie să invit la Longwood ? 

Napoleon dictează o Remontrance!, în care îşi 
exprimă toate nemulţumirile legate de regimul care 
i-a fost impus. Anglia i-a încălcat drepturile 
considerându-l prizonier de război, deportân- du. pe 
această stâncă uitată de lume. Aici, este persecutat. 
| se interzice corespondenţa. 

„Spectacolul unui mare bărbat luptând împotriva 
obstacolelor", zice el, „este sublim. Cei care, aflaţi 
într-un post de decizie, nu-. respectă pe Napoleon, îşi 
degradează propriul caracter şi națiunea pe care o 
reprezintă." 

Vorbeşte calm. Nu se va înfuria. Nu se va lăsa 
ciuntit, chiar dacă îl cuprinde mânia şi disprețul 
pentru Hudson Lowe, pentru aceşti monarhi care îl 
privează de fiul său, care au îndepărtat 


Plângere" (en. în original). 


dragostea soţitiioLsale NBEVRIFARUEIPINSEÂSTA EaENAm A nit 
fratele lor şi care acum se înţeleg între ei să-l ucidă 
uşor-uşor. 

„E nevoie de mai mult curaj să înduri suferinţa 
decât să mori", zice el, privindu-i unul după altul pe 
cei apropiaţi, pe chipurile cărora citeşte oboseala, 
chiar teama. 

Trebuie să-i comande ca pe o trupă indisciplinată, 
predispusă în orice moment să intre în panică şi să 
rupă rândurile. 

„Omul nu lasă o urmă în viaţă decât dominându- 
şi caracterul pe care i l-a dat natura", zice el. „M-aţi 
urmat ca să-mi îndulciţi suferinţa, cum de acest 
sentiment nu este suficient pentru a vă stăpâni toate 
umorile?" 

Face apoi, ajutat de Las Cases, inventarul tuturor 
obiectelor din argint de care mai dispune, ca să i le 
poată vinde lui Balcombe, proprietarul domeniului 
Briars, mare amator să obţină un profit substanţial. 
De asemenea, ar mai putea obţine scrisori de schimb 
de la băncile engleze, sau de la Paris, de la Laffitte. 
Joseph, care s-a stabilit în Statele Unite, are o avere 
considerabilă. Eugene dispune de 40 de milioane. De 
ce n-ar putea să ajute Casa imperială pentru ca 
aceasta să-şi păstreze demnitatea în Sfânta Elena? 
Fiindcă menţinerea rangului înseamnă rezistenţă 
împotriva celor care vor să-l ducă la limita de jos a 
subzistenţei. 

„Vreau să pot dispune de tot ce este necesar 
pentru nevoile mele", zice el, „însă dacă, printr-una 
dintre contradicţiile care sunt adevărata faţă a 
nedreptăţii, guvernul englez îmi refuză mijloacele de 
a o face, mă voi înscrie la popota grenadierilor, a 
bravilor soldaţi din regimentul 53. Ei nu vor refuza 


448 MAX GALLO 
să-l primească la masa lor pe întâiul soldat al 
Europei." 


Se pregăteşte să se retragă în camera lui. 

îi şopteşte lui Marchand care îl ajută să se 
dezbrace: „Noaptea îmi este cel mai greu. Aş vrea să 
lucrez până la două dimineaţa, ca după aceea să pot 
adormi. La ora 9 mi-e somn, dorm două ore, uneori 
jumătate de oră, după care mă trezesc. Gândurile din 
timpul nopţii nu sunt prea vesele." 

Tuşeşte. îl dor picioarele şi pântecul. Ochii îi ard şi 
lăcrimează. Se deplasează cu dificultate. încalecă 
mai rar, se plimbă în caleaşcă. La dracu' cu aceşti 
englezi care mă supraveghează! Le este teamă 
cumva că o să evadez? 

Rămâne  nemişcat, moţăie, apoi dintr-odată 
începe să dicteze un nou capitol despre campania 
din Egipt sau despre cea din Franţa. 

Noaptea, cugetă. 

Dacă ar fi s-o iau de la capăt... Ce roman mai e şi viaţa 
mea. Dacă în locul expediției din Egipt, m-aşfi îndreptat către 
Irlanda! lată de ce depinde soarta imperiilor! Cât de mărunte 
şi de imperfecte sunt revoluțiile noastre în ansamblul 
organizării universului! 

Continuă să tuşească. Durerea i se răspândeşte 
din abdoment în piept. Se ridică, face câţiva paşi. 
Şobolanii o zbughesc în toate direcţiile. Vrea să-şi ia 
pălăria. Un guzgan enorm, negru, ţâşneşte din ea, 
apoi traversează camera. 

Din tavanul găurit se prelinge apă. Aşternuturile şi 
hainele sunt jilave. 

lese afară. Vremea s-a schimbat. E cald. Bate 
vântul. Priveşte platoul în centrul căruia s-a construit 
Longwood. Fără copaci. Fără fântâni. Fără iarbă. 

Zăreşte în depărtare clădirile cochete de la 


Plantation HoWSe9.HeNo AR MaRtIBOE EL PENCREĂAT HE LAND Ad S-a 
instalat Hudson Lowe. 

Blestemată fie această hienă, care îmi interzice să mă 
mişc în voie! 

Omul ăsta îmi doreşte moartea. A primit instrucțiuni să mă 
termine. 

Trebuie să protestez, să lupt, să nu cedez. 

Căpitanului fregatei Havannah, care a dorit să-şi 
prezinte omagiile sale, refuzând totuşi să-i preia un 
plic pentru Europa, şi care se interesează de 
dorinţele lui Napoleon, îi spune răspicat: 

„Vreţi să ştiţi ce doresc? Vreau libertate sau un 
călău. Trans- miteţi-i prinţului-regent aceste cuvinte. 
Nu mai am pretenţia să primesc veşti despre fiul 
meu, din moment ce au lăsat fără răspuns primele 
mele cereri. Eu nu eram prizonierul vostru: barbarii 
ar fi avut mai mult respect pentru poziţia mea. 
Miniştrii voştri au violat în mod josnic dreptul meu la 
ospitalitate; au pângărit națiunea voastră pentru 
totdeauna." 

Câte zile mai am de stat pe această „insulă prea 
mică pentru mine, în care făceam zilnic io, 15, 20 de 
leghe călare! Climatul este complet diferit de al 
nostru. Nici soarele, nici anotimpurile nu sunt ca ale 
noastre. Aici, totul respiră un plictis de moarte. Locul 
este dezagreabil, insalubru, nu există apă. Colţul 
acesta deşertic al insulei, unde m-au izolat, i-a 
respins pe locuitorii săi." 

El ştie de ce au ales Longwood, ca să-l poată 
supraveghea, să-i pândească orice mişcare, orice 
vizită. 

„Hudson Lowe să-mi trimită un coşciug! Două 
gloanţe în cap, asta îmi trebuie." 


Să moară? 
Moartea îl va găsi aici. Tot mai des se simte 


450 MAX GALLO 
obosit. Se îngraşă. Bărbatul acesta obez cu picioare 
subţiri, a cărui siluetă se reflectă într-o oglindă, este 
el! /ată ce-a făcut viaţa din mine. 

Să moară? Când? Cum? Se gândeşte la asta în 
fiecare zi. 

Nu resimte angoasă, ci mai degrabă un soi de 
curiozitate. 

„Omul nu trebuie să fie niciodată sigur cu privire 
la ce va face în ultimele sale clipe", îi spune lui Las 
Cases. 

„Când te gândeşti de unde vin", continuă el, „cine 
sunt, unde merg, toate astea sunt deasupra ideilor 
mele, şi totuşi ele există. Sunt ceasornicul care 
există, dar care nu ştie că există. Aş putea însă să 
apar în faţa judecății lui Dumnezeu, pot aştepta 
judecata Sa fără să mă tem." 

îi arată lui Las Cases ciornele pe care acesta le-a 
umplut cu un scris prescurtat ca să poată urmări 
dictarea rapidă a lui Napoleon. 

„Nu am dorit decât gloria, puterea, mărirea 
Franţei; toate calitățile, toate eforturile, toate 
acţiunile mele au fost îndreptate spre ea. Departe de 
a fi considerate o crimă, eu am văzut în ele doar 
virtuţi." 

Face câţiva paşi. 

„Eu m-am ridicat din popor", zice mai departe, „şi 
prin ni- ciun gest al vieţii mele nu mi-am trădat 
originea; nu a existat 
vreun interes al poporului care să nu se fi reflectat în 
actele mele ca împărat, toate au fost preocupări 
constante în gândurile mele atâta timp cât am 
guvernat." 


Acum nu mai guvernez. Nu voi mai domni. Mă vor lăsa să 
mor aici. Umezeala asta mă roade. Puterile coalizate s-au 
înțeles să mă lase să putrezesc pe stânca asta. Comisarii 


austriac, rus şi BOPRIEEONu NBMILRITORIHoPIM8FÂNI A-BLESAd'Dpun 
decât puterea gândurilor, aceste fraze pe care i le dictez lui 
Las Cases şi care se vor întipări în spirite şi vor rămâne acolo 
după moartea mea. Ce altceva îmi rămâne dejacut? Am trăit 
tot ce se poate trăi. Nici măcar grația doamnei de Montholon 
şi tăria doamnei Bertrand nu mă mai atrag. Şi totuşi, mi se 
scot vorbe. Ce importanță mai are! 

Acestea aparţin şi ele trecutului. 

îi spune lui Gourgaud: 

„Sunteţi tânăr. Să vorbim despre iubirile noastre, 
despre femei. Ele ar fi constituit farmecul vieţii mele, 
dacă aş fi avut timp pentru ele, însă orele erau atât 
de scurte, iar eu aveam atâtea lucruri de făcut!" 

Priveşte îndelung portretul Mariei-Luiza, apoi pe al 
regelui Romei. Vorbeşte despre Josephine. 

„l-a dăruit fericire soţului ei şi s-a dovedit în mod 
constant prietena sa cea mai tandră. în orice 
moment şi cu orice ocazie se arăta supusă şi 
devotată, avea dorinţa de a oferi plăcere absolută. 
De aceea i-am păstrat mereu cele mai calde amintiri 
şi cea mai vie recunoştinţă." 

La ce bun să-mi amintesc de trădările ei ? 

Dar îmi amintesc tot. Un cap Jură memorie e ca o cetate 
jură garnizoană. lar a mea e înțesată de trupe. 


Dictează. Nu-i scapă nimic, revine şi verifică. 
Readuce la viaţă, în prezent, tot ce a trăit. Se 
opreşte. Este ora 4 după-amiaza, 25 noiembrie 1816. 
Vede un grup de călăreţi care se apropie de 


Longwood. în fruntea lor, Hudson Lowe. 
Îi spune lui Bertrand: „Mergeţi să vedeţi ce vrea 
animalul." 


Englezii a ARGEMA t NSAILIREABGLDIt SANTAREN 43 şi 
pe fiul său. Las Cases este acuzat că ar fi încercat să 
trimită pe ascuns o scrisoare în Europa, prin 
intermediul unui servitor. 

Tatăl şi fiul pleacă, încadraţi de soldaţii care duc 
cu ei teancuri de hârtii. 

Las Cases face imprudente, îmi compromite planul. Dacă 
Hudson Lowe pune mâna pe aceste scrieri şi le distruge, ce- 
mi va mai rămâne ? 

„Cu acest boia - călău nu poţi avea nici siguranţă, 
nici garanţie. Violează orice lege. îi străluceau ochii 
de bucurie când a venit, fiindcă a găsit un nou mijloc 
de a ne tracasa. 

în vreme ce dădea ocol casei cu aghiotanţii lui, 
semăna cu acei canibali din mările Sudului dansând 
în jurul prizonierilor pe care urmează să-i devoreze! 

Dragul meu, mă vor omori aici, mai mult ca 
sigur!" 


Hudson Lowe are intenţia să-l expulzeze pe Las Cases şi 
poate că acestuia din urmă nu-i displace ideea! Oamenii sunt 
tot oameni, şi cum aş putea să i-o reproşez ? N-are decât să 
publice ce i-am dictat, din moment ce asta ştie să facă, cărți. 

„Dragul meu conte de Las Cases", îi scrie 
Napoleon în n decembrie 1816, „inima mea simte 
profund prin ce treceţi, sunteţi închis, ţinut izolat. 
Comportarea dumneavoastră în Sfânta Elena a fost 
ca şi viaţa dumneavoastră, onorabilă şi fără reproş: 
ţin să vă spun lucrul acesta. 

Compania dumneavoastră îmi era necesară. Eraţi 
singurul care citeaţi, scriaţi şi înţelegeaţi limba 
engleză. Câte nopţi nu aţi petrecut alături de mine 
când eram bolnav. Totuşi, vă recomand, şi la nevoie 


vă ordon, să-i cereţi comandantului acestui loc să vă 
trimită pe continent. Ar fi pentru mine o mare 
consolare să vă ştiu în drum spre ţinuturi mai 
binecuvântate." 

Din moment ce Las Cases trebuie şi fără îndoială că vrea 
să plece, măcar să fie cu asentimentul meu! 

Napoleon continuă. 

„Dacă într-o bună zi îi veţi întâlni pe soţia şi pe fiul 
meu, îmbrăţişaţi-i din partea mea. De doi ani, nu mai 
am nicio veste de la ei, nici direct, nici indirect. 

în acelaşi timp, liniştiţi-vă şi liniştiţi-i pe prietenii 
mei. Trupul meu se află, e adevărat, în puterea urii 
duşmanilor mei: nu le scapă nimic din ce ar putea să 
le aline răzbunarea, mă ucid cu înţepături de ac; 
Providența este însă prea dreaptă pentru a îngădui 
ca starea aceasta de fapt să se prelungească prea 
mult. 

Deoarece totul mă face să trag concluzia că nu vi 
se va permite să veniţi să mă vedeţi înainte de 
plecarea dumneavoastră, primiţi îmbrăţişările mele, 
asigurarea stimei şi a prieteniei mele: fiţi fericit! 

Al vostru devotat Napoleon." 


434 MAX GALLO 3 6 


Cum e posibil? 

Nu au trecut mai mult de 14 luni de când trăieşte 
pe acesta insulă insalubră, mai exact, de când l-au 
îngropat aici, şi în această zi de luni, 1 ianuarie 1817, 
se simte trist, cu senzaţia că se află aici 
dintotdeauna. Ceaţa acoperă platoul. Umezeala se 
prelinge în picuri. Şobolanii sunt la datorie. Dar când 
nu sunt? Fug, chiţăie, rod, trec prin cameră, prin 
sufragerie.  Servitorii îi vânează, dar ei revin, 
obraznici, indiferenți, agresivi. Cum să sărbătoreşti 
acest început de an 1817? 

— Mă aflu într-un mormânt, le spune lui 
Montholon şi lui Bertrand. Nu am putere să particip 
la o sărbătoare în familie. 

Poate mai târziu, după ce va fi citit, va fi dictat. 
însă Las Cases nu mai este prezent, iar el îşi dă 
seama dintr-odată că apropiații lui, unul după altul, îl 
vor părăsi. 

Doamna de Montholon este însărcinată şi nu visează 
decât să plece. Gourgaud se ia de unii şi de alţii pentru că nu 
mai suportă inactivitatea. E tânăr, viguros. Doamna Bertrand 
afirmă peste tot că nu mai vrea să-şi petreacă încă o 
primăvară aici. Voi rămâne cu Marchand. Probabil! Având în 
vedere că unii servitori comentează şi ei că vor să se întoarcă 
în Europa. 

îi şopteşte lui Montholon: „Veniţi la ora 4, munca 
va alunga fantasmele nopţii." 

începe să dicteze reflecţiile asupra campaniei din 
Franţa, a celor 100 de zile, asupra bătăliei de la 
Waterloo. Se întrerupe la scurt timp. Oare tot acest 


efort are vreun sens? 


436 MAX GALLO .. 5 
îi spuhe fui Montholon: „La ce bun să prezint 


aceste memorii generaţiilor viitoare? Nu suntem 
decât avocați care le  stânjenesc judecata. 
Posteritatea va şti să descopere adevărul fără ca noi 
să ne dăm atâta osteneală să i-l aducem la 
cunoştinţă." 

Se înapoiază în camera lui, se întinde pe pat. 
Simte tot mai des dorinţa de a dormi, de a se 
cufunda în letargie, ca să uite. Apoi îşi revine. 
Trebuie să lupte în continuare. Trebuie să facă faţă 
atâta timp cât îl vor ţine puterile. Se înapoiază în 
salon, împarte cadouri unora şi altora, se joacă o 
vreme cu copiii. îl aude pe Gourgaud protestând. 
Alte frecuşuri. Strigă la Gourgaud: „Aţi vrea să fiți 
centrul tuturor lucrurilor ce se petrec aici. Centrul 
sunt eu. Dacă vă este atât de greu, puteţi pleca!" 

Să plece toţi, să mă lase în pace. Nu are nevoie de 
nimeni. 

„Posteritatea îmi va face dreptate", zice 
măsurând salonul în lung şi-n lat. „Adevărul se va 
afla, iar binele pe care l-am făcut va fi judecat 
laolaltă cu greşelile mele. Dacă aş fi reuşit, aş fi 
murit cu faima celui mai mare om din toate 
timpurile. Dar chiar şi dacă n-am reuşit, voi fi privit 
ca un om extraordinar. Am dat 50 de bătălii la rând 
şi le-am câştigat aproape pe toate! Am creat un cod 
de legi care îmi va purta numele peste secole. M-am 
ridicat din nimic şi am ajuns cel mai mare monarh 
din lume. Europa a fost la picioarele mele." 

lată cine sunt eu, ceea ce nimeni nu-mi poate lua. Eram 
vocea vremurilor noi. 

„Dintotdeauna crezul meu a fost acela că 
suveranitatea îi aparţine poporului. Şi într-adevăr, 
guvernarea imperială era un fel de republică. 


Chemat în frUREEEA PARVO MEP ha HAME a ki na 
mea a fost cariera deschisă talentelor, fără 
deosebire de avere, şi acest sistem egalitar care este 
cauza urii oligarhiei engleze." 

Se întoarce în camera lui. La ce serveşte să 
proclame în felul acesta faptele sale, principiul 
regimului imperial, când el este închis, supravegheat 
pe această insulă, la cheremul lui Hudson Lowe, un 
călău-temnicer care urmăreşte să-l distrugă, să-l 
priveze de ceea ce i-ar putea aduce o consolare? 

Priveşte bustul regelui Romei pe care i l-a adus 
un marinar de la Londra. 

Fiul meu. Hudson Lowe voia să spargă bibeloul ca să 
verifice dacă nu conţine vreun mesaj! 

Guvernatorul a mers până acolo încât i-a interzis 
unui pasager de pe una dintre navele care fac escală 
la Jamestown să-i transmită ce ştia despre Maria- 
Luiza şi despre regele Romei. 

„Canibalii din Oceania n-ar face aşa ceva! înainte 
de a-şi devora victimele, le-ar acorda consolarea de 
a-şi petrece împreună ultimele clipe. Cruzimile ce se 
petrec aici i-ar scârbi pe canibali!" 


„Ar fi trebuit să mor la Waterloo, poate chiar mai 
înainte. Ghinionul face ca, atunci când un om îşi 
caută moartea, să n-o poată găsi. Toţi au fost ucişi în 
jurul meu, dar eu nu mi-am găsit glonţul!" 


Şi nimic din ceea ce întreprinde pentru a-şi face 
cunoscută situaţia în Europa, pentru a denunța 
abuzurile lui Hudson Lowe, nu reuşeşte. Dimpotrivă! 
La congresul de la Aix-la-Chapelle, suveranii aprobă 
şi felicită Anglia pentru maniera în care îl tratează pe 
Napoleon! 

Tocmai Pozzo di Borgo, vechiul meu duşman din vremea 


lui PALA FARR, Pozzo trădătorul, trecut în slujba lui 
Alexandru, este cel care întocmeşte raportul privind situaţia 
mea! Duşmanii mei nu mă lasă în pace. Mereu aceiaşi, de la 
început. Care nu au vrut Patrie şi Egalitate. Ei mă au în mână. 
Nu mă vor elibera niciodată. Dar poate că ăsta este prețul 
gloriei. 

„Isus Hristos", zice el, „nu ar fi Dumnezeu până în 
zilele noastre fără coroana sa de spini. Martiriul său 
este cel care a hrănit imaginaţia popoarelor. Dacă în 
loc să fiu aici eram în America precum Joseph, 
nimeni nu s-ar mai fi gândit la mine, iar cauza mea 
ar fi fost pierdută." 

Oamenii rămân tot oameni! 

în cazul acesta, nu-mi rămâne decât să mor. 

lese din ce în ce mai rar. 

„„Dragă Gourgaud", zice sprijinindu-se de braţul 
generalului, „nu mai pot umbla." 

Are frisoane. Valeţii îi învelesc picioarele în pături, 
însă membrele îi sunt în continuare reci. Vomită. 
Gingiile îi sângerează. Câteodată, are dureri atât de 
atroce la stomac, la pântece, încât nu se poate ridica 
din pat. Renunţă la bărbierit. Barba îi invadează faţa, 
care a devenit albă, cu pielea translucidă. Boala i-a 
săpat trăsăturile feţei, în vreme ce abdomenul este 
umflat şi are un aspect diform. 

Cu toate astea, vrea să dicteze în continuare, dar 
se întrerupe adesea, aţipeşte. Cere să facă o baie 
fierbinte, dar leşină. 

Se trezeşte, se uită în gol preţ de câteva clipe, 
după care începe să dicteze, cu vocea clară, tonul 
ferm. Niciun detaliu nu lipseşte, îşi aminteşte poziţia 
fiecărui regiment. Analizează situaţia militară din 
vremea războiului din Spania. Are acea vigoare 
intelectuală care fascinează. 

Şi, dintr-odată, un nou acces de slăbiciune. 


Vomită. NAPOLEON - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 437 

în 12 aprilie 1818, află că Hudson Lowe a hotărât 
să-l trimită înapoi în Anglia pe doctorul O'Meara, cu 
care Napoleon conversa în italiană. 

— Va putea concepe lumea că au avut laşitatea 
să mă atace prin doctorul meu? îi spune medicului 
irlandez în momentul despărțirii. Vă mulţumesc 
pentru îngrijirile pe care mi le-aţi acordat. Plecaţi cât 
mai repede cu putinţă din acest loc al mârşăviilor şi 
al crimelor. Voi muri în mizerie, ros de boală, lipsit de 
îngrijiri, dar națiunea voastră va fi dezonorată pe 
veci. 

Cine va mai rămâne cu mine ? 

O'Meara pleacă. Doamna de Montholon ajunge în 
Europa, Gourgaud de asemenea. Balcombe, gazda 
de la Briars, şi cele două fiice ale sale vin să-şi ia 
adio. Se întorc la Londra. lar Cipriani, majordomul, 
omul de încredere atât de preţios din timpul şederii 
în insula Elba, atât de abil să prindă toate zvonurile 
care circulă prin Jamestown, Cipriani moare. 

Când va veni şi rândul meu ? 


Şi totuşi, NV SNe N YERTEB ZPA SAIA TFAA 452ă.i 
primească pe medicii englezi care locuiesc în Sfânta 
Elena. Hudson Lowe l-a alungat pe O'Meara, să 
poarte aşadar responsabilitatea actului său! 

„Crima se va consuma mai repede", zice el. „Am 
trăit prea mult pentru gustul lor. Ministerul de la 
Londra este foarte grăbit. Când papa era în Franţa, 
mai degrabă mi-aş fi tăiat o mână decât să-l lipsesc 
de medicul său." 

O'Meara va trebui ca, la întoarcerea sa în Europa, 
să publice scrisorile confidenţiale pe care suveranii i 
le-au adresat lui Napoleon şi pe care Joseph le-a 
păstrat. 

„Pe vremea când aveam forţa şi puterea, aceşti 
suverani îmi solicitau protecţia şi onoarea unei 
alianţe cu mine. Lingeau praful din urma paşilor mei. 
Acum, la bătrâneţe, mă chinuie. îmi fură soţia şi 
copilul!" 


Bătrânețe? i8ig este al dncizecilea an al vieții mele. 

Are picioarele umflate. Durerile de stomac sunt 
atât de violente uneori, încât îşi pierde cunoştinţa. 
Hepatită, a repetat O'Meara înainte de a pleca. 

l-ar trebui îngrijiri medicale. Napoleon refuză să 
fie văzut de medicii englezi în condiţiile fixate de 
Hudson Lowe! 

Nu mă voi supune. 

Vomită. Nu iese. Rămâne culcat mai multe ore 
zilnic. Dar nu cedează. 

în 20 septembrie 1819, vede apropiindu-se de 
Longwood un „mic alai". Recunoaşte siluetele a doi 
preoţi şi ale unui grup de soldaţi englezi care îi 
escortează. 

Sunt abaţii Buonavita şi Vignali, ultimul având 
oarecare cunoştinţe medicale. îi însoţeşte Francesco 


Antommarchi NABPLEGIt- NRYASRLTORIIR PIN SFÂNTA &LEyre4intă 
drept chirurg. 

Au sosit, aşadar, ajutoarele trimise de familie, de 
cardinalul Fesch şi de Doamna Mamă! 

Napoleon îi primeşte. Prin urmare, aceştia sunt 
oamenii însărcinaţi să-l ajute, să-i ţină companie! De 
ce i-au ales? Pentru că cereau puţin? Şi pentru că 
familia mea este avară? 

Murmură cu voce amară: „Bătrânul preot nu-i bun 
de nimic, îngână predicile, şi-atât... Tânărul este un 
novice. Ar fi ridicol să se creadă medic. Antommarchi 
este profesor, dar asta nu înseamnă că are şi 
experienţă practică. îl recunosc aici pe cardinalul 
Fesch. Mă consideră un personaj destul de 
important, după câte se pare, pentru a-i oferi 30 sau 
40.000 de franci pe an unui om care să vină să-mi 
acorde îngrijiri!" 

Aşa sunt oamenii, până şi cei din familia mea! 

încearcă să se ridice în picioare. Dictează. 
Supraveghează lucrările de grădinărit, pune să se 
planteze copaci în împrejurimile Longwoodului. în 4 
octombrie 1820 încă mai poate face o lungă 
plimbare, ba chiar coboară din trăsură şi intră în 
casa unui colonist englez, sir William Doveton, care îl 
primeşte cu amabilitate. lau masa împreună. Apoi se 
pregăteşte de plecare. Napoleon nu poate urca pe 
cal, se instalează în trăsură şi, după câteva sute de 
metri parcurşi la trap, are convulsii, vomită. 

îi spune lui Antommarchi: „Aşa nu se mai poate 
trăi. Sunt la capăt şi nu-mi fac iluzii." 

Ghiceşte în atmosfera din jur, printre cei rămaşi, 
spaima de moarte, dorinţa de a fugi de pe această 
insulă blestemată. 

îi şopteşte lui Marchand, care îl frecţionează şi îl 


în VÂN &âtesALO pături ca să-l încălzească: „Vor pleca 
toţi, fiule, iar tu vei rămâne singur ca să-mi închizi 
ochii." 

Se sforţează să facă câteva plimbări cu trăsura. E 
foarte slăbit. Face băi fierbinţi de mai multe ore, care 
îl calmează, dar îl epuizează. Nu mai poate citi atât 
de mult. îl dor ochii. Lumina îi provoacă ameteli. 

în unele dimineţi, îşi mai revine şi începe să 
dicteze. 

„Prezenţa mea era indispensabilă acolo unde 
voiam să înving", zice cu o voce fermă, dar 
întretăiată. „Acesta era punctul slab al armurii mele. 
Niciunul dintre generalii mei nu avea anvergura unui 
comandant independent. Nu armata romană a supus 
Galia, ci Cezar; nu armata cartagineză făcea 
republica romană să tremure la porţile Romei, ci 
Hannibal..." 

Se întrerupe. Nu mai poate. Totuşi, reia firul. Vrea 
să-şi ducă până la capăt analiza războiului din 
Spania. „Imperiul ar fi ieşit biruitor în lupta sa pe 
viaţă şi pe moarte contra regilor de drept divin 
dacă..." 

Epuizat, îi şopteşte lui Montholon: „Nu mai este 
ulei în lampă." 


Se culcă. Nu mai are chef să se ridice din pat. 

„Nu există nimic mai bun decât odihna", îi spune 
lui Antommarchi. „Patul a devenit pentru mine un loc 
de desfătare, nu l-aş da pentru toate tronurile din 
lume! Ce schimbare! Cât de mult am decăzut! Eu, a 
cărui activitate nu cunoştea limite, al cărui cap nu 
adormea niciodată!" 

Oftează. Se strâmbă de durere. 

„Am o stare de moleşeală, sunt toropit, trebuie să 


fac un efort dA&BPV/ e UNEI UFATQRE ONG ÂNES ăi 

îl ascultă pe Antommarchi, care îl îndeamnă să se 
scoale, să iasă în grădină şi să facă o plimbare. 

„Fie", zice el, „dar sunt foarte slăbit, îmi tremură 
picioarele şi nu mă pot ţine drept." 

Se deplasează totuşi, refuzând ajutorul lui 
Antommarchi. Zice, cu dinţii strânşi: „Ah, doctore, 
cât sunt de obosit! Simt că aerul curat pe care îl 
respir îmi face bine. Dat fiind că nu am fost nicicând 
bolnav şi nu am luat niciodată medicamente, nu mă 
pot obişnui cu o astfel de situaţie. Starea în care mă 
găsesc astăzi îmi pare atât de aberantă, încât mi-e 
greu s-o admit." 


Se întoarce cu paşi rari. Suntem în 26 decembrie 
1820. De la Jamestown a primit câteva pachete cu 
ziare sosite din Europa. 

Le parcurge cu ochii întredeschişi. Unul dintre ele 
anunţă moartea Elisei, în ziua de 7 august 1820, la 
domeniul său din Villa Vicentina, nu departe de 
Apuleea. Sora lui Napoleon avea 43 de ani. 

îi întinde lui Antommarchi ziarul. 


44PriAtdzs Elisa a murit", zice el. „Ei bine, după 
cum vedeţi, Elisa tocmai mi-a arătat drumul; 
moartea care părea să-mi fi uitat familia începe să 
lovească. Rândul meu nu poate întârzia prea mult. 
Prima persoană din familia noastră care trebuie s-o 
urmeze pe Elisa în mormânt este marele Napoleon, 
care se încovoaie sub povară, dar care ţine încă 
Europa în alertă." 


37 


Asta nu se mai poate numi viaţă. 

Vomită. Valeţii îl schimbă la pat. Nu se mai 
bărbiereşte. Merge sprijinit până la caleaşcă. Pare că 
şi-a revenit cât de cât, că boala dă înapoi, dar 
oboseala se instalează din nou, pofta de mâncare, 
pe care o credea redobândită, dispare. înghite o 
supă, un aspic, şi simte cum durerea şi vălul negru 
care îi acoperă capul revin şi îl învăluie. 

Murmură, punându-şi mâinile pe stomac: 

„Am aici o durere vie şi ascuţită care, atunci când 
se face simțită, parcă mă taie un brici; credeţi că mi- 
a fost atins pilorul? Tatăl meu a murit de această 
maladie la vârsta de 35 de ani, oare o fi ceva 
ereditar?" 

Cum să-i acorde însă încredere acestui dottoracdo 
Antommarchi, care nu ştie nimic, care este absent? 

„Nu vreau să am două boli, una de la natură şi 
una de la medic." 

Trebuie să accepte, totuşi, chinină, vomitive. 

„Ah, doctore, ce mult sufăr." 

Se tăvăleşte pe jos, vomită. 

„Nemernicii de doctori sunt toţi la fel, când vor 
să-i bage pacientului ceva pe gât, îl păcălesc şi îi 
provoacă teamă." 

Dar acest individ e „prost, ignorant, neghiob, 
lipsit de onoare, scăpaţi-mă de el! Mi-am făcut 
testamentul, i-am lăsat lui Antommarchi 20 de franci 


ca să-şi cumpere o funie, să se spânzure cu ea!" 
Vomită încontinuu. 


„Vreau să-l chemaţi pe Arnott, să mă îngrijească 


eKA emithainte." 

Se lasă consultat de medicul englez al 
garnizoanei din Sfânta Elena. Se simte mai bine. 

Oligarhii de pretutindeni, zice el, se aseamănă 
între ei: aroganţi şi obraznici atâta timp cât 
comandă, laşi de îndată ce sunt în pericol! Laşii, să 
ţină un om dezarmat pe o stâncă! Toţi sunt la fel. A 
văzut senatorii din Veneţia, în ajunul zilei pierzaniei 
lor, la fel de aroganţi precum oligarhii Angliei. 


îi şopteşte lui Marchand: „Nu va mai dura mult, 
fiule, mi se apropie sfârşitul, nu pot merge mai 


departe." 

Marchand protestează. 

„Se va împlini voia Domnului", continuă 
Napoleon. 


încearcă să lucreze, să citească din cărţile trimise 
de lady Holland.  Răsfoieşte volumele ce 
consemnează Victoriile şi Cuceririle sale. 

„Peste 500 de ani", murmură el, „voi fi pe buzele 
tuturor francezilor. Se va vorbi numai despre gloria 
strălucitelor mele campanii. Vai de cel care va 
cuteza să zică ceva de rău. Eu însumi, citind despre 
aceste campanii, sunt impresionat. Toţi francezii 
trebuie să se simtă bravi citind toate astea." 

Se lasă pe spate, fără vlagă, apoi îşi revine. 

„Numai Republica ar putea să-i redea astăzi 
Franţei energia şi libertatea." 

Refuză mâncarea ce i se aduce. 

„Totul îmi repugnă, totul îmi inspiră dezgust. Nu 
pot suporta nicio substanţă solidă, oricât de uşoară." 

închide ochii. 

„Maşina s-a uzat, nu mai poate funcţiona, s-a 
sfârşit, voi muri." 

Pierde noţiunea timpului. | se repetă data, anul. 


înseamnă că s-a făcut deja marţi, 27 martie 1821. 
Peste câteva luni va împlini 52 de ani. 


„Dacă miNA8OuFRihreNEMURIGEBULzRIN STANTA ESAs lui 
Bertrand, „ar fi o uşurare. Au existat atâtea 
momente în care am vrut să mor, încât nu mă mai 
tem. Aş fi fericit să pot muri de azi în 15 zile. Ce mai 
pot spera? Poate un sfârşit şi mai nenorocit." 

încearcă să se ridice. îşi pune redingota pe 
deasupra cămăşii de noapte, îşi aşază bicornul pe 
cap, face câţiva paşi sprijinindu-se de braţul lui 
Bertrand. Merge în papuci de casă până în grădină. 

„Ah, pentru ce mi-au cruțat viaţa gloanţele, când 
trebuie, după cum se vede, să mi-o pierd într-o 
manieră atât de deplorabilă?" 

Are ameteli. 

„Singurul lucru de care mi-e frică", zice el, „este 
ca nu cumva englezilor să le treacă prin cap să-mi ia 
cadavrul şi să-l expună la Westminster." 

Se opreşte. 

„Să fie obligaţi să-l înapoieze Franţei. După ce m- 
au asasinat, ar fi un gest minimal să-mi trimită 
rămăşiţele pământeşti în Franţa, singura patrie pe 
care am iubit-o şi unde vreau să fiu îngropat." 

Se îndoaie de şale. Vomită. 

„Nemurirea..." începe el întinzându-se cu mari 
precauţii în pat, în camera cufundată în întuneric. 

Geme. Aude foşgăitul şobolanilor pe duşumea. 

„Nemurirea", continuă el, „nu înseamnă altceva 
decât amintirea lăsată în memoria oamenilor. 
Această idee îndeamnă la lucrări grandioase. Mai 
bine nu trăieşti deloc decât să trăieşti fără a lăsa 
amprente ale existenţei tale." 


Lâncezeşte. îşi revine brusc, vomită. La început, 
refuză medicamentul care i se oferă. Ce este asta? 
Mixtură de opiu, chinină, infuzie de scorţişoară, 
calomel, un remediu pe bază de mercur. 


Are o grimasă de dezgust. 

„E nemaipomenit ce aversiune am pentru 
medicamente", şopteşte el. „înfruntam primejdiile cu 
nepăsare. Priveam moartea în faţă fără să clipesc. 
Dar nu pot, oricâte eforturi aş face, să-mi apropii 
buzele de un flacon care conţine fie şi cea mai 
uşoară doctorie." 

Capul îi cade din nou. A obosit. Soarbe leacul. 

„Quod scriptum, Scriptum", murmură el. „Doctore, 
credeţi că tot ce ni se întâmplă este scris dinainte, 
că ora morții e hotărâtă?" Deschide ochii. 

„Semnul prevestitor al morţii lui Cezar", zice 
căznindu-se să întindă braţul ca să arate cerul, „a 
fost o cometă." 


446 MAX GALLO 3 g 


E lac de sudoare. Servitorii îl schimbă din nou. 

„Nu mă brutalizaţi", zice eliberându-se din mâinile 
lui Marchand şi ale lui Montholon. 

Vomită. Simte în gură gustul acela amar, senzaţia 
de pământ negru, şi chiar această culoare pătează 
vesta, draperiile. 

Doctorul Arnott îi repetă că starea lui nu ar fi 
chiar disperată. 

„Doctore, nu-mi spuneţi adevărul. Greşiţi că-mi 
ascundeţi situaţia reală, eu o cunosc." 

Arnott îi întinde pilulele purgative. 

Drept cine îl iau? 

„Maşinăria mea are ceva din constituția 
elefanților, îi struneşti cu o nuia şi nu-i poţi urni cu o 
funie." 

Vineri, 13 aprilie 1821. Pare că-şi revine, stă 
aşezat. A sosit timpul, murmură el. Trebuie să-şi 
dicteze testamentul. îl cheamă pe Montholon. 

„Astăzi mă simt mai bine", îi spune el, „dar 
sfârşitul mi se apropie." 

Face un semn: Montholon să se aşeze aici, la 
piciorul patului, şi să noteze. 

„Mor în religia apostolică şi romană în sânul 
căreia m-am născut acum mai bine de cincizeci de 
ani." 

Se întrerupe, tuşeşte, murmură: „în realitate, mor 
teist, cu credinţa într-un Dumnezeu remunerator şi 
principiu al tuturor 


luee&MhărșAdeclar însă că mor în religia catolică, 
deoarece consider că este mai convenabil pentru 
morala publică." 

îi cade capul de oboseală. Vomită cheaguri negre. 
Murmură: „M-am născut în religia catolică, vreau să- 
mi îndeplinesc îndatoririle pe care aceasta le impune 
şi să primesc salvarea pe care o administrează." 

îl cheamă pe abatele Vignali. 

— Cunoaşteţi ritualul capelei mortuare! ? îl 
întreabă cu o voce calmă. 

— Da, Sire. 

— Ei bine, îl veţi săvârşi pentru mine după ce voi 
intra în agonie; veţi pune să se instaleze un altar în 
camera de alături şi veţi oficia sfântul sacrament", 
veţi rosti rugăciunile pentru muribunzi. 

Se întoarce spre doctorul Antommarchi care a 
schiţat un zâmbet. 

— Tâmpeniile voastre mă obosesc, domnule, v-aş 
putea trece cu vederea incompetenţa şi lipsa de 
educaţie, dar răutatea, niciodată; plecaţi de-aici. 

îşi recapătă cu dificultate suflul. Vrea să rămână 
singur cu Montholon. Reia dictarea. 

„Doresc ca rămăşiţele mele să se odihnească pe 
malurile Senei, în mijlocul poporului francez pe care 
atât de mult l-am iubit. 

Am avut întotdeauna motive să mă laud cu 
preascumpa mea soţie Maria-Luiza, îi păstrez până în 
ultima clipă cele mai tandre sentimente. O rog să 
vegheze asupra fiului meu şi să-l apere de primejdiile 


| Sală în care se veghează un mort pe catafalc, adesea luminată cu 
lumânări. 

II Maslul sau ultima miruire, sacrament acordat de biserica catolică 
muribunzilor, pe baza unui text biblic din Vechiu/ Testament, care 
cuprinde spovedania şi iertarea tuturor păcatelor pe patul de moarte, 
precum şi un ritual oficiat de preot, constând din ungerea cu ulei 
sfinţit a celor cinci organe de simţ, a palmelor şi a picioarelor. 


cat Meiilpiândesc copilăria." 

Se răsuceşte cu greutate spre şemineu, întinde 
mâna spre bustul regelui Romei, apoi continuă. 

„Îi recomand fiului meu să nu uite niciodată că 
este prinţ francez şi să nu accepte niciodată să 
devină un instrument în mâinile triumvirilor care 
oprimă popoarele Europei. Sub niciun motiv şi în 
nicio împrejurare, nu trebuie să lupte împotriva 
Franţei sau să-i aducă vreun prejudiciu. El trebuie să 
adopte deviza mea: «Totul pentru poporul francez.» 

Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză şi de 
ucigaşul ei plătit. Nu va trece mult şi poporul englez 
mă va răzbuna." 

Rămâne tăcut o bucată de vreme. Montholon dă 
să se retragă. Napoleon vomită. Marchand îi 
înveleşte picioarele, dar el tremură în continuare. 

—  Fiule, zice el, simt că e timpul să termin. 

Strânge din dinţi, continuă dictarea. 

„Urmările nefericite ale celor două invazii din 
Franţa, când ea avea încă atâtea resurse, se 
datorează  trădărilor lui Marmont, Augereau, 
Talleyrand şi La Fayette: îi iert. Fie ca şi posteritatea 
franceză să-i poată ierta. 

Le mulţumesc bunei şi minunatei mele mame; 
cardinalului, fraților mei..." 

Nu mai are vlagă. 

— Haideţi, zice el, duceți-vă şi treceţi pe curat ce 
v-am dictat şi poimâine, când voi fi în formă, vom 
relua textul. Voi o să mi-dictaţi, iar eu voi scrie. 


Viața mea trebuie pusă în ordine, să nu uit pe nimeni dintre cei care 
m-au ajutat, sprijinit, slujit. 

Duminică, 22 aprilie, copiază codicilele. Lasă 
moştenire fiecăruia câte ceva. Lui Montholon, două 
milioane, „ca dovadă a mulţumirii mele pentru grija 


filială pe careNMREEPUrtătLeRIVPR PH SIN EFAN ELEN petru 
a-l despăgubi de pierderile cauzate de şederea lui în 
Sfânta Elena". Bertrand, Marchand, servitorii, Las 
Cases, dar şi anumiţi generali, copiii şi nepoţii lui La 
Bedoyere, ai lui Muiron, toţi aceştia merită să 
primească dovada recunoştinţei mele. De asemenea, 
las 100.000 de franci chirurgului-şef Larrey, „omul 
cel mai virtuos pe care l-am cunoscut”. 

Trebuie să-i scrie bancherului Lafitte, pentru ca 
acesta să verse sumele fixate. Dobânzile la cele 5 
milioane pe care i le-a încredinţat vor fi distribuite 
răniților de la Waterloo şi ofiţerilor şi soldaţilor din 
batalionul de pe insula Elba. 

Urmăreşte tot mai greu ce dictează Montholon, 
or, el trebuie să copieze cu mâna lui testamentul, 
codicilele, să le sigileze, să desemneze executorul 
testamentar. Acesta va fi Marchand. 

Aproape a terminat, când Marchand îi aduce un 
ziar englezesc, care denunţă într-un articol, o dată în 
plus, execuţia ducelui de Enghien şi îi învinovăţeşte 
pe Caulaincourt şi pe Savary, acuzân- du-i de 
această crimă. Napoleon îşi adună forţele, se 
apleacă. Mai trebuie adăugate câteva rânduri, zice el 
cu vocea stinsă. 

„Eu am dispus arestarea şi judecarea ducelui de 
Enghien, pentru că lucrul acesta era necesar 
siguranţei, interesului şi onoarei poporului francez, 
din moment ce contele de Artois întreținea, potrivit 
mărturiei lui, 60 de asasini la Paris. într-o 
circumstanţă asemănătoare, aş acţiona la fel.“ 

Recade, apoi copiază cu încetineală aceste 
rânduri. 

Vomită. 

— Am scris prea mult. Ah, ce suferinţă, ce chin. 
Sunt terminat, nu mai pot. Simt în partea stângă a 


ste MeXRA-ePdurere care mă sfâşie. 


Vărsături. Sughiţuri. După care, o revenire de 
câteva ore. 

Fiul meu. 

Trebuie să dictez şi ce să-i spună jiului meu executorii mei 
testamentari când îl vor vedea. 

îl cheamă pe Montholon, vorbeşte cu glasul 
întrerupt de nenumărate accese de tuse şi de vomă. 

„Fiul meu nu trebuie să se gândească să-mi 
răzbune moartea. Trebuie să profite de ea. Amintirea 
a ceea ce am înfăptuit să nu părăsească niciodată, 
să rămână mereu la fel ca mine, francez până în 
vârful unghiilor. Nu faci de două ori acelaşi lucru într- 
un secol. Eu am fost obligat să stăpânesc Europa cu 
ajutorul armelor. Astăzi, ea trebuie convinsă pe cale 
paşnică. Eu am salvat Revoluţia care 


pierea, am AS pH at- EAEL REAREN eN TA FhEtpătât-o 
lumii strălucind de glorie. Am sădit în Franţa şi în 
Europa idei noi, ele nu trebuie abandonate. Fiul meu 
trebuie să fructifice tot ce am semănat eu.“ 

Respiră mai uşor. Ameţelile par să fi dispărut. 

„Fiul meu să se ferească de toate partidele, să se 
îndrepte numai către cei mulţi. Franţa este o ţară 
unde conducătorii au cea mai mică influenţă. A te 
sprijini pe ei înseamnă a construi pe nisip. în Franţa 
nu poţi face lucruri mari decât bazându-te pe popor. 
Națiunea franceză este cel mai uşor de condus 
atunci când nu o iei în răspăr; nimic nu-i egalează 
înţelegerea promptă şi facilă; ea îi deosebeşte 
numaidecât pe cei care lucrează pentru ea de cei 
care o manipulează; dar trebuie să vorbeşti 
întotdeauna simţămintelor sale, în caz contrar, 
spiritul ei neliniştit o macină; ea fermentează şi dă 
pe dinafară." 

Se opreşte. E lac de sudoare. îi interzice însă lui 
Montholon să se apropie. Vrea să continue. 

„Poporul francez are două pasiuni, în egală 
măsură de puternice, care apar opuse una alteia şi 
care, în acelaşi timp, derivă din acelaşi sentiment: 
dragostea pentru egalitate şi pentru distincţii. O 
guvernare nu poate satisface cele două nevoi decât 
printr-o justiţie excesivă... 

Fiul meu să citească deseori istoria şi să 
mediteze asupra ei, în ea va găsi singura filosofie 
veritabilă... însă tot ce va învăţa îi va folosi prea 
puţin dacă nu are în străfundul inimii sale acel foc 
sacru, dragostea de a face binele, unicul motor care 
conduce la lucruri măreţe. 

Vreau să sper că va fi demn de destinul său." 

Se prăbuşeşte. Vomită. 


ANNAA Minat încă ce mai are de spus. Vrea ca 
tot ce posedă să fie repartizat cu exactitate. Fiecare 
lucru este precum o unitate pe un câmp de bătălie, 
fiecare dispoziţie testamentară este un semn, un 
ordin, ca la o manevră de trupe. Ultima mea bătălie. 

Dictează, scrie. Fiul său, contele Leon, trebuie 

dotat. Ar fi bine să intre în magistratură. Doreşte ca 
cel de-al doilea fiu adulterin, 
„Alexandru Walewski să fie atras să intre în armată 
în slujba Franţei". Să nu fie uitat fiul sau nepotul 
baronului du Theil, lo- cotenentul-general de artilerie 
care a fost atât de generos cu mine la Auxonne. 

De asemenea, nici Anglia nu trebuie uitată! 

îi spune doctorului Arnott: „Nu a existat vreo 
abjecţie, vreo mârşăvie din care voi, englezii, să nu fi 
făcut o bucurie de a-mi scurta viaţa. Cele mai 
elementare comunicări cu familia mea, până şi 
acelea care nu au fost interzise nimănui niciodată, 
voi mi le-aţi refuzat. Soţia mea, fiul meu n-au mai 
existat pentru mine! M-aţi ţinut 6 ani în torturi şi în 
izolare. Am fost obligat să mă închid între patru 
pereţi, intr-un aer viciat, eu, care străbăteam călare 
toată Europa!" 

Gustul amar din gură este disprețul pentru Anglia 
oligarhică şi sângele negru al bolii. 

„M-aţi asasinat, îndelung, în detaliu, cu 
premeditare, iar odiosul de Hudson a fost executorul 
instrucțiunilor de la nivel înalt ale miniştrilor voştri." 

Se răsuceşte. Vomită. 

„Veţi sfârşi precum superba Republică Veneţia", 
mai zice el, „iar eu, murind pe această stâncă 
înfricoşătoare, privat de ai mei şi lipsit de toate, las 
moştenire familiei domnitoare a Angliei oprobriul şi 
oroarea morţii mele." 


Sunt ultimă HEN - NEMURITORUL DIN SFÂNTA ELENA 453 


Sughiţul îi sfâşie vintrele. 

îl cheamă pe Montholon. Vrea să dicteze 
scrisoarea care urmează a-i fi adresată hienei de 
Hudson Lowe, când va fi venit momentul. Vorbeşte 
cu o voce devenită dintr-odată clară. 

„Domnule guvernator, împăratul a murit în data 
de... în urma unei lungi şi grele maladii. Am onoarea 
să vă aduc la cunoştinţă acest lucru." 

Asta va fi tot. 

Vomită. Marchand îi dă să bea. 

Apa e proaspătă. 

„Dacă îmi vor proscrie cadavrul", zice el, „aşa 
cum mi-au proscris persoana, ei bine, să fiu îngropat 
acolo unde curge apa aceasta, atât de bună şi de 
curată." 

îşi aduce aminte de locul umbrit de 3 sălcii, situat 
puţin mai la vale de coliba Hut's Gate, unde locuieşte 
familia Bertrand. De acolo se vede marea. Băuse apă 
din izvorul acela solitar ce curge în scobitura din 
stâncă. „ Dacă, după moartea mea", spusese el, 
„cadavrul meu rămâne în mâinile duşmanilor mei, 
voi să-l depuneţi aici." 


Sâmbătă, 28 aprilie. 

Cu un gest, cere să fie introdus Antommarchi. 

Aşteaptă să i se ostoiască puţin sughiţurile. Se 
uită atent la Antommarchi. Va trebui să treacă în 
lumea cealaltă asistat de acest dottoraccio. 

„După moartea mea", zice el, „care nu mai poate 
întârzia mult, vreau să procedaţi la deschiderea 
cadavrului meu; de asemenea, vreau, ordon să-mi 
promiteţi că niciun medic englez nu va pune mâna 
pe mine." 


ASMARA pe. Totuşi, doctorul Arnott va putea să-l 
ajute pe Antommarchi. 

închide ochii. 

„Mai doresc", continuă el, „să-mi luaţi inima, s-o 
puneţi în alcool şi s-o duceţi la Parma, la draga mea 
Maria-Luiza, să-i spuneţi că am iubit-o cu duioşie, să-i 
povestiţi tot ce aţi văzut, toate detaliile legate de 
situaţia şi de moartea mea." 

Ea trebuie să ştie, fiul meu trebuie să afle cum am trăit 
aici. Cum am murit. 


îl reţine pe Antommarchi. 

„Vărsăturile care se succedă aproape fără 
întrerupere", zice el, „mă fac să mă gândesc că 
dintre toate organele, stomacul îmi este cel mai 
atins, şi nu sunt departe de a crede că e atins de 
leziunea care l-a băgat pe tatăl meu în mormânt, 
adică de o tumoare la pilor..." 


454 MAYALLA şti; a nu lăsa nimic în umbră, ci a arunca 
lumină asupra oricărui lucru, şi chiar asupra acestei morți 
care mă roade şi pe care o chem: a şti, a înțelege tot, iată ce 
am dorit dintotdeauna. 


Vorbeşte cu o voce pierită. 

— După ce voi muri, le spune apropiaților săi, veţi 
avea cu toţii dulcea consolare a reîntoarcerii în 
Franţa. Unii dintre voi vă veţi revedea părinţii, alţii - 
prietenii, pe când eu mă voi reîntâlni cu vitejii mei în 
Câmpiile Elizee. 

Surâde. 

— La vederea mea, toţi vor redeveni plini de 
entuziasm şi de glorie. Vom povesti despre 
războaiele noastre cu armatele lui Scipio, Hannibal, 
Cezar, Frederic. Ne vom îmbăta de plăcere... 

Râde scurt. 

— Doar dacă nu cumva ne va umple frica la 
vederea unui număr atât de mare de războinici 
adunaţi laolaltă. 


Joi, 3 mai 1821. 

Sughiţul îl zgâlţâie de ore întregi. în acest început 
al du- pă-amiezii, spune întorcându-şi capul spre cei 
din jur, care s-au strâns în salonul unde i-a fost 
mutat patul: 

„Aţi împărțit exilul cu mine, să rămâneţi 
credincioşi memoriei mele, să nu faceţi nimic pentru 
a o răni." 

Se întoarce apoi spre Montholon. 

„Ei bine, fiule, n-ar fi păcat să nu mor acum, după 
ce mi-am pus atât de bine la punct toate afacerile?" 


456 MAX GALLO 3 o 


îl chinuie durerea din mijlocul trupului, care nu 
conteneşte. 

— Doamne, Doamne, Doamne, murmură el. 

Se cufundă în întuneric, apoi se trezeşte. 

Lichidul dulceag, care i se toarnă în gură, îi 
uşurează. 

— E bun, foarte bun. 

Dar asta ce mai e? Recunoaşte culoarea, vrea să 
îndepărteze paharul. Braţul îi cade înapoi în jos. 
Trebuie să înghită calomel. 

—  Şmecherul de Marchand, îi spune valetului 
său. 

Valetul îl frecţionează. 

— Halal rezultat are şi ştiinţa! Grozav remediu! 
Să speli rinichii cu apă de Cologne! 

închide ochii. Ce zi e azi? 

E noaptea de vineri spre sâmbătă, 4 spre 5 mai 
1821. 

Geme, cu faţa crispată. 

— Cum îl cheamă pe fiul meu? 

Strânge mâna lui Marchand, care răspunde: 

— Napoleon. 

Ora 2 dimineaţa. întredeschide ochii, buzele îi 
tremură. 

— Îmi vine pe gât, murmură el. 

Urmează voma, corpul întreg i se contractă. Vrea 
să vorbească. Un horcăit îi umple gâtlejul şi două 
cuvinte ţâşnesc, ca nişte recifuri acoperite de 
respiraţia gâfâită: 


— Fru nte Nar", NEMURITORUL DIN SFANTA ELENA 455 


Decesul survine ceva mai târziu, la ora 5.49 de 
minute, în du- pă-amiaza zilei de sâmbătă, 5 mai 
1821. 


„Moartea nu înseamnă nimic", spusese el, în 12 
decembrie 1804, în lumina strălucitoare a puterii 
sale. 

„Dar să trăieşti învins şi fără glorie", mai 
adăugase, „înseamnă să mori în fiecare zi." 

El trăieşte şi astăzi. 


Atena, j ianuarie 1997. 


I Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon înainte de moarte. 


Cuprins 


PARTEA ÎNTÂI: Sabia este scoasă. Trebuie să-i 
împingem îndărăt în ghețurile lor 
(22 iunie 1812 - 14 septembrie 


1812) 
Capitoliul Ls geanta dadea iale o daia ol o brd iau da 
Capitolul 2iisatia sea onie aa unran ATA NENNI 
Capitolul asiriar aliata tata te aaa 24 
Capitolul 4... T 2 


PARTEA A DOUA: Sunt izolat cu totul 
(14 septembrie 1812 - 5 decembrie 
1812) 


Capitolul Darrian cote canada a EAE da a aae 55 
Capitol lO a cps atare e ea e ca an aaa dia aa n aia 2 70 
Capitolul 7I raen aaa 0 atata odă at azil daca ia 83 


PARTEA A TREIA: Am făcut o mare greşeală, dar voi 
avea mijloacele s-o repar (5 
decembrie 1812 - 15 aprilie 1813) 


CapiLOlul: 07 33 207 009 Aa în e e A iR aE Ee 99 
(Capitolul! raci eo ca a atata sali dusa taiat datei pitt 113 
Capitolul TO sata coase incinte ate deci cai 123 


PARTEA A PATRA: Moartea se apropie de noi 
(16 aprilie 1813 - 9 noiembrie 


1813) 
Capitolul lu srv ae e taia aaa că alta at da 137 
Capitolul TZA enire atat pa zici piu da Pita ani 156 
Capitolul 1.3: zoster dată a dada a Ta da Data a Sa 173 


Capitolul 0 aie e bee a aa dea ali 184 


Capitolul LD iti las ieia ioia lat 192 


PARTEA A CINCEA: Plec. Acest ultim sărut să vă îmbărbăteze 


inimile 

(10 noiembrie 1813 - 3 mai 1814) 
Capitolul: 16.4: e out e aa a at te ge ag ai 201 
Capitolul TPs tatea dată eta ad a Et aa a sa 217 
Capitolul. 18: asczzzaanza ce apa caga zana ca ao da aia ba 239 
Capitolul 19; ca focos toat ati vind aa aaa ada 248 
Capitolul 20A zica ciot aa atlete la core apela ga a tal 265 
Capitolul 21 sania eat Pacii a de aa tata cae aa 272 


PARTEA A ŞASEA: Toată Franţa mă regretă şi mă 
vrea înapoi (4 mai 1814 - 28 
februarie 1815) 


Capitolul. 22. caza ae aaa ces oaza tanto ata aaa aa adi 285 
Capitolul 23. ca teaca ae astea e să na anii aia 298 
Capitolul 24: accea car cette dc aaa data ceda cala aaa ada 304 
Capitolul 25 soi ete nota tatal ao a pa drag dată 312 


PARTEA A ŞAPTEA: Francezi, voinţa mea este a 
poporului (1 martie 1815 - 
12 iunie 1815) 


Capitol 26 scai rau i nai ad ae cata a at dia a 323 
capitolul 27 imere ca a pita a a i it a a aa aa ară 337 
Capitolul: 28 si rea ie ate ea ate act tc raita at a 348 


PARTEA A OPTA: Abdic în faţa urii 
duşmanilor Franţei (12 iunie 
1815 - 15 iulie 1815) 
Capitolul29; iata sate tza ca a aia E a tai 359 
Capitolul. 30 se os ce satira poet ala e ae a Dede 367 
Capitolul 31-a acne te seca citea ta biata 376 


Capitolul 32 cz ca co ca bea det aaa ata nat e add Data să 391 
PARTEA A NOUA: Doar nenorocirea mai lipsea 
faimei mele (16 iulie 1815 - 5 


mai 1821) 
Capitolul 33 cata aaas oaia 00 docil do Dl E bi 403 
Capitolul IL piara iai act Da Dl a alia 411 
Capitolul IDe meee n e ENET AE dia 4x7 
Capitolul S Onani a e E r AT 435 
Capitolul I 7 arae e E aia de Ba aa aa Da e 443 
Capitolul 3g erorii aaa acra aa a aie alta ai at 447 
Capitolul:39. ec ataca 00 di dotate ca oa dt 455 


1 Primele versuri din Marseillaise.