Max Gallo — [Napoleon] 01 Cantecul de plecare

în 15 mai 1779 soseşte la şcoala regală militară de ia 
Brienne. Nu are încă zece ani şi vorbeşte cu greu franceza... 
Va rămâne cinci ani in această şcoală fără să o părăsească 
nici măcar o zi, fără să-şi revadă familia. 


Douăzeci de ani mai târziu, acest copil va deveni generalul 
Napoleon Bonaparte, stăpân al unei Franţe pentru care 
la început nu a fost decât un străin. Cât caracter, voinţă, 
curaj, energie, imaginaţie, ambiţie, putere de a visa, fler 
şi geniu i-au trebuit acestui băiat smuls din mediul 
său să devină eroul unei naţiuni ? 


Acesta este doar începutul unui destin, şi în acest Cântec de plecare, 
care face să se ivească în iureşul Revoluţiei un general de treizeci de 
ani care şi-a riscat viaţa de sute de ori, în Arcole sau în deşertul 
Egiptului, se află sămânţa întregii aventuri imperiale. 


i NAPOLEON 
CÂNTECUL DE PLECARE 


Max Gallo 
x 


NAPOLEON 
CÂNTECUL DE 
PLECARE 
1769-1799 


Traducere din limba franceză 
de 
Simona Ceauşu 


EDITURA ® ALLFA 


Max Gallo (născut în 7 
ianuarie 1932, la Nisa) este 
licenţiat în litere şi istorie. A 
fost multă vreme profesor 
înainte de a ocupa importante 
funcţii politice precum aceea de 
secretar de stat, purtător de 
cuvânt al guvernului Mauroy (între anii 1983-1984) sau 
preşedinte fondator al grupării republicane care a 
susținut candidatura lui Jean Pierre Chevenement la 
alegerile prezidențiale din ianuarie 2002. 

Dar înainte de toate Max Gallo este un scriitor cu o 
carieră prodigioasă. Operele sale de fictiune 
reconstituie momente cruciale ale istoriei şi spiritul 
acestora. De asemenea este autorul unor interesante 
biografii ale unor personaje celebre precum de Gaulle, 
Victor Hugo sau Ludovic al XIV-lea, cărţi cu mare 
priză la public şi publicate în tiraje impresionante. 

Membru al Academei franceze din anul 2007, 
recompensat cu numeroase premii şi distincţii ale 
statului francez, Max Gallo este şi o prezenţă activă în 
spaţiul cultural şi literar francez şi european. 

Este autorul a peste o sută de cărţi, dintre care 
amintim: Le Cortege des vainquers, 1972, La Demeure 
des puissants, 1983, Une affaire publique, 1989, Un 
homme depouvoir, 2002. 

Cicluri romaneşti: La Baie desAnges (3 voi.), 1975- 
1976; La Ma- chinerie Humaine (io voi.), 1992-1998; Les 
Patriotes (4 voi.), 2000- 2001; Morts pour la France (3 


voi.), 2003 

La Editura Allfa i-au fost publicate în limba română 
romanele istorice Ludovic al XIV-lea: voi. I - Regele 
Soare, voi. II - lama marelui rege; Revoluţia franceză: 
voi. I - Poporul şi Regele, voi. II - La arme, cetățeni! 


Lui Stendhal, lui Andre 
Malraux şi pentru fiul meu 


Ce acuze atât de grave mi s-ar putea aduce, încât niciun 
istoric să nu fie capabil să mă apere ? 
Napoleon, la Sfânta Elena 


E adevărat că a lăsat Franţa mai mică decât era atunci 
când a venit la putere. Dar nu prin asta se defineşte o 
națiune. Franţa a fost cea care a avut nevoie de el... Să 
nu punem la îndoială măreţia lui. Charles de Gaulle, citat 
de Andre Malraux, în Les chenes qu'on abat 


Prolog 


Acest loc ar fi 
un minunat câmp 
de luptă 


Era 4 aprilie 1805, la puţin timp după răsăritul 
soarelui. 

El, Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor, 
stătea drept în şa, strunindu-şi bidiviul care izbea cu 
copitele în pământ. 

Caulaincourt, mare maestru de cai şi aghiotant, 
precum şi ofiţerii suitei imperiale se găseau în urma 
lui, la o oarecare distanţă. Caii băteau pasul pe loc, se 
loveau unul de altul, aşa încât se putea auzi zornăit de 
săbii. 

împăratul se afla în faţă, singur. 

Privea ruinele învăluite în ceaţă. Recunoscu aleea 
cu tei şi, la capătul ei, mănăstirea minoriţilor. 

Asta era tot ce mai rămăsese din şcoala militară de 
la Brienne, unde-şi petrecuse cinci ani din viaţă, pe 
vremea când nu era decât un puşti de zece ani, de care 
toţi ceilalţi râdeau pentru că avea un nume ce lor li se 
părea ridicol şi ciudat, un nume de străin, Napoleone 
Buonaparte. Din cauza teribilului său accent corsican, 
el însuşi îl pronunţa într-un fel care suna bizar 
„Napaillonne  Buonapaarte", iar copiii, ca să-l 
provoace, îi strigau cântând: Napaillone, paille-au-nez”. 

Şi, iată că, la numai douăzeci de ani după acele 
întâmplări, pe 2 decembrie 1804, la Notre-Dame, luase 
din mâinile Papei Pius al Vil-lea coroana de împărat 
pentru a se încorona el însuşi. 


Joc de cuvinte, pronunţat cu aproximaţie „napaione, 


paione", care s-ar traduce prin „fără paie-n nas, cu 
paie-n nas“, formulă peiorativă care trimitea la 
obiceiul celor săraci de a dormi pe aşternuturi de paie, 
dimineaţa trezindu-se cu paie în nas. (N. red.) 


12 MAX GALLO 


Acum era Napoleon Bonaparte, împăratul 
francezilor. Nu avea decât treizeci şi şase de ani. 


Sosise de la Paris cu o seară înainte, pentru că 
dorise să revadă aceste locuri, şcoala militară despre 
care nu ştia că ajunsese o ruină, menită parcă să-i 
amintească frământările ultimilor douăzeci de ani. 
Şcoala fusese desființată în 1793, vândută ca bun al 
statului şi transformată în fabrică de chesoane!; după 
redistribuirea atelierelor a fost cedată pe un preţ de 
nimic, apoi demolată în 1799 şi folosită ca sursă de 
materiale. 

Iar el petrecuse acolo cinci ani, cei mai grei din 
viaţa lui, singur în această ţară unde era, intr-adevăr, 
un străin. 

Ajunsese însă Napoleon Bonaparte, împăratul 
francezilor, şi de atunci nu trecuseră decât douăzeci 
de ani. 


Se afla la Paris, în 30 martie 1805, când Papa Pius 
al VIl-lea a venit să-l salute înainte de a se întoarce în 
Italia. Napoleon i-a spus că va pleca şi el la Milano 
pentru a fi încoronat în catedrală, ca rege al Italiei, de 
cardinalul Caprara. lar Pius al Vll-lea şi-a înclinat din 
nou capul în faţa împăratului - care, curând, avea să 
fie şi rege. 

Napoleon părăseşte Parisul chiar a doua zi, 
îndreptându-se spre Troyes. 

Acceptase ca pe perioada acestui aşa-zis pelerinaj 
la locurile copilăriei sale singuratice, în amintirea 
anilor de studii de la şcoala militară, să rămână peste 
I Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o ladă de tablă 


închisă, împărţită în compartimente, destinat pentru transportul 
muniției. (N. red.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 13 


noapte la castelul din Brienne, care domina întregul 
sat. 

Pe tot parcursul drumului de la Paris la Brienne, 
fiind aclamat de o mulţime de oameni, s-a văzut nevoit 
să stea mai tot timpul aplecat peste portiera trăsurii. 
însă, la trecerea prin oraşe şi sate, încăleca şi saluta 
mulţimea ţinându-se drept în şa, în timp ce bidiviul său 
îşi înălța grațios picioarele de dinainte. 

A ajuns la Brienne în 3 aprilie 1805, către prânz, 
strunindu-şi calul în faţa ţăranilor veniţi din zonele 
învecinate intr-un număr atât de mare încât străzile 
erau pline până la refuz. Napoleon apucă pe drumul ce 
ducea spre esplanada pe care se înălța, din mijlocul 
unor grădini imense, castelul. 

Doamna de Brienne îl aştepta chiar la intrarea în 
clădire. îl salută cu deosebit respect apoi îi arătă 
apartamentul care fusese pregătit pentru el şi, în care, 
odinioară - îi şopti ea - locuise ducele d'Orleans. 

Napoleon intră, străbătu încăperea, deschise 
fereastra şi privi peisajul ținutului Champagne ce i se 
păruse atât de ostil, atât de diferit, atât de străin pe 
vremea când se afla acolo singur, un biet copil speriat, 
de numai zece ani. 

în răstimpul petrecut la şcoala militară, auzise de 
sute de ori vorbindu-se despre petrecerile pe care 
familia de Brienne le dădea la castel şi despre 
vânătorile organizate în pădurile pe care le stăpânea. 
Adesea, muzica şi tropăitul cailor răzbăteau până în 
curtea şcolii. 

însă Bonaparte şi colegii săi au fost invitaţi numai o 
singură dată să viziteze castelul. 

Era 25 august 1783, ziua Sfântului Ludovic. 
Doamna de Brienne îl remarcase de la început pe 
elevul slab, cu ten măsliniu şi cu un nume atât de 
ciudat, „Napoleone Buonaparte". Dar nu l-a zărit decât 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 13 


preţ de câteva clipe pentru că el se făcu pierdut 
printre cei aproape o sută de elevi ai şcolii, o masă 
anonimă de copii îmbrăcaţi în uniforme de postav 
albastru, cu veston căptuşit, având manşetele şi 
reverele roşii, iar nasturii albi, gravaţi cu însemnele 
şcolii militare. 

în plimbarea sa prin grădinile domeniului, 
Bonaparte a străbătut aleile unde se îngrămădea toată 
populaţia din împrejurimi, chemată de nobila gazdă, la 
sărbătoarea regelui. 

Se construiseră nişte estrade pentru saltimbanci, 
cântăreţi şi actori, se întinseseră corzi pentru 
echilibrişti, iar negustorii de băuturi răcoritoare şi de 
turtă dulce îşi croiau drum prin mulţime, încercând să- 
şi vândă produsele. 


14 MAX GALLO 


Bonaparte mergea tăcut, cu braţele încrucişate la 
spate. 

Toate astea însă se petrecuseră cu douăzeci şi doi 
de ani în urmă. 

Acum era împăratul francezilor, iar doamna de 
Brienne tocmai îl invitase la masă. După dejun era 
poftit în salon. 


Tot felul de oameni veneau să se prezinte 
împăratului. 

Un preot din împrejurimi, îmbrăcat într-o redingotă 
închisă la culoare, se apropie, se înclină şi pretinse că 
a fost unul dintre profesorii lui Bonaparte la şcoala 
militară, condusă de călugării din ordinul minoriţilor. 

— Cine sunteţi ? îl întrebă împăratul, de parcă n-ar 
fi auzit ce i s-a spus. 

Preotul repetă. 

— Sutana, răspunse Napoleon, le-a fost dată 
preoţilor, să-i putem recunoaşte oricând, de aproape 
sau de departe, iar eu nu pot recunoaşte un preot în 
redingotă. Duceţi-vă să vă îmbrăcaţi! 

Preotul a dispărut, ca apoi să revină confuz şi umil. 

— Acum vă recunosc, spuse Napoleon. Mă bucur 
foarte mult să vă văd. 

Era împăratul francezilor. 

La masă, se plictisi. Comesenii tăceau chitic. Unul 
dintre oamenii care serveau, intimidat, a răsturnat o 
sosieră pe faţa de masă, chiar în dreptul împăratului. 
Napoleon izbucni în râs şi atmosfera se destinse pe 
dată. 

Curând se ridică de la masă în timp ce toţi ceilalţi 
discutau aprins, şi se retrase. 

Dormi puţin, iar în zori era deja în curtea din faţa 
castelului. îşi încălecă bidiviul şi părăsi reşedinţa 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 15 


pentru a merge să revadă şcoala militară. Dar, după ce 
ceața se risipi, constată că, din clădirea de altă dată, 
nu mai rămăsese decât o ruină. 

Nici nu-şi putea imagina că ar putea, cândva, să o 
reconstruiască. Ar fi costat milioane. 

Trecutul nu mai putea fi reclădit. 

Atunci, dintr-o dată, îşi lovi scurt calul cu pintenii şi 
o pomi singur, după ce traversă Brienne, pe drumul 
spre Bar-sur-Aube. 

în câteva minute, se făcut nevăzut. 

Animalul, ţinut prea mult timp în frâu, o luă la 
galop, sărind peste şanţuri, străbătând păduri, lovind 
cu copitele drumurile pietruite. Iar împăratul schimba 
tot timpul direcţia, recunoscând aici un peisaj, mai 
încolo un sat... 

Napoleon îşi urmărea de unul singur amintirile prin 
tot ţinutul, imaginându-şi-l, în acelaşi timp, pe 
Caulaincourt cum, urmat de ceilalţi ofiţeri îngroziţi, 
încerca să-l ajungă din urmă. 

Un foc de armă rupse tăcerea îngreunată de 
ultimele resturi de ceaţă. Caulaincourt dădea semnalul 
de adunare. Trebuia să pornească, din nou, cu toţii la 
dmm. 

împăratul se întoarse privind insistent turnurile 
castelului din Brienne. A mers la galop mai bine de trei 
ore - „fără să ştie încotro" - spune el ofiţerilor cărora 
nu le venea să creadă. 

Mărturie era însă bidiviul extenuat, acoperit de 
sudoare şi cu nările sângerânde. 

împăratul plecă din Brienne în 4 aprilie 1805, 
îndreptându-se spre Milano, unde îl aştepta coroana 
regelui Italiei. 

Pe când încă mai putea zări castelul în depărtare, 
se aplecă pe fereastra trăsurii şi îi cem vizitiului să 
oprească. Soarele scălda în lumină turnurile, făcea să 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 15 


strălucească tecile săbiilor şi ornamentele care le 
împodobeau, petliţele şi tresele uniformelor. 

„Acest loc", spuse Napoleon, „ar fi un minunat 
câmp de luptă." 


Partea întâi 


Granit încălzit de un 


vulcan 
15 august 1769 — 
octombrie 1785 


încă nu împlinise zece ani copilul care, în ziua de 15 
mai 1779, intra în vorbitorul Şcolii Militare Regale din 
Brienne; se născuse în 15 august 1769 la Ajaccio, ca 
fiu al lui Carlo Maria Buonaparte şi al Letiziei 
Ramolino. 

Stătea cu mâinile la spate, cât putea de drept. Avea 
faţa subţire, bărbia ascuţită şi o privire goală, fără 
expresie. Părul şaten îl purta tuns scurt. 

Deşi trupul plăpând îi era strâns în nişte veşminte 
albastru închis, adoptase o ţinută rigidă, ţeapănă. 

Părea insensibil, chiar indiferent. Nu lăsa impresia 
că l-ar emoţiona în vreun fel sala mare şi rece în care 
se afla, aşteptând să fie primit de directorul şcolii, 
părintele Lelue, reprezentant al Ordinului minoriţilor, 
de care depindea şcoala. 

Copilul ştia că va rămâne în acel loc mai mulţi ani, 
fără să poată pleca fie şi numai pentru o zi şi că, prin 
urmare, va fi singur în ţara a cărei limbă nu reuşise s-o 
înveţe decât foarte puţin. 


Ajunsese la Autun în 1 ianuarie 1779, împreună cu 
părintele său, Carlo, un bărbat chipeş, cu trăsăturile 
feţei regulate, înalt, cu un aer distins, cu ţinută 
îngrijită, chiar rafinată. 

Corsica, străduţele din Ajaccio, mirosul mării, 
parfumul pinilor, al arbuştilor de tot felul, întreaga 
lume care fusese până nu demult cea a copilăriei sale, 
rămăsese undeva departe, surghiunită parcă intr-un 
loc numai de el ştiut, asemenea unui secret intim. 


20 MAX GALLO 


A scrâşnit din dinţi şi şi-a muşcat buzele ca să nu 
plângă atunci când tatăl lui a plecat înapoi, spre casă, 
lăsându-şi cei doi copii la colegiul din Autun, pe Joseph, 
fiul cel mare, născut în 7 ianuarie 1768, şi pe 
Napoleone - cel dintâi destinat vieţii ecleziastice, iar 
celălalt, unei cariere militare. 

La Autun, în trei luni, de la 1 ianuarie până la 21 
aprilie, a trebuit să înveţe franceza, limba aceea 
străină în care soldaţii învingătorului strigau pe 
străzile din Ajaccio. Tatăl său o vorbea, nu însă şi 
mama. lar fiii lui Bonaparte nu învăţaseră decât limba 
italiană. 

Copilul de nouă ani îşi ascundea tristeţea, 
nostalgia, chiar teama, strângând din pumni şi 
încercând să uite că a fost părăsit în această ţară 
ploioasă, unde era frig şi ningea, unde pământul răs- 
pândea un miros de humus amestecat cu noroi şi unde 
niciodată nu se simţea parfumul plantelor bogate, pline 
de sevă. 

„învaţă! învaţă!", îşi spunea neîncetat. Voia, cu 
orice preţ, să stăpânească limba aceea nouă vorbită de 
cei care îi învinseseră semenii şi îi ocupaseră insula. 

Se concentrează cât poate de mult. Rosteşte 
cuvintele ca şi cum ar recita o poezie. Le repetă la 
nesfârşit până când pronunţă corect. E absolut necesar 
să şi-o însuşească aşa cum trebuie ca să se poată 
război într-o bună zi cu aceşti francezi orgolioşi care îşi 
bat joc de numele lui şi de care nici măcar nu vrea să 
se apropie. 

Se plimbă singur în curtea colegiului din Autun, 
gânditor şi posomorât. Fratele lui, Joseph, nu este 
deloc aşa, ca el, ci mai degrabă amabil, agreabil şi 
timid. Napoleon îi enervează pe ceilalţi prin 
comportamentul său, un amestec între mândria de 
copil umilit şi amărăciunea de învins. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 21 


Cei din jur îl tachinează, îl provoacă. La început 
tace, dar, când îi spun că semenii săi, corsicanii, sunt 
nişte laşi pentru că s-au lăsat subjugaţi, gesticulează şi 
le răspunde furios: „Dacă francezii ar fi fost patru 
contra unu, n-ar fi cucerit niciodată Corsica. Dar au 
fost zece contra unu." 

îi vorbesc despre Pasquale de Paoli, şeful mişcării 
de rezistenţă a corsicanilor împotriva francezilor, 
învins în 9 mai 1769, în Bătălia de la Ponte Nuovo. 

încearcă din nou să se stăpânească. 

îşi aminteşte. 

Ştie că tatăl şi mama lui au fost protejaţii lui 
Pasquale de Paoli. Pe când erau doar nişte tineri de 
optsprezece şi paisprezece ani, au trăit în anturajul lui 
Paoli, la Corte, în scurta perioadă în care Corsica a fost 
independentă, între dominaţia Republicii Genova şi 
intervenţia franceză din 1767. în 1764, Paoli a făcut 
presiuni asupra familiei Letiziei Ramolino pentm a i se 
permite fetei să se mărite cu Carlo Maria Buonaparte. 
Cuvântul lui Babho - tatăl, aşa i se spunea lui Pasquale 
de Paoli - avea greutate. Cei doi se căsătoresc. Letizia 
naşte doi copii, dar aceştia mor imediat. Apoi, după ce 
Letizia abia-l născuse pe Joseph, rămâne din nou 
însărcinată, tocmai când trupele regale ale lui Ludovic 
al XV-lea îi înving pe patrioţii corsicani. Trebuie să 
fugă. O porneşte disperată pe cărările dintre 
mărăcinişuri, fiind nevoită să treacă şi prin vadurile 
râurilor. 

Dar la colegiul din Autun, copilul de nouă ani nu îi 
poate povesti toate astea abatelui Chardon care, între 
două lecţii de franceză, îi pune o mulţime de întrebări, 
binevoitor şi ironic totodată. 

— De ce aţi fost învinşi ? întreabă abatele. îl aveaţi 
pe Paoli, iar Paoli era considerat un general priceput. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 21 


Copilul nu se poate abţine. 

— Da, domnule, aşa este, iar eu aş vrea să-i semăn. 

Este corsican. Urăşte ţara asta, clima asta şi pe 
francezi. Mormăie : „Le voi face francezilor tot răul de 
care voi fi capabil." 

Se simte un fel de prizonier voluntar, este fiul 
captiv al unui învins. Nu se poate spovedi, dar nici să 
plângă nu poate. 


Retrăieşte serile din casa părintească, de pe strada 
Saint-Charles, amintindu-şi tot felul de miresme, dar şi 
de blândeţea vocilor. 

Mama lui era o femeie severă, îi pălmuia, îi bătea, 
însă el nu păstrează în memorie decât frumuseţea şi 
iubirea ei. 

O găseai mereu stând lângă copii. Acum era din nou 
însărcinată, dar, cu toate astea, îşi păstrase calmul şi 
neînduplecarea. 


22 MAX GALLO 


Le povestea despre război, cum au fugit după 
înfrângerea de la Ponte Nuovo. 

Bunica paternă, Maria Saveria Buonaparte, 
cumnatul, Joseph Fesch, căci mama Letiziei se 
recăsătorise, mătuşa din partea mamei, Gertrude 
Paravicini, doica lui Napoleon, Camilla Ilari, servi- 
toarea Saveria - singura servitoare a familiei - toată 
lumea asculta. Adeseori, bunica, o femeie credincioasă 
care asista la nouă slujbe în fiecare zi, se închina. 

Napoleon îşi amintea în cele mai mici detalii râul 
Liamone, cu apele lui învolburate. Letizia Bonaparte a 
vrut să traverseze râul prin vad, dar calul, luat de 
curent, a alunecat. Carlo Bonaparte s-a aruncat în apă 
să-şi salveze soția însărcinată şi pe fiul său, Joseph, 
însă Letizia a reuşit să ţină animalul în frâu şi să-l 
dirijeze spre celălalt mal. 

Ce le pasă francezilor, abatelui Chardon, elevilor de 
la colegiul din Autun de corsicani, de Corsica, când 
habar n-au ce înseamnă vuietul mării, intimitatea 
străduţelor ce se întind de-a lungul portului şi culoarea 
ocru a fortăreței din Ajaccio care domină golful! 

Napoleon se gândea la plimbările lui, la 
confruntările pe care le avea cu alţi copii, tot din Sud 
ca şi el, care vorbeau aceeaşi limbă expresivă, 
afectuoasă, chiar dacă uneori râdeau şi de ţinuta lui 
neglijentă. 


Napoleone di mezza calzetta 
Fa Vamove a Giacominetta' 


Se repezea la ei şi apoi o trăgea după el pe fetiţa cu 
care era coleg de clasă la şcoala călugăriţelor beghine, 
unde învăţa limba italiană. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 23 


Mai târziu, la opt ani, aveau să se plimbe împreună 
pe cheiurile din port. însă băiatul o depăşise deja cu 
mult în cunoştinţe, 


1 In limba italiană, în original. „Napoleone c-o jumătate de 
şosetă/Se iubeşte cu micuța Giacometta." (N. red.) aşa că 
s-au înstrăinat. începuse să studieze aritmetica şi, ca 
să aibă linişte, se retrăgea într-o cabană de scânduri 
construită în spatele casei. Rezolva exerciţii cât era 
ziua de lungă, de unul singur, iar seara ieşea de acolo, 
jerpelit, indiferent, visător. 


Nu poate spune însă nimic despre toate astea, le 
păstrează numai pentru sine. 

Trebuie să înveţe franceza! 

Soldaţii regelui învingător defilau ostentativ pe 
străzile din Ajaccio, în acest oraş care purta încă 
amprenta recentelor lupte, a confruntărilor dintre 
clanuri, dintre cei care erau de partea lui Pasquale de 
Paoli, refugiat în Anglia, şi cei care trecuseră de partea 
francezilor. 

Copilul ştia prea bine că tatăl său, Carlo Bonaparte, 
făcea parte din tabăra celor din urmă. 

Guvernatorul Corsicii, domnul de Marbeuf, era 
binevenit în casa lor de pe strada Saint-Charles, unde 
putea fi totodată atras, dacă ţinem cont de renumele 
său de seducător, şi de frumuseţea Letiziei. 

Carlo Bonaparte, care făcea parte dintr-o familie de 
nobili cu patru generaţii atestate de autorii de 
genealogii din Toscana, unde îşi aveau originea 
strămoşii săi, îi câştigase încrederea guvernatorului 
aflat în căutare de sprijin în rândul notabilităţilor 
dispuse să se alăture francezilor. 

Carlo profitase de această ocazie pentru a obţine 
funcţii şi avantaje băneşti. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 23 


în 8 iunie 1777 a fost ales reprezentant al nobilimii, 
delegat al Stărilor Generale din Corsica, la Versailles. 
S-a întors la Ajaccio uimit de puterea Franţei, de 
oraşele şi palatele sale, de organizarea acestui regat şi 
de noul suveran îngăduitor, Ludovic al XVI-lea. A bătut 
la toate porţile, a făcut tot posibilul încercând să obţină 
burse pentru fiii săi: Joseph, cel mare, destinat vieţii 
ecleziastice şi Napoleon, destinat carierei militare. 


24 MAX < .ALLO 


Copilul în vârstă de opt ani, crescut în casa din 
Ajaccio, este atent la tot ce se petrece în jurul lui. 

După ce priveşte soldaţii care defilează pe străzile 
din Ajaccio, încearcă să-i deseneze. Sau, rămânând 
fascinat de prestanţa ofiţerilor îmbrăcaţi în uniforma 
albastru cu alb, se joacă de-a războiul cu soldăţeii lui 
de plumb, aranjându-i în formaţiune de luptă. Este un 
copil din Sud care fuge pe străzi, urcă până în citadelă, 
se tăvăleşte pe pământ, conduce o gaşcă de puşti 
năzdrăvani, stă în ploaie, pentru că un viitor soldat 
trebuie să fie rezistent. Renunţă la pâinea albă şi o 
schimbă cu cea neagră pe care o mănâncă militarii 
pentru că vrea să se obişnuiască încă de pe acum cu 
viaţa de regiment. 

Când află că tatăl lui a obţinut o bursă pentru el şi 
pentru Joseph, că vor pleca amândoi să studieze la 
colegiul din Autun, unde Joseph va rămâne, fiind 
destinat vieţii ecleziastice, în timp ce el, îndată ce va 
învăţa limba franceză, se va duce la Şcoala Militară 
Regală, este copleşit de bucurie, dar şi deznădăjduit la 
gândul că îşi va părăsi mama, familia, casa şi oraşul 
natal. 

Trebuie totuşi să facă acest lucru. în familia lor se 
mai născuseră şi alţi copii: Lucien în 1775, Marianna 
Elisa în 1777. Urmează Louis (1778), Pauline (1780), 
Marie Annonciade Caroline (1782) şi Jerome (1784). 

Desigur, nu se poate spune că familiile Bonaparte şi 
Ramolino erau sărace. Aveau trei case, podgorii, 
proprietatea de la Milelli şi pământurile de la 
Pepiniere, o moară, bunuri imobile la Ucciani, la 
Bucognago, la Bastelica. Fiind nişte familii influente, 
membrii lor alcătuiau un adevărat clan. Cu toate astea 
era necesar să se gândească şi la cariera copiilor, cât 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 25 


şi la felul cum să-şi păstreze rangul în cadrul nobilimii 
acestui regat din care făcea parte, de acum înainte, şi 
Corsica. 

Aşadar, Joseph va fi preot, iar Napoleon soldat. 

Domnul de Marbeuf promite pentru Joseph unul 
dintre „beneficiile ecleziastice" de care dispunea 
nepotul său, Yves Alexandre de Marbeuf, episcop de 
Autun. Când vine vorba de Napoleon, confirmă şi 
obţinerea bursei pentru o şcoală militară. 


în 15 decembrie 1778, copilul de nouă ani şi 
jumătate îşi îmbrăţişa mama şi apropiații, luându-şi 
rămas bun. Stătea între tatăl său, mândru şi elegant, 
care pleca din nou la Versailles să reînnoiască 
legământul nobilimii corsicane, şi fratele său, Joseph, 
împreună cu ei pleca Joseph Fesch, fratele mamei, care 
urma să-şi continue studiile la seminarul de la Aix, şi 
vărul, Aurele Varese, numit subdiacon al episcopului 


de Marbeuf. 
Copilul nu varsă nicio lacrimă. 


Se îmbarcă, iar de pe puntea vaporului ce 
navighează spre Marsilia priveşte Corsica pierzându-se 
în depărtare. Mult timp după ce şi-a lăsat în urmă 
ţinutul natal, copilul încă mai simte în nări mirosul 
pământului, miresmele patriei sale. 


La Corsica se gândea, cu gura întredeschisă, 
privind fix într-un punct, în sala de studiu a colegiului 
din Autun, în timp ce abatele Chardon recapitula lecţia 
de franceză. 

Când profesorul îl acuză că nu este atent, copilul 
tresare şi răspunde pe un ton autoritar din care 
răzbate intonaţia limbii materne: 

— Domnule, ştiu deja toate astea. 


2 b MAX GALLO 


într-adevăr, acest copil singuratic învățase mult şi 
repede de când intrase la colegiu şi, măcar din când în 
când, îşi putea permite un scurt răgaz pentru a retrăi 
în sinea lui jocurile de acasă, alături de fratele său. 

îşi mai amintea oare Joseph când se luau la trântă ? 
Şi că, uneori, fratele lui mai mic, energic şi coleric, îl 
punea la pământ ? 

îşi mai amintea de abatele Recco, cel care-i învățase 
aritmetică pe cei doi fraţi? Napoleon excela deja la 
această materie, îi plăcea să socotească. 

îşi mai amintea de ziua în care abatele Recco i-a 
împărţit pe elevii din clasă în cartaginezi şi romani, iar 
Joseph, care era mai mare, făcea parte din tabăra 
romanilor, în timp ce Napoleon 
facea parte din cea a cartaginezilor, adică a celor 
învinşi ? Şi cum Napoleon a făcut scandal până când 
profesorul a acceptat ca cei doi fraţi să schimbe 
locurile, aşa încât el să ajungă în tabăra învin- 
gătorilor ? 

îşi amintea de sărbătoarea de pe 5 mai 1777 
trecuseră mai puţin de doi de atunci, când fermierul 
familiei Bonaparte venise la Ajaccio cu doi cai tineri şi 
năvalnici ? Şi cum, după plecarea fermierului, 
Napoleon încălecase unul dintre animale şi pornise în 
galop ? 

Nu avea decât opt ani pe atunci. S-a dus la fermă şi 
l-a uimit pe ţăranul care l-a găsit acolo, calculând cât 
grâu trebuie să macine moara, pe zi. 


Copil fără astâmpăr, dar cu o minte ageră şi cu o 
voinţă de neclintit... 

După scurta perioadă de timp petrecută la colegiul 
din Autun stăpâneşte deja franceza, limba domnului de 
Marbeuf, a soldaţilor regelui şi a învingătorilor lui 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 25 


Pasquale de Paoli. 

„L-am avut în clasă numai trei luni“, mărturiseşte 
abatele Chardon. „în aceste trei luni a învăţat atât de 
bine franceza, încât putea să întreţină fără probleme o 
conversaţie, ba chiar putea rezolva câteva teme şi 
putea face scurte traduceri." 

După ce demersurile tatălui său de a-şi atesta cele 
patru generaţii de nobili existente în familie au dat 
roade, Napoleon poate pleca la Şcoala Militară Regală 
de la Brienne. în registrele colegiului de la Autun, 
directorul scrie: „Domnul Neapoleone de Buonaparte, 
pentru trei luni, douăzeci de zile, o sută unsprezece 
lire, doisprezece soli, opt dinari, in 1., 12 s., 8 d.“ 

Aşa i se spunea, „copilul străin"! 

Strânge pumnii. Face un efort extraordinar, din 
toate puterile sale, ca să nu-l cuprindă deznădejdea, 
să nu dea frâu liber emoţiei, de faţă cu toată lumea, în 
curtea colegiului din Autun, unde îl aşteaptă trăsura 
spre Brienne. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 27 


Totuşi, fratele lui, Joseph, care rămâne acolo să-şi 
continue studiile clasice pentru a deveni preot, se lasă 
pradă sentimentelor şi îl strânge în braţe pe Napoleon. 

Mezinul ştie că în momentul acela se rupe ultima 
legătură cu familia sa. De acum înainte, va trăi ani de 
zile printre francezi a căror limbă o stăpâneşte doar 
superficial, afundându-se tot mai adânc în aceste 
ţinuturi reci şi ploioase din Champagne, atât de 
departe de mare. 

Nu schiţează însă niciun gest care i-ar putea trăda 
gândurile. 

„Eu plângeam în hohote", povesteşte Joseph. 
„Napoleon n-a vărsat decât o lacrimă, pe care s-a 
străduit zadarnic s-o ascundă. Abatele Simon, 
directorul adjunct al colegiului, care a asistat la scena 
noastră de rămas bun, mi-a spus după plecarea lui: «N- 
a vărsat decât o lacrimă, dar ea demonstrează la fel de 
bine ca toate lacrimile tale, cât de mult suferă şi el că 
te părăseşte.»" 


Copilul i-a fost încredinţat domnului de Champeaux, 
care-l duce mai întâi la castelul său din Thoisy-le- 
Desert. 

Aici descoperă un univers necunoscut, cel al 
familiilor din nobilimea franceză despre ale căror 
obiceiuri el nu ştie nimic. 

Tace. Observă. îşi înăspreşte şi mai mult atitudinea. 
Face plimbări lungi în ţinutul din împrejurimi, ale cărui 
rotunjimi vălurite îl impresionează. 

Se gândeşte la peisajele sălbatice şi însorite din 
Corsica, la smochinii în care se căţăra, ca să savureze 
pulpa roşie a fructelor. Şi, uneori, ca din senin, apărea 
mama lui care-l pălmuia, pedepsin- du-1 că n-a ascultat 
şi a cules smochine, deşi i s-a interzis s-o facă. 


Ce vremuri fericite, când singurele lui griji erau 
pedepsele mamei şi seva albă a fructelor care i se lipea 
de degete! 

Dar nu trebuie să lase nimic din toate astea să iasă 
la iveală, trebuie doar să asculte, să înţeleagă 
expresiile, să ghicească ela cuvintelor noi pe care 
le aude. 

Peste trei săptămâni, abatele Hemey d'Auberive, 
mare vicar al episcopului de Marbeuf, chemat de 
domnul de Champeaux, care 
era bolnav, vine să-l ia pe Napoleon de la castelul din 
Thoisy-le- Desert, ca să-l ducă la Brienne. 

lată-l pe Napoleon Bonaparte, copilul cu privire 
goală, fără expresie, ajuns în 15 mai 1779 la şcoala 
militară, unde va rămâne mai bine de cinci ani. 


28 MAX GALLO 


Copilul este singur. 

A fost nevoit să se stăpânească din răsputeri ca nu 
cumva să se întoarcă, atunci când abatele Hemey 
d'Auberive s-a îndepărtat, lăsându-l faţă în faţă cu 
directorul de la Şcoala Militară Regală din Brienne. 

Părintele Lelue se străduieşte să pronunţe acest 
nume ciudat: „Napoleone de Buonaparte, e corect?" 

Copilul tace. Simte cum îl măsoară cu privirea din 
cap până-n picioare. Ştie că este scund şi are umerii 
lati. îşi strânge tot mai tare buzele vrând ca figura lui, 
la care oricine remarcă mai întâi fruntea înaltă şi ochii 
vii, să nu exprime nimic. Pricepe că, aici, în acest loc 
cenuşiu, în această ţară, Franţa, unde a fost lăsat, 
toată lumea se miră de tenul său măsliniu. 

La colegiul din Autun, elevii l-au tachinat din cauza 
pielii gălbui. Nu şi-a dat seama exact de înţelesul 
întrebărilor care i se puneau, dar a ghicit că erau 
ironice, sarcastice. Cu ce a fost hrănit de are pielea 
atât de închisă la culoare ? Cu lapte de capră şi ulei ? 

în acest ţinut al smântânii şi al untului, nimeni nu 
are habar ce înseamnă savoarea uleiului de măsline 
sau a brânzeturilor puse la uscat, pe piatră. 

îşi strânge pumnii. 


Acum, îl urmează pe director pe nişte culoare 
lungi, friguroase, pe care se află tot felul de uşi 
înguste. 


30 MAX GALLO 


în timp ce merge, părintele Lelue îl lămureşte că a 
fost ales deoarece face parte dintr-o familie de nobili a 
cărei genealogie a fost atestată de domnul d'Hozier de 
Serigny, ofiţerul însărcinat să verifice şi să certifice 
blazoanele şi titlurile de nobleţe ale nobilimii franceze, 
căruia domnul Carlo de Bonaparte, „tatăl vostru", i-a 
răspuns cu promptitudine şi minuţiozitate. Carlo de 
Bonaparte a precizat, în ceea ce-l priveşte pe fiul său, 
ca răspuns la întrebarea domnului d'Hozier: „Cum 
trebuie tradus în limba franceză numele fiului vostru, 
care în italiană este Napoleone?", că „numele 
Napoleone este italienesc." 

Părintele Lelue se întoarce spre el. Copilul nu îşi 
pleacă privirea. Atunci, părintele Lelue începe să 
enunţe articole din regulamentul şcolii: „să se 
modeleze caracterul, să se suprime orgoliul." în cei 
şase ani de studii la această şcoală, nicio permisie. 
Elevii trebuie „să se îmbrace singuri, să-şi ţină efectele 
în ordine şi să se abţină să solicite orice ajutor de la 
servitori în acest sens. Până la doisprezece ani, părul 
trebuie să fie tuns scurt. După această vârstă, părul se 
lasă să crească şi se poartă în coadă, nu în fileu, şi se 
pudrează numai duminica şi în zilele de sărbătoare." 

Dar copilul nu a împlinit încă zece ani. Aşadar, 
părul tuns scurt. 

Părintele Lelue deschide una dintre uşi. Se dă lao 
parte invi- tându-1 să intre în încăpere. Copilul face doi 
paşi. 

Se gândeşte la camera spațioasă pe care Letizia, 
mama lui, a golit-o de mobilă pentru ca cei mici să 
aibă loc de joacă. Se gândeşte la cabana din scânduri 
unde se retrăgea atunci când avea de făcut socoteli. 
Se gândeşte la străzile de unde putea privi orizontul şi 
marea. 

Chilia în care va dormi are mai puţin de doi metri 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 31 


pătraţi, înăuntru nu există decât un pat de campanie, 
un vas de apă şi un lighean. Părintele Lelue, rămas în 
pragul uşii, îi spune că, potrivit regulamentului, „chiar 
şi în anotimpul cel mai friguros, elevul nu va avea 
dreptul decât la o singură pătură, cu excepţia cazului 
în care are o constituţie delicată". 

Napoleon nu se sfieşte să-l privească în ochi pe 
director. 

Părintele Lelue îi arată clopoţelul pus lângă pat. 
Chiliile sunt încuiate, desigur, cu zăvorul, în exterior. 
în cazul în care are nevoie, elevul poate chema un 
servitor care stă tot timpul pe coridor. 

Copilul ascultă şi îşi înfrânează cu greu dorinţa de 
a tipa, de a fugi. 

La el acasă i se spunea Rabulione, adică cel care 
pune mâna peste tot, care îşi bagă nasul peste tot. 

Aici, regulamentul şi disciplina îl încătuşează, îl 
constrâng. Elevul trebuie să iasă din chilie de îndată 
ce se sună deşteptarea şi să nu se mai întoarcă acolo 
decât ca să doarmă. îşi petrece ziua în sala de studiu 
sau făcând exerciţii fizice. „Elevii trebuie să practice 
jocuri, în special pe acelea care sunt menite să le 
sporească forţa şi agilitatea." 

Copilul aude paşi pe coridor. Mai sunt şi alţi elevi 
care vin la şcoală. îi vede şi îşi dă seama după 
îmbrăcămintea lor cât de avute sunt familiile din care 
provin. Le ascultă vocile. Toţi sunt francezi, din familii 
de nobili. 

Se simte şi mai singur. 

„Elevii îşi schimbă lenjeria de două ori pe 
săptămână", adaugă directorul. Copilul îl urmează din 
nou pe coridor. Intră după el în sala de mese. Acolo se 
vor aduna cei o sută de elevi pe care îi poate găzdui 
şcoala, la mesele acelea mari, sub bolțile austere, în 


IJ MAX |, AIK) 


prezența profesorilor. Pâine, apă şi fructe la micul 
dejun şi la gustarea de după-amiază. Came la cele 
două mese principale. 

Copilul se aşază în mijlocul celorlalți. îl privesc. 
Şuşotesc. De unde vine? Cum îl cheamă? Napoleone? 
Cineva izbucnește în râs. „Napaillone, paille-au-nez.“ 

Asta-i tot ce-au auzit şi au înţeles. 

îi urăsc. 


Se găseşte pe meleaguri străine. 

Nu spun chiar profesorii lui de geografie că, deşi a 
fost cucerită de francezi, Corsica este un ţinut 
subordonat Italiei, deci o ţară străină ? 

N.111 iltăjim .111 epta acest lucru, şi-l asumă. îi 
dispreţuieşte pe cei 'Im 1111 „i se izolează. Când 
cineva reuşeşte să-i străpungă armura, i I surprindă cu 
garda jos, sare la bătaie. 

Ceilalţi îi întind curse. Cineva îl împinge spre el pe 
un elev nou venit la şcoală, în iunie 1782. L-au pus pe 
acest Balathier de Bragelonne, fiul comandantului din 
Bastia, să-i spună lui „Napaillone, paille-au-nez“ că 
este genovez. Napoleon îi răspunde imediat în italiană: 
Sei di questa maledetta nazione?, „Faci parte din 
această naţiune blestemată ?“ Celălalt spune „da“. 
Napoleon se repede la el, îl apucă de păr şi cineva 
trebuie să intervină, să îi despartă pe adversari. 

Napoleon se îndepărtează, plăpând patriot corsican 
de doisprezece ani, care cunoaşte atât de puţin 
ortografia franceză încât scrie ilizibil ca să-şi ascundă 
greşelile, deşi are deja un stil aparte, iar frazele se 
aştern în ritmul gândurilor care îi întăresc 
convingerile şi se fac remarcate. 

Căci, copilul solitar vrea să îşi ia revanşa, să scape 
de condiţia sa de învins. 

Străin ? Poate. Supus, niciodată. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 31 


îi mărturiseşte lui Bourrienne, unul dintre puţinii 
elevi cu care vorbeşte: „Sper ca într-o bună zi să redau 
Corsicii libertatea! De ce n-ar fi posibil ? Destinul unui 
imperiu depinde adesea de un singur om." 

Lecturile îl entuziasmează. Citeşte şi reciteşte 
Plutarh. Istoria devine materia lui preferată, împreună 
cu matematica la care excelează, după cum spune 
profesorul său, părintele Patrault, care şopteşte 
ascultându-l rezolvând probleme de algebră, de 
trigonometrie, de geometrie, secţiuni în conuri: „Acest 
copil nu se va pricepe decât la geometrie." 

Copilul nu-1 contrazice. îi plac în egală măsură 
jocurile abstracte ale minţii, care-l ajută să fugă de 
realitatea plină de umilinţe şi de constrângeri, dar şi 
Vieţile paralele ale lui Plutarh, care-i permit să evadeze 
într-o altă realitate, de astă dată nu imaginară, căci ea 
a existat, este istorie şi poate, deci, renaşte. 

Datorită lui. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 33 


Se identifică cu eroii al căror destin îl urmăreşte. 
Este „spartanul". Este Cato şi Brutus sau Leonida. 

Străbate curtea cu Plutarh în mână. Nimeni nu-l 
mai bagă în seamă. Dar, odată cu trecerea timpului, 
constatând că ceea ce a presimţit printr-un gest 
spontan de mândrie este adevărat, că le este superior 
celor mai mulţi dintre elevi, poate chiar tuturor, în- 
cepe să răspundă când cineva i se adresează. A 
devenit nesuferit, îşi întărâtă adversarii. Mai degrabă 
dă ordine, decât să fie supus. A ajuns să îi judece pe 
ceilalţi. Să îi condamne. 

Uneori, aude pe culoare zgomotul paşilor care se 
îndreaptă spre chilii. Sunt „nimfele", elevii cu aspect şi 
obiceiuri echivoce, care-şi caută un însoțitor, preţ de 
câteva clipe peste noapte. 

Napoleon este îngrozit şi cu toate astea unii îi dau 
târcoale. Sunt atraşi de trăsăturile lui fine şi de 
insolenţa pe care o afişează. Respinge frenezia 
seducătorilor. îi loveşte. Se bate cu ei. îi alungă, îi 
insultă. Intuieşte că unii dintre profesori tăinuiesc 
„astfel de vicii şi acest desfrâu întâlnit în mănăstiri. Le 
declară război, conduce revoltele împotriva 
„regenţilor" care-l secondează pe noul director, 
părintele Berton. îl prind. îl biciuiesc. Scrâşneşte din 
dinţi, dar nu plânge. Ripostează. Un profesor îl 
admonestează, indignat. 

— Cine eşti dumneata, domnule, de-ţi permiţi să-mi 
răspunzi atât de obraznic ? 

— Un bărbat, răspunde ferm Napoleon. 

Este copilul inflexibil, a cărui sensibilitate, atât de 
intensă sub carapacea de voinţă, răbufneşte uneori, 
precum lava unui vulcan ce pârjoleşte tot ce se găseşte 
în jur. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 35 


într-o seară, intendentul care l-a surprins citind, îl 
pedepseşte. Trebuie să mănânce stând în genunchi în 
faţa uşii de la sala de mese, îmbrăcat într-o ţinută 
degradantă, cu un pantalon din stofa grosolană şi 
bocanci butucănoşi. 

Cel ce se consideră deja bărbat se supune calm, 
însă, deodată, copilul din el se face covrig, ţipă, se 
tăvăleşte pe jos şi vomită tot ce a înghiţit. 

Profesorul de matematică, părintele Patrault, vine 
degrabă, revoltat de felul în care este tratat cel mai 
bun elev al său. Directorul recunoaşte că pedeapsa a 
fost exagerată şi o anulează. 

Bărbatul-copil se ridică, mai însingurat, mai 
mândru, mai decis ca oricând să nu se supună, să nu 
accepte să fie îngenuncheat. 


Izolat de ceilalţi, un insular, asta era şi asta voia să 
fie. 

într-o zi, directorul adună elevii şi îi anunţă că va 
încredința fiecăruia dintre ei câte o bucată de pământ 
din suprafaţa mare de teren aflată în vecinătatea 
şcolii, pe care o vor putea lucra şi cultiva aşa cum vor, 
folosind-o nestingheriţi, în special în perioade precum 
luna septembrie, când cursurile au un ritm mai lent. 

Bonaparte îl ascultă pe director cu faţa încordată, 
privindu-l fix. 

îndată ce părintele Berton s-a îndepărtat, Napoleon 
se îndreaptă spre colegii lui, le vorbeşte, discută cu ei. 
Şi, timp de câteva zile, el, care de obicei stă deoparte, 
se află tot timpul în mijlocul lor. Apoi se opreşte. A 
obţinut ceea ce-şi dorea, ca doi dintre ei să-şi cedeze 
partea lor de teren. 

De-a lungul a câteva săptămâni poate fi văzut, de 
fiecare dată, amenajându-şi teritoriul, transformându-l 


34 MAX GALLO 


într-o fortăreață. Fixează ţăruşi, înalţă o palisadă, sapă 
pământul ca să sădească nişte arbuşti. îşi construieşte 
astfel un loc împrejmuit, „insula" lui, care devine în 
curând un adevărat schit, cum i se spune, unde îşi pe- 
trece timpul singur, citind, unde se retrage în timpul 
recreaţiilor, să mediteze. 

Vara, acolo, la umbra bolţii sale, poate da frâu liber 
nostalgiei, însă ţinutul Champagne, chiar şi vara, este 
trist şi monoton, iar cerul acoperit nu are niciodată 
acel albastru intens, imaculat, ca a celui din sud. 

îşi aminteşte de cabana lui, făcută din scânduri, din 
spatele casei părinteşti. 

„Să fii lipsit de camera ta şi de grădina în care te-ai 
plimbat în copilărie, să nu ai casa părintească, 
înseamnă să nu mai ai patrie", îndrăzneşte Napoleon 
să mărturisească într-o bună zi. 

Slăbiciune de moment. Elevii care îndrăznesc să se 
apropie de insula" lui, de locul în care îi place să se 
retragă, sunt alungaţi cu lovituri de pumni şi de 
picioare, oricât de mulţi ar fi. lar Napoleon este atât 
de furios şi atât de decis să-i îndepărteze, încât aceştia 
se retrag, acceptând că el şi-a creat un „regat" aparte. 

„Colegii mei nu mă plac deloc", va spune într-o 
bună zi. 

Ba chiar îl urăsc, căci este mândru şi arţăgos, 
trufaş şi singuratic, e altfel. 

Şi-l fac să plătească pentru asta. 

Abatele i-a organizat pe elevi într-un Batalion 
alcătuit din mai multe companii. Fac instrucţie. Se 
aliniază, defilează. Fiecare companie are drept căpitan 
pe unul dintre elevi, ales pentru rezultatele sale 
şcolare. 

Napoleon se numără printre aceştia. 

Dar statul major al elevilor îl convoacă. Se 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 35 


prezintă, dispreţuitor, în faţa colegilor de treisprezece 
ani care au alcătuit un consiliu de război. Ascultă 
sentinţa pronunţată potrivit regulamentului. Napoleon 
Bonaparte este nedemn, sună sentinţa. Să fie coman- 
dant, pentru că stă izolat de ceilalţi şi refuză să se 
împrietenească cu tovarăşii lui de şcoală. 

„Să fie degradat, să i se scoată însemnele de 
comandant şi să fie trimis în ultimul rând al 
Batalionului." 

Napoleon ascultă. Nu răspunde acestui afront, de 
parcă nu-l poate afecta în niciun fel. Se duce acolo 
unde i s-a spus. 

Ceilalţi îl urmăresc cu privirile. Murmură. îi admiră 
fermitatea. Iar în zilele următoare, se poartă cu el în 
aşa fel încât îi dau de înţeles că-l stimează. Ştia să 
rabde. Iar ceilalţi îi apreciază curajul. 

Acceptă dovezile de respect, participând la unele 
jocuri, con- ducându-le chiar, aşa cum s-a întâmplat în 
iarna lui 1783, când, în curtea şcolii, elevii au avut de 
construit un adevărat fort şi când a dirijat o bătaie cu 
bulgări de zăpadă. 

Rămâne însă asemenea unui recif inaccesibil, pe 
care nimic nu-l poate distruge şi, pe măsură ce anii 
trec, el se simte tot mai străin şi nu se poate bucura 
alături de colegii săi, francezi. 


36 MAX GALLO 


Şi chiar dacă participă asiduu, la fel ca toţi ceilalţi 
elevi, din obligaţie, la slujbe, la împărtăşanii, rostindu- 
şi rugăciunile, refuză să „pactizeze" cu cei care 
încearcă, totuşi, de câţiva ani încoace, să se apropie de 
el. 

Să-i comande ar accepta, poate, dar în niciun caz să 
fie unul dintre ei. 


în 1782, are treisprezece ani. Este un adolescent 
subţire, cu un păr atât de drept şi de rebel, încât un 
peruchier, încălcând regulamentul, încearcă să i-l 
aranjeze. 

Subinspectorul general al şcolilor militare, 
cavalerul de Keralio, mareşal de tabără, soseşte la 
Brienne în septembrie acelaşi an pentru obişnuitele 
inspecții. Cere ca elevii să vină în faţa lui, cercetează 
dosarul fiecăruia, le studiază rezultatele şcolare, 
adresează copiilor care se prezintă „la raport" tot felul 
de întrebări, de parcă ar fi avut de a face cu adevăraţi 
soldaţi. 

Bonaparte visa să ajungă pe mare şi îi plăceau 
navele de luptă. Şi alţi nobili corsicani erau ofiţeri de 
marină pe navele majestăţii sale. De ce n-ar putea face 
şi el acelaşi lucru ? Ar avea astfel ocazia să revadă 
cerul Mediteranei, şi să supravegheze Corsica, 
mergând de-a lungul coastelor din Provence. 

Mareşalul de Keralio a fost mulţumit de 
întrevederea cu Napoleon. Tânărul era merituos, 
strălucit la matematică, „avea o constituţie solidă, o 
sănătate excelentă, şi o înălţime de patru picioare, 
zece degete, zece linii'". Chiar dacă lăsa de dorit la 
jocuri şi la latină, acesta ia decizia să-l trimită pe 
elevul Bonaparte cât mai repede posibil la Academia 


I Aproximativ 1,58 m. (N. a.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 37 


Militară din Paris, în compania cadeţilor de origine 
nobilă, din care făceau parte cei mai buni bursieri ai 
şcolilor militare. Iar de acolo se va putea duce la 
Toulon. 

Napoleon ascultă, jubilează, dar chipul lui rămâne 
inert, niciun muşchi de pe faţă nu-i tresare. Se 
îndreaptă cu paşi mari spre locul unde îi place să se 
izoleze, adică spre „schitul" pe care şi l-a ridicat 
singur. Acolo se calmează. Viitorul pare să se deschidă 
dinaintea lui, la fel ca marea. 

în câteva luni însă visul său se năruie, iar 
adolescentul se închide din nou în el. Keralio a fost 
înlocuit în iunie 1783 de un alt inspector, Reynaud des 
Monts, care-l consideră pe Bonaparte prea tânăr 
pentru Academia Militară din Paris. Acesta respinge 
alegerea făcută de băiat, marina, şi-l orientează către 
artilerie, arma cea mai grea, destinată elevilor care, la 
fel ca Bonaparte, excelează la matematică. în orice 
caz, după părerea noului inspector, ar fi prea devreme 
să plece de la Brienne: „Napoleone Buonaparte n-a 
stat la şcoala aceasta decât patru ani şi patru luni. 
Trebuie să aibă răbdare!" 


Furia şi resentimentele pun din nou stăpânire pe 
el. Bonaparte se retrage în fortăreaţa lui. La şcoala din 
Brienne nu mai are ce învăţa. De altfel nici nu se mai 
duce decât la orele de matematică. Nu-l interesează 
limba latină. lar toate celelalte materii îi sunt deja 
cunoscute. Citeşte, se stăpâneşte cu greu şi refuză să 
participe la activităţile şcolii. 

în ziua de 25 august 1784, de Sfântul Ludovic, ziua 
regelui, când elevii îl sărbătoresc pe „Ludovic al XVI- 
lea, părintele nostru", nu se alătură cortegiilor. 
Culoarele răsună de cântecele lor. Şi, potrivit tradiţiei, 
se aruncă petarde. 


38 MAX GALLO 


Deodată, se aude o explozie mai puternică decât 
celelalte: scânteile unui foc de artificii lansat de un 
vecin al şcolii au ajuns la un butoi cu praf de puşcă 
facându-l să explodeze. Panica a pus stăpânire pe 
elevii care o iau la fugă, iar în disperarea lor răstoarnă 
palisada locului împrejmuit de Bonaparte, îi rup 
arborii, îi distrug „schitul". 

Se aruncă în faţa lor, înarmat cu o cazma, ca să-i 
oprească, să-şi apere teritoriul, fără să-i pese de teama 
lor şi de faptul că aceştia sunt, poate, în pericol. 

Ei îl insultă. El îi ameninţă cu cazmaua. Ei îl acuză 
că este egoist şi turbulent. Şi insinuează că sărbătorile 
publice în onoarea regelui Franţei l-au exasperat 
probabil pe străin, pe „Napaillone, 
paille-au-nez“ şi, de ce nu, chiar şi pe republicanul din 
el, căci acesta era regimul la care visa Corsica 
independentă. 

Napoleon nu catadicseşte să le răspundă, deşi furia 
pune stăpânire pe el la gândul că trebuie să mai 
rămână, pentru cine ştie cât timp încă, la şcoala din 
Brienne. Ca să scape de acolo trebuie să se 
stăpânească şi mai mult, căci acum, la cincisprezece 
ani, este deja un bărbat care răspunde de destinul 
familiei sale. 

De altfel, în august i784 nu mai se află singur la 
Brienne. Din iunie a venit acolo şi fratele său, Lucien. 

în acea lună a avut parte de un eveniment fericit. 

Pe 21, Napoleone Buonaparte a fost chemat la 
vorbitor. Se duce. Iar acolo, în încăperea aceea mare, 
îl aşteaptă tatăl său, Carlo Bonaparte, însoţit de cel 
mai mic dintre fii, Bonaparte, Lucien. 

Napoleon nu se aruncă în braţele lor. Ba chiar 
dimpotrivă se revoltă, ca să-şi înăbuşe emoţiile. Căci 
au trecut mai bine de cinci ani de când nu a mai văzut 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 37 


niciun membru al familiei. 

îşi priveşte tatăl în ochi. Acesta arată neschimbat: 
înalt, slab, poartă o perucă terminată în coadă de cal 
cu fileu şi un cordon dublu de mătase neagră care iese 
din ea şi se prinde de jabou. îi este atât de familiar 
chipul lui încât are impresia că nici nu au fost 
despărțiți. Carlo Bonaparte este tot elegant, îmbrăcat 
cu o haină de mătase împodobită cu brandemburguri 
şi poartă spada prinsă pe o parte. 

Cu toate astea însă, este tras la faţă şi palid. Carlo 
Bonaparte, care tocmai îşi condusese fiica, pe 
Marianna Elisa şi două verişoa- re, la Saint-Cyr, se 
plânge că are probleme de sănătate. îi explică fiului 
său că vomită tot ce înghite şi că durerile de stomac 
sunt tot mai atroce. 

Napoleon îl ascultă, iar fratele lui, Lucien, îl 
priveşte şi se miră că nu face niciun gest de tandreţe 
şi nu pare să fie mişcat deloc de ceea ce le 
mărturiseşte tatăl lor. Dar când acesta află că Joseph, 
fratele cel mare, a decis să plece de la colegiul din 
Autun, pentru a se dedica şi el carierei militare, începe 
să argumenteze în faţa celor doi motivele care l-au 
îndemnat pe tânăr să ia o asemenea decizie, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 39 


( u toată autoritatea unui cap de familie, sigur pe 
el, de parcă boala părintelui său îl îndemna să-şi 
asume de îndată acest rol. 

întrevederea durează puţin. Lucien rămâne la 
Brienne. Napoleon il va supraveghea, îi va da sfaturi. 
Carlo Bonaparte pleacă la Paris şi ° uiunţă că va trece 
din nou prin Brienne în drumul de întoarcere spre 
Corsica. 

Băiatul îşi însoţeşte tatăl până la trăsură. Când caii 
pornesc la drum, se întoarce brusc spre Lucien şi-i 
vorbeşte cu un ton superior. 


Are cincisprezece ani. Se simte deja bărbat. 

în 25 iunie, se apucă de scris. 

Literele sunt înclinate, face multe greşeli, dar ceea 
ce vrea să spună este limpede, iar ideile foarte clar 
exprimate. Un adult de cincisprezece ani îşi aşterne 
gândurile pe hârtie pe care, apoi, i le Irimite unchiului 
său, Fesch. îi trece în revistă pe toţi, îi judecă pe rând, 
când pe unii, când pe alţii, pe fratele său, Lucien, 
căruia îi spune „cavalerul" pentru că este cel mai mic, 
pe fratele lui mai mare, Joseph. Din fiecare frază 
răzbesc convingerile unui bărbat ce-şi ţine 
sentimentele în frâu dând câştig de cauză raţiunii. 

Un bărbat - de doar cincisprezece ani, de curând 
împliniţi! - care gândeşte de unul singur, care îşi 
făureşte singur ideile, părerile. Şi-a croit o judecată 
personală, total opusă celor din jur. Copilul care a fost 
nevoit să se apere, să se închidă în el ca să nu se lase 
cuprins de nostalgie, de tristeţe, sau să se contopească 
cu ceilalţi, a devenit o persoană independentă, care 
ştie să analizeze şi să ia măsuri radicale, să tragă 
concluzii. 

Cincisprezece ani! 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 41 


Iată ce scrie: 


„Dragă unchiule, 

îţi trimit aceste rânduri ca să te informez despre 
faptul că iubitul meu tată a trecut prin Brienne. L-a 
lăsat aici pe Lucciano, care are nouă ani şi o înălţime 
de trei picioare, unsprezece degete, şase 
linii. Este într-a şasea la latină şi va învăţa toate 
materiile predate. Pare să fre foarte dispus să înveţe şi 
are multă bunăvoință. Trebuie să sperăm că va fi un 
elev bun. Este sănătos, corpolent, ager la minte, cam 
neatent, dar, pentru început, profesorii sunt mulţumiţi 
de el. Ştie franceză foarte bine, dar italiana a cam 
uitat-o... 

Sunt convins că fratele meu, Joseph, nu ţi-a scris. 
Abia dacă îi scrie câtva cuvinte iubitului meu tată. 
Adevărul este că s-a schimbat mult. Cât despre calea 
pe care vrea s-o urmeze, după cum ştii, la început a 
ales viaţa ecleziastică. A continuat să-şi dorească acest 
lucru până acum, când s-a decis să fie în slujba 
regelui: se înşală însă, luând această decizie, în mai 
multe privinţe. Nu este îndeajuns de curajos să poată 
înfrunta pericolele unei acţiuni. Sănătatea lui şubredă 
nu-i permite să facă faţă greutăților unei campanii, iar 
dacă fratele meu crede că o carieră militară se 
desfăşoară doar în garnizoană... Se va descurca 
întotdeauna bine în privinţa relaţiilor cu oamenii, dar 
când va ajunge pe câmpul de luptă ?“ 


Şi Bonaparte, cu scrisul său iute, continuă 
rechizitoriul. Joseph, care nu se pricepe la 
matematică, nu va putea deveni nici ofiţer de marină, 
nici de artilerie. Atunci ce-i mai rămâne, infanteria? 


I Circa 1,10 m. (N. a.) 


40 MAX GALLO 


„Mă rog, îl înţeleg, vrea să stea toată ziua fără să facă 
nimic, vrea să umble creanga. Ce să caute un ofiţer 
subţirel la infanterie? Nu şi-ar putea găsi mai 
niciodată rostul, iar comportamentul lui ar lăsa mult 
de dorit şi tocmai asta nu aţi vrea să se întâmple nici 
iubitul meu tată, nici tu, unchiule, nici mama, nici 
iubitul meu unchi arhidiaconul, căci deja a dat dovadă 
în câteva ocazii de neseriozitate şi este prea 
cheltuitor." 

Aşa îşi critică un frate mai mic, fratele mai mare! 
Un adoles- cent-bărbat care se simte responsabil, de 
parcă el ar fi capul familiei. 

Peste câteva zile, Bonaparte scrie din nou. A suferit 
o nouă decepţie. Tatăl lui nu va mai trece prin 
Brienne. De la Paris se duce direct în Corsica. 

„Dragă tată, 

Rândurile tale, după cum cred că-ţi dai seama, nu 
m-au bucu- i.it deloc, dar raţiunea şi starea sănătăţii 
tale şi interesul întregii l.irnilii, la care ţin foarte mult, 
m-au îndemnat să fiu de acord cu giabnica ta 
întoarcere în Corsica şi m-au consolat pe de-a-ntregul. 

De altfel, convins fiind că vei da dovadă şi pe viitor 
de aceeaşi bunăvoință, afecţiune şi solicitudine în a mă 
ajuta să plec de aici şi în a mă susţine în ceea ce-mi 
poate face plăcere, cum să nu fiu mulţumit şi bucuros? 
în rest, vreau să te întreb ce efect au avut apele 
asupra sănătăţii tale şi să te asigur de respectuoasa 
mea afecţiune şi de recunoştinţa mea veşnică." 

Fiu iubitor, fiu „respectuos", ataşat de familia sa, 
fiu recunoşti tor care-i mulţumeşte tatălui său pentru 
eforturile pe care le lace pentru a-l ajuta să plece de la 
Brienne, Napoleon îşi continuă scrisoarea sfătuindu-1 
pe tatăl său în privinţa alegerii studiilor potrivite 
pentru Joseph. El spune că ar fi de dorit ca fratele său 
mai mare să-şi continue studiile mai degrabă la 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 41 


Brienne decât la Metz, „pentru că asta ar fi o 
consolare pentru Joseph, pentru Lucien şi pentru 
mine". îl roagă pe tatăl lui să-i trimită cărţi despre 
Corsica. „Nu ai de ce te teme, voi avea grijă de ele şi 
le voi aduce cu mine înapoi, în Corsica, atunci când voi 
veni acolo, chiar dacă asta se va petrece peste şase 
ani." 

„Rămas bun, dragă tată", încheie el. „Cavalerul - 
Lucien - vă îmbrăţişează din tot sufletul. învaţă foarte 
bine. A răspuns foarte corect la ştiinţele 
administrative." 

Apoi adresează salutări tuturor membrilor familiei, 
mătuşi- lor - Zîe - şi semnează: 

„Al tău umil şi ascultător T.C. şi fiu de Buonaparte, 
elev." 


în scrisoarea adresată tatălui său, o frază aparent 
anodină - „Domnul inspector va fi aici ' în 15 sau în 16 
cel târziu, luna aceasta, adică peste trei zile. De îndată 
ce va pleca, te voi anunţa ce mi-a spus" - scoate în 
evidenţă aşteptările lui Bonaparte. 

El trebuie să se prezinte încă o dată în faţa lui 
Reynaud des Monts, care a fost autorizat de ministru 
să recruteze pentru 


42 MAX GALLO 


Academia Militară din Paris „bursierii de la şcolile de 
pe lângă mănăstiri, care se vor remarca nu numai prin 
înclinații, cunoştinţe şi conduită, ci şi prin aptitudinile 
lor la matematică". 

în septembrie 1784, cu ocazia inspecției la Brienne, 
acesta alege cinci elevi de la minoriţi, care devin astfel 
cadeţi-gentilomi! şi urmează să plece la şcoala militară 
superioară din Paris. Primul nume citat este cel al lui 
Montarby de Dampierre care a optat pentru cavalerie. 
Al doilea, Castres de Vaux, vrea să devină ofiţer de 
geniu. Următorii trei sunt candidaţi pentru artilerie. 
Alături de Laugier de Bellecourt şi de Cominges 
figurează Napoleone Buonaparte. 

Când îşi aude numele, adolescentul se mulţumeşte 
să ridice capul, iar emoția nu i se poate citi decât în 
strălucirea ochilor. 

Ştie ce înseamnă plecarea de la Brienne. în primul 
rând, va scăpa de rutină, de locurile care-i sunt deja 
prea familiare, de toate aceste peisaje sumbre. Ceea 
ce-l doare este faptul că trebuie să-l lase acolo pe 
Lucien. Poate însă obţine gradul de ofiţer într-un an, 
iar fratele său, Joseph, va dispune atunci de o bursă şi 
va veni şi el la Brienne, să urmeze cursurile de 
matematică cu părintele Patrault. 

Bonaparte nu-şi trădează bucuria. Merge însă mai 
repede, măsurând curtea în lung şi-n lat, cu braţele 
încrucişate la spate. A depăşit deja un obstacol. 
Avansează. Totul devine posibil. 


I Le Cadet gentilhomme, „cadetul-gentilom" activa în trupele 
regelui, fără să fie plătit, ca să înveţe meseria armelor. 
Vârsta minimă era de 15-16 ani, iar cea maximă de 20 de 
ani. Trebuia să facă parte din nobilime. (N. tr.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 43 


Nu mai rămâne decât să aibă răbdare şi să aştepte. 
Zilele par interminabile. Abia în 22 octombrie 1784, 
Ludovic al XVI-lea „după ce i-a acordat lui Napoleone 
de Buonaparte, născut în cincisprezece august 1769, 
un loc de cadet-gentilom în compania de cadeți- 
gentilomi creată în şcoala mea militară", îl roagă pe 
inspectorul general, domnul de Timbrune-Valence, 
„să-l primească şi să consfinţească legitimitatea 
ocupării de către el, a acestui loc". 

în 30 octombrie, Napoleon Bonaparte pleacă de la 
Brienne în compania celorlalţi patru camarazi şi a unui 
minorit care îi supraveghează. 

Iau cu toţii mai întâi trăsura până la Nogent, iar 
acolo se îmbarcă pe vaporul care se îndreaptă spre 
Paris. 

Cerul este cenuşiu. Din când în când plouă. 

Dar un cadet-gentilom în vârstă de cincisprezece 
ani nu se poate lăsa pradă melancoliei tocmai când se 
îndreaptă spre capitala regatului Franţei, unde regele 
îl primeşte ca bursier la cea mai prestigioasă şcoală 
militară. 

Iată ce poate obţine un străin, cetăţeanul unei ţări 
învinse, un corsican, dacă ştie ce vrea. 

„Eu ştiu", şopteşte Bonaparte. 


3 


Napoleon merge prin Paris. Se înfăţişează ca „un tânăr scund, cu tenul 
închis la culoare, purtând pantaloni cu decoraţii roşii. Este trist, 
posomorât şi serios", dar ochii lui curioşi sunt atenţi la tot ce-1 înconjoară. 

Deseori se opreşte. îl lasă pe minoritul care îl însoţeşte pe el şi pe cei 
patru colegi ai săi de la Brienne să se îndepărteze. 

Bonaparte vrea să se bucure singur de acest spectacol care îl 
ameţeşte, chiar dacă pe chipul său nu se poate citi nimic. în forul său 
interior, vibrează însă precum o coardă întinsă. 

Nu are decât cincisprezece ani şi două luni, dar pare că înţelege foarte 
bine acest oraş, are impresia că seamănă cu un teatru imens, cu un 
orizont foarte larg. Traversează Pont-Neuf, pe unde trec o grămadă de 
trăsuri şi căruţe. Barje sunt legate de chei. Hamalii îşi croiesc drum prin 
mulţimea pestriță, în care poţi vedea cel mai straniu amestec de ţinute, 
începând cu cea rafinată a unei tinere aristocrate şi terminând cu cea 
zdrenţuită a unei femei cu sâni mari şi braţele goale. 

Trecătorii îl îmbrâncesc fără ca măcar să-l privească. Dar el este foarte 
atent la tot ce există în jur. Descoperă clădirile de la încrucişarea străzilor 
care dau în Piaţa Dauphine, rigide ca nişte gărzi în veşminte roşii şi 
ornamentaţii albe. De cealaltă parte a podului se aliniază hotelurile 
particulare, prin faţa cărora trec trăsuri, unele după altele. Zăreşte apoi 
clopotniţe şi domuri. Curând vine rândul pieţelor, apoi Champ de Mars, 
iar auriul cupolelor se răsfrânge 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 45 


şi face să strălucească şi griul acoperişurilor de 
ardezie. Totul îl entuziasmează. Respiră aerul oraşului, 
în care se simt deopotrivă mirosul gunoaielor, al 
bălegarului şi mirosul de sudoare. Ascultă zgomotul 
roţilor pe caldarâm, sunetul înfundat al paşilor 
mulţimii care se înghesuie pe străzile înguste şi vocile, 
vocile acestor oameni, vocile francezilor pe care, 
pentru prima oară nu-i mai simte ostili, străini. 

Se gândeşte la Corsica, la cerul ei albastru, la 
peisajele uimitoare, la frumuseţea golfuleţelor, la 
limba care se vorbeşte acolo, la cei dragi lui şi i se 
pare că Parisul, atât de mare, atât de liberal, atât de 
tumultuos, este şi el o mare. A scăpat, în fine, de 
ţinutul arid al provinciei Champagne, şi de orizontul 
limitat de la Brienne. în acest oraş în care totul pare să 
fie în continuă mişcare, unde grandoarea regală poate 
fi întâlnită la tot pasul, în construcţiile monumentale şi 
în statuile de pretutindeni, adolescentul se simte mai 
puţin străin decât în universul limitat al şcolii de 
provincie. Aici, bătaia vântului te face să te simţi pe 
malul unui rău, iar tânărul din sudul îngenuncheat 
regăseşte în capitală un orizont fără limite, aşa cum i- 
au oferit doar marea şi imensitatea cerului. 

Când unul dintre colegii lui, Laugier de Bellecourt, 
îl trage de mânecă dându-i de înţeles că vrea să 
pornească împreună să guste bucuria de a fi în sfârşit 
acolo, într-un oraş plin de viaţă unde unduirea 
trupurilor, privirile îndrăzneţe îţi sugerează că nu 
există limite şi poţi avea tot ce-ţi doreşti, Bonaparte se 
îndepărtează. 

Laugier de Bellecourt, deşi mai mic cu un an decât 
el, i-a fost, totuşi, timp de câteva luni, la Brienne, unul 
dintre cei mai apropiaţi colegi. Bonaparte a renunţat 
repede însă la această prietenie echivocă: Laugier de 
Bellecourt, cu aspectul lui delicat, ca de fată, este fără 


46 MAX GALLO 


îndoială una dintre „nimfele" şcolii. Bonaparte nu uită 
acest lucru. îi întoarce spatele. Să-l lase toată lumea în 
pace, să străbată în voie oraşul, să descopere pe 
câmpia Grenelle, nu departe de Hotel des Invalides, 
Academia Militară din Paris. 

Pe măsură ce se apropie de clădire, frumuseţea 
acestui palat, dominat de un turn înalt cu patru 
unghiuri, îl impresionează, dar, ca de obicei, nu-şi 
trădează nicio emoție. 

Intră ultimul din grup ca să admire cele opt coloane 
corintiene, frontonul, statuile care-l decorează, ceasul 
încadrat de ghirlande. 

Trece printr-una din cele trei porţi în curtea pentru 
recreaţie, luminată de douăsprezece felinare mari. 

Cadeţii sunt găzduiţi în aripa dreaptă a clădirii. 
Străbate sălile în care, elevii, când ploaia îi alungă din 
curte, joacă table, şah, cărţi. 

Vorbitorul nu este atât de auster şi de rece precum 
cel de la şcoala din Brienne. Pe perete se află un 
tablou mare în care este zugrăvit Ludovic al XV-lea. 
Draperiile sunt din pânză de bumbac alb, iar tapetul, 
din damasc roşu de Abbeville. Banchetele şi scaunele 
sunt tapiţate cu o țesătură împodobită cu trandafiri 
verzi şi albi. 

Bonaparte intră în sălile de clasă, ai căror pereţi 
acoperiţi cu crinii şi cifrele regelui (cincisprezece), 
aurii, strălucesc pe un fond alb. Uşile au geamuri şi, la 
fel ca ferestrele, sunt încadrate cu tapet. 

Adolescentul este profund impresionat de luxul, 
fastul şi bogăţia din jur. 

Mănâncă pentru prima oară în sala de mese, aşezat 
la o masă de zece persoane. Se aduc multe feluri de 
mâncare, cele principale (cu carne) fiind urmate de 
deserturi şi de fructe. Personalul specializat serveşte 
masa ceremonios. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 47 


Printre  cadeţii-gentilomi, alături de bursieri, 
Napoleon îi observă şi pe tinerii care fac parte din 
marea nobilime şi care plătesc două mii de livre pe an 
pentru a fi acceptaţi în această şcoală. 

Dacă n-ar fi atât de plini de ei şi n-ar avea rezultate 
atât de slabe la învăţătură - căci deşi vin la cursuri, nu 
învaţă deloc - nu s-ar deosebi cu nimic de marea masă 
a celor o sută douăzeci şi şase de cădeţi. 

însă Napoleon observă, chiar din prima zi, că un 
anume duce de Fleury, un altul Laval-Montmorency, 
un Puysegur, un anume prinţ de Rohan Guemenee, 
vărul regelui, îl privesc cu dispreţ, iar apoi întorc capul 
în altă parte ca să-i arate că sunt de altă rasă, că acest 
bursier, fiul unui modest nobil corsican, este 
considerat francez numai pentru că armata regală i-a 
cucerit insula. 

Privirile lor piezişe îi strică tot cheful lui Bonaparte, 
de la bun început. 

Cine se cred ăştia ? Nu s-a lăsat el călcat în picioare 
când era un copil de nouă ani, doar nu-şi imaginează 
că va lăsa garda jos lot mai acum când acest oraş, 
această clădire, aceste săli de clasă, lot ce-l 
înconjoară, îi demonstrează că este im învingător! 

Certitudinile pe care le are deja îl ajută să nu mai 
fie atât de violent, chiar dacă rămâne la fel de 
neînduplecat şi de hotărât. I rumuseţea locurilor, 
atenţia de care se bucură toţi cadeţii-genti- lomi, chiar 
şi prezenţa sa alături de descendenţii celor mai ilustre 
L.irnilii din regat, îi confirmă faptul că face parte dintre 
cei câţiva < hemaţi să conducă. Toate astea îi stârnesc 
orgoliul, iar veşnica lui susceptibilitate, deşi mai 
temperată acum, continuă să stea de veghe. L-au 
recunoscut, foarte bine, să aibă însă grijă, să nu cumva 
să-l provoace, căci, dacă fac asta, va fi şi mai pornit să- 
şi apere originile şi ideile. 


46 MAX GALLO 


Dar, de îndată ce aceştia îi demonstrează că îl 
respectă, se poartă prieteneşte, pentru că nici el nu 
mai este persoana extrem de sensibilă şi de 
vulnerabilă de odinioară. Prima sa reuşită i-a vindecat 
câteva răni. 

Un tânăr, pe nume Alexandre Des Mazis, a fost 
atent cu el, chiar amabil, arătându-i simpatia sa. 
Bonaparte a răspuns cu aceeaşi monedă şi au devenit 
prieteni. 

în camera mică există un pat de campanie, scaune, 
o comodă pentru încălţăminte, care ajunge până la 
pervazul ferestrei. Acolo sunt aşezate cele trei perechi 
de pantofi regulamentari. Urmează o încăpere cu 
pereţii de lemn, luminată de felinare şi încălzită de mai 
multe sobe de teracotă: dormitorul. 

Aşadar, nimic auster în această şcoală militară, iar 
Bonaparte, după ce vede sălile de scrimă, admiră cei 
şaizeci de cai din manej - cai de luptă, de rasă, 
spanioli, care costă între opt sute şi o mie de livre - se 
convinge că este tratat precum fiul unui mare nobil. 

Cu toate astea, se pune din nou în gardă. Nu 
trebuie să se lase corupt de acest lux. înţelege foarte 
bine că nu este decât ceva trecător. 

Ştie ce posibilităţi are familia lui. Statutul de 
bursier i-a permis să aibă acces la lucruri la care nu 
îndrăznea să spere. Acum, 


48 MAX GALLO 


trebuie să obţină cât se poate de mult prin muncă, prin 
talent, căci tot luxul va dispărea de îndată ce va 
termina şcoala, aşa că îi evită pe aceia dintre colegii 
săi care îşi irosesc timpul cu alte preocupări. 

— Domnule, îi spune lui Laugier de Bellecourt, 
dumneata ai legături care nu sunt pe placul meu şi cu 
care nu pot fi de acord. Noii tăi prieteni te sortesc 
pierzaniei. Alege între mine şi ei. Nu există cale de 
mijloc. Trebuie să fii bărbat şi să te hotărăşti. Consi- 
deră cuvintele mele un prim avertisment. 

însă Laugier de Bellecourt nu rezistă tentaţiilor, 
comportamentul său confirmă  bănuielile pe care 
Napoleon Bonaparte le-a avut încă de la Brienne. 

— Domnule, i-a spus pe un ton sec şi rece, nici nu 
te-ai sinchisit de sfaturile mele şi de avertismentul 
meu. Consideră că de acum înainte nu mai suntem 
prieteni, să nu-mi mai vorbeşti niciodată. 


Munceşte din răsputeri, hotărât să nu piardă nicio 
clipă. Unii dintre colegi, în special cei din familiile 
marii nobilimi, râd de el şi de strădaniile lui. Acest 
tinerel scund, cu ten măsliniu „gândeşte şi vorbeşte 
mult". 

Pe Napoleon Bonaparte îl deranjează remarcile lor, 
aşa că, uneori, în curtea şcolii, se repede la ei cu 
pumnii strânşi şi îi „cotonogeşte" zdravăn. El nu este 
decât „un mic nobil", după cum singur spune, dar iese 
învingător din confruntările fizice. 

Uneori, antipatia se transformă în ură. Orice cuvânt 
îi este întors, orice privire se loveşte de odrasla unui 
nobil din Vendeea, Le Picard de Phelippeaux, cu doi 
ani mai mare decât el şi intrat în şcoală în 1781, care îl 
provoacă continuu pe Bonaparte. Rivalitatea lor nu are 
nicio legătură cu şcoala. Se urăsc instinctiv, ca şi când 


50 MAX GALLO 


unul l-ar considera pe bursier întruchiparea acelor 
oameni noi care vor să răstoarne lumea monarhică şi 
s-o  destabilizeze, iar cor- sicanul intuieşte că 
vendeeanul este un adversar de temut, care se opune 
din răsputeri acestei mişcări, un nobil decis să reprime 
şi să interzică orice schimbare. 

Se înfruntă. Se bat. Sergentul lor major, Picot de 
Peccaduc, se işază între ei, la orele de curs, să-i 
împiedice să se lovească, dar ei (< mtinuă să se 
izbească cu ghetele pe sub masă, atât de tare încât 
sergentul-major are picioarele învineţite de la 
loviturile lor. 

Adeseori, în sala de scrimă, printre lecțiile 
profesorilor de scrimă, Bonaparte se plimbă cu braţele 
încrucişate la spate şi, dintr-o dată, rămâne 
încremenit. Dintr-un grup se aude o voce care-i adre- 
sează un cuvânt, o frază. Cu toţii fac haz pe seama 
corsicanului, îl provoacă. El sare, îşi apucă floreta şi se 
repede asupra grupului în li mp ce toţi ceilalţi 
izbucnesc în râs. 

Lui nu-i arde de râs. 

Este foarte indignat ori de câte ori câte un cadet 
pretinde că, în momentul cuceririi insulei Corsica, 
francezii erau puţini la număr. Nu sunt decât aceleaşi 
calomnii pe care le-a auzit şi la colegiul din Autun şi la 
şcoala din Brienne, iar el nu le poate tolera. „Nu eraţi 
doar şase sute, aşa cum pretinderi", le răspunde indig- 
nat, „ci şase mii împotriva unor bieţi ţărani". 

De ce un popor numeros a trebuit să pornească 
război împotriva unei mici naţii ? Acest popor a dat 
dovadă „de lipsă de măreție". 

— Haidem, îi spune, în fine, prietenului său Des 
Mazis, să-i lăsăm baltă pe laşii ăştia. 


Nu poate să tacă însă prea multă vreme, cu atât 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 49 


mai mult cu cât clipă de clipă un detaliu, o frază îi 
amintesc de unde se trage. 

Când îngenunchează pentru a primi confirmarea 
din mâinile Monseniorului de Juigne, acesta se miră 
când îi aude prenumele, „Napoleone", nu se numără 
printre numele sfinţilor din calendar. 

Adolescentul ridică privirile, se uită la preot, apoi 
spune cu multă convingere că sunt foarte mulţi sfinţi, 
iar anul nu are decât trei sute şaizeci şi cinci de zile. 

Nimeni nu va reuşi vreodată să-l facă să tacă. 

Chiar şi în confesional, răspunde răspicat dacă este 
atacat. 

Atunci când îl ascultă, în luna ianuarie 1785, pe 
preotul căruia tocmai i s-a spovedit - aşa cum trebuie 
s-o facă toţi cadeţii în fiecare lună - nu se poate abţine 
să nu ridice tonul. Preotul îl 
admonestează, îi vorbeşte despre Corsica, despre 
necesitatea de a-i da ascultare regelui, al cărui bursier 
şi supus recunoscător este. Corsicanii, de altfel, 
continuă preotul, sunt adeseori nişte bandiți prea 
mândri de ei. 

— Nu vin aici să vorbesc despre Corsica, strigă 
Bonaparte, iar misiunea unui preot nu este aceea dea 
mă dojeni în această privinţă ! 

Apoi loveşte cu pumnul peretele care îl desparte de 
confesorul său, şi cei doi se iau la bătaie. 


Cutezanţă de care dă dovadă când vine vorba să îşi 
apere patria, înflăcărarea cu care laudă faptele de 
vitejie ale lui Pascal Paoli, demonstrează că nu este 
defel unul dintre acei oameni prudenţi care-şi 
calculează fiecare gest, ci un adolescent cu o energie 
inepuizabilă, care se manifestă sub impulsul emoţiilor. 

Profesorul său de gramatică, Domairon, rămâne 
uluit de „exagerările lui bizare". „Este granit încălzit 


50 MAX GALLO 


de un vulcan", constată el. Iar profesorul de istorie, De 
Lesguille, adaugă faptul că acest tânăr cadet „are un 
caracter de corsican, nu degeaba aceea-i naţia din 
care provine" şi „dacă împrejurările îi vor fi favorabile, 
va ajunge departe". 

Domnul Valfort însă, directorul care gestionează 
modul în care elevii şcolii studiază, este îngrijorat. 

I s-a raportat că acest cadet, care beneficiază de o 
bursă din partea regelui, recită versuri proprii, în care 
spune că i-a apărut în vis patria natală, i-a întins un 
pumnal şi i-a prezis că: „Tu vei fi cel care mă va 
răzbuna." 

Prin şcoală circulă tot felul de caricaturi făcute de 
colegii lui, care-l înfăţişează ca pe un tânăr cadet 
viguros, care păşeşte trufaş, în timp ce un profesor în 
vârstă încearcă zadarnic să-l apuce de perucă, vrând 
să-l oprească. lar cuvintele care însoțesc această ca- 
ricatură sună astfel: „Bonaparte, aleargă, zboară să-l 
ajuţi pe Paoli să scape din mâinile duşmanilor." 

Situaţia este foarte stranie: acest cadet-gentilom, 
viitor ofiţer în armata regelui, se visează în acelaşi 
timp ca „cel care-l va răzbuna" 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 51 


pe Paoli, înfrânt de trupele regale şi nu face niciun 
efort de a-şi .isc unde convingerile sau hotărârea de a 
le respecta. 

Domnul Valfort şi Consiliul de administraţie al şcolii 
îl convoacă. Este chiar foarte tânăr patriotul corsican! 
Iar entuziasmul lui imprudent pare a fi, într-o oarecare 
măsură, garanţia purității sale interioare. 

De altfel, pentru ofiţeri, patriotismul este o virtute. 
Ei consideră însă că dragostea pentru Corsica nu 
trebuie să pună în umbră recunoştinţa pe care i-o 
datorează  bunăvoinţei monarhului. Bonaparte îi 
ascultă, înţepenit în poziţie de drepti. 

Poartă o haină albastră cu guler roşu, căptuşeală 
albă şi galoane' argintii. Ţine în mână cascheta 
brodată cu fir srălucitor. 

Nu simte niciun fel de ostilitate din partea lui 
Valfort sau a acelor ofiţeri. Ba chiar are impresia că 
este înţeles. 

— Domnule, i se spune, dumneata eşti un elev al 
regelui. Trebuie să ţii minte acest lucru şi să-ţi 
temperezi iubirea pentru Corsica care, la urma urmei, 
face parte din Franţa. 

I se pare justificat acest reproş. Şi cu toate acestea, 
comportamentul lui rămâne neschimbat. 

Rămâne la fel de hotărât, cu atât mai mult cu cât 
este sigur pe el. Dar nu luxul de la şcoală îi asigură 
această siguranţă. Mărturiseşte sub forma unui reproş: 
„Suntem hrăniţi, suntem serviţi ireproşabil, suntem 
trataţi din toate punctele de vedere ca nişte ofiţeri 
care au nişte venituri substanţiale, mai mari decât cele 
pe care le au cele mai multe dintre familiile noastre, 
mai mari decât cele pe care majoritatea dintre noi le 
vom avea într-o bună zi.“ Neclintit ca o stâncă, ştie ce 
vrea şi are convingerea că posedă calităţile necesare 


52 MAX GALLO 


ca să realizeze ceea ce şi-a propus. 


în dormitor, îi explică lui Des Mazis că vrea să sară 
peste nişte etape, să obţină după un an gradul de ofiţer 
şi să fie numit sublocotenent într-un regiment. 

Pentru asta însă, spune Bonaparte, cu faţa 
încordată şi trupul aplecat înainte, spre colegul său, 
trebuie să fac faţă cu brio 
în acelaşi timp examenului care-i permite unui cadet- 
gentilom să intre într-o şcoală de artilerie, dar şi celui 
care-i permite să obţină gradul de ofiţer. Ceea ce 
înseamnă că nu-mi voi pierde deloc timpul ca elev într- 
o şcoală de artilerie, ci voi promova direct de la 
statutul de cadet-gentilom, la cel de sublocotenent. 

Voi încerca să realizez imposibilul! 

— E tot ce îmi doresc, spune Napoleon Bonaparte. 

Numai că acest lucru presupune ca Bonaparte să 
cunoască integral cele patru volume din Tratatul de 
matematică al profesorului Bezout - căruia cadeţii îi 
spun pur şi simplu Bezout-ul, după numele autorul - şi 
să poată răspunde la toate întrebările examinatorului, 
Laplace, un eminent membru al Academiei de Ştiinţe. 

Bonaparte îşi îndreaptă spatele. Va accepta această 
provocare, va învăţa Bezout-ul, ca să poată fi acceptat 
în acelaşi timp ca elev şi ofiţer de artilerie. 

Să înveţe, să înveţe cu râvnă. 

în timp ce Des Mazis stă câteva zile la infirmerie, 
Bonaparte se încuie în cameră şi nu lasă din mână 
tratatul de matematică. Ce mai contează celelalte 
materii, greşelile de ortografie, latina, gramatica, 
germana ? 

Profesorul de limba germană, Baur, îl judecă pe 
Napoleon după rezultatele obţinute la această materie. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 53 


în septembrie 1785, în perioada de examene, când 
constată că Napoleon lipseşte, îi întreabă pe colegii lui 
unde se află. I se răspunde că Bonaparte participă la 
examenul pentru obţinerea gradului de sublocotenent 
de artilerie. 

— Adică se pricepe şi el la ceva ? întreabă Baur. 

— Cum să nu! i se răspunde. Este unul dintre cei 
mai buni la matematică, din şcoală. 

— Mă rog, spune neamţul, întotdeauna am crezut 
că la matematică se pricep numai elevii dotați. 

Pe Bonaparte nu-l interesează şi nu frecventează 
nici cursurile de dans. Nu-l preocupă nici să fie un om 
educat şi nici bunele ma- I icre care se predau la 
Academia Militară din Paris, în ideea de a i' consolida 
excelența şi prestigiul nobilimii. 

însă, ca un adolescent grăbit, închis în sine, obsedat 
de scopul pe care şi l-a propus, nu are timp să înveţe 
ceea ce nu-i foloseşte imediat. 

Totul trebuie să se subordoneze reuşitei la cele 
două examene, intr-un singur an. 

Puțin îi pasă dacă nu obţine la şcoală, în tot acest 
timp, niciu- iiul din gradele care le sunt atribuite unor 
elevi, numiţi sergent- itiajor, comandant de divizie sau 
şef de pluton. Puțin îi pasă de i ele trei galoane argintii 
pe care le expun cu mândrie unii dintre i olegi, pe el îl 
interesează eficacitatea şi utilitatea fiecărui lucru. 

Nici nu va primi, precum Picot de Peccaduc sau 
Phelippeaux, Crucea Ordinului Notre-Dame-du-Mont- 
Carmel! Pentru asta ar I rebui să rămână trei ani la 
Academia Militară! 

Trei ani! Numai gândindu-se la asta şi îi vine să 
moară de ciudă! Are nevoie de zece luni ca să înveţe 
Tratatul de matematică Bezout, ecuaţie după ecuaţie, 


52 MAX GALLO 


teoremă după teoremă, demonstraţie după 
demonstraţie, figură după figură. 

E îndârjit, încăpățânat, nu acceptă nimic care îi 
poate distrage atenţia. 

De altfel disciplina şcolii nu tolerează nicio ieşire, 
nu prevede nicio permisie. Şi, în toată perioada asta, 
nu va primi decât o singură vizită la vorbitor, cea a 
unui văr, Arrighi de Casanova. 

între lecţii şi studiu, străbate adesea un spaţiu vast 
de teren, numit „promenadă", pe care se află opt bănci 
de stejar şi care este mărginită, pe toată lungimea, de 
nişte bariere făcute din scânduri de lemn alb. 

La începutul anului 1785, acolo au fost construite 
două hangare, apoi un fel de redută, pentru ca elevii 
şcolii (mai ales cadeţii) să inţeleagă ce înseamnă un 
oraş fortificat. 

Bonaparte merge repede de-a lungul acestei 
promenade, cu o carte în mână. învaţă. Recită. Şi, 
uneori, face versuri. 


54 MAX GALLO 


Iată-1 în ianuarie 1785, creând un poem stângaci. 
Va recopia aceste versuri pe pagina de gardă a 
tratatului său de matematică: 


Mare Bezout, sfârşeşte-ţi cursul 

Dar mai înainte de asta, dă-mi voie să-ţi spun 
Că aspiranților le sari în ajutor 

Ceea ce este foarte adevărat 

Dar eu voi râde întruna 

După ce-l voi fi terminat 

Nu mai târziu de luna mai 

Când voi deveni consilier. 


Iată, el este sigur, încă din luna ianuarie, că în mai 
va termina de studiat Tratatul de matematică, ceea ce 
înseamnă cu mai mult de patru luni înaintea 
examenului prevăzut să aibă loc în luna septembrie. 

îşi organizează studiul foarte metodic, alocă timp 
recapitulărilor, căci probele sunt grele, iar accesul la 
artilerie, această armă savantă, este dificil. Un nobil 
scăpătat, dacă este talentat, poate fi sigur, în cadrul 
acestei arme, că va urca treptele ierarhice, căci 
selecția se face printr-un examen care scoate în 
evidență calitățile candidatului. 

în 1785, douăzeci şi cinci de cadeți-gentilomi aveau 
de gând să încerce să fie acceptaţi la artilerie. însă 
guvernatorul şcolii, domnul de Timbrune-Valence, 
autorizează ca numai optsprezece elevi să participe la 
examen. 

Primul este Des Mazis, prietenul lui Bonaparte, 
care nu luase examenul în 1784, apoi urmează Picot de 
Peccaduc. Bonaparte urmează după duşmanul lui, 
vendeeanul Phelippeaux. Pe foaie, mai jos, se găseşte 
Laugier de Bellecourt, care, în pofida dezinteresului 


56 MAX GALLO 


vădit faţă de învăţătură, a fost considerat apt să 
participe la examen. 

Bonaparte, când vede lista, se lasă doar preţ de-o 
clipă în voia unui sentiment de superioritate: nu se 
teme de adversarii lui. 

Ştie că este unul dintre cei mai buni elevi la 
matematică, din toată şcoala. 

Mai sunt însă şi candidaţi care vin din provincie, în 
special cei de la şcoala din Metz, cea mai prestigioasă 
şcoală de artilerie. în plus, nu vrea să se mulţumească 
să treacă acest prim examen. Nu uită că-l mai are şi pe 
cel de ofiţer. Aşa că îşi dublează efortul. 

în luna februarie 1785 începe volumul trei al 
tratatului lui Bezout. 

Nimic nu trebuie să-l abată de la drumul său. 

Cu toate acestea, la sfârşitul lunii, Napoleon 
Bonaparte primeşte o veste care-l loveşte ca un 
trăsnet, îl paralizează. Tatăl lui, Carlo Bonaparte, 
murise în 24 februarie 1785, la Montpellier. Avea trei- 
zeci şi nouă de ani. 


Durerea cumplită se citeşte pe chipul tânărului. 
Suferinţa îi brăzdează faţa. Ştia că tatăl lui este 
bolnav, dar iată că acum dispariţia lui a lăsat un gol 
adânc în sufletul adolescentului care abia se mai ţine 
pe picioare. 

Directorul responsabil de studiul elevilor, Valfort, 
care tocmai i-a dat vestea, îl invită, aşa cum se face de 
obicei, să se retragă la infirmerie, ca să poată plânge 
nestingherit şi să se roage, să se lase în voia suferinţei 
pe care destinul i-o impune. Preţ de o clipă, Bonaparte 
nu scoate o vorbă, apoi răspunde cu o voce stinsă că 
un bărbat trebuie să ştie să sufere. Numai femeile 
plâng. Aşadar, cere permisiunea să se întoarcă la locul 
lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Suferinţa este o 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 55 


problemă personală. „Nu am trăit până acum fără să 
mă fi gândit niciodată la moarte", spune el. „încerc să- 
mi obişnuiesc sufletul deopotrivă cu moartea şi cu 
viaţa." 

Cu toate acestea, durerea este cumplită. 

Află că, în ultimele luni, tatăl lui a avut tot mai mult 
de suferit din pricina bolii. Vomita frecvent, avea 
dureri insuportabile de stomac şi nu mai putea mânca 
deloc. 

Carlo Bonaparte a vrut să plece la Paris, însoţit de 
fiul său cel mare Joseph, să mai fie încă o dată 
examinat de medicul reginei, doctorul Lasonne. însă 
vaporul pe care s-au îmbarcat, de îndată ce 
a plecat din Corsica, în luna noiembrie 1784, a fost 
surprins de o furtună, care l-a aruncat spre Calvi, unde 
a făcut escală şi n-a ajuns pe coastele ținutului 
Provence decât după ce a avut de înfruntat noi rafale 
de vânt, extrem de violente. 

La Aix, Carlo Bonaparte s-a întâlnit cu cumnatul 
său Fesch, elev la seminar. 

Durerile sunt atât de atroce încât un medic, 
profesorul Turnători, îl sfătuieşte pe Carlo Bonaparte 
să se ducă la Montpellier unde practică medicina 
specialişti renumiţi: La Mure, de Sabatier, Barthez. 

Prea târziu însă. La Montpellier, Carlo Bonaparte 
se simte tot mai rău cu fiecare oră care trece. 

Fiul său, Joseph, cumnatul său, Fesch, o anume 
doamnă Pernom şi fiica ei, Laure, îl îngrijesc cum pot 
mai bine. 

Carlo, omul puternic, duşmanul iezuiţilor, 
admiratorul lui Voltaire, cere să i se aducă un preot, se 
împărtăşeşte şi se roagă. Vocea tot mai stinsă, dintr-o 
dată devine din nou limpede, iar în orele ce îi preced 
sfârşitul îl cheamă pe fiul său, Napoleon, pe ca- re-l 


56 MAX GALLO 


consideră în stare să-l salveze, să-l smulgă din 
ghearele morţii. 

în timpul acceselor de febră, strigă că sabia lui 
Napoleon va face regi să tremure, că fiul său va 
schimba faţa lumii. Dacă ar fi fost aici, „m-ar fi apărat 
de duşmani", spune la un moment dat. 

încearcă să se ridice strigându-şi iar şi iar fiul: 
„Napoleon, Napoleon", apoi se prăbuşeşte pe pat. 

Moare în 24 februarie 1785. 

Medicii îi fac autopsia de îndată şi consemnează: 
„La orificiul inferior al stomacului, o tumoare de 
lungimea şi grosimea unui cartof mare sau a unei pere 
mari de iarnă, alungită. Membranele stomacului spre 
mijlocul curburii sale mari erau foarte groase şi tari ca 
un cartilaj... Mărturisim că am găsit ficatul saturat, iar 
vezica fierei extrem de plină cu bilă închisă la culoare, 
care avea volumul unei pere de mărime mică, 
alungită." 

Carlo Bonaparte a fost înhumat într-unul din 
cavourile bisericii cordelierilor. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 57 


Napoleon, în zilele care au urmat după ce a primit 
vestea decesului tatălui său, studiază cu şi mai multă 
îndârjire. încearcă să-şi uite astfel durerea. îi cere lui 
Alexandre Des Mazis să tacă atunci (find acesta 
încearcă să-l consoleze. îi spune că, acum, reuşita la 
examen este cu atât mai mult necesară. începând din 
septembrie trebuie să fie ofiţer. Elev? Nu mai are timp 
pentru asta. Vrea să ajungă direct sublocotenent. 

Ştie foarte bine că la Ajaccio mama lui va trebui de 
acum înainte să-şi crească cei patru copii mai mici cu 
un venit de doar o mie cinci sute de livre. Ceilalţi patru 
copii mai mari au fost admişi la tot felul de şcoli şi se 
vor putea întreţine singuri. lar dacă el, Napoleon, va 
primi o soldă începând cu octombrie 1785, dacă va fi 
ofiţer intr-un regiment, va putea să fie cap de familie 
în toată puterea cuvântului, aşa cum se simte deja, de 
luni bune. 

La sfârşitul lui martie, scrie două scrisori. Una 
adresată unchiului tatălui său, arhidiaconul din 
Ajaccio, Lucien, despre care, în familia Bonaparte, se 
spune că-şi păstrează banii într-o pungă, pe care o ţine 
sub pernă, iar cealaltă, mamei sale. 

Conforma regulamentului, trebuie să prezinte 
aceste scrisori ofiţerilor şcolii însărcinaţi să citească 
toată corespondenţa, iar dacă este nevoie, să le 
corecteze. Aşadar, îşi ascunde cât poate de bine 
sentimentele. 

Din scrisoarea datată 23 martie, adresată unchiului 
arhidiacon, transpare totuşi, în pofida stilului atent 
controlat, durerea fiului care şi-a pierdut tatăl: 


„Dragă unchiule, 

Ar fi inutil să-ţi spun cât de mult m-a afectat 
nenorocirea care s-a abătut asupra familiei. Odată cu 
moartea lui am pierdut un tată - şi numai Dumnezeu 


58 MAX GALLO 


ştie ce tată bun era -, afecțiunea şi devotamentul lui 
faţă de noi! Căci, din păcate, el era singurul sprijin al 
tinereţii noastre! Dumneata ai pierdut un nepot 
ascultător, recunoscător. lar patria, îndrăznesc să 
spun, a pierdut prin moartea lui un cetăţean luminat şi 
dezinteresat. Şi, cu toate astea, Cel de Sus l-a sortit 
morţii, dar unde ? La o sută de leghe de ţara sa, 

într-un ţinut străin, nepăsător că i s-a apropiat 
sfârşitul, departe de tot ceea ce avea mai scump pe 
lume. Este adevărat că l-a avut alături, în aste clipe de 
restrişte, pe unul dintre fiii săi, iar acest lucru trebuie 
să-i fi alinat în mare măsură suferinţa, însă fără 
îndoială că bucuria i-ar fi fost mult mai mare dacă şi-ar 
fi găsit sfârşitul în casa lui, lângă soţie şi alături de 
întreaga familie. însă Atotputernicul i-a pregătit altă 
soartă. Facă-se voia Lui! Căci numai El poate alina 
suferinţa unor bieţi nefericiţi ca noi! în mărinimia Lui 
însă, deşi ne-a lipsit de ceea ce aveam mai drag, ne-a 
lăsat totuşi alte persoane care doar ele i-ar putea ţine 
locul. Binevoieşte dară să ţii tu locul tatălui pe care l- 
am pierdut. Afecţiunea noastră, recunoştinţa noastră 
vor fi pe măsura acestui mare serviciu pe care ţi-l 
cerem. 

închei urânduc-ţi să fii la fel de sănătos ca mine. 
Napoleone di Buonaparte." 


Reciteşte scrisoarea. A făcut cea mai potrivită 
alegere. Arhidia- conul este un om important şi bogat. 
Va accepta sarcina pe care acest adolescent, ce nu a 
împlinit încă şaisprezece ani, îi cere să şi-o asume cu o 
autoritate gravă, în care emoția îşi dă mâna cu 
raţiunea. 

Peste cinci zile, în 28 martie 1785, Bonaparte scrie 
a doua scrisoare, cea destinată mamei lui. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 59 


„Dragă mamă, 

Abia astăzi, odată cu trecerea timpului, durerea a 
început să fie ceva mai suportabilă, aşa că mă grăbesc 
să îmi exprim recunoştinţa faţă de bunătatea cu care 
ne-ai înconjurat. 

încearcă să-ţi astâmperi durerea, căci n-avem 
încotro. Vom încerca să-ţi fim alături şi să-ţi dovedim 
recunoştinţa noastră, şi am fi fericiţi dacă am putea, ca 
prin prezenţa, purtarea şi grija noastră, să-ţi alinăm 
suferinţa pricinuită de pierderea ireparabilă a soţului 
iubit. 

închei, dragă mamă, căci durerea nu-mi dă pace, 
rugându-te să încerci s-o-ndulceşti pe-a ta. Sunt bine, 
sănătos, şi mă rog în fiecare zi ca Cel de Sus să 
vegheze la sănătatea ta. 

Transmite-i salutările mele Ziei Gertrude, Minanei 
Saveria, Mi nanei Fesch etc. 

P.S.: în 27 martie, la ora şapte seara, regina Franţei 
a născut un I >1 inţ, numit duce de Normandia. 

Fiul tău devotat, 

Napoleone di Buonaparte." 


Acum, când cerneala abia dacă s-a uscat pe 
scrisoare, cu rana încă deschisă, trebuie să se apuce 
din nou de treabă. Fără nicio ezitare: „durerea nu-mi 
dă pace". 

La începutul lunii septembrie 1785, când 
matematicianul şi islronomul Laplace păşeşte în sala 
Academiei Militare pregătită .mume pentru examenul 
pe care urmau să-l dea cadeţii-gentilomi (are îşi 
aleseseră ca armă artileria, Napoleon este pregătit. 

Intră când îi vine rândul. 

Laplace se află acolo, îmbrăcat în negru, iar ochii îi 
sunt pe jumătate ascunşi de un lomion. Are o înfăţişase 
severă, gesturi grave, însă vocea blândă şi tonul 


58 MAX GALLO 


binevoitor. Este extrem de politi- i os cu toţi candidaţii 
care par a fi aproape paralizaţi de teamă, căci întreaga 
lor carieră depinde de răspunsurile pe care le vor da. 

Napoleon nu-şi pierde cumpătul. Priveşte estrada 
pe care s-au aşezat două table de ardezie pentru 
scheme şi pentru demonstraţii. La ferestre sunt puse 
draperii de pânză englezească (gofrată). Sunt aliniate 
tăblițe pe care să se fixeze desenele. Pe băncile eta- 
late, acoperite cu damasc de Abbeville se aşază ofiţerii 
de artilerie i are se află la Paris, cei doi reprezentanţi 
ai primului inspector al şcolilor, colonelul d'Angenoust, 
şi şeful său de birou, comisarul de război Roland de 
Bellebrune. Examenul este public. 

Napoleon înaintează. 

Cu un gest nervos desenează figurile. Răspunde cu 
un ton sec şi precis la întrebări. Scrie ecuaţiile pe 
tablă. Cunoaşte în amănunt c ele patru volume ale 
Tratatului de matematică a lui Bezout. Nu face decât 
greşeli minore. 


60 MAX GALLO 


în 28 septembrie 1785, numele lui este al patruzeci 
şi doilea pe lista celor cincizeci şi opt de tineri admişi 
ca sublocotenenţi la arma artilerie. Printre ei se află 
patru cadeţi-gentilomi de la Academia Militară din 
Paris. 

înaintea lui se află Picot de Peccaduc, locul 39, şi 
Phelippeaux, locul 41. Des Mazis, prietenul lui, se află 
doar pe locul 56. 

Este în culmea fericirii. 

Străbate cu paşi mari curtea pentru recreaţii, apoi 
terenul pentru plimbări. 

Şi-a atins scopul. După zece luni de muncă asiduă a 
obţinut primul grad în armată, fără să fie constrâns să 
devină elev intr-o şcoală de artilerie. Ceilalţi cadeți- 
gentilomi care au devenit, ca şi el, sublocotenenţi, sunt 
mai mari decât el, Picot de Peccaduc şi Phelippeaux cu 
doi ani, iar Des Mazis cu un an. 

Trage aer în piept. îşi îndreaptă spatele. Poate că 
asta înseamnă fericirea. Preţ de o clipă se întristează 
însă. Se gândeşte la tatăl lui, apoi orgoliul îi alungă 
tristeţea. 

Cei care s-au situat pe listă înaintea lui s-au 
pregătit pentru examen timp de câţiva ani. El este 
primul corsican care absolvă Academia Militară din 
Paris. lar în cadrul armei savante (geniu) care este 
artileria, nu mai există decât un singur ofiţer insular, 
domnul de Massoni, un om cu totul deosebit. 

Numirea sa în gradul de sublocotenent este 
antedatată: 1 septembrie 1785. Are şaisprezece ani şi 
cincisprezece zile. 

Nu-şi pierde capul din pricina succesului. Cere să 
fie trimis la Regimentul La Fere, încartiruit la Valence. 
Acolo trebuie să meargă şi prietenul lui, Des Mazis, al 
cărui frate mai mare este căpitanul regimentului. 


62 MAX GALLO 


Bonaparte nu alege această unitate militară din 
prietenie, ci din dorinţa de a se apropia de familie sa şi 
de Corsica. Căci Regimentul La Fere asigură două 
companii de artilerie care stau pe insulă. Iar 
Bonaparte speră să ajungă să facă parte din aceste 
companii. Au trecut deja şase ani de când n-a mai fost 
la Ajaccio. 

Venise toamna, iar Bonaparte este în sfârşit fericit, 
poate pen- n u prima oară din acea zi de 15 decembrie 
1778, când a plecat din 
Corsica. 

îşi umple cufărul cu „efecte şi haine" pe care 
Academia Militară Ic asigură  sublocotenenţilor: 
douăsprezece cămăşi, douăsprezece gulere, 
douăsprezece perechi de papuci, douăsprezece batiste, 
două bonete de bumbac, patru perechi de ciorapi, o 
pereche de < atarame pentru pantofi şi o pereche de 
jartiere. Admiră îndelung abia, centironul şi catarama 
de argint pentru guler, pe care le primesc numai 
cadeţii-gentilomi de la Academia Militară din Paris. 

Apoi iese, însoţit de un „gardian de uşă"!, însărcinat 
să-i supravegheze pe tinerii ofiţeri şi să le plătească 
cheltuielile. 

în această zi de 28 septembrie 1785, Parisul, pe 
care l-a văzut alât de puţin, pare pregătit să-şi etaleze 
frumuseţea. 

îl vizitează pe arhiepiscopul de Autun, Monseniorul 
de Marbeuf, (are locuieşte la parterul Palatului Abației 
Saint-Germain-des-Pres. 

Primeşte felicitări. 

Nu mai este considerat un străin. A dobândit 
dreptul de a fi acceptat în această lume, în a cărei 
vâltoare, copil fiind, a fost aruncat, fără să fie pregătit. 
Dar nu a pierit. A luat tot ce i-a fost de folos, ilar nu a 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 61 


uitat nimic din ce îi era drag. 

Poartă uniformă, dar nu s-a schimbat deloc, a 
rămas acelaşi. S-a călit. S-a bătut. N-a plecat niciodată 
capul, rămânând tot timpul la fel de neînduplecat. 

A învăţat limba celor care au învins Corsica, dar, cu 
ajutorul acestor cuvinte noi, şi-a făurit un stil personal. 
A adaptat muzicali- latea limbii franceze ritmului 
nervos al caracterului său. 

A luat tot ce îi era de folos de la aceşti oameni, dar 
nu a acceptat să devină una cu ei. 


în 29 octombrie 1785, Lemoyne, „portarul“ 
Academiei Militare, înmânează cincizeci şi şapte de 
livre, şaisprezece soli celor trei 


Capitaines deportes în fr. în original - „gardienii de uşi" formau 
compania militară, de uz casnic, a regelui Franţei pe timpul 
Vechiului Regim. (N. red.) 


cadeţi-gentilomi Bonaparte, Des Mazis şi Delmas - 
acesta din urmă acceptat ca elev la artilerie - pentru a 
le acoperi cheltuielile de drum până la Valence. 

A doua zi, Napoleone di Buonaparte urcă, împreună 
cu cei doi colegi ai săi, în trăsura care îi duce spre 
sudul Franţei. 


Partea a doua 
intotdeauna singur, 


in mijlocul oamenilor 
noiembrie 1785 - septembrie 1789 


4 


Bonaparte îşi pierde răbdarea. 

Abia ce au ieşit din Paris în urmă cu câteva ore că 
diligenţa se opreşte deja la Fontainebleau pentru a se 
lua masa. Se pierde timpul degeaba. Face plimbări prin 
curtea hanului ce serveşte drept loc pentru înlocuirea 
cailor. în seara asta vor dormi la Sens. Colegul lui, Des 
Mazis, îi dă toate asigurările că această diligenţă de la 
Lyon este renumită în Franţa pentru punctualitate şi 
pentru rapiditatea cu care se înlocuiesc caii. 

Bonaparte se îndepărtează. Oare va veni şi vremea 
să poată galopa singur, aşa cum făcea uneori în 
Corsica, pe când era copil, să poată merge cât de mult 
pofteşte, fără să-l împiedice nimic şi nimeni ? 

Sudul Franţei, spre care se îndreaptă, i se pare că 
este încă un ţinut atât de îndepărtat, o fata morgana. 
Cât de mult a aşteptat acest moment în care se va 
apropia de Corsica şi de ai săi. Când va putea, în fine, 
să-i revadă, în primul concediu obţinut după un an de 
serviciu. 

A doua zi dimineaţă, la Sens, se trezeşte cel dintâi. 
Dă târcoale vizitiilor. Este iritat gândindu-se la drumul 
pe care îl mai au de parcurs şi la opririle pe care le vor 
mai face: Joigny, Auxerre, Vermanton, Saulieu, Autun. 

îşi aminteşte acea zi de 1 ianuarie 1779, când tatăl 
său l-a lăsat la colegiul din acest oraş, împreună cu 
Joseph. Se calmează. Drumul pe care merg duce spre 
mare. 


68 MAX GALLO 


La Chalon-sur-Saone, călătorii se urcă pe vaporaşul 
care îi coboară în tihnă pe Saone, până ajung la Lyon. 
Urmează apoi Ronul. Bonaparte stă la proră. Vântul, 
care aduce cu sine miresme noi, îi suflă prin păr. Cerul 
este de un albastru incert, profund, iar terenul pare 
accidentat. Fluviul mugeşte  învolburându-se între 
defileurile tăiate în piatră albă. Marinarii sunt nişte 
oameni simpli, fără educaţie. Sonoritatea limbii pe care 
o vorbesc îi aminteşte lui Bonaparte accentul ţăranilor 
ce veneau din alte ţinuturi, la Ajaccio. Dintr-o dată, 
vede tufişurile, arborii noduroşi, măslinii, vegetaţia atât 
de familiară lui de pe proprietatea familiei Bonaparte 
de la Milelli. 

Iată, în fine, şi Valence, oraşul cu acoperişuri din 
ţiglă. Nu a ajuns încă în „patrie'", e doar în pragul ei, 
emoţionat peste măsură că, după mai bine de şase ani, 
s-a întors în Sud. 


Cei trei camarazi se duc la cazarma Regimentului 
La Fere, situată de-a lungul drumului care merge de la 
Lyon în Provence. 

Suflă vântul. De cealaltă parte a drumului se află 
poligonul de trageri. Soldaţii fac manevre, deşi a 
început să plouă. Locotenent- colonelul prezintă 
Regimentul La Fere, în care toţi oamenii, spune el, sunt 
laţi în spate, au picioare puternice şi fac impresie bună. 
Sublocotenenţii vor activa timp de trei luni ca simpli 
soldaţi şi „ofiţeri inferiori", pentru a cunoaşte viaţa de 
zi cu zi a oamenilor pe care îi vor comanda. 

La Fere artilerie, adaugă locotenent-colonelul, este 
un regiment destoinic şi neobosit. Matinal. După 
exerciţiile de trageri urmează manevre. în zilele de 
târg, de trei ori pe săptămână, adunăm oamenii să 
participe la orele de teorie, ca nu cumva tunurile să-i 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 69 


deranjeze pe ţărani şi pe burghezi. 

— Eşti bun la matematică? întreabă, întorcându-se 
spre Bonaparte. 

Mai citeşte o dată numele locotenent scund, 
imberb, palid, exagerat de slab. Nu prea face impresie 
bună acest cadet, devenit peste noapte sublocotenent. 
Are obrajii supţi şi buzele subţiri. Dar, cu toate astea, 
locotenent-colonelul îl place pe Bonaparte. Figura lui 
exprimă fermitate şi încăpățânare. Este ursuz şi 
dezagreabil, dar are caracter. 

Locotenent-colonelul pronunţă cu dificultate numele 
scris în evidențele regimentului:  Napolionne de 
Buonaparte. 

Bonaparte nu pare să-i remarce ezitările. 

Se întâmplă din nou acelaşi lucru, de parcă ar avea 
o identitate imprecisă, nesigură pentru aceşti francezi 
care l-au acceptat, totuşi, în rândul lor, l-au remarcat şi 
l-au promovat. 

Acum este şi mai posomorât. 

El îşi ştie prea bine originea: corsican, ofiţer al 
armatei regelui Franţei, care visează să se întoarcă în 
ţara lui. 

Peste câteva luni, în camera din casa Bou, unde 
locuieşte, Bonaparte va scrie pe un caiet mare, cu 
treizeci şi trei de pagini, cu o pană care zgârie hârtia, 
concis, repede, pentru că gândurile sale o iau înaintea 
mâinii: „Corsicanii au putut scăpa de jugul ge- 
tiovezilor, respectând toate legile justiţiei, şi pot scăpa 
şi de jugul Franţei. Amin!" 


în seara zilei în care ajunge la regiment, Bonaparte 
bate la uşa casei Bou. îi deschide uşa o femeie de vreo 
cincizeci de ani, Marie- Claude Bou, fiica „lui moş Bou", 
veselă, serviabilă. Camera pe care i-o arată lui 
Bonaparte este monahală, dar mult mai mare decât 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 69 


cele în care stătuse la Autun, la Brienne şi la Paris. în 
cameră are o masă. îşi pune pe ea cărţile, alături de 
caietul de însemnări. 

Pe cealaltă parte a străzii, la parterul de Ja Maison 
de Tete, domnul Aurel are o librărie. Locotenentul 
Bonaparte îşi poate face acolo un abonament de 
lectură, îi explică Marie-Claude Bou. Aici, adaugă ea, îţi 
vom spăla şi călca lenjeria. 

Primele nopţi. 

Vântul se năpusteşte pe străzi, spulberând totul în 
cale. 

După toată tensiunea celor zece luni petrecute la 
Academia Militară sub semnul necesarei reuşite la 
examen, acum, dintr-o dată, pentru adolescentul 
Bonaparte, care nu împlinise încă şaptesprezece ani, 
începe o nouă viaţă. Trebuie să-şi asume anumite 
sarcini, să comande unor oameni după ce a fost 
subordonatul lor. 


70 MAX GALLO 


Timpul a dobândit parcă un alt ritm, în pofida gărzilor, 
a exerciții- lor de la poligon şi a banchetelor date de 
ofiţeri. 

în fiecare dimineaţă, Bonaparte intră la moş 
Couriol, la întretăierea străzilor Vernoux şi Briffaud. îşi 
scoate singur dintr-un sertar de tablă, situat deasupra 
vetrei cuptorului, două pateuri mici, calde. Bea un 
pahar cu apă şi îi dă doi bani patiserului. 

Seara, mănâncă, împreună cu ceilalţi locotenenţi ai 
Regimentului La Fere, la hanul „Trei porumbei", de pe 
strada Perollerie. Discută cu toţii despre exerciţiile 
militare din ziua respectivă. Bonaparte îşi spune 
părerea cu autoritate: din luna ianuarie 1786, este 
locotenent titular, pentru că şi-a încheiat stagiul de 
pregătire. 


într-o dimineaţă, pe la jumătatea lunii ianuarie, a 
îmbrăcat uniforma de ofiţer: pantaloni din tricot 
albastru, vestă din postav de aceeaşi culoare, cu 
buzunare laterale, haină albastru regal, cu guler şi 
rever; manşetele şi buzunarele sunt decorate cu roşu, 
iar pe nasturii galbeni este trecut numărul 64, 
deoarece aparține Regimentului 64. '[inuta este 
completată de epoleţi, decoraţi cu franjuri din fire 
aurii, de mătase. 

Emoţia care îl cuprinde pe Bonaparte când se vede 
îmbrăcat astfel, în ţinuta care exprimă succesul său, 
este atât de puternică încât îşi pleacă ochii. Va mai 
avea oare parte vreodată de o bucurie atât de 
copleşitoare ? Va purta oare întotdeauna o uniformă 
atât de frumoasă ? 

Se îndreaptă spre cazarmă. îşi ia în primire postul 
de gardă din piaţa Clerc, în centrul oraşului. Participă 
la manevrele companiei sale. Urmăreşte instalarea 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 71 


bateriilor. Participă la lecţiile de geometrie şi de calcul 
diferenţial şi integral, de trigonometrie, pe care le ţine 
profesorul Dupuy de Bordes în faţa ofiţerilor 
regimentului, pentru ca aceştia să-şi completeze 
cunoştinţele. în anumite zile, are cursuri de desen ca să 
înveţe să traseze planuri, secţiuni şi hărţi. Iar în sala de 
conferinţe, ofiţerii prezintă lecţii, pe baza experienţei 
personale, despre modul în care trebuie să se dispună 
şi să se încarce gurile de foc, să se dispună bateriile şi 
minele. 

Este foarte atent, avid de cunoştinţe. Citeşte 
tratatele lui Guibert şi  Gribeauval, teoreticienii 
războiului „modern". 

Răspunde, atunci când este întrebat la aceste 
materii, cu o precizie surprinzătoare pentru un tânăr 
sublocotenent de doar şaptesprezece ani. Are o voce 
groasă, dar pare indiferent când vorbeşte, iar 
răspunsurile sunt scurte şi seci. Cu toate astea, îşi 
ascunde cu greu pasiunea. îi place meseria armelor. 
învaţă cu aceeaşi îndârjire ca atunci când trebuia să-şi 
însuşească Tratatul de matematică al lui Bezout. Se 
simte în largul lui printre aceşti ofiţeri, pentru că sunt 
la fel de pasionaţi ca el de specialitatea savantă pe care 
şi-au ales-o, artileria. 

Deprinderea unor asemenea cunoştinţe presupune 
să se instaureze între ei un climat de prietenie 
afectuoasă, pe care Napoleon Bonaparte o apreciază. 
în pofida patriotismului lui corsican, care nu se 
diminuează deloc, ba chiar se consolidează, se simte 
bine printre colegii lui. 

„Artileria", va spune el, „este cel mai bun corp de 
armată şi cel mai bine alcătuit din Europa. Serviciul 
militar te face să te simţi ca-n familie, comandanții au o 
atitudine paternă, şi sunt cei mai curajoşi, cei mai 


72 MAX GALLO 


demni oameni din lume, sunt puri ca aurul, dar prea 
vârstnici pentru că pacea a fost de lungă durată. Tinerii 
ofiţeri râd de ei, căci sarcasmul şi ironia simt la modă 
acum, dar îi adoră şi se străduiesc să le facă dreptate." 


Dacă viaţa lui Bonaparte la Valence este mai dulce 
decât şi-ar fi putut-o închipui vreodată după ce, copil 
fiind, a ajuns în Franţa, asta se datorează faptului că se 
află într-un oraş care aparţine sudului şi faptului că 
oamenii din această regiune sunt nişte meridionali 
primitori. 

Corsica ? îl întreabă câte unii. 

Este foarte vigilent. Răspunde înclinându-şi capul. 

Ei îl felicită însă pentru originea sa, considerând că 
accentul lui, ce poartă încă pecetea inflexiunilor limbii 
italiene face conversaţia mai captivantă. Este introdus 
în cercurile lumii bune din oraş. 

Face eforturi să placă, ia lecţii de dans şi de 
conduită. Dar rămâne neîndemânatic şi stângaci. îi 
place să îi privească pe aceşti nobili francezi ale căror 
eleganţă şi dezinvoltură, maniere alese şi conversaţie 
sclipitoare par înnăscute. 

De cele mai multe ori iese în lume cu uniforma 
şifonată, deranjată de mişcările bruşte ale trupului şi 
cu gâtul acoperit de o eşarfă răsucită. Tâmplele îi sunt 
ascunse de părul lung şi drept ce-i ajunge până la 
umeri. 

într-o oarecare măsură, fiinţa lui lasă impresia unui 
om grosolan şi colţuros, total lipsit de rotunjimi şi de 
graţie. Este timid, nesociabil, şi prea repezit, atât în 
felul în care vorbeşte, cât şi în felul în care arată. 


Are ocazia să fie primit, totuşi, de Jacques Tardivon, 
fostul stareţ al schitului la Platiere şi abate general al 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 71 


Ordinului Saint-Ruf, căruia i-a fost recomandat de 
episcopul de la Autun, Monseniorul de Marbeuf, acesta 
din urmă prezentându-l pe Bonaparte ca pe un tânăr 
ofiţer cu un viitor strălucit şi unul dintre protejaţii săi. 

Domnul de Tardivon îl invită în salonul său de la 
hotelul Saint- Ruf unde sunt găzduiţi reprezentanţii 
nobilimii din Valence. 

Bonaparte, în uniformă, face impresie bună, în 
pofida aiurii sale. Atât tăcerea, cât şi privirea lui 
intrigă. Când cumnatul domnului de Tardivon, domnul 
de Josselin, un obişnuit al locului şi fost locotenent- 
colonel al Regimentului de Infanterie d'Artois, îi pune 
câteva întrebări, Bonaparte răspunde scurt. 
Neîndoielnic, faptul că nu face risipă de cuvinte atrage 
atenţia. 

Tânărul locotenent produce o impresie deosebită 
asupra celor de faţă. 

Este recomandat, mai departe, doamnelor din 
Valence care organizează saloane la ele acasă: doamna 
Lauberie de Saint-Germain, doamna de Laurencin şi 
doamna Gregoire du Colombier. 

Bonaparte frecventează aceste medii unde se 
vehiculează idei noi. Este timid, iar acest lucru seduce 
auditoriul, dar şi curajos în acelaşi timp, provocator 
chiar prin sinceritatea lui ce emoţionează 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 73 


asistenţa alcătuită în general din persoane 
binevoitoare, între 50 şi 60 de ani. Este atât de tânăr! 

Se obişnuieşte astfel, încetul cu încetul, cu o viaţă 
socială şi se duce adesea la casa de la ţară a doamnei 
de Colombier, la Basseaux, situată la trei leghe de 
Valence. 

Se plimbă cu paşi repezi în acest peisaj amintind 
deja de Provence, care-i readuce în memorie miresmele 
şi vegetaţia ținuturilor natale. Se gândeşte tot timpul la 
lecturile lui. 

Acum, citeşte şi reciteşte operele lui Rousseau. Ştie 
pe dinafară pasaje întregi din Visările unui călător 
singuratic, din Confesiuni, din Noua  Hăoise. îl 
simpatizează foarte mult pe cel căruia-i spune 
prieteneşte Jean-Jacques. 

Doamna de Colombier ar putea fi doamna de 
Warens, protectoarea lui Rousseau. Bonaparte, care nu 
a fost încă îndrăgostit, este sensibil la compania acestei 
femei instruite, spirituale, distinse, care se străduieşte 
să îl cucerească. 

Bonaparte îi mărturiseşte că are de gând să scrie o 
istorie a Corsicii. Ea se entuziasmează şi îl întreabă 
dacă a citit operele abatelui Raynal. lar când acest 
autor la modă - pe care şi domnul Tardivon îl cunoaşte - 
se opreşte din călătoria sa de la Paris la Marsilia la 
hotelul Saint-Ruf, doamna de Colombier îl sfătuieşte să 
îi scrie. Tot ea îl îndeamnă să comande cărţi de la un 
librar din Geneva, Paul Borde. 

Pe dată, Bonaparte se aşterne pe scris, cerându-i 
librarului să-i trimită operele care i-ar putea „servi de 
continuare la Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau". 
„V-aş ruga totodată", continuă Bonaparte, „să-mi 
trimiteţi cele două volume din Istoria Corsicii, scrise de 
abatele Germanes. V-aş rămâne îndatorat dacă m-aţi 
informa în privinţa lucrărilor pe care le aveţi despre 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 75 


insula Corsica sau pe care mi le puteţi procura cu 
promptitudine. Aştept răspunsul dumneavoastră ca să 
vă trimit suma de bani necesară." 

Se abonează, aşa cum l-a sfătuit Marie-Claude, la 
cabinetul de lectură al librarului din Valence, domnul 
Aurel, iar, de atunci, pe masa mică din camera lui din 
casa Bou, se adună tot mai multe cărţi. 

Citeşte. Trăieşte intens ceea ce citeşte. Jean- 
Jacques este vocea lui interioară, cel care exprimă cel 
mai bine ceea ce simte acest tânăr bărbat încă 
nehotărât în privinţa viitorului său. Bonaparte nu s-a 
simţit oare întotdeauna diferit ? Nu a fost un neînțeles, 
la fel ca Rousseau, de care au râs cei din jur ? Când 
Bonaparte se duce la Basseaux, nu este el oare fratele 
hoinarului singuratic ? 

Când, în luna iunie 1786, Bonaparte urcă pe 
muntele din Roche-Colombe împreună cu un camarad 
din Regimentul La Fere şi rămâne uimit în faţa 
frumuseţii naturii, nu seamănă oare cu Rousseau ? 

Napoleon merge, visător şi impresionat. Descoperă 
o panoramă nesfârşită. Şi simte că sufletul i se înalţă 
datorită nemărginirii pe care o contemplă. Comunică 
acum cu Jean-Jacques: „îmi place", spune el, „să mă 
ridic deasupra orizontului." 

Coboară la apusul soarelui. îşi pune tot felul de 
întrebări. Ce se va alege de el? Ce va deveni? Scriitor? 
„Filosof*? Legiuitor, cum şi-a dorit Rousseau ? Sau un 
autor care va concepe, la fel ca acesta, un „contract 
social" ? 


Bonaparte acum este plin de entuziasm, acum pare 
a fi descurajat, acum este plin de curaj, acum devine 
timid. încă nu a împlinit şaptesprezece ani. Ce se va 
alege de viaţa lui care abia începe ? 


74 MAX GALLO 


Un simplu schimb de cuvinte cu domnişoara de 
Lauberie de Saint-Germain îl emoţionează profund. îi 
admiră frumuseţea, „virtutea". Se mulţumeşte cu atât. 
El nu a făcut încă niciodată dragoste. 

Când doamna de Colombier i-o prezintă pe fiica ei, 
Caroline, se îndrăgosteşte pe dată, dar nu concepe să 
aibă cu ea decât relaţii platonice. 

Caroline  roşeşte. El păleşte. îi mărturiseşte 
colegului său, Des Mazis, îndrăgostit nebuneşte de o 
tânără din Valence, că, în ceea ce-l priveşte, „vrea să 
evite vizitele frecvente care dau motive de bârfa unor 
oameni răi şi pe care o mamă îngrijorată le consideră 
nelalocul lor". 

însă, într-o dimineaţă, pare a fi de ajuns să adune 
cireşe împreună cu frumoasa Caroline în grădina casei 
de la Basseaux ca să rămână tulburat ore întregi. lar 
seara, întors în camera lui, reciteşte pasajul din 
Confesiuni în care Jean-Jacques povesteşte cum, stând 
la un moment dat într-o livadă, arunca bucheţele de 
cireşe unor tinere fete care, râzând, îi aruncau înapoi 
numai sâmburii! 

Nu poate să adoarmă. Revede scena cu ochii minţii. 
Se identifică cu Jean-Jacques. Simte că se loveşte 
neîncetat de o realitate pe (are încă nu o cunoaşte. Se 
aşază la masă. Lectura şi scrisul îl ajută să înţeleagă 
cine este şi ce sentimente îl încearcă. 

Citeşte şi reciteşte scrisorile pe care fratele lui, 
Joseph, i le-a scris din Corsica. Dorul de familie şi de 
insula lui, de parfumul mirtului şi al florilor de portocal 
îi răscoleşte sufletul. Abia aşteaptă concediul la care 
are dreptul şi care poate începe, dacă îl obţine; de lai 
septembrie 1786. 

„Sunt departe de ţară", scrie în 3 mai 1786, „de 
şase, şapte ani. Ce bucurie nesfârşită mi-ar umple 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 75 


sufletul dacă mi-aş putea revedea peste patru luni 
compatrioţii şi părinţii! De vreme ce, doar “*imintindu- 
mi plăcerile trăite în copilărie, simt că sufletu-mi re- 
naşte, odată ajuns acolo voi fi pe deplin fericit." 

Corsica este, prin urmare, pentru Bonaparte 
punctul fix, certitudinea, aproape o obsesie. 

Este ţinutul care suportă jugul nedrept al unei 
puteri străine, insula ale cărei virtuţi le-a slăvit 
Rousseau, precum şi reciful dorului de copilărie şi de 
familie, purtat neîncetat în suflet. 

în iunie, când află că un compatriot, un artist pe 
nume Pontornini, locuieşte la 'Tournon, la patru leghe 
de Valence, Bonaparte se duce acolo de îndată să 
vorbească despre dorul de patrie, să audă iar graiul de 
acasă. 

Bărbatul îl primeşte bucuros. Vorbesc până târziu în 
noapte, iar în tot acest timp, Pontornini îi schiţează un 
portret lui Bonaparte, primul care i-a fost făcut 
vreodată. 

Privindu-1, Bonaparte îşi descoperă profilul regulat, 
nasul puţin coroiat şi puternic, gura fină, părul lung ce- 
i acoperă jumătate 


76 MAX GALLO 


din frunte, căzându-i în şuviţe drepte pe umeri. 
Expresia este cea a unui tânăr grav şi serios, cu o 
privire îngândurată. 

în partea de jos şi la dreapta portretului, Pontornini 
scrie: „Mi caro amico Buonaparte, Pontornini, del 
1785, Tournone'. 


întâlnirea cu compatriotul său îl face să-şi dorească 
cu şi mai multă ardoare să-şi regăsească patria şi, 
aşteptând nerăbdător ziua în care, în fine, va pune din 
nou piciorul pe pământul insulei sale, scrie cu 
spontaneitatea specifică unui tânăr şi cu forţa 
gândurilor care-i creează stilul. 

Limba franceză, pe care acum o stăpâneşte, este 
dovada amprentei pe care, aproape împotriva voinţei 
lui, această ţară, care a devenit a sa, a lăsat-o în 
adâncul lui, profundă, rodnică. 

Foloseşte însă limba străină învățată cu atâta trudă 
pentru a descrie rana adâncă din sufletul lui, care-l 
face să sufere. 

Este ofiţer francez şi se arată mândru că a reuşit 
acest lucru. După cum el însuşi o va spune, consideră 
„o onoare faptul de a fi un simplu sublocotenent de 
artilerie". 

în acelaşi timp însă, este un patriot corsican! 

Visează la clipa când îşi va regăsi patria, şi, în timp 
ce stă singur în cameră, se înduioşează şi se lasă 
cuprins de indignare împotriva sorții ce le-a fost 
hărăzită corsicanilor. „Muntenilor, cine v-a tulburat 
fericirea ?“ scrie. „Oameni paşnici şi virtuoşi care du- 
ceaţi o viaţă liniştită în sânul patriei voastre, ce tiran v- 
a distrus căminele ?“ 

Astfel se revoltă împotriva genovezilor. 

E neliniştit însă şi din pricina victoriei obţinute de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 77 


francezi: 

„La ce spectacol voi asista în patria mea ? îmi voi 
vedea compatrioţii în lanţuri, sărutând tremurând 
mâna celor care îi oprimă ? Ei nu mai sunt astăzi acei 
bravi corsicani, pe care îi însufleţea un erou plin de 
virtuţi, nu mai sunt duşmanii tiranilor, ai luxului, ci 
nişte bieţi linguşitori!“ 

Cum să nu se gândească la tatăl lui, care a fost 
camaradul de luptă al lui Pasquale Paoli, dar care, 
după victoria francezilor, a W ijuns să-i ceară favoruri 
domnului de Marbeuf şi şi-a trimis fiii la şcolile din 
Franţa ? 

„Cât de diferiţi sunt oamenii, de natură!" scrie 
Bonaparte. „Cât .unt de laşi, mârşavi şi josnici!" 

Furia lui se îndreaptă împotriva celor care i-au 
schimbat într-atât pe semenii lui. 

„Francezilor, nu v-aţi mulţumit să ne luaţi tot ce 
aveam mai scump, ne-aţi corupt semenii şi datinile", 
scrie el cu mânie. „Chipul pocit al patriei mele şi 
neputinţa de a-l schimba, iată un motiv întemeiat să 
părăsesc un ţinut unde datoria mă obligă să-i l.iud pe 
oamenii pe care sufletul mă îndeamnă să-i urăsc." 

Se ridică. Se plimbă prin cameră. Repetă iar şi iar 
aceeaşi frază : „datoria mă obligă să-i laud pe oamenii 
pe care sufletul mă îndeamnă să-i urăsc." O pronunţă 
tare şi răspicat, de parcă ar vrea să sufere şi mai mult 
din pricina acestui supliciu pe care nu-l poale curma, 
iar asta îi ucide speranţa, îl duce la disperare, căci 
acest tânăr de şaptesprezece ani este mult prea 
sensibil. 

Iese. Străbate străzile din Valence, intră în hanul 
„Trei porumbei", ia masa împreună cu ceilalţi ofiţeri, 
încruntat, fără să scoată o vorbă, apoi se întoarce în 
casa Bou şi reîncepe să scrie. „Mă simt întotdeauna 
singur în mijlocul oamenilor; mă întorc acasă să visez 


78 MAX GALLO 


de unul singur şi să mă las în voia melancoliei ce pune 
stăpânire pe mine. încotro mă poartă astăzi gândurile? 
Către moarte... C ie patimă mă-ndeamnă să vreau să 
mă distrug ? De fapt, ce-i de lăcut în astă lume? De 
vreme ce tot trebuie să mor, n-ar fi mai l>ine să mă 
omor?" 

Slăbiciune de moment ? Tânărul nostru are un 
moment de rătăcire? Bonaparte suferă cumplit pentru 
că nu-şi poate controla încă tensiunile interioare, nu 
ştie cum s-o facă. 

însetat de absolut, îşi doreşte să se lase subjugat de 
o cauză < are să-l silească să accepte provocările. 

în toți aceşti ani de când a plecat din Corsica l-a 
obsedat un ingur gând: să ajungă ofițer. A reuşit. Iar 
acum, când se află în pragul vieții, încotro s-o 
pornească, ce să facă ? 

Spre Corsica! 

Să îşi asume misiunea de a-i reda patriei sale 
libertatea, s-o răzbune. 

Dar sufletul lui este deja cuprins de îndoieli. A trăit 
în Franţa la fel de mult ca pe insula lui. Aici a lăsat în 
urmă copilăria, aici şi-a format gândirea. 

Aici poate fi ceea ce-i place, ofițer de artilerie. 

Toţi soldaţii Regimentului La Fere sunt convocati în 
cazarma de la Valence. 

La Lyon a izbucnit o revoltă, în rândul muncitorilor 
din industria mătăsii. Trebuie să plece acolo, să 
restabilească ordinea. 

Al doilea Batalion La Fere, din care face parte 
compania lui Bonaparte, se pune în mişcare, ocupă 
cartierele de la periferia Lyonului (Vaise), din 
apropierea cartierului muncitoresc Bourgneuf. Trupele 
îi vor dispersa pe răzvrătiţii care cer o mărire de 
salariu cu doi bani. Trei dintre ei vor fi spânzurați. 

Bonaparte şi-a făcut datoria, dornic să vadă ordinea 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 77 


restabilită. Căci i-a fost, în sfârşit, confirmată plecarea 
în concediu în Corsica, din data de i septembrie 1786. 

Nu va întârzia. Poate pleca din Valence, unde 
Batalionul s-a întors la data prevăzută. 

Bonaparte coboară pe Valea Ronului. Cu fiecare pas 
cu care se apropie de mare, gândul îi zboară tot mai 
mult... Monumentele romane care îl impresionează, 
natura strălucind în lumina soarelui tomnatic, totul îl 
încântă. 

„Nişte munţi învăluiţi în depărtare de un nor negru 
înconjoară şi domină câmpia imensă din Tarascon unde 
şi-au pierdut viaţa o sută de mii de cimbri", scrie el. 
„Ronul curge la vale mai repede ca o săgeată, un drum 
pe malul stâng, micul oraş la o oarecare distanţă, o 
turmă paşte pe păşune." 

Iar la capăt, marea, portul, vasul care-l va duce 
până pe insula copilăriei. 


5 


Bonaparte, stând drept la prova vaporului, 
recunoaşte mai întâi miresmele insulei. 

în 15 septembrie 1786, ia sfârşit călătoria pe care a 
început-o în urmă cu cincisprezece zile la Valence. 
Visează la acest moment de şapte ani şi nouă luni, 
calculează repede în minte, la clipa în care î n zorii zilei 
vede desenându-se piscurile violete ale munţilor de pe 
insulă şi încep să se zărească zidurile fortăreței din 
Ajaccio. 

Are şaptesprezece ani şi o lună. 

Trage în piept aerul aproape călduţ ca să-şi umple 
plămânii cu parfumul încărcat cu miresme de mirt şi 
flori de portocal, despre 1 are îi vorbea tot timpul 
Joseph, în scrisorile lui. 

lar când marinarii aruncă ancora, primul om pe 
care Bonaparte i! vede alergând spre pasarelă este 
chiar fratele lui mai mare. 

Trebuie să-şi stăpânească lacrimile. Napoleon 
coboară încet, le priveşte pe rând pe mama şi pe 
bunici, pe minanna Saveria şi minanna Francesca, pe 
mătuşi, zia Gertrude şi pe dădaca lui, Camilla Ilari, 
care plânge în hohote. 

îl înconjoară pe Rabulione al lor, apoi se 
îndepărtează, vor să-i admire uniforma albastră cu 
decoraţiuni roşii. Rabulione ofiţer? 

Letizia Bonaparte îl ia pe fiul său de braţ. Joseph 
merge de cealaltă parte. Fraţii şi surorile mai mici, 
Louis şi Caroline îi urmează îndeaproape, iar cel mai 
mic, Jerome, care nu are decât doi ani, se agaţă de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 81 


dădaca lui. Au venit cu toţii. încarcă un cufăr mare, 
atât de greu încât doi bărbaţi abia îl ridică. Joseph 
întreabă ce se 

află în el, dar nu mai aşteaptă răspunsul, dându-şi 
seama imediat că este plin de cărţi. Ele sunt bunul cel 
mai de preţ al fratelui său care, pentru a-şi stăpâni cât 
mai bine emoția se interesează deja de situaţia familiei. 


Cum se poartă arhidiaconul Lucien, fratele 
bunicului care a acceptat să se ocupe de problemele 
familiei după moartea lui Carlo Bonaparte ? 

Stă mai tot timpul culcat, se plâng cu toţii, este 
bolnav, îşi simte capul greu, genunchii şi gleznele îi 
sunt umflate din pricina artritei, nu se poate mişca, are 
însă poftă de mâncare, ştie să dea din gură, are mintea 
limpede, calculează totul foarte exact, dar nu poate 
face nimic, căci de îndată ce vrea să pună piciorul în 
pământ îl sfâşie durerile. 

Letizia îi împărtăşeşte deja fiului ei faptul că o duc 
greu cu banii, că îşi face griji pentru viitorul celor 
patru copii mai mici, dar şi pentru Lucien, elev încă la 
seminarul din Aix. Se apleacă spre el şi vorbeşte în 
şoaptă. Ce se va alege oare de fiul ei cel mare, Joseph ? 
El intenţionează să plece la Pisa să studieze dreptul. 
Poate va reuşi să ocupe, după ce va absolvi, postul de 
deputat pe care-l deținuse tatăl său în Adunarea 
Generală a Statelor Corsicii. 

De îndată ce pune piciorul pe pământul insulei sale, 
Bonaparte ştie că este capul familiei, cel care are un 
statut, care este admirat, căruia i se cere ajutor, un 
sfat, protecţie. 

Abia ajunsese de cinci zile acasă şi primeşte vestea 
morţii domnului de Marbeuf care-şi găsise sfârşitul la 
Bastia, în 20 septembrie 1786. 

Letizia Bonaparte se întristează. Cine-i va mai ajuta 


80 MAX GALLO 


de acum înainte, cine îi va susţine în demersurile lor, 
cine va mai obţine subvenţii pentru livada de duzi sau 
burse pentru copii ? 

Bonaparte îşi linişteşte mama şi îi cere să aibă 
puţină răbdare. Are concediu şase luni. Se va ocupa 
atât de toate problemele casei, cât şi de cele ale 
familiei. 

Mama îl strânge în braţe. Are încredere în fiul ei. 
Lasă totul în grija lui. 

Iar tânărul de şaptesprezece ani se simte mândru în 
noua sa postură. Va face tot ce îi stă în putinţă să-şi 
ajute familia. Este de datoria lui. 


în fiecare dimineaţă, în zori, porneşte pe jos sau 
călare. 

Se duce la proprietatea de la Milelli. Acolo se juca 
pe când era un puştan. Fiecare petic de pământ îi 
aminteşte un episod din copilărie. 

Străbate pădurea deasă de măslini. Intră în grota a 
cărei boltă este susţinută de două stânci enorme, de 
granit. 

Citeşte sub un stejar mare, verde, care, pe vremea 
aceea, îi servea drept punct de reper şi-l ajuta să 
găsească drumul prin plantaţia de măslini. 

A luat cu el unul dintre volumele din cufăr. într-o zi, 
citeşte Plutarh, în altă zi Cicero sau Titus Livius, 
Tacitus sau Montaigne, Montesquieu sau abatele 
Raynal. Uneori, împreună cu Joseph, re- < ită din 
Corneille, din Voltaire sau pagini întregi din Rousseau. 

— îţi dai seama, îi mărturiseşte fratelui său, că, 
făcând asta, devenim locuitorii unei lumi ideale ? 

Lecturile nu-i mai sunt însă un refugiu, ca pe 
vremea când se simţea singur în Franţa. 

Corsica nu-l poate decepţiona pe Napoleon, ba 
chiar îl copleşeşte. Coboară potecile ce duc spre mare. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 81 


Aşteaptă până când soarele „se face nevăzut în adâncul 
infinit". Apusul îl aruncă în braţele melancoliei, iar 
Joseph îl surprinde în picioare, pe culmea unei stânci, 
sprijinindu-şi cotul pe genunchiul îndoit, meditând, cu 
o figură gravă, în timp ce noaptea trage cortina peste 
cer. 

Tresare. „Am simţit  trecându-mi prin fibre 
electricitatea naturii", îi spune fratelui său. Seara, 
aşezat la masă cu întreaga familie, laudă insula 
„dăruită cu atâtea frumuseți". Letizia îl întrerupe însă. 

— Aici nu se mai întâmplă nimic, aici nimic nu mai e 
posibil, spune ea. 

Ştie asta. Ce s-ar fi ales de el dacă nu şi-ar fi făcut 
studiile la Brienne şi la Paris ? A devenit ofiţer al 
Armatei franceze. Numai în regat îţi mai poţi clădi o 
carieră. 


82 MAX GALLO 


Bonaparte ascultă respectuos. Urcă apoi în camera 
lui şi scrie. N-a renunţat la ideea de a redacta o istorie 
a Corsicii dar, în primele zile ale şederii, a descoperit 
surprins şi nedumerit că i-au dispărut din memorie o 
mulţime de cuvinte din limba maternă. 

Când ţăranii sau ciobanii îl strigă şi i se adresează, 
nu îi mai înţelege foarte bine şi îi vine greu să 
vorbească. 

Ce-a devenit fără voia lui ? Un francez ? îi este mai 
familiară acum limba cărţilor pe care le citeşte cu 
emotie şi încântare. Scrie în franceză. 

însă, într-o zi, când se rătăceşte în munţii Corsicii, 
iar un cioban îi oferă o blană de oaie să se acopere 
peste noapte şi o bucată de brânză şi de jambon, se 
simte mândru că aparţine unui popor atât de ospitalier. 
îi priveşte pe aceşti oameni simpli, energici şi generoşi, 
care îl primesc cu încredere, fără să-i intereseze cine 
este. 

Chipurile şi vocile lor îi readuc în minte impresiile 
din copilărie. 

Peste câteva zile, vorbeşte iarăşi limba maternă fără 
probleme. Ba chiar se străduieşte să-şi găsească acum 
cuvintele în italiană, de parcă le-ar fi uitat. 

Aflat în cabana ciobanului, la gura focului, îl 
stârneşte pe om să îşi amintească întâmplări din viaţa 
lui şi rămâne încântat de felul cum acesta povesteşte, 
făcând pauze lungi sau glumind din când în când. 
Bonaparte descoperă în spusele lui simboluri ascunse. 

Când revine la lecturile lui şi citeşte „adăpostit de 
arborele păcii şi de portocal", simte un imbold şi mai 
puternic să-şi lege destinul de cel al insulei, „teatru al 
primelor sale jocuri". 

Se apropie mama lui. Tânărul se ridică. 

Apoi se aşază unul lângă altul. Ea îşi ţine spatele 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 83 


drept. Este încă o femeie frumoasă, ce abia a împlinit 
treizeci şi şapte de ani, însă cu trupul deformat de cele 
douăsprezece sarcini. Are o privire  semeaţă, 
autoritară, deşi chipul îi este brăzdat de ridurile săpate 
adânc de suferinţă, de doliul pentru copiii născuţi 
morţi, de cel pentru soţul ei. 

— Tu eşti sufletul casei, îi spune lui Napoleon. 

Arhidiaconul nu se simte bine. Iar el trebuie să facă 
ceva, să ia decizii pentru întreaga familie. Ce-i de făcut 
pentru pepiniera de duzi ? 

în 1782, Carlo Bonaparte obținuse de la intendentul 
regatului să i se concesioneze acest teren. I s-au 
promis opt mii cinci sute de livre avans, iar lui îi 
revenea sarcina să distribuie duzii, după (inci ani, în 
1787. N-a primit însă decât cinci mii opt sute de livre, 
iar în mai 1786, contractul a fost reziliat, pentru că 
ministerul a abandonat proiectul. Ori, plantaţia se 
amenajase deja. 

Napoleon ascultă şi face calcule păstrând o figură 
foarte serioasă. 

Statul îi datorează familiei sale trei mii cincizeci de 
livre. O linişteşte pe mama lui. Va face tot posibilul să 
obţină aceşti bani, < liiar dacă va fi nevoie să ceară un 
nou concediu de la regiment pentru a duce la capăt 
toate demersurile necesare în Corsica. 

De altfel, trebuie să se ocupe şi de sănătatea 
arhidiaconului, să discute cu el despre soarta 
proprietăţii de la Milelli. 

Reuşeşte astfel să treacă de la melancolia visătoare 
la o organizare foarte strictă, de la proiectul Istoriei 
Corsicii, la o discuţie riguroasă cu arhidiaconul. 


îl vizitează pe acesta de trei ori şi, în funcţie de 
oamenii pe care îi găseşte în preajma lui, Bonaparte îşi 
poate da seama cât este de influent. Un arhidiacon din 


84 MAX GALLO 


Corsica, îşi spune el, trebuie să fie cam ca un episcop 
în Franţa. 

Arhidiaconul stă culcat. Bombăne, se vaită. Nu 
aprobă proiectele prezentate de Napoleon care vrea să 
exploateze domeniul de la Milelli, fiind de părere că 
asta n-ar fi decât o pierdere de bani. 

Tânărul şi bătrânul arhidiacon de şaizeci şi opt de 
ani discută aprins pe tema sorții caprelor de pe insulă. 

— Trebuie să le alungăm, spune Bonaparte. Distrug 
copacii. 

Arhidiaconul, care are turme numeroase de ovine, 
se arată indignat de propunerea lui Napoleon. 

— Grozave idei mai ai, n-am ce spune, să alungăm 
caprele din Corsica! 

Conversaţia se întrerupe însă. O durere atroce îl 
face pe arhi- diacon să strige. îi arată interlocutorului 
său genunchii şi gleznele. 

în ^ aprilie 1787, după una dintre întâlniri, 
Bonaparte se hotărăşte să-i scrie doctorului Tissot, un 
medic celebru, „membru al Societăţii Regale de la 
Londra, al Academiei Medicale de la Basel şi al 
Societăţii de Economie de la Berna". 

Acesta este foarte apreciat în Corsica declarând că 
Pasquale Paoli este egalul lui Caesar şi al lui Mahomed. 

„V-aţi petrecut viața", îi scrie Bonaparte, 
„deşteptând omenirea, iar reputaţia de care vă 
bucuraţi a ajuns până aici, în munţii Corsicii, unde 
oamenii nu prea apelează la medici. 

Este adevărat că elogiile concise, dar înălţătoare, 
pe care le-aţi rostit la adresa iubitului lor general sunt 
de ajuns pentru a-i face pe corsicani să vă fie profund 
recunoscători, iar mie-mi revine acum plăcuta misiune 
de a vă transmite această recunoştinţă în numele 
tuturor compatrioţilor mei. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 83 


îndrăznesc să vă deranjez şi să vă cer sfatul pentru 
unul dintre unchii mei care are gută. Unchiul meu are 
picioarele şi mâinile foarte mici, dar capul mare (este 
foarte pretenţios). Cred că, fiind predispus să fie un 
egoist, s-a aflat totuşi în fericita situaţie de a nu fi 
obligat să profite din plin de acest lucru. Guta i-a 
apărut, în- tr-adevăr la vârsta de treizeci şi doi de ani. 
A avut dureri cumplite la genunchi şi la picioare, i-a 
fost afectat şi capul. Mănâncă bine, digeră bine, 
citeşte, doarme, iar zilele trec, fără să se mişte, fără să 
se poată bucura de căldura soarelui. Vă roagă să-i 
veniţi în ajutor cu ştiinţa voastră. 

Eu însumi, de o lună încoace, sufăr de o febră 
intermitentă, ceea ce mă face să cred că veţi citi cu 
dificultate scrisul meu neciteţ." 

E foarte adevărat că scrisul lui Bonaparte este mai 
cursiv ca de obicei, dar şi mai tremurat. 

De altfel, peste câteva zile, în 31 aprilie 1787, el îi 
va trimite colonelului său un certificat de boală semnat 
de medicul-chirurg din Ajaccio, prin care solicită un 
concediu de cinci luni şi jumătate începând din data de 
16 mai 1787. „Ţinând cont de veniturile mele 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 85 


reduse şi de tratamentul costisitor", precizează el, 
„solicit ca acest concediu să-mi fie acordat cu plată". 

Răspunsul ministerului este favorabil. Concediul se 
prelungeşte până la 1 noiembrie 1787. 

Bonaparte ştie că, dacă vrea să ducă la bun sfârşit 
demersurile prin care să obţină de la autorităţile din 
Paris cele trei mii cincizeci de livre pe care consideră 
că acestea le datorează familiei sale, trebuie să ajungă 
în capitală. 

Mama lui insistă să facă acest lucru şi se bucură 
atunci când Napoleon obţine prelungirea concediului. 

Bonaparte ezită câteva săptămâni să plece, iar pe 
parcursul acestora vorbeşte puţin, de parcă şi-ar fi 
folosit întreaga energie pentru a găsi răspunsuri la 
întrebările pe care şi le pune, de parcă ar încerca să 
rezolve dilema care îl frământă: Franţa sau Corsica, 
Franţa și Corsica. Cum să le opună pe una celeilalte, de 
vreme ce depinde de una şi este profund ataşat de 
cealaltă ? 

Mama îi pune întrebări. Este neliniştită din pricina 
febrei lui. Insă febra, poate un acces de paludism, a 
trecut. 

— Te vei duce la Paris ? îl întreabă ea. 

O vreme evită să-i răspundă, cutreieră toată ziua, îşi 
petrece nopţile printre ciobani, priveşte cerul, se 
pierde în imensitatea lui, meditează în linişte, cuprins 
din nou de melancolie. Apoi, la începutul lui septembrie 
1787, o anunţă pe mama lui că pleacă la Paris. 

Se îmbarcă în data de 16 septembrie pe un vapor ce 
merge spre Toulon. 

Vântul este puternic, tăios şi parcă nu mai poartă cu 
sine miresmele insulei. 

Napoleon are optsprezece ani şi o lună. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 87 


Bonaparte priveşte femeile. De când a ajuns la 
Paris, nu îşi poate lua ochii de la ele. I se pare că-l 
ating în treacăt când păşeşte pe străduţa Four-Saint- 
Honore, pe drumul din cartierul Halelor situat între 
strada Coguillere şi strada Faubourg-Saint-Honore, 
unde s-a instalat. Stă la hotelul Cherbourg. 

Priveşte femeile atât de insistent încât ele îi întorc 
spatele, unele îl provoacă însă şi a fost tentat de mai 
multe ori să le abordeze. S-a abținut însă în ultimul 
moment. A plecat în grabă, a intrat în hotel, a urcat 
două etaje în fugă, a împins uşa camerei şi s-a sprijinit 
apoi de ea, să-şi vină în fire. Apoi, se aşază la masă. 

începe să scrie cu frenezie, aproape cu furie. 

Redactează un memoriu detaliat pentru controlorul 
general, în care reia, folosind tot felul de argumente, 
tot dosarul pepinierei de duzi. Dă toate asigurările că 
tatăl său a creat această plantație din patriotism şi din 
grijă pentru interesul bunului public. 

însă gândurile i-o iau razna, simte ceva, ceva neştiut 
care-l împinge să iasă din nou în stradă. 

Oraşul îl aşteptă, să-şi dezvăluie încetul cu încetul 
toate tainele acestui tânăr care, pentru o clipă, pare să 
fi uitat de toţi şi de toate şi dă frâu liber tinereţii. 

Străbate bulevardele, se duce să dea târcoale la 
Palatul Regal unde, în penumbra galeriilor, sunt o 
mulţime de femei,  ispititoare,  necuviincioase, 
bărbătoase, vulgare şi provocatoare. 

Are optsprezece ani. Femeile îl apostrofează. Ele 
ştiu foarte bine ce caută acest tânăr, în uniforma lui 
şifonată, cu părul drept, cu privirea pofticioasă, dar 
timidă. 

Va alege vreuna ? 

Ezită. Se îndepărtează. O abordează pe una dintre 


ele, cu răceală. Vrea să ştie de ce au ales această 
meserie. îl bruftuiesc cu bădărănie. Ce vrea de fapt 
sfrijitul ăsta, locotenentul ăsta mititel? Să stea la 
taclale ? îi rânjesc în faţă. Sunt nişte „proaste", îşi 
spune. Nişte netoate. 


Se întoarce. Dar sângele îi fierbe în vine. Este 
absolut liber pentru prima oară în viaţă, poate face 
orice, se poate lăsa în voia curiozităţii şi a dorinţei. 

Nu mai e ca atunci când se afla în garnizoana de la 
Valence, un tânăr ofiţer pe care mamele fetelor îl 
spionau şi un simplu gest mai îndrăzneţ vizavi de 
aceste fete l-ar fi condamnat să nu mai fie primit în 
saloanele lor. 

Nu mai este fiul respectuos pe care o mamă, nişte 
mătuşi, o doică, nişte bunici, toată societatea 
corsicană, familiile coalizate îl constrâng să respecte 
cu sfinţenie buna-cuviinţă şi obiceiurile. 

Se află singur într-un oraş în care femeile, toate 
aceste femei, par dispuse să fie cucerite, par să fie de 
închiriat. 

lar el necunoscând până acum plăcerea sexului, 
este obsedat de siluetele lor care se oferă trecătorilor. 

îşi impune, totuşi, să nu dea frâu liber dorinţei, să 
şi-o înfrâneze cât de mult poate. 


încă de când a sosit în Paris a luat una dintre acele 
trăsuri de curte care, pentru un preţ modic, merg până 
la Versailles unde se află birourile Controlului general. 
Trăsura este confortabilă, dar merge încet. Are nevoie 
de peste cinci ore ca să ajungă, de la Paris, [>ână în 
oraşul unde se află Curtea şi ministerele. 

Bonaparte face anticameră. Când, în sfârşit, îi vine 
rândul se ceartă cu funcţionarii biroului de finanţe, 
cere să se i se arate dosarele, constată că nu există 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 87 


niciun document referitor la pepinieră, 


88 MAX GALLO 


se miră, se încăpăţânează. De ce au dispărut aceste 
documente ? Ele privesc soarta unei întregi familii. 

Datorită insistențelor, scrisorilor, vizitelor la 
Versailles, obține o audiență la primul ministru, 
Monseniorul de Brienne, arhiepiscop de Sens. 

Este insistent, îl uimeşte pe ministru cu fermitatea 
sa ce transpare în pofida tonului respectuos. 

întors la Paris, îi scrie, reia toate argumentele, apoi 
lasă să-i transpară indignarea, susceptibilitatea. La 
urma urmei, spune el, „nu e vorba decât de o sumă de 
bani care nu va compensa niciodată umilinţa pe care o 
resimte un om care-şi recunoaşte clipă de clipă 
supunerea". Şi încheie spunând că, dacă despăgubirea 
datorată va fi acordată, Monseniorul de Brienne se va 
bucura de recunoştinţa întregii familii Bonaparte şi mai 
ales „de acea mulţumire interioară, care este o 
binecuvântare pentru orice om drept". 


Aşteaptă un răspuns. Hoinăreşte prin Paris, se duce 
la teatru, se îmbată de lumină, de parfumul acestui 
oraş cu moravuri libere, unde se simte un anonim, pe 
care morala îl împiedică să se desfete în voie, simţul 
datoriei, preocupările înalte pe care le regăseşte ori de 
câte ori se află singur în camera lui, îşi ia peniţa şi o 
lasă să alerge în voie pe foaia albă din faţa lui. 

Se dedică scrierii unei dizertaţii, compară Sparta cu 
Roma, dorinţa de glorie proprie monarhiilor cu 
dragostea de ţară, care este virtutea republicilor. îi 
omagiază pe englezi, care l-au primit nu doar pe 
Pasquale Paoli, ci şi pe baronul Neuhof care, în 1753, a 
reuşit să elibereze Corsica de ocupanţii genovezi. 

Scrie, iar frazele lui nu sunt nişte simple cuvinte 
înşirate pe hârtie, ci vorbele unui om plin de pasiune 
care, asemenea unui scriitor, dă frâu liber imaginaţiei 
inventând o scrisoare a baronului de Neuhof adresată 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 89 


omului de stat englez Horace Walpole. 

Corsica, destinul ei îi dictează frazele. 

„Venalitatea maturității nu-mi va ostoi condeiul", 
scrie la ora unsprezece seara în camera lui din hotelul 
Cherbourg, în noiembrie 1787. „Nu accept decât 
adevărul şi mă simt în stare să vi-l spun. Dragi 
compatrioți, am fost pururea nefericiţi. Astăzi facem 
parte dintr-o monarhie puternică, dar tot ceea ce ne-a 
adus guvernarea ei sunt imperfecţiunile constituţiei şi 
atâta nefericire încât credem că izbăvirea suferinţei 
noastre nu se va petrece mai curând de câteva secole." 

Se ridică, ameţit de frazele pe care le rosteşte cu 
glas tare. Se plimbă prin cameră, dar, în ciuda orei 
înaintate, nu poate dormi. 

A cerut un nou concediu de şase luni ca să poată 
merge, a scris el, „să asiste la deliberările din 
Adunarea Generală a Statelor (.'orsicii, patria sa, să 
discute despre drepturile privitoare la modeşti sa 
avere, pentru care este obligat să sacrifice costurile 
călătoriei şi ale drumului de întoarcere, ceea ce nu se 
va decide să facă decât m caz de absolută necesitate". 

A obţinut o prelungire de la î decembrie 1787 până 

la 1 iunie 1788. Prin urmare, se va întoarce în Corsica 
şi la familia sa. Ține tie datoria lui. Mama se află acolo 
singură, cu copiii cei mai mici. 
I ratele cel mare, Joseph, a plecat la Pisa, unde îşi va 
începe studiile de drept. Letizia Bonaparte are nevoie 
de Napoleon, iar el trebuie să întreprindă ceva de 
îndată pentru a duce la bun sfârşit demersurile pe care 
le-a făcut la Paris. Este nevoit să plece, deci, din acest 
oraş, unde poate privi femeile, le poate aborda. Numai 
că simte crescând tot mai mult această dorinţă în 
trupul lui de bărbat de optsprezece ani. 

Iese. 


90 MAX GALLO 


Joi, 22 noiembrie, se duce la Theâtre des Italiens, 
„Teatrul italienilor". După terminarea spectacolului, se 
plimbă cu paşi mari mai întâi pe aleile de la Palatul 
Regal, apoi, fiind foarte frig, prin galerii. E multă lume, 
care merge încoace şi încolo, bărbaţi singuri în căutare 
de femei, femei singure în căutare de clienţi. 

Bonaparte se opreşte în dreptul gardului. Zăreşte o 
femeie tânără, cu chipul palid. N-are nicio îndoială că 
este una dintre femeile cu care a încercat să 
vorbească, pretextând că vrea să înţeleagă c eea ce el 
numeşte „odioasa lor situaţie". Ele însă l-au tratat de 
fiecare dată cu aroganță şi l-au respins. 

Aceasta pare să fie altfel. Timiditatea ei îi dă curaj 
lui Bonaparte. Schimbă câteva cuvinte. 

— Cred că vă este frig, spune el. Cum de vă mai 
înduraţi să vă plimbaţi pe alei ? 

— Trebuie să-mi termin programul, trebuie să 
trăiesc, îi răspunde ea. 

Vine din Nantes. 

I se adresează, cu brutalitate: 

— Domnişoară, trebuie să-mi faceţi plăcerea să-mi 
povestiţi cum v-aţi pierdut virginitatea. 

Ea îi răspunde cu o voce blândă: 

— Un ofiţer m-a dezvirginat. 

Fata îl detestă. A fost nevoită să plece de-acasă, 
famiba ei era indignată. A urmat apoi un al doilea 
bărbat, un al treilea... Dintr-o dată, se agaţă de braţul 
lui Bonaparte. 

— Să mergem la dumneata acasă, spune ea. 

— Ce să facem acolo ? 

— Păi, să ne încălzim, iar apoi să vă satisfaceţi 
dorinţa. 

Asta îşi dorea. 

Mai târziu, în toiul nopţii, când rămâne din nou 
singur, se plimbă prin camera de la hotelul Cherbourg. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 89 


Apoi, ca să se calmeze, începe să scrie: „Am ieşit de la 
«italieni» şi mă plimbam cu paşi mari pe aleile de la 
Palatul Regal..." 

Povesteşte ce i s-a întâmplat. 

„Am sâcâit-o ca să nu mai plece... simulând o 
pudoare pe care voiam să-i demonstrez că nu o am...“ 

Prea multe cuvinte ca să-şi mărturisească adevăml: 
că n-a îndrăznit să-i spună fetei că n-a mai fost 
niciodată cu o femeie! 

A obţinut însă ce-şi dorea. 

Acum, este bărbat. 

Se poate întoarce la Ajaccio. 


i ianuarie 1788. 

Bonaparte se aşază în faţa mamei sale, în încăperea 
cea mare 
W Ir la parterul casei familiei. 

A debarcat la Ajaccio cu mai puţin de două ore în 
urmă, şi, pe lot drumul din port până acasă, mama lui a 
vorbit cu o voce gravă, lai .1 să se plângă, pe un ton din 
care răzbătea mai degrabă furia şi un soi de indignare 
surdă. 

Acum, după ce i-a trimis de acolo pe fraţii şi surorile 
lui Napoleon, I oiiis, Pauline, Caroline, Jerome, dintre 
care cel mai mare, Louis, ibia a împlinit zece ani, iar 
cel mai mic va împlini patru ani, i se min sează din nou. 
îi spune cum a decurs viaţa ei de când Napoleon 
I plecat la Paris. 

III ascultă, cu o figură gravă. 

(lalculează, fără ca niciun muşchi al feţei să i se 
mişte, intervalul! are s-a scurs de când s-a întors 
pentru prima oară în Corsica 
II lipa de faţă. 

Şi traversarea mării a decurs altfel. între Marsilia şi 
Ajaccio, .lutul puternic şi rece a bătut tot timpul, 
ridicând valuri înalte 1 scurte ce loveau vasul la 
intervale atât de dese încât zgomotul 
E Emana cu duruitul unei tobe care dă alarma. 

Napoleon a rămas pe punte, cum îi stă în obicei. Şi, 
de îndată 
m ui intrat în port, a zărit-o pe mama lui, dreaptă, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 93 


îmbrăcată toată In negru. 

Când pasarela a fost coborâtă, nu s-au mai auzit 
strigăte de bucurie. Fraţii şi surorile s-au repezit la 
fratele lor mai mare, care s-a întors în sfârşit, dar 
Letizia Bonaparte i-a chemat înapoi. 

Nimeni nu s-a mai entuziasmat la vederea uniformei 
de ofiţer, în schimb o mulţime de întrebări îngrijorate. 
Ce ţi-au promis, fiule, la birourile Controlului general ? 

îi explică. îi spune că speră că se va rezolva 
problema pepinierei de duzi. Trebuie să recunoască, 
însă, că n-a primit încă niciun răspuns la memoriul lui 
detaliat. îi va face, deci, o vizită intendentului 
regatului, domnul de la Guillaumye, care are reşedinţa 
la Bastia. 

Mama lui, pe tot drumul şi apoi în încăperea cea 
mare, când au rămas singuri, îi spune cu ce dificultăţi 
s-a confruntat. De fapt, tocmai i-a scris lui Joseph, 
student la Pisa. 

„Nu mai avem servitoare", spune ea. „L-am rugat pe 
fratele tău să găsească acolo alta, să vină cu ea în 
Corsica, dar să ştie să gătească, să coasă, să calce şi să 
fie devotată." 

Ridică mâna, i-o arată lui Napoleon. „De când mă 
doare degetul, nu mai sunt în stare să ţin un ac în 
mână." 

Tânărul tace. Ascultă. Ce diferenţă mare este între 
ceea ce ţi-ai dori şi ceea ce ai, de fapt. Oare aşa o fi 
viaţa ? îşi aminteşte de fata aceea din Nantes, pe care 
a posedat-o preţ de câteva minute într-o îmbrăţişare 
prea scurtă, în camera hotelului Cherbourg. A plecat în 
grabă şi l-a lăsat nesatisfăcut, cu un gust amar, 
nemulţumit şi ruşinat de sine. S-a simţit întotdeauna 
„pângărit de o simplă privire" a uneia dintre aceste 
femei a căror situaţie o consideră „odioasă". Şi, iată că, 
totuşi, a strâns-o pe această fată în braţe, a lipit-o de 


92 MAX GALLO 


trupul lui şi cu ea a descoperit plăcerea sexului. 

Plăcere? Iubire? Aşa să fie? întotdeauna un întreg 
univers desparte ceea ce visăm de ceea ce avem în 
realitate ? Iar situaţia familiei, este oare sortită să fie 
doar aşa cum o descrie mama lui ? 

O ascultă enumerând cheltuielile. Copiii sunt încă 
mici. Pauline n-are decât opt ani, Caroline şase. 
Trebuie plătită pensiunea lui Lucien la seminarul din 
Aix. Trebuie să contribuim cu bani, să-l ajutăm pe 
Joseph, ale cărui şedere şi studii la Pisa costă mult. Au 
mai rămas şi cei douăzeci şi cinci de ludovici, banii îm- 
prumutaţi de Carlo Bonaparte de la generalul de divizie 
din Rosei, de Beaumanoir. 

— Călătoria ta la Paris... continuă ea. Dar se 
întrerupe şi adaugă doar: „Ştii în ce situaţie se află 
familia." I-a spus lui Joseph, precizează ea, „să 
cheltuiască cât mai puţin posibil". 

Asta este realitatea. 

Parisul, „centru al plăcerilor" se află departe. 
Expresia îi vine în minte dintr-o dată şi o murmură doar 
pentru sine, ca pe un vis, ca pe un reproş, în timp ce 
mama lui îi spune ce demersuri ar trebui să facă pe 
lângă domnul de la Guillaumye, intendentul. Trebuie să 
solicite în favoarea lui Louis un loc de elev bursier al 
regelui, într-o şcoală militară. Trebuie să ceară să li se 
plătească patru mii de duzi, pe care Letizia Bonaparte 
i-a livrat, conformându-se ordonanţelor intendentului. 
Trebuie, trebuie... 

Oare aşa o fi viaţa ? 

Numai că, şi dacă este aşa, trebuie s-o trăim, nu ne 
putem eschiva. 


Napoleon îi scrie domnului intendent al regatului. 
îl va vizita pe acesta de mai multe ori la reşedinţa 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 93 


din Bastia. 

Aceste drumuri în nordul insulei, îndelungile 
deplasări călare sunt cele mai fericite momente ale 
şederii sale. 

Uneori, când drumul îi permite acest lucru, 
porneşte cu calul său la galop, cel mai adesea însă 
trebuie să meargă la pas, pe pantele muntelui, unde 
descoperă privelişti noi, care-i permit gândului să 
zboare departe, să-şi amintească de Paris, de galeriile 
de la Port Royal, de întâlnirea cu „o persoană pentru 
sex", cum a consemnat el însuşi - şi i se întâmplă 
adesea să recitească acest pasaj aşternut pe caiet, 
imediat după plecarea fetei. 

Se opreşte. 

Se căzneşte să alunge aceste gânduri care-l umilesc 
şi îl jenează. Apoi ţâşneşte, imprudent, strunindu-şi 
calul, care, însă, se împotriveşte. 


94 MAX GALLO 


lată un ţăran. Napoleon descalecă şi îi vorbeşte. îi 
plac întâlnirile de felul ăsta. Zăboveşte o vreme. Pune 
întrebări. Interlocutorul său pare să aibă încredere în 
el. îl conduce la un fost soldat al lui Pasquale Paoli, 
care-i povesteşte despre luptele la care a luat parte. 
Când se va întoarce la Ajaccio, le va nota în caiet. De 
cele mai multe ori, aceşti de oameni şi-au consemnat ei 
înşişi amintirile păstrate pe documente tipărite 
clandestin în timpul ocupaţiei ge- novezilor. Bonaparte 
le adună, le citeşte, le clasifică. Astfel strânge 
materiale pentru punctul de plecare al Istoriei Corsicii, 
pe care are de gând s-o scrie. Când ajunge însă la 
Bastia, şi trebuie să facă anticameră aşteptând ca 
domnul de la Guillaumye să-l primească, se trezeşte din 
nou la realitate. în pofida bunăvoinţei, cinstei şi ama- 
bilităţii de care dă dovadă intendentul, pe Bonaparte îl 
deranjează că depinde de altcineva. 

Este nevoit însă să-şi accepte condiţia. Familia sa 
are nevoie de ajutor. Un tânăr locotenent căruia îi 
place meseria lui şi care nu poate şi nici nu vrea să 
renunţe la ea. 

De fiecare dată când se duce la Bastia, îi vizitează 
pe ofiţerii de artilerie încartiruiţi în oraş. Tradiţia cere 
ca un ofiţer în trecere prin oraş să fie invitatul lor. Ia 
masa împreună cu mai mulţi dintre ei. 

Sunt mai în vârstă decât el, dar, atunci când 
discuţia abordează, la iniţiativa sa, problema „formelor 
de guvernare, de odinioară şi moderne", remarcă, fără 
să vrea, ignoranţa locotenenţilor şi a căpitanilor. 

Unii se ridică de la masă ca să demonstreze că-i 
plictiseşte discuţia atunci când el continuă să 
vorbească, incapabil să-şi înfrâneze pasiunea. Ceilalţi 
comentează, iar el aude, şi spun că vorbeşte pe un ton 
afectat, pedant, arogant, pretenţios şi ridicol. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 95 


Bonaparte nu ţine cont de vociferările lor şi dă frâu 
liber pasiunii, apără drepturile naţiunilor. Ceilalţi 
încearcă să îl pună în încurcătură. Şi Corsica? Este o 
naţiune, răspunde el. Ceilalţi se miră. Cum poate vorbi 
astfel un ofiţer ? 

— Nu-i cunoaşteţi pe corsicani! exclamă Bonaparte. 
Apoi îl critică pe guvernator, despre care se spune că 
vrea să-i împiedice pe corsicani să-şi reunească Stările 
Generale. Ofițerii sunt stupefiaţi de îndrăzneala lui, de 
manifestarea de patriotism corsican. 

— Ați ridica sabia împotriva reprezentantului 
regelui? îl întreabă unul dintre ei. 

Bonaparte păleşte şi tace. 


Se va întoarce în aceeaşi seară la Ajaccio, forţându- 
şi calul, ră- tăcindu-se, nervos, furios chiar. 

Asta înseamnă să trăieşti ? 

Va fi obligat întotdeauna să-şi înfrâneze gândurile, 
dorinţele, ambițiile, din pricina realităţii mediocre ? 

Va trebui să-şi pună „căluşul în gură" ca nu cumva 
să strige ce simte ? 

Va trebui să-şi înfrâneze orice pornire ca nu cumva 
să se abată de la drumul drept ? 

îşi îmboldeşte calul, s-o pornească la trap. 

Cu atât mai rău dacă toate astea îl pot duce la 
pierzanie. 

Nu se teme. 


în î iunie 1788, după ce l-a revăzut pe Joseph care 
se întoarce de la Pisa, Bonaparte, odată ce i s-a 
terminat concediul, se reîntoarce la regimentul său 
încartiruit la Auxonne, din luna decembrie 1787. 

Va împlini curând nouăsprezece ani. 


8 


Ceea ce-i atrage mai întâi atenţia lui Napoleon când ajunge la 
Auxonne, în ziua de 15 iunie 1788, este ceața care acoperă Râul Saone. 

Zidurile de apărare şi oraşul se înalţă pe malul stâng al unui vad larg. 
în depărtare, la nord-est, deasupra stratului de ceaţă, se pot distinge 
culmile împădurite, iar vizitiul îi explică lui Napoleon că ceea ce vede sunt 
Munţii Seurre. întinzând mâna şi mai spre est, acesta adaugă că, atunci 
când este vreme bună, se pot vedea, dincolo de Dole, Munţii Jura şi iarna, 
spre sud, chiar Alpii. Când însă căldura şi ploaia pun stăpânire pe ţinut, 
râul Saone şi lacurile „transpiră", iar „sudoarea" lor jilavă ţi se lipeşte de 
piele. Atunci te îmbolnăveşti de friguri, spune omul, oprind trăsura în faţa 
cazărmii Regimentului La Fere. 


Napoleon n-a fost deloc atent la spusele vizitiului. 

Au trecut douăzeci şi una de luni de când nu şi-a mai văzut regimentul. 
Nimeni nu-i va reproşa acest lucru. Nu e nimic neobişnuit, în corpul regal 
de artilerie, ca ofiţerilor să li se acorde semestre de vacanţă, fără a pune 
la socoteală concediile personale. 

Napoleon este nerăbdător să-i regăsească pe colegii săi de la Valence, 
iar când îl zăreşte pe Alexandre Des Mazis, se grăbeşte spre el. 

Reîntâlnirea se desfăşoară într-o atmosferă călduroasă. De altfel, 
atmosfera ce domneşte în cadrul regimentului sub comanda 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 97 


loldmareşalului, baronul Jean-Pierre du Teii, care 
conduce şi Şcoala de Artilerie de la Auxonne, este 
excelentă. 

Du Teii este un om integru, competent, devotat 
armei sale, că- icia familia sa, de generaţii întregi, i-a 
fost fidelă. 

Des Mazis îi arată poligonul de trageri, pajiştea 
alăturată, unde .111ileriştii îşi încearcă adesea 
tunurile şi aruncătoarele de mine, ipoi îl conduce pe 
Napoleon la Pavilionul oraşului situat lângă i azarmă, 
unde oraşul Auxonne îi găzduieşte gratuit pe ofiţerii 
din Regimentul La Fere. 

Camera lui Bonaparte are numărul 16. Este o 
încăpere lungă, işezată cu faţa spre sud, iar în interior 
există un fotoliu, o masă cu şase scaune de pai şi un 
altul de lemn. 

Napoleon se arată încântat. Se apropie de unica 
fereastră, priveşte împrejurimile oraşului, dealurile, 
tufişurile, câmpia. 

E cald şi umed deja. 

Acum câţiva ani, povesteşte Des Mazis, Du Teii s-a 
confruntat (tio epidemie de friguri care i-a afectat pe 
mai toţi elevii şcolii de artilerie. 

Napoleon îşi deschide cufărul, îşi aşază caietele şi 
cărţile pe 
masă. 

Des Mazis le răsfoieşte, le recunoaşte. Confesiunile 
lui Rousseau, operele lui Corneille şi Racine, Istoria 
arabilor a lui Marigny, Consideraţii asupra istoriei 
Franței a lui Mably, Republica lui Platon, Memoriile 
baronului de Trott despre turci şi tătari, Istoria Angliei, 
o lucrare despre Frederic al II-lea, un studiu despre 
guvernarea Veneţiei. 

Des Mazis constată a nu ştiu câta oară că 
Bonaparte este, fără doar şi poate, o fiinţă deosebită. 


98 MAX GALLO 


„Ce rost are atâta ştiinţă greu de digerat ?“ 
întreabă el. „Ce-mi pasă mie ce s-a întâmplat acum o 
mie de ani ? De ce m-ar interesa discuţiile atât de 
detaliate şi puerile ale acestor oameni?“ 

Face câţiva paşi. Vorbeşte despre femei, despre 
dragoste. 

— Nu ai impresia, printre toate aceste cărţi, îl 
întreabă apoi, că sufletul ţi-e totuşi gol ? 

Napoleon ridică din umeri. 

— Chiar şi atunci când n-am nimic de făcut, 
răspunde, cred că n-am timp de pierdut. 

Apoi, cu o voce mai fermă, accentuând fiecare 
cuvânt, recită câteva versuri de Alexander Pope: 


Cu cât spiritul nostru c mai viu, cu atât mai mult 


trebuie să se frământe. 
_ Piere dacă-l lăsăm să se odihnească, trăieşte dacă-i 
dăm de lucru 


„Napoleon Bonaparte, nimeni şi nimic nu te va 
schimba", spune în încheiere Des Mazis. 


în zilele ce urmează, reuşeşte să-l atragă de partea 
lor. Bonaparte participă la poznele şi farsele lor, la 
glumele pe care le fac tinerii locotenenţi. Cărora 
uneori le cade victimă. în ajunul unei parade pe 
poligon, îşi dă seama că tunurile sale nu pot fi folosite, 
pentru că au fost blocate. Nu se înfurie. Este foarte 
atent şi nu mai poate fi tras pe sfoară. 

Câteodată însă, se înfurie. într-o cameră de la un 
etaj superior, unul dintre colegii săi, Bussy, cântă în 
fiecare seară la corn şi-l împiedică să lucreze. Şi el ia 
lecţii de muzică, dar sunetele acelea prelungite, 
repetate, stridente, devin insuportabile. 

îl abordează pe ofiţer pe scară. 

— Trebuie să te obosească peste măsură cântatul 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 99 


la corn, îi spune. 

— Nu, deloc, îi răspunde locotenentul Bussy. 

— îi oboseşte însă pe ceilalţi, crede-mă. Ar trebui 
să te duci altundeva să poţi cânta în voie. 

— Fac ce vreau în camera mea. 

— Am unele îndoieli în această privinţă. 

— Şi cine mă rog mă poate împiedica ? 

— Eu, răspunde Napoleon. 

Sunt gata să se ia la bătaie, dar ofiţerii 
regimentului au grijă să nu se ajungă la duel. 
Locotenentul Bussy va cânta în altă parte. 

Bonaparte ştie să se facă respectat, dar toţi îşi dau 
seama că este un solitar. 

Se plimbă singur, cu o carte în mână. Se opreşte să 
scrie câteva i uvinte. Cu vârful pantofului sau cu vârful 
tecii săbiei desenează pe pământ figuri geometrice. In 
fiecare zi, întârzie la pensiunea Dumont, unde ia masa 
împreună cu ceilalţi ofiţeri. 

Aceştia glumesc, dar fără agresivitate, pe seama 
ţinutei sale c am neglijente. Se apără. Nu este bogat şi 
se revoltă, aşa cum o fac şi alţi locotenenţi, împotriva 
regulamentelor care modifică frecvent uniforma. Se 
înlocuiesc pantalonii albaştri cu unii negri. Trebuie să 
se poarte redingotă în locul vestonului. Cine plăteşte ? 
Ofițerii! 

Preferă să păstreze banii ca să cumpere cărți, care 
devin tot mai numeroase în camera lui. 


Căci munceşte ca un furibund, cu o îndârjire 
uimitoare şi un soi de nerăbdare şi de fervoare, de 
certitudine chiar, că ceea ce face acum îi va fi de folos 
intr-o bună zi. 

Mai întâi, trebuie să devină un bun artilerist. 

A început să înveţe la Valence, dar îşi dă seama că 
nu ştie decât rudimentele acestei ştiinţe: pregătirea şi 


98 MAX GALLO 


aşezarea armelor în poziţie de tragere, tragerea, 
asediul. 

Se duce la orele de teorie. Devine unul dintre cei 

mai sârgu- incioşi elevi, aproape un prieten, al 
profesorului de matematică, 
I ombard, care predă de peste patruzeci de ani la 
Şcoala de Artilerie de la Auxonne. Lombard a tradus 
din engleză, în 1783, Bazele artileriei, iar în 1878 
Tabele de tir pentru tunuri şi obuziere, două lucrări 
scrise de Robbins. Napoleon le studiază, face 
rezumate. 

Vrea să-şi însuşească toate cunoştinţele necesare. 

Setea lui de cunoaştere este atât de mare, încât Du 
Teii îl convoacă, îl sfătuieşte chiar să se mai şi distreze, 
să se mai odihnească pentru că, la sfârşitul anului 
1788, Napoleon s-a îmbolnăvit. 

Are puseuri intermitente de febră, provocate, fără 
îndoială, de vaporii care se ridică din apa mlaştinilor şi 
a şanţurilor care încon- joară zidurile de apărare ale 
oraşului. Slăbeşte. E palid. Mănâncă puţin, trebuie 
chiar să ţină un regim pe bază de produse lactate. 


1 00 MAX GALLO 


în ianuarie 1789, se simte mai bine şi îi poate scrie, 
în sfârşit, mamei lui. 

„Ţinutul acesta este foarte nesănătos", comentează, 
„din pricina mlaştinilor care îl înconjoară şi a 
frecventelor revărsări ale râului care umplu toate 
şanţurile cu o apă care degajă vapori infestaţi, în 
anumite intervale de timp am avut febră tot timpul, 
urmau apoi cam patru zile de pauză şi după aceea 
febra îmi revenea. Am slăbit, am delirat şi am fost mult 
timp în convalescenţă. Acum, când vremea s-a 
restabilit îmi revin văzând cu ochii." 

Du Teii îl cheamă, îl numeşte membrul unei comisii 
însărcinate să studieze tirul bombelor cu arme de 
asediu. 

Napoleon coordonează toate manevrele, scrie 
memorii, propune noi experienţe „neîntrerupte, 
sistematice, metodice". 

Du Teii îi citeşte rapoartele, îl felicită pe Bonaparte, 
îi prezice că va fi unul dintre cei mai străluciți ofiţeri ai 
corpului artileriei regale. 

în aceeaşi seară, Bonaparte îi scrie în camera lui, 
unchiului Fesch: 

„Dragă unchiule, află că generalul de aici mă 
apreciază foarte mult, atât de mult încât m-a însărcinat 
să realizez la poligon mai multe lucrări care presupun 
multe calcule şi astfel, timp de zece zile, de dimineaţa 
până seara, am fost foarte ocupat să coordonez munca 
a două sute de oameni. Această favoare deosebită i-a 
cam stârnit pe căpitani împotriva mea. Şi colegii mei 
par că mă invidiază, dar toate astea trec. Dar, pe mine, 
cel mai mult mă nelinişteşte sănătatea mea, care nu e 
deloc grozavă." 


Uneori, pe fondul acestei munci susţinute şi în 
pofida satisfacţiilor pe care le are de pe urma ei, îi vine 


102 MAX GALLO 


cheful de altceva. Şi se gândeşte iar la Paris, acest 
„centru al plăcerilor". 

Visează să ajungă din nou în capitală, să petreacă 
acolo câtva timp. Ar putea invoca pretexte foarte 
plauzibile. S-ar putea duce încă o dată la Versailles, să 
facă presiuni asupra funcţionarilor de la Controlul 
general, căci la Ajaccio, problema pepinierei de duzi 
nu a fost încă rezolvată. Nu are însă bani să ajungă 
acolo. I se idresează unchiul său Lucien, arhidiaconul 
din Ajaccio, cerându-i insistent suma necesară. 

„Trimite-mi o sută de franci", scrie el, „căci această 
sumă îmi va ajunge să mă duc la Paris, acolo unde te 
poţi prezenta, poţi face cunoştinţe, poţi depăşi 
obstacole. Totul îmi spune că acolo voi reuşi. Vrei să 
mă împiedici s-o fac pentru că nu am o sută de scuzi ?“ 

Arhidiaconul nu se lasă înduplecat. 

Bonaparte i se adresează atunci unchiului său, 
Fesch. Dar nici acesta nu dă curs rugăminţii lui. 

„Te-ai înşelat sperând că aş putea găsi aici bani de 
împrumut", îi răspunde Napoleon. „Auxonne este un 
oraş mic şi de altfel sunt aici de prea puţin timp ca să 
am deja cunoştinţe la care să pot apela." îşi exprimă 
apoi regretul. „N-am să mă mai gândesc la asta şi 
trebuie să renunţ la ideea călătoriei la Paris." 

Adio plimbări nocturne pe sub galeriile de la 
Palatul Regal! O să le las pentru mai târziu. O să vină 
şi vremea lor. Deocamdată, mărturiseşte: „n-am 
altceva mai bun de făcut aici decât să muncesc. Nu-mi 
schimb hainele decât o dată la opt zile. Nu dorm decât 
foarte puţin de când am fost bolnav, e incredibil, mă 
culc la ora zece şi mă scol la ora patru. Nu mănânc 
decât o dată pe zi." 


Deşi munceşte din răsputeri, se gândeşte tot timpul 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 01 


la viitor, căci prezentul, chiar dacă este agreabil, nu-i 
oferă nimic din ceea ce-şi doreşte: plăcere şi exaltare 
intense. 

Doar cărţile şi scrisul îi oferă surplusul de viaţă de 
care are nevoie. 

Munceşte de parcă s-ar pregăti să dea examen să 
devină general sau pentru un examen de istorie 
universală. 

Citeşte şi reciteşte Eseu general de tactică al lui 
Gilbert, pe care îl studiase deja la Valence. Descoperă 
Folosirea artileriei noi, scrisă de cavalerul du Teii, 
fratele feldmareşalului care comandă la Auxonne. 

Se pune astfel la punct cu ideile novatoare pe care 
teoreticienii artei militare franceze le promovează 
după înfrângerea dură su- 
ferită de regat în timpul Războiului de Şapte Ani şi în 
special în Bătălia de la Rossbach (1757). 

Napoleon citeşte însă, cu pana în mână, mai ales 
cărţile despre istoria arabilor, istoria Veneţiei, a 
Angliei şi a Franţei, umplând cu notele sale, caiete 
întregi. 

Des Mazis se miră din nou. La ce servesc toate 
astea ? 

Bonaparte nu-i răspunde. El îşi spune poate că, 
dacă Pasquale Paoli, care nu era decât un simplu 
stegar din cadrul gărzilor cor- sicane în slujba regelui 
Neapolelui, a putut deveni erou, va putea şi el avea un 
rol, într-o bună zi, în slujba Corsicii. Ştie că este sin- 
gurul insular care a învăţat în şcolile militare ale 
regelui Franţei pentru a deveni ofiţer. Vrea însă să ştie 
mai mult decât tehnica armelor. Crede că patria sa, 
Corsica, are nevoie de un om care să cunoască şi 
angrenajul istoriei, care să fie legislator şi om politic. 

Intr-o zi, fiind sancţionat disciplinar, este trimis în 


102 MAX GALLO 


arest şi închis într-o încăpere plină de praf, în care se 
află un pat vechi, un scaun şi un dulap. Pe dulap 
Napoleon găseşte o carte galbenă, uitată acolo. Este 
vorba de Instituţiile de lustinian, de codurile lui şi de 
toate deciziile juriştilor romani. 

Napoleon se aşază. Nu are nici hârtie, nici cu ce 
scrie, dar începe totuşi să citească, învaţă pe dinafară 
aceste texte aride şi devorează toată noaptea, la 
lumina unei singure lumânări, cartea îngălbenită de 
vreme. 

A doua zi dimineaţă, când garda vine să-l elibereze, 
tresare. Nu şi-a dat seama când a trecut timpul. Dar, 
de acum înainte, cunoaşte legislaţia romană. 

îi foloseşte ? Mai mult ca sigur da, chiar dacă nu 
ştie toate amănuntele legate de împrejurările şi de 
momentul în care se va putea folosi de aceste 
cunoştinţe. 


Locotenenţii Regimentului La Fere îi cunosc 
calităţile. Iar când trebuie să fie redactat regulamentul 
asociaţiei - la Calotte - pe care au înfiinţat-o, i se 
adresează lui Bonaparte. 

Se apucă imediat de treabă, cu o seriozitate 
puerilă, de parcă ar fi fost vorba să redacteze 
constituţia unui stat. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 103 


„Acest regulament", scrie el, „face parte din legile 
constitutive, de la care nu este permisă nicio abatere. 
Ele trebuie să derive din natura Pactului primordial." 

Lui Des Mazis, care încearcă să-i tempereze 
pornirile, îi răspunde că această asociaţie, care are 
drept scop să asigure egalitatea intre locotenenţi, 
indiferent de pătura nobiliară din care fac parte, să 
menţină un cod de onoare, să-i pedepsească dacă este 
cazul pe cei care l-au încălcat şi să-i apere pe 
locotenenţi împotriva ofiţerilor superiori susceptibili să 
comită nedreptăţi, îşi respectă propriile principii, pe 
scurt republicane. 

îl uimeşte şi nelinişteşte pe Des Mazis când adaugă 
că „regii beneficiază de o autoritate uzurpată în cele 
douăsprezece regate din Europa şi sunt foarte puţini 
regi care să nu fi meritat să fie detronaţi". 

De altfel, la ce bun să existe regi ? 

Bonaparte îşi ia caietul şi îi citeşte lui Des Mazis o 
disertaţie pe care a început să o scrie. 

Oamenii, spune el, vor deveni curând conştienţi de 
faptul că sunt oameni. „Trufaşi tirani ai pământului, 
aveţi grijă ca nu cumva acest sentiment să pătrundă în 
sufletele  supuşilor voştri.  Prejudecăţi, obiceiuri, 
religie, bariere de fum! Nu mai aveţi nicio şansă să 
rămâneţi pe tron dacă popoarele voastre îşi vor spune 
privindu-vă: «Şi noi suntem oameni.»" 

Des Mazis nu vrea să-l contrazică pe Napoleon. 

Acesta îi întinde foile pe care a redactat 
regulamentul complet al Asociaţiei la Calotte. Sunt 
prinse laolaltă cu o fundă roz. Des Mazis frunzăreşte 
regulamentul scris într-un ton grav. Se vorbeşte de 
legi, de un mare maestru de ceremonii. Des Mazis se 
teme ca nu cumva ceilalţi locotenenţi să facă haz pe 


104 MAX GALLO 


seama tonului pompos şi a lipsei de măsură. 

Nu-i va spune lui Napoleon că ceilalţi au izbucnit în 
râs când le-a citit textul, căci, în cele din urmă, 
locotenenţii Regimentului La Fere l-au adoptat. 

Bonaparte i se destăinuieşte lui Des Mazis, dar îşi 
aminteşte şi de o dispută pe care a avut-o cu ofiţerii 
garnizoanei din Bastia. Şi-a dat frâu liber 
sentimentelor şi a ridicat în slăvi națiunea corsicană. 

De aceea, când este primit de feldmareşal sau de 
comisarul de război, sau de Lombard, profesorul de 
matematică, vorbeşte despre Cinna, piesa lui preferată, 
scrisă de Corneille şi nu despre ideile îndrăzneţe care 
îl animă. 

Se miră când constată că ies singure la iveală 
atunci când scrie. lar uneori, se înspăimântă gândindu- 
se la drumul pe care l-a parcurs. Nu se mai duce la 
biserică. îşi face semnul crucii mecanic, dar nu mai 
crede. 

în textele pe care le scrie, atitudinea lui este de 
partea puterii, a statului, a Cezarului, nicidecum de 
partea Bisericii. 

îl citeşte şi reciteşte pe Raynal, care vorbeşte 
despre insurecția popoarelor ca despre „o mişcare 
salutară". 

în acelaşi timp însă, din instinct, Bonaparte îi 
dispreţuieşte pe cei care se supun. 

Rosteşte cu voce tare îndemnul lui Raynal: 
„Popoare laşe, popoare neghioabe, de vreme ce 
continua opresiune nu vă stârneşte la luptă, de vreme 
ce preferaţi să vă plângeţi în tăcere, deşi aţi putea să 
vă cereţi drepturile urlând, de vreme ce sunteţi 
milioane, dar suferiţi din pricina unei duzini de copii 
înarmaţi cu mici bâte, care vă conduc după bunul plac, 
supuneţi-vă! Vedeţi-vă de drum fără să ne deranjaţi cu 
nemulţumirile voastre şi deprindeţi-vă măcar să fiţi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 105 


nefericiţi, dacă nu ştiţi să fiţi liberi!“ 


Napoleon se plimbă singur în jurul oraşului 
Auxonne având aceste cuvinte în minte. 

El se va număra printre cei care se vor răzvrăti. El 
nu se va lăsa condus. El nu va da ascultare altora. 
Măreşte pasul. Simte înlăun- trul său o energie fără 
margini. 

Este ca gura unui tun umplut cu praf de puşcă. 
Misiunea lui ? Să dea gata aceste cărţi, să ia notițe, să- 
şi aştearnă gândurile pe hârtie, să mediteze asupra 
monarhiei şi să-şi dezvăluie în paginile caietelor lui 
părerea despre ea. 

Nu ştie când anume se va aprinde fitilul. însă el, 
printr-un efort de zi cu zi, de parcă n-ar mai avea 
destul timp, de parcă bătălia ar bate la uşă, umple 
gura tunului, îşi umple mintea necontenit, cu tot felul 
de cunoştinţe şi de idei. 

Mai mult ca sigur, energia pe care o acumulează, 
într-o bună zi, va exploda. 


într-o seară, recitind Eseu general de tactică de 
Guibert, regăseşte o frază pe care o citise încă de când 
era la Valence şi pe care, din când în când, şi-o aduce 
aminte: „Atunci se va ridica un om“, scrie Guibert, 
„care a stat până atunci pierdut în mulţime, în ob- 
scuritate, un om care nu se va face remarcat nici prin 
numele său, nici prin vorbele sale, nici prin scrierile 
sale, un om care va medita în tăcere. Acest om va 
profita de opinii, de împrejurări, de soarta favorabilă." 

Rememorând aceste cuvinte, Napoleon este la fel 
de tulburat ca atunci când se apropia de fata aceea 
care stătea lângă gardul de la Palatul Regal. Simte în 
el pulsând aceeaşi dorinţă, mult mai puternică decât 
timiditatea. Este aceeaşi forţă care-l împinge înainte. 


104 MAX GALLO 


Dar câte seri a tot dat târcoale până s-o întâlnească 
pe fata aceea? 

Cât timp va trebui să aştepte până ce evenimentul 
va să vină să-i elibereze, ca o scânteie, toată această 
energie ? 


Pe neaşteptate, în i aprilie 1789, toboşarul dă 
semnalul de adunare. 

Napoleon Bonaparte aleargă spre cazarmă, după o 
noapte nedormită, pe care şi-a petrecut-o scriind. 
Bombardierii Regimentului La Fere sunt deja adunaţi 
în formaţie. 

Feldmareşalul Du Teii străbate curtea cu paşi mari 
şi este indignat. A primit ordin de la comandantul-şef 
al Ducatului Bourgogne, marchizul de Gouvernet, să 
trimită de îndată la Seurre, în munţi, la câteva leghe 
de Auxonne, trei companii. Sătenii din Seurre au ma- 
sacrat, într-adevăr, doi negustori de grâne acuzaţi de 
speculă. Unde sunt însă căpitanii, locotenenţii ? 
bombăne Du Teii. în concediu. 


106 MAX GALLO 


Prin urmare, la comandă vor fi sublocotenenţii, 
nişte tineri care nu au împlinit încă douăzeci de ani şi 
care nu s-au mai confruntat niciodată cu astfel de 
situaţii. Marchizul a insistat însă asupra acestei 
dispoziţii de luptă: trei companii! Aşa vom face. 
Bonaparte va comanda una dintre ele. 


Compania a ajuns în plină zi în sat. Calmul pare să 
fi fost restabilit, deşi ţăranii stau încă adunaţi pe la 
colţurile străzilor. 

Trupele sunt încartiruite. Bonaparte se instalează 
pe strada Dulac. Notabilităţile se adună din toate 
părţile, îi întâmpină pe ofiţeri cu multă atenţie. 
Femeile sunt însă în stare de şoc. „Nişte animale 
sălbatice!“ strigă ele, referindu-se la ţărani. Soţia 
administratorului hambarului cu sare pare a fi una 
dintre cele mai afectate, îi explică lui Bonaparte cu lux 
de amănunte că hambarul a fost încercuit. Acesta se 
străduieşte să fie amabil, să pară impresionat de starea 
puţin cam exagerată a femeii, care încearcă într-un 
mod voalat să-l seducă. îşi dispune oamenii, stabileşte 
schimburi de gardă, ronduri de patrulare. 

Situaţia este atât de încordată încât trupele vor 
rămâne o vreme la Seurre. 

Tânărul locotenent îşi scoate cărţile şi caietele. 
Timpul trece, săptămână după săptămână. lată că 
detașamentul se află la Seurre de mai bine de o lună. 
Bonaparte a fost primit de notabilităţi. A dansat, a 
făcut ochi dulci. A participat la discuţii. 

Se vorbeşte despre faptul că regele trebuie să 
reunească, în 5 mai, Stările Generale, la Versailles. 
Unele dintre gazdele lui Bonaparte sunt delegaţi ai 
Stării a Treia. Se discută despre situaţia finanţelor 
regatului, despre privilegiile fiscale ale nobilimii, care 
ar trebui să fie anulate. 


1 08 MAX GALLO 


Bonaparte ascultă, intervine arareori. 

Stă deoparte şi ascultă, căci ce altceva poate face 
într-o situaţie care nu-l priveşte decât într-o oarecare 
măsură. E ca şi când ar frunzări paginile unei cărţi şi 
ar lua notițe. Alţii au scris cartea, căci el nu simte că 
aparţine acestei ţări. Aici îşi îndeplineşte numai, dar 
patria lui se află în altă parte. 

Ascultă schimbul de cuvinte şi argumentele, 
observă cu câtă  înflăcărare dezbat problema 
notabilităţile şi-şi dă seama că toate astea îl lasă 
indiferent. Este numai un simplu spectator. 

Ceea ce-l preocupă este destinul lui, strâns legat 
de cel al < iorsicii. însă evenimentele care au loc aici, 
gândeşte el, în acest regat în care este ofiţer, vor 
influenţa şi viitorul patriei sale insulare. 


La sfârşitul lunii aprilie, pe străzile din Seurre se 
adună din nou săteni şi ţărani veniţi din împrejurimi. 
Sunt înarmaţi cu furci, Wtrigă, ameninţă. 

Bonaparte se aşază în faţa soldaţilor din compania 
sa. Cu o voce fermă, dă ordin soldaţilor să-şi încarce 
armele, apoi se îndreaptă spre grupul ostil. „Locuitori 
din Seurre!" spune. „îi sfătuiesc pe oamenii cumsecade 
să se retragă şi să se întoarcă acasă. Am ordin să trag 
numai în lichele!“ 

Mulțimea ezită. Bonaparte, cu sabia ridicată, 
repetă: „Oamenii cumsecade să se întoarcă acasă." 

Vocea nu-i tremură. Manifestanţii se împrăştie. 
Bonaparte îşi bagă sabia în teacă. 

în aceeaşi seară, în casa uneia dintre notabilităţile 
locale care dă un bal în cinstea ofiţerilor, toată lumea îl 
înconjoară şi îl felicită. 

Şi-a făcut datoria, spune el. Fără nicio ezitare. 

Simte că nu are nimic comun cu aceste lichele 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 07 


necuviincioase, cu aceşti ţărani, cu aceşti oameni 
sărmani, cu acest popor. 

El este corsican. Deci face parte din alt popor, dacă 
nu chiar din .dtă rasă. Un popor de ciobani şi de 
munteni care vorbesc o altă limbă. Un popor atât de 
diferit de cel care s-a adunat pe străzi şi a masacrat 
negustorii de grâu. 

Este corsican, dar este şi nobil, mândru că face 
parte dintr-o familie care, de generaţii întregi, s-a 
separat de mulţime şi îşi exercită autoritatea asupra ei. 

Este adeptul egalităţii între nobili, şi chiar între 
oameni, cu i ondiţia ca aceştia să fi demonstrat prin 
faptele lor că sunt demni de acest lucru. 

Este corsican, nobil, dar şi ofiţer. 

A învăţat, încă din copilărie, ce-nseamnă ordinul 
militar şi o ierarhie strictă. 

Este mândru că face parte din acest ordin, că 
poartă uniforma de ofiţer, chiar dacă este uniforma 
unei armate străine. 

Nu are chiar nimic în comun cu lichelele. 

Dacă şi-a pus întrebări despre rolul regilor, a facut- 
o numai din pricină că cei mai mulţi dintre ei, după 
părerea lui, nu meritau să domnească. Este însă nevoie 
de o ierarhie. Şi disciplina apare ca o necesitate. Chiar 
dacă, în cadrul acestui ordin, poate exista egalitate 
între oamenii care o merită. 

— Sunt ofiţer, le repetă celor care-i laudă 
fermitatea şi curajul. 


în iunie, s-a întors la Auxonne împreună cu cele trei 
companii de bombardieri. Dar nu îi mai place să stea 
din nou închis în camera lui, să citească şi să scrie. 

Umblă tot timpul. îi spune lui Des Mazis, care-şi dă 


1 08 MAX GALLO 


seama că  abia-şi stăpâneşte  nervozitatea, că 
evenimentele sunt precum lucrurile ce se petrec în 
natură. Sunt provocate de anumite cauze şi 
împrejurări. Oamenilor le revine sarcina să înţeleagă 
sensul marilor mişcări ce zguduie societăţile. 

Se duce deseori la librarul din Auxonne, care se află 
în piaţa bisericii. Citeşte ziarele. Regatul se mişcă. 
Stările Generale s-au reunit la Versailles. Pe străzile 
Parisului au avut loc jafuri. Căruţe încărcate cu grâne 
au fost oprite şi devalizate. Armata a ripostat. 
Bonaparte ştie că toate astea anunţă că se pregăteşte 
ceva. 

Se întoarce în cameră. A terminat Scrisori despre 
Corsica. 

Vrea să-i trimită acest studiu lui Lomenie de 
Brienne, dar Arhiepiscopul din Sens a fost înlocuit de 
Necker. 1-1 va trimite deci lui Necker. 

înainte, îşi trimitea textul unuia dintre foştii 
profesori de la şcoala din Brienne, părintelui Dupuy, 
pentru ca acesta să-i corecteze eventualele greşeli, să 
revadă anumite pasaje. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 109 


însă lui Necker nu-i poate cere să facă asta, îi 
spune lui Dupuy. Nu aşteaptă nimic de la el. Vrea doar 
să-i prezinte celui care conduce regatul sub autoritatea 
regelui, ideile unui patriot corsican. 


Bonaparte nu ţine decât la părerea lui Pasquale 
Paoli. Simte că pământul a început să se cutremure, că 
trebuie acţionat cât mai repede, iar în 12 iunie 1789, îi 
scrie eroului său o scrisoare, dintr-o suflare. 

„Generale, 

M-am născut pe când patria pierea. Treizeci de mii 
de francezi aruncaţi pe coastele noastre, care au înecat 
tronul libertăţii în valuri de sânge, iată spectacolul 
odios care s-a oferit cel dintâi privirilor mele. 

Strigătele muribunzilor, gemetele celor oprimaţi, 
lacrimile de disperare mi-au înconjurat leagănul, încă 
de la naştere. 

Ai părăsit insula, generale, şi odată cu tine a 
dispărut speranţa fericirii: sclavia a fost preţul 
supunerii noastre: copleşiţi de triplul jug al soldaţilor, 
al legiuitorilor, al perceptorilor de impozite, com- 
patrioţii noştri trăiesc dispreţuiţi." 

Pe măsură ce pana aleargă pe hârtie, tonul lui 
Bonaparte devine tot mai pătimaş. Ce importanţă are 
realitatea faptelor ? Astfel vede tânărul ofiţer de 
douăzeci de ani istoria patriei sale, în anul 1789. 

îi cere ajutorul lui Paoli. îi spune că a scris Scrisori 
despre Corsica pentru că „Este obligat să-şi facă 
datoria". Nu locuieşte în capitală, unde ar fi găsit alte 
posibilităţi să acţioneze. Trebuie să se mulţumească 
deci cu „publicitatea". 

„Dacă binevoieşti, generale, să încurajezi eforturile 
unui tânăr pe care l-ai văzut născându-se“, spune 
Bonaparte, „şi ai cărui părinţi au fost întotdeauna de 
partea celor drepţi, voi îndrăzni să sper în succes. însă, 


11 0 MAX GALLO 


indiferent dacă lucrarea mea se va bucura sau nu de 
succes, presimt că va stârni împotriva mea numeroasa 
cohortă de funcţionari francezi care guvernează insula 
noastră, pe care eu îi atac: dar asta n-are nicio 
importanţă, dacă la mijloc este interesul patriei. 

Permite-mi, generale, să-ţi prezint omagii din 
partea familiei mele. Şi, de ce n-aş spune-o, din partea 
compatrioţilor mei. Ei tânjesc după clipa în care speră 
să-şi redobândească libertatea. 

Mama, doamna Letizia, m-a însărcinat să-ţi 
împrospătez amintirea anilor petrecuţi la Corte.“ 


Bonaparte reciteşte scrisoarea fără să schimbe 
niciun cuvânt. Tot ce a aşternut pe hârtie poartă deja 
în suflet, de ani de zile. 

Este asemenea unui atlet care sare numai după ce- 
şi stabileşte reperele personale. 

îşi oferă în mod clar serviciile lui Pasquale Paoli şi 
îşi asumă consecinţele vorbelor sale asupra Corsicii. 

„îl voi auzi tunând şi fulgerând pe ticălos", spune el 
„iar dacă acest tunet va lovi, îmi voi analiza conştiinţa, 
îmi voi aminti de legitimitatea motivelor mele şi, din 
clipa aceea, îl voi putea înfrunta." 

Când primeşte, peste câteva zile, o scrisoare de la 
părintele Dupuy - trimisă de la Laon, în î5 iulie 1789 - 
în care fostul lui profesor îi explică cum că trebuie să 
mai atenueze termenii pe care i-a folosit când a scris 
Scrisori despre Corsica, pentru a nu-l jigni pe ministrul 
Necker, Bonaparte se revoltă. Lucrarea lui nu este o 
rugăminte, ci o dovadă de luptă. Să se ştie limpede ce 
gândesc patrioţii corsicani şi că el este în fruntea lor. 
Asta trebuie să înţeleagă cine citeşte Scrisorile. 

îşi susţine ideile fără nicio ezitare. Este corsican, iar 
convingerile lui sunt atât de ferme, încât pana îi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 111 


tremură în mână, în timp ce scrie. 


Adeseori, trebuie să se întrerupă, fiind mult prea 
nerăbdător, dar este la unison cu evenimentele. 

Deschide fereastra. Se sună adunarea. 

Se aud strigăte. Se dă alarma. Curând, începe să se 
zărească fum. Bonaparte se duce în centrul oraşului 
Auxonne. 

Este 19 iulie 1789. S-au adunat luntraşi şi hamali, îl 
bruschează pe  sindicul oraşului, pătrund în 
apartamentul perceptorului, dau foc la mobile şi 
registre, devastează birourile unde se află actele de 
concesionare şi poliţele. 

A izbucnit revolta. 

Bonaparte se întoarce la cazarmă. Ofiţerilor şi 
soldaţilor li se spun veştile: în 14 iulie, Bastilia, 
fortăreaţa închisoare a regelui, a fost ocupată de 
revoluționari, iar comandantului ei i s-a tăiat capul. 
Gărzile franceze s-au alăturat mulţimii, au tras cu 
tunul asupra Bastiliei. Bonaparte nu mai zăboveşte 
nicio clipă. Preia comanda companiei sale. Trei bande 
de insurgenți care străbat oraşul, se împrăştie când îi 
văd pe soldaţi. Toată noaptea soldaţii patrulează pe 
străzi. Lumea se teme să nu vină în oraş cei cărora 
notabilităţile din Auxonne le spun tâlhari. în dimineaţa 
zilei de 20 iulie, sunt deja acolo. 'Ţărani veniţi din 
împrejurimi. Actele de concesiune sunt arse. Hambarul 
cu sare este jefuit. Ţăranii nu se împrăştie decât după 
ce ofiţerii dau ordin să se încarce puştile. Se 
restabileşte calmul. Companiile intră în cazarmă. 
Bonaparte se întoarce în camera lui. Imediat ia pana în 
mână şi-ncepe să scrie cât are încă vie în minte 
atmosfera acestor înfruntări. Vrea să-i povestească 
fratelui său, Joseph, tot ce a trăit: 


11 0 MAX GALLO 


„îţi scriu în timp ce încă mai aud zgomotul tobelor, 
al armelor şi văd revărsându-se sângele pe străzi. 
Populaţia acestui oraş, căreia i s-a alăturat o mână de 
tâlhari străini, veniţi să prade tot ce le iese în cale, a 
început duminică seara să devasteze corpurile de 
clădiri în care locuiesc rândaşii de la ferme, au jefuit 
vama şi mai multe case. Generalul are şaptezeci şi 
cinci de ani. A considerat că este prea extenuat. L-a 
chemat pe şeful burgheziei locale şi i-a transmis să 
execute ordinele mele. După mai multe manevre am 
reuşit să arestăm treizeci şi trei de insurgenți şi i-am 
întemnițat. Cred că pe doi sau trei dintre ei îi vom 
spânzura fără judecată." 

Nicio ezitare, niciun semn de întrebare. Trebuie să 
domnească ordinea, deşi Bonaparte adaugă, 
condamnându-i pe cei privilegiați : „A fost vărsare de 
sânge în toată Franţa, însă mai peste tot s-a vărsat 
sângele spurcat al duşmanilor libertăţii, al naţiunii, 
care de multă vreme se îmbogăţesc pe seama ei." 


11 2 MAX GALLO 


Chiar dacă foloseşte cuvintele specifice „patrioţilor 
francezi", reacţionează mai întâi ca orice ofiţer care 
detestă „plebea". Şi se gândeşte în special la Corsica. 
De ceea ce se va întâmpla cu ea depinde destinul său 
personal. 


în 9 august cere oficial un nou concediu pentru a se 
duce în Corsica. Trebuie să mai aştepte însă. Se 
întoarce în cameră, se plimbă prin împrejurimi, de 
parcă ar fi închis în acest ţinut. 

Nu-l mai calmează scrisul. Dar rămâne singura 
ocupaţie care îi dă impresia că face ceva util. 

îi scrie domnului Giubega, care este naşul lui şi 
totodată grefi- er-şef al Stărilor Generale ale Corsicii. 

Pe parcursul nopţii de 4 august, privilegiile sunt 
abolite datorită unui amplu elan unanim. 

„Anul acesta se anunţă prin nişte deschideri de 
drumuri cu adevărat favorabile pentru oamenii de 
bine", scrie Bonaparte, „iar după atâtea secole de 
barbarie feudală şi de tiranie politică, iată că încă mai 
putem fi surprinşi să vedem cuvântul Libertate înflă- 
cărând sufletele pe care luxul, frivolitatea şi artele 
păreau să le fi distrus." 

E foarte adevărat, Franţa îl uimeşte. în ziua aceea 
din august, Bonaparte se gândeşte la Paris, acel centru 
al plăcerilor ce pare să fi devenit un vulcan. Dar 
momentul istoric pe care îl parcurge are importanţă 
pentru el numai dacă şi Corsica are de câştigat de pe 
urma lui. 

Devine agitat la gândul că ar putea lipsi de pe 
insulă încât se duce din nou la felădmareşalul du Teii, 
care-l anunţă, în sfârşit, că noul său concediu este pe 
cale să fie aprobat. Trebuie să mai aibă puţină răbdare. 
Reia scrisoarea adresată naşului său, Giubega. 


11 4 MAX GALLO 


„în timp ce Franţa renaşte", spune el, „ce soartă 
vom avea noi, ceilalţi, nefericiţi corsicani ? Vom fi 
aceeaşi oameni demni de dispreţ, vom continua să 
sărutăm mâna insolentă care ne oprimă? Vom continua 
să asistăm impasibili şi să vedem cum toate slujbele ce 
ne erau destinate de drept vor fi în continuare ocupate 
de nişte străini mărunți prin moravurile şi 
comportamentul lor, dar şi infami prin originea lor ?“ 

El face parte dintr-o altă rasă. In aceste momente, 
dispreţuieşte poporul francez. 


în ziua de ^ 6 august a asistat la revolta 
Regimentului La Fere. 

Soldaţii s-au prezentat în rânduri strânse în faţa 
casei colonelului, cerând să li se dea banii negri 
păstraţi în casa de bani a regimentului. Colonelul a 
cedat în cele din urmă, datorită numărului lor mare, a 
strigătelor şi amenințărilor pe care i le-au adresat şi a 
faptului că şi-a dat seama că nu vor renunţa prea uşor. 

Soldaţii şi-au împărţit banii, apoi s-au îmbătat, 
forţându-i şi pe ofiţeri să bea, să cânte şi să danseze cu 
ei. 

Bonaparte priveşte de departe aceste scene. îl vede 
pe unul dintre camarazii săi, locotenentul Bourbers, 
înconjurat de soldaţi furioşi care-l acuză că l-a lovit pe 
unul dintre ei. Vor să-l ucidă. Doi sergenţi- majori îi sar 
în ajutor şi-l iau de acolo. însă locotenentul trebuie să 
plece din Auxonne în noaptea următoare, deghizat în 
femeie! Ar fi trebuit, spune Bonaparte, să se tragă cu 
tunul asupra răzvrătiţilor, aceste canalii abjecte care 
batjocoresc toate principiile disciplinei. 

Astfel de tulburări îl revoltă, chiar dacă noua 
politică i se pare „un pas înainte spre Binele general". 
Dar nu acesta este esenţialul. Bonaparte nu încetează 
să se gândească la soarta Corsicii. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 11 3 


Ar vrea ca naşul său, Giubega, să acţioneze. 

„Până acum, era mai prudent să tăcem", îi scrie în 
continuare. „Adevărul nu este pe placul unui suflet 
viciat: astăzi însă, împrejurările s-au schimbat, trebuie 
să ne purtăm şi noi altfel. Dacă ratăm această ocazie, 
vom rămâne sclavi pentru totdeauna." 

Vrea să plece în Corsica. în 21 august, primeşte, în 
fine, acceptul oficial pentru concediul său, care ar 
trebui să se prelungească până în 1 iunie 1790. 


Ultimele zile la Auxonne i se par nesfârşite. 

Nu are astâmpăr. De la cazarmă se duce în camera 

lui. Apoi se duce la librar. Aude dându-se alarma de 
mai multe ori pe zi. 
Oamenii înspăimântați aleargă pe străzi. Se anunţă 
sosirea bandei de tâlhari, apoi această teamă cumplită, 
care durează de o lună întreagă, ca o febră 
intermitentă, se potoleşte. 

La jumătatea lunii septembrie, când Bonaparte 
pleacă, în sfârşit, la Auxonne domnea din nou calmul. 


în drum spre Marsilia, unde speră să-l întâlnească 
pe abatele Raynal înainte să se îmbarce spre Corsica, 
Napoleon Bonaparte se opreşte la Valence. 

Este primit cu bucurie, toată lumea îşi aminteşte de 
tânărul sublocotenent. în salonul domnului de 
Tardivon, se vorbeşte cu patos despre Revoluţia care 
răvăşeşte întreaga ţară, cu toţii îşi fac griji din pricina 
tâlharilor care au incendiat castelele din regiune. Cu 
toţii speră într-o monarhie reînnoită care să fie rodul 
acestor evenimente. 

Domnul de Tardivon, abate de Saint-Ruf, îl ia de 
braţ pe Bonaparte. îi vorbeşte încet, în acelaşi ritm cu 
paşii lui mici. 

„După cum se desfăşoară lucrurile", spune el, 


11 4 MAX GALLO 


„oricine poate deveni rege. Dacă ajungeţi rege, 
domnule Bonaparte, împăcaţi-vă cu religia creştină, vă 
va fi un ajutor preţios." 


A doua zi, Bonaparte, la prora vasului ce coboară pe 
Ron, îşi umple sufletul cu miresmele aerului venit 
dinspre mare. 


Partea a treia 


Cu mintea plină 
de marile probleme 


publice 
septembrie 1789 - 11 iunie 
1793 


9 


în 25 septembrie, Napoleon este cel dintâi dintre 
pasageri care părăseşte vasul, sărind pe cheiul din 
portul Ajaccio. 

Căldura continuă să fie copleşitoare, de parcă ar 
mai fi încă vară. Oraşul dormitează, la începutul 
acestei  după-amieze, tulburat doar de vocile 
marinarilor şi ale hamalilor. 

Totul pare atât de calm, de liniştit, atât de diferit de 
ceea ce Napoleon se aştepta să găsească, încât, preţ 
de o clipă, stă pe gânduri. 

Mintea îi este înfierbântată de tot felul de proiecte 
pentru Corsica. Are şi acum proaspete în memorie 
zgomotele stârnite de revolte şi imaginile pline de 
violenţă. 

îşi aminteşte tot ce a trăit la Seurre, la Auxonne, tot 
ce i s-a spus la Valence şi pe vaporul cu care cobora 
Ronul. 

La una dintre opriri, pe fluviu, patrioţii au vrut să 
aresteze o tânără femeie, pe doamna de Saint-Esteve, 
cu care Napoleon se împrietenise în timpul călătoriei. 
S-au mirat când au văzut un ofiţer în preajma ei. Li s-a 
părut că tânăra seamănă cu contesa d'Artois, despre 
care se ştia că a plecat din Paris ca să emigreze. Din 
fericire, Napoleon a reuşit să-i convingă pe patrioţi că 
se înşală. La Marsilia, străzile erau invadate de patrioţi 
ce arborau cocarda tricoloră. Diverşi oratori, ridicaţi 
pe borne sau urcați în căruţe, îi îndemnau pe oameni 
să fie vigilenţi, şi îi avertizau să se ferească de tâlhari. 

înainte de a se îmbarca, Bonaparte s-a întâlnit cu 


abatele Raynal, care l-a încurajat să scrie istoria 
Corsicii. 


1 20 MAX GALLO 


Pe tot parcursul traversării, Napoleon s-a plimbat 
pe punte, nerăbdător să ajungă la destinaţie, visând la 
rolul pe care îl va juca, poate, alături de Pasquale Paoli 
dacă acesta se va întoarce din Anglia sau chiar în locul 
lui, dacă Babbo nu se va putea înapoia pe insulă. 

Dar iată-1 ajuns în Ajaccio, intrigat de apatia 
oraşului adormit, ce pare a trăi în afara istoriei. 

Preţ de câteva clipe, îndoiala i se strecoară în 
suflet. Nu cumva s-a pripit plecând din mijlocul 
evenimentelor, să vină aici, unde pare că nu se 
întâmplă nimic ? 

îl vede pe Joseph ieşindu-i în întâmpinare. 


„Ce se petrece în Franţa ?“ îl întreabă Joseph. Ce-i 
poate spune despre revoluţie ? Joseph a primit 
scrisorile fratelui său, dar ziarele nu mai ajung aici sau 
sunt primite abia la o lună după apariţie. Deputaţii 
corsicani aleşi în Stările Generale, cei ai Stării a Treia, 
Saliceti, avocat la Consiliul Superior - „Sunt avocat", 
spune Joseph cu mândrie, „şi totodată membru al 
Consiliului Superior" - şi contele Colonna de Cesari 
Rocca, nepotul lui Paoli, precum şi cei ai nobilimii şi 
clerului, contele de Buttafoco şi abatele Peretti, nu 
spun nimic despre dezbaterile Adunării Constituante. 

Aici nu s-a schimbat nimic, adaugă Joseph. 
Guvernatorul, vicontele de Barrin, nu face cunoscut 
niciunul din decretele votate de Adunarea 
Constituantă. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nici 
întrunirea Stărilor Generale, nici căderea Bastiliei. 
Insula se află în continuare sub autoritate militară. 

Deodată, Joseph îi arată soldații care poartă la 
chipiu cocarde albe. 

Napoleon se arată indignat. în Corsica, nimănui nu- 
i pasă că are loc o revoluție ? Că au fost desființate 
privilegiile ? Să fie oare posibil ca vijelia ce a străbătut 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 121 


regatul Franţei şi le-a impus tuturor să poarte cocarda 
tricoloră, să nu fi ajuns şi în Corsica ? 


Este atât de revoltat, încât pe drumul spre casa 
părintească, schimbă subiectul şi se interesează de 
familie. 

Letizia Bonaparte îl aşteaptă pe Napoleon, spune 
Joseph. Copiii sunt cu toţii adunaţi în jurul mamei lor. 
Şi ei sunt nerăbdători să-şi revadă fratele. Elisa, care- 
şi desăvârşeşte educaţia la Maison de Saint-Cyr, este 
singura care nu se află de faţă. 

Joseph ezită, de parcă s-ar teme să nu-l enerveze 
pe Napoleon. „Viitorul lor este incert", spune el, „ca, 
de alfel, al tuturor corsica- nilor." 

„N-am pledat decât intr-un singur proces", explică 
Joseph. 

Repetă în faţa lui Napoleon câteva fragmente din 
pledoarie. A obţinut achitarea asasinului pe care l-a 
apărat şi s-a ajuns la concluzia că a acţionat în legitimă 
apărare. 

— Lucien ? întreabă Napoleon. 

— S-a întors la Aix, după ce a plecat de la seminar. 
Nu a obţinut bursă. 

La fel şi Louis, care solicită zadarnic un ajutor 
financiar ca să urmeze cursurile unei şcoli militare, 
după exemplul lui Napoleon. Jerome are cinci ani, 
Caroline va împlini opt ani, iar Pauline zece. 

Bonaparte nu scoate o vorbă mult timp, apoi, când 
ajung pe strada Saint-Charles, unde zăreşte casa 
familiei, spune cu un ton sever că va pune pe toată 
lumea la treabă. 

„E nevoie de ordine, de disciplină, de o folosire 
riguroasă a timpului. Casa asta'"", adaugă, „trebuie să 
fie un adevărat colegiu pentru aceşti copii. Nimeni nu- 
şi poate permite să trândăvească. Familia Bonaparte 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 121 


trebuie să fie un exemplu pentru Corsica." 


Tânărul abia avu timp să-şi îmbrăţişeze familia, s-o 
asculte pe Letizia Bonaparte plângându-se de 
greutăţile vieţii, abia apucă să-l dojenească pe Lucien, 
să-l îndemne să fie mai riguros şi să mai lase palavrele, 
că se pomeni în casă cu tot felul de apropiaţi. 

Toţi îi pun aceeaşi întrebare: „Ce se întâmplă în 
Franţa ?“ 

Napoleon răspunde cu însufleţire. Numărul celor 
prezenţi îi dă motive să fie optimist în privinţa stării de 
spirit, toată lumea vrea schimbarea. în fiecare zi, i se 
spune, „aşteptăm sosirea vaselor". Cu toţii vor să ştie. 
Poporul aşteaptă un semn din partea Franţei ca să 
acţioneze. 


122 MAX GALLO 


în 15 august, la Ajaccio, locuitorii au manifestat 
împotriva episcopului Doria şi l-au constrâns să le dea 
patru mii de livre. Au cerut suprimarea drepturilor 
amiralităţii. Comandantul garnizoanei, La Ferandiere, 
şi ofiţerii săi n-au putut face nimic. Abia când i-au 
ameninţat pe manifestanți că se trage cu tunul, aceştia 
s-au împrăştiat. S-a constituit un comitet alcătuit din 
treizeci şi şase de cetăţeni. 

Peste tot, lucrurile s-au pus în mişcare, la Bastia, la 
Corte, la Sartene şi în ţinuturile rurale. Exilaţii încep 
să se întoarcă în nordul insulei. S-au organizat în 
bande de câte treizeci de oameni. Guvernatorul Barrin 
a renunţat să-i mai urmărească. El are însă autoritate 
asupra oraşelor. Populaţia se teme de represiune, dar, 
dacă se va apela la măsuri drastice, se va ridica la 
luptă. 

Napoleon a ascultat, apoi a ţinut un discurs 
însufleţitor. îi condamnă „pe laşi şi pe cei slabi care 
lâncezesc într-o sclavie confortabilă". El se numără 
printre cei care vor să acţioneze. Cei adunaţi îl ascultă. 
Se discută la nesfârşit. 

Abia la miezul nopţii Napoleon rămâne singur cu 
fratele său. les amândoi în grădină, în pofida răcorii de 
afară. Ei doi, spune, sunt cei care pot schimba Corsica, 
pot pregăti întoarcerea lui Pasquale Paoli sau... 
Napoleon tace câteva clipe, apoi adaugă: „pot duce 
mai departe lupta lui, îl pot înlocui." 

Se îndepărtează singur, se plimbă cu paşi mari. 


Zilele următoare, Napoleon străbate străzile din 
Ajaccio şi drumurile din ţinuturile vecine. 

Adună oamenii, le vorbeşte, plin de patos. Spune, în 
sfârşit, ceea ce a scris în Scrisori despre Corsica, ceea 
ce ţine numai pentru el de ani de zile. 

Joseph fac tot ce poate şi el, iar seara cei doi fraţi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 123 


îşi împărtăşesc rezultatele. 

Noaptea, în camera lui din casa de pe strada Saint- 
Charles sau în cabinetul de lucru din casa de ţară din 
Milelli, Napoleon rescrie introducerea la Scrisori 
despre Corsica, lăudând cu şi mai multă convingere 
personalitatea lui Pasquale Paoli. 

Dimineaţa, îi încredinţează textul fratelui său, 
Lucien, pentru a-l retranscrie. 

Locuitorii din Ajaccio încep să compare casa 
Bonaparte cu o mănăstire sau cu un colegiu. 


Napoleon nu a împlinit încă douăzeci şi unu de ani, 
însă fiecare zi ce trece îl face să aibă tot mai multă 
încredere în el. 

Stă singur, adesea. Se plimbă pe drumurile de ţară. 
îi place să admire vegetaţia deasă, iar acolo, în 
depărtare, peisajul arid al salinelor. Uneori, când se 
întoarce acasă, tremură. Unele zone, pe unde îi place 
să se plimbe, sunt insalubre. Dar nu renunţă nici să 
adune oamenii şi să le vorbească, nici la plimbările 
lungi, nici la scris care îi ia aproape toată noaptea. 

Descoperă pentru prima oară în viaţă ce influenţă 
poate avea asupra oamenilor. La fiecare întâlnire cu ei 
le vorbeşte cu tot mai multă pricepere, fiind din ce în 
ce mai convingător. Unii dintre concetăţenii săi vor să 
încerce o lovitură de forţă. Napoleon îi temperează. 
Guvernatorul dispune de trupe şi de tunuri, le spune. 
„Trebuie să acţionăm prudent, să profităm de ceea ce 
se întâmplă la Paris, ca să constrângem autorităţile din 
Corsica să cedeze." 


în 31 octombrie 1789, îi adună în Biserica Saint- 
Franşois pe cei care se consideră patrioţi. Oamenii 
sunt surprinşi. Este prima acţiune a acestui tânăr, al 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 123 


cărui nume a început să fie rostit cu respect. Napoleon 
se plimbă neliniştit în travee!. Are o carte în mână. 
începe prin a citi un comunicat. „Atunci când nişte ma- 
gistraţi uzurpă o autoritate ce contravine legii", spune 
el, „atunci c ând nişte deputaţi, ce nu au fost 
însărcinaţi să facă asta, îşi arogă dreptul de a vorbi în 
numele poporului, împotriva voinței acestuia, 
persoanele particulare au dreptul să se unească." 


I Porţiune dintr-o construcţie (edificiu, pod, viaduct etc.) 
care cuprinde două puncte de reazem (stâlpi, coloane, 
grinzi, pile etc.) şi deschiderea dintre ele. (N. red.) 


124 MAX GALLO 


El cere ca insula Corsica să fie eliberată „de o 
administraţie care ne distruge, ne umileşte şi ne 
discreditează". 

Face apel la deputaţii Stării a Treia, Saliceti şi 
contele Colonna de Cesari Rocca. Cei ai nobilimii şi ai 
clerului, Buttafoco şi Peretti, nici măcar nu sunt 
pomeniţi. 

„Suntem patrioţi", încheie Napoleon. 

Solicită să fie instalată o masă în biserică. 

Pune acolo textul, ia pana, se întoarce spre oamenii 
adunaţi, le spune că trebuie să semneze acest 
comunicat şi că el îl va parafa cel dintâi. 

Se apleacă şi, cu o mişcare rapidă a mâinii, scrie: 

Buonaparte, ofiţer de artilerie, apoi se ridică. 


în noaptea aceea, nu a dormit. Tocmai a înfăptuit 
primul său gest politic. 

Se ridică şi coboară în grădina casei din Milelli 
unde a rămas peste noaptea. Semnătura pe acel 
document este, în egală măsură, reuşita, încununarea 
tuturor gândurilor sale, şi un punct de plecare, 
începutul unui drum pe care trebuie s-o apuce, deşi nu 
ştie încă încotro duce şi unde se termină. 

Să acţioneze, să acţioneze, iată legea căreia trebuie 
să-i dea ascultare. 


A doua zi, călăreşte spre Bastia, spre capitală. 
Acolo se află guvernatorul Barrin. Acolo se fac jocurile. 

Napoleon se instalează. îi adună pe patrioţi, le 
vorbeşte cu autoritate. Aşteaptă, le spune, să-i fie 
livrate două cufere de la Livorno. 

Când acestea ajung, le deschide adâncindu-şi 
mâinile în grămada de cocarde tricolore. Cere apoi să 
fie distribuite locuitorilor şi soldaţilor din garnizoană. 

începând cu 3 noiembrie, tot oraşul este împodobit 
cu albas- tru-alb-roşu. Ofițerii îşi ţin oamenii în frâu, îi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 

25 
închid pe cei care se încăpăţânează să arboreze noile 
culori. 

Trebuie să meargă mai departe. Să acţioneze din 
nou, să mai urce o treaptă, căci a acţiona înseamnă a 
urca. 

„Locuitorii din Bastia să-şi scoată armele, să le 
pregătească în mod făţiş, să-şi ascută cuţitele, să-şi 
arate puştile", spune Napoleon. „în ziua de 5 noiembrie 
1789, să se ducă cu toţii, în mod paşnic, la biserica 
Saint-Jean, unde vor fi înregistraţi oficial în miliția 
astfel creată." 

Tensiunea pune stăpânire pe oraş. Napoleon 
străbate străzile. 

Companii de grenadieri şi vânători din Regimentul 
du Maine înaintează spre biserică. Tunurile din 
fortăreață sunt îndreptate spre oraş. Nişte ofiţeri îi 
insultă pe locuitorii din Bastia: „Pârliţii ăştia de italieni 
vor să ne sfideze ? O să aibă de-a face cu noi!“ 

Singurul corsican care este ofiţer de artilerie ca şi 
Bonaparte, Massoni, se alătură în mod făţiş celor din 
fortăreață. 

Pe străzile din apropierea Bisericii Saint-Jean, 
izbucneşte din- tr-o dată o confruntare între soldaţi şi 
localnici. Se aud împuşcături. Doi soldaţi sunt ucişi, 
mai mulţi corsicani sunt răniţi cu lovituri de baionetă. 

La scurt timp după aceea, Barrin face o concesie. 
Distribuie arme membrilor noii miliții. Cât despre 
colonelul care comanda trupele, nu-i rămâne decât să 
plece din Bastia. Când vasul său se îndepărtează de 
țărm, corsicanii chiuie de bucurie şi sună din trompete. 

„Fraţii noştri din Bastia şi-au rupt lanţurile în mii 
de bucăţi", spune Napoleon. 


Se întoarce la Ajaccio. Cunoaşte foarte bine toate 
aceste drumuri pe care le-a străbătut de-atâtea ori. 


1 26 MAX GALLO 


Dar niciodată nu s-a simţit ca acum, la începutul lui 
noiembrie 1789. Niciodată n-a avut sentimentul că a 
dat naştere unor evenimente, că a făcut istorie. 
Niciodată n-a mai fost cuprins de o asemenea stare de 
exaltare. 

Este în al nouălea cer când aude, peste câteva 
săptămâni, că, la aflarea veştii despre evenimentele 
din Bastia, deputatul Saliceti cere ca insula Corsica să 
nu mai fie supusă regimului militar asemenea unei 
regiuni cucerite, ci să fie integrată în regat şi guverna- 
tă potrivit aceleiaşi constituţii precum celelalte părţi 
componente ale imperiului. 

în 30 noiembrie 1789, Adunarea Naţională nu doar 
că acceptă această solicitare, ci, la propunerea lui 
Mirabeau, declară că toţi exilaţii care au luptat pentru 
libertatea insulei se vor putea întoarce în Corsica şi-şi 
vor putea exercita drepturile de cetăţeni francezi. 

Vestea ajunge în Corsica la sfârşitul lunii 
decembrie. 

De îndată, Napoleon cere să fie confecţionată o 
banderolă care este atârnată pe faţada casei sale din 
strada Saint-Charles. Pe ea sunt scrise următoarele 
cuvinte: „Trăiască Națiunea! Trăiască Paoli! Trăiască 
Mirabeau!“ 

Peste tot în oraş, lumea cântă şi dansează. în piaţa 
Olmo se aprinde un foc de bucurie. Toată lumea 
strigă: Evviva la Francia! Ewiva il re! 

Napoleon se amestecă în mulţime. 

în biserici se cântă Te Deum-uri. 

Auzind toate aceste voci, toate aceste exclamaţii, 
Napoleon simte o bucurie fără margini, bucuria 
născută din mândria de a se afla la originea 
evenimentelor. Toți cei care dansează, bărbaţi şi femei 
deopotrivă, tot acest popor cuprins de bucurie, lui îi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 
25 
datorează fericirea. 

Face parte, într-adevăr, dintre acei oameni aparte, 
pe care Plutarh îi numeşte eroii care fac istoria. 

Abia a împlinit douăzeci de ani şi cinci luni. 

Scrie. Poate pentru prima oară din copilărie, se 
simte în sinea lui întreg, de parcă cele două părti 
separate ale eului său s-au reunit, în sfârşit. 

Patriotul corsican îl acceptă pe ofiţerul francez. 

Noua Franţă, această naţiune puternică, luminată, 
care i se părea frivolă, coruptă de femeile galante, de 
moravurile pervertite şi de indolenţă, a renăscut. 
Radiază. Corsica este o parte din întreg. 

Napoleon, plin de entuziasm spune: „Franţa ne-a 
primit la sânul ei. De acum, avem aceleaşi interese, 
aceeaşi solicitudine: nicio mare nu ne mai desparte!“ 

Renunţă să mai publice Scrisori despre Corsica. Ce 
rost ar mai avea acum ? 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 127 


„Dintre ciudăţeniile Revoluţiei Franceze", scrie, 
„aceasta nu este nicidecum cea mai neînsemnată: cei 
care ne ucideau până mai ieri ca pe nişte rebeli sunt 
acum protectorii noştri, sunt animați de sentimentele 
noastre." 


Când Napoleon iese pe străzile din Ajaccio, în 
primele luni ale anului 1790, singur sau însoţit de 
Joseph, are plăcerea să vadă că este salutat, înconjurat 
cu acea curiozitate afectuoasă şi recunoscătoare care 
îi însoţeşte pe cei în care poporul îşi recunoaşte 
conducătorii sau reprezentanţii. 

Toţi vor să schimbe câteva cuvinte cu el. Joseph 
primeşte felicitări pentru că a fost numit ofiţer 
municipal. 

încetul cu încetul se constituie un clan Bonaparte, 
iar Napoleon vrea să le demonstreze partizanilor săi că 
este, în egală măsură, un om care face istorie, dar şi 
un patriot modest. 

Se înscrie pe listele Gărzii Naţionale ca simplu 
soldat şi face de gardă, când îi vine rândul, în faţa 
porţii lui Marius-Joseph Peraldi care fusese numit 
colonel. 

Cine se lasă însă înşelat de aceste aparenţe ? 

Napoleon află, prin felurite indiscreţii, că La 
Ferendiere, comandantul garnizoanei din Ajaccio, i-a 
scris ministrului ca să-l denunte. „Acest tânăr ofiţer a 
fost educat la Şcoala Militară Regală", şi continuă: 
„sora lui, la Saint-Cyr, iar mama lui s-a bucurat de 
multă generozitate din partea guvernului. Ar fi mult 
mai bine să se întoarcă la regimentul său, căci se agită 
pe aici fără încetare." 

Napoleon i-o luase însă înainte scriindu-i, în 16 
aprilie 1790, colonelului său, solicitând un nou 
concediu: 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 29 


„Sănătatea mea şubrezită nu-mi permite să revin la 
regiment înainte de a doua cură de ape minerale la 
Orezzo, adică în data de 15 octombrie." 

Ataşează scrisorii şi un certificat medical prin care 
atestă veridicitatea spuselor sale. Este adevărat că, din 
când în când, are stări febrile, probabil din pricina 
plimbărilor în saline. 

în 29 mai, îi va fi acordat un concediu de patru luni, 
începând cu ziua de 15 iunie 1790. 

Se simte eliberat. Are tot mai mult sentimentul că 
voinţa şi dorinţele sale pot deschide toate uşile. Că e 
de ajuns numai să-şi dorească ceva pentru ca acel 
lucru să se împlinească. De îndată ce şi-a propus să 
atingă un anumit obiectiv, nu trebuie decât să 
reunească în mod metodic mijloacele necesare ca să se 
pună în mişcare, iar dacă vrea cu tot dinadinsul să facă 
ceva, niciun obstacol nu-i va putea sta în cale. 

Rămâne în Corsica pentru a continua „să agite" 
spiritele în insulă, pentru a-l convinge pe Joseph să 
facă parte din delegaţia care ar trebui să-i iasă în 
întâmpinare lui Pasquale Paoli, pe drumul către 
Corsica. 

Trebuie să fie prezent în Corsica la reîntoarcerea 
lui Babbo. Nu poate pleca de pe insulă tocmai acum 
când poporul trezit la viaţă îşi va întâlni eroul, pe cel 
căruia Napoleon i-a oferit serviciile sale. 

în 24 iunie 1790, Joseph s-a îmbarcat pe un vas ce 
se îndrepta spre Marsilia. Pasquale Paoli a plecat din 
Paris după ce a fost aclamat de Adunarea Naţională şi 
primit de Robespierre la „Clubul iacobinilor", iar 
delegaţia din care face parte Joseph trebuie să-l 
întâlnească la Lyon. 

A doua zi, în 25 iunie, Napoleon se află la masa lui 
de lucru. 

Deodată, aude rumoare, şi ţipete provocate de o 


1 28 MAX GALLO 


mulţime aflată în mişcare. 

De câteva zile, s-a iscat un conflict între, pe de-o 
parte, municipalitatea din Ajaccio şi cetăţenii oraşului 
şi de cealaltă parte, autorităţile garnizoanei. 
Municipalitatea solicită arme şi accesul în fortăreață. 
La Ferendiere şi maiorul Lajaille refuză. 

Napoleon îşi ia puşca şi, fără să mai piardă timp ca 
să-şi mai pună vestonul pe el, să se încalţe şi să-şi pună 
cascheta, coboară în stradă. 

Manifestanţii îl recunosc, îl aclamă considerându-l 
căpetenia lor. El ezită, apoi, pentru că s-a mai 
confruntat cu astfel de situaţii şi cu astfel de oameni 
răzvrătiți şi ştiind la ce acţiuni extreme poate să 
recurgă mulţimea, trece în fruntea lor, încearcă să le 
facă jocul, acceptă să-i aresteze pe francezi, dar îi 
protejează de posibilitatea unor violenţe mai grave. 

Astfel este arestat maiorul Lajaille, reţinut de 
municipalitate, în acel moment însă, Napoleon stă 
deoparte, aşa cum făcuse la Bastia în 5 noiembrie 
1789. Nu se hotărăşte să-şi asume din nou rolul de 
căpetenie decât atunci când municipalitatea, după ce l- 
a eliberat pe maiorul Lajaille, vrea să redacteze un 
memoriu pentru a justifica acea „zi de 25 iunie". El îl 
acuză pe La Ferendiere că a uneltit „comploturi infame 
împotriva legii" şi a încercat să organizeze o „revoltă 
reprobabilă". îi denunţă pe aceia dintre corsicani care 
s-au pus în slujba Franţei Vechiului Regim, „care 
trăiesc printre noi, care s-au îmbogăţit dându-şi mâna 
cu stăpânii noştri, iar acum detestă o constituţie care 
nouă ne redă libertatea!“ 

Cum se face însă că, scriind aceste lucruri, 
Napoleon nu s-a gândit şi la tatăl său, Carlo Bonaparte, 
care s-a numărat printre corsicanii pe care tocmai i-a 
denunţat ? 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 29 


într-o duminică din luna iulie 1790, în timp ce 
Napoleon se plimbă cu fratele său prin piaţa l'Olmo, un 
grup de corsicani, avându-l în frunte pe abatele Recco, 
nepotul fostului lor profesor de matematică din 
Ajaccio, se îndreaptă spre ei. îl acuză pe Napoleon că a 
stârnit revolta din 25 iunie, că i-a persecutat pe fran- 
cezi şi pe corsicanii demni de a se considera francezi. 
Tocmai el, un Bonaparte, al cărui tată a fost odinioară 
partizanul lui Paoli, iar apoi curteanul domnului de 
Marbeuf, tocmai el, un Bonaparte de origine toscană. 

Câţiva prieteni ai lui Bonaparte s-au repezit să-l 
apere, amenin- ţându-i cu moartea pe cei care ar 
îndrăzni să-l atingă. Napoleon şi-a păstrat sângele 
rece. „Adică noi n-avem dreptul să ne considerăm 
francezi?" strigă el din toate puterile. „Orrenda 
bestemmia, «cumplită blasfemie»! îi voi da în judecată 
pe infamii care proferă astfel de blasfemii!" 

Cele două grupuri îşi aruncă unul altuia cuvinte 
grele, apoi fiecare se retrage. 

Napoleon se întoarce acasă cu Joseph, pe strada 
Saint-Charles. Este tăcut şi gânditor. 


1 30 MAX GALLO 


încearcă să înţeleagă duşmăniile care-i stârnesc pe 
corsicani unii împotriva altora. Pe de-o parte sunt cei 
care au fost partizanii lui Paoli şi i-au rămas fideli, şi 
cei care au acceptat, precum Carlo Bonaparte, să 
colaboreze cu autorităţile franceze. Apoi cei care au 
ales să treacă de partea cauzei Franţei revoluţionare 
şi, deci, să se simtă cetăţeni ai acestei naţiuni şi cei 
care nu renunţă la cocarda albă; şi, în fine, cei care 
visează la independenţă. 


în luna septembrie 1790, Napoleon pleacă în 
întâmpinarea lui Pasquale Paoli care a debarcat la 
Bastia. Din clipa în care a pus piciorul pe teritoriul 
Corsicii, Babbo devine şi acţionează de parcă ar fi 
stăpânul insulei: ordonă să fie arestaţi duşmanii săi, 
francezii, merge din sat în sat înconjurat de o mulţime 
de admiratori şi de adulatori. Pretutindeni, Paoli este 
considerat Salvatorul, Dictatorul. 

Napoleon şi fratele lui se amestecă printre tinerii 
care alcătuiesc în jurul lui Pasquale Paoli o cohortă 
zgomotoasă, ce-şi dispută privilegiul de a face parte 
din escorta lui de onoare. 

Napoleon priveşte acest cortegiu din care face 
parte şi el. La intrarea în sate, au fost înălțate arcuri 
de triumf, iar locuitorii îl întâmpină cu urale, trăgând 
focuri de armă. 

Tânărul călăreşte alături de Paoli. îl priveşte pe 
acest om îmbătrânit, care a trăit douăzeci de ani în 
Anglia, primind 2000 de lire sterline pensie din partea 
guvernului englez. Se gândeşte că, în anturajul lui 
Paoli, nu este decât unul dintre mulţi alţii, un oarecare. 
Poate fi chiar suspect, din pricina uniformei de ofiţer 
francez pe care o poartă, din pricina atitudinii pe care 
a avut-o tatăl lui. Şi, mai e ceva, vechea opoziţie dintre 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 31 


oamenii din Bastia şi cei din Ajaccio, cei di quă şi cei di 
la, „de dincoace" şi „de dincolo" de munţi. Paoli nu are 
încredere în locuitorii din Ajaccio. lar Familia 
Bonaparte este din Ajaccio. 

Suita ajunge la Ponte Novo. 

Acolo, în 1769, Paoli a fost înfrânt de francezi. Dă 
un ocol locului, descalecă şi apoi îi explică binevoitor 
lui Napoleon poziţiile celor două tabere. Sunt cele 
pentru care a dat ordin oamenilor săi să le ocupe şi să 
le apere. Toată lumea ascultă cu respect relatarea 
luptei. Napoleon încheie cu o voce neutră, căci e ofiţer 
şi cunoaşte meseria armelor: „Rezultatul acestor 
dispoziţii a fost cel aşteptat." 

Se lasă o tăcere de mormânt. Pasquale Paoli îl 
priveşte pe Napoleon, care nu pare să-şi fi dat seama 
de impertinenţa de care a dat dovadă, care-l felicită 
pe fratele său mai mare pentru curajul de erou, pentru 
fidelitatea faţă de Corsica. Incidentul pare să se fi 
încheiat. Joseph Bonaparte este ales membru al 
Congresului pe care Paoli îl reuneşte la Orezza, iar 
apoi va fi ales preşedinte al Directoratului Districtului 
Ajaccio. 

Napoleon este mulţumit. 

Suntem la sfârşitul anului 1790. Concediul lui a 
expirat. Trebuie să se întoarcă în Franţa, să-şi încaseze 
solda, căci de acum se simte foarte legat de acest 
regat, al cărui cetăţean şi ofiţer este. Vrea să-l ducă şi 
pe fratele lui, Louis, acolo, să-l înscrie la o şcoală 
militară şi, la nevoie, să-l instruiască el însuşi, să-l 
supravegheze în timpul studiilor. 


în iarna anului 1790, Napoleon se duce aproape în 
fiecare zi în port. Dar vântul nu este prielnic. Nu apare 
niciun vas către Franţa. 


1 32 MAX GALLO 


Napoleon scrie, îi pune la treabă pe fraţii şi surorile 
sale. 

La sfârşitul lui decembrie, se poate, în fine, îmbarca 
împreună cu Louis, dar vasul este aruncat de două ori 
înapoi, pe coastele Corsicii. 

Trebuie să mai aştepte. 

în 6 ianuarie 1791, la Ajaccio, inaugurează, I Globo 
Patriottico, „Clubul patriotic" al oraşului. Asistă la 
fiecare întrunire unde vorbeşte cu multă însufleţire. 

Bărbatul care are acum douăzeci şi unu de ani şi 
jumătate ştie deja cum să-şi impresioneze auditoriul. A 
învăţat meseria armelor în Franţa. în Corsica, a 
influenţat mersul evenimentelor, s-a amestecat în 
luptele care opun facțiunile şi clanurile, a fost 
recunoscut ca unul dintre capii mişcării şi aşa a învăţat 
politică. I-a manipulat 
şi pe unii şi pe ceilalţi, l-a îndemnat pe fratele lui, 
Joseph, să iasă în faţă pentru a ajunge în posturi 
oficiale, el fiind încă prea tânăr pentru a ocupa 
asemenea funcţii. 

Când, în 23 ianuarie 1791, în cabinetul lui din casa 
de ţară din Milelli, îi adresează, în numele „Clubului 
patriotic" din Ajaccio, o scrisoare lui Buttafoco, 
deputatul nobilimii, iar clubul decide să fie tipărită, i-o 
trimite lui Paoli. 

Textul este lung, emfatic. Napoleon, atacându-l pe 
deputatul nobilimii şi criticând cariera lui Buttafoco, 
omul care l-a incitat pe Choiseul să cucerească insula 
Corsica, aminteşte toate etapele istoriei insulei. Spune 
despre Buttafoco că n-a fost defel „impresionat de 
jertfa de sânge a fraţilor săi". Se adresează deputaţilor 
Adunării Constituante: „Oh Lameth, oh Robespierre, 
oh Petion, oh Volney, oh Mirabeau, oh Barnave, oh 
Badly, oh La Fayette, iată cine a îndrăznit să stea 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 31 


alături de voi!" 

însă Paoli, pe un ton sec, îi răspunde lui Napoleon 
că trebuie „să spună mai puţine şi să fie mai 
imparţial". 

Napoleon scrâşneşte din dinţi. De multă vreme nu i- 
a mai dat nimeni o lecţie. De altfel, a acceptat el 
vreodată să fie mustrat ? 

Citeşte mai departe. 

„Nu-ţi da osteneala să dezminţi escrocheriile lui 
Buttafoco", continuă Paoli. „Lasă1 în seama 
dispreţului şi al indiferenţei opiniei publice." 

Napoleon a simţit aceste cuvinte ca o palmă pe 
obraz. 

A decis însă să fie omul lui Pasquale Paoli. Aşadar, 
a suportat palma fără să crâcnească. 

Din fericire, în ultimele zile din ianuarie 1791, 
vântul şi-a schimbat direcţia. 

Napoleon, însoţit până la pasarelă de mama, de 
fraţii şi surorile lui, precum şi de prietenii de la 
„Clubul patriotic", se poate, în fine, îmbarca împreună 
cu fratele său, Louis, pentru a pomi spre Franţa. 

Pe punte, la pupa, cu mâna pe umărul fratelui mai 
mic, începe să aibă îndoieli. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 33 


Destinul lui se află pe insulă. Vrea să fie aşa, crede 
că este aşa. Şi, cu toate astea, când vasul ajunge în 
larg, iar culmile Corsicii se pierd pe linia orizontului, 
Napoleon, pentru prima oară, nu-şi mai simte sufletul 
cuprins de durere, înăuntrul lui, ceva s-a schimbat. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 
1 35 


10 


8 februarie 1791, ora trei şi jumătate după-amiază. Napoleon merge cu 
paşi repezi pe drumul spre Lyon. 

în depărtare, sub apăsarea cerului întunecat ce parcă anunţă că va 
ninge, zăreşte clopotniţa de la Saint-Vallier-du-Rhone. La doar câteva sute 
de metri, iată şi primele case, ce par mai degrabă nişte cabane ale unui 
sătuc. 

Adeseori, înainte de a începe să ningă, frigul pare să se îmblânzească, 
făcând loc unei atmosfere mai blânde şi umede. 

Din când în când, Napoleon întoarce capul. Louis a rămas în urmă, 
intenţionat. Nu are decât treisprezece ani. l-ar fi plăcut să rămână la 
Valence, să aştepte până ce pleca diligenţa. 

„Vom merge până în satul Serve", a spus Napoleon, după ce s-a 
consultat cu vizitiul. Diligenţa se va opri când îi va ajunge din urmă. 

Au ajuns la Serve. Se lasă întunericul. Un ţăran le deschide uşa. îi 
salută pe ofiţer şi pe băiat, poftindu-i în casă. Cei doi vor aştepta la 
adăpost trăsura care va trece prin sat la lăsarea nopţii, înainte de a 
ajunge la Saint-Vallier-du-Rhone şi de a face acolo oprire. 

După ce se instalează comod, Napoleon îi dă omului nişte bani. 
Trebuie să-şi dezvăluie gândurile. Vorbeşte îndelung cu ţăranul, în vreme 
ce Louis dormitează. I se aduce apoi lumânarea. Scoate din raniţă ce are 
nevoie pentru scris. Se adresează unchiului Fesch. 

„Mă aflu în cabana unui biet om, de unde mă bucur să-ţi trimit câteva 
rânduri. E ora patru după-amiaza, afară e frig, deşi domneşte o atmosferă 


blândă. Mi-a făcut plăcere să merg pe jos... Am dat peste tot de ţărani 
foarte siguri de ei, mai ales în Dauphine. Cu toţii sunt dispuşi să-şi dea 
viaţa pentru apărarea Constituţiei. 

La Valence am cunoscut oameni fermi, soldaţi patrioţi şi ofiţeri 
aristocrați. Femeile sunt regaliste pretutindeni. Un lucru care nu 
surprinde pe nimeni. Libertatea este o femeie mai frumoasă, care le 
eclipsează." 

Se întrerupe. Louis a adormit. Se gândeşte la situaţia Corsicii. Oamenii 
pe care i-a întâlnit la Valence i s-au părut mai puţin competenţi decât cei 
din Ajaccio. 

„Nu trebuie să-i plângem atâta de milă departamentului nostru", scrie 
în continuare. Dar ca să atragem atenţia asupra insulei „ar trebui ca 
societatea patriotică din Ajaccio să-i dăruiască un costum corsican 
complet lui Mirabeau, adică o barreta (bonetă), o mozza (haină), braghe 
(pantaloni) şi izmene, carchera (cartuşieră), stilet, pistolet şi puşcă. Asta 
ar avea un efect deosebit". 

Napoleon se opreşte din scris. Aude tot mai aproape zgomotul de roţi 
şi de saboţi. îl trezeşte pe Louis şi adaugă o ultimă frază: „Te îmbrăţişez, 
dragă Fesch, vine diligenţa. Trebuie să pornim. Vom dormi la Saint- 
Vallier." 


în diligenţă, îi regăseşte pe aceeaşi pasageri ca la Valence. 

Reîncep discuţiile. Napoleon apără Constituanta. îi denunţă pe 
partizanii Vechiului Regim, „care nu se va mai întoarce", spune el pe un 
ton apăsat. 

„înalta societate este în mare măsură aristocrată", adaugă el, „adică 
membrii ei se ascund sub masca partizanilor Constituţiei engleze." 

Recunoaşte că el nu este un susţinător al moderaţiei. 

La hanul de la Saint-Vallier, conversaţia continuă pe tema stării 
naţiunii. Napoleon repetă acest cuvânt. Alţii vorbesc de regat. De la 
căderea Bastiliei şi întrunirea Adunării, susţine el, când vorbim despre 
Franţa trebuie s-o numim Națiune. 


1 36 MAX GALLO 


Mai târziu, ajunşi în cameră, după ce Louis 
adoarme, Napoleon continuă să scrie. Preocupările 
politice s-au estompat. Se ridică, deschide fereastra, se 
întoarce la masă: „ledera îmbrăţişează primul copac 
ce-i iese în cale, altfel spus, în doar câteva cuvinte, 
aceasta este povestea iubirii." 

Ninge. Vrea să-i fie frig, să poată stinge 
sentimentele şi dorinţele care îl tulbură. în curând, va 
împlini douăzeci şi doi de ani. 

„Ce este, deci, iubirea?", scrie mai departe. „Priviţi- 
1 pe acest tânăr de treisprezece ani: îşi iubeşte 
prietenul aşa cum îşi va iubi amanta la douăzeci de ani. 
Egoismul apare abia apoi. La patruzeci de ani, 
bărbatul îşi iubeşte averea, la şaizeci, se iubeşte numai 
pe sine. Ce este, deci, iubirea? Sentimentul slăbiciunii 
sale de care nu întârzie să se lase cuprins bărbatul 
singuratic sau izolat..." 

Mai face câţiva paşi prin cameră, deschide şi 
închide fereastra. Zăpada acoperă cu un strat de 
linişte oraşul şi ţinuturile de la ţară. 

Napoleon aşterne o ultimă frază pe foaia de hârtie. 

„Dacă vei iubi, vei simţi pământul oferindu-ţi-se.“ 


Peste două zile, au ajuns la Auxonne. îi arată lui 
Louis cazarma Regimentului La Fere, unde trebuie să 
se prezinte în faţa colonelului de Lance şi Pavillion de 
la viile, „Pavilionul oraşului". Acolo vor locui. îl va 
instala pe fratele său în camera unui servitor, înve- 
cinată cu cea în care va sta el. 

Ajunşi în piaţa bisericii, în timp ce-i arată lui Louis 
prăvălia librarului, sunt înconjurați de ofiţeri. Aceştia îl 
salută cu răceală pe Napoleon. în timpul celor 
şaptesprezece luni de concediu cât a lipsit, regatul şi 
armata regelui au avut mult de pătimit. îi reproşează 
că, în Corsica, a luptat împotriva garnizoanei regale şi 
împotriva domnilor de Barrin şi La Ferandiere. De ce 


1 38 MAX GALLO 


Bonaparte n-a acţionat la fel ca domnul Massoni, care 
a ales tabăra regelui ? 

Napoleon se apără, dar tensiunea sporeşte în 
timpul acestei prime confruntări cu ofițerii 
„aristocrați". 

Napoleon este nervos când îi prezintă colonelului 
certificatele eliberate de Districtul Ajaccio. 
Documentele sale atestă nu numai că a vrut să se 
întoarcă la regiment încă din luna octombrie, ci şi că a 
fost „animat de cel mai pur patriotism atunci când şi-a 
dovedit neîndoielnicul ataşament faţă de Constituţie, 
încă de la începerea Revoluţiei". 

Colonelul dă dovadă de înţelegere şi susţine 
solicitarea lui Napoleon de a i se plăti retroactiv solda 
pe perioada cuprinsă între 15 octombrie şi i februarie. 
Napoleon se calmează, dar aşteaptă cu nerăbdare 
hotărârea ministrului care să confirme plata sumei. 
Are nevoie de cele două sute treizeci şi trei de livre, 
şase soli şi opt dinari. 

De acum sunt doi care trebuie să trăiască din solda 
lui. Napoleon îşi cumpără singur carnea, laptele, 
pâinea şi se tocmeşte cu străşnicie când este vorba de 
preţurile alimentelor sau de lucrările de croitorie. îşi 
perie uniforma. Nu se plânge niciodată colegilor săi. 
Mai târziu, va mărturisi, totuşi: „Pentru educaţia fra- 
telui meu, am făcut toate sacrificiile posibile, m-am 
lipsit de multe ori chiar şi de lucrurile absolut 
necesare." 

Frecventează însă în continuare librăria. Cumpără 
caiete, cărţi şi ziare. 

Ziarele sunt aşteptate la Auxonne cu aceeaşi 
nerăbdare ca în Corsica, iar Napoleon citeşte 
subofiţerilor şi soldaților  cuceriţi de ideile 
revoluționare articolele care relatează evenimentele 
petrecute în Paris. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 3 7 


Noaptea însă, când Louis doarme, Napoleon 
continuă să lucreze cu o pasiune pe care tulburările 
politice pe care le urmăreşte, le comentează şi în care 
a fost implicat în Franţa şi în Corsica nu fac decât s-o 
sporească. 

Citeşte Machiavelli, o istorie a Sorbonei şi o alta a 
nobilimii. Uneori, a doua zi, îi arată lui Louis listele de 
cuvinte pe care le-a întocmit ca să-şi completeze 
vocabularul. Copiază turnura frazelor, a expresiilor. 
Vrea să ajungă să stăpânească limba franceză, pe care 
o scrie cu îndârjire. 

„Sângele meridional care-mi circulă prin vine", 
notează în josul unei scrisori adresate prietenului său, 
Naudin, comisar de război la Auxonne, „curge la fel de 
repede ca Ronul. Ilartă-mă, dar, dacă ţi-e greu să-mi 
descifrezi mâzgăliturile." 

Reciteşte operele lui Rousseau. Notează pe 
marginea unor pasaje: „Nu cred aşa ceva." Uneori 
şterge cu un gest nervos cuvintele abia scrise. Nu mai 
este un simplu elev care ia notițe. îşi făureşte ideile în 
deplină libertate, dar întotdeauna la fel de pătimaş. 
„Seniorii sunt blestemul poporului", scrie. Iar mai apoi: 
„Papa nu este decât şeful ministerial al Bisericii. 
Infailibilitatea aparţine Bisericii constituite în mod 
legitim, şi nu Papei." 

Uneori lucrează cincisprezece până la şaisprezece 
ore pe zi. lar după ce şi-a îndeplinit misia personală, se 
ocupă de Louis. 

„Am să-l fac să studieze cu forţa", spune. 

De multe ori, se înfurie. îşi pălmuieşte fratele. 
Vecinii sunt indignaţi. „Pocitanie afurisită", aşa îi 
strigă de cele mai multe ori. Dar când Louis reuşeşte 
să rezolve un exerciţiu de matematică sau de franceză, 
Napoleon se destinde. Zâmbeşe. îşi laudă fratele mai 
mic. 


1 38 MAX GALLO 


„Va fi cel mai bun dintre noi", îi spune lui Joseph. 
„Toate femeile de aici sunt îndrăgostite de el", 
constată. 

îl ascultă vorbind, cu încântare, pe băiatul de 
treisprezece ani. îl priveşte cum îşi face apariţia în 
saloane, dezinvolt şi plin de farmec. „A dobândit un 
anumit accent franțuzesc propriu, elegant", îi mai scrie 
lui Joseph. „Intră într-o anumită societate, salută cu 
graţie, pune întrebările de politeţe cu o seriozitate şi o 
demnitate demne de un bărbat de treizeci de ani." 

Napoleon este extrem de atent cu Louis. Nu 
precupeţeşte ni- ciun efort. Se simte răspunzător 
pentru soarta acestuia, îl învaţă tot ce ştie. Şi, 
mulţumit, adaugă: „Niciunul dintre noi nu va fi atât de 
bine educat." 


„Ce mai tura-vura", spune Napoleon. „Aşa trebuie 
format un frate mai mic." 

Este ora trei şi jumătate dimineaţa. Băiatul 
clănţăne din dinţi. Se îmbracă în grabă. O bucată de 
pâine, şi o ia la picior pe drumurile de ţară, în noaptea 
glaciară, iar uneori suflă şi vântul. 

Napoleon se-ndreaptă spre Dole. Acolo, pe strada 
Besanţon, la numărul 17, locuieşte tipograful Joly. 
Meşterul a acceptat să-i tipărească Lettre ă Buttafoco, 
„Scrisoare către Buttafoco". Asta înseamnă 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 39 


L..itru leghe! de mers până acolo şi tot atâtea înapoi. 
Şi va fi nevoit '° WI parcurgă acest drum mai multe zile 
la rând. 

într-o dimineaţă, Napoleon s-a îmbrăcat ca un 
sanculot, cu haină scurtă şi pantalon de pânză albă, în 
dungi. 'Tipografului, care se miră văzându-l, îi 
răspunde cu vocea lui sacadată că se află de partea 
celor care apără libertatea, că asta este singura cauză 
pentru care merită să lupti. 

Nu stă niciodată prea mult la Dole. îl îndeamnă pe 
Louis să pornească din nou, la drum. înainte de prânz 
trebuie să ajungă la Auxonne. 


Soarele a răsărit, iar Napoleon profită de această 
călătorie ca să-i ţină o lecţie de geografie lui Louis şi 
să-i repete că nu trebuie să lase niciodată timpul să 
treacă fără să facă nimic. 

Când ajung pe malul râului Saone, nu departe de 
cazarma din Auxonne, îl abordează doi ofiţeri din 
Regimentul La Fere. 

Iată-1, deci, pe renumitul locotenent Bonaparte! 

Discuţia devine tot mai aprinsă. Ofițerii îi 
reproşează că le-a citit soldaţilor articole din ziare 
favorabile decretelor emise de Adunarea Constituantă. 
Le-a reprodus chiar şi textul pe care „Clubul patriotic" 
din Ajaccio l-a trimis membrilor Adunării, precizând că 
a fost scris de fratele lui mai mare, Joseph. 

Tonul discuţiei este din ce în ce mai ridicat. Cei doi 
ofiţeri pretind că toţi nobilii sunt obligaţi să emigreze, 
asta fiind singura modalitate de a-i rămâne fidel 
regelui. 

„Trăiască națiunea!" răspunde Napoleon. Patria 
este mai presus de rege. 

Cei doi ofiţeri îl îmbrâncesc, amenințând că-l 
aruncă în Saone. Se apără. Curând, ies soldaţii din 


I O leghe: circa 4 kilometri. (N. a.) 


140 MAX GALLO 


cazarmă. Discuţia încetează. 

Chiar dacă Napoleon nu poate impune ideile 
revoluţionare în corpul ofiţerilor, soldaţii şi sergenţii 
sunt de acord cu ele. Iar feld- mareşalul, baronul du 
Teii, numit în 1791 inspector general al artileriei, scrie 
că, deşi ofiţerii continuă să-şi facă datoria în mod co- 
respunzător în cadrul armatei, „soldaţii şi subofiţerii 
au adoptat o 
atitudine nelalocul ei, de insubordonare, care răzbate 
din tot ceea ce fac". îşi întorc capul în altă direcţie, ca 
să nu fie obligaţi să-i salute pe ofiţeri, dar 
fraternizează cu cetăţenii din Garda Naţională şi-şi 
predau armele ofiţerilor din cadrul miliției. 


într-o seară, când Napoleon a dat curs unei invitaţii 
la masă, în comuna Nuits, pentru a-l felicita pe unul 
dintre camarazii săi, ofiţer din cadrul regimentului, 
care tocmai se căsătorise, îşi dă seama de îndată ce 
intră în salon că i s-a întins o cursă. Toată „nobilimea" 
din împrejurimi a fost poftită la masă. 

Rânjesc cu toţii văzându-l. Acesta este deci 
locotenentul cu limba ascuţită care apără ideile 
tâlharilor, încurajează indisciplina în rândul 
soldaţilor ? Se strâng în jurul lui. I se pun întrebări 
stânjenitoare. Ce părere are despre actele de 
insubordonare ? Aceasta este o stare de spirit ce poate 
fi tolerată de un ofițer ? 

Napoleon se apără. Nu este „antimilitar", spune. 
Are convingerea că disciplina şi ordinea sunt necesare, 
însă nu pot fi respectate decât atunci când şi ofițerii 
respectă legea, acceptă principiile noi. 

Primarul comunei Nuits îşi face şi el apariţia, în 
haine de un roşu închis. Napoleon speră că şi-a găsit 
un aliat. Dar bărbatul apără cu şi mai multă 
convingere comportamentul ofițerilor care se gândesc 


NAPOLEON - CÂNTECU L DE PLECARE 141 


să emigreze. La ce te poţi aştepta din partea unui 
regim care nu ştie să păstreze ordinea în armată, 
întreabă el. 

Schimbul de cuvinte devine tot mai violent, aşa 
încât stăpâna casei le cere să pună capăt disputei. 


începând chiar de a doua zi, la Auxonne, apoi la 
Valence, ciocnirile au loc din ce în ce mai des. Aici, la 
Valence ajunge şi Napoleon însoţit de fratele său, în 16 
iunie 1791 unde este înaintat la gradul de locotenent. 

Noul său regiment - 4 artilerie - din Grenoble, este 
la fel de divizat ca Regimentul La Fere, din care 
Napoleon tocmai plecase. Trupele sunt favorabile 
ideilor noi, dar există destul de mulţi ofiţerii care se 
gândesc să emigreze sau să demisioneze din loialitate 
faţă de rege. 

„Nu plecaţi niciodată, domnişoară Bou“, spune 
Napoleon care n-a avut nicicând această intenţie. 
„Exilul este întotdeauna o nenorocire." 

Căci, iată, şi-a regăsit vechea gazdă şi camera din 
casa Bou. 

Louis este favoritul domnişoarei Bou care-l răsfaţă, 
îl dădăceşte şi, bineînţeles, îl apără când fratele lui 
prea exigent se înfurie. 

însă, la Valence, Napoleon are mai puţin timp 
pentru Louis. Se mulţumeşte să-i stabilească, în fiecare 
zi, programul de studiu, apoi pleacă, se duce la 
cazarmă sau în cabinetul de lectură al domnului Aurel. 

Pretutindeni se discută cu patimă. 

La începutul lunii iulie 1791, o veste tulburătoare 
nelinişteşte tot oraşul: Ludovic al XVI-lea şi familia sa 
au încercat în ziua de 20 iunie să fugă din Franţa şi au 
fost prinşi la Varennes. Armata marchizului de Bouille 
i-a aşteptat zadarnic să-i conducă în străinătate. 

„Regele", strigă un camarad al lui Napoleon, „este 


140 MAX GALLO 


ca şi mort." 

Ofițerii care-l înconjoară protestează. Napoleon îl 
aprobă. Este gata să semneze un nou jurământ de 
fidelitate faţă de Constituţie, impus ofiţerilor. „Care 
Constituţie?" întreabă cineva. Trebuie să i se acorde 
regelui drept de veto şi ce fel de drept de veto ? Care 
suspendă sau absolut ? Şi de ce să nu fie judecat 
regele ? 

în Place des Clercs, „Piaţa clericilor", Napoleon 
discută la nesfârşit cu unii dintre colegii săi ofiţeri. Cei 
mai mulţi sunt monar- hişti. Napoleon spune cu toată 
convingerea, oprindu-se din mers, cu bărbia ridicată: 
este republican în mod cert, partizan al Salvării 
publice şi nu al bunului plac al unui stăpân. 

A citit discursurile tuturor oratorilor monarhişti. 
„îşi pierd timpul cu analize inutile", exclamă el. „Fac 
afirmaţii pe care nu le pot demonstra... Depun eforturi 
considerabile să susţină o cauză ce nu merită 
osteneala. O naţiune de douăzeci şi cinci de milioane 
de locuitori poate fi foarte bine o republică. Să 
gândeşti altfel este «un adagiu nepolitic»." 


Napoleon îi exasperează pe toţi. 
Vorbeşte cu multă convingere. Are răspuns la orice 
întrebare. 


1 42 MAX GALLO 


Atmosfera este atât de încordată încât unii ofiţeri îi 
întorc spatele când îl întâlnesc. 

La hanul „Trei porumbei", unde Napoleon şi-a 
reluat obiceiurile, unii refuză să se aşeze lângă acest 
„demagog pătimaş" care susţine idei „nedemne de un 
ofiţer francez educat gratuit la şcoala militară şi 
copleşit de bunăvoința regelui". 

Napoleon aude tot ce se vorbeşte pe seama lui. Nu 
caută cearta cu lumânarea. Nu reacţionează nici 
atunci când un ofiţer, locotenentul Du Prat, îi spune 
femeii care i-a pregătit masa lângă Napoleon: „Pricepe 
bine ce-ţi spun, n-am de gând să mai repet, să nu mă 
aşezi niciodată lângă acest om." 

Peste câteva zile însă, Napoleon îşi ia revanşa. 

Du Prat s-a dus până lângă fereastră să vadă 
patrioţii defilând, începe să cânte pe un ton 
provocator, demn de un aristocrat, O Richard, o regele 
meu. 

Cortegiul se opreşte şi câteva persoane se grăbesc 
să-l înhaţe pe ofiţerul regalist, dar Napoleon se aşază 
între ei, îl apără, îl salvează. 


Napoleon este cunoscut. Devine membru al 
Societăţii Prietenilor Constituţiei, împreună cu alţi 
câţiva ofiţeri, soldaţi şi diferite personalităţi. 

în cadrul Clubului revoluţionar, Napoleon l-a 
regăsit pe librarul Aurel. Cei doi se îmbrăţişează. 
Napoleon urcă la tribună să condamne fuga regelui, 
atitudinea marchizului de Bouille, „infamia" acestui 
ofiţer. Vorbeşte convingător, dar intr-un fel nervos, cu 
fraze scurte şi sacadate. Cei care sunt de faţă îl 
aclamă. Este desemnat pentru funcţia de secretar şi 
numit bibliotecar al Societăţii. 

în 3 iulie, membrii Societăţii se reunesc să-l 
condamne pe rege. 

„Trebuie să fie judecat", spune Napoleon. Plecând 


144 MAX GALLO 


din Paris, Ludovic al XVI-lea şi-a trădat poporul. Un 
soldat iese din rând şi strigă în numele camarazilor săi: 
„Avem tunuri, braţe, suflete, le punem pe toate în 
slujba Constituţiei!" 

în 14 iulie, toată populaţia din Valence, trupele, 
corpurile constituite, Garda Naţională, episcopul şi 
cleml său se adună pe Champ de l'Union, „Câmpul 
Unirii". 

Napoleon se află în fruntea soldaţilor din 
Regimentul 4. Fratele său, Louis, se află în mulţime, 
împreună cu domnişoara Bou. 

Toată lumea cântă Totul va fi bine'. Oamenii depun 
jurământul şi strigă: „Jur!“ Apoi episcopul celebrează 
un Te Deum. 'Toată lumea se încolonează şi se întoarce 
la Valence. 

Cei mai înflăcăraţi patrioţi se adună în sala 
Societăţii „Prietenii Constituţiei", unde s-a pregătit o 
masă pentru un banchet. 

După ce oamenii au terminat de mâncat, Napoleon 
se ridică. Ceilalţi îl aclamă. Este unul dintre ofiţerii 
patrioţi cei mai cunoscuţi din oraş. Lumea are 
încredere în el. A depus noul jurământ impus 
militarilor. Spune că este republican. Consideră că 
regele trebuie judecat. 

Vrea să toasteze, ridică paharul în onoarea vechilor 
săi camarazi de la Auxonne şi a celor care apără 
drepturile poporului. 

„Trăiască națiunea!" strigă Napoleon. 

Seara, este atât de exaltat încât nu poate adormi. 
Această agitaţie a întregii populaţii, a întregii ţări 
cuprinse de tumultul revoluţionar, când fiecare zi 
aduce fapte noi, îl obligă să facă o nouă alegere în 
fiecare clipă. Cum să-ţi găseşti odihna ? 

îi scrie fratelui său, lui Naudin, prietenul său rămas 
la Auxonne. Scrisul este un soi de mâzgăleală, aşa cum 
spune adesea, scuzându-se. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 
43 

„Să adormi cu mintea plină de aceste lucruri 
măreţe şi cu sufletul emoţionat de persoane pe care le 
preţuieşti şi pe care regreţi în mod sincer că a trebuit 
să le părăseşti, este o voluptate pe care numai marii 
epicurieni o cunosc." 

îşi pune neîncetat întrebări cu privire la viitor. 

„Va fi război?" se întreabă în luna iulie 1791. Se 
îndoieşte de acest lucru. Suveranii Europei, de teamă 
să nu se molipsească şi ţările lor de avântul 
revoluţionar din Franţa, vor prefera să aştepte ca 
aceasta să fie sfâşiată de războiul civil. 

Numai că regii se înşală. „Această ţară este plină 
de zel şi de înflăcărare", încheie Napoleon. Chiar şi 
regimentul său este sigur 


Ah! ga ira, ga ira, ga ira, refren care simbolizează Revoluţia 
Franceză, compus de un soldat pe nume Ladre. (N. tr.) 


de asta: „Soldaţii, sergenţii şi jumătate din ofiţeri" sunt 
de acord cu noile principii. 

Să adormi odată ce ai îndoit scrisoarea şi ai scris 
adresa ? 

Imposibil. 


Napoleon îşi revede caietele. 

A realizat cea dintâi operă autentică. 

Academia din Lyon oferă un premiu de o mie două 
sute de livre autorului care a scris cel mai frumos 
discurs pe următoarea temă: Ce adevăruri şi ce 
sentimente trebuie să le fie insuflate cu precădere 
oamenilor pentru a-i face fericiţi. Napoleon a decis de 
îndată să participe la concurs. N-a obţinut cândva şi 
Rousseau acest premiu pentru Discurs despre 
inegalitate ? 

Napoleon se aşterne deci pe scris, în liniştea nopţii 
de la Valence. 

„Omul s-a născut să fie fericit", scrie. însă „acolo 
unde regii sunt suverani, nu există oameni, nu există 


144 MAX GALLO 


decât sclavul asupritor, mai mârşav decât sclavul 
oprimat". Trebuie să ne opunem deci oprimării. 
„Francezii au făcut-o." Şi-au câştigat libertatea „după 
douăzeci de luni de luptă şi de conflicte dintre cele mai 
violente. După multe secole, francezii, îndobitociţi de 
regi şi de miniştrii lor, de nobili şi de prejudecățile lor, 
de preoţi şi de şarlataniile lor, s-au trezit dintr-o dată 
şi au stabilit drepturile omului". 

Napoleon scrie de parcă ar pregăti un discurs 
revoluţionar. El elogiază libertatea şi egalitatea. 

Adeseori, două cuvinte revin în frazele lui: forţă şi 
energie. 

„Fără forţă, fără energie nu există nici virtute, nici 
fericire", spune el. 

Scrie cu un ton sever. Nu are pic de înţelegere 
pentru tirani, dar nici milă pentru cei care acceptă 
tirania, pentru cei slabi. 

„Toţi tiranii vor ajunge în infern, fără îndoială, dar 
şi sclavii lor vor ajunge tot acolo, căci crima de a 
suporta oprimarea este aproape la fel de gravă precum 
crima de a oprima o naţiune." 

Mâna îi tremură fiind prea zorit să-şi aştearnă 
gândurile. 

Acest discurs de la Lyon - pe care Academia îl va 
considera „prea dezordonat, prea disparat, prea 
dezlânat şi prea prost scris 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 45 


I» ntru a atrage atenţia" - este ca o oglindă pentru 
Napoleon. El se I>W iveşte în ea în fiecare noapte. 
Când elogiază „sufletele înflăcăra- ir precum craterul 
vulcanului Etna", vorbeşte despre el. 

Şi iată că descrie o siluetă „cu ten palid, cu priviri 
rătăcite, cu umblet grăbit, cu mişcări dezordonate, cu 
râs sardonic". O vede înaintând. Ştie cine este. O dă în 
vileag. E „ambiţia", o nebunie. 

Napoleon are douăzeci şi doi de ani. 

Zăreşte o a doua siluetă, la fel de neliniştitoare. 
Este „omul de geniu. Nefericitul! îi deplâng soarta. El 
va stârni admiraţia şi invidia semenilor săi şi va fi cel 
mai nefericit dintre toţi. Echilibrul este distrus: va trăi 
nefericit." 

Napoleon visează la fericire. La urma urmei, nu 
acesta e subiectul concursului ? 

Dar încheie scriind: „Oamenii de geniu sunt nişte 
meteori destinaţi să ardă pentru a lumina secolele în 
care trăiesc." 


Iată ce gânduri îl frământă nopţile. 

Dimineaţa, în lumina strălucitoare ce inundă oraşul, 
Napoleon îşi abandonează visul şi-şi face planuri de 
viitor. 

îi ascultă pe ofiţerii patrioţi din regimentul său. 
Majoritatea îşi doresc să fie aleşi în fruntea 
batalioanelor de voluntari, un locotenent poate deveni 
astfel colonel. 

De ce nu şieu? 

Dar Napoleon n-ar putea face asta decât în Corsica, 
patria sa natală, unde poate conta pe ajutorul 
„Clubului patriotic", din Ajaccio. Joseph i-ar putea 
acorda un sprijin preţios. Este unul dintre 
reprezentanţii oraşului şi aspiră să fie ales deputat în 


146 MAX GALLO 


Adunarea Legislativă care va înlocui Adunarea 
Constituantă. 

Va avea însă de înfmntat răceala pe care i-o arată 
Pasquale Paoli. 

Napoleon reciteşte scrisoarea pe care eroul său i-a 
adresat-o. El îi ceruse lui Paoli să-i trimită nişte 
documente, să poată scrie o istorie a Corsicii. 

Răspunsul lui Paoli a fost la fel de sec precum 
părerea pe care şi-a exprimat-o despre Scrisoare către 
Buttafoco. 

„în prezent nu pot să-mi deschid cuferele şi să-mi 
caut scrierile", îi răspunde lui Napoleon. „Pe de altă 
parte, o astfel de istorie nu se scrie în anii tinereţii. 
Permite-mi să-ţi recomand întocmirea unui plan pe 
baza ideii pe care ţi-a dat-o abatele Raynal şi, între 
timp, te vei putea ocupa de strângerea unora dintre 
cele mai grăitoare întâmplări şi fapte." 

Napoleon îşi încleştează dinţii. Trebuie să se 
convingă că Paoli rămâne eroul demn de urmat. El este 
încă foarte tânăr, n-are decât douăzeci şi doi de ani! 
Trebuie să accepte, aşadar, tonul acesta dispreţuitor, 
refuzul marelui bărbat. Şi să se întoarcă în Corsica, 
căci este corsican şi acolo se bucură deja de o anumită 
notorietate şi de o anumită influenţă asupra oamenilor, 
lucru fără de care nimic nu este posibil. 

Şi cu toate astea, în multe privinţe, se simte 
cetăţean al naţiunii franceze care s-a eliberat din 
lanţuri, nu mai urăşte acest popor. Ba chiar 
dimpotrivă, îi admiră uimit pe „ţăranii care rămân 
fermi pe poziţie" şi ţara „plină de zel şi de înflăcărare". 

Trebuie să se întoarcă însă, să-şi regăsească patria, 
familia care are nevoie de sprijin. Trebuie să-l urmeze 
pe Paoli. 

Această decizie e mai degrabă una raţională, decât 
una dictată de entuziasm. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 147 


Napoleon redactează o nouă cerere de concediu de 
un semestru. 

îi este refuzată de colonelul Campagnol care 
comandă Regimentul 4 artilerie. Situaţia nu-i permite 
locotenentului Napoleon Buonaparte să obţină un al 
treilea concediu, în condiţiile în care primul a durat 
douăzeci şi una de luni, iar al doilea şaptesprezece! 

Napoleon nu se dă însă bătut. 

într-o zi de august, o ia pe drumul care duce spre 
Castelul Pommier, în Isere, reşedinţa de familie a 
feldmareşalului, baronul Du Teii, inspector general al 
artileriei. 

Ofiţerul nu a îmbrăţişat ideile noi, dar nici nu are 
de gând să emigreze. A fost însă deja ameninţat de mai 
multe ori, pentru că este „aristocrat". 

Când Napoleon bate la uşa castelului, pe la ora zece 
seara, servitorii nu se grăbesc să-i deschidă. Napoleon 
îşi strigă numele de i nai multe ori. în sfârşit este 
primit înăuntru şi se felicită de îndată < ii a bătut atâta 
drum. 

Du Teii se bucură că-l vede. îşi aminteşte perfect de 
subloco- lenentul care l-a uimit la Valence prin 
îndârjirea cu care lucra şi prin calităţile sale. 

Vorbesc despre meseria armelor. Se uită pe nişte 
hărţi. 

Napoleon rămâne oaspetele lui Du Teii timp de 
câteva zile. Gazda sa nu-i poate refuza rugămintea. îi 
acordă o permisie de trei luni, cu plată. 

Când o semnează, îl priveşte cu bunăvoință pe 
Napoleon. „Eşti un tânăr înzestrat", îi spune. „O să 
ajungi cineva." 

Totul depinde însă de împrejurări. Aşa e războiul. 


în 29 august, Napoleon se întoarce la Valence, 
extrem de nerăbdător. 
îi spune lui Louis să se pregătească de drum. El 


146 MAX GALLO 


trebuie să se ducă la cazarmă, să-şi încaseze banii de 
la casierie, să-şi plătească datoriile, să-şi achite 
contribuţia pentru banchetele oferite de regiment. 

Caporalul de la casierie îi dă o sută şase livre, trei 
soli şi doi dinari. 

întors în casa Bou, îl dojeneşte pe Louis. 
Domnişoara Bou se bagă între ei. Ce atâta grabă ? Pot 
pleca din Valence mâine. 

Mâine ? 

Cine ştie ce se va mai întâmpla şi mâine ? 


11 


15 septembrie 1791. Napoleon străbate singur străzile din Ajaccio. îi 
priveşte pe trecătorii pe care-i întâlneşte. Privirea lui îi obligă să-l salute 
sau să-şi îndrepte privirile în altă parte. Napoleon vrea să ştie: pe câţi 
corsicani poate conta familia Bonaparte ? 

De când a debarcat în insulă împreună cu Louis, cu câteva ore în urmă, 
asta pare singura problemă care îl frământă. A ascultat, fără să le acorde 
prea multă atenţie, spusele fraţilor şi surorilor sale. 

— Unde se află Joseph ? a întrebat de mai multe ori. 

Mai întâi Lucien, apoi Letizia Bonaparte i-au explicat că fiul cel mare 
se găseşte la Corte, unde s-au reunit cei trei sute patruzeci şi şase de 
electori, care trebuie să desemneze deputaţii pentru Adunarea 
Legislativă. Joseph se numără printre candidaţi, aşa cum fusese prevăzut. 
însă totul depinde de Pasquale Paoli. El controlează Congresul. Nu se ia 
nicio decizie fără el. Cei şase deputaţi ce urmează să fie aleşi, vor fi aleşi 
pentru că el a vrut asta. La Ajaccio, Jopseph îi are ca rivali pe Pozzo di 
Borgo şi Peraldi. 

— îi va prefera pe aceştia, nu pe Joseph, şopteşte Letizia Bonaparte. 

Napoleon tace. 

îşi aminteşte de refuzurile şi de jignirile lui Paoli. 

— Fiii mei sunt prea francezi după gustul lui, adaugă Letizia. 

Napoleon se înfurie, iese din încăpere, traversează grădina cu 
paşi mari, apoi merge încet pe strada Saint-Charles. 

După-amiaza se apropie de sfârşit, dar soarele încă îşi face simţi lii 
prezenţa, chiar dacă pe piscuri a pus deja stăpânire umbra, iar briza mării 


1 50 MAX GALLO 


străbate încet străzile, blândă şi domoală. 

Napoleon se îndreaptă spre piaţa deU'Olmo. Ştie fiecare casă, liecare 
piatră de pe drum. Aproape toate feţele-i sunt cunoscute, le ştie chiar şi 
numele. Este acasă. Această intimitate cu locurile, cu oamenii, cu 
miresmele, culoarea apusului de soare, toate astea îi dau un sentiment de 
forţă, îl fac să se simtă puternic. Dar devine şi foarte îngrijorat. 

Se află la Ajaccio de numai câteva ore şi i se pare că rătăceşte intr-un 
labirint. Nimic din acest oraş nu-i este străin. A străbătut loate drumurile. 
Ştie toate scurtăturile, toate capcanele, şi cu toate astea se teme că nu va 
putea găsi ieşirea, de parcă tocmai familiaritatea ţinutul său natal l-ar 
face să fie neputincios. 

Se revoltă. Aşa ceva nu e posibil. Aici trebuie să-şi folosească toată 
energia. Aici va trebui să urce prima oară pe scenă, aceasta e scena vieţii 
lui. Aici va trebui să-şi joace rolul magistral. 

Se va duce la Corte. 


Peste câteva zile, când zăreşte oraşul Corte, construit pe un pisc 
dominat de o stâncă în vârful căreia se înalţă o citadelă, când merge pe 
străzile pavate şi-i răsună în urechi zgomotul făcut de potcoavele calului, 
când îşi croieşte drum prin mulţimea de delegaţi la Congres, acest 
sentiment pune din nou stăpânire pe el. 

Simte indiferența delegaților şi în special ostilitatea pe care unii dintre 
ei şi-o manifestă cu aroganță. I se spune „francezul“, „ofiţerul". Se aud 
voci care spun că tatăl lui, Carlo Bonaparte, a trecut de partea lui 
Marbeuf şi l-a trădat pe Paoli. Are impresia că toate aceste priviri 
duşmănoase îi biciuiesc trupul. Scrâşneşte din dinţi. Pare şi mai palid ca 
de obicei, chiar şi mai slab. Cineva spune, îndeajuns de tare ca el să audă, 
că acest ragazzetto care se joacă de-a soldatul pare să nu aibă nici măcar 
cincisprezece ani. 

Vor vedea ei cine este Napoleon Bonaparte! 

Se duce lângă Joseph care pare când descurajat, când mulţumit de 
ceea ce se întâmplă. Nişte prieteni vin şi ei să i se alăture. 

Paoli şi apropiații lui domină Congresul. Paoli alege pe cine vrea. Nu are 
încredere în fraţii Bonaparte. Nu îi respinge însă definitiv, îi consideră 
prea tineri. Vrea să-i observe, să le cântărească fidelitatea. Ar fi dispus să 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 149 


contribuie la alegerea lui Joseph ca membru al Directoratului 
departamentului, să permită chiar să fie inclus în comisia executivă. 
Pentru un tânăr de douăzeci şi patru de ani este o ocazie neaşteptată, nu ? 

Napoleon dă dovadă de prudenţă. Cine-şi poate permite să rupă 
relaţiile cu Paoli ? îl va saluta cu respect, îşi va oferi din nou serviciile. 
După alegerea deputaţilor, când Napoleon se întâlneşte cu Peraldi şi 
Pozzo di Borgo, care vor reprezenta Ajaccio în Adunarea Legislativă, îi 
felicită. 

Odată întors acasă însă, se plimbă la nesfârşit prin camera lui. Această 
dublă alegere este o înfrângere pentru fraţii Bonaparte. Influenţa lor la 
Ajaccio se reduce în favoarea rivalilor lor. Iar Joseph trebuie să rămână la 
Corte, să-şi îndeplinească îndatoririle în cadrul administraţiei 
departamentului. Paoli a fost foarte abil. 

Napoleon se simte singur în această situaţie ostilă şi decuplat de la 
sursa de energie care-l îndemna să acţioneze până nu de mult. 


Le dă ordine tuturor, fraţilor şi surorilor lui, pe un ton tăios şi 
autoritar. 

„Nu te poţi pune cu el“, se plânge Lucien mamei lor, fiind de altfel şi 
singurul care încearcă să-i opună rezistenţă. 

Dar Napoleon se enervează imediat, nu acceptă nicio replică, nicio 
observaţie. Este ca o felină ce stă la pândă, încordată, care zgârie fără 
milă pe oricine îi este la îndemână. 

Dorinţa lui de a face ceva, voinţa de a găsi o ieşire din această situaţie, 
pe care el o consideră trecătoare, ambiția lui, dorinţa de a arăta, în fine ce 
poate, toate astea se traduc printr-o nervozitate fără margini, o ţâfnă şi o 
stare de nelinişte ce transpar din fiecare gest. 


în 15 octombrie 1791, este primul dintre fraţii Bonparte care pătrunde 
în camera unde, unchiul lui, arhidiaconul Lucien, trage să moară, zi după 
zi, cu seninătate. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 151 


Napoleon stă în picioare, la capătul patului, iar 
curând i se alătură fraţii, surorile şi mama. A venit şi 
Joseph de la Corte. Când unchiul Fesch, preotul 
familiei, soseşte cu stiharul alb şi etola, arhidiaconul 
Lucien îl îndepărtează. Nu are nevoie de ajutorul aces- 
tei religii pe care a slujit-o practic toată viaţa! 

Napoleon, înmărmurit, îl priveşte, îl ascultă pe 
muribundul care înfruntă moartea. 

Arhidiaconul îi ia mâna Letiziei Bonaparte. Ea 
plânge în hohote. Acest om aflat pe patul de moarte 
este cel care s-a ocupat de bunurile familiei, după 
moartea soţului ei. Arhidiaconul şopteşte: „Letizia, nu 
mai plânge, mor împăcat pentru că văd că îi ai alături 
pe toţi copiii tăi.“ 

Respiră cu greutate. 

„Viaţa mea nu le mai este de niciun folos", adaugă 
abia vorbind. „Joseph este în fruntea administraţiei 
comunale. Se poate ocupa el, deci, de toate problemele 
voastre." 

Arhidiaconul se întoarce spre Napoleon. 

— Tu poi, Napoleone, sarai un omone. (lar tu, 
Napoleon, vei ajunge un om important.) 

Repetă acest ultim cuvânt, omone. 

Toate privirile se îndreaptă spre Napoleon, care nu- 
şi pleacă ochii. Nu ar fi prima oară când i se prezice un 
viitor glorios şi deosebit. De parcă toţi cei care i-au 
prezis acest destin ar fi vrut să se asigure că nu se va 
abate de la acest drum şi-l va înfăptui. 

Este de datoria lui să devină ceea ce alţii speră că 
va fi. 

Când se întoarce în casa de pe strada Saint- 
Charles, după funeraliile arhidiaconului, Napoleon 
simte şi mai imperios nevoia de a acţiona. 


Mai întâi, face socoteli. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 53 


Letizia Bonaparte este moştenitoarea micii averi a 
arhidiaconului, dar ea o pune la dispoziţia fiilor ei. 
Joseph s-a întors la Corte. Prin urmare, Napoleon va fi 
cel care va gestiona suma descoperită intr-un mic 
săculeţ de piele ascuns sub perna mortului. 

Când aşază pe masa din încăperea mare de la 
parter fişicurile de monede de aur, Napoleon rămâne 
indiferent. Ochii nu-i strălucesc, iar degetele nu-i 
tremură. Banii nu sunt la urma urmei decât un mijloc 
care-ţi permite să trăieşti fără grija zilei de mâine. 

Aşadar, trebuie să-şi sporească bunurile. Unchiul 
Fesch este un consilier preţios. Cunoaşte tot ce 
Biserica scoate la vânzare ca bunuri naţionale. 

La începutul lunii decembrie 1791, Napoleon 
vizitează împreună cu Fesch pământurile de la Saint- 
Antoine şi de la Vignale, de la marginea oraşului 
Ajaccio şi frumoasa casă Trabocchina, situată în 
centrul oraşului. Acestea provin de la consiliul de 
canonici din Ajaccio: în 13 decembrie, ele devin 
proprietate comună în părţi egale a lui Napoleon şi a 
lui Fesch. 

La sfârşitul anului 1791, Napoleon se duce de mai 
multe ori să măsoare pământurile. Uneori se opreşte în 
faţa casei  Trabocchina. Acum îi aparţine. însă 
achiziţiile făcute, în loc să-l liniştească, îl aţâţă şi mai 
mult să întreprindă ceva. Nu faptul că acum are în 
proprietate nişte pământuri şi câteva pietre îi va aduce 
mulţumire. Ba chiar dimpotrivă, aceste garanţii pe 
care şi le oferă îl incită să meargă mai departe. 

Iar banii îl pot ajuta să-i convingă pe oameni. 

Pozzo di Borgo şi Peraldi sunt nişte persoane 
influente pentru că sunt bogaţi. Ei „cumpără" clienţi şi- 
şi răsplătesc prietenii. Cu monedele de aur care i-au 
rămas, Napoleon se gândeşte că poate consolida 
autoritatea fraţilor Bonaparte. 

începe să primească şi să organizeze mese în casa 


1 52 MAX GALLO 


de pe strada Saint-Charles. îşi întreţine reţeaua de 
prieteni. însă este tot mai nerăbdător. 

Ocazia nu întârzie să se ivească. 

La începutul anului 1792, străbate Corsica în 
compania domnului de Volney, un „filosof', un fost 
membru al Adunării Constituante, care visează să se 
stabilească în Corsica. Omul are influenţă la Paris, se 
bucură de notorietate. Napoleon nu-l slăbeşte nido 
clipă, îl încurajează spunându-i că în Corsica „oamenii 
sunt simpli, pământul roditor şi este tot timpul 
primăvară". Volney nu pare a fi un călător 
dezinteresat. Stând de vorbă cu Napoleon, povestindu-i 
entuziasmat despre călătoria pe care a făcut-o în Egipt, 
despre frumuseţea acestei ţări, despre faptul că este 
pe cale să izbucnească o revoluţie, Volney caută, de 
fapt, pământuri de cumpărat. Ştie că sunt de vânzare 
proprietăţi imense aparţinând monarhiei şi 
concesionate gratuit unor familii. Napoleon îl sfătu- 
ieşte pe Volney, îi spune că va fi adjudecat domeniul 
Confina, o proprietate de şase sute de hectare. Pământ 
de calitate, la un preţ liun! Ce-ar fi să-i ceară, ca 
intermediar, lui Volney să-i rezerve o parte din acest 
domeniu ? Sau poate filosoful şi tânărul ofiţer, care n-a 
împlinit încă douăzeci şi trei de ani, devin asociaţi ? 

Napoleon, întors la Ajaccio, nu răspunde 
întrebărilor puse de mama lui, pare şi mai hotărât şi 
mai nerăbdător. 

Acest îndelung dialog cu un om ilustru, unul dintre 
cei cărora le-a citit cărţile, i-a întărit convingerea că 
poate face orice. Volney l-a făcut să viseze la Orient, la 
Egipt, la călătorii în ţinuturi îndepărtate. Dar şi la 
Paris. Napoleon nu se poate abţine să nu se întrebe, 
totuşi: asta-i tot ce poate oferi un filosof, un scriitor, un 
călător, un deputat al Adunării Constituante ? 
Napoleon îl admiră şi-l respectă pe Volney, dar în 
acelaşi timp s-a deşteptat. Acum se simte egalul unuia 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 53 


ca Volney, un om care, la urma urmei, este preocupat 
să obţină un preţ bun pe nişte pământuri, ca oricine 
altcineva. Ba mai mult decât atât. Napoleon este sigur 
că are în el o energie şi o forţă - iată că cele două 
cuvinte din discursul lui de la Lyon îi revin în minte - 
pe care Volney nu le-a avut niciodată. 

Şi cine altul decât el dispune de o asemenea 
rezervă de putere ? 

La acest început de an 1792, Napoleon începe să 
creadă că este singurul dintre oamenii pe care-i 
cunoaşte şi pe care îi înfruntă, care poate conta pe un 
asemenea resort interior. 

îşi aminteşte de toate provocările pe care le-a 
acceptat el, „Paille-au-Nez“, de la colegiul de la 
Brienne. 

Când vrea, poate. 


Are de gând să avanseze, să joace un rol important, 
să obţină un grad superior celui de locotenent, în 
cadrul unuia dintre batalioanele de voluntari care sunt 
pe cale să se formeze. 


1 54 MAX GALLO 


Plutonierii-majori ai acestor trupe pot fi ofiţeri din 
cadrul armatei regulate. Ceea ce echivalează cu gradul 
de căpitan. lată un nou obiectiv: să devină plutonier- 
major. îl vede pe feldmareşalul Antoine Rossi, care 
comandă, în fapt, trupele din Corsica. Este un văr 
îndepărtat al fraţilor Bonparte. Are nevoie de ofiţeri 
competenţi pentru a înrola ţăranii care alcătuiesc 
batalioanele de voluntari. Este încântat să accepte 
solicitarea lui Napoleon. îl va numi pe locotenentul 
Bonaparte plutonier-major al batalionului de voluntari 
de la Ajaccio şi de la Talonne. 

O nouă reuşită bifată de Napoleon şi, cu toate 
acestea, Letizia Bonaparte constată că fiul ei este 
îngrijorat. Scrie numeroase scrisori în Franţa. îi pune 
întrebări unuia dintre prietenii lui, Sucy, comisar de 
război, staționat la Valence. A aflat, intr-adevăr, că ofi- 
terii absenţi din regimentele lor în momentul verificării 
din ianuarie 1792 vor fi radiaţi din registre, îşi vor 
pierde calitatea de ofiţer dacă nu sunt în concediu sau 
nu pot dovedi că lipsesc din motive excepţionale. 
Napoleon nu vrea să fie destituit. Ţine la gradul lui. 
Ţine la Franţa. 

„Domnule şi dragă Sucy, împrejurări presante m-au 
silit," scrie el, „să rămân în Corsica mai mult decât ar fi 
impus-o îndeplinirea îndatoririlor mele. Ştiu asta şi 
totuşi n-am nimic să-mi reproşez: îndatoriri sacre şi 
mai importante îmi justifică întârzierea." 

Peste câteva zile, încercând din nou să-şi explice 
întârzierea, va scrie: 

„în aceste împrejurări dificile, datoria de onoare a 
unui adevărat corsican este de a se afla în ţara lui. lată 
de ce familia mea mi-a cerut să rămân în mijlocul ei.“ 

— înţeleg că nu vrei să pierzi ce ai câştigat în 
Franţa, şopteşte Letizia. 

Este de acord cu fiul ei. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 55 


Care nu vrea nici să piardă Franţa, nici să renunţe 
la Corsica. Vrea să poată avea toate uşile deschise, 
asta-şi doreşte Napoleon, acest tactician care n-a 
împlinit încă douăzeci şi trei de ani. 

în luna februarie 1792, când Rossi îl anunţă că nu 
va putea, totuşi, să-l numească plutonier-major, căci 
legea îi obligă pe ofiţerii ( are au ales acest grad să se 
întoarcă la regimentul lor, la 1 aprilie, Napoleon se 
vede constrâns să se întoarcă de îndată în Franţa sau 
să demisioneze din armată. Ceea ce nu vrea. 

Atunci constată că legea îi exceptează de la aceste 
dispoziţii pe  locotenenţi-coloneii comandanţi şi 
comandanţi adjuncţi ai batalioanelor de voluntari. 
Aceşti ofiţeri vor putea rămâne la postul lor şi îşi vor 
putea păstra rangul în armata regulată. 

însă pentru aceste grade, nu eşti numit, ci ales! 

Napoleon se decide pe dată: va fi locotenent- 
colonel al Batalionului 2 de Voluntari Corsicani, 
batalionul „din Ajaccio şi din Tallano". 

Va fi ales, dacă trebuie. însă va ajunge locotenent- 
colonel cu orice preţ. 


Aceasta este prima lui bătălie importantă. O ştie 
foarte bine. Trebuie să învingă. 

Se închide în camera lui. Citeşte ziarele care vin 
din Franţa. Ia notițe. Coboară în sala cea mare a casei, 
taciturn, gânditor, cu figura impenetrabilă a celui care 
gândeşte intens. 

De îndată ce se îndepărtează de strada Saint- 
Charles, fizionomia i se schimbă brusc. Merge cu un 
pas apăsat, hotărât, cu fruntea sus, îmbrăcat în 
uniformă. Le vorbeşte pe şleau celor care-l abordează 
pe drum, care apoi se îndepărtează subjugaţi sau 
uimiţi de curajul acestui locotenent de douăzeci şi trei 
de ani cu alură de adolescent şi care ştie totul despre 


1 56 MAX GALLO 


ceea ce se petrece la Paris. 

în afară de el, mai există cinci concurenţi, care 
provin cu toţii din familii influente din Ajaccio. Se 
aliază cu unul dintre ei, Quenza, acceptând să-i fie 
adjunct, cu condiţia ca partizanii unuia să voteze 
pentru celălalt. îşi dau mâna, au căzut la învoială. 

însă adversarii săi, cei din familiile Pozzo di Borgo 
şi Peraldi, nu cedează. „Nu mă tem când sunt atacat 
din faţă", le spune Napoleon celor care-l pun în gardă. 
„E mai bine să nu faci nimic decât să faci lucrurile pe 
jumătate." 

I se aduc la cunoştinţă amenințările şi insultele pe 
care le proliferează Pozzo şi Peraldi la adresa lui. Se 
stăpâneşte. îl iau peste 
picior din cauza ambiţiei lui nemăsurate, a faptului că 
este scund, că nu este bogat şi pentru petulanza. 

într-o zi de martie, nu se mai poate controla, îl 
provoacă pe Peraldi la duel, îl aşteaptă o zi întreagă în 
faţa capelei grecilor. Peraldi se eschivează, dar 
reuşeşte să-i câştige pe zeflemitori de partea sa. 

Napoleon îşi încleştează pumnii. îi adună pe toţi ai 
lui la el acasă, le vorbeşte, îi găzduieşte, îi hrăneşte. 
Voluntarii din patru companii din Districtul Tallano se 
culcă pe culoare, pe scări şi prin toate camerele. 
Napoleon cheltuieşte nebuneşte, are casa deschisă. 

Uneori, noaptea, când se strecoară printre trupurile 
culcate, îşi aminteşte orele petrecute în camerele din 
Auxonne şi Valence, când adnota operele lui Rousseau 
sau Montesquieu. în mod cert, lupta politică se supune 
altor reguli. Trebuie să fii tot timpul cu băgare de 
seamă. Descoperă că starea asta excită, la fel ca o 
femeie. Sau poate fi asemenea unei băuturi tari care îi 
induce un fel de exaltare. îi place felul ăsta de a sta 
mereu în tensiune. Este un duel ce presupune o 
evaluare rapidă din ochi a situaţiei, o judecată rapidă, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 55 


o mobilizare a trupului şi a minţii. lar luarea deciziei 
finale o simte ca o eliberare, ca o adevărată plăcere. 


în ziua de 30 martie 1792, Napoleon află că cei trei 
comisari ai departamentului care vor controla scrutinul 
de a doua zi, în 1 aprilie, au ajuns la Ajaccio. Doi dintre 
ei s-au instalat în case aparţinând familiei Bonaparte. 
Şi-au exprimat, deci, adeziunea faţă de Napoleon. Al 
treilea, Muraţi, a preferat să fie găzduit de Peraldi. 

Toată ziua de 30 martie, Napoleon rămâne închis în 
camera lui. Se aruncă pe un scaun, îngrijorat, apoi se 
plimbă în lung şi-n lat, descumpănit. Fără sprijinul 
celui de-al treilea comisar, scrutinul este incert. 

Napoleon vrea să obţină neapărat acest post de 
locotenent-co- lonel. Nu-şi poate permite un eşec, o 
incertitudine. Deschide uşa camerei, îl strigă pe unul 
dintre susţinătorii săi şi dă ordine: pătrunderi cu forţa 
în casa lui Peraldi, cu arma în mână, luaţi-l pe comisar 
şi aduceţi-l aici. 

Acţiunea se desfăşoară rapid, cu violenţă. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 157 


Napoleon îl întâmpină pe comisar cu o voce calmă. 
„Am vrut să vă bucuraţi de o deplină libertate", îi 
spune, „la Peraldi nu poate fi cazul, aici, simţiţi-vă ca 
acasă." 

A doua zi, în Biserica Saint-Franţois, în pofida 
protestelor prietenilor lui Pozzo di Borgo şi ai lui 
Peraldi, Quenza este ales loco- tenent-colonel, în 
funcţia de comandant, iar Bonaparte locotenent- 
colonel, adjunctul său. Seara, în casa de pe strada 
Saint-Charles plină de oameni, se sărbătoreşte victoria, 
cântă cu toţii. Fanfara regimentului le ţine isonul. 

Napoleon stă deoparte, tăcut, privind în gol. 


Ceea ce contează este victoria. 

Iată legea pe care tocmai a descoperit-o. 

Mijloacele nu contează. Scopul, intenţia scuză 
mijloacele. 


Dar să învingi înseamnă să fii duşmănit, detestat. 

Când Napoleon se duce la voluntarii găzduiţi în 
clădirea seminarului, simte că unii nu-l privesc cu 
simpatie, ba chiar dimpotrivă. Partizanii lui Peraldi şi 
Pozzo vociferează când trece printre ei. Când s-a votat, 
prietenii lui Napoleon l-au îmbrâncit pe Mathieu Pozzo 
care protesta. L-au îndepărtat de la tribuna ridicată în 
Biserica  Saint-Franşois. Dacă Napoleon n-ar fi 
intervenit, Pozzo ar fi fost ucis. Pentru cei din familia 
Pozzo, Napoleon rămâne căpetenia acestor tâlhari. 
„Printre oamenii de bună credinţă, fraţii Bonaparte vor 
avea reputaţia de a excela prin fapte condamnabile", 
repetă duşmanii săi. 

Căci Peraldi şi Pozzo di Borgo sunt deputaţi în 
Adunarea legislativă, iar în spatele lor se află cel 
datorită căruia au fost aleşi: Pasquale Paoli. Napoleon 
înţelege că duşmănia, ura îl vor urma pretutindeni. 

Asta e situaţia şi va trebui să se împace cu ea. 
Contează că a câştigat şi a descoperit în acelaşi timp o 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 59 


plăcere nouă şi năucitoare: aceea de a comanda 
oamenilor. 


Avusese deja subordonați, dar, pe atunci, şi el 
trebuia să se supună consemnelor primite de la 
superiorii săi. 

Acum, când se duce în sala seminarului şi-i adună 
pe voluntarii naţionali, este singurul şef; locotenentul- 
colonel Quenza, comandantul lor, nu are experienţă şi 
nici prea multă voinţă. Napoleon redactează în cele 
mai mici detalii regulamentul batalionului, care nu se 
va mai numi de acum înainte „Batalionul Ajaccio- 
Tallano", ci „Quenza-Bonaparte". 

Toată lumea, din cadrul batalionului şi din oraş, ştie 
că Napoleon este adevăratul comandant. 

în câteva zile, îşi dă seama de ce putere dispune. 
Inspectează, stă de vorbă cu oamenii, dă ordine. Cu cât 
se implică mai mult, cu atât mai mult simte nevoia să 
acţioneze. A vrut să fie locotenent- colonel ? Acum 
este. Dar la ce-i foloseşte acest lucru dacă nu profită ca 
să ajungă şi mai departe ? Victoria obţinută îl 
însufleţeşte şi mai mult, îl face să se simtă cuprins de 
elanuri noi. 

Ca să controleze oraşul, ar trebui să se stabilească 
în fortăreaţa unde sunt cantonaţi soldații din 
Regimentul Limousin, sub comanda colonelului 
Maillard. 

Napoleon priveşte fortăreaţa, se apropie. Acolo sunt 
tunurile. Dacă ar reuşi să preia controlul acestora, l-ar 
putea convinge pe Pasquale Paoli că ştie să acţioneze, 
că se poate conta pe el. Există anumite riscuri, fireşte. 
Să  acţionezi înseamnă să te revolţi împotriva 
autorităţii legale. Trebuie, deci, să fie precaut, să 
procedeze în aşa fel încât să pară că acţionează ca să 


1 58 MAX GALLO 


apere legea, să apere noile principii împotriva 
partizanilor despotismului. 

în primele zile ale lunii aprilie 1792, Napoleon se 
află într-o continuă mişcare, străbate oraşul, îi 
inspectează pe voluntari. Trupul îi funcţionează în 
ritmul minţii, care stă tot timpul la pândă, caută ocazia 
propice, cea mai bună strategie. 


în 2 aprilie 1792, colonelul Maillard a trecut în 
revistă Batalionul Quenza-Bonaparte. Unitatea are un 
aspect solemn. Napoleon stă călare în fruntea 
voluntarilor, dar, atunci când Maillard cere ca 
batalionul să părăsească oraşul, Quenza, inspirat de 
Napoleon, refuză şi solicită, sub diferite pretexte, o 
amânare. 

Populaţia din Ajaccio este neliniştită. Ce caută 
„ţăranii" ăştia în oraş ? 

Cu toţii tună şi fulgeră împotriva lui Napoleon. Se 
vorbeşte despre condiţiile în care a fost ales. Unele 
familii, cele mai bogate, îşi fac bagajele şi pleacă în 
Italia. Ici şi colo izbucnesc dispute între gărzile 
naţionale şi marinarii din port. 

în 8 aprilie, preoţii care au refuzat să depună 
jurământul în favoarea Constituţiei civile a clerului 
celebrează o slujbă la Mănăstirea Saint-Francţois şi 
anunţă o procesiune pentru a doua zi. 

—  Declară schisma! strigă Napoleon. Poporul 
acesta e dispus la orice nebunie! 

Seara, după o nouă ciocnire, în faţa catedralei, se 
trag focuri de armă în direcţia lui Napoleon şi a 
gmpului de ofiţeri care îl înconjoară. Locotenentul 
Rocca Serra este ucis. în curând se aud strigăte din 
toate părţile. Adosso alle apalette! „Săriţi, prindeţi-i pe 
ofiţeri!" 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 59 


Trebuie să fugi când izbucneşte o asemenea 
vânătoare împotriva voluntarilor naţionali. 

Napoleon se refugiază împreună cu soldaţii săi în 
clădirea seminarului. 

Revolta ţine de pe 8 aprilie până pe 13. Napoleon e 
pretutindeni. Opune rezistenţă, blochează intrările în 
oraş, încearcă să-i instige la luptă pe soldaţii din 
fortăreață, îl trage pe sfoară pe colonelul Maillard, 
negociază, ţine discursuri, comandă. „Vom curma 
complotul cu sabia", spune, dar continuă să negocieze 
cu autorităţile, căci nu vrea să se creadă că el poartă 
vina pentru aceste tulburări, nu vrea să fie considerat 
un rebel. 

Se duce călare de la un post la altul, îşi încurajează 
susţinătorii. De mai multe ori, a dat ordin să se 
deschidă focul asupra caselor. Iar soldaţii lui au prădat 
unele cartiere din oraş. Pare să fie copleşit de această 
revoltă pe care o dezlănţuie şi o potoleşte, o conduce şi 
o stăvileşte, o intensifică şi o opreşte. 

Apoi, după ce se ajunge la încheierea unui acord, 
redactează în grabă un memoriu, ca să se justifice. 


1 60 MAX GALLO 


Cuvintele se înşiră pe hârtie, deformează realitatea, 
dar nu contează. Trebuie să fie convingătoare. 
„Populaţia din Ajaccio este alcătuită din canibali", scrie 
Napoleon. „A maltratat şi a asasinat voluntari. în criza 
cumplită în care ne aflam", continuă, „era nevoie de 
energie şi curaj. Era nevoie de un om care, dacă i se 
cerea, după ce-şi încheia misiunea, să jure că nu a 
încălcat nicio lege, să fie în stare să răspundă precum 
Cicero sau Mirabeau: «Jur că am salvat Republica!»“ 

Semnează fără nicio ezitare. A descoperit că există 
adevăruri succesive. Să scrii, să povesteşti sunt tot 
nişte acţiuni pe care trebuie să ştii să le adaptezi la 
nevoile momentului, să le adaptezi circumstanțelor. 
Cât de mulţi sunt însă cei care pot înţelege o asemenea 
manevră a minţii ? „Minţile oamenilor sunt prea 
înguste ca să se poată ridica la nivelul problemelor 
importante", scrie Napoleon. 


Se duce la Corte, să-l întâlnească pe Paoli, să 
obţină de la el un nou comandament, însă acesta îl 
refuză din nou. Napoleon ştie că Paoli îl acuză că s-a 
folosit de numele lui în timpul revoltei. 

întors la Ajaccio, Napoleon are ocazia să simtă pe 
pielea lui ostilitatea pe care o va avea de acum înainte 
de înfruntat. 

Pe stradă, oamenii se îndepărtează fiindu-le frică de 
voluntari. Napoleon este acuzat că a pus oraşul în 
pericol. Deputaţii corsi- cani din Adunarea Legislativă, 
Peraldi şi Pozzo di Borgo, multiplică pamifletele 
împotriva lui. Pentru ei este „tigrul sângeros" ce nu 
trebuie lăsat „să profite de barbaria lui". 

Rânjeşte. Lumea nu-i urăşte decât pe cei care se 
deosebesc de mulţime. Iar faptul că este acuzat că a 
pus la cale o nouă „noapte a Sfântului Bartolomeu" nu- 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 

61 
1 deranjează câtuşi de puţin. încearcă s-o liniştească 
pe mama lui, care este îngrijorată. 

Va pleca de pe insulă la mijlocul lunii mai, ca să se 
ducă la Paris, să se apere împotriva lucrurilor spuse 
despre el de Pozzo di Borgo şi de Peraldi în Adunarea 
Legislativă şi ca să încerce să-şi păstreze gradul din 
armată, căci a fost probabil radiat din registrul 
cadrelor militare din cauza „expirării permisiei". 

Evenimentele din Ajaccio l-au ajutat să se cunoască 
mai bine. Totul s-a mişcat înlăuntrul lui. Totul se mişcă 
în Franţa. Din 20 aprilie 1792 s-a declarat război. 

Simte că el este omul potrivit pentru această lume 

în mişcare. Are certitudinea că nimic nu-l va putea 

opri. 


12 


Suntem în 28 mai 1792, spre seară. Napoleon străbate încet străzile 
strâmte din cartierul Tuileries. 

Caută Hotel des Patriotes Hollandais, „Hotelul Patrioţilor olandezi" 
situat pe strada Royale-Saint-Roch. Ştie că acolo s-au adunat deputaţii 
corsicani din Adunarea Legislativă şi a decis să se instaleze şi el printre 
ei. 

Joseph s-a mirat, când a aflat ce alegere a făcut fratele său. 

Pozzo di Borgo şi Peraldi sunt adversarii lui Bonaparte. De ce să dea 
nas în nas cu ei ? Napoleon a răspuns pe un ton dispreţuitor. Nu trebuie 
să fugi niciodată de duşmani, ci să-i înfrunţi. 

A trecut deja de două ori prin faţa hotelului, dar de fiecare dată 
spectacolul acestor străzi din vecinătatea Adunării Legislative i-a atras 
atenţia şi l-a împiedicat să intre. 

Nu departe de acolo, la Palatul Regal, femeile uşoare încă îşi racolează 
clienţii, dar mulţimea e mai pestriță, mai zgomotoasă, mai liberă ca 
odinioară când, tânăr timid de optsprezece ani, se furişa pe sub galerii. 

Se opreşte. 

Un orator urcat pe o bancă strigă: „Ne vor ucide pe toţi. Domnul Veto 
şi austriaca lui vor da Parisul pe mâinile trupelor lui Brunswick. Ce fac 
ofiţerii, generalii ? Trădează! Emigrează!“ 

— La moarte! spune o voce. 

Napoleon se îndepărtează. întâlneşte mulţi membri ai gărzilor 
naţionale care poartă pe reverele albe ale hainelor lor cocarde 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 53 


tricolore. Nimeni nu-l bagă în seamă. Se priveşte 
într-O vitrină, un ofiţer scund, slab, într-o uniformă 
închisă la culoare, cu tenul bili- os, dar cu ţinută 
semeaţă. Se îndepărtează singur, cu un aer sfidător. 
Indiferenţa oamenilor din jur îl stimulează. Va ieşi din 
umbră. 


Cu cât înaintează mai mult pe aceste străzi, cu atât 
mai mult îl irită mulţimea asta pestriță, cel mai adesea 
zdrenţăroasă şi zgomotoasă. Asta este populaţia unei 
capitale ? Cine va putea impune plebei ordinea 
necesară ? 

Pe strada Saint-Honore, se opreşte în faţa 
Mănăstirii des Feuillants şi a Bisericii Capucinilor. 
Adunarea legislativă ocupă aceste clădiri şi pe cea a 
manejului Tuileries, situat la capătul grădinilor. Acolo 
deliberează deputaţii. 

Napoleon intră în curtea mănăstirii. Prin urmare 
aici se află centrul puterii ? Mulțimea se înghesuie de-a 
valma în curte. îi interpelează pe deputaţii care trec. 
Se înghesuie să intre în sala de şedinţe. Nişte bărbaţi 
cu voci sonore şi cu gesturi amenințătoare critică 
incompetenţa guvernului. 

— Să fie judecaţi trădătorii, domnul Veto să fie 
judecat! 

Napoleon este fascinat. Cum poate tolera o putere 
o asemenea anarhie, această revoltă, aceste critici ale 
străzii, când există o Constituţie care ar trebui să fie 
acceptată de toţi oamenii de bună credinţă ? 

Se îndepărtează, meditează la o frază pe care o va 
scrie în această seară: „Oamenii sunt nişte valuri 
agitate de vânt. Sub influenţa unui impuls nociv, toate 
pasiunile lor se dezlănţuie." 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 53 


Se decide să se întoarcă la hotel. 

La intrare, îl întâlneşte pe Pozzo di Borgo, care 
tresare văzân- du-1. 

Napoleon ezită câteva clipe, apoi îl salută pe 
deputat. Este un om important, care se spune că se are 
bine cu ministrul de Război. 

Instalat confortabil în camera lui, Napoleon începe 
imediat să-i scrie o scrisoare lui Joseph. Simte nevoia 
să-şi împărtăşească 


1 64 MAX GALLO 


impresiile. „Locuiesc la un hotel prea scump", scrie 
„mâine mă voi muta. în Paris se petrec lucruri grave..." 

Se întrerupe. Iese din hotel şi se duce să caute altul 
unde va putea sta la jumătate de preţ. 


Deşi este noapte, străzile nu sunt pustii. 
Batalioanele Gărzii Naţionale se îndreaptă spre Palatul 
Tuileries, unde se află regele şi familia sa. Mulțimea de 
gură-cască îi aclamă pe soldaţi, solicită dispersarea 
elveţienilor şi a gărzilor regelui care asigură protecţia 
suveranului. 

— Au pistoalele îndreptate spre centrul Parisului, 
strigă cineva. 

Napoleon se îndepărtează. 

Pe străduţa Mail, scurtă şi îngustă, Napoleon 
zăreşte faţada gri a hotelului Metz unde locuieşte 
Bourienne, vechiul său camarad de la şcoala militară 
din Brienne. Preţurile camerelor sunt moderate pentru 
că deputaţii preferă să locuiască în imediata apropiere 
a clădirii Adunării. 

Seara, după ce a luat masa la Trei borne, un mic birt 
de pe strada Valois, Napoleon începe să-l descoasă pe 
Bourienne, care locuieşte de câteva luni la Paris. 

Bourienne, bine informat despre viaţa capitalei, 
vorbeşte mult. Napoleon nu-l întrerupe decât ca să-i 
pună întrebări scurte. Fratele său mai mare, Fauvelet 
de Bourienne, are un magazin de mobilă instalat în 
hotelul Longueville. Vinde mobilierul abandonat de cei 
ce au emigrat. Unii oameni au pierdut totul, iar alţi 
cetăţeni întreprinzători profită de situaţie şi fac averi 
fabuloase. 

De ce n-am face şi noi asta ? întreabă Bourienne. E 
în criză de bani. Napoleon loveşte cu mâinile 
buzunarele uniformei - sunt goale. Râd ca doi tineri de 
douăzeci şi trei de ani care-şi imaginează, plimbându- 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 65 


se pe străzi, ce mijloace ar putea găsi să se îmbogă- 
țească. Să închirieze apartamente, de ce nu ? 

Deodată, trec nişte oameni înarmaţi. Suliţele lor 
strălucesc la lumina lămpilor cu gaz. Străzile rămân 
luminate şi noaptea, explică Bourienne, pentru a-i 
linişti pe cetăţeni, pentru a se evita încăierările la 


fiecare pas. 
— Asta-i anarhie, spune Napoleon. 
I-a pierit cheful de râs. 


A doua zi, este deja instalat în camera 14, la etajul 
trei, în hotelul Metz. 

După ce noaptea a luat sfârşit şi s-a despărţit de 
Bourienne, a lioinărit prin Palatul Regal, să se 
delecteze cu parfumul persistent al femeilor. 

în 29 mai, de dimineaţă foarte devreme, începe 
demersurile în birourile Ministerului de Război ca să 
obţină reintegrarea sa în armată. 

Prezintă certificatele semnate de Rossi, care 
comanda în Corsica. Apoi atestatele directoratelor din 
Ajaccio şi ale departamentului. 

încearcă să explice motivele absenței sale de la 
verificarea din ianuarie 1792. îndeplinea atribuţiile de 
locotenent-colonel în al doilea batalion al gărzilor 
naţionale. Tulburările care au avut loc la Ajaccio l-au 
constrâns să rămână în Corsica. 

îşi dă seama că este ascultat cu bunăvoință. Peste 
două treimi din ofiţerii de artilerie au dezertat. Prin 
urmare, e mare lipsă de cadre. 

I se pun întrebări. îi cunoaşte pe locotenenţii Picot 
de Peccaduc, Phelippeaux, Des Mazis ? Au emigrat cu 
toţii. I se arată listele foştilor elevi ai Academiei 
Militare din Paris, promoţia 1784-1785; regăseşte pe 
aceste liste numele lui Laugier de Bellecourt, a lui 
Castres de Vaux şi alte multor altora, emigraţi şi ei. 

Pe parcursul demersurilor sale, zi de zi, Napoleon 


1 66 MAX GALLO 


se convinge că va fi reintegrat. însă funcţionarii din 
minister şi ofiţerii însărcinaţi să-l examineze îi 
dezvăluie faptul că are un duşman de temut. 

Cine ? Un deputat corsican care scrie tot timpul 
scrisori către minister denunţându-l pe locotenentul 
Napoleon Bonaparte şi rolul jucat de acesta în revolta 
de la Ajaccio. Peraldi este numele lui. 

— Omul acesta este un imbecil şi mai nebun ca 
oricând, strigă Napoleon. Mi-a declarat război! N-are 
de gând să mă mai cruţe! E încântat peste măsură că, 
fiind deputat, se bucură de imunitate. Altminteri, l-aş fi 
învăţat eu minte! 

Toată lumea încearcă să-i dea toate asigurările 
necesare. Raportul comisiei înaintat ministerului va fi 
favorabil. însă Napoleon, chiar dacă nu este prea 
îngrijorat, nu vrea să lase nimic la voia întâmplării. Se 
duce la şedinţele Adunării Legislative, îi întâlneşte pe 
ceilalţi deputaţi corsicani, încearcă să lege cu ei relaţii 
de politeţe sau amicale. 

Căci Napoleon n-a renunţat la ideea de a juca un rol 
important în Corsica. Franţa, fiind acum atât de 
dezbinată, este imposibil să prevezi ce viitor o 
aşteaptă. Trebuie să mizeze încă pe cartea corsicană. 

„Această ţară este hărţuită din toate părţile de 
partidele cele mai înverşunate", îi scrie Napoleon lui 
Joseph. „Nu poţi să-ţi dai seama în ce direcţie o vor 
apuca toate aceste proiecte atât de diferite. Nu ştiu ce 
turnură vor lua lucrurile, dar după evoluţia eveni- 
mentelor, este limpede că va fi vorba de o cotitură 
revoluţionară." 

în 20 iunie 1792, Napoleon îl aşteaptă pe Bourienne 
să ia masa împreună la un restaurant de pe strada 
Saint-Honore, lângă Palatul Regal. Napoleon 
urmăreşte cu privirile trupurile suple ale femeilor care 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 65 


se plimbă pe sub galerii. Este o vreme plăcută. 

La scurt timp după ce Bourienne s-a aşezat la masă, 
Napoleon zăreşte un grup de vreo cinci până la şase 
mii de oameni care vin dinspre hale şi se îndreaptă 
spre Tuileries. 

Napoleon îl ia pe Bourienne de braţ şi îl trage după 
el. Vrea să se ia după acei oameni. Atât bărbaţii, cât şi 
femeile poartă sulițe, topoare, săbii şi puşti, ţepuşe şi 
bâte ascuţite la vârf. 

Când mulţimea ajunge la gardurile Grădinii 
Tuileries, mai întâi ezită, apoi le forţează şi pătrunde în 
apartamentele regelui. 

Napoleon asistă de departe la scenă. îi vede pe 
rege, pe regină şi pe prinţ punându-și pe cap boneta 
roşie. După ce a ezitat o clipă, regele bea şi ciocneşte 
cu participanţii la manifestaţie. 

Napoleon se îndepărtează. îi spune lui Bourienne: 
„Regele s-a înjosit, iar în politică, cine se înjoseşte nu 
se mai poate ridica." 

Este tot mai indignat. „Mulțimea asta în dezordine, 
veşmintele, dar şi intenţiile ei reprezintă tot ce are 
plebea mai josnic." 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 67 


Merge şi bombăne întruna. Fiind ofiţer ţine la 
ordine şi disciplină. Libertate, egalitate, da, dar fără 
anarhie, respectându-se ierarhiile şi autoritatea. Avem 
nevoie de conducători. S-a gândit, explică, la tot ce s-a 
întâmplat la Ajaccio în timpul revoltei. Eficacitatea 
unei astfel de mişcări presupune existenţa unui om, 
unui conducător, care să ia decizii, să le impună şi să 
se ocupe de executarea lor. 

Dintr-o dată, exclamă: „lacobinii sunt nişte 
nesăbuiţi care nu au bun-simţ.“ îl elogiază pe La 
Fayette, pe care iacobinii, de bună seamă, îl consideră 
un asasin, un ticălos, un mizerabil. Atitudinea şi ideile 
iacobinilor sunt periculoase, neconstituţionale, mai 
spune Napoleon. 

Mai târziu, în camera lui din hotelul Metz, îi scrie 
lui Joseph. „E foarte dificil să prevezi ce soartă va avea 
Imperiul în împrejurări atât de tulburi", consemnează 
el. 

Un motiv în plus să se apropie de Paoli. Lucien, 
fratele lui mai mic, ar putea fi secretarul lui. Iar 
Joseph, să încerce de astă dată să fie ales deputat la 
Convenţie. „Dacă nu vei reuşi, vei continua să joci un 
rol de doi bani în Corsica." Repetă: „Nu te lăsa amăgit: 
trebuie să faci parte din viitoarea legislatură, 
altminteri nu eşti decât un nătăfleţ!" 

Ezită. Apoi, zgâriind nervos hârtia cu pana, adaugă: 
„Du-te la Ajaccio, du-te la Ajaccio să fii elector!“ Şi 
subliniază aceste cuvinte. 

Se ridică. Trebuie să aleagă, asta este legea politicii 
şi chiar şi a vieţii şi, cu toate astea, viitorul pare incert. 

Unul dintre deputaţii corsicani în Adunarea 
Legislativă i-a mărturisit lui Napoleon că directorul 
fortificațiilor, La Varenne, a declarat că păstrarea 
Corsicii în Imperiul francez este imposibilă şi lipsită de 
utilitate reală. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 
69 

Napoleon reîncepe să-i scrie fratelui său mai mare 
pe acelaşi ton imperativ: „Stai cât mai mult în preajma 
generalului Paoli, poate face orice vrea şi este omul de 
bază acum, şi aşa va fi şi în viitor. Este foarte posibil ca 
toate astea să se încheie cu obţinerea independenţei 
noastre." 

Problemele Corsicii trebuie să reprezinte, deci, o 
prioritate. 

Napoleon îi vede tot mai des pe deputaţii insulei. Le 
face curte, îşi face griji şi din pricina problemelor de 
familie fiind neliniştit pentru că nu primeşte aprobările 
necesare pentru afacerea cu pepiniera. Apoi, se ocupă 
de sora lui, Elisa, elevă la Saint-Cyr. însă această 
instituţie va dispărea. Ce să facă cu fata asta de 
cincisprezece ani ? S-o ducă înapoi în Corsica, în 
familie, ceea ce-l va obliga să facă drumul până acolo ? 
Cum altfel ar putea proceda ? 

îi face o vizită surorii lui, la Versailles: întâlneşte 
nişte batalioane de comunarzi marseillezi care cântă în 
gura mare acest nou marş al armatei Rinului, al cărui 
refren răzbunător îl tot repetă: Aux armes, citoyens, 
formez vos bataillons, „La arme cetăţeni, alcătu- iţi-vă 
batalioanele." 

„Totul anunţă ciocniri violente", scrie Napoleon, 
„multă lume părăseşte Parisul." 

Lui nici nu-i trece prin minte aşa ceva, doar dacă nu 
cumva va trebui s-o însoţească pe Elisa la Ajaccio. îşi 
păstrează calmul, priveşte cu atenţie în jur, stă tot 
timpul la pândă, ca un savant ce priveşte „momentul 
unei combustii”. 


Uneori, Bourienne, intrând în camera lui din hotelul 
Metz, îl surprinde făcând calcule, trasând traiectorii. 

Bourienne e uimit. Napoleon îi arată traiectoriile 
aştrilor pe care le-a desenat. „Astronomia este o 


1 68 MAX GALLO 


distracţie agreabilă şi o ştiinţă minunată", îi spune 
Napoleon. „La câtă matematică ştiu, nu mai trebuie 
decât să studiez puţin ca s-o stăpânesc. E un mare 
câştig." 

Surâde amuzat, când remarcă uimirea camaradului 
său. 

îi place să cerceteze, să înţeleagă, mai adaugă. 
Astronomia, matematica, nu sunt la urma urmei mai 
pasionante decât acţiunile oamenilor? „Cei care se 
găsesc în frunte sunt nişte bieţi oameni", continuă. 
„Trebuie s-o spunem, când vedem toate astea de 
aproape, că oamenii nu prea ştiu să aprecieze 
osteneala şi strădaniile pe care le depun conducătorii 
lor ca să fie vrednici de recunoştinţa lor." 

Reia toate aceste lucruri intr-o scrisoare adresată 
fratelui său, Lucien care, la şaptesprezece ani, e foarte 
interesat de problemele politice şi-l judecă foarte aspru 
pe Napoleon. Nu i-a scris el fratelui mai mare, Joseph, 
că „Napoleon este un om periculos... Mi se pare 
înclinat să fie un tiran şi cred că asta ar şi fi dacă ar 
ajunge rege, iar numele lui ar fi detestat de posteritate 
şi de adevărații patrioţi, îl cred în stare să întoarcă 
foaia ?“ 

Napoleon nu s-a înfuriat când Joseph i-a vorbit 
foarte diplomatic despre aprecierile fratelui lor: Lucien 
este tânăr. Şaptesprezece ani! Trebuie să-i mai 
temperăm avântul. „Ştii ce s-a întâmplat la Ajaccio?" îi 
scrie. „Exact aceleaşi lucruri se petrec acum la Paris. 
Poate că oamenii de aici sunt mai mărunți, mai 
ticăloşiţi, mai calomniatori, mai intransigenti... Fiecare 
îşi urmăreşte interesul şi vrea să parvină cu orice preţ, 
servindu-se de tot felul de orori, de calomnii. în ziua de 
azi se unelteşte în cel mai josnic chip posibil. Toate 
astea distrug ambiția. Deplângem soarta celor care au 
neşansa să joace un rol, mai ales atunci când nu sunt 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 

69 
obligaţi s-o facă; să trăieşti liniştit, să te poţi bucura de 
afecțiunea familiei, să fii mulţumit de tine, iată, dragul 
meu, ce trebuie să faci atunci când beneficiezi de o 
rentă de patru până la cinci mii de livre, de partea cui 
să fii, când ai între douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani, 
adică atunci când imaginaţia nu mai e atât de 
înflăcărată şi nu-ţi mai tulbură mintea şi sufletul." 

Iată vorbele unui frate mai mare adresate celui mic, 
pe care vrea să-l protejeze. 

Dar, foarte adesea, în perioada cuprinsă între luna 
iunie şi luna august 1792, când Napoleon asistă la 
scene de violenţă dezlănţu- indu-se pe străzi, vede 
domnind dezordinea, vede mulţimea re- vărsându-se 
fără ca nimic s-o poată stăvili, încearcă un sentiment 
contradictoriu în care se îmbină dezgustul faţă de 
anarhia din jur şi îngrijorarea de a nu putea stăpâni 
această furtună devastatoare în care numai „plebea" 
pare a domni. 


în 12 iulie 1792, Napoleon găseşte la hotel o 
scrisoare datată 10 iulie, prin care este anunţat că 
ministrul de Război a decis să-l reintegreze „în postul 
său, în Regimentul 4 artilerie pentru a-şi îndeplini 
îndatoririle de căpitan". 


1 70 MAX GALLO 


Reintegrarea în acest grad intră în vigoare 
începând cu 6 februarie 1792, cu plata soldei 
retroactiv. 

Napoleon le scrie de îndată alor săi. Vrea să se 
bucure şi ei împreună cu el. Joseph îi răspunde 
entuziasmat. La douăzeci şi trei de ani, căpitan de 
artilerie cu o leafă de o mie şase sute de livre pe an! 
Ce succes! Letizia Bonaparte, fericită, îl felicită pe 
omone. Să se ducă la regimentul lui şi să rămână în 
Franţa. 

Numai că Napoleon încă mai ezită. Acum, din nou 
înscris în registrele armatei regulate, de ce n-ar 
încerca să acţioneze din nou în Corsica ? La urma 
urmei, este încă locotenent-colonel al unui batalion de 
voluntari la Ajaccio! 

„Dacă n-aş fi ţinut cont decât de interesul familiei şi 
de vocaţia ei“, îi scrie marţi 7 august, lui Joseph, „aş fi 
venit în Corsica, dar voi sunteţi toţi de părere că 
trebuie să mă duc la regimentul meu. Aşa că, asta voi 
face." 


în zilele ce au urmat, se pregăteşte de plecare. 
Regimentul lui se află în zona de frontieră, dar 
Napoleon nu i se poate încă alătura, pentru că nu a 
primit brevetul de căpitan. 

Se plimbă pe străzi unde, clipă de clipă, se strânge 
câte un grup de gură-cască să comenteze veştile. 
Curtea este acuzată că a complotat împreună cu 
mareşalul Brunswick ale cărui trupe aus- tro-prusiene 
înaintează. Toată lumea începe să protesteze când un 
orator citeşte Manifestul adresat de Brunswick 
parizienilor. Mareşalul promite că la Paris „armata va 
restabili ordinea şi va avea loc o schimbate totală de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 71 


situaţie, revoltaţii vor fi torturați dacă parizienii nu se 
supun imediat şi fără condiţii, regelui lor". 

Curată nebunie, gândeşte Napoleon. 

„Combustia" oraşului devine intensă. Izbucnesc 
ciocniri între comunarzii marseillezi care cântă La 
Marseillaise şi gărzile naţionale pariziene. 

în noaptea de 9 spre 10 august, Napoleon se 
trezeşte brusc. 

Toate clopotele Parisului dau alarma. 

Se îmbracă în grabă, iese repede în stradă să se 
ducă la Fauvelet de Bourienne al cărui magazin se află 
la Carrousel, un post de observaţie ideal. 

Pe strada Petits-Champs, vede venind spre el un 
grup de oameni ce poartă un cap înfipt într-o suliță. 
Cei din grup îl înconjoară. îl îmbrâncesc. Este îmbrăcat 
ca un domn. I se cere să strige Vive la nation! Face cum 
i se spune, cu faţa încordată. 

La Fauvelet de Bourienne, de la fereastră, asistă la 
evenimente. Insurgenţii pătrund în piaţa Carrousel şi 
se îndreaptă spre Tuileries. 

Napoleon este un simplu spectator fascinat, dar 
ostil „acestor grupuri de oameni hidoşi" şi plebei. 

Ştie că-şi riscă viaţa. Imediat după prânz, când 
Palatul Tuileries a fost cucerit şi prădat de răzvrătiți, 
regele s-a refugiat în clădirea Adunării Legislative. 
Napoleon intră în grădină şi apoi în palat. Peste o mie 
de morţi zac în acest spaţiu strâmt, împiedicând folo- 
sirea scărilor şi accesul în încăperi. 

Napoleon are un sentiment de dezgust şi de oroare. 
lată primul câmp de luptă ce se iveşte dinaintea 
privirilor lui. Gărzile elveţiene au luptat până la 
moarte, apoi au fost masacrate. 

La câţiva paşi de el, Napoleon zăreşte un comunard 
care este pe punctul de a-l ucide pe unul dintre 


1 72 MAX GALLO 


elveţieni. 

Napoleon se-ndreaptă spre ei. 

— Omule din sud, spune, să-i salvăm viaţa acestui 
nefericit. 

— Eşti din sud ? întreabă comunardul. 

— Da. 

— Bine, atunci să-l salvăm. 

Napoleon continuă să străbată grădinile, încăperile 
castelului. Vrea să înţeleagă. 

— Am văzut femei pretându-se la cele mai josnice 
lucruri când le-a venit rândul cadavrelor elveţienilor, îi 
povesteşte lui Bourienne peste câteva ore. 

— Femeile îi mutilau pe soldaţii morţi, apoi le 
fluturau în aer sexul sângerând. Josnice lichele, 
şopteşte Napoleon. 

Intră în cafenelele din împrejurimi. Peste tot, 
oamenii cântă, urlă, ciocnesc, se felicită. 

Napoleon le simte privirile ostile. Este prea calm şi 
din pricina asta pare suspect. 

Se îndepărtează. Peste tot violenţa, „furia se citeşte 
pe toate chipurile", spune el. Mânia pune stăpânire pe 
el. „Dacă Ludovic al XVI-lea s-ar fi arătat mulţimii 
călare", îi spune lui Bourienne, „victoria ar fi fost de 
partea lui." 

îl dispreţuieşte pe acest suveran coglione care a 
capitulat încă din ziua 20 iunie în loc să dea ordin să 
fie aşezate tunurile în poziţie de tragere. 

Regele nu este un soldat. Nu şi-a asigurat 
mijloacele necesare pentru a domni. lar dezordinea şi 
anarhia l-au copleșit. 

Napoleon iubeşte ordinea, este un ofițer, aşa că 
priveşte prin această prismă evenimentele desfăşurate 
în zilele revoluţionare începând cu 20 iunie şi, mai 
ales, cele din io august. 

Oricare ar fi principiile în care crede, el consideră 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 71 


că puterea nu trebuie să aparţină străzii, mulţimii, 
gloatei. Legea trebuie respectată. Prin urmare, este 
nevoie de un conducător care să ştie să ia decizii. Este 
nevoie de un om energic, puternic şi curajos. El poate 
fi un astfel de om. 

în seara de io august se decide. Se va întoarce în 
Corsica, în loc să se alăture regimentului său. Numai 
pe insulă poate arăta ce poate. Aici, ce-ar putea face, 
în toată „combustia" asta, în toată învălmăşeala ? Este 
un nimeni. Nu are nicio putere. Acolo, este un 
Bonaparte, locotenent-colonel. 

Adunarea Legislativă tocmai l-a suspendat pe rege 
şi a decis că alegerile pentru Convenţia Naţională vor 
avea loc în 2 septembrie. Trebuie să ajungă degrabă în 
Corsica, să-l impulsioneze pe Joseph, să fie, în fine, 
ales. 

„Evenimentele se precipită", îi scrie la sfârşitul lunii 
august unchiului său, Peravicini. „Lasă-i pe duşmanii 
noştri să ne denigreze, nepoţii tăi te iubesc şi vor şti 
să-şi croiască un drum, să-şi găsească locul." 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 
73 

Mai întâi, trebuie s-o retragă pe sora lui de la Saint- 
Cyr. încearcă să facă tot ce poate în ziua de 1 
septembrie, în timp ce bandele încep să străbată 
străzile Parisului, strigând şi acuzându-i de complot pe 
aristocrați, cerând să fie pedepsiţi „complotiştii" care 
sunt tot mai numeroşi în închisori şi speră că vor veni 
trupele lui Brunswick ca să-i răzbune şi să-i ucidă pe 
patrioţi. 

La capătul zilei, Napoleon reuşeşte, în fine, s-o urce 
pe sora lui într-o mizerabilă trăsură de închiriat. 

Pe urmă, trebuie să se ascundă la Paris, când se dă 
alarma, când umblă vestea că Verdunul a capitulat în 
faţa austro-prusieni- lor, că inamicul va intra în Paris şi 
va trece întreg oraşul prin foc şi sabie. 

Bandele se adună în faţa închisorilor, cer să li se 
deschidă porţile, îi judecă sumar pe prizonieri şi îi 
masacrează. Gloata pare să fi scăpat de sub controlul 
oricărei autorităţi. Se vorbeşte că Danton îi lasă pe 
„justiţiari" să facă dreptate după bunul lor plac. 
Robespierre nu-şi face simțită prezenţa nicăieri. 
închisorile, străzile sunt în mâinile „masacratorilor" 
care agită articolele şi afişele lui Marat. 

în ziua de 5, masacrul încetează. lar "în 9 
septembrie, Napoleon poate, în fine, părăsi Parisul 
împreună cu sora lui. 


în diligenţă, apoi pe vaporul ce coboară Ronul, 
Napoleon citeşte teama pe chipurile călătorilor, care, 
în marea lor majoritate, fug din Paris. 

La Valence, îi face o vizită domnişoarei Bou. 
Aceasta îi povesteşte că s-au comis masacre şi în 
oraşele din vale. 

Peste câteva ore, Napoleon şi Elisa pleacă din nou 
la drum, luând cu ei un coş plin cu struguri, dăruit de 
domnişoara Bou. 


Ajung la Marsilia la sfârşitul lunii septembrie. Când 
se pregătesc să intre în hanul lor, un grup de bărbaţi şi 
femei îi apostrofează, apoi îi încercuiesc. Din cauza 
pălăria ei cu pene, Elisa pare o tânără dintr-o familie 
de nobili. 

— Moarte aristocraților, strigă cu toţii. 

Orice se poate întâmpla. 

Napoleon îi smulge pălăria surorii sale şi o aruncă 
mulţimii. 

— Nu e cu nimic mai presus de voi, nici vorbă să fie 
aristocrată, le spune el oamenilor. 

îl aplaudă cu toţii. 

în aceeaşi seară, se interesează de un vapor cu care 
ar putea pleca spre Ajaccio cât mai curând. 

Va trebui însă să aştepte până în io octombrie să 
părăsească Toulonul. 

Ştie deja că fratele lui nu a fost ales în Convenţie. 
Joseph nu a strâns decât şaizeci şi patru de voturi de la 
un număr de trei sute nouăzeci şi opt de electori şi 
niciun sufragiu din turul doi n-a purtat numele lui! O 
veste proastă. Află, de asemenea, că monarhia a fost 
abolită, iar la 21 septembrie 1792 Convenţia a 
proclamat Republica, şi că, în ajun, Armata franceză în 
care Napoleon este ofiţer a obţinut sub comanda lui 
Kellermann şi Dumouriez victoria de la Valmy. 

lar, pe 14 octombrie, prusienii au evacuat 
Verdunul. Nu a luat parte la niciunul din aceste 
evenimente care, potrivit lui Goethe anunţă „începutul 
unei noi ere în istoria omenirii". 

în ziua de 15 octombrie 1792, debarcă împreună cu 
Elisa la Ajaccio. 

Văzându-i pe ai săi adunaţi pe chei, pe mama sa 
înconjurată de toţi copiii, Napoleon e fericit. 

însă nu aici, ci departe, acolo în Nord, la frontieră, 
la Valmy, braţele soldaţilor ce au luptat vitejeşte au 


1 74 MAX GALLO 


fost atinse de aripile nevăzute ale gloriei. 
Aici, pe insulă, cum să se remarce ? 


13 


în încăperea cea mare din casa familiei Bonaparte, 
Napoleon îşi priveşte mama. Deşi încă plină de 
vitalitate, i se pare că vârsta şi-a pus pecetea pe chipul 
ei, dar în seara aceasta de la sfârşitul lunii octombrie 
1792 este fericită. Se duce de la un copil la altul. Se 
opreşte adesea în faţa Elisei, căreia-i spune şi acum ca 
odinioară „Marianna". O îmbrăţişează, apoi se apropie 
de Napoleon şi îi atinge obrazul cu vârful degetelor. 

E pentru prima oară de atâta timp, spune ea, când 
toţi copiii ei sunt acasă. Trebuie să se bucure din plin 
de acest răgaz de pace şi fericire. 

Napoleon se ridică, se îndepărtează de ceilalţi. 

Au trecut deja câteva zile de când aşteaptă un semn 
de la Paoli. Babbo nu-i va acorda nicio şansă ? Nu-l va 
implica în nimic ? Deşi, la drept vorbind, Napoleon a 
scris şi a declarat, încă de pe 18 octombrie, că îşi va 
relua postul de locotenent-colonel adjunct în fruntea 
batalionului de voluntari. N-a venit însă niciun răspuns 
de la Corte, unde se află Paoli. Cu întreaga lui curte, 
adaugă Lucien pe un ton plin de amărăciune. 

Paoli n-a vrut să-l accepte pe acest giovanotto ca 
secretar. 

„Nu ne place", le spune Lucien fraţilor săi mai mari. 
Napoleon s-a întors din Franţa cu un grad în plus. „Eşti 
de partea francezilor, după părerea lui Paoli, eşti 
suspect", continuă Lucien. „îi este teamă de noi." 


Napoleon s-a încăpățânat. A anunţat companiilor 
din batalionul său care sunt cantonate la Corte şi 
Bonifacio că li se va alătura: 


176 MAX GALLO 


„De acum înainte voi fi acolo, alături de voi şi totul va 
merge bine." Va „pune ordine în toate". 

N-a primit niciun răspuns. Aşteaptă. Nu poate 
întrerupe orice legătură cu Paoli, care deţine întreaga 
putere în Corsica şi se bucură de sprijinul populaţiei 
rurale, cea mai numeroasă. 

Deşi acasă toată lumea pare fericită, mama lui se 
arată bucuroasă că are copiii alături şi îşi manifestă 
recunoştinţa pentru asta, Napoleon este neliniştit. 

în seara aceea, de 29 octombrie, în timp ce afară 
plouă cu găleata, deschide uşa, se duce în grădină şi se 
întoarce după câteva minute, cu părul lipit de faţă şi 
uniforma udă. Mama lui se apropie, dar el o 
îndepărtează şi începe să vorbească. 

în Indii este nevoie de ofiţeri de artilerie, spune. 
Sunt plătiţi bine. S-ar putea pune la dispoziţia 
englezilor din Bengal sau ar putea organiza artileria 
hinduşilor care luptă împotriva lor. N-are nicio 
importanţă din ce tabără face parte. Aici ce face, de 
fapt? îşi pierde timpul degeaba, îşi ratează viaţa. 
Camarazii lui sunt la Mainz, la Frankfurt. Nu poate 
accepta acest destin mediocru, nu poate sta degeaba, 
în timp ce toată lumea se mişcă, în timp ce Franţa este 
victorioasă, iar el ar fi putut face parte din armata care 
a învins în bătăliile de la Sambre şi Meuse. 

însă nu s-a prezentat la regiment. Se află aici, în 
Corsica, unde nimeni nu-l bagă în seamă, nu-i dă nimic 
de făcut. 

Va pleca în Indii. „Ofițerii de artilerie sunt puţini, 
peste tot", spune. „lar dacă o voi apuca pe această 
cale, sper să auziţi vorbin- du-se despre mine." 

îi ia mâna mamei şi o duce la piept. Acest gest 
demonstrativ de tandreţe este ceva neobişnuit pentru 


1 78 MAX GALLO 


el. Cel mai adesea rămâne rezervat, iar Letizia 
Bonaparte este impresionată de gestul lui, de 
sensibilitatea de care dă dovadă fiul ei. 

— Voi reveni din Indii peste câţiva ani, şopteşte 
Napoleon, voi fi bogat ca un nabab şi le voi asigura o 
zestre onorabilă celor trei surori ale mele. 

Lucien protestează. Fratele său este mult prea 
pretenţios dacă nu simte nicio mulţumire că a fost 
făcut căpitan la douăzeci şi doi de ani. 

— Eşti foarte generos, îl întrerupe Napoleon 
ridicând din umeri, dacă-ţi imaginezi că această 
avansare, rapidă, ce-i drept, are vreo legătură cu 
meritele mele. Sunt căpitan, o ştii la fel de bine ca şi 
mine, pentru că toţi ofiţerii superiori din Regimentul 
La Fere sunt la Koblenz, au emigrat. Cine ştie însă câtă 
vreme o să rămân căpitan. Am văzut ce se petrece la 
Paris cu ochii mei, şi ştiu foarte bine că fără protecţie 
nu obţii nimic. în special, femeile, ele sunt adevăratele 
şi cele mai eficiente mijloace de protecţie. Iar eu, după 
cum bine ştiţi, nu le sunt pe plac. Nu poţi să le fii pe 
plac dacă nu ştii să le faci curte, iar la asta nu m-am 
priceput niciodată şi probabil că nici nu mă voi pricepe 
vreodată. 

— Nu va pleca, constată pur şi simplu Letizia. 

Napoleon spune deodată, pe un ton brutal: 

— Mă duc la Corte. 


Porneşte a doua zi călare, străbătând Valea 
Gravonei. 

Când ajunge la Bocognano, ţăranii şi ciobanii îl 
sărbătoresc. Sunt nişte oameni inimoşi, fideli. 

Respectul pe care i-l arată şi dovezile lor de 
afecţiune şi de devotament îl conving că a luat o 
hotărâre bună. îl va convinge pe Paoli să-i dea funcţia 
de comandă la care are dreptul. Nu va accepta să fie 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 77 


refuzat. 

Nişte ciobani din Bocognano îl însoțesc până 
aproape de zidurile de apărare ale oraşului Corte. îi 
spun din nou că sunt gata să-şi dea viaţa pentru el, un 
Bonaparte. Are nevoie de ei, le spune. îşi va aminti 
întotdeauna de prietenia lor. 

Asta înseamnă să fii conducător, să creezi un clan 
în jurul tău, să ştii să-i aduni pe oameni, să ţi-i apropii 
şi să-i răsplăteşti. 

Iar Napoleon învaţă toate astea. 


La Corte, Paoli este stăpân. Pozzo di Borgo este 
consilierul lui personal. Paoli l-a numit pe vărul său, 
Colonna-Cesari, comandantul 
trupelor. Napoleon insistă să fie primit de cel căruia îi 
spune „generalul" Paoli. 

Numai că Paoli îl face să aştepte. 

în fiecare zi, Napoleon se duce şi vizitează 
companiile de voluntari care sunt cantonate în 
împrejurimile oraşului Corte. Oamenii îl întâmpină 
bucuroşi, dar anturajul lui Paoli îi dă de înţeles că 
trupele de aici n-au nevoie de un locotenent-colonel în 
plus. îl au deja pe Quenza, ce nevoie ar mai putea avea 
şi de Bonaparte ? 

Napoleon ascultă. Se plimbă singur, multă vreme, 
pe străzile din Corte. îşi aminteşte toate insultele şi 
refuzurile brutale pe care i le-a tolerat lui Pasquale 
Paoli. Acum, în noiembrie 1792, când Convenţia tocmai 
a declarat în mod solemn „că se va înfrăţi şi va acorda 
ajutor tuturor popoarelor care vor voi să-şi 
redobândească libertatea", acum când trupele lui 
Dumouriez tocmai au obţinut victoria de la Jemmapes 
împotriva austriecilor şi ocupă Belgia, mai este cazul 
să rămână în umbra lui Paoli ? 

Mai sunt şi alţi corsicani, mai conformişti, precum 


1 78 MAX GALLO 


Saliceti, Casabianca, Chiappe, care au ales fără nicio 
reticenţă să fie de parte Franţei şi a Republicii. Cu ei, 
şi mai ales cu Saliceti, Napoleon şi întregul clan 
Bonaparte au avut dintotdeauna relaţii amicale. 
Aşadar, de ce să îl mai urmeze pe Paoli ? 

— Paoli şi Pozzo di Borgo reprezintă o facțiune, îi 
mărturiseşte Napoleon fratelui său, Joseph. 

lar când constată că fratele său mai mare este 
reticent şi din cale afară de prudent, adaugă: 

— O facțiune antinaţională. 

în garnizoana unde se află cantonat batalionul său, 
când voluntarii se adună în jurul lui, Napoleon le 
vorbeşte, elogiază armata Republicii: 

— Ai noştri nu se dau bătuţi, le spune, Savoia şi 
comitatul Nisa au fost cucerite. 

îl priveşte în ochi, rând pe rând, pe fiecare voluntar 
şi repetă: „Ai noştri". Adică francezii. Apoi, pregătind 
dinainte efectul celor ce avea să le spună, face un pas 
înapoi şi adaugă: 

— Sardinia va fi şi ea curând atacată. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 
79 

Voluntarii îşi ridică armele. 

— Soldaţii libertăţii îi vor învinge întotdeauna pe 
sclavii ce sunt în slujba câtorva tirani, încheie apoi. 

Cuvintele i-au venit pe buze cât se poate de firesc, 
uitând ce-nseam- nă prudenţa, cuvinte născute după 
îndelungi luni de ezitări şi de maturizare. lar după ce 
s-a decis, în sfârşit, Napoleon se simte eliberat. Nu-i 
mai pasă de anturajul lui Paoli, ajunge în fine faţă în 
faţă cu cel pe care acum îl consideră doar un om în 
vârstă, cu care nu mai are nici un motiv să fie precaut, 
căci nu este decât un obstacol pe care încă-l mai poate 
folosi drept scut, dar de care apoi poate scăpa. E de 
ajuns doar să alegi momentul potrivit. 

Napoleon i se adresează cu multă îndrăzneală. 
Tonul este atât de ridicat încât unii dintre apropiații lui 
Paoli încep să protesteze. 

Napoleon îşi cere drepturile. Vrea să i se acorde 
postul de comandant, este îndreptăţit să-l obţină. 
Corsicanii trebuie să intervină în războiul Republicii. 
Dacă va fi refuzat, încheie, va pleca, iar de la Ajaccio 
va scrie la Paris pentru a denunța tărăgănelile, traca- 
sările, ca să nu mai vorbim de trădările unei facţiuni 
antinaţionale. 

Paoli ascultă, cu ochii pe jumătate închişi, apoi, cu 
o voce calmă şi fermă, spune doar atât: 

— Dacă vrei, n-ai decât să pleci. 


Paoli este stăpânul Corsicii. Gândul acesta nu-i dă 
pace lui Napoleon, nici pe drumul de întoarcere spre 
Ajaccio, nici pe parcursul săptămânilor următoare. 

Trebuie să fie îndepărtat de la putere, iar pentru 
asta, Napoleon trebuie să devină şi mai fidel 
francezilor. 

în casa de pe strada Saint-Charles, Napoleon îl 
primeşte pe amiralul Truguet, un tânăr şi strălucit 


1 80 MAX GALLO 


ofiţer care comandă flotila adunată pentru atacul 
împotriva Sardiniei. în casa Bonaparte s-a organizat o 
serată, se dansează. Amiralul îi face curte Elisei, stă de 
vorbă cu Pauline şi Caroline. 

Următorul oaspete este Huguet de Semonville, un 
diplomat în drum spre Constantinopol, care, cu ocazia 
trecerii prin Ajaccio, participă la petrecerile organizate 
de familia Bonaparte. 

Ţine un discurs la Clubul patriotic din oraş, iar 
Lucien, deşi are numai optsprezece ani, îi serveşte 
drept traducător şi, curând, îi va deveni secretar. 
Napoleon propune chiar ca Semonville şi familia sa să 
fie găzduiţi într-una din casele de ţară ale familiei 
Bonaparte, de la Ucciani. 

îi duce pe oaspeţii săi să viziteze Ajaccio, dar simte 
ostilitatea populaţiei. Clanul Bonaparte devine clanul 
francez. 

Atunci când în luna decembrie marinarii flotei 
conduse de amiralul Truguet, apoi voluntarii 
marseillezi sosiți la Ajaccio provoacă înfruntări cu 
voluntarii corsicani, îi ucid pe unii dintre ei, Napoleon 
îi denunţă: „Aceşti marseillezi sunt nişte anarhişti, care 
seamănă pretutindeni teroarea, îi caută pe aristocrați 
sau pe preoţi şi sunt însetaţi de sânge şi de crime." 

însă ştie foarte bine că, orice-ar spune, pentru 
corsicani este de acum înainte cel care a ales Franţa. 


Aşa stând lucrurile, n-are încotro, trebuie să 
meargă până la capăt. 

Păstrează legătura cu Saliceti care tocmai a votat, 
în cadrul Convenţiei, în favoarea trimiterii la moarte a 
regelui. Cu toate acestea însă, la sfârşitul lui ianuarie 
1793, constată fractura creată de execuţia lui Ludovic 
al XVI-lea între majoritatea corsicanilor şi Franţa. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 181 


I se aduc la cunoştinţă declaraţiile lui Paoli care a 
condamnat execuţia lui Ludovic al XVI-lea. „Noi nu 
vrem să fim călăii regilor", a spus Babbo. Pozzo di 
Borgo, care face parte din anturajul lui, este 
susținătorul iscusit al unei alianţe cu Anglia. 

— Regele Angliei l-a plătit pe Paoli în toţi aceşti ani, 
îi spune Lucien lui Napoleon. Iar acesta continuă să fie 
în slujba lui. 

Napoleon vrea să fie mai ponderat, dar începând cu 
1 februarie Convenţia a declarat război Angliei, iar 
Paoli, fostul exilat la Londra, devine şi mai suspect. 

într-o seară din luna februarie 1793, Napoleon îi 
mărturiseşte în şoaptă lui Huguet de Semonville: 

— M-am gândit mult la situaţia în care ne aflăm, 
spune. Convenţia a comis, fără doar şi poate, o crimă 
îngrozitoare votând executarea regelui, iar eu deplâng 
acest lucru mai mult ca oricine, căci, orice s-ar 
întâmpla, Corsica trebuie să fie întotdeauna unită cu 
Franţa. Ea nu poate exista decât cu această condiţie. 
Eu şi ai mei vom apăra cauza unirii, cu orice preţ, să 
nu ziceţi că nu v-am avertizat. 


Peste trei zile, Napoleon este la Bonifacio. 
Voluntarii batalionului său s-au regrupat acolo ca să 
declanşeze asaltul împotriva insulelor de la Madeleine, 
care aparţin locuitorilor Sardiniei şi domină trecerea 
prin gurile de la Bonifacio între Corsica şi Sardinia. 
Flotila amiralului Truguet pluteşte avându-i la bord pe 
comunarzii marseillezi. Se îndreaptă spre Cagliari, 
capitala Sardiniei. Asaltul împotriva lies de la 
Madeleine, „Insulelor Magdalena", va servi drept 
diversiune. 

Napoleon este calm, dar şi agitat totodată. A venit, 
în sfârşit, momentul să se arunce în luptă. De mai 
multe ori pe zi, se duce la marginea promontoriului din 


1 80 MAX GALLO 


Bonifacio. De acolo, poate vedea coastele cenuşii ale 
Sardiniei. Apoi, odată intrat în casa în rare locuieşte pe 
strada Piazzalonga, îl convoacă pe un fost grefier al 
tribunalului. îi dictează instrucţiunile lui. Frazele sunt 
scurte, tonul tăios. Cere să i se aducă rapoartele, le 
studiază în detaliu. Este nevoie, spune el, de disciplină, 
de punctualitate, de rigoare. Vrea să controleze totul 
personal. 

Dimineaţa foarte devreme, se spală cu un burete 
îmbibat în apă rece, se freacă cu putere, apoi se 
îmbracă cu grijă, fiind întotdeauna atent ca uniforma 
să-i fie curată şi în stare perfectă, dar cei din jurul lui, 
în pofida ordinelor sale foarte precise, îşi neglijează, în 
general, ţinuta. 

— Când pleci la luptă oamenii tăi trebuie să fie 
curaţi şi să aibă uniformele lună, spune Napoleon. 


Privindu-şi oamenii, se întreabă: oare câţi dintre ei 
sunt cu adevărat pregătiţi să lupte ? 


1 82 MAX GALLO 


Când debarcă de pe Fauvette pe mica insuliţă Santo 
Stefano, dă ordin de îndată să fie puse în poziţie de 
luptă cele două tunuri de campanie de 4 (ghinturi) şi 
aruncătorul de mine. începe să bombardeze oraşul de 
la Madeleine. Numai că soldaţii săi sunt neex- 
perimentaţi,  înfricoşaţi. Comandantul expediției, 
Colonna-Cesari, omul lui Paoli, a primit de la Babbo 
ordinul să nu se lege de „fraţii din Sardinia". Marinarii 
de pe Fauvette se revoltă şi vor să se întoarcă la 
Bonifacio. în sud, la Cagliari, voluntarii marseillezi au 
fugit la primele focuri de armă. 

Napoleon, muşcându-şi buzele de furie, se vede 
obligat să se retragă de pe poziţie, să-şi scufunde 
tunurile, pe care marinarii refuză să le ia din nou la 
bord. 

Pe puntea vasului Fauvette, stă departe de ceilalţi, 
privindu-i cu un aer dispreţuitor. 

Are impresia că fiecare zi irosită înseamnă o nouă 
iluzie pierdută. în privinţa Corsicii, a oamenilor, a lui 
Paoli. 

— Omul este capabil de atâta perfidie. Iar această 
ambiţie fatală poate duce la pierzanie un bătrân de 
şaptezeci şi opt de ani, spune Napoleon despre omul 
pe care-l admirase atât de mult odinioară. 

La scurt timp după ce a debarcat la Bonifacio, în 
timp ce se plimbă prin piaţa Doria, marinarii de pe 
vasul Fauvette se reped la el, strigând: „Aristocratul să 
fie spânzurat!" cu intenţia de a-l ucide. Se apără, 
voluntarii de la Bocognano îi sar în ajutor, se iau la 
bătaie cu marinarii şi reuşesc să-i alunge. 

lată cum sunt oamenii, chiar şi cei care se 
consideră patrioţi şi revoluționari. 

Nu te poţi aştepta la mare lucru de la majoritatea 
dintre ei! 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 
69 

Dar faptul că, iată, a încetat să mai fie atât de naiv 
ca odinioară, îl face pe Napoleon să se simtă liber şi 
puternic. Ştie foarte bine că nu poate conta decât pe 
el. Nu trebuie să acţioneze decât în favoarea lui. 
Oamenii îi pot fi de folos numai atâta timp cât sunt 
partizanii săi, aliaţii săi. Ceilalţi sunt duşmani, pe care, 
fie trebuie să-i câştige de partea cauzei lui, să-i 
impresioneze în asemenea măsură încât să-şi schimbe 
părerile, fie să-i nimicească. 

De îndată ce se întoarce la Ajaccio, Napoleon 
începe să scrie, redactează un protest împotriva 
modului în care Colonna-Cesari a condus expediţia din 
insulele de la Madeleine, fiind o altă modalitate de a-l 
ataca pe Paoli, căci Colonna-Cesari este omul lui. 

Apoi, Napoleon află dintr-o dată, mai întâi că în 
cadrul Convenţiei au fost desemnaţi trei comisari, 
printre care se numără şi Saliceti, cu puteri nelimitate, 
care să plece în Corsica, şi apoi că aceştia au ajuns în 5 
aprilie la Bastia. Napoleon se pregăteşte să plece ca să 
li se alăture, căci venirea lor este un act de sfidare la 
adresa lui Paoli. 

Dar ruptura nu s-a produs încă. 

Napoleon îl avertizează pe Saliceti: „Când îl 
priveşti, Paoli pare să fie un om cumsecade şi blând, 
dar în adâncul sufletului este duşmănos şi răzbunător. 
Are o privire şi o vorbă mieroasă, dar sufletul îi este 
plin de venin." 

Oricum ar sta lucrurile, mai întâi se negociază. 
Napoleon î-1 sfătuieşte pe Saliceti să fie prudent, iar 
acesta consimte. Paoli este încă stăpânul insulei. 
Corsicanii îi sunt fideli. Trebuie procedat cu multă 
iscusinţă. 

Napoleon atent, îl ascultă pe Saliceti. Află ce 
înseamnă viclenia, manevra politică, lucruri cu care a 
mai avut deja de-a face la Ajaccio, anul trecut. Saliceti 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 

69 
este un maestru care se duce la Corte, discută cu 
Paoli. lar Napoleon îl admiră pe acest profesor fără 
voie. în 18 aprilie însă, în timp ce negocierile sunt în 
plină desfăşurare, o nouă veste se răspândeşte 
pretutindeni. 


Napoleon se găseşte în locuinţa familiei, de pe 
strada Saint- Charles. 

Unul dintre partizanii săi îi înmânează două texte. 
Cel dintâi este o copie a unei decizii a Convenţiei 
Naţionale prin care se ordonă arestarea lui Pasquale 
Paoli şi a lui Pozzo di Borgo. Decretul poartă data de 2 
aprilie 1793. în ajun, Dumouriez trecuse de partea 
inamicului. în cazul lui Paoli, Convenţia s-a grăbit să ia 
măsuri. 


1 84 MAX GALLO 


Cel de-al doilea text este o copie a unei scrisori pe 
care oamenii lui Pozzo di Borgo o distribuie în toată 
Corsica. 

Napoleon citeşte de mai multe ori scrisoarea 
semnată de Lucien Bonaparte care locuieşte de câteva 
săptămâni la Toulon, unde l-a urmat pe Huguet de 
Semonville. Este adresată lui Joseph şi lui Napoleon. A 
fost, deci, interceptată de oamenii lui Paoli pentru a 
distruge definitiv reputaţia fraţilor Bonaparte. 

„în urma unui comunicat oficial din partea oraşului 
Toulon, propus şi redactat de mine în cadrul 
comitetului clubului", scrie Lucien Bonaparte, 
„Convenţia a decretat arestarea lui Pasquale Paoli şi a 
lui Pozzo di Borgo. Astfel, le-am dat o lovitură decisivă 
duşmanilor noştri. Ziarele vă vor fi făcut deja 
cunoscută această ştire. Nu v-aţi aşteptaţi la aşa ceva. 
Sunt nerăbdător să ştiu ce soartă vor avea Paoli şi 
Pozzo di Borgo." 

Napoleon închide ochii. Această scrisoare, această 
condamnare a Convenţiei, înseamnă o declaraţie de 
război împotriva lui Paoli şi deci război între Corsica şi 
Republică, iar pentru fraţii Bonaparte exilul şi ruina. Şi 
toate astea fără ca Napoleon să fi apucat să îşi asigure 
viitorul. Acest frate de doar optsprezece ani a vrut să- 
şi joace cartea cu insolenţa şi aroganţa unui 
pricconcelle, a unui om lipsit de scrupule. 

Napoleon o cheamă pe mama lui şi-i citeşte cele 
două texte. 

— Dacă arhidiaconul Lucien mai trăia, spune, l-ar fi 
durut sufletul la gândul pericolelor la care sunt expuse 
turmele sale, iar prudenţa l-ar fi îndemnat să încerce 
să îndepărteze furtuna. 

Napoleon va încerca şi el, îi explică fiul, mamei 
sale, să amâne răzbunarea lui Paoli. Se duce la clubul 


1 84 MAX GALLO 


din Ajaccio, redactează pentru Convenţie un text în 
care solicită Adunării să revină asupra decretului. 

Ştie însă că este prea târziu. 

La Corte, delegaţii Corsicii adunaţi în jurul lui Paoli 
îi denunţă pe fraţii Bonaparte, „născuţi în cloaca 
despotismului, hrăniţi şi crescuţi sub ochii şi pe 
cheltuiala unui paşă destrăbălat care comanda pe 
insulă... Fraţii Bonaparte să fie lăsaţi pradă 
remuşcărilor 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 85 


interioare şi opiniei publice care încă de pe acum i- 
a condamnat să fie consideraţi pe veci nişte nemernici 
şi nişte mizerabili". 

Napoleon, absolut sigur că adversarii săi nu se vor 
mulţumi doar să-i dispreţuiască, îi spune mamei sale: 
Preparatevi, questo paese non e per noi, „Pregăteşte-te 
de plecare, ţara asta nu mai este pentru noi." 


Trebuie să încerce mai întâi să facă tot posibilul. Să 
încerce să cucerească fortăreaţa din Ajaccio, iar apoi, 
împreună cu Saliceti, să pună stăpânire pe oraş, să-i 
instige la luptă pe partizanii francezilor. 

în zadar însă, nimeni nu răspunde la chemarea lui. 
Napoleon, care se află în turnul Capiteu, în 
extremitatea golfului Ajaccio, unde s-a refugiat 
împreună cu câţiva oameni, îşi priveşte oraşul natal. 

Ştie că acum se încheie o parte din viaţa lui. Va 
împlini curând douăzeci şi patru de ani, iar de acum 
înainte destinul său nu mai poate fi legat decât de 
Franţa: familia Bonaparte nu mai are alte mijloace de 
trai decât solda lui de căpitan. Joseph şi Lucien nu mai 
pot găsi de lucru decât în Franţa, cu ajutorul lui 
Saliceti, poate. 

Iluziile lui legate de Corsica au luat sfârşit. 

— Ţara asta a fost îngenuncheată, nu mai am ce 
căuta aici, îi şopteşte lui Saliceti. Trebuie să plec. 

Pe tot parcursul lunii mai şi la începutul lunii iunie 
1793, nu face altceva decât să le opună rezistenţă şi să 
încerce să scape de cei care îl urmăresc. lar oamenii 
lui Paoli, din cauză că nu reuşesc să-l prindă pe el, 
încep să îi hărţuiască pe Letizia Bonaparte şi pe copiii 
cei mici. 

Când află că mama sa a fost nevoită să se ascundă 
ca să scape de bandele lui Paoli care au devastat, au 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 87 


prădat şi au dat foc casei familiei Bonaparte, Napoleon 
nu face niciun gest, nu spune un cuvânt, de parcă furia 
l-ar fi împietrit. Paoli, va spune el mai târziu, este un 
trădător, iar corsicanii nişte rebeli, nişte contrarevo- 
luţionari, la fel ca locuitorii din Vandeea care, 
începând din luna martie, s-au ridicat împotriva 
Republicii. 

Privindu-şi casa natală cum arde, îşi imaginează că 
tot trecutul lui petrecut în Corsica s-a prefăcut în 
cenuşă. De-acum este francez. Nu mai poate fi nimic 
altceva. 

Corsicanii îl arestează, îl închid într-o casă din 
Bocognano, se pregătesc să-l ducă la Corte, să fie 
judecat acolo şi condamnat. Nişte ciobani, care îi sunt 
fideli, îl ajută să fugă pe una din ferestre. 

Nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva. încearcă 
să călătorească numai noaptea, ca să poată scăpa de 
urmăritorii săi. Se ascunde într-o peşteră, apoi într-o 
casă din Ajaccio, pe care jandarmii o percheziţionează. 

Este calm. Nu-şi pierde niciodată sângele rece. Asta 
înseamnă politica, războiul, nişte oameni pe care-i 
măguleşti sau împotriva cărora lupţi, pe care-i cumperi 
sau pe care-i ucizi. Le mulţumeşte ciobanilor din 
Bocognano care-l conduc, care-l apără. Nu-i va uita 
niciodată, le spune, îndreptându-se spre țărm, pentru a 
se îmbarca pe vasul francez care-i transportă pe 
trimişii de la Paris. 

în 31 mai, când vasul ce-i avea la bord pe comisarii 
Convenţiei, dar şi pe Napoleon şi pe fratele său, 
Joseph, intră în golful Ajaccio, nişte fugari le fac semne 
de pe mal. 

Napoleon înaintează până la proră. Sare într-o 
şalupă, îl ajută şi pe Joseph să i se alăture. Coboară pe 
plajă şi se îndreaptă spre Letizia Bonaparte şi copiii ei, 


1 86 MAX GALLO 


care au mers toată noaptea prin tufăriş să scape de 
partizanii lui Pasquale Paoli. 

Napoleon îi ajută să urce unul câte unul în şalupă. 
Mama lui nu mai are putere nici să se plângă. 

Vasul îi duce până la Calvi, unde Napoleon 
hotărăşte să-i ceară naşului său Giubega să-i 
găzduiască. 

Pleacă de îndată ce-şi ştie familia la adăpost, se 
îmbarcă din nou, şi ajunge la Bastia împreună cu 
comisarii. 

Este însă agitat şi neliniştit. Francezii nu mai 
controlează decât trei locuri în Corsica - Bastia, Calvi, 
Saint-Florent. îşi poate lăsa mama, fraţii şi surorile pe 
insulă, la cheremul duşmanilor ? 

în io iunie, pleacă singur de la Bastia, călare, se 
întoarce la toţi ai săi pentru a-i ajuta să se îmbarce şi 
să plece la Toulon. 

Călătoreşte câteva zile pe un cal costeliv, gâfâind 
din greu, care ştie însă, din instinct, ce pericole ascund 
aceste poteci ce străbat şerpuind o latură a muntelui, 
abia zărindu-se din desişul vegetației. 

Inspiră mireasma ținuturilor corsicane, căreia i-a 
dus dorul adeseori şi pe care a regăsit-o cu atâta 
bucurie de fiecare dată când a revenit pe insulă. 

E ultima oară când se poate înfrupta din ea, o ştie. 

Destinul său nu mai este aici, ci în Franţa. Franţa îi 
este de acum patrie şi naţiune. 

A revenit la alegerea pe care o făcuse tatăl lui 
pentru el. Nu a mai avut nicio altă soluţie. 

Ca să poţi trăi, ca să-ţi poţi vedea de viaţă, trebuie 
să dai uitării trecutul. 


El dă uitării Corsica. Se rupe pentru totdeauna de 
ea. 


îmi iunie 1793, Napoleon şi familia sa se îmbarcă 
pe un chebek în direcţia Toulon. 


Partea a patra 


E mai bine să fii 
câlău,, 


decât victimă 
iunie 1793 - mai 1795 


14 


Undeva departe, pe mare, în largul oraşului Toulon, 
tunul bubuie. 

Napoleon se apleacă în afara trăsurii care trece 
încet printre măslini. 

Este 20 iunie 1793, o dimineaţă luminoasă de vară 
cu aerul încă plăcut, proaspăt. 

Napoleon zăreşte printre stâncile întunecate ce 
stau aplecate peste rada portului Toulon siluetele unor 
vapoare, ascunse, din timp în timp, de fumul alb ce 
anunţă lansarea unei ghiulele din tun. Se trage asupra 
forturilor din Toulon. 

— Spaniolii trag, spune un călător. 

El povesteşte că, de când marseillezii s-au revoltat 
împotriva Convenţiei, navele spaniole stau în larg, gata 
oricând să debarce trupe, ca să le vină în ajutor 
rebelilor. Toată Valea Ronului se află în război 
împotriva Parisului. Avignon, Nîmes, dar şi Marvejols 
şi Mende sunt în mâinile federaliştilor şi regaliştilor. 
De când, pe 2 iunie, Convenţia a decis să îi aresteze pe 
deputaţii girondini, Vergniaud, Brissot, Roland, cei 
care reprezentau provincia, revolta s-a extins 
pretutindeni. Nu numai în Provence, ci şi la Bordeaux, 
în Normandia, în Vendeea fireşte, unde revoltaţii l-au 
ales drept comandant al „armatei catolice şi regale" pe 
Cathelineau, un fost negustor ambulant. Montagnarzii, 
iacobinii vor avea mult de furcă până vor reuşi să 
recâştige controlul asupra ţării. 

Napoleon a închis ochii. 


1 92 MAX GALLO 


Se gândeşte la mama, la fraţii şi surorile lui, pe 
care i-a lăsat într-o căsuţă din satul La Valette, situat 
la porţile oraşului 'Toulon. Numai că acest oraş, i s-a 
spus, este un cuib al regaliştilor şi al aristocraților, iar 
flota engleză navighează la câteva ancabluri de coastă, 
aşteptând doar un semnal să pătrundă în radă. Poate 
că va trebui să fugă din nou, mai departe. 

înainte să plece la Nisa, unde se alătură celor cinci 
companii ale Regimentului 4 artilerie, cantonate acolo, 
Napoleon a vrut s-o liniştească pe mama sa. 

Ea era însă foarte ocupată şi nu i-a dat atenţie. 
Jerome şi Louis tăiau lemne. Elisa şi Pauline se duceau 
la fântână să facă provizii de apă, să spele rufe. în 
săptămâna pe care a petrecut-o lângă familia lui, 
Napoleon a reuşit să obţină de la autorităţile din 
Brignoles şi Saint-Maxim ajutoare, raţii de pâine, 
muniţie. Familia Bonaparte, a tot repetat pretutindeni, 
este o familie de refugiaţi patrioţi, care au plecat în 
exil de pe insula lor pentru că nu au vrut să suporte 
jugul trădătorilor, al complicilor aflaţi de partea 
englezilor. 

I-a explicat mamei sale că nu va trebui să trăiască 
mult timp în aceste condiţii mizere. Joseph şi Lucien 
plecau să se adreseze lui Saliceti, reprezentantul în 
misiune în Provence pe lângă armata revoluţionară 
însărcinată să lupte împotriva federaliştilor girondini 
şi a aristocraților. Iar el va obţine la Nisa o restanţă 
din soldă, aproape trei mii de livre. Urma să-şi 
primească brevetul de căpitan comandant, care avea 
în subordine o companie de artilerie. 

A plecat din La Valette destul de îngrijorat. Dacă 
oraşul Toulon va cădea în mâna regaliştilor, dacă 
englezii vor pătrunde în radă, dacă armatele Republicii 
nu vor reuşi să recâştige Provence şi controlul asupra 


194 MAX GALLO 


întregii ţări, de ce soartă va avea parte familia sa ? Iar 
el, ce destin va avea ? 

Convenţia trebuie să aibă câştig de cauză, iar 
Republica să învingă. 


După câteva zile petrecute la Nisa, Napoleon este 
şi mai hotărât să treacă definitiv de partea Convenţiei. 

El îi comunică acest lucru generalului de artilerie 
din armata din Italia, Jean du  Teii, fratele 
feldmareşalului pe care Napoleon l-a cunoscut la 
Auxonne şi Valence. 

— Ofiţer în slujba naţiunii, este tot ce spune Du 
Teii. 

Napoleon primeşte cu entuziasm când Du Teii îi 
încredinţează sarcina de a comanda bateriile de pe 
coastă. 

Trece în revistă cu pas apăsat fiecare poziţie. în 3 
iulie 1793, îi scrie ministrului de Război pentru a 
solicita un model de cuptor cu reverberaţie ca să 
încălzească ghiulelele de tun, „astfel încât să fim în 
măsură să putem construi pe coasta noastră şi să 
ardem vasele despoţilor". 

Semnează: Bonaparte. 

Nu mai are nicio ezitare, de parcă toate gândurile, 
toate proiectele care-l îndemnau să îşi dedice energia 
şi patosul Corsicii natale, n-ar fi existat niciodată. 
Căpitanul-comandant de douăzeci şi patru de ani este 
francez, republican, montagnard, partizan al 
Convenţiei împotriva celor care pun în pericol unitatea 
Republicii. Recunoaşte că în fiecare zi cad capete, că 
„maşina doctorului Guillotin" îşi face datoria fără 
întrerupere. Regele a fost decapitat pe 21 ianuarie 
1793. Acum guvernează Convenţia montagnardă. Se 
instalează „Teroarea". Bonaparte aprobă tot ce se 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 93 


petrece. A fost alegerea lui. Singura alegere care-i 
permite să-şi imagineze viitorul accesibil, gata de 
cucerit. 


Peste câteva zile, trece din nou prin ţinuturile 
rurale din Provence. 

Face acest drum singur, călare, şi simte deja 
toropeala soarelui fierbinte de iulie. îi place căldura 
asta uscată, îi place să admire culorile din jur, aici 
arbuşti de grozamă cu florile lor galbene, mai încolo 
întinderi de levenţică şi ocrul satelor cocoţate pe 
dealuri. Se duce la Avignon ca să organizeze, în 
conformitate cu ordinele generalului Du  Teii, 
convoaiele de praf de puşcă şi de material de război 
destinat armatei din Italia. 

De câteva ori la rând calul lui se cabrează. Undeva 
se trage şi în curând aude bubuitul unui tun. Avignonul 
este în mâinile fe- 
deraliştilor  marseillezi, care încearcă să opună 
rezistenţă armatei revoluționare a generalului 
Carteaux. 

Napoleon trece prin zona unde este cantonată 
armata care numără peste patru mii de oameni. 
Recunoaşte un regiment din Cote d'Or, Dragonii 
alobrogi (sau Jlegion franche allobroge, creată la 
Grenoble, în 13 august 1792, cu locuitori din Alpi), un 
batalion din Mont-Blanc, apoi, deodată, zăreşte chipul 
unui ofițer care-i este familiar. 

Căpitanul Dommartin, care comandă compania de 
artilerie, a fost primit în 1785 în aceeaşi promoţie ca 
Napoleon ca sublocotenent, cu rangul 36, în timp ce 
Napoleon era al 42-lea. Se îmbrățişează. 

Ascultându-1 pe Dommartin, Napoleon se simte 
dintr-o dată foarte descurajat. Ar fi vrut să lupte şi el 


194 MAX GALLO 


ca Dommartin. Dar misiunea lui nu este decât să 
supravegheze un convoi de praf de puşcă ! Fmmoasă 
misiune! 

Bombăne tot timpul, dornic să treacă la acţiune. 

După intrarea trupelor lui Carteaux în Avignon, 
când armata se pune în mişcare şi-l vede pe 
Dommartin trecând „în cel mai frumos echipaj de 
război ce poate fi văzut", se revoltă împotriva lui 
însuşi. Nu poate accepta această situaţie. Nu trebuie s- 
o accepte. 


A rămas la Avignon să organizeze convoiul. 
Blestemat convoi! 

Uneori se duce la Beaucaire. Ascultă discuţiile 
negustorilor care, aşezaţi la masă, la marginea 
câmpului pe care are loc târgul, vorbesc despre 
situaţia din regiune. 

Aşteaptă să-i vină o idee! Cum să iasă din această 
plasă în care se simte prins ca într-o capcană ? 

Când află că garnizoana franceză din Mayenne a 
trebuit să capituleze în faţa inamicului, ia de îndată 
pana în mână şi îi adresează cetăţeanului-ministru 
solicitarea de a-1 trimite la armata Rinului, în calitate 
de locotenent-colonel. Trebuie să se ducă acolo unde 
există riscuri. în clipa de faţă, pentru a-şi croi destinul, 
trebuie să joace tare şi inteligent. Ministrul va crede 
că este vorba de „propunerea unui patriot". 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 85 


Iar el trebuie să fie acum patriot. Trebuie să-şi 
declare fidelitatea faţă de o anumită tabără, de vreme 
ce oricum se află în ea. Şi să facă tot posibilul ca 
această tabără să iasă învingătoare. „Dacă trebuie să 
fii de partea cuiva, măcar să fii de partea celui care 
triumfă, mai bine să fii călău, decât victimă." 

însă răspunsul ministrului întârzie, iar Napoleon se 
plictiseşte la Avignon, aşteptând să fie livrate piesele 
şi muniţia pe care trebuie să le ducă la Nisa. 

Cum să forţeze uşile, ca să dea tuturor de ştire că 
există, că este un partizan hotărât al puterii, că se 
poate face remarcat şi poate fi promovat ? 


Să scrie ? Aceasta poate fi o modalitate de a ieşi la 
lumină. 

Napoleon se aşază la masă. Scrie. Este o noapte 
caldă de sfârşit de iulie şi o atmosferă plăcută, la 
Avignon. 

Pana aleargă pe hârtie şi mai repede ca de obicei, 
frazele sunt scurte şi nervoase. 

Scrie mai întâi titlul, găsit fără dificultate: Cină la 
Beaucaire, sau dialog între un militar din armata lui 
Carteaux, un marseillez, un locuitor din Nimes şi un 
fabricant din Montpellier, despre evenimentele care s-au 
petrecut în comitatul înainte menţionat la sosirea 
marseillezilor. 

Vreo douăzeci de pagini în favoarea Convenţiei, 
împotriva insurecției federaliste.  Inventează o 
conversaţie care-i permite să pună în gura 
marseillezului, partizan al revoltei, argumente pe care 
„militarul" le va combate. 

„Nu vă daţi seama că este o luptă pe viaţă şi pe 
moarte precum cea dintre patrioţi şi despoti ?“ scrie. 

încearcă să dea câştig de cauză raţiunii, să-şi ţină 
pasiunea în frâu. Uneori frazele devin mai pătimaşe şi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 85 


cu toate astea analizează cu răceală evenimentele. 
Napoleon demonstrează, punct cu punct, că forţele 
revoluţionare îi vor distruge pe rebeli. Că intenţiile 
acestora din urmă, bune sau rele, nu au nicio 
importanţă. 

„Nu trebuie să ne mai mulţumim doar să înşirăm 
cuvinte pe hârtie, trebuie să analizăm acţiunile." Şi nu 
mai este de-ajuns să 


1 96 MAX GALLO 


fluturăm drapelul tricolor. Oare Paoli nu l-a fluturat şi 
el în Corsica atunci când „îşi antrena compatrioţii în 
proiectele sale ambiţioase şi criminale ?“ Apoi, 
Napoleon trage concluzia, pe un ton foarte categoric: 
„Organismul central de coeziune este Convenţia, ea 
este adevăratul suveran, mai ales acum când poporul 
se află împărţit în mai multe tabere." 

Dis-de-dimineaţă reciteşte tot ce-a scris, fără să fi 
închis ochii nicio clipă, duce apoi foile la tipograful 
Sabin Toumal, care editează Curierul din Avignon. Le 
pune pe masa tipografului. Sabin Toumal le ia, le 
parcurge. E un patriot. Va tipări textul cu aceleaşi 
caractere şi pe aceeaşi hârtie ca ziarul. 

— Cine va plăti ? întreabă. 

Napoleon scoate banii din buzunar: 

— Eu. 

Tournal va scrie deci pe copie: „Pe cheltuiala 
autorului." 

Napoleon aprobă. Trebuie să ştii să mizezi. Vrea să 
aibă exemplarele spre seară. Este 29 iulie 1793. Le va 
expedia personal reprezentanţilor în misiune pe lângă 
armata lui Carteaux, Saliceti şi Gasparin. 


Peste câteva zile, cineva bate la uşa camerei de 
hotel în care stă Napoleon. 

Deschide. Un soldat îi întinde un pachet care 
conţine zece broşuri intitulate simplu Cină la 
Beaucaire, editate de tipograful armatei Marc Aurel. 

Soldatul îi transmite că tmpele distribuie această 
broşură în timp ce mărşăluiesc. 


Napoleon ştie că a obţinut o victorie. Nu mai este 
acel simplu căpitan de artilerie însărcinat să 
organizeze convoiul de butoiaşe de praf de puşcă şi de 
material până la Nisa. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 1 97 


Şi-a jucat cartea pe teren politic, căci politica, şi 
acest lucru l-a descoperit în Corsica, este forţa care 
decide în clipa de faţă destinul oamenilor. 

Iar cine vrea să avanseze trebuie să ia poziţie. 

S-a decis să fie de partea „organismului central de 
coeziune care este Convenţia" şi împotriva facţiunilor. 

Decizia lui nu a fost motivată de anumite idei, ci a 
fost rodul unei convingeri, pe care i-au întărit-o în 
egală măsură spectacolul tragic din ziua de 1 o august 
1792 de la Paris şi experienţa dobândită la Ajaccio. 
Puterea trebuie să fie una singură. Convenţia este 
această putere. Ea este cea care conduce războiul. 

Eu sunt de partea acestei puteri. 


La începutul lunii septembrie 1793, Napoleon a 
reuşit, în fine, să adune muniţia şi materialul. Face mai 
multe demersuri pe lângă autorităţile din Vaucluse 
pentru a obține cele cinci vehicule necesare 
transportului. Armata din Italia, spune el, are nevoie 
de praf de puşcă să lupte împotriva „tiranului din 
Torino". 

Mai are însă de aşteptat. Armata lui Carteaux, care 
a eliberat oraşul Marsilia în 25 august, trăieşte din 
rechiziţii, căci oraşul Toulon, unde s-au refugiat 
regaliştii şi federaliştii marseillezi, a cedat rada 
portului vaselor englezeşti şi spaniole. 

Napoleon este tot mai neliniştit. Fratele lui, Joseph, 
a fost numit de Saliceti comisar de război pe lângă 
armata lui Carteaux. Lucien a obţinut un post prin 
care răspundea de magaziile cu armament şi efecte 
militare ale armatei - la Saint-Maximin. Ei îl pot ajuta 
să găsească vehiculele de care are nevoie. 

în 16 septembrie, se duce la cartierul general al 
armatei lui Carteaux, instalat la Beausser. 


1 98 MAX GALLO 


Ofițerii au ocupat mai multe case din oraş. 
Napoleon le ia la rând. Cineva îl strigă. Este Saliceti, 
însoţit de Gasparin, reprezentant în misiune ca şi el. 

—  Cină la Beaucaire... începe Saliceti. 

Se întrerupe apoi, şi îl ia deoparte pe Gasparin. 
Schimbă câteva cuvinte. Saliceti se întoarce spre 
Napoleon. 

— Căpitanul Dommartin, care comanda una dintre 
companiile de artilerie, a fost rănit la umăr şi evacuat 
la Marsilia. Avem nevoie de un ofiţer instruit. 

Gasparin intervine. Trebuie să-i alungăm cu orice 
preţ pe englezi de la Toulon, explică el. 

— Odinioară, spune Napoleon, când aşteptam 
vaporul spre Corsica, am studiat fortificațiile oraşului. 
N-am uitat nimic. 

Pe un colţ de masă, Saliceti redactează ordinul de 
misiune ca- re-l încorporează pe căpitanul de artilerie 
Napoleon Bonaparte în armata lui Carteaux, pentru 
asediul Toulonului. 

Apoi scrie data, 16 septembrie 1793. 

Voi demonstra, în fine, cine sunt, pentru prima oară 
pe pământul Franţei. 


15 


Se întunecă. Napoleon stă cu braţele încrucişate în 
pragul casei în care va fi cantonat. Priveşte în jur, se 
uită la soldaţii aceştia care, nepăsători, îşi văd de 
treburile lor. Unii dintre ei, neînarmaţi, se întorc din 
livezile vecine. Au în braţe coşuri cu fructe. Se ţin pe 
după umeri. Au buzele pline de suc de smochine şi de 
suc de struguri negri. Alţii, ceva mai departe, fac 
focuri la marginea taberei şi aruncă în flăcări uşile şi 
ferestrele caselor de ţară pe care le-au prădat. Un 
grup de oameni jerpeliţi, tot neînarmaţi, îşi pregătesc 
locul de dormit, umplând nişte butoaie cu paie înainte 
de a se băga în ele. 

Halal armată! 

Napoleon ar fi vrut să-l apuce pe fiecare dintre 
aceşti soldaţi de reverele de la veston, să-l scuture, să-i 
strige că nu aşa se pregăteşte o armată de luptă, că nu 
asta înseamnă războiul! El are convingerea că ştie cum 
trebuie purtat un război. N-au trecut decât câteva ore 
de când Saliceti şi Gasparin l-au numit la comanda 
artileriei, dar asta n-are nicio importanţă, el ştie ce 
trebuie să facă. Nu are nici cea mai mică îndoială. Ştie. 
Şi trebuie să ştie, căci aici trebuie să arate ce poate, 
aici trebuie să reuşească. 

în casa din faţa lui aude râsete. în spatele 
ferestrelor zăreşte nişte sfeşnice mari puse pe masă. 
Acolo locuieşte generalul Carteaux împreună cu soţia 
sa. Generalul îşi primea ofiţerii la masă. 

Napoleon îl văzuse peste zi. 

„Sunt un general sanculot“, a spus Carteaux privind 


200 MAX GALLO 


încrezător în jurul lui. Şi-a mângâiat mustaţa mare şi 
neagră şi şi-a dat capul pe spate. Are un aer distins, 
îmbrăcat în redingota lui albastră, împodobită cu fir 
auriu pe la toate cusăturile. Măsurându-l pe Napoleon 
din cap până-n picioare cu o aroganță combinată cu 
suspiciune, a amintit de căpitanul Dommartin. „Este o 
mare pierdere pentru mine", a spus el, „să fiu lipsit de 
toată iscusinţa lui." 

A adăugat apoi că va cuceri toate forturile din 
Toulon deţinute de englezi, spanioli, napolitani, 
sicilieni, de toţi aristocrații aceştia, cu arme albe. 

Napoleon l-a ascultat fără să spună un cuvânt. 
Generalul acesta este un ignorant. Şi i-a refuzat 
invitaţia la masă. 

Are altceva de făcut: să lupte. Să-şi continue lupta. 

N-are timp nici să mănânce, nici să doarmă. 

Până ce Toulonul nu va fi în mâinile francezilor, 
pentru el nu contează nimic altceva decât lupta, lupta 
şi-atât. 

întreabă un soldat care nu ştie însă să-i spună unde 
se găseşte parcul de artilerie. Napoleon descoperă în 
cele din urmă cele şase tunuri care-l alcătuiesc. 
Sergentul care răspunde de ele nu dispune nici de 
muniţie, nici de sculele necesare. 

Halal artilerie! 

Napoleon se îndepărtează. Va trebui să joace cu ce 
are la dispoziţie, o armată indisciplinată, o artilerie 
inexistentă, un general incapabil şi suspicios, care se 
mândreşte numai cu faptul că, în io august 1792, şi-a 
încurajat camarazii jandarmi să treacă de partea 
poporului. A gloatei, şopteşte Napoleon. 

Un general care, de ani de zile, se mulţumeşte să 
picteze mici tablouri! 

Şi tocmai în această partidă este în joc viaţa lui! 

Dar n-are încotro. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 201 


Plouă mărunt şi bate un vânt rece. Napoleon urcă 
drumul ce duce spre una din creste, de unde se pot 
vedea rada portului şi forturile din Toulon. Aşteaptă să 
se lumineze de zi. Această primă noapte acolo este 
noaptea în care trebuie să ia tot felul de hotărâri. 

Când, iată că, în fine, răsare soarele, împrăştiind 
ultimii nori întârziaţi, Napoleon este ud până la piele. 
Acum poate vedea toate forturile care domină rada, 
ocupate de englezi şi de aliaţii lor. Zăreşte nu numai 
Fortul La Malgue, turnul gros şi Forturile Balaguier, ci 
şi Malbousquet şi pe celelalte. 

Privirea i se opreşte asupra fortului care i s-a 
întipărit în memorie. Fortul de la Eguillette domină 
culoarul îngust care leagă rada mare de cea mică. 

A găsit soluţia. 

Napoleon se dovedeşte sigur pe el. Nimic nu este 
mai puternic acum în mintea lui decât această 
certitudine. Trebuie să cucerească fortul, să 
organizeze totul în funcţie de această cucerire. Vasele 
duşmane, sub rafalele de tun trase de la Eguillette, vor 
fi constrânse să părăsească radele, iar Toulonul va 
cădea în mâinile francezilor. 

Napoleon coboară dealul, în timp ce soarele, care a 
început să încălzească, îi usucă hainele. 

Odată ce şi-a stabilit obiectivul, devine foarte calm. 
Acum nu mai este nevoie decât de un singur lucru: 
totul, absolut totul, oameni şi lucrurile necesare, să se 
pună în slujba acestui scop, să înlăture orice obstacol 
care împiedică îndeplinirea acestei misiuni. lar pentru 
asta ajunge să fie îndepărtați toţi cei care nu-l înţeleg. 


îi întâlneşte pe Saliceti şi Gasparin, care abia s-au 
trezit. Se plimbă cu paşi mari prin încăpere. 

începe să vorbească: „Orice operaţiune trebuie 
făcută pe baza unui sistem, căci ceva făcut la 


200 MAX GALLO 


întâmplare nu poate duce nicăieri." Apoi adaugă, 
întorcându-se spre fereastră, arătând cu un gest al 
bărbii spre casa generalului Carteaux: „Artileria ocupă 
poziţiile, iar infanteria îi vine în ajutor." îşi prezintă 
planul, în câteva fraze rostite cu o voce calmă, din care 
răzbate însă toată energia trupului său încordat, gata 
de luptă. 

Asedierea Toulonului, respectând toate regulile, 
este imposibilă. Oraşul, dacă este atacat frontal, este 
imposibil de cucerit. Trebuie să alungăm mai întâi 
vasele aliaţilor din rade, iar pentru a 


202 MAX GALLO 


face posibil acest lucru, trebuie ţinute sub focul 
artileriei care le va bombarda cu ghiulele înroşite în 
foc, care le vor aprinde pânzele şi carcasele, le vor 
arunca în aer buncărele. 

Şi pentru asta, Napoleon întinde braţul, de parcă 
cei de faţă ar putea vedea acest fort, această piedică 
de siguranţă a întregului dispozitiv, şi pentru asta 
trebuie să cucerim Eguillette. 

— Cuceriţi Eguillette şi, în mai puţin de opt zile, 
veţi intra în Toulon, încheie Napoleon. 

înainte să iasă din încăpere, din pragul uşii, mai 
spune ceva: 

— Faceţi-vă datoria, cetăţeni reprezentanţi, şi 
lăsaţi-mă să mi-o fac şi eu pe-a mea. 


Nu mai doarme. Abia dacă mănâncă ceva. însă 
acţiunea îi ţine loc de hrană, iar certitudinea că are 
dreptate este o sursă de energie inepuizabilă. Senzaţia 
că poţi schimba lucrurile şi oamenii este o forţă pe 
care fiecare succes o comprimă şi mai mult. 

Napoleon organizează totul. 

în fiecare zi am nevoie de cinci mii de saci ca să-i 
umplem cu pământ. Am nevoie de un arsenal cu optzeci 
de fierari. Am nevoie de lemn şi de scânduri. Am nevoie 
de boi şi de animale pentru atelaje. 

Marsilia, Nisa, La dotat, Montpellier trebuie să-mi 
furnizeze toate cele necesare. 

Aici trebuie să fie instalată o baterie, acolo o alta. 
Aceasta va fi bateria Convenţiei, iar aceea bateria 
sanculoților. 

Napoleon stă în picioare pe parapetul uneia dintre 
aceste baterii pe care focul tunurilor generalului 
englez O'Hara au luat-o drept ţintă. Ghiulele cad una 
după alta. Napoleon stă nemişcat. „La adăpost", le 
spune celorlalţi, „vine altă bombă." 

Oamenii din jurul lui ezită să fugă, să se pună la 


204 MAX GALLO 


adăpost. O ghiulea cade zgomotos. 

Nu mă mişc. Nimic nu mă poate atinge. Sunt împins 
înainte. Traiectoria mea de ce s-ar întrerupe ? Dacă 
avansez, nu pot să cad. 

Suflul îl trânteşte la pământ. Se ridică imediat. 

— Cine ştie să scrie ? întreabă. 

Se prezintă un sergent. 

Această baterie se va numi, spune Napoleon, 
„Bateria oamenilor fără frică". 

Sergentul scrie, apoi la câţiva metri distanţă cade o 
altă ghiulea, acoperind hârtia cu pământ. 

— Acum nici nu mai trebuie să usuc cerneala, 


spune sergentul. 
— Cum te cheamă ? 


— Junot. 

Napoleon îl priveşte îndelung pe acest tânăr 
sergent. 

Trebuie să-i determine pe oameni să se 
autodepăşească. Trebuie să fie convingător. Trebuie să 
le câştige admiraţia. Să-i pună în mişcare. Trebuie să-i 
stăpânească. 

Clipă de clipă, Napoleon descoperă această plăcere 
intensă, care-i înflăcărează sufletul. Dar, pentru asta, 
nu trebuie să se clintească atunci când vine o ghiulea, 
trebuie să doarmă în manta pe pământ, în mijlocul 
soldaţilor săi, să stea în fruntea trupei sub ploaia de 
gloanţe, să se ridice atunci când calul de sub el e mort, 
să spună atunci când oamenii se aruncă în luptă, plini 
de curaj, năvalnici, chiar dacă se înşală: „Ai intrat în 
horă, trebuie să joci", iar dacă un general speriat 
ordonă retragerea să nu ţină cont de ordinul unui 
incapabil. 


Niciodată până acum, Napoleon nu s-a simţit mai 
împlinit. îi priveşte pe Saliceti şi pe ceilalți 
reprezentanţi în misiune, Gasparin, Barras, Freron, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 203 


Ricord, Augustin de Robespierre. îi cântăreşte din 
priviri. Augustin Robespierre este fratele celui care 
conduce Comitetul Salvării Publice. Saliceti este deja 
un vechi camarad. 

Toţi aceştia dețin puterea. Sunt delegații 
Convenţiei. Pe ei trebuie să-i convingă. 

într-o seară, Napoleon îl ia cu el pe Saliceti pe locul 
amplasamentului uneia dintre baterii. Calul 
reprezentantului este ucis. Gloanţele vin din toate 
părțile. Napoleon se grăbeşte să-i vină lui Saliceti în 
ajutor, îi dă mâna să se ridice. Patrulele englezilor sunt 
aproape. Trebuie să se facă nevăzuţi, să meargă în 
linişte, să ajungă până la altă baterie. 

Acolo, tunarul tocmai a fost ucis. Napoleon pune 
mâna pe îm- pingătorul de tun şi, ca un simplu soldat, 
ajută să se încarce zece până la douăsprezece lovituri. 
Ceilalţi soldaţi îl privesc, cineva încearcă să explice că 
tunarul ucis... apoi se întrerupe, se mulţumeşte să-şi 
scarpine mâinile, braţele. 

Tunarul avea râie, nimeni nu îl atingea pe 
împingătorul de tun de teamă să nu se contamineze. 
Napoleon ridică din umeri. Ce-ar mai fi putut face 
acum, chiar dacă în zilele următoare avea să înceapă 
să simtă efectele bolii ? 

Oricum nu avea timp să se îngrijească. 


în 29 septembrie, reprezentanţii l-au numit şef de 
batalion. Un nou elan, o nouă sursă de energie, o nouă 
certitudine că poate merge mai departe, şi mai repede. 

în fiecare zi, Napoleon îl vizitează pe Saliceti. îi 
spune răspicat că planul lui e singurul care poate face 
să cadă Toulonul în mâinile francezilor. Deşi 
obstacolele n-au dispărut. 

Repetă ce a mai spus. Să vorbeşti e ca şi când ai 
trage o salvă de tun. Le spune acest lucru tunarilor lui: 


204 MAX GALLO 


„Trebuie să trageţi fără să vă descurajaţi şi, după o 
sută de lovituri inutile, cea de-a o sută una loveşte în 
fine ţinta şi are efectul dorit." 

îşi dă seama că Saliceti, Gasparin şi apoi Ricord şi 
Augustin Robespierre, dar şi Barras şi Freron, nu pot 
să-i reziste. 

Ce bucurie să poţi avea o asemenea influenţă 
asupra oamenilor ! Ce băutură, ce femeie ar fi capabile 
să îi ofere o asemenea senzaţie de beţie şi de putere ? 

Descoperă la fiecare pas acest lucru. 

Saliceti şi reprezentanții obțin înlocuirea 
generalului Carteaux. „Căpitanul Tun“ l-a învins. 
Generalul Doppet, care-1 înlocuieşte pe Carteaux, este 
un fost medic, care nu rezistă decât câteva săptămâni. 

Napoleon, cu fața însângerată din cauza unei răni 
la frunte, înaintează spre Doppet, după un nou atac. 
Prin urmare, dumneata eşti „incapabilul care a ordonat 
retragerea", îi spune lui Doppet. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 205 


Generalul se îndepărtează, iar Napoleon priveşte 
soldaţii care-l înconjoară. Ei îl insultă pe general. 
„Până când o să ne mai comande tot felul de pictori şi 
de doctori ?“ strigă toţi într-un glas. 

Napoleon nu spune nimic, fiind tot mai încrezător 
în sine: el este cel care ştie să comande acestor 
oameni. 


Cere să fie primit de Saliceti, trebuie să i se dea 
ascultate, a demonstrat-o din plin. Au trecut mai bine 
de două luni de când a intrat în luptă, de când ia 
măsuri, organizează. 

— Va trebui să luptăm tot timpul împotriva 
ignoranței şi a celor mai josnice patimi pe care ea le 
zămisleşte ? întreabă. Să rămânem la nivel dogmatic şi 
să cedăm în faţa acestor ignorantacci, să încercăm să le 
distrugem prejudecățile şi să facem ceea ce teoria şi 
experienţa îl învaţă pe orice ofiţer de artilerie că este 
important ? 

Saliceti îşi pleacă privirile, îi dă dreptate. 

în i6 noiembrie, generalul Dugommier soseşte la 
Olllioules ca să-l înlocuiască pe generalul Doppet, iar 
după două ore vine şi generalul Du Teii. Spre seară, 
Napoleon se duce la ei. Pe Du Teii îl cunoaşte. 
Dugommier îl ascultă, îl invită la masă. în timpul me- 
sei, îi întinde un platou cu creier de oaie. „Poftim, 
serveşte-te“, îi spune râzând, „ai nevoie de aşa ceva." 

Pe 25 noiembrie, când intră în mica încăpere în 
care se reuneşte Consiliul de război, Napoleon ştie că 
a îndepărtat toate obstacolele. Generalii Dugommier şi 
Du 'Teii sunt de acord cu el, atunci când, aplecat peste 
hartă, le prezintă planul: „Cucerirea fortului Eguillette, 
alungarea englezilor din rade şi în acelaşi timp 
atacarea fortului de pe muntele Faron." 

Saliceti, Augustin Robespierre şi Ricord sunt de 


206 MAX GALLO 


acord şi ei. 

Când să iasă din încăpere, Napoleon se întoarce 
spre Dugommier. 

Acesta îi surâde, îşi pune mâna pe gât. Dacă planul 
dă greş, îl aşteptă ghilotina. 


Mai sunt câteva zile până-şi va atinge scopul. 

N-are de ce se teme. Napoleon se simte chiar 
invulnerabil, iar asta nu-l miră deloc. 

In 30 noiembrie, cu ocazia unui contraatac menit 
să-i alunge pe englezi care au cucerit prin surprindere 
bateria Convenţiei, porneşte asaltul, îşi conduce 
oamenii cu baioneta în mână. 

Generalul-locotenent englez, O'Hara, este luat 
prizonier. Napoleon se apropie încet de el. O'Hara stă 
aşezat, cu coatele pe coapse, posomorât. 

Zărindu-l pe Napoleon, acesta se ridică. 

— Ce doriţi ? îl întreabă Napoleon. 

— Să rămân singur, n-am nevoie de mila nimănui. 

Napoleon se îndepărtează privindu-l pe generalul 
englez. Asta 
înseamnă un militar adevărat. Chiar şi când sunt 
înfrânți, îşi păstrează mândria şi sunt rezervaţi. 

Napoleon se opreşte preţ de-o clipă. 

Şi el este un militar adevărat. Are douăzeci şi patru 
de ani şi patru luni. 


Napoleon, strunindu-şi calul, înaintează în mijlocul 
soldaţilor uzi până la piele. Este 16 decembrie şi plouă 
torențial. Nu poţi să vezi nimic la trei paşi. Atacul 
trebuie să aibă loc în această noapte. Din când în când 
câte un fulger despică cerul şi aruncă o rază de lumină 
în întuneric, asupra coloanelor adunate pentru atac. 
Napoleon îi găseşte pe Dugommier şi pe reprezentanţi 
adunaţi intr-un cort în care intră apa din toate părţile. 
Toţi îşi întorc privirile spre el. Pe feţele lor citeşte 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 207 


ezitare şi îngrijorare. 

Napoleon este sigur de el. Acest lucru este mai 
presus de rațiune, de încrederea în „sistemul" lui. 

Le spune pe un ton normal că timpul urât nu 
înseamnă o împrejurare defavorabilă. Expresia feţelor 
se schimbă. Aşa sunt oamenii. O convingere puternică 
îi orientează, îi face să cedeze, îi îndeamnă să 
acţioneze. 

Dugommier dă semnalul. 

Napoleon încalecă, infanteriştii se pun în mişcare. 
Apoi, urmează asaltul. Coloana a doua se împrăştie din 
pricina strigătelor „scapă cine poate", „trădare". 

Alţii merg mai departe strigând: „Victorie, la luptă!" 

Napoleon îşi simte calul prăbuşindu-se, ucis. Se 
ridică, înaintează, dar simte o durere puternică în 
coapsă. Un englez l-a rănit cu o lovitură de baionetă. 
Fuge. Lângă el, prietenul său căpitanul Muiron, ceva 
mai departe Marmont şi sergentul Junot sunt în prima 
linie. 

Fortul Mulgrave este cucerit, şi într-un ultim elan, 
în fine, cade şi Fortul Eguillette. Englezii l-au 
abandonat, iar înainte de plecare şi-au ucis caii şi 
catârii. Cadavrele lor stânjenesc trecerea. 

Abia atunci, Napoleon îşi simte rana. Cineva i-o 
pansează. Englezii, spune el, sunt nişte adevăraţi 
soldaţi, apoi, uitându-se spre prizonieri, adaugă cu 
dispreţ: „Toată această adunătură, na- politani, 
sicilieni nu sunt buni de nimic." 

Se ridică, merge şchiopătând până la parapet: 

— Mâine sau cel târziu poimâine, vom lua masa la 
Toulon. 


Este calm. Nu-şi trădează bucuria. Face ultimele 
pregătiri necesare, cu gândul în altă parte deja. 

I se raportează că „englezii o şterg de peste tot", că 
napolitanii părăsesc forturile. Nu pare deloc surprins. 


206 MAX GALLO 


Acestea sunt consecinţele fireşti ale sistemului său. 

în rada portului şi în arsenal, fregatele explodează. 
Englezii şi spaniolii îşi aruncă în aer vasele încărcate 
cu praf de puşcă. 

în flăcările incendiului, zăreşte zeci de bărci şi 
tartane, încărcate cu locuitori ai oraşului Toulon care 
încearcă să ajungă din urmă vasele flotei anglo- 
spaniole. Şalupele se răstoarnă. Femeile strigă după 
ajutor înainte să se înece, trase la fund, după cum se 
va spune mai târziu, de greutatea bijuteriilor pe care le 
aveau asupra lor. Bateriile deschid focul şi găuresc 
carcasa subţire a felucilor. 

Acesta e sfârşitul. 

în 19 decembrie 1793, trupele republicane, Les 
Carmagnoles, intră în Toulon. 


Acum, Napoleon stă deoparte. Trece, fără ca măcar 
să întoarcă privirea, prin faţa plutoanelor de execuţie 
care trag în prizonieri. Undeva, vede nişte oameni 
jefuind case. Se întâlneşte cu Barras şi Freron, cei doi 
reprezentanţi în misiune care se îndoiau de victorie 


208 MAX GALLO 


şi care acum pun nişte soldaţi să afişeze pe ziduri 
proclamaţii în care se anunţă că vor dărâma oraşul şi 
că pentru asta au nevoie de douăsprezece mii de 
zidari. 

Vede tot felul de oameni care-i conduc pe soldaţi 
spre case. Sunt montagnarzii care au fost eliberaţi din 
calele vasului Themistocle unde erau închişi. îi caută pe 
cei care i-au denunţat, pe călăii lor, pe temnicerii lor. 
Acum îi denunţă şi ei. Acum masacrează şi ei. 

Uneori i se face greață. Oamenii, indiferent de 
drapelul pe ca- re-1 flutură, rămân nişte bestii feroce. 

Dar el nu este ca ei, nu le înţelege aceste porniri. 

Se întoarce în zona unde sunt cantonaţi. Acolo îl 
aşteptă nişte femei. Ele îl imploră. Nu pierde timpul cu 
vorbe de consolare, ci intervine, îi trimite pe Junot, 
Marmont sau Muiron, ofiţerii care au devenit apropiații 
lui, să salveze cutare sau cutare victimă de la moarte. 

Ce altceva ar putea face ? 

Aşa sunt oamenii. Aşa este politica. 

Se simte atât de glacial, atât de lucid, încât nici nu 
se mai poate bucura că şi-a atins scopul. 

Iar acum, ce-i de făcut ? 


în 22 decembrie 1793, reprezentanţii în misiune îl 
convoacă. Sunt aşezaţi în jurul unei mese, pe care sunt 
aşezate pahare şi sticle. 

— Ce-i cu uniforma asta ? întreabă Saliceti când îl 
vede intrând pe Napoleon. 

Apoi citeşte o scurtă hotărâre pe care 
reprezentanţii tocmai au luat-o. L-au numit pe şeful de 
batalion Napoleon Bonaparte general de brigadă, 
„datorită zelului şi inteligenţei de care a dat dovadă 
contribuind la capitularea oraşului rebel". 

— Trebuie să-ți schimbi uniforma, continuă 
Saliceti. 

Râde şi-l îmbrăţişează pe Napoleon. 

Ce monoton pare totul, când cursa încetează. 


210 MAX GALLO 


16 


Napoleon stă aşezat în faţa mamei sale. Măsuţa pe 
care se reazemă ocupă aproape toată încăperea. Fraţii 
şi surorile lui stau în spatele Letiziei Bonaparte. 

Napoleon se ridică, face doar câţiva paşi şi străbate 
cele trei camere minuscule din care este alcătuit 
apartamentul. 

Are senzaţia că se sufocă. Deschide fereastra, însă 
simte tot mai acut că n-are aer, deşi în această zi, 4 
ianuarie 1794, bate un vânt rece şi umed. 

Respiră greu de când a urcat această străduţă 
Pavilion, din apropierea portului Marsilia. Mirosul de 
peşte stricat, de ulei şi de gunoaie i-a provocat greață. 
S-a oprit o clipă, deşi ploua cu găleata, să privească 
faţada gri, a casei de la numărul 7. 

Acolo locuieşte familia lui, la etajul patru. 

Când a intrat în apartament, fraţii şi surorile lui s- 
au grăbit să-i iasă în întâmpinare, apoi, intimidaţi, au 
rămas pe loc. Louis i-a atins uniforma de general. 

Letizia Bonaparte s-a apropiat încet. Cele câteva 
luni de mizerie şi de griji au îmbătrânit-o. 

Napoleon a pus pe masă o tolbă de piele plină cu 
slănină, jambon, pâine, ouă şi fructe. Apoi, i-a întins 
mamei sale un teanc de asignate şi un pumn de 
monede. Dintr-o altă tolbă, a scos cămăşi, rochii, 
încălţăminte. 

Este general de brigadă, le-a explicat apoi. Are o 
soldă de douăsprezece mii de livre pe an şi dreptul la 
raţii zilnice. A încasat o primă de instalare de două mii 
de livre. 

Letizia Bonaparte, cu o voce indiferentă, povesteşte 
cum au trăit când erau în La Valette, cu frica de 


regalişti, apoi la Meonnes, în satul din apropiere de 
Brignoles. 

Napoleon ascultă. Spune doar atât: „A trecut. S-a 
terminat." 

Se gândeşte la Barras. Acest reprezentant în 
misiune s-a dovedit unul dintre cei mai îndârjiţi agenţi 
ai sistemului Terorii, după intrarea în Toulon. Chiar şi 
ieri, în momentul în care pleca din oraş, Napoleon a 
văzut oameni aliniaţi în faţa unui zid. Soldaţii aveau 
armele îndreptate spre ei. Un ofiţer a trecut, luminând 
cu o torţă feţele prizonierilor, iar în umbră un 
informator îi şoptea ceva la ureche. Barras, călare, 
privea scena din apropiere. 

Printre membrii statului major al lui Dugommier, 
umblă vorba că atunci când se afla în misiuni la armata 
din Italia, în comitatul Nisa, Barras a adunat o 
adevărată avere personală „în numele Republicii". Iar 
acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul multor altor 
reprezentanţi sau ofiţeri, chiar soldaţi, toţi sunt nişte 
hoţi de rând atunci când pot. Unii şterpelesc un pumn 
de smochine, alţii tacâmuri de argint. Cei mai abili şi 
cu mai multe grade fură bani de aur, opere de artă şi 
cumpără ieftin proprietăţi. 

Frumos exemplu! 

Numai câte unii, precum Augustin Robespierre, 
rămân integri şi susţin că „briciul naţional" trebuie să 
purifice Republica şi să instaureze domnia Virtuţii! 

— Gata, s-a terminat, repetă Napoleon ridicându-se 
şi întreru- pându-şi mama. 

Trebuie să câştige şi acest război, împotriva 
sărăciei sau pur şi simplu împotriva mediocrităţii. 

Nu vrea să se lase tras pe sfoară. Domnia Virtuţii, 
desigur, dar acest lucru să fie valabil pentru toţi. Cine 
poate însă crede că aşa ceva ar fi posibil ? Aşadar, este 


210 MAX GALLO 


nevoie, trebuie să fie egalul celor care au cel mai mult, 
căci ar fi nedrept, ar fi aproape imoral, ca ei să 
trăiască precum sărăntocii, el şi ai lui, ca mama lui, 
cum tocmai i-a povestit, să fie obligată din nou să-şi 
hrănească copiii cu o bucată de pâine soldăţească şi un 
ou. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 211 


în vâltoarea revoluţionară, familia Bonaparte a 
pierdut totul. Ar fi cinstit să aibă şi ei dreptul la o parte 
din prada de război. 

Banii, banii! Acest cuvânt are aceeaşi sonoritate ca 
zgomotul pe care îl fac tocurile lui Napoleon când 
merge pe pavajul de pe strada Pavilion. 

Să nu mai fie sărac, căci sărăcia este asemenea 
unui exil. Iar toţi aceşti Barras, de care Republica nu 
duce lipsă, să se îmbogăţească fără niciun fel de 
scrupule. 

Sunt ei mai de preţ decât mine ? 

Banii sunt un altfel de Fort Eguillette. O cheie pe 
care trebuie să pun mâna ca să pot controla altfel de 
rade: viaţa, destinul. 

Trebuie să pot face şi asta. 


Se întoarce la Toulon. 

în locul de încartiruire e forfotă mare. îi place 
agitația asta, îi place să-şi vadă oamenii agitându-se în 
jurul lui. Ca aghiotanţi i-a ales pe Junot şi pe Marmont. 
îi priveşte cu plăcere, îi sunt devotați, sunt eficienţi, îl 
admiră. 

Asta înseamnă să fii conducător, să devii centrul 
unui grup de oameni care sunt precum planetele unui 
sistem solar. 

Napoleon îşi aminteşte de cărţile de astronomie în 
care s-a cufundat, fascinat, la Paris, în vreme ce 
monarhia se prăbuşea. 

Societăţile, guvernele, armatele, familiile reproduc 
aidoma imaginea cerului. Au nevoie de un centru în 
jurul căruia se organizează. Acest centru stabileşte 
traiectoria planetelor sateliți. Dacă dispare această 
forţă, fiecare astru se pierde în văzduh. Sistemul se 
descompune până ce apare o altă forţă să-l fixeze în 


212 MAX GALLO 


jurul unui nou centru. 

Străbătând fortărețele de la Marsilia şi Toulon, ale 
căror trupe de artilerie are misiunea să le refacă, 
Napoleon se gândeşte la tot felul de lucruri. 

Luna ianuarie 1794 este glaciară. Suflă mistralul 
biciuindu-ţi faţa. Războiul şi teroarea cuprind tot mai 
multe ţinuturi. în Vendee, „coloanele infernale ale 
generalului Turreau  devastează regiunea şi 
masacrează populaţia. La Paris, luptele între facţiuni 
se intensifi- 
că, Saint-Just şi Robespierre îi atacă pe enrages, 
„furioşii" - Jacques Roux - şi pe indulgents „indulgenţii" 
- Danton. 

Adesea, Napoleon priveşte spre larg, de pe culmea 
unei fortărețe. De două sau trei ori, în zori, i s-a părut 
că zăreşte Corsica. } n 19 ianuarie, Pasquale Paoli i-a 
chemat pe englezi să debarce în Corsica, iar aceştia au 
început să se instaleze în golful Saint-Florent. 

Paoli nu mai este un centru. Sistemul se învârteşte 
în jurul Convenţiei, al Comitetului Salvării Publice şi al 
lui Robespierre, forţa care stimulează sistemul. 

Napoleon îl întâlneşte deseori pe Augustin 
Robespierre, reprezentant în misiune pe lângă armata 
din Italia. Vorbeşte puţin, mai mult ascultă. Augustin 
Robespierre ar vrea să-i cunoască părerea despre 
evenimentele politice. Napoleon, cu figura împietrită, 
şopteşte printre dinţi că este la ordinele Convenţiei. 

Augustin Robespierre avea să-l informeaze că 
Lucien Bonaparte - „fratele vostru, cetăţene general" - 
este un iacobin convins. La propunerea lui Lucien, 
Saint-Maximin a adoptat numele de Marathon. Iar el 
şi-a schimbat prenumele în Brutus! Iată ce a scris 
Convenţiei, la începutul lunii ianuarie 1794, după 
cucerirea Toulonului. 

Augustin Robespierre îi întinde lui Napoleon o foaie 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 21 
3 


de hârtie. Napoleon citeşte fără ca pe chipul lui să se 
poată remarca vreo schimbare: 


„Cetăţeni reprezentanţi, 

De pe câmpul de luptă, unde ne-am umplut de 
glorie, călcând în sângele trădătorilor, vă anunţ cu 
bucurie că ordinele voastre sunt executate şi că Franţa 
este răzbunată. N-au fost cruţaţi nici copiii, nici 
femeile. Cei care n-au fost decât răniţi, au fost trimişi 
de grabă la moarte de spada libertăţii şi de baioneta 
egalităţii. 

Vă salut şi vă admir. 

Brutus Bonaparte, cetăţean sanculot. " 


Napoleon îi  înapoiază hârtia lui Augustin 
Robespierre. îşi dă seama că fratele lui Maximilien îl 
priveşte atent şi aşteaptă un comentariu. Napoleon nu 
va spune însă nimic despre Lucien, acest tânăr 
necugetat, care n-a înţeles că sistemele se schimbă, şi 
că, atâta vreme cât nu eşti centrul unuia dintre ele, 
trebuie să fii prudent. 

Oare nu l-a văzut pe Ludovic al XVI-lea, suveranul 
celui mai mare regat, purtând calota de cardinal, 
ciocnind paharul cu foştii săi supuşi, iar apoi, |n io 
august, fugind ca un coglione? 

Cine poate spune că Robespierre nu va avea, 
mâine, aceeaşi soartă ? Oricât de virtuos, energic şi 
nemilos ar fi. 

Augustin Robespierre împătureşte hârtia. 

Are intenţia, spune el, de acord cu ceilalţi 
reprezentanţi în misiune, Ricord şi Saliceti, să 
numească drept comandant al artileriei în armata din 
Italia un general care a arătat de ce este în stare şi, în 
plus, ar fi şi un susţinător declarat al iacobinilor şi al 
Revoluţiei. 


212 MAX GALLO 


Napoleon rămâne impasibil. 
— Dumneata, cetăţene Bonaparte. 


Numirea la comanda armatei din Italia a primit-o în 
ziua de 7 februarie 1794 ŞT peste numai câteva zile, 
Napoleon a început să simtă privirile invidioase, ce 
denotau adesea ură, ale celor din jur. Un general care 
n-a împlinit încă douăzeci şi cinci de ani să fie numit la 
comanda artileriei unei întregi armate! Nu poate fi 
decât o numire politică, au insinuat unii. Bonaparte 
este un susţinător al lui Robespierre. 

La Nisa, după ce intră în încăperile pe care le 
ocupă lângă port generalul Dumerbion, Napoleon 
înţelege şi descifrează sensul acestor insinuări. 

Generalul Dumerbion, tras la faţă, pare obosit. Ii 
spune lui Napoleon să se aşeze şi îi pune tot felul de 
întrebări. 

— Acest cetăţean Robespierre... începe el. 

Napoleon nu răspunde, îl lasă pe Dumerbion să 
spună tot ce are de spus, să explice că este bolnav, că 
suferă de hernie şi că asta îl împiedică să călărească şi 
că-i dă mână liberă lui Napoleon. Misiunea lui este să 
repună pe picioare artileria şi să stabilească planul de 
bătaie. Trebuie să înfruntăm armatele sarde care au 
ocupat oraşele din partea de nord-est a comitatul Nisa, 
spre Saorge şi 


214 MAX GALLO 


defileul din Tende. Ar trebui totodată să-i obligăm să 
se retragă pe coastă, dincolo de Oneglia. 


Să se organizeze. Să muncească. Să acţioneze. 
Napoleon, cu o voce fermă, le-a dat ordine lui Junot şi 
Marmont, apoi merge prin oraş. 

în unele pieţe, care şi-au păstrat vechea denumire - 
Piaţa  Saint-Dominique - vede ghilotina pregătită. 
Traversează Piaţa de l/'Egalite, însoţit de o patrulă de 
soldaţi de cavalerie. Ajunge în partea de est a oraşului, 
dincolo de port şi îşi alege reşedinţa, pe strada 
Villefranche, într-o clădire frumoasă unde este 
întâmpinat cu amabilitate de contele Laurenti. 

Napoleon rămâne pe loc uimit când o zăreşte de 
tânăra Emilie Laurenti. 

Pare să nu aibă încă şaisprezece ani. Este 
îmbrăcată cu o rochie albă şi poartă părul ridicat. Se 
apropie de ea şi o salută stângaci. 

Dintr-o dată are impresia că ar fi murdar şi plin de 
noroi. Şi chiar aşa şi este, căci, în această zi de 12 
februarie 1794, la Nisa plouă. 

Napoleon se lasă condus de Laurenti spre camera 
lui. Deodată se întoarce: Emilie Laurenti îl urmăreşte 
cu privirea. 

Au trecut săptămâni întregi de când n-a mai avut 
ocazia să privească o femeie. Uneori, în timpul 
asediului 'Toulonului, la masa lui Chauvet, controlorul, 
Napoleon a cinat cu fetele acestui ofiţer. Dar, de 
fiecare dată, tunurile trăgeau. Trebuia să doarmă 
îmbrăcat în manta, pe jos, în spatele parapetelor. 

în această casă din Nisa, Napoleon regăseşte 
blândeţea, gingăşia şi fragilitatea unei fetişcane. 

Uniforma i se pare, dintr-o dată grea. Stofa este 
aspră, iar pielea din care sunt făcute ghetele, rigidă. 

Când ajunge în camera lui, Napoleon deschide 


216 MAX GALLO 


fereastra. Marea pare neagră sub greutatea cerului ce 
pare să se prăbuşească peste ea. Portul, doar un mic 
golf natural, se vede prins la mijloc, între două 
prelungiri ale uscatului. Pe plajă aşteaptă liniştite tar- 
tanele şi bărcile. 

Priveliştea îi aduce aminte de copilărie, de peisajul 
din Corsica, numai că aici totul pare mai delicat, 
ţinutul mai puţin aspru decât pe meleagurile natale. 

Deodată, Napoleon simte dorinţa de a-şi da frâu 
liber emoţiilor şi de a se lăsa copleşit de sentimente şi 
iubire. Frazele citite odinioară din Rousseau îi revin în 
minte. 

Credea că le-a uitat. Dar ele se găsesc încă în 
mintea şi în sufletul lui, captivante. 

Iubirea, femeile există. Ele sunt esenţa vieţii, la fel 
ca războiul şi banii. 

Vrea să le aibă pe toate. 


în biroul său, la statul major, cere să se întindă 
hărţile. Trasează linii groase negre care reprezintă 
direcţiile în care trebuie să se deplaseze batalioanele 
ca să ajungă la Tende, Saorge, Oneglia şi să hărţuiască 
trupele sarde. îl întâlneşte pe Massena, care a fost 
numit şi el general şi ai cărui opt mii de oameni, care 
s-au distins în luptă cu ocazia asediului Toulonului, 
defilează pe străzile din Nisa. 

Napoleon asistă la parada acestora. Observă cât de 
entuziasmați sunt revoluționarii din Nisa şi cât de 
înfricoşată este majoritatea populaţiei. Oare nu teama 
este cea care pune stăpânire cel mai adesea pe oameni 
şi le controlează pornirile ? 

Apoi, însoţit de Junot şi Marmont, o apucă pe 
drumuri greu accesibile. Iată-i ajunşi la Saorge, un sat 
ale cărui case se confundă cu pereţii muntelui. Pare 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 215 


imposibil să se apropie prea mult, căci armata sardă 
bombardează, de pe creste, toată valea râului Roya. în 
zilele următoare, Napoleon inspectează fortificațiile de 
pe coastă, de care se apropie uneori flota engleză 
venită din porturile corsicane, deja cucerite. 

La Antibes, ieşind din Fort-Carre, într-una din 
rarele zile frumoase de la acest sfârşit de februarie 
1794, Napoleon observă pe o colină o casă burgheză 
cu acoperiş din ţigle decolorate, cu obloanele închise, 
vopsite într-un verdee intens. 

Urcă până acolo, intră în grădina plină cu portocali, 
palmieri, leandri şi mimoze. 

De pe terasa înflorită, se pot vedea capul Antibes, 
golful Juan şi golfuleţul des Anges. Acest loc se află 
deasupra lui Fort Carre şi a turnurilor sale refugiu 
ridicate de Vauban. 

— Ăsta este locul, îi spune Napoleon lui Junot. 


Peste o săptămână, îi aşteaptă pe ai lui în pragul 
acestei case, care a ordonat să fie rechiziţionată. în 
ţinutul Antibes, i se spune le Château-Sale. Napoleon 
continuă să locuiască în casa Laurenti, de pe strada 
Villefranche, la Nisa, dar vrea ca mama, fraţii şi suro- 
rile lui să stea aproape de el, să-i poată proteja şi să 
poată beneficia de sprijin. 

Are nevoie de familia lui. Citind în privirile mamei 
sale, observând admiraţia şi invidia fraţilor şi surorilor 
lui, poate desluşi progresele pe care le face şi 
succesele pe care le repurtează. 

Iată-i că sosesc, înconjurați de cavalerii lui Junot, 
căci drumurile dintre Marsilia şi Antibes nu sunt deloc 
sigure. 

Junot îi povesteşte lui Napoleon că, timp de trei zile 
cât a durat drumul, au fost adesea urmăriţi de bandele 
supranumite Enfants du Soleil, „Copiii Soarelui", 


216 MAX GALLO 


regaliştii care poartă un război de ambuscadă în 
ţinutul Var şi s-au refugiat în pădurile din Masivul 
Esterel şi din Cannet-des-Maures. 

Ce este o naţiune fără ordine, fără pace internă ? 

Napoleon îi arată mamei sale încăperile casei, 
deschide el însuşi obloanele. 

— Casa asta vă apaţine de acum înainte, mamă. 
Veţi locui cu toţii aici. 

Nu este casa familiei, din Ajaccio, dar i se pare că a 
fost deja făcut primul pas. 

Se apropie de Louis, fostul lui elev de la Auxonne şi 
de la Valence. A solicitat numirea lui în statul său 
major, deşi nu are decât şaisprezece ani. 

Apoi, Napoleon se interesează de Lucien, despre 
care Letizia Bonaparte îi spune că are intenţia să se 
căsătorească în curând cu 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 217 


fiica hangiului la care stă. Cât despre Joseph, el 
este bine situat la Marsilia, în sânul familiei Clery, 
nişte negustori bogaţi de pe strada Phoceens. Fiica lor 
cea mare, Julie, are o dotă de o sută cincizeci de mii de 


livre. 
Napoleon ascultă. El este centrul acestui „sistem" 
Bonaparte. 


îşi petrece o mare parte din timp la Château-Sale. 
la masa acolo împreună cu Marmot, Junot, Muiron, 
Sebastiani. Uneori apare şi Massena. lar soţia lui 
Ricord, reprezentantul în misiune, şi chiar sora lui 
Maximilien şi Augustin Robespierre, Charlotte, se 
întâlnesc uneori la cel ce este numit „înflăcăratul 
republican". 

Dimineaţa, după seratele sale de la Château-Sale, 
Napoleon se întoarce la Nisa, cel mai adesea însoţit de 
aghiotanţii săi. Caii aleargă de-a lungul plajei, iar 
copitele lor aruncă-n toate părţile spuma valurilor. 
Traversează apoi vadul râului Var şi ajung pe cheiurile 
portului Nisa, tocmai la răsăritul soarelui. 

Şi acum la treabă: trebuie să studieze planurile şi 
hărţile. Discuţii cu generalul Dumerbion. Napoleon 
este uimit cât de repede trece timpul. Studiind hărţile, 
imaginaţia lui prinde aripi. Anticipează mişcarea 
trupelor, reacţiile adversarului. Totul se aşa- ză în 
mintea lui precum desfăşurarea unei demonstraţii 
matematice, a unui sistem. 

Când i se adresează lui Augustin Robespierre sau 
generalului Dumerbion, ştie că nimic nu poate sta în 
calea voinţei sale. 


într-o zi din aprilie, Augustin Robespierre îi 
vorbeşte îndelung, în timp ce se plimbă împreună pe 
cheiul din port, îi spune că i-a scris fratelui său 
Maximilien ca să-l laude pe „cetăţeanul Bonaparte, 


218 MAX GALLO 


comandantul artileriei care are merite excepţionale". 

Armata din Italia i-a respectat planurile. Saorge, 
Oneglia, defileul Tend au căzut pe rând în mâinile lor, 
iar Dumerbion, într-un mesaj adresat Convenţiei, a 
recunoscut importanţa  „iscusitelor combinaţii ale 
generalului Bonaparte care au asigurat victoria". 

— De ce n-ai avea în aceste condiţii, continuă 
Augustin Robespierre, un rol şi mai important la 
Paris ? 

Napoleon se opreşte şi se face că nu înţelege. A 
pregătit un plan, spune, pe care vrea să i-l prezinte lui 
Maximilien Robespierre. Este vorba de un proiect de 
atac al întregii armate din Italia, o modalitate de a-i 
forţa pe austrieci să apere Lombardia, Tessin, şi de a 
permite astfel armatei Rinului să înainteze pentru a 
înfrunta un adversar slăbit. 

Augustin Robespierre ascultă, aprobă, dar el nu la 
asta se gândise. 

— Să atacăm peste tot ar fi de altfel o eroare 
militară, continuă Napoleon de parcă n-ar fi auzit 
remarca reprezentantului. Atacurile nu trebuie să fie 
dispersate, ci trebuie să fie concentrate. Anumite 
sisteme de atac funcţionează precum asedierea anu- 
mitor locuri: se concentrează focul asupra unui singur 
punct, iar odată creată breşa, echilibrul fiind distrus, 
tot restul devine inutil şi locul care în mâinile 
asediatorilor. 

— Fie, spune Augustin Robespierre. 

Va transmite acest plan de atac al armatei din 
Italia. însă Bonaparte îl cunoaşte oare pe Hanriot, şeful 
Statului Major al Armatei revoluţionare de la Paris, 
apărătorul Convenţiei şi al Comitetului Salvării Publice 
ip) 

Napoleon tace câteva clipe, apoi spune: 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 219 


— Acesta este planul meu: să atacăm Austria, să o 
slăbim printr-o lovitură dată în Italia, să punem armata 
în mişcare, începând de la Oneglia şi de la defileul 
Tend. 


Seara, pe tot drumul spre Antibes pe care îl face 
singur la galop, cu mult înaintea lui Junot şi Marmont, 
analizează propunerea lui Augustin Robespierre: să 
pătrundă în centrul sistemului condus de Robespierre. 
Oare este cazul să se expună atacurilor înainte de 
vreme ? 

Nu mai departe de ieri, a avut ocazia să constate 
câtă invidie stârneşte. A fost citat să apară în faţa 
tribunalului Convenţiei, pentru că, la Marsilia, ar fi 
repus în stare de funcţionare piesele de artilerie în 
beneficiul, zice-se, al aristocraților! Reprezentanţii în 
misiune i-au luat apărarea. însă ameninţarea unei 
condamnări atârnă ca o sabie deasupra capului său. 

Trebuie să deschizi focul la momentul potrivit, 
altminteri sabia cade. 


Napoleon se dă jos de pe cal în grădina de la 
Château-Sale. Fraţii lui, Lucien şi Joseph, îi ies în 
întâmpinare. Se plimbă împreună. Afară s-a făcut 
plăcut. Este luna mai. Napoleon priveşte marea. 
Vorbeşte ca pentru sine. Nu depinde decât de el să 
plece la Paris de poimâine, spune. Aşa, ar avea ocazia 
să-şi aranjeze toată familia. 

Se întoarce spre fraţii săi. 

— Ce părere aveţi ? îi întreabă. 

Nu aude însă ce-i răspund. 

— Nu trebuie să facem pe entuziaştii, continuă. E 
mai greu să-ţi salvezi viaţa, adică să rămâi cu capul pe 
umeri la Paris, decât la Saint-Maximin. Robespierre cel 
tânăr este cinstit, cu fratele lui însă nu este de glumit. 


218 MAX GALLO 


Ar trebui să-i execut ordinele. Eu, să-l susţin pe acest 
om ? Niciodată! Ştiu cât de folositor i-aş fi în locul 
imbecilului său de comandant al Parisului, dar tocmai 
asta vreau să evit. Nu pare a fi momentul potrivit. în 
prezent, singurul loc onorabil pe care-l pot avea este 
cel din armată: aveţi răbdare, într-o bună zi voi 
comanda Parisul. 

Face câţiva paşi. 

Se hotărâse deja, şi nu mai trebuia decât să spună 
cu glas tare ceea ce gândea venind de la Nisa şi încă 
din clipa când Augustin Robespierre îi vorbea 
încercând să-l convingă, pentru el nu exista decât o 
singură variantă posibilă, aceea pe care o alesese deja. 

Se întoarce şi le spune fraţilor săi: „Ce să caut eu 
în infernul de acolo ?“ Apoi rămâne o vreme şi priveşte 
marea. 

Este sigur că a făcut cea mai bună alegere şi 
tocmai propunerea lui Augustin Robespierre i-a trezit 
această certitudine: într-o bună zi, va veni şi vremea să 
comande Parisul. 


Peste noapte se face vară şi-ncep să vină veşti 
dureroase. 


220 MAX GALLO 


In 21 iunie, în urma consultării electorilor, Paoli i-a 
propus lui George al Ill-lea, regele Angliei, să accepte 
coroana Corsicii, iar suveranul a consimţit! 

La Paris, capetele cad unul după altul, teroarea 
îmbracă forme apocaliptice, în timp ce victoria de la 
Fleurus, din 26 iunie 1794, face ca această represiune 
cumplită să fie inutilă. 

Adeseori, în zilele din iunie şi iulie 1794, Napoleon 
se instalează în grădina casei Laurenti, de pe strada 
Villefranche. 

Vorbeşte puţin. O priveşte pe Emilie. Se calmează. 
Dar nu poate sta multă vreme nemişcat. Atmosfera de 
la statul major este apăsătoare. Armata duce lipsă de 
bani. Nu mai sunt uniforme. lar dintr-un efectiv de 
patruzeci de mii de oameni, şaisprezece mii sunt 
declaraţi bolnavi! 

în n iulie, când Napoleon se prezintă la întâlnirea 
convocată de reprezentantul în misiune Ricord, mai 
are încă în minte cuvintele pe care tocmai i le-a scris 
unuia dintre ofiţerii care se plâng de situaţia în care se 
află armata. „Nu vor avea o soartă de invidiat cei care 
stârnesc panică în rândul oamenilor." 

Climatul de violenţă şi de nelinişte îl deranjează 
foarte mult. Ce vrea Ricord ? 

Reprezentantul citeşte două lungi instrucţiuni 
secrete pe care le-a redactat împreună cu Augustin 
Robespierre. 

Generalul Bonparte trebuie să se ducă la Genova, 
să se informeze asupra stării fortificațiilor, să 
recupereze de acolo praful de puşcă, deja plătit, să 
aprecieze atitudinea civică a reprezentanţilor francezi 
şi să discute cu guvernul de la Genova despre măsurile 
ce pot fi luate împotriva „bandelor de tâlhari" cărora 
Genova le permite să treacă nestingherite pe teritoriul 
său. 


222 MAX GALLO 


O misiune secretă, ţine să sublinieze Ricord, în 
egală măsură diplomatică şi militară. 

Cum să se sustragă de la o astfel de misiune ? 

Ricord şi Robespierre sunt cei care deţin puterea. 
Augustin Robespierre trebuie să se ducă la Paris şi să 
apere în faţa Comitetului Salvării Publice planul de 


atac împotriva Italiei, pe care Napoleon l-a elaborat. 
— Plec, spune Napoleon. 


Pleacă singur, îmbrăcat în civil, şi străbate 
drumurile în cornişă, suspendate deasupra falezelor. 

Ţinutul nu este deloc sigur, dar din loc în loc se află 
posturi ale francezilor sau oraşe deţinute de 
revoluționarii italieni. La Oneglia, Napoleon ia masa cu 
Buonarroti, pe care l-a cunoscut în Corsica şi care a 
fost numit comisar al Convenţiei de Ricord şi 
Robespierre. 

Deapănă împreună amintiri din trecut. 

Buonarroti publica în Corsica furnalul patriotic al 
Corsicii, în care Napoleon a scris un articol. 

în timp ce stă pe terasa care dă spre port, Napoleon 
îl ascultă în tăcere pe Buonarotti vorbind despre 
egalitate, care trebuie să domnească pretutindeni şi pe 
care Robespierre ar putea s-o instaureze. 

Mai întâi, Napoleon nu răspunde. Egalitate ? 

Cum este posibil ca Buonarotti, un bărbat trecut de 
treizeci de ani, să creadă aşa ceva ? 

Egalitatea în drepturi, începe Napoleon, cea pe 
care o poate instaura legea... 

însă Buonarotti îl întrerupe plin de însufleţire: 
egalitatea averilor, spune el, a avuţiilor, şi abia apoi se 
poate instaura adevărata egalitate în drepturi. 

Ar trebui să i se taie capul la jumătate din omenire 
şi tot n-ar fi de ajuns, şopteşte Napoleon. Cine vrea să 
renunţe la avere şi să devină sărac ? 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 221 


Pe drumul de întoarcere de la Genova, Napoleon nu 
se opreşte la Oneglia, iar când ajunge la Nisa, în 27 
iulie 1794, îi raportează mai întâi lui Ricord despre 
misiunea sa la Genova, apoi se întoarce la Château- 
Sale împreună cu Junot. 

Nu găseşte pe nimeni acasă. Letizia Bonaparte şi 
copiii ei au plecat de la Antibes ca să asiste la 
căsătoria lui Joseph Bonaparte cu Marie-Julie Clary, 
fiica negustorilor marseillezi, de mătase şi să- 
pun. Joseph Bonaparte s-a decis să aleagă renta de o 
sută cincizeci de mii de livre! 

Napoleon se simte singur. Se întoarce imediat la 
Nisa, la familia Laurenti. 


în dimineaţa zilei de 4 august, vine Junot, nervos şi 
palid. Robespierre a fost decapitat, anunţă el de îndată 
ce îl vede pe Napoleon. Maximilien a fost arestat pe 27 
iulie şi executat a doua zi, împreună cu fratele său, 
Augustin. 

Napoleon îşi pleacă privirile. 

Laurenti se apropie, cere să i se spună şi lui vestea. 
în sfârşit! Cei închişi vor fi eliberaţi, se va demonta 
sinistra maşină a doctorului Guillotin! 

Napoleon pleacă fără să spună nimic. A citit prea 
multă ură în priviri. A simţit prea multă invidie 
împotriva lui, cât despre denunţurile împotriva lui, a 
preferat să nu se gândească la ele. 

— Se vor răzbuna, îşi spune în sinea lui. 

Se gândeşte la străzile din Toulon. Apoi adaugă cu 
voce tare, pentru ca ofiţerii din jurul lui să-l audă: 

— M-a afectat într-o oarecare măsură nenorocirea 
lui Robespierre, la care ţineam puţin şi pe care-l cred 
nevinovat, dar şi de mi-ar fi fost frate, l-aş fi înjunghiat 
cu mâna mea, dacă ar fi aspirat la tiranie. 

Tace şi aşteaptă. 


222 MAX GALLO 


îl întâlneşte în treacăt pe Saliceti, care îi evită 
privirile. încearcă să-l întâlnească pe Ricord, dar se 
spune că ar fi fugit. Se pare că ar fi ajuns deja în 
Elveţia. 

9 august. Jandarmii se prezintă la casa familiei 
Laurenti pentru a-i aduce la cunoştinţă că va fi arestat 
din ordinul reprezentanţilor Saliceti şi Albitte, care l- 
au înlocuit pe Ricord. Napoleon nu pare nici surprins, 
nici afectat. 

Laurenti intervine, propune stabilirea unei cauţiuni 
pentru ca Napoleon să poată rămâne în arest la 
domiciliu, în casa lui. 

Lui Napoleon i se aduce la cunoştinţă că este bănuit 
de a fi partizanul lui Robespierre. De ce s-a dus la 
Genova ? Comisarii 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 223 


armatei din Alpi pretind chiar că în Italia emigranții 
i-au oferit un milion ca să-l corupă. 

Saliceti adaugă: 

— în privinţa lui Bonaparte există motive 
întemeiate să fie bănuit de trădare şi delapidare. 


în cele din urmă a fost condus sub escortă la Fort 
Carre din Antibes. De la fereastra încăperii unde este 
închis, poate vedea Château-Sale. 

O vreme stă ghemuit. 

Se gândeşte la Saliceti care l-a denunţat, l-a trădat, 
ca să se salveze. Laşitatea oamenilor. Se gândeşte la 
destinul lui, care l-a purtat atât de sus deja, într-un 
timp atât de scurt, iar acum, când va împlini douăzeci 
şi cinci de ani, acelaşi destin îl aruncă la pământ, îl 
sorteşte să piară de ghilotină. 

Să-şi accepte destinul sau să se poarte de parcă ar 
fi suferit un eşec îngrozitor într-o misiune importantă ? 
Cere să i se aducă hârtie şi ceva de scris. Le va scrie 
reprezentanţilor în misiune. Se va ridica din nou. 

„M-aţi suspendat din toate funcţiile", scrie, „m-aţi 
arestat şi declarat suspect. Iată-mă condamnat fără să 
fi fost judecat sau ia- tă-mă judecat fără să mi se fi dat 
cuvântul. Oare n-am fost ataşat principiilor Revoluţiei, 
încă de la bun început ? Am sacrificat locul de şedere 
al departamentului meu, am abandonat toate bunurile, 
am pierdut tot pentru Republică. Apoi, am luptat la 
Toulon şi m-am distins într-o oarecare măsură în luptă 
şi am contribuit la victoria armatei din Italia. Nu mi se 
poate contesta, aşadar, titlul de patriot." 

Saliceti, tu mă cunoşti! Ai observat ceva suspect în 
comportamentul meu în aceşti cinci ani, care să fie 
suspect pentru Revoluţie ? 

„Ascultaţi-mă, înlăturați opresiunea din jurul meu 


224 MAX GALLO 


şi redaţi-mi stima de care se bucură patrioţii! 

Iar apoi, dacă nevolnicii cer să-mi fie luată viaţa, le- 
o voi ceda bucuros, nu ţin mai deloc la ea, ba chiar 
adesea am dispreţuit-o! 

Dar simplul fapt că ea poate fi încă utilă patriei mă 
îndeamnă să-i port încă povara cu mult curaj." 

îi dă scrisoarea funcţionarului. 

Napoleon stă în picioare. Aude marea izbindu-se de 
stâncile ce-nconjoară fortul. 

Va fi de neclintit. 

în timpul nopţii, un soldat îi încredinţează un plan 
de evadare pus la punct de Junot, Sebastiani şi 
Marmont. 

Scrie din nou: 

„îţi sunt recunoscător pentru prietenia ta, dragul 
meu Junot. Oamenii pot fi nedrepţi cu mine, dar sunt 
liniştit pentru că ştiu că sunt nevinovat, conştiinţa mea 
este tribunalul în faţa căruia dau socoteală de purtarea 
mea. 

Conştiinţa mi-e calmă când îi cer socoteală. Abţine- 
te, deci, de la orice, mă vei compromite. 

Adio, dragul meu Junot, te salut şi voi păstra în 
suflet prietenia ta, 

Bonaparte, în stare de arest la Fort Carre 
(Antibes)." 

Nu doarme. 

Unii oameni sunt nişte trădători. Alţii rămân fideli. 
Te apucă disperarea sau îţi creşte inima când auzi ce 
au făcut unii şi ce au făcut ceilalţi. 

Trebuie să contezi însă numai pe tine. Nu trebuie să 
ai încredere decât în tine. 


Ştie că la Nisa aghiotanţii săi îi hărţuiesc pe 
reprezentanţii în misiune şi pe generalul Dumerbion. 
Pe front, în depresiunile înalte, soldaţii Sardiniei 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 225 


atacă, profitând de haosul ce-a pus stăpânire pe 
Republică şi pe trupele ei, după uciderea lui 
Robespierre. 

Este nevoie de Napoleon. Saliceti retractează. „Nu 
s-a găsit nimic concludent împotriva lui Bonaparte", 
scrie în 20 august, adre- sându-se Comitetului Salvării 
Publice. 

în aceeaşi zi, funcţionarul deschide uşa încăperii şi 
surâde pre- zentându-şi arma. 

— Cetăţene general... începe el. 

Napoleon se apropie încet. 

Este liber. 

Nu trebuie să depinzi de un sistem. Trebuie să fii 
propriu-ţi sistem. A împlinit douăzeci şi cinci de ani 
acum cinci zile. 


17 


Napoleon intră în biroul generalului Dumerbion, care stă aşezat cu 
picioarele lungite, iar trupul îi pare obosit şi împovărat. Dă impresia că-i e 
greu şi să ridice mâna. Mai mulţi ofiţeri stau în picioare în jurul mesei pe 
care sunt întinse hărţile. 

Napoleon îi priveşte pe rând. Ei îşi pleacă ochii. Niciunul dintre aceşti 
bărbaţi, pe care-i ştie de luni de zile, nu îndrăzneşte să facă un gest de 
prietenie sau să-l felicite pentru că a fost eliberat. 

Tac cu toţii. Aşa stau lucrurile de când Napoleon a plecat de la Fort 
Carre şi şi-a reluat funcţiile la Nisa, la Statul Major al armatei din Italia. 

Generalul Dumerbion tuşeşte încet, apoi oftează. 

îşi îndreaptă, în fine, degetul spre hartă, îl invită pe Napoleon să se 
apropie. Ofițerii se îndepărtează. 

Napoleon are chef să-i ofenseze, să le spună rânjind: „Sunt ciumat, 
temeţi-vă pentru libertatea şi pentru viaţa voastră." La ce bun, însă ? De 
când a fost închis şi-a dat seama că laşitatea şi teama sunt omniprezente. 

Dumerbion i-a cerut să elaboreze un nou plan de atac în regiunea 
Diego (Dego) şi Cairo, în Piemont, dincolo de defileurile Tende şi 
Cadibona. Simte însă că în jurul lui domneşte suspiciunea. Toţi sunt cu 
ochii pe el. îl pândesc, dar mai ales îl evită. Nimeni nu are încredere în 
noii reprezentanţi în misiune. Cu toţii se tem de epurarea ordonată de 
Convenţie şi de Comitetul Salvării Publice. Ofițerii suspecți de iacobinism 
vor fi anchetați şi se va tăia „trena de susţinători ai lui Robespierre" din 
armată. Unii ofiţeri au fost transferați. Alţii au fost întemnițați. în zilele 
imediat următoare răsturnării celui care acum este numit „tiranul" au că- 
zut mai bine de o sută de capete la ghilotină. Stăpânii de mai ieri umplu 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 227 


până la refuz închisorile. Uneori, mulţimea sparge porţile temniţelor şi îi 
masacrează pe prizonieri. Bandele înarmate ale Compagnes de Jesus 
„însoţitorilor lui lisus" şi Compagnes du Soleil „însoțitorii Soarelui", îi 
urmăresc pretutindeni pe iacobini şi fac mii de victime. Acestea sunt 
încurajate de emigranții regalişti sau de noii reprezentanţi în misiune. 

Napoleon ştie că Lucien, considerat iacobin, a fost arestat şi aruncat în 
temniţa de la Aix. De aceea, i-a scris o scrisoare unuia dintre oficialii din 
administraţia oraşului: „Ajutaţi-l pe fratele meu, un tânăr fără minte, şi 
aveţi faţă de el bunăvoința unui prieten." 

Ce poţi aştepta însă de la un om stăpânit de teamă ? Ce poţi aştepta de 
la o ţară, când centrul puterii se schimbă astfel dintr-o parte într-alta, iar 
Teroarea albă înlocuieşte Teroarea iacobină ? 

în timp ce generalul Dumerbion vorbeşte, Napoleon nu priveşte harta. 

Cunoaşte fiecare palmă de teren. A redactat atâtea memorii despre 
campania care ar trebui să aibă loc în Italia! De fiecare dată a propus 
aceleaşi axe pentru a-i despărţi pe austrieci de piemon- tezi. A explicat că 
trebuie desfăşurate trupe de infanterie. Tot ceea ce a citit când se afla în 
garnizoană la Auxonne, la Valence, cărţile lui Guilbert şi Gribeauval, 
tratatele lui Du Teii, toate acestea îi erau acum de folos. Aşadar, de ce să-l 
asculte pe Dumerbion, un general care nu mai este bun de nimic ? 

Ce bine ar fi dacă Dumerbion şi toţi aceşti ofiţeri laşi ar şti câtă 
încredere are în el însuşi şi ar ghici câte idei îi umblă prin minte! 

„Ar fi nevoie", gândeşte, „de o ţară al cărei centru să fie un punct de 
adunare, o axă fixă. Iar fiecare cetăţean ar fi sigur de locul pe care-l 
ocupă în acest sistem. Nu este nevoie nici de Teroare roşie, nici de 
Teroare albă. Avem nevoie de o ordine metodică, de o organizare 
matematică." 

îi răspunde lui Dumerbion fără să-l fi ascultat. 

Este gata să conducă batalioanele în regiunea Cairo şi Diego. Va porni 
la drum, ca să li se alăture chiar astăzi. 

Ştie ce a scris generalul Scherer despre el: „Acest ofiţer îşi cunoaşte 
bine armata, dar este puţin prea ambițios." 

Ce poate fi un om fără ambiţie ? 

Un pământ neroditor. 

Se află la faţa locului. Plouă peste văile şi colinele piemonteze, care 
dispar deodată, făcându-se nevăzute în câmpia din Lombardia. 


228 MAX GALLO 


Acolo, pe pământul acela aluvial rodnic, pe malurile Padului, se-nşiră 
unul după altul, parcă abia trezite din somn, oraşe opulente precum 
Milano, Verona, Mantova. în vreme ce soldaţii Sardiniei se retrag, în timp 
ce trupele republicane prost îmbrăcate, subnutrite, în timp ce soldaţii 
bolnavi de dizenterie şi uneori de tifos obţin victoria de la Diego şi Cairo, 
Napoleon priveşte prin lunetă această Italie bogată, Lombardia, unde ar fi 
nevoie doar de puţin curaj să poţi pătrunde şi să poţi domni. 

Nu face pe comandantul. Cum ar putea să facă, oare asta, de vreme ce 
trebuie să dea ascultare unor oameni care îi sunt inferiori ? 

Umblă fără nido ţintă, slab, cu trupul aplecat înainte, prin casa din 
Cairo unde este instalat statul major. 

Totul e prea simplu, prea lent. Este neliniştit. Nu va putea trăi aşa. 

împinge uşa biroului pe care îl ocupă Turreau, membru al Convenţiei, 
venit cu o misiune în armata din Italia. Brusc se opreşte. Turreau nu se 
află în birou. O femeie stă aşezată. 

— Sunt cetăţeana Turreau, spune femeia. 

Rochia ei lungă, plisată, strânsă în talie, lasă să se întrevadă 
rotunjimile coapselor şi sânilor ei. 

Nu-şi pleacă ochii, îl priveşte în faţă. 

Se simte atras de trupul acesta, de părul blond, de atitudinea ei 
vlăguită. E ca o câmpie ce trebuie cucerită, ce trebuie posedată printr-un 
asalt scurt şi brutal. 

Napoleon se apleacă spunându-i câteva cuvinte femeii, iar ea răspunde 
: „Cetăţeanul Turreau este în inspecţie. Se întoarce mâine." 

O trage după el. 

Dimineaţă, în timp ce călăreşte spre Nisa împreună cu Junot, şopteşte: 
„Păr blond, judecată, patriotism, filosofie". 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 229 


Ajunge la birourile statului major din Nisa. 

O femeie, o noapte, oare poate ea potoli această 
nevoie de a acţiona, această dorinţă de a fi ceea ce ştii 
că poţi fi ? 

Felicite Turreau rămâne câteva zile la Nisa şi se 
lasă din nou în voia dorinţei lui. 

însă dacă nopţile sunt scurte, zilele par 
interminabile. 

La statul major se vorbeşte despre o expediţie în 
Corsica pentru a-i alunga de acolo pe englezi. La 
Toulon se adună oameni şi vase. Trebuie să participe şi 
el la această expediţie. 

Are însă impresia că, de fiecare dată când cere 
informaţii despre expediţie, cei întrebaţi ocolesc 
subiectul. într-o dimineaţă, află că Buonarotti a fost 
destituit din funcţia de comisar al Convenţiei la 
Oneglia. Italianul a trecut pe timpul nopţii prin Nisa, 
însoţit de o escortă, în drum spre închisorile din Paris, 
suspectat de a fi un susţinător al lui Robespierre. 

Napoleon îşi dă seama că arestarea lui Buonarotti 
va spori bănuielile împotriva lui. Se enervează, apoi 
este indignat: nu va face parte din expediţia din 
Corsica. Ba mai rău chiar, în 29 martie, este rechemat 
din Italia. 

îi repede pe Junot, Marmont, Muiron, care încearcă 
să-l liniştească. Nimic nu-l poate calma. Primeşte o 
scrisoare de la mama lui. „Corsica", scrie ea, „nu mai 
înseamnă altceva decât o stâncă stearpă, un mic colţ 
de pământ aproape neobservat şi mizerabil. Franţa, 
dimpotrivă, este mare, bogată, are o populaţie 
numeroasă. Se află în plin avânt. Acolo, fiul meu, este 
o adevărată vâlvătaie. Merită să-ţi asumi riscul să faci 
parte din ea, chiar dacă va fi să te arzi." 

Cum să te arunci în foc ? 

Deodată însă, în acel martie 1795, calmul pare să 
se restabilească, ca şi cum coarda unui arc s-ar 


230 MAX GALLO 


destinde, pentru simplul motiv că nu mai există o ţintă 
de ochit, iar săgeata nu-şi mai urmează drumul. 


Pleacă la Marsilia. 

Când trece prin Draguignan, Brignoles şi micile 
oraşe din ţinutul Var, simte cum îl urmăresc priviri 
ostile. Regaliştii din Compagnes de Jesus, „însoțitorii lui 
Iisus" au invadat ţinuturile 
rurale, fac ravagii în toată valea Ronului. îi urmăresc 
pe iacobini, îi masacrează în închisorile din Lyon. La 
Paris, tinerii regalişti (Ies Muscadins), îi ucid şi reuşesc 
să închidă Clubul iacobinilor. 

Ce poţi face fără niciun sprijin, când eşti general, 
dar ai numai douăzeci şi cinci de ani, suspectat ca fiind 
iacobin, îndepărtat de peste tot, lipsit de o funcţie de 
comandă, când  depinzi de bunăvoința unor 
necunoscuţi, ostili sau indiferenți, puternici în birourile 
lor de la Ministerul de Război şi care nu te-au văzut 
luptând în fruntea trupelor, care nu ştiu de ce eşti în 
stare sau se tem de forţa şi de energia ta, de dorinţa ta 
de a învinge ? 

Să fi venit vremea mediocrităţilor ? A venit timpul 
lor ? 

Unde mi-e locul în această ţară ? 


La Marsilia, pe strada Phoceens, intră în salonul 
luxos al familiei Clary. 

Joseph, parcă şi mai grăsuţ de cum îl ştia, îl 
întâmpină, surâzând, ţinându-şi de braţul dolofan soţia, 
pe Julie Clary, care a avut o dotă de o sută cincizeci de 
mii de livre. 

Joseph se dă deoparte şi o împinge spre Napoleon 
pe cumnata lui, Desiree Clary, o tânără brunetă, cu 
faţa rotundă şi trup zvelt. Are unele accese de 
timiditate, specifice celor şaisprezece ani ai ei. 

Altminteri e dezgheţată, admirativă şi blândă. I se 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 231 


oferă fără cochetărie ca un loc ce capitulează fără să 
opună rezistenţă comandantului ce se apropie. 

Napoleon se aşază lângă ea. Fata vorbeşte puţin. 
Aşteaptă. Visează să fie precum Joseph, un om liniştit, 
fericit în căminul său, mâncând mult şi regulat, fără 
duşmani şi fără dorinţe, preocupat numai de 
bunăstarea de zi cu zi alături de ai săi. 

Acest vis revine tot mai des, se amplifică pe măsură 
ce lunile trec... martie, aprilie... 1795. 

Dacă s-ar însura cu Desiree Clary, ar înceta să mai 
fie ca un motan costeliv ce hoinăreşte, de cele mai 
multe ori, singur. 

îi strânge mâna lui Desiree. Pielea ei este atât de 
moale. Fata îşi lasă mâna în voia lui. 

în fiecare noapte, să asedieze acest loc, să-l posede 
definitiv. 

De ce nu ? 

Ea nu are decât şaisprezece ani. Iar el, peste patru 
luni, face doar douăzeci şi şase. O strânge în braţe. îşi 
dă la fel de mult silinţa să transforme acest vis în 
realitate ca atunci când trebuie să organizeze o 
baterie. 

21 aprilie. Sub privirile binevoitoare ale fratelui 
său, Joseph, şi ale soţiei acestuia, Julie, născută Clary, 
sora cea mare, Napoleon şi Desiree Clary se logodesc. 

Totul este bine. 

în 7 mai, Junot îi prezintă lui Napoleon una dintre 
acele hârtii a cărei culoare de cerneală îi este 
cunoscută. I-o smulge din mână. Citeşte. înjură. Este 
numit comandant al unei brigăzi de infanterie în 
Vendeea. 

De infanterie! El, general de artilerie, el, 
„Căpitanul Tun“ al asediului de la Toulon, el, 
comandantul artileriei armatei din Italia! Nu a fost 
promovat, a fost degradat. 

în Vendeea! 


230 MAX GALLO 


El, care a luptat împotriva englezilor şi a 
locuitorilor Sardiniei, el, să se bată cu şuanii!. 

îl dă la o parte pe Junot, îl împinge pe Joseph, o 
zăreşte pe Desiree Clary. O priveşte stăruitor. 

Femeia visurilor sale este acolo, aşezată în acel 
salon, foarte  cuviincios, ţinându-şi mâinile pe 
genunchi. 

Mâine pleacă la Paris, spune. 

Are cineva impresia că va accepta să i se pună 
pumnul în gură, să fie înlăturat, trimis în exil, umilit ? 

Ce înseamnă cu adevărat fericirea, dacă nu să 
acţionezi atunci când trebuie, să lupţi pentru ceea ce-ţi 
doreşti ? 


I în original /es chouans - ţărani regalişti din Vendeea, care 
au organizat numeroase revolte împotriva regimului 
revoluţionar. (N. tr.) 


Partea a cincea 


Sabia îmi stă 
pavăză şi, 
datorită ei, voi 
ajunge departe 
mai 1795 - 11 martie 1796 


18 


„Eşti un nimeni!" 

Niciun om nu-i aruncă în faţă aceste câteva cuvinte lui 
Napoleon de când a ajuns la Paris, la mijlocul lunii mai 
1795, însoţit de aghiotanţii Junot şi Marmont şi de fratele 
său, Louis. Şi cu toate astea, are impresia că le 
descifrează mai tot timpul într-o privire piezişă, într-o 
anumită atitudine, în câteva vorbe rostite în grabă de 
cineva, are impresia că toţi gândesc despre el acelaşi 
lucru, că-l dispreţuiesc sau că nici măcar nu le pasă de 
el. 

Când Napoleon se plânge că apartamentul mobilat pe 
care îl închiriază la hotel Liberte, de pe strada Fosses- 
Montmartre, este prea sumar mobilat, iar lenjeria lasă 
mult de dorit, hotelierul se mulţumeşte să-i spună doar 
atât: „Şaptezeci şi două de livre pe lună, şaptezeci şi 
două". Ce pretenţii să mai poţi avea, într-adevăr, la un 
asemenea preţ ? 

Ori, bani curg gârlă peste tot. Eleganţii zilei, cu 
perucile lor  pudrate,  răsucindu-şi cu  ostentaţie 
bastoanele  dichisite, aceşti excentrici însoțiți de 
frumoasele lor jumătăți se plimbă umflându-se în pene pe 
bulevarde şi îi iau peste picior pe iacobini şi pe sanculoţi. 

Napoleon bombăne: „Astfel de oameni au bani cu 
nemiluita şi soarta le surâde." 

în timp ce el este un nimeni. 

Solicită să i se înapoieze cheltuielile de drum, două 
mii şase sute patruzeci de livre. Se prezintă la Ministerul 
de Război ca să-şi încaseze solda şi cele şase raţii zilnice 
de alimente. Este de ajuns 


236 MAX GALLO 


însă o singură zi pentru ca banii să se devalorizeze cu 
zece la sută! Ce mai înseamnă teancurile de asignaţi! 
care i se dau ? Hârtii fără nicio valoare! 

în birourile de la minister, abia dacă este băgat în 
seamă. Aşteaptă ca ministrul Aubry să catadicsească să-l 
primească! Un fost căpitan de artilerie care s-a numit el 
însuşi general, inspector al artileriei şi care acum ia 
decizii în privinţa carierei altora! Un ofiţer care a ajuns 
în această funcţie datorită intrigilor şi care-l priveşte pe 
Napoleon cu un aer de superioritate insuportabil. 

Napoleon îşi începe pledoaria: este artilerist, general 
de brigadă, nu poate accepta să conducă o unitate de 
infanterie. 

— Dumneata eşti prea tânăr, repetă Aubry. Trebuie 
să le acorzi prioritate celor care au mai multă experienţă. 

— îmbătrâneşti repede pe câmpul de luptă, ştiu bine 
ce spun! continuă Napoleon. 

Câteva cuvinte în plus şi ai sărit deja calul, atunci 
când eşti un nimeni, când nu te bucuri de niciun sprijin, 
când nu porţi decât o uniformă uzată, pe care abia se mai 
văd galoanele de mătase care indică gradul. 

Străzile, birourile, saloanele sunt pline de o mulţime 
de eleganţi şi elegante care nici nu-l observă pe acest 
biet ofiţer cu părul vâlvoi şi prost pudrat, căzându-i pe 
umeri ca nişte imense urechi de câine. Are mâini lungi, 
subţiri şi tenul palid. Este adus de spate şi poartă o 
pălărie rotundă, trasă pe ochi. înaintează cu un pas 
stângaci şi nesigur. Singurul lucru care atrage uneori 
atenţia este privirea întunecată, pătmnzătoare. Abia 
atunci poţi remarca şi trăsăturile feţei aproape emaciate, 
gura delicată, bărbia fermă, expresia hotărâtă, dar şi 
energia pe care o degajă fizionomia lui juvenilă şi totuşi 
bine definită. 


I Bancnote franceze puse în circulaţie în 1789 şi ieşite din 
uz în 1798. (N. tr.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 237 


Napoleon se simte privit cu reticenţă. După ce este 
măsurat din cap până-n picioare şi i se trec în revistă 
ţinuta, încălţările scâlciate şi prăfuite, paloarea aproape 
bolnăvicioasă, lumea îşi întoarce privirile de la el. 

în această primăvară a anului 1795, săracii sunt 
consideraţi suspecți. în î aprilie aceştia au organizat 
manifestații, reluate şi în 20 mai, la doar câteva zile după 
sosirea lui Napoleon. Au pătruns cu forţa în clădirea 
Convenţiei, l-au decapitat pe deputatul Feraud şi i-au 
plimbat capul înfipt intr-o suliță, ca pe timpul zilelor 
revoluţionare! Armata, sub comanda generalului Menou, 
a restabilit ordinea. însă strigătele mulţimii: „Pâine!" şi 
„Constituţia din 1793!“ au dat multora frisoane. Trebuie 
să i se bage gloatei şi mai mult pumnul în gură. 

— O ţară condusă de proprietari ilustrează adevărata 
ordine socială, cea în care guvernează non-proprietarii 
ilustrează starea naturală, adică barbaria, declară Boissy 
d'Anglas, membru al Convenţiei. 

Napoleon fiind conştient că mulţi au bănuiala că ar fi 
încă un adept al lui Robespierre, îşi dă seama că acum 
nicio infamie nu ar fi mai gravă decât asta. 

Hoinăreşte prin Paris, ca să înţeleagă unde se află 
autorităţile care stabilesc ordinea lucrurilor. Este 
convins că toate deciziile importante se iau aici, în 
capitală. N-are niciun rost să faci pe viteazul pe câmpul 
de luptă, dacă nu te bucuri mai întâi de sprijinul celor 
care deţin puterea. Să accepte să preia comanda unităţii 
de infanterie, n-ar însemna doar să fie retrogradat pe 
nedrept, ci şi să piardă orice posibilitate de a avansa, de 
a ajunge în sfârşit să se facă cunoscut pentru ceea ce 
este de fapt, pentru valoarea lui. 

Numai că starea de încordare legată de viitorul lui 
este atât de puternică încât îl epuizează. Se află tot 
timpul la pândă, gata să se arunce asupra prăzii, fără să 
ştie exact ce pândeşte, de unde va apărea prada, asupra 


238 MAX GALLO 


cui va trebui să se arunce sau cum s-o facă. 
Uneori, această permanentă căutare îl copleşeşte. 
„Sunt bolnav", îi scrie fratelui său mai mare, Joseph, 
„iar starea mea mă obligă să-mi iau un concediu de două 
sau trei luni. Când mă voi însănătoşi, voi vedea ce-mi 
rămâne de făcut." 


Suferă cu adevărat, are stări febrile, este palid şi, 
uneori, se lasă pradă acceselor de disperare. 

Mai tot timpul îi trimite epistole lui Joseph. Adesea 
pare gata să izbucnească în lacrimi. 

„în timp ce-ţi scriu, sunt stăpânit de o emoție fără 
seamăn, căreia arareori i-am căzut pradă până acum; 
presimt că nu ne vom vedea prea curând şi trebuie să 
pun punct." 

Se simte singur, deşi Junot îi este tot timpul alături. 
Marmont s-a alăturat armatei de pe Rin, Louis a fost 
admis la Şcoala de Artilerie de la Châlons-sur-Mame. îi 
este dor de familie, are nevoie de ea. „După cum bine 
ştii, dragă frate", îi scrie lui Joseph, „eu nu trăiesc decât 
prin bucuria pe care le-o pot aduce alor mei". 

îl cuprinde nostalgia gândindu-se la un alt stil de 
viaţă: „Viaţa este un vis, pe care ivirea zorilor îl alungă", 
mai scrie. „De ce să nu alegi un altfel de trai, «un cămin 
liniştit», o viaţă tihnită ca la ţară ?“ 

lată ce-i scrie lui Bourrienne: „Caută-mi un locşor, 
unul mic, dar bun, în frumoasa ta vale, Yonne. îl voi 
cumpăra, de îndată ce voi avea bani. Vreau să mă retrag 
acolo, dar bagă de seamă, să nu fie un bun naţional." 

Este prudent precum un burghez care se teme ca nu 
cumva, într-o bună zi, să se întoarcă cei plecaţi şi să-şi 
reclame proprietatea! 

în timp ce se gândeşte cât de plăcut ar fi să se retragă 
în confortul tihnit al vieţii de familie, i se adresează 
deodată lui Junot: „Ce fericit trebuie să fie ştrengarul 
ăsta de Joseph!" Iar gânduri- le-i zboară apoi spre zilele 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 237 


petrecute în compania familiei Clary. Visează cu ochii 
deschişi la Desiree, cumnata lui Joseph. Se înflăcărează 
şi scrie în câteva nopţi un roman scurt, pe care-l intitu- 
lează Clisson et Eugenie, „Clisson şi Eugenie". îşi 
dezvăluie trăirile cele mai intime, creând un personaj de 
douăzeci şi şase de ani, încununat deja cu laurii gloriei 
dobândite pe câmpul de luptă, dar îndrăgostit de o fată 
de şaptesprezece ani, pe nume Eugenie. Clisson este un 
om dintr-o bucată, înzestrat cu toate calităţile pe care 
Napoleon şi le atribuie: „Clisson nu se putea obişnui să 
respecte toate aceste formalităţi lipsite de importanţă. 
Imaginaţia lui debordantă, sufletul înflăcărat, judecata lui 
riguroasă, calmul 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 239 


imperturbabil nu puteau decât să se plictisească de 
răsfăţul preţios al cochetelor şi de morala unui anumit tip 
de glume. Nu se pricepea să ţeasă intrigi şi nu înţelegea 
nimic din jocurile de cuvinte." 

Pentru a se dedica iubirii pentru Eugenie, Clisson 
pleacă din armată, dar revine pe câmpul de luptă atunci 
când un ordin urgent i-o cere s-o facă. Obține victorie 
după victorie, dar descoperă că Eugenie nu-l mai 
iubeşte. Atunci renunţă la viaţă şi-i adresează o ultimă 
scrisoare: „Ce-mi rezerva viitorul, să trăiesc în această 
societate şi să mă plictisesc!“ 

„La cei douăzeci şi şase de ani ai mei am văzut deja 
ce înseamnă plăcerile efemere pe care ţi le oferă 
reputaţia, însă, prin dragostea ta, am cunoscut 
sentimentul suav al vieţii unui bărbat, îmbrăţişează-i pe 
fiii mei, sper să nu aibă şi ei sufletul înflăcărat ca al 
tatălui lor, căci ar fi asemenea lui, victimele oamenilor, 
ale gloriei şi ale iubirii. 

Clisson  împături scrisoarea, dădu ordin unui 
aghiotant s-o ducă de îndată lui Eugenie, iar apoi se 
aşeză în fruntea unui es- cadron, se aruncă fără să stea 
pe gânduri în toiul luptei şi pieri străpuns de mii de 
lovituri." 

Napoleon are douăzeci şi şase de ani şi sufletul prea 
înflăcărat precum Clisson, eroul său. 

Acum se găseşte în camera lui din hotel Liberte. 

N-a dormit deloc toată noaptea. Căldura acestui 
început de august 1795 este sufocantă. Junot doarme în 
camera alăturată. 

Este foarte devreme! Ce să facă ? Napoleon reciteşte 
romanul pe care tocmai l-a terminat, îl corectează, 
rescrie de trei ori primele pagini. Apoi începe să-i scrie 
lui Joseph. „Cred că intenţionat nu mi-ai spus o vorbă 
despre Desiree. Dacă rămân aici, n-ar fi deloc imposibil 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 241 


să mă cuprindă nebunia de a mă căsători; aş vrea să-ţi 
cunosc părerea în această privinţă." 

Napoleon vrea ca Joseph să discute această problemă 
cu fratele lui Desiree. Scrie în grabă, aproape lizibil. 
„Continuă să-mi scrii toate detaliile, ai grijă să aranjezi în 
aşa fel lucrurile încât absenţa mea să nu mă împiedice să 
realizez un lucru pe care mi-l doresc." 

Mai scrie câteva rânduri, apoi, pentru a încheia 
scrisoarea, trage o concluzie extrem de brutală: „E 
absolut necesar ca problema cu Desiree să se încheie cu 
bine sau să-i punem capăt pentru totdeauna. Aştept cu 
nerăbdare răspunsul tău.“ 


Să scrie un roman, să se privească în acest personaj 
ca într-o oglindă, să încerce să forţeze o tânără de 
departe să se mărite cu el, toate aceste lucruri pe care le 
face sunt modalităţi de a lupta împotriva vidului pe care 
îl reprezintă incertitudinea şi angoasa care îl împiedică 
să acţioneze. 

însă această dorinţă, aceste pagini, această solicitare 
adresată fratelui său nu înseamnă decât un moment, un 
răgaz, printre atâtea altele în care Napoleon încearcă să 
deschidă toate uşile. 

îi hărţuieşte pe funcţionarii din birouri. Urcă la etajul 
şase al Pavilionul Flore, din Palatul 'Tuileries. Acolo s-a 
instalat un membru al Comitetului Salvării Publice, 
Doulcet de Pontecoulant, care răspunde de Direcţia 
Operaţiilor Militare. Napoleon a obţinut o recomandare 
de la un membru al Convenţiei, Boissy d'Anglas. E mai 
bine să stabileşti nişte planuri de campanie într-o 
anticameră a birourilor de la Ministerul de Război decât 
să fii un general uitat în fruntea unei brigăzi de 
infanterie care luptă împotriva răsculaților din vestul 
Franţei. Generalul Hoche îndeplineşte perfect această 
sarcină, iar reprezentantul în misiune Tallien, la 
Quiberon, tocmai a dat ordin să fie împuşcaţi şapte sute 


240 MAX GALLO 


optzeci şi opt de nobili francezi stabiliţi în străinătate în 
timpul Revoluţiei care au debarcat la Quiberon şi au fost 
luaţi prizonieri. 

Ce poţi avea de câştigat într-un astfel de război ? 

Mai bine să se înghesuie printre solicitanţi. Este privit 
însă pieziş şi cu dispreţ din pricina ţinutei sale care lasă 
de dorit, fiind considerat tot una cu un nebun. îşi dă 
seama că pasiunea cu care îşi susţine cauza stârneşte 
uimire şi chiar teamă uneori. Cineva îi taie avântul scurt: 
„Scrieţi tot ce mi-aţi spus, redactaţi un memoriu şi 
aduceţi-mi-l!“ 

Napoleon le întoarce spatele. N-are de gând să-şi 
redacteze notele, îşi spune. Pe urmă, la insistenţele lui 
Boissy d'Anglas, va elabora un plan de campanie pentru 
armata din Italia, iar domnul de Pontecoulant se va folosi 
de cunoştinţele lui timp de câteva săptămâni în cadrul 
unui serviciu de topografie. 

Lucrează cu o eficacitate care îi surprinde pe cei din 
jur, cu o originalitate şi un talent care uimesc. îşi impune 
punctul de vedere în faţa domnului de Pontecoulant, iar 
după elaborarea în aceste condiţii a raportului de 
evaluare, odată ce i-au fost recunoscute calităţile, solicită 
reintegrarea sa ca general de artilerie şi, de ce nu, o 
misiune la Constantinopol pentru a reorganiza armata 
turcă ? Pontecoulant îi susţine solicitările. Proiectata 
plecare spre Orient este poate o soluţie, dar trebuie să 
aştepte decizia lui Letourneur, care răspunde de 
personal, şi care la patruzeci de ani nu este decât căpitan 
de artilerie! 

Trebuie, aşadar, să caute alte ţinte, căci nerăbdarea şi 
lipsa de acţiune îl distrug. 


Mai întâi, trebuie să rezolve problema banilor. Ce poţi 
face fără bani ? Aşadar, solda. Dar mai marii de la Paris 
jonglează cu milioanele de asignaţi. Poartă ţinute 
extravagante de mătase şi de brocart, pălării în chip de 
turbane, iar atunci când Napoleon intră în saloanele lor, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 241 


pare o biată siluetă neagră strânsă într-o uniformă prost 
croită. 

Aşadar, trebuie să înceapă cu banii. 

Joseph are bani, căci Julie Clary i-a adus la nuntă o 
rentă de o sută cincizeci de mii de livre. 

„leri am fost să văd pământul de la Ragny“, îi scrie în 
grabă Napoleon fratelui său. „Dacă tu ai fi un om 
priceput la afaceri, ar trebui să vii să cumperi acest 
pământ contra unei sume de opt milioane de asignaţi; ai 
putea investi acolo şaizeci de mii de franci din dota soţiei 
tale; asta e dorinţa mea şi totodată sfatul meu." 

Afacerile avantajoase nu trebuie scăpate din mâini, 
căci toată lumea se grăbeşte să convertească în 
pământuri rodnice şi în pietre preţioase asignaţii care se 
devalorizează pe zi ce trece. 

„leri a fost adjudecată proprietatea pe care am avut 
ideea s-o obţin pentru tine, la nouă leghe de Paris; eram 
hotărât să dau pe ea un milion cinci sute de mii de franci, 
dar, s-a întâmplat ceva incredibil, preţul a urcat până la 
trei milioane." Aşa stau lucrurile 


242 MAX GALLO 


în lumea asta! în lumea banului, a luxului, a desfrâului, a 
puterii şi a cabalelor! 

Napoleon o adulmecă, o analizează. în salonul 
doamnei Tallien - „Notre-Dame de Thermidor" - se adună 
noii îmbogăţiţi corupti, cei care-ţi permit să ajungi acolo 
unde se fac jocurile! 

Trebuie să faci parte din această lume, iar dacă nu, 
mai bine nu exişti deloc. 

lar această descoperire îi distruge şi sănătatea lui 
Napoleon. 

Reuşeşte să obţină o invitaţie la Palatul Luxembourg, 
unde domneşte Barras, supranumit regele Republicii. 
Pătrunde în salonul Chaumiere, din colţul allee des 
Veuves, la Champs-Elysee, unde primeşte doamna 
Tallien, amanta oficială a lui Barras - care are însă multe 
altele, ba mai mult, se spune, că are şi câţiva favoriţi. 

Barras! Napoleon şi-l aminteşte pe acest reprezentant 
în misiune care, împreună cu Freron şi Fouche, a curăţat 
Toulonul de regalişti - cu toţii au făcut avere pentru că s- 
au ocupat de aprovizionarea armatei pe timp de război, 
prin delapidare şi datorită jafurilor practicate în anumite 
locuri. Lumea aceasta a desfrâului, a corupţiei, a luxului 
şi a destrăbălării îl atrage pe Napoleon, pentru că este 
un lup înfometat de glorie, de femei, de putere, şi a 
înţeles că totul se decide acolo, în sânul ei. 

Se îndoieşte însă că va fi în stare să o cucerească, că 
va reuşi să ajungă cunoscut acelor oameni. Este însă un 
lucru pe care va fi nevoit să-l ducă până la capăt, căci în 
afară de această societate nu există nimic altceva. Nu are 
rost să conteze pe o revenire a virtuţii promovate de 
Robespierre, de vreme ce nu a fost vorba decât despre o 
aparenţă şi o iluzie. Mai ales că, acum, toată lumea 
respinge cu tărie teroarea ce a caracterizat acea 
perioadă. De altfel, cui îi mai pasă de cei sărmani ? în 
fiecare zi câte unul se aruncă în Sena împreună cu copii 
cu tot, ca să scape de moartea prin înfometare şi de 
mizerie. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 243 


Aşa pare a fi croită lumea. Egalitatea nu este decât o 
himeră. Vai de cei sărmani şi de cei învinşi! 


„Luxul, plăcerea şi artele şi-au redobândit aici 
întâietatea într-un mod uimitor", scrie Napoleon. 

Se duce la Operă, asistă la o reprezentaţie cu Fedra. 
Străbate oraşul, „trăsurile, oamenii eleganţi îşi fac din 
nou apariţia, sau mai degrabă arată de parcă ar fi treziţi 
dintr-un vis profund, care i-a împiedicat, preţ de o clipă, 
să-şi etaleze strălucirea". 

Dorinţa de a şti îl mistuie în continuare. „Biblioteci, 
cursuri de istorie, de chimie, de botanică, de astronomie 
îi trec pe dinaintea ochilor rând pe rând", notează 
undeva. Dar tot oraşul este animat de o singură dorinţă, 
aceea de a uita lunile Revoluţiei, lăsându-se în voia 
plăcerii. „Ai zice că fiecare vrea să-şi ofere o compensație 
pentru timpul în care a avut de suferit şi că nesiguranța 
zilei de mâine îi îndeamnă pe toţi să plătească oricât, 
orice preţ pentru plăcerile de moment", îi explică 
Napoleon lui Joseph. 

Aşa sunt vremurile. Trebuie să fii nebun să nu înţelegi 
un asemenea lucru şi să-ţi doreşti altceva. 

„Oraşul este neschimbat; nimic nu pare să fie mai 
important decât plăcerile, femeile, spectacolele, balurile, 
plimbările, atelierele artiştilor - toate meritând orice 
sacrificiu." 

lar dacă în această lume, care este singura lume 
reală, eşti un nimeni ? înseamnă că eşti ca şi mort. 

Din nou, tristeţea şi disperarea îl copleşesc pe 
Napoleon. Nu-i mai răspunde lui Junot. Se închide în 
sinea lui, iar trupul lui pare şi mai cocârjat. 

Azi dimineaţă, a făcut anticameră la Barras, la Boissy 
d'Anglas, la Freron. 

S-a prezentat la birourile de la Ministerul de Război, 
care le acordă ofiţerilor activi postav pentru haină, 
redingotă, vestă şi pantalonul de la uniformă. Napoleon 


244 MAX GALLO 


şi-a cerut drepturile, după ce a citit decretul Comitetului 
Salvării Publice care stabileşte modalităţile de atribuire. 
A fost trimis acasă. Cine se crede el ? Chiar şi pentru o 
uniformă, trebuie să ai sprijinul cuiva. 

Iată în ce situaţie a ajuns un om ca el! 

la pana în mână. în această noapte de 12 august 
1795, dă frâu liber sentimentelor. Există o adevărată 
prăpastie între ce ar vrea să fie şi ceea ce este, de fapt, 
între bătăliile pe care visa să le conducă şi mocirla în 
care a ajuns să se împotmolească. Aşa cum spunea 
când era vorba de personajul său, Clisson: „Nu se putea 
obişnui să respecte toate aceste formalităţi lipsite de 
importanţă. Nu se pricepea să ţeasă intrigi şi nu 
înţelegea nimic din jocurile de cuvinte." 

Numai că exact asta era esenţa Parisului 
thermidorienilori. lar Napoleon se simte dezarmat, 
neputincios, incapabil să forţeze uşa. 

Aşadar, în această noapte, va da frâu liber propriilor 
sentimente într-o scrisoare pe care i-o va trimite lui 
Joseph. 

„Eu, care nu ţin prea mult la viaţă", scrie, „care nu 
am prea multă bunăvoință faţă de ea, care am mai tot 
timpul aceeaşi stare sufletească, adică cea pe care o ai în 
ajunul unei bătălii, convins fiind că, atunci când moartea 
îţi oferă şansa să-ţi închei socotelile, e o nebunie să fii 
îngrijorat. Totul mă îndeamnă să sfidez soarta şi destinul. 
lar dacă aşa vor sta lucrurile şi în continuare, frate 
dragă, voi sfârşi prin a rămâne în mijlocul drumului 
atunci când trece o trăsură. Şi eu mă mir uneori de mine 
însumi, dar am ajuns aşa din cauza spectacolului moral al 
acestei ţări şi a faptului că m-am obişnuit cu primejdiile." 


După ce împătureşte şi sigilează scrisoarea, Napoleon 


I Coaliția Thermidorienilor - coaliția care l-a înlăturat de la 
putere pe Robespierre (N. tr.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 243 


se ridică şi-l cheamă pe Junot. Acesta primeşte diferite 
sume de bani de la familie, joacă banii, iar câştigul îl dă 
generalului. Napoleon împarte monedele şi bancnotele. 
„Plecăm la Palatul Regal." 

Are douăzeci şi şase de ani, iar Junot douăzeci şi 
patru. Trec pe lângă un grup de femei, pe care le sorb 
din ochi. Trupul şi parfumul lor, privirile care uneori se 
întretaie cu cele ale lui Napoleon îl fac să uite, preţ de 
câteva clipe, disperarea vecină cu moartea. Dorinţa îi 
trezeşte cheful de a trăi. 

Ca să se impună în această lume aşa cum este el, 
trebuie mai întâi să cucerească, să posede o femeie. 

„Femeile sunt pretutindeni", îi scrie din nou lui 
Joseph, „la spectacole, pe alei, în biblioteci. Chiar şi în 
biroul unui om de ştiinţă, poţi vedea persoane drăguţe. 
Numai aici, din toate locurile de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 245 


pe pământ, ele merită să ţină frâiele puterii; de aceea 
simt bărbaţii nebuni după ele, nu se gândesc decât la ele 
şi nu trăiesc decât prin şi pentru ele. Unei femei îi sunt 
de ajuns şase luni la Paris ca să-şi dea seama ce drepturi 
are şi ce imperiu conduce." 


Aşadar, trebuie să te duci acolo ca să le poţi găsi pe 
aceste femei gătite şi puternice, inteligente, spirituale şi 
senzuale. 

Dacă vrei să obţii sprijinul lui Barras, rege al 
Republicii, trebuii' să reuşeşti să te apropii de Notre- 
Dame de Thermidor, adică de Theresa Tallien. 

Iat-o în salonul casei sale, decorat ca un templu grec. 
Dintre toţi invitaţii, Napoleon este cel mai sărăcăcios 
îmbrăcat. Tinerii regalişti poartă peruci blonde, făcute, 
după cum se spune, din părul celor decapitaţi. Ei afişează 
ţinute extravagante verzi, galbene, roz. Hainele lor au 
poale lungi cu care se joacă. îl remarcă absolut toţi pe 
acest general „negru'", pe acest „motan încălţat' cu 
priviri pătrunzătoare. 

Napoleon înaintează, îşi croieşte drum printre ofiţerii 
cu uniforme acoperite cu fireturi şi decoraţii, membri ai 
Convenţiei, cu centurile lor tricolore. îl salută pe Freron 
care, la Marsilia, i-a făcut în mod insistent curte Paulinei 
Bonaparte. Barras, având-o la braţ pe Theresa Tallien, 
străbate saloanele precum un suveran, în redingota sa 
militară brodată cu fir de aur. Vicontele Barras de Fox- 
Amphoux, ales al ținutului Var, a părăsit odinioară 
armata regală şi visează la grade mari. în i august 1795, 
a fost făcut (în urma unor intervenţii de culise) general 
de brigadă! 

în faţa unui astfel de general trebuie să te înclini! 
Barras defilează prin faţa tuturor şi-şi etalează partenera 
ca pe o bijuterie. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 247 


Theresa Tallien este îmbrăcată într-o rochie simplă de 
muselină, foarte amplă, care cade în falduri lungi şi largi 
în jurul ei, model inspirat dintr-o tunică de statuie 
greacă, drapată pe piept, i u mânecile prinse pe umeri cu 
nişte nasturi din camee antice. Nu poartă mănuşi. Dacă o 
priveşti cu atenţie îi poţi întrezări sânii şi şoldurile. 

în jurul ei se adună şi alte femei parfumate şi 
provocatoare ale căror rochii sunt la fel de decoltate 
şi transparente. O creolă lascivă cu priviri insistente îl 
priveşte drept în ochi pe fiecare bărbat de parcă l-ar 
invita să îndrăznească s-o abordeze. Aceasta este 
cetă- teana Hamelin, iat-o şi pe cetăţeana Krudener, o 
livoniană blondă şi palidă. Iat-o pe doamna Recamier, 
iar tânăra aceea brunetă care surâde fără să-şi 
deschidă buzele este Josephine de Beauharnais, 
văduva generalului decapitat în timpul regimului 
Terorii. 

Se spune că a cunoscut-o pe doamna Tallien în 
închisoare, că a fost amanta lui Barras înaintea 
acesteia, şi că, uneori, încă s-ar mai bucura de atenţia 
lui. 

Despre toate se spune că au mai mulţi amanți, că 
au o viaţă destrăbălată şi că au avere. 

Fascinat, Napoleon se apropie, respectuos, de 
Theresa Tallien. Barras pare să-l fi recunoscut. îi 
şopteşte  însoţitoarei lui câteva cuvinte. Evocă 
probabil asediul de la Toulon. 

Napoleon îşi face curaj. Femeile acestea dezgolite 
îl fac să aibă mai multă încredere în el. într-o clipă, 
ofiţerul slab şi şters devine sclipitor, cuceritor, 
autoritar. Atrage atenţia, glumeşte pe seama lui, 
priviţi, nici nu are uniformă! Doamna Tallien nu-l 
poate ajuta oare să obţină postavul de care are nevoie 
? îi poate face această favoare, doar este regina 
Parisului ? 


246 MAX GALLO 


El şi-a jucat rolul. Ea binevoieşte să-l primească. E 
impresionată de energia pe care acest tânăr o emană. 
Silueta acestui ofiţer n-are nimic neobişnuit, ba chiar 
este ridicolă, însă ochii lui te fascinează. 

îl ascultă, îi răspunde, generoasă, că ordonatorul 
Lefeuve, care are o obligaţie faţă de ea, îi va acorda 
postavul pentru uniformă. 

Barras s-a îndepărtat de ei, surâzător, dar cu un 
aer plictisit. Conversaţia se însufleţeşte. Napoleon 
profită de fiecare frază pentru a-şi impresiona 
partenera de discuţie. Dintr-o dată, se simte în largul 
lui, de parcă ar şti dintotdeauna să curteze o femeie, 
de parcă ar trăi de-o veşnicie în această lume. 
încrezător în sine, o prinde pe Theresa Tallien de 
încheietura mâinii. Vorbeşte întruna. Mai multe femei 
se adună în jurul lui. Le face să râdă spunând tot felul 
de ciudăţenii, făcând tot felul de aluzii, pe care le 
maschează cu iscusinţă pretinzând că le ghiceşte în 
palmă. Este corsican, aproape italian, la urma urmei, 
nu-i aşa ? Face parte dintr-o civilizaţie care ştie să 
prevestească viitorul. Generalul Hoche îi întinde 
mâna. Napoleon spune cu o voce gravă că generalul 
va muri în patul său, „la fel ca Alexandru Macedon". 

Schimbă câteva cuvinte cu Josephine de 
Beauharnais, care încearcă din priviri să-şi formeze o 
părere despre acest bărbat scund şi nervos, cu o 
inteligenţă atât de vie şi cu un stil de a vorbi atât de 
convingător, datorită cărora ţinuta lui jalnică trece 
neobservată. 

Ea îşi caută un soţ. 

Napoleon iese din salonul Theresei Tallien cu un 
pas nervos. lată ce a devenit Parisul. I se pare că, 
pentru prima oară, la acest început de septembrie 
1795, ° reuşit în fine să-şi plaseze nişte avanposturi pe 
terenul pe care trebuie să-l cucerească. Trebuie s-o 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 247 


revadă pe Theresa Tallien, să se apropie prin 
intermediul ei de Barras şi Freron, care, până în 
prezent, au răspuns la demersurile sale doar prin 
nişte simple „bilete" politicoase şi amicale, de fapt, 
nimic altceva decât nişte refuzuri. 

Trec tot timpul trăsuri. Adăpostite în vecinătatea 
unor porţi mari, zac îngrămădite trupurile unor 
sărmani, care au adormit ți- nându-şi în braţe copiii 
înveliţi în zdrenţe. 

Noaptea este încă plăcută. 

Ajuns în camera lui, începe să-i scrie lui Joseph: 
„Nu-ţi face griji pentru mine, orice s-ar întâmpla; sunt 
prieten cu toţi oamenii de bine, indiferent de 
apartenenţa lor politică sau de părerile lor. Mâine voi 
avea la dispoziţie trei cai, ceea ce-mi va permite să 
alerg de colo-colo în cabrioletă şi să-mi pot rezolva 
toate problemele. Cred că viitorul îmi rezervă lucruri 
plăcute, iar dacă n-ar fi aşa ar trebui să mă 
mulţumesc să trăiesc în prezent: un om care are curaj 
trebuie să-şi înfrunte viitorul." 

în zilele următoare, Napoleon se lasă purtat de 
certitudinea, că, în sfârşit, a găsit o cale de a acţiona. 
îi scrie lui Barras. Se asigură că Pontecoulant îi 
sprijină proiectul de a obţine un post la 
Constantinopol. 


248 MAX GALLO 


Decizia de numire este gata, îl asigură 
Pontecoulant. S-a fixat chiar şi indemnizaţia pentru 
deplasare. Napoleon va fi şeful unei adevărate misiuni. 
Va scăpa astfel de convulsiile care presimte că vor 
cuprinde din nou Parisul. Regaliştii se mobilizează de 
bună seamă. Nu le convine proiectul noii Constituţii, 
cea a anului III, cu două adunări, Consiliul Bătrânilor 
şi Consiliul Celor Cinci Sute. Iar decretul pe care-l 
adoptă Convenţia din 28 august li se pare o adevărată 
lovitură de stat. 

Membrii Convenţiei au decis pur şi simplu ca două 
treimi din membrii viitoarelor adunări să fie aleşi 
dintre ei. O modalitate de a evita la alegeri o victorie a 
regaliştilor şi moderaţilor. Cei precum Barras, Tallien, 
Fouche şi Freron nu vor să asiste la o revenire a 
monarhiei. 

Napoleon fiind considerat iacobin, e prea suspect 
pentru a obţine ceva de la monarhişti sau de la 
membrii Convenţiei. 

Aşadar, în fiecare zi, aşteptă cu înfrigurare decizia 
care-i va permite să părăsească Franţa cu o soldă 
frumoasă şi o funcţie importantă. 

Numai că, în 15 seprembrie 1795, Comitetul 
Salvării Publice adoptă următoarea decizie: 

„Comitetul Salvării Publice: 

Decide ca generalul de brigadă Bonaparte, aflat la 
dispoziţia Comitetului Salvării Publice, să fie şters de 
pe lista ofiţerilor activi, ţinându-se cont de refuzul său 
de a se prezenta la postul care i-a fost atribuit. 

Comisia a 9-a este însărcinată cu executarea 
prezentei hotărâri. 

29 Fructidor! anul III al Republicii 

Cambaceres, Berber, Merlin, Boissy." 


I A douăsprezecea lună din Calendarul republican 
francez (18 august - 16 septembrie). (N. red.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 249 


Napoleon a fost îndepărtat, radiat de pe listele 
ofiţerilor. 

Victoria, talentul, încăpăţânarea, toate eforturile 
depuse pentru a-i convinge pe membrii Convenţiei, cei 
precum Barras şi Freron, femeile... - toate încercările 
lui au fost inutile. 

Nu este decât un general fără slujbă, ca atâţia alţii: 
şaptezeci şi patru de suspecți sunt radiaţi ca şi el din 
registrele armatei active. Are douăzeci şi opt de ani. 

„Eşti un nimeni, Napoleon!" 


19 


Aşadar, trebuie să ia totul de la început. 

Napoleon nu-şi pierde nădejdea. Ba chiar dimpotrivă. Această lovitură 
neaşteptată, pe care a primit-o tocmai atunci când credea că şi-a atins 
scopul, îl stimulează. 

Ori mă arunc din nou în luptă, ori mă declar învins. 

îşi ridică privirile, se uită la Junot, care se plimbă prin cameră, 
vociferează, îi adresează o mulţime de injurii lui Letourneur, cel care 
răspunde de personalul militar, Cambaceres, Barras şi Freron, toţi aceşti 
profitori, aceşti ofiţeri care stau în birouri şi decid soarta generalului 
Napoleon Bonaparte! 

De ce să urmeze şi el exemplul lui Junot ? La ce-i folosesc re- 
sentimentele ? 

De ce să-şi irosească energia în mod inutil ? 

Trebuie să-şi revină, ca după o rană pricinuită de o lovitură de sabie 
înfiptă cu toată puterea în trupul său. 

Să ne punem, deci, pe treabă! 


Ajuns în stradă, se îndreaptă cu pas grăbit spre Palatul Regal. Nu 
răspunde la întrebările puse de Junot. Este o seară plăcută, iar apusul a 
incendiat tot cerul. 

Deodată, se aud ţipete. Nişte oameni trec în fugă, strigând: „Jos cele 
două treimi!" Poartă mantii în culorile contelui d'Artois, iar cozile lor, 
nişte şuviţe de păr care pleacă din mijlocul capului şi ajung până pe piept, 
le acoperă umerii. Pătrund în cafenelele din 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 251 


piaţă, în Teatrul Francez, îi silesc pe consumatori, 
pe spectatori şi pe trecători să strige odată cu ei, să 
condamne Constituţia, decretul referitor la cele două 
treimi. Din când în când se aude o voce strigând: 
„Trăiască regele!“ 

Se spune că secţia Lepeletier, cea de la Bursă, a 
trimis o adresă către toate comunele pentru a contesta 
şi a cere anularea Decretului celor două treimi. 
Această secţie a făcut apel la generalul Danican, ca să 
conducă Garda Naţională din Paris, pentru a se putea 
ridica cu arma în mână, la nevoie, împotriva 
Convenţiei. 

Adunarea se întruneşte în sesiune. La intrarea în 
clădire, Napoleon scrie pe genunchi o scrisoare pe 
care i-o dresează lui Barras, iar o alta pentru Freron. 
Din când în când se opreşte. Recunoaşte această 
atmosferă, bate un vânt ce anunţă furtuna. îşi 
aminteşte ziua de 20 iunie, apoi cea de io august 1792. 
Se afla la câţiva paşi de răzvrătiți, nu departe de aici, 
ca simplu spectator, convins fiind că ar fi fost în stare 
să schimbe cursul evenimentelor. Acum ar şti să facă 
asta mult mai bine. Dar a fost scos din scenă. Aşadar, 
nu poate decât să se îndepărteze de teatru, de vreme 
ce nu poate juca rolul principal. Trebuie să plece la 
Constantinopol, să obţină numirea gata scrisă. 

Peste câteva zile, îi poate scrie lui Joseph: 
„Problema călătoriei mele este mai stringentă ca 
oricând; decizia s-ar fi luat deja dacă n-ar fi avut loc 
atâtea frământări; în prezent lumea pare încă foarte 
agitată şi n-ar fi exclus să izbucnească noi ciocniri, în 
câteva zile însă, lucrurile îşi vor relua cursul normal." 


Nu poate sta închis în cameră. Se duce la teatru. 
Are nevoie să simtă rumoarea din jur, să audă râsete. 
Toate astea îl izolează intr-un fel de ceilalţi, dar îi 


252 MAX GALLO 


ascut şi mai mult gândirea. Simte privirile lui Junot, 
care pare neliniştit, îngrijorat: în vreme ce toţi 
spectatorii râd zgomotos, Napoleon rămâne impasibil. 

Afară, sub galeriile de la Palatul Regal, grupuri de 
oameni vociferează. Sunt nemulţumiţi de rezultatele 
referendumului care a condus la aprobarea 
Constituţiei cu mai puţin de un milion de voturi 
pentru, şi doar cincizeci de mii împotrivă, dar cu peste 
cinci 
milioane de abţineri. Iar decretul celor două treimi 
care le permite membrilor Convenţiei să facă parte din 
cele două adunări nu a întrunit decât două sute cinci 
mii patru sute nouăzeci şi opt de voturi, contra peste o 
sută de mii! Voturile au fost măsluite, strigă lumea. Se 
aud apoi focuri de armă. Se trage asupra unei patrule 
a armatei. Trec nişte tineri înarmaţi. Unii dintre ei 
poartă emblema Vended, alcătuită dintr-o inimă şi o 
cruce. 

Mii de emigranţi au debarcat, însoţiţi de două mii 
de englezi, pe insula Yeu. Treizeci din cele patruzeci şi 
opt de secţii de la Paris, conduse de secţia Lepeletier, 
fac apel la populaţie să se ridice împotriva Convenţiei, 
să ia armele în mână. Acum, după înfrângerea 
„sanculoţilor", după ce armata a fost epurată de 
ofiţerii iacobini, moderaţii şi regaliştii pot avea 
impresia că totul va fi uşor. Ei dispun de treizeci de mii 
de oameni din Garda Naţională în uniformă, iar 
Convenţia nu poate conta decât pe opt mii de oameni. 


Napoleon ascultă toate aceste voci, strigătele, 
rumoarea, focurile de armă, tropăitul membrilor 
înarmaţi ai Gărzii Naţionale, ca un vânător ce 
pândeşte ocazia propice. Numai că el este un nimeni. 
Nu poate decât să privească, să aştepte. „Ce 
aştepţi?" întreabă Junot. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 253 


Tocmai s-a răspândit vestea că, îngrijoraţi, membrii 
Convenţiei îi cheamă să-i apere pe generalii şi ofiţerii 
căzuţi în dizgrație pentru că au fost consideraţi 
simpatizanți ai iacobinilor. Convenţia a alcătuit chiar 
împreună cu membrii secţiilor antiregaliste trei 
batalioane de voluntari, „Patrioţii din 89“. 

Să-i apere pe Barras, Freron, Tallien, Cambaceres! 
Napoleon rânjeşte. îl ia pe Junot de braţ. „Ei, 
murmură printre dinţi, „dacă secţiile m-ar numi în 
fruntea lor, mi-aş da toată silinţa să le duc în două ore 
la Tuileries şi să-i alung de acolo pe toţi mizerabilii din 
Convenţie!“ 

însă secţiile l-au ales pe generalul Danican, iar 
armata Convenţiei este condusă de generalul Menou, 
cel care, în 20 mai, a reprimat revolta „sanculoţilor". 
Ce deosebire este între Danican şi Menou? „Să 
mergem la teatru!" 

Toboşarii anunţă pe străzi mobilizarea generală. 
Trec trupe,  infanterişti,  artilerişti,  cavalerişti, 
îndreptându-se spre strada Vivienne ca să ocupe secţia 
Lepeletier, unde se află sediul comitetului central 
militar al tuturor secţiilor pariziene, condus de 
regalistul Richer de Serizy, care s-au ridicat împotriva 
Convenţiei. 

Ora nouă seara. Napoleon stă deoparte. începe să 
plouă. Uniforma i se udă. Părul lung, ce-i cade pe 
umeri, este ud şi el. Nimeni nu-l observă din pricina 
întunericului. Nişte batalioanele ale Gărzii Naţionale 
înaintează, precedate de toboşari, ocupă poziţie pe 
strada  Faubourg-Saint-Honore. Ce mai aşteaptă 
generalul Menou ? De ce nu împrăştie trupele secţiilor 
? 

Se pare însă că, dimpotrivă, acestea încercuiesc 
încetul cu încetul toată capitala. lar acum plouă 
torențial. 


252 MAX GALLO 


Napoleon se îndreaptă spre Convenţie. Cineva i se 
adresează. E la curent cu faptul că generalul Menou a 
fost arestat pentru că a negociat cu secţiile şi a retras 
armata, lăsând străzile în mâinile insurgenților ? 
Treizeci de mii de oameni! Toţi generalii statului major 
al lui Menou au fost destituiţi odată cu el. Barras a fost 
desemnat să preia comanda trupelor pentru a apăra 
Convenţia. 

„Sunteţi căutat", cetăţene general. 

Napoleon nu se arată deloc mişcat. Nu grăbeşte 
pasul. Iată-1 pe Freron, dintr-o dată extrem de familiar, 
vorbindu-i de Pauline, de care e îndrăgostit, Freron 
care-i şopteşte că i-a sugerat lui Barras să-l aleagă pe 
Bonaparte comandant adjunct al armatei. Iar Barras a 
ţinut cont de această propunere. Odată cu numele lui 
Bonaparte au mai fost pomenite şi alte nume, de către 
Carnot, cel al lui Brune, al lui Verdiere, dar Barras a 
răspuns: „Acum n-avem nevoie de generali de 
infanterie, ci de un general de artilerie." 

Barras se apropie, îi face semn lui Freron să-i lase 
singuri. Are o figură gravă. Trebuie să-i împiedicăm pe 
regalişti să răstoarne regimul. Asta ar însemna să 
deschidem porţile trupelor inamice, englezilor, care au 
patruzeci de nave în larg la Brest, austriecilor care 
adună patruzeci de mii de oameni la Strasbourg. Ar 
însemna să renunţăm la anexări, la Belgia, care-i 
aparţine Franţei de la ^ 


269 MAX GALLO 


octombrie. Barras se opreşte. îi propune lui Napoleon 
postul de comandant adjunct. 

Napoleon este impasibil, nu se zăreşte nicio 
scânteiere în ochii săi, iar chipul îi pare şi mai palid ca 
de obicei. Să fi sosit clipa să se afirme ? Momentul în 
care să iasă de la adăpostul parapetului şi să înfrunte 
şarja de proiectile? Momentul să ordone deschiderea 
focului ? Să se afirme, să-şi pună viaţa în pericol, ca să 
apere ce ? Pe Barras şi Freron ? Franţa ? Republica ? 
Ce interes au aceşti oameni care apelează la el ? 
Puterea lor. Bunurile adunate. Voința de a nu mai da 
niciodată socoteală de ceea ce au făcut, regicizi, 
terorişti, corupți care au dat ordin să se tragă asupra 
populaţiei, thermido- rieni care vor să se bucure în 
pace, să profite de bunăstarea lor! 

Merită oare, pentru ei, să devină ţapul ispăşitor al 
atâtor crime în care n-a fost deloc implicat ? 

Pentru cine ? Pentru ce ? 

Pentru mine. 

— Ai trei minute la dispoziţie să te gândeşti, spune 
Barras. 

Trebuie să prindă din zbor această şansă, aşa cum 
ar apuca de 
coamă un cal ce trece pe lângă el în galop. 

— Accept, spune Napoleon cu o voce calmă şi pe 
un ton sec. Vă previn însă... 

Se întrerupe. Ce simplu e totul când treci la 
acţiune. 

— Odată ce îmi scot spada din teacă, continuă, n-o 
voi băga înapoi decât atunci când ordinea va fi 
restabilită, cu orice preţ. 


E ora unu dimineaţa, 5 octombrie 1795,13 
Vendemiaire!. A venit clipa să îmblânzească acest cal, 


I Prima lună din Calendarul republican francez. (N. red.) 


270 MAX GALLO 


pe care l-a apucat de coamă şi care-l poartă năvalnic. 

Când Napoleon trece printre soldaţi, când li se 
adresează ofiţerilor, îşi dă seama că aceşti oameni sunt 
uimiţi de „ţinuta sa neglijentă, de părul lung care-i 
cade pe umeri şi de cât de uzate îi sunt hainele". îi 
aude şoptind între ei. „Bonaparte comandă ? Cine 
naiba mai e şi ăsta ?“ 

Mai întâi trebuie să înţeleagă cum stau lucrurile. 
Generalul Menou stă într-o încăpere păzită. Napoleon, 
după ce-i adresează câteva cuvinte binevoitoare, 
obţine de la el toate informaţiile absolut necesare. 

Apoi, începe să dea ordine. Nu foloseşte fraze 
inutile. Trebuie să fie cât mai laconic. Nu este necesar 
să expună inutil trupele, trebuie să apere Convenţia. 
Insurgenţii care reprezintă secţiile beneficiază de 
superioritate numerică, dar vor înainta în coloane 
separate, care vor fi expuse tirului tunurilor. 

Cu un gest al mâinii, Napoleon convoacă un tânăr 
şef de esca- dron, Murat, care se agită de colo-colo cu 
un aer afectat. Ofiţerul se apropie, şi-l priveşte 
oarecum dispreţuitor. Cuvintele lui Napoleon cad ca o 
ghilotină: „Luaţi două sute de cai şi duceţi-vă de îndată 
pe câmpia Sablons. Aduceţi cele patruzeci de tunuri. 
Să le văd aici! La nevoie, treceţi duşmanul prin sabie, 
dar aduceţi-le.“ 

Murat vrea să spună ceva. 

— Vorbim la întoarcere. Plecaţi! încheie Napoleon. 

în vuietul produs de tropăitul copitelor, Napoleon 
nu îi aude pe membrii Convenţiei care îl înconjoară şi 
îl copleşesc cu întrebări. Când călăreţii s-au 
îndepărtat, îi priveşte pe oamenii din jur, ale căror 
figuri sunt schimonosite de frică şi de îngrijorare. „Să 
li se dea arme", spune „să alcătuiască un batalion şi să 
fie gata de luptă." 

E atât de calm şi de sigur pe el. Deciziile vin una 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 241 


după alta şi se completează reciproc ca într-o 
maşinărie perfectă. Ştie dinainte cum vor acţiona toţi 
cei implicaţi în luptă. Militarii secţiilor s-au gândit şi ei 
probabil la tunuri, dar vor ajunge la ele după Murat. 
lar cele patruzeci de piese de artilerie vor fi atuul 
hotărâtor. Cel de care nu s-a folosit Ludovic al XVI-lea 
în iunie 1791, şi nici în august 1792, trebuie folosit 
acum pentru a degaja străzile. Folosirea tunurilor în 
oraş va surprinde şi va răsturna echilibrul de forţe 
care este în favoarea secţiilor regaliste. 


încalecă, se duce de la un post la altul, oprindu-se 

numai pentru câteva minute. îi place această defilare a 
locotenenţilor care se prezintă la raport. Simte 
privirile soldaţilor aţintite asupra lui. 
Le spune câteva cuvinte. Observă că atitudinea lor se 
schimbă. Soldaţii au încredere în el. Pleacă din nou. 
Ştie că un comandant trebuie să fie văzut de toată 
lumea. Ştie că trebuie să insufle oamenilor săi 
siguranţă. El se află acolo, alături de ei, în focul luptei. 
îl aud cum ia decizii fără să ezite. 

Cu braţul drept întins, dă ordin ca tunurile să fie 
dispuse la extremităţile tuturor străzilor care duc spre 
Convenţie. Dacă batalioanele secţiilor vor înainta, va fi 
necesar să deschidem focul. Se va executa tragere de 
anfiladă!. Se va trage cu proiectile”. în câteva minute 
trupele inamice vor fi culcate la pământ. 

Barras îl ascultă. El va da ordinul să se deschidă 
focul. El este comandantul, iar Napoleon, adjunctul 
său. 

De ce să-i conteste autoritatea ? încă nu a venit 


IAnfiladă - tragere în ţinte înşirate perpendicular sau 
oblic faţă de frontul de tragere. (N. tr.) 

II Proiectile încărcate cu mitralii care se dispersează 
când ies pe ţeava tunului. (N. tr.) 


272 MAX GALLO 


momentul potrivit. Napoleon nu are nimic de spus. Pe 
la ora trei după-amia- ză, ofiţerii intră la el să-l anunţe 
că toate coloanele secţiilor au înconjurat Convenţia. 
Aşteptă ordine de la el. Barras face un semn, 
Bonaparte înaintează şi le comandă tunarilor să 
deschidă focul. 


Pe străzi începe debandada, trupurile au fost 
secerate de mitraliile din ghiulele. Fumul lăsat în urmă 
de ghiulele ieşite din ţeava tunurilor ascunde drumul 
şi fațadele. O parte din trupele secţiilor organizează 
rezistenţa pe treptele Bisericii Saint-Roch, alţii se 
adună la Palatul Regal. Napoleon încalecă. Trebuie să 
fie acolo unde se dau lupte. Se apropie de clădirea 
Feuillants! de pe strada Faubourg-Saint-Honore. Calul 
cade, ucis. Napoleon se ridică nevătămat, în timp ce 
soldaţii se năpustesc asupra inamicului. Ordonă să se 
deschidă focul asupra trupelor secţiilor adunate acolo. 
Curând, treptele Bisericii Saint-Roch sunt acoperite de 
trupuri şi pătate de sânge. 


IClub politic monarhist. (N. tr.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 243 


Străzile par pustii. A fost nevoie de mai puţin de 
două ore pentru a obţine victoria. 


în faţa clădirii Convenţiei, Napoleon îi vede pe 
deputaţi apro- piindu-se ca să-l felicite. Nu-i bagă în 
seamă şi se îndreaptă spre Tuileries. în sălile palatului 
au fost adunaţi răniții. Sunt întinşi pe saltele sau pe 
paturi din paie. Soţiile unor deputaţi îi îngrijesc. 
Napoleon se înclină, îi salută pe răniţi, iar femeile se 
adună în jurul lui. El este învingătorul şi salvatorul. 

îl aude pe Barras care, în sala de şedinţe, îndeamnă 
asistenţa să aplaude numele lui Bonaparte. 

Se îndepărtează. Ştie că va trebui să plătească 
preţul acestei victorii. Cei trei sute de morţi pe care 
tunurile i-au culcat la pământ nu înseamnă mai nimic 
faţă de toţi cei răpuşi deja de tulburările revoluţionare. 
Nu i se va ierta însă faptul că a distrus mişcarea 
regalistă. De acum înainte va avea duşmani politici 
extrem de hotărâți. Orice-ar face, se află într-o tabără, 
cea din care fac parte Barras, Freron, Tallien şi alături 
de ei toţi regicizii, precum şi Robespierre. 

Aşa stau lucrurile. însă numai cel care acţionează 
poate ajunge cineva. 


în noaptea de 5 spre 6 octombrie (13 spre 14 
Vendemiaire) nu doarme. Dă tot felul de ordine pentru 
ca a doua zi să se organizeze patrule în Paris. Simţind 
nevoia să povestească cuiva îi scrie lui Joseph. „Totul 
s-a terminat, în fine, iar primul lucru pe care-l fac este 
să-ţi dau veşti despre mine." îi prezintă în grabă 
principalele evenimente din ultimele ore, apoi adaugă: 

„După cum se întâmplă de obicei, am scăpat 
nevătămat. 

P.S.: Sunt un om binecuvântat; sărutări de mâini lui 
Desiree şi Juliei." 


20 


în această zi de 6 octombrie 1795, î* vreme ce 
trupele cutreieră Parisul fără să li se opună rezistenţă, 
Napoleon, deşi nu-şi manifestă în niciun fel uimirea, 
ştie, simte şi vede că totul s-a schimbat. 

I se aduce una dintre acele uniforme din lână pură 
pe care o solicita zadarnic de atâta vreme. O îmbracă 
încet. Are impresia că trupul lui, învăluit în țesătura 
groasă, că faţa lui, încadrată de gulerul înalt decorat 
cu galoane din fir aurit, nu mai sunt nici ele aceleaşi. 
Gesturile îi sunt mai puţin sacadate, pielea, până nu de 
mult iritată de râie, i se pare netedă, până şi tenul este 
mai puţin palid. 

Nişte ofiţeri se apropie de el. Aşteaptă cu braţele 
încrucişate, cu picioarele încălţate în cizme din piele 
lucioasă. I se înmânează cu deferenţă nişte scrisori. 
Faţa curierului, un locotenent, exprimă - în egală 
măsură - admiraţie şi teamă. Napoleon îl priveşte în 
ochi. Bărbatul pleacă de îndată privirile, de parcă ar fi 
comis o greşeală şi s-ar teme că va fi admonestat. 

Napoleon nu spune nimic. 

Asta înseamnă puterea, asta înseamnă victoria. Nici 
Junot nu se mai poartă la fel de familiar. Ezită să 
vorbească, stă la câţiva paşi distanţă de Napoleon, 
respectându-i tăcerea. 

I se aduc ziarele. Junot le parcurge, i le prezintă. 

Generalul despre care se vorbeşte, numele acesta care 
e pe buzele tuturor, Bonaparte, Bonaparte, este numele 
meu. 

Tot chipul lui Napoleon este luminat de surprindere 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 259 


şi de bucurie. 

Freron, la tribuna Convenţiei, l-a elogiat pe 
„generalul de ar- lilerie Bonaparte, numit în noaptea 
de 12 spre 13, care n-a avut la dispoziţie decât 
dimineaţa de 13 pentru a da ordinele strălucite al (ăror 
efect l-aţi putut constata deja cu toţii”. 

Barras a intervenit pentru a confirma numirea lui 
Napoleon ca adjunct al comandantului armatei de 
Interne. 

în 16 octombrie, va fi numit general de divizie. Iar 
pe 26 octombrie, Convenţia, înainte de a se dizolva, îl 
numeşte la comanda armatei de Interne. 


în sfârşit. 

Ia loc în trăsura impresionantă trasă de patru cai, 
înconjurată de o escortă. Garda îl salută când intră în 
clădirea cartierului general, de pe strada Neuve- 
Capucine, reşedinţa sa oficială. Străbate saloanele. Cei 
prezenţi se ridică atunci când se apropie de ei, şi-şi 
lovesc călcâiele în semn de salut. îşi convoacă 
aghiotanţii, pe Marmont, Junot, pe fratele său, Louis, 
şi pe alţi cinci ofiţeri care sunt, după cum îi scrie lui 
Joseph, „aghiotanţi căpitani". 

Citeşte lista celor care aşteaptă în anticameră 
pentru a fi primiţi. Aceste petiţionari cărora le poate 
schimba viaţa cu un singur cuvânt, cu o frază, sunt 
dovada puterii de care dispune. 

Pereţii sunt acoperiţi de oglinzi cu rame aurii. 
Napoleon, când ridică privirile, se priveşte în ele 
îndelung, aşteptând să fie introdus cel dintâi dintre 
solicitanţi. 

Este acelaşi om care era acum o lună. Acelaşi om 
închis la Fort Carre şi îndepărtat apoi de la comanda 
armatei din Italia, acelaşi om de care au vrut să scape. 
Acelaşi om căruia i s-a răspuns printr-un bilet scris 
într-o doară, acelaşi om ale cărui ghete luau apă, de 


vechi ce erau. 

Ilată-l acum aici, acelaşi şi totuşi altul. Este 
comandantul a patruzeci de mii de oameni, iar cei care 
intră în această încăpere, fără să îndrăznească să ia 
loc, îl văd deja cu alţi ochi, ca pe un om al puterii. 

Succesul nu l-a ameţit. Nu l-a luat prin surprindere. 
îşi aminteşte de copilul care era odinioară şi care, 
adeseori, pentru a ajunge mai repede în vârful unei 
coline, n-o apuca pe cărarea bătătorită, ci se aventura 
prin desişurile pădurii. Mărăcinii i se agăţau de haine, 


260 MAX GALLO 


îi zgâriau mâinile, braţele şi picioarele. Uneori 
ramurile îi biciuiau faţa. Se trezea prins ca într-o cursă 
din toate părţile, fără a se mai putea mişca din loc. 
Cădea în genunchi şi tocmai când îşi imagina că a 
ajuns în vârf se prăvălea înapoi sau în faţa lui apăreau 
desişuri şi mai neprimitoare, o stâncă şi mai înaltă. Cu 
toate acestea, în pofida efortului depus, când ajungea 
acolo unde îşi propusese stătea drept şi scruta 
orizontul, liber să străbată această platformă, care nu 
ştia încotro duce şi până unde se întinde, plină de noi 
pericole, dar unde-şi putea permite, în fine, să respire 
în voie. în sfârşit era el însuşi. 

Dă ordine. Nu are de gând să se răzbune, nu 
ordonă execuţii şi nici arestări în rândurile rebelilor de 
mai ieri. Preferă să dea dovadă de clemenţă faţă de 
trupele secţiilor. 

îi vede pe Barras, Freron, Tallien. Pledează pentru 
achitarea generalului Menou. Ceilalţi îl ascultă. îi pun 
întrebări. Răspunde prin propoziţii scurte. Priveşte în 
jur. încearcă să aprecieze cât de îngrijoraţi sunt aceşti 
oameni care, cu puţin timp în urmă, îl tratau cu un soi 
de condescendenţă şi un amestec de ironie şi dispreţ. 
Aşadar sunt aceiaşi oameni care se temeau de o 
victorie a regaliş- tilor la viitoarele alegeri, care 
şuşoteau între ei pentru ca, probabil, dacă ar fi fost 
cazul, să anuleze alegerile, să pună la cale o lovitură 
de stat. Şi care, deocamdată, organizează Directoratul 
executiv, avându-l ca principal inspirator, director plin 
de galoane, rege al Directoratului, pe vicontele Barras 
de Fox d'Amphoux, detestat, disprețuit, invidiat şi 
temut deopotrivă: 


Barras în catastifele 
sale Sale, sale, sale 
Doar patruzeci de ani 
are Are, are, are Fox 


262 MAX GALLO 


s'Amphoux! 


Are el certificat Cat, 


cat, cat 
Sau pe-al fratelui l-a luat ? 
Fox s'Amphoux! 


Urticaria-i salar’ 

Lar, lar, lar 

Pentru crimele din Vendemiar' 
Fox s'Amphoux! 


La Paris aşa se crede 

Ede, ede, ede Ceea ce 
toate lumea vede Fox 
s'Amphoux |! 


Iar Junot îi repetă lui Napoleon cele două versuri, 
care le însoțesc de obicei pe cele de mai înainte, 
fredonate pe străzi, apropo de Barras: 


El nu are încă patruzeci de ani, dar 
sufletele damnate Nu aşteaptă să adune 
ani, ca să ucidă? 


Şi, totuşi, aceştia sunt oamenii care deţin puterea, 
sunt cei care de acum înainte îl întâlnesc pe Napoleon 
în fiecare zi, în locuinţele lor sau la el acasă. 

Intră în salonul Theresei Tallien. Nu mai trebuie să- 
şi croiască drum spre ea. Vine ea la el. îl ia de braţ. 
Acum este înconjurat de toate aceste femei parfumate, 
ale căror voaluri îl ating în treacăt, care-şi lasă mâinile 
să zăbovească îndelung în mâna lui, fiind privit ca o 
noutate în lumea lor mică. El este „salvatorul“, este 
ofiţerul energic, subţire, atât de diferit de bărbaţii pe 
care-i tot întâlnesc de ani de zile, cărora le cunosc 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 261 


trupurile solide, viciile, pe care i-au împărţit şi 
schimbat între ele, care nu le mai impresionează şi pe 
care nici ele nu-i mai pot impresiona, pe care se 
străduiesc să-i 


1 Versuri citate în cartea lui Alfred Marquiset, Quand 
Barras etait roi (i 911), care fac referire la spusele 
inamicilor lui Barras precum că acesta nu are vârsta 
necesară pentru a deţine funcţii atât de importante. (N. 
tr. 

E ia şi-a prezentat certificatul de naştere (despre 
care s-a presupus că ar fi fost al fratelui său). (N. tr.) 
păstreze, dar care sunt prea plictisiţi şi au nevoie de 
băuturi din ce în ce mai tari ca să-şi astâmpere 
plictisul. 

De altfel, toţi aceşti bărbaţi, cu priviri fixe, nu spun 
o vorbă, doar joacă, aşezaţi în jurul unor măsuţe, pe 
care se află mize mari. îşi petrec nopţile cu whist, 
pharaon, douăzeci şi unu şi tot felul de alte jocuri de 
cărţi. 

însă el, Bonaparte, generalul care comandă acum la 
Paris, despre care se spune că are un viitor 
promiţător, el nu joacă. 

Femeile îi pun tot felul de întrebări. Le priveşte în 
ochi, fără să plece privirile. Una dintre ele, cu tenul 
mat, cu braţele goale ascunse sub voalurile strânse la 
încheietură cu două agrafe mici aurii, îşi lasă puţin 
capul pe spate, oferindu-i vederii sânii şi gâtul 
dezgolindu-se. Are impresia că prin gesturile ei vrea să 
îi trezească interesul. Mişcările sunt foarte lente. 
Uneori îşi atinge cu vârful degetelor părul strâns într-o 
clamă aurie, dar multe din bucle alcătuiesc în jurul 
frunţii ei un fel de diademă. Vorbeşte surâzând, are o 
figură extrem de mobilă şi ochi scânteietori. 

„Povestiţi-mi“, pare să repete. 

El începe să vorbească. încetul cu încetul, celelalte 


262 MAX GALLO 


femei se îndepărtează, de parcă ea, Josephine de 
Beauharnais, ar fi dobândit un drept anume asupra 
acestui general, care nu a împlinit încă douăzeci şi 
şapte de ani. 

îl invită să-i facă o vizită acasă la ea, pe strada 
Chantereine numărul 6. 

Ştie cine este această femeie. 

Seara târziu, în încăperea imensă în care locuieşte 
pe strada Neuve-Capucine, Napoleon nu poate adormi. 
Străbate camera în lung şi-n lat, cum îi este obiceiul. 
Se duce în birou. Doar dacă scrie se poate linişti. 
începe o epistolă adresată lui Joseph. „Sunt extrem de 
ocupat, dar mă simt bine. De când mă aflu aici, sunt 
fericit şi mulţumit." Se întrerupe. 

Ştie cine este această femeie. 

E văduva generalului de Beauharnais, are doi copii, 
Eugene şi Hortense. Amanta lui Barras. Se trage din 
nobilimea din insule, Tascher de la Pagerie. Aparține 
în egală măsură vechiului şi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 263 


noului regim. O femeie în toată puterea cuvântului. 
Foarte diferită de Desiree Clary. S-ar putea chiar să fie 
bogată. 

Are deja un trecut. Fără îndoială că e trecută de 
treizeci de ani. Insă trupul ei, pielea, felul în care se 
mişcă, de parcă ar dansa, de l>arcă ar fi o plantă 
agăţătoare înflorită care îmbrăţişează trunchiul unui 
copac... 

Este prietenă cu toţi. Este femeia care se află în 
centrul lumii în care am pătruns. 

Ştie cine este această femeie. Tocmai de aceea îl 
atrage. 


Dă curs invitaţiilor ei. Clădirea mică în care 
locuieşte este înconjurată de un parc şi se află în 
cartierul - încă de ţară - din zona şoselei Antin. Ca să-l 
găseşti, trebuie să traversezi nişte grădini. La capătul 
lor se află un pavilion semicircular, în stil neoclasic. 
Parterul este luminat de patru ferestre înalte, iar 
deasupra se află etajul. Josephine stă aşezată pe o 
berjeră. Pare să fie îmbrăcată foarte sumar. Voalurile 
lasă să se întrevadă formele lascive ale trupului. în 
salonul cu lambriuri albe, se poate vedea o friză ce 
evocă stilul roman. Sunt fotolii şi berjere pretutindeni. 
în faţa uneia dintre ferestre se află o harpă, ce 
completează acest decor de teatru. Josephine i-a 
închiriat clădirea lui Julie Carreau, soţia marelui actor 
Talma. 

Cu un gest lent al mâinii, Josephine îl invită pe 
Napoleon să se apropie, să se aşeze lângă ea. 

Ştie cine este această femeie. 

Ea este simbolul victoriei lui. 

Ezită însă. Ar putea, este sigur, şi chiar îşi doreşte 
asta, s-o ia în braţe, s-o posede, s-o cucerească. Se 


264 MAX GALLO 
aşază pe berjeră, dar nu prea aproape de ea. 


în 28 octombrie, în timp ce-i are în jur pe toţi 
aghiotanţii săi, un soldat îi întinde un plic. Ofițerii se 
îndepărtează în timp ce el îl desface. 

Nu recunoaşte scrisul cu litere groase şi rotunde ce 
par a fi desenate cu mici ezitări şi multă sârguinţă. 
Scrisoarea este semnată: „Văduva Beauharnais". 

„Nu mai veniţi să vedeţi o prietenă care vă 
iubeşte!!, scrie Josephine. „Aţi părăsit-o definitiv; nu 
faceţi bine, căci ea ţine cu adevărat la dumneavoastră. 

Veniţi mâine să luăm masa împreună; trebuie să vă 
văd şi să discutăm despre interesele dumneavoastră. 

Noapte bună, prieten drag, vă îmbrăţişez. 

Văduva Beauharnais 

Brumar." 

Napoleon împătureşte scrisoarea şi le face semn 
aghiotanţilor să plece. 

în sfârşit, o femeie în viaţa mea. 

O femeie care se dăruieşte. 

Mi se dăruieşte. Dacă o vreau. 


Când Junot se întoarce, ca să-i prezinte rapoartele 
poliţiei în care se semnalează că „oamenii de bine" îl 
consideră pe Bonaparte „excesiv de fidel iacobinilor" 
şi-l poreclesc „generalul Vendemiaire", Napoleon îl 
ascultă imobil, fără să se poată citi nimic pe chipul lui. 
„Ţin la titlul de general Vendemiaire", spune, „de 
acum înainte va fi primul meu titlu de glorie." 

Ia apoi teancul de rapoarte şi începe să le citească. 
în timp ce regaliştii îl critică, atacă Directoratul, 
complotează, iacobinii se reorganizează. Au înfiinţat 
Clubul Pantheon. Napoleon tresare: alături de nume ce 
îi sunt necunoscute - Babeuf, Darthe, deodată 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 265 


întâlneşte şi unul cunoscut, Buonarroti, fidel aşadar 
ideii de egalitate, care susţine acum Tribunul poporului, 
ziarul pe care-l publică Babeuf clandestin. 

Oare ce speră, de fapt, oamenii aceştia ? Ce- 
nseamnă la urma urmei egalitatea ? Viaţa îi alege pe 
cei care sunt capabili să ia şi să aibă şi pe cei care 
acceptă dominaţia celorlalţi. Aşa stau lucrurile. Iar în 
fiecare clipă trebuie să aperi ceea ce ai cucerit, să 
sporeşti ceea ce ai, să te bizui pe ai tăi, pe cei din 
familia ta, din clanul tău. Napoleon se aşază şi îi scrie 
lui Joseph. 

Să fii la putere înseamnă însă şi să iei şi să dai 
oamenilor. 

„Am dat ordin să fie numiţi", îşi începe scrisoarea, 
„voi da ordin să fie plasați. Ramolino este numit 
inspector responsabil de convoaiele militare, Lucien 
este comisar de război în armata Rinului, Louis este cu 
mine. Fac tot ce-mi stă în putinţă pentru toată lumea. 
Familia nu duce lipsă de nimic; le-am trimis bani, 
asignate. Am primit doar de câteva zile patru sute de 
mii de franci pentru tine. Fesch căruia i-am dat banii 
îţi va spune despre ce este vorba. Nu trebuie să-ţi faci 
deloc griji pentru familie, au de toate din abundență. 
Jerome a venit ieri, îl voi trimite la un colegiu unde îi 
va fi bine. îţi pot pune la dispoziţie locuinţă, masă şi 
trăsură. Vino aici şi-ţi poţi alege postul care-ţi 
convine." 

Şi, într-o ultimă scrisoare adresată lui Joseph, 
câteva rânduri în plus, ca să repete că „familia nu duce 
lipsă de nimic. Le-am trimis tot ce au nevoie... între 
cincizeci şi şaizeci de mii de franci, bani, asignate, 
haine; nu ai niciun motiv să-ţi faci griji pentru ei". 

Să le dai alor tăi, să împărţi totul cu ei. Ce altceva 
am putea face în lumea asta care este aşa cum este ? 


264 MAX GALLO 


Napoleon străbate străzile înconjurat de statul său 
major. Trebuie să vadă, să fie la faţa locului. 
Menţinerea ordinii este una din responsabilităţile sale. 
Izbucnesc greve. Preţul pâinii creşte vertiginos. 
Oamenii se confruntă cu tot mai multe lipsuri. Se face 
din ce în ce mai frig şi nu există lemne pentru încălzit. 

Vede, ştie cum stau lucrurile. Dă ordin să se 
distribuie pâine şi lemne. însă în faţa brutăriilor lumea 
se îmbulzeşte. O femeie i se adresează. Este diformă şi 
strigă cu o voce stridentă. „Toată adunătura asta de 
epoleţi îşi bate joc de noi", spune arătând spre 
Napoleon şi statul său major. „Atâta timp cât ei 
mănâncă şi au cu ce se îngrăşa, puţin le pasă că bieţii 
oameni de rând mor de foame!" 

Mulțimea vociferează. Napoleon se aşază mai bine 
în şa. „Măicuţă, ia uită-te la mine, care dintre noi doi 
este mai gras ?“ 


266 MAX GALLO 


Mulțimea râde. Napoleon dă pinteni calului să 
plece, urmat de statul său major. 


De sus, de pe cal, dar şi de sus, de la putere, 
trebuie să-i conduci pe oameni. 

însă, în timp ce încerca să îndepărteze mulţimea, 
care nu se lăsa convinsă cu uşurinţă, Napoleon se 
simte pentru prima oară după Vendemiaire din nou 
jenat. Ce însemna, de fapt, să fie comandantul armatei 
de Interne, dacă nu să îndeplinească o treabă 
poliţienească în slujba deţinătorilor puterii politice 
supreme, cei cinci directori, Barras, iar acum şi Carnot 
? 

Ei sunt cei care ordonă, iar Napoleon stă în fruntea 
trupelor care pătrund în Clubul Pantheon, pentru că 
Directoratul a decis închiderea acestuia. S-a bucurat 
de prea mult succes public: aproape două mii de 
persoane la fiecare întrunire, ca să-l aclame pe 
Buonarroti şi să citească Tribunul poporului. 

Nu laşi un fitil aprins când cetăţenii suferă de 
foame şi de frig. 


Napoleon îşi struneşte calul, care tropăie pe 
caldarâm. Nu este un jandarm. Este soldat. în 19 
ianuarie 1796, a prezentat, pentru a zecea oară, poate, 
planuri pentru o campanie victorioasă în Italia. 
Scherer, generalul care comandă armata din Italia, le 
respinge. Comisarul guvernului de pe lângă armată, 
Ritter, se arată indignat de acest proiect. Scrie 
Directoratului, dar mai întâi lui Carnot, care răspunde 
de problemele de război. Ce fel de plan este acesta 
care i se trimite? Cine l-a întocmit? „Unul dintre 
apucaţii ce-şi imaginează că pot muta munţii din loc ? 
Unul dintre indivizii mânaţi de ambiţie şi avizi de 


268 MAX GALLO 


funcţii ce nu sunt pe potriva lor ?“ 

în timp ce soldaţii îi mână de la spate pe iacobinii 
arestaţi, Napoleon visează să devină un adevărat 
comandant de oşti. 

Carnot îi vorbeşte despre reacţiile sceptice sau 
chiar ostile ale generalilor Scherer şi Ritter care nu 
sunt de acord cu planul lui pentru Italia. în acelaşi 
timp însă, Camot îi dă de înţeles că i s-ar putea lui 
încredința comanda armatei din Italia. 

Napoleon îşi reproşează faptul că şi-a dezvăluit 
certitudinile, ambițiile. „Dacă aş fi fost eu acolo," 
exclamă enervat, „austriecii ar fi fost învinşi!“ Carnot 
şopteşte: „Vei merge acolo!“ 

De atunci însă, nimic, doar zvonuri şi bârfe 
colportate de invidioşi. Napoleon îl ascultă pe Louis, 
care-i vorbeşte despre ele. Fratele lui le află de prin 
anticamere, de la aghiotanţii fideli, indignaţi de tot ce 
se vorbeşte. 

Se spune că Bonaparte se bucură de protecţia lui 
Barras. Acesta ar vrea să scape de fosta lui amantă 
Josephine răsplătind-o cu un soţ înzestrat. De ce n-ar fi 
acest soţ Bonaparte, căruia i se va încredința comanda 
armatei din Italia ? 

Napoleon se înfurie. 

— Ei îşi imaginează că am nevoie de protecţie ca să 
ajung cineva ? Vor fi cu toţii de-a dreptul fericiţi dacă 
voi binevoi să le acord protecţia mea. Sabia imi stă 
pavăză şi datorită ei voi ajunge departe. 

— Femeia asta, şopteşte Louis, proiectul ăsta de 
căsătorie. E adevărat ce se spune ? 

Napoleon îl priveşte în ochi pe fratele lui, care se 
retrage şi iese. 


Ce pot înţelege ceilalţi despre ceea ce simt ? 
A strâns-o pe Josephine în braţe, iar ea s-a lipit cu 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 267 


totul de el, atât de mlădioasă, oferindu-şi şoldurile, 
sexul, iar apoi, a purtat-o aşa până în pat. 

Această femeie cu mâini iscusite, cu degete lungi, 
cu pielea catifelată şi numai desfătare, această femeie 
pe care o strânge în braţe cu atâta patimă, cu o 
dorinţă atât de năvalnică, încât ea pare să-şi piardă 
răsuflarea, încearcă să se împotrivească, înainte de a 
se lăsa în voia lui, pradă nesaţului lui şi dintr-o dată 
atât de tandră, această femeie, da, este a lui. Şi totuşi 
are impresia că-i alunecă din braţe şi că-n momentul în 
care crede că o pătrunde, în care chiar o pătrunde, ea 
este absentă, cu gândul aiurea. 

Ce ştiu ceilalţi despre nopţile în care o regăseşte, 
când îi îndepărtează voalurile, fără ca măcar să-şi 
scoată uniforma şi cizmele ? Este femeia acelei etape 
din viaţa lui în care s-a regăsit, în fine, şi este el însuşi. 
Ea este victoria lui plămădită din carne şi plăcere. O 
victorie însufleţită, care nu se ostoieşte odată ce a fost 
cucerită, ci dimpotrivă stârneşte pasiunea. 

Iată ce-i scrie: 

„Când mă trezesc îmi simt trupul şi sufletul pline 
de tine. Portretul tău şi seara încântătoare de ieri mi- 
au bântuit simţurile toată noaptea: scumpă şi 
neasemuită Josephine, ce efect ciudat aveţi asupra 
inimii mele! Dacă sunteţi supărată, dacă vă văd tristă, 
dacă sunteţi îngrijorată, sufletul meu este răpus de 
durere, iar prietenul vostru nu-şi găseşte liniştea. Ba 
mai mult, când dau frâu liber sentimentului profund ce 
mă stăpâneşte, găsesc pe buzele voastre, în inima 
voastră o flacără ce mă pârjoleşte. Ah! Astă noapte mi- 
am dat seama că portretul vostru este lipsit de viaţă. 
Pleci la prânz, o să te văd peste trei ore. Până atunci, 
mio dolce amorc, un milion de sărutări, dar nu mă 
săruta şi tu, căci săruturile tale îmi pârjolesc sângele!" 


Se gândeşte neîncetat la această femeie, la trupul 


268 MAX GALLO 


ei. Vrea s-o ţină încătuşată în braţele lui, de parcă 
numai aşa ar putea fi sigur nu doar de ea, ci de tot 
ceea ce reprezintă ea, de trecutul ei, de prietenii ei, 
poate chiar şi de averea ei, de locul ei în societatea 
pariziană în care ştie foarte bine că încă n-a fost 
acceptat şi nu este decât un simplu spectator. 

Dacă ea se află la braţul lui, el va face parte pentru 
totdeauna din această lume în care a intrat într-o 
noapte de război civil, în învălmăşeala din 13 
Vendemiaire. Datorită acestei femei, vrea să-şi 
proclame victoria, rangul pe care l-a dobândit. Vrea să 
fie sigur că ea îi va fi alături în fiecare noapte, oricând 
îl va cuprinde dorinţa s-o posede, căci ea va fi soţia lui. 

Numai că Josephine se eschivează. în timp ce o 
aşteaptă în anticamera unui notar, maestrul 
Raguideau, la care a vrut ea să meargă, Napoleon se 
apropie de uşa întredeschisă. îl aude pe notar 
bombănind: „Asta-i bună, să vă măritaţi cu un general 
care nu are decât capa şi spada, ar fi o adevărată 
afacere, ce să zic! De ce bunuri dispune acest 
Bonaparte ? Are măcar o căscioară ? Nici măcar atât ? 
Cine este, de fapt ? Un biet general de război civil, 
fără 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 269 


viitor, aflat la coada tuturor marilor generali ai 
Republicii! Mai bine v-aţi mărita cu un furnizor de 
arme pentru armată!“ 

Napoleon se stăpâneşte. Ar vrea să intre cu 
brutalitate în biroul notarului, dar se îndepărtează şi 
se apropie de o fereastră. Această femeie va fi a lui. 
Ştie cine este această femeie. Ştie şi ce-i poate 
pricinui: fierbinţeala asta din sânge. îşi cunoaşte bine 
corpul. Iar acesta ar fi primul trup de femeie pe care-l 
poate ţine în voie în braţe, pe care-l poate mângâia, 
pe care-l poate iubi ori de câte ori şi-o doreşte. Iar ea 
este prima femeie care-i mângâie astfel corpul, fără 
nido reținere, cu atâta blândeţe şi cu atâta 
îndrăzneală, iar iscusinţa mâinilor ei îl copleşeşte, îl 
înflăcărează, îi redeşteaptă dorinţa tocmai când credea 
că s-a domolit. 

Iar unii ar vrea să renunţe la ea! 


O vede zilnic. Descoperă că, pe parcursul unei zile, 
pe lângă sarcinile militare, îşi poate permite s-o 
întâlnească pe ea, să facă dragoste, să se gândească la 
ea, să-i scrie scrisori. 

Se întâlneşte şi cu Barras, Carnot, La Revelliere- 
Lepeaux, unul dintre cei cinci membri ai Directoratului 
executiv. 

Faptul că o doreşte cu atâta ardoare nu-l sleieşte 
de puteri, ba chiar dimpotrivă, îl face să se simtă şi 
mai puternic. 

în 7 februarie 1795, proclamația căsătoriei este 
afişată la biserică şi la primărie, iar peste câteva zile, 
Directoratul se decide să-i încredinţeze comanda 
supremă a armatei din Italia. 

— Asta-i zestrea din partea lui Barras, comentează 
invidioşii, îi împiedică pe Louis şi Junot, care sunt 
indignaţi de aceste bârfe, să ia atitudine. 


270 MAX GALLO 


Trebuie să explice că este numit în fruntea armatei 
din Italia pentru că generalii Scherer, Augereau, 
Serurier, Massena şi alţi câţiva nu au obţinut victorii 
decisive şi că Directoratul vrea să învingă, fiind dornic 
să pună mâna pe prada de război, căci visteria este 
goală. L-a însărcinat pe Napoleon să învingă ca să fie 
umplută la loc. 

în 23 februarie este pregătit decretul de numire în 
fruntea armatei din Italia. în 25, Directoratul îl 
numeşte pe generalul Hatry comandant al armatei de 
Interne. 

Urmează câteva zile pline. Napoleon îşi rezolvă mai 
întâi problemele, pentru a-i înlesni preluarea funcţiei 
succesorului său, apoi îşi alege aghiotanţii şi-şi 
pregăteşte planurile de campanie. 

Seara, îşi întinde hărţile în salonul şi prin budoarul 
Josephinei din locuinţa particulară de pe strada 
Chantereine. Câinele Fortune, care are o fundă legată 
în jurul gâtului, sare şi latră când Napoleon o 
îmbrăţişează pe Josephine şi o conduce spre pat, 
nerăbdător şi pătimaş. 

Uneori o simte reticentă şi pare că acceptă într-o 
doară. lar asta-l nelinişteşte. Peste câteva zile va fi 
soţia lui. O îmbrăţişează pătimaş. Oare-şi dă seama ce 
pasiune năvalnică a stârnit în el? Josephine surâde cu 
zgârcenie. 

O strânge cât îl ţin puterile. Va fi soţia lui. 

Trebuie să aibă un certificat de căsătorie. 
Josephine susţine că este cu patru ani mai tânără - ştie 
asta -, iar el afirmă că are cu optsprezece luni mai 
mult. Astfel de detalii nu au nicio importanţă. îşi 
doreşte această căsătorie. 

Când maestrul Raguideau citeşte că viitorul soţ 
„declară că nu posedă niciun imobil, niciun alt bun 
imobiliar decât îmbrăcămintea sa şi materialele de 
război", Napoleon se ridică, reciteşte fraza şi cere să 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 271 


fie ştearsă. Există şi un act referitor la partajul 
bunurilor între cei doi soţi. Josephine va primi în cazul 
decesului lui Napoleon o mie cinci sute de livre. Ea 
păstrează custodia copiilor ei, Hortense şi Eugene. 
Urmează o listă a trusoului ei: patru duzini de cămăşi, 
şase jupoane, douăsprezece perechi de ciorapi de 
mătase. Napoleon nu ascultă, în mod evident, dar este 
uimit când se menționează, printre bunurile 
Josephinei, doi cai negri şi o caleaşcă. 

Barras i-a oferit acest echipaj de la grajdurile 
naţionale, drept despăgubire pentru bunurile pierdute 
de generalul Beauharnais în timpul regimului Terorii. 


în 9 martie 1796 (19 Ventose! an IV), ziua 
căsătoriei, fixată la ora 9 seara, la primăria de pe 
strada Antin, Napoleon şi-a adunat aghiotanţii. Le-a 
trasat fiecăruia câte o sarcină. Numirea la comanda 
armatei din Italia a devenit oficială în 2 martie. 
Plecarea la Nisa, sediul cartierului general, a fost 
stabilită pentru 11 martie. Aghiotanţii săi trebuie să 
pregătească etapele, cazarea lui Napoleon, să-i 
convoace pe generali. 

Deodată, Napoleon ridică privirile şi tresare. E 
trecut de ora noua. La primărie, Tallien şi Josephine 
sunt, probabil, neliniştiţi. 

Napoleon se grăbeşte, urmat de unul dintre 
aghiotanţii săi, Le Marois. I-a dat deja Josephinei micul 
inel de safir care ţine loc de verighetă. în interiorul lui 
este gravat cuvântul: „Destinului". 

Când ajunge la primărie era deja zece. Urcă 
treptele în fugă. 

Sunt cu toţii acolo, îl aşteaptă. Primarul Le Clerq 
dormitează la lumina lumânărilor. 

Napoleon îl atenționează. Ceremonia începe, va fi 


I A şasea lună din Calendarul republican francez (19 
februarie - 20 martie). (N. red.) 


270 MAX GALLO 


scurtă. Josephine spune „da", în şoaptă. „Da", spune 
Napoleon cu o voce sonoră. 

Apoi, o ia pe Josephine de mână. 

Timp de două nopţi este numai a lui. 

îmi martie, Napoleon, însoţit de fratele său, Louis, 
de Junot şi de ordonatorul Chauvet, pleacă la cartierul 
general al armatei din Italia. 

Josephine îl conduce cu privirile de pe scări. El îi 
face semn cu mâna. 

Este a mea. 

A mea va fi şi Italia. 


Partea a 
sas 
ea 
> 


Vad lumea 
întinzându-mi-se la 
picioare 


27 martie 1796 - 5 decembrie 
1797 


21 


Aşezat în diligenţă, Napoleon nu scoate o vorbă. 
Când se înlocuiesc caii, face un semn şi-i cere lui 
Junot să-i aducă hârtie şi cerneală, o pană şi se 
îndepărtează de încăperea unde se va servi masa. 

Se aşază la o masă mică. Scrie. 

Simte despărţirea de Josephine foarte dureroasă. 
Are nevoie de ea. Ar vrea ca trupul ei să-i fie alături. 
Se revoltă, căci din cauza despărțirii se simte ca 
mutilat. 

Vrea ca totul să-i aparţină. 

Ea şi comanda supremă a armatei din Italia. 

De ce atunci când se îndreaptă spre una din ele 
preţul pe care trebuie să-l plătească este de a se 
îndepărta de cealaltă ? E stupid, nedrept, 
inacceptabil. 

Iar drumul spre Nisa pare interminabil! A prevăzut 
să ajungă acolo abia la sfârşitul lunii martie! Trăsura 
se opreşte la Fontainebleau, la Sens, la Troyes, la 
Châtillon, la Chanceaux, la Lyon, la Valence. Va sta 
două zile la Marsilia, să-şi revadă mama. 

în timpul fiecărei etape a drumului, îi vine dintr-o 
dată să se întoarcă la Paris, s-o smulgă pe Josephine 
din budoarul, din mijlocul prietenilor ei şi s-o silească 
să-l urmeze. 

E prea devreme însă. Mai târziu, va veni. Mai întâi, 
trebuie să-şi îndeplinească sarcina, care nu pare 
deloc uşoară. Căci armata Italiei este cea mai prost 
înzestrată dintre armatele Republicii. Ea nu trebuie 
să joace decât un rol minor, să împiedice o parte din 


276 MAX GALLO 


trupele austriece să înainteze, pentru ca armata 
Rinului, mult mai bine dotată, trupele conduse de 
generalii Moreau sau Pichegru, să repurteze victoria 
decisivă împotriva Vienei. 

Să învingă, cu ajutorul acestor treizeci de mii de 
soldaţi din armata Italiei, asta trebuie să facă, iar 
acest gând îl animă şi devine tot mai nerăbdător. Se 
simte ca purtat de valuri. 

în cheamă pe Junot, cere documentul pe care i l-a 
dat Camot în 6 martie, intitulat Instrucţiuni pentru 
generalul comandant al armatei din Italia. îl mai citeşte 
încă o dată. Recunoaşte ideile pe care le-a prezentat 
atât de des lui Augustin Robespierre, lui Doulcet de 
Pontecoulant, chiar şi lui Camot: „Dacă atacăm doar 
Piemontul nu vom reuşi să îndeplinim obiectivul pe 
care Directoratul executiv trebuie să şi-l propună, 
acela de a-i alunga pe austrieci din Italia şi de a 
instaura cât mai curând posibil o pace trainică şi 
durabilă. Comandantul şef nu trebuie să uite că 
principala lui sarcină este să-i nimicească prin orice 
mijloace pe austrieci." 

Nu-şi poate reţine un zâmbet amar atunci când 
citeşte cele câteva rânduri de concluzii: „Directoratul 
va insista, înainte de a încheia prezentul document, 
asupra necesităţii de a se asigura subzistenţa armatei 
din Italia în şi prin intermediul ţărilor inamice şi de a 
i se furniza, în funcţie de resursele care-i vor fi puse 
la dispoziţie de localităţi, toate obiectele de care 
poate avea nevoie. Comandantul va asigura 
strângerea unor contribuţii însemnate, din care 
jumătate vor fi vărsate în fondurile destinate plăţii în 
numerar a soldelor anticipate şi soldelor armatei." 

Ce reieşea, de fapt, din acest document: că trebuie 
să li se ia tot ce se poate italienilor şi să li se smulgă 
cu forţa tot ceea ce nu sunt dispuşi să dea de 


278 MAX GALLO 


bunăvoie. lar pe lângă prada de război, soldaţii 
trebuie  hrăniţi, plătiţi, înarmaţi, iar vistieria 


Directoratului trebuie umplută. 


Fie. Asta înseamnă războiul. Asta înseamnă 


armelor. 


împătureşte la loc directiva. Şi dintr-o dată se 
simte de parcă se prăvăleşte de pe creasta valului în 


adâncul mării, iar entuziasmul lasă loc deznădejdii. 


puterea 


începe să scrie din nou. Şi-o imaginează pe Josephine. 


„i-am scris ieri din Châtillon... Cu fiecare clipă ce 
trece sunt tot mai departe de tine, iubita mea, cu 
fiecare clipă ce trece simt că mă lasă puterile şi nu 
mai pot suporta să fiu departe de tine. Mă gândesc 
necontenit la tine; încerc tot timpul să-mi imaginez ce 
faci, dar mi-e tot mai greu. Dacă mi te imaginez 
tristă, inima mea se frânge şi sufăr cumplit; dacă mi 
te imaginez veselă, zglobie cu prietenii tăi, îţi 
reproşez în minte că ai dat uitării prea repede 
dureroasa noastră despărţire; aşadar eşti uşuratică şi 
prin urmare nu eşti în stare de niciun sentiment 
profund. 

După cum vezi, sunt foarte greu de mulţumit. 
Regret din tot sufletul viteza cu care mă îndepărtez 
de tine. Fie ca spiritul meu protector, care m-a apărat 
întotdeauna de rele, în mijlocul celor mai mari 
pericole, să se pogoare asupra ta, să te învăluie, şi să 
mă lase pe mine fără protecţie. Dar vai, nu fi prea 
veselă, ci puţin melancolică. Scrie-mi, scumpa mea 
iubită, scrie-mi cât mai mult, şi primeşte cele o mie şi 
unu de săruturi ale celei mai profunde şi adevărate 
iubiri." 


Sigilează scrisoarea fără s-o mai recitească, apoi scrie adresa: 
„Cetăţenei Beauharnais, strada Chantereine numărul 6, Paris." 


îi întinde scrisoarea lui Junot fără să spună nimic. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 277 


Şi îi vine iar chef să scrie. Dar trebuie să aştepte 
până la următoarea oprire, când se vor schimba din 
nou caii. 


Iată-i ajunşi la Marsilia. Trăsura înaintează încet 
pe străzile înguste şi populate, care coboară spre 
cheiurile portului. Napoleon se apleacă în afară. 
Recunoaşte mirosul de saramură şi miasma fructelor 
putrezite. Pentru o clipă a avut impresia că trecutul 
apropiat se întoarce purtat de aceste efluvii, de 
vântul rece, care-i aminteau de străduţa Pavilion, 
unde se dusese să-şi viziteze familia. 

Le-a schimbat viaţa alor săi. Era de datoria lui s-o 
facă şi este mândru de asta. Mama lui, fraţii săi şi 
surorile sale s-au putut muta din apartamentul 
amărât de pe strada Pavilion şi din hotel Cypieres. 
Trăsura trece prin faţa unei clădiri impunătoare şi 
austere unde sunt găzduiţi exilaţii corsicani. Letizia 
Bonaparte a lo- 


278 MAX GALLO 


cuit acolo treisprezece luni, reuşind să reziste 
datorită ajutoarelor trimise de Directoratul 
departamental. 

Ea nu se va mai confrunta cu astfel de greutăţi, 
niciodată. 

Trăsura se opreşte în dreptul numărului 17 
de pe strada Roma, la câteva zeci de metri de 
hotelul în care au locuit. Napoleon coboară, 
priveşte faţada acestei impunătoare clădiri 
burgheze. Mama lui s-a stabilit acum acolo, 
într-unul din cele mai frumoase şi mai mari 
apartamente din Marsilia. 

Datorită lui, fiul ei, a fost posibil acest lucru. 

Surorile lui, Pauline şi Caroline, îi ies în 
întâmpinare şi par două tinere elegante, tot 
datorită lui. îl tachinează. Ce-i cu căsătoria 
asta ? Cum este soţia ta ? Letizia Bonaparte, 
serioasă, aşteaptă ca el să se apropie şi să se 
lase îmbrăţişat. Acceptă îmbrăţişarea mamei 
sale cu afecţiune şi respect. Ea îl priveşte. îi 
simte privirea maternă circumspectă, 
scrutătoare, de parcă mama sa căuta dovezile 
unui fapt regretabil, dacă nu chiar ale unei 
trădări. Ştie foarte bine că mama sa nu a fost 
de acord cu căsătoria lui cu „femeia aceea', 
despre care fiii ei i-au spus că are deja doi 
copii, că este mai mare cu şase ani decât 
Napoleon, că a avut o mulţime de amanti, 
printre care şi Barras, desigur. O femeie 
şireată care a ştiut, cu iscusinţa unei 
curtezane, să-i seducă, să-i amăgească, să-i 
fure fiul. 

Letizia Bonaparte nu spune însă nimic. Ia 
scrisoarea din partea Josephinei pe care i-o 
întinde Napoleon. îi va răspunde, desigur, 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 277 


şopteşte, punând scrisoarea  Celeilalte în 
buzunar. 

— Iată-te ajuns, deci, un general important, 
spune ea, punân- du-şi mâna protectoare pe 
după umerii lui Napoleon, împingân- du-l încet 
spre fereastră, ca să-l poată vedea la lumină. 

îi place privirea admirativă a mamei lui. îi 
spune cum a reuşit să-i ajute pe Jerome, 
Lucien şi Joseph, pe unchiul Fesch. Mama şi 
surorile lui au primit banii, le-au plăcut 
„rochiile şi gătelile" ? 

Letizia îl îmbrăţişează. „Fiul meu." îl roagă 
să încerce să evite pericolele. 

El o strânge în braţe. De-ar trăi cât mai mult. Are 
nevoie de ea. 

— Dacă ai muri, nu aş mai avea parte pe 
lumea asta decât de fiinţe inferioare mie, 
şopteşte Napoleon. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 279 


La hotel Princes, de pe strada Beauvau, îşi 
instalează cartierul general. Acolo primeşte 
autoritățile locale. Când un oarecare ofițer, sau chiar 
Freron, reprezentantul poporului, cel la care a apelat 
de atâtea ori, înaintează spre el, îl priveşte fix şi-l 
constrânge cu privirile să rămână nemişcat. 

Aşezat la masa lui Freron, care organizează seara 
un dineu în cinstea lui, stă tăcut, cu o figură 
autoritară. Este general şi co- mandant-şef. Cu un 
gest dispreţuitor al capului, îl constrânge pe Freron, 
care se poartă familiar şi vorbeşte despre intenţia lui 
de a se căsători cu Pauline, să tacă. 

A doua zi, înainte să plece, Napoleon trece în 
revistă trupele garnizoanei din Marsilia. Soldaţii, 
sergenţii, căpitanii se uită la el uimiţi, dar şi cu o 
nuanţă de ironie în priviri. De la ce armă vine acest 
general ? De la artilerie. Se spune despre el că este 
„matematician şi visător", un intrigant, un general 
vendemiaire. Ce ştie să facă ? Să comande focul 
tunurilor încărcate cu mitralie care trag asupra 
mulţimii ? Să vină pe câmpul de luptă, să vadă ce- 
nseamnă o bătălie adevărată! 

Se opreşte în faţa unora dintre ei. îi sileşte să 
plece ochii. Sunt subordonații lui, îi sunt inferiori. Nu 
doar pentru că este general- comandant, ci pentru că 
spiritul său îi stăpâneşte, pentru că sunt nişte simple 
piese ce fac parte din proiectul său, deşi nu ştiu asta. 
Aceşti oameni nu reuşesc să înţeleagă cine este şi ce 
poate el. 

Sunt inferiori, sunt nişte simpli subalterni, pentru 
că el este cel care se gândeşte la viitor, el le va 
decide soarta, dacă vor muri sau vor rămâne în viaţă, 
căci el va decide dacă-i va trimite în luptă sau îi va 
lăsa să stea deoparte. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 281 


Cum să poată trăi fără să comande oamenilor ? 

Toată armata din Italia va trebui să plece ochii în 
faţa lui, să-i dea ascultare. 

însă în ziua de 27 martie 1796, când coboară din 
trăsură la Nisa, pe strada Saint-Franţois-de-Paul, 
soldaţii care fac de gardă în faţa casei Nieuwbourg, 
unde va fi găzduit, nici măcar nu-l salută. 

Napoleon se opreşte în loc. 

Vede o clădirea frumoasă. Scara susţinută de 
coloane de marmură este luminoasă. Ferestrele înalte 
sunt decorate cu vitralii. Un ofiţer se apropie, se 
prezintă, Napoleon îl priveşte insistent, îi repetă 
numele, „locotenent Joubert". Ofiţerul spune că 
aceasta este una dintre cele mai confortabile case din 
Nisa, situată vizavi de administraţia centrală. 
Napoleon se întoarce, îi arată pe soldaţii zdrenţăroşi, 
ale căror încălțări sunt găurite şi care seamănă - iar 
acum vorbeşte mai tare - cu nişte „tâlhari". 

Joubert ezită, dar Napoleon începe să urce scara. 

— Armata, lăsată fără bani, se află la mila 
şarlatanilor care ne conduc. Soldaţii noştri sunt nişte 
cetăţeni ca oricare alţii. Curajul lor este neobosit, 
sunt răbdători, dar mor de foame şi din cauza bolilor. 
Noi nu suntem trataţi precum domnii din armata 
Rinului. 

Napoleon intră în apartamentul care-i este 
rezervat, la etajul doi. încăperile sunt inundate de 
soare. în partea de est, donjonul fortăreței care 
protejează La Baie de Anges se confundă cu stânca. 
Apa mării străluceşte. 

Joubert stă în pragul uşii. 

— Guvernul aşteptă de la armată fapte măreţe, 
spune Napoleon. Trebuie să le înfăptuim şi să 
scoatem ţara din criza în care se află. 

Asta trebuie să facă, să-i comande pe aceşti 


280 MAX GALLO 


oameni, să refacă o armată dintr-o gloată mizerabilă. 
Se apucă pe dată să ducă la bun sfârşit această 
sarcină, începe să-i dicteze lui Junot, să scrie şi să 
dea ordine. 

— Ar fi posibil ca, într-o bună zi, să pierd o 
bătălie, dar nu voi pierde niciodată nici măcar un 
singur minut din cauza înfumurării şi a indolenţei, 
spune Napoleon. 

Nu ne ajută la nimic să ne plângem, să ne 
lamentăm din cauza situaţiei în care se află trupele, 
să regretăm că nu avem la dispoziţie altele mai bine 
înzestrate şi mai bine pregătite. Trebuie să obţinem 
victoria cu ajutorul acestor oameni. Nu avem nicio 
scuză dacă suntem înfrânți sau dacă nu reuşim să 
realizăm ceea ce ne-am propus. 

— Soldaţii înfometați, continuă el, se dedau la 
orori care ne fac să roşim la gândul că sunt oameni, 
ca şi noi. îi voi de exemplu 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 281 


celorlalţi pe unii dintre aceştia, ca să ia aminte, 
sau voi înceta să-i comand pe aceşti tâlhari. 

Cere să fie puse pe masă tolbele în care se 
află cei zece mii de ludovici de aur, pe care i-a 
dat Directoratul pentru această campanie. Un 
fel de pomană. Victoria lui va aduce însă bani. 

Să fie adunate trupele. 

Ofițerii se miră. Deja ? 

— Nu voi pierde niciodată nici măcar un 
singur minut, repetă Napoleon. 

îi vede intrând pe generali. Stă drept, cu 
picioarele depărtate, cu un bicorn pe cap şi 
sabia la brâu. îl scrutează cu privirile lor, în 
care se pot citi cu uşurinţă invidie, nemulţumire 
şi aroganță. Fiecare dintre aceşti oameni, 
Serurier, Laharpe, Massena, Scherer, 
Augereau, mai ales acesta, cu statura şi spatele 
său de luptător, consideră că este mai 
îndreptăţit decât Napoleon să ocupe postul de 
general-comandant al armatei din Italia. 

Toţi au arătat de ce sunt în stare. Cine se 
crede acest general de douăzeci şi şapte de ani 
care n-a comandat niciodată altceva decât o 
armată poliţienească în slujba Convenţiei ? 
Augereau îl priveşte cu aroganță. 

Napoleon face un pas înainte. Toţi aceşti 
oameni din faţa lui nu sunt decât nişte ghiulele 
de tun. Iar el este artileristul care ordonă să se 
tragă. 

îi priveşte pe rând. Este o adevărată probă 
de forţă să le înfrunte privirile. Deodată, când 
Massena, apoi şi Sherer îşi pleacă ochii, simte 
cum pune stăpânire pe el o bucurie intensă, 
emoţionantă. Şi ceilalţi le urmează exemplul. 
Augereau îşi mai păstrează aroganţa preţ de 


280 MAX GALLO 


câteva clipe. 

Este de ajuns să-i transmită din priviri 
următorul mesaj: „Faptul că aveţi o statură 
impunătoare nu înseamnă că nu puteţi fi 
împuşcat pe loc.“ Şi să fie decis şi dispus să facă 
acest lucru. Asta înseamnă să comanzi. 

Augereau îi evită privirile. Generalii ies. 
Napoleon îl aude pe Massena exclamând: 
„Caricatura asta de general are impresia că vă 
umileşte cu privirile lui autoritare, crede că vă 
înspăimântă." 


282 MAX GALLO 


îi umilesc. 

Napoleon se aşază la masa de lucru cu faţa 
spre fereastră. Să comanzi înseamnă şi să scrii, 
căci cuvintele sunt fapte. 


„Nu vă puteţi imagina în ce situaţie este 
armata, din punct de vedere administrativ şi 
militar", scrie Directoratului. „Tot felul de 
personaje răuvoitoare agită spiritele. Oamenii 
sunt înfometați, nedisciplinaţi, habar nu au de 
subordonare. Datorită unor funcţionari lacomi 
armata se zbate în mari lipsuri. Suma de şase 
sute de mii de livre promisă, nu ne-a parvenit." 

Se opreşte din scris. 

Să-şi facă datoria de comandant-şef, în 
aceste condiţii, obligat să înfrunte trupele 
austro-sarde reunite în Piemont şi Lombardia 
de circa şaptezeci de mii de oameni, iată prima 
adevărată piatră de încercare din viaţa sa. 

Dacă voi fi pe potriva a ceea ce cred că sunt 
în stare să fac, atunci vom învinge şi astfel voi 
urca o nouă treaptă. Spre ce mă îndrept ? Spre 
şi mai mult. Din nou, nu am decât o singură 
alternativă, să înaintez, să mă descurc cu ceea 
ce am la dispoziţie. 

îşi continuă scrisoarea: „Aici, trebuie să 
pârjoleşti totul, să ucizi tot ce mişcă." Apoi 
adaugă, scriind foarte apăsat: „Chiar şi aşa 
stând lucrurile, vom pomi la luptă." 


La treabă. Trebuie să acţioneze. Să acţioneze. 
Napoleon nu aşteaptă nici ca măcar 
Berthier, noul aghiotant, să se instaleze: 
dictează. Are impresia că citeşte un text care 


284 MAX GALLO 


se derulează în faţa ochilor săi. De parcă 
gândurile lui s-ar transforma în cuvinte fără a 
avea măcar nevoie să fie formulate înainte în 
minte. 

Aici, am nevoie de un atelier de o sută de 
muncitori, pentm artilerie şi pentru arme. 
Peste tot trebuie să se distribuie came 
proaspătă din două în două zile. Acolo, sumele 
deţinute de comisarii de război trebuie să fie 
vărsate în vistieria armatei. Nu vor fi diminuate 
rațiile oamenilor şi ale cailor decât atunci când 
se soli- 


NAPOLEON - CÂNTECUL. DE PLECARE 283 


c ită acest lucru în mod expres. Generalul 
Berthier să ne aducă la cunoştinţă ofiţerii şi 
soldaţii care s-au distins în luptă. 

Napoleon se opreşte din mers. Brusc, pare 
să fi căzut pe gânduri. 

— De la glorie la decădere nu este decât un 
singur pas, spune. Soarta tuturor marilor 
evenimente a depins întotdeauna de un lucru 
lipsit de importanţă, de un simplu amănunt. 

Se apropie de masa pe care sunt întinse 
planuri. 

— Prudenţă, înţelepciune, şopteşte, numai 
dând dovadă de multă iscusinţă putem reuşi 
când ne propunem obiective îndrăzneţe şi 
numai aşa putem depăşi toate obstacolele, 
altminteri nu ne va ieşi nimic. 

Se uită la Berthier, care se apropie. 

— Hotărârea mea este luată, spune Napoleon 


hărţi şi 


Urmăreşte cu degetul axele pe care le-a ales pentru 


atacuri. 

O noapte întreagă s-a frământat ca să 
stabilească acest traseu. O noapte în care a 
trecut în revistă „toate pericolele şi dificultăţile 
posibile", o noapte în care a fost îngrozitor de 
agitat. Acum însă, a dat totul uitării şi nu mai 
rămâne decât să se pună în practică tot cea 
stabilit pentru ca reuşita să fie deplină. 

Rămâne cu degetul pe hartă, cu braţul 
întins, nemişcat, dar pe dinăuntru simte o 
emoție la fel de intensă ca cea pe care o 
resimțea atunci când rezolva o problemă de 
matematică, o emoție ce pare să-i facă să 
tremure fiecare părticică a trupului, fără ca 
nimeni să-şi poată da seama de acest lucru, 
căci pe chipul lui nu se poate citi nimic. 


284 MAX GALLO 


Se duce la fereastră. 
— Secretul marilor bătălii constă în a şti să 
te desfăşori şi să te concentrezi la momentul 
potrivit, spune fără să se uite la Berthier. 
Făcându-i semn să plece, spune mai mult pentru sine: 
—  Axele trebuie să servească la stabilirea curbei. 


Deodată se simte copleşit de oboseală, de 
epuizare, se înnoptează, e răcoare, se simte 
singur, nu poate dormi pentru că îl frământă 
prea multe gânduri, care nu-i dau pace. Numai 
plăcerea şi 


NAPOLEON - CÂNTECUL. DE PLECARE 283 


încrederea pe care ţi-o transmite un trup care 
ţi se dăruieşte, ar putea, preţ de câteva clipe, 
să domolească această sarabandă de întrebări 
de care trebuie să se elibereze; să-i scrie lui 
Josephine: „Ce este viitorul ? Ce este trecutul ? 
Ce suntem noi ? Ce fluid magic ne înconjoară şi 
ne ascunde lucrurile pe care ne dorim cel mai 
mult să le ştim ?“ 

Ce mult o doreşte, ce mult îi lipseşte! De ce 
trebuie să trăiască despărțiți ? „într-o bună zi 
n-ai să mă mai iubeşti; nu-i aşa ? Voi şti măcar 
să-mi accept cu resemnare nefericirea. 
Adevărul, sinceritate fără limite. Josephine! 
Josephine! Aminteşte-ţi ce ţi-am spus uneori; 
natura m-a zămislit puternic şi hotărât; pe tine 
te-a creat din voaluri şi dantele. Ai încetat să 
mă mai iubeşti ? Adio, adio, mă duc la culcare 
fără tine, voi dormi fără să te simt alături. Te 
implor, lasă-mă să dorm. De câteva nopţi 
încoace te simt în braţele mele. Ce vis sublim, 
dar nu eşti tu!“ 

Simte din nou că parcă tot trupul îi ia foc. 

Deschide uşa. Să-i fie chemaţi aghiotanţii. 


A doua zi dimineaţa, trupele sunt adunate. 
Când se apropie, aude un murmur. Vede zecile 
de rânduri unduindu-se precum valurile, căci 
soldaţii se apleacă să-l zărească. Cu toţii sunt 
îmbrăcaţi în piese disparate. Chiar şi ofiţerii, 
aşezaţi în faţa oamenilor lor, arată ca nişte 
tâlhari. 

Rumoarea sporeşte când se apropie de 
primele rânduri. lată o nouă probă de forţă. îşi 


284 MAX GALLO 


struneşte calul, care se ridică în două picioare. 
Domină această mare de oameni care îşi întorc 
feţele spre el. Din această mulţime trebuie să 
facă o armată. Acelaşi lucru a avut de făcut şi 
la Toulon. Aici însă, are o sarcină mult mai 
grea, mai importantă. Este general-comandant. 

— Soldaţi, li se adresează, sunteţi aproape 
goi, sunteţi înfometați; guvernul vă este foarte 
îndatorat, dar nu vă poate da nimic. 

Rumoarea sporeşte. Navighează pe această 
mare învolburată şi trebuie să o domine. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 285 


—  Răbdarea, curajul, de care daţi dovadă pe 
aceste meleaguri neprimitoare, sunt admirabile, 
continuă. Dar ele nu vă acoperă de glorie, nu vă 
îndulcesc soarta. 

Deodată se face linişte. Toată lumea îl ascultă. 

— Vreau... 

îşi plimbă privirile de-a lungul acestei 
întinderi întunecate unde soarele se oglindeşte 
din loc în loc pe ţevile puştilor. 

— Vreau să vă conduc spre cele mai rodnice 
câmpii din lume. Provincii bogate, oraşe 
însemnate, toate vor fi la dispoziţia voastră... 

Repetă: 

— Vor fi la dispoziţia voastră. 

în clipa aceea, acolo, între casele acelea cu 
faţade de culoarea argilei, domnea tăcerea. 

— Acolo veţi afla ce înseamnă onoarea, gloria şi 
bogăţia. 

Repetă: „Bogăţia." 

— Soldați din Italia, pot conta pe curajul şi eroismul 
vostru ? 

Calul său începe să tropăie. Deodată un zgomot rupe 
tăcerea. 

Marea de oameni este străbătută de o rumoare 
confuză şi nu reuşeşte să-şi dea seama dacă 
oamenii din faţa lui îl aprobă sau îl refuză. 

Spre seară, aşezat în faţa generalului 
Scherer, pe care l-a înlocuit în funcţie, îl ascultă 
pe ofiţer, care-i prezintă în detaliu situaţia de pe 
diferitele fronturi. Apoi, Scherer comentează 
discursul lui de dimineață. „Oamenii au 
reacţionat bine", spune în concluzie. 

Cum este posibil să contezi pe ceva nesigur ? 

O armată trebuie să fie legată de 


286 MAX GALLO 


comandantul ei, aşa cum planetele sunt legate 
de soare. 

Cum să poţi conta pe o armată dacă fiecare 
om, fiecare unitate, fiecare ofiţer face totul după 
placul său, se gândeşte mai întâi la el, în loc să 
dea ascultare ordinelor ? 


Noaptea nu este îndeajuns de lungă pentru 
ca Napoleon să-şi găsească liniştea. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 287 


Dimineaţă, când Berthier îl anunţă că 
soldaţii Batalionului 3 din Semibrigada 209, 
campată în Piaţa Republicii, se răzvrătesc, sare 
în picioare. 

Se îndreaptă în grabă spre scări, urmat de 
aghiotanţii săi, aleargă pe străzi, până ajunge 
faţă în faţă cu soldaţii răzvrătiți şi cu ofiţerii 
care nu ştiu ce atitudine să adopte. 

Mai bine moarte decât să accepte 
insubordonare. 


acte 


de 


Un soldat în vârstă, care nu are curajul să-l privească, 


spune: 

— îşi bate joc de noi cu câmpiile lui 
rodnice! Să ne dea mai întâi ceva de încălţat ca 
să putem ajunge până acolo! 

Napoleon înaintează, singur, în mijlocul 
oamenilor asemenea unui tăiş ascuţit ce 
pătrunde într-o bucată de carne moale. 

— Grenadierii, autorii revoltei, vor 
compărea în faţa unui consiliu militar..., începe 
Napoleon. Comandantul va fi arestat. Ofițerii şi 
subofiţerii care nu au luat atitudine sunt cu 
toţii vinovaţi. 

Se face linişte, soldaţii intră în formaţie. 
Ofițerii stau cu privirile pironite în pământ. 

Acum, pot învinge. 


în ziua de 2 aprilie 1796, porneşte la drum 
spre Villefranche. După câteva sute de metri, 
se opreşte în faţa unei case, situată în mijlocul 
unei grădini. Trupele trec, mergând cu paşi 
repezi. Toţi oamenii lui îi dau acum ascultare. 
Vor lupta, vor accepta să moară. Ieri a dat 
ordin să fie împuşcaţi nişte soldaţi care furau 


286 MAX GALLO 


alimente şi să se distribuie rachiu, ludovici de 
aur generalilor. 

Uşa casei se deschide şi în prag apar 
contele Laurenti şi fiica sa Emilie. Au trecut 
doar optsprezece luni de când a fost anunţat 
de arestarea acestuia, în această casă. Cine îl 
va putea împiedica vreodată să-şi continue 
drumul ? Doar moartea, dar nu crede că i-a 
sosit ceasul. încă nu a împlinit douăzeci şi 
şapte de ani. 

Mai mulţi ofiţeri se adună în jurul lui. 
Drumul de cornişă pe care l-a ales este expus 
tunurilor vaselor engleze care navighează pe 
râu. Ar fi imprudent s-o luăm pe acolo, îi spun 
ei. Napoleon nu pare să-i fi auzit, îi 
îmbrăţişează pe Laurenti şi pe fiica lui. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 287 


Un comandant trebuie să dea exemplu şi să 
nu ezite să înfrunte gloanţele. 

Sprinten, încalecă pe cal şi, în fruntea 
statului său major, o ia pe drumul de cornişă. 

Falezele albe şi abrupte se scaldă în 
suprafaţa netedă a mării. La orizont nu se 
zăreşte nicio corabie. 

Napoleon se întoarce spre Berthier care se 
află la mică distanţă în spatele lui. 

—  Cutezanţa, spune el, dă roade adeseori, 
dar tot atât de des te lăsa baltă: în viaţă, ai 
şanse egale să reuşeşti sau nu dacă eşti 
curajos. în război, norocul este de partea ta 
doar pe jumătate în tot ce faci. 

Tace câteva minute, apoi continuă: 

— în război, cel mai bun plan este să mizezi 
pe curaj. Cel mai bine ar fi să te laşi în voia 
sorții. 

în 3 aprilie, cartierul general se află la Menton, în 5 la 

Albenga. 

Generalii sunt acolo, în jurul lui, într-o 
încăpere mare, albă, în faţa unei mese uriaşe pe 
care sunt întinse hărţile. 

Trupurile lor, chipurile lor, armele lor, 
uniformele lor exprimă forţă, autoritate. 

Dar nu îndrăznesc să mă privească. 

— Hannibal a trecut Alpii, spune Napoleon. Noi i-am 
ocolit. 

Campania din Italia poate începe. 


2 
2 


Napoleon priveşte batalioanele de 
grenadieri apucând-o cu paşi repezi pe drumul 
îngust ce duce spre trecătoarea Cadibone. 
Panta este abruptă. Muntele domină marea 
asemenea unei bariere înguste şi înalte ce 
separă coasta mediteraneană a Piemontului şi 
a Lombardiei. 

Trage bidiviul de hăţuri să-l oprească. Caii 
ofiţerilor statului major nechează. în dimineaţa 
de io aprilie 1796, vântul bate dinspre munte, 
aduce miresmele răcoroase ale pădurilor şi 
preriilor şi pleacă dafinii şi florile de la malul 
mării. 

Aici domneşte pacea. Dincolo de trecătoare, este 
război. 

Austriecii conduşi de generalii Beaulieu şi 
Argenteau aşteaptă lângă trecătoare, la 
Montenotte şi la Diego. Piemontezii conduşi de 
generalul Colii sunt ceva mai departe, spre 
vest, la Millesimo, iar o parte sus în munţi, la 
Mondovi. 

Napoleon îşi îndreaptă calul spre drum. 
Ofițerii îl urmează, soldaţii bat pasul pe loc, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 289 


apoi pornesc din nou la drum, în spatele 
statului major. 

Napoleon stă drept în şa şi nu se înclină 
spre oamenii care se dau la o parte, facându-i 
loc să treacă printre rânduri. 

Trebuie să ştii cum să-i trimiţi pe aceşti 
oameni cu sutele, cu miile, la moarte. De faptul 
că ei acceptă să-şi sacrifice viaţa depinde 
realizarea proiectelor lui. 

La Albenga, toată noaptea, şi-a dat frâu liber 
imaginaţiei. 


290 MAX GALLO 


Şi i-a imaginat pe austrieci respinşi spre 
Lombardia, pe pie- montezi învinşi, constrânşi 
să solicite încheierea păcii. Pentru ca acest 
lucru să fie posibil, trebuie să-i loveşti în aşa fel 
încât să-i desparti, să lupţi împotriva lor separat 
şi, odată îngenuncheat Piemontul, să-i urmăreşti 
pe austrieci spre Valea Padului, spre Lodi, spre 
Milano. 

Totul depinde de aceşti oameni care 
înaintează pe părţile laterale ale drumului şi 
trebuie să accepte de bunăvoie moartea. 
Trebuie să meargă zi şi noapte ca să ajungă mai 
repede dintr-un loc într-altul, să surprindă 
duşmanul acolo unde nu se aşteaptă. Ca să 
reuşească să fie întotdeauna mai numeroşi acolo 
unde are loc atacul. 

Dar, în acest caz, ce importanţă mai are că 
armata inamică reuneşte şaptezeci de mii de 
oameni, austrieci şi piemontezi, de vreme ce 
soldaţii armatei din Italia se năpustesc şi 
copleşesc unităţi mai puţin numeroase în 
momentul atacului! 

Napoleon îşi grăbeşte calul. 

Le face un semn ofiţerilor şi subofiţerilor care 
îşi însoțesc oamenii. Trebuie să grăbim pasul. 

în momentul în care se îndepărtează, aude 
ordinele menite să accelereze ritmul deplasării. 

Oamenii aceştia se îndreaptă spre moarte, se 
îndreaptă spre duşmanii pe care-i vor ucide. 

Să comanzi înseamnă să ştii când îţi conduci 
oamenii la moarte şi când îi conduci să fie ei 
care ucid. 

Să comanzi înseamnă să ştii să mori. Să ştii 
să ceri oamenilor să-şi sacrifice viaţa. Iar ca să 
poţi face acest lucru, mintea trebuie să-ţi fie 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 289 


încordată ca un arc, iar cuvintele să ţâşnească 
precum săgețile. 


Se dau lupte la sud de Montenotte. Cine sunt 
combatanții? Şeful de brigadă Rampon, care 
opune rezistenţă  asalturilor austriecilor lui 
Argenteau. 

Napoleon iese din cortul său. Vede câmpul de 
luptă acoperit de fum. Acesta este momentul în 
care trebuie să aleagă. Generalul 


290 MAX GALLO 


Massena trebuie îi va ataca prin învăluire pe 
austrieci, generalul Laharpe trebuie să atace 
frontal. Aghiotanţii se aruncă în luptă. 

Să comanzi înseamnă să ştii să aştepţi. 

în 12 aprilie, la Montenotte, austriecii sunt 
învinşi. Îni3, sunt învinşi din nou la Millesimo 
şi la Diego. 

Napoleon stă aşezat pe o ladă acoperită cu 
un covor roşu închis ; i se prezintă bilanţul 
luptelor: două mii şase sute de prizonieri, cam 
opt mii de morţi în rândul austriecilor şi o mie 
de morţi dintre ai noştri. 

Rampon înaintează plin de sânge şi de 
noroi. Războiul înseamnă să-i uiţi pe morţi şi 
să-i feliciţi pe cei rămaşi în viaţă. 

Napoleon îl îmbrăţişează pe Rampon şi-l 
ridică la gradul de general de brigadă. 

Apoi, mergând cu mâinile la spate, ascultă 
rapoartele subalternilor. Unele unităţi s-au 
împrăştiat, pentru că soldaţii au plecat să 
caute de mâncare şi de băut. Massena a 
trebuit să-i adune pe aceşti oameni, dintre care 
mulţi au evitat să participe la luptele din jurul 
localităţii Diego. 

Soldaţii s-au dedat la jafuri. 

Cum să poţi lupta, cum să-ţi dai viaţa şi să 
ucizi când disciplina lasă de dorit? Nepoleon îl 
cheamă pe Berthier şi-i dictează. 

„Generalul-comandant a constatat cu oroare 
la ce jafuri s-au dedat anumiţi oameni înclinați 
spre rău, care nu se prezintă la unităţile lor 
decât după încheierea luptelor. Dacă am da 
ordin să fie împuşcaţi pe loc ofiţerii sau soldaţii 
care, prin exemplul lor, i-ar putea incita şi pe 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 289 


ceilalţi să se dedea la astfel de acţiuni şi ar 
sabota astfel disciplina, ar însemna să 
producem dezordine în cadrul armatei şi să-i 
compromitem salvarea şi gloria." 

în continuare, precizează: „îi vom obliga pe 
aceşti oameni să dezbrace uniforma, vor fi 
dezonoraţi şi consideraţi de concetăţenii lor 
nişte laşi..." 

Se apleacă apoi deasupra hărților şi cu un 
gest sigur trasează nişte săgeți. Trei victorii în 
patru zile. îl miră faptul că nu se poate bucura. 
înfrângerea i s-ar fi părut insuportabilă, dar 
succesul nu-l 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 291 


ameţeşte. Pentru că, după un astfel de succes, 
urmează o nouă luptă. Adevărata luptă nu se 
încheie decât odată cu viaţa. 

— Să pornim pe urmele piemontezilor lui Colii, spune 
Napoleon. 

Nu mai poate dormi, aţipeşte doar câteva minute şi se 
trezeşte 
vioi, mai palid ca de obicei însă, comentariile îi 
sunt şi mai scurte, iar ideile limpezite şi 
clarificate de liniştea nopţii. 

în 2i aprilie, Colii este învins la Mondovi, dar 
nici această victorie nu-l bucură, cum ar fi 
firesc. 

Trupele s-au împrăştiat şi s-au dedat din nou 
la jafuri. Trebuie să ia măsuri severe. Să ordone 
ca unii să fie împuşcaţi, iar alţii degradati. Dacă 
pumnul de fier al disciplinei nu îi ţine laolaltă 
pe oameni ca intr-un mănunchi, cum ar mai 
putea accepta ei să se îndrepte spre moarte ? 

Se plimbă în tabără. Deodată, nişte soldaţi şi 
nişte ofițeri strigă: „Trăiască generalul 
Bonaparte!" Generalul Colii şi-a trimis câțiva 
soli să-i ceară armistițiu. 

Mie. 

Simte, în fine, o undă de bucurie. 


în 25 aprilie, trimişii regelui Piemontului- 
Sardiniei, Vittorio Amedeo, se prezintă în fața 
lui Napoleon la Cherasco. 

Aceştia sunt demni şi respectuoşi, iar 
Napoleon le cere nobililor piemontezi, La Tour 
şi Costa de Beauregard, să se aşeze în faţa lui. 
Aghiotanţii stau în picioare, în jurul generalului 
lor. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 293 


Napoleon li se adresează. 

Piemontezii sunt nevoiţi să cedeze trei 
fortărețe, Coni, Tortone şi Valenza. Trebuie să 
aprovizioneze armata franceză cu tot ce are 
nevoie. Condiţiile de pace vor fi discutate la 
Paris, căci el nu este încă decât generalul 
comandant al armatei Republicii Franceze. Cei 
doi nobili piemontezi se înclină, dar încep să 
discute propunerile făcute de Napoleon. 

— Domnilor, le spune abia deschizându-şi 
buzele, vă previn că atacul general va avea loc 
la ora două şi că acest atac nu va fi amânat 
nicio clipă. 


292 MAX GALLO 


Apoi îşi încrucişează braţele şi aşteptă. Se 
simte puternic datorită forţei armelor, a 
hotărârii sale neclintite de a învinge şi datorită 
groazei pe care acestea o inspiră. 

în 26 aprilie, înainte să se lumineze de ziuă, 
piemontezii semnează armistițiul. Aude 
strigătele soldaților: „Trăiască generalul 
Bonaparte!“ 

Cât de simplu îți poți impune voința 
oamenilor când eşti un general învingător. 


Deşi s-a luminat de ziuă, domneşte liniştea. 
Iese din casa unde a fost instalat statul major, 
urmat de câţiva ofițeri. 

Străzile din Cherasco sunt pline de trăsuri şi 
căruţe cu fân proaspăt pe care sunt aşezaţi 
răniții. Unii gem, iar trupurile le sângerează. 
Soldaţii frânţi de oboseală zac pe caldarâm, cu 
spatele sprijinit de fațadele clădirilor. 

Ajuns la capătul unei străzi, Napoleon 
înaintează pe un promontoriu ce domină 
peisajul. Colinele şi confluenţa râurilor Tanaro 
şi Stura sunt acoperite de o ceaţă albăstruie. 
Pe un câmp sunt aliniaţi morţii. Printre ei 
umblă aplecaţi nişte oameni, ca nişte păsări de 
pradă, iar când se ridică, îi vezi ducând o 
grămadă de săbii şi raniţe pline cu muniţie. 
Ceea ce a fost înfăptuit, ceea ce e mort deja nu 
mai are importanţă, nu mai există. Nu mai 
contează decât ceea ce-a rămas de făcut. 

Se întoarce cu un pas energic spre sediul 
statului major. I se învălmăşesc în minte tot 
felul de lucruri: morţii, răniții, dezertorii, 
soldaţii ce s-au dedat la furtişaguri, laşii, 
batalioanele care au căzut pradă panicii, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 293 


jefuitorii care au fost împuşcaţi. Toată această 
realitate însângerată şi scăldată în noroi. 

Se opreşte câteva clipe în faţa unei căruţe 
unde trei bărbaţi răniţi, aşezaţi unul peste altul 
îşi trăiesc agonia. Să fie oare unii dintre laşii 
împuşcaţi în spate ? Nişte hoţi surprinşi de un 
ofiţer şi condamnaţi, sau nişte eroi ? Cine 
poate şti ? 

Intră în casă. 

începe să-i dicteze lui Berthier proclamația 
pe care ofiţerii o vor citi trupelor, care va fi 
imprimată şi distribuită tuturor. 


292 MAX GALLO 


Proclamaţia va oglindi realitatea acestor zile de 
luptă. Nu va mai exista o altă realitate: 

„Soldaţi! în cincisprezece zile de confruntări aţi 
repurtat şase victorii, aţi capturat douăzeci şi unu de 
drapele, cincizeci şi cinci de tunuri, mai multe 
fortărețe, aţi cucerit cea mai bogată parte din 
Piemont. Deşi copleşiţi de lipsuri, le-aţi compensat 
prin curajul vostru; aţi câştigat bătălii fără tunuri, aţi 
trecut râuri fără să existe poduri, aţi făcut marşuri 
forţate desculți, aţi staționat sub cerul liber, fără 
rachiu şi adesea fără pâine. Falangele republicane, 
soldaţii libertăţii erau singurii capabili să înfrunte şi 
să suporte ceea ce voi aţi suferit. Soldati, 
recunoştinţă veşnică! Nu uitaţi însă, soldaţi, că n-aţi 
făcut nimic, atâta timp cât încă mai aveţi atâtea de 
făcut." 

Se apleacă apoi asupra mesei, pe care sunt încă 
întinse hărţile. Urmăreşte cu degetul liniile care se 
desenează în mintea lui şi pe care, o ştie foarte bine, 
doar el le poate trasa şi imagina. Austriecii lui 
Beaulieu sunt acolo, unde-şi ţine vârful degetelor. 

— Mâine... începe. 

Se opreşte, îi face semn lui Berthier că trebuie să 
noteze pentru Directorat. 

— Mâine, voi porni împotriva lui Beaulieu, îl silesc 
să treacă Padul înapoi, eu trec fluviul imediat după 
aceea, pun stăpânire pe toată Lombardia şi, în mai 
puţin de o lună, sper să mă aflu în munţii din Tirol, să 
găsesc acolo armata Rinului şi să pornim de comun 
acord războiul în Bavaria. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 293 


Mai sunt atâtea de făcut. 


23 


Napoleon se îndreaptă în şa şi se întoarce. 

Cherasco a rămas în urmă şi abia dacă se mai 
zăreşte ca o pată ocru la orizont, prin ceața deasă 
prin care brigada de grenadieri mărşăluieşte încă de 
când s-a luminat de ziuă. Are încredere în oamenii 
aceştia, pe care el însuşi i-a ales şi în fruntea cărora 
l-a numit pe generalul Dallemagne. Acesta îi 
comandase deja pe grenadieri în timpul asediului de 
la Toulon. 

în fruntea lor se află însă Napoleon. 

Vrea să trăiască din plin această bătălie pentru 
cucerirea Lombardiei, şi a bijuteriei acestei provincii, 
Milano, vrea să-şi simtă picioarele cufundate în 
mocirla luptelor. Nu-i este teamă de nimic. Moartea 
nu este pentru el. Vrea să treacă cel dintâi Padul. Şi 
nu se mai satură privind acest fluviu, o dâră lungă, 
argintie, care, de îndată ce ceața se risipeşte, i se 
dezvăluie în toată frumuseţea, imens şi maiestuos, 
păzit de-o parte şi de alta de nişte plopi înalţi, 
nemişcaţi, precum nişte halebardieri. în câmpia 
situată la câteva leghe de râu, în împrejurimile 
Paviei, în 1525, Francisc I a fost învins şi făcut 
prizonier de către un general al lui Carol Quintal. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 295 


Aici, Regatul Franţei a pierdut o parte din el. Acum 
are loc revanşa şi eu voi fi cel care o va juca. 


Grăbeşte pasul. „Suntem în noaptea de 6 spre 7 
mai 1796. Atingem Padul la Piacenza." Se aud câteva 
focuri de armă. Napoleon 


296 MAX GALLO 


se avântă înainte, grenadierii îl urmează. 
„Duşmanul se retrage. Dar noi, nu ne oprim." 

Când se luminează de ziuă, Napoleon vede 
dinaintea ochilor Lombardia. 

Soarele se oglindeşte scânteind în apa bălților 
şi a lacurilor. Pământul este mănos. Fermele 
sunt întinse şi masive. 

Iată pământurile fertile. 

în depărtare se zăreşte o altă fâşie 
scânteietoare, Adda, afluen- tul Padului. Oraşele, 
ale căror siluete se desenează deasupra câmpiei 
seamănă cu nişte vase ale căror clopotniţe ar fi 
catargele: iată Lodi şi Cremona. 

Pe la mijlocul dimineţii de 9 mai, în timp ce 
trupele înaintează în marş forţat spre Lodi şi 
podul care le va permite să treacă Adda, un 
aghiotant apare ca din pământ, cu uniforma 
prăfuită şi anunţă că austriecii au contraatacat. 
Panica a pus stăpânire în timpul nopţii pe 
trupele generalului Laharpe. Laharpe a fost ucis 
de  gloanţele propriilor soldaţi, care l-au 
confundat cu un detaşament de cavalerie inamic. 

înainte, mai repede. 


în ziua de 10 mai, Napoleon intră în Lodi. Mii 
de oameni sunt deja acolo, cei din diviziile 
Massena şi Augereau. Aceştia mărşă- luiesc pe 
străduţele oraşului. Napoleon, urmat de brigada 
sa de grenadieri, se îndreaptă spre malurile 
învăluite în fum. 

Circa douăzeci de tunuri trag în anfiladă 
asupra podului de pe Adda. Morţii şi răniții 
acoperă tablierul podului. Se aude şuieratul 
gloanţelor. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 295 


Se trage de pe un mal pe celălalt. 

E rândul meu. Dă pinteni calului şi porneşte 
înainte, cu sabia scoasă din teacă, spre pod, în 
bătaia gloanţelor şi a tunurilor. 

Trebuie să trec dincolo. Viitorul se află la 
capătul acestui pod, pe celălalt mal al râului. 

Nu aude nimic altceva decât inima care stă 
să-i explodeze în piept, în goana calului. 


296 MAX GALLO 


Grenadierii îl urmează. Cavaleria 
traversează vadul fluviului, în amonte. 
Inamicul este constrâns să se retragă. 
Grenadierii se opresc câteva clipe, stau în 
picioare să-şi revină, sprijinindu-se de arme, 
printre mulțimea de trupuri. Napoleon îi 
priveşte. Ei se apropie de el. El a înțeles la fel 
ca ei, ca un soldat de rând, că trebuie să 
accepte riscul de a muri. Grenadierii îşi ridică 
armele şi strigă. Sunt în viaţă. Au învins. 
Trăiască generalul Bonaparte! 

A luptat ca un „mic caporal", spune un 
grenadier. Trăiască micul caporal! 

Acolo unde Francisc I a fost învins, pe 
câmpia Padului, el este învingător. 

Intră în Cremona. Impune Parmei să 
plătească o contribuție de două milioane de 
franci-aur şi să furnizeze un număr de o mie 
şapte sute de cai. 

Fermele îşi deschid hambarele. Oraşele îşi 
deschid casele de bani şi muzeele. Parmezanul 
este delicios, cu pâine alături şi cu lambrusco, 
acest vin ce fâsâie în pahare. Casele, castelele, 
bisericile sunt pline de tablouri, ce sunt 
încărcate în trăsuri şi trimise la Paris. 

Soldaţii cântă şi râd, cu gura înroşită de 
spuma vinului. Nişte patrioţi italieni vin să-l 
întâmpine pe Napoleon. Ascultă strigătele 
mulţimii: „Viva Buonaparte, il liberatore 
dell’Italia!“ 

Saliceti, comisar pe lângă armata din Italia, 
Saliceti, denunțătorul pocăit, abil şi nesincer, 
susține această manifestare națională 
zgomotoasă în favoarea unităţii italiene. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 295 


Milano îngenunchează. 

Acest oraş, aceste arcuri de triumf, în această 
zi de Înălțare, din 1796, aceste femei care 
înaintează cu brațele încărcate cu flori, acest 
palat Serbelloni care-şi deschide porţile, aceste 
aclamații... toate sunt pentru mine. 

Napoleon se instalează într-una din cele mai 
mari încăperi cu lambriuri din palat. Află că la 
Paris a fost semnată pacea cu Piemontul. Nisa 
şi Savoia aparţin de acum Franţei. 

El este cel care l-a îngenuncheat pe regele 
Piemontului. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 297 


Scrie Directoratului: „Dacă-mi acordaţi în 
continuare încredere, Italia este a voastră." 

A lor ? Sau a mea ? 

Acest gând care-i trece brusc prin cap îl 
uimeşte. Să fie oare în stare să ducă totul la bun 
sfârşit ? 

— Văd lumea întinzându-mi-se la picioare, 
şopteşte, de parcă aş pluti în ceruri. 

îl cheamă pe Marmont. 

— încă n-au văzut nimic, spune. 

Parchetul roşcat, cernit, scârţâie sub picioarele lui. 

Napoleon examinează cu atenţie hârtiile 
aruncate în dezordine pe o masă de marmură. 
Enumeră cu o voce din care răzbate o nuanţă de 
dispreţ: 

— Contribuţia provinciei Mondovi va fi de un 
milion. Pun la dispoziţia Directoratului două 
milioane, bijuterii şi lingouri, peste douăzeci şi 
patru de tablouri, capodopere ale maeştrilor 
italieni. Iar directorii pot conta pe zece milioane 
în plus. 

Oare sunt mulţumiţi ? 

Marmont îi întinde o scrisoare adusă de un 
curier din partea Directoratului. Cu un gest 
brusc, Napoleon o desigilează şi apoi o citeşte. 

Directorii îl sfătuiesc să se îndrepte spre 
centrul şi sudul Italiei, Florenţa, Roma, Neapole, 
în timp ce generalul Kellermann îl va înlocui la 
Milano şi în Lombardia. 

Rămâne nemişcat în mijlocul încăperii, de 
parcă ar fi primit o lovitură. S-a încovoiat, 
strângându-şi umerii câteva clipe. Aşadar, vor 
să-l deposedeze de tot ce a câştigat, să-l 
îndepărteze, poate ca să-l discrediteze într-o 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 299 


aventură militară şi politică. 

îşi poate cineva imagina că este orb ? 

începe iar să se plimbe prin cameră. 

Lupta nu ia sfârşit niciodată. Nu poţi fi stăpân 
pe ceea ce faci decât atunci când decizi singur, 
când eşti în vârful piramidei. 

îşi imaginează oare cineva că se va supune ? 
El, cel care umple vistieria Directoratului. El, cel 
care obţine victorii, în vreme 


298 MAX GALLO 


ce în Germania armata Rinului bate pasul pe loc. „Am 
organizat această campanie fără să mă consult cu 
nimeni", începe. 

îi cere lui Marmont să scrie. 

„Pesemne că n-aş fi făcut nimic bun, dacă ar fi 
trebuit să accept modul în care altul vede lucrurile", 
dictează. „Am obţinut câteva victorii luptând 
împotriva unor forţe superioare, iar oamenii mei nu 
aveau de niciunele. Şi asta numai pentru că eram 
convins că aveţi încredere în mine şi astfel acţiunile 
mele au fost la fel de prompte precum gândurile 
mele. Fiecare luptă în felul său. Generalul 
Kellermann are mai multă experienţă şi va lupta mai 
bine decât mine; împreună însă n-o vom putea scoate 
la capăt. Cred că un general neexperimentat se 
descurcă mai bine decât doi generali buni." 

Marmont bombăne din cauza emoţiei şi a furiei. 

Napoleon ridică din umeri. Vor ceda. Vor tremura 
de frică la gândul că-mi dau demisia. 

— Şansa nu mi-a surâs astăzi căci nu-i apreciez 
favorurile, spune Napoleon. Este ca o femeie, cu cât 
îmi dăruieşte mai mult, cu atât am mai multe 
pretenţii de la ea. 

Continuă apoi, ca să-l liniştească pe Marmont. 

— în zilele noastre, nimeni n-a înfăptuit nimic 
măreț. Mie îmi revine sarcina să le dau tuturor un 
exemplu. 

Se îndreaptă spre fereastră, o deschide. Minunatul 
oraş Milano se află acolo, dinaintea lui, iar pavajul 
străzilor străluceşte sub ploaia fină, primăvăratică. 

Murat intră, perorează, apoi dintr-o dată spune: 

— Se spune că sunteţi atât de ambițios încât aţi 
vrea să vă puneţi în locul lui Dumnezeu Tatăl. 

Napoleon închide fereastra cu un gest brutal. 

— Dumnezeu Tatăl ? Niciodată, n-aş ajunge nicăieri! 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 299 


Murat şi Marmont ies. 

Este singur. 

Aude undeva departe, foarte departe, uruitul 
roţilor trăsurilor pe pavaj şi dangătul clopotelor. 
întunericul nopţii pare un hău în care el se 

cufundă. Prea multă linişte în jur. Palatul Serbelloni 
pare o insulă de linişte într-o mare de linişte. 

Pe câmpul de luptă se aud tot timpul bubuituri sau 
strigăte, urlete sau vâjâit de gloanţe. Capul ţi-e plin 
de încleştarea luptei. Trebuie să faci tot timpul ceva. 
Uiţi însă că pe dinăuntru eşti gol. 

însă nopţile de aici, de la Milano, numai Josephine 
le-ar putea însufleţi. 

I-a scris de multe ori. Ea este obsesia lui, îndată ce 
bubuitul tunurilor încetează, îndată ce se lasă 
liniştea. Nu poţi trăi dorin- du-ţi doar să înfaptuieşti 
fapte măreţe. Este nevoie de timp pentru ca ordinea 
lucrurilor să se schimbe, chiar şi atunci când cineva 
grăbeşte totul, aşa cum o face el. 

S-a decis să plătească soldele în numerar. Soldaţii l-au aclamat. 

A semnat armistiţii cu Parma, Modena, Bologna, 
Ferrara, legaţiile Papei şi, de fiecare dată, a obţinut 
contribuţii de mai multe milioane şi bunuri în natură, 
tablouri, manuscrise. 

Directoratul a cedat fireşte în urma amenințării lui 
că demisionează. 

A cedat şi atunci când Napoleon a limitat puterile 
comisarilor guvernului. „Comisarii nu au nimic de-a 
face cu politica mea", a spus el. „Fac ce vreau. N-au 
decât să se amestece, cel puţin deocamdată, în 
administrarea veniturilor publice. Restul nu-i priveş- 
te. Sper că nu vor rămâne prea mult timp în funcţie şi 
că nu mi se vor mai trimite alţii." 


298 MAX GALLO 


Fac ce vreau. 

Cu bărbaţii, cu Directoratul, dar nu şi cu ea! 

Când ţăranii din sate sau locuitorii din Pavia îi 
agresează pe soldaţi, se opun rechiziţiilor, „fac ce 
vreau". în oraşul Lugo, unde au fost ucişi cinci soldaţi 
de cavalerie, s-a recurs la execuţii militare. Sute de 
persoane au fost trecute prin sabie, locuinţele au fost 
jefuite, iar locuitorii ostili au fost ucişi. 

Fac ce vreau. 


300 MAX GALLO 


Dar ea ? Ce poţi face când este vorba de o 
femeie care se eschivează, a cărei tăcere te 
chinuieşte, a cărei absenţă te torturează şi a 
cărei amintire te obsedează în singurătatea 
nopţii ? 

Să-i scrii, iar şi iar, tot timpul, s-o implori să 
vină aici, la Milano. Şi să te aştepţi de la orice 
din partea ei. 

Sticla de pe portretul ei s-a spart. Semn rău. 
E bolnavă sau mi-e infidelă. 

„Dacă m-ai iubi, mi-ai scrie de două ori pe 
zi, dar trebuie să sporovăieşti cu tot felul de 
vizitatori de la zece dimineaţa şi apoi să asculţi 
toate balivernele şi toate prostiile până la unu 
noaptea, în ţările unde există tradiţii riguroase, 
de la zece seara toată lumea este acasă, dar, în 
astfel de ţări, soțiile le scriu soţilor, se gândesc 
la ei, trăiesc pentru ei. Adio, Josephine, eşti un 
monstru, pe care nu-l pot înţelege." 

Cum să scapi însă de această pasiune când 
ai nevoie de pasiune tocmai ca să trăieşti şi 
când, iată, există, între cele şase bătălii 
câştigate în cincisprezece zile, nopţi atât de 
dureros de goale ? 

Napoleon i se confesează fratelui său Joseph. 

— Ştii că sunt îndrăgostit, ştii cât de 
mistuitoare este dragostea mea, ştii că n-am 
iubit niciodată pe nimeni altcineva decât pe 
Josephine, că ea este prima femeie pe care o 
ador. Adio, prietene, vei fi fericit. Natura m-a 
croit în aşa fel încât mă las subjugat de 
farmecul aparenţelor. 

Ce-mi mai rămâne atunci de făcut decât să 
îmi accept soarta, să-mi recunosc slăbiciunea, 
să-i mărturisesc iubitei mele că mă plec în faţa 
ei: „Zi de zi îmi recunosc vina, mă străduiesc 


302 MAX GALLO 


să nu te mai iubesc, vai mie, iată însă că te 
iubesc şi mai mult. îţi voi spune secretul meu: 
bate-ţi joc de mine, rămâi la Paris, ia-ţi câţi mai 
mulţi amanti, în aşa fel încât toată lumea s-o 
ştie, nu-mi scrie niciodată, iar eu, vezi bine, te 
voi iubi de zece ori mai mult! Ce poate fi asta 
dacă nu nebunie, febră, delir ? Şi nu mă voi 
vindeca! Ba da, fireşte, că mă voi vindeca..." 


Nu ştie nimic, dar bănuieşte. îl roade 
gelozia. I se spune că Josephine, căreia i se 
spune acum Notre-Dame des Victoires, ia masa 
la Barras. Că Murat şi Junot, aghiotanţii pe 
care i-a trimis 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 

301 
la Paris să-i ceară Josephinei să vină la el, au 
devenit amanţii ei. Că umblă pretutindeni cu 
ultima cucerire, „măscăriciul" ei, locotenentul 
Hippolyte Charles, un bărbat „amuzant" cu 
uniformă strâmtă, croită pe corp, care-i pune în 
evidenţă formele de tânăr seducător. 

Napoleon nu vrea să audă nimic. Nu vrea să 
ştie. Scrie însă: „Fără poftă de viaţă, nedormit, 
lipsit de interes faţă de prietenie, faţă de glorie, 
faţă de patrie, numai tu, doar tu, iar restul lumii 
nu mai există pentru mine de parcă s-ar fi 
spulberat." 

Dar iată că nu este intr-atât de puternic încât 
să nu sufere: „Oamenii sunt nişte fiinţe 
mărunte", consemnează. „Numai tu, doar tu 
eşti demnă să speli ruşinea pricinuită de natura 
umană! Nu cred în nemurirea sufletului. Dacă 
tu vei muri, voi muri şi eu pe dată, căci voi 
cădea pradă unei stări de tristeţe profundă." 


Câteva zile, încetează să-i trimită toate 
aceste scrisori, care rămân cel mai adesea fără 
răspuns. 

Se întoarce la hărţi şi la război. Pleacă de la 
Milano. Porneşte călare spre Mantova, 
fortăreața de neînvins care apără toată 
Lombardia şi se află la porțile Veneției. Ea 
stăpâneşte drumurile care se-ndreaptă de-a 
lungul lacului Garda spre Tirol, spre defileu- 
rile pe unde se poate ajunge în Austria. Să-i 
cadă Viena la picioare, la fel ca Milano ? De ce 
nu ? 

îşi imaginează totul. Cu doar câteva zile în 
urmă, le-a adresat soldaţilor săi o proclamaţie 
în care îi felicita pentru victoriile lor: „Soldaţi, 


302 MAX GALLO 


v-aţi năpustit asupra duşmanului ca un torent 
ce cade la vale din înaltul Apeninilor: aţi 
înlăturat, aţi nimicit tot ce vă împiedica să 
înaintați." 

De ce n-ar putea mâine, aceşti oameni, 
avându-l pe el în frunte, să coboare pantele 
Alpilor spre Dunăre ? 

începe asediul Mantovei. Este atent la 
fiecare detaliu. Sare de pe cal, alege 
amplasamentele tunurilor, calculează 
unghiurile de tragere. Dar dintr-o dată, se 
clatină, palid, leşină, epuizat. Este ajutat să se 
ducă în cort. îşi revine însă, îşi alungă 
aghiotanţii, reîncepe să scrie. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 
301 


„îţi voi arăta buzunarele pline de scrisori pe 
care nu ţi le-am trimis pentru că erau prea 
prosteşti. Scrie-mi zece pagini, doar asta mă 
mai poate consola." 

Nu se simte bine. Simte o durere acută în 
stomac, nişte junghiuri care îl chinuiesc. 

„Oboseala şi faptul că nu eşti lângă mine... 
prea mult deodată. Te vei întoarce la mine, nu-i 
aşa? Vei fi aici lângă mine, cu capul culcat pe 
inima mea, în braţele mele, cu gura pe gura 
mea! întinde-ţi aripile şi zboară, vino, vino. Un 
sărut în dreptul inimii şi pe urmă un altul mai 
jos, mult mai jos!“ 

O doreşte. „Să-ţi acopăr ochii, buzele, cu mii 
de săruturi." Iar dorinţa îi e sporită de gelozia 
care-l obsedează. 

îi scrie chiar şi lui Barras: „Sunt disperat, 
soţia mea nu vine la mine, are vreun amant care 
o reţine la Paris. Blestemate fie toate femeile, 
vă îmbrăţişez pe toţi, prieteni dragi." 

Prin urmare, ştie. Şi totuşi nu vrea să ştie. 

„Ştii că niciodată n-aş putea să-l văd pe 
vreun amant de-al tău, cu atât mai puţin aş 
putea suporta ideea că ai un amant: să-i smulg 
inima din piept şi să-l văd ar fi pentru mine 
acelaşi lucru; iar apoi, dacă aş putea îndrăzni 
să-ţi ating fiinţa-ţi sacră. Nu, n-aş îndrăzni 
niciodată s-o fac, dar aş renunţa la o viaţă în 
care fiinţa cea mai castă m-ar fi înşelat. Sunt 
sigur şi mândru de iubirea ta." 

Se amăgeşte... 

Nu vrea să-şi amintească de toate bârfele 
care circulă pe seama lui, de numele amanţilor 
Josephinei despre care i se tot vorbeşte şi pe 
care oricum le ştie: Barras, Hoche înaintea lui, 
şi poate rânda- şul de la cai al lui Hoche, un tip 


302 MAX GALLO 


foarte robust, şi Murat, şi Junot, şi Hippolyte 
Charles. Are chef să omoare pe cineva şi să 
moară la rându-i. 

Dar iată că i se dă de ştire că ea a pornit în 
sfârşit la drum spre Milano. 

Bucuria fără margini şi pasiunea îi alungă 
toate gândurile negre, neplăcerile şi bănuielile. 

Intră în încăperea unde se află aghiotaniţii, 
trece de la unul la altul. Marmont să plece în 
întâmpinarea Josephinei de Beauharnais, cu o 
escortă de onoare. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 303 


Organizează sosirea ei ca pe un plan de 
luptă. Se plimbă prin toate încăperile palatului 
Serbelloni, mută mobilele şi se arată interesat 
de felul în care sunt aranjate bibelourile, 
tablourile, covoarele. Ei îi place luxul. îşi 
domoleşte nerăbdarea dând tot felul de ordine: 
patul acela mare, aici, împreună cu draperiile 
baldachinului, albastre cu şireturi aurii. 

I se spune că Junot, pe care l-a trimis la Paris 
să ducă Directoratului steagurile capturate de 
la inamic, se-ntoarce cu Josephine, în compania 
locotenentului Charles. Ce contează! Nu-i 
momentul să mai fie gelos. Uite-o că a venit, 
trăsura înconjurată de escorta de soldaţi de la 
cavalerie se opreşte în curtea Palatului 
Serbelloni. 

Napoleon se grăbeşte s-o întâmpine. Ea este 
acolo,  surâzătoare, ţinându-1 pe Fortune, 
câinele ei, în braţe. O îmbrăţişează în mijlocul 
ofiţerilor. Nu-i vede nici pe Junot, nici pe 
Charles. O ia de mână şi o trage după el. Ar 
vrea ca ea să se grăbească, însă ea merge cu 
paşi mici, făcându-şi probleme în privinţa 
bagajelor, vorbind despre Fortune, pe care 
acest drum lung l-a obosit la fel de mult ca pe 
ea. El închide uşa camerei. 

Ea râde de patima lui. Dar îi cedează şi se lasă iubită. 


Nu are la dispoziţie decât două zile, doar 
două zile, să uite de toate şi să se lase în voia 
acestei plăceri devoratoare, să pună stăpânire 
deplin pe acest trup, pe care-l strânge în braţe 
cu atâta înfocare încât aproape că-l striveşte, şi 
care cel mai adesea se lasă posedat, pasiv, pare 
că doar vrea să-i facă pe plac, iar apoi, dintr-o 


304 MAX GALLO 


dată devine provocator, are gesturi atât de 
surprinzătoare încât Napoleon este fascinat şi 
îngrozit totodată, de parcă s-ar afla în faţa unui 
abis pe fundul căruia nu va putea ajunge 
niciodată. 

Apoi, într-o dimineaţă, Napoleon se încinge 
cu spada, îşi pune centura de general şi 
bicornul pe cap. Josephine are faţa destinsă, în 
colţul gurii, are două riduri mici, pe care nu le-a 
observat niciodată până acum, care îi dau 
impresia că sub masca surâsului ascunde 
indiferența. 

Şi nici nu s-a despărţit bine de ea, că-i simte 
deja lipsa, simte că iarăşi a pierdut-o. N-a reuşit 
să-şi potolească dorinţa. Ar fi vrut s-o 


mai ţină în braţe, dar caii băteau deja pasul pe 
loc. Se aud ordine de pretutindeni. Războiul îşi 
face din nou simțită prezenţa. 

Wurmser, generalul austriac, se află în 
fruntea armatei sale de douăzeci şi patru de mii 
de oameni. Coboară de-a lungul râului, în partea 
de est a lacului Garda spre Verona şi Mantova. 
Generalul Quasdonovitch o apucă pe malul de 
vest. 

Zarurile au fost din nou aruncate. Nu a 
obţinut o victorie categorică. 

Trebuie s-o părăsească pe Josephine. 

Ştie ea ce-nseamnă războiul ? îşi imaginează oare ce 
simt ? 

O ultimă îmbrăţişare şi apoi urmează despărţirea. 

Trebuie să mă arunc în luptă. Războiul umple golul. 

în ziua de 6 iulie, Napoleon scrie: 

„Am învins duşmanul. Sunt mort de oboseală. 

Te rog să vii imediat la Verona, căci cred că mă 
voi îmbolnăvi. Mii de sărutări. Zac în pat.“ 

Poţi însă sta în pat când eşti comandantul a 
mii de oameni care se îndreaptă spre moarte ? 

Se aruncă din nou în luptă. 

Iar seara scrie. 

„Vino să-mi fii alături; pentru ca măcar 
înainte de a muri să putem spune: am fost 
fericiţi zile de-a rândul!“ 

Tunul bubuie. 

„Am luat şase sute de prizonieri şi am 
capturat trei tunuri. Generalul Brune a fost 
atins de şapte gloanţe, dar niciunul nu l-a răpus, 

o adevărată fericire. 
Mii de săruturi pe atât de fierbinţi pe cât eşti tu de 


304 MAX GALLO 


rece." 


24 


Este singur. 

Deşi în jurul lui sunt o mulţime de oameni. 

Unii soldaţi îi strigă numele: „Trăiască 
Bonaparte!“, alţii îl salută prieteneşte pe „micul 
nostru caporal". 

Nişte aghiotanţi sar de pe cai şi aduc o scrisoare. 

Tunicile albe ale infanteriştilor austrieci au 
fost văzute în târgurile oraşului. „Generale, 
trebuie să plecăm de la Verona." Soldaţii din 
avangarda lui Wurmser au ajuns deja aici. Alţi 
curieri anunţă că mai spre vest trupele 
generalului Quasdonovitch au ajuns la Brescia. 
Diviziile lui Massena şi Augereau au dat înapoi. 
Lăncierii se aventurează mult înainte. Au ajuns 
în împrejurimile oraşului Mantova. Atacă 
trăsurile şi convoaiele izolate. 

Napoleon simte în atitudinea ofițerilor, vede 
pe chipurile soldaților teamă şi nelinişte, groaza 
de a fi învinşi, tentaţia de a dezerta. Peste câteva 
ore, tot ce a câştigat de la începutul campaniei în 
Italia va fi poate pierdut. 

Şi-ar dori atât de mult să poată măcar o clipă 
să nu mai fie atât de înverşunat, să poate cere 
ajutorul cuiva, să solicite un sfat. Se simte parcă 


304 MAX GALLO 


strivit de povara tuturor deciziilor pe care 
trebuie să le ia. Nu mai are încredere în el. 

îi convoacă pe generalii pe care-i are în 
subordine. Greşeşte oare ? Dar Wurmser şi 
Quasdonovitch înaintează, victorioşi. 

Augereau, Massena, Serurier intră în încăpere 
şi de îndată Napoleon ştie că nu poate aştepta 
nimic de la ei. 


306 MAX GALLO 


Să fii comandant înseamnă să fii singur. 

Atunci, foarte calm, de parcă n-ar simţi cum 
teama îl mistuie, spune că forţa unei armate, 
„după cum ne-a învăţat Guilbert", este rodul 
vitezei cu care se deplasează trupele. Trebuie 
deci să grăbim pasul şi să ne mişcăm cât mai 
repede. Să mergem zi şi noapte, să ne putem 
lua prin surprindere inamicul. Să-l învingem. 
Iar apoi să plecăm mai departe, spre împlinirea 
unui alt obiectiv. 

Hotărăşte, prin urmare, să ridice asediul de 
la Mantova, ceea ce-i va uimi şi deruta pe 
austrieci, apoi să se îndrepte spre nord cu toate 
trupele, pentru a-l învinge pe Quasdonovitch şi 
să se întoarcă să-l înfrunte pe Wurmser, care-şi 
va închipui că a obţinut o mare victorie 
eliberând Mantova, „pe care noi o vom 
abandona în mod deliberat". 

— Să ridicăm asediul Mantovei... începe să obiecteze 
Serurier. 

— Să ridicăm asediul Mantovei, repetă 
Napoleon cu o voce tăioasă. Şi să mergem mai 
departe. 

Este singur. Asta îl sleieşte de puteri. Dacă 
ar avea cui să i se destăinuiască, dacă ar avea 
cine să-l liniştească, să-l consoleze, să-l 
iubească. Dacă ar putea, fie şi numai pentru o 
clipă, să renunţe la armură, să nu mai fie 
singur, cât de împăcat s-ar simţi! 

Dar e singur. 


„Au trecut două zile de când n-am primit 
nicio scrisoare de la tine“, scrie străduindu-se 
să deseneze frumos literele pentru ca 
Josephine să poată citi fără să-şi piardă 


308 MAX GALLO 


răbdarea. „M-am gândit astăzi de nu ştiu câte 
ori la asta. Am cerut să fie chemat curierul, 
care-mi spune că a trecut pe la tine şi că tu ai 
spus că n-ai nimic să-i dai. Ptiu! Răutăcioaso, 
urâto, cât eşti de crudă, o adevărată tirană, mic 
monstru frumos! Faci haz de amenințările mele 
şi de prostiile mele! Oh, de-aş putea să te 
închid în inima mea, ştii bine, te-aş ţine închisă 
acolo pe veci.“ 

Ideea de a o ţine lângă el pe Josephine, ca să 
nu mai fie singur, devine o obsesie. Dacă ar 
putea pune stăpânire măcar pe ea, pe femeia 
iubită, care să nu fugă, care n-ar fi precum 
victoria definitivă, pe care n-o obţii niciodată, îi 
pare că ar fi mai liniştit. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 307 


Scrie. 

„Sper că mă vei putea însoţi la cartierul meu 
general şi nu vei mai pleca. Nu eşti tu sufletul 
vieţii mele şi simţirea inimii mele ?“ 

A doua zi, în 22 iulie 1796, insistă: „îmi spui 
că te simţi bine; te rog, deci, vino la Brescia. îl 
trimit de îndată pe Murat să-ţi pregătească o 
locuinţă în oraş, aşa cum îţi doreşti... Ia-ţi cu 
tine argintăria şi o parte din obiectele care-ţi 
sunt necesare. Călătoreşte câte puţin şi mai 
ales pe răcoare, ca să nu oboseşti. îţi voi ieşi în 
întâmpinare cel târziu pe 7.“ 

Să-i scrie lui Josephine, să-şi exprime 
pasiunea înflăcărată, înseamnă să nu mai fie 
singur, înseamnă să uite războiul, atâta timp 
cât scrie. De parcă, dintr-o dată, pentru el n-ar 
mai exista decât această femeie, această iubire. 
Deschide scrisori ce-i sunt adresate Josephinei, 
ca şi când ar viola o fortăreață. Apoi îşi cere 
scuze, se umileşte, promite că este ultima oară 
când o face, şi apoi el, cel care-i îngenunchează 
pe austriecii lui Wurmser şi pe croații lui 
Quasdonovitch cere iertare: „Dacă sunt vinovat, 
îţi mulţumesc." 

Se simte mai bine după ce a putut vorbi 
câteva minute doar despre sentimentele sale, 
după ce a putut face ceva în care să nu fie 
implicat decât el însuşi, ca şi când ar fi, de fapt, 
doar un tânăr oarecare, ce nu şi-a sărbătorit 
încă, în 15 august 1796, împlinirea a douăzeci 
şi şapte de ani. 


Pe cal acum, în fruntea trupelor. 
Marşuri nesfârşite, lupte. 


308 MAX GALLO 


La Lonato, în 3 august, Quasdonovitch este 
zdrobit. Wurmser, care a intrat triumfător în 
Mantova, aşa cum era de aşteptat, pleacă de 
acolo să-i vină în ajutor adjunctului său învins. 

Prin urmare, trebuie să-l învingem pe Wurmser. 

Napoleon trece pe străzile din Brescia 
recucerită. Soldaţii se spală şi îşi potolesc setea 
cu apa limpede care ţâşneşte din fântânile care 
răcoresc fiecare stradă. Pe pavajul acestui oraş 
iscusit, hurducăie carele încărcate cu arme 
luate din atelierele de arme, Brescia armata. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 307 


Napoleon intră în Municipio situat în Piazza 
Vecchi. Acolo şi-a stabilit cartierul general. 
Aude râsete, se opreşte. Apare Josephine 
înconjurată de ofiţeri; Murat se umflă în pene; 
tânărul căpitan Hippolyte Charles îl ţine în 
braţe pe câinele Fortune. Napoleon îi dă la o 
parte cu brutalitate. Se-ndepărtează cu toţii. 
Ea este aici, a mea, „cu umărul ei mic, cu sânul 
ei mic şi alb, ferm şi, mai presus de toate, o 
feţişoară dulce, cum stă ea aşa, cu batista în 
mână, după moda femeilor creole, să-ţi vină să 
le mănânci, şi această mică pădure neagră". 

O duce în camera lui, stăpânit de o 
devastatoare. 

Dincolo de uşa închisă se aud lătrături. Dar 
Napoleon n-o lasă pe Josephine să se ducă să-i 
deschidă lui Fortune. Iar ea renunţă. 

Mai târziu, la masă, în timp ce ea-şi ţine 
câinele pe genunchi, Napoleon nu se poate 
abţine, arătând spre animal, să-i şoptească lui 
Arnault, un scriitor, un apropiat al Josephinei, 
pe un ton în care se îmbină amărăciunea şi 
amuzamentul: „După cum aţi observat, domnul 
de colo este rivalul meu. Era stăpân pe patul 
doamnei când m-am căsătorit cu ea. Am vrut 
să-l scot din dormitor : pretenţie inutilă. Mi s-a 
spus că n-am decât două posibilităţi: ori mă 
culc altundeva, ori accept să împart patul cu el. 
Acest lucru m-a contrariat peste măsură, dar n- 
am avut de ales. M-am resemnat. Favoritul n-a 
fost atât de înţelegător ca mine. Am dovada pe 
piciorul meu." însă regretă de îndată că a făcut 
această confidenţă. A terminat deja de mâncat. 
întotdeauna timpul petrecut la masă i s-a părut 
timp pierdut. îi obligă pe ceilalţi meseni să iasă 


patimă 


308 MAX GALLO 


din încăpere, şi rămâne, în fine, singur cu 
Josephine. Câinele mârâie. 


O zi jumătate împreună cu ea. O singură 
noapte. Aude galopul cailor. Bubuitul tunurilor 
în depărtare. Trupele lui Wurmser înaintează. 
La porţile Bresciei se semnalează prezenţa 
unor lăn- cieri. Josephine plânge. îi este teamă. 
Trebuie să plece înapoi la Milano, cu o escortă 
sub comanda lui Junot. 

— Adio, iubita mea frumoasă şi bună, fără 
seamăn, cu adevărat divină. Wurmser va plăti 
scump lacrimile pe care le verşi din pricina lui, 
spune Napoleon. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 309 


îl învinge pe Wurmser la Vastiglina în ziua de 
5 august, iar în 7, după ce a recucerit Verona, 
reîncepe asediul Mantovei. 

Am hotărât de unul singur. Victoria îmi aparţine. 

Dar pentru cât timp ? Wurmser îşi reface 
forţele, primeşte întăriri. Davidovitch îl 
înlocuieşte pe Quasdonovitch. în fiecare clipă, 
situația se poate schimba. Nu poate suporta 
această nesiguranță în privința a ceea ce-i 
rezervă viitorul. îl sleieşte de puteri. 

Junot a cerut să fie primit. Povesteşte că, pe 
drumul de întoarcere, un grup de lăncieri a 
atacat trăsura Josephinei de Beauharnais. A 
trebuit să îi înfrunte. Doi cai au fost ucişi, iar 
roţile trăsurii au fost distruse de un glonţ. 
Josephine a fost nevoită să împrumute un 
carricolo de la un ţăran şi să se refugieze la 
Peschiera şi abia apoi să plece spre Milano. 

Trebuie să-şi ascundă teama, să-l felicite pe 
Junot. Să accepte ideea ca Josephine să rămână 
la Milano, unde îşi poate primi musafirii, cu tot 
fastul, în palatul Serbelloni, ca o aristocrată 
regalistă ce a rămas, înconjurată de bărbaţi 
curtenitori. 

Pot eu tolera aşa ceva ? 

Napoleon se enervează. Căpitanul Charles să 
fie lăsat la vatră, să fie demobilizat din armata 
din Italia. Napoleon îl întreabă pe Junot, este 
adevărat ce i s-a spus, că Josephine a fost să se 
plimbe de mai multe ori pe malul lacului Como, 
cu Charles ? Junot tace. Junot ştie adevărul. Toţi 
îl ştiu. 

Oare trebuie să recunosc că sunt un soț nefericit şi înşelat ? 

„Eşti  răutăcioasă şi  odioasă", îi scrie 


310 MAX GALLO 


Josephinei, „pe atât de odioasă pe cât eşti de 
uşuratică. Este perfid ceea ce faci, să înşeli un 
biet soţ, un amant iubitor. Se cuvine să-şi piardă 
drepturile pentru că se află departe, copleşit de 
probleme, de oboseală şi de suferinţă ?“ 

La ce bun însă să implore, să tot repete: „Fără 
a lui Josephine, fără ca ea să-i împărtăşească 
iubirea, ce-i mai rămâne pe acest pământ, ce-i 
mai rămâne de făcut ?“ 

îl va asculta oare ? 

Alege să vorbească despre război: 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 311 


„Ziua de ieri a fost sângeroasă, duşmanul a pierdut 
mulţi oameni şi a fost învins definitiv. Am recucerit 
oraşul Mantova." 

Dar ce înseamnă pentru ea războiul? Şi de ce ar 
înţelege ce reprezintă aceste noi victorii ? Alegerile 
pe care le-a făcut de unul singur şi bucuria pe care n- 
o poţi împărtăşi atunci când duşmanul cade în cursă? 
Davidovitch a fost zdrobit la Roveredo, în 4 sep- 
tembrie, căci ne-am năpustit cu toţii asupra lui. Apoi, 
am pornit împotriva lui Wurmser, care a fost învins şi 
el în 7 septembrie la Primolano; şi în 8 la Bassano. 
Wurmser n-a avut altă soluţie decât să se izoleze la 
Mantova, neputincios. 

Oare-şi imaginează Josephine ce le pretind eu soldaților ? 

în şase zile, au străbătut luptând o sută optzeci de 
kilometri. Iar în cincisprezece zile a fost curmată cea 
de-a doua ofensivă a lui Wurmser. Cine o va conduce 
pe următoarea ? 

Această meserie, războiul, este  nesăţioasă, mă 
devoră. Aş avea nevoie de iubirea soției mele ca să mă 
apăr de această carnivoră. 

„însă scrisorile tale, Josephine, sunt reci, ca ale 
unei femei de cincizeci de ani, parcă sunt scrise după 
cincisprezece ani de căsătorie. în ele găseşti prietenia 
şi sentimentele ce apar în iarna vieţii. Este o răutate 
din partea ta, este urât ce faci, eşti perfidă. Ce-ar mai 
lipsi ca să devin un om demn de compătimit ? Să nu 
mă mai iubeşti? Ei bine, asta este deja o realitate. Să 
mă urăşti? Ei bine, chiar mi-o doresc; totul se 
degradează, mai puţin ura; nimic nu este însă mai 
dureros decât indiferența, ce seamănă cu sângele ce 
curge prin vinele unei statui de marmură, cu privirea 
fixă, cu umbletul anost..." 

Aşadar trebuie să pornesc război şi împotriva ei. 

„Nu te mai iubesc deloc, dimpotrivă, te detest. Eşti 
o făptură demnă de dispreţ, stângace, aiurită, o biată 


310 MAX GALLO 


slujnică... Ce faci, dară, toată ziua, Cucoană ? Cine 
poate fi acest nou amant, minunat, care îţi mănâncă 
timpul, îţi tiranizează zilele şi te împiedică să te ocupi 
de soţul tău? Josephine, ai grijă, căci într-o noapte, 
am să sparg uşa şi iată-mă!“ 


O clipă de furie în pustiul unei nopţi de toamnă, în 
timp ce ploaia cade deasupra Lombardiei, umiditatea 


îţi pătrunde în oase, 

ceața ascunde mlaştinile ce înconjoară Mantova. 
Oboseala, apoi epuizarea, guturaiul ce nu mai trece, 
febra, râia care reapare îi asediază trupul firav cu 
pielea gălbuie, pe care trebuie, totuşi, să-l pună pe 
picioare, să-l ţină călare, să meargă dintr-un oraş în 
altul, de la Bologna la Brescia, de la Verona în 
cartierele periferice ale Mantovei. Ştiri sosite de la 
Viena anunţă că Imperiul adună trupe noi, mai 
numeroase, mai deprinse cu războiul, mai bine 
înarmate, sub comanda generalului Alvinczy. Va 
trebui să le înfrunte din nou. 

Napoleon inspectează trupele. Ascultă. Unii ofiţeri 
şi soldaţi se plâng. Unul a fost insultat în oraş. Altul a 
fost agresat. Drumurile nu mai sunt sigure. 
„Populaţia este împotriva noastră", repetă cu toţii. Un 
transport de tablouri care trebuia să ajungă la Paris 
s-a întors la Coni, căci în zonele rurale din Piemont 
diferite bande atacă transporturile armatei şi 
patrulele. „Javrele" astea sunt ţărani care ne urăsc, i 
se explică lui Napoleon. 

Iată-1 din nou singur faţă în faţă cu viitorul. 

Este oare posibil, cu ajutorul unei armate, ale cărei 
efective sunt de doar patruzeci de mii de oameni, 
ameninţată de forţe superioare ce par inepuizabile, 
venite din Croaţia, din Ungaria, din Germania, din 
Austria, să apărăm Italia, Piemontul şi Lombardia ? 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 311 


Bologna şi Verona ? 

Cere să fie chemat Miot de Melito, reprezentantul 
Republicii în Toscana. Bărbatul scund prezintă 
situaţia cu lux de amănunte. Napoleon îi pune 
întrebări. îl studiază pe diplomat, îi intuieşte 
surprinderea. Acesta se aştepta să-l găsească aici pe 
unul dintre generalii precum Massena, curajoşi şi 
agresivi. 

— Nu semănaţi deloc cu ceilalţi, îi spune lui 
Napoleon. Ideile voastre politice şi militare... 

Se întrerupe, şopteşte, de parcă n-ar îndrăzni să 
spună ce are de spus: 

— Ideile voastre diferă cel mai mult de formele şi 
ideile republicane în comparaţie cu ideile celorlalţi 
oameni pe care i-am întâlnit. 

— Trebuie să ne facem prieteni, spune Napoleon, 
ca să ne asigurăm spatele şi flancurile. 


312 MAX GALLO 


Se îndepărtează, adus de spate, iar părul drept îi 
încadrează faţa palidă şi mai slăbită. 

— Toată lumea se coalizează împotriva noastră, 
spune. Trupele noastre îşi pierd prestigiul. Nu se mai 
pune prea mare preţ pe noi. Influenţa Romei este 
considerabilă. Roma se înarmează, fanatizează 
poporul. 

Se întrerupe. 

— Trebuie să adoptăm un sistem care să ne poată 
aduce prieteni, atât din rândul oamenilor de rând, cât 
şi din rândul figurilor princiare. 

îşi încrucişează braţele şi spune: 

— Nu ne putem impune puterea numai cu ajutorul 
baionetelor.! 

Prin urmare, trebuie să acţionăm şi cu alte arme. 

— Politica, spune Napoleon, instituţiile. 

îşi aminteşte de lecturile sale. Putea spune pe 
dinafară toate notițele pe care şi le-a luat la Paris sau 
la Valence când citea cărţi de istorie. îşi reaminteşte 
de Instituţiile a lui Iustinian. De ce să nu creeze aici, 
în inima Italiei, nişte republici aliate, aşa cum Roma 
antică a creat în jurul său ? 

— Directoratul executiv... îl întrerupe Miot. 

Napoleon pare iritat de intervenţia lui. Ce ştiu 
directorii? Ce fac? Le-a scris. A solicitat „trupe, trupe 
dacă vreţi să păstrăm Italia". l-au răspuns 
îndemnându-l să fie prudent. Nu trebuie să-i 
favorizăm pe patrioţii italieni, au spus ei. 

— Dimpotrivă, ar fi trebuit să convocăm un 
congres la Bologna şi Modena, spune Napoleon, şi să- 
l alcătuim din statele Ferrara, Bologna, Modena şi 
Reggio. Acest congres ar forma o legiune italiană, ar 
constitui un fel de federaţie, o republică. 

Miot pare tulburat de ideile lui Napoleon. Ele nu 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 313 


oglindesc orientările Directoratului. 
Napoleon ridică din umeri. 


On pent tout faire avec des baionnettes sauf s'asseoir dessus - 
afirmaţia îi aparţine de fapt lui Georges Clemenceau. 
(N. tr.) 
în 15 noiembrie, în prezenţa sa, se desfăşoară 
această reuniune la Modena, iar cei o sută de 
deputaţi proclamă Republica Cispadana. 


Puterea, politica, diplomaţia: începe să prindă 
gustul acestor roade, pe care victoria armelor îi 
permite să le culeagă şi din care se poate înfrupta, 
căci este generalul comandant al acestor soldaţi 
învingători. 

Comandorul d'Este, fratele ducelui de Modena, 
cere să fie primit. Saliceti, nesincer şi ispititor, se 
apropie, îi şopteşte că trimisul Modenei transportă 
patru milioane în aur, în patru cufere. 

— Sunt din ţara voastră, spune Saliceti. Vă cunosc 
problemele de familie. Directoratul nu vă va 
recunoaşte niciodată serviciile aduse. Ceea ce vi se 
oferă vă aparţine, acceptaţi oferta fără să vă faceţi 
probleme şi cât mai discret; contribuţia ducelui către 
Directorat se va micşora şi va fi mulţumit să 
dobândească astfel un protector. 

— Vreau să îmi păstrez libertatea, răspunde Napoleon. 

Un reprezentant al guvernului Veneţiei oferă peste 
scurt timp şapte milioane în aur. 

Cu un simplu gest, Napoleon îi face semn 
bancherului să plece. 

Ce vor să-nsemne aceste sume care i se propun 
tocmai acum când el se simte animat de dorinţe şi 
ambiţii imense ? Nu vrea să se spurce cu aceste 
bacşişuri ridicole ale puterii. El îşi doreşte puterea. 
Vrea să se servească de politică şi de diplomaţie 


314 MAX GALLO 


pentru cu totul alte planuri decât acela de a-şi rotunji 
veniturile personale. în tot cazul, dacă va reuşi, va fi 
bogat. Dacă va reuşi ce ? Când încearcă să-şi dea 
seama ce-şi doreşte, nu poate niciodată să definească 
foarte bine acest lucru. Vrea ceva important, vrea 
ceva mai mult. I se pare de neconceput să-şi impună 
limite. Iar după ce a cunoscut atâţia oameni care sunt 
importanţi în aceste state mici, duci, conți, printi, 
începe să fie tot mai convins că nimeni nu-l poate 
constrânge, pentru că se simte mai puternic decât 
toţi cei pe care i-a întâlnit. Nu este el cel care i-a 
învins pe generalii austrieci ? 
îi scrie pe un ton autoritar împăratului Austriei. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 313 


„Maiestate, Europa vrea pace. Acest război 
devastator durează de prea mult timp. 

Am onoarea să vă previn, Majestatea Voastră, că, 
dacă nu trimiteţi plenipotenţiarii la Paris, ca să 
înceapă negocierile de pace, Directoratul executiv îmi 
ordonă să ocup Portul Trieste şi să distrug toate 
aşezările de la Marea Adriatică pe care le stăpâneşte 
Majestatea Voastră. Până acum, nu am trecut la 
îndeplinirea acestui plan în speranţa de a nu spori 
numărul victimelor inocente ale acestui război. 

Doresc ca Majestatea Voastră să fie sensibilă la 
nenorocirile care îi ameninţă pe supuşii săi şi să 
redea lumii pacea şi liniştea. 

Al dumneavoastră, Majestatea Voastră, cu respect, 

Bonaparte." 

Semnătura sună ca o provocare, în josul a ceea ce 
este un adevărat ultimatum, iar el o ştie foarte bine. 

Amintindu-şi acest text, în sălile glaciale din 
Palatul Scaliger de la Verona, Napoleon este cuprins 
de o nelinişte pe care nu o poate stăpâni. Pe pereţi, 
armoariile lui Scaliger reproduc emblema familiei 
medievale: o scară. Oare el, micul corsican, n-a vrut 
să urce prea sus ? Se apropie trupele lui Alvinczy, de 
trei ori mai numeroase decât ale lui. Mii de oameni 
zac în spitale, istoviţi, răniţi, după luni întregi de 
marşuri şi de lupte neîntrerupte. în 6 şi 11 noiembrie, 
cu ocazia primelor confruntări cu trupele lui Alvinczy, 
la Caldero, lângă Verona, a fost obligat să se retragă. 

Napoleon a fost învins. în pofida suferinţei 
insuportabile pricinuite de eşec nu şi-a plecat capul. 
A mers alături de soldaţi prin noroaie. Mâine, va 
lupta din nou. Va învinge. Căci, şi el presimte acest 
lucru, dacă valul negru al înfrângerii va lovi din nou 
armata Italiei, atunci toate slăbiciunile, oboseala 
acumulată, invidiile, ranchiuna îi vor duce la pieire pe 


314 MAX GALLO 


oamenii lui şi pe el, generalul lor comandant, cel 
dintâi. 

Scrie Directoratului. 

„Vă rog să-mi trimiteţi puşti cât mai curând 
posibil, nici nu vă puteţi imagina cu câtă dibăcie se 
folosesc de ele oamenii noştri." 

Directoratul trebuie să cunoască situaţia. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 315 


„Inferioritatea numerică a armatei şi starea de 
epuizare a oamenilor acestora atât de curajoşi mă fac 
să-mi fie teamă de orice." 

Cum să hrăneşti această armată ? 

„Germanii, în timp ce se retrăgeau, au comis o 
mulţime de orori, au tăiat arborii fructiferi, au ars 
casele şi au jefuit satele." 

Este general-comandant. Dar directorii, superiorii 
săi, trebuie să-şi asume responsabilităţile aşa cum şi 
le asumă şi el: 

„Destinul Italiei şi al Europei se decide aici, în 
această clipă. Tot imperiul s-a pus în mişcare şi încă 
nu s-a domolit. Arareori trec câteva zile în care să nu 
sosească alţi cinci mii de oameni; iar de două luni 
încoace, este limpede că avem nevoie de ajutor, îmi 
fac datoria, armata şi-o face pe-a ei. Sufletul mi-e 
sfâşiat de durere, dar am conştiinţa împăcată. Avem 
nevoie de ajutoare, de ajutoare." 


Când porneşte însă prin mlaştinile din Alpone, în 
14 noiembrie 1796, nu se mai gândeşte la ajutoare. 
„Ne descurcăm cum putem." 

înaintează în fruntea trupelor, pe drumurile 
înguste de pământ care traversează mlaştinile. 
Oraşul Arcole este cufundat în ceaţă. Apa din mlaştini 
este rece ca gheaţa, iar mirosul este îngrozitor. 
Austriecii lui Alvinczy sunt pe celălalt mal, s-au 
adăpostit. O mulţime de ofiţeri cad răpuşi în preajma 
lui Napoleon, căci merg şi ei înghesuiți pe aceste 
ridicături de pământ, devenind ţinte uşoare pentru 
inamic. 

Iată un pod de lemn, ca la Lodi. 

Napoleon îşi simte trupul tresărind. Trebuie să 
rişti totul de fiecare dată, dacă vrei să învingi. 

Napoleon porneşte înainte, însoţit de un tambur 


316 MAX GALLO 


care anunţă atacul. Nu priveşte în urma lui. Smulge 
un drapel din mâinile unui sergent, îl flutură. Şi apoi 
strigă: „Soldaţi, nu mai sunteţi învingătorii de la 
Lodi ?“ înainte! Se împiedică de trupurile celor că- 
zuţi. Este împins din toate părţile. Nişte grenadierii îl 
depăşesc, o salvă inamică şi sunt toţi culcaţi la 
pământ. Este singur, oferindu- şi pieptul drept ţintă 
duşmanului. Moartea nu înseamnă nimic, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 31 7 


dacă vine aşa, în toiul luptei. Muiron, Muiron, 
prietenul său din timpul asediului 'Toulonului, 
cel mai bun dintre aghiotanţii lui, trece în faţa 
lui. O zguduitură. Muiron este mort. Trupul lui 
alunecă pe lângă cel al lui Napoleon. Trebuie 
să înaintăm. Alunecă, loveşte una din barele 
podului, îşi pierde echilibrul şi totul dispare. 
Noaptea îl învăluie. 


Când deschide ochii, îl ascultă în tăcere pe 
fratele lui, Louis, explicându-i că a leşinat şi că 
a fost scos din mlaştină chiar în clipa în care 
croații veneau de pe celălalt mal ca să pună 
mâna pe el. 

Se ridică. A trecut printr-o încercare. Viaţa 
i-a atârnat de un fir. Un moment de cumpănă. 
Trăieşte. Alvinczy e învins. 

Cavaleria să-i urmărească pe austrieci, 
ordonă. Un ofiţer spune în şoaptă că este o 
manevră riscantă care nu se practică 
niciodată. 

— în război trebuie să ai imaginaţie, îi 
răspunde închizând ochii. 

Se gândeşte la Muiron, la oamenii cărora li 
se vedeau spinările ca nişte trunchiuri moarte 
ce pluteau la suprafaţa mlaştinii din Alpone. Şi 
el ar fi putut fi unul dintre ei. Mort precum 
Muiron, care şi-a dat viaţa pentru el. Dar, de 
vreme ce este în viaţă, totul pare posibil. 
Moartea l-a atins în treacăt, ca să-i dea de 
înţeles că încă nu i-a sunat ceasul, că este încă 
mai puternic decât ea. 

lată-l în trăsura ce-l duce la Milano, la 
capătul puterilor, dar foarte hotărât. Din cauza 
oboselii abia-şi mai simte picioarele. Tuşeşte. 


316 MAX GALLO 


Dar numai moartea îl poate împiedica să 
meargă mai departe. Şi mai are atât de multe 
lucruri de făcut. Directoratul l-a trimis de la 
Paris pe generalul Clarke, însărcinat să 
negocieze cu Viena. 

Deci nu au încredere în mine. în mine, care 
am învins. în mine, pe care Parisul mă aclamă. 

în asemenea măsură încât strada 
Chantereine pe care locuieşte Josephine a fost 
botezată „strada Victoriei", iar la un teatru se 
joacă o piesă în onoarea lui Napoleon, 
intitulată Le Pont de Lodi, „Podul de la Lodi". în 
fiecare seară, spectatorii se ridică să-l aplaude 
pe generalul învingător şi curajos. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 31 7 


Dar directorilor le este teamă de «el. 
Rivalitatea dintre oameni nu dispare niciodată. 
Să mă consoleze soţia mea. 


în 27 noiembrie, Napoleon ajunge la Palatul 
Serbelloni. Nu este nevoie să urce scările. 
Palatul este gol, mort. Unde-o fi ? La Genova, 
invitată de Senat să prezideze nişte festivități. A 
plecat cu Hippolyte Charles. „Să fie împuşcat!" 
strigă. Apoi, îşi revine în fire. Ce motiv ar putea 
invoca ? Gelozia ? Cine este ridicol ? Soţul sau 
amantul ? Nu-i mai rămâne decât disperarea, 
un soi de moarte care repetă în viaţa privată 
căderea în mlaştina de la Alpone, de pe podul 
Arcole. 

„Vin la Milano", îi scrie Josephinei, „mă 
grăbesc să ajung în apartamentul tău, am lăsat 
totul baltă ca să te văd, să te strâng în braţe... 
Dar nu erai acolo: cutreieri oraşele pe la tot 
felul de serbări, pleci de lângă mine atunci când 
vin. Obişnuit cu pericolele, ştiu ce remediu 
există pentru neplăcerile şi suferinţele vieţii. 
Nefericirea mea nu are margini; mi-aş fi dorit 
să nu am parte de ea. 

Voi fi aici până mâine la ora 9 dimineaţa. Nu 
te deranja; dis- trează-te; eşti făcută să fii 
fericită. Lumea întreagă este încântată dacă îţi 
este pe plac, în timp ce soţul tău este foarte, 
foarte nefericit..." 

Noaptea pare interminabilă. Nu se mai 
luminează de ziuă ? O victorie în faţa Josephinei 
nu va obţine niciodată. A dat ordin ca Hippolyte 
Charles să fie, de astă dată, demobilizat din 
armata din Italia din ordinul generalului 


316 MAX GALLO 


comandant, dar ceruse asta deja. Iar Josephine 
a plâns, l-a implorat. Iar el s-a răzgândit. 
„înconjurată de plăceri, ar fi păcat să faci fie 
şi cel mai mic sacrificiu pentru mine", îi scrie. 
„Nu merit să-ţi dai osteneala, căci nu are rost 
să te intereseze fericirea sau nefericirea unui 
bărbat pe care nu-l iubeşti. Greşesc atunci când 
îţi cer să mă iubeşti la fel de mult cât te iubesc 
eu: de ce să vreau ca dantela să cântărească la 
fel de mult ca aurul ? Greşesc dacă natura nu 
m-a înzestrat cu destul farmec să-ţi pot stârni 
interesul, dar ceea ce merit din partea 


318 MAX GALLO 


Josephinei este atenţie, stimă, căci te iubesc cu 
patimă, neasemuit de mult." 


Pleacă de la Milano, nerăbdător să se avânte 
din nou în luptă. Războiul nu-l înşală, aşa cum 
face o femeie. 

în noaptea de 14 ianuarie 1797, pe platoul 
de la Rivoli se pot vedea focurile avanposturilor 
austriece ale generalului Alvinczy, revenit cu 
trupe noi. în faţă, la doar câteva sute de metri, 
focurile acelea ce alcătuiesc în vârful colinelor 
un fel de zonă înstelată, sunt cele ale diviziilor 
Joubert şi Massena. 

Pe timpul nopţii pregătim lupta. Acolo, în 
stânga, în rezervă, Massena. La dreapta, spre 
râul Adige, Divizia Joubert. în centru, Berthier 
şi oamenii lui. 

Se face repede dimineaţă. Trebuie să 
străbatem împreună cu Murat şi aghiotantul Le 
Marois linia trupelor. Un regiment se retrage. 
Lansăm un contraatac. Nişte ofiţeri o iau 
înainte pe burtă, după ce au ascultat care sunt 
ordinele. 

Soarta luptei este incertă. Deodată, sosesc 
întăriri, în ritm de tobe şi cu steagurile 
fluturând, sunt oamenii din Regimentul 18. 
Napoleon le iese în întâmpinare. Cuvintele pe 
care le rosteşte răsună precum duruitul 
tobelor. 

— Bravi soldaţi din Regimentul 18, aţi dat 
ascultare unui simţământ nobil; v-aţi sporit 
astfel renumele; şi pentru că sunteţi demni de 
acest renume, ca răsplată pentru purtarea 
voastră, veţi avea onoarea să-i atacați primii pe 
cei care au avut îndrăzneala să ne stea în cale. 

Napoleon este aclamat, oamenii îşi pregătesc 


320 MAX GALLO 


armele, se năpustesc asupra austriecilor, care 
încep să se predea cu sutele strigând: 
„Prizonieri! Prizonieri!" 

Avem puţin timp la dispoziţie, se dau ordine şi se 
execută. 

Se lasă noaptea. Câteva zeci de ofiţeri stau 
înghesuiți în două încăperi. Napoleon se află în 
mijlocul lor. Cu toţii mănâncă pâine uscată şi 
şuncă râncedă. 

Napoleon glumeşte pe seama „raţiei". 

— Ratia de nemurire este întotdeauna bună, 
adaugă căpitanul Thiebaud. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 319 


Apoi, ofiţerul îşi pleacă privirile, simțindu-se 
dintr-o dată stânjenit, tocmai el care a luptat 
ziua întreagă, cu sabia scoasă. Acest lucru îi 
întăreşte lui Napoleon convingerea că a fost 
înzestrat cu un dar care-i permite să comande 
altor oameni. 

îşi alege locul pe culcuşul de paie. Va dormi 
alături de ofiţerii săi. Le împărtăşeşte soarta şi 
totuşi este singur. 


Dimineaţă trebuie să vorbească soldaţilor, 
îngheţaţi de frigul de peste noapte. 

Să comanzi nu înseamnă să te opreşti din 
cauza suferinţei lor, ci să le ceri să meargă mai 
departe pentru a-l bate pe Wurmser care 
încearcă să-i dea ajutor lui Alvinczy şi unui alt 
general austriac, Provera. „Generale, vrei glorie 
?, îl întreabă un soldat. Ei, atunci o sa-ţi dăm 
noi glorie!“ 

Mărşăluiesc în pas alert. îl vor înfrânge pe 
Wurmser la La Favorite. Provera se va retrage 
împreună cu trupele sale. Wurmser va capitula 
în 2 februarie şi va evacua Mantoue. 


Te schimbi când învingi astfel, când eşti 
ovaţionat de oameni care-şi dau viaţa la ordinul 
tău. Când ai douăzeci şi două de mii de 
prizonieri ce traversează oraşul Milano şi 
mărşăluiesc, încadraţi de soldaţi, spre Franţa. 
Când te întorci la Verona, înconjurat de capete 
de coloană ce poartă fluturând peste treizeci de 
steaguri smulse duşmanului, la Rivoli. 

Vorbeşti şi scrii altfel atunci când le poţi 
spune soldaților: „Aţi obţinut victoria în 
paisprezece bătălii cu inamicul faţă în faţă şi 
şaptezeci de ciocniri. Aţi făcut peste o sută de 


320 MAX GALLO 


mii de prizonieri, aţi luat inamicului cinci sute 
de tunuri de campanie, două mii de calibru 
mare. Aţi îmbogăţit muzeul din Paris cu peste 
trei sute de obiecte, capodopere ale Italiei 
antice şi Italiei contemporane." 

Iar directorii ar vrea să dea ordine de la Paris ? 
Politica, diplomaţia... sunt tot la dispoziția mea. 


Napoleon îi primeşte pe trimişii Papei şi 
semnează împreună cu ei Tratatul de pace de la 
Tolentino: la cele şaisprezece milioane 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 319 


ce i-au fost deja deja promise, se mai adaugă 
alte cincisprezece şi tot ei trebuie să renunţe la 
Avignon. 

Schimb harta Franţei. 


Iată marea. 

în ziua de 4 februarie 1797, Napoleon ocupă 
Ancona. Se duce singur până la capătul digului 
din port. Priveşte până departe. 

— în douăzeci şi patru de ore, vom pleca de 
aici în Macedonia, îi spune lui Berthier, pe care 
îl regăseşte pe chei. 

Macedonia, ţinutul natal al lui Alexandru cel Mare. 

Dintr-o dată însă, toate victoriile repurtate 
rămân în urmă, ţinând parcă de un trecut 
îndepărtat, prăfuit. 

„Sunt încă la Ancona“, îi scrie peste câteva 
zile Josephinei. „Nu vreau să vii aici, pentru că 
n-am terminat ce aveam de făcut. De altfel, 
este un ţinut posomorât şi toată lumea se teme. 

Mâine plec spre munţi. Nu-mi mai scrii 
deloc... Nimic nu m-a indispus vreodată atât de 
mult ca războiul ăsta blestemat." 


25 


în faţa lui Napoleon se înalţă munţii. 

S-a oprit la începutul acestui drum care, 
porneşte de la Treviso şi se îndreaptă spre 
primul fluviu ce trebuie traversat, Piave. Dincolo 
de el, se află alte două văi, Tagliamento şi 
Isonzo. 

Soldaţii înaintează în faţa lui, cu un pas greoi 
şi lent. Drumul se îngustează şi devine deja 
abrupt. Oamenii sunt la fel de obosiţi ca el. A 
scris câteva cuvinte pentru ei: „Nu mai putem 
spera să obţinem pacea, decât mergând să o 
căutăm în statele ereditare ale casei de 
Austria." 

Numai că trebuie din nou să lupte, să 
înfrunte un nou general austriac, arhiducele 
Carol, care şi-a grupat trupele în Tirol, spre 
trecătoarea Tarvisio, la izvorul şi dincolo de 
aceste fluvii. 

Şi ca să ajungă acolo, trebuie să străbată 
acestei văi pline de pietriş, să traverseze râurile 
Piave, Tagliamento, Isonzo, să treacă printre 
pantele acoperite de grohotiş, dominate de 
aceste masive calcaroase de un alb albăstrui, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 323 


ale căror laturi şi culmi sunt sfâşiate, de parcă 
muntele ar fi doar un schelet imens pe care nu 
se mai află niciun strop de carne. 

Abia dincolo de el, în Tirol, Friuli şi Carintia, 
spre Judenburg, Klagenfurt, vor regăsi pajiştile 
şi pădurile. 

Aici, piatra este spartă, tăioasă. 


Napoleon este îngrijorat. 


322 MAX GALLO 


„Pe măsură ce înaintam în Germania", spune 
el, „mă simţeam tot mai copleşit de trupele 
inamice... Toate forţele împăratului s-au pus în 
mişcare şi în toate statele casei de Austria, 
lumea se pregăteşte să ne ţină piept." Se 
gândeşte la trupele franceze, rămase în 
aşteptare, în zona Rinului. „Dacă nu trecem 
degrabă Rinul", adaugă el, „ne va fi imposibil să 
rezistăm prea mult timp." 

însă trupele lui Moreau rămân nemişcate pe 
malurile Rinului; Armata Sambre-et-Meuse, 
preluată de Hoche, pare să vrea să atace, dar 
când ? 

Iar dacă ei vor fi cei care vor repurta victoria 
asupra Austriei, principalul inamic, dacă ei vor 
convinge Viena să semneze pacea, ce se va 
alege de gloria armatei din Italia şi de generalul 
ei comandant? 

De câteva nopţi îl frământă această întrebare. 

La Ancona, la Tolentino, aşteptându-i pe 
trimişii Papei, sâcâit de umezeala unui sfârşit 
de iarnă ploios, s-a gândit singur la toate astea, 
plimbându-se cu paşi mari prin camera lui şi tot 
alungân- du-şi aghiotanţii care veneau din când 
în când. 

Pentru cine luptă? în numele cui a repurtat 
aceste victorii? Pentru oamenii Directoratului, 
aceşti avocaţi, aceşti „gură-cască", sau pentru 
el ? 

în nopţile din februarie 1797, pielea lui s-a 
acoperit din nou de bubuliţe şi de pecingine. A 
vrut să-i scrie Josephinei, dar nu şi-a putut găsi 
cuvintele, de parcă întrebările care-l tulburau 
erau mult prea grave şi nu mai permiteau 
exprimarea unei alte pasiuni. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 323 


Este viaţa lui în joc. Cărţile pe care le joacă îi 
decid soarta. Atunci de ce să lase să conducă 
jocul pe nişte oameni care-i sunt inferiori? Ce 
calităţi au aceşti oameni? Sunt avizi. Se 
gândesc la puterea lor. Şi-au riscat vreodată 
viaţa într-o bătălie ? Ştiu ei ce simţi când treci 
un pod în bătaia gloanţelor? Cu ce drept îşi im- 
pun voinţa ? Aleşi de popor ? în aparenţă. în 
realitate, au redactat o Constituţie ca să-şi 
salveze posturile şi bunurile. Şi dau ordin să se 
tragă cu tunul în cei care o contestă. Şi tocmai 
ei să-şi însuşească miza ? în numele Franţei, în 
numele francezilor ? 

N-am făcut oare deja mai mult decât vor face ei 
vreodată ? 


322 MAX GALLO 


Joc pentru mine. 

Trebuie să-l înving pe arhiducele Carol şi să 
demarez negocieri cu Viena, ca să fiu nu doar 
generalul învingător, ci şi omul care a adus 
pacea. 

Trebuie să acţionez repede, căci nu pot 
îngenunchea Austria cu doar patruzeci de mii 
de oameni şi trebuie să am în vedere şi 
supravegherea tuturor oraşelor şi localităţilor 
rurale italieneşti în care majoritatea populaţiei 
îi detestă pe francezi. 


Napoleon şi trupele sale se îndreaptă spre nord-est. 

în 12 martie, Napoleon trece Tagliamento. 
Joubert se află la Bozen şi la Brixen, Bernadotte 
la Trieste. 

în ziua de 28 martie, Napoleon intră în 
Klagenfurt. Curând, avangarda ajunge la 
Leoben, în centrul Stiriei. Şi de pe culmile 
Semmering, Napoleon zăreşte întinsa Câmpie a 
Dunării şi, o sută de kilometri mai departe, îşi 
imaginează şi desluşeşte prin ceața de la 
orizont cupolele şi acoperişurile Vienei. 

Nu trebuie să-şi piardă capul. Trebuie să 
respecte  „sistemul" pe care l-a conceput, 
victorie şi pace cât mai curând posibil. 

Din ziua de 31 martie, a redactat, în cortul 
său, un mesaj destinat arhiducelui Carol. Când 
i-a înmânat depeşa aghiotantului care avea să 
se îndrepte spre liniile austriece, i-a atras 
atenţia s-o înmâneze personal generalului 
comandant austriac. Apoi, l-a privit mult timp 
pe ofiţer dispărând pe străzile din Klagenfurt. 

Cuvintele pe care le-a aşternut pe hârtie şi 
care-i răsună în cap au şanse mici să fie 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 323 


respectate. Arhiducele Carol nu este, în mod 
cert, dispus să-şi permită prea multe faţă de 
autorităţile de la Viena. Numai că împăratul 
Austriei nu este un „avocat" sau un „gură- 
cască" precum cei care guvernează la Paris. lar 
aceştia vor fi constrânşi, într-o bună zi, să ţină 
seama de Napoleon, căci poporul va cunoaşte 
cuprinsul acestui mesaj. 

„Bravii militari luptă în război şi doresc 
pacea", scria el. „Am ucis oare destui oameni şi 
am făcut îndeajuns de mult rău tristei omeniri ? 
Ea ne imploră de pretutindeni. Sunteţi hotărât 
să meritaţi titlul de binefăcător al omenirii şi 
salvator al Germaniei ? în 


324 MAX GALLO 


ceea ce mă priveşte, dacă propunerea pe care 
am onoarea să v-o fac poate salva fie şi viaţa 
unui singur om, voi fi mai mândru de coroana 
civică pe care consider că am meritat-o decât 
de trista glorie ce poate încununa nişte succese 
militare." 


Aşteaptă, înaintează şi mai mult în Stiria, 
ajunge la Judenburg, Leoben. 

Aceste noi victorii - Neumarkt, Unzmarkt - 
nu-i fac deloc plăcere. Sunt banale după Lodi, 
Arcole, Rivoli. 

Poate că războiul însuşi îl lasă acum rece şi 
nu-i mai stârneşte atâtea emoţii ca mai ieri ? La 
început, războiul îl pasiona. Dar, iată că de 
aproape un an nu face decât să lupte, să vadă 
morţi până i se face rău, să-i vadă murind pe 
cei mai buni, Muiron, de pildă, pe podul Arcole, 
ca să-i salveze viaţa. Acum, la aproape 
douăzeci şi opt de ani, ştie că războiul nu este 
decât un mijloc, un instrument ale cărui fațete 
le cunoaşte bine. îl mai poate surprinde 
războiul ? Ceea ce se obţine prin intermediul 
lui îl atrage: gloria, puterea asupra oamenilor, 
nu doar asupra celor care mărşăluiesc, ci 
asupra tuturor oamenilor obişnuiţi, asupra 
instituţiilor şi plăcerilor lor. 

Priveşte în jur. Se uită la ofiţeri, aghiotanţi, 
generali, Joubert, Massena, Bernadotte. Sunt 
nişte buni soldaţi, curajoşi, talentaţi. Dar el se 
află deja mai presus de ei, printre cei care nu 
se mulţumesc să conducă o armată, chiar şi în 
calitate de general-comandant, ci care iau 
decizii pentru toate armatele. Cei care deţin 
puterea politică. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 325 


Cei care deţin puterea sau cel care o deţine ? 

însă dacă vrea să se numere printre aceştia, 
sau, de ce să nu îndrăznească să se gândească 
şi la asta, să fie cel care deţine puterea 
politică, trebuie să-i înfrunte pe deţinătorii 
puterii de la Paris. 


îi cunoaşte pe cei cinci directori, Barras, 
Carnot, Reubell, Barthelemy, La Revelliere- 
Lepeaux. La 13 Vendemiaire, a fost braţul 
înarmat al lui Barras. Pe aceşti oameni nu-i 
stânjeneşte câtuşi de puţin problema 
respectării legii. El a trăit Revoluţia. Ştie foarte 
bine că, exact ca pe un câmp de luptă, ceea ce 
contează este sabia, adică raportul de forţe. 


326 MAX GALLO 


îşi cheamă unul din aghiotanţi, pe Lavalette. 
Ofiţerul se înclină în faţa lui. Napoleon 
recunoaşte această politeţe plină de respect, 
lipsită de  servilism, acest „aer de bună 
creştere". Le sunt specifice aristocraților, 
vechilor regalişti. 

Lavalette este loial, inteligent. Trebuie să fie 
un excelent agent de informaţii: Napoleon îi 
spune să ia loc. 

Lavalette să se ducă la Camot. Acesta, 
împreună cu Barthelemy, este un apropiat al 
cercurilor regaliste prezente în clubul de la 
Clichy. Din dorinţa de a menţine stabilitatea, ar 
fi oare dispus Camot să desființeze Republica ? 
Ar fi util să ştim ce gânduri are acest om, ce 
pregăteşte. Peste câteva săptămâni urmează să 
aibă loc alegeri. Totul pare să dea de înţeles că 
regaliştii le vor câştiga, în aparenţă, triumvirii 
Barras, Reubell, La Revelliere-Lepeaux sunt 
decişi fără doar şi poate să  reînceapă 
Vendemiaire. 

Napoleon este agitat, măsoară încăperea în 
lung şi-n lat. Jocul acesta îl incită. Se simte 
pregătit să-l joace. La urma urmei este vorba tot 
de un război, însă nu unul făţiş, în văzul lumii, ci 
unul ascuns, dus pe muteşte. Un joc de şah. O 
înfruntare asemenea celei de pe câmpul de 
luptă, dar cu reguli mai complicate, cu jucători 
mai abili, cu mai multe careuri şi piese. 
Războiul ar fi mai degrabă un joc de cărţi. Iar 
politica un joc de şah. 

lar această tablă de şah ar fi supusă unor 
forţe multiple care s-ar putea declanşa bmsc, ar 
putea împrăştia piesele şi jucătorii. Napoleon îşi 
aminteşte astfel de scene petrecute în curtea de 
la Tuileries, când mai multe femei furibunde au 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 325 


mutilat în io august trupurile lipsite de viaţă ale 
elveţienilor. 

— Democraţia poate fi violentă, şopteşte 
Napoleon, numai că ea nu este doar o noţiune 
abstractă şi poate fi stârnită. 

Lavalette trebuie să se străduiască să 
înfiinţeze ziare, să-i întâlnească pe scriitori, pe 
jurnalişti, pe cei care pot influenţa opinia 
publică. Să se ştie pretutindeni cine este 
Bonaparte, ce a făcut, ce vrea: pacea. Toţi 
aceşti oratori, romancieri, poeţi, pictori trebuie 
să vorbească despre faptele de eroism ale 
generalului Bonaparte. 

Lavalette îl aprobă. 

—  Aristocraţia, continuă Napoleon, rămâne 
la fel de distantă ca-ntotdeauna, nu-i aşa ? Ea 
nu iartă niciodată. 


326 MAX GALLO 


Apoi îşi comunică ordinele. Lavalette să se ducă la 
Carnot, repetă. Trebuie să-l liniştim pe Carnot, să-l 
potolim. 

— Spuneţi-i, ca şi când ar fi ideea voastră, că mă 
voi retrage cu prima ocazie; iar dacă această ocazie 
întârzie, îmi voi da demisia; fiţi foarte atent la efectul 
pe care-l vor avea spusele voastre asupra lui. 

La 13 Vendemiaire, el a fost omul lui Barras. De 
astă dată, nu-l mai interesează decât binele lui. 


Se pregătesc toate detaliile cu multă atenţie. în 13 
aprilie 1797, în micul oraş Leoben, cei doi 
plenipotenţiari austrieci solicită să fie primiţi. 

Napoleon îi face să aştepte, pentru că vrea ca 
aceşti doi „Domni", doi nobili eleganţi şi inflexibili, 
generalul conte de  Merveldt şi contele de 
Beauregard, să înţeleagă că nu ei conduc negocierile. 

Imaginându-şi-i cum îşi pierd răbdarea în ciuda 
impasibilităţii lor, Napoleon simte aceeaşi plăcere pe 
care o trăieşte un jucător care anticipează cu mai 
multe mişcări evoluţia partidei. A învăţat, învaţă, să-i 
pună astfel, chiar şi pe cei mai experimentați dintre 
oameni, într-o situaţie neplăcută, în care nu poate fi 
vorba de un echilibru de forţe. Orice detaliu contează 
în această înfruntare de la om la om, de la putere la 
putere, care este dialogul. 

Vrea să obţină ca Austria să renunţe la Belgia şi la 
malul stâng al Rinului. El îi va propune în schimb 
Veneţia, pe care încă n-o controlează, dar îi va fi de 
ajuns un simplu pretext să-l înlăture pe doge de la 
putere. Franţa va păstra Insulele Ionice. 

Aceste propuneri trebuie să rămână secrete. Ce 
părere ar avea venețienii despre ele ? Ce ar crede 
directorii care au anunţat deja că trebuie să i se 
cedeze Austriei, dacă participă la negocieri, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 325 


Lombardia ? 


Napoleon intră fără grabă în încăperea cu tavan 
jos unde se află cei doi plenipotenţiari. Va câştiga, 
pentru că ştie ce vrea. Forţa unui om, general sau şef 
de stat, constă în capacitatea de a intui evoluţia 


evenimentelor, de a înţelege lucrurile mai repede 
decât adversarii săi. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 327 


în ^8 aprilie, Napoleon şi trimişii Vienei semnează 
Preliminariile de la Leoben. 
Am făcut prima mutare. 


Din nou o noapte de insomnie. 

Trebuie să controleze toată tabla de şah. Va 
trimite un curier la Directorat, să ducă textul 
Preliminariilor şi să transmită intenţia sa de a 
demisiona în cazul în care Preliminariile nu sunt 
acceptate. Va trebui să găsească acele cuvinte 
potrivite ca să-i constrângă pe directori să nu refuze, 
chiar dacă nu cred un cuvânt din ceea ce citesc. Să-i 
prindă în cursă. Şi să nu dea ocazia să se formuleze 
critici. Cheamă un aghiotant. Dictează. 

„în ceea ce mă priveşte, vă cer un răstimp de 
odihnă. Am fost vrednic de încrederea acordată şi m- 
am acoperit de mult mai multă glorie decât îi este 
necesară unui om pentru a fi fericit. Vocile 
calomnioase se vor strădui zadarnic să-mi atribuie 
intenţii perfide, cariera mea civilă va fi precum 
cariera mea militară, modestă, fără nimic ostentativ. 
Trebuie să înţelegeţi însă că trebuie să plec din Italia 
şi vă cer insistent să trimiteţi, odată cu ratificarea 
Preliminariilor, ordine în ceea ce priveşte primele 
măsuri ce trebuie adoptate în Italia, ţinând cont de 
situaţia existentă şi un concediu ca să mă pot 
întoarce în Franţa." 


Odihnă ? 

Ce-nseamnă odihna ? 

în noaptea de 19 aprilie 1797, nişte ofiţeri care 
abia mai respirau şi aveau feţele marcate de oboseală 
au pătruns în cartierul general. Napoleon îi opreşte 
de îndată ce îi vede. Să comanzi înseamnă să ţii 
oamenii la distanţă, dar cu respect. 

— Patru sute... începe unul. 


Patru sute de soldaţi francezi, cel mai adesea 
răniţi imobilizaţi în paturile lor de spital, au fost ucişi, 
strangulaţi, loviți cu pumnalele, cu săbiile la Verona, 
de nişte bande de ţărani. 

La Veneţia, un vas francez aflat în Rada Lido a fost 
atacat, iar căpitanul său a fost ucis. 


328 MAX GALLO 


Napoleon le face semn ofiţerilor să plece. în 
anumite situaţii, răzbunarea este necesară. La 
violenţă trebuie să răspunzi cu şi mai multă 
violenţă. A învăţat această lege în copilărie, la 
Brienne, la şcoala militară, la Ajaccio, când a 
fost comandant pentru prima oară, când a 
participat la primele lupte. 

Putem însă folosi răzbunarea necesară ca 
pretext pentru o acţiune deja stabilită. Dacă 
adversarul rămâne descoperit şi nu bagă de 
seamă că îl ameninţă un atac, cu atât mai rău 
pentru el. Trebuie să loveşti repede şi cu forţă. 

„Credeţi", îi scrie Napoleon  dogelui 
Veneției, „că legiunile mele din Italia vor 
tolera masacrul pe care-1 încurajați ? Sângele 
fraților mei de arme va fi răzbunat." 

O represiune nemiloasă se abate asupra 
masacratorilor din Verona, iar trupele franceze 
intră în Veneția. Acesta a fost sfârşitul 
Republicii Veneția, care a cunoscut 
treisprezece secole de istorie independentă. Ea 
va putea fi cedată Austriei în schimbul malului 
stâng al Ronului şi al Belgiei, iar Directoratul 
aprobă, după îndelungi dezbateri, Preliminariile 
de la Leoben. 

Trasez noua hartă a Europei. 


Peste câteva zile, Napoleon desigilează 
prima scrisoare pe care i-o adresează de la 
Paris aghiotantul său Lavalette: 

„Dragă generale, toate privirile sunt aţintite 
asupra voastră. în mâinile voastre se află 
soarta întregii Franţe. Semnaţi pacea şi-i 
schimbaţi soarta ca prin farmec. Faceţi acest 
lucru ţinând seama numai de bazele tratatului 


preliminar de la Leoben, încheiaţi pacea. Iar 
apoi, dragă generale, veniţi să vă bucuraţi de 
aprobarea întregului popor francez, care vă va 
numi binefăcătorul său. Veniţi să-i uimiţi pe 
parizieni cu cumpătarea şi filosofia voastră." 
Napoleon reciteşte scrisoarea. 
îi place această primăvară a anului 1797. 


328 MAX GALLO 


26 


Are douăzeci şi opt de ani. învaţă să fie stăpân, să 
domnească. 

A hotărât că va locui cu ai lui, cu familia 
venită de la Marsilia, cu statul major, cu 
invitaţii săi, toată mulţimea care îl înconjoară 
acum la castelul de la Mombello, la doisprezece 
kilometri de Milano, o vilă somptuoasă pe care 
a ales-o ca să scape de căldura apăsătoare a 
verii lombarde. 

Josephine se află lângă el. în sfârşit! 

O vede clipă de clipă, ori de câte ori şi-o 
doreşte. Totul se schimbă atunci când domneşti, 
chiar şi în privinţa soţiei. Ea nu se mai plimbă 
pe Corso, precum milanezele elegante care, în 
trăsurile lor joase, bastardelie, ies să fie 
admirate de cavalerii care călăresc prin 
preajmă, apoi se opresc să servească îngheţată 
la cafeneaua Corsia de Servi. îl deranja foarte 
mult curtea insistentă a ofiţerilor. 

Aici, la Mombello, sunt tot timpul în preajma 
Josephinei, dar le este teamă de el. 

îi place s-o vadă pe Josephine prezidând 
dineurile pe care le organizează în fiecare seară 


sub un cort mare, înălţat în parc. Masa se 
serveşte pentru patruzeci de persoane. 

Napoleon vorbeşte, toată lumea îl ascultă cu 
evlavie, fiecare întoarce capul spre el. El este 
stăpânul. El impune frugalitatea meniurilor: 
supă, rasol, felul principal, salată şi fructe şi un 
singur vin. 

El este stăpânul acestei lumi: surorile sale, 
Pauline şi Caroline, fratele său, Jerome, Eugene 
şi Hortense de Beauharnais. 


330 MAX GALLO 


Adesea simte aţintite asupra lui privirile insistente 
ale mamei şi, uneori, o surprinde uitându-se şi la 
Josephine. Ştie că nu o place, dar locul Josephinei 
este aici, înconjurată de diplomaţii austrieci sau 
napolitani, cu toţii aristocrați. O examinează cu 
atenţie. Are graţia şi eleganța vicontesei care a fost 
până nu de mult. Uneori se simte cuprins de o dorinţă 
năprasnică. O ia de mână şi o trage după el. Nu-i pasă 
ce gândesc comesenii despre atitudinea lui. 

Cu ocazia unei excursii la Lacul Maggiore, în 
compania lui Berthier şi a diplomatului Miot de 
Melito, a avut prilejul să-şi dea seama cât de jenaţi 
erau cei doi bărbaţi pentru că, de fiecare dată când el 
o îmbrăţişa pe Josephine, ei îşi plecau ochii. Şi ce 
dacă! Este soţia lui, aşa că el stabileşte regulile. 

De multă vreme nu s-a mai simţit atât de vesel, 
atât de liniştit, poate că a fost chiar prima oară. 
Corpul lui îşi recapătă forţele, se întremează. 
Niciodată nu s-a simţit lipsit de energie, dar acum 
reuşeşte să scape încetul cu încetul de oboseală, ca şi 
de râia chinuitoare, care îi provoacă mâncărimi din ce 
în ce mai rar. 

Decide soarta unora şi a altora, iar acest lucru îl 
bucură nespus, îi provoacă o satisfacţie profundă, 
poate una dintre cele mai intense pe care le-a avut 
vreodată. Sora lui, Elisa, s-a căsătorit la Marsilia cu 
un modest căpitan corsican, Felix Bacciocchi. Fie! Nu 
îl mulţumeşte acest lucru, dar trebuie să accepte. 
Căsătoria religioasă va fi celebrată la capela 
castelului, în acelaşi timp cu cea dintre sora sa mai 
mică, Pauline, şi generalul Leclerc. Bacciocchi, dat 
fiindcă englezii au părăsit Corsica din luna octombrie 
1796, va fi numit comandant al fortificațiilor din 
Ajaccio. Joseph, odată ce paoliş- tii au plecat 
împreună cu englezii, a reuşit să fie ales deputat de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 331 


Ajaccio în Consiliul celor Cinci Sute, unul dintre 
puţinii aleşi consideraţi iacobini în cadrul unei 
majorităţi de deputaţi cu orientări monarhiste. Joseph 
va fi numit ambasador al Republicii la Roma. 

Directorii nu-i pot refuza aceste favoruri. Louis 

Bonaparte este deja căpitan, iar Lucien, cel 

independent, cel ambițios, comisar pe lângă armata 

Nordului, a Rinului, apoi în Corsica, dar cel mai mult 

îi place să-şi petreacă timpul la Paris. în ceea ce o 

priveşte pe Letizia Bonaparte, care umblă tot timpul 

îmbrăcată în negru şi în faţa 
căreia toţi se înclină cu respect, ea vrea să se 
întoarcă în Corsica, aşa că i se organizează cu toate 
onorurile călătoria de întoarcere. 

Cât de multă încredere în propria-ţi persoană îţi dă 
nu numai puterea, ci şi certitudinea că poţi schimba 
destinele oamenilor! 

Iese pe platforma din faţa castelului. în depărtare, 
zăreşte culmile încă înzăpezite ale Alpilor. La o 
distanţă de câţiva paşi, în spatele lui, se află generalii 
Berthier şi Clarke, iar ceva mai în spate, Lannes, 
Murat şi Marmont. 

îl aşteaptă cu toţii să meargă la masă. 

Nişte italieni, ţărani din împrejurimi sau orăşeni 
veniţi de la Milano, sunt ţinuţi la distanţă de unii 
dintre cei trei sute de legionari polonezi care păzesc 
castelul. Aceşti soldaţi sunt nişte bărbaţi înalţi şi 
robuşti, recrutaţi de prinţul Dombrowski, plecaţi în 
exil ca şi el, de altfel, din ţara lor împărţită, ocupată. 
îi sunt devotați trup şi suflet. 

Să domneşti înseamnă să inspiri admiraţie şi devotament. 

Napoleon se gândeşte la Muiron, pe podul de la 
Arcole. Sacrificiul oamenilor pentru cel pe care l-au 
ales drept conducător legitim, îi sporesc acestuia 


318 MAX GALLO 


autoritatea. 

Italienii se înghesuie. Vor asista la dineu. Aşa cum 
se obişnuia la Versailles, pe timpul Regelui Soare. 

lată că se anunţă sosirea marchizului de Gallo, 
ambasadorul Neapolelui la Viena. 

Vin aici în faţa mea, oameni care au fost cineva, 
oameni de la curţile regale şi imperiale. 

Iar în afară de ei sunt aici Lannes sau Murat, 
oameni de rând, soldaţi ai Revoluţiei. 

Femeia aceea, care merge alături de Josephine, 
este Saint-Huberty, o actriţă care a avut epoca ei de 
glorie înainte de Revoluţie. Se spune despre ea că 
este căsătorită cu contele d'Antraigues, un agent 
regalist a cărui prezenţă serviciile de informaţii ale 
armatei au semnalat-o la Veneţia şi, care, se 
presupune, că este în slujba curţii de la Viena, de la 
Londra şi a lui Ludovic al XVIII-lea. 

Să ţin minte acest lucru, să dau ordin să fie căutat. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 331 


lată-l pe ambasadorul Franţei, Miot de Melito, 
care se opreşte, aşteaptă un gest al lui Napoleon ca 
să înainteze, să-i vorbească, fără îndoială, despre 
apropiata pace, de vreme ce Gallo este aici, iar alţi 
diplomaţi italieni sosesc şi ei. îl felicită pe Napoleon 
pentru faptul de a fi creat Republica Cisalpină şi 
Republica Liguriană. îl întreabă despre rolul său pe 
viitor. 

Uneori trebuie să te destăinuieşti, pentru că astfel 
ideile prind formă şi forţă, îi obligă pe cei cărora le 
sunt dezvăluite să se decidă, îi fac să tremure sau să 
viseze, organizează viitorul. A-ţi da pe faţă gândurile 
ca să spui adevăruri numai pe jumătate, să întreţii 
îndoiala în privinţa ambițiilor tale dezvăluindu-le 
numai în parte... 

„N-aş vrea să renunţ la armata din Italia", spune 
Napoleon, „decât ca să joc un rol aproape asemănător 
celui pe care-l joc aici, dar consider că încă nu am 
găsit momentul potrivit. Prin urmare, pacea este 
poate necesară ca să satisfacem dorinţele curioşilor 
noştri de la Paris, iar dacă trebuie să facem pace, 
mie-mi revine această misiune. Dacă l-aş lăsa pe altul 
să-şi asume meritul instaurării păcii, această 
binefacere l-ar situa mai presus de mine în opinia 
celor mulţi, în pofida tuturor victoriilor mele." 

Am vorbit destul, să mergem la masă. 

Napoleon se aşază. Spune anecdote, cel mai 
adesea cu subiect istoric. Toate privirile sunt aţintite 
asupra lui. 


Dă semnalul încheierii mesei. 

Merge singur prin umbra parcului, trece printre 
italienii care îl ovaţionează, îi aclamă numele: 
„eliberatorul Italiei!" îl aşteptă pe marchizul de Gallo, 
îi spune că după încheierea păcii are de gând să-şi 


318 MAX GALLO 


reia studiile de astronomie sau de matematică. Ar 
putea trăi aici, în această locuinţă, departe de 
zgomotul oraşului, îndeplinind doar rolul de judecător 
de pace pentru populaţia din împrejurimi. 

Josephine li s-a alăturat. 

„Nu credeţi nimic din ce spune", îi atrage atenţia 
lui Gallo, cu vocea ei mieroasă. Este un temperament 
veşnic neliniştit, mintea cea mai mobilă şi mai activă, 
cea mai fecundă atunci când trebuie să pună la punct 
noi proiecte pentru întreaga lume, iar dacă ar 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 403 


înceta să mai fie preocupat de lucruri înalte, ar pune 
pe jar zilnic toată casa, ar fi imposibil de trăit 
împreună cu el.“ 

Josephine râde. 

El îi curmă avântul cu o singură privire şi ea tace. 
Acum îşi poate permite să facă aşa ceva. 

Se apropie de marchizul Gallo. „îl cunoaşteţi pe 
contele d'Antraigues ?“ întreabă. 

Dar pleacă fără să mai aştepte răspunsul. 


Berthier îl aşteaptă într-unul din saloanele 
castelului, cu plafoane greoaie, sculptate, cu draperii 
de catifea închise la culoare, care creează în 
încăperea supraîncărcată cu mobile o atmosferă 
apăsătoare. 

Pe una dintre mesele care îi servesc drept birou, 
Napoleon zăreşte o mapă mare roşie, cu închizătoare 
aurie. 

îi solicită lămuriri lui Berthier din priviri. Mapa a 
fost găsită în posesia contelui d'Antraigues, pe care 
generalul Bernadotte l-a arestat, respectând ordinele 
primite. Agentul regalist se găsea în compania 
ambasadorului Rusiei, Mordvinov. D'Antraigues avea 
un paşaport rusesc, ceea ce i-a permis să plece din 
Veneţia ocupată de trupele franceze şi să treacă de 
primele posturi de control. Bernadotte l-a ajuns din 
urmă şi l-a arestat la Trieste. Prizonierul a fost 
transferat la Milano. 

Orice lucru, orice fiinţă are o faţă ascunsă, 
întunecată. Asta spune ea adesea. însă numai câteva 
persoane cunosc aceste secrete. Ceilalţi, mulţimea, 
poporul, descoperă abia mai târziu adevărul : eroul 
lor n-a fost decât o marionetă, manevrată de 
altcineva. 


334 MAX GALLO 


Napoleon se gândeşte la Mirabeau, un personaj 
atât de admirat, a cărui casă de bani descoperită la 
Tuileries demonstra că acesta fusese plătit de rege 
precum unul dintre obişnuiţii săi agenţi. 

Ajutându-se de un pumnal, rupe închizătoarea 
mapei roşii, începe să frunzărească paginile acoperite 
cu un scris delicat. Se opreşte. Recunoaşte anumite 
nume: pe cel al generalului Pichegru, care tocmai a 
fost ales preşedinte al Consiliului celor Cinci Sute 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 335 


şi, deci, este şeful reacţiunii regaliste, unul dintre cei 
mai activi membri ai „Clubului regalist" din Clichy. 

Citeşte cele treizeci şi trei de pagini. Este vorba de 
raportul întocmit de un agent regalist, Montgaillard, 
şi adresat lui  d'Antraigues. Dovezile trădării 
generalului Pichegru când comanda armata Rinului şi 
râului Moselle sunt covârşitoare. Nişte agenţi ai 
armatei emigraţilor lui Conde, dar şi austriecii au luat 
legătura cu generalul Pichegru. în 1 aprilie 1795, ela 
reprimat cu brutalitate o revoltă a sanculoţilor din 
Paris. lată un semn bun. Montgailland, din partea lui 
Conde, îi propune să organizeze cu armata sa o 
lovitură de stat care să contribuie la reinstaurarea 
monarhiei. Pentru a-i răsplăti trădarea, va primi 
bastonul de mareşal, Crucea de comandor de Saint- 
Louis, „Sfântul Ludovic", Castelul de la Chambord, 
două milioane bani gheaţă, o rentă de o sută douăzeci 
de mii de livre, din care jumătate îi poate reveni soţiei 
sale, iar o pătrime copiilor, şi patru tunuri! 

Napoleon reciteşte totul. Ceea ce are în faţa 
ochilor seamăna cu deschiderea unei breşe în linia 
inamică. Cu aceste dovezi, el dispune acum de 
mijloacele necesare pentru a influenţa situaţia de la 
Paris. îi poate furniza lui Barras instrumentul care-i 
va permite să-i dea în vileag şi să-i distrugă pe 
Pichegru şi pe regalişti, învingători în alegeri, 
acuzându-i de trădare. 

S-a oprit din citit. Când reia lectura, tresare. 
Montgaillard îi scrie lui d'Antraigues că poate obţine 
„curând un rezultat din partea Eleonorei, tot atât de 
bun ca şi cel pe care l-am obţinut de la Baptiste 

Baptiste este pseudonimul folosit pentru a-l 
desemna pe Pichegru, iar Eleonore, cel folosit pentru 
a-l denumi pe Bonaparte. Montgaillard consideră că 
suma care ar reprezenta preţul la care ar putea fi 
cumpărat Bonaparte ar fi de treizeci şi şase de mii. 


334 MAX GALLO 


Napoleon împinge hârtiile. Prezenţa numelui său 
în acest document slăbeşte dovezile împotriva lui 
Pichegru. Ar fi necesar, deci, să se înlăture orice 
aluzie la armata din Italia. Nu se poate lipsi de o 
asemenea armă. 

— Conduceţi-l pe d'Antraigues la castel, spune Napoleon. 
S-a lăsat noaptea. în încăpere domneşte 

întunericul. Napoleon îl vede intrând pe 
d'Antraigues. Bărbatul este elegant şi sigur pe el. Cu 
toate acestea, figura lui exprimă nelinişte. îl vede mai 
întâi pe Berthier, apoi îl recunoaşte pe Napoleon. 
Protestează cu o voce vehementă. Are un paşaport 
rusesc. Este diplomat. 

— Ei aş! De ce am avea încredere în paşapoarte? 
spune Napoleon. V-am permis să prezentaţi un 
paşaport numai ca să fiu sigur că ajungeţi în mâinile 
mele. 

— în Rusia nu se ştie nimic despre acest nou 
drept politic, spune d'Antraigues. 

— Ei bine, se va afla de existenţa lui. împăratul n- 
are decât să interpreteze cum vrea acest eveniment, 
puţin ne pasă. Dacă aş fi fost la Trieste, ambasadorul 
său ar fi fost arestat, i-ar fi fost luate efectele şi 
actele şi l-aş fi trimis de unul singur înapoi, să ducă 
vestea Rusiei. Sunteţi prizonierul meu, nu vreau să vă 
eliberez. 

Trebuie să ai o reacţie violentă ca să-ți 
descumpăneşti adversarul, pentru ca astfel el să-şi 
dea seama cât de hotărât este omul din faţa sa. 

— Să vorbim acum despre altceva. 

Napoleon îi face semn lui d'Antraigues să ia loc pe 
o canapea mare, apoi se aşază lângă el, în timp ce 
Berthier împinge spre ei o măsuţă pe care sunt 
întinse hârtiile scoase din mapa roşie. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 335 


Să ştii să apreciezi pe cineva la justa valoare. Să 
ştii că trebuie să-l flatezi, dar şi să-l ameninţi ca să-l 
faci să cedeze, aşa se dobândeşte puterea de a-i 
influenţa, de a-i dirija şi de a-i conduce pe ceilalţi 
oameni. 

— Sunteţi un om luminat la minte, începe 
Napoleon, sunteţi un om mult prea înzestrat ca să nu 
vă daţi seama că această cauză pe care o apăraţi este 
pierdută. Popoarele s-au săturat să lupte pentru nişte 
imbecili, iar soldaţii s-au săturat să lupte pentru nişte 
laşi. Revoluţia a izbucnit în Europa. Ea trebuie să-şi 
urmeze cursul. Uitaţi-vă la armatele regilor: soldaţii 
sunt pricepuţi, ofiţerii nemulţumiţi, iar ele sunt 
învinse. 

Napoleon adună hârtiile. 


336 MAX GALLO 


— în Franţa există o nouă facțiune, spune. Vreau 
s-o distrug. Trebuie să ne ajutaţi să facem acest lucru 
şi apoi veţi fi mulţumit că... Poftim, semnaţi hârtiile 
astea, vă sfătuiesc s-o faceţi. 

îi întinde hârtiile cenzurate.  D'Antraigues 
protestează. I s-a deschis mapa. Nu-şi recunoaşte 
documentele. 

Napoleon se ridică şi exclamă. 

— Ei aş! Vă bateţi joc de mine! Exageraţi. V-am 
deschis mapa pentru că mi-a făcut plăcere. Armata nu 
este un tribunal. Nu vă cer să recunoaşteţi dacă 
aceste documente vă aparţin; vă cer să semnaţi 
aceste patru fascicole. 

Napoleon îi oferă în schimb dreptul de a-şi 
recupera bunurile din Franţa şi chiar posibilitatea de 
a beneficia de un post la ambasada din Viena. 

— Nu mă interesează, domnule, niciuna din 
propunerile dumneavoastră, ripostează d'Antraigues. 

Ce-şi închipuie acest naiv ? în ce lume crede că trăieşte ? 

— Dovezi, dovezi! Foarte bine, dacă aveţi nevoie 
de dovezi, le vom găsi! 

Acest om trebuie să cedeze. 


Peste câteva zile, Napoleon o întâlneşte 
întâmplător pe soţia lui d'Antraigues care vine, 
împreună cu fiul ei de cinci ani, să-i facă o vizită 
Josephinei de Beauhamais. 

Napoleon se îndreaptă spre ea: trebuie să ştii 
uneori să exagerezi furia care te stăpâneşte. 

— Poate că mâine la ora şase soţul dumneavoastră 
va ieşi din închisoare, iar eu vi-l voi trimite la ora 
unsprezece cu zece gloanţe în pântec, spune. 

Saint-Huberty îşi strânge fiul în braţe. Ea strigă, copilul 
plânge. 

— Fiul meu nu este îndeajuns de copt ca să-l 
măcelăriți ? zbiară femeia. Cât despre mine, vă 
sfătuiesc să daţi ordin să fiu împuşcată, căci 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 337 


altminteri am să vă omor oricând voi avea prilejul. 
Intră Josephine şi o ia cu ea pe Saint-Huberty care- 
i spune: „Doamnă, mi-aţi spus că Robespierre a murit, 
iată că a înviat. Este însetat de sângele nostru. Ar 
face bine să ne ucidă, căci mă duc la Paris şi mi se va 


face dreptate..." 

Robespierre ? 

Amintindu-şi de fratele lui Maximilien, Napoleon 
cade pe gânduri, în timp ce se îndepărtează de cele 
două femei. Poate că oamenii aceia, teroriştii, chiar 
dacă au rămas la putere cu ajutorul ghilotinei, au 
fost, de fapt, nişte naivi. 

în 9 iunie 1796, d'Antraigues acceptă să recopieze 
cele şaisprezece pagini modificate şi să le semneze. 
Mapa roşie îi este trimisă lui Barras. Triumvirii 
Directoratului au de acum înainte o armă decisivă 
împotriva lui Pichegru şi a deputaţilor regalişti, 
împotriva membrilor Clubului de la Clichy. 

— Asta este opera mea, spune Napoleon. 

Dă ordin ca d'Antraigues să fie lăsat să iasă când 
doreşte, în schimbul promisiunii de a nu evada. 

Să rămână în viaţă. N-are decât să şi evadeze dacă 
vrea. Trădătorul nu mai are nicio putere acum. 

Sau poate chiar dimpotrivă. I se deschide 
corespondenţa, scrisorile lui ajung în mâinile lui 
Napoleon. 

într-o seară, în timp ce se plimbă încet prin birou, 
Napoleon citeşte portretul pe care i l-a făcut 
d'Antraigues. Se opreşte adesea de parcă s-ar privi în 
oglindă. 

„Acest geniu distructiv", scrie  d'Antraigues, 
„ „..pervers, atroce, un geniu al răului, cu resurse 
inepuizabile, pe care orice obstacol ce-i aţine calea îl 
scoate din minţi, care nu dă doi bani pe viaţă, dar 
pentru care ambiția înseamnă totul, care vrea să fie 
stăpân şi care este decis să piară sau să ajungă 


338 MAX GALLO 


atotputernic, care n-are nicio limită, care nu pune 
preţ pe vicii şi virtuţi, ci le consideră nişte mijloace la 
îndemână, căci altminteri îi sunt indiferente, este 
prototipul omului de stat. Violent din fire, până la 
exces, dar reuşind să-şi înfrâneze pornirile prin 
practicarea unei cruzimi mai chibzuite, care-l ajută 
să-şi controleze mânia, să-şi amâne răzbunările, dar 
fiind atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic în 
imposibilitatea de a avea chiar şi o singură clipă de 
răgaz. Bonaparte este un om de statură mică, 
plăpând, cu ochi mistuitori, iar în priviri şi în expresia 
gurii se poate citi o anume cruzime, ipocrizie, 
perfidie, vorbeşte puţin, dar nu pierde niciodată 
ocazia să-şi spună părerea atunci este în joc vanitatea 
lui; are o sănătate şubredă, datorită 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 337 


acidității sângelui. E acoperit de pecingine, iar 
astfel de boli îi sporesc violenţa şi energia. 

Este tot timpul preocupat de proiectele 
sale şi nu are timp pentru distracţii. Doarme 
trei ore pe noapte, nu ia medicamente decât 
atunci când durerile sunt insuportabile. 

Acest om vrea să devină stăpânul Franţei 
şi, prin intermediul Franţei, al întregii Europe. 
Tot ce nu are legătură cu acest lucru, chiar 
dacă este vorba despre succesele sale, 
reprezintă pentru el doar mijloace pentru a-şi 
atinge scopul. Prin urmare, fură fără ni- cio 
jenă, pradă tot, adună o avere enormă în aur, 
argint, bijuterii, pietre prețioase. Nu-l 
interesează această avere, are însă nevoie de 
ea tot ca să-şi atingă țelul. Acest om care este 
în stare să jecmănească o întreagă comunitate 
îi va da fără ezite im milion omului care-i 
poate fi de folos. Cu el poţi ajunge la o 
înţelegere în doi timp şi trei mişcări. Iată prin 
ce mijloace reuşeşte să-i corupă, să-i cuce- 
rească pe cei din jurul său.“ 


Să fiu oare chiar aşa ? 

Napoleon iese în parcul castelului de la Mombello. 

Se plimbă. Vântul s-a transformat în vijelie, 
aşa cum se întâmpla adesea seara, după 
căldurile insuportabile de după-amiază. Nu 
izbucneşte întotdeauna furtuna, însă 
atmosfera este atât de încărcată încât ai 
impresia că stă să explodeze. Fulgerele 
luminează cerul întunecat în depărtare, spre 
lacuri şi spre munţi. 

Aşa mă văd cu toţii. Duşmanii mei. 

Să vrei să fii cineva, să vrei să-ţi laşi 


338 MAX GALLO 


amprenta pe această lume, înseamnă să 
stârneşti calomnia, ura invidioşilor şi a 
rivalilor. 

Nu poţi să fii cineva fără să ai duşmani. 
Dacă nu stârneşti ura celorlalţi înseamnă că 
eşti un nimeni. Că nu eşti bun de nimic. 

Să Jiu oare chiar aşa ? 

Sunt. 


27 


Plouă. Peste Valea Tagliamento s-au 
îngrămădit nori grei. Este sfârşitul lunii august 
1797. Napoleon stă pe estrada castelului din 
Passariano. De acolo poate vedea, la capătul 
marii alei mărginite de plopi, trăsurile 
plenipotenţiarilor austrieci care se 
îndepărtează. Unii sunt găzduiţi la 
Campoformio, nu departe de castel. Alţii au ales 
să locuiască la Udine. Vin însă să negocieze 
aici, la castelul din Passariano. Nici contele 
Ludwig de Cobenzi, un diplomat versat, nici 
marchizul de Gallo, nici generalul conte de 
Merveldt nu par grăbiţi să încheie pacea. 
Continuă să analizeze Preliminariile semnate la 
Leoben. 

Discută tot felul de nimicuri, îşi etalează 
eleganța şi arta de a face conversaţie, ca să 
treacă timpul mai repede. îi fac curte, ca nişte 
aristocrați manieraţi ce sunt, Josephinei de 
Beauhamais. Participă chiar la jocurile de cărţi 
pe care aceasta le organizează ca să treacă 
timpul. 

Napoleon intră în castel trântind uşile. N-au 
reuşit să-l păcălească. Toţi aceşti diplomaţi 


340 MAX GALLO 


aşteaptă evenimentele din Paris. Speră că, din 
divergenţele care au loc în interiorul 
Directoratului, învingători vor ieşi partizanii lui 
Pichegru, regaliştii, membrii clubului de la 
Clichy. lar atunci, adio pace. Monarhia va 
reveni la Paris. 

Imposibil. Care ar mai fi soarta mea ? 


Napoleon a acţionat. în rândul soldaţilor 
armatei din Italia au fost răspândite mii de 
proclamaţii, de ziare. Iată ce au putut citi: 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 341 


„Soldaţi, Trebuie să vă dedicați trup şi suflet 
Republicii! Soldaţi, regaliştii, de îndată ce-şi 
vor face apariţia, vor fi învins. Să declarăm un 
război necruţător duşmanilor Republicii şi ai 
Constituţiei anului III." 

Este nevoie însă ca stratagema să fie pusă 
în aplicare cu multă atenţie. Nu trebuie să te 
expui din cale afară. Napoleon îi repetă lui 
Lavalette: „încearcă să te întâlneşti cu toţi şi 
ai grijă să nu te laşi influenţat de niciun parti- 
pris; spune-mi adevărul, dar fără nicio umbră 
de subiectivism." 

Cum să poţi alege o strategie, dacă ceața nu s-a 
risipit ? 

Lavalette explică: Barras şi La Revelliere- 
Lepeaux au cerut ajutorul generalului Hoche 
şi al armatei sale pentru a organiza o lovitură 
de stat antiregalistă. Dar generalul, după ce 
le-a promis tot sprijinul, a dat înapoi din cauza 
atacurilor şi a intrigilor. Directorii îşi caută alt 
om. 

Nu voi mai fi generalul Vendemiaire. 

Iată-1 însă pe Augereau, pe care Napoleon îl 
trimite cu trei milioane la Barras. Trebuie să 
acţioneze. Napoleon a primit o scrisoare de la 
acesta la puţin timp după ce a ajuns la Paris: 
„Promit să salvez Republica de agenţii regelui 
şi ai bisericii." 

Lavalette îl sfătuieşte pe Bonaparte să stea 
deoparte, să nu-şi compromită gloria de 
general învingător în represiunile care se 
pregătesc la Paris. 

„Au primit documentele de la D'Antraigues ?“ 
întreabă Napoleon. 

„Acestea vor fi pretextul pentru a se trece 


340 MAX GALLO 


la represiune, şi lovitura de graţie", precizează 
Lavalette. „Victimele sunt deja stabilite. Se 
tipăreşte deja în secret confesiunea lui 
D'Antraigues, care dovedeşte trădarea lui 
Pichegru. Pe ziduri se pun afişe, în care se 
denunţă complotul străinului." 


Trebuie să aştepte lovitura pe care o va da 
Augereau, să păstreze distanţa, dar nu şi să 
rămână inactiv. 

Napoleon devine sâcâitor. îi convoacă la 
castelul din Passariano pe oamenii cărora le-a 
încredinţat sarcina de a trimite ziare la Paris 
şi la Milano, care să ajungă în mâinile 
cetăţenilor pe care se poate 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 341 


conta sau ale soldaţilor. Frunzăreşte primele 
numere ale unor ziare precum Curierul armatei 
din Italia sau Patriotul francez, Franţa văzută de 
Italia sau Jurnalul lui Bonaparte şi al bărbaţilor 
virtuoşi. Se înfurie. Prea moderate! Nu trebuie 
lăsate fără răspuns atacurile din ziarele 
regaliste, dar se impune promovarea unor idei 
simple, cu o mare încărcătură. „Să se vorbească 
despre mine, despre faptele mele de vitejie", 
spune Napoleon. 

Un şef nu este lăudat niciodată îndeajuns de mult. 

Citeşte cu glas tare o frază din Curierul: „Se 
deplasează cu viteza unui fulger şi loveşte 
precum trăsnetul, este pretutindeni şi vede tot." 

Iată cam ce ar trebui să se scrie. Dictează: 
„Am văzut regii la picioarele mele, aş fi putut 
avea cincizeci de milioane în casele de bani, aş 
fi putut cere şi obţine orice altceva; dar sunt 
cetăţean francez, sunt trimisul Marii Națiuni şi 
cel dintâi general al ei, ştiu că posteritatea îmi 
va face dreptate." 

Dacă în ziarele pe care le plăteşte nu se scriu 
astfel de adevăruri, cine altcineva le va mai face 
cunoscute ? 

Pe piaţă circulă optzeci de ziare regaliste, 
exclamă Napoleon, care răspândesc zilnic vorbe 
injurioase, calomnii. 

— înţeleg că membrii „Clubului de la Clichy" 
vor să treacă peste cadavrul meu ca să 
reuşească să distrugă Republica. Unii spun: „Nu 
ne temem de acest Bonaparte, îl avem pe 
Pichegru." Trebuie să cerem ca aceşti emigranţi 
să fie arestaţi, să se pună capăt influenţei 
străinilor. Trebuie să solicităm să se distrugă 
presele ziarelor vândute Angliei, mai 


340 MAX GALLO 


sângeroase decât a fost vreodată Marat. 

Când oamenii lui de condei - Jullien, un 
iacobin, Regnault de Saint-Jean-d'Angely, fost 
membru al Adunării Constituante, Amault, un 
scriitor - au plecat, îl cheamă pe Berthier. Vrea 
ca, în fiecare dimineaţă, să i se citească 
principalele ziare franceze şi străine. La Paris, 
situaţia este incertă. Trebuie să se acţioneze ca 
la război, nimic să nu fie lăsat la voia 
întâmplării. Trebuie să ai idei. 

între fiecare dintre frazele sale, se întrerupe. 
„Națiunea are nevoie de un conducător, un 
conducător vestit datorită faptelor sale de 
glorie", spune, „iar nu datorită unor teorii de 
guvernare, unor 


342 MAX GALLO 


fraze, unor discursuri ideologice, din care francezii 
nu înţeleg nimic... O Republică de treizeci de milioane 
de oameni, ce idee! Cu moravurile şi cu viciile 
noastre! Aceasta este o himeră care-i entuziasmează 
pe francezi, dar care va trece ca atâtea altele. Ei au 
nevoie de glorie, să-şi satisfacă vanitatea; cât priveşte 
libertatea, habar n-au ce-nseamnă. Gândiţi-vă la 
armată, de pildă: succesele pe care le-am repurtat, 
victoriile noastre i-au redat soldatului francez 
adevărata sa natură. Eu sunt totul pentru el.“ 

Apoi, îl priveşte îndelung pe Berthier. Nu-i poţi 
spune totul, nici măcar celui care-ţi este fidel. Şi, 
totuşi, trebuie să sugerezi cumva ce vrei să spui, 
pentru ca acest om să înţeleagă, să poate face ca 
ideile să prindă viaţă. 

„Un partid se declară în favoarea Bourbonilor", 
reia Napoleon. „Nu pot contribui la triumful său. 
Vreau ca într-o bună zi să diminuez puterea 
partidului republican, dar nu vreau ca acest lucru să 
se producă în favoarea fostei dinastii, nu vreau în 
niciun caz să joc rolul lui Monki, cel care restabileşte 
monarhia în Anglia după Cromwell, nu vreau să joc 
acest rol, dar nu vreau să-l joace nici alţii..." 

Este „sistemul meu": joc pentru mine. 


în 9 septembrie, Napoleon deschide scrisoarea pe 
care i-o adresează Lavalette, prin curier special. 
Ideile se învălmăşesc. 

în 14 septembrie -18 Fructidor -, la ora trei 
dimineaţa, Parisul a fost ocupat militar de trupele lui 
Augereau. Regaliştii au fost arestaţi. Barras triumfă. 


I George Monck, primul duce de Albemarle, amiral, 
iniţial aliatul lui Oliver Cromwell, dar care, după 
moartea acestuia a contribuit la rein- staurarea 
monarhiei, respectiv la urcarea pe tron a regelui catolic 
Carol al II-lea. (N. tr.) 


Carnot fuge. Barthelemy, celălalt director, fidel 
„Clubului din Clichy", a fost prins. Consiliul celor 
Cinci Sute şi Consiliul Bătrânilor au fost epurate. 
Nişte afişe enorme, lipite pe toate zidurile din Paris 
reproduceau documentele lui D'Antraigues. „Opera 
mea", spune Napoleon împăturind scrisoarea la loc. 


Napoleon îl trimisese pe Augereau la Paris şi 
dezvăluise trădarea lui Pichegru. 

Pichegru este arestat. 

Peste câteva zile, un alt curier îl anunţă pe 
Napoleon că generalul Hoche a murit, datorită unei 
tuberculoze vechi, şi că generalul Moreau, suspectat 
de complicitate cu regaliştii, a fost scos din rândul 
cadrelor militare. 

Aşadar, sunt singurul rămas. 

Trebuie să-i liniştesc pe aceşti directori care şi-au 
sporit puterea şi care se pot teme acum de generalul 
acoperit de glorie al cărui nume este aclamat la Paris 
şi pe care-l susţin unele ziare. 

Prin urmare, în io octombrie, Napoleon se aşază la 
masă şi le scrie directorilor: „Vreau să-mi reiau locul 
printre semeni, după exemplul lui Cincinnatus! şi să 
arăt respect magistraţilor şi aversiune regimului 
militar care a distrus atâtea republici şi a dus la 
pieire mai multe state." 

V-aţi liniştit, domnilor directori ? 


I Cincinnatus - erou roman care, atunci când patria era 
în pericol, a fost chemat de Senat să preia comanda 
trupelor Republicii şi care, după ce şi-a servit patria şi a 
învins, a refuzat toate onorurile, şi-a topit sabia transfor- 
mând-o în brăzdar pentru plug şi s-a întors să-şi lucreze 
pământul, pentru a-şi servi mai departe patria prin 
muncă. (N. tr.) 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 341 


28 


— Eu... începe Napoleon. 

Se află în salonul castelului din Passariano, 
unde îl primeşte de obicei pe contele de 
Cobenzl. 

Plenipotenţiarul de la Viena trebuie să 
sosească în câteva clipe de la Campoformio, 
iar Napoleon s-a hotărât să încheie negocie- 
rile de pace. Acum, când a fost îndepărtat 
pericolul unei lovituri de stat regaliste la 
Paris, toţi francezii trebuie să-l considere pe 
Napoleon omul păcii. 

— ...eu n-am niciun fel de ambiţii, continuă 
Napoleon privin- du-l pe Berthier, care tocmai 
i-a citit ziarele pariziene. 

Toate îi înalţă osanale generalului Bonaparte. 

— Sau, dacă am vreuna, continuă, este 
absolut firească, este una înnăscută, este atât 
de strâns legată de existenţa mea, de parcă ar 
fi sângele care-mi curge prin vine; de parcă ar 
fi aerul pe care-l respir; ea nu mă îmboldeşte 
să mă grăbesc; nu va trebui niciodată să lupt 
pentru ea sau împotriva ei; nu are de ce să fie 
mai grăbită decât mine; ea depinde în 
exclusivitate de împrejurări şi de ideile mele 


în ansamblu. 

Ce înseamnă ambiția? Ar prefera să spună 
energia, dorinţa de a merge înainte. Unde ? 
Ştie că, odată pacea încheiată, va trebui să 
plece din Italia. Nu poate rămâne în această 
ţară cucerită, care nu este însă a lui şi unde 
ar depinde tot timpul de deciziile autorităţilor 
de la Paris. Ar trebui să se întoarcă la Paris, 
dar ce poziţie ar putea ocupa acolo ? Să fie 
unul dintre directori ? „încă nu 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 345 


e momentul favorabil", şi-a spus adesea. 
Aşadar, ar trebui să plece undeva mai departe. 

S-a dus de câteva ori pe malul Mării Adriatice. 

A privit, spre răsărit şi spre sud, coastele 
acelea tăiate în stâncă care-i amintesc de 
Corsica şi anunţă deja apropierea de Grecia şi 
de Orient. Visează, îşi imaginează. Ar avea 
nevoie numai de câteva ore să ajungă în 
Insulele Ioniene, care aparţin de acum Franţei. 
Apoi, dincolo de ele, luându-şi din nou inima în 
dinţi, după numai câteva zile de drum, ar 
ajunge în Malta, citadela din inima Mării 
Mediterane. Şi astfel, dintr-o insulă în alta, ar 
reuşi să ajungă pe acel continent al 
cuceritorilor antici care au intrat în oraşele 
mitice, Alexandria, Ierusalim. Dar, pentru a 
putea face toate astea, ar trebui să controleze 
marea, să  cotropească Anglia şi s-o 
îngenuncheze. 

„Să  distrugem Anglia înseamnă să 
îngenunchem Europa", îi spune diplomatului 
Poulssiegue, pe care-l însărcinează cu o misi- 
une de spionaj în Malta. Iar când diplomatul se 
miră de intenţia lui, Napoleon ridică din umeri. 
De ce trebuie să explici întotdeauna o intuiţie, 
un vis ? 

„Nu peste mult timp", şopteşte el, „ne vom 
da seama că, pentru a distruge Anglia cu 
adevărat, trebuie să cucerim Egiptul." 

Diplomatul n-a citit, de bună seamă, 
Călătorii în Siria şi în Egipt, ale lui Volney, acel 
vechi prieten pe care l-a cunoscut cândva, în 
Corsica. 


346 MAX GALLO 


Napolon rămâne cu ochii aţintiţi spre orizont. 
Mai departe. 
Mai întâi însă, trebuie să încheiem pacea cu Austria. 


Contele de Cobenzl se aşază cu eleganţă, 
picior peste picior, şi începe să-şi dezvolte 
argumentele. 

Napoleon se plimbă nerăbdător prin salon. 
Nu poate să-l asculte. Drept cine îl ia acest 
aristocrat ? Drept un oarecare diplomat titrat 
ce poate fi învârtit pe degete ? De zile întregi 
negocierile bat pasul pe loc. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 
347 

Napoleon simte că furia pune stăpânire pe el, dar 
nici nu încearcă s-o oprească. Fierbe ca un vulcan 
gata să erupă. Uneori prinde bine să-ţi dai frâu liber, 
să nu te abţii. 

— Imperiul vostru, strigă dintr-o dată, este ca o 
târfa bătrână obişnuită să fie violată de toată lumea. 
Uitaţi că Franţa este învingătoare şi că voi sunteţi 
învinşi. Uitaţi că aici negociaţi cu mine, înconjurat de 
grenadierii mei. 

Gesticulează nervos. Răstoarnă măsuţa. Serviciul 
de cafea cade pe jos şi se sparge. Napoleon se 
opreşte, vede cum uimirea şi teama amestecate cu un 
soi de ironie îi deformează trăsăturile contelui de 
Cobenzl. 

Fără îndoială că aristocratul îl consideră „un 
smintit", cum le-a şi spus, de altfel, apropiaților săi. 

Un smintit? Cel care învinge nu poate fi în niciun 
caz un smintit. 

Peste o săptămână, în 17 octombrie 1797, Cobenzl 
semnează la Campoformio, în numele Austriei, 
Tratatul de pace cu Franţa, confirmând Preliminariile 
de la Leoben. Austria cedează Franţei, Belgia. 
Renunţă la Lombardia în favoarea Republicii 
Cisalpine. Franţa anexează Insulele Ioniene (Corfu, 
Zante, Cefalonia), în timp ce Austria primeşte în 
schimb Veneţia şi Terraferma până la Adige. 


— Ştiaţi că la Paris sunteţi considerat „marele 
pacificator" ? întreabă Lavalette la şase zile după ce a 
plecat din capitală. Oamenii vă aclamă numele. 
întoarcerea soţiei voastre a fost ovaţionată precum 
întoarcerea unei regine. Sunteţi aureolat cu gloria 
generalului învingător şi cu cea a cumpătării. 

Napoleon ascultă. Tocmai a primit felicitările 


346 MAX GALLO 


Directoratului pentru încheierea Tratatului de la 
Campoformio. Noul ministru al relaţiilor externe, 
Talleyrand, fostul episcop de Autun, pe care 
Napoleon nu l-a întâlnit niciodată, i-a scris: „lată deci 
o pace cu pecetea Bonaparte. Directoratul este 
mulţumit, opinia publică radiază. Totul este cum nu 
se poate mai bine. Vom avea probabil parte de ceva 


vociferări din partea italienilor; dar n-are nicio 


importanţă. 

Rămas bun, general Pacificator! Rămas bun, 
prietenie, admiraţie, respect, recunoştinţă: nici nu 
ştiu când ar fi potrivit să mă opresc." 

„Vociferări din partea italienilor": iată un ministru 
care nu se prea sinchiseşte de Veneţia cedată 
austriecilor, iată un om care pare să înţeleagă ce 
înseamnă politica şi diplomaţia. 

— La Paris veţi avea parte de o primire triumfală, 
îl asigură Lavalette. Toată lumea se va înghesui să vă 
vadă, pe străzile pe care vă veţi deplasa. 

— Nici vorbă, spune Napoleon, oamenii ar fi la fel 
de curioşi să mă vadă şi dacă aş străbate străzile în 
drum spre eşafod. 

Nu este deloc surprins când i se aduce la 
cunoştinţă numirea în funcţia de comandant-şef al 
armatei din Anglia, menită să pregătească invazia şi 
nici când un nou mesaj primit a doua zi de la Paris îl 
însărcinează să reprezinte Republica la Congresul de 
la Rastadt unde trebuie să se pregătească punerea în 
aplicare a Tratatului de la Campoformio. 

Ştie că unii deputaţi, precum şi Reubell dintre 
directori, nu au fost de acord cu clauzele tratatului. 
Nu au dat dovadă de realismul lui Talleyrand. Cum să 
fi respins însă această pace atât de aşteptată şi 
întâmpinată cu atâta entuziasm ? 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 
347 
— Mă invidiază cu toţii, ştiu foarte bine, spune 
Napoleon, deşi mă linguşesc. Nu-mi vor tulbura însă 
judecata. S-au grăbit să mă numească general al 
armatei din Anglia ca să mă îndepărteze din Italia 
unde sunt mai degrabă suveran decât general. Vor 
vedea cum stau lucrurile când nu voi mai fi eu acolo. 
Pleacă însă fără niciun regret. 
îi convoacă pe ofiţerii din Palatul Serbelloni. îi 
trece în revistă fără grabă. Fiecare chip îi evocă un 
moment anume din aceşti aproape doi ani de lupte. 
Din primăvara anului 1796, când a preluat comanda 
unei bande de „tâlhari", până când a reuşit să-i trans- 
forme într-o armată de grenadieri fideli până la 
moarte, condusă de nişte căpitani şi generali 
îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare, care-l înconjoară 
plini de admiraţie în saloanele decorate cu fast, în 
viaţa lui a avut loc o revoluţie. 


348 MAX GALLO 


Mai ieri, nu era decât generalul Vendemiaire, iar 
acum iată-l aclamat, sărbătorit, elogiat, „generalul 
Pacificator”. 

Se îndepărtează de ofiţerii care-l înconjoară. îşi 
aminteşte de Muiron, care l-a apărat ca un scut viu, 
care a preferat să moară pentru ca el să trăiască. 
Muiron şi-a dat viaţa, la fel ca alte câteva mii de 
tineri soldaţi, plini de energie, de dorinţe şi ambiţii. 
Simte că poartă în el toată această moştenire de forţă 
şi sânge. Că trăieşte prin toţi aceşti morţi şi pentru 
ei. Solidar cu ei pentru totdeauna, urmărit de 
amintirea lor. 

— Odată despărţit de armată, spune Napoleon, nu 
mă va consola decât speranţa că ne vom revedea în 
curând şi vom lupta împotriva unor noi pericole. 
Indiferent unde îi va repartiza guvernul pe soldaţii 
armatei din Italia, ei vor fi de-a pururi demnii 
apărători ai libertăţii şi ai gloriei Franţei. 

Eu sunt totuna cu Franţa. 


în noaptea de 17 spre 18 noiembrie 1797, ajunge la Torino. 

Ambasadorul Franţei Miot de Melito îl găzduieşte 
câteva zile în reşedinţa sa. 

Napoleon nu poate dormi. Se plimbă de-a lungul şi 
de-a latul marelui salon, fără să-l bage în seamă pe 
Miot, care aşteaptă politicos, în tăcere. Napoleon 
vorbeşte mai întâi cu sine, în acest moment care este 
o paranteză între o parte a istoriei sale care se 
încheie şi o alta care începe şi pe care e dornic deja 
s-o exploreze. 

—  Avocaţii ăştia de la Paris numiţi în Directorat, 
spune, habar n-au ce înseamnă să conduci, sunt nişte 
minţi înguste. Am să văd ce vor să facă la Rastadt. 
Mă îndoiesc profund că vom reuşi să ne înţelegem şi 
să fim de acord mult timp. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 349 


Se întrerupe. Pare să descopere într-un târziu 
prezenţa lui Miot, apoi, continuând să-l privească, 
adaugă: 

— în ceea ce mă priveşte, dragă Miot, vă 
mărturisesc că nu mă mai pot conforma ordinelor 
altora; am avut ocazia să conduc şi n-aş mai putea 
renunţa. Hotărârea mea e luată, dacă nu voi putea fi 
stăpân, voi pleca din Franţa; nu pot să accept ca 
după ce am făcut atâtea lucruri pentru ea s-o las pe 
mâna unor avocaţi... 

La ora nouă dimineaţa, trăsura pleacă din Torino. 

Napoleon trece prin Chambery, Geneva, Berna, Soleure, Basel. 

Priveşte mulțumea de oameni care-l aclamă şi-şi 
zăreşte chipul subţire, palid şi obosit, oglindit în 
geamurile de la trăsură. Dar când trăsura se opreşte, 
uită de oboseală şi coboară, plin de energie. Lumea 
se adună în jurul lui. I se cere părerea în multe 
privinţe. Ia decizii, mănâncă în câteva minute, frugal, 
pleacă din nou în zori, traversează regiunea Brisgau 
şi ajunge la porţile oraşului Rastadt în seara de 25 
noiembrie. 

Dă ordin să se oprească trăsura, schimbă 
echipajul. Trebuie să-i şocheze pe oameni. Intră în 
oraş într-o trăsură trasă de opt cai şi escortată de 
treizeci de husari de Veczay, voinici, călare pe nişte 
cai împodobiţi de paradă. 

împreună cu suita lui ocupă o întreagă aripă din 
palat. Se simte, de îndată, prins în jocul negocierilor 
între diplomaţi. Nu este stăpânul, ci subordonatul 
directorului Reubell, care răspunde de diplomaţie în 
cadrul Directoratului. Nu-i mai are în jurul lui nici pe 
grenadierii săi fideli, nici curtea de la castelul din 
Mombello. Se enervează. Odată ce ai fost mare, nu 
mai poţi accepta să redevii un oarecine. 

în sala negocierilor, îl întâlneşte pe Axei Fersen, 


350 MAX GALLO 


delegatul Suediei, care a fost amantul reginei Maria- 
Antoaneta. îl priveşte cu dispreţ. 

— Republica franceză nu va tolera, spune pe un 
ton tăios, ca nişte oameni binecunoscuţi pentru 
legăturile lor cu fosta monarhie a Franţei să vină să-i 
sfideze pe miniştrii celui dintâi popor de pe pământ. 

Apoi, îi întoarce spatele. Napoleon nu suportă 
„vorbăria diplomatică". 

în ziua de 30 noiembrie, grăbindu-i pe diplomaţi, 
se implică în schimbarea documentelor ratificate ale 
tratatului. în 2 decembrie, îl convoacă pe aghiotantul 
său, Murat, şi-i dă ordin să plece la Paris pentru a-i 
pregăti venirea ca, în 3 decembrie 1797, să por- 
nească şi el la drum. Face numai un scurt popas, de 
câteva ore, la Nancy, în 4 decembrie. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 349 


Francmasonii din Loja  Saint-Jean-de- 
Jerusalem, îl întâmpină şi-l sărbătoresc, dar 
el se mulţumeşte să le adreseze doar câteva 
cuvinte. Este absent. Pare să viseze. S-a 
îmbrăcat în civil, iar în 5 decembrie 1797, la 
ora cinci seara, ajunge la Paris în poştalion, 
însoţit de Berthier şi de Championnet. 

Josephine trebuie să fie pe drum, undeva 
în Italia, căci i-a dat ordin să se întoarcă la 
Paris. Nu vrea să se gândească la ea. Căci 
asta nu-l face decât să sufere, îi stârneşte 
gelozia. 


Parisul pare pustiu. Nu se aud zgomote, nu se văd 
cortegii. 
Se duce acasă, pe strada Chantereine. 
Numai că strada se numeşte de acum 
înainte „strada Victoriei". 
Iar liniştea şi discreţia în loc de urale 
care să-i preamărească gloria înseamnă alt 
mijloc de a lua prin surprindere. 


Şi cum poţi conduce oamenii altfel decât uimindu-i 
? 


Partea a şaptea 


Aici totul incepe să 
decadă... 


Trebuie să plec in Orient 
5 decembrie 1797 - 19 mai 1798 


29 


— Trebuie să-l întâlnesc pe omul acesta chiar 
mâine, spune Napoleon. 

Abia a ajuns la Paris şi deja îl însărcinează pe unul 
dintre aghiotanţii săi să ducă un mesaj ministrului 
Relaţiilor externe din cadrul Directoratului, Charles 
Maurice de Talleyrand-Perigord. Este absolut sigur că 
Talleyrand îl va primi. 

Poţi să-ţi dai seama de cum poate fi un om fără să-l 
fi cunoscut personal. lar Talleyrand, de când a fost 
numit ministru în iulie 1797, i-a dat de înţeles că este 
un aliat gata să se pună în slujba lui, pentru a profita 
la rândul său. 

Asta înseamnă, de fapt, o alianţă între oamenii cu 
putere. 

Napoleon îşi aminteşte de prima scrisoare trimisă 
de Talleyrand. „Cu adevărat înspăimântat de sarcinile 
extrem de importante şi de primejdioase ce-mi revin, 
am nevoie de garanţia că gloria voastră trebuie să ne 
procure mijloacele şi înlesnirile necesare în cadrul 
negocierilor", i-a scris acesta în 24 iulie 1797. 

înspăimântat, fostul episcop de Autun ? Omul care 
celebra în 1790 slujba cu ocazia Fete de la Federation’, 
omul care a stat câţiva ani în exil, în Statele Unite şi în 
Anglia, aşteptând să ia sfârşit teroarea ghilotinei şi 
care, de îndată ce a revenit în Franţa, datorită 
sprijinului lui Barras şi a intrigilor femeilor pe care le 
iubeşte atât de mult, în special ale doamnei de Stael - 
fiica lui Necker -, a obţinut în cadrul Directoratului 
funcţia de ministru al Afacerilor exter- Sărbătoarea 
prilejuită de împlinirea unui an de la căderea Bastiliei. 


(N. tr.) 


356 MAX GALLO 


ne, este posibil ca acest om să se îndoiască de 
calităţile sale ? Să fim serioşi. Pe un om ca el nu-l 
poate înspăimânta nimic. Scrisoarea lui înseamnă un 
singur lucru: să ne unim forţele, avem interese 
comune. Iar ulterior, şi alte gesturi i-au confirmat 
convingerea lui Napoleon. 

în ziua de 6 decembrie, ora unsprezece dimineaţa, 
când intră în saloanele hotelului Galliffet, de pe strada 
Bac, Napoleon are încă foarte proaspete în minte 
aceste lucruri. Talleyrand i-a dat deja de înţeles că 
suportă cu dificultate tutela Directorilor, şi în special, 
pe cea a lui Reubell, însărcinat cu politica externă. 
Asta este de ajuns pentru a pune bazele unei înţelegeri 
fructuoase. 

Aşadar, acesta este Talleyrand. 

Napoleon vede venind spre el un bărbat înalt, palid 
la faţă, cu părul pudrat după moda Vechiului Regim, 
cu nasul câm. Este spân şi surâde ironic. 
Şchiopătează. Cu greu îţi dai seama ce vârstă are. 

în salon, bărbaţii şi femeile, invitaţi să-l vadă pe 
Napoleon, s-au ridicat. Talleyrand face prezentările cu 
o oarecare plictiseală în glas. Doamna de Stael. O 
femeie extravagantă pe care Napoleon n-o prea bagă 
în seamă. Nu are încredere în această femeie care-l 
soarbe din priviri, care i-a scris scrisori înflăcărate. Ce 
fel de femeie este aceea care nu ştie să se 
mulţumească doar cu puterea ei de seducţie, care 
vorbeşte afectat şi îşi permite gesturi prea îndrăzneţe? 
O femeie care încearcă să-şi ascundă urâţenia? 
Napoleon îi întoarce spatele, îl salută pe navigatorul 
Bougainville, apoi îl urmează pe Talleyrand în 
cabinetul său. 

Napoleon îl priveşte cu atenţie pe ministru. Este 
aşa cum şi-l imagina, are gâtul acoperit de o cravată 
foarte înaltă, pieptul strâns într-o redingotă largă, are 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 357 


o voce puternică şi gravă, este un aristocrat care vede 
lucrurile de sus, cu priviri fixe, un om realist, care nu 
se mulţumeşte cu vorbe goale. Un jucător abil. Dar 
care nu se fereşte să arate în mod deschis că-l admiră 
pe Napoleon, şi că el, ca un frate mai mare, 
recunoaşte că mezinul acoperit de glorie are în mână 
cărţi mai bune. în atitudinea lui, Napoleon intuieşte şi 
o anumită detaşare, aşa încât nu simte la el nici 
servilism, nici recunoaşterea unei aşa-zise inferiorităţi. 
„Aveţi cele mai bune cărţi", pare să spună Talleyrand, 
„Vă susţin în acest joc, fără să renunţ însă la nimic." 

De astfel de parteneri am nevoie în partida pe care o 
joc. 

— Sunteţi nepot al arhiepiscopului de Reims, care 
îi este fidel lui Ludovic al XVIII-lea, spune Napoleon. 

Repetă intenționat „Ludovic al XVIII-lea" - ca un 
regalist. 

— Şi eu am un unchi arhidiacon în Corsica, 
continuă apoi. El m-a crescut. Ştiţi că, în Corsica, să fii 
arhidiacon este acelaşi lucru cu a fi episcop în Franţa. 

E un mod de a-i sugera că, pe lângă interesele 
imediate, au o origine similară, ceea ce ar putea 
constitui o garanție pentru colaborarea lor. 

Această primă întâlnire se încheie. Salonul s-a 
umplut de lume. Toată asistenţa îl salută pe Napoleon 
cu respect. 

— Cetăţeni, spune Napoleon, sunt mişcat de 
primirea voastră călduroasă. Am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă atât în privinţa războiului, cât şi a păcii. 
Directoratului îi revine sarcina de a şti să se 
folosească de rezultatele strădaniilor mele, pentru 
fericirea şi prosperitatea Republicii. 


Trebuie să fie prudent. în unele ziare, se sugerează 
deja că aspiră să instaureze o dictatură. Altfel ce ar 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 357 


căuta la Paris ? se întreabă unii. Aşadar, trebuie să 
adoarmă vigilenţa unor astfel de adversari, să nu se 
arate avid de glorie, să fie pe placul mulţimii şi să se 
poarte ca un cetăţean modest, preocupat nu de 
interesele sale, ci de cele ale Republicii. 

Ia masa la Reubell, directorul care s-a opus cel mai 
vehement clauzelor tratatului de la Campoformio, 
superiorul şi adversarul lui Talleyrand. Aici trebuie să 
pară modest şi dezinteresat. 

însă în ochii opiniei publice, Directoratul este 
alcătuit din oameni corupți, care rivalizează între ei. 
Important este deci să nu se compromită alături de 
unul dintre clanuri şi să poată demonstra că nu s-a 
îmbogăţit în război. 

Dacă este primit în reşedinţa de pe strada Victoriei, 
trebuie să pară că se numără printre oamenii de 
ştiinţă, Eteraţii, savanții, 


358 MAX GALLO 


membrii ai Institutului Franţei, militarii ce vin acolo. 
Nu trebuie să fie confundat cu oamenii politici. 
Berthollet, Monge, Laplace, Prony, Bemardin de Saint- 
Pierre, Desaix sau Berthier: aceşti cetăţeni sunt mai 
presus de orice bănuială. Vorbeşte despre metafizică 
şi poezie cu Marie-Joseph Chenier, îi face o 
demonstraţie de matematică lui Laplace, fostul său 
profesor de la şcoala militară. 

Pariul este câştigat atunci când Laplace exclamă: 
„Ne aşteptam să primim orice de la dumneavoastră, 
mai puţin o lecţie de matematică!" 

îi vine o idee: să candideze pentru a fi acceptat la 
Institut, pe locul lăsat vacant de Carnot. Ziarele scriu 
imediat despre asta. Napoleon le citeşte în fiecare 
dimineaţă. Jurnaliştii se miră: pe general nu pare să-l 
intereseze decât această candidatură onorabilă, 
dezinteresată. 

în 25 decembrie, Napoleon întruneşte trei sute 
cinci voturi şi este repartizat în prima clasă a 
Institutului, „Ştiinţe fizice şi matematică", secţia „Arte 
mecanice". 

A doua zi, la ora patru şi jumătate după-amiază, ia 
loc între Monge şi Berthollet ca să asiste la prima 
şedinţă a Institutului. Seara, cu ocazia unui dineu, 
doamna Tallien îl felicită. 

Au trecut mai puţin de trei ani şi este aproape de 
culme. Dar este prea devreme să arate c-o ştie. 

Trebuie să pară încă o vreme că este un „nimeni" şi 
că nu face nimic deosebit. 

A învăţat să nu se lase îmbătat de succes. Cu ocazia 
ceremoniei oficiale pe care Directoratul a organizat-o 
în cinstea lui, la Palatul Luxembourg, nu întoarce 
capul spre cei care-l aclamă: „Trăiască Bonaparte! 
Trăiască generalul marii armate!" Străzile din jurul 
palatului sunt pline de o mulţime entuziastă. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 359 


Mulțimea s-a adunat aici pentru mine. îmi strigă 
numele. 

Pentru că aude oamenii ovaţionându-l1, îi priveşte 
cu alţi ochi pe cei cinci directori ce poartă pe umeri 
marea mantie de un roşu deschis spre portocaliu, cu 
guler înalt alb, cu dantele, cu îmbrăcămintea brodată 
cu fir auriu, pălăria neagră ridicată într-o parte şi 
decorată cu un panaş tricolor. 

Mulțimea nu lor le strigă numele. Nu pentru ei se trag 
salve de tun, nu pentru ei a fost înălțat altarul patriei 
înconjurat de statuile libertăţii, egalităţii şi fraternității şi 
nu pentru ei intonează corurile Cântecul de întoarcere, 
pe versurile lui Chenier şi pe muzica lui Mehul, ci pentru 
mine. 

însă ei, cei cinci directori, au puterea să organizeze 
o asemenea ceremonie. lar puterea este o reţea de 
complicităţi, de garanţii şi garanţii suplimentare, o 
adevărată pânză de păianjen care leagă între ei sute 
de oameni. 

Ei controlează încă această reţea. 

Talleyrand rosteşte discursul. „Mă gândesc la tot 
ce-a făcut ca să nu supere pe nimeni cu gloria sa“, 
spune Talleyrand întors cu faţa spre Napoleon, „la 
această înclinație antică spre simplitate ce-l 
caracterizează, la pasiunea sa pentru ştiinţele 
abstracte... Cu toţii ştim că-i displac profund 
strălucirea, luxul şi fastul, aceste ambiţii demne de 
dispreţ ale oamenilor oarecare. N-avem, desigur, 
niciun motiv a ne teme de ambiția sa, ba chiar sunt 
convins că va trebui poate să-l solicităm noi, într-o 
bună zi, ca să-l smulgem din tihna şi desfătarea 
însingurării sale închinate studiului." 

Napoleon ascultă, cu chipul impasibil, cu buzele 
strânse, cu privirile fixe. Talleyrand îi este de folos, 
fără să fi fost nevoie să se consulte înainte. 

Modestia mea trebuie să facă vâlvă. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 359 


Napoleon a hotărât să spună doar câteva cuvinte, 
aşa cum se cade unui om care nu vrea să iasă în 
evidenţă. 

„Pentru a fi liber, poporul francez", începe el, 
„trebuia să lupte împotriva regilor. Pentru a câştiga o 
Constituţie întemeiată pe dreptate, trebuia să învingă 
optsprezece secole de prejudecăţi. Atunci când 
fericirea poporului francez va fi consfinţită de cele mai 
bune legi organice, întreaga Europă va deveni liberă." 

Este ovaţionat. Să fi înţeles mulţimea că ţara nu 
dispune încă de „cele mai bune legi" ? Şi că el, 
Napoleon, cunoaşte situaţia ? Trebuia să spună acest 
lucru, cu riscul de a fi imprudent, căci el trebuie să 
întruchipeze voinţa de schimbare. 

De când a venit la Paris, i se tot pun întrebări. Ce 
are de gând ? Oamenii contează pe el pentru ca în ţară 
să se instaureze în fine 


360 MAX GALLO 


pacea şi să nu mai aibă loc lovituri de stat. Trebuia 
deci, să dea de înţeles că împărtăşeşte aceste idei. 

A doua zi după ceremonie, rămâne acasă, pe strada 
Victoriei. Bourrienne îl vizitează. Era şi el de faţă la 
Palatul Luxembourg. 

— O ceremonie extrem de rece, spune el. Toată 
lumea părea să se controleze şi am observat pe toate 
figurile mai multă curiozitate decât bucurie sau 
dovada unei adevărate recunoştinţe. 

— Le este teamă, explică Napoleon, mă urăsc. 

îi arată o scrisoare primită în acea dimineaţă, în 
care i se garantează că se pune la cale un complot 
împotriva sa, pentru a fi otrăvit. 

— Cei care mă aclamă, spune Napoleon, m-ar fi 
sufocat bucuroşi sub coroanele triumfale. 

Prin urmare, este nevoie de prudenţă. Pentru a 
rămâne în viaţă va avea grijă să-şi ascundă gloria şi 
orgoliul. 

îi cere unui slujitor fidel, fost soldat, să-l însoţească. 
El este cel care îl serveşte la masă şi îi toarnă vinul. 

Sieyes şi Franţois de Neufchâteau, între care s-a 
aşezat la banchetul oferit în cinstea sa de către cele 
două adunări, Consiliul Bătrânilor şi Consiliul celor 
Cinci Sute, se miră de precauţiile pe care şi le-a luat. 
Fuseseră deja surprinşi de faptul că l-au văzut venind 
la Paris într-o „trăsură foarte modestă", îmbrăcat în 
haine civile, dar încălţat în cizme cu pinteni, de parcă 
ar fi vrut să fie pregătit să poată sări pe cal la nevoie. 

Le răspunde surâzând. Se prefac oare că nu ştiu că 
cei care deranjează sunt ucişi ? El ştie! Şi mai ştie că 
deranjează. lacobinii îl bănuiesc că vrea să instaureze 
o dictatură. Directorii se tem că-şi pierd puterea. 

Aşadar, chiar la acest banchet somptuos de opt 
sute de tacâmuri, patru servicii, opt sute de lachei, 
treizeci şi doi de şefi de sală, cu vin de Cap, de Tokay, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 361 


cu crapi din Rin şi trufandale de tot felul, servitorul 
său îi va schimba tacâmul, farfuriile şi paharele, şi-i va 
oferi ouă fierte moi. 


La Talleyrand, în schimb, este cu totul altceva. 

în ziua de 3 ianuarie 1798, la ora zece treizeci 
seara, Napoleon intră în saloanele hotelului Galliffet, 
unde îl aşteaptă Talleyrand şi aproape cinci sute de 
invitaţi. 

Săptămâni întregi s-a lucrat la decorarea clădirii. 
Cântăreţi, artişti coregrafi, muzicieni oferă 
reprezentații pe  estradele ridicate în mijlocul 
saloanelor. Peste tot sunt arbuşti, iar pe pereţi copii 
care reproduc capodoperele pe care Bonaparte le-a 
cucerit în Italia, în curţi, nişte soldaţi şi-au ridicat 
corturile. Scările şi saloanele sunt parfumate cu 
ambră. Femeile, îmbrăcate după moda romană sau 
greacă, învăluite în muselină, mătase şi crep, au fost 
alese de Talleyrand personal, pentru eleganța şi 
frumuseţea lor. 

Napoleon o priveşte pe Josephine, nepăsătoare, 
surâzătoare, cu o diademă de camee în păr. Este una 
dintre cele mai frumoase femei. Şi este a lui. 

Are ce şi-a dorit. Acest triumf, aceste femei şi 
aceşti bărbaţi puternici care-l înconjoară. 

Dar rămâne rezervat. A preferat să nu poarte 
uniforma, ci o redingotă neagră, încheiată până la gât. 

îl ia de braţ pe scriitorul Arnault. Intră în sala de 
bal unde se dansează vals. Se dansează şi pe o muzică 
nouă, „un contradans" botezat la Bonaparte. 

Deşi este eroul acestei sărbători, cu toate astea 
pare nervos. Se apleacă spre Arnault. Să fie 
îndepărtate persoanele inoportune, îi spune. Nu poate 
vorbi deschis. Se pare însă că nu el este suveranul la 
balul oferit de Talleyrand şi dat în onoarea lui. îi 


362 MAX GALLO 


zăreşte printre invitaţi pe trei dintre directori. lată 
culmea puterii. Acest gând îl chinuieşte. Sărbătoarea 
sună fals, îl deranjează. Prea multă curiozitate în jurul 
lui şi nu îndeajuns de mult respect. însă adevăratul 
respect se obţine doar atunci când ai în mână toată 
puterea. 

Arnault, care a fost alungat de lângă Napoleon de 
mulţime, revine însoţit de o femeie pe care acesta o 
recunoaşte imediat. 

— Doamna de Stael, spune Arnault, vrea să v-o 
prezint, căci dânsa pretinde că are nevoie şi de o altă 
recomandare decât numele său bine cunoscut. 
Permiteţi-mi, generale, să mă supun voinţei domniei 
sale. 

Se creează un cerc în jurul lor. Napoleon o priveşte 
pe femeia corpolentă, care vorbeşte cu emfază, îi face 
complimente, îi pune întrebări. Simte cum disprețul şi 
furia pun stăpânire pe el. Nu este genul de bărbat care 
să se lase dominat de o femeie pe care nu o doreşte. îl 
deranjează nu numai urâţenia ei, ci şi înfumurarea. Se 
spune că scrie, pretinde că are idei politice. Ea! 

— Generale, ce femeie vă place cel mai mult ? 

— Soţia mea. 

— Fireşte, dar care este femeia pe care o stimati 
cel mai mult ? 

Probabil că se aştepta ca el să răspundă: o femeie 
care gândeşte, care este preocupată de problemele 
guvernării, care scrie... Cu cine-şi imaginează că stă 
de vorbă ? Cu un palavragiu care frecventează 
saloanele literare ? 

— Pe cea care ştie cel mai bine să se ocupe de 
familia ei, răspunde. 

— E de la sine înţeles. Dar, totuşi, care ar fi după 
părerea dumneavoastră cea dintâi dintre femei ? 

— Cea care face cei mai mulţi copii, doamnă. 

îi întoarce spatele şi se îndreaptă spre sala 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 361 


banchetului, înconjurată de un gard viu de mirt, dafin 
şi măslini. Se intonează Le Chant du depart, „Cântecul 
de plecare". Numai femeile se aşază. Talleyrand se 
găseşte în spatele fotoliului pe care stă Josephine. 
Napoleon l-a luat de braţ pe ambasadorul Turciei, 
Esseid Aii. 

Apoi, artistul Lays îi dedică Josephinei un cuplet 
care este bisat: 


Scumpă soaţă 

A soldatului, a eroului învingător Tu 

ce-ai pus pe-a lui inimă stăpânire Doar 

tu şi patria, 

Plăteşte dară sfânta datorie 

Ce-o are un popor măreț faţă de apărătorul său, 
Ocrotindu-i fericirea Onorezi datoria 

Franţei. 


Napoleon îl priveşte pe Talleyrand care stă aplecat 
peste umărul soţiei sale. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 363 


Omul acesta, un maestru al tactului, al diplomaţiei, 
poate fi, prin urmare, un aliat important. 


Dar Talleyrand nu deţine puterea. Nu este decât un 
protejat al lui Barras şi subordonatul lui Reubell, care 
îl tratează pe Napoleon cu sarcasm şi dispreţ. 

Pe aceşti oameni trebuie să-i câştige de partea lui, 
cu orice preţ, fără a accepta însă să fie confundat cu 
ei. 

Bonaparte se duce la Palatul Luxembourg, unde se 
află ei. Lucrează la proiectul care vizează invadarea 
teritoriului Angliei. Nu este el generalul-şef al armatei 
însărcinat cu această misiune ? 

Stă în picioare, în faţa directorului. Vorbeşte 
despre dificultăţile unei astfel de acţiuni. A dat ordin 
să fie pregătit armamentul naval de la Brest. S-a 
întâlnit cu Wolf-Tone, patriotul irlandez. Am putea 
avea în vedere, explică el, o debarcare în Irlanda şi am 
provoca astfel o revoltă împotriva invadatorului 
englez. 

îşi dă seama că, încetul cu încetul, îi convinge şi pe 
cei care, până nu de mult, nu erau de acord cu această 
soluţie. Efortul lui dă roade. 

La începutul lunii ianuarie, este convocat de 
urgenţă. La Roma s-au produs evenimente grave. 
Locuitorii Romei, îndoctrinaţi de preoţi, au atacat 
trupele franceze. Generalul Duphot a fost asasinat. 
Ambasadorul Joseph Bonaparte a fost obligat să 
părăsească Roma. 

Napoleon dă ordine, îi scrie generalului Berthier 
care l-a înlocuit la comanda armatei din Italia. 

însă, chiar şi în aceste împrejurări dramatice, 
adeseori surprinde în privirile celor din jur reticenţe 
politice. Atunci se apără. îi îndepărtează pe generalii 
pe care-i consideră rivalii săi, Bernadotte şi fostul său 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 365 


subordonat, Augereau, care a scris că Bonaparte este 
„un încurcă-lume ambițios şi asasin". Exemplare din 
scrisoarea acestuia au circulat printre deputaţi. Iar 
Napoleon ştie acest lucru. 

Furia a pus stăpânire pe el. A mototolit copia 
scrisorii. Trebuie să fii tot timpul cu băgare de seamă. 


în i8 ianuarie, Talleyrand cere să-l vadă pe 
Napoleon. 


Napoleon se duce la hotelul Galliffet. Talleyrand îl 
întâmpină cu o demonstraţie de admiraţie mai 
insistentă ca de obicei. Trăncăneşte puţin despre tot 
felul de lucruri, apoi îi dezvăluie, în fine, motivul 
întâlnirii. în 21 ianuarie urmează să se comemoreze, în 
vechea Biserică Saint-Sulpice, cinci ani de la 
executarea regelui Ludovic al XVI-lea. Iar directorii 
doresc ca Napoleon să asiste la ceremonie. 

Talleyrand surâde şi tace. Napoleon se uită în ochii 
lui. 

— Nu deţin nicio funcţie publică, spune. Prezenţa 
mea n-ar avea nicio noimă. 

Este limpede că i se întinde o cursă. De săptămâni 
întregi se străduieşte să fie mai presus de taberele 
care se înfruntă, iar acum vor să-l constrângă să 
aleagă. 

Acum trei zile, când, într-una dintre cele mai 
renumite cafenele din Paris, Cafe Garchy, situată în 
apropiere de Palatului Regal, a avut loc o altercaţie 
între nişte foşti emigranţi regalişti şi nişte iacobini, 
care s-a soldat cu un mort şi mai mulţi răniţi, ela 
protestat vehement, a fost indignat şi a spus că s-a 
recurs la acţiuni de vandalism, furt, masacrarea unor 
nevinovaţi, pretinzându-se că a fost vorba de acţiuni 
ale iacobinilor. A acuzat chiar poliţia de a fi organizat 
această „crimă atroce", această „acţiune a unor 


364 MAX GALLO 


ucigaşi plătiţi”. El militează în favoarea ordinii şi 
pentru încheierea violenţelor. Trebuie să ia sfârşit 
controversele de până acum dintre iacobini şi 
emigranţi şi cei mai buni să conducă. Ceea ce a reuşit 
să facă el în republicile italiene. 

lată ce-i atrage pe oameni când vine vorba de 
persoana lui: el este omul care va restabili pacea 
civilă. Iar directorii vor să-l implice în comemorarea 
morţii lui Ludovic al XVI-lea! 

Talleyrand insistă. 

— Este o sărbătoare a canibalilor, spune brusc 
Napoleon. O cumplită mascaradă. 

Se calmează la fel de repede cum s-a enervat. 

— Nu pretind că ar fi cazul să discutăm dacă 
judecarea lui Ludovic al XVI-lea a fost utilă sau nocivă, 
spune. A fost un incident nefericit. 

Sărbătorile naţionale, mai adaugă, trebuie să 
celebreze victorii. Nu ne plângem decât victimele 
căzute pe câmpul de luptă. 

O vreme tac amândoi, după care, Talleyrand îi 
spune, cu o voce blajină, că legea guvernează ţara. Iar 
legea prevede această comemorare. Influenţa pe care 
o are generalul Bonaparte asupra opiniei publice este 
atât de mare încât el trebuie să participe la ceremonie. 
Directorii care i-au cerut acest lucru ar fi contrariaţi 
de absenţa sa şi ar considera că a ales să conteste 
Republica. 

— E oare momentul pentru aşa ceva ? întreabă 
Talleyrand. 

Se întrerupe, apoi adaugă că Napoleon ar putea 
participa la ceremonia de la Saint-Sulpice în haine 
civile, alături de colegii săi de la Institut. 

— Aşa am salva aparențele, şopteşte Talleyrand. 

Napoleon nu răspunde dar, în ziua de 21 ianuarie 
1798, face parte din cortegiu. Ascultă discursul lui 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 365 


Barras, care jură „să urască regalitatea şi anarhia". 
Apoi corul cântă le Serment republicam, „Jurământul 
republican", muzica de Gossec şi versurile de Chenier: 


Dacă vreun uzurpator vrea să aservească 
Franţa Să ne cunoască pe dată răzbunarea 
Să piară lovit de spadă; iar membrele-i 
însângerate Să-ifie aruncate pe câmp, să 
fie hrană pentru vulturi. 


Şi, în fine, se citeşte o odă a lui Lebrun-Pindare: 


Dacă mai există unii care vor un 
stăpân într-o lume stăpânită de regi 
Ducă-se să cerşească să fie puşi în 
lanțuri Căci nu sunt demni să-i 
considerăm francezi. 


La sfârşitul ceremoniei, mulţimea adunată, care 
ignoră Directoratul, aşteaptă. Napoleon ezită să dea 
ochii cu ea. Vrea să se îndepărteze, dar l-au văzut şi 
strigă: „Trăiască Bonaparte! Trăiască generalul 


armatei din Italia!“ 
îi vine greu să plece de acolo. 


366 MAX GALLO 
Oamenii aceştia, orice ar cânta, vor un conducător. 


Poate că a venit momentul să acţionez. 

Este ca un leu în cuşcă în palatul său de pe strada 
Victoriei. Nu mai vorbeşte nici cu Josephine, care-l 
priveşte şi încearcă să se apropie de el. 

Trebuie să-l întâlnească pe Barras care, în acest 
moment, conduce Directoratul. Barras este un adept al 
ordinii. Ar fi bine să înţeleagă necesitatea reformării 
instituţiilor. Că trebuie să terminăm cu acest guvern 
alcătuit din cinci directori, neputincios prin natura sa. 
Napoleon se gândeşte. în Italia, a redactat constituţii 
pentru republicile pe care le-a creat. Dacă ar deveni 
director, ar putea, împreună cu Barras, să-i alunge pe 
ceilalţi trei membri şi să instaureze o putere executivă 
eficace. 

Barras îl primeşte în Palatul Luxembourg, cu mare 
pompă, pentru că s-a obişnuit cu luxul şi iubeşte 
fastul. Este gras. Vorbeşte încet, de parcă l-ar obosi 
îngrozitor fiecare cuvânt pe care îl pronunţă. 

Acest om, căzut pradă plăcerilor, cunoscător rafinat 
al  gastronomiei şi gurmand în egală măsură, 
petrecăreţ, despre care se spune că-i plac toate viciile, 
mai este oare în stare să facă ceva ? 

Napoleon ezită să vorbească, apoi, dintr-o dată, 
începe: 

— Regimul dictatorial, spune, nu poate dura. A fost 
vătămat definitiv după lovitura de stat din t8 
Fructidor. Majoritatea naţiunii, iacobini şi regalişti, îl 
respinge. 

Se întrerupe, apoi, fără a-1 slăbi nicio clipă din ochi 
pe Barras, spune, apăsând pe fiecare cuvânt: 

— Trebuie să facem în aşa fel încât învingătorul 
Italiei şi Pacificatorul să fie eligibil, prin derogare. 
Apoi, odată ajuns la putere, totul va depinde de noi 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 367 


doi, îi vom putea înlătura pe directori. Vom putea 
instaura astfel o putere a ordinii şi toleranţei, momen- 
tul fiind propice. 

Napoleon se apropie. Barras stă aşezat. N-a făcut 
nicio mişcare. 

— Opinia publică este favorabilă, continuă 
Napoleon, dar bunăvoința populară se aseamănă cu o 
furtună, trece repede. 

Barras se ridică brusc. Transpiră. îşi roteşte ochii, 
vorbeşte cu o voce tunătoare. 

— Este imposibil ce-mi propui. Dacă Bonaparte ar 
fi ales de consilii, membru al Directoratului, acest 
lucru ar constitui o încălcare a Constituţiei. 
Directoratul ar respinge un asemenea decret. 

Ridică tonul şi mai mult. 

— Vrei să schimbi Constituţia, spune el, nu vei 
reuşi şi te vei distruge doar pe tine. Sieyes te-a 
manipulat prin sfaturi perfide, nu vă văd bine pe 
niciunul dintre voi. 


Napoleon se găseşte din nou singur, faţă în faţă cu 
destinul său. 

Nu poţi avea încredere decât în tine însuţi. 

Conta pe Barras. însă acesta preferă ca situaţia din 
ţară să se degradeze decât să-şi asume vreun risc. Ce-i 
de făcut ? Pe cine să contez ? Momentul încă nu pare 
favorabil pentru a acţiona. Dacă acţionează, riscă să le 
facă un serviciu iacobinilor, care-l suspectează şi se 
vor debarasa de el sau ar putea favoriza o 
contrarevoluţie, pe care n-ar vrea s-o vadă izbândind. 
Şi, de altfel, ţara ar refuza ambele ipoteze. Şi încă nu e 
momentul potrivit să propună o a treia variantă, cea 
pe care voia s-o pună în practică împreună cu Barras. 
Singur nu poate face nimic, nu încă. 


368 MAX GALLO 


în zilele următoare a stat închis în casă, supărat. 

Ca şi altădată, se gândeşte să plece undeva. 

în ziua de 29 ianuarie, un curier îi aduce un 
memoriu pe care Talleyrand l-a prezentat în urmă cu 
două zile Directoratului. Este un text lung, în care 
ministrul Relaţiilor externe preconizează ocuparea 
Egiptului. „Egiptul, pe care natura l-a amplasat atât de 
aproape de noi“, scrie Talleyrand, „ne oferă avantajele 
sale imense în ceea ce priveşte raporturile comerciale, 
fie cu India, fie cu alte ţări. Egiptul nu înseamnă nimic 
pentru Turcia, care nu are alura unei autorităţi." 

Napoleon reciteşte textul de mai multe ori pe 
parcursul zilei. De câte ori n-a visat la Egipt, cu ani în 
urmă, în Corsica, pe când 
îl asculta pe Volney vorbindu-i despre călătoriile sale 
de-a lungul Nilului şi s-a gândit din nou la el, cu doar 
câteva săptămâni în urmă, la Passariano, aşa încât 
acest memoriu i se pare cunoscut. 

Spre seară, când vine Bourienne, Napoleon îl duce 
imediat în salonul cel mic, departe de Josephine. 

— Nu vreau să mai rămân aici, îi spune cu o voce 
iritată. Nu pot face nimic. Directorii nu vor să audă de 
nimic. E limpede că, dacă rămân, în scurt timp, voi 
pierde tot ce-am câştigat. Aici totul începe să decadă, 
să-şi piardă valoarea, gloria de care m-am bucurat a 
fost deja dată uitării, Europa este prea mică să-mi mai 
poată oferi ceva. Trebuie să plec în Orient, acolo poate 
fi cucerită adevărata glorie. Şi totuşi, înainte de asta, 
vreau să străbat țărmurile, să văd cu ochii mei ce s-ar 
putea face. Vă voi lua cu mine pe voi, Lannes şi 
Sukowsky. Dacă reuşita unei descinderi în Anglia mi 
se va părea îndoielnică, şi mi-e teamă că aşa va fi, 
armata Angliei va deveni armata Orientului, şi plec în 
Egipt. 


30 


Napoleon se află la capătul digului Portului Anvers. 
Burniţează şi s-a făcut frig. A trecut mai mult de o 
săptămână de când merge din port în port, de la 
Staples la Boulogne şi Calais, de la Dunkerque la 
Ostende. Vrea ca în seara aceasta să ajungă la 
Bruxelles, apoi să plece din nou cu poştalionul prin 
Givet, Lille şi Saint-Quentin şi să revină la Paris în 
jurul zilei de 20 februarie 1798. 

Urmăreşte cu privirea cum se retrage apa mării. 
Totul este gri, cerul, orizontul, valurile, nisipul, 
blocurile de piatră ale digului. Totul îi este străin aici. 
Nu poate regăsi nici culorile pe care le ştie de atâta 
vreme, nici recifele, nici marea de acasă. Dar nu 
acesta pare a fi lucrul cel mai important. Nimic nu-l 
mulţumeşte din ceea ce a văzut. Cum să invadezi 
Anglia cu doar câteva vase, chiar bărci uneori, când ar 
fi nevoie de sute ca să poţi face asta ? 

Se apropie de un grup de marinari. îi priveşte pe 
oameni, dar nu le pricepe limba. La Boulogne şi 
Dunkerque a înţeles perfect ceea ce i-au spus alţi 
marinari. Vasele englezeşti patrulează de-a lungul 
ţărmurilor. Sunt multe, fregate, avizouri, bricuri. 
Unele au peste patruzeci de tunuri. 

Marinarii i-au vorbit deschis micului general, care 
li s-a prezentat sub numele de generalul Lasne. 

Napoleon priveşte pentru ultima oară orizontul. De 
ajuns! Se urcă înapoi în trăsură. Bourienne îl întreabă. 
Este mulţumit generalul de ceea ce a văzut ? Apoi, 
Bourienne adaugă că forţele navale puse la dispoziţia 


370 MAX GALLO 


armatei Angliei i se par absolut insuficiente. 

Ce-şi închipuie el ? Că eu n-am văzut asta ? 

— Este o acţiune prea primejdioasă, răspunde 
Napoleon pe un ton iritat. Nu vreau să risc astfel 
soarta măreţei Franţe. 

Seara, la Bruxelles, la teatru, este recunoscut, dar 
atitudinea sa sumbră îi îndepărtează pe inoportuni. în 
drum spre Paris, rămâne la fel de serios. 

Trebuie, deci, să renunţe la gândul de a invada 
Anglia şi să plece din Franţa, să se angajeze în 
aventura egipteană la care visează de atâta vreme, 
unde îl pândesc pretutindeni nenumărate pericole şi 
care pare plină de incertitudini. Nu are însă de ales! 

Se întoarce spre Bourienne: 

— Cu oamenii aceştia nu pot face nimic, spune. 
Directorii nu înţeleg nimic despre ceea ce este măreț. 
îi depăşeşte. Nu au nicio putere de execuţie. Am avea 
nevoie de o flotilă pentru expediţie, iar englezii au deja 
mai multe vase decât noi. Pregătirile absolut necesare 
pentru a reuşi sunt peste puterile noastre. Trebuie să 
revenim la proiectele legate de Orient, acolo avem 
posibilitatea să obținem rezultate cu adevărat 
importante. 

Devine din nou foarte tăcut. 

Este supărat pe Barras, pe acest petrecăreţ şi acest 
laş care a refuzat să-l ajute să intre în cercul suprem 
al puterii, din cauza asta fiind constrâns să aleagă 
Egiptul. Căci nu poate rămâne la Paris, să aştepte 
acolo ca gloria lui să piară pentru totdeauna. 


Aşadar Orientul, Egiptul. 
Odată ce ai luat o hotărâre, nu trebuie să te mai 
abaţi de la ea şi faci tot posibilul s-o pui în practică. Se 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 371 


întâlneşte cu directorii, cu Talleyrand, care tocmai a 
redactat un raport despre expediţia vizată. Dar să 
comanzi înseamnă să nu laşi în grija nimănui problema 
organizării. 

îi dictează corespondenţa lui Berthier. Trupele 
fidele din armata Italiei se vor aduna la Genova, 
pregătite de îmbarcare. Solicită să fie primit de 
Directorat. îi priveşte cu dispreţ şi cu iritare, deşi nu 
arată, pe cei cinci membri. Au decis să-l îndepărteze 
din Franţa. Se supune, dar vor fi obligaţi să ţină cont 
şi de voinţa lui. 

Vrea să i se pună la dispoziţie douăzeci şi cinci de 
mii de infanterişti, trei mii de cavalerişti - fără cai, 
vom găsi la faţa locului. Vrea o sută de piese de 
artilerie, o sută de cartuşe de om, şi între opt şi nouă 
milioane pentru cheltuieli. 

în timp ce-l ascultă, directorii par tot mai şocaţi. Şi 
asta nu e încă tot. 

— Vreau să am puteri nelimitate, guvernul să-mi 
dea libertate deplină în privinţa acţiunilor ce trebuie 
întreprinse în Malta, Egipt şi în Siria, la 
Constantinopol şi în Indii. 

Observă că Barras şi Reubell simt tot mai 
schimbaţi la faţă, iar pe chipurile lor se pot citi 
neîncredere şi teamă totodată. 

Vor accepta însă să-mi dea tot ce le cer, pentru că vor 
să mă trimită cât mai departe de Franţa. Le este teamă. 

— Vreau să am capacitatea să-mi numesc oamenii 
în toate funcţiile, chiar să-mi aleg succesorul, continuă 
Napoleon. Vreau să fiu învestit cu toată puterea 
necesară, garantată prin toate mijloacele necesare, 
pentru a putea trata cu Poarta, Rusia, diferitele puteri 
din India şi regenţele din Africa. 


370 MAX GALLO 


Mă consideră un om periculos, ciudat, poate chiar 
nebun. Vor să scape de mine. 

Napoleon păstrează câteva clipe tăcerea, apoi 
adaugă: 

— Vreau să mă pot întoarce în ţară când şi cum 
vreau. 

Se uită unii la alţii. Mă şi văd întorcăndu-mă la Paris, 
cu fruntea acoperită de laurii unei glorii mult mai 
răsunătoare decât cea dobândită în Italia. Sunt aproape 
siguri însă că am foarte puţine şanse să mă întorc! 

îşi pleacă frunţile ca să-şi ascundă speranţa. Acceptă 
tot ce le cer. 

Pariez totul pe o singură carte... Cea mai riscantă 
mişcare din viaţa mea. 

Pe ce alt drum aş putea s-o apuc ? Viaţa mea este 
astfel croită încât, în momentele cruciale, nu pot alege 
decât sau să-mi fiu fidel mie în- 


372 MAX GALLO 


sumi, să accept provocarea, sau să mă reneg şi să nu mai 
fiu eu însumi şi să devin un oarecare, la fel ca ei. 


Numai că acum ei deţin puterea. Ei îşi impun încă 
deciziile. 

Când trebuie să chibzuiască lucrurile, Napoleon 
devine furios. Bombăne, se întrerupe atunci când 
întocmeşte listele de nume, de ofiţeri, de învăţaţi pe 
care vrea să-i ia cu el în expediţie. Căci această 
expediţie trebuie să uluiască Parisul. El nu va fi acum 
doar războinicul şi pacificatorul, ci şi cel care scoate la 
lumină o civilizaţie uitată şi măreaţă, cea din ţinuturile 
unde au trăit faraonii şi şi-au încrucişat drumurile 
Herodot şi Alexandru cel Mare, Caesar şi Pompei. 

Când se gândeşte la aceste nume, începe să viseze 
din nou, iar furia dispare. Se înflăcărează: 

— Am să colonizez această ţară, spune. Am să aduc 
aici artişti, muncitori de tot felul, femei, actori. îmi 
sunt de ajuns şase ani, dacă totul merge bine, să ajung 
în India... Vreau să străbat Asia Mică în chip de 
eliberator, să ajung triumfător în capitala bătrânului 
continent, să-i alung de la Constantinopol pe descen- 
denţii lui Mahomed şi să mă aşez pe tronul lui. 

— Şase ani, şopteşte Bourienne care îl ascultă 
fascinat. 

— Şase ani, Bourienne, sau doar câteva luni, totul 
depinde de evoluţia evenimentelor. 

Se încruntă. Ce se va întâmpla la Paris cât timp el 
va fi îndepărtat din oraşul unde este în joc destinul său 
9 

— Da, şopteşte, am încercat tot posibilul. Nu mă 
vor aici. 

începe din nou să se plimbe prin încăpere, călcând 
apăsat pe 
pardoseala salonului reşedinței sale de pe strada 


374 MAX GALLO 


Victoriei. 

— Ar trebui să-i înlătur de la putere, continuă cu o 
voce convingătoare, şi să mă urc pe tron. Dar este 
prea devreme pentru asta. Nobilii nu ar fi niciodată de 
acord să mă sprijine. Am sondat terenul. Este prea 
devreme, nu a sosit încă momentul potrivit. Voi fi 
singur, Bourienne. Trebuie să-i uimesc pe aceşti 
oameni. 

Stabileşte data plecării în primele zile ale lunii mai 
1798, de la Toulon, unde se adună vasele venite din 
toate porturile Mării Mediterane sub control francez, 
de la Trieste la Genova şi la Nisa. 

Ziarele anunţă în ziua de 25 aprilie că „generalul 
Bonaparte a părăsit Parisul pe 3 Floreal! - 22 aprilie - 
la miezul nopţii după ce şi-a luat rămas bun de la 
directori, la ora trei, şi a luat masa la directorul 
Barras, împreună cu care a asistat la reprezentaţia 
piesei Macbeth la teatrul Feydeau". 


Dacă Napoleon s-a prezentat în faţa directorilor în 
23 aprilie, n-a făcut asta ca să-şi ia rămas bun, ci 
dimpotrivă, ca să pună din nou în discuţie problema 
plecării sale. 

în ajun, în timp ce supraveghea ultimele pregătiri 
pentru plecarea în expediţie, un curier venit de la 
Viena s-a prezentat pe strada Victoriei. Mesajul este 
scurt: reşedinţa generalului Bernadotte, din capitala 
imperiului austriac, a fost invadată şi devastată de 
mulţime. Membrii ambasadei Franţei au fost siliţi să 
se apere, iar Bernadotte a părăsit Viena. 

Reîncepe războiul cu Austria ? Acest eveniment va 
fi pretextul folosit pentru a se acţiona ? 

Napoleon a analizat situaţia toată noaptea. Se 
poate prezenta în faţa directorilor drept omul capabil 


I A opta lună din Calendarul republican francez. (N. red.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 373 


să împiedice reluarea ostilităţilor. Se poate duce la 
Rastadt, să reia legătura cu contele de Cobenzl, şi să 
revină la Paris după ce a consolidat pacea. Mai bine la 
Rastadt decât în Egipt! 

Trimite mesaje în Italia. Să nu se îmbarce trupele 
la Genova, să se aştepte până la noi ordine. 

Se prezintă în faţa directorilor. Aceştia îl ascultă pe 
Napoleon, care garantează că, dacă va fi trimis la 
Rastadt cu puteri depline, va rezolva incidentul. 
Talleyrand îl susţine. Napoleon insistă. 

Poate că asta este şansa pe care o aşteaptă. Poate 
că ar trebui mai degrabă să rişte totul decât să plece. 
Poate ar trebui să-i înlăture pe directori şi să preia 
acum puterea. 

în 28 aprilie, Barras se duce pe strada Victoriei. 

Napoleon îl priveşte pe acest om, despre care şi-a 
făcut deja o părere, în timp ce îi face complimente 
Josephinei, iar apoi îl vede 
venind spre el şi-l aude şoptindu-i că Directoratul 
doreşte ca el să plece neîntârziat în Egipt. Că nu se 
mai pune problema unei misiuni la Rastadt. 

Prin urmare, asta este alegerea lor. 

Napoleon mai stă câteva ore pe gânduri, apoi se 
decide. Va pleca. Telegraful transmite ordinele. 
Curierii pleacă cu mesajele. Şi întreaga maşinărie a 
expediției se pune în mişcare. 

în ziua de 5 mai, Napoleon îi anunţă pe apropiații 
săi că va pleca din Paris şi se va îndrepta spre Egipt. 
Este pregătită deja trăsura mare, închisă, acoperită cu 
un fel de prelată, ce apără bagajele. Cu ea vor călători 
Marmont, Bourienne, Duroc şi Lavalette. 

Josephine se apropie de el. Napoleon o priveşte 
fără să spună nimic. îl însoţeşte şi ea în călătorie, îi 
spune. 


374 MAX GALLO 


Amault intră în salon, furios. 

— Directoratul vrea să vă îndepărteze. Franţa vrea 
să vă păstreze, îi spune lui Napoleon. Parizienii vă 
reproşează faptul că v-aţi resemnat. Strigă mai tare ca 
oricând lozinci împotriva guvernului. Nu vă temeţi că 
până la urmă vor striga şi împotriva voastră ? 

Ce poate fi mai schimbător, mai imprevizibil, mai 
puţin demn de încredere decât o mulţime ? 

— Parizienii, răspunde Napoleon, strigă, dar n-ar 
acţiona. Sunt nemulţumiţi, dar nu sunt nefericiţi. 

Surâde, face câţiva paşi. 

— Dacă aş sări pe cal, continuă, nimeni nu m-ar 
urma. 

Apoi, adaugă pe un ton autoritar: 

— Mâine vom pleca. 


La ora trei, în dimineaţa zilei de 6 mai 1798, se 
pleacă din Paris. Pe drum, mai tot timpul plouă cu 
găleata. 

în trăsură, toată lumea tace. Din cauza 
zdruncinăturilor, ocupanţii trăsurii se lovesc unii de 
alţii. Josephine doarme. Napoleon stă cu ochii 
deschişi, nu pare să aibă nevoie de somn. 

Viaţa lui merge înainte, nimeni n-o mai poate opri. 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 375 


Un şoc violent zguduie trăsura pe o scurtătură spre 
Roquevaire. Au luat-o pe acest drum, ca să evite 
Marsilia, să ajungă mai repede la Toulon. 

Prelata trăsurii s-a agăţat de ramura unui arbore. 
Toată lumea coboară. Se cercetează locul. Napoleon 
face câţiva paşi: vede în faţa lui un pod prăbuşit pe 
care furtuna l-a aruncat într-o prăpastie adâncă. 

— lată mâna destinului, spune Marmont arătând 
ramura copacului. 

Dacă nu era ea, trăsura se zdrobea de stânci. 

Napoleon urcă din nou în trăsură. 

— La drum, repede, strigă. 

Trebuie să meargă, fără să ezite, până la capătul 
acestui nou drum. 

A venit din nou vremea să acţioneze. 


în io mai, la Toulon, recunoaşte marea de un 
albastru intens, soarele arzător şi pânzele albe care se 
profilează pe un cer atât de luminos încât te orbește. 

De la fereastra sa, din hotel de la Marine, priveşte 
entuziasmat acest peisaj, orizontul dincolo de care îşi 
imaginează pământul Egiptului, care a gemut sub 
picioarele atâtor cuceritori de la începuturile istoriei. 

Va păşi şi el pe urmele lor. îşi îmbracă uniforma şi 
pleacă să inspecteze flota. 

De fiecare dată când ambarcaţiunea sa se apropie 
de un vas, de pe acesta se trag două salve de tun, în 
semn de salut. 

Este generalul-şef al acestei armada, el, cel care, cu 
cinci ani în urmă, nu era decât un tânăr căpitan 
necunoscut, el care mai păstrează încă pe piele urmele 
râiei pe care a contractat-o la Toulon. 

Seara, oraşul este iluminat în onoarea sa. Josephine 
se află lângă el. Se simte puternic. 

A doua zi, trece trupele în revistă. în faţa oamenilor 


376 MAX GALLO 


aliniaţi, sub cerul acesta care-i aparţine, învăluit de 
miresmele mării, ale pinilor şi măslinilor, care-i sunt 
atât de familiare, îşi regăseşte 

energia şi vioiciunea pe care de mai bine de o lună le 
tinea în frâu la Paris, în acest oraş al manevrelor şi al 
uneltirilor ascunse. 

Aici, în plină acţiune, faţă în faţă cu marea, totul 
este mai simplu. Limpede precum lumina copilăriei 
sale. 

— Ofiţeri şi soldaţi, spune, sunt doi ani de când vă 
conduc. La începuturi, mărşăluiaţi prin mlaştinile 
rivierei italiene, în cea mai cumplită mizerie, luptându- 
vă cu lipsurile, sacrificând totul ca să puteţi 
supravieţui: v-am promis că voi pune capăt acestor 
neplăceri şi v-am condus în Italia. Acolo, aţi avut parte 
de tot ce-aţi dorit. Mi-am ţinut cuvântul sau nu ? 

Vocile la unison ce-l aprobă, care vin spre el ca un 
val uriaş, acel „da“ ce izbucneşte din pieptul soldaţilor 
îl tulbură. Iată ce înseamnă să trăieşti. 

— Ei bine, continuă, aflaţi că nu aţi făcut încă 
îndeajuns de multe pentru patrie, iar patria nu a făcut 
încă îndeajuns de multe pentru voi. Vă voi duce într-o 
ţară unde, prin faptele voastre eroice viitoare, îi veţi 
întrece pe cei care îi uimesc astăzi pe admiratorii 
voştri şi veţi face patriei serviciile pe care este 
îndreptăţită să le aştepte de la o armată de neînvins. 
Promit... 

Se întrerupe câteva clipe şi aşteaptă să se facă 
linişte. 

— îi promit fiecărui soldat că la întoarcerea din 
această expediţie, va avea cu ce să-şi cumpere şase 
pogoane de pământ... 

Fanfara cântă. Soldaţii strigă: „Trăiască Republica 
nemuritoare!" 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 377 


La ora cinci dimineaţa, în ziua de 19 mai, Napoleon 
se află la pupa ambarcaţiunii care se îndepărtează de 
chei. Josephine îi face semne cu mâna. O priveşte mult 
timp. Să fi vrut oare cu adevărat să se îmbarce cu el, 
aşa cum i-a dat de înţeles, sau n-a fost vorba decât de 
o propunere făcută într-o doară, pentru că oricum ştia 
că el o va refuza ? Mai bine să nu ştie adevărul. Vrea 
să plece cu iluzia că ea-şi dorea să rămână lângă el. 

întoarce privirile spre larg. Rada se vede plină de 
vase. O sută optzeci de nave aşteaptă să se 
pregătească de drum la ora şase. Ancorat la câteva 
ancabluri, Orient, vasul amiral, arată ca o fortăreață cu 
trei etaje, fiecare înarmat cu patruzeci de tunuri. 

Napoleon urcă la bord şi se duce de îndată pe 
pasarelă. Comandantul Casabianca dă ordin vaselor să 
întindă pânzele. Marea este brăzdată de valuri scurte. 
Cele treisprezece vase de linie deschid drumul, cu 
vântul din faţă, urmează vasele de transport, înconju- 
rate de fregate, de avizo! şi de bricuri. 

Unele dintre vasele cu încărcătură prea mare se 
lovesc de fundul mării. Când Orient se pune în 
mişcare, atinge şi el fundul, se înclină, apoi se 
eliberează şi porneşte la drum. 

Napoleon n-a făcut nicio mişcare. Stă câteva ore pe 
punte, în timp ce vasele ajung în larg. 

El este destinul acestor treizeci şi patru de mii de 
oameni. 

El a ales diviziile, generalii, tunurile. S-a ocupat 
personal de alcătuirea Comisiei Artelor şi Ştiinţelor, 
căci a ţinut neapărat ca aceasta să însoţească armata. 

Ca să reuşeşti, trebuie să încerci să prevezi totul. 

Se întoarce spre Marmont care stă nu departe de 
el. 


I Vas de război de tonaj mic şi cu viteză mare. (N. tr.) 


376 MAX GALLO 


— îmi măsor visurile cu compasul raţiunii, spune. 


Partea a opta 


Să fii mare inseamnă sã 


depinzi de tot 
19 mai 1798-9 octombrie 1799 


31 


Napoleon ascultă stând în picioare pe pasarela 
vasului Orient. 


Vasul merge de-a lungul coastelor Corsicii. Vântul 
s-a potolit. Este timp frumos. Se zăreşte deja Capul 
Bonifacio şi, dincolo de el, se profilează la orizont 
piscurile Sardiniei. Apoi, se vor îndrepta spre Sicilia, 
Malta, Creta şi, în fine, Alexandria. 


Napoleon dă ordin corpului de muzică să se adune 
pe puntea superioară din față. Muzicienii încep să 
cânte. Aproape imediat, de pe vasele apropiate, 
fanfarele răspund. Vocile soldaților îngrămădiţi pe 
punți se amestecă cu duruitul tobelor şi bubuitul ală- 
murilor. 

Toată lumea cântă în cor, de la o navă la alta, 
„Cântecul de plecare”, care, din 1794, este intonat de 
toate armatele. 


Cântând, Victoria ne deschide drumul, 
Libertatea ne îndrumă paşii 

Și din nord pănă-n sud trompeta de război 
A sunat clipa, clipa începerii luptei., 
Temeţi-vă, duşmani ai Franței. 


Oamenii au nevoie de această înfrățire. 
Cu toții intonează refrenul din toate puterile: 


382 MAX GALLO 


Republica ne cheamă 

Să fim capabili să învingem, ori de nu, să fim 
capabili să murim. 

Pentru ea, fiece francez trebuie să trăiască, 
Pentru ea, fiece francez trebuie să moară. 


Amiralul Brueys se apropie, vorbeşte tare, ca să se 
facă auzit, dar Napoleon întoarce capul. El ştie. 
Amiralul, de câteva zile încoace, tot pomeneşte de 
lucrurile care-l frământă. O fregată, care s-a alăturat 
convoiului în dreptul oraşului Bastia, a zărit în depăr- 
tare o escadră engleză. Un alt mesaj, transmis de la 
Genova unui vas francez, conţine aceeaşi informaţie. 
Vasele englezeşti îi urmăresc îndeaproape, având în 
frunte vasul Vanguard, al amiralului Nelson. 

Napoleon se îndepărtează. 

De săptămâni întregi n-a mai fost atât de liniştit. în 
zilele ce au precedat plecarea, era extrem de 
îngrijorat. Dar, de când a ajuns pe mare, se simte 
nespus de liber şi plin de viaţă. Acum depinde doar de 
bunul plac al vântului, al mării, al hazardului. Aici 
nimic nu mai depinde de el. Dacă vasele englezeşti se 
vor profila la orizont, dacă va începe lupta, abia atunci 
va trebui, de bună seamă, să decidă, să aleagă. 
Deocamdată însă, amiralul Brueys să facă bine să tacă, 
să vegheze la bunul mers al vaselor, să se repare 
pânzele când timpul o va permite şi să se mărească 
viteza dându-se semnal tuturor navelor cu salve de tun, 
ca să ajungem mai repede la capătul drumului. 


Se lasă noaptea. Una după alta, fanfarele se opresc 
din cântat şi nu se mai aud decât încheieturile vaselor 
şi ale catargelor care pârâie şi pânzele care sunt 
plesnite de vânt. Convoiul, care ocupa toată suprafaţa 
mării, precum un oraş maiestuos care-şi arborează 
drapelele şi stindardele, a dispărut, învăluit de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 383 


întuneric. Napoleon priveşte bolta cerească, Calea 
Lactee care traversează cerul ca o escadră iluminată, 
alcătuită dintr-o mulţime de vase pe care nimic nu le 
poate opri. 

Iar Napoleon este sigur de acest lucru. Trece de la 
un moment al destinului la altul, antrenând cu el toată 
această flotă şi zecile de mii de oameni. 


Pleacă de pe pasarelă. în „salonul de primiri“, 
amenajat din ordinul său lângă sala de mese şi cabina 
sa, ofiţerii şi unii membri ai expediției, pe care i-a 
invitat să ia masa şi să petreacă seara împreună, se 
ridică. 

încă de la bun început a instituit o disciplină 
strictă. Bourienne, căruia îi transmitea ordinele, s-a 
mirat când a introdus ceea ce el numeşte „eticheta de 
curte". De ce nu? Pe mare, mai mult decât oriunde 
altundeva, şi cu certitudine în deşert, unde armata va 
trebui să meargă şi să lupte zile întregi, ordinea, 
disciplina, ierarhia sunt necesare. Aşadar, trebuie 
marcate şi respectate gradele care permit accesul la 
cel mai înalt nivel. Amenajarea spaţiului şi luxul 
specific trebuie să amintească că generalul-şef este un 
personaj însemnat. 

Oamenii sunt înghesuiți în spaţiile cuprinse între 
punţile vasului Orient. Pe zi ce trece, hrana lor este tot 
mai proastă. Hainele lor sunt impregnate cu voma 
oamenilor bolnavi. Şi mai toţi sunt bolnavi. Dar 
generalul-şef şi apropiații săi nu trebuie să împărtă- 
şească această soartă comună. Nu pentru că le place 
luxul, ci pentru că ei sunt cei care comandă. lar 
privilegiile de care beneficiază reprezintă semnul 
distinctiv al responsabilităţilor şi al rolului lor. 

Napoleon ştie că modul în care trăieşte la bordul 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 383 


vasului Orient stârneşte nemulțumiri. „Obiceiuri de la 
curte în mijlocul unei tabere de spartani", se spune. I 
se aduc la cunoştinţă aceste formulări. în timp ce 
Napoleon traversează sala de joc, cineva i-a adresat 
aceste cuvinte: „Nu privilegiile îţi aduc recunoaştere şi 
consideraţie, ci faptul că-ţi iubeşti patria şi preţuieşti 
libertatea." 

Napoleon s-a oprit, l-a căutat din priviri pe 
impertinent, dar n-a văzut decât chipuri plecate. 

Cu o voce fermă a spus: „Jucaţi, domnilor. Să 
vedem cine va fi favorizat, şi cine nu, de soartă." 


384 MAX GALLO 


Un adevărat vacarm a pus stăpânire pe sală. S-au 
pus ludovici de aur pe cărţi. Jucătorii de pharaon, un 
joc de cărţi practicat la Versailles, şi-au încasat mizele. 

Ce înseamnă egalitatea în jocurile de noroc ? 
Hazardul alege între câştigători şi cei care pierd. Dar 
în viaţă ? 


Napoleon se instalează în „salonul de primiri“ în 
mijlocul apropiaților săi. „Să vorbim despre egalitate", 
spune, „şi, totodată, despre inegalitate între oameni." 

îl provoacă din priviri pe Monge, aşezat lângă el, 
apoi pe Bourienne sau pe generalul Caffarelli. Junot 
moţăie deja. Eugene de Beauharnais visează. 
Berthollet bombăne. Niciunul nu s-ar eschiva însă de la 
aceste dezbateri zilnice, pe care Napoleon le-a 
introdus, căci omul trebuie să gândească tot timpul, 
căci fiecare clipă, fiecare privire dă naştere unei idei. 

— Inegalitatea, continuă el. 

Oare l-au citit pe Rousseau ? Caffarelli începe. 
„Legile care  consfinţesc proprietatea", spune el, 
„consfinţesc o uzurpare, un furt." încep discuţiile. 

Napoleon se ridică. Să mergem pe punte. 

Se merge în grup. Este o vreme plăcută. Discuţiile 
durează până târziu, în noapte. Vom continua mâine 
această dezbatere a  „Institutelor", cum numeşte 
Napoleon aceste confruntări. 

îi cere lui Bourienne să-l urmeze în cabină. Se 
întinde. A cerut ca de picioarele patului său să fie 
prinse nişte bile de fier, să încerce să diminueze ruliul. 
Dar n-au avut niciun efect. Uneori trebuie să rămână 
culcat. Bourienne citeşte. Monge şi Berthollet i se 
alătură. Vorbesc despre Dumnezeu, despre islam, 
religii care sunt necesare popoarelor. 

Napoleon se întrerupe brusc. Vrea ca Bourienne să 
mai citească odată cu voce tare din Coran. Cartea se 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 385 


află acolo, lângă Biblie, în bibliotecă, pe raftul 
„politică". 


în ziua de 9 iunie, dimineaţa devreme, Napoleon 
urcă pe pasarela vasului Orient. Amiralul Brueys 
întinde braţul. La orizont, se zăreşte o masă compactă, 
alcătuită din zeci de pânze albe. Privind prin lunetă, 
Napoleon reperează convoiul plecat de la Civita 
Vecchia, care se alătură grosului flotei. Iar fâşia aceea 
de pământ care abia se zăreşte deasupra mării, sunt 
Malta şi insula Gozo, de care o despart doar câteva 
ancabluri. 

Napoleon cere să i se aducă sabia, apoi începe să 
dicteze ameninţări pe ton de ultimatum adresate 
marelui maestru al cavalerilor de Malta, Hompesch. 

Vrea, spune, să înnoiască provizia de apă a tuturor 
vaselor. Le cere cavalerilor să capituleze. Ştie că va 
ocupa insula, oricare ar fi răspunsul pe care i-l vor 
aduce ofiţerii care se îndepărtează de Orient la bordul 
a două şalupe. 

Insula trebuie să intre sub controlul Franţei. 
Stăpânirea ei face parte din plan. Şi nimic nu poate 
împiedica acest lucru. Ea trebuie cucerită ca un 
avanpost al unui plan ce va continua prin incursiuni 
mult mai departe. 

„Generalul Bonaparte", dictează Napoleon, „este 
hotărât să obţină prin forţă ceea ce ar fi trebuit să i se 
acorde potrivit principiilor ospitalităţii care stau la 
baza ordinului vostru." 

Poate să înceapă debarcarea trupelor. 


Aude voci care cântă La Marseillaise. Sunt soldaţii 
din Semibri- gada a 9-a, care escaladează sistemul de 
fortificaţii al insulei Gozo. Napoleon îi vede prin lunetă. 
Dă câteva ordine. Cu ajutorul unor frânghii sunt 


386 MAX GALLO 


coborâte nişte şalupe, iar infanteriştii se îmbarcă. Unii 
ajung pe țărm în câteva minute şi, ici şi colo, se zăreşte 
deja fumul provocat de incendii. 

Napoleon comandă o salvă de tunuri. Trebuie să 
demonstreze că nimic nu-l va împiedica să folosească 
forţa. Peste câteva ore, marele maestru Hompesch 
solicită o întrevedere. 

Acum, Napoleon poate străbate La Valetta. Merge 
încet prin oraşul cu străzi pavate care alcătuiesc o 
tablă de şah. Aici, ca şi în Italia, sfidează Istoria. Este 
urmaşul cavalerilor care au luptat în Cruciade. 

îi primeşte pe aceşti cavaleri în propriul lor palat, 
pe care flutură drapelul Republicii Franceze. „Cei care 
sunt francezi", spune el, „şi au mai puţin de treizeci de 
ani, să vină să participe la expediţie, ca să se bucure 
de partea lor de glorie. Ceilalţi, în trei zile trebuie să 
părăsească insula." 


îşi continuă apoi vizita. Este stăpânul a ceva ce este 
un stat. Nimic nu poate sta în calea voinţei sale, iar 
acest lucru îi înflăcărează imaginaţia. 

Dictează coduri, decrete, reorganizează toată 
administraţia insulei. în vreme ce măsoară în lung şi-n 
lat marea sală a Ordinului, uneori se opreşte în faţa 
vreunuia dintre blazoanele de cavaler. Câteva minute 
se opreşte din dictat. Acest stat a fost creat pe par- 
cursul mai multor secole. Lui îi ajung câteva ore să 
creeze un altul, diferit. Şi să reglementeze, în 
şaisprezece paragrafe, toată administraţia insulei, să 
anuleze titlurile de nobleţe. Simte că aghiotan- ţii săi îl 
privesc, plini de admiraţie şi respect. 

Un bărbat, înzestrat cu putere, poate schimba 
radical ordinea lucrurilor, a constatat deja acest lucru 
în Italia creând Republicile Cisalpină şi Ligurică. Un 
bărbat ce comandă unor soldaţi înarmaţi poate 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 385 


schimba la fel de multe lucruri, mai multe decât un 
popor printr-o revoluţie, mai multe decât plebea 
revoltată. Această idee îl entuziasmează. Este mândru 
de opera sa. 


Merge pe străzile din La Valetta. Intră în Catedrala 
Saint-Jean, care a fost transformată în topitorie. Toată 
lumea îi execută ordinele. 

în fiecare capelă sunt instalate furnale în care se 
topesc tot aurul şi tot argintul din relicve. Zece 
muncitori lovesc cu ciocanele obiectele preţioase 
înainte de a topi bucăţile. 

Se întoarce în palatul cavalerilor. Dă ordin să se 
afişeze proclamația pe care tocmai a recitit-o: „Toţi 
locuitorii insulei Malta devin cetăţeni francezi şi fac 
parte din Republică. Omul nu înseamnă nimic prin 
simplul fapt că s-a născut, doar meritele şi talentele 
sale îl fac să se remarce." 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 387 


Timpul trece pe nesimţite. Când hoinăreşte prin 
grădinile palatului, îşi ascultă generalii. Lannes se 
plânge de atitudinea unor soldaţi care au jefuit o 
Mănăstire la Gozo, au vrut să le violeze pe călugăriţe, 
i-au ameninţat pe ofiţeri. Alţii vorbesc de prostituatele 
extrem de prietenoase cu francezii. 

Napoleon ascultă. De ce-şi va duce aminte ? De 
mizeriile astea ? De casele jefuite, de relicvele topite, 
sau chiar de femeile violate, de brutalitatea soldaţilor, 
de morţi, sau de faptul că a fost aici, ca un adevărat 
cuceritor, înainte de a ajunge la Alexandria ? 

Dar oamenii, ce vor păstra în amintire ? Că a intrat 
cu forţa pe insulă sau că a eliberat două mii de sclavi 
musulmani din temniţa Maltei ? 

Se aşază în grădina palatului. I se aduce un coş plin 
cu portocale abia culese. Sub coaja groasă şi aspră a 
fructului, se află prospeţimea catifelată a pulpei 
zemoase. 


în ziua de 18 iunie, odată ce sarcina a fost 
îndeplinită şi vântul este prielnic, Napoleon îi ordonă 
amiralului Brueys să se pregătească de drum. Vasul 
Orient se îndepărtează în timp ce garnizoana lăsată la 
Malta salută plecarea convoiului prin câteva salve de 
tun. 

După numai câteva ore, căldura devine tot mai 
apăsătoare în pofida brizei mării. Coastele Greciei, ale 
insulelor Citera şi Creta, de-a lungul cărora 
navighează, sunt învăluite în toiul dimineţii de o brumă 
cenuşie, pe care numai vântul serii şi al dimineţii o îm- 
prăştie. Napoleon rămâne pe pasarelă. Aici sunt 
ţinuturile unde a poposit Ulise, iar acolo coastele în 
lungul cărora au navigat galerele romane. lată regatul 
lui Minos, punctul de plecare al mitologiilor. 

Să fie oare singurul care simte ceva privind aceste 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 389 


peisaje încărcate de Istorie ? Vorbeşte neîncetat. 
Evocă decadenţa oraşelor şi imperiilor, a Greciei, a 
Occidentului şi a Orientului. Este nevoie de voinţa unui 
bărbat, egalul unuia ca Alexandru cel Mare sau al 
unuia precum Caesar, ca să stabilească frontierele 
unei noi puteri. Iar gloria se cucereşte aici. 

în ziua de 27 iunie, pe înserat, Napoleon îi dă ordin 
lui Brueys să cheme Fregata /unon la pupa vasului 
Orient. 

Vede oamenii adunaţi în linişte pe puntea fregatei 
care s-a apropiat de vas. Aşteaptă cu toţii de parcă ar 
aştepta prorocirile unei divinităţi. El este însă cel care 
rosteşte cuvintele. Va trebui să i se dea ascultare. 
Comandantul fregatei este atent la instrucţiuni: să se 
ducă la Alexandria şi să-l ia la bord pe consulul 
Franţei, Magallon. 


Aşteaptă ca fregata să se întoarcă. Timpul se 
răceşte. Un vânt dinspre nord clatină vasele din 
convoi. Vântul se înteţeşte. Valurile înalte, învolburate, 
aruncă pe punte cantităţi mari de apă. Soldaţii sunt 
bolnavi. Se adună totuşi ca să asiste la citirea unei 
proclamaţii a lui Napoleon. Acesta îi priveşte, în timp 
ce ofiţerii citesc. Oamenii abia se ţin pe picioare din 
cauza furtunii, dar sunt atenţi. Trebuie să înţeleagă. 
Napoleon le spune: „Cel care violează este un monstru, 
cel care jefuieşte ne dezonorează". I-a avertizat. De 
bună seamă că nu va putea împiedica anumite 
nelegiuiri. El ştie cum reacţionează oamenii în război. 
Dar îi va putea pedepsi cu asprime. Le vorbeşte ca să-i 
prevină şi ca să-i instruiască, să le ceară să fie mai 
presus de ei înşişi. Asta înseamnă să comanzi. 

„Soldaţi! 

Veţi participa la cucerirea unui teritoriu, iar 
efectele acestei cuceriri asupra civilizaţiei şi 


388 MAX GALLO 


comerţului sunt incalculabile... 

Vom avea de străbătut drumuri lungi şi obositoare; 
va trebui să ne angajăm în mai multe lupte; vom reuşi 
să facem tot ce ne-am propus; soarta este de partea 
noastră. 

Popoarele alături de care vom trăi sunt 
mahomedane; cel dintâi comandament al credinţei lor 
este acesta: «nu există Dumnezeu în afară de Allah, iar 
Mahomed este profetul său». 

Nu-i contraziceţi; purtaţi-vă cu ei, aşa cum ne-am 
purtat cu evreii, cu italienii; respectaţi-i pe muftiii şi 
imamii lor, aşa cum îi respectaţi pe rabini şi episcopi. 
Fiţi la fel de toleranţi cu ceremoniile pe care le 
prevede Coranul pentru moschei, cum aţi fost când era 
vorba de mănăstiri, sinagogi, de religia lui Moise şi a 
lui Isus Hristos. 

Legiunile romane protejau toate religiile. Aici veţi 
găsi obiceiuri diferite de cele din Europa: trebuie să vă 
obişnuiţi cu ele. 

Primul oraş care ne va ieşi în cale a fost construit 
de Alexandru. Vom întâlni la fiecare pas amintiri 
demne să stârnească emulaţia francezilor." 

Se fac auzite doar câteva urale, vântul este prea 
puternic, iar marea prea furioasă. 


în 30 iunie, în plină furtună, Junon se întoarce. 

Consulul Magallon reuşeşte să urce la bordul 
vasului Orient, în pofida valurilor care izbesc şalupa de 
carcasa navei. îi vorbeşte lui Napoleon ţinându-se de 
pereţii cabinei. O escadrilă engleză de peste zece vase 
tocmai a plecat din Alexandria. Trebuie să dea târ- 
coale, să aştepte convoiul francez. 

Napoleon urcă de îndată pe punte. Privind chipul 
amiralului Brueys, îşi dă seama că acesta este 
îngrijorat. Nelson nu se află departe. Furtuna nu 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 389 


permite debarcarea prea curând. 

Trebuie să aşteptăm, spune Brueys care insistă. 

— Amirale, nu avem timp de pierdut. Soarta nu-mi 
este favorabilă decât trei zile. Dacă nu profit de acest 
lucru, suntem pierduţi. Să fii mare înseamnă să depinzi 
de tot. în ceea ce mă priveşte, eu depind de 
evenimente pe care le decide un fleac. 


A dat ordin să se debarce în Golful Marabout, la 
vest de Alexandria. 

De la bordul vasului Orient, Napoleon vede 
răsturnându-se şalupele încărcate cu trupe. Aude 
strigătele soldaţilor, căci majoritatea nu ştiu să înoate. 

Este momentul cel mai periculos. Teama a pus 
stăpânire pe el, iar nerăbdarea îl chinuieşte. 

i iulie 1798. La ora patru după-amiaza, se îmbarcă 
pe o galeră malteză ca să se apropie de coastă. Sare 
apoi într-o şalupă şi, la ora unu dimineaţa, ajunge la 
țărm. 


Am ajuns, în fine, pe acest pământ! 


390 MAX GALLO 


îl măsoară din priviri, dă primele ordine. în noaptea 
senină trupele continuă să debarce. Este din nou calm 
şi hotărât. Se lungeşte. Va dormi pe pământul pe care 
a păşit Alexandru. 

La ora trei dimineaţa, se trezeşte, trece în revistă 
trupele. Soldaţii sunt uzi. Le priveşte chipurile, apoi dă 
ordin ca diviziile Kleber, Menou şi Bon să pornească 
spre Alexandria. 

în aceste împrejurări, nu luxul trebuie să-l 
deosebească pe şef de ceilalţi, ci curajul şi îndrăzneala 
sa. 

Napoleon se duce cu un pas vioi în fruntea coloanei. 
Lângă el se află generalul Caffarelli care are un picior 
de lemn. 


în curând se instaurează domnia soarelui, a setei, a 
nisipului, a beduinilor, a luminii orbitoare şi a unei 
călduri atât de apăsătoare încât îţi taie răsuflarea, îţi 
pătrunde în hainele de lână. 

Napoleon merge fără să privească înapoi. Uneori 
aude un strigăt înfundat şi un zgomot. Un om tocmai s- 
a prăbuşit, epuizat, cu buzele şi limba umflate de sete. 

Puţurile sunt goale. 

Deodată, de pe culmea unei dime se zăresc 
fortificațiile Alexandrei. 

La câteva sute de metri se înalţă Coloana lui 
Pompei. 

Napoleon se instalează pe soclu, se aşază. Un ofiţer 
îi aduce câteva portocale de Malta, din care începe să 
muşte. Sunt amare şi dulci totodată. 


32 


De la primele focuri de armă care se aud în arşiţa 
sufocantă, Napoleon ştie. Ştafeta raportează că 
populaţia din Alexandria îi întâmpină pe soldaţii din 
avangarda Diviziei Kleber cu lovituri de pietre şi cu 
focuri de armă.  Cavaleriştii arabi au atacat. 
Fortificațiile au fost înlăturate de trupe, dar în 
interiorul oraşului populaţia continuă să opună 
rezistenţă. S-a tras dintr-o moschee. Trupele au pă- 
truns în ea, i-au pedepsit pe cei care se aflau acolo, 
bărbaţi, femei, copii. Generalul nu a putut opri 
masacrul. 

Ştafeta pleacă din nou. Dinspre oraş se aud ţipete 
de femei care se amestecă cu sunetele provocate de 
explozii. Trec răniții, care se sprijină unul pe altul, 
apoi se prăvălesc pe pământul fierbinte. 

Napoleon ştie deja. 

Barbariei războiului, aici i se va alătura ostilitatea, 
ba chiar ura, care se exprimă sub forma acestei călduri 
înăbuşitoare, a luminozităţi care-ţi distruge ochii, a 
uscăciunii care îţi usucă gura, îţi irită pielea. Napoleon 
presimte, prin tot corpul său care-l doare, prin 
picioarele însângerate de marşul de peste noapte, că 
va trebui să se întărească clipă de clipă ca să poată 
face faţă acestei clime, s-o învingă şi să le impună 
oamenilor să-şi continue marşul, să lupte în pofida a 
tot ce li se împotriveşte. 

Aici, totul va fi mai dificil. Aici, totul va fi 
necruţător. Cine cedează moare. Va trebui să distrugă 


392 MAX GALLO 


tot, chiar şi amintirea Corsoului de la Milano, a 
castelelor de la Mombello şi de la Passariano, a 
ceremoniilor de la Palatul Luxembourg şi a recepţiei 
de la hotelul Galliffet. 

să fi plecat Talleyrand în misiune la 
Constantinopol, ca să-i avertizeze pe turci că această 
invadare a Egiptului nu este dirijată împotriva lor? 
Napoleon se îndoieşte de acest lucru. Va trebui să uite 
Italia, va trebui să nu se mai gândească la Josephine. 
Iar fiecare soldat va trebui să facă acelaşi lucru cu 
problemele lui. 

Vor fi capabili de asta aceşti oameni care provin din 
armata Italiei ? 

Au oare habar directorii Barras şi Reubell, toţi 
aceşti petrecăreţi rămaşi la Paris, ce înseamnă să fii 
aici, să ai pielea arsă şi să fii înconjurat de moarte din 
toate părţile ? 

Va trebui să se lupte cu moartea în fiecare zi, să fie 
mai necruţător decât ea, să nu se lase atras în mrejele 
ei. Să se folosească de moarte pentru a lupta împotriva 
morţii. 

Acest gând îl face să se încordeze. Se simte ca un 
arc. Rămâne neînduplecat. Acest război este dovada 
că, din vremurile antice, eroilor li s-a impus ce să facă, 
căci el ar fi putut alege să se refugieze în intrigile 
molatice ale Directoratului, desfăşurate între salon şi 
budoar, între avocaţi şi femei. 

Faptul că acceptă acest război demonstrează că 
este un erou, pe măsura celor care au păşit pe 
pământul pe care calcă, pe măsura celor care au 
întemeiat acest oraş, Alexandria. 


Napoleon adresează un ultimatum guvernatorului 
Alexandriei: „Sunteţi fie prea prost informat, fie prea 
îngâmfat", spune Napoleon. „Armata mea tocmai a 


învins una dintre cele mai importante puteri din 
Europa. Dacă, în zece minute, nu văd fluturând 
drapelul păcii, veţi da socoteală în faţa lui Dumnezeu 
de sângele care se va vărsa inutil, din cauza voastră." 

Un curier aduce în acelaşi timp vestea că generalul 
Kleber a fost rănit de un glonţ care l-a nimerit în 
frunte şi că vine o delegaţie să depună jurământ de 
supunere şi să cedeze oraşul. 

Vede această delegaţie apropiindu-se înconjurată 
de soldaţi înarmaţi. Turbanele multicolore, tunicile 
lungi de mătase ies în 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 393 


evidenţă în comparaţie cu culorile închise ale 
uniformelor. Cămilele domină grupul. în jurul Coloanei 
lui Pompei se produce o busculadă. „Cădii, şeici, 
imami, ciorbagii", începe Napoleon, „vreau să vă 
restitui drepturile, împotriva voinţei uzurpatorilor. îl 
slăvesc pe Allah mai mult decât o fac mamelucii, 
opresorii voştri, şi-l respect pe profetul său Mahomed, 
precum şi Coranul." 

Aşa trebuie să vorbeşti. Oamenii au nevoie de 
credinţa lor şi de astfel de cuvinte. 

Oamenii încep să pălăvrăgească. Musulmanii se 
plâng. Nişte soldaţi au furat de la nişte arabi care nu 
se opuneau înaintării lor. 

Nişte ofiţeri raportează că unul dintre aceşti soldaţi 
a fost arestat. I-a furat unui arab un pumnal. 

— Să fie judecat! 

Iată-1, bâlbâindu-se, cu pielea umflată din cauza 
arsurilor, cu faţa deformată de frică. Este interogat. 
Mărturiseşte. 

Moartea ca să lupti împotriva morţii. 

Soldatul este executat la câţiva paşi de Coloana lui 
Pompei. 

Delegații se înclină, îi jură credinţă lui Napoleon. 
Iar el intră în Alexandria. 


Străzile sunt înguste. Căldura devine şi mai 
apăsătoare, toate zidurile sunt încinse. Nişte femei 
scot ţipete ascuţite. Napoleon merge călare, înconjurat 
de membrii delegaţiei şi de o escortă de ghizi. 
Deodată, simte o izbitură pe cizma stângă şi aude în 
acelaşi timp o explozie. Calul său face un salt. Se aud 
alte ţipete. Se trage asupra casei de unde a pornit 
focul de armă. 

Mi-am văzut moartea cu ochii încă o dată. 

Se instalează în casa consulului Franţei şi, aproape 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 395 


imediat, Napoleon începe să dea ordine, deşi în jurul 
lui încă se vorbeşte despre trăgătorul izolat, care a 
fost găsit având în preajmă şase arme şi a fost ucis. 

Mâine, 2 iulie, se va face trecerea în revistă a 
trupelor, precum şi a corpului de muzică, a ofiţerilor, a 
generalilor în ţinută de gală, apoi plecarea primelor 
unităţi spre Cairo. îl cheamă pe consulul Magallon şi 
alege pentru înaintarea trupelor drumul spre 
Damanhour, ca să nu fie nevoit să traverseze Nilul, pe 
care navighează galerele mamelucilor. îi sâcâie deja pe 
ofiţeri, cere să se organizeze un atelier, unde să se 
facă uniforme noi, mai subţiri. Napoleon ar vrea ca toţi 
cei care îl ascultă să se molipsească de energia lui, de 
nerăbdarea lui, să fie conştienţi că fiecare clipă trebuie 
folosită la maximum. Aşa că le spune: „Sfântul Ludovic 
a stat aici şi s-a rugat timp de opt luni, deşi ar fi 
trebuit ca în tot acest timp să meargă, să lupte şi să se 
stabilească în acest ţinut." 

Cum să reuşească însă să-i facă pe toţi aceşti 
oameni, pe fiecare soldat în parte, să se concentreze la 
fel de mult ca el ? Astăzi Cairo, iar mâine... Ce ? Mai 
departe, mai sus. 


începe să-i dicteze lui Bourienne o proclamaţie 
adresată egiptenilor care trebuie tipărită în timpul 
nopţii, în arabă, în turcă şi în franceză, iar apoi trebuie 
să fie afişată în toate oraşele, să fie citită cu voce tare 
şi distribuită de trupele care înaintează. 

„în numele lui Dumnezeu, cel milostiv şi îndurător. 
Nu există altă divinitate decât Allah: el nu are fii şi 
domneşte de unul singur." 

Bourienne ridică privirile. 

Ce-şi închipuie el ? Că le poţi vorbi musulmanilor aşa 
cum le vorbeşti creştinilor ? 

„în numele Republicii Franceze, care are la bază 
libertatea şi egalitatea..." 


394 MAX GALLO 


Dictează cu o voce sacadată, legându-se de 
mameluci, aristocrația războinică ce îi oprimă pe 
egipteni. 

„Prin ce inteligenţă, prin ce virtuţi, prin ce 
cunoştinţe se deosebesc mamelucii de alţii, de pot 
avea tot ceea ce le face viaţa o plăcere ? Există undeva 
un ţinut frumos, o sclavă frumoasă, un cal frumos, o 
casă frumoasă ? Aparține mamelucilor, de bună 
seamă! 

Dar Dumnezeu este drept şi milostiv. Toţi oamenii 
sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Doar inteligenţa, 
virtuțile, cultura îi deosebesc. Niciun egiptean nu va fi 
împiedicat să ocupe o funcţie şi cu toţii vor putea 
deţine cele mai înalte posturi, astfel poporul va fi 
mulţumit.  Cădii, şeici, imami, ciorbagii, spuneţi 
poporului vostru că francezii sunt şi ei buni 
musulmani. Acest lucru este dovedit prin faptul că au 
fost la Roma cea Mare şi au distrus tronul Papei, care 
îi incita tot timpul pe creştini să pornească război 
împotriva musulmanilor; că s-au dus în insula Malta şi 
i-au alungat de acolo pe cavalerii care credeau că 
Dumnezeu vrea ca ei să le declare război 
musulmanilor. Fericiţi, da, fericiţi vor fi egiptenii care 
ne vor veni de grabă alături. Şi nenorocirea se va 
abate asupra celor care se vor alătura mamelucilor. 

Dumnezeu să apere gloria sultanului otoman, 
Dumnezeu să apere gloria Armatei franceze! 
Dumnezeu să-i afurisească pe ma- meluci şi să 
binecuvânteze soarta naţiunii egiptene! 

Scrisă la cartierul general din Alexandria, la 13 
Messidor! din anul VI al Republicii (1 iulie 1798) sau 
sfârşit Moharram 1213 al Hegirei." 

Remarcă surâsul lui Bourienne şi al celorlalţi ofiţeri 


I A zecea lună din calendarul republican francez (20 iunie 
- 19 iulie). (N. red.) 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 395 


care repetă în glumă: „Francezii sunt şi ei buni 
musulmani". Se înfurie. Ce ştiu ei despre modul în care 
trebuie să-i conduci pe oameni ? El vrea să 
revoluţioneze şi să „republicanizeze" Egiptul, să-i 
convingă pe locuitorii săi să renunţe la prejudecățile 
lor şi să şi-i facă aliaţi. Această proclamaţie, o 
recunoaşte, „este o înşelătorie, dar bine intenţionată" ! 
Cum să te faci înţeles de oameni dacă nu le vorbeşti pe 
limba lor ? Nu mai există decât o singură cale, în afară 
de asta: prin forţa armelor şi, deci, prin teama pe care 
acestea o inspiră. 


în 2 iulie, dis-de-dimineaţă, Napoleon trece trupele 
în revistă. S-a făcut îngrozitor de cald deja. Oamenii 
trebuie să pornească la drum şi să rabde de sete. 
Trebuie să plece sub comanda generalilor Desaix şi 
Reynier. 

Se îndreaptă spre un grup de soldaţi care, după ce 
au fost ţinuţi prizonieri o vreme de beduini, au fugit 
sau au fost eliberaţi. Aceştia pleacă privirile. Apoi, unii 
dintre ei încep să vorbească: povestesc ceea ce au 
văzut: tortură, mutilări. Unul dintre ei plânge, trupul îi 
este zguduit de hohotele de plâns. Beduinii l-au 
sodomizat. 


490 MAX GALLO 


— Neghiobule, te-ai îmbolnăvit, spune Napoleon. Ai 
plătit pentru că ai fost imprudent. Trebuia să rămâi cu 
brigada ta. Mulţumeşte cerului că ai scăpat atât de 
uşor. Hai, nu mai plânge! 

însă bărbatul continuă să plângă. Napoleon se 
îndepărtează, trece în revistă din nou trupele. Trebuie 
să pornim degrabă la luptă, înainte ca teama şi 
îndoiala să nu pună stăpânire pe armată. Trebuie să-i 
mânăm înainte pe aceşti oameni, să poată rămâne în 
picioare, altminteri s-ar prăbuşi chiar aici. Trebuie ca 
teama de a fi prinşi, torturați, umiliţi să-i determine să 
meargă înainte. 


Să organizeze tot, să prevadă tot, să dirijeze tot. 

în căldura care te face să simţi că fiecare gest 
devine obositor şi te apasă în asemenea hal încât nu 
mai poţi să respiri, Napoleon se mişcă fără încetare, 
dictează mergând. Inspectează sistemul de fortificaţii 
din Alexandria, căci va pleca din oraş şi se va alătura 
armatei pentru a conduce luptele. Străbate „bazarul", 
le priveşte pe femeile care au doar feţele neacoperite. 
Controlează aprovizionarea unităţilor, numărul cailor. 
Organizează o administraţie civilă. 

Noaptea, din cauza atmosferei atât de sufocante, 
nu poate dormi. 

Se dă jos din pat, cheamă un aghiotant. îţi aminteşti 
de sergentul acela care a fost unul dintre primii care 
au reuşit să treacă de fortificaţii şi pe care l-am văzut 
luptând la Coloana lui Pompei ? Să fie decorat. Se 
gândeşte apoi la flotă. Ce ordin să-i dea amiralului 
Brueys ? Să rămână în rada Portului Aboukir, sau să 
plece spre Malta sau Corfu, sau să încerce să intre în 
portul Alexandria ? Nelson va reveni cu escadra lui, de 
bună seamă. Napoleon ezită. Brueys crede că va putea 
să se apere la Aboukir dacă va fi atacat. Apele nu sunt 
destul de adânci să poată ajunge în Malta sau Corfu. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 491 


Iar în Portul Alexandria, vasele riscă să eşueze. 

Acest lucru îl nelinişteşte pe Napoleon. Are 
impresia că nu poate controla destinul escadrei. 
Numai că el nu este marinar. Trebuie să aibă 
încredere. Şi, cu toate astea, nu-i place să-şi delege 
nici puterea, nici responsabilităţile. 


7 iulie. O ceaţă roşiatică ascunde soarele. Aerul se 
încarcă de un praf fierbinte. A început să bată 
Khamsin, vântul din sud. Trebuie să plece, totuşi, spre 
Damanhour, să străbată deşertul. Napoleon călăreşte 
în fruntea statului său major şi a oamenilor din escortă 
şi din cartierul general. Monge şi Berthollet, membri ai 
Comisiei de ştiinţe şi arte, s-au alăturat trupei. Simte 
mii de fire de praf biciuindu-i faţa. Tot corpul lui 
suferă, ca şi cele ale soldaţilor din trupele conduse de 
Desaix şi Reynier, care au traversat deşertul plin de 
pietriş şi torid. Unii oameni s-au sinucis. Rezervoarele 
de apă care trebuiau să marcheze drumul erau de cele 
mai multe ori goale. Canalul de-a lungul căruia 
mărşăluiau secase. Soldaţii rămaşi în urmă, cu ochii 
arşi, cu buzele crăpate de căldură, fără apă, cu 
uniforme de lână, cu burţile goale, căci în sate nu 
găseau nimic, au fost asasinați, torturați. Desaix a 
trimis soldaţi să ceară ajutor. Oamenii îşi pierd minţile. 

Napoleon  călăreşte toată noaptea, depăşeşte 
diviziile Bon şi Vial care se îndreaptă şi ele spre 
Damanhour. 

îi vede pe toţi aceşti oameni care merg în 
întunericul nopţii. îşi imaginează cât de mult suferă şi 
ce teamă trebuie să le fie. Ştie că soldaţii bombăne, le 
căşună pe ofiţerii lor, îi acuză pe directori că i-au 
deportat aici ca să scape de Bonaparte „al lor“. Le 
căşună însă şi pe el. De ce nu le-a asigurat ploşti 
pentru apă? îşi amintesc de Italia. Ce naiba să facă ei 
cu cele şase pogoane de pământ de acolo pe care 


398 MAX GALLO 


generalul le-a promis ? 

Şi totuşi oamenii aceştia sunt cu el în deşert. Şi n- 
au decât un singur ţel, ca şi el: să învingă. Aşadar, 
trebuie să meargă mai departe. Trebuie să-i convingă 
să-şi continue drumul. Trebuie să-i determine să 
respecte disciplina. însă acum, ca să-i salveze, îi va 
forţa să înainteze. 

La ora opt, Napoleon ajunge la Damanhour. 

Intră în coliba întunecată unde îl aşteaptă 
notabilităţile. I se oferă un vas cu lapte şi turte de 
grâu. Spune câteva cuvinte, dar, în timp ce vorbeşte, îl 
şochează figurile generalilor. Unii sunt furibunzi, alţii 
obosiţi şi deznădăjduiţi. 

Aşteaptă cu toţii ca Napoleon să tacă, să poată 
vorbi şi ei. Această aventură n-are sorţi de izbândă, 
spune unul dintre ei. Oamenii îşi pierd minţile, 
completează un altul. Orbesc. Se sinucid. Nu mai pot 
lupta. 

Napoleon se apropie de ei. Nu scoate un cuvânt, 
doar îi priveşte. Apoi îi anunţă că vor merge mai 
departe, spre Ramanieh, pe Nil. Trebuie să-i învingă 
pe mamelucii lui Murad Bey. Să comanzi înseamnă să 
perseverezi, nu să cedezi. 

în data de 9 pornesc din nou la drum. 

Au de înfruntat aceleaşi suferinţe, apoi, dintr-o 
dată, după mirajele deşertului, zăresc Nilul. 

Napoleon vede cum rândurile se rup, cavaleriştii şi 
infanteriştii se aruncă în apa fluviului cu arme cu tot, 
beau, iar apoi vede trupuri luate de curent, oameni 
morţi pentru că au băut prea multă apă, morţi din 
cauza şocului termic şi morţi de oboseală. Pe malul 
fluviului se află suprafeţe întregi pline cu pepeni, iar 
oamenii se reped să se îndoape. 

îi priveşte. Au ajuns până aici în pofida epuizării, 
dezgustului, a nemulțumirii, a melancoliei, a 
deznădejdii. Oameni pe care, după campaniile din 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 493 


Italia, nimic nu-i pregătise pentru această lume total 
diferită, nimeni nu-i avertizase în privinţa violenţei din 
această ţară. 

Au străbătut tot acest drum pentru că aşa a vrut el. 
Iar acum, trebuie să lupte. 

în ziua de 11 iulie, la ora trei, trece în revistă 
trupele. 

îşi face anunţată prezenţa printr-un duruit de tobă. 
Merge călare încet. Şi-au curăţat uniformele. Armele 
lor strălucesc. 

Napoleon se opreşte în faţa fiecăreia dintre cele 
cinci divizii. îşi îndreaptă spatele. Toţi soldaţii se uită 
la el, îl urmăresc cu privirile. 

— Vă previn, spune, că suferinţele noastre nu au 
luat sfârşit: vom avea de dat lupte, va trebui să 
învingem şi să traversăm de- şerturi. Abia apoi vom 
ajunge la Cairo unde vom avea de mâncare pe 
săturate! 

în timp ce se îndepărtează, aude vocile ofiţerilor 
care repetă aceste cuvinte oamenilor lor. Apoi îi aude 
pe soldaţi cântând. 

Vor lupta şi vor învinge. 


La răsăritul soarelui, dă ordin corpului de muzică 
să cânte La Marseillaise. La orizont vede înaintând 
cavaleria mamelucilor. Unii 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 399 


poartă căşti aurii, alţii turbane. Tunicile lor pline de 
ornamente strălucesc. Fiecare mameluc are o 
carabină, pistoale, djerids - un fel de suliță - şi două 
iatagane. 

Napoleon îşi adună aghiotanţii. Vrea ca diviziile să 
formeze careuri. Ofițerii se miră. Ar fi prima oară când 
este folosită această formaţie. 

Ce ştiu ei ? Aceasta este o tactică pe care austriecii 
şi ruşii au folosit-o deja împotriva otomanilor. însă 
armata franceză n-a recurs niciodată la ea. Repetă 
ordinul. I-a dispărut oboseala. Dă ordin ca tunurile să 
fie aşezate în unghiurile careurilor, alcătuite fiecare 
din şase rânduri de infanterişti. în centru, se vor pune 
echipajele, „măgarii şi savanții", spune cineva. 

Este absolut necesar ca niciunul din careuri să nu 
poată fi spart de o şarjă, de un atac. 

Şi, într-adevăr, mamelucii s-au izbit toată dimineaţa 
de aceşti „arici", apoi au fugit. 

Morţii dezbrăcaţi pe câmpul de luptă de la 
Chebreis au pe sub tunici pungi pline cu aur. îşi poartă 
tot avutul cu ei. Soldaţii încep să-i jefuiască. 

Dar, după nici două sau trei ore, Napoleon dă ordin 
să se plece iar la drum. 


Traversează acest infern de căldură în care oamenii 
abia se mai târăsc. îi vede pe unii soldaţi prăbuşindu- 
se; alţii, care se îndepărtează de grosul armatei, sunt 
decapitaţi de beduini, care le înfig capetele în sulițe, 
apoi fug. Incendiază şi jefuiesc satele prin care trec. 
Ajung, în sfârşit, la Embabeh, în ziua de 21 iulie, la ora 
două după-amiaza, după un marş istovitor. Căldura a 
devenit insuportabilă. în depărtare, la dreapta, 
Napoleon zăreşte piramidele, iar la stânga, minaretele 
şi domurile din Cairo. 

Rămâne mai întâi singur, împietrit de uimire, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 401 


plimbându-şi privirile de la piramide la minarete, apoi 
spre Nil. Aici se află chiar în leagănul Istoriei. îşi 
aminteşte nopţile de la Valence, când citea cu 
înfrigurare cărţile despre faptele de vitejie ale eroilor 
antici sau care evocau istoria acestor popoare 
fondatoare, ce au făurit istoria. 

Iar acum se află aici, nu în chip de călător, precum 
Volney, sau atâţia alţii care l-au îndemnat la visare, ci 
în postură de cuceritor. 

îi cheamă pe generali. Se adună cu toţii în jurul lui. 
Diviziile vor alcătui careul, începe Napoleon. Dar, în 
timp ce vorbeşte, simte că trebuie să-i ajute pe aceşti 
oameni să devină conştienţi de momentul pe care-l 
trăiesc. 

— Duceţi-vă, spune în sfârşit, şi gândiţi-vă că de la 
înălţimea acestor monumente - şi le arată piramidele - 
patruzeci de secole de istorie vă privesc. 


Vede primele grupuri de mameluci izbindu-se de 
careuri şi împrăştiindu-se apoi. Vede diviziile punându- 
se în mişcare pentru a-i împiedica pe mameluci să mai 
ajungă la fortificațiile de la Embabeh. Aude tunurile 
trăgând, apoi strigătele soldaţilor care iau cu asalt 
fortificațiile. 

îşi imaginează măcelul. îi vede pe soldați 
repezindu-se asupra cadavrelor mamelucilor şi 
jefuindu-le. Undeva, într-un duel solitar, un locotenent 
francez înfruntă un mameluc cu lovituri puternice de 
sabie. Altundeva, mamelucii se aruncă în Nil şi fug. 

Au învins. Trece călare pe lângă proviziile lui 
Murad Bey. îşi vede soldații cum scormonesc după 
mâncare. Ceva mai departe, alții scot din apă, cu 
baionetele, cadavrele unor mameluci, luate de curenţi, 
pentru a le prăda. Apoi, deodată, se întunecă. 

Merge singur. A învins. Aici, sub privirile eroilor 
istoriei. Zăreşte în depărtare oraşul Cairo, luminat de 


400 MAX GALLO 


incendiile pe care le-au aprins jefuitorii beduni sau 
fellahi. Mamelucii au dat foc la peste trei sute de vase. 
Cerul a luat foc, iar piramidele se ivesc roşii din 
noapte. 

Culoarea sângelui. 

Se simte obosit. 


Nu se întoarce încă la Cairo. Aşteaptă calm, de 
parcă, odată înfruntarea încheiată şi victoria 
dobândită, nu are dinainte decât un gol imens. Intră în 
casa de campanie a lui Murad Bey de la Gizeh. 
Străbate încăperile mari, mobilate cu divane acoperite 
cu țesături de mătase din Lyon, mărginite cu franjuri 
din fir de aur. Se plimbă singur în grădină, printre 
arborii de tot felul, se aşază sub o boltă acoperită de 
viță-de-vie cu struguri mulţi şi grei. 

Singurătatea îl apasă. 

După ce a fost nerăbdător să plece la luptă, după 
toate marşurile forţate, după toată tensiunea în care a 
trăit, se simte cuprins de melancolie. Se gândeşte la 
Josephine. îl cheamă pe Junot. Trebuie să vorbească 
despre ea, trebuie să se liniştească, pentru că gelozia 
pune din nou stăpânire pe el, îl face să se îndoiască de 
soţia lui, vrea să ştie adevărul, deşi parcă ar prefera în 
acelaşi timp să rămână neştiutor. Junot îi spune însă 
că trebuie să înfrunte, în fine, adevărul, măcar în seara 
asta, a victoriei. Un învingător precum generalul 
Bonaparte poate accepta să fie înşelat ? 

Napoleon se înfurie. Deodată, îşi aminteşte de 
ofiţerul acela, un tânăr pe care arabii l-au capturat pe 
drumul spre Cairo şi pe care răpitorii săi erau dispuşi 
să-l elibereze în schimbul unei răscumpărări. Dar el a 
refuzat să le facă jocul. Iar arabii l-au ucis imediat 
trăgându-i un glonţ în cap. Napoleon l-a privit, apoi şi- 
a continuat drumul. Nu putea ceda atât de uşor 
şantajului. El este ofiţerul pe care ea a pus stăpânire. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 401 


Junot îl înnebuneşte, vorbindu-i de toate astea. 
Josephine l-a înşelat, mai spune, şi enumeră numele 
amanţilor cu care s-a afişat peste tot. Bonaparte nu 
bănuia nimic ? 

Napoleon îi spune lui Junot să plece şi rămâne 
multă vreme în grădină. Apoi, furia pune stăpânire pe 
el, se-ntoarce în casă, sparge bibelourile, se izbeşte de 
Bourienne care vine în grabă. îl priveşte. Nu poţi avea 
încredere în nimeni. Eşti singur. „Nu-mi mai eşti 
credincios", strigă. „Femeile..." 

Simte că se sufocă. Spune cu o voce abia auzită. 
„Josephine." îl recunoaşte, în fine, pe Bourienne. 

— Dacă  mi-erai credincios, continuă, m-ai fi 
informat despre tot ceea ce am aflat de la Junot: asta 
înseamnă un prieten adevărat. 

începe să răcnească. Strigă cât îl ţin puterile. 

— Josephine... Şi eu sunt la o sută de leghe. 
Trebuia să-mi spui! Josephine, să mă înşele, tocmai 
ea... 

Se îndepărtează. Voia să impresioneze. 


402 MAX GALLO 


— Blestemaţii! Voi extermina această rasă de 
terchea-berchea şi de filfizoni! Cât despre ea, divorţul, 
da, divorţul, un divorţ public, răsunător! Trebuie să 
scriu, ştiu tot. 

Se întoarce spre Bourienne. 

— E vina ta! Trebuia să-mi spui! 

Abia îl aude pe Bourienne care vorbeşte despre 
victorie, glorie. 

— Glorie! Puțin îmi pasă de ea! Aş da orice ca ceea 
ce mi-a spus Junot să nu fie adevărat, atât de mult o 
iubesc pe această femeie! Dacă Josephine se face 
vinovată, divorţul trebuie să mă despartă pentru 
totdeauna de ea! Nu vreau să fiu de râsul tuturor 
neisprăviţilor de la Paris. îi voi scrie lui Joseph: el va 
da ordin să se pronunţe divorţul! 

în grădină intră nişte ofiţeri. Au aflat că aici pot 
găsi viță-de-vie cu roade. 

Napoleon stă deoparte, în timp ce aceştia culeg 
bucuroşi struguri. Parcă i s-a golit capul. Nu mai simte 
nimic, furia l-a stors de puteri. 

Un curier aşteaptă multă vreme în faţa lui, fără ca 
el să-l vadă. Ofiţerul relatează că cele două companii 
de infanterie, cu tobele şi goarnele în frunte, au ajuns, 
aşa cum era stabilit, la Cairo, însoţite de o delegaţie 
venită să aducă capitularea oraşului. 

— De-a lungul drumului nici ţipenie de om, spune 
acesta. Nu se auzeau decât ţipetele femeilor ce 
răsunau din toate haremurile. 

Haremuri ? Napoleon ridică privirile şi-i spune 
destul de brutal curierului să plece. 


Nu se instalează la Cairo, în palatul lui Muhammad 
el Elfi, din piaţa Esbekieh, decât în ziua de 24 iulie. 
Toată lumea se agită în jurul lui. Mai are încă multe 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 403 


de organizat. înfiinţează un Divan, un consiliu, alcătuit 
din ulemale - căpetenii religioase - de la Moscheea Al 
Azhar. Dictează toată ziua, apoi, din nou, a doua zi. 

Organizează unităţi de poliţie începând cu vechile 
miliții oto- 

Uneori, se întrerupe în mijlocul unei fraze, de 
parcă, dintr-o dată, i s-ar goli capul din nou, apoi 
continuă. Egiptenii şi soldații trebuie să înceteze să 
mai jefuiască locuințele mamelucilor. Extinde legile 
Divanului la nivelul întregului teritoriu cucerit. Orele 
se scurg. Dinaintea lui se înfăţişează nişte negustori. 
Intenționează să-şi deschidă prăvăliile. Şi iată că este 
deja noaptea de 25 iulie. Din nou singur. Se simte gol 
pe dinăuntru. 


îi scrie lui Joseph: 

„Pot ajunge în Franţa peste două luni: îţi cer 
îngăduinţa să-ţi vorbesc despre problemele mele. Am o 
mulţime de necazuri casnice, căci în sfârşit mi-a căzut 
vălul de pe ochi. Tu eşti singurul om în care am 
încredere. Prietenia ta înseamnă totul pentru mine; ar 
fi de-ajuns s-o pierd şi pe ea şi să mă trădezi şi tu, ca 
să devin un adevărat mizantrop. E jalnic să îţi îndrepţi 
toate sentimentele, găzduite de o singură inimă, către 
o singură persoană... înţelegi ce vreau să spun ?“ 

Joseph va înţelege, de bună seamă. Joseph trebuie 
să ştie, fireşte, de multă vreme, tot ce se vorbeşte 
despre Josephine. 

„Fă în aşa fel“, continuă Napoleon, „încât la 
întoarcere să am la dispoziţie o casă de campanie, fie 
în apropiere de Paris, fie în Bourgogne. Am de gând 
să-mi petrec iarna acolo şi să nu mai ies deloc." 

Se ridică şi se duce până la fereastră. Tăcerea 
nopţii e întreruptă de lătrăturile câinilor vagabonzi 
care umblă în haite pe străzile pustii. Napoleon se 


404 MAX GALLO 


întoarce la masă. 

„Mă indispune natura umană", scrie. „Simt nevoia 
să fiu singur şi să mă izolez de toată lumea. Onorurile 
mă plictisesc. Inima mi-e uscată, gloria pare searbădă. 
La douăzeci şi nouă de ani, le- am încercat pe toate, 
nu-mi mai rămâne decât să devin cu adevărat egoist!" 

Ezită. 

Se gândeşte la soldaţii cu trupurile mutilate, 
dezmembrate, arse, la cei cărora mamelucii le 


expuneau capetele retezate cu o lovitură de iatagan. 
Reciteşte fraza, apoi adaugă: 


„Am de gând să păstrez casa. N-o voi da niciodată 
oricui. Nu mai am decât atâta cât îmi trebuie să 
trăiesc! Adio, singurul meu prieten, n-am fost 
niciodată nedrept cu tine!" 


Nu poate dormi. Detestă aceste nopţi zgomotoase, 
îi detestă pe aceşti câini care latră neîncetat. începe să 
scrie un raport adresat Directoratului: „E dificil", scrie 
„să găseşti un pământ mai roditor şi un popor mai 
nevoiaş, mai neştiutor şi mai îndobitocit." 

îşi dă seama că nu va putea amăgi acest popor. E 
prea diferit de aceşti oameni. Aceste ulemale nu s-au 
lăsat înşelate de declaraţiile lui în favoarea religiei lor. 
Dă ordin ca întreaga populaţie să predea toate armele. 
Se teme să nu izbucnească o revoltă. Iar neliniştea îl 
face să fie încordat din nou. Deocamdată se găseşte în 
acest oraş, indiferent care sunt planurile lui de viitor. 
„Cairo", scrie în raportul adresat Directoratului, „care 
are peste trei sute de mii de locuitori şi cea mai 
periculoasă gloată din lume." Ca să facă faţă situaţiei, 
trebuie să ia în fiecare zi zeci de decizii. în ziua de 31 
iulie, îi scrie generalului Menou, care comandă în zona 
deltei: 

„Turcii nu pot fi ţinuţi în frâu decât cu multă 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 403 


asprime; în fiecare zi, dau ordin să fie tăiate cinci sau 
şase capete pe străzile din Cairo. Până acum, din 
cauza prostului renume de care ne bucuram, de adepţi 
ai terorii, a trebuit să-i menajăm: de acum înainte, 
însă, trebuie să adoptăm măsurile care se impun 
pentru ca aceşti oameni să se supună; iar pentru ei, să 
se supună înseamnă să se teamă." 

13 august. Stă aşezat în cortul său, în apropiere de 
Salheyeh, acolo unde începe deşertul Sinai. Ezită să 
meargă mai departe. Se consultă cu ofiţerii. îl pot 
ajunge din urmă pe Ibrahim Bey, care a fugit spre 
Siria şi pe care îl urmăresc de mai bine de zece zile ? 
Aceştia nu apucă să-i răspundă. Sosesc nişte curieri, 
cu sufletul la gură. în ziua de 1 august, spun ei, flota 
lui Nelson a distrus în Golful Aboukir flota amiralului 
Brueys. Numai câteva vase au reuşit să scape din 
măcel. Marea încă mai aruncă pe țărm cadavrele 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 405 


marinarilor. Vasul Orient a explodat, iar zgomotul şi 
zguduitura s-au simţit până la Alexandria. Brueys a 
murit. 

Se lasă o tăcere apăsătoare. „Suntem prizonieri", 
spune cu voce tare un ofiţer. 

Napoleon se ridică. Spune cu un ton hotărât: 
„Brueys a pierit, şi-a făcut datoria." 

începe apoi să se plimbe sub cort, în faţa ofiţerilor, 
fără să-i scape din priviri. 

— Ei bine, domnilor, continuă cu acelaşi ton 
hotărât, iată-ne obligaţi să înfăptuim lucruri măreţe! 

Se apropie de ei. 

— Le vom înfăptui! Trebuie să întemeiem un 
imperiu. îl vom întemeia. Ne despart de patrie mări pe 
care nu suntem stăpâni, însă nicio mare nu ne 
desparte nici de Africa, nici de Asia. 

îi priveşte insistent. Cei mai mulţi îşi pleacă 
privirile. 

— Suntem mulţi, nu vom duce lipsă de oameni care 
să ne recruteze cadrele. Nu vom duce lipsă de muniţie 
de război, vom avea suficientă: la nevoie, vom mai 
produce noi. 

Ofițerii râd nervos când Napoleon iese din cort şi 
priveşte în depărtare. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 407 


33 


Intră în Cairo. 

în ziua de 14 august, când îşi face apariţia în marea sală de primire a 
palatului său din piaţa Ezbekieh, se face, dintr-o dată, linişte. 

Ghiceşte întrebările care se află pe toate buzele, pe cele ale ofiţerilor 
sau cele ale bey-lor şi ulemalelor. Feţele acestora din urmă sunt 
impasibile şi totuşi, le poate citi în ochi satisfacția. Au aflat toţi despre 
catastrofa de la Aboukir. 

Toţi cei de faţă îi urmăresc fiecare mişcare. Napoleon se aşază. 
Trebuie să pară calm. Face un semn. 

Servitorii săi se agită în jurul a şapte ibrice cu cafea care sunt pe foc. 
El oferă cafeaua şi zahărul. Se interesează despre sărbătoarea Nilului, 
care trebuie să fie celebrată a doua zi, în 15 august, despre cea care 
trebuie să marcheze aniversarea naşterii lui Mahomed. Ştiu ei că şi el s-a 
născut în aceeaşi zi, cu douăzeci şi nouă de ani în urmă ? 

în timp ce oficialităţile musulmane beau încet cafeaua privin- du-1, 
Napoleon spune: „Sper să instaurez un regim întemeiat pe principiile 
Coranului, care sunt singurele adevărate şi care pot contribui la fericirea 
oamenilor." 

Se ridică. întrevederea a luat sfârşit. îşi conduce vizitatorii până la 
imensele scări de marmură, de alabastru şi de granit de Assuan. 

Berthier şi Bourienne au rămas în încăpere. Nu îndrăznesc să spună 
nimic. îl urmează atunci când străbate sălile palatului al cărui proprietar, 
Muhammad Bey şi Elfi, a fugit în Egiptul de Sus. Acest palat este singurul 
din Cairo care are geamuri la ferestre şi o cameră de baie la fiecare etaj. 


Napoleon se opreşte. 

Nici măcar aceşti ofiţeri, care-i sunt cei mai apropiaţi, nu-l înţeleg. Ce- 
şi imaginează ? Că s-a convertit la islam ? Bourienne şi Tallien, care abia 
au ajuns în Egipt, au protestat când a vrut să-i primească pe membrii 
divanului îmbrăcat în veşminte turceşti, cu tunică orientală şi turban. lar 
el a cedat, şi-a pus la loc redingota neagră încheiată până la gât. Trebuia 
să aleagă între a-i dezorienta pe soldaţii săi şi a-i cuceri, poate, pe 
egipteni. Oamenii nu păreau însă pregătiţi pentru un asemenea gest. Nu 
vrea însă să renunţe. Are de gând să înfiinţeze unităţi de militari din care 
să facă parte negri cumpăraţi în Egiptul de Sus, beduini, foşti servitori ai 
ma- melucilor. Această armată ar fi alcătuită astfel după modelul ţării, al 
imperiului pe care visează să-l creeze. Şi ar rezolva astfel problema 
efectivelor, tocmai acum când armata actuală este mai puţin numeroasă, 
când creşte numărul bolnavilor spitalizaţi, iar ciuma afectează oraşele de 
pe coaste. 

Trebuie să fii cu ochii în patru. Stă de vorbă cu Berthier. Li s-a impus 
oamenilor, aşa cum a ordonat, să facă o baie pe zi şi să-şi curețe 
uniformele ? Unde este punctul de vedere despre acest lucru, al ziarului 
care trebuie să informeze armata, Curierul Egiptului ? 

îl priveşte pe Berthier. îl apreciază pe acest om eficace, atent, îl 
stimează pentru pasiunea pe care o nutreşte faţă de o doamnă din Milano, 
doamna Visconti, rămasă în Italia. Berthier vrea să cunoască opinia lui 
Napoleon în această privinţă. 

— îţi înţeleg pasiunea, dar nu adoraţia, şopteşte Napoleon. 

Berthier pleacă privirile. A cerut să se întoarcă în Europa. Nu 
şi-a ascuns motivele. Ştie însă că flota este distrusă. 

— O să te duci curând la ea, adaugă Napoleon, ai să pleci cu o fregată. 

Apoi, li se adresează lui Berthier şi Bourienne, luându-i drept martori, 
îl acuză pe amiralul Brueys că a fost imprudent, pe ami- 


408 MAX GALLO 


ralul Villeneuve că nu a luptat şi că a fugit din radă, 
după cum povesteşte mai toată lumea. 

— Imperiul mărilor aparţine rivalilor noştri, spune. 
Dar oricât de neplăcut ar fi acest lucru, nu poate fi 
atribuit nestatorniciei norocului ; el nu ne părăseşte 
încă, ba chiar dimpotrivă, ne-a fost de mare folos în 
această operaţiune, mai mult ca niciodată. 

Observă cât sunt de uimiţi Bourienne şi Berthier. 

— Nu ne mai rămâne decât să ne organizăm 
cucerirea, explică. Ceea ce-mi place cel mai mult la 
Alexandru, continuă, nu sunt campaniile lui, ci 
metodele politice. Numai un mare om politic ca el se 
putea duce să consulte Oracolul zeului Amon!, ca să 
domnească asupra Egiptului. 

Oare înţeleg Bourienne şi Berthier despre ce 
vorbesc ? 

— Proiectul meu, adaugă Napoleon, este să-i 
conduc pe oameni, aşa cum vor cei mai mulţi dintre ei. 
Aceasta ar fi, cred eu, modalitatea de a recunoaşte 
suveranitatea unui popor. Dacă aş guverna un popor 
de evrei, aş reface templul lui Solomon... 

Se întrerupe. în ziua de 18 august, va asista la 
sărbătoarea Nilului, apoi, peste câteva zile, la cea 
închinată  glorificării lui Mahomed, iar în 21 
septembrie, se va celebra sărbătoarea Republicii, iar 
mai târziu, |n 4 octombrie, se va comemora 13 
Vendemiaire. Este absolut necesar ca în aceste zile să 
se adune corpul de muzică, generalii în uniformă de 


I După un lung şi istovitor drum prin deşert, Alexandru 
consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi 
acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; 
astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu. (N. tr.) 


410 MAX GALLO 


gală şi trupele. 
Berthier şi Bourienne se îndepărtează. 
Mâine 15 august, împlinesc douăzeci şi nouă de ani. 


în 18 august, la ora şase dimineaţa, când soarele 
arde deja, Napoleon merge, la câţiva paşi distanţă, în 
faţa grupului generalilor şi notabilităţilor din Cario 
care se îndreaptă spre Megyas. 

Acolo se va distruge digul ce va permite valurilor 
Nilului să invadeze o parte din ţinutul care înconjoară 
oraşul dispărând în canal. Fanfara cântă, se trag salve 
de tun. Apa năvăleşte în sfârşit. 

Napoleon priveşte torentul de apă şi mulţimea. 
începe să arunce monede. Oamenii se îmbrâncesc ca 
să le apuce, se iau după el când se îndreaptă spre 
palatul său din piaţa Ezbekieh. 

în ziua de 21 august, oraşul se află din nou în 
sărbătoare, pentru aniversarea naşterii Profetului. 
Napoleon asistă la parada militară. Oamenii trebuie să 
vadă forţa cu ochii lor. Când începe banchetul, se 
aşază în mijlocul ulemalelor. Nu poate suferi carnea de 
oaie prea grasă, mâncărurile prea condimentate. Şi cu 
toate astea, îşi bagă degetele în sos, apucă bucăţile de 
came, la fel ca ceilalţi comeseni. 

Generalul Dupuy, comandantul trupelor din Cairo, 
se apleacă spre Napoleon. 

— îi păcălim pe egipteni, spune, cu ataşamentul 
nostru simulat faţă de religia lor, în care nu credem 
mai mult decât în cea a Papei. 

Ce rost are să-i răspundă ? Câţi oameni acceptă să 
trăiască fără religie ? S-ar putea oare guverna un 
popor care n-ar recunoaşte puterea unui Dumnezeu ? 
Cui nu i-ar fi teamă de pedeapsa divină ? Sau de cea a 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 409 


armelor ? 


Napoleon vrea, deci, ca, în ziua de 21 septembrie, 
forţe militare şi mai numeroase să participe la 
sărbătoarea Republicii. Dă ordin ca în piaţa Ezbekieh 
să se construiască un circ mare în centrul căruia să fie 
înălţat un obelisc de lemn pe care se află înscrise 
numele soldaţilor căzuţi în luptă în timpul cuceririi. Un 
templu înconjoară monumentul. Pe frontispiciul său 
este înscris cu litere aurii: Nu există Dumnezeu în afară 
de Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său. Drapelele 
tricolore sunt înălțate în acelaşi timp cu drapelele 
turceşti, boneta frigiană! şi semiluna. 

Ca să conduci, trebuie să uneşti forţele, oamenii, 
ideile şi să ţii toate astea strâns intr-un pumn de fier. 

Aşa trebuie să fi gândit toţi cuceritorii, toţi 
împărații, toţi cei care au vrut să-şi lase amprenta pe 
istoria popoarelor. 

Iar el este unul dintre aceştia, cu siguranţă. Din 
când în când îi priveşte pe soldaţii care defilează pe 
pista circului, apoi pe cavaleriştii care se pregătesc de 
cursă, precum cele care trebuie să se fi desfăşurat 
odinioară aici, în epoca civilizaţiilor acum dispărute. 

Napoleon înaintează spre un altar pe care au fost 
aşezate carta Drepturilor Omului şi Coranul. Se va 
adresa soldaţilor, le va glorifica faptele de vitejie şi va 
preaslăvi Republica. 

Vorbeşte, dar îşi dă seama că vorbele lui nu au 
niciun ecou. Nimeni nu strigă: „Trăiască Republica!" 
Aceşti oameni sunt obosiţi, neliniştiţi din cauza 
războiului cu Turcia, care simt că se apropie, se tem de 
ideea de deveni prizonieri ai cuceririi lor. 

Ridică braţul. Artileria trage o salvă, iar apoi focul 


I Efigia libertăţii şi a Republicii franceze. (N. tr.) 


410 MAX GALLO 


de artificii iluminează cerul. 

Entuziasmul acestor oameni pare a fi un balon care 
se dezumflă. în fiecare clipă, trebuie să-l reînsufleţeşti. 
Altminteri, nimic nu e posibil. 


Dar el, oare nu cumva şovăie şi el? 

Se dedică misiunii sale. înfiinţează Institutul din 
Egipt. îi place să se ducă acolo. Este doar 
vicepreşedintele acestuia, nu ? 

Monge, preşedintele, îl primeşte în palatul care i-a 
aparţinut lui Qassim Bey, situat la Nasrieh, în 
suburbiile oraşului Cairo. 

Toţi învățații care participă la expediţie sunt 
găzduiţi acolo, în clădirile ce înconjoară o grădină 
umbroasă. 

Napoleon intră în sala pentru întruniri care era 
odinioară salonul principal al haremului. Monge, 
Berthollet, Geoffroy Saint- Hilaire sunt aşezaţi în jurul 
lui. Napoleon îi ascultă. S-au făcut numeroase 
descoperiri. Lui Rosette, îi explica mai târziu plin de 
pasiune Berthollet, căpitanul Bouchard a descoperit pe 
suprafaţa şlefuită a unui bloc gros de bazalt o 
inscripţie greacă, care pare să fi fost tradusă în 
hieroglife şi într-o a treia scriere, ce nu poate 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 411 


fi identificată. Se vor putea descifra poate, în 
sfârşit, hieroglifele comparându-le cu alte scrieri ? 

Napoleon ascultă. Uită despre visurile sale legate 
de crearea unui imperiu, de ideea de a pomi spre 
India, de a încheia o alianţă cu Tipoo Sahib, sultanul 
din Mysore, care este atât de pornit împotriva 
englezilor încât a acceptat ca francezii să creeze la 
Mysore un Club iacobin! 

Vizitează biblioteca creată într-una din aceste 
clădiri. Acolo poţi întâlni deopotrivă soldaţi şi ofiţeri şi 
câţiva  şeici. Traversează grădina, descoperă 
laboratoml şi, mai departe, locuința pictorilor. Uneori 
participă, în grădina Institutului, la discuţiile 
învăţaţilor. 

Un alt vis pune stăpânire pe el, cel al cunoaşterii. 
Să ştii, să înţelegi. lar entuziasmul din anii de 
adolescenţă îl cuprinde din nou; „Demnitatea 
ştiinţelor", spune apucându-l de braţ pe Geoffroy 
Saint-Hilaire. „Aceste cuvinte îmi redau cu exactitate 
gândul. Nu cred că omul poate da o mai plăcută 
întrebuințare vieții, decât să se străduiască să 
cunoască natura şi toate lucrurile de care se foloseşte, 
pe care le poate cântări în lumea materială." 

Continuă să vorbească plin de însufleţire. Ar trebui 
să se facă o hartă a Egiptului, să se poată găsi urmele 
acelui canal al faraonilor care pleca din Suez spre 
Mediterana. 

— Mă voi duce la Suez, spune ridicându-se. 

Monge şi Geoffroy Saint-Hilaire îl conduc până la 
intrarea Institutului. El îi priveşte cu atenţie. Oamenii 
aceştia par fericiţi. 

I se adresează lui Geoffroy Saint-Hilaire. „întâlnesc aici 
oameni care nu se gândesc la nimic altceva decât la 
ştiinţă", spune Saint- Hilaire cu o voce exaltată. 
„Trăiesc în centrul unui cămin entuziast de lumini... Ne 


412 MAX GALLO 


ocupăm cu pasiune de toate problemele care inte- 
resează guvernul şi de ştiinţele cărora le-am dedicat 
viaţa." 

El este cel care a făcut posibil acest lucru. 


Se întoarce în palatul său. Străzile din jurul pieţei 
Ezbekieh s-au schimbat de câteva săptămâni încoace. 
S-au deschis cafenele, ţinute de creştinii din Cairo. 
Mulțimea forfoteşte şi se înghesuie în faţa prăvăliilor. 
O mulţime de soldaţi umblă pe străzi, cumpără 
pui, oi, dând la schimb ceea ce uneori au prădat cu 
ocazia operaţiunilor împotriva beduinilor. Sunt mulţi şi 
cei însoţiţi de femei, de toate vârstele, şi ele 
cumpărate. Sunt îmbrăcate în haine europene. Se 
plimbă făloase la braţul lor. 

Chiar şi apropiații lui sunt preocupaţi de acelaşi 
lucru: de plăcere. Este o chestiune care îl irită şi-l 
răneşte în acelaşi timp. Astfel, Eugene de Beauharnais 
se afişează în compania unei tinere femei de culoare, al 
cărei corp mlădios atrage toate privirile. 

în anumite seri, când Napoleon rămâne singur, 
amintirea acestor femei îl bântuie în miez de noapte. 
Simte nevoia să aibă un trup lângă el, din cauza 
acestei călduri umede care incită la desfrâu. O mulţime 
de prostituate îşi racolează clienţii în împrejurimile 
palatului. Nu reuşeşte să doarmă. Tăcerea nopţii se 
lasă întreruptă tot timpul de lătrăturile câinilor. Şi, 
totuşi, a dat ordin să fie ucişi toţi câinii care se adună 
în haite. I s-a spus că au fost încercuiți în piaţa mare, 
că au fost ucişi cu zecile, dar mai sunt cu sutele, şi nu 
pot fi prinşi. 

Deodată, se simte neputincios, se întristează. Şi el, 
ca şi ofiţerii şi soldaţii, se simte prizonier în aceste 
locuri. 

Şeicii i-au prezentat nişte femei. I s-au părut prea 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 413 


grase, prea bătrâne, o masă de carne grasă. S-a simţit 
umilit. Iar amintirea Josephinei i-a stârnit iarăşi furia 
împotriva ei. 

într-o seară, şeicul El Bekri a împins spre el o 
fetişcană de şaisprezece ani. A petrecut câteva nopţi 
cu ea. Dar ce fel de femeie este aceea care nu ştie 
decât să se supună ? L-a satisfăcut, dar l-a şi plictisit. 
Şi s-a simţit şi mai singur. După câteva săptămâni, i-a 
spus să plece. A ieşit împreună cu aghiotanţii săi care 
frecventează Tivoli. El a vrut să se deschidă acest 
teatru după moda franceză. Acolo se găsesc săli pentru 
dans, săli de joc, chiar şi o bibliotecă. Cele câteva 
femei care i-au însoţit se întrec între ele care să fie mai 
seducătoare, mai curtate de ofiţeri. 

Napoleon se instalează la o masă. Priveşte pe rând 
întreaga asistenţă. Eugene de Beauharnais şi Junot i-au 
vorbit despre o tânără blondă, soţia locotenentului 
Foures, seducătoare şi veselă. Se află şi ea acolo. O 
priveşte insistent toată seara. O doreşte. Are nevoie de 
ea. Ea se întoarce tot timpul spre el. După luni de zile, 
simte pentru prima oară o dorinţă care-l obsedează şi-l 
împiedică să se gândească la orice altceva. 

Ştie că lumea i-a remarcat atitudinea. Oamenii 
şuşotesc, se uită la Pauline Foures. Lui însă nu-i pasă 
de toate astea. Vrea ceva. Deci, trebuie să obţină. 

Este absolut sigur că ea va ceda. După felul în care 
a răspunsul privirilor lui insistente, el ştie că e gata să- 
i cedeze. încearcă să afle câte ceva despre femeie. Are 
douăzeci de ani. A fost modistă. Şi-a urmat soţul 
deghizată în soldat. Se spune că părul ei blond este 
atât de frumos şi de lung, încât se poate înfăşură în el. 

Dictează un ordin:  „Cetăţeanului Foures, 
locotenent în Regimentul 22 de cavalerie uşoară, i se 
ordonă să plece cu prima dili- genţă de la Rosette spre 
Alexandria, unde urmează să se îmbarce. Cetăţeanul 


412 MAX GALLO 


Foures va avea asupra sa nişte telegrame pe care nu le 
va deschide decât odată ajuns pe mare, în care va găsi 
instrucţiunile necesare." 

Aşa acţionează regii. 

Oare el n-a devenit egalul unui suveran ? 


Ea cedează. O instalează într-o casă în apropiere de 
palat, în piaţa Ezbekieh. Se plimbă împreună în 
caleaşcă. Ştie că lumea îi spune Clioupâtre sau 
„Suverana noastră din Orient". Se hrăneşte cu trupul ei 
tânăr, cu spontaneitatea ei, cu vorbăria ei. Ea este 
Bellilote! a lui, pentru că aşa i se spunea. Iar când 
locotenentul Foures revine, căci englezii, după ce au 
pus stăpânire pe vasul cu care pleca, l-au eliberat 
pentru a crea un conflict cu Napoleon, ea divorţează. 
Un cuvânt pare să fie de ajuns. Este prima femeie pe 
care a tratat-o ca un stăpân. El nu mai este tânărul 
general pe care o femeie cu experienţă îl poate seduce 
prin şiretlicurile şi farmecul ei şi îşi impune voinţa. De 
acum înainte el dă ordine. Iar Bellilote l-a ajutat parcă 
să înţeleagă că lui aşa îi place să se poarte. Că până 


' De la numele ei de fată Bellisle sau după cum i se 
spunea la 16 ani, Bellilote: petite belle. (N. tr.) 


414 MAX GALLO 


şi cu femeile, trebuie să se poarte ca un cuceritor. Ea îl 
eliberează de acea supunere voluntară care l-a 
transformat, ani de zile, în adoratorul disperat al 
Josephinei. Au trecut vremurile alea, gata. 

De ce nu s-ar căsători cu Bellilote ? se întreabă 
uneori. Căci va divorța de Josephine. O duşmăneşte 
acum. în definitiv, poate fi atât de simplu, de plăcut să 
iubeşti o femeie ca Bellilote! 

Dacă ea i-ar dărui un copil, n-ar ezita să se 
căsătorească cu ea. „Ce vrei“, îi spune lui Bouerienne, 
„prostuţa nu poate face copii." 

De altfel, ar fi momentul potrivit să aibă copii ? 

Această femeie îl distrează, îl satisface, îl ajută să-şi 
păstreze echilibrul. Tot timpul prezentă alături de el, 
ea este amfitrioana dineurilor. Aghiotanţii o însoțesc. 
Eugene de Beauhamais s-a revoltat. Este fiul soţiei 
legitime, a spus el. Napoleon nu i-a răspuns, dar l-a 
scutit de acest serviciu. Nu-i poate purta pică lui 
Eugene, s-a dovedit un soldat de nădejde, un aghiotant 
devotat. Iar Napoleon nu vrea ca viaţa lui privată să îi 
afecteze îndatoririle şi responsabilităţile funcţiei. 

Josephine n-a reuşit niciodată să-l determine să 
renunţe la ceea ce avea de făcut. Cum ar putea face 
asta Bellilote ? 

O femeie îi poate însenina sau întuneca destinul, 
dar nicio femeie nu poate fi acest destin. 


A trebuit să pună capăt revoltei unei anumite părţi 
a populaţiei din Cairo. Oamenii au ucis, au devastat, au 
jefuit cu o furie oarbă. Ca să-i potolească a ordonat să 
se deschidă focul asupra moscheii Al Azhar. Generalul 
Dupuy a fost asasinat, aghiotantul Sulkowski a fost şi 
el răpus, în timp ce efectua o recunoaştere în afara 
oraşului. 

— A murit, este fericit, spune Napoleon. 


416 MAX GALLO 


O furie fără seamăn pune stăpânire pe el, pe care 
doar paloarea şi nervozitatea o lasă să se întrevadă. 

— Mă dezgustă îngrozitor Rousseau, spune. Omul 
sălbatic este un câine. 

Au fost ucişi aproape trei sute de francezi şi, fără 
îndoială, că au pierit între două şi trei mii de răzvrătiți. 
Acum trebuie pedepsiţi exemplar, trebuie să ordone să 
se taie capete în oraş, iar trupurile decapitate să fie 
aruncate în Nil, deşi soldaţii jefuiesc şi molestează 
populaţia, ucid. 

Trebuie să încetăm să ne răzbunăm, trebuie să mă 
opun ofiţerilor şi soldaţilor care vor „să-i trimitem pe 
lumea cealaltă, fără excepţie, pe toţi cei care au văzut 
companiile franceze retrăgându-se“. 

Iată ce vor trupele, iar eu trebuie să refuz, căci un 
popor nu poate fi ţinut în frâu doar prin teroare. N-au 
înţeles asta ? 

A doua zi după revoltă, Napoleon primeşte 
notabilităţile. Aceştia îngenunchează în faţa lui. El îi 
priveşte insistent. Aceşti ipocriţi se prefac că mi se 
supun, dar au stârnit populaţia să se revolte. 

— Şerifi, ulemale, oratori din moschee, spune el; 
aduceţi la cunoştinţa poporului vostru faptul că aceia 
care, de bună voie, s-ar declara duşmanii mei, nu-şi vor 
găsi refugiu nici pe lumea asta, nici pe lumea 
cealaltă... Fericiţi cei care, de bună credinţă, sunt cei 
dintâi care se asociază cu mine. 

Le face semn să se ridice. 

— Va veni o zi în care vă veţi convinge că 
Dumnezeu mi-a insuflat tot ceea ce am făcut, continuă 
el, şi tot ceea ce am dat ordin să se facă. Atunci veţi 
înţelege că, dacă toţi oamenii s-ar uni ca să se 
împotrivească planurilor lui Dumnezeu, ei n-ar putea 
împiedica înfăptuirea hotărârilor sale şi că pe mine m-a 
însărcinat să le înfăptuiesc. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 41 5 


— Braţul tău este puternic, iar vorbele tale, 
meşteşugite, îi spun ei. 

Aşa trebuie să le vorbească, dar ar fi bine să aibă 
grijă să nu se îmbete cu propriile cuvinte. 


Şi cu toate astea, la fiecare pas pe care-l face, 
Istoria este atât de prezentă încât îl ameţeşte. îi 
primeşte în cortul său pe negustorii din Yemen, ale 
căror caravane se duc până în India. Tratează cu 
beduinii. Se duce la izvoarele lui Moise, acolo unde, 
din falezele Sinaiului, izvorăşte apă dulce. 

Se află în ţinuturile unde s-a făurit religia 
oamenilor. Traversează şi el Marea Roşie, şi, dintr-o 
dată, mareea îl surprinde împreună 
cu escorta sa. Caii trebuie să înoate în întuneric. Sunt 
ca soldaţii din armata faraonului, pe care valurile îi vor 
înghiţi. Reuşesc să ajungă însă într-un târziu la mal, iar 
zgomotul valurilor îi petrece. Generalul Caffarelli şi-a 
pierdut piciorul de lemn. 

Napoleon înaintează pe un promontoriu care 
domină fluxul. Iată locul unde s-au născut miturile. 
Iată-1 ajuns aici, unde destinul său se adapă, unde, 
poate, se va naşte legenda sa. 

Pe drumul de întoarcere, descoperă canalul săpat 
de faraoni. Coboară de pe cal şi-l priveşte o vreme. 

Timpul, ca şi nisipul, îngroapă lucrurile create de 
mâna omului, dar nu face să dispară legenda lor. 

O regăseşte pe Bellilote. Trăieşte în braţele ei 
câteva zile de pasiune şi de uitare. 

Căci ştie că va trebui să plece şi să se adâncească 
iar în singurătatea faptelor. Se lasă, deja, pradă 
imaginaţiei. Turcia este de acum în război. Trupele ei 
sunt în Siria şi se îndreaptă spre Egipt. Trebuie să le 
oprească. Şi să le iasă în întâmpinare. Să le învingă, iar 


416 MAX GALLO 


apoi drumurile i se vor deschide spre India sau spre 
Constantinopol. 

Dar, la începutul lunii februarie, un negustor 
francez, Hamelin, a reuşit să treacă de blocada 
engleză. Aduce veşti despre Europa. Franţa trebuie să 
facă faţă unei coaliţii, cuceririle ei sunt amenințate. 
„Dacă, pe parcursul lunii martie, raportul cetăţeanului 
Hamelin se confirmă şi Franţa trebuie să se înarmeze 
împotriva monarhiilor, mă întorc în Franța", spune 
Napoleon. 

Porţile viitorului s-au deschis din nou în faţa lui. 

Va pleca de la Cairo în Siria. 

Sunt aduşi în faţa lui trei grenadieri din Semi- 
brigada 32, acuzaţi că au ucis două egiptence în casele 
lor, cu ocazia unei tentative de furt. Divanul vrea ca 
generalul-şef să-i judece. 

Sunt în faţa lui, nişte neciopliţi şi susţin că sunt 
nevinovaţi, vorbesc despre luptele la care au 
participat. Le pune întrebări. Devin agitaţi. Dovezile, 
un nasture, un petic de uniformă, îi condamnă. Decide 
de unul singur. Vor fi împuşcaţi. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 41 7 


Peste câteva ore, sunt executaţi în prezenţa întregii 
brigăzi, după ce au ridicat paharul „în sănătatea lui 
Bonaparte". 

Ascultă cum a decurs execuția. Soldații au 
protestat, alții au fost mulțumiți de pedeapsă, care a 
fost stabilită, după părerea lor în numele ordinii, al 
disciplinei şi al justiției. îi spune medicului Desgenettes 
care se află lângă el: 

— Cum naiba să-i conteşti unui om, căruia statul îi 
încredințează uneori viața a o sută de mii de oameni, 
dreptul de a pedepsi potrivit convingerilor sale, delicte 
atât de grave. 

Face câțiva paşi, apoi adaugă: 

— Un general-şef trebuie învestit cu o putere 
extraordinară. 


34 


S-a lăsat frigul. Napoleon se întoarce. La câteva sute de metri, satul 
arde. încă mai aude nişte strigăte, apoi, ţipetele încetează, căci se 
îndepărtează în grabă în mijlocul cavalcadei escortei. Berthier se apropie 
de el şi, fără să se oprească, îl întreabă în ce stare îi sunt rănile. Napoleon 
dă pinteni calului şi-şi reţine un geamăt. îl doare coapsa, îi zornăie capul 
în fiecare clipă, simte durerea pulsând la tâmplă, acolo unde a primit 
lovitura. Se întoarce din nou. Compania de dromaderi formează un zid 
care ascunde flăcările acestui sat în care ar fi putut muri, în acea zi de 15 
februarie 1799. Ţăranii s-au repezit asupra lui înarmaţi cu bâte, rămăsese 
singur, numai cu Berthier, căci lăsase escorta să se îndepărteze. Şi 
deodată a fost înconjurat şi lovit. A apărut apoi cavaleria, oamenii lui au 
început să lovească cu săbiile, să ucidă şi au incendiat satul. 

Acest incident este un semn în plus. De când se îndreaptă spre nord, în 
fruntea celor treisprezece mii de oameni din care este alcătuită armata sa, 
n-a simţit nici urmă de entuziasm. Deşi călăreşte prin ţinutul Bibliei, pe 
care l-au ocupat cruciații. îşi imaginează o revoltă a populațiilor creştine 
din Palestina, cărora li se alătură arabii, care se ridică împotriva 
stăpânilor lor otomani. Dacă ar avea loc o asemenea revoltă, el s-ar putea 
duce fie în India, fie la Constantinopol, şi ar schimba harta lumii. Continuă 
însă să fie abătut, deşi se miră şi el de acest lucru. 

în ziua de 17 februarie, ajunge la El Arich. Trupele generalului Reynier 
tocmai au cucerit fortăreaţa. Napoleon trece încet prin tabăra în care 
soldaţii au făcut focuri mari, la care prăjesc oi, bucăţi de cal. Au înălţat 
corturi mari, iar înăuntru, când se apleacă, Napoleon zăreşte siluete de 
femei, negrese din Abisinia, circasiene. Pe pământ sunt aşezate saltele şi 


NAPOLEON-CÂNTECUL DE PLECARE 419 


rogojini. 

Să fie oare asta armata care poate ajunge până la Ind ? Soldaţii nu se 
uită la el. Generalul Reynier înaintează, însoţit de ofiţerii săi. Fortăreaţa 
El Arich era bine apărată, explică el, dar a ordonat un atac surpriză. 
Otomanii au fost atacați în timp ce dormeau. Asediatorii n-au avut pierderi 
mari, dar, şi-i arată trupurile turcilor înghesuite pe pământ, printre ei sunt 
doar câţiva supraviețuitori. 

Napoleon înaintează. „Este una dintre cele mai frumoase operaţiuni de 
război posibile", spune. Apoi arată spre locul de campament. Acolo 
domneşte indisciplina. De ce avem nevoie de toate aceste focuri unde 
fiecare grup de soldaţi se hrăneşte după bunul plac ? Unde sunt 
proviziile ? Cine distribuie alimentele ? 

Deodată însă, Reynier se enervează, protestează împotriva acuzațiilor. 
Ofițerii sunt de acord cu el. Generalul Kleber, care soseşte pe neaşteptate, 
adaugă că nu li s-a asigurat nimic, că o armată nu poate fi întreţinută cu 
proviziile capturate de la inamic. 

Napoleon îi priveşte insistent. 

Armata va pleca din El Arich în 21 februarie, spune. Se va îndrepta 
spre Gaza, Jaffa, Saint-Jean-d'Acre. 

Se îndreaptă spre cortul său, şi-i zăreşte adunaţi în jurul unui foc pe 
Monge, Berthollet şi Venture, traducătorul, Vivant Denon, un pictor, 
medicul Desgenettes şi câţiva alţi învăţaţi, care au dorit să însoţească 
armata în Siria. 

— Palestina, meleag al masacrelor, spune Venture. 

Napoleon ştie acest lucru. Se gândeşte la zeul Moloch căruia fenicienii 
îi aduceau sacrificii umane, la masacrele inocenților, ordonate de Irod, de 
romani, de cruciați. Moartea a zămislit aici Istoria. 

El întruchipează acum Istoria în plină desfăşurare. Tot îl mai dor capul 
şi piciorul. Dar este în viaţă. Duşmanii lui au murit. Viaţa şi moartea. Nu 
mai există o altă lege de la izvoarele timpului. 


în ziua de 25 februarie 1799, intră în Gaza. 


420 MAX GALLO 


Plouă fără întrerupere. Merge prin apă şi noroi. 
Cămilele mor de frig pe drumul de la Ramaleh. Două 
mănăstiri construite din piatră străjuiesc micul oraş. 
Napoleon se îndreaptă spre ele. Una este armenească, 
alta catolică. Oamenii se adună în jurul lui. îi sărută 
mâinile. Nişte femei cu pielea foarte albă 
îngenunchează în faţa lui. îi ascultă. Secole de-a rândul 
n-a mai călcat nici un creştin pe aici. El este primul. 
Traversează sălile boltite, urmat de medicul 
Desgenettes. Aici, spune el, ar trebui să organizăm un 
spital militar. în clipa în care vrea să iasă din 
mănăstirea catolică, vede sosind primii răniți, 
îngrămădiţi în şarete. 

Plouă în continuare. Trupele cărora li se alătură 
înaintează încet, spre Jaffa. îşi dă seama că sunt cu 
toţii obosiţi, că s-au săturat de toate. Oamenilor, 
soldaţi şi ofiţeri deopotrivă, le este lehamite să se 
îndepărteze şi mai mult de Franţa, şi chiar de Egipt, 
unde s-au obişnuit să trăiască. Şi care ar fi țelul lor ? 
Să înfrângă armata turcă ? De ce să n-o aştepte să vină 
pe Nil ? De ce trebuie s-o izgonească ? Va trebui să 
lupte ca să cucerească fiecare oraş ? Ce folos că l-a 
slăvit pe Mahomed, i-a chemat pe arabi să se alăture 
armatei, dacă ei se răzvrătesc pretutindeni, ca nişte 
barbari hotărâți, de o cruzime inimaginabilă ? 

în ziua de 4 martie, iată-1 ajuns la Jaffa. 

Napoleon priveşte oraşul pe care va trebui să-l 
cucerească. Este aşezat pe un soi de căpăţână de zahăr 
înaltă. Casele sunt dispuse etajat pe pante, apărate de 
un zid de incintă flancat de turnuri. Deşi vântul îi taie 
faţa, Napoleon pune la punct mai întâi planurile 
asediului, apoi, după ce lucrările sunt aproape gata, 
intră în tranşee. 

Soldaţii se adună în jurul lui, la poalele pantei pe 


NAPOLEON - CÂNTECU L DE PLECARE 421 


care va trebui s-o urce. îi dictează lui Berthier un 
mesaj adresat guvernatorului oraşului Jaffa: 
„Dumnezeu este milostiv şi îndurător... Tocmai pentru 
a evita nenorocirile care s-ar putea abate asupra 
oraşului, generalul-şef Bonaparte îi cere paşei să se 
predea înainte să fie forţat să facă acest lucru de 
asaltul pe care-l va provoca un eventual refuz." 

Napoleon îl urmăreşte cu privirile pe ofiţerul 
însărcinat să ducă mesajul. Omul se apropie de una din 
porţile zidului de incintă, i se deschide şi este tras 
înăuntru. 

Deasupra tranşeelor domneşte liniştea. Deodată, se 
văd apărând nişte siluete pe metereze. Ele agită în aer, 
ca pe un trofeu, capul ofițerului. Aproape în acelaşi 
timp se aud strigăte, iar trupele pornesc la atac fără să 
fi aşteptat să primească vreun ordin. 

în toiul luptei, uită cu toţii că duşmanul este un om 
ca şi ei. 

Napoleon aude strigăte, vede sângele curgând. 
Soldaţii se întorc cu baionetele înroşite. Intră în tabără 
încărcaţi cu pradă de război şi împing dinaintea lor 
femei şi fete tinere de vânzare, pe care încep să le 
ofere la schimb pentru tot felul de obiecte. 

Napoleon s-a retras în cortul său. Se simte iar 
pustiit. Are trupul îngheţat. Mai sunt între două şi trei 
mii de turci refugiaţi în fortăreață, îi spune Bethier. Se 
pare că în oraş ar exista cazuri de ciumă. Jafurile 
dezorganizează armata. 

Napoleon pare ca trezit dintr-un vis. Să fie trimişi 
doi ofiţeri să analizeze situaţia. Eugene de Beauharnais 
se apropie. Vrea să fie el unul dintre cei doi. Napoleon 
acceptă. Priveşte din nou într-un punct fix. 

După câteva ore, Beauharnais se întoarce. I-a 
convins pe turci să capituleze. Sunt gata să se predea, 
să-şi abandoneze armele. 


422 MAX GALLO 


Napoleon se ridică. Murmură, cu chipul palid: 

— Şi ce să fac cu ei, ce naiba au făcut acolo ? 

Convoacă un consiliu de război. îşi priveşte ofiţerii 
atent. Toţi îşi pleacă privirile. 

— Cei născuţi în Egipt trebuie să fie trimişi acasă, 
spune Napoleon. 

Apoi întreabă: 

— Şi cu ceilalţi, ce facem ? 

Nu răspunde nimeni. Se plimbă de colo-colo, puţin 
aplecat înainte şi cu braţele la spate. îşi aminteşte de 
cartea lui Volney, pe care o citea la Valence, apoi de 
discuţiile cu acesta, în Corsica. Un cuceritor al 
Palestinei a dat ordin să se înalțe o piramidă de capete 
tăiate ca să pună stăpânire pe ţară, prin intermediul 
terorii. 

Moartea duşmanului este o armă. 

— Trebuie, mai spune. 

Ofițerii ies. Iar el rămâne nemișcat, îngheţat. 


Toate astea se vor face în dunele de nisip la sud- 
vest de Jaffa. Prizonierii vor fi împărţiţi în grupuri mici. 
Unii vor încerca să scape aruncându-se în mare. Apa 
va fi roşie. Iar, când soldaţii îşi vor termina cartuşele, 
vor lovi cu baionetele. 

Aude strigătele muribunzilor care sunt ucişi. Iar, 
după câteva ore, simte mirosul morţii răspândindu-se 
din trupurile sfârtecate ale celor aproape trei mii de 
morţi. 

Este un simplu cuceritor al Palestinei, printre mulţi 
alţii. 

îi dictează lui Bourienne, care îl priveşte cu un soi 
de spaimă, o proclamaţie destinată locuitorilor 
Palestinei, celor din Nablus, Ierusalim şi din Saint- 
Jean-d'Acre: „Trebuie să ştiţi că toate eforturile 


NAPOLEON - CÂNTECU L DE PLECARE 421 


îndreptate împotriva mea au fost inutile, căci tot ceea 
ce eu am de gând să fac trebuie să reuşească. Cei care 
se declară prietenii mei prosperă. Cei care se declară 
duşmanii mei pier. Ceea ce tocmai s-a petrecut la Jaffa 
şi Gaza trebuie să vă facă să înţelegeţi că, deşi sunt 
necruţător cu duşmanii mei, sunt bun cu prietenii mei 
şi mai ales îngăduitor şi milostiv cu oamenii sărmani." 

Apoi, cu un gest brusc, îl alungă pe Bourienne. 

Se aşază. Unde se află? Cine este? Ce a făcut? 
încotro se îndreaptă ? Nici nu-şi dă seama câtă vreme a 
stat aşa, tot punându-şi întrebări. E posibil să fi stat 
toată noaptea, fără să se mişte, căci acum, iată, soarele 
lumineză sus, pe cer. 


Medicul Desgenettes vine în faţa lui. De cât timp îi 
vorbeşte despre bolnavii pentru care spitalul a devenit 
neîncăpător? Au ganglionii inflamaţi în regiunea 
inghinală şi la gât. Au ciumă. Desgenettes a încercat 
să-i liniştească pe oameni. A înmuiat vârful unui 
pumnal în puroiul unui bolnav şi apoi s-a înţepat cu el 
la subţiori şi în zona inghinală. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 423 


Napoleon se ridică şi se îndreaptă cu paşi apăsaţi 
spre spital. Câţiva ofiţeri din statul său major îl 
urmează, privindu-l cu aceeaşi teamă ca atunci când a 
ordonat să fie executaţi prizonierii. 

Privirile lor îi justifică faptele, îl absolvă. El este 
plămădit dintr-un alt aluat. Faptele lui nu trebuie 
judecate cu aceeaşi măsură ca cele ale oamenilor 
obişnuiţi. Rolul pe care-l joacă, pe care vrea să-l joace 
şi îl va juca în Istorie, justifică totul. Nu se teme de 
moarte. O înfruntă. Iar, dacă în înfruntarea dintre ei, 
ea este cea care învinge, înseamnă că el s-a înşelat în 
privinţa destinului său. 

Ciumaţii stau întinşi în penumbră şi degajă un 
miros infect de hazna. Chiar şi în cele mai mici 
unghere sunt înghesuiți bolnavi. 

Napoleon merge încet. îl întreabă pe Desgenettes 
despre felul în care a fost organizat spitalul. Ofițerii îl 
urmează la câţiva paşi distanţă, încearcă să-l împiedice 
să se aplece asupra fiecărui bolnav, să-i vorbească, să-l 
atingă. 

La Reims, regele atingea scrofulele. 

Regele era taumaturg. 

El trebuie să fie egalul acestor suverani. Teama lui, 
emoţiile nu există. Se supune unicei legi a destinului 
său, înfăptuieşte ceea ce această lege îi dictează. Uită 
ce simte din cauză că nu poate fi decât ceea ce trebuie 
să facă. 

Intră într-o încăpere strâmtă din spital. Bolnavii 
abia mai au loc. Un mort zace acolo, aruncat pe un pat 
mizerabil. Are o faţă hidoasă, strâmbată de suferinţă. 
Hainele lui sunt zdrenţuite şi mânjite de puroiul care s- 
a scurs dintr-un buboi imens. 

Nu ezită nicio clipă. Apucă acel trup şi-l ridică. 
Ofițerii încearcă să-l oprească. Dar el strânge soldatul 
mort la piept. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 425 


De ce se teme? De un singur lucru, să nu fie la 
înălţimea a ceea ce trebuie să fie. Moartea - moartea 
lui, moartea altora - nu înseamnă nimic. 


Nu s-a molipsit de ciumă. însă destinul său îl 
pândeşte aici, în Golful Haifa: două vase de linie 
englezeşti, Tigrul şi Tezeu, cărora li se alătură curând 
canoniere şi vase turceşti, sunt deja ancorate acolo. 

Napoleon ocupă Haifa, în extremitatea sudică a 
Golfului. Pe cealaltă peninsulă, la nord, dominând un 
mic port, se află Fortăreaţa Saint-Jean-d'Acre, străjuită 
de un turn. 

Napoleon priveşte îndelung Golful ce se deschide 
generos spre mare. îi cunoaşte pe oamenii din faţa lui. 
Guvernatorului din Acra i se spune /azzar Casapul. 
Napoleon îşi aminteşte despre cărţile de călătorii ale 
lui Tott, citite la Valence, ca şi cele ale lui Volney. 
Jazzar Casapul, povestea baronul Tott, dăduse ordin să 
fie zidiţi în zidul de incintă pe care îl reclădea în jurul 
Beirutului, sute de creştini de rit grec, dar cerea să li 
se lase acestora capetele afară, pentru a se putea 
bucura mai mult de suferinţele lor. Iată cine a fost 
omul care a primit ajutor din partea englezului Sydney 
Smith. Drumurile lui Napoleon şi Smith s-au întâlnit 
pentru prima oară la asediul Toulonului. Smith a 
aruncat în aer flota franceză aflată în radă tocmai 
atunci când trupele Convenţiei, şi printre ele 
Napoleon, ocupau oraşul. De atunci, n-a încetat să 
lupte împotriva Franţei. Napoleon îşi aminteşte de o 
scrisoare pe care a primit-o în 1797, la scurt timp după 
13 Vendemiaire, în care Sydney Smith, întemnițat la 
Paris, cerea să fie eliberat în schimbul prizonierilor 
francezi. Napoleon nu i-a răspuns. Peste puţin timp, a 
aflat că Smith a evadat, cu complicitatea agenţilor 
regalişti, printre care se număra şi un anume Le Picard 


424 MAX GALLO 


de Phelippeaux. 

Phelippeaux! Acum se află la Saint-Jean-d'Acre, 
comandă artileria lui Jazzar Casapul. Şi ăsta trebuie să 
fie un semn. 

— Phelippeaux... începe Bourienne. 

Napoleon, cu o mişcare a capului, îi face semn să 
tacă. Această întâlnire, tocmai aici, sub zidurile de la 
Acra, este un moment esenţial al destinului. 

îi revin în minte toate înfruntările pe care le-a avut 
cu Phelippeaux la şcoala militară. Loviturile de picior 
trase pe sub masă, în sala de mese, rivalitatea dintre 
ei, ura. lată că a venit momentul să-şi încheie 
socotelile. 


începe asediul. Soldaţii sapă tranşee ca să se 
apropie de zidurile de apărare şi de turnurile imense 
construite de cruciați. Cu ajutorul minelor încearcă să 
creeze o breşă. Artileria de asediu, indispensabilă, care 
sosea pe vase, a fost inspectată de navele lui Sydney 
Smith. Tunurile turceşti trăgeau din toate părţile, iar 
Napoleon, care asistă la focul lor încrucişat, ştie că 
Phelippeaux comandă focul, aşa că aplică ceea ce au 
învăţat împreună. 

Asalturile se succed unul după altul, fără niciun 
rezultat, deşi fac multe victime. Tabăra franceză din 
jurul oraşului Acra seamănă cu un iarmaroc uriaş. 
Acolo se vând vin, ţuică, smochine, turte, struguri, 
chiar şi unt. Dar şi femei. 

Napoleon ştie asta, dar, încetul cu încetul, pierde 
controlul asupra armatei. Este tot mai greu să menţină 
disciplina. Ajung la el informaţii despre cârcotelile 
ofiţerilor,  reticenţele generalilor, nemulțumirile 
soldaţilor. Bourienne îi pune pe masă proclamaţiile 
care, din ordinul lui Sydney Smith, sunt aruncate în 
fiecare zi de pe ziduri în tranşee. „Aceia dintre voi“, 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 425 


citeşte Napoleon, „indiferent de grad, care ar vrea să 
scape de pericolul care-i ameninţă, trebuie să-şi facă, 
fără întârziere, cunoscute, intenţiile. îi vom duce acolo 
unde vor să meargă." 

Cu un gest dispreţuitor, Napoleon dă de înţeles că 
nu este de acord cu proclamația. Niciun soldat nu va 
ceda acestei tentaţii, spune. îi dictează lui Berthier un 
ordin de zi. Sute de creştini au fost masacrați la Saint- 
Jean-d'Acre de către Jazzar Casapul, le aminteşte 
tuturor. Ce au făcut Smith şi Phelippeaux ? Sunt com- 
plicii lui. Prizonierii francezi sunt torturați, decapitaţi, 
îmbarcaţi pe vase unde domneşte ciuma. Trebuie să 
întrerupem orice relaţii cu englezii. Demersurile lui 
Smith sunt demne de un nebun, spune răspicat, 
accentuând cuvintele. 

Se impune reluarea asalturilor. Caffarelli este ucis. 
Ofițerii pier cu zecile în fruntea oamenilor lor. Kleber 
şopteşte: 

— Generalul Bonaparte trimite la moarte câte zece 
mii de oameni pe zi! 

Este nevoit să înfrunte aceste reproşuri. 

Napoleon îşi adună generalii. Murat face un pas 
spre el: 


426 MAX GALLO 


— Sunteţi călăul soldaţilor voştri, îi spune. Trebuie 
să fiţi extrem de încăpățânat şi de orb să nu înţelegeţi 
că nu veţi putea niciodată cuceri oraşul Saint-Jean- 
d'Acre. 

Trebuie să asculte. Să nu se înfurie. Să nu 
răspundă. 

— La început, soldaţii voştri erau  înflăcăraţi, 
continuă Murat, acum trebuie siliţi să se supună 
ordinelor! Ţinând cont de starea lor de spirit, nu m-aş 
mira să nu se mai supună deloc. 

Napoleon întoarce spatele, se îndreaptă spre cortul 
său fără să spună niciun cuvânt. 

De ce nu înţeleg oamenii ăştia care e miza jocului ? 
în Acra se află bogăţiile paşei şi arme pentru trei sute 
de mii de oameni. 

Bourienne a intrat în cort însoţit de Berthier. 
Napoleon li se adresează. 

— Dacă reuşesc, spune, voi ridica şi voi înarma 
toată Siria, care nu poate uita cruzimea lui Jazzar, 
pentru a cărui înfrângere populaţia se ruga la 
Dumnezeu, de fiecare dată când începea un asalt. Mă 
îndrept spre Damasc şi Alep. înaintând în această ţară, 
rândurile armatei mele vor fi îngroşate de toţi cei 
nemulţumiţi. Voi vesti oamenilor abolirea sclaviei şi a 
guvernelor tiranice ale  paşalelor. Ajung la 
Constantinopol cu o mulţime de oameni înarmaţi. 
Creez în Orient un Imperiu nou şi mare, care îmi va 
asigura locul în posteritate. Iar după ce voi înfrânge 
monarhia Austriei, mă voi întoarce poate la Paris, prin 
Adrianopol sau prin Viena. 

Pe feţele lui Bourienne şi Berthier poate lesne citi 
că nu trebuie să-şi împărtăşească visul, ci trebuie să-şi 
convingă oamenii să i-l împlinească obţinând câte o 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 427 


victorie în fiecare zi, iar adevăratul scop al acestor 
fapte trebuie să-l păstreze numai pentru el. 

Berthier anunţă că trupele lui Kleber se află într-o 
situaţie disperată în regiunea Muntelui Thabor, nu 
departe de Nazareth şi de 'Tiberiada. 

Să uităm de Imperiul din Orient! Să ne ducem să-l 
învingem pe sultanul Damascului care încearcă să 
încercuiască trupele franceze! 

Napoleon conduce atacul. Turcii fug. Unii se 
aruncă în lacul Tiberiada, unde soldaţii îi urmăresc şi-i 
ucid cu baionetele. Curând apa lacului devine sângerie. 


Victorie totală. Napoleon merge pe străduţele din 
Nazareth. 

Nişte animale îşi potolesc setea în bazinul de piatră 
al unei fântâni. Napoleon se opreşte. Poate că această 
fântână exista deja pe vremea naşterii religiilor! 

Călugării de la mănăstirea din Nazareth îl 
întâmpină, îi oferă ospitalitate pentru o noapte. 
Vizitează capela. Starețul vorbeşte cu seriozitate, îi 
arată coloana de marmură neagră pe care îngerul 
Gabriel a spart-o atingând-o cu călcâiul. 

Ofițerii şi soldaţii încep să râdă. Scrutându-i cu 
privirea, Napoleon restabileşte liniştea. Aici este unul 
dintre locurile unde s-a născut Istoria. Căpeteniile 
satului ies în faţă. Se cântă un Te Deum pentru a 
celebra victoriile. Călugării, populaţia creştină îl 
înconjoară pe Napoleon. El este continuatorul 
cruciaților. Sunt fericiti cu toții. Creştinii îşi 
imaginează că au scăpat de tirani. îi lasă să creadă că 
aşa e. 

Cât timp se vor bucura de această libertate ? 


Când se întoarce în tabăra de la Saint-Jean-d'Acre, 


428 MAX GALLO 


situaţia s-a înrăutățit. Asediaţii au primit întăriri: 
oameni şi artilerie. 

Napoleon se retrage în cortul său. Vrea să fie 
singur. 

Au avut loc opt asalturi, zadarnic însă. I-a fost de 
ajuns să străbată tabăra ca să-şi dea seama că soldaţii 
sunt epuizați şi peste tot domneşte indisciplina. 
Singura veste bună este moartea lui Phelippeaux. 

Moartea l-a ales pe el, iar nu pe mine. 

Trebuie să ia măsuri însă. Printre documentele pe 
care i le-au adus aghiotanţii săi, găseşte o scrisoare a 
Directoratului, din 4 noiembrie. Iată ce scrie: „Vouă, 
generale, vă revine sarcina să decideţi, de comun 
acord cu elita de viteji şi oameni remarcabili care vă 
înconjoară." 

Aşadar, el trebuie să decidă. Ascultă veştile pe care 
i le aduce un negustor venit din Italia, după o lungă 
călătorie. Trupele franceze ar fi recucerit Roma şi 
Neapole. Omul nu ştie mai multe. Dar ceea ce a aflat îi 
este de ajuns. Napoleon este nerăbdător să câştige, în 
Europa, zarurile au fost din nou aruncate. Dacă 
Neapole a fost ocupat de francezi, Austria nu are altă 
alternativă decât să declare război Franţei. 

Iar eu sunt țintuit aici, obligat să lupt împotriva 
barbarilor cu oameni obosiţi, nemulțumiți, sătui de război, 
bântuiţi de ciumă. 

Trebuie să plec, să renunţ la asediu şi să mă întorc 
în Franţa. 

Mai întâi însă, trebuie să fac ceva pentru ca tot ce 
s-a întâmplat aici să nu fi fost zadarnic, pentru ca totul 
să capete un sens. Toate sacrificiile, toată suferinţa 
trebuie să fi avut un rost. Aşadar, trebuie să mă slujesc 
de cuvinte, ca să schimb realitatea, să le transmit un 
vis acestor oameni, ca să fie mândri de ceea ce au 
înfăptuit. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 427 


„Soldaţi, aţi traversat deşertul care desparte Africa 
de Asia mai repede decât o armată arabă", scrie. „Aţi 
alungat de la poalele Muntelui Thabor o mare de 
oameni, veniţi din toate părţile Asiei în speranţa să 
jefuiască Egiptul. Ne vom întoarce în Egipt. Nu merită 
să mai pierdem câteva zile ca să cucerim castelul de la 
Acra. Vitejii pe care aş fi putut să-i pierd acolo, îmi 
sunt acum necesari la operaţiuni mai importante. 
Soldaţi, vom avea de înfruntat din nou oboseala şi 
nenumărate pericole. însă acolo vă veţi acoperi din nou 
de glorie." 

Hotărârea este luată. 

— Trebuie să organizăm retragerea, spune, să 
distrugem tunurile şi proiectilele după ce vor fi 
bombardat până la capăt Acra. Apoi, trebuie să pornim 
la drum, iar de fiecare dată când trecem printr-un sat, 
să mergem în pas de defilare, cu drapele capturate de 
la inamic şi fanfara în frunte. 

Dă ordin să fie aşezaţi răniții pe cai. Toţi oamenii 
valizi să meargă pe jos. 

— Generale, ce cal să vă păstrez ? întreabă 
ordonanta. 

— Toată lumea să meargă pe jos, drace, cu mine în 
frunte: n-ai auzit ordinul ? 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 429 


Merge în fruntea trupelor. Şi-a pus trăsura la 
dispoziţia lui Monge şi Berthollet şi a matematicianului 
Gostaz, toţi trei bolnavi. Pe străzile din Haifa, în piaţa 
Tantourah, la Jaffa, cară după ei răniţi şi ciumaţi. îi 
târăsc după ei, îi abandonează. Unii cer să li se curme 
suferinţa. 

Napoleon, după ce a vizitat din nou spitalul din 
Jaffa, se apropie de Desgenettes. 

îl priveşte insistent. Vreo treizeci de bolnavi sunt 
netransportabili. 

—  Opiu, doar atât spune. 

Desgenettes protestează din răsputeri. 

— Datoria mea este să îi ţin în viaţă, spune. 

Nu-i va otrăvi pe aceşti bolnavi. 

— Nu vreau să vă determin să renunţaţi la 
convingeri, răspunde Napoleon. însă datoria mea este 
să ţin în viaţă armata. 

Se îndepărtează. Va găsi nişte oameni dispuşi să le 
lase ciumaţilor opiu. 

— Dacă aş fi avut ciumă... începe. 

Ar fi vrut să i se facă această favoare. 

Se aşază din nou în fruntea oamenilor săi, în timp 
ce geniştii aruncă în aer fortificațiile de la Jaffa. 

Trebuie să mergem înainte, deşi auzim focurile de 
armă ale soldaţilor care se sinucid, sau pe cele ale 
soldaţilor care le fac camarazilor lor favoarea de a-i 
ucide, la rugămintea acestora. 

Câmpurile sunt cuprinse de flăcări. Vasele 
englezeşti trag asupra coloanei pe care o atacă 
beduinii. 

în ziua de 9 iunie, ajung în sfârşit la Salahyeh, după 
ce au traversat deşertul Sinai. 

Napoleon ştie că oamenii sunt nemulţumiţi şi 
vociferează. Ce putere are o armată de care nu eşti 
sigur şi care se revoltă ? Trebuie să restabilească 


ordinea în rândul oştenilor săi. Este ofiţer de când se 
ştie. Instigatorii la dezordine şi nesupunere trebuie să 
fie pedepsiţi, scrie el, iar dacă manifestările de 
indisciplină survin în timpul unui marş forţat sau în 
timpul luptelor, se va aplica pedeapsa cu moartea. 

17 iunie 1799. Napoleon intră în Cairo pe Poarta 
Victoriei, Bab el Nasr. I-a dat ordin comandantului 
garnizoanei, generalul Dugua, ca primirea să fie 
triumfală. Tot traseul a fost presărat cu ramuri de 
palmier. Fanfara cântă, mulţimea de gură-cască se în- 
ghesuie să-i vadă trecând. în fruntea trupelor, 
deschizătoare de drum, sunt steagurile capturate de la 
inamic. 

Napoleon, ajuns în piaţa Ezbekieh, se instalează în 
centru, îi vede defilând prin faţa lui. în ţinută de gală, 
fiecare dintre ei purtând la drapel o frunză de palmier. 

Fortăreaţa  Saint-Jean-d'Acre, strigătele celor 
împuşcaţi la Jaffa, gemetele ciumaţilor, totul se pierde 
într-un trecut ce-i pare deja îndepărtat. 

El este în viaţă. Se întoarce învingător. îl aşteptă un 
viitor. 

Se îndreaptă spre palat. 

Pauline Foures îl aşteptă la intrare. 


430 MAX GALLO 


Aude din nou lătratul câinilor. Se ridică. Pauline 
Foures, Belililote, doarme. Se duce la fereastră. Zăreşte 
minaretele. E posibil oare să rămână încă multă vreme 
în acest oraş, acum când ştie că nu va putea porni spre 
Constantinopol sau spre India ? 

Coboară scara de marmură, îşi plimbă mâna pe 
granitul de Assuan. Trebuie să plece de aici, unde 
simte că îi e dat să aibă parte la nesfârşit de aceleaşi 
lucruri neplăcute. 

Câinii sunt tot acolo şi noapte de noapte îl 
împiedică să doarmă. Va da din nou ordin să fie adunaţi 
şi ucişi. lar după câteva săptămâni se vor aduna iar, 
vor alerga pe străzi în haite şi vor urla până-i va plesni 
capul. 

Trebuie să plece, să se întoarcă în Franţa, în 
Europa. 

în 21 iunie începe să-i scrie amiralului Ganteaume 
să pregătească de drum cele două fregate care se află 
în rada portului Alexandria, Muiron şi Carrere. 

Muiron, care a murit pe podul de la Arcola ca să-i 
salveze viaţa. 

Asta este viaţa, unii mor, cad la datorie, iar ceilalţi 


îşi văd de drumul lor. 
Se întoarce în camera lui. Pauline Foures doarme 
nemişcată. 


Să plece ? Dar când ? 

Este în stare de alertă. Ştie că va trebui să profite 
de momentul potrivit, să nu-l rateze, să nu accepte să 
fie reţinut. Ocazia se va ivi, ştie sigur asta, căci se află 


din nou în situaţia de a alege între viaţă 


432 MAX GALLO 


şi moarte. Iar viaţa pulsează cu atâta forţă în el, încât 
ea va învinge şi de această dată. 

Oare acolo, în faţa oraşului Saint-Jean-d'Acre, unde 
visul i s-a spulberat, nu şi-a dorit îndeajuns de multă să 
învingă ? Sau poate imaginaţia i-a jucat din nou feste 
încurajându-l să-şi dorească imposibilul ? 

Va trebui ca raţiunea să rămână la cârmă. Nu 
trebuie să devină nerăbdător, ba chiar dimpotrivă, 
trebuie să se poarte de parcă ar avea de gând să 
rămână aici pentru totdeauna, să-şi ascundă intenţiile, 
să lase lucrurile în ordine celor care rămân cu adevărat 
aici. Să facă tot ce poate. 

Se prezintă în faţa membrilor Divanului. Trebuie să 
lase impresia că este stăpân pe sine şi pe situaţie. 

— Am aflat că unii duşmani au răspândit zvonul că 
aş fi murit, spune. Priviţi-mă bine şi convingeţi-vă că 
sunt cu adevărat Bonaparte. Voi, membrii Divanului, 
spuneţi-mi cine sunt aceşti ipocriţi, aceşti rebeli. 
Dumnezeu m-a înzestrat cu multă putere. Nici nu ştiu 
ei ce pedeapsă cumplită îi aşteaptă! Sabia mea este 
lungă şi nu ştie ce-nseamnă îndurarea! 


Aşadar, trebuie să mai ucidă nişte oameni. Altfel nu 
se poate. 

în ziua de 23 iunie îl primeşte pe generalul Dugua, 
comandantul fortăreței. Ce-i de făcut cu numărul tot 
mai mare de prizonieri ? Trebuie să facem economie de 
cartuşe, dar să executăm oamenii cât mai discret, 
spune. 

Dugua ezită o clipă, înainte de a continua. 

— Generale, continuă în cele din urmă, îmi propun 
să mă folosesc de serviciile unui călău. 

— întru totul de acord, spune Napoleon. 

Să trimiţi oameni la moarte, ca să-ţi poţi cârmui 
viaţa. 

Călăii sunt egipteni sau greci. Şi nişte musulmani 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 433 


care îneacă prostituatele în Nil, potrivit legii islamice 
care condamnă relațiile intime dintre o femeie 
musulmană şi un necredincios. 

Nu se împotriveşte. Bolile venerice se răspândesc 
tot mai mult. Iar armata trebuie să fie readusă la 
ordine, reorganizată, protejată, căci oamenii şi 
disciplina lasă mult de dorit, chiar şi în rândul ofiţerilor 
superiori. 

Lui Kleber nu pare să-i pese. Napoleon priveşte cu 
atenţie caricaturile ce i-au fost puse pe masă, sunt 
desenate de Kleber. Omul acela slab, ce pare posedat, 


bolnav este chiar el, aşa cum îl vede Kleber. 
„In rândul armatei acesteia istovite se ridică voci 
împotriva lui. 


în ziua de 29 iunie, la prima şedinţă a Institutului 
Egiptului, doctorul Desgenettes s-a ridicat în picioare 
şi a vorbit furibund despre „linguşire de mercenar", 
despre un „despot oriental", acu- zându-l pe Napoleon 
că vrea să profite de ciumă şi s-o considere cauza 
rezultatului dezastruos al campaniei din Siria, adică, de 
fapt, să considere că medicul se face vinovat de 
înfrângere. 

Nu îi răspunde deocamdată, trebuie să aştepte ca 
Desgenettes să se calmeze şi apoi să spună: „Ştiu, 
domnilor, ştiu, generale, că vă aflaţi aici şi în altă 
calitate decât aceea de membru al Institutului şi că 
vreţi să fiţi şef pretutindeni. Ştiu că am fost îmboldit să 
spun lucruri care vor avea răsunet până departe; nu 
retractez însă ni- ciun cuvânt. îmi voi găsi refugiul în 
recunoştinţa armatei." 


Fiecare zi ce trece îi confirmă că are dreptate: 
trebuie să plece din Egipt, dar are nevoie de o victorie 
răsunătoare, altminteri plecarea lui, oricât de mult s-ar 
restabili situaţia în ţară, va semăna cu fuga unui învins. 


434 MAX GALLO 


Caută această victorie, mai întâi spre sud, şi-şi 
instalează cartierul general la poalele piramidelor, ca 
să se pregătească să lupte împotriva lui Murad Bey, 
care tot nu poate fi prins. 

în fiecare zi, în căldura dogoritoare şi ucigătoare, 
umblă prin soare, aşteptând ca patrulele să repereze 
locul unde şi-a aşezat tabăra Murad Bey sau nişte 
semnale din partea acestuia, deoarece se spune că 
noaptea, sultanul comunică cu soţia sa rămasă la Cairo. 

în 15 iulie, un grup de călăreţi, cu feţele arse de 
nisipul încins, aduc vestea cea mare: o flotă anglo-turcă 
a debarcat trupe, câteva mii de oameni la Abukir. 

Nici nu mai are rost să asculte restul. Iată semnul 
pe care-l aştepta, iată momentul prielnic. 

Napoleon dictează ordine. De când aştepta această 
bătălie. Trebuie să înaintăm în marş forţat, să ne 
adunăm la Ramanyeh, apoi să ne ducem la Abukir, să 
constatăm că turcii şi-au făcut fortificaţii de-a lungul 
râului. 

Trebuie să pună capăt, cu un gest al mâinii, tuturor 
părerilor care-l îndeamnă la prudenţă, să-i facă să tacă 
pe ofiţerii care susţin să nu se acţioneze, ci să fie 
aşteptată sosirea diviziei lui Kleber. 

în noaptea de 24 iulie, Napoleon îl convoacă pe 
Murat. lată planul de atac. Trebuie să atacăm, să-i 
gonim pe turci înapoi pe mare. Napoleon este absolut 
sigur. Aşa trebuie să acţionăm. îl ia pe Murat de braţ şi 
iese împreună cu el din cort. Se vede cerul senin. 
Noaptea pare a fi pe trecute. Stă să se lumineze de 
ziuă. 

— Această bătălie va decide soarta lumii, spune. 

Observă uimirea lui Murat care răspunde: 

— Sau cel puţin soarta armatei. 

— Soarta lumii, repetă Napoleon. 

Ştie că nu va putea pleca din Egipt decât încununat 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 433 


de o victorie care să facă uitate toate episoadele 
sângeroase şi nesigure, şi care să facă posibilă 
păstrarea în amintire numai a momentelor glorioase. 

Murat atacă în zorii zilei de 25 iulie 1799 şi-i pune 
pe fugă pe turci. Mii de trupuri au înroşit marea cu 
sângele lor, aceeaşi mare în care au pierit cu un an în 
urmă atâţia marinari francezi. 

Când ajunge Kleber, bătălia s-a terminat, iar Murat 
este numit general de divizie. 

— Am asistat la una dintre cele mai frumoase 
bătălii, spune Napoleon, şi la unul dintre cele mai 
cumplite spectacole. 

Kleber cel reticent, cel sarcastic, cel ostil 
înaintează. 

Deşi Kleber este mult mai solid decât el, Napoleon 
ştie că-l domină. Kleber întinde braţul. 

— Generale, sunteţi mare precum lumea, spune, 
dar lumea nu este destul de mare pentru voi. 

Napoleon acceptă să fie îmbrăţişat. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 435 


2 august 1799. Cei din urmă otomani care opuneau 
rezistenţă în Portul Abukir s-au predat în această după- 
amiază, zdrenţăroşi, tremurând, înfometați, răniţi, iar 
Napoleon a dat ordin să fie hrăniţi şi să li se trateze 
rănile. Apoi, a trimis doi ofiţeri la bordul vasului Tigru, 
vasul comandorului Sydney Smith - iarăşi el, mereu el - 
ca să negocieze un schimb de prizonieri. 

Este ora zece seara. Napoleon s-a întins pe pat. 
Adoarme. în depărtare se aude zgomotul ritmic al 
fluxului şi refluxului mării. Tresare brusc şi se trezeşte. 
Unul dintre aghiotanţii săi intră în cort şi îl anunţă că 
secretarul lui Sydney Smith se află lângă el şi vrea să-i 
transmită un mesaj din partea comandorului. 

Napoleon se aşază pe marginea patului de 
campanie, şi-l priveşte pe englez apropiindu-se de el. 
Este un bărbat înalt, respectuos, care îi înmânează un 
pachet de ziare pe care Sir Smith ţine să i le trimită 
generalului-şef. în pachet sunt Gazeta de Francfort şi 
Curierul Londrei. 

Napoleon începe să citească, fără să se 
sinchisească de prezenţa englezului. Exemplarele cele 
mai recente datează din io iunie. Sunt luni de zile de 
când Napoleon nu mai are veşti din Europa. 

Cuvintele, numele îl rănesc. înfrângeri ale 
francezilor în Italia, în faţa mareşalului Suvorov: ruşii! 
în Germania, înfrângeri în faţa arhiducelui Carol. Cel 
pe care el l-a învins. S-a ales praful de toate cuceririle. 
Directoratul divizat se confruntă cu o situaţie perma- 
nentă de criză. 

lar eu sunt aici, incapabil să redresez situaţia, să 
profit de ea, să profit de acest moment în care totul este 
posibil, să profit de momentul prielnic. 

Un altul ar putea acționa. 

îi pune întrebări englezului, care îi confirmă ştirile, 
dă de înţeles că Sydney Smith vrea să-i vadă pe 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 437 


francezi plecând din Egipt şi că ar fi posibil să 
negocieze pe această temă. 

Napoleon îl conduce pe englez până la 
ambarcaţiunea sa, apoi, cu paşi repezi, se întoarce în 
cort şi reciteşte ziarele. 

Membrii Directoratului au pierdut tot ceea ce ela 
câştigat. Victorii şi pierderi de vieţi omeneşti inutile. 

Aruncă ziarele pe jos. 

— Nemernicii, cum e posibil aşa ceva? Biata Franţă! 
Ce-au putut face! exclamă indignat. Incapabilii! 

Nu mai poate dormi. Trebuie să plece cât mai 
repede din Egipt. 


15 august 1799: împlineşte treizeci de ani. O etapă 
din viaţa sa se încheie. Aşezată în faţa lui, Pauline 
Foures trăncăneşte, nepă- sătoare, îmbrăcată în tunică 
de husar şi cu cizme în picioare, cu părul lung şi blond 
desfăcut. 

Ea nu ştie nimic. Nimeni nu trebuie să ştie nimic 
despre plecarea lui, în afară de câţiva oameni care-l 
vor însoți. 

Se preface că o ascultă pe Bellilote făcând planuri 
de viitor. El când se va decide să divorţeze ? Ea este 
liberă şi i-a promis sau i-a dat de înţeles că se va 
căsători cu ea. Spune asta pe un ton glumet, nu ţâfnos. 
El încuviinţează din cap. „Iubita mea este puterea. 
Unica mea pasiune, unica mea iubită şi stăpână este 
Franţa. O îmbrăţişez cu toată fiinţa mea.“ Nu şi-a făcut 
promisiuni decât lui însuşi: să fie tot ce vrea să fie. Tot 
ce simte că poate fi. 

însă, pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să 
se prefacă, să continue să le facă jocul celorlalţi, 
pentru ca nimeni să nu bănuiască, de fapt, că el este 
deja departe, în Franţa, la Paris, şi încearcă să se 
impună în faţa tuturor acestor flecari, neputincioşi, 
incapabili, corupți membri ai Directoratului. 


436 MAX GALLO 


Ca de obicei, se prezintă în faţa membrilor 
Divanului. îi salută ca un musulman. Participă alături 
de ei la rugăciune. Le spune: „Nu este adevărat că în 
cărţile voastre sfinte scrie că din Occident va veni o 
fiinţă superioară, însărcinată să continue opera 
Profetului? Nu este adevărat că acest om, acest trimis 
al lui Mahomed sunt eu ?“ 

Ei nu îndrăznesc să protesteze. Victoria pe care a 
obținut-o i-a uimit, i-a descurajat. Aşa că ei s-au supus. 

Napoleon se închide în palatul său, începe să 
redacteze instrucţiunile pe care i le va lăsa lui Kleber, 
pe care l-a ales drept succesor. Scrie fără oprire, ore 
întregi, şi descrie pe larg mijloacele care trebuie să fie 
folosite pentru guvernarea Egiptului. Dacă situaţia 
devine însă critică, din cauza ciumei sau a lipsei de 
întăriri trimise de Franţa, „sunteţi autorizat să 
încheiaţi pace cu Poarta Otomană, chiar dacă 
evacuarea Egiptului ar trebui să fie condiţia 
principală". 

Se opreşte din scris. 

Egiptul nu-l mai interesează. 


Adesea, în timp ce dictează un ordin, anunţă că se 
va duce în deltă să facă o inspecţie, ca să inducă în 
eroare. Cine va pleca împreună cu el ? Nu are nevoie 
decât de oameni siguri, devotați trup şi suflet, eficace. 
Astfel de oameni îi sunt indispensabili unui şef. Aşadar, 
aghiotanţii săi, deci, garda sa personală. „Trei sute de 
oameni de elită", îşi spune, „înseamnă foarte mult." 
Bourienne, confident şi secretar de nădejde, îl va 
însoţi, precum şi generalii Berthier, un şef de stat- 
major de neînlocuit, Murat, Marmont, Andreossy, 
Bessieres. Sunt tineri, plin de elan, fideli. Fidelitatea 
contează cel mai mult. Se gândeşte la Roustam Raza, 
mamelucul pe care sultanul El Bekri i l-a oferit la 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 437 


întoarcerea din campania sa în Siria şi care, de atunci, 
a dat dovadă de ataşamentul şi discreţia unui sclav. 
Orice şef are nevoie de un astfel de om, care ştie tot ce 
se întâmplă, poate vedea şi auzi cele mai intime lucruri 
şi ştie să tacă. Va veni şi Roustam. La fel Monge şi 
Berthollet, Vivant Denon, care au dat dovadă de curaj 
şi de fidelitate şi care vor depune mărturie în faţa 
Institutului despre descoperirile făcute. 

Nimeni altcineva. 

O vede intrând pe Pauline Foures, care nu 
bănuieşte nimic. lar el nu-i spune nimic. Femeia 
aceasta a reprezentat un moment din viaţa lui. A fost 
generos cu ea şi va fi în continuare, dacă se vor mai 
revedea. E vorba însă despre destinul lui, mai măreț 
decât destinul tuturor celorlalţi, iar în faţa lui trebuie 
să fie lipsit de slăbiciuni. 

în ziua de 17 august, după-amiază, soseşte, în 
sfârşit, curierul amiralului Ganteaume. Flota engleză a 
plecat din preajma coastelor Egiptului, fără îndoială 
pentru a se duce să se aprovizioneze în Cipru. Timp de 
câteva zile, e posibil să se iasă din portul Alexandria. 


438 MAX GALLO 


Nu trebuie să mai aştepte. Trebuie să se hotărască 
de îndată. Să-i avertizeze pe toţi cei care vor veni cu el. 
Să dea ordine. 

Să se apropie de Pauline Foures, să o sărute, să-i 
dea o mie de ludovici şi să plece imediat. Să plece 
călare până la Boulag, iar de acolo până la Alexandria 
şi să aştepte pe plajă să se întunece. 

Are treizeci de ani. lată că, din nou, viitorul îşi 
deschide braţele în faţa lui. Totul este posibil. Un 
naufragiu. Să fie capturați de un vas englez. Să fie 
condamnat de membrii Directoratului pentru că a 
dezertat. Ar fi capabili de aşa ceva. Sau, pur şi simplu, 
să ajungă prea târziu, după ce cineva - Bernadotte, 
Moreau, sau Sieyes, sau Barras - a profitat deja de 
ocazie şi a pus mâna pe putere. 

Priveşte marea în timp ce se aşterne noaptea. 
Catargele a două fregate şi a două avizouri se 
profilează pe orizontul sângeriu. 

Se apropie generalul Menou. El va fi mesagerul din 
preajma lui Kleber, convocat, dar trebuie să plecăm 
chiar în noaptea asta, înainte să vină Kleber. 

Napoleon îl ia de braţ pe Menou şi merge repede 
de-a lungul plajei. Bietul om, cam durduliu, cu burtă, 
gâfâie şi nu poate răspunde. 

— Directoratul a pierdut tot ceea ce noi am cucerit, 
ştiţi bine, Menou, începe Napoleon. Totul pare să fie 
compromis. Franţa se confruntă în acelaşi timp cu 
războaie peste hotare şi cu un război civil. Este învinsă, 
umilită, gata să piară. 

Se opreşte, priveşte marea. 

— Trebuie să-mi încerc norocul pe mare, să mă duc 
s-o salvez, spune. 

Pleacă mai departe. 

— Dacă voi reuşi, continuă, s-a zis cu oratorii de 
ocazie, cu potlogăriile profitorilor. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 439 


Va face dreptate şi va pune ordine în toate. 

— Aici - şi arată spre ţinutul de unde tocmai a 
plecat şi spre oraşul Alexandria - nu mai este nevoie de 
mine, Kleber îmi poate ţine locul fără probleme. 

îi întinde lui Menou instrucţiunile, apoi îl 
îmbrăţişează. 

O noapte fără lună a învăluit cu totul oamenii şi 
vasele. Chiar şi cu riscul de a fi reperaţi, trebuie să 
aprindă focuri, ca să ghideze ambarcaţiunile care 
ajung, în fine, pe plajă. Suprafaţa mării rămâne 
neclintită, vasele stau nemişcate de parcă ar fi blocate 
intr-un clei negru. 

în zorii zilei de 23 august, o mică ambarcaţiune se 
apropie de fregata Muiron. Un bărbat cu privire 
rugătoare urcă la bord. Este un membru al Institutului, 
Parseval Grandmaison, care a înţeles telul călătoriei 
colegilor săi şi imploră să fie acceptat alături de cei- 
lalţi. 

Napoleon îl priveşte insistent pe acest om care 
roagă stăruitor. Care a avut curajul să vină până aici, 
să-i ceară să-l accepte. Acest curaj merită să fie 
răsplătit. îl primeşte la bord. 

La ora opt, când se porneşte, în fine, vântul, sunt 
ridicate pânzele şi încep să se îndepărteze de coasta 
egipteană, care, în curând, se pierde în zare, ca o 
dungă închisă la culoare, înghițită de mare. 


Napoleon este calm acum. Se aşază pe un afet de 
tun. La mică distanţă de ei, îi urmează fregata Carrere. 
Dinaintea celor două fregate, pe post de cercetaşi, 
avizourile trag salve de tun. 

Vântul s-a pornit cu greu. Napoleon este cel mai 
calm dintre toţi cei aflaţi la bord. Le-a spus tot timpul: 
„Fiţi liniştiţi, vom reuşi". 

Vântul a umflat în fine pânzele. Amiralul 
Ganteaume vine să-l informeze despre ruta pe care o 


440 MAX GALLO 


vor urma. Vor naviga de-a lungul coastelor africane, 
apoi vor schimba direcţia şi se vor deplasa de-a lungul 
Corsicii. 

— Am încredere în destinul vostru, a spus el. 

Se apropie Bertholet. îi vorbeşte despre neliniştea 
care a pus stăpânire pe unii dintre ei. 

— Cine se teme pentru viaţa lui, spune Napoleon, o 
va pierde de bună seamă. Trebuie să-ţi impui să ai 
curaj şi totodată să ştii să cântăreşti lucrurile, iar în 
rest să le laşi în voia sorții. 

Se ridică şi se plimbă pe punte. 

Timp de câteva săptămâni se află în voia sorții. Nu 
poate face nimic, odată ce a ales această cale. 

— Viitorul n-are importanţă, spune întorcându-se 
spre Berthollet care îl urmează. Acum trebuie să ne 
gândim doar la prezent. 

lar prezentul înseamnă zile la rând petrecute pe 
mare, vântul care slăbeşte din puteri sau se înteţeşte, 
pânzele pe care crezi că le zăreşti, dar care dispar în 
zare, cărţile pe care le citeşti. 

îl ascultă pe unul dintre aghiotanţii săi, căruia i-a 
cerut, după dejun, să-i citească cu voce tare Vieţile 
oamenilor iluştri. îi place Plutarh, acest povestitor care 
ştie să însufleţească o relatare. îi plac zilele astea în 
care îşi poate lăsa mintea să rătăcească în voie, căci 
este singurul mod de a face ceva, în rest totul depinde 
doar de vânt, de mare şi de soartă. 

Li se adresează: „Nu ne putem împotrivi naturii 
lucrurilor. Copiii sunt îndărătnici. Un om mare nu. Ce 
este viaţa unui om? Curba unui proiectil." 

Cine încarcă tunurile, cine îndreaptă tunul spre 
ţintă, cine aprinde fitilul ? întreabă Berthollet. 

Napoleon se plimbă cu paşi mari. îi vin multe 
cuvinte în minte. Oare ele îi exprimă gândurile sau el 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 439 


doar se joacă cu ele ? Spune ce simte şi, cu toate astea, 
în fiecare clipă din viaţă, a ales. îi mărturiseşte lui 
Berthollet: „O putere superioară mă împinge să îm- 
plinesc un ţel pe care nu-l cunosc; atâta timp cât nu va 
fi înfăptuit, voi fi invulnerabil, neclintit: de îndată ce-i 
nu-i voi mai fi de folos, chiar şi o muscă mă va putea da 
la o parte." 

De ce le vorbeşte despre asta lui Berthollet şi 
Monge? Oare aceşti învăţaţi simt la fel ca el, că o forţă 
îi susţine, au şi ei  presentimente, certitudini 
inexplicabile ? 

Ştie foarte bine, absolut sigur, că englezii nu-l vor 
intercepta. Ştie că Franţa este sătulă de războaie între 
iacobini şi emigranţi, că vrea pace în interiorul 
graniţelor, că-l aşteaptă pe omul care i-o va asigura. 

Oare acest om este deja acolo ? 

Acesta pare să fie singurul lucru care-l nelinişteşte. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 441 


în ziua de 30 septembrie, admiră frumuseţea 
coastelor Corsicii în lumina blândă a apusului, apoi 
simte mireasma mărăcinişului şi, în scurt timp, zăreşte 
citadela şi casele din Ajaccio. 

i octombrie. Muiron ancorează şi, de îndată, de 
pretutindeni apar ambarcaţiuni. 

De unde au ştiut ? 

Se aud strigăte, aclamații. Nimeni nu ţine cont de 
obligaţia carantinei. Oamenii se bucură că-l pot vedea 
pe Napoleon, că-l pot atinge. Mulţi dintre ei îl 
îmbrăţişează. în mulţimea care acum se grăbeşte să 
ajungă pe chei o zăreşte pe dădaca lui, Camille Ilari, o 
femeie în vârstă pe care curând o strânge în braţe. E 
ca şi când şi-ar îmbrăţişa copilăria, atât de aproape şi 
totuşi atât de îndepărtată de el. Află că Louis, pe care l- 
a trimis în Franţa în 1798, a trecut prin Ajaccio, apoi a 
plecat mai departe, cu mama lor. 

Napoleon se duce la casa de la ţară, la Melilli. îşi 
aminteşte fiecare detaliu al vieţii petrecute acolo şi cu 
toate astea nu se lasă înduioşat. Acest univers este 
ascuns în sufletul lui, ca un decor pe care l-a părăsit şi 
care nu-l mai interesează acum, când toată lumea vrea 
şi aşteaptă ceva de la el. „Ce enervant", şopteşte, 
„plouă cu rude de care habar nu aveam." 

Cere să i se aducă ultimele ziare venite din Franţa. 
Citeşte pe nerăsuflate ştirile, apreciază că situaţia 
militară s-a redresat, că Massena - Massena „al lui" - a 
obţinut victorii în Italia, că generalul Brune rezistă în 
Republica Batavă, dar criza politică mocneşte la Paris, 
unde Sieyes face jocurile. 

Trebuie să plece din Corsica, să ajungă la timp. 

în ziua de 7 octombrie, vântul îşi face, în fine, 
simțită prezenţa, şi pot porni la drum. 


Napoleon stă la proră până ce zăreşte coasta 
franceză. 

Acesta este momentul cel mai periculos al 
traversării. Escadra engleză supraveghează zona în 
largul coastelor. în apropiere de Toulon, se zăresc nişte 
vele, care, din fericire, de îndepărtează. 

în dimineaţa de 9 octombrie, intră în Golful Saint- 
Raphael. 

Citadela de la Frejus deschide focul când constată 
că se apropie o flotilă necunoscută. 

De la proră, Napoleon vede mulţimea care se 
precipită pe cheiuri, apoi se aruncă în ambarcaţiuni, 
înaintează spre fregate şi strigă: „Bonaparte!" 

Amiralul Ganteaume se apropie în momentul în care 
Muiron este invadat de mulţime. 

— V-am adus acolo unde vă cheamă destinul, 
spune amiralul. 

Napoleon e ridicat pe braţe şi purtat pe sus. 

— A venit! A venit! strigă cu toţii. 

Coboară de pe fregată. Pe chei, se formează un 
cortegiu. 

Cui îi mai pasă acum de carantină, de riscul 
ciumei ? 

I se pregăteşte o trăsură. 

De vreme ce a ajuns aici, e bine că soarta i-a fost 
favorabilă. 

Cine m-ar putea opri ? 


Partea a noua 


Da, urmati-mă! 


Sunt zeul zilei. 
9 octombrie 1799-11 
noiembrie 1799 
(20 Brumar anul VIII) 


30 


Iată, au trecut şaptesprezece luni de când a 
plecat din Franţa! Era primăvară, luna mai a 
anului 1798, iar acum e toamnă. Valuri noroioase 
invadează albia râului Durance. S-a iscat furtuna, 
iar aversele de ploaie sunt atât de puternice, încât 
uneori caii trebuie opriţi. 

Pe atunci, se îndrepta spre Toulon. Josephine îl 
însoțea, şi se purta în aşa fel încât îi dădea de 
înţeles că îl iubeşte şi îi este devotată. După 
spusele ei, era gata să plece cu el, în Egipt. 

Acum ştie adevărul, ştie despre căpitanul 
Charles, despre amanţii ei. 

înverşunarea şi amărăciunea pun stăpânire pe 
el de îndată ce strigătele mulţimii care înconjura 
trăsurile în fiecare sat prin care treceau: 
„Trăiască Republica! Trăiască Bonaparte!', au 
fost lăsate în urmă, iar el rămâne din nou singur, 
cu gândurile lui. 

Oricât de mult şi-ar fi dorit să uite, era de 
ajuns să-l privească pe Eugene de Beauhamais, 
aşezat în faţa lui, şi totul îi revenea în minte. 

La Avignon, oamenii opresc trăsurile. Vor să-l 
sărbătorească pe Bonaparte, învingătorul, omul 
care a adus pacea. Le adresează câteva cuvinte: 


„Nu fac parte din nicio tagmă, din niciun clan 
politic, fac parte din marele grup al poporului 
francez." Oamenii îl aclamă. I se celebrează 
victoria de la Abukir. Vestea a ajuns, deci, până 
aici şi, aşa cum a prevăzut, oamenii o ştiu doar pe 
aceasta. îl urmăreşte cu privirile pe Murat care, 
cu iataganul prins la brâu, merge 


448 MAX GALLO 


ţanţoş, bronzat şi povesteşte despre atac ofiţerilor din 
garnizoană care-l înconjoară. Mamelucul Roustam se 
află în mijlocul mulţimii care îi pune întrebări, iar 
oamenii vor să-i atingă uniforma. Roustam încearcă 
să rupă cercul de oameni care îl sufocă. Când este 
aproape de Napoleon, reuşeşte să spună că trăsurile 
care aduceau bagajele au fost jefuite, în 
împrejurimile oraşului Aix, că au fost împiedicate să 
înainteze. Repetă: „Nişte beduini francezi au furat. 
Beduini francezi." 

Auzind aceste cuvinte, mulţimea începe să 
bombăne. Bandiţii îi atacă pe călători, jefuiesc 
diligenţele. Pacea şi ordinea trebuie să fie 
reinstaurate. „Directoratul ne fură şi el!“ strigă o 
voce. Sunt cu toţii nişte hoţi, toţi, se aude din nou. 

Napoleon se apropie de oficialități, care se plâng şi 
ele, dar sunt şi flatate de atenţia care el le-o arată. 
Generalul Bonaparte ştie oare că Directoratul vrea să 
decreteze un împrumut forţat ca să-i fure pe oamenii 
cinstiţi, care au şi ei nişte bani puşi deoparte ? Şi 
apoi, mai sunt răsculații regalişti, şuanii... Aceştia 
încă mai deţin o parte din Vendee, şi ameninţă oraşul 
Nantes. Cine ne poate garanta că emigranții nu se 
vor întoarce, să ceară restituirea pământurilor care 
au fost vândute ca bunuri naţionale şi pe care noi le- 
am cumpărat ? Republica trebuie salvată, mai spun 
ei. 

— Sunt unul de-al vostru, spune Napoleon când se 
urcă în trăsură. 

Li se adresează din nou de pe scăriţa trăsurii: 

— Nu trebuie să mai existe facţiuni, nu voi mai 
tolera aşa ceva. Trăiască națiunea! 

Uralele „Trăiască Republica! Trăiască Bonaparte!" 
îl însoțesc pe străzile din Avignon, iar mai târziu, pe 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 449 


tot drumul, prin satele din valea Ronului, are parte de 
aceeaşi întâmpinare entuziastă. 


Când se apropie de Lyon, vede arborate, la 
ferestrele tuturor caselor, drapele tricolore. Şi în 
locurile destinate schimbării cailor flutură panglici 


tricolore. 
Toate astea în cinstea lui. 


La Lyon, casele sunt iluminate şi împodobite. Este 
întâmpinat cu focuri de artificii, iar mulţimea pare a fi 
atât de numeroasă încât trăsurile trebuie să meargă 
la pas. 

în faţa porţii hotelului, zăreşte nişte grenadieri. Pe 
platforma de la intrare îl aşteptă fraţii săi, Louis şi 
Joseph. 

De peste tot, oamenii strigă: „Trăiască Bonaparte 
care vine să salveze patria!“ 

Salută mulţimea cu modestie. Simte că se află pe 
val, iar valul ce-l poartă este puternic şi profund, dar 
trebuie să evite orice exces şi aibă răbdare. Ştie 
foarte bine ce vrea: să ajungă la putere. Valorează 
mai mult decât toţi cei care se sfâşie între ei, ca să 
ajungă sau să rămână la putere. Are treizeci de ani. A 
comandat zeci de mii de oameni. A înfruntat moartea 
alături de ei. A învins. Va înlătura toate obstacolele. 
Trebuie să fie însă prudent. Cei de teapa lui Barras 
sau Sieyes sunt abili, vicleni. 

Se retrage într-o încăpere cu Joseph. 

Napoleon ar vrea să vorbească mai întâi despre 
situaţia din Paris, despre proiectele unora şi ale 
altora. îi vin însă pe buze alte lucruri: „Josephine", 
„Josephine", repetă. 

Joseph începe să vorbească în şoaptă, apoi se 
înfurie. Nu-i mai plăteşte Josephinei renta de 
patruzeci de mii de franci pe care Napoleon l-a 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 449 


însărcinat să i-o acorde. A ridiculizat numele familiei 
Bonaparte. A trăit cu căpitanul Charles la Malmaison, 
proprietatea pe care şi-a cumpărat-o. A continuat să 
se vadă şi cu Barras. A fost văzută la Gohier, 
preşedintele Directoratului. Care dintre bărbaţii 
puternici nu i-a fost deja amant ? E plină de datorii. 
L-a ajutat pe Charles în afacerile lui legate de 
aprovizionarea armatei. 

— Iar mama... continuă Joseph 

Napoleon îl opreşte. îşi imaginează ce trebuie să 
simtă mama şi surorile lui. O să divorţeze, spune. Iar 
acest cuvânt îi sfâşie inima. îl repetă. Simte durerea 
tot mai acut. S-a schimbat şi totuşi, pe tot drumul 
încoace, de la Frejus, n-a încetat să se gândească la 
trupul soţiei sale, la mirosul ei. Ar vrea s-o 
îngenuncheze, aşa cum cucereşti un loc care a 
rezistat îndelung asediului şi capitulează în cele din 
urmă, şi căruia îi impui voinţa ta. Acum a devenit 


450 MAX GALLO 


însă omul pe care atâta lume îl aclamă. Se 
apropie de fereastră, vede îndepărtându-se 
trăsurile trase de cai. Cheamă un aghiotant. 
Generalul Marbot, care pleacă să preia 
comanda armatei din Italia, îi spune ofiţerul, 
a rezervat aceste camere, pe care hotelierul 
le-a spus la dispoziţia generalului Bonaparte. 
Nu trebuie să uite niciun detaliu. Un om 
umilit sau doar jignit îi poate deveni duşman. 
Napoleon dă ordine. Se va duce la hotelul 
unde a coborât Marbot, să-l salute şi să-i 
ceară scuze. în partida pe care a început-o, 
orice bărbat poate deveni un pion important. 
Şi orice femeie. 
Se gândeşte la Josephine. îşi poate permite 
să şi-o facă duşman acum? 


Au plecat din Lyon şi, în ciuda faptului că 
este foarte devreme, o mulţime entuziastă a 
strigat din nou în faţa hotelului: „Trăiască 
Bonaparte, salvatorul patriei!" 

Napoleon a vrut să rămână singur cu 
Joseph în trăsură. Priveşte munţii din 
regiunea Forez, învăluiţi în ceaţă. Trăsura va 
merge pe drumul Bourbonnais, mai îngust şi 
mai puţin sigur, pe unde se ajunge însă mai 
repede la Paris. 

Trebuie să acţioneze repede. De la 
întoarcerea sa din Italia, nu s-a îndoit nirio 
clipă că, într-o bună zi, va ajunge la putere, la 
Paris. Acum însă, toate aclamaţiile, uralele 
mulţimii transformă ceea ce nu era decât o 
intuiţie într-o realitate pe care trebuie s-o 
organizeze şi în care este obligat să se mişte. 

Se apleacă spre Joseph, îi pune întrebări. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 451 


— Un singur om contează acum, spune Joseph. 
Sieyes. 

Napoleon îşi aminteşte de acest bărbat de 
cincizeci de ani, hotărât şi prudent, în egală 
măsură, fost preot. în 1789, a redactat 
celebra diatribă, o interpretare proprie a 
evenimentelor: Ce este Starea a Treia ? Apoi, 
în timpul Convenţiei şi Regimului Terorii, aşa 
cum el însuşi a declarat, „a trăit". Joseph îi 
spune că Sieyes a luat legătura cu Lucien, 
fratele lor, ales din partea Corsicii membru în 
adunarea celor Cinci Sute. Sieyes vrea o 
reformă ca să se 


452 MAX GALLO 


întărească puterea executivă în defavoarea celor 
două adunări, Consiliul Celor Cinci Sute şi Consiliul 
Bătrânilor. A căutat un general ca să impună această 
reformă. Lucien a participat la toate tratativele 
neoficiale. Sieyes s-a gândit la generalul Joubert, dar 
acesta a fost ucis în bătălia de la Novi. Generalul 
Moreau a fost rezervat. îşi imaginează Napoleon ce a 
spus Sieyes când a aflat că se întoarce în Franţa ? A 
spus aceste cuvinte de faţă cu Lucien: „lată-l pe 
omul vostru, el va organiza lovitura voastră de stat 
mai bine decât mine." 

— Iar Bernadotte? întreabă Napoleon. 

—  Ostil, spune Joseph. Nu uita însă că este soţul 
lui Desiree Clary... 

Poate că acest lucru îl va face să fie mai 
înţelegător. Contăm, fireşte, pe generalul Leclerc, 
soţul Paulinei. lar o mare parte din trupele care 
staţionează în Paris sunt alcătuite din foşti soldaţi ai 
armatei din Italia. însă omul important, insistă 
Joseph, este Sieyes. în ceea ce-l priveşte pe ministrul 
Poliţiei, Fouche, este inteligent, la fel ca seminaristul, 
şi un orator înnăscut. Este republican, regicid şi 
terorist; el i-a masacrat cu tunul pe regaliştii din 
Lyon. Adjunctul său, Real, un apropiat al lui Lucien, 
fost iacobin, comandă poliţia judiciară. 

Napoleon ascultă. Nu trebuie să comită însă nicio 
greşeală şi îi vorbeşte fratelui său despre duplicitatea 
lui Fouche, un om enigmatic, cu păr roşu, căruia nui 
se văd bine ochii pentru că sunt ascunşi de pleoape. 
Napoleon a beneficiat de ajutorul lui la 13 
Vendemiaire, iar Fouche a profitat de această ocazie 
ca să intre în grațiile lui Barras. 

Ar trebui să-l coopteze pe Barras. Cum să apari 
însă în chip de salvator al patriei, dacă te aliezi cu 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 451 


omul care, în ochii opiniei publice, întruchipează 
corupţia ? Ar fi mai bine să contăm pe brelanul de 
preoţi: Sieyes, Fouche, Talleyrand. 

— Gohier, şopteşte Napoleon. 

— Avocat, un bărbat de cincizeci de ani, timorat, 
spune Joseph, dar preşedinte în exerciţiu al 
Directoratului. 

Joseph oftează, adaugă că soţii Gohier se află în 


relaţii foarte bune cu Josephine, care este adeseori 
invitata lor. 


Din nou Josephine. 


în ziua de t6 octombrie 1799, când Napoleon intră 


în locuinţa sa de pe strada Victoire, Josephine nu se 
află acolo. 


Mama lui îi iese în întâmpinare, sobră, apoi vin 


surorile, Lucien. îl aşteptau. Nu mai are de ce să le 
pună întrebări. încă de la primele cuvinte, încep s-o 
condamne pe infidelă, pe intrusă, pe absentă. Unde 
este ? îi spun „cu regret" că a plecat de la Paris, ca 
să-i iasă în întâmpinare, dar Joseph şi Louis l-au găsit 
înaintea ei. Iar ea nu şi-a găsit soţul. 


Am luat-o pe drumul Bourbonnais, şopteşte el. 
Apoi, furia pune stăpânire pe el. Va divorța, să i se 


facă bagajele lui Josephine şi să fie duse la intrare. Va 
divorța. 


Ar vrea să se odihnească, dar este prea încordat, şi 


deja se anunţă primele vizite. Vine Collot, un furnizor 
al armatei, pe care Napoleon nu l-a văzut de pe 
vremea când comanda armata din Italia. în timp ce 
acesta îi vorbeşte, se aud şi primele strigăte ale 
mulţimii adunate pe strada Victoriei, care cântă La 
Marseillaise, strigă numele lui Bonaparte. 


Napoleon nu mai este atent la Collot. Ar fi preferat 


452 MAX GALLO 


o revenire discretă. Ar fi bine să mai facă pe 
modestul, încă vreo câteva zile. Nu-şi va dezvălui 
intenţiile decât după ce se va asigura de ajutorul de 
care are nevoie. Atunci va fi iadul pe pământ. 
Deocamdată, trebuie să fie prudent şi reţinut. 

Collot observă bagajele Josephinei. 

—  Vreţi s-o părăsiţi ? întreabă. 

— Nu ne mai leagă nimic. 

Lui Napoleon îi pare rău că i-au scăpat aceste 
cuvinte, însă era prea supărat ca să se mai poată 
controla şi să fie rezervat, aşa cum trebuia. 

Collot clatină din cap. „Nu e momentul", spune, 
„să vă ocupați de conflictele domestice." 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 453 


— Măreţia voastră ar fi compromisă, pentru Franţa 
nu mai sunteţi un oarecare soţ încornorat. 

Nu-l poate contrazice, are dreptate. Cuvintele lui 
Cullot îl trezesc la realitate. 

— Ar fi foarte important să nu vă faceţi de râs de la 
bun început, încheie Collot. 

Lui Napoleon îi vine greu să accepte raţionamentul 
lui Collot, deşi s-a gândit şi el deja la toate astea. Se 
enervează, ca să-şi mascheze ezitarea. 

— Nu, am luat o hotărâre, spune. Ea nu va mai 
pune piciorul în casa mea. Puțin îmi pasă ce se va 
spune! 

Se îndepărtează. Trânteşte uşa. Ştie foarte bine că 
se minte de unul singur. Trebuie să ţină cont de 
părerea oamenilor. Şi, cu toate astea, când se întoarce 
la Collot, căci acesta a insistat să-i mai vorbească, fiind 
sigur că, în cele din urmă, Napoleon o va ierta, acesta 
strigă: 

— Dacă n-aş fi sigur pe mine, mi-aş smulge inima 
din piept şi aş arunca-o în foc. 


Nu vrea să se mai gândească la problema asta, dar 
ştie că, indiferent ce-ar fi spus, încă mai ezită. Ea se 
găseşte prea bine plasată în centrul eşichierului pentru 
ca să o poată considera o simplă soţie infidelă. Deşi 
asta şi este. însă rămâne şi femeia pe care o doreşte. 

Iată-l pe Real, adjunctul lui Fouche, care cere să fie 
primit. Va căuta să fie prudent, să se controleze şi să 
afle care-i sunt intenţiile. Fouche, spune Real, se arată 
dispus să susţină un proiect care ar salva Republica de 
dublul pericol, iacobin şi regalist. Real este ministrul 
Poliţiei generale. Poate veni cu un ajutor financiar sub- 
stanţial. Collot a oferit deja cinci sute de mii de franci. 

Dacă aceşti oameni îşi riscă banii, înseamnă că au 
încredere că voi reuşi. 


454 MAX GALLO 


Nu trebuie să fie irosită nido zi. Napoleon este 
primit de Gohier, preşedintele Directoratului. Aşadar, 
în casa acestui om, atât de mediocru, de afectat, de 
timorat, îşi petrecea serile Josephine. El reprezintă 
însă autoritatea. Trebuie dus cu vorba. 

— Veştile care ne-au parvenit în Egipt erau atât de 
alarmante, spune Napoleon, încât n-am ezitat să-mi 
abandonez armata ca să vin să înfrunt pericolele 
alături de voi... 

— Generale, spune Gohier, pericolele pe care le 
aveam de înfruntat erau mari. Dar am ieşit cu bine din 
această situaţie. Aţi venit la timp, să celebraţi 
împreună cu noi numeroasele victorii ale camarazilor 
voştri de arme. 

Aşadar, asta au de gând să spună! Vor scoate în 
evidenţă victoriile obţinute de generalii Moreau, 
Brune, Massena, care au slăbit presiunea inamicilor. 
Nu vor putea să reducă la tăcere însă, sau nu foarte 
curând, această mulţime care se adună pe strada 
Victoriei, în dimineaţa zilei de 17 octombrie, în faţa 
Palatului Luxembourg, când Napoleon se prezintă 
dinaintea Directoratului. 


Napoleon a decis să se îmbrace în haine civile, cu o 
redingotă verzuie care-i strânge trupul, cu o pălărie 
înaltă care-i completează ţinuta stranie. Iar în talie, 
prins cu un cordon de mătase, poartă un iatagan 
turcesc. 

Când se înclină este aclamat. Şi în faţa directorilor 
are aceeaşi atitudine modestă. îşi arată arma. 

— Cetăţeni directori, spune, jur că nu va fi 
niciodată scoasă din teacă decât pentru apărarea 
Republicii şi a guvernului ei. 

îi priveşte. Vor îndrăzni să-l condamne, să-i 
reproşeze că a plecat din Egipt, acum când aud 
mulţimea care continuă să-i strige numele ? Ştiu foarte 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 455 


bine că va trebui să i se găsească un loc în Republică. 
îi priveşte insistent pe Barras, Gohier, Moulin. Sigur, 
nu contează pe ei, dar îi va putea măcar împiedica pe 
aceşti trei directori să-i facă rău ? Mai rămân Sieyes şi 
Roger Ducos. Aceştia îi sunt aliaţi, şi cu ei va trebui să 
intre în joc, însă figura lui Sieyes exprimă înfumurare 
şi neîncredere în egală măsură. Vrea să păstreze în 
continuare controlul asupra jocului. 

Lucien i-a spus ce le-a mărturisit Sieyes apropiaților 
săi: „Napoleon are prea multă trecere la oamenii de 
rând." 

Trebuie deci să-l liniştească cumva. Sau să facă în 
aşa fel încât să devină indispensabil. Căci pe ce alt 
general poate conta Sieyes ? 

Se felicită. Cei cinci directori nu vor îndrăzni să 
întreprindă nimic împotriva lui. 


Iese din Palatul Luxembourg şi se prezintă în faţa 
mulţimii vesel şi încrezător în sine. Oamenii ştiu acum 
că cei de la putere nu au nimic să-i reproşeze. 

Se întoarce pe strada Victoriei. Trebuie să pună 
totul la cale. îi primeşte pe cei care au decis să joace 
împreună cu el această partidă decisivă şi periculoasă. 

îl ascultă pe Talleyrand. Iată un om care a fost 
constrâns să demisioneze din postul său de ministru şi 
nu îşi doreşte altceva decât să-l redobândească. „Prin 
urmare, interesul îi este chezaş." 

Este însoţit de Roederer, membru al Institutului şi 
de alţii care vorbesc plini de înflăcărare. 

Napoleon îi priveşte atent, în timp ce ei repetă: 
„Generale, trebuie să preluăm puterea." 

Numai că, doar el va plăti oalele sparte dacă se 
aventurează în luptă înainte să-şi fi făcut un plan. 

Decide, aşadar, să rămână pe strada Victoriei şi 
refuză să primească chiar şi delegaţiile de ofiţeri şi de 


454 MAX GALLO 


soldaţi care vin să-l salute şi aşteaptă multă vreme în 
stradă, încercând măcar să-l zărească în treacăt. 

Să preia puterea ? 

— Credeţi că acest lucru ar fi posibil ? îl întreabă 
pe Roederer care insistă. 

— Treaba este pe jumătate făcută. 

Se mulţumeşte să împingă spre Roederer un 
exemplar al ziarului Mesagerul, apărut chiar în 
dimineaţa aceea de 20 octombrie. Acolo apar primele 
semne ale unui contraatac al adversarilor săi, poate 
chiar al iacobinilor sau poate al lui Barras. 

„Bonaparte", scrie în ziar, „a plecat atât de grăbit şi 
în mare secret din Egipt numai ca să poată evita o 
revoltă generală a armatei sale." 

Roederer, apoi Talleyrand se indignează citind 
această afirmaţie. Napoleon îi priveşte fără să spună 
un cuvânt. Trebuie să 


456 MAX GALLO 


acţioneze căci, dacă nu pune mâna pe putere, îl vor 
distruge. Gloria păleşte repede, iar popularitatea se 
preschimbă adesea în  dezaprobare. Dar, dacă 
acţionează acum, va învinge. 

Iar pentru asta, nu trebuie să piardă din vedere 
nimic. 


A făcut bine că s-a împăcat cu Josephine. 

Ea s-a întors în timpul nopţii. Portarul a acceptat 
să-i deschidă în pofida tuturor consemnelor. 

Napoleon a auzit-o. S-a închis imediat în camera lui. 
Ea a venit şi a bătut la uşă. Iar vocea aceea care-l 
implora, l-a înduioşat. Ea depinde acum de bunul lui 
plac, aşa cum el şi-a dorit de multe ori, dar fără niciun 
rezultat. 

El nu cedează. O lasă să plângă, să-şi recunoască 
vina, să ceară iertare. El nici nu se clinteşte, însă se 
simte tot mai tulburat, simte un amestec de dorinţă şi 
interes, plăcerea de a-şi lua revanşa şi de a-şi calcula 
fiecare gest. 

Ea s-a îndepărtat, şi, de îndată ce a crezut că 
Josephine a renunţat, a simţit o durere cumplită, 
precum aceea pricinuită de o mare pierdere. A început 
să o dorească cu şi mai mare intensitate. Abia atunci 
şi-a dat seama cât de multă nevoie are de ea. 

A ascultat la uşă. Cineva cobora scara. Copleşit de 
emoție a recunoscut vocile lui Eugene şi Hortense de 
Beauharnais care îl implorau s-o ierte pe mama lor. 

îl iubeşte pe Eugene. A trăit alături de acest copil 
pericolele şi plăcerile Egiptului. L-a văzut devenind 
bărbat, soldat şi are încredere în el. De ce să renunţe, 
tocmai acum, la sprijinul întregului clan Beauharnais ? 
îşi poate permite să se lipsească de o parte din 
„armata" sa de familie ? 


458 MAX GALLO 


Nu cedează rugăminţilor Josephinei, ci rugăminţilor 
copiilor ei. 

A deschis uşa. Josephine a venit în grabă spre el. A 
început să-l mângâie pe faţă. I-a regăsit parfumul, 
trupul zvelt, care se lipeşte de el. 

Au făcut dragoste toată noaptea. 

A devenit stăpânul acestei femei, poate tocmai 
pentru că nu o mai iubeşte la fel de mult ca înainte, cu 
aceeaşi dragoste oarbă. 


A doua zi, o vede surâzând, când intră Lucien, care 
credea că fratele lui s-a decis să divorţeze. Napoleon îl 
ia de braţ pe Lucien. „Nu e momentul să vorbim despre 
asta, sunt lucruri care mă privesc doar pe mine." 

Lucien nu insistă. Napoleon îl ascultă pe băiatul de 
douăzeci şi patru de ani din faţa sa, pasionat de 
politică şi care a reuşit, graţie numele său, să ajungă 
membru al Consiliului celor Cinci Sute, să devină 
interlocutorul lui Sieyes. 

Lucien vorbeşte nervos. Sieyes, spune el, vrea un 
guvern mai restrâns, alcătuit din trei consuli, în loc de 
cinci directori. Speră să organizeze transferarea 
adunărilor de la Paris la Saint-Cloud şi să le determine 
să voteze reforma instituţiilor. 

— Pot să-i transmit că tu consimţi să fii unul dintre 
cei trei consuli ? întreabă Lucien. 

— Nu, zău aşa, în niciun caz. 

I se pare prea devreme. Vom vedea mai târziu. 
Sieyes este deja compromis, fiind considerat moderat, 
chiar reacţionar, partizan al unei eventuale reveniri a 
monarhiei, poate că are chiar o legătură cu familia 
Orleans. 

— Nu vreau să ajung să fiu părtaş cu niciun partid, 
repetă Napoleon. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 457 


Duce un război nedeclarat. Palpitant ca o ofensivă, 
numai cu lovituri mascate. Are nevoie de sprijinul lui 
Sieyes, însă fără să-l solicite şi fără să-l declare. 
Trebuie să scape de directori dar, dacă este posibil, să 
evite o lovitură de stat. Trebuie să preia puterea din 
interior, cu sprijinul adunărilor, al Consiliului celor 
Cinci şi al Consiliului Bătrânilor. 

Nu vreau să fiu un general care vine la putere prin 
forţă. 

Prin urmare, îl ignoră pe Sieyes la un dineu în casa 
lui Gohier, iar acesta din urmă îi vorbeşte, a doua zi, 
despre remarca plină de amărăciune a lui Sieyes: „Aţi 
observat ce comportament a avut 
acest mic insolent faţă de membrul unei autorităţi, 
care ar fi trebuit să dea ordin să fie împuşcat ?“ 

Prea târziu. 

îl flatează pe generalul Moreau: „Doream de atâta 
vreme să vă cunosc." 

în 23 octombrie, se duce din nou la Palatul 
Luxembourg şi, fără să insiste prea mult, le dă de 
înţeles celor doi directori că este candidat la 
Directorat. Gohier, Moulin, cu feţe mohorâte şi satis- 
făcute, răspund că „pactul social impune în mod 
absolut vârsta de patruzeci de ani pentru a putea 
deveni membru al Directoratului". 

Cu atât mai rău pentru ei. 

Mulțimea continuă să-l aclame. Ziarele, pe care le 
citeşte în fiecare dimineaţă cu atenţie, afirmă că 
„exclusiviştii nu vor reuşi să incite poporul împotriva 
lui Bonaparte". 

în ziua de 23 octombrie, Lucien este ales preşedinte 
al Consiliului celor Cinci Sute. Iată o poziţie cucerită 
deja. 

însă orice medalie îşi are şi reversul. 

Onorăm numele Bonaparte în persoana lui Lucien, 


458 MAX GALLO 


iar de Napoleon sperăm să scăpăm încredinţându-i o 
nouă misiune militară. 

Dacă ei îşi imaginează că acest lucru mai este 
posibil, vai de ei când se vor trezi la realitate! 

Nimic nu este însă sigur până când nu se întâmplă 
cu adevărat. 

Bernadotte n-a refuzat să participe la un banchet 
alături de Napoleon? „Un bărbat care a încălcat legea 
carantinei", a spus el, „poate foarte bine să fi readus 
ciuma printre noi, iar eu nu vreau să iau masa alături 
de un ciumat." 

Şi nu au trecut decât zece zile de când Napoleon s-a 
întors la Paris. 


37 


Napoleon nu îi poate acorda decât câteva minute 
fiecăruia dintre vizitatorii săi. îi ia de braţ, îi duce în 
cealaltă parte a salonului. Grădina, care se vede prin 
uşile din sticlă ale rotondei, se află învăluită în ceaţă. 
Flacăra puternică a lumânărilor luminează şi încălzeşte 
încăperea. 

Josephine stă în faţa şemineului, surâde, face 
conversaţie şi-i ţine de urât viitorului interlocutor al 
soţului ei. Napoleon îi aruncă o privire. 

Trebuie să fie amabil cu toţi, să-i flateze, să-i invite 
să revină. 

Josephine se pricepe de minune să-i întâmpine pe 
toţi aceşti ofiţeri de toate gradele, pe membrii 
Institutului, pe deputaţii şi bancherii care vin pe strada 
Victoriei, fiindcă în mediile oamenilor influenţi din 
Paris, în această lume a zvonurilor şi ambițiilor, se 
spune că generalul Bonaparte va ajunge curând la 
putere, că pregăteşte o lovitură de stat. 

în cartierele periferice e linişte, oamenii trăiesc în 
mizerie, îşi caută de lucru, sunt dezamăgiţi şi obosiţi 
după aceşti zece ani în care la început şi-au făcut 
speranţe, dar au avut parte, în schimb, de decepţii, de 
violenţe şi de represiune. Nu-şi mai doresc decât să 
câştige puţinul de care au nevoie să-şi cumpere o 
pâine. Visează să fie pace, pentru ca tinerii să nu mai 
fie mobilizați să plece să lupte la frontiere, ca să se 
îmbogăţească cei precum Barras, furnizorii de arme. 

Aşa că, de ce nu l-ar prefera pe acest general 


460 MAX GALLO 


Bonaparte, un învingător, care a semnat cândva 
pacea ? 

Numai că nu oamenii de la periferie şi mulţimea de 
pe străzi pot decide acest lucru. De acum, problema 
puterii se rezolvă în saloane şi în cazărmi, în adunări. 

Napoleon a înţeles că la această partidă nu 
participă acum decât câteva zeci de oameni. 

în timp ce stă de vorbă cu Josephine, care stă 
sprijinită pe şe- mineu, îl vede apropiindu-se pe 
Thiebaud, care a luptat în Italia, iar apoi, la 13 
Vendemiaire s-a numărat printre cei care l-au ajutat. 

— Rămâneţi să luaţi masa cu noi, îi spune. 

Iar Josephine se aşază între ei. 

— Sunteţi singurul care, în absenţa mea, a făcut 
lucruri bune, continuă Napoleon. 

Ridică privirile spre Thiebaud, care pare intimidat, 
apoi începe să vorbească despre planurile unei noi 
campanii în Italia. 

Să fie oare momentul pentru aşa ceva? Oare nici 
acesta nu înţelege că mai întâi trebuie rezolvată 
problema puterii la Paris ? 

Napoleon îl întrerupe pe Thiebaud, se enervează. 

— O naţiune este întotdeauna ceea ce ştim să 
facem din ea, spune. Nu există un popor prost pentru 
un guvern bun, după cum nu există armate 
incompetente conduse de comandanţi buni. Ce 
pretenţii să ai însă de la nişte oameni care nu-şi cunosc 
nici ţara, nici nevoile ei, care nu înţeleg nici vremurile 
în care trăiesc, nu-i înţeleg nici pe oameni şi care nu 
sunt capabili decât să stârnească opoziţie, acolo unde 
ar trebui să i se acorde ajutor ? 

Napoleon se ridică. Nu poate sta aşezat la masă mai 
mult de câteva minute. începe să se plimbe prin salon. 

— Am lăsat pace şi găsesc război, exclamă. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 461 


Prestigiul victoriei a fost înlocuit cu înfrângeri 
ruşinoase. Italia a fost cucerită; acum este invadată, 
iar Franţa e ameninţată. Am lăsat milioane la dispoziţia 
autorităţilor, iar acum toată lumea se scaldă în lipsuri; 
aceşti oameni au coborât Franţa la nivelul incapacității 
lor, au înjosit-o, iar ea îi condamnă pentru toate 
astea... 

îl conduce pe Thiebaud, îl priveşte cu atenţie. Oare 
se poate baza pe acest om ? 

— La ce se pot aştepta generalii de la un guvern de 
avocaţi ? continuă Napoleon. Pentru ca locotenenţii să 
fie devotați, au nevoie de un comandant capabil să-i 
aprecieze, să-i conducă, să-i susţină. 

Thiebaud se îndepărtează. Ar vrea să-l reţină, să-i 
spună: „Duceţi-vă să-i lăsaţi adresa lui Berthier!" 


Trebuie să-i vadă şi să-i revadă pe oamenii care pot 
avea un cuvânt de spus. Să ia masa cu ei. Să se ducă 
din nou în faţa Directoratului, deşi ştie că intenţia 
directorilor este să-l îndepărteze. 

— Să încercăm, pe cât posibil, să-i facem să-l uite, a 
spus Sieyes. 

Sieyes: pare, totuşi, singurul dintre cei cinci 
directori care i-ar putea fi aliat! însă Sieyes nu vrea să- 
i fie periclitată poziţia. Nu are nevoie decât de o sabie, 
pe care o va folosi pentru binele lui şi pe care o va 
băga în teacă de îndată ce afacerea s-a încheiat. Ar fi 
bine să răspundă şi zvonurilor răspândite de Barras. 
„Micul Caporal", a spus - el, un corupt, un desfrânat, 
care preferă bărbaţii tineri, el care a fost amantul 
Josephinei! - „a adunat o adevărată avere în campaniile 
lui din Italia." 

— ...0 afirmaţie înjositoare, spune Napoleon nervos 
când este primit de directori. De altfel, chiar dacă ar fi 
adevărat că am făcut afaceri atât de bune în Italia, 


460 MAX GALLO 


oricum n-aş fi făcut avere pe seama Republicii. 

Gohier  prefăcutul, bărbatul care-i face curte 
Josephinei, Gohier timoratul, răspunde că „efectele 
preţioase închise în cuferele generalului şef nu-i 
aparţin, aşa cum nici lucrurile furate nu le aparţineau 
soldaţilor, care au fost împuşcaţi din ordinul lui. Dacă 
v-aţi fi îmbogăţit în Italia, acest lucru n-ar fi fost posibil 
decât în defavoarea Republicii!" 

— Aşa-zisa mea avere este o minciună pe care nu 
pot s-o creadă nici măcar cei care au inventat-o! 
răspunde Napoleon. 


462 MAX GALLO 


Ce speră aceşti avocaţi ? Nu-şi dau seama că pe mine 
nu mă mai interesează decât un singur lucru, să înving ? 
Cu ajutorul unora dintre ei, precum Sieyes, sau împotriva 
tuturor ? 

Josephine îl linişteşte. Este abilă. îl cunoaşte pe 
fiecare dintre ei. Trebuie să le vorbească, să-i seducă. 
Să nu-i instige împotriva lui. 

Napoleon face câțiva paşi. Acceptă această 
atitudine, deşi se revoltă. îl ia drept martor pe 
Bourienne. 

— Ține minte un lucru, spune. întotdeauna să ieşi în 
întâmpinare duşmanilor şi să pari bucuros că-i vezi, 
altminteri vor crede că te temi de ei şi asta le va da 
curaj. 


îl vede pe Barras. Ascultă impasibil când directorul, 
pe un ton detaşat, îi spune: 

— Bonaparte, destinul vostru este cariera militară. 
Vă veţi întoarce în Italia la comanda armatei de acolo. 
Republica se află într-o stare atât de precară încât nu 
există decât un singur preşedinte care o poate salva. 
Generalul Hedouville. Ce părere aveţi, Bonaparte ? 

Trebuie să salute şi să se retragă. 

Să se ducă la generalul Jourdan, care se spune că 
este un apropiat al iacobinilor, care ar pregăti o 
lovitură militară pentru 20 Brumar. Să-l calmeze, fără 
să-l înşele. 

— Sunt convins de bunele voastre intenţii şi de cele 
ale prietenilor voştri, dar în această situaţie nu pot fi 
de partea voastră. în rest, nu vă faceţi griji, totul se va 
face în interesul Republicii. 

Să-l revadă pe generalul Moreau: să-i ofere o sabie 
din oţel fin, împodobită cu briliante, care valorează 
zece mii de franci. 

Iată-l pe generalul Bemadotte, „omul-obstacol“, să 


464 MAX GALLO 


încerce să-l câştige de partea lui sau, măcar, să-l 
împiedice să-i fie ostil. Acesta i se va alătura 
învingătorului. Aşadar, trebuie să învingă. 


Acum, în ziua de 1 noiembrie - io Brumar - nu mai 
avem timp pentru recunoaşteri şi pentru patrulări, 
trebuie să pregătim asaltul. 

Napoleon acceptă în fine să aibă o discuţie de fond 
cu Sieyes. întrevederea are loc la Lucien. 

Sieyes abia s-a aşezat, iar Napoleon a şi început să- 
l atace. Trebuie să-l ia tare pe acest om, să-l facă să 
înţeleagă că nu-i va fi subordonat, ci egal. 

— îmi cunoaşteţi părerea, spune Napoleon. A venit 
momentul să acţionăm. Aţi decis ce măsuri aveţi de 
luat ? 

Nu trebuie să-l lase pe Sieyes să se piardă intr-un 
adevărat labirint constituţional, trebuie să-l întrerupă. 

— Ocupaţi-vă, deci, în exclusivitate, de transferarea 
la Saint- Cloud a adunărilor şi, simultan, de formarea 
unui guvern provizoriu. Sunt de acord ca acest guvern 
provizoriu să fie alcătuit numai din trei persoane, 
accept să fiu unul dintre cei trei consuli provizorii 
împreună cu voi şi colegul vostru Roger Ducos. 

Tăcerea lui Sieyes şi a lui Lucien sunt edificatoare, 
amândoi sunt şocaţi de declaraţia lui extrem de 
brutală. 

— Dacă nu-mi acceptaţi condiţiile, nu contaţi pe 
mine. Sunt destui generali dispuşi să pună în practică 
decretul Consiliului Bătrânilor. 

Ce general ar mai îndrăzni să mi se împotrivească 
de vreme ce ştiu cu toţii care este țelul meu ? 


Uneori însă, este neliniştit. 

într-o seară, la Talleyrand, pe strada Taitbout, aude 
marşul unui pluton de cavalerie. Soldaţii se opresc în 
faţa casei. Talleyrand se îndreaptă şchiopătând spre 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 463 


lumânări, să le stingă. în stradă, se opreşte o trăsură 
înconjurată de cavalerişti. 

Poate că vor să mă aresteze. 

Cine s-ar opune ? Aliaţii mei de acum, cei care vin 
zilnic pe strada Victoriei, se vor alătura învingătorilor. 
Poporul nu s-ar revolta. Pentru cine ar face-o ? 

Talleyrand reaprinde lumânările râzând. Este doar 
un bancher care a fost escortat până aici. 

Trebuie, însă, să fie precaut. Situaţia se poate 
schimba. Napoleon, când intră în templul Victoriei - 
Biserica Saint-Sulpice, unde Consiliul 
celor Cinci Sute şi Consiliul Bătrânilor oferă, în 6 
noiembrie, un banchet în onoarea sa şi a generalului 
Moreau, aude şi strigăte ostile amestecate printre 
aclamații. 

Nu mănâncă decât trei ouă şi o pară. 

Măcar pe astea nu le poate otrăvi nimeni. 

E frig în biserica împodobită cu drapele şi o 
inscripţie mare, Fiţi uniţi, veţi fi învingători. Orchestra 
cântă o muzică antrenantă, dar atmosfera pare 
funebră. Afară burniţează. Personalităţile se ridică pe 
rând să-şi rostească toasturile. „Pentru armatele 
terestre şi maritime ale Republicii", spune Lucien, în 
calitate de preşedinte al Conciliului celor Cinci Sute, 
„Pentru pace", spune Gohier. Moreau declamă: 
„Pentru toţi aliaţii fideli ai Republicii." 

Napoleon se ridică, aşteaptă câteva minute, 
priveşte sala în care umbrele coloanelor desenează un 
labirint. Spune cu o voce puternică: 

— Pentru unirea tuturor francezilor! 

Apoi, fără să mai aştepte, se retrage. 

I se pare mai important să-i revadă pe Sieyes ca să 
confirme acordul, pe Barras ca să-l facă să înţeleagă că 
trebuie să demisioneze, pe Fouche ca să pecetluiască 


464 MAX GALLO 


alianţa cu ministrul Poliţiei generale, pe Bemadotte, ca 
să se asigure de neutralitatea sa. 


în 17 Brumar, 8 noiembrie, se găseşte la domiciliul 
său din strada Victoriei. Fredonează. Totul este gata. 
Tocmai a recitit manifestele, afişele, proclamaţiile care 
vor informa populaţia despre schimbarea guvernului. 
Apoi, îi convocă pentru a doua zi, 18 Brumar - 9 
noiembrie - la ora şase dimineaţa, la el acasă, pe ge- 
nerali şi pe ofiţeri. Trupele, le spune lui Sebastiani şi 
Murat, îşi vor ocupa poziţiile în Place de la Concorde, 
deoarece Consiliul celor Cinci Sute are sediul în 
palatul Bourbon, iar Consiliul Bătrînilor la Tuileries, şi 
nu se vor muta la Saint-Cloud decât pe 19 Brumaire. 

Redactează o invitaţie la dineu, pentru a doua zi 
seara, la preşedintele Gohier. Asta ar trebui să-l 
liniştească pe Gohier. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 465 


Apoi, Napoleon se răzgândeşte, o cheamă pe 
Josephine. Gohier i-a făcut curte, nu-i aşa ? Să-l invite, 
deci, pe acest imbecil mâine dimineaţă. 

Ea surâde, ia pana şi scrie: 

„Cetăţeanului Gohier, preşedinte al Directoratului 
exclusiv al Republicii Franceze : 

Dragul meu Gohier, veniţi împreună cu soţia, să 
luăm micul dejun împreună, mâine dimineaţă, la ora 
opt. Nu cumva să lipsiţi; am să vă spun lucruri 
interesante. 

Rămas bun, dragul meu Gohier, contaţi în 
continuare pe sincera mea prietenie. 

Lapagerie Bonaparte." 

E miezul nopţii când Eugene de Beauharnais îi 
înmânează lui Gohier această invitaţie pentru a doua 
zi, 18 Brumar. 


38 


Cinci dimineaţa. Napoleon deschide fereastra salonului rotondei, face 
câţiva paşi prin grădină. Noaptea este rece şi senină. Pe peluze, zăreşte în 
lumina glaciară urme strălucitoare de polei alb. 

în această zi, 18 Brumar, va avea loc primul act. Este calm ca în- 
totdeauna în clipele de dinaintea unei bătălii, când trupele se pun în 
mişcare. Soldaţii de cavalerie ai lui Sebastiani şi Murat trebuie să-şi fi 
ocupat deja poziţiile în Place de la Concorde şi la Tuileries, iar primii 
deputaţi ai Consiliului Bătrânilor încep să sosească la palat. 

Napoleon se întoarce în camera sa unde se îmbracă încet alegând cea 
mai simplă uniformă, fără ornamente, care-l va scoate în evidenţă în 
raport cu ţinutele încărcate ale deputaţilor, directorilor şi chiar şi ale 
generalilor. Peste câteva zeci de minute, începând cu ora şase, iată că 
apar deja primii ofiţeri care se prezintă la intrarea clădirii din strada 
Victoriei. Au pantaloni albi, băgaţi în cizme, iar bicornul este împodobit cu 
penaj tricolor. Napoleon face un tur prin grădină, îi salută, verifică apoi 
corpul de gardă, dacă este la locul lui. 

Generalii trebuie să aştepte aici, alături de el, notificarea decretului pe 
care deputaţii Consiliului Bătrânilor îl vor vota la Tuileries, dacă planul 
prevăzut este respectat. 

Curând, casa începe să fie plină. 

Trebuie să le vorbească pentru ca fiecare dintre ei să se simtă 
important şi implicat. Napoleon se instalează în micul lui cabinet de lucru 
şi-i face semn lui Berthier să-i introducă pe rând, pe militari. 

Generalul Lefebvre apare primul. Se vede obligat să-l liniştească pe 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 467 


acest om. Napoleon ştie că adunarea îl îngrijorează, căci poate fi ilegală. 
Ori, trebuie să-i câştige încrederea lui Lefebvre. Acesta comandă Divizia a 
17-a care reprezintă trupele Regiunii Paris şi Garda Naţională a 
Directoratului. Napoleon îl îmbrăţişează. Lefebvre acceptă ca Franţa să 
rămână în mâinile avocaţilor care jefuiesc Republica ? - începe Napoleon 
înainte de a aduce acuzaţii Directoratului. Apoi, îşi scoate sabia. 

— lată, ca semn al prieteniei mele, sabia pe care o purtam în Egipt, vă 
aparţine, generale. 

Lefebvre, cu ochi plini de lacrimi, ia sabia. Iese din cabinet declarând 
că este gata „să le arunce pe aceste secături de avocaţi în Sena“. 

Primul succes. 

Oamenii sunt, la urma urmei, atât de uşor de condus. Aproape toţi 
oamenii. 

însă nimic nu poate fi câştigat pe de-a întregul atâta timp cât decretul 
nu este comunicat, căci cel mai adesea oamenii nu acceptă să-şi asume 
riscuri decât atunci când sunt siguri că obţin ceea ce vor. 


Joseph intră însoţit de generalul Bernadotte. 

— Cum ? Nu sunteţi îmbrăcat în uniformă ? exclamă Napoleon. 

Bernadotte explică că nu este de serviciu şi nu vrea să participe 
la revoltă. 

— Revoltă, revoltă, împotriva unor imbecili, unor oameni care se ocupă 
de tot felul de chichiţe avocăţeşti de dimineaţa până seara ! spune 
Napoleon. Credeţi, probabil, că puteţi conta pe Moreau, pe Macdonald, 
pe... Vor veni cu toţii alături de mine, Bernadotte. Nu vă pricepeţi la 
oamenii. Promit multe, dar cel mai adesea nu se ţin de cuvânt. 

Nu trebuie să greşească în privinţa lui Bernadotte, care-şi agită 
bastonul-sabie şi spune: „Nu-mi stă în fire să mă sinucid, dar nici 


468 MAX GALLO 


nu sunt genul de om pe care să-l convingi să facă ceva 
împotriva voinţei lui...“ 

Trebuie să surâdă şi să se mulţumească să-i ceară 
lui Bernadotte să nu întreprindă nimic împotriva lui. 

— în calitate de cetăţean, vă dau cuvântul meu de 
onoare că nu voi acţiona, spune Bernadotte, dar dacă 
Directoratul sau corpul legislativ îmi ordonă... 

Napoleon îl ia de braţ pe Bernadotte. 

— Nu vă vor folosi, spune Napoleon conducându-l 
pe Bernadotte. Se tem mult mai mult de ambiția 
voastră decât de a mea. Singura mea ambiţie este să 
salvez Republica, nu-mi doresc nimic altceva... 

îl însoţeşte pe Bernadotte până în prag. 

— Vreau să mă retrag la Malmaison cu câţiva 
prieteni, spune. 

Bernadotte, impresionat, îl priveşte neîncrezător. 

Când bătălia este în toi, trebuie să rişti totul. 

Napoleon îl cheamă pe Joseph. „Generalul 
Bernadotte, cumnatul vostru", începe, „va lua masa la 
voi acasă." 

Măcar aşa, îl va putea supraveghea. 


Napoleon traversează salonul, evitând cu greutate 
mulţimea de ofiţeri. îşi dă seama ce îi frământă. 
Oamenii încep să fie neliniştiţi. Dacă decretul nu va 
veni... 

Apare Josephine. Şi Gohier ? întreabă Napoleon. 
Preşedintele Directoratului n-a venit pe strada 
Victoriei. A refuzat invitaţia, a trimis-o doar pe soţia 
sa. 

Planul poate să eşueze încă şi, cu toate astea, 
Napoleon este sigur că va reuşi. Căci nu mai există 
altă scăpare decât să meargă până la capăt, indiferent 
de consecinţe. 


în salon, hărmălaie mare. Este ora opt şi jumătate. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 469 


Doi inspectori chestori ai Consiliului Bătrânilor, însoţiţi 
de „un mesager de stat" în haine de ceremonie, îşi 
croiesc drum prin mulţimea de ofiţeri. Vin să comunice 
textul decretului votat de Consiliul Bătrânilor. 

Napoleon, în picioare în cabinetul său, îl parcurge 
cu privirile. Corespunde cu ceea ce a stabilit cu Sieyes. 
Adunările sunt transferate în comuna Saint-Cloud, 
mâine 19 Brumar, la prânz. „Generalul Bonaparte este 
însărcinat cu executarea prezentului decret. Va lua 
toate măsurile necesare pentru siguranţa reprezentării 
naţionale." Va trebui să se prezinte în faţa Consiliului 
Bătrânilor să depună jurământ. 

Reciteşte documentul. Ia pana fără să le arunce 
nici măcar o privire inspectorilor. Adaugă un rând care 
îi atribuie comanda gărzii Directoratului. A obţinut 
deja sprijinul lui Lefebvre. A câştigat prima bătălie. El 
conduce jocul şi nu Sieyes. 

Intră în salon, ţinând textul în mână. îl flutură prin 
aer, îl citeşte. Din punct de vedere legal, este şeful 
tuturor trupelor. Ofițerii îşi scot săbiile, le agită şi-l 
aclamă. Cine ar putea să-l oprească ? 


Pe cai! 

în această dimineaţă cu aer rece şi un cer limpede, 
Napoleon s-a aşezat în fruntea oamenilor săi. Aude în 
urmă tropăitul cailor. Generalii, ofiţerii îl urmează la 
câţiva metri distanţă. Parisul se înfăţişează în toată 
frumuseţea lui. Se adună mulţimea. Când se apropie 
de Biserica Madeleine, Marmont se alătură cortegiului 
cu un grup de ofiţeri, apoi sosesc şi călăreţii lui Murat. 

Napoleon trage aer în piept, iar vântul îi biciuieşte 
faţa. 

Coboară de pe cal în faţa Palatului Tuileries, şi se 
duce, urmat de câţiva generali, până în sala unde se 
află deputații Consiliului  Bătrânilor. Vede toate 
privirile îndreptate spre el, mulţimea de chipuri, 


470 MAX GALLO 


gulerele înalte cu galoane aurii. Ezită. 

— Cetăţeni reprezentanţi, Republica pierea, începe 
el. Aţi ştiut acest lucru, iar decretul vostru o salvează. 
Blestemaţi fie cei care voiau să menţină vrajba şi 
dezordinea! îi voi aresta, cu ajutorul generalului 
Lefebvre, al generalului Berthier şi al tuturor camara- 
zilor mei de arme. 

îşi recapătă suflul. Nu-i plac adunările „de avocaţi". 

— Nicio perioadă din Istorie nu seamănă cu 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, spune. Nimic din ceea 
ce s-a petrecut la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu 
seamănă cu ceea ce se întâmplă acum. 

Ne dorim o Republică întemeiată pe o libertate 
reală, pe libertatea civilă, pe reprezentarea naţională; 
vom avea o astfel de 
Republică, v-o jur în numele meu şi în numele 
camarazilor mei de arme. 

— Jurăm, repetă ofiţerii. 

Asistenţa aplaudă. Un deputat se ridică, vorbeşte 
despre respectarea Constituției, dar preşedintele 
Lemercier ridică şedinţa. Deputaţii se vor reuni mâine, 
la Saint-Cloud. 


A câştigat a doua bătălie. 


Oamenii îl felicită. Dar atâta timp cât lupta nu s-a 
încheiat, bătălia nu a fost definitiv câştigată. Iese în 
Grădinile Tuileries. Trupele s-au adunat acolo. Ele 
decid totul. 11 zăreşte pe un apropiat al lui Barras, 
Bottot, îl ia de braţ, îl duce în faţa trupelor, începe să-l 
atace cu o voce puternică. 

— Ce aţi făcut din Franţa glorioasă pe care v-am 
lăsat-o ? strigă în gura mare. Furtul a devenit o 
practică! I-am lăsat pe bieţii soldaţi fără apărare! Unde 
sunt bravii noştri soldaţi, cei o sută de mii de camarazi 
pe care i-am lăsat acoperiţi de lauri ? Ce s-a ales de 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 469 


ei ? 

îl dă la o parte pe Bottot, face un pas înainte. 

— Această situaţie nu mai poate continua! în mai 
puţin de trei luni, am ajunge la despotism. Dar noi ne 
dorim o Republică, o Republică care să aibă la bază 
egalitatea, morala libertăţii civile şi toleranța politică! 

„Soldaţi, armata este din toată inima de partea 
mea, aşa cum şi eu sunt de partea corpului legislativ! 

Dacă ar fi să dăm crezare unor răzvrătiți, curând 
am fi cu toţii duşmanii Republicii, tocmai noi cei care 
am  consolidat-o prin eforturile noastre şi curajul 
nostru! Nu cred că există oameni mai patrioţi decât 
bravii soldaţi care au fost mutilaţi în slujba 
Republicii!“ 

Asistenţa izbucneşte în aclamații. Soldaţii îşi salută 
comandantul cu săbiile şi armele. 

Napoleon sare pe cal şi trece în revistă trupele. 


E abia ora unsprezece şi jumătate, 18 Brumar, iar 
Napoleon are sentimentul că primul act s-a încheiat. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 471 


Mai este, desigur Gohier, preşedintele 
Directoratului, care refuză o vreme să semneze 
decretul. După cum spune Cambaceres, ministrul 
Justiției, parafa acestuia este necesară. 

— Juriştii împiedică întotdeauna bunul mers al 
lucrurilor, şopteşte Napoleon. 

însă Gohier acceptă, semnează, spunând că vom 
mai vedea mâine, la Saint-Cloud, dacă va mai exista 
sau nu Directorat! 

Mâine... 

Poate că ar fi trebuit să încheiem socotelile încă de 
astăzi. Dar Napoleon nu se lasă copleşit de acest 
regret. Nu vrea o lovitură de stat militară, brutală, 
arogantă, cu schimburi de focuri, cu arestări. El vrea 
să fie, aşa cum scrie pe afişele care sunt lipite în jurul 
Palatului Tuileries, pe manifestele care se distribuie 
mulţimii, din ordinul său, „un om de bun simţ, un om 
de bine“. 

La Tuileries, la începutul după-amiezei, Talleyrand 
intră în birou. Napoleon îl priveşte întrebător. Barras a 
acceptat să demisioneze, învins fără luptă. Astea sunt 
cele mai grozave victorii! De ce să recurgi la violenţă, 
când poţi învinge limitându-te la ameninţări ? 

Napoleon îşi convoacă ofiţerii din statul major, 
întinde pe masă un plan al Parisului. Mâine, trebuie să 
avem trupe staționate la Tuileries, pe Champs-Elysee, 
pe drumul care duce spre Saint-Cloud. Va face o 
demonstraţie de forţă ca să-i liniştească pe oamenii de 
bună credinţă, să-i terorizeze pe eventualii opozanți şi 
să-i împiedice să acţioneze. 

Fouche se apropie şi îi spune că a dat ordin să fie 
coborâte barierele din Paris. 

— Ei, Doamne, la ce bun atâtea precautii ? exclamă 
Napoleon. Mergem cu națiunea alături de noi şi nu 
avem drept scut decât forţa acesteia. Pentru ca niciun 


cetăţean să nu fie îngrijorat, şi pentru ca triumful 
opiniei publice să nu aibă nimic în comun cu acele zile 
ce au fost opera unei minorităţi rebele! 

Nu înţeleg cu toţii că Parisul trebuie să aibă parte 
de o zi obişnuită ? 

—  Ascultaţi, spune. 

Citeşte proclamația adresată trupelor care va fi 
publicată mâine, 19 Brumar. 

— De doi ani încoace Republica este prost 
guvernată. Libertatea, victoria şi pacea vor reaşeza 
Republica pe locul pe care-l ocupa în Europa şi pe care 
l-a pierdut datorită prostiei sau trădării unora. 

E limpede ? 

— întreaga naţiune. 

Se întoarce spre Sieyes care solicită să fie arestați 
capii iacobinilor, clatină din cap. Refuză. 

Nu spune că l-a însărcinat deja pe Saliceti să se 
ducă să-i liniştească pe iacobini şi să le promită, în 
numele generalului, „o explicație sinceră şi detaliată", 
precizându-le că Sieyes voia să fie arestați, iar 
Bonaparte i-a apărat. Mâine, iacobinii nu vor merge la 
Saint-Cloud. 

Sieyes îşi pleacă privirile. 

Să fi înțeles Sieyes că în această seară de 18 
Brumar el nu este singurul învingător, aşa cum spera? 
Şi că Napoleon şi-a pus amprenta pe evenimentele 
întregii zile ? 

Mâine ? 

Mâine, la Saint-Cloud, e adevărat. 


— Lucrurile n-au mers deloc rău astăzi, îi spune 
Napoleon lui Bourienne, în locuința sa de pe strada 
Victoriei. Rămâne de văzut ce se va întâmpla mâine. 

Scoate două pistoale şi le ia cu el în camera sa. 


472 MAX GALLO 


39 


Astăzi, 19 Brumar anul VIII, io noiembrie 1799, se 
joacă ultimul act. 

Din salon, Napoleon priveşte cerul plumburiu. 
Burniţează. Focul din şemineu stă să se stingă. E 
umezeală în toată încăperea. 

Pe strada Victoriei au venit mai puţin persoane 
decât ieri dimineaţă. Şuşotesc. Cei care se găsesc aici 
sunt oameni siguri. Trebuie să meargă însă de la unul 
la altul, pentru că unii dintre ei şi-au exprimat deja tot 
felul de temeri. Cum vor reacţiona deputaţii celor două 
adunări ? Se vor lăsa convinşi ? Ieri, au fost luaţi prin 
surprindere. Acum, au avut noaptea la dispoziţie, să se 
pună de acord. 

Cu un gest, Napoleon le alungă neliniştea şi 
îngrijorarea. Numai că şi pe el îl frământă aceleaşi 
întrebări. O bătălie întreruptă este o bătălie pe 
jumătate pierdută şi pe jumătate câştigată. Nimic nu a 
fost tranşat. Iar ziua care abia începe îi displace. 

S-a ocupat, desigur, de dispozitivele militare. 
Trupele vor fi prezente de-a lungul drumului. Soldaţii 
lui Murat vor ocupa esplanada din faţa Castelului 
Saint-Cloud, şi vor bloca astfel garda Directoratului, în 
care nu se poate avea încredere. Nimic n-a fost însă 
stabilit în privinţa desfăşurării evenimentelor pe 
parcursul zilei. Lucien Bonaparte şi Sieyes au afirmat 
că deputaţii din Consiliul Bătrânilor şi din Consiliul 
celor Cinci Sute ar fi de acord să accepte numirea a 
trei consuli şi dizolvarea adunărilor timp de câteva 


săptămâni. Să fie oare sigur acest lucru ? 


474 MAX GALLO 


Napoleon regretă că nu controlează situaţia în mai 
mare măsură. Crede în destin, dar nu-i place să 
improvizeze şi să lase lucrurile la voia întâmplării. 

Se apropie Cambaceres, cu o figură gravă. 

— Nu s-a stabilit nimic precis, spune ministrul 
Justiţiei. Nu prea ştiu cum se va termina totul. 

Napoleon ridică din umeri. Trebuie să-l liniştească 
pe Cambaceres. 

— în aceste consilii, spune, sunt oameni puţini. I- 
am văzut şi i-am auzit ieri toată ziua. Câte banalităţi, 
ce interese meschine! 

Face câţiva paşi. îi spune generalului Lannes, care 
este rănit, să nu plece la Saint-Cloud. Apoi, când o 
îmbrăţişează pe Josephine, îi şopteşte: „Ziua asta n-o 
să fie o zi uşoară." 

Se poate ajunge la lupte. 


Pleacă în trăsură, escortat de un detaşament de 
cavalerie. Napoleon rămâne tăcut. îl aude pe 
Bourienne care, aşezat lângă el, îi spune încet lui La 
Valette, când trec prin Place de la Concorde: „Mâine 
vom dormi la Luxembourg sau ne vom găsi sfârşitul 
aici." 

Cu o mişcare a bărbiei, Bourienne arată locul unde 
se afla ghilotina. 

Drumul este aglomerat cu trăsuri încărcate adesea 
cu bagaje, de parcă cei care se duc la Saint-Cloud şi-au 
pregătit deja fuga. Pretutindeni, în împrejurimile 
castelului, tabere de soldaţi. 

în clipa în care traversează esplanada, Napoleon 
zăreşte grupuri de deputaţi din Consiliul celor Cinci 
Sute, cu robele albe strânse în talie cu o centură 
albastră şi cu o tocă roşie pe cap, în- dreptându-se spre 
Pavilionul Orangerie. 

Traversează esplanada. Soldaţii strigă: „Trăiască 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 475 


Bonaparte!" Dintr-un grup de deputaţi din Consiliul 
celor Cinci Sute se aud nişte voci: „licălosul ăla, 
nemernicul!" Nu întoarce capul. 

Acest ultim act al piesei trebuie să se încheie printr- 
o victorie. Căci, dacă va fi învins, va pierde totul. 

Intră în cabinetul care i-a fost rezervat şi care se 
învecinează cu saloanele. în această încăpere se află 
doar două fotolii, pe care s-au aşezat deja Sieyes şi 
Roger Ducos, cei doi viitori consuli. E frig şi umezeală. 
Focul din şemineu pare că se stinge din clipă-n clipă. 

Napoleon începe să se plimbe prin încăpere. 1 se 
pare insuportabil să aştepte, să nu acţioneze, să se 
bizuie pe alţii, să se lase în voia destinului său. 

E abia ora unu şi jumătate după-amiază. 

La Valette, aghiotantul, anunţă că Lucien 
Bonaparte a deschis şedinţa Consiliului celor Cinci 
Sute. 


Aşadar, să aştepte. Napoleon se întoarce spre 
Sieyes şi Ducos. Aceştia stau de vorbă. Le este atât de 
uşor să se lase în voia destinelor lor fără să intervină? 
Intră un aghiotant, Napoleon îi pune mâna pe umăr, îl 
trage mai departe de fotolii. Ofiţerul şopteşte, întors 
spre Sieyes, că acesta din urmă i-a dat ordin vizitiului 
său să lase caii înhămaţi la trăsură şi să ascundă 
trăsura în pădure, să poată fugi, dacă lucrurile iau o 
întorsătură nefavorabilă. Talleyrand, explică ofiţerul, a 
venit însoţit de bancherul Collot şi s-a instalat într-o 
casă din apropierea castelului. 

Sunt cu toţii prudenţi, gata să-şi asigure spatele. El 
îşi joacă toate cărţile. 

Intră aghiotantul La Valette. Are o figură ce 
exprimă îngrijorare. Şedinţa deputaţilor Consiliului 
celor Cinci Sute este furtunoasă, spune acesta. Unii au 


476 MAX GALLO 


strigat: „Nu vrem dictatură! Jos dictatorii! Trăiască 
Constituţia!" Preşedintele, Lucien Bonaparte, a trebuit 
să accepte ca deputaţii să depună jurământ de 
fidelitate faţă de Constituţia din anul III. 

Sieyes surâde. Nu pare deloc deranjat de acuzaţiile 
care i se aduc lui Napoleon, fireşte. 

— Iată de ce sunt în stare, îi spune Napoleon. 

Sieyes ridică din umeri. Acest jurământ prin care 
se angajează să respecte Constituţia este, într-adevăr, 
puţin cam exagerat. Dar... 

Napoleon se întoarce, îi căşună pe un şef de 
batalion care nu i-a executat ordinele. „Numai eu dau 
ordine aici!" strigă. „Arestaţi-l pe acest om şi duceţi-l 
la închisoare." 

Se plimbă de-a lungul şi de-a latul încăperii. Ziua se 
arată aşa cum a presimţit şi el, nesigură. Cineva 
împinge uşa. Ce vor generalii Jourdan şi Augereau, 
despre care se spune că sunt simpatizanți ai 
iacobinilor ? 

Vin deja să dea târcoale ca nişte vulturi, pentru că 
îşi imaginează că voi da înapoi în faţa opoziţiei 
parlamentare ? 

îi propun un compromis, o acţiune cu care sunt şi ei 
de acord, îi spun că Bemadotte dispune de oameni în 
cartierele periferice şi că poate declanşa o mişcare a 
sanculoţilor. 

Dacă nu acţionez, pierd. 

Napoleon îi spune lui Augereau să se retragă. 

— Am intrat în horă, trebuie să jucăm, îi spune. 
Stai liniştit. 

Iese din această încăpere, unde simte că se sufocă. 
Nu se va 
lăsa impresionat de toate aceste manevre, de toate 
aceste discursuri avocăţeşti. 

Intră în galeria lui Apollo. Conciliul Bătrânilor a 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 475 


suspendat şedinţa. Alcătuiesc o masă compactă de 
roşu şi albastru. Napoleon ar vrea să înainteze, dar nu 
poate ajunge la estradă. 

Trebuie să acţioneze, adică să vorbească. 

— Reprezentanţi ai poporului, începe, vă aflaţi într- 
o situaţie neobişnuită, staţi cu toţii pe un vulcan... 

Deputaţii au început deja să şuşotească. Nu se 
simte deloc bine în această postură. Nu-i place să se 
justifice. 


Cine sunt oamenii aceştia, cărora le spune: „Patria 
nu are un apărător mai plin de zel ca mine; v-o jur; nu 
voi face nimic altceva decât să supraveghez modul în 
care vor fi executate ordinele voastre." Cum au reuşit 
să-l convingă că este obligat să obţină aprobarea lor ? 

— Şi Constituţia ? urlă unul dintre deputaţi. 

îşi îndreaptă spatele. 

— Constituţia ? Se cade s-o invocaţi acum ? Mai 
poate ea reprezenta o garanţie pentru poporul 
francez ? Constituţia ? Invocată de toate facțiunile, a 
fost încălcată de toate: toate o nesocotesc. 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 477 


A spus toate acestea urlând. încearcă să-şi recapete 
suflul. Unul dintre deputaţi care îi este apropiat 
propune ca discursul să fie tipărit. Alte voci cer 
explicaţii. Trebuie să mai vorbească despre pericolele 
care există în Vendeea, despre regaliştii care ameninţă 
Nantes, Saint-Brieuc, Le Mans. 

Rosteşte răspicat: 

— Nu sunt de partea niciunei grupări politice, 
pentru că sunt numai de partea marelui partid al 
poporului francez. 

îşi dă seama că nimic din ceea ce spune nu are 
niciun ecou. Oamenii aceştia, îmbrăcaţi în robele lor 
albastre, strânse la mijloc cu o centură, cu toca lor 
roşie pe frunte, cu mantie albă deasupra, nu pot fi 
convinşi. 

Se întoarce spre intrarea în sală. 

— Voi, grenadieri, spune, vă pot recunoaşte 
bonetele de aici, voi, bravi soldaţi, vă văd baionetele de 
aici... 

Deputaţii se ridică, ameninţă, bombăne. Sunt totuşi 
membrii Consiliului Bătrânilor, cei care îi sunt într-o 
oarecare măsură favorabili ! 

îi priveşte. Sunt ostili. Nu va putea niciodată să-i 
câştige de partea lui, atâta vreme cât nu sunt decât o 
haită. Aşa că dă frâu liber emoţiilor, cuvintele îi vin în 
minte unul după altul, şi le rosteşte fără să le mai 
controleze, fără să mai fie prudent. 

— Dacă vreun orator plătit de cineva din afară ar 
cere să fiu scos în afara legii, spune, fie ca fulgerul 
războiului să se abată asupra lui pe dată, aş apela la 
voi, bravi soldaţi, bravii mei camarazi de arme. 

Deputaţii urlă înfuriaţi. 

— Amintiţi-vă, strigă Napoleon, că îi am de partea 
mea pe zeul Victoriei şi pe zeul Norocului. 

îl aude pe Bourienne care şopteşte: 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 479 


—  Ieşiţi, generale, nu mai ştiţi ce spuneţi. 

Ce altceva să le spui însă acestor avocaţi care nu 
vor să audă nimic! 

— Vă invit să luaţi măsurile salvatoare pe care 
iminenţa pericolului le impune în mod imperios, 
continuă. Braţul meu vă va sta 
întotdeauna la dispoziţie pentru a veghea la punerea în 
practică a deciziilor voastre. 


Traversează Galeria lui Apollo. Merge cu paşi 
repezi. îi îndepărtează pe cei care, precum Bourienne, 
îi recomandă să fie prudent, îl sfătuiesc să nu se 
prezinte în faţa Consiliului celor Cinci Sute, unde 
majoritatea deputaţilor îi este ostilă. Oamenii aceştia 
nu înţeleg că este mai bine să te baţi prost decât să nu 
te baţi deloc ? Are convingerea că nu va obţine nimic 
de la aceşti deputaţi dând dovadă de moderație. 
Sieyes, care se află lângă el, nu spune nimic. Pe scara 
ce duce spre Orangerie, i se adresează scriitorul 
Arault, care vine de la Paris: tocmai a plecat de la 
Fouche. 

— Fouche vă răspunde de la Paris, generale, iar voi 
trebuie să-i răspundeţi de la Saint-Cloud. Fouche crede 
că trebuie să grăbiţi lucrurile, dacă ceilalţi vor să le 
întârzie... Şi cetăţeanul Talleyrand consideră că nu mai 
e timp de pierdut. 

Mai multe persoane încearcă totuşi să-l oprească în 
momentul în care vrea să intre în sala de la Orangerie 
unde îşi are sediul Consiliul celor Cinci Sute. 

îi dă pe toţi la o parte. Trebuie să taie acest nod. 
Escortat de grenadieri, îşi face loc prin mulţimea care 
se înghesuie pe culoar şi împinge uşa, înaintează 
singur. 

în faţa lui, bărbaţii cu tocă roşie. Strigăte, urlete. 
Chipuri care exprimă ură. 


478 MAX GALLO 


— Să fie scos în afara legii, dictatorul! Jos 
dictatorul! strigă mai multe voci. 

Un deputat, cu un cap mai înalt decât toţi ceilalți, 
se aruncă înainte, îi loveşte cu putere umărul lui 
Napoleon. 

— Generale, pentru asta ai învins ? îl întreabă. 

Se aud şi câteva urale „Trăiască Bonaparte!", 
acoperite pe dată de urletele celorlalţi. „Să fie scos în 
afara legii, în afara legii", repetă ceilalţi. 

Câteva clipe are impresia că parcă ar avea un văl 
pe ochi. Simte că se sufocă din cauza înghesuielii. 
Vede nişte deputaţi agitând nişte pumnale. îşi zgârie 
pecinginii, coşurile de pe faţă. Sângele ţâşneşte şi 
începe să-i curgă pe obraji. Furia pune tot mai mult 
stăpânire pe el. 


S-a întors în salon. Sieyes stă în faţa lui, calm, 

— Vor să mă scoată în afara legii, spune. 

— N-au făcut altceva decât să se scoată pe ei înşişi 
în afara legii, răspunde Sieyes. Ar trebui să chemi 
armata. 

în câteva clipe, Napoleon se calmează. Nu voia să 
recurgă la o lovitură de forţă militară. Cel puţin 
deocamdată. Dar nu-şi poate permite să piardă. 

Se aud strigăte din Orangerie. 

Cineva se împinge în uşile salonului. I se transmite 
că deputaţii Consiliului celor Cinci Sute au decretat 
scoaterea generalului în afara legii. 

Nu poate pierde. îşi scoate sabia din teacă şi strigă 
de la fereastră : „La arme! La arme!“ 

Apoi se grăbeşte, urmat de aghiotanţii săi, să 
ajungă în curte, încalecă. Apare Lucien, cu capul 
descoperit. Cere să i se dea un cal. 

Sieyes spune: 

— Ne scot în afara legii! Ei bine, generale, măcar 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 479 


scoateţi-i din sală! 

Lucien, ridicat în şa, strigă: 

— Un tambur, un duruit de tobă! 

Tamburul bate toba. Apoi, se face linişte. 

— Francezi, preşedintele Consiliului celor Cinci 
Sute vă declară că imensa majoritate a acestui consiliu 
este terorizată, în prezent, de câţiva reprezentanţi 
înarmaţi cu stilete. Aceşti bandiți odioşi, care sunt, 
fără îndoială, în solda Angliei au îndrăznit să vorbească 
despre scoaterea în afara legii a generalului însărcinat 
cu punerea în aplicare a decretului Consiliului 
Bătrânilor. Aceşti  proscriptori nu mai sunt 
reprezentanţii poporului, ci reprezentanţii pumnalului! 

Din piepturile mulţimii adunate pe toată esplanada 
şi în curte izbucnesc aclamații. 


480 MAX GALLO 


Napoleon abia mai reuşeşte să stea în şa. Calul său 
tropăie pe picioarele din faţă, face salturi. 

Napoleon ştie că acesta este momentul crucial al 
zilei. Şi este sigur că va învinge. Trebuie să învingă. 

— Soldaţi, strigă, v-am condus de atâtea ori spre 
victorie, pot conta pe voi ? 

Soldaţii îşi ridică puştile şi săbiile răspunzând într- 
un glas „da“. 

Strigătele lor sunt tot mai puternice, Napoleon 
simte cum îi creşte inima. 

— Nişte agitatori încearcă să stârnească împotriva 
mea Consiliul celor Cinci Sute. Ei bine, am să le bag 
minţile în cap! Pot conta pe voi ? 

Soldaţii strigă: „Trăiască Bonaparte!" 

— Am vrut să le vorbesc, continuă Napoleon, mi-au 
răspuns cu pumnalele. 

A câştigat. Nu mai e nevoie decât de câteva cuvinte. 

— De ceva vreme încoace, prea multă deja, patria 
suferă, spune el, este jefuită, prădată, iar apărătorii ei 
sunt înjosiţi, sacrificați. Pe aceşti viteji, pe care i-am 
îmbrăcat, i-am plătit, i-am hrănit cu preţul victoriilor 
noastre, i-am găsit într-o stare jalnică. 

— Trăiască Bonaparte! 

— De trei ori am deschis porţile Republicii şi de 
trei ori au fost închise la loc. 

— Trăiască Bonaparte! 

— Da, urmaţi-mă! Eu sunt zeul zilei. 

Se aud din nou urale. Napoleon îl aude pe Lucien 
care îi strigă: 

— Gata, ajunge, crezi că te adresezi mamelucilor ? 

Lucien are dreptate: nu mai trebuie să vorbesc. 

Napoleon se apleacă, îi dă un ordin generalului 
Leclerc. Grenadierii se pun în mişcare. Tamburii 
anunţă atacul, se îndreaptă spre Orangerie. Deputaţii 
din Consiliul celor Cinci Sute pot fi văzuţi încălecând 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 481 


ferestrele, lăsând să le cadă toca roşie, aruncându-şi 
toga albă, fugind spre parc. Se aude Murat strigând: 
„Scoateţi-i, naibii, pe toţi afară!" 

Se întunecă. E ora şase seara. 

Aşteaptă în salon. Aghiotantul Lavalette aduce 
vestea că deputaţii din Consiliul Bătrânilor au votat un 
decret prin care Directoratul este înlocuit cu o Comisie 
executivă alcătuită din trei membri. Au nevoie însă şi 
de votul Consiliului celor Cinci Sute. 

Soldaţii pleacă la Saint-Cloud, în cârciumile de la 
periferie, în grădini, în cafenele, să-i găsească pe 
deputaţii care au fugit, ca să-i aducă înapoi la 
Orangerie, să voteze şi ei decretul. 

Napoleon se plimbă prin salon. în castel, acum s-a 
făcut linişte. Se aude tropăitul soldaţilor care încep să 
plece din Saint-Cloud. 

Către miezul nopţii, Lucien intră radios în salon. 

Citeşte decretul: „Corpul legislativ creează Comisia 
consulară executivă alcătuită din cetăţenii Sieyes, 
Roger Ducos, foşti directori, şi Bonaparte, general, 
care se vor numi consuli ai Republicii." 

Apoi, Napoleon intră în cortegiul care îi conduce pe 
consuli până în sala de şedinţe unde vor depune 
jurământul de fidelitate „față de suveranitatea 
poporului, faţă de Republica franceză una şi 
indivizibilă, faţă de egalitate, libertate şi faţă de 
sistemul reprezentativ". 

Napoleon depune ultimul jurământul. 

începând din zorii zilei de n noiembrie 1799 
Napoleon este consul. 


în trăsura care, la cinci dimineaţa, îl duce înapoi 
spre Paris, Napoleon tace. îşi dă seama că, în 
întuneric, Bourienne, aşezat lângă el, îl priveşte. 


482 MAX GALLO 


Napoleon însă, cu ochii închişi, nu întoarce capul. 
Trăsura trece pe lângă soldaţii care se înşiruie pe 
partea laterală a drumului. Sunt veseli. Cântă: 


Totul va fi bine 
Aristocraţii vor fi 
spânzurați. 


Napoleon ştie foarte bine că, orice ar face, este fiul 
Revoluţiei. Dar Revoluţia s-a terminat, la fel ca 
răsăritul acestei zile. 

Deschide ochii. Trăsura intră în Paris. Străzile sunt 
pustii. Zgomotul făcut de roţi pe pavaj şi de copitele 
cailor micii lui escorte răsună între fațadele caselor cu 
obloanele închise. 

Este cuprins de un sentiment necunoscut până 
atunci, de putere senină. După toate lunile petrecute în 
Egipt, pline de incertitudini, de încercări ale sorții, 
după orele în care a văzut sclipind la Saint-Cloud 
pumnalele urii, când, în fiecare clipă, putea să piardă 
totul, i se pare că, în sfârşit, a depăşit toate 
obstacolele. în faţa lui se deschid orizontul, viitorul lui, 
viaţa sa. De acum înainte totul va fi măreț. Simte acest 
lucru. îşi doreşte asta. 

Da, Revoluţia s-a terminat. 

El este cel care închide o perioadă şi deschide o 
altă epocă. 

în sfârşit, în sfârşit! Se luminează! Viitorul îmi 
aparţine! 


Cuprins 


PROLOG: Acest Joc ar fi un minunat câmp de luptă 


PARTEA ÎNTÂI: Granit încălzit de un vulcan 
(15 august 1769 - octombrie 1785) 
Capitolul r paie deac atata te dala ot catia i ta 1 
Capitolul Ze ai d tao h ci aaa a did i a daia 
Capitolul 3; seca casca a nat a eta aid a Că ata pi tu 


PARTEA A DOUA: întotdeauna singur, în mijlocul 
oamenilor (noiembrie 1785 - 
septembrie 1789) 


Capitoliul: Anaona caca dt aia A i a ll ; 
Capitolul; ci isi ta co a sa ta otita dada d at re oi 
Capitolul: Ossie piece act ae ata di anal du AAR ; 
Capitolul e etnie pa ar e a td de St a ad dl g! 
Capitolul: Sia ceea ao au ie dat d atata d atita ol 96 


PARTEA A TREIA: Cu mintea plină de marile probleme 
publice (septembrie 1789 - n iunie 


1793) 
Capitolul.9.. 2, ceata că cae ate Dica ta aia tai da bată ei 119 
Capitolul: 1.0; aie decta ace a a an 134 
Capitolul Ils oase ae ae i dă e d a că Ca a da 148 


Capitolul 1.2 pese steaua aaa dea aaa d ddd 162 


486 MAX GALLO 


Capitolul: T3 eeen sa pat a dac 0 e aa aR 175 
PARTEA A PATRA: E mai bine să fii călău, decât victimă 
(iunie 1793 ~ mai 1795) 


Capitolul Tarere en Doe td 3 ua ital aaa dida in 191 
Căâpitolul: TDi neari gotica le e a ao aa od loa a ata 199 
Capitolul: TO: scrise ea ate te 2 Bart ci d ca 209 
Capitolul. LIers d dat iata big că Dat coat 226 


PARTEA A CINCEA: Sabia îmi stă pavăză şi, datorită ei, 
voi ajunge departe (mai 1795 - 11 
martie 1796) 


Capitolul: Leii ei ee e e AE ac CU ia 235 
Capitolul: 19... ci cca poa ee tă a ca a tata at a aia 250 
Capitolul 2 Oneni 0 taiate e ete a de tuia 258 


PARTEA A ŞASEA: Vedeam lumea întinzându-mi-se la 
picioare (27 martie 1796 - 5 
decembrie 1797) 


Capitolul: 21:02 cica tac de E AAEN 275 
Capitolul 22: i ii isa cea ete cobai a d ata Data ii Pia ie 288 
Capitolul 23sen cate ae A 0 art a dd Due tdi 294 
Capitolul. Z aa ea ea cca ea ca 0 boia da dz e 305 
Capitolul:25: scai iata uzina a Sea e A da sa du a 321 
Capitolul. 260 sm pase a pa se ge îi aaa a el te al dada 329 
Capitolul 27. cica ea a at ae 300 a td a ad oa 339 
Capitolul:20p20, caise cite da ana tota dle eta 0 tt 344 


PARTEA A ŞAPTEA: Aici totul începe să decadă... Trebuie 
să plec în Orient (5 decembrie 1797 - 

19 mai 1798) 
Capitolul. 29; acc ea da ceda dau ca dacă bucal 355 
Capitolul 30 sii ice tea 00 că 3003 530 a di ai Ti ada 369 


PARTEA A OPTA: Să fii mare Înseamnă să 
depinzi de tot (19 mai 1798 - 


NAPOLEON - CÂNTECUL DE PLECARE 487 


9 octombrie 1799) 


Capitolul Iere eo ca auda da dacii aaa aduca 381 
Capitolul: 32 cica tea ai da a 3 30000 a did ăla de 391 
Capitolul g 3-a aa e cite de eg dale altare pda il 406 
Capitolul 34. scie zeta ao Pnl daia aaa te da palat a 4& 
Capitolul 35... o n iea 43! 


PARTEA A NOUA: Da, urmați-mă! Sunt zeul zilei 
(g octombrie 1799 - n noiembrie 


1799) 
Capitolul 30.50 ciao iei ata dea do Ba toata le dată 447 
Capitolul S Zarema ata Tata Da dia aluat dal Deda 459 
Capitolul S geeis e dna data da a e aul e alia at Da ud 466 


Capitolul:39; rss cc oo aze aa alo alte a beta alee ai sia cd 473