Stefan Zweig — Joseph Fouche

STEFAN ZWEIG 


s ii . $ „ss fa 
> o “or 
Editura Univers”. 
| — e 


STEFAN ZWEIG 


JOSEPH FOUCHE 


Portretul unui om politic 


În românește de 
EMERICH DEUTSCH 


Editura UNIVERS 
București, 1981 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Joseph Fouche, unul dintre bărbaţii cei mai puternici din 
vremea sa, unul dintre cei mai stranii din toate vremurile, nu s- 
a bucurat decât de puțină afectiune din partea 
contemporaneității și de și mai puțină dreptate din partea 
posterității. Napoleon, la Sfânta Elena, Robespierre, în 
rândurile iacobinilor, Carnot, Barras, Talleyrand, în memoriile 
lor, toți istoricii francezi, fie ei regaliști, republicani sau 
bonapartiști, își moaie pana în fiere de îndată ce scriu numai 
numele lui. Trădător  înnăscut, intrigant  meschin, fire 
alunecoasă de reptilă, transfug de profesie, suflet josnic de 
polițist, imoral jalnic - de nici una din aceste injurii 
disprețuitoare nu a fost cruțat, și nici Lamartine, nici Michelet, 
nici Louis Blanc nu încearcă, în mod serios, să cerceteze 
caracterul lui sau, mai degrabă, lipsa lui de caracter de o 
constantă demnă de admiraţie. Figura sa ne apare, pentru 
prima oară, cu adevăratul contur al vieții, în monumentala 
biografie scrisă de Louis Madelin (căreia studiul de față, ca și 
oricare altul, îi datorează cea mai mare parte a materialului 
faptic); cu această excepţie, istoria l-a surghiunit în ultimul 
rând al figuranților neînsemnaţi pe omul care, într-un moment 
de răscruce a lumii, a condus toate partidele, fiind singurul 
care le-a supraviețuit, omul care, într-un duel de ordin 
psihologic, a biruit pe un Napoleon și pe un Robespierre. Din 
când în când, făptura sa mai trece, fantomatic, printr-o piesă 
sau printr-o operetă despre Napoleon, și atunci, de obicei, în 
rolul uzat și schematic al unui ministru al poliției viclean, al 
unui precursor al lui Sherlock Holmes; o prezentare 
superficială face ca, întotdeauna, un rol jucat în umbră să se 
confunde cu unul secundar. 

Un singur om, și nu cel mai neinsemnat, Balzac, judecând de 
la înălțimea propriei sale grandori, a văzut marile dimensiuni 
ale acestei figuri unice în felul ei. Spiritul elevat și, totodată, 
pătrunzător, care privea nu numai scena timpului, ci, 
întotdeauna, și dincolo de culise, a recunoscut fără rezerve în 
Fouché caracterul cel mai interesant din punct de vedere 


psihologic al secolului său. Deprins să considere, în a sa chimie 
a sentimentelor, toate pasiunile, pe cele așa-zise eroice, ca și 
pe cele așa-zis josnice, drept elemente de absolut egală 
valoare, obişnuit să admire deopotrivă un răufăcător 
desăvârșit, un Vautrin, și un geniu moral, un Louis Lambert, 
nediferențiind, niciodată, moralul și imoralul, ci măsurând, 
continuu, doar puterea de voință a unui om și intensitatea 
pasiunii sale, Balzac l-a scos din umbra dorită de erou însuși 
tocmai pe acest om, cel mai disprețuit și hulit din perioada 
Revoluției și a Imperiului. „Singurul ministru pe care l-a avut 
vreodată Napoleon”, iată cum îl numește pe acest singulier 
génie; altă dată: la plus forte tête que je connaisse, iar în altă 
parte: „unul dintre acele personaje care posedă atâta 
profunzime sub fiecare din chipurile în care se înfățișează, 
încât acestea rămân de nepătruns în momentul în care 
acționează, putând fi înțelese numai ulterior”. Părerea aceasta 
este sensibil diferită de acelea, pline de dispreţ, ale 
moraliștilor! Iar în romanul său Une ténébreuse affaire, el 
consacră acestui „spirit sumbru, greu de pătruns și ieșit din 
comun, atât de puțin cunoscut” o pagină distinctă. „Geniul lui 
singular, scrie el, care a inspirat lui Napoleon un fel de teamă, 
nu s-a manifestat dintr-o dată. Acest membru necunoscut al 
Convenţiei, unul dintre bărbaţii cei mai extraordinari și, 
totodată, cei mai greșit înțeleși ai vremii sale, abia în 
momentele critice a devenit ceea ce a fost după aceea. Sub 
Directorat el se ridică la acea înălțime de la care oamenii 
înzestrați cu profunzime știu să prevadă viitorul, judecând 
corect trecutul; pe urmă, dă, subit, dovezi ale abilității sale în 
timpul loviturii de stat de la 18 brumar, asemenea acelor actori 
mediocri care, iluminati de o bruscă inspiraţie, devin interpreți 
excelenți. Bărbatul acesta cu fața palidă, crescut într-o 
disciplină monahală, care cunoștea toate tainele partidului 
montagnarzilor, căruia îi aparținuse la inceput, ca și pe acelea 
ale regaliștilor, de partea cărora a trecut până la urmă, 
bărbatul acesta studiază, pe îndelete și pe tăcute, oamenii, 
lucrurile și practicile scenei politice; el pătrunde secretele lui 
Bonaparte, dă sfaturi utile și informații prețioase... nici noii, 
nici foștii săi colegi nu bănuiau, în acel moment, amploarea 
geniului său, care era esențialmente un geniu al guvernării, 
exact în toate previziunile sale și de o perspicacitate 


4 


incredibilă.” Așa a scris Balzac. Omagiul său a fost ceea ce mi-a 
atras mai întâi atenţia asupra lui Fouché, și, din acel moment, l- 
am studiat, ani de-a rândul, ori de câte ori se ivea prilejul, pe 
bărbatul despre care, lăudându-l, Balzac spunea că „a posedat 
mai multă putere asupra oamenilor decât însuși Napoleon”. 
Dar, la fel ca în timpul vieții sale, Fouché s-a priceput să 
rămână și în istorie o figură ascunsă; nu-i place să i se citească 
pe față nici în cărţi. Aproape întotdeauna, în miezul 
evenimentelor, în sânul partidelor, el se află sub vălul anonim 
al functiei sale și este tot pe atât de invizibil, de acoperit și de 
activ ca mecanismul unui ceasornic; nu se întâmplă decât 
foarte arareori ca, în tumultul evenimentelor, la cotiturile cele 
mai pronunţate ale carierei sale, profilul său fugar să poată fi 
surprins. Și lucru și mai curios: nici unul dintre aceste profiluri 
surprinse în fugă nu se potrivește la prima vedere, cu celălalt. 
Este nevoie de un oarecare efort spre a-ți imagina că același 
om, cu aceeași piele și același păr, a putut fi, în 1790, profesor 
la un seminar teologic, în 1792, jefuitor de biserici, în 1793, 
comunist, iar cinci ani mai târziu, multimilionar, ca, după alți 
zece ani, să devină duce de Otrante. Dar cu cât era mai 
cutezător în metamorfozele sale, cu atât imi apărea mai 
interesant caracterul său, mai curând, non-caracterul acestui 
cel mai desăvârșit spirit machiavelic al epocii moderne, cu atât 
mai seducătoare intreaga sa viață politică invăluită toată în 
umbre și mistere, cu atât mai deosebită, chiar mai demonică mi 
se părea figura sa! Așa am ajuns pe negândite, din pură plăcere 
psihologică, să scriu istoria lui Joseph Fouché, ca o contribuție 
la un studiu biologic, încă inexistent și cât se poate de necesar, 
al diplomatului, această specie spirituală încă nu îndeajuns 
investigată, cea mai periculoasă din lumea noastră. 

Îmi dau seama că biografia unei naturi total amorale, chiar și 
a uneia atât de unice în felul ei și atât de semnificative, nu 
corespunde dorinței evidente a epocii. Epoca noastră vrea și 
gustă, astăzi, biografii eroice, căci, în propria-i penurie de figuri 
de conducători politici creatori, ea caută în trecut exemple 
superioare. Nu nesocotesc câtuși de puțin forța biografiilor 
eroice de a îmbogăți sufletul omenesc, de a spori energia, de a 
înălța spiritul. De la Plutarh încoace, asemenea biografii sunt 
necesare fiecărei generații ascendente și fiecărui tineret nou. 
Dar, tocmai în domeniul politic, ele riscă să falsifice istoria, și 


5 


anume lăsând impresia că, odinioară si întotdeauna, 
personalitățile înzestrate într-adevăr cu o structură de 
conducători ar fi hotărât destinul real al lumii. Fără îndoială că 
o figură eroică domină, prin simpla ei prezență, încă timp de 
decenii, de secole, viața spirituală, dar numai cea spirituală, în 
viața reală, cea trăită, decizia în sfera puterii politice aparține, 
rareori, personalităților superioare, oamenilor cu idei limpezi - 
și acest lucru se cuvine subliniat, spre a preveni oricare 
credulitate politică - ci unei specii de oameni de o valoare mult 
mai redusă, dar mai dibaci: oamenii din culise. In 1914, ca și în 
1918, am văzut cu toții că hotărârile de importanţă istorico- 
mondială privitoare la război și la pace nu au fost luate de 
oameni cu rațiune și responsabilitate, ci de către indivizi 
cuibăriți în umbră, având un caracter dintre cele mai 
îndoielnice și o inteligență limitată. Constatăm în fiecare zi, din 
nou, Că, în jocul ambiguu și adesea nelegiuit al politicii, căreia 
popoarele, credule, continuă să-i încredințeze copiii și viitorul 
lor, nu se impun bărbaţii cu un orizont moral larg, cu 
convingeri neclintite, ci că aceștia sunt mereu depășiți de acei 
aventurieri profesioniști pe care noi îi numim diplomați, de acei 
artiști ai mâinilor agile, ai vorbelor goale și ai vorbelor tari. 
Așadar, dacă politica a devenit, într-adevăr la fatalité moderne, 
cum a spus Napoleon cu o sută de ani în urmă, vrem să 
încercăm, pentru propria noastră apărare să descoperim 
oamenii care se ascund în dosul acestor forțe și, în felul acesta, 
taina redutabilă a puterii lor. Biografia lui Joseph Fouché este 
menită să constituie o astfel de contribuție la tipologia omului 
politic. 


Salzbourg, toamna lui 1929 


CAPITOLUL ÎNTÂI 


ASCENSIUNEA + 1759-1793 


La 31 mai 1759, se naște, în orașul portuar Nantes, Joseph 
Fouche - nici pe departe și duce de Otrante! Părinţii fuseseră 
marinari și negustori; tot marinari, și strămoșii; deci nimic mai 
firesc decât ca descendentul să devină și el navigator, negustor 
de nave sau căpitan de vas. Se vădește însă, de timpuriu, că 
acestui tânăr deșirat, anemic, nervos, urât îi lipsește orice 
aptitudine pentru o meserie atât de aspră și, pe vremea aceea, 
cu adevărat eroică. Dacă se depărtează numai două mile de 
țărm - îl și apucă răul de mare; un sfert de ceas de alergare sau 
joacă de băieţi - și iată că e obosit. Ce-i de făcut cu un vlăstar 
atât de plăpând, se întreabă părinţii, nu fără a-și face griji, căci 
în Franţa anilor 1770 nu există încă un loc potrivit pentru o 
burghezie spiritualmente trezită și nerăbdătoare să răzbată. La 
tribunale, în administraţia de stat, în orice slujbă, în orice 
funcţie, toate sinecurile grase rămân rezervate nobilimii, iar 
pentru un post la Curte e nevoie de un blazon de conte ori deo 
baronie în toată regula; chiar și în armată, un burghez cu părul 
alb cu greu poate ajunge mai mult decât caporal. Starea a treia 
este încă exclusă de peste tot în acest regat prost administrat și 
corupt; nici o mirare că, peste un sfert de secol, ea va pretinde 
cu pumnii ceea ce s-a refuzat, pentru mult prea multă vreme, 
palmelor sale umil-rugătoare. 

Nu rămâne decât Biserica. Această mare putere milenară, 
infinit superioară dinastiilor în ceea ce privește cunoașterea 
lumii, judecă mai înţelept, mai democratic și într-un spirit mai 
generos. Ea găsește, întotdeauna, un loc pentru orice om 
înzestrat și îl primește și pe cel mai umil în împărăţia sa 
invizibilă. Deoarece micul Joseph se distinge la învăţătură încă 
de pe băncile școlii oratorienilor, aceștia încredințează cu 
plăcere absolventului catedra de profesor de matematici și 
fizică și funcţia de supraveghetor general și de preparator. La 
cei douăzeci de ani ai săi, el deţine în acest ordin, care, de la 

7 


izgonirea iezuiţilor, dirijează în întreaga Franţă învățământul 
catolic, o funcţie și un rang, ce-i drept, modeste, fără o 
perspectivă de anvergură, dar, oricum, într-o școală în care se 
poate instrui el însuși, poate învăţa, învățând pe alţii. 

Ar fi putut să ajungă mai departe, să devină preot, cândva, 
poate, chiar episcop sau cardinal, dacă ar fi depus jurământul 
sacerdotal. Dar, propriu lui Fouche: chiar pe cea dintâi, pe cea 
mai joasă treaptă a carierei, iese la iveală o trăsătură 
caracteristică a fiinţei sale, și anume aversiunea de a se lega pe 
deplin și irevocabil de cineva sau de ceva. 

În cei zece ani ca oratorian, poartă haină și tonsură 
preoțească, duce aceeași viață monahală ca și ceilalți părinţi 
cucernici, nu se deosebește în nici un fel, sub aspect exterior 
sau interior, de un preot. Dar nu primește hirotonisirea, nu face 
nici un legământ. Așa cum va proceda întotdeauna și în orice 
situație, el își lasă deschisă calea unei retrageri, posibilitatea 
unei metamorfoze și a unei modificări a situaţiei. Nici Bisericii 
nu i se consacră decât temporar și nu total, la fel cum va 
proceda mai târziu faţă de Revoluţie, de Directorat, de 
Consulat, de Imperiu ori Regat; Joseph Fouche nu se angajează, 
vreodată, să rămână fidel pe viaţă nici măcar faţă de Dumnezeu 
și, cu atât mai puţin, faţă de un muritor. 

e 

Timp de zece ani, de la vârsta de douăzeci până la cea de 
treizeci de ani, acest semi-preot palid și taciturn traversează 
coridoare de mănăstiri și refectorii învăluite în tăcere. Predă la 
Niort, Saumur, Vendôme, Paris, dar abia dacă sesizează 
schimbările de reședință, căci viața unui profesor de seminar se 
desfășoară, într-un oraș ca și în altul deopotrivă de calm, de 
modest și obscur, mereu dincolo de ziduri mute, în aceleași 
condiţii de izolare de viaţă. Douăzeci de elevi, treizeci de elevi, 
patruzeci de elevi, pe care-i faci să priceapă latina, 
matematicile și fizica, băieţi palizi, îmbrăcaţi în negru, pe care 
trebuie să-i conduci la liturghie și să-i supraveghezi în 
dormitor, o lectură solitară de cărti științifice, mese frugale, o 
retribuţie redusă, un veșmânt negru, ponosit, o existenţă 
claustrată, fără pretenţii. Acești zece ani de nimic tulburațţi și 
întunecoși par ca încremeniţi și ireali, în afara timpului și a 
spaţiului, sterili și lipsiţi de ambiţii. 

Și totuși, în acești zece ani petrecuţi într-o școală monahală, 


8 


Joseph Fouche învaţă multe lucruri ce îi vor prinde infinit de 
bine diplomatului de mai târziu: mai întâi de toate, tehnica 
tăcerii, marea artă a auto-disimulării, măiestria cunoașterii 
sufletelor și a psihologiei. Dacă de-a lungul întregii sale vieţi, 
bărbatul acesta își stăpânește chiar în clipele de pasiune 
fiecare nerv al feţei, dacă pe figura lui imobilă, ca turnată în 
tăcere, nu se poate distinge, vreodată, o tresărire de mânie, de 
exasperare, de iritaţie, dacă vorbește calm, cu același glas fără 
inflexiuni, atât despre lucrurile cele mai obișnuite, cât și despre 
cele mai cumplite, dacă știe să străbată, cu același pas 
măsurat, atât apartamentele împăratului, cât și o întrunire 
populară agitată - ei bine, această neasemuită disciplină a 
stăpânirii de sine a fost însușită în anii refectoriului; înainte ca 
el să-și ocupe locul pe podiumul scenei mondiale, voinţa îi 
fusese călită prin exerciţiile lui Loyola, iar vorbirea formată în 
discuţiile despre seculara artă clericală. Nu este întâmplător, 
poate, că toți cei trei mari diplomaţi ai Revoluţiei franceze, 
Talleyrand, Sieyes și Fouché, cu mult înainte de a urca la 
tribună, au ieșit din școala bisericii maeștri în arta cunoașterii 
oamenilor. Tradiţia străveche, comună, care îi învăluie 
cuprinzător, imprimă, în momentele decisive, o anumită 
asemănare caracterelor lor, de altminteri opuse. La aceasta se 
mai adaugă, în cazul lui Fouché, o autoeducaţie de fier, 
aproape spartană, o împotrivire interioară la lux și fast, un dar 
de a-și ţine ascunse viaţa particulară și sentimentele personale. 
Nu, anii aceștia, trăiţi în umbra coridoarelor mănăstirești, nu 
au fost pierduţi pentru Fouche: el a învăţat extrem de mult, în 
timp ce-i învăţa pe alţii. 

Îndărătul zidurilor mănăstirești, în izolarea cea mai strictă, 
spiritul acesta deosebit de maleabil și neliniștit se educă, se 
instruiește și se dezvoltă până la măiestrie psihologică. Ani de-a 
rândul, nu-i este îngăduit să acţioneze decât în mod invizibil, în 
cel mai restrâns cerc religios, dar, încă din 1778, începe în 
Franța acea furtună socială care răzbate prin zidurile 
monahale. În chiliile oratorienilor, se discută despre drepturile 
omului la fel ca în cluburile francmasonilor; un nou soi de 
curiozitate îi împinge pe tinerii clericali spre burghezi, și tot 
curiozitatea este cea care îl împinge pe profesorul de fizică și 
matematică spre uimitoarele descoperiri ale epocii, spre 
montgolfiere, cele dintâi aeronave, spre  grandioasele 


9 


descoperiri pe tărâmul electricităţii și medicinii. Domnii 
ecleziastici caută să intre în contact cu cercurile intelectuale, și 
acest prilej le este oferit, la Arras, de un cerc deosebit de 
primitor, numit Rosati un fel de Schlaraffia, în care 
intelectualii orașului se adună într-o veselă companie. Cu totul 
pe neobservate, micii-burghezi fără importanţă încep să 
declame, aici, poezioare sau să ţină conferinţe literare, militarii 
să se amestece cu civilii, și chiar profesorul de seminar Joseph 
Fouche este binevenit pentru că știe să povestească multe 
despre noile cuceriri ale fizicii. Adesea poate fi văzut stând 
acolo, într-un cerc amical, ascultând fie pe un căpitan de geniu, 
pe nume Lazare Carnot, care citește din propriile versuri 
satirice, fie pe avocatul Maximilien de Robespierre (pe vremea 
aceea mai punea preţ pe originea sa nobilă), palid, cu buze 
subţiri, perorând un discurs plin de înflorituri în onoarea 
Rosati-lor. Căci provincia mai aspiră încă ultimele adieri ale 
filosoficului secol al optsprezecelea, domnul de Robespierre 
încă se simte bine să scrie mici versuri graţioase, în loc de 
sentinţe sângeroase, medicul elveţian Marat mai compune încă 
un roman dulceag-sentimental, în loc de manifeste comuniste 
înverșunate, micul locotenent Bonaparte se mai căznește încă, 
undeva în provincie, cu o nuvelă în care să-l imite pe Werther: 
furtunile așteaptă încă invizibile dincolo de orizont. Dar, 
capriciu al destinului: profesorul de seminar, tuns ca un preot, 
se împrietenește tocmai cu acest avocat palid, nervos, de o 
ambiţie  neînfrânată, care este domnul de Robespierre; 
raporturile lor sunt chiar pe cale de a se strânge, urmând a 
deveni relaţii de cumnaţi, căci Charlotte Robespierre, sora lui 
Maximilien, dorește să-l vindece de preoţie pe profesorul 
oratorian, și la toate mesele începe să se șușotească despre 
logodna lor. De ce, până la urmă, această logodnă a eșuat, 
rămâne un mister. Poate însă că aici se ascunde rădăcina acelei 
teribile uri, de notorietate istorico-mondială, dintre acești doi 
bărbaţi, cândva prieteni, care se vor înfrunta, mai târziu, pe 
viaţă și pe moarte. Pe vremea aceea însă, ei nu știau încă nimic 
despre iacobinism și nimic despre ură. Ba dimpotrivă: când 
Maximilien de Robespierre este trimis ca deputat în Stările 
generale de la Versailles, pentru a participa la lucrările de 


1 Asociaţie pentru cultivarea distracţiilor şi artelor, înfiinţată în anul 1859, la 
Praga (n. tr.). 


10 


elaborare a noii Constituţii franceze, clericul Joseph Fouché 
este acela care împrumută avocatului de Robespierre, sărac 
lipit, monedele de aur necesare spre a-și putea plăti călătoria și 
comanda la un croitor un costum de haine. Simbolic este și 
faptul că, așa cum se va întâmpla adesea și în viitor, el este 
acela care ţine cuiva scara pentru a se cocoţa în istoria 
mondială. Și că tocmai el va fi cel ce, într-un moment hotărâtor, 
îl va trăda pe prietenul de altădată, doborându-l cu o lovitură 
pe la spate. 
J 

Scurt timp după plecarea lui Robespierre la Adunarea 
Stărilor generale, care avea să zdruncine temeliile Franţei, 
oratorienii din Arras își fac, și ei, mica lor revoluţie. Politica a 
pătruns până în refectorii, iar inteligentul adulmecător al 
oricărui vânt, Joseph Fouche, își potrivește pânzele. La 
propunerea sa, se trimite o delegaţie la Adunarea naţională 
spre a exprima simpatiile ecleziasticilor față de starea a treia. 
Fouche, cel de obicei atât de precaut, a pornit, de această dată, 
la acţiune cu o oră prea devreme. Superiorii săi, fără a avea 
puterea de a aplica o adevărată pedeapsă, îl trimit totuși 
disciplinar la Institutul din Nantes al oratorienilor, exact în 
același loc unde, tânăr fiind, își însușise noţiunile elementare în 
ale științei și în ale măiestriei cunoașterii oamenilor. Dar acum 
este matur și cu experienţă și nu-l mai atrage să predea unor 
adolescenţi tabla înmulţirii, geometria și fizica. Acest om ce 
simte de unde bate vântul și-a dat seama că deasupra ţării 
atârnă o furtună socială, că politica guvernează lumea: deci 
trebuie intrat în arena politică! În doi timp și trei mișcări, se 
leapădă de sutană, lasă să-i crească părul și, în loc de a se 
adresa unor copilandri, ţine acum conferinţe politice bravilor 
burghezi din Nantes. Se înfiinţează un club - cariera 
politicienilor debutează doar, întotdeauna, pe o asemenea 
scenă de încercare a elocvenţei; sunt de ajuns numai câteva 
săptămâni, și iată-l pe Fouché președinte al Amicilor 
Constituţiei din Nantes. El proslăvește progresul, dar într-un 
mod foarte prudent, liberal, căci barometrul politic al orașului 
cumsecade de negustori indică moderație: radicalismul nu este 
dorit la Nantes, unde lumea se teme să nu-și piardă creditul, 
fiind dornică, în primul rând, să facă afaceri bune. Întrucât se 
trag foloase grase de pe urma coloniilor, nu sunt de dorit nici 


11 


astfel de proiecte fantastice ca eliberarea sclavilor. De aceea 
Joseph Fouche redactează foarte repede un document patetic, 
adresat Convenţiei, îndreptat împotriva suprimării negoţului de 
sclavi, ceea ce, deși îi atrage o săpuneală grosolană din partea 
lui Brissot, nu știrbește prestigiul de care se bucură în cercul 
mai restrâns al concetăţenilor. Pentru a-și întări, la timp poziţia 
politică în rândurile burghezilor (viitorii alegători!), se 
căsătorește, în grabă, cu fiica unui negustor înstărit, o fată 
urâtă, dar cu zestre mare, pentru că vrea să devină iute și întru 
totul burghez, într-o vreme în care - el o și presimte - starea a 
treia va ocupa, în curând, locul cel mai de sus, de conducere. 

Toate acestea constituie, de pe acum, pregătiri în vederea 
ţelului propriu-zis. Abia se anunţă alegerile pentru Convenţie, 
și profesorul de seminar de odinioară își și prezintă 
candidatura. Şi ce face orice candidat? Făgăduiește, mai întâi 
de toate, bunilor săi alegători totul, tot ce aceștia ar dori să 
audă. Și iată că Fouché jură să ocrotească comerțul, să apere 
proprietatea, să respecte legile: tună și fulgeră cu mai multă 
elocvență împotriva uneltitorilor la dezordine decât împotriva 
vechiului regim (căci la Nantes vântul bate mai degrabă de la 
dreapta decât de la stânga). Într-adevăr, în anul 1792, este ales 
deputat în Convenţie, și cocarda tricoloră de deputat, purtată la 
vedere, va înlocui, pentru mult timp, tonsura purtată pe tăcute 
și ascunsă de lume. 

e 

Joseph Fouché are treizeci și doi de ani când este ales 
deputat. Nu este nici pe departe un bărbat frumos. Are un trup 
deșirat, aproape fantomatic de uscăţiv, un obraz tras și osos, cu 
trăsături colţuroase, de o urâţenie dezagreabilă. Nasul incisiv, 
incisive și subţiri buzele, permanent împreunate, reci ca de 
pește ochii acoperiți de niște pleoape grele, somnoroase, 
cenușii ca de pisică pupilele, asemănătoare unor bile de sticlă. 
Totul în acest chip, totul la acest bărbat este lipsit de suficientă 
substanţă vitală: arată ca un om văzut la lumina lămpii de gaz, 
livid și verzui. Nici urmă de strălucire în ochi, nici urmă de 
senzualitate în mișcări, nici urmă de vigoare în voce. Părul rar, 
în șuvițe, sprâncenele roșcate și abia vizibile, obrajii pământii. 
Arată de parcă îi lipsește colorantul necesar care să dea 
obrazului o nuanţă de sănătate. Acest bărbat tenace și cu o 
putere de muncă nemaiauzită dă, întotdeauna, impresia unui 


12 


om obosit, unui om suferind, unui convalescent. 

Oricui îl privește i se pare că în vinele lui nu curge un sânge 
cald și roșu. Și, într-adevăr: chiar și sufletește aparţine rasei de 
oameni cu sânge rece. Nu cunoaște patimi violente, exaltante, 
nu-i atras nici de femei, nici de jocuri, nu bea vin, nu simte nici 
o plăcere în a se consuma fizicește, nu-și pune mușchii la 
încercare, își petrece viaţa, numai între pereţi, înconjurat de 
dosare și hârtii. Niciodată nu-și iese din fire, niciodată nu se 
vede tresărind un nerv pe faţa lui. Buzele lui subţiri și pale abia 
de schiţează un mic zâmbet, când politicos, când ironic. Nu se 
poate desluși vreodată o adevărată încordare sub această 
mască cenușie ca argila, aparent fără vlagă; de sub pleoapele 
grele, cu marginile roșiatice, ochiul nu-i trădează vreodată 
intenţiile, după cum nici un gest nu lasă să i se ghicească 
gândurile. 

Acest sânge rece imperturbabil, iată adevărata putere a lui 
Fouche. Nervii nu-l domină, simţurile nu-l ademenesc, întreaga 
sa pasiune se încarcă și se descarcă în spatele zidului de 
nepătruns al frunţii sale. Lasă frâu forţelor sale să acţioneze în 
voie, dar, în același timp, pândește treaz greșelile celorlalţi; 
lasă timp să se consume pasiunile celorlalţi și așteaptă cu 
răbdare până când aceștia fie că se epuizează, fie că, 
pierzându-și stăpânirea de sine, își dau în vileag latura 
vulnerabilă: abia atunci izbește el, necruţător. Teribilă este 
această superioritate a răbdării sale fără de nervi: căci cel care 
este în stare să aștepte și să se disimuleze în felul acesta, acela 
poate duce în eroare și pe omul cel mai experimentat. Fouché 
va sluji fără să crâcnească fățiș, va suporta, zâmbind, fără să 
clipească, cele mai grosolane ofense, cele mai înjositoare 
umilințe; nici o ameninţare, nici o furie nu-l va zgudui pe acest 
om cu sânge de pește. Robespierre și Napoleon vor fi zdrobiţi 
amândoi de acest calm de piatră, precum se sparge valul în 
stâncă. Trei generaţii, un neam întreg, vor fi istovite de fluxul și 
refluxul pasiunilor, în timp ce el, singurul lipsit de pasiuni, va 
rezista impasibil și semet. 

Această răceală a sângelui constituie, așadar, geniul propriu- 
zis al lui Fouche. Corpul nu-l frânează și nu-l antrenează, ca și 
cum nu ar fi de față la toate aceste temerare jocuri ale 
spiritului. Sângele, simţurile, sufletul, toate aceste elemente 
tulburânde ale simţirii unui om adevărat nu participă vreodată 


13 


cu ceva la jocul acestui tainic cavaler al riscului, a cărui 
întreagă pasiune este împinsă în sus, în creier. Căci birocratul 
acesta sec iubește, în mod vicios, aventura, și pasiunea sa este 
intriga. Dar nu o poate epuiza și gusta decât prin spirit, și nimic 
nu ascunde mai genial și mai bine teribila bucurie pe care i-o 
provoacă complicațiile,  uneltirile, decât comportarea 
cumpătată de funcţionar conștiincios și integru, a cărui mască 
o va purta de-a lungul întregii sale vieţi. Să urzească îndărătul 
unor dosare și registre, să lovească mortal prin surprindere și 
nevăzut - iată care este tactica sa. Trebuie să pătrunzi adânc în 
istorie ca să poţi remarca măcar prezenţa lui în focul Revoluţiei 
și în conul de lumină legendară răspândită de Napoleon, o 
prezență aparent modestă și subalternă, în realitate însă 
atotcuprinzătoare și modelatoare de epocă. Timp de o viaţă, el 
pășește în umbră, trecând însă peste trei generaţii: Patrocle a 
căzut de mult, de asemenea, Hector, Ahile, în timp ce Ulise, cel 
fecund în șiretlicuri, trăiește. Talentul său întrece geniul, 
sângele său rece triumfă asupra tuturor pasiunilor. 
e 

În dimineaţa zilei de 21 septembrie, Convenţia nou aleasă își 
face intrarea în sală. Primirea nu mai are caracterul festiv, 
pompos pe care-l avusese, cu trei ani în urmă, cu prilejul celei 
dintâi Adunări legislative. Atunci se mai afla în mijlocul sălii un 
fotoliu preţios din damasc, brodat cu crini albi: locul regelui. Și, 
când acesta și-a făcut intrarea, întreaga Adunare, în picioare, l- 
a aclamat pe învestitul Domnului. Dar acum, fortărețele sale, 
Bastilia și Tuileries, sunt paralizate. În Franţa nu mai există 
rege; doar un domn gras, numit Ludovic Capet de către 
gardienii săi grosolani și de către judecători, se plictisește la 
Temple, ca un cetăţean neputincios care-și așteaptă judecata. 
In locul lui conduc acum ţara șapte sute cincizeci de 
reprezentanţi ai poporului, care s-au instalat în propria lui casă. 
In spatele mesei prezidenţiale, se înalță, scrisă cu litere uriașe, 
noua Tablă de legi a lui Moise, textul Constituţiei, iar pereţii 
sălii sunt împodobiţi - ce simbol ameninţător! - cu fascia 
lictorilor cu securea ucigașă. 

La galerie, se strânge poporul care-și privește plin de 
curiozitate reprezentanţii. Șapte sute cincizeci de membri ai 
Convenţiei intră, cu pași măsuraţi, în casa regală - amestec 
bizar al tuturor păturilor sociale și profesiunilor: avocaţi fără 


14 


slujbă alături de filosofi iluștri, preoţi răspopiţi alături de 
militari merituoși, aventurieri rataţi alături de matematicieni 
renumiţi și poeţi curtenitori. Ca într-un pahar bine agitat, în 
Franţa, datorită Revoluţiei, ceea ce se afla la fund a ieșit la 
suprafaţă. A sosit momentul pentru limpezirea haosului. 

Chiar și orânduirea locurilor indică o primă încercare de 
stabilire a ordinii. În sala dispusă în formă de amfiteatru, atât 
de mică încât, atunci când vorbesc adversarii, se ciocnește 
frunte de frunte, respiraţie de respiraţie, stau așezați, în 
băncile de jos, potoliţii, luminaţii, prudenţii, „le marais”, 
mlaștina, cum sunt numiţi, ironic, cei care participă impasibili 
la luarea tuturor deciziilor. Gălăgioșii, nerăbdătorii, radicalii 
iau loc în băncile situate cel mai sus, pe Munte, care, cu 
ultimele rânduri, ajunge până la galerie, indicând parcă astfel, 
simbolic, că ei au în spatele lor masa, poporul, proletariatul. 

Cumpăna este ţinută de aceste puteri. Între ele oscilează, în 
flux și reflux, Revoluţia. Pentru burghezi, pentru moderați, 
Republica este ca și desăvârșită prin dobândirea Constituţiei, 
prin suprimarea regelui și a nobilimii, prin transferul 
drepturilor în favoarea stării a treia; ei ar prefera, în acest 
moment, să frâneze și să oprească curentul stârnit de jos, 
mărginindu-se doar să apere cuceririle pe care le au în mână. 
Conducătorii lor sunt Condorcet, Roland,  girondinii, 
reprezentanţi ai intelectualităţii și ai păturii de mijloc. Cei de 
pe Munte vor însă să împingă mai departe puternicul val 
revoluţionar, până ce acest val va mătura cu el ce a mai rămas 
și mai stăruie ca reziduu din trecut. Ei, Marat, Danton, 
Robespierre, în calitate de conducători ai proletariatului, vor Ja 
révolution integrale, revoluţia totală și radicală, până la ateism 
și comunism. După rege, vor să răstoarne și celelalte forțe 
vechi ale statului, banii și pe Dumnezeu. Balanța oscilează, 
nervoasă, între cele două partide. Dacă înving girondinii, 
moderaţii, Revoluţia se va împotmoli, treptat, într-o reacțiune 
mai întâi liberală, apoi conservatoare. Dacă înving radicalii, 
aceștia vor împinge lucrurile în toate abisurile și vârtejurile 
anarhiei. De aceea, armonia festivă a primelor ore nu înșală pe 
nici unul dintre cei prezenţi în sala fatidică, căci fiecare știe că, 
în curând, va începe aici o luptă pe viaţă și pe moarte pentru 
spirit și pentru forță. Iar locul pe care se așază un deputat, 
dacă se află jos, la șes, sau sus, pe Munte, indică dinainte 


15 


hotărârea sa. 
e 

Odată cu cei șapte sute cincizeci care își fac intrarea 
solemnă în sala regelui detronat, intră, tăcut, și deputatul de 
Nantes, Joseph Fouché, cu eșarfa tricoloră de reprezentant al 
poporului de-a curmezișul pieptului. Părul i-a crescut, 
veșmântul preoţesc a fost de mult lepădat: poartă, ca toţi 
ceilalți, un costum de orășean, fără podoabe. 

Unde va lua loc Joseph Fouché? Pe Munte, în rândul 
radicalilor, sau jos de tot, în rândul moderaţilor? Joseph Fouché 
nu șovăie mult. El nu cunoaște decât un singur partid, căruia i- 
a fost și îi va rămâne fidel până la sfârșit: partidul care e mai 
puternic, majoritatea. Şi de data aceasta, apreciază și numără 
în gând voturile și își dă seama că puterea este încă de partea 
girondinilor, a moderaţilor. Se așază, deci, în rândul lor, lângă 
Condorcet, Roland, Servan, lângă oamenii care deţin 
ministerele, care influenţează toate numirile și împart 
sinecurile. Acolo, în mijlocul lor, se simte în siguranţă, acolo la 
loc. 

Ridicându-și însă întâmplător privirea spre partea de sus, 
acolo unde și-au ocupat locurile adversarii, radicalii, întâlnește 
o privire severă și ostilă. Acolo, prietenul său, Maximilien 
Robespierre, avocatul din Arras, și-a adunat în jurul lui 
combatanții și, prin lornionul ridicat, neîndurătorul, care, 
mândru de propria sa fermitate, nu iartă cuiva vreo șovăire sau 
slăbiciune, se uită de sus, rece și ironic, la oportunist. În clipa 
aceasta, s-a sfârșit cu ceea ce mai rămăsese din prietenia lor. 
De aici încolo, Fouché simte pironită în spatele său, la fiecare 
gest, la fiece acţiune, această privire nemilos scrutătoare, sever 
observatoare a eternului acuzator, a neînduplecatului puritan, 
și înţelege; trebuie să fie prudent. 

e 

Prudent, precum aproape nimeni altul. În dările de seamă ale 
şedinţelor din primele luni, numele lui Fouché lipsește cu 
desăvârșire. În timp ce toți ceilalţi se înghesuie, impetuoși și 
vanitoși, să ajungă la tribună, fac propuneri, rostesc tirade, 
învinuindu-se și dușmănindu-se reciproc, deputatul de Nantes 
nu urcă nici o singură dată, la acest pupitru înălțat. Vocea lui 
slabă îl împiedică să ţină discursuri publice, aceasta este scuza 
pe care o invocă față de prietenii și electorii săi. Și cum toţi 


16 


ceilalţi își iau unul altuia cuvântul din gură, avizi și nerăbdători, 
tăcerea acestui bărbat aparent modest nu poate să stârnească 
decât simpatie. 

Dar, în realitate, modestia lui nu este decât calcul. Fostul 
fizician trasează, mai întâi, paralelogramul forțelor, observă 
lucrurile și ezită înainte de a lua poziţie, văzând că balanţa nu 
contenește să joace. Prudent, își rezervă sufragiul hotărâtor 
pentru momentul în care balanţa va începe să se încline 
definitiv într-o parte sau în cealaltă. Totul este să nu se uzeze 
prea devreme, să nu se angajeze prematur, totul este să nu se 
lege, cumva, pentru totdeauna! Căci nu s-a stabilit încă dacă 
Revoluţia va merge înainte sau va da înapoi: ca un adevărat fiu 
de marinar, înainte de a sări pe spinarea valului, așteaptă, mai 
întâi, vântul prielnic și își ţine, până atunci, barca în port. 

Și apoi, de pe când se afla încă la Arras, de pe când vieţuia 
încă între ziduri de mănăstire, constatase cât de repede se 
pierde popularitatea în timpul unei revoluţii, cât de repede se 
transformă strigătul popular de „Osanna” în cel de „Răstigniţi- 
1”. Toţi sau aproape toţi cei care se găseau în prim-plan în 
perioada Stărilor generale și a Adunării legislative sunt astăzi 
daţi uitării sau urâţi. Cadavrul lui Mirabeau, ieri încă la 
Panteon, a fost scos astăzi de acolo, în mod rușinos; La Fayette, 
numai cu câteva săptămâni în urmă sărbătorit triumfal ca 
părinte al patriei, este socotit astăzi un trădător; Custine, 
Pétion, care, numai cu câteva săptămâni în urmă, erau încă 
aclamaţi, se strecoară astăzi, cu teamă, în umbra activităţii 
publice. Nu, nu cumva să ieși la lumină prea devreme, nu 
cumva să te angajezi prea repede; trebuie să-i lași mai întâi pe 
ceilalți să se epuizeze, să se consume! Cu experienţa sa 
timpurie, el știe că o revoluţie nu aparţine vreodată celui dintâi, 
celui care o începe, ci întotdeauna ultimului, celui care o 
termină și care și-o atribuie ca pe o pradă. 

lată de ce acest om isteţ se ghemuiește cu bună-știinţă la 
întuneric. Se apropie de cei puternici, dar evită orice funcţie 
publică, la vedere; în loc de a face gălăgie de la tribună, în 
ziare, preferă să se facă ales în comitete și în comisii, acolo 
unde poţi arunca, nevăzut fiind, o privire asupra împrejurărilor, 
căpăta o influenţă asupra evenimentelor, fără a fi controlat sau 
urât. Și într-adevăr, puterea sa de muncă tenace și expeditivă îl 
face iubit, iar invizibilitatea persoanei sale îl ferește de invidie. 


17 


Din biroul lui poate să observe, nestingherit și în așteptare, 
cum tigrii montagnarzi și panterele girondine se sfâșie 
reciproc, cum marii pătimași, cum figurile dominante ale unui 
Vergniaud, Condorcet, Desmoulins, Danton, Marat și 
Robespierre își provoacă una alteia răni mortale. El se uită și 
așteaptă, căci știe prea bine: numai după ce pătimașii s-au 
distrus reciproc, vine timpul celor ce au știut să aștepte, celor 
înţelepţi. Întotdeauna se va decide Fouche în mod definitiv 
numai după ce soarta unei bătălii va fi fost hotărâtă. 
e 

Toată viața, atitudinea lui Fouché a fost aceea de a sta în 
obscuritate. Să nu fie niciodată purtătorul vizibil al puterii şi 
totuşi s-o dețină, posedând-o în întregime, să tragă toate sforile 
fără să poată fi tras vreodată la răspundere. Să se plaseze 
întotdeauna în spatele celui ce ocupă locul întâi, să se pitească 
îndărătul lui, să-l împingă înainte și, de îndată ce respectivul s- 
a încumetat să avanseze prea mult, să-l renege categoric în 
clipa hotărâtoare - acesta rămâne rolul preferat al lui Fouche. 
Și, ca desăvârșit intrigant al scenei politice, joacă acest rol cu 
aceeași virtuozitate, deghizat sub douăzeci de travestiuri, în 
nenumărate episoade, sub republicani, sub regi și sub împărați. 

Uneori i se ivește prilejul și totodată tentatia de a-și asuma el 
însuși rolul principal, rolul de frunte pe scena evenimentelor 
mondiale. Este însă prea isteţ pentru a-l dori în mod serios. 
Este conștient de chipul său urât și respingător, care nu-i deloc 
potrivit pentru medalii și embleme, pentru fast și popularitate 
și căruia nici o cunună de lauri pe frunte nu i-ar putea conferi 
ceva eroic. Își cunoaște vocea subţire și slabă care poate foarte 
bine șopti, insinua și trezi bănuială, dar niciodată antrena 
mulțimea printr-o elocință înflăcărată. Se știe cel mai puternic 
în fața mesei de lucru, într-o încăpere închisă, în umbră. Acolo 
se simte cel mai capabil să pândească și să exploreze, să 
observe și să convingă oamenii, să tragă sforile și să le încurce 
după aceea, el însuși rămânând de nepătruns și insesizabil. 

Esenţa secretului puterii lui Joseph Fouche este, de fapt, 
dorința neîntreruptă de a avea puterea, chiar suprema putere, 
dar, spre deosebire de cei mai mulţi, conștiența posesiunii 
puterii însăși îi este de ajuns, fără să aibă nevoie de semnele 
exterioare și de veșmântul acesteia. Fouché este ambițios în cel 
mai înalt grad, până la limita extremă, dar nu este însetat de 


18 


glorie; este ambițios, fără a fi vanitos. Ca un veritabil și 
autentic jucător cerebral, preţuiește numai componentele 
tensionale ale dominării, și nu însemnele acesteia. Mănunchiul 
de nuiele al lictorilor, sceptrul regal, coroana imperială n-are 
decât să le poarte liniștit un altul, fie el puternic sau un om de 
paie, toate acestea îi sunt indiferente; îi cedează acestuia cu 
plăcere strălucirea și îndoielnica fericire a popularității. Lui îi 
ajunge să fie la curent cu faptele, să aibă influenţă asupra 
oamenilor, să-l conducă el în realitate pe aparentul conducător 
al lumii și fără a-și implica propria-i persoană, să joace cel mai 
fascinant dintre toate jocurile, formidabilul joc al politicii. In 
timp ce toţi ceilalţi sunt angajaţi prin convingerile lor, prin 
spusele și acţiunile lor publice, el, care se ferește de lumină și 
care stă ascuns, rămâne liber în sinea sa și devine astfel polul 
constant în scurgerea continuă a evenimentelor. Girondinii sunt 
răsturnaţi, Fouché rămâne; iacobinii sunt alungaţi, Fouché 
rămâne. Directorul, Consulatul, Imperiul, Regalitatea și din nou 
Imperiul dispar și se prăbușesc; el continuă însă să rămână, 
numai el, Fouché, graţie rafinatei sale atitudini rezervate și 
cutezanţei sale temerare de a fi cu totul lipsit de caracter, de a 
fi deplin și consecvent lipsit de convingeri. 
e 

Vine însă o zi în mersul general al Revoluţiei, una singură, 
care nu admite nici o ezitare, o zi în care fiecare trebuie să 
voteze prin da sau nu, cu bila albă sau cu cea neagră, și anume 
ziua de 16 ianuarie 1793. Limba ceasornicului Revoluţiei arată 
miezul zilei, jumătatea drumului a fost străbătută, regalității i-a 
fost smulsă, bucată cu bucată, puterea. Dar, regele Ludovic al 
XVI-lea mai trăiește, ce-i drept, prizonier la Temple, dar 
trăiește. Nu s-a reușit (așa cum sperau moderaţii) să fie lăsat să 
fugă, nici (așa cum doreau, în secret, radicalii) să fie omorât de 
furia poporului, la asediul palatului. A fost umilit, i s-au luat 
libertatea, numele și rangul. Dar, prin simplul fapt că mai 
respiră, prin sângele său ereditar, un rege, un nepot al lui 
Ludovic al XIV-lea, chiar dacă acum nu i se mai spune, cu 
dispreț, decât Ludovic Capet, continuă să reprezinte o 
primejdie pentru tânăra Republică. De aceea, după ce-l 
condamnă, la 15 ianuarie, Convenţia pune întrebarea cu privire 
la pedeapsă, adică întrebarea: viața sau moartea. În zadar au 
nădăjduit nehotărâţii, lașii, prudenţii, oamenii asemenea lui 


19 


Joseph Fouche că ar putea să evite, datorită votului secret, o 
luare de poziție deschisă și angajantă; implacabil, Robespierre 
stăruie ca fiecare reprezentant al naţiunii franceze să se 
pronunţe, în plină Adunare, pentru da sau pentru nu, pentru 
viaţă sau pentru moarte, ca poporul și posteritatea să știe 
despre fiecare cărui partid aparţine, celor de dreapta sau celor 
de stânga, refluxului sau fluxului Revoluţiei. 

La 15 ianuarie, poziția lui Fouché este însă întru totul 
limpede. Apartenența la girondini, dorința alegătorilor săi 
deosebit de moderati îl obligă să ceară îndurare pentru rege. 
Își întreabă prietenii, pe Condorcet în primul rând, și își dă 
seama că ei înclină, în mod unanim, să evite o măsură atât de 
irevocabilă ca execuţia regelui. Și, deoarece majoritatea este, 
principial, împotriva sentinței de moarte, Fouché se situează, 
bineînţeles, de partea ei. Numai cu o seară înainte, în seara 
zilei de 15 ianuarie, citește unui amic discursul pe care are de 
gând să-l ţină cu această ocazie și prin care vrea să-și motiveze 
cererea de clemenţă faţă de rege. Dacă te-ai așezat în banca 
moderaţilor, ești obligat să dai dovadă de moderație, și, 
întrucât majoritatea se ferește de orice radicalism, acesta este 
detestat și de Joseph Fouche, cel neîmpovărat de convingeri. 

Dar, între acea seară de 15 ianuarie și dimineaţa de 16, se 
scurge o noapte neliniștită, agitată. Radicalii n-au stat cu 
braţele încrucișate; ei au pus în mișcare puternica mașină a 
revoltei populare, pe care se pricep atât de admirabil s-o 
mânuiască. În cartierele periferice bubuie tunul de alarmă, prin 
bătaia tobelor secţiunile adună mase largi, toate acele 
batalioane dezordonate ale răscoalei la care apelează, 
întotdeauna, teroriștii rămași nevăzuţi, spre a impune cu forța 
decizii politice, și pe care priceputul berar Santerre le pune în 
mișcare în câteva ore, printr-o simplă apăsare cu degetul. 
Aceste batalioane de agitatori din cartierele periferice, formate 
din pescărese și din aventurieri sunt cunoscute încă de la 
triumfala luare cu asalt a Bastiliei, sunt bine cunoscute din 
clipa nenorocită a masacrelor din septembrie. Ori de câte ori 
este vorba să fie străpuns digul legii, se stârnește puternic acel 
gigantic val popular care, întotdeauna, târăște cu el totul, în 
mod irezistibil, în cele din urmă și pe cei pe care i-a scos la 
suprafaţă chiar din adâncurile lui. 

Încă de la amiază, mase compacte înconjoară Şcoala de 


20 


călărie și Tuileries: bărbaţi în cămăși, cu pieptul descoperit, cu 
sulițe amenințătoare în mâini, femei cu carmaniole de un roșu 
aprins, batjocorind și zbierând, gărzi naţionale și oameni de pe 
stradă. Printre ei, se înmulțesc instigatorii răscoalei: Fourier 
americanul, Guzmán spaniolul, Theroigne de  Mericourt, 
această caricatură isterică a unei loane d'Arc. Când trec 
deputaţi bănuiţi că vor vota pentru clemenţă, asupra lor se 
revarsă un potop de ocări ca din niște căldări cu lături; 
împotriva reprezentanţilor poporului se ridică pumni, sunt 
proferate ameninţări: intimidatorii folosesc toate mijloacele 
terorii și ale forței brutale spre a obține capul regelui retezat 
de secure. A 

Și această intimidare impresionează toate sufletele slabe. In 
această cenușie și timpurie seară de iarnă, înfricoșaţi, 
girondinii stau adunaţi la lumina pâlpâitoare a lumânărilor. Cei 
care, ieri încă, erau hotărâți să voteze împotriva morții regelui, 
pentru a evita războiul la cuțite cu întreaga Europă, sunt acum, 
sub teribila presiune a răscoalei populare, în mare majoritate 
neliniștiți și dezbinaţi. Seara târziu, se trece, în cele din urmă, 
la apelul nominal; printr-o ironie a sorții, se nimerește ca unul 
dintre primii strigaţi să fie tocmai șeful girondinilor, Vergniaud, 
oratorul altminteri atât de meridional, a cărui voce puternică 
răsună, de fiecare dată, ca bătaia unui ciocan în lambriurile 
rezonante de pe pereţi. Dar în această seară îi este teamă ca nu 
cumva, în calitate de conducător al republicanilor, să nu mai 
apară îndeajuns de republican, dacă îi lasă regelui viaţa. Și 
acest bărbat, de obicei atât de vehement și impetuos, urcă la 
tribună încet, greoi, cu capul său mare lăsat în jos rușinat, și 
pronunţă cu glas scăzut: La mort, moartea. 

Cuvintele vibrează ca un diapazon în întreaga sală. Primul 
dintre girondini a dat înapoi. Cei mai mulţi din ceilalţi rămân pe 
poziţie; trei sute de votanţi din șapte sute se pronunţă pentru 
îndurare, deși sunt conștienți că, în condiţiile actuale, 
moderaţia politică cere de o mie de ori mai mult curaj decât o 
aparentă fermitate. Balanța oscilează îndelung; numai câteva 
voturi ar putea fi hotărâtoare. În sfârșit, este chemat deputatul 
de Nantes, Joseph Fouché, cel ce, încă ieri, îi asigura categoric 
pe prietenii săi că va apăra viața regelui printr-un discurs 
înflăcărat, cel ce, numai cu zece ore în urmă, părea a fi cel mai 
hotărât dintre toţi hotărâţii. Intre timp însă, profesorul de 


21 


matematică de altădată, bunul calculator Fouché, a numărat 
voturile și a văzut că, în felul acesta, s-ar trezi în rândurile 
taberei greșite, singura de partea căreia nu va trece cândva: 
minoritatea. Așadar, pășind fără zgomot, el urcă grăbit la 
tribună, iar de pe buzele sale livide abia dacă se aud cele două 
cuvinte: La mort, moartea. 

e 

Ducele de Otrante va pronunţa și va scrie mai târziu o sută 
de mii de cuvinte pentru a scuza, ca o greșeală, aceste două 
cuvinte, care îl pecetluiesc pe el, Joseph Fouche, drept 
regicide, ucigaș de rege. Aceste două cuvinte au fost însă 
rostite public și tipărite în Moniteur, ele nu pot fi șterse din 
istorie, rămânând memorabile și în istoria personală a vieţii 
sale. Căci ele constituie cea dintâi schimbare de atitudine 
publică a lui Joseph Fouché. În mod perfid, i-a lovit pe la spate 
pe amicii săi Condorcet și Daunou, și-a bătut joc de ei și i-a 
înșelat. Dar aceștia nu trebuie să se simtă rușinaţi în fața 
istoriei de ceea ce li s-a întâmplat, pentru că și alţii, mai tari, 
Robespierre și Carnot, La Fayette, Barras și Napoleon, cei mai 
puternici pe vremea lor, vor împărtăși același destin, fiind, și ei, 
în ceasul dizgraţiei lor, trași pe sfoară de el. 

În clipa aceasta însă, se dezvăluie, pentru prima oară, și o 
altă, o foarte marcată trăsătură de caracter a lui Joseph 
Fouché, și anume insolenţa lui. Ori de câte ori părăsește un 
partid prin trădare, aceasta nu se petrece, vreodată, pe 
îndelete și cu prudenţă, el nu se strecoară pe ascuns din 
rândurile acestuia. Ci, la lumina zilei, zâmbind rece, cu o 
dezinvoltură uluitoare și zdrobitoare trece de-a dreptul la 
adversarul de până atunci, adoptând cuvintele și argumentele 
acestuia. Il lasă complet indiferent ce vor crede și ce vor spune 
despre el tovarășii săi de partid de altădată, ce părere vor avea 
despre el masele și opinia publică. Un singur lucru prezintă 
importanţă pentru el, acela de a sta mereu alături de 
învingător, nicicând alături de cei învinși. În maniera fulger a 
acestei întorsături, în cinismul nemăsurat al metamorfozei 
caracterului său, el dă dovadă de un grad de aplomb care, fără 
să vrei, te ameţește și te obligă la admiraţie. li sunt suficiente 
douăzeci și patru de ore, adesea numai o oră, ba chiar numai 
un minut, pentru a azvârli steagul convingerii sale și a 
desfășura zgomotos un altul. El nu defilează cu o idee, ci merge 


22 


cu timpul, și cu cât acesta se scurge mai repede, cu atât mai 
grăbit va alerga el după timp. 

Ştie că alegătorii săi din Nantes vor fi indignati când vor citi 
a doua zi în Moniteur despre votul lui. De aceea, este cazul să 
le-o ia înainte, și nu să-i convingă. Și cu acea îndrăzneală 
fulgerătoare, cu acea insolenţă care, în asemenea momente, îi 
conferă aproape o aparenţă de măreție, el nu așteaptă ca 
explozia de indignare să se producă, ci preîntâmpină atacul. 
Chiar a doua zi după scrutin, Fouche dă la tipar un manifest, în 
care proclamă, cu larmă, drept convingerea sa cea mai intimă 
ceea ce, de fapt, i-a fost inspirat doar de teama unei dizgrațţii 
parlamentare; nu vrea să lase timp alegătorilor săi să 
gândească și să cântărească, vrând, în schimb, să-i terorizeze și 
să-i intimideze printr-o brutalitate ce lovește pe neașteptate. 

Marat și iacobinii cei mai înfocaţi nu ar fi în stare să scrie 
într-un stil mai însetat de sânge decât o face acest până-ieri- 
moderat când se adresează bravilor săi alegători burghezi: 
„Crimele tiranului au ieșit la suprafaţă și au umplut de revoltă 
toate inimile. Dacă nu-i va cădea cât mai repede capul de 
lovitura sabiei, toţi briganzii și asasinii vor putea umbla cu 
fruntea sus, și ne-ar ameninţa haosul cel mai înspăimântător. 
Timpul lucrează pentru noi și împotriva tuturor regilor de pe 
pământ.” Același om care, încă în ajun, ţinea pregătit în 
buzunar un manifest, probabil tot atât de persuasiv, împotriva 
execuţiei, proclamă, astăzi, cu asemenea cuvinte, executarea 
regelui că o necesitate inexorabilă. 

În fond, abilul calculator și-a făcut bine socotelile. El însuși 
oportunist, cunoaște irezistibila forță de renegare pe care o are 
lașitatea; știe că, în toate momentele politice în care acţionează 
masele, cutezanţa este numitorul decisiv al oricărui calcul. Și 
are dreptate: bravii burghezi conservatori se pleacă, temători, 
în faţa acestui manifest îndrăzneţ și neașteptat; năuciţi și 
jenaţi, se grăbesc să-și dea adeziunea la o hotărâre pe care, în 
sinea lor, nu o aprobă nici pe departe. Nimeni nu îndrăznește 
să se opună. Și, începând din această zi, Joseph Fouche ţine în 
mâini pârghia dură și insensibilă cu ajutorul căreia va învinge 
cele mai dificile crize: disprețul pentru oameni. 

Din ziua aceea de 16 ianuarie, Joseph Fouche, acest caracter 
de cameleon, va alege (deocamdată) culoarea roșie: moderatul 
devine, peste noapte, arhiradical și ultraterorist. Dintr-o 


23 


săritură se găsește dincolo, în cealaltă tabără și, printre 
adversarii de altădată, se situează, imediat, în rândurile aripii 
celei mai extreme, celei mai radicale a stângii. Cu o repeziciune 
înspăimântătoare, spiritul acesta rece, birocratul acesta lucid, 
adoptă jargonul sanguinar al susținătorilor terorii, numai ca să 
nu rămână în urma celorlalţi. Depune moţiuni severe împotriva 
emigranților, împotriva preoţilor; instigă, tună, fulgeră, ucide 
prin cuvinte și gesturi. În fond, acum ar putea să redevină 
prietenul lui Robespierre, luând loc alături de el. Dar acestui 
bărbat plin de scrupule, incoruptibil și de o rigiditate 
protestantă, nu-i plac renegaţii; cu o neîncredere de două ori 
mai mare, el întoarce spatele transfugului, al cărui radicalism 
zgomotos îi este și mai suspect decât nehotărârea lui de 
dinainte. 

Cu flerul lui ascuţit, Fouche simte pericolul unei asemenea 
supravegheri, intuiește apropierea unor zile critice, încă mai 
atârnă furtuna deasupra Adunării, de pe acum se conturează la 
orizontul politic tragicele lupte dintre conducătorii Revoluţiei, 
dintre Danton și Robespierre, dintre Hebert și Desmoulins; din 
nou ar trebui să ia o hotărâre, de data aceasta înăuntrul aripii 
radicale, iar lui Fouché nu-i place să-și stabilească poziţia 
înainte ca profesiunea de credinţă să fie profitabilă și ferită de 
primejdie. El știe că, în epocile marcate de destin, există 
situaţii pe care un diplomat le stăpânește cel mai dibaci în 
măsura în care le evită. lată de ce preferă să părăsească arena 
politică a Convenţiei în timpul încăierărilor, pentru a nu reveni 
decât după ce soarta luptei va fi fost decisă. Din fericire, pentru 
o asemenea retragere se ivește acum un pretext onorabil, căci 
Convenţia alege două sute de delegaţi din sânul ei în scopul 
menţinerii ordinii în departamentele provinciale. Nesimţindu-se 
în largul său în atmosfera explozivă din sala de ședințe, Fouché 
se străduiește, fără întârziere, să facă în așa fel, încât să fie 
trimis; și, într-adevăr, este ales. li este îngăduit, astfel, un 
răgaz să răsufle. Intre timp, n-au decât să se încaiere între ei, 
exterminându-se unul pe celălalt, pasionaţii n-au decât să 
pregătească locul pentru ambițios! Acum totul e să nu fie 
prezent, să nu ia poziţie de partea vreuneia din tabere! Câteva 
luni, câteva săptămâni înseamnă mult, într-o vreme în care 
orologiul lumii aleargă vertiginos. Când se va întoarce el, 
decizia va fi luată, și atunci va putea să se alăture, liniștit și 


24 


fără riscuri, învingătorului, partidului său dintotdeauna: 
majoritatea. 
e 

Istoria provinciei în timpul Revoluției franceze este, în 
general, puțin luată în seamă. Toate relatările încremenesc 
parcă pe cadranul Parisului, unde nu este vizibilă decât 
schimbarea orei. Dar pendulul care reglează schimbarea orei 
are punctul de greutate în ţară și în armată. Parisul nu 
reprezintă decât cuvântul, inițiativa, impulsul - imensa țară 
însă, fapta și forța decisivă care continuă să acționeze. 

Convenţia a recunoscut la timp că ritmul Revoluţiei din 
marele oraș nu prea concordă cu acela din provincie: oamenii 
din sate, din cătune și din munţi nu gândesc atât de repede ca 
cei din capitală, ei absorb cu mult mai încet și mai prudent 
ideile și le prelucrează pe înţelesul lor propriu. Ceea ce în 
Convenţie devine lege în decurs de o oră, nu se scurge decât 
lin, picătură cu picătură, pe întinsul ţării, de cele mai dese ori 
gata falsificat și diluat de către funcţionarii regaliști din 
provincie și de către cler: oamenii vechii orânduiri. De aceea, 
departamentele rămân, întotdeauna, istoric vorbind, cu o oră în 
urma Parisului. În timp ce în Convenţie domină girondinii, ţara 
mai votează încă pe regaliști; când triumfă iacobinii, ţara se 
apropie abia atunci de spiritul Girondei. Zadarnice toate 
decretele patetice, căci, pe atunci, cuvântul tipărit nu-și făcea 
drum decât încet și nesigur până în Auvergne și Vandeea. 

Acesta-i motivul pentru care Convenţia hotărăște să trimită 
în provincie cuvântul viu, sub forma lui activă, spre a înviora 
ritmul Revoluţiei în întreaga Franţă și a ţine în șah tempoul 
șovăitor și aproape contrarevoluţionar al regiunilor. Ea alege, 
din sânul ei, două sute de deputaţi, chemaţi să-i reprezinte 
voința, dându-le puteri aproape nelimitate. Cine poartă eșarfa 
tricoloră și pălăria cu pană roșie este învestit cu drepturi 
dictatoriale. El poate percepe impozite, pronunţa sentinţe, 
recruta soldaţi, demite generali: nici o autoritate nu are voie să 
se opună celui ce, prin persoana sa sacră, simbolizează voința 
întregii Convenții naţionale. Puterea lui este neîngrădită, ca și, 
odinioară, aceea a proconsulilor Romei, care aduceau, în toate 
ţările subjugate, voinţa Senatului; fiecare este un dictator, un 
stăpân autocrat, ale cărui decizii sunt fără drept de apel și de 
contestaţie. 


25 


Teribilă este puterea acestor delegaţi aleși, dar tot atât de 
teribilă este și răspunderea lor. În cadrul districtului ce i-a fost 
atribuit, fiecare pare să fie un rege, un împărat, un autocrat 
absolut. Dar deasupra cefei fiecăruia lucește ghilotina, 
deoarece Comitetul salvării publice urmărește fiecare plângere 
și pretinde, necruţător, fiecăruia să dea exact socoteală de 
gestiunea bănească pe care o mânuiește. Faţă de cel ce nu s-a 
dovedit destul de aspru, se va proceda cu asprime; după cum 
cel ce se comportă prea furios trebuie să se aștepte, și el, la 
răzbunare. Când tendinţa este spre teroare, măsurile teroriste 
sunt cele mai indicate; când balanţa înclină spre blândeţe, 
acestea devin o greșeală. Aparent stăpâni ai unei ţări întregi, ei 
sunt totuși. toţi. slugile Comitetului salvării publice, supuși 
curentului fiecărei ore: de aceea, ei se uită cu coada ochiului și 
trag cu urechea, încontinuu, înapoi spre Paris, pentru a-și pune 
la adăpost propria viaţă, în timp ce dispun de viaţa altora. Nu e 
o funcţie ușoară cea pe care au primit-o. Exact ca generalii 
Revoluţiei în fața dușmanului, fiecare dintre ei își dă seama că 
numai un singur lucru îl poate scăpa de cuțitul lucitor al 
ghilotinei și dezvinovăţi: reușita. 

e 

Ora când Fouché este delegat ca proconsul aparţine 
radicalilor. Așa se explică de ce, în departamentul său, Loara 
inferioară, la Nantes, ca și la Nevers și Moulins, Fouché se 
comportă ca un radical furios. În maniera cea mai feroce, tună 
și fulgeră împotriva moderaţilor, inundă ţară cu un tir rapid de 
proclamaţii, ameninţă  bogătașii, șovăitorii, pasivii: prin 
constrângere morală și concretă, recrutează din sate regimente 
întregi de voluntari, trimițându-le împotriva dușmanului. Cel 
puţin egal oricărui altuia dintre colegii săi în capacitatea de 
organizare. În sesizarea rapidă a situaţiei, le este tuturor 
superior în ceea ce privește cutezanţa cuvântului. 

Căci - acest lucru trebuie reţinut - Joseph Fouche, spre 
deosebire de vestiții pionieri ai Revoluţiei, Robespierre și 
Danton, nu dă dovadă de prudenţă în chestiunea bisericii și a 
proprietăţii private, pe care aceștia le declaraseră, încă plini de 
respect, drept „inviolabile”, ci stabilește, cu fermitate, un 
program de nuanţă radical-socialistă și bolșevică. 

Cel dintâi manifest comunist clar al timpurilor moderne nu 
este, în realitate, cel cunoscut al lui Karl Marx, nici Mesagerul 


26 


rural din Hessa al lui Georg Buchner, ci acea Instruction din 
Lyon, foarte puţin cunoscută și trecută intenţionat cu vederea 
de istoriografia socialistă, care, deși semnată în comun de 
Collot d'Herbois și Fouché, a fost redactată, indubitabil, numai 
de Fouche. Acest document energic, care, prin revendicările 
sale, a luat-o înaintea epocii cu o sută de ani - unul dintre cele 
mai uimitoare acte scrise ale Revoluţiei - merită întru totul să 
fie scos la lumină: oricât ar fi de diminuată valoarea 
semnificației sale istorice prin aceea că viitorul duce de Otrante 
a renegat, mai târziu, cu desperare, ceea ce revendicase 
odinioară, pe când era simplul cetățean Joseph Fouche, această 
profesiune de credință a sa de atunci, văzută din punct de 
vedere pur cronologic, îl marchează drept primul socialist și 
comunist vădit al Revoluţiei. Nu Marat, nu Chaumette au 
formulat cele mai curajoase revendicări ale Revoluţiei franceze, 
ci Joseph Fouché, iar textul original pune în lumină, mai 
limpede decât orice altă descriere, profilul caracterului său 
care, de obicei, se refugiază mereu în penumbră. 

Documentul Instruction începe neînfricat cu o declaraţie care 
statornicește infailibilitatea tuturor actelor de maximă 
îndrăzneală: „Orice este îngăduit celor ce acţionează în spiritul 
Revoluţiei. Pentru un republican nu există alt pericol decât 
acela de a rămâne în urma legilor Republicii. Oricine le 
depășește, oricine ţintește, în aparenţă, dincolo de ele, acela, 
adeseori, nu a ajuns încă până la adevăratul ţel. Atâta timp cât 
va mai exista o singură fiinţă nenorocită pe pământ, libertatea 
va trebui să facă mereu și mereu noi pași înainte.” 

După acest preludiu energic și întrucâtva deja maximalist, 
Fouche definește spiritul revoluţionar în felul următor: 
„Revoluţia se face pentru popor; dar să nu se înţeleagă prin 
aceasta clasa privilegiată prin bogăţiile sale, care acaparează 
toate plăcerile vieţii și toate bunurile societăţii. Poporul 
înseamnă numai totalitatea cetăţenilor francezi și, în primul 
rând, acea imensă clasă a săracilor, care apără graniţele patriei 
noastre și hrănesc societatea prin munca lor. Revoluţia ar fi un 
monstru politic și moral, dacă nu s-ar îngriji decât de fericirea 
câtorva sute de indivizi și ar lăsa să dăinuiască mizeria a 
douăzeci și patru de milioane de oameni. Ea ar fi, prin urmare, 
o jignitoare amăgire a omenirii, dacă s-ar vorbi permanent în 
numele egalităţii, în timp ce omul mai este despărțit de om prin 


27 


asemenea enorme deosebiri în ceea ce privește prosperitatea.” 
După aceste cuvinte introductive, Fouche își dezvoltă teoria 
preferată, potrivit căreia omul bogat, acel mauvais riche, nu ar 
putea fi, vreodată, un adevărat revoluţionar, un adevărat și 
sincer republican, și orice revoluţie pur burgheză, care ar lăsa, 
așadar, să se menţină toate deosebirile de avere, ar urma 
necesarmente să degenereze iar, inevitabil, într-o nouă tiranie, 
„căci bogatii s-ar considera tot ca fiind un alt soi de oameni”. 
De aceea, Fouche cere poporului maximum de energie, precum 
și o revoluţie completă, „integrală”. „Nu vă amăgiţi: pentru a fi 
cu adevărat republican, fiecare cetăţean trebuie să treacă, în 
sinea lui, printr-o revoluţie asemănătoare aceleia care a 
schimbat înfățișarea Franţei. Nu trebuie să mai rămână ceva 
comun între cei ce au fost supușii tiranilor și locuitorii unei ţări 
libere! Toate acţiunile, toate sentimentele, toate obiceiurile 
acestora trebuie, deci, să fie cu totul noi. Sunteţi oprimaţi, de 
aceea trebuie să-i zdrobiţi pe opresorii voștri; sunteţi sclavi ai 
superstițiilor bisericești, acum nu trebuie să mai aveţi alt cult 
decât cel al libertăţii... Orice om căruia îi este străin acest 
entuziasm, care cunoaște alte bucurii și alte griji decât fericirea 
poporului, care își deschide sufletul unor interese reci, care 
calculează ce foloase îi aduc onoarea, poziția sau talentul, și se 
detașează, chiar și pentru o clipă, de binele general, orice om 
al cărui sânge nu clocotește numai la auzul cuvintelor: asuprire 
și opulenţă, orice om care varsă lacrimi de compasiune pentru 
un dușman al poporului și nu-și păstrează întreaga sensibilitate 
exclusiv pentru martirii libertăţii, orice om de acest fel minte, 
dacă îndrăznește să se numească republican. N-au decât să 
părăsească țara noastră, căci, altminteri, vor fi recunoscuţi, și 
sângele lor murdar va îmbiba solul libertăţii. Republica nu vrea 
să mai aibă în sânul ei decât oameni liberi, fiind hotărâtă să-i 
stârpească pe toţi ceilalţi, și nu recunoaște drept copii ai săi 
decât pe cei ce vor să trăiască, să lupte și să moară pentru ea.” 
In alineatul al treilea al acestei Instrucţiuni, profesiunea de 
credinţă revoluţionară devine, fățiș și fără înconjur, un manifest 
comunist (primul atât de clar în acel an 1793): „Oricine posedă 
mai mult decât are nevoie urmează să contribuie la acest ajutor 
extraordinar, și această taxă trebuie să fie proporţională cu 
marile cerinţe ale patriei; astfel, va trebui să începeţi prin a 
stabili, într-un chip larg și cu adevărat revoluţionar, cât este 


28 


obligat să depună fiecare în parte pentru cauza publică. Nu 
este vorba, în cazul acesta, de constatare matematică și nici de 
metoda timidă și șovăielnică care se aplică, de obicei, la fixarea 
contribuţiilor publice afișate: această măsură excepţională 
trebuie să poarte pecetea împrejurărilor. Procedaţi, prin 
urmare, în stil mare și curajos, luând de la fiecare cetăţean tot 
ce nu-i face trebuinţă, căci orice prisosește (Je superflu) este o 
violare evidentă a drepturilor poporului. Căci ceea ce posedă 
un individ peste nevoile sale nu poate fi folosit de el altfel decât 
prin abuz. Lăsaţi-i, în consecință, doar ceea ce-i este absolut 
necesar, tot restul aparținând, în timp de război, Republicii și 
armatelor sale.” 

Fouche subliniază, în mod expres, în manifest că această 
acţiune nu ar trebui să se limiteze numai la luarea banilor. 
„Toate obiectele, continuă el, care le prisosesc și care pot fi de 
folos apărătorilor patriei sunt cerute acum de patrie. Există, de 
pildă, oameni care dispun de un prisos de necrezut de albituri 
și cămăși, de prosoape și de încălțăminte. Toate aceste efecte 
trebuie să facă obiectul unor rechiziții cu caracter 
revoluționar.” De asemenea, el cere, net, să se predea 
tezaurului naţional toate cantităţile de aur și de argint, metaux 
vils et corrupteurs, pe care un adevărat republican trebuie să le 
disprețuiască, pentru ca „să fie marcate cu efigia Republicii și, 
purificate prin foc, să folosească numai interesului obștesc. 
Pentru ca Republica să triumfe avem nevoie numai de oţel și de 
fier”. Întregul manifest se termină cu un apel teribil la lipsă de 
menajamente: „Vom face uz, cu toată severitatea, de 
autoritatea cu care am fost învestiţi, vom sancţiona drept 
intenţie răuvoitoare tot ceea ce, în alte împrejurări, este 
socotit, poate, neglijență, slăbiciune sau încetineală. Timpul 
jumătăţilor de măsură și al cruţărilor a trecut. Ajutaţi-ne să 
dăm lovituri puternice, de nu, acestea vor cădea asupra voastră 
înșivă. Libertatea sau moartea! Aveţi de ales.” 

Această scriere teoretică lasă să se prevadă practica lui 
Joseph Fouché ca proconsul. În departamentul Loarei 
inferioare, la Nantes, la Nevers și Moulins, are curajul să lupte 
împotriva forțelor celor mai puternice ale Franţei, în fața 
cărora până și Robespierre și Danton au bătut, prudent, în 
retragere: împotriva proprietăţii personale și a bisericii. El 
acţionează rapid și hotărât în sensul așa-zisei egalisation des 


29 


fortunes, prin inventarea a ceea ce el numește „Comitete 
filantropice”, cărora oamenii avuţi urmează să le facă donaţii 
pretins benevole. Pentru a se face însă bineînţeles, el adaugă, 
de la bun început, blândul avertisment că, „în cazul în care 
bogătașul nu se folosește de dreptul său de a face iubit regimul 
libertăţii, Republica are dreptul să pună stăpânire pe averea 
sa”. Nu admite nici un prisos și extinde, energic, acest concept 
de superflu. „Republicanul nu are nevoie decât de fier, de pâine 
și de un venit de patruzeci de scuzi.” Fouche scoate caii din 
grajduri, făina din saci, îi face pe arendași să răspundă cu viața 
pentru respectarea obligaţiilor de livrare stabilite, instituie 
pâinea de timp de război, aceeași ca în primul război mondial, 
un singur fel de pâine pentru toţi, interzicând orice patiserie 
albă de lux. In felul acesta, pune pe picioare, săptămânal, cinci 
mii de recruți înzestrați cu cai, încălțăminte, îmbrăcăminte și 
puști, obligă fabricile să lucreze, și totul se supune energiei 
sale de fier. Banii curg sub formă de impozite, contribuţii și 
donaţii, sub formă de livrări și de prestatii, și, la capătul a două 
luni de activitate, el scrie, mândru, Convenţiei: On rougit ici 
d'être riche - „Aici te rușinezi să fii bogat”. Ca să respecte 
adevărul, ar fi trebuit să spună: „Aici tremuri de frică să fii 
bogat”. 
e 

Așa cum se manifestă ca radical și comunist, Joseph Fouche, 
milionarul duce de Otrante de mai târziu, care se va lăsa, 
atunci, cununat pios a doua oară, la biserică, sub patronajul 
unui rege, se arată, acum, și drept cel mai feroce, drept cel mai 
pătimaș luptător împotriva creștinismului. „Acest cult ipocrit 
trebuie înlocuit cu credinţa în Republică și Morală”, fulminează 
el în scrisoarea sa incendiară, și iată că, asemenea unui fulger 
care trăsnește, primele măsuri lovesc în biserici și catedrale. 
Lege după lege, decret după decret: „Nici un preot nu are voie 
să poarte vesmântul sacerdotal în afara lăcașului religios”. 
Preoţilor li se anulează orice privilegiu, deoarece „este timpul”, 
argumentează el, „ca această castă orgolioasă să fie readusă la 
puritatea creștinismului primitiv și să reintre în clasa 
cetăţenilor obișnuiți”. În curând lui Joseph Fouché nu-i va mai 
ajunge să fie numai șeful forțelor militare, cel mai înalt 
funcţionar al justiţiei, dictatorul nelimitat al administraţiei; el 
își arogă și toate atribuţiile eclesiastice. Desființează celibatul, 


30 


ordonă preoţilor ca, în decurs de o lună, să se căsătorească sau 
să adopte un copil, încheie și desface căsătorii în piaţa publică, 
se urcă la amvon (de unde au fost îndepărtate, cu grijă, toate 
crucile și chipurile religioase) și ţine predici ateiste, în care 
neagă nemurirea și existența lui Dumnezeu. Este suprimată 
ceremonia creștină de înmormântare, iar pe pietrele funerare 
se sapă, drept unică consolare, inscripția: „Moartea este un 
somn veșnic”. La Nevers, acest nou papă introduce, pentru 
prima oară în ţară, botezul civil, pentru fiica lui Fouche, căreia 
îi dă numele de „Nievre”, după cel al departamentului. Garda 
naţională primește ordin să defileze, cu tobe și fanfară în 
frunte, și, în piaţa publică, fără vreo asistenţă bisericească, el 
însuși face botezul și dă numele copilului. La Moulins, Fouché 
traversează călare întregul oraș, în fruntea unui cortegiu, 
având în mână un ciocan cu care sfărâmă crucile, crucifixele, și 
imaginile sfinţilor, aceste însemne „rușinoase” ale fanatismului. 
Din mitrele preoțești și antimisele prădate ridică un rug și, în 
timp ce flăcările ţâșnesc orbitor, plebea dansează, jubilând, în 
jurul acestui autodafeu ateist. Dar, să-și verse mânia numai 
împotriva unor lucruri inerte, împotriva unor figuri în piatră 
lipsite de apărare și a unor cruci fragile, ar fi însemnat pentru 
Fouché doar o izbândă pe jumătate. Întreaga izbândă nu o 
dobândește decât atunci când, datorită elocvenţei sale, 
arhiepiscopul François Laurent își leapădă sutana și își îmbracă 
boneta roșie, urmat, cu entuziasm, de treizeci de preoţi, o 
reușită care se propagă ca un val de incendiu în întreaga 
Franţă. Trufaș, el se poate lăuda faţă de confrații săi întru 
ateism, mai puţin energici decât el, de a fi strivit fanatismul și 
de a fi stârpit creștinismul, la fel ca și bogăţia, în regiunea de 
sub conducerea lui. 

S-ar putea crede că este vorba de actele unui scelerat, de 
pasiunea oarbă a unui fantast fanatic. Dar, în realitate, chiar și 
în spatele unei pasiuni simulate, Joseph Fouche rămâne, 
întotdeauna, un om care calculează, întotdeauna un realist. El 
știe că va avea de dat socoteală în fața Convenţiei; știe, de 
asemenea, că, în același timp cu asignatele, frazele și scrisorile 
patriotice și-au pierdut de multă vreme valoarea și că, pentru a 
trezi admiraţie, trebuie să găsești valori metalice. De aceea, în 
vreme ce regimentele pe care le-a recrutat se îndreaptă spre 
frontieră, trimite la Paris tot ceea ce a rezultat din jefuirea de 


31 


către el a bisericilor. Lăzi după lăzi sunt cărate în Convenţie, 
pline cu chivoturi de aur, cu sfeșnice din argint sfărâmate și 
topite, cu crucifixe masive și cu pietre preţioase scoase din 
monturile lor. El știe prea bine că Republica are nevoie, înainte 
de toate, de bani gheaţă și el este primul, este singurul, care 
trimite, din provincie, o astfel de pradă grăitoare deputaţilor, 
care, în primul moment, sunt înmărmuriţi de această energie 
de un fel nou, pentru ca, apoi, s-o aclame prin aplauze 
furtunoase. Din această clipă, numele lui Fouche este rostit și 
cunoscut în Convenţie ca acela al unui bărbat cu o energie de 
fier, al republicanului cel mai neînfricat și cel mai violent din 
Republică. 

Când, după îndeplinirea misiunilor ce i-au fost încredințate, 
Joseph Fouché își reia locul în Convenţie, el nu mai este 
măruntul deputat necunoscut din 1792. Unui om care a pus pe 
picioare o armată de zece mii de recruți, care a stors din 
provincie o sută de mii de franci-aur, o mie două sute de livre în 
bani lichizi, o mie de lingouri de argint, fără a recurge, măcar o 
singură dată, la rasoir național, la ghilotină. Convenţia, într- 
adevăr, nu-i poate refuza admiraţia pour sa vigilence, pentru 
„zelul său”. Ultraiacobinul Chaumette publică un imn în cinstea 
faptelor sale. „Cetăţeanul Fouche, scrie el, a înfăptuit minunile 
despre care am vorbit. A cinstit bătrâneţea, a protejat pe cei 
slabi, a respectat pe cei nenorociţi, a distrus fanatismul, a 
lichidat federalismul. A dat un nou avânt producţiei de fier, a 
arestat suspecţii, a pedepsit exemplar orice crimă, a urmărit și 
a băgat la închisoare exploatatorii.” Un an după ce luase loc, 
prudent și șovăitor, pe banca moderaţilor, Fouché este socotit 
drept cel mai radical dintre radicali, și, întrucât răscoala din 
Lyon reclamă, în această clipă, un bărbat energic, lipsit de 
menajamente și fără de scrupule, cine altul decât el ar putea 
apărea mai nimerit pentru a pune în practică cel mai teribil 
edict imaginat vreodată de această revoluţie sau de oricare 
alta? „Serviciile pe care le-ai adus Revoluţiei până acum”, 
decretează Convenţia în cel mai pompos jargon al ei, „oferă 
garanţii pentru cele pe care le vei mai aduce încă. Tie îţi revine 
misiunea de a reaprinde, în Ville Affranchis (Lyon), făclia 
spiritului civic, care se stinge. Du revoluţia până la sfârșit, pune 
capăt războiului cu aristocrații, și fie ca ruinele, pe care 
această putere răsturnată ar vrea să le rezidească, să se 


32 


dărâme peste ei și să-i strivească!” 

Și, în această ipostază de răzbunător și de destructor, de 
mitrailleur de Lyon, Joseph Fouche, viitorul multimilionar, 
viitorul duce de Otrante, intră, acum, pentru prima dată, în 
istoria universală. 


33 


CAPITOLUL AL DOILEA 


CEL DENUMIT „MITRAILLEUR DE LYON” e 
1793 


Tocmai una din cele mai sângeroase pagini din cartea 
Revoluţiei franceze, răscoala din Lyon, este arareori cercetată. 
Și aceasta, deși, în aproape nici un alt oraș, nici măcar la Paris, 
contrastul social nu s-a conturat atât de pronunţat ca în cel 
dintâi oraș industrial al Franţei - pe atunci încă ţară de mic- 
burghezi și cultivatori -, ca în orașul-patrie a fabricilor de 
mătase. În toiul Revoluţiei încă burgheze din 1792, muncitorii 
formează, acolo, pentru prima oară în mod vădit, o masă 
proletară net delimitată de categoria proprietarilor de 
întreprinderi pătrunsă de spirit regalist și capitalist. Nici o 
mirare că tocmai pe acest teren atât de fierbinte conflictul va 
lua formele cele mai sângeroase și mai fanatice, atât din partea 
reacţiunii, cât și din partea revoluţiei. 

Adepții partidului iacobin, mulțimile de muncitori și de 
șomeri se grupează în jurul unuia din acei oameni deosebiți pe 
care orice răsturnare istorică îi scoate subit la suprafaţă, în 
jurul unuia dintre acei oameni absolut curaţi și idealiști, dar 
care, cu credinţa lor, pricinuiesc mai mult rău și, cu idealismul 
lor, fac să curgă mai mult sânge decât politicienii realiști cei 
mai brutali și teroriștii cei mai feroci. Așa se întâmplă 
întotdeauna, ca tocmai omul cu credinţa pură, omul religios, 
extatic, reformatorul arzând de dorinţa de a îndrepta lumea să 
fie acela care, cu cele mai nobile intenţii, să împingă la ucideri 
și nenorociri pe care el însuși le detestă. La Lyon, acest om se 
chema Chalier, un preot răspopit, un fost negustor, pentru care 
Revoluţia devenise un nou creștinism, autenticul, adevăratul 
creștinism, la care a aderat cu o dragoste superstițioasă, gata 
de sacrificiu de sine. Pentru acest cititor pasionat al lui Jean- 
Jacques Rousseau, ridicarea omenirii la rațiune și egalitate 
înseamnă că împărăţia milenară a și pogorât pe pământ; 


34 


dragostea lui fierbinte și fanatică pentru oameni vede tocmai în 
incendiul universal aurora unei umanităţi noi, nepieritoare. Un 
visător înduioșător: când cade Bastilia, el ia un bolovan de 
piatră din zidul fortăreței și-l cară cu mâinile goale, timp de 
șase zile și șase nopţi, cât durează drumul pe jos de la Paris la 
Lyon, unde clădește din el un altar, îl venerează ca pe un 
Dumnezeu, ca pe o nouă Pitia, pe Marat, acest înfierbântat și 
clocotitor autor de pamflete. Îi învaţă pe de rost cuvântul rostit 
și pe cel scris și înflăcărează, ca nimeni altul, muncitorimea din 
Lyon, prin cuvântările sale mistice și puerile. Instinctiv, poporul 
simte la el o ardentă și compătimitoare dragoste de oameni, iar 
reacționarii din Lyon simt, la rândul lor, că tocmai un asemenea 
om, atât de curat, condus numai de spirit, posedat până la 
demenţă de această dragoste a sa pentru oameni este și mai 
primejdios decât cei mai zgomotoși agitatori iacobini. Spre el 
se îndreaptă toată dragostea, și tot împotriva lui se adună toată 
ura. Și, când se arată semnele primei răscoale din oraș, 
reacţionarii îl aruncă în închisoare ca instigator pe acest 
fantast neurastenic și niţel ridicol. Cu greu, folosind o scrisoare 
falsificată, ticluiesc, după aceea, o învinuire împotriva lui, și 
este condamnat la moarte, ca un avertisment pentru ceilalţi 
radicali și ca o provocare împotriva Convenţiei de la Paris. 
Aceasta, indignată, trimite în zadar la Lyon mesager după 
mesager, pentru a-l salva pe Chalier. Somează, formulează 
pretenţii, proferă ameninţări față de municipalitatea nesupusă. 
Dar, cu atât mai hotărât, acum, să-și arate, în sfârșit, colții 
adepților terorii din Paris, consiliul municipal din Lyon 
respinge, în mod suveran, orice obiecţie. Fără voia lor, au 
trebuit să accepte, odinioară, să li se trimită lor instrumentul 
terorii, ghilotina, pe care ei au lăsat-o să ruginească, nefolosită, 
într-un hambar; de aceea, vor să dea acum o lecţie avocaţilor 
sistemului spaimei, încercând prima oară instrumentul pretins 
uman al Revoluţiei pe un revoluţionar. Și pentru că mașina nu 
mai fusese încercată, executarea lui Chalier se transformă, 
datorită neîndemânării călăului, într-un supliciu oribil și infam. 
De trei ori cade cuțitul neascuţit, fără a despica vertebra din 
ceafa condamnatului. Poporul urmărește, îngrozit, cum se 
chircește trupul legat, inundat în sânge, încă viu al 
conducătorului său sub această tortură abominabilă, până 
când, în cele din urmă, cu o lovitură de sabie miloasă, călăul 


35 


separă de trunchi capul nenorocitului. 

Dar acest cap schingiuit, de trei ori spintecat cu barda, va 
deveni, în curând, un paladiu al răzbunării pentru Revoluţie și 
un cap de Meduză pentru ucigașii săi. 

e 

La aflarea știrii despre această crimă, Convenţia tresare 
speriată. Cum se poate? Un oraș francez îndrăznește singur să 
desfidă pe faţă Adunarea naţională? O asemenea provocare 
neobrăzată trebuie înăbușită, neîntârziat, în sânge. Numai că și 
Consiliul din Lyon își dă seama la ce se poate aștepta acum. El 
trece, deschis, de la răzvrătire împotriva Adunării naţionale la 
rebeliune; adună trupe și pune în stare de funcţiune instalaţiile 
de apărare împotriva unor concetăţeni, împotriva unor francezi, 
înfruntând fățiș armata republicană. De aici încolo, armele vor 
decide între Lyon și Paris, între reacțiune și revoluţie. 

În mod logic, un război civil apare, în clipa aceasta, ca o 
sinucidere pentru tânăra Republică. Căci niciodată situaţia ei 
nu a fost mai în pericol, mai desperată, mai lipsită de 
perspectivă. Englezii au luat Toulonul, au capturat flota și 
arsenalul; ei amenință acum Dunkerque, în timp ce, 
concomitent, prusienii și austriecii înaintează pe Rin și în 
Ardeni, iar întreaga Vandee este în flăcări. Războiul și răscoala 
zguduie Republica de la un capăt la altul al Franţei. Dar, 
totodată, acestea sunt zilele cu adevărat eroice ale Convenţiei 
franceze. Conduși de un instinct sinistru, fatidic, care le 
sugerează că cea mai bună metodă de a învinge pericolul este 
să-i ieși în cale, conducătorii resping, după moartea lui Chalier, 
Orice înţelegere cu călăii acestuia. Potius mori quam foedari, 
mai bine să pieri decât să pactizezi, mai bine încă un război 
care s-ar adăuga la celelalte șapte, decât o pace care ar 
însemna slăbiciune. Și acest elan irezistibil al desperării, 
această pasiune ilogică și înverșunată a salvat, în clipa 
pericolului cel mai acut, Revoluţia franceză, așa cum se va 
întâmpla, mai târziu, cu Revoluţia rusă (ameninţată, și ea, 
simultan, din vest, din est, din nord și din sud, de către englezi 
și mercenarii întregii lumi și, dinăuntru, de legiunile lui 
Wrangel, Denikin și Kolceak). Nu ajută la nimic că burghezia 
înfricoșată din Lyon se aruncă acum deschis în braţele 
regaliștilor, încredinţându-și trupele unui general al regelui - 
din curțile țărănești și din periferii afluează soldaţi proletari, și, 


36 


la 9 octombrie, a doua capitală răsculată a Franţei este luată cu 
asalt de către trupele republicane. Aceasta este, poate, ziua cea 
mai măreaţă a Revoluţiei franceze. În sala Convenţiei, când 
președintele se ridică solemn de la locul său și anunţă 
capitularea definitivă a Lyon-ului, deputaţii sar de pe scaune, 
jubilează și se îmbrățișează: pentru un moment, totul arată ca 
și cum orice discordie ar fi dispărut. Republica este salvată, 
acesta este un exemplu strălucit, dat întregii ţări și lumii 
întregi, de forţa irezistibilă, de puterea de mânie și de 
capacitatea de șoc ale armatei populare republicane. Dar iată 
că, în mod fatal, sentimentul de mândrie pentru curajul avut 
îmboldește învingătorii la o aroganță, la o dorinţă nestăvilită și 
tragică de a transforma, imediat, acest triumf în teroare. 
Răzbunarea împotriva învinșilor trebuie să fie acum teribilă, 
așa cum a fost și elanul pentru, victorie. „Trebuie dat un 
exemplu care să arate că Republica franceză, că tânăra 
Revoluţie pedepsește în modul cel mai sever pe cei ce s-au 
ridicat împotriva steagului tricolor.” Și astfel, Convenţia, 
avocatul umanităţii, se dezonorează în faţa lumii întregi printr- 
un decret, pentru care Barbarossa, cu unica sa distrugere a 
Milan-ului, și califii au furnizat cel dintâi etalon din istorie. La 
12 octombrie, președintele Convenţiei desfășoară acea foaie 
cumplită care conţine nici mai mult, nici mai puţin decât 
propunerea ca a doua capitală a Franţei să fie distrusă. Acest 
decret, foarte puţin cunoscut, sună textual: 


„Art. 1. La propunerea Comitetului Salvării publice, 
Convenţia naţională numește o comisie extraordinară, 
compusă din cinci membri, spre a pedepsi, fără 
întârziere, cu mijloace militare, contrarevoluţia din 
Lyon. 

Art. 2. Toţi locuitorii Lyon-ului vor fi dezarmaţi, și 
armele lor vor fi predate apărătorilor Republicii. 

Art. 3. O parte din acestea va fi înmânată patrioţilor 
care au fost  oprimaţi de  bogătași și de 
contrarevoluţionari. 

Art. 4. Orașul Lyon va fi distrus. Orice clădire care a 
fost locuită de bogătași urmează a fi dărâmată; nu vor 
rămâne în picioare decât casele sărmanilor, locuinţele 
patrioţilor uciși sau proscriși, edificiile industriale și 


37 


acelea care servesc unor scopuri de binefacere și 
educative. 

Art. 5. Numele de Lyon va fi șters de pe lista 
orașelor Republicii. De aici înainte, totalitatea 
clădirilor rămase va purta numele de Ville-Affranchie. 

Art. 6. Pe ruinele Lyon-ului, se va ridica o columnă 
care va sta mărturie posterităţii despre crimele și 
despre pedepsirea orașului regalist, purtând inscripţia: 
«Lyon a pornit război împotriva libertăţii - Lyon nu mai 
există».” 


Nimeni nu îndrăznește să protesteze împotriva acestei 
propuneri smintite de a transforma al doilea oraș mare al 
Franţei într-un morman de dărâmături. De mult a dispărut 
curajul din Convenţia franceză, de când cuțitul ghilotinei 
lucește, ameninţător, deasupra capetelor tuturor celor care 
încearcă să rostească, chiar și în șoaptă, cuvintele „clemenţă” 
sau „compasiune”. IÎntimidată de propriile ei temeri, Convenţia 
încuviințează, unanim, acest act de vandalism, și Couthon, 
prietenul lui Robespierre, este însărcinat cu aducerea lui la 
îndeplinire. 

e 

Couthon, predecesorul lui Fouché, realizează repede că este 
o nebunie și aproape o sinucidere ca, de dragul unui gest care 
să bage spaima în alții, să distrugi în chip nesăbuit cel mai 
mare oraș industrial din Franţa, și încă și monumentele sale 
artistice. Şi, din prima clipă, este hotărât, în forul său interior, 
să saboteze această misiune. Dar asta presupunea o simulare 
abilă. De aceea, Couthon maschează intenţia sa tainică de a 
cruța Lyonul prin șiretlicul dilatoriu, constând în a lăuda mai 
întâi, cu exaltare, decretul nebunesc prin care se ordona 
distrugerea totală. 

„Cetăţeni camarazi, spune el, cu glas răspicat, lectura 
decretului Convenţiei ne-a copleșit de admiraţie. Da, este 
necesar ca acest oraș să fie distrus, servind ca exemplu tuturor 
celorlalte care ar putea cuteza să se ridice împotriva patriei. 
Dintre toate măsurile cuprinzătoare și riguroase luate până 
acum de Convenţie, numai una singură ne-a scăpat încă din 
vedere: și anume, aceea a distrugerii totale... Dar fiţi liniștiți, 
cetățeni camarazi, și asiguraţi Convenţia că principiile ei sunt 


38 


și ale noastre și că decretele sale vor fi îndeplinite cuvânt cu 
cuvânt.” Totuși, cel care își salută misiunea cu asemenea 
cuvinte entuziaste nici nu se gândește, în realitate, s-o execute, 
ci se mulțumește, doar, cu luarea unor măsuri teatrale. Cu 
ambele picioare paralizate din tinereţe, dar intelectualmente 
înzestrat cu o fermitate neclintită, el se lasă purtat într-o litieră 
în piaţa publică din Lyon, de unde indică, simbolic, lovindu-le 
cu un ciocan de argint, casele destinate a fi dărâmate și anunţă 
instituirea unor tribunale însărcinate să exercite o răzbunare 
feroce. Spiritele cele mai înfierbântate sunt astfel potolite. Dar, 
practic, sub pretextul lipsei de muncitori, totul se limitează la 
trimiterea câtorva femei și copii, care, de formă, dau cu 
cazmaua câteva lovituri slabe în case, și nu se procedează 
decât la câteva rare execuţii. Orașul răsuflă ușurat, plăcut 
surprins de o asemenea blândeţe neașteptată, venită după 
declaraţii atât de amenințătoare. Dar și adepţii terorii sunt 
vigilenţi; ei descoperă, încetul cu încetul, moderațţia lui 
Couthon și invită violent Convenţia la violență. Craniul acoperit 
cu sânge și zdrobit al lui Chalier este dus la Paris ca o relicvă, 
arătat Convenţiei cu un fast solemn și expus la Notre-Dame, cu 
intenţia de a ațâța populaţia. Din ce în ce mai nerăbdători, ei 
lansează noi proteste împotriva lui Couthon, cunctatorul, 
pretinzând că este prea delăsător, prea leneș, prea laș, pe 
scurt, că-i lipsește energia pentru a înfăptui o astfel de 
răzbunare exemplară, că ar fi, necesar un revoluţionar cu 
adevărat incapabil de menajamente, unul de nădejde, unul 
autentic, care să nu se sperie de sânge și care să îndrăznească 
să meargă până la capăt, un bărbat de piatră. În cele din urmă, 
Convenţia, cedând în faţa acestei plângeri gălăgioase, trimite 
drept călăi, în năpăstuitul oraș, în locul molaticului Couthon, pe 
cei mai fermi dintre tribunii săi, pe vehementul Collot 
d'Herbois (despre care circulă legenda că, actor fiind, ar fi fost 
fluierat la Lyon, drept care era omul potrivit pentru a-i pedepsi 
pe acei burghezi) și, ca al doilea, pe cel mai radical dintre toţi 
proconsulii, iacobinul și ultrateroristul de pomină, Joseph 
Fouche. 
e 

Acest Joseph Fouche, cel chemat așa peste noapte pentru o 
asemenea operă de ucidere, este el, oare, într-adevăr, un călău, 
un „băutor de sânge”, cum erau denumiți, pe atunci, campionii 


39 


terorii? Judecând după cuvintele lui, sigur că da. Aproape nici 
un alt proconsul nu s-a comportat, în provincia în care a fost 
trimis, de o manieră mai activă, mai energică, mai 
revoluţionară, mai radicală, decât a făcut-o Joseph Fouche: 
acesta a rechiziționat fără cruţare, a prădat bisericile, a scos 
averile din saci și a înăbușit orice rezistenţă. Insă - și aceasta îl 
definește foarte bine! - el nu a făcut uz de teroare decât în 
vorbe, prin dispoziţii și intimidări, căci, în toate acele 
săptămâni ale deplinei sale puteri la Nevers și la Clamecy, n-a 
curs o picătură de sânge. În timp ce, la Paris, ghilotina ţăcăne 
ca o mașină de cusut, În timp ce, la Nantes, Carrier îneacă în 
Loara sute de suspecți. În timp ce întreaga ţara răsună de 
împușcături, de asasinate și de vânătoare de oameni, Fouche n- 
are pe conștiință, în districtul său, o singură execuţie politică. 
El cunoaște - acesta este laitmotivul psihologiei sale - lașitatea 
majorității oamenilor, el știe că un gest sălbatic și viguros de 
teroare te scutește, cel mai adesea, de a recurge la teroare 
însăși. Şi când, mai târziu, în timpul înfloririi reacţiunii, toate 
provinciile se vor ridica pentru a aduce acuzaţii foștilor lor 
stăpâni, oamenii din departamentul lui nu vor putea invoca 
decât că el i-a ameninţat permanent cu moartea, dar nimeni nu 
va putea să-l învinuiască de o execuţie efectivă. Este clar, 
așadar, că lui Fouché, pe care l-au destinat a fi călăul Lyon-ului, 
nu-i place deloc sângele. Acest om rece, lipsit de sensibilitate, 
acest om calculat, acest om care face combinaţii cerebrale, mai 
curând vulpe decât tigru, nu simte nevoia mirosului de sânge 
pentru excitarea nervilor săi. Se manifestă furtunos prin 
cuvinte și ameninţări (fără o participare afectivă lăuntrică), dar 
nicicând nu va pretinde efectiv execuţii din plăcerea de a ucide, 
din furia produsă de putere. Din instinct și din abilitate (nu din 
umanitarism) respectă viaţa omului, atâta timp cât a sa proprie 
nu este în pericol; nu va ameninţa niciodată zilele sau soarta 
unui om, atâta timp cât el însuși nu va fi ameninţat în existenţa 
sau interesul său. 

lată una din tainele aproape tuturor revoluțiilor și soarta 
tragică a conducătorilor lor: nu le place sângele și totuși, prin 
forţa lucrurilor, sunt siliţi să-l facă să curgă. Desmoulins, stând 
la masa lui de lucru, cere, făcând spume la gură, instituirea 
unui tribunal pentru girondini; dar când, după aceea, aude 
pronunțându-se, în sala de judecată, cuvântul „moarte” 


40 


împotriva celor douăzeci și doi de bărbaţi pe care el însuși îi 
târâse în faţa judecătorilor, se ridică brusc, palid ca un 
cadavru, începe să tremure și, deznădăjduit, iese grăbit din 
sală: nu, nu asta a vrut el! Robespierre, a cărui semnătură se 
găsește pe mii de decrete fatale, combătuse, numai cu doi ani 
în urmă, în Adunarea consultativă, pedeapsa cu moartea și 
stigmatizase războiul drept crimă; Danton, deși creatorul 
Tribunalului revoluţionar, a zbierat, cu sufletul răvășit, aceste 
cuvinte desperate: „Mai bine să fii ghilotinat, decât să 
ghilotinezi tu”. Și Marat însuși, care cere public, în ziarul său, 
trei sute de mii de capete, încearcă să salveze pe fiecare 
condamnat, de îndată ce acesta trebuie să-și pună capul sub 
cuțitul ghilotinei. Toţi aceia care, ulterior, au fost înfăţișaţi ca 
niște fiare setoase de sânge, ca niște ucigași pătimași ce se 
îmbată de mirosul cadavrelor, toţi aceia detestă, în forul lor 
interior, orice execuţie, la fel ca Lenin și conducătorii 
Revoluţiei ruse; la început, ei nu vor decât să-i ţină în șah pe 
adversarii lor politici prin ameninţări cu execuţia, dar sămânţa 
diabolică a uciderii încolţește, obligatorii în încuviințarea 
teoretică a uciderii. Vina revoluţionarilor francezi nu este, deci, 
aceea de a se fi îmbătat de sânge, ci pur și simplu de cuvinte 
sângeroase; ei au comis nechibzuința de a crea un jargon 
sanguinar și de a-l folosi, tot timpul, într-un delir despre 
trădători și eșafod, având intenţia numai de a înfierbânta 
poporul și de a-și dovedi lor înșiși propriul lor radicalism. Dar 
apoi, când poporul ametit, îmbătat și posedat de aceste cuvinte 
nesăbuite, incitatoare, cere să fie transformate în fapte 
„Măsurile energice” care îi fuseseră prezentate ca necesare, 
conducătorii nu mai au curajul să se opună: ei trebuie să 
recurgă la ghilotină pentru a nu dezminţi vorbăria lor despre 
ghilotină. Acţiunile lor trebuie să concorde, imperios cu 
cuvintele lor demente, și astfel, începe o înspăimântătoare 
cursă, pentru că nimeni nu îndrăznește să rămână în urma 
celuilalt în această vânătoare după adeziunea poporului. 
Conform legii implacabile a gravitaţiei, o execuţie o atrage pe 
cealaltă: ceea ce, la început, nu era decât un joc de cuvinte 
sângeroase devine o suprasolicitare din ce în ce mai sălbatică 
de capete omenești. Mii de oameni sunt astfel sacrificați nu din 
plăcere, nici măcar din pasiune și, cu atât mai puţin, din 
fermitate, ci din lipsă de fermitate din partea politicienilor, a 


41 


oamenilor aparținând unui partid, care n-au curajul să se 
împotrivească poporului; în ultimă analiză, din lașitate. Din 
păcate, istoria universală nu este numai o istorie a curajului 
omenesc, așa cum este prezentată cel mai adesea, ci, în același 
timp, o istorie a lașităţii omenești, politica, nici ea, arta de a 
conduce opinia publică, cum se dorește cu orice preţ să fie 
socotită, ci supunerea servilă a conducătorilor chiar în faţa 
aceleiași instanţe pe care ei înșiși au creat-o și au orientat-o. 
Așa izbucnesc, întotdeauna, războaiele: dintr-un joc de cuvinte 
periculoase, din surescitarea pasiunilor naţionale. Așa se nasc 
crimele politice. Nici un viciu, nici o cruzime pe lume n-a 
provocat atâta vărsare de sânge ca lașitatea omenească. Dacă 
Joseph Fouché, deci, practică în masă măcelul la Lyon, el face 
aceasta nu din pasiune republicană (nici nu știe ce înseamnă 
vreo pasiune), ci numai din teamă să nu devină dezagreabil ca 
moderat. Numai că, în istorie, nu ideile sunt cele care hotărăsc, 
ci faptele, și va putea el să se apere mult și bine împotriva 
cuvântului, numele lui va rămâne totuși stigmatizat cu epitetul 
de mitrailleur de Lyon. Şi nici pelerina de duce nu va putea 
acoperi, mai târziu, urmele de sânge rămase pe mâinile lui. 

La 7 noiembrie ajunge la Lyon Collot d'Herbois, și la 10, 
Joseph Fouche. Ei trec imediat la treabă. Dar actorul concediat 
și fostul preot, devenit asistentul lui, fac ca adevărata tragedie 
să fie precedată de o scurtă piesă satirică, cea mai 
provocatoare și cea mai nerușinată, poate, din toată Revoluţia 
franceză: un fel de liturghie neagră la lumina zilei. Ceremonia 
funebră pentru martirul libertăţii, Chalier, constituie pretextul 
acestei orgii de exaltare ateistă. Ca prolog, la orele opt 
dimineaţa, toate bisericile sunt prădate de ultimele însemne 
religioase, crucifixele sunt smulse din altare, antimisele și 
odăjdiile sunt înhăţate, după care, un imens cortegiu se strânge 
din întregul oraș, îndreptându-se spre piaţa Terreaux. Patru 
iacobini sosiți de la Paris poartă pe o litieră acoperită cu 
covoare tricolore bustul lui Chalier. Împodobit de sus până jos 
cu flori; alături, o urnă care conţine cenușa lui și, într-o mică 
colivie, un porumbel despre care se spune că l-ar fi consolat pe 
martir în închisoare. Solemni și gravi, cei trei proconsuli pășesc 
în urma tărgii, în acest ritual religios de un soi nou, destinat să 
ateste cu fast, în ochii populaţiei din Lyon, divinitatea 
martirului întru libertate, a lui Chalier, Dieu sauveur mort pour 


42 


eux?. Dar, această ceremonie, oricum dezgustătoare și patetică 
prin ea însăși, este degradată și de o rătăcire a bunului gust 
deosebit de penibilă și de stupidă: o ceată zgomotoasă, într-un 
dans indian, poartă în triumf vase liturgice, potire, anaforniţe și 
imagini sfinte furate din biserici: în urma ei, tropăie un măgar, 
pe urechile căruia a fost îndesată artistic o mitră de episcop, și 
ea furată. De coada bietului măgăruș au fost atârnate un 
crucifix și o Biblie - și astfel, în plină zi, evanghelia se 
bălăbăne, atârnată de coada unui măgar, în murdăria străzii, 
spre distracţia unei plebe care urlă. 

În sfârșit, sunete războinice de trompetă fac să se oprească 
procesiunea. În marea piaţă, unde este înălţat un altar din 
iarba de pe câmp, sunt așezate cu solemnitate bustul lui 
Chalier și urna, și cei trei reprezentanţi ai poporului se înclină 
cu respect în fața noului sfânt. Artistul de profesie, Collot 
d'Herbois, ia primul cuvântul; după aceea, vorbește Fouche. El, 
care, în Convenţie a știut să tacă cu atâta perseverenţă, și-a 
regăsit, dintr-o dată, graiul și, privind visător spre bustul din 
ipsos al lui Chalier, i se adresează exaltat: „Chalier, Chalier, tu 
nu mai ești! Martir al libertăţii, tu ai fost sacrificat de scelerati, 
dar sângele acestor criminali să fie singura jertfă ispășitoare 
care să liniștească manii tăi mâniaţi! Chalier, Chalier, jurăm în 
faţa chipului tău să-ți răzbunăm martiriul, și sângele 
aristocraților să-ți servească drept tămâie.” Cel de al treilea 
reprezentant al poporului este mai puţin vorbăreţ decât viitorul 
aristocrat, viitorul duce de Otrante. El se limitează la a săruta, 
umil, fruntea bustului și la a face să răsune peste întreaga piaţă 
cuvintele: „Moarte aristocraților!” 

După aceste trei acte solemne de venerație, este aprins un 
rug imens. Joseph Fouché, care, până nu de mult, purtase 
tonsură de preot, se uită grav, împreună cu cei doi colegi ai săi, 
la evanghelia care este desprinsă de coada măgarului și 
aruncată în foc, unde se transformă în fum, în mijlocul limbilor 
de foc alimentate de vraful de haine eclesiastice, de cărţi de 
rugăciune, de ostii și de statui în lemn ale sfinţilor, după care, 
patrupedul cenușiu este pus să bea dintr-un potir sfânt, ca 
recompensă pentru serviciul său blasfematoriu; și, după aceste 
demonstraţii de prost gust, cei patru iacobini duc pe umerii lor 
bustul lui Chalier în biserică, unde este așezat, ceremonios, pe 


2 Dumnezeu salvator mort pentru ei (n. tr.). 
43 


altar, în locul chipului lui Christos, făcut ţăndări. 

Pentru a perpetua amintirea acestei sărbători respectabile, 
în zilele următoare este bătută o medalie comemorativă 
specială. Ea este însă de negăsit astăzi, probabil pentru că 
ducele de Otrante de mai târziu a pus să se cumpere toate 
exemplarele și le-a făcut dispărute, așa cum a procedat și cu 
cărţile care descriau, cu prea multă precizie, aceste grosolane 
acte de eroism din perioada sa ultraiacobină și ateistă. El însuși 
avea o memorie bună, dar ar fi fost din cale afară de incomod și 
de neplăcut, ulterior, pentru Son Excellence Monseigneur le 
senateur ministre al unui rege prea-creștin, ca și ceilalți să-și 
amintească sau să li se fi putut aminti liturghia neagră de la 
Lyon. 

Oricât de respingător ar fi început această primă zi a lui 
Joseph Fouche la Lyon, ea nu prezintă totuși decât un teatru și 
o mascaradă fără noimă: încă nu a curs o picătură de sânge. 
Dar, începând chiar de a doua zi, consulii devin inaccesibili, 
închizându-se într-o casă izolată, păzită de santinele înarmate, 
ca să nu intre vreun nechemat: poarta este baricadată, 
simbolic, în fața oricărei clemente, oricărei rugăminţi, oricărei 
indulgenţe. Este creat un tribunal revoluţionar, și scrisoarea 
trimisă Convenţiei de către Fouche și Collot anunţă, periculos, 
ce teribilă noapte a Sfântului Bartolomeu plănuiesc acești 
suverani populari: „Noi ne continuăm misiunea, scriu cei doi, 
cu energia unor republicani de caracter și nu vom cobori de la 
înălțimea la care ne-a așezat poporul, ca să ne ocupăm de 
interesele meschine ale câtorva oameni mai mult sau mai puţin 
vinovaţi. Ne-am izolat de toți oamenii, fiindcă n-avem timp de 
pierdut, nici vreo favoare de acordat. Noi avem în faţă numai 
Republica, care ne ordonă să dăm un exemplu măreț, o lecţie 
care ţintește departe. Nu ascultăm decât strigătul poporului, 
care cere ca sângele patrioţilor să fie răzbunat dintr-o dată, 
într-o manieră rapidă și înfricoșătoare, pentru ca omenirea să 
nu fie nevoită să-l mai vadă curgând vreodată. Convinși că în 
acest oraș ticălos nu există alţi nevinovaţi decât cei care au fost 
oprimaţi și aruncaţi în închisoare de către asasinii poporului, 
ne arătăm neîncrezători față de lacrimile de căinţă. Nimic nu va 
putea dezarma severitatea noastră. Trebuie să vă mărturisim, 
cetățeni colegi, că noi socotim indulgenţa ca o slăbiciune 
primejdioasă, în stare doar să reanime speranţe criminale, 


44 


tocmai în momentul în care acestea trebuie risipite cu 
desăvârșire. Indulgența manifestată faţă de un singur individ 
înseamnă indulgență acordată tuturor de aceeași speţă, 
ștergând, prin aceasta, efectul justiţiei voastre. Demolările 
merg prea încet, nerăbdarea republicanilor reclamă mijloace 
mai rapide: numai explozia minelor și acţiunea distrugătoare a 
flăcărilor pot să exprime puterea poporului. Voința acestuia nu 
trebuie să fie stăvilită ca aceea a tiranilor, ea trebuie să aibă 
efectul unei furtuni.” 

Această furtună se dezlănțuie la 4 decembrie, conform 
programului, și ecoul său cumplit se propagă, cu repeziciune, 
în întreaga Franţă. La ivirea zorilor, șaizeci de tineri sunt scoși 
din închisoare și legaţi doi câte doi. Dar nu sunt duși spre 
ghilotină, care, după spusele lui Fouche, lucrează „prea încet”, 
ci afară, pe câmpul de la Brotteaux, dincolo de Ron. Două gropi 
paralele, săpate în grabă, permit victimelor să ghicească 
imediat ce soartă le așteaptă, iar tunurile, așezate la zece pași 
de ele, ce metodă va fi folosită pentru măcelul în masă. Acești 
oameni fără apărare sunt adunaţi laolaltă și legaţi într-un bloc 
de desperare omenească, care strigă, tremură de groază, urlă 
și se zbuciumă, opunând o vană rezistență. O comandă - și, de 
la o distanţă de la care nu poţi scăpa de moarte, gurile 
tunurilor apropiate ca respiraţie, scuipă plumbul mărunţit 
peste ciorchinele de oameni înfioraţi de spaimă. Firește, 
această primă salvă nu lichidează toate victimele, unora fiindu- 
le sfâșiat numai câte un picior sau un braţ, altora le-au plesnit 
doar intestinele, câţiva au rămas chiar, din întâmplare, 
nevătămaţi. Dar, în timp ce sângele se scurge deja în gropi, 
într-un șuvoi ce se lăţește și se prelinge, călăreţi cu săbii și 
pistoale în mâini se aruncă, la o a doua comandă, asupra 
victimelor încă ocolite, lovind și trăgând din plin în această 
masă omenească, care se zbate, ţipă și geme și este totuși 
neputincioasă să fugă, până când este înăbușit și ultimul 
horcăit. Drept răsplată, pentru acest măcel, li se permite, apoi, 
călăilor, să scoată îmbrăcămintea și încălțămintea de pe cele 
șaizeci de cadavre, calde încă, înainte ca acestea să fie 
îngropate, goale și mutilate, în șanțuri. 

Acesta este primul dintre vestitele tiruri de mitralii 
organizate de Joseph Fouché, viitorul ministru al regelui prea- 
creștin, și, chiar a doua zi, o proclamaţie înflăcărată se fălește 


45 


trufașă cu cele întâmplate: „Reprezentanţii poporului vor 
continua să fie insensibili în îndeplinirea misiunii ce le este 
încredinţată; poporul le-a pus în mână fulgerul răzbunării sale, 
și ei nu-l vor părăsi înainte ca toţi dușmanii libertăţii să fi fost 
distruși de el. Ei vor avea curajul de a trece peste lungi șiruri 
de morminte de conspiratori, pentru a răzbi, peste ruine, la 
fericirea naţiunii și la înnoirea lumii.” Încă în aceeași zi, acest 
deplorabil „curaj” este confirmat, din nou, în mod ucigaș, prin 
folosirea tunurilor de la Brotteaux și pe seama unei mase și mai 
numeroase. De data aceasta, este vorba de două sute zece vite 
de tăiere, mânate acolo afară cu mâinile legate la spate și 
culcate la pământ, în câteva minute, de plumbul tocat al 
proiectilelor de mitralii și de salvele infanteriei. Aceeași 
procedură, numai că, de astă dată, slugilor de măcelar le este 
ușurată treaba lor neplăcută, fiind scutite, după un masacru 
atât de ostenitor, să fie și groparii victimelor lor. Ce rost are să 
mai sapi gropi pentru acești netrebnici? Li se scoate 
încălțămintea plină de sânge din picioarele crispate, și, după 
aceea, cadavrele goale, în unele cazuri încă zvâcninde, sunt 
aruncate pur și simplu în mormântul curgător al Ron-ului. 

Dar și pentru această oroare înspăimântătoare, pe care o 
primesc cu dezgust toată ţara și istoria universală, Joseph 
Fouché găsește o mantie liniștitoare ţesută din cuvinte imnice! 
Infectarea Bonului cu aceste cadavre goale o slăvește ca pe o 
faptă politică, fiindcă, plutind în jos până la Toulon, acestea vor 
purta mărturia palpabilă a nemiloasei și înspăimântătoarei 
răzbunări republicane: „Este nevoie, scrie el, ca trupurile 
acoperite de sânge, aruncate de noi în Ron, să plutească de-a 
lungul ambelor maluri până la vărsarea râului, până la infamul 
Toulon, pentru ca să ofere, explicit, privirii lașilor și cruzilor 
englezi tabloul spaimei și imaginea atotputerniciei poporului”. 
La Lyon, firește, nu mai este necesară o asemenea mărturie 
explicită, căci acolo se succed execuțiile una după cealaltă, se 
sapă hecatombă după hecatombă. Fouche salută cu „lacrimi de 
bucurie” cucerirea Toulonului și, pentru a sărbători această zi, 
„trimite două sute de rebeli în faţa ţevilor de pușcă” în plus. 
Orice apel la îndurare rămâne zadarnic. Două femei, care 
imploraseră cu prea mult patos în faţa tribunalului sângeros să 
le fie eliberaţi bărbaţii, sunt expuse, legate fiind, lângă 
ghilotină; nimănui nu-i este permis nici măcar să se apropie de 


46 


casa reprezentanţilor poporului ca să ceară o îmblânzire a 
pedepselor. Şi cu cât mai sălbatic răpăie puștile, cu atât mai 
tare tună cuvintele proconsulilor: „Da, îndrăznim s-o spunem, 
noi am făcut să curgă mult sânge necurat, însă aceasta numai 
din umanitarism, din datorie... Nu vom lăsa din mână trăsnetul 
pe care ni l-aţi dat decât atunci când voi, prin exprimarea 
voinţei voastre, ne-o veţi cere. Până atunci, vom continua, fără 
întrerupere, să ne doborâm dușmanii, să-i stârpim în modul cel 
mai desăvârșit, cel mai îngrozitor și cel mai rapid posibil.” 

Și o mie șase sute de execuţii aduse la îndeplinire în câteva 
săptămâni dovedesc că, de data aceasta, în mod excepţional, 
Joseph Fouche a spus adevărul. 

e 

Pe lângă organizarea acestor măceluri și raportarea lor plină 
de autoîncântare, Joseph Fouche și colegul său nu uită cealaltă 
misiune tristă primită din partea Convenţiei pe care o aveau de 
îndeplinit la Lyon. Încă din prima zi, se plâng la Paris că 
demolarea anterior ordonată s-a în făptuit „prea încet” în 
timpul predecesorului lor: „Minarea va grăbi, acum, opera de 
distrugere, cei ce pun minele au și început să lucreze, și, în 
decurs de două zile, clădirile de la Bellecourt vor sări în aer”. 
Aceste celebre faţade, începute sub Ludovic al XIV-lea, 
construite de un discipol al lui Mansart, fiind cele mai 
frumoase, sunt sortite să cadă primele. Locatarii acestor șiruri 
de case sunt izgoniți cu brutalitate, și sute de șomeri, bărbaţi și 
femei, fac una cu pământul, în câteva săptămâni de distrugere 
fără rost, aceste superbe opere de artă. Nefericitul oraș răsună 
de suspine și de gemete, de lovituri de tun și de zgomotul 
prăbușirii construcţiilor; în vreme ce Comitetul de justice abate 
oamenii, Comitetul de démolition, casele, Comitetul des 
subsistences efectuează, concomitent, fără a ţine cont de ceva, 
rechiziționarea alimentelor, a pânzeturilor și a obiectelor de 
valoare. Fiecare casă este scotocită din pivniţă până în pod. În 
căutarea de oameni ascunși și de lucruri de preţ dosite acolo, 
pretutindeni domnește teroarea celor doi bărbaţi, ei înșiși 
invizibili și inaccesibili, apăraţi, de santinele, stând ascunși într- 
o casă: Fouche și Collot. Cele mai frumoase palate sunt gata 
distruse, închisorile pe jumătate golite, deși mereu reumplute 
până la refuz, magazinele, rămase goale, iar câmpul de la 
Brotteaux este îmbibat de sângele unei mii de oameni, când, în 


47 


sfârșit, câţiva cetăţeni curajoși (asta îi poate costa capul!) se 
hotărăsc să alerge la Paris și să remită Convenţiei o petitie, 
prin care cer să nu admită că întregul oraș să fie făcut una cu 
pământul. Textul acestei cereri este, bineînţeles, foarte 
precaut, ba chiar servil ticluit, după cum și ei înșiși încep prin a 
face, în mod laş, o reverență, și prin a lăuda decretul redactat 
în stilul lui Erostrat, ca „părând dictat de geniul senatului 
roman”. După aceea însă, ei cer „clemenţă pentru căinţa 
sinceră, pentru slăbiciunea rătăcită, clemenţă - îndrăznim s-o 
spunem - pentru nevinovaţii greșit apreciaţi”. 

Dar consulii au fost înștiinţaţi, la vreme, despre această 
învinuire mascată, și Collot d'Herbois, ca cel mai elocvent, fuge 
ca vântul cu diligenţa spre Paris, pentru a para, la timp, 
lovitura. A doua zi, el are îndrăzneala ca, în Convenţie și în faţa 
iacobinilor, în loc să justifice execuțiile în masă, să le 
proslăvească, și încă drept o formă de „umanism”. „Am vrut, 
spune el, să scutim omenirea de spectacolul cutremurător al 
prea multor execuţii succesive, de aceea comisarii au hotărât 
lichidarea, dintr-o dată, într-o singură zi, a tuturor 
condamnaților și trădătorilor: această dorinţă a rezultat dintr-o 
autentică sensibilitate (véritable sensibilité)”, iar în faţa 
iacobinilor etalează un entuziasm și mai înflăcărat pentru noul 
sistem „umanitar”. „Da, am doborât două sute de condamnaţi 
cu o singură salvă, și acum ni se face o vină din asta. Nu se 
înţelege, oare, că și aceasta n-a fost decât un act de moderație? 
Dacă sunt înainte de a-i veni rândul, pe când așa, douăzeci de 
ghilotinaţi douăzeci, ultimul moare de douăzeci de ori înainte 
de ai veni rândul, pe când așa, douăzeci de trădători au pierit 
toţi împreună.” Și, într-adevăr, aceste fraze uzate, scoase la 
iuțeală din călimara plină de sânge a jargonului revoluţionar, 
fac impresie, Convenţia și iacobinii luând drept bune 
explicaţiile lui Collot și dând, astfel, proconsulilor, mână liberă 
pentru a continua execuțiile. În aceeași zi, Parisul sărbătorește 
depunerea lui Chalier la Panteon - cinste ce fusese acordată, 
până atunci, numai lui Jean-Jacques Rousseau și lui Marat - iar 
concubina sa primește, ca și aceea a lui Marat, o pensie. Prin 
aceasta, martirul este făcut, în mod public, un sfânt naţional, și 
orice act de violenţă al lui Fouché și al lui Collot, încuviinţat ca 
o dreaptă răzbunare. 

Fapt este că o anumită nesiguranţă a pus totuși stăpânire pe 


48 


cei doi, căci situaţia primejdioasă din Convenţie, oscilarea între 
Danton și Robespierre, între moderație și teroare, reclamă cea 
mai mare prudenţă. De aceea, cei doi hotărăsc să-și împartă 
rolurile: Collot d'Herbois rămâne la Paris, pentru a urmări 
starea de spirit din Comitete și Convenţie și a înăbuși dinainte, 
cu elocvența sa brutală, orice atac posibil, în timp ce 
continuarea masacrelor rămâne atribuită „energiei” lui Fouché. 
Este important de stabilit că, în acea perioadă, Joseph Fouche a 
fost stăpân unic, absolut, deoarece, ulterior, el a încercat, în 
mod abil, să arunce toate actele de violență pe seama colegului 
său mai franc; faptele arată însă că, și în perioada cât ela 
stăpânit singur, coasa nu a lucrat mai puţin ucigător. Cincizeci 
și patru, șaizeci, o sută de oameni sunt zilnic mitraliaţi, și chiar 
și în absenţa lui Collot sunt dărâmate ziduri, sunt incendiate 
case, sunt golite închisorile datorită execuțiilor, iar Joseph 
Fouché continuă să vorbească și mai zgomotos despre faptele 
sale, cu înflăcărate și sângeroase vorbe: „Sentinţele acestui 
tribunal pot să insufle spaimă criminalului, dar ele liniștesc și 
consolează poporul care le dă ascultare și le aprobă. În mod 
greșit, se crede despre noi că am fi acordat vinovaţilor, măcar o 
singură dată, cinstea unei graţieri: nu am acordat nici una!” 
e 

Dar, cu totul pe neaşteptate - ce să se fi întâmplat oare? - 
Fouché își schimbă tonul. Flerul său fin intuiește de la distanță 
că vântul din Convenţie trebuie să-și fi schimbat, brusc, 
direcţia, căci, de la o vreme, sunetelor de tobă care însoțesc 
execuțiile nu le mai răspunde un ecou corespunzător. Prietenii 
săi iacobini, tovarășii săi de idei ateiste, Hebert, Chaumette, 
Ronsin au devenit muţi dintr-o dată, muţi cu totul și pentru 
totdeauna, deoarece necruţătoarea mână a lui Robespierre i-a 
apucat, pe nepregătite, de beregată. Pendulând, cu o constantă 
îndemânare, între prea-violenţi și prea-îngăduitori, făcându-și 
drum lovind din coate ba în dreapta, ba în stânga, acest tigru 
moral s-a năpustit, subit, din întuneric, asupra ultra-radicalilor. 
El a determinat chemarea în faţa Adunării, spre a da socoteală, 
a lui Carrier, care procedase tot atât de radical cu înecările la 
Nantes, precum Fouché cu împușcările la Lyon; prin 
intermediul geniului său rău, Saint-Just, el a determinat să fie 
trimis la ghilotină, la Strasbourg, ferocele Eulogius Schneider; 
el a înfierat public drept o prostie și a interzis, la Paris, 


49 


spectacolele populare cu caracter ateist, asemănătoare celor 
aclamate de Fouché în provincie și la Lyon. Şi, ca întotdeauna, 
deputaţii îngrijoraţi, îi urmează indicaţia, cu sfială și docilitate. 

Vechea temere îl năpădește pe Fouche: aceea de a nu se mai 
găsi de partea majorităţii. Teroriștii sunt răpuși, la ce bun 
atunci să mai rămâi terorist? Mai bine te raliezi urgent 
moderaţilor, lui Danton și lui Desmoulins, care cer, acum, un 
„Tribunal al indulgenţei”, mai bine muţi urgent mantaua de pe 
un umăr pe celălalt după direcţia vântului. Dintr-o dată, la 6 
februarie, el ordonă încetarea tirului de mitraliere, și numai cu 
ezitări își mai continuă activitatea ghilotina (despre care, în 
pamfletele sale, pretinsese că ar lucra prea încet); cel mult 
două, trei capete nenorocite pe zi, realmente un fleac în 
comparaţie cu precedentele serbări naţionale de pe câmpul de 
la Brotteaux. În schimb, Fouché își îndreaptă, brusc, întreaga 
energie Împotriva radicalilor, împotriva organizatorilor 
serbărilor de el inițiate și executanților propriilor sale ordine; 
dintr-un Saul revoluţionar devine, rapid, un Paul uman. 
Plonjează de-a dreptul în partea opusă, îi denumește pe 
prietenii lui Chalier o „tabără de anarhiști și de răsculați”, 
dizolvă, subit, una sau două duzini de comitete revoluţionare. 
Şi iată că acum se petrece ceva foarte ciudat: populaţia 
intimidată, speriată de moarte a Lyon-ului vede, deodată, în 
eroul mitralierilor, în Fouché, pe salvatorul său. La rândul lor, 
revoluționarii din Lyon redactează, din nou, una după alta, 
scrisori pline de furie pentru a-l învinovăţi de moliciune, de 
trădare și de „oprimare a patrioţilor”. 

Aceste îndrăzneţe schimbări la faţă, aceste arogante treceri 
în tabăra adversă, operate la lumina zilei, aceste refugii la 
învingător, toate constituie secretul lui Fouche în timpul luptei. 
Numai ele i-au salvat viaţa. El a mizat pe ambele culori. Dacă 
va fi acuzat acum, la Paris, de îngăduinţă excesivă, se va putea 
prevala de miile de morminte și de șirurile de case distruse la 
Lyon. Dacă, dimpotrivă, va fi acuzat de a fi fost un ucigaș, va 
putea invoca acuzaţiile iacobinilor care îl învinuiesc de 
moderantisme, de moderaţia sa mult prea largă. După cum 
bate vântul, el poate scoate din buzunarul drept o dovadă a 
neîndurării sale și, din cel stâng, una a umanismului său, el se 
poate prezenta, deopotrivă, drept călăul sau drept salvatorul 
Lyon-ului. Și, realmente, datorită acestui truc dibaci ca de 


50 


scamator, i-a și mers, mai târziu, să-i arunce în cârca colegului 
său, mai franc și mai consecvent, Collot d'Herbois, întreaga 
răspundere pentru masacre. Dar numai posteritatea se va lăsa 
înșelată de el: la Paris, veghează, implacabil, Robespierre, 
adversarul său, care nu-i poate ierta că l-a izgonit din Lyon pe 
omul său de încredere, Couthon. Îl cunoaște din Convenţie pe 
acest om cu două feţe și, incoruptibil, urmărește toate 
metamorfozele și manevrele lui Fouche, care, acum, se 
grăbeşte să-și găsească un adăpost împotriva furtunii. Şi 
suspiciunea lui Robespierre are gheare de fier: de ele nu poţi 
scăpa. La 12 germinal, el smulge Comitetului salvării publice 
decretul ameninţător pentru Fouché, prin care i se cere să vină, 
neîntârziat, la Paris, pentru a răspunde de cele întâmplate la 
Lyon. Cel ce timp de trei luni, prezidase cu cruzime un tribunal 
este nevoit, acum, să se prezinte el însuși înaintea unui 
tribunal. 

Înaintea unui tribunal, de ce oare? Pentru că a procedat la 
masacrarea a două mii de francezi în decurs de trei luni? În 
calitate de coleg al lui Carrier și al celorlalți călăi în stil mare, 
s-ar putea crede. Abia acum se dovedește însă genialitatea 
politică a acestei ultime schimbări la faţă de o uluitoare 
insolenţă a lui Fouché: nu, el trebuie să se justifice pentru 
oprimarea  radicalei Société populaire, pentru urmărirea 
patrioţilor iacobini. Acest mitrailleur de Lyon, executorul a 
două mii de victime, este acuzat - farsă de neuitat a istoriei! - 
de cel mai nobil delict cunoscut de omenire: excesul de 
umanism. 


51 


CAPITOLUL AL TREILEA 


LUPTA CU ROBESPIERRE + 1794 


La 3 aprilie află Joseph Fouche că este chemat la Paris de 
Comitetul salvării publice, pentru a-și justifica faptele; la 5 
aprilie, se urcă în diligenţă. Șaisprezece lovituri înăbușite 
însoțesc plecarea sa, șaisprezece declicuri ale ghilotinei, care 
își îndeplinește, pentru ultima oară din ordinul său, apriga sa 
îndatorire. Până și în această zi sunt pronunţate, în grabă, două 
ultime condamnări, două condamnări foarte bizare, căci cine 
sunt, de fapt, cei doi întârziaţi ai marelui masacru care 
urmează să-și scuipe capetele în coș (după joviala expresie din 
vremea aceea)? Nimeni alţii decât călăul din Lyon și ajutorul 
său. Tocmai aceia care, din ordinul reacţiunii, i-au ghilotinat pe 
Chalier și pe prietenii săi și care, apoi, din ordinul Revoluţiei, 
au ghilotinat, cu sânge rece, sute de reacţionari - chiar ei 
trebuie să-și pună acum capul sub cuţit. Nici cu cea mai mare 
bunăvoință nu se poate desluși limpede din dosarele juridice ce 
crimă li se impută; după toate probabilitățile, ei sunt sacrificați 
numai pentru a nu putea să povestească prea multe despre 
Lyon urmașilor lui Fouche și posterităţii. Morţii se pricep cel 
mai bine să tacă. i 

După ce se termină și asta, trăsura pornește. In drum spre 
Paris, Fouche are tot felul de lucruri la care să se gândească. 
Oricum, se poate consola cu gândul că nimic nu-i încă pierdut; 
are, doar, câţiva prieteni influenţi în Convenţie, îndeosebi pe 
marele adversar al lui Robespierre, Danton: poate va izbuti 
totuși să-l ţină în șah pe acel om de temut. De unde să 
bănuiască el, Fouché, că, în aceste orc fatidice ale Revoluţiei, 
evenimentele se rostogolesc unul după altul mult mai repede 
decât se învârtesc roţile unei diligențe poștale pe drumul de la 
Lyon la Paris? Că, de două zile, prietenul său intim, Chaumette, 
este în închisoare, că, în ajun, imensul cap leonin al lui Danton 
fusese împins de Robespierre sub cuțitul ghilotinei; că, în 
această zi chiar, Condorcet, conducătorul spiritual al dreptei, 


52 


rătăcește flămând prin împrejurimile Parisului și, mâine, se va 
otrăvi, pentru a scăpa de judecată? Pe toţi aceștia i-a doborât 
un singur bărbat, și tocmai acest singur bărbat, Robespierre, 
este adversarul său politic cel mai îndârjit. Sosit la Paris abia în 
seara zilei de opt, află întreaga dimensiune a primejdiei, spre 
hăul căreia a alergat. Numai Dumnezeu - știe cât de puţin va fi 
dormit, proconsulul Joseph Fouche în această primă noapte a 
sa la Paris. 

Chiar în dimineaţa zilei următoare, Fouché se duce la 
Convenţie, unde așteaptă, cu nerăbdare, deschiderea ședinței. 
Dar, lucru neobișnuit, enorma sală nu vrea defel să se umple; 
jumătate, ba chiar mai mult de jumătate din locuri continuă să 
rămână neocupate. Clar: un număr de deputaţi trebuie să fie 
trimis în misiune sau reţinut în altă parte, și totuși, ce gol se 
cască acolo, la dreapta, unde altădată ședeau conducătorii, 
girondinii, minunaţii oratori ai Revoluţiei! Unde au dispărut? 
Cei douăzeci și doi cei mai îndrăzneţi, Vergniaud, Brissot, 
Petion și-au sfârșit zilele pe eșafod sau prin sinucidere, ori au 
fost sfâșiaţi de lupi în timp ce fugeau. Șaizeci și trei dintre 
prietenii lor, care au cutezat să-i apere, au fost proscriși de 
către majoritate - Robespierre s-a debarasat, dintr-o singură 
lovitură înfricoșătoare, de o sută dintre adversarii săi de 
dreapta. Nu mai puţin energic a izbit pumnul său în propriile 
sale rânduri de pe „Munte”. Danton, Desmoulins, Chabot, 
Hébert, Fabre d'Eglantine, Chaumette și încă alte două duzini, 
toți cei care s-au ridicat împotriva voinţei sale, împotriva 
vanităţii sale dogmatice au fost azvârliți de el până în adâncul 
gropii de var. 

Pe toţi i-a înlăturat acest om șters, acest bărbat mărunt și 
slab, cu fața de un galben pământiu, cu fruntea îngustă și 
teșită, cu ochii mici, miopi, apoși, omul insignifiant, care a fost 
eclipsat multă vreme de  siluetele impunătoare ale 
predecesorilor săi. Dar secera timpului i-a croit lui calea: de 
când au fost suprimați Mirabeau, Marat, Danton, Desmoulins, 
Vergniaud, Condorcet, adică tribunul, agitatorul, conducătorul, 
scriitorul, oratorul şi gânditorul tinerei Republici, el singur 
întruchipează totul, pe al ei Pontifex maximus, dictator și 
triumfător. Fouché îşi priveşte cu nelinişte vrăjmaşul, în jurul 
căruia se înghesuie, acum, cu un respect ostentativ, toți 
deputaţii servili, și care acceptă, cu un calm imperturbabil, să i 


53 


se prezinte omagiile; prins în „Virtutea” sa ca într-o cuirasă, 
inaccesibil, impenetrabil. Incoruptibilul scrutează arena cu 
privirea sa mioapă, cu conștiința semeaţă că de aici încolo 
nimeni nu va mai îndrăzni să se opună voinţei sale. 

Și totuși, unul îndrăznește. Unul care nu mai are nimic de 
pierdut, Joseph Fouché, și care cere cuvântul pentru 
justificarea conduitei sale la Lyon. 

e 

Această cerere a lui Fouché de a se justifica în fața 
Convenţiei reprezintă o sfidare la adresa Comitetului salvării 
publice, căci nu Conventia, ci Comitetul i-a cerut lămuriri. Dar 
el se adresează Adunării naționale, ca fiind instanța cea mai 
înaltă, adevărata instanță. Indrăzneala acestei pretenții este de 
netăgăduit. Cu toate acestea, preşedintele îi dă cuvântul. 
Oricum, Fouché nu este un prim venit, numele său a fost rostit 
prea des în această sală, meritele lui, rapoartele lui, faptele lui 
nu au fost încă uitate. Fouché urcă la tribună și dă citire unui 
raport amănunţit. Adunarea îl ascultă, fără să-l întrerupă, fără 
a schiţa un semn de aprobare sau de dezaprobare. În schimb, la 
sfârșitul cuvântării, nici o mână nu se mișcă, căci Convenţia a 
devenit temătoare. Un an de ghilotină a moleșit sufletele 
acestor bărbaţi. Celor ce, odinioară, se dăruiau spontan 
convingerii lor ca unei pasiuni, celor ce se aruncau cu voce 
tare, curajos și deschis, în încrucișarea cuvintelor și a ideilor, 
tuturor acestora nu le mai este plăcut, acum, să se pronunţe. 
De când călăul, asemenea lui Polifem, înșfăca pe câte unul din 
rândurile lor, când din stingă - când din dreapta, de când 
ghilotina, aidoma unei umbre albastre, atârna în spatele 
fiecărui cuvânt rostit de ei, toţi preferă să tacă în loc să 
vorbească. Fiecare se pitește în spatele celuilalt, fiecare trage 
cu coada ochiului la dreapta și la stângă, înainte de a îndrăzni 
să facă o mișcare; pe chipurile lor este întipărită frica, precum 
o pâclă deasă, cenușie; și nimic nu degradează mai mult omul 
și, mai ales, o masă de oameni decât teama de invizibil. 

De aceea, nici de data aceasta, ei nu cutează să exprime o 
părere. Orice, numai nu o ingerinţă în domeniul Comitetului, în 
cel al invizibilului tribunal! Justificarea lui Fouche nu este nici 
respinsă, nici acceptată, ci, pur și simplu, trimisă spre 
examinare Comitetului; asta înseamnă că ea acostează tocmai 
la malul pe care Fouche dorea, cu atâta precauţie, să-l evite. 


54 


Prima sa bătălie este pierdută. 
e 

Acum, stă și el cu cuțitul la ceafă. A mers cu riscul prea 
departe, fără să cunoască terenul: acum, este preferabilă o 
retragere rapidă. Mai curând capitularea, decât lupta de unul 
singur cu cel mai puternic. Așa se face că, plin de căinţă, 
Fouche îndoaie genunchiul, își pleacă capul. Chiar în aceeași 
seară, se duce la locuința lui Robespierre, pentru a avea o 
explicaţie cu el, sau, mai exact spus, pentru a-i cere iertare. 

Nimeni nu a fost martor la această discuţie. Numai rezultatul 
ei este cunoscut, dar este ușor de imaginat cum a decurs, prin 
analogie cu vizita pe care Barras a descris-o, cu o claritate 
cumplită, în Memoriile sale. Probabil că, înainte de a urca 
treptele scării de lemn din micuța casă burgheză de pe rue 
Saint-Honore, în care își etala virtutea și sărăcia Robespierre, 
și Fouche a fost supus privirilor cercetătoare ale proprietarilor 
care-și păzeau dumnezeul și locatarul ca pe o pradă sfânta. 
Probabil că, întocmai ca și pe Barras, Robespierre nu l-a poftit 
nici pe el să ia loc în mica încăpere îngustă, împodobită vanitos 
numai cu propriile portrete, ci l-a primit rece, în picioare, cu un 
orgoliu voit jignitor, ca pe un criminal deplorabil. Căci acest 
bărbat, care iubește cu pasiune virtutea, este îndrăgostit cu 
aceeași pasiune și cu același viciu de propria-i virtute; nu 
cunoaște nici o indulgență și nici o iertare pentru oricine a fost, 
cândva, de o altă părere docil a lui. Intolerant și fanatic, un 
Savonarola al raţiunii și al „Virtuţii”, el respinge orice 
pactizare, ba chiar și orice capitulare din partea adversarilor 
săi; până și atunci când interesul politic ar cere imperios un 
compromis, asprimea sa plină de ură și mândria sa dogmatică îl 
împiedică să-l facă. Indiferent de ce i-a spus Fouche lui 
Robespierre și indiferent de ce i-a răspuns judecătorul său, se 
știe precis un singur lucru: nu a fost o primire bună, ci o morală 
distrugătoare și nemiloasă. O ameninţare rece și fără ocolișuri, 
o sentință la o moarte în efigie. Şi cel care, umilit, respins, 
ameninţat coboară acum, tremurând de furie, scările din rue 
Saint-Honore, Joseph Fouche, este convins că nu există decât o 
singură salvare pentru capul său: dacă al celuilalt, al lui 
Robespierre, ar cădea înaintea lui în coș. Un război pe viaţă și 
pe moarte a fost declarat. Duelul între Robespierre și Fouche a 
început. 


55 


Acest duel între Robespierre și Fouche reprezintă unul din 
episoadele cele mai palpitante, cele mai emoţionante, din punct 
de vedere psihologic, din istoria Revoluţiei. Deși am îndoi 
inteligenţi, deși amândoi oameni politici, ambii - cel care a 
primit provocarea și cel care a aruncat provocarea - fac totuși 
aceeași greșeală: se subestimează de multă vreme unul pe 
celălalt, deoarece cred că se și cunosc bine de multă vreme. 
Pentru Fouche, Robespierre continuă să fie avocatul mediocru 
și sec, care, în provincia sa Arras, făcea cu el mici glume la 
club, ticluia, pe atunci, biete versuri dulcege în genul lui 
Grecourt și care, după aceea, a plictisit Adunarea de la 1789 cu 
discursurile lui pline de fraze goale. Fouche n-a observat, sau 
poate că a făcut-o prea târziu, cum, printr-o muncă tenace și 
perseverentă cu el însuși și în avântul misiunii sale, 
Robespierre s-a transformat dintr-un demagog într-un om de 
stat, dintr-un intrigant abil într-un om politic cu o gândire 
precisă, dintr-un retor într-un orator. Aproape întotdeauna, 
responsabilitatea îl înalță pe om spre măreție: așa s-a întâmplat 
și cu Robespierre, care a crescut prin conștienta misiunii sale, 
fiindcă a simţit că, în mijlocul atâtor profitori lacomi și 
scandalagii zgomotoși, salvarea Republicii este sarcina lui 
vitală, pe care destinul i-a sortit-o numai lui. El socotește drept 
o misiune sacră faţă de umanitate necesitatea traducerii în 
viață exact a concepţiei sale despre republică, despre revoluţie, 
despre moralitate și chiar despre divinitate. 

Această rigiditate a lui Robespierre constituie, deopotrivă, 
frumuseţea și slăbiciunea caracterului său. Căci, îmbătat de 
propria-i  incoruptibilitate,  vrăjit de  inflexibilitatea sa 
dogmatică, el consideră orice altă părere decât a să nu numai 
ca diferită, ci ca trădare și, de aceea, cu pumnul glacial al unui 
inchizitor, împinge pe oricine gândește altfel decât el spre 
rugul cel nou, spre ghilotină, ca fiind eretic. Nu există dubiu: în 
Robespierre cel din 1794 trăiește o idee mare, o idee curată. 
Dar, mai bine zis, nu trăiește, ci este încremenită în el. Nu se 
poate desprinde cu totul de el și nici el cu totul de ea (acesta-i 
destinul tuturor sufletelor dogmatice) și lipsa de căldură 
comunicativă, de umanism înflăcărat îi sărăcește fapta de forța 
cu adevărat creatoare. Tăria să rezidă numai în rigiditate, 
puterea sa, numai în duritate: dictatorialul a devenit sensul și 


56 


forma vieţii sale. Eul său și-l poate impune Revoluţiei numai în 
acest mod, în alt fel, i se sfărâmă. 

Un asemenea om nu suportă vreo contrazicere, vreo altă 
opinie în probleme spirituale, vreo coexistenţă și, cu atât mai 
puţin, vreo împotrivire. Poate suferi oamenii numai în măsura 
în care ei reflectă, ca o oglindă, propriile sale concepţii, atâta 
timp cât îi sunt sclavi spirituali, precum Saint-Just și Couthon; 
oricine se comportă altfel este implacabil eliminat de 
causticitatea înverșunată a temperamentului său arțăgos. Vai 
celor care nu numai că s-au abătut de la părerea sa (și pe 
aceștia i-a urmărit), ci s-au așezat chiar de-a curmezișul voinţei 
sale, n-au respectat infailibilitatea sa. Și tocmai asta a făcut 
Joseph Fouche. Nu i-a cerut vreodată sfatul, nu s-a înclinat 
vreodată în fața prietenului său de odinioară, s-a așezat pe 
banca dușmanilor săi, a depășit, cu îndrăzneală, limitele unui 
socialism moderat și prudent trasate de Robespierre, predicând 
comunismul și ateismul. Până acum însă, Robespierre nu s-a 
ocupat serios de el. Fouche i se părea prea neînsemnat. În ochii 
săi, acest deputat nu este altceva decât profesorașul de 
seminar, pe care l-a cunoscut încă în sutană, apoi, ca 
pretendent la mâna surorii sale, un biet ambițios meschin, care 
și-a părăsit propriul Dumnezeu, propria logodnică și toate 
convingerile. Îl disprețuiește cu toată ura caracteristică a 
rigidității față de supleţe, a intransigenţei faţă de ipocrizia 
interesată, cu neîncrederea unei firi religioase faţă de o fire 
profană; dar, până acum, această ură nu se îndreptase încă 
împotriva persoanei fizice a lui Fouche, ci doar contra speciei al 
cărei prototip era. Arogant, până acum l-a ignorat chiar: de ce 
să-ţi dai osteneală cu un asemenea intrigant pe care îl poţi 
călca, oricând, în picioare? Numai pentru că îl disprețuise până 
în acest moment, Robespierre se limitase să-l observe pe 
Fouche și nu-l combătuse în mod serios. 

Abia acum a venit clipa în care amândoi își dau seama cât de 
mult s-au subapreciat unul pe celălalt. Fouche recunoaște 
extraordinara forţă dobândită de Robespierre în absenţa sa: îi 
sunt supuse toate autorităţile, armata, poliția, tribunalul, 
comitetele, Convenţia și iacobinii. A-l combate pare a fi lipsit de 
sorți de izbândă. Dar Robespierre i-a impus lupta, și Fouché 
știe că este pierdut dacă nu învinge, întotdeauna, ultima 
desperare generează o ultimă forţă, și așa se explică de ce, la 


57 


doi pași de prăpastie, Fouche se năpustește, brusc, asupra 
urmăritorului său, asemenea unui cerb, care, hăituit la extrem, 
sare din ultimul tufiș pentru a ataca vânătorul cu îndrăzneala 
desperării. 

Robespierre este primul care deschide ostilitățile. La început, 
nu vrea decât să-i dea acestui impertinent o lecţie, un 
avertisment, o lovitură de picior. Ocazia îi este oferită de acel 
vestit discurs din 6 mai, care cheamă toţi intelectualii 
Republicii „să recunoască existenţa unei ființe supreme și 
nemurirea ca putere conducătoare a universului”. Nicicând n-a 
rostit Robespierre un discurs mai frumos, mai înaripat ca 
acesta, scris, după cum se spune, la conacul lui Jean-Jacques 
Rousseau: în acest discurs, dogmaticul se transformă aproape 
în poet, idealistul lipsit de claritate, în gânditor. Să separe 
credința de necredinţă, precum și chiar de superstiție, să 
întemeieze o religie care să se ridice, pe de o parte, deasupra 
creștinismului obișnuit, venerator de imagini, și, pe de altă 
parte, deasupra vidului materialismului și ateismului, care să se 
situeze la mijloc, așa cum se străduiește Robespierre, 
întotdeauna, s-o facă în toate problemele spirituale, aceasta 
este ideea fundamentală a acestui discurs, care, în ciuda unei 
frazeologii bombastice, este pătruns de un ethos sincer și de o 
voinţă pătimașă pentru înălțarea umanităţii. Dar chiar și în 
această sferă superioară, el, ideologul, nu se poate elibera de 
politic, chiar și în aceste idei atemporale, firea sa veninoasă și 
amară introduce atacuri personale. Amintește, cu ură, de morții 
pe care el însuși i-a trimis sub ghilotină și batjocorește 
victimele politicii sale, pe Danton și pe Chaumette, arătându-le 
ca exemple detestabile de imoralitate și ateism. Şi, dintr-o dată, 
cu o lovitură care ţintește drept în inimă, se aruncă asupra 
singurului dintre predicatorii ateiști care a supravieţuit mâniei 
sale, asupra lui Joseph Fouché. „Spune-ne odată cine ţi-a 
încredinţat sarcina să propovăduiești poporului că nu există 
divinitatea! Ce avantaje găsești tu în a-l convinge pe om că o 
putere oarbă i-ar hotări destinul, ar lovi cu totul la întâmplare 
când virtutea, când viciul, și că sufletul lui n-ar fi decât o 
suflare slabă care se stinge în pragul mormântului? Sofist 
nenorocit, pe ce temei îţi arogi dreptul de a smulge inocenţei 
sceptrul raţiunii pentru a-l trece în mâinile viciului? De a 
arunca un văl funebru peste natură, de a face nefericirea și mai 


58 


desperată, de a dezvinovăţi crima, de a întuneca virtutea și de a 
înjosi omenirea?... Numai un scelerat vrednic de dispreţ în 
propriii săi ochi și respingător în ochii tuturor celorlalţi poate 
crede că natura n-ar fi în stare să ne dăruiască nimic mai 
frumos decât neantul.” 

Magnifică cuvântare a lui Robespierre este primită cu 
aplauze nesfârșite. Convenţia se simte, pe loc, eliberată de 
josniciile conflictelor cotidiene și decide, în unanimitate, 
sărbătoarea propusă de Robespierre în cinstea Fiinţei supreme. 
Numai Joseph Fouché rămâne mut și-și mușcă buzele. In faţa 
unui asemenea triumf al adversarului, te găsești redus la 
tăcere. El își dă seama că nu este în stare să se măsoare, pe 
față, cu acest maestru în retorie. Fără să scoată o vorbă, palid, 
primește această palmă în plină Adunare, dar e hotărât, în 
sinea lui, să se răzbune și să întoarcă palma. 

Câteva zile, câteva săptămâni, nu se mai aude ceva despre el. 
Robespierre crede că l-a lichidat: lovitura sa de picior a fost, 
fără îndoială, suficientă pentru acest impertinent. Dar, când 
Fouché nu este văzut și când nu se aude ceva despre el, 
aceasta se întâmplă pentru că el lucrează subteran, tenace, 
metodic, ca o cârtiță. Face vizite membrilor comitetelor, caută 
cunoștințe printre deputaţi, se comportă prietenos, îndatoritor 
cu fiecare om în parte, străduindu-se să-l câștige de partea sa. 
Cel mai mult își dă silința printre iacobini, la care cuvântul 
dibaci, suplu este mult prețuit și la care ceea ce a făcut el la 
Lyon cântărește. Nimeni nu știe exact ce vrea, ce plănuiește și 
ce intenționează acest bărbat lipsit de importanţă, foarte 
aferat, care merge de la unul la altul și urzește, peste tot, firele 
intrigilor. 

Și, subit, totul devine limpede, deși nu fusese prevăzut de 
cineva, și cel mai puţin de Robespierre: la 18 prerial, Joseph 
Fouche este ales, în unanimitate, președinte al Clubului 
iacobinilor. 

e 

Robespierre tresare: nimeni n-ar fi crezut că este cu putință 
o asemenea cutezanță. Abia acum își dă seama peste ce 
adversar perfid și insolent a dat în persoana lui Fouché. De doi 
ani nu i se mai întâmplase ca un om pe care el l-a atacat în 
public să mai îndrăznească să-i reziste. De îndată ce îi înfrunta 
cu privirea, toţi ceilalți se și făceau nevăzuţi; un Danton se 


59 


refugiase în casa lui de la ţară, girondinii s-au salvat plecând în 
provincie, alții nu mai ieșeau din casă și nu mai voiau să se 
audă despre ei. Și ăsta, acest neobrăzat pe care el l-a înfierat, 
în plină Adunare Naţională, arătându-l cu degetul că pe un 
necurat, acesta se refugiază în sanctuar, în cel mai sfânt 
sanctuar al Revoluţiei, la Clubul iacobinilor și obţine acolo, prin 
vicleșug, cea mai înaltă demnitate ce poate fi conferită unui 
patriot? Căci nu trebuie uitat, ba dimpotrivă trebuie amintit de 
ce forță morală extraordinară a dispus acest club tocmai în 
ultimul an al Revoluţiei. Consacrarea cea mai deplină, cea mai 
autentică a unui patriot este confirmată abia atunci când Clubul 
iacobinilor îl onorează cu admiterea sa ca membru: iar cel care 
este exclus, cel care este respins, acela este marcat pentru 
secure. Generali, conducători ai poporului, oameni politici, toţi 
își pleacă capul în fața acestui scaun de judecată ca în faţa celei 
mai înalte, aproape eclesiastice instanțe a spiritului burghez. 
Într-o anumită măsură, acest club reprezintă pe pretorienii 
Revoluţiei, corpul de gardă și straja sfântului lăcaș. Şi acești 
pretorieni, cei mai severi, cei mai onești și cei mai 
neînduplecaţi republicani l-au ales pe un Joseph Fouché drept 
șeful lor! Mânia lui Robespierre nu cunoaște limite. Pentru că 
acest netrebnic a pătruns fraudulos, la lumina zilei, în 
împărăţia sa, pe domeniul său, exact pe locul de unde el însuși 
își acuză dușmanii și-și găsește propria forță în cercul celor de 
nădejde. Şi de acum înainte, când va dori să ţină un discurs, el, 
Maximilien Robespierre, să trebuie să ceară permisiunea lui 
Joseph Fouche, să se supună bunei sau proastei dispoziţii a 
unui Joseph Fouche? 

Își  încordează,  numaidecât, toate puterile. Această 
înfrângere trebuie plătită cu sânge. Jos cu el, jos imediat, nu 
numai din scaunul prezidenţial, ci afară cu el și din societatea 
patrioţilor! Asmute, deîndată, contra lui Fouché câţiva cetăţeni 
din Lyon, care depun plângeri împotriva lui; când cel luat prin 
surprindere, veșnic neajutorat într-un duel deschis de cuvinte, 
se apără neîndemânatic, intervine el însuși și îi avertizează pe 
iacobini „să nu se lase amăgiţi de șarlatani”. Aproape că-i 
reușește să-l răstoarne pe Fouché cu această primă lovitură. 
Dar Fouché mai are încă în mână președinția și, prin aceasta, 
mijlocul de a încheia dezbaterea înainte de a se termina. El 
curmă discuţia într-o manieră foarte puţin strălucită și se 


60 


refugiază, din nou, în obscuritate, pentru a pregăti un nou atac. 

Dar, de data aceasta, Robespierre este prevenit. A cunoscut 
tactica de luptă a lui Fouché; își dă seama că omul acesta, nu 
se prezintă la duel, ci se dă, de fiecare dată, înapoi, spre a-și 
pregăti, din umbră și în secret, loviturile sale pe la spate. Pe un 
asemenea intrigant îndărătnic nu este suficient să-l respingi, 
biciuindu-l și lovindu-l doar, ci trebuie să-l urmărești până în 
cele mai îndepărtate ascunzători și să-l calci în picioare. 
Trebuie să-i scoţi și ultima suflare din gâtlej, să-l faci cu totul 
inofensiv și pentru totdeauna. 

De aceea, Robespierre îl mai atacă o dată. Reînnoiește 
acuzaţia publică împotriva lui Fouché în faţa iacobinilor și îi 
cere acestuia să apară la viitoarea ședință și să se justifice. 
Bineînţeles, Fouché se fereşte. Își cunoaște tăria și își cunoaște 
slăbiciunea, nu vrea să-i lase lui Robespierre prilejul unui 
triumf în public, ca, stând faţă în faţă, acesta să-l umilească în 
prezenţa a trei mii de oameni. Mai bine înapoi în obscuritate, 
mai bine să se lase înfrânt și să câștige timp, un timp preţios. În 
consecinţă, scrie politicos iacobinilor că, din păcate, este pus în 
situaţia de a refuza să se dezvinovăţească în public; el îi roagă 
pe iacobini să amâne judecarea lui până ce se vor fi pronunţat 
în privința comportării sale cele două comitete. 

Robespierre sare asupra acestei scrisori ca asupra unei 
prăzi. Acum este momentul să-l înhaţe, să-l zdrobească definitiv 
pe Joseph Fouché. Discursul pe care l-a ţinut atunci, la 23 
messidor (11 iunie), împotriva lui Fouche rămâne atacul cel mai 
vehement, cel mai primejdios și cel mai veninos pe care 
Robespierre l-a lansat vreodată împotriva unui adversar. 

Din primele cuvinte, se și simte că Robespierre nu vrea 
numai să-l rănească, ci să-l rănească mortal, nu numai să-l 
înjosească, ci să-l lichideze. Începe cu un calm prefăcut. Cea 
dintâi afirmaţie sună încă moderat, cum că „individul” Fouche 
nu l-ar interesa deloc: „Am fost, poate, cândva, în anumite 
relaţii cu el, fiindcă îl socoteam un patriot, și dacă îl acuz aici, 
asta se datorește mai puţin crimelor sale, cât, mai ales, faptului 
că el se ascunde pentru a comite și altele și că îl consider drept 
șef al conspirației pe care noi avem datoria s-o zdrobim. 
Examinez scrisoarea care ne-a fost citită adineauri și îmi spun 
că a fost scrisă de un om care, învinuit, refuză să dea socoteală 
în fața concetăţenilor săi. Este semnul apariţiei unui sistem de 


61 


tiranie, fiindcă cine refuză să dea socoteală în faţa unei 
societăți populare, al cărei membru este, atacă însăși 
autoritatea acestei societăți populare. Este uimitor că tocmai 
acela care, odinioară, se zbătea să fie acceptat de această 
Societate, o desconsideră deîndată ce este acuzat și pare să 
implore, ca să zic așa, ajutorul Convenţiei împotriva 
iacobinilor.” Și abia acum izbucnește ura sa; personală, luând 
până și sluțenia fizică a lui Fouché drept prilej binevenit pentru 
a-l umili, „Li este, oare, teamă”, întreabă el, în batjocură, „de 
ochii și urechile poporului, îi este teamă, ca trista lui înfățișare 
să nu dezvăluie, mult prea evident, crima sa? Că șase mii de 
ochi aţintiţi asupra sa vor citi în ochii lui întregul său suflet, 
deși natura i l-a zămislit și ascuns într-un chip atât de perfid? Îi 
este teamă că vorba sa ar dezvălui confuziile, contradicţiile 
unui vinovat? Orice om rezonabil trebuie să admită că frica este 
unicul motiv al conduitei sale și că oricine se teme de privirile 
concetăţenilor săi este vinovat. Îl chem, aici, pe Fouché, în faţa 
judecății. Să dea socoteală și să spună dacă el sau noi am păzit, 
cu mai multă demnitate, prerogativele Adunării 
reprezentanților poporului și care din noi a distrus mai curajos 
toate facțiunile!” Il numește, apoi, „impostor josnic și demn de 
dispreţ”, a cărui comportare constituie, ea însăși, 
recunoașterea crimei sale și vorbește, folosind aluzii ipocrite, 
despre „bărbaţi ale căror mâini sunt pline de jafuri și crime”, 
încheind cu aceste cuvinte amenințătoare: „Fouche s-a 
caracterizat îndeajuns el însuși, eu am făcut aceste remarci 
numai pentru ca, odată pentru totdeauna, conspiratorii să știe 
că nu vor putea scăpa de vigilenţa poporului”. 

Deși aceste cuvinte vestesc, evident, o sentință la moarte, 
adunarea îi dă ascultare lui Robespierre. Și, fără ezitare Clubul 
iacobinilor îl exclude pe fostul său președinte, ca nedemn. 

e 

Acum, Fouché este marcat pentru ghilotină, precum un 
arbore pentru topor. O excludere din Clubul iacobinilor este 
egală cu un stigmat, o acuzație a lui Robespierre, și mai ales 
una atât de vehementă că aceasta, Înseamnă, de cele mai multe 
ori, o condamnare certă. Fouché poartă acum, în plină zi, 
cămaşa morţii. De aici încolo, fiecare așteaptă arestarea lui de 
la o oră la alta, și el însuși, mai mult ca toţi ceilalţi. De multă 
vreme nu mai doarme acasă, în patul său, de teamă să nu-l 


62 


înhaţe jandarmii noaptea, așa cum s-a întâmplat cu Danton și 
cu Desmoulins. Se furișează la câţiva prieteni curajoși, căci 
este nevoie de curaj ca să adăpostești pe cineva atât de public 
proscris, trebuie curaj chiar și numai să stai de vorbă cu el în 
văzul lumii. Poliția Comitetului de siguranţă, condusă de 
Robespierre, urmărește fiecare pas al lui Fouché și raportează 
cu cine are legătură și ce vizite face. Pe nevăzute, este 
încercuit, împiedicat în fiecare din mișcările sale și gata sortit 
cuţitului. 

Practic, în momentul acela, Fouche era, dintre toţi cei șapte 
sute de deputaţi, cel mai expus, și nu se întrevedea nici o 
posibilitate de scăpare pentru el. Mai încercase odată să se 
agaţe de ceva: de iacobini, dar pumnul feroce al lui Robespierre 
l-a smuls de acolo; acum capul îi stă pe umeri de părea i-ar fi de 
împrumut. Căci, la ce se poate aștepta el din partea Convenţiei, 
a acestei turme de miei lași și înfricoșaţi, care, răbdători, 
behăie „da”, de îndată ce Comitetul cere pe unul dintre ei 
pentru  ghilotină? Aceştia au predat, fără rezistenţă, 
Tribunalului revoluţionar pe foștii lor conducători, Danton, 
Desmoulins, Vergniaud, numai pentru a nu atrage atenţia, prin 
împotrivire, asupra lor înșiși - de ce nu ar face-o și cu Fouche? 
Cei care, altădată, erau atât de curajoși și atât de pătimași șed 
în băncile lor muţi și timoraţi, consternaţi. Odioasa otravă a 
fricii, ce uzează nervii și macină sufletele, le paralizează voinţa. 

Dar secretul dintotdeauna al otrăvii este că în ea se poate 
găsi leacul împotriva efectului, dacă este distilată artificial și 
puterile ei ascunse sunt stoarse prin presiune. Paradoxal - dar 
se poate întâmpla, și în acest caz, ca tocmai teama de 
Robespierre să ducă la salvarea de Robespierre. Nu se iartă 
unui om dacă ţine pe cineva, fără întrerupere, săptămâni, luni 
de-a rândul, sub teroare, dacă, prin starea de nesiguranţă 
creată, îi distruge aceluia sufletul și îi paralizează voinţa; 
niciodată, omenirea sau o parte a ei, un grup izolat de oameni 
nu poate suporta, multă vreme, dictatura unui singur om, fără 
a-l urî. Și această ură a celor oprimaţi fermentează, subteran, 
în toate cercurile. Cincizeci, șaizeci de deputaţi, ca și Fouche, 
nu mai îndrăznesc să doarmă acasă, își încleștează buzele când 
Robespierre trece pe lângă ei, mulţi strâng pumnii la spate în 
timp ce-i aclamă cuvântările. Cu cât Incoruptibilul domină mai 
aspru și mai multă vreme, cu atât crește mai mult ostilitatea 


63 


împotriva voinţei sale excesive. Rând pe rând, i-a lovit și i-a 
jignit pe toţi: aripa dreaptă, trimiţându-i pe girondini la eșafod, 
cea stângă, aruncând la coș capetele extremiștilor, Comitetul 
salvării publice, impunându-i propria sa voinţă, pe profitori, 
amenințându-i în afacerile lor, pe ambiţioși, barându-le calea, 
pe pizmuitori, pentru că este la putere și pe împăciuitori, 
fiindcă nu li se alătură. Dacă s-ar reuși ca ura aceasta cu o sută 
de capete, aceste multe lașităţi împrăștiate să fie reunite într-o 
singură voinţă, într-o suliță a cărei lovitură l-ar nimeri pe 
Robespierre în inimă, atunci toţi ar fi salvaţi: Fouche, Barras, 
Tallien, Carnot, toţi dușmanii săi tainici. Pentru a face însă cu 
putinţă acest lucru, multe din aceste caractere slabe ar trebui 
mai întâi convinse că sunt amenințate de Robespierre; ar trebui 
lărgită și mai mult sfera fricii și a neîncrederii, amplificată încă, 
fie și artificial, tensiunea exercitată de el. Ar trebui procedat în 
așa fel, încât atmosfera apăsătoare ca plumbul, presiunea 
incertitudinii ce se degajă din discursurile sumbre ale lui 
Robespierre să apese în și mai mare măsură asupra nervilor 
fiecăruia, frica să fie și mai înfricoșătoare, spaima și mai 
înspăimântătoare: atunci, poate, masa ar fi suficient de 
curajoasă pentru a-l ataca pe acest individ. 

Aici intervine acţiunea propriu-zisă a lui Fouche. De dis-de- 
dimineaţă până seara târziu, se strecoară de la un deputat la 
altul, vorbește în șoaptă despre misterioasele noi liste de 
proscriși pe care le-ar pregăti Robespierre. Şi fiecăruia, pe 
rând, îi șușotește la ureche: „Eşti pe listă” sau „Îţi vine rândul 
în seria următoare”. Și, efectiv, în felul acesta se răspândește 
treptat, pe nevăzute, panica, deoarece în fața unui asemenea 
Cato, a unei incoruptibilităţi atât de absolute, prea puţini 
deputaţi își simt conștiința cu desăvârșire curată. Unul a fost, 
poate, prea neglijent în mânuirea banilor, al doilea l-a contrazis 
odată pe Robespierre, al treilea s-a preocupat prea mult de 
femei (toate acestea constituind crime în ochii acestui puritan 
republican), al patrulea a întreţinut, eventual, legături de 
prietenie cu Danton ori cu altul dintre cei o sută cincizeci de 
condamnaţi, al cincilea a găzduit un condamnat, al șaselea a 
primit o scrisoare de la un emigrant. Pe scurt, fiecare tremură, 
fiecare vede posibil un atac împotriva lui, nici unul nu se simte 
îndeajuns de pur spre a corespunde întru totul exigenţelor 
ultra-severe impuse de Robespierre virtuţii civice. Și asemenea 


64 


suveicii unui război de ţesut, Fouche aleargă, încontinuu, de la 
unul la altul, întinzând mereu noi fire, înnodând mereu noi 
ochiuri, prinzând necontenit alţi și alți oameni în acest 
păienjeniș de neîncredere și de suspiciune. Este însă un joc 
primejdios cel pe care-l face, deoarece el nu ţese decât o simplă 
plasă de păianjen, și ar fi suficient să intervină o mișcare 
bruscă din partea lui Robespierre sau un cuvânt de trădare ca 
să se rupă. 

Rolul acesta tainic, desperat, periculos și subteran, jucat de 
Fouché în conspirația împotriva lui Robespierre, nu a fost scos 
suficient în evidenţă în cea mai mare parte a relatărilor, iar în 
cele superficiale, adeseori nici nu este menţionat. Istoria se 
scrie, aproape întotdeauna, numai după aparente, și, de aceea, 
cei care descriu acele ultime zile frământate se mărginesc, de 
obicei, să evoce doar gestul dramatic-patetic al lui Tallien 
agitând la tribună pumnalul cu care vrea să se străpungă, 
neașteptata manifestare de energie a lui Barras concentrând 
trupele, discursul acuzator al lui Bourdon; într-un cuvânt, ei 
evocă protagoniștii, actorii marii drame ce se desfășoară la 9 
thermidor și îl omit pe Fouche. Fapt este că, în acele zile, pe 
scena Convenţiei el nu a jucat un rol. Contribuţia sa era una de 
culise, cea mai dificilă, de regizor, de conducător în acest joc 
temerar și primejdios. El a fost cel care a fixat scenele, a 
antrenat actorii fără să fie văzut, a făcut, din umbră, repetițiile 
și a formulat replicile - da, din umbră, căci umbra constituie, 
totdeauna, adevărata sa sferă de acţiune. Dar dacă istoricii de 
mai târziu au trecut cu vederea rolul jucat de el, cineva a simţit 
limpede, încă de pe atunci, prezenţa sa activă, și anume 
Robespierre, cel ce, în văzul lumii, l-a numit pe Fouche chef de 
la conspiration, șeful conspirației. 

e 

Deoarece acest spirit neîncrezător și suspicios intuiește că 
ceva se pregătește, în secret, împotriva lui. El o intuiește din 
rezistența manifestată faţă de el subit în diverse comitete și, 
poate încă mai limpede, din servilismul și politeţea excesivă a 
unor deputaţi despre care știe că-i sunt dușmani. Robespierre 
sesizează că se proiectează, din umbră, o oarecare lovitură; 
cunoaște și mâna care o va conduce, a acelui „chef de la 
conspiration”, și este cu ochii în patru. Antenele sale tatonează 
cu prudenţă: o poliție proprie, spioni particulari îi raportează 


65 


lui Robespierre, pas cu pas, fiecare drum, fiecare întâlnire, 
fiecare convorbire ale lui Tallien, ale lui Fouche și ale celorlalţi 
conspiratori; scrisori anonime îl previn sau îl îndeamnă să ia în 
mină, repede și cu tărie, hăţurile dictaturii și să lichideze 
adversarii, înainte ca aceștia să-și strângă rândurile. Și, pentru 
a-i deruta și a-i amăgi la rândul său, Robespierre își pune 
deodată masca indiferenţei faţă de puterea politică. Nu mai 
apare la Convenţie și nici în Comitet. Însoţit de câinele său 
mare de Terra-Nova, cu o carte în mână, cu buzele strânse, 
poate fi văzut hoinărind solitar pe străzi sau prin pădurile 
apropiate, aparent preocupat numai de filosofii săi preferaţi și 
indiferent faţă de putere. Dar când se întoarce seara în camera 
sa, își cizelează, ore în șir, marele discurs. Lucrează neîncetat 
la el, și pe manuscris pot fi văzute nenumărate modificări și 
completări, fiindcă acest mare și decisiv discurs, prin care vrea 
să-și strivească, dintr-o lovitură, toţi adversarii, se impune să 
fie rostit pe neașteptate și să fie tăios ca o bardă, plin de avânt 
retoric, scânteind de spirit și șlefuit de ură. Aceasta-i arma cu 
care vrea să izbească, subit, în oameni luaţi prin surprindere, 
înainte ca aceștia să-și poată strânge rândurile și să se 
înţeleagă între ei. Nu știe ce să mai facă pentru a-i ascuţi tăișul 
și a-l umple cu otravă ucigătoare. Munca aceasta sinistră îi 
solicită multe zile lungi, preţioase. 

Nu mai este însă timp de pierdut, căci spionii raportează din 
ce în ce mai insistent despre conciliabule secrete. La 5 
thermidor, lui Robespierre îi cade în mână o scrisoare a lui 
Fouche, adresată surorii lui, în care se spune misterios: „Nu am 
de ce să mă tem de calomniile lui Maximilien Robespierre... în 
scurt timp, vei afla despre deznodământul acestei chestiuni, 
care nădăjduiesc că va fi spre folosul Republicii”. Așadar, este 
vorba de un timp scurt; Robespierre este avertizat. Îl cheamă la 
el pe prietenul său Saint-Just și se închide cu el în mica 
mansardă din rue Saint-Honore. Acolo sunt stabilite ziua și 
metoda atacului: urmează ca, la 8 thermidor, Robespierre să ia 
prin surprindere și să paralizeze Convenţia prin discursul său 
și, a doua zi, la 9 thermidor, Saint-Just să ceară în Comitet 
capetele dușmanilor acestuia, capetele recalcitranţilor și, în 
primul rând, pe cel al Iui Joseph Fouché. 


Tensiunea a devenit greu de suportat pentru toată lumea, 


66 


până și conjuraţii simt trăsnetul gata să cadă. Și totuși, ei mai 
ezită să-l atace pe omul cel mai puternic al Franţei, pe el, 
puternicul, pe cel ce are în mâinile sale toate instrumentele 
puterii, municipalitatea și armata, iacobinii și poporul, precum 
și faima și autoritatea unui nume fără cusur. Par să nu fie încă 
siguri de ei înșiși, să nu se considere destul de numeroși, 
suficient de hotărâți, de ajuns de cutezători pentru a-l înfrunta 
pe acest uriaș al Revoluţiei într-o luptă deschisă, și unii, 
prudenţi, au și început să-și schimbe atitudinea, să vorbească 
despre retragere și împăcare. Conspirația, înjghebată cu atâta 
osteneală, ameninţă să se destrame. 

În clipa aceasta, destinul, mai genial decât toți poeţii, aruncă 
o greutate decisivă în balanţa care oscilează. Tocmai Fouché 
este sortit să aprindă focosul. Exact în acele zile, pe lângă 
ghinioanele sale politice, celui hăituit la desperare de toţi 
câinii, celui ameninţat, din clipă în clipă, de secure îi este dat 
să treacă printr-o profundă, extremă nenorocire în viaţa lui 
personală. Acest om ciudat, care, în public și în viaţa politică, 
se manifestă dur, rece, intrigant și necomunicativ, este, la el 
acasă, soţul cel mai duios, tatăl de familie cel mai tandru, își 
iubește cu pasiune soţia, înspăimântător de urâtă, și, mai ales, 
fetița aceea pe care ea a născut-o în zilele proconsulatului și pe 
care el a botezat-o, cu propriile sale mâini, în piața din Nevers, 
dându-i numele de „Ni&vre”. În acele zile ale lunii thermidor, 
copila aceasta micuță, delicată și palidă, pentru care are o 
slăbiciune, se îmbolnăvește, subit, foarte grav, și la neliniștea 
pentru propria sa viață se adaugă, acum, și îngrijorarea teribilă 
pentru viaţa fiicei sale. Cumplită încercare: o știe pe această 
fiinţă iubită, firavă și bolnavă de plămâni, muribundă în braţele 
soției lui și, urmărit de Robespierre, el nu poate să stea, 
noaptea, la căpătâiul copilului său care se stinge, ci trebuie să 
se ascundă în locuinţe și mansarde străine. În loc să se ocupe 
de ai săi și să vegheze respiraţia din ce în ce mai slabă a 
copilului, el este pus în situaţia să alerge cu tălpile încinse de la 
un deputat la altul, minţind, cerșind, conjurând, apărându-și 
viaţa. In aceste zile de arșiță din iulie, (cele mai calde de ani și 
ani de zile), nenorocitul rătăcește, neobosit, încoace și încolo în 
culisele politice, cu mintea tulburată, cu inima sfâșiată și nu 
poate fi lângă copilul adorat care suferă și moare. 

În 5 sau 6 thermidor această încercare se sfârșește. Fouché 


67 


însoțește la cimitir un mic sicriu: copilul a murit. Asemenea 
încercări călesc omul. Având în faţa ochilor moartea copilului 
său, lui Fouche nu-i mai este teamă de propria sa moarte. Un 
nou curaj, cel al desperării, îi oţelește voinţa. Și, întrucât 
conjuraţii continuă să șovăie și să vrea să mai amâne bătălia, 
Fouche, care nu mai are nimic de pierdut pe pământ decât 
propria sa viaţă, rostește, în cele din urmă, cuvântul hotărâtor: 
„Mâine trebuie începută bătălia”. Cuvânt pronunţat la 7 
thermidor. 
e 

Se ivesc zorii zilei de 8 thermidor, zi care intră în istoria 
universală. O arșiţă de iulie, fără nici un nor, apasă, din primele 
ore, deasupra orașului care nu bănuiește nimic. Numai în 
Convenţie domnește, la o oră mai matinală ca de obicei, o 
agitaţie aparte: deputaţii se adună pe la colțuri și stau de vorbă 
în șoaptă; nicicând nu s-au mai văzut atâţia oameni străini și 
curioși pe culoare și în tribune. Misterul și tensiunea umblă ca 
stafiile prin sală, căci, în mod cu totul inexplicabil, s-a răspândit 
zvonul că Robespierre își va încheia, astăzi, socotelile cu 
dușmanii săi. Să fi spionat cineva și să-l fi surprins pe Saint-Just 
în clipa în care ieșea, seara, din camera încuiată? Cei din 
Convenţie cunosc prea bine efectul unor asemenea consultări 
secrete. Sau Robespierre, la rândul său a fost informat de 
planurile de război ale adversarilor săi? 

Toţi conjuraţii, toţi cei ce se știu ameninţaţi cercetează, 
temători, feţele colegilor lor: oare vreunul dintre ei, și care 
anume, a lăsat să transpire primejdiosul secret? Le-o va lua 
Robespierre înainte, ori vor reuși ei să-l distrugă, înainte de a 
lua el cuvântul? Și oare, masa dubioasă, lașă a majorităţii - le 
marais - îi va sacrifica sau îi va ocroti pe ei? Fiecare simte o 
nesiguranţă și se înfioară. Ca și zăduful cerului, de un cenușiu 
de plumb, de deasupra orașului, o neliniște psihică apasă 
ameninţător asupra Adunării. 

În adevăr, de-abia se deschide ședința, și Robespierre cere 
cuvântul. Este îmbrăcat solemn că pentru acea sărbătoare a 
Fiinţei supreme: poartă costumul de un albastru ca cerul, 
devenit istoric, ciorapi de mătase albi și, tot cu o solemnitate 
intenţionată, urcă încet la tribună. Numai că, de data aceasta, 
nu are în mână o torţă, ca data trecută, ci un obiect rotund, 
precum mânerul securii ţinut de lictori, un sul voluminos de 


68 


hârtie: discursul său. Să-ţi știi numele înscris în aceste foi de 
hârtie zăvorâte înseamnă pentru oricine pieirea; de aceea, 
șoaptele și murmurele din bănci se opresc, ca secerate. 
Deputaţii vin în grabă din parc și din tribune și se așază pe 
locurile lor. Fiecare examinează, cu spaimă, expresia acestui 
obraz lunguieț, prea bine cunoscut. In acest timp, Robespierre, 
la tribună, derulează cu încetineală, sulul cu discursul, 
rămânând ca de gheaţă, închis în sine însuși, impenetrabil 
pentru orice curiozitate. Spre a face ca tensiunea să crească, 
înainte de a începe să citească cu ochii lui miopi, își ridică 
privirea și o plimbă încet de la dreapta la stânga și de la stânga 
la dreapta, de jos în sus și de sus în jos, cuprinzând, rece și 
ameninţător, adunarea parcă narcotizată. lată-i pe toţi: cei 
câţiva prieteni ai săi, numeroșii nesiguri și clica lașă de 
conspiratori care îi pândesc pieirea. Se uită drept în ochii 
acestora din urmă. Numai pe unul nu-l vede. Unul singur dintre 
dușmanii săi lipsește în această oră hotărâtoare: Joseph 
Fouche. 

Dar bizar, tocmai numele acestui absent, numele lui Joseph 
Fouche este unicul pomenit în cursul dezbaterilor. Și chiar în 
legătură cu acest nume se stârnește ultima și definitiva luptă. 


Robespierre vorbește mult, digresiv și obositor; după vechiul 
său obicei, rotește tot timpul securea deasupra capetelor unor 
oameni nenumiţi; se referă la comploturi și conspirații, la 
netrebnici și criminali, la trădători și mașinaţii, fără a pronunţa 
însă vreun nume. Se mulțumește să hipnotizeze adunarea; în 
ziua următoare, Saint-Just va da lovitura de graţie unor victime 
gata paralizate. Cuvântarea sa vagă și cu fraze repetate și 
întortocheate se lungește în gol, timp de trei ore, și când, în 
sfârșit, termină, adunarea este mai curând vlăguită decât 
speriată. 

La început, nu se mișcă nici o mână. Toată lumea este pradă 
nesiguranței. Nimeni nu poate spune dacă această tăcere 
confirmă o înfrângere sau un triumf: numai dezbaterile vor 
lămuri asta. 

În cele din urmă, unul din sateliții lui cere Convenţiei să 
voteze tipărirea discursului și, prin aceasta, să-l aprobe. Nimeni 
nu se opune. Majoritatea își dă acordul în mod laș, slugarnic și 
respiră oarecum ușurat, văzând că astăzi nu i se cere mai mult, 


69 


nici alte capete, nici noi arestări, nici noi constrângeri. lată 
însă că, în ultimul minut, unul din conjuraţi - numele său a 
intrat în istoria mondială: Bourdon de L'Oise - se ridică și se 
declară împotriva imprimării. Și această unică voce le 
descătușează pe toate celelalte. Lașitatea se coagulează puţin 
câte puţin și se solidifică într-un curaj desperat; unul după altul 
îl acuză pe Robespierre de a-și fi formulat prea neclar 
declaraţiile și amenințările și-i cer să spună, în sfârșit, răspicat, 
pe cine anume acuză de fapt. Într-un răstimp de un sfert de 
oră, scena s-a schimbat: Robespierre, atacantul, este constrâns 
să se apere, el își atenuează discursul, în loc de a-l întări, și 
declară că nu a acuzat și nu a învinuit pe cineva. 

În acest moment, răsună, pe neașteptate, o voce, aceea a 
unui mic și neînsemnat deputat, care-l întreabă cu glas tare: Et 
Fouché? „Şi ce-i cu Fouché?” Numele a fost pronunţat, numele 
celui pe care el îl înfierase, odată, drept căpetenie a 
conspirației, drept trădător al Revoluţiei. Acum ar putea și ar 
trebui Robespierre să lovească. Dar, lucru ciudat, inexplicabil 
de ciudat, Robespierre evită: „Nu vreau să mă ocup acum, de 
el, ascult numai vocea datoriei mele”. 

e 

Acest răspuns evaziv face parte din tainele pe care 
Robespierre le-a luat cu el în mormânt. De ce își menajează 
dușmanul cel mai înverșunat, din moment ce simte că este o 
problemă de viață sau de moarte? De ce, oare, nu-l doboară, de 
ce nu-l atacă pe cel absent, pe singurul absent dintre toţi? De 
ce nu-i scoate, în felul acesta, de sub acuzare pe toți ceilalți, 
care sunt înfricoșaţi și care, fără îndoială, l-ar lăsa pradă pe 
Fouche pentru a se salva pe ei înșiși? În aceeași seară - așa 
susţine Saint-Just - Fouché ar fi încercat, încă o dată, să se 
apropie de Robespierre. Să fie un truc sau un gest sincer? 
Diferiţi martori pretind că l-ar fi văzut, în acele zile, șezând pe 
o bancă cu Charlotte Robespierre, fosta sa logodnică; a 
încercat el, oare, cu adevărat, s-o convingă, o dată în plus, pe 
această fată bătrână să intervină în favoarea lui pe lângă 
fratele ei? Avea disperatul, într-adevăr, intenţia să-i trădeze pe 
conspiratori, pentru a-și salva capul? Sau voia să simuleze 
pocăință și devotament față de Robespierre, pentru a-l asigura 
și a acoperi, astfel, conjuraţia? Sau, și de data aceasta, ca deo 
mie alte dăţi, acest maestru în duplicitate a jucat cu cărți 


70 


duble? lar incoruptibilul și tot pe atât de ameninţatul 
Robespierre era el, oare, dispus să-l cruţe, la ora aceea, pe cel 
mai odios dintre dușmanii săi, numai pentru a se menţine? 
Această evitare a acuzării lui Fouche a fost, oare, semnul unei 
înţelegeri secrete sau numai un subterfugiu? 

Nu se știe. Încă și astăzi, după atâţia ani de zile, o umbră de 
mister plutește în jurul figurii lui Robespierre; nicicând nu va 
reuși istoria să-l descifreze integral pe acest impenetrabil. 
Niciodată nu se vor cunoaște ultimele sale gânduri: dacă dorea, 
cu adevărat, dictatura pentru el sau Republica pentru toţi, dacă 
dorea să salveze Revoluţia sau s-o moștenească, precum 
Napoleon. Nimeni nu i-a cunoscut gândurile cele mai intime, 
gândurile ultimei sale nopţi, aceea din 8 spre 9 thermidor. 

e 

Căci este ultima sa noapte, în acea noapte se ia hotărârea. La 
lumina lunii din această noapte sufocantă de iulie lucește 
spectrul ghilotinei. Mâine, tăișul ei rece va cădea pe ceafa 
trifoiului Tallien, Barras şi Fouché sau pe cea a lui 
Robespierre? Nici unul din cei şase sute de deputați nu se duce 
la culcare în noaptea aceasta, ambele partide se înarmează 
pentru lupta finală. Plecând de la Convenție, Robespierre 
năvăleşte la iacobini, cărora, tremurând de emotie, le citeşte, la 
flacăra pâlpâindă a lumânărilor de ceară, discursul său respins 
de deputaţi. Ovaţii exaltate îi aclamă încă o dată, pentru ultima 
dată; el însă, cuprins de un presentiment amar, nu se lasă 
amăgit de faptul că acești trei mii de auditori se îngrămădesc, 
strigând, în jurul lui; el își califică discursul drept testamentul 
lui. Între timp, păstrătorul lui de sigiliu, Saint-Just, luptă cu 
exasperare în Comitet, până în zori, împotriva lui Collot, Carnot 
și a celorlalți conjuraţi; concomitent, pe culoarele Convenţiei se 
împletește plasa în care urmează să fie prins, a doua zi, 
Robespierre. De două ori, de trei ori, precum suveica la 
războiul de ţesut, firele merg de la dreapta la stingă, de la 
partidul Muntelui la vechea reacțiune, până când, în cele din 
urmă, când se crapă de ziuă, sunt bine urzite într-un pact solid 
și de nedestrămat. Aici reapare, deodată, Fouche, căci noaptea 
este elementul său, intriga, adevărata sa sferă de acţiune. Faţa 
sa de culoarea plumbului, care, de spaimă, arată ca dată cu 
var, trece ca o fantomă prin sălile semiobscure. El șoptește, 
măgulește, făgăduiește, înfricoșează, sperie și ameninţă pe 


71 


unul după altul și nu se oprește până când pactul nu este 
încheiat. La orele două dimineaţa, toți adversarii sunt, în 
sfârșit, unanim hotărâți să-l lichideze pe dușmanul lor comun, 
pe Robespierre. Abia atunci își permite Fouche să se ducă să se 
odihnească. 

Joseph Fouché nu asistă nici la ședința din 9 thermidor. Dar 
își poate îngădui să stea liniștit și să lipsească, căci opera sa 
este desăvârșită, rețeaua bine înnodată și majoritatea, în 
sfârșit, hotărâtă să nu lase să-i scape viu acest om mult prea 
puternic și prea periculos. Abia apucă Saint-Just, spătarul lui 
Robespierre, să pronunţe primele vorbe din discursul fatal 
pregătit împotriva conjuraţilor, că și intervine Tallien, deoarece 
ei se înțeleseseră, cu o zi înainte, să nu lase pe nici unul din cei 
doi mari oratori, nici pe Saint-Just, nici pe Robespierre să ia 
cuvântul. Amândoi trebuie să fie strangulaţi înainte de a putea 
vorbi, înainte de a putea acuza; și astfel, conduși abil de 
președintele binevoitor, oratorii se reped, unul după altul, la 
tribună și, când Robespierre vrea să se apere, vocea lui este 
acoperită de strigăte, de urlete și de bătăi din picioare - 
lașitatea atâta timp înăbușită a celor șase sute de suflete 
șovăielnice, ura și invidia acumulate de săptămâni și luni de 
zile se năpustesc, acum, asupra bărbatului în faţa căruia fiecare 
în parte a tremurat. La șase seara, totul este hotărât, 
Robespierre scos în afara legii și dus la închisoare; zadarnic îl 
eliberează și îl duc la Primărie pentru a-l salva prietenii săi, 
adevărații revoluționari, care admiră în el sufletul implacabil și 
ardent al Republicii: în cursul nopţii, trupele Convenţiei iau cu 
asalt această fortăreață a Revoluţiei și, la orele două din 
noapte, douăzeci și patru de ore după ce Fouche și ai săi 
pecetluiseră pactul în vederea nimicirii sale, Maximilien 
Robespierre, dușmanul lui Fouche, ieri încă omul cel mai 
puternic din Franţa, zace, scăldat în sânge, cu maxilarul 
zdrobit, întins pe două scaune, în vestibulul Convenţiei. Fiara 
cea mare a fost răpusă, Fouché, salvat. A doua zi după-amiază, 
căruţa se îndreaptă, scârțiind, spre locul execuţiei. Teroarea a 
luat sfârșit, dar și spiritul incandescent al Revoluţiei s-a stins, 
epoca eroică s-a încheiat. Acum vine ceasul moștenitorilor, al 
aventurierilor și al profitorilor, al prădătorilor și al ipocriţilor, 
al generalilor și al oamenilor banului, ceasul noii ghilde. Acum, 
așa se crede, vine și ceasul lui Joseph Fouche. 


72 


În vreme ce căruţa îi duce încet pe Maximilien Robespierre și 
ai săi la ghilotină, străbătând rue Saint-Honore, drumul tragic 
al lui Ludovic al XVI-lea, al lui Danton și Desmoulins și al atâtor 
altor victime, o mulţime entuziastă de curioși se înghesuie, 
scoțând chiote. Execuţia a devenit, încă o dată, prilej de 
sărbătoare pentru popor; steaguri și flamuri flutură pe 
acoperișuri, aclamații răzbesc prin toate ferestrele, un val de 
bucurie trece ca un vuiet deasupra Parisului. În clipa în care 
capul lui Robespierre cade în coș, imensa piaţă răsună într-un 
singur strigăt de extatică jubilare. Conjuraţii sunt uluiţi: de ce 
jubilează, oare, poporul cu atâta patimă la execuţia acestui 
bărbat pe care Parisul și Franţa l-au venerat, încă ieri, ca pe un 
zeu? Şi încă mai uluiţi sunt Tallien și Barras, când, la intrarea 
lor în Convenţie, o impetuoasă masă de oameni îi întâmpină cu 
aclamații de admiraţie pentru că au omorât tiranul și au 
combătut teroarea. Sunt uluiţi. Suprimând acest om superior, 
ei nu au vrut altceva decât să se descotorosească de un model 
de virtute incomod, care nu-i scăpa din ochi - dar, ca să lase 
ghilotina să ruginească, să isprăvească cu teroarea, la așa ceva 
nu s-a gândit nici unul dintre ei. Acum însă, când își dau seama 
cât de nepopulare au devenit execuțiile în masă și cât de iubiţi 
ar putea deveni ei înșiși dacă, odată faptul consumat, 
răzbunarea personală şi-ar motiva-o prin considerente 
umanitare, se hotărăsc pe loc să exploateze această confuzie. 
Ei vor susţine de aici înainte că actele de violenţă ale Revoluţiei 
le are pe conștiință numai Robespierre (căci din groapa cu var 
nu mai poate veni nici o ripostă), în timp ce ei au fost, 
întotdeauna, apostolii  blândeţii, opunându-se tuturor 
severităţilor și exceselor. 

Nu execuţia lui Robespierre, ci abia această poziţie lașă și 
falsă a  succesorilor săi conferă datei de 9 thermidor 
semnificaţia, sensul ei istoric universal. Căci, până în ziua 
aceea, Revoluţia a revendicat pentru ea toate drepturile și și-a 
luat cu calm asupra sa întreaga răspundere, - începând din 
această zi însă, recunoaște, cu spaimă, că a comis și nedreptăţi, 
iar șefii ei încep s-o renege. Orice credință spirituală, orice 
concepţie despre lume suferă o breșă în forța ei cea mai 
lăuntrică, din clipa în care își contestă dreptul ei necondiționat 
și infailibilitatea ei. Și prin faptul că jalnicii învingători Tallien 
și Barras insultă cadavrele marilor lor predecesori Danton și 


73 


Robespierre, calificându-le cadavre de asasini, și iau locul, cu 
teamă, pe băncile dreptei, alături de moderați, alături de 
dușmanii tainici ai Revoluţiei, ei nu trădează numai istoria și 
spiritul Revoluţiei, ci se trădează pe ei înșiși. 

Fiecare se așteaptă să-l vadă alături de ei pe Fouche, pe el, 
pe principalul conspirator, pe adversarul cel mai neîmpăcat al 
lui Robespierre. El, ca cel mai ameninţat, el, chef de la 
conspiration, ar avea desigur drept la o bucată deosebit de 
suculentă din pradă. Dar, ciudat - Fouche nu se așază, 
împreună cu ceilalți, pe băncile celor de dreapta, ci pe vechiul 
său loc de pe „Munte”, la radicali, păstrând o totală tăcere. 
Pentru prima oară (lumea se miră) el nu merge cu majoritatea. 

e 

De ce, oare, procedează Fouche atât de singular? Și atunci și 
mai târziu, și-au pus unii întrebarea. Răspunsul este simplu: 
pentru că el gândește mai inteligent și mai clarvăzător decât 
ceilalți, pentru că simţul său politic superior judecă mai 
profund situaţia reală decât minţile slabe ale lui Tallien și 
Barras, cărora numai primejdia le dăruise o energie de scurtă 
durată. El, profesorul de fizică de altă dată, cunoaște legea 
forțelor în mișcare, conform căreia o undă nu se poate menţine 
nemișcată în aer. Ea trebuie - el știe asta - să se miște înainte 
ori înapoi. Dacă începe, deci, acum, retragerea, se va produce o 
reacţie, ce va putea fi stăpânită tot atât de puţin ca și, anterior, 
Revoluţia; exact ca și Revoluţia, ea va merge până la capăt, 
până la limitele ei extreme, până la violenţă. Atunci însă alianţa 
aceasta, înjghebată la repezeală, va trebui, neapărat, să se 
rupă; și dacă învinge Reacţiunea, toţi pionierii Revoluţiei sunt 
pierduţi. Căci, o dată cu noile idei, se schimbă, în mod 
periculos, și etaloanele pentru judecarea faptelor dinainte. 
Ceea ce ieri era considerat datorie și virtute republicană - de 
exemplu, mitralierea a o mie șase sute de oameni și prădarea 
de biserici - va fi socotit, mâine, în mod necesar, drept crimă, 
acuzatorii de ieri vor deveni acuzaţii de mâine. Fouché, care 
are tot felul de fapte pe conștiință, nu dorește să fie părtaş la 
enorma greșeală a celorlalți thermidorieni (așa se numesc 
acum cei care l-au suprimat pe Robespierre) care se agaţă, 
speriaţi, de roata reacţiunii - el știe că asta nu ajută la nimic: 
când Reacţiunea se va pune în mișcare, îi va târî pe toți după 
ea. Fouche rămâne credincios stângii, radicalilor, numai din 


74 


înţelepciune și prevedere, căci simte că, în curând, tocmai 
capetele celor mai îndrăzneţi vor fi în pericol. 

Și Fouche are dreptate. Spre a se face populari, spre a 
confirma un umanism ce nu a existat nicicând, thermidorienii îi 
jertfesc pe cei mai energici dintre proconsuli, lăsând să fie 
executaţi Carrier, care înecase șase mii de oameni în Loara, 
Joseph Lebon, tribunul de la Arras și Fouquier-Tinville. Pentru 
a fi pe placul dreptei, ei recheamă pe cei șaptezeci și trei de 
membri izgoniți ai Girondei și își dau seama prea târziu că, prin 
această întărire a Reacţiunii, au devenit ei înșiși dependenţi de 
ea. A venit momentul când ei, docili, trebuie să-i acuze pe 
propriii lor complici în lupta împotriva lui Robespierre: Billaud- 
Varenne și Collot d'Herbois, colegul lui Fouche din Lyon. 
Reacţiunea ameninţă din ce în ce mai aproape capul lui 
Fouché. De data aceasta, el se mai salvează, negând, într-o 
manieră lașă, orice complicitate la Lyon (deși semnase 
împreună cu Collot fiecare act) și pretinzând, în chip la fel de 
mincinos, că ar fi fost prigonit de tiranul Robespierre numai din 
pricina blândeţii sale exagerate. In felul acesta, rafinatul 
reușește, într-adevăr, să amăgească Convenţia pentru un timp. 
I se îngăduie să rămână nestânjenit, pe locul său, în vreme ce 
Collot ajunge pe ghilotina uscată, adică este trimis pe insulele 
bântuite de friguri din Indiile occidentale, unde se stinge după 
numai câteva luni. Fouche însă este prea deștept pentru a se 
simţi în siguranţă după această primă ocolire a atacului; 
cunoaște neînduplecarea pasiunilor politice, știe că, până ce nu 
i se smulg dinţii, o reacțiune este tot atât de insaţiabilă în ceea 
ce privește oamenii ca și o revoluţie; ea nu se va opri, în setea 
ei de răzbunare, până când nu va îi fost judecat și ultimul 
dintre iacobini, iar Republica, distrusă. De aceea, el vede o 
singură salvare pentru Revoluţia de care se simte indisolubil 
legat prin sângele pe care l-a făcut să curgă în numele ei: 
înnoirea ei. Și vede o singură salvare pentru el însuși: căderea 
guvernului. Din nou, cel mai ameninţat dintre toţi pornește 
singur, exact ca și cu șase luni în urmă, lupta desperată pentru 
propria-i viaţă, împotriva unei forțe superioare. 

e 

De fiecare dată când este vorba de putere și de propria-i 
existenţă, Fouche desfășoară energii demne de mirare. Își dă 
seama că, pe căi legale, Convenţia nu mai poate fi împiedicată 


75 


să-i urmărească pe foștii teroriști; nu mai rămâne, deci, alt 
mijloc decât cel atât de des verificat în timpul Revoluţiei: 
teroarea. Și odinioară, în cazul condamnării girondinilor, în 
cazul condamnării regelui, deputaţii lași și precauţi (printre 
care și Joseph Fouche, pe atunci conservator încă) au fost 
intimidaţi prin mobilizarea străzii împotriva parlamentului, 
aducându-se din periferii batalioane de muncitori, cu forța lor 
proletară, cu elanul lor irezistibil, și arborându-se la primărie 
steagul roșu al Revoltei. De ce să nu fie din nou aruncată 
împotriva Convenţiei devenită lașă această veche gardă a 
Revoluţiei, asaltatorii Bastiliei și oamenii lui 10 august, și 
sfărâmată cu pumnii acestora forţa ei superioară? 
Thermidorienii n-ar putea fi intimidați decât prin spaima trasă 
de pe urma unei revolte, a unei manifestări îndârjite proletare - 
de aceea Fouché decide să instige populația Parisului, masele 
largi și să le arunce împotriva dușmanilor săi, a acuzatorilor 
săi. 

Firește, Fouche este prea prudent ca să se ducă el însuși în 
cartierele periferice, să ţină acolo cuvântări revoluţionare 
înflăcărate sau să împrăștie populaţiei, cu riscul vieţii sale, 
broșuri instigatoare, așa cum a făcut-o Marat. Nu-i place să se 
expună, preferă să se eschiveze de la responsabilitate: 
măiestria sa nu stă în discursuri zgomotoase, captivante, ci în 
insinuări, în ascunderea sa în spatele altuia. Și el găsește, și de 
data aceasta, un om potrivit, care, trecând cutezător și hotărât 
în faţă, îl acoperă cu umbra sa. 

Pe străzile Parisului rătăcea, proscris și oprimat pe atunci, 
un republican cinstit, pasionat, François Babeuf, care își ia 
numele de Gracchus Babeuf. Suflet clocotitor, dar o minte 
mediocră. Proletar provenit de jos, fost topograf și tipograf, 
acest bărbat, deși are idei puţine și primitive, le alimentează cu 
o pasiune virilă și le încălzește la văpaia unei convingeri 
autentic republicane și socialiste. Republicanii burghezi și chiar 
Robespierre au pus, prudent, deoparte ideile socialiste și, 
câteodată, extremiste, ale lui Marat despre repartiţia egalitară 
a averii, preferând să vorbească foarte, foarte mult despre 
libertate, mult, de asemenea, și despre fraternitate, dar puţin 
despre egalitate în materie de bani și proprietate. Babeuf preia 
ideile lui Marat, pe jumătate călcate în picioare, le animă cu 
suflarea sa și le poartă, ca pe o făclie, prin cartierele proletare 


76 


ale Parisului. Și iată că această flacără se poate înălța dintr-o 
dată, incendiind, în câteva ore, întregul Paris, întreaga ţară, 
căci poporul își dă seama, încetul cu încetul, de trădarea pe 
care o săvârșesc thermidorienii faţă de revoluţia lor, revoluţia 
proletară, de dragul propriului lor avantaj. In spatele acestui 
Gracchus Babeuf se așază, acum, Fouche. Nu se arată în public 
braţ la braţ cu el, îi sugerează însă, în taină, să aţâţe poporul. Îl 
convinge să scrie broșuri instigatoare, corectând el însuși 
șpalturile. El socoate că această Convenţie lașă își va schimba 
gândurile numai dacă muncitorii vor demonstra, dacă 
periferiile vor porni iarăși cu sulițele și tobele lor. Republica nu 
va putea fi salvată decât prin teroare, spaimă și intimidare; 
primejdioasa înclinare spre dreaptă nu va putea fi compensată 
decât printr-un brânci energic venit de la stânga. Şi acest om 
cinstit, sincer, de bună credinţă, onest îi servește admirabil, ca 
om din faţă, pentru o asemenea ofensivă temerară, în care 
efectiv este vorba de o primejdie de moarte: te poţi ascunde 
foarte bine după spatele său lat de proletar. Babeuf, la rândul 
său, care își ia, cu mândrie, numele de Gracchus și de tribun al 
poporului, se simte foarte onorat că renumitul deputat Fouche 
îi dă sfaturi. Da, acesta mai este încă un ultim republican 
cinstit, crede el, unul ce a rămas, pe băncile Muntelui, unul ce 
nu a făcut tovărășie cu jeunesse doree și cu furnizorii de arme. 
Se lasă cu plăcere sfătuit și se năpustește, împins de la spate 
de această mână abilă, împotriva lui Tallien, a thermidorienilor 
și a guvernului. 

Dar numai pe el, blajinul și rectiliniu-cugetătorul, izbutește 
să-l amăgească Fouché. Guvernul intuiește numaidecât mâna 
care încarcă arma împotriva lui și, într-o ședință deschisă, 
Tallien îl învinuiește pe Fouche de a fi omul din spate al lui 
Babeuf. Ca de obicei, Fouche își reneagă, imediat, aliatul (așa 
cum procedase cu Chaumette la iacobini și cu Collot la Lyon) - 
nu, el nu-l cunoaște pe Babeuf decât superficial, el condamnă 
exagerările acestuia, pe scurt, bate în retragere cu cea mai 
mare iuțeală. Și iarăși contralovitura îl va atinge pe omul său 
din faţă: nu după mult timp, Babeuf va fi arestat, curând după 
aceea, împușcat în curtea unei cazărmi (întotdeauna plătește 
altul cu sângele pentru cuvintele și politica lui Fouche). 

Această îndrăzneață contralovitura a lui Fouché a dat greș, el 
nu a realizat altceva decât să atragă, din nou, atenţia asupra lui 


77 


însuși, și asta nu a fost bine. Căci, odată mai mult, lumea își 
aduce aminte de Lyon și de câmpul de la Brotteaux scăldat în 
sânge. Odată mai mult, și de astă dată cu o energie dublată, 
reacţiunea ațâță acuzatori din provinciile în care Fouché și-a 
exercitat puterea. Nici nu apucă bine să respingă cu osteneală 
atacurile venite de la Lyon, că se și prezintă Nevers și Clamecy. 
De la bara Convenţiei, Fouche este acuzat, din ce în ce mai 
răspicat, din ce în ce mai zgomotos, de terorism. El se apără cu 
șiretenie, cu energie, și nu fără șansă; însuși Tallien, adversarul 
său, se străduiește acum să-l ferească, pentru că până și el 
începe să se simtă neliniștit în faţa covârșitoarei forţe a 
reacţiunii și să se gândească la propriul său cap. Este însă prea 
târziu: la 22 thermidor 1785, un an și douăsprezece zile după 
căderea lui Robespierre, Joseph Fouché este pus sub acuzaţie, 
după o lungă dezbatere, pentru actele sale de teroare. Şi la 23 
thermidor, se hotărăște arestarea sa. Precum umbra lui Danton 
l-a tras după sine pe Robespierre, tot astfel, acum, umbra lui 
Robespierre îl trage după ea pe Fouche. 
e 

Dar, acum, se scrie ca dată - inteligentul politician a calculat 
bine acest lucru - thermidorul celui de al patrulea an al 
Republicii, și nu al celui de al treilea. 1793: punerea sub 
acuzare înseamnă ordin de arestare, iar arestarea, moarte: 
adus seara la Conciergerie, ești interogat în dimineaţa 
următoare și, după-amiază, te găsești deja în căruţă. 1794 însă: 
gheara de oțel a „Incoruptibilului” nu mai ţine hăţurile justiţiei; 
legile s-au mai înmuiat, te poţi strecura printre ele dacă dai 
dovadă de supleţe. Şi Fouché n-ar fi Fouché, dacă, după ce a 
fost atât de des și atât de periculos împresurat, n-ar trece prin 
ochiurile unor astfel de plase elastice. Prin intrigi și subtertugii, 
reușește să nu fie arestat imediat, să i se lase timp pentru o 
ripostă, pentru un răspuns, pentru o justificare; și, în perioada 
aceea, timpul însemna totul. Numai să te scufunzi în întuneric, 
și ești uitat; numai să rămâi mut în timp ce alţii vociferează, și 
ești trecut cu vederea! Urmând faimoasa reţetă a lui Sieyes, 
care, în toţi anii Teroarei, șezuse în Convenţie fără să deschidă 
gura și care, întrebat mai târziu ce a făcut în tot acest timp, a 
dat, zâmbind, acest răspuns genial: /'ai vécu - am trăit, Fouché 
face, acum, pe mortul, așa cum fac unele animale ca să nu fie 
ucise. Dacă îţi mai salvezi viaţa acum, în scurtul interval de 


78 


tranziţie, atunci ai scăpat. Căci experimentatul adulmecător de 
vânt simte că întreaga strălucire și forță a acestei Convenții nu 
vor mai dura decât câteva săptămâni, câteva luni. 

Astfel își salvează viața Joseph Fouché și, la vremea aceea, 
asta însemna mult. Ce-i drept, nu-și salvează decât viaţa fizică, 
nu și numele, și nici poziția, căci nu mai este ales în noua 
Adunare. Zadarnice eforturile sale fantastice, inutil risipită o 
imensitate de pasiune și de perfidie, de temeritate și de 
trădare; nu izbutește să-și salveze decât viaţa fizică. Nu mai 
este Joseph Fouché din Nantes, deputat al poporului, nu mai 
este profesorul Oratoriului, nu mai este decât un om uitat, 
disprețuit, fără rang, fără avere, fără importanţă, o biată umbră 
pe care numai întunericul o apără. 

Și, timp de trei ani, nimeni nu-i pomenește numele în Franţa. 


79 


CAPITOLUL AL PATRULEA 


MINISTRU AL DIRECTORATULUI ȘI AL 
CONSULATULUI + 1799-1812 


A compus cineva, oare, imnul exilului, al acestei forțe 
creatoare de destine, care înalţă omul aflat în prăbușire care, în 
aspră constrângere a singurătăţii, adună, din nou și într-o altă 
rânduială, puterile zdruncinate ale sufletului? Dintotdeauna, 
artiștii n-au făcut decât să condamne exilul drept o perturbare 
aparentă a ascensiunii, drept un interval inutil, drept o 
întrerupere cumplită. Dar ritmul firii are nevoie de asemenea 
cezuri violente. Căci numai cel ce știe ce înseamnă abisul 
cunoaște viața complexă. Numai loviturile potrivnice îi dau 
omului deplina sa putere pentru a răzbi. 

Geniul creator, în primul rând el, are nevoie, din când în 
când, de o asemenea singurătate temporară impusă, pentru a 
putea să măsoare, din adâncul desperării, din depărtarea 
condiţiei de exil, orizontul și înălțimea adevăratei sale misiuni. 
Cele mai de seamă mesaje ale umanităţii au venit din exil, 
întemeietorii marilor religii, Moise, Hristos, Mahomed, Buddha, 
ei toți au trebuit să se retragă, mai întâi, în tăcerea deșertului, 
în acea existenţă-fără-de-oameni, înainte de a putea face auzite 
concluziile lor. Cecitatea lui Milton, surditatea lui Beethoven, 
șederea la închisoare a lui Dostoievski, izolarea în carceră a lui 
Cervantes, claustrarea forțată a lui Luther la Wartburg, exilul 
lui Dante și surghiunul voluntar al lui Nietzsche în regiunile 
îngheţate ale Engadin-ului, toate acestea au fost, în opoziţie cu 
voința conștientă a omului, cerinţe tainic voite ale propriului lor 
geniu. 

Dar chiar și în sferele de jos, în cele mai pământene, în cele 
politice, o retragere temporară îi conferă omului de stat o 
împrospătare a felului de a vedea lucrurile, o reflectare mai 
realistă și o cântărire mai justă a forţelor politice în joc. Nimic 
mai fericit nu se poate ivi, deci, în cariera cuiva decât o 


80 


întrerupere vremelnică, căci cel care, permanent, vede lumea 
numai de sus, de la înălțimea unui nor imperial, din vârful unui 
turn de fildeș și de pe culmea puterii, acela cunoaște doar 
zâmbetele supușilor și serviabilitatea lor periculoasă: cel care 
ţine mereu el însuși greutăţile balanței în mână uită reala lor 
greutate. Nimic nu-l vlăguiește mai mult pe un artist, pe un 
comandant de oști, pe un om al puterii ca necontenita reușită 
conform voinţei și dorinței sale; artistul ia cunoștință de 
adevărata sa relaţie cu opera sa numai în faţa unui eșec, 
comandantul își dă seama de greșelile sale numai în faţa unei 
înfrângeri, omul de stat capătă o autentică perspectivă politică 
numai în faţa dizgraţiei. Bogăția neîntreruptă moleșește, 
ovaţiile neîntrerupte tocesc raţiunea; numai întreruperea dă 
ritmului ce bate în gol o nouă tensiune și o elasticitate 
creatoare. Numai nenorocirea procură o viziune profundă și 
largă asupra realităţilor acestei lumi. Aspră învăţătură, dar 
învăţătură și școală este fiecare exil: celui molatic îi redă 
vigoarea voinţei, pe cel șovăitor îl face hotărât, pe cel tare, și 
mai tare. Pentru omul cu adevărat tare, exilul reprezintă, 
întotdeauna, nu o diminuare, ci exclusiv o creștere a forței sale. 
e 

Exilul lui Joseph Fouché a durat mai mult de trei ani, și 
insula solitară și neospitalieră pe care este izgonit se numește: 
Sărăcie. Ieri încă proconsul și participant la făurirea destinului 
Revoluţiei, el se prăvălește de pe treptele cele mai înalte ale 
puterii într-o asemenea beznă, într-o asemenea murdărie și 
într-un asemenea noroi, încât nu i se mai dă de urmă. Singurul 
care l-a văzut pe vremea aceea, Barras, zugrăvește o imagine 
zguduitoare a mansardei jalnice, a acelui iad cocoţat aproape 
până la cer, în care locuiește Fouché cu urâta sa soţie și doi 
copii bolnăvicioși, cu părul roșu, doi albinoși de o rară sluţenie. 
La etajul al cincilea, într-o încăpere murdară, asfixiantă, încinsă 
de soare, se ascunde cel prăbușit de la putere, ale cărui cuvinte 
făcuseră, cândva, să tremure zeci de mii de oameni și care, 
peste câţiva ani, va sta, iarăși, la cârma destinului european, în 
calitate de duce de Otrante, dar care, în clipa aceasta, nu știe 
din ce bani să cumpere, a doua zi, laptele pentru copii și să 
plătească chiria meschină, trebuind, totodată, să-și apere 
această mizerabilă viaţă în fața unor dușmani invizibili, fără de 
număr, în faţa răzbunătorilor Lyon-ului. 


81 


Nimeni pe lume, nici chiar biograful lui cel mai fidel, cel mai 
precis, Madelin, nu poate să indice exhaustiv cum și-a asigurat 
existenţa Joseph Fouche în timpul acestor ani de mizerie. Nu 
mai primește indemnizaţia de deputat, averea sa familială a 
pierdut-o cu prilejul răscoalei de la San Domingo, nimeni n-are 
curajul să-l angajeze sau să-i dea ceva de lucru în mod public 
celui ce a fost le mitrailleur de Lyon, toţi prietenii l-au părăsit, 
fiecare îl evită. Se spune că ar fi practicat cele mai neobișnuite, 
cele mai obscure activităţi - și nu este o poveste când se spune 
că viitorul duce de Otrante s-a ocupat, pe vremea aceea, cu 
îngrășarea porcilor. Nu după mult timp însă, alege o meserie și 
mai murdară, și anume aceea de spion în slujba lui Barras, 
singurul dintre noii deținători ai puterii care îl mai primește cu 
o compasiune ciudată pe acest om dat jos de la putere. 
Bineînţeles, nu în cabinetul de audiențe de la minister, ci 
undeva în umbră; acolo îi azvârle, din când în când, acestui 
cerșetor insistent, câte o mică afacere necurată, o contrabandă 
de arme, o călătorie de inspecţie, de fiecare dată câte un câștig 
infim, care-i ajunge inoportunului atât cât să se menţină la 
suprafaţă alte două săptămâni. Dar în aceste multiple 
expediente se dezvăluie talentul propriu-zis al lui Fouche. Căci 
Barras are, încă de pe atunci, în cap tot felul de planuri politice 
și, neavând încredere în colegii săi, poate folosi foarte bine, în 
legătură cu ele, un spion particular, un informator, o iscoadă 
subterană, care nu ţine de poliţia oficială, un fel de detectiv 
particular. Fouche este deosebit de potrivit pentru acest rol. El 
trage cu ochiul și trage cu urechea, se furișează în case pe 
scările de serviciu, smulge cu râvnă, prin șiretlicuri, de la toţi 
cunoscuțţii bârfele zilei și-i aduce lui Barras, în secret, această 
flegmă murdară a opiniei publice. Şi cu cât Barras devine mai 
ambițios, cu cât planurile sale ţintesc mai avid spre o lovitură 
de stat, cu atât îi devine mai necesar Fouche. Demult îl 
incomodează, în cadrul Directoratului (Consiliul celor cinci care 
guvernează acum Franţa) doi oameni cinstiţi, Carnot în primul 
rând, omul cel mai integru al Revoluţiei franceze, și se 
gândește să se descotorosească de el. Cel ce plănuiește însă o 
lovitură de stat și pune la cale comploturi are nevoie, înainte de 
orice, de oameni fără scrupule, care să alerge încolo și încoace, 
oameni à tout faire, de bravos și de bulos, cum îi numesc 
italienii, de indivizi lipsiți de caracter și totuși de nădejde în 


82 


această lipsă a lor de caracter: pentru aceasta, Fouche 
corespunde ca nimeni altul. Exilul devine școala carierei sale, și 
la ea își cultivă el viitorul său talent de maestru al poliţiei. 

e 

În sfârșit, după o lungă, nesfârșit de lungă noapte petrecută 
în înghețul vieţii, în bezna sărăciei, Fouché adulmecă prilejuri 
favorabile. Un nou stăpân guvernează ţara, o nouă putere este 
pe cale de a se naște, și el se hotărăște să se pună în serviciul 
ei. Această nouă putere este banul. De-abia au fost întinși 
Robespierre și ai săi pe scândura tare de lemn, că el, banul 
atotputernic a și înviat și dispune, iarăși, de mii de curteni și 
slugi. Pe străzi trec, iarăși, călești cu cai frumos ţesălaţi și 
hamuri noi, și în ele șed, pe jumătate goale, asemenea unor 
zeițe grecești, femei încântătoare, îmbrăcate în tafta și 
muselină scumpă. În Bois, jeunesse doree călărește în pantaloni 
albi de nanchin, lipiţi de corp, în fracuri de culoare galbenă, 
castanie, roșie. În mâna împodobită cu inele, ţin cravașe 
elegante cu mânere de aur, pe care le folosesc, cu plăcere, și 
împotriva teroriștilor de altădată; magazinele de parfumuri și 
bijuteriile fac afaceri bune, cinci sute, șase sute, o mie de săli 
de dans și cafenele răsar ca ciupercile, se construiesc vile, se 
cumpără case, se merge la teatru, se speculează și se fac 
pariuri, se cumpără și se vinde și se joacă pe mize de mii de 
franci, în dosul perdelelor de damasc de la Palais Royal. Banul 
este iarăși prezent, unic suveran, impertinent și cutezător. 

Dar unde a stat banul în Franţa între 1791 și 1795? Aici a 
stat, doar că s-a ascuns. Intocmai ca în Germania și Austria, în 
timpul fricii de comuniști, în 1919, oamenii bogaţi au făcut, 
deodată, pe morţii și s-au văicărit în veșminte zdrențăroase, 
căci, pe vremea lui Robespierre, cel ce tolera în preajmă să fie 
și luxul cel mai mic, ba chiar și cel ce s-ar fi apropiat de el 
trecea drept mauvais riche (după expresia lui Fouché), era 
socotit un suspect; era jenant să fii considerat bogat. Acum, din 
nou, numai cine este bogat se bucură de consideraţie. Şi iată 
că, din fericire (ca întotdeauna într-o perioadă de haos), vine, 
acum, o epocă extrem de favorabilă pentru a câștiga bani. Căci 
averile își schimbă stăpânii. Se vând proprietăţile funciare: la 
asta se câștigă. Bunurile emigranților sunt scoase la licitaţie: la 
asta se câștigă. Averile condamnaților sunt confiscate: la asta 
se câștigă. Cursul asignatelor scade din zi în zi, o sălbatică 


83 


febră a inflaţiei zguduie ţara: la asta se câștigă. Se poate 
câștiga din orice, numai să ai mână iute și îndrăzneață și să ai 
relații cu autoritățile guvernamentale. Dar, de neegalat, 
ţâșnește din belșug mai ales un izvor: războiul. Încă în 1791, la 
început de tot, câţiva indivizi descoperiseră (exact precum 
câţiva în 1914) că se pot scoate și profituri din războiul 
devorator de oameni și distrugător de valori; numai că, pe 
atunci, Robespierre și Saint-Just, acești incoruptibili, s-au înfipt 
cu furie în beregată acaparatorilor, accapareurs. Acum însă, 
după ce acești Cato au fost - slavă Domnului! - lichidaţi, și 
ghilotina ruginește în magazie, speculanţii și furnizorii armatei 
simt că a venit epoca de aur. La ora actuală, se poate livra, fără 
teamă, încălțăminte proastă pentru bani buni, se pot umple 
copios buzunarele de pe urma avansurilor și a rechiziţiilor. 
Bineînţeles, cu condiţia să ţi se atribuie livrările. De aceea, 
asemenea mici afaceri necesită, întotdeauna, un intermediar 
potrivit, un promotor, bine introdus și totuși receptiv, care să 
deschidă dinăuntru speculanţilor ușa grajdului ce duce la ieslea 
îmbelșugată a statului și a războiului. 

Joseph Fouche este, azi, omul ideal pentru asemenea afaceri 
necurate. Mizeria în care a trăit i-a spălat, radical, conștiința 
republicană: el a dat drumul pe coș urii sale contra banilor, pe 
jumătate înfometat, el poate fi cumpărat pe un preţ de nimic. 
Pe de altă parte, el are cele mai bune relaţii; nu intră și iese el 
(ca informator) în și din anticamera lui Barras, președintele 
Directoratului? Şi astfel, comunistul radical din 1793, care voia, 
cu orice preţ, să facă să se plămădească „pâinea egalităţii”, 
devine, peste noapte, omul de casă al bancherilor republicani 
nou-plămădiţi și, în schimbul unor procente avantajoase, se 
ocupă de rezolvarea tuturor dorințelor și afacerilor lor. De 
pildă, speculantul Hinguerlot, unul dintre cei mai nerușinaţi și 
lipsiţi de scrupule afaceriști din Republică (Napoleon l-a urât 
crâncen), se află tocmai în faţa unei învinuiri grave: speculase 
cam prea nerușinat și, cu prilejul unor livrări, furnizase prea 
mult propriilor sale buzunare. În clipa aceasta, are în spinare 
un proces ce l-ar putea costa mulţi bani și, poate, chiar capul. 
Ce faci în asemenea situaţii (pe atunci, ca și astăzi)? Te 
adresezi unuia care are bune legături „sus”, o influenţă politică 
sau personală și care poate „aranja” penibila chestiune. Te 
adresezi, deci, informatorului lui Barras, Fouché, care își unge 


84 


rapid pingelele și aleargă la atotputernicul (scrisoarea există 
tipărită în memoriile acestuia), și, într-adevăr, murdara afacere 
este mușamalizată pe tăcute și fără dificultăţi. Ca recompensă, 
Hinguerlot îl ia pe Fouche ca asociat la furnizările către 
armată, la afacerile de bursă, și l'appétit vient en mangeant. 
Fouche descoperă, în 1797, că banul are un miros incomparabil 
mai plăcut decât sângele de la 1793 și, graţie noilor sale 
„Telaţii”, pe de o parte cu marile finanțe de provenienţă 
recentă, pe de alta cu guvernul corupt, întemeiază o nouă 
societate pentru aprovizionarea armatei lui Scherer. Soldaţii 
bravului general vor primi cizme de calitate proastă și vor 
îngheţa în mantalele lor subțiri, vor fi înfrânți pe câmpiile 
Italiei, dar lucrul cel mai important este că Societatea Fouché- 
Hinguerlot și, probabil, Barras însuși scot profituri grase. Nici 
urmă de oroarea de „metalul josnic și corupător” pe care o 
trâmbiţa cu atâta elocvenţă, numai cu trei ani în urmă, ultra- 
iacobinul și super-comunistul Fouche, uitate și accesele de ură 
împotriva „infamilor bogătași” și declaraţiile că „adevăratul 
republican nu are nevoie de nimic altceva decât de pâine, de 
fier și de patruzeci de scuzi pe zi”: acum este vorba de altceva, 
și anume să se îmbogăţească, în sfârșit, și el însuși. Căci, în 
timpul exilului, Fouche a înţeles ce înseamnă puterea banului și 
se pune în slujba acesteia ca a oricărei alte puteri. Prea 
îndelungată vreme și prea dureros a suportat inferioritatea, 
oribila inferioritate, în mocirla dispreţului și a privaţiunii - a 
venit ceasul să-și încordeze toate forțele pentru a ajunge sus, 
acolo sus, în lumea în care puterea poate fi cumpărată cu bani, 
și din putere se pot bate alţi bani. Este săpată prima galerie în 
această mină, cea mai rentabilă dintre toate, este făcut primul 
pas pe drumul fantastic ce duce de la o mansardă situată la 
etajul al cincilea la o rezidenţă ducală, de la o sărăcie lucie la o 
avere de douăzeci de milioane de franci. 
e 

Acum, după ce s-a descotorosit categoric de balastul 
incomod al principiilor revoluţionare, Fouche a devenit agil: și, 
peste noapte, este iar bine săltat în șa. Prietenul său Barras nu 
face doar obscure tranzacţii financiare, ci și afaceri politice 
dubioase. Vrea să vândă Republica, în mare taină, lui Ludovic 
al XVIII-lea, în schimbul unui titlu de duce și al unui voluminos 
fișic de bani. În intenţia asta, el este stânjenit numai de 


85 


prezenţa unor colegi cu convingeri republicane, corecti, 
precum Carnot, care continuă să mai creadă în Republică și nu 
vrea să înţeleagă că idealurile mai există numai pentru a 
câștiga bani de pe urma lor. Și este indubitabil că Fouché l-a 
ajutat din plin, prin manevre subterane, pe tovarășul său de 
afaceri, cu prilejul loviturii de stat a lui Barras din 18 fructidor, 
care îl scapă de supraveghetorii inoportuni, căci abia a devenit 
protectorul său, Barras, stăpânul absolut al Consiliului celor 
cinci, al Directoratului reînnoit, și iată că cel ce s-a temut de 
lumină se și prezintă impetuos pentru a-și cere plata: Barras să- 
l utilizeze în politică, în armată, într-un post oarecare, într-o 
misiune oarecare, unde să-ţi poţi umple doldora buzunarele și 
să-ţi revii după anii de mizerie. Barras, având nevoie de acest 
om, nu prea poate să-l refuze pe cel ce l-a servit în afacerile 
sale obscure; oricum însă, numele lui Fouche, al celui ce a fost 
le mitrailleur de Lyon, pute încă mult prea mult a sânge vărsat 
pentru ca să te poţi arăta public cu el la Paris, în aceste 
săptămâni ce constituie luna de miere a Reacţiunii. Așa se face 
că Barras îl trimite, în calitate de reprezentant al guvernului, 
mai întâi în Italia, pe lângă armată, și apoi, în Olanda, pe lângă 
Republica Batavă, în scopul de a purta tratative secrete. Barras 
știe deja din experienţă că Fouche este un maestru în jocul 
intrigilor subterane: nu va trece mult și o va afla, de o manieră 
și mai concretă, pe propria-i piele. 

În 1798, Fouché este, deci, reprezentantul Republicii 
franceze: are din nou piciorul în scărița de șa. La fel ca 
odinioară în misiunea sa sângeroasă, el dă dovadă, acum, în 
cea diplomatică, de aceeași energie de nimic tulburată; obţine 
rezultate fulgerătoare îndeosebi în Olanda. Călit de experienţe 
tragice, maturizat de epoci furtunoase, flexibilizat la aspra forjă 
a mizeriei, Fouche manifestă vechea sa energie, dublată de o 
prudenţă nouă. Sus, stăpânii cei noi își dau seama repede: ăsta 
este un om care poate fi utilizat, care dansează după cum bate 
vântul și care se aruncă după ban, îndatoritor faţă de oamenii 
sus-puși, neîndurător faţă de oamenii de jos, marinarul potrivit 
și îndemânatic de care ai nevoie când cresc furtunos valurile. Și 
cum nava guvernului se clatină din ce în ce mai periculos, fiind 
ameninţată în mersul ei nesigur să eșueze în fiecare clipă, 
Directoratul ia, la 3 thermidor 1799, o hotărâre neprevăzută: 
Joseph Fouche, aflat în misiune secretă în Olanda, este numit, 


86 


peste noapte, ministrul poliţiei al Republicii franceze. 
e 

Joseph Fouché ministru! Parisul tresare de spaimă, ca la 
zgomotul unei bubuituri de tun. Va reînvia, cumva, teroarea, de 
vreme ce i s-a dat drumul din lanţ acestui tiran sângeros, 
acestui mitrailleur de Lyon, profanator de hostii și jefuitor de 
biserici, prieten al anarhistului Babeuf? Vor fi readuși, cumva, - 
Doamne ferește! - și Collot d'Herbois și Billaud din insulele 
bântuite de friguri ale Guyanei, și va fi reașezată, cumva, 
ghilotina în piața Republicii? Va fi plămădită, cumva, din nou, 
„pâinea egalităţii”, și vor fi, cumva, repuse în funcţie comitetele 
filantropice care le storc bogătașilor banii? Parisul, care și-a 
regăsit de mult tihna, cu cele o mie cinci sute de localuri de 
dans, cu vitrinele sale orbitoare, cu a sa jeunesse doree, este 
cuprins de panică - bogătașii și burghezii tremură iarăși, ca în 
anul 1792. Numai iacobinii sunt mulțumiți, ei, ultimii 
republicani. În fine, după persecuții îngrozitoare, unul dintre ei 
este iar la putere, cel mai îndrăzneţ, cel mai radical, cel mai 
inflexibil; acum, în sfârșit, reacţiunea va fi ţinută în șah, 
Republica, curățată de regaliști și conspiratori! 

Dar, lucru curios, nu după multe zile, și unii și alţii își pun 
întrebarea: pe acest ministru al poliţiei îl cheamă, cu adevărat, 
Joseph Fouché? Odată mai mult, s-a adeverit vorba înţeleaptă a 
lui Mirabeau (și astăzi valabilă pentru socialiști) că iacobinii 
ajunși miniștri nu mai sunt miniștri iacobini: căci, iată, aceste 
buze, ce odinioară debordau de sânge, sunt acum pline de 
onctuoase cuvinte conciliatoare. Ordine, liniște, siguranţă, 
aceste cuvinte revin necontenit în proclamaţiile poliţiei fostului 
terorist, iar combaterea anarhiei este principala sa deviză. 
Libertatea presei trebuie îngrădită, veșnicelor discursuri 
instigatoare trebuie să li se pună capăt. Ordine, ordine, liniște 
și siguranţă - nici un Metternich, nici un Seldnitzki, nici un 
arhireacționar al imperiului austriac nu formulează decrete mai 
conservatoare decât Joseph Fouché, Je mitrailleur de Lyon. 

Burghezii respiră ușuraţi: în ce Sfânt Paul s-a transformat 
acest Saul! Dar adevărații republicani urlă de indignare în 
sălile lor de întruniri. Neînvăţând mare lucru în acești ani, ei 
continuă să ţină discursuri pline de mânie, discursuri și iar 
discursuri, ameninţă Directoratul, miniștrii și Constituţia cu 
citate din Plutarh. Se manifestă tot atât de feroce ca și cum 


87 


Danton și Marat ar mai trăi, ca și cum clopotele de alarmă ar 
mai putea aduna, ca pe vremuri, sute de mii de oameni din 
periferii. Și cu toate acestea, tapajul lor inoportun tulbură, în 
cele din urmă, Directoratul. Colegii îl asaltează pe ministrul 
poliţiei nou numit cu întrebarea: „Ce-i de făcut împotriva lor?” 

„Să se închidă clubul”, răspunde imperturbabilul. Ceilalţi îl 
privesc cu neîncredere și-l întreabă când ar urma să procedeze 
la această măsură neînfricată. „Mâine”, răspunde netulburat, 
Fouche. 

Și în adevăr, în seara zilei următoare, Fouché, fostul 
președinte al iacobinilor, se duce la clubul radical din rue du 
Bac. În acest cerc a bătut, în toţi acești ani, inima revoluţiei. 
Sunt prezenţi aceiași oameni în faţa cărora și-au rostit 
discursurile pătimașe Robespierre, Danton și Marat, ba chiar și 
el însuși: după căderea lui Robespierre, după înfrângerea lui 
Babeuf, numai în Clubul de Manège mai trăiește amintirea 
zilelor frenetice ale Revoluţiei. 

Dar Fouche nu are nimic de-a face cu sentimentalismul: când 
vrea, el își poate uita înspăimântător de repede trecutul. Fostul 
profesor de matematică de la Oratoriu continuă să măsoare 
numai paralelogramul forțelor reale. El știe că s-a isprăvit cu 
ideea republicană, că cei mai buni conducători, bărbaţii de 
acţiune au fost îngropaţi: drept care, de multă vreme, toate 
cluburile au decăzut, devenind niște locuri de pălăvrăgeală 
distractive, în care unul preia din gura altuia frazele. In anul 
1799, cursul citatelor din Plutarh și al vorbelor patriotice a 
scăzut, odată cu cel al asignatelor; prea multe fraze au fost 
melițate, și prea multe bancnote tipărite. Franţa (cine o știe 
mai bine decât ministrul poliţiei, care controlează opinia 
publică!) este obosită de atâţia avocaţi și oratori și înnoitori, ea 
este saturată de decrete și de legi, ea nu-și mai dorește decât 
liniște, ordine, pace și finanţe sigure: așa cum se întâmplă după 
câţiva ani de război, tot astfel și după câţiva ani de revoluţie, 
după fiecare perioadă de extaz colectiv, egoismul de nestăvilit 
al individului, al familiei reintră, întotdeauna, în drepturi. 

Unul din republicani, unul dintre cei de mult consumati 
tocmai ține un discurs aprins, când este împinsă ușa și intră 
Fouché în uniformă de ministru, însoţit de jandarmi. Cu o 
privire rece, el cântărește, mirat, adunarea sculată în picioare: 
ce adversari de plâns! E mult de când bărbaţii de acţiune, 


88 


conducătorii spirituali ai Revoluţiei, eroii ei și ai ei desperados 
nu mai există: n-au mai rămas decât palavragiii, și împotriva 
palavragiilor este suficient un gest drastic. Fără a zăbovi, 
Fouche se urcă la tribună; după șase ani, este prima oară că 
iacobinii ascultă, din nou, vocea lui seacă și glacială, dar, spre 
deosebire de odinioară, nu pentru a chema lumea la libertate și 
la ură împotriva despoţilor, ci pentru că bărbatul acesta uscăţiv 
să declare fără înconjur, calm, clubul închis. Surpriza este atât 
de mare, încât nimeni nu opune rezistenţă. Ei nu strigă, nu se 
azvârle cu pumnale în mână asupra nimicitorului libertăţii, așa 
cum juraseră întotdeauna. Bâiguie numai ceva, se dau înapoi 
tiptil și părăsesc sala consternaţi. Fouché a cântărit bine 
situaţia: împotriva unor adevăraţi bărbaţi trebuie să lupti, 
flecarii trebuie doborâţi printr-un gest. 

Acum, când sala este golită, Fouche se îndreaptă liniștit spre 
ușă, o încuie și pune cheia în buzunar. Și odată cu această 
întoarcere a cheii în ușă, Revoluţia franceză a luat, de fapt, 
sfârșit. 

e 

O funcţie reprezintă, întotdeauna, numai ceea ce face din ea 
cel ce o ocupă. Când Joseph Fouche preia ministerul poliţiei, el 
capătă, în fond, o funcţie cu totul subalternă, un fel de 
subprefectură a ministerului de interne. Trebuie să 
supravegheze și să informeze, să culeagă și să transporte, ca 
un cărăuș, materialul privind politica internă și cea externă, cu 
care, după aceea, domnii din Directorat să poată construi, 
precum regii. Dar numai la trei luni după ce Fouché deţine 
puterea, protectorii săi observă, speriaţi, uimiţi și gata 
dezarmaţi, că el supraveghează nu numai în jos, ci și în sus, că 
ministrul poliţiei controlează pe ceilalți miniștri, Directoratul, 
generalii, întreaga politică. Plasele sale se întind peste toate 
funcțiile și peste toate sarcinile, în mâinile sale se strâng toate 
știrile, el face politică alături de politică, el poartă război 
alături de război, el împinge hotarele atribuţiilor sale peste tot 
în asemenea măsură, încât, în cele din urmă, Talleyrand, 
înciudat, este obligat să redefinească poziția ministrului 
poliției: „Ministrul poliţiei este un om care se ocupă, în primul 
rând, de toate chestiunile ce-l privesc și după aceea, în al doilea 
rând, de toate acelea ce nu-l privesc deloc”. 

Această mașină complicată, acest aparat de control universal 


89 


al unei întregi ţări este conceput de o manieră grandioasă. Mii 
de informaţii afluează, zi de zi, în casa situată pe quai Voltaire, 
întrucât acest maestru a înţesat întreaga ţară, în decurs de 
câteva luni, cu spioni, cu agenţi secreţi și cu informatori. Dar 
acești informatori ai lui Fouché nu trebuie reduși la 
asemănarea cu obișnuiţii detectivi grosolani din rândul micii 
burghezii, care pândesc bârfa zilei pe la portărese și în 
cârciumi, în bordeluri și în biserici: agenţii lui Fouche poartă, 
uneori, galoane de aur și veșminte de diplomaţi sau delicate 
rochii de dantelă, ei stau de vorbă în saloanele din faubourg 
Saint-Germain și, pe de altă parte, se introduc, sub masca de 
patrioţi, la reuniunile tainice ale iacobinilor. Pe lista celor din 
solda lui se găsesc marchizi și ducese purtând numele cele mai 
răsunătoare din Franţa, și Fouche se poate lăuda chiar (fapt 
fantastic!) de a o avea în serviciul său pe cea mai înaltă doamnă 
din imperiu, pe Joséphine Bonaparte, viitoarea împărăteasă. În 
cabinetul viitorului său stăpân și împărat va lucra un secretar 
pe care el l-a și cumpărat, iar la Hartwell, în Anglia, l-a mituit 
pe bucătarul regelui Ludovic al XVIII-lea. Orice trăncăneală 
este raportată, orice scrisoare, deschisă. Ministrul poliţiei, el 
însuși invizibil, are urechea alungită până în armată, printre 
comercianţi, printre deputaţi, până în cârciumi și în adunări, și 
toate miile de știri confluează, zilnic, spre masa lui de lucru. 
Acolo, denunţurile, dintre care unele exacte și importante, iar 
altele simple flecăreli, sunt cercetate, trecute prin sită și 
comparate între ele, până ce din verificarea a mii de date 
rezultă o informaţie clară. 

Căci, în timp de război ca și de pace, în politică ca și în 
finanţe, informaţia este totul. În 1799, în Franţa nu mai 
domnește teroarea, ci numai cunoașterea faptelor! Să se știe 
ce-i cu fiecare din acești jalnici thermidorieni, câţi bani 
primește, de cine este mituit, la ce preţ poate fi cumpărat, 
pentru a-l ţine în șah și a putea face, astfel, dintr-un superior 
un inferior; să fie cunoscute comploturile, în parte pentru a le 
înăbuși, în parte pentru a le încuraja și a le cârmi în acest fel, 
întotdeauna, în direcţia cea bună în politică; să se afle, cu 
anticipație, noutăţile de pe scena ostilităţilor și de pe aceea a 
negocierilor de pace, pentru a putea opera la bursă cu 
financiari serviabili și pentru a-ţi asigura, până la urmă, o avere 
frumoasă. Așa se explică de ce aparatul de informaţie din mâna 


90 


lui Fouche îi procură, fără întrerupere, bani, și banul, la rândul 
său, folosește drept uleiul ce permite aparatului să continue să 
funcționeze fără zgomot. Tripouri, bordeluri, bănci fac să curgă 
spre el, sub forma unor discrete contribuţii, sume de milioane, 
care, în mâinile lui, se transformă în mijloace de corupţie, iar 
corupţia, la rândul ei, aduce informaţii: și astfel, niciodată nu 
se oprește și nu se dereglează acest enorm mecanism rafinat al 
poliției, creat din nimic, în câteva luni, de un singur om, graţie 
uriașei sale puteri de muncă și geniului său psihologic. 

Dar cel mai genial la această mașinărie fără pereche a lui 
Fouche este faptul că nu funcţionează decât în mâinile unuia, 
dar ale unuia anume. Ea are, pe undeva, încorporat un șurub: 
dacă este scos, mișcarea șuierătoare încetează pe loc. Fouché 
s-a gândit, încă din primul moment, la acest lucru, pentru cazul 
unei căderi în dizgrație. El știe că, dacă ar fi concediat, o 
simplă manipulare ar fi suficientă pentru a scoate din funcţie, 
imediat, mașina pe care a construit-o. Căci omul acesta avid de 
putere și-a creat opera nu pentru stat, nici pentru Directorat, 
nici pentru Napoleon, ci exclusiv pentru el însuși. Nici prin 
minte nu-i trece să transmită superiorilor lui, așa cum i-ar cere- 
o datoria, produsul distilat al tuturor informaţiilor obţinut 
chimic în retortele sale; cu un egoism brutal, el comunică mai 
departe numai ceea ce vrea el să comunice; de ce să-i lumineze 
pe acești nerozi din Directorat și să-i lase să se uite în cărțile 
lui? Nu permite să iasă din laboratorul său decât exclusiv ceea 
ce îi folosește, decât ceea ce este neapărat necesar în propriul 
său avantaj și păstrează cu grijă în arsenalul său privat, în 
vederea răzbunării personale și pentru asasinatele sale politice, 
toate celelalte sulițe și otrăvuri. Fouche știe, întotdeauna, mai 
mult decât presupune Directoratul că știe și, prin aceasta, 
devine periculos și, totodată, indispensabil pentru fiecare. Ştie 
despre tratativele duse de Barras cu regaliștii, despre 
pretenţiile lui Bonaparte la coroană, despre uneltirile când ale 
iacobinilor, când ale reacţionarilor, dar niciodată nu divulgă 
aceste secrete în clipa în care le află, ci, de fiecare dată, abia în 
clipa în care dezvăluirea lor i se pare avantajoasă. Uneori, îi 
încurajează pe conjuraţi, alteori, le pune piedici; uneori, îi 
provoacă în mod artificial, pentru ca, alteori, să-i demaște 
zgomotos (avertizându-i, concomitent, pe cei în cauză pentru a 
se pune la timp în siguranţă); joacă, fără încetare, un joc dublu, 


91 


triplu, cvadruplu: să înșele și să amăgească în toate direcţiile, 
la toate mesele devine, încetul cu încetul, pasiunea sa. Toate 
acestea cer, firește, o totală dăruire de putere și de timp, și 
Fouche, care muncește zece ore pe zi, nu face economie nici de 
una, nici de alta. Decât să permită și altcuiva să arunce o 
privire în secretele poliţiei, stă el însuși de dimineaţa până 
seara în biroul său, examinează personal toate hârtiile și 
rezolvă fiecare dosar în parte. Interoghează singur, în biroul 
său cu ușile închise, orice acuzat important, pentru ca să afle 
el, numai el, amănuntele esenţiale și pentru ca acestea să 
rămână necunoscute chiar și subalternilor săi; pe această cale, 
ajunge să deţină, succesiv, secretele tuturor oamenilor, 
asemenea unui confesor neuns al întregii ţări. Stăpânește, din 
nou, prin teroare, ca odinioară la Lyon, numai că, de data 
aceasta, nu prin securea brutală, cu scrâșnetul ei mortal, ci 
prin otrava psihică a spaimei, a conștiinței vinovăţiei, a 
sentimentului de a fi spionat și de a se ști descoperit, cu care 
taie respirația a mii de oameni. Mașina din 1792, ghilotina, 
inventată pentru a reprima orice rezistenţă faţă de stat, este un 
instrument grosolan în comparaţie cu mecanismul polițienesc și 
rafinat al lui Joseph Fouche din 1799, rezultat al unei 
superiorităţi intelectuale. 

La instrumentul acesta, pe care singur și l-a pus în mână, 
Fouche cânta ca un artist desăvârșit. El cunoaște taina 
supremă a puterii: să te bucuri de ea în secret, să te servești de 
ea cu măsură. Au trecut vremurile de la Lyon, unde îndârjite 
gărzi revoluţionare interziceau, cu baioneta întinsă, accesul la 
reședința  atotputernicului. Acum, în anticamera lui, se 
înghesuie doamnele din faubourgul Saint-Germain și sunt 
lăsate cu amabilitate să treacă. Ştie ce vor. Una cere să fie 
ștearsă de pe lista emigranților o rudă, cealaltă ar dori să 
obţină un serviciu bun pentru un văr, a treia, anularea unui 
proces penibil. Faţă de toate, Fouche se arată deopotrivă de 
gentil. De ce să se facă neiubit în vreunul dintre partide, la 
iacobini sau la regaliști, la moderați sau la bonapartiști, atâta 
timp cât nu se știe încă cine va veni mâine la cârma ţării? 
Așadar, temutul terorist de altădată joacă rolul bărbatului 
încântător de conciliant; ce-i drept, în public tună și fulgeră 
împotriva regaliștilor și a anarhiștilor. In taină însă, pe sub 
mână, îi previne sau îi mituiește. Evită procesele zgomotoase, 


92 


sentințele fioroase ce fac să curgă sânge: îi este suficient gestul 
puterii în locul puterii, preferă adevărata putere subterană în 
stat unei aparenţe vane, pe care Barras și colegii săi o poartă 
pe pălăriile lor cu pene. 

Așa se face că, în câteva luni, Fouche, de care oamenii se 
rugau lui Dumnezeu să-i apere, a devenit favoritul tuturor, căci 
care ministru sau om de stat se face mai iubit, oricând și 
oriunde, decât cel cu care se poate sta de vorbă, care asistă 
fără să se supere sau te și ajută când vrei să câștigi bani, să 
obţii mici slujbe, care face concesii fiecăruia și își pleacă 
binevoitor ochii severi, câtă vreme nu-ţi vâri nasul prea adânc 
în politică și nu-l stingherești în realizarea propriilor sale 
planuri? Oare nu este mai bine să plătești în bani sau să obţii 
prin lingușeală convingerile oamenilor, decât să pui să se 
scoată tunurile? Nu ajunge, oare, să chemi niște capete 
înfierbântate în cabinetul tău secret, arătându-le, acolo, pusă 
într-un sertar, sentința lor de condamnare la moarte gata 
pregătită, în loc de a o executa cu adevărat? Bineînţeles, acolo 
unde se pornește o adevărată răscoală, mâna aspră de 
odinioară intervine neînduplecat. Dar faţă de cel ce stă cuminte 
și se supune, vechiul terorist își manifestă și mai vechea 
toleranță preoțească. Cunoaște slăbiciunea oamenilor pentru 
bani, pentru lux, pentru viciile mărunte, pentru plăcerile 
personale - de acord, habeant! Numai să stea liniștiți! Marii 
bancheri, trecuţi prin ciur și prin dârmon până acum sub 
Republică, pot astăzi să speculeze și să se îmbogăţească fără 
teamă, Fouche le strecoară lor informaţii, iar ei, pentru asta, îi 
strecoară lui o cotă-parte din câștiguri. Presa, o potaie ce 
mușca și era însetată de sânge sub Marat și Desmoulins, vai ce 
se mai gudură, în prezent, la picioarele lui, preferând, și ea, 
prăjiturile, cravașei! După foarte scurt timp, gălăgia patrioţilor 
privilegiați a cedat locul unei cuminţenii ploconitoare, Fouché i- 
a azvârlit fiecăruia câte un os ori l-a gonit în colț cu câteva 
lovituri zdravene. Şi colegii săi au aflat, toate partidele au aflat, 
că, pe cât este de plăcut și rentabil să-l ai pe Fouche drept 
amic, tot pe atât de neplăcut este să-l faci să-și arate ghearele 
ascunse sub labele catifelate. Știind totul și îndatorând pe 
fiecare prin tăcerea sa, omul cel mai disprețuit dintre toţi are, 
dintr-o dată, o sumedenie de buni prieteni. Orașul dinamitat de 
pe Ron nu a apucat încă să fie reconstruit, și mitraliadele din 


93 


Lyon au și fost uitate, Joseph Fouche a și ajuns să fie iubit. 
e 

Fouché dispune de cele dintâi şi de cele mai exacte 
informaţii despre tot ce se întâmplă în ţară; nimeni nu pătrunde 
cu atâta precizie cum o poate face el, graţie unei vigilenţe cu o 
mie de capete, cu o mie de urechi, în toate cutele 
evenimentelor, nimeni nu cunoaște mai bine tăria sau 
slăbiciunea partidelor și a oamenilor decât acest observator cu 
nervii tari, bun calculator, așezat în faţa aparatului său de 
înregistrare ce consemnează cele mai mărunte oscilaţii ale 
politicii. 

Astfel, nu trec decât câteva săptămâni, câteva luni, și Joseph 
Fouche își dă seama limpede că Directoratul este pierdut. Cei 
cinci bărbaţi sunt dezbinaţi, fiecare uneltește în spatele 
celuilalt și așteaptă doar momentul potrivit spre a-l înlătura. 
Armatele înfrânte, finanţele în dezordine, ţara agitată - așa nu 
mai poate continua. Agenţi îl informează că Barras a și început, 
în secret, să ducă tratative cu Ludovic al XVIII-lea pentru a 
vinde Republica dinastiei Bourbonilor, în schimbul unei 
coroane ducale; pe de altă parte, colegii lui cochetează cu 
ducele de Orleans sau visează restabilirea Convenţiei. Dar 
toată lumea, absolut toată lumea este convinsă că așa nu mai 
poate continua. Căci națiunea este zguduită de revolte interne, 
asignatele se prefac în hârtie fără valoare, soldaţii refuză 
supunerea; dacă o forță nouă nu regrupează forţele risipite, 
Republica se prăbușește. 

Numai un dictator ar putea ajuta în această situaţie, și toate 
privirile rătăcesc în gol spre a găsi unul. „Avem nevoie de un 
cap și de o sabie”, îi declară Barras lui Fouche, considerând, în 
forul său interior, că el însuși este acest cap și că ar trebui să-și 
caute sabia potrivită. Numai că Hoche și Joubert, cei bogaţi în 
victorii, au murit într-un moment foarte nepotrivit pentru 
cariera lor, Bernadotte se comportă încă într-un mod prea 
iacobin, și singurul despre care toţi știu că le-ar putea întruni 
pe ambele în aceeași persoană, Bonaparte, eroul de la Arcole și 
Rivoli, de care s-au descotorosit, de frică, trimiţându-l cât mai 
departe, acesta face, în prezent, manevre fără rost prin nisipul 
deșertului egiptean. Nu este cazul să fie luat în calcul acest 
bărbat, despre care, de altfel, ei cred că se află la o depărtare 
de mile. 


94 


Dintre toţi miniștrii, numai Fouche știa, chiar de pe atunci, 
că acest general Bonaparte, despre care ceilalţi presupun că se 
mai află la umbra piramidelor, nu se găsește defel la o distanţă 
atât de mare și că, în curând, va debarca în Franţa. L-au 
expediat la o depărtare de câteva mii de mile de Paris pe acest 
bărbat mult prea ambițios, mult prea popular, prea autoritar; 
poate că au respirat chiar ușurațţi, în sinea lor, când Nelson a 
nimicit flota la Abukir, căci ce le pasă intriganţilor și 
politicienilor de câteva mii de morţi, dacă este vorba să fie 
înlăturat măcar și un singur rival! Acum dorm liniștiți, știindu-l 
țintuit în armată și se feresc desigur să-l recheme. Nici o clipă 
nu îndrăznesc să presupună că el ar putea avea cutezanţa să 
predea comanda, de la sine putere, unui alt general și să vină 
să-i deranjeze din somnul lor; prevăd toate eventualităţile, nu și 
aceea a reîntoarcerii lui Bonaparte. 

Fouche însă știe mai mult, pentru că are cea mai bună sursă. 
Căci cea care îi divulgă totul, îl încunoștinţează de fiecare 
scrisoare, de fiecare măsură, spionul acesta cel mai bine 
informat, cel mai fidel dintre spionii săi plătiți nu este altcineva 
decât propria soţie a lui Bonaparte, Josephine Beauharnais. De 
fapt, nu este cine știe ce greu să corupi această creolă 
ușuratică, deoarece, fiind o risipitoare extravagantă, se găsește 
permanent în jenă financiară și, cu toate că Napoleon îi acordă, 
cu cea mai mare largheţe, sute de mii de franci din visteria 
statului, ele se evaporă ca picăturile de apă în mâinile unei 
femei care-și cumpără într-un an, trei sute de pălării și șapte 
sute de rochii, care nu știe să-și menajeze nici banii, nici trupul 
și nici buna reputaţie și care, pe lângă toate acestea, nu este 
prea bine dispusă în acest moment. În timp ce micul general cu 
sânge fierbinte se afla în plină campanie pe câmpul de luptă și 
ar fi vrut s-o aibă neapărat alături de el în plicticoasa ţară a 
mamelucilor, doamna s-a culcat cu un oarecare Charles, băiat 
drăguţ și simpatic, poate și cu câţiva alţii, probabil chiar și cu 
vechiul ei amant, Barras. Asta i-au luat-o în nume de rău 
prostănacii și intriganţii ei cumnaţi Joseph și Lucien, care-l 
informează, foarte repede, pe soţul ei cel iute la mânie și gelos 
ca un turc. Așa că ea are nevoie de cineva care s-o ajute și să-i 
urmărească pe spionii ei de cumnaţi, să supravegheze orice 
corespondenţă. Pentru acest motiv și, deosebit de aceasta, 
pentru câteva fișicuri de galbeni - în Memoriile sale, Fouche 


95 


însuși spune net: o mie de ludovici de aur - viitoarea 
împărăteasă îi furnizează lui Fouché toate secretele și, în 
primul rând, pe cel mai important și pe cel mai periculos: 
reîntoarcerea iminentă a lui Bonaparte. 

Fouche se mulțumește să fie el informat. Cetăţeanul ministru 
al poliţiei nici nu se gândește, bineînţeles, să-și informeze 
superiorii. Pentru moment, nu face decât să strângă relaţiile de 
prietenie cu soţia pretendentului, face uz discret de informaţiile 
obţinute şi, ca întotdeauna, așteaptă, bine pregătit, 
deznodământul, care, așa precum știe acum, nu se va lăsa mult 
așteptat. 

e 

La 11 octombrie 1799, Fouche este chemat urgent de 
Directorat. Telegraful optic transmite o veste incredibilă: de la 
sine putere, fără să fi fost rechemat, Bonaparte s-a reîntors din 
Egipt și a debarcat la Frejus. Ce este de făcut? Generalul care 
și-a părăsit armata, fără ordin, ca un dezertor să fie arestat pe 
loc sau să fie primit politicos? Arătându-se mai surprins încă 
decât sunt ceilalţi în realitate, Fouché sugerează indulgență. 
Trebuie așteptat, așteptat! Pentru că el însuși nu s-a decis încă 
dacă va fi de partea sau contra lui Bonaparte, vrea să lase, mai 
întâi, ca evenimentele să se desfășoare în liniște. Pe când cele 
cinci capete fără cap din Directorat continuă să discute aprig 
dacă, în ciuda fugii sale de sub drapel, Bonaparte să fie iertat 
sau să fie arestat, glasul poporului s-a și făcut auzit. Avignon, 
Lyon, Paris îl întâmpină ca triumfător, toate orașele din drumul 
său sunt iluminate, de pe scena teatrelor se anunţă 
spectatorilor ce jubilează vestea că a revenit nu un subordonat, 
ci un stăpân, o mare forță. Abia a sosit la locuinţa sa din Paris 
de pe rue Chantereine (în curând va purta, în cinstea sa, 
numele de rue Victoire), și se și îndeasă aici toţi prietenii lui, și 
nu numai ei, ci și acei ce socotesc util să fie, cât mai repede, 
consideraţi prieteni. Generali, deputaţi, miniștri - până și 
Talleyrand - îi fac omului sabiei o reverență supusă: și astfel, 
nu peste multă vreme, ministrul poliției în persoană pornește și 
el la drum. Merge cu caleașca în rue Chantereine și se anunţă 
la Bonaparte. Dar acestuia i se pare acest domn Fouche un 
vizitator destul de indiferent și de lipsit de importanţă. Il lasă, 
așadar, să aștepte în anticameră o oră întreagă, ca pe un 
solicitant inoportun. Fouche, numele acesta nu-i spune mare 


96 


lucru: personal nu îl cunoaște, își amintește parcă de un om 
purtând acest nume care a jucat un rol cam jalnic în anii de 
groază de la Lyon; s-ar putea chiar să fi întâlnit, în anticamera 
prietenului său Barras, un mărunt informator al poliţiei, 
zdrenţăros și decăzut, purtând acest nume. În orice caz, nu este 
vorba de un om interesant, probabil un oarecare afacerist, care 
s-a învârtit acum de un mic minister. Pe unul ca acesta îl lași să 
facă anticameră. Și, într-adevăr, Joseph Fouché așteaptă 
răbdător o oră încheiată în anticamera generalului și poate că 
ar mai fi zăbovit acolo încă o oră-două, așezat pe scaunul pe 
care un servitor milos i-l dăduse, dacă atotputernicul personaj, 
la care tot Parisul aleargă în audienţă, nu ar fi fost surprins, 
întâmplător, într-o asemenea situaţie penibilă de către Réal, 
unul dintre complicii lui Bonaparte în conspirația pentru 
viitoarea lovitură de stat. IÎngrozit de această nefericită jignire, 
Real dă buzna în camera generalului, îi explică, agitat, cât de 
enormă este greșeala de a-l fi lăsat să aștepte, într-un mod atât 
de ofensator, tocmai pe omul acesta, care, printr-un gest cu 
mâna, poate să arunce în aer, asemenea unei bombe, întreaga 
conspirație. Bonaparte iese îndată în anticameră, îl invită foarte 
politicos și stăruitor pe Fouche la el, se scuză și se întreţine cu 
el timp de două ore, fără martori. 

Este prima dată când cei doi stau faţă în faţă; se examinează 
și se măsoară, atent, reciproc, fiecare întrebându-se dacă 
celălalt îi poate fi util pentru scopurile sale personale. Oamenii 
superiori aflaţi în ascensiune se recunosc întotdeauna între ei, 
Fouche vede, imediat, în dinamismul nemaipomenit al acestui 
om de acţiune geniul invincibil al suveranităţii, iar Bonaparte, 
cu ascuţita și pătrunzătoarea sa privire de animal de pradă, 
recunoaște, tot atât de repede în Fouche pe ajutorul util și 
utilizabil la toate, care pricepe repede toate lucrurile și le pune, 
energic, în practică. Nimeni - va povesti el pe insula Sfânta 
Elena - nu i-a expus, atunci, atât de clar și cuprinzător, 
întreaga situaţie a Franţei și a Directoratului, cum a făcut-o 
Fouche, în timpul acestei prime convorbiri de două ore. Faptul 
că Fouche, printre ale cărui virtuţi nu strălucește, de obicei, 
francheţea, îi spune numaidecât pretendentului la tron 
adevărul arată că și el este decis să i se pună la dispoziţie. 
Chiar din primul ceas, rolurile sunt împărțite între stăpân și 
servitor, între făuritor al lumii și politician al timpului: jocul lor 


97 


comun poate să înceapă. 

Chiar de la cea dintâi întâlnire a lor, Fouche i se destăinuie 
lui Bonaparte cu o promptitudine neobișnuită la el. Și totuși, nu 
se dă pe mâna lui. Nu ia parte fățiș la conjuraţia ce urmează să 
răstoarne Directoratul și să facă din Bonaparte stăpânul unic al 
țării; este prea prudent pentru așa ceva. În plus, el ţine prea 
strict, prea fidel la principiul său fundamental de viaţă: 
niciodată să nu se hotărască definitiv înainte ca victoria însăși 
să fi fost decisă. Numai că intervine ceva cu toiul ieșit din 
comun: în săptămânile ce urmează, ministrul de poliţie al 
Franţei, de obicei cu auzul atât de fin și cu vederea atât de 
ageră, este lovit de o penibilă infirmitate: devine, brusc, surd și 
orb. Are urechea surdă la toate zvonurile care circulă, în 
surdină, în oraș, despre o lovitură de stat iminentă, este orb în 
fața scrisorilor care i se strecoară în mână. Toate informaţiile 
sale, de obicei demne de încredere, fără cusur, par, ca prin 
magie, să nu mai dea rezultate, și, în timp ce doi dintre cei 
cinci membri ai Directoratului au și aderat la complot, iar un al 
treilea este atras pe jumătate, ministrul poliţiei nu bănuiește 
câtuși de puţin existența unei conjuraţii militare sau, mai 
curând, se comportă de parcă n-ar bănui nimic. Rapoartele pe 
care le trimite, zilnic, Directoratului nu cuprind nici un rând cu 
privire la generalul Bonaparte și la clica care își zăngăne cu 
nerăbdare săbiile; dar trebuie spus că, pe de altă parte, nici 
Bonaparte nu primește din mâna lui vreun rând sau vreun 
cuvânt scris. Trădează Directoratul doar prin tăcere și se 
angajează faţă de Bonaparte tot doar prin tăcere, iar, în ce-l 
privește, el așteaptă, așteaptă, așteaptă. În asemenea clipe de 
tensiune, două minute înainte de deznodământ, firea lui amfibie 
se simte cel mai în largul ei. Pentru acest intrigant pătimaș, 
plăcerea plăcerilor va fi, întotdeauna, de a se ști temut de două 
partide și de a fi, în același timp, asiduu curtat de fiecare dintre 
ele, simțind totodată cum, de fapt, limba cântarului vibrează în 
mâna lui. Aceste câteva clipe de joc al lumii alergând spre 
deznodământ constituie cel mai minunat dintre toate jocurile, 
incomparabil ca tensiune cu cel de la masa cu postav verde sau 
cu cel al lui Eros! Să știi, în asemenea momente, că poţi să 
grăbești sau să încetinești mersul evenimentelor și, tocmai 
pentru că o știi, să te stăpânești și, oricât ţi-ar arde palmele ca 
să intervii, să nu faci nimic, nimic altceva decât să privești cu 


98 


curiozitatea excitată, delectată și de-a dreptul vicioasă a unui 
psiholog - această plăcere este singura care înfierbântă acest 
spirit glacial, singura care pune în mișcare sângele său tulbure, 
subţire, aproape apos. Numai acest gen de plăcere, perversă 
din punct de vedere psihologic și avidă din punct de vedere 
intelectual, poate să-l desfete pe bărbatul lucid și fără nervi 
care este Joseph Fouché. De fiecare dată, în asemenea clipe 
încărcate de tensiune din ajunul unei lovituri decisive, un soi de 
veselie crudă și cinică înviorează seriozitatea sa, de obicei 
morocănoasă. Cum altfel s-ar putea destinde plăcerea 
intelectuală decât în veselie, într-o bucurie resimţită de pe 
urma unor glume, fie ele bune sau sarcastice? lată de ce 
Fouché glumește tocmai atunci când alţii se află în cea mai 
mare primejdie, el glumește, asemenea judecătorului de 
instrucţie al lui Raskolnikov, în modul cel mai spiritual și cu 
adevărat diabolic, tocmai în momentul în care vinovatul simte 
trecându-i deja fiorul prin șira spinării. Exact în asemenea clipe 
îi place să mistifice și astfel, și de data aceasta, combină exact 
în momentul cel mai periculos, o comedie nostimă, a cărei 
scenă, este situată, întrucâtva, pe un butoi de pulbere. Câteva 
zile înainte de declanșarea loviturii de stat (firește că el 
cunoaște data acesteia), organizează o primire restrânsă. Sunt 
invitaţi la această serată intimă Bonaparte, Real și ceilalţi 
conjuraţi și, în timp ce șed la masă, aceștia observă, deodată, 
că nu lipsește nimeni de pe lista lor, că ministrul de poliţie al 
Directoratului a invitat, în casa lui, bob numărat, întreaga 
camarilă care conspiră împotriva Directoratului. Ce înseamnă 
asta? Bonaparte și ai săi se uită unul la altul cu îngrijorare. 
Stau, oare, pregătiţi jandarmi în faţa porţii, pentru a ridica, cu 
o singură mișcare, întregul cuib al loviturii de stat? Poate că 
unul sau altul dintre ei își aduce aminte, din istoria universală, 
de masa fatală dată de Petru cel Mare streliţilor, la care călăul 
a servit capetele lor drept desert. Dar nici urmă de asemenea 
fapte de cruzime la unul ca Fouché, - ba dimpotrivă, când, spre 
surpriza generală a participanţilor la conspirație, mai intră un 
ultim invitat, și anume (gluma este, realmente, diabolic 
născocită!) tocmai acel președinte Gohier împotriva căruia este 
îndreptată conspirația lor, ei devin martorii unui dialog 
stupefiant. Președintele îl întreabă pe ministrul poliţiei care 
sunt ultimele evenimente: „Ei, mereu aceleași”, răspunde 


99 


Fouche, ridicându-și nepăsător pleoapele, fără să se uite la 
cineva precis. „lot mereu zvonuri despre comploturi. Dar eu 
am învăţat ce trebuie să rețin din ele. Dacă ar exista cu 
adevărat unul, am avea imediat dovada în piața Revoluţiei.” 

Această aluzie delicată la ghilotină îi izbește pe conjuraţii 
înspăimântați ca un cuţit rece în spate. Nu le este limpede: 
Fouché glumește cu ei sau glumește cu Gohier? Își bate joc de 
ei sau de președintele Directoratului? Ei nu știu, și, probabil, 
nici Fouché însuși nu știe, căci el savurează, întotdeauna, doar 
un singur lucru pe pământ: plăcerea ambiguităţii, atracţia 
ardentă și primejdia excitantă a duplicităţii. 

e 

După această mică glumă cu haz, până la ora declanșării, 
ministrul poliției recade în strania sa letargie, rămâne orb și 
surd, în timp ce o jumătate din Senat a și fost cumpărată, 
armata, atrasă. Și este straniu că Joseph Fouche, cunoscut 
îndeobște că se scoală devreme, că vine primul la birou, are un 
somn de dimineaţă uimitor de bun, de adânc, tocmai în ziua de 
18 brumar, tocmai în ziua loviturii de stat a lui Napoleon. Ar 
prefera să doarmă toată ziua, dar doi trimiși ai Directoratului îl 
zgâlţâie din pat și îi aduc celui ce e de mirare cât de mirat se 
arată vestea despre evenimentele extraordinare petrecute în 
Senat, despre concentrarea trupelor și despre lovitura de stat 
devenită evidentă. Joseph Fouche se freacă la ochi și se arată 
surprins cum se cuvine (deși, cu o seară înainte, stătuse 
îndelung de vorbă cu Bonaparte). Dar acum, din păcate, nu se 
mai poate să dormi sau să te prefaci că dormi. Ministrul poliţiei 
trebuie să se îmbrace și să pornească spre Directorat, unde 
președintele Gohier îl primește cu bruscheţe, nelăsându-i timp 
că continue să joace farsa surprizei. „Eraţi obligat, îi spune el, 
pe un ton răstit, să ne raportați despre o asemenea conspirație, 
și, fără îndoială, poliția dumneavoastră ar fi putut afla despre 
existenţa ei.” Fouche înghite calm această dojană grosolană și 
întreabă ce ordine i se dau, ca și cum ar fi slujitorul cel mai 
supus. Gohier însă i-o reteză scurt: dacă Directoratul va avea 
de dat ordine, atunci le va transmite celor demni de încrederea 
sa. Fouche zâmbește în sinea lui: ce nerod, încă nu știe că 
Directoratul său de mult nu mai are de dat ordine, că doi din 
cei cinci l-au și abandonat și al treilea este cumpărat! Dar la ce 
bun să-i lămurești pe neghiobi? Se înclină cu răceală și se 


100 


îndreaptă spre serviciul său. 

La drept vorbind, de ce parte se află acest serviciu, Fouche, 
firește nu știe încă exact - ministru al poliţiei fie al vechiului, fie 
al noului guvern, după cum va învinge unul sau celălalt. Abia 
următoarele douăzeci și patru de ore vor decide între 
Directorat și Bonaparte. Ce-i drept, prima zi s-a arătat 
favorabilă lui Bonaparte: Senatul, bine pus pe roate cu 
promisiuni și încă și mai bine uns cu bani, îndeplinește toate 
dorinţele lui Bonaparte, îl face comandant al trupelor și mută 
sediul Camerei inferioare, al Consiliului celor cinci sute, la 
Saint-Cloud, unde nu există nici batalioane de muncitori, nici 
opinie publică, nici „popor”, ci numai un parc frumos care 
poate fi ferecat ermetic cu două companii de grenadieri. Dar cu 
aceasta partida încă nu este câștigată, deoarece printre acești 
cinci sute se mai disimulează câteva duzini de tineri supărători, 
care nu se lasă nici corupți, nici intimidaţi, eventual chiar 
vreunul, cine știe, care, cu pumnalul sau cu pistolul, va apăra 
Republica împotriva pretendentului la coroană. Asta înseamnă 
că trebuie să-și stăpânească nervii, să nu se lase târât, pe de o 
parte de simpatii, pe de altă parte de o asemenea bagatelă cum 
este jurământul de credinţă, ci să stea liniștit, să aștepte, să fie 
cu ochii în patru, până ce se va lua hotărârea. 

Și Fouche își stăpânește nervii. De-abia a pornit Bonaparte, 
în fruntea cavaleriei sale, spre Saint-Cloud, de-abia l-au urmat, 
în caleștile lor, marii complici la conspirație: Talleyrand, Sieyes 
și alte câteva duzini, că, subit, sunt lăsate, barierele de jur 
împrejurul Parisului, la ordinul ministrului poliţiei. Nimeni nu 
are voie să părăsească orașul, nimeni nu are voie să intre în 
oraș, cu excepţia mesagerilor ministrului poliţiei. În consecinţă, 
în afară de acest singur bărbat ferm, nici unul dintre cei opt 
sute de mii de locuitori ai Parisului n-are voie să știe dacă 
lovitura a reușit sau a eșuat. La fiecare jumătate de oră, un 
mesager îi raportează evenimentele din timpul loviturii de stat, 
și el încă nu ia nici o hotărâre. Dacă se va impune Bonaparte, 
este de la sine înţeles că Fouche va fi, în aceeași seară, al său 
ministru și credincios slujitor; de va da greș, el rămâne 
slujitorul fidel al Directoratului, gata să aresteze, cu plăcere și 
fără să clipească „rebelii”. Știrile primite de el sună destul de 
contradictoriu, căci, în vreme ce Fouche își stăpânește 
magistral nervii, mai marele Bonaparte pierde cu totul 


101 


controlul asupra lor: acest Optsprezece Brumar, care îi conferă 
lui Bonaparte puterea absolută în Europa, rămâne, printr-o 
ironie, cea mai slabă zi, poate, din viaţa personală a acestui 
mare bărbat. Neclintit în faţa tunurilor, Bonaparte este derutat 
ori de câte ori trebuie să câștige de partea sa oamenii prin 
cuvinte: obișnuit de ani de zile să-i comande, s-a dezobișnuit să- 
i atragă. Este în stare să înșface un drapel și să iasă călare în 
fruntea grenadierilor săi, este capabil să distrugă armate 
întregi. Dar acest soldat de oţel nu izbutește să intimideze, de 
la înălțimea unei tribune, câţiva avocaţi republicani. Nu odată a 
fost zugrăvită această scenă în care comandantul invincibil, 
devenit nervos din pricina strigătelor ostile, răpăitoare ale 
deputaţilor, bâiguie fraze naive și goale, ca aceea că: 
„Dumnezeul bătăliilor este de partea mea...”, și se încurcă atât 
de lamentabil, încât prietenii săi sunt nevoiţi să-l scoată, în cea 
mai mare grabă, de la tribună. Numai baionetele soldaților săi 
îl salvează pe eroul de la Arcole și Rivoli de la o înfrângere 
rușinoasă în faţa unor avocaţi zgomotoși. Abia atunci când este 
din nou călare pe situaţie, stăpân și dictator, și ordonă 
soldaţilor săi să evacueze sala prin asalt, se scurge din nou 
forță din mânerul sabiei spre mintea sa tulburată. 

La orele șapte seara, totul este stabilit: Bonaparte - consul și 
unicul stăpânitor al Franţei. Dacă ar fi fost învins sau respins, 
prin vot, Fouché ar fi ordonat imediat să se lipească, pe toate 
zidurile din Paris o proclamaţie patetică: „A fost demascat un 
complot mișelesc” ș.a.m.d. Așa însă, întrucât Bonaparte a 
învins, exploatează iute victoria în folosul său. Și nu de la 
Bonaparte, ci de la domnul ministru al poliției Fouche află a 
doua zi Parisul despre sfârșitul propriu-zis al Republicii, despre 
începutul dictaturii napoleoniene. „Ministrul poliției anunţă 
concetăţenii săi, se spune în această prezentare mincinoasă, că, 
la Saint-Cloud, fusese adunat Consiliul pentru a dezbate 
interesele Republicii, când generalul Bonaparte, sosit la 
Consiliul celor cinci sute pentru a dezvălui uneltirile 
revoluţionare, era cât p-aci să fie victima unui asasinat. Dar 
geniul Republicii a salvat, generalul. Toţi republicanii pot sta 
liniștiţi..., căci, de aici încolo, dorinţele lor vor fi împlinite... cei 
slabi pot sta liniștiți, ei sunt laolaltă cu cei tari... și nu au să se 
teamă decât cei care stârnesc agitaţie, tulbură opinia publică și 
pregătesc dezordine. Au fost luate toate măsurile ca asemenea 


102 


fapte să fie reprimate.” 

O dată mai mult, Fouche s-a dat după cum a bătut vântul, în 
modul cel mai fericit. Şi trecerea sa de partea învingătorului se 
petrece într-un mod atât de impertinent, atât de nedisimulat, în 
plină lumină a zilei, încât, treptat, Fouché începe să fie 
cunoscut în cercurile cele mai largi. Câteva săptămâni mai 
târziu, apare, pe scena unui teatru periferic al Parisului, o 
comedie plină de vervă, „Girueta de la Saint-Cloud”, înţeleasă 
de toată lumea, aplaudată de toată lumea, în care, sub nume 
puţin schimbate, este parodiată, în maniera cea mai amuzantă, 
conduita sa, ce se schimbă după cum bate vântul și totuși cu 
prudenţă. În calitatea sa de cenzor, Fouche ar fi avut, firește, 
posibilitatea să interzică un astfel de persiflaj al persoanei sale, 
el însă dispune, din fericire, de destulă minte pentru a nu face 
așa ceva. Nici măcar nu-și ascunde caracterul său, mai 
degrabă, lipsa lui de caracter; dimpotrivă, afișează chiar firea 
sa nestatornică și imprevizibilă, pentru că aceasta îi creează un 
nimb deosebit. N-au decât să râdă de el, cu condiţia să fie 
ascultat, cu condiţia să fie temut. 

Învingătorul zilei este Bonaparte, ajutorul său tainic și 
transfugul, Fouché - adevărata victimă, Barras, șeful 
Directoratului. Lui îi dă această zi o lecţie de importanţă de-a 
dreptul istoric-universală despre ce înseamnă nerecunoștinţa. 
Căci, acești doi bărbaţi, care, împreună, îl răstoarnă și îl 
expediază cu un bacșiș de milioane, ca pe un cerșetor incomod, 
fuseseră, numai cu doi ani în urmă, opera lui, creaţiile lui 
îndatorate, pe care el le-a smuls din neant. Blajin, ușuratic și 
bonom plăcându-i viaţa, lăsând și pe alţii să trăiască, el l-a 
adunat de pe stradă, în sensul cel mai concret al cuvântului, pe 
micul ofițer de artilerie cu tenul măsliniu, alungat și aproape 
proscris, Napoleon Bonaparte, agăţându-i galoane de general 
pe mantaua sa militară, peticită și neplătită încă; l-a făcut peste 
noapte, trecând peste capetele tuturor celorlalţi, comandantul 
Parisului, i-a cedat propria amantă, i-a umplut buzunarele cu 
bani, a smuls prin insistenţă, pentru el, comandamentul 
superior al armatei din Italia, așezându-i, în consecinţă, puntea 
spre nemurire. Şi tot astfel, l-a scos pe Fouché din mansarda sa 
soioasă de la etajul cinci, i-a salvat capul de la ghilotină, l-a 
ferit să moară de foame, el, singurul, într-o vreme când toţi i-au 
întors spatele, l-a așezat, până la urmă, și pe el în șa și i-a 


103 


încărcat toate buzunarele cu aur. Și iată că acești doi oameni, 
care-i datorează viața, se aliază, doi ani mai târziu, și-l aruncă 
în aceeași mocirlă din care el i-a scos pe ei; da, istoria 
universală - nici pe departe un cod al moralei - nu cunoaște 
aproape nici un alt exemplu mai cras de ingratitudine 
desăvârșită decât comportarea lui Napoleon și a lui Fouche faţă 
de Barras, la 18 brumar. 

Dar nerecunoștinţa lui Napoleon faţă de protectorul său are, 
cel puţin, justificarea geniului. Forţa sa îi conferă drepturi 
deosebite, deoarece drumul geniului, ţintind spre stele, poate 
trece, la nevoie, și peste oameni, poate abuza de micile 
fenomene efemere spre a satisface sensul mai adânc, porunca 
invizibilă a istoriei. Nerecunoștinţa lui Fouché, dimpotrivă, nu 
este decât aceea, incomparabil mai frecventă, a amoralului 
absolut, care, cu totul inocent, nu se gândește decât la el și la 
propriile avantaje. Dacă vrea, Fouche poate uita întregul său 
trecut, într-o manieră consternantă și cu o repeziciune 
înspăimântătoare: iar cariera sa ulterioară va aduce dovezi din 
ce în ce mai uluitoare ale acestei măiestrii deosebite. 
Paisprezece zile mai târziu, îi trimite el însuși lui Barras, omul 
care l-a ferit de „ghilotina seacă” și l-a salvat de exil, ordinul 
oficial de a pleca în exil, dispunând să i se confiște toate 
hârtiile: probabil că, printre ele, se găseau și propriile sale 
scrisorele de milogeală și rapoartele sale delatoare. 

Barras, amărât de moarte, scrâșnește din dinţi; și azi li se 
mai aude scrâșnetul în Memoriile sale, când pomenește numele 
lui Bonaparte și al lui Fouché. Il consolează un singur lucru, 
faptul că Bonaparte îl ia pe Fouche alături de el. El presimte, 
profetic: va fi răzbunat prin comportarea unuia faţă de celălalt. 
Multă vreme nu vor fi prieteni cei doi. 

e 

Bineînţeles, la început, în primele luni ale colaborării lor, 
cetățeanul ministru al poliției se pune, în modul cel mai 
devotat, în slujba cetăţeanului consul. Da, „cetăţean”, așa se 
mai scria atunci în documentele oficiale; încă îi mai ajungea 
ambiţiei lui Bonaparte de a fi cel dintâi cetăţean al unei 
republici. Confruntat cu o sarcină uriașă, ce ar depăși forțele 
oricărui altuia, el manifestă, în anii aceia, toată plenitudinea și 
multilateralitatea geniului său strălucind de tinereţe; nicicând 
nu apare figura lui Bonaparte mai impunătoare, mai creatoare 


104 


și mai umană decât în acea perioadă a noii ordini. Să transpui 
Revoluţia în articole de legi, să-i păstrezi cuceririle și, în același 
timp, să-i moderezi excesele, să termini războiul printr-o 
victorie și să dai apoi acestei victorii adevăratul ei sens printr-o 
pace viguros loială - aceasta este ideea sublimă căreia i se 
consacră noul erou, cu tot atâta larg-viziune a unui spirit 
pătrunzător, pe câtă energie tenace și sârguincioasă a unui 
pasionat ce muncește zece ore pe zi posedă, nu anii aceia 
mereu slăviți de legendă, în care, ea socotește veșnic, drept 
bravuri, numai atacurile de cavalerie și drept înfăptuiri numai 
țările cucerite, așadar nu Austerlitz, Eylau și Valladolid 
reprezintă muncile herculeene ale lui Napoleon Bonaparte, ci 
anii în care Franţa, zdruncinată, sfâșiată de partide redevine un 
stat plin de vitalitate, asignatele depreciate cedează în faţa 
unei monede reale, iar Codul lui Napoleon, nou elaborat, toarnă 
în forme rigide și totuși umane dreptul și moravurile, deoarece 
acest mare geniu de om de stat asanează țara cu aceeași 
perfecţiune în toate domeniile administraţiei și pacifică Europa. 

Anii aceștia, și nu cei ai războiului, sunt anii săi cu adevărat 
creatori, și niciodată miniștrii săi n-au acţionat, alături de el, cu 
mai multă lealitate, energie și fidelitate decât în cursul acestei 
epoci. El găsește până și în Fouche un slujitor desăvârșit, întru 
totul de acord cu el în convingerea de a pune capăt războiului 
civil mai degrabă prin negocieri și concesii decât prin 
condamnări la moarte și execuţii violente. Câteva luni îi sunt 
suficiente lui Fouche să restabilească complet liniștea în ţară, 
să curețe ultimele cuiburi atât ale teroriștilor, cât și ale 
regaliștilor, să pună capăt atacurilor de pe străzi; energia sa 
birocratică, ce acţionează cu precizie în cele mai mici 
amănunte, se subordonează zelos marilor proiecte de om de 
stat ale lui Bonaparte. Operele mari și salutare leagă 
întotdeauna oamenii între ei; aici, sluga și-a găsit stăpânul, și 
stăpânul - sluga potrivită. 

e 

Când a încolțit prima oară neîncrederea lui Bonaparte față 
de Fouché se poate stabili, în mod bizar, cu o precizie de zi și 
de oră, deși, în vâltoarea nenumăratelor evenimente ale acelor 
ani  supraîncărcaţi, episodul acesta a rămas, aproape 
întotdeauna, ascuns; l-a descoperit numai psihologica privire de 
vultur a lui Balzac, experimentată în a distinge esentialul în 


105 


ceea ce pare nesemnificativ, impulsul cu consecinţe active în 
petit detail (firește, el l-a înflorit foarte rapid, cam poetic). Mica 
scenă s-a petrecut în timpul campaniei din Italia, care trebuia 
să decidă între Austria și Franţa. La 20 ianuarie 1800, sunt 
reuniți la Paris, într-o stare de spirit aparte, miniștrii și 
consilierii deliberativi. De pe câmpul de luptă de la Marengo 
sosește un sol aducând știri proaste; el raportează că 
Bonaparte ar fi fost bătut nimicitor și că armata franceză este 
în plină retragere. Fiecare din cei prezenţi la întrunire se 
gândește numaidecât în sinea sa la același lucru: imposibil să 
fie păstrat ca prim-consul un general învins. Toţi se gândesc, pe 
loc, la un urmaș. Cât de limpede au formulat unii această 
necesitate nu s-a aflat vreodată, dar nu este nici un dubiu că 
despre pregătiri pentru o răsturnare s-a discutat în șoaptă și 
fraţii lui Napoleon au înregistrat asta. Cel mai departe a 
îndrăznit să meargă Carnot, care voia să reînnoiască, cât mai 
urgent, vechiul Comitet al salvării publice; iar în ceea ce-l 
privește pe Fouché, este de presupus, cel puţin după caracterul 
său, că, în loc să-l susţină cu fidelitate pe consulul pretins 
învins, a rămas, în mod prudent, mut, pentru ca, după nevoie, 
să se menţină pe lângă vechiul stăpân sau, dacă va fi cazul, pe 
lângă cel nou. Dar chiar a doua zi sosește o nouă ștafetă; 
aceasta anunţă exact contrariul, adică strălucita victorie de la 
Marengo: în ultimul ceas, generalul Desaix, cu genialitatea 
intuiţiei sale militare, a venit în ajutorul lui Bonaparte și a 
transformat înfrângerea în triumf. Prim-consulul Bonaparte se 
întoarce, în următoarele zile, de o sută de ori mai puternic 
decât fusese la plecare, fiind acum absolut sigur pe puterea sa. 
Fără discuţie, că a aflat imediat că toţi miniștrii și apropiații lui 
l-au azvârlit peste bord la prima știre despre o înfrângere și ca 
primă victimă plătește Carnot, care s-a lansat prea mult: el 
pierde postul de ministru. Ceilalţi, Fouche inclusiv, își 
păstrează funcţiile: acestui om mult prea prudent nu i se poate 
dovedi infidelitatea, dar, bineînţeles, tot atât de puţin și 
fidelitatea. El nu s-a compromis, dar nici nu s-a dovedit 
corespunzător, arătându-se, pentru încă o dată, a fi ceea cea 
fost întotdeauna: demn de încredere în împrejurări fericite, 
nedemn de încredere în împrejurări nefericite. Bonaparte nu-l 
concediază, nu-l blamează, nu-l pedepsește. Dar din acea zi nu 
mai are încredere în el. 


106 


Acest episod mărunt, aproape complet lăsat în umbră de 
istorie, duce și la alte consecinţe psihologice. Căci el amintește, 
extrem de clar, că un guvern întemeiat numai pe sabie și 
victorie cade întotdeauna la prima înfrângere și că orice 
suveran lipsit de legitimitatea naturală a sângelui și a 
strămoșilor trebuie să-și alcătuiască neapărat și în timp util una 
nouă. Bonaparte personal, conștient de forța sa, pătruns de 
acel optimism neclintit, propriu totdeauna firilor geniale în 
perioada lor de ascensiune, s-ar putea să fie înclinat să uite un 
asemenea avertisment discret; nu însă și fraţii săi. Napoleon n- 
a venit doar singur în Franţa, ci înconjurat de un clan familial 
înfometat și setos de putere - fapt prea des omis în toate 
relatările. Iniţial, mama și cei patru fraţi fără ocupaţie s-ar mai 
fi mulțumit ca promotorul familiei, Napolione al lor, să ia de 
nevastă o fiică de fabricant bogat, spre a putea face rost 
surorilor de câteva toalete. Acum însă, când el a ajuns la putere 
pe o treaptă atât de neașteptat de înaltă, toţi se agaţă febril de 
el ca să tragă în sus întreaga familie; vor să aibă și ei parte de 
strălucirea înălţării, vor să facă din toată Franţa și mai târziu 
din toată lumea un fideicomis al familiei Bonaparte; și 
grosolana lor aviditate de profitori, murdară și insaţiabilă, 
nescuzată de nici o licărire de geniu, presează enorm asupra 
fratelui pentru ca el să ia măsuri în vederea transformării 
puterii sale, dependentă de favoarea populară, într-una 
independentă și durabilă, într-o regalitate ereditară. Ei îi 
pretind stăruitor să întemeieze pentru ei toți o dinastie, să 
devină rege sau împărat; vor ca el să divorțeze de Josephine 
pentru a se căsători cu o prinţesă din Baden - nimeni nu 
îndrăznește încă să se gândească la sora ţarului sau la o fiică 
de Habsburg! Şi prin necontenitele lor intrigi, îl înstrăinează 
din ce în ce mai mult de vechii săi camarazi, de ideile sale de 
odinioară, de Republică, împingându-l de la Republică spre 
reacțiune, de la libertate spre despotism. 

În faţa acestui clan permanent nesăţios, antipatic și incitator, 
Josephine, soţia consulului, se găsește singură și oarecum 
neputincioasă. Ea știe că fiecare pas spre culmi, spre autocratie 
îl îndepărtează pe Bonaparte de ea, pentru că nu este în stare 
să dăruiască regelui sau împăratului ceea ce ideea de dinastie 
presupune ca fiind prima și unica îndatorire: moștenitorul 
tronului și, prin aceasta, continuitatea puterii. Numai puţini 


107 


dintre sfetnicii lui Bonaparte sunt de partea ei (căci, înglodată 
mereu în datorii, ea nu dispune de bani de împărțit), și cel mai 
credincios în clipa aceasta este Fouché. Acesta observă de 
mult, cu suspiciune, cum, odată cu nebănuitele izbânzi, lui 
Bonaparte îi crește și ambiția tot atât de nesăbuit, cum elimină 
și vrea să știe urmărit drept anarhist și terorist orice om onest 
cu convingeri republicane. Cu privirea lui ageră și 
neîncrezătoare, Fouché vede, pentru a folosi cuvintele lui 
Victor Hugo, că: „déjà Napoleon percait sous Bonaparte”, că 
împăratul apare în mod ameninţător în spatele generalului, 
suveranul cezarean de sub înfățișarea de cetăţean! În ceea ce-l 
privește, legat prin votul său contra regelui, pe viaţă și pe 
moarte de Republică, el este interesat în trăinicia Republicii și 
a unei forme de stat republicane. De aceea, îi este teamă de tot 
ce este monarhic, de aceea, luptă pe ascuns și pe faţă de partea 
Josephinei. 

Clanul nu i-o iartă. Și, cu o ură corsicană, îi spionează fiecare 
pas pentru ca, la cea dintâi poticnire, să-l împingă imediat în 
şant pe incomodul care le încurcă treburile. 

e 

Ei aşteaptă îndelung şi cu nerăbdare. Ocazia de a-i pune lui 
Fouché o piedică se iveşte cu totul imprevizibil. La 24 
decembrie 1800, Bonaparte este în drum spre Operă pentru a 
asista la premiera de la Paris a Creațiunii de Haydn, când, în 
străduța îngustă Nicaise, chiar în spatele trăsurii sale, 
explodează un gheizer de proiectile, de pulbere și de gloanțe 
mărunt tocate, și aceasta cu atâta violenţă, încât sfărâmăturile 
provocate de explozie sunt azvârlite până peste case: un 
atentat, faimoasa mașină infernală. Numai viteză nebună a 
vizitiului, probabil beat, l-a salvat pe primul consul, dar 
patruzeci de oameni zăceau, plini de sânge și cu trupurile 
sfârtecate, pe caldarâm, iar trăsura, ridicată în aer de suflu, s-a 
cabrat ca un animal rănit. Palid, cu o figură marmoreană, 
Bonaparte își continuă drumul la Operă, pentru a demonstra 
publicului entuziast sângele său rece. În timp ce Joséphine, 
alături de el, scuturată de o criză de nervi, este incapabilă să-și 
ascundă lacrimile, el ascultă, cu o mină calmă, imperturbabilă, 
melodiile duioase ale tătucului Haydn și mulțumește publicului, 
cu un calm impus, pentru aclamaţiile frenetice. 

Miniștrii și consilierii săi de stat de la Tuileries își dau seama 


108 


însă, imediat după întoarcerea de la Operă, în ce măsură acest 
sânge rece nu fusese decât o scenă jucată la rampă. Mânia sa 
se descarcă, în primul rând, asupra lui Fouché; se dezlănţuie, 
ca un turbat, împotriva omului alb la faţă și nemișcat: în 
calitate de ministru al poliţiei, ar fi trebuit să dea de mult de 
urmele unui astfel de complot, dar el îi menajează, cu o 
indulgență criminală, pe prietenii săi, pe complicii săi de 
odinioară, pe iacobini. Fouche își exprimă, liniștit, părerea 
contrară; deocamdată, nu este deloc dovedit că acest atentat ar 
fi opera iacobinilor, și el personal este convins că, în cazul 
acesta, rolul principal l-au avut complotiștii regaliști și banii 
englezi. Dar calmul acestei replici care-l contrazice îl îndârjește 
și mai mult pe primul consul: „lacobinii sunt autorii, teroriștii, 
acești ticăloși în continuă revoltă, care se ridică în masă 
compactă împotriva oricărui guvern. Sunt aceiași netrebnici 
care, ca să mă omoare pe mine, n-ar șovăi să măcelărească mii 
de victime. Dar am de gând să le aplic o justiție căreia să-i 
meargă vestea”. Fouche îndrăznește, pentru a doua oară, să 
dea glas îndoielilor sale. La asta, corsicanul cu sânge fierbinte 
se repede, aproape corporal, la ministru, astfel încât Josephine 
este obligată să intervină și să pună mâna pe braţul soţului ei 
pentru a-l potoli. Dar Bonaparte se desprinde și, într-un torent 
de cuvinte, îi impută lui Fouche toate asasinatele și crimele 
iacobinilor, zilele din decembrie de la Paris, nuntile republicane 
de la Nantes, căsăpirea prizonierilor de la Versailles - aluzie 
limpede la mitrailleur de Lyon, vrând să arate că ţine foarte 
bine minte și trecutul personal al lui Fouché. Cu cât zbiară mai 
tare Bonaparte, cu atât mai obstinat tace Fouche. Nici un 
mușchi nu se mișcă pe masca lui de bronz, în timp ce învinuirile 
se revarsă asupra lui, în timp ce fraţii lui Napoleon și curtenii 
aruncă priviri ironice spre ministrul poliţiei, care, în sfârșit, și-a 
dat în petic. Rece ca de piatră, el respinge toate bănuielile, 
rece ca de piatră, părăsește palatul Tuileries. 

Căderea lui pare inevitabilă, căci Napoleon rămâne surd la 
toate sfaturile Josephinei în favoarea lui Fouché. „N-a fost doar 
el însuși unul dintre conducătorii lor? Nu știu eu ce a făcut el la 
Lyon și pe Loara? Sunt de ajuns Lyon și Loara ca să-mi explic 
conduita lui Fouche”, strigă el exasperat. Lumea a și început să 
încerce să ghicească numele noului ministru al poliţiei, curtenii 
au și pornit să-l trateze cu răceală pe cel căzut în dizgrație, 


109 


Joseph Fouche pare (ca de atâtea alte ori!) definitiv doborât. 
e 

Situația nu se îndreaptă în zilele care urmează. Bonaparte nu 
se lasă abătut de la părerea sa că iacobinii ar fi cei care au pus 
la cale acest atentat, el cere să fie luate măsuri, să fie aplicate 
pedepse severe. Şi când Fouché insinuează în fața lui și în fața 
altora că el urmează o altă pistă, este tratat cu ironie și dispreț. 
Toţi imbecilii râd și-și bat joc de acest prostănac de ministru al 
poliției care refuză să descopere un lucru evident; toți dușmanii 
săi triumfă, pentru că el persistă atât de încăpățânat în 
greșeala lui. Fouché nu răspunde nici unuia. Nu discută, tace. 
Tace în timpul acestor paisprezece zile, tace și se supune fără 
să crâcnească, chiar și atunci când i se ordonă să stabilească o 
listă de o sută treizeci de radicali și foști iacobini, sortiţi a fi 
trimiși în Guyana, adică la „ghilotina seacă”. Fără să clipească 
din ochi, elaborează decretul prin care sunt executaţi ultimii 
„montagnarzi”, ultimii de pe „Munte”, discipolii prietenului său 
Babeuf, Topino și Arena, cei doi care nu comiseseră altă crimă 
decât aceea de a fi spus în public că Napoleon furase, în Italia, 
câteva milioane, și că voise să-și cumpere, cu ele, autocraţia. 
Impotriva propriei convingeri, trebuie să vadă cum unii sunt 
deportaţi, iar alţii uciși; el tace ca un preot care, legat prin 
taina spovedaniei, asistă, cu buzele strânse, la condamnarea 
unui nevinovat. Căci Fouche se găsește, de mult, pe calea cea 
bună, și, în vreme ce alţii îl iau în zeflemea, în vreme ce 
Bonaparte însuși îi reproșează zilnic cu ironie îndărătnicia sa 
prostească, în cabinetul său inaccesibil se adună probe 
irefutabile concludente că atentatul a fost pregătit într-adevăr 
de chouans, de partidul regalist. Şi, în timp ce la Consiliul de 
stat și în anticamerele de la Tuileries manifestă o indiferenţă 
rece, nonșalantă față de toate injuriile care i se aduc, în biroul 
său secret el lucrează febril cu cei mai buni agenţi ai săi. Sunt 
oferite sume mari de bani drept premii, sunt puși în mișcare 
toţi spionii și agenţii secreţi din Franţa, este antrenat să 
depună mărturie întregul oraș. Iapa, ruptă în o sută de bucăţi, 
ce fusese înhămată la mașina infernală, a și fost recunoscută, și 
fostul ei proprietar, identificat, cei care au cumpărat-o au și 
fost descriși cu precizie, numele autorilor atentatului a și fost 
stabilit, graţie acelei biographie chouannique, concepută cu 
măiestrie (lexicon inventat de Fouche, conţinând descrierea 


110 


fiecărui emigrant și regalist, a tuturor celor denumiți chouans) 
- și Fouche tot mai tace. Încă mai acceptă, în mod eroic, să fie 
batjocorit și dușmanii săi să triumfe. Din ce în ce mai repede se 
înnoadă ultimele fire într-o plasă indeșirabilă; numai câteva zile 
încă, și păianjenul otrăvitor va fi prins în ea. Numai câteva zile 
încă! Căci, întărâtat în ambiția să, umilit în mândria sa, Fouché 
nu dorește o izbândă mică sau mijlocie asupra lui Bonaparte și 
a tuturor acelora care-i reproșează lipsa de informare - dorește 
și el un Marengo, un triumf total, zdrobitor. 
e 

Și, după paisprezece zile, când nimeni nu se aștepta, dă 
lovitura. Complotul este descoperit până la capăt, toate urmele 
complet deslușite. Intocmai precum a prezis Fouché, șeful 
fusese Cadoudal, cel mai temut dintre toți șuanii, iar regaliștii 
jurati, cumpăraţi cu bani englezi, fuseseră uneltele lui. Această 
comunicare este ca și o lovitură de trăsnet pentru dușmanii săi. 
Căci ei realizează imediat: o sută treizeci de oameni au fost 
condamnaţi inutil și pe nedrept, acest om impenetrabil a fost 
zeflemisit prea devreme și prea arogant; infailibilul ministru al 
poliției se prezintă în faţa opiniei publice mai puternic, mai 
stimat, mai temut că oricând. Bonaparte se uită, cu un amestec 
de mânie și admiraţie, la acest calculator de fier, care, odată 
mai mult, a avut dreptate, datorită calculelor sale făcute cu 
sânge rece. Fără să vrea, trebuie să admită: „Fouche a judecat 
mai bine decât mulţi alţii. El are dreptate. Trebuie avut ochii 
bine deschişi asupra emigranților repatriați, asupra șuanilor și 
a tuturor celor din acest partid.” Fouche însă nu câștiga, prin 
această acţiune, decât consideraţia, nu și dragostea lui 
Bonaparte. Nicicând nu sunt recunoscători autocraţii unui om 
care le-a atras atenţia asupra unei greșeli sau a unei nedreptăţi 
pe care au comis-o, și va rămâne nemuritoare povestea lui 
Plutarh despre soldatul care a salvat într-o luptă viaţa regelui 
ameninţat și, în loc să fugă numaidecât, așa cum fusese bine 
sfătuit de un înţelept, speră în recunoștinţa regelui și, drept 
urmare, își pierde capul. Regilor nu le plac oamenii care i-au 
văzut într-un moment de slăbiciune, și firilor despotice sfetnicii, 
dacă aceștia s-au arătat, chiar și o singură dată, mai deștepţi 
decât ele. 


Într-un cerc atât de redus ca acela al poliţiei, Fouche a 


111 


repurtat acum triumful cel mai mare cu putință. Dar cât de mic 
apare acesta în comparaţie cu triumfurile lui Bonaparte din 
ultimii doi ani ai Consulatului! Dictatorul a încununat un șir de 
victorii cu cea mai frumoasă dintre toate, cu pacea definitivă cu 
Anglia, cu încheierea Concordatului cu Biserica: graţie energiei 
sale, superiorității sale metodice și creatoare, cele mai mari 
două puteri ale lumii nu mai sunt dușmanii Franţei. Tara este 
pacificată, finanţele sunt puse în ordine, divizarea în partide 
lichidată, contradicţiile  împăcate: bogăția reîncepe să 
înflorească, industria să se dezvolte, arta să renască, o epocă 
augusteană se ivește la orizont, și nu mai e departe ceasul în 
care August se va putea numi Cezar. Fouché, care cunoaște 
fiecare nerv și fiecare gând al lui Bonaparte, observă cu 
precizie încotro ţintește ambiția corsicanului: nu-l satisface 
primul rol în Republică, ci vrea ca această țară salvată de el să 
devină proprietatea lui și a familiei sale pe toată viaţa și pentru 
veșnicie. Firește că el, consulul Republicii, nu dă expresie 
vreodată în public unei ambiţii atât de nerepublicane dar, 
indirect, îi lasă să înţeleagă pe intimi că Senatul ar putea să-și 
manifeste gratitudinea faţă de el printr-un act special de 
încredere, printr-un témoignage éclatant. În forul său interior, 
își dorește un Marc Antoniu, un slujitor de nădejde și 
credincios, care să ceară coroana imperială pentru el, și 
Fouche, viclean și maleabil cum este, ar putea să-și asigure 
acum, pentru totdeauna, recunoștința lui Bonaparte. Fouché 
însă refuză să joace acest rol - sau, mai bine spus, nu refuză în 
mod deschis. În schimb, încearcă să contracareze, din umbră, 
aceste intenţii cu o complezenţă aparentă. El este împotriva 
fraţilor lui Napoleon, împotriva clanului familiei Bonaparte și 
de partea Josephinei, care tremură de teamă și îngrijorare în 
faţa acestui ultim pas al soțului ei spre monarhie, deoarece 
știe: după aceea, nu va mai putea fi multă vreme soţia lui. 
Fouché o avertizează să nu se lanseze într-o rezistenţă pe faţă: 
„Staţi liniștită, îi spune el, vă situaţi inutil de-a curmezișul 
drumului soțului dumneavoastră. Îngrijorările dumneavoastră îl 
plictisesc, sfaturile mele l-ar putea jigni.” Consecvent modului 
său de a proceda, el încearcă să zădărnicească, mai degrabă 
subteran, dorinţele ambiţioase; și cum Bonaparte, dând dovadă 
de o falsă modestie, încă nu începe să vorbească și, pe de altă 
parte, Senatul vrea totuși să propună un témoignage éclatant, 


112 


Fouche este printre aceia care șoptesc senatorilor că marele 
om, ca republican fidel ce este, nu dorește altceva decât să i se 
prelungească cu zece ani funcţia de prim-consul. Senatorii, 
convinși că, prin aceasta, îl cinstesc pe Bonaparte și îi fac 
plăcere, iau solemn această hotărâre. Bonaparte însă, sesizând 
jocul de intrigi și recunoscându-i pe cei ce trag sforile, 
spumegă de mânie când i se oferă acest dar meschin, nedorit 
de el. Expediază delegaţia cu cuvinte reci. Când ai început să 
simţi cum aurul unei coroane imperiale ţi-ar răcori tâmplele, 
zece ani nenorociţi sunt ca o nucă seacă, pe care o strivești 
dispreţuitor cu piciorul. 

Bonaparte azvârle, în sfârșit, masca modestiei. El face 
cunoscută clar și răspicat voinţa lui: consulat pe viaţă! Și, sub 
vălul subţire al acestui cuvânt, strălucește deja, vizibilă oricărui 
privitor perspicace, viitoarea coroană imperială. Și Bonaparte 
devenise atunci atât de puternic, încât poporul, cu o majoritate 
de milioane, face lege din dorinţa lui și îl alege stăpân pe toată 
durata vieţii sale (așa cum poporul și el însuși o cred). 
Republica a luat sfârșit, a început monarhia. 

Clica fraţilor și surorilor nu-l iartă, clanul familial corsican 
nu-i iartă lui Joseph Fouche de a-i fi pus atâtea capcane 
nerăbdătorului pretendent la coroană pe drumul spre 
principala sa dorință. De aceea, îl presează impacientaţi pe 
Bonaparte, întrebându-l ce rost are să-l mai păstreze pe lângă 
el, acum când este atât de tare înfipt în șa, pe inoportunul care 
i-a ţinut altădată scara de șa? Dacă ţara s-a pronunţat în 
unanimitate pentru Consulatul pe viață, dacă diferendelor li s-a 
pus capăt în mod fericit și disensiunile au fost înlăturate, de ce 
să se mai păstreze un supraveghetor zelos la culme, care 
controlează, pe lângă întreaga ţară, și propriile lor uneltiri 
obscure? La o parte, deci, cu el! Să fie destituit, să fie suprimat 
acest nesăţios intrigant și creator de complicaţii! Fără încetare, 
fără pic de răbdare, tenace, perseverent, ei îi bat capul fratelui 
lor încă nehotărât. 

În forul său, Bonaparte este de părerea lor. Şi pe el îl 
deranjează acest om care știe prea multe și care vrea să știe 
din ce în ce mai multe, această umbră furișă și cenușie din 
spatele strălucirii lui. Dar, pentru a-l putea debarca tocmai pe 
ministrul care și-a câștigat merite, care se bucură de o stimă 
nemărginită în întreaga ţară, este nevoie de un pretext. Și apoi 


113 


acest om a crescut în putere odată cu el însuși: de aceea, este 
preferabil să nu și-l facă adversar fățiș. Mâna lui este vârâtă în 
toate secretele, cunoaște, în mod neliniștitor, toate intimităţile 
- nu prea curate - ale clanului corsican, și, de aceea, nu este 
posibil să fie jignit cu bruscheţe. lată de ce, se născocește o 
ieșire abilă și cruțătoare, care face ca destituirea lui Fouché să 
nu apară în ochii lumii ca o dizgrație: și anume, ministrul 
Joseph Fouche nu este demis, ci se declară că acesta și-a 
exercitat atât de desăvârșit, atât de magistral funcţiile, încât un 
organism de supraveghere a cetăţenilor, un minister al poliţiei 
a devenit cu totul inutil în continuare. Nu-l concediază pe 
ministru, ci se descotorosesc de ministerul poliţiei, de funcţiile 
lui și, prin aceasta, discret, de el însuși. 

Spre a-l feri pe sensibilul Fouché de șocul dur al scoaterii 
scaunului său dincolo de ușă, actul concedierii este cocoloșit cu 
grijă. Pentru pierderea funcţiei este compensat cu un loc în 
Senat și, într-o scrisoare prin care Bonaparte anunţă această 
promovare a celui ce pleacă, se spune textual: „Cetăţeanul 
Fouche, ministru al poliţiei în împrejurările cele mai dificile, 
datorită talentului și energiei sale, precum și atașamentului său 
față de guvern, a corespuns tuturor cerințelor impuse de 
evenimente. Dându-i un loc în Senat, guvernul știe că, dacă alte 
timpuri ar mai reclama un ministru al poliţiei, nu ar găsi pe 
nimeni altul care să fie mai demn de încrederea sa.” În plus, 
Bonaparte, care remarcase cât de bine s-a reîmpăcat 
comunistul de odinioară cu vechiul său dușman, banul, îi 
întinde o minunată punte de aur spre retragerea la pensie. 
Când, în momentul prezentării socotelilor, ministrul îi 
înmânează două milioane patru sute de mii de franci, 
reprezentând restul disponibil al trezoreriei lichidate a poliţiei, 
Bonaparte îi dăruiește pe loc jumătate din sumă, adică un 
milion două sute de mii de franci. Și peste asta, convertitul 
denigrator al banului, care, numai cu zece ani în urmă mai tuna 
și fulgera împotriva „metalului josnic și corupător”, primește, 
odată cu titlul de senator, donația senatorială din Aix, un mic 
principat, care se întinde de la Marsilia până la Toulon și a 
cărui valoare este estimată la zece milioane de franci. 
Bonaparte îl cunoaște bine: el știe că Fouché are mâinile 
neastâmpărate ale intrigantului, furnicânde să ţină cartea de 
joc; cum nu-i pot fi legate, este preferabil să i le încarce cu aur. 


114 


lată de ce, rar s-a întâmplat, în decursul istoriei, ca un ministru 
să fie demis cu mai multe onoruri și, mai ales, cu mai multă 
atenţie decât s-a procedat cu Joseph Fouche. 


115 


CAPITOLUL AL CINCILEA 


MINISTRU AL ÎMPĂRATULUI + 1804-1818 


În anul 1802, Joseph Fouché - ba nu, Excelenţa-Sa domnul 
senator Joseph Fouché - se retrage, la dorința blând-categorică 
a primului consul, în viaţa privată, din care ieșise la suprafaţă 
cu zece ani în urmă. Deceniu de necrezut, ucigător de vieţi 
omenești și încărcat de destine, transformator de lume și plin 
de pericole de moarte - dar Joseph Fouche a știut să folosească 
bine această perioadă. Nu se mai refugiază, precum în 1794, 
într-o mansardă mizerabilă, neîncălzită, ci își cumpără o casă 
frumoasă, bine amenajată, în rue Cerutti, care se prea poate să 
fi aparţinut, odinioară, unuia dintre acei „ticăloși aristocrați” 
sau dintre acei „infami bogătași”. La Ferrieres, viitoarea 
reședință a familiei Rotschild, își aranjează cea mai splendidă 
reședință de vară, și principatul său din Provence, senatoria din 
Aix, îi trimite, conștiincios, venituri frumoase. În afară de 
aceasta, se îndeletnicește ca un maestru cu nobila artă a 
alchimiei de a face aur din orice. Protejaţii săi din lumea bursei 
îl cointeresează în afacerile lor, el își extinde în mod avantajos 
proprietăţile - numai câţiva ani încă, și bărbatul primului 
manifest comunist va ajunge, sub raportul averii, al doilea 
cetățean al Franţei, cel mai mare proprietar funciar al ţării. 
Tigrul din Lyon a devenit un avar desăvârșit, un capitalist 
priceput și econom, un maestru-cămătar. Această bogăţie 
fantastică a parvenitului politic nu modifică însă nimic din 
sobrietatea lui înnăscută, exersată ulterior cu stăruință, în 
perioada educaţiei sale monahale. Cu toate cele cincisprezece 
milioane de care dispune, Joseph Fouche trăiește aproape la fel 
ca atunci când, în mansarda sa, trebuia să-și procure cu 
greutate cei cincisprezece scuzi pe zi: nu fumează, nu bea, nu 
joacă, nu cheltuiește bani cu femeile sau pentru frivolităţi. 
Exact precum un iuncher de la ţară, se plimbă pașnic pe 
pajiștile ce-i aparţin cu copiii săi - trei copii născuţi după ce 
primii doi se prăpădiseră din cauza lipsurilor; dă, ocazional, 

116 


mici receptii, îi ascultă pe prietenii soţiei făcând muzică, citește 
cărţi și gustă conversațiile inteligente: plăcerea sa diabolică 
pentru jocul hazardului în politică, pentru tensiunile și 
primejdiile jocului lumii stă pitită, foarte adânc și insesizabil, în 
cutele cele mai tainice ale acestui burghez prozaic și uscăţiv. 
Vecinii săi nu remarcă absolut nimic din toate acestea, ei nu 
văd în el decât pe integrul administrator al proprietăţilor sale, 
pe minunatul tată de familie, pe soţul tandru. Și nici unul de 
aici care nu l-a cunoscut în funcţie nu bănuiește pasiunea din 
ce în ce mai arzătoare de a ieși la suprafaţă și de a se arunca 
din nou în vâltoare, refulată în spatele unui mutism voios. 

Ce chip de Meduză are puterea! Cel ce i-a văzut faţa nu mai 
poate să-și întoarcă privirea de la ea, rămânând fascinat și 
vrăjit. Cel ce a gustat o dată din beţia de a domina și de a 
porunci nu mai este în stare să renunţe vreodată la ea. Răsfoiţi 
istoria universală și căutaţi exemple de renunțare de bunăvoie: 
în afară de Sulla și de Carol Quintul, dacă se mai găsește o 
duzină, printre miile și zecile de mii de figuri istorice, care să fi 
renunţat, cu inima și cu judecata limpede, la voluptatea 
aproape nelegiuită de a hotări destinele a milioane de oameni. 
Așa cum un jucător nu poate părăsi masa de joc, un băutor 
băutura și un braconier vânătoarea, tot astfel nu poate nici 
Fouche să părăsească politica. Odihna îl chinuiește, și, în timp 
ce, binedispus, cu o indiferență prefăcută, mimează pe 
Cincinnatus la plug, degetele îi ard și nervii îi zvâcnesc de 
dorinţa de a lua în mână cărțile de joc ale politicii. Deși scos din 
funcţie, continuă voluntar munca de om al poliţiei; și, pentru a- 
și exersa pana, pentru a nu fi dat cu totul uitării, trimite, 
săptămânal, informări secrete primului consul. Asta îl amuză, îi 
ocupă mintea sa de intrigant fără să-l angajeze, dar și fără să-l 
satisfacă în fond; felul său de a se ţine aparent de o parte nu 
este altceva decât o așteptare febrilă ca să reia cu forţă 
hăţurile în mână, să simtă iar puterea asupra oamenilor, 
puterea asupra destinului universului - Puterea! 

Bonaparte observă din multe indicii nerăbdarea crescândă a 
lui Fouché, binevoiește însă să le treacă cu vederea. Atâta timp 
cât poate să-l ţină departe de el pe acest bărbat cu o inteligenţă 
și cu o putere de muncă greu de suportat, îl va lăsa în 
obscuritate; de când lumea a început să cunoască forţa 
îndărătnică a acestui om ascuns, nimeni nu-l angajează pe 


117 


Fouche, dacă nu are neapărată nevoie de el și dacă nu-i este 
necesar pentru o treabă dintre cele mai primejdioase. Consulul 
îi face tot felul de favoruri, îl utilizează la tot soiul de afaceri, îi 
mulțumește pentru preţioasele informaţii, îl invită din când în 
când la ședințele consiliului de coroană și, în primul rând, îi 
permite să câștige bani și să se îmbogăţească pentru ca să stea 
liniștit. Un singur lucru are tăria de a nu-l accepta - cât timp se 
poate: să-l repună în funcţie și să reînființeze ministerul 
poliției. Cât timp este puternic, cât timp nu face vreo greșeală, 
Bonaparte nu are nevoie de un slujitor atât de ambiguu și atât 
de supra-deștept. i 

Spre norocul lui Fouché, Bonaparte comite însă greșeli. În 
primul rând, greșeala de importanţă istorico-mondială și de 
neiertat de a nu se mai mulțumi să fie Bonaparte, de a râvni, pe 
lângă sentimentul de siguranţă în el însuși și de triumf al 
personalităţii sale unice, și strălucirea searbădă a legitimităţii, 
fastul unui titlu. Cel ce, datorită puterii sale, personalităţii sale 
de o forţă fără seamăn, nu trebuie să se teamă de nimeni, se 
teme de umbra trecutului, de aureola neputincioasă a 
Bourbonilor alungaţi. Drept care, se lasă îndemnat de 
Talleyrand ca, încâlcind dreptul ginţilor, să ordone aducerea cu 
jandarmii dintr-un teritoriu neutru a ducelui de Enghien și 
împușcarea acestuia - faptă pentru care Fouche a găsit 
memorabilele cuvinte: „A fost mai mult decât o crimă, a fost o 
greșeală”. Această execuţie creează în jurul lui Bonaparte un 
spaţiu vid, din cauza temerii și a spaimei, a indignării și a urii. 
Și, nu după mult timp, i se va părea oportun să se pună, iarăși, 
sub ocrotirea lui Argus cu o mie de ochi, sub paza poliţiei. 

Apoi, și aceasta înainte de toate: în anul 1804, consulul 
Bonaparte are, din nou, nevoie de un ajutor abil și lipsit de 
scrupule în vederea ascensiunii sale supreme. Are iar nevoie de 
unul care să-i ţină scara de șa. Ceea ce, în urmă cu doi ani, îi 
mai apărea ca fiind suprema împlinire a ambiţiei sale, 
consulatul pe viaţă, nu-i mai pare de ajuns celui înălţat de toate 
aripile succesului. Nu vrea să mai fie doar cel dintâi cetățean 
printre cetăţeni, ci stăpân și suveran peste supuși; are poftă să- 
și răcorească fruntea fierbinte cu cercul de aur al unei coroane 
imperiale. Cel ce vrea însă să devină Cezar, acela are nevoie de 
un Antoniu; cu toate că Fouche jucase multă vreme rolul lui 
Brutus (mai de mult, chiar pe acela al lui Catilina), fiind acum 


118 


înfometat, după doi ani în care fusese obligat să ţină post din 
punct de vedere politic, el se arată întru totul dispus să 
pescuiască această coroană imperială în Senatul devenit o 
mlaștină. Drept momeală la undiță vor servi banii și 
promisiunile grase; și, astfel, lumea trăiește ciudatul spectacol 
în care președintele de odinioară al Clubului iacobinilor, 
actualmente Excelenţă, are, în culoarele Senatului, suspecte 
strângeri de mână, insistând și șoptind atât de mult, până ce, în 
sfârșit, câţiva bizantini îndatoritori prezintă propunerea „de a 
se crea o instituție care să zădărnicească pentru totdeauna 
speranţa conspiratorilor, prin asigurarea existenţei regimului și 
dincolo de viața conducătorului”. Dacă se dă la o parte patosul 
acestei fraze, se descoperă drept miez intenţia de a-l 
transforma pe consulul pe viaţă Bonaparte în împăratul 
ereditar Napoleon. Și din pana lui Fouche (ce scrie tot atât de 
bine cu ulei ca și cu sânge) provine, probabil, acea petiție de o 
supușenie de câine a Senatului care-l invită pe Bonaparte „să-și 
desăvârșească opera, făcând-o nemuritoare”. Puţini oameni au 
contribuit mai cu nădejde la săparea mormântului definitiv al 
Republicii decât a făcut-o Joseph Fouche de Nantes, fost 
deputat al Convenţiei, fost președinte al Clubului iacobinilor, 
acel mitrailleur de Lyon, învingătorul tiranilor și, odinioară, cel 
mai republican dintre toţi republicanii. 

Răsplata nu se lasă așteptată. In anul 1804, după un exil 
aurit de doi ani, Excelenţa-Sa domnul senator Fouché este 
numit, iarăși, ministru de către Maiestatea-Sa împăratul 
Napoleon, așa precum fusese altă dată numit cetăţeanul 
Fouché de către cetăţeanul-consul Bonaparte. Pentru a cincea 
oară depune Fouche un jurământ de credinţă - prima oară, 
guvernului pe atunci încă regal, a doua oară, Republicii, a treia 
oară Directoratului, a patra oară, Consulatului. Dar Fouche are 
abia patruzeci și cinci de ani; cât de mult timp mai rămâne 
pentru noi jurăminte, noi loialităţi și neloialităţi! Și, cu forţe 
noi, intră iarăși în ipostaza lui preferată, bătut de vânturi și de 
valuri, obligat faţă de noul împărat prin jurământ și totuși jurat 
numai propriei sale pasiuni. 

e 

Vreme de un deceniu, cele două personalităţi, Napoleon și 
Fouché, se găsesc faţă în față pe scena - sau mai bine zis în 
culisele - istoriei universale, înlănțuiţi din dorinţa destinului, în 


119 


ciuda unei opoziții clarvăzătoare de ambele părţi. Napoleon nu- 
| iubește pe Fouché, și Fouché nu-l iubește pe Napoleon - 
pătrunși de o tainică antipatie se folosesc unul pe celălalt, 
legaţi exclusiv prin atracţia unor poluri opuse. Fouche cunoaște 
prea bine caracterul demonic, grandios și primejdios al lui 
Napoleon; el știe că lumea nu va mai produce timp de decenii 
un geniu de asemenea anvergură, atât de demn de a fi slujit. La 
rândul său, Napoleon știe că nimeni nu-l înţelege cu o 
repeziciune atât de fulgerătoare că privirea aceasta lucidă, 
limpede, ce reflectă clar ca o oglindă, această privire de spion, 
nimeni altul, ca acest laborios talent politic care poate fi folosit 
deopotrivă la toate, la treburile cele mai bune ca și la cele mai 
rele, și căruia, pentru a fi un slujitor perfect, îi lipsește un 
singur lucru: devotamentul necondiţionat, fidelitatea. 

Căci Fouche nu va fi, nicicând și nimănui, servitor și, cu atât 
mai puţin, lacheu. El nu sacrifică vreodată unei cauze străine 
independenţa sa spirituală, voința sa încăpăţânată. Dimpotrivă: 
cu cât vechii republicani, deghizați în noua nobilime, cad mai 
mult în mrejele nimbului imperatorului, cu cât, din consilierii ce 
ar trebui să fie decad mai mulţi în adulatori și lingăi, cu atât își 
ţine Fouché mai dreaptă și mai ţeapănă șira spinării. Firește, 
pe împărat, voluntar și din ce în ce mai cezarean, nu-l mai poţi 
înfrunta contrazicându-l deschis cu o opinie opusă francă, 
deoarece, la palatul Tuileries, de mult nu mai există o 
camaraderie sinceră, un schimb de păreri deschis de la 
cetăţean la cetățean; împăratul Napoleon, care nu permite 
vechilor săi camarazi de arme și chiar propriilor săi frați (cum 
trebuie să fi zâmbit ei!) să i se mai adreseze decât cu titlul de 
SIRE, neadmiţând să mai fie tutuit de nici o ființă muritoare în 
afară de soţia sa, nu mai dorește să fie sfătuit de miniștrii săi. 
Cetăţeanul-ministru Fouché nu mai intră, ca altădată, la 
cetățeanul-consul Bonaparte cu pas degajat, purtând un jabou 
moale cu gulerul deschis, ci un guler brodat cu aur, scrobit și 
înalt în jurul gâtului, încotoșmănit în pompoasa uniformă de 
Curte, cu ciorapi de mătase negri și pantofi de lac, încărcat de 
decoraţii, cu pălăria în mână - iată cum se înfățișează, acum, 
ministrul Joseph Fouche într-un fel de audienţă la împăratul 
Napoleon: „Domnul” Fouche este obligat să se încline la 
început respectuos în faţa conjuratului și a camaradului de 
odinioară, înainte de a i se putea adresa cu cuvintele 


120 


Maiestatea-Voastră. Cu o plecăciune trebuie să intre, cu o 
plecăciune să se retragă, să primească, fără a contrazice, 
ordinele date cu bruscheţe, în loc de a purta convorbiri mai 
intime. Nu există opoziţie față de părerea acestui cel mai 
impetuos dintre toţi oamenii voluntari. 

În orice caz - nici o opoziţie făţișă. Fouché îl cunoaște prea 
bine pe Napoleon pentru ca, în cazul unor opinii și voințe 
divergente, să încerce să le impună pe ale sale. Primește 
ordinele, se lasă comandat, asemenea tuturor celorlalţi 
lingușitori și miniștri servili ai epocii imperiale, cu o singură 
mică deosebire: nu întotdeauna se supune acestor ordine. Dacă 
i se cere să purceadă la arestări cu care el însuși nu este de 
acord, face ca cei ameninţaţi să fie, în prealabil, preveniţi în 
mod discret, sau, când este nevoit să-i pedepsească, subliniază 
pretutindeni că aceasta are loc categoric din ordinul 
împăratului, nu din dorința sa proprie, în schimb, serviciile pe 
care le face și actele de amabilitate le prezintă întotdeauna 
drept favoruri acordate de el însuși. Cu cât Napoleon se 
manifestă mai autoritar - și este, într-adevăr, surprinzător cum 
temperamentul său, de la început avid de putere, devine, pe 
măsura creșterii puterii sale, mereu mai nesăbuit și mai 
autocrat - cu atât mai amabil, cu atât mai conciliant se 
comportă Fouché. Și astfel, fără a spune un cuvânt împotriva 
împăratului, numai prin mici semne, zâmbete și tăcere el 
constituie o vizibilă dar nicicând sesizabilă opoziţie faţă de 
noua dominație divină. De mult nu-și mai dă osteneala 
periculoasă de a-i prezenta lui personal unele adevăruri; știe că 
la împărați și regi, chiar dacă se numeau înainte Bonaparte, 
asemenea lucruri nu-și găsesc nici o întrebuințare. Doar pe sub 
mână, în rapoartele sale zilnice, îi strecoară, uneori, malițios, 
câteva sincerităţi, sub formă de marfă de contrabandă. În loc 
de a spune „eu cred”, „eu gândesc”, atrăgându-și câte o 
săpuneală din pricina acestor păreri și gânduri independente, 
el scrie în rapoartele sale: „se povestește” ori „un ambasador a 
spus”; în felul acesta, el introduce, aproape întotdeauna, în 
cotidianul pateu cu trufe al noutăţilor picante și câteva boabe 
de piper la adresa familiei imperiale. Napoleon este nevoit să 
citească, cu buzele palide, vești despre toată murdăria și toată 
rușinea surorilor sale, prezentate ca „zvonuri răuvoitoare” și, 
pe deasupra, răutăţi usturătoare despre el însuși, informaţii 


121 


incisive, cu care mâna îndemânatică a lui Fouché 
condimentează, intenţionat, buletinul. Fără a rosti el însuși 
vreun cuvânt, afurisitul slujitor îi servește, din când în când, 
antipaticului său stăpân adevăruri neplăcute și vede, asistând 
politicos și impasibil la lectura lor, cum se îneacă cu ele asprul 
stăpân. lată care este mica răzbunare a lui Fouche împotriva 
locotenentului Bonaparte, care, de când și-a pus singur 
veșmântul imperial, nu dorește să-și vadă foștii sfetnici decât 
tremurând și cu spinarea încovoiată în faţa lui. 
e 

Se vede cât de colo că între acești doi oameni climatul nu 
este amical. Așa cum Fouche nu este un slujitor agreabil pentru 
Napoleon, nici Napoleon nu este un stăpân agreabil pentru 
Fouche. Nici un raport al poliţiei nu este primit de Napoleon cu 
calm și încredere. Examinează fiecare rând cu privirea lui de 
vultur ca să descopere cea mai mică inadvertenţă, cea mai 
neînsemnată omisiune; apoi se dezlănţuie, își dojenește 
ministrul ca pe un copil de școală, lăsându-se târât cu totul de 
nestăpânirea temperamentului său corsican. Ușierii, cei ce se 
uită prin gaura cheii, colegii săi din consiliul de miniștri 
relatează, unanim, cât de mult l-a iritat pe împărat tocmai 
sângele rece contrastant din împotrivirea lui Fouche. Dar chiar 
și fără mărturia lor (căci toate Memoriile din acea epocă se cer 
citite numai cu lupa), lucrul acesta este știut, întrucât tonul 
tare și dur de comandă răzbătea până și în adrese: „Găsesc că 
poliţia nu exercită supravegherea presei cu energia necesară”, 
îl dădăcește el pe vechiul, experimentatul maestru sau îi trage 
un perdaf, scriind: „S-ar crede că în ministerul poliției oamenii 
nu știu să citească: de nimic nu aveţi grijă acolo” ori: „Vă invit 
să vă menţineţi în limitele activităţii dumneavoastră și să nu vă 
amestecați în chestiunile de politică externă”. Din sute de 
rapoarte reiese că Napoleon îl săpunește fără menajamente 
chiar și în prezenţa unor martori, a adjutanţilor și a Consiliului 
de stat și, când spumegă de furie, nu șovăie să-i amintească 
chiar și de Lyon, perioada sa teroristă, să-l numească regicid, 
trădător. Fouche însă, observatorul de gheaţă, care, după zece 
ani, cunoaște întreaga gamă a acestor accese de mânie, care 
știe că acestea scapără din sângele bărbatului înfierbântat și 
nestăpânit, dar și că Napoleon joacă, uneori perfect conștient, 
asemenea scene, nu se lasă intimidat nici de furtunile 


122 


adevărate, nici de cele teatrale, cum a păţit-o ministrul austriac 
Cobenzl, care a tremurat de spaimă când împăratul i-a azvârlit 
la picioare un vas prețios de porțelan; el nu se lasă derutat nici 
de furia, aparentă, nici de mânia reală a împăratului. Işi 
păstrează imobil ca o mască chipul incolor, parcă din var, fără 
să-și trădeze emoția printr-o tresărire în privire sau printr-un 
nerv, continuând să stea în picioare, liniștit, sub acest potop de 
vorbe; poate că un zâmbet ironic sau maliţios îi încreţește 
buzele subţiri când părăsește camera. Nu tremură nici măcar 
când împăratul ţipă la el: „Sunteţi un trădător, ar trebui să pun 
să vă împuște”, ci răspunde oficial, fără a-și schimba tonul: „Nu 
sunt de această părere, Sire”. De o sută de ori se lasă 
concediat, ameninţat cu proscrierea sau destituirea, părăsind 
totuși calm cabinetul, cu certitudinea deplină că împăratul îl va 
rechema în ziua următoare. Și întotdeauna are dreptate. Căci, 
în pofida neîncrederii, a furiei și a urii sale tainice, timp de un 
deceniu, până în ultima clipă, Napoleon nu se va putea lipsi 
vreodată cu totul de Fouche. 

Acest ascendent, al lui Fouche asupra lui Napoleon, o enigmă 
pentru toţi contemporanii, nu are însă nimic magic sau 
hipnotic. Este un ascendent dobândit, calculat și elaborat, 
obţinut prin sârguinţă și dibăcie și observaţie sistematică. 
Fouche știe multe, chiar prea multe. Cunoaște toate secretele 
imperiale nu numai graţie comunicativității împăratului, ci și 
împotriva voinţei acestuia, și așa cum o face cu întregul 
imperiu, tot așa își ţine în șah stăpânul printr-o informare 
perfectă și aproape vrăjitorească. De la propria soţie a 
împăratului, Josephine, află cele mai intime detalii ale patului 
conjugal, de la Barras, fiecare pas pe scara în spirală a 
ascensiunii sale; datorită propriilor sale relaţii cu oamenii de 
finanţe, controlează întreaga situaţie a avutului personal al 
împăratului, nescăpându-i nici una din sutele de treburi 
necurate ale familiei Bonaparte, din poveștile de la jocurile de 
cărţi ale fraţilor săi, din aventurile messaliene ale Paulinei. Și 
nu-i scapă nici escapadele conjugale ale stăpânului său. Când 
Napoleon, înfășurat și aproape complet deghizat într-o manta 
străină, se furișează, la orele unsprezece noaptea, printr-o 
poartă laterală tainică de la Tuileries, spre a merge la o 
amantă, Fouché știe, în dimineaţa zilei următoare, încotro a 
luat-o trăsura, cât timp a stat împăratul în casa respectivă, 


123 


când s-a înapoiat - da, el ar putea chiar să-l facă pe stăpânul 
lumii să se simtă rușinat, informându-l că aleasa inimii lui îl 
înșală pe el, Napoleon, cu un comediant nu prea bine ales. 
Graţie unui secretar mituit, fiecare scrisoare importantă ce iese 
din cabinetul împăratului este trimisă, în copie, lui Fouche, și 
unii dintre lacheii de grad mai înalt sau mai mic primesc câte o 
sumă lunară din fondurile secrete ale ministrului poliţiei pentru 
delaţiunea sigură a tot ce se vorbește la palat. Napoleon este 
supravegheat de prea zelosul său slujitor ziua și noaptea, la 
masă și în pat. Este cu neputinţă să i se ascundă un secret: în 
felul acesta, împăratul este silit să i se destăinuie, cu sau fără 
voia lui. Și această omniscienţă îi creează lui Fouché acea 
putere unică asupra oamenilor pe care Balzac a admirat-o atât 
de mult. 

Cu aceeași grijă minuțioasă însă cu care supraveghează toate 
problemele, planurile, gândurile și cuvintele împăratului, 
Fouche se străduiește și să i le ascundă acestuia pe ale sale. 
Fouche nu încredințează vreodată nici împăratului, nici altcuiva 
adevăratele sale intenţii și activităţi; nu comunică din imensul 
său material de informaţii decât exact ce-i convine. Tot restul 
rămâne ferecat în sertarul ministrului poliţiei; Fouché nu 
îngăduie nimănui să arunce o privire în această ultimă citadelă, 
punându-și pasiunea, singura sa pasiune, în această unică 
voluptate încântătoare de a rămâne enigmatic, impenetrabil, 
opac: un element pe care nimeni nu și-l poate lua în calcul. De 
aceea, zadarnic pune Napoleon câţiva spioni în cojocul lui - 
Fouché își bate joc de ei ori chiar îi folosește pentru a trimite 
înapoi, prin intermediul lor, celui ce le dăduse sarcina, păcălit, 
rapoarte pe de-a întregul false și compromiţătoare. Cu trecerea 
anilor, jocul acesta de-a spionajul și contraspionajul dintre cei 
doi va deveni din ce în ce mai perfid și mai dușmănos, 
atitudinea lor fățiș nesinceră. Nu, într-adevăr, nu este o 
atmosferă clară, transparentă între acești doi bărbaţi, dintre 
care unul vrea prea mult să fie stăpân și celălalt, prea puţin 
slujitor. Cu cât Napoleon devine mai puternic, cu atât îi devine 
Fouche mai împovărător. Cu cât Fouche devine mai puternic, 
cu atât îi devine Napoleon mai odios. 

e 

În spatele acestei ostilități personale izvorâte din deosebiri 

spirituale, se aşază, treptat, întreaga imens-crescândă 


124 


încordare a epocii. Căci, în interiorul Franţei, se conturează an 
de an, tot mai deslușit, o voinţă și o contra-voinţă: ţara dorește, 
în fine, pace, Napoleon însă, fără încetare, război. Bonaparte al 
anului 1800, moștenitorul și rânduitorul Revoluţiei, era încă 
una cu ţara sa, cu poporul său, cu miniștrii săi; Napoleon al 
anului 1804, împăratul noului deceniu, nu se mai gândește de 
mult la ţara sa, la poporul său, ci exclusiv la Europa, la univers, 
la nemurire. După ce i-a reușit magistral misiunea ce i-a fost 
încredinţată, își impune, din exces al forței sale, sarcini noi, mai 
dificile, și cel ce transformase haosul în ordine trage violent 
înapoi în haos propria-i realizare, ordinea creată de el. Aceasta 
nu înseamnă că mintea sa, limpede ca diamantul și ascuţită ca 
diamantul, s-ar fi tulburat, nici vorbă de așa ceva; intelectul lui 
Napoleon, de o exactitate și precizie matematică, în ciuda 
naturii sale diabolice, continuă să rămână extraordinar de lucid 
până în ultima clipă, în care muribundul, cu mâna tremurândă, 
Își așterne pe hârtie testamentul, această operă a operelor sale. 
Însă această minte a sa a pierdut de mult măsura terestră, și 
cum ar putea fi altfel după o asemenea împlinire a 
neverosimilului! După atari izbânzi nemaiauzite, contrare 
regulilor jocului acestei lumi, cum ar putea, oare, sufletul, 
obișnuit cu o miză atât de nemăsurată, să nu fie împins de 
dorința de a depăși incredibilul prin ceva și mai incredibil! 
Chiar și în aventurile sale cele mai exagerate, Napoleon este 
tot atât de puţin tulburat intelectualmente ca și Alexandru, 
Carol al XII-lea sau Cortes. Numai că, la fel ca și aceștia, în 
urma unor victorii fără precedent, a pierdut măsura reală a 
posibilului, și tocmai această furtună într-o minte sclipitoare, 
magnific spectacol natural al spiritului, splendid ca un mistral 
sub un cer senin, generează fapte care reprezintă, în același 
timp, crime ale unui singur om săvârșite împotriva a sute de 
mii, dar și îmbogăţire legendară a umanităţii. Expediția lui 
Alexandru din Grecia până în India - încă și astăzi ca din 
povești, când o urmărești cu degetul pe hartă -, călătoria lui 
Cortes, marșul lui Carol al XII-lea de la Stockholm până la 
Poltava, caravana de șase sute mii de oameni pe care o târăște 
Napoleon din Spania până la Moscova, toate aceste măreţe 
acte de curaj și supra-curaj în același timp, reprezintă în istoria 
noastră contemporană ceea ce reprezentau luptele lui 
Prometeu și ale titanilor împotriva zeilor în mitologia greacă: 


125 


semeţie sfidătoare și eroism, oricum o culme trecând în 
sacrilegiu a tot ce ar putea fi atins de un pământean. Către 
această dimensiune extremă năzuiește irezistibil Napoleon, de 
îndată ce simte coroana imperială pe tâmple. Odată cu 
succesele cresc ţelurile sale, odată cu victoriile îndrăzneala sa, 
odată cu triumfurile asupra destinului dorința de a sfida 
destinul cu mereu mai multă cutezanţă. Nimic mai firesc, deci, 
decât că, în măsura în care nu sunt ameţiţi de buletinele ce 
trâmbiţează izbânzile și nu sunt orbiţi de succese, ceilalţi 
oameni din jurul lui, cei deștepţi și chibzuiţi totodată, precum 
Talleyrand și Fouche, să înceapă să se îngrozească. Aceștia se 
gândesc la vremea lor, la prezent, la Franţa - Napoleon se 
gândește numai la posteritate, la intrarea lui în legendă, la 
intrarea lui în istorie. 

Acest antagonism între rațiune și patimă, între caracterele 
logice și cele demonice, antagonism ce se repetă permanent în 
istorie, iese la iveală, în Franţa, în spatele personajelor, imediat 
ce se pășește în secolul cel nou. Războiul l-a făcut mare pe 
Napoleon, l-a ridicat din neant pe un tron imperial. Ce poate fi 
mai firesc așadar, decât ca el să dorească tot timpul război și 
adversari din ce în ce mai mari, din ce în ce mai puternici. 
Chiar și pur numeric, mizele sale cresc până la fantastic. La 
Marengo, în 1800, el a învins cu treizeci de mii de oameni; cinci 
ani, mai târziu, el duce pe câmpul de luptă trei sute de mii de 
oameni și, după alţi cinci ani, ajunge să smulgă ţării vlăguite, 
obosite de război, un milion de oameni apți pentru serviciul 
militar. Până și ultima ordonanţă din armata lui, până și ţăranul 
cel mai înapoiat ar putea reuși să înţeleagă, făcându-i socoteala 
pe degete, că o asemenea guerromanie și courromanie 
(Stendhal a întipărit acest cuvânt) trebuie să ducă, în cele din 
urmă, la o catastrofă; și Fouche, cu cinci ani înainte de 
Moscova, spune într-o zi, profetic, în cursul unei întrevederi cu 
Metternich: „După ce vă va fi înfrânt nu mai rămân decât Rusia 
și China”. Un singur om nu înţelege asta sau, poate, își pune 
mâna pavăză ochilor pentru a nu o vedea: Napoleon. Pentru cel 
ce a trăit clipa de la Austerlitz și apoi momentele de la 
Marengo și Eylau, adică o istorie a lumii condensată, de fiecare 
dată, în două ore, nu poate să mai prezinte vreun interes sau 
vreo satisfacţie să primească curteni slugarnici în uniformă la 
balurile de la curte, să șadă în sala Operei festiv ornate sau să-i 


126 


asculte vorbind pe niște deputaţi plicticoși - nu, de multă 
vreme nu-și mai simte nervii vibrând decât atunci când, în 
fruntea trupelor sale, cotropește în marșuri forţate ţări întregi, 
când zdrobește armate, când, cu o mișcare nonșalantă a 
degetelor, mută regi și pune pe alţii în locul lor ca pe niște 
figuri de șah, când Domul Invalizilor se transformă într-o 
pădure foșnitoare de drapele și Tezaurul, nou înfiinţat, se 
umple de preţioasa pradă din întreaga Europă. El nu mai 
gândește decât în regimente, în unităţi de gardă, în armate, 
consideră de mult Franţa, toată ţara, întreaga lume doar ca o 
miză, ca o proprietate ce-i aparţine, de nimic îngrădită (La 
France c'est moi). Dar unii dintre ai săi continuă să stăruie, 
lăuntric, în părerea că Franţa își aparţine, în primul rând, sie 
însăși, că oamenii ei, cetăţenii ei nu trebuie să servească la a 
face regi din membrii clicii corsicane și nici la a face din 
Europa un fideicomis al familiei Bonaparte. Aceștia văd, cu o 
crescândă indignare, cum, an de an, sunt bătute în ţinte, pe 
porţile din oraș, listele de înrolare în armată, cum cei de 
optsprezece, de nouăsprezece ani sunt smulși din căminele lor 
pentru a merge să piară, fără rost, la frontierele Portugaliei, în 
întinderile de zăpadă ale Poloniei și Rusiei sau cel puţin pentru 
un rost ce nu mai este de înţeles. Astfel se instalează un 
antagonism din ce în ce mai înverșunat între el, care nu mai 
privește decât în sus, spre steaua lui, și oamenii clarvăzători, 
care se uită la oboseala și nerăbdarea propriei lor ţări. Şi 
întrucât spiritul său devenit autoritar și autocratic nu se mai 
lasă sfătuit nici măcar de cei din anturajul său cel mai apropiat, 
aceștia încep să reflecteze în taină cum ar putea fi oprită 
această roată ce se învârtește absurd și salvată de la o 
prăbușire inevitabilă în prăpastie. Căci, fără nici o îndoială, 
trebuie să vină clipa în care raţiunea și patima se vor disocia 
definitiv și se vor combate pe faţă, clipa în care va izbucni lupta 
între Napoleon și cei mai inteligenţi dintre slujitorii săi. 

Această tainică rezistenţă împotriva pasiunii belicoase și a 
lipsei de măsură ale lui Napoleon îi re-aliază, în cele din urmă, 
chiar și pe cei mai îndârjiţi rivali dintre sfetnicii săi: Fouché și 
Talleyrand. Acești doi miniștri - cei mai capabili - ai lui 
Napoleon, bărbaţii cei mai interesanţi ai epocii, din punct de 
vedere psihologic, nu se iubesc - probabil pentru că în multe 
privințe se aseamănă prea mult între ei. Amândoi sunt niște 


127 


clarvăzători cerebrali şi  realiști, cinici, și discipoli 
necondiționali ai lui Machiavelli. Ambii au trecut prin școala 
bisericii și prin școala superioară incandescentă a Revoluţiei, 
amândoi păstrează același sânge rece, dezbărat de orice proces 
de conștiință, în chestiuni de bani și de onoare, amândoi 
slujesc, cu aceeași infidelitate și cu aceeași lipsă de scrupule, 
Republica, Directoratul, Consulatul, Imperiul și Regatul. Acești 
doi interpreţi de caractere versatile se vor întâlni, tot timpul, 
pe aceeași scenă a istoriei universale, în ipostază de 
revoluționari, de senatori, de miniștri, de slujitori ai regelui și, 
tocmai pentru că aparţin aceleiași rase spirituale și li se 
atribuie același rol diplomatic, se vor uri unul pe celălalt cu 
cunoașterea rece și mânia disimulată a rivalilor. 

Și unul și altul aparţin aceluiași tip amoral; dacă asemănarea 
lor își are originea în același caracter, deosebirea dintre ei, în 
schimb, descinde din origine. Talleyrand, prinț cu sânge 
albastru dintr-o veche familie de nobili, duce de Perigord, 
episcop de Autun, purta deja sutana violetă în calitate de șef 
eclesiastic al unei întregi provincii franceze, când insignifiantul 
și jerpelitul fiu de negustor, Joseph Fouche, mai buchisea încă 
matematica și latina cu o duzină de elevi de la mănăstire, 
pentru câţiva bani pe lună, ca mic și disprețuit profesor de 
seminar. Primul a și ajuns însărcinat cu afaceri al Republicii 
franceze la Londra și vestit purtător de cuvânt al Stărilor 
generale, în timp ce celălalt abia pescuiește în cluburi un 
mandat, prin lingușeală și stăruinţă. Talleyrand vine de sus în 
jos spre Revoluţie, el coboară câteva trepte ca să ajungă la 
starea a treia, precum un suveran din caleașcă, salutat cu ovaţii 
pline de respect, în timp ce Fouche se străduiește, prin intrigi 
penibile, să urce la starea a treia. Datorită acestei deosebiri de 
origine, identica lor trăsătură fundamentală capătă la fiecare 
un colorit particular. Talleyrand, om de mare prestanţă, 
slujește cu condescendenţa indiferentă, rece a unui mare 
senior, Fouché, cu hărnicia silitoare și vicleană a unui 
funcţionar ce vrea să parvină. Chiar și în punctele în care se 
aseamănă, ei sunt, în același timp, diferiţi și dacă amândoi 
iubesc banul, Talleyrand o face în maniera unui nobil, spre a-l 
risipi la masa de joc și a face ca aurul să curgă din belșug în 
compania femeilor, iar Fouche, fiul de negustor, spre a-l 
acapara și fructifica în mod capitalist și a-l aduna grămadă în 


128 


mod zgârcit. Pentru Talleyrand, puterea nu înseamnă decât un 
mijloc de desfătare, ea procurându-i cel mai bun și cel mai ales 
prilej de a se bucura de toate bunurile senzuale de pe pământ, 
unde există lux, femei, artă și o mâncare copioasă, în vreme ce 
Fouche, chiar și ca multimilionar, rămâne un avar, ducând o 
viață de spartan și de monah. Nici unul din ei nu reușește să se 
lepede integral de originea lui socială: niciodată, nici în cele 
mai cumplite zile ale Terorii, ducele de Perigord, Talleyrand, nu 
va deveni un autentic om al poporului și republican; niciodată, 
nici ca proaspăt duce de Otrante, Joseph Fouché, în ciuda 
uniformei sale strălucinde de aur, nu va deveni un adevărat 
aristocrat. 

Dintre cei doi, mai scânteietor, mai fascinant, poate chiar 
mai important este Talleyrand. Spirit format la o cultură 
străveche și a tuturor muzelor, cizelat de acel esprit al 
secolului al optsprezecelea, lui îi place jocul diplomatic ca unul 
din multele alte jocuri excitante ale existenţei și urăște, în 
schimb, munca. Detestă să scrie cu propria-i mână măcar o 
epistolă; acest, autentic epicurian, acest rafinat om al plăcerilor 
preferă să lase întreaga muncă brută pe seama altuia și să 
culeagă apoi, nonșalant, cu mâna sa subţire, încărcată de inele, 
rezultatele; lui îi este de ajuns intuiţia sa, care îi permite să 
cuprindă cu o privire fulgerătoare situaţiile cele mai încâlcite. 
Psiholog înnăscut și educat, el pătrunde, așa cum spune 
Napoleon, toate gândurile și, fără a da sfaturi, întărește pe 
fiecare în ceea ce dorește în forul său interior. Cotituri 
îndrăzneţe, păreri rapid formate, schimbări suple de poziţii în 
toate clipele primejdioase, toate acestea constituie performanţa 
sa; refuză cu dispreţ să se ocupe de amănunte, să lucreze cu 
sudoare și sârg. Din această pasiune pentru efortul cel mai mic, 
pentru forma cea mai concentrată a deciziilor mintale, 
izvorăște și aptitudinea sa deosebită pentru cele mai sclipitoare 
jocuri de cuvinte, pentru aforisme. Nu redactează rapoarte 
lungi, ci, printr-un singur cuvânt bine șlefuit, caracterizează o 
situaţie, un om. În ceea ce-l privește pe Fouche, lui îi lipseşte 
cu desăvârșire această facultate a unei rapide viziuni asupra 
lumii, el cară și adună laolaltă, ca o albină, în nenumărate 
ochiuri minuscule de ceară și printr-un du-te-vino laborios, mii 
și mii de observaţii, care, după aceea, însumate și combinate, 
dau rezultate certe și irefutabile. Metoda să este analitică, 


129 


aceea a lui Talleyrand vizionară; talentul său este sârguinţă, al 
lui Talleyrand iuţeala spiritului: nici un artist nu ar putea să 
imagineze un cuplu atât de total antagonic ca acela pe care 
istoria l-a format din aceste două personaje, din leneșul și 
genialul improvizator Talleyrand și vigilentul calculator, 
înzestrat cu o mie de ochi, Fouche, așezându-i lângă Napoleon, 
lângă geniul complet care întrunește în el calităţile 
amândurora, capacitatea de a vedea departe și pe aceea dea 
vedea aproape, pasiunea și sârguinţa, cunoașterea lumii și 
viziunea asupra lumii. 

Nimeni pe lume nu cunoaște însă o ură atât de înverșunată 
ca speciile diferite ale aceleiași rase. De aceea, Talleyrand și 
Fouche se detestă reciproc, din cel mai lăuntric instinct, dintr-o 
exactă cunoaștere până în măduva oaselor. Din prima zi, 
măruntul lucrător  sârguincios, compilator de rapoarte, 
aducător de noutăţi, spionul acesta rece, Fouche, îi este 
antipatic marelui senior, iar Fouche, la rândul său, este 
exasperat de superficialitatea, risipa, indolenţa dispreţuitor- 
nobilă și leneș-feminină ale lui Talleyrand. De aici și faptul că 
nu au unul despre celălalt decât cuvinte similare unor vârfuri 
de pumnal otrăvite. Talleyrand spune surâzând: „Fouché 
disprețuiește oamenii atât de mult pentru că nu se cunoaște 
prea bine pe el însuși”. Pe de altă parte, Fouche își bate joc 
când Talleyrand este numit vice-mare cancelar: „Il ne lui 
manquait que ce vice-lă”5. Ori de câte ori au prilejul să-și pună 
bete în roate, se grăbesc s-o facă; ori de câte ori își pot face rău 
unul altuia, se folosesc cu plăcere de prima ocazie. 
Completându-se unul pe celălalt, agilul și silitorul, prin 
însușirile lor, ei devin preţioși ca miniștri pentru Napoleon, și 
faptul că se urăsc cu atâta înverșunare îi convine de minune lui 
Napoleon, căci, ca o consecinţă a urii lor, ei se supraveghează 
unul pe celălalt mai bine decât ar fi în stare s-o facă o sută de 
spioni harnici. Fiecare corupţie, fiecare nou desfrâu și nouă 
neglijenţă ale lui Talleyrand îi este raportată cu zel de Fouche, 
după cum fiecare perfidie, fiecare nouă mașinaţie a lui Fouché 
îi este prezentată prompt de către Talleyrand; în felul acesta, 
Napoleon se simte, în același timp, servit și păzit de acest cuplu 
ciudat. Ca un psiholog superior ce este, Napoleon utilizează în 


3 În limba franceză joc de cuvinte între vice-grand chancelier şi vice (viciu) 
(n. tr.). 


130 


modul cel mai fericit această rivalitate a celor doi miniștri ai 
săi, aţâţându-l pe unul împotriva celuilalt, pe de o parte, și 
ţinându-i, totodată, pe amândoi, în frâu. 
e 

Ani la rând, tot Parisul se amuză pe seama acestei dușmănii 
statornice a celor doi rivali, Fouché și Talleyrand. Neîncetatele 
variante ale acestei comedii ce se joacă pe treptele tronului 
sunt privite ca scene din Molière, și lumea se înveselește 
văzând cum cei doi slujitori ai suveranului se împung fără 
încetare unul pe celălalt, cum se urmăresc cu vorbe de spirit 
sarcastice, în timp ce stăpânul lor asistă, de pe culmi olimpice, 
la acest conflict profitabil lui. Dar, în vreme ce el însuși și toţi 
ceilalți așteaptă de la ei să-și continue jocul hazliu de-a câinele 
și pisica, cei doi actori rafinaţi își schimbă rolul pe neașteptate 
și încep un joc serios împreună. Pentru întâia oară, mânia lor 
comună față de stăpân devine mai puternică decât rivalitatea 
dintre ei. Data are înscris anul 1808, și Napoleon începe, încă o 
dată, un război, cel mai inutil, cel mai lipsit de sens dintre 
războaiele sale: campania împotriva Spaniei. În 1805, învinsese 
Austria și Rusia; în 1807, zdrobise Prusia și făcuse din statele 
germane și italiene vasalele lui; nu există cel mai mic motiv 
pentru ostilitate faţă de Spania. Insă nerodul său frate Joseph 
(peste câţiva ani, însuși Napoleon va admite că „s-a sacrificat 
pentru niște imbecili”) ar vrea și el o coroană, și, întrucât nici 
una nu pare a fi disponibilă, se hotărăște să fie luată, pur și 
simplu, cea a dinastiei spaniole, încălcându-se dreptul ginţilor; 
din nou bat tobele, din nou mărșăluiesc batalioanele, din nou se 
scurg din casele de bani banii adunaţi cu trudă, și din nou se 
îmbată Napoleon cu primejdioasa voluptate a victoriilor. 
Această nestăpânită furoare războinică începe să devină acum, 
treptat, înnebunitoare chiar și pentru cei cu pielea obrazului 
cea mai groasă; atât Fouche, cât și Talleyrand dezaprobă acest 
război căutat cu lumânarea, ce va face ca Franţa să sângereze 
încă șapte ani; și deoarece împăratul nu ascultă nici de unul, 
nici de celălalt, cei doi se apropie pe nesimţite unul de altul. Ei 
știu prea bine că împăratul aruncă îndârjit la coș scrisorile lor, 
sfaturile lor, că de mult oamenii de stat nu mai sunt în stare să 
facă ceva împotriva voinţei mareșalilor, generalilor, militarilor 
și, încă și mai puţin, împotriva clanului corsican, fiecare 
membru al acestuia vrând să-și acopere, cât mai repede, 


131 


trecutul sărăcăcios cu o pelerină de hermină. lată de ce, ei 
încearcă să protesteze public și hotărăsc, întrucât nu li se mai 
dă cuvântul, să treacă la o pantomimă politică, la o adevărată și 
directă lovitură de teatru: să se alieze în mod demonstrativ. 

Nu se știe nici până azi care dintre ei, Talleyrand sau 
Fouché, a montat atât de magistral, dramaturgic vorbind, 
această scenă. Oricum ar fi, iată ce se întâmplă: în timpul cât 
Napoleon se luptă în Spania, Parisul răsună, fără încetare, de 
festivități și mondenităţi - lumea s-a obișnuit de mult să aibă 
război în fiecare an, așa cum are iarna zăpadă și vara furtuni -, 
și, ca atare, în rue Saint-Florentin, în casa marelui cancelar, 
într-o seară de decembrie 1808 (pe când Napoleon redactează 
ordine către armată, într-un cartier mizer oarecare din 
Valladolid), licăresc o mie de lumânări și se aude în surdină 
cântând muzică. Sunt de faţă femei frumoase, care-i plac atât 
de mult lui Talleyrand, o societate strălucitoare, înalți consilieri 
de stat și ambasadorii străini. Lumea trăncănește voios, 
dansează, petrece. Deodată se aud murmure și șușoteli din 
toate colţurile, dansul se oprește, invitaţii se strâng, uluiţi, în 
mici grupuri: a intrat un bărbat, ultimul care ar fi putut fi 
așteptat aici, uscăţivul Cassius, Fouché, pe care, așa cum o știe 
oricine, Talleyrand îl urăște cu neînduplecare și-l disprețuiește, 
și care încă n-a pus piciorul, vreodată, în această casă. Dar, 
uite că ministrul afacerilor externe, șchiopătând, îi iese înainte 
cu o politeţe căutată ministrului poliţiei, îl salută afectuos ca pe 
un oaspete și prieten drag și îl ia, amabil, de braţ. Flatându-l în 
mod vizibil și manifest, îl conduce de-a lungul sălii, apoi intră 
amândoi într-o încăpere alăturată, se așază pe o canapea și se 
întrețin cu glas scăzut, stârnind o imensă curiozitate printre 
toţi cei prezenţi. A doua zi de dimineaţă, întregul Paris află 
marea senzaţie. Pretutindeni, nu se vorbește decât despre 
această împăcare subită și afișată atât de ostentativ, și fiecare 
îi înţelege semnificaţia. Când câinele și pisica se aliază atât de 
vijelios, aceasta nu poate fi decât împotriva bucătarului: 
prietenie între Fouche și Talleyrand, aceasta nu poate însemna 
decât dezaprobarea evidentă din partea miniștrilor a stăpânului 
lor, a lui Napoleon. Toţi spionii se pun imediat în mișcare, 
vrând să afle ce urmărește propriu-zis acest complot. La toate 
ambasadele, penele scârțâie pe niște rapoarte urgente, 
Metternich anunţă Viena printr-o scrisoare expresă că această 


132 


apropiere corespunde dorințelor unei naţiuni obosite peste 
măsură; dar și fraţii și surorile lui Napoleon trag clopotul de 
alarmă și, la rândul lor, fac să parvină lui Napoleon, printr-un 
curier special, nebuneasca veste. 
e 

Vestea aleargă ca vântul, cu acest curier special, spre 
Spania, dar poate și mai repede încă aleargă Napoleon, ca lovit 
de bici, înapoi la Paris. Din clipa primirii scrisorii, nu mai 
cheamă la el în cameră nici măcar pe confidenţii săi. 
Scrâșnește din dinţi, își mușcă întruna buzele și dă, 
numaidecât, dispoziţii pentru întoarcere: această apropiere 
între Talleyrand și Fouche îl afectează mai teribil decât o 
bătălie pierdută. Repeziciunea cu care se întoarce este de-a 
dreptul turbată: în 17, pleacă din Valladolid; în 18, este la 
Burgos, în 19, la Bayonne; nu face nicăieri un popas, peste tot, 
caii biciuiți până la istovire sunt schimbaţi în grabă; în 22, dă 
buzna ca o vijelie la Tuileries, și, chiar în 23, ripostează 
comediei spirituale a lui Talleyrand cu o scenă nu mai puţin 
teatrală. Intreaga droaie de curteni galonaţi cu aur, miniștrii și 
generalii, toţi sunt așezați la rând, cu atenţie, ca niște figuranti: 
să se vadă în mod public cum reprimă împăratul cu pumnul 
până și cea mai mică răzvrătire împotriva voinţei sale. 
Dispusese, încă în ajun, să fie chemat Fouche la el și, îndărătul 
unor uși închise, i-a tras o spălătură celui care, obișnuit cu 
asemenea dușuri, a rezistat nemișcat, scuzându-se cu vorbe 
simple și abile și eschivându-se la timp. Acestui om servil este 
suficient, mai crede împăratul, să-i dai o lovitură rapidă cu 
piciorul; Talleyrand însă, tocmai pentru că trece drept mai tare, 
drept mai puternic, trebuie să plătească oalele sparte în mod 
public. Scena a fost descrisă adesea, și dramaturgia istorică 
cunoaște puţine scene mai reușite. La început, împăratul se 
pronunță dezaprobator doar în termeni generici cu privire la 
duplicitatea unora în absenţa sa; dar, după aceea, iritat de 
indiferența rece a lui Talleyrand, i se adresează brusc acestuia, 
care continuă să rămână nemișcat în poziţia sa nonșalantă, 
rezemat de șemineul de marmură, cu braţul pe cornișă. Și, în 
clipa aceasta, lecţia, plănuită iniţial ca o comedie, se 
transformă, subit, sub privirile întregii Curti, într-un adevărat 
acces de furie; împăratul îl împroșcă pe bărbatul cu experienţă, 
mai în vârstă decât el, cu cele mai grosolane injurii, numindu-l 


133 


hoţ, sperjur, renegat, creatură venală, care ar fi în stare să-și 
vândă și propriul tată pentru bani, și îi aruncă în cârcă vina 
uciderii ducelui d'Enghien și a războiului din Spania. Nici o 
spălătoreasă nu și-ar putea insulta vecină în tindă într-un mod 
mai nestăpânit decât Napoleon pe ducele de Perigord, 
veteranul Revoluţiei, primul diplomat al Franţei. 

Cei de faţă încremenesc. Fiecare are un sentiment de jenă. 
Fiecare își dă seama că, în acest moment, împăratul face o 
impresie deplorabilă. Talleyrand, a cărui indiferenţă în faţa 
atacurilor pare a fi tot atât de impenetrabilă ca pielea de bivol, 
încât, după cum se povestește, odată a adormit în timp ce se 
citea un pamflet îndreptat contra lui, este singurul care nu 
clipește, fiind mult prea trufaș pentru a lua drept jignire 
asemenea insulte. Furtuna potolită, el traversează, tăcut, cu 
pasul său șchiopătând, parchetul lustruit, pentru ca, în 
anticameră, să lanseze una din acele mici vorbe otrăvite care 
rănesc mai mortal decât toate loviturile de pumn zgomotoase: 
„Ce păcat că un om atât de mare este atât de prost crescut!”, 
spune el, calm, în timp ce lacheul îi pune mantaua. 

In aceeași seară, Talleyrand este destituit din demnitatea sa 
de șambelan, și, în zilele următoare, toţi pizmuitorii frunzăresc 
cu curiozitate le Moniteur, pentru a găsi, printre informaţiile 
oficiale, și știrea destituirii lui Fouché. Dar toţi aceștia se 
înșală. Fouche rămâne. Ca întotdeauna, s-a adăpostit, în atacul 
său, în spatele cuiva mai tare, care îi servește de paratrăsnet. 
Precum se știe, Collot, complicele său în mitraliadele de la 
Lyon, este deportat în insulele bântuite de malarie, Fouché 
rămâne; Babeuf, complicele său în lupta împotriva 
Directoratului, este împușcat, Fouché rămâne. Protectorul său, 
Barras, trebuie să fugă din ţară, Fouche rămâne. Și de data 
aceasta, cade numai omul din faţă, Talleyrand, iar Fouché 
rămâne. Se schimbă guvernele, formele de stat, părerile, 
oamenii, totul se prăbușește și dispare în această vijelie turbată 
de la răscrucea a două secole, numai unul singur rămâne 
mereu pe același loc, în toate funcţiile pe care le ocupa și cu 
toate părerile pe care le avea: Joseph Fouché. 

e 

Fouché rămâne la putere. Mai mult decât atât: tocmai faptul 
că cel mai inteligent, cel mai suplu și cel mai independent 
dintre sfetnicii lui Napoleon a primit șnurul de mătase și este 


134 


înlocuit printr-un om care spune numai „da” la toate, tocmai 
aceasta întărește, de fapt, influenţa sa. Dar ceea ce este și mai 
important încă - în afară de concurentul său Talleyrand, și 
stăpânul stânjenitor părăsește locul pentru un timp. Data are 
notat anul 1809, când Napoleon poartă, iarăși, ca în fiecare an, 
un nou război, de astă dată împotriva Austriei. 

Absența lui Napoleon din Paris și din miezul treburilor este, 
întotdeauna, cel mai plăcut lucru ce i se poate întâmpla lui 
Fouche. Și cu cât este mai departe, cu atât mai bine; cu cât 
lipsește mai multă vreme, cu atât mai agreabil - indiferent dacă 
este vorba de Austria, Spania, Polonia: cel mai mult i-ar plăcea 
să-l știe iar în Egipt. Căci lumina sa prea puternică îi eclipsează 
pe toţi din jur, prezenţa sa copleșitoare și creatoare 
paralizează, prin superioritatea ei dominantă, orice altă voinţă. 
Dar dacă este la o depărtare de o sută de mile, comandând 
bătălii, urzind planuri de expediţii militare, Fouche poate, din 
când în când, să facă el, acasă, întrucâtva pe stăpânul și pe 
purtătorul destinelor și nu mai trebuie să fie doar o marionetă 
în mâna aceea aspră și energică. 

Pentru o dată în sfârșit, prima dată de fapt, i se oferă lui 
Fouche prilejul să joace acest rol! 1809 este un an fatidic 
pentru Napoleon. Cu toate succesele cele mai evidente din 
afara ţării, niciodată situaţia lui militară nu a fost atât de 
primejduită. In Prusia aservită, în Germania nu întru totul 
supusă, stau izolaţi în garnizoane zeci de mii de francezi, 
aproape fără apărare, destinaţi să păzească sute de mii de 
oameni, care nu așteaptă decât să fie chemaţi sub arme. Ar fi 
suficient un al doilea succes al austriecilor ca cel de la Aspern, 
și, de la Elba până la Ron, ar izbucni cu certitudine o răscoală, 
revolta unui întreg popor. Nici în Italia lucrurile nu se prezintă 
prea bine: tratamentul brutal aplicat papei a întărâtat întreaga 
Italie, după cum umilirea Prusiei a întărâtat întreaga Germanie; 
și la asta se adaugă că Franţa însăși este și ea ostenită. Dacă s- 
ar reuși acum să se dea o nouă lovitură acestei puteri militare 
imperiale dispersate în întreaga Europă de la Ebro până la 
Vistula, cine știe dacă aceasta nu ar răsturna colosul de bronz 
puternic zdruncinat. Şi tocmai o astfel de lovitură este plănuită 
de dușmanii de moarte ai lui Napoleon, englezii. În timp ce 
armatele împăratului sunt împrăștiate la Aspern, la Roma și la 
Lisabona, ei hotărăsc să pătrundă direct în inima Franţei, să 


135 


pună mâna, mai întâi, pe portul Dunkerque, să cucerească 
Anvers și să-i împingă pe belgieni la răscoală. Napoleon, își fac 
ei socoteala, este departe cu armatele sale încercate în 
războaie, cu mareșalii săi și cu tunurile sale; ţara se întinde în 
faţa lor lipsită de apărare. Dar Fouche este la post, același 
Fouché care, în 1793, în timpul Convenţiei, a învăţat cum se 
pot scoate zeci de mii de recruți în câteva săptămâni. De 
atunci, energia sa nu s-a diminuat, deși nu i-a fost dat să 
acţioneze decât în penumbră, să se consume în meschine 
uneltiri și mașinaţii. Și se avântă cu pasiune în misiunea de a 
putea arăta, o dată, naţiunii și întregii lumi, că Joseph Fouche 
nu este numai o marionetă a lui Napoleon, ci, în caz de nevoie, 
el este în stare să acţioneze cu tot atâta hotărâre și vigoare 
eficientă ca și împăratul însuși. A venit, în sfârșit, și momentul - 
fericită ocazie, de-a dreptul picată din cer! - de a dovedi clar și 
fără tăgadă, o dată, că întreaga soartă militară și morală a ţării 
nu depinde numai şi numai de acest bărbat. În proclamaţiile 
sale, el subliniază, cu o îndrăzneală provocatoare, această non- 
necesitate a prezenţei lui Napoleon. „Să demonstrăm Europei 
că, dacă este adevărat că geniul lui Napoleon dă Franţei 
strălucirea ei, prezenţa lui nu este totuși necesară pentru 
respingerea dușmanului”, scrie el primarilor și confirmă prin 
fapte aceste cuvinte îndrăzneţe și autoritare. Într-adevăr, de 
îndată ce află, la 31 august, despre debarcarea englezilor pe 
insula Walcheren, el cere, în calitatea sa, de ministru al poliţiei 
și de ministru de interne (funcţie ocupată provizoriu), 
mobilizarea membrilor gărzilor naţionale, care, din zilele 
Revoluţiei, se îndeletnicesc netulburaţi, în satele lor, cu munca 
de croitori, lăcătuși, cizmari și agricultori. Ceilalţi miniștri se 
înspăimântă. Cum se poate să iei pe proprie răspundere o 
măsură atât de însemnată, fără încuviințarea împăratului? 
Indeosebi ministrul de război, foarte indignat că un civil, un 
incompetent se amestecă în atribuţiile sale sacrosancte, se 
opune din toate puterile: ar trebui să se ceară, în prealabil, la 
Schonbrunn permisiunea de a mobiliza. Ar trebui să se aștepte 
ordinele împăratului și să nu se provoace agitaţie în ţară. 
Împăratul însă este, ca de obicei, la o distanţă până unde poșta 
ar face paisprezece zile pentru a i se pune întrebarea și a primi 
răspunsul, și Fouché nu se teme să dezlănţuie neliniște în ţară. 
Oare nu procedează și Napoleon la fel? În forul său interior, el 


136 


dorește tulburări, el dorește răscoală. Și astfel, hotărât, își 
asumă răspunderea. Toboșari și ordonanţe date de el cheamă, 
în numele împăratului, fiecare bărbat din provinciile 
amenințate la neîntârziata apărare a ţării - în numele 
împăratului care nu are nici o cunoștință despre toate aceste 
măsuri. Și o a doua îndrăzneală: Fouche numește în funcţia de 
comandant suprem al acestei improvizate armate din nord pe 
Bernadotte, pe acela dintre toţi generalii pe care Napoleon îl 
urăște ca pe nimeni altul și pe care, deși cumnat al fratelui său, 
l-a pus la punct și l-a pedepsit cu surghiunul. Fouche îl aduce 
înapoi din acest surghiun, în ciuda împăratului, a miniștrilor și 
a tuturor adversarilor; lui îi este indiferent dacă împăratul îi 
aprobă sau nu măsurile. Important este numai că succesul să-i 
dea lui dreptate împotriva, tuturor. 

O asemenea cutezanță, manifestată în momente decisive, îi 
conferă lui Fouche ceva din adevărata grandoare. Acest spirit 
nervos, însetat de muncă, se consumă zbuciumat, jinduind după 
misiuni măreţe, și întotdeauna i se trasează numai dintre cele 
minore, pe care el le îndeplinește jucându-se. Nimic mai firesc 
decât că, de aceea, surplusul lui de forţă să caute un 
eșapament și o degajare în intrigi malițioase, cel mai adesea 
fără rost. Dar în clipa în care bărbatul acesta este pus în faţa 
unei misiuni în adevăr de importanţă istorico-mondială, pe 
măsura puterilor sale - așa cum s-a întâmplat la Lyon și, mai 
târziu, după căderea lui Napoleon, la Paris -, el se achită de ea 
în mod magistral. Orașul Vlissingen, calificat de însuși 
Napoleon în scrisorile sale ca inexpugnabil, cade, în câteva zile, 
în mâna englezilor, exact așa cum prezisese Fouché. Dar 
armata nou organizată de Fouché fără încuviinţare a avut, între 
timp, răgazul să pună orașul Anvers în stare de apărare, și iată 
că această pătrundere a englezilor se sfârșește printr-o 
înfrângere totală și foarte costisitoare. Pentru prima dată de 
când Napoleon ţine cârma, un ministru a îndrăznit în ţară, din 
proprie iniţiativă, să arboreze pavilionul, să reducă suprafaţa 
velei, să-și urmeze propriul itinerar, salvând Franţa într-un 
moment fatidic tocmai prin această independenţă. Din acea zi, 
Fouché se află pe o nouă treaptă și are o nouă conștiință a 
valorii sale. 

Între timp, la Schönbrunn, se îngrămădesc scrisori 
acuzatoare trimise de cancelar și de ministrul de război, 


137 


reclamaţii peste reclamaţii cu privire la iniţiativele îndrăzneţe 
pe care și le permite acest ministru civil. A convocat garda 
naţională, a pus ţara pe picior de război! Toţi nutresc speranţa 
că Napoleon va sancţiona această aroganță și-l va destitui pe 
Fouche. Dar, în mod surprinzător, împăratul, înainte chiar de a 
putea afla cât de strălucit s-a confirmat justeţea măsurilor luate 
de Fouché, dă dreptate, împotriva tuturor celorlalţi, energiei 
sale neoscilante și prompte în a acţiona. Cancelarul primește 
un perdaf în toată regula: „Sunt indignat că, în aceste 
împrejurări excepţionale, aţi făcut atât de puţin uz de puterile 
depline de care dispuneţi. La prima veste, aţi fi trebuit să 
ridicați imediat douăzeci de mii, patruzeci de mii sau cincizeci 
de mii de ostași ai gărzilor naţionale”, iar ministrului de război 
îi scrie textual: „Văd că numai domnul Fouché a făcut ce a 
putut și că numai el a simţit că ar fi nepotrivit să persiste într-o 
pasivitate primejdioasă și dezonorantă”. Și astfel, colegii 
fricoși, prudenti și incapabili nu sunt numai depășiți de Fouché, 
ci și intimidaţi de aprobarea primită de el din partea lui 
Napoleon. Şi, în ciuda lui Talleyrand și a arhicancelarului, 
Fouché ocupă, acum, primul loc în Franţa. El a fost singurul 
care a dovedit că este în stare nu numai să asculte, dar să și 
comande. 

Intotdeauna se va observa la Fouche că știe să acţioneze 
magistral într-un moment de primejdie. Puneţi-l în faţa celei 
mai dificile sarcini, el o va domina cu energia sa neclintită, în 
stare s-o ia în mână curajos. Daţi-i nodul cel mai încâlcit, fel îl 
va descurca. Dar oricât de grozav s-ar pricepe să abordeze o 
problemă, el nu se pricepe, din păcate, deloc în arta organic 
înrudită, în arta tuturor artelor politice: să se detașeze la timp. 
Când a pus mâna pe ceva, nu și-o mai poate retrage. Și exact 
când a desfăcut nodul, este mânat de o diabolică plăcere a 
jocului să-l încurce, artificial, din nou. Așa se petrec lucrurile și 
de data aceasta. Graţie rapidităţii sale, forței sale agile de a 
strânge oamenii și de a ataca, perfida ofensivă de flanc a fost 
respinsă. Englezii și-au reîmbarcat armata și s-au întors acasă 
cu preţul unei teribile pierderi de oameni și materiale și cu o și 
mai mare pierdere a prestigiului. Acum se poate suna, fără 
grijă, stingerea, se pot trimite la vatră, cu mulțumiri și cu 
însemnele Legiunii de onoare, gărzile naţionale mobilizate. 
Ambiţia lui Fouché însă a prins gustul sângelui. Prea a fost 


138 


minunat să faci pe împăratul, să mobilizezi trei provincii, să dai 
ordine, să redactezi proclamaţii, să ţii discursuri, să le pui 
pumnul sub nas colegilor lipsiţi de curaj. Și acum, perioada 
asta încântătoare să se fi terminat? Acum, când simţeai 
voluptatea propriei tale energii în desfășurarea ei de zi cu zi, de 
ceas cu ceas? Nu, Fouche nu se gândește la așa ceva. Mai bine 
să continue jocul de-a războiul și apărarea, chiar dacă 
dușmanul ar trebui abia să fie căutat. Să nu înceteze tobele să 
bată, ţara să fie, în continuare, răscolită, neliniștea și agitația 
frenetică să mai domnească! Și iată că el ordonă o nouă 
mobilizare, sub pretextul unei presupuse debarcări la Marsilia 
pe care ar intenţiona s-o facă englezii. Deși nu se vede nici 
urmă de dușman în lungul și în latul ţării și nici la țărm, spre 
surprinderea generală, garda naţională este recrutată în 
întregul Piemont, în Provence și chiar la Paris, numai pentru 
motivul că Fouche este cuprins de beţia, de dorinţa, mult timp 
înăbușită, de a organiza și de a mobiliza, numai fiindcă omul de 
acţiune ce zace în el, atâta vreme înfrânat, atâta vreme 
zăgăzuit, să se poată o dată dezlănţui datorită absenței 
stăpânului lumii. 

Impotriva cui toate aceste armate?, nu încetează să se 
întrebe, cu tot mai multă uimire, întreaga ţară. Englezii nu se 
arată nicăieri. Până și acei dintre colegii care au o atitudine 
binevoitoare față de Fouché încep, treptat, să devină 
neîncrezători: ce urmărește acest impenetrabil prin 
mobilizările sale sălbatice? Ei nu înţeleg că la Fouche pasiunea 
pentru joc este îmbătată, pur și simplu, de propria-i vigoare 
setoasă de activitate. Și, cum nu văd, în lung și în larg, vreun 
vârf de baionetă, vreun dușman împotriva căruia se intensifică, 
zilnic, aceste nemaipomenite chemări în armată, ei încep, fără 
să vrea, să-i atribuie lui Fouché planuri care ţintesc departe; 
unii, că ar pregăti o răscoală, alţii, că ar dori să proclame 
vechea Republică imediat ce împăratul ar suferi un al doilea 
Aspern ori dacă un alt Friedrich Staps ar avea mai mult noroc 
cu atentatul său; scrisoare după scrisoare zboară spre cartierul 
general de la Schönbrunn, informând că Fouché ar fi înnebunit 
sau ar fi devenit conspirator. În cele din urmă, Napoleon, cu 
toată bunăvoința sa, este nedumerit, își dă seama că Fouché a 
luat proporţii, că trebuie din nou retezat. Tonul scrisorilor lui 
se schimbă brusc. Il muștruluiește, îl numește „un Don 


139 


Quichotte care luptă împotriva morilor de vânt” și îi scrie, în 
tonul aspru de altădată: „Toate veștile pe care le primesc îmi 
vorbesc despre gărzile naţionale mobilizate în Piemont, în 
Languedoc, în Provence, în Dauphiné. Ce naiba se dorește cu 
toate acestea, din moment ce nimic nu le justifică necesitatea, 
și oricum așa ceva nu era permis să se facă fără ordinele 
mele?” Astfel, Fouche trebuie să renunţe, cu inima grea, la 
jocul de-a stăpânul, să cedeze ministerul de interne și - fost-ai 
lele când ai fost! - să treacă, iar, în banca lui, să joace, iarăși, 
rolul de ministru de poliție al suveranului său, reîntors acasă 
glorios, reîntors prea curând pentru el. 
e 

Orice s-ar spune, chiar dacă a exagerat, Fouche a fost 
singurul care, în timp ce toţi ceilalţi miniștri erau înfricoșaţi, a 
făcut la timp ceea ce trebuia, atunci când ţara s-a găsit în cea 
mai mare primejdie. De aceea, Napoleon nu-i mai poate refuza 
onorurile pe care le acordase înainte atâtor altora. Acum, când 
s-a ridicat o nouă nobilime pe pământul Franţei îngrășat din 
abundență cu sânge, când tuturor generalilor, miniștrilor și 
slujitorilor li se înnobilează numele, îi vine rândul și lui Fouché, 
acestui dușman de altădată al aristocrației, să devină el însuși 
aristocrat. Titlul de conte îi fusese conferit, cu toată discreţia, 
încă înainte. Dar fostul iacobin vrea să urce mai sus pe scara 
aeriană a titlurilor. La 15 august 1809, în palatul Maiestăţii- 
Sale apostolice împăratul Austriei, în apartamentul de gală de 
la Schonbrunn, micul locotenent de odinioară din Corsica 
semnează și pecetluiește, pentru comunistul de odinioară, 
pentru profesorul de seminar dezertat, o graţioasă piele de 
măgar, în virtutea cărui pergament Joseph Fouche are voie să 
se numească de acum încolo - respectele noastre! - duce de 
Otrante. Adevărul este că el nu a luptat la Otrante și nici nu a 
văzut vreodată cu ochii lui acest peisaj din sudul Italiei, dar 
tocmai un asemenea titlu nobiliar zornăitor, de rezonanţă 
străină se potrivește de minune pentru a masca un fost 
republican de frunte, căci, pronunţat șuierat printre dinţi, se 
poate uita că, în spatele acestui duce, se ascunde călăul de la 
Lyon, vechiul Fouche al pâinii egalitare și al confiscărilor de 
averi. Şi, pentru ca să se simtă de-a binelea cavaler, i se mai 
conferă și însemnele ducatului său: un blazon care strălucește, 
fiind nou-nouţ. 


140 


Dar, lucru ciudat: oare Napoleon însuși urmărise, cu intenţie, 
această primejdioasă aluzie tipică sau heraldistul oficial și-a 
permis, pe contul lui, o mică farsă psihologică? Indiferent cine 
a făcut-o, fapt este că stema ducelui de Otrante are, în centrul 
ei, o coloană de aur - ceea ce se potrivește foarte bine acestui 
pătimaș iubitor de aur. Iar în jurul acestei coloane de aur, se 
încolăcește un șarpe - probabil tot o aluzie delicată la supleţea 
diplomatică a noului duce. De bună seamă că Napoleon a avut 
heraldiști realmente deștepţi în slujba sa, căci nu s-ar fi putut 
inventa un blazon mai caracterizant pentru un Joseph Fouché. 


141 


CAPITOLUL AL ȘASELEA 


LUPTA ÎMPOTRIVA ÎMPĂRATULUI ° 1810 


Un exemplu măreț anulează sau înalţă, întotdeauna, o 
întreagă generaţie. Când își face apariția un bărbat ca 
Napoleon Bonaparte, toţi oamenii din jurul său sunt puși în faţa 
alegerii între a se face mici înaintea lui, eclipsând-se fără urmă 
în faţa grandorii sale, și a-și încorda peste măsură propriile 
puteri, după exemplul său. Persoanele ce-l înconjoară pe 
Napoleon nu pot fi decât sclavii sau rivalii săi: o prezenţă atât 
de copleșitoare nu suportă, multă vreme, o măsură de mijloc. 

Fouche este unul dintre aceia pe care Napoleon i-a scos din 
echilibrul lor. I-a otrăvit sufletul cu exemplul periculos al 
nesaţietăţii, cu constrângerea demonică de a se depăși 
încontinuu: ca și stăpânul său, vrea și el acum să întindă și să 
încordeze necontenit limitele puterii sale, nici el nu se mai 
simte bine într-o inactivitate tihnită, nici el nu mai gustă o 
satisfacție confortabilă. De aceea, ce dezamăgire urmează în 
zilele în care Napoleon revine triumfător de la Schönbrunn și 
ia, el însuși, hăţurile în mână! Cât de minunate au fost lunile în 
care puteai să dispui așa cum socoteai tu de cuviinţă, să aduni 
armate, să emiți proclamaţii, să iei măsuri cutezătoare peste 
capul colegilor tăi fricoși, să fii, în sfârșit, stăpân peste o ţară, 
jucător la masa cea lungă a destinului lumii! Și acum, să-i fie 
dat lui Joseph Fouche să nu mai fie, din nou, decât ministru al 
poliţiei, să supravegheze nemulţumiţi și flecari pe marginea 
ştirilor din ziare, să lipească, zilnic, din bucățele plicticosul său 
buletin pe baza rapoartelor informatorilor, să se ocupe de 
fleacuri, ca de pildă, cu care femeie întreţine Talleyrand o 
legătură și cine a provocat, în ajun, prăbușirea titlurilor la 
Bursă! Nu, de când și-a simţit mâna înfiptă în miezul 
evenimentelor mondiale, ţinând cârma marii politici, asta nu 
mai reprezintă decât o treabă măruntă și o scriptologie demnă 
de dispreţ pentru acest spirit fără odihnă, ahtiat după 
evenimente de anvergură. Cel ce a apucat să joace pe o miză 


142 


atât de mare, nu-și mai găsește vreodată rostul printre 
asemenea bagatele. Mai bine să arate lumii, încă o dată, că și 
alături de Napoleon mai este loc pentru fapte - această idee nu 
mai vrea să-l părăsească. 

Dar ce s-ar mai putea înfăptui lângă un 0m care a înfăptuit 
totul, care a cotropit Rusia, Germania, Austria, Spania și Italia, 
căruia împăratul din cea mai veche dinastie europeană îi dă de 
soție o arhiducesă, un Om care l-a dat jos pe papă, a răsturnat 
milenara supremație a Romei și a întemeiat un imperiu mondial 
european pe care-l conduce de la Paris? Ambiţia lui Fouché 
scotocește peste tot cu nervozitate, cu febrilitate, cu gelozie, în 
căutarea unei misiuni. Și, într-adevăr, găsește: în eșafodajul 
dominaţiei mondiale, lipseşte numai creasta care să-l 
încununeze, pacea cu Anglia; abia atunci ar fi desăvârșită 
opera. Tocmai această supremă faptă europeană își propune 
Joseph Fouché s-o înfăptuiască singur, fără Napoleon și 
împotriva lui Napoleon. 

În 1809, exact ca și în 1795, Anglia mai este încă dușmanul 
ereditar, adversarul cel mai primejdios al Franţei. Voința lui 
Napoleon s-a izbit de forța chibzuită, metodică și cu nervii tari 
ai anglo-saxonilor în faţa porţilor de la Acco, în faţa tranșeelor 
de la Lisabona, în toate colţurile lumii; în vreme ce el cucerea 
întregul teritoriu al Europei, ei i-au răpit prin luptă cealaltă 
jumătate a lumii, marea. El nu-i poate prinde, și nici ei nu pot 
pune mâna pe el; de aproape douăzeci de ani se străduiesc, 
într-un efort mereu înnoit, să se lichideze reciproc. Ambele 
părţi și-au slăbit teribil puterile în această luptă absurdă și, 
fără s-o mărturisească, ambele sunt întrucâtva ostenite. Băncile 
din Franţa, din Anvers și Hamburg dau faliment de când 
englezii le sugrumă comerțul; pe de altă parte, pe Tamisa, se 
îngrămădesc vasele cu mărfuri nevândute cursul titlurilor de 
stat engleze, ca și al celor franceze, coboară din ce în ce mai 
jos, și, în ambele ţări, negustorii, bancherii, oamenii rezonabili 
împing spre înţelegere și inițiază, foarte timid, tratative 
discrete. Lui Napoleon însă, i se pare mai important ca 
imbecilul său de frate, Joseph, să păstreze Coroana regală a 
Spaniei, și sora sa, Caroline, Neapolul; de aceea, rupe 
negocierile de pace înnodate cu greu prin mijlocirea Olandei și 
cere aliaţilor săi, bătând cu pumnul său de fier, să blocheze 
intrarea vaselor engleze și să le arunce mărfurile în mare; 


143 


imediat, pornesc spre Rusia scrisori amenințătoare, cerându-i 
să se supună, și ea, blocadei continentale. O dată în plus, 
raţiunea este gâtuită de patimă, și războiul e pe cale să se 
permanentizeze, dacă, în ultimul ceas, partidul păcii nu-și ia 
curajul și nu trece la fapte. 

Mâna lui Fouche n-a fost, nici ea, străină de acele tratative 
cu Anglia, întrerupte prematur. El a găsit pentru împărat și 
pentru regele Olandei un mijlocitor, un financiar francez, care a 
găsit unul olandez, care, la rândul său, a găsit, apoi, unul 
englez; pe acest pod de aur, verificat, treceau de la un guvern 
la altul - ca în toate războaiele și în toate timpurile - încercări 
secrete de înțelegere. Acum însă, împăratul a dat ordin, în mod 
neașteptat, ca tratativele să fie oprite, ceea ce lui Fouche nu-i 
convine. De ce să nu continue tratativele? A negocia, a se 
târgui, a făgădui și a induce în eroare constituie, doar, 
pasiunea sa preferată. Concepe, așadar, un plan temerar. 
Hotărăște să continue tratativele pe răspunderea lui - firește, 
aparent, din însărcinarea împăratului, lăsându-i atât pe propriii 
săi agenţi, cât și pe partenerii britanici să creadă, fără urmă de 
bănuială, că împăratul se străduiește să încheie pacea prin 
mijlocirea lor, în timp ce, în realitate, numai ducele de Otrante 
trage sforile. Este o ispravă teribilă, o folosire abuzivă a 
numelui împăratului și a propriei sale funcţii ministeriale, o 
impertinenţă istorică cu nimic comparabilă. Dar astfel de 
secrete, astfel de manevre echivoce și labirintice, care mistifică 
nu o singură persoană, ci trei sau patru deodată, constituie, 
doar, pasiunea esenţială a intrigantului din naștere, jurat, care 
este Fouché. Aidoma unui elev căruia îi place să se strâmbe în 
spatele învățătorului, lui îi plac festele pe care le face în spatele 
împăratului, și, exact ca și puștiul impertinent, riscă bucuros să 
fie bătut sau dojenit de dragul simplei plăceri a unei obrăznicii, 
a unei înșelăciuni. S-a văzut, doar, nu o dată, ci de o sută de 
ori, cum se amuză cu asemenea escapade politice, dar 
niciodată nu și-a permis un act mai cutezător, mai arbitrar și 
mai primejdios decât acela de a purta - aparent în numele 
împăratului și, în realitate, împotriva voinţei acestuia - tratative 
cu ministerul de externe britanic cu privire la pacea dintre 
Franţa și Anglia. 

Combinația este pregătită genial. Fouché recurge, în acest 
scop, la serviciile unuia dintre obscurii săi financiari, bancherul 


144 


Ouvrard, care de câteva ori fusese cât p-aci să-și vâre capul la 
închisoare. Napoleon îl detestă pe acest colaborator dubios din 
pricina prostului său renume, lucru ce-l deranjează prea puţin 
pe Fouché, care lucrează cu el la Bursă. Ştie că poate conta pe 
acest om, pentru că l-a scos de multe ori din belea și-l ţine bine 
din scurt. Pe acest Ouvrard, deci, îl trimite la bancherul 
olandez de Labouchere, un om al cărui cuvânt este ascultat, 
care, de bună-credinţă, se adresează socrului său, bancherul 
Baring din Londra, care, la rândul său, îl pune în legătură cu 
cabinetul englez. Și, în felul acesta, rezultă un îndrăcit joc al 
sfârlezei: Ouvrard crede, bineînţeles, că Fouche acţionează din 
ordinul împăratului și prezintă guvernului olandez comunicarea 
sa ca fiind oficială. Această asigurare este, în continuare, 
suficientă englezilor ca să ia întru totul în serios tratativele. 
Astfel, Anglia crede că duce tratative cu Napoleon și o face 
numai cu Fouché, care, este de la sine înţeles, se fereşte cu 
grijă să-l încunoștinţeze pe împărat despre această evoluţie 
secretă a tratativelor. El vrea să lase ca mai întâi lucrurile să se 
coacă bine, să netezească dificultăţile, pentru ca, după aceea, 
să se prezinte, pe neașteptate, ca un Deus ex machina, în faţa 
împăratului și a poporului francez și să declare cu mândrie: 
„Poftim pacea cu Anglia! Ceea ce toţi voiau și toţi doreau, ceea 
ce nu i-a reușit nici unuia dintre diplomaţii voştri, am realizat 
eu, duce de Otrante, singur, ca o probă de sârguinţă pe care 
mi-am impus-o eu.” 
e 

Dar păcat! O întâmplare măruntă, stupidă tulbură această 
captivantă partidă de şah! Napoleon pleacă împreună cu tânăra 
sa soție Marie-Louise în Olanda, pentru a face o vizită fratelui 
său Ludovic. O primire entuziastă îl face să uite de politică. 
Într-o bună zi însă, într-o convorbire întâmplătoare, fratele său, 
regele Ludovic, presupunând, firește, ca toţi ceilalţi, că 
negocierile secrete cu Anglia se poartă cu asentimentul 
împăratului, se interesează de progresele spre înţelegere. 
Napoleon cade pe gânduri. Își amintește, fulgerător, de a-l fi 
întâlnit, chiar la Anvers, pe nesuferitul de Ouvrard. Ce se 
petrece aici? Ce înseamnă acest du-te-vino între Anglia și 
Olanda? Nu-și trădează însă surprinderea: se limitează să-l 
roage, chipurile în treacăt, pe fratele său să-i remită, ocazional, 
schimbul de scrisori al bancherului olandez. Ceea ce se și 


145 


întâmplă de îndată, și, pe drumul de întoarcere din Olanda la 
Paris, Napoleon are răgazul să-l citească: în adevăr, tratative 
despre care el n-are idee. Cu o furie imensă, intuiește, 
numaidecât, urma braconajului ducelui de Otrante, care, și de 
data aceasta, vânează pe un teren ce nu-i aparţine. Dar, devenit 
și el viclean pe lângă acest viclean din preajma sa, își ascunde, 
la început bănuiala sub o politeţe înșelătoare, spre a nu-l 
avertiza pe acest abil și a nu-l lăsa să-i scape. Nu se destăinuie 
decât comandantului jandarmeriei sale, Savary, duce de 
Rovigo, căruia îi dă ordin să-l aresteze repede și cu discreţie pe 
bancherul Ouvrard și să pună mâna pe toate hârtiile sale. 

În ziua de 2 iunie, la trei ore după ce dăduse acest ordin, își 
convoacă miniștrii la Saint-Cloud și îl întreabă, brutal și fără 
înconjur, pe ducele de Otrante în ce măsură are cunoștință 
despre niște călătorii întreprinse de bancherul Ouvrard și dacă, 
nu cumva, l-a trimis el însuși la Amsterdam. Fouché, surprins, 
dar nebănuind încă nici pe departe cursa în care a căzut, 
reacţionează ca de obicei când este tras de mânecă; întocmai 
ca și altă dată, în timpul Revoluţiei cu Chaumette și în timpul 
Directoratului cu Babeuf, caută să scape, descotorosindu-se 
net, de complicele său. A, da, Ouvrard! E un tip foarte înfigărețţ, 
căruia îi place să se amestece în tot felul de treburi! Și apoi, 
toată povestea asta este complet fără importanță, un 
amuzament, o copilărie. Dar Napoleon când apucă ceva, nu dă 
ușor drumul la mână. „Nu sunt deloc niște mașinaţii 
neînsemnate, i-o trântește Napoleon. Să-ţi permiţi să tratezi cu 
dușmanul în spatele suveranului tău, în condiţii pe care acesta 
nu le cunoaște și pe care, probabil, niciodată nu le-ar 
încuviința, înseamnă o nesocotire nemaiauzită a îndatoririlor. 
Este o încălcare grosolană a datoriei pe care nici cel mai slab 
guvern n-ar tolera-o; Ouvrard trebuie arestat imediat.” Situaţia 
devine jenantă pentru Fouche. Asta mai lipsea, să fie arestat 
Ouvrard! Ăsta va divulga secrete! Încearcă din răsputeri, cu tot 
felul de subterfugii, să-l facă pe împărat să renunţe la această 
măsură. Dar împăratul, care știe că în clipa aceasta polițistul 
său personal l-a și băgat la răcoare pe bancher, îl ascultă cu un 
zâmbet ironic pe cel demascat. Acum știe cine este adevăratul 
instigator al acestei mașinaţii insolente, iar hârtiile confiscate 
de la Ouvrard îi vor dezvălui, foarte curând, tot jocul lui 
Fouche. 


146 


Din norii neîncrederii adunaţi de atâta amar de vreme, cade 
trăsnetul. A doua zi - era duminică - după slujbă (deși cu câţiva 
ani în urmă îl arestase pe papă, redevenise credincios ca ginere 
ce era al Maiestăţii-Sale apostolice), Napoleon convoacă toţi 
miniștrii și demnitarii Curţii la recepţia de dimineaţă. Unul 
singur lipsește: ducele de Otrante. Deși ministru, nu a fost 
invitat, împăratul așteaptă ca membrii consiliului să ia loc în 
jurul mesei și începe, fără ocol, cu întrebarea: „Ce părere aveţi 
dumneavoastră despre un ministru care abuzează de funcţia sa 
și stabilește un contact cu o putere străină, fără știrea 
suveranului său? Care, pe temeiuri imaginate doar de el însuși, 
poartă tratative și compromite, astfel, politica întregii ţări? Ce 
sancțiune este prevăzută în codurile noastre de legi pentru o 
asemenea încălcare a îndatoririlor?” După această întrebare 
severă, împăratul se uită în jurul lui, așteptând, fără îndoială, 
ca toţi sfetnicii și creaturile sale să se grăbească în a-i propune 
proscripţia sau o altă măsură umilitoare. Dar iată că miniștrii, 
deși ghicesc numaidecât împotriva cui este aţintită săgeata, se 
învăluie într-o tăcere penibilă. În fond, toţi îi dau dreptate lui 
Fouche în eforturile energice pe care le-a depus pentru pace și, 
ca niște veritabili subalterni, se bucură de renghiul îndrăzneţ 
jucat de el autocratului. Talleyrand (nu mai este ministru, dar, 
ca mare demnitar, a fost chemat în această problemă 
importantă) zâmbește discret în sinea lui, își amintește de 
propria sa umilire cu doi ani în urmă și se amuză de 
încurcătura în care se găsesc, de astă dată și Napoleon și 
Fouché, doi oameni pe care el nu-i iubește. În sfârșit, marele 
arhicancelar Cambaceres rupe tăcerea și spune pe un ton de 
conciliere: „Este vorba, indubitabil, de un pas greșit, care ar 
merita o pedeapsă aspră, afară de cazul în care vinovatul nu s-a 
lăsat antrenat în această greșeală de un exces de zel în 
serviciu.” „Exces de zel în serviciu!”, sare arțăgos Napoleon - 
răspunsul nu-i convine, căci nu vrea o scuză, ci o pildă severă, o 
pedeapsă izbitoare pentru orice act de independenţă. 
Povestește agitat tot ce s-a întâmplat și le cere celor prezenţi 
să-i propună un succesor. 

Dar, din nou, aceeași situaţie: nici unul dintre miniștri nu se 
grăbeşte să spună ceva într-o chestiune atât de spinoasă, - 
teama tuturor de Fouche urmează imediat după teama lor de 
Napoleon. Până la urmă, Talleyrand, ca întotdeauna în 


147 


împrejurări dificile, se descurcă printr-o iscusită vorbă de 
spirit. El se adresează vecinului său, cu jumătate de voce: 
„Fără îndoială, domnul Fouche a comis o greșeală, dar dacă ar 
fi să-i dau un succesor, și eu i-aș da un succesor, acesta nu ar fi 
nimeni altul decât chiar domnul Fouché”. Nemulțumit de 
miniștrii săi, pe care el însuși i-a transformat în automate și 
mameluci lipsiţi de curaj, Napoleon ridică ședința și-l cheamă 
pe cancelar în cabinetul său. „Serios, nu merită osteneala să-i 
consulți pe acești domni. Aţi văzut la ce propuneri folositoare te 
poţi aștepta din partea lor. Dar nu cumva v-aţi închipuit că m- 
am gândit serios să-i consult, înainte de a mă fi lămurit eu 
însumi. Alegerea mea este făcută! Ministrul poliţiei va fi ducele 
de Rovigo.” Și, fără să-i dea acestuia posibilitatea să se 
pronunțe dacă este sau nu dispus să preia o asemenea 
succesiune dezagreabilă, încă în aceeași seară împăratul îl 
salută cu acest ordin direct: „Sunteţi ministrul poliţiei. 
Depuneţi jurământul și apucaţi-vă de treabă!” 
e 

Demiterea lui Fouché devine, imediat, subiectul zilei, și, 
dintr-o dată, întreaga opinie publică trece de partea lui. Nimic 
nu i-a atras acestui ministru ipocrit mai multă simpatie decât 
tocmai rezistenţa sa față de despotismul fără limită, devenit de 
nesuportat pentru poporul francez obișnuit cu libertatea, al 
unui om ajuns la putere graţie Revoluţiei. Şi, în plus, nimeni nu 
vrea să admită că ar fi fost o crimă de neiertat faptul de a fi 
căutat, în sfârșit, pacea cu Anglia, chiar împotriva voinţei 
belicosului neînfrânat. Toate partidele, regaliștii, republicanii și 
iacobinii, și, de asemenea, diplomaţii străini deplâng, unanim, 
în căderea ultimului ministru independent al lui Napoleon 
înfrângerea evidentă a ideii de pace; până și în propriul palat, 
chiar în propriul dormitor, Napoleon va găsi un apărătorul lui 
Joseph Fouché, acum în persoana celei de a două soţii, Marie- 
Louise, așa cum fusese cazul și cu prima, Josephine. Singurul 
om din anturajul ei pe care împăratul Austriei, tatăl ei, i l-a 
indicat ca demn de încredere este acum concediat, spunea ea 
afectată. Nimic nu exprimă mai clar adevărata stare de spirit 
din Franţa acelei vremi decât faptul că dizgraţia împăratului 
face să crească prestigiul unui om în rândul opiniei publice; și 
noul ministru ai poliţiei, Savary, sintetizează cu următoarele 
cuvinte bine nimerite impresia zdrobitoare produsă de 


148 


concedierea lui Fouche: „Cred că vestea despre izbucnirea unei 
epidemii de ciumă nu ar fi răspândit mai multă spaimă decât 
aceea a numirii mele ca ministru al poliţiei”. Cât de puternic 
devenise Fouche, concomitent cu împăratul, în acești zece ani! 
Nu se știe pe ce cale, dar reculul acestei repercusiuni trebuie 
să fi ajuns până la Napoleon. Căci, de-abia l-a izgonit din 
funcţie pe Fouché, că se și grăbeşte să-și acopere pumnul cu 
mănușa. Concedierea este prezentată, după consumarea 
faptului, ca și prima, cea din 1802, într-o formă poleită cu aur și 
mascată prin utilizarea lui Fouché într-o altă funcţie. În 
schimbul pierderii ministerului poliţiei, ducelui de Otrante i se 
conferă titlul onorific de consilier de stat și este numit 
ambasadorul monarhiei la Roma. Nimic nu definește mai bine 
starea de spirit a împăratului, oscilând între teamă și mânie, 
între reproș și recunoștință, între îndârjire și conciliere, decât 
scrisoarea de despărţire, destinată numai uzului personal. 
„Domnule duce de Otrante, știu ce servicii mi-aţi adus și cred în 
atașamentul dumneavoastră faţă de persoana mea și în zelul 
dumneavoastră pus în serviciul meu. Cu toate acestea, îmi este 
cu neputinţă să vă las funcţia de ministru; aș ceda prea mult 
făcând așa ceva. Funcţia de ministru al poliţiei reclamă o 
încredere deplină, nelimitată, și această încredere nu mai poate 
exista de când dumneavoastră aţi pus în joc liniștea mea și a 
statului într-o chestiune importantă, ceea ce nu poate fi scuzat 
în ochii mei nici de mobiluri  lăudabile. Concepția 
dumneavoastră ciudată despre îndatoririle unui ministru al 
poliției este incompatibilă cu binele statului. Fără a pune la 
îndoială atașamentul și fidelitatea dumneavoastră, aș fi obligat 
să vă supun totuși unei supravegheri permanente, obositoare, 
ceea ce nu mi se poate cere. Supravegherea dumneavoastră ar 
fi solicitată de multe lucruri pe care le faceţi pe proprie 
răspundere, fără a ști dacă ele corespund sau nu voinţei mele, 
intentiilor mele... Nu pot spera că vă veţi schimba felul de a 
acţiona, deoarece semne evidente ale nemulțumirii mele nu au 
determinat, de ani de zile, vreo schimbare la dumneavoastră. 
Bazându-vă pe puritatea intenţiilor dumneavoastră, nu aţi vrut 
să înțelegeţi că se poate săvârși mult rău, având intenţia de a 
face ceva bun. Încrederea mea în aptitudinea și fidelitatea 
dumneavoastră rămâne nestrămutată. Nădăjduiesc să am în 
curând ocazia de a dovedi și de a folosi aptitudinea și 


149 


fidelitatea în serviciul meu.” Ca o cheie secretă, scrisoarea te 
lasă să pătrunzi în sentimentele cele mai intime ale lui 
Napoleon faţă de Fouché și merită oboseala de a reciti această 
mică capodoperă pentru a-ți da seama cum se intersectează, în 
fiecare frază, voința și contra-voinţa, aprecierea și antipatia, 
temerea și un respect tainic. Autocratul își caută un sclav și 
este exasperat că găsește un om independent. Vrea să se 
debaraseze de el și se teme totuși să și-l facă dușman. Regretă 
că-l pierde și este, totodată, fericit să scape de acest om 
periculos. 
e 

Dar, paralel cu creșterea conștiinței propriei valori a lui 
Napoleon, a crescut, în aceleași proporții uriașe, și conștiința 
ministrului său, și simpatia generală îl face pe Joseph Fouché 
să se ţină și mai dârz. Nu, ducele de Otrante nu se mai lasă atât 
de ușor expediat. Să vadă Napoleon cum arată ministerul 
poliției când Joseph Fouche e scos afară pe ușă, iar urmașul 
său, dacă a avut insolenţa să accepte să-l înlocuiască, să-și dea 
seama că s-a așezat într-ui viespar și nu într-un fotoliu 
ministerial. El nu a construit timp de zece ani, acest instrument 
splendid acordat pentru un necioplit cu degete butucănoase ca 
Savary, pentru un novice în diplomaţie, pentru ca un ageamiu 
să învârtească bădărănește mai departe manivela și să prezinte 
drept propria-i înfăptuire ceea ce predecesorul său a elaborat, 
în zile și nopţi de mare trudă. Nu, destituirea lui să nu le fie 
chiar atât de comodă, precum își imaginează cei doi. Napoleon 
și Savary să afle, amândoi, că un Joseph Fouche nu-și arată, ca 
ceilalţi, numai spinarea încovoiată, ci și colții. 

Fouche este decis să nu părăsească locul cu capul plecat. Nu 
vrea o pace molcomă, o capitulare suportată calm. Dar atât de 
nebun încât să opună o rezistență deschisă bineînţeles că nu 
este, acesta nu este genul lui. Se rezumă la a-și permite o farsă, 
o mică farsă hazlie, veselă, care să facă Parisul să se desfete și 
pe Savary să afle că pe domeniul ducelui de Otrante există 
capcane teribile. Trebuie reamintită mereu strania, diabolica 
trăsătură de caracter a lui Joseph Fouché, aceea că tocmai 
îndârjirea extremă îi provoacă un feroce gust de a glumi, aceea 
că, pe măsură ce crește, curajul său nu devine viril, ci se 
preface într-un supra-curaj grotesc-periculos. El nu izbește, 
niciodată, cu pumnul în cineva care i se bagă în suflet, ci 


150 


recurge, întotdeauna și tocmai când îndârjirea este mai mare, 
la biciul ridicolului, bineînţeles pentru a-l face pe celălalt 
ridicol. Tot ce zace în omul acesta reţinut și închis ca instincte 
pătimașe ţâșnește cu iuțeala glontelui și spumegă în asemenea 
prilejuri, și aceste momente de veselie aparentă în plină mânie 
sunt, totodată, acelea în care se dezvăluie cel mai bine ascuns- 
ardentul, demonic-diabolicul firii sale. 

Îi va face, deci, succesorului său o farsă usturătoare! Așa 
ceva nu este greu de inventat, îndeosebi când ai de-a face cu un 
prostănac naiv. Ducele de Otrante își pune, așadar, uniforma de 
gală și arborează o mutră deosebit de politicoasă pentru a-și 
primi succesorul, cu prilejul vizitei acestuia de luare în primire 
a funcţiei. Și, în consecinţă, imediat ce-și face apariţia Savary, 
duce de Rovigo, îl asaltează impetuos cu amabilităţi. Nu numai 
că-l felicită pentru alegerea foarte onorantă făcută de împărat, 
dar de-a dreptul îi mulțumește că i-a preluat această functie, 
care îl obosește și apasă, de mult prea multă vreme, pe umerii 
săi. O, acum e atât de fericit, atât de mulţumit, să se poată 
odihni puţin după o muncă imensă ca aceasta! Căci acest 
minister înseamnă o muncă colosală, da, o muncă ingrată - 
ducele se va convinge el însuși de aceasta în curând, mai ales 
că nu este obișnuit cu ea. Oricum, el i-ar face, cu plăcere, 
serviciul să pună repede ordine în acest minister puţin 
dezordonat - doar concedierea l-a găsit oarecum nepregătit. 
Firește, asta ar cere câteva zile, dar, dacă ducele de Rovigo 
este de acord, el, Fouche, este gata să mai ia asupra sa această 
mică osteneală, și, între timp, soţia lui, ducesa de Otrante, ar 
putea să se ocupe comod de mutare. Bunul Savary, duce de 
Rovigo, nu simte piperul din miere. El este numai plăcut 
surprins de atâta amabilitate din partea unui om pe care toată 
lumea îl descrie ca fiind rău și prefăcut; da, îi mulțumește cu 
atât mai politicos ducelui de Otrante pentru acest serviciu 
extraordinar. Bineînţeles, să mai rămână cât îi convine lui. Se 
înclină și îi strânge emoţionat mâna bravului, mult prea 
neînţelesului Fouché. 

Ce păcat că n-a putut fi văzută și desenată figura lui Joseph 
Fouche în clipa în care s-a închis ușa în spatele succesorului 
său păcălit! Nătărăule, ești în stare să crezi că am să-ți mai fac 
și ordine și că secretele adunate de mine, unul câte unul, în 
zece ani de muncă istovitoare, am să le pun, până la ultimul, în 


151 


dosare ordonate, la vedere și la îndemână pentru labele tale 
butucănoase? Să-ţi mai și ung și curăţ mașina, admirabil 
scornită, care aspiră și prelucrează, fără pic de zgomot, dinte în 
dinte, rotiță în rotiță, invizibil, informaţiile dintr-un întreg, 
imperiu? Imbecilule, ai să mai caști ochii mari! 

Incepe, numaidecât, o agitaţie nebună. Fouché apelează la 
un prieten apropiat ca să-l ajute. Ușa cabinetului este încuiată 
cu grijă, și toate hârtiile importante și secrete sunt smulse, în 
grabă, din dosare. Fouche ia cu el, pentru a-i servi lui personal, 
toate hârtiile care ar putea să-i mai folosească drept armă, pe 
cele acuzatoare și pe cele demascatoare, iar celelalte le arde 
fără scrupule. De ce trebuie să știe domnul Savary cine anume 
a îndeplinit serviciul de informator în selectul faubourg Saint- 
Germain, în armată, la Curte? Așa ceva i-ar putea face muncă 
prea uşoară. Deci, la foc cu listele! Numai numele 
informatorilor și iscoadelor cu totul fără valoare, ale portarilor 
și prostituatelor, de la care oricum nu obţine ceva important, n- 
are decât să le păstreze. Dosarele se golesc cu viteza 
fulgerului. Listele preţioase, cuprinzând numele regaliștilor 
rămași în străinătate, ale corespondenţilor secreţi, dispar; în 
mod artificial, se provoacă peste tot dezordine, registratura 
este distrusă, actele capătă numere false, cifrurile sunt 
schimbate între ele, și, în același timp, cei mai de seamă 
funcţionari ai viitorului ministru sunt angajaţi ca spioni, în 
serviciu secret, pentru a-l ţine la curent, în continuare, pe 
fostul și adevăratul lor stăpân. Fouche deșurubează și scoate 
șurub după șurub din imensa mașinărie, pentru ca rotiţele 
dinţate să nu se mai angreneze una în cealaltă și mișcarea lor 
să se blocheze complet în mâinile succesorului care nu 
bănuiește nimic. Așa cum rușii dau foc sacrului lor oraș, 
Moscova, în faţa lui Napoleon, pentru ca acesta să nu găsească 
acolo o încartiruire confortabilă, tot așa distruge și subminează 
Fouche propria operă preferată a vieţii sale. Patru zile și patru 
nopţi arde focul în cămin, patru zile și patru nopţi durează 
această treabă drăcească. Şi fără ca cineva din jur să bănuiască 
cel mai mic lucru, secretele imperiului zboară pe coșul sobei 
transformate în materie pe care nu poţi pune mâna sau iau 
calea dulapurilor de la Ferrières. 

După toate astea, încă o plecăciune deosebit de politicoasă, 
deosebit de amabilă în faţa urmașului, care habar n-are de 


152 


nimic: „Poftiţi, luaţi loc!” O strângere de mână și câteva 
mulțumiri primite cu prefăcătorie. De fapt, ducele de Otrante 
ar trebui să plece acum de urgenţă la Roma, la ambasada lui. 
Dar el preferă să meargă mai întâi la Ferrières, la castelul său. 
Și, acolo, așteaptă, tremurând în sinea lui de nerăbdare și de 
plăcere, primul strigăt de mânie al succesorului său păcălit, de 
îndată ce acesta va observa farsa pe care i-a jucat-o Joseph 
Fouche. 
e 

Nu-i așa că festa a fost splendid imaginată, rafinat jucată și 
îndrăzneţ dusă până la capăt? Numai că, din păcate, lui Joseph 
Fouché i s-a strecurat o mică eroare de raționament în această 
hazlie mistificare. Şi anume, el crede că îi joacă o farsă acestui 
duce proaspăt numit în funcţie, fără experienţă, acestui 
ministru sugar. A uitat că cel ce i-a luat locul a fost numit 
ministru de un stăpân care nu admite să se glumească cu el. 
Napoleon urmărește, și fără asta, cu un ochi neîncrezător 
comportarea lui Fouche. Ezitarea lui îndelungată în a-și preda 
locul, amânarea fără sfârșit a plecării la Roma nu-i plac. Pe de 
altă parte, cercetările în cazul lui Ouvrard, complicele lui 
Fouche, au dus la un rezultat neașteptat: ele scot la iveală că 
Fouché încredințase, încă dinainte, unui alt intermediar note 
destinate cabinetului englez. Şi până acum, nimănui nu i-a priit 
să glumească cu Napoleon. La 17 iunie, este trimis, subit, la 
Ferrières un bilet tăios, șuierător ca o lovitură de bici: 
„Domnule duce de Otrante, vă cer să-mi trimiteţi documentul 
pe care, în vederea sondării lordului Wellesley, l-aţi remis unui 
domn, pe nume Fagan, care v-a adus din partea acestui lord un 
răspuns ce niciodată nu mi-a fost făcut cunoscut”. Acest ton 
viguros ca de trompetă putea să trezească și un mort. Dar 
Fouché, total îmbătat de amor propriu și de trufie, nu se 
grăbeşte să răspundă. Între timp, la Tuileries, se turnase gaz 
peste foc. Savary a descoperit prădarea ministerului poliţiei și, 
consternat, a raportat împăratului. Urmează, imediat, un al 
doilea bilet și un al treilea, invitându-l pe Fouche să predea, de 
îndată, „întregul portofoliu ministerial”. Șeful de cabinet aduce 
personal acest ordin și este însărcinat să ridice pe loc de la 
ducele de Otrante hârtiile luate de acesta ilegal. Farsa a luat 
sfârșit, începe lupta. 


Farsă a luat, realmente, sfârșit: este momentul ca Fouche să 
înţeleagă. Dar lucrurile se petrec ca și cum l-ar împinge 
diavolul să se măsoare foarte în serios cu Napoleon, cu omul 
cel mai puternic din lume. Cu totul contrar adevărului, declară 
trimisului că regretă nespus, dar nu posedă nici o scrisoare. Le- 
a ars pe toate. Bineînţeles, nimeni nu-i dă crezare lui Fouché, și 
cel mai puţin îi dă crezare Napoleon. Acesta îl avertizează 
pentru a doua oară, de astă dată mai dur, mai imperativ: se 
cunoaște impacienţa lui. Lipsa de chibzuinţă se transformă 
însă, acum, în obstinaţie, obstinaţia, în insolenţă, insolenţa, în 
sfidare. Căci Fouche repetă că nu mai are nici o singură hârtie 
și motivează pretinsa distrugere a documentelor cu caracter 
personal ale împăratului într-un mod ce arată de-a dreptul a 
șantaj. Maiestatea-Sa, spune el ironic, l-a onorat cu o asemenea 
încredere, încât, atunci când unul din fraţii săi i-a pricinuit o 
supărare, l-a însărcinat pe el, Fouché, să-l cheme la ordine. Şi 
cum în asemenea situaţii fiecare dintre fraţi, la rândul său, i se 
adresa lui cu plângerile pe care le avea, el a socotit de datoria 
sa să nu păstreze atari scrisori. Nici surorile Maiestăţii-Sale nu 
au fost întotdeauna scutite de calomnii, și împăratul însuși l-a 
considerat demn de a-i face cunoscute toate acele zvonuri, 
însărcinându-l să cerceteze ce imprudenţe anume le-au putut 
prilejui. E clar, și chiar mai mult decât clar: Fouche îi dă a 
înţelege împăratului că el știe multe și nu vrea să se lase tratat 
ca un lacheu. Mesagerul intuiește ameninţarea cu caracter de 
șantaj și nu-i va fi fost ușor să prezinte stăpânului său, într-o 
formă acceptabilă, un răspuns atât de îndrăzneț. În clipa 
aceasta, împăratul își iese din fire. Este atât de furios, încât 
ducele de Massa trebuie să-l liniștească și, în dorința de a 
pune, în sfârșit, capăt acestei afaceri penibile, se oferă să-l 
invite el însuși pe recalcitrant să predea hârtiile sustrase. O 
altă somaţie este făcută prin noul ministru al poliţiei, ducele de 
Rovigo. Dar Fouche răspunde la toate cu aceeași politeţe și cu 
aceeași hotărâre: îi pare rău, foarte rău, extrem de rău, dar, 
îndemnat de o mult prea mare discreţie, el a aruncat în foc 
toate hârtiile. Pentru prima oară se întâmplă, în Franţa, ca un 
bărbat să-l înfrunte, în mod fățiș, pe împărat. 

a 

Asta întrece măsura. Așa cum Napoleon l-a subapreciat, timp 

de zece ani, pe Fouché, tot așa Fouché îl subapreciază, acum, 


154 


pe Napoleon, crezând că ar putea să-l intimideze prin câteva 
indiscreţii. Să-l înfrunte, sub ochii tuturor miniștrilor săi, pe el, 
căruia i-au oferit fiicele ţarul Alexandru, împăratul Austriei, 
regele Saxoniei, pe el, în faţa căruia tremură ca niște școlari 
toţi regii germani și italieni? Lui, căruia toate armatele Europei 
nu au fost în stare să-i reziste, lui vrea să-i refuze supunerea 
această mumie lividă, acest intrigant uscat, învesmântat de 
foarte puţină vreme într-o mantie ducală pusă pe umeri? Nu, 
când ești Napoleon nu admiţi să ţi se joace asemenea farse. Il 
convoacă, imediat, pe șeful poliției personale, Dubois, 
izbucnește, în prezenţa lui, în cele mai furibunde accese 
împotriva „mizerabilului, infamului Fouche”. În timp ce, plin de 
mânie, străbate cabinetul în sus și în jos cu pași apăsaţi, 
răsunători, exclamă subit: „Să nu-și închipuie că ar putea să 
facă cu mine ce a făcut cu Dumnezeul lui, cu Convenţia și cu 
Directoratul, pe care le-a trădat și le-a vândut într-un mod 
josnic! Eu văd mai bine decât Barras, cu mine nu-i va merge 
atât de ușor, dar îl sfătuiesc să se păzească. Știu că posedă 
însemnări și instrucţiuni de la mine, insist să mi le restituie. 
Dacă refuză, daţi-l, imediat, pe mâna a zece jandarmi și 
trimiteţi-l la închisoare, și jur pe Dumnezeu că eu îi voi arăta 
cât de repede se poate face un proces”. 

De aici încolo, ițele încep să se încurce. Acum, chiar și 
Fouché începe să se simtă încolţit. Când apare Dubois la el, 
Fouche, duce de Otrante, fost ministru al poliţiei, trebuie să 
îngăduie ca propriul său subaltern de odinioară să aplice 
sigiliul pe întreaga corespondenţă, o treabă ce ar putea deveni 
periculoasă, dacă, bineînţeles, omul prevăzător nu ar fi pus de 
o parte, cu mult înainte încă, scrisorile autentice importante. 
Oricum însă, Fouché începe să-și dea seama că s-a încăpățânat. 
Într-o grabă nebună, scrie o scrisoare după alta, una către 
împărat, altele către diverși miniștri, spre a se plânge de 
neîncrederea ce i se arată lui, cel mai leal, cel mai sincer, cel 
mai devotat, cel mai de caracter ministru; și, în una din aceste 
scrisori, te poţi delecta, îndeosebi, cu următoarea frază 
delicioasă: I n'est pas dans mon caractere de changer (aceste 
cuvinte sunt scrise efectiv, negru pe alb, de mâna lui Fouche, 
cel cu caracter de cameleon). Și, întocmai ca și cu 
cincisprezece ani în urmă, în cazul lui Robespierre, el 
nădăjduiește să mai poată preveni dezastrul printr-o grabnică 


155 


împăcare. la o trăsură și pleacă la Paris pentru a prezenta 
personal împăratului explicaţiile sau chiar și scuzele sale. 

Dar este prea târziu. Prea mult timp s-a jucat, prea a întins 
coarda: nu mai poate fi vorba de o reconciliere, nici de un 
compromis; cine l-a sfidat în public pe Napoleon, în public 
trebuie să fie înjosit. I se adresează o scrisoare pe un ton atât 
de dur și tranșant cum n-a mai adresat Napoleon aproape nici 
unui alt ministru. Este foarte scurtă această scrisoare, această 
lovitură cu piciorul: „Domnule duce de Otrante, serviciile 
dumneavoastră mi-au devenit indezirabile. Aveţi la dispoziţie 
douăzeci și patru de oră pentru ca, în acest răstimp, să plecaţi 
la senatoria dumneavoastră”. Nici un cuvânt despre numirea în 
funcția de ambasador la Roma; o concediere categorică și 
brutală și, în plus, un surghiun. Simultan, ministrul poliţiei 
primește ordinul de a veghea la executarea imediată a 
decretului. 

e 

Tensiunea a fost mult prea mare, jocul mult prea temerar, 
acum se produce imprevizibilul: Fouche se prăbușește cu totul, 
aidoma unui somnambul care, cățărându-se, fără să aibă habar 
de primejdie, pe toate acoperișurile, trezit brusc de un strigăt 
puternic, se aruncă în vid înspăimântat de propria-i situaţie 
anormală. Același bărbat care, la doi pași de ghilotină, și-a 
păstrat cumpătul și luciditatea gândirii, se prăbușește jalnic 
sub lovitura lui Napoleon. 

Acest 3 iunie 1810 este pentru Joseph Fouche un Waterloo. 
Nervii îi cedează, se năpustește la ministru cerându-i un 
pașaport pentru străinătate, gonește fără oprire, schimbând 
caii la fiecare haltă, până în Italia. Acolo, aleargă, ca un șobolan 
turbat pe o vatră încinsă, de-a lungul și de-a latul ţării, dintr-un 
loc într-altul. Când e la Parma, când la Florenţa, când e la Pisa, 
când la Livorno, în loc să se ducă la senatoria sa, așa cum i se 
ordonase. Dar panica îl zguduise prea din cale afară. Numai să 
fie în afara razei de acţiune a lui Napoleon, numai să fie dincolo 
de distanţa până la care îl poate ajunge strânsoarea acestei 
înspăimântătoare mâini! Nici Italia nu i se pare destul de 
sigură, e tot Europa, și întreaga Europă este supusă acestui 
bărbat teribil. De aceea, închiriază la Livorno un vas pentru a 
pleca în America, ţară a securităţii, ţară a libertăţii, dar este 
împins înapoi de furtună, de răul de mare și de teama de 


156 


crucișătoarele engleze; și iată-l pe smintit, din nou în trăsură, 
gonind în zigzag de la un port la altul, de la un oraș la altul, 
cerșind ajutor surorilor lui Napoleon, prinților, prietenilor, 
dispărând și reapărând spre necazul funcţionarilor de la poliţie, 
care îi caută și îi pierd continuu urma; pe scurt, se comportă 
întru totul ca un dement, cu desăvârșire înnebunit de teamă; el, 
omul fără nervi, oferă, pentru prima oară, exemplul de-a 
dreptul clinic al unei totale clacări nervoase. Nicicând n-a 
zdrobit mai definitiv Napoleon, cu un singur gest, numai cu o 
singură lovitură de pumn, un adversar, ca în cazul celui ce a 
fost cel mai îndrăzneţ și cel mai stăpânit dintre slujitorii săi. 

Aceste dispariţii și reapariţii, acest du-te-vino febril durează 
zile, durează săptămâni, fără ca să se poată ghici exact (nici 
chiar excelentul său biograf Madelin nu știe, și probabil Fouché 
însuși nu o știa) cum și încotro vrea s-o apuce Fouche în acest 
timp. Se pare că numai în trăsura sa în mers se simte ferit de 
răzbunarea pe care el își închipuie că o urmărește Napoleon, 
care, cu siguranţă, de mult, nu se mai gândește să ia măsuri 
împotriva recalcitrantului său servitor. Napoleon nu a vrut 
decât să-și impună voinţa, să-și recapete hârtiile, și această 
voință o pune în aplicare. Căci, în timp ce Fouché turbat, 
devenit isteric, gonește prin toată Italia de omoară caii de 
poștă, soţia sa acţionează cu mult mai raţional, la Paris. Ea 
capitulează în locul lui. Nu poate exista vreun dubiu că, spre a- 
și salva soţul, ducesa de Otrante i-a restituit lui Napoleon, cu 
discreţie, hârtiile reţinute atunci de Fouche în mod perfid, 
deoarece niciodată n-a mai ajuns la cunoștința opiniei publice 
vreuna din acele pagini intime la care făcuse aluzie Fouché, 
șantajând. Întocmai ca și în cazul lui Barras, de la care 
împăratul a cumpărat hârtiile, așa cum a făcut-o și de la ceilalţi 
confidenţi din perioada ascensiunii sale deveniți incomozi, 
documentele din posesia lui Fouché, în măsura în care au avut 
vreo contingenţă cu Napoleon, au dispărut fără urmă. Toate 
documentele nefavorabile imaginii oficiale despre Napoleon au 
fost complet suprimate fie de Napoleon însuși, fie, mai târziu, 
de Napoleon al III-lea. 

Până la urmă, Fouché obţine încuviințarea de graţie de a se 
reîntoarce la senatoria sa de la Aix. Furtuna cea mare a trecut, 
trăsnetul i-a zdruncinat numai nervii, fără să-i atingă măduva. 
La 25 septembrie, hăituitul sosește la proprietatea sa, arătând 


157 


„palid și ostenit și manifestând, prin incoerenţa gândurilor și a 
vorbelor sale, o tulburare totală”. Dar i se lasă tot timpul 
necesar la dispoziție pentru a-și reface nervii, fiindcă cel ce s-a 
răzvrătit o dată împotriva lui Napoleon este scutit vreme 
îndelungată de orice treburi publice. Ambiţiosul trebuie să 
plătească pentru farsa lui cumplită: din nou l-a zvârlit valul în 
adâncuri. Timp de trei ani, Joseph Fouche rămâne fără rang și 
fără funcție: cel de-al treilea exil al său a început. 


CAPITOLUL AL ȘAPTELEA 


INTERMEDIU NEDORIT + 1810-1815 


A început cel de-al treilea exil al lui Joseph Fouche. Ministrul 
de stat demis din funcţie, ducele de Otrante, locuiește în 
splendidul său castel de la Aix, precum un prinţ suveran. Are 
acum cincizeci și doi de ani, a gustat până la capăt din toate 
tensiunile și jocurile, din toate reușitele și vicisitudinile vieţii 
politice, din eterna alternanță a fluxului și refluxului aduse de 
tălăzuirea valurilor destinului. A cunoscut favoarea puternicilor 
și disperarea singurătăţii, a fost sărac până la grija pentru 
bucăţica de pâine de fiecare zi și nemăsurat de bogat, a fost 
iubit și urât, sărbătorit și proscris - acum, se poate odihni, în 
sfârșit, pe ţărmul aurit, el, duce, senator, Excelenţă, ministru 
de stat, consilier de stat, multimilionar, nesupus altcuiva în 
afara propriilor dorinţi. Se plimbă confortabil în caleașca cu 
lacheu în livrea, face vizite în locuinţe nobiliare, primește 
omagii, exprimate cu voce tare, din provincia sa și semne de 
simpatie, exprimate în șoaptă, de la Paris. Este scutit de 
osteneala neplăcută de a se chinui zilnic cu funcţionari stupizi 
și cu un stăpân despotic. Dacă te-ai lua după alura sa de om 
mulțumit, ai putea crede că, procul negotiis, ducele de Otrante 
se simte în largul său. Dar un pasaj (fără discuţie autentic) din 
Memorii" (altminteri atacabile) trădează cât de înșelător este 
arborată această mulțumire: „Obișnuinţa înrădăcinată de a fi la 
curent cu toate mă urmărea și mă lăsam ispitit de ea și mai 
mult în plictiseala unui exil foarte agreabil, dar monoton”. Și 


4 În acest studiu n-am făcut referire, aproape niciodată, la Memoriile ducelui 
de Otrante, apărute la Paris în 1824, căci, indubitabil, acestea au fost 
alcătuite de o mână străină, păstrând, în orice caz, un material parţial 
autentic. Ştiinţa mai este şi astăzi preocupată, zadarnic, să stabilească în ce 
măsură acest om de permanentă duplicitate s-a ocupat el însuşi de 
elaborarea lor, şi, deocamdată, continuă să fie valabilă vorba de spirit a lui 
Heinrich Heine, care scria despre „cunoscutul om fals” Fouche că „a împins 
falsitatea atât de departe, încât, chiar şi după moartea sa, a publicat 
memorii false”. 


159 


ceea ce constituie, după propria-i mărturisire, acel „charme de 
sa retraite” nu este peisajul blând din Provence, ci o întreagă 
urzeală de rapoarte și spionaje care veneau din capitală. „Cu 
ajutorul unor prieteni siguri și al unor emisari credincioși, mi- 
am organizat o corespondenţă secretă, dublată de primirea mai 
multor rapoarte regulate provenite din Paris, care se completau 
una pe cealaltă. Într-un cuvânt, aveam la Aix poliția mea 
privată.” Acest om fără de odihnă practică acum, ca un sport, 
ceea ce îi este interzis ca profesie și, dacă nu mai are acces la 
ministere, are chef ca cel puţin să privească cu ochii altuia prin 
gaura cheii, să participe cu urechile altuia, la consfătuiri și, mai 
ales, să pândească dacă nu se întrezărește cumva, în cele din 
urmă, ocazia de a-și oferi iar serviciile, de a-și croi din nou un 
loc la masa la care se joacă istoria epocii. 

Dar ducele de Otrante va mai avea de așteptat multă vreme 
pe tușă, căci Napoleon nu are nevoie de el. El este în culmea 
puterii, a supus Europa, este ginerele împăratului Austriei, este 
- împlinire a supremei dorinţe! - tatăl unui rege al Romei. Toţi 
prinții germani și italieni se gudură umili pe lângă el, 
recunoscători pentru favoarea de a fi binevoit să le lase 
coroanele și coroniţele; a ajuns să șovăie și să oscileze până și 
ultimul și unicul dușman: Anglia. Acest bărbat a devenit în 
asemenea măsură puternic, încât își poate permite să renunţe, 
cu zâmbetul pe buze, la ajutoare atât de agile și atât de puţin 
sigure ca Joseph Fouche; abia acum, când dispune din plin de 
răgazul necesar pentru a reflecta în tihnă și pe îndelete, este în 
stare domnul duce să-și dea seama de întreaga trufie dementă 
ce l-a împins să se măsoare cu cel mai puternic dintre toți 
bărbaţii. Impăratul nu-i acordă nici măcar onoarea urii sale - de 
pe culmea nemaipomenită pe care l-a așezat și l-a săltat istoria, 
el nici măcar nu mai observă mica insectă agresivă care, 
cândva, s-a cuibărit în blana sa și de care s-a scuturat cu un 
singur și puternic bobârnac. Nu dă atenţie nici insistenţei, nici 
absenței sale; pentru el, Fouché nu mai există. Și nimic nu-i 
arată mai limpede dizgraţiatului cât de puţin îl stimează și se 
teme de el Napoleon, decât faptul că, în sfârșit, are voie să se 
întoarcă la castelul său de la Ferrières, la o distanţă de două 
ore de Paris. Bineînţeles că împăratul nu-l lasă să se apropie 
mai mult. Parisul și palatul Tuileries îi rămân interzise omului 
care a cutezat să-l înfrunte. 


160 


În timpul acestor doi ani de inactivitate, Joseph Fouché este 
chemat numai o singură dată la Palat. Napoleon pregătește 
războiul împotriva Rusiei: cu acest unic prilej, când toţi ceilalţi 
îl deconsiliază, să-și spună și Fouché părerea. El se pronunţă, 
dacă i se poate da crezare, printr-un avertisment aprins, 
înmânând chiar (dacă nu cumva l-a ticluit post festum) acel 
memorandum ce se poate găsi în Memoriile sale; Napoleon însă 
de mult nu mai vrea decât să-și audă confirmată voinţa, nu mai 
dorește decât adeziunea oarbă la cuvintele sale. Cel ce îl 
sfătuiește să nu pornească războiul pare să pună la îndoială 
măreţia sa. De aceea, Fouche este trimis, glacial, înapoi la 
castelul său, în exilul său inactiv, în timp ce împăratul pornește 
cu șase sute de mii de oameni la fapta sa cea mai temerară și 
cea mai dementă, spre Moscova. 

e 

Un ritm neobișnuit ordonează viața stranie și abundentă în 
alternări a lui Joseph Fouche. Când urcă, totul îi reușește; când 
coboară, soarta se întoarce împotriva sa. Acum, când, amărât și 
înăcrit, trebuie să aștepte, pasiv, la umbra dizgraţiei, în castelul 
său retras, în afara sferei evenimentelor, interzisă exilatului, 
tocmai acum, când dezamăgirea sa ar avea nevoie de sprijin 
moral, de destăinuiri fără reţineri, de consolare tandră, tocmai 
acum îl pierde pe singurul om care l-a însoţit, afectuos, 
răbdător și încurajator, timp de douăzeci de ani, pe toate 
cărările sale presărate cu pericole: își pierde soţia. In timpul 
primului exil, în mansarda aceea, îi muriseră primii doi copii, 
pe care i-a iubit mai presus de orice; în timpul celui de-al 
treilea exil, îl părăsește soţia. Această pierdere îl afectează pe 
omul aparent insensibil în străfundul sufletului. Căci, 
nestatornic și capricios faţă de toate partidele și ideile, acest 
bărbat impenetrabil a fost credincios în cel mai tandru chip 
urâtei sale neveste, soțul cel mai atent, tatăl cel mai grijuliu; 
așa cum în dosul măștii birocratului sec se afla nervosul și 
intrigantul jongler cu ideile, tot așa, în omul periculos și pe 
care nu te puteai bizui, se ascundea, timid și invizibil, un soţ de 
o fidelitate burgheză, un provincial francez, un om solitar, care 
nu se simte bine și în siguranţă decât în cercul cel mai restrâns 
al familiei sale. Ceea ce vibra, adânc în umbră, ca bunătate 
tainică și onestitate, în acest diplomat șiret, a fost dăruit de el 
în secret și cu o dragoste discretă tovarășei sale de viaţă, care 


161 


n-a trăit decât pentru el, care n-a apărut vreodată la serbările 
Curţii, la banchete sau la recepții, și care nu s-a amestecat, 
vreodată, în jocurile sale primejdioase. Bine ascunsă în hăul de 
nepătruns al vieţii sale personale, aici acţionase, eliberator, o 
contrapondere la latura inconstantă, aventurieră și fluctuantă a 
existenţei sale politice; și acest suport se frânge tocmai acum 
când el are cea mai mare nevoie de ajutor. Pentru prima oară 
se simte la acest om rece ca piatra o zguduire adevărată, 
pentru prima oară străbate din scrisorile sale un ton foarte 
cald, foarte sincer, foarte uman. După o prostie enormă a 
succesorului său, ducele de Rovigo, care, făcându-se de râsul 
întregului Paris, s-a lăsat arestat, fără să opună vreo rezistenţă, 
cu prilejul unui puci ridicol al unui semi-smintit, prietenii 
îndemnându-l stăruitor să aspire, din nou, la ministerul poliţiei, 
el refuză orice revenire la viața politică: „Inima mea este 
zăvorâtă în fața tuturor acestor nerozii omenești. Puterea nu 
mă mai atrage, odihna nu este doar o stare trecătoare în 
situația mea actuală, ci este singura necesară. Treburile 
publice îmi oferă numai imaginea unui tumult, a unei zăpăceli 
și a unor pericole”. Pentru prima oară, se pare, lecţia suferinţei 
l-a făcut pe omul inteligent să devină cu adevărat inteligent. 
Din clipa în care a văzut-o murind, alături de el, pe tovarășa din 
cei douăzeci de ani teribili ai vieţii sale, pe acest om ce 
îmbătrânea l-a cuprins o profundă dorinţă de odihnă, de 
destindere lăuntrică, după o perioadă de nesfârșite ambiţii 
vane. Orice poftă de intrigă pare să se fi stins în el pentru 
totdeauna, voința de putere pare, în sfârșit, frântă la acest 
spirit foarte tumultuos, neîncetat mânat de dorinţi. 

Ce tragică ironie! Când, pentru singura și prima oară, 
Fouche, de obicei fără astâmpăr, vrea doar odihnă și nu dorește 
nici o funcţie, adversarul său Napoleon îi impune una, cu forța. 

e 

Nu din dragoste, nu din vreo simpatie pentru el, nu din 
încredere îl cheamă Napoleon încă o dată pe Fouché în 
serviciul său, ci din neîncredere, dintr-o acută lipsă de 
siguranţă în el însuși. Pentru prima dată împăratul s-a întors 
învins. Nu intră în Paris pe sub Arcul de triumf, în fruntea unei 
armate, țanțoş pe cal, înconjurat de drapele, ci se furișează, 
noaptea, cu blana ridicată până peste bărbie, pentru a nu putea 
fi recunoscut. Cea mai strălucită armată creată vreodată de el 


162 


zace îngheţată în zăpada rusească, și, odată cu nimbul 
invincibilităţii, au dispărut toţi prietenii. Toţi împărații și toţi 
regii, care ieri, alaltăieri încă, se mai ploconeau în faţa lui cu 
șira spinării încovoiată, își amintesc, cu o  penibilă 
spontaneitate, în fața împăratului învins, de rangul lor. O lume 
cu arma în mână se ridică împotriva asprului ei stăpân. Din 
Rusia, năvălesc călare cazacii; din Suedia, înaintează, ca 
dușman, vechiul rival Bernadotte; în Boemia, se pregătește de 
război propriul său socru, împăratul Francisc; Prusia, prădată 
și subjugată, se răscoală cu un entuziasm setos de răzbunare - 
sămânţa discordiei, împrăștiată în nechibzuite războaie fără de 
număr, încolţește, acum, în pământul pârjolit, răscolit și chinuit 
al Europei și va da roade, în toamna aceasta, pe câmpiile de la 
Leipzig. Peste tot se clatină și trosnește gigantica construcție 
ridicată în zece ani de această unică voință de dominație 
mondială; izgoniți din Spania, din Westfalia, din Olanda și din 
Italia, fraţii lui Bonaparte fug. Acum e momentul ca Napoleon 
să desfășoare maximum de energie. Cu o viziune extraordinară 
și clarvăzătoare, cu o putere de muncă înzecită, pregătește 
totul pentru ultima bătălie decisivă. Oricine în Franţa mai este 
în stare să poarte o raniță sau să șadă pe cal este trimis pe 
front; de pretutindeni, din Spania, din Italia, sunt retrase 
trupele încercate pentru a compensa ceea ce iarna rusească a 
sfâșiat cu maxilarele ei de gheaţă. Mii de oameni lucrează, zi și 
noapte, în fabrici de săbii și tunuri, din comori ascunse se bat 
monede de aur, sunt folosite economiile aflate în încăperile 
secrete de la Tuileries, fortărețele sunt puse în stare de 
funcţiune și, în timp ce armatele mărșăluiesc, din est și din 
vest, cu pași apăsaţi, spre Leipzig, reţele diplomatice sunt 
întinse în toate direcţiile. Nicăieri nu trebuie să rămână o 
poziţie slabă și nesigură, nicăieri, o breșă în această sârmă de 
fier ghimpată ce urmează să împrejmuiască Franţa; trebuie 
cumpănită fiecare eventualitate și, asemenea frontului, trebuie 
asigurat și spatele. Căci nu este îngăduit să se întâmple, pentru 
a doua oară, ca un nebun sau un om rău intenţionat să 
zdruncine sau să înceţoșeze încrederea poporului în Napoleon, 
precum s-a întâmplat în timpul campaniei din Rusia. Nici un 
element nesigur nu trebuie să rămână acasă, nici un om 
primejdios, nesupravegheat. 

Înaintea acestei ultime bătălii hotărâtoare, împăratul se 


163 


gândește la fiecare factor al puterii, la fiecare eventualitate, la 
fiecare primejdie posibilă. Așa se explică de ce se gândește și la 
acela ce ar putea deveni periculos, la Joseph Fouché. Se vede 
bine că nu l-a uitat, pur și simplu l-a desconsiderat atâta timp 
cât el însuși era puternic. Acum, când Napoleon pierde din 
siguranţă, trebuie să se asigure din nou. Nici un dușman 
potenţial nu trebuie să rămână în spatele său, nu trebuie să 
rămână la Paris. Și, întrucât Napoleon nu-l numără pe Fouché 
printre prietenii săi, hotărăște: Fouche trebuie să părăsească 
Parisul. 

De fapt, nu există un temei plauzibil pentru arestare și 
băgare într-o fortăreață, cu scopul de a evita ca acest spirit 
agitat și intrigant să poată urzi intrigi. Dar nici liber nu trebuie 
să rămână. Așa că lucrul cel mai bun este să i se lege bine 
mâinile dornice să acţioneze, dându-i-se o funcţie și, pe cât 
posibil, una departe de Paris. La cartierul general din Dresda, 
în toiul tumultului treburilor și al pregătirilor de război, se 
caută zadarnic un astfel de post care să arate onorabil și să 
ofere, în același timp, certitudine; așa ceva nu-i ușor de găsit în 
pripă. Dar Napoleon este nerăbdător; ar vrea să-l știe plecat 
din Paris pe acest cavaler al umbrelor. Deoarece nu se găsește 
un post pentru Fouché, i se inventează unul, și anume i se dă o 
funcţie în nori: administrarea teritoriilor ocupate din Prusia. O 
funcţie frumoasă, o funcţie onorabilă, de primă clasă fără 
îndoială, care are, din păcate, doar un singur mic defect, acela 
de a fi condiţionată de un „dacă”: această regență nu poate 
începe decât dacă Napoleon va fi cucerit Prusia. Şi, până acum, 
evenimentele de pe front nu prea lasă să se întrevadă acest 
lucru, deoarece Blücher îl presează serios pe împărat pe flancul 
din Saxonia; așadar, scrisoarea împăratului din 10 mai, 
adresată ducelui de Otrante nu este decât o caraghioasă 
învestire cu un post în aer: „Am cerut să vi se comunice că este 
intenţia mea ca, deîndată ce eu voi intra pe teritoriul regelui 
Prusiei, să vă chem la mine și să vă instalez în fruntea 
guvernului acestei ţări. Nimic din asta nu trebuie să transpire 
la Paris. Totul trebuie să arate ca și cum aţi pleca la moșia 
dumneavoastră de la ţară, și, când în realitate veţi fi aici, să se 
creadă că sunteţi acasă. Numai împărăteasa are cunoștință 
despre plecarea dumneavoastră. Mă bucur de ocazia de a putea 
primi în curând de la dumneavoastră noi servicii și noi dovezi 


164 


de atașament”. Așa îi scrie împăratul lui Joseph Fouche, tocmai 
pentru că nu are nici un fel de încredere în „atașamentul” său. 
lar ducele de Otrante pornește la drum spre Dresda 
nemulțumit și suspicios, dibuind imediat intenţia cea mai 
intimă a stăpânului său. „Mi-a fost numaidecât clar, observă el 
în Memorii, că împăratul m-a chemat lângă el numai pentru că 
i-a fost teamă de rămânerea mea la Paris, vrând să mă aibă în 
mână ca ostatec.” Drept care, viitorul guvernator al Prusiei nu 
se grăbește prea tare să ajungă la Consiliul de stat din Dresda, 
fiindcă știe că, în realitate, nu se dorește sfatul lui în treburile 
statului, ci legarea lui de mâini. Sosește abia la 29 mai, și 
primul cuvânt cu care îl salută împăratul este: „Aţi venit cu 
întârziere, domnule duce”. 

La Dresda nu se mai spune, bineînţeles, nici un cuvânt 
despre pretextul comic de a i se atribui lui Fouché guvernarea 
Prusiei; momentul este prea grav pentru asemenea glume. Dar, 
acum, este ţinut sigur în mână și, din fericire, se găsește un alt 
post excelent pentru a-l expedia departe de scena 
evenimentelor, unul nu tocmai ca cel precedent, nu atât de sus, 
în nori sau în lună, dar, oricum, la o distanță de sute de 
kilometri de Paris: guvernarea lliriei. Vechiul camarad al lui 
Napoleon, generalul Junot, care administra această provincie, a 
înnebunit subit și, drept urmare, a rămas liberă o celulă pentru 
recalcitranti. Astfel, cu o ironie abia disimulată, împăratul îi 
pune în mână această domnie efemeră lui Joseph Fouché, care, 
ca de obicei, nu se opune, se înclină docil și se declară gata să 
plece imediat. 

e 

Iliria, numele acesta sună a operetă. Într-adevăr, ce stat 
pestriț s-a croit, aici, din petice, cu bucăţi din Friuli, Carintia, 
Dalmatia, Istria și Triest, la ultima pace impusă cu forța! Un 
stat lipsit de o idee unitară, fără sens și țel, având drept 
reședință un minuscul oraș provincial de mici agricultori, 
Ljubljana, o absurditate hibridă, fără vitalitate, generată de o 
voință îmbătată de dominație și de o diplomaţie oarbă. Fouché 
nu găseşte acolo decât o vistierie aproape goală, câteva duzini 
de funcționari plictisiți, foarte puţini soldați și o populație 
bănuitoare, care nu aşteaptă decât plecarea francezilor. 
Şandramaua asta de stat artificial, zidit mult prea în grabă, 
trosnește din toate părțile; câteva lovituri de tun, și întregul 


165 


edificiu șubred se dărâma. Aceste lovituri de tun sunt trase, 
foarte curând, de propriul socru, împăratul Francisc, împotriva 
ginerelui său Napoleon, și, imediat, se sfârșește cu 
magnificiența ilirică. Cu cele câteva regimente ale sale, 
alcătuite în cea mai mare parte din croaţi gata să treacă la 
primul foc de partea foștilor lor camarazi, Fouche nu se poate 
gândi la o rezistenţă serioasă. În aceste condiţii, el nu face 
propriu-zis decât să pregătească din prima zi retragerea și, 
spre a o masca ingenios, afișează formal gesturile mari ale unui 
suveran lipsit de griji; dă baluri și recepții, lăsând trupele să 
defileze semeţe, ziua, și expediind, în același timp, casele de 
bani și documentele oficiale la Triest, în secretul nopţii. Toată 
activitatea lui ca șef și ca suveran se poate limita numai la 
evacuarea prudentă și treptată, cu pierderi cât mai puţine, a 
provinciei, și, cu prilejul acestei retrageri strategice, se afirmă, 
iarăși, cu o măiestrie perfectă, vechiul său sânge rece, energia 
sa promptă în acţiune. Se retrage doar pas cu pas și fără 
pierderi de la Ljubljana la Gorizia, de la Gorizia la Triest, de la 
Triest la Veneţia; duce cu el înapoi, din Iliria sa efemeră, 
aproape toţi funcţionarii, banii și mult material preţios. Ce 
contează însă pierderea acestei provincii ridicole! Căci, în 
aceleași zile, Napoleon pierde cea mai importantă și ultima sa 
mare bătălie din acest război, Bătălia Naţiunilor de la Leipzig 
și, odată cu ea, dominaţia lumii. 
e 

Fouche și-a îndeplinit sarcina, și chiar într-un mod cu totul 
ireproșabil și onorabil. Acum, când nu mai există o Ilirie de 
administrat, se simte, iar, liber și vrea, bineînţeles, să se 
întoarcă la Paris. Nu așa a înţeles însă Napoleon lucrurile. Cu 
nici un preţ nu trebuie să se întoarcă acum la Paris un Fouché. 
„Fouche este un om care nu trebuie lăsat la Paris în 
împrejurările actuale” - vorba aceasta rostită la Dresda este 
valabilă pentru Leipzig nu îndoit, ci înșeptit. Trebuie să plece, 
să plece departe și cu orice preţ. În toiul imensei sarcini de 
apărare în faţa superiorității unor forțe de cinci ori mai mari, 
împăratul născocește grabnic o altă misiune pentru omul ce-l 
incomodează, iarăși una menită să-l facă inofensiv pe durata 
campaniei. Să i se găsească ceva pentru înclinația sa spre 
diplomaţie și intrigă, numai ca mâna lui nervoasă să nu fie 
lăsată să se întindă până la Paris! Astfel, Napoleon îi dă 


166 


însărcinarea să se ducă mai întâi la Neapole (Neapole este 
departe!), pentru a-l chema la ordine pe Murat, regele Neapole- 
lui, cumnatul lui Napoleon, preocupat mai mult de regatul său 
decât de imperiu, și a-l determina să vină cu o armată în 
ajutorul împăratului. Istoria nu a consemnat clar cum și-a 
îndeplinit Fouche această sarcină - dacă s-a străduit realmente 
să-l readucă pe vechiul general de cavalerie al lui Napoleon la 
fidelitate sau dacă l-a întărit în poziţia sa de renegat. În orice 
caz, țelul principal urmărit de împărat a fost atins, și anume 
acela de a-l ţine pe Fouche, timp de patru luni, dincolo de Alpi, 
la o depărtare de o mie de mile, prins în niște tratative 
continue. In timp ce austriecii, prusienii și englezii au și 
început marșul asupra Parisului, el trebuie să facă neîncetat, și 
de fapt fără rost, naveta între Roma și Florenţa și Neapole, 
între Lucca și Genova, irosindu-și, din nou, timpul și energia 
pentru o problemă insolubilă. Căci, și aici, austriecii avansează 
fără oprire; după Iliria, este pierdută și Italia, al doilea stat ce i- 
a fost atribuit. Până la urmă, la începutul lui martie, împăratul 
Napoleon nu mai dispune de vreo ţară unde ar putea să-l 
expedieze pe omul incomod și, de altfel, chiar în propria Franţă 
nu mai are ce interzice și ce porunci. În aceste condiţii, Joseph 
Fouche se întoarce, la 11 martie, în ţară, trecând peste Alpi, 
după ce, datorită genialei previziuni a împăratului, fusese ţinut 
fără posibilitate de întoarcere, timp de patru luni, departe de 
orice manevră politică în interiorul Franţei. Şi când, în sfârșit, 
scapă din acest lanţ, ajunge exact cu patru zile prea târziu. 
Fouché află, la Lyon, că trupele celor trei împărați se 
îndreaptă asupra Parisului. Așadar, peste câteva zile, Napoleon 
va fi răsturnat, și un nou guvern va fi format. Este de la sine 
înţeles că ambiția sa se mistuie de nerăbdarea „d’avoir la main 
dans la pâte”, de a-și vâri degetele în aluat și a scoate pentru el 
stafidele cele mai cărnoase. Dar drumul direct spre Paris a și 
fost barat de trupele ce avansează, și el este nevoit să facă 
ocolul de lungă durată pe la Toulouse și Limoges; în sfârșit, la 8 
aprilie, poștalionul lui trece barierele Parisului. Își dă seama 
din prima ochire că a ajuns prea târziu. Și cel ce vine prea 
târziu nu are dreptate. Prin magistrala precauţie de a-l ţine 
departe atâta timp cât a mai fost ceva de pescuit în apă 
tulbure, Napoleon i-a mai plătit o dată pentru toate intrigile și 
mașinaţiile secrete. Parisul a și capitulat, Napoleon a fost 


167 


detronat, Ludovic al XVIII-lea este rege și noul guvern este 
complet format, sub conducerea lui Talleyrand. Șchiopul acesta 
blestemat a fost la faţa locului la momentul potrivit și a făcut o 
întoarcere de o sută optzeci de grade mai repede decât a putut- 
o face Fouché. Ţarul Rusiei s-a și instalat în casa lui Talleyrand, 
și noul rege îl și răsfață pe acesta cu dovezi de încredere; el a 
împărţit, după cum a crezut de cuviinţă, toate portofoliile 
ministeriale și, în mod mârșav, n-a păstrat nici unul pentru 
ducele de Otrante, care administra, între timp, fără rațiune și 
fără ţel, Iliria și făcea diplomaţie pe drumurile Italiei. Nimeni 
nu l-a așteptat, nimănui nu-i pasă de el, nimeni nu i se 
adresează, nimeni nu-i cere un sfat sau un ajutor. Joseph 
Fouché este, iarăși, ca atât de deseori în viața sa, un om 
terminat. 

Multă vreme nu-i vine să creadă că s-a renunţat la el cu atâta 
nepăsare, la el, marele adversar al lui Napoleon. Își oferă 
serviciile, public și în secret; poate fi văzut în anticamera lui 
Talleyrand, la fratele regelui, la ambasadorul Angliei, în sălile 
de ședință ale Senatului, peste tot. Și totuși nimeni nu ascultă 
ce spune. Redactează scrisori, una către Napoleon, pe care îl 
sfătuiește să emigreze în America, trimițând, concomitent, o 
copie a acesteia regelui Ludovic al XVIII-lea, pentru a se linguși 
pe lângă acesta. Dar nu primește răspuns. Solicită miniștrilor 
să-i dea o funcţie demnă de el - aceștia îl primesc politicos, 
rece, dar nu-l promovează. Se lasă protejat de femei și 
recomandat de vechi protejaţi ai săi, dar totul este în zadar, 
fiindcă a comis greșeala cea mai de neiertat în politică: a venit 
prea târziu. Toate locurile sunt ocupate, și nici unui demnitar 
nu-i trece prin minte să se ridice de bună voie și, din 
amabilitate, să-i cedeze locul ducelui de Otrante. Astfel, 
ambiţiosului nu-i rămâne altceva de făcut decât să-și facă iar 
bagajele și să se retragă la castelul său de la Ferrières. Cum 
soţia lui a murit, un singur lucru îl mai poate ajută: timpul. 
Până acum, acesta l-a ajutat întotdeauna și îl va ajuta și de data 
aceasta. 

e 

Și, efectiv, timpul îl ajută și de data aceasta. Nu trece mult, și 
Fouche realizează că în atmosferă se simte, din nou, miros de 
pulbere. Când ai urechi fine, poţi auzi, chiar și la Ferrières, 
cum scârţâie și trosnește un tron. Noul suveran, Ludovic al 


168 


XVIII-lea, comite greșeală după greșeală. Se complace în a 
ignora Revoluţia și în a uita că, după douăzeci de ani de 
burghezie, Franţa nu vrea să-și plece iar capul în faţa a 
douăzeci de familii de nobili. El desconsideră, de asemenea, 
întregul pericol al castei pretoriene de ofiţeri și generali, care, 
cu soldele reduse la jumătate, murmură nemulțumită împotriva 
caliciei josnice a regelui arătând ca un dovleac. Da, dacă 
Napoleon s-ar întoarce, ar fi iar război, convenabilul, minunatul 
război. Atunci s-ar putea din nou porni în campanie și jefui ţări, 
s-ar putea iar face carieră și pune vârtos mâna pe hăţuri! 
Mesaje suspecte au și început să circule de la o garnizoană la 
alta, în armată se și pregătește, încetul cu încetul, un complot, 
și Fouche care n-a tăiat, defel și niciodată, până la capăt 
cordonul ombilical între el și creaţia sa, poliţia, trage cu 
urechea și află felurite lucruri ce-l pun pe gânduri. Zâmbește în 
sinea sa: pașnicul rege ar fi putut afla multe lucruri, dacă îl 
numea pe ducele de Otrante ca ministru al poliţiei. Dar de ce 
să-i avertizezi pe lingăii ăștia de la Curte? In definitiv, până 
acum, numai răsturnările, numai schimbările de direcţie ale 
vântului l-au săltat pe Fouche. De aceea, stă liniștit, se 
ascunde, nu se mișcă și inspiră aerul ca un luptător înainte de 
pătălie. 
e 

La 5 martie 1815, un curier dă buzna la Tuileries, aducând 
vestea uluitoare că Napoleon ar fi evadat de pe insula Elba și ar 
fi debarcat, la 1 martie, la Frejus, cu șase sute de oameni. 
Curtenii regali primesc această știre cu zâmbet și cu dispreţ. Ei 
au spus doar, întotdeauna, că acest Napoleon Bonaparte, de 
care se face atâta caz, nu este în toate minţile. Cu șase sute de 
oameni - parbleu, e într-adevăr de râs! - vrea acest nebun să 
învingă pe rege, în spatele căruia stau întreaga armată și toată 
Europa! Nici o emotie, nici o grijă deci - o mână de jandarmi va 
fi de ajuns ca aventurierul acesta mizerabil să fie îmblânzit. 
Mareșalul Ney, vechiul tovarăș de arme al lui Napoleon, 
primește ordin să pună mâna pe el. Lăudându-se, el promite 
regelui nu numai să-l prindă pe cel ce tulbură liniștea, ci „să-l și 
plimbe prin ţară într-o colivie de fier”. Ludovic al XVIII-lea și 
cei credincioși lui își poartă în tihnă nepăsarea prin Paris, cel 
puţin în primele opt zile, și în Moniteur toată povestea este 
înfățișată pe un ton constant senin. Dar, în curând, se înmulțesc 


169 


știrile neplăcute. Niciunde n-a întimpinat Napoleon vreo 
rezistență, fiecare regiment trimis împotriva lui, în loc să-i 
bareze drumul, îi sporește armata, la început foarte mică, și 
același mareșal Ney, care urma să-l captureze și să-l plimbe 
într-o colivie de fier, trece, cu drapelele fluturânde, de partea 
fostului său stăpân. Napoleon a și intrat în Grenoble, în Lyon - 
încă o săptămână, și profeția i se va îndeplini: vulturul imperial 
se va așeza pe turnurile de la Notre-Dame. 

Curtea regală este cuprinsă, acum, de panică. Ce-i de făcut? 
Ce diguri pot fi ridicate în calea acestei lavine? Regele și 
sfetnicii săi, conți și prinți, recunosc prea târziu cât de nesăbuit 
au procedat înstrăinându-se de popor și vrând să uite, în mod 
artificial, că, între 1792 și 1815, a existat în Franţa o oarecare 
revoluţie. Deci, să se facă repede populari! Să i se arate, într-o 
formă oarecare, acestui popor, mărginit, că este efectiv iubit, 
că se ţine seama de dorinţele și drepturile sale! Să se treacă, 
repede, la o guvernare republicană, repede la una democratică! 
Intotdeauna când e prea târziu, împărații și regii își descoperă, 
cu satisfacţie, o inimă democrată. Dar cum să-i câștigi pe 
republicani? Foarte simplu: să se atribuie unuia, dintre ei un 
minister, unuia foarte radical, care ar putea să dea, 
numaidecât, o spoială roșie steagului ornat cu floarea de crin! 
Dar de unde să-l iei? Reflectând, își aduc deodată aminte de un 
anume Joseph Fouche, care, cu numai câteva săptămâni în 
urmă, aștepta în toate anticamerele și inunda cu propuneri 
masa regelui și a miniștrilor săi. Da, acesta este omul potrivit, 
singurul care poate fi folosit oricând și la toate. Să fie deci scos 
iute la suprafaţă din întunericul în care se află scufundat! 
Intotdeauna când o guvernare se află în dificultate, fie că este 
vorba de Directorat, Consulat, Imperiu sau Regat, întotdeauna 
când este nevoie de un mijlocitor priceput, de cineva care să 
netezească lucrurile și să restabilească ordinea, se face apel la 
omul care poartă steagul roșu, cel pe al cărui caracter nu se 
poate pune nădejde și cu cele mai de nădejde aptitudini de 
diplomat: Joseph Fouche. 

Așa se întâmpla că ducele de Otrante are parte de satisfacția 
ca tocmai acești conți și prinți, care, cu câteva săptămâni în 
urmă, l-au respins și i-au întors spatele cu răceală, să i se 
adreseze, acum, cu o insistenţă plină de cel mai mare respect, 
oferindu-i, ba vrând de-a dreptul să-i impună un portofoliu 


170 


ministerial. Dar fostul ministru al poliţiei cunoaște mult prea 
exact adevărata situaţie politică, pentru a se compromite, 
acum, în ceasul al treisprezecelea, de dragul Bourbonilor. El 
intuiește că agonia trebuie să fi început, dacă este el chemat, 
atât de presant, ca medic. Refuză, de aceea, politicos, invocând 
diferite pretexte și lăsând, discret, să se înţeleagă că ar fi 
trebuit să fie solicitat ceva mai devreme. Dar cu cât se apropie 
mai mult trupele lui Napoleon, cu atât mai mult se topește 
sentimentul onoarei la Curtea regală. Fouche este solicitat și 
presat cu din ce în ce mai multă stăruință să preia guvernul; 
până și fratele lui Ludovic al XVIII-lea îl invită la o întrevedere 
secretă. De data aceasta, Fouche rămâne ferm pe poziţie - nu 
dintr-o convingere pornită din caracter, ci pentru că nu se 
entuziasmează de niște vorbe goale și se simte foarte bine 
balansând între cei doi: Ludovic al XVIII-lea și Napoleon. Il 
liniștește pe fratele regelui, spunându-i că este prea târziu, dar 
regele însuși să se pună la adăpost, căci întreaga aventură 
napoleoneană nu este de durată, și, între timp, el va face tot ce- 
i stă în putință pentru a acţiona împotriva împăratului. Să se 
conteze pe el. Păstrează în mână un atu pentru cazul în care 
Bourbonii rămân învingători: va putea să facă pe sprijinitorul 
lor. Pe de altă parte, dacă învinge Napoleon, se va putea 
prevala, cu mândrie, de faptul de a fi respins oferta 
Bourbonilor. Mult prea des experimentase metoda verificată a 
asigurării spatelui în ambele direcţii pentru ca să nu recurgă, și 
de data aceasta, din nou, la ea: să treacă, în același timp, drept 
slugă credincioasă la doi stăpâni, la împărat și la rege. 
e 

Se întâmplă însă ceva mai nostim ca oricând: în momentele 
decisive de cotitură din viaţa lui Fouche, scena de tragedie se 
transformă, de fiecare dată, în una de comedie. Bourbonii au 
învăţat între timp ceva de la Napoleon, și anume că, în vremuri 
primejdioase, un om ca Fouche nu trebuie lăsat, niciodată, în 
urmă. De aceea, cu trei zile înainte de plecarea regelui, pe când 
Napoleon se apropie cu iuțeală de Paris, poliţia primește 
ordinul să-l aresteze, numaidecât, pe Fouché ca suspect, 
întrucât refuză să devină ministru al regelui, și să-l scoată din 
Paris. 

Ministrul de atunci al poliţiei, căruia îi incumbă executarea 
acestui neplăcut ordin de arestare, se numește - istoriei îi plac 


171 


surprizele cu adevărat bizare - Bourrienne. El fusese cel mai 
intim prieten din tinereţe al lui Napoleon, colegul lui la Şcoala 
de război, însoţitorul lui în Egipt, secretarul său timp de mai 
mulți ani, îi cunoscuse pe toţi cei din jurul lui, și, în consecinţă, 
îl cunoaște foarte bine și pe Fouché. De aceea, se sperie puţin 
când regele îi dă misiunea de a-l aresta pe Fouche, pe ducele 
de Otrante. Își permite să facă observaţia dacă este un lucru 
oportun. Și cum regele reînnoiește energic ordinul, el dă iar din 
cap: nu va fi o treabă atât de ușoară. Această știucă bătrână, 
știe el prea bine, a înotat prin prea multe vintire și ecluze, ca să 
se lase prinsă în plasă în plină zi; ca să pescuiești un asemenea 
om, îţi trebuia timp mai mult și o doză bună de îndemânare. 
Dar, oricum ar fi, el dă dispoziţia. Și, într-adevăr, în 16 martie 
1815, la orele 11 dimineaţa, polițiștii înconjoară, în plin 
bulevard, trăsura ducelui de Otrante și-l declară arestat, în 
temeiul ordinului lui Bourrienne. Fouche, care nu-și pierde 
vreodată sângele rece, zâmbește dispreţuitor: „Nu se arestează 
un fost senator în plină stradă”. Și înainte ca agenţii, care prea 
multă vreme îi fuseseră subalterni, să-și revină din uimire, 
Fouche a și strigat vizitiului să dea repede bici cailor, și 
caleașca zboară ca vântul în direcţia locuinţei lui. Poliţiştii au 
rămas pe loc, buimăciţi, cu gura căscată, înghițind praful 
ridicat de trăsura care a întins-o. Bourrienne a avut dreptate: 
nu-i atât de ușor să arestezi un om care a scăpat teafăr unui 
Robespierre, unui decret al Convenţiei și unui Napoleon. 

Îndată ce polițiștii păcăliți raportează ministrului lor cum le-a 
alunecat Fouché printre degete, Bourrienne strânge mai tare 
hăţurile: acum este în joc autoritatea sa; nu poate îngădui ca 
cineva să-și bată joc de el în asemenea hal. Dispune, 
numaidecât, să fie înconjurată, din toate părţile, casa din rue 
Cerutti și supravegheată intrarea - un puternic detașament 
înarmat urcă treptele pentru a pune mâna pe fugar. Dar 
Fouche i-a pregătit o a doua farsă, una din acele admirabile 
lovituri de maestru unice, care lui îi reușesc aproape 
întotdeauna numai în situaţiile cele mal dificile, cele mai 
încordate. Așa cum s-a remarcat adesea, tocmai în plin pericol 
este el cuprins de cheful de a face glume și de a induce în 
eroare oamenii. Rafinatul mistificator îi primește, așadar, cu 
multă politeţe pe funcţionarii veniţi să-l aresteze și examinează 
ordinul de arestare. Da, este valabil. Bineînţeles că nu se 


172 


gândește să opună rezistenţă unui ordin al Maiestăţii-Sale 
regale. Domnii sunt rugaţi numai să ia loc, aici, în salon, el mai 
având de aranjat câteva lucruri mărunte, după care îi va urma 
imediat. Fouche le dă aceste asigurări în modul cel mai 
curtenitor și intră în camera de alături. Ceilalţi așteaptă plini 
de respect să-și termine toaleta - în definitiv, pe un fost 
senator, pe un fost ministru și demnitar al Curţii nu-l poţi apuca 
cu bruscheţe de mânecă sau să-i pui lui cătușe, ca în cazul unui 
hoţ de buzunare. Așteaptă cuviincioși, așteaptă o bucată de 
vreme, până ce așteptarea începe să li se pară suspect de 
lungă. Apoi, cum Fouche încă nu revine, trec în încăperea de 
alături și descoperă - autentică scenă de comedie în plină 
viitoare politică - că Fouche a luat-o din loc. Exact ca într-un 
film - pe vremea aceea, încă neinventat - bărbatul de cincizeci 
și șase de ani se dusese în grădină și sprijinise o scară de zid; 
în timp ce polițiștii îl așteptau plini de respect în salon, el s-a 
cățărat, pur și simplu, cu o agilitate surprinzătoare pentru 
vârsta lui, în grădina vecină, a reginei Hortense, și de acolo s-a 
pus în siguranţă. În seara aceea, întregul Paris s-a amuzat 
copios pe seama acestei lovituri reușite. Firește că o asemenea 
farsă nu poate dura mult timp - ducele de Otrante fiind prea 
cunoscut în tot orașul pentru a se putea ascunde multă vreme. 
Fouché și-a făcut însă, o dată în plus, o socoteală corectă, și 
anume că de data aceasta era vorba de a câștiga numai câteva 
ceasuri, regele și cei din jurul său, fiind nevoiţi, în momentul 
dat, să se preocupe cum să facă să nu fie arestaţi ei înșiși de 
cavaleria lui Napoleon, ce se apropia. La Tuileries se fac 
bagajele în cea mai mare grabă, și, prin ordinul său furios de 
arestare, Ludovic al XVIII-lea nu a obţinut nimic altceva decât 
să-i elibereze lui Fouche un certificat public de fidelitate, în 
care, e drept, Napoleon nu va crede vreodată. Dar când află de 
trucul reușit al acestui artist în ale politicii, nu se poate 
împiedica să râdă și exclamă cu un fel de admiraţie mânioasă: 
„Il est décidément plus malin qu'eux tous”. „Este categoric mai 
viclean decât ei toţi!” 


173 


CAPITOLUL AL OPTULEA 


LUPTA FINALĂ CU NAPOLEON «+ 1815, CELE 
O SUTA DE ZILE 


La 19 martie 1815, în miez de noapte - uriașa piaţă este în 
beznă și nici un om nu e acolo -, douăsprezece trăsuri intră în 
curtea palatului Tuileries, Se deschide o ușă laterală dosnică, 
iese un servitor cu o făclie în mâna ridicată, și, în spatele lui, se 
târăște greoi, susţinut de ambele părți de doi nobili credincioși, 
un bărbat mătăhălos, gâfâind astmatic, Ludovic al XVIII-lea. La 
vederea regelui suferind, care, abia reîntors după cincisprezece 
ani de exil, este nevoit din nou să fugă pe furiș din ţara sa, toți 
cei de față sunt cuprinși de compasiune. Cei mai mulţi fac o 
genuflexiune în momentul în care este ridicat în calească acest 
om bătrân, căruia decăderea fizică îi șterge orice demnitate, 
dar a cărui situaţie tragică te impresionează. După aceea, caii 
se pun în mișcare, celelalte trăsuri urmează, și cavalcada gărzii 
care îl escortează se aude câteva minute încă, pe pietrișul tare. 
Și, după asta, spaţiul imens reintră în beznă și tăcere până ce 
mijesc zorile, zorii zilei de 20 martie, cea clintii din cele O sută 
de zile ale împăratului Napoleon, revenit în patrie de pe insula 
Elba. 

Mai întâi, se furișează curiozitatea. Cu nările fremătânde și 
sorbinde, dă târcoale palatului, vrând să afle dacă prada regală 
hăituită a și fugit de împărat: negustori, pierde-vară, oameni 
care se plimbă. Cu temere sau cu plăcere, după temperamentul 
și convingerile fiecăruia, își șoptesc unul altuia vești. La orele 
zece, afluează deja mase dense, înghesuindu-se. Și, întrucât 
întotdeauna abia prezenţa masei dă curaj indivizilor, cele dintâi 
strigăte clare îndrăznesc să se facă auzite: „Vive l’empereur!” 
și „A bas le roi!” Apoi, se apropie, brusc, cavaleria, ofiţeri 
cărora li s-a redus solda la jumătate în timpul regalității. Odată 
cu întoarcerea belicosului împărat, ei adulmecă iar război, 
ocupaţie, soldă întreagă, Legiunea de onoare, avansări: 


174 


jubilând  tumultuos, sub comanda lui Exelman, ocupă, 
nestingheriţi, palatul Tuileries (și, fiindcă trecerea dintr-o mână 
în alta se desfășoară atât de pașnic, fără vărsare de sânge, 
titlurile de la Bursă se ridică, numaidecât, cu câteva puncte). 
Fără să se fi tras un singur foc, la amiază tricolorul flutură, din 
nou, pe străvechiul castel regal. 

Sute de profitori, „credincioșii” Curţii imperiale, doamnele de 
la palat, servitori, stolnici, ofițerii-bucătari, foștii consilieri de 
stat și maeștrii de ceremonie, toţi cei ce n-au putut să 
servească și să câștige sub domnia crinului alb, întreaga nouă 
nobilime ridicată de Napoleon din ruinele Revoluţiei până la 
Curte se și prezintă. Toată lumea este în ţinută de gală - 
generalii, ofițerii, doamnele, pot fi văzute, iarăși, diamante care 
strălucesc, paloșe și decoraţii. Sunt deschise și pregătite 
încăperile pentru primirea noului stăpân, emblemele regalității 
sunt îndepărtate în mare grabă - albina napoleoneană lucește, 
iar, pe mătasea fotoliilor, luând locul crinului regal. Fiecare 
arde de nerăbdare să fie de faţă la timp, să fie remarcat din 
capul locului ca „fidel”. Între timp, s-a făcut seară. Lacheii în 
livrea aprind toate candelabrele și toate sfeșnicele, ca la baluri 
și mari recepții; ferestrele palatului redevenit imperial 
luminează până departe, la Arcul de Triumf, și atrag imense 
mulțimi de curioși în grădinile de la Tuileries. 

În sfârșit, la orele nouă seara, sosește în galop o trăsură 
apărată sau flancată, din dreapta, din stângă, din faţă, din 
spate, de călăreţi de toate gradele și de toate categoriile, care 
își învârtesc cu entuziasm săbiile (în curând vor avea nevoie de 
ele împotriva armatelor Europei!). Aclamaţia Vive l’empereur! 
țâșnește ca o explozie din sânul masei compacte, repercutându- 
se în largul careu al unor ferestre ce vibrează. Valul de 
entuziasm se izbește de caleașcă, asaltând-o într-o compactă 
revărsare nesăbuită, soldaţii fiind nevoiţi să-l ocrotească pe 
împărat cu vârfurile săbiilor de torentul de entuziasm ce i-ar 
putea primejdui viața. Apoi, îl iau pe braţele lor și-l duc plini de 
respect - sacră pradă! - pe marele zeu al războiului în vechiul 
palat, urcând scara în mijlocul unui vacarm asurzitor. Cel ce a 
părăsit insula Elba ca proscris, cu douăzeci de zile în urmă, își 
reia locul pe tronul imperial al Franţei purtat pe umeri de 
soldaţii săi, cu ochii închiși de preaplinul fericirii, având pe 
buze un zâmbet straniu, aproape de somnambul. Este ultimul 


175 


triumf al lui Napoleon Bonaparte. Îi este dat, pentru cea din 
urmă oară, o asemenea ascensiune neverosimilă, un asemenea 
zbor de vis din întuneric până la cele mai înalte culmi ale 
puterii: Pentru ultima oară îi ţiuie în pavilionul urechii vuietul, 
ca al mării, al aclamaţiilor adresate lui, împăratului, atât de 
îndrăgite de el. Cu ochii închiși, cu inima oprită, savurează, 
timp de un minut, de zece minute, acest elixir îmbătător al 
puterii. Apoi, cere să se închidă ușile palatului, să plece ofiţerii, 
să fie chemaţi miniștrii: începe munca. Omul este obligat să 
apere ceea ce i-a dăruit destinul. 

Saloanele arhipline așteaptă apariţia celui revenit. Dar numai 
ce-și aruncă privirea și are o dezamăgire: i-au rămas 
credincioși nu cei mai buni, nu cei mai inteligenţi, nu cei mai de 
seamă. Vede curteni și curtenitori, doritori de posturi și doritori 
de noutăţi - multe uniforme și puţine capete. Lipsesc, fără să se 
îi scuzat măcar, aproape toţi marii mareșali, adevărații 
camarazi din timpul ascensiunii sale: ei au rămas în castelele 
lor sau au trecut de partea regelui. In cel mai bun caz au 
devenit neutri, cei mai mulţi, chiar ostili. Dintre miniștri, 
lipsește Talleyrand, cel mai inteligent, cel mai experimentat; 
dintre regii creaţi de el, nu sunt de față propriii săi fraţi, 
propriile sale surori și, în primul rând, propria-i soţie și propriul 
său fiu. Remarcă, în această gloată, mulţi solicitatori și puţini 
vrednici de a fi solicitati; încă îi mai clocotește sângele tulburat 
de aclamaţiile miilor de oameni, dar spiritul lui clarvăzător a și 
început să simtă, în plin triumf, primul fior al primejdiei. 
Deodată, se face auzit pe coridoare un murmur de uimire și de 
bucurie, ce se amplifică treptat și, printre uniforme și fracuri 
brodate, se deschide, respectuos, un culoar de trecere. A sosit 
o trăsură ceva mai târziu, și din ea coboară făptura slabă, 
palidă, bine cunoscută tuturor a ducelui de Otrante - se vine, 
dar nu se așteaptă, se oferă serviciile, dar nu cu insistenţă, ca 
mărunțţii curteni. Străbate culoarul ce i s-a deschis fără să 
mulțumească, cu calm, cu indiferenţă, cu privirea disimulată cu 
răceală, impenetrabilă, și tocmai acest calm firesc și 
binecunoscut trezește însufleţire. Loc pentru ducele de 
Otrante!, strigă lacheii. Cei ce-l cunosc mai îndeaproape preiau 
chemarea astfel: Loc pentru Fouché. El este omul de care are 
cea mai mare nevoie acum împăratul! A și fost ales, destinat, 
cerut de opinia generală, înainte ca împăratul să fi putut 


176 


decide. Nu a venit ca solicitator, ci ca o putere maiestuoasă și 
gravă; și, într-adevăr, Napoleon nu-l lasă să aștepte, îl cheamă 
imediat la el pe cel mai vechi dintre miniștrii săi, pe cel mai 
credincios dintre dușmanii săi. Despre această întrevedere a lor 
se cunoaște tot atât de puţin ca și despre aceea, prima, în care 
Fouche l-a ajutat pe generalul fugit în Egipt să devină consul și 
s-a aliat cu el printr-o fidelitate infidelă. Când însă, după o oră, 
iese din cameră, Fouche a redevenit ministrul său, pentru a 
treia oară ministrul poliţiei. 
e 

Încă nu se uscase cerneala de tipar pe literele din Moniteur, 
anunțând numirea ducelui de Otrante în funcţia de ministru al 
lui Napoleon, și amândoi, împăratul și ministrul, au și început 
să regrete, tainic, de a fi intrat iarăși în relaţii unul cu celălalt. 
Fouché este dezamăgit: se așteptase la mai mult. Ambiţiei sale 
- arzânde la rece - de mult nu-i mai este suficientă funcţia 
minoră de ministru al poliției. Această numire, care, în 1796, 
mai însemna o salvare și o evidenţiere pentru ex-iacobinul, 
aproape flămânzitul, proscrisul și dispreţuitul Joseph Fouché, 
nu-i apare, în 1815, decât ca o jalnică sinecură milionarului, 
popularului duce de Otrante. Conștiinţa de sine a crescut, 
odată cu succesele; nu-l mai atrag decât marele joc mondial, 
fascinantul hazard al diplomaţiei europene, continentul ca 
masă de joc și destinul unor ţări întregi ca miză. Timp de zece 
ani, drumul i-a fost barat de Talleyrand, singurul de valoarea 
lui; acum, când acest cel mai periculos concurent îi ripostează 
energic lui Napoleon și adună laolaltă, la Viena, baionetele 
întregii Europe împotriva împăratului, Fouche consideră că-și 
poate permite să revendice, ca singurul capabil s-o ocupe, 
funcţia de ministru al afacerilor externe. Dar Napoleon, 
suspicios - și asta pe bună dreptate - refuză portofoliul cel mai 
important acestei mâini abile, mult prea abile și mult prea puţin 
de încredere. Îi împinge, în silă, numai ministerul poliţiei; știe 
că acestei ambiţii de temut trebuie să i se arunce măcar o 
fărâmitură de putere, ca să nu devină agresiv. Dar chiar în 
acest resort restrâns, îi pune un spion care să se ţină scai de 
acest om nedemn de încredere, numindu-l pe adversarul cel 
mai neîmpăcat al lui Fouche, pe ducele de Rovigo, în funcţia de 
șef al jandarmeriei. În felul acesta, din prima zi a reînnoitei lor 
legături, se repetă vechiul joc: Napoleon postează o poliţie 


177 


proprie în spatele ministrului său de poliţie, iar Fouche duce, și 
el, o politică proprie alături și în spatele celei imperiale. 
Amândoi se înșală unul pe celălalt, amândoi cu cărţile pe faţă; 
din nou va trebui să se decidă cine va păstra supremaţia până 
la urmă: cel mai tare sau cel mai abil, sângele cald sau sângele 
rece. 

Fouche preia, în silă, ministerul. Totuși îl preia. Acest 
admirabil și pasionat jongler cerebral suferă de un defect 
tragic: nu poate sta deoparte, nu poate rămâne, nici pentru o 
oră, spectator la jocul evenimentelor mondiale. Simte nevoia să 
aibă încontinuu cărțile în mână, să ofere atuuri, să încurce, să 
trișeze, să inducă în eroare, să opună rezistenţă și să triumfe. 
Firea sa îl obligă să ocupe, mereu, un loc la o masă - fiindu-i 
indiferent la care, fie ea regală, imperială sau republicană; 
numai să fie prezent, numai avoir la main dans la pâte, numai 
să-și vâre degetele într-un aluat fierbinte, indiferent în care, 
numai să fie ministru, indiferent dacă al dreptei, al stângii, al 
împăratului, al regelui, numai să roadă din osul puterii. 
Niciodată nu va avea forța morală și etică, niciodată nu va avea 
nici măcar înțelepciunea reflexă sau mândria să respingă un 
rest oarecare de putere ce i se azvârle. Intotdeauna va accepta 
orice funcţie care i se oferă; omul nu reprezintă pentru el 
nimic, obiectul, nici el nimic - jocul înseamnă la el totul. 

lar în ce-l privește, Napoleon îl reprimește pe Fouché în 
serviciul său, tot în silă. Îl cunoaște de zece ani pe acest cavaler 
al umbrelor și știe că nu slujește pe nimeni și că, întotdeauna, 
dă ascultare numai poftei lui de joc. Ştie că acest bărbat îl va 
lăsa să cadă ca pe un hoit de pisică, îl va abandona în clipa cea 
mai periculoasă, așa cum i-a abandonat și i-a trădat pe 
girondini, pe teroriști, pe Robespierre și pe thermidorieni, ca și 
pe Barras, salvatorul său. Directoratul, Republica, Consulatul. 
Dar are nevoie de el sau crede că are nevoie - așa cum este 
Fouche fascinat de Napoleon, datorită geniului acestuia, tot 
astfel este Napoleon permanent fascinat de Fouche, datorită 
destoiniciei lui. A-l respinge ar însemna să-și pună viața în 
pericol; nici măcar Napoleon nu îndrăznește să-l aibă pe 
Fouche adversar într-o clipă atât de nesigură. Alege, deci, răul 
mai mic, acela de a-i da o ocupaţie, de a-i oferi o diversiune 
prin atribuţii și funcţii, lăsându-se servit de el în mod nesincer. 
„Numai de la trădători am aflat adevărul”, va spune mai târziu, 


178 


referindu-se la Fouché, învinsul de pe Sfânta Elena. Chiar și în 
momentele de înverșunare extremă, răzbate stima lui pentru 
deosebitele aptitudini ale acestui om mefistofelic, căci nimic nu 
suportă cu mai puţină răbdare un geniu ca mediocritatea; și cu 
toate că se știe înșelat, Napoleon se știe, oricum, înţeles de 
Fouche. De aceea, ca un însetat ce întinde mâna spre apa pe 
care o știe otrăvită, Napoleon și-l ia drept slujitor pe acest om 
inteligent și nesigur, preferându-l celor fideli și limitați. Adesea, 
zece ani de dușmănie nepotolită leagă oamenii mai misterios 
decât o prietenie mediocră. 

Timp de zece ani și mai bine, Fouche l-a servit pe Napoleon, 
ministrul l-a servit pe stăpân, spiritul a servit geniul, timp de 
zece ani, ca permanent-supus. În 1815, în lupta finală, 
Napoleon se prezintă, de la bun început, realmente ca cel mai 
slab. A savurat, încă o dată, pentru ultima dată, beţia gloriei; 
soarta l-a purtat, în mod nesperat, ca pe aripi de vultur, de pe 
insula străină pe tronul imperial. Regimente trimise împotriva 
lui, având o superioritate însutită, își aruncă armele când îi 
zăresc numai mantaua. La capătul a douăzeci de zile, 
proscrisul, care sosise cu șase sute de oameni, năvălește în 
Paris în fruntea unei armate și, având încă în urechile asurzite 
tunetul aclamaţiilor a mii de oameni, se culcă, din nou, în patul 
regilor Franţei. Dar ce dezmeticire în zilele următoare, cât de 
repede se destramă visul fantastic când te trezești la realitate! 
Este el din nou împărat, dar numai cu numele, căci lumea 
odinioară îngenunchiată la picioarele lui nu-și mai recunoaște 
stăpânul.  Redactează scrisori și  proclamaţii, înflăcărate 
promisiuni de pace; toate acestea sunt primite cu nepăsare și 
zâmbete ironice, nefiind găsite demne nici măcar de un 
răspuns. Soli trimiși la împărat, la regi și la prinți sunt prinși la 
frontiere, precum contrabandiștii, și arestaţi fără menajamente. 
O singură scrisoare ajunge, pe cale ocolită, la Viena, dar 
Metternich o aruncă pe masa destinată dezbaterilor, fără s-o 
deschidă măcar. În jurul lui Napoleon se creează un vid, foștii 
săi prieteni și camarazi sunt risipiţi care încotro; Berthier, 
Bourrienne, Murat, Eugene Beauharnais, Bernadotte, 
Augereau, Talleyrand, toți aceștia fie că stau la domeniile lor și 
au grijă de ele, fie că au aderat la dușmanii lui. Zadarnic 
încearcă să se amăgească și să-i amăgească pe alţii; dă 
dispoziţie să fie pregătite cu fast încăperile împărătesei și ale 


179 


regelui Romei, ca și cum aceștia s-ar înapoia chiar a doua zi la 
el, dar, în realitate, Marie-Louise flirtează cu filfizonul ei 
Neipperg, iar fiul său, bine supravegheat, se joacă la 
Schonbrunn cu soldaţi de plumb austrieci, sub ochii 
împăratului Francisc. Nici propria ţară nu recunoaște drapelul 
tricolor. Revolte în sud, în vest: ţăranii sunt sătui de 
necontenitele recrutări și trag asupra jandarmilor care vor să le 
ia din nou caii pentru tunuri. Pe străzi, sunt afișate pancarte 
satirice, care decretează în numele lui Napoleon: „Articolul I. 
Să-mi fie furnizate, anual, trei sute de mii de jertfe. Articolul II. 
După împrejurări, voi ridica această cifră până la trei milioane. 
Articolul III. Toate aceste jertfe vor fi trimise prin poștă la 
abatorul cel mare”. Nu există nici o îndoială că lumea dorește 
pace și că toţi oamenii cu judecată sunt gata să-l trimită la 
dracu pe nedoritul reîntors, dacă nu garantează pacea. Tragic 
destin! Acum, când împăratul cazon întors acasă vrea să aibă 
cu adevărat liniște pentru el și pentru omenire, cu condiţia să-i 
fie lăsată stăpânirea, lumea nu-l mai crede. Bravii burghezi, 
plini de temere pentru rentele lor, nu împărtășesc entuziasmul 
ofiţerilor cu solda înjumătăţită și nici pe cel al cocoșilor de 
luptă profesioniști pentru care pacea înseamnă perturbarea 
treburilor lor; și numai ce - forţat de împrejurări - Napoleon le 
acordă dreptul la vot, că-l și jignesc grav, alegându-i tocmai pe 
acei revoluționari de la 1792 pe care el, timp de cincisprezece 
ani, i-a urmărit și i-a ţinut în umbră cu forța; pe La Fayette și 
Lanjuinais. Nicăieri un aliat, puţini partizani adevăraţi în 
Franța, nici un om în anturajul lui cel mai apropiat cu care să 
se poată sfătui cu adevărat. Impăratul rătăcește, descurajat și 
tulburat, în palatul gol. Nervii și capacitatea de încordare 
intelectuală cedează; ba ţipă fără să se poată stăpâni, ba cade 
într-o letargie apatică. Adesea, se culcă în plină zi: o oboseală 
interioară, nu a trupului, ci a sufletului îl doboară ca o măciucă 
de plumb, pentru ore întregi. Carnot îl găsește o dată în 
apartamentul său cu ochii în lacrimi, privind fix portretul 
regelui Romei, fiul său; cei din jur îl aud plângându-se că l-a 
părăsit steaua cea bună. Pe undeva, busola să lăuntrică simte 
că a fost depășit zenitul izbânzilor, de aceea acul voinţei sale 
tremură și oscilează agitat de la un pol la altul. Cel obișnuit cu 
victoriile pornește la război fără plăcere, fără să-și pună 
speranţe, pregătit pentru orice înțelegere. Dar Nike nu-și 


180 


întinde niciodată aripile deasupra unui cap umil plecat. 

Acesta este Napoleon în 1815, aparent-stăpân și aparent- 
împărat pe seama creditului acordat de soartă, purtând doar un 
veșmânt iluzoriu al puterii. Cel de lângă el însă, Fouche, se află, 
tocmai în acești ani, în plenitudinea forţei sale. Rațiunea care 
dă lovituri tari ca oţelul, ţinută permanent în teaca perfidiei, nu 
se uzează în aceeași măsură cu pasiunea care nu încetează să 
se  zbuciume.  Nicicând nu se dovedește Fouché a fi 
spiritualmente mai abil, mai intrigant, mai suplu, mai îndrăzneţ 
ca în acele O sută de zile ce se scurg între restabilirea și 
căderea imperiului; nu spre Napoleon, ci spre el se îndreaptă, 
pline de speranţe, ca spre un salvator, toate privirile. Toate 
partidele - fantastic fenomen! - îi acordă acestui ministru al 
împăratului, mai multă încredere decât împăratului însuși. 
Ludovic al XVIII-lea, republicanii, regaliștii, Londra, Viena, 
toată lumea vede în Fouche pe singurul om cu care se pot duce 
adevărate tratative; și rațiunea sa rece și calculatoare inspiră 
unei lumi epuizate și însetate de pace mai multă siguranţă 
decât geniul lui Napoleon ce arde cu vâlvătaie și oscilează 
nesigur în sus și-n jos în vâltoarea confuziei. Cei care-i refuză 
„generalului Bonaparte” titlul de împărat, ei toţi respectă 
creditul personal al lui Fouché. Aceleași graniţe, la care agenţii 
oficiali ai Franţei imperiale sunt prinși fără menajamente și 
aruncaţi în închisoare, tocmai acelea se deschid, ca atinse de o 
cheie magică, în fața mesagerilor secreţi, ai ducelui de Otrante. 
Wellington, Metternich, Talleyrand, ducele de Orleans, ţarul și 
regii, toţi îi primesc cu bunăvoință și cu cea mai mare politeţe 
pe emisarii săi, și dintr-o dată, cel ce până acum îi înșelase pe 
toți trece drept unicul jucător pe care se poate conta în jocul 
politicii mondiale. E de ajuns să miște un deget, și voinţa i se 
împlinește; Vandeea se răscoală, o luptă sângeroasă se anunţă 
- este suficient ca Fouche să trimită un mesager, și războiul 
civil este împiedicat printr-o singură negociere. „La ce bun, 
întreabă el, calculând foarte sincer, să mai fie vărsat sânge 
francez? Câteva luni încă, și împăratul ori va învinge ori va fi 
pierdut, la ce bun atunci să mai luptaţi pentru ceva ce vă va 
cădea, probabil fără luptă, în poală? Depuneţi armele și 
așteptați!” Şi, pe loc, generalii regaliști, convinși de aceste 
expuneri nesentimentale, lucide, încheie pactul dorit. Toată 
lumea de peste hotare, toată lumea din ţară se adresează în 


181 


primul rând lui Fouche, nici o decizie parlamentară nu se ia 
fără el - Napoleon este nevoit să privească neputincios cum 
slujitorul său îi paralizează braţul pretutindeni unde vrea el să 
lovească, cum orientează alegerile din ţară împotriva lui și 
pune opreliști, prin mijlocirea unui parlament republican, în 
calea voinţei sale despotice. În zadar ar vrea, acum, să se 
descotorosească de el; a trecut acea vreme a autocrației, când 
ducele de Otrante era scos din activitate ca un subaltern 
incomod, dându-i-se câteva milioane; astăzi, poate mai degrabă 
ministrul să-l scoată pe împărat de pe tron decât împăratul pe 
ducele de Otrante din funcţia sa de ministru. 

Aceste săptămâni de politică obstinată și totuși chibzuită, 
echivocă și totuși clară se numără printre cele mai desăvârșite 
care au existat vreodată în diplomaţia istoriei universale. Până 
și un adversar personal, ca idealistul Lamartine, nu poate 
refuza să dea geniului machiavelic al lui Fouche tributul său, 
atunci când scrie: „Trebuie să admitem că a dat dovadă deo 
rară îndrăzneală și de o energică neînfricare în rolul pe care l-a 
avut. Pentru mașinaţiile pe care le făcea răspundea, în fiecare 
clipă, cu capul, care ar fi putut să cadă la prima pornire de 
pudoare sau de mânie trezită în sufletul lui Napoleon. Dintre 
toţi supraviețuitorii Convenţiei, numai el nu s-a prezentat nici 
uzat, nici cu o temeritate diminuată. Prins teribil în clește, prin 
jocul său curajos, între tirania care reînvia și libertatea ce voia 
să se reînvigoreze, pe de o parte, între Napoleon, care sacrifica 
patria intereselor sale, și Franţa, care refuza să se lase 
măcelărită de dragul unui singur om, pe de altă parte, Fouche 
îl intimida pe împărat, îi lingușea pe republicani, liniștea 
Franţa, făcea cu ochiul Europei, îi zâmbea lui Ludovic al XVIII- 
lea, purta tratative cu Curțile regale, coresponda prin gesturi 
cu domnul de Talleyrand și, prin atitudinea sa, ţinea totul în 
suspensie - un rol cu o sută de ipostaze, dificil, tot pe atât de 
josnic pe cât de elevat, dar un rol cu totul colosal, căruia 
istoria, nici până azi, nu i-a acordat încă atenţia cuvenită. Un 
rol lipsit de nobleţe sufletească, dar nu și de patriotism și 
eroism, în care un supus a izbutit să se ridice până la înălţimea 
stăpânului său, un ministru până deasupra suveranului său, 
arbitru între Imperiu, Restauratie și Libertate, dar arbitru prin 
duplicitate. Condamnându-l pe Fouche, istoria nu va putea să-i 
conteste o cutezanţă în comportare, o superioritate în 


182 


manevrarea partidelor și o grandoare în intrigă, manifestate în 
această perioadă a celor O sută de zile, care l-ar situa alături de 
cei mai de seamă oameni de stat ai secolului, dacă se poate 
vorbi de adevăraţi oameni de stat care să nu aibă caracter 
demn și virtute”. 
e 

Cu o asemenea clarviziune îl judecă poetul Lamartine pe 
omul de stat, pe contemporan, fiind inspirat nemijlocit de 
atmosfera încă fremătândă. Legenda napoleoneană, făurită 
după cincizeci de ani, când din cele zece milioane de morți nu 
mai rămăsese decât pulbere, când mutilaţii fuseseră îngropaţi 
și rănile distrugerilor din Europa se vindecaseră de mult, îl 
judecă, în mod firesc, mai sever și mai nedrept pe Fouche. 
Orice legendă eroică este, de fapt, întotdeauna, un fel de 
hinterland spiritual al istoriei; ca orice hinterland, ea își 
revendică, foarte facil, toate virtuțile la care ea însăși nu mai 
trebuie să participe; sacrificii umane nelimitate, dăruire fără 
rezervă până și faţă de o nebunie eroică, moarte eroică a altora 
și fidelitate absurdă faţă de alţii. Legenda napoleoneană, cu 
tehnica sa de rigoare în alb-negru, nu zugrăvește decât „fideli” 
și „trădători” ai eroului ei, nefăcând nici o deosebire între 
primul Napoleon, Consulul, care, prin inteligenţă și energie, a 
redat ţării sale pacea și ordinea, și acel Napoleon de mai târziu, 
nebun ca un Cezar, pentru care devenise o manie să ducă 
războaie, care, din pofta personală de putere, arunca lumea 
mereu, fără scrupule, în aventuri ucigătoare și care i-a adresat 
lui Metternich cuvintele lui Tamerlan: „Unui om ca mine nu-i 
pasă de viaţa unui milion de oameni”. Pe fiecare om rezonabil 
al Franţei, dornic să se opună cu moderație ambiţiei demente a 
celui posedat demonic, acelui ce, orbit de mânie, gonea 
nebunește spre propria-i pieire, pe cel ce nu se lăsa legat în 
lanţuri, ca un câine sau ca un sclav, la carul său asemănător 
celui al lui Juggernaut, pentru a fi alături în orice împrejurare, 
pe Talleyrand, pe Bourrienne, pe Murat, pe toţi aceștia legenda 
îi azvârle, cu dantescă vehemenţă, în infernul ei și mai ales pe 
Fouche îl socotește ca arhitrădător printre trădători, advocatus 
diaboli. Așa cum prezintă legenda lucrurile, Fouché ar fi 
reintrat în guvern în 1815 numai cu gândul de a se afla în 
apropierea împăratului și de a-i înfige, la momentul potrivit, 
pumnalul pe la spate, fiind vândut încă dinainte lui Ludovic al 


183 


XVIII-lea și Europei. Se pretinde că, încă la 29 martie, la 
plecarea regelui, ar fi trimis vorbă monarhiștilor: „Salvaţi-l 
numai pe rege, eu îmi asum salvarea monarhiei”. Iar în ziua în 
care și-a preluat portofoliul, i-ar fi destăinuit lui Sancho Panza 
al său: „Prima mea îndatorire este să contracarez toate 
proiectele împăratului. Peste trei luni, eu voi fi mai tare decât 
el și, dacă până atunci nu mă va fi împușcat el pe mine, el va fi 
cel ce va trebui să îngenuncheze în fața mea” - o profeție ce, 
din păcate, este mult prea exactă sub aspectul datelor, pentru a 
nu fi fost inventată a posteriori. 

Dar a-i atribui lui Fouche intrarea în guvernul lui Napoleon 
ca adept al lui Ludovic ai XVIII-lea, ca spion plătit al acestuia, 
din capul locului, ar însemna să-l subestimezi jalnic, ar 
însemna, în primul rând, să-i  nesocotești minunata 
complexitate psihologică, demonismul misterios ale 
caracterului său. Nu că Fouché, amoralul și machiavelicul 
absolut, n-ar fi fost în stare, dacă se ivea cazul, de o asemenea 
trădare sau, în general, de oricare alta; dar o astfel de infamie 
era mult prea puţin atractivă pentru spiritul său amator de joc 
și temerar. Să înșele pur și simplu un singur om, fie el chiar și 
Napoleon, nu era o trăsătură a lui; singura lui plăcere a fost, 
dintotdeauna, să-i înșele pe toţi, nimănui să nu-i lase 
certitudinea și pe fiecare să-l ademenească, să joace simultan 
cu toţi partenerii și împotriva tuturor partenerilor, să nu 
acţioneze, vreodată, după planuri preelaborate, ci după cum îi 
dictează nervii, să fie un Proteu, divinitate a metamorfozei; nu 
un Franz Moor, nu un Richard al III-lea, nu un intrigant liniar - 
numai un rol schimbător, ce-l ia prin surprindere și pe el însuși, 
însufleţește pătimașa sa fire de diplomat. Îi plac dificultăţile 
tocmai de dragul dificultății, le amplifică artificial, dându-le un 
rol dublu, împătrit, nu un trădător pentru o unică dată, ci unul 
pentru mai multe dăţi, în toate direcţiile, organic. Și, într- 
adevăr, Napoleon, care îl cunoștea cel mai temeinic, a 
pronunţat la adresa lui, pe Sfânta Elena fiind, aceste cuvinte 
profunde: „Am cunoscut numai un singur trădător veritabil, 
perfect: Fouché !” Trădător desăvârșit - nu ocazional, o fire 
genială de trădător, aceasta și numai aceasta a fost el, căci 
trădarea nu este atât o intenţie a sa, o tactică a sa, cât firea sa 
originară. Și probabil că fiinţa sa poate fi cel mai bine înţeleasă 
din analogie cu agenţi dubli atât de cunoscuţi din timpul 


184 


războaielor, care furnizează secrete puterilor străine, spre a 
spiona apoi de la ele secrete și mai de preţ, și care, antrenați în 
acest du-te-vino, nu mai știu ei înșiși, în final, cărei puteri îi 
slujesc de fapt; cei care sunt plătiţi de ambele părți și nici uneia 
leali - devotați cu adevărat numai jocului, jocului dublu al 
acestui du-te-vino, al acestui a-fi-la-mijloc, al subterfugiului, al 
unei voluptăţi aproape iar imateriale, absolut mortale și 
diabolice. Abia când balanţa se înclină definitiv într-o parte, 
după pasiunea pentru joc reintră în acţiune raţiunea, spre a 
încasa câștigul: abia când izbânda este hotărâtă, se decide și 
Fouche - așa a procedat în Convenţie, așa sub Directorat, sub 
Consulat și sub Imperiu. In timpul luptei nu-i de partea cuiva, 
după deznodământul ei, este, întotdeauna, de partea 
învingătorului. Dacă Grouchy ar fi sosit la timp, Fouche ar fi 
devenit (cel puţin pentru un timp) un ministru convins al lui 
Napoleon. Deoarece acesta a pierdut bătălia, îl lasă să cadă și 
se desprinde de el. Și, fără să se apere, rostește, cu obișnuitul 
său cinism, cuvântul tranșant despre atitudinea sa din timpul 
celor o sută de zile: „Nu eu l-am trădat pe Napoleon, ci 
Waterloo”. 

În orice caz, este de înţeles că acest joc ambiguu al 
ministrului său îl scoate din sărite pe Napoleon. Ştie că, de data 
aceasta, primejdia a ajuns la limită. Așa cum o face de mai bine 
de zece ani, bărbatul uscăţiv, slab, al cărui chip palid și fără pic 
de sânge răsare din costumul de culoare închisă brodat cu 
frunze de palmier, intră, în fiecare dimineaţă, în cabinetul lui 
de lucru și îi prezintă raportul asupra situaţiei, un raport 
excelent, clar, ireproșabil. Napoleon își dă seama că nu există 
altcineva care să aibă o viziune mai cuprinzătoare asupra 
evenimentelor, să expună mai limpede situaţia din lume, că 
acest spirit superior pătrunde și scrutează totul. Și totuși, 
intuiește, concomitent, și că Fouché nu-i împărtășește tot ce 
știe. Napoleon este informat că mesageri ai unor puteri străine 
vin direct la ducele de Otrante, că dimineaţa, la prânz și 
noaptea, propriul său ministru primește, cu ușile încuiate, 
agenţi regaliști suspecți, că poartă discuţii și are relaţii despre 
care nu-i suflă lui, împăratului, nici o vorbă. Dar toate acestea 
au loc realmente, așa cum ar vrea Fouche să-l lase să creadă, 
numai pentru a obţine informaţii, sau se ţes aici intrigi secrete? 
Cumplită incertitudine pentru un om hărțuit, împresurat de o 


185 


sută de dușmani! Ba îi pune întrebări pe un ton amical, ba îl 
somează cu insistenţă, ba îl copleșește cu bănuieli grosolane, 
dar totul este în van: buzele subţiri rămân imperturbabil 
închise, ochii, insensibili, de parcă ar fi din sticlă. Nu te poţi 
apropia de sufletul lui Fouche, nu-i poţi smulge secretul. 
Napoleon dorește cu ardoare să știe cum l-ar putea prinde, cum 
ar putea să afle, în sfârșit, dacă omul care este lăsat să se uite 
în toate cărţile de joc, îl trădează pe el sau îi trădează pe 
dușmani? Cum să-l prindă pe cel imposibil de prins, cum să-l 
pătrundă pe cel de nepătruns? 

În sfârșit, - salvare! - o urmă, o dâră, aproape o dovadă. 
Poliția secretă, adică acea poliţie pe care împăratul a alcătuit-o 
anume pentru a-și supraveghea ministrul de poliţie, descoperă, 
în aprilie, că un pretins funcţionar al unei bănci vieneze a sosit 
la Paris și l-a căutat direct pe ducele de Otrante. Mesagerul 
este numaidecât filat, arestat și, bineînţeles fără știrea 
ministrului de poliţie Fouche, condus într-un pavilion de la 
Elysee, în fața lui Napoleon. Acolo, este ameninţat cu 
împușcarea pe loc și intimidat până ce, în cele din urmă, 
mărturisește că i-a adus lui Fouché, din partea lui Metternich, o 
epistolă scrisă cu cerneală simpatică, menită să pregătească, la 
Basel, o întrevedere a unor persoane de încredere. Napoleon 
spumegă de mânie: scrisori cu astfel de tertipuri trimise de 
ministrul dușmanilor săi către ministrul său înseamnă înaltă 
trădare! Prima lui pornire este cea firească: să dispună 
arestarea imediată a slujitorului necredincios și confiscarea 
hârtiilor pe care le deţine. Dar confidenţii săi îl deconsiliază, 
spunându-i că nu s-a adus încă vreo dovadă și că, fără îndoială, 
nici nu se va găsi cândva, în hârtiile ducelui de Otrante, vreo 
urmă a uneltirilor sale, cunoscută fiind prudenţa sa adesea 
verificată. De aceea, împăratul hotărăște să pună, mai întâi, la 
încercare devotamentul lui Fouché. Trimite după el și îi 
vorbește cu o prefăcătorie foarte neobișnuită la el, pe care a 
învăţat-o de la propriul său ministru, sondându-l dacă, în 
lumina situaţiei existente, n-ar fi totuși cu putinţă să se ajungă 
la tratative cu Austria? Fouche, nebănuind că mesagerul a 
divulgat de mult toată chestiunea, nu pomenește nici un cuvânt 
despre biletul lui Metternich, iar împăratul calm, aparent calm, 
îi lasă să plece, încredinţat acum pe deplin de nemernicia 
ministrului său. Dar, pentru a-l prinde fără a-i lăsa vreo 


186 


scăpare, înscenează - în cea mai exasperată stare de spirit fiind 
- o comedie subtilă cu întregul quiproquo al unei farse de 
Moliere. Fusese aflată de la agent parola pentru întrevederea 
cu omul de încredere al lui Metternich. Împăratul trimite, deci, 
pe unul din oamenii săi de încredere care să se dea drept om 
de încredere al lui Fouche, fiind sigur că trimisul austriac îi va 
face acestuia toate confidenţele și, astfel, el, împăratul, va ști, 
în sfârșit, nu numai că Fouche l-a trădat, dar și cât de departe a 
mers cu trădarea. Emisarul lui Napoleon pleacă chiar în 
aceeași seară: peste două zile, Fouche urmează să fie demascat 
și prins în propria-i cursă. 

Dar, oricât de repede încerci să apuci un ţipar sau un șarpe, 
adevăratele animale cu sângele rece nu se lasă prinse cu mâna 
goală. Comedia pe care împăratul a pus-o la cale are, ca orice 
comedie desăvârșită, și o contra-acţiune, cum s-ar spune, o 
intrigă dublă. Așa cum are Napoleon o poliție secretă pe 
urmele lui Fouché, tot așa are și Fouché, la rândul său, scribii 
săi cumpăraţi și raportorii săi secreţi printre oamenii lui 
Napoleon: informatorii săi nu lucrează mai puţin iute decât cei 
ai împăratului. Încă în aceeași zi în care agentul lui Napoleon 
pornește spre acea mascaradă de la hotelul „Drei Könige” din 
Basel, Fouché a și mirosit, unul dintre „confidenţii” lui 
Napoleon i-a dezvăluit comedia. Şi cel ce urma să fie luat prin 
surprindere îl ia el prin surprindere pe stăpân, chiar a doua zi 
de dimineaţă, la raportul zilnic. În plină convorbire, își duce 
subit degetul la frunte, cu nonșalanța omului care a omis un 
fleac cu totul și cu totul lipsit de importanţă: „A, Sire, am uitat 
să vă spun că am primit un bileţel de la Metternich. Sunt, doar, 
atâtea lucruri mai importante de rezolvat. Și, de altfel, trimisul 
nu mi-a înmânat praful cu care scriitura devine lizibilă, și eu am 
bănuit, la început, că este vorba de o mistificare. Așa că abia 
astăzi vă pot raporta”. 

Împăratul nu se mai poate stăpâni: „Eşti un trădător, Fouché, 
ar trebui să pun să te spânzure”, se răstește la el. 

"Nu împărtășesc această părere a Maiestăţii-Voastre”, 
răspunde, rece, ministrul cel mai imperturbabil, cel mai cu 
sânge rece dintre toţi. 

e 

Napoleon tremură de furie. Acest Fra Diavolo i-a scăpat, din 

nou, printr-o mărturisire nedorit-prematură. Şi, peste două zile, 


187 


agentul care-i raportează despre întrevederea care a avut loc la 
Basel îi aduce puţine elemente hotărâtoare și multe noutăţi 
neplăcute. Puţine elemente hotărâtoare, pentru că din 
atitudinea agentului austriac rezultă că prudentul Fouche a fost 
mult prea rafinat pentru a se fi angajat de o manieră 
detectabilă, limitându-se, fără știrea stăpânului său, la jocul său 
preferat: să strângă într-o mână toate posibilităţile. Dar 
mesagerul aduce și multe noutăţi neplăcute, și anume că 
puterile străine sunt de acord cu orice guvernare în Franţa, 
numai cu una singură nu, cu cea a lui Napoleon Bonaparte. 
Iritat, împăratul își mușcă buzele. Forţa sa de atac este 
paralizată. A vrut să-l lovească tainic, pe la spate, pe cavalerul 
umbrelor și, în cursul duelului, a primit el însuși, din umbră, o 
rană mortală. 

Momentul prielnic a fost pierdut pentru că Fouche a știut să 
pareze la timp. Napoleon este conștient de aceasta: „Trădarea 
lui sare-n ochi”, se exprimă el în fața confidențţilor săi, „și 
regret că nu l-am alungat înainte ca el să fi apucat să-mi 
împărtășească iniţierea de relaţii cu Metternich. Acum, 
momentul este pierdut și pretextul lipsește. El ar difuza în 
dreapta și în stânga că sunt un tiran care sacrifică totul 
suspiciunii sale”. Împăratul recunoaște cu toată luciditatea 
situaţia sa de inferioritate, dar continuă să lupte până în ultima 
clipă, fie pentru a-l atrage totuși de partea sa pe duplicitar, fie 
pentru a-l lua, măcar o dată, prin surprindere și a-l distruge. 
Pune la bătaie toate mijloacele. Folosește încrederea, 
amabilitatea, indulgenţa și precauţia, dar voinţa sa puternică 
ricoșează, neputincioasă, la izbirea acestei pietre șlefuite, ale 
cărei fațete sunt toate la fel de reci și de orbitoare: diamantele 
pot fi sfărâmate sau aruncate, dar niciodată străpunse. În cele 
din urmă, nervii celui chinuit de bănuieli cedează: Carnot 
istorisește scena în care neputința împăratului în faţa celui ce-l 
chinuiește se etalează dramatic. „Mă trădaţi, domnule duce de 
Otrante, am dovezi”, i-a strigat Napoleon odată 
imperturbabilului în plin consiliu de miniștri, și, apucând un 
cuţit de fildeș, care era pe masă, a continuat: „Poftim, luaţi 
cuțitul și împlântaţi-mi-l în piept, ar fi mai leal decât ceea ce 
faceţi. Depinde numai de mine să dispun să fiți împușcat, și 
toată lumea ar aproba un asemenea act. Dar dacă mă întrebaţi 
de ce nu o fac, ei bine, fiindcă vă dispreţuiesc și nu cântăriţi 


188 


nici o uncie pe cântarul meu”. E limpede, neîncrederea sa a 
devenit furie, zbuciumul său, ură. Nu-i va ierta vreodată acestui 
om de a-l fi provocat în așa măsură, și Fouche știe acest lucru. 
El cântărește însă cu precizie slabele șanse de putere ale 
împăratului. „În patru săptămâni, se va termina totul cu acest 
turbat”, se pronunţă el, cu luciditate și dispreţ în faţa unui 
prieten. De aceea, nici prin cap nu-i trece să pactizeze acum; 
unul din ei va trebui să părăsească arena după bătălia decisivă: 
fie Napoleon, fie el. Ştie că Napoleon a anunţat că cel dintâi 
mesager pe care-l va expedia de pe câmpul de luptă după 
victorie va aduce, la Paris, demiterea, poate chiar ordinul de 
arestare a lui Fouché. Și, dintr-o dată, acele ceasornicului sar 
înapoi cu douăzeci de ani: 1793, când, asemenea situaţiei de 
acum, omul cel mai puternic al epocii sale, Robespierre, spunea 
cu tot atâta hotărâre că, în două săptămâni, va trebui să cadă 
un cap: acela al lui Fouche sau al său. De atunci însă, ducele de 
Otrante a devenit conștient de valoarea sa. Şi, cu un aer de 
superioritate, amintește unuia dintre prieteni, care îl pune în 
gardă față de mânia lui Napoleon, acea ameninţare de 
odinioară, adăugând cu un zâmbet pe buze: „Dar de căzut, a 
căzut capul lui”. 
e 

La 18 iunie, tunurile așezate în fața Domului Invalizilor 
încep, pe neaşteptate, să bubuie. Populația Parisului tresare de 
însufleţire: ea cunoaște de cincisprezece ani această voce 
aspră. A fost obținută o victorie, s-a învins într-o bătălie - 
Moniteur vesteşte totala înfrângere a lui Blücher şi a lui 
Wellington. Mulțimile de oameni se revarsă înfierbântate pe 
bulevardele aglomerate ca în zi de duminică, atmosfera 
generală, încă oscilantă cu câteva zile înainte, ia, brusc, forma 
unui devotament și a unui entuziasm față de împărat. Numai 
cel mai fin termometru, titlurile de stat, arată patru puncte în 
minus, căci fiecare izbândă a lui Napoleon înseamnă 
prelungirea războiului. Numai un singur om tremură, poate, în 
sinea lui, la auzul acestui sunet metalic: Fouche. Pe el, victoria 
tiranului îl poate costa capul. 

Ce ironie tragică: în același moment în care, la Paris, tunurile 
franceze trag salve în cinstea evenimentului, la Waterloo, cele 
engleze zdrobesc deja coloanele infanteriei și ale gărzii și, în 
timp ce capitala se scaldă în lumini, fără să bănuiască ceva, caii 


189 


cavaleriei prusace fugăresc din fața lor, ridicând un vârtej de 
praf, ultima rămășiță zdrobită a armatei franceze care se 
retrage în fugă. 

Parisul, neintuind nimic, mai are parte de încă o zi de 
speranţă. Abia în ziua de 20, încep să transpire știri 
îngrijorătoare. Cu fața palidă și buzele crispate, unul transmite 
altuia, în șoaptă, vești neliniștitoare. În Camere, pe stradă, la 
Bursă, în cazărmi, peste tot, lumea șușotește și vorbește despre 
o catastrofă, deși ziarele păstrează tăcerea, ca paralizate. În 
capitala speriată ca din senin, fiecare vorbește, tremură, 
murmură, se plânge și speră. 

Un singur om acţionează: Fouche. Abia a aflat (bineînţeles, 
înaintea tuturor celorlalţi) vestea de la Waterloo și nici nu-l mai 
consideră pe Napoleon decât un cadavru supărător care trebuie 
îndepărtat cât mai repede cu putinţă. Și pune, imediat, mâna 
pe lopată pentru a-i săpa mormântul. Scrie, neîntârziat, ducelui 
de Wellington, vrând să-și asigure cu anticipație contactul cu 
învingătorul; concomitent, avertizează deputații, cu o 
previziune psihologică neasemuită, că prima acţiune a lui 
Napoleon va consta în încercarea de a-i trimite pe toţi acasă, 
„Se va reîntoarce mai furios ca oricând și va pretinde îndată 
dictatura.” Să i se pună, deci, grabnic beţe-n roate! În aceeași 
seară, Parlamentul este gata acordat, Consiliul de miniștri, 
câștigat împotriva împăratului, ultima posibilitate de a relua 
puterea, smulsă din mâna lui Napoleon, și toate acestea înainte 
ca el să fi pus piciorul în Paris. Omul zilei nu mai este Napoleon 
Bonaparte, ci, în sfârșit, în sfârșit, în sfârșit Joseph Fouche. 

e 

Cu puţin înainte de a se ivi zorile, intră prin poarta Parisului 
și se îndreaptă spre Elysée, acoperită de mantia neagră a nopții 
ca de un giulgiu, o caleașcă ponosită (cea a împăratului fusese 
capturată de Blucher, odată cu tezaurul Coroanei, cu sabia și 
cu documentele). Cel ce, cu șase zile în urmă, scria patetic în 
ordinul pe armată: „Pentru fiecare francez curajos a venit clipa 
să învingă sau să moară” nici n-a învins și nici n-a murit; dar la 
Waterloo și la Ligny, au mai murit, în mod sigur, pentru ei, încă 
șaizeci de mii de oameni. Se întoarce repede în ţara, ca la 
timpul său din Egipt, din Rusia, pentru a-și salva puterea: a 
încetinit dinadins mersul roţilor, pentru a sosi în secret, ocrotit 
de întuneric. Şi, în loc de a se îndrepta direct spre Tuileries, 


190 


spre palatul său imperial, unde erau reprezentanţii poporului 
francez, își ascunde nervii distruși în mai micul și îndepărtatul 
Elysee. 

Din trăsură coboară un om ostenit, zdrobit, bâiguind cuvinte 
incoerente, confuze, căutând explicaţii și justificări ulterioare 
pentru ceea ce fusese inevitabil. Abia după o baie fierbinte care 
îl destinde, își adună consiliul. Cu neliniște, oscilând între 
mânie și milă, respectuos dar fără un respect lăuntric, 
consilierii ascultă vorbele confuze și febrile ale învinsului, care 
visează, din nou, o sută de mii de oameni pe care ar vrea să-i 
recruteze și rechiziții de cai de lux, care face socoteala în fața 
lor (a celor care știu precis că nici măcar o sută de oameni nu 
mai pot fi scoși din ţara aceasta vlăguită) că, în două 
săptămâni, ar putea opune, din nou, aliaţilor două sute de mii 
de oameni. Miniștrii, printre ei Fouché, stau cu ochii plecaţi. Își 
dau seama că asemenea discursuri febrile nu reprezintă decât 
ultimele convulsiuni ale unei enorme voințe de putere care încă 
mai refuză să moară în acest gigant. Exact așa cum prezisese 
Fouche, el cere dictatura, concentrarea tuturor puterilor 
militare și politice într-o singură mână, în mâna lui - și poate că 
o cere numai ca să-i fie respinsă de miniștri, spre a le putea 
imputa, mai târziu, cândva, în faţa istoriei, vina de a fi pierdut o 
ultimă șansă de victorie (prezentul cunoaște analogii pentru 
asemenea deformări ale faptelor!). 

Dar toţi miniștrii se pronunţă cu prudenţă, fiecare cu sfială 
de a nu-i pricinui o durere, printr-un cuvânt aspru, acestui om 
suferind, delirând din pricina excitaţiei. Fouché este singurul 
care nu simte nevoia să spună ceva. Tace, căci a acţionat de 
mult și a luat toate măsurile spre a împiedica acest ultim asalt 
al lui Napoleon asupra puterii. O vorbă nu iese de pe buzele 
sale subţiri și livide: Fouché ascultă aceste zadarnice discursuri 
spasmodice fără urmă de compătimire, cu o curiozitate 
obiectivă, cea a unui medic care observă clinic, la rece, 
ultimele zvâcniri violente ale unui muribund și evaluează clipa 
în care pulsul se va opri, și rezistenţa va ceda. Ce mai contează 
discursurile desperate ale unui moribundus, ale unui om 
pierdut, ale unui om fără perspectivă! El știe că, în timp ce, 
aici, împăratul se amăgește pe el însuși pentru a-i amăgi și pe 
ceilalţi cu fantasmagoriile sale vehemente, la o mie de pași de 
aici, la Tuileries, Parlamentul, cu o logică necruțătoare, ia 


191 


hotărâri conforme cu dispoziţiile și voinţa lui Fouche, în sfârșit 
de nimic stăvilite. 

Bineînţeles că, în această zi de 21 iunie, întocmai ca în ziua 
de 9 thermidor, Fouche însuși nu apare în Camera deputaţilor. 
El și-a instalat bateriile în umbră - și aceasta ajunge -, a 
elaborat planul de bătaie, a ales momentul potrivit și persoana 
potrivită pentru atac: adversarul tragic și aproape grotesc al lui 
Napoleon, La Fayette. Revenit, cu un sfert de veac în urmă, ca 
erou al războiului american de independenţă, gentilom foarte 
tânăr și totuși acoperit deja de gloria a două lumi, portdrapel al 
Revoluţiei, precursor al ideilor noi, favorit al poporului său, La 
Fayette cunoscuse de timpuriu, mult prea de timpuriu, toate 
extazele puterii. Și tocmai atunci a apărut, pe neașteptate, din 
neant, din dormitorul lui Barras, un mic corsican, un locotenent 
oarecare, purtând o manta pe jumătate ruptă și ghete scâlciate, 
și a acaparat, în doi ani, tot ce clădise și începuse el, furându-i 
locul și faima; așa ceva nu se uită. Gentilomul jignit se retrage 
duduind la moșia sa, pe când celălalt, înveșmântat în mantia 
imperială brodată, primește prinții Europei la picioarele sale și 
înlocuiește tirania nobilimii cu una nouă, mai dură, cea a 
geniului. Acest soare ce se înalţă nu aruncă nici o rază de 
favoare spre acea moșie îndepărtată; și când marchizul de La 
Fayette vine o dată la Paris, îmbrăcat foarte modest, parvenitul 
abia de-i dă atenţie, iar îmbrăcămintea brodată cu aur a 
generalilor, uniformele  mareșalilor trecute prin sângele 
bătăliilor eclipsează faima sa, pe care se așternuse de mult 
colbul uitării. La Fayette este uitat, nimeni nu-i pomenește 
numele timp de douăzeci de ani. Părul îi încărunţește, statura 
lui semeaţă se pipernicește și se sfrijește, și nimeni nu-l 
cheamă nici în armată, nici în Senat; este lăsat, cu dispreţ, să 
sădească trandafiri și să cultive cartofi cât pumnul la La 
Grange. Nu, un ambițios nu uită așa ceva. Și deoarece poporul, 
amintindu-și în anul 1815 de Revoluţie, îl alege din nou deputat 
pe favoritul său de odinioară și Napoleon este nevoit să-i 
adreseze cuvântul, La Fayette răspunde doar rece și rezervat - 
este prea mândru, prea cinstit, prea sincer pentru a-și ascunde 
inamiciţia. 

Acum însă, împins de la spate de Fouche, trece în prim plan, 
ura refulată în el produce același efect ca inteligenţa și forţa. 
Pentru prima dată se aude, iarăși, de la tribună glasul fostului 


192 


portdrapel: „Dacă, după atâţia ani, îmi fac din nou, pentru 
prima oară, auzită vocea, pe care vechii prieteni ai libertăţii o 
vor mai recunoaște, asta înseamnă că mă simt îndemnat să vă 
vorbesc despre pericolele ce ameninţă patria, a cărei salvare 
stă acum numai în puterea voastră”. Pentru întâia oară este 
rostit, iar, cuvântul libertate, și el înseamnă, în clipa aceasta: 
eliberare de Napoleon. Propunerea lui La Fayette parează 
dinainte orice încercare de a dizolva Camerele, orice încercare 
de a săvârși o nouă lovitură de stat; într-o atmosferă de 
entuziasm, se hotărăște că Adunarea populară rămâne în 
sesiune neîntreruptă și că oricine se va face vinovat de 
încercarea de a o dizolva va fi socotit trădător de patrie. 

Nu e greu de înţeles împotriva cui este adresat un astfel de 
mesaj aspru; în clipa când îi este remis, Napoleon simte 
lovitura de pumn în plin obraz. „Ar fi trebuit să-i îndepărtez pe 
toți ăștia încă înaintea plecării mele”, spune el, turbând. 
„Acum, așa ceva este imposibil.” În realitate, nu e nici 
imposibil, nici nu e prea târziu. Ar mai putea încă să salveze 
coroana imperială pentru fiul său și libertatea pentru el însuși, 
semnând, la timp, abdicarea sa, ar mai putea încă să parcurgă 
cei o mie de pași de la Elysee până dincolo, în sala de ședințe 
și, prin prezenţa sa, să-și impună voinţa turmei de oi ezitante, 
întrunite acolo; dar în istoria universală revine, tot mereu, 
același fenomen uluitor, adică tocmai cele mai energice figuri 
sunt cuprinse, în momentul critic al luării unei decizii, de o 
stranie lipsă de hotărâre, asemănătoare unei paralizii a 
sufletului. Wallenstein înaintea căderii, Robespierre în noaptea 
de 9 thermidor; și cu nimic mai puţin conducătorii ultimului 
război, ei toți dau dovadă de o fatală lipsă de hotărâre tocmai 
acolo unde până și o pripeală ar fi constituit o greșeală mai 
mică. Napoleon parlamentează și discută în prezenţa celor 
câţiva miniștri care-l ascultă cu indiferență, comentează fără 
rost, tocmai în momentul în care se hotărăște viitorul său, toate 
greșelile trecutului, acuză, face divagaţii, recurge la patos, 
autentic și teatral, dar nu dă dovadă de curaj. Vorbește, dar nu 
acţionează. Și, ca și cum istoria s-ar putea repeta vreodată în 
cursul uneia și aceleiași vieţi, ca și cum analogiile ar 
reprezenta, întotdeauna, cele mai primejdioase erori de 
raţionament în politică, el îl trimite dincolo, întocmai ca la 18 
brumar, pe fratele său Lucien, ca vorbitor în locul lui, spre a-i 


193 


câștiga pe deputaţi. Atunci însă, Lucien avea alături de el, 
drept avocat elocvent, victoria fratelui său și, drept complici, 
grenadiri cu braţe vânjoase și generali fermi. Și încă ceva, un 
lucru pe care Napoleon l-a uitat în mod fatal: între acești 
cincisprezece ani zac zece milioane de morţi. Când Lucien se 
urcă, acum, la tribună, învinuind poporul francez că ar lăsa 
baltă, în mod ingrat, cauza fratelui său, din pieptul lui La 
Fayette izbucnește, brusc, mânia reţinută a naţiunii dezamăgite 
împotriva călăului ei, cuvinte de neuitat, ce, precum scântei 
aruncate într-un butoi cu pulbere, fac ţăndări, dintr-o lovitură, 
ultima nădejde a lui Napoleon: „Cum, tună el, adresându-se lui 
Lucien, îndrăzniţi să ne faceţi reproșul de a nu fi făcut destul 
pentru fratele dumneavoastră? Aţi uitat că osemintele fiilor 
noștri, ale fraţilor noștri stau pretutindeni mărturie a fidelității 
noastre? In deșerturile de nisip ale Africii, pe țărmurile 
Guadalquivir-ului și ale Tajoului, pe malurile Vistulei și în 
câmpiile îngheţate ale Moscovei, au murit, în mai bine de zece 
ani, trei milioane de francezi pentru un om! Pentru un om care 
vrea să lupte încă și astăzi împotriva Europei cu sângele 
nostru. Asta e suficient, arhisuficient pentru un om! Acum 
datoria noastră este să salvăm patria”. S-ar putea crede că 
tunetul de aplauze ale tuturor ar trebui să-l facă pe Napoleon 
să înţeleagă că s-a împlinit sorocul să abdice de bunăvoie. Dar 
nimic nu pare a fi mai greu pe acest pământ decât să te 
desparţi de putere. Napoleon șovăie. lar această șovăială îl 
costă pe fiul său imperiul și pe el însuși libertatea. 
e 

Fouché a ajuns la capătul răbdării. Dacă incomodul nu vrea 
să plece de bunăvoie, e cazul să-l alungăm noi; numai să găsim 
repede mijloacele potrivite și va cădea și o aureolă atât de 
imensă! li pregătește, noaptea, pe deputaţii care-i sunt 
devotați, și, chiar în dimineața următoare, Camera cere, tăios, 
abdicarea. Dar nici aceasta nu pare a fi destul de limpede 
pentru cineva căruia valurile puterii îi clocotesc în vine. 
Napoleon continuă încă să parlamenteze în dreapta şi în 
stângă, până ce, la un gest al lui Fouché, La Fayette rostește 
cuvântul hotărâtor: „Dacă el ezită să abdice, voi propune eu 
detronarea”. 

Numai o oră, o singură oră i se acordă stăpânului lumii ca să 
plece onorabil, o oră, o singură oră, omului puterii ca să 


194 


renunţe definitiv la putere; dar el o folosește, exact cum a 
făcut-o și în 1814, în faţa generalilor săi de la Fontainebleau, 
numai teatral și nu politic. „Cum, cu forţța?, exclamă el, 
indignat. Dacă-i așa, nu voi abdica. Camera nu-i decât o bandă 
de iacobini și de ambiţioși, pe care ar fi trebuit să-i blamez în 
fața naţiunii și pe care ar fi trebuit să-i izgonesc! Dar timpul pe 
care l-am pierdut poate fi recuperat.” In realitate, vrea să fie 
rugat și mai stăruitor, pentru ca sacrificiul să arate mai mare, 
și miniștrii săi încep efectiv să i se adreseze cu menajamente, 
precum generalii în 1814. Singurul care tace este Fouché. 
Veștile nu contenesc să sosească una după alta, pe cadranul 
orologiului timpul aleargă necruţător. În fine, Napoleon îi 
aruncă o privire lui Fouché, o privire - după cum spun martorii 
- ironică și plină de o ură pătimașă, în același timp. „Scrieţi 
acelor domni să stea liniștiți, le voi satisface dorința”, se 
răstește el, cu dispreţ, la acesta. Fouché mâzgălește repede cu 
creionul câteva rânduri pe un bileţel pentru sforarii săi din 
Cameră, spunându-le că leul răpus nu mai trebuie izbit; iar 
Napoleon trece într-o încăpere retrasă, pentru a dicta fratelui 
său textul abdicării. 

După câteva clipe, revine în cabinetul cel mare. Cui să 
predea această foaie de hârtie atât de importantă în conţinut? 
Teribilă ironie: tocmai celui care i-a forţat pana s-o scrie și 
care, acum, așteptând, stă nemișcat, precum Hermes, 
mesagerul neînduplecat. Împăratul îi întinde foaia, fără să 
scoată o vorbă. Fouche, și el fără să scoată o vorbă, ia 
documentul obţinut cu greu și-se înclină. 

Aceasta a fost însă ultima lui reverență în faţa lui Napoleon. 

e 

Fouché, duce de Otrante, nu a fost prezent la ședința 
Camerei: acum, când izbânda este asigurată, vine și urcă, fără 
grabă, treptele, ţinând în mână documentul de importanță 
istorică mondială. În acea clipă, mâna lui de intrigant, subţire, 
aspră trebuie să-i fi tremurat de mândrie, căci l-a învins, pentru 
a doua oară, pe cel mai puternic om al Franţei, și această zi de 
22 iunie reprezintă pentru el un nou 9 thermidor. Într-o tăcere 
consternată, el însuși rece și impasibil, pronunţă câteva cuvinte 
de rămas bun la adresa fostului său stăpân - flori artificiale pe 
un mormânt proaspăt săpat. Și cu asta, s-a isprăvit cu 
sentimentalismele! Doar nu s-a smuls puterea din pumnul 


195 


acestui uriaș pentru a o lăsa să cadă pe jos, de unde s-o poată 
ridica orice om abil, ca pradă. Se cuvine să pună mâna pe ea el 
însuși, să folosească clipa dorită cu ardoare de ani de zile. 
Propune, așadar, alegerea unui guvern provizoriu, a unui 
Directorat compus din cinci bărbaţi, fiind dinainte sigur că 
acum, în sfârșit, va fi ales în fruntea acestuia. Il ameninţă totuși 
primejdia să-i scape, încă o dată, din mână independenţa de 
atâta vreme râvnită, deși, în cursul alegerii, izbutește să pună 
piedică, în mod perfid, celui mai periculos rival al său, La 
Fayette, care, tocmai prin sinceritatea sa și prin convingerile 
sale republicane, îi făcuse servicii atât de grozave ca berbec; 
dar, la primul tur de scrutin, Carnot obţine 324 de voturi, și el 
însuși, Fouché, numai 293, așa încât președinția noului guvern 
provizoriu îi revine, fără drept de apel, lui Carnot. 

Dar, în clipa aceasta decisivă, exact la un pas de ţintă, 
Fouché, jucător șiret cu norocul, face, o dată în plus, cea mai 
vrăjitorească și mai infamă dintre scamatoriile sale. Potrivit 
cifrelor scrutinului, președinția i se cuvine, de la sine înţeles, 
lui Carnot, iar el, Fouche, ar fi, și în acest guvern, ca de obicei, 
al doilea, în timp ce ar vrea să fie, în sfârșit, primul, stăpânul 
nestingherit. De aceea, recurge la o viclenie rafinată: numai ce 
s-a întrunit Consiliul celor cinci și Carnot vrea să-și ocupe 
fotoliul prezidenţial ce i se cuvine, că Fouché propune colegilor 
săi, ca ceva de la sine înţeles, să se treacă la constituire. „Ce 
înţelegeţi prin constituire?”, întreabă Carnot, foarte mirat. „Să 
ne alegem secretarul și președintele”, răspunde candidul 
Fouché. Și adaugă, numaidecât, cu falsă modestie: „Vă dau, 
firește, votul meu pentru locul de președinte”. Carnot cade în 
cursă și răspunde politicos: „Și eu dumneavoastră pe al meu”. 
Or, doi dintre membri fuseseră deja câștigați, în secret, de 
partea lui Fouché, așa încât el dispune de trei voturi contra 
două; și nici nu apucă să-și dea seama Carnot cât de tras pe 
sfoară a fost, că Fouché se și instalează în jeţul de președinte. 
După Napoleon și La Fayette, iată-l driblat cu succes și pe 
Carnot, bărbatul cel mai popular din Franţa, și în locul lui iată-l 
pe cel mai șiret dintre toţi, și anume Joseph Fouché, stăpân pe 
destinele Franţei. În decurs de cinci zile, de la 13 la 18 iunie, 
împăratul a pierdut puterea, în decurs de cinci zile, de la 17 la 
22 iunie, Joseph Fouche a pus mâna pe ea, ajungând, în sfârșit, 
să nu mai fie slujitor, ci, pentru prima oară, stăpân deplin al 


196 


Franţei, liber, divin de liber pentru jocul îndrăgit și încâlcit al 
politicii mondiale. 
e 

Cea dintâi măsură de luat acum: să fie scos împăratul! Fie și 
umbra unui Napoleon îl sufocă pe un Fouché; și, întocmai cum 
Napoleon ca împărat nu se simţea în largul său atâta timp cât îl 
știa la Paris pe acest Fouche incalculabil, tot așa nu-și simte 
Fouche respiraţia liberă, dacă între el și mantaua gri nu există 
o distanță de câteva mii de mile. Evită să-i mai vorbească 
personal - ce rost au sentimentalismele? Li trimite numai ordine 
scrise, învelite încă delicat într-o hârtie de culoare roz, semn de 
bunăvoință. Dar, în curând, renunţă și la acest inofensiv înveliș 
de politeţe și îi arată celui prăbușit, fățiș, fără milă, cât de lipsit 
de putere este. O proclamaţie patetică, adresată de Napoleon 
armatei sale în semn de adio, este aruncată de el la coș, și, a 
doua zi, Napoleon, nedumerit, caută zadarnic cuvintele sale 
imperiale în Moniteur. Fouche a interzis apariţia lor! Fouche 
stabilește interdicții pentru împărat! Acestuia nu-i vine a crede 
cu câtă nemărginită cutezanţă trece peste el slujitorul său de 
odinioară, dar, oră de oră, este îmbrâncit, cu o insistenţă 
imperioasă, de acest pumn tare, până când, în cele din urmă, se 
mută la Malmaison. AcOlo rămâne și se proptește bine. Nu vrea 
să plece mai departe, deși dragonii armatei lui Blucher se 
apropie, deși Fouche nu încetează să-l avertizeze, ceas de ceas, 
tot mai brutal, că trebuie să fie, în sfârșit, rezonabil și să 
dispară. Dar cu cât simte mai mult că se prăbușește, cu atât se 
cramponează Napoleon, mereu mai îndârjit, de putere. Și în 
final, îi vine în minte un ultim gest grandios, în timp ce trăsura 
stă gata pregătită în curte pentru plecare; el, împăratul, se 
oferă să treacă, ca simplu general, în fruntea trupelor, pentru a 
mai avea o victorie sau a muri. Însă Fouche, lucidul, nu ia în 
serios o asemenea ofertă romantică: „Omul acesta își bate joc 
de noi!”, exclamă el, mânios. „Prezenţa sa în fruntea armatei n- 
ar fi decât o nouă provocare la adresa Europei, și caracterul lui 
Napoleon nu permite să se aibă încredere în nici o manifestare 
de indiferenţă a sa faţă de putere.” 

Se răstește la general cum de a putut avea chiar și 
îndrăzneala să transmită asemenea mesaje, în loc să-l 
expedieze pe împărat, și îi dă ordin să pună în aplicare 
imediata plecare a inoportunului. lar pe Napoleon însuși nu-l 


197 


socoate demn nici cel puţin de un răspuns. În ochii lui Fouche, 
învinșii nu merită nici măcar o picătură de cerneală. 
e 

Acum este liber, acum a ajuns la ţintă: Napoleon lichidat, 
Joseph Fouche, duce de Otrante, se găsește, la cei cincizeci și 
șase ani ai săi, în culmea puterii, în sfârșit singur și neîngrădit. 
Ce infinite meandre lăsate în urmă prin labirintul unui sfert de 
veac: de la micul și palidul fiu al unui negustor ajuns tristul 
profesor de seminar cu tonsură, apoi tribun al poporului și 
proconsul, în sfârșit, duce de Otrante, slujitor al unui împărat, 
și acum, în fine nimănui slujitor, în fine unicul stăpân al 
Franţei. Intriga a triumfat asupra ideii, dibăcia, asupra 
geniului. O generaţie de nemuritori din jurul lui a pierit în 
adâncuri: Mirabeau decedat, Marat asasinat, Robespierre, 
Desmoulins, Danton ghilotinaţi, colegul său întru consulat, 
Collot, exilat în insulele bântuite de malarie ale Guyanei, La 
Fayette desfiinţat, toţi, absolut toţi camarazii săi din timpul 
Revoluţiei morţi și dispăruţi. In timp ce, liber ales prin 
încrederea tuturor partidelor, el ia, azi, de unul singur hotărâri 
în Franţa, Napoleon, stăpânul lumii, fuge spre coastă, într-un 
travestiu sărăcăcios, cu un pașaport fals, ca secretar al unui 
general oarecare; Murat și Ney așteaptă să fie împușcați, 
mărunţii regi din familie prin graţia lui Napoleon rătăcesc, cu 
buzunarele goale și fără ţară, de la o ascunzătoare la alta. 
Intreaga generaţie glorioasă din perioada acestei cotituri 
istorice unice este la pământ, numai el singur s-a ridicat 
deasupra, datorită răbdării sale tenace, plănuind în obscuritate, 
uneltind în subteran. De parcă ar fi fost din ceară, așa se 
mulează acum în mâna lui de maestru guvernul, Senatul, 
Adunarea populară; generalii, de obicei atât de autoritari, 
tremurând pentru pensiile lor, i se supun, blânzi ca mieii, 
noului președinte; burghezia și poporul unei întregi ţări 
așteaptă hotărârile sale. Ludovic al XVIII-lea îi trimite 
mesageri, Talleyrand, salutările sale. Wellington, învingătorul 
de la Waterloo, comunicări confidenţiale - pentru prima oară, 
firele destinului lumii trec încântător de fățiș și liber prin 
mâinile sale. 

Este confruntat cu o misiune incomensurabilă: să apere de 
niște dușmani ce se apropie o ţară distrusă și învinsă, să 
împiedice o rezistență patetică dar inutilă, să obţină condiţii 


198 


convenabile, să găsească forma statală adecvată, guvernul 
potrivit, să creeze din haos o normă nouă, o ordine durabilă. 
Toate astea reclamă măiestrie, o extremă isteţime a spiritului, 
și, într-adevăr, în acest ceas, în care toată lumea, cuprinsă de 
confuzie, își pierde cumpătul, măsurile luate de Fouché 
dovedesc cea mai mare energie, planurile sale în direcţii duble 
și cvadruple, o siguranţă uluitoare. Este prieten cu toţi pentru 
a-și bate joc de toţi și pentru a face numai ceea ce i se pare 
nimerit și folositor pentru el personal. Deși are aerul, în faţa 
Parlamentului, că favorizează pe fiul lui Napoleon, în faţa lui 
Carnot, Republica, iar în faţa aliaţilor, pe ducele de Orleans, în 
fapt întoarce cârma încetișor în direcţia fostului rege, a lui 
Ludovic al XVIII-lea. Cu totul pe neobservate, cu viraje lente, 
dibace, fără ca măcar camarazii săi cei mai apropiaţi să 
remarce adevăratul ţel spre care se îndreaptă, pedalează, 
printr-o mocirlă de corupţie, până dincolo la regaliști și oferă 
spre vânzare Bourbonilor guvernarea ce i-a fost încredinţată, în 
timp ce, în Consiliul de miniștri și în Cameră, continuă să facă 
pe bonapartistul și pe republicanul. Psihologic văzute lucrurile, 
soluţia sa a fost singura justă. Numai o capitulare grabnică în 
faţa regelui putea asigura unei Franţe vlăguite, devastate, 
invadate de trupe străine cruţarea, o tranziţie lină fără fricţiuni. 
Fouché, singurul, cu simțul său al realităţii înţelege, 
numaidecât, această necesitate și o înfăptuiește prin propria-i 
voinţă și prin propria-i forță, în ciuda rezistenţei Consiliului, a 
poporului, a armatei, a Camerei și a Senatului. 

De tot felul de inteligențe dă dovadă Fouché în aceste zile, 
numai - și asta-i tragedia lui! - de cea supremă, de cea 
superioară, de cea mai pură, nu: aceea de a putea să uite de el 
însuși, de avantajul propriu, în favoarea cauzei. Cea supremă, 
care ar fi cerut ca, după această performanţă de maestru, ajuns 
la vârsta de cincizeci și șase de ani, în culmea succesului, de 
zece sau de douăzeci de ori milionar, prețuit și stimat de epoca 
sa și de istorie, să renunţe. Dar cine a jinduit după putere timp 
de douăzeci de ani, cine s-a înfruptat din ea douăzeci de ani, 
fără să-și fi putut astâmpăra foamea, acela devine incapabil să 
renunţe - întocmai ca Napoleon, Fouche nu este în stare să 
abdice nici cu un minut mai înainte de a îi împins la aceasta. Și, 
întrucât acum nu mai are nici un stăpân pe care să-l trădeze, 
nu-i mai rămâne altceva decât să se trădeze pe el însuși, decât 


199 


să-și trădeze propriul trecut. Să redai Franţa învinsă vechiului 
ei suveran a însemnat, în acel moment, o faptă pozitivă, o 
politică corespunzătoare și îndrăzneață. Dar să te lași plătit 
pentru această decizie cu un bacșiș de portofoliu ministerial 
regal, aceasta a însemnat o mârșăvie, și mai mult decât o 
crimă: o nerozie. Și tocmai o asemenea nerozie comite, acum, 
ambiţiosul-turbat, numai pentru „avoir la main dans la pâte”, 
pentru a avea degetele vârâte în aluat timp de câteva ore încă 
din istoria lumii - prima sa nerozie și cea mai mare, cea de 
neșters, care-l va degrada pentru totdeauna în ochii istoriei. 
Urcase o mie de trepte cu dibăcie, cu supleţe, cu răbdare; și cu 
o singură plecăciune nedibace, inutilă, se prăvălește până la 
treapta cea mai de jos. 
e 

Cum s-a petrecut această vânzare a cârmuirii către Ludovic 
al XVIII-lea, prețul fiind un post de ministru? Posedăm, din 
fericire, un document revelator, unul dintre puţinele ce 
consemnează cuvânt cu cuvânt o convorbire diplomatică a lui 
Fouché, cel de obicei atât de prudent. În timpul celor O sută de 
zile, un singur adept neclintit al regelui, baronul de Vitrolles 
din Toulouse, a înjghebat o armată și a luptat împotriva lui 
Napoleon care revenise. Luat prizonier şi adus la Paris, 
împăratul a vrut să fie împuşcat numaidecât, dar s-a amestecat 
Fouché; el era întotdeauna pentru cruțare, îndeosebi când era 
vorba de inamici care mai puteau fi folosiţi eventual. De aceea, 
baronul de Vitrolles a fost doar încarcerat în închisoarea 
militară până la terminarea procedurii de către Consiliul de 
război. Soția celui în pericol, numai ce află, la 23 iunie, că 
Fouché a devenit stăpânul Franţei și se și grăbeşte să meargă 
la el, cerându-i eliberarea lui Vitrolles, pe care Fouche i-o 
acordă pe loc, căci îi convine foarte bine să intre în graţia 
Bourbonilor. Baronul de Vitrolles, conducătorul regalist 
eliberat vine, chiar a doua zi, la ducele de Otrante pentru a-i 
prezenta mulțumiri. 

Cu acest prilej, între șeful suprem ales după legi și arhi- 
regalistul jurat are loc următoarea convorbire amicală pe o 
temă politică. 

Fouche îi spune: 

„Ce aveţi de gând să faceţi acum?” 

„Intenţionez să plec la Gand, poștalionul mă așteaptă în faţa 


200 


porții” 

„E lucrul cel mai inteligent pe care-l puteţi face, fiindcă aici 
nu sunteţi în siguranţă.” 

„Aveţi să-mi daţi ceva pentru rege?” 

„O, Dumnezeule, nu. Absolut nimic. Vă rog numai să-i 
spuneţi Maiestăţii-Sale că poate conta pe devotamentul meu și 
că, din păcate, nu de mine depinde să-și poată face, din nou, 
intrarea la Tuileries.” 

„Eu cred că depinde totuși numai de dumneavoastră ca 
aceasta să se întâmple în curând.” i 

„Mai puţin decât aţi crede. Dificultăţile sunt mari. În orice 
caz, Camera a simplificat situaţia. Ştiţi, doar”, și la asta Fouché 
a zâmbit, „că l-a proclamat pe Napoleon al II-lea?” 

„Cum adică pe Napoleon al II-lea?” 

„Foarte firesc, trebuia să înceapă cu astă.” 

„Presupun că nu e ceva de luat în serios, nu-i așa?” 

„Așa este. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt 
mai convins că această numire este total lipsită de sens. Dar nu 
vă puteţi imagina câţi oameni mai sunt, încă atașați acestui 
nume. Unii dintre colegii mei, Carnot cu precădere, sunt 
convinși că totul ar fi fost salvat cu aducerea lui Napoleon al II- 
lea.” 

„Şi cât va dura gluma asta?” 

„Probabil atâta timp cât ne este necesar ca să scăpăm de 
Napoleon 1I.” 

„Şi ce se va întâmpla după asta?” 

„De unde să știu? În clipe ca acestea prin care trecem, e greu 
să prevezi ce va aduce până și ziua de mâine.” 

„Dacă domnul Carnot, colegul dumneavoastră, este atât de 
atașat lui Napoleon al II-lea, vă va veni, poate, totuși greu să 
evitaţi această combinaţie.” 

„Aș! Nu-l cunoașteţi pe Carnot! Pentru a-i schimba părerea, e 
suficient să proclami tare domnia poporului francez. Poporul 
francez - ia gândiţi-vă, dacă ar auzi el asta!” 

Ajunși aici, încep să râdă amândoi: atât ducele de Otrante, 
ales după legi republicane, care-și bate joc de colegul său, cât 
și trimisul regalist. S-au și înțeles. 

„Așa da, așa o să meargă, reia discuţia domnul baron de 
Vitrolles, dar sper că, după Napoleon al II-lea și după poporul 
francez, vă veţi gândi, în sfârșit, la Bourboni”. 


201 


„Bineînţeles”, răspunde Fouché. „Atunci îi vine rândul 
ducelui de Orleans.” 

„Cum așa, ducelui de Orleans?”, exclamă, cu surprindere, 
ducele de Vitrolles. „Ducele de Orleans? Credeţi că regele va 
accepta, vreodată o coroană oferită atâtora și cu toată lumea 
târguită?” 

Fouche se rezumă să tacă și să zâmbească. 

Dar baronul de Vitrolles a și reținut. Prin această convorbire 
insidios ironică, aparent lipsită de orice importanţă, Fouche i-a 
arătat intenţiile sale. I-a dat a înţelege clar că ar putea să apară 
niște dificultăţi dacă vrea el, că, în locul regelui Ludovic al 
XVIII-lea ar putea fi proclamat și Napoleon al II-lea sau poporul 
francez sau ducele de Orleans, că el, Fouche, nu ţine personal 
la vreuna din aceste alternative în mod deosebit și este dispus 
să le elimine pe toate trei în favoarea lui Ludovic al XVIII-lea, 
dacă... Acest „dacă” nu este pronunţat cu glas tare, dar baronul 
de Vitrolles l-a și priceput, poate dintr-un zâmbet în privirea lui 
Fouché, poate dintr-un gest al acestuia. În orice caz, el ia, 
subit, hotărârea de a renunţa la călătorie și de a rămâne la 
Paris, în preajma lui Fouche, cu condiţia, firește, să poată 
coresponda nestingherit cu regele. Își formulează condiţiile: în 
primul rând, douăzeci și cinci de pașapoarte pentru agenţii săi 
spre Gand, la cartierul general al regelui. 

„Cincizeci, o sută, câte vreţi”, răspunde ministrul de poliţie 
republican bine dispus reprezentantului adversarilor 
Republicii. 

„Vă mai rog să-mi dați posibilitatea să vă pot vedea o dată pe 
zi.” 

Din nou răspunde ducele, vesel: 

„O dată nu ajunge! De două ori. O dată dimineața și o dată 
seara.” 

În aceste condiţii, baronul de Vitrolles poate să rămână 
liniștit la Paris și, sub aripa ocrotitoare a ducelui de Otrante, să 
poarte tratative cu regele, comunicându-i că porţile Parisului îi 
sunt deschise, dacă... da, dacă Ludovic al XVIII-lea este dispus 
să-l înghită pe ducele de Otrante ca ministru în noul guvern 
regal. 

e 

Când i se propune lui Ludovic al XVIII-lea să i se deschidă, 

fără piedică, porţile Parisului de către Fouché, în schimbul unui 


202 


bacșiș constând dintr-un post de ministru, Bourbonul, de obicei 
molatic, spumegă. „Niciodată!”, urlă el la primii care vor să 
treacă pe listă acest nume detestat. Și, într-adevăr, ce pretenţie 
absurdă să i se ceară să primească în casă un regicid, unul 
dintre acei care au semnat sentința de moarte a propriului său 
frate, un preot răspopit, ateu fanatic și slujitor al lui Napoleon! 
„Niciodată!”, ţipă el indignat. Dar sunt cunoscute din istorie 
aceste  „niciodată” ale regilor, ale oamenilor politici și 
generalilor, ele sunt aproape totdeauna prologul unei 
capitulări. Oare nu merită Parisul o liturghie? Oare, de la 
Henric al IV-lea încoace, n-au făcut regii, strămoșii lui, 
asemenea sacrifici dell  inteletto, astfel de sacrificii ale 
spiritului și ale conștiinței, de dragul puterii? Presat din toate 
părţile de către curteni și generali, de Wellington și, mai ales, 
de Talleyrand (care, în calitatea sa de episcop căsătorit, este 
interesat ca la această Curte să existe un etalon mai negativ 
decât el), Ludovic al XVIII-lea devine din ce în ce mai șovăitor. 
Toată lumea îl asigură că numai un singur om i-ar putea 
asigura deschiderea fără rezistenţă a porţilor Parisului: Fouche 
! Numai el, omul tuturor partidelor și concepţiilor, cel ce a ţinut 
întotdeauna și cel mai bine scăriţa de șa pentru toți 
pretendenţii la coroană, ar putea să evite vărsarea de sânge. Și 
de altfel, vechiul iacobin a devenit de mult un conservator 
cumsecade, s-a căit și l-a trădat excelent pe Napoleon. Până la 
urmă, pentru a-și ușura conștiința, regele se spovedește - „Biet 
frate, dacă m-ai putea vedea acum!”, ar fi exclamat el - și se 
declară gata să-l primească, în taină, pe Fouche la Neuilly; în 
taină, căci, la Paris, nimeni nu trebuie să bănuiască că un 
conducător ales al poporului își vinde ţara pentru un post de 
ministru, iar un pretendent la tron, onoarea pentru o cunună 
regală; această cea mai nerușinată tranzacţie din istoria 
modernă între un fost iacobin și un încă-nu-rege este perfectată 
tainic, la întuneric, avându-l ca martor numai pe episcopul 
renegat. 

Acolo, la Neuilly, se petrece acea sinistră și fantastică scenă, 
demnă de un Shakespeare sau de un Aretino: regele Ludovic al 
XVIII-lea, descendent al lui Ludovic cel Sfânt, îl primește pe 
unul din co-ucigașii fratelui său, pe de-șapte-ori-sperjurul 
Fouche, pe un ministru al Convenţiei, al împăratului și al 
Republicii, pentru a-i accepta jurământul, al optulea jurământ 


203 


de fidelitate. Chiar Talleyrand, pe vremuri episcop, apoi 
republican, după aceea slujitor al împăratului, îl introduce pe 
părtașul său întru ale politicii. Pentru a păși mai ușor, șchiopul 
își pune braţul pe umărul lui Fouché - „viciul la braţul crimei”>, 
după cum notează ironic Chateaubriand - și, astfel, cei doi atei, 
cei doi oportuniști se apropie, ca doi fraţi, de descendentul lui 
Ludovic cel Sfânt. Mai întâi, o reverență adâncă. După aceea, 
Talleyrand își asumă penibila misiune de a-i propune regelui ca 
ministru pe cel ce i-a asasinat fratele. Acum, când face o 
genuflexiune în faţa „tiranului”, a „despotului” pentru jurământ 
și sărută mâna prin care trece același sânge cu cel pe care el l- 
a făcut să curgă, acum, când depune jurământul în numele 
aceluiași Dumnezeu ale cărui biserici le-a prădat și profanat cu 
bandele sale, la Lyon, uscăţivul bărbat arată și mai livid ca de 
obicei. Oricum, este un dumicat greu de înghiţit chiar și pentru 
un Fouche! 

Din cauza asta, când părăsește sala de audienţă a regelui, 
ducele de Otrante este încă alb ca varul, și e mai degrabă 
rândul șchiopului Talleyrand să-l sprijine pe el. Nu scoate o 
vorbă. Nici măcar remarcile ironice ale cinicului episcop fără 
scrupule, care oficiază o slujbă religioasă tot așa cum joacă 
cărți, nu-l pot smulge din muţenia care l-a pălit. Având în 
buzunar decretul semnat, pentru numirea sa ca ministru, 
pleacă în timpul nopţii înapoi la Paris, la colegii săi neinformaţi 
de la Tuileries, pe care, a doua zi, îi va destitui, iar a treia zi, îi 
va exila: nu prea i-o fi venit bine în mijlocul lor. Acest cel mai 
infidel slujitor a fost o dată liber, dar - splendidă revanșă a 
destinului! - sufletele subalterne nu pot suporta vreodată 
libertatea, în mod obligatoriu ele fug de la ea înapoi într-o nouă 
robie. Şi așa se face că Fouché ieri încă puternic și autoritar, se 
umilește, din nou, în fața unui stăpân; își leagă, din nou, 
mâinile libere la galera puterii (și crede că este bancheta 
pentru vâslit a destinului). Nu va trece mult însă, și va purta și 
însemnul galerei, stigmatul fierului înroșit. 


Armatele aliaţilor intră a doua zi de dimineaţă. Conform 


5 Referire la cuvintele lui Chateaubriand din Mémoires d'Outretombe (vol. 
IV, ed. Librairie Garnier Frères): „...le vice appuyé sur le bras du crime“ (n. 
tr.). 


204 


înţelegerii secrete, ele ocupă palatul Tuileries și le încuie, pur 
și simplu, deputaţilor porţile. Iată un prilej binevenit pentru 
Fouché, aparent surprins, de a propune colegilor ca guvernul 
să-și dea demisia, în semn de protest împotriva baionetelor. 
Induși în eroare, ei cad în cursa întinsă prin acest gest patetic 
astfel, potrivit înțelegerii, tronul devine dintr-o dată liber, și, 
preț de o zi, Parisul nu are guvern. Lui Ludovic al XVIII-lea nu-i 
mai rămâne decât să se apropie de porţile Parisului în 
aclamaţiile pregătite, cu bani, de noul său ministru al poliţiei și 
este primit cu entuziasm ca salvator: Franţa este, din nou, 
regat. 

Abia acum își dau seama colegii lui Fouche cât de subtil au 
fost „duși” de el. Ba mai află din Moniteur și ce preţ i s-a plătit 
pentru aceasta lui Fouché. În această clipă, omul cinstit, omul 
convingerilor ferme, omul incoruptibil (doar puţin mărginit), 
Carnot, explodează de mânie. „Încotro s-o iau acum, 
trădătorule?”, se răstește el, cu dispreţ, la proaspătul și 
regalistul ministru al poliţiei. 

Dar Fouché îi răspunde cu același dispreţ: „Încotro vrei, 
prostănacule!” 

Și cu acest dialog laconic, caracterizant, între cei doi vechi 
iacobini, între ultimii rămași de la 9 thermidor, se încheie 
drama cea mai uluitoare a timpurilor moderne, Revoluţia și 
fantasmagoria ei scânteietoare: trecerea lui Napoleon prin 
Istoria universală. Epoca aventurilor eroice a apus, începe 
epoca burgheziei. 


CAPITOLUL AL NOUĂLEA 


PRĂBUȘIRE ȘI STINGERE + 1815-1820 


La 28 iulie 1815 - cele O sută de zile de intermediu 
napoleonean au trecut - regele Ludovic al XVIII-lea intră, din 
nou, în orașul său, Paris, într-o caleașcă superbă, la care sunt 
înhămaţi cai buiestrași. Primirea este grandioasă, Fouché a 
lucrat bine. Mulţimi jubilând înconjoară trăsura, la case se văd 
fluturând steaguri albe, iar acolo unde acestea n-au putut fi 


205 


procurate s-au pus, repede, la ferestre prosoape și feţe de masă 
agăţate de bastoane. Seara, orașul strălucește de mii de lumini; 
în exuberanţa bucuriei, se dansează până și cu ofiţerii din 
trupele de ocupaţie engleze și prusace. Nici un strigăt ostil nu 
se aude; jandarmeria, mobilizată din precauţie, se dovedește a 
fi inutilă; într-adevăr, noul ministru de poliţie al prea- 
creștinului rege, Joseph Fouché, a prevăzut totul fără cusur 
pentru noul său suveran. La Tuileries, în același palat în care, 
cu numai o lună în urmă, reverenţios în faţa împăratului său 
Napoleon, s-a comportat ca omul cel mai fidel, ducele de 
Otrante îl așteaptă acum pe rege, pe Ludovic al XVIII-lea, pe 
fratele „tiranului” pe care, cu douăzeci și doi de ani în urmă, el 
îl condamnase la moarte, tot aici, în aceeași clădire. Acum însă, 
se înclină adânc și reverenţios în faţa urmașului lui Ludovic cel 
Sfânt și, în scrisorile sale, se iscălește „cu profund respect, al 
Maiestăţii-Voastre cel mai fidel și cel mai devotat supus”, (așa 
se poate citi, textual, la sfârșitul unei duzini de rapoarte 
autografe). Dintre toate salturile extravagante ale caracterului 
său acrobatic, acesta a fost cel mai temerar - dar va fi și 
ultimul pe funia politică. Bineînţeles că, pentru moment, totul 
pare să prezinte perspective excelente. Atâta timp cât nu stă 
solid pe tron, regele nu respinge sprijinul unui domn Fouché. Şi 
de altfel, deocamdată mai este nevoie de acest Figaro, care se 
pricepe atât de bine să jongleze încolo și încoace. În primul 
rând, pentru alegeri, căci la Curte se dorește o majoritate pe 
care să te poţi bizui în Parlamentul popular: „încercatul” 
republican și om al poporului servește de minune pentru așa 
ceva, ca gonaș neîntrecut. In afară de aceasta, mai sunt de 
executat tot felul de treburi neplăcute, sângeroase; de ce să nu 
fie folosită această mănușă uzată? În definitiv, poate fi aruncată 
după aceea, și mâinile regale însele rămân nepătate. 

Chiar în primele zile trebuie efectuată o asemenea treabă 
murdară. De fapt, regele promisese solemn, pe când era în exil, 
că va acorda o amnistie și că nu va urmări pe nici unul dintre 
aceia care, în timpul celor O sută de zile, a servit sub 
uzurpatorul revenit. Dar, după ce te-ai săturat, vezi lucrurile 
altfel; rar se întâmplă ca regii să se simtă obligaţi să respecte 
ceea ce au făgăduit pe când erau pretendenți la tron. Întrucât 
regele este, din nou, bine așezat în șa, regaliștii înverșunați, 
vanitoși pe propria lor fidelitate, cer să fie pedepsiţi acum toţi 


206 


acei care au părăsit drapelul cu crini în cursul celor O sută de 
zile. Sub presiunea puternică a regaliștilor, care gândesc 
întotdeauna mai regalist decât regele însuși, Ludovic al XVIII- 
lea cedează până la urmă. lar penibila treabă de a alcătui lista 
de proscriere îi revine lui Fouché. 

Misiunea nu-i este plăcută ducelui de Otrante. Să fie într- 
adevăr pedepsiţi oameni pentru o asemenea bagatelă, într- 
adevăr numai pentru că au făcut lucrul cel mai rezonabil și au 
trecut de partea celui mai tare, de partea învingătorului? Și 
apoi, ministrul de poliţie, al prea-creștinului rege își aduce 
aminte că primul nume ce s-ar cuveni să fie trecut, pe bună 
dreptate, pe o astfel de listă de surghiun este de fapt cel al 
ducelui de Otrante, ministrul poliţiei sub Napoleon, deci 
propriul său nume. Numai Dumnezeu știe cât de penibilă este 
situaţia! La început, Fouche încearcă să scape de această 
însărcinare dezagreabilă, printr-o viclenie. În locul unei singure 
liste, care, așa cum se dorește, ar trebui să conţină treizeci sau 
patruzeci de vinovaţi principali, el aduce, spre surprinderea 
tuturor, câteva coli in folio cu trei până la patru sute, ba chiar 
cu o mie de nume, după cum pretind unii, și cere pedepsirea 
tuturor acestora sau a nici unuia dintre ei. De atâta curaj, 
nădăjduiește el, nu va da totuși dovadă regele, și prin asta 
supărătoarea poveste se va încheia; dar, din nefericire, 
guvernul are ca președinte o vulpe la fel ca el, pe Talleyrand. 
Acesta observă, imediat, că amicului său Fouche îi este pilula 
amară; stăruie cu atât mai mult să-l facă s-o înghită. Nemilos, 
indică să fie redusă lista lui Fouche, până când nu mai rămân 
decât patru duzini de nume, și îi repartizează penibila treabă 
de a semna cu numele lui aceste condamnări la moarte și la 
exil. 

Cel mai deștept lucru pe care l-ar putea face Fouche ar fi să- 
și ia pălăria și să închidă ușa palatului pe dinafară. Dar nu o 
dată s-a făcut referire, în această carte, la ceea ce constituie 
punctul slab al lui Fouché: ambiția sa dispune de toate soiurile 
de inteligență, cu excepţia uneia, aceea de a putea renunţa la 
timp. Fouché va prefera să-și atragă dizgraţia, ura și îndârjirea 
celorlalţi, decât să se ridice vreodată, de bună voie, de pe un 
fotoliu ministerial. Așa se face că, spre indignarea generală, 
apare o listă de proscriși, cuprinzând cele mai vestite, cele mai 
nobile nume ale Franţei și purtând contrasemnătura vechiului 


207 


iacobin. Figurează Carnot, organisateur de la victoire, 
creatorul Republicii, și mareșalul Ney, învingătorul din 
nenumărate bătălii, salvatorul rămășițelor armatei din Rusia, 
toți camarazii săi din guvernul provizoriu, ultimii dintre 
camarazii săi din Convenţie, dintre camarazii din timpul 
Revoluţiei. Toate numele se pot găsi pe această listă 
înspăimântătoare care ameninţă cu moartea sau cu surghiunul, 
toate numele care, în decursul ultimelor două decenii, au adus, 
prin faptele lor, faimă Franţei. Numai un singur nume lipsește 
de pe ea, cel al lui Joseph Fouché, cel al ducelui de Otrante. 

Sau, mai bine zis: nu lipsește. Şi numele ducelui de Otrante 
se găsește pe listă. Dar nu în text, ca al unui ministru al lui 
Napoleon, învinuit și proscris, ci ca al ministrului regelui, care 
își trimite la moarte sau în exil toţi camarazii: el este călăul. 

e 

Pentru un asemenea șoc puternic, precum cel provocat 
conștiinței sale de vechiul iacobin prin această autoînjosire, 
regele nu-l poate lipsi de o oarecare recunoștință. Lui Joseph 
Fouché, ducelui de Otrante, îi este acordată o supremă, o 
ultimă cinstire. Văduv de cinci ani, el s-a hotărât să se 
recăsătorească; același om, care, pe vremuri, era atât de feroce 
setos de „sângele aristocraților”, se gândește să se unească el 
însuși, prin căsătorie, cu sângele albastru, luând ca soţie o 
contesă de Castellane, o mare aristocrată, cu alte cuvinte un 
membru al „acelei bande criminale care trebuie să cadă sub 
sabia legii”, precum propovăduia el, la timpul său, la Nevers. 
De atunci însă (s-au mai văzut tot felul de asemenea pilde 
amuzante), iacobinissimul de odinioară, sângerosul Joseph 
Fouché și-a schimbat radical concepţiile: mergând acum, la 1 
august 1815, la biserică, nu o face ca în 1793, pentru a sfărâma 
cu ciocanul crucifixele și altarele, „simboluri rușinoase ale 
fanatismului”, ci pentru a primi, umil, împreună cu nobila sa 
mireasă, binecuvântarea unui bărbat purtând pe cap mitra pe 
care, după cum ne amintim, el a indicat, în bătaie de joc, să fie 
pusă pe urechile unui măgar, în 1793. După un vechi obicei al 
nobilimii - un duce de Otrante știe ce se cuvine făcut, dacă ia în 
căsătorie o contesă Castellane - contractul de căsătorie este 
semnat de primele familii de la Curte și din rândul nobilimii. Și 
că cel dintâi martor, își pune semnătura manu propria Ludovic 
al XVIII-lea pe acest document, probabil unic în istoria 


208 


mondială, devenind, în acest chip, cel mai demn și, totodată, cel 
mai nedemn martor pentru asasinul propriului său frate. 

Asta-i mult, incomparabil de mult. Ba chiar, prea mult. Căci 
tocmai această extremă insolenţă ca, în calitate de regicide, de 
ucigaș de rege, să iei drept martor la căsătoria ta pe fratele 
regelui ghilotinat trezește o exasperare nemaipomenită în 
cercurile nobilimii. Transfugul mizerabil, regalistul-de-două- 
zile, așa murmură toţi, se comportă de parcă ar aparţine 
realmente Curţii și nobilimii. In fond, de ce mai este nevoie de 
acest individ, le plus degoutant reste de la Revolution, de acest 
ultim și cel mai dezgustător deșeu al revoluţiei, care, prin 
prezența sa respingătoare, constituie o pată în guvern? Este 
adevărat, a ajutat ca regele să revină la Paris, și-a pus la 
dispoziție mâna venală spre a semna proscrierea celor mai buni 
oameni ai Franţei. Acum însă, să fie scos! Exact aceiași 
aristocrați, care, atâta timp cât regele aștepta cu cea mai mare 
nerăbdare în faţa porţilor Parisului, au făcut presiuni asupra 
acestuia ca să-l numească negreșit ministru pe ducele de 
Otrante, pentru a se putea întoarce la Paris fără vărsare de 
sânge, exact aceiași domni, deodată, nu mai vor să știe absolut 
nimic despre un duce de Otrante; ei își amintesc cu 
îndărătnicie numai de un anume Joseph Fouché, care a pus să 
fie masacrați cu lovituri de tun sute de preoţi și de nobili la 
Lyon, și care a cerut moartea lui Ludovic al XVI-lea. Străbătând 
anticamera regelui, ducele de Otrante observă, cu surprindere, 
că un întreg șir de nobili nu-l mai salută, ci îi întoarce spatele 
cu un dispreţ provocator. Din senin, apar și sunt trecute din 
mână în mână pamflete la adresa lui mitrailleur de Lyon. O 
nouă societate patriotică, Francs regeneres, strămoșii celor ce 
vor fi camelots du roi și unguri deșteptați, ţine reuniuni și cere, 
pe șleau, ca drapelul cu crin să fie, în sfârșit, curăţat de această 
pată rușinoasă. 

Dar, când e vorba de putere, Fouche nu se predă; se agaţă 
strașnic cu dinţii de ea. Intr-un raport secret al unui spion, care 
avea sarcina să-l supravegheze în acele zile, se poate citi cum 
încerca să se cramponeze în toate direcţiile. În definitiv, mai 
sunt în ţară capetele încoronate dușmane: aceștia îl pot apăra 
împotriva slujitorilor supra-regaliști ai regelui. li face o vizită 
împăratului Rusiei, discută zilnic, ore întregi, cu Wellington și 
cu ambasadorul englez, folosește toate mijloacele diplomatice, 


209 


întrucât, pe de o parte, dorește să câștige poporul printr-un 
demers împotriva trupelor invadatoare și, în același timp, îl 
înfricoșează pe rege prin rapoarte exagerate. Il trimite pe 
învingătorul de la Waterloo să intervină pe lângă regele 
Ludovic al XVIII-lea, mobilizează bancherii, femei și pe ultimii 
amici. Nu, nu vrea să plece; prea scump a plătit conștiința lui 
acest rang, ca să nu se apere ca un disperat. Și electiv, câteva 
săptămâni, în care timp când se așază pe o parte, când se 
aruncă pe spate, ca un înotător iscusit, îi reușește să se ţină la 
suprafața apei politice. In tot acest răstimp, după cum 
raportează acel spion, afișează încredere și, foarte probabil, că 
o și avea. Căci, de-a lungul acestor douăzeci și cinci de ani, 
totdeauna a ieșit deasupra. Și dacă ai scos-o la capăt cu un 
Napoleon și cu un Robespierre, atunci de ce să-ţi faci griji din 
pricina câtorva nobili nerozi? Vechiul dispreţuitor de oameni nu 
se mai teme de mult de oameni, el care i-a tras pe sfoară pe cei 
mai mari ai istoriei și le-a supraviețuit. 
e 

Dar un lucru totuși n-a învăţat acest bătrân condotier, acest 
subtil cunoscător al oamenilor, și nimeni nu-l poate învăţa: 
lupta cu stafiile. A uitat ceva, și anume că, la Curtea regală, 
umblă o stafie a trecutului, precum o furie a răzbunării: ducesa 
d'Angouleme, propria fiică a lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei 
Antoaneta, singura din familie care a scăpat din marele 
masacru. Regele Ludovic al XVIII-lea, el, oricum, l-ar mai putea 
ierta pe Fouché: în definitiv, îi datorează acestui iacobin tronul 
său regal, și o asemenea moștenire poate alina, uneori (istoria 
o poate dovedi), chiar și în cercurile cele mai sus-puse, durerea 
unui frate. Dar lui iertarea îi era lesnicioasă, fiindcă el n-a trăit 
personal acele timpuri de teroare; în schimb, ducesa 
d'Angouleme, fiica lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta, 
ea are întipărite imaginile atroce din copilăria sa. Ea are 
amintiri ce nu pot fi uitate și sentimente de ură ce nu pot fi prin 
nimic atenuate: mult prea mult a suferit pe propria-i piele, 
fizicește și moralmente, pentru a putea să i-o ierte, vreodată, 
oricăruia dintre iacobini, oricăruia dintre acești oameni 
înspăimântători. Copil fiind, a participat, înfiorată, în castelul 
de la Versailles, la acea seară teribilă când mulţimi de 
sansculoţi, i-au asasinat pe gardieni și au apărut, cu 
încălțămintea mânjită de sânge, în faţa mamei și a tatălui ei. 


210 


Apoi, a trăit seara în care, împinși toţi patru într-o trăsură, 
tatăl, mama, fratele - „brutarul, brutăreasa și ucenicii de 
brutar” - așteptându-se, de la o clipă la alta, să fie omorâţi, au 
fost târâţi înapoi la Paris, la Tuileries, în mijlocul unei mase 
care urla și răcnea. A trăit, alături de ceilalţi, ziua de 10 
august, când gloata a spart cu toporul ușile apartamentelor 
mamei sale, când, în batjocură, i s-a pus boneta roșie pe cap și 
sulița pe piept tatălui ei; a trecut prin groaznicele zile din 
închisoarea de la Temple și prin înfiorătoarele clipe în care le-a 
fost arătat, prin fereastră, în vârful unei sulițe, capul plin de 
sânge al prietenei mamei, ducesa de Lamballe, cu părul 
despletit și încleiat de cheaguri de sânge. Cum ar putea să uite 
seara în care s-a despărțit de tatăl ei, târât spre ghilotină, sau 
despărţirea de micuțul ei frate, care a fost lăsat să se umple de 
păduchi și să bolească într-o cămăruţă meschină? Cum să nu-și 
amintească de camarazii lui Fouche purtând boneta roșie, care 
o interogau și o chinuiau, zile întregi, pentru a o determina să 
depună mărturie, la procesul intentat împotriva reginei, despre 
pretinsa destrăbălare a mamei sale, Maria Antoaneta, cu 
micuțul său băiat? Și cum să alunge din sânge amintirea 
momentului în care a trebuit să se smulgă din braţele mamei 
sale, ca, apoi, să audă zgomotul făcut pe pavaj de căruţa ce o 
ducea spre ghilotină? Nu, ea, fiica lui Ludovic al XVI-lea și a 
Mariei Antoaneta, prizoniera de la Temple, n-a cunoscut aceste 
grozăvii pur și simplu din ziare sau din relatările unor terti, ca 
Ludovic al XVIII-lea, ea le poartă gravate adânc cu litere de foc, 
indelebil, în înspăimântatul, întristatul, chinuitul și martirizatul 
ei suflet de copil. Și ura împotriva acestor asasini ai tatălui ei, 
împotriva schingiuitorilor mamei ei, împotriva imaginilor de 
groază din copilăria ei, împotriva tuturor iacobinilor și a 
revoluţionarilor nu s-a domolit nici pe departe, nu s-a răzbunat 
nici până astăzi. 

Asemenea amintiri nu se șterg. De aceea, a jurat ca, nicicând 
în viață, să nu întindă mâna ministrului unchiului ei, co- 
ucigașului tatălui ei, lui Fouché și să nu respire, vreodată, 
același aer în aceeași încăpere cu el. li arată ministrului, pe 
faţă și provocator, în prezenţa întregii Curți, disprețul și ura sa. 
Nu ia parte la nici o festivitate, la nici o ceremonie la care 
asistă acest regicid, acest renegat al propriilor convingeri, și 
disprețul fățiș, ironic, fanatic, pe care-l afișează față de acest 


211 


transfug, excită, treptat, sentimentul de onoare la toţi ceilalţi. 
Până la urmă, toţi membrii familiei regale îi cer, în mod 
unanim, lui Ludovic al XVIII-lea, ca acum, întrucât puterea îi 
este asigurată, să-l alunge de la Tuileries, cu rușine și ocară, pe 
asasinul fratelui său. 

După cum ne amintim, Ludovic al XVIII-lea și l-a lăsat impus 
ca ministru pe Joseph Fouche nu cu plăcere și numai pentru că 
avea neapărată nevoie de el. Acum, când nu mai are nevoie de 
el, îi dă pașaportul cu plăcere și chiar cu bună dispoziţie. „Biata 
ducesă să nu fie expusă să se întâlnească cu această figură 
odioasă”, spune el, cu zâmbetul pe buze, referindu-se la omul 
care, fără să bănuiască ceva, continuă să se iscălească al său 
„cel mai fidel slujitor”. lar Talleyrand, celălalt transfug, 
primește însărcinarea regală de a-l lămuri pe camaradul său 
din Convenţie și din epoca napoleoneană că prezenţa lui nu mai 
este considerată dezirabilă la Tuileries. 

Talleyrand preia, și el cu plăcere, această însărcinare. 
Oricum avea de furcă cu întoarcerea pânzelor în direcția 
puternicului vânt regalist. De aceea, speră să poată menţine cel 
mai ușor ambarcaţiunea sa norocoasă pe linia de plutire, 
aruncând din balast. Iar balastul cel mai greu pe care-l are în 
guvern este acest regicid, fostul său complice, Fouché; execută 
această treabă aparent penibilă, cea de a-l arunca peste bord, 
cu amabilitatea fascinantă a unui om de lume. Nu anunţându-i 
brutal sau solemn concedierea - nu, ci, ca încercat maestru al 
formelor, ca gentilom de o nobleţe suverană ce este, alege o 
modalitate fermecătoare pentru a-l face să înţeleasă că a sunat 
ceasul al doisprezecelea pentru domnul Fouché. Acest ultim 
aristocrat al secolului al XVIII-lea își plasează doar, 
întotdeauna, scenele de comedie și intrigile în culisele unui 
salon: și de data aceasta, îmbracă brutala destituire în cea mai 
aleasă formă. Talleyrand și Fouché se întâlnesc, la 14 
decembrie, la o serată. Se mănâncă, se discută, se trăncănește 
degajat. Talleyrand îndeosebi pare a fi într-o dispoziție 
excelentă. În jurul lui se strânge un cerc mare: femei frumoase, 
demnitari și tineri, toţi se îndeasă curioși pentru a sorbi 
cuvintele acestui maestru al conversaţiei. Şi e adevărat, de data 
aceasta povestește cu un farmec cu totul aparte. Povestește 
despre zile de mult apuse, în care a fost obligat să fugă în 
America pentru a scăpa de ordinul de arestare emis împotriva 


212 


lui de Convenţie, și laudă cu entuziasm această extraordinară 
ţară. O, ce minunat o acolo: păduri de nepătruns populate de 
rasa primitivă a pieilor roșii, fluvii tumultuoase și neexplorate, 
formidabilul Potomak și uriașul lac Erie și, în mijlocul acestei 
lumi eroice și romantice, o rasă nouă, de oţel, capabilă și 
puternică, încercată în lupte, jurată libertăţii, exemplară prin 
legile sale, cu posibilităţi neînchipuite. Da, acolo mai este de 
învăţat, acolo simţi un viitor nou, mai bun, de o mie de ori mai 
viabil decât în consumata noastră Europă! Acolo ar trebui trăit, 
acolo ar trebui acționat, exclamă el înflăcărat, și nici un post nu 
i s-ar părea mai atrăgător decât acela de ambasador în Statele 
Unite... 

Și, dintr-o dată, face o pauză în entuziasmul său aparent 
spontan și i se adresează lui Fouché: „N-aţi avea chef, domnule 
duce de Otrante, să ocupati un asemenea post?” 

Fouché păleşte. A înţeles. Tremură de mânie, în sinea lui, 
gândindu-se cu ce perfidie și cu câtă abilitate l-a dat afară din 
scaunul ministerial bătrâna vulpe, în văzul tuturor, în faţa 
întregii Curți. Nu răspunde. Dar, după câteva minute, își ia 
rămas bun, pleacă acasă și își scrie demisia. În ce-l privește, 
Talleyrand continuă să rămână bine dispus și, în drum spre 
casă, mărturisește prietenilor săi, cu un zâmbet pieziș: „De 
data asta i-am sucit gâtul definitiv”. 

e 

Pentru a învălui, în faţa opiniei publice, cu o măntiuţă subţire 
violenta alungare a lui Fouché, ministrului concediat i se oferă 
pro forma o altă funcţie, măruntă. Așa că, în Moniteur, nu va 
sta scris că asasinul regelui, regicide-ul Joseph Fouche, a fost 
destituit din funcţia de ministru al poliţiei, ci se citește că 
Maiestatea-Sa, regele Ludovic a XVIII-lea, a binevoit să 
numească pe Excelenţa sa ducele de Otrante ambasador la 
Curtea din Dresda. Bineînţeles că se așteaptă ca el să refuze 
acest post cu totul lipsit de importanţă, care nu corespunde nici 
rangului, nici poziţiei sale devenită de talie istorico-mondială. 
Total greșit însă! Cu un minimum de judecată trează, Fouche ar 
fi trebuit să înţeleagă că el, asasin de rege, este irevocabil și 
fără scăpare terminat pentru un serviciu într-un regat 
reacţionar, că, după câteva luni, i se va smulge dintre dinţi și 
acel prăpădit de os. Dar foamea arzătoare de putere a 
transformat cu totul sufletul de lup odinioară atât de temerar 


213 


într-unul pe de-a întregul de câine. Exact precum s-a 
cramponat implacabil Napoleon, până în ultima clipă, nu numai 
de poziţia sa, ci chiar și de aparenţa, pur nominală, a demnităţii 
sale imperiale, tot astfel, și chiar cu și mai multă lipsă de 
nobleţe, se agaţă slujitorul său Fouche de cel din urmă și cel 
mai mărunt titlu de ministeriat fictiv. Se lipește de putere 
vâscos ca o flegmă și, plin de revoltă, ca etern slujitor ce este, 
se supune, și de astă dată, stăpânului! „Primesc cu 
recunoștința, Sire, ambasada pe care Maiestatea-Voastră a 
binevoit să mi-o ofere'”, scrie, smerit, acest om de cincizeci și 
șapte de ani, de douăzeci de ori milionar, celui care, graţie lui, 
a redevenit rege de o jumătate de an. Își împachetează cufărul 
și se mută, cu întreaga familie, la acea mică Curte de la Dresda, 
se instalează princiar în ea și se comportă de parcă ar avea de 
gând să-și petreacă sfârșitul vieţii acolo, în calitate de 
ambasador al regelui. 

Dar, de ceea ce i-a fost teamă atâta vreme nu scapă. Și asta 
foarte curând. Fouche a luptat cu disperare, timp de aproape 
douăzeci și cinci de ani, împotriva reîntoarcerii Bourbonilor. Un 
instinct îndreptăţit îi spunea că, până la urmă, aceștia îi vor 
cere totuși socoteală pentru cele două cuvinte: La mort, prin 
care el l-a împins sub ghilotină pe Ludovic al XVI-lea. El însă a 
sperat prostește că ar putea să-i înșele, strecurându-se în 
rândurile lor, deghizându-se în supus și fidel slujitor al regelui. 
Or, de data aceasta, nu i-a înșelat pe ceilalţi, ci s-a amăgit 
numai pe el însuși. Căci de-abia s-au lipit tapete noi în 
încăperile sale de la Dresda, de-abia și-a aranjat masa și patul, 
că a și izbucnit furtuna în Parlamentul francez. Nimeni nu mai 
vorbește de ducele de Otrante, toţi au uitat că un demnitar cu 
acest nume l-a readus, în triumf, la Paris, pe noul lor rege 
Ludovic al XVIII-lea - toţi vorbesc numai despre un anume 
domn Fouché, regicidul Joseph Fouché de la Nantes, care l-a 
condamnat pe rege în 1792, despre acel mitrailleur de Lyon, și 
omul „care și-a ridicat mâna împotriva unsului Domnului” este 
exclus, cu o majoritate covârșitoare de trei sute treizeci și 
patru de voturi contra numai treizeci și două, de la orice 
amnistie și surghiunit din Franța pentru tot restul vieţii. 
Aceasta comportă, firește, și revocarea dezonorantă din postul 
de ambasador. „Domnului Fouche”, care nu mai este Excelenţă, 
nici comandor al Legiunii de onoare, nici senator, nici ministru, 


214 


nici mare demnitar, i se dă acum, în mod nemilos, ritos, ironic 
și dispreţuitor, un picior care îl azvârle până în stradă, și 
concomitent, i se comunică regelui Saxoniei, oficial, că până și 
șederea la Dresda a acestui individ Fouche este indezirabilă. 
Celui ce a trimis el însuși în exil mii de oameni i-a venit, acum, 
rândul, după douăzeci de ani, să fie fără patrie, blestemat, 
surghiunit: ca ultimul dintre luptătorii Convenţiei. Și, cum este 
lipsit de putere și pus în afara legii, ura tuturor partidelor se 
năpustește, tot atât de unanim, asupra celui prăbușit, precum îl 
înconjurau, altădată, simpatiile tuturor taberelor pe cel 
puternic. Acum nu mai servesc la nimic nici intrigile, nici 
protestele, nici implorările: un om al puterii fără putere, un 
politician sfârșit, un intrigant uzat este, întotdeauna, cel mai 
lamentabil lucru pe pământ. Târziu, dar cu dobânzi 
cămătăreşti, își va plăti acum Fouché vina de a nu fi slujit 
vreodată o idee, o pasiune morală a umanităţii, ci, întotdeauna, 
numai favoarea efemeră a clipei și a oamenilor. 

Incotro s-o apuce? Exilat din Franţa, ducele de Otrante nu-și 
face griji la început. Nu este el, oare, favoritul ţarului, intimul 
lui Wellington, al celui ce a învins la Waterloo, prietenul 
atotputernicului ministru austriac Metternich? Nu-i datorează, 
oare recunoștință cei din familia Bernadotte, pe care i-a ajutat 
să se suie pe tronul Suediei, și prinții din Bavaria? Nu-i 
cunoaște el, îndeaproape, de ani de zile, pe toţi diplomaţii? Nu 
s-au străduit cu ardoare să-i obţină favoarea toţi prinții și regii 
Europei? Bărbatul prăbușit crede că n-are de făcut decât o 
vagă aluzie, și fiecare stat își va disputa favoarea de a-i da 
adăpost surghiunitului Aristide. Dar cât de diferită este reacția 
istoriei mondiale față de un om prăbușit în comparaţie cu cea 
față de unul puternic! În ciuda mai multor aluzii, de la Curtea 
ţarului nu vine nici o invitaţie, tot pe atât și de la Wellington; 
Belgia refuză, spunând că are destui vechi iacobini înăuntrul 
granițelor ei; Bavaria se eschivează cu prudenţă, și chiar 
vechiul prieten, prințul Metternich, arată o răceală ciudată. Ei 
bine, fie! În orice caz însă, dacă ar vrea și ar dori cu tot 
dinadinsul, ducele de Otrante ar putea pleca în teritoriu 
austriac, lumea de acolo este destul de mărinimoasă pentru a 
nu avea ceva împotrivă. Dar în nici un caz n-ar trebui să plece 
la Viena, nu, acolo nu ar fi binevenit, și nici în Italia n-ar trebui 
să plece, sub nici un motiv. Ar putea să-și stabilească domiciliul 


215 


cel mult într-un orășel de provincie, și anume nu în Austria 
Inferioară, adică nu aproape de Viena (și asta cu condiţia să 
aibă o comportare cum se cuvine!). Realmente, acest vechi bun 
prieten Metternich nu se arată a fi prea grăbit, și nici măcar 
faptul că multimilionarul duce de Otrante se oferă să-și plaseze 
întreaga avere în proprietăţi funciare austriece sau în titluri de 
stat austriece și că propune să-și lase fiul să facă serviciul 
militar în armata imperială nu-l clintește pe ministrul austriac 
din atitudinea sa rezervată. Când ducele de Otrante își anunţă 
o vizită la Viena, el respinge politicos: nu e cazul, poate doar să 
se deplaseze în secret, cu titlu strict particular, la Praga. 

Așa se strecoară Joseph Fouche de la Dresda la Praga, fără o 
invitaţie propriu-zisă, fără onoruri, mai mult tolerat decât 
chemat, spre a-și stabili acolo reședința: al patrulea exil al său, 
cel din urmă și cel mai crunt, a început. 

Nici la Praga lumea nu se arată prea încântată de prezenţa 
acestui oaspete înalt, ce-i drept, alunecat rău de pe culmea 
puterii; aristocrația băștinașă îndeosebi îi întoarce spatele 
intrusului sosit pe neașteptate. Căci nobilii din Boemia continuă 
să citească ziare franceze, și acestea abundă, tocmai în aceste 
zile, în atacuri dintre cele mai răzbunătoare și mai turbate la 
adresa acestui „domn” Fouché; ele narează adesea și foarte 
amănunţit, cum acest iacobin a prădat bisericile la Lyon și a 
golit casele de bani la Nevers, în 1793. Toţi micii scribi, care 
altă dată tremuraseră de teama pumnului, puternic al 
ministrului poliţiei și fuseseră nevoiţi să-și stăpânească mânia, 
îl scuipă, astăzi, fără nici o reţinere, pe cel lipsit de apărare. 
Roata se răsucește, acum, cu o iuțeală ameţitoare, în sens 
invers. Cel care, pe vremuri, supraveghea jumătate din lume 
este acum el însuși supravegheat: discipolii și foștii săi 
funcţionari folosesc, acum, împotriva maestrului lor de 
odinioară, toate metodele polițienești născocite de geniul său 
inventiv. Orice scrisoare adresată ducelui de Otrante sau 
trimisă de el trece pe la Cabinetul negru, este deschisă și 
copiată, orice conversaţie a sa este ascultată și raportată de 
agenţi de poliţie, contactele sale sunt spionate, fiecare pas îi 
este controlat, peste tot se simte supravegheat, încercuit, 
pândit; propria-i artă, propria-i știință este experimentată cu 
cea mai turbată abilitate pe pielea omului celui mai abil dintre 
toţi, a celui care a descoperit-o. Caută, zadarnic, remedii 


216 


împotriva acestor umiliri. Scrie regelui Ludovic al XVIII-lea, dar 
acesta răspunde celui demis tot atât de puţin, pe cât de puţin 
răspunsese, cândva, Fouche lui Napoleon, a doua zi după 
detronarea acestuia. Scrie prinţului Metternich, care, în cel mai 
bun caz, îi răspunde, prin intermediul unor funcţionari inferiori 
de cancelarie, cu un da sau cu un nu ursuz. Să primească 
liniștit loviturile pe care fiecare își îngăduie să i le aplice, să 
înceteze, în sfârșit, să facă gălăgie și să piseze oamenii. Cel 
care a fost iubit de toţi numai din teamă este disprețuit de toți 
de când nu mai este temut: cel mai mare dintre jucătorii politici 
este terminat. 
e 

Acest bărbat suplu și imposibil de prins reușește, timp de 
douăzeci și cinci de ani, să scape, de fiecare dată, destinului 
care îl ameninţă atât de des. Acum, când este irevocabil la 
pământ, destinul îi dă mereu lovituri nemiloase celui căzut. Nu 
numai omul politic, dar chiar și particularul Joseph Fouche 
suportă, la Praga, cea mai dureroasă dintre Canosse: fantezia 
nici unui romancier nu ar putea imagina un simbol mai spiritual 
al umilirii sale morale decât micul episod petrecut acolo, în 
1817. Căci tragicului i se asociază de data aceasta cea mai 
oribilă caricatură a oricărei nenorociri: ridicolul. Nu numai 
omul politic este umilit, ci și soţul. Trebuie recunoscut cu curaj 
că nu dragostea a apropiat-o, la timpul său, pe încântător de 
frumoasa aristocrată de douăzeci și șase de ani de văduvul în 
vârstă de cincizeci și șase de ani, cu capul chel și chipul livid ca 
de mort. Dar acest bărbat prea puţin seducător era, în 1815, al 
doilea om din Franţa ca bogăţie, de douăzeci de ori milionar, 
Excelenţă, duce și un ministru respectat al Maiestăţii-Sale 
prea-creștine; astfel că drăgălașei, dar scăpătatei contese de 
provincie îi surâdea speranţa îndreptăţită de a putea străluci la 
toate serbările de la Curte și din faubourg Saint-Germain ca 
una din femeile cele mai distinse din Franţa, și începutul a fost, 
realmente, promițător în această privinţă: Maiestatea-Sa a 
binevoit să pună înalta sa semnătură personală pe contractul 
lor de căsătorie, nobilimea și Curtea se înghesuiau printre cei 
care-i felicitau, un palat splendid la Paris, două domenii la ţară 
și un castel princiar în Provence își disputau onoarea de ao 
găzdui ca stăpână pe ducesa de Otrante. Pentru asemenea 
splendori și pentru douăzeci de milioane, o femeie ambițioasă 


217 


înghite chiar și un soţ de cincizeci și șase de ani, prozaic, chel 
și cu pielea gălbejită ca un pergament. Dar contesa prea pripită 
și-a vândut luminoasa tinereţe pentru aurul diavolului, 
deoarece, foarte curând după luna de miere, ea trebuie să 
descopere că nu este soţia unui ministru de stat foarte stimat, 
ci soţia celui mai batjocorit, celui mai detestat bărbat din 
Franţa, a alungatului, exilatului, de toată lumea disprețuitului 
„domn” Fouche - ducele cu întreaga strălucire s-a volatilizat, și 
ei i-a rămas un moșneag decrepit, acrit și arțăgos. Nimic prea 
surprinzător, de aceea, că între această femeie de douăzeci și 
șase de ani și tânărul Thibaudeau, fiul unui fost republican, și el 
exilat, se înfiripă, la Praga, o amitié amoureuse, despre care nu 
se știe cu precizie în ce măsură a fost numai amitié și în ce 
măsură a fost ea amoureuse. Aceasta prilejuiește însă scene 
teribil de furtunoase. Fouche îi interzice tânărului Thibaudeau 
accesul în casa lui, și, în mod penibil, acest conflict conjugal nu 
rămâne un secret. Ziarele regaliste, pândind orice ocazie de a-l 
plesni cu biciul pe omul în faţa căruia au tremurat ani de zile, 
publică informaţii maliţioase privitoare la decepţiile sale 
conjugale, răspândesc, spre desfătarea tuturor cititorilor, 
grosolana minciună că, la Praga, tânăra ducesă de Otrante ar fi 
fugit cu amantul de la bătrânul ei soţ încornorat. Frecventând 
câte o societate pragheză, ducele de Otrante observă, în 
curând, că doamnele își rețin cu greu un ușor zâmbet și că fac 
comparaţie, cu o privire ironică, între înfloritoarea tânără 
femeie și înfățișarea lui puţin atrăgătoare. Fostul lansator de 
zvonuri, veșnicul vânător de palavre și de scandaluri simte 
acum pe propria-i piele cât de puţin agreabil este să fii victima 
uciderii răuvoitoare a reputației tale și că niciodată nu poţi 
combate asemenea calomnii, lucrul cel mai deștept fiind să le 
ocolești. Abia acum, în nenorocire, devine conștient de întreaga 
profunzime a căderii sale, și exilul său la Praga devine un iad 
pentru el. Se adresează, din nou, prinţului Metternich, 
solicitând permisiunea de a părăsi acest oraș insuportabil și de 
a-și putea alege un altul, în Austria. Este lăsat să aștepte. Până 
la urmă, Metternich se îndură să-i îngăduie să plece la Linz: 
acolo se retrage umilit, din faţa urii și a batjocurii unei lumi 
care înainte îi era supusă, acest bărbat dezamăgit și ostenit. 


Linz - în Austria se zâmbește, întotdeauna, când cineva 


218 


pronunţă numele acestui oraș rimează prea fără să vrei cu 
Provinz. O populaţie de mic burghezi de origină rurală, 
muncitori navali, meseriași, în majoritate oameni săraci, numai 
câteva case aparţinând unei nobilimi austriece de ţară, stabilite 
acolo de mult. Nimic asemănător marii și glorioasei tradiţii de 
la Fraga: nu operă, nu bibliotecă, nu teatru, nu baluri 
sclipitoare date de nobilime, nici un fel de festivități - un 
adevărat și tipic oraș de provincie somnolent și rural, un azil 
pentru veterani. Acolo se mută bărbatul în vârstă cu cele două 
femei tinere, de aproape aceeași vârstă, una fiind soţia, 
cealaltă, fiica. Închiriază o casă splendidă, pune să fie 
amenajată elegant, spre marea satisfacţie a furnizorilor și 
comercianților din Linz, care, până acum, nu fuseseră obișnuiți 
cu atari milionari între zidurile orașului lor. Câteva familii fac 
tentative să stabilească relaţii cu acest interesant și, datorită 
banilor, oarecum distins străin; nobilimea însă este atrasă 
vizibil mai mult de cea care este născută contesă de Castellane, 
decât de fiul unui băcan burghez, de acest „domn” Fouché, pe 
ai cărui umeri slabi abia un Napoleon (în ochii lor, el însuși un 
aventurier) a agăţat o mantie de duce. La rândul ei, 
funcţionărimea a primit de la Viena ordin secret să-l 
frecventeze cât mai puţin posibil. Astfel, acest om, altădată 
pătimaș de activ, trăiește complet izolat și aproape e uitat. Un 
contemporan a descris, atunci, foarte plastic, în memoriile sale, 
cum s-a prezentat el la unul din balurile oficiale: „Era bătător la 
ochi cât de sărbătorită era ducesa și cât de neglijat era Fouché 
personal. Avea o statură mijlocie, era solid, fără să fie gras, și 
avea o figură urâtă. Apărea întotdeauna la serbările dansante 
purtând un frac albastru cu nasturi de aur, pantaloni albi și 
ciorapi albi. Purta Marele ordin austriac al lui Leopold. De 
obicei stătea singur lângă șemineu și se uita cum se dansează. 
Când îl priveam pe acest fost atotputernic ministru al 
imperiului francez cum stătea acolo atât de singuratic și 
părăsit, părând să se bucure dacă un funcţionar oarecare i se 
adresa sau îl invită la o partidă de șah, nu mă puteam opri să 
mă gândesc, involuntar, la cât de nestatornică este orice putere 
și orice măreție pământeană”. 

Un singur simțământ îl menţine în picioare, până în ultima 
clipă, pe acest bărbat spiritualmente pasionat: speranţa că, o 
dată, măcar încă o dată, va reuși să se cocoate, iar, în politică. 


219 


Istovit, consumat, puţin greoi și chiar îngrășat, nu se poate 
desprinde de iluzia că situaţia va cere ca el, omul cu mari 
merite, să fie rechemat în funcţie, că destinul îl va mai scoate o 
dată din întuneric, ca de atâtea alte ori, și îl va arunca înapoi în 
vâltoarea divinului joc al politicii mondiale. Continuă să 
corespondeze, în secret, cu prietenii săi din Franţa, bătrânul 
păianjen mai ţese încă tainicele sale pânze, dar acestea rămân 
nebăgate în seamă în căpriorul de la Linz. Publică, sub nume 
fals, Însemnările unui contemporan asupra ducelui de Otrante, 
o apologie anonimă care descrie în culorile cele mai vii, 
aproape lirice, talentul său, caracterul său. Spre a-și intimida 
de-a binelea dușmanii, difuzează, în același timp, cu prudenţă, 
în scrisori particulare, ideea că ducele de Otrante lucrează la 
Memoriile sale, ba chiar că acestea ar urma să apară, foarte 
curând, la Brockhaus, și că ar fi dedicate regelui Ludovic al 
XVIII-lea: prin aceasta, vrea să reamintească oamenilor mult 
prea îndrăzneţi că fostul ministru al poliţiei Fouché mai are 
totuși câteva săgeți în tolbă, și chiar otrăvitoare mortal. Dar, 
ciudat lucru, nimănui nu-i mai este teamă de el, nimic nu-l 
salvează de la Linz, nimeni nu se gândește să-l cheme, să-l 
scoată de acolo, nimeni nu are nevoie de sfatul lui, de sprijinul 
lui. Şi când, cu un prilej oarecare, se discută în Camera 
franceză problema rechemării celor exilați, lumea se gândește 
la el fără ură, dar și fără interes. Cei trei ani care s-au scurs de 
când a părăsit el scena mondială au fost de ajuns pentru a-l 
face uitat pe marele actor care excela în toate rolurile; tăcerea 
se așterne peste el ca un catafalc de sticlă. Pentru lume nu mai 
există nici un duce de Otrante, pe străzile plicticoase din Linz 
se plimbă morocănos doar un oarecare bărbat obosit, necăjit, 
solitar și străin. Ici și colo, câte un furnizor, câte un negustor își 
scoate politicos pălăria în fața omului bolnăvicios și gârbovit; în 
rest, nimeni pe lume nu-l mai cunoaște și nimeni nu se mai 
gândește la el. Istoria, acest avocat al eternității, s-a răzbunat 
în modul cel mai crunt pe acest om care s-a gândit, 
întotdeauna, numai la clipa prezentă: îl îngroapă de viu. 

Ducele de Otrante este într-atât de șters din memoria 
oamenilor, încât, în afara câtorva polițiști austrieci, nimeni nu 
observă că Metternich îi permite, în sfârșit, în 1819, ducelui de 
Otrante să se mute la Triest, și asta numai pentru că a aflat din 
sursă de încredere că această mică favoare este destinată unui 


220 


muribund. Lipsa de activitate l-a sleit mai mult pe acest ins 
agitat, turbat după muncă și i-a fost mai dăunătoare decât 
treizeci de ani de corvoadă. Plămânii încep să-i cedeze, nu mai 
poate suporta clima aspră de la Linz, de aceea îi acordă 
Metternich un loc mai însorit pentru a-și da sfârșitul: Triest. 
Acolo, va putea fi văzut, din când în când, un bărbat zdrobit, 
mergând la liturghie cu pași deja greoi și îngenunchind în faţa 
băncilor cu mâinile împreunate: Joseph Fouché de odinioară, 
care, cu un sfert de veac în urmă, distrugea cu mâna sa 
crucifixele de pe altare, se așază acum în genunchi, cu capul 
alb plecat în fața „ridicolelor însemne ale superstiţiei” și poate 
că este cuprins acum de nostalgia coridoarelor tăcute din 
refectoriile mănăstirilor de altă dată. Ceva s-a schimbat radical 
în el, luptătorul și ambițiosul de odinioară tânjește doar după 
pace cu toţi dușmanii săi. Surorile și fraţii marelui său adversar 
Napoleon, și ei răsturnațţi și uitaţi de lume de multă vreme, vin 
să-l viziteze, discută cu el intim despre timpuri apuse: toţi 
acești vizitatori sunt uimiţi câtă blândeţe autentică a putut să-i 
aducă acestui om oboseala. Nimic nu mai amintește la această 
biată umbră de omul temut și primejdios, care, timp de două 
decenii, a tulburat lumea și i-a îngenunchiat pe cei mai 
puternici bărbaţi ai epocii. Nu dorește decât pace, pace și o 
moarte ușoară. Şi, într-adevăr, în ultimele sale ore de viaţă, mai 
apucă să facă pace cu Dumnezeul său și cu oamenii. Pacea cu 
Dumnezeu: căci fostul ateu militant, persecutorul 
creştinismului, sfărâmătorul altarelor trimite, în ultimele zile 
ale lui decembrie, după unul dintre acei infami impostori (după 
cum îi denumea în frumoasele zile ale iacobinismului său), după 
un preot și primește, cu mâinile pios împreunate, ultima 
miruire. Și pacea lui cu oamenii: căci, cu puţine zile înainte de 
moarte, el dă dispoziţie fiului său să-i deschidă biroul și să 
scoată de acolo toate hârtiile. Este aprins un foc mare, sute și 
mii de scrisori sunt aruncate în el, probabil și mult temutele 
Memorii, de care au tremurat sute de oameni. Era, oare, în asta 
o slăbiciune de muribund sau o ultimă și târzie bunătate, era, 
oare, teamă de posteritate sau o grosolană indiferenţă - în 
orice caz, pe patul de moarte, printr-un gest nou la el și o grijă 
aproape cucermică, el a distrus tot ceea ce ar fi putut 
compromite pe alţii și cu ce s-ar fi putut răzbuna împotriva 
dușmanilor săi, căutând, astfel, obosit de oameni și de viaţă, în 


221 


locul faimei și al puterii, pentru prima oară o altă fericire: 
uitarea. 
e 

Apoi, la 26 decembrie 1820, se stinge la Triest, port al unei 
mări meridionale, această viață singulară, copleșită de destin, 
care a început într-un port al unei mări septentrionale. Şi, la 28 
decembrie, este îngropat, spre veșnică odihnă, trupul celui 
veșnic fără de odihnă, mânat și surghiunit. La început, vestea 
decesului vestitului duce de Otrante nu suscită decât puţină 
curiozitate în lume. Numai un fir de fum subţire și palid de 
amintire se ridică ușor deasupra numelui său dispărut și se 
risipește, aproape fără nici o urmă, în cerul senin al epocii. 

Dar, după patru ani, se stârnește din nou neliniștea. Umblă 
zvonul că Memoriile mult temutului bărbat ar urma să apară, și 
câte unul dintre cei la putere, câte unul dintre cei pripiţi, care-l 
lovise cu prea multă îndrăzneală pe cel prăbușit, simte un fior 
de gheaţă trecându-i prin șira spinării: vor ieși, oare, până la 
urmă, la lumina zilei, ucigând reputaţii, documentele sustrase 
din adâncurile sertarelor poliţiei, scrisorile ultra-confidenţiale 
și dovezile compromițătoare? Fouche își rămâne însă credincios 
lui însuși și dincolo de moarte. Căci Memoriile publicate la 
Paris, în 1824, de un librar isteţ, sunt tot atât de puţin demne 
de crezare, precum a fost el însuși. Omul care în viaţă tăcuse 
cu încăpățânare nu dezvăluie întregul adevăr nici din mormânt: 
gelos, ia cu el în pământul rece tainele sale, spre a rămâne el 
însuși o taină, un clar-obscur și o aparenţă meduzeană, o 
făptură niciodată total descoperită. Și tocmai de aceea, ea 
incită mereu la jocul inchizitorial pe care el însuși l-a practicat 
cu atâta măiestrit de a desluși, după urme slabe și fugare, 
întregul drum sinuos al vieţii sale și în destinul său plin de 
metamorfoze, specia spirituală căreia i-a aparţinut acest cel 
mai straniu om politic.