Max Gallo — [Napoleon] 02 Soarele de la Austerlitz

Max Gallo 


NAPOLEON 


SOARELE DE LA AUSTERLITZ 


1799-1805 


Max Gallo (nascut in 7 ianuarie 1932, la 
Nisa) este licenţiat în litere si istorie. A fost 
multă vreme profesor înainte de a ocupa 
importante funcţii politice precum aceea de 
secretar de stat, purtător de cuvânt al 
guvernului Mauroy (între anii i983-1984) sau 
preşedinte fondator al grupării republicane 

care a susţinut candidatura lui Jean Pierre Chevenement la 
alegerile prezidenţiale din ianuarie 2002. 

Dar, înainte de toate, Max Gallo este un scriitor cu o carieră 
prodigioasă. Operele sale de ficţiune reconstituie momente 
cruciale ale istoriei şi spiritul acestora. De asemenea este 
autorul unor interesante biografii ale unor personaje celebre 
precum de Gaulle, Victor Hugo sau Ludovic al XIV-lea, cărţi cu 
mare priză la public şi publicate în tiraje impresionante. 

Membru al Academiei franceze din anul 2007, recompensat 
cu numeroase premii şi distincţii ale statului francez, Max Gallo 
este şi o prezenţă activă în spaţiul cultural şi literar francez şi 
european. 

Este autorul a peste o sută de cărţi, dintre care amintim: Le 
Cortege des vainqueurs, 1972, La Demeure des puissants, 1983, 
Une affaire publique, 1989, Un homme depouvoir, 2002. 

Cicluri romanesti: La Baie des Anges (3 voi.), 1975-1976; La 
Ma- chinerie humaine (10 voi.), 1992-1998; Les Patriotes (4 
voi.), 2000- 2001; Morts pour la France (3 voi.), 2003 

La Editura Allfa i-au fost publicate in limba romana romanele 
istorice Ludovic al XIV-lea: voi. | - Regele Soare, voi. Il - lama 
marelui rege; Revoluția franceză: voi. | - Poporul şi Regele, voi. |! 
- La arme, cetățeni! 


Pentru Anne si Antoine Ottavi 


Amanta mea este puterea. Am facut prea 
mult pentru cucerirea ei ca să o las acum 
să mă subjuge sau să mă rănească, cu 
toate că tânjesc după ea. 

4 noiembrie 1804, lui Roederer 

Eu nu sunt rege. Nu vreau să fiu insultat ca 
un rege. Mă tratați ca pe un maimutoi 
regal. Eu, maimutoi regal! Eu sunt un 
soldat ieşit din popor şi m-am ridicat prin 
mine însumi. Pot fi comparat eu cu Ludovic 
al XVI-lea? Napoleon Bonaparte, i februarie 
1801 


Partea întâi 
Nici boneta roşie, nici pantof roşu, sunt national 


11 noiembrie 1799 (20 Brumar anul VIII) - 
7 septembrie 1800 


1 

Napoleon are treizeci de ani si patru luni. 

Aude strigătele: „Trăiască Bonaparte! Trăiască pacea!" 

Se apropie de uşa cu geamuri care închide salonul rotondei, 
camera cea mai încăpătoare din reşedinţa sa. 

La capătul grădinii, dincolo de gardul viu, zăreşte micul grup 
care a invadat strada Victoire. Oamenii aceia îl aşteaptă de la 
primele ore ale dimineţii. S-au adunat după ce au aflat din ziare 
şi afişe că a fost ales în ajun, în 19 Brumar, unul dintre cei trei 
consuli provizorii ai Republicii, şi că a depus jurământul la 
miezul nopţii, în fata deputaţilor reuniți la Castelul Saint-Cloud. 

Mulțimea de gură-cască se vântură de-a lungul grilajelor care 
delimitează parcul, sperând să-i vadă pe Bonaparte şi pe 
Josephine de Beauharnais. Fac roată în jurul caleştii staționate 
dinaintea porţii. 

Caii dragonilor din escortă tropăie şi nechează. Pe nări scot 
aburi, care le învăluie boturile pentru ca apoi, în câteva clipe, să 
se confunde cu ceața. 

S-a lăsat frigul şi umezeala îţi pătrunde în oase - o vreme de 
altfel specifică anotimpului în care ne găsim, n noiembrie 1799, 
20 Brumar anul VIII. 

Este puţin trecut de ora unsprezece. 

Bourrienne, secretarul, deschide uşa. Ceilalţi doi consuli 
provizorii, Sieyes si Roger Ducos, aşteaptă la Palatul 
Luxembourg, ieri, 
sediul Directoratului, astăzi, al Consulatului înfiinţat în cursul 
nopţii. 

Napoleon se întoarce. îşi vede chipul reflectat în oglinda de 
deasupra şemineului. 

în urmă cu douăzeci şi cinci de zile intra în acest salon, sosind 
din Egipt. 

îşi aminteşte: era în zori. Casa, goală. Josephine lipsea şi voia 
s-o repudieze. Şi acum iat-o aici, în tunica lungă şi diafană prin 
care i se ghiceşte trupul. Se sprijină cu nonşalanţă de şemineu, 
dichisită şi aranjată, aşa cum o vezi, de altminteri, în orice 
moment al zilei. O panglică de mătase bleu strânge zulufii care îi 
încadrează obrajii pudrati. 

Au trecut douăzeci şi cinci de zile. El a renunţat la divorţ, fără 
să uite însă ce a descoperit: că este frivolă şi adulteră, că şi-a 
bătut joc de el. Dar, în pregătirea acestor zile, de 18 şi 19 


Brumar, i-a fost o aliata utila, eficienta, o sotie tandra si 
prevenitoare. 

Totul s-a schimbat, aşadar, în douăzeci şi cinci de zile. 

în dimineaţa lui t6 octombrie, dimineaţa în care s-a întors, nu 
era decât un general care îşi părăsise armata, abandonând-o în 
Egipt, un general simpatizat de populaţie, dar pe care guvernul 
putea să-l destituie, să-l acuze de dezertare. 

A riscat. 

leri, 10 noiembrie, la Saint-Cloud, în Palatul Orangerie, când 
deputaţii celor Cinci Sute s-au repezit asupra lui strigând: „In- 
fractorul! Moarte dictatorului! Infractorul!", pret de câteva 
minute a crezut că pierduse. Chiar s-a speriat. 

Stau mărturie urmele de pe faţa lui pământie, pe care, ferin- 
du-se de haita dezlantuita, amenințătoare, şi-a zgâriat-o cu 
unghiile, spărgându-şi furunculele, iritându-şi pecinginile, până 
ce i-a dat sângele. 

Deputaţii au lovit un grenadier care le stătea în cale. Ce 
spera şleahta asta de avocaţi care violaseră nu o dată 
Constituţia şi care acum o invocau ca pe un text sacru? 

leri-noapte le-a înfierat atitudinea, ura, „această ripostă săl- 
batică a unor asasini contra forţei menite să-i reprime". A dictat 
proclamația al cărei text tocmai i-l aduce Bourrienne sub formă 
de afişe tipărite care, din ordinul lui Fouche, în calitate de 
ministru eficient al Poliţiei generale, au fost lipite pe zidurile 
Parisului. 

în urmă cu douăzeci şi cinci de zile, nu era decât un general 
avid de putere. 

leri după-amiază încă, nu era decât un bărbat ameninţat. 

în dimineaţa aceastei zile, 20 Brumar, este unul dintre cei trei 
consuli provizorii ai Republicii. 

Unul? El trebuie să fie primul. 

lar asta urmează să se decidă, acum, în cursul dimineţii. lată 
țelul său. 

Se îndreaptă spre uşă. Josephine îl îmbrăţişează. El zambeste 
şi se desprinde de ea. Este im bărbat diferit de cel care era în 
urmă cu douăzeci şi cinci de zile. 

Victoria te pune întotdeauna pe un piedestal. 

Traversează grădina în pas alert cu Bourrienne alături, fără 
să-l ia în seamă. Vorbeşte doar pentru sine. 

— Un guvern nou constituit trebuie să ia ochii şi să uimească, 


zice el. indata ce nu mai raspandeste stralucire, se prabuseste. 
încep strigătele. Probabil că a fost văzut din stradă. Aude or- 

dinul dat de către un ofiţer: „Generalul-şef, consul al Republicii." 
într-adevăr, el este acela, acum. 

Nu se spune încă lucrurilor pe nume, dar ştie că va fi primul 
dintre cei trei consuli. Cine va cuteza să-i conteste întâietatea? 

Şi, după aceea, spre ce se va îndrepta, încotro va pomi? între- 
barea îl chinuie deja. Nu cunoaşte răspunsul. Se va gândi. 
Presimte că nu se va putea opri. Echilibml său constă în 
mişcarea spre înainte. 

Urcă în trăsură. Strigătele se intetesc. 

— Faima mare, zice el în momentul când vehiculul se pune în 
mişcare, înseamnă zgomot mare. Cu cât faci mai mult tam-tam, 
cu atât se aude mai departe. Legile, instituţiile, monumentele, 
naţiunile, toate dispar. Doar zgomotul rămâne şi reverberează în 
alte generaţii. 


Caii alearga la galop. Cu un gest, Napoleon le cere dragonilor 
din escortă să elibereze flancurile vehiculului. Vrea sa vada şi să 
fie văzut. Cuvântul „pace" se aude de la distanţă. 

Napoleon se apleacă peste portieră. în această zi de decadi’, 
zi de odihnă, străzile sunt aproape pustii. 

— Puterea mea, murmură Napoleon, retrăgându-se la loc, de- 
pinde de gloria mea, şi gloria mea, de victoriile pe care le-am 
câştigat. Autoritatea mea va scădea dacă n-o voi consolida cu o 
glorie şi mai mare şi cu victorii noi. 

Pe măsură ce se apropie de Sena, în suburbia Saint-Honore, 
trecătorii se înmulţesc. Grupuri de pierde-vară s-au strâns 
ciorchine în faţa afişelor pe care se poate citi, chiar şi din 
trăsură, anunţul cu litere negre îngroşate: 

PROCLAMAȚIA 

GENERALULUI-SEF 

BONAPARTE 

79 Brumar, ora unsprezece seara 

Fouche si-a facut treaba. 

Trăsura intră în Piaţa Concorde, în goană. Invadata de ceata 
densă, piaţa aduce cu un amfiteatru abandonat, în ruină. 

— Cuceririle m-au făcut ceea ce sunt, continuă Napoleon. 
Doar cuceririle mă pot susţine. 

1 Decadi, fr., cea de-a zecea şi ultima zi dintr-o decadă a lunii în 
Calendarul republican, zi de odihnă echivalând cu duminica. (N. 
tr.) 

2 

Napoleon se îndreaptă spre galeriile Palatului Luxembourg, 
însoțit de duruitul tobelor soldaților de la gardă care îi salută 
astfel sosirea. Este prima şedinţă a Consulatului. 

Cunoaşte acest palat. A venit aici ca un milog pe care toată 
lumea îl ignora. Dar, începând cu ziua de ieri, cel căruia îi adresa 
doleantele sale, Barras, nu mai este decât un om fără putere 
care îşi va toca - lipsit de faimă şi ignorat de toţi - bogăţia 
dobândită pe când se afla în fruntea statului. Acum câteva ore 
încă, Barras era unul dintre Directorii în faţa cărora trebuia să 
dai socoteală, aştep- tându-le ordinele cu nerăbdare. Acele 
timpuri s-au sfârşit. 

Intră în sala cu plafonul pictat în frescă. Sieyes şi Roger Ducos 
îl aşteaptă în picioare. 

Aceşti doi oameni împart cu el puterea. Ducos este doar un 


figurant, un om de paie, in schimb Sieyes lasa impresia unui ju- 
cator abil, un om cu idei, o figura a Revoluţiei. Cu el are de 
luptat. 

Napoleon îl priveşte atent. Sieyes îi pare bătrân, lipsit de 
energie. Dacă ar începe o confruntare între ei, Sieyes n-ar putea 
învinge. Probabil că ştie asta. Va încerca, la fel ca în ultimele 
douăzeci şi cinci de zile care s-au scurs, să-i întindă curse, să se 
folosească de armele şireteniei. 

Probabil crede că pe un om ca mine îl poate incuia cu argutia 
juristului şi cu articole din Constituţie! 

Sieyes încearcă uşile, verifică cu grijă dacă sunt încuiate. 


— Este de-a dreptul inutil sa mai discutam despre presedintie, 
zice Ducos asezandu-se. Vă aparţine de drept, domnule general. 

Napoleon se uită. 4a Reyer cas „Wefalilră insă a-şi putea 
controla grimasa din coltul gurii. Napoleon se aşază în fotoliul 
plasat în centru, apoi declară că refuză o preşedinţie 
permanentă. 

Trebuie să ştie să aştepte, să-l lase pe Sieyes să-şi dea arama 
pe faţă. Perioada care începe este una provizorie. Numai 
Constituţia ce urmează a se elabora va decide locul fiecăruia. 

Dacă Sieyes isi închipuie că poate să mă îngroape sub 
onoruri, se înşală. 

Sieyes s-a ridicat în picioare. Mai verifică încă o dată uşile să 
fie sigur că sunt încuiate. îi arată apoi o comodă lui Napoleon. 

— Vedeţi această frumoasă piesa de mobilier, spune el, 
probabil ca nu banuiti ce valoare are. 

în continuare, îi informează că Directorii au prevăzut ca la 
sfârşitul mandatului lor să-şi împartă o sumă de bani ascunsă în 
acea comodă. 

— în momentul de faţă, nu mai există Directori, zice Sieyes. 
lată-ne în posesia banilor. Ce facem cu ei? 

Omul acesta este, deci, la fel de lacom ca Barras. Cei care 
sunt avizi după aur doresc puterea pentru bogăţiile obţinute prin 
mijlocirea ei. Este suficient, prin urmare, să-i umpli de bani 
pentru a-i deposeda de putere, ea nefiind obiectul veritabil al 
pasiunii lor. 

— Nu cunosc nimic despre existenţa acestei sume, zice 
Napoleon întorcându-şi capul. Aşadar, puteţi să v-o împărţiţi, 
dumneavoastră şi Ducos, deoarece amândoi aţi fost Directori. 
însă grabiti-va, căci mâine s-ar putea să fie prea târziu. 

Ei deschid comoda, încep să şuşotească şi să se târguiască 
pentru împărţirea celor opt sute de mii de franci pe care îi 
numără. îl iau pe Napoleon drept arbitru. 

— intelegeti-va între voi, zice el. Dacă aud că faceţi scandal, 
va trebui să vă luaţi adio de la toată suma. 

Cei doi tac, uitându-se unul la celălalt. Sieyes şi-a adjudecat 
şase sute de mii de franci. 

în timp ce în casieriile guvernului nu există bani pentru plata 
curierilor care trebuie să ducă depesele în provincie sau 
generalului Championnet, comandantul-sef al Armatei Italiei! 

Cum se poate una ca asta? 


Napoleon consulta fostii ministri, frunzareste dosarele. 
Armata nu primeşte nici plata cuvenită, nici hrană, nici 
îmbrăcăminte. Conyoaca, un fete (nale-fungtiapar din timpul 
monarhiei, pe Gaudin, candidatul Iu Sieyes pentru postul de 
ministru de Finanțe. Omul pare eficient si discret: 

— Ai lucrat multă vreme in finante? întreabă Napoleon. 

— Douăzeci de ani, domnule general. 

— Avem nevoie de concursul dumitale, contez pe el. Haideti 
să depunem jurământul. Nu avem timp de pierdut. 

Pe durata întregii zile resimte clipă de clipă această urgenţă. 
Numeşte miniştrii unul după altul. Talleyrand va fi la Externe. 
Laplace, savantul examinator de la Academia Militară, este 
ministru de Interne. Dar trebuie să se ocupe de lucrul cel mai 
important, şi anume de lucrările comisiilor însărcinate cu 
elaborarea Constituţiei. 

Sieyes vine cu un plan inteligent prin care se instituie un post 
de Mare Elector pe viaţă, plasat în vârful unei piramide cuprin- 
zând Adunările, un Senat, un Corp legislativ, un Tribunat - de 
fapt, o persoană lipsită de putere, aleasă de notabilitati, ceea ce 
oferă aparenţa unui sufragiu universal, pe când desemnarea 
electorilor se face de sus, din masa celor înscrişi. 

Napoleon ia rapid la cunoştinţă despre proiectul lui Sieyes. 
Această manieră de a goli sufragiul naţional de conţinut nu-i dis- 
place. încrederea vine de jos, autoritatea, de sus - şi, de altfel, 
poporul, ce este el? 

Se consultă cu ideologii, aceşti cugetători care visează la un 
despotism luminat. 

îi întâlneşte la receptiile pe care le dă la Micul Luxembourg, 
unde s-a instalat împreună cu Josephine. îl ascultă pe unul 
dintre ei, pe Cabanis, care îi spune: „Clasa de jos nu trebuie să- 
şi mai exercite influenţa nici asupra legislaţiei, nici asupra 
guvernării. Totul trebuie să se facă pentru popor şi în numele 
poporului, dar 
nu în mod nemijlocit de către acesta şi nici sub dictatura lui ira- 
tionala." 

Numeste comisii cu care lucreaza direct. Apoi, intr-o seara, 
Roederer se apropie si îi transmite la ureche propunerea lui 
Sieyes. Ar accepta Napoleon sa fie acest Mare Elector pe viata? 

Trebuie sa ramana impasibil, sa asculte. 

— Va avea, continua Roederer, un venit de sase milioane si o 


garda de trei mii de oameni. Se va instala la Versailles si 
atributia sa va consta in numirea celor doi consuli. 

lată capcana. Trecerea pe cinie. Roarță-a6șJui çare ar accepta 
această funcţie fără putere. 

— Oare înţeleg bine ce-mi spui, Roederer? îmi propuneţi o 
poziţie din care să-i numesc pe toţi cei care vor avea ceva de 
făcut şi din care eu nu voi putea să fac nimic... 

Se depărtează de Roederer, ridicându-şi glasul, astfel încât să 
fie auzit de membrii comisiei. 

— Marele Elector, continuă el, va fi umbra, dar umbra descăr- 
nată a unui rege trândav. Cunoasteti vreun om cu un caracter 
atat de josnic incat sa se complaca intr-o astfel de combinatie? 
Eu unul n-o sa joc acest rol ridicol. Mai bine nimic, decat sa fiu 
ridicol. 

Cand Sieyes se prezintă la comisie, Napoleon îl apostrofează 
imediat, cu iritare: 

— Cum ati putut crede, cetatene Sieyes, că un om de onoare, 
că un om dotat şi cu oarecare capacitate în afaceri s-ar gândi 
vreodată să consimtă să nu fie decât un porc de îngrăşat cu 
câteva milioane, în castelul regal de la Versailles? 

— înseamnă că vreţi să fiţi rege, murmură Sieyes. 

Tonul lui este însă deja al unui om trist şi înfrânt. 

S-a dat de gol. S-a pierdut. 

Rămâne să-şi continue tirul, zi după zi, noapte după noapte. 
Napoleon inspiră, corijează, animă şedinţele de lucru şi slăbeşte 
rezistenţa opozanților. Convinge sau descumpaneste. 

îl priveşte pe Sieyes care, putin cate putin, îşi pierde 
interesul. 


Se voteaza: celor trei Adunari li se adauga un Consiliu de Stat 
si, in varful edificiului, este instalat un prim-consul, piatra un- 
ghiulara, ales pe zece ani, dominându-i pe ceilalţi doi consuli, 
care nu dispun d&E3t de VA Vot “Sisu tiV Abil şi ironic, 
Napoleon i se adresează lui Sieyes, pe un ton potolit, pentru a-i 
cere să propună numele celor trei consuli. 

Sieyes ezită, apoi rosteşte cu glas moale numele la care se 
aşteaptă Napoleon: Napoleon Bonaparte, Cambaceres - care a 
votat pentru moartea regelui, cu amânare - şi Lebrun, un 
apropiat al regaliştilor. 

Napoleon se felicită pentru această alegere. 

— Nici boneta rosie, nici pantof roşu, sunt national, zice el. 
îmi plac oamenii cinstiţi, de orice culoare. 

Textul Constituţiei va fi supus votului poporului. lar Napoleon 
îi redactează preambulul. „Cetăţeni, Revoluţia este statornicită 
pe principiile cu care a pornit. REVOLUŢIA S-A ÎNCHEIAT." 

1799. Ne aflăm nu numai la finele anului, ci şi la sfârşitul se- 
colului. Napoleon are treizeci de ani. Intră în secolul al XIX-lea ca 
un învingător. 

Nu-şi aminteşte de eşecurile sale, de asalturile inutile de la 
Saint-Jean-d’Acre. Pentru a cuceri, i se pare de-ajuns să vrea cu 
obstinatie acest lucru. Oamenii care i s-au opus au avut, aşadar, 
prea puţină inteligenţă, prea puţină voinţă sau prea puţin curaj ? 

îi observă, sunt curtenitori, servili, avari. îi atribuie lui Sieyes 
un bun naţional, domeniul Crosnes, ca „recompensă naţională". 
Cambaceres? „Omul cel mai potrivit ca etalon pentru servilism." 
Talleyrand, până nu de mult episcop de Autun? „Ştiu că nu apar- 
tine Revoluţiei decât prin conduita sa imorală. lacobin si 
dezertor totodată din propriul ordin în Adunarea Constituantă, 
interesul lui nu este de natură să-l recomande." 

Cu privirea imobilă, Napoleon îl ascultă pe Talleyrand, care îi 
repetă: 

— Nu vreau să lucrez decât cu dumneavoastră. Nu am nici 
cea mai mică urmă de ambiţie deşartă. Vă vorbesc numai în 
interesul Franţei. 

Cum să nu pot domina viermuiala acestor oameni? 

Toţi se grăbesc să participe la receptiile pe care le dă ca 
prim-consul în saloanele Palatului Luxembourg. La reprezentații- 
le de la Operă la care asistă îi cerşesc o privire. 

Când rămâne singur cu Josephine, ea îi povesteşte ce se vor- 


beste prin saloane. Ştie despre catrenul care circulă prin Paris? 
El asculta. 
Sieyes lui Bonaparte i-a dăruit un tron Sub o ruină 
fastuoasă gahdind sar faZa poi pate Ti 
Sieyes i-a dăruit domeniul Crosnes Să i-o 
plătească şi să-l degradeze... 

Ea râde. Soţul ei ştie că se mai vorbeşte şi despre faptul că 
cei doi consuli, Cambaceres şi Lebrun, sunt ca cele două braţe 
ale fotoliului în care el stă aşezat? 

Ea ar vrea să-l atragă spre dormitor, dar el o părăseşte. Are 
nevoie să reflecteze. 

în cabinetul său de lucru, citeşte rapoartele poliţiei. Populaţia 
îi este favorabilă. într-un teatru unde unul dintre actori declamă, 
la adresa unui personaj din piesă: „Prin curajul lui, de moarte şi 
de jafuri, ne-a apărat pe toţi“, spectatorii s-au ridicat în picioare 
şi au aplaudat îndelung, unul strigând: „Trăiască prim-consul!“ 

Trebuie, cu orice preţ, să păstreze, să întreţină acest 
sentiment în oameni. 

într-o dimineaţă, pe când se întorcea exaltat oarecum de 
aplauzele care i-au însoţit lunga cavalcadă pe străzile Parisului, 
Roederer i-a spus pe un ton precaut: „Aplauzele pe care le-aţi 
auzit sunt nimic în comparaţie cu cele pe care le-a provocat La 
Fayette în 1789 şi în 1790.“ 

Şi, câteva luni mai târziu, La Fayette era constrâns să se 
exileze. 

întotdeauna trebuie să-ţi consolidezi o victorie. 

16 ianuarie 1800. Convoacă un consiliu secret. Trebuie să 
vorbim despre presă, zice el. Ziarele manipulează opinia a 
milioane de persoane. 

„Ce este un ziar? Un club răspândit în toate direcţiile. Un ziar 
acţionează asupra abonaților săi în maniera unui orator din club 
asupra auditoriului său.“ 

La ce-ar folosi să interzică discursurile care atrag doar câteva 
sute de persoane, dacă lasă în circulaţie cotidienele, care 
influenţează de o sută de ori mai multă lume? Se impune deci 
închiderea ziarelor refractare. Redactorii trebuie să fie „oameni 
atasati". Consiliul aprobă, redactează un decret care suprima 
şaizeci de ziare din şaptezeci şi trei. 

La ieşire, îl prinde de braţ pe Bourrienne şi îi şopteşte: „Dacă 
slăbesc frâiele presei, n-o să rămân nici trei luni la putere!" 


Care ar mai fi fost, din momentul acela, sensul tuturor batali- 
ilor pe care avea Sa le dea? La ce-ar mai fi servit victoriile? 

Adesea, la receptiile de la Palatul Luxembourg sau de la 
Malmaison, in timp Ce yosephiie se perinds dé [aun invitat la al- 
tul, atenta si amabila cu fiecare in parte, fie regicid sau emigrat, 
ia aminte la povestile despre perioada revolutionara, realizand 
că a prins numai câteva episoade. Pe parcursul celor zece ani, 
dini789 până în 1799, a trăit cea mai mare parte în afara 
Franţei. Ceea ce află îi întăreşte ideea că, dacă vrea să-şi 
consolideze puterea, trebuie să apară ca fiind cel ce 
întruchipează revenirea la ordine, la siguranţă, la pace, după un 
deceniu de revoluţie. 

Când află că Washington a murit, la 14 decembrie 1799, 
profită de ocazie. 

„Vreau, îi spune lui Talleyrand, un doliu naţional de zece zile, 
o slujbă solemnă la Templul lui Marte (vechea Biserică a 
Invalizilor)." 

Trebuie să devină în ochii poporului său Washington al 
acestei tari, omul providential care îi adună pe toţi în jurul lui. 

lacobini? Emigrati? „Mă folosesc de toţi aceia care se 
încumetă să meargă cu mine... Am loc pentru francezii de toate 
convingerile, cu condiţia să aibă minte, forţă şi calităţi." 


Stie ca nu este suficient sa reprime, sa proscrie. Trebuie sa 
regrupeze indivizii în jurul lui şi BF seducă. 

li scrie generalului Jourdan. „A i fost lezat în ziua de 19 Bru- 
mar? lată că, în sfa ATENA FARA SII trezit, şi doresc cu 
înflăcărare să-l văd mereu pe învingătorul de la Fleurus pe 
drumul ce duce la organizare, la adevărata libertate, la fericire." 

Unui deputat care făcea parte dintre cei Cinci Sute, exclus 
după evenimentele din Brumar, îi spune: „Veniţi la mine, guver- 
nul meu va fi un guvern al tinereţii şi al inteligenţei." 

Ce simplu ar fi dacă ţara ar avea unitatea şi disciplina unei 
armate! Este convingerea sa. Şi talentul său, de asemenea. 

„Nu încape îndoială", spune el, „că simplul titlu de cetăţean 
francez valorează mai mult decât cel de regalist, clichist, 
jacobin, feuillant, decât toate aceste o mie şi una de titulaturi pe 
care le zămisleşte spiritul de gaşcă şi care, de zece ani, tinde să 
împingă națiunea într-o prăpastie din care a venit timpul, 
sfârşit, să fie scoasă pentru totdeauna." 

Ştie că Josephine primeşte zilnic rude de-ale emigratilor care 
vor să obţină radierea de pe lista proscrişilor. Cunoaşte 
demersurile pe care ea le întreprinde pe lângă miniştri. Ea ţese 
pentru el acea pânză care se întinde departe, la familiile 
Montmorency, Segur, Clermont-Tonnerre. Ar fi util, deci, să-i 
primească în continuare, în fiecare dimineaţă, în salonul ei. Se 
barfeste că ar fi regalistă? Nu contează! El ţine frâiele ţării. Si el 
nu se teme de criticile ,anarhistilor", ale „exclusiviştilor", aceşti 
iacobini intransigenti. Vremea lor a trecut, cugetă el. Franţa a 
cunoscut Comitetul Salvării Publice, Furioşii şi pe Robespierre. 
Amenințarea iacobină, chiar dacă a fost în avantajul lui să le-o 
mai fluture, când şi când, pe sub nas, nu este decât o 
sperietoare. 

Pericolul regalist pare a fi mai serios. 

Insurgentii se mai bat încă în Vendee. Promite să-i 
amnistieze, dacă depun armele. Dă voie să se ţină slujbele de 
duminică, deşi această zi a fost ştearsă din calendare, fiind 
înlocuită cu decadi. Ce altă tactică să aplice cu regaliştii? 
Desigur, va apela tot la cele pe care le-a folosit şi pentru ceilalţi 
oameni. Să-i seducă, să-i „cumpere" sau să-i corupă, să-i 
amenințe şi să-i imprastie. 

Când Talleyrand îl anunţă la mijlocul lui decembrie că Hyde 
de Neuville, un regalist ce locuieşte la Paris, şi Fortune 


d'Andigne, unul dintre capii răsculaților, doresc să se 
întâlnească cu el, de ce să nu-i primească, la urma urmei? 

Talleyrand îi prezintă pe cei doi, afişând o politeţe 
caracteristică Veciti Re MEE Rapes- Se arată amabil şi 
tntelegator. 

tn ochii lui d’Andigne si ai lui de Neuville citeste uimire. Cei 
doi regalisti au aspectul ingrijit al aristocratilor, pe cand el a 
ales, intentionat, o tinuta lejera, o tunica de culoare verzuie. 
Dar, in câteva minute, îşi impune ironia sa muşcătoare, 
cinismul. 

— îmi tot vorbiti despre rege, sunteţi deci regalişti? întreabă 
el. 

Se miră. Cum poţi să crezi într-un prinţ care n-a avut curajul 
să ia o barcă pescărească şi să ajungă la credincioşii sai care 
luptă pentru el? Ce valoare are un rege care nu a tras niciodată 
sabia din teacă? 

— în ceea ce mă priveşte, eu nu sunt regalist, conchide el. 

Se apropie de şemineu, se întoarce brusc către d'Andigne. 

— Ce vreţi să fiţi? General? Prefect? Voi şi ai voştri veţi fi ceea 
ce doriţi să fiţi. 

Odată nada aruncată, trebuie să aştepte. Dar aceşti doi 
oameni nu par tentaţi. Trebuie să-i flateze, să le spună că le 
înţelege lupta, că este gata să restabilească libertăţile 
religioase. 

— Şi eu vreau preoţi buni. O să-i reabilitez. Nu atât pentru voi, 
cât pentru mine... 

Aruncă o ocheada spre Hyde de Neuville. Acesta pare mai 
versat decât d'Andigne şi se gândeşte că poate ar fi bine să 
stabilească o înţelegere cu el. 

— Nu pentru că noi, ceilalţi nobili, am fi nu ştiu cât de religi- 
oşi, continuă el, dar religia este necesară pentru popor. 

Ei rămân tacuti. Napoleon trece la ameninţări. 

— Dacă nu faceţi pace, voi porni asupra voastră cu o sută de 
mii de oameni. O să vă incendiez oraşele, o să dau foc colibelor 
voastre. 

Se întrerupe, schimbă tonul. 

— A curs prea mult sânge francez de zece ani încoace. 

Se întoarce cu spatele. întrevederea a luat sfârşit. 

Acum trebuie să treacă la acţiune, deoarece cu ademenirea 
şi cu ameninţarea nu a reuşit. Va cere capitularea insurgenților. 


„Nu vor mai purta arme împotriva Franţei decât oamenii fără 
credinţă şi fără patrie, instrumentele perfide ale unui duşman 
străin." Este nevoit să-şi întărească trupele pentru a da greutate 
vorbelor sale. APOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 

în ianuarie 1800 au loc primele capitulări. Cadoudal, unul din- 
tre cei mai înverşunaţi capi ai răsculaților, renunţă si el la luptă 
în februarie. 

Napoleon nu manifestă nicio bucurie, ca şi cum ar şti că, pen- 
tru sarcina pe care şi-a asumat-o, nu există sfârşit. 

Trebuie să organizeze administrarea departamentelor, să-i 
primească într-o dimineaţă pe bancheri, să obţină de la ei un îm- 
prumut de trei milioane. Trebuie să revină la conducerea 
armatei, să flateze generalii, să-i urmărească pe Augereau, pe 
Moreau mai ales, cel mai abil, cel mai glorios. Ca să-i dea de 
înţeles acestuia că îi revine grosul, îi scrie: „Eu sunt acum un fel 
de manechin care şi-a pierdut libertatea şi fericirea. Vă invidiez 
soarta binecuvântată: mergeţi, alături de ostaşi viteji, ca să 
faceţi lucruri remarcabile. Mi-aş da bucuros la schimb purpura 
consulară pentru un epolet de şef de brigadă." 

Fără îndoială că Moreau nu se va lăsa păcălit de cuvintele 
meşteşugite, asemenea celor adresate de vulpe corbului din 
fabulă. 

Napoleon, în cabinetul său de lucru de la parter, unde i-a pri- 
mit pe Flyde de Neuville şi pe d’Andigne - şi unde Fouche i-a ra- 
portat că există bănuiala că generalul Moreau ar întreţine relaţii 
cu regaliştii, poate chiar cu Georges Cadoudal încearcă o 
senzaţie de vid interior. 


Are nostalgia starii de exaltare din ajunul bataliilor, a fuziunii 
c e se realizează atunci între oameni, soldaţi si ofiţeri, şi a forţei 
de neînvins pe care ei îşi imaginează că o reprezintă în 
momentul când, nels ESO FAA SEERY ii få atac. 

Ar vrea să retrăiască acele momente. în zadar caută această 
emoție de cand este prim-consul, fiindcă, în guvernarea oameni- 
lor, în administrarea lucrurilor ce implică funcția sa publică, 
„fuziunea" nu este, din păcate, decât un miraj după care 
aleargă. 

Revine aşadar adesea asupra chestiunilor de ordin militar. De 
altfel, cine ar putea crede că pacea se va stabili fără noi victorii? 

„Trăiască Bonaparte! Trăiască pacea!" se strigă totuşi, la 
trecerea sa. Şi, de fiecare dată când aude mulțimea, Napoleon 
se incordeaza. Asta vor! Ca si el de altfel! Dar, fără iluzii. 

l-a scris regelui Prusiei, Frederic-Guillaume al Ill-lea, care nu 
este un duşman, reinnoind ,,urarile sincere pentru prosperitatea 
si gloria Maiestatii Voastre". 

l-a scris împăratului Austriei, Francisc al Il-lea: „Departe de 
orice sentiment de glorie deşartă, prima dintre dorinţele mele 
este de a opri vărsarea de sânge care va urma." 

I-a scris lui George al Ill-lea, regele Angliei: „Războiul, care de 
opt ani devastează primele patru ţări din lume, trebuie să fie 
etern? Să nu existe niciun alt mijloc de a ne intelege?... Franţa si 
Anglia, abuzând de puterea lor, pot încă mult timp de-acum 
înainte, în detrimentul tuturor popoarelor, să prelungească 
agonia; dar, îndrăznesc să spun, soarta tuturor naţiunilor 
civilizate este legată în final de un război care cuprinde întreaga 
omenire." 

Pacea! 

Are pe biroul său scrisorile agenţilor pe care Talleyrand şi 
Fouche îi intretin în diferitele tari din Europa sau în mediile spio- 
najului regalist din Paris. La Londra, la Viena, dorinţa lui de pace 
stârneşte comentarii batjocoritoare. Pitt afirmă că mijlocul cel 
mai sigur de a o stabili ar fi restauratia regalității la Paris. Şi a 
adăugat 
că prim-consulul este „progenitura şi campionul tuturor atrocită- 
tilor Revoluţiei!" 

Ce ar fi de făcut? 

Să reorganizeze armata, să creeze o armată de rezervă pe 
care să o poată deplasa rapid de la un front la altul şi, mai ales, 


să se gândească la soldat, căci de el depinde totul. Nu poţi 
învinge decât dacă soldatul acceptă să moară. Şi pentru asta, el 
trebuie să creadă în s uperiorul său, să-l vada mereu alături, să 
fie răsplătit atunci ef ale) AEU SE YE veffe. A 

Napoleon instituie decoraţii - puşti, trompete, baston de 
onoare - pentru grenadieri, cavaleriști, toboşari. Se înfurie cand 
un membru al Institutului vorbeşte în zeflemea despre aceste 
„nimicuri de vanitate". 

„Cu asemenea nimicuri se conduc oamenii", răspunde el... 
„Credeţi că-i veţi face pe oameni să se bată recurgând la anali- 
ză? Niciodată! Ea nu este bună decât pentru savant, în biroul lui. 
Soldatului îi trebuie glorie, decoraţii, recompense." 

Josephine i-a primit la masă pe cei doi grenadieri care, în 19 
Brumar, la Castelul Saint-Cloud, s-au interpus între Napoleon şi 
deputaţii celor Cinci Sute şi l-au apărat. La încheierea prânzului, 
i-a pus pe deget celui care a avut uniforma sfâşiată de pumnale, 
grenadierul Thome, un diamant de două mii de ecul Şi l-a îmbră- 
tisat. 

lata, asta este maniera în care trebuie sa te porţi cu oamenii. 
Să-i recompensezi şi să-i măguleşti. Gărzile consulilor sunt echi- 
pate cu uniforme noi, împodobite cu fireturi şi îl au la conducere 
pe Murat, proaspăt căsătorit cu Caroline Bonaparte. Garda defi- 
lează în ziua când se proclamă rezultatele plebiscitului asupra 
Constituţiei - 3.011.007 cetăţeni au aprobat, faţă de 1.562 care 
au spus ,,Nu". Ici-colo, neparticiparea la vot a fost atât de mare, 
încât s-au văzut nevoiţi să umple urnele cu ,,Da". 

Aşa se guvernează! 

îi spune lui Bourrienne, care i-a comunicat aceste cifre: 
„Trebuie să le vorbeşti direct, asta face bine poporului." 

Apropiindu-se de fereastră şi privind grădina ce înconjoară 
Palatul Luxembourg, adaugă: „în armată, simplitatea se găseşte 
la ea acasă; dar, într-un mare oraş, şeful unui guvern trebuie să 
atragă privirile asupra lui prin toate mijloacele posibile!" 

Decizia lui este luată: se va instala la Tuileries. 

în ziua de 19 februarie 1800, cortegiul de trăsuri părăseşte 
Palatul Luxembourg pentru a se îndrepta spre cel de la Tuileries, 
repus în funcţiune. 

Salvele de artilerie bubuie. Trei mii de soldaţi, muzica militară 
şi un uriaş tambur-major jonglând cu bagheta, cavaleria, preced 
caleaşca consulilor trasă de şase cai albi, cadou de la împăratul 


Austriei cu ocazia semnarii Pacii de la Campoformio. 

Napoleon poartă, de data asta, un costum roşu, brodat cu fir 
de aur. 

De-a lungul intPegtrheh CASE ae AC pănă la galeriile 
Luvrului, o mulţime imensă strigă: „Trăiască Bonaparte!" în 
Piaţa Carrousel, trupele sunt aliniate. Napoleon încalecă pe cal, 
le trece în revistă. 

îşi înalţă capul. Citeşte pe unul din corpurile de gardă 
construite în timpul Revoluţiei: 

în io august 1792, în Franţa regalitatea a fost abolită şi nu va 
mai reveni nicicând. 

Face un semn că defilarea poate începe şi, când pe dinaintea 
lui trec regimentele ale căror drapele sunt sfâşiate, el îşi scoate 
pălăria şi rămâne asa, timp îndelungat. Mulțimea, înghesuită 
până şi pe acoperisuri, îl aplaudă. 

Intră apoi în Palatul Tuileries. 

Urcă la primul etaj. Acolo s-a decis să se instaleze, în fostele 
apartamente ale lui Ludovic al XVI-lea şi ale familiei sale. 
Josephine stă la parter. 

Trece prin camere, însoţit de Roederer. Sunt imense şi sinis- 
tre. 


— Domnule general, ce trist este aici, zice Roederer. 

— Da, la fel ca gloria. 

Napoleon se întoarce cu Spa o se izolează. Din nou, 
senzaţia de vid. IPROMPI E PSSA Mheá ate o sclipire de 
veselie vă- zand-o în picioare, la marginea patului. 

— Hai, micuță creolă, o îndeamnă el, culcă-te în patul stapa- 
nilor tăi. 

Dar Josephine nu zambeste. Vrea să vorbească. El o opreşte. 
Nu-i pasă de temerile ei, de îngrijorările pe care i le trezeşte 
amintirea regilor, nu doreşte să-i asculte presentimentele. 

El se află aici, la Tuileries, el care, îm o august 1792, a 
traversat aceste incaperi pline de o gloata isterizata. 

Sunt mai putin de opt ani de-atunci. 

A doua zi, devreme, se plimba prin galeria Dianei unde a pus 
să se amplaseze busturile marilor oameni pe care îi admiră cel 
mai mult, de la Demostene la Brutus, de la Cezar la Washington, 
de la Frederic al II-lea la Mirabeau. Merge cu paşi rari, oprindu- 
se înaintea fiecărui chip. 

Vede cu ochii minţii convoiul din ajun, aplauzele frenetice ale 
mulţimii când şi-a descoperit capul în faţa drapelelor. 

— Bucuria popomlui era adevărată, îi spune lui Bourrienne 
care îl însoţeşte. Şi, de altfel, poţi consulta marele barometru de 
opinie, vezi cursul rentelor: de la unsprezece franci, în 17 
Brumar, la douăzeci şi unu de franci, astăzi! Aşa stând lucrurile, 
îi pot lăsa pe iacobini să cârcotească. Numai să nu vorbească 
prea tare. 

Reface traseul în sens invers, se opreşte în faţa bustului lui 
Alexandru, apoi al lui Hannibal şi, din nou, în faţa lui Cezar. 

— Bourrienne, zice el, faptul că sunt acum la Tuileries nu în- 
seamnă totul, trebuie să şi rămân aici. 

îşi îndreaptă privirile spre Piaţa Carrousel. Zăreşte inscripţia 
care celebrează ziua de io august. 

— Câţi nu au locuit în acest palat? murmura el. Banditi, mem- 
bri ai Convenţiei... 

întinde mâna. De acolo, de la fereastra casei fratelui lui 
Bourrienne, a văzut asedierea Palatului Tuileries, apoi 
capitularea lui Ludovic al XVI-lea. 

Zice: 

— N-au decât să vină! 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 29 


3 

Miezul noptii este intervalul preferat al lui Napoleon. Timpul 
pare să se dilate. în liniştea si întunericul ce pun stăpânire pe 
apartamentele salrare \rarprésia cs Maha are îl strange, de 
cum se luminează de ziuă, îşi slăbeşte puterea. 

Intră în cadă, se destinde. Mamelucul său bagă noi butuci pe 
foc. Are nevoie de această căldură. Pe parcursul întregii zile, tre- 
buie mereu să alunge senzaţia de frig care îl pătrunde. Când 
iese, îşi petrece înfrigurat peste piept cele două revere ale 
redingotei din postav gri. 

Poate slăbiciunea îl împiedică să lupte contra frigului. în dimi- 
neata asta, în biroul lui, pe când i se citeau articolele din ziarele 
englezeşti şi nemtesti, el clantanea din dinţi. Cele frantuzesti 
nu-l interesează. Uneori dictează el însuşi articolele! 

L-a oprit pentru un moment pe secretar şi, întorcându-se spre 
Bourrienne, i-a spus: 

— Mi-e frig. Vezi cât de cumpătat şi de suplu sunt acum. Ei 
bine, nu-mi iese din cap ideea că la patruzeci de ani voi deveni 
un mare gurmand şi că voi lua destul de mult în greutate. 
Prevăd că aşa se va schimba constituţia mea şi, de aceea, fac 
multe exerciţii. Ce vrei? Este un presentiment, nu pot evita să 
mi se întâmple asta. 

închide ochii. Apa fierbinte îl acoperă cu totul. Muschii i se 
relaxează rând pe rând, chiar şi acela al umărului drept care, 
câteodată, la mânie şi la emoţii, se contractă, înălțându-se într- 
un fel de spasm nervos pe care nu-l poate controla. 


Apa îi calmează arsurile si înţepăturile devenite atât de 
supărătoare, din ce în ce mai des, în timpul zilei. Câteodată e 
suficient să primească vreo scrisoare din străinătate, care arată 
încăpăţânarea lui PRESEN F AiEtritdito/SsEăUTYretin curier cu un 
mesaj din partea generalului Moreau care se scuză, în numele 
prudentei, pentru planul de atac stabilit să se desfăşoare prin 
Elveţia, cu scopul de a-i ocoli pe austrieci, preconizând să treacă 
Rinul, frontal. Dar nu trebuie, nu a venit încă momentul să-l 
critice sau să-l desființeze pe Moreau. Are o reputaţie prea 
solidă şi relaţii bune cu prea mulţi ofiţeri. Faţă de cei care 
dispun de putere asupra oamenilor, regula este prudenta. 

La sfârşitul dimineţii, după ce a citit rapoartele poliţiei, a sem- 
nat răspunsurile la scrisori şi a dictat directive şi instrucţiuni, 
trece în cabinetul topografic, rezervat hărților. Vrea să cunoască 
deplasarea tuturor corpurilor de armată, aprovizionarea lor. 
Spionii englezi şi austrieci vor presupune că armata de rezervă 
cartiruită la Dijon nu este decât o momeală destinată lor, pentru 
a-i face să creadă că se pregăteşte înfiinţarea unui nou corp de 
luptă. Trebuie deci să vorbească despre armata de rezervă cu 
emfază pentru a le întări convingerea cu privire la o acţiune de 
propagandă şi, în acelaşi timp, pentru a o constitui. 

Despre asta nu le-a spus nimic celorlalţi doi consuli, nici în 
Consiliul de Stat, unde a făcut o vizită. Cambaceres, căruia nu-i 
plac adunările, s-a temut ca nu cumva Consiliul de Stat să 
capete prea multă importanţă şi să devină sediul unei opoziții. 
Hotărât lucru, nu cunoaşte oamenii, cu toate că-i plac tinerii 
bine făcuţi, deşi, se pare că, ceea ce îl atrage la aceştia este mai 
degrabă trupul, decât mintea. 

Ca să  îmblânzeşti oamenii, este suficient să-i lauzi. 
Exprimarea pare justă, nu-i aşa? „îi voi trata atât de bine pe cei 
pe care îi voi plasa în Consiliul de Stat, încât această diferenţiere 
va deveni curând obiectul ambiţiei tuturor oamenilor talentaţi 
care vor să parvină." 

Mai sunt câţiva limbuti si la Tribunat, membri ai acestei adu- 
nări care spun: „Dacă cineva se încumetă să vorbească, aici, 
despre un idol de cincisprezece zile, i-am aminti că am văzut 
doborât un idol de cincisprezece secole." Alţii, ca acest 
Benjamin Constant, evocă un „regim de oprimare şi tăcere". 

Napoleon iese din baie. Amintirea acestor fraze inabusite pe 
loc de proteste urmate de scuzele autorilor lor este suficientă 


să-i curme liniştea care se instalase putin cate putin în mintea 
lui. 

— Osa le rup urechile acestor avocaţi, îi zice aghiotantului în 
fata căruia îşi reamARst® RYLE PE VANT ERLITZ 33 

Se stăpâneşte. Nu acolo trebuie să aplice metodele sale de 
acţiune. 

lese din baie. Mamelucul, ajutat de doi copii abisinieni, care 
servesc şi la masă, îl şterge. 

Va cobori la Josephine. 

Trebuie să-i vorbească de bani, de datoriile ei nebunesti pe 
care le face pentru bijuterii, podoabe, pălării, mobilier, bibelouri. 

Totuşi recunoaşte că soţia sa se pricepe de minune la primiri. 
El apreciază Malmaison-ul, reşedinţa din apropiere de Rueil, pe 
care aceasta a cumpărat-o şi a amenajat-o cu eleganţă. Rămâne 
acolo de sâmbătă, de la prânz, până luni, la prânz. La cină sunt, 
de regulă, peste douăzeci, şi, câteodată, peste o sută de invitaţi. 
Dar Josephine, după cum a aflat din rapoartele poliţiei, de la 
Bourrienne, din zvonuri, datorează mai mult de un milion de 
franci, probabil dublu! îl va însărcina pe Bourrienne să-i reducă 
conturile. Cu şase sute de mii de franci. Să-i amenințe pe 
creditori care, precis, au umflat toate facturile. Dar, acestea 
odată plătite, bineînţeles că Josephine o va lua de la capăt. Ea 
are nevoie de bani, pentru asigurarea viitorului. Ce-ar însemna, 
în definitiv, să fii la putere şi să nu ai bani? Puterea înseamnă şi 
bani. Sunt cei cinci sute de mii de franci, salariul de prim-consul. 
Ceilalţi doi nu dispun decât de o sută cincizeci de mii. Mai sunt 
banii de cheltuieli pentru „reşedinţa consulară", încă şase sute 
de mii de franci. 

Când un rând de îmbrăcăminte, haină şi pantalon, costă doar 
treizeci şi doi de franci, un cal trei franci, şi o zi de lucru este 
plătită cu unu sau doi franci, iar un general de divizie ajunge la 
patruzeci de mii de franci, pare enorm, dar nu poate exista 
egalitate între omul care comandă şi cel care se supune. 

Să fiu eu singurul care să nu aibă o avere, când toți s-au 
îmbogățit ? 

Lucien, numit ministru de Interne, este amestecat în atâtea 
traficuri, face obiectul atâtor bârfe, că va fi nevoit să-l schimbe. 
Joseph, membru în Consiliul de Stat, care girează fondurile fami- 
liale, s-a instalat în somptuosul castel şi domeniu Mortefontaine. 
Acolo şi-au sărbătorit mariajul Murat şi Caroline. Deţine o vilă 


eleganta construita de Gabriel, pe strada Rocher. Pauline si 
soţul ei, generalul Leclerc, locuiesc într-o reşedinţă particulară in 
strada Victoire. Letitia Bonaparte este înconjurată de finantisti 
care o sfătuiesc în SrhVihetd pessmenreter'saMe 33 

Sunt familia mea. Le sunt dator, e în ordinea firească a 
lucrurilor. Ca sărăcia şi mizeria. Ca inteligența şi prostia. Ca 
dreptul de a conduce şi datoria de a te supune. 

Gândire de aristocrat? De ce nu? Cu condiția ca nobilimea să 
fie deschisă talentelor, să se acceadă la elită prin efort, curaj şi 
ştiinţă. Trebuie făcută fuziunea - este termenul pe care îl 
folosesc - între Franţa, cea de dinainte, a Vechiului Regim, si cea 
nouă, născută de Revoluţie. Această fuziune sunt eu, eu sunt 
național. 

25 februarie 1800, Neuilly. în casa de la ţară a lui Talleyrand, 
Napoleon trece, slab, cu ochi strălucitori, printre aceşti aris- 
tocrati din suburbia Saint-Germain pe care fostul episcop de 
Autun, ministrul Relaţiilor externe, i-a adunat la o serată fastu- 
oasă. Laharpe, critic şi traducător, recită versuri; Garat - fost şef 
al Excentricilor, regalişti de modă extravagantă - cântă, în com- 
pania doamnei Walbonne, o artistă lirică în vogă. încăperile sunt 
luminate de sute de lumânări. Obiectele suflate cu aur şi 
argintăriile strălucesc. Napoleon recunoaşte persoane din 
anturajul răposatului Ludovic al XVI-lea, Barbe-Marbois, 
cavalerul de Coigny, La Rochefoucauld-Liancourt, şi iată-l pe 
abatele Bemier, care 


negociaza cu rebelii pentru a-i convinge sa depuna armele si sa 
capituleze. 

Sa nu se amageasca acesti regalisti! Ei sunt cei care se regru- 
pează în jurul puter SHON pateréPesta-eks C4re’se alătură lor! 

Cand Frotte, unul dintre capii razvratitilor, cade in mâinile tru- 
pelor generalului Brune, permisul de liberă trecere nu-i serveşte 
la nimic. 

— Mizerabilul de Frotte, scrie Napoleon. A preferat sa se lase 
prins, în loc să depună armele. 

Scrie fără pic de ezitare: „în condiţiile actuale, trebuie împuş- 
cat. în felul acesta, liniştea va fi consolidată în fosta 
Normandie." 

Şi, aproape în fiecare zi, sunt executaţi cinci sau şase 
răzvrătiți. 

Are nevoie de pumn de fier pentru cei ce nu vor să se 
supună. Cu atât mai mult cu cât Fouche îi raportează despre 
planuri de atentate, de răpiri pe drumul către Malmaison. 

Nu acesta este momentul mortii mele. 

Napoleon pleacă deseori, seara, singur, însoţit numai de 
Bourrienne, să se plimbe pe străzile Parisului, cu redingota sa 
cenuşie şi o pălărie rotundă îndesată pe cap. Face mici cumpă- 
rături, intră în vorbă cu unii şi cu alţii ca şi cum ar fi un individ 
neînsemnat care îl critică pe prim-consul. Se simte bine să 
asculte răspunsurile. 

într-o seară de martie, merge la Teatrul Italienilor, fără echi- 
paj. Se joacă Sabinele. Garda Consulară se află în dispozitiv, 
înarmată. Se informează despre această desfăşurare de forţe ca 
şi cum ar fi un simplu trecător. 

— Câtă tevatură pentru nimica toată, zice el cand i se răspun- 
de că se aşteaptă venirea prim-consulului. 

Nu se deconspiră decât în momentul în care cineva zice: 
„Omul ăsta trebuie arestat." 

Nu se teme pentru viaţa lui. 

îl primeşte, într-unul din saloanele de la Tuileries, pe Georges 
Cadoudal, un regalist pur-sânge, un combatant inflexibil al 
mişcării de insurecție. Este a doua întrevedere, dar aceasta se 
desfăşoară în particular, pe când prima oară l-a întâlnit în 
compania altor şefi vendeeni, în speranţa de a şi-i atrage de 
partea lui. Cadoudal? Un breton masiv, fanatic, pe care îl crede 
capabil să-l sugrume sau să-i /.boare creierii. 


El însă vrea să-l momeasca, să-l dezarmeze, să-l facă, de ce 
nu, general. Mai bine aşa, decât să aibă în continuare în coastă 
acest pumnal vendeean înfipt până la prăsele, în vreme ce ostile 
austriece se regruptă2ă%- PAARE reg pri fiâstZ spre Italia şi spre 
Rin. 

Cadoudal pare furios, patrulând de-a lungul şi de-a latul salo- 
nului. 

Aghiotantii au lăsat uşa întredeschisă pentru a tasni în caz de 
pericol. 

Dar de ce să se teamă de acest colos? Dresorul trebuie să fie 
atent la leu şi nu să tremure în faţa lui. 

îi va atinge toate corzile sensibile pentru a descoperi că omul 
face parte dintre cei avizi de putere, orbit de patimă. Un 
duşman înverşunat. Fie. 

— Priviţi greşit lucrurile, concluzionează Napoleon, şi gresiti 
că nu vreţi să fiţi de acord cu nicio propunere. Dar... 

Trebuie să-i mai lase o şansă. 

— Dar, reia Napoleon, dacă insistati să vă intoarceti în tara 
voastră, veţi merge la fel de liber cum aţi venit la Paris. 

Sarcina lui Fouche este să-l urmărească pe individ, să-i supra- 
vegheze pe aceşti regalişti, să înăbuşe comploturile pe care le 
urzesc cu complicitatea englezilor. 

Vor să mă asasineze ? Sau încearcă să facă din mine 
restauratorul regelui? 

Josephine şi fiica ei, Hortense, îi vorbesc în fiecare zi despre 
emigraţi, a căror listă a fost decretată pe 25 decembrie 1799. 
Pentru a putea intra în Franţa după această dată, trebuie să 
obţină radirea de pe listă. Şi Josephine continuă să-i ajute pe 
unii şi pe alţii în solicitările lor. 

— Drăcoaicele astea de femei sunt nebune! se enervează 
Napoleon. Suburbia Saint-Germain este cea care le suceşte min- 
tile. S-au transformat în îngerii păzitori ai regalistilor, dar nu-i ni- 
mic, nu le port pică pentru asta. 

într-o zi din martie 1800, Talleyrand îi înmânează o scrisoare 
pe care a primit-o şi, care, zice el, a ajuns în posesia sa, trecută 
din mână în mână. Ministrul nu dă vreun semn de indignare, 
afişând o indiferenţă surâzătoare. 

Napoleon deschide scrisoarea, o parcurge dintr-o privire. Este 
semnată Ludovic al XVIII-lea. Are o rabufnire de orgoliu. El este 
cel care ocupă Palatul Tuileries. Şi regele se află în exil. Regele 


cerseste. Regele il flateaza precum un curtean. 

„Oricare ar fi comportamentul lor aparent", scrie el, „oamenii 
asemeni domniei-voastre, domnule, nu inspiră niciodată neliniş- 
te." NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 35 

Napoleon ridică capul, se uită la Talleyrand. îi cunoaşte conti- 
nutul? A citit-o, în ciuda sigiliilor? 

„Aţi acceptat o poziţie importantă şi ştiu că va este pe plac", 
continuă fratele lui Ludovic al XVI-lea. „Ştiţi mai bine ca oricine 
că trebuie tărie şi putere pentru a face fericită o mare naţiune." 

Dintr-o privire Napoleon citeşte frazele următoare: 

„Salvaţi Franţa de propriile-i furii, şi veţi împlini prima dorinţă 
a inimii mele; redati-i regele, şi generaţiile viitoare vă vor cinsti 
memoria. Veţi fi mereu prea necesar Statului ca să mă pot 
achita prin posturi importante de datoria mea şi a bunicului 
meu." 

Lui Napoleon îi vine să zambeasca. 

De ce ar ceda primul loc pentru a deveni secundul unui rege 
care nu dispune de alta arma decat aceea a trecutului unei 
dinastii detronate? 

îi întinde scrisoarea lui Talleyrand. Poate îi va răspunde, dar 
mai târziu. Momentan trebuie să pornească la război, pentru a 
impune pacea. 

17 martie 1800. Napoleon derulează harta Italiei în cabinetul 
topografic, lipit de cabinetul său de lucru. îngenunchează, se 


întinde. Studiind fiecare detaliu, înfige, ici şi colo, pe hartă, 
bolduri cu cap negru sau roşu. 

Generalul austriac Melas şi-a instalat cartierul general la 
Alexandria. îl asediază pe Massena care rezistă în Genova. 

Napoleon urmăreşte cu degetul pe hartă o linie ce uneşte mai 
mul- le bolduri. Trebuie să treacă Alpii, zice el, la Grand-Saint- 
Bemard, cu armata de rezervă campată la Dijon, şi apoi să se 
bată cu Melas în câmpie. 

— Aici, la San Giuliano. 

Bourrienne se apleacă, citeşte numele unui oraş învecinat: 
Marengo. 

Dar trebuie acţionat rapid. Mereu se găseşte în criză de timp. 
Trebuie să profite de rezistenţa lui Massena în Genova şi de vic- 
toriile generalului Moreau care a reuşit, în sfârşit, mult prea pru- 
dent, traversarea Rinului. 

5 mai 1800. Intrând în cabinetul personal, Napoleon dictează 
secretarului său, a cărui masă se găseşte lângă fereastră, o 
scrisoare către Moreau. 

„Voi pleca spre Geneva îndată ce telegraful mă va informa 
despre victoria pe care ati obținut-o contra armatei austriece: 
victorie, de trei ori victorie! 

Poziţia armatei Italiei este destul de critică: Massena izolat în 
Genova are hrană până în 5 sau 6 Prairial'; armata lui Melas 
pare considerabilă, deşi este foarte slăbită. 

Vă salut cu afecţiune. 

Bonaparte" 

Da ultimele ordine. Sa paraseasca Parisul inseamna sa lase li- 
beră exacerbarea ambitiilor. lata o nouă provocare: dacă va 
câştiga, puterea sa va fi consolidată. Dacă va pierde... 

' A noua lună din Calendarul republican francez (20 mai - 18 
iunie). (N. red.) 

îl cheamă pe Joseph şi îi încredinţează gestionarea tuturor 
fondurilor pe durata campaniei. Joseph începe o frază. Ar dori... 

Trebuie să-l întrerupă. Cine nu ştie ce-şi doreşte Joseph? Să 
fie succesorul desemnat. Ar fi prea devreme. 

Fouche intră la rândul său în cabinet, aminteşte de complotul 
englez, apoi îl tnstiinteaza despre o conspirație iacobină pe care 
el a demontat-o. Va fi linişte în Paris, îl asigură el. 

Cine le-ar putea acorda încredere acestor oameni, care au 
supraviețuit timp de zece ani prin abandonuri, reveniri, trădări şi 


lasitate? 

Ei nu sunt fideli decât forței victorioase. 

Totul depinde, o dată în plus, de armată. 

Deci, totul depinde de mine şi de Fortuna. 

în seara zilei de 5 mai, Napoleon merge la Operă. Se dă citire 
buletinului ce anunţă victoria lui Moreau la Stokaci. Spectatorii 
se ridică în picioare şi aplaudă îndelung. 

Napoleon părăseşte la scurt timp sala. 

La ora două dimineaţa, în 6 mai, se aşază în trăsura de poştă 
care trebuie să-l ducă la Dijon, unde îl aşteaptă armata de 
rezervă. 


4 

Drumul pare pustiu. Trăsura înaintează in mare viteză spre 
Sens şi Avallon. Geamul ferestrei este coborât, iar Napoleon se 
apleacă des în afară. îi place aerul de pădure blând şi parfumat. 
Frunzele, de un verde-deschis, filtrează lumina. Bourrienne şi 
Duroc, aşezaţi în faţa lui, au vrut să-i prezinte scrisorile pe care 
le avea de citit, răspunsuri care aşteptau să fie semnate şi 
trimise. Refuză. Primele ore de călătorie sunt pentru el un 
moment de reverie. Priveşte câmpurile cultivate, satele, aleile 
amenajate pentru  călărit ce se deschid în pădurea 
Fontainebleau, apoi, când intră în Sens, unde vor prânzi la 
familia Bourrienne, se lasă cucerit de măreţia şi forţa catedralei, 
de frumuseţea masivă a caselor burgheze. 

„Frumoasa Franta", zice el. 

Pe durata popasului, de numai treizeci de minute, repetă: 
„Frumoasa Franta, ah, cu câtă plăcere o voi revedea." 

Pornesc apoi spre Avallon unde vor înnopta. Se vede că ziua 
va fi şi în continuare la fel de senină, caldă chiar. 

„Soarele care ne luminează acum este cel care ne-a luminat 
la Lodi si la Arcole", murmură el. 

Italia, pământul primelor lui victorii. Cum să nu facă şi mai 
bine lucrurile decât atunci? „Sunt patru ani, nu-i aşa, de când, 
cu o armată mică, am alungat din faţa mea hoarde de sarzi şi de 
austrieci!" 


Este precum Alexandru, zice el cu jumatate de gura, care 
dăruia totul Greciei - el dăruieşte totul Franţei. „Mort la treizeci 
şi trei de ani, şi ce nume a lăsat!" 

El a cucerit MilaBO-EoAirsOABAFiBE A BYSesteprttn-consulul, dar 
ce ar păstra posteritatea de la el, dacă mâine va fi învins în 
Italia? 

Atipeste odată cu lăsarea întunericului. 

La Avallon, unde ajung la ora şapte şi jumătate seara, 
extrage note din corespondenţă până spre miezul nopţii, dă 
ordine pentru următoarele etape, apoi pleacă în zori spre Dijon. 

Drumurile sunt intesate de trupe care, toate, se îndreaptă 
spre oraş. Soldaţii îl recunosc şi îl aclamă. 

La Dijon, ţine o cuvântare oştenilor. Urmează Auxonne. 

Se simte ca şi cum s-ar întoarce la trecutul său de locotenent- 
se- cund. Revin umbrele de odinioară. Vizitează comandamentul 
artileriei: „lată o sală unde am jucat multe partide de loto!" 

Atât de puţini ani sunt de atunci, şi atât de multe 
evenimente, pe care le resimte ca pe un vertij... Se grăbeşte să 
plece de acolo. 

Noaptea, pe măsură ce urcă spre înălțimile munţilor Jura, se 
face tot mai friguroasă, mai densă. Depăşeşte grupuri de 
soldaţi. 

La Morez, toate casele sunt luminate. Cum să nu-i răspundă 
primarului care, exact în locul unde s-a oprit trăsura, strigă: 
„Cetăţene prim-consul, fa-ne plăcerea sa ni te arăţi!" Un grup 
mic de oameni s-a adunat şi repetă: „Bonaparte, arată-te 
bravilor locuitori din Jura! Eşti chiar tu? Ne aduci pacea?" 

Le răspunde: „Da, da", şi pleacă mai departe. . 

tn io mai, ajunge la Geneva. Se intalneste cu Necker. Asta 
este deci omul care, în 1789, deţinea o parte din puterea 
Franţei! Napoleon îl observă, îl ascultă. Nu e decât un ideolog şi 
un bancher! Nimic mai mult. Cum ar fi putut astfel de oameni să 
salveze monarhia? 

Și până unde aş putea să merg eu, eu care sunt dintr-un alt 
aluat ? 

Se simte confortabil în ambițiile sale, in certitudinile sale. 

Odată întrevederea încheiată, îşi precizează ordinele: 
generalul Lannes trebuiesă înceapă escaladarea Muntelui 
Grand-Saint-Bemard şi să cucerească, de partea cealaltă a 
versantului, în valea de la Dora llaltea, Fortul Bard, apoi, pe cel 


de dupa el, Ivree. 

Sunt obligaţi să treacă muntele înainte de 15 mai. 

Alegerea este făcută. Rămâne acum să înfrunte provocarea 
vâr- | ului situat la WEP PARA PDA ASTEVA Zile încoace a nins 
întruna. Potecile înguste şerpuiesc de-a lungul prăpăstiilor şi al 
ghețarilor. Trebuie să se demonteze tunurile, iar afeturile, puse 
pe sănii, să lie cărate de oameni cu mâinile goale. Dar, dacă 
reuşeşte să treacă cu soldaţii săi, precum oastea lui Hannibal, 
atunci va cădea în spatele armatei generalului austriac Melas, 
ţinut în loc de rezistenţa din Genova, şi, după aceea, Piemontul 
cu Milano vor fi cucerite. 

Trebuie să-i scrie generalului Moreau, să-i ceară să blocheze 
cu cincisprezece mii de oameni celelalte trecători din Alpi. în 
timp ce trasează aceste linii, mâna ezită. Cât va mai accepta să 
depindă de un Moreau, pe care îl bănuieşte de gelozie şi de 
ambiguitati? Cât să mai admită că trebuie să se bizuie pe el? Un 
conducător are nevoie de executanti prompti şi devotați, si nu 
de personalităţi care îşi urmăresc propriul interes. 

îi scrie totuşi: „Dacă manevra se execută cu o mişcare 
promptă, decisă, şi dacă o faceţi cu tragere de inimă, Italia şi 
pacea sunt ale noastre. Poate că vă bat prea mult la cap deja. 
Zelul vostru pentru prosperitatea Republicii şi prietenia voastră 
pentru mine spun mai mult decât vorbele." 

în ziua de 20 mai, Napoleon se află la Martigny. Soldaţii lui 
Lannes, însoţiţi adesea de muzică şi de bubuit de tobe, au 
traversat versantul prin ceturi şi zăpezi, rupându-şi incaltarile pe 
gheaţă, molfăind pesmetii pe care şi i-au înşirat în ghirlande, în 
jurul gâtului. Dar, zice Lannes, Fortul Bard este de necucerit, 
fiind situat pe un pisc în mijlocul văii. Vor fi nevoiţi să-l 
înconjoare, deşi există riscul ca înaintarea trupelor sale să fie 
ameninţată cu tunurile aflate de cealaltă parte a zidului. 

La ora opt, cu căciula lui acoperită cu pânză cerată, în 
redingotă gri, pantalon şi jiletcă albe, haină albastră, Napoleon 
încalecă pe 
cal. Poartă sabie şi cravaşă, şi călăreşte până la Bourg-Saint- 
Pierre. O călăuză aduce catârca pe care va traversa muntele. 
Cerul începe să fie acoperit de nori. Catârca se catara prea 
încet, iar timpul este atât de măsurat. Ce se întâmplă la Paris? 
Cât va mai rezista Massena în Genova? Şi fortul ăsta, Bard, 
trebuie să-l lase în spate, amenintator? 


Copitele animalului au alunecat. Napoleon se înclină înspre 
prăpastia Dranse. Călăuza îl trage înapoi. 

Moartea îmi dă târcoale din nou. 

lată azilul, boltil Sgen aee ate fe Sii sumbre, morga 
unde cadavrele descărnate aşteaptă de secole înhumarea în 
pământ sfânt, capela şi biblioteca. Este frig. Napoleon răsfoieşte 
un exemplar din Titus Livius, căutând partea care face referire 
la traversarea Alpilor de către Hannibal. Apoi stareţul îl invită să 
mănânce pastramă de vită, fiartă şi sărată, tocană de oaie cu 
legume uscate, brânză de capră şi şvaiţer, însoţite de un vin alb, 
de Aosta. Dar cum să întârzie mai mult de câteva minute? Un 
curier aduce vestea despre rezistenţa Fortului Bard, de neînvins, 
zice Berthier. îl va ocoli deocamdată, va ceda el mai târziu, ca 
un fruct prea copt. 

S-a înnoptat deja. Trebuie s-o ia din nou la drum. La coborâre 
se lasă să alunece pe gheaţă şi pe zăpadă. Va dormi într-o claie 
de fân, în satul Etroubles. 

Peste tot în aceste văi, Napoleon se simte înconjurat de 
umbre ale istoriei. Se opreşte la Aosta. Vrea să viziteze arcul de 
triumf al lui Octavian August şi fortificațiile romane. îşi poartă 
paşii pe urmele cuceritorilor şi ai împăraţilor, la fel ca în Egipt. în 
25 mai, galopează alături de Duroc înaintea escortei sale când, 
deodată, dă nas în nas cu o patrulă a cavaleriei austriece care le 
cere să se întoarcă din drum. Din fericire, soseşte escorta. 

Din nou, Fortuna m-a protejat. 

2 iunie. Pune să se înhame şase cai albi la caleaşca ce 
trebuie să-l ducă la Milano. Dar vremea este câinoasă, plouă cu 
găleata, iar milanezii au dispărut de pe străzi. 


S-a obişnuit cu aplauze, cu triumf, iar liniştea din oraş îl irită. 
Se înfurie, îl cheamă pe Bourrienne. Trebuie să depăşească 
situaţia, să elibereze deţinuţii politici închişi de austrieci, să 
redea viata Republi EFSA NEEE DE LA AUSTERLITZ 45 

Dictează, la ora unu dimineaţa, o depeşă pentru consuli. între 
realitate şi vorbe, cine va vedea diferenţa la Paris? Cuvintele do- 
bandesc propriul lor adevăr. „Milano“, începe el cu voce 
sacadată, „mi-a făcut o primire spontană şi emoţionantă." 

La Paris, toţi invidioşii, complotiştii, rivalii, laşii, lacomii care 
colcăie, supraviețuitori abili ai atâtor epoci de teroare, pândesc 
un semn de slăbiciune. Nu le va da nicio ocazie să spere. 

în timp ce dictează o scrisoare către Fouche, umblă de colo- 
co- lo prin marile săli ale palatului: „vă recomand încă o dată, 
loviți cu hotărâre primul, pe oricine ar fi el, care deviază de la 
linie. Este voinţa întregii naţiuni." Face o pauză. Fouche are 
mare nevoie să fie calmat, flatat. Omul acesta pare a fi şiret, dar 
tremură pentru funcţia sa, ca orice om. Se vede el însuşi 
ameninţat, calomniat. „Răspunsul la toate intrigile, la toate 
comploturile, la toate denunturile", continua Napoleon, „va fi 
întotdeauna acesta: timp de o lună cat am fost absent, în Paris a 
fost linişte. După asemenea servicii, oricine se află dincolo de 
orice calomnie..." 

Poate cu asta îl va ţine în mână pe Fouche. Cât despre popor, 
pentru el sunt necesare altfel de cuvinte. 

Napoleon este informat, de doar câteva ore, despre 
capitularea armatei din Egipt. „Cetăţeanul Lebrun să redacteze 
el însuşi un articol, pur şi simplu pentru a face Europa să simtă 
că dacă aş fi rămas în Egipt, această ţară i-ar fi rămas Franţei." 

în „afacerea egipteană", o singură veste bună, reîntoarcerea 
generalului Desaix. îi scrie şi lui: „V-am făgăduit întreaga stimă 
datorată oamenilor de talentul vostru, cu o prietenie pe care, cu 
inima mea destul de obosită astăzi şi cunoscând prea profund 
oamenii, n-o am pentru nimeni." 

Este adevărat, zi de zi oamenii dezamăgesc. Nu şi duşmanii 
încă - acest Georges Cadoudal, despre care poliția spune că 
organizează 
împreună cu vreo cincizeci de foşti cavaleri ai casei regale un 
complot menit să mă asasineze sau să mă răpească! 

„Prindeţi-l mort sau viu pe acest ticălos de Georges" dictează 
el. „Dacă ajunge în mâinile voastre, împuşcaţi-l după douăzeci 


si patru de ore...“ 

Georges: nu se poate astepta din partea lui decat la ura! Dar 
fratii lui, Joseph, Lucien, din familia Bonaparte care 
anticipeaza deja o HOsibifa 7 DE DURE Tey Sturt unii cu alţii. 

Napoleon îi flutură lui Bourrienne scrisoarea pe care tocmai a 
primit-o de la Joseph. Fratele mai vârstnic, în câteva fraze încur- 
cate, îi aminteşte că este candidat la succesiune. „Nu se poate 
să fi uitat ceea ce mi-ai spus nu o data...", scrie el. 

Da, am inima destul de obosită! 

Când, în seara zilei de 4 iunie, Napoleon intră la Scala din 
Milano, ale cărei stucaturi strălucesc în lumina candelabrelor, şi 
când sala se ridică şi îl aplaudă, amărăciunea lui se risipeşte. 
Mulțimea admirativă este un balsam. Glasurile care se îndreaptă 
spre el sunt o mângâiere, îl emotioneaza. 

O recunoaşte, la câţiva paşi în faţa corului acestei opere 
baroce, Fecioarele soarelui, pe tânăra cântăreaţă cu ten 
măsliniu, cu trăsături dure, cu pometii cam proeminenţi, dar ale 
cărei plete de un negru ca smoala îi acoperă umerii: Giuseppina 
Grassini. O întâlnise deja, în 1796, şi o îndepărtase. 

îşi aminteşte de pasiunea lui de atunci pentru Josephine, de 
orbirea lui. 

Vremurile s-au schimbat. 

Poate că Giuseppina Grassini s-a îngrăşat puţin, însă pare la 
fel de ofertantă, avansând spre loja unde se află Napoleon. Nu-l 
scapă din ochi. 

O ia ca pe o tara care se predă. Astăzi, absolut nimic nu l-ar 
putea reţine pe Napoleon. Singura măsură pe care o cunoaşte 
este cea a propriei dorinţe, a propriei voințe. 

Este ceea ce este şi ceea ce vrea să fie. 

La sfârşitul spectacolului, se îndreaptă cu paşi hotărâți spre 
lojile artiştilor. îl aplaudă, se înclină în faţa lui, îl conduc până la 
Giuseppina Grassini. 

Ea roşeşte de plăcere, îl ia de braţ. îl va urma, murmură ea, 
acolo unde va voi el s-o conducă. 

Ea i se abandonează toată noaptea. 

îi place s-o vadă în extaz, leşinată, recunoscătoare. 

Când, a doua zi dimineaţa, Berthier intră în salon, Napoleon 
râde de plăcere la reacţia surprinsă a generalului descoperind-o 
pe cântăreaţă la micul dejun. 

— Va cânta la Paris, zice Napoleon. 


Se gandeste apoi la Josephine. Va trebui ca, pe langa 
Giuseppina, sa mai invite şi alti cântăreţi, căci Josephine este 
geloasă. însă va accepta, ce altceva ar putea face? 

Eu sunt cel care ROLES AARETE ALA VOTER eof. Vremea când 
eram dependent de ea a trecut. 

Nu mă supun decât Fortunei. 

Aceasta însă pare să ezite. Un curier anunţă că, în ziua de 4 
iunie, Massena a capitulat la Genova. Feldmareşalul Melas va 
putea deci să se îndrepte spre Lombardia. 

Trebuie să fie la faţa locului. Napoleon pleacă din Milano, tra- 
versează râul Po ca să ajungă la trupele lui Lannes, prinse deja 
în confruntarea cu armata austriacă a generalului Ott care se 
întoarce din Genova. Dar, când Napoleon ajunge pe câmpul de 
bătălie de la Montebello, Lannes învinsese. „Oasele trosneau în 
divizia mea ca grindina ce cade pe geamuri", zice Lannes. 

Napoleon trece printre soldaţi. Oamenii sunt extenuati, dar 
veseli. Victoria îi transfigurează. Trebuie să facă un semn către 
fiecare, să-l ciupească de ureche pe cel de colo, să-l întrebe 
ceva pe altul: 

— De când te afli la datorie? 

— E prima mea zi de tras cu puşca, răspunde grenadierul 
Coignet, care s-a remarcat. 

Sa fie distins cu puşca de onoare. 

— Hai, când vei avea la activ patru campanii, vei intra în 
garda 
mea. 


Acesta este modul în care se creează o legătură personală cu 
fiecare soldat. 

Să-mi surâdă oare norocul? 

Uite-1 pe Desaix EO pide AIG LA)! “hodate’ cu o panglică; 
vorbeşte despre Egipt. Orele trec. „N-am nevoie de odihnă", zice 
Desaix. „Orice grad îmi daţi, eu sunt mulţumit. Tot ce-mi doresc 
este să contribui la mărirea gloriei voastre şi a Republicii." 

Napoleon ascultă. 

Omul pare sincer. Ar putea fi chiar secundul meu. Dacă aş fi 
rege, l-aş face print. Are un caracter de tip antic. E dezinteresat 
şi entuziast. Eu nu cunosc dezinteresul. 

îi încredinţează comanda unei divizii. 

Apoi, vreme de câteva zile, stau în aşteptare. Cerul se 
înnorează, gata de furtună. începe să plouă în rafale violente 
care umflă râurile. Inamicul s-ar putea eschiva, ar putea scăpa 
din plasa în care este prins acum. Trebuie să ia o decizie, să 
trimită trupele în căutarea lui. 

14 iunie, dimineaţa. La ora şapte, austriecii atacă şi se bat 
timp de peste şapte ore, între canale şi garduri, pe terenurile 
irigate. Trupele generalului Victor cedează. Unităţile se 
împrăştie. Napoleon aude un strigăt reverberând printre soldaţi: 
„Totul este pierdut!" 

Câmpia Marengo se acoperă de fugari. 

Napoleon se postează pe o ridicătură de pământ de la margi- 
nea drumului. îşi ţine strâns calul în frâu, răscolind pietricele cu 
cravaşa. Nu vede nici ghiulelele ce se rostogolesc pe drum, nici 
soldaţii care trec. 

S-a înşelat. A căutat armata austriacă, crezând că aceasta se 
retrage. Şi-a dispersat forţele ca s-o prindă şi Melas a atacat cu 
toate efectivele, treizeci de mii de oameni, o sută de tunuri. 

El aplică propria-mi deviză: „Ţine forţele reunite, să nu fii vul- 
nerabil din nicio latură... nu disloca niciodată părţi din armată: în 
ajunul unui atac, un batalion este decisiv pentru o zi întreagă." 

Napoleon cheamă un aghiotant, scrie, pe o bucată de hârtie 
pusă pe genunchi, un mesaj către Desaix, care probabil la 
această oră porneşte în direcţia Novi, depărtându-se de 
Marengo: „Voiam să atac inamicul. El mi-a luat-o înainte. Vino 
înapoi, pentru numele lui Dumnezeu, dacă mai poţi." 

Fortuna care mi-a surâs mă părăseşte oare? 

Napoleon sare pe cal. 


— Curaj, soldati! striga el. Sosesc rezervele. Nu va dati batuti! 

Sa reziste. Sa nu cis să incolteasca în el ideea că Fortuna îi 
zambeste strâmb. să se laseze în_primul rând al Gărzii 
Consulare care dă si TEONA efor Iti RARE com Ala continuă. 
Ici şi colo, soldaţii strigă: „Trăiască Bonaparte!", dar vede 
câmpia presărată cu morţi şi răniţi. O luptă inegală! Au mai 
rămas câteva piese de artilerie franceze. La ora trei după- 
amiază, bătălia este pierdută. Napoleon simte cum îl apasă 
privirile pline de nelinişte ale acestor ofiţeri de stat-major. Si, pe 
neaşteptate, un aghiotant apare în galop, strigând: „Unde îl 
găsesc pe prim-consul?" 

Vine Desaix, anunţă el. 

Oare Fortuna îi surâde din nou? 

Divizia lui Desaix, cu bateriile sale, cu calaretii săi, apare „ca 
o pădure ce freamătă de la vânt". Marmont adună tunurile care 
au mai rămas şi deschide imediat focul. Grenadierii lui Desaix 
sunt ascunsi în spatele tufişurilor. Totul se joacă în acest 
moment. 

Napoleon dă ordin cavaleriei lui Kellermann, aflată pe aripa 
stângă, să armeze. Cei şase sute de cai se avântă, făcând să se 
cutremure pământul. Tunurile lui Marmont trag cu bucăţi de fier. 
Grenadierii lui Desaix lansează o salvă, apoi pornesc la atac şi 
ei. Desaix cade printre nenumaratii morţi. Dar austriecii, luaţi 
prin surprindere pe când credeau că victoria le aparţine, se 
retrag sau se predau în frunte cu generalul Zach. 

Napoleon rămâne singur multă vreme. 

Șase mii de francezi au căzut pe câmpia de la Marengo. Dar 
victoria îi va face să intre înapoi în vizuinile lor pe toţi aceia de 
la Paris care aşteptau şi sperau să mor. 

— Domnule general, zice Bourrienne entuziast, aţi repurtat o 
mare victorie, sunteţi satisfăcut? 

Satisfăcut? Ce cuvânt ciudat. Desaix zace mort. „Ah, dacă aş 
fi putut să-l imbratisez după bătălie, ce frumoasă ar fi fost ziua 
de azi." lar Fortuna, înainte să mă copleşească, s-a arătat 
indecisă. 

Cu toate acestea, sunt satisfăcut. Această victorie este a 
mea. Va fi suficient să dictez povestea aşa cum ar fi trebuit să 
se întâmple. 

în 15 iunie, Napoleon aşteaptă la cartierul său general. 
Generalul Zach şi prinţul Lichtenstein se prezintă, respectuoşi, 


invinsi. 

El vorbeşte clar: „Hotărârile mele sunt irevocabile... Aş putea 
să cer mai mult - şi poziţia mea îmi dă dreptul -, dar îmi limitez 
pretenţiile din res RO HEME BEF ARG STS &Herălului vostru, pe 
care îl stimez." 

Armele fac legea. Armistițiul se încheie. Francezii ocupă o 
mare parte din Lombardia, Genova trebuie înapoiată. Poziţiile 
forte sunt cedate. 

Rămâne să se folosească de această victorie scriind 
consulilor, evocându-i pe aceşti grenadieri unguri şi germani 
care, prizonieri fiind, strigă: „Trăiască Bonaparte!", 
concluzionând: „Sper că poporul francez va fi mulțumit de 
armata sa", mărturisind: „Când îi văd suferind pe toţi aceşti 
oameni curajoşi, nu am decât un regret, acela de a nu fi fost 
rănit ca şi ei, pentru a împărţi cu ei durerea." 

Nimic nu este lăsat însă la voia întâmplării. Stabileşte din 
timp ceremonii de întoarcere pentru ca victoria de la Marengo 
să devină memorabilă. Garda consulară va pleca spre Paris, 
unde va ajunge înainte de 14 iulie. Această sărbătoare trebuie 
să fie sclipitoare, „un foc de artificii ar fi de efect". 

Trebuie, de asemenea, să facă pe modestul. Napoleon 
dictează o scrisoare pentru Lucien, ministrul de Interne: 

„Voi sosi la Paris pe neaşteptate. Dorinţa mea este să nu am 
niciun arc de triumf, niciun fel de ceremonie. Am o părere prea 
bună despre mine ca să preţuiesc astfel de lucruri mărunte. Nu 
cunosc alt triumf în afară de satisfacția populară." 

în felul acesta se cucereşte opinia publică. 


La Milano, a cucerit-o. Trece pe strazi in mijlocul multimii en- 
tuziaste. Asista la un Te Deum, la Dom. 

Ce ştiu „ateii din Paris" despre sentimentele popoarelor si 
despre modul de a MOV rngRett DE LA AUSTERLITZ 

Le explică preoţilor italieni, fără menajamente: 

— Nu poate exista societate fără morală; nu există o bună 
morală fără religie. Aşadar, numai religia oferă statului un sprijin 
ferm şi durabil. O societate fără religie este ca o corabie fără 
busolă: un vas în asemenea situaţie nu poate nici să respecte 
ruta, nici să ajungă în port. 

El este prim-consulul, căpitanul vasului. întrucât în maniera 
aceasta se conduc popoarele, asistă la Te Deum, se întâlneşte 
cu cardinalul Martiniana, la Verceil, şi îi spune că doreşte 
încheierea unui acord, un concordat, cu noul Papă, Pius al VII- 
lea. 

Dacă ,,ideologii" protestează, n-au decât! 

Sa asculte numai ovaţiile mulţimii care asediază hotelul 
Celestinilor din Lyon, unde Napoleon soseşte în 28 iunie. Se 
scandează: „Trăiască Bonaparte!" La Dijon, în 30 iunie, femeile 
din oraş presară buchete de flori în calea lui. 

Pe frontispiciul unui arc de triumf din Sens au conturat cuvin- 
tele: Veni, Vidi, Viei. 

Ca pentru Cezar. 

Desaix a pierit la Marengo. „Mergeţi şi spuneţi-i prim-consu- 
lului că mor cu regretul de a nu fi înfăptuit destul ca să trăiesc în 
posteritate", a spus el înainte de a muri. Şi Napoleon află că, în 
aceeaşi zi, 14 iunie, Kleber a fost asasinat la Cairo de un musul- 
man fanatic. 

Moarte pentru alții, victorie pentru mine. 

La două dimineaţa, în 2 iulie 1800, trăsura lui intră în curtea 
Palatului Tuileries. 

5 

Larma, întâi îndepărtată, care se amplifică apoi, aceste 
strigăte care îl trezesc sunt ale mulţimii venite din suburbii. 

Napoleon se ridică, se apropie de fereastră. Femeile se îmbul- 
zesc în spatele porţilor palatului. Se îmbrâncesc când acestea le 
sunt deschise: „Trăiască prim-consulul! Trăiască Bonaparte!", 
urlă ele. 

Bourrienne intră în cameră. De la anunţul victoriei de la 
Marengo, Parisul se află în sărbătoare, zice el. Trebuie să se 


arate. Napoleon se lasa vazut de la fereastra cabinetului sau de 
lucru. Strigatele se intensifică, în delir. 

îşi aminteşte de acele zile din 1792, din urmă cu opt ani. Era 
o vreme frumoasă VASHON iH ARES BE YE ALPES" ar boporul înfuriat 
invada Tuileries, cu arme, cu strigate de moarte. 

Napoleon se întoarce spre Bourrienne. 

— Auzi zgomotul ovatiilor? incepe el. 

Apoi, aproape soptit, ca si cum n-ar indrazni sa o spuna, 
adauga: 

— Este la fel de dulce pentru mine ca si glasul Josephinei. 
Sunt fericit si mandru ca sunt iubit de un asemenea popor. 

Tunul de la Invalizi incepe sa bubuie la intervale regulate, 
între exploziile asurzitoare, se aude muzica Gărzii Consulare 
care cântă în grădină şi aplauzele mulţimii acoperă deseori 
sunetul tobelor şi cimbalelor. 

Consulii, miniştrii, membrii Consiliului de Stat şi ai Institutului, 
delegatiile Adunărilor se perindă unii după alţii. Napoleon îi pri- 
veşte insistent. Sunt admirativi şi servili. Câţi dintre ei nu s-au 
balacit în intrigi? Câţi dintre ei nu s-au bucurat după sosirea 
primei corespondențe care anunţa că bătălia de la Marengo era 
pierdută? Dar trebuie să acopere cu un voal de ipocrizie aceste 
momente şi să nu se mai gândească la asta. 

— Cetăţeni, zice el, iată-ne din nou împreună! Ei bine, aţi fă- 
cut treabă bună de când v-am lăsat? 

— Nu atâta cât dumneavoastră, domnule general. 

îi ia pe unul şi pe altul de braţ, se trage de o parte, în 
compania lor. 

— Ce faceati dacă muream? întreabă el. 

Unii protestează. Alţii îşi mărturisesc îngrijorarea acelor ore 
de incertitudine când soarta bătăliei era indecisă. Se pârăsc unii 
pe alţii. Acela s-a gândit să-l dea afară pe Carnot, ministrul 
Războiului. Roederer afirmă că l-a bănuit pe Joseph Bonaparte. 

Ziua de 2 iulie trece astfel. 

Spre seară, în lumina blândă a amurgului, Napoleon priveşte 
de la fereastră clădirile luminate. O luminita se ridică dinspre 
suburbia Saint-Antoine. Au aprins focuri de tabără, de bucurie. 
Se dansează. Dintr-odată, după aceste focuri, devine posac. l-ar 
fi plăcut ca Giuseppina Grassini să fie deja la Paris. O va primi 
aici, într-un mic apartament de la mezanin pe care l-a pregătit 
pentru ea şi care se află deasupra apartamentului oficial. 


Şi conversaţia pe care a avut-o cu Roederer l-a iritat. Omul 
acesta este pretentios şi vorbeşte fără tact. „Ar fi mai multă 
securitate în Franţa dacă s-ar şti că aveți un moştenitor natural 
declarat." NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 5 

O dată în plus, a pomenit de dispariţia mea. 

A trebuit să-i repete: „Eu nu am copii. Nu simt nevoia şi nu 
am interesul de-a avea copii. Nu am spirit de familie. 
Mostenitorul meu natural este poporul francez. Asta este copilul 
meu." 

Dar Roederer a continuat să vorbească de moştenitor, de 
copil, iar de copil. 

— Vorbe goale, a spus Napoleon. 


Roederer, pe acelasi calapod cu ceilalti ideologi, n-are idee 
despre ceea ce inseamna guvernarea. 

„Numai eu ştiu, din poziţia mea. Am ferma convingere ca ni- 
meni altcineva în Afar We SARTE CAS erT Giel XVIII-lea, fie 
Ludovic al XV-lea, n-ar putea să conducă în momentul acesta 
Franţa. Dacă mor, va fi nenorocire." 

Conversatia l-a urmărit însă pe parcursul întregii seri, ca un 
junghi sâcâitor. Dimineaţa zilei de 3 iulie a lăsat urme pe chipul 
lui Napoleon. 

Trece în revistă trupele, călare pe un cal alb, acoperit cu 
valtrap de velur trandafiriu, brodat cu aur. Pictorii Isabey şi 
Vernet şi-au instalat şevaletele. în timpul zilei, vede schiţa lui 
Isabey. 

— Eu sunt omul acesta, cu redingota decolorată, aplecat pes- 
te coama calului atât de bogat împodobit? Tristetea de pe chipul 
pământiu, ochii aceştia întunecaţi şi strălucitori, aproape 
arzători, sunt ai mei? Chiar las impresia de oboseală şi 
melancolie? 

— V-am redat asa cum sunteţi, cetatene prim-consul, raspun- 
de Isabey. 

Nu-i plac aceste ceremonii care se intind de-a lungul mai mul- 
tor zile, la care trebuie sa consimta. Sunt necesare, dar il epui- 
zeaza. Trebuie sa inaugureze un chei care sa poarte numele lui 
Desaix, sa traverseze Campul lui Marte si Esplanada de la 
Tuileries pe canicula din 14 iulie, cu mulţimea care rupe 
cordoanele, pune stăpânire pe Domul Invalizilor şi aclama. 

Din fericire, există un moment de încântare şi de promisiune, 
când o vede pe Giuseppina Grassini înaintând în naosul din 
Templul lui Marte. Cântă sub drapelele capturate de la inamic. 
Vocea ei anunţă plăcerile nopţii, când se va prezenta, după cum 
s-au înţeles, la portita apartamentului de la mezanin, şi când 
Roustam îi va deschide, o va conduce în cameră. Moment de 
pace. 

Dar, până atunci, este nevoit să asiste la banchetul de o sută 
de persoane de la Tuileries. 

Napoleon pandeste cu nerăbdare momentul toasturilor. 
Preşedintele Tribunatului ridică paharul pentru „filozofia si 
libertatea civilă!" Napoleon intervine cu voce tare, înainte ca 
acesta să se aşeze: „Pentru 14 iulie! Pentru poporul francez, 
suveranul nostru, al tuturor!" 


Este aclamat in forta in momentul cand paraseste sala. 

Giuseppina Grassini il asteapta deja, este sigur de asta. 

Ce ştiu ei despre mine, pe cand eu ştiu totul despre ei, ştiu că 
ar fi aplaudat indif PENE 0% as RESF A AUSTERLITZ 53 

A doua zi dimineaţa, ca de obicei, îi ascultă pe consuli, pe 
membrii Consiliului de Stat, precum şi pe membrii unei comisii 
înfiinţate de el pentru redactarea unui cod civil. 

Dar se înfurie mai mereu. 

Ce pricep ei din nevoile ţării ? Rațiunea le este dictată mai 
degrabă de lăcomie. 

Desigur, înţelege şi acceptă dorinţa oamenilor - printre care şi 
a fraţilor lui! - de a căuta să se îmbogăţească. Chiar şi lui 
Bourrienne, pe care îl vede oră de oră în fiecare zi, numai la asta 
îi stă gândul. Sunt apoi pretendentii, cei care visează la un 
mariaj cu Hortense de Beauhamais. Duroc şi Bourrienne, de 
exemplu. Dar asta îl şochează. 

— Sunt înconjurat de ticăloşi! exclamă Napoleon. Toată lumea 
fură! Ce să fac? Ţară coruptă. Dintotdeauna a fost aşa. După ce 
un om devenea ministru, îşi construia un castel. 

lese în parcul de la Malmaison, face câţiva paşi, se întoarce la 
lucru, uitând de orele de masă, alocându-le nu mai mult de zece 
minute, izolându-se cu consulii, cu miniştrii, cu membrii 
Institutului sau cu generalii veniţi la Paris. 

îi observă. Aceşti ofiţeri, pe care îi cunoaşte de ani de zile, s- 
au schimbat. 

— Când ai trecut prin atâtea războaie, murmura el, vrand-ne- 
vrând, trebuie să te bucuri de o mică avere. 

Dar poporul? Poporul care s-a răzvrătit în numele egalităţii, 
acum zece ani abia, cum să-l faci să accepte bogăţia unora, fata 
de sărăcia majorităţii? 

Napoleon se înfurie pe clevetitori, pe ideologi, cărora nici mă- 
car nu le trece prin minte că se pune această chestiune. Se 
pierd în complimente inutile. într-o zi, la Tribunat, îi 
muştruluieşte. 

— Eu nu sunt rege, le spune el. Nu vreau să fiu insultat ca un 
rege. Mă trataţi ca pe un maimutoi regal! 

îi priveşte, personaje importante, buni de gură, ideologi, care 
au combătut autoritatea fără să înţeleagă că autoritatea este 
necesară, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a rezista 
revoluțiilor. Sunt minţi confuze şi false. Ar prefera probabil să 


primeasca niste lectii de geometrie. 

— Eu, un maimutoi regal! reia el. Eu sunt un soldat ridicat din 
popor si m-am ridicat prin mine însumi. Ma pot compara eu cu 
un Ludovic al XVI-lbaP AStuiP BE TB aLa*HI Med 4/orbind în numele 
adevărului, dar capul meu este singurul meu sfătuitor! 

Dictează, imperios. Corectează. Face pe juristul. îi place mun- 
ca de organizare. Creează şi modelează instituţii. Aici, deschide 
drumuri, colo, decide crearea obligatorie a depozitelor de 
arhivă. Concepe Banca Franţei. între două decizii, vânează 
arareori vulpile din împrejurimile Malmaison-ului, dar fără 
pasiune. 

Călăreşte, visător, pierdut în gândurile lui. 

A restabilit deja securitatea în sudul Franţei, contra banditilor 
care îşi spuneau regalişti. Continuă să pacifice vestul. Trebuie să 
facă pace în exterior. Asta cere poporul. Rămâne Austria care, la 
sfârşitul lui iulie, a respins propunerile de pace, rămâne Anglia, 
de pe poziţii ireconciliabile. Poate că ar fi nevoie de un război. 

Dar, mai întâi, trebuie să păstreze ceea ce are. La întoarcerea 
în cabinet, îi scrie lui Massena, care comandă în Italia: „Este 
necesar să dăm exemple. Primul sat din Piemont care se va 
răzvrăti să fie lăsat pradă jafurilor şi incendierilor." 

Legea armelor. 


Dacă Ludovic al XVI-lea ar fi pus tunurile pe populaţia care in- 
vadase Tuileries ar fi fost şi acum rege. Dar sunt suficiente 
armele pentru a menţine oamenii în poziţia lor? 

Soldatilor, genei hb enoe A Dataa yE Ia Marengo le-am 
distribuit distinctii, săbii, puşti, bastoane de onoare. Pe ei i-am 
sărbătorit. 

Dar poporul? 

întrebarea îl urmăreşte. Ce valoare au legile, dacă instituțiile 
edificate de secole sunt răsturnate de un val uriaş? 

Trebuie să vorbim despre toate astea, dar până şi martorii 
sunt incapabili. Sieyes, care a trăit toate evenimentele, nu este 
decât un metafizician. Poate Roederer. 

Dialoghează cu Roederer în parcul de la Malmaison. 

— Societatea nu poate exista fără inegalitatea averilor, zice 
Napoleon. Şi inegalitatea averilor nu poate exista fără religie. 

îi aruncă o ocheadă lui Roederer. 

Este un ideolog. Nu agreează limbajul tehnic de care mă 
folosesc. Demonstratiile mele îi deranjează argutia ipocrită. 

— Când un om moare de foame alături de altul care are din 
belşug, continuă Napoleon, celui dintâi îi este imposibil să 
priceapă această diferenţă, dacă nu există o autoritate care să-i 
spună: „Este voia lui Dumnezeu; pe lume trebuie să existe 
bogaţi şi săraci; dar, pe urmă, şi pe durata eternității, împărţirea 
se va face altcumva." 

Zambeste când vede grimasa lui Roederer. îşi aminteşte de 
vremea când încerca să smulgă un premiu la Academia din 
Lyon, visând să-l imite pe Rousseau. La vremea aceea, 
Rousseau era unul dintre maeştrii cugetători. Oamenii se 
schimbă. El s-a schimbat. 

— Ar fi fost mai bine, pentru liniştea Franţei, murmură 
Napoleon, dacă Rousseau n-ar fi existat. 

— De ce, cetatene consul? 

— El este cel care a pregatit Revolutia. 

— Credeam ca sunteti ultimul care sa se planga de Revolutie. 

Napoleon face câţiva paşi. 

— Poate ar fi fost mai bine, pentru liniştea omenirii, ca nici 
Rousseau, nici eu sa nu fi existat niciodata! 

Dar eu sunt aici, l-am citit pe Rousseau, şi provin din 
Revolutie. 

Josephine uita lucrul acesta. 


îi primeşte pe emisarii contelui d'Artois sau ai lui Ludovic al 
XVIII-lea. Contesa de Guiche, prietenă cu contele d'Artois, invi- 
tată la dejun, la Malmaison, dă asigurări că Bourbonii, restaurati, 
ar face din NapoledfPeGRătăpifiit BF. OSRE milti din anturajul 
lui Napoleon încep să împărtăşească această idee a unei 
posibile reîntoarceri a regelui, pentru asigurarea viitorului. 

Bourrienne însuşi este atras. 

— Ce se va întâmpla cu noi, atâta vreme cât nu aveţi urmaşi? 

Plimbându-se cu mâinile la spate, traversând podetul ce 
leagă 
cabinetul de lucru de aleea parcului Malmaison unde îi place să 
se plimbe, Napoleon explică, cu un fel de lehamite, cu capul 
plecat. 

— Bourbonii, zice el, s-ar întoarce în Franţa, oricare ar fi pro- 
misiunile lor, manati doar de dorinţa de a-şi recuceri toate 
averile. Şi cei optzeci de mii de emigraţi care ar veni cu ei ar 
vrea acelaşi lucru. Ce s-ar alege atunci de regicizi, de oamenii 
care s-au pronunţat cu entuziasm în Revoluţie? Şi domeniile 
naţionale, un munte de tranzacţii făcute timp de doisprezece 
ani? Eşti capabil tu, Bourrienne, ca om, să prevezi unde s-ar 
ajunge cu reacţia lor? 

Napoleon se întoarce, cu paşi rari, în cabinetul său. 

— Ştiu, zice el, cât te-au necăjit femeile astea, Josephine şi 
Hortense. Să nu mai vorbim despre asta. Deja am luat o 
hotărâre. Să mă lase pe mine să actionez şi ele să tricoteze’. 

îi arată lui Bourrienne o scrisoare. Uite ce îi scrie din nou 
Ludovic al XVIII-lea. 

„Pierdeţi timp preţios: noi putem asigura liniştea Franţei; 
spun noi, pentru că am nevoie de Bonaparte pentru asta, iar el 
nu va putea fără mine." 

Napoleon îi face un semn lui Bourrienne. Azi, 7 septembrie 
1800, îi va dicta răspunsul către Bourbon. 

„Domnule, am primit scrisoarea dumneavoastră; vă multu- 
mesc pentru lucrurile sincere pe care mi le spuneţi. 

Sa nu vă doriţi reîntoarcerea în Franţa; ar însemna să treceţi 
peste o sută de mii de cadavre. 

Sacrificati interesul personal pentru liniştea şi fericirea 
Franţei... Istoria va ţine cont de asta. 


1 Aluzie la femeile care asistau tricotând la şedinţele Convenţiei Naţionale (i792-i795) 
(N.tr.) 


Nu sunt insensibil la nenorocirile familiei voastre. Voi contri- 
bui cu plăcere la dulceata si liniştea retragerii domniei-voastre. 


Bonaparte, 
NAPOLEON PRESHA AARE Hci" 


Partea a doua 
E nevoie de o religie 
pentru popor 
septembrie 1800 - iulie 1801 


6 

Deseori, noaptea, Napoleon evadeaza. Coboara 
pe o scara dosnica, impinge o portita. Si iata 
strada, mirosul de frunze moarte, vântul aducător 
de ploaie. Mai încolo, la vreo sută de metri, la lu- 
mina felinarelor, santinelele din Garda Consulară 
patrulează de-a lungul grilajelor palatului. Aici 
este întuneric. Tuileries arată ca o faţadă obscură 
pe dinaintea căreia se perindă rarii trecători. 

Napoleon a făcut doar câţiva paşi şi a devenit 
deja o siluetă anonimă care poate să se piardă în 
mulţime şi nimeni nu-l va recunoaşte în această 
haină neagră, cu pălăria rotundă îndesată până 
deasupra  sprâncenelor. Nu are nevoie să-l 
privească pe Berthier care îl însoţeşte. Ghiceşte 
îngrijorarea, chiar teama generalului. De altfel, 
toţi cei care, asemeni generalului, ies în felul 
acesta împreună cu el, fără escortă, şi se 
amestecă printre cetăţeni, cunosc aceleaşi 
frământări. Duroc sau aghiotantii au permanent 
mâna încleştată pe patul pistoletului. 

Deşi cel vizat este el, nu se teme de moarte. Ea 
va alege singură momentul. El simte că nu i s-a 
împlinit încă sorocul. Cu toate că Parisul colcăie de 
comploturi. Ştie asta. 

Napoleon se întoarce spre Berthier, îl 
chestionează despre ultima conspirație 
descoperită. Regalistă sau iacobină? De când i-a 
răspuns lui Ludovic al XVIII-lea, fanaticii florii de 
crin nu au decât un singur tel, să-l omoare. 


Dacă m-aş lua dupa Fouche..., începe 
Napoleon, înainte ca Berthier 2 as raspunde. 

Potrivit ministrului Poli loturile 
regaliste  peWEPUEOI- 2 FapPe Augrapu eana se 
înmulțesc. Banii englezilor curg din belşug. Dar 
poate să-l creadă pe Fouche? Nu este în cardasie 
cu iacobinii? Nu-i apara el, pentru ca se teme mai 
presus de orice de o reintoarcere a Bourbonilor, 
care l-ar face sa plateasca scump pentru trecutul 
lui de regicid şi de terorist? Or, „coada lui 
Robespierre" se mai agită încă. 

Napoleon nu se apără de ei: îi detestă pe aceşti 
oameni, fanatici şi distructivi. Nu-i înţelege. Ce 
speră? Măcar regaliştii au un scop clar: să-şi 
recupereze, cu un rege la guvernare, privilegiile şi 
averile. Este motivul pentru care îl duşmănesc. Ei 
ar trece Franţa prin foc şi sabie. O revoluţie nu se 
şterge. Se  canalizează, se corectează. Se 
construiesc pe ruinele lăsate de ea „mase de 
granit", instituţii noi. La asta s-a înhămat el, zilnic, 
din zori şi până noaptea. lar motivul pentru care 
evadează din Tuileries este de a scăpa pentru 
câteva ore de munca sa istovitoare. Vrea să simtă 
gustul libertăţii, să privească aceste femei, dintre 
care unele îl ispitesc. 

La noapte are întâlnire cu Giuseppina Grassini. 
Si, ca să nu fie nevoit să stea s-o aştepte, umblă 
pe străzi. în curând, casa pe care a ales-o pentru 
artistă, pe strada Victoire, va fi pregătită. Va 
putea atunci să meargă la ea oricând doreşte. Nu 
va mai trebui să se teamă că apare Josephine, că 
Roustam, mamelucul, îl previne că se apropie 
„doamna general", că vrea să urce ca să-i facă o 
vizită prim-consulului. Este geloasă. S-a întors 
roata! Deci, Giuseppina, în casa ei din strada 
Victoire, va cânta doar pentru el. Vocea îi 
oglindeşte trupul, plină, vie, catifelată, unduioasă. 
îl învăluie. 

— Era un glob mic, infernal, zice Berthier. 

Trebuie să revină la problema morii care îl 


pandeste. La acesti iacobini care, in pamfletele lor 
clandestine, vor ca din sânul poporului francez sa 
se nasca ,,mii de Brutusi". Glorifica tiranicidul. 

Eu tiran? NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 63 


Napoleon se intoarce catre Berthier. 


— A trecut aproape un an de cand guvernez, 
zice el, şi nu am vărsat nicio picătură de sânge. 

tmi vor moartea. De ce ? Ce speră ? Nu vor 
avea decât Yh3G9" AS Hgeré*” SATA brig va 
declara din nou război, câtă vreme Anglia rămâne 
pe poziţii. Şi vor deschide calea pentru 
restaurarea Bourbonilor, iu mici vrăjitori. Doar 
dacă nu caută un alt prim-consul, mai docil, i are 
săjie sub papucul lor şi să nu vrea săjie naţional, 
ci să facă politii a lor de partid. 

— Ce face generalul Moreau? întreabă 
Napoleon, întrerupân- du-1 din nou pe Berthier. 

Moreau reprezintă singurul pericol. Se află la 
Paris, în concediu <le odihnă. Primeşte multi 
generali: Brune, Augereau, Lecourbe. Se spune că 
se întâlneşte cu Sieyes, cu cartita, doamna de 
Stael, < are se vrea om politic. Dar Moreau ar 
putea fi şi în slujba regali ştilor. Moreau reprezintă 
o veritabilă ameninţare. Va trebui să-l dezarmeze, 
să-l ademenească sau să-l lichideze. 

— Un mic glob infernal, repetă Berthier. 

Oamenii lui Fouche, explică el, au fost alertati 
de o explozie ( are s-a produs în cartierul 
Salpetriere, la un oarecare Chevalier, fost 
funcţionar în Comitetul Salvării Publice. Au 
descoperit o maşinărie ciudată, un butoias cu 
cercuri de fier, plin de cuie cu cap mare, bucăţi de 
sticlă şi fier. Un fitil aprins provoca explozia bom- 
bei. în urma anchetei, au fost arestaţi zece 
iacobini. 

— îşi propuneau să arunce în aer Malmaison-ul, 
încheie Berthier. 

Napoleon rămâne tăcut. 

între el şi ei, duşmanii săi cu bonete sau pantofi 
roşii, se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ce 
înţeleg ei din ce vrea el? Din ceea ce încearcă să 
facă pentru această ţară? 

— Sunt singurul capabil să răspundă 
aşteptărilor națiunii franceze,  murmură el. 
Singurul... 


Berthier pare mirat de vorbele lui. 
— Daca mereu ma arat pregatit de orice, sa 
înfrunt orice, continuă el, este pentru că înainte 


de a începh TENY, Aeee hielo, am 


prevăzut ceea ce ar putea urma. 


Se opreşte, îl priveşte insistent pe Berthier. 

— Nu vreun geniu îmi transmite subit, în taină, 
ce am de vorbit sau de făcut într-o împrejurare 
neaşteptată PAN tera Ei Heatiga °° 

Vreau să unesc laolaltă toți francezii. Si să nu-i 
las pradă nici reîntoarcerii revansarde a 
emigratilor, nici furiei oarbe a anarhiştilor. 

Pentru asta, cu ocazia serbării Republicii, în ziua 
de 23 septembrie, a vrut ca rămăşiţele lui 
Turenne să fie depuse în Domul Invalizilor. Şi a 
organizat un cortegiu glorios, cu resturile marelui 
războinic trase de patru cai albi, cu soldaţii din 
armata Italiei, cu vechii generali şi Garda 
Consulară drept escortă, trecând prin mijlocul 
mulţimii adunate pe cheiuri. lar, în ziua 
următoare, în Piaţa Victoire, a pus prima piatră a 
unui monument ce se va ridica în memoria lui 
Desaix şi a lui Kleber, „morţi în aceeaşi zi, în 
acelaşi sfert de ora", unul la Marengo, celălalt la 
Cairo. 

Aceşti eroi francezi trebuie să dăinuie strânşi toţi 
laolaltă. 

— Şi ce scanda mulţimea, Berthier? „Trăiască 
Bonaparte! Trăiască Republica!" 

Ei vor să distrugă această uniune asasinandu-1. 

— Să ne întoarcem, îi zice lui Berthier. 

Urcă pe scara secretă. Pe palierul de acces la 
apartamentul de la mezanin, distinge silueta lui 
Constant. 

— Este aici, murmură valetul. 

Napoleon îl concediază pe Constant cu un gest 
brutal, deschide uşa. Giuseppina Grassini stă 
întinsă pe pat. 

Să uităm de moarte, să uităm. 

Dimineaţa, zăboveşte mai mult ca de obicei la 
pregătirea toaletei. îşi examinează obrazul 
cenusiu pe care părul cu tunsoarea scurtă îl face 
acum si mai tras. Se uită la uniforma de colonel de 
gardă, aşezată pe un fotoliu, pe care a decis s-o 
îmbrace. Constant îl ajută să se echipeze. 


îi place vesta sobră de un albastru închis, cu 
ornamente roşii şi albastre, jiletca şi pantalonii 
albi, epoletii auriti, cizmele negre. Insă, pentru o 
clipă, îşi amiNiRoșEENdSOAMIfOTPh AA SER Esteiient de 
artilerie. 

— Cea mai frumoasă, îi şopteşte lui Bourrienne, 
pe care îl vede intrând. 

Acesta are o înfăţişare gravă. 

Nu te poţi lăsa cuprins de nostalgie când te afli 
în vârful piramidei. 

— Să mergem, îi zice lui Bourrienne. 

A fost răpit un senator, Clement de Ris. 
Răpitorii cer o recompensă, dar nu se ştie dacă nu 
urmăresc şi altceva. Poate Clement de Ris deţine 
documente compromiţătoare pentru unele perso- 
naje importante, care, pe când prim-consulul se 
afla în Italia, au complotat, crezandu-1 la pământ? 

Nici măcar nu e nevoie ca Bourrienne să 
pronunţe numele lui Fouche. Omul acesta palid cu 
ochi incercanati cunoaşte toate tainele politice. 
Ce vrea în definitiv? 

Dar Bourrienne încă n-a terminat. Câţiva 
iacobini au fost denuntati de unul dintre complicii 
lor. Pregătesc asasinarea prim-consu- lului la 
reprezentatia unui spectacol de operă, la Teatrul 
Republicii, strada Loi, în to octombrie. Cum să 
procedeze cu ei? 

Bourrienne le rosteşte numele. Printre ei, un 
pictor, Topino- Lebrun, un italian, Ceracchi, şi 
Demerville, un fost funcţionar în Comitetul Salvării 
Publice... Bourrienne se codeşte. Cu o mişcare a 
capului, Napoleon îl îndeamnă să continue. 

— Arena, un corsican, fratele unui deputat 
dintre cei Cinci Sute care, în 19 Brumar, s-a aflat 
printre opozantii cu pumnale. 

Vechea ură insulară nu se va stinge în veci. 

Să-i aresteze pe conjurati? 

Napoleon sta pe gânduri. Se impune o 
răsturnare de situaţie, să se servească de acest 
complot pentru a mobiliza opinia publică şi, poate, 


sa-| demaste pe Fouche. 
— Acest complot trebuie alimentat, zice el, si 
dus pana la capat. 
NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 67 


La razboi, la fel ca in politica, pentru a invinge 
adversarii, este necesar sa le ghicesti intentiile, 
să-i laşi sa se desfăşoare, să simulezi slăbiciunea 
sau ignoranthH RALEN PeR apoi AvPTaROMerfful ales 
de tine. 

în io octombrie, pe culoarele iluminate ale 
teatrului, Arena si complicii sai sunt arestați. Au 
asupra lor pumnale. Este suficient ca aceşti 
„Strigoi de septembrie", insetati de sânge, sa fie 
denuntati publicului, care îi blamează fiindcă îşi 
aminteşte de masacrele din septembrie 1792. 

A doua zi, la parada militară de la Caroussel, 
mulţimea îl aclamă pe Bonaparte mai entuziastă 
ca oricând. 

Poate acum să-şi demonstreze forţa, să-i 
dispretuiasca pe „aceşti nefericiti care, cu toată 
voinţa lor, n-aveau dreptul să comită crimele pe 
care le-au plănuit". 

Poate sa liniştească. Dar si să declare că 
„guvernarea Franţei, după zece ani de 
evenimente atât de extraordinare, este o sarcină 
dificilă". Şi ce dacă! „Rațiunea de a munci în 
folosul celui mai bun şi mai puternic popor din 
lume" îl motivează şi îi dă curaj. 

Şi tu, Fouche? 

Napoleon îl priveşte pe ministru, care se arată 
sceptic şi calm, se îndoieşte de complot. 

— Trebuie să aştepţi până mă vezi cu un 
pumnal înfipt în inimă, ca să ai dovezi? exclamă 
Napoleon. 

Sunt țintă pentru că reprezint cheia de boltă a 
edificiului. Mâine va fi o altă „conjurație a 
pumnalelor". Dacă mor? 

Trebuie să se gândească la asta. Să prevadă cine îl va 
înlocui. 

— Există un vid în pactul social, îi spune lui 
Cabanis, unul dintre senatorii care îi sunt devotați. 

Cabanis tace mâlc. Un om prudent. Face parte 
totuşi dintre cei care au pus umărul la pregătirile 
de la 18 Brumar. 


— Vidul acesta trebuie umplut, reia Napoleon. 
Dacă vrem să asigurăm liniştea Statului, este 


neapărată nevoie să existe un consul desemnat. 
NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 67 


Napoleon se postează în dreptul ferestrei 
cabinetului său. Vizavi, se află o oglindă mare, cu 
rama sculptată. 

— Sunt thARELEGITEARRELE eg AASEMERLTZ a Srtuturor 
iacobinilor, spune el. în fiecare zi viata mea este 
în pericol, si va fi cu atât mai mult dacă, forţat 
fiind să reîncep războiul, va trebui să mă pun şi în 
fruntea armatei. 

Cabanis stă nemişcat, ca şi cum un gest i-ar trăda ideile. 

— Care va fi, presupunând acestea, soarta 
Franţei, şi cum să nu mă gândesc să previn relele 
ce vor urma inevitabil dupa un astfel de 
eveniment? 

Moartea mea. 

Ca să lupte împotriva ei, regii au creat o dinastie. 

Si eu? 


7 

Napoleon umblă cu paşi mari prin cabinetul său 
de lucru din Tuileries. Azvarle cu piciorul o brosura 
pe care cu CEHROVEPNCIASARFHAPEd ea wYETARETS AunNcase 
pe jos. Aceasta alunecă pe pardoseală până la 
scaunul pe care stă aşezat Bourrienne. 

— Ai citit-o? întreabă Napoleon. 

Inutil să-i asculte răspunsul. Toți au citit cele câteva 
pagini. 

Chiar de dimineață, Josephine a intrat în 
cabinet. Ca de fiecare dată, silueta ei si parfumul 
ei l-au emoționat, dar l-au si iritat pe Napoleon. 

Ce vrea? Să-i reproseze din nou, cu ironie 
usturătoare, vizitele lui la Giuseppina Grassini? Să- 
| interogheze despre plăcerea pe care i-o 
provoacă această femeie? Nu-i place ca ea să 
stabilească cu el această relație echivocă, în care 
se spune totul. Nu aşa vrea să trăiască cu femeia 
lui. Respinge total comportamentul de libertin prin 
care iti procuri plăcere din plăcerea celuilalt, cu 
alţii. Detestă viciul şi perversitatea. Dar Josephine 
ştie să profite de tulburarea pe care i-o inspiră 
întotdeauna. 

Ea s-a aşezat, ca o felină, pe genunchii lui. L-a 
mangaiat pe păr, apoi i-a soptit, cu buzele lipite 
de urechea lui: 

— Te implor, Bonaparte, nu te face rege. Numai 
vicleanul de Lucien te împinge; nu-1 asculta. 

El a trimis-o la plimbare, s-a dus la toaletă şi s-a 
încuiat în baie mult timp, după care s-a întors în 
cabinetul său de lucru. 


llourrienne citea brosura. El i-a smuls-o înainte de 
a o arunca pe podea. 

— Ei bine, Bourrienne, ce părere ai? 

Bourrienn@ArszFeh - SNARBCHEO RA AltstHideZ mna şi 
Bourrienne ridică broşura de jos. Napoleon o ia, o 
răsfoieşte. 

Bourrienne este de acord cu aceasta Paralela 
între Cezar, Cromwell, Monk şi Bonaparte? A citit 
ce scrie acest Louis de Eontanes? „Cu un Martel, 
cu un Carol cel Mare, şi nu cu un Monk ;e cuvine 
să-l compari pe Bonaparte." 

Napoleon aruncă din nou broşura pe jos, plin de 
draci. îl ştie pe acest Fontanes, un marchiz întors 
din emigrație dupa 18 Brumar. Un om de litere, 
care scrie la Mercure de France, părând a fi, în 
acelaşi timp, şi un bun orator. A celebrat cu talent 
memoria lui Washington la Invalizi. în acea zi, 
Elisa Bacciocchi i-a dat de înţeles lui Napoleon că 
este amanta lui Fontanes, iar el a fost nevoit să 
accepte. Ce i-ar putea reproşa surorii sale, Elisa? 
Au măritat-o cu un amarat, un ofiteras corsican 
fără talent sau ambiţii, când ea este o femeie de 
caracter. L-a reîntâlnit pe Fontanes la Lucien. De 
când Lucien Bonaparte a rămas văduv, Elisa a 
intrat în viaţa mondenă a fratelui ei, ministru de 
Interne. Ea se ocupă de primiri, insufleteste un 
salon literar frecventat de La Harpe, Arnault, 
Roederer. Este sclipitoare în compania lui 
Fontanes. Lucien, împreună cu ea, are cea mai 
mare parte din vină, la care se adaugă, fără 
îndoială, şi complicitatea lui Joseph. Precis s-au 
gândit că ar trebui, după conspirația pumnalelor, 
să exprime public ideea ca Napoleon să devină 
rege, suveran ereditar, să fie fondatorul unei 
dinastii. Şi, normal, din moment ce Lucien, 
Joseph, Elisa, clanul Bonaparte gândeşte şi vrea 
lucrul acesta, Josephine îi poartă pică. lată de cea 
venit în dimineaţa asta să-şi pună farmecele în 
joc, să-i vorbească despre „vicleanul de Lucien". 

Se urăsc unii pe alţii. Ea se teme ca, dacă devin 


rege, am nevoie de un mostenitor pe care ea nu 
mi-l poate da. îi este frică de repudiere, de divorț. 

Le ofer tuturor tot ce pot şi ei se luptă ca nişte 
câini hămesitPOLPRW - ANELEE obr ZERE s&@ scrie: 
„ Urmasul lui Pericle, unde este el?... Cei de 


Irapu lui Nero, Caligula, Claudius i-au înlocuit la 
Roma pe cei mai muri dintre muritori, asasinați în 
mod las. Francezi! Dormiti pe marginea unei 
prăpăstii. “ NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 69 

— Cred, domnule general, începe Bourrienne, 
că acest pamflet este de natură să producă cel 
mai mare rău în rândul opiniei publice; îmi pare 
inoportun, căci vă deconspiră prea devreme pla- 
nurile. 

Ce ştie el despre planurile mele? Şi ce se vorbeşte? 

Napoleon îl convoacă pe Fouche. îl chestionează 
şi se enervează auzindu-i răspunsurile. 

— Fratele vostru Lucien stă la originea acestui 
pamflet, explică Fouche. Imprimarea şi publicarea 
s-au făcut din ordinul său; în fine, din ministerul 
de Interne a ieşit si a fost expediat la toţi prefectii. 

Napoleon trage fum după fum. Gesturile 
violente, inhalatiile, mirosul acru al tabacului nu-l 
calmează ca de obicei, ci îl irită. 

— Nu mă interesează! zice el. Datoria ta, ca 
ministru de Interne, era să-l arestezi pe Lucien şi 
să-l închizi la Temple. 

Mai aspiră câteva prize. 

— Imbecilul asta nu ştie altceva decât să ma 
compromită, zice el. 

îşi aduce aminte de Lucien, de copilăria lor, 
precum şi de iniţiativele fratelui mai mic care, în 
timpul confruntărilor cu Paoli, au făcut ca mersul 
lucrurilor să se schimbe. Dar a mai fost ceva, de 
care, pentru a şterge tot cu buretele, trebuie să 
tina cont: curajul şi prezenţa de spirit a lui Lucien 
în 19 Brumar. Fără el, poate că ziua aceea s-ar fi 
încheiat cu un dezastru! 

Este fratele meu. Familia mea. Fac pentru ei ceea ce 
trebuie să fac. 

Joseph a fost desemnat să conducă negocierile 
cu Austria, la  Luneville. Rămâne Lucien, 
deocamdată ministru în funcţie. 

Napoleon se înfurie de faţă cu Roederer. 

Lucien are suflet mare, dar este soi rau şi n-ai 


ce-i face. Nu se mai poate sa ramana ministru de 
Interne. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 69 


Prea mult zgomot în jurul lui din cauza acestui 
pamflet, la care se adaugă unele afaceri în care 
se zice că ar fi implicat. Ar fi primit comisioane la 
achiziţiile de greOe® Va Se@AtHEAE WAWURERR lar trebui 
să păteze, în felul acesta, numele familiei 
Bonaparte. 

— Ştii ce mai spun spionii lui Fouche? Că Lucien 
ar fi întins o mână conspirației de la Operă, 
împotriva mea! 

Momente de tensiune, mai greu de suportat 
decât minutele nesigure ale unei bătălii. Napoleon 
îl primeşte pe Lucien ca să-l anunţe că îl demite 
din funcţia de ministru de Interne şi că îl numeşte 
ambasador al Franţei la Madrid. 

Odată întrevederea încheiată, trebuie să 
înfrunte privirile celor ce aşteaptă în salonul de la 
Tuileries de mai bine de două ore. 

Josephine stă aşezată într-un fotoliu mare. îşi 
ascunde bucuria. Se teme şi îl detestă pe Lucien. 
Numai să nu se însoare intr-o zi cu Hortense de 
Beauhamais si să-i dea un moştenitor lui 
Napoleon. Dar mai poate spera s-o mărite pe 
Hortense cu Louis Bonaparte, despre care 
Napoleon îi spune repetat că este „o partidă 
excelentă". 

Elisa  Bacciocchi sta deoparte, gata să 
izbucnească în lacrimi, şi aruncă priviri mânioase 
către Hortense de Beauhamais care, aşezată 
lângă mama sa, nu are discretia Josephinei în a-şi 
manifesta bucuria. 

Napoleon traversează salonul. Lannes, Murat, 
Lecourbe, generalii aghiotantii, consilierii de stat, 
Chaptal, care ştie că va fi succesorul lui Lucien 
Bonaparte la ministerul de Interne, se ţin la 
distanţă. 

Aude râsete, se întoarce. 

Lucien vorbeşte relaxat cu Josephine, se 
apleacă spre ea, îi şopteşte la ureche. 

Asta este familia mea: rivalități feroce, mascate de un 
zâmbet. 


Prefer razboiul. 

lar acesta pare sa fie aproape; bate la granita de la 
Rasarit. 

Joseph, la LOAOVERE; 594e Bt mHE Berie pe 
care le-a condus, in fata lipsei de bunavointa a 
Austriei. Si, în spatele ei, se află banii si 
determinarea Angliei. 


Cele doua puteri nu vor accepta cuceririle 
Republicii decat daca vor fi invinse. Ele vor ca 
Franta sa revina la frontierele de dinainte de 
1789. Londra Boei râeARfiepiaLA AUSTERLITZ 73 

Va fi nevoit să părăsească din nou Parisul? Să 
se expună astfel intrigilor şi comploturilor unei 
capitale care va pândi veştile şi unde unii vor 
spera în înfrângerea lui Napoleon? 

3 decembrie 1800. Ora cinci după-amiază. 
Napoleon, în cabinetul de lucru de la Tuileries, îi 
scrie cu mâna sa lui Joseph: „Dacă pornesc acum, 
Casa de Austria nu va uita asta. Trebuie deci, să 
ştiu din scrisoarea ta de răspuns dacă este 
pierdută orice urmă de speranţă, după cum s-ar 
putea înţelege din discursul pe care Pitt l-a ţinut, 
recent, la Londra." 

Napoleon începe să dea ordine pentru 
pregătirea etapelor de durată spre Germania. Dar, 
în aceeaşi zi, 3 decembrie, generalul Moreau, 
după ezitări, surprinde trupele austriece şi le 
zdrobeşte la Hohenlinden. 

Drumul spre Salzburg este deschis. Aproape 
două mii de prizonieri austrieci sunt împinşi 
înapoi, Viena fiind ameninţată să fie prinsă ca intr- 
un cleşte, căci trupele generalului Brune avan- 
sează în Toscana şi pot urca spre capitala 
Imperiului. 

Războiul poate fi câştigat fără mine ? 

Napoleon desfăşoară hărţile Germaniei pe 
pardoseală. | se pare că Moreau întârzie în 
urmărirea austriecilor şi renunţă din exces de 
prudenţă să-i desființeze. Dar trebuie să se abţină 
de la reproşuri. Moreau, cel susceptibil şi gelos, 
este aplaudat din toate părţile. 

„Nu pot să vă spun cu cât interes am urmărit 
manevrele voastre frumoase şi inteligente", îi 
scrie Napoleon. „V-aţi autodepasit în aceasta 
campanie. Nenorocitii ăştia de austrieci sunt 
foarte incapatanati: au contat pe gheaţă si pe 
ninsoare; nu vă cunosc îndeajuns. Vă salut cu 


afectiune." 

îmi închipui ce poate naşte victoria în sufletul 
lui Moreau. Un general victorios şi ambițios 
reprezintă intot@ESNnBrOHE E ak Wa! "Zn" pericol. 
Prea mulţi oameni imi vor căderea sau moartea, 
ca să nu se gândească la Moreau. 


Cum mă gândesc si eu. 

— Daca ar fi să mor de fierbinteala, peste trei 
sau patru ani, în patul meu, îi spune lui Roederer, 
şi, ca  Sa-rFHIPOLRPAH PARKS PESKAUSTERAEZ fce un 
testament, aş spune natiei să se ferească de un 
guvern militar. l-aş spune să numească un 
magistrat civil. 

Roederer se miră. Vorbeau despre Austria şi 
despre victoria lui Moreau de la Hohenlinden. 

— în niciun caz nu este de dorit să fie pus un 
general în aceasta poziţie de  prim-consul, 
continuă Napoleon. Este nevoie de un civil. 
Armata va asculta mai degrabă de un civil, decât 
de un militar. 

Ce sunt generalii între ei? Adversari care se 
invidiază, se pandesc, fiecare având impresia că 
este mai valoros decât ceilalţi. Şi care îşi 
imaginează că ar fi suficient să câştige pe câmpul 
de luptă ca să fie capabil şi să guverneze. 

— în Egipt, când s-a produs o revoltă în Cairo, 
toată armata voia să dau foc moscheilor, sa 
extermin preoţii, murmură Napoleon. Nu am 
ascultat nimic din toate astea. l-am pedepsit pe 
capii revoltei şi totul s-a liniştit. Si, la trei 
săptămâni după aceea, armata a fost încântată. 

Suspină. 

— Daca mor în patru sau cinci ani, treaba va fi 
pusă pe roate, va funcţiona. Dacă mor înainte, nu 
ştiu ce se va întâmpla. 

întinde mâna spre Roederer oprindu-1 să răspundă. 

— Un prim-consul militar care nu va şti să 
guverneze, continuă el, ar lăsa totul pe mâna 
locotenentilor săi. 

împinge cu piciorul harta Germaniei. 

— Moreau, zice el, nu vorbeşte niciodată decât 
despre guvernarea lui militară. Atâta ştie, nimic 
altceva. 


8 

24 decembrie 1800. Napoleon stă aşezat în fata 
şemineului din salonul de la Tuileries. Poartă 
uniforma albastracl pasantea rosie’ $i diba, de 
colonel de garda. Si-a strecurat mana dreapta in 
jiletcă. Bicornul îi este îndesat până peste 
sprâncene. Are ochii închişi. Aude zarvă. 
Josephine şi Hortense se apropie, însoţite de mai 
mulţi generali. Recunoaşte vocea lui Lannes, a lui 
Berthier, a lui Lauriston, şi a aghiotantului său, 
Rapp. Nu se clinteşte. Trebuie să meargă cu ei la 
Operă, unde vor asista la un oratoriu de Haydn, 
Creaţia. Ar prefera să rămână însă la Tuileries, să 
continue în singurătate, doar cu el însuşi ca unic 
interlocutor, conversațiile cu unii şi cu alţii, care s- 
au derulat pe parcursul zilei în cabinetul său de 
lucru. De el depinde verdictul. Deci, trebuie să 
analizeze, să înţeleagă, iar pentru asta are nevoie 
să poată ,medita" asupra războiului! Oare va 
accepta Anglia vreodată pacea, câtă vreme 
Franţa se întinde până la malul stâng al Rinului, 
având înglobate Belgia şi Olanda? Nu el, ci 
Convenţia a început această expansiune, aceste 
războaie pe care el le-a moştenit! Este legatarul 
acelor ambiţii. A schimbat eşichierul Comitetului 
Salvării Publice, dar partida era angajată cu mult 
înaintea lui! Ce ar fi de făcut? Să renunţe la aces- 
te teritorii este ca şi cum ar accepta ca un 
Bourbon să se instaleze în suburbia Saint-Antoine! 
Să le păstreze înseamnă război! 

Josephine îi şopteşte câteva cuvinte, insistă să 
meargă şi el la Operă. Munceşte prea mult, zice 
ea. Muzica îl va distra. El se ri- 


clică, coboară treptele. Escorta de grenadieri 
călări îl aşteaptă, caii tropăie nerăbdători. 
Napoleon se îndreaptă spre trăsura lui, îşi ridică 
privirea, îl vad tii RE CONE tre Bare că 
se clatina pe locul lui. Probabil s-a cherchelit. 

Napoleon se suie in trasura. Grenadierii pornesc 
la trap, iar trăsura îi urmează în goană, cotind 
apoi pe strada Saint-Nicaise. Brusc ia avânt, caii 
aleargă la galop. Napoleon motaie. Un grenadier 
călare a dat ordin unui fiacru să se dea în lături 
pentru ca trăsura prim-consulului să poată depăşi 
o căruţă, oprită în lungul străzii. O copilă ţine de 
frâu calul înhămat la căruţă. 

Cesar a dat bice îndată ce trecerea a fost 
degajată. Trăsura şterge cu laterala căruţa, apoi o 
ia la stânga, pe strada Legii. 

Deodată, Napoleon are impresia că se trage cu 
tunul în imediata lui apropiere. Pe jumătate 
adormit, crede că visează o scenă de luptă. Se 
trezeşte. Aude strigăte, zgomot de sticle, 
nechezaturi. Se apleacă în afară; în spatele lui pe 
cer se întinde o lumină roşie, sumbră. 

Trăsura se opreşte la capătul străzii Boucheries. 
Un ofiţer se apropie. Napoleon a priceput, înainte 
ca ofiţerul să-i explice, ca este vorba de un 
atentat. O căruţă a explodat la câteva minute 
după trecerea primu-consulului. 

— Daţi ordin, zice el, ca toate gărzile consulilor să fie 
înarmate. 

Au vrut deci să-l omoare. 

Rămâne calm şi senin. Se întoarce spre un al doilea 
ofiţer. 

— Du-te şi spune-i doamnei Bonaparte ca ne 
întâlnim la Operă. 

Apoi îi face un semn lui Cesar să pornească. 

Moartea l-a atins în treacăt, încă o dată, ca 
pentru a-i reaminti precaritatea puterii sale şi 
necesitatea de a nu lăsa garda jos nicicând. 

Cine sunt cei care au vrut să-l ucidă? Desigur 
complicii conspiratorilor cu  pumnale, aceşti 


A 


teroristi care s-au înhăitat si au urzit cu unii 
generali iacobini resentimentari, aceste „mustăţi 


bătrâne" din campaniile Re publicii, care nu admit 
revenirea la aa) iv AARELE BE LA AUSTERLITZ 75 


la ordine, la unirea tuturor francezilor. Si cine stie 
daca in spatele lor nu se afla Moreau? 

Coborand din trăsură în fata Operei, Napoleon 
vede oner AEN AEA PE LA ANSE? spre el. 
Deflagratia puternica s-a auzit in tot Parisul. Usile 
multor case au fost smulse, toate geamurile din 
cartier si din Tuileries au fost sparte. Se 
consemnează un număr de morţi, răniţi şi mutilati. 
O bucată de fontă i-a retezat unei femei ambii 
sâni. S-au descoperit resturile împrăştiate ale unei 
fetiţe. 

Aceşti terorişti trebuie zdrobiţi. 

Intră la Operă, deschide uşa de la lojă. 

— Ticăloşii, au vrut să mă arunce în aer, îi spune lui 
Junot. 

Apoi se aşază. 

— Aduceti-mi un libret al oratoriului, adaugă el 
pe un ton calm. 

Spectatorii sunt cu toţii în picioare, strigând: 
„Trăiască prim-consulul!" Ovaţiile sunt atât de 
puternice, încât fac să vibreze pereţii Operei. 
Napoleon iese la vedere de câteva ori şi, de fie- 
care dată când ia loc, aplauzele îl obligă să se 
ridice din nou. Trec minute bune până când poate 
să facă semn orchestrei să înceapă să cânte. 

Ascultă muzica preţ de câteva minute. O dată 
în plus, fapta duşmanilor săi îi poate servi, dacă 
ştie să contraatace, să profite de reacţiile 
emoţionale pentru a acţiona. 

Părăseşte Opera. Pe măsură ce se apropie de 
Tuileries, mulţimea se îndeseşte. îndată ce îi 
recunosc trăsura, îl aplaudă. în saloanele din 
Tuileries apropiații îl întâmpină cu căldură. îl vede 
pe Fouche, singur, şi faţa lui spână, impasibilă, îl 
irită. 

— Ei bine, Fouche, tot mai crezi că regaliştii poartă vina? 

îl nemultumeste atitudinea lui Fouche, care, 
rămânând calm, se tncapataneaza să pretindă că 
va dovedi, cât de curând, că este vorba într- 
adevăr de regalişti. 


Napoleon nu admite una ca asta. in ultima 
vreme, şi-a multiplicat gesturile în direcţia 
emigratilor. Cine sunt acesti Ceracchi, Arena, 
Topino-LebruM care Văii $45 BoasineZé Id Operă, 


cu putin timp inainte? 


— lacobini, repetă el, terorişti, nişte mizerabili in revoltă per- 
manentă, inregimentati să saboteze orice guvernare. 

Merge de colo-colo cu paşi repezi prin salon. Apropiatii îl 
aprobă. îl supără suL AR, PORER SERE 7° 

— Nu mă las indus în eroare, la mijloc nu sunt nici şuanii, nici 
emigratii, nici foştii nobili, nici foştii preoţi, tuna el. Sunt iacobini, 
septembrişti. 

înaintează spre Fouche. 

— Le voi da o pedeapsă exemplară... 

Este nervos pentru că Fouche repetă că la mijloc sunt şuanii 
şi că, în optzile, va aduce probe. îi întoarce spatele. 

Rămâne treaz o parte din noapte. 

Aproape toată lumea din anturajul lui l-a sfătuit să-i dea afară 
pe Fouche şi pe prefectul poliţiei, Dubois: ministrul fusese 
cândva terorist, iar prefectul nu este bun de nimic. 

El ezită însă. Trebuie să-i lovească pe iacobinii suspectaţi de 
simpatii pentru conspirația pumnalelor şi să nu se lase convins 
de Fouche, dar să-l lase să acţioneze. 

în orice caz va folosi emoția oamenilor pentru a arăta că el 
este zidul care-i apără de întoarcerea vremurilor ghilotinei. Căci, 
dacă există vreun lucru pe care francezii nu-l mai vor, ăsta 
este. 

A luat o hotărâre. Atentatul din strada Saint-Nicaise trebuie 
să devină o armă în mâinile sale, cu care să nimicească 
duşmanii şi să-i unească pe francezi în jurul lui. 

Când coboară în curtea Palatului Tuileries pentru a asista la 
marea paradă a trupelor, mulţimea îl aclamă. Ofițerii din 
camerele de gardă ale palatului, aşijderea. Preşedintele 
Tribunalului, autorităţile municipale şi departamentale vin să-l 
asigure de strădania lor. Urmează la rând membrii Consiliului de 
Stat şi ai Institutului, care îşi exprimă şi ei adeziunea. 

Discursurile urmează unul după altul şi jurămintele de fideli- 
tate se repetă. El îi observă pe aceşti oameni cu limbajul lor 
cizelat şi emfatic. Nu-şi face iluzii. Pentru ei, el nu reprezintă 
decât o pavăză utilă. Trebuie să-i stăpânească prin teama pe 
care le-o inspiră. 

„Grupul acesta de bandiți m-a atacat direct", zice el. 
„Nemernicii - vreo sută la număr - care au calomniat libertatea 
prin crimele pe care le-au comis în numele ei vor fi puşi de- 
acum înainte în imposibilitatea absolută de mai face vreun rău... 


Sunt septembristii, toţi sangvinarii rămaşi care au traversat 
Revolutia prin crime." 

Numai Fouche continua sa-si manifeste scepticismul si da asi- 
gurări că este vorba ies așNăți ir etyaiatăLiTz 79 

| se raportează despre vorbele acestuia, seara, în salonul 
Josephinei, unde s-au adunat soțiile generalilor si ale persoane- 
lor de vază şi unde Napoleon îl ia la întrebări pe prefectul 
poliţiei, Dubois: „în locul vostru, mi-ar fi ruşine pentru ceea ce s- 
a întâmplat ieri!", apoi cu glas ceva mai ridicat, ca sa fie auzit: 
„Fouche are motivele lui să tacă; îi menajează pe ai lui; este clar 
că protejează o mână de oameni acoperiţi de sânge şi de crime 
abjecte! Doar a fost unul dintre şefii lor, nu? Nu ştiu eu ce-a 
făcut la Lyon şi la Loire? Ei bine, comportamentul lui Fouche se 
explică tocmai prin Loire şi Lyon." 

Priveşte în jurul său. 

Doar Josephine îl apără pe Fouche, în ideea că ministrul 
Poliţiei este ostil unei transformări a Consulatului în monarhie, 
ceea ce ar însemna necesitatea unui moştenitor şi repudierea ei 
ca soţie. Tuturor celorlalţi însă le tremură spinarea la amintirea 
Terorii. Foarte bine că-şi amintesc. Trebuie ca Franţa să se 
teamă de o reîntoarcere a ghilotinei. 

Curând, o listă cu o sută treizeci de iacobini va fi definitivată. 

Napoleon vorbeşte în fata Consiliului de Stat, cu un glas reti- 
nut, din care răzbate mânia şi determinarea. Dacă aceşti 
iacobini nu sunt implicaţi direct în atentatul din strada Saint- 
Nicaise, prea puţin contează, zice el. 

„Un exemplu necesar pentru a atrage clasa medie în sânul 
Republicii, lucru imposibil de înfăptuit câtă vreme această clasă 
se va vedea ameninţată de două sute de lupi turbati care nu 
aşteaptă decât momentul să se arunce asupra prăzii..." 

în timp ce vorbeşte, se uită pe rând la fiecare dintre membrii 
Consiliului de Stat care îl ascultă. în ochii lor, citeşte 
nesiguranța. 

Le este frică de iacobini, dar, totodată, le este frică şi să se 
angajeze! Laşii! 

„Sunt intr-atât de convins de necesitatea de a da un exemplu 
capital, încât sunt gata să-i aduc în fata mea pe scelerati, să-i 
judec şi să le semnez condamnarea", mai zice el. „De fapt, nu 
pentru mine vorbesc; am mai trecut şi prin alte pericole, norocul 
m-a ferit şi cred în el în continuare, dar acum vorbim de ordinea 


socială, de morala publica şi de gloria naţională." 

lacobinii vor fi deportaţi în insulele Seychelles. 

Viața socială este un război. Dacă mi se împotrivesc, fi 
trântesc la paniant NAPOLEON: SOARELE DE LA AUSTERLITZ 79 

Ei să fie oare vinovaţi de atentatul din strada Saint-Nicaise? 

Fouche solicită să fie primit de către cei trei consuli. 
Napoleon se mişcă intr-un continuu du-te-vino, în timp ce 
Fouche vorbeşte cu voce egală. 

— Poliţia a muncit, zice el. Le-am promis o recompensă de 
două mii de ludovici turnătorilor. 

Fouche nu lasă să i se vadă privirea. Dar este suficient să-l 
auzi şi să-l vezi ca să-ţi dai seama că a reuşit în acţiunea sa, că 
va triumfa. 

Poliţia, explică el, plecând de la rămăşiţele ciopartite ale 
iepei care fusese înhămată la căruţa cu încărcătura de exploziv 
de pe strada Saint-Nicaise, a descoperit vânzătorul calului. 
Astfel a reuşit să dea de cumpărător, un oarecare Francois 
Carbon. L-au identificat, tot cu ajutorul resturilor, pe dogarul 
care cercuise butoiaşele cu pulbere. Vinovati sunt trei şuani, 
oameni de-ai lui Georges Cadoudal... 

Fouche face pauză, îl tintuieste cu privirea pe Napoleon, care 
continuă să facă ture prin încăpere. 

Ei simt, reia Fouche, regaliştii Frantois Carbon, Limoelan si 
Saint-Rejeant. 

— Acesta din urmă a fost şeful suanilor în Departamentul Ille- 
et-Vilaine. Franşois Carbon, zice rar Fouche, a fost arestat în 18 
ianuarie, iar Saint-Rejeant, în 28. Limoelan se ascunde încă, dar 
i s-a luat urma. 


Suani, repeta Fouche. Masinaria infernala este opera unei 
conspiratii regaliste al carei initiator este Georges Cadoudal. 

— Gasiti-1 si arestati-1, doar atat soune Napoleon. 

S-a înşelat? Ar trebui să nu-i mai proscrie pe aceşti iacobini 
care n-au contribuit cu nimic la organizarea acestei „maşinării 
infernale" ? 

Dar nu sunt şi ei dintre aceia care arvrea să mă ucidă? 

Nu sunt şi ei tot atât de periculoşi, mai distructivi chiar, decât 
regaliştii? 

în 9 ianuarie, iacobinii compromişi în conspirația pumnalelor 
au fost condamnaţi la moarte, deşi complotul lor nu a avut nici 
măcar un început. Maşinăria infernală din strada Saint-Nicaise, 
în schimb, a provocat moartea a douăzeci şi două de persoane 
şi rănirea altor cincizeci. 

în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1801 la Tuileries se ţine un 
consiliu secret. 

Napoleon prezidează, înconjurat de ceilalţi doi consuli şi de 
câteva personalităţi, Portalis, Talleyrand, Roederer. 

Se consultă în legătură cu cererile de grațiere ale câtorva 
condamnaţi din lotul conspirației pumnalelor. 

Gratierea este respinsă în bloc şi aceştia sunt ghilotinati în 31 
ianuarie. 

Napoleon a spus în Consiliul de Stat din 26 decembrie, vor- 
bind despre „răzbunarea care trebuie să fie răsunătoare pentru 
o crimă atât de abominabilă": 

— Este nevoie de sânge. 


9 

Napoleon se opreşte în pragul salonului unde Josephine pri- 
meşte invitaţi aşa cum o face seară de seară la Tuileries sau la 
Malmaison. 

O examineaza pe Laura Junot. O cunoaste de cand era copila, 
însă nu-i acordase atenţie celei care, pe-atunci, nu era pentru el 
decât fiica doamnei Pernon, o amică din Montpellier a familiei 
Bonaparte. Doamna Pernon îl veghease pe Charles Bonaparte 
pe durata agoniei acestuia, în 1785, în acel oraş. Napoleon îşi 
exprimase recunoştinţa în repetate rânduri şi se gândise chiar s- 
o ia de nevastă, cu toate că era mult mai în vârstă decât el. 

O priveşte pe Laura cu încântare. Este vioaie, trupul ei emană 
vervă şi forţă. Frumoasă? Ce înseamnă asta? Proaspătă, 
nefardată, oacheşă, neastâmpărată, cu talia puţin îngroşată, 
fiind însărcinată, dar atât de plăcută la privit, ca o plantă 
viguroasă şi sănătoasă. 

O măsoară din ochi pe Josephine. îl cuprinde disperarea şi fu- 
ria când o vede atât de pomădată, atât de artificială... 
Câteodată îi vine, fără să vrea, s-o rănească, s-o agreseze pe 
această femeie care îmbătrâneşte şi de care este legat încă, dar 
care, chiar dacă i-a oferit plăcere cândva, chiar dacă i-a fost 
utilă, l-a umilit şi l-a înşelat, iar acum nu poate să-i facă un copil. 

îşi întoarce privirea, pentru că l-a văzut. Şi nu vrea să-i 
ghicească gândurile. Dar ea îl cunoaşte. 

în parcul de la Malmaison, în urmă cu două zile, a silit-o să 
facă o plimbare cu caleaşca în compania Laurei Junot. Domeniul 
depăşeşte trei sute de hectare. 

A remarcat atitudinea rece a Josephinei când s-a urcat în ca- 
lraşcă. Dar el a poruncit vizitiului să pornească şi a sărit pe cal, 
ca un tinerel. La urma urmei, nici n-a împlinit încă treizeci şi doi 
de ani! Josephine este mai bătrână decât el, îşi dă seama de 
asta atât de bine acum. Se uită la Laura Junot, care stă aşezată 
în caleaşcă. Vioiciunea ei îl încântă şi îl agasează. 

Când trăsura a ajuns în faţa unui pârâu, Josephine a repetat 
că ea nu vrea să treacă, că îi e frică. El a luat-o pe Laura în 
braţe, a traversat pe jos şi i-a ordonat vizitiului să biciuiască 
armăsarii. Josephine a plâns. El s-a simţit nu numai vinovat, ci şi 
încătuşat de această femeie. De ce n-ar avea soţie o tânără ca 
Laura Junot? 

— Eşti nebună, a bombănit el, simțind ca Josephine este ge- 


loasa pe Laura. 

Ea stie ca, uneori, dis-de-dimineata, cand Laura se afla 
singură la Malmaison, Napoleon merge s-o întâlnească pentru 
plăcerea de a o vedea si de a o atinge ca un frate mai mare, 
jucaus, ale cărui intenţii şi gesturi se opresc la limita 
echivocului. 

— Ştii bine că urăsc de moarte accesele astea de gelozie, îi 
spune Josephinei. Hai, sărută-mă şi taci din gură. Eşti urâtă când 
plângi. Ti-am mai spus asta. 

Şi-a şters lacrimile, dar tot geloasă a rămas. Pe Laura Junot şi 
pe Giuseppina Grassini. 

O va alunga din Paris pe cea de-a doua, pe italiancă. Ea nu 
acceptă să-i aparţină doar lui, să fie obligată astfel să-l aştepte 
în casa amenajată de el şi unde vine în toiul nopţii, atunci când 
în sfârşit termină de semnat corespondenţa, de scris, de vorbit 
cu consulii, cu aghiotantii sau cu miniştrii. 

Giuseppina îi spune mereu că se plictiseşte. lar Fouche, cu 
acea abilitate incomparabilă care îi este proprie, cu arta de 
poliţist şi de preot, i-a dat de înţeles lui Napoleon nu numai că 
era imprudent în aceste vremuri de atentate să meargă în vizită 
la cântăreaţă, noaptea, însoţit doar de un servitor, dar şi că 
Giuseppina se consolează în compania unui violonist, unul pe 
nume Rode. 


Cu un efort a reuşit să-şi păstreze sângele rece fata de 
Fouche, dar ministrul s-a prins. Ce este el, de-al cui este? Omul 
acesta prea alunecos şi prea inteligent ca să se încreadă în el, şi 
totuşi, tocmai pentMPastă,- rds perisa bys" Pértrd>moment. 

Cat despre Grassini, ea poate sa plece! La urma urmei, nu 
este decat o femeie. 

îşi reproşează ca odinioară s-a lăsat atât de subjugat de o 
femeie, că s-a îndrăgostit de Josephine. Era foarte tânăr, foarte 
naiv. Ce ştia el despre femei şi despre puterea lui? 

Acum este destul să apară la Operă, într-un salon, la 
Tuileries, la Malmaison, sau la Cambaceres, sau la Talleyrand, la 
Neuilly, pentru ca ele să i se ofere. Şi de ce le-ar respinge? Ele îl 
doresc. Pentru ceea ce este, pentru bani, pentru glorie. lar el are 
nevoie de ele. După uscăciunea atmosferei din consilii, după 
discuţiile asupra echilibrului financiar sau a codului civil, după 
această vecinătate permanentă cu moartea şi cruzimea pe care 
o presupune puterea, ele înseamnă momentul lui de pace. 

Porţile sunt închise. Sfeşnicele şi lumânările umplu încăperea 
cu o lumină puternică. lată-le, sunt aici şi se oferă ca oraşele 
deschise în care nici măcar nu trebuie să rămână. 

Nici n-ar avea timp, de altfel. Din fericire, ele îşi dau seama. 
Aşteaptă un ordin. 

îi place supunerea lor, abandonul şi acest joc rapid în care el 
conduce după regulile lui. 

Asta nu are prea multă importanţă. El apucă. Răsplăteşte. Ele 
revin când şi când. 

Aşa, ca doamna Branchu, o cântăreaţă cu trupul generos, cu 
care a petrecut câteva ore. 

Asta contează atât de puţin... Pe scurt, uneori preferă munca, 
şi nu femeia. Astfel, domnişoara Duchesnois, care vine la ren- 
dez-vous-ul fixat de el, se dezbracă la ordinul lui Constant, 
valetul său personal, şi aşteaptă în pat; apoi, dimineaţa 
primeşte de la acelaşi valet ordinul să se îmbrace. 

în seara aceea, mintea îi era prea ocupată cu tot felul de 
probleme ca să-i mai ardă de vreo distracţie. 

Sau alta, domnişoara Bourgoing, actriţă şi ea, se iveşte când 
amantul ei oficial, bravul Chaptal, ministru de Interne, se află în 
birou, pentru că discuţia se prelungise. Dacă Chaptal îşi făcea 
vreo iluzie - şi îşi făcuse, zice-se - despre virtutea metresei sale, 
acum s-a deşteptat. De cum a auzit anuntandu-se numele 


domnişoarei Bourgoing, şi-a închis dosarele cu tafna, a părăsit 
biroul şi şi-a scris scrisoarea de demisie. 

Şi totuşi, domnişoara Bourgoing nu a fost primită! 

Ea nu-l iartă, AYES te opo pes teste ENEA ngece în bârfe şi 
confidente, femeie umilită, rănită în amorul propriu. 

Dar nu are parte decât o duşmănie în plus. Să fii la putere în- 
seamnă să înveţi să fii detestat. 

Napoleon intră în salon. Capetele se întorc spre el, conversa- 
tiile se întrerup un moment, apoi se reiau pe un ton mai discret. 

Se apropie de Caroline Murat. Schimbă numai câteva cuvinte 
cu sora lui mai mică. Ea este la fel ca fraţii săi, Lucien sau 
Joseph, sau ca sora sa, Pauline - nesătulă. Niciodată mulţumită 
de ceea ce primeşte. Ce-şi închipuie? Că tatăl lor le-a lăsat 
moştenire Franţa şi că ar trebui să se împartă între toţi copiii 
lui? 

Cel care a învins este el, Napoleon. 

Dar familia rămâne familie, legături de sânge, iar el nu poate 
şi nici nu vrea să-i renege. 

Se întoarce, o vede pe Hortense de Beauharnais care stă de 
vorbă cu Duroc, un aghiotant. După felul cum îi vorbeşte, se 
poate ghici că este îndrăgostită de ofiţer. Nu o dată a lăsat să se 
înţeleagă că vrea să se mărite. Dar Josephine are alte planuri. Ar 
vrea, cu toate că se detestă, s-o mărite cu Lucien Bonaparte, 
care, de când a fost numit ambasador în Spania, îşi sporeşte 
averea pe care începuse s-o strângă de pe când era ministru de 
Interne. Josephine îşi aminteşte că a vrut s-o mărite pe Hortense 
şi cu Louis. în felul acesta, îşi închipuie ea, cele două familii ar fi 
definitiv legate. lar moştenitorul lui Napoleon, deoarece pe ici, 
pe colo, este marea problema ce se pune, ar fi fiul Hortensei! 

Napoleon se depărtează. Se simte implicat în toate astea, şi, 
în eicelasi timp, se află atât de departe de manevrele lor 
mărunte, atât i le convins că destinul său îi va trasa viitorul într- 
un mod imprevizibil. Atunci, de ce să se lase amăgit de planurile 
făcute de femei? De ce să plece urechea la calomniile despre 
care i se raportează, care sugerează că ar avea relaţii amoroase 
şi cu Hortense? EI! 

Se îndreaptă spre colonelul Sebastiani, unul dintre aceia care, 
în 19 Brumar, cu soldaţii săi din Italia, a împrăştiat deputaţii 
celor Cinci Sute. lata-1 si pe Roederer, vorbind despre sistemul 
financiar. Napoleon se lasă prins în discuţie. 


„Nu mă deranjează absolut deloc să fiu contrazis", spune el. 
„Caut să mă edific. Vorbiţi cu mai mult curaj, spuneţi pe şleau 
ce aveţi de spus: suntem aici între noi, suntem în familie." 

Dar, o dată în PRE BRE COM ETROE IS CUETIE Ch jtiriştii pe seama 
Codului Civil, are certitudinea că sesizează miezul problemei 
mai rapid decât ceilalţi. Poate că aceste capete luminate uită de 
experienţă, de bun-simt, sau n-au citit, ca el odinioară, Codul lui 
Iustinian, din care poate cita parti întregi. 

Deodată, zice: „Este mai uşor să faci legi decât să le 
executi... Ar fi ca şi cand mi-ati da o sută de mii de oameni si 
mi-ati cere să fac din ei nişte buni soldaţi." 

Face câţiva paşi, se întoarce. Trebuie să şocheze, să 
surprindă. 

„Ei bine", reia el, „o să vă răspund: «Lasati-mi timp până ce 
jumătate dintre ei vor muri, şi restul vor fi buni.»" 

îi place să-şi vada interlocutorii descumpaniti, redusi la 
tăcere. 

Din ce în ce mai des, dar poate că aşa a gândit dintotdeauna, 
are sentimentul că rămas singurul care vede just şi departe. Că 
de el depinde decizia în orice chestiune. O face pentru Codul 
Civil, pentru noua legislaţie financiară, pentru construirea a trei 
poduri la Paris, unul care trebuie să dea în Grădina Plantelor, un 
al doilea care va lega Insula Cite de Insula Saint-Louis, ultimul, 
care să permită trecerea de la Luvru la Institut. 

De altfel, acolo unde nu hotărăsc eu, lucrurile ies prost. 


tn Egipt, armata, cat a mai ramas din ea, a fost infranta de 
batalioanele engleze debarcate. in Germania, Moreau - din ce 
motiv, nu se ştie - nu i-a urmărit şi distrus pe austrieci, pe care îi 
bătuse. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 87 

De fiecare dată eu trebuie să dau impulsul de a deschide un 
drum care să treacă peste Simplon, sau pur şi simplu să le incit 
pe femei să aleagă linoul în locul muselinei, şi asta în scopul de 
a relansa unele manufacturi! 

Astfel că exerciţiul puterii nu se sfârşeşte niciodată. 

La ora nouă dimineaţa, Napoleon intră în sala de la Tuileries 
unde generalul Junot, primul aghiotant şi comandantul Parisului, 
îi prezintă rapoartele. Junot este înconjurat de câţiva ofiţeri. 
Napoleon face paşi mari, trăgând fum după fum. Generalul 
Mortier, comandantul primei divizii militare, explică pe un ton 
şovăitor ca s-au produs noi atacuri tâlhăreşti asupra 
diligentelor... 

Napoleon îl întrerupe, enervat: 

— Alte atacuri de diligente, alte furturi din avutul public? Si 
nu ştiţi ce măsuri să luaţi pentru a împiedica aceste delicte? 

Mortier îşi lasă capul în jos, tăcut. 

Napoleon continuă să meargă, vorbeşte apăsând fiecare cu- 
vânt. Vorbeşte tare, pentru ca toţi cei de faţă să-l audă, dar, în 
acelaşi timp, are impresia că este singur, prins în raţionamentul 
său. 

„Trebuie să transformam partea de sus a diligentelor în mici 
redute", zice el. „Parapeţii să fie din saltele înguste şi groase, în 
ele să fie practicate orificii şi în spatele lor să fie plasați soldaţi, 
buni trăgători, atâţia câţi încap. Haideţi, domnule general, 
ocupati-va şi grăbiţi executarea ordinelor." 

îl urmăreşte cu privirea pe generalul Mortier care părăseşte 
sala. 

„lubesc puterea, dar o iubesc ca un artist. O iubesc precum 
muzicianul vioara din care scoate sunete, acorduri şi armonie." 

înțeleg ei oare lucrul acesta, cei care mi se opun? 

Ei intervin la Tribunat. Contestă utilitatea înfiinţării tribuna- 
lelor speciale. Comentează. Cine sunt ei de îşi permit toate 
astea? 

„Sunt doisprezece până la cincisprezece metafizicieni, buni 
de azvarlit în apă. Insecte parazite pe hainele mele“, zice 
Napoleon către Roederer. „Să nu creadă că mă voi lăsa atacat 


ca Ludovic al XVI-lea. Nu voi tolera una ca asta." 

In definitiv, ce pot să facă, atâta timp cât poporul mă aclamă 
şi armata Îmi este fidelă ? 

Si pentru asta, PERHEEN PACE HELO ANGAS YTZ 87 

Ea pare însă greu de realizat în acest început al anului 1801. 
Austria a fost învinsă în Germania şi în Italia. Anglia rămâne in- 
flexibilă, dar poate fi izolată prin pace şi prin alianţe pe 
continent, amenintand-o astfel şi fortand-o să accepte tratative. 

Napoleon îi scrie lui Joseph, care negociază la Luneville, cu 
domnul Cobenzl, reprezentantul Vienei. 

„Austria trebuie grăbită să devină rezonabilă... Fă-l pe 
domnul Cobenzl să simtă că poziţia sa se schimbă cu fiecare zi 
ce trece şi că, dacă reîncep ostilitățile, graniţele ţării mele vor 
ajunge la Alpii Julieni şi la Isonzo..." 

Asta, în ce priveşte Viena. Rămâne însă marele proiect: să 
reuşească o alianţă cu ţarul Petru I. 

Napoleon îi primeşte pe emisarii acestuia, Kolytchef şi gene- 
ralul Sprengportem. Trebuie să-i întâmpine cu consideraţie la 
Tuileries sau la Malmaison, să-i uluiască. 

O alianţă cu Petersburgul ar însemna o cale deschisă spre 
visul unei împărțiri a Imperiului Otoman între Franţa şi Rusia, 
eventualitatea unor expediții concertate contra Indiilor, 
posibilitatea de a stăpâni întreg continentul în cleştii alianţei şi 
de a constrânge astfel Anglia să cedeze. De a o obliga să 
recunoască cuceririle frantuzesti din stânga Rinului, pe care, din 
1792, le recuză. 

Napoleon se îndreaptă spre generalul Sprengportem, pe care 
l-a invitat la cină la Tuileries. Trimisul ras este foarte curtat. 
Lângă el, se află ambasadorul Pmsiei în Franţa, marchizul de 
Lucchesini. Prusia poate constitui şi ea unul dintre aliaţii de pe 
continent. 

Trebuie să le ia ochii acestor diplomaţi, să-şi demonstreze bo- 
gatia şi puterea. 

Napoleon şi-a îmbrăcat costumul de prim-consul, roşu, brodat 
cu aur. Poartă, atârnată la centiron, o sabie bogat ornamentată. 
O scoate, o întinde generalului Sprengportern, îi explică că a 
împodobit arma cu cele mai frumoase diamante ale coroanei, 
diamantul de Sancy, la mâner, cel al regentului, pe gardă. Sabia 
trece din mână în mână, revine la Napoleon, care o atârnă la 
loc, cu mişcări lente. 


„Nu am realizat nimic fără sabie", spune el. 

Câteva zile mai târziu, Ludovic al XVIII-lea, care se refugiase 
la Sankt-Petersburg, este invitat de către ţarul Petru | sa 
părăsească oraşul. \faPp_faseprh poate Sap GAluitte®be Napoleon ca 
Austria a semnat la Luneville tratatul de pace, care reitereaza 
partile importante din cel de la Campoformio si confirma 
cedarea teritoriului din stânga Rinului către Franţa. Anvers, 
„acest pistol încărcat îndreptat împotriva Angliei", rămâne sub 
control francez. Republica Cisalpină se măreşte. Franţa poate 
interveni în afacerile germane. 

Napoleon este mostenitorul fidel al politicii revoluţionare. 

în sudul Europei, luând act de Tratatul de la Luneville, Spania 
semnează Tratatul de la Aranjuez. Madridul se angajează să 
intre în război cu Portugalia, aliata Angliei. în Italia, Parma si 
Plaisance sunt cedate Franţei. 

La vestea semnării Tratatului de la Luneville, Parisul în sarba- 
toare răsună de strigăte de bucurie. 

Napoleon apare la fereastra cabinetului său de lucru de la 
Tuileries. Vede mulţimea, comparabilă cu cea care se strânsese 
a doua zi după Marengo. Dă ordin fanfarelor Gărzii şi 
garnizoanei Parisului să cânte pe străzi pentru a anima un mare 
bal popular. 

Se smulge pentru o clipă din contemplarea acestor 
manifestări de ataşament, se aşază la masă şi îi scrie lui Joseph: 
„Mai am să-ţi spun o vorbă; națiunea este mulţumită de tratat, 
iar eu sunt complet satisfăcut. Multe salutări Juliei." 

îl cheamă la ordin pe prefectul poliţiei. Vrea ca acesta să 
meargă prin fiecare cartier, însoţit de primari, să proclame în 
faţa cetăţenilor pacea şi să citească declaraţia proaspăt 
redactată de el: 


„Francezi, o pace glorioasă a pus capăt războiului de pe 
continent. Frontierele voastre au revenit la limitele marcate de 
natura. Populatii, multa vreme despartite de voi, se alatura din 
nou fraţilor lor si sHOFESECEUSESRHS Minea, teritoriul şi forţa 
voastră. Aceste succese se datorează mai ales curajului 
soldaţilor noştri, dar şi reîntoarcerii fericite a Concordiei, a 
acestei comuniuni de sentimente şi de interese care, nu o dată, 
a salvat Franţa de la ruină." 

Rămâne singur. 

Pacea? O vrea. Aproape ca a obținut-o. Mai rămâne s-o 
impună şi Angliei. Partida ce se joacă este simplă. El are 
continentul european. Alianţa cu Rusia pare a fi cheia acestei 
pacificări continentale, care presupune o adaptare din partea 
Austriei, lucru realizat şi, deci, o prezenţă a Franţei în Germania 
şi în Italia. 

Va putea să ţină împreună toţi pionii? Să controleze Sudul şi 
Nordul eşichierului, Estul şi Vestul? 

Şi cât se va mai încăpăţâna Anglia? 

Dar acestea sunt datele. Nu stă în puterea lui să le schimbe, 
din moment ce Franţa o vrea, iar legatul Revoluţiei este 
păstrarea graniţei la stânga Rinului. 

Imposibil să renunţe. Este inima sacră a moştenirii. 

în marile saloane de la Tuileries, când delegatiile se perindă 
ca să-l felicite pentru pacea recent încheiată, Napoleon se 
întinde la discuţii cu reprezentanţii Bruxelles-ului: „Belgienii sunt 
francezi", spune el cu solemnitate, „aşa cum sunt normanzii, 
alsacienii, cei din Languedoc şi din Bourguignon... Chiar dacă 
inamicul şi-ar fi făcut cartierul general în suburbia Saint-Antoine, 
poporul francez nu ar fi cedat niciodată drepturile sale, nici n-ar 
fi renunţat la reunirea cu Belgia." 

Reprezentanţii belgieni salută cu recunoştinţă şi entuziasm. îl 
aplaudă pe Napoleon. 

Pare preocupat. Deci pacea ar fi posibilă? 

Se duce la castelul de la Neuilly, unde Talleyrand dă o mare 
recepţie în cinstea tratatului de pace. Asistenţa îl ascultă pe 
poetul Esmenard cum îl proslăveşte pe prim-consul. Mai mult pe 
el îl 
glorifică decât pacea. Emigratii reîntorşi din exil, ambasadorii, 
cele mai frumoase femei din Paris se înghesuie în jurul lui, în 
timp ce el trece zambitor şi distant. 


„De la triumf la cădere nu este decât un pas." 

Gândul acesta, cu care se amuză, îi revine de fiecare dată 
când dobândeşte un succes, când lumea îl aplaudă. 

Ideea că gloria MSREEPRECStBSFLE eapite Ae care dispune 
este precară, nu-l tulbură. O are înrădăcinată, ca o realitate pe 
care doar o constată, pe care nu trebuie s-o uite pentru că ştie 
de unde a plecat şi pe care a văzut-o. îi repetă lui Bourrienne, în 
~|2 aprilie 1801, „că în cele mai importante situaţii, un lucru 
mărunt a decis cele mai mari evenimente". 

Bourrienne îi înmânează depeşele aduse la Tuileries, de poşta 
din Nord. 

Napoleon citeşte. 

Ţarul Petru | a fost strangulat în palatul său, în 24 martie, şi 
fiul său, Alexandru, probabil complice al asasinilor, a fost încoro- 
nat. Oficial, Petru | a murit de apoplexie. Mare bucurie în mediile 
ruseşti care ţin la alianţa cu Anglia. Mare sărbătoare la Londra. 

Napoleon a rămas împietrit în mijlocul încăperii. 

Mototoleşte hârtia în momentul când în cabinet intră Fouche, 
care a primit de la propriile surse detalii despre crimă. Petru | a 
fost sufocat în camera lui, cu propriul fular, şi a avut capul 
crăpat de mânerul unei săbii. Asasinilor le-au trebuit trei sferturi 
de oră ca să-l ucidă. 

Napoleon are o expresie de revoltă şi dezgust. 

— Ce! exclamă el, un împărat nu este în siguranţă nici în mij- 
locul gărzilor sale! 

Fouche începe să-i explice că Rusia este obişnuită cu astfel 
de fapte, dar Napoleon îl întrerupe. Vrea să rămână singur cu 
Bourrienne. 

Se învârte prin încăpere ca un leu în cuşcă. 

Se gândeşte la propriul destin, în acest palat. Orice ar spune 

Fouche, cel ce guvernează este o ţintă permanentă. N-au vrut 
să-l ucidă, în urmă cu doar câteva săptămâni, în strada Saint- 
Nicaise? 
C 'luar dacă tribunalul i-a condamnat la moarte pe Frantois 
Carbon şi pe Saint-Rejeant, nu i-au prins nici pe Limoelan, unul 
dintre cei Irei care au conceput „maşinăria infernală", nici pe 
inspiratorul lor, Georges Cadoudal. Şi unii iacobini precis 
continuă să-şi as- cută pumnalele. Ce să mai zică despre 
generali? Despre unul ca Moreau sau ca Bemadotte, invidioşi, 
convinşi că ar putea lua locul prim-consulului ? 


Şi ăsta nu ar fi cel mai mare rău. O parte din esichier îi scapă. 

— Eram sigur, zice Napoleon, că împreună cu ţarul o să dau o 
lovitură mortală puterii engleze în Indii. O lovitură de palat îmi 
răstoarnă toate plaWiPHeoN - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 91 

Cum să nu se gândească că în spatele asasinilor ţarului se as- 
cund englezii, după cum tot ei sunt cei ce îi oferă fonduri şi 
sprijin lui Cadoudal? 

Londra caută cu orice preţ să saboteze pacea în Europa conti- 
nentală. A adresat un ultimatum ţărilor din nord care, împreună 
cu Danemarca, au constituit Liga Ţărilor Neutre. Anglia vrea să 
aibă porţile deschise pentru mărfurile sale şi îşi arogă dreptul de 
a-şi vizita toate navele. Pentru a impune aceste cerinţe, escadra 
lui Nelson a pătruns în Baltica, în scopul de a intimida 
Copenhaga. 

— Scrie, zice Napoleon către Bourrienne. 

Opinia publică trebuie să înţeleagă că Anglia se opune păcii, 
„O pace necesară în lume". Napoleon dictează câteva rânduri 
care trebuie publicate în Le Moniteur, „Monitorul: 

„Petru | a murit în noaptea de 23 spre 24 martie. Escadra en- 
gleză a trecut de Sund. Istoria ne va arăta raporturile ce pot 
exista între aceste două evenimente." 

Apoi repetă: „Un împărat, în mijlocul gărzilor sale." 

în 12 aprilie 1801, ziua când Franşois Carbon şi Saint-Rejeant, 
doi dintre responsabilii atentatului din strada Saint-Nicaise, sunt 
ghilotinati, Napoleon îi primeşte pe Monge şi pe Laplace, doi sa- 
vanti care sunt şi senatori. 

Napoleon le arata raportul politiei care prezinta detalii despre 
executie. 


în momentul urcării lor pe esafod, cei doi suani au strigat: 
„Trăiască Regele!" 

întors către Monge şi Laplace, Napoleon zice rar, ca şi cum ar 
gândi cu voce tare: „Poporul francez trebuie să mă suporte cu 
defectele mele, să găsească în mine câteva avantaje." 

Se întrerupe, apoi repetă cele spuse şi la Tribunat: „Sunt sol- 
dat, copil al Revoluţiei, ieşit din sânul poporului, defectul meu 
este acela de a nu putea suporta ofensele. Nu voi suporta să fiu 
insultat ca un rege." 


10 


Napoleon se priveşte în oglinda pe care i-o tine Roustam, ma- 
melucul. Constant, primul valet de cameră, se apropie. Pe un 
platou de metal aurit, îi aduce aparatul de ras englezesc, pe 
care îl ascute sau îl schimbă în fiecare dimineaţă, şi sapunul, tot 
de fabricaţie englezească. 

Dar Napoleon nu face ca de obicei, când apucă imediat 
aparatul de ras şi, din câteva mişcări ample cu lama, se rade, 
îndepărtând săpunul care nici nu ajunge să facă spumă. 

Napoleon continuă să se privească insistent. 

leri după-amiază, în atelierul lui David, a studiat îndelung 
schiţa unui tablou la care lucrează pictorul. Aceasta este deci 
imaginea sub care urmează să fie văzut, înfăşurat într-o manta, 
sub un cer înnorat, călare pe un armăsar negru care se 
cabrează, cu coama şi coada în vânt, şi cu soldaţi care se 
opintesc pe povârnişurile alpine, trăgându-şi tunurile după ei. 

„Bonaparte traversând Saint-Bernard“, a murmurat David 
pre- zentându-şi tabloul. 

Chipul redat de David aduce foarte puţin cu cel pe care îl 
vede în oglindă. Al pictorului este plin, cu pielea întinsă şi albă, 
cu trăsături armonioase. în dimineaţa asta, dimpotrivă, are ochii 
infundati în orbite, pielea de un galben-închis, bărbia prea 
tuguiata, obrazul supt. 

Dar poate că este singurul care se vede aşa? Poate că 
adevăratul lui chip a devenit acela pictat de David? Este văzut 
deja ca un erou, ca un fiu de rege? 

Se întoarce. Brusc, se sufocă. Totuşi, în fiecare dimineaţă îi 
cere lui Roustam să deschidă ferestrele. Nu suportă atmosfera 
închisă, mirosurile prea tari ale nopţii şi ale trupului său. 

— Deschide, zice către Roustam. Să respir aerul facut de 
Dumnezeu. 

Zăreşte un cer mohorât. S-a lăsat frig. Abia a trecut de ora 
şapte, şi soarele nu poate străpunge pătura de ceaţă cenuşie, 
în această dimineaţă de mai. 

Napoleon se bărbiereşte în câteva minute. A avut dreptate 
Constant că l-a convins să se radă singur. Nu suporta să stea 
nemiscat pe mâinile altuia. Nu contează că se rade superficial. 

îşi tamponează faţa cu apă de Cologne, apoi intră în baia 
fierbinte. încăperea este învăluită în aburi. îi place contactul 


dureros cu apa foarte caldă, care îi da măsura exactă a 
corpului şi îi calmează iritatia aproape endemică a pielii. 

Rămâne aşa, o bună bucată de timp. în cadă se simte cel 
mai uşurat. Uneori, şi în toiul nopţii se cufundă în apa caldă 
pentru a se destinde. 

Aseară, a avut parte de reproşurile Josephinei, căreia i-a 
mărturisit, cu răutate, şi recunoaşte lucrul acesta, că Lucien, 
la Madrid, a primit o propunere din partea curţii şi a prinţului 
Godoy de a o oferi pe infanta Isabelle, ca eventuală soţie, 
prim-consulului, dacă acesta s-ar decide în sfârşit să 
divorţeze. Josephine nu se lasă niciodată pradă mâniei, în 
schimb şi-a luat mutra de bocitoare. 

Nu-i suportă hachitele si smiorcăielile. A anuntat-o că vrea 
să organizeze o partidă de vânătoare, cu toate că se 
înnoptase. Josephine şi-a dat pe faţă în sfârşit resentimentele. 

— O vânătoare, dar nu judeci, Bonaparte, toate animalele 
noastre sunt gestante, a protestat ea. 

El a răspuns că va renunţa, adăugând, ca o ultimă săgeată: 
„Totul este prolific aici, mai puţin doamna mea.“ 

Cruzime? Adevăr? 


Cat despre mariajul spaniol negociat de Lucien - de parcă as 
fi de-adevaratelea un fiu de rege -, Napoleon nu-l vrea. l-a şi 
spus lui Volney, ieri: „Dacă ar fi cazul să mă mai însor o dată, nu 
mi-aş căuta o femeie Tito SCABS atata dă FN "97 

Dar ce pricepe Lucien? A trebuit să se lase cumpărat, dat 
fiind că a acceptat politica prinţului Godoy care, în ciuda 
angajamentelor sale, a purtat un război ridicol cu Portugalia, o 
„bătaie cu portocale" care s-a încheiat rapid printr-un tratat cu 
Lisabona, parafat la Badajoz. Şi, potrivit lui Fouche, Lucien şi 
prinţul Godoy şi-ar fi împărţit treizeci de milioane de franci. lar 
Lucien a mai şi avut naivitatea sau curajul să solicite un portret 
al prim-consulului pentru a-1 oferi prinţului Godoy! 

Bourrienne intră în camera de baie. Cu tot aburul din jur, se 
instalează pentru a citi sau a scrie după dictare. 

Napoleon începe să-i dicteze o scrisoare pentru Lucien: „Nu 
voi trimite niciodată portretul meu unui om care îşi ţine 
predecesorul în temniţă şi care se pretează la metodele 
Inchiziției. Pot să mă folosesc de el, dar nu-i pot oferi decât 
disprețul meu." 

Napoleon iese din scăldătoare. Roustam îi pulverizează apă 
de Cologne pe tot corpul, apoi începe să-l frectioneze cu o perie: 
„Freacă-mă apăsat, ca pe un măgar", zice Napoleon. 

Trece apoi în camera de toaletă, unde îl aşteaptă Constant, 
prezentându-i lui Napoleon pantalonii de caşmir alb. în fiecare zi 
sunt patati cu dare de cerneală, deoarece Napoleon îşi şterge 
pana de ei, sau murdăriţi de tutunul răzuit în cantitate mare, pe 
care îl prizează prim-consulul. 

Bourrienne începe să-i citească ultimele scrisori sosite. Două 
sunt de la Lucien. 

Lucien protestează, se scuză: „Nu neg că-mi lipsesc multe lu- 
cruri, ştiu de multă vreme că sunt prea necopt pentru afaceri." 

Bourrienne se codeşte să citească în continuare, dar o face 
totuşi. 

„Vreau să mă retrag prin urmare şi să dobândesc ce-mi lip- 
seşte... Singura putere pe care o cunosc capabilă să mă reţină 
în Spania este moartea." 

Napoleon recunoaşte în aceste cuvinte excesele lui Lucien, 
dar şi energia lui, gelozia, ura faţă de Josephine când evocă „un 
nou torent de calomnii si de nedreptati... sunt sfâşiat în salonul 
vostru până la a mă acuza de viol, de asasinat premeditat, de 


incest". 

Destul! 

Lucien, la Madrid, s-a lăsat atras de „linguşelile de curte". 
Este dintre aceia pi tă FeNiri Şir eornp NE Se%4sa cumpăraţi. 

Pe cine pot să mă bazez cu adevărat din această familie? 
Familia mea! Jerome serveşte în escadra amiralului Ganteaume, 
care tocmai a repurtat o mică victorie in Mediterană. Dar nu 
este capabil să ajute restul armatei din Egipt. Si asta ne-ar 
trebui, din moment ce Anglia refuză să semneze pacea şi flota 
lui Nelson bombardează Copenhaga, să avem o marină 
puternică şi vitează. Dacă Jerome ar putea deveni ochiul şi 
brațul meu asupra oceanului! Trebuie să-l încurajez. Să-i scriu. 

„Aflu cu plăcere", dictează Napoleon, „că te descurci bine pe 
mare. Niciunde altundeva ca acolo nu aşteaptă gloria să fie 
cucerită. Urcă pe catarge; învaţă să studiezi diversele părţi ale 
vasului; pentru ca, la întoarcerea ta din această ieşire, să te văd 
la fel de priceput ca un bun marinar. Să nu accepti să-ţi facă 
altcineva treaba. Sper ca în prezent să fii numai ochi şi urechi." 

N-am început şi eu ca artilerist ? 

Şi-a îmbrăcat din nou uniforma de colonel de gardă şi, înainte 
de a merge în sala de raport unde îl aşteaptă generalul Junot şi 
alţi ofiţeri, citeşte, în biroul său, analiza ziarelor făcută de 
bibliotecarul său particular, Ripault, apoi a cărţilor apărute în 
ultima decadă. 

Nu vrea ca aceste ziare şi cărţi să reproducă calomniile pe 
care presa engleză şi pamfletarii plătiţi le răspândesc prin 
Europa. Este mijlocul prin care se distrug instituţiile şi 
încrederea datorată celor care guvernează. l-a spus-o lui Saint- 
Jean-d’Angely, un om devotat totuşi, „înainte de a cârti contra 
guvernului ar trebui ca mai întâi să te pui în locul lui...“ 

Apoi, aşezat la masă, în biroul lui, consultă rapoartele poli- 
tiei sale particulare care o dublează şi o supraveghează pe a lui | 
ouche. De cine poţi fi sigur? 

Ţarul a fost asasinat în camera lui, în mijlocul palatului. Şi 
propriul său fiu, Alexandru, era complice! 

în vârful puterii, totul pare posibil şi totul se uită. 

A trebuit să-l trimită pe Duroc la Sankt-Petersburg pentru a 
înnoda legăturile cu Alexandru | şi să înghită povestea decesului 
lui Petru | ca urmare a unei apoplexii! 

Dar eu nu sunt fiu de rege. Aşadar, mă voi apăra. 


la pana si îi scrie lui Fouche: „lată, cetatene ministru, nişte 
note pe a căror veridicitate pot conta." 

îi transmite lui Fouche informaţiile obţinute de el despre 
Georges Cadoudal Pare Sais FARES THF Raha, Şi despre cei pe 
care îi numeşte „sateliții lui Georges si expeditionarii săi 
obişnuiţi”. 

Trebuie să pună mâna pe ei, vii sau morţi. 

Se ridică. Mai trebuie să asculte şi rapoartele generalului 
Junot, apoi va fi terminat cu activităţile pregătitoare ale zilei în 
curs. 

După asta încep cu adevărat treburile importante! 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 99 


11 


Astăzi, 22 mai 1801, în această după-masă târzie, il aşteaptă 
pe Monseniorul Spite, Care Phstep Recort tfinfiSul Papei. 

Napoleon iese in parcul de la Malmaison. S-a făcut cald. Se 
rasuceste si îi observă, în salonul pavilionului din partea de sud, 
pe Talleyrand cu abatele Bemier. l-a însărcinat pe aceştia doi să 
negocieze cu Monseniorul Spina, sosit la Paris de mai multe luni, 
o înțelegere cu Papa. Dar negocierile trenează. 

El ştie că Talleyrand, episcop înainte de a depune jurământul 
pe Constituția civilă a clerului, ataşat ideii de căsătorie a 
preoților - si, din motive evidente, se gândeşte să se însoare -, 
este reticent cu privire la acest acord. Multi alții, ideologi, 
savanți precum Monges sau Laplace, generali care se declară 
ateisti şi atâția alti adepţi de ocazie ai lui Voltaire sunt ostili 
oricărei apropieri de Papă. 

Ce pricep ei din politica mea ? Pentru a pacifica si stăpâni 
tara, este nevoie de o revenire la religie. 

Le-a tot explicat, si unora, si altora. „Pe lângă o armată glori- 
oasă", zice el, „nu cunosc alți aliați mai buni decât oamenii care 
îndrumă constiintele în numele lui Dumnezeu." 

Va trebui să le-o spună din nou. Si în plus, să se ocupe 
personal de negociere, ca de fiecare dată când miza este 
importantă. Dar care nu este asa, cand guvernezi? 

Tocmai de aceea a plecat la Roma, cu instructiuni precise, 
diplomatul Frantois Cacault. „Trataţi-l pe Suveranul Pontif ca şi 
când ar avea două sute de mii de oameni!" i-a spus Napoleon. 

Dar nu numai când adversarul este puternic trebuie să-l 
menajezi sau să te pleci în faţa lui. 

în definitiv, Henric al Vill-lea a fondat religia anglicană. Alţi 
suverani sunt protestanți. lar regii Franţei erau galicani! 

De ce artrebui să mă înclin? 

Abatele Bemier vine în întâmpinarea lui. Napoleon are încre- 
dere în acest fost emisar al armatei vendeene, raliat din ambiţie 
şi realism. Bemier are alura de ţăran, dar vorbeşte cu blandetea 
persuasivă a unui preot şi posedă inteligenţa şi iscusinta unui 
iezuit. 

Monseniorul Spina a sosit, anunţă Bemier. Trebuie să-l pri- 
mească politicos şi totodată să-l deconcerteze, să-i dea de 
înţeles de la început că nu va ceda asupra punctelor esenţiale. 


Sa-i fie clar ca, daca papalitatea refuza acordul, ar putea s-o 
coste scump. Pentru ca va pierde Legatiile, teritoriile care tin de 
ea. 

De la primele fnaze.ebiapolean osesimeazaimelpistea din orbii 
Monseniorului. Trebuie să-l impresioneze si mai mult, să renunţe 
la limbajul fad şi disimulat al diplomaţiei romane. 

— Direct cu mine trebuie să vă intelegeti, zice Napoleon în 
timp ce se mişcă prin salon. 

Se opreşte când şi când ca să aspire o priză de tutun. 

— în mine trebuie să aveţi încredere, continuă el, şi numai eu 
sunt cel care vă poate salva! 

Vine mai aproape de arhiepiscop. 

— Vreti Legatiile? Vreti să scapati de tmpele franceze? Totul 
va depinde de raspunsul vostru la cererile mele, si in special la 
problema privind episcopii. 

Spina se ghemuieste în fotoliul lui. Se bâlbâie. Ca şi cum 
fiecare cuvânt pe care îl pronunţă Napoleon l-ar plesni. 

Acum este momentul să atace în forţă, ca la război. 

— M-am născut catolic şi nimic nu mi-ar bucura inima mai 
mult decât să restabilesc catolicismul, începe Napoleon cu voce 
joasă. 

Apoi brusc, vorbeşte pe un ton sacadat. 

— Dar Papa procedează de o manieră care mă îndeamnă să 
mă fac mai degrabă luteran sau calvinist şi să trag după mine 
toată Franţa. 

De-acum pronunţă frazele răspicat, insotindu-le cu mişcări ale 
mâinii. 

— Papa trebuie să-şi schimbe comportamentul şi să mă ascul- 
te! zice el. Dacă nu, voi restabili o religie oarecare, voi da 
poporului un cult cu clopote şi procesiuni, mă lipsesc de Sfântul 
Părinte şi nu va mai exista pentru mine. 

îi întoarce spatele arhiepiscopului, se îndreaptă spre parc şi 
mai zice: 

— Trimiteţi chiar astăzi un curier la Roma ca să-i spuneţi ce 
am vorbit. 

Este mulţumit. în momentul plecării sale de la Malmaison, 
Spina i-a vorbit cu blandetea unuia care se dă bătut. 

„în afaceri se simte nevoia unui impuls iniţial", îi spune 
Napoleon lui Talleyrand, „după care, acestea se derulează de la 
sine şi nu trebuie decât să te laşi purtat." 


Are convingerea ca a gasit tonul potrivit, cel al cuiva care nu 
se lasă impresionat de un adversar, fie el însuşi Papa de la 
Roma. Ştie ce vrea, un concordat care să-i dea dreptul sa 
numească episcopiiaroAgcorchohRa@e DErAYaSTSALITZOrsfere papalității 
autoritatea asupra Bisericii Frantei, dar in schimbul pierderii 
privilegiilor sale. Catolicismul nu ar mai fi decât religia 
practicată de prim-consul, iar Biserica ar renunţa la bunurile 
sale vândute ca bunuri naţionale. 

Este sigur că are în mână cele mai bune cărţi din moment ce 
nu se teme să le joace. Cum l-ar putea împiedica un om, chiar 
Papă fiind? 

Abatele Bernier i-a mărturisit că l-a auzit pe Spina 
murmurând că „prim-consulul mă face să-mi pierd busola". 

Foarte bine! Numai aşa poate învinge. 

Câteva zile mai târziu, Napoleon se întâlneşte din nou cu 
Monseniorul Spina în grădinile iluminate ale castelului de la 
Neuilly. 


Vi liicpiscopul vine spre el, în mijlocul invitaţilor adunaţi de 
| .dleyrand, pentru a sarbatori vizita tn Franta a regelui si a 
reginei i ii uriei, marele ducat al Toscanei pe care Napoleon a 
dorit să-l re- | înlozeASuraarasoateeste louis de Bourbon, ginerele 
regelui Spaniei. Nap5Ii&65r'Zîrteonjurat de un grup compact, se 
uită atent la cuplul legal. Sunt primii Bourboni care îşi fac 
apariţia în Franţa, de la Revoluţie încoace. 

Simte o satisfacţie intensă ca gazdă a urmaşilor ilustrei 
familii. Şi chiar dacă musafirul este Louis de Bourbon, poeţii îl 
tămâiază l>e prim-consul. Pentru el se cântă aceste arii 
italieneşti. Special pentru el s-a construit un vast decor ce 
reprezintă piaţa Palazzo Vecchio din Florenţa. 

Monseniorul Spina îl anunţă că secretarul de stat al 
Vaticanului, i .irdinalul Consalvi, a plecat de la Roma spre Paris, 
ca să încheie i icgocierea concordatului. 

Napoleon ascultă cu un surâs abia schiţat această veste pe 
care o cunoaşte deja, care îi confirmă că l-a tratat pe Spina aşa 
cum trebuia. 

Louis de Bourbon se apropie şi îi spune lui Napoleon: 

— Ma in somma, side. Italiano, siete nostro. „Dar, de fapt, 
sunteţi italian, sunteţi de-al nostru." 

Ce-si închipuie acest Bourbon pe care l-am făcut rege? Că am 
ceva in comun cu el? Eu, italian? Eu? 

Răspunde scurt: 

— Sunt francez. 

lubeşte Franţa. îşi aduce aminte de primii ani la Autun şi la 
Brienne, de felul în care se purtau cu el, de zeflemele, de 
accentul său, de dorinţa lui de a se întoarce în Corsica si de a fi 
în preajma lui Paoli, eliberatorul acestui popor. 

Dar nu mai are nicio amintire despre insula copilăriei sale. N- 
a mai rămas din ea decât familia, fraţii şi surorile, mama. Le cu- 
noaşte defectele. Dar s-au rupt, împreună cu el, de Corsica. Sau 
au fost alungaţi. lar el, printre oamenii din Franţa, printre 
soldaţii săi din Italia sau din Egipt, a devenit francez. 

Cunoaşte această ţară care nu i s-a dat, ci a cucerit-o, şi vrea 
s-o păstreze. în fond, el şi această naţiune nou-apărută în 1789 
s-au născut laolaltă. Dar nu se mulţumeşte cu atât. Căci Franţa 
nu începe de la Revoluţie. Vrea ca fuziunea atâtor ani de istorie 
franceză să o realizeze el. Şi poate s-o facă singur, pentru că nu 
aparţine niciunui clan politic, pentru că vine din afară, pentru ca 


memoria acestei tari el a învăţat-o din cărţile de istorie. Nu 
regretă anii de dinainte de 1789. Dar ştie ca acest ,,dinainte" 
există. Şi este încă unul dintre motivele pentru care vrea pacea 
internă,  Concordatnaeo.goantruneiepe pacificarea religioasă să 
stabilească definitiVOrUine4 iA societate şi în suflete. 

îi spune lui Bourrienne: 

— Am convingerea că o parte a Franţei s-ar face protestantă, 
mai ales dacă aş încuraja această tendinţă; dar dorinţa mea 
este de a sprijini şi mai mult ideea ca marea masă să rămână 
catolică... 

Meditează, gânditor. 

— Mă îngrijorează certurile religioase, continuă el, vrajba în 
familii, tulburările inevitabile. Dacă repun în drepturi religia care 
dintotdeauna a dominat în ţară şi care şi acum domină în inimi 
şi las minoritățile să-şi exercite liber cultul, sunt în armonie cu 
națiunea si satisfac pe toată lumea. 

îi arată lui Bourrienne o carte pe care i-a dat-o Elisa. Autorul, 
Frantois Rene de Chateaubriand, este un emigrat reîntors din 
exil care frecventează salonul surorii lui Napoleon. Cartea lui, 
Atala, exaltă geniul creştinismului. lată sentimentul acestui 
popor, ceea ce vrea el astăzi. 

Se gândeşte des la religie în această primăvară a anului 
1801, pe când se derulează negocierile cu trimişii Papei. 

Stă mai mult la Malmaison, unde convoacă zilnic Consiliul, 
miniştrii. Seara, în răcoarea ce vine din parc sau din pădure, 
Josephine se îngrijeşte de receptii. El îi primeşte pe regele şi pe 
regina Etruriei. Călăreşte şi vânează, fără voia Josephinei. Se 
plimbă prin parc. 

într-una din seri, îl invită pe Thibaudeau să-l însoţească. îl 
apreciază pe acest vechi membru al Convenţiei, acum membru 
al c ionsiliului de Stat şi pe care îl numeşte în glumă „iacobinul 
spoil". Dar este un bun interlocutor. 

— Uitaţi, îi zice Napoleon, mergând încet, duminica trecută 
mă aflam aici, plimbându-mă în solitudine, în liniştea naturii. 
Sunetul clopotului din Rueil m-a izbit dintr-odată în urechi. Am 
lost mişcat, atât de mare este puterea primelor deprinderi şi a 
edu- (atiei! 

îi aruncă o privire lui Thibaudeau, care aprobă. 

— Mă gândesc, continuă Napoleon, ce impresie trebuie să 
producă asupra oamenilor simpli şi creduli! 


Se opreşte, îl prinde pe Thibaudeau de brat. 

— Filozofii si ideologii vostri sa explice asta! Poporul are ne- 
voie de o religie. Trebuie ca aceasta religie sa fie in mainile 
guvernului. Clerul frapacex -esterieoadus astăzi de cincizeci de 
episcopi emigraţi S¥°'bfStit? Pde Anglia. Influenţa lor trebuie 
anihilată. Pentru .ista, avem nevoie de autoritatea Papei... 

Porneşte iar, rămânând tăcut minute lungi, apoi murmură: 

— Vor spune că sunt papist. Nu sunt nimic. în Egipt eram 
mahomedan; voi fi catolic, pentru binele poporului. 

îl fixează cu privirea pe Thibaudeau. Poate să-i spună tot ce 
gândeşte? 

— Nu cred în religii, zice el. Dar ideea unui Dumnezeu...! 

Arată spre cer. 

— Cine a făcut toate astea? 

îl ascultă cu capul plecat pe Thibaudeau care îi argumentează 
(ă şi dacă ai credinţă în Dumnezeu, clerul nu este necesar. 

Napoleon scutură din cap. Thibaudeau să fie chiar atât de 
naiv? 

— Clerul există, zice Napoleon. Va exista atâta timp cât va 
exista un spirit religios în popor, şi acest spirit este inerent... 
Prin urmare, preoţii trebuie atraşi spre Republică. 

Se simte liber, dar cunoaşte forţa pe care o reprezintă 
prejudecățile. Trebuie luate în calcul atunci când vrei să conduci 
un popor. 


Si-a pus din nou costumul de prim-consul, rosu, brodat cu fir 
de aur, si poarta la sold sabia consulara batuta cu diamante, 
pentru a-l primi pe cardinalul Consalvi, care a ajuns în sfârşit la 
Paris. NAPOLEON - SOARELE DE LA 

îl vede înaintând A Phare salon de audienţe din Tuileries 
unde sunt adunaţi miniştrii şi reprezentanţii Adunărilor. Toţi sunt 
în ţinută de gală. Această audienţă trebuie să fie solemnă. 

Vine în întâmpinarea cardinalului Consalvi care îşi face apari- 
tia îmbrăcat în veşminte negre, borduri şi guler roşu, şi pălăria 
cu ciucure de cardinal a curiei romane. 

începe o rundă nouă şi Napoleon trebuie s-o câştige. 

— îl divinizez pe Papă, care este admirabil, începe el cu voce 
joasă, şi doresc să mă înţeleg cu el, dar n-aş putea admite 
schimbările pe care vi le-aţi imaginat la Roma... O să vă fie 
prezentat un alt proiect. Va trebui neapărat să-l semnaţi în cinci 
zile. 

Consalvi pare descumpănit. Trebuie să raporteze la Roma, 
spune el. 

— Nu se poate. 

Napoleon a ridicat foarte puţin tonul, dar privirea sa îl face pe 
cardinal să-şi plece capul. 

— Am motive dintre cele mai grave de a nu mai acorda nicio 
amânare, adaugă el. Veţi semna în cinci zile sau acordul va 
cădea şi voi adopta o religie naţională. Nimic nu-mi va fi mai 
uşor decât să reuşesc în această acţiune. 

A trasat planul de bătaie. E rândul lui Joseph Bonaparte să 
continue acum împreună cu abatele Bernier negocierea. 

Când se întâlneşte din nou cu Consalvi, în 2 iulie, la 
Malmaison, pare că se apropie de un acord. 

— Ştiţi, zice Napoleon surâzând, când nu te înţelegi cu bunul 
Dumnezeu, te înţelegi cu diavolul. 

Nici măcar nu ascultă protestele lui Consalvi. Nu-i bagă în 
seamă  nervozitatea. Nu-l interesează. Planul trebuie să 
reuşească. 

Rămâne la Malmaison. Are febră. Vomită. Are dureri sporadi- 
ce, dar violente în coaste. Crede că trebuie să trăiască cu boala, 
că poate să-i stăpânească efectele. Dar are încredere în medicul 
lui, 

Corvisart. îşi întinde braţul. Corvisart îi pune vezicatoare. Pielea 
se inflamează. Are o senzaţie de arsură. Nu poate primi în 


audienta. Dar poate citi si scrie. Nu vrea sa fie sclavul corpului 
Sau. 

— Boala, zice el, este un moment oportun pentru a ma inte- 
lege cu preotii. NAPOLEON - SOARELE DE LA 

în cursul diminetiGE¥44ufe, pe când se pregăteşte sa prezi- 
deze sarbatoarea Concordiei si cand termină de dictat 
proclamatia prin care celebrează „pacea continentală", sfârşitul 
apropiat al „dezbinărilor religioase" şi dispariţia „disensiunilor 
politice", şi la sfârşitul căreia zice: „Bucuraţi-vă, francezi, 
bucurati-va de poziţia voastră, toate popoarele vă invidiază 
destinul", Joseph intră în biroul său. 

Are o expresie care oscilează între regret, îngrijorare şi satis- 
factie. 

Napoleon arde de nerabdare. Sa-i dea odata Joseph textul la 
care a ajuns cu Consalvi. îi smulge foile, le parcurge, le zvarle în 
şemineul în care, în pofida căldurii, a pus să se facă foc. De cea 
acceptat Joseph toate aceste concesii? El nu va ceda. 

Seara, la dineul pe care îl oferă la Tuileries, îl apostrofează pe 
cardinal. Se impune un ton dispretuitor, prin care să-i arate forţa 
şi mânia sa. 

— Ei bine, domnule cardinal, începe el, ati ales să rupeti rela- 
tiile! Fie. Nu am nevoie de Papa. Dacă Henric al VIll-lea, care nu 
avea nici a douăzecea parte din puterea mea, a ştiut să schimbe 
religia ţării sale şi să reuşească în acest proiect, eu cu atât mai 
mult voi şti s-o fac... 

Cei două sute cincizeci de invitaţi la dineu au ochii indreptati 
către Napoleon şi către Consalvi. 

Trebuie să lovească şi mai tare. 

— Schimbând religia în Franţa, continuă Napoleon, o voi 
schimba în aproape toată Europa, pretutindeni unde se întinde 
influenţa puterii mele. Roma îşi va da seama ce a pierdut; va 
plânge după aceste pierderi, dar nu se va mai putea face nimic. 

Napoleon se depărtează de Consalvi, adăugând cu voce tare 
pentru a fi auzit de toţi invitaţii: 

— Puteţi pleca, nu vă rămâne altceva mai bun de facut. Ati 
vrut să rupeti acordul, atunci aşa să fie, din moment ce asta ati 
vrut. 

Sa nu cedeze. Şi totuşi, în adâncul sufletului, simte că se 
naşte o întrebare. Asta să fie calea cea bună? 

Este înconjurat. Este rugat să mai acorde o ultimă şansă 


negocierii. 

„Ei bine", zice el către Joseph şi către Monseniorul Consalvi, 
„ca să vă dovedesc că nu eu sunt cel care doreşte să rupă 
relaţiile, sunt de aroman sonâirrpecomisarii să se reunească 
pentru ultima oara.*Sa*8nglizeze dacă există posibilitatea de a 
pune lucrurile de acord, dar dacă se despart fără să ajungă la un 
rezultat, ruptura este considerată definitivă şi cardinalul va 
putea să plece." 

în noaptea de 15 spre 16 iulie, la ora două dimineaţa, 
Concordatul este semnat. 

Legătura dintre regalişti şi biserică este ruptă. Preotimea va fi 
în mâinile puterii. Şi va putea desemna episcopii. 

Napoleon savurează clipa. 

El este pacificatorul. Şi-a impus punctele de vedere în fata 
tronului milenar al Papei. Cum nu au făcut-o, în toată istoria, 
decât câţiva suverani. De-acum înainte, el va fi unul dintre ei. 

Se apropie de fereastră. Plouă. Este singur. îi scrie Josephinei 
care, împreună cu Hortense, face o cură de ape minerale la 
Plombieres şi la Luxeuil. 

„Vremea s-a făcut atât de rea, că am rămas la Paris. 
Malmaison-ul pare trist fără tine. Sărbătoarea a fost frumoasă, 
m-a obosit puţin." 


Partea a treia 
Pacea este prima dintre nevoi 
si prima dintre glorii 
iulie 1801 - martie 1802 


12 

Napoleon galopeaza de mai bine de doua ore fara o tinta 
precisă, sărind peste pâraie şi peste garduri de nuiele, 
înfundându-se în codri. A recunoscut pădurea din Butard, pe 
care a cumpărat-o pentru a-şi extinde domeniul de la 
Malmaison. Când şi când, traversează terenul vreuneia dintre 
fermele ce se află pe domeniul său. Ţăranii se dau la o parte, 
surprinşi. Dar el nu se opreşte. îi place să călărească astfel, timp 
îndelungat, urmat doar de Roustam, ma- melucul, sau de câte 
un aghiotant. Este ca şi cum ar fi singur. Are nevoie de acest 
consum fizic. Trebuie să-şi dovedească rezistenţa şi agilitatea 
propriului trup. Nu poate să stea închis, zi după zi, într-unul din 
saloanele sau birourile lui, din care unii miniştri nu ies niciodată, 
trecând de la unul la altul. De altfel, ei sunt uluiti, speriaţi de-a 
dreptul, când află că el s-a dezlantuit într-o asemenea cursă pe 
câmpuri şi prin păduri. Se cuvine acest lucru din partea unui 
prim-consul care tocmai a negociat cu un cardinal secretar de 
stat al Suveranului Pontif? Dar îi surprinde şi mai mult faptul că, 
abia coborât de pe cal, este capabil să prezideze o şedinţă a co- 
mitetului care pregăteşte proiectul Codului Civil şi că îi 
corectează pe unii şi pe alţii, până şi pe Portalis, avocat, 
membra în Consiliul de Stat, om de ştiinţă şi cărturar dotat cu o 
memorie prodigioasă. 

Dacă vrei să fii primul, trebuie să fii prezent peste tot, să le 
arăţi celor pe care îi conduci că fac parte dintr-un sistem de 
gândire şi de acţiune care îi domină şi al cărui creier eşti tu. 

„Trebuie să fii şef peste toţi şi în toate împrejurările", zice el. 


Se întoarce la Malmaison. Suntem în 15 august 1801. Astăzi 
împlineşte treizeci şi doi de ani. A tratat de sus şi şi-a impus le- 
gea în faţa uneia dintre cele mai vechi case regale din Europa, a 
Habsburgilor de Austria, „ai, lza,fequt pe Suveranul Pontif să se 
plece. El, Napoleon Rosapariei 3 

Sare de pe cal. 

Dacă ar stabili în sfârşit pacea generală în Europa - şi pentru 
asta trebuie să reînnoade legăturile cu Rusia noului ţar, 
Alexandru |, şi să semneze un tratat cu Anglia - ar pune capăt cu 
adevărat epocilor tulburi care, de peste zece ani, însângerează 
Franţa şi Europa. 

Intră în salon. îl vede pe Talleyrand, ministrul Relatiilor exter- 
ne, sprjinit de unul dintre scaune. 

Se zvoneste că şi-a comandat o pereche de cizme ca să 
călărească cu mine în ciuda infirmitatii sale. 

Cu un semn, Napoleon îl cheamă la el. Talleyrand se apropie, 
şchiopătând, dar cu alura nonsalanta şi cu o urmă de zâmbet pe 
faţă. 

Calmul şi stăpânirea de sine pe care le afişează îl irită pe 
Napoleon. Are chef să-l scuture pe acest bărbat impasibil, care, 
chiar şi atunci când se comportă servil, pare inaccesibil. N-ai de 
unde să-l apuci. Ce-ar putea să-i reproşeze, de altfel? Din câteva 
cuvinte le face pe femeile din salon să râdă. Consulii? - murmură 
el. Nu-i numeşte decât în latină, prin Hic', Haec?, Ho&: Hic, mas- 
culinul, Napoleon; Haec, femininul, Cambaceres, căruia toţi îi 
ştiu năravurile; Hoc, neutrul, pentru Lebrun. 

Talleyrand, limbă ascuţită. 

în timp ce se îndreaptă spre birou, Napoleon îi dă instmctiuni 
lui Talleyrand, care îl urmează la câţiva paşi. 

Noul ambasador al Rusiei, Markof, a venit de curând la Paris. 

— Cereti-i paşapoarte pentru Rusia, unde intentionez să tri- 
mit un ofiter, pe cetateanul Caulaincourt, colonel de carabinieri. 
'e23 în limba latină, pronume demonstrativ: hic („acesta"), 
masculin, singular, haec („aceasta“), feminin, singular, hoc, 
neutru (,acesta", masculin, la singular, ,acestea", feminin, la 
plural). (N. red.) 

Napoleon îi face semn lui Talleyrand că poate sa se aşeze, 
dar acesta se mulţumeşte să se sprijine cu mâna de spătarul 
unui scaun. 

— Vreau, zice Napoleon, să-l faceţi pe Markof să înţeleagă că 


acest ofiter trebuie sa comunice direct cu Maiestatea Sa, 
împăratul Alexandru. 

Talleyrand incuviinteaza. 

Trebuie sa te tii uRisteNs.sneicigayne de persoanele din an- 
turaj, Sa urmaresti saver esth nemijlocit cu cel care are puterea 
de decizie. 

Atunci am certitudinea că pot să-l conving. 

Și mai trebuie să-i vorbesc jură ocolişuri, aşa cum am 
procedat cu cardinalul Consalvi. Să-i spun lui Markof, care s-a 
plâns în numele Rusiei că Franța ocupă Piemontul, lezânau-l 
astfel pe regisorul Sardiniei: „Ei bine, să vină să şi-l ia înapoi!“ 

Diplomatii şi suveranii nu sunt decât oameni ca toţi ceilalţi. 

A judecat el vreodată altcumva, chiar şi atunci când nu era 
decât un locotenent secund de şaisprezece ani? Probabil, dacă 
se gândeşte la Pascal Paoli, când îşi imagina că acesta este o 
personalitate ieşită din comun, superioară tuturor celorlalţi? 
Apoi, când a fost la Corte, l-a cunoscut mai îndeaproape şi 
iluziile i s-au risipit. lar de atunci a văzut mulţi oameni de toate 
felurile, aşa încât, la treizeci şi doi de ani, are sentimentul că nu 
s-ar putea ca cineva să-l mai surprindă. 

De foarte tânăr a condus mii de oameni la moarte. A dat 
ordin să se deschidă focul asupra altora. Să fie împuşcaţi. A 
refuzat gratierea condamnaților. 

îşi aminteşte de tabăra de la Jaffa, de dezordinea care 
domnea printre soldaţi, de femeile care se pripăşiseră pe lângă 
ei şi de ordinul pe care l-a dat, de a strânge în curtea infirmeriei 
toate acele femei care provocau indisciplină în tabără. Au fost 
toate duse acolo. 

O companie de trăgători le aştepta pregătită şi a deschis 
focul. La ordinul lui. 

Ştie că l-au considerat, pentru acea zi, „un monstru însetat 
de sânge, mai mult de plăcere, decât din necesitate". 

Nu este tulburat nici de amintirea aceasta, nici de felul cum |- 
au judecat ofiţerii în scrisorile pe care le-au scris şi pe care el le- 
a citit. 

Ce ştiu ei, cei care mă judecă, despre necesitatea care îl 
incolteste pe cel ce comandă ? 

„Sunt situaţii când, cheltuind oameni, economisesti sânge." 

Pentru toate războaiele pe care le-a purtat şi le-a câştigat, 
vrea acum pacea. 


l-o repetă lui Talleyrand. Anglia trebuie să înţeleagă ca 
dorinţa lui de a încheia un tratat este sinceră. 

— Explicaţi-le, cetatene ministru, că din poziţia în care se află 
Franţa, eu utilizez CUTE BNO alice în faport cu toate puterile şi 
că mi-am luat dreptaveghilazsăznu dau niciodată o cât de mică 
tentă de rea-vointa. 

Talleyrand aude? 

Napoleon ridica tonul. Talleyrand trebuie sa fixeze un termen, 
la fel ca in negocierea cu Papa, care nu se hotara. 

— Daca vor sa ne amane, sunt decis sa rup relatiile, si vreau 
ca totul sa se incheie pana la io Vendemiar (2 octombrie). 

Napoleon se apropie de Talleyrand: 

— Mai spuneti-le, cu trufie oarecum, ca riscă să piardă tot, 
precum împăratul Austriei, dacă se lacomesc la mai mult. 

Dar ce pot face vorbele dacă nu sunt dublate de arme, de 
forţă? 

Napoleon convoacă generalii şi prefectii: vrea ca, de la 
Gironde până la gurile râului Escaut, să se construiască redute, 
să se aducă tunuri, navele de orice capacitate să fie înarmate, 
să se înfiinţeze peste tot posturi de telegraf. Anglia trebuie să se 
teamă de o invazie şi să ştie că este neputincioasă în faţa 
Republicii. Flota lui Nelson a fost respinsă în două rânduri, la 
Boulogne, de amiralul Latouche-Treville. Exemplul lui trebuie 
urmat. Numai cu tunul poţi să-i înveţi minte. 

în n octombrie 1801, la Malmaison, un curier aduce vestea: 
Preliminariile de pace au fost semnate la Londra. Anglia se 
angajează să restituie Franţei, Spaniei şi Olandei coloniile. Malta 
va fi 


înapoiată cavalerilor Sfântului loan, iar Elba va fi sub 
suzeranitate franceza. 

Napoleon mediteaza cateva minute, cu depesa in mana. Nu 
se *;pune nimic despren eowredenem teritorială a Franţei pe 
continent; Louisiana>'S%Htd "Domingo, comerţul maritim, nici 
macar nu sunt mentionate. Au evitat tocmai chestiunile dificile. 

„Să bubuie tunul", zice Napoleon. „Diseară să se anunţe în 
mod solemn la Paris, cu torţe şi făclii, semnarea tratatului." 

Pe străzile capitalei se strigă: „Trăiască Republica! Trăiască 
Bonaparte!". La Londra, aghiotantul lui Napoleon, Lauriston, ve- 
nit sa ratifice Preliminariile, este primit cu entuziasm. Caii de la 
trasura lui sunt deshamati, pentru ca multimea s-o traga ea 
însăşi prin oraşul iluminat. 

Napoleon zâmbeşte văzându-l pe Talleyrand, care, venind 
spre el neputându-şi ascunde dezamăgirea, spune cu o voce 
puţin prea ascuţită că a aflat despre semnarea tratatului 
datorită tunului de la Invalizi. 

— Nu sunt eu Hic? zice Napoleon. 

Hic, masculin! 

Acest apelativ cu care Talleyrand a găsit de cuviinţă să-l 
numească i se potriveşte. Se simte mascul sadea. Nu se lipseşte 
nici de doamna Branchu, nici de domnişoara Duchesnois, nici de 
Josephine. 

Când se uită la oamenii adunaţi în jurul lui, la Consiliul de 
Stat, unde prezidează anumite şedinţe consacrate studierii 
Codului Civil, are certitudinea că, prin vigoarea minţii şi a 
trupului său, îi domină pe aceşti demnitari care, de altfel, depind 
de el. 

îl ascultă pe Portalis prezentându-şi raportul asupra Codului 
Civil. Citeşte rar, fiindcă, la cei aproape cincizeci şi cinci de ani 
ai săi, nu mai vede bine. Memoria şi inteligenţa îi sunt intacte, 
dar corpul nu ţine pasul. 

Am doar treizeci şi doi de ani! 

Recent, am ratificat Concordatul, aprobat în sfârşit la Roma 
de Sfântul Colegiu al cardinalilor. 

O cutie cu diamante în valoare de cincisprezece mii de franci 
i-a fost oferită cardinalului Consalvi, o alta, de opt mii de franci, 


Monseniorului Spina, plus douasprezece mii de franci de distri- 
buit la birourile secretariatului de stat. 

Oamenii sunt oameni. „Şi oamenii sunt ca cifrele: nu capătă 
valoare decât prin poziţia lor.“ 

Hic, masculin! 

Portalis se pregăteşte să vorbească despre articolul din cod 
consacrat căsătoriei. El este pentru menţinerea divorţului. Dar, 
explică mai departe, „infidelitatea femeii implică mai multă 
corupţie şi are efecte mai periculoase decât cea a bărbatului." 
Prin urmare, divorţul va fi de drept pentru bărbat, dacă soţia 
este adulteră, dar soţul va fi considerat vinovat numai dacă şi-a 
dus amanta acasă. 

Portalis se apleacă spre Napoleon, cerând o aprobare. 

Divorțul: l-a luat în calcul la reîntoarcerea sa din Egipt, fiind 
informat despre infidelitatile Josephinei. 

Astăzi, familia sa - fraţii, Joseph şi Lucien, surorile, Pauline şi 
chiar şi Elisa, poate şi mama lui - doreşte divorţul sau şi-l imagi- 
nează. 

Napoleon începe să răspundă, cântărindu-şi cuvintele. „Ce în- 
seamnă o familie destramata? Ce fac copiii care nu mai au tata? 
Care, de ziua lor, nu se mai pot cufunda în tmbratisarile comune 
ale părinţilor despartiti? Ah, să ne ferim sa încurajăm divorţul! 
Dintre toate modalităţile, asta ar avea consecinţele cele mai 
dezastruoase. Să nu punem pecetea greşelii asupra soţului care 
se foloseşte de ea, ci să-l deplângem ca pe un bărbat căruia i s- 
a întâmplat o mare nenorocire. Trebuie ca moravurile să 
respingă trista soluţie pe care legea nu le-a putut-o refuza 
soţilor." 

Se ridică în picioare şi zice cu glas hotărât: 

„Trebuie ca femeia să ştie că, ieşind de sub tutela familiei, 
intră sub cea a soţului." i 

3 


Au trecut deja doi ani de la 18 Brumar. 

Napoleon, in aceasta noapte de 8 spre 9 noiembrie 1801, nu 
doarme. Nu incearca sa-si aminteasca tot ce a realizat in acesti 
doi ani. Merge în biroul lui din Tuileries. Nu l-a trezit pe 
Roustam. Nu vrea să facă o baie fierbinte. 

Se aşază la masa de lucru. Reciteşte proclamația pe care a 
redactat-o ieri seară şi care va fi citită în dimineaţa aceasta. A 


scris-o, cum face de obicei, dintr-o singură trăsătură de condei: 
„Francezi, aveţi în sfârşit, întreagă, această pace pe care aţi 
meritat-o prin atât de lungi şi generoase eforturi! Lumea nu vă 
mai oferă decât naţiuni prietene... După gloria luptelor trebuie 
să facem să urmeze o glorie mai dulce pentru cetăţeni, mai 
puţin redutabilă pentru vecinii noştri." 

A spus ceea ce speră, ce doreşte poporul, dar ştie că nimic 
nu s-a încheiat definitiv şi, chiar dacă a trebuit ca, în câteva 
fraze, să proslăvească ceea ce s-a realizat, are convingerea că 
totul rămâne de făcut, pentru că nimic nu este sigur. 

Pacea? Londra a semnat Preliminariile, dar, cu fiecare zi ce 
trece, demonstrează că stă în gardă, cramponată de drepturile 
sale. Fără îndoială, nu este decât un respiro. 

Cu câteva zile în urmă, Fox, unul dintre marii parlamentari 
englezi, a venit la Paris. Au discutat, însă, la fiecare proiect, 
acesta s-a arătat reticent. 

Vizitând expoziţia de produse franceze de manufactură de la 
Luvru, părea îngrijorat ca un reprezentant al unei ţări 
comerciale care-şi vizitează un concurent. 

Cineva a făcut prostia ca, oferindu-i un glob pământesc prim- 
consulului, să declare indicând cu degetul Anglia: ce mică este 
tara asta! Fox s-a ofuscat. „Da“, a zis el, „pe insula aceasta mica 
se nasc englezii şi aici vor să moară." A luat apoi globul în braţe 
şi a adăugat: „în timpul vieţii lor ei umplu tot acest glob şi îl 
imbratiseaza cu putere." 

N-am putut decât să aprob. 

Dar clipă de clipă simt rezistența Angliei, câtă vreme pacea 
nu este încă parafată. 

Anunţul plecării la Santo Domingo a unui corp expediționar 
condus de generalul Leclerc şi destinat recuceririi insulei unde 
negrii, în frunte cu unul de-ai lor, Toussaint-Louverture, au luat 
puterea, îi nelinişteşte. Or, insula este colonie franceză, 
nerevendicată de ei. 

Ce-i deranjează? 

Faptul că Napoleon le-a scris băştinaşilor din Santo Domingo 
că, „indiferent de origine şi culoare", ei sunt „toţi francezi, toţi 
liberi şi egali în faţa lui Dumnezeu şi a Republicii" ? 

Se tem englezii că libertatea ar putea fi contagioasă sau, mai 
degrabă, că zahărul şi cafeaua din Santo Domingo le vor sparge 
monopolul? 


Sau, poate, afland ca Pauline Bonaparte va pleca, in martie, 
împreună cu soţul ei, Leclerc, presupun că se pregăteşte 
constituirea unui imperiu francez acolo, în America? 

Napoleon se opreşte în loc, în mijlocul biroului. 

Adevărul este că se gândeşte la o asemenea perspectivă. în 
centru s-ar afla Santo Domingo recucerită şi pacificată; la est, 
Martinica şi Guadelupe, la sud, Guyana; iar la nord, Louisiana. 

Visează preţ de câteva clipe. 

Trebuie să grăbească plecarea expediției. 

Ce camp vast i se deschide! 

Viitorul acesta îl cheamă. De ce s-ar întoarce să contabilizeze 
ce s-a făcut în doi ani? 


Reciteşte cele câteva fraze din proclamaţie: „Francezi, în 
această zi, în urmă cu doi ani, s-a pus capăt disensiunilor 
voastre civile şi facțiunile au fost desfiinţate!" 

Dar toate astea îna&onunsisoirtonnplatalacinaiate ! 

în cele trei Adunări se încearcă constituirea unei opoziții. 

în Consiliul de Stat, în Corpul legislativ, în Senat, se ridică 
voci care critică semnarea Concordatului! 

Factiuni, dar nu morţi! 

De câte ori n-a spus: „Marile adunări se transforma în gasti, 
iar gaşca naşte ură." 

Nimic nu se termină, niciodată. 

Se aşază la masa de lucru şi începe să parcurgă scrisorile sor- 
tate de Bourrienne. Este lăudat. Este solicitat. Este bombardat 
cu propuneri. 

Zaboveste o clipă asupra scrisorii Consiliului General al Senei 
care propune ridicarea unui arc de triumf în cinstea prim-consu- 
lului Republicii. Asta este soarta celui care conduce. în unele 
adunări îl hartuiesc, în altele îl tămâiază. 

Dar a fost vreodată altfel? Are senzaţia că dintotdeauna a 
fost primul. Nu-i vine să-şi amintească de viaţa de dinainte. 
Poate că întotdeauna s-a simţit destul de tare ca să ajungă la 
puterea supremă încât să uite de timpul pe care îl trăise. 

Nu la fel face şi acum, nu priveşte spre viitor? 

Răspunde Consiliului General. 

„Ideea de a dedica monumente oamenilor care se dovedesc 
utili poporului este onorabilă pentru naţiuni", scrie el. 

„Accept propunerea de a se ridica un monument în onoarea 
mea. Să fie stabilit amplasamentul, dar să lăsăm secolelor 
viitoare grija de a-1 construi, dacă vor confirma buna părere pe 
care o aveţi despre mine. 

Vă salut călduros." 

„Omul superior nu trădează nicio emoție, niciun sentiment; 
indiferent de împrejurare, rămâne impasibil: fie că este dezapro- 
bat, fie că este lăudat, el merge înainte." 

Câteodată însă trebuie fie să-fi ascunzi mânia, fie s-o laşi să 
se manifeste. 

Când persoanele pe care le-am plasat în Adunări sau pe care 
le-am tolerat când puteam să le mazilesc se ridică impotriva 
mea, nu pot să spun decât: „Sunt niște câini..." 

Napoleon nu are stare, umblă de la un capăt la altul al 


biroului, arunca o privire pe fereastra, distras o clipa de 
miscarile corpului de garda. 

De ce se împiedică de tribuni, de legislatori, de senatori, de 
consilieri de stat? NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 

„Niciodată adunățiie nu au întrunit prudenţă si energie, inte- 
lepciune şi rigoare", murmura el. 

Se întoarce spre Stanislas de Girardin. Acest membru al 
Tribu- natului, prieten cu Joseph, îi este loial. Colegii săi reclamă 
însă, de câteva săptămâni, erori de procedură. Vociferează la 
infinit şi resping articolele Codului Civil, modalitate prin care dau 
de înţeles că nu-1 agreează pe prim-consul şi nici politica sa de 
reconciliere cu Biserica. 

— Mă lovesc peste tot de câinii ăştia, reia Napoleon, peste tot 
bagă bete în roate. Nu aşa se organizează o naţiune mare. 
Tribunalul este o piedică ce frânează punerea în execuţie a celor 
mai salutare intenţii... 

Abia ascultă ce spune Girardin. Ridică din umeri când acesta 
afirmă că, de fapt, ar fi vorba doar de o mana de opozanti. 

— Fără îndoială, dar văd tribuna voastră asaltată mereu de 
câini. Se înţeleg între ei; au şefi de haită. 

lar unul dintre ei poate că este Sieyes. 

Niciodată nu poţi fi suficient de atent la ranchiuna oamenilor 
şi la înverşunarea de a dăuna, de a recuceri ce au pierdut. 

De-abia s-a sărbătorit a doua aniversare a zilei de 18 Brumar 
şi iată-1 din nou pe Sieyes. 

Cum crede că poate învinge, în detrimentul meu, când acum 
doi ani a pierdut? 

Oamenii se înşală însă cu privire la forța şi la pozitia lor. 

„lar ambitiosii de rangul doi nu au avut niciodată decât idei 
mărunte." 

Napoleon i se adresează acum lui Cambaceres. 

De fiecare dată când se află în faţa acestui om, îl duce gândul 
la modul în care l-a calificat Talleyrand: Haec, feminin. Şi intr- 
adevăr, acest consul pomădat, parfumat, cu pielea rozalie şi cu 
gesturi gratioase, cu mers legănat, are ceva dintr-o femeie. Se 
pare că are dreptate: iubeşte tinerii, se înconjoară de ei. Dar 
este un jurist capabil şi devotat. Inventează soluţii care permit 
ocolirea obstacolelor. Are istetimea, spiritul de fineţe şi viclenia 
ce-i caracterizează adesea pe cei de sexul lui. El propune să nu 
se mai reînnoiască mandatul membrilor Tribunatului şi ai 


Corpului legislativ care i se opun. Si pentru asta se vor folosi de 
Senat care va intocmi liste de excludere. 

—Sa dam impresia ca ne servim de Constitutie, zice 
Cambaceres. Prin eax@usom sănfaceim pioelen rz 1 

Napoleon strâmbă din nas. Nu agreează acest subterfugiu. 
Rămâne tăcut câteva clipe. 

— Să nu mai văd capul Meduzei arătându-se la tribunele adu- 
nărilor noastre, zice el. Să fie îndepărtați disidentii şi puşi în loc 
oameni cu scaun la cap. Voința naţiunii este ca guvernul să nu 
fie împiedicat să lucreze în folosul ei. Să nu mai existe opoziţie 
timp de douăzeci de ani. 

Mormăie. 

— Zece oameni care vorbesc fac mai mult zgomot decât zece 
mii care tac; iată secretul lătrătorilor de la tribună. Guvernul 
suveran reprezintă poporul suveran şi împotriva suveranităţii nu 
poate exista opoziţie. 

Se apropie de Cambaceres şi îl priveşte atent. Orice opoziţie 
are nevoie de un animator. Al doilea consul îl cunoaşte bine pe 
Sieyes. Va şti cum să facă să-i parvină mesajul. Căci Sieyes s-ar 
putea să fie tentat să numească Marii Electori. 

— Conduita lui Sieyes, începe Napoleon, în această circum- 
stanta dovedeşte perfect ca, după ce a contribuit la distrugerea 


tuturor constitutiilor de la 1791 încoace, vrea să încerce si cu 
cea de-acum. 

Cambaceres este atent, obrazul său neted nu exprimă nicio 
reacţie. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 123 

— Este extraordinar, reia Napoleon pe un ton sacadat şi dur, 
cum de Sieyes nu-şi dă seama de absurditatea atitudinii sale. Ar 
trebui să aprindă o lumânare la Notre-Dame pentru că a scăpat 
până acum într-un mod atât de fericit şi într-o manieră nesperat. 

Napoleon îi întoarce spatele lui Cambaceres, priveşte de la 
fereastră cerul albastru de iarnă. 

— Dar, cu cât îmbătrânesc, zice el, cu atât observ că fiecare 
trebuie să-şi împlinească destinul. 

Unde mă conduce destinul meu? 

Nu are timp să se întrebe! Ştie doar că nu există decât „un 
secret pentru a conduce lumea, acela de a fi puternic, pentru că 
în forţă nu există nici eroare, nici amăgire; este adevărul gol- 
golut.“ Si asta se dovedeşte valabil pentru orice act, din 
momentul când ai decis să conduci oamenii. 

Când lordul Cornwallis, negociatorul englez care finalizează la 
Amiens tratatul de pace plecând de la Preliminariile de la 
Londra, vine la Paris, Napoleon vrea ca acesta să fie primit cu 
cea mai mare pompă. 

„Trebuie să le arătăm acestor bretoni infumurati", zice el, „că 
nu am ajuns la sapă de lemn." 

îl cheamă pe generalul Duroc. îl apreciază pe acest aghiotant, 
care îl urmează încă din Italia. Duroc a fost rănit la Saint-Jean- 
d'Acre. S-a întors din Egipt la bordul vasului Muiron, cu mica 
cohortă de oameni fideli. „îmi place caracterul lui. Este rece, 
sec, sever şi, în plus, Duroc nu plânge niciodată." 

îi face semn lui Duroc să se aşeze, îl observă. 

„Guvernul“, zice el, „trebuie să fie un spectacol permanent." 
De asta a voit desfăşurarea de forţe pentru primirea englezului 
Cornwallis. Dar, în primul rând, de popor trebuie să se îngrijeas- 
că: „Opinia publică înseamnă acea forţă invizibilă, misterioasă, 
WE „treia nimic nu-i rezistă: nimic nu poate fi mai schimbător, mai 
un piu şi mai puternic." 

Duroc se arată atent, sobru, aproape grav, după cum îi este 
felul. 

— Si, cu toate că este atât de capricioasă, reia Napoleon, în ıl 
claşi timp este vie, accesibilă, justă, de mult mai multe ori decât 


ne am inchipui. 

Citeşte pe chipul lui Duroc o undă de mirare. 

Oare ar fi nevoie să-i explic, dincolo de aceste generalitati, ca 
vreau Mj) pun capăt detoarnila donnearee do nosrestez/a3 uileries? 

Josephine primeşte o lume foarte pestriță, femei din trecutul 
ci, cele de pe vremea doamnei Tallien şi a doamnei Hamelin, 
toale acelea pe care opinia publică, mai mult ca sigur, le 
numeşte lansatoare de dulcegării goale" sau ,preotesele 
dezbracate". Ele şifonează imaginea prim-consulului. 

— Vreau, îi spune lui Duroc, să fii guvernatorul Palatului 
Tuileries, ajutat de patru prefecti. 

Vremurile se schimbă. Nu contează dacă se va spune că 
aceste nominalizări creează, în jurul meu, o atmosferă de curte. 
Și de ce nu? Am nevoie de o etichetă şi, pentru asta, Duroc 
trebuie să fie guvernatorul palatului. 

Va exista o casă militară, cu patru generali. Napoleon ezită o 
i lipă, apoi îi numeşte pe Lannes, Bessieres, Davout şi Soult. Vor 
li asistați de opt aghiotanti. Prefectii Palatului vor avea sarcini 
interne privind regulamentul de ceremonie şi supravegherea 
spectacolelor. 

— Va fi nevoie de doamne care s-o însoţească pe soţia prim- 
con- sulului, murmură el. Doamna Lannes, doamna Savary, 
doamna Murat şi, cu deosebire, doamne ce provin din nobilime: 
doamna de Remusat, doamna de Lucay. 

Se întrerupe, îl priveşte ironic pe Duroc. 

— Hortense de Beauhamais, începe el. 

Bârfele sordide care fac din fiica vitregă amanta lui nu-l 
ating. Dar, cum continuă să se răspândească, un mariaj al lui 
Hortense i-ar putea pune capăt. 

în cercul restrâns de la Tuileries se mai vorbeşte că Hortense 
ar fi amorezată de Duroc. 

Acesta însă rămâne distant. 

Trebuie să ştie totuşi că nu mă opun acestui mariaj, 
dimpotrivă. 

I-am spus lui Bourrienne să facă în aşa fel încât să ajungă şi 
la urechile ofițerului său: „îi dau cinci sute de mii de franci lui 
Duroc: îl numesc comandant al celei de-a 8-a divizii militare. A 
doua zi după căsătorie va pleca la Toulon, cu soția lui, şi vom 
trăi despărțiți. Nu vreau ginere cu mine în casă. “ 

însă Duroc nu dă niciun răspuns. Precis cunoaşte planurile 


Josephinei, care nu vrea pentru fiica ei decat un print sau un 
Bonaparte, si nicidecum un general Duroc. 

Napoleon are o stare de nervozitate, clatina usor din cap. 

Va suporta aceasbărourine- fomiliată @areteserpregateste, o altă 
manevră de-a Josephinei de a-1 lega si mai mult de ea. 

Napoleon l-a promovat pe Louis, care a fost aghiotantul lui în 
ltalia şi în Egipt. L-a făcut ambasador, apoi general de brigadă. 
Nu-l abandonează niciodată pe fratele său. Cum ar putea s-o 
facă, din moment ce Louis va fi soţul Hortensei, pentru care el 
are o afecţiune deosebită? Şi cât de greu îi va fi, vreodată, s-o 
rupă cu Josephine, dat fiind că cele două familii vor fi atât de 
strâns unite! 

Napoleon ia totul în calcul. 

Ştie şi că Louis, afectat fără dubiu de o boală venerică, are 
accese de depresie, închipuindu-şi, în repetate rânduri, că pe 
urmele lui se află câte cineva care vrea să-i pricinuiască tot felul 
de neplăceri. 

Dar este fratele meu. Şi din moment ce Duroc nu răspunde, 
din prudență sau din lipsă de atracţie pentru Hortense, atunci 
voi face cum vrea Josephine. 

Napoleon asistă alături de ea la semnarea contractului de 
căsătorie, în 3 ianuarie 1802, la Tuileries. 


A doua zi se duce in strada Victoire. Tarziu, la ora unsprezece 
din noapte, cardinalul Caprara oficiază căsătoria religioasă in 
ma- n Ic salon unde a fost amenajat un altar. 

Napoleon priveştendpeţoh îrșainte, în.tinagirtenlângă el Josephine 
îşi trage nasul şi suspină zgomotos. Ea ar fi dorit, cu această 
oca- . ic, ca mariajul civil cu Napoleon să fie binecuvântat de 
cardinal. Murat şi Caroline, care nu erau nici ei cununati în fata 
preotului, e pregătesc ca, imediat după proaspetii căsătoriţi, sa 
primească binecuvântarea cardinalului. 

Josephine încearcă să-l prindă de mână pe Napoleon. El şi-o 
idrage. Nu va ceda. N-are decât să plângă. Vrea să-i lase 
destinului său o uşă deschisă pentru o nouă uniune, cu o altă 
femeie, în sânul Bisericii. 

Sigur că există posibilitatea de a desface şi o căsătorie 
religioasă. Dar de ce să înmulțească dificultăţile? Desfacerea 
unei căsătorii civile, la o adică, ar fi foarte simplu de realizat. 

lese printre primii din sală. 

Murat se împăunează într-o uniformă sclipitoare. De data 
asta, lânăra pare mulţumită. Talleyrand şuşoteşte. „Caroline 
Murat", zice ministrul, „are capul unui Cromwell pe umeri de 
femeie." 

Ea este cea care conduce în familie, care tocmai a decis 
achiziţionarea unui domeniu întins, La Motte Saint-Heraye. Ea, 
care a cumpărat hotelul Thelusson cu cinci sute de mii de franci, 
care a implorat, a cerut insistent să i se acorde soţului ei suma 
de treizeci de mii de franci pe lună, pentru cheltuieli 
neprevăzute, înainte de reîntoarcerea acestuia la Milano, la 
postul său de comandant. 

Napoleon a cedat. Doar este familia lui, nu? 

A doua zi, la Tuileries, a prezidat marele dineu organizat în 
cinstea mirilor. Nici Hortense, nici Louis nu par fericiţi. Louis este 
visător, absent. Hortense dă impresia că nici nu-l vede, în 
schimb Josephine străluceşte de bucurie. După cât se vede a 
uitat de tristeţea din ajun şi de căsătoria religioasă ratată. 
Această unire dintre Hortense şi Louis reprezintă prima ei 
victorie importantă. Dimpotrivă, Letizia Bonaparte, fraţii şi 
surorile sunt abatuti. 

Sa fie adevărat că oamenii nu pot fi uniţi intr-o mişcare comu- 
na? Fuziunea factiunilor să fie imposibilă şi să trebuiască pur si 
simplu ca toţi, puşi faţă în faţă, chiar urându-se unii pe alţii, să 


se adune laolalta numai prin recunoasterea unui sef unic? 

Nu se poate „învinge necesitatea decât printr-o putere 
absolută"? 

Se înclină spre Joseptime gineearpanțăuste pleacă peste câteva 
zile la Lyon, unde are loc o Consultă compusă din delegaţi 
italieni. 

— Se vorbeşte că o să-i faci să te aleagă rege al Italiei, zice 
Josephine. 

El râde. îşi aminteşte de tragedia lui Voltaire, Oedip, pe care 
a citit-o demult. Recita: 

„Am proclamat suverani şi n-am dorit defel să fiu unul dintre 

ei.“ 
Trei zile mai târziu, în ziua de 8 ianuarie 1802, părăsind 
Tuileries pentru se duce la Lyon, se gândeşte încă la acel ospat 
de nuntă, la persoanele adunate în jurul lui, fraţi, surori, ofiţeri, 
demnitari. 

A trebuit ca, imediat după dineu, să-l dojenească pe Louis 
care, precum un cetăţean de rând, trimisese anunţuri de 
căsătorie. 

Când vor întelege oare cine sunt eu? Ce imi datorează? 
Respectul fata de situația lor, fata de numele şi titlurile pe care 
le poartă? Nu sunt deloc recunoscători. 

l-a propus lui Joseph preşedinţia Republicii Cisalpine, iar aces- 
ta a refuzat cu aroganță, răspunzând că nu vrea să suporte 
„jugu!" fratelui său şi să fie doar un „manechin politic". 

A pretins, pentru a accepta, ca Napoleon să retragă trupele 
franceze, Murat să părăsească Milano şi Piemontul să fie alipit la 
Republica Cisalpină. 

Dar ce crede acest frate mai mare al lui, că el a cucerit toate 
astea? 

Trăsura trece prin satele acoperite de zăpadă. Este ora două 
dimineaţa. Napoleon se hotărăşte să tragă la postul de la Lucy- 
le-Bois, în departamentul Cote-d'Or. Va dejuna apoi la Autun, 
după care va 11 mi face un popas la Chalon. în data de n, se 
opreşte la Tournus şi in cursul serii va ajunge la Lyon. 

Putin înainte de Lucy-le-Bois, observă pâlcuri de focuri aprin- 
se, pe marginea drumului. 

Când trăsura se apropie, ţăranii aleargă, strigă: „Trăiască 
Bonaparte!" La oprire, un mic grup de oameni s-a strâns în faţa 
ştafetei de poştă şi manifestă cu entuziasm. Scene similare se 


repeta de-a lungul intregului traseu. 

Oamenii ăştia chiar îl iubesc? „Ce înseamnă popularitatea? 
Blandete? Cine a fost mai popular, mai blajin ca nefericitul rege | 
udovic al XVI-lea? ŞiAPGeos-acakese de ersAeannuritz7Dar, cu toate 
astea, ceea ce se realizează fără popor este nelegitim." 

Napoleon se strânge într-un colţ al trăsurii care, din nou, s-a 
pornit la drum, trecând de Tournus, apropiindu-se de Lyon. 

în cine să aibă încredere? 

„Prietenia este doar o vorbă. Nu iubesc pe nimeni. Nu, nu-mi 
iubesc fraţii, poate pe Joseph, un pic: totuşi, dacă îl iubesc, 
poate fi din obişnuinţă, pentru ca este fratele meu mai mare. 
Duroc? A, da, pe el îl iubesc... Cât despre mine, puţin îmi pasă; 
ştiu foarte bine că nu am prieteni adevăraţi. Atât timp cât sunt 
ceea ce sunt, o să-mi fac câţi vreau eu, în aparenţă. Femeile 
trebuie lăsate să se smiorcăie, în treaba lor, dar eu, fără 
sensibilitati! Trebuie să fii tare, să ai inima de piatră; altfel, nu te 
amesteca nici la război, nici la conducere." 

Atipeste. 

li ianuarie 1802. La ora opt seara, ajunge la Lyon. 

Se apleacă în afara portierei. Oraşul este luminat. Echipajul 
înaintează agale pe străzile ce duc la primărie. Priveşte leul 
culcat, postat în vârful unui arc de triumf, pe sub care trăsura 
trece la pas. 

începe de îndată primirea delegaților italieni, care, în număr 
de patru sute cincizeci, constituie Consulta Republicii Cisalpine. 

De-a lungul zilelor, are sentimentul că schimbă soarta oame- 
nilor, a celor din Italia şi din Europa. Li se adresează în italiana, 
în biserica dezafectată unde s-a reunit Consulta. Este aplaudat. 
îl 


saluta in calitate de presedinte al Republicii Italiene. Melzi este 
numit vicepresedinte. 

| se spune „nemuritorul Bonaparte, eroul secolului". Este eli- 
beratorul unui popor. Se simte cuprins de o forţă uriaşă. 

în ziua de 25 ianuarie 1802, în piaţa Bellecour, trece în 
revistă trupele reîntoarse din Egipt. 

Vremea superbă lasă soarele să strălucească pe un cer lumi- 
nos. Această zi de iarnă seacă şi friguroasă rasuna de strigătele 
entuziaste ale mulţimii şi ale soldaţilor care îşi ridică bonetele 
sau căştile în vârful puştilor. Sunt printre ei mameluci, copti, 
sirieni şi, mai ales, acei vechi grenadieri cărora le recunoaşte 
chipurile, amintindu-şi chiar şi numele unora, luptători din Italia 
şi din Egipt, supraviețuitori de la Saint-Jean-d’Acre si de la 
Aboukir. 

Le strânge mâna. îi ciupeşte de urechi. 

„Cine este «mai popor» decât o armată?" 

Zăboveşte îndelung. Nu-i vine să se despartă de aceşti 
militari care îl aclamă. 

Ce-ar fi el fără ei? 

Mai nimic. 


14 

De cum s-a întors la Paris, in 31 ianuarie 1802, ora şase şi ju- 
mătate seara, Napoleon a început să citească depeşele de la 
Joseph, care conduce tratativele de la Amiens, cu lordul 
Cornwallis. 

Este nervos, nu reuşeşte să stea aşezat la biroul de lucru. 
Aceşti englezi vor intr-adevăr pacea sau fac un joc viclean 
pentru a lungi negocierile, ca să se întărească între timp şi să le 
întrerupă când vor ei? 

Nu mai citeşte. 

Voiajul de la Lyon a fost plictisitor şi mai ales obositor, drumul 
dintre Lyon şi Roanne fiind îmbibat de ploaie amestecată cu 
zăpadă. Frigul era pătrunzător în staţiile de poştă de la Roanne, 
Nevers, Nemours. 

îl cheamă pe Roustam. Vrea o baie şi mai fierbinte ca de 
obicei. Zăboveşte îndelung, apoi revine la birou. 

Dă la o parte scrisorile de la Joseph, le va citi mai târziu. 
Răsfoieşte un mic opuscul, cu autor necunoscut, scris de mână, 
pe care l-au interceptat spionii poliţiei şi care circulă prin Paris, 
din om în om. Se vorbeşte despre el, indică raportul care îl 
însoţeşte. 

Napoleon citeşte şi simte ca o arsură pe piele. Cine poate fi 
acest anonim care îşi permite să-l insulte, să-l calomnieze, să-şi 
intituleze cele câteva versuri La Napoleone? 

închide ochii, se calmează. Asta este preţul pe care trebuie 
să-l plătească pentru gloria şi succesul său. Citeşte: 

Vine străinul acesta perfid, 

Să se aşeze cu tupeu deasupra legilor. 

Cu odioasa moştenire de paricid, îşi dispută cu 
călăii cadavrele regilor Trădător vomitat la 
Zidurile Alexandriei Pentru oprobriul patriei Şi 
pentru doliul universului; 

Vasele şi porturile noastre îl acceptă pe transfug, 
Din partea Franţei abuzate primeşte refugiu Si 
Franța primeşte de la el robie. 

Ce păzeşte Fouche? 

Pamfletul în versuri este al unui regalist, fără îndoială, mem- 
bru al uneia dintre societăţile secrete, poate cea a philadelphilor 
care conspiră în continuare, care vor să-l asasineze. 

Se ridică în picioare. Baia şi mânia l-au revigorat. Nu mai 


simte oboseala calatoriei de patru zile. Trebuie sa detina 
controlul asupra politiei, mult mai strans decat a facut-o pana 
acum. 

„Cetăţene Fouche", începe el sa scrie. 

„Restabilirea păcii cu marile puteri îmi permite să mă ocup 
mai îndeaproape de poliţie, aşa că doresc să fiu informat despre 
toate, în cele mai mici amănunte, şi să conlucrăm, cel puţin o 
dată, dacă nu chiar de două ori pe zi, dacă va fi necesar." 

îşi înalţă capul, reflectează câteva momente, apoi continuă: 

„Orele cele mai potrivite sunt unsprezece dimineaţa şi 
unsprezece seara." 

Nu poate tolera ca texte de genul acesta să circule. Autorul 
să fie descoperit şi întemnițat. „Scriitorii proşti" nu trebuie lăsaţi 
să otrăvească opinia franceză. Prin urmare, îi va ordona lui 
Fouche să-şi sporească vigilenta pentru a nu lăsa să fie 
introduse în Franţa fituici de-ale emigratilor, dintre care cei mai 
mulţi sunt stabiliţi la Londra. 

Răscoleşte dosarele, găseşte acele pamflete unde este 
descris ca un ,bandit". Le reciteste ca si cum ar lua un 
medicament pe 


< .ne şi-l inoculeaza ca să se întărească. Căci în momentul 
cand 11 i - .c uta despre un tratat de pace cu Anglia, trebuie să 
ştie ce publi- i i despre el, la Londra, Ivernois sau Peltier, ambii 
emigraţi, unul <InwAtermavapAre@kdals Ad$meRPazrisi3 Dar nu sunt 
singurii. Alţii îl iau la pieptănat până în copilărie pentru a-l 
calomnia şi mai vârtos. 

„Bonaparte, zice-se, n-a cunoscut niciodată dulcea sinceritate 
a (opilăriei: închis, ascuns, răzbunător, reunea toate viciile 
comune t elor mai cruzi tirani şi, printr-o ciudată asemănare de 
gust cu | iomiţian, petrecea, le fel ca şi acesta, ore întregi 
omorând muşte, distracţie demnă de cel care avea să-şi 
găsească mai târziu cel mai plăcut mod de a-şi petrece timpul, 
exterminând oameni." 

Trebuie să rămână impasibil la toate scornelile lor ridicole şi 
demne de dispreţ, să nu urască fiinţele astea care vor să-l 
doboare, (are îl acuză şi că „o ciupeşte până la sânge pe 
Josephine, din plă- (crea de a face rau", că ar fi pus pe cineva 
să-l asasineze pe Desaix pe câmpul de luptă de la Marengo 
pentru a scăpa de un rival! 

„Omul care este om cu-adevărat nu uraste", repetă el. 
„Mânia sa şi proasta dispoziţie nu depăşesc un minut." 

Şi totuşi, au scris despre el tot ce poate fi mai rău. Găseşte şi 
un portret de-al său, publicat, de asemenea, la Londra, pe care il 
reciteşte: 

„S-a susţinut că acest mare om de stat, acest mare căpitan, 
acest mare filozof era duşmanul desfrâului, ferit chiar de 
slăbiciunile ce se pot reproşa unor oameni marcanţi. 

în realitate, el are două porniri care foarte rar se găsesc 
reunite în acelaşi om: deşi dezmatat cu femeile, este atins şi de 
viciul de care a fost acuzat, pe nedrept, Socrate. Cambaceres il 
secondează de minune în această atracţie ruşinoasă. Nu m-aş 
mira daca, pentru a-l imita pe Nero cu totul, s-ar însura într-o zi 
cu unul dintre pajii sau mamelucii săi. Lipsit de orice respect 
pentru decenta, i se pare că nici chiar incestul nu trebuie 
mascat. A trait pe fata cu cele două surori ale sale, doamnele 
Caroline Murat şi Pauline, soţia generalului Leclerc. Cea dintâi se 
lăuda la toată lumea. Se ştie bine că doamna Louis Bonaparte, 
fiica Josephinei, fiind lăsată grea de către Napoleon, acesta l-a 
forţat pe fratele său să se însoare cu ea..." 

Se aruncă înapoi. îl încearcă o senzaţie de dezgust pe care în- 


cet, incet o alunga. 

»,Doresc", îi scrie el lui Joseph, „să vorbiti cu lordul Cornwallis 
despre textul imund pe care îl găsiţi ataşat şi să-l faceţi să simtă 
în ce măsură contrawroeedierapitătiine ehowatenvazstate de a lăsa la 
Londra un emigrat să tipărească astfel de ineptii." 

Afară numai dacă acest dezmat de injurii reluate de către 
presa de la Londra, unde el este permanent tratat drept 
,corupator", este dovada ca Anglia se eschivează de la 
semnarea tratatului de pace. 

îl primeşte pe Talleyrand care îi face cunoscută convingerea 
sa, şi anume că guvernul lui Addington vrea pacea, dar că este 
supus presiunilor comitetelor de negustori şi de armatori. 
„Credinţa publica a acestei tari nu-şi are centrul la Saint-James, 
ci la Bursa de la Londra", explică Talleyrand. „Ne-a transmis 
asta Otto, ambasadorul nostru." 

— O suspendare deci, asta este, murmură Napoleon. 

Ar fi dureros, deprimant. 

— Dacă lordul Cornwallis se dovedeşte de buna-credinta, con- 
chide Napoleon, pacea trebuie semnata pana la 19 martie. 

Asteapta aceasta pace. O vede incerta, si va fi fragila si daca 
este semnată, dar măcar i-ar permite să se dedice exclusiv 
administrării Franţei. 

Simte o nerăbdare atât de intensă încât, pe parcursul zilelor 
de aşteptare, ia încă şi mai multe decizii ca de obicei, inmultind 
iniţiativele. 

Se duce în Piaţa Invalizilor într-o dimineaţă. îi chestionează pe 
lucrători. Vrea ca piaţa să fie terminată la timp. Asistă la 
începerea lucrărilor de străpungere a unei străzi noi care va 
permite legătura dintre terasa de la Tuileries şi Piaţa Vendome. 
Vizitează castelul de la Saint-Cloud, care urmează să devină 
castel consular. 

în 26 martie 1802, când se întoarce din inspectiile sale, este 
înştiinţat că, în sfârşit, la Amiens a fost semnat Tratatul de Pace. 

Londra trebuie să evacueze Malta, iar Franţa porturile napoli- 
i.me pe care le ocupă. Nu se spune nimic în acest document 
despic cuceririle franceze de pe continentul european, după 
cum nici despre deschiderea porturilor pentru mărfurile engleze. 

Dar, una peste alta, avem pace, mult aşteptata pace. 

în 27 martie, Napoleon îi cere lui Constant un costum de mă- 
tase, ciorapi albi şi pantofi cu catarame de argint. 


Vrea să-i primească în civil pe ambasadori pentru a sărbători 
semnarea tratatului. 

— Este prima oară, din 1792 încoace, de când Franţa nu se 
mai află în război cuvaioneani, smmarra orăMapeteon. 33 

Dar i-a pus deja ministrului Marinei o întrebare care nu-l lasă 
să doarmă, chiar în 27 martie 1802, ziua celebrării păcii: „Dacă 
am avea nefericirea ca pacea sa nu fie durabilă, care ar fi 
posibilităţile noastre?" 


Partea a patra 
Considerati ca datorez 
y 
poporului încă un sacrificiu: 
îl voi face 
aprilie 1802 - august 1802 


15 

Napoleon îi întoarce spatele lui Bourrienne si se apropie de 
fereastra. in aceasta zi de 3 aprilie 1802, cerul pare de un 
albastru diafan, aprdape are parervé LA AUSTERLITZ 1 39 

Bourrienne vorbeşte cu glasul sugrumat. Cum ar putea să se 
justifice? A fost prins cu mâna în sac. Şi totuşi secretarul 
încearcă să explice că nu este amestecat în acest faliment. Abia 
îi ştie pe fraţii Coulon, dintre care unul s-a sinucis recent, şi 
care, după ce au încasat sute de mii de franci, nu au fost 
capabili să furnizeze echipamentele pe care trebuiau să le 
livreze cavaleriei. Cât a primit Bourrienne pentru această 
afacere? Napoleon nu vrea să-i pună întrebarea la modul acesta. 
îşi aminteşte de tovarăşul lui de studii de la Brienne. Este cel 
mai vechi prieten al lui. Prieten? S-au reîntâlnit în 1792. Au 
bătut străzile din Paris împreună. Sunt de aceeaşi vârstă. 

L-am scos din închisoare, unde îl închiseseră ca emigrat. 

De atunci, Bourrienne l-a urmat - Italia, Campoformio, Egipt, 
18 Brumar. Nicio zi n-a trecut să nu scrie zeci de scrisori după 
dictare. Este confidentul Josephinei. 

M-a mințit pentru ea, ştiu asta. Şi s-a îmbogățit. l-am văzut în 
ochii de cotofana sclipirea hrapareata. Am acceptat. Dar acum 
este prea mult. 

Bourrienne continua cu justificarile. 

Ce de oameni pe drumul meu, in care m-am increzut si care 
m-au tradat. 

Se gândeşte la Saliceti, care l-a denunţat în 1794. Saliceti, pe 
care l-a iertat şi l-a îndepărtat din Paris, întâi în Corsica, apoi în 
Italia. îşi aminteşte de toţi cei care s-au folosit de el, Tallien, 
Barras. 

De ce ar trebui să se mire? Nu poţi avea încredere decât în 
tine însuţi. 

Bourrienne continuă să vorbească, dar cu o voce atât de 
surdă, atât de pierită, că nu se mai aude. în final îşi mişcă 
buzele fără să pronunţe vreun cuvânt. 

Cu un gest, Napoleon îl concediază. Să plece la Hamburg, 
unde va reprezenta Franţa ca însărcinat cu afaceri. Să fure în 
continuare, dacă poate! 

Dar există cineva pe care poate să conteze? 

lata-1 pe noul secretar, Meneval. Napoleon îl tintuieste cu pri- 
virea. Potrivit lui Joseph, care l-a avut pe Meneval în subordine, 


acest tânăr de douăzeci şi patru de ani este discret şi eficient. 

Napoleon îi dă dispoziţiile. Trebuie să fie disponibil în orice 
moment, zi şi noapte, să locuiască la Tuileries, unde îi sunt re- 
zervate patru cameră Stajee seared Ry Darvetrebui să stea 
acolo - Napoleon întinde braţul -, între apartamentul interior şi 
apartamentul secret. Şi nu are voie să apeleze la alte persoane 
care să-l ajute în munca sa. Nici secretar, nici copist. 

Napoleon începe imediat să-i dicteze Regulamentul privind 
cultul, care se va adăuga Concordatului. Aceste articole 
organice vor constitui o surpriză neplăcută pentru Papă, dar, la 
urma urmei, ele nu fac decât să reînnoade vechea tradiţie 
galicană a independenţei Bisericii Franţei faţă de Roma şi 
principiul potrivit căruia guvernul exercită controlul asupra 
cultelor. 

Eu sunt cel care va alege episcopii. 

Şi pentru a sărbători Concordatul, Napoleon l-a desemnat pe 
domnul de Boisgelin, cardinal arhiepiscop, care, în urmă cu do- 
uăzeci şi cinci de ani, a pronunţat jurământul de sacralizare al 
lui Ludovic al XVI-lea! 

Scrutează chipul lui Meneval, dar acesta scrie după dictare, 
lisle prea tânăr ca să fi fost iacobin, ca să fie şocat de această 
voinţă de a reînnoda lanţul timpului, de a restabili autoritatea 
Statului şi pacea religioasă. 

Unii se indignează însă. 

lar alții, din armată, m-ar vrea mort. 

li ştie, de-alde Augereau, Moreau, Bernadotte, Lannes, şi 
atâţia *dţi generali, „mustăţi bătrâne" din 1792, care încep să-şi 
târască pintenii prin Paris, deoarece acum este pace. 

Au căpătat obiceiul, în timpul vechilor cuceriri, să acţioneze 
iii capul lor. Şi, rămaşi fără ocupaţie, visează să-l sfâşie pe acela 
i are a fost unul de-al lor şi despre care îşi imaginează că nu ar fi 
diferit de ei. 

Vor să mă ucidă! 

Fouche a trebuit să admită că informațiile de care dispun 
sunt exacte. 

La un banchet al generalilor şi ofiţerilor, unul dintre ei, şeful 
de escadron Donnadieu, a repetat că ar trebui să mă asasineze 
la Notre-Dame dacă se va celebra, cum este programat, în ziua 
de Paşti, pe 18 aprilie 1802, un Te Deum pentru promulgarea 
Concordatului şi articolelor organice. Un general care fusese 


aghiotantul lui Augereau, Fournier-Sarlovese, s-a angajat să-l 
ucidă pe prim-consul în naosul catedralei. S-a lăudat că este un 
excelent trăgător cu pistolul. 

Pe cine să nu bă ni NEA- SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 39 

„Eşti urmat cu adevărat de inferiori numai atunci când ei ştiu 
că esti inflexibil." 

îl concediaza cu brutalitate pe Meneval. 

Câteva zile mai târziu, în marele salon de la Malmaison, îi pri- 
meşte pe Portalis, Cambaceres, Lebrun, Roederer, la un Consiliu 
extraordinar. 

La ce bun să vorbească despre complot? Generalul Fournier- 
Sarlovese a fost arestat. Dar cine poate spune dacă nu există 
vreun succesor? Prea mulţi oameni, prea mulţi generali cu 
gelozii 


şi ambiţii tăinuite in inimă. Si le ascund în propriii ochi, sub fru- 
moase idei iacobine, aceste draperii pentru ipocriti, în scopul de 
a-şi masca pofta de a fi pe primul loc şi ranchiuna de a nu fi ştiut 
să ajungă acolo. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 141 

— Ati remarcat, zice Roederer, că, în timp ce-şi tinea discursul 
cu ocazia receptiei oficiale, cardinalul Caprara tremura ca o 
frunză? 

Napoleon nu răspunde. în ajun, a constatat intr-adevăr şi el 
starea de anxietate a trimisului Papei, în sala de la Tuileries. Dar 
nu trebuie să se încreadă în preoţi. Face câţiva paşi în grădină, 
le zăreşte pe Josephine şi Hortense. Se poate încrede în 
persoanele cele mai apropiate? O iscoadă a poliţiei afirmă de 
altfel că Joseph -fratele meu mai mare! - refuză să stea alături 
de prim-consul la Te Deum-ul de la Notre-Dame, în 18 aprilie, şi 
că preferă să nu se amestece printre consilierii de Stat! Probabil 
a auzit că se pregăteşte un complot şi nu ţine să primească un 
glonţ sau o scânteie. 

Napoleon se întoarce în salon. 

— Prim-consulul va săruta vasul de împărtăşanie? întreabă 
Portalis. 

Napoleon se închipuie, îngenuncheat sau înclinat, punându-şi 
buzele pe cupa ce conţine prescura. 

Are o reacţie de respingere cu tot corpul. 

— Nu mă puneţi să fac lucruri ridicole, zice el. 

Nu se teme doar de şicanele şi amenințările adversarilor Con- 
cordatului. Chiar în Consiliul de Stat s-au auzit râsete când 
Portalis a citit anumite pasaje din acordul cu Papa. Dar opoziţia 
adunărilor a fost sugrumată graţie sfaturilor lui Cambaceres. Nu 
s-a mai tras la sorţi pentru reînnoirea membrilor, ci pur şi simplu 
au fost numiţi opozantii, şi două sute patruzeci dintre ei, 
aproape toţi, nu şi-au mai găsit locurile. 

Faptul cel mai îngrijorător i se pare însă puterea preoţilor. 
Dacă le cedează, s-ar găsi într-o afacere în care unul dintre 
parteneri, adică el, este păcălit de celălalt. Preoţii urmăresc să-şi 
rezerve influenţa asupra inteligenţei, a laturii nobile din om. 

Vor să mă reducă la a-mi exercita puterea doar asupra tru- 
| mii lor, adaugă Napoleon cu naduf. îşi pun deoparte sufletul si 
mie îmi aruncă cadavrul. 

îşi închipuie că el va accepta aşa ceva? 

Face paşi mari prin salon, oprindu-se din când în când în 


drep- lul uşilor cu geamuri, deschise. Priveşte drept înainte. Ştie 
ce tre- Imie făcut. Si, în săptămânile şi lunile ce vor urma, se va 
dedica ,K estei obligaţii. 

— Nu va exista uN SEPA Stab APIS AU eXistă un corp c | 
idactic cu principii fixe, zice el întorcându-se către Portalis şi că- 
i re celelalte personalităţi. Atâta timp cât nu se va învăţa, încă 
din copilărie, dacă trebuie sa fii republican sau monarhist, 
catolic sau .ileu, Statul nu va putea închega o naţiune. 

întinde mâna spre Roederer. 

— Roederer, zice el. 

îl însărcinează cu tot ce tine de instructia publica. 

Se întoarce apoi spre Portalis. Trebuie întâi să termine cu 
Concordatul, care să confirme puterea prim-consulului. 

Zambeste. Prim-consulul va oferi fiecăruia dintre arhiepiscopi 
şi episcopi, în momentul consfintirii lor, o cruce, o cârjă episco- 
pală, o mitră. 

— Cetatene Portalis, dati dispoziţiile necesare pentru ca aces- 
te obiecte sa fie facute la timp... 

Se intrerupe, zambetul i se lateste. 

— Si sa fie achizitionate la un pret cat mai mic. 

Rămâne tăcut câteva momente. îi priveşte unul după altul pe 
aceşti oameni ale căror veşminte vorbesc despre importanţa 
funcţiilor lor. Dar aici, stând în fata lui, în salonul de la 
Malmaison, sunt supuşi. 

„în ceea ce priveşte guvernul", cugetă el, „avem nevoie de 
băieţi buni: fără asta, piesa nu se va încheia." 

Se apropie de Portalis. Vrea, zice el, să se transforme în 
capelă camera de baie de lângă biroul său de la Tuileries. Acolo 
vor depune jurământul episcopii. Va fi capela prim-consulului. Si 
va fi sfinţită de arhiepiscopul Parisului, care va ţine, în acelaşi 
loc, o slujbă. 

Şi, mai zice el ieşind din salon, zâmbind, îl numeşte ca 
arhiepiscop de Paris pe Monseniorul de Belloy. Ştie bine că 
fostul episcop de Marsilia sub vechiul regim are nouăzeci şi doi 
de ani, dar va fi un pastor excelent pentru Paris. 

18 aprilie 1802. Se trezeşte mai devreme ca de obicei. 

Vrea ca această zi de Paşte să fie o zi de glorie. Ar fi putut să 
se limiteze la o promulgare discretă a Concordatului. Dar, în 
pofida complotului generalilor, el a menţinut Te Deum-ul cu 
mesa  pontificală, la Notre-Dame, şi cu corurile de la 


conservator. Pentru a marca schimbarea pe care el a realizat-o, 
are nevoie de fast. 

îşi cheamă primul valet de camera. 

Constant îl ajută SF SFC cSStUMUF CACHE de prim-con- 
sul. îi dă pantalonii de mătase albă, haina stacojie fara revere, 
cu guler negru, împodobită de o generoasă broderie cu palmieri 
de aur pe toate cusăturile, şi îi atârnă la centironul foarte îngust 
sabia din Egipt. Apoi, Napoleon îşi aşază pe cap o pălărie ă /a 
frangaise, cu panas tricolor. La ora zece şi jumătate, coboară în 
curtea de la Carrousel. Trebuie să înmâneze drapelele unor 
unităţi noi. 

înaintează lent. Are sentimentul că se află pe un câmp de 
bătălie, când, în primele momente, totul se joacă. 

Şi dintr-odată încep ovatiile mulţimii. „Trăiască Bonaparte!", 
strigă ea. „Trăiască prim-consulul!“ 

Ziua va fi frumoasă. 

A cerut să se lustruiască trăsurile de gală care i-au servit lui 
Ludovic al XVI-lea. Vizitiii şi lacheii vor purta livrele verzi, cu ga- 
loane de aur. 

La unsprezece şi treizeci, urcă în caleaşca trasă de şase cai 
albi. Josephine stă aşezată lângă el. Arată, şi chiar el vrea să fie 
aşa, asemeni unui cuplu de suverani. 

Mulțimea imensă îi aplaudă pe întreg traseul dintre Tuileries 
şi Notre-Dame. Complotiştii pot visa linistiti. Le cunoaşte planul 
de la informatorii lui: vor să-l ucidă în timpul Te Deum-ului şi să 
pună în mişcare armata de Vest, a lui Bernadotte - cumnatul 
Ini Joseph Bonaparte, soţul lui Desiree Clary, aşa sunt oamenii! 
-, ipre Paris. 

Insă Duroc şi Junot au comasat vânătorii din Garda Consulară 
| i Tuileries, iar unităţile pe care le-a trecut în revistă în urmă cu 
mai putin de o ora sunt alcătuite din oameni devotați. 

Intră în catedrala iluminată de sute de lumânări şi umplută 
până la refuz de mulţimea de personalităţi. 

Vede, pe părţile laterale ale naosului, uniformele de generali. 
îi e;pune lui Cambaceres aplecându-se spre el: 

— Niciodată un guvern militar nu va avea trecere în Franţa, 
afară numai dacă națiunea nu este abrutizată de cincizeci de ani 
de ignoranță; toate tentativele lor vor eşua şi autorii lor vor 
cădea victime. 

Vorbeşte fără să-l privească pe Cambaceres, s-ar putea crede 


că se roagă. 

— Eu nu guvernez ca un general, continuă el, ci pentru că 
națiunea crede ca am calităţile civile adecvate guvernării. Dacă 
nu .ir avea această Biro -SONERA LAAVAERiITSpfijinit. Ştiam ce 
făceam atunci când, general de armată fiind, îmi luam calitatea 
de membru al Institutului. Eram sigur că simt înţeles până şi de 
ultimul tobosar. 

Mesa se încheie. lese în piaţa din faţa bisericii. 

lată mulţimea entuziastă. Grupul de generali stă retras în 
spate. 

— Caracteristic militarilor este să vrea totul în mod despotic, 
reia el. Atitudinea unui civil este de a supune totul discuţiei, 
adevărului, raţiunii. 

însoţit de Duroc si de Cambaceres, se îndreaptă spre 
generali. Duroc îi şopteşte că generalul Moreau nu a asistat la 
ceremonie, că a fost văzut fumându-şi ţigara ostentativ, în 
momentul Te Deum-ului, pe terasa de la Tuileries, în compania 
câtorva ofiţeri. 

Nu-1 va uita pe Moreau. 

— Nu trebuie ca secolele de barbarie să rezoneze cu timpurile 
ictuale, îi spune el lui Duroc. Noi suntem treizeci de milioane de 
oameni reuniți în secolul luminilor, prin proprietate şi comerţ; 


trei sau patru sute de mii de militari sunt nimic pe lângă aceasta 
masă. Soldaţii înşişi nu sunt decât copiii cetăţenilor. Armata este 
națiunea. 

Generalii s-au imprastiat. Le-a fost frică să-l înfrunte. 

Unul dintre ei, generalul Delmas, a rămas într-o atitudine pro- 
vocatoare, cu braţele încrucişate, cu picioarele depărtate. 

Napoleon îl cunoaşte pe acest ofiţer eroic, comandant de 
infanterie. Ce crede despre ceremonie? îl întreabă el. 

— Frumoasă predică, bombăne Delmas. Nu lipsesc decât cei 
o sută de mii de oameni care s-au lăsat ucişi pentru abolirea a 
tot ce se întâmplă acum. 

Delmas se întoarce cu spatele şi pleacă. 

Lupta mea nu se va sfârşi niciodată. 


16 


Napoleon se înapoiază binedispus. îi cere generalului Duroc 
să repete ceea ce tocmai i-a spus dintr-o suflare. Duroc pare 
surprins, apoi, cu o voce domoală, detaliază din nou situaţia 
Gărzii (ionsulare însărcinate cu securitatea Palatului Tuileries. 
Napoleon îşi pierde răbdarea. Duroc ezită, încercând să 
priceapă. 

— Suicidul, zice Napoleon. 

Duroc dă din cap. într-adevăr, este a doua oară într-o lună 
când are loc un suicid în corpul grenadierilor. Ambele cazuri de 
sinu- i idere au fost „din dragoste". Grenadierul Gobain, cel de-al 
doilea (are s-a sinucis, era un militar foarte bun. 

Ce înseamnă „din dragoste" ? 

Napoleon pare să uite de prezenţa lui Duroc. Vorbeşte preci- 
pitat, ca şi cum şi-ar lămuri o problemă personală. „Josephine se 
teme să nu mă îndrăgostesc serios!" zice el. „Asta înseamnă că 
nu ştie că dragostea nu este făcută pentru mine." 

Se uită la Duroc, mai bine zis îl vede din nou. 

— Căci, ce este dragostea? reia el. O pasiune care lasă tot 
universul într-o parte şi nu vede, nu pune în cealaltă parte decât 
obiec- tul iubit. lar eu, categoric, nu sunt de natură să mă las 
pradă unei astfel de excluderi. 

Clatină din cap. 

— Mi-a plăcut întotdeauna analiza, zice el, şi atunci când 
eram îndrăgostit serios descompuneam iubirea mea, piesă cu 
piesă. 


Aspira o priza de tutun, apoi isi incruciseaza mainile la spate 
si schimba tonul, incepand sa dicteze: 

„Prim-consulul ordonă să se treacă in Ordinul de Zi al Gărzii: 

Un soldat trebulaiPsiăostigoAsăLsPEpAAHEJăRLO A fsrea şi tristeţea 
pasiunilor: pentru a suporta cu tărie durerile sufletului este 
nevoie de tot atât de mult curaj adevărat cât pentru a rămâne 
neclintit sub focul unei baterii. 

Sa te laşi pradă suferinţei fără a rezista, să te omori ca să i te 
sustragi înseamnă a-ţi părăsi câmpul de luptă înainte de a fi câş- 
tigat." 

îl concediază pe Duroc şi rămâne singur. 

Această primăvară a anului 1802 reprezintă un moment spe- 
cial din viaţa lui. Are impresia că totul este posibil şi, în acelaşi 
timp, că totul rămâne fragil şi se poate răsturna în câteva 
minute. Dincolo de viaţa sa, opera pe care a început-o poate să 
se scurgă printre degetele timpului ca un pumn de nisip. 

Ce-ar rămâne? 

îi convoacă pe Roederer şi pe Cambaceres. Aceştia doi sunt 
oameni ponderati, de ale căror sfaturi ascultă uneori şi cu care, 
mai ales, îşi şlefuieşte argumentele, pentru el însuşi sau înainte 
de a le prezenta Consiliului de Stat. 

Şi unul, şi celălalt au aprobat Concordatul şi actul senatului 
care permite ultimilor emigraţi să se întoarcă, atât timp cât nu 
caută să-şi recupereze bunurile. Aceşti aristocrați sunt 
câteodată cei mai buni susţinători ai politicii sale. 

în urmă cu câteva zile, Napoleon i-a arătat lui Fouche cartea 
pe care a dedicat-o prim-consulului un viconte de 
Chateaubriand. Ce poate fi mai favorabil decât o operă care 
exaltă Geniul creştinismului? 

Fouche a schiţat un zâmbet. Autorul şi editorul aşteptaseră, 
pentru a-şi lansa cartea, Te Deum-ul de la Notre-Dame în 
onoarea Concordatului, în scopul de a produce cel mai mare 
răsunet şi a obţine cele mai mari vânzări! 

Fouche! Fouche! 

11 n om care nu se mulţumeşte cu vorbe goale, pe care nu-l 
poţi 11 M ovoia, care serveşte, dar cu condiţia să aibă şi el ceva 
de câştigat. 

Ministrul Poliţiei nu are în momentul de faţă decât o 
temere: .1 im cumva Adunările să-i acorde prim-consulului 
Consulatul pe ' i.iţ.l Aşa că bagă intrigi pentru ca ele sa se 


limiteze la o reînnoire i mandatului pe zece ani, asa cum 
prevede Constituţia. Ceea ce-l v.i duce pe Napoleon până în 
1819. Fouche lasă să se înţeleagă pes- 

lot că ar fi peric Wa dată soar rS té des Rd Una. 

A îndoctrinat-o pe Josephine, care mă iscodeşte pentru el, 
ştiu asta, ;.i care primeşte la schimb o mică rentă lunară! 

Ea crede că eu nu bag de seamă toate astea. Când vorbeşte, 
parcă îl mul pe Fouche: „Arfi periculos să şochezi elita din 
armată şi oamenii 1 Ir care depinde puterea temporară a prim- 
consulului... Riscă să-l facă m) -ṣi piardă avantajele unei poziții 
atât de importante, plasânau-l fie /ir un culoar prea îngust, fie 
pe o pantă prea rapidă.“ 

Și normal că Josephine mai adaugă şi din strâmbele ei 
personale. ('um ar putea Bonaparte să viseze la magistratura 
Bourbonilor? 

Dar nu visează şi ea jură să-şi dea seama? Oare eu asta 
visez? 

La Malmaison, atunci când viitorul era evocat de Lucien, 
lălleyrand, Fontanes şi Cambaceres, ea s-a aplecat spre prim- 
con- Nul. 

— Când mă faci împărăteasa galilor? i-a şoptit ea. 

— Ce? Micuța Josephine, împărăteasă? a răspuns 
Napoleon .itât de tare că toată lumea a tăcut. 

„Este absurd", a adăugat el. 

să fie chiar absurd? 

Cambaceres şi Roederer îl presează să modifice Constituţia, 
sii obţină Consulatul pe viaţă, nu pe zece ani, cum îi sugerează 
Fouche. 

Ascultă. Se forţează să rationeze. 

Cum consolidezi ceea ce se mişcă? Să fixezi ceea ce se 
sustrage? Să opreşti sau să încetineşti această cursă a timpului 
care îl poartă cu ea dintotdeauna? Sentimentul de precaritate 
care continuă să-l obsedeze? 

A aflat astfel că, în cortegiul de la Notre-Dame, trăsura în 
care luaseră loc generalii Bernadotte, Augereau, Massena şi 
MacDonald se oprise la ordinul lui Bernadotte. Şi că cei patru 
ofiţeri ezitaseră să coboare, să se adreseze trupelor pentru a le 
instiga contra prim-consulului. 

Intuitia sa fusese bună deci, când, în naos, văzuse generalii 
regrupati. Este la discreţia unuia dintre aceste comploturi. 


— Un lucru ce poate contribui in cel mai inalt grad la securi- 
tatea regilor, îi spune lui Roederer, este acela de a lega la ideea 
de coroană pe cea de proprietate. Se zice că un rege este 
proprietarul tronulNAPOhEfiMtâSARS+-E BELA AŞEFREIIpA47se zice de un 
particular că este proprietarul tarlalei sale. Fiecare având 
interesul ca proprietatea lui să fie respectată, el o respectă pe 
cea a monarhului. 

Este de bun-simt, nu-i aşa? 

Dar ar fi bine să facă pasul? 

îi vede roind în jurul lui, ca nişte jefuitori de cadavre pe câm- 
pul de luptă, pe cei care îl împing nu numai spre Consulatul pe 
viaţă, ci şi să-şi desemneze succesorul. Sunt fraţii săi, Lucien şi 
Joseph: fiecare dintre ei afirmă că nu-l interesează moştenirea, 
că pentru a-i urma lui Napoleon este nevoie de un om precum 
Cambaceres şi, în acelaşi timp, fiecare se gândeşte la ce va 
urma să se întâmple, după. 

După moartea mea! 

îl primeşte pe Cambaceres, venit, o dată în plus, să susţină 
ideea că prim-consulul trebuie desemnat pe viaţă şi, poate, să 
aibă calitatea de a-şi numi succesorul. 

Napoleon se întoarce în birou cu capul plecat şi, ca de fiecare 
dată când se consultă cu el însuşi, îşi măreşte numărul prizelor 
de tutun. 

Se opreşte. îl cheamă înăuntru pe Roederer, care aştepta în 
anticameră. 

— Atât cât voi exista, zice el dintr-odata cu brutalitate, 
răspund de Republică, dar este adevărat: trebuie prevăzut 
viitorul. 

Cambaceres şi Roederer incuviinteaza. 


— Se cuvine sa asezam pe pamantul Frantei cateva blocuri de 
1,1.mit, adauga Napoleon. 

Vrea să se creeze peste tot în departamente, licee, pentru ca 
învăţământul  pubINAPOSIEPN -fEPPRFAZEE Lese or ce vor fi 
învelitoarea n.iliunii. Şi pentru cetăţenii cei mai merituosi 
trebuie instituit un nul in, un nou rang cavaleresc, cel al Legiunii 
de Onoare. 

— Va însemna o nouă nobilime, murmură Roederer după un 
moment de reflecţie. 

— Se va crea o opoziţie puternică în Adunări, în Corpul legis- 
l.itiv, adaugă Cambaceres. 

Napoleon se înfurie. 

— îl desfid, zice el, pe acela care îmi arată o republică veche 
sau modernă în care să nu existe decoraţii. Sunt considerate 
drept | leacuri, ştiu asta, mi s-a spus deja. Ei bine, am răspuns 
că pe oameni îi conduci tocmai cu aceste fleacuri. 

Gesticulează, pronunţă răspicat şi accentuat cuvintele, 
loveşte in pământ cu piciorul. 

— Nu cred că poporul francez iubeşte libertatea, egalitatea, 
francezii nu s-au schimbat deloc în aceşti zece ani de revoluţie: 
ei sunt cum erau locuitorii Galiei, mânari, cuminţi, trebuie deci 
să le hranesti acest sentiment. Au nevoie de distincţii. Credeţi 
că poţi să-i faci pe oameni să lupte folosind „analiza" ? 

Se plimbă tăcut, minute lungi, apoi cu o voce hotărâtă 
adaugă: 

— Credeţi că trebuie să ne bazam pe popor? El strigă fara 
deosebire: „Trăiască Regele! Trăiască Liga!" Este necesar deci 
să-i dai o direcţie şi să ai instrumentele adecvate pentru asta. 

— Pe bună dreptate, insistă Roederer si Cambaceres. Consu- 
latul pe viata ar permite indicarea cu certitudine a caii de urmat. 

Abia de le asculta argumentele. A facut vreodata altcumva 
decât a vrut el însuşi? îşi imaginează că ar putea renunţa intr-o 
zi, după zece ani sau chiar douăzeci de ani, la atribuţiile pe care 
le exercită ca prim-consul? Această haină i s-a lipit de corp, de 
piele. 

— Consideraţi că datorez poporului un nou sacrificiu? îl voi 
face dacă dorinţa poporului îmi comandă ceea ce sugerati voi, 
zice el. 

Roederer prezintă în curând plebiscitul care va fi supus vo- 
tului poporului francez, prin intermediul unor registre deschise 


în fiecare comună, la iniţiativa guvernului. Cetăţenii ar trebui sa 
răspundă la două întrebări: „Napoleon va fi consul pe viaţă?" şi 
„Prim-consulul va avea dreptul să-şi desemneze succesorul?" 

Napoleon revedeXteXtoh s@ARb FORA Odes TRAE 592 cu o trăsătură 
furioasă de pana, taie cu o linie fraza a doua. 

— N-au respectat ei testamentul lui Ludovic al XVI-lea! zice. îl 
vor respecta pe al meu? 

Face câţiva paşi, prizează sacadat, apoi adaugă: 

— Un om mort, oricine ar fi el, nu mai înseamnă nimic! 

îşi repetă această frază pe toată durata drumului ce duce la 
Malmaison. Nu poate să-şi imagineze ce se va întâmpla după el 
şi nu poate accepta ideea că fraţii lui îi vor urma sau că se vor 
certa între ei ca să-i ocupe locul, ba mai rău, că vor trebui să 
împartă puterea cu un Moreau sau cu un Bernadotte! 

Petrece o noapte dificilă la Malmaison şi, a doua zi dimineaţa, 
la ora şase, comandă manevrele celor două batalioane ale gărzii 
încartiruite la Rueil şi la Malmaison. 

lubeşte aerul tare al revarsatului de zori, pasul cadentat, ordi- 
nea coloanelor, geometria batalioanelor, spaţiul divizat în figuri 
precis conturate. 

în timp ce rosteşte comenzile, se gândeşte la plebiscit. îi vor 
acorda francezii Consulatul pe viaţă? De ce ar refuza? La 
Tribunat, numai Carnot a votat contra, iar în Corpul legislativ, 
doar trei deputaţi s-au opus plebiscitului. 

încheie manevrele şi îi invită pe ofiţerii din cele două 
batalioane să dejuneze la Malmaison. 

Apreciază aceste întâlniri. încă din copilărie, a cunoscut oa- 
menii în şi prin armată. Evocă câteva amintiri din stagiul de la 
Toulon, apoi din alte campanii. 

„Curajul nu se poate falsifica", zice el, „este o virtute care 
scapă ipocriziei, dar seamănă cu iubirea, are nevoie de speranţă 
pentru „i se hrăni." 

Care este speranța mea acum, când mă apropii de treizeci şi 
trei de ani ? Când, în toate comunele, cetățenii, cu sutele de mii, 
vor vota pentru sau contra consulatului pe viata? 

Din momentul în care s-au deschis registrele, în primării, la 
grefele tribunalelor şi la notari, o mulţime de persoane au venit 
să-şi exprime opţiunea, conform primelor rapoarte ale 
prefectilor. 

Se ridica si, inainte de a parasi masa in jurul careia ofiterii s- 


au i idicat şi ei în picioare, el spune: 

— Oricare va fi destinul meu, consul sau cetăţean, nu voi 
exista decât pentru măreţia sau fericirea Franţei! 

Seara, in sala déPepettaesiae dELAaUMâlifrăison, pe care o 
inaugurează cu această ocazie, asistă la reprezentatia trupei de 
comedianti italieni cu La Serva padrona, de Paisiello. 

Rade la spectacol, percepe limba italiana ca si cum ar fi a lui. 
A facut multe pentru a reda independenta acestei tari, dar vesti- 
le pe care le primeşte de la Milano arată că guvernul Republicii 
Cisalpine este slab. Soarta acestei tari să fie aceea de a nu 
însemna nimic, niciodată? 

Franța însă va fi mereu marea națiune. 

Se simte mândru că este francez, că se află în fruntea acestui 
popor şi a acestei naţiuni căreia i s-a dăruit şi care i-a dat totul. 

„Cel mai frumos titlu din lume este acela de a te naşte fran- 
cez", cugeta el, „un titlu dăruit de Dumnezeu, şi nimănui de pe 
pământ n-ar trebui să-i fie dată puterea de a-1 retrage." 

Eu sunt prim-consulul acestei naţiuni! 

A doua zi dimineaţa, Fouche cere să fie primit. 

Napoleon, intenţionat, îl face să aştepte. 

De câteva zile, dispune de rapoartele mai multor informatori. 
A fost intr-adevăr un complot al generalilor. Bemadotte a fost 
sufletul 


complotului. Au intenţionat să-l destituie pe Napoleon sub 
pretextul ca, fiind ales preşedinte al Republicii Italiene, nu mai 
poate exercita funcţia de prim-consul! Generalii au vrut să 
formeze o deputăţidApe: Anu S9AREErPieaințărreuTinsurecţia dacă el 
ar fi impietat asupra libertăţii. Bernadotte - Napoleon rânjeşte - 
le cerea complicilor săi să se mărginească să-l salte pe prim- 
consul şi nu să-l ucidă! 

Ce poate spune în plus Fouche? Si, oricare ar fi elementul 
agravant pe care îl aduce, trebuie să pedepsească aspru? Cu 
toate că Bernadotte merită să fie împuşcat? El este popular în 
armată, la fel ca Moreau. De ce să-şi ia riscul de a ridica armata 
contra puterii? Va fi suficient să-l înlăture pe Bernadotte, ca şi 
pe ceilalţi generali. Lannes va merge la Lisabona, Brune la 
Constantinopol, Macdonald la Copenhaga, Bernadotte, de ce nu, 
în Louisiana, sau reprezentant al Franţei în Statele Unite ale 
Americii? 

Napoleon îl cheamă pe Fouche. Ministrul Poliţiei are o mutră 
gravă, dar Napoleon nu întreabă nimic, aşteaptă, observându-l 
pe Fouche, care începe să vorbească încet. A trebuit să-l 
aresteze pe generalul Simon la Rennes, explică el. Acest fost şef 
de stat-major al lui Bernadotte expedia în toate garnizoanele 
pamflete, în plicuri albastre şi roşii, culorile armatei de Vest. 

Napoleon întinde mâna. Vrea să vadă cu ochii lui textele pe 
care le-a interceptat poliţia lui Fouche, îndeosebi în vehiculele 
ce se îndreptau în direcţia Paris. 

Pamfletul este intitulat: Appe/ aux Armies frangaises par leur 
camarade, „Apelul unui camarad către armata franceză". 
Conţine câteva pagini pe care Napoleon le frunzăreşte întâi 
rapid, apoi citeşte. 

„S-ar părea", scria acolo, „că generalii şi armatele care au 
învins în Italia, în Elveţia şi la Hohenlinden au dispărut şi s-au 
împrăştiat ca fumul: prim-consul, Luneville, Amiens; Amiens, 
Luneville, prim-consul: iată deci din ce se constituie națiunea 
franceză... Soldaţi, nu mai aveţi patrie, Republica nu mai există, 
gloria voastră este pătată, numele vostru este fără strălucire şi 
fără onoare!" 

Napoleon aruncă pamfletul pe pardoseală. 

— Si? întreabă el. 

Fouche, fara a renunta la calmul sau, raspunde ca, pe langa 
ge- i M ı aiul Simon, alti câţiva ofiţeri au mai fost arestaţi, în 


special cei doi aghiotanti ai lui Bernadotte, capitanul Foucart si 
locotenentul Adolphe Marbot. 

Apoi Fouche da asigurari ca generalul Bernadotte nu avea cu- 
nostinta de activităţii borehaieti RA UUUSTERLITZ 1 53 

Nu-şi pleacă ochii cand Napoleon îl priveşte. 

— Generalul, cumnatul cetăţeanului Joseph Bonaparte..., eon- 
ii nuă Fouche. 

— Idiotul, voi pune să fie împuşcat în piaţa Caroussel, îl între- 
m pe Napoleon pe un ton sec. 

Ştie că Fouche va raporta spusele sale. Şi că îi va face să 
tremure. 

Se guvernează şi prin frica pe care o inspiri. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 53 


17 


Napoleon îi ordonă din priviri secretarului său să nu se miste. 
Nu-i place să fie d&rbvifat nvai ales Cântul 4dăză. Frazele se 
înlănţuie unele după altele, gândirea curge, şi iată că cineva 
bate la uşa biroului de lucru, cea care dă la scarita pe care se 
ajunge la apartamentul Josephinei. Dar Napoleon continuă să-i 
dicteze lui Meneval un articol pentru Le Moniteur, „Monitorul". 

Nu-l va semna, dar îl vor recunoaşte după modul de gândire, 
deoarece acest ziar, toată lumea din Franţa şi din străinătate o 
ştie, exprimă punctul de vedere al prim-consulului. Şi o treabă 
nu este bine executată decât dacă o faci cu mana ta. 

Or, articolul este important. Vorbeşte despre pace. Presa en- 
gleză îşi multiplică atacurile contra Franţei. „Toate relele, toate 
calamitatile care pot agita oamenii vin de la Londra", repetă de 
mai multe ori Napoleon. Dar Times exagerează cu „veşnic 
aceleaşi invective contra Franţei. Două dintre cele patru pagini 
plicticoase ale sale sunt folosite în fiecare zi pentru a da 
credibilitate unor calomnii plate. Tot ce poate imaginaţia să 
descrie mai josnic, mai diabolic, mai răutăcios, mizerabilul le 
atribuie guvernului francez, în ce scop? Cine îl plăteşte? Pe cine 
vrea să influenţeze? Insula Jersey este plină de tâlhari 
condamnaţi la moarte de tribunale. Georges Cadoudal îşi poartă 
nestingherit la Londra eşarfa roşie, ca recompensă a maşinăriei 
infernale care a distrus un cartier din Paris şi a trimis la moarte 
treizeci de femei, copii şi locuitori paşnici. Această protecţie 
specială nu ne indreptateste să credem că, 


«laca ar fi reusit, ar fi primit Ordinul Jartierei? Cand doua mari 
natiuni fac pace, o fac pentru a suscita reciproc vrajba?" 

Se bate cu insistenţă. Napoleon încetează sa dicteze. înainte i 
liiar ca Meneval să s&APRIFON,- Joseph Mend S FAtFAt în cabinetul de 
lucru. 

Evident, vrea să-i ceară ceva. Napoleon îi recunoaşte 
atitudinea rugătoare, mimica de fetiţă neajutorată. Nu este 
prost, dar, de fiecare dată, încearcă un amestec de iritare, de 
satisfacţie şi de jenă. Să spună repede ce vrea! Să-l lase să 
lucreze! Tot datoriile ei sunt motivul vizitei? Nu mai vrea să i le 
plătească! Sau poate îi serveşte una din surprizele ei infantile şi 
stupide de genul celei recente pe (are a trebuit s-o suporte? A 
aşezat dinaintea lui un coş acoperit cu un fular şi, cândela 
ridicat pânza, a descoperit un pitic oribil care se strâmba şi se 
contorsiona. 

Dar asta este Josephine, cu care, încă, îşi împarte majoritatea 
nopţilor! Ea zice că, în felul acesta, având un somn foarte uşor, îl 
va proteja de asasini. Şi, după cum citeşte în presa de la Londra, 
«lor care vor să-l omoare nu trebuie să le lipsească sprijinul şi 
banii. Halal pace! 

O întreabă pe Josephine pe un ton iritat ce vrea. 

— Doamna Grand este aici, murmură ea. Vă imploră s-o pri- 
miti. 

Cunoaste încăpăţânarea femeilor. Şi cunoaşte în amănunt 
situaţia acestei doamne, fiica unui marinar din Batavia, 
dansatoare intr-un teatru din Calcutta. A trecut dintr-un pat în 
altul, oprindu-se, în prezent, în cel al domnului Talleyrand. Şi ea 
vrea să se mărite cu ministrul, care pentru asta trebuie să 
obţină de la Papă, fiind fost arhiepiscop, o revenire la statutul de 
laic. Si, normal, îi cere cu staruinta lui Napoleon să scrie o 
epistolă către Papa Pius al Vll-lea în care să-i prezinte aceasta 
cerere de dispensă. 

El ezită. Tine la Talleyrand, un om sucit, dar, deseori, bun sfa- 
tuitor. Or, de când femeia s-a instalat în casa lui Talleyrand, în 
strada Bac, diplomaţii şi soțiile lor refuză să mai meargă la 
recepti- 
ile ministrului. Dilema este simplă: sau se căsătoreşte, sau 
pleacă de la minister. 

Napoleon acceptă s-o primească şi o priveşte în timp ce se 
apropie. Doamna Grand are deja mâinile împreunate. Nu mai 


are nici graţie, nici frumuseţe. îngenunchează. Plânge. îl 
imploră. Ce găseşte Talleyrand la ea? Femeia asta nici nu mai 
pare capabilă să-i facă un copil. 

Gândul îl răneşte. SPAN - SOARELE DE LA AUSTERLITZI 5 7 

A primit o scrisoare de la Roederer prin care îl anunţă că re- 
zultatele plebiscitului sunt cunoscute şi că vor fi făcute publice 
în câteva zile. 3.568.885 de francezi au fost pentru Consulatul 
pe viaţă al lui Napoleon. Şi numai 8.374 au spus „Nu“. Dar 
Roederer a adăugat: „Ar trebui să vi se dăruiască un moştenitor 
natural." 

Napoleon a uitat de doamna Grand care continuă să plângă. 

— Talleyrand o să vă ia în căsătorie, zice el pe un ton aspru, 
totul se va aranja. Dar trebuie să-i purtaţi numele sau nu vă mai 
aratati la el acasă. 

Femeia se ridică, strălucind de bucurie. Este dorinţa ei cea 
mai arzătoare, spune ea. îi va scrie, aşadar, Papei? 

O concediază. Josephine îi mulţumeşte cu o înclinare a capu- 
lui. l-a cedat din nou. Şi furia pe care o simte contra ei nu ştie 
dacă se trage de la slăbiciunea pe care o mai are încă faţă de ea 
sau de la amintirea scrisorii lui Roederer. 

Mai târziu, în cursul serii, o regăseşte pe Josephine la 
Malmaison, înconjurată de o mulţime de invitaţi. Mare înghesu- 
ială la bufetele garnisite cu toate băuturile şi mâncărurile 
posibile. Napoleon savurează un pahar de Chambertin, vinul său 
preferat. O orchestră începe să cânte, iar Napoleon o invită pe 
Hortense pe ringul de dans. După câteva minute, tânăra femeie 
îl roagă să se oprească, este însărcinată cu Louis, explică ea, pe 
când el o părăseşte râzând. Femeile corsicane, zice el, muncesc 
până în ziua când nasc. O ciupeşte pe Hortense de obraz. Ştie, 
întreabă el, că a cumpărat - pentru ea şi Louis - hotelul 
particular al domnişoarei 
Dervieux, fosta metresă a contelui d'Artois ? Hortense se atârnă 
de gâtul lui, multumindu-i pentru cadoul regesc. 

Asta înseamnă să fii prim-consul, să nu întâmpini niciun ob- 
stacol în calea oricărei dorinţe. Să poţi, dacă vrei. 

După plecarea doamnei Grand, i-a scris o scrisoare Papei Pius 
al Vil-lea pentru a-i recomanda să-i acorde lui Talleyrand reveni- 
rea la statutul laic, pentru a se putea căsători. „Acest ministru", 
i-a scris el, „a adus servicii Bisericii şi Statului. Merită să obţină 
această favoare specială." Pius al Vil-lea va accepta. Aşa cum a 


acceptat ca Joseph Fesch, unchiul lui Corse, fratele vitreg al 
Letiziei Bonaparte, sa fie facut arhiepiscop de Lyon. 

De ce nu Joseph Fesch? Nu este mai rau decat altul! 

Napoleon bate dMPOBEAM EAT ea SAU VtAI 5la teatrul din 
Malmaison, se aşază în rândul întâi şi dă ordin să înceapă. 

îi place s-o vada pe Hortense, ca şi pe aghiotantii săi sau pe 
generali interpretând o piesă de Beaumarchais. Uită de ziua pe- 
trecută la Tuileries, de vestile din Santo Domingo, unde frigurile 
decimează trupele franceze. Arestarea lui Toussaint-Louverture 
n-a făcut decât să-i incite pe negri. 

Uită că a cedat anturajului său, care a vrut să restabilească 
sclavia în Guadelupe şi în Martinica, că şi acolo revolta se 
extinde. 

Aplaudă, râde cu poftă. 

Trebuie să uite, dar se gândeşte la Pauline şi la soţul ei, 
generalul Leclerc. Are sentimentul că a lăsat să i se forţeze 
mâna de către negociatorii de zahăr şi cafea care au „furia" de a 
redobândi Santo Domingo, plantațiile lor, beneficiile lor şi, prin 
urmare, sclavii lor. 

Gândul l-a purtat spre ei când, discutând cu Roederer despre 
un proiect al noii Constituţii, necesare din moment ce în curând 
va fi proclamat consul pe viaţă, a respins ideea că averea 
permite accederea la listele electorale formate din notabilitati. 

„Nu poţi să-ţi faci un titlu prin avere", a spus el. „Unul bogat 
poate fi, de multe ori, un neispravit, fără niciun merit!... Cine 
este bogat? Acaparatorul de domenii nationale, furnizorul, 
hotul? Cum 


să fondezi pe o bogăţie obţinută în felul acesta o notabilitate?" 
Şi colonul, ce este el? 

Dar el a restabilit sclavia. 

Se ridică în timp CéPPrértense ede bi iăâterpretă” pe Rosine, si 
generalul Lauriston, pe contele Almaviva, îl salută. Apoi Figaro, 
jucat de prefectul Didelot, înaintează în faţa scenei şi se înclină 
la rândul lui. 

Lauriston, Didelot: doi nobili din Vechiul Regim care interpre- 
tează o piesă de Beaumarchais pentru el, care, fiu al Revoluţiei, 
fost prieten al lui Robespierre, a restabilit sclavia! 

Lumea şi destinul meu, ce ciudate sunt! 

Gândul acesta nu-i dă pace. 

în câteva zile va împlini treizeci şi trei de ani. Cu Consulatul 
pe viaţă şi cu problema succesorului său - „un moştenitor 
natural", a scris Roederer -, vede deja mai limpede ca niciodată 
sfârşitul existenţei sale, de parcă, deşi destinul lui se scrie încă, 
îi cunoaşte finalul. Asta să fie cauza pentru care se simte iritat, 
nervos, cu accese de nerăbdare, ca şi cum ar vrea, repede, 
repede, să acţioneze, să parcurgă toată traiectoria, pentru a 
atinge acest capăt ce va fi înscris în textele constituţionale? 

în timp ce se duce la Mortefontaine, în apropiere de Senlis, la 
fratele său, Joseph, nu-şi poate alunga aceste idei 

Este încordat şi nervos. îşi va întâlni toată familia, adunată. 

Joseph va încerca să-şi joace rolul fratelui mai mare, in timp 
ce Lucien nu-şi va ascunde aversiunea faţă de Josephine. 

Pe măsură ce se apropie de domeniu, iritarea sa creşte. Nu 
mai are chef de imbratisari şi, după câteva minute petrecute în 
casa lui Joseph, se hotărăşte să facă o plimbare cu barca. 

Se anunţă furtună. Fiecare se simte stingher. După câteva lo- 
vituri de vâslă, barca se balansează, gata să se răstoarne; 
generalul Berniere, care şade lângă Napoleon, cade în apă. 

Se strigă. Lui Napoleon i se pare că toate presentimentele ne- 
clare care s-au adunat în el îşi găsesc acum explicaţia. Va muri 
aici, m mod stupid, nu de glonţ, nici de cuţit, ci lipsit de glorie, în 
apa unui heleşteu. Vede cum cerul şi apa se contopesc. 

Când îşi revine în fire, stă alungit pe taluz. Toate chipurile 
care c holbează la el sunt strambate de curiozitate. 

Se ridică dintr-o mişcare, îi dă la o parte pe cei care îl 
înconjoa- i ă, intră în casă, cere să se pună masa. 

Joseph, stăpânul casei, nu se grăbeşte, o ia de braţ pe Letizia 


Bonaparte, explică ordinea intdietatilor, mama sa va sta la 
dreapta lui, Josephine Bonaparte la stanga. 

„Soţia prim-consulului are locul de onoare", zice Napoleon. 

Si, pentru ca JoseP sé Prete an An aR NaBoleon o ia de 
brat, intra primul in sufragerie, se instaleaza in centrul mesei si 
îi (omandă Josephinei să se aşeze în dreapta lui. 

Ce-şi închipuie, că am murit deja ? 

Şi englezii visează la asta. Câţi dintre ambasadorii care s-au 
adunat în 3 august la Tuileries, la audiența diplomatică solemnă, 
nu împărtăşesc acelaşi gând? Sunt gata să plătească orice 
criminal, pe Georges Cadoudal sau pe un altul, pentru ca să-şi 
vadă visul împlinit. 

Napoleon trece printre ei, urmat de aghiotantii şi de miniştrii 
săi şi încardat de ceilalţi doi consuli. 

Se opreşte înaintea fiecărui ambasador. Toate privirile simt 
aţintite asupra lui. Niciun gest nu le scapă acestor diplomaţi 
veniţi din sânul monarhiilor sau din imperii. Niciunul dintre 
aceştia nu .1 acceptat de fapt transformarea Franţei. Nu numai 
cuceririle i se reproşează. Cu asta s-ar putea acomoda. Dar a 
inversat ordinea lucrurilor. Ceea ce refuză ei este recunoaşterea 
Revoluţiei. 

lata pariul meu: acela de a-iface să admită că această tara 
procedează după cum vrea ea, că nimeni nu va putea să se 
atingă de noua repartiție a bunurilor, că Vechiul Regim nu se 
mai întoarce niciodată, chiar dacă aristocrații revin in tara, dar 
ca slujitori ai noii ordini. A mea. 

Asta înseamnă sfidarea păcii. Va şti el s-o impună? Ce legiti- 
mitate - poate aceea a unui rege? - ar trebui să-şi dea sieşi 
pentru 
ca suveranii din această Europă neschimbată să admită în 
sfârşit existenţa Republicii? 

Napoleon se opreşte în faţa lui Markof, ambasadorul Rusiei. 
Schimbă câteva cuvinte cu acest om, despre care spionii lui îl 
asigură că răspândeşte prin saloane vorbe grele. Au surprins o 
conversaţie între el şi ambasadorul Prusiei, Lucchesini, în faţa 
căruia se află Napoleon acum. Markof spunea că Napoleon, dacă 
acceptă titlul de consul pe viaţă, nu se va mulţumi cu această 
demnitate, ci că va face un al doilea pas şi îşi va lua titlul de 
„Împărat al galilor". „Şi n-ar fi un simplu titlu", a continuat 
Markof, „căci, într-adevăr, le-a reunit pe toate sub dominaţia 


franceză." lar Lucchesini raspunsese: „Vrea să reconstituie 
imaginea lui Carol cel Mare, aureolat de luminile secolului 
nostru... Fără îndoială că nu şi-a făurit un plan fără să nu 
stabilească şi mome MAA Tta puter ptitate." 

Nici măcar el nu ştie ce țintă să-şi fixeze. 

Va exista un după la această nouă Constituție care va fi 
proclamată mâine, 4 august 1802. Documentul prevede că va fi 
consul pe viata, la fel ca si ceilalți doi consuli, dar el este cel 
care îi va desemna. Are dreptul totodată să-şi numească 
succesorul. Este preşedintele Senatului şi al unui Consiliu privat. 
Celelalte două adunări sunt deposedate de putere reală. El 
dispune de dreptul de grațiere. 

Ce este el? se întreabă privindu-i pe aceşti ambasadori şi mi- 
niştri. Un rege? îi lipseşte coroana şi confirmarea! 

M-ar accepta mai mult, ar admite mai mult Revoluţia, dacă aş 
avea capul încoronat cu aur şi diamante şi dacă reprezentantul 
lui Dumnezeu m-ar binecuvânta ? Cu prețul acesta as putea 
definitiv să-i fac să-şi îndoaie genunchii? Să-i fac să-şi inghita 
ura, să-i fac să recunoască faptul că eu, fiu al Revoluţiei, sunt 
egalul mai-marilor lumii? 

lată-i înaintând pe membrii Senatului. 

Ambasadorii s-au aliniat de o parte şi de alta a marii săli. 
Barthelemy, care a fost marchiz, apoi unul dintre Directori în 
1795, declară că poporul francez l-a numit pe Napoleon 
Bonaparte 


consul pe viata si că Senatul l-a proclamat. în onoarea lui 
se va ridica o statuie a Păcii ţinând în mână laurii 
victoriei. 

Barthelemy cont ON c BOARFERCRE LAU BEHE: 63, Prim- 
consulul primeste de la francezi misiunea de a consolida 
instituţiile. El nu le va da niciodată altceva decât elanul 
gloriei şi sentimentul grandorii naţionale." 

Napoleon răspunde rar, apăsând fiecare cuvânt, 
privirea oprin- du-i-se pe fiecare chip: „Senatori, viaţa 
unui cetăţean aparţine patriei sale. Poporul francez vrea 
ca viaţa mea să-i fie consacrată în întregime lui. Mă 
supun voinţei poporului." 

Ce este el, dacă nu egalul unui rege? 

îşi înalţă capul, priveşte pe deasupra mulţimii de 
personalităţi, iar ochii i se îndreaptă spre cerul de 
august, uşor acoperit de nori. 

„Mândru", continuă el, „de a fi fost chemat la porunca 
celui de la care emană totul, să aduc pe acest pământ 
dreptatea, ordinea şi egalitatea, voi asculta sunând 
ultimul ceas fără regret şi fără grijă în privinţa opiniei 
generaţiilor viitoare." 

„Domnilor senatori, vă mulţumesc..." 

15 august 1802. Are treizeci şi trei de ani. 

în această zi, în toate bisericile din Republică se 
sărbătoreşte ziua lui de naştere şi Consulatul pe viaţă. 

Dimineaţa, şi-a îmbrăcat uniforma de prim-consul şi a 
primit unităţile constituite la Tuileries. 

Trei sute de instrumentişti cântă, în timp ce consilierii 
de Stat, senatori, tribuni, deputaţi, miniştri, îi prezintă 
omagiile. 

La ora trei după-amiază se oficiază un Te Deum la 
Dame. 

Seamănă întru-câtva cu o încoronare. 

Seara, la Malmaison, dansează. lar Hortense, în a 
şaptea lună de sarcină, joacă după bal într-o piesă 
scurtă, scrisă de cetăţeanul Duval. în timp ce aplaudă, se 
gândeşte la mulţimea care, în Piaţa Vrndome, probabil 
că se distrează pe acordurile a patru orchestre dispuse 
în jurul unui altar cu opt fațete, pe care se poate citi 
textul hotărârii Senatului. 


Notre- 


A ordonat sa fie iluminate toate monumentele din 
Paris. Si pe turnurile de la Notre-Dame sa straluceasca 
leul, semnul sau zodiacal. 

Cine şi-ar FAPAERN NERA REd-AAH A PRLITZ 1 63 

Cine îşi poate imagina ce va urma? 

21 august. Se duce la Palatul Luxembourg pentru a 
prezida şedinţa solemnă a Senatului. 

Stă aşezat în caleaşca lui Ludovic al XVI-lea, trasă de 
opt cai albi. în dreapta şi în stânga lui, vede călărind 
ofiţerii din statul major şi cavalerii din garda sa. Mai 
departe, de-a lungul întregului traseu, de la Tuileries 
până la Luxembourg, trupele formează un şir de onoare. 
în spatele soldaţilor, mulţimea se înghesuie, dar în 
tăcere. El o salută. Nimeni nu răspunde. Se ridică putin 
de pe locul lui şi vede trăsura în care stau fraţii săi. Ei 
salută de asemenea. El însuşi i-a indicat lui Fouche să nu 
organizeze nimic regizat la trecerea sa. Dar Fouche este 
destul de şiret pentru a fi virat în celălalt sens. Potrivit 
informatorilor, ici şi colo prin Paris au fost puse placarde 
având inscripționată maxima: „Tăcerea popoarelor este 
o lecţie pentru regi." 

îl convoacă pe Fouche de îndată ce se reîntoarce la 
Tuileries. Dar ministrul Poliţiei generale se apără ca de 
obicei, trece de la un argument la altul. 

— în ciuda unirii galilor cu francii, zice el, suntem 
acelaşi popor pe care-l ştim; am rămas aceiaşi gali din 
vechime, care erau reprezentaţi ca neputând suporta 
nici libertatea, nici opresiunea. 

Ce-i cu vorbăria asta încâlcită? Fouche crede că va 
scăpa cu faţa curată din gafa asta prin consideraţii de 
ordin istoric? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ca parizienii au văzut în ultimele dispoziţii ale 
guvernului pierderea totală a libertăţii şi o tendinţă prea 
vizibilă de putere absolută. 

Napoleon trage din ţigară cu un soi de furie. Cunoaşte 
această acuzaţie de putere tiranică. Este stupidă. 
Guvernul actual din 

| ranta nu poate fi despotic, deoarece nu mai există 
pentru a-1 spri- [ini nici sistem feudal, nici legi 


mijlocitoare, nici prejudecata. 

Si Fouche stie bine asta. 

— Nu voi guverna nici şase săptămâni în acest vid de 
pace, i cia NapWMearondaeaE AP ets ERT Zst@panul, nu 
sunt decât un simu- |.icru de autoritate. 

Detestă zâmbetul subţire al lui Fouche, calmul său, 

suficiența 
na. 

— Fiți în egală măsură patern, cordial, puternic si 
drept, zice | buche, şi veţi recuceri cu uşurinţă ceea ce 
vi se pare că ați pierdut. 

Napoleon se depărtează, replicându-i: 

— Există ciudățenie şi capriciu în ceea ce se numeşte 
opinia publică. 

A ajuns în pragul uşii. 

— Voi sti s-o imbunez, zice el cu voce hotărâtă. 


Partea a cincea 
Poporulfrancez poate fi ucis, 
dar nu poate fi intimidat 
septembrie 1802 - decembrie 1803 


18 


Stau adunaţi în jurul lui, în salonul din Castelul Mortefontaine, 
M-şedinţa lui Joseph. Ferestrele deschise dau spre pădurea din 
Senlis care începe, în aceste prime zile de septembrie, să rugi- 
nească. 

Napoleon se ridică, părăseşte cercul, dar le face semn lui 
Lucien, )oseph, Talleyrand, Roederer, Cambaceres să continue 
discuţia. 

lese pe terasă şi se lasă învăluit de aerul blând, încărcat de 
mi- tesmele codrului. Nu mai aude decât sunetele vocii lui 
Lucien. Cu excepţia lui Talleyrand, care a rămas tăcut, toţi 
ceilalţi l-au desfiin- [.it pe Fouche. Ministru prea influent, iacobin 
mascat, om ascuns, (are cunoaşte itele tuturor conspiratiilor, 
adversar al Consulatului pe viaţă, piedică în calea oricărei 
evoluţii ulterioare. 

Joseph şi Lucien sunt cei care au insistat asupra ultimului 
punct. Napoleon s-a mulţumit să asculte. 

Ştie bine la ce se gândesc toţi. 

La ce va fi după mine! 

Lucien chiar a sfatuit-o pe Josephine să se ducă la Plombieres 
şi să urmeze prescripţiile bătrânului doctor Corvisart. „Haideţi, 
iirioară, dovediti-i consulului că se înşală", i-a zis el, „şi dati-ne c 
at de curând un mic împărat." Ar fi adăugat chiar - Josephine l-a 
pârât pentru ca Napoleon s-o consoleze: „Ei bine, dacă nu vreţi 
sau nu puteţi, trebuie ca Napoleon să aibă un copil de la altă 
femeie şi să-l adoptați, căci trebuie asigurată ereditatea; este în 
interesul vostru. Ştiţi la ce mă refer." 


Chiar si Elisa, sora primu-consulului, despre care Fouche sop- 
teste ca este devorata ,,de doi microbi, unul al dragostei si altul 
al ambitiei" - Elisa, care se lasa condusa de frazele pompoase 
ale lui Fontanes, pE ONi ARAMA AOAUSTERLGGS 68i ea pe capul 
Josephinei, s-o agaseze. 

La răspunsul acesteia, cum că făcuse deja doi copii, Elisa i-a 
repbcat cu vocea ei pitigaiata: 

— Dar, soro, pe-atunci erai tânără! 

lar Josephinei i-au dat lacrimile. Napoleon a intervenit: 

— Elisa, ar trebui să ştii că nu orice adevăr este bine să-l 
spui... 

Josephine a început să plângă cu sughituri. 

Napoleon biciuieşte cu cravaşa un mănunchi de flori ce încu- 
nunează o amforă aşezată în colţul terasei. 

Deseori, când se află în situaţii pe care nu poate sau nu vrea 
încă să le descurce, îşi varsă furia pe tot ce-i stă în cale. 
Ravaseste grădina, sparge un vas de porțelan. De dimineaţă s-a 
întâmplat chiar să-l răstoarne cu un şut pe Roustam, care se 
muncea să-i pună o cizmă şi pe care l-a prins pe picior greşit. 

Revine în salon. Roederer se întoarce spre el. 

Sunt unanimi, zice el. 

Napoleon îi anunţă doar că se întoarce la Paris. 

Ştia, înainte de această reuniune, că trebuie să-i retragă lui 
Fouche funcţia de ministru al Poliţiei generale. N-a putut 
accepta opoziţia împotriva consulatului pe viaţă pe care Fouche 
şi-a manifestat-o pe faţă. Acesta este convins şi că pericolul din 
partea aristocraților există încă! Să fim serioşi. Emigratii s-au 
întors aproape toţi şi s-au pus în slujba prim-consulului. Chiar şi 
Chateaubriand care visează la un post în diplomaţie! 

Singurul pericol îl reprezintă generalii, foşti iacobini râncezi, 
pe care îi orbeşte ambiția şi pizma. Ei nu înţeleg că, pentru a fi 
acceptaţi de regatele şi imperiile din Europa, trebuie ca 
„formele de guvernământ din jurul nostru să se apropie de cea 
pe care o avem noi sau ca instituţiile publice care ne apatin sa 
se armonizeze ceva mai mult cu ale lor. Există întotdeauna o 
respingere între vechile monarhii şi o republică nouă.“ 

Dacă devin rege, poate atunci vor accepta cuceririle şi 
transformă- 11le Revoluţiei şi ale Republicii. 

Napoleon îl convoacă pe Fouche la Tuileries. Nu vrea să-şi 
facă un duşman din el. Dar, încă o dată, calmul şi siguranţa lui 


Fouche II surprind şi îl irită. 

— Domnule Fouche, începe Napoleon, aţi servit foarte bine 
guvernul. Cu greu mă despart de un om cu meritele 
dumneavoastră. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 69 

Fouche rămâne impasibil. Are acel zâmbet abia schiţat, 
insupor- tabil, ca şi cum n-ar fi deloc surprins de ceea ce 
Napoleon îl anunţă. Va face parte din Senat. Desființarea 
ministerului Poliției generale,  mlegrat de-acum Marelui 
Judecător Regnier, Justiţiei deci, este impusă de noua situaţie 
internaţională. 

„Era imperios necesar să demonstrez Europei că pătrund cu 
lianchete în sistemul paşnic şi că mă sprijin pe dragostea france- 
zilor." 

Dar un om ca el ştie toate astea, sau nu se mulţumeşte cu 
vorbe goale. 

— V-aţi aşteptat la asta? întreabă Napoleon. 

Normal, Fouche încuviinţează, cere să prezinte un memoriu 
cu privire la situaţia politică şi la utilizarea fondurilor secrete ale 
ministerului său. 

Napoleon îl ascultă vorbind despre pericolele care există, des- 
pic „grupurile politice ale eunucilor care, la prima zguduitură, ar 
preda Statul în mâinile regaliştilor şi ale străinilor". 

Napoleon îl priveşte fix. Omul acesta este îndrăzneţ. Dă 
impre- ia de forţă. El anunţă acum că în casa de bani secretă 
rămân două milioane patru sute de mii de franci. 

— Cetăţene senator, zice Napoleon, voi fi mai generos si mai 
echitabil decât a fost Sieyes în privinţa bietului Roger Ducos, 
când şi a împărţit în faţa mea grosul sumei rămase de la 
Directoratul expirat. Pastrati jumătate din suma pe care mi-o 
predaţi - nu e 
prea mult ca dovadă a multumirii mele personale şi private; 
cealaltă jumătate va intra în casieria poliţiei mele particulare 
care, la sugestiile voastre avizate, va lua un nou avânt, şi în 
activitatea căreia vă voi ruga să-mi daţi idei cât se poate de des. 

Nu trebuie să-şi lase garda jos niciodată. Noul şef al Poliţiei 
politice, Desmarets, îl anunţă despre capturarea la Calais a unui 
preot, abatele David, care, tremurând de frică, a mărturisit că 
servea de intermediar între generalul Moreau şi generalul 
Pichegru, exilat în Anglia. Desmarets a socotit că ar fi bine să-i 
dea drumul abatelui David pentru a-l putea urmări. Vor fi spionii 


lui la fel de eficienti ca ai lui Fouche? 

Londra, ca de fiecare dată, le oferă adăpost celor mai încrân- 
cenati duşmani ai lui şi, fără îndoială, englezii le pun la dispozi- 
tie şi mijloacele de ARStEMn a ARiiretia rea Sile! 6P obsedeaza pe 
Napoleon: „Am făcut cu adevărat pace între noi sau nu este 
decât o suspendare temporară a ostilităţilor?" 

Cu ceva timp în urmă hotărâse că va da câte un dineu în data 
de 15 a fiecărei luni, la care vor fi invitaţi artişti, fabricanți, 
diplomaţi, astfel ca, îm 5 octombrie 1802, îi prezintă 
parlamentarului britanic Fox şi lordului Holland trei 
manufacturieri: Bruguet, Montgolfier, Touney, care au participat 
la Expoziţia de industrie naţională şi care au obţinut medalii de 
aur. 

Apoi, în timpul mesei festive, îl chestionează pe Fox, care 
este aşezat în dreapta lui. Ce vrea Anglia? întreabă el. De ce îl 
lasă pe contele d'Artois, fratele lui Ludovic al XVI-lea, să treacă 
în revistă un regiment, dacă Londra nu mai recunoaşte această 
monarhie, din moment ce tratează cu Franţa consulară? 

Fox se eschiveaza. El este im partizan al păcii, dar nu cumva 
este singurul? 

Să fie oare nevoie de un nou război, pentru ca abia atunci să 
înceapă pacea şi pentru ca, la fel ca orice alt cetățean al acestei 
țări, să mă bucur şi eu de ea? 


Napoleon se plimba cu barca pana la Castelul Saint-Cloud, in i 
mnpania Hortensei, acum in ultima luna de sarcina. Barfele pri- ' 
ind paternitatea lui Napoleon nu s-au stins, dimpotriva. Dar, in 
definitiv, nu îi convihePeePnseerss Create SSG?! 73 

Napoleon o prinde de brat pe Hortense, care se deplaseaza 
cu dificultate pe aleile Castelului Saint-Cloud. Priveste Pavilionul 
< >rangerie, unde, in urma cu mai putin de trei ani, i s-a hotarat 
destinul. Acolo a capatat puterea. Dar la fel de bine putea sa 
piarda tot. 

A redescoperit de curând Castelul Saint-Cloud. Palatul 
Tuileries este prea posomorât. Acolo se află prea aproape de 
Josephine. Ea n a obişnuit să doarmă împreună cu el. Cât despre 
domeniul de la Mnlmaison, acela îi aparţine. Saint-Cloud ar 
putea însemna altceva, va fi „la el acasă". Chiar dacă Josephine 
vine şi se instalează, şi e indreptatita să facă acest lucru, 
Napoleon a pus să se amenajeze, mimai pentru el, un mic 
apartament privat, deasupra biroului său. 

în fiecare etapă a vieţii, este nevoie de câte un loc. Aici, la 
Saint- i loud, va fi reşedinţa prim-consulului pe viaţă. 

înaintează agale până ajunge în mijlocul galeriei lui Apollo. 
Zâmbeşte. De o parte şi de alta a sălii bogat decorate, simt 
prezente iudele, invitaţii, aghiotantii şi femeile. Ei se înclină si el 
îi salută cu 
O mişcare uşoară a capului. 

Ştie că în spatele lui, mult în urmă, sunt Cambaceres şi 
Lebrun. 

1 .unbaceres îi dă mâna Josephinei. Vin apoi membrii Casei 
con- .1 ilare, urmaţi de valetii în livrele verzi, cu galoane aurite. 

Are nevoie de o etichetă pentru a evidenția puterea şi poziţia 

i ierarhică. 

Trebuie să se ştie că prim-consulul este suveranul din ţara lui, 
!><e picior de egalitate cu suveranii din ţările lor. 

De altfel, Napoleon l-a aprobat pe Talleyrand când acesta a 
cerni guvernului prusac să-l sondeze pe Ludovic al XVIII-lea 
pentru i şti dacă Bourbonii n-ar accepta să renunţe la drepturile 
lor în l.ivoarea lui Napoleon Bonaparte. 

în felul acesta, ruptura politică provocată de Revoluţie s-ar în- 
cheia şi ar rămâne ceea ce este esenţial, transferurile de 
proprietăţi, instituţiile noi, Codul Civil, camerele de comerţ, 
liceele. 


Ne găsim într-o zi de duminică. Napoleon se aşază în capelă 
pe locul ocupat odinioară de Ludovic al XVI-lea. în dreapta lui, şi 
înaintea celor doi consuli, se instalează, ca o suverană, 
Josephine. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 73 

în această capelă este botezat copilul Hortensei, Napoleon- 
Charles, născut în io octombrie 1802. Napoleon îl ţine chiar el pe 
bebeluş deasupra cristelnitei. Poate că, prin gestul acesta, va da 
şi mai multă apa la moară bârfitorilor? Cu atât mai rău pentru 
Louis. îl priveşte pe copilaş. Ar putea fi intr-adevăr un 
moştenitor legitim, dacă opinia publică de asta are nevoie. 

Nu astfel acţionează regii, şi nu trebuie ca el să adopte o 
atitudine din ce în ce mai regală, pentru ca, în sfârşit, toată 
lumea să ştie că Revoluţia s-a terminat? 

Vrea să constate cum percepe poporul această evoluţie. îi ex- 
pediază cu o ridicare din umeri şi cu o mimica dispretuitoare pe 
cei care, la fel ca Lebrun de exemplu, îl sfătuiesc să nu se ducă 
în Normandia, regiune monarhistă, unde s-ar putea să i se facă 
o primire nedorită şi unde se expune riscurilor. 

Tocmai acolo trebuie să meargă. 

29 octombrie 1802. La ora şase dimineaţa, părăseşte Saint- 
Cloud instalat în berlina sa de călătorie, însoţit de Josephine. 
Burniteaza. Cu greu distinge, în fruntea convoiului, silueta lui 
Moustache, curierul său, care îl însoţeşte în toate deplasările. 

Doreşte să-şi ia un răgaz. Este pace. Dacă începe iar războiul, 
va trebui din nou să dea pinteni calului, dar, pentru moment, 
poate să se oprească atunci când vrea el. Schimbă trăsura puţin 
după ce trece de Mantes, merge de-a lungul râului Eure sub un 
cer devenit albastru. Vrea să vadă câmpul de luptă de la Ivry. 
Diseară va dormi la prefectura din Evreux. A doua zi va ajunge 
la Louviers. Urmează Rouen, Honfleur, Dieppe, Le Havre, 
Beauvais. 

La Rouen, brusc, a încălecat pe cal şi, urmat de câţiva cavale- 
rişti din escortă, a călărit până către orele cinci după-amiaza. 
Are nevoie de aceste curse. Se opreşte pe dealurile care domină 
Sena. Respiră. Se simte liber, fericit. 

Când coboară de pe cal, se trezeşte înconjurat de mulţime. El 
este suveranul. în biroul de lucru care i se pregăteşte la fiecare 
etapă, dictează o scrisoare pentru Cambaceres, pentru ca să 
ştie şi ziarele din Paris. „Mi-am croit cu greu drum trecând prin 
mijlociri unei populaţii imense, obligat să mă opresc la fiecare 


pas, povesteste el. in toate satele, la usile bisericilor, preotii, cu 
patrafirele afara, inconjurati de puhoi de lume, cantau imnuri 
religioase si împrăştiau tămâie." 

Puteau mult şi MAPR-E AC EȘAREaIU PR IGIAUSEARHEZ,1 Gum i-a numit 
Fouche, să critice Concordatul! Fouche se număra şi el printre 
ei. Ştie el că arhiepiscopul de Tours şi-a făcut cunoscută părerea 
că: „Guvernul legitim este Consulatul, în egală măsură naţional 
şi catolic, un guvern fără de care n-am fi avut nici religie, nici 
patrie"? 

Clericii normanzi recunosc asta, ei care mă întâmpină si mă 
binecuvântează. 

Ajungând în Le Havre, găseşte oraşul iluminat. Napoleon 
avansează în mijlocul gloatei, cu Josephine alături. 

Se arată tuturor precum un rege şi o regină. 

Seara, deschide balul în sala mare a prefecturii. 

La Dieppe, vede venind spre el un bătrân, al cărui chip îi pare 
familiar. Este Domairon, unul dintre profesorii lui de la şcoala 
militară din Brienne. 

Deci vremurile copilăriei şi însingurării chiar au existat! Si, la 
amintirea lor, se simte mai puternic, invincibil. 

Ordonă unui aghiotant să se intereseze de situaţia lui 
Domairon pentru a-l ajuta, în cazul în care acesta ar avea 
nevoie. 

Să detii puterea înseamnă să răsplăteşti pe cine vrei, cum 
vrei. 

Vizitează azilurile şi manufacturile. Pe drumurile ce traversea- 
ză câmpurile, ţăranii opresc trasurile pentru a-l saluta. Coboara, 
le vorbeşte. Când pornesc din nou, sătenii îi însoțesc strigând: 
„Trăiască Napoleon Bonaparte! Trăiască prim-consulul!" 


Cine ar putea să-l puna în pericol? 

îl ascultă cu o jumătate de ureche pe Beugnot, prefectul din 
Sena-Inferioara, care evocă pretenţiile englezilor, riscul de 
război. Se incordeaParosO Nn iee Bg arrestin dupa fum. Cu un 
aer hotarat, cu vocea dura, spune: 

— Ma-ndoiesc încă, începe el, dar, daca Anglia mă atacă, nu 
stie la ce se expune, nu, nu stie... 

Se opreşte în loc, îşi înclină capul, cu ochii intredeschisi. 

— Veţi vedea cum va fi acest război, reia el. Voi face totul ca 
să-l evit, dar, dacă mă vor forţa, voi întoarce cu susul în jos tot 
ce voi găsi în faţa mea. Voi face o descindere în Anglia, voi 
merge la Londra şi, dacă această tentativă nu reuşeşte, voi 
răscoli întregul continent, voi aservi Olanda, Spania, Portugalia, 
Italia, voi ataca Austria si voi ajunge până la Viena ca să distrug 
orice fel de sprijin acordat acestei puteri odioase. 

Porneşte din nou spre mulţimea de invitaţi care se îngrămă- 
deşte, neîndrăznind să se apropie. 

— Vor vedea ce pot face şi ce voi face. Freamăt de pe-acum, 
dar mă vor cunoaşte. 

Ridică glasul, adresându-se tuturor, nu doar prefectului: 

— Pe deasupra, nu voi înceta să lucrez şi mai mult pentru a 
asigura prosperitatea Franţei. Comerţul, agricultura, industria 
vor înflori. 

Se opreşte în faţa invitaţilor. 

— Şi vom fi fericiţi, în ciuda duşmanilor noştri! exclamă el. 

Este fericit. Are sentimentul că nimic nu-i poate sta în cale. 
Nu cunoaşte oboseala. Pare că aplauzele, ovatiile, dovezile de 
admiraţie care îl însoțesc îi dau forte înzecite. 

La ora şase, aproape în fiecare dimineaţă, porneşte călare. 
Sare peste şanţuri şi pâraie, cutreieră păduri. Lasă în urmă 
escorta. Bietele animale se împleticesc de epuizare. Schimbă 
calul, porneşte din nou, sau primeşte notabilii, şi uimirea care li 
se citeşte în priviri în faţa cunoştinţelor sale precise, a energiei 
sale, îl stimulează şi mai mult. 

Câteodată, prin mulţime întrezăreşte faţa, pieptul, trupul câte 
unei femei şi atunci simte o undă de amărăciune. O fixează cu 
privirea pe tânăra femeie. Citeşte în ochii ei acceptarea, 
supunerea, aproape că îl îmbie. Ar vrea să poată înainta, să 
îndepărteze mulţimea, fiind sigur că ea ar merge cu el. 

Nu suportă această barieră invizibilă care îi interzice să facă 


precum ar vrea. 

Si, cand se intoarce spre Josephine care, surazatoare si 
gratioasa, se comportă ca o suverană, o repede. 

Dar ea este sotiePLE9Nn99ABFIS DRUM AUSTEALITSauft timp după 
reîntoarcerea din Normandia, la Paris, într-o seară de noiembrie, 
acceptă să meargă împreună la Teatrul Francez. Josephine a 
îmbrăcat o tunică de muselină roşie, dreaptă, care îi lasă pieptul 
şi braţele goale, după moda antică. Nu mai este frumoasă, dar 
încă şi-a păstrat graţia. Se joacă /figenia în Aulida. îi place 
tragedia. Savureaza, de asemenea, atmosfera teatrelor, 
freamătul specific al sălii în momentul când se instalează în lojă, 
ghiceşte tulburarea actorilor pentru că el se află acolo, simplu 
spectator. 

lat-o pe Clitemnestra apărând din întuneric. 

Fiica mea, suntem forțate să plecăm fără să ne uităm în urmă 

Și să salvăm fugind, gloria ta si a mea. 

Cea care declamă cu voce caldă este domnişoara George, 
sculp- lurală, umeri lati, braţe rotunde, piept generos. Se mişcă 
cu vioiciunea tinereţii. Pielea sa are albeata marmurei. 

Nu-şi mai poate dezlipi ochii de la acel trup, de la unduirile 
rochiei care lasă să se ghicească coapsele puternice. Rămâne 
împietrit. O vrea pe această femeie. 

Se întoarce la Tuileries îndată după sfârşitul reprezentatiei, 
lără să mai zăbovească, aşa cum o face câteodată. îl convoacă 
pe Constant, valetul de cameră, să se intereseze cine este, s-o 
cheme la Saint-Cloud, mâine seară. Napoleon nici nu concepe că 
ar putea să-l refuze. Asa sunt artistele. Dar numai ele? De când 
poartă 
cununa gloriei şi de când deţine puterea, ştie că femeile, toate 
femeile, pot fi cucerite. 

Când domnişoara George intră, a doua zi la lăsarea nopţii, în 
apartamentul privat din Saint-Cloud, Napoleon a aflat deja că a 
fost amanta lui Lucien, că primeşte bani şi omagii din partea 
prinţului Sapieha, un polonez. Dar asta e. Trecutul nu-l 
interesează. 

Se apropie. întotdeauna este nevoie de câteva „execuţii“, 
înainte ca o „cetate" să se predea. lar cea de acum trebuie să 
fie... totală. 

— Nu veţi mai purta decât lucruri primite de la mine. 

îi sfâşie un voal despre care crede că i-l dăruise prinţul 


Sapieha. Turteste un inel şi un medalion cu tocul pantofului. 

— Numai de la mine, repetă el. 

îi strecoară în corsaj un pachet gros cu bilete de bancă. 

Rade. Trebuie ca MB te AN OA seste Anga aceasta femeie 
un moment de linişte. îi place aerul ei juvenil. Fredonează 
împreună. Adoarme pe pieptul ei. E posibil să aibă doar 
şaisprezece ani? Pare că ar avea cu zece mai mult. lar el, cu 
zece mai puţin, murmură ea. 

El rade iar. Ea devine Georgina. O primeşte de două sau de 
trei ori la Saint-Cloud, unde rămâne din ce în ce mai des, dar şi 
la Tuileries. 

Ce contează gelozia Josephinei care uneori se aventurează pe 
scara privată, fiind apoi obligată să se întoarcă din drum când il 
vede pe Roustam ridicând braţele. 

El a cucerit şi dreptul la plăcerea de a fi cu femeia dorită. 

Vremea iubirilor lăcrămoase a trecut. 

într-o seară cinează la Saint-Cloud cu Josephine, Roederer şi 
Cambaceres. Georgina trebuie să apară la miezul nopţii. O 
fixează cu privirea pe soţia sa. 

— Cu cât îl citesc pe Voltaire, zice el, cu atât îl iubesc mai 
mult. Până la şaisprezece ani m-aş fi bătut pentru Rousseau cu 
toţi amicii lui Voltaire, astăzi aş face invers... 

Clatină din cap. Chiar nimeni să nu înţeleagă ce gândeşte? Că 
viaţa impune legea dură a realităţii. Şi că Voltaire exprimă lucrul 
acesta mult mai bine decât visătorul de Rousseau. 


— La Nouvelle Hăoise, „Noua Heloisă", continuă el, am citit-o 
la nouă ani. Rousseau m-a ametit. 

Se scoală în picioare. 

Josephine nici măcar nu încearcă să-l reţină. Nu mai doarme 
cu ea decât atunci când hotărăşte el. Din ce în ce mai rar. 

O va aştepta pe Georgina la el în apartament, citind în faţa 
focului, iar când va sosi, el va pune deoparte dosarele şi îşi va 
găsi pacea, dezmierdându-i trupul de un alb lăptos. 

A venit iarna. lubeşte aceste nopţi, aceste momente de taină, 
când se simte ca şi cum s-ar găsi într-o peşteră, un fel de 
copilărie, fredonează. Recită. Se joacă. Apoi Georgina pleacă. 

îşi pune uniforma de prim-consul. 

Rămâne la Saint-Cloud toată luna decembrie. Este palatul 
său. Nu se duce la Tuileries decât pentru nişte audienţe. în 5 
decembrie îl primeşte pe Hawkesbury, ministrul englez, însoţit 
de ambasadorul Withworth. îi examinează cu atenţie pe 
britanici. Ar avea poftă să-i scuture puţin, dar se mulţumeşte să 
repete că „relaţiile dintre Franţa şi Anglia se bazează pe Tratatul 
de la Amiens, pe tot ce cuprinde Tratatul de la Amiens, numai 
pe Tratatul de la Amiens." Totuşi, nu se poate abtine să nu-i 
întrebe pe un ton mânios pentru ce Anglia nu a evacuat Malta, 
conform tratatului. 

Hawkesbury rămâne impasibil, apoi spune că Londra a luat 
act de anexarea Piemontului şi a Insulei Elba de către Franţa. ŞI 
de faptul că Olanda nu a fost evacuată. 

— Sunt chestiuni pe care Tratatul de la Amiens nu le-a abor- 
dat, răcneşte Napoleon. 

După care îşi revine, îi conduce pe ministru şi pe ambasador: 

— Respectam pacea, zice el, pacea completa, pentru consoli- 
darea Europei? 

Dar, pe când se reîntoarce la Saint-Cloud, în această 
atmosferă monotonă a lui decembrie 1802, Napoleon se 
îndoieşte. 

Poate că războiul bate din nou la uşă. Londra se bucură de 
moartea generalului Leclerc, la Santo Domingo, de eşecul 
planului 
de a pune stăpânire din nou pe Antilele Franceze, de imposibili- 
tatea de a întemeia un imperiu colonial în America. în curând va 
trebui să renunţe la Louisiana, pe care n-o poate ajuta dacă 
începe războiul. 


Napoleon traverseaza agale galeriile Palatului Saint-Cloud. A 
ordonat sa se declare un doliu de zece zile, un doliu de curte, 
pentru a onora moartea lui Leclerc. Aghiotantii poarta crep de 
doliu la brat si la sabie. 

Se închide în cabinetul de lucru. îi scrie Paulinei care trebuie 
să se întoarcă de la Santo Domingo cu rămăşiţele soţului ei: 
„Totul este trecător pe pământ cu excepţia opiniei pe care o 
lăsăm imprimată în Istorie." 

îl convoacă pe Meneval, îi dictează un ordin pentru ca supra- 
vegherea lui Toussaint-Louverture, închis în fortăreaţa de la 
Joux, din Jura, să fie întărită. Porunceste să i se retragă toate 
însemnele gradului de general pe care negrul şi le atribuise. 

Nu încape îndoială că omul acesta va muri departe de casă, 
în umezeala rece a unei fortărețe. 

Viaţa este implacabila şi trebuie să te supui cursului ei. 

Nu-1 urăşte pe Toussaint-Louverture şi nici nu-l dispretuieste 
pentru că este negru. Este pur şi simplu un duşman. Şi poate că 
Napoleon n-a avut dreptate, sau poate că generalul Leclerc a 
greşit, că n-a tratat cu el. 

Toussaint-Loverture ar fi putut fi aliatul de culoare al Franţei, 
contra Angliei. Dar este prea târziu. 

Napoleon îşi părăseşte cabinetul de lucru, trece în 
apartamentul privat. 

Georgina îl aşteaptă. Ştie ea, o întreabă el, cum l-au poreclit 
englezii pe el, pe Napoleon? „Mulatrul mediteraneean!" 

Râde, mângâind pielea albă a domnişoarei George. 


Josephine plânge, iar el nu suportă asta. Dar ea s-a strecurat 
încă o dată în biroul său. Scânceşte. Se lamentează. Se simte 
înşelată, trădată. Apoi, îşi varsă mânia, geloasă. 

El nu mai crede în sinceritatea ei şi detestă scenele acestea 
pe care ea crede de cuviinţă să i le facă. 

îi spune pe un ton rece: 

— Imitati-o pe Livia şi eu voi fi Augustus! 

Dar ea nu cunoaste istoria romana. Atunci el o priveste fix. 

— Oh! ce coafura dezagreabila! zice el. 

Ar putea sa-i reaminteasca de infidelitatile ei de pe vremea 
cand nu era decat un sot absent de care isi batea joc. Dar toate 
astea sunt atat de departe, chiar daca amintirea acestei 


umilinte, a dependentei sale de atunci, nu se sterge. Reprosurile 
se acumuleaza, neintelegerile se inmultesc, fiecare cantareste 
ce are de câştigat sau de pierdut daca rămân, în continuare, 
împreună. 

Josephine se teme de divorţ mai mult decât orice. Se duce la 
Plombieres pentru a încerca să-şi regăsească fecunditatea; un 
copil, nu-i aşa ca un copil ar fi singurul mijloc de a-l păstra pe 
Napoleon? 

— Cine v-a impopotonat aşa părul? adaugă el, deoarece îl sâ- 
câie în continuare. 

Ea părăseşte cabinetul de lucru. 

între persoane se întâmplă la fel ca între naţiuni: o chestiune 
de forţă si de interes, de onoare şi de glorie, de încăpățânare si 
de imaginaţie. 


Se aşază la birou. Are in faţă un exemplar din Le Moniteur, 
„Monitorul". A dorit să fie publicat raportul redactat de colonelul 
Sebastiani în timpul unui lung voiaj în Orient. Sebastiani afirmă 
că ar fi uşor, cu SaS@APHLAGS -GaAABADEA mescentezaască Egiptul. La 
citirea raportului, englezii s-au indignat. 

Napoleon împinge masa cu brutalitate. Națiunea asta engleză 
nu are tinere de minte! La fel ca Josephine. De ce nu evacuează 
Malta, de ce nu respectă tratatul de la Amiens şi face pe 
ofensata, când ea a greşit prima? 

Ipocrizie! 

Vrea să ştie ce vor de fapt aceşti englezi! Se debarasează de 
prudenta lui Talleyrand. Gata cu diplomaţia. Vrea să vorbească 
deschis, fără mască, fără fard, cu ambasadorul englez, lordul 
Withworth. Să vină la Tuileries, în 18 februarie 1803, seara. 

îl priveşte înaintând pe lordul Withworth şi îi face semn să se 
aşeze la una dintre extremităţile mesei mari care ocupă centrul 
cabinetului de lucru. Ambasadorul stă teapan. Are o fata lipsită 
de expresie. 

Poate să înțeleagă omul acesta ce vreau eu să-i spun? Si la 
ce foloseşte, dacă Londra s-a decis deja pentru război ? 

Trebuie să-i reamintesc tot ce face Anglia împotriva Franţei, 
împotriva mea. O pensiune pentru Georges Cadoudal! Insulte, 
calomnii în ziare! Primirea rezervată prinților francezi emigrați! 

Pe măsură ce îşi recapitulează obiecțiile, Napoleon se dezlan- 
tuie înfuriat. 

— Orice vânt care bate dinspre Anglia nu-mi aduce decât ură 
şi injurii, ţipă el. Acum, iată-ne ajunşi iar într-o situaţie din care 
este absolut necesar să ieşim. Vreti sau nu vreţi să respectaţi 
Tratatul de la Amiens ? 

Se ridică în picioare. 

— Dacă vreţi război, nu trebuie decât s-o spuneţi, o să ne 
batem cu încrâncenare, strigă el. Vreti pace? Atunci, evacuaţi 
Alexandria şi Malta! 

Se învârte de jur-împrejurul mesei. 

— Ce-ar zice lumea daca am lăsa să fie violat un tratat 
încheiat oficial cu noi? Ar zice că nu mai avem mândrie. 

Se opreşte, se sprijină cu mâinile de masă. 

— în ceea ce mă priveşte, hotărârea mea este luată, prefer să 
vă văd în posesia colinelor de la Montmartre decât ale Maltei! 

Lordul Withworth rămâne tăcut minute bune, apoi începe să- 


si msiruie argumentele. 

Omul asta nu ma intelege! 

Napoleon îl întrerupe. El a respectat tratatul punct cu punct, 
zice. Piemontul, OlayeeFoslveiaslarenaravscertaza fost mediator, 
toate istea nu se regăsesc în tratat. Este pe cale să acţioneze 
pentru o i (-organizare a Germaniei. Dar este dreptul lui. 

Withworth murmură: 

— Raportul colonelului Sebastiani... 

Napoleon îl opreşte din start. Nu este de demnitatea a două 
mari naţiuni. 

De altfel, poate să-l liniştească pe Withworth. Trebuie doar ca 
acesta să-l asculte cu atenţie. Se apleacă spre ambasador. 

— Nu intentionez niciun act de agresiune, zice el. Puterea 
mea nu este atât de mare încât să-mi permit, fără 
inconveniente, o agresiune nemotivată. Trebuie ca toate 
greşelile să fie ale voastre. 

Revine la poziţia iniţială. 

Omul ăsta aude măcar ce îi spun? 

— Fiind foarte tânăr încă, am ajuns la o putere, la un renume 
pe care mi-ar fi dificil să le mai sporesc, reia Napoleon. Credeţi, 
deci, că aş dori să expun vreunui risc puterea şi renumele meu, 
într-o luptă disperată? 

Pare să uite de prezenţa lui Withworth. Evocă dificultăţile tra- 
versării Canalului Mânecii pentru a debarca în Anglia 

— Această cutezanta, Mylord, concluzionează el, aceasta 
cutezanta atât de mare, daca mă obligaţi, sunt hotărât s-o 
încerc... am irecut Alpii pe timp de iarnă! 

Bate cu pumnul în masă. 

— Nepoţii voştri, până la ultimul, vor plânge cu lacrimi de 
sânge hotărârea pe care mă veţi forţa s-o iau. 

Se aşază la loc. L-a convins pe Withworth? 

— Purtaţi-vă cinstit cu mine, reia el, şi vă asigur de toată cor- 
dialitatea mea. Vedeţi ce forţă am exercita asupra lumii dacă 
am reuşi să apropiem naţiunile noastre... Cu marina voastră şi 
cu cei cinci sute de mii de oameni ai mei... Totul este posibil în 
interesul umanităţii şi al dublării forţei noastre, cu Franţa şi 
Anglia aliate... 

La ce foloseşte sinceritatea? 

Englezii nu acceptă o Franta puternică. Napoleon discută cu 
Talleyrand prudentul, precautul, care vrea să utilizeze în 


continuare negocierile. 

Nu se perpetuează rivalitatea începută în timpul lui Ludovic al 
XIV-lea ? Agravată din cauză că eu reprezint încununarea 
Revoluţiei. Şi pentrusAeglenng Rohe ref ză Assrtaizaunoască. Cu un 
Bourbon, cu greu artddea la pace, asta este sigur, dar cu mine, 
niciodata! 

lar Bourbonul sta la panda. Normal ca a respins propunerea 
de abdicare tn favoarea lui Napoleon. 

tn n martie, Talleyrand solicita sa fie primit. 

îi înmânează o depeşă lui Napoleon, în timp ce îi atrage 
atenţia că textul pe care urmează să-l citească contează prea 
putin - lordul Withworth l-a avertizat, nu-i asa? 

Napoleon parcurge în câteva secunde mesajul adresat Parla- 
mentului de către regele Angliei. George al Ill-lea cere garanţii 
pentru a-şi lua măsuri de prevedere... 

— Război! exclamă Napoleon. 

Talleyrand are altă interpretare. Lordul Withworth a repetat 
insistent că nu este vorba de pregătirea unor ostilitati. 

Napoleon vrea să-şi păstreze calmul, dar furia clocoteşte în 
el. Cum să stea şi să aştepte să fie pălmuit? 

Două nopţi la rând, nu-şi poate alunga din minte ideea că 
Londra îşi bate joc de el, că în final va fi război, că Anglia 
doreşte acest lucru, dupa un an de armistițiu. 


O dă afară pe domnisoara George, într-un mod aproape 
brutal, u cheamă înapoi prin Constant. Dar capul nu-i stă la 
cântat, la râs sau la iubit. 

A treia zi, dUMinivédLBomm arbre} ze aa desTprirrrinesa corpului di- 
plomatic, aşteaptă cu răbdare începerea audienței, jucându-se 
cu Napoleon-Charles, pruncul Hortensei. 

Unul dintre prefectii palatului, domnul de Remusat, anunţă că 
itnbasadorii au format cercul şi îl aşteaptă pe prim-consul. Sunt 
toţi prezenţi şi, printre ei, precizează el, se află şi lordul 
Withworth. 

Numele acesta îl primeşte ca pe o lovitură de bici. Napoleon 
lasă copilul, intră în sala de primire, se îndreaptă spre lordul 
Withworth, ignorându-i pe ceilalţi ambasadori. 

— Prin urmare, vreţi război! începe Napoleon. Ne-am luptat 
zece ani, vreţi să ne mai luptăm încă zece! Cine a avut tupeul să 
M.pună că Franţa se inarmeaza... 

Vorbeşte cu violenţă, face trimitere la conţinutul tratatelor. 

— Presupun ca, prin acordurile voastre, ati urmărit intimi- 
darea poporului francez: poporul francez poate fi ucis, Mylord, 
intimidat, niciodată! 

Aude vag cuvintele ambasadorului, care afirmă dorinţa de 
pace .1 Angliei. 

— Atunci trebuie să respectaţi tratatele! se  răsteşte 
Napoleon. Vai de cine nu respectă tratatele! 

Napoleon se depărtează. 

Se opreşte în faţa ambasadorilor Spaniei şi Rusiei şi le spune 
m gura mare că englezii refuză să-şi respecte angajamentele şi 
că, de-acum încolo, trebuie să acopere tratatele cu o pânză de 
doliu. 

Ştie foarte bine că nu a respectat uzantele, că s-a lăsat 
dominat de furie, că tot corpul i-a tremurat de indignare, că n-a 
putut să-şi înfrâneze gesturile violente. Se întoarce înapoi, îi 
spune câteva cuvinte amabile lui Withworth, apoi părăseşte 
salonul de primire. 

Nu-şi regretă izbucnirea. Dimpotrivă, simte că hotărârea lui 
este mai fermă ca niciodată. Arde de dorinţa de a acţiona, de a 
merge înainte, de a sfârşi cu nesiguranța unei păci pe care 
celălalt nu o vrea. 

Zi de zi dictează ordine către generali. Toate coastele 
Europei trebuie închise produselor englezeşti. De asemenea, are 


nevoie de oameni: o lege prevede recrutarea a saizeci de mii de 
tineri de douazeci de ani. Pune sa se cumpere lemn de peste 
tot, pentru construirea unei flote. 

Se întâlneşte cu Fowchten campare imgysjoratz 1 85 

— Voi înşivă, la fel ca noi, sunteţi un rezultat al Revoluţiei, 
zice Fouche. Războiul repune totul în discuţie. 

Napoleon se înfurie. Cum de Fouche nu vede că de aici, de 
sus, nu poţi stăpâni fără să cuprinzi totul? 

— Ar fi o lipsă de onoare. Dacă cedăm în privinţa Maltei, en- 
glezii vor cere Dunkerq-ul! Nu vom fi vasalii englezilor, cu atât 
mai rău pentru ei! 

Zarurile se rostogolesc. 

Napoleon petrece alte nopţi tihnite cu domnişoara George, 
într-o dimineaţă, i se aduce prima monedă de un franc, proaspăt 
bătută. O cântăreşte. Cele cinci grame conţin nouă zecimi argint 
fin. lată o arma şi una dintre ratiunile războiului. Englezii nu au 
nevoie de o Franta comercială şi bogată, cu monedă stabilă. Ei 
încalcă pacea ca să scape de un negustor rival. 

întoarce moneda pe revers. Dedesubtul cuvintelor 
Republique frangaise îşi vede efigia. 

Rămâne multă vreme astfel, jucându-se cu această monedă, 
care este o altă amprentă a sa în istorie. 

Are chef să plece la vânătoare în pădurile din împrejurimile 
Palatului Saint-Cloud. Călăreşte prin codri. Se simte bine în pro- 
priul trup. Războiul poate să înceapă. 

în ziua de i mai îl primeşte pe Talleyrand care îi prezintă o 
scrisoare de la Withworth. 

Abia se uită la ea. Jocurile sunt făcute. 

— Dacă nota conţine cuvântul „ultimatum", zice el, faceti-1 să 
simtă că acest cuvânt înseamnă război. Dacă nota nu conţine 
acest cuvânt, faceţi-l să-l introducă, atrageti-i atenţia că 
trebuie, în sfârşit, să ştie la ce să se aştepte! 

Nu mai poate ezita. îl ascultă pe Talleyrand care vine cu ar- 
gumente în favoarea unor noi negocieri. Ridică din umeri, aspiră 
câteva prize de tutun, cu calm. Acceptă ideile lui Talleyrand: să 
propună efectiv englezilor preluarea Maltei de către Rusia sau 
englezii să accepte ca francezii să se instaleze în golful Tarent în 
compensație pentru Malta. Dar el are convingerea că vor refuza. 

— De altfel, ţinând cont că mai devreme sau mai târziu tot va 
trebui să ne batem cu un popor pentru care grandoarea Franţei 


este insuportabila, mai bine acum decat altadata, zice el. 

t mai 1803. Deschide fereastra. Aceasta zi pare sa fie 
frumoasă. Soldaţii fac instrucţie pe aleile parcului, de jur- 
împrejurul casteluluiNAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 85 

— Energia naţională, reia el, nu este slăbită după o pace 
lungă. Eu sunt tânăr, englezii greşesc, şi vor greşi şi mai mult; 
prefer să terminăm acum. 

Mai are doar câteva zile de aşteptat, câteva ultime măsuri de 
încheiat. îi place momentul când orizontul se luminează şi când 
direcţiile devin clare. 

îl convoacă pe domnul de Barbe-Marbois, ministrul 
Trezoreriei. 

„Hotărârea mea este luată", zice el. „Voi da Louisiana 
Statelor Unite." Nu poate s-o apere împotriva englezilor. „Le voi 
cere o sumă de bani cu care să plătesc cheltuielile de înarmare 
extraordinară pe care o proiectez contra Marii Britanii." 

Sa aşteptăm răspunsurile de la Londra, la ultimele noastre 
propuneri. 

Se distrează. îi invită pe Josephine, Hortense, Caroline şi 
Cambaceres să urce într-o caleaşcă pe care o va conduce 
personal prin parcul de la Saint-Cloud. Biciuieşte cei şase cai; 
care scapă de sub control, şi el se agaţă de trăsură, în timp ce 
aceasta se răstoarnă. Este aruncat la pământ, suferind contuzii. 


Imediat îl înconjoară oamenii din suită. Rămâne culcat o cli 
pă. Gândul îi zboară la război. La inlantuirea de evenimente im 
previzibile ce pot schimba mersul lucrurilor. Se ridică în picioare, 
interzicând orice sprifitpLESh- €at8dSéS iesuTievătă ati, pasagerii. 

Se înserează. O aude pe Josephine propunându-i Hortensei sil 
rămână la Saint-Cloud, dar fiica îi răspunde că soţul ei, Louis, i-a 
interzis lucrul acesta. 

Napoleon răcneşte, explodează de furie contra fratelui său şi, 
poate, contra a tot ce scapă voinţei sale, contra viitorului care, 
în fiecare clipă, pare a fi plin de incertitudine. 

în 12 mai, se află la Malmaison. S-a trezit mai devreme ca de 
obicei. lese în parc. Aude galopul unui curier. Un aghiotant îi adu 
ce o depeşă de la Talleyrand care îl anunţă că lordul Withworth 
şi-a luat paşapoartele şi a părăsit Parisul. Trebuie să facă popas 
la Chantilly, apoi va ajunge, încet, cu diligenta, la Calais. 
Generalul Andreossy, ambasadorul Franţei, a părăsit deja 
Londra şi se îndreaptă spre Douvres. La Paris este linişte, dar 
foarte multi gu ră-cască au pândit tacuti plecarea lordului 
Withworth. 

Războiul bate la uşă. 

Napoleon dă un ordin. Vrea să plece numaidecat la Paris. 

La Tuileries, discută cu Talleyrand, dictează o ultimă propu- 
nere pentru Withworth, care îi va fi trimisă ambasadorului la 
Chantilly. 

în Istorie nu se va putea spune că nu va fi încercat până în 
ultimul moment să evite acest război, cu toate că îl considera in- 
evitabil. 

Lordul Withworth nu a răspuns. 

Napoleon dă ordine. Generalul Mortier va porni spre Le Havre 
şi va controla coasta. Trece în revistă cei şase sute de elevi de 
la pritaneul din Champ-de-Mars. Seara, asistă la o reprezentaţie 
cu Polyeucte, la Teatrul Republicii. 

Atmosfera este gravă, versurile lui Corneille sunt ascultate în- 
tr-un soi de reculegere. | se pare că aude pentru prima oară: 

Virtutea cea mai fermă evită riscurile 

Cine se expune primejdiei singur îşi caută pieirea. 

îşi reprimă unda de nelinişte. 

Am ambiţie, dar mai nobilă şi mai frumoasă 

Această grandoare piere, vreau una eternă. 

Fiecare vers îi vorbeşte la prezent: 


De pier glorios, mulțumit voi pieri 

Aş face-o din nou dacă ar trebui. 

20 mai. Se găseşte în biroul său de la Tuileries când sosesc 
primii curieri şi, în SAPOIGŞN 19AApELRREopAsăEtuigă depesele prin 
telegraf. Li anunţă că Anglia a decretat, începând cu 16 mai, 
fără declaraţie de război, sechestrarea navelor franceze şi 
olandeze şi a mărfurilor lor. Deja câţiva curieri raportează 
inspectarea a numeroase nave. Poate că vor captura vase cu 
sutele în felul acesta, şi asta pe timp de pace încă. 

Napoleon ordonă ca, la ora trei după-amiază, purtătorii de cu- 
vânt ai guvernului să anunţe în faţa celor trei Adunări violarea 
tratatului de pace de la Amiens. Si, ca răspuns la actul de 
piraterie .il englezilor, impune arestarea tuturor supuşilor 
britanici. 

Se plimbă agale de la un capăt la altul al biroului, trece în ca- 
mera învecinată, unde sunt derulate hărţile. 

După zece ani de război, Pacea de la Amiens nu va fi 
supravie- tuit decât un an! 

lar acest razboi care incepe, cat va dura oare? 

Se apleaca deasupra hartii regiunii Boulogne. Urmareste cu 
degetul coastele franceze, apoi pe cele engleze. 

— Din moment ce englezii vor sa ne forteze sa luam o hotara- 
re, zice el, o vom lua. 

Revine în cabinet. 

— în trei zile, reia el, o vreme cetoasa şi condiţii nefavorabile 
pot să mă facă stăpânul Londrei, al Parlamentului, al Băncii. 
Englezii vor plânge la sfârşitul acestui război cu lacrimi de 
sânge. 

în seara zilei de 25 mai, se duce la Teatrul Francez, unde se 
joacă Tartuffe. 

îşi petrece noaptea cu domnişoara George. 

Tuturor militarilor aflaţi în concediu li s-a transmis ordinul să 
se adune „sub flamuri". 


20 


Napoleon se instalează in trăsura care se pune în mişcare, 
hurii ucăind pe catta AAU AR eotea tti Saint-Cloud. 
Aproape că nu-i dă răgaz lui Meneval să-şi scoată penitele, 
cernelurile, să-şi pregătească foile de hârtie, si deja începe să 
dicteze. 

„Decizie. Duhamel, vechi militar, solicită să-şi păstreze o 
haină si o manta de la uniforma pe care vor să i-o retragă. 
Transmiteti colonelului general Bessieres ca să-i facă dreptate 
bătrânului soldat." 

Nu-si priveşte secretarul. Stă teapan, cu ochii larg deschişi, 
de parcă pe dinaintea lui s-ar derula toate scrisorile la care 
trebuie să tăspundă, proclamatiile pe care trebuie sa le lanseze, 
ordinele pe i are trebuie să le dea. îi place să-şi reverse 
preaplinul memoriei. Simte o plăcere fizică, dictând. Mintea i se 
eliberează. Vorbeşte (ursiv, ca şi cum ar citi ceea ce enunță. 
Schimbările de ton sunt aproape insesizabile. 

„Către Josephine, la Plombieres: 

Scrisoarea ta, dragă sotioara, mi-a dat de ştire că n-ai fost în 
apele tale. Corvisart mi-a zis că ar fi un semn bun, că băile îşi 
vor lace efectul dorit asupra ta si că te vor aduce într-o stare 
satisfăcă- loare. Totodată, faptul de a te şti suferindă este de 
natură să-mi a lingă o coardă sensibilă a inimii. 

Am fost ieri să văd manufacturile de la Sevres si Saint-Cloud. 

Multe gânduri bune pentru toți. 

Pentru viață. 

Bonaparte" 

Tace câteva minute. Pana lui Meneval scârțâie pe hârtie. 

Josephine tânjeşte după fecunditatea pierdută. Corvisart pre- 
tinde ca poate să-i redea ciclul. O fi reuşit? Si chiar daca asta se 
rezolvă, va naşte un copil? Un fiu, care ar putea fi mostenitorul? 

Napoleon reia. 

„Generalul Sebastiani să le reamintească husarilor că un 
soldat trebuie să fie cavalerist, infanterist, tunar, că el este 
acolo pentru a sti să se descurce cu toate." 

Se gandeste la razboi in timp ce continua sa dicteze. 

Nu exista decat doua cai de a invinge Anglia, sa traverseze 
marea si să atace Londra, sau să domine Europa în întregime si 
s-o închidă produselor englezeşti printr-o blocadă continentală. 


A ales deja prima cale. De-acum, totul nu mai este decat o 
chestiune de organizare, de vointa si de darzenie. Trebuie sa de- 
clanşeze energiile, să le directioneze într-o singură direcţie. 

l-a scris fiecarullAP@nAdnalSOMRELB aFtia, AURIERLBzul, Ganteaume, 
Latouche-Treville, şi ministrului Marinei, Decres. Trebuie să-i 
convingă că, în ciuda disproportiei de forte, de unu la trei în fa- 
voarea Angliei, care aliniază o sută douăzeci de mii de mateloti 
şi peste o sută douăzeci de nave, este posibil să se treacă 
marea cu zeci de mii de oameni, incluzându-i şi pe cei ce se află 
deja în drum spre Boulogne, unde se pregătesc taberele pentru 
a-i primi. 

Mai dictează să se continue construirea de vase peste tot, în 
Le Havre, la Cherbourg, la Toulon, la Brest, la Genes şi chiar la 
Paris, în cheiul Rapee, unde se vor lansa nave de transport şi 
bărci cu fundul plat. 

l-a venit ideea, discutând cu inginerul de la Marină, Sganzin, 
şi cu Forfait, expert în construcţia de corăbii, să conceapă o 
flotilă de vase mici. Aceste şalupe canoniere, vase canoniere, 
aceste ambar catiuni vor transporta fiecare o sută de soldaţi si 
tunuri. Vor putea naviga cu rame şi cu vele, în caz că vremea 
proastă ar imobiliza navele mari. 

Nu mai dictează. Are viziunea miilor de vase hartuind navele 
de linie engleze. 

Vor fi necesare peste două mii de astfel de canoniere. Va 
trebui să prindă pentru traversare - în fiecare sezon se întâmplă 
să fie - 
< ele două, trei zile, când marea rămâne liniştită. Chiar dacă 
ar fi să sacrifice o sută de ambarcaţiuni, operaţiunea ar fi 
posibilă. Ar putea strânge peste o sută şaizeci de mii de oameni, 
dintre care o sută douăzeci de mii de la Boulogne. 

Şi, dacă ar mai adăuga la aceste efective, deja suficiente 
pentru .1 reuşi, flotele de nave mari de la Toulon, Brest, Ferrol şi 
Texel, 
< apabile să ţină sub control marea, fie şi măcar trei zile, şi 
să ţină în loc escadra engleză, atunci reuşita va fi asigurată. 

Va intra în joc numai în momentul în care va avea toate 
cărţile în mână. „în război, nu se obţine nimic decât prin calcul", 
îi zice lui Meneval. „Tot ce nu este gândit în profunzime, în cel 
mai mic detaliu, nu produce niciun rezultat." 

îşi vede de drum, rezemat de spătarul banchetei. 


„Şi apoi", murmură el, „mai sunt şi situaţiile neprevăzute, 
rare lac ca planurile bune de bătaie să eşueze şi, câteodată, 
cele proaste să reuşească." 

Cand trăsura trawepseawchoAksta Vendore ordin vizitiului 
să încetinească, apoi să facă turul acelui loc şi să oprească 
pentru câteva clipe. 

îşi imaginează monumentul la care visează de mult, poate de 
când Fontanes, amantul surorii sale Flisa, îl compară încontinuu 
cu Carol cel Mare. 

Coboară din vehicul, merge până în mijlocul pieţei. Să fie cu 
adevărat din rasa întemeietorilor de imperii? 

Trecătorii s-au oprit şi îl aplaudă. Urcă din nou în trăsură şi 
începe să dicteze. 

„Se va construi la Paris, în Piaţa Vendome", dictează el, „o 
coloană după modelul celei ridicate la Roma în onoarea lui 
Traian. Coloana va fi aşezată pe un piedestal terminat în 
semicerc, decorat < u frunze de măslin şi susţinând statuia 
pedestră a lui Carol cel Mare." 


Intra in cabinet. Continua sa dicteze. Toate topitoriile din 
Republica vor lucra la foc continuu, Zi si noapte. 

Se plimba cu mainile la spate. Prizeaza tutun. 

Trebuie să dea diSpoztite¢peneRe hattiâreâ1$i transportul a 
patru sute de guri de foc de câmp, fără a omite artileria de 
asediu. 

Unde sunt locurile prevăzute pe şalupe? 

îi sâcâie pe şefii de şantier prin depeşe scurte, trimise prin 
curieri, la cheiurile de la Rapee şi Bercy. 

Trupele trebuie să facă manevre pe orice vreme, ambarcatiu- 
nile să iasă în larg, să înfrunte fregatele englezilor. Trebuie să se 
construiască fortificaţii la intrarea în Boulogne. Trebuie, trebuie, 
trebuie... 

Vrea să vadă totul cu ochii lui. 

Se îmbarcă pe o şalupă, la Cheiul Invalizilor, şi comandă ma- 
nevra în timp ce, pe maluri, mulţimea se strânge buluc, îl recu- 
noaşte, îl aclamă. Trece la vâsle, în aval de podul Concorde. 

Ar vrea să vâslească aşa până la Londra. 

în curând va fi în fruntea „Marii Armate" a Angliei şi vremea 
invaziei se apropie. 

îl primeşte pe Philippe de Cobenzl, vărul cancelarului Austriei, 
îl bănuieşte că umblă să culeagă informaţii. Viena, ca şi Berlinul, 
nu se gândeşte decât la războiul care stă să înceapă. Austriecii 
şi-au văzut redusă influenţa în Germania, de la reorganizarea de 
inspiraţie franceză a principatelor germane. împăratul Austriei 
nu va mai fi niciodată împărat al Germaniei. 

Eu am făcut asta. 

— Războaiele inevitabile sunt întotdeauna juste, începe 
Napoleon. 

Apoi, cu o voce egală, ca şi cum ceea ce urmează să-i 
comunice n-ar avea nido importanţă, adaugă: 

— Acest război va aduce în mod cert după el un război pe 
continent. în cazul acesta... 

îl observă pe Cobenzl. Individul va raporta la Viena. Lucrurile 
sunt clare. 

— în cazul acesta, reia Napoleon, va trebui să am de partea 
mea Austria sau Prusia. Prusia îmi va fi uşor s-o câştig, dându-i 
un os de ros. în Europa, numai de Austria ama ma teme. 

A venit rândul Vienei să decidă ce tabără va alege. 
Cercetează atent chipul lui Cobenzl. 


Austria se va hotări in funcţie de forța sau de slăbiciunea 
mea. Exista vreo alta ratiune? 

Trebuie deci să fiu puternic, de neinfrant. 

Şi, pentru asta, NA88tENneeesa SS Agti/5tavegheze personal 
fiecare detaliu. 

Va inspecta campamentul de la Boulogne, îşi va alege locatii- 
le fixe unde va locui la fiecare dintre vizitele sale. Va participa la 
manevrele trupelor. Vrea să le vadă îmbarcarea, apoi 
debarcarea. 

îi spune lui Duroc: „Prezenţa generalului este indispensabilă: 
el este creierul, este factorul esenţial al unei armate." 

Va porni spre Boulogne în 24 iunie 1803. 

A stabilit componenţa cortegiului care va vizita mai întâi 
oraşele din nord. Vrea un detaşament din garda consulară, 
aghiotanti, ministrul Marinei, Decres, cel de Interne, Chaptal, 
amiralul Bruix, generalii Soult, Marmont, Duroc, Moncey si 
Lauriston. 

în dimineaţa plecării, îşi alege cu grijă uniforma. Să comanzi 
înseamnă să fii văzut. Va purta uniforma de vânător a Ghizilor, 
haină verde, garnitură oranj, şi mica pălărie de fetru negru, fără 
ga lon, dar cu cocardă tricoloră. 

Intră în apartamentele Josephinei. Vrea ca ea să se arate în 
această călătorie precum o suverană în compania regelui. 

Se apropie de ea, pipăie cutele tunicii de muselină de India şi 
i latină din cap. 

îi place mai mult, zice el, să poarte altfel de veşminte, din 
tafta .m satin de mătase din cel care se fabrică la Lyon, şi nu 
tipul aces- la de tunici din țesătură englezească. 

N-o ascultă în timp ce ea se lasă să cadă pe o canapea, Îşi as- 
( unde faţa intr-o batistă şi plânge. Nu poate renunţa la hainele 
ei >le muselină, la tunica ei pe care, la Paris, toate femeile o 
poartă. 

N-o vor mai purta, zice el cu brutalitate. Şi să înceteze cu 
smioi căiala. 

„Aminteşte-ţi ca nu mai ai cincisprezece ani, nici măcar trei 
zeci, ca să te copilăreşti în felul ăsta!“ 

îi dă câteva minute ca să se schimbe. 

Ştie că sunt în război cu Anglia şi că a hotărât să fie interzise 
produsele de origine englezească? 

Ca soţie a prim-consulului trebuie să dea exemplu. 


Ea s-a supus, şi-a ales o haină de tafta de culoare bleu, amplă 
El îi zâmbeşte, apoi se îndreaptă spre berlina de voiaj, cu cei 
patru cai care tropăie cu picioarele din faţă. 

Va putea să-şi coMTAtENMMEHE RSA AVF RTS BPegatit deja do 
sarele îndesate în sertarele făcute special în acest scop în 
berlină. 

Napoleon dă semnalul de plecare. Drumul este deschis de pri 
ma trăsură, cea de serviciu, în care s-au aşezat furierii 
însărcinaţi cu înlocuirea cailor de diligenta. în spatele berlinei, o 
a treia tră sură transportă suita prim-consulului. Cu un gest, a 
invitat-o pe Josephine să urce lângă el, dar ea nu va merge până 
la Boulogne Va trebui să rămână la Amiens. 

Vrea să ştie dacă în aceste oraşe din nord, Compiegne, 
Amiens, Montdidier, Abbeville, sfârşitul păcii a provocat vreo 
schimbare în opinia populaţiei. Se linişteşte rapid. Peste tot, are 
parte de o pri mire entuziastă. 

Este fericit că, începând de la Amiens, se vede din nou singui 
La Abbeville, dimineaţa devreme, călăreşte de-a lungul coasteloi 
până către ora şase. Adie un vânt răcoros, ziua se anunţă 
frumoasă şi marea liniştită. în larg, observă velele unui vas de 
croazieră en glez. Se opreşte. La capătul privirii, prin ceaţă, i se 
pare că distingi' țărmurile coastei engleze. 

La Boulogne, populaţia iese în stradă pentru a-l întâmpina, 
cu toate că ajunge, în 29 iunie, la ora zece seara. Traversează în 
fugă ca merele din casa care i-a fost rezervată, în Piaţa 
Godefroy-de-Bouillori. Dar nu are astâmpăr. Urcă pe terasa de 
unde poate zări rada portu lui, luminată de lună. 


Ramane acolo timp indelungat. Dincolo de diguri, pare ca 
vede lu orizont o linie de front. Ar vrea sa se avante, sa inceapa 
bătălia. Coboara, îl convoacă pe ministrul Marinei, Decres, 
dictează, dă ordine, Szbilaşteopieri OFile asbes wie porturilor pe 
care vrea să le vadă construite sau extinse. 

Doarme cu greu două ore şi, la ora trei şi un sfert dimineaţa, 
r află deja pe metereze. Muncitorii sunt la lucru. Vrea să asiste 
la lol ce se întâmplă. Coasta, bazinele, primele elemente ale 
celor trei | ui nete fortificate pe care a ales să le construiască. 

Sunt adunaţi la un loc stâlpi imensi care vor fi implantati în 
nisip, în mijlocul şenalului, si pe care se va înălța o redută, 
dotată 111 mai multe tunuri. 

Se duce pe faleza de la Odre. Aici, se vor ridica barăci, pentru 
' | şi pentru amiralul Bruix, care va comanda flota, şi o alta 
pentru generali şi ministrul Marinei. 

Nu simte oboseală, ci, mai degrabă, o mare împăcare. Se află 
In plină acţiune. Ideile devin fapte, soldaţi, muncitori şi marinari. 

La ora zece, când soarele se găseşte deja sus, dă ordin să fie 
scoase canonierele şi şalupele înarmate pentru a face manevre 
sub ochii lui. La faza aceasta îşi fac apariţia două fregate 
britanice şi canonierele deschid focul. După ce acestea se 
retrag, izbucnesc oralele. lată ce le trebuie soldaţilor: luptă, 
victorie. Nu există un mijloc mai bun de a le insufla curaj. 

Când se reîntoarce la Boulogne, la ora unsprezece, edilii 
oraşului sunt adunaţi ca să-l întâmpine. îl vede venind spre el pe 
episcopul de Arras, Monsenior de la Tour d'Auvergne. 

Ascultă discursul feţei bisericeşti. 

— în această dioceză, zice cu voce pătrunsă de emoție 
Monseniorul d'Auvergne, episcopul vostru de Arras îşi face un 
titlu de glorie prin sporirea numărului de prieteni ai lui 
Napoleon. Ei simt in întregime preţul restabilirii religiei părinţilor 
lor... 

Napoleon nu are niciun dubiu, el conduce această tara. El co- 
manda „Marea Armată". 

— Cu ajutorul dreptăţii şi al lui Dumnezeu, reia el, războiul, 
oricât de nefericit ar fi el, nu va putea face niciodată ca poporul 
francez să se încovoaie înaintea acestui popor arogant care face 
o joacă din tot ce este sacru pe pământ... 

Ştie că îl vor urma acolo unde va vrea el să meargă. De 
cealaltă parte a mării. Şi mai departe. 


Se deplaseaza de la un oras la altul: Dunkerque, Lille, 
Nieuport, Ostende, Bruges, Gand, Anvers, Bruxelles, Maastricht, 
Liege, Namur, Mezieres, Sedan, Reims. Nu se simte istovit dupa 
recepții sau dupa cătăriteQalopează înnfeușreaarz mei mici escorte. 
Vizitează porturile, fortificațiile, bisericile şi manufacturile. 

Parcă se găseşte acasă în aceste ţinuturi care fac parte de- 
acum din Franţa. Franţa sau Imperiul său? Cuvântul îi revine 
deseori în minte când îi primeşte pe deputaţii bruxellezi, când, 
împreună cu cardinalul Caprara, care a acceptat să-i fie în 
companie ca şi cum ar însoţi un suveran - şi nu este aşa? evocă 
situaţia Bisericii din Belgia. 

îi place viaţa asta, de goană continuă, când încearcă o 
senzaţie fizică ciudată, ca şi cum ar depăşi în viteză timpul, 
avântându-se către propriul său viitor. 

La fiecare popas, lucrează, scrie, dictează. în 12 iulie, pune la 
punct planul de ansamblu al invadării Angliei. Se apleacă asupra 
hărților, verifică numărul de ambarcaţiuni plate pe care le-a co- 
mandat. Convoacă amiralii, miniştrii, generalii. 

Dacă mai avea nevoie de o dovadă în plus că el este şeful lor, 
o are văzându-i epuizați, dormind în picioare. Trebuie să le 
insufle energia lui, să-i deştepte, pe ei, la fel ca pe consilierii de 
Stat care, în perioada pregătirii codului civil, moţăiau în timpul 
dezbaterilor pe articole. 

De unde îi vine această forţă teribilă, această imposibilitate 
de a sta pe loc, această obligaţie de a merge înainte, până la 
sfârşit? 

Care sfârşit? 

Peste câteva zile va împlini treizeci şi patru de ani. Are aproa- 
pe o luna de cand a părăsit Parisul, iar când berlina se înscrie pe 
drumul ce duce la Castelul Saint-Cloud, în n august 1803, la 
sfârşitul zilei, se gândeşte la toate peisajele traversate pe care 
le-a devorat zi după zi, la acel „delir de admiraţie" care l-a 
însoţit pe tot parcursul călătoriei sale. 

Străbate în lung şi-n lat galeriile castelului, saloanele, îşi 
regăseşte cabinetul de lucru şi de îndată începe citirea ultimelor 
depese. 

Azvarle hartiile pe care le-a parcurs deja, strange pumnii, pri- 
zeaza tutun si mârâie. Energia ce clocoteste în el nu mai 
găseşte supapa de a se revărsa. Se revoltă. Amiralul Truguet îi 
scrie că trebuie să renunţe la orice idee de invadare a Angliei 


deoarece fortele marinei nu sunt inca pregatite. Dar ce naiba 
sunt oamenii aceştia?! Anglia a decretat înrolarea in masa a 
tuturor bărbaţilor de la şaptesprezece la cincizeci şi cinci de ani! 
Ei, englezii, ştiu că Nsrdebareomne este posiisilăz 1917 sunt gata sa 
facă totul pentru a se apăra. Ce asasini or fi plătit? Pe Georges 
Cadoudal, din nou? 

Citeşte, cu faţa crispată de furie, o scrisoare în care o iscoadă 
îi dă ca sigur faptul că mai vechea sa cunoştinţă, contele 
d'Artois, în compania generalilor Pichegru şi Dumouriez, a făcut 
o trecere {11 revistă a trupelor in Anglia. Si că Georges 
Cadoudal ar fi ajuns în Franţa. 

Ticăloşii! Nu doar pe prim-consul vor să-l omoare, ci pe fiul 
Revoluţiei. Ei, Pichegru, Dumouriez, pe care Revoluţia i-a făcut, 
luând partea unui şuan! 

îşi aduce aminte. Va sărbători aniversarea Revoluţiei şi, în 
plus, îi va acorda o pensie Charlottei Robespierre, sora lui 
Maximilien, în amintirea timpului petrecut la Nisa, şi pentru că, 
la urma urmei, Robespierre căutase în felul lui să stabilizeze 
cursul Revoluţiei şi .iu făcut din el un tap ispăşitor comod. 

Ticăloşii! 

Poate că Fouche are dreptate şi pericolul nu vine din partea 
vechilor iacobini, ci de la aceşti banditi aflaţi în solda Angliei şi a 
Bourbonilor. 


Nu m-a anunțat Desmarets, care răspunde de Poliţia secretă, 
de arestarea a doi oameni ai lui Georges Cadoudal, Querelle si 
Sol de Grisolle, al căror scop nu poate fi altul decât acela de a 
mă ucide? NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 99 

Dar trebuie oare să dau importanță acestor bandiți în 
momentul când mă pregătesc pentru cel mai mare dintre 
războaie? 

îi vin în minte versurile din Cinna, piesa lui Corneille pe care o 
preferă şi din care recită adesea pe şoptite tirade lungi: 

Dacă spirite atât de josnice să mă trădeze ar vrea, 

Virtutea mea în nicio împrejurare nu mă va trăda. 

Intră repetând aceste versuri în salonul din Saint-Cloud, unde 
Josephine are zi de primiri. 

Doamna de Remusat, una dintre doamnele de companie, l-a 
auzit fără îndoială. „Cinnamurmură ea. 

Este frumoasă, îmbrăcată în taftale, roşu cu albastru. Are 
chef de vorbă. Zice: „Tragedia trebuie plasată dincolo de istorie, 
ea încălzeşte sufletul, înnobilează inima. Tragedia poate şi 
trebuie să creeze eroi..." 

Nu-i răspunde lui Cambaceres, care îi vorbeşte despre 
„Marea Armată", de teama ce i-o inspiră Angliei. 

El recită: 

Dacă aceasta-i soarta nobletii suverane 

Ca ale ei supreme binefaceri doar ură să atragă 

Nimic nu-i sigur pentru ea; de toți ajunge să se teamă 

Ce! Vrei să fii cruțat cand n-ai cruțat nimic! 

O priveşte insistent pe doamna de Remusat. 

— Nu de multă vreme mi-am explicat deznodământul din 
Cinna, zice el. Clementa este o virtute atât de săracă si de 
măruntă, când nu se sprijină deloc pe politică, încât aceea a lui 
Augustus, devenit dintr-odată un prinţ slab, nu-mi părea demnă 
să încheie această frumoasă tragedie. însă actorul Monvel, 
jucând odată în fata mea, a pronunţat: „Să fim prieteni, Cinna!", 
pe un ton atât de abil şi atât de viclean, că am priceput că 
această acţiune nu era decât prefăcătoria unui tiran şi am 
aprobat ca pe un calcul ceea ce-mi păruse pueril ca sentiment. 

Se depărtează cu câţiva paşi, îi priveşte unul câte unul pe 
invitaţii Josephinei, apoi, fixându-şi privirea pe cea din urmă, 
adaugă: 

— Aceste versuri trebuie rostite întotdeauna de o asemenea 


maniera incat, dintre toti cei care asculta, numai Cinna sa fie cel 
înşelat. 

Părăseşte salonul. 

în seara asta, s-aN6RSEFON Sather ea As MEjaR-lă Teatrul Francez, 
unde Talma interpretează Cinna în compania domnişoarei 
George. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 1 99 


21 

Napoleon sade pe covor, in fata semineului. Are privirea pier- 
duta in focul de lemne care trosnesc. Nu se uita la domnisoara 
George, care s-a pdStatEPan Geral OF stävar patee la foc. Şi-a 
învelit trupul cu un sal mare din mătase galbenă. 

Bate miezul noptii. 

Are un sentiment amestecat de ciudă şi furie. îşi repetă ce i-a 
spus şi Josephinei înainte de a veni în apartamentele sale, unde 
ştie că Georgina îl aşteaptă: „Va trebui să mă izolez de toţi, să 
nu mă bazez decât pe mine." 

Este ceea ce gândeşte dintotdeauna, de la colegiul din Autun, 
când tatăl său l-a lăsat singur, de la şcoala din Brienne, când era 
ţinta rautatilor camarazilor săi. Deci, dintotdeauna. N-ar trebui 
să-l mire. Şi, în acelaşi timp, ar vrea altceva. Pentru că se 
încăpăţânează să creadă că neamurile lui, familia, cei pentru 
care a făcut atât de mult, ar trebui să-l ajute, să înţeleagă ce 
vrea, să se supună şi ei, după cum face el însuşi, marii legi 
supreme a destinului si a ambiţiei. Dar, de fiecare dată, 
urmează deceptia. 

Repetă: Doamna Jouberthon! Domnişoara Paterson! 

Georgina se apropie de el, îi atinge umărul, dar se opreşte in- 
stantaneu. Nu-i suportă nici măcar atingerea. Singur. Asta este 
el. 

Doamna Jouberthon, o femeie divorțată, văduva unui agent 
de schimb, femeie uşoară, zice-se, şi care a devenit, fiindcă s-a 
măritat cu Lucien, o doamnă Bonaparte! 


Domnisoara Paterson, o tânără americancă din Baltimore, de 
(are Jerome Bonaparte, parasindu-si nava, dupa cum l-a anunţat 
reprezentantul Franței în Statele Unite, s-a îndrăgostit 
nebuneste şi intenţiYMOzză sse ieme vests tre setnt timp! 

Frumoasa, marea familie Bonaparte! El avea alte planuri, alte 
visuri pentru fraţii lui. 

Ei bine, va fi singur, îşi va conduce singur destinul, fără 
ajutor, din moment ce i se refuză, în familia sa, susţinerea 
proiectelor. Speră Lucien că un copil de la doamna Jouberthon 
va fi într-o zi urmaşul său? Şi Jerome, care nu are încă douăzeci 
de ani, poate să-i incredinteze lui Jerome o funcţie, cand el va fi 
bărbatul unei domnişoare Paterson?! Din Baltimore?! 

Ei chiar nu pricep că pentru a fi acceptat de către cei care 
conduc, aşa cum eşti, ridicat din Revoluţie, trebuie ca cel puţin 
să induci în eroare?! 

Josephine nu era virgină, nu, dar era din familia Tascher de l.a 
Pagerie de Beauharnais! Şi soţul ei, general, fusese ghilotinat! 

Fusesem conştient de asta. 

Este aproape rege, şi fraţii lui nici măcar nu au sesizat lucrul 
acesta! 

Cum să fondeze o dinastie cu atâtea piedici, cu asemenea or- 
bire din partea alor săi?! Măcar Pauline nu l-a plans prea mult pe 
generalul Leclerc. A primit dotă cinci sute de mii de franci şi s-a 
măritat cu prinţul Camille Borghese. Un nume, diamante, avere. 
Poate nu un bărbat în pat, dartitlul de prinţesă! 

Se întoarce. îi spune Georginei că i-ar plăcea s-o vadă jucând 
Fedra. 

Urca pe scara plianta, pe care i-a cerut s-o desfaca pentru a 
cauta operele lui Racine. Recita: 

Ce obiceiuri barbare, ce ură încrâncenată 

Nu ar putea văzăndu-te să fie imblanzita? 

Coboară apoi, înainte de a fi găsit volumul. 

îi spune că pleacă mâine la Boulogne. 

Scoate un pumn de bancnote din sertarul uneia dintre 
comode şi le strecoară, după cum are obiceiul, între sânii 
tinerei. 

O mângâie pe spate în timp ce ea părăseşte camera cu paşi 
domoli. 

Are nevoie de aerul marii, de vederea vaselor in rada de la 
Boulogne, de uralele soldatilor si ale marinarilor cand urca la 


bordul navelor, de cele saizeci de tunuri care trag in cinstea lui 
de pe nava amiralului Bruix, pentru ca, în sfârşit, să-i dispară 
amărăciunea, să nu se mai gândească nici la Lucien, nici la 
Jerome, şi nici la PRAU PORE HEER de condeieri, 
scriitoraşi de pamflete, tate de salon, scorpii cu turbane care 
răspândesc zvonuri. 

Aşa cum este această „cobe"', doamna de Stael, care se 
incapataneaza să-şi prelungească sederea în Franţa. 

A dictat, înainte de a pleca de la Paris spre Boulogne, două 
misive către Marele Judecător Regnier, pentru ca fiica lui 
Necker, „această străină intrigantă, să nu mai rămână în Franţa, 
unde familia sa a făcut destul rău“, şi a cărei sosire, ca a unei 
cobe, da, „a fost dintotdeauna un semn prevestitor de 
necazuri." 

Să fie alungată. 

Să fie întemnițat acest Charles Nodiercare nu conteneste cu 
pamfletele contra mea, şi, dacă îl întâlneşte pe coridoarele de la 
Sainte-Păagie, în caz că este acolo, pe marchizul de Sade, pe 
care l-am condamnat la temniță în martie 1801 pentru că era 
intolerabil modul în care o ridiculiza pe fosephine sub numele de 
Zoloe, unul dintre personajele sale dezmatate, să mă bârfească 
între ei dacă vor, dar în spatele gratiilor. 

Să schimb aerul. Să uit. 

îi place Castelul Pont-de-Briques, aflat la patru kilometri de 
Boulogne, unde şi-a stabilit cartierul general în apropiere de 
tabăra „Marii Armate". 

Cu greu reuşeşte să doarmă câteva ore, intr-atât este de 
nerăbdător să regăsească activitatea trupelor. la masa singur, 
se duce des la baraca de şaptezeci de metri lungime, construită 
pe faleza 
1 In fr. „oiseau de mauvais augure" (N. tr.) 

Ordre. De acolo zăreşte marea, fregatele engleze care dau 
târcoale, şalupele canoniere. 

Urcă la bordul uneia dintre ele. Merge de la o navă la alta, în- 
tâmpinat cu salutul repetat de trei ori: „Trăiască prim-consulul! 
Trăiască Napoleon Bonaparte!" în timpul zilei, călăreşte pe 
faleze, în ciuda ploii de noiembrie, apoi de decembrie. 

Noaptea, participă la manevre alături de trupele sale. Asistă 
la imbarcari şi la debarcări în valurile ce acoperă puntile, pe 
întuneric. Când se întoarce în baracă, îi scrie lui Cambaceres, 


pentru că simte nevoia să retrăiască ce a simţit, dar şi pentru ca 
trebuie să le comunice celor rămaşi la Paris energia ce emană 
din tabăra de la Boulogne. 

„Sunt instalat intYO'Beracar itt Poea taBePèi şi la ţărmul 
oceanului", dictează el. „Văd coastele Angliei, aşa cum se vede 
Calvarul de la Tuileries. Se disting case şi mişcări. Este o 
încercare prin care vom trece atunci când vom avea curajul să 
încercăm. Am motive să sper că nu peste mult timp voi obţine 
izbânda pe care Europa o aşteaptă. Avem de răzbunat zece 
secole de insulte." 

într-o noapte furtunoasă, se duce la o şalupă amarată. Vântul 
bate cu putere şi plouă. Se uită la ofiţerii din jurul lui care îşi 
lasă ochii în jos. Vrea să se îmbarce, zice el, ca să viziteze liniile 
de ancorare. Sare în şalupă, se postează în centru şi, cu 
parâmele dezlegate, numaidecat ambarcatiunea se înclină, 
deviază de la direcţia de mers şi, după câteva minute, eşuează 
pe un banc de nisip la câteva zeci de metri de țărm. Valurile o 
acoperă. 

încasează în plin masele de apă, sfortandu-se să rămână în 
picioare. Marinarii se aruncă în apă şi, strângându-se unul lângă 
celălalt, încearcă să reziste forţei valurilor. îl duc apoi pe umeri 
pe Napoleon, prin apa înspumată, până la țărm. 

îl ovationeaza, iar aghiotantii rămaşi la sol îl privesc cu un soi 
de admiraţie amestecată cu teamă. 

Trebuie să existe un om ca el, care stârneşte uimire, care dă 
exemplu şi sfidează moartea. Târziu în noapte, dictează din nou 
câteva rânduri pentru Cambaceres: „Mi-am petrecut toată ziua 
în 


port, pe vapor si pe cal. Nu va mai spun ca am fost udat inconti- 
nuu. în sezonul actual, n-am mai face nimic daca nu am înfrunta 
apa; din fericire, în ce mă priveşte, asta îmi reuşeşte la perfectie 
şi nu m-am simţit nieA ANM ABFFeDE LA AUSTERLITZ 205 

Ceilalţi sunt bolnavi. 

Printre ei, prefectul Palatului, domnul de Remusat, venit de la 
Boulogne şi care n-a suportat umezeala. Cum de se lasă 
oamenii aceştia doborati? 

O pofteşte în salonul de la Castelul Pont-de-Briques pe doam- 
na de Remusat, care a venit la căpătâiul soţului ei. O înţelege. 
îşi aminteşte ea de conversaţia lor despre tragedia Cinna? 

— Niciodată, zice el, nu m-am simţit atât de bine ca aici. 
Marea fierbe îngrozitor şi ploaia nu mai conteneşte, dar... 

îşi schimbă vocea, declamă: 

Sunt propriul meu stăpân şi-al universului 
Sunt, vreau să fiu... 

Cinna, nu-i aşa? 

Vrea s-o revadă, din moment ce se află în tabăra de la 
Boulogne. O invită în baraca lui. îi face plăcere s-o regăsească, 
după orele de călărie, după ieşirile pe mare. | se confesează. O 
simte fascinată. Povesteşte din campaniile lui. Ea are numai 
douăzeci de ani. 

— Timpul pe care l-am petrecut în Egipt, zice el, a fost cel mai 
frumos din viaţa mea, căci a fost un timp ideal... 

Ea îl ascultă, îl contrazice câteodată. 

— Stilul nu mă impresionează, spune el, nu sunt sensibil de- 
cât la forţa gândirii. îmi place poezia lui Ossian, pentru că iubesc 
vânturile şi valurile. 

Se apropie de ea. Nu simte, la fel precum el, pasiunea vieţii? 

Bineînţeles, Josephine este geloasă, dar, la urma urmei, nu a 
venit rândul ei? Nu ţine de natura vieţii, care face să se 
răstoarne lucrurile într-o revoluţie perpetuă precum în mecanica 
cerească, dragă Laplace? Reciteşte scrisoarea primită de la 
Josephine: „lată dorinţa mea, legămintele mele care se reduc la 
a-ţi face pe plac şi .1 te face fericit. Da, chiar vreau să te plac, 
să te iubesc sau, mai precis, să te ador." 

Odinioară, în Italia, el era cel care îi scria scrisori de genul 
acesta. 

Se întâlneşte din nou cu Josephine şi cu doamna de Remusat, 
braţ la braţ în sala de la Tuileries unde, în 15 ianuarie 1804, 


Josephine dă ceea ce numeşte ea un „mic bal". 

Le zambeste si uneia, si alteia, vorbind cu Portalis, Lebrun, 
Girardin. 

Din câteva fraze BALON MARA EZPE EA SPSERIM BE părerile. îi în- 
ghesuie ca pe un batalion de tineri recruți. Nu sunt de talia lui. 
Portalis apără libertatea presei? Ea ar restabili foarte curând 
anarhia, afirmă Napoleon. 

— Dacă ziarele ar putea spune tot ce vor, Portalis, nu crezi ca 
ar spune că Portalis a fost un bun regalist în care nu trebuie să 
mă încred? Că s-a arătat favorabil cauzei lor în cutare sau cutare 
circumstanta? 

Portalis tuşeşte uşor şi îşi lasă ochii în jos. 

— Dar am dat totul uitării, dragă Portalis. 

Face câţiva paşi, priveşte perechile care dansează. Se ating 
vechiul cu noul, aristocratul cu cel ce a fost regicid. Cambaceres 
este .1 lături de domnul de Remusat. 

— în această ţară, continuă Napoleon, elementele de anarhie 
sunt prezente încă. La numărul de oameni care nu au nimic 
se .idaugă cei care au avut mult. Nu există în cler, în mediul 
civil, în cel militar, în finanţe, un singur post care să nu aibă doi 
titulari, cel vechi şi cel nou. Vă daţi seama ce transformare spre 
revoluţie provoacă această stare de fapt! 

Face câţiva paşi, o salută cu încă un zâmbet pe doamna de 
Remusat. 

Din acest motiv, explică el, a stabilit livretul de muncă, 
pentru ,1 stopa aceşti ,fermenti", pentru ca patronul să ştie 
totul despre cel pe care îl angajează, să-i poată fi şef. 

— Dar partidele complotează, reia el. Ele ştiu că, atâta timp 
cât sunt viu, nicio tentativă nu poate reuşi. 

Prizează, apoi îşi încrucişează mâinile la spate. 

— Ţinta comploturilor lor este persoana mea, zice el. Eu sin- 
gur. Bourbonieni, terorişti, toţi îşi dau mâna ca să mă ucidă. 

Din priviri face turul sălii şi completează în timp ce se 
îndreaptă spre Cambaceres: 

— Pentru a mă apăra, mă bazez pe norocul meu, pe geniul 
meu şi pe gărzile mele. 

Traversează sala cu paşi repezi şi îl invită pe Cambaceres să-l 
urmeze în cabinetul de lucru. 

la de pe birou o scrisoare de la Demarets. Responsabilul cu 
Poliţia politică îi aduce la cunoştinţă că cinci „bandiţi" bourboni- 


eni se găsesc închişi la Temple şi îl întreabă ce hotărăşte cu 
privire la soarta acestor indivizi - Picot, Lebourgeois, Ploger şi, în 
primul rand, Desol de Grisolles şi Querelle, ultimii doi fiind din 
banda lui Georges CHE FGM | SOARELE DE LA AUSTERLITZ 205 

Napoleon citeste scrisoarea. Vrea, zice el, ca acesti oameni sa 
fie deferiti de urgenta unei comisii militare. Sa fie judecati. Si 
condamnaţi. „Vor spune tot înainte de a fi împuşcaţi", conchide 
el. Apoi adaugă: 

— Simt aerul încărcat de pumnale. 


Partea a sasea 
Eu sunt Revoluția franceză 
si o voi susține 
ianuarie 1804 - 28 iunie 1804 


22 

Napoleon înaintează lent prin fata trupelor, la mai putin de un 
metru de primul rand de soldati. Se opreste tot la trei sau patru 
paşi. îl priveşte pe omul din fata lui drept în ochi. Pe acela îl re- 
llmoaşte. îl întreabă. Din Egipt, din Italia? Spune câteva 
cuvinte. Nu se grăbeşte. 

Se simte invulnerabil. Şi, totuşi, ar fi suficient doar unul din- 
iie aceştia, şi totul s-ar opri. îşi imaginează o lovitură de pumnal 
venită din partea unui soldat sau a unui ofiţer ieşind din rând şi 
iepezindu-se, cu arma ridicată. L-ar lovi chiar aici, în gât. Sau 
poale s-ar trage de undeva, de sus, din palat. Ar fi o ţintă 
perfectă, în i urtea de la Tuileries. 

îl zăreşte, la o fereastră apropiată de cea a cabinetului său de 
lucru, pe consilierul de Stat, Real. Real se teme. Real i-a sugerat 
să nu participe la trecerea în revistă a trupelor. Napoleon nici 
măcar nu i-a răspuns. Cunoştea, înainte ca Real să vorbească, 
din rapoarte-, din mărturiile acestui regalist, Querelle, înainte de 
a fi împuş- W -il - oamenii sunt aşa cum sunt -, că asmutise câinii 
împotriva lui. Câţi bandiți vor să-l prindă? Câţi bani s-au pus la 
bătaie pentru 
i reuşi în sfârşit să-l ucidă pe prim-consul? 

Toate rapoartele care sosesc de mai multe săptămâni din 
Anglia 
iilac să se gândească la asta. Georges Cadoudal, spun 
iscoadele, u.'iieşte la Londra pe picior mare, avându-i pe şuani 
în jurul lui. în inturajul contelui d'Artois şi al ducelui de Berry se 
vorbeşte numai despre expediţii în Franţa. Aceşti domni de 
Polignac, Armând 


şi Jules se duc si trambiteaza pretutindeni că îl vor provoca pe 
prim-consulul Bonaparte. 

Este atât de simplu, pentru Anglia sa plătească asasini, atâta 
timp cat îi este impiosibitosă sorin de „MaseRrArmată" şi se teme 
de o invazie. 

Dacă mor, ce rămâne din opera mea ? Fără mine, totul se 
poate duce la fund. Fără mine, Anglia iese victorioasă. 

Au nevoie de moartea mea. 

Trebuie să facă fata bătăliei înainte de a abandona lupta 
armată. 

Napoleon se opreşte din nou pe loc, în curtea de la Tuileries. 
Vântul se inteteste si devine tăios. Are obrajii roşii, iar frigul i se 
strecoară pe sub redingotă. îşi simte degetele amortite în 
manusi. Dar trebuie să reziste, ca să asiste la execuţii. 

Regalistul Querelle a vorbit pentru că îi era frică de moarte, 
pentru că tremura la gândul de a sta în faţa puştilor plutonului 
de execuţie. 

Mie nu mi-e frică decât de înfrângere. 

Să tremur pentru câțiva banditi ? 

Părăseşte agale curtea de la Tuileries. 

Real îi iese în întâmpinare. Are faţa scăldată în sudoare. In 
timp ce merge, Napoleon îl anunţă că, începând de astăzi, 29 
ianuarie 1804, l-a însărcinat, „sub comanda directă a Marelui 
Judecător, cu pregătirea şi urmărirea tuturor afacerilor legate de 
pacea Republicii”. 

Napoleon dă la o parte cu cotul hârtiile ce se găsesc pe masa 
plasată în mijlocul cabinetului său de lucru. 

Nimic nu mai contează începând din momentul de faţă, în 
afară de această bătălie. Nu pentru a-şi apăra viaţa. Soarta va 
decide. Şi simte în el atâta forţă şi energie încât nimic nu-l 
tulbură. Nu vor reuşi să-l ucidă. Dar raul trebuie extirpat cu 
totul. Trebuie rezolvat definitiv, căci comploturile sunt o 
cangrenă. 

Deci Cadoudal, după spusele lui Querelle, a debarcat deja în 
Franța, se află la Paris, cu o bandă de şuani, ca să mă atace, să 
mă ucidă printr-o ambuscadă? 

Querelle trebuie să spună tot ce ştie. Să se descopere, înce- 
pând cu plaja de la Biville unde şuanii debarcă între Dieppe şi Le 
Treport, toate satele unde s-au adăpostit, complicii care i-au 
ajutat. 


— Vreau totul. Locuri, oameni, toate ramificatiile conspiratiei. 
Tot. 

Real a fost omul lui Fouche. Chiar daca acesta nu mai este 
ministru, rămâne umaraligi vaharospEEk Asrieaz aram ceva timp 
despre „atmosfera încărcată de pumnale". Trebuie să se sprijine 
pe Fouche. 

Pot conta pe el. Dar pe cine altcineva ? 

Murat, guvernator militar al Parisului, începând cu 15 
ianuarie. Generalul Savary, comandantul jandarmeriei de elită. 

— Trebuie să ştiu totul în fiecare moment, îi spune Napoleon 
lui Real. 

Vânătoarea a început. Au vrut să facă din el vânatul. Vor afla 
pentru cine sună cornul. 

Este un februarie geros. Napoleon se trezeşte şi mai devreme 
decât de obicei şi se duce direct în cabinetul său de lucru de la 
Tuileries. 

Focul din şemineu arde încontinuu. 

Rămâne uneori minute în şir nemişcat, cu mâinile deasupra 
flăcărilor, cu privirea fixă. 

Rapoartele lui Real se îngrămădesc. Mesajele de la Savary se 
înmulţesc. Generalul s-a deplasat la faţa locului, la plaja de la 
Biville. Jandarmii lui s-au deghizat în ţărani sau în 
contrabandişti. Pe faleza denivelată printr-o falie, se suie, ajutaţi 
de corzi, contrabandiştii care se află astfel mai sus cu două sute 
sau trei sute de picioare. Relieful corespunde punct cu punct cu 
cel descris de Querelle în închisoarea din Temple. L-au arestat 
pe un oarecare Troche, ceasornicar din Eu, care a asistat - şi 
ajutat - la trei debarcări. A făcut pe ghidul. Nu cunoaşte numele 
persoanelor intrate în Franţa, dar sunt oameni de calitate, chiar 
şi generali. Poate confirma debarcarea lui Cadoudal. 

Deci Cadoudal se găseşte sigur în Franţa, deja de câteva 
săptămâni, ascuns la Paris. 

Dintr-odată, pe Napoleon îl cuprinde furia. Cum e posibil să 
nu-l găsească? 

îşi aminteşte de întâlnirea de aici, de la Tuileries, cu acest 
şuan cu trupul de taur, cu obrazul uriaş. îşi aminteşte de 
brutalitatea lui, de ura lui. 

îl convoacă pe Real. 

Ce-a mai aflat? Vrea să i se trimită ştiri de la orice nouă 
arestare, de la orice mărturie. 


Vrea ca Real sa-i prezinte zilnic rezultatele anchetei. 

Se calmeaza, ramane singur. 

Real, Murat si Savary nu vad decat o parte din acest razboi. 
Ei sunt, ca pe un cânmoLden sobă. executanii.caracţi şi fideli. Dar 
el, generalul-sef, proiecteaza si preseaza. Aceasta conspiratie 
este pe măsura mizelor momentului. Uriaşe. Deci, ramificatiile 
trebuie să ducă departe, în profunzime. Deoarece pentru 
Londra, care îi plăteşte pe conjurati şi îi transportă în Franţa, 
înseamnă să câştige războiul care stă să înceapă. 

Să mă ucidă ca să zdrobească energia țării. 

Pe cine se poate ea baza aici? Pe vechii opozanti, pe generalii 
invidioşi. Se gândeşte la Moreau care s-a retras la domeniul său 
din Grosbois, despre care rapoartele spionilor din poliţie spun că 
ia în râs predicile Concordatului, Legiunea de Onoare, regele 
prim-consul. L-a decorat, în cursul unui dineu, pe bucătarul său 
cu Ordinul „Cra ţiţei". Soţia lui este o creolă dintr-o familie rivală 
cu cea a Josephinei. A refuzat să poarte doliu la moartea 
generalului Leclerc. Moreau, ale cărui ambiţie şi invidie se 
realimentează de ani de zile, este, poate, cel ales de Londra să-i 
urmeze prim-con- sulului. 

Moreau! Alţi generali desigur, Pichegru, care se găseşte în 
exil, la Londra, Augereau, Bemadotte? Ei trebuie să aştepte un 
semnal. Şi, în cârdăşie cu ei, Boubonii care se fudulesc, vor 
răzbunare, restabilirea monarhiei. 

Napoleon atata focul. 

Ultima încercare înainte de adevărata bătălie. 


A fost arestat Picot, un servitor de-al lui Cadoudal, anunta 
Real. A fost arestat si Bouvet de Lozier, adjutant general al 
armatei Printilor, care este ofiterul principal al lui Cadoudal. 

A încercat să sevisipuăeidăpAaktE DREAUSHERIOgt2Feadus la viata. 
Vrea să vorbească. lată ce a început sa scrie: „Este un om care 
iese din mormântul încă deschis al umbrelor morii, care cere 
răzbunarea celor care prin perfidia lor l-au azvârlit pe el si 
partidul său în abisul unde se găsesc acum." 

Parcă dintr-odată frontul inamic, într-un punct, s-ar prăbuşi. 

Acolo trebuie să-şi arunce toate forţele. 

Real să-l interogheze pe Bouvet de Lozier până ce va spune 
tot. Tot. Un om care a văzut moartea cu ochii nu mai este 
acelaşi om. 

Aştept. 

13 februarie 1804. Ora şapte dimineaţa. Apare Real având 
obrazul marcat de o noapte de nesomn. 

Napoleon se află în camera de toaletă în compania lui 
Constant. Se bărbiereşte. 

îl interoghează pe Real din priviri. 

Neliniştit, acesta îi aruncă o căutătură lui Constant. Napoleon 
pare să nu dea atenţie prezenţei valetului său de cameră. 

— Bouvet de Lozier..., începe Real, după care se întrerupe. 

— Generalii Moreau şi Pichegru..., reia el cu voce ascuţită, 
exaltată. 

Două nume care bubuie, care confirmă ceea ce presimteam. 

Napoleon se repede, îi astupă cu mâna gura lui Real şi îl 
trage după el în cabinetul de lucru, departe de Constant. 

Ascultă raportul. Bănuia, şi totuşi, în sinea lui, nu putea să 
creadă în trădarea lui Moreau. Dar mărturia lui Bouvet de Lozier 
este copleşitoare. Moreau s-a întâlnit cu generalul Pichegru, 
reîntors în Franţa pe la faleza Biville. Au avut discuţii în mai 
multe reprize. Pe bulevardul Madelaine, Pichegru a organizat o 
întâlnire între Moreau şi Cadoudal. Cei trei au stat de vorbă mai 
multe minute; potrivit lui Bouvet de Lozier, Cadoudal a plecat 
furios. Moreau şi Pichegru cu siguranţă că voiau moartea prim- 
consulului, dar în avantajul lor. Moreau urma să-l înlocuiască pe 
Napoleon, refuzând 
însă să-l numească pe Cadoudal al treilea consul. „înseamnă ca 
actionati pentru propriul vostru interes şi deloc pentru rege!" a 
spus Cadoudal. „Dacă este pe-aşa, atunci lovitură pentru 


lovitură: îl prefer, de departe, pe cel care este acum." 

începe o luptă în toată regula. Napoleon se indignează. 

Uniunea a fost pornită împotriva mea de toţi cei ce vor să ma 
doboare. Ei sunt dyliati apale Cult aateriastea, nimic nu s-a 
câştigat. Moreau este un general foarte cunoscut, victorios, iubit 
de soldaţi, pe care poporul îl crede republican. Câţi aliaţi o fi 
având? Cine - din Tribunat sau din Corpul legislativ - poate să-l 
urmeze? Să-l acuze atunci când Pichegru şi Cadoudal mai 
continuă încă, ar părea să comită o nedreptate, să apară în ochii 
opiniei publice ca un tiran gelos. 

Napoleon cugetă, cântăreşte fiecare argument. 

Trebuie să-l prindă pe Pichegru din moment ce se găseşte la 
Paris, zice el. Apoi murmura: 

— Ah! Real, acum înţeleg lucrurile! V-am spus deja că nu con- 
trolaţi decât un sfert din afacerea asta. 

Se apropie de Real. 

Mă văd nevoit să-i explic lui Real, dacă nu şi-a dat singur 
seama, că această conspirație, în luna februarie a anului 1804, 
este poate momentul cel mai grav de la 18 Brumar încoace, 
Clipa când cea mai mare putere comercială din lume, Anglia, îşi 
răspândeşte aurul asupra Franței pentru ca toţi cei care sunt 
împotriva mea, să mă atace, să mă ucidă? 

— Ei bine, Real, zice Napoleon. Nici în momentul de faţă nu 
ştiţi totul, dar nici nu veţi afla mai mult! 

Vrea să rămână singur. 

Are loc un război. Trebuie să exploateze greşelile adversaru- 
lui. Moreau, de data aceasta, s-a descoperit. Nu mai este 
generalul invidios, criticul ironic, soţul solidar al unei partenere 
nesatioase, ci un conspirator care a stat de vorbă cu asasinul 
Cadoudal, agentul Printilor, organizatorul complotului cu 
maşinăria infernală, şi, împreună cu proscrisul Pichegru, 
stipendiat de Londra. 

Având aceste probe, Moreau este condamnat. 

Dacă vreau, pot să-l distrug. îl am la mână. Sau 
îngenunchează, sau pică. 

în 16 februarie 1804, fa convocat în toiul nopţii pentru un 
Consiliu secret. 

Aşteaptă până ce se aşază toţi în arc de cerc, în sala de 
Consiliu de la Tuileries. 

Cambaceres şi Lebrun, ceilalţi doi consuli, stau unul lângă 


altul. Regnier, Marele Judecator, sade ceva mai la distanta, iar 
Fouche s-a instalat în partea opusă, îndepărtându-se de toţi. 
Zâmbeşte. 

Precis ştie deja, NIEOlGOResAARȘi E pFobpăbil:Rara Aat chiar inaintea 
mea. 

Trebuie să fie concis. Vorbeşte pe un ton sacadat. Conspirația 
este evidentă. Pichegru şi Cadoudal sunt căutaţi. Vor fi prinşi, vii 
sau morţi. Rămâne clica executorilor, cei care vor să mă facă să 
dispar, să mă ucidă. Şi ar mai fi Moreau. 

Tace. Aşteaptă. Cunoaste prudenta acestor oameni. Lasitatea 
câtorva dintre ei. 

— Dacă nu-l oprim pe Moreau..., începe el cu voce calmă. 

Se ridică în picioare. 

— Se va spune, strigă el, că mi-e frică de Moreau! Nu există 
aşa ceva. Am fost cel mai indulgent dintre oameni, dar voi fi cel 
mai necruţător când va fi cazul să fiu; şi o să-l lovesc pe Moreau 
ca pe un oarecare, pentru că se bagă în comploturi odioase prin 
scopul lor, ruşinoase prin cârdăşiile pe care le presupun. 

Ei incuviinteaza. Va da ordin deci să-l aresteze pe Moreau. 

îl opreşte la urmă pe Regnier. Moreau va fi judecat de 
tribunalul criminal al Senei, şi nu de un Consiliu de război. 

— Se va zice că am vrut să mă debarasez de Moreau şi să-l 
condamn la asasinare folosindu-mă de propriii mei oameni. 

O cută de amărăciune îi îngroaşă conturul gurii. îl vor acuza, 
oricum, că se teme de Moreau ca de un rival. 

Doarme puţin. în dimineaţa zilei de 15 februarie, se duce în 
camera Josephinei. începe să se joace cu Napoleon-Charles, fiul 
lui Louis şi al Hortensei. îl mângâie. Are acea luciditate puţin 
plictisită care urmează nopţilor fără somn. 


— Ştii ce-am făcut? zice el. Am dat ordin să-l aresteze pe 
Moreau; asta va face ceva zgomot, nu-i aşa? Nu vor pierde 
prilejul să spună că sunt gelos pe Moreau, că este vorba de o 
răzbunare şi multeN4BasalitătiRăe DgehsTătiestăb Eu, gelos pe 
Moreau! 

„Îmi datorează cea mai mare parte din gloria sa... L-am im- 
piedicat de nu ştiu câte ori să se compromită, l-am avertizat că 
ne învrăjbeau, şi el simţea la fel ca şi mine, dar, fiind slab şi 
orgolios, îl conduc femeile." 

Napoleon are o mutră dispretuitoare. 

Partidele l-au presat. 

Aghiotantul aduce o depeşă. L-au arestat pe Moreau în drum, 
nu departe de proprietatea sa de la Grosbois. L-au dus la 
Temple. Generalul a rămas calm. 

Napoleon mototoleşte depeşa. 

Moreau nu-şi imaginează acuzele ce apasă pe umerii lui, 
mărturiile de care dispun. 

Trebuie să avertizez armata, să previn calomnia. 

Dictează. 

„Către generalul Soult: 

Moreau a fost arestat, împreună cu alţi cincisprezece sau şai- 
sprezece bandiți. Ceilalţi sunt dati în urmărire. S-au descoperit 
cincisprezece cai şi nişte uniforme de care trebuiau să se 
servească pentru a mă ataca pe drumul de la Paris la 
Malmaison, sau de la Malmaison la Saint-Cloud, cu 
detaşamentul meu, care este de douăzeci de oameni, după cum 
ştiţi." 

îl convoacă pe Murat. 

Trebuie să ghideze mâna acestor oameni curajoşi, dar fără 
minte. îl flatează pe Murat, îi cere veşti de la Caroline, soţia lui, 
îl felicită pentru ţinuta trupelor din Paris, oraş al cărui 
guvernator este. 

Murat se umflă în pene. Trebuie, îi spune Napoleon, ca Parisul 
să se umple de afişe care să explice complotul şi să anunţe 
arestarea banditilor şi a lui Moreau. 

— Vreau ca Parisul să fie închis, adaugă el. 

Napoleon, prizând încontinuu şi aruncând din când în când 
câte o privire către Murat, detaliază măsurile care trebuie luate. 
Oricine poate intra în Paris, dar nimeni nu poate să iasă. Garda 
pedestră va fi plasată la porţile capitalei. Garda călare va forma 


patrule neîntrerupte de-a lungul zidurilor oraşului, marinarii din 
Gardă vor stationa pe Sena, zi şi noapte. Şi pedeapsa cu 
moartea pentru cine îi va ascunde pe Georges sau pe Pichegru. 

UN război, implaceNBALEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 219 

Citeste toate rapoartele politiei. Ca sa invinga, trebuie sa 
vada tot, sa stie tot, sa nu-i scape nimic. 

S-a aşezat la birou. Are deschis in fata lui dosarul cu 
rapoartele din i8 februarie 1804. Se forţează să-şi păstreze 
calmul. Citeşte un afiş lipit în cursul nopţii. 

Moreau nevinovat, prietenul poporului şi părintele soldaților 
în fiare! 

Bonaparte un străin, un corsican devenit uzurpator şi un 
tiran! 

Francezi, judecați! 

Pe ziduri, se poate citi şi anagrama lui Bonaparte: 

NABOT SE TEME 

Se scoală în picioare. Teamă? îl apucă furiile. De Moreau? De 
aceşti bandiți? De Cadoudal şi de Pichegru? 

Pleacă din cabinet. Este ziua de primire a diplomaților. Din ra- 
poartele transmise de poliţie, a aflat că printre persoanele 
arestate se află un elveţian, ataşat al ambasadei Rusiei, pentru 
care domnul Markof a intervenit să fie eliberat. 

Se duce glonţ la ambasador, îl interpelează. 

— Rusia crede ca are o superioritate asupra noastră, de-şi 
permite să procedeze astfel? 

Face un pas în spate, ridicându-şi glasul. 

— Ne crede conduşi de femei până în punctul de a suporta 
asemenea lucruri? Se înşală. 

îi aruncă, în timp ce se depărtează: 

— Eu nu voi suporta nicio impertinenta din partea niciunui 
prinţ de pe pământ! 

Părăseşte apoi salonul, intră din nou în biroul său. Reia 
lectura rapoartelor. 

Se vorbeşte că vrea să refacă Comitetul Salvării Publice, că 
vremurile Terorii au revenit. 

Dă din umeri. Dacă trebuie, împotriva Prinţilor, de ce nu? 

„Toată lumea vorbeşte despre arestarea generalului Moreau, 
se spune într-unul dintre rapoarte. Toţi militarii care au servit 
sub comanda lui îl consideră incapabil să intre într-o conspirație, 
un om onest, cordial, popular, binefăcător, un general priceput; 


îl privesc ca pe tatăl lor si ar vărsa până la ultima picătură de 
sânge pentru el, în fine, această arestare este o afacere ce ţine 
mai mult de partid decât de justiţie..." 

împinge la o partăAPAONtLAOARELE DE LA AUSTERLITZ 219 

Mânia i-a dispărut. 

Rațiunea trebuie mereu să primeze. Moreau reprezintă o forță 
încă în opinia publică. Dacă mi-ar accepta clementa, as putea 
spune ca Augustus: „Săfim prieteni, Cinna. “ 

îl convoacă pe Marele Judecător Regnier. Este oare omul care 
îi trebuie? Dacă Fouche ar fi fost acum ministrul Poliţiei, totul s- 
ar petrece mult mai eficient. Poate că Pichegru şi Cadoudal ar fi 
deja prinşi. 

— Mergeţi si interogaţi-l pe Moreau la închisoare, îi zice 
Napoleon lui Regnier. Aduceti-1 în trăsura voastră la Tuileries, 
să recunoască totul în faţa mea, şi voi uita tulburările produse 
de o gelozie care era mai degrabă a anturajului său decât a lui 
personal. 

Regnier pare uluit. 

M-aţi înţeles, m-ati înţeles, repetă de mai multe ori Napoleon. 

Apoi aşteaptă. 

Ceea ce contează este să-l desființeze pe Moreau şi putin îi 
pasă dacă va fi condamnat sau supus. 

Orele trec. 

lata-1 pe Marele Judecător reîntors. Moreau nu a cerut să-l 
vadă pe prim-consul, explică el. Napoleon renunţă. Moreau este 
un imbecil. Va cădea atunci când Pichegru şi Cadoudal vor fi 
prinşi. 

A dat ordin să-i fie anunţată imediat orice arestare. 

în noaptea de 26 spre 27 februarie, servitorii îl trezesc din 
somn. 


Pichegru a fost saltat din patul lui, pe strada Chabanais, 
numarul 9. Denuntat ca la carte pentru o suta de mii de franci, 
Pichegru s-a luptat minute bune înainte de a fi culcat la pământ, 
legat, învelit în patwiopeazeotetidui Reabshinzhis fără întârziere 
la Temple. 

Să stau să-mi amintesc de generalul Pichegru, strălucitor, 
plasat în vârful onorurilor, preşedinte al Consiliului celor Cinci 
Sute, care a fost repetitor de matematici la colegiul din Brienne 
şi proscris în 1797 când, în Fructidor, îl trimiteam pe Augereau 
să-l servească pe Barras 7! 

Dar nu are timp sa se gandeasca la destinul lui Pichegru. 
Cadoudal ramane inca liber. 

în orele următoare, sunt arestaţi domnii Armand şi Jules de 
Polignac, şi domnul Riviere. 

lata-i prinşi, aceşti reprezentanţi ai aristocraților pe care am 
încercat totuşi să mi-i apropii! lar şuanii arestați pretind în 
declarațiile lor ca este aşteptat un print care, după moartea 
mea, să reconcilieze poporul. 

Un prinţ? Un Bourbon? Contele d'Artois? Ducele de Berry? 
Cine ar mai fi? 

Napoleon îi spune lui Talleyrand: 

— Bourbonii au impresia că pot să-mi verse sângele ca pe al 
unora dintre cele mai ordinare animale. Dar sângele meu 
valorează tot atât cât al lor. Le voi înapoia teroarea pe care vor 
să mi-o inspire. îl iert pe Moreau pentru slăbiciunea lui şi pentru 
impulsul unei gelozii prostesti. 

Glasul i se înalţă, dur, tranşant. 

— Dar îl voi impusca fara milă pe primul dintre aceşti prinți 
care îmi va cădea în mână. Le voi arăta cu ce fel de om au de-a 
face. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 223 


23 


i martie 1804. Mijeste de ziua. Napoleon tremura de frig. A 
dormit foarte puțin SEENI PARE Reta semear, apoi trece din 
birou in camera unde sunt desfăşurate hărţile si planurile. Se 
uită la ele, dar se întoarce înapoi aproape instantaneu. Nu vrea, 
nu poate să se gândească la „invazia" din Anglia. Nu mai citeşte 
corespondenţa pe care i-o trimite amiralul Bruix. Mai încolo, 
după ce conspirația va fi strivita şi cand toate rădăcinile ei vor fi 
smulse, va putea din nou să se gândească la invazie, la „Marea 
Armată". 

Dar nu a venit încă timpul. Cadoudal dă târcoale cu executorii 
săi, „banda cea dură". Moreau tace sau neagă; Pichegru, în 
închisoarea de la Temple, se învârte ca un câine turbat. lar 
opinia publică rămâne schimbătoare, neconvinsă încă, în ciuda 
arestărilor, de realitatea complotului. 

Napoleon se reîntoarce la masa de lucru. A pus să se scoată 
din arhivele poliţiei documentele legate de conspirația de la 
Rennes, aceste diatribe redactate şi expediate prin intermediul 
unor ofiţeri apropiaţi generalului Bemadotte. Se întâmpla în 
urmă cu aproape doi ani. Zidurile din Rennes fuseseră acoperite 
de afişe. 

Găseşte rapoartele poliţiei care reproduc textele de pe aceste 
afişe, dintre care unele scrise de mână: 

Trăiască Republica! Moarte duşmanilor săi! 

Trăiască Moreau! 

Moarte prim-consulului şi partizanilor lui! 

Moreau! Conspirația este deci profundă, veche. Nu a reuşit 
încă să-i încovoaie pe aceşti câţiva ofiţeri care, de mai mulţi ani, 
i se opun pe ascuns, ferindu-se să atragă atenţia. 

îşi aduce aminte. în 1797, în jurul lui 18 Fructidor, Moreau 
depistase în bagajele generalului austriac Klinglin, hârtii care de- 
monstrau că Pichegru, de pe atunci încă, era în cârdăşie cu 
prinții şi cu duşmanul. Moreau nu-i trimisese aceste hârtii decât 
în momentul când eşecul regaliştilor de la Paris era un fapt 
împlinit. 

lată ce legătură veche. 

Trebuie s-o taie definitiv. 

îl convoacă pe Roederer. 

îl priveşte înaintând spre el. Roederer face parte dintre acei 


oameni care şi-au legat soarta de a lui. 

Napoleon împinge spre Roederer documentele confiscate de 
la Moreau. Să le analizeze. 

Roederer se indigpează. oum de maispaate gineva din opinia 
publică să-i acorde credit lui Moreau? 

Napoleon se duce la fereastră. 

— Nu mă cunosc încă, zice el cu voce surdă. Nu am făcut des- 
tul pentru a fi cunoscut. 

Roederer se miră, scutură din cap. 

— îi stimez pe parizieni pentru această neîncredere, reia 
Napoleon. Este o dovadă că nu se predau ca nişte sclavi în faţa 
primului venit. 

Priveşte din nou afară. 

— V-am spus mereu că voi avea nevoie de zece ani ca să-mi 
duc planul la îndeplinire, zice el cu voce sacadată. lată 
începutul. 

Rămâne singur. 

Se simte puternic. Este făcut pentru a conduce marile destine 
ale ţării şi singurul în stare să răspundă aşteptărilor naţiunii 
franceze. Nu vrea să lase Franţa pradă urii emigrației sau unor 
Cadoudali, Polignaci, prinți, Bourboni, nici s-o abandoneze părţii 
adverse. „Este omul făcut să consolideze totul." 


Si, pentru asta, trebuie sa reorganizeze o monarhie in jurul 
lui, de el, prin el. 

Poate ca aceasta conspiratie îi creează momentul favorabil ca 
să treacă la acţiuneipoLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 225 

îi striveşte pe complotişti. Şi fondează o nouă dinastie. 

Este încordat, trupul îi vibrează cu totul. 

Meneval îi aduce rapoartele de curând sosite la Tuileries. 

Unul dintre ele anunţă arestarea lui Rusillon. Regalistul con- 
firmă că Georges Cadoudal se află în continuare la Paris şi că s-a 
întâlnit cu Moreau şi cu Pichegru. Rusillon, se precizează în ra- 
port, a mărturisit tot ce ştie „cu o naivitate vecină cu prostia". Si 
oameni ca aceştia au pretenţia să conducă națiunea, când în 
realitate nu sunt decât nişte intriganti stângaci, orbi, incapabili! 

Napoleon deschide repede un alt dosar şi dă de raportul lui 
Mehee de La Touche. 

Ştie totul despre acest agent secret, un spion emerit care a 
trecut dintr-o tabără în alta. 

Răsfoieşte cele câteva pagini. Individul se află în cele mai 
bune relaţii cu englezii care l-au recrutat, el, care a fost succesiv 
în serviciul lui Ludovic al XVI-lea şi al lui Danton, care s-a 
amestecat în masacrele din septembrie înainte de a da 
informaţii poliţiei Directoratului, apoi lui Fouche. 

Un nume revine în raport, „Louis-Antoine Henri de Bourbon, 
duce de Enghien". Acest print s-ar afla în regiunea Bad, în apro- 
piere de frontiera franceză, la Ettenheim. Ar întreţine constant 
relaţii cu regalistii din Alsacia şi cu emigratii stabiliţi la 
Offenburg. 

Un print de sânge, văr cu Ludovic al XVIII-lea, un Conde, un 
Bourbon. 

Probabil prințul aşteptat, capabil să intre cu uşurinţă în 
Franța, dacă reuşesc să mă omoare. 

Napoleon vrea să-l vadă pe Real, urgent. Să afle tot ce se 
poate despre ducele de Enghien, să se cerceteze de către 
jandarmeria generalului Moncey pentru a confirma prezenţa 
prinţului de sânge la Ettenheim. 

Poate ca, în sfârşit, se dezvăluie misterul şi ocazia de a da o 
mare lovitură. Napoleon îi cere lui Desmarets informaţii despre 
ducele de Enghien. 

Câteva ore mai târziu, citeşte rapoartele poliţiei. Ducele a 
servit ca general în armata prinților şi în armatele inamice. A 


fost unul dintre generalii cei mai hotarati si mai curajosi. Politia 
il supravegheaza deja de luni bune. Ducele de Enghien si-a 
intensificat contactele cu emigratii, cu sefii partidei regaliste si, 
mai cu seamă, cu fegtăi săi camarazi dauarmezeiatorşi în Franţa. 
Bunicul lui, prinţul de Conde, a negociat trădarea lui Pichegru. 

Napoleon îşi strânge pumnii. 

lată cum se descurcă itele. Cum se leagă conspirația. in mai 
multe rânduri, precizează notele poliţiei, ducele de Enghien a 
lăudat meritele militare ale generalului Moreau. Un adversar 
loial şi valoros, a scris el. 

Un prinţ de sânge. 

Generalul Pichegru. 

Generalul Moreau. 

Şi Cadoudal, executantul. 

lată cum s-a deznodat conspirația. 

Nerăbdarea îl face pe Napoleon febril. Ar vrea să acţioneze el 
însuşi. Dar ducele de Enghien a părăsit probabil Ettenheim. 

Zilnic, Napoleon îl tracasează pe Real. Are raportul genera- 
lului Moncey? Jandarmii săi l-au văzut pe ducele de Enghien la 
Ettenheim? 

în 8 martie 1804, ca în fiecare zi din aceste ultime 
săptămâni, Napoleon s-a trezit cu noaptea-n cap. 

îi bruftuluieşte pe Constant şi pe Roustam, coboară în apar- 
tamentele Josephinei, fără să aibă stare să rămână. Urcă din nou 
în cabinetul său de lucru. Ce aşteaptă de nu-i trimit încă primele 
depeşe? 

Meneval îi predă o scrisoare de la generalul Moreau pe care 
Napoleon o parcurge cu o mutră dispretuitoare. Moreau nu are 
nici curajul de a mărturisi, nici cutezanta de a-şi revendica 
actele, nici inteligenţa de a cere gratierea. El argumentează, îşi 
recunoaşte contactele cu conspiratorii şi afirmă că „mi s-a făcut 
o propunere, dar am refuzat-o din principiu şi am privit-o ca pe 
cea mai mare nebunie". 

— La judecată! zice Napoleon înapoindu-i scrisoarea lui 
Meneval. 

Moreau a spus suficient cât să-i arate că a minţit şi că a fost 
solicitat să intre într-o conspirație pe care a tăinuit-o. 

Gata cu Moreau. 

Meneval îi înmânează o scrisoare de la Talleyrand. 

Ministrul Relatiilor externe trebuie că ştie deja că am dispus o 


ancheta asupra ducelui de Enghien. 

„Dacă justiţia", scrie Talleyrand, „obligă in mod riguros la pe- 
deapsa, politica cere a pedepsi fara exceptie." 

Este abil TalleynanoledNdedaein: batanestekarfetsca Fouche. Doi 
oameni pe care pot conta numai cand sorții imi sunt favorabili. 

Şi îmi sunt. 

Real intră în cabinet, fluturând raportul sergentului Lamothe, 
din Jandarmeria Naţională, care s-a deplasat la Ettenheim, în 4 
mar tie. 

„Am aflat", scrie el, „că sus-numitul duce de Enghien este 
încă la Ettenheim, împreună cu ex-generalul Dumouriez..." 

Napoleon răcneşte. 

Dumouriez, şi el?! Dumouriez, care a trecut la inamic în 1793/ 
Sunt cu toţii acolo, trădătorii, angajaţi în această conspirație de 
am ploare pentru a mă ucide. 

Urlă, se repede la Real. 

îl ameninţă cu pumnul. Sergentul Lamothe pomeneşte de ase 
menea despre prezenţa la Ettenheim a unui englez, fără îndoială 
Spencer Smith, însărcinat de George al Ill-lea să recruteze spioni 
şi trădători cu ajutorul unor sume mari de bani. 


— Cum?! strigă Napoleon. Şi nu-mi spuneţi nimic, nu-mi 
spuneţi că ducele de Enghien se află la patru leghe de graniţa 
mea, organizând comploturi militare?! 

Traversează furiosincăperoardenia Ancepătzlaaltul. 

— Ce sunt eu, un câine pe care poţi să-l omori pe stradă, în 
timp ce asasinii mei sunt fiinţe sacre? 

Se întoarce din nou către Real. 

— E un atac corp la corp! urlă el. Vor război, le dau război, voi 
pedepsi comploturile, capetele vinovaţilor îmi vor face dreptate! 

în 9 martie, spre şapte seara, Cadoudal este capturat, după o 
cursă de urmărire prin piaţa Maubert, din strada Quatre-Vents, 
cartierul Odeon. S-a apărat, a omorât un agent şi a rănit altul. 
Mulțimea a participat la imobilizarea lui Georges. 

Este închis la Temple. Partida pare aproape câştigată. 

Rămâne prinţul. 

— Nu eu i-am detronat pe Bourboni, îi zice Napoleon lui 
Caulaincourt. Ei nu pot să se lege decât de ai lor. în loc să-i 
urmăresc, să le maltratez prietenii, le-am oferit pensii şi le-am 
acceptat servitorii. 

îi arată lui Caulaincourt primul raport de la interogatoriul lui 
Cadoudal. Citeşte: „Cadoudal a recunoscut că s-a dat drept 
englez, după un pumnal găsit asupra lui. A asistat cu sânge rece 
la recunoaşterea cadavrului agentului pe care l-a asasinat." 

— Bourbonii, reia Napoleon, au răspuns gesturilor mele înar- 
mând asasini. 

Apoi adaugă, hotărât: 

— Sângele cere sânge. 


24 


Napoleon îi aude intrând în cabinet. îşi înalţă privirea o clipă 
şi, cu un semn, îi invită pe cei doi consuli, Cambaceres şi 
Lebrun, Marele Judecător Regnier, Murat şi Real, Talleyrand şi 
Fouche să ia loc. După care se apleacă din nou asupra mesei de 
lucru. 

De la arestarea lui Cadoudal de ieri seară, rapoartele s-au 
bulucit. l-a fost adus cel privind continuarea interogatoriului 
comandantului şuan. Napoleon nu simte dispreţ pentm acest 
luptător care mărturiseşte cu insolenta „că a venit la Paris ca să- 
| atace pe prim-consul şi că atacul trebuia să aibă loc în forță". 

Evident, Georges refuză să fie calificat drept asasin! Vrea să 


stearga amintirea masinariei infernale. El afirma ca niciodata n- 
a avut intenţia să-l ,asasineze". Vorbe. 

Napoleon continuă să citească. Ceea ce îl interesează acum 
este o frază scurtăanaoulttin George se piimuscenezdeclară, la fel ca 
ceilalţi şuani arestaţi, „că, pentru a declanşa acţiunea, aştepta 
venirea la Paris a unui print si că prinţul încă nu sosise". 

Un alt prizonier, Leridant, care conducea vehiculul cu care 
voia să fugă Cadoudal, a furnizat detalii şi mai precise. „De 
multe ori am auzit vorbindu-se“, a spus el, „că aşteptăm să vină 
un prinţ tânăr. Am văzut venind la Georges, la Chaillot, un 
bărbat tânăr de vreo treizeci de ani, foarte bine îmbrăcat, cu o 
figură foarte interesantă şi cu maniere distinse. M-am gândit că 
putea fi foarte bine prinţul despre care am auzit vorbindu-se.“ 

Napoleon împinge la o parte hârtiile, priveşte cu insistenţă 
chipurile oamenilor care s-au aşezat în semicerc, în jurul mesei. 

Cine-ar putea fi acest prinţ, dacă nu ducele de Enghien? 

A luat o hotărâre. Va da ordin să-l prindă pe prinţ la 
Ettenheim, în ţinutul Bad. într-o ţară străină. Dar, dacă acţiunea 
reuşeşte, vor fi constrânşi să o suporte. Ducele de Enghien va fi 
judecat. Şi condamnat. Aşa e la război. Ducele de Enghien a 
ales, iar Dumouriez i s-a alăturat. Ezitarea înseamnă slăbiciune 
sau poate însăşi pieirea lui. 

Napoleon vrea ca fiecare să-şi spună părerea privind momen- 
tul crucial în care se găsesc. Acest lucru îi va permite să-i 
cunoască şi pe unii, şi pe alţii, şi, chiar dacă el a luat deja o 
decizie, să o poată confrunta cu argumentele celor care i se 
opun. 

Cambaceres, cu faţa îmbujorată, ia primul cuvântul. 

— Eu cred că, dacă un personaj atât de important precum un 
membru din familia Bourbon ar fi în puterea voastră, rigoarea nu 
ar trebui să fie dusă până intr-acolo încât... 

— Nu vreau să-i menajez pe cei care îmi trimit asasini, i-o taie 
scurt Napoleon. 

Se apropie de Cambaceres. 

— Fără îndoială, zice consulul, dar, dacă îl prindem pe ducele 
de Enghien, cred că ar fi suficient să-l ţinem la închisoare ca os- 
tatic. 

Napoleon îl priveşte fix pe Cambaceres. 

— Aţi devenit foarte zgârcit cu sângele Bourbonilor, zice el 
taios. 


Cine simt acesti oameni care se tem de faptele pe care le-au 
săvârşit şi care îşi imaginează ca, dezicandu-se de ele, vor fi 
iertati? 

Napoleon intră inas@lanadihore Aau AusteRiaraohbinut aprobarea 
hotărârii sale, vrea sa dicteze neintarziat ordinele absolut 
necesare actiunii. L-a convocat pe generalul Berthier, ministrul 
de Razboi. 

Se intoarce. Cambaceres se gaseste in urma lui. Dintr-o 
mişcare a capului, Napoleon înţelege ca acesta apreciază 
dârzenia consulului. 


—Ati fost strain de crimele Revolutiei, zice Cambaceres, 
acum o să fiţi amestecat în ele. 

Cum de nu pricepe omul acesta că nu de crimă este vorba, ci 
de cu totul altcewa?oLEsioriaARaLE Dinseamerărza ze şir de afaceri 
private. 

— Moartea ducelui de Enghien, reia Napoleon, nu va semni- 
fica în ochii lumii decât o represiune justă la ceea ce se încearcă 
împotriva mea. Casa de Bourbon trebuie să se înveţe minte că 
loviturile pe care le îndreaptă asupra altora pot să se întoarcă 
chiar împotriva ei! 

Nu mai are chef de artag. Cambaceres nu vede că s-a 
declanşai un război? 

Este vorba despre mine şi despre Bourboni, dar nu vorbim de 
o în fruntare între două familii, ca într-o vendetă, ci de lupta 
dintre două Frante. 

— Eu trebuie să susţin Revoluţia franceză al cărei fiu sunt. 

îl priveşte pe Cambaceres, căruia i-a căzut faţa. 

— Moartea, reia Napoleon, este singurul mijloc de a forţa 
Casa de Bourbon să renunţe la tentativele ei abominabile... într- 
un sta diu avansat ca acesta, nu mai pot da înapoi. 

începe să caute printre hărţi, îl cheamă pe Meneval. 

— Ajută-mă să găsesc un plan al cursului Rinului, zice el, 
dând semne de nerăbdare. 

Bate deja miezul nopţii. Urmăreşte cu degetul malurile fiu 
viului, se opreşte la sate, la poduri. Când generalul Berthier, 
apoi generalul Caulaincourt sunt anunţaţi, îi pofteşte să intre, îi 
cerc lui Berthier să ia pana şi, cu vocea tensionată, începe să 
dicteze, atât de repede încât trebuie să repete uneori pentru ca 
Berthier să poată nota. 

— Binevoiţi, cetatene general, sa dati ordin generalului 
Ordener, pe care îl pun la dispoziţia voastră în acest scop, să se 
deplaseze în cursul nopţii, cu poştalionul, la Strasbourg. Va 
călători sub alt nume; îl va căuta pe generalul de divizie. 

„Scopul misiunii sale este să se îndrepte spre Ettenheim, să 
împresoare oraşul, să-l prindă pe ducele de Enghien, pe 
Dumouriez, pe un colonel englez şi pe toţi cei care fac parte din 
suita lor... 

Trupele să-şi ia hrană pentru patru zile şi rezervă de 
cartuşe... 

Cei doi generali se vor îngriji să domnească cea mai mare 


disciplina, soldatii sa nu ceara nimic de la localnici, drept pentru 
care le veţi da câte douăsprezece mii de franci... 

Veţi dispune arestarea şefului de poştă de la Kehl şi a altor 
inşi c are ar putea imeasroitesonfarmnaţi AUSTERLITZ 231 

Pentru prima oară de la descoperirea conspirației, asta 
însemnând de săptămâni întregi, simte, în timp ce dictează, o 
uşurare înviorătoare. 

Este ca şi cum ar începe în sfârşit să comande ,,foc" asupra 
redutei principale sau să dea ordinul de atac, ca la Toulon, acum 
multă vreme, în fruntea trupelor sale. Actioneaza. Are certitudi- 
nea ca a ales cea mai huna strategie. Si, când Berthier îi 
prezintă ordinul ca să-l semneze, reciteşte dintr-o privire 
dispoziţiile pe care le-a ordonat. 

A prevăzut totul. O mie şaizeci şi cinci de oameni - o 
mică .irmată - vor participa la acţiune. Ştie însă că nu trebuie să 
facă economie la efective, fie şi pentru o operaţiune de genul 
acesta, întotdeauna este de preferat să ai posibilitatea de a 
zdrobi prin număr adversarul. Şi, când te angajezi într-o acţiune, 
ai obligaţia să fii pregătit cu totul pentru reuşită. 

Berthier părăseşte camera în grabă. Bun general, Berthier, fi- 
del şi precis. Napoleon îl aude dându-i instrucţiuni generalului 
Ordener, care a sosit şi el la palat. 

De-acum, trebuie să aibă răbdare să aştepte. 

Prezidează şedinţa ordinară de Consiliu. Simte încordarea lui 
Cambaceres şi a lui Lebrun, a lui Talleyrand, a miniştrilor. Din 
contră, el îşi păstrează calmul. Are încredere în angrenajul pe 
care | a pornit şi căruia i-a aşezat la locul lor toate rotitele. 
Restul nu mai e decât o chestiune de noroc. 

Le scrie câtorva ofiţeri, lui Soult, lui Marmont. Oamenii au ne- 
voie să împărtăşească sau să creadă că împărtăşesc secretele 
celui care îi comandă. Aşa se creează în jurul lui micul grup de 
oameni devotați fără de care nu există putere. 

„Parisul rămâne în continuare închis", îi explică el lui Soult în 
12 martie, „şi aşa va fi până când aceşti tâlhari vor fi arestaţi. îţi 
spun numai ţie că sper să-l prind pe Dumouriez. Mizerabilul se 
află aproape de frontierele noastre." 

Se instalează la Malmaison. Parcul începe să înverzească. Se 
plimbă timp îndelungat, evitând să vorbească cu Josephine. Ea 
stă la pândă. Poate că a informat-o cineva? îşi imaginează ce 
simt soţia lui şi cei din anturaj, doamna de Remusat, de 


exemplu. A dorit ca doamnele de companie ale Josephinei sa fie 
din randul nobilimii, deoarece vrea sa realizeze reconcilierea 
francezilor. Ştie însă bine ca arestarea ducelui de Enghien va 
redeschide rănile, aaroeedne bourse: ke „ceustemizeze!' foarte prompt 
mergând mai departe, mai sus, mai repede, pentru a nu lăsa ca 
durerea să persiste şi să se extindă. 

Parcurge cu paşi mari distanţa de la cabinet până la micul 
pod, umblă pe alei. Câteodată iese chiar pe ploaie şi pe vânt. 
Face lungi plimbări călare. 

Poate fonda o dinastie pe cadavrul unui Bourbon? Dacă moar- 
tea unui prinţ dă naştere unui monarh, dacă o familie îi urmează 
alteia, atunci poate că rana se va închide. 

O dinastie. Revoluţia încoronată, aproape sanctificată. 

Se opreşte printre copacii bătuţi de vânt. O dinastie. 

Dar el nu este nici rege, nici fiu de rege. El s-a născut pe sine. 
Ca un împărat. 

15 martie, ora opt seara. Tăifăsuieşte cu aceste doamne în 
salonul de la Malmaison. 

Aude galopul unui cal, apoi glasul curierului care sare pe 
pavajul din curte, în timp ce servitorii forfotesc în jur. 

lese. 


Curierul este epuizat, plin de noroi. A plecat din Strasbourg tn 
data de 14, la unu si jumătate. Nu s-a oprit decât pentru a 
schimba calul. 

Napoleon a luat YSHeLEONG aPAnne Atea désTangdTazaschide întreabă 
cum îl cheamă pe curier. Thibaud? îl felicită. 

Apoi, mergând spre cabinet, citeşte depeşa. îl anunţă că tru- 
pele au pornit în marş spre Ettenheim, sub comanda generalului 
Ordener. 

Trebuie să mai aştepte. 

O noapte, o zi, o noapte, o Zi. 

Se joacă cu fiul Hortensei. Dacă l-ar adopta pe copil, acesta ar 
putea fi urmaşul lui legitim; ar fi primul din noua dinastie, deoa- 
rece trebuie, dacă devine împărat, să prevadă succesiunea. 

17 martie 1804, ora cinci după-amiază. Soseşte al doilea 
curier. 

în timp ce îi înmânează plicurile, groase de data aceasta, jan- 
darmul Amadour Clermont raportează că a plecat din 
Strasbourg în data de 15, seara, la ora nouă şi jumătate. 

Să se odihnească, zice Napoleon. 

Intră în cabinet. Nu se îndoieşte de succesul operaţiunii. 

Deschide plicurile, vede întâi o listă cu nume: 

1. Louis Antoine Henry de Bourbon, duce de Enghien. 

2. Generalul marchiz de Thumery. 

3. Colonelul baron de Grienstein. 

4. Locotenentul Schmidt. 

Parcurge filele, descoperă numele semnatarului. „Şeful Esca- 
dronului 38 din Jandarmeria Naţională, Chariot." 

Continuă lectura. 

„Generalul Dumouriez, despre care se vorbise că este cazat 
împreună cu colonelul Grienstein, nu este altul decât marchizul 
de Thumery. Am cerut lămuriri pentru a şti dacă Dumouriez 
apăruse la Ettenheim. Mi s-au dat asigurări ca nu, şi cred ca a 
existat supoziţia că ar fi vorba despre el doar confundându-i-se 
numele cu cel al generalului Thumery. 

Nici Dumouriez, nici Spencer Smith nu se aflau la Ettenheim, 
ci Thumery şi Schmidt. 

Napoleon dteşte din nou, rând cu rând. 

îşi lasă mintea să hoinărească. Ar fi dat ordin pentru aresta- 
rea ducelui de Enghien dacă n-ar fi fost convins de prezenţa lui 
Dumouriez, a cărui participare la conspirație îi confirma amploa- 


rea? 

„Ducele de Enghien m-a asigurat ca Dumouriez nu a venit la 
Ettenheim", scrie Chariot, ,ca ar fi posibil totodata sa fi fost 
însărcinat să-i adut ofAStrgetRk H CALA amaz 2éar că era sub 
demnitatea si rangul lui sa aiba de-a face cu astfel de oameni." 

Nevinovat, ducele de Enghien? 

Ce semnifică nevinovatia, cand esti print de sânge? Cand ai 
servit un strain contra patriei tale? 

Napoleon citeste aceste ultime randuri din mesajul lui 
Chariot: 

„Ducele de Enghien îl consideră pe Bonaparte un mare om, 
dar că, fiind print din familia de Bourbon, i-a jurat o ura implaca- 
bilă, ca şi francezilor de altfel, cu care se va lupta în toate 
ocaziile... Zice că regretă că nu a tras asupra mea, ceea ce i-ar fi 
decis soarta cu ajutorul armelor." 

Napoleon nu se întoarce în salonul unde se palavrageste. 

S-a înnoptat. Jocurile sunt făcute. Ducele de Enghien se în- 
dreaptă spre Paris sub escortă întărită. Va fi închis în fortul de la 
Vincennes. 

Ce soartă să-i rezerve? Legea, doar legea. Ca pentru oricare 
alt emigrat care ar fi ridicat arma contra Franţei. lar el a făcut-o. 
Va fi judecat deci de o comisie militară formată din şapte 
membri. 

Napoleon deschide uşa cu geam. 

Este frig în această noapte de 17 spre 18 martie 1804. Aude 
râsetele ce răzbat din salon. Muzicienii cântă. 

Dacă ducele va fi deferit acestei comisii militare, legea, cea 
din 28 martie 1793, 25 Brumar anul Ill, spune: ,,Moartea." 

în trăsura care, în dimineaţa zilei de 18 martie 1804, îl duce 
la Tuileries, Napoleon se întoarce spre Josephine. îşi ţine bărbia 
în piept şi pare necăjită. 

De când i-a anunţat, în cursul dimineţii, arestarea ducelui de 
Enghien şi intenţia de a-l trimite spre judecare în fata justiţiei, 
ea tace şi suspină. 

Trebuia să-i spună. Mai mult ca sigur că ea va vorbi în 
dreapta şi în stânga, incapabilă cum este să păstreze acest 
secret. Doreşte ca vestea să se răspândească şi, asemenea 
miilor de canale de confidente, să se cunoască rezultatul acţiunii 
sale. Pentru că el vrea să înainteze cu rapiditate. Să lovească cu 
putere, să inspire teamă. 


O prinde de brat pe Josephine. Trebuie sa asiste impreuna cu 
el la slujba de la Tuileries. Este Duminica Pasiunii. Nu trebuie să 
se afişeze astfel, morocănoasă, tristă şi preocupată. A înţeles? 

Ea se forţează săNAĂHABtbasiARELE DE LA AUSTERLITZ 235 

în 19 martie, în zori, la Malmaison, se plimbă prin parc. 
Zăreşte un curier care intră în casă, ducând două sacoşe. Se 
grăbeşte. Sunt hirtiile recuperate din locuinţa ducelui de 
Enghien, de la Ettenheim. 

Se încuie pentru a le examina singur. 

Un om i se dezvăluie din aceste pagini, din aceste scrisori 
intime către Charlotte de Rohan. Ducele povesteşte despre 
vânătorile sale sau răspunde prinţului de Conde. 

Faţă de acest om, Napoleon nu simte nicio ură. Dar este un 
duşman cel ce scrie: „Domnul duce de Enghien îl roagă pe dom- 
nul Stuart să-i aducă la cunoştinţă suveranului său şi guvernului 
nerabdarea cu care aşteaptă să-i dovedească Maiestatii Sale 
britanice profunzimea şi sinceritatea sentimentelor, a 
devotamentului si recunostintei sale... si fericirea pe care ar 
încerca-o dacă s-ar vedea în sfârşit plasat într-un rang care să-l 
pună în postura de a cuceri stima suveranului, binefăcătorul 
său, şi a energicei şi onorabilei sale naţiuni." 

Un Bourbon în slujba Angliei! 

Care declară că vrea să rămână „în apropierea frontierelor 
căci, după cum vă spuneam mai devreme, moartea unui om 
poate aduce, în punctul unde au ajuns lucrurile, o schimbare 
totală". 

Napoleon se întrerupe din citit şi iese să se plimbe în parc. 


„Moartea unui om“, a scris ducele. Despre moartea mea 
vorbeşte, asta aşteaptă. 

Deci război, Jără niciun dubiu. Ei sau eu. Ei sau noi. 

Se întoarce în calihetrQnei SOhBEtE pă LA AUSTERLITZ 237 

Ducele se laudă că poate să-i adune pe dezertori. 

„Numărul ar fi mare printre ostaşii armatelor Republicii", scrie 
el. „Ducele de Enghien a fost stimulat să se convingă de o 
manieră pozitivă." 

Un duşman care vrea să distrugă armata naţiunii. Legea 
contra lui, legea fără rezerve. 

Napoleon este necruţător. 

îşi ridică capul. Josephine stă în uşă, cu ochii înroşiţi. Se 
balbdaie. Se apropie, îi cade în genunchi. 

Nu-1 surprinde reacţia ei. Ea murmură: 

— Este un Bourbon. 

El o respinge cu asprime. De ce nu-şi dă seama de miza 
jocului în acest moment? 

— Femeile nu trebuie să-şi bage nasul în genul acesta de afa- 
ceri, zice el. 

Trage mai multe prize de tutun, vorbeşte fără să se uite spre 
ea, ca şi cum ar spune-o pentru el. 

— Politica cere imperios această lovitură de Stat, zice el 
răspicat. Obţin în felul acesta dreptul de a mă arăta clement mai 
târziu. Lipsa de pedeapsă ar încuraja partidele. în consecinţă, aş 
fi obligai să persecut, să exilez, să condamn fără încetare, să 
revin asupra celor întreprinse deja pentru emigraţi, să mă dau 
pe mâna iacobi nilor. Regaliştii m-au compromis deja, şi nu o 
dată, în fata revolu tionarilor. Execuţia ducelui de Enghien mă 
eliberează în raport cu lumea din toate taberele. 

Ea se ridică în picioare, insistă. 

— Hai, du-te, nu eşti decât un copil! spune el. 

Ea plânge în hohote, îi spune cu glas ascuţit: 

— Ei bine, Bonaparte, dacă vei lăsa ca prizonierul tău să fie 
ucis, vei fi ghilotinat la rândul tău, la fel ca primul meu soţ, iar 
de data asta îţi voi ţine companie! 

Se tem, toate se tem. 

Mama, care imi trimite, iată, o scrisoare prin care mă 
îndeamnă la îndurare, Caroline, sora mea, Hortense şi doamna 
de Remusat, care plânge şi ea. 

Sunt oarbe, toate ? 


Traversează salonul. Stau înghesuite unele într-altele, planga- 
cioasele. El strigă: 

— Ducele de Enghien conspira ca un oricare altul. Trebuie 
tratat ca oricare altwWPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 237 

înainte de a ieşi, se întoarce. „Eu sunt Revoluţia franceză!", le 
spune răspicat. 

Trimite după generalul Savary pentru ca acesta să-i transmită 
lui Murat ordinele sale. Cel din urmă, guvernator al Parisului, va 
institui o comisie militară formată din şapte membri. Ea va fi 
condusă de generalul Hulin, care a participat la confruntările din 
14 iulie 1789, soldate cu căderea Bastiliei. Comisia se va reuni 
fără întârziere la castelul de la Vincennes, unde ducele de 
Enghien va fi închis de îndată ce va sosi de la Strasbourg. Ea va 
judeca în prezenţa detinutului. 

l-a spus lui Savary: „Trebuie ca totul să se termine în cursul 
nopţii." 

20 martie. Umblă singur prin parc. Execuţia va veni în urma 
judecății. Fără tergiversări. Opinia publică trebuie să fie impresi- 
onată, stupefiată, încremenită. Repetă: „Lovită ca de un fulger!" 

Aude un huruit de roţi pe pavaj. Ajunge în momentul când 
Fouche sare din trăsură. 

Versat, Fouche, după ce a pledat pentru arestare, vine acum 
să recomande prudență. 

Fouche este foarte abil! Mă va înțelege. 

— Ştiu ce va aduce aici, zice Napoleon. Astăzi voi da o mare 
lovitură, care se dovedeşte a fi necesară. 

— Veţi stârni Franţa şi Europa dacă nu administraţi dovada de 
necontestat că ducele a conspirat împotriva persoanei voastre 
la Ettenheim, răspunde Fouche. 

Napoleon se scutură din tot corpul. 

Tocmai Fouche spune asta! El, asasinul de la Lyon din vremea 
Terorii! El! 

— De ce am nevoie de dovezi? întreabă Napoleon. Nu ajunge 
faptul că este Bourbon, şi, dintre toţi, cel mai periculos? 

Se îndepărtează. Fouche se ţine după el pe alee, 
argumentează. 

— Nu mi-aţi spus de atâtea ori, zice Napoleon cu dispreţ, 
dumneata şi toţi ceilalţi asemeni dumitale, că voi sfârşi prin a 
deveni un Monk al Franţei şi prin a-i readuce pe Bourboni? Ei 
bine, nu va mai exista nicio cale de a da înapoi. Ce garanţie mai 


solida as putea oferi Revolutiei pe care ati consolidat-o cu 
sângele regilor? Oricum, trebuie s-o încheiem. Sunt înconjurat 
de comploturi. Trebuie să le inspir teroare sau voi pieri. 

Napoleon se îndrimegtePis pșenRAdireAsiiBrieatul când sosesc 
trăsurile lui Talleyrand, Cambaceres şi Lebrun, urmate de a lui 
Joseph Bonaparte. 

Orice mi-ar spune, toți la un loc, n-o să revin asupra deciziei 
mele. 

Este noaptea de 20 spre 21 martie. 

A rămas singur. 

Generalul Hulin trebuie să fi deschis deja procesul ducelui de 
Enghien. 

Napoleon se aşază, scrie câteva rânduri în atenţia lui Real. 
Acesta să se ducă neintarziat la Vincennes şi să-l mai 
interogheze o dată pe prizonier. La marginea gropii, oamenii 
vorbesc. 

Poate că asta va fi o şansă pentru ducele de Enghien? Dacă 
destinul o vrea, eu i-o ofer. 

Aşteaptă. 

în 21 martie 1804, ora opt dimineaţa, generalul Savary intră 
în salonul de la Malmaison. Pe faţa lui, Napoleon citeşte moartea 
ducelui. 


— De ce l-au judecat fara să-l aştepte pe Real? întreabă 


Napoleon. 
Real apare pe neasteptate, palid. Plicul i-a fost adus prea 
ta rziu. Dormea. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 241 


— Bine, zice Napoleon cu un glas indiferent. 

Le întoarce spatele. 

Josephine intervine, repetă: 

— Ducele de Enghien a murit, ah! Ce-ai făcut? 

El spune cu voce puternică: 

— Cel puţin, vor vedea de ce suntem capabili. De-acum înain- 
te, sper că ne vor lăsa în pace. 

Le ţine piept, tuturor. 

— Am făcut vărsare de sânge, reia el, trebuia s-o fac, şi 
poate că voi mai face. Dar fără mânie, ci pur şi simplu pentru că 
sacrificiul ţine de combinaţiile medicinei politice. 

Ochii lor exprimă groaza. De ce refuză toţi să vadă cine este 
el? 

— Vor să distrugă Revoluţia, atacând-o prin persoana mea, 
adaugă el. Eu sunt omul de stat, eu sunt Revoluţia franceză şi o 
voi susţine. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 241 


25 

Napoleon sta în picioare, cu spatele la semineu. lubeste cal- 
dura, mirosul de lemn care arde. Din momentul în care a intrat 
în salonul de la Maharaison-sbsra_pustedvasifetaasfata şemineului, 
nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el. 

Josephine si doamna de Remusat jelesc. Eugene de 
Beauharnais are înfăţişarea gravă a unuia care deplânge 
pierderea cuiva foarte apropiat. Din când în când, Josephine zice 
cu voce tare: „Este o faptă îngrozitoare", şi se întoarce spre 
Napoleon. 

Ele şi-au exprimat dorinţa ca Savary să le povestească 
ultimele clipe ale ducelui de Enghien. Le-a arătat un inel, o 
suvita de păr pe care ducele şi-a tăiat-o în fata plutonului de 
execuţie, câteva rânduri scrise de el în santul castelului de la 
Vincennes, pe genunchi, toate destinate prinţesei de Rohan- 
Rochefort. 

Mama a promis că transmite aceste suveniruri. Poartă şi ea 
doliu pentru ducele de Enghien. 

Să stea la distanță, aceşti plangareti care se comportă ca 
nişte copii. 

Sosesc generalii, urmaţi de miniştri şi de consuli. 

Vorbesc tare, mult şi cu emfază, fac roată în jurul lui 
Napoleon, felicitandu-1 pentru acest act. îi repetă ce a spus 
chiar în dimineaţa aceasta tribunul Curee, un regicid, care a 
declarat: „Sunt încântat, Bonaparte s-a dat de partea 
Convenţiei." Senatorii, membrii Consiliului de Stat s-au gândit 
deja la turnura pe care s-o dea acestui eveniment. „Vor să-l 
omoare pe Bonaparte? Atunci trebuie să-l facem nemuritor." 

Napoleon se depărtează în compania lui Le Coulteux de 
Canteleu, vicepreşedintele Senatului. 

Acum trebuie să mă misc rapid, cugeta el. 

— Circumstantele în care ne-am găsit, zice Napoleon, nu erau 
deloc de natură a fi tratate în mod cavaleresc. Această manieră 
în afacerile de stat... 

Se uită spre canapeaua unde Josephine stă cu doamna de 
Remusat. 

— ...ar fi puerilă, concluzionează el. 

O vede pe Josephine ridicându-se. Nu mai plânge. Fără 
îndoială că vederea tuturor acestor generali, care par bucuroşi 
de eveniment, a facut-o să se îndoiască de temeiul lacrimilor ei. 


O aude zicand unora si altora, ca pentru a se scuza: 

— Eu sunt femeie si marturisesc ca de asta imi vine sa plang. 

Napoleon merge spre ea, o prinde de brat şi zice aluziv: 

— Trebuie cu onigeopiat- săntăsăra mumă geest eveniment. 

Apoi anunţă că, în aceeaşi seară, după cum era prevăzut, se 
va 
duce la Operă. Josephine îi şopteşte că se teme de reacţia 
spectatorilor, care ar putea să-şi manifeste dezaprobarea pentru 
„fapta îngrozitoare". Trebuie să aştepte. 

El îi strânge braţul. 

în seara aceasta, la Operă! 

Sala a aplaudat ca de obicei. 

lar a doua zi, în cabinetul de lucru de la Tuileries, sosesc pri- 
mele adrese, scrise de soldaţii din „Marea Armată" de la 
Boulogne. Ei aprobă execuţia ducelui de Enghien şi îi cer lui 
Napoleon să se proclame împărat. 

A venit momentul să meargă mai departe. 

Se duce la Consiliul de Stat. Dacă o acţiune este îndeplinită, 
ar fi stupid să n-o revendice. 

— Franţa să nu se lase înşelată, spune el, nu va avea nici 
pace, nici odihnă, până când ultimul individ din familia Bourbon 
nu va fi exterminat. L-am prins pe unul la Ettenheim... Ce 
drepturi ale omului pot invoca cei care au gândit asasinatul, cei 
care îl 


comandă si îl plătesc?... Si îmi vorbesc acum de azil, de violare 
de teritoriu! Ciudată naivitate! 

Se opreşte o clipă, privirea sa face turul adunării. 

— Cât de putin mémonosmrziceceh răspiecat.2Prin venele mele 
nu curge apă, curge sânge. 

Trebuie să inspire frică. Dar, totodată, şi să-i liniştească. 

— Mâna mea de fier nu se află la extremitatea braţului meu, i 
se confesează lui Roederer. Ea îmi iese direct din minte. Natura 
mi-a dăruit-o, dar numai calculul o pune în mişcare. 

îl conduce pe Roederer, zicând cu voce calmă: 

— Nu am nicidecum intenţia să revin la proscrieri în masă şi 
cei care se prefac a se teme nu cred deloc lucrul acesta. 

Gata cu teroarea. Va respecta regulile guvernării. 

— Nu judec decât acţiunile, nu vreau să condamn o masă de 
oameni. Voi pedepsi, voi lovi individual pe cei care se vor dovedi 
vinovaţi, dar nu voi lua măsuri generale. 

Dintr-odată îl cuprinde furia: 

— Ducele de Enghien a pus mâna pe arme contra Franţei. Ne- 
a declarat război. Prin moartea sa, ne-a plătit o parte din sân- 
gele celor două milioane de cetăţeni francezi care au pierit în 
acest război. 

Face un gest de dispreţ. 

— Bourbonii, zice el, nu vor vedea niciodată nimic altceva de- 
cât „ochiul de bou“! şi sunt sortiti la veşnice iluzii. Ah! Cu totul 
altfel ar fi fost dacă i-aş fi văzut, ca pe Henric al IV-lea, pe 
câmpul de bătălie, acoperiţi de sânge şi de praf. Nu recuceresti 
un regat cu o scrisoare de la Londra, semnată „Louis“. 

Rânjeşte. 

— Am de partea mea voinţa naţiunii şi o armată de cinci sute 
de mii de oameni. Am făcut vărsare de sânge. 

Nu are dreptul să fie monarh, împărat? 

' Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni 
folosite pentru iluminarea şi aerisirea podurilor, a mansardelor 
sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. (N. red.) 

— Fouche spune asta pretutindeni, murmură Roederer. 

Fouche? 

El explică, continuă Roederer, că ar fi absurd din partea 
oamenilor Revoluţiei să compromită totul pentru a apăra 
principii, în timp ce nu avem altceva de făcut decât să ne 
bucurăm de realitatea prezentă. Bonaparte, potrivit lui Fouche, 


este singurul om care de pe pozitia sa poate sa ne garanteze 
bunurile, demnitatea, slujbele. 

Fouche a redactat un raport pe care l-a supus Senatului: 
„Guvernarea Franţaiinebuisoerediniatăremut ziagur om care să 
aibă succesiunea asigurată printr-o descendență ereditara...", a 
scris el. „Şi Senatul trebuie să-l invite pe prim-consul «să-şi 
desăvârşească lucrarea, făcându-l nemuritor ca şi gloria sa»“. 

împărat. 

Napoleon repetă cuvântul. Se gândeşte de multă vreme la 
semnificaţia lui, poate dintotdeauna, şi iată că titlul acesta se 
află acum la îndemâna sa. 

în 28 martie, îi primeşte pe membrii Senatului. îi ascultă, cere 
timp de gândire. 

Oricum, hotărârea lui este luată, dar, la fel ca înainte de 
începerea unei lupte, vrea să mai chibzuiască. 

Se duce la Malmaison, se plimbă singur prin parc. 

Ereditate? Cine să-mi urmeze? 

Discută cu Joseph. Acesta refuză să se lase deposedat de 
drepturi în beneficiul descendentei sale. Si, când află că 
Napoleon intenţionează să-l adopte pe Napoleon-Charles, fiul 
Hortensei şi al lui Louis, protestează. De altfel, Hortense refuză 
adoptia copilului ei. Louis innebuneste de gelozie. Zvonurile care 
pretind că Napoleon ar fi tatăl copilului îl rănesc, îl înfurie. 
Adoptia, care pare să confirme bârfele, este ceva de neconceput 
pentru el. 

lată familia mea! 

îi va avertiza. 

— Voi da o lege care sa mă facă cel putin şeful familiei mele! 
îi strigă în faţă lui Joseph. 

Vremea este frumoasă, dar friguroasă. Se duce mai mereu la 
Saint-Cloud, se preocupă de „Marea Armată", de proiectul 
debarcării în Anglia. 

Şi, în unele nopţi, domnişoara George, adusă de Constant, se 
strecoară pe scara ce duce la apartamentele private ale lui 
Napoleon. 

O aşteaptă, dar nu-l mai distrează ca altădată. Ştie că 
povesteşte despre nopţile lor, şi atunci răreşte întâlnirile, 
primeşte alte actriţe şi, câteodată, pe doamna de Remusat, care 
face parte din cercul de la Malmaison. Poate să stea de vorbă cu 
ea. Aminteşte de propunerea tribunului Curee, votată de 


Tribunal in 30 aprilie, prin care îl proclamă pe „Napoleon 
Bonaparte imparat, succesorul sau fiind ales din familia sa“. 

„Nu ne mai este permis să mergem cu paşi inceti", a spus 
Curee, „timpul se gra&begtesosedelod hHiuBonaţzante se găseşte în 
ultimul pătrar: națiunea vrea ca o personalitate ilustră de talia 
lui să vegheze asupra destinului său." 

îşi dă seama ce înseamnă lucrul acesta? o întreabă pe 
doamna de Remusat. Apoi, fără să-i aştepte răspunsul, adaugă: 

— lubiţi monarhia, nu-i aşa? Pare să fie singura forma de gu- 
vernare care place francezilor. 

Surâde. 

— Cei care mi se vor adresa cu „Sire", murmura el, se vor 
simţi mult mai bine decât acum. 

Se apropie de ea. Ar putea să i se confeseze, să-i spună că s- 
a văzut cu cardinalul Caprara în cursul după-amiezii, pentru a-i 
aduce la cunoştinţă dorinţa lui de a fi hirotonisit împărat de 
Papa Pius al VH-lea. 

Ideea i-a venit de curând. Odată sfinţit de Suveranul Pontif, 
va fi realmente un împărat legitim. Ce-ar mai putea invoca 
împotriva lui suveranii care fac din religie piatra de temelie a 
puterii lor? 

— Mă gândeam, îi spune doar doamnei de Remusat, să mai 
păstrez Consulatul încă doi ani. Dar această conspirație a 
urmărit să tulbure Europa: a trebuit deci să le arăt că se înşală, 
atât Europei, 


cat si regaliştilor. Aveam de ales între o persecutie comună 
sau o mare lovitură. 

Poate ea să-şi imagineze o altă variantă decât cea pe care a 
fo- losit-o? NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 247 

A dat o lovitura de mare forta. lata ce semnifica executia 
ducelui de Enghien. 

— l-am redus la tăcere pentru totdeauna şi pe regalişti, şi pe 
iacobini. 

Au încercat din nou să-l invinovateasca pe Napoleon când, în 
6 aprilie 1804, generalul Pichegru a fost găsit mort în celula sa 
din temnita Temple, strangulat. Crimă de mameluc, au spus unii 
şi alţii, un asasinat cu scopul de a face să tacă un martor 
incomod care ar fi putut dezvălui unele aspecte din trecutul 
prim-consulului. 

Zvonurile au avut însă un ecou slab în rândul naţiunii. 

— Exista un tribunal pentru judecarea lui Pichegru, zice 
Napoleon, şi soldaţi pentru a-1 împuşca. Pichegru era un martor 
cheie împotriva lui Moreau, de ce să fi pus să-l asasineze? 

Se strâmbă cu dispreţ: 

— în viaţa mea nu am făcut niciodată ceva inutil. 

Pichegru s-a sinucis! Cadavrul lui să fie expus la vedere şi să 
se 
facă o anchetă publică. 

Şi câinii n-au decât să latre. 

Procesul lui Moreau şi al celorlalţi banditi va avea loc. 

— Dumnezeu va pedepsi pe lumea cealaltă, zice el, însă 
Cezar trebuie să domnească în cea de-aici. 

— Dar domnii de Polignac şi domnul de Riviere? întreabă 
doamna de Remusat. Vor fi şi ei condamnaţi, executaţi? 

îl imploră, îl roagă să-i ierte. 

— Să fie judecaţi mai întâi, zice Napoleon. 

lar cel care se va pronunţa asupra gratierii lor nu va mai fi 
prim-consul, ci împărat. 

18 mai 1804. Napoleon, în uniformă, aşteaptă în marele cabi- 
net din Palatul Saint-Cloud. Este în picioare în centrul cercului 
format din consilieri de stat şi generali. în spatele lui se află 
aliniati miniştrii şi consulul Lebrun. 

A sosit clipa. 

îl priveşte înaintând pe Cambaceres, îl aude anunțând că, 
prin hotărârea Senatului, „generalul Napoleon Bonaparte este 


proclamat împărat al francezilor sub numele de Napoleon |“. 

—  Sire..., începe Cambaceres cu glas răsunător. 

„Sire!" 

Deci s-a adeveritAPBSten îrșppăratpeOareseeesta/să fie momentul 
cel mai fericit din viaţa lui? se întreabă în timp ce Cambaceres 
încheie. 

— Pentru gloria şi pentru fericirea Republicii, Senatul îl pro- 
clamă din acest moment pe Napoleon împăratul francezilor. 

Napoleon aude bubuitul tunurilor care, în Paris, anunţă eveni- 
mentul, şi al cărui ecou se repercutează până aici, la Saint- 
Cloud. 

Fericit? 

Care este sensul acestui cuvânt? El a înfăptuit ceea ce exista 
deja înlăuntrul său, ce trebuia deci realizat, pentru că acel lucru 
era expresia energiei pe care o deţinea şi care l-a determinat să 
parcurgă tot acest drum. Până la aceste cuvinte, împărat, 
Maiestate. 

Are sentimentul ca totul a fost o necesitate si, in acelasi timp, 
ceva inevitabil in viata lui. 

Face un pas, rosteste cu glas tare si ferm: 

— Tot ce poate contribui la binele patriei este prin esenta 
legat de fericirea mea. 

înclină uşor din cap. Aceşti bărbaţi, aceste femei din jurul lui 
formează un cerc în centrul căruia se află el. 

— Accept titlul pe care îl consideraţi util pentru gloria naţiunii, 
continuă el. Supun aprobării poporului legea eredității. 

Parcurge cu privirea personalităţile reunite. 

— Sper ca Franţa sa nu regrete niciodată onorurile pe care le 
va acorda familiei mele. în orice caz, spiritul meu n-ar mai exista 
în posteritate în ziua când ea ar înceta să merite dragostea şi 
încrederea marii naţiuni. 

Oamenii aplaudă. Totul n-a durat decât cincisprezece minute. 

Vede chipul încordat, crispat, al Josephinei. Pare că se teme. 

îl primeşte pe Duroc, guvernatorul palatului. Vrea, zice el, o 
etichetă strictă. Fiecare i se va adresa celuilalt cu titlul care-i re- 
vine. Joseph este Mare Elector; Louis, conetabil; amândoi sunt 
Altete Imperiale; Cambaceres, arhicancelar; Segur, mare 
maestru de ceremonii. Optsprezece generali sunt numiţi 
maresali. 

— Duroc, vei fi Mare Mareşal al Palatului". 


La sfârşitul zilei, Napoleon intră în salon. Sunt adunaţi toţi 
acolo pentru dineu. înaintează. Li se adresează tuturor celor pre- 
zenti cu noile titluri, cu glas impersonal, ca şi cum mama Sa, fra- 
tii săi, surorile ar fiinfostola ferde fa depărtatiizoracum Murat sau 
Cambaceres. Este jocul puterii şi al vieţii. Bagatele? Cui nu-i 
place să se joace? 

O zăreşte pe Caroline Murat care îşi muşcă buzele, plânge. 
Elisa Bacciocchi îşi manifestă şi ea gelozia. Putin înainte de în- 
cheierea mesei, Caroline dispare. Se smiorcăie că nu este 
prinţesă. 

Napoleon merge spre ea, adresându-se în acelaşi timp şi 
Elisei. 

— într-adevăr, doamnelor, văzându-vă pretenţiile, s-ar crede 
că am primit coroana din mâinile defunctului rege, tatăl nostru, 
zice el. 

El, şi numai el, este începutul. 

l-o repetă şi mamei sale, doamna Mamă de-acum înainte. 

— Intentionez să exclud pentru moment din succesiunea mea 

politică, zice el, pe doi dintre fraţii mei. Lucien şi Jerome, unul 
pentru că a încheiat, cu toate că are caracter, o căsătorie de 
carnaval, celălalt pentru că şi-a permis să se însoare, fără 
consimţământul meu, cu o americancă. îi voi repune în drepturi 
când vor renunţa la nevestele lor. 
1 Sintagma Mare Mareşal al Palatului desemnează o funcţie 
din cadrul Casei militare a împăratului, în timpul Primului 
Imperiu Francez. Atribuțiile sale ţineau de: ordonarea 
cheltuielilor Palatului, pe timp de pace sau în campanie (hrană, 
iluminare, încălzire, cheltuielile generate de servitori), cât şi de 
securitatea şi supravegherea Casei împăratului. (N. red.) 


Traverseaza incet salonul. La trecerea lui, apropiatii tac si se 
înclină. 

Este deja împăratul. O fixează cu privirea pe Josephine, apoi 
pe Louis. 

Și unul, şi celălalt probabil se gândesc deja la moartea mea. 
Nu am urmaşi, şi, dacă nu voi adopta copiii sau nepoții fraților 
mei, Joseph şi Louis, ei sunt cei ce mă vor urma. 

Dar pe cine aş putea să mă bazez ? 

Va rezista ceva din toate astea după mine ? 

A doua zi dimineaţa, în 19 mai 1804, îl aude pe Constant des- 
chizând uşa camerei. 

— Cât este ceasul? Şi vremea? întreabă el ca în fiecare dimi- 
neata. 

— Sire, este ora sapte si un timp minunat. 

Sire. intaia dimineata. 

îl ciupeşte pe Constant de ureche. 

— Domnul caraghios, murmură el. 


26 

Napoleon aşteaptă cu nerăbdare încheierea ultimului act. Nu 
cunoşti sfârşitul unei piese decât atunci când cortina cade după 
ultima replică. lar procesul generalului Moreau, al lui Cadoudal şi 
al complicilor săi abia a început, în această zi de 25 mai 1804. 
Poate să aibă încredere în judecători? Citeşte rapoartele poliţiei. 
Thuriot, judecătorul instructor, este sigur. A fost membru în 
Comitetul Salvării Publice. Dar ce să creadă despre judecătorul 
Lecourbe, al cărui frate, general, a fost unul dintre apropiații lui 
Moreau? Şi de ce simpatii se mai bucură acesta din urmă în 
armată? 

în fiecare seară, Napoleon cere să i se aducă darea de seamă 
asupra audierilor. Nu-i place atmosfera din sală după cum o de- 
scriu spionii poliţiei. Se indignează. Numeroşi ofiţeri în civil vin 
să-l susţină pe Moreau. Ei nu respectă consemnul ce le-a fost or- 
donat pentru a-i reţine în cantonamente. Băncile din faţă sunt 
ocupate de aristocrații sosiți din saloanele de la periferie si care 
bat din palme când Cadoudal sau Armând de Polignac răspund 
cu aroganță sau ironic întrebărilor sau, de exemplu, cand Picot, 
servitorul lui Georges, afirmă că a fost torturat, că i s-au strâns 
degetele, fiind interogat despre o muschetă. 

Napoleon se înfurie. Ce comedie este asta?! 

Când coboară în salon, îl întâmpină suspinele Josephinei şi ale 
doamnei de Remusat. Ele pledează cu faţa, cu mâinile, cu 
lacrimile lor, care pentru Polignac, care pentru Bouvet de Lozier, 
îi vine să le strige: „Pe mine au vrut să mă omoare!" 

într-o seară, îl copleşeşte furia. Generalul Lecourbe l-a ridicai 
în braţe, în plină şedinţă a tribunalului, pe fiul lui Moreau şi a stri 
gat: „Soldaţi, iata-1 pe fiul generalului vostru!" Şi militarii au luai 
poziţia de drepţi. Putin tupeu să fi avut Moreau, şi tribunalul ar li 
fost vânturat şi prizonierii liberi! 

Este posibil ca piesa să aibă un astfel de sfârşit?! 

Fouche se prezintă la Saint-Cloud, unde Napoleon aşteaptiii 
verdictul. 

De care parte înclină Fouche? 

Napoleon îi întinde o scrisoare, o declaraţie a lui Ludovic al 
XVIII-lea prin care îl denunţă pe „uzurpatorul Bonaparte". Dar nu 
numai atât. Citeşte, citeşte, Fouche! Ludovic al XVIII-lea condam 
nă toate actele ilegale comise începând de la Stările Generale 
din 1789. Sunt ei, adică fratele lui Ludovic al XVI-lea, care au 


aruncat Franţa si Europa într-o criză cumplită. 

Fouche rămâne impasibil ca de obicei. El exprimă ce simte şi 
Napoleon. Ca mulţi generali, chiar dintre cei deveniți maresali, 
doresc achitarea lui Moreau. Moncey zice că nu poate fi sigur 
nici pe reacţia jandarmeriei. 

— Un act de clementa ar impune mult mai mult decât execu 
tiile, conchide Fouche. 

— Să fie condamnaţi, răspunde Napoleon, şi îmi voi putea ex 
prima dreptul la grațiere. 

în seara zilei de io iunie, cade verdictul. Cadoudal, Armând de 
Polignac şi Riviere sunt condamnaţi la moarte. lar Moreau la doi 
ani de închisoare. 

Doi ani! 

Napoleon gesticulează. îl insultă pe judecătorul Lecourbe. 

— Judecător trădător! strigă el. 

Conform legii, Moreau merita pedeapsa capitală. Dar judecă 
torilor le-a fost frică. 

— Animalele acestea, zice el, îmi declară că Moreau nu poate 
să scape de o condamnare capitală, complicitatea sa fiind 
evidentă, şi uite că mi-l condamnă ca pe un hoţ de buzunare. 


Urla in continuare, da cu piciorul in scaune. 

— Ce-ati vrea sa fac cu asta? Să-l păzesc? Ar fi inca un loc de 
întrunire. 

Se abtine. îşi am MEERA de-vers OFRE ANE pe care le-a re- 
citat de-atâtea ori: „Sunt propriul meu stăpân si-al universului." 

— Să-şi vândă bunurile şi să părăsească Franţa, zice el. Ce să 
fac cu el la Temple? M-am săturat de el. 

în dimineaţa zilei de n iunie se află la lucru în cabinetul său, 
în compania lui Talleyrand. 

Ministrul îi relatează despre reacţiile marilor puteri la 
execuţia ducelui de Enghien. Curtea ţarului a purtat doliu la 
anunţul vestii. 

— Doliu! 

Napoleon impinge masa la care se găsea aşezat cu un gest 
violent. 

Alexandru, care a pus să-i sugrume tatăl cu complicitatea 
ambasadorului Angliei, sir Withworth, acelaşi care mai târziu, la 
Paris, urzea intrigi, şi pe care eu personal l-am certat în ajunul 
încălcării Păcii de la Amiens, Alexandru pretinde să dea lectii? 
Asta este lumea? Asta este lumea, în Rusia şi în Anglia ? Dacă 
acestea două încheie cu Prusia, care îl plânge şi ea pe prințul de 
sânge, o coaliţie, ei bine, o s-o zdrobim. 

Intră La Valette şi Napoleon aude voci şi suspine de femei. 

— Ce se întâmplă la soţia mea? întreabă el. 

— Sire, se plânge. 

înainte ca Napoleon să poată răspunde, Josephine pătrunde 
în cabinet urmată de mai multe persoane pe care ea pare să le 
protejeze cu ambele braţe larg deschise. O tânără drăguță se 
aruncă plângând la picioarele lui Napoleon, îl imploră, 
izbucneşte în hohote şi leşină. Doamna de Remusat intervine, îi 
şopteşte că este vorba de doamna de Polignac. Bătrâna doamnă 
de Montesson, pe care Napoleon a cunoscut-o odinioară, pe 
când era elev la şcoala din Brienne, face şi ea apel la clementa. 

Ce interes aveţi voi pentru oamenii aceştia? bombane 
Napoleon. 

O duce pe doamna de Remusat într-un colţ al camerei, în 
timp ce restul se strânge în jurul doamnei de Polignac care se 
roagă pentru iertarea soţului ei. 

— Partidul regalist, zice el, este plin de tineri imprudenti care 
o vor lua de la capăt iar şi iar, dacă nu li se administrează o 


lecţie usturătoare. 

Doamna de Polignac se apropie, sprijinită de Talleyrand. 

O femeie frumoasă şi înduioşătoare. 

— Sunt vinovaţi CA°ERN piPAti-E are iiproimtviaţa celor mai 
devotați slujitori ai lor fără să împartă cu ei pericolele, zice 
Napoleon. 

Face câţiva paşi. Cabinetul s-a umplut de-acum de femei, 
Hortense, surorile sale, Caroline şi Elisa. Le ascultă. Ele pledea 
ză pentru unul sau altul dintre condamnaţi, Lajolais, Bouvet de 
Lozier. Napoleon ezită. Nu vrea să dea dovadă de slăbiciune. 
Apoi, brusc, se adresează doamnei de Polignac: 

— Doamnă, viata mea voia s-o ia soţul dumneavoastră, aş pu 
tea deci să-l iert. 

Şi asta înseamnă sa fii Napoleon |, împăratul. Si asta 
înseamnă să fii nu un Bourbon, ci un om care şi-a riscat viaţa. 

Mai târziu, Napoleon aprobă alte gratieri, îi permite lui 
Moreau să părăsească Franţa, şi, din fondurile poliţiei, ordonă să 
i se cum pere proprietăţile, cea de la Grosbois şi hotelul din 
Paris. îi acordă lui Bernadotte hotelul şi lui Berthier, Grosbois. A 
te arăta generos înseamnă şi asta un act politic. 

Poate că aceşti generali vor şti să-i rămână indatorati. 

Cortina cade încet peste ultimul act. Mai rămâne Cadoudal. îi 
vine în memorie capul mare al lui Georges. El se va rostogoli în 
căldarea de tarate. Stâlpii ghilotinei sunt deja ridicaţi în Piaţa 
Greve. 

Acest şuan şi-a riscat viaţa. Un om curajos. Napoleon îl 
convoa că pe Real, consilierul de stat, să-i explice lui Georges 
că, dacă îşi cere iertare, i-o va acorda. 

în seara zilei de 25 iunie, Real vine cu răspunsul. Cadoudal 
refuză. 

E bine aşa. 

în 26 iunie 1804, Samson, al cărui tată i-a tăiat capul lui 
Ludovic al XVI-lea, îl decapitează pe Cadoudal şi pe doisprezece 
dintre complicii lui. 

Napoleon se plimbă singur în parcul de la Saint-Cloud. A citit 
relatarea execuției şuanului; Georges a strigat: „Trăiască 
regele!", ţinându-se drept pe eşafod, cu zâmbetul pe buze. 

lata un bărbat. lar el va servi de exemplu pentru alții care se 
vor ridica mereu împotriva mea. 

Napoleon se îndreaptă agale spre castel. îl va rechema pe 


Fouche. in fruntea Politiei generale a Imperiului are nevoie de un 
ministru de calibrul lui. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 253 


Partea a saptea 
Ce este cuvântul ,impdrat"? Un cuvânt ca oricare altul! 
iulie 1804 - decembrie 1804 


ad 


Napoleon pandeste cel mai mic zgomot. A deschis fereastra 
apartamentului să UAP at, Serittat Pde asia Ga SFeGului de lucru. 
Aerul acestei nopti de iulie 1804 este racoros, incarcat de 
umiditatea care vine dinspre pădurea ce înconjoară Castelul 
Saint-Cloud. Napoleon se duce spre usita ce dă în scara secretă 
care leagă cabinetul său de apartament. Nimeni nu are 
permisiunea să o folosească fără aprobarea lui specială. 

Ascultă şi îşi pierde răbdarea. 

De ce trebuie să se ascundă? îi poartă pică Josephinei pentru 
că îl obligă la meschinăriile astea care sunt nedemne de el, de 
titlul şi mai ales de sufletul lui. El nu poate fi constrâns. A 
răsturnat cu susul în jos toate ierarhiile, i-a făcut pe regi să se 
încovoaie, chiar şi pe Papă, care, e sigur de asta, va veni să-l 
ungă împărat aici, la Paris, iar acum, în acest apartament, în 
această noapte, el nu este decât un soţ care-şi aşteaptă amanta 
şi care se ascunde ca să evite scenele de gelozie ale nevestei. 

insuportabil! 

Câteodată, ca acum de exemplu, are pornirea de a ceda insis- 
tentelor familiei sale. 

Din momentul în care a fost proclamat împărat, fraţii şi su- 
rorile nu contenesc să-l incite la divorţ. în zadar i-a poftit să se 
abţină, i-a acoperit de titluri carolingiene, de pensii - şapte sute 
de mii de franci pentru Elisa! -, fraţii şi surorile continuă să-i 
repete că trebuie s-o lase pe Josephine înainte de învestire, la 
care ar fi 
scandalos s-o asocieze pe ea, care nu este capabilă nici măcar 
să-i dăruiască un urmaş soţului ei! 

Deschide uşa. Niciun foşnet discret, nicio umbră pe scarita. 
Se duce din nou la fereastră. Poate că Marie-Antoinette 
Duchâtel trece prin grădini. Dar mai trebuie să zăbovească în 
salonul Josephinei, să aştepte un moment prielnic pentru a se 
fofila. Josephine nu se lasă uşor păcălită, stă la panda. El nu 
suportă s-o vadă că suferă în halul ăsta. Şi totuşi, în virtutea 
cărei obligaţii ar trebui să renunţe la plăcerea de o noapte cu o 
femeie tânără? Şi, la urma urmei, de ce să nu se gândească la 
divorţ? 

Degeaba îi oferă acestei dinastii pe care o fondează toate 
aparențele si formele necesare, ea va rămâne fragilă şi 


ameninţată atâta timp cat nu va avea un moştenitor în linie 
directă, un fiu al lui, pe care Josephine nu i-l poate da. 

Are această certitudine. 

Şi apoi, îşi doreştearaltă fesoeiar MariaAntoinette Duchâtel, pe 
care o aşteaptă, abia a depăşit cu puţin douăzeci de ani. Este 
măritată cu un bătrân plicticos, un distins conte întemnițat în 
timpul Terorii şi bun director la înregistrări, care nu mai poate 
răspunde dorințelor soţiei sale. 

Și Josephine nu mai poate să-mi dea ce aştept de la ea. 

Marie-Antoinette are înflăcărarea vârstei sale. Şi nu pare a fi 
nici proastă. Nu are „coapsele vulgare" ale Georginei, din 
contră, are o siluetă fină. 

Deschide din nou uşa de la scară. 

Constant va trebui să inchirieze un apartament, poate pe 
Champs- Elysees, unde să mă pot duce când am chef şi unde să 
nu mai mă tem să fiu surprins, ca aici. Şi doamna Duchâtel 
poate fi zărită de orice servitor, sau, mai rău, de Josephine. 

Simte tentatia de a o rupe pe loc cu ea, în mod brutal, înainte 
de sacralizare. 

Apoi îşi revine în fire. Aude fâşâitul unei rochii, al unui picior 
sau umăr pe scară. Face un pas. întrezăreşte pletele blonde alo 
Mariei-Antoinette Duchâtel. O prinde de încheieturi, o trage spre 
el. Ea îşi pierde respiraţia. Se încurcă în scuze. „Sire", începe ea. 

El n-o ascultă. Au atât de putin timp. Ea trebuie să se 
reîntoarcă lângă Josephine, deoarece Napoleon a numit-o 
doamnă de onoare la palat. 

El râde. Cel putin, are această putere. 

Se simte tânăr şi în formă. 

Nici n-a împlinit treizeci şi cinci de ani şi este împăratul fran- 
cezilor. 

împărat? 

Vrea totul de la acest titlu. Blazoanele, costumele, fastul. 

îi adună pe membrii Consiliului de Stat. 

Zice, întorcându-se spre Cambaceres: „Domnule arhicance- 
lar.“ Şi Cambaceres se înclină, murmurand: ,,Sire". 

Fiecare detaliu trebuie stabilit cu minutiozitate, bine gândit. 
Le dă cuvântul tuturor consilierilor, lăsându-i să vorbească. 
Cambaceres doreşte să se lase albina ca simbol al Imperiului. 
Un altul propune leul. De ce nu cocoşul? zice al treilea. Elefantul 
este un simbol al puterii, murmură Portalis. 


Redacteaza deja decretul care stabileşte marele însemn al 
Imperiului: „leul tolănit, pe un fond azuriu". 

Napoleon taie cuvântul ,leu", îl înlocuieşte cu „acvila cu 
aripile desfăşurate" nA6Mita esierRoma, astear) cel Mare. lata 
ascendenta sa. Şi pentru armate, însemnele vor fi acvilele, ca 
acelea ale legiunilor şi cohortelor romane. 

Cât despre albină? Cambaceres, cu vocea sa blândă, reamin- 
teşte că s-au găsit albine din aur în mormântul lui Childeric | şi 
pe blazoanele mai multor regi ai Franţei din prima semintie. Cu 
ocazia intrării lui Ludovic al XII-lea în Genes, în 1507, continua 
Cambaceres, regele Franţei purta o robă pe care erau 
imprimate, în număr mare, albine de aur. Vulturul în zbor sau 
albina? 

Napoleon îşi dă acordul. Astfel se înscrie în descendenta su- 
veranilor, îi reuneşte pe toţi în dinastia sa. Şi fiecare ceremonie, 
fiecare costum, fiecare gest, zice el, are importanţa lui. 


în 13 iulie, fixează prin decret ordinea „onorurilor şi întâietăţi 
- lor“. Nu-i mai trebuie, îi zice arhicancelarului, acest „mărunt 
război al etichetei". 

Tranşează, fixemraLeauserkoritetemusgeneratior de divizie 
asupra prefectilor, creează gărzile de onoare care vor fi 
recrutate dintre bărbaţii tineri proveniţi din cele mai bune 
familii. Şi, cu pana în mână, el însuşi stabileşte că garda 
imperială va număra opt mii de oameni, dintre care două mii opt 
sute de cavalerişti. 

îi spune lui Berthier: „Oameni înalţi, de un metru şaptezeci 
cel puţin, care au cinci ani de serviciu şi au participat la două 
campanii vor alcătui garda." 

Ministrul de Război se înclină. 

Apoi Napoleon murmură cu o voce visătoare, privindu-l pe 
general: 

— Ce este cuvântul ,imparat"? Un cuvânt ca oricare altul! 
Dacă n-aş avea alt titlu în afară de acesta cu care să mă prezint 
în faţa posterităţii, mi s-ar râde în nas. 

Zambeste la vederea chipului înmărmurit al lui Berthier. 

îşi continuă ideea: 

— Pentru oameni, ca şi pentru tablouri, este nevoie de o Zi 
favorabilă. 

Ce-o fi crezând Berthier? 

Berthier se bâlbâie. 

Oamenilor le trebuie cuvinte simple, idei puternice şi clare, 
ceremonii strălucitoare. 

Napoleon îşi va juca rolul. 

El este împăratul. 

în 15 iulie 1804, duminică, ziua când se aniversează Căderea 
Bastiliei, pleacă de la Carrousel la amiază. 

în fata lui vede soldaţii aliniaţi, formând şirul, si cele patru 
căleşti cu Josephine, doamnele sale, printesele şi ofiţerii lor care 
se îndreaptă deja spre Domul Invalizilor. 

în dimineaţa aceasta, văzând-o pe Josephine în rochia ei de 
tul roz, presărată cu stele argintii, o găseşte frumoasă şi demnă. 
Se simte înduioşat, fericit. Ar fi atât de simplu dacă ar fi ceea ce 
ar trebui să fie: o tânără soţie aureolată de titlul şi de 
frumuseţea sa, fidelă, amabilă şi roditoare. Şi virgină! Dar ea nu 
a fost niciodată aşa!!! 

Constant şi Roustam l-au ajutat pe Napoleon să-şi îmbrace 


uniforma de colonel de garda. Şi-a pus pălăria neagră si, la 
momentul de fata, se afla in fruntea cortegiului, calarind tantos 
pe un armăsar alb. în urma lui se înşiră colonei, generali din 
gardă, înalţi funcțienoaaon céoARELa DE Goroaereițz aghiotanti şi, în 
încheierea plutonului, grenadieri călări. 

La Domul Invalizilor, mareşalul guvernator îi înmânează che- 
ile, apoi Napoleon, condus de clerici, merge la tronul care a fost 
aranjat pentru el în partea stângă a altarului. 

Stă în picioare întâi, cu capul descoperit, privind naosul 
imens, tribunele, această mulţime în uniforme ordonate pe 
categorii, acolo elevii Şcolii Politehnice, aici, invalizii, dincolo, 
ambasadorii, inaltii ofiţeri civili şi, dincoace, militarii. 

Se aşază. Lumea este în ordine, iar el se află în centrul ei. 

Cardinalul împuternicit citeşte Evanghelia, apoi, după discur- 
sul Marelui Cancelar al Legiunii de Onoare, Lacepede, Napoleon 
se ridică în picioare. Şi-a pus din nou pălăria pe cap. Ceremonia 
de înmânare a înaltei distincţii militare, el a vrut-o astfel, 
încadrată de ritualuri religioase, în Biserică. Şi, după distribuirea 
stelelor Legiunii de Onoare, va începe un Te Deum. Astfel, cu 
ocazia acestei ceremonii care celebrează ziua de 14 iulie, va fi 
realizată fuziunea pe care o urmăreşte, va fi exprimat sensul pe 
care îl dă Imperiului său. 

începe să vorbească cu glas puternic care răsună în imensul 
edificiu: 

— Comandanți, ofiţeri, legionari, cetăţeni şi soldaţi, zice el, 
jurati pe onoarea voastră să vă devotați în slujba Imperiului si 
pentru păstrarea teritoriului său în integralitatea sa şi pentru 
apărarea împăratului, a legilor Republicii şi a proprietăţilor pe 
care le-a consacrat; să combateti prin toate mijloacele pe care 
justiţia, raţiunea 


şi legile le confirma orice încercare care ar tinde să 
restabileasca regimul feudal... 

Face pauza, pentru ca fiecare sa priceapa. El este imparatul 
unei noi ordini. El riste Bleştenfărnhela ALSTHLID@PAYU a apăra ceea 
ce este nou şi născut la 14 iulie 1789. 

îşi ridică glasul, şi mai puternic. 

— în sfârşit, zice el, jurati să contribuiţi din toate puterile la 
menţinerea libertăţii şi egalităţii, bazele dintâi ale instituţiilor 
noastre. Jurati! 

Aplauzele explodează, reverberează pe sub bolți. Urmează Te 
Deum-ul. 

Se simte transformat. Ba chiar are impresia, în momentul 
când înmânează fiecăruia dintre marii ofiţeri, demnitarilor, deco- 
rațiile, că gesturile sale sunt mai lente. 

El este cel care consacră şi conferă gloria şi onoarea. 

Tunurile bubuie. 

La ora trei după-amiază, se întoarce cu trăsura la Tuileries. 

Trăsura trece direct prin grădină. Este privilegiul împăratului. 

încă două nopţi la Saint-Cloud. 

Ea revine. A văzut-o pe doamna Duchatel la Invalizi, impo- 
dobită din cap până în picioare în doamnă de onoare a palatului, 
nu departe de Josephine. Fusese surprins de gratia soţiei sale 
când plecaseră de la Tuileries, dar cum ar putea rivaliza cu 
Marie-Antoinette Duchâtel? Timpul este o groapă unde te îm- 
potmoleşti. lar Josephine i-a părut, cu tot fardul, cu tot roşul din 
obraji şi de pe buze, ştearsă, pe lângă tânăra femeie. 

O doreşte. 

Nu s-a simţit nicicând atât de sigur pe el. El este această 
acvilă în zbor. îi vine să pună mâna cu degetele răşchirate 
precum ghearele pe trupul tinerei Duchatel. 

Ea intră. El o strânge cu putere. O ia cu asalt. 

Şi nimeni să nu-l împiedice să fie ce este, să facă ce vrea. 

Ajunge la Boulogne pe 19 iulie 1804. 

Traversează oraşul. Bateriile trag nouă sute de salve de tun 
în cinstea lui. Fetele îi aruncă flori în timp ce trece pe sub 
arcurile de triumf ridicate pe fiecare stradă. în port, s-a plantat o 
coloană de stâlpi de cincisprezece metri înălţime de care sunt 
agatate inscripţii cu ameninţări la adresa Angliei care va fi lovită 
de „fulgere razbunatoare". Napoleon salută, dar nu zaboveste. 
Se suie într-o barcă, se duce în direcţia liniei de ancorare. 


Timpul este frumos. Da ordin ambarcatiunilor sa se pregateasca 
de drum. 

Marea, în pofida vântului puternic, nu pare agitată. Napoleon 
stă în partea din NARĂEEN ştii Anei PEBAUSGȚERrăc 243d pe lângă un 
promontoriu, observă escadra engleză care deschide focul 
instantaneu. 

îi place starea aceasta de încordare care pune stăpânire pe 
oameni la  iminenţa războiului, care schimbă vocile, 
comportamentele şi crispează feţele. 

Se întoarce în port. 

Se instalează în baraca de pe faleza Odre. Prin peretele de 
sticlă priveşte portul şi marea. 

Se pune apoi pe treabă, îi scrie lui Fouche, îi cere să-l alunge 
din Paris pe generalul Lecourbe, care fusese de partea lui 
Moreau. Prea mulţi spioni, prea mulţi duşmani încă. lar el nu 
trebuie să se lase ametit. 

Chiar în Boulogne, în acest oraş transformat într-o imensă ta- 
bără militară, unde vinul şi banii curg în valuri, unde fetele s-au 
lipit ca muştele pe un bot de zahăr, cu atâţia soldaţi câţi 
campea- ză acolo, sunt arestaţi, aproape zilnic, spioni englezi, 
majoritatea emigraţi. Ei sunt condamnaţi la moarte, împuşcaţi. 

E război. Fouche nu trebuie să piardă din vedere lucrul 
acesta. 

Napoleon tună şi fulgeră în baracă. De parcă ar fi singurul 
care înţelege că trebuie să se acţioneze fără odihnă, să rămână 
ca un arc incordat şi să nu se destindă, să nu-i scadă vigilenta, 
să nu se relaxeze. Dictează o a doua scrisoare pentru Fouche. 
„Am citit propunerea cetăţeanului Fulton pe care mi-ati adresat- 
o, mult prea târziu pentru a mai produce vreo schimbare pe faţa 
lumii", scrie el. 

îşi imaginează pentru o clipă aceste nave inventate de 
Fulton, un american, ambarcaţiuni funcţionând fără vele, 
propulsate de o sursă de vapori, pe când toate celelalte vase se 
scufundă în mări. 

— Doresc să o introduceţi în studiu şi să fie examinată de o 
comisie pe care o veţi alcătui din toate specialităţile Institutului. 
Straduiti-va pentru ca această lucrare să nu dureze mai mult de 
opt zile. 

Toată noaptea şi-o petrece studiind hărţi, scriindu-i 
viceamiralului Latouche-Treville, care comandă la Toulon. 


— Dati-mi de stire unde se afla inamicul, ce face Nelson. Chib- 
zuiti temeinic la marea acţiune pe care o veţi executa... 

Vrea să transmită, să insufle determinarea sa, entuziasmul 
său. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 263 

— între Staples, Boulogne, Wimereux şi Ambleteuse, avem o 
mie opt sute de şalupe canoniere, vase canoniere, bărci plate 
pentru douăzeci de mii de oameni şi zece mii de cai. Dacă 
reuşim sa detinem strâmtoarea timp de şase ore, vom fi stăpânii 
lumii! 

Această certitudine îl chinuie. 

Doarme prost. în zori, se află deja pe faleze, în port, la 
bateriile de coastă. Vremea se strică. Vântul suflă în rafale 
violente, nu se poate merge contra lui decât îndoit de şale. 
Fulgerele brăzdează orizontul. Marea este despicată şi umflată 
de valuri înalte, cu crestele acoperite de spumă. 

El avansează cu fata la vant. 

Acesta trebuie învins şi el. 

îi ordonă amiralului Bruix, care i-a venit în întâmpinare pe fa- 
leză, să scoată navele pentru o verificare a flotilei. Bruix îi spune 
că se pregăteşte de o furtună îngrozitoare. Nu vrea să-şi expună 
oamenii inutil. 

— Am dat ordine, zice Napoleon. 

Bruix refuză. 

Cum se poate să duci un război, să comanzi, dacă ordinele nu 
sunt executate? 

Bruix îl înfruntă. Napoleon strânge cravaşa, apoi o azvarle pe 
pământ, se întoarce spre contraamiralul Magnon, care pleacă în 
fugă să pregătească flotila. 


Nu trece mult si furtuna se dezlantuie. 

Napoleon priveste cum salupele sunt impinse spre coasta 
printre stanci. Cateva sunt zdrobite, altele rasturnate. Oamenii 
se îneacă. Napoleo¥hSaFeNp G04RF NaS SEALS yazi ajutor. Lupta nu 
se va încheia decât în zori. La întoarcere, ud pana la piele, intra 
în baracă. Putin mai târziu, Soult îl anunţă: cincizeci de victime. 

Comand o armată, un Imperiu. Duc un război. Moartea 
oamenilor face parte din ordinea chestiunilor militare. 

Amiralul Bruix a avut dreptate să refuze manevra, iar eu am 
avut dreptate s-o impun, pentru că am vrut-o. 

Se gândeşte să-i acorde lui Bruix titlul de demnitar al 
Ordinului Legiunii de Onoare. 

Amiralul mi-a rezistat. Ba chiar şi-a dus mâna la sabie cand l- 
am ameninţat cu cravaşa. Am nevoie de oameni ca el. 

Napoleon a pus să se aprindă un foc ca să se usuce. Doarme 
câteva zeci de minute, dar simte nevoia să se confeseze. 

Scrie, rupând pana pe hârtie, trasând cu greutate literele. 
Uneori pana se agaţă încât o aruncă pe loc şi pete groase de 
cerneală îi acoperă câteva litere. 

„Doamnă şi scumpă soţie", începe el, „de câteva zile sunt de- 
parte de tine, am fost tot timpul călare şi în mişcare fără ca asta 
să-mi afecteze întru câtva sănătatea. 

Cum vântul s-a întețit foarte tare în noaptea asta, una dintre 
ca- nonierele noastre care era în radă s-a dezlegat şi a eşuat pe 
stânci, la o leghe de Boulogne; am crezut că am pierdut 
echipamentul şi oamenii; dar am reuşit să salvăm totul. 

Spectacolul era grandios: salve de tun de alarmă, ţărmul îm- 
pânzit de focuri, marea zbuciumată care vuia, întreaga noapte 
între grija de a salva sau a-i vedea pierind pe aceşti nefericiti! 

Sufletul se zbătea între eternitate, ocean şi noapte. 

La cinci dimineaţa, totul s-a luminat, totul a fost salvat, iar eu 
m-am culcat cu senzaţia unui vis între o închipuire şi o epopee; 
situaţie care m-ar fi putut face să mă gândesc că sunt complet 
singur, dacă oboseala şi trupul ud leoarcă nu mi-ar fi dat altă 
nevoie decât cea a somnului. 

Napoleon" 

Nu s-au întâmplat numai astea. Dar cele scrise de el se 
întâmplaseră. 

Numai pe acestea vrea să şi le amintească. 

Câteva zile mai târziu, un curier de la Paris îi aduce 


împăratului traducerile din ziarele engleze. Toate, fără excepţie, 
relatează moartea a patru sute de marinari şi soldaţi ca urmare 
a ordinelor date de „Căpcăunul Bonaparte". 

înseamnă că SPRFAHSUACARTEREARAUPARSE eon jurul lui, tur- 
nători plătiţi, gata de orice trădare, de orice minciună pentru a-l 
dobori. Pitt a reuşit votarea de către Parlament a unui credit ex- 
traordinar, de două milioane şi jumătate de lire sterline, „pentru 
necesităţi continentale". Cu care să-şi plătească miile de 
oameni, să le cumpere ochii şi sufletele. 

lată cât valorează flota lui Nelson! 

Cum să-i facă faţă? 

Unindu-i strâns pe oameni în jurul meu. 

în 16 august 1804, face o trecere în revistă a trupelor aflate 
în- tr-o mică vale situată la jumătate de leghe de Boulogne, nu 
departe de mare, între moara Hubert şi Terlincthun. 

Se opreşte în dreptul noilor drapele pătrate care poartă acvile 
în vârful cozii lor. Pânza fâlfâie. Dâre de nori albi alunecă pe 
verdele colinelor, ascunzând la răstimpuri strălucirea cerului 
albastru. 

îşi ţine picioarele depărtate, ca să reziste la vânt. Va distribui 
ordine ale Legiunii de Onoare armatei din Boulogne. 

îl cheamă cu glas puternic pe fiecare promovat. Este ca o ce- 
remonie medievală. Desprinde fiecare decorație de pe casca lui 
Bayard, ţinută de un aghiotant. 

Aceşti oameni trebuie să-i fie credincioşi precum cavalerii de 
odinioară. 

între onoare şi banii englezilor, între fidelitate şi teamă sau 
interes, ei nu trebuie să ezite. 

Şi astfel trebuie să stea lucrurile de la un capăt al Imperiului 
la celălalt, în toată Europa, pentru a învinge Anglia. 

în aceeaşi zi, Napoleon decide să viziteze oraşele de pe malul 
stâng al Rinului, peste care a domnit Carol cel Mare. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 269 


28 

Se lasă dus. Timp de câteva minute, trupul său urmează 
mişcările berlinei. Mototoleşte scrisoarea pe care i-a dat-o 
Meneval, aşezat viaeA/EONşGOMErRRHŞeazăERrizbeea cu a lui şi 
secretarul îşi pleacă ochii în jos, instantaneu. 

Napoleon se uită pe fereastră. Trăsura traversează un peisaj 
vălurit, crestat de o ploaie violentă. 

Plouă de când au plecat din Boulogne. A plouat la Saint- 
Omer, în timpul inspecției diviziilor de cavalerie de rezervă. A 
plouat la Arras, în timpul defilării trupelor, care a durat mai 
multe ore. 

Napoleon a stat drept sub aversele de ploaie, felicitandu-1 pe 
generalul Junot pentru ţinuta impecabilă a trupelor. A revăzut-o 
pe Laure Junot, dar a schimbat cu ea numai câteva fraze. A 
trebuit să primească în audienţă ofiţerii, prefectul, notabilii, 
episcopul. A făcut faţă obligaţiilor sale pentru că el este 
împăratul şi pentru că un stăpân nu are voie să simtă oboseală, 
trebuie să uite de trupul lui. 

După ce a dormit putin, iata-1 din nou în berlină, pe drumul 
care duce de la Arras la Mons şi la Bruxelles. Poposeşte la 
castelul din Laeken şi porneşte din nou pentru a ajunge la Aix- 
la-Chapelle, oraşul lui Carol cel Mare, unde îl aşteaptă Josephine. 

Simte hârtia între degete. O rupe cu furie. Aşa deci, amiralul 
Latouche-Treville a murit la Toulon, de boală. Şi asta îl revoltă. 
Era unul dintre singurii amirali în care avea încredere. Cu câteva 
zile în urmă, îi trimisese o scrisoare din care îşi aminteşte fieca 
re cuvânt. „Dacă-l pacaliti pe Nelson", dictase el, „se va 
îndrepta spre Sicilia, în Egipt sau în Ferrol... în rest, pentru a-mi 
fixa ideile asupra acestei operaţiuni care are şanse de izbândă, 
dar a cărei reuşită oferă rezultate atât de imense, aştept planul 
despre care m-ati informat." 

Dar Latouche-Treville a murit. 

Aş putea muri şi eu. 

închide ochii. Nu vrea să întârzie asupra acestui gând. însă 
scrisoarea care îi anunţă dispariţia amiralului se află în pumnul 
lui. Poţi muri de boală, chiar dacă eşti soldat. Sau împărat. 
Respinge ideea. Are încredere în trupul său. Nu-l ascultă pe 
Corvisart. Ce ştie un medic? Şi, totuşi, câteodată, are senzaţia 
că trupul i se transformă. Câte o durere îi trece prin stomac sau 
prin abdomen. Va trebui să mănânce şi mai puţin încă, să se 


multumeasca cu ochiuri la capac, salata de legume, putin 
parmezan, şi, la unele mese, în campanie, cu un pui fript, o 
supă, un terci. 

îi indică lui MeravaleamsPadint ae Ldalăpivazae din berlină în 
care se află o butelie de Chambertin. Vrea să bea un pahar din 
vinul său preferat. Urmăreşte gesturile lui Meneval care destupă 
sticla. Cu o mişcare a mâinii, Napoleon îl opreşte pe secretar, îi 
cere să-i pună puţină apă în pahar. Nu vrea să-şi bea vinul decât 
îndoit. Zvârle scrisoarea pe banchetă si ia paharul pe care il 
goleşte dintr-o sorbitură. 

Poate un împărat să plece urechea la ce se petrece în acest 
vehicul care este trupul său? 

începe să dicteze o scrisoare pentru Portalis, ministrul interi- 
mar de Interne. 

„Trebuie că aveţi de-acum“, pronunţă el cu voce sacadată, 
„numărul de voturi pentru ereditate." 

Se opreşte o clipă. La acest plebiscit pentru Imperiu nu vor fi 
mai mult de câteva mii de opozanți. Dar nu trebuie să neglijeze 
nimic, pentru ca, în final, numărul de ,,Da" să fie zdrobitor. 

,Adunati-le pe cele din armată si de la marina", reia el, „şi 
transmiteti-mi rezultatul total. Ar trebui sa fie peste trei milioane 
de voturi." 

Prefectii să acţioneze în consecinţă. El este mai întâi 
împăratul francezilor. Aprobarea trebuie să fie generală. Poate 
că asta va face ca acele puteri cu care Anglia încearcă să se 
alieze contra Franţei să ezite. 

Vorbeşte mai repede. îi scrie ministrului de Externe. 

Talleyrand să-ifacă cunoscută Vienei satisfacția mea pentru 
recunoaşterea Imperiului francez de către Austria. 

Şi, în consecinţă, împăratul Napoleon | îi recunoaşte regelui 
Austriei titlul de împărat ereditar pe care şi l-a atribuit. Din 
contră, Talleyrand să-i transmită ţarului regretul - Napoleon se 
opreşte o clipă, zice: „iritarea", repetă -, regretul că însărcinatul 
cu afaceri rus şi-a cerut permisul şi a părăsit Parisul. 

Rusia se pregăteşte să se dea de partea Angliei? 

Va fi nevoie sa duc război cu toată Europa pentru a fi 
acceptat, recunoscut? 

închide din nou ochii. 

Şi totuşi, ceea ce vreau eu este pacea. Dar pot s-o impun 
altfel decât prin luptă? 


A ajuns la Aix-la-Chapelle in 3 septembrie 1804, pe o vreme 
minunată. Oraşul este înflorit, iar tinere femei îi oferă buchete. 
Mulțimea se îngrămădeşte pe străzi la trecerea sa şi, seara, 
când merge la o retețstizonoreraiizată Wvctnsteg 264, într-o sala de 
petrecere, fațadele sunt iluminate. Ici şi colo s-au afişat 
portretele lui Carol cel Mare. 

Primeşte aplauze din toate părţile, de cum intră în sală. Prinții 
îl înconjoară. O zăreşte pe Josephine în compania doamnelor de 
onoare ale Palatului. Dar, după câteva minute, află că doamna 
Duchâtel nu a fost inclusă în suită în acest voiaj. Fără îndoială că 
Josephine bănuieşte ceva. Asta îl întristează, îl răneşte. Caută 
să-l supună unei fidelitati pe care el n-o vrea? Se apropie de 
Josephine mânios şi, brusc, îşi întretaie privirea cu a unei tinere 
înalte, îmbrăcate cu o rochie de mătase albastră, cu umerii goi, 
care îl fixează cu un amestec de supunere şi de chemare. | se 
ghiceşte maternitatea după sâni. îşi înclină capul în direcţia 
Josephinei şi 


se opreşte în fata tinerei femei. Sa îndrăznească să-l 
împiedice să vorbească şi să vadă pe cine vrea el, cum vrea el! 

Cine este ea? Doamna de Vaudey, răspunde tânăra, înclinân- 
du-se cu eleganță. NO ofte PAGE LEZ)E oA GUSTERLZZ 2ifimite vorbă în 
cursul serii. Se îndepărtează cu un sentiment de plenitudine. Se 
alătură printeselor germane care îi pun întrebări. 

Se va duce, răspunde el, la catedrală pentru a se închina la 
mormântul împăratului Carolus Magnus şi pentru a medita 
înaintea moaştelor conservate. Vrea să vadă sabia cu care Carol 
cel Mare a pacificat Europa. Poţi renunţa la luptă dacă încerci să 
găseşti pacea? Vrea, zice el, ca sfinţirea sa, la Paris, să 
amintească de măreţia acestui împărat. Căci dorinţa sa cea mai 
fierbinte este să facă din Europa un pământ al păcii şi al bunei 
administrări. 

îl vrea pe Carol cel Mare să-i fie „august predecesor". 

lese din sală, se întoarce la reşedinţă şi îi ordonă lui Constant 
s-o găsească pe doamna de Vaudey, doamnă de onoare a 
Palatului, şi s-o conducă la el, chiar în noaptea aceasta. 

Nu concepe că ar putea să-l refuze. Strălucea în ochii ei acea 
flacără pe care o sesizează de-acum în privirile multor femei, 
dorinţa de a fi aleasă, chemarea şi ofranda. El este împăratul. 

A sosit. Frumoasă, tânără, curioasă şi veselă, cu o notă de 
impertinenta care a constituit impulsul în relaţia lor, dar de care 
în acelaşi timp el se fereşte. O simte deja, chiar de la prima 
întrevedere, avidă, preocupată de viitorul ei, imaginandu-si 
noua poziţie odată cu reîntoarcerea sa la Paris. 

O femeie trebuie să ştie să primească fără să ceară. lar ea - 
el o ghiceşte - îşi oferă farmecele ca pe o momeală. Dar este 
nostimă... Şi, când în zori o trimite înapoi, îi promite s-o revadă, 
la Saint-Cloud sau la Tuileries. 

lese apoi în oraş, trece pe stradutele bătrânului burg. Aici 
domnea, deci, Carol cel Mare. 

Intră în catedrală. lată cripta şi relicvele împăratului. Dar 
sabia îl dezamăgeşte. Majoritatea pieselor rare - sceptrul, toga, 
globul - 
se găsesc la Nuremberg. Trebuie totuşi ca sacralizarea sa să 
aibă grandoarea unei ceremonii carolingiene. 

înaintează în naosul catedralei, îşi aude paşii răsunând pe sub 
bolți. Există vreo întreprindere mai măreaţă decât aceea de a 
reconstitui Imperiul lui Carol cel Mare şi de a-şi pune, cum a 


făcut el, pecetea asupra Europei? 

Nu am demonstrat deja că nimic nu-mi este imposibil? Că e 
de ajuns să vreau, să vreau cu obstinatie, cu pasiune, pentru a 
putea? Şi că FortundAPearnt) iSexRS FE PR Arad erall4s7dispune piesele 
de o maniera favorabila pe marele esichier al lumii? 

Pleaca mai departe, la Krefeld, Juliers, Cologne, Coblence, 
Mayence. Vizitează fortificațiile acestor oraşe. Opreste trasura 
pe drumul ce trece de-a lungul malului Rinului si merge pe jos 
timp indelungat, singur, contempland fluviul. 

Are acum o idee precisa despre cum trebuie sa se desfasoare 
ceremonia religioasa. Se va desfasura la Notre-Dame si nu la 
Invalizi. îi va da ordin arhitectului Fontane să degajeze spaţiul 
din jurul catedralei, în asa fel încât aceasta sa se înalțe într-un 
spaţiu deschis. Să fie demolate casele aşezate de jur împrejurul 
ei, să se paveze, lucrându-se şi noaptea la lumina tortelor, dacă 
timpul nu este suficient, strada Rivoli, piaţa Carrousel şi cheiul 
Senei. Trebuie ca trăsurile să parcurgă pe un teren nivelat o 
arteră după model roman şi nu străzi pe care ploaia le-ar putea 
umple de noroaie. Căci va fi în noiembrie, pentru aniversarea lui 
Brumar. Deci lucrările trebuie urgentate. 

Urcă din nou în trăsură. îşi imaginează ceremonia, Notre- 
Dame umplută cu douăzeci de mii de persoane. Se gândeşte la 
costume, la capa pe care vrea s-o poarte, la sabie şi la coroană. 
Ordonă să fie confecţionate, căci, la urma urmei, dacă este 
continuatorul lui Carol cel Mare, este, totodată, inventatorul 
propriului său imperiu, fiul unei revoluţii fără seamăn. 

Are datoria şi responsabilitatea să înnoade firul între Carol cel 
Mare şi el şi, din acest motiv, ţine la prezenţa Papei la Notre- 
Dame. 

La Cologne, în palatul imperial unde şi-a stabilit reşedinţa, as- 
cultă aclamatiile îndelungi ale mulţimii. Nu există un oraş pe 
care să-l traverseze şi care să nu-i facă o primire triumfală. 

Zaboveste câteva clipe în fata ferestrei. Piaţa nu se goleşte 
după ce a intrat în palat. Dar nu foloseşte la nimic să contemple 
prea mult această populaţie entuziastă. El are de pregătit 
viitorul. lar acesta va fi desenat prin ceremonia de hirotonire. îl 
cheamă pe Meneval şi, în această zi de 15 septembrie, începe 
să dicteze. 

„înalt Preasfintite Părinte, 

Efectul binefăcător pe care îl resimte morala şi caracterul po- 


porului meu prin restabilirea religiei crestine ma determina s-o 
rog pe Sanctitatea Voastră să dea o noua dovadă a interesului 
pe care îl poartă destinului meu şi acestei mari naţiuni într-una 
din împrejurările CeNARM EON footer tHe air săriallale menirii." 

Se duce din nou la fereastră. Mulțimea se află tot acolo, în 
faţa palatului imperial. 

îşi continuă ideea. 

„O rog pe Sanctitatea Voastră să vină şi să confere în cel mai 
înalt grad caracterul religios ceremoniei hirotonirii şi a încoro- 
nării primului împărat al francezilor. Această ceremonie va că- 
păta o nouă strălucire în condiţiile în care va fi oficiată de însăşi 
Sanctitatea Voastră..." 

îl convoacă apoi pe generalul Caffarelli, unul dintre 
aghiotanti. 

îl apreciază pe acest ofiţer, al cărui frate mai vârstnic a murit 
la Saint-Jean-d’Acre. El va duce scrisoarea Sfântului Părinte. Nu 
are grad de episcop, dupa cum cere traditia. Dar fratele lui este 
episcop de Saint-Brieuc, nu? 

Napoleon surâde, apoi, dintr-odată grav, îi spune lui 
Caffarelli: „Tratează-l pe Papă ca şi cum ar avea două sute de 
mii de oameni." A mai spus-o şi altă dată, dar vrea să repete 
fraza acesta. Papa înseamnă de fapt o putere care 
înregimentează sufletele mai bine decât o divizie cu baionetele 
sale, cu tot. 

Napoleon umblă de colo, colo, prin încăperea vastă, fără să-i 
privească pe Caffarelli sau pe Meneval. Nu vorbeşte pentru ei, ci 
ca şi cum ar vrea să-şi fixeze ideile, pentru sine. 


„Trebuie luat în considerare", zice el, „dacă demersul acesta 
pe lângă Papă este util pentru grosul naţiunii." 

El crede că da. 

„Ar fi un mijloc pi APNI SARE OH FO bla ARHTS töri", reia el. 

Ce vor mai putea să-mi reproşeze, din moment ce voi fi sfințit 
de către Papă ? 

„Numai prin compromiterea succesivă a tuturor autorităţilor 
mi-o voi asigura pe a mea." 

Revine la generalul Caffarelli, aspiră mai multe prize de tutun. 

— Adică autoritatea Revoluţiei pe care vrem s-o consolidăm, 
conchide el. 

Dar cine îi înţelege „sistemul"? Si acest mecanism pe care l-a 
pus în mişcare începând cu i8 Brumar, oare va funcţiona? Va fi 
acceptat acest Imperiu Francez căruia, prin aureola hirotonirii şi 
mirul pontifical, vrea să-i mascheze originea revoluţionară? 

A pornit din nou la drum, ajungând la Mayence. Să fie obosea- 
la? Trăsăturile chipului i s-au brăzdat. Află că Anglia a capturat 
fără declaraţie de război nave spaniole şi că la Calmar, în 
Suedia, fraţii lui Ludovic al XVI-lea, din îndepărtatul lor exil, l-au 
condamnat din nou pe Uzurpator. 

Eu, sortit infernului, în pofida tuturor Te Deum-urilor la care 
asist, în pofida binecuvântărilor episcopilor pe care le primesc în 
fiecare oraş de la Concordat încoace! 

Eu, care nu sunt acceptat, eu, împotriva căruia se aliază regii! 

Se uită cu o mutră dispretuitoare la prinții germani care s-au 
adunat în jurul lui, în marea sală iluminată din palatul 
Electorului. Nu le răspunde la întrebările privitoare la intenţiile 
sale. Le zice simplu: 

— Nu mai este nimic de făcut în Europa de două sute de ani 
încoace. Numai în Orient se mai poate înfăptui ceva la scară 
mare. 

Face o grimasă, ca pentru a-i convinge că se exprimă astfel 
cu scopul de a-şi disimula planurile. 

Dar, în timp ce se îndepărtează, se gândeşte la Egipt, la 
drumul pe care voise şi visase să-l deschidă spre India, precum 
Alexandru. 

Se gândise, poate, Carol cel Mare chiar la acel cuceritor? 

A doua zi, duminică 30 septembrie 1804, ordonă adunarea în 
afara zidurilor oraşului Mayence pentru patru regimente de ca- 
valerie din garnizoană. Deja s-a făcut frig, dar îi place acest vânt 


aducător de ploaie care îi biciuieşte obrajii. Si, timp de mai 
multe ore, conduce manevrele ca un simplu general, lansând 
ordine clare şi precise. 

Aici, pe câmpul W4PQrF9NeseeREeBtidA ABS feLuinzeâmp de bătălie, 
acţiunile poartă în ele răspunsurile la întrebările pe care şi le 
pune. 

înainte - nu există altă regulă -, înainte pentru a învinge! 

Porneşte din nou la drum. 

Frankenthal, Kaiserlautem, Simmem, Treves, Luxembourg, 
Stenay: traversează aceste oraşe, primind peste tot omagiile 
autorităţilor, trece în revisă trupele, examinează fortificațiile, în 
fine, revine pe drumul spre Paris. 

Soseşte la Castelul Saint-Cloud, puţin după ora unsprezece, 
vineri 12 octombrie 1804. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 275 


S-au scurs mai bine ide doua luni de ca nd Napoleon a parasit 
Saint-Cloud. Traversand din nou galerille, aia PB cs s-a întors în 
castelul Frumoasei din Pădurea Adormită! Se înfurie. Ce fac 
aghiotantii? îi bruftuluieste pe Constant şi pe Roustam ca să-i 
aducă mai repede o uniformă, ca să lepede această ţinută plină 
de praful de pe drum. îl vor servi aici, în cabinetul de lucru. Va 
lua la dejun două ouă la capac, o bucăţică de parmezan şi un 
pahar de Chambertin. 

înfulecă în grabă. Ei cred că se guvernează trândăvind? Are 
deseori sentimentul că este resortul unic al acestui guvern, al 
acestei puteri. 

Se indigneaza de la citirea primelor depeşe. Cum?! Pius al VII- 
lea nu a trimis încă un răspuns oficial la invitaţia pe care i-a 
adresat-o?! înseamnă că Papa nu va porni la drum înainte de fi- 
nele lunii şi hirotonirea nu se va putea face la aniversarea lui 18 
Brumar! Suveranul Pontif trebuie să se grăbească. Timpul îi lip- 
seşte permanent; trebuie să-l devorezi tu înainte să te devoreze 
el. Trebuie să actionezi ca şi când inamicul ar tăbări pe tine. 

Citeşte în grabă rapoartele lui Fouche şi ale spionilor poliţiei, 
în stilul lui sarcastic, Fouche raportează activităţile însărcinatului 
cu afaceri englez la Hamburg, un oarecare Rumbold, care îi pri- 
meste pe emigraţi, întreţine o reţea regalistă, plăteşte pe unii şi 
pe alţii. Şi tolerează aşa ceva! Este suficient să-l ridice pe 
Rumbold, să-l transporte la Paris, să-l facă să vorbească. îşi va 
deconspira 


u 
LẸ 
ug 


agentii. Oamenii de teapa lui nu sunt curajosi, iar noi suntem 
în război. Trebuie să luăm măsuri de influentare a Rusiei, a 
acestui tar care se apropie de Anglia şi căruia Londra îi plăteşte 
consilierii şi anturayarolena SPARtarPE tasa Rte VE AIM? 

lata-| pe Fouche care mă chestionează de parcă m-asfi întors 
din- tr-un voiaj de agrement! 

Fouche ascultă cu aerul său vag bănuitor şi superior. Nu 
agreează, zice el, o acţiune brutală contra lui Rumbold, care a 
obţinut acreditare pe lângă regele Prusiei. Acesta din urmă va 
protesta. Cât despre ţar, el va fi indignat de tentativele de 
influențare a Curţii sale, a anturajului său. Deci, toate astea îi 
par imposibile şi riscate. 

Napoleon îşi iese din sărite. Nu resimte nici strop de oboseală 
după lunga călătorie. Dar ce-i cu ei, cu aceşti somnolenti, pru- 
denti?! 

— Ce?! exclama el. Deci un veteran al Revolutiei ca 
dumneata a devenit intr-atat de sperios?! 

Prizează tutun. Se învârte în toate direcţiile pentru a se 
calma. 

— Ah! Domnule, continuă el, tocmai dumneata să avansezi 
ideea că un lucru este imposibil! Tocmai dumneata... 

Se apropie de Fouche, îl măsoară cu dispreţ din cap până-n 
picioare, îl obligă să-şi întoarcă privirea. 

— Tocmai dumneata, care de cincisprezece ani ai văzut re- 
alizându-se evenimente care, cu raţiunea, puteau fi considerate 
imposibile? 

împunge cu degetul spre Fouche. 

— Omul care l-a văzut pe Ludovic al XVI-lea aplecându-şi ca- 
pul sub tăişul călăului; care a văzut-o pe arhiducesa de Austria, 
regina Franţei, peticindu-şi lenjeria şi ciorapii în aşteptarea 
eşafodului; în sfârşit, cel care se vede ministru când eu sunt 
împăratul francezilor, un asemenea bărbat n-ar trebui să aibă 
niciodată pe buze cuvântul ,,imposibil"! 

îl priveşte fix pe Fouche, care nu este omul să se piardă. De 
altfel, ministrul răspunde cu un glas impertinent: 

-— într-adevăr, ar fi trebuit să-mi amintesc că Majestatea 
Voastră ne-a învăţat că „imposibil' nu este un cuvânt 
franțuzesc. 

Atunci, să mi se execute ordinele. 

Napoleon se linişteşte. Această zi de octombrie se anunță 


placuta, abia umbrita de cativa norisori care pot aduce ploaie, la 
noapte. 

Noaptea. 

Părăseşte Cabin@Le@t - ROARELEŞPE e Ausăsiiiapă?i, se îndreaptă 
spre apartamentele Josephinei. Doamnele de onoare ale 
Palatului sunt prezente. O observă pe doamna Duchâtel, pe 
doamna de Vaudey care, îndrăzneață, îi face un semn de 
complicitate. 

Surprinde privirea Josephinei. 

Oare ştie ceva? Are intuiţia femeilor geloase şi anxioase. Este 
obligată să mă accepte aşa cum sunt. 

îi răspunde cu un zâmbet doamnei de Vaudey şi, fără un cu- 
vânt, se retrage în cabinetul de lucru. 

Noaptea aceasta, îi zice lui Constant, o aştept pe doamna de 
Vaudey. 

Se aşază la birou. 

Citeşte rapid raportul de la Portalis referitor la rezultatele ple- 
biscitului si, la fiecare cifră citită, scoate câte o exclamatie. 
Totalul este de 2.962.458 de voturi, dintre care 120.302 de la 
armata terestră şi 16.224 de la marină. Ce înseamnă asta?! 

la în mână pana, taie ultimele rezultate, scrie 400.000 şi 
50.000, reface adunarea şi pune totalul de 3.400.000 de voturi. 
Cele 2.567 cu „Nu“ rămân nemodificate. Portalis n-a priceput că 
numerele au numai o importanţă vizuală? Cum să-i lase pe en- 
glezi să creadă că a primit doar 130.000 de „Da“ de la armatele 
sale?! Aceşti senatori, aceşti miniştri, aceşti consilieri de stat 
care există tocmai pentru că el i-a făcut, nu înţeleg că puterea 
este întâi o chestiune de imagine? în primul rând există 
cuvintele. Şi apoi există armele. 

Astea sunt rezultatele mele, pe care Senatul le va anunța cu 
solemnitatea de rigoare în 6 noiembrie. Cine îşi va da seama, ca 
să le conteste ? Eu sunt împăratul, referendumul a fost făcut 
doar pentru a confirma ceea ce este. în măsura în care 
confirmarea este evidentă. 

Adevărul? Ce inseamnă adevărul? Nu sunt eu împăratul 
francezilor? 

Cugetă la zilele ce urmează. 

în cel mai îndepărtat cătun, in cea mai izolată vale, toţi vor 
trebui să ştie că eu sunt împăratul şi să se povestească în seri 
târzii despre ceremonia sacralizării, precum odinioară mergea 


vorba ca la Reims regele vindeca, la ieşirea din catedrală, 
bolnavii pe care îi atingea cu mâna. 

Vrea să vadă tot. Traseul şi componenţa cortegiului, locul fie- 
căruia în naosul WREOVEPNN SPARED FE AUGTilfidizaete demnitarilor. 
Face lista cu personalităţile care vor asista la ceremonie, şi pe 
cea a delegaților veniţi din întreg imperiul, şi, odată obţinută 
acceptarea Papei pentru data de 29 octombrie, se îngrijorează 
de întârzierea Suveranului Pontif, vrea să-l vadă sosit la Paris. 

La urma urmei, Papa este doar un om ca oricare altul. Şi care 
trebuie să se conformeze cerințelor mele, pentru că are şi el un 
interes în această afacere. 

îi scrie cardinalului Fesch, fratele bunicului său, ministru ple- 
nipotentiar la Roma, care va călători de la Roma la Paris în 
compania lui Pius al VII-lea. 

„Este imperios necesar ca Papa să-şi grăbească voiajul. O să- 
| mai păsuiesc până în 2 decembrie, cel mai târziu. Şi dacă, 
până la acea dată, Papa tot nu şi-a făcut apariţia, încoronarea 
va avea loc, şi voi fi obligat să las pentru altă dată hirotonirea. 
Nu se poate să retin la Paris, o perioadă atât de lungă, trupele 
care au fost chemate, deputaţii din departamente, care 
însumează cincizeci de mii de persoane." 

Ar vrea să poată conta doar pe el însuşi. Ar înlătura atunci 
toate obstacolele. Dar depinde de ceilalţi, cu indolenta lor, cu 
tncapatanarea şi chiar cu invidiile şi urile lor. Cu lăcomia lor. 


Deseori, scapa de ei. Calareste de unul singur, biciuit de vant 
şi, strângând între coapse bidiviul, îi dă pinteni cu putere. 

Dacă ceilalţi ar avea forţa şi docilitatea unui armăsar, 
guvernarea oameniksPIsPN Garter Dă HAG PAR Has 267 

Gândul acesta îi revine ori de câte ori vânează în pădurile de 
la Saint-Cloud sau când călăreşte în fruntea suitei sale 
întrecând-o, încolţind vânatul pe care câinii l-au scos din vizuină. 
lubeşte aceste curse. Timp de câteva ore, uită de dosare, uită 
până şi de hirotonire, concentrat doar pe lupta dintre el şi pradă. 
Acest efort îi face bine. îl eliberează şi îl linişteşte. îl revigorează. 

La întoarcere, îl cheamă pe Roustam, comandă o baie 
fierbinte, apoi o aşteaptă pe femeia „convocată". Intra domna 
de Vaudey. Se fandoseşte, ca o cochetă. Se arată tandră, dar 
asta doar pentru a-i putea prezenta un memoriu în care sunt 
consemnate datoriile şi numele creditorilor. El plăteşte. Un 
raport al poliţiei îl avertizează că doamna de Vaudey joacă pe 
sume mari. în fond, de ce să plătească scump ceea ce găseşte 
din belşug pe piaţă? îi zice lui Duroc. 

într-o zi, un aghiotant îi aduce o scrisoare pe care o citeşte, 
mişcat, îngrijorat. Doamna de Vaudey vrea să se sinucidă din 
cauză că împăratul n-o mai primeşte. îl trimite pe Rapp s-o 
caute. O găseşte în mijlocul unei partide, la masa de joc, veselă 
şi nepăsătoare. 

Nimeni nu are voie să-şi bată joc de mine. Să i se retragă 
titlul şi să-ifie interzis să se mai arate la Saint-Cloud sau la 
Tuileries. 

De ce trebuie să jiu obligat eu, să mă complac înjleacuri 
derizorii pentru că vreau pur şi simplu să trăiesc după legea 
mea, încercând să jiu drept ? 

O primeşte pe Marie-Antoinette Duchâtel, atât de diferită de 
doamna de Vaudey, atât de afectuoasă. O copleşeşte cu 
cadouri, pentru că îi pare complet dezinteresată. îl acoperă cu 
onoruri pe domnul baron Duchâtel, pentru că este un bun 
director la Registru, un funcţionar eficient şi un soţ curtenitor, 
îngăduitor, fiindcă închide ochii. 

într-o noapte, pe care şi-o petrece în compania doamnei 
Duchâtel, aude bătând la uşa ce da spre scarita. Napoleon se 
ridica in picioare. 

Recunoaste vocea Josephinei. Marie-Antoinette Duchatel se im- 
bracă, îşi ascunde fata. Josephine bate cu putere în uşă. 


Doamna Duchatel plange. 

Ce-i cu farsa asta in care se afla bagat la mijloc? 

Deschide uşa cu brutalitate. Josephine îl jigneşte, o insultă pe 
Marie-Antoinette  MeRIHGtePOAREIE DEtAGJEPTERETZ 26¢e drept vine 
nechemată? Josephine plânge şi ea, se retrage. El o urmăreşte. 
Nu suportă să-l ridiculizeze în felul acesta, să-i pună piedici. 
Divortez! urlă el în apartamentul Josephinei. Ea izbucneste în 
hohote. Nu are milă, din moment ce ea îl chinuieşte sub jugul 
geloziei. Dacă este atacat, se apără. îi va asculta, zice el, pe 
aceia care îl sfătuiesc să-şi ia o soţie capabilă să-i dăruiască 
copii. 

lese, mânios foc. Josephine îşi închipuie că-l va supune 
legilor ei de nevastă bătrână, de femeie geloasă? 

Se întâlneşte cu Eugene de Beauharnais. îl îndrăgeşte pe fiul 
Josephinei, un om drept şi curajos, dar pronunţă cu greu în fata 
acestuia cuvintele ,,divort", ,despagubiri". 

— Acum când o mare nenorocire este pe cale să se abată 
asupra mamei mele, nu voi accepta nimic pentru mine, zice 
Eugene. 

Napoleon îi întoarce spatele. 

Divorțul: ar fi just? 

Pleacă cu paşi mari, prizând cu gesturi sacadate şi repetate. 

Se gândeşte fără încetare la lucrul acesta. 

La botezul lui Napoleon-Louis, cel de-al doilea fiu al Hortensei 
şi al lui Louis, i-a auzit pe Joseph şi pe surorile sale cum o luau în 
râs pe Josephine. 

De ce se simte rănit, ca şi cum el ar fi fost cel insultat? 

| se raportează că Joseph declară, oriunde merge prin Paris, 
că el a fost desemnat succesorul lui Napoleon şi că Josephine nu 
va participa la slujba de hirotonire, că va fi repudiată. 

Cum de s-a format această mocirla în care îl forţează să se 
balaceasca? 

Ce crede Joseph? Ca are drepturi asupra mea ? in numele a 
ce, ce-a facut fratele meu de are astfel de pretenții? De ce 
Roederer, in raportul 
privind rezultatele plebiscitului, pe care l-a pregătit pentru 
Senat, îl plasează pe Joseph în acesta poziţie? Ce vrea fratele 
mai vârstnic? Să mă domine? Să mă înlocuiască? Crede că titlul 
de Mare Maestru al Marelui Orient al Franţei îi dă puterea să 
hotărască viitorul ? Trebuie să aflu ce ascunde. 


în 4 noiembrie 1804, Napoleon îl convoacă pe Roederer la 
Saint-Cloud. 

Ora unsprezece dimineaţa. Napoleon îl priveşte pe Roederer 
intrând. Are incred FFP ceea PrPieladypeE tii Se spune că face 
parte din anturajul lui Joseph. Dacă n-ar fi fost aşa, i-ar fi 
asigurat lui Joseph un viitor atât de măreț? 

— Ei bine, ce-i cu raportul ăsta? îl ia la întrebări Napoleon. 
Spune-mi adevărul, l-ai făcut pentru mine sau împotriva mea? 

Roederer protestează, îşi reafirmă devotamentul. 

— Dar cum se face că îl plasezi pe Joseph în aceeaşi filiatie cu 
mine? întreabă Napoleon. Fraţii mei nu reprezintă nimic decât 
prin mine. Ei sunt importanţi pentru că eu i-am făcut importanţi. 

Napoleon adaugă, după câţiva paşi: 

— Nu suport ca fraţii mei să fie puşi la egalitate cu mine în 
linia de rudenie. 

Oftează. Vorbele se impun, le pronunţă, în sfârşit. 

— Eu sunt drept, am fost în mod constant de când sunt la 
guvernare. Din spirit de dreptate n-am vrut să divorţez. 
Interesul meu, interesul „sistemului“ chiar, impunea să mă 
recăsătoresc. Dar mi-am zis: „Cum s-o alung pe această femeie 
cumsecade, din cauză că eu urc în ierarhie! Dacă aş fi fost 
aruncat într-o închisoare sau trimis în exil, ea mi-ar fi împărtăşit 
soarta, şi acum, pentru că devin mai puternic, eu s-o repudiez? 
Nu, ar fi peste puterile mele. Am inimă de om, n-am fost născut 
de o tigroaică. Când ea va muri, o să mă recăsătoresc şi voi 
putea avea copii. Dar nu vreau s-o fac nefericită." 

îşi lasă capul în jos, tace câteva clipe, apoi zice: 

— Am împărţit aceeaşi dreptate şi pentru Joseph. 

Continuă să străbată cabinetul de la un capăt la altul. 


— M-am născut în mizerie, reia el. Joseph, la fel ca mine, s-a 
născut în condiţii foarte modeste; eu m-am ridicat prin faptele 
mele; el a rămas în poziţia pe care i-a hărăzit-o locul de baştină. 

Se apropie de feneastră,-acată fms prausurterz castelului. 

— Pentru a domni în Franţa, zice el, trebuie ori să te fi născut 
în grandoare, să fi fost văzut încă din copilărie într-un palat cu 
gărzi, ori să fii un bărbat capabil să te distingi de toţi ceilalţi prin 
ceea ce realizezi. 

Vorbeşte. Nu bănuise că avea atâtea reproşuri împotriva lui 
Joseph, acest domn care refuză titlurile ce i se oferă. 

— Nu vrea să fie prinţ? Pretinde ca statul să-i acorde două mi- 
lioane ca sa se plimbe pe străzi in frac maro şi cu pălărie 
rotundă? 

Vocea lui Napoleon se modifică. Este artagos. 

— Titlurile fac parte dintr-un sistem, zice el, şi de aceea sunt 
necesare. 

Se întoarce din nou spre Roederer. 

— Nu-mi faci favoarea de a-mi acorda un strop de spirit şi de 
bun-simt? îl întreabă. 

De ce, explică el, a atribuit toate aceste titluri de mareşal? 
Pentru că generalii erau atasati principiilor republicane. Era 
necesar ca ei să accepte Imperiul. 

— S-au găsit în imposibilitatea de a-l respinge sau de a-l 
tolera cu rea-voinţă atunci cand au văzut că primeau ei înşişi 
titluri considerabile. 

Se depărtează de Roederer. 

— Ce vrea Joseph? Să se certe cu mine pentru putere? Eu 
sunt neclintit ca o stâncă. 

îl ascultă pe Roederer cum îi caută scuze lui Joseph. Joseph ar 
fi bolnav. Napoleon ridică din umeri. 

— Pe mine, puterea nu ma îmbolnăveşte, ma îngraşă. Mă 
simt mai bine ca niciodată... Puterea este metresa mea, am 
făcut prea mult pentru cucerirea ei ca să permit să mi-o fure sau 
să suport ca alţii să jinduiască la ea... 

Face o mutră amărâtă. 

— Joseph mi-a sărutat amanta, murmură el. 

Apoi se înfurie. 

— Senatul, Consiliul de Stat ar fi în opoziţie cu mine, dar fără 
să mă poată face tiran. Ca să devin tiran, nu lipseşte decât o 
mişcare din partea familiei mele. Sunt geloşi pe soţia mea, pe 


Eugene, pe Hortense, pe toti cei ce ma-nconjoara. Sotia mea 
este o femeie de treaba, nu le face niciun rau. Se multumeste sa 
faca putin pe imparateasa, sa aiba diamante, rochii frumoase, 
artificiile vârstei Sal@\POLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 285 

Tace, ca si cand ar fi surprins de propriile afirmatii. 

— Daca o fac împărăteasă, o fac pentru ca aşa e drept. Eu 
sunt prin excelenţă un om drept. Mi se pare just ca ea să 
participe la grandoarea mea... Da, va fi încoronată, chiar dacă 
asta mă costă două sute de mii de oameni! 

Răcneşte. 

— Spre Josephine se îndreaptă încontinuu persecuțiile lor. 
Pentru domnul Joseph este simplu să-mi facă scene. După ce a 
terminat cu mine, nu face altceva decât să se ducă să vâneze la 
Mortefontaine şi să se distreze. Eu, după ce pleacă el, am în faţa 
mea ca duşman întreaga Europă. 

îşi ridică braţele. 

— Şi apoi, mi se tot vorbeşte despre moartea mea. Moartea 
mea! Tot timpul, despre moartea mea! O idee foarte proastă să 
mi se pună mereu sub ochi... Dar dacă aş muri mâine, toată 
familia mea ar fi de la început contra lui Joseph... 

Se calmează o clipă. 

— AŞ putea inversa acest sistem, fie că am copii sau nu. 
Lucrurile trebuie să funcţioneze; Cezar, Frederic n-au avut niciu- 
nul copii... 

îi dă un bobârnac amical lui Roederer. 

— Trebuie să fii de partea mea, să mergi cu mine. 

Şi-a băgat mâinile sub pulpanele hainei. 

Intră un aghiotant. Este ora unu după-amiză. începe liturghia. 
Este aşteptat împăratul. 

Napoleon surâde. 

— Sistemul, repetă el. 

S-a hotărât deci ca Josephine să fie încoronată împreună cu 
el. 

Este invidiată. Ei o urăsc prea mult pentru ca să nu se simtă 
răniţi de atacurile lor. Napoleon o apără pentru a se apăra pe el. 
Pentru respectul de sine. 

La dineu, în marea sufragerie de la Saint-Cloud, le aude pe 
surori şi pe nevasta lui Joseph bombanind că vor fi obligate să-i 
ducă trena Josephinei cu ocazia ceremoniei de hirotonire de la 
Notre-Dame. 


O vor face. Se vor supune. 
Eu sunt împăratul. Eu voiesc. 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 285 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 287 


30 


Vânează. Uneori loveşte atât de violent cu cravaşa burta 
calului, încât acei - UABFEZPEAA ASTABIE 25! tremură. Dar 
Napoleon trage de haturi, stăpâneşte animalul, îl dirijează spre 
codrul întunecos, nu departe de drumul spre Nemours, acolo 
unde, aproape zilnic de când s-a instalat la Fontainebleau, 
urmăreşte cerbii. 

Trei zile au trecut de când aşteaptă sosirea Papei. îşi 
îndeamnă calul la galop şi, lipit de coama lui, trece pe sub 
crengile cele mai joase. îi vine să urle. 

în fiecare dimineaţă, când citeşte corespondenţa de la 
prefectii care îl informează despre trecerea a patru convoaie 
pontificale, înjură. Papa se simte ca la el acasă, cu suita lui de o 
sută opt persoane şi, numai pentru anturajul său, zece trăsuri şi 
şaptezeci şi patru de cai. îi reproşează cardinalului Fesch că n-a 
ştiut cum să-l preseze pe Suveranul Pontif să pornească la drum 
mai din timp. 

Dar hotărârea lui este luată: nu va aştepta mai târziu de 2 
decembrie. Parisul nici nu mai încape de atâtea delagaţii. 
Nervozitatea în sânul familiei sale creşte. Se ceartă de fiecare 
dată când se întâlnesc! Destul! 

Acesta este unul dintre motivele pentru care a plecat de la 
Saint- Cloud, instalându-se, în 22 noiembrie, în castelul de la 
Fontainebleau. 

Se plimbă prin parc, în ciuda ploii sau a brumei. Rătăceşte 
prin ceaţă sau străbate apartamentele conetabilului, pe care 
Vivant Denon, care administrează Luvrul şi care este din epoca 
expediției în Egipt, le-a pregătit pentru Suveranul Pontif. 

Napoleon se opreşte în faţa unui tablou imens reprezentând 
Les Filles de Bethulie marchant au-devant de David, „Fiicele din 
Betulia mergând în faţa lui David“. Se întoarce spre Denon. 

— Tablou de inspiraţie religioasă, Sire, murmură acesta din 
urmă cu un surâs. 

Napoleon părăseşte apartamentul. Nu mai suportă 
aşteptarea. L-a convocat pe pictorul Isabey, doreşte ca acesta 
să reprezinte în- tr-o serie de desene diferitele etape ale 
ceremoniei de hirotonire, deoarece nu poate repeta în interiorul 
bisericii Notre-Dame, lucrările de înfrumusețare nefiind încă 
terminate. 


Vrea un plan detaliat, ca pentru o bătălie. lar ceremonia este 
una dintre ele. 

Au înţeles asta cei care - el o ştie din rapoartele poliţiei - co- 
menteaza şi îl iau peste piCBOARELE DE LA AUSTERLITZ 287 

în dimineaţa de 25 noiembrie, un aghiotant anunţă că Papa 
se apropie, că va sosi pe drumul de la Nemours. 

în sfârşit. 

Va fi o întâlnire întâmplătoare, zice Napoleon. 

lese din castel la amiază. A îmbrăcat costumul de vânătoare. 
Călăreşte. S-a facut frig şi s-a lăsat ceața. Opreste la obelisc, 
apoi la poligonul de tir al şcolii militare. Este salutat printr-o 
salvă de tun. La crucea de la Saint-Herem, marele vânător îi 
prezintă raportul. 

Căci se află la vânătoare. El este împăratul şi nu vrea să lase 
impresia că se supune lui Pius al VII-lea. Ei doi, Papa şi el, sunt 
„cele două jumătăţi ale lui Dumnezeu". Coboară de pe cal, se 
îndreaptă spre trăsura Suveranului Pontif care coboară la rândul 
său. 

Nu este decât un om obosit. 

Napoleon îl priveşte cu atenţie pret de câteva secunde, apoi il 
imbratiseaza şi cheamă mai în fata trăsura lui de împărat. Urcă 
primul, în stânga, lăsând locul din dreapta pentru Papă. 

Pe esplanada castelului, îl vede pe Talleyrand care iese în în- 
tâmpinarea Papei. 

Ministrul meu. Un fost episcop trecut de partea Revoluţiei şi 
reintors la statutul laic. Şi însurat. Totul este posibil în această 
epocă. 

S-a liniştit acum. Hirotonirea va avea loc la data fixată, în 2 
decembrie. într-unul din saloane, Isabey a desfăşurat un plan al 
zonei Notre-Dame şi a dispus mici personaje din lemn cărora le- 
a pictat hainele de hârtie. Ei reprezintă invitaţii la ceremonie. 
Napoleon face înconjurul mesei, deplasează unele personaje. 
lată cum ar trebui să se poată conduce oamenii. Să-i supună 
unei exigente superioare. Este unul dintre motivele pentru care 
îi place disciplina din armată. Oamenii se supun logicii gândirii 
celui care îi comandă. 

Examinează punct cu punct detaliile ceremoniei, verifică din 
nou costumele, locul unora şi altora din fiecare moment al zilei, 
în cortegiu şi la catedrală. 

David va avea sarcina de a imortaliza scena pentru Istorie. 


Este nevoie de un tablou care sa vorbeasca imaginatiei, care sa 
fie reprezentarea idealizata a ceea ce urmeaza Sa aiba loc. 

Napoleon se innegureaza brusc. îi spune lui David că vrea ca 
doamna Mamă să Nigurenesintabbe ua Apekutuzmâinile la spate, 
se îndepărtează. Letizia Bonaparte, căpoasă, a refuzat să asiste 
la ceremonie. A preferat să meargă la Lucien, aflat în exil la 
Roma. 

Resimte această absenţă ca pe o durere, dovada că este 
imposibil să supună fiinţele, chiar şi pe cele mai apropiate, 
dorinţei de a le implica în toate proiectele sale. 

Această cugetare îl irită. 

La marele dineu organizat în 26 noiembrie în cea mai vastă 
sală din castelul de la Fontainebleau, rămâne tăcut. Papa, care 
stă aşezat faţă în faţă cu el, este un om mic de statură, palid la 
faţă, dar cu ochi pătrunzători, pe care nu şi-i coboară. 

Napoleon se miră că refuză, la sfârşitul dineului, să asiste la 
concertul oferit de Josephine. în momentul când Papa părăseşte 
sala, Napoleon surprinde un schimb de priviri complice între Pius 
al VH-lea şi Josephine. 

Brusc, are presimtirea că ceva îi scapă, că Josephine si Papa 
s-au aliat împotriva lui. 


încearcă să alunge această idee din minte, examinează încă 
o dată dispunerea cortegiului care trebuie să se deplaseze de la 
Tuileries la Notre-Dame. 

Cardinalul Fesch se apropie, începe sa  şuşotească. 
Sanctitatea Sa, zice el, a aflat că unirea dintre Bonaparte şi 
Josephine nu a fost binecuvântată, că ei nu sunt deci căsătoriţi 
în ochii Bisericii. Şi Pius al Vil-lea nu va putea participa la 
ceremoniile de hirotonire în aceste condiţii, afară numai dacă se 
va oficia şi cununia religioasă până la data de 2 decembrie. 

Capcana s-a închis peste Napoleon. 

Furia îl copleşeşte. lată femeia pe care el a refuzat s-o pără- 
sească, pe care a apărat-o contra fraţilor şi surorilor. îşi strânge 
pumnii. S-a ferit mereu să accepte binecuvântarea căsătoriei 
lor. A lăsat astfel poarta deschisă pentru desfacerea acestor 
legături. Un mariaj civil se desface printr-un joc de scriituri. 

Urlă, îi împinge pe Constant şi pe Roustam când aceştia îl 
ajută să se dezbrace. 

O insultă pe Josephine. 

Apoi, dintr-odată, se calmează. 

Ce poate să facă altceva decât să cedeze? 

în 28 noiembrie, stă aşezat lângă Papă, în trăsura care, la ora 
şase şi douăzeci şi cinci de minute după-amiaza, trece de 
bariera Gobelinilor. Sunt aşteptaţi de o mare uriaşă de oameni 
care se reculeg. Unii îngenunchează când trece Suveranul 
Pontif. Napoleon observă aceste manifestări de pietate ale 
mulţimii. Aşa sunt oamenii, făcuţi pentru a se supune. 

Traversează Esplanada Invalizilor, podul Concorde, apoi merg 
de-a lungul cheiului de la Tuileries. Pretutindeni, mulţimea se 
buluceşte. 

îl priveşte cu coada ochiului pe Papă, care răspunde cu 
binecuvântări aclamaţiilor. Acest bărbat este o forţă. El ştie 
asta. 

Când trăsura se opreşte în curtea Palatului Tuileries, sub 
peris- tilul treptelor de la Pavilionul Florei, hotărârea lui 
Napoleon este luată: va ceda. Cununia lui cu Josephine va primi 
binecuvântarea 
cardinalului Fesh. Este necesitatea momentului. Şi trebuie să se 
supună. 

30 noiembrie 1804. în vreme ce Papa îi primeşte pe 
reprezentanţii instituțiilor statului, Napoleon se duce la 


Josephine. Ea se află în mijlocul doamnelor de onoare ale 
Palatului. 

înveşmântată în haine de ceremonie, cu mantoul amplu de 
satin alb brodat cu fire de aur şi argint împletite, revărsat pe 
fotolii şi canapele. 

Napoleon îi spune pe un ton egal că în după-amiaza zilei de i 
decembrie, la ora patru, cardinalul Fesch va oficia căsătoria lor 
religioasă în apartamentele private din Tuileries. 

Ea face un pas pentru a se apropia de el, să-l imbratiseze. 

El se fereşte. 

Nu va fi prizonier în această cursă pe care i-o întinde. 

Acest mariaj se va desfăşura fără martori, deci va fi uşor de 
desfăcut. 

Uşa către viitor va fi astfel întredeschisă. 

El nu este omul pe care să-l încui. 


31 


în sfârşit, începe! 

Napoleon stă aşezat în Sala Tronului de la Tuileries. Este 1 
decembrie 1804, ora unsprezece. Uşile se deschid, senatorii 
înaintează, apoi rămân nemiscati la câţiva metri de tron. 

Are loc prima ceremonie. Cea a unui împărat diferit de toţi 
ceilalţi, din moment ce Senatul vine să-i prezinte rezultatele 
plebiscitului şi Frantois de Neufchâteau, preşedintele Senatului, 
declară „victoria republicanilor al căror patriotism a fost cel mai 
înfocat şi cel mai circumspect, dreptul de a fi cel mai solid sprijin 
pentru tron“. 

Discursul este lung. „Sire, sunteţi cârmaciul care aduce în 
sfârşit corabia Republicii în port, zice în încheiere Frantois de 
Neufchâteau, da Sire, a Republicii." 

Napoleon se ridică în picioare. 

Mâine, va avea loc sacralizarea. Fiecare moment al 
ceremoniei a fost negociat cu Papa. Napoleon va îngenunchea şi 
va primi mirul pontifical. Dar coroana şi-o va pune singur pe cap 
şi tot el o va încorona pe Josephine. Suveranul pontif a acceptat. 

Astfel sunt reunite toate însemnele puterii, sacramentul 
religios şi încoronarea cu propriile mele mâini. Aşa cum astăzi, 1 
decembrie, votul poporului este cel care mă consacră. 

— Urc pe tron, unde m-a confirmat votul unanim al Senatului, 
al poporului şi al armatei, zice el, cu sufletul pătruns de marele 
destin al acestui popor pe care, din mijlocul taberelor militare, l- 
am salutat primul cu numele „Cel Mare", începe Napoleon. 


Niciodată nu s-a simţit atât de sigur pe sine. Şi-a atins în 
sfârşit țelul spre care tindea. 

— încă din adolescenţă, continuă el, toate idealurile mele îi 
sunt închinate de dreptei, SOMRELE AEOR YSTESHTAPBICci, gândurile şi 
durerile mele nu sunt altceva astăzi decât fericirea şi durerea 
acestui popor. 

Toate chipurile îndreptate spre el se întind ca un val uriaş, cu 
contururi nedesluşite. 

— Urmaşii mei vor păstra vreme îndelungată acest tron, 
adaugă el. în campanii, vor fi primii soldaţi din armată care îşi 
vor sacrifica viaţa pentm apărarea patriei... 

Mai zice câteva fraze. 

„Urmaşii mei“: aceste cuvinte i se opresc în gât. Va avea cui 
să lase tot ce a cucerit şi a construit? 

Gândul acesta nu-l părăseşte când, în după-masa zilei de 1 
decembrie, în apartamentele private, îl ascultă pe cardinalul 
Fesch, care oficiază cununia religioasă cu Josephine. 

Odată slujba încheiată, o aude pe Josephine şoptindu-i lui 
Fesch că doreşte un certificat care să ateste că a primit 
sfinţirea. 

Se teme deci. S-a prins de ce niciun martor nu a asistat la ce- 
remonie. 

Simte pentm ea, în faţa acestei dovezi de slăbiciune, un fior 
de tandrete. 

Zilele acestea le vom trăi impreună. Fortuna va decide asupra 
evenimentelor viitoare. 

în noaptea de 1 spre 2 decembrie, nu poate să adoarmă. De 
la şase seara până la miezul nopţii se succed salve de artificii 
trase din oră în oră. Printre explozii, aude muzica militară care 
defilează pe străzile Parisului. lar când se apropie de fereastră, 
zăreşte muncitorii care, la lumina tortelor, presară nisip în curte, 
şi pe terasa care se întinde de-a lungul Palatului Tuileries. 

Ninge şi frigul s-a întețit. 

2 decembrie. Dimineaţa, se lasă îmbrăcat de Roustam şi de 
Constant. Costumul de velur roşu cu alb, brodat cu fir de aur, 
scânteiază de pietre preţioase. Merge apoi în apartamentele 
Josephinei. Ea este frumoasă, tânără. El ştie ca acest lucru 
trebuie să fie rezultatul artificiilor, al pudrei şi al rujului, în care 
pare a fi expertă. în rochia şi mantia de satin alb, soţia sa arată 
de cel mult douăzeci şi cinci de ani. 


Se îndreaptă amândoi spre caleasca la care sunt inhamati opt 
armasari impodobiti cu panase. Pajii asteapta sa sara in spatele 
vizitiului si in partea din spate a trasurii. Louis si Joseph vor 
ocupa loc pe bartAnettan iay iE deLAMepătaorposi Josephine, şi 
cortegiul format din douăzeci si cinci de trăsuri se pune in 
mişcare. 

Frigul intens pare să paralizeze gloata care se înghesuie în 
spatele cordonului format din trei şiruri de soldaţi. 

Napoleon încearcă să prindă privirile acestor gură-cască, în 
cea mai mare parte tacuti. Dar coloneii generali din garda se 
învârt în dreptul portierelor si, când caii o iau din loc, nu zareste 
decât soldaţi. 

în momentul cand intră în catedrală, mai întâi îl cuprinde fri- 
gul, care îi intepeneste gâtul, îl paralizează. Vede de o parte şi 
de alta a culoarului principal şi a tronului invitaţii dispuşi după 
rang, în tribune. îl duce gândul la micile figurine pe care Isabey 
le pozitionase pe plan. 

Această Franta ordonată, ierarhizată, eu am construit-o în 
mai putin de patru ani. lat-o aici, de la prefecti la membrii 
Institutului, de la consilierii de Stat, la exponentii armatelor. Este 
o piramidă al cărei vârf sunt eu. 

înaintează, ţinând în mâini sceptrul şi instrumentul dreptăţii. 
Mantia îi este purtată de cei doi prinți, Joseph şi Louis, iar cea a 
Josephinei, de Elisa şi Caroline. Urcând treptele, se simte tras 
înapoi de greutate, se clatină, îşi revine. O vede pe Josephine la 
fel de nesigură şi dezechilibrată, redresându-se imediat. 

Papa se apropie, îl imbratiseaza: 

— Vivat Imperator in aetemum, zice el. 

Napoleon abia a îngenuncheat, că se şi ridică şi, după cum 
era prevăzut, se încoronează singur, apoi şi pe Josephine, în 
timp ce Papa admiră scena. 

Actorul încoronării sunt eu, eu singur. 

Napoleon se apleacă spre fratele mai mare. 

— Joseph, murmură el, de ne-ar vedea tata... 

Este obligat să asculte predica, să îndure din nou frigul. Apoi, 
după slujbă, Papa se retrage şi marele preot intră în altar ca să 
aducă Evanghelia pe care o ţine deschisă în faţa lui Napoleon. 

Preşedinţii Adunărilor îi derulează textul jurământului. Va citi 
aceste fraze pe care el însuşi le-a compus. Ele vor răsuna pe sub 
bolțile catedralei, ca o expresie a Revoluţiei. 


Este ceea ce a vrut. Ceea ce reprezinta el. 

— Jur, începe cu glas puternic, să menţin integritatea 
teritoriului Republicii, să respect şi să fac respectate legile 
Concordatului şi NABeutentespARELĂ tai OY AUSERLITeS% ect şi să fac 
respectate egalitatea drepturilor, libertatea politică şi civilă, 
irevocabilitatea vânzărilor de bunuri naţionale. 

îşi trage suflul. 

Spune toate astea cu coroana pe cap, în faţa altarului, cu 
mâna pe Evanghelia deschisă. Revoluţia este sfinţită în felul 
acesta, cumpărătorii de bunuri feudale şi de bunuri ale Bisericii 
sunt astfel protejaţi. 

Eu sunt cel care a obținut lucrul acesta. 

— Jur să nu ridic niciun impozit, reia el, să nu stabilesc nicio 
taxă decât în virtutea Legii: să menţin instituţia Legiunii de 
onoare; să guvernez numai în spiritul interesului, al bunăstării şi 
al gloriei Poporului francez. 

în timp ce un herald proclamă: „Prea gloriosul şi prea augus- 
tul împărat Napoleon, împăratul francezilor, sfinţit şi înscăunat", 
aclamatiile se amplifică şi umplu catedrala Notre-Dame. 

Nimeni nu va putea învinge vreodată Franța pe care am 
sfințit-o aici. 

lese în piaţa din faţa catedralei. Din cerul acoperit încep să 
cadă fulgi şi noaptea se anunţă deja, în această zi atât de scurtă 
de 2 decembrie 1804. 

Este abia ora trei. 

Pe străzile iluminate se vede mulţimea entuziastă. 


Napoleon zambeste şi o ia de mână pe Josephine. 

Se hotărăşte să cineze en tete a tete. 

Vrea ca ea să-şi lase coroana pe cap. Se amuză. Râde. Merge 
spre doamnele de SARSăreNaFO/Pălă BG |44iAUSTERLITZ 297 

— Doamnelor, pentru mine trebuie să fiţi atât de încântătoa- 
re, le zice el. 

Privirea îi alunecă pe chipurile tinere. 

în seara aceasta, este cu Josephine. 

l-o datorează. Nu uită ce a făcut pentru el, cu toate că rănile 
pe care i le-a provocat sunt la fel de prezente în memorie. 

Mâine... 

Cine ştie ce va fi mâine? Se gândeşte doar la faptul că are 
nevoie de un urmaş. 

în 3 şi 4 decembrie, aude salvele de artilerie, vede baloane 
înăl- tandu-se pe deasupra Pietei Concorde. Seara, focurile de 
artificii luminează cerul greu de nori. Este serbarea populară şi 
el lucrează. Spania va declara război Angliei, cu care se aliază 
Suedia. 

în toiul sărbătorii el trebuie să se gândească la războiul 
general care se prefigurează, simte asta. îl numeşte pe amiralul 
Villeneuve comandant al Forţelor Navale din Toulon. Va fi 
capabil să-l egaleze pe Latouche-Treville care a murit atât de 
stupid? 

în 5 decembrie, când, pe o ploaie torențială, se duce pe 
Champ- de-Mars pentru distribuirea Acvilelor, ştie că trupele 
care defilează pe dinaintea lui prin noroi, zăpadă, ploaie şi frig 
vor intra în curând în focul luptei. Unde? în Anglia sau pe 
pământul Europei continentale? Viitorul va decide. Dar oricare 
va fi locul bătăliei, nu va dura mult până ce aceşti oameni vor 
înfrunta primejdia. 

Intră în Şcoala militară căreia, odinioară, i-a fost elev. Era 
epoca lui Phelyppeaux, adversarul său, apărătorul de la Saint- 
Jean-d’Acre. Un om valoros, dar care alesese cealaltă tabără. 

Ofițerii cărora le predă drapelele împodobite de-acum cu 
acvilele cu aripi desfăcute trebuie să fie nu doar curajoşi, ci şi 
devotați. 

Atasati de persoana lui. 

La Tuileries, îi primeşte în biroul lui de lucru. Şambelanul, 
Thiard, îi introduce în cameră pe rând, după ce a dat citire 
numelor cu un glas de stentor, pe generalii, amiralii, coloneii 


care vor depune un jurământ personal în fata împăratului. 

El a vrut asta, o legătură directa. 

îi priveşte îndelung, pe fiecare în parte, pe aceşti oameni că- 
rora le cunoaşte acei -YRe tE VFAMLASTERSTSPabiciunile. Spune 
fiecăruia câteva cuvinte după depunerea jurământului. 

A conduce înseamnă a da sentimentul că împăratul vorbeşte 
şi acţionează pentru fiecare persoană în particular şi că aşteaptă 
de la ea un act singular. 

îi spune generalului Lauriston: 

— Amintiti-va mereu de aceste trei lucruri: reunirea forţelor, 
activitate şi hotărâre fermă de a muri glorios. 

Se îndepărtează de la masă. 

— Acestea sunt cele trei mari principii ale artei militare, care 
mi-au făcut întotdeauna norocul favorabil în toate operaţiunile 
mele, reia el. 

Priveşte spre afară şi adaugă pe un ton repezit: 

— Moartea nu înseamnă nimic. Dar să trăieşti învins şi fără 
glorie înseamnă să mori în fiecare zi. 

Decembrie. Ninge şi s-a făcut un frig de crapă pietrele. Dar 
Napoleon, atât de friguros de obicei, abia dacă ia seama la 
vântul îngheţat, la valurile de ninsoare. 

Inspecţia gărzilor naţionale venite de pe tot cuprinsul impe- 
riului, aceste corpuri de armată care defilează, reprezentanţii 
din toate instituţiile care îi declară credinţă îl fac să uite de 
asprimea iernii. 

Duminică, 16 decembrie, iese în balconul primăriei pentru 
serbarea pe care i-o oferă municipalitatea Parisului. 

Lui îi revine să declanşeze uriaşul foc de artificii. Darele lumi- 
noase desenează pe cer Saint-Bernard-ul care, asemeni unui 
vul- can, scuipă flăcări, în timp ce se profilează silueta lui 
Bonaparte traversând muntele. 

Eu am făcut toate astea. 

îşi aduce aminte. Atâtea provocări depăşite, şi poate că sunt 
foarte puţine, în comparaţie cu ce-l aşteaptă. 

Când îi vor răsări în faţă, va fi mai puternic. Pentru că acum 
este împăratul acestei naţiuni strânse în jurul lui. 

Câteva zile mai târziu, intră în sala de la Operă. Se află 
adunaţi acolo toţi mareşalii care, din banii lor, au organizat 
această sărbătoare în cinstea lui. 

Nu se mai teme de rebeliunea unora dintre ei. 


Sunt maresali. Acceptă deci faptul ca el este împăratul. 

„Sistemul“ său, dupa cum i-a spus-o şi lui Roederer, a func- 
tionat. Dar ce-ar face oamenii ăştia dacă într-o zi va fi învins, la 
pă mâ nt? NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 297 

Este momentul să se gândească la asta? 

Deschide balul împreună cu Josephine, în mijlocul ovatiilor, în 
lumina scânteietoare a sutelor de lumânări. 

De ce n-ar putea fi şi mâine la fel de victorios ca ieri? 

Dansează sub privirile admirative ale perechilor care se 
înghesuie pe ringul de dans. Se simte atât de tânăr încă. Are 
treizeci şi cinci de ani. 


Partea a opta 
Capetele incoronate 
nu pricep nimic: 
nu ma tem de vechea Europa 
ianuarie 1805 - august 1805 


32 


Napoleon se uită cu coada ochiului la Marie-Antoinette 
Duchâtel care se PAMBS" sfiit dé bratd său, pe aleile 
parcului de la Malmaison. Merg umăr la umăr de mai bine de o 
oră, în această după-amiază dintr-o zi geroasă, dar însorită, de 
ianuarie 1805. Doamna Duchatel are obrajii inrositi de frig. 
Tremură din când în când, dar el nu-i propune să se întoarcă. 
Salonul este plin de invitaţi de-ai Josephinei. Precis se uită spre 
parc, şuşotind între ei, coborându-şi glasurile şi ochii, facându-se 
că nu-l observă pe Napoleon în compania acestei tinere femei 
pe care ei o cunosc bine şi ştiu care sunt relaţiile ei cu 
împăratul. 

Fac ce vreau eu. 

Josephine suspină probabil, comentează. N-are tot ce şi-a do- 
rit? Căsătorie religioasă, sfințire, glorie. Atunci să facă bine şi s-o 
accepte pe doamna Duchâtel. 

O strânge de braţ. îi este frig? 

în casă, zice el, este mai rece decât în parc, dar el vrea să-şi 
petreacă câteva zile acolo, să fie departe de Paris, să vâneze, să 
se plimbe pe sub copaci alături de ea. Şi să stea de vorbă. 

Ştie că el nu uită nimic? Poate să-şi imagineze ce era el în 
urmă cu douăzeci şi cinci de ani sau cu zece ani? Câteodată, se 
minunează şi el. în 1795, cu doar zece ani în urmă, era un ge- 
neral de brigadă necopt, care fusese închis cu câteva luni mai 
înainte ca susţinător al lui Robespierre. N-o face să se cutremure 
acest nume? Marie-Antoinette Duchâtel este prea tânără ca să fi 
cunoscut Teroarea. 

Acum zece ani, continuă el, era îndrăgostit, poate să creadă 
asta, de o tânără marsilieză care, astăzi, se prezintă doamna 
mareşal Bemadotte. 

Ce voi fi peste zece ani, în 1815? 

lese cu Marie-Antoinette Duchâtel dintre copaci şi o conduce 
spre aleile încălzite de soare. Lumina puternică îl orbeşte. 

Se întâlneşte deseori, continuă Napoleon, cu persoane pe 
care le-a cunoscut în vremurile acelea, de acum zece sau 
douăzeci de ani. Nu de mult, l-a primit cu toate onorurile pe un 
bătrân, mareşalul Segur, care i-a semnat în 1784, sunt douăzeci 
de ani de-atunci, brevetul de cadet, şi care era cât pe ce să 
leşine de atâta emoție atunci când l-a condus până la trepte. 


Dar Napoleon a reva- zut-o si pe gazda lui din Valence, ba chiar 
pe unii dintre profesorii de la Brienne si, bineinteles, pe marele 
Laplace, examinatorul sau de la scoala militara. 

N-am uitat nimi AOH Setar Dia reşedinţa win Toulon au fost 
recompensati. Amici sau rivali, timpul a şters asperitatile, 
rămânând doar amintirea acelor ani. Marmont este maresal. lar 
generalul Du Teii, care a comandat la Auxonne, a fost numit 
comandant-plin, la Metz. 

— Nu-i uit niciodată pe cei care m-au ajutat. 

Murmura: 

— Si m-au iubit. 

Ea nu-i cere nimic. 

Dar el nu este usor de pacalit. O recunoaste dupa voce, cand 
ti povesteste micile intrigi de salon, aducandu-i in prim-plan pe 
Murat si pe soţia acestuia, cu care este prietenă. îi va da lui 
Murat titlul de print, mare amiral. Este multumita? Ea doar 
zâmbeşte. Dar il va numi pe Eugene de Beauhamais 
arhicancelar, facan- du-1 si pe el print francez. Trebuie sa 
păstreze echilibrul între clanuri, să-şi întărească puterea hranind 
orgoliile şi de o parte, şi de cealaltă. Nu-şi face iluzii. Nici măcar 
în ceea ce o priveşte pe 
Marie-Antoinette Duchâtel. Trebuie să dea, asta se aşteaptă de 
la el. lar el o face, pentru ca ei să-i rămână fideli. 

Tot ascultând gânguritul doamnei Duchâtel, completează în 
minte listele cu cei pe care îi va face înalţi demnitari - sunt şase 
toţi - mari ofiţeri civili, şi cărora le va atribui în cadru solemn, în 
sala tronului, Marele Cordon al Legiunii de Onoare. în total vor fi 
patruzeci şi opt - îi ţine minte pe toţi - care vor primi Marile 
Acvile. 

— Ştiţi, zice el îndreptându-se spre clădirile de la Malmaison, 
cu titluri poţi face ce vrei din oameni. 

îi şopteşte doamnei Duchatel, înainte să intre în salon, că o 
va revedea la ea, în căsuţa din aleea Văduvelor, din Champs- 
Elysees, pe care i-a închiriat-o ca să se poată întâlni fără a se 
mai teme de o nouă vizită a Josephinei şi de scandalurile ei de 
nesuportat. 

Josephine are chipul descompus, stratul de pudră de pe 
bărbie i se increteste, din cauză că obrazul îi tremură de furie şi 
de amărăciune. 

El îi zâmbeşte, o provoacă. Cum de nu pricepe că dragostea 


nu este pentru el? Dragostea a fost lăsată pe lume pentru altfel 
de caractere decât al lui. Ştie bine, zice el, că politica îl 
absoarbe cu totul. 

Ea nu-şi revine. NPer es OYRELE CE pina ăRpripogarc cu doamna 
Duchatel, în văzul tuturor? Se simte ofensată. 

Ea este împărăteasa, replică el pierzându-şi răbdarea. Nu su- 
porta inchizitia pe care o exercită asupra lui, faptul ca îl 
umileşte prin spionarea continua cu care îl hărţuieşte, 
fumizându-le arme duşmanilor lui. 

Dar să fie liniştită. „Nicidecum nu vreau să-mi văd Curtea sub 
papucul femeilor", continuă el. „Ele i-au adus prejudicii lui 
Henric al IV-lea şi lui Ludovic al XIV-lea; am un rol mult mai 
serios decât al acestor prinți, iar francezii au devenit prea 
exigenti ca să-i tolereze suveranului lor relaţii pe fata şi amante 
oficiale." 

Josephine s-a potolit oarecum. Nu se va mai plânge, murmură 
ea. Când va veni ziua, şi nu mai este mult până atunci, zice el 


devenind dintr-odata vesel, o să-i ceară să-l „ajute să rupă o 
legătură care nu-l mai satisface deloc". 

Trebuie s-o calmeze pe Josephine. Şi apoi, n-a minţit când i-a 
spus că NU mai StI@IAPALEADEe SQeRFLE DE LA AUSTERLITZ 305 

Se întoarce la Tuileries, după care merge la Saint-Cloud. Dar, 
câteodată, nu îşi mai dă seama în ce loc se află, pentru că 
repetă aceleaşi gesturi, se ocupă de aceleaşi treburi, vede 
aceleaşi feţe. 

— Sunt un animal dresat, îi zice lui Meneval înainte de a în- 
cepe să citească rapoartele lui Desmarets, şef al serviciilor 
secrete care culeg informaţii în străinătate. 

însă memoriile spionilor lui Fouche îl pasionează în egală mă- 
sură, după cum şi acelea ale cabinetelor negre, care deschid 
corespondenţa. Cum să guvernezi fără să cunoşti părerile, 
conspiratiile care se urzesc? 

Caci adversarii nu au depus armele. 

Citeşte o anagrama care circulă prin Paris: 

Napoleon Împăratul francezilor 

sau 

Imperiul acesta nebun n-o să prindă anul.! 

Descifrează aceste epigrame culese de spioni de prin 
cafenele, unde se repetă pe soptite: 

Zelul prefectului merită lăudat, 

Dar ce folos că zi şi noapte a măturat 

Pe unde trece Curtea 

Se vede peste tot mocirla. 

' (Fr.) Napoleon Empereur desfrantais ou Ce fol Empire ne 
durera pas son an. (N. tr.) 

Napoleon le mototoleste, le arunca pe jos, le aduna din nou. 
Da peste textul unui afis care este expus la Carrousel, la doar 
cativa pasi de Tuileries: 

Comediantii imperiali vor juca astăzi 
PRIMA REPREZENTAȚIE 
E CU 
ÎMPĂRAT ÎN CIUDA LUMII 
urmată de 
Consimtamantul forţat. 
Spectacol dat în folosul unei familii nevoiase. 

Este luat în ras şi Papa Pius al VII-lea, raportează agenţii, spre 

marea distracţie a unor pierde-vară limonagiii strigă Pistache. 


Ce păzeşte Fouche? Dar prefectul de poliţie? Zvonurile, 
sarcasmele, pamfletele sunt o cangrenă care infectează ţara. 
Cum să-i lase să-şi bată joc de Suveranul Pontif, în timp ce 
acesta se află încă NAP PRAPIS?SOARELE DE LA AUSTERLITZ 305 

Vreau, dictează Napoleon, ca prefectul de poliţie să suprave- 
gheze, pe durata carnavalului din februarie, toate grupurile de 
oameni deghizați şi să interzică defilarea pe străzi, în haine 
preotesti. Să se creeze un birou de poliţie însărcinat cu 
supravegherea ziarelor, teatrelor, tipografiilor, librăriilor. Şi să-i 
fie interzis oricui să reproducă articole din presa engleză. 

Ei sunt duşmanii nostri. 

Are presimţirea, încă de la debutul acestui an, 1805, că 
epoca sărbătoririlor s-a sfârşit. 

împinge cu piciorul rapoartele poliţiei care încă zac pe jos, în 
cabinetul său de lucru. Aceste atacuri l-au trezit, cu toate că 
niciodată nu s-a lăsat prins cu totul în mrejele visării. Dar este 
adevărat că, în aceste câteva zile de decembrie 1804, şi-a 
neglijat preocupările care acum îl asaltează. 

— Nu mai avem timp de lucruri plăcute şi frivole, zice el. 
Trebuie să ne ocupăm de cele grave şi serioase. 


Face o scurta vizita la Boulogne, inspecteaza trupele, urca la 
bordul catorva salupe canoniere. lama este in toi, cu vanturi 
reci, cu vijelii. îl ascultă pe amiralul Bruix. N-a uitat de conflictul 
dintre ei. Dar, Mh@OLhatsoAQde asta AUNIGp Son nu se mai 
încăpăţânează. Invazia din Anglia va fi amânată pentru 
primăvară. Şi poate că ar trebui să încerce să evite războiul. 

Dictează o scrisoare pentru George al Ill-lea, regele Angliei. 

„Nu consider că este o dezonoare dacă fac primul pas", zice 
el. 

îl fixează cu privirea pe Berthier, care stă în picioare lângă 
masa unde scrie Meneval. 

Uimirea ministrului de Război mă distrează. îşi închipuie că 
eu cred că regele Angliei va accepta sugestiile mele? Dar 
trebuie să le fac. Dacă există o şansă de inhatat, una singură, o 
încerc. lar dacă nu există, opinia publică va şti că eu vreau pace. 

„Am dovedit îndeajuns lumii", reia el, „că nu mă tem de niciu- 
na din posibilităţile unui război. Lumea este destul de largă 
pentru ca naţiunile noastre să poată trăi în ea.“ 

Lumea, probabil, dar Europa? 

Derulează hărţile, îngenunchează, înfige ace cu gămălii de 
culori diferite pe vastele întinderi oceanice. 

Aici, la Toulon, escadra lui Villeneuve. Acolo, la Cadix, cea a 
aliatului nostru spaniol, amiralul Gravina. lar la Brest, flota lui 
Ganteaume. La Rochefort, încă o escadră, cea a lui Missiessy. 

Se ridică în picioare. Prizează tutun, îşi duce o mână la spate, 
sub pulpana hainei. 

— Ar fi suficient..., zice el. 

Apoi începe să dicteze. 

Uneori se opreşte, cu privirea fixă, ca şi cum ar vedea 
escadrele defilând pe dinaintea lui. 

Flotele lui Villeneuve, Gravina şi Missiessy, zice el, se vor în- 
drepta spre Antile, în scopul de a atrage escadra engleză, apoi 
vor face cale întoarsă spre Europa cu viteză maximă. în acest 
moment, Ganteaume va ieşi din Brest şi va închide Canalul 
Mânecii unde vor rămâne numai câteva nave engleze, celelalte 
se vor fi lansat în urmărirea escadrelor franceze, în direcţia 
Antilelor. 

„Doar două zile trebuie să rezistati, Ganteaume. Nu pierdeţi 
din vedere marele viitor pe care îl ţineţi în mâini. Dacă nu vă lip- 
seşte cutezanta, succesul este sigur." 


„Marea Armată" de la Boulogne va trece atunci în Anglia pe 
şalupele canoniere şi cu bărcile. 

Villeneuve va porni din Toulon în data de 30 martie; 
Ganteaume, din BreseLfanzi SCARFEE DE LMMAGŞTERLITZ 307 

lar eu voi trece Canalul înainte de 75 iunie. 

— lată planul naval, zice el. 

Dacă aş putea să comand escadrele, dacă ar fi cavaleristi si 
grena- dieri... 

Vorbeşte de fata cu generalul Lauriston care a intrat în 
cabinetul de lucru. 

— în schimb, amiralii nostri au nevoie de discernământ, zice 
el, să nu ia fregatele drept vase de război, şi vasele comerciale, 
drept flote de luptă. 

Strânge din dinţi. 

— Avem nevoie de decizii ferme în stabilirea tacticii, murmu- 
ră el, escadra, odată ieşită în larg, să meargă drept la ţintă, nu 
să rămână în porturi sau să se retragă. 

însă el nu stăpâneşte escadrele. 

Oceanele, cu vânturile lor, cu valurile puternice, sunt lipsite 
de logică. 

19 martie. La sfârşitul zilei, Meneval îi aduce o nouă depesa 
transmisă prin telegraful optic de la Boulogne. 

Chipul lui Meneval exprimă tulburarea. Napoleon îi smulge 
depesa. 

Amiralul Bruix a murit. 

Napoleon paraseste cabinetul. Usile se trantesc. 

Boala si moartea, precum oceanul, sunt imprevizibile. 

Nu suporta sa fie obligat sa se supuna in fata a ceva ce nu 
poate controla. 

Este deja al doilea amiral care îi moare, ca si cum forţele 
navale ar fi urmărite de un blestem. Respinge ideea, repetând 
că sunt suficiente două zile pentru a traversa Canalul, două zile, 
atât. 

Se aşază. | se pune mâncarea pe masuta rotundă de acaju 
care se găseşte în salonul învecinat cu cabinetul de lucru si 
unde ia cina, cel mai adesea singur. | se serveşte pui sote cu 
tomate, dar mestecă în silă. 

— Pricepe odată că mă faci să mănânc prea mult, îi zice chel- 
nerului-şef, Dunan. Nu-mi convine. Mă incomodează. 

Îşi pipăie burta. Se îngraşă. 


Dunan îi aduce obişnuita ceaşcă de cafea, din care Napoleon 
soarbe pe fugă si, cum asta i se întâmplă des pentru că înghite 
prea repede bucatele şi băutura, are senzaţia de sufocare. 

Păşeşte, înceartăPsăai - hegkseasemvecpiratig, porunceşte să 
fie însoţit într-una din pădurile din împrejurimile Parisului unde 
va reuşi, sub rafalele de vânt şi de ploaie din acest martie 1805 
- o primăvară rece -, să-şi elibereze trupul. 

Joi, 14 martie, galopează în pădurea de la Rambouillet. Vrea 
să vadă castelul unde a decedat Francisc |. Străbate zecile de 
camere, sumar mobilate, căci nu se aşteptau să vină. Deschide 
uşile cu geam, respiră miresmele naturii. îşi va petrece noaptea 
acolo, ca un ofiţer, la ţară. 

Toţi robotesc în jurul lui, în timp ce el se încălzeşte în faţa 
unui şemineu imens în care ard doi buşteni mari. 

lubeşte aceasta solitudine de o noapte în mijlocul agitatiei cu- 
rierilor şi a aghiotantilor. Poate să mediteze. Fumeaza, face 
câţiva paşi. 

Peste trei zile, trebuie să-i primească pe deputaţii italieni. 
Ştie de la informatori şi de la Melzi, vicepreşedintele Republicii 
ltaliene, că aleşii lombarzi vor să-i propună să devină regele 
Italiei. 

încă un titlu. 

Nu l-ar fi vrut. S-a întâlnit cu Joseph în ianuarie. l-a propus 
coroana Italiei. Joseph a acceptat, dar cu anumite condiţii. 


O dată în plus, s-a gândit la moartea mea, a vrut să-şi 
păstreze drepturile la succesiune în Franţa. 

Or, cum să nu pui în alertă puterile, dacă regele Italiei este şi 
împăratul francezilor ? 

în final, Joseph s-a răzgândit. Nu va fi rege al Italiei. 

Napoleon este cuprins de amărăciune. 

A discutat cu Louis şi cu Hortense, pentru a le propune din 
nou să le adopte fiul, să-l facă suveranul italienilor. 

Dureroasă această scenă de gelozie din partea lui Louis. 

Voi fi tatăl copilului, a afirmat Louis, pe care l-am alungat. 

Cât despre Lucien, acesta nu a vrut să divorțeze, alegând 
fusta în locul coroanei! 

lata frații mei! 

lar eu voi fi nevoit să devin regele Italiei. 

împăratul francezilor şi regele Italiei. 

Norocul a decis astfel. Ce nu fac eu, nimeni nu face pentru 
mine. 

Visasem o dinastie. 

Voiam să-mi vad fraţii în jurul meu ca suverani. Nu pot decât 
să-i dau un principat, Piombino, surorii mele Elisa. Cât despre 
urmaşii mei... 

Cu un gest brutal, cu călcâiul cizmei, împinge în mijlocul focu- 
lui unul dintre butuci. Din bucata de lemn ţâşnesc sute de 
scântei. 

în 17 martie, după cum era prevăzut, deputaţii italieni îl pro- 
clamă rege al Italiei. După cinci zile, ducându-se la Consiliul de 
Stat, ascultă indiferent ditirambii senatorilor care salută noua sa 
coroană. 

Câţi dintre ei nu gândesc, asemeni lui Fouche - acesta îndrăz- 
nind să i-o şi spună -, că regalitatea italiană va provoca un 
război pe continent? 

De parcă regii aveau nevoie de vreun pretext pentru a mă 
anihila şi a şterge Revoluţia de pe hartă! 

— Marea poate să-mi lipsească, dar pământul, nu, îi 
răspunde Napoleon lui Fouche. 

Cu toate că este înconjurat de miniştri şi de consilieri de Stat 
respectuosi, citeşte în ochii lor - poate băga mâna în foc pentru 
asta - că abia aşteaptă să-l vadă înfrânt, doborât. 

Uneori se întreabă dacă nu cumva îşi doresc acest lucru, chiar 
împotriva propriilor lor interese. 


Nu suporta reusita mea. 

„Capetele cu perucă nu pricep nimic", zice el, „şi regii nu au 
nici intuiţie, nici caracter." 

îi scrutează cu privirea unii după alţii, consilieri şi miniştri. 

Cu excepţia lui Fouche, toţi îşi înclină capul. 

„Nu mă tem de vechea Europa", zice el. 


33 


Napoleon aude mai intai o rumoare confuza pe care zgomotul 
roţilor, pe drumul brazdat de sleauri, o acoperă. 

Dar, încetul cu încetul, vocile răzbat din ce în ce mai clare şi 
distincte. „Trăiască împăratul!" Berlina încetineşte. Se apleacă 
pe fereastră. Vehiculul curierilor care se află în faţă înaintează la 
pas, din cauza mulţimii de ţărani insirati de o parte si de alta a 
şoselei. 

„Trăiască împăratul!" 

Copiii şi femeile aleargă. Le face semn cu mâna. Este prima 
oară de când a plecat de la Fontainebleau, unde a dormit în 
noaptea de î aprilie, când i se arată un entuziasm atât de mare. 
Cu câteva ore în urmă, la Troyes, mulţimea era mai degrabă 
curioasă. Părea în acelaşi timp intimidată. Le-a explicat 
autorităţilor că merge la Milano pentru a primi coroana de fier a 
regelui Italiei. Şi că va vizita principalele oraşe din acest regat, 
pe care el îl construise în întregime. Va trece şi prin câmpurile 
de bătălie de la Castiglione şi Marengo. 

în sala cu tavanul jos, unde era organizată recepţia, cineva a 
zis: „Şcoala militară din Brienne, unde, Sire..." 

N-a mai ascultat. 

Avusese certitudinea încă de când berlina se pusese în 
mişcare, părăsind curtea castelului de la Fontainebleau, că 
această călătorie spre ltalia era totodată un fel de pelerinaj în 
locurile primilor ani de glorie. Şi dacă Josephine insistase într- 
atât să-l însoţească, 


era tot din cauza amintirii Italiei, începutului reuşitei şi al 
pasiunii pe care o nutrise pentru ea un tânăr general. 

Pe vremea când eram gelos. 

Nu se gândise APĂ PAPE ‘arate Ge'aptbape de Brienne, 
de anii aceia de singurătate şi, deseori, atât de trişti. Acum 
douăzeci şi cinci de ani. 

Este miercuri, 3 aprilie 1805, ora două după-amiază. 

Le spune că merge în plimbare la Brienne, că Josephine poate 
să plece mai departe cu grosul convoiului până la Lyon. Şi iată 
cum se face că acum trăsura avansează printre sătenii care 
strigă: „Trăiască împăratul!" 

De la Troyes au fost trimişi curieri care să pregătească urmă- 
toarea etapă. 

Priveşte. Zăreşte castelul de la Brienne unde, cândva, a fost 
poftit, pe când era doar un copil taciturn care visa la insula 
natală. 

De pe căruțele cu boii deshamati, cârduri de femei şi copii 
flutură fulare. în mijlocul grupurilor ard focuri, căci frigul s-a 
întețit şi cerul este acoperit. 

| se pare că recunoaşte copacii, gardurile de nuiele, timpul 
acela al primelor marşuri şi manevre. îşi aminteşte fiecare 
detaliu şi prin faţa ochilor încep să se perinde tot felul de 
chipuri. 

lată-i cum înaintează în sala mare a castelului. 

Şcoala nu mai este decât un câmp de ruine, i se spune. 
Revoluţia, oftează ei, a trecut pe-acolo ca o vijelie. Clădirile au 
fost jefuite, vândute, abandonate, distruse. Stă lângă pervazul 
unei ferestre. Doamna de Brienne îl va conduce în camera pe 
care o ocupa demult, când şedea aici, ducele d'Orleans. 

încearcă să distingă, în întunericul care se lasă, ruinele şcolii. 
Va merge maine, dis-de-dimineata. 

Apoi zice: 

— Vremea Revoluţiei s-a sfârşit, în Franţa nu mai există decât 
un singur partid. 

Nu s-a luminat încă de ziuă. 

Dar iarna, copil fiind, era în picioare la ora aceea, în 
dormitorul şcolii. îi era frig, mereu îi era frig. Şi poate că frigul 
acela nu l-a mai părăsit niciodată. 

Trece printre ruinele şcolii, peste grămezile de moloz, însoţit 
de scutierul său, nepotul doamnei de Brienne. 


Aici, probabil, se gasea dormitorul. Acolo, langa gardul acela, 
îşi ridicase chilia unde citea, singur. 

în ziua aceea de groază, izbucnise un foc de artificii, 
explodaseră cutii MEP IUA PAR SRA ASTER dit lar elevii 
speriaţi, în goana lor, îi dărâmaseră refugiul pentru care îi 
trebuiseră luni de zile ca să-l construiască. 

Tace dintr-odată, încălecând pe cal. Si, înainte ca suita să se 
dumirească, el porneşte singur, pe drumul către Bar-sur-Aube. 

Merge călăuzit de memorie, de la un pâlc de copaci la o casă 
izolată. Sare peste garduri şi pâraie. Ziua este senină, mirosul 
de pământ îl îmbată. lar acest trecut pe care îl regăseşte îl 
tulbură şi îl exaltă. 

La trecerea lui, ţăranii se scoală în picioare. Citeşte pe chipu- 
rile lor înfricoşate şi surprinse uluiala în fata acestui călăreț care, 
mânându-şi calul în goană, traversează câmpurile şi se afundă 
în pădure. 

Este liber. Liber. Nimic şi nimeni nu-l poate contrazice. îşi 
alege singur drumul. 

Aude o împuşcătură. Aghiotantii îl caută, îl strigă. Mai călă- 
reşte puţin, apoi, încetul cu încetul, îşi potoleşte calul şi, la trap, 
se întoarce la castelul de la Brienne unde Caulaincourt, Canisy şi 
ofiţerii din suita sa se grăbesc să-l întâmpine. 

Sare jos de pe cal. 

Nu va reconstrui şcoala din Brienne. Trecutul nu serveşte de- 
cât la croirea viitorului. 

Se întoarce la Troyes şi, în 5 aprilie, porneşte din nou spre 
Semur, Chalon, Macon, Bourg. 

Nu mai trecuse de ani de zile prin aceste peisaje pe care le-a 
străbătut de atâtea ori. Este aclamat cu entuziasm. Muncitorii 
din Creusot trag cu tunul în semn de salut. 

La Chalon, o bătrână vine spre el. O recunoaşte. îl primise în 
gazdă demult, pe când era locotenent-secund în regimentul din 
La Fere. 

lată un moment emotionant. Femeia este atât de bătrână, în- 
cât văzând-o are impresia că i se relevă, deodată, în întregime, 
tot timpul care s-a scurs. 

Câţi ani îi mai rămân pentru a ajunge la capătul destinului 
său şi a desăvârşi ceea ce are încă în minte, lucruri pe care n-a 
făcut decât să le schiteze deocamdată? 

îi şopteşte lui Caulaincourt aflat în preajmă, puţin retras în 


spate: 

— Vezi, Caulaincourt, sunt om. Orice ar spune unele persoa- 
ne, am şi eu inimă, emoţii. 

Nu le dă Do HARALSSSOABRREGE othe "be '"Soitdpie pe rând, 
fata lui. 

— Dar este o inimă de suveran, continuă el. Nu mă înduioşez 
de lacrimile unei ducese, dar mă mişcă durerile oamenilor. 
Vreau să fie fericiţi, iar francezii vor fi fericiţi. Va fi belşug 
pretutindeni, dacă mai trăiesc zece ani. Credeţi că mie nu-mi 
place şi să aduc bucurii? îmi face bine să văd un chip fericit, dar 
sunt obligat să mă apăr de această dispoziţie naturală, căci s-ar 
abuza de ea. 

Scutură din cap de parcă ar vrea să alunge aceste idei, să 
încheie cu acest monolog. Nu poate să-şi consacre decât un 
timp foarte scurt pentru a-şi pune întrebări. 

Se suie în berlină, reia toate depesele care, de la plecarea din 
Fontainebleau, comunică numai despre mişcările escadrelor. 
Villeneuve, conform planului fixat, a părăsit Toulonul în 30 mar- 
tie, l-a ademenit pe Nelson, a ajuns în Martinica după ce a trecut 
pe lângă Cadix şi s-a alăturat escadrei spaniole a amiralului 
Gravina. 


„încep sa nu imi mai fac aproape nicio grijă", îi scrie viceami- 
ralului Decres, ministrul Marinei. 

Dacă ar fi imul dintre aceşti amirali, dacă ar comanda pe 
mare, nimic nu iAP Opata FEAA Bare este nevoit să se 
mulţumească a-i scrie amiralului Ganteaume, care încă mai 
stationeaza cu escadra la Brest: „Sper că veţi pleca la punctul 
de întâlnire cu peste cincizeci de nave. Aveţi în mână destinele 
lumii." 

Ganteaume va înţelege? Aceşti amirali vor fi la înălţimea ro- 
lului lor? 

îşi lasă privirea să hoinărească peste malurile Saonei. Recu- 
noaşte împrejurimile Lyonului, unde o va regăsi pe Josephine. 
De-acolo, vor pleca la Torino, unde va trebui să se întâlnească 
cu Papa, care a părăsit Parisul cu câteva zile înaintea 
împăratului. După care, Milano, încoronarea. 

Dictează instrucţiunile pentru viceamiralul Verhuell, care co- 
mandă flota batavă, apoi, aşa cum îşi propusese, adaugă: 
„Ceasul gloriei poate că nu va întârzia să sune; în rest, totul 
depinde de câteva şanse şi de câteva evenimente." 

Norocul, el tine haturile. 

Dictează în continuare, iar Meneval notează: „Doar şase ore 
este necesar să deţineţi controlul pe mare şi Anglia va înceta să 
existe." 

Se opreşte din dictat. Trăsura traversează piaţa Bellecour. îşi 
aduce aminte. Era cu trei ani în urmă. Cetăţenii din Lyon îi scri- 
seseră, în iunie 1802, pentru a-i cere acceptul de a da acestei 
pieţe, unde el trecuse în revistă trupele reîntoarse din Egipt, 
numele de Piaţa Bonaparte. Parcă îşi aude vocea dictându-i lui 
Bourrienne: „Nu va fi nicio Piaţă Bonaparte, astfel de denumiri 
nu trebuie să-i fie date unui om în viaţă." 

Dar acum este împărat. A fondat o dinastie. îşi face intrarea 
în palatul arhiepiscopului, în aclamatiile mulţimii de pe cheiurile 
Saonei. Pe el vrea să-l atingă lumea când se îndreaptă spre 
fundaţiile unui nou pod peste fluviu şi el este cel aşteptat să 
aprindă prima capsă a unui foc de artificii pentru a marca 
începutul lucrărilor. 

Şi a acceptat să fie denumite Napoleon-Vendee şi Napoleon- 
ville două oraşe din vest, La Roche-sur-Yon şi Pontivy, în inima a 
ceea ce a fost focarul rebeliunii şi cuibul şuanilor. 

Le vorbeşte notabililor strânşi în jurul lui, după banchetul ofe- 


rit de municipalitate, si care îl ascultă de parca ar pronunţa 
oracole. Pe deasupra acestor fete de oameni gravi, o vede pe 
Josephine, înconjurată de doamnele sale de onoare venite 
împreună cu ea. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 31 7 

Vorbeşte repede, cu glasul sacadat, pentru că doreşte să se 
alăture acestor femei tinere, precum doamna Gazzini, o fru- 
moasă genoveză, pe care a remarcat-o în momentul plecării, la 
Fontainebleau, sau această domnişoară Guillebaud, care îşi lasă 
ochii în jos de fiecare dată când o priveşte. 

— Un stat are nevoie de principii fixe, zice el. Atât timp cât nu 
se va învăţa încă din copilărie că trebuie să fii republican sau 
monarhist, catolic sau ateu, statul nu va forma o naţiune: se va 
sprijini pe baze nesigure şi neclare şi va fi în mod constant 
expus dezordinilor şi schimbărilor. 

Acum, eu sunt persoana care întruchipează principiile fixe, eu 
sunt cel ce reprezintă partidul unic al națiunii. 

Trebuie să-i facă să tacă pe „savanții de duzină care n-au 
nicio bază pentru morala lor şi nicio idee precisa", adaugă el. 

Nu mai sunt vremuri ca să-l citeşti pe Rousseau sau ca sa te 
dai mare filozof pentru a câştiga premiul Academiei din Lyon. 

El a făcut-o, demult. 

— Prefer să-i văd pe copiii dintr-un sat pe mâinile unui călu- 
găr care nu ştie catehismul şi căruia eu îi cunosc principiile, 
decât într-ale unui astfel de semidoct..., zice el. 

îi înfruntă din priviri pe cei care îl ascultă. Dar aceştia îl 
aprobă zgomotos. 

— Statele nu prosperă prin ideologie, adaugă el. 

Păşeşte apoi spre grupul de femei şi mai completează 
răsucin- du-se: 

— Forţa armelor este principalul sprijin al statelor. 

Trebuie ca aceşti negustori de stofe şi mătăsuri să ştie că 
suntem în război şi că sabia este cea care hotărăşte. 

Revine spre ei. 

— Şi trebuie să aibă încredere, adaugă el. 

Or, de vreo câteva zile încoace, bancherii trebuie traşi de 
urechi pentru a-i face să împrumute banii necesari. 

Ei cred că războaiele se câştigă numai cu soldați ? Marbois, 
ministrul Finanţelor, se lasă prostit de acest Ouvrard, aurar care, 
în Olanda, se inhăitează cu cutare sau cutare bancher, el însuşi 
fiind în relații cu oraşul Londra. Şi dacă las lucrurile în voia lor, 


banca Baring - Pitt va fi cea care va decide asupra finanțelor 
mele. 

Vorbeste despre bani cateva minute. 

— în ceea ce maNOPRESteSATEECE NAGRE niciun ban de 
hârtie. 

Are în memorie asignatele, banii care se scurg printre 
degete. Ludovic al XVl-lea şi Robespierre, la cealaltă 
extremitate, au plătit cu capul din cauza problemelor financiare. 

Bancherii sunt cei care, din umbră, comandă mecanismul 
ghilotinei. 

— Vreau să pun bazele, zice el, şi să pregătesc pentru 
succesorii mei resurse care să le poată ţine loc de mijloace 
extraordinare, pe care eu am ştiut să le creez. 

Nu aşteaptă să fie aprobat, se îndreaptă spre împărăteasă, 
spre tinerele femei şi spre ofiţerii care le înconjoară. 

Dar cine vor fi succesorii mei, dacă mor fără să am urmaşi ? 

Ajunge în mijlocul femeilor. Alături de doamna Gazzini şi de 
domnişoara Guillebaud, mai sunt şi doamnele de onoare ale 
Carolinei. 

Ai zice că sora mea le-a ales pe aceste doamne de onoare 
special pentru mine. Ce speră ? Să mă despart de Josephine 
pentru vreuna dintre ele ? Sau poate vrea s-o rănească şi s-o 
umilească pe împărăteasă, să se răzbune, că nu ar fi prima 
dată, ori pentru că surorile mele, căci e valabil şi pentru Elisa şi 
Pauline, procedează la fel? 

Categoric, războiul este o stare naturală. 


Ceva mai departe stă o tânără, o fetiscana mai degrabă, dupa 
ţinuta sa discretă. Precis vine din Lyon, pentru că nu are acea 
impertinenta tipic pariziană a femeilor de la Curte sau de la 
Palatul Regal! NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 318 

Se apropie de ea. O chestionează cu bruschete. Ea se 
fastaceste, se bâlbâie. Fransoise-Emilie Marie Leroy? Frumoase 
prenume, zice el. O provoacă: prima femeie care le poartă 
pentru el. 

în război, ca şi în dragoste - dar nu înseamnă acelaşi lucru? -, 
el nu este bărbatul care să stea pe loc, ci acela care trece la 
asalt. 

Josephine acceptă, ştiind că nu vreau să-i mai văd mutra 
desfigurata de gelozie. Este împărăteasa, nu-i de-ajuns? 

Și intră alături de mine în catedrala din Milano. Primeşte în în- 
tregime partea mea de glorie, chiar dacă această regalitate 
italiană îmi aparține numai mie. 

Napoleon îşi aşază singur pe cap coroana de rege al Italiei. 
Piaţa Domului este plină de o mulţime entuziastă care îl aclamă. 

— Dumnezeu mi-o dăruieşte, zice el punând mâna pe coroa- 
nă. Vai de cel care se atinge de ea. 

Apoi, adaugă mai încet: 

— Sper ca asta să fie o profeție. 

Câteva zile mai târziu, decide anexarea regiunilor Genova şi 
Liguria la Franţa. Face din Republica Lucques un principat, pe 
care i-l încredinţează surorii sale, prinţesa Elisa, care domneşte 
deja peste Piombino. 

Lucrurile sunt simple de îndată ce dispui de forţă şi determi- 
nare. 

Și cine m-ar putea opri ? 

Papa ? La Torino, Pius al VII-lea s-a arătat amabil în schimbul 
câtorva concesii care stabilesc în regatul Italiei un regim religios 
identic cu cel al Concordatului. 

Ar avea Anglia mijloacele necesare să se lupte cu mine aici? 

Dacă voi avea la dispoziţie cele şase ore necesare, Anglia va 
vedea sosind „pe teritoriul ei o armată de o sută de mii de 
oameni de elită şi caliti". 

Ce va mai putea întreprinde contra mea? 

Sa se alieze cu Rusia? 

Regele Angliei si tarul au incheiat un tratat pentru a forta 
retragerea Frantei intre granitele de la 1789 si pentru a instala 


la Paris un guvern care sa le convina si sa stearga urmele 
Revoluţiei. Cine va cuteza? 

„Există oameni care ma cred lipsit de fiere si de gheare! 
Scrieti-le, categori MAS 6th Tht Fane yranrees-rid°ma judece ast- 
fel!" 

Este sigur pe el. 

Regaseste campurile de batalie din prima perioada de glorie, 
Marengo, Castiglione. Intra in urale in aceste orase pe care le 
cucerise, Mantova, Verona, si pe care acum le stăpâneşte. 
Viziteaza Bologna, Modena, Plaisance, Genova. 

Face manevre cu treizeci de mii de oameni pe aceste 
câmpuri de bătălie de la Marengo si garnizoana din Milano 
defileaza pe Foro Bonaparte. 

lubeste peisajele, oraşele, podurile străbătute candva în frun- 
tea armatelor. lubeşte primăvara italiană. Călăreşte ore în şir şi 
se întâmplă ca, într-o singură zi, să epuizeze cinci cai. 

Câteodată, o amintire dureroasă îl copleşeşte. 

Se află sus de tot pe parapetul fortificațiilor din Verona. 
Priveşte oraşul ale cărui acoperişuri de ţiglă formează un lac 
roşu. 

„Bietul meu frate Louis", zice el, „chiar aici, în acest oraş şi în 
primele noastre campanii, a patit cel mai cumplit accident. O 
femeie pe care abia o cunoscuse a intrat cu forţa peste el în 
casă. De-atunci a rămas cu stări de agitaţie nervoasă, 
dependent de ambianta, şi stări care nu a putut să se vindece 
niciodată." 

lată că revin umbrele. 

Louis, bolnav, duşmănos, refuzând să-l lase să-i adopte fiul 
cel mare. 

Lucien? 

Napoleon i se confesează lui Caulaincourt, cu voce dură, cu 
gesturi nervoase. „Lucien preferă o femeie cu o reputaţie 
compromisă, 
zice el, care i-a dăruit un copil înainte de a se căsători cu ea, în 
locul onoarei numelui şi familiei sale.“ 

Sunt gânduri care îl rănesc în acest sfârşit călduros de iunie 
1805 petrecut la Genova. Se uită la patul unde, după cum 
afirmă cei care îl conduc în camera sa, s-a culcat Carol Quintul. 

El este acest bărbat pe care lumea îl compară cu cei mai mari 
bărbaţi şi, totodată, cel pe care fraţii lui refuză să-l ajute. El este 


acest imparat fara fii. 

Continua pe un ton amar. 

Nu poate decât să se vaite, zice el, pentru marea rătăcire a 
lui Lucien. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 320 

„Un om pe care natura l-a dăruit cu talente şi pe care un ego- 
ism fără egal l-a smuls din minunatul său destin şi l-a împins de- 
parte de calea datoriei şi a onoarei." Merge spre fereastra 
camerei care, din palat, domină portul Genova. 

Trei fregate şi două bricuri fac manevre, cu pânzele 
desfăşurate. Le priveşte mult timp. 

în urmă cu câteva ore, a fost nevoit să-şi schimbe planul de 
invazie a Angliei. Villeneuve nu a fost capabil să facă joncţiunea 
în Antile cu escadra lui Missiessy. Toate manevrele prevăzute au 
acumulat întârzieri, astfel că năvălirea în ţara inamică va avea 
loc prin urmare între 8 şi 18 august, şi nu în cursul lunii iunie. 

Se reazemă de fereastră, urmărind cu privirea vasele din 
port. Jerome le comandă. Jerome, care a acceptat să-şi lase 
nevasta americancă şi să revină pe calea raţiunii. 

Să fie singurul dintre frații mei care mi se supune? 

Să nu găsesc în propria-mi familie sprijinul de care am 
nevoie? Şi dacă nu am copii, pe cine aş putea să mă bazez ? 

Poate pe Eugene de Beauhamais, pe care l-a desemnat de 
curând vicerege al Italiei. 

îi spune lui Roederer: „Dacă se trage o lovitură de tun, 
Eugene este cel care va vedea despre ce este vorba. Dacă am 
de trecut peste un hop, el este cel care îmi întinde mâna." 

Are nădejde în acest tânăr de douăzeci şi trei de ani, demn şi 
curajos. Ar vrea să-l ajute în dificila sarcină de a conduce 
oamenii. 


„Supuşii nostri din Italia sunt, in mod firesc, mai prefacuti de- 
cât cetăţenii Franţei", îi scrie el lui Eugene. „Să nu te încrezi cu 
totul în nicio persoană... Vorbeşte cât mai puţin, nu eşti destul 
de experimentat şi educaţia dumitale nu a fost suficient de 
îngrijită pentru a putea să sustii o discuţie până la capăt. învaţă 
să asculţi... Chiar dacă eşti vicerege, nu ai decât douăzeci şi trei 
de ani... Arată-i naţiunii pe care o conduci toată stima pe care se 
cuvine s-o exprimi, având în vedere că la un moment dat vei 
descoperi motive s-o stimezi mai puţin. Va veni o vreme când 
vei recunoaşte că nu există diferenţe prea mari între un popor şi 
altul." 

Poporul? îl observă, îl ascultă pe parcursul întregului voiaj de 
întoarcere în Franţa, în primele zile din iulie 1805. 

în împrejurimile Lyonului, opreşte berlina pe un drum lateral. 
Mulțimea de pe câmpuri aleargă să-l vadă, desigur, să-l aplaude. 

Coboară din trăsură şi o ia pe jos spre micul deal din Tarare. îi 
alungă pe cei care vor să-l urmeze. Vrea să fie singur, să se 
amestece în mulţime, să vadă oameni. 

Nimeni nu-l recunoaşte. Urcă agale, intră în discuţie cu o bă- 
trână. Ce face acolo? Aşteaptă să treacă împăratul, zice ea. 

Stă de vorbă cu ea, pândindu-i cele mai mici reacţii. 

Ea este poporul care trăieşte departe de palate. 

— L-aţi avut pe tiranul Capet, zice el, acum îl aveţi pe tiranul 
Bonaparte. Ce-aţi câştigat cu asta? 

Se apleacă spre femeie. Pe obrazul zbarcit îi citeşte dezapro- 
barea. 

— lertati-ma, domnule, spune ea. în definitiv, este o mare di- 
ferenta. 

îşi ridică capul, zâmbeşte zeflemitor. 

— Pe acesta ni l-am ales, pe celălalt l-am avut că aşa ni s-a 
dat. 

îşi ridică glasul. 

— Unul era regele nobililor, cestălalt este al poporului, al nos- 
tru! 

Napoleon coboară panta în pas vioi. Fluieră uşor şi prizeaza 
tutun. 

— îmi place să descopar că există un mare bun-simt pe toate 
drumurile, îi zice lui Meneval. 

Apoi urcă în berlină. 


34 


Sa fie oare căldura apăsătoare a acestui sfârşit de iulie 1805? 
Sau poate încordarea aşteptării veştilor despre escadre? Cert 
este că, de mai multe ori pe zi, Napoleon se lasă invadat de 
accese de furie. îl convoacă pe Murat, care soseşte impopotonat 
cu panaş în uniforma sa de mare maresal şi print, de Mare 
Acvilă a Legiunii de onoare, de şef al cohortei a 12-a, şi care 
începe să-i povestească, neintrebat, despre colecţia de tablouri 
pe care şi-a facut-o la Palatul filysee! 

Şi-a găsit momentul şi locul să vorbească de picturi! Unde-i 
sunt trupele? Fac instrucţie? Aprovizionarea este asigurată? 
Murat se balbaie. 

Napoleon se enervează, iese în parcul castelului de la 
Fontainebleau, merge de-a lungul heleşteelor. 

Vremea este închisă, dar nu plouă şi căldura persistă sub 
cerul înnorat, brăzdat de fulgere puternice. 

Ca şi cum electricitatea trăsnetelor ar aluneca pe pielea mea. 

Napoleon tremură. Se întoarce în birou. 

Care sunt veştile? Unde simt amiralii? Ce face Ganteaume? 
Ce face Villeneuve? Se ştie unde se află Nelson? 

îi scrie lui Ganteaume: „Mari evenimente se petrec sau se vor 
petrece; nu irositi forţele pe care le comandati... Fiţi prudent, 
dar în acelaşi timp şi curajos." 

îi scrie lui Villeneuve: „Pentru maretul scop de a pregăti de- 
barcarea în Anglia, această putere care de şase secole 
asupreşte 


Franta, am putea muri cu totii fara sa regretam viata. Acestea 
sunt sentimentele care trebuie sa-i anime pe soldatii nostri." 

Aplecat deasupra mesei de lucru, examineaza situatia flotelor 
de o parte si de alken.sgaptazeeiegie pabustekemzave la francezi şi 
spanioli şi abia cintZeci şi patru la englezi! 

Ce mai aşteaptă amiralii ca să acţioneze? 

Se simte legat, prins în cursă. Căldura cleioasă i se lipeşte de 
piele. Curierii pornesc, cu misiunea de a călări pe deşelate, dar 
să ajungă la Brest, Vigo şi Cadix, fără nicio oprire. 

Cum să hotărască dacă nu ştie unde sunt şi ce fac escadrele? 

în timpul acesta, Talleyrand îi confirmă, Anglia presează 
Austria să intre în conflict şi Rusia este pe aceeaşi mână cu 
Londra. Dacă Viena se încumetă, atunci... 

îl primeşte pe Cambaceres şi pe ministrul Finanţelor, Barbe- 
Marbois. 

Napoleon stă în picioare în faţa ferestrei deschise. Nu suflă ni- 
cio adiere. Dacă şi pe ocean vremea este aceeaşi, atunci flotele 
nu vor mai ajunge la Boulogne. 

Se întoarce către Cambaceres. Arhicancelarul este îngrijorat. 
Barbe-Marbois pare şi mai preocupat. Bancherii dau înapoi, 
explică el. Ne sar la gâtlej. Se tem de o întreprindere riscantă, 
cum ar fi invadarea Angliei. 

Napoleon începe să meargă, cu mâinile la spate. 

— Liniştiţi-i pe oamenii cu banii, zice el cu voce înăbușită. 

Ce poate face împotriva lor? Ce poate face fără ei? 

— Faceti-i să înţeleagă, reia el, că nu va fi nimic hazardat, că 
este ceva sigur. 

Ce-şi închipuie aceşti domni, că un război se porneşte dintr-o 
toană? Nimic nu este gândit mai profund decât o campanie 
mea. 

— Planurile mele sunt prea frumoase, continuă el, pentru a 
lăsa în seama hazardului ceva ce ar putea să pună în pericol 
fericirea şi bunăstarea poporului meu. Fără îndoială că, în ceea 
ce mă priveşte, voi debarca cu armata mea, toată lumea vede 
necesitatea acestei acţiuni, dar... 

îşi ridică mâna. 

— Dar eu şi armata mea vom debarca numai dacă toate 
şansele ne sunt favorabile. 

Cât despre Austria, dacă nu cedează, „voi merge cu două 
sute de mii de oameni să-i facem o vizită de care îşi va aminti 


mult timp". 

Se întoarce însă către Cambaceres: 

— Dumneata zici că nu crezi în război... Intr-adevăr, ar trebui 
să fii nebun de-a binadearsăsonhele olari KATHALITZ 

Zâmbeşte: ete 

— în Europa nu există o armată mai bună decât cea pe care o 
am acum. 

Pleacă de la Fontainebleau şi se duce la Castelul Saint-Cloud. 

Trebuie să se calmeze, dar căldura este la fel de sufocantă ca 
la Fontainebleau. Doarme prost. îi bruftuluieşte pe Roustam şi 
pe Constant, are nevoie clipă de clipă de prezenţa lui Meneval. 
Trebuie să scrie pentru ca vorbele sale să acţioneze asupra 
oamenilor ca loviturile de bici. 

„Intraţi în Canalul Mânecii", dictează el pentru Villeneuve, 
„Anglia este a noastră. Rezistati pe poziţii douăzeci şi patru de 
ore şi totul se va termina." 

La apusul soarelui, arsita se mai domoleste putin. lese pentru 
a se pregăti pentru o lungă, prea lungă noapte. Aproape seară 
de seară, merge la Operă sau la teatru. Şi, câteodată, îi cheamă 
pe actori la Saint-Cloud. Dar cum să râdă la Femeile savante? 

Este frământat de întrebări. Va putea să treacă sau nu braţul 
acesta de mare, să înfigă drapelul tricolor pe turnul Londrei? 

Se apropie de actori. lubeşte mediul teatrului, femeile provo- 
catoare, frumoase uneori, experte aproape întotdeauna, şi atât 
de uşor de cucerit. 

Ele reuşesc să-l distreze. Talma vorbeşte cu talentul său de 
povestitor, care transformă o mică bârfă de alcov dintre o 
doamnă şi un demnitar într-un mare moment de comedie sau de 
tragedie. 

Preţ de câteva minute, totul dispare, nu rămâne decât Talma. 
Napoleon priveşte, ascultă, vorbeşte. 

— Vă obosiţi prea mult braţele, îi spune într-una din serile de 
iulie, după o reprezentaţie cu Moartea /ui Pompei. Conducătorii 
de imperii sunt mai rezervaţi în mişcări; ei ştiu că un gest 
înseamnă un ordin, că o privire aduce moartea, şi atunci îşi 
cântăresc gestul şi privirea... Nu-1 faceţi pe Cezar să vorbească 
precum Brutus, când unul zice că are oroare de regi, trebuie să-l 
credem, pe când pe celălalt, nu. Sesizati diferenţa. 

Doamna de Remusat se apropie. De ce se miră că-i vorbeşte 
astfel lui Talma? Nu este decât un comediant, zice ea, şi 


împăratul pare să aibă mai multă consideraţie pentru el decât 
pentru un ambasador sau chiar pentru un general. 

El rade. 

— Ştiţi bine că wnpbatent sokrearbte -choatemiuzar fi el, poate fi o 
adevărată forţă, şită eu însumi, ati văzut asta, nu-1 primesc pe 
Talma niciodată fără să-mi scot pălăria. 

Şi adaugă în şoaptă: 

— Există şi femei de mare talent. 

Doamna de Remusat se eschivează. A devenit dintr-odată 
fidelă?! Dar mai sunt şi doamna Duchâtel, doamna Gazzini, şi 
această Emilie Leroy care a venit de la Lyon la cererea lui şi pe 
care a măritat-o cu un domn Pellapra, un bancher foarte 
cooperant şi căruia îi va fi atribuită funcţia de preceptor la 
Finanţe în Caen, pentru a-i îmblânzi scrupulele, în caz că le-ar 
avea. 

Astfel, nopţile de iulie se mai scurtează cumva. Si apar zorii, 
cu rapoartele spionilor aşezate la vedere, pe biroul său. 

Napoleon le citeşte întotdeauna primele. în unele cafenele, 
relatează informatorii, lumea se miră cum ziua de 14 iulie nu a 
fost marcată prin nicio sărbătoare, critică anunţul ceremoniilor 
şi balului din 15 august, Sfântul Napoleon. îl inteapa. Oamenii 
discută despre iminenta unui război, despre o nouă coaliţie care 
va ruina Franţa. Unii afirmă că se va reveni la epoca asignatelor. 
îşi ascund aurul. 

Zvarle rapoartele pe jos. 

Vrea el război? 


Un spion da ca sigur faptul ca generalul Moreau, departe de a 
fi ajuns in Statele Unite asa cum se angajase in urma procesului 
sau, se afla in Spania si anunta solemn in fata tuturor ca se va 
pune în serviciul ta¥arQHEGi -CSAR EPE hte TEREK amate regaliste, 
va termina cu Bonaparte şi cu Revoluţia! 

N-ar fi fost mai bine ca judecătorii să-l condamne pe Moreau 
la moarte? 

Cine l-a iertat ? Eu. Pe cine trădează ? Pe mine şi Franța, 
patria sa. Şi eu ar trebui să nu răspund ? 

Vineri, 2 august, la ora trei dimineaţa, pe întuneric, pleacă cu 
berlina la Boulogne pentru a se alătura armatei sale. 

La schimbarea cailor, sare din berlină înainte să-i fie 
desfăcută treapta de coborâre, şi, cu mâinile la spate, posac, 
indiferent la aclamatiile grupului care de fiecare data se adună, 
face câţiva paşi în curte, pe dinaintea clădirilor poştei. Dă 
semne de nerăbdare după câteva minute doar şi aghiotantul 
vine în fugă să-l anunţe că bidiviii sunt inhamati. 

în berlină, dictează, dă ordine la Poduri şi Şosele ca drumurile 
care, plecând de la Paris, se bifurcă spre sud şi est, spre Torino 
şi Cologne, să fie reparate de urgenţă şi să se găsească în stare 
bună. Dacă va renunţa la invazia din Anglia, atunci trebuie să se 
îndrepte spre Germania pentru a zdrobi Austria, şi poate şi 
trupele ruse, dacă au avut timp să ajungă pe câmpul de bătălie. 

Este nevoit să ia în calcul şi această ipoteză. Şi asta îl irită 
atât de tare, încât se înfurie, dă ordin să se ardă ultimele etape, 
caii să fie forţaţi, chiar de-ar fi să crape. Vrea să ajungă la 
Castelul Pont-de- Briques, cat mai repede. 

Din loc în loc, la traversarea câte unei localităţi, observă un 
arc de triumf pe care este scris: „Drumul Angliei" şi aceste 
cuvinte îi amplifică mânia. îl inteapa încă atunci când soseşte la 
patru dimineaţa, sâmbătă 13, în curtea Castelului Pont-de- 
Briques. 

Roustam a pregătit baia fierbinte, apoi s-a postat în uşă. Dar 
Napoleon vrea mai întâi să-şi lanseze ordinele: inspecția tuturor 
trupelor mâine dimineaţă, începând cu ora zece. 

Doar aşa se calmează, asta aşteaptă: în fiecare zi, inspecţie. 

Duminică 4 august, galopeaza de la ora zece la 
nouăsprezece, şi, de la capul Alpech la capul Gris-Nez, pe 
dinaintea frontului diviziilor. Până la 13 august, nu trece o zi fără 
să nu-şi inspecteze oamenii şi navele. 


Se imbarca pe salupe, inainteaza pana la linia de ancorare. 
Revede hartile: debarcarea principala, cu optzeci de mii de 
soldati, va avea loc la Deal, la treizeci de kilometri de Douvres. 
Londra va fi la GOUGYAPRAF OH esee AEA ESA AUSTERLITZ 329 

Da un mare dineu pentru ofiteri in baraca sa improvizata, la 
Odre. Vorbeşte putin, lăsându-i pe generali să-şi spună părerea 
despre această traversare, despre campania din Anglia, despre 
frumuseţile Londrei, „târfele englezoaice", despre teama şi fuga 
emigratilor. Se va termina cu finantatorul coaliţiilor. Pacea se va 
instaura, in sfarsit, cand vor fi zdrobit in vizuina sa vulpea 
engleza. 

Nu zice nimic, dar, odată banchetul încheiat, îl întreabă pe 
Meneval, apoi pe Monge, pe Daru, care este administratorul 
general al armatei şi, care, de la 1803, a organizat tabăra de la 
Boulogne: 

— Unde a dispărut Villeneuve? repetă el. 

Le aruncă aceste cuvinte cu un glas mânios. 

lese din baracă. Vântul suflă cu putere, dar cerul rămâne se- 
nin. Se aude zgomotul resacurilor. Marea se află aproape, la 
câţiva metri mai în jos. în doar câteva ore ar putea s-o 
traverseze. 

Uneori, precum în această seară, îi vine, pentru o fracțiune de 
secundă, să dea ordinul de îmbarcare şi să se pregătească de 
drum fără să mai aştepte venirea escadrelor, să se bazeze 
numai pe noroc. Alungă pe loc această idee. Războiul nu este un 
joc al hazardului. Nu-şi poate risca armata cu care, dacă se va 
reîntoarce, va strivi, de asta e sigur, Austria şi Rusia. Va deveni 
atunci stăpânul întregii Europe. lar Anglia va putea sucomba în 
vizuina ei. 

Rămâne timp îndelungat pe faleză. După ce se întoarce în ba- 
racă, îi spune lui Daru: 

— La război, la fel ca şi în politică, momentul ratat nu se mai 
întoarce. 

13 august 1805, în zori. 

în Castelul Pont-de-Briques, Napoleon se află în fata hărților 
Germaniei. 

Aude galopul unui cal, apoi vocile grenadierilor de gardă, cea 
a aghiotantului. A sosit un curier din partea amiralului 
Villeneuve. 

Smulge scrisoarea din mâna curierului. 


Villeneuve s-a pus la adăpost la Fenol, în loc să navigheze cu 
toate pânzele întinse spre Canalul Mânecii, unde îl aştept. 

Napoleon aruncă depeşa pe pământ. 

— Chemati-1 pe NBEAUEONtPRPAELĂ DE LA AUSTERLITZ 329 

în timp ce îl aşteaptă, fumează, dictează o scurtă scrisoare 
pentru Talleyrand. „Hotărârea mea este luată: vreau să atac 
Austria şi să fiu la Viena înainte de luna noiembrie pentru a-i 
înfrunta pe ruşi în caz că sunt prezenţi acolo. Şi mai vreau..." 

Rămâne tăcut câtăva vreme. Poate că jocul încă mai poate fi 
jucat. Poate că Austria nu va intra în război. Poate că Villeneuve 
îşi va învinge frica şi va sosi aici înainte de sfârşitul verii. 

— Şi mai vreau, reia el, şi ăsta este cuvântul potrivit, să nu 
existe decât un regiment austriac în Tirol. Vreau să fiu lăsat să- 
mi duc liniştit războiul cu Anglia. 

Dictează apoi scrisori către ministrul Marinei, către 
Villeneuve. Trebuie, dacă mai poate, să-l forţeze să se mişte. 

Se lasă apoi mai degrabă să cadă decât să se aşeze, în faţa 
mesei acoperite cu hărţi. 

Le parcurge cu privirea, se ridică, fumează şi, cu un semn, îi 
indică lui Daru că vrea să-i dicteze. 

Are vocea calmă, pasul măsurat, cuvintele cad cu precizie. 
Dă locuri, zile, efective. Pare să urmărească cu privirea marşul 
trupelor prin Germania. Va rostogoli, zice el, şapte torente sub 
ordinele lui Marmont, Bernadotte, Soult, Lannes, Ney, 
d’Augereau. Tinta marşurilor celor şapte armate ale sale sunt 
Wurtzburg, Frankfurt, Mannheim, Speyer, Karlsruhe, Strasbourg. 
Fixeaza etapele, numarul de kilometri de parcurs, cu 3,9 
kilometri pe ora, depozitele de aprovizionare cu hrana si munitii, 
de constituit. 


Vorbeste ore in sir, ca si cum, de luni de zile, din subteranele 
asteptarii si incertitudinii, un dispozitiv precis se activase si tas- 
neste la suprafata azi, 13 august. 

Va răsuci armataAeha®N {ROM EES Fotre spa pătrunde în inima 
Germaniei. 

A terminat. 

Abia acum pare să-l vadă pe Daru care continuă să scrie, 
înconjurat de zeci de coli de hârtie pe care le-a umplut cu notițe. 

îşi joacă ultima carte? 

Nu vrea încă să arunce zarurile. Se pregăteşte cu atenţie 
pentru una sau alta dintre variante. 

Dacă amiralul Villeneuve apare totuşi în Canalul Mânecii: „Mai 
am timp, sunt stăpânul Angliei", îi scrie el lui Talleyrand. „Dacă, 
dimpotrivă, amiralii mei ezită, comandă prost manevrele şi nu-şi 
îndeplinesc misiunea, nu am alte posibilităţi decât să aştept 
iama pentru a trece cu flotila. Operaţiune riscantă. Aşa stând 
lucrurile, încep cu ce este mai urgent. Aduc două sute de mii de 
oameni în Germania şi douăzeci şi cinci de mii în regatul 
Neapolelui. înaintez spre Viena şi nu depun armele până când 
nu am Neapole şi Venetia, si nu voi fi întărit intr-atat statele 
Electorului de Bavaria ca să nu mai am a mă teme de Austria. în 
această manieră, Austria va fi pacificată cu siguranţă pe durata 
iernii. Nu mă mai întorc cu niciun chip la Paris, decât dacă îmi 
ating scopul. 

Intenţia mea este să câştig cincisprezece zile. Vreau să ajung 
în centml Germaniei cu două sute de mii de oameni, luându-i pe 
nepregătite." 

Aşteaptă. Plouă în fiecare zi, dar vântul abia se simte şi 
marea pare liniştită. în noaptea de 20 spre 21 august, stă pe 
faleză. îşi cheamă aghiotantii: să bată tobele, să sune 
trompetele, toate trupele să se îndrepte spre port şi să înceapă 
îmbarcarea. 

După câteva minute, aude în crescendo primele strigăte 
amestecate cu răpăitul tobelor şi sunetul trompetelor şi, îndată 
după ele, zgomotul trupelor în marş. 

Rămâne în picioare, pe faleză, până la răsăritul soarelui. 

Ar putea face o tentativă în lipsa flotei. 

Ar putea. 

La război, cutezanta pare a fi cel mai frumos plan al geniului. 

Dar aici nu cumva cutezanta este, mai degrabă, cel mai mare 


defect pentru un comandant suprem: betia imaginatiei, cea care 
duce trupele la pieire? 

Se întoarce în baracă cu capul plecat şi contramandeaza 
ordinul. NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 331 

Din acest moment, hotărârea sa este luată. Ca şi cum ar fi 
vrut să încerce până la capăt una dintre ipoteze pentru a se 
verifica. 

Citeşte corespondenţa de la Villeneuve, pe care i-o trimite 
Decres, ministrul Marinei, la 22 august. 

Mototoleşte scrisoarea în pumn. Villeneuve s-a pus la adăpost 
şi rămâne pe loc. 

Nicio surpriză şi, totuşi, nu-şi poate stăpâni furia. 

Urlând, scoate din străfundurile fiinţei sale tot ce-a mocnit 
zile de-a rândul: 

— Villeneuve nu are caracterul necesar pentru a comanda o 
fregată! Un om lipsit de fermitate şi de curaj moral! strigă el. 

Scutură din cap, cu mâinile încleştate la spate, balansându-şi 
trupul spre înainte, ca şi cum ar vrea să se repeadă asupra 
cuiva. 

— Două vase spaniole sunt atacate, unii oameni s-au îmbol- 
năvit, o navă de mari dimensiuni a venit să-l pândească, vântul 
aduce zgomotul lui Nelson şi Villeneuve îşi schimbă planurile! 
Este un prost care vede dublu şi care are mai multă percepţie 
decât caracter. 

Napoleon prizează tutun si scuipă dispretuitor: 

— Un om lipsit de orice înclinaţie spre război. De altfel, nici 
nu ştie cum să-l facă! 

Totul a devenit foarte clar. Va sfârşi imediat cu această stare 
de lâncezeală, de stagnare fără perspectiva unei schimbări, în 
care l-a adus aşteptarea. 

Dam a pus la punct corespondenţa pentru toţi comandanții 
de armate. Curierii pleacă la destinaţii. 

„Îmi schimb bateriile", îi scrie Napoleon lui Talleyrand. „Ei nu 
se aşteaptă la rapiditatea cu care voi mobiliza cei două sute de 
mii de oameni ai mei. Mişcarea a început. Este vorba de a 
câştiga douăzeci de zile şi de a-i împiedica pe austrieci să treacă 
Innul pe timpul cât mă voi îndrepta spre Rin." 

Consultă hărţile cu un soi de înfrigurare. Nu s-a bătut nici- 
odată în Germania. Va demonstra că Napoleon îi este superior 
generalului Bonaparte. l-a încredinţat comanda armatei din 


Italia, lui Massena. 

Se gandeste la Lodi, la Arcole, la Marengo. Ce tanar era pe 
atunci, cat de neexperimentat încă! 

Acum ştie. A văYWPeLFAN HSPARE-E RSA ACER EESRE, a comandat 
mulţi oameni. 

Dictează Ordinul de Zi. 

„Bravi soldaţi din tabăra de la Boulogne! Nu veţi mai merge 
în Anglia. Banii Angliei l-au sedus pe împăratul Austriei, care a 
declarat război Franţei. Armata lui a trecut de linia pe care 
trebuia s-o respecte, Bavaria este invadată. Soldaţi, noi lauri vă 
aşteaptă dincolo de Rin! Să mergem să-i învingem pe duşmanii 
pe care i-am învins deja!" 

înaintează pe faleza de la Odre. 

Ziua se arată senină. Salupele amarate bord la bord se 
leagănă în port. 

Dincolo de Boulogne, praful se ridică dus de vânt spre interi- 
orul uscatului. 

Corpurile de armată sunt deja pe drum. 


Partea a noua 
„Soldați, sunt mulțumit 


I 


y 
de vol" 


septembrie 1805 - decembrie 1805 


35 


Ar vrea sa fie in fruntea trupelor in Germania, 
dar trebuie S8P9ratica*fttefda eo "Aba Ca se 
forteaza sa-si reia obiceiurile, la Malmaison sau 
la Castelul Saint-Cloud. Flecăreşte în salonul 
Josephinei. îi zâmbeşte unei june doamne care, 
seara, la o vorbă a lui Constant, va veni la el. 

Dar numai la plăceri nu-i stă capul. Trupele 
mărşăluiesc. Şi le imaginează pe marginile 
şoselelor. Ele pornesc în zori, în etape de 
treizeci, patruzeci de kilometri pe zi. Se opresc 
cinci minute la fiecare oră şi fac popas la 
mijlocul drumului programat. Tobosarii deschid 
şi închid marşul. Ar vrea să fie printre ei. Ştie că 
simpla lui prezenţă le-ar reda energia celor care 
se clatină de oboseală şi, care, uneori, se lasă 
să cadă. El a cunoscut toate astea în deserturile 
Egiptului şi Palestinei. Or, este obligatoriu ca 
oamenii să avanseze, în marş forţat, pentru a 
lua prin surprindere inamicul. 

Viteza, iată arma mea. 

Şade în faţa şemineului în care arde focul, 
deoarece în pădurile de la Saint-Cloud s-a lăsat 
umezeala. Carlotta Gazzini ciripeşte, 
gângureşte. N-o ascultă, dar glasul ei îl 
calmează. îşi roteşte în minte mecanismul pe 
care l-a pus la punct şi căruia i-a precizat 
detaliile trimițând curieri la mareşali. Daru a pus 
în operă planul dictat în 13 august. Trupele lui 
Ney, Lannes, Marmont se vor năpusti asupra 
flancului drept al generalului Mack care a 
înaintat în Bavaria cu şaizeci de mii de austrieci. 
Cavaleria lui Murat îl va face 


să creadă într-un atac frontal, in timp ce îi vor 
cădea în spate şi îi vor străpunge flancurile. 

Dar totul depinde de picioarele şi 
musculatura Nnfanberişbirore rea Austtaligz sau în 
Egipt. Şi miza este mult mai mare decât la 
Marengo sau la Aboukir, pentru că, dacă ar 
pierde, pagubele ar fi imense. Tot ce a 
construit, aceste blocuri de granit, noile 
instituţii, ar fi demolate. Asta ar vrea Londra, 
Viena sau Sankt-Petersburg. Cât despre Prusia, 
prudentă încă, ea nu va întârzia să basculeze în 
aceeaşi tabără. 

Regii şi împărații sunt împotriva mea. 

lar „oamenii cu argintii" mă  pândesc. 
Rapoartele poliției, din fiecare dimineață, 
semnalează că lumea se înghesuie la uşile 
băncilor ca să schimbe bancnotele sau politele 
în aur. Tezaurul este gol. 

Victoria în război înseamnă umplerea lui. 

Este necesar însă ca, timp de douăzeci de 
zile, cât le trebuie armatelor, asemeni celor 
„Şapte torente", să se răspândească in teritoriul 
Germaniei, el să păstreze secretul planului si să 
rămână la Malmaison sau la Saint-Cloud, să 
participe la Consiliul de Stat, să-l primească pe 
Roederer. 

— în mine, zice Napoleon, coexistă doi 
oameni diferiți: omul rațional şi omul 
sentimental. Să nu credeți că nu am inima 
sensibilă, la fel ca alții. Ba chiar sunt un om bun 
la suflet. Dar, in prima mea tinereţe, m-am 
străduit să-mi reduc la tăcere această coardă 
care, acum, nu mai scoate niciun sunet. 

îl crede Roederer? 

Sau, probabil, crede că trebuie să jiu 
considerat dur, sever, insensibil. Si că asta, 
câteodată, mă scuteste să fiu astfel. 

Şi totuşi! 

la în mână o scrisoare proaspăt venită de la 
ministrul Marinei. Villeneuve, incapabilul, s-a 


retras la Cadix. N-ar merita o pedeapsa 
exemplara? 

Furia lui Napoleon explodeaza, ca si cum 
toată tensiuneaopencanana Eaeunnutatioriirep de 
mai multe săptămâni ar provoca aceste cuvinte 
care tasnesc precum fulgerele. 


— Villeneuve a intrecut masura, urla el. Nu 
mai exista calificativ pentru el. Villeneuve este 
un mizerabil care trebuie desfiintat in mod 
ruşinos. Lipsitide sonicapere, ni enausaia.de interes 
general, ar sacrifica totul ca să-şi salveze 
pielea! 

Se izolează pentru a studia hărţile Germaniei. 
Marchează poziţiile cele mai avansate ale 
trupelor în marş. Dar, de la sosirea curierilor, 
ele trebuie să mai fi parcurs câteva zeci de 
kilometri. Acolo se joacă partida, toate forţele 
sale trebuie să-i fie dedicate, cu toate că-i vine 
greu să-l uite pe Villeneuve, ocaziile pierdute 
care fac ca Anglia să rămână neînvinsă. 

Are un moment de sfârşeală, câteva minute 
doar, timp în care se gândeşte la obstacolele 
imprevizibile care i se pun de-a curmezişul şi îl 
împiedică să-şi realizeze proiectele marete la 
care a visat. Campania din Asia, sfârşită la 
Saint-Jean-d’Acre. Un englez era acolo. 
Cucerirea Angliei, imposibilă. 

Trebuie atunci să învingă Germania. Nu mai 
are de ales. Mâine va convinge Senatul să 
decreteze mobilizarea a şaizeci de mii de 
oameni, cu care va pleca să se alăture „Marii 
Armate". Aceasta este modalitatea de a-şi 
forma diviziile care să meargă acolo, căci nu a 
mai avut niciodată o armată atât de mare! O 
sută nouăzeci şi şase de mii de oameni, dintre 
care aproape treizeci de mii străini, italieni, 
belgieni, olandezi, elveţieni, sirieni, irlandezi, şi 
alţii, mercenari şi aderenti. 

Este armata Imperiului meu. 

A dorit ca Josephine să-l însoţească până la 
Strasbourg. O priveşte stând aşezată în berlină, 
faţă în faţă, în timp ce câmpurile defilează în 
ploaia persistentă a acestor ultime zile de 
septembrie 1805. 

Din cauza atmosferei reci şi umede, 
Josephine s-a înfofolit într-un şal generos. Dar, 


de cum se apropie de cate un oras, La Ferte- 
sous-Jouarre, Bar-le-Duc sau Nancy, se scutura, 
se fardeaza, isi aranjeaza parul si le zambeste 
notabililor canepvirosăsşiprezintenosragiits39 


A fost inspirat s-o ia cu el, prezenta ei 
transmitandu-i o stare linistitoare. 

Acest război, trebuie că-şi spun cu toţii, nu va 
fi nici greu NAPHERON LP RAREKE PRE LAAMSTERțITZCe ea 
călătoreşte. Gâmenii au nevoie de speranţă şi 
de iluzii. 

Joi, 26 septembrie, la ora cinci după-amiaza, 
berlina se opreşte la poarta Saverne, la 
Strasbourg. 

îi întinde mana Josephinei şi înaintează în 
mijlocul gărzilor de onoare, către primarul care 
îi înmânează cheile oraşului. Mulțimea se 
înghesuie, aplaudă, urmează cortegiul care se 
îndreaptă pe străzile împodobite cu steaguri şi 
cu ghirlande de flori până la Palatul Rohan. 

Traversează camerele palatului, în timp ce 
Josephine zăboveşte. O aude răspunzând cu 
graţie, felicitandu-1 pe primar pentru primirea 
pe care le-a făcut-o în acest palat decorat cu 
fast. 

O lasă în urmă. N-are decât să se ocupe de 
strasbourghezi! Să-i  măgulească şi s-o 
sărbătorească! Toate gândurile lui sunt la 
austrieci, la războiul pe care îl are de dus şi de 
câştigat. 

Nu doarme. Aude ploaia căzând. Se gândeşte 
la trupele care au poposit în câmp, aşteptând să 
pornească la drum de cu zori pentru a traversa 
Rinul. 

A convocat generalii pentru ora şase, la podul 
Kehl, în această zi de vineri 27 septembrie, dar 
el stă treaz încă de la ora patru. Roustam i-a 
pregătit baia fierbinte. 

La ora cinci, pe întuneric, înconjurat de 
douăzeci şi doi de vânători călări din garda 
imperială, de trompetist şi de ofiţerul care îi 
comandă, aşteaptă pe cal, la capul podului. 

în sfârşit, se află aici, printre soldaţi! Plouă în 
rafale. Tobele nu pot imprima ritm marşului, dar 
trupele trec şi strigă câteodată: „Trăiască 


împăratul!" Garda îşi face apariţia, cu căciulile 
sale înalte din blană de urs. Rup cadenta pentru 
a traversa podul. Apa li se scurge pe mustatile 
şi pe favoriţNAn&satiţțoAasera neta Adăligatării ale 
apartenenţei for la această trupă de elită care 
beneficiază de o soldă generoasă. 


Napoleon sta drept pe calul sau. Nu simte 
ploaia care i se prelinge pe pălăria îmbibată 
deja de apa, deformată, si pe redingota 
îngreunată. ee - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 

Asa se comanda oamenii care vor muri, stand 
alaturi de ei. Ramane pe pod, nemiscat, ore in 
Sir. 

Trebuie să-l vadă toţi, fiecare soldat să ştie 
că împăratul este acolo. Şi că va conduce 
campania. 

Mai târziu, regăseşte oglinzile, covoarele şi 
tablourile din Palatul Rohan. într-unul din 
saloanele luminate cu zeci de lumânări, îl 
observă pe Talleyrand, căruia i-a cerut să fie 
prezent la Strasbourg, pe Josephine într-o 
rochie lungă de tafta, pe prinții electori de Bad 
şi Wurtemburg, pe care vrea să şi-i facă aliaţi, 
asemeni Bavariei, în scopul de a crea între 
Austria şi Franţa o barieră de state pe care le va 
domina. 

Se îndreaptă către aceşti oameni 
înveşmântaţi în haine de curte şi îşi vede 
costumul reflectat în oglinzi, botit, cu redingota 
şiroind de apă. îl încearcă un sentiment de 
mândrie. Este Imparatul-Soldat. Aparține unei 
alte categorii de oameni. Poate să doarmă în 
acest palat cu pereţii decoraţi cu tapiserii de 
Gobelins, pot să i se adreseze cu Maiestate sau 
Sire, dar el nu va fi niciodată, o ştie, egalul 
acestor prinți. îi domină, dar nu este unul de-ai 
lor. 

El are destinul singular al unui fondator de 
imperiu, apropiat de soldaţii pe care îi trece în 
revistă, în fiecare zi, de o parte şi de alta a 
Rinului, la Kehl, la arsenal sau la citadelă, 
arzând totodată de nerăbdare să li se alăture în 
Germania. 

„Soldaţi", proclamă el la 30 septembrie, 
„războiul celei de-a treia coaliţii a început... Aţi 
fost nevoiţi să alergati în marş forţat pentru 


apararea granitelor noastre. Nu vom mai face 
pace fara garantii. Generozitatea noastra nu va 
mai incurca politica noastra. Soldati, imparatul 
vostru este aAteltaiie SAARELE DE LA AUSTERLITZ 

Intra in camera Josephinei. 

„Voi pleca în noaptea aceasta", zice el. „Dacă 
austriecii îmi lasă libere anumite direcţii, va fi 
prapad pe capul lor." 


36 

i octombrie 1805. îi este frig în timp ce 
traversează Rinul. Plouă. îşi înfăşoară strâns 
pulpanele rePR Stei SPEED Breaza sună 
sub copitele cailor vânătorilor din gardă care 
escortează berlina. Napoleon tremură, respiră 
greu, ca si cum o greutate l-ar apăsa pe piept. 
Face un efort pentru a se destinde, ca să nu 
pateasca precum ieri seară, cu doar câteva ore 
Înainte de plecare, când a făcut o criză 
dureroasă. 

A lesinat in camera sa din Palatul Rohan, în 
fata lui Talleyrand si a domnului de Remusat, 
care veniseră Împreună cu el. Timp de câteva 
minute, a avut senzația că pereții se prabuseau, 
strivindu-1, că podeaua se despica să-l tnghita. 
O pânză i-a acoperit ochii. 

Când şi-a revenit în simtiri, Talleyrand si 
Remusat îl frectionau cu apă de Cologne. Era pe 
jumătate dezbrăcat. l-a respins porun- cindu-le 
tăcere absolută asupra acestui acces de 
oboseală, fără îndoială. Dar, în ciuda băilor 
fierbinţi în care stătuse cufundat toată noaptea, 
frigul nu-l părăseşte. Şi dacă nu s-ar controla, i- 
ar clantani dinţii. 

Trebuie să-şi stăpânească trupul, la fel cum 
ar dresa un cal naravas care se cabrează. 

Animalul se va supune, atât cât va fi necesar. 

Soseşte la Ludwigsburg şi se instalează în 
palatul Electorului de Wurtemberg. îi scrie în 
grabă câteva cuvinte Josephinei, ca s-o 
liniştească, pentru că precis Talleyrand a 
avertizat-o despre 


indispozitia lui din noaptea trecută, evident în 
scopul de a căpăta mai multă putere asupra ei 
prin aceasta confidenta. 

„Sunt la LSLE POA EA AES ALU Garfatos... 
Simte-te bine. Crede in toate convingerile mele. 
Aici este o Curte foarte onorabilă, o proaspăt 
căsătorită grozav de frumoasă şi în general 
oameni extrem de amabili, chiar şi soţia 
electorului, care pare foarte bună, deşi este 
fiica regelui Angliei." 

Şi-o imaginează pe Josephine aratandu-le 
scrisoarea doamnelor sale de onoare şi pe 
acestea repetându-i cuvintele. 

Toate astea fac parte şi ele din război, să nu 
laşi zvonurile să se răspândească. 

Și, de altfel, mi-e mai bine, mă simt bine. 

4 octombrie. în sfârşit, timpul este frumos. 
Napoleon străbate în berlină drumurile din 
regiune, stânjenit de trupele în marş care îl 
aclamă când recunosc escorta vânătorilor din 
Gardă. 

La Stuttgart, în cursul serii, în momentul când 
intră în sala Teatrului Curţii, Electorul de 
Wiirtemberg îl conduce respectuos şi, în timp ce 
cortina se ridică, îl previne că acest Don 
Giovanni, de Mozart, va fi o încântare. 

Ascultă. Apoi, la reîntoarcerea la 
Ludwigsburg, în berlină, dictează la lumina unei 
lămpi cu ulei o scrisoare pentru noul ministru 
de Interne, Champagny: „Mă aflu aici, la curtea 
din Wiirtemberg şi, în timp ce mă ocup de 
război, am ascultat şi muzică foarte bună. 
Totuşi compoziţia germană mi s-a părut puţin 
barocă. Rezerva funcţionează? Ce se aude de 
conscripția din i806?“ 

Caci razboiul este devorator de oameni si nu 
poţi să-l câştigi dacă nu-i alimentezi burduhanul 
cu regimente proaspete. 

Primele lupte au început să se dea pe malul 
drept al Dunării, la Wertingen. Napoleon află că 


escadronul de cavaleristi al lui Murat a atacat, 
dupa ce, urmare a neintelegerilor dintre Murat 
si Ney, o divizie de peste treizeci de mii de 
austrieci puth¥EApSiSeRrgs Pie -MAHATERtĂ Z 343 


Astia sunt maresalii mei, bravi si adesea 
ingusti la minte! Invidiosi unii pe alții. 

Merge pe câmpul de bătălie. Ploaia a început 
din nou să NABerBON THORFETE CBS GAIA BES sub 
rafalele reci. Dar el se găseşte alături de soldaţi, 
chemându-i afară din rând pe cei despre care 
ofiţerii îi spun că au fost cei mai buni 
combatanți. 

Acesta, de exemplu, dragonul Marcate din 
Regimentul 4, şi-a salvat căpitanul care, cu 
puţine zile în urmă, îl degradase din rangul de 
subofițer. Napoleon îl trage de urechi şi îi atârnă 
pe piept Acvila Legiunii de Onoare. 

Ploaia nu conteneşte. Peisajul dispare sub 
perdeaua de apă. Napoleon călăreşte cu 
escorta sa. Trăsurile din suită nu i-au ajuns din 
urmă. Intră în localitatea Ober-Falheim. Casele 
au fost jefuite, prădate, zidurile sparte de 
soldaţii care caută aur ascuns de săteni. 

Napoleon se instalează în casa parohială. Un 
aghiotant pregăteşte o omletă, un altul patul. 

îşi întinde picioarele în faţa semineului. 
încearcă să-şi usuce hainele. Se simte bine aici. 
Vestile despre confruntări sunt bune. 

Dunărea a fost trecută pe la Donauwerth. 
Davout şi Soult au intrat în Augsburg. 
Bernadotte şi Marmont în Miinchen. Austriecii 
generalului Mack s-au repliat spre Elchingen şi 
Ulm. Vor să-i aştepte acolo pe ruşi. Trebuie să-i 
nimicească, repede. 

Glumeste cu câţiva ofiţeri care se foiesc în 
jurul lui, în pres- biteriu. Nu are nici măcar vinul 
său de Chambertin, zice el, aici, în Europa, în 
vreme ce nu i-a lipsit niciodată chiar şi în 
mijlocul dunelor din Egipt. 

| se aduce un pahar cu bere. E posibil ca aici, 
într-o regiune atât de fertilă, băutura asta să fie 
atât de proastă? 

A doua zi, înnoptează la Burgau, nu departe de 
Agsburg. 


Victoria îi este la îndemână. O simte, ca de 
fiecare dată când se apropie. înaintează în 
acelaşi timp cu avangarda, de-a lungul Dunării, 
până la punc AMP AEN etree BFeAA ei Ere43 


Zorii zilei de 14 octombrie. Pontonierii construiesc o pasarelă 
sub tirul de artilerie. Napoleon se amestecă printre primii soldaţi 
care se avântă. 

De atâtea ori d&fa eN- BeBus PEM OUP fod! luptelor, de 
atâtea ori, încât îi pare că nu poate fi atins. 

în sfârşit, grenadierii pun stăpânire pe abatia din Elchingen 
care domină fluviul. Napoleon îşi instalează cartierul general 
acolo. Se aduc răniții care se numără cu sutele. Dar austriecii au 
fost sfartecati în bucăţi, împinşi înapoi şi, sub tirul lui Ney si 
Bessiere, generalul Mack s-a baricadat în Ulm. 

L-a prins în cursă. 

Napoleon iese afară. O baterie inamică trage în escortă, caii 
fac salturi în lături, dar el rămâne impasibil, galopează înainte, 
spre înălțimile din Michelsberg, unde plaseză tunuri care 
deschid focul asupra Ulmului. 

Strânsoarea nu trebuie slăbită până ce Mack nu capitulează. 

Apoi, în abația din Elchingen, seara, îi scrie câteva cuvinte 
Josephinei. 

„Inamicul este ca şi înfrânt, şi-a pierdut capul, şi totul mi se 
arată ca o campanie frumoasă, cea mai scurtă şi cea mai 
strălucită din câte au existat vreodată. 

Eu mă simt bine; vremea însă s-a făcut urâtă. îmi schimb hai- 
nele de două ori pe zi din cauza ploii. 

Te iubesc şi te imbratisez. 

Napoleon" 

lese din abație. Ploaia rece continuă să cadă, atât de deasă 
încât fortificațiile oraşului Ulm unde se află generalul Mack 
dispar în spatele păturii cenusii de apa. 

Calul lui Napoleon avansează cu dificultate pe potecile de 
creastă, unde sunt dispuse tunurile. Napoleon coboară, 
îndreaptă singur un tun spre ţintă, dă ordin să se deschidă focul. 
Mack trebuie scos de pe poziţie, hărțuit, obligat să se predea 
înainte ca trupele ruseşti să-i vină în ajutor. 

Cand se reîntoarce la abația din Elchingen, Napoleon dârdâie 
în ciuda căldurii emanate de focurile din şemineurile înalte. 
Ofițerii îi raportează despre starea deplorabilă a trupelor. Ploaia 
şi foamea destramă „Marea Armată", spun ei. Le trebuie 
adăposturi, pâine, vin. Uniformele lor sunt numai zdrente. 

Napoleon ascultă fără să pară că ar auzi. 

Să comanzi înseamnă şi să-ţi ascunzi îngrijorarea, şi să răs- 


punzi neliniştii subordonatilor prin certitudini. 

Nu va dura mai mult de câteva ore şi Mack se va preda, 
afirmă el. Vom intra în Viena, Austria va fi învinsă. îi vor trebui 
numai câteva zile, BART? ca MRSE OS eraai lor înfrânți. Si 
astfel se va termina cu cea de-a treia coaliţie. 

îl convoacă pe generalul Segur, care urmează să trateze cu 
Mack. Trebuie să-l înspăimânte pe generalul austriac, să-i 
smulgă capitularea. Şi, până atunci, să-l potopească cu obuze. 

în 20 octombrie, în sfârşit, trupele austriece depun armele, 
fără să fi luptat măcar. 

Napoleon priveşte defilând pe dinaintea lui cei treizeci de mii 
de oameni care depun la picioarele sale armele şi drapelele, ca 
într-o victorie antică. 

Ploaia a încetat, dar el este ud şi murdar de noroi. Simte 
greutatea pălăriei şi a redingotei gri, mustind de apă. Stă în 
faţă, pe o ridicătură de pământ, dominând scena. Este împăratul 
învingător. Trupele sunt adunate în jurul lui şi, din când în când, 
se întoarce către ele. 

Victoria, ca de fiecare dată, a transformat epuizarea şi 
îndoiala intr-un fel de mândrie jovială. A redat forţele fiecărui 
soldat. îi va decora pe mai mulţi dintre ei. 

Şaizeci de mii de austrieci, douăzeci de generali prizonieri se 
perindă prin faţa lui. 

„Soldaţi“, le strigă el, „gloria aceasta se datorează încrederii 
voastre fără limite în împăratul vostru, răbdării voastre de a su- 
porta eforturile şi privatiunile de tot felul, curajului vostru." 

Schimbă câteva cuvinte cu generalii austrieci care s-au oprit 
şi îl înconjoară. Unii dintre aceşti oameni poartă semnele unor 
răni care sunt mărturia campaniilor pe care le-au condus impo- 
triva turcilor. 

Sunt valoroşi, experimentați, dar eu i-am învins. Pe cine n-aş 
putea învinge ? 

Seara, în abatia din Elchingen, în timp ce ploaia a început din 
nou, termină de dictat proclamația către „Marea Armată": 

„Nu ne vom opri aici: sunteţi nerăbdători să incepeti o noua 
campanie. Vom face ca armata rusă pe care aurul Angliei a 
trans- portat-o la marginile pământului sa impartaseasca 
aceeaşi soartă..." 

De fiecare dată când se opreşte din vorbit aude vaietele 
răniților care au fost cazaţi în abație. Totuşi, această bătălie de 


la Elchingen nu l-a costat prea multi oameni. Dar mâine? 

„Toată grija mea", dictează el, „este de a obţine victoria cu 
cele mai mici jertfe de sânge: soldaţii sunt copiii mei." 

Acest text trebui ERE Nna ae afi at Odor el. Şi, de ase- 
menea, publicat în Bulletin de la Grande Armie, „Buletinul Marii 
Armate", care trebuie să-i ajute pe soldați să cunoască nu numai 
intenţiile împăratului, ci şi isprăvile săvârşite de ei. 

Se aşază lângă şemineu. la o hârtie. Va scrie el însuşi, cu 
foaia pusă pe genunchii luminati de flăcări: 

„M-am ostenit, draga mea Josephine, mai mult decât era 
necesar; o săptămână întreagă, zi de zi, cu trupul înmuiat de 
ploaie, şi cu picioarele reci, m-a şubrezit puţin... 

Mi-am îndeplinit proiectul, am distrus armata austriacă doar 
prin marşuri... sunt mulţumit de armata mea. Nu am pierdut de- 
cât o mie cinci sute de oameni, dintre care două treimi uşor 
răniţi. 

Prinţul Charles a plecat spre Viena. 

Cred că Massena trebuie să fie la această oră la Verona... 

Adio, Josephina mea, multe salutări tuturor. 

Napoleon" 


37 

Ninge. Napoleon urca in berlina. Escorta de vanatori calari din 
garda sta pregatita in sa. 

Este începutul dipatarthiehe tho ta Bete Nin Elchingen. 
Cerul s-a înnorat. Pe drumul ce înconjoară oraşul Ulm si se 
pierde între colinele spre Miinchen şi, dincolo, spre Viena, 
această dâră neagră este „Marea Armată" care mărşăluieşte. 
Câteodată, se fac auzite detunături. Sunt ofiţeri care deschid 
focul asupra jefuitorilor, sau sunt doar soldaţi care fugăresc 
porci sau vite. Oamenilor le este foame. Oamenilor le este frig. 

Napoleon ordonă să se pornească la drum în direcţia 
Miinchen. Berlina se urneşte greoi, roţile se afundă în zăpadă. 
Se apleacă, ordonă aghiotantului să prindă viteză. O dată în 
plus, totul depinde de viteză. 

Trebuie să-l ia prin surprindere pe Kutuzov, generalul rus re- 
cunoscut ca un bun strateg, pe austriecii care au făcut joncțiune 
cu el. Si, în acelaşi timp, nu trebuie să se lase dus de val. 

Napoleon zăreşte pe marginile drumului soldaţi din infanteria 
de linie. Se târâie cu capetele plecate, în ninsoare. Aburul 
victoriei s-a risipit, rămâne sfârşeala. De la Boulogne, ei merg 
întruna şi, cu toate că n-au luptat prea mult, sunt epuizați. 

Trebuie să termin cu treaba asta. Să impun dușmanului 
bătălia în conditiile şi în momentul pe care eu le voi hotări. Ca 
un jucător de şah care calculează mai multe lovituri în avans şi 
isi atrage adversarul în capcana pregătită dinainte. 

în berlină, în drum spre Miinchen, cu o hartă desfăcută pe 
banchetă şi în ciuda luminii slabe a lămpii cu ulei şi a 
hârtoapelor drumului, Napoleon încearcă să conceapă această 
capcană. 

Este încă prea devreme. Partida contra ruşilor nu a început. 
Mai întâi va pune stăpânire pe Viena. 

Dar eu trebuie să prevăd ce va fi după. 

Vrea ca acest viitor câmp de bătălie să-i fie la fel de familiar 
precum i-a fost câmpul de război din Italia. 

Dictează o scrisoare către Cambaceres. „Astăzi conduc 
manevre pentru a înfrunta armata rusă care se află pe poziţii 
dincolo de Inn, zice el. în mai puţin de cincisprezece zile, voi 
avea pe cap o sută de mii de ruşi şi şaizeci de mii de austrieci 
fie veniţi din Italia, fie alte corpuri aflate în rezervă în monarhie. 
îi voi învinge, dar, probabil, asta mă va costa unele pierderi." 


Noroiul acopera geamurile berlinei. Distinge totusi siluetele 
încovoiate ale soldaţilor. Câţi dintre ei vor cădea? închide ochii. 

Căpcăunul, aşa mă numesc ziarele plătite de englezi. 

De parcă el ar doMitr6ates/Bă RE ASP SFE HPăni din ei! Dar 
nu-şi face iluzii! Murmură, şi Meneval se uită la el, neştiind dacă 
trebuie să noteze: „Cel ce nu priveşte cu ochi de piatră un câmp 
de bătălie va provoca uciderea oamenilor în mod inutil." 

A ajuns la Miinchen. în vastele săli ale palatului regal, care 
ocupă în întregime partea de nord a pieţei centrale, este 
întâmpinat de Curtea de Bavaria. 

Ca de fiecare data când se găseşte în compania acestor prinți 
străini, simte un fel de curiozitate timorată, vecină cu frica. Fiind 
invitat la vânătoare, acceptă să participe, apoi merge la teatru. 
A cerut să se dea un concert în onoarea Curţii. 

Talleyrand, care tocmai a sosit, s-a aşezat aproape de el şi 
şuşoteşte pe toată durata concertului, explicându-i că n-ar 
trebui să zdrobească Austria, ci, mai degrabă, să încheie o 
alianţă cu ea contra adevăratelor puteri inamice, Anglia, Rusia, 
Prusia. 

Talleyrand îi aduce totodată ultimele veşti din Franţa. îngrijo- 
rarea bancherilor rămâne la cote înalte. Banca Recamier şi 
banca Hervas sunt în faliment. Se tem de un război de durată şi 
de un rezultat incert. 

Banii trag şi ei la învingători, spune Napoleon. Trebuie deci să 
încheiem războiul cu o victorie. 

Talleyrand incuviinteaza, apoi îi vorbeşte de Josephine, foarte 
neliniştită pentru că n-a primit scrisori de la împărat. 
împărăteasa, pur şi simpu perfectă, a cucerit Strasbourgul, de 
unde aşteaptă bunăvoința lui Bonaparte. 

„Am aflat amănunte care mi-au dovedit afecțiunea pe care 
mi-o porţi, îi scrie Napoleon în aceeaşi seară. Dar este nevoie de 
mai multă forţă şi încredere. Te prevenisem de altfel că timp de 
şase zile nu-ţi voi scrie nimic. 

Sănătatea, destul de bună. Mă lansez contra armatei ruse. Fii 
veselă, distrează-te, speră că la finele lunii ne vom reintalni. 

Le-am oferit ieri doamnelor de la această Curte un concert. 
Capelmaistrul este un om de ispravă. Am vânat la o fazanerie a 
Electorului: după cum vezi, nu sunt chiar atât de obosit. A sosit 
Talleyrand." 

A doua zi, Napoleon părăseşte din nou palatul. Trebuie să 


uite baile calde, concertele, s-o porneasca la drum. 

Câteodată, în berlină sau chiar călare pe cal, când a decis să 
înainteze astfel, în mijlocul soldaţilor săi, prin zăpadă, se 
gândeşte că _ este Peger SOVHăaDE eare EAE 8 face, nomadă, 
primejdioasa si aspra. Se culca in presbiterii cu confort precar. 
La Lembach, trage la o mănăstire. Pe timpul nopţii s-a instalat 
într-o chilie îngheţată, senzaţia de frig fiind încă şi mai 
pregnantă decât cea de pe traseu, în furtunile de zăpadă. 

„Mă aflu în plin marş", îi scrie Josephinei. „Temperatura este 
scăzută şi pământul acoperit de zăpadă. Asta mă cam 
stânjeneşte. Din fericire, nu ducem lipsă de lemne; suntem tot 
timpul înconju 


rati de paduri. Eu ma simt destul de bine. Planurile mele 
evoluează satisfăcător; inamicii mei precis au mai multe griji 
decât mine. 

Doresc să capăt VERSHEER ROARAIE BE SSABFTERE Eti liniştită. 

Adio, prietena, ma duc la culcare." 

Dar cum să doarmă? Revede raportul pe care i l-a comunicat 
Savary. îl reciteşte, îşi aminteşte de acest om ciudat despre care 
Savary i-a vorbit deja, un cetăţean din regiunea Bad, fiu de pas- 
tor, fabricant de articole de fierărie, băcan, negustor de tutun, 
dar spion versat, multă vreme în serviciul austriecilor. Acest 
Schulmeister se afla cu doar câteva zile în urmă la Ulm, de 
partea generalului Mack. Acum a schimbat tabăra, îi face oferte 
lui Murat şi lui Savary, a adus informaţii despre mişcările 
trupelor ruse. Kutuzov ar avea intenţia să-i atragă pe francezi 
departe, spre est. Schulmeister s-ar fi infiltrat în statul-major 
austro-rus, dându-se drept ofiţer. Savary a ataşat la raportul său 
notele lui Schulmeister, care semnează Charles-Frederic. 

Spionii sunt indispensabili. 

Napoleon descifrează pentru a treia oară acest scris mărunt. 
Detaliile oferite de Schulmeister îi confirmă intuiţiile. Trebuie să 
stopeze retragerea inamicului înspre est. Nu este suficient, cum 
procedează Bernadotte sau Ney, să se bată, să intre în Salzburg, 
în Innsbruck, sau precum Lannes şi Murat, să ia în stăpânire 
podurile de peste Dunăre care vor permite încercuirea Vienei şi 
ocuparea celui de-al treilea oraş important al Europei. 

Trebuie să luptăm şi, mai ales, să învingem duşmanul, aşa 
cum am făcut la Ulm. 

Din camera generoasă unde s-a instalat în Palatul Stărilor din 
Linz, Napoleon zăreşte marea piaţă şi coloana înaltă a Trinității, 
ridicată în 1723, în memoria eliberării oraşului de ciumă şi de 
turci. 

Napoleon stă în faţa ferestrei şi îşi aminteşte cum îşi făcuse 
odată planul să plece la Constantinopol. 

Cugetă la destinul lui care l-a condus aici, la Linz, atât de 
aproape de Viena, unde va intra, este foarte sigur de asta, în 
această capitală pe care turcii au asediat-o fără succes. 

Se gândeşte la toate oraşele pe care le-a cucerit deja, la cele 
cincizeci de bătălii pe care le-a purtat. 

Unde-1 va duce mai departe destinul? 

„Eu lupt astăzi contra armatei ruse“, dictează pentru fratele 


său Joseph, „şi în aceste circumstanţe, nu am fost prea mulţumit 
de Bemadotte." 

Joseph trebuie să ştie că Bemadotte, cumnatul său, nu este 
maresalul fără CUuSUFABe RAS SME RGA a FRLITZ 353 

„Bemadotte m-a făcut să pierd o zi, şi de o zi depinde soarta 
lumii." 

îmi pare tot mai des că sunt singurul care înţelege, care 
simte lucrul acesta. Ceilalţi, până şi cei mai buni, tărăgănează, 
îşi închipuie că viitorul se află în mâinile lor. Numai eu sunt cel 
ce poate crede asa ceva. Si eu nu cred asta. Totul rămâne 
nesigur. Viitorul este precum războiul. 

„Totul se poate schimba de la un moment la altul; un batalion 
decide soarta unei zile." 

Refuză să-l primească pe prinţul Giulay, trimisul împăratului 
Austriei, care vrea să-i propună un armistițiu de cincisprezece 
zile. 

Ce cred austriecii? Că mă las înşelat de tertipul lor? 
Cincisprezece zile! Răgazul necesar pentru ca trupele lui 
Kutuzov să fie pe poziţii şi să le sosească întăriri. De ce să le dau 
timp „când pierderea timpului este ireparabilă în război şi cand 
operațiunile se ratează din cauza intarzierilor"? 

Giulay se arată extrem de dezamăgit, explică şambelanul, 
contele Thiard. Giulay i-a făcut unele destainuiri, continua 
Thiard. Şambelanul ezită să continue. Napoleon îl încurajează. 
Thiard spune că Giulay s-a mirat că împăratul, care nu are copii, 
nu divorţează încă. De ce nu se gândeşte s-o ia în căsătorie pe 
arhiducesa de Austria, fiica împăratului, pe Marie-Louise? Acest 
mariaj s-ar putea rezolva, l-a asigurat Giulay. 

Napoleon s-a tras lângă şemineu. întinde mâinile deasupra 
flăcărilor. 

Arfio alianță între cele două Case, cum doreşte Talleyrand, 
cum s-a înfăptuit sub monarhie. Ludovic al XVI-lea se căsătorise 
cu Marie- Antoinette. Să fi ajuns în acest punct al destinului meu 
? Să trebuiască să reiau firul istoriei de unde a fost întrerupt? 

Napoleon se întoarce spre Thiard: 

— Asta nu se poate, zice el. 

Se plimbă cu paşi mari prin încăperea vastă, se opreşte la 
rastimpuri în fata ferestrei. Ninsoarea s-a pornit din nou cu fulgi 
mari. 

— Arhiducesele i-au fost mereu fatale Franţei, continuă el. 


Numele austriac a displacut dintotdeauna, iar la micsorarea 
acestei distante n-a contribuit Marie-Antoinette. 

Se posteaza din nou tn fata semineului. 

— Amintirea sa estel tas Patan bd LS APAR LAIIZ 353 

Când intră în parcul Castelului Schonbrunn, în după-amiaza 
zilei de 13 noiembrie 1805, se preumblă timp îndelungat, singur, 
pe aleile grădinii în stil franțuzesc. 

Viena este aici, la mai puţin de o jumătate de oră de mers, şi 
trupele lui Bemadotte şi ale generalului Clarke au pătruns deja, 
fără să întâmpine rezistenţă, capitala Imperiului fiind declarată 
oraş deschis. 

Napoleon se opreşte în faţa celor peste treizeci şi două de 
statui de marmură dispuse în mijlocul răzoarelor acoperite de 
zăpadă. Apa din marele bazin a îngheţat. Statuile lui Neptun, ale 
cailor de mare si ale tritonilor sunt învelite într-o pojghita 
lucioasă. 

Mergând în sus pe aleea principală, se îndreaptă spre un obe- 
lisc, descoperă minele romane. Cei patru vânători din escortă 
care au misiunea de a-l urma ori de câte ori se depărtează de 
berlină stau retraşi în spatele lui, ceva mai la distanţă. 

A ajuns în vârful unei coline, la care se accede pe sub un 
portic. De acolo domină întreg peisajul şi în depărtare zăreşte, 
prin ceata întunecată, Viena. 

Altădată, pe când comanda armata Italiei, visase să ajungă 
până aici. Şi iată că, prin căi neştiute, viaţa l-a adus aici, la 
Schonbrunn, 


Versailles-ul Habsburgilor. lar unul dintre apropiatii împăratului 
Austriei îi propune să se căsătorească, precum un Capet, cu 
arhiducesa. 

Cine şi-ar fi imagi/tAEEQBtEPPARELE DE LA AUSTERLITZ 355 

Şi, în definitiv, de ce ar fi imposibil acest mariaj ? Nu este 
viaţa lui un şir de evenimente incredibile, care totuşi s-au 
petrecut? 

Nu este el împăratul? 

Se instalează într-una din vastele încăperi ale castelului şi, de 
la fereastră, observă Garda Imperială care a intrat în repaus. Dă 
ordin grenadierilor să-şi pregătească ţinuta de paradă, apoi, 
când s-a lăsat seara, pleacă numai cu escorta spre Viena. 

Oraşul pare liniştit, dar infanteriştii pe care îi vede au alură 
de învinşi. Sunt îmbrăcaţi în resturi de uniforme şi poartă 
atârnate de centură butelii, pâine, găini. „Marea Armată" este 
uzată de sutele de kilometri parcurşi. Va trebui s-o revigoreze 
înainte de bătălie. 

Reîntors la Schonbrunn, îl convoacă pe generalul Bessieres, 
ordonându-i să organizeze o defilare a „Marii Armate" în Viena, 
în zilele următoare, de îndată ce Garda va fi pregătită. Vienezii 
trebuie să fie impresionați de puterea şi disciplina armatei şi să 
uite imaginile soldaţilor în zdrente. 

Rămâne pe gânduri multă vreme în cameră, în timp ce 
Roustam trebăluieşte, apoi îi scrie Josephinei câteva rânduri: 

„Mă aflu la Viena de două zile; am înnoptat aici. Mâine, voi 
primi oficialităţile şi marile unităţi. Aproape toate trupele mele 
se găsesc dincolo de Dunăre, în urmărirea ruşilor. 

Adio, Josephina mea; de îndată ce va fi posibil, o sa te chem 
încoace. Multe gânduri bune pentru tine." 

Semnează apăsând pana într-atât încât linia ce subliniază cu- 
vântul Napoleon s-a transformat într-o lungă dâră, neregulată, 
de cerneală. 

Studiază hărţile regiunii care cuprinde zonele din jurul Briinn- 
ului şi nordul Vienei. Alternanta de platouri, lacuri, văi înguste 
permite o bătălie decisivă într-un spaţiu redus. Trebuie să 
acţioneze rapid. Trupele prusiene sunt pe drum. Regele Prusiei 
Frederic-Guillaume al III-lea şi regina Louise l-au primit cu pom- 
pă pe ţarul Alexandru |. Spionii îl informează ca, la începutul lu- 
nii noiembrie, în data de 3, suveranii s-au dus în timpul nopţii la 
Potsdam, au coborât în cavoul funerar al lui Frederic al II-lea si, 


la lumina tortelor, deasupra sicriului sau, i-au jurat prietenie 
vesnica. 

Ridicol. Cât valorează jurămintele suveranilor? Frederic al ll- 
lea şi ruşii se lupta YEPE Ntr AR 45 266% ASTE HES GNI! Cât ar dura 
amicitia acestor regi dacă înfrângerea ar zdrobi armata rusă? 

Trebuie să înving. 

în 16 noiembrie, Napoleon părăseşte Schonbrunn-ul. înainte 
de a urca în berlină, îi scrie o nouă scrisoare Josephinei. 

împărăteasa va trebui să plece de la Strasbourg, sa 
traverseze Rinul. 

„Ocupă-te să le faci cadouri doamnelor şi ofiţerilor care vor fi 
de serviciu în preajma ta. Fii politicoasă, dar primeşte toate 
omagiile: ţie ţi se cuvine totul şi tu nu ai altă datorie decât să te 
arăţi amabilă. Voi fi uşurat să te văd în momentul când treburile 
mele îmi vor permite. Plec cu avangarda mea. Vremea este 
groaznică, ninge mult; în rest, totul îmi merge bine. 

Adio, draga mea prietenă.“ 

în dimineaţa zilei de 17 noiembrie, se află la Znaim. Se 
plimbă prin ninsoare, priveşte peisajul care se întinde la poalele 
orăşelului situat pe o culme. 

Contele de Thiard soseşte alergând, cu sufletul la gură, 
bombanind. Austriecii luaţi prizonieri au raportat că englezii au 
doborât întreaga flotă franceză a amiralului Villeneuve, la 
Trafalgar, nu departe de Cadix. Confruntarea a avut loc pe 21 
octombrie. Marina franceză a pierdut treisprezece nave din 
optsprezece. Aliata sa, marina spaniolă, nouă din cincisprezece. 
Englezii şi-au păstrat intacte toate navele angajate în luptă. 
Flota franceză nu mai există. Amiralul Villeneuve a fost făcut 
prizonier. Nelson a fost ucis în cursul bătăliei, la bordul navei 
sale, Victory. 

Napoleon nu pune nicio întrebare. în 2^ octombrie, a doua zi 
după victoria de la Ulm, lansase o proclamaţie către armată. Ca 
şi cum destinul voia, în aceeaşi zi, să-i indice că nu-i acordă 
decât puterea terestră şi că îi refuză dominaţia pe mare. 

Anglia, aşa cum presimtise, nu va putea fi învinsă decât pe 
uscat. 

Trebuie să înving aici. 

Nu vrea să zăbovească asupra acestei înfrângeri, care i-a fost 
anunţată chiar în momentul pregătirii bătăliei. înfrângerea s-a 
dus la fund de multe zile, înghițită de oceanul de timp care s-a 


scurs din 21 octombrie. 

Duca-se. Trebuie s-o uit. 

Ajunge la Pohrlitz, doarme la presbiteriu. A doua zi parcurge 
în berlină, apoi CAVPREECHTLAPARFHED EA AUFEERITeS5Merge pe jos, 
observa o lupta de cavalerie, nu departe de localitatea Lattein. 
Cunoaste sentimentul care îl încearcă, un amestec de tensiune 
şi de calm. Priveşte colinele, câmpia, înălțimile şi văile. îşi 
imaginează trupele deplasându-se de colo, colo. Zăreşte alte 
sate şi, seara, la Briinn, urcă pana la mica fortăreață Spielberg 
care domină întreaga regiune. Norii s-au lăsat deasupra 
colinelor. Orizontul, în direcţia sud-vest, este tivit cu o dungă 
mai luminoasă. 

Se aud salve de tun şi explozii. Ruşii şi-au oprit retragerea. 
Kutuzov trebuie să accepte bătălia. Trebuie să-l atragă aici, spre 
acest platou de la Pratzen. 

Napoleon desfăşoară hărţile. lar la 20 noiembrie dimineaţa, 
dictează un ordin scurt. „Se ordonă mareşalului Davout să se 
deplaseze la Austerlitz." 

Cu vârful unghiei, Napoleon trasează o linie sub numele aces- 
tui oraş situat la extremitatea sudică a câmpiei de la Pratzen. 

A doua zi dimineaţa, joi 21 noiembrie, se trezeşte înainte de 
răsăritul soarelui, odihnit şi calm. Se suie pe bidiviul său alb şi, 
înconjurat de escortă şi de aghiotanti, galopeaza în fruntea 
tuturor. Călăreşte de-a lungul văii Goldbach, traversează satele 
Kobelnitz, Bosenitz, urcă pe înălţimi. Adesea, merge pe jos. 


Acesta este locul unde vrea sa se dea batalia, pe aceste 
platouri, în aceste văi presărate cu lacuri. 

Se plimbă pe jos, mamelucul Roustam ţine calul de frâie. 

Napoleon se INCURRED pre ORF pEaAtĂ UATE RHE ofiţerii din 


bat 
e. 


escortă. — Băieți, zice el, studiati bine terenul, pentru că aici 
ne vom 


NAPOLEON - SOARELE DE LA AUSTERLITZ 
359 


38 

în aceasta dimineata de miercuri, 27__noiembrie 1805, 
Napoleon asteaptgsgvirea zon Or RA Wartul fortaretei Spielberg. 
Vânătorii din garda aşteaptă la poalele fortificaţiei. Vrea sa fie 
singur în faţa acestui peisaj care apare treptat din întunecimea 
nopţii şi din ceturi. De câteva zile, vremea s-a schimbat. Frigul s- 
a întețit, dar ninsoarea şi aversele de ploaie au încetat. 
Pământul este îngheţat. Asta va ajuta şarjele de cavalerie care 
vor răsuna pe terenul dur şi uscat. Acum că ceața s-a risipit şi 
cerul s-a înseninat, soarele apare ca o azimă roşie la răsărit. 

Cunoaşte fiecare metru pătrat din acest peisaj, din acest tri- 
unghi uriaş, unde bătălia pe care o aşteaptă, pe care a 
conceput-o, se va desfăşura ca o manevră de mare amploare pe 
un poligon. 

îşi aminteşte de partidele de şah pe care se întâmpla să le 
joace la cafeneaua Regence, de la Palatul Regal, pe vremea 
cand îşi tara mizeria şi ambiția nesatisfacuta, general fără 
comandament, radiat dintre cadrele armatei. Câştiga sistematic, 
cu acea flacără a unei bucurii intense când, la mişcarea 
decisivă, muta pionul aparent fără importanţă care decidea 
soarta partidei. 

Priveşte. 

Briinn este vârful unui triunghi rectangular cu cele două laturi 
constituite de şoselele mărginite de copaci care se întâlnesc în 
unghi drept la poalele fortăreței din Spielberg. 

Una merge spre est, spre Olmiitz. O urmăreşte cu privirea 
atât cât poate, deoarece se pierde în ceaţă. La Olmiitz s-au 
instalat cei doi împărați, austriacul Francisc al II-lea şi rusul 
Alexandru |, doi jucători fără talent care vor cădea în cursa pe 
care le-o întinde. De câteva zile a ordonat unităţilor de cavalerie 
să se eschiveze de fiecare dată când apare inamicul. lar trupele 
lui Sault care ocupă încă Austerlitz trebuie să stea pregătite de 
repliere, începând de astăzi, pentru ca austriecii şi ruşii să 
avanseze. 

Al doilea drum care alcătuieşte la Brunn, cu primul, un unghi 
drept, este şi el mărginit de copaci. Napoleon se întoarce, îl 
priveşte. în capăt, Viena. Şi între drumul spre Olmiitz şi cel spre 
Viena baza triunghiului este formată de înălţimea de la Pratzen. 

Marile partide de şah sunt întotdeauna simple. Trebuie să-ţi 


imaginezi ce vrea adversarul. Şi trebuie să-l faci să creadă ca 
ceea ce vrea, ce visează, este posibil. Că ceea ce gândeşte este 
just. Atunci îşi pierde raţiunea. 

Cei doi Împărat NARSES Orte BE CA RUS TERHEZViena. Trebuie sa 
le intareasca convingerea, si anume ca nimic nu se poate opune 
voinţei lor. îşi va retrage trupele de la Austerlitz, va da înapoi. 
Diviziile inamice vor porni ofensiva, se vor desfăşura la poalele 
platoului Pratzen. Vor ataca aripa dreaptă, care, după ce va fi 
dat înapoi, va opune rezistenţă. lar în timpul acesta, centrul şi 
aripa stângă vor avansa, vor ocupa platoul Pratzen şi vor ataca 
flancul descoperit al inamicului. 

Soarele se află sus. Napoleon merge cu o mică escortă pe 
drumul spre Olmiitz. Lumina orbitoare îl obligă să se oprească 
uneori. joncţiunea va avea loc aici, pe ridicătura de teren având 
în centru o capelă. Urcă pe această înălţime; de aici vor porni 
atacurile aripii stângi, cea care îşi va schimba brusc direcţia 
spre baza triunghiului, venind astfel, ca o uşă care se trânteşte, 
să incolteasca trupele ruseşti ocupate cu înaintarea, respectiv 
flancul lor descoperit, asemeni cuiva care stă cu braţul în 
deschizătura uşii fără să-şi pună problema că aceasta s-ar putea 
trânti. 

Dă ordin să se întărească această culme şi îi aude pe 
vânătorii din garda spunând că locul le aminteşte de 
„mausoleu'", acea co- 


lină cu o moschee în vârf pe care o ocupaseră cu prilejul bătăliei 
de la Piramide. 

Sare în şa, porneşte în galop pe şoseaua spre Olmiitz. Din 
ceaţă apare încet, MINCER CHF} ba Ses ste osta cailor de la 
Posorsitz. Un drum mai îngust pleacă spre sud, spre oraşul 
Austerlitz. 

Totul este pregătit pentru bătălie. 

Se întoarce la Briinn. 

Zăreşte nişte cai ţinuţi de căpăstru de câţiva ofiţeri austrieci. 
Doi emisari ai împăratului Francisc al II-lea, Stadion şi Giulay, îl 
aşteaptă. îi ascultă, cu capul plecat. Trebuie să facă pe omul 
îngrijorat, nehotărât, înclinat spre negociere, nesigur pe trupele 
sale, gata să accepte un ultimatum, dar părând că din orgoliu nu 
vrea să cedeze. 

Apoi, iată-l pe emisarul regelui Prusiei, Frederic-Guillaume al 
III-lea, domnul de Haugwitz, care îi cere şi el, sub aparenţa unei 
medieri, o capitulare. Pare atât de sigur pe el! 

Napoleon îl ascultă cu răbdare, apoi îi spune să se ducă la 
Viena, la domnul de Talleyrand, ministrul Relaţiilor externe, cu 
care va putea începe negocierea. Haugwitz acceptă bucuros. în 
ochii lui, Napoleon citeşte certitudinea că va fi suficient să 
aştepte câteva zile pentru ca „Marea Armată" să nu mai fie 
decât o gloată învinsă, pusă pe fugă. Atunci îi vor dicta lui 
Bonaparte condiţiile impuse de ei. 

Napoleon însărcinează un aghiotant să-l conducă pe domnul 
Haugwitz la Viena trecând pe câmpul de bătălie de la Holabriinn 
unde a ripostat cavaleria: „Trebuie ca prusacul să vadă cu ochii 
lui modul în care purtăm noi războiul", murmură el. 

Mai rămâne să-i conving pe ruşi de slăbiciunea mea, de 
teama ce mă domină. 

îl trimite pe generalul Savary la Alexandru | pentru ca ţarul 
să-şi facă cunoscute pretenţiile, să-i trimită un diplomat. 

28 noiembrie, seara. Napoleon galopează în întuneric şi 
ceaţă, iar escorta abia se ţine după el. Se întoarce la poşta de 
cai de la 
Posorsitz. în urma lui, îi aude pe Lannes şi pe Soult care se 
ceartă, se ameninţă, se înfruntă. Se întoarce spre ei şi se 
mulţumeşte să-i privească. Nu vrea să ştie nimic despre motivul 
disputei lor. Ce fel de oameni sunt de se comportă în felul 
acesta? O încăierare nu valorează nimic dacă nu angajează 


fiinta cu totul. Orice altceva este derizoriu. 

Străbate călare vâlcele şi coline, merge de-a lungul lacurilor. 
Acum va arunca în joc pionul de care depinde totul. 

Cheama un aghi6teHeN sá ASPA He eA Gil oPCorpului 4 de ar- 
mată, care ocupă Austerlitz, ordinul de a părăsi oraşul şi de a se 
retrage spre drumul către Viena. 

Ochiul plasei de prins păsări se va deschide. 

Urcă în berlină. Rontaie un copan de pui şi bea un pahar de 
Chambertin îndoit cu apă, apoi, învelindu-se în redingotă, 
adoarme. 

La ivirea zorilor se află deja călare pe cal. Merge către 
avanposturi, le depăşeşte, revine la bivuacul său care a fost 
instalat puţin în spatele platoului, către satul Schaplanitz. îşi 
arată nerabdarea. Au jucat ruşii după cum a prevăzut el, 
înaintând în sfârşit, golind platoul de la Pratzen şi ocupând 
poziţiile abandonate? îşi încleştează mâinile la spate, se repede 
la Savary care se întoarce din tabăra rusă şi anunţă că diviziile 
lui Kutuzov sunt pe drum, că au intrat în Austerlitz. 

Asta e. Partida a debutat aşa cum a prevăzut. Poate să i se 
înfăţişeze lui Dolgoruki pe care Alexandru a consimţit să i-l 
trimită. 

Napoleon porneşte. Se simte atât de sigur pe el încât i se 
pare că ceea ce se întâmplă este previzibil. îşi disimulează 
această încredere de care se lasă cuprins. Nu trebuie să fie sigur 
decât de el însuşi. în rest, totul poate să-ţi scape. 

Brusc, îi revine în minte Trafalgar. Această bătălie pe care o 
va angaja va şterge înfrângerea morală. Descalecă, urcă o mică 
pantă, călcând în picioare ierburile ude. în faţa lui, stă prinţul 
Dolgoruki, dispretuitor. 

„Filfizon impertinent", care îşi închipuie că mă are la mână. 

Prinţul pretinde Italia, Olanda, Belgia, pe scurt, capitularea. 

Trebuie să-l ascult cu îngrijorare, aproape cu umilință, pentru 
a-l convinge că mă tem de bătălie, că trupele mele se retrag, 
Jug din calea amenințării. Prinţul acesta îmi vorbeşte ca unui 
„boier pe care vrea să-l deporteze în SiberiaSă trăncănească! 
Să le transmită celor doi împărați că Napoleon a tremurat de 
frică in fata lui! 

Se întoarce la bivuac. Geniştii din Gardă au fabricat din 
resturi de uşi şi obloane o masă şi bănci, aşa cum se întâlnesc la 
chermezele din sate. Napoleon se aşază. Vorbeşte cu o detaşare 


jovială, apoi se instalează în trăsură şi adoarme. 

în 30 noiembrie, după ce a străbătut călare toate drumurile şi 
s-a asigurat că ruşii şi austriecii îşi continuă înaintarea, se 
retrage la ora patr ASPERAR Qpar ABRIT 4Aoberlina sa. 

Pentru ca să câştige această bătălie, fiecare soldat trebuie să 
cunoască miza jocului. 

Eu sunt împăratul francezilor şi nu unul dintre aceşti suverani 
care isi împing oamenii ca si cum aceştia n-ar fi decât nişte 
bucăți de lemn. 

începe să dicteze Ordinul de Zi către „Marea Armată": 

„Soldaţi, armata rusă se află în faţa voastră pentru a răzbuna 
armata austriacă. Poziţiile pe care le ocupăm sunt excelente; în 
timp ce ei se vor deplasa pentru a înconjura dreapta mea, îmi 
vor oferi flancul." 

Se opreşte. Vrea ca fiecare soldat să înţeleagă manevra la 
care participa. Astfel, „Marea Armată" va fi invincibilă. 

„Soldaţi“, reia el, „voi conduce eu însumi toate batalioanele, 
voi sta la distanţă de foc, dacă, cu vitejia voastră recunoscută, 
semanati dezordine şi confuzie în rândurile inamicului; dar, daca 
intr-un moment victoria se va afla în cumpănă, împăratul vostru 
se va expune primelor lovituri, căci victoria nu are voie să 
şovăie în această zi, mai ales unde este în joc onoarea 
infanteriei franceze care contează enorm pentru onoarea 
naţiunii." 

Deschide portiera berlinei. S-a înnoptat. Zilele de iarnă sunt 
scurte. Va avea puţine ore la dispoziţie pentru bătălie. Fiecare 
minut, din zori şi până seara, va conta. 


„Să nu rupeti rândurile", continuă el ghemuindu-se în berlină, 
„sub pretextul transportării răniților şi fiecare să fie pătruns de 
ideea că trebuie să-i învingem pe aceşti mercenari ai Angliei 
care sunt animați MES rq arate Ce AAWEFBUT/ată contra naţiunii 
noastre. Cu această victorie, campania va lua sfârşit... şi pacea 
pe care o voi instaura va fi demnă de poporul meu, de voi şi de 
mine." 

Sare jos, se aşază la masă, împreună cu aghiotanţii. 
Povesteşte campania din Egipt. Este calm. Cu toate că timpul s- 
a schimbat, ploaia şi grindina cad în averse prelungi, furioase. 

Dar vremea rea îi afectează în mod egal pe toţi. 

1 decembrie 1805. Doarme în berlină, cu greu, apoi, pe întu- 
nericul care domneşte încă, merge, fără escortă, pe frontul mai 
multor regimente. 

Ploaia s-a oprit, dar cerul rămâne înnorat; în acelaşi timp la 
est dungile luminoase anunţă poate timpul frumos de mâine. 

Pe când trece pe dinaintea Regimentului 28 de linie, se aude 
o voce: „îţi promitem că mâine nu va trebui să te lupţi decât din 
ochi." 

îl trec fiori. Oamenii au priceput ordinul de zi. 

„într-o armată franceză", le zice aghiotantilor, „pedeapsa cea 
mai grea este ruşinea." 

în faţa brigăzii generalului Ferny, se adresează soldaţilor, îi 
întreabă dacă şi-au verificat cartuşele. Câţiva strigă că au 
baionete, alţii lansează: „Sire, n-o să fie nevoie să te expui." 

în cursul serii, în timp ce galopează de-a lungul lacurilor, es- 
cortat de cei douăzeci de vânători din gardă, apare pe 
neaşteptate o patrulă de cazaci. Ruşii răcnesc cu săbiile scoase, 
atacând escorta cu înverşunare. Aghiotantii îl salvează, îl duc cu 
ei şi se îndepărtează peste câmpuri în timp ce escorta le ţine 
piept. 

Coboară de pe cal, înaintează singur. Mâine va fi ziua bătăliei. 
Traversează cantonamentele, mergând spre bivuacul său când, 
brusc, un soldat aprinde o torta pentru a verifica cine trece în 
felul acesta printre rânduri. îl recunosc pe Napoleon: „Este 
aniversarea încoronării", strigă soldaţii. 

Nu se gândise la asta. în urmă cu un an, intra în Notre-Dame. 

Se îndepărtează, intră în bivuac şi, când se întoarce, vede în- 
treg câmpul de bătălie împânzit de puncte luminoase, câţi 
soldaţi atâtea făclii de paie, şi strigătele urcă: „Trăiască 


împăratul!" 

Savary vine din recunoaştere, fără suflu, plin de sudoare. Tru- 
pele austro-ruse continuă să avanseze. Ele înaintează fără ca 
măcar să-şi protejezeEPlarfeRELDăV6AbStALIEA?6a dreaptă îi va 
ataca mâine direct. 

în acel moment, Bernadotte, Garda şi Soult, întreg centrul 
dispozitivului vor urca la asaltul platoului de la Pratzen golit şi 
vor cădea, creasta fiind cucerită, peste armatele inamice. Şi, pe 
aripa stângă, Lannes şi Murat vor învălui dispozitivul rusesc cu 
totul. 

Ascultându-l pe Savary, Napoleon a jucat mental, o dată în 
plus, întreaga partidă. Victoria nu poate să-i scape. 

Contemplă îndelung panorama, aceste puncte de lumină în 
întunericul îngheţat: 

— lată cea mai frumoasă noapte din viata mea, zice el, dar 
regret la gândul că voi pierde un număr mare dintre aceşti 
oameni viteji. 

îşi lasă capul în jos. 

— Ei sunt cu adevărat copiii mei, murmură el. 

Constant îi aduce o cană cu ceai, din care soarbe încet, 
cerând ca Savary, Berthier, Roustam să fie şi ei serviţi. 

lubeşte această fraternitate din ajunul bătăliei, când fiecare 
ştie că mâine poate fi ultima zi a vieţii lui. 

Ar fi putut fi ucis de cazaci în urmă cu mai putin de o ora. 

Mâine, chiar dacă va sta departe de primele linii, un glonţ 
poate să-l ajungă. El este împăratul, dar şi el se supune riscului 
morţii pe care îl impune războiul. Urcă în berlină. Va dormi. 

în 2 decembrie 1805, când se trezeşte, primul lucru pe care îl 
vede este ceața. înseamnă că nu va ploua. Sare imediat pe cal 
şi, urmat de escortă, parcurge frontul trupelor încă adormite. 

La ora opt, soarele se ridică şi risipeşte tot aburul. Discul roşu 
uriaş urcă lent în timp ce trupele lui Soult, Davout şi Bernadotte 
încep asaltul asupra platoului de la Pratzen. 

Merge către aripa dreaptă, se pune în fruntea rezervei, urmă- 
reşte prin lornietă mişcările trupelor. Vede cavaleria masivă din 
Garda Imperială rusă în uniformele lor albe şi verzi făcute bu- 
căţi. Vede trupurile îngrămădindu-se cu miile. Ruşii contraatacă 
de mai multe ori. Trimite cavaleria Gărzii. După câteva minute, 
generalul Rapp, rănit, se îndreaptă spre împărat, tnsotind un pri- 
zonier, colonelul gărzilor ruseşti, prinţul Repnine. 


Platoul Pratzen este cucerit. Inamicilor austrieci şi ruşi nu le 
rămâne decât să moară sau să se predea. Sah şi mat, din 
câteva mutări. 

Napoleon priveste tae ROAR eE ara Ser avertireaza la sud de 
aripa dreapta pe lacurile tnghetate. Da ordin sa se traga in 
gheata, care se sparge. Se vede apa putin adanca. Nu vor fi 
multi înecaţi, dar artileria rusă este inghitita, iar oamenii se 
întorc sau mor de frig. 

Noaptea a venit atât de repede! Plouă şi burniteaza. Parcurge 
călare câmpul de luptă. 

Trebuie să vada tot, morţii, răniții care agonizează, grămezile 
întunecate de cai incalecati unii peste alţii, cu burtile sfartecate 
de gloanţe. 

Să se facă linişte în jurul lui. Vrea să audă vaietele răniților. 
Vrea să-i salveze. 

Se întoarce la bivuac, dar nu poate să adoarmă. 

La şase dimineaţa, urcă din nou pe cal, în întunericul încă 
persistent. Calareste pe drumul ce duce la Olmiitz şi unde, de o 
parte si de alta, zac insiruiti morţii şi răniții. Aici, Lannes şi Murat 
au zdrobit trupele generalului rus Bagration. Apucă pe drumul 
ce se ramifică spre Austelitz. Pretutindeni morţi, piese de 
artilerie ruse. 

La Austerlitz, se instalează în castelul prinţului de Kaunitz. 

Victoria este conformă cu cele prevăzute de el, însă nu simte 
ni- cio bucurie. Evenimentele s-au derulat după cum şi le-a 
imaginat. 


Dar este inghetat. Se asaza in fata semineului din marea sala de 
ceremonii şi îi scrie Josephinei, cu spatele la flăcări. 

„Am învins armata rusă şi austriacă comandate de cei doi îm- 
păraţi. M-am obot pieh; Sete Ere apt Ale2 seb cerul liber cu 
nopţi destul de răcoroase. în noaptea asta mă culc în castelul 
prinţului Kaunitz, unde voi dormi două sau trei ore. Armata rusă 
este nu doar învinsă, ci şi distrusă. 

Te imbratisez." 

încetul cu încetul, căldura îi pătrunde corpul. Oboseala se 
scurge din el, dar ochii îi ard, la fel precum ai numerosilor 
soldaţi. Vântul, frigul, cavalcadele i-au iritat. 

Se ridică în picioare, îşi cufundă obrazul în apa caldă, apoi, cu 
ochii dureroşi, începe să dicteze. Cuvintele trebuie să dea glas 
acestei victorii. 

Umblă prin marea încăpere. Se gândeşte la aceşti soldaţi 
care au strigat când trecea în apropierea lor că ar putea să se 
mulţumească să privească lupta de la distanţă. îşi aminteşte de 
tortele aprinse în noaptea de 1 decembrie, de strigătele de: 
„Trăiască împăratul!" 

începe să dicteze. 

„Soldaţi, sunt mulţumit de voi. Aţi confirmat, în ziua de la 
Austerlitz, tot ce aşteptam de la vitejia voastră. Aţi împodobit 
acvilele cu o glorie nemuritoare... Ce a scăpat armelor voastre s- 
a înecat în lacuri. Patruzeci de drapele, stindardele Gărzii 
Imperiale a Rusiei, o sută douăzeci de tunuri, douăzeci de 
generali, peste treizeci de mii de prizonieri, sunt rezultatul 
acestei zile pe veci memorabile. Soldaţi, poporul meu vă va 
primi cu bucurie şi va fi suficient să spuneţi: «Am fost la bătălia 
de la Austerlitz» pentru a vi se răspunde: «lată un viteaz.»" 

în dimineaţa zilei de 4 decembrie, Napoleon părăseşte 
castelul din Austerlitz împreună cu statul-major şi escorta. 

La moara din Paleny, la jumătatea distanţei dintre avanpostu- 
rile austriece şi franceze, coboară de pe cal şi se apropie de 
focul uriaş pe care l-au aprins grenadierii. îşi întinde mâinile 
deasupra flăcărilor. Urmează să-l primească pe împăratul 
Francisc al II-lea, descendentul Habsburgilor, venit să-i solicite 
armistițiul, după ce a fost învins. 

Ar vrea să fie mirat şi totuşi acest eveniment îi pare la fel de 
natural precum victoria de la Austerlitz. 

Trăsura împăratului Austriei, escortată de ofiţerii lui, soseşte, 


iar Napoleon înaintează, îl îmbrăţişează pe Francisc al Il-lea, 
con- ducându-l la distanţă de câţiva paşi de statele-majore, 
simțindu-se privit. 

Arată focul de lAviAle OM SGPRELE DE LA AUSTERLITZ 367 

— Astea sunt palatele în care Maiestatea Voastră mă obligă 
să locuiesc de trei luni, zice el. 

Zâmbeşte. 

— Sejurul acesta v-a reuşit destul de bine, răspunde Francisc 
al II-lea. Nu aveţi dreptul să-mi purtaţi pica. 

Napoleon încearcă să convingă. Austria trebuie să-şi separe 
destinul de al Rusiei. în timp ce merge alături de Francisc al Il- 
lea, îşi aminteşte de vorbele lui Talleyrand, care-şi dorea o 
alianţă austriacă, de ale lui Giulay, care evoca posibilitatea unui 
mariaj cu arhiducesa Marie-Louise. Din moment ce a câştigat 
victoria, totul este posibil. A forţat uşa. 

îl conduce pe Francisc al lIl-lea până la trăsura acestuia, 
îmbră- tisandu-1 încă o data şi numindu-l „fratele meu". 

Nu este el, Napoleon, întemeietorul unei dinastii care a învins 
de curând doi împărați? 

Alexandru va semna şi el un armistițiu, iar regele Prusiei se 
va felicita că nu a mai avut timp să intre în bătălie. 

Ce simplu este totul, atunci cand detii puterea şi când eşti 
victorios. 

Se întoarce la Austerlitz călare. Soldaţii cu care se 
intersectează strigă: „Trăiască împăratul!" Prizonierii îndeasă în 
căruţe morţii pe care i-au adus la marginea drumului de pe 
câmpurile tăcute. 

Trebuie să-şi asume şi să asigure viitorul orfanilor acestor sol- 
dati şi ofiţeri căzuţi la Austerlitz. închide ochii, la fel de durerosi. 

Dar, la castelul prinţului Kaunitz, îi scrie Josephinei cu mâna 
lui: 

„Am încheiat un armistițiu: până în opt zile, pacea va fi reali- 
zată. Ruşii pleacă. Bătălia de la Austerlitz este cea mai frumoasă 
dintre toate pe care le-am dat: patruzeci şi cinci de drapele, 
peste o sută cincizeci de tunuri, stindardele gărzii ruse, douăzeci 
de generali, treizeci de mii de prizonieri, peste douăzeci de mii 
ucişi: un spectacol înfiorător! împăratul Alexandru | este 
disperat şi se întoarce în Rusia. M-am văzut la bivuacul meu cu 
împăratul Germaniei: am stat de vorbă două ore, am convenit 
să facem pacea foarte repede. Am trei mii de răniţi şi şapte, opt 


mii de morti. Ma dor ochii putin; este o afectiune curenta, nu-i 
mare lucru. 

Adio, draga prietena, doresc sa te revad. 

Disea ra voi Gorn Ae Pie rPOARELE DE LA AUSTERLITZ 367 

Napoleon" 

Este 7 decembrie 1805. 

în 26 decembrie, Napoleon semnează la Presburg Tratatul de 
pace cu Austria. 

lar în 30 decembrie 1805, Tribunatul se reuneşte într-o atmo- 
sferă entuziastă. Ninge peste Paris. Dar niciun tribun nu lipseşte 
de la adunare. în unanimitate, Tribunatul propune, iar el 
acceptă, ca împăratul să fie numit Napoleon cel Mare. 


Cuprins 
PARTEA ÎNTÂI: Nici bonetă rosie, nici pantof roşu, sunt national 
(n noiembrie 1799-7 septembrie 1800) 


Capitolul 1......... NAPOLEON. - SOARELE. DE LA AUSTERDITZ 
Capitolul 2......... uta dadea d le cu d a 15 
Capitolul Beere tre iti ela aee 30 
Capitolul As cica o noa ceata oa dit o sait 33 Spa 39 
Capitolul. Si ccscareects i nota oi 0 ac cae tal 50 


PARTEA A DOUA: E nevoie de o religie pentru popor 
(septembrie 1800 - iulie 1801) 


Capitolul Oriri santa aa a a ui 6i 
Capitolul 7 atitea ina tate a aa sa la tal 68 
Capitolul E sc ct tt na a oa a aa a e a 74 
Co e] Lite 1] ES AER E a MORO PRI RR RI RI A RO 8i 
Capitolül TO. dreiit 93 
Capitolul a SRI aieeaii Oe aaa aa 98 


PARTEA A TREIA: Pacea este prima dintre nevoi si 
prima dintre glorii (iulie 1801 - martie 


1802) 
Ei 0} ca) [Se eerie iene a renee eee m 
Capitolul 136 teatre aie aia i a ua 117 
Capitolül IA s2s2rccrtsscmcdtuasessaiesiiatebatanaens 129 


PARTEA A PATRA: Consideraţi că datorez poporului încă un 
sacrificiu: il voi face (aprilie 1802 - august 


1802) 
Capitolul LSe ri ahann rerainan eE 137 
Capitolul NG sac aa ete oae ei ta ei ua al 145 
Capitolul Trenien aice ee Esta Ai ee Sea 154 


PARTEA A CINCEA: Poporul francez poate fi ucis, dar nu 
poate fi intimidat (septembrie 1802 - 
decembrie 1803) 


Capitolül I8 cu se aeaaezeaee cae bea aie ce ti aaa 167 
Capitölul IO ata et a i la a e olita 179 
Cei 0} 10) NUI: 20 seo eee a aa uni ae eee 189 
Capitolul: 27 „nise aici incapea datat aaa tă uta 200 


PARTEA A ŞASEA: Eu sunt Revoluţia franceză şi o voi susţine 
(ianuarie 1804 - 28 iunie 1804) 
Capitolül: 22 iis ete a aci faci tale daia a a 2ii 
Capitolül 2/3 n aaa a caza aa 222 
CADIOU 24 aaa ea oa tate ata d dea apetit 228 


Capitolul: 25 ss ec ovală uea tnt e e aa N seuss 240 
Capitolul 20 e ti esta e cea lie id dala tare iata 249 
PARTEA A ŞAPTEA: Ce este cuvântul „împărat“? 


Un NAPPĂFANC 3 CORES RE EATAYATERLITZ 


(iulie 1804 - decembrie 1804) 
Capitolul 27 iii cotata aa ti put det pda de 257 
Capitolul 28; sceneta cometa aa ata ca 268 
Ca PILONI 29 sa cc2sicciia ae a BA iti 276 
Capitolul SO ateateschas e el ala aeinn ii 286 
Capitolul lesa cusca dietei ia eta atei ai 291 


PARTEA A OPTA: Capetele încoronate nu pricep nimic: nu 
mă tem de vechea Europă (ianuarie 1805 - 
august 1805) 


Capitolúl 82000 atatea ae taste île aia 301 
Capitolul 3.3 aaaate cinta aaa it da atei zeta al 311 
Capitolul 34 tie data lata au 323 


PARTEA A NOUA: ,,So/dati, sunt mulțumit de voi“ 
(septembrie 1805 - decembrie 1805) 


Capitolul is eer anca scol cl eta 337 
CAPILOII. 30 seca oa aa a atena cu 342 
Capitolul 37 oie ceed te ceda a eee ers 348 


Capitolul 38 ceeace comoara dna bea Cta aa ee 358