Max Gallo — [Napoleon] 03 Imparatul regilor

Max Gallo 
NAPOLEON 


ÎMPĂRATUL REGILOR 
1806-1812 
Traducere din limba franceză de 
Rodica Frăţilă 


EDITURA 8 ALLFA 


Max Gallo (născut în 7 ianuarie i932, la Nisa) este 
licenţiat în litere şi istorie. A fost multă vreme profesor 
înainte de a ocupa importante funcţii politice precum 
aceea de secretar de stat, purtător de cuvânt al 
guvernului Mauroy (între anii 1983-1984) sau 
preşedinte fondator al grupării republicane care a 
susţinut candidatura lui Jean Pierre Chevenement la 
alegerile prezidenţiale din ianuarie 2002. 

Dar, înainte de toate, Max Gallo este un scriitor cu o carieră pro- 
digioasă. Operele sale de ficţiune reconstituie momente cruciale ale 
istoriei şi spiritul acestora. De asemenea este autorul unor interesante 
biografii ale unor personaje celebre precum de Gaulle, Victor Hugo sau 
Ludovic al XIV-lea, cărţi cu mare priză la public şi publicate în tiraje 
impresionante. 

Membru al Academiei franceze din anul 2007, recompensat cu 
numeroase premii şi distincţii ale statului francez, Max Gallo este şi o 
prezenţă activă în spaţiul cultural şi literar francez şi european. 

Este autorul a peste o sută de cărţi, dintre care amintim: Le Cortege des 
vainqueurs, 1972, La Demeure des puissants, 1983, Une affaire publique, 1989, 
Un homme depouvoir, 2002. 

Cicluri romaneşti: La Baie des Anges (3 voi.), 1975-1976; La Ma- chinerie 
humaine (10 voi.), 1992-1998; Les Patriotes (4 voi.), 2000- 2001; Moris pour la 
France (3 voi.), 2003 

La Editura Allfa i-au fost publicate în limba română romanele istorice 
Ludovic al XIV-lea: voi. | - Regele Soare, voi. Il - lama marelui rege; Revoluţia 
franceză: voi. | - Poporul şi Regele, voi. II - La arme, cetățeni! 


Pentru Marielle 


„Stăpânul meu nu are inimă, iar acest stăpân este natura lucrurilor." 
Napoleon către Josephine, decembrie 1806 „Purta în sânge nevoia dea 
transforma confuzia în ordine, la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi ai Istoriei, care 
nu sunt doar nişte simpli actori." Andre Malraux, Les chines qu'on ahat 


1 

El este Stăpânul. 

Din acea zi de 2 decembrie 1805, când soarele de la 
Austerlitz s-a înălţat deasupra iazurilor îngheţate, acolo unde 
aveau să piară înecaţi soldaţii ruşi, aliaţi inutili ai trupelor 
austriece deja învinse, Napoleon îşi repetă că el este Stăpânul. 

Sâmbătă, 28 decembrie 1805. Tocmai a plecat de la Castelul 
Schonbrunn din Viena şi se îndreaptă spre Miinchen. în berlina 
care-l duce spre abația de la Melk, unde are de gând să rămână 
peste noapte, şi-a învelit picioarele cu o şubă, dar nu îl ia 
somnul. 

El este Stăpânul. 

Din când în când, zăreşte prin ferestrele diligenţei siluetele 
călăreţilor din escortă. Şi îi revin în minte cuvintele proclamaţiei 
pe care a rostit-o în ziua victoriei, întărite de ţăcănitul roţilor: 
„Soldaţi, sunt mulţumit de voi. în timpul bătăliei de la Austerlitz 
mi-aţi demonstrat că nu m-am înşelat punându-mi speranţele în 
vitejia voastră. V-aţi încununat stindardele cu o glorie nemuri- 
toare... Poporul meu vă va întâmpina cu braţele deschise şi va fi 
de-ajuns să spuneţi «Am participat la bătălia de la Austerlitz», 
ca să vi se răspundă «lată un viteaz»." 

El este Stăpânul. 

Se simte în stare de a înfăptui orice. Aşa cum le-a spus solda- 
ţilor, a trecut prin tăişul săbiei şi a pus pe fugă o armată de 100 
000 de oameni, comandată de împăratul Rusiei şi al Austriei. lar 
regele Prusiei a evitat să aibă aceeaşi soartă numai pentru că 
victoria de la Austerlitz l-a convins că ar fi mai bine să se predea 
fără să lupte. 

Napoleon este Stăpânul. 

L-a primit pe Talleyrand la Castelul Schonbrunn. Ministrul 
Relaţiilor externe a venit să-i aducă documentele Tratatului de 
pace de la Pressburg, care obligă Austria să se retragă din 
Germania şi îi recunoaşte înfrângerea. 

— Sire, i s-a adresat Talleyrand cu vocea lui piţigăiată, tot ce- 
ea ce v-a adus această izbândă vă aparţine, dar sunteţi un om 
generos. 

în timp ce citea clauzele tratatului, Napoleon a constatat că 
Talleyrand, din proprie iniţiativă, a micşorat contribuţiile 
financiare pe care le impusese Vienei. 

— Domnule de Talleyrand, aţi încheiat la Pressburg un tratat 


de pace care nu-mi convine deloc, a spus Napoleon aruncând pe 
jos textul tratatului. 

El este Stăpânul, iată ce ar fi trebuit să înţeleagă Talleyrand. 
Cum obişnuia să procedeze adesea, ministrul a încercat să se 
eschiveze prin politeţea sa excesivă, prin şiretenia care-l 
caracterizează,  copleşindu-l pe Napoleon cu laude şi 
prezentându-i tot felul de argumente. 

— Mă bucur la ideea că această ultimă victorie a Maiestăţii 
Voastre vă pune în situaţia de a asigura pacea în Europa şi dea 
feri lumea civilizată de invaziile barbarilor, a spus el. 

Napoleon l-a ascultat privind focul din marile şemineuri de la 
Schonbrunn care lumina lambriurile şi tapiseriile imense. 

— Maiestatea Voastră poate acum să distrugă monarhia aus- 
triacă, a continuat Talleyrand. Sau poate s-o ajute să se 
redreseze. Odată distrusă, nu va mai sta în puterea Maiestăţii 
Voastre să pună laolaltă rămăşiţele împrăştiate şi să recompună 
din ele o masă compactă de oameni. Numai că existenţa acestei 
mulţimi mari şi închegate este necesară. Ea va fi indispensabilă 
salvării pe viitor a naţiunilor civilizate, reprezentând un zid de 
apărare îndeajuns de mare împotriva barbarilor, o pavăză de 
care nu ne putem lipsi. 

Napoleon n-a răspuns. El este Stăpânul. 

Mai târziu, în berlina sa, se gândeşte că de ani buni nu s-a 
mai simţit în asemenea măsură suveran, stăpân pe destinul său, 
n-a mai simţit că are o asemenea putere asupra sorții oamenilor 
şi asupra vieţii imperiilor. Austerlitz este adevărata sa 
încoronare imperială, aşa cum, în urmă cu cinci ani, în 14 iunie 
1800, după victoria de la Marengo, a fost convins că acea 
bătălie îi va garanta puterea de prim-consul, că totul ar fi fost 
compromis dacă ar fi fost învins pe câmpurile de bătaie din 
ltalia. Şi ce valoare ar fi avut coroana sa de împărat dacă, la 
Austerlitz, austriecii şi ruşii ar fi învins „Marea Armată"? 

Coroana lui s-ar fi rostogolit la pământ. 

însă a învins. El este Stăpânul. Şi, asemenea lui Carol cel 
Mare, acum poate, dacă vrea, să modeleze Europa după placul 
inimii sale. 

Visează. îşi imaginează. Trăsura îl duce spre Munchen. 

Ajunge în capitala Bavariei în 31 decembrie 1805. S-a lăsat 
frigul. Plouă. Berlina merge de-a lungul fațadei austere a 
palatului regal, care are, drept unic ornament, o statuie a Sfintei 


Fecioare. Soldaţi din Gardă deschid porţile de bronz şi, târziu, în 
noapte, la ora 1.45, trăsura intră în palat. Merge încet, 
traversează cele patru curţi, ocoleşte fântânile şi se opreşte în 
faţa peronului de unde se poate ajunge la apartamente. 

Mai mulţi ofiţeri se grăbesc să-i iasă în întâmpinare. 
Doamnele din suita împărătesei stau în partea de sus a scărilor. 

Napoleon coboară şi priveşte în jur. îşi aminteşte ultima 
epistolă pe care i-a trimis-o Josephinei, în 20 decembrie, pe când 
se afla la Palatul Schonbrunn. Situaţia era încă foarte încordată. 
Austria analiza clauzele tratatului. Napoleon i-a aşternut câteva 
rânduri împărătesei, cu scrisul său neuniform: 

„Nu ştiu ce voi face, depind de evenimente; nu vreau ceva 
anume; aştept totul de la rezultatul lor. Rămâi la Munchen, 
distrea- ză-te; nu cred că ţi-ar fi prea greu să faci asta când te 
afli într-o ţară atât de frumoasă şi în jurul tău ai atâtea persoane 
amabile. Eu sunt foarte ocupat. în câteva zile mă voi fi hotărât. 

Adio, prietena mea, mii de lucruri drăguţe şi tandre." 

Evenimentele au decis. Tratatul a fost semnat. El este 
Stăpânul. Urcă scările. Toată lumea se înclină în faţa lui. în 
privirile tuturor întrezăreşte un amestec de admiraţie şi 
servilism, şi poate, pentru 


prima oară, şi un soi de teroare. De parcă victoria sa atât de 
răsunătoare împotriva coaliţiei dintre Viena şi Sankt Petersburg 
ar fi arătat că aparţine unei rase sfinte, celei căreia nimic nu i se 
poate împotrivi. 

Străbate în grabă anticamera, sala de audienţe, trece prin ga- 
leria decorată cu tablouri italieneşti şi flamande, pictate în culori 
sumbre, apoi intră în dormitor. în picioare, sprijinită de patul 
mare, aurit, stă Josephine. 

N-a văzut-o de câteva săptămâni. Ea nici măcar nu i-a scris. A 
dojenit-o; frumoasele petreceri de la Baden, de la Stuttgart, de 
la Munchen, au facut-o „să uite de soarta bieţilor soldaţi care se 
târăsc prin noroaie, plini de sânge, în ploaia care nu se mai 
termină?", i-a scris. „Mărită împărăteasă, niciun rând de la 
domnia voastră... Binevoiţi ca de la înălţimea rangului pe care-l 
deţineţi să vă ocupați preţ de o clipă şi de sclavii voştri." 

lar acum o găseşte aici, atrăgătoare, deşi îmbătrânită, surâ- 
zând cu buzele strânse ca să nu i se vadă dinţii înnegriţi şi 
cariaţi. Schiţează o reverență uşor ironică, înclinându-se totuşi 
în faţa lui. 

El este Stăpânul. 

Toţi trebuie să ştie şi să accepte acest lucru. El hotărăşte şi 
ceilalţi se supun. Se simte puternic, în stare să facă minuni. Va 
deveni un Carol cel Mare - a patra dinastie (/a quatrieme race). 
Pentru ca vrerea lui să fie posibilă, este necesar să adune 
statele în jurul lui şi în jurul celor din familia sa. Să-i facă regi pe 
fraţii şi pe apropiații săi. 

Dacă avea un fiu... 

Dar nu are. 

în 6 ianuarie, la Opera din Miinchen, în timp ce pe scenă 
cântăreții interpretează Clementa lui Titus, nu se lasă vrăjit de 
muzica lui Mozart. O priveşte pe furiş pe Josephine. Nu i-a putut 
dărui moştenitorul pe care şi-l doreşte atât de mult, fiul atât de 
necesar pentru a întemeia o dinastie imperială, fără de care tot 


1 J'ai trouve une couronne dans le chenilje l'ai nettoyee de ses ordures et l'aiplacee sur ma 
tete („Am găsit o coroană într-o cocină, am curăţat-o de murdărie şi mi-am pus-o pe cap") 
afirma soldatul devenit împărat (2 decembrie 1804). Napoleon nu a preluat coroana vechilor 
regi ai Franţei. în istoria Franţei se vorbeşte de trei dinastii regale, care au ocupat succesiv 
tronul: prima dinastie, sau Merovingienii; a doua dinastie, sau Carolingienii şi a treia dinastie, 
sau Capeţienii. Napoleon vrea să demonstreze că este fondatoml celei de-a patra dinastii, cea a 
Bonaparţilor, şi pretinde că este urmaşul lui Carol cel Mare, iar coroana lui s-a numit „coroana 
lui Carol cel Mare". Şi, la fel ca acesta, a vrut să fie încoronat de papă, dar nu la Roma, ci la 
Paris, unde avea să-l aducă pe pontif. 


ceea ce a creat va dispărea odată cu el. 

De ce, de fiecare dată când ajunge pe o culme, în faţă îi 
apare un nou obstacol? 

Se apleacă spre Josephine. 

A decis, îi spune, să se celebreze cât mai curând posibil 
căsătoria lui Eugene, fiul Josephinei, cu Augusta, fiica regelui 
Bavariei. Cu siguranţă va fi primul punct esenţial, primul nod în 
care va strânge firele de urzeală din pânza pe care vrea s-o 
teasă de la un capăt la altul al Europei, precum Carol cel Mare. îl 
va adopta pe Eugene, ex- cluzându-l în acelaşi timp de la 
succesiunea la tronul Franţei. Mai târziu, îl va alege pe unul sau 
altul dintre fraţii săi ca să ocupe tronurile Europei. La Neapole, 
de ce nu Joseph? Căci trebuie s-o termine odată cu aceşti 
Bourboni, regina şi regele Neapolelui, care pactizează cu 
englezii. Regina Neapolelui, Marie-Caroline, nu este sora Măriei 
Antoaneta? Nu a declarat ea în faţa ambasadorului Franţei că şi- 
ar dori ca regatul ei să fie scânteia capabilă să declanşeze in- 
cendiul care va distruge Imperiul Francez? Marie-Caroline, 
regina Neapolelui, o să vadă că cel care se joacă cu focul o 
păţeşte. 

Napoleon se ridică. Nu aşteaptă să se termine spectacolul, se 
întoarce la palatul regal. Trebuie să acţioneze repede. 
întotdeauna se află în criză de timp. 

Scrie. Lui Eugene de Beauhamais, ca să-i ordone să vină de 
urgenţă la Miinchen. Reuşeşte să-l convingă pe regele Bavariei 
să-şi dea consimţământul. Este foarte generos cu dota fiicei sa- 
le. Augusta de Bavaria trebuie să primească a doua zi după nun- 
tă 50.000 de florini, precum şi suma de 100.000 de franci pe an 
pentru cheltuieli personale şi un domeniu de 500.000 de franci 
la moartea soţului ei. 

lată-l pe Eugene, vicerege al Italiei, care se prezintă în faţa 
împăratului cu mustaţa lui lungă şi răsucită, de colonel al 
vânătorilor din Gardă. Napoleon îl trage uşor de ureche, îl 
loveşte încet peste ceafa - gesturile lui obişnuite de afecţiune. 
Ca să placă Augustei, spune împăratul, trebuie să-şi taie 
mustaţa aceea prea lungă. Şi acesta este tot un ordin. 

El este Stăpânul. 

îi mărturiseşte lui Cambaceres că va ajunge cu câteva zile în- 
târziere la Paris, pentru a încheia căsătoria lui Eugene cu 
Augusta. „Inimii mele i se vor părea prea lungi aceste zile", 


spune Napoleon, „dar, după ce m-am dedicat trup şi suflet, fără 
încetare, îndatoririlor de soldat, mi se pare o adevărată relaxare 
să mă ocup de detaliile şi îndatoririle unui părinte." 

în 13 ianuarie 1806, la o oră după miezul zilei, în marea gale- 
rie a palatului regal, Napoleon asistă la semnarea oficială a con- 
tractului de căsătorie. lar în ziua de 14, la 7 seara, prezidează în 
capela regală ceremonia religioasă urmată de un Te Deum şi de 
un banchet. La braţul regelui Bavariei, împărăteasa Josephine 
radiază. Este încă frumoasă. Napoleon o conduce pe Augusta. 

„Te iubesc ca un tată", îi spune Napoleon, „şi sper că vei ţine 
la mine ca o fiică." 

Cuplul trebuie să se întoarcă în Italia. 

„Ai grijă de tine în această călătorie şi îngrijeşte-te când 
ajungi acolo, unde este cu totul altă climă, odihnindu-te cât mai 
mult", şopteşte Napoleon. „Gândeşte-te că nu vreau să fii 
bolnavă." 

După banchet, Napoleon se retrage în cabinetul său de lucru. 

Liniştea nopţii s-a lăsat peste toate. Peste strălucirea 
zgomotoasă a festivităților, peste splendoarea rochiilor şi a 
uniformelor, peste farmecul frumuseţii femeilor, peste graţia 
Augustei şi bucuria lui Eugene de Beauharnais. îl iubeşte pe 
acest fiu vitreg devenit fiul lui adoptiv. Prin această căsătorie, s- 
a creat o primă legătură cu familiile domnitoare din Europa. 
Maximilian |, regele Bavariei, tatăl Augustei, este un 
Wittelsbach, ai cărui strămoşi sunt prezenţi în toate dinastiile. 


Cum să-i asigur un viitor dinastiei mele, rod al Revoluției, 
dacă nu o ajut să pătrundă, forțându-le porțile cu loviturile 
teo de victoriile milit, EN íN -RaȘF/e-degale, care au o 
egitimitate asigurată de secole: 

Unii nu înţeleg însă ce planuri are. 

Napoleon găseşte pe masă o scrisoare de la Murat, dictată, 
fără îndoială, de Caroline, soţia acestuia. 

„Franţa", scrie Murat, „când v-a urcat pe tron, a crezut că a 
găsit în domnia voastră un conducător popular, învestit cu un 
titlu care-l putea situa deasupra tuturor suveranilor Europei. 
Acum, omagiaţi titluri de putere ce nu vă aparţin, care vin în 
contradicţie cu ale noastre şi, astfel, nu faceţi altceva decât să 
demonstrati Europei cât de mult preţuiţi ceea ce nouă ne 
lipseşte, ilustrarea obârşiei." 

Murat temerarul, Caroline ambitioasa şi geloasa, îmi contestă 
deci strategia - din ataşament față de principiile revoluționare, 
din cauză că sunt îngrijorați sau din invidie? N-are nicio 
importanță! Eu sunt Stăpânul. 

„Prinţe Murat", răspunde Napoleon, „vă consider şi acum 
demn de încrederea de a-mi comanda cavaleria. De astă dată 
însă nu vorbim despre o operaţiune militară, ci de un act politic, 
şi m-am gândit serios la acest lucru. Căsătoria dintre Eugene şi 
Augusta nu vă este pe plac. Mie îmi convine şi o consider un 
mare succes, un succes egal cu victoria de la Austerlitz." 

El este Stăpânul. 

lar această căsătorie nu este decât un prim pion pe care-l 
mută. Are de gând să unească Olanda, Elveţia, Italia şi să 
constituie o singură entitate. „Statele mele federative", 
şopteşte, „sau, de fapt, Imperiul Francez." 

Hotărăşte că se va aplica Codul Civil în Regatul Italiei. Nu a 
fost încoronat rege al Italiei, la Milano? lar Eugene nu este 
vicerege al acestui stat? 

în 19 ianuarie 1806 îi propune lui Joseph, fratele său mai ma- 
re, coroana Regatului Neapole, pe care trupele franceze au 
misiunea să-l ocupe. Bourbonii fug în Sicilia sub protecţia flotei 
engleze. 

Papa Pius al VIl-lea rămâne singurul suveran ostil din Italia. 
Suveranul Pontif protestează, îi scrie lui Napoleon ca să-şi 
exprime indignarea faţă de ocuparea Anconei, teritoriu 
pontifical, de către trupele franceze. 


„M-am considerat protectorul Sfântului Scaun", răspunde 
Napoleon. „Şi, asemenea predecesorilor mei din cea de-a doua 
şi cea de-a treia dinastie, „N-am. RDI dea, du! cel mare al 
Bisericii, singurul care o poate- proteja şi care 6 “poate apăra cu 
sabia pentru a nu fi dezonorată de greci şi de musulmani." 

De ce nu-l înțelege papa ? 

Napoleon îşi arată indignarea. îi spune cardinalului Fesch, un- 
chiului său care îl reprezintă la Roma: „Sunt credincios, dar nu 
sunt un făţarnic. Papa îmi scrie cea mai ridicolă, cea mai 
absurdă scrisoare." Napoleon tună şi fulgeră; papa Pius al VIl-lea 
trebuie să cedeze. 

„Pentru papă", adaugă el, „eu simt Carol cel Mare, căci, pre- 
cum Carol cel Mare, unesc coroana Franţei cu cea a lombarzilor, 
iar imperiul meu se învecinează cu Orientul. Aşadar, cred că tre- 
buie să-mi ceară aprobarea în această privinţă. Dacă are o 
judecată raţională şi se poartă cum trebuie, nu voi schimba 
nimic, altminteri, papa va deveni un simplu episcop al Romei. 
De fapt, nimeni n-a dat dovadă de atâta nesăbuinţă precum 
face curtea Romei." 

Eu sunt Stăpânul. 

Să domneşti înseamnă să fii necruţător. Să nu ai milă. Să nu 
eziţi nicio clipă. 

lată ce-i spune generalului Junot, pe care-l numeşte guverna- 
tor general al statelor Parma şi Piacenza: „Liniştea şi ordinea în 
ltalia nu se menţin cu vorbe. Procedează aşa cum am procedat 
eu la Binasco (în timpul campaniei din Italia) - un sat mare să fie 
incendiat; ordonă să fie împuşcaţi vreo zece insurgenți şi 
alcătuieşte coloane mobile, să-i poţi prinde pretutindeni pe 
bandiți şi să dai un exemplu populaţiei din aceste ţinuturi." 

Joseph, Joseph cel nesincer, Joseph care tot timpul ezită, va fi 
oare capabil să dea dovadă de fermitatea necesară? Napoleon îl 
convoacă pe Miot de Melitto care îl însoţeşte pe noul rege al 
Neapolelui. 

Napoleon vorbeşte pe un ton tăios. 

— Spune-i fratelui meu Joseph că îl fac rege al Neapolelui, dar 
că orice ezitare, orice nesiguranţă îl vor pierde definitiv... Fără 
jumătăţi de măsură, fără slăbiciuni. Vreau ca fratele meu, sânge 
din sângele meu, să domnească la Neapole tot atât timp cât voi 
domni eu în Franţa. Am nevoie de Regatul Neapolelui. 

Napoleon îşi aminteşte de reticenţele fratelui său în momen- 


tul încoronării lui ca împărat, de refuzul acestuia de a fi vicerege 
al Italiei, de invidia de frate mai mare, obligat să suporte gloria 
fratelui mai mic. ala 

Napoleon se apropie de Miot ge MEfiRegyL REcLoR 19 

„Toate sentimentele de afecțiune pălesc acum în faţa rațiunii 
de stat", spune. „Nu-i socotesc rude şi apropiaţi decât pe cei ca- 
re mă slujesc... Chiar şi copii voi face potrivit unor reguli 
stricte... Niciuna dintre rudele mele nu va mai putea rămâne în 
umbră. Cei care nu-mi vor fi alături pe calea ascensiunii nu vor 
mai face parte din familia mea. Voi face din această familie una 
de regi sau, mai degrabă, de viceregi..." 

Peste câteva zile, Napoleon primeşte o scrisoare de la Joseph, 
regele Neapolelui. 

„Maiestatea Voastră," scrie Joseph, „vreau să vă asigur, odată 
pentru totdeauna, că voi fi de acord cu tot ceea ce veţi face. 
Acţionaţi cum credeţi de cuviinţă şi folosiţi-vă de mine cum veţi 
considera că poate fi mai convenabil pentru domnia voastră şi 
pentru stat." 

Napoleon este, într-adevăr, Stăpânul. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 21 


2 

A plecat din Miinchen vineri, 17 ianuarie 1806, la lăsarea 
nopţii. în trăsură, citeşte sq[ișgrils AiNgtRul actelor slabă a lăm- 
pilor cu ulei. Când se opresc să schimbe caii, nu coboară din tră- 
sură. Mănâncă fără tragere de inimă o pulpă de pui rece, bea 
din- tr-o cană de argint nişte vin roşu, de Burgundia, apoi 
dormitează. 

Se gândeşte că şi-a petrecut o mare parte din viaţă pe 
drumuri, călare sau într-una dintre aceste berline a căror 
legănare nu-l mai deranjează. Ba chiar îi place senzaţia de 
mişcare, etapele lungi, care durează uneori până la patruzeci de 
ore, făcându-l să simtă chiar şi fizic dominaţia pe care o 
exercită asupra ţărilor şi asupra oamenilor. 

Trebuie să fie văzut pretutindeni unde domneşte. 

Sâmbătă, 18 ianuarie, când ajunge la Stuttgart, îl întâmpină 
însuşi regele Wiirttembergului, care îi face onorurile palatului 
regal. 

Pretutindeni, în saloane, în galerii, bărbaţi şi femei se înclină 
în faţa lui şi le poate citi în ochi, în egală măsură, curiozitatea şi 
supunerea. Asta îi e de-ajuns. Napoleon ordonă: mâine, dumini- 
că, va asista la o reprezentaţie de teatru; luni, la ora 8, va 
merge la vânătoare în pădurile din apropierea Stuttgartului şi 
speră că regele îl va însoţi. 

Apoi se retrage în biroul care i-a fost pus la dispoziţie. Au 
venit deja curierii de la Paris. 

Parisul este centrul, locul unde se decide totul. Victoriile pe 
care le obţine au menirea de a le demonstra invincibilitatea sa 
celor de acolo. Căci spiritul public, la Paris, este nestatornic. 
Parisul şi oamenii lui nu sunt niciodată cuceriţi definitiv. 

Napoleon deschide mai întâi scrisorile ministrului Poliţiei ge- 
nerale. 

„Sire", scrie Fouche, „victoria de la Austerlitz a zguduit 
vechea aristocrație. Suburbia Saint-Germain? nu mai conspiră." 
Nobilii din Vechiul Regim aşteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea 
împăratului ca să se ducă degrabă la Tuileries să-şi ceară 
«drepturile». Vor titluri, funcţii, onoruri, beneficii. 

Napoleon împătureşte scrisoarea la loc. 

Oamenii îşi arată întotdeauna adevărata faţă. Cine poate 


2 Este un district istoric al Parisului. Le Faubourg a fost multă vreme zona rezidenţială favorită 
a marii nobilimi franceze şi găzduia multe Hotels particuliers aristocratice. 


rezista atracției pe care o exercită puterea victorioasă ? 

Luni dimineaţă, în pădurile de pe malurile râului Neckar, 
Napoleon călăreşte de WRH ERNA Ra Rata ol faţa regelui 
Winttemb- ergului şi a celorlalţi cavaleri, vânători din Gardă sau 
nobili invitaţi la vânătoare. Simte cum îl învăluie ceața rece şi 
întunericul şi încearcă să-şi controleze calul care, uneori, se 
ridică în două picioare. îl struneşte trăgând cu putere frâul ori 
strângându-i flancurile cu picioarele. îşi stăpâneşte calul aşa 
cum controlează şi mersul Istoriei. 

La prânz, pleacă la Karlsruhe, trece apoi prin Ettlingen, 
Rastatt, Lichtenau şi ajunge, în fine, la Rin. 

Napoleon dă ordin vizitiului să oprească. Dincolo de fluviu, 
zăreşte luminile oraşului Strasbourg. 

Priveşte apa, care se scurge ca o dâră luminoasă în noapte. 
De la izvor şi până la gurile sale, Rinul trebuie să fie frontiera 
Imperiului, iar pe malul său drept, statele trebuie să constituie o 
mare confederație aliată care să apere Imperiul. în fruntea 
acestor state va pune suverani, prinți, cărora le va fi protector, 
iar aceştia, la 
rândul lor, vor furniza subsidii şi trupe. Astfel, va fi creată nu nu- 
mai noua hartă a Germaniei, ci şi noua faţă a Europei, care va 
confirma ceea ce a început Revoluţia, refăcând graniţele 
imperiului stăpânit de Carol cel Mare. 

Toată lumea, indiferent unde se află - la Viena, la Berlin, dar 
şi la Sankt Petersburg, la Londra, la Roma -, va trebui să accepte 
acest lucru. 

„Eu sunt Carol cel Mare, sabia care apără Biserica, împăratul 
lor“, îi scrie el papei. 

lar dacă Pius al VIl-lea nu este de acord cu acest lucru „îl voi 
readuce la condiţia pe care o avea înainte de Carol cel Mare?". 

Ceilalţi suverani vor fi obligaţi să se supună. 

Napoleon se urcă din nou în trăsură. 

Miercuri, 2 ianuarie 1806, la ora 18, intră în Strasbourgul 
luminat. Soldaţii îi dau onorul, iar mulţimea îl ovaţionează: 
„Trăiască împăratul!" 

Coboară din trăsură. Intră în Palatul Rohan, unde a locuit şi în 
ultimele zile din septembrie 1805. Se opreşte o clipă în marea 
galerie unde oglinzile îi reflectă imaginea. 

îşi aminteşte. A plecat din Strasbourg marţi, 1 octombrie 


3 Papa era supus autorităţii Bisericii bizantine de la Constantinopol. 


1805, după ce a asistat la defilarea Gărzii Imperiale care, pe o 
ploaie torențială, traversa Rinul pe Podul Kehl, în drum spre 
Germania. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 21 

De-abia trecuseră trei luni de atunci, poate chiar ceva mai 
mult. între timp a reuşit să pună capăt celei de-a treia coaliţii 
încheiate de primele două dintre cele mai mari puteri ale 
Europei. Asta îl face să se convingă, o dată în plus, că nu este 
doar împăratul francezilor. De acum este împăratul regilor. 

Urcă vreo câteva trepte, se întoarce spre aghiotanţii săi şi 
spre generalii care se înghesuie în galerie. Vineri, spune, va 
trece în revistă trupele. Sâmbătă va pleca din Strasbourg, ca să 
poată ajunge la Paris, duminică, 26 ianuarie. Abia aşteaptă să-şi 
regăsească bi 


roul de la Tuileries, documentele clasate pe ministere şi 
încuiate în cufere ale căror chei le poartă cu el. 

„M-am născut şi sunt NÂRGIab n PRPĂLAILu REGIA", îi spune, lui 
Meneval, care, după ce a intrat în încăpere, îi prezintă nişte 
scrisori oficiale, sosite de la Paris. 

Cu un gest al mâinii, Napoleon îşi îndeamnă secretarul să le 
citească şi, în timp ce acesta le desigilează, se instalează în faţa 
şemineului. 

Ascultă un raport al ministrului de Finanţe, Barbe-Marbois, ca- 
re face caz de dificultăţile financiare. Napoleon se enervează, 
scoate din buzunar o bucată de hârtie pe care a scris cifrele 
care reprezintă ceea ce el numeşte „averea Franţei", trezoreria 
publică şi privată. 

„Ce-nseamnă asta?" exclamă enervat. 

Trebuie să se poată plăti Gărzii Imperiale solda pe 
cincisprezece zile. „Marea Armată" din Germania trebuie să 
primească banii de care are nevoie. Asta contează mai mult 
decât orice. Ce au făcut negociatorii reuniți, alde Ouvrard, 
Desprez, Vanlerberghe, care ar fi trebuit să aprovizioneze 
armata, au încasat fondurile necesare şi nu şi-au putut onora 
obligaţiile? 

„Ce-a făcut acest Barbe-Marbois ? Pungăşia are limite, dar 
prostia se pare că nu." 

Napoleon, tot mai nervos, se răsteşte la Meneval. Luni, la 
Paris, va prezida o şedinţă a Consiliului de Stat şi va rezolva 
problema finanţelor. 

„Aceşti domni, Desprez, Vanlerberghe şi Ouvrard", spune răs- 
picat, „trebuie să-mi predea tot ce au, sau, dacă nu, îi trimit la 
Vincennest." 

îi face semn lui Meneval să plece, însă acesta, înainte de a 
ieşi, citeşte scrisoarea pe care Le Coz, Arhiepiscop de Besanşon, 
i-o adresează împăratului: „Până acum", scrie prelatul, „sunteţi 
un erou desăvârşit, plăsmuit de Dumnezeu." 

Napoleon îl reţine pe Meneval. 

“Mi-au fost executate aşa cum trebuie ordinele?" întreabă. 

La Schonbrunn ceruse ca steagurile capturate de la inamic să 
fie trimise la Paris, pentru a fi arătate poporului, iar apoi să fie 
atârnate de bolta Catedralei Notre-Dame. 

Meneval analizează cu atenţie scrisorile. Poporul a salutat 


4 Castelul Vincennes era folosit ca închisoare. 


drapelele cu manifestări de bucurie delirantă, susţin informatorii 
poliţiei. 

Arhiepiscopul Parisului R-deORralAR&r aceste. drapele atestă 
„protecţia divină asupra Franţei, succesele uimitoare ale invinci- 
bilului nostru împărat şi omagiul adus lui Dumnezeu de victoriile 
sale". 

Roustam şi Constant au intrat în încăpere în timpul lecturii. Ei 
anunţă că este pregătită baia împăratului. îl ajută să se 
dezbrace. Napoleon îi dojeneşte, îi trage de urechi. 

Este fericit. Parisul îl aşteaptă. 

Duminică, 26 ianuarie 1806, la ora 22, berlina împăratului se 
opreşte în curtea de la Tuileries. Garda prezintă armele, Marele 
Mareşal al Palatului, Duroc, înaintează. în timp ce urcă treptele, 
Napoleon dă primele ordine. Vrea să-l vadă pe arhicancelarul 
Cambaceres!, să fie reunit Consiliul de Stat, să-l primească pe 
ministrul de Finanţe şi să se întreţină cu consilierul de Stat 
Mollien. 

Apoi, în cabinetul său de lucru, când rămâne singur cu 
Constant, rosteşte un nume, Eleonore Denuelle de La Plaigne. 
Priveşte pendula. La miezul nopţii, spune. lar acum, să i se pre- 
gătească baia. 

îşi aminteşte trupul acestei femei înalte de nouăsprezece ani, 
cu un păr negru, lung până în talie, care-i acoperă umerii şi pie- 
lea ciocolatie. Este zveltă, plină de viaţă şi supusă. îşi dă seama 
prea bine că atunci când Caroline Murat i-a prezentat-o, a făcut- 
o cu gândul ca el s-o remarce. Ştie foarte bine cât de invidioasă 
este sora lui, Caroline, pe Josephine, cât de pricepută e s-o 
rănească pe cea căreia ea îi spune „bătrâna“, îi cunoaşte 
ambiția nemăsurată şi ' Titlu creat de Napoleon | pentru 
Cambaceres - prince-archichancelier de l'Empire. 
ştie că speră ca fratele ei să divorţeze. Nu-şi poate imagina, cu 
ni- ciun chip, că întâlnirea cu Eleonore a fost întâmplătoare... 
Caroline a avut rolul ei. 

Puțin îi pasă însă de intenţiile surorii sale! Eleonore are 
prospeţimea tinereţii. Şi pe ea o doreşte în seara revenirii lui la 
Paris, de parcă ar vrea să sărbătorească, strângând în braţe 
trupul ei tânăr, victoria pe care a repurtat-o şi propria-i vigoare. 

La urma urmei, încă n-a împlinit treizeci şi şapte de ani. 

Aude paşii Eleonorei Denuelle pe „coridorul negru". Este 
punctuală, ca de obicei. 


El intră în salon. Ea face o reverență. 

„Sire..." şopteşte. 

O apucă de braţ, o CUPER O4ragâriHpăreloa 25 

în dragoste, Napoleon se manifestă la fel ca la război. Nu-i 
plac asediile lungi, ci asalturile victorioase. 

Eleonore i se dăruieşte. 

Napoleon se ridică, râde, o mângâie pe obraz, apoi se 
întoarce în cabinetul de lucru. 

Pe masa pusă lângă fereastră zăreşte o singură scrisoare 
care i-a fost adusă, probabil, în timp ce se afla cu Eleonore în 
camera alăturată. O scrisoare de la Fouche. Potrivit spuselor 
unui călător sosit în acel moment de la Londra, raportează 
ministrul Poliției generale, William Pitt, marele adversar, 
duşmanul oricărei tentative de pace, ar fi murit în 23 ianuarie, în 
vila sa de la Putney, copleşit de datorii, umilit de victoria de la 
Austerlitz, cerând - ca ultimă dorinţă - să fie luată harta Europei 
prinsă pe peretele camerei sale: „Strângeţi harta asta, până 
peste zece ani nu vom mai avea nevoie de ea. Patria mea! în ce 
situaţie dificilă îmi abandonez patria!" 

Fox îl va înlocui la conducerea ministerului. 

Napoleon măsoară în lung şi-n lat cabinetul. E ca şi cum 
destinul i-ar trimite un semn, ar îndepărta obstacolele din calea 
lui, i-ar oferi în sfârşit posibilitatea să încheie pacea. 

Napoleon se duce în cămăruţa pe care o foloseşte drept 
cabinet pentru hărţi. Pe masă a întins o hartă mare a Europei. 
Se sprijină 


pe ea cu ambele mâini. Vrea să încheie pacea cu Anglia, dar tre- 
buie să o impună controlând continentul, închizând porţile în ca- 
lea mărfurilor ei, cerând tuţuror ştatelor șă.interzică produsele 
englezeşti. 

Se mişcă în jurul mesei. La sud, Italia alcătuieşte aripa dreap- 
tă a Imperiului. Joseph este regele Neapolelui. Pe Elisa o va face 
Mare Ducesă şi îi va atribui teritoriile Massa şi Carrara şi, mai 
târziu, poate, Toscana. Paulinei Bonaparte, deja prinţesă 
Borghese, îi va dărui Ducatul Guastalla, fortăreaţa de pe 
malurile Padului. Apoi, îşi va păstra vreo douăzeci de ducate, pe 
care le va atribui ca domenii oamenilor lui celor mai devotați: 
Talleyrand, prinţ de Benevento, Fouche, duce de Otranto. 
Bernadotte, pentru că este soţul lui Desiree Clary şi pentru că, 
din acest motiv, poate fi dată uitării reticenţa sa ce frizează 
uneori trădarea, va deveni prinţ de Pontecorvo. 

Napoleon priveşte din nou harta. îşi mişcă degetul dinspre 
Italia spre nord. 

Berthier va fi prinţ de Neuchâtel, iar Murat, Mare Duce de 
Berg şi de Cleves. Pe regele Bavariei îl are deja ca aliat prin 
căsătoria fiicei sale, Augusta, cu Eugene. Va fi de ajuns să se 
creeze o Confederație a Rinului care să-i reunească şi pe ceilalţi 
prinți germani. lar, mai la nord, Olanda, aripa stângă a 
Imperiului, îi va fi încredinţată lui Louis, fratele său incomod şi 
invidios care va găsi astfel ocazia să-şi arate recunoştinţa. lar 
soţia acestuia, Hortense de Beauhamais, va fi regina Olandei. 

Napoleon iese din cabinetul hărților. Poate că va avea nevoie 
de săptămâni, chiar de luni pentru ca planul conceput de el să 
devină realitate, dar e sigur că va izbuti, căci aşa trebuie să stea 
lucrurile, planul său fiind în interesul popoarelor. Această 
organizare este un model înţelept, va duce la bun sfârşit ceea 
ce Convenţia a început. Revoluţia a deschis calea. lar el o 
prelungeşte şi face posibil proiectul său: va fi de ajuns să 
asocieze Codul Civil cu monarhia, să păstreze formele dinastice, 
în timp ce societatea se schimbă, pentru a se naşte o nouă 
Europă. 

Exact asta face, exact asta vrea: ctitoreşte. Este cel dintâi 
dintr-o nouă dinastie. A patra de la Carol cel Mare încoace. 

Pe măsură ce trec zilele, regăseşte cu un fel de bucurie ritmul 
obişnuit al vieţii. începe să lucreze de la ora 7, apoi pleacă la 
vânătoare, uneori în pădurea Boulogne sau în cea de la Marly şi 


în împrejurimile castelului de la Saint-Cloud sau ale celui de la 
Malmaison. Prezidează şedinţele Consiliului de Stat, are tot mai 
multe primiri, tot mai mu FA Spin sed RIG mat içe; descoperă un 
nou ambasador al Austriei, arbat de td: cate) şi cinci de ani, 
nepot prin alianţă al daia aula! ai ni Mettemich. 

Acest om i se pare inteligent, rafinat, deschis, poate chiar 
partizan al unei alianţe cu Franţa, de bună seamă în tradiţia 
celei iniţiate de cancelarul Kaunitz. 

în timpul uneia dintre audienţe, Napoleon îl ia de braţ şi îi pu- 
ne tot felul de întrebări. Metternich, care şi-a făcut o parte din 
studii la Strasbourg, vorbeşte foarte bine franţuzeşte. în 
perioada evenimentelor revoluţionare se afla în capitala 
Alsaciei, îi explică lui Napoleon, şi încă se mai teme de aşa ceva. 

„Vreau să unesc prezentul şi trecutul", spune Napoleon, „pre- 
judecăţile gotice şi instituţiile secolului nostru." 

înţelege Metternich ce vrea să-i spună? Pentru ca acest lucru 
să fie posibil, continuă Napoleon, e nevoie de pace. Pacea este 
posibilă. El îşi doreşte să fie pace. Vrea să realizeze atât de 
multe lucruri... 

Vizitează lucrările pe care le-a iniţiat la Luvru. îşi reafirmă de- 
cizia de a se construi o coloană în Piaţa Vendome după modelul 
Columnei lui Traian de la Roma, şi un arc de triumf în Piaţa 
Carrousel, ambele monumente fiind menite să aducă un omagiu 
„Marii Armate", apoi un al doilea arc de triumf, ordonând ca 
acesta să fie ridicat în partea de sus a străzii Champs-Elysces, a 
cărei piatră de temelie se va pune în 15 august, ziua celebrării 
zilei de naştere a lui Napoleon | (Saint-Napoleon”). 

Ori de câte ori hotărăşte să se construiască ceva, să se 
amplaseze fântâni în diferitele cartiere ale Parisului, să se facă 
un pod peste Sena, să se amenajeze cheiurile de-a lungul 
fluviului, să se publice Catehismul imperiaf sau să fie convocați 
reprezentanţii naţiunii evreieşti pentru a-i îndemna să-şi 
adapteze obiceiurile religioase la necesităţile vieţii moderne - de 
exemplu, să renunţe la poligamie - Napoleon simte un fel de 
bucurie, în egală măsură intelectuală şi fizică. 


5 în perioada Primului Imperiu Francez şi a celui de-Al Doilea Imperiu Francez, Saint-Napoleon 
era sărbătoarea naţională instituită în ziua de naştere a împăratului. 

6 Imaginea lui Napoleon şi glorificarea regimului său trebuie să-şi găsească locul în rândul 
doctrinelor catolice. Le Catechisme imperial a fost instaurat în 1806 şi era singurul predat în 
toată Franţa, în care se vorbeşte despre următoarele îndatoriri: dragoste, respect, serviciu 
militar, impozite, supunere şi fidelitate faţă de împărat. 


Se simte puternic, se simte cel mai plin de vitalitate dintre 
toţi cei pe care-i conduce. Chiar dacă în lunile din urmă s-a mai 
îngrăşat putin, chiar dacă qprajii lui gynt pai reunzi si fruntea i 
s-a mai lăţit pentru că deja îi cade părul, chiar dacă nu mai are 
profilul ascuţit şi faţa colţuroasă, ci, dimpotrivă, trăsăturile i s-au 
împlinit, se simte plin de energie, o energie renăscută datorită 
succesului său, proiectelor şi deciziilor sale şi, desigur, datorită 
aclamaţiilor mulţimii. 

Miercuri, 29 ianuarie 1806, la doar două zile după ce revenise 
la Paris, când s-a dus pentru prima oară la Teatrul Francez, unde 
se juca Manlius’, piesă a unui autor la modă, La Fosset, toată 
sala s-a ridicat în picioare, deşi Talma? îşi interpreta deja rolul pe 
scenă. Actorul s-a înclinat în timp ce spectatorii aplaudau şi 
strigau: „Trăiască împăratul!" De fiecare dată când Napoleon se 
duce la Operă sau îşi trece în revistă trupele, îl însoțesc aceleaşi 
aclamații. 

De altfel, după cum raportează spionii poliției, toată lumea ÎI 
slăveşte pe împărat şi îi laudă meritele. încrederea a pus din 
nou stăpânire pe oameni. Banca Franţei şi-a reluat plăţile pentru 
că 


7 Manlius Capitolinus, tregedie reprezentată pentru prima dată în 1698. 

8 La Fosse d'Aubigny (Antoine de), 1653-1708, Paris. 

9 Franţois-Joseph Talma (Paris, 15 ianuarie 1763-19 octombrie 1826) a fost cel mai renumit 
actor din epoca sa. 


dispune de sumele necesare pentru a acoperi toate 
solicitările. Criza financiară din decembrie 1805 a fost dată 
uitarii. a 3 NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR __31 . X 

Se ştie că Napoleon a adus ta Paris, in campania sa în 
Germania, 50 de milioane în aur, în argint sau în bilete de 
schimb, pe principalele piețe financiare din Europa. 

Au fost de-ajuns doar câteva zile pentru ca Napoleon să facă 
ordine în sistemul de organizare a finanţelor. 

L-a primit pe Barbe-Marbois, ministrul Trezoreriei Publice. 

Omul pare stingherit, este gata să se sacrifice, Îi spune lui 
Napoleon. Acesta dă din umeri. „La ce-mi foloseşte sacrificiul 
vostru?" îi răspunde. 

„Sunteţi un om de caracter, vă stimez pentru asta", continuă 
Napoleon, „dar v-aţi lăsat înşelat de oameni pe care v-am 
avertizat să-i evitaţi. Le-aţi pus la dispoziţie prea multe fonduri, 
a căror folosinţă trebuia să o supravegheați mai îndeaproape. 
Din păcate, mă văd obligat să vă destitui din funcţie..." 

După o şedinţă a Consiliului de Stat, Napoleon îl reţine pe 
consilierul Mollien. îl priveşte cu atenţie, încearcă să-i aprecieze 
valoarea. 

„Astăzi veţi depune jurământul în calitate de ministru al Tre- 
zoreriei", îi spune. 

Mollien, care în timpul Vechiului Regim a fost unul dintre res- 
ponsabilii „Fermei generale"!0, administraţia fiscală, pare să 
ezite. 

„Nu vă doriţi să fiţi ministru?" îl întreabă împăratul pe un ton 
care vădeşte nemulţumire şi uimire în egală măsură. 

Mollien va depune jurământul chiar în acea zi. 

Asta înseamnă să guvernezi: să analizezi, să iei decizii, să 
alegi oamenii şi să-ţi impui voinţa, să le demontezi reticenţele, 
să-i conduci în aşa fel încât să devină nişte instrumente eficace, 
docile, ale politicii pe care o promovezi. 

Acest lucru presupune însă să munceşti fără răgaz, să fii vigi- 
lent în fiece clipă, să ai o voinţă de fier. 


10 Regii Franţei se obişnuiseră să concesioneze unor bancheri, prin licitaţie, strângerea taxelor 
şi a impozitelor indirecte pe mărfuri. Aceştia se angajau să-i asigure regelui o sumă anuală 
forfetară. Ei strângeau taxele respective şi aveau dreptul să recupereze banii de la 
contrabandişti. în 1681, Colbert, ministru al regelui Ludovic XIV, i-a reunit pe fermieri intr-o 
„Fermă generală" (Ferme generale). Aceasta a îmbrăcat forma sa definitivă în 1726, sub 
Ludovic XV, devenind o asociaţie de 40 de fermieri, cu sediul la Paris, cu 42 de direcţii 
provinciale şi mai multe mii de persoane angajate. 


„M-am străduit din răsputeri să-mi rezolv problemele", îi ex- 
plică Napoleon fratelui său, Joseph, „şi să determin vreo zece 
pungaşi, în frunte cu Ouvrard, $e-Neai0ap ESLAR furat după ce 
l-au înşelat pe Barbe-Marbois, aşa cum a paţi Cărdinălul Rohan?! 
în «afacerea colierului», cu singura deosebire că în acest caz 
vorbim doar de 90 de milioane. Eram ferm hotărât să dau ordin 
să fie împuşcaţi fără proces. Slavă Domnului, mi-am primit banii 
înapoi. Toată întâmplarea mi-a lăsat însă un gust amar." 

Napoleon se înfurie adesea, aruncă scrisorile pe jos, iar, une- 
ori, când cărţile nu-i plac, le aruncă în foc. 

Acceptă cu tot mai mare dificultate să fie contrazis sau să nu 
i se execute ordinele de îndată, aşa cum i se pare firesc. 

îi spune lui Berthier, pe care îl nelinişteşte atitudinea prusaci- 
lor şi vrea să intervină: „Respectă întru totul ordinele pe care ţi 
le dau, execută instrucţiunile la timp, toată lumea să fie în gardă 
şi să rămână la post, numai eu ştiu ce trebuie să fac." 

Numai eu. 

Are părerea fermă că este singurul care înţelege şi gândeşte 
corect. 

Nu a avut dreptate în fiecare moment decisiv al vieţii sale? 
lar această convingere îl determină să nu mai poată suporta ca 
cineva să nu fie de acord cu el sau să aibă vreo rezervă. Toată 
lumea trebuie să se încline în faţa lui. 

A luat pana să corecteze, să facă mai clar textul Catehismului 
imperial. 

„Să-l slăveşti şi să-l serveşti pe împărat înseamnă să-l 
slăveşti şi să-l serveşti pe însuşi Dumnezeu", a cerut să se 
tipărească. lar să nu-i dai ascultare împăratului este un păcat 
capital. Acestuia i se datorează „dragoste, supunere, fidelitate, 
serviciu militar, tributurile ordonate pentru menţinerea şi 
apărarea Imperiului şi a tronului său". 

Unii dintre membrii Consiliului de Stat par uimiţi când Se dă 
citire acestui text. în ochii lui Fouche, bătrânul iacobin, se poate 
citi o notă de ironie. 

Napoleon închide zgomotos Catehismul. Nu este omul care 
să-şi ascundă gândurile. Se ridică şi, înainte de a ieşi din sala 
Consiliului, spune cu o voce autoritară: „Pentru mine religia nu 


11' Giuseppe Balsamo, cunoscut sub numele de Alessandro, conte di Cagliostro sau, mai 
simplu, Cagliostro (1743-1795), a fost un aventurier, esoterist şi alchimist italian, condamnat 
de Biserica Catolică la închisoare pe viaţă pentru erezie şi închis în Fortăreaţa San Leo. 


oglindeşte misterul întrupării, ci misterul ordinii sociale; ea leagă 
de cer ideea de egalitate, care nu îngăduie ca cel bogat să fie 
masacrat de cel sărac. i NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 

Caută din priviri pe cineva care nu ar aproba ctivintele lui, 
dar toţi cei de faţă îşi pleacă ochii. 

„Religia“, adaugă, „e şi un fel de inoculare sau de vaccin 
care, satisfacându-ne pasiunea pentru miraculos, ne fereşte de 
şarlatani şi de vrăjitori; preoţii înseamnă mult mai mult pentru 
noi decât unii precum Cagliostro!, Kant şi toţi visătorii 
Germaniei." 

Face câţiva paşi, pare că vorbeşte singur, ca şi cum ar 
medita cu voce tare. 

„în lume nu au existat până acum decât două puteri, cea mi- 
litară şi cea ecleziastică, însă ordinea civilă va fi consolidată prin 
crearea unui corp didactic; se va consolida şi mai mult prin 
intermediul unui mare corp de magistrați. Codul Civil a produs 
deja 


nişte schimbări în bine. De acum înainte, fiecare ştie după ce 
principii trebuie să se conducă; îşi va organiza în consecinţă 
proprietatea şi se va preocupa de.situatia șamaţeriala." 

însă judecătorul suprem SUNE eu. 

Trebuie să organizeze întreaga societate. Uneori i se pare că 
el ar fi însăşi raţiunea omenirii, singurul care are capacitatea să 
facă ordine în viaţa popoarelor şi a statelor. 

Se gândeşte neîncetat la acest lucru, atunci când, între două 
şedinţe ale Consiliului de Stat, în răgazul dintre audienţe şi orele 
pe care le petrece dictând în cabinetul său de lucru, pleacă să 
se plimbe şi inspiră aerul proaspăt al primăverii anului 1806. 

într-o zi de la sfârşitul lunii martie, după ce se întoarce dintr-o 
cursă lungă în pădurea de la Versailles, se îndreaptă grăbit spre 
cabinetul de lucru, îl cheamă pe Meneval şi, dintr-o suflare, 
enunţă Statutul familiei imperiale, care reprezintă cheia de boltă 
a acestui Mare Imperiu pe care a început să-l întemeieze. Louis 
este regele Olandei, Joseph, regele Neapolelui, surorile lui, Mari 
Ducese în ltalia, Murat, Mare Duce de Berg şi de Cleves, 
Berthier, Bernadotte, Talleyrand, Fouche au fost puşi în fruntea 
unor domenii, el fiind vârful acestei piramide. 

„Împăratul este capul comun al familiei sale", dictează. 
Voința lui Napoleon - singura lege de care trebuie să ţină seama 
rudele sale. Niciun contract de căsătorie, nicio adopţie nu se 
poate încheia fără consimţământul său. Mai jos de el îi pune pe 
regi, pe principii ereditari, urmează apoi principii vasali şi 
titularii unui domeniu. 

lată o ordine ierarhică pe placul raţiunii sale, care îi acordă 
puteri depline. împăratul poate chiar da ordin membrilor familiei 
sale să îndepărteze de lângă ei persoanele suspecte. 

Este cu adevărat Stăpânul absolut. 

în 1 aprilie 1806, îi scrie lui Berthier. Mareşalul nutreşte de 
ani de zile o pasiune statornică pentru marchiza Visconti, căreia, 
atunci când se află în campanie, îi ridică un adevărat altar în 
cortul său, ex- punându-i portretele. 

„Vă trimit Monitorul. Veţi vedea ce am făcut pentru voi 
(Berthier a fost făcut prinţ de Neuchâtel). Nu vă cer decât un 
singur lucru, să vă căsătoriţi, v-o cer din prietenie. Pasiunea 
voastră durează de prea mult timp; a devenit ridicolă... Doresc, 
deci, să vă căsătoriţi, căci altfel nu vreau să vă mai văd. Aveţi 
cinzeci de ani, dar sunteţi dintr-o familie în care oamenii trăiesc 


optzeci, iar în aceşti treizeci de ani care urmează plăcerile 
căsniciei vă vor fi absolut necesare. Š 

Cum să te opui voinței, î 0 PO 2 hyhi Ar E RICDRT Sg, înclină şi 
pune capăt relaţiei cu marc sole ȘI SAM pentru a se căsători cu 
Marie-Elisabeth de Baviere-Birkenfeld, cu treizeci de ani mai tâ- 
nără decât el. 

Napoleon se declară mulţumit. Nu este el capul „familiei" 
sale? 

Lui Eugene, vicerege al Italiei, îi scrie: „Fiule, munceşti prea 
mult. Viaţa ta mi se pare prea monotonă. Ai o soţie tânără care 
poartă în pântece un copil. Cred că ar trebui să faci în aşa fel în- 
cât să-ţi petreci seara cu ea şi să vă faceţi câţiva prieteni. De ce 
nu mergeţi la teatru, o dată pe săptămână, într-o lojă? în casa 
voastră ar trebui să fie mai multă veselie... Şi eu am parte de 
aceeaşi viaţă ca şi tine, dar soţia mea este în vârstă şi nu simte 
nevoia să se distreze, cu toate astea e clar că am parte de mai 
multă distracţie şi mai mult dezmăţ decât tine. O femeie tânără 
trebuie să-şi petreacă timpul într-un mod agreabil, mai ales în 
situaţia în care se află." 

Adaugă câteva cuvinte şi pentru Augusta, soţia lui Eugene: 
„Să te menajezi în starea ta delicată şi să încerci să nu ne 
dăruieşti o fată. Am să-ţi spun reţeta potrivită pentru asta, dar 
sunt sigur că n-ai să crezi că este adevărat: bea în fiecare zi 
puţin vin curat." 

îşi aminteşte cu plăcere de Augusta de Bavaria, care îi scrie 
deseori. „Soţia ta a fost mai amabilă decât tine", îi spune lui 
Eugene. Şi, uneori, când Napoleon o zăreşte în salonul 
Josephinei pe Stephanie de Beauharnais, nepoata împărătesei, 
simte aceeaşi plăcere ca atunci când o avea în preajmă pe 
Augusta. 

Pe măsură ce îmbătrâneşte, admiră tot mai mult femeile tine- 
re. în 1806 Stephanie are doar şaptesprezece ani. 

Lui Napoleon îi place s-o privească pe adolescenta veselă, 
Zzglobie, cu trăsături regulate şi un păr blond care-i vine de 
minune, 
să facă glume cu ea, deşi citeşte în privirile pe care i le aruncă 
Josephine sau Caroline Murat îngrijorare şi gelozie. 

într-o seară, când intră în salonul împărătesei, o găseşte pe 
Stephanie plângând. Caroline a cerut, află el, ca tânăra să stea 
în picioare, conform etichetei imperiale care interzice să te aşezi 


în faţa „prinţeselor, surorile Maiestăţii Sale". 

Napoleon îi pune mâna pe talie, o aşază pe genunchii săi şi îşi 
petrece seara şoptind vrut AȘ PEN Pi Ralgub RES agplescentei, 
sub privirile mânioase ale arolinei urat. 

A doua zi, pentru că el este cel care poate face orice, 
hotărăşte să adopte copila. Din acel moment, îi dictează el 
contelui de Segur, Mare Maestru de Ceremonii, aceasta „se va 
bucura de toate prerogativele rangului său în toate cercurile, la 
petreceri şi la masă. Ea va sta alături de Noi, iar în cazul în care 
Noi nu vom h de faţă, va fi aşezată în partea dreaptă a 
împărătesei." 

Astfel poti demonstra că tu hotărăşti în toate privințele. 

Peste câteva zile, Napoleon îi va alege fetei un soţ, pe Carol, 
prinţul moştenitor de Baden, care a fost logodit cu Augusta, iar 
apoi a fost îndepărtat în favoarea lui Eugene de Beauhamais. 

Asta mi-e dorința. 

Şi Stephanie trebuie să-i dea ascultare. Parisul străluceşte 
pentru nunta ei. Ceremoniile sunt fastuoase. Napoleon îi dă ca 
zestre fiicei sale adoptive o rentă de 1.500.000 de franci şi un 
trusou de 500.000 de franci. Când află însă că Stephanie refuză 
să-şi primească soţul pentru consumarea căsătoriei, îi dă ordin 
să plece din Paris şi să se ducă la Karlsruhe. 

„Poartă-te cum se cuvine cu electorul de Baden, este tatăl 
tău", îi spune. „lubeşte-ţi soţul pentru dragostea pe care ţi-o 
poartă." 

Eu dictez comportamentul membrilor familiei mele şi pretind 
să mi se dea ascultare. 

Numai că, în fiecare zi - şi aproape oră de oră -, trebuie să 
dea ordine, să dea sfaturi, să educe, să dojenească, să le 
amintească celor pe care i-a făcut regi sau prinți că nu sunt 
decât nişte vasali, nişte executanţi ai judecății imperiale, nişte 
rotiţe ale Marelui Imperiu. 


lată însă că tocmai Murat, mărinimosul prinţ Joachim, acum 
duce de Berg, cere garanţii pentru copiii săi. Să-l fi uitat oare pe 
cel datorită căruia este Priko dear depinde - numai de el - 
viitorul Imperiului şi al statelor federative care i s-au asociat? 

„Cât despre garanţia pe care o solicitaţi în numele copiilor 
domniei voastre", i se adresează Napoleon, „mi se pare un gest 
lamentabil, care m-a făcut să ridic din umeri; am roşit în locul 
vostru. Sunteţi francez şi sper că la fel vor fi şi copiii; orice alt 
simţământ ar fi atât de dezonorant, încât vă rog să nu-mi mai 
vorbiţi niciodată despre aceste lucruri." 

Napoleon se întrerupe. îl uimeşte şi îl revoltă orbirea acestor 
oameni pe care i-a copleşit cu titluri, cu onoruri, cu bani. Uneori 
îi disprețuiește, dar îi şi compătimeşte în acelaşi timp. Presimte 
că cei mai mulţi dintre ei s-ar dezice de el, dacă ar fi învins sau 
dacă n-ar mai avea atâta putere. Tocmai de aceea trebuie să fie 
mână de fier, să-i supravegheze tot timpul, să-i constrângă, să 
le înfrâneze pornirile. 

Adaugă special pentru Murat: 

„Ar h absolut extraordinar dacă, după binefacerile cu care v-a 
copleşit poporul francez, v-aţi gândi să le oferiţi copiilor voştri 
mijlocul de a-1 distruge! Vă mai spun o dată, nu-mi mai vorbiţi 
despre asta, este prea ridicol." 

Numai că toţi cei din jurul lui Napoleon sunt la fel ca Murat şi 
ca soţia lui, Caroline Bonaparte, toţi sunt lacomi, nu îi 
interesează decât soarta lor, puţin le pasă de soarta Imperiului. 

Chiar şi mama împăratului, deşi nu duce lipsă de nimic, ba 
chiar dimpotrivă, are o viaţă îndestulată, solicită o rentă 
specială, care să-i fie acordată din Trezoreria Publică, ceea ce 
înseamnă că Letizia Bonaparte se aşteaptă ca fiul ei, Napoleon, 
să moară şi îşi ia măsurile de precauţie necesare ca să se 
asigure că va dispune de anumite venituri şi în eventualitatea 
morţii acestuia! 

Napoleon, când află de acest demers al mamei sale, nu face 
decât să ridice din umeri, iar apoi, în pofida amărăciunii 
resimţite, îşi dă acceptul, pentru ca cererea mamei sale să fie 
onorată. 

Şi mama sa, la fel ca toţi ceilalţi, este incapabilă să vadă 
dincolo de interesul imediat şi personal. 

Louis, devenit rege al Olandei, îl copleşeşte pe împărat cu ne- 
numărate solicitări de ajutor. 


La urma urmei, nu este rege? Nu are un stat? 

„Nu am bani", îi răspunde Napoleon. „E foarte comod să daţi 
ascultare celor care vă propun Fă Solicitaţi ajutorul Franţei! 
Acum însă nu este deloc momentul potrivit pentru văicăreli, 
trebuie să fiţi puternic, demn de a fi rege." 

Oare toți aceşti oameni, frații mei pe care i-am făcut regi, toți 
cei pe care i-amfăcut prinți, generalii cărora le-am arătat că am 
încredere în ei, sunt cu adevărat puternici? Sunt la înălțimea 
rangului lor? 

Napoleon trebuie să le coordoneze acţiunile prin scrisori zil- 
nice. 

Curierii pleacă de mai multe ori pe zi de la Malmaison, de la 
Saint-Cloud, de la Tuileries, spre Neapole, Parma, Diisseldorfi 
Amsterdam. 

îi spune generalului Junot: „Nu veţi putea fi indulgent decât 
dacă sunteţi sever, căci altminteri această biată ţară şi 
Piemontul sunt pierdute şi vor curge valuri de sânge pentru a 
asigura liniştea în Italia." 

Junot execută ordinele, distruge satele rebele. 

„Constat cu plăcere", comentează Napoleon, „că satul 
Mezzano, cel dintâi care a recurs la arme, va fi ars din temelii... 
Este, în egală măsură, o acţiune categorică şi severă, dar o 
dovadă de omenie şi clemenţă, căci va preveni alte revolte." 

însă mereu aceşti oameni caută să se facă mai degrabă iubiţi 
decât să guverneze cu autoritatea necesară. 

Napoleon se enervează când citeşte rapoartele pe care i le 
trimite Joseph de la Neapole. Are foarte puţină încredere în 
fratele său mai mare care n-a ştiut niciodată să fie un adevărat 
luptător. 

îi spune din nou: „Când ai de-a face cu state mari, nu le poţi 
guverna decât prin măsuri severe", deşi Joseph îşi imaginează 
că napolitanii îl îndrăgesc! 

îşi închipuie că va fi rege de-a pururi. A uitat deja că este su- 
veran al Neapolelui numai datorită voinţei şi armatei 
împăratului! Cine se crede? 

„Compari ataşamentul francezilor faţă de persoana mea cu 
cel al napolitanilor faţă de tine", îi scrie Napoleon. „Ce glumă 
bună! Cum vrei să ţină la tine un popor pentru care n-ai făcut 
nimic, pe care-l conduci pentru că a fost subjugat în urma unei 
înfruntări între 40 000 de oameni de-ai locului şi 50 000 de 


străini?" 

Oare Joseph vrea să accepte realitatea ? 

Napoleon ja njeşte cuy a MATAG M BAraTuL REGILOR 37 

Nu înțeleg nimic! 

„Ține cont de un lucru", îi scrie lui Joseph, „mai devreme sau 
mai târziu vei avea de înfruntat o revoltă. Orice ai face, într-un 
oraş ca Neapole, nu te vei putea baza niciodată pe populaţie. Fă 
ordine, dezarmează-i pe oameni, dezarmează-i.“ 

Trebuie să-i mai spună o dată: „Dă ordin ca toate căpeteniile 
maselor să fie condamnate la moarte. Orice spion trebuie să fie 
împuşcat, precum şi orice căpetenie a vreunei revolte; orice 
lazzarone' care înjunghie un soldat cu stiletul trebuie să fie de 
asemenea împuşcat." 

Oare va înțelege Joseph că a guverna este o artă care 
înseamnă exigentă şi rigoare ? 

Napoleon intră în detalii: este nevoie ca bucătăria unui suve- 
ran să fie supravegheată, dacă nu, atenţie la otrăvuri. în viaţa 
de zi cu zi a unui rege trebuie să fie luate toate precauţiile de 
cuviinţă. „Nimeni nu are voie să intre la tine noaptea, este 
necesar ca un aghiotant să doarmă în odaia care precede 
dormitorul tău; trebuie ca uşa ta să fie încuiată pe dinăuntru şi 
să nu-i deschizi aghiotantului decât atunci când sau dacă i-ai 
recunoscut vocea, iar el are obligaţia de a bate la uşa ta abia 
după ce se asigură că a închis uşa încăperii în care se află..." 

' Reprezentant al celor mai sărace pături sociale din Neapole, 
care trăieşte de pe o zi pe alta, care nu are însă o locuinţă, 
petrecându-şi majoritatea timpului hoinărind pe străzi şi cerşind. 


Sunt nevoit să-l învăţ totul pe Joseph. Prudenta de care 
trebuie să dea dovadă un rege şi arta războiului. Şi cu ce 
rezultat? NAPOLEQN - ÎMPĂRATUL REGILOR 

„Guvernarea ta nu este îndeajuns de fermă, te temi să nu îţi 
fad duşmani", scrie din nou Napoleon în 5 iulie 1806. lar peste 
câteva zile, când află că englezii au debarcat, l-au învins pe 
generalul Reynier, dă frâu liber indignării şi îşi critică fratele. „Ar 
însemna să te mâhnesc inutil, dacă ţi-aş spune tot ce gândesc", 
scrie. „Dacă in loc să-mi fii de folos, te laşi pe trândăvie, îmi vei 
face mult rău, căci mă vei lipsi de mijloacele pe care le am la 
îndemână." lar atunci când Joseph solicită o audienţă la Saint- 
Cloud răspunsul îl loveşte ca o palmă: „Un rege trebuie să se 
apere şi să moară în ţara lui. Un rege emigrat şi vagabond este 
un personaj jalnic." 

Tot ce şi-ar dori Joseph şi Louis, dar şi ceilalţi, prinți şi 
mareşali, este pacea, ca să se poată bucura liniştiţi de puterea 
şi de bunurile de care dispun. 

Napoleon ştie asta. Şi el îşi doreşte acelaşi lucru. 

într-o zi de februarie, în 180 6, îi acordă o audienţă lui 
Talleyrand. Ministrul Relaţiilor Externe radiază. Tocmai a primit 
o scrisoare de la Londra. Fox, care l-a înlocuit pe William Pitt, îl 
anunţă că a fost informat despre o tentativă de asasinat 
împotriva „conducătorului francezilor" şi că l-a arestat pe autor. 
Să fie aceasta, oare, o dovadă a intenţiilor pacifiste ale lui Fox? 
Poate că vor restabili astfel climatul care a condus, în 1802, la 
Pacea de la Amiens, acest eveniment dătător de speranţă. 

„Mulţumeşte-i lui Fox din partea mea", spune Napoleon. 
„Războiul între naţiunile noastre este o confruntare inutilă 
pentru omenire..." 

Aşa gândeşte, numai că, pentru a se încheia pacea, e nevoie 
de concesii reciproce. Ori, niciuna dintre cele două părţi nu are 
încredere în cealaltă. 

în mai, când Napoleon află că englezii au hotărât să înceapă 
o blocadă a tuturor porturilor, de la Elba până la Brest, se 
enervează. Cum să răspunzi la o astfel de măsură, dacă nu 
demonstrând că întreg continentul este unit, ceea ce presupune 
că popoarele se supun şi acceptă dominaţia împăratului, că sunt 
de acord cu această nouă reorganizare a statelor care, de la 
Regatul Neapolelui până la cel al Olandei, face din Napoleon 
împăratul regilor? El este suveranul care îşi impune legea şi cere 


ca toate porturile să le fie închise englezilor. 

însă papa refuză să facă acest lucru cu porturile sale. 

„Va vedea el“, tună şi fulger NORRIS e pace AM forţa Şi 
curajul să-mi apăr coroana imperială. Re atille papei cu mine 
trebuie să fie cele pe care le-au avut înaintaşii săi cu Împărații 
Occidentului." 

Angrenajul se pune din nou în mişcare. Negociatorii englezi, 
lordul Yarmouth şi lordul Lauderdale, se află la Paris, dar refuză 
să cedeze Sicilia, să renunțe la blocadă. lar în 13 septembrie 
1806, Fox moare. Napoleon se întreabă: „Să fie acesta sfârşitul 
partizanilor păcii?" 

Continentul european este arma lui. însă fiecare pas pe care 
îl face ca să-l unească sub autoritatea sa declanşează nelinişte, 
provoacă reacţii. 

în lunile august şi septembrie 1806, în vreme ce stă la 
Castelul Saint-Cloud, apoi la Rambouillet, Napoleon aşteaptă, 
mai nerăbdător ca de obicei, să primească scrisorile de la Berlin 
şi de la Sankt Petersburg. 

Ştie că Prusia este îngrijorată de când a constituit 
Confederaţia Rinului sub autoritatea sa. Cât priveşte Rusia, 
aceasta a refuzat să semneze tratatul de pace. Se prefigurează 
o a patra coaliţie, care reuneşte Prusia, Rusia, şi, bineînţeles, 
Anglia. însă Napoleon vrea să fie prudent. 

„Nu ştii ce fac eu“, îi spune lui Murat. „Aşadar, fii liniştit. Când 
ai de-a face cu o putere precum Prusia, trebuie s-o iei cât mai 
uşor." 

Ceea ce-şi doreşte este pacea, nu războiul. Soldaţii din 
„Marea Armată" sunt cantonaţi încă în Germania şi visează să se 
întoarcă în Franţa. 

„Vreau să fiu în relaţii bune cu Prusia", repetă Napoleon în 
faţa lui Talleyrand. Aşadar, ministrul să-i dea ordine în 
consecinţă 
lui Laforest, ambasadorul Franţei la Berlin. însă acesta trimite 
scrisori alarmante. 

Napoleon le citeşte cu jumătate de glas. Berlinul se înarmea- 
ză. Trupele prusace se îndreaptă spre Hessa şi Saxa, ca să 
ajungă acolo înaintea lui Napoleon şi să înroleze armatele 
acestor state în armata prusacă. 

Este oare posibil ca Frederic Wilhelm şi soţia sa, frumoasa re- 
gină Louise, să-şi asume riscul unui război? Prusacii speră să în- 


vingă, deşi ruşii şi austriecii au fost învinşi? 
io septembrie 1806. Napoleon îi spune lui Berthier: „Prusia dă 


dovadă de foarte mult curaj, „Visa, SR PRI NEARSAP lecţie. Mâine, 


îmi voi trimite caii la drum şi peste câteva zile şi Garda." 


3 

în ziua aceea de joi, 11 septembrie 1806, Napoleon stă multă 

vreme nemişcat în faţa ferestrei deschise, în camera sa din 
, NAPOLEON - ÎMPARATUL RECILOR 43 
Castelul Saint-Cloud. 

Este abia ora 7. S-a trezit mai devreme ca de obicei. L-a 
convocat pe Caulaincourt, mare maestru de cai, care aşteaptă 
în anticameră. Trebuie să-i dea ordin să pregătească lunetele, 
cuferele, un cort cu un pat de fier, covoare, multe covoare 
groase pentru bivuacul din campanie şi cabrioleta de război, 
apoi să trimită spre Germania vreo şaizeci de cai. 

Napoleon a stabilit deja că îşi va instala cartierul general la 
Wiirzburg, apoi la Bemberg, în sudul Germaniei, la graniţa dintre 
Prusia şi Saxa. Acolo se va aduna „Marea Armată", pentru a îm- 
piedica trupele ruseşti să se alăture trupelor prusace. De acolo, 
vor putea pleca spre nord, vor înfrunta trupele lui Frederic 
Wilhelm şi vor intra în Berlin. 

Napoleon se sprijină de pervazul ferestrei. Locuieşte la 
Castelul Saint-Cloud de la începutul lunii august. îi place 
pădurea din jurul clădirilor. Acolo poate vâna în voie, ori de câte 
ori simte brusc nevoia să facă ceva, să respire. 

în această dimineaţă, ceața învăluie toată pădurea. Aerul 
este rece şi umed. Se gândeşte la iama care se apropie, când va 
sta în cine ştie ce încăperi necunoscute, pregătite în grabă, sau 
într-un cort. 

Caulaincourt trebuie să ţină neapărat minte să ia covoare 
groase, mantale îmblănite, vin roşu de Burgundia, furgoane cu 
veselă, 
provizii de alimente, ca să poată reface în câteva ore un decor 
familiar. 

împăratul priveşte pădurea. A condus prea multe armate în 
campanie ca să-şi mai facă iluzii. Va trebui să mărşăluiască 
alături de soldaţi, să suporte ploaia, să călărească, să doarmă 
pe o manta, să înfrunte vântul. Se miră de tot ce-i trece prin 
cap. Se întoarce, face câţiva paşi în încăpere, se vede în oglinda 
care acoperă un perete întreg. 

Să se fi schimbat atât de mult? Tinereţea să-şi fi văzut de 
drum şi, odată cu ea, trupul subţire şi energic, lăsând loc 
oboselii şi unui trup mai plin şi greoi? Să fie şi el la fel ca toţi 
ceilalţi, ca mareşalii şi fraţii săi, care-şi doresc să fie pace ca să 
se poată bucura de palate, de lux, de femei tinere? 


îşi alungă gândurile şi îl cheamă pe Caulaincourt. 

îl preţuieşte pe acest marchiz din vechea nobilime, pe care l- 
a făcut general de divizie, l-a ales să fie maestru de cai şi care 

v v i ap roo APOLEON - IMPARATUL RECILOR : ; 
dă dovadă de iniţiativă. CAulaincourt în răzheşte uneori chiar 
să-şi apere punctul de vedere. Are o independenţă a spiritului 
care îi este utilă lui Napoleon, căci îi stimulează propria gândire. 

împăratul îi transmite ordinele. „Trebuie să dăm impresia că 
trimitem caii la Compiegne, ca şi când i-am pregăti pentru o vâ- 
nătoare în pădure", precizează el. „Prusia şi-a pierdut capul", 
şopteşte. 

Face câţiva paşi. Poate că războiul mai poate fi încă evitat. A 
trimis deja nişte ofiţeri de informaţii pe drumurile din Germania, 
între Bamberg şi Berlin. Vrea să ştie totul despre drumuri, 
despre starea fortificațiilor, despre mişcările trupelor prusace. 
însă, şi îi mai aminteşte încă o dată lui Caulaincourt, nu trebuie 
să dea în niciun fel de înţeles că se pregătesc de război sau că 
împăratul e gata să plece de la Paris. 

„Trebuie să fim foarte prudenţi", insistă Napoleon. „N-am ni- 
ciun plan în privinţa Berlinului." 

Adevărat sau fals? Depinde. Ar vrea să fie pace, dar cum să 
facă asta, de vreme ce Prusia şi Rusia, îndemnate de Anglia, nu 
vor pacea? lar dintre aceste trei naţiuni, singura pe care o poate 
rapid pune la pământ, distrugându-le astfel coaliția, este Prusia. 
Prin urinare, a dat deja ordinele. în fiecare zi, îşi inspectează 
trupele pe platoul de deasupra pădurii de la Meudon. Are în 
subordine i s ooo de oameni, în majoritate tineri recruți. în 
dimineaţa asta, adaugă luându-l pe Caulaincourt de braţ, pe 
Câmpia Sablons, tre- (r în revistă Garda Imperială şi trupele 
garnizoanelor din Paris şi i le la Versailles. 

Coboară în grabă treptele castelului. Aghiotanţii săi îl 
înconjoa- i .i. Nişte soldaţi din Garda Imperială strigă: „Trăiască 
împăratul!" 

Napoleon se îndreaptă spre ei, zăboveşte o vreme, îi ciupeşte 
de urechi pe câţiva grenadieri, le spune câteva cuvinte. Soldaţii 
izbucnesc din nou în urale. 

Tocmai când trebuie să încalece, Napoleon se apleacă şi îi 
spune lui Caulaincourt: „Fanatismul militar este singurul care-mi 
foloseşte la ceva. Ai nevoie de el ca să mori în luptă." 

Apoi dă pinteni calului. 

Trece în fruntea trupelor. Acestea formează în ceața dimineţii 


un imens careu brăzdat de strălucirea oţelului baionetelor şi al 
săbiilor, punctat, ici şi colo, de ornamentele colorate sau albe 
ale uniformelor. R 

A NAPOLEO ÎMPĂRATU ECILOR 

Calul se roteşte în loc. Napoleon ascu Úfalefë soldaților. 
Ceva dinăuntrul lui îl face să ezite, J parcă elanul şi 
entuziasmul de odinioară n-ar mai reuşi să-şi facă simțită 
prezenţa, să pună stăpânire pe el, ţinute în frâu de oboseală, de 
sentimentul că totul se repetă la nesfârşit. 

Totul reîncepe. Marşul armatelor. Câmpul de luptă unde urlă 
răniții. Şi victoria. Căci va învinge. 

Şi-a făcut deja planul în minte. Se va duce la Mainz, apoi la 
Wiirzburg. Vor trece prin Frankenwald” şi vor ajunge în câmpia 
Bamberg. Trupele se vor reuni în această regiune. Vor trece 
munţii din Turingia şi se vor îndrepta spre Erfurt, Weimer, 
Lepizig, Jena 


12 Frankenwald („Pădurea francilor") este o regiune muntoasă care face parte din grupa 
munţilor Mittelgebirge, înălţimea maximă a regiunii (Dobraberg) nedepăşind altitudinea de 
794,6 m deasupra n. m. Zona se află în nord-es- tul Franconiei, în Bavaria, şi o mică parte în 
Turingia, Germania. 


şi acolo, între aceste oraşe, va avea loc bătălia. Apoi, după ce 
vor înfrânge trupele prusace, se vor duce şi vor ocupa Berlinul. 

Nu cunoaşte această capitală DEA udeejenla la frederic cel 
Mare, întemeietorul de stat, coman tul de razb „ creatorul de 
armată pe care-l admiră. Se vede intrând în EN, Sans-Souci 
de la Potsdam al acestuia, vizitându-i mormântul, acolo unde, 
anul trecut, în octombrie 1805, țarul Alexandru, regele Prusiei, 
Frederic Wilhelm al Ill-lea, şi soția sa, regina Louise, au depus 
jurământ de alianță. 

împotriva mea. 

Regina Louise, sufletul acestei coaliții. Ea le spune tuturor: 
„Napoleon nu este decât un monstru ieşit din mocirlă." Aceste 
cuvinte au fost reproduse de ambasadorul Franței. 

Napoleon îşi opreşte calul, priveşte trupele. 

„Am aproape 150 000 de oameni", spune cu o voce puterni- 
că. „Cu această armată pot îngenunchea Viena, Berlinul, Sankt 
Petersburgul." 

Aşadar, război să fie. 

Se întoarce la Saint-Cloud. 

„Dacă încă mai trebuie să uimesc", spune, „Europa va afla că 
am plecat de la Paris abia după ce-mi voi fi înfrânt definitiv duş- 
manii. [...] E bine că ziarele mă înfăţişează la Paris foarte ocupat 
cu plăcerile, vânătoarea şi negocierile", continuă el. 

Dacă aşa ar sta lucrurile... 

Se surprinde imaginându-şi o viaţă paşnică, în calmul şi fastul 
castelelor. Ar organiza Europa. Ar construi. Ar merge dintr-o 
capitală în alta. Ar avea atâtea de făcut. 

în 12 septembrie, dictează o scrisoare adresată lui Frederic 
Wilhelm al III-lea. 

„Socotesc că acest război este ca un război civil. Dacă voi fi 
constrâns să recurg la forţa armelor ca să mă apăr, le voi folosi 
cu cel mai profund regret împotriva trupelor Maiestăţii Voastre." 

însă trupele prusace au pornit deja la drum. în 18 septembrie, 
ocupă Dresda. 

Zarurile au fost aruncate. Nu mai are niciun rost să-şi pună 
întrebări. îi dictează generalului Clarke, mai bine de două ore, 
planul deplasărilor armatei. Trebuie să dea ordin Gărzii 
Imperiale să plece spre Germania şi, în acelaşi timp, să fie atent 
la fiecare detaliu. 

Napoleon îi scrie lui Eugene: „Problemele se analizează cu 


minuţiozitate şi, ca să fii încununat cu victorii, trebuie să te gân- 
deşti preţ de câteva luni la ce se poate întâmpla." Dar, la acest 
război Împotriva Prusiei, NARRISBI APARNA RPNE mult, fără să 
şi-l dorească, sperând chiar că-l va putea evita şi, cu toate 
astea, având deja în minte întreaga lui desfăşurare. 

Acum, nu-i mai rămâne decât un singur lucru de făcut, să ur- 
meze întru totul planul pe care l-a conceput în minte. 

| se adresează lui Berthier: „Nu am nevoie de mai mult de pa- 
tru sute de vehicule de transport. Nu vreau însă ca jumătate 
dintre ele să fie încărcate cu lăzi de unelte sau cu efecte de 
artilerie ale companiilor. Vreau să am la dispoziţie cartuşe de 
infanterie, cartuşe de tun, ca să acoperim pierderile şi să avem 
douăzeci sau treizeci de tunuri în plus, gata de tragere în ziua 
bătăliei." 

îi spune mareşalului Soult: „Voi intra în Saxa, cu toată arma- 
ta, prin trei locuri. Sunteţi la dreapta mea, iar la jumătate de zi 
în urma voastră se găseşte corpul de armată al mareşalului Ney. 
Mareşalul Bernadotte este în fruntea trupelor din centru. în ur- 
ma lui se află corpul de armată al mareşalului Davout, cea mai 
mare parte din rezerva cavaleriei din Garda Imperială. Cu aceas- 
tă incontestabilă superioritate de forţe reunite pe un spaţiu atât 
de restrâns, vă daţi seama că sunt decis să nu las nimic la voia 
întâmplării şi să atac duşmanul pretutindeni unde va încerca să 
ne opună rezistenţă, cu forţe de două ori mai numeroase. Vă 
daţi seama că ar fi ceva cu totul deosebit să ne îndreptăm spre 
acest loc, Dresda, şi să ne dispunem trupele în jurul lui intr-un 
batalion de 200 ooo de oameni în formă de careu, chiar dacă 
acest lucru presupune puţină pricepere şi anumite evenimente." 

Acestea sunt ultimele planuri înainte ca trupele să se pună cu 
adevărat în mişcare. lar el ştie foarte bine că totul poate să 
depindă 
de o împrejurare neprevăzută, că proiectele cele mai precise pot 
fi date peste cap şi că, pe teren, singurele care contează sunt 
acuitatea vederii şi rapiditatea deciziilor. 

Tocmai de aceea trebuie să fie în mijlocul trupelor sale, de 
aceea trebuie să se ducă la avanposturi, să aştepte să se 
risipească fumul provocat de loviturile duşmanului, pentru a 
vedea cât mai de aproape dispozitivul adversarului. 

Tocmai de aceea va trebui să plece de la Paris, de la Castelul 
Saint-Cloud. 


Gândindu-se la asta, simte din nou cum pune stăpânire pe el 
o stare de oboseală, de lehamite, pe care reuşeşte s-o alunge 
de îndată ce vede hărţile, ARERR MENS a, nord, căci 
are de gând să înainteze spre sud. 

„Dat fiind că nu intenţionez să atac din partea ta“, îi scrie lui 
Louis, regele Olandei, „doresc să intri în campanie cel dintâi, ca 
să ameninţi inamicul. Zidurile de apărare de la Wesel şi Rinul îţi 
vor servi drept refugiu la nevoie." Şi, ştiind că fratele său este 
un om lipsit de energie, şovăielnic, încearcă să-l liniştească: „ii 
voi zdrobi pe toţi duşmanii mei. Rezultatul acestei confruntări îţi 
va spori regatul şi va fi o pace durabilă; spun durabilă căci 
inamicii mei vor fi înfrânți şi incapabili să-şi revină cel puţin zece 
ani.“ 

„Poate că va fi ultimul război", îşi spune. 

Străbate galeria castelului. Josephine îi iese în întâmpinare. 
Ea insistă să plece cu el, dacă are de gând să se alăture 
armatei, dacă războiul va izbucni, aşa cum se teme că se va 
întâmpla. Josephine se va instala la Mainz, îl va aştepta în acest 
oraş. El acceptă. îi vine greu să plece şi este prima oară când i 
se întâmplă asta. 

îl convoacă pe Cambaceres. în timpul absenței împăratului, el 
va fi însărcinat să prezideze reuniunile miniştrilor, în fiecare 
miercuri. 

însă - şi Napoleon ridică mâna - miniştrii vor comunica direct 
cu împăratul, indiferent unde s-ar afla. Vrea să continue să 
guverneze Franţa ca şi când ar fi la Paris. 


Cât timp va lipsi? Călăreşte singur în pădurea Saint-Cloud. 
Simte nevoia să fie singur pentru ca în mintea lui să se pună în 
mişcare toate rotițele maşing SEI NARRE, L REATOR Vag zdrobi pe 
inamici. Se întoarce, incebră Alu icteze peste zece 
scrisori în care stabileşte cum vor acţiona diferitele corpuri ale 
„Marii Armate". 

Apoi îl primeşte pe unul dintre aghiotanţii generalului 
Augereau, care se întoarce de la Berlin. Napoleon se plimbă în 
jurul locotenentului Marbot, îl analizează, îi pune întrebări. 

Marbot a fost primit în saloanele de la Berlin. „Ce gândeşte 
regina Louise, care-l insultă pe împărat? E frumoasă? E 
adevărat ce se spune, că vrea să asiste la război? Are părul 
blond, nu-i aşa?" întreabă Napoleon. 

Zâmbeşte ascultându-l pe tânărul locotenent care spune mai 
întâi că regina Louise a defilat la Berlin în fruntea Regimentului 
de Cavalerie al Reginei şi că, după spusele generalului von 
Bliicher, va intra cu dragonii ei în Paris. „Este o femeie 
frumoasă?" întreabă din nou Napoleon. 

Marbot îi confirmă. „Un singur lucru o dezavantajează", spune 
el. „Poartă tot timpul o eşarfa lată, ca să-şi ascundă, sau cel 
puţin aşa se spune, o guşă destul de pronunţată care, din cauză 
că medicii au umblat la ea, s-a deschis, lăsând să curgă o 
materie purulentă, mai ales atunci când regina dansează, iar 
aceasta este distracţia ei favorită." 

Napoleon lasă capul în jos. Prin urmare aceasta este femeia 
despre care se spune că l-a fascinat pe ţarul Alexandru? „Şi 
prusacii?" întreabă Napoleon. „Dar mareşalul Brunswick, care a 
comandat armata ce voia să pedepsească Parisul în 1792 şi care 
a fost învins la Valmy, despre el ce poţi să-mi spui?" 

Marbot şovăie, apoi raportează pur şi simplu că jandarmii din 
Garda Nobilă au străbătut străzile Berlinului strigând că nu este 
nevoie de săbii ca să-i baţi pe câinii de francezi, că sunt de 
ajuns şi bâtele. S-au dus şi şi-au ascuţit săbiile pe treptele 
ambasadei Franţei... 

Napoleon îşi duce mâna la mânerul săbiei. 

„Fanfaronii!" spune el enervat. „Neobrăzaţii!" 

Dat fiind că ducele de Brunswick comandă din nou armata 
prusacă, la fel ca în urmă cu paisprezece ani, va descoperi că 
trupele franceze simt în stare bună. Napoleon îi urează 
locotenentului Marbot să aibă parte de un război glorios. 


îşi aminteşte de începuturile sale ca ofiţer. Se simte soldat al 
Revoluţiei. 

La ora 16.30, joi, 25 S ARIER RARA al că gẹ la Saint- 
Cloud. Josephine se află într-una dintre trăsurile care urmează 
berlina împăratului. Se înnoptează. Cinează la Châlons, apoi îşi 
continuă drumul în întunericul nopţii şi merg până la Metz, unde 
ajung a doua zi, vineri, la ora 14. Urmează apoi Saint-Avold, 
Sarrebruck, Kaiserslautern şi, în fine, Mainz, unde este prevăzut 
să ajungă foarte devreme în dimineaţa zilei de duminică, 28, 
înainte de a se fi luminat de ziuă. 

L-a ajuns oboseala. Citeşte scrisorile. „Marea Armată" s-a 
concentrat deja în jurul oraşului Bamberg. Verifică poziţia 
fiecărui corp, numărul de oameni: are la dispoziţie aproape 170 
000 de soldaţi. Va fi oare război? 

Totul este gata pentru declanşarea ostilităţilor. Prusacii, 
comandaţi de mareşalul duce de Brunswick şi de prinţul de 
Hohenlohe, s-au adunat în jurul oraşului Jena. Şi, cu toate astea, 
conflictul n-a izbucnit deocamdată. 

„încă nu ni s-a declarat război", îi spune Napoleon lui Berthier 
în 29 septembrie. „Nu trecem încă la ostilităţi." 

Numai că trebuie să fii întotdeauna pregătit, să nu te laşi ni- 
ciodată luat prin surprindere. Ordonă să se cumpere câteva mii 
de cai, să se meargă în recunoaştere pe drumurile spre Leipzig 
şi Dresda. Analizează cu multă atenţie rapoartele ofiţerilor 
trimişi în recunoaştere în Turingia şi în Saxa. Războiul pare 
aproape. Intenţiile prusacilor sunt clare. Brunswick înaintează pe 
valea râului Main, spre Rin. Napoleon dictează ordine pentru 
Berthier, îi scrie lui Fouche. 

„Oboseala n-are nicio importanţă pentru mine. Aş regreta 
pierderea soldaţilor mei dacă nedreptatea războiului pe care 
simt obligat să-l duc nu ar arunca toate năpastele pe care 
omenirea le va mai * ivea de suportat asupra regilor slabi care 
se lasă conduşi de nişte în- curcă-lume vânduți." 

Este încordat. „Ar fi posibil ca evenimentele de acum să nu 
fie c lecât începutul unei mari coaliţii îndreptate împotriva 
noastră, iar împrejurările în care aceasta s-a constituit vor 
scoate la iveală toate dedesubturile", îi scrie lui Louis. 

Trebuie să facă faţă. 

î octombrie. Dă ultimele ordine. La sfârşitul zilei, va pleca la 
Wiirzburg. Armata trebuie să se îndrepte spre acest oraş şi spre 


Bamberg. 

O vede venind spre el pe Josephine, însoţită de Talleyrand, 
care a sosit la Mainz. Se APAPS IS, PARLE n agg grăpească. Va 
pleca din oraş, spune, va călători noaptea, va trece prin 
Frankfurt, ca să ajungă la Wiirzburg. 

Josephine plânge, iar Napoleon simte deodată că nu-l mai ţin 
picioarele. Parcă tot trupul i s-ar înmuia. Se sprijină de 
Talleyrand şi Josephine. Nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. 
Tensiunea acumulată şi starea de oboseală în care a ajuns după 
atâtea zeci de ore în care a muncit să pregătească războiul l-au 
copleşit. 

Este dus într-o cameră. Are o criză de convulsii şi spasme. 
Vomită. E foarte palid. 

Stă aşa câteva minute, cu trupul încordat, transpirat, zgâlţâit 
de tresăriri, cu maxilarele strânse. 

Apoi, încetul cu încetul, redevine calm, priveşte în jurul lui şi, 
fără să spună nimic, se ridică, dându-i la o parte pe cei adunaţi 
în jurul lui. 

Se îndreaptă cu paşi repezi spre trăsură, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Pleacă spre Wiirzburg, aşa cum era prevăzut. Este ora 22. 

Ce s-a întâmplat cu el? 

Se gândeşte la asta în timp ce berlina se îndreaptă prin 
întunericul nopţii spre Frankfurt, unde urma să ajungă la ora 1 
dimineaţa, joi, 2 octombrie 1806. S-a decis să ia masa în grabă 
cu prinţul-primat, apoi să-şi continue drumul până la Wiirzburg. 


îşi întinde picioarele. îi displace profund când trupul îl trădea- 
ză. Ce poate să însemne asta? Ar trebui să-l consulte pe 
doctorul Corvisart? Dar ac FoR MARR Eea eapta energie 
pe care o simte înăuntrul lui îl linişteşte, îl binedispune. 
Fredonează. 

Pe tot parcursul dineului de la Frankfurt este vesel, iar când 
ajunge la ora io noaptea la Wurzburg pare că se găseşte într-o 
stare sufletească mulţumitoare. Glumeşte cu aghiotanţii săi, 
intră cu un pas vioi în palatul Marelui Duce, fosta reşedinţă a 
episcopilor oraşului. 

Se opreşte în faţa scării. Priveşte mulţimea de prinți germani 
care se înghesuie în jurul lui. îl recunoaşte pe regele 
Wurttembergului, se apropie de el, îl ia de braţ foarte familiar. 

A învăţat de-a lungul anilor că poate fi şi singur şi liber în mij- 
locul unei mulţimi, la fel ca într-o pădure. Privirea celorlalţi nu-l 
atinge. lar când se uită în ochii lor, cei din jur îşi lasă capul în 
jos. îi domină. El se află deasupra forfotei oamenilor, pe culme, 
în atmosfera rarefiată a celor care dispun de soarta popoarelor 
şi îşi înscriu numele în Istorie. 

îi spune regelui Wurttembergului că, fiind capul familiei impe- 
riale, a decis să-l căsătorească pe fratele său, Jerome, cu fiica 
regelui, Catharina de Wurttemberg. în acest scop, prin senatus 
consultus, l-a făcut pe Jerome - care a renunţat la soţia sa 
americancă, supunân- du-se astfel voinţei lui Napoleon - prinţ 
francez, luat în considerare în ereditatea imperială. Regele 
Wurttembergului consimte, dar face caz de presiunile prusacilor, 
de o scrisoare pe care a primit-o de la ducele de Brunswick în 
care acesta îl ameninţa că va flutura drapelul Prusiei la 
Stuttgart, dacă Wiirttembergul nu se retrage din Confederaţia 
Rinului. 

— Sunt protectorul vostru, spune Napoleon, calm. Toate tru- 
pele noastre au pornit la drum. Sunt sănătos tun şi nădăjduiesc 
că vom trece cu bine peste toate astea. 

Aşteptările acestui rege, ale tuturor celorlalţi prinți, îl obligă 
să reuşească. 

Este îndemnat să admire plafoanele zugrăvite în culori de 
Tiepolo şi tablourile acestui pictor care, împreună cu naturile 
moarte ale şcolii italiene, decorează galeriile. 

îl reţine intr-unui dintre saloane pe arhiducele Ferdinand, fra- 
tele împăratului Austriei, Francisc al II-lea, punându-i câteva în- 


trebări. Acum se simte în centrul reţelei de dinastii europene şi, 
atunci când arhiducele laudă avantajele unei alianţe cu Austria, 
Napoleon îl aprobă. El Nu, Aa ore SMR R Aora reia tradiţia 
monarhiei franceze, întreruptă pentru o vreme. 

Când se retrage în camera sa, îşi cheamă secretarul. 

Ideile, modul în care vede viitorul, totul se îngrămădeşte în 
mintea lui de parcă războiul, care n-a fost încă declarat oficial, s- 
ar fi terminat deja, iar el ar fi învingător. Napoleon n-a putut însă 
niciodată să se abţină să treacă dincolo de prezent, dincolo de 
viitorul apropiat, şi să-şi traseze în linii mari viitorul. 

Dictează o scrisoare pentru ambasadorul Franţei la Viena, La 
Rochefoucauld: 

„Poziţia mea şi forţele de care dispun sunt de asemenea 
natură încât n-am de cea mă teme de cineva, numai că toate 
aceste eforturi îmi împovărează supuşii." 

Aşadar, ar avea nevoie de un aliat. Prusia nu este demnă de 
încredere. Rămân Rusia şi Austria. „Marina a prosperat 
odinioară în Franţa datorită avantajelor pe care ni le-a adus 
alianţa cu Austria", spune el. „De altfel, această putere are 
nevoie de pace, idee pe care o împărtăşesc şi eu, din toată 
inima." 

Citeşte rapoartele mareşalilor, apoi, liniştit, se culcă. în 
mintea lui domneşte ordinea. 

Se trezeşte devreme. Cerul este senin. 

Să vizităm catedrala din Wurzburg. 

Merge în galop în fruntea cavalcadei alcătuite din aghiotanţii 
săi şi din prinții germani. 

Deodată simte o izbitură. Se întoarce, observă o ţărancă, pe 
care calul său a răsturnat-o şi care pare că nu se poate ridica de 
jos. Se opreşte, descalecă, se duce în grabă spre femeie, dă 
ordin să fie 
ridicată, cere să i se traducă ceea ce îi va spune. îi oferă bani, 
prin care vrea să-şi exprime regretul pentru acest accident, apoi 
face un gest afectuos de compasiune. 

Ar trebui ca în lume să nu existe violenţă. Ar trebui... dar nici 
nu poate visa, nici nu se poate gândi la aşa ceva. Războiul este 
în ordinea firii. 

Când se întoarce la palatul Marelui Duce, îi scrie în grabă câ- 
teva rânduri Josephinei, de la care a primit o scrisoare deznădăj- 
duită. 


„Nu ştiu de ce plângi, greşeşti facându-ţi rău. Fii curajoasă şi 
voioasă, de asta ai nevoie. 

Adio, iubita mea; Marele pure MisaVarbitde sine. 

Napoleon" 

Luni, 6 octombrie, la ora 3 dimineaţa, pleacă din Wiirzburg. 
Pe măsură ce noaptea face loc zilei şi ceața se risipeşte, desco- 
peră pădurile şi dealurile pe care trupele lui le-au străbătut deja. 
Recunoaşte peisajele pe care şi le-a imaginat multă vreme 
privind hărţile. în acest loc, în acest amalgam de dealuri, munţi 
şi văi, vrea să aibă loc bătălia, dincolo de Bamberg. 

Intră în oraş, merge de-a lungul râului Regnitz şi ajunge la 
Neue Residenz, care domină oraşul. Caulaincourt a instalat în 
această clădire cartierul general. Oraşul este invadat de trupe. 

Napoleon primeşte informaţii despre scrisorile sosite în ultima 
vreme. Se înfurie. Curierii nu se deplasează îndeajuns de 
repede. 

„într-un război ca acesta", spune nervos, „nu poţi obţine 
rezultatele dorite decât comunicând foarte des! Acest lucru să 
devină de acum o prioritate." 

„Unde sunt trupele lui Brunswick?" întreabă. 

„Nu se aşteaptă la ceea ce avem de gând să facem; vai de ei 
dacă şovăie şi dacă pierd chiar şi o singură zi!" 

într-adevăr, acum fiecare minut contează. îl primeşte pe ge- 
neralul Berthier care îi aduce un ultimatum trimis la Paris încă 


din 26 septembrie şi în care Frederic Wilhelm cere imperios 
ca „Marea Armată" să se retragă în partea de dincoace de Rin, 
înainte de 8 octombrie. APOLEON - ÎMPĂRAJUL, REGILOR 

Napoleon mototoleşte hârtia, o aruncă şi se plimbă prin încă- 
pere cu paşi mari, cu mâinile la spate. Din când în când se 
opreşte şi vorbeşte cu o voce iritată. Ce-şi închipuie regele 
Prusiei? Crede că Franţa a rămas aceeaşi ca în 1792? 

— Se crede în Champagne} ? Vrea să-şi reproducă 
Manifestul“? O spun cu toată sinceritatea, deplâng soarta 
Prusiei, mi-e milă de Wilhelm. 

A devenit victima unei regine deghizate în amazoană, care 
poartă uniforma regimentului ei de cavalerie, care scrie 
douăzeci şi cinci de scrisori pe zi pentru a incita pe toată lumea, 
mai spune Napoleon. 

— Acest rege nu înţelege ce aiureli este îndemnat să scrie. A 
ajuns de un ridicol absolut, iar el habar n-are! 

Napoleon se opreşte în faţa lui Berthier. 

— Berthier, în ziua de 8 avem o întâlnire de onoare. Un fran- 
cez n-a lipsit niciodată intr-o asemenea ocazie. Dar pentru că ni 
s-a spus că o frumoasă regină vrea să fie martor la această 
luptă, să fim politicoşi şi să pornim de acum spre Saxa, fără să 
ne mai permitem răgazul de a dormi. 

Străbate de mai multe ori încăperea în lung şi-n lat fără să 
scoată un cuvânt. Cuvintele îl năpădesc, de parcă ar ţâşni dintr- 
un izvor interior, ascuns. Se întoarce spre secretarul său. 
Dictează o proclamaţie adresată „Marii Armate": 

„Soldaţi, primiserăţi deja ordinul să vă întoarceţi în Franţa; 
eraţi deja destul de aproape de casă. Acolo vă aşteptau 
sărbători triumfale..." 

Se opreşte. O ştie foarte bine: soldaţii sperau să se întoarcă 
acasă, sperau să fie pace. 

„Dar zvonuri de război s-au făcut din nou auzite la Berlin", 
continuă. 

Se gândeşte la Manifestul lui Brunswick din 1792. Soldaţii din 
„Marea Armată" trebuie să-şi amintească amenințările la adresa 


13Carol Wilhelm Ferdinand, duce de Brunswick, nepot al lui Frederic cel Mare, a fost 
comandantul trupelor austro-prusiene în războiul împotriva Franţei revoluţionare. A pătruns în 
Champagne cu o armată numeroasă, dar, până la urmă, n-a îndrăznit să dea o bătălie decisivă 
şi a fost învins la Valmy. 
14 Manifestul lui Brunswick, un document provocator publicat în 25 iulie 1792 de ducele Carol 
Wilhelm de Brunswick. 


Parisului, aroganţa prusacilor şi a nobililor emigraţi, dar şi înfrân- 
gerea lor de la Valmy. Acest trecut trebuie reînviat. 

„Aceeaşi facțiune, a cee Aa opun RAR RE daa mânat acum 
paisprezece ani pe prusaci pe câmpiile din Champagne, domină 
acum printre conducătorii lor", reia el. „Proiectele lor au fost 
confuze atunci, căci pe câmpiile din Champagne au avut parte 
de înfrângere, şi-au găsit moartea şi s-au făcut de ruşine. Dar 
lecţiile pe care le învăţăm din experienţă se uită şi există 
oameni pe care sentimente precum ura şi invidia nu-i părăsesc 
niciodată." 

Le vorbeşte soldaţilor, dar îşi vorbeşte şi lui însuşi. 

„Să pornim, deci, la luptă, căci moderaţia nu i-a putut trezi 
din această uimitoare stare de beţie. Fie ca armata prusacă să 
aibă parte de aceeaşi soartă ca cea pe care a avut-o acum 
paisprezece ani!" 

Această proclamaţie să fie citită în faţa soldaţilor, ordonă 
Napoleon. 

începe războiul, ciocnirile de trupe la avanposturi. Acolo vrea 
să fie, acolo trebuie să fie şi el. Toată fiinţa îi este încordată. 

Pleacă de la Bamberg. Nu are încredere decât în ceea ce 
vede cu ochii lui. Vrea să facă chiar el o recunoaştere în defileul 
Saalburg, să vadă cu ochii lui trupele generalului prusac 
Tauentzien, să-i inspecteze personal pe soldaţii care staţionează 
pe dealuri, în afara oraşului Schleiz, unde va avea loc prima 
înfruntare. 

Când îl văd trecând, oamenii se ridică şi strigă: „Trăiască 
împăratul!" lar el se opreşte, îi felicită, le spune: 

— Purtarea prusacilor este nedemnă. Au încorporat un batali- 
on saxon între două batalioane de prusaci, ca să fie astfel siguri 
de ei; o asemenea încălcare a independenţei şi o asemenea 
profanare îndreptate împotriva unei puteri mai slabe nu pot 
decât să revolte întreaga Europă. 

Dar nu mai este cazul să zăbovească cu proteste acum. 
Trebuie să treacă la arme. 

Aude în depărtare o salvă de tunuri. Sunt trupele mareşalului 
l.annes care atacă la Saalfeld avangarda prinţului de Hohenlohe, 
comandată de prinţul Ludwig al Prusiei, unul dintre cei mai 
înflăcăraţi partizani ai războiului împotriva Franţei. 

Napoleon vrea să meargă mai departe, spre prima linie. îi dă 
ordine lui Caulaincourt să mute cartierul general la Auna. Acolo 


ajung rapoartele lui Lannes şi ale lui Murat. Le citeşte în 
picioare, nerăbdător. 

Lannes povesteşte cum REOT hap del GA ucis pe prinţul 
Ludwig al Prusiei care, refuzând să se predea, l-a lovit cu sabia 
pe francez. 

„Este o pedeapsă a cerului", spune Napoleon, „căci el este 
adevăratul autor al războiului." 

îşi dictează apoi ordinele: „Nu ne rămâne decât să atacăm tot 
ce ne iese în cale, ca să ne învingem inamicii unul câte unul în 
timp ce se adună. Atacaţi plini de curaj tot ce mişcă. Umpleţi cu 
cavaleria voastră toată câmpia de la Leipzig." 

Duminică, 12 octombrie 1806, ora 4 dimineaţa. lese în întu- 
nericul nopţii. încearcă un sentiment de bucurie şi putere. „Nu 
m-am înşelat în nicio privinţă", şopteşte. Tot ceea ce a planificat 
cu două luni în urmă, la Paris, se realizează „pas cu pas, 
aproape eveniment după eveniment". 

Hotărăşte să se ducă la Gera, mai departe, ca să se apropie 
şi mai mult de câmpul bătăliei decisive. 

îndată ce ajunge acolo, îi scrie Josephinei. Este deja luni, 13 
octombrie, ora 2 dimineaţa. 


15 Marechal des logis, grad de subofițer în regimentele de cavalerie, artilerie etc. 


„lubita mea, astăzi sunt la Gera; totul merge foarte bine, 
exact aşa cum am sperat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cred că în 
cateva zile situaţia va fi VIRS EURA KARR R SPT bie ul rege al 
Prusiei, pe care-l compătimesc din toată inima, pentru că este 
un om bun. Regina se află la Erfurt împreună cu regele. Dacă va 
voi să asiste la o bătălie, va avea parte de o privelişte cumplită. 
Mă simt minunat; m-am mai îngrăşat de când am plecat; cu 
toate astea, fac drumuri de douăzeci sau douăzeci şi cinci de 
leghe pe zi, călare, în trăsură, în toate felurile posibile. Mă culc 
la ora 8 şi mă trezesc la miezul nopţii, gândindu-mă uneori că la 
ora asta tu nici măcar nu te-ai culcat. 

Al tău, trup şi suflet, 

Napoleon" 

îl cheamă pe generalul Clarke, secretarul său de cabinet, îl 
ciupeşte de ureche, face câţiva paşi. 

— Le barez drumul între Dresda şi Berlin, spune. Prusacii n-au 
practic nicio şansă. Generalii lor sunt cu toţii nişte imbecili. Este 
de neconceput ca ducele de Brunswick, despre care am auzit că 
ar fi un militar înzestrat, să conducă într-o manieră atât de ridi- 
colă operaţiunile acestei armate! 

îi dă o palmă prietenească lui Clarke. 

— Clarke, peste o lună vei ajunge guvernator la Berlin şi se va 
spune despre tine că ai fost în acelaşi an şi între două războaie 
diferite guvernator la Viena şi la Berlin! 

Se îndepărtează şi spune: 

— încalec şi plec la Jena. 

Soseşte în oraş imediat după prânz. Străzile sunt pline de tru- 
pe. Garda pedestră îl înconjoară pe împărat, care se opreşte sub 
teii de la Grossherzogliche Schloss. îşi cheamă aghiotanţii; le 
arată culmea care domină oraşul şi care pare inaccesibilă. Este 
Land Grăfenberg, dealul pe ale cărui pante, acoperite de vii, nu 
găseşti decât poteci înguste. Nu se poate ajunge pe culme 
călare, explică ofiţerii. Artileria nu are cum să urce. 

Napoleon ascultă. Un ofiţer al mareşalului Augereau, ale cărui 
trupe ocupă Jena, îi raportează că armata prusacilor a plecat de 
la Weimar în timpul nopţii, organizată în două coloane: una, care 
se îndreaptă spre Nauenbourg, la nord de Jena, sub ordinele lui 
Brunswick; cealaltă, care înaintează spre Jena, comandată de 
prinţul de Hohenlohe. 

Aceste trupe se află, aşadar, dincolo de Land Grăfenberg, şi 


îşi imaginează că sunt apărate de acest deal imposibil de trecut. 

Napoleon este neliniştit, se duce la castelul ducal ce domină 
oraşul. Traversează sălile, ROLON |N etA PO Pa Lana QGrăfenberg. 
Pantele abrupte, văzute din castel, par aproape verticale, iar 
fumul incendiilor şi ceața îl învăluie treptat. 

Se aud voci. Napoleon se întoarce. Nişte ofiţeri însoțesc un 
preot care pare un fanatic. îi blestemă pe prusaci, care sunt 
răspunzători de incendierea oraşului şi de izbucnirea războiului. 
El ştie, spune preotul, o potecă în podgorie pe unde se poate 
ajunge pe culmea Land Grăfenberg. 

Napoleon îl felicită. Are convingerea că destinul îi trimite un 
semn. 

îl duce pe mareşalul Lannes cu statul său major în podgorii. 

Poteca este anevoioasă, îngustă, iar panta abruptă precum 
acoperişul unei case, spune un grenadier din Gardă, care-i 
însoţeşte pe ofiţeri. Dar, odată ajuns pe culme, Napoleon 
descoperă un mic platou stâncos, care domină câmpia de la 
Weimar, de unde se pot vedea focurile de tabără ale armatei 
prusace. 

Napoleon face câţiva paşi. Acolo, pe acest platou, îşi va 
concentra trupele. Totul trebuie să ajungă aici, pe culmea Land 
Grăfenberg, inclusiv tunurile. 

După ce coboară dealul în grabă îndreptându-se spre oraş, 
odată cu lăsarea nopţii, Napoleon dă ordinele. Batalioanele vor 
lucra pe rând, câte o oră, ca să lărgească poteca. Fiecărui soldat 
să i se distribuie unelte de pionier!$. Apoi, vor ajunge sus, lăsând 
locul al- 
tora, până ce corpurile de armată ale lui Lannes, Soult, 
Augereau şi garda pedestră a mareşalului Lefebvre îşi vor fi 
ocupat poziţiile pe platou. 

Se opreşte mai tot timpul. Este nevoie să sape aici, să sape şi 
acolo, le indică el soldaţilor. 

Trebuie să treacă prin acelaşi loc şi artileria, cu chesoanele 
ei. îi priveşte pe ofiţerii din jurul său. Toţi îşi pleacă ochii. îl 
aprobă. 

Coboară singur, lăsând în grija statului său major să dea 
dispoziţiile necesare pentru a i se pune în practică ordinele. Se 
înnoptează.  Santinelele franceze situate în împrejurimile 
oraşului deschid focul asupra lui. Continuă să înainteze, 


16 Pionier sau militar de geniu, care lucrează la terasamente. 


indiferent, de parcă ar fi fost sigur că nu poate fi nimerit. Se 
simte, într-adevăr, invulnerabil, protejat, purtat spre victorie. 

Nu va rămâne la castel, EAn RREH, fie sg, va instala 
cortul să fie pe Land Grăfenberg, ca să poată dormi în mijlocul 
soldaţilor. 

Mai întârzie o vreme pentru a studia hărţile, apoi se îndreaptă 
spre cortul său. 

Mareşalii îl aşteaptă pentru dineul la care i-a invitat. într-o 
groapă săpată în pământ, abia arde focul. Ordinul este să nu se 
facă decât trei focuri la fiecare companie de 220 de oameni. lar 
Napoleon a respectat consemnul. Masa a fost pusă însă în 
cabana amenajată de grenadieri, care are rogojini în loc de 
acoperiş. Patul de fier a fost instalat, alături se găsesc cuferele, 
lămpile cu ulei, câteva cărţi, iar hărţile sunt pe o altă masă. 

Roustam serveşte vin de Jena, alături de cartofii cu unt şi pre- 
paratele reci din came. Apoi, unul câte unul, mareşalii adorm, 
doborâţi de oboseală, în jurul împăratului care pare să fi aţipit şi 
el. 

Se trezeşte. Toată lumea doarme. lese. întuneric beznă. 
Soldaţii şi-au ascuns focurile. Simte duşmanul aproape. Spaţiul 
pe platou este atât de redus încât îi pare imposibil să facă un 
pas fără să se lovească de cineva. 

Napoleon merge încet, stă în picioare în întuneric, lângă bivu- 
acurile grenadierilor. 


îi place să zăbovească în mijlocul lor, fără să fie recunoscut, 
încearcă un sentiment de satisfacţie să fie împăratul, singur, in- 
cognito. Ascultă glumele şi (apesi le se dațileE se bucură însă şi 
sil fie recunoscut dintr-odată, ca toţi cei din jur să fie emoţionaţi 
şi să-l salute cu respect şi venerație. Atunci se îndepărtează. 

Caulaincourt i se alătură, îl îndeamnă să se întoarcă în cortul 
său. Este periculos să stea aşa, de unul singur, să se expună 
rafalelor inamice. Dar Napoleon nu intră în cort. Vrea să vadă şi 
să revadă totul. 

Când te afli în război, ştie foarte bine asta, anumite lucruri 
trebuie să le facă personal. „Numai comandantul înţelege 
importanţa unor activităţi; şi numai el poate, datorită voinţei şi 
cunoştinţelor sale superioare, să învingă şi să depăşească toate 
dificultăţile." 

Merge prin întuneric. Unde sunt tunurile? întreabă. Oamenii 
slau îngrămădiţi pe platou, dar nu distinge niciun cheson de ar- 
tilerie. începe să se agite. Adeseori, soarta unei bătălii depinde 
de împrejurări neprevăzute. 

La poalele colinei Land Grăfenberg, zăreşte toată artileria 
mareşalului Lannes blocată într-o albie de torent prea strâmtă. 
Osiile roţilor sunt înţepenite între roci. Au rămas imobilizate 
acolo aproape două sute de vehicule. 

Furia pune stăpânire pe el. Unde este generalul care 
comandă acest corp de armată? Nimeni nu-l găseşte. Napoleon 
înaintează, i se dă un felinar, luminează pereţii stâncoşi, apoi, cu 
o voce calmă şi clară, dă ordin să se distribuie unelte, să se 
sape în stâncă. Şi, în timp ce artileriştii încep să izbească în 
piatră, el ţine torţa, se duce de la unul la altul, şi nu pleacă de 
acolo decât atunci când primul vehicul se pune în mişcare, 
urmat de un tun tras de doisprezece cai. 

Când se întoarce în cort este calm. Grenadierii pe care-i 
întâlneşte se întorc de la Jena, unde au fost autorizaţi să se ducă 
după alimente. Au găsit vin din abundență. îi aude ciocnind „în 
sănătatea regelui Prusiei". O fac însă în şoaptă. Duşmanul se 
găseşte aproape, fără să aibă habar de mulţimea de oameni 
concentrată pe acest platou considerat inaccesibil. 

Napoleon mai priveşte pentru ultima oară hărţile, transmite 
ordinele. Va da el însuşi semnalul de atac, care va avea loc în 
zorii zilei. 

La miezul nopţii, intră în cort. S-a liniştit. închide ochii şi 


adoar- 

La ora 3 dimineaţa se află deja în picioare. Pământul s-a 
acoperit de un strat de Prppoă-of eat, (6 Aga. tpvaluie colinele, 
văile şi platoul. La ora 6 încă nu s-a luminat de ziuă. 

Este sigur de el, la fel ca la Austerlitz. Trece în revistă călare 
liniile, le spune câteva cuvinte soldaţilor care strigă „să pornim, 
să pornim", „înainte". 

Napoleon trage de hăţuri, se opreşte. 

— Cine este acest om? Nu poate fi decât un tânăr imatur 
care-şi imaginează că poate prevedea ce am eu de gând să fac! 
Să aibă răbdare să comande mai întâi vreo treizeci de bătălii şi 
abia apoi să pretindă că-şi poate da cu părerea! 

Pleacă la galop. Se află pretutindeni, sub focul tunurilor pru- 
sacilor care au început să tragă încă de la ora 6 dimineaţa. însă 
prinţul Hohenlohe nu-şi închipuie că francezii se găsesc atât de 
aproape de liniile sale, pe Land Grâfenberg, iar ghiulelele 
tunarilor săi cad mult prea departe. 

Ele şuieră însă pe deasupra capului lui Napoleon, cum o vor 
face curând şi gloanţele, căci, pe la ora 9, atacul se declanşează 
în toate părţile. 

Nu se teme pentru viaţa lui, pe care a pus-o de atâtea ori în 
pericol. Vede oamenii căzând în jurul lui. Soldaţii prusaci 
înaintează în rânduri strânse, ca nişte automate care, brusc, se 
prăbuşesc, dezarticulate. Răniţii ţipă: „Trăiască împăratul!" îi 
priveşte în treacăt. Ştie, încă de când a văzut primii oameni 
murind în preajma lui, că „cel care nu priveşte cu detaşare 
câmpul de luptă îşi trimite oamenii la moarte inutil". 

El priveşte cu detaşare. 

Priveşte sutele de mii de oameni, cele şapte sute de tunuri 
care seamănă moartea peste tot. Ştie să aprecieze ceea ce 
reprezintă pentru el unul dintre „spectacolele rare din istorie”. 
Vede mainland coloanele precedate de tiraliori, cu fanfara în 
frunte, ca la paradă. 

La ora 2 după-amiaza, soarta bătăliei este decisă deja. 
Armata prusacă nu mai este decât un fluviu de dezertori care 
curge spre Weimar. 

Napoleon stă călare pe platou până la ora 3. Ascultă 
raportul .ighiotanţilor. Nişte ghiulele cad în mijlocul statului- 
major. 

— N-are niciun rost să mori după ce tocmai ai obţinut victoria, 


îi spune Napoleon lui Segur, care vine să aducă un mesaj al 
mareşalului Lannes. Să descălecăm. 

Intră în jena, oraş luminat ie isfendiils prevosate de ghiulele- 
le prusacilor. Trece prin faţa bisericii. Aude strigătele răniților 
care sunt înghesuiți în clădire. Numărul lor este atât de mare, 
încât mulţi dintre ei stau întinşi, sângerând, în piaţa din faţa 
bisericii, pe stradă. 

Priveşte cu detaşare. 

Doarme câteva minute intr-un han, unde Caulaincourt a ordo- 
nat să-i fie instalat patul, în colţul unei săli mari, dar aghiotanţii 
îl trezesc. Segur raportează că regina Prusiei a fost capturată. 
Napoleon se ridică. 

— Ea este cauza acestui război, spune Napoleon. 

Apoi, un aghiotant îi spune că Davout a obţinut la Auerstedt o 
victorie totală împotriva prusacilor aflaţi sub comanda regelui 
Frederic-Wilhelm şi a ducelui de Brunswick. Acesta din urmă a 
fost grav rănit. 

Napoleon se interesează despre condiţiile în care s-a purtat 
bătălia. Se încruntă. îşi dă seama că Bernadotte, în loc să-l ajute 
pe Davout, aşa cum ar fi trebuit, nici măcar n-a participat la 
luptă. 

— Fanfaronul acesta nu se va schimba niciodată! exclamă 
Napoleon. 

Se plimbă prin sală. Ar trebui să dea ordin să fie împuşcat 
Bernadotte. însă este soţul lui Desiree Clary, aşadar cumnatul 
lui Joseph. 


Dictează o scrisoare adresată lui Bernadotte: „Nu obişnuiesc 
să fac reproşuri pentru fapte ce aparţin trecutului, căci oricum 
ar fi în zadar. însă corpul,„VAȘtu RRAN oRU $33 aflat pe 
câmpul de luptă, iar acest lucru putea să aibă consecințe grave. 
Este un fapt extrem de nefericit." 

Nimicnicia oamenilor. Bernadotte n-a vrut să contribuie la vic- 
toria lui Davout, care merită să devină duce de Auerstedt. îi voi 
tine minte pe aceşti doi oameni. 

15 octombrie, ora 3 dimineaţa. Napoleon se aşază şi îi scrie 
Josephinei, pe marginea unui cufăr, la lumina lumânării aproape 
arse. 

„lubita mea, am reuşit să-i induc în eroare pe prusaci printr-o 
stratagemă bine pusă la punct. leri, am repurtat o victorie 
importantă. Din 150 000 de oameni, am luat 20 000 de 
prizonieri, am capturat o sută de tunuri şi steaguri. M-am aflat în 
preajma regelui Prusiei. Nu am vrut să-l capturez, ca pe regină. 

Stau în tabără de două zile. Mă simt minunat. 

Adio, iubita mea; fii sănătoasă şi iubeşte-mă. 

Dacă Hortense este la Mayence, sărut-o, sărută-l şi pe 
Napoleon şi pe cel mic”. 

Napoleon" 

lese pe străzile din Jena, urcă într-o caleaşcă descoperită. 

Să fie dus la Weimar. 

Pe toate drumurile se văd numai trupe. Câmpurile sunt pline 
de morţi şi de răniţi. îi spune lui Berthier: „Nu trebuie să te temi 
de nimic, dacă vrei să rezişti." 

Se apleacă, cere să fie oprită trăsura, coboară, se apropie de 
un grup de răniţi. Sunt plini de sânge. Unii încearcă să se ridice, 
strigă cu o voce abia auzită: „Trăiască împăratul!" 

Se interesează cum îi cheamă şi din ce unitate sunt. Va da or- 
din să li se acorde Legiunea de Onoare. 

Se îndepărtează, urcă din nou în caleaşcă. 

„Să învingi nu înseamnă nimic", şopteşte, „trebuie să profiţi 
de succes." 

La Weimar, se instalează în palatul ducal pentru câteva ore. 


17 Napoleon-Charles, „Napoleon" din această scrisoare, fiul Hortensiei şi al lui Louis 
Bonaparte, s-a născut în 1802. Va muri în 1807. „Cel mic" este fratele său, Napoleon-L.ouis, 
născut în 1804, mort în 1831. Ultimul fiu al celor doi va fi Charles-Louis, născut în 1808 şi mort 
în 1873, viitorul Napoleon al III-lea. Un frate vitreg, născut dintr-o relaţie a reginei Hortense cu 
Flahaut, s-a născut în 1811. Acesta va purta titlul de duce de Morny şi va muri în 1865. (N. 
aut.) 


Este fericit. 

Ceva mai târziu i se anunţă sosirea unui trimis al regelui 
Prusiei, un aghiotant care SRAIGIEU MN AERA SERE or, a 

Napoleon îl ascultă, răspunde: „Orice întrerupere a 
ostilităţilor, care va oferi răgazul necesar trupelor ruseşti să 
ajungă aici, ar contraveni intereselor mele, aşadar, oricât de 
mult mi-aş dori să scutesc omenirea de rele şi de victime, nu pot 
fi de acord cu acest lucru. Nu mi-e teamă de armatele ruseşti, 
sunt asemenea unui nor trecător; le-am văzut în acţiune în 
campania trecută. Maiestatea Voastră va avea însă mult mai 
mult de pierdut..." 

Ruşii! Se simte invincibil, mai mult ca niciodată, sigur de el, 
încrezător în propria-i intuiţie. Mareşalul Lannes îi scrie că 
soldaţii, după ce au ascultat proclamația sa care celebrează 
victoriile de la Jena şi de la Auerstadt, au strigat: „Trăiască 
împăratul Occidentului!" „Maiestatea  Voastră, nu găsesc 
cuvintele potrivite pentru a vă spune cât de mult vă iubesc 
aceşti bravi soldaţi, cred că nu şi-au iubit niciodată femeile atât 
de mult cât o iubesc pe domnia voastră." 

îl ascultă pe Lannes. Ţine la soldaţii săi pentru dragostea pe 
care i-o poartă şi spune acest lucru în proclamația pe care o 
scrie. 

Vine acum Davout care repetă că viaţa lui aparţine 
împăratului, „îmi voi vărsa sângele cu plăcere, ori de câte ori va 
fi nevoie, iar răsplata pentru acest lucru nu este decât aceea de 
a fi demn de stima şi bunăvoința voastră." 

Acceptă aceste cuvinte ca pe nişte trofee. | se pare drept să 

fie admirat şi iubit. Nu este el cel care a conceput această 
victorie? în 16 octombrie, ora 5 seara, la Weimar, îi scrie iar 
Josephinei. 
„Domnul Talleyrand trebuie să-ţi fi arătat ziarele, iubita mea; ai 
citit deja despre succesele mele. Totul s-a desfăşurat exact aşa 
cum am plănuit şi niciodată o armată n-a suportat o înfrângere 
atât de zdrobitoare. Am nimicit-o pur şi simplu." 

Prevăzuse acest lucru. Şi este singurul care are acest talent, 
este un geniu al armelor. 

„Nu-mi rămâne decât să-ţi spun că mă simt bine şi că 
oboseala, viaţa de campanie, nopţile nedormite m-au făcut să 
mă îngraş. 

Adio, scumpa mea, numai gânduri bune Hortensei şi lui 


Napoleon cel mare. 

Al tău, pe de-a-ntregul, 

Napoleon" NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 

— Trebuie să-i constrângem, spune de îndată ce se întâlneşte 
cu mareşalii săi. 

Se instalează la Halle, se duce la Wittenberg unde îl primeşte 
pe Lucchesini, trimisul regelui Prusiei, ca să negocieze. 

— Regele mi se pare hotărât să cadă la învoială, îi spune 
Napoleon lui Berthier, dar acest lucru nu mă va împiedica să mă 
duc la Berlin, unde cred că voi ajunge în patru sau cinci zile. 

Au vrut război! Să plătească. Asta este legea învingătorului. 
lar ei trebuie să se supună în fața ei. 

O sută cincizeci de milioane de franci, contribuţie pentru 
statele germane. închiderea universităţii de la Halle. „Dacă 
mâine vor mai fi găsiţi studenţi în oraş, vor fi trimişi la 
închisoare, ca să prevenim orice manifestări de nesupunere, pe 
care au fost încurajați să le comită aceşti tineri." 

1 se adresează generalului Savary. îşi mai aminteşte de 
Bătălia de la Rossbach, în care Frederic al Il-lea, în 1757, a 
obţinut o victorie răsunătoare împotriva armatei franceze 
conduse de Charles de Rohan, prinţ de Soubise? 

— La jumătate de leghe de aici ar trebui să găsiţi coloana pe 
care prusacii au ridicat-o ca să comemoreze acest eveniment. 


Napoleon rămâne multă vreme lângă monumentul pe care 
„ivary l-a descoperit într-un lan de grâu şi citeşte inscripţiile 
care (rlebrează victoria lui RreslesiF. MPHRISA: REGILOR, 67 

Sunt aici. Au trecut de atunci patruzeci şi nouă de ani, iar eu 
reu- şrsi să şterg cu totul înfrângerea francezilor şi victoria 
marelui Frederic. 

îi transmite lui Berthier ordinele. 

— Teoretic sunt multe formalităţi de îndeplinit, multe feluri de 
a proceda, trebuie să dai dovadă de multă onestitate, în realita- 
ic însă cel mai important este să pui stăpânire pe tot, mai ales 
pe i a parităţile de luptă... 

Legea învingătorului! 

Pleacă de la Wittenberg, dar, pe drum, o aversă de grindină îl 
obligă să se refugieze într-o cabană de vânătoare. Odăile sunt 
în- limecate. Furtuna se înteţeşte şi s-a lăsat frigul. Food abia 
pâlpă- II'. afumând toate încăperile. Deodată se aude o voce. O 
tânără se îndreaptă spre Napoleon care se găseşte înconjurat de 
ofiţerii săi. Femeia este egipteancă, văduva unui ofiţer francez 
din armata din 
Iı gipt. Se înclină în faţa lui. împăratul o ascultă, îi acordă o 
pensie pentru ea şi copilul ei. 

Apoi, se retrage în faţa ferestrei. 

Parcă mai ieri se afla în Egipt şi acum iată-l în Saxa - au 
trecut abia opt ani! Şi, cu toate astea, i se pare că zilele în care 
îşi aşezau labăra la poalele piramidelor ar fi dintr-o altă viaţă! S- 
au petrecut .iiât de multe lucruri de atunci. lar această femeie, 
atât de tânără, 

II readuce în minte, dintr-odată, trecutul. 

Brusc are sentimentul că este străin de propria lui viaţă, că o 
vede desfaşurându-se în afara lui, de parcă ar fi în acelaşi timp 
actor şi spectator. 

Priveşte multă vreme pe fereastră, pierdut în gândurile lui, 
aşteptând să se termine furtuna. La un moment dat se întoarce. 
O vede pe egipteancă privindu-l. 

Nimic nu este imposibil. Se pot întâmpla cele mai neaşteptate 
| ucruri. Acum se află aici. Mâine va fi la Potsdam, în Castelul 
Sans- Souci, reşedinţa regală a marelui Ferdinand, suveranul al 
cărui 
geniu îl admira încă de pe vremea când nu era decât un locote- 
nent, iar gloria acestuia îl fascina. 


Vineri, 24 octombrie 1806, intră în curtea Castelului Sans- 
Souci. Merge încet, cu mâinile la spate, apoi se îndreaptă spre 
apartamentul lui Frederic al Allan .iMPĂRATUL REGILOR 67 

Aşadar, aici stătea idolul său. 

Deschide cărţile, dintre care multe sunt în limba franceză. 
Zăboveşte asupra notelor scrise pe marginea lor. 

Suveranul, ca şi el, făcea însemnări pe cărţi. 

Napoleon se plimbă prin toate încăperile, coboară pe terasă, 
priveşte câmpia nisipoasă unde creatorul armatei prusace îşi 
trecea în revistă trupele. Napoleon se întoarce în apartament, ia 
sabia, centura şi Marele Cordon al regelui. Arată spre drapelele 
Gărzii Regale, cele ale bătăliei de la Rossbach. 

— Le voi da guvernatorului de la Invalizi care le va păstra ca 
mărturie a victoriilor „Marii Armate" şi a faptului că a fost răzbu- 
nată înfrângerea ruşinoasă de la Rossbach. 

Poate că niciodată n-a simţit o satisfacţie mai mare ca acum, 
poate că niciodată nu s-a simţit mai deplin ca acum împăratul 
regilor, cuceritorul. 

A ales să doarmă în apartamentul pe care-l ocupase, în 
noiembrie 1805, ţarul Alexandru. 

De la fereastră se uită la soldaţii Gărzii Imperiale care-şi 
aşază corturile sub arborii din parc. Cerul se vede senin. îi 
priveşte îndelung. îşi aminteşte nopţile înstelate din Egipt, 
piramidele. Un soi de entuziasm inexplicabil pune stăpânire pe 
el. 

îl cheamă pe Caulaincourt. A doua zi va trece în revistă Garda 
Imperială, îi spune. Apoi, înainte să adoarmă, se gândeşte că 
„cel mai mare pericol te paşte în momentul victoriei", când eşti 
exaltat, când uiţi că de îndată ce ai înfrânt un duşman, se ivesc 
alţii. Mai sunt Rusia, Anglia, şi chiar Austria. 

începând de a doua zi se va ocupa de întărirea armatei, va 
pregăti un decret prin care va anula conscripția din 1807, va da 
ordin s;i fie dirijaţi spre unităţi elevii de la Politehnică, de la 
Saint-Cyr şi va cere atât lui Eugene, cât şi lui Joseph, să trimită 
regimente din | lalia, de la Neapole. Războiul este un devorator 
de bărbaţi. 

A doua zi dimineaţă, în timp ce îşi trece în revistă Garda, spu- 
ne că „acest război trebuie să fie ultimul", dar, atunci când îşi 
dic- lează proclamația adresată trupelor, încheie: „Soldaţi, ruşii 
se laudă că se îndreaptă spre noi. Le vom ieşi în întâmpinare, îi 


vom scuti să mai parcurgă jumătate de drum. Vor găsi 
Austerlitz-ul în mijlocul Prusiei. Drumurile şi frontierele noastre 
sunt pline de recruți carș,a[EodlfpReraPdar&nsă meargă pe 
urmele noastre." 

Va trebui să rostească aceste cuvinte, căci ruşii înaintează cu 
adevărat şi, din nou, vor avea loc lupte. 

în dimineaţa zilei de duminică, 26 octombrie, se îndreaptă în- 
cet spre mica biserică din Potsdam unde se află mormântul lui 
Frederic al Il-lea. Se opreşte în faţa raclei cercuite cu aramă. 
Duroc, lierthier, Segur, alţi câţiva ofiţeri rămân în spatele lui. 

îi uită pe cei care-l înconjoară. 

Se află în comuniune cu aceşti oameni care, la fel ca Frederic 
al II-lea, constituie lungul şir al cuceritorilor, cei pe care Plutarh, 
unul dintre autorii lui preferaţi, îi numeşte „oameni iluştri". 

El este unul dintre ei. învingătorul lor, în acest secol. 

Stă multă vreme nemişcat în faţa mormântului. 

în timp ce trupele lui Davout intră în Berlin, în 26 octombrie 
1X06, cele ale lui Murat se îndreaptă spre Stettin. Napoleon, 
după ce a primit din mâinile prinţului Hatzfeld cheile oraşului 
Berlin, se îndreaptă spre Castelul Charlottenburg, situat în 
vecinătatea capi talei Prusiei. 

Plouă. Drumurile sunt pline de noroaie. Se rătăceşte, îşi 
pierde escorta, se trezeşte singur în acest ţinut potopit de 
ploaie. 

în faţa porţii castelului, îl zăreşte pe Segur, care încearcă 
zadarnic să deschidă poarta. 

„De ce n-aţi pus niciun om pe drumul meu? De ce nu sunteţi 
însoţit de gărzi?" strigă. 


Poarta cedează în sfârşit. Castelul este pustiu. Napoleon des- 
coperă apartamentele reginei Louise şi, într-o măsuţă de 
toaletă, scrisorile suveranei. 

Le frunzăreşte. Râde. 

Are sentimentul că a cucerit-o pe această femeie. 


4 

A dormit puţin. E luni, 27 octombrie 1806. în curtea Castelului 
ı liarlottenburg, îi vede pe vânătorii Gărzii care încep să se 
adune. 

i vor servi drept escortă când va intra astăzi în Berlin. 

Vrea o paradă militară care să impresioneze oamenii. Un ade- 
vărat triumf. A cerut deja ca jandarmii nobili prusaci, care şi-au 
ascuţit săbiile pe treptele ambasadei Franţei, să traverseze 
Berlinul, in chip de prizonieri, între două coloane de soldaţi 
francezi, pentru .1 1 pedepsi pentru aroganţa lor! 

Cu o seară înainte i-a spus lui Dara, intendentul general al 
„ Marii Armate", că ar trebui să pună mâna pe toţi banii care ar 
putea fi găsiţi la Berlin, pentru a asigura din ei plata armatei. 

„Intenţia mea este ca Berlinul să-mi furnizeze din abundență 
tot ceea ce am nevoie pentru armată", a continuat el, „pentru 
ca soldaţii mei să nu ducă lipsă de nimic, să aibă de toate." 

Apoi, l-a dus pe Dara în apartamentele reginei Louise. l-a 
arătat 1 locumentele lăsate de ea. Nu era vorba, aşa cum îşi 
închipuise pen- | ru câteva clipe, de o corespondenţă amoroasă, 
ci de nişte scrisori din care se vede cât era de hotărâtă regina 
să declanşeze războiul. 

„Împotriva mea, Dara, împotriva noastră." 

Ea îi spune lui Napoleon Noppel, iar papagalul ei pronunţă 
Moppel, ceea ce în limbajul argotic din Berlin înseamnă „un om 
mic, arţăgos şi fanfaron". Şi mai şi scrie toate astea. 

Printre hârtii a găsit un raport al lui Dumouriez, da, învingă- 
torul lui Brunswick la Valmy, referitor la tactica ce trebuie 
folosită pentru a înfrânge trapele franceze. 

„Vai şi-amar de prinții care acceptă ca femeile să îşi exercite 
influenţa în problemele politice!" a exclamat Napoleon. 

Este luni. Vremea se anunţă frumoasă pe tot parcursul zilei. 

Napoleon priveşte cum se formează regimentele. Aceşti oa- 
meni speră să fi terminat cu marşurile, cu campamentele, cu 
luptele. Au scăpat cu viaţă. îşi doresc să fie pace. Nu ştiu că 
pacea se cucereşte. Prusacii îi aşteaptă pe ruşii care înaintează, 
rapoartele susţinând că au traversat Vistula, că au intrat în 
Varşovia. Oare trebuie să-i ajute pe polonezii care vor să fie 
independenţi? însă ce înseamnă să vrei? Napoleon i-a spus lui 
Dombrowski, polonezul care ar vrea ca Franţa să-i ajute ţara să 
renască: „Voi vedea dacă meritaţi să fiţi o naţiune. Dacă Polonia 


îmi va furniza vreo 40 000 de soldaţi de trupă pe care să pot 
conta ca şi când am avea un corp de 40 000 de oameni de trupe 
regulate, atunci înseamnă că polonezii îşi doresc cu adevărat 
independenţa. Dacă nu...“ 

lar să-i ajuţi pe polonezi, înseamnă să deschizi cutia Pandorei: 
un război nesfârşit cu ruşii şi fără îndoială cu austriecii. lar, în 
umbra lor, Anglia, devotată trup şi suflet tuturor coaliţiilor, 
bancherul puterilor, cea care trebuie înfrântă, dacă vrea ca într- 
o bună zi să dobândească pacea. 

îi este anunţată sosirea generalului Zastrow, care cere o 
audienţă din partea lui Frederic-Wilhelm. Regele Prusiei solicită 
un armistițiu şi începerea negocierilor. 

— Ruşii au ajuns deja pe teritoriul prusac? întreabă Napoleon. 

— Este posibil ca, în acest moment, capetele lor de coloană 
să treacă frontiera, răspunde generalul Zastrow înclinându-se. 
Regele nu aşteaptă decât nişte asigurări din partea voastră, ca 
să le transmită să se întoarcă din drum. 

Napoleon îi întoarce spatele. 

— Ei bine, dacă ruşii vin, spune, pornesc împotriva lor şi 
vreau să-i înving. 

Face câţiva paşi, se întoarce spre Zastrow. 


— Negocierile pot însă continua, adaugă. Duroc, Mare Mareşal 
e ii Palatului, a primit însărcinarea de a se ocupa de acest lucru. 

Mai întâi însă, intrarea jpoB&lifirexkinsageli  Erebuje să-şi dea 
seama cât de puternică este „Marea Armată". 

La ora 3 după-amiaza, Napoleon trece călare pe Unter den l,i 
nden. Se află singur în mijlocul cortegiului, un bărbat scund în | 
inută verde de colonel al vânătorilor din Gardă, purtând pe cap 
bicornul şi „o cocardă de doi bani", cum spun grenadierii. Nu 
poar- lă ca decorație decât Cordonul Legiunii de Onoare. în 
spatele lui se află mamelucul lui, Roustam, şi la o oarecare 
distanţă statul său major, ofiţerii casei imperiale, Duroc, 
Caulaincourt, Clarke, aghio- lanţii, Lemarois, Mouton, Savary, 
Rapp, şi apoi mareşalii, Berthier, Davout, Augereau. 

Lefebvre şi garda pedestră îl precedă pe împărat, apoi, după 
ofiţeri, vin vânătorii din Garda sa. 

Napoleon vede toate astea, care se desfăşoară exact aşa cum 
şi le-a dorit: fanfarele, mamelucii, 20 000 de oameni şi 
grenadierii bine făcuţi, cu bonetele lor de blană. Vede şi 
mulţimea adunată pe marginea Unter den Linden. Merge la 
galop în jurul statuii lui Frederic al fl-lea, cu bicornul ridicat. El 
este împăratul învingător. 

Trece în revistă al treilea corp de armată, cel comandat de 
mareşalul Davout, duce de Auerstedt. Distribuie peste cinci sute 
de cruci, zăboveşte multă vreme pentru a le vorbi soldaţilor. 
Ridică la grad superior numeroşi ofiţeri. 

— Bravii soldaţi care au murit, spune, s-au acoperit de glorie. 
Trebuie să ne dorim să murim în împrejurări atât de glorioase. 

Trupele îl aclamă, iar Davout spune: 

— Sire, noi suntem Legiunea a zecea a voastră! Al treilea corp 
de armată va fi pretutindeni şi întotdeauna pentru voi ceea ce 
Legiunea a fost pentru Caesar! 

Napoleon ascultă. 

Se simte un Caesar al acestei epoci. 

Se duce la primărie, le vorbeşte cu brutalitate notabilităţilor 
prusace adunate, le asigură că a văzut în dormitorul reginei 
Louise portretul ţarului Alexandru. 

„Sire, nu e adevărat", spune o voce. 

Nişte ofiţeri se grăbesc spre el. Napoleon îi opreşte, îl iartă pe 
pastorul Erhmann care a îndrăznit să-l întrerupă. Recunoaşte că 
acest om este sincer şi spune ce gândeşte, dar, odată intrat în 


palatul regal unde va fi găzduit, se enervează când generalul 
Savary îi înmânează o scrisoare aparţinând prinţului Hatzfeld, 
chiar cel care i-a oferit cheilge -BENRA Agsnații lyi Savary au 
interceptat această corespondenţă adresată de Hatzfeld 
prinţului de Hohenlohe. Ea conţine o enumerare precisă a 
efectivelor trupelor franceze de la Berlin, a fiecărui corp în parte 
şi furnizează şi numărul exact al chesoanelor cu muniţie. 

Napoleon dictează imediat, cu o voce sugrumată de furie, 
ordinul prin care prinţul Hatzfeld va fi trimis în faţa unei comisii 
militare pentru a fi judecat ca trădător şi spion. Să fie arestat, să 
fie împuşcat. Citeşte consternarea în ochii lui Berthier şi ai lui 
Segur, dar ei n-au înţeles oare că nu poţi domni decât cu 
rigoare, cu asprime? Nu-şi mai amintesc că în 26 august 1806 a 
fost împuşcat un editor din Niimberg, care răspândea un pamflet 
antifrancez? 

Peste câteva clipe, când se întoarce după o trecere în revistă, 
în timp ce toboşarii bat tobele, o femeie însărcinată leșină la uşa 
cabinetului său. Prinţesa Hatzfeld vine să ceară îndurare şi 
iertare pentru soţul ei. 

Napoleon o priveşte pe tânăra femeie, îi întinde scrisoarea, îi 
spune s-o citească. Ea bâiguie nişte scuze, plânge. 

Să fii împărat înseamnă şi să dispui de dreptul de grațiere, să 
te bucuri de această emoție, aceea de a reda vieţii pe cineva 
destinat morţii. 

Napoleon o priveşte pe prinţesa dezolată, aşezată în faţa 
şemineului. 

„Ei bine", spune el, „deoarece aveţi în mână dovada delictu- 
lui, distrugeţi-o şi  înduplecaţi astfel severitatea legilor 
războiului." 

Femeia aruncă scrisoarea în foc. Napoleon se retrage. 

Peste puţin timp, prinţul Hatzfeld este eliberat. 

î noiembrie 1806, ora 2 dimineaţa. 

îi scrie Josephinei. 

„lubita mea, vine Talleyrand şi-mi spune că plângi tot timpul. 
Ce vrei, de fapt? O ai pe fiica ta, îi ai pe nepoţii tăi aproape, ai şi 
veşti bune, iată aşadar o mulţime de motive să fii bucuroasă şi 
fericită. 

Aici e o vreme superbă, de când suntem în campanie nu a că- 
zut nici măcar o picătură de ploaie. Mă simt în plină formă şi 
totul merge cum nu se poate mai bine. 


Adio, scumpa mea, am primit o scrisoare de la Napoleon, nu 
cred că a scris-o el, ci Hortense. 

Numai urări de bine tUtŲPQBLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 73 

Napoleon" 

într-adevăr, se simte bine. în fiecare zi, asistă la o paradă în 
faţa palatului regal. Trece în revistă cavaleria. Face manevre cu 
Garda în câmpia de la Charlottenburg. în restul zilei, lucrează în 
cabinetul care a fost amenajat, la cererea lui, în palatul regal. | 
s-au adus acolo biblioteca şi hărţile. Urmăreşte mişcările 
trupelor care hărţuiesc ultimele forţe prusace. Cad în mâinile 
francezilor, unul după altul, Kustrin, Magdebourg, Stettin, 
Liibeck - oraş liber unde s-a refugiat totuşi Bliicher. 

„Totul a fost cucerit", spune Napoleon, „ucis sau rătăceşte în- 
tre Elba şi Oder." 

Liibeck a fost prădat. „Acest oraş nu trebuie să dea vina de- 
cât pe cei care au atras războiul între zidurile sale", comentează 
Napoleon. „Totul merge atât de bine cât ne putem imagina", 
spune mai departe. 

Şi cu toate acestea, Frederic-Wilhelm respinge condiţiile de 
pace transmise de Duroc, nădăjduind încă la venirea ruşilor. 
Sunt 


pe drum peste 100 ooo, sub comanda generalilor Bennigsen şi 
Buxhoewden. 

Războiul încă nu s-a reb fă âPHoRIG, (a na fre nevoie 
de oameni. Să mi se trimită recruți, îi spune lui Berthier, chiar 
dacă n-au apucat să facă decât opt zile de instrucţie, numai să 
fie înarmaţi, să aibă pantaloni, ghetre, chipiu şi o manta. Cu atât 
mai rău dacă nu au uniforma întreagă. Dacă au şi atât, e de 
ajuns. 

Se apleacă deasupra hărților, îi spune mareşalului Mortier: 
„Este posibil ca peste câteva zile să mă duc în mijlocul Poloniei." 

Apoi adaugă, în timp ce merge cu mâinile la spate: „Frigul va 
fi tot mai pătrunzător, iar rachiul îmi poate salva armata. Mi s-au 
dat toate asigurările că la Stettin se găseşte mult vin; trebuie 
să-l luăm pe tot, oricât ar costa. Vinul îmi va aduce la iarnă 
victoria; trebuie să-l luăm aşa cum se cuvine şi vom da 
chitanţe." 

Ştie că va trebui să lupte din nou, să le dea o lecţie definitivă 
ruşilor, aşa cum a procedat şi cu prusacii. După cucerirea 
oraşului Magdebourg, în 7 noiembrie, a primit o scrisoare 
triumfătoare de la Murat. „Sire", scria marele duce de Berg, 
„lupta a luat sfârşit din lipsă de combatanți." Numai că 
întotdeauna apar alţii noi. Oare ruşii vor fi cei din urmă? Ca să 
fie aşa, ar trebui ca Anglia, autorul din umbră al tuturor 
coaliţiilor, să fie învinsă. 

Napoleon meditează la tot felul de probleme cât timp stă în 
palatul regal de la Berlin, în luna noiembrie 1806. Citeşte 
memoriul pe care i l-a adresat Talleyrand, în care acesta arată 
că Anglia a atentat la drepturile omului instaurând o blocadă 
asupra porturilor europene şi că trebuie să i se replice într-un 
fel, mai ales că acum ocazia este prielnică, după înfrângerea 
Prusiei, căci împăratul controlează coastele Europei, de la 
Danzig până în Spania şi, de acolo, până la Adriatica. 

Napoleon îşi convoacă secretarul şi începe să dicteze un de- 
cret prin care, în 21 noiembrie 1806, instituie blocada 
continentală. Trebuie să cucerească marea, stăpânind uscatul. , 
Sunt interzise orice formă de comerţ şi orice corespondenţă cu 
Insulele Britanice", spune el. Insulele sunt deci declarate în stare 
de blocadă, deoarece 
I ondra se poartă ca „în primele secole ale lumii barbare". 
Englezii i ‚ire se află în Franţa şi în ţările aliate sunt prizonieri de 


război, iar proprietăţile lor sunt confiscate. Toate produsele 
englezeşti sunt Bă onsiderate marfa de contrabandă. 

Anglia trebuie lăsată să AHNA - îNeaitţatia era fi-şufocată de 
mărfurile ei, ca să fie constrânsă să ceară pace pentru a putea 
scăpa de ceea ce produce, altminteri se va confrunta cu şomajul 
şi cu dezordini interne. 

Napoleon reciteşte decretul. Ştie foarte bine că blocada nu 
poale da roade decât dacă este cu adevărat continentală. Toată 
lumea din Europa trebuie să o respecte. Oare nu dispune el de 
mijloacele necesare să le impună tuturor această politică, mai 
ales că, e convins de asta, este în interesul Europei? 

O provocare? N-a primit deja atâtea provocări şi le-a răspuns 
cu succes? 

Se destinde. Se simte în largul lui. îi scrie Josephinei, care s-a 
arătat şocată de modul în care el a tratat-o, în buletinele „Marii 
Armate", pe regina Louise. 

„Îmi pare că eşti supărată din cauza lucrurilor urâte pe care le 
spun despre femei. Este adevărat că detest mai presus de orice 
femeile intrigante. îmi plac femeile afectuoase, pline de 
candoare şi blajine, dar numai pentru că acestea îţi seamănă." 

Lasă pana pe masă. Simte cu adevărat ce spune? Odinioară, 
Josephine... Dar preferă să nu-şi amintească de trădările şi de 
duplicitatea ei. Acum, cel mai adesea, este tristă, neliniştită, 
geloasă. 

22 noiembrie. 

„Fii mulţumită, fii fericită de dragostea mea, de tot ce 
stârneşti în mine", îi scrie, la ora io seara. „Mă hotărăsc peste 
câteva zile dacă să te chem aici sau să te trimit la Paris. 

Adio, iubita mea; poţi să te duci, dacă vrei, la Darmstadt, la 
Frankfurt, ţi-ar face bine. 

Numai gânduri bune Hortensei. 

Napoleon" 

îl cheamă pe Caulaincourt, mare maestru de cai. Va pleca de 
la Berlin, îi spune, ca să fie mai aproape de trupe. Să se 
pregătească schimbarea cailor. 

Apoi cere să i se aducă toată corespondenţa şi ziarele 
publicate la Paris. Se enervează, le aruncă pe jos. îşi cheamă 
secretarul, îi dictează o scrisoare pentru ministrul de Interne. 

„Domnule Champagny, am citit versurile deplasate cântate la 
Operă. în Franţa ne-am făcut oare o datorie din a mutila ceea ce 


este frumos? Interziceţi aşadar să se cânte orice nu este demn 
de această scenă. Trebuia pregătite nişte piese frumoase pentru 
2 decembrie, ar fi fost o acazisi ARRA: REHAR literatura este 
departamentul de care răspundeţi, cred că ar trebui să vă 
ocupați de acest aspect căci, în realitate, ceea ce s-a cântat la 
Operă a fost mult prea dezonorant." 

în 25 noiembrie 1806, Napoleon pleacă de la Berlin. Este ora 
3. Se alătură „Marii Armate" care înaintează spre Varşovia, ca să 
meargă în întâmpinarea trupelor țarului Rusiei. 


Partea a doua 
Când inima vorbeşte, gloria 
nune mai oferă iluzii 
26 noiembrie 1806 - 27 iulie 1807 


5 

Plouă. Ninge. E ger. 

De când Napoleon a RIGA fra BerliorPlouă şi ninge 
întruna, ur drumul şi câmpurile sunt acoperite de noroaie. 
Berlina înaintează încet, căci roţile se adâncesc şi ies cu greu 
din magma nealtă. 

Soldaţii, pe care trăsura îi depăşeşte şi care merg pe 
marginea iii omului, nici măcar nu-şi ridică privirile. 

Napoleon îi vede pe unii dintre aceşti grenadieri, cu puşca în 
li.mdulieră, apucându-şi cu ambele mâini pulpele picioarelor ca 
s.1 se smulgă din noroiul care îi ţine prizonieri, îi trage în jos, iar, 
„ilunci când trăsura rămâne imobilizată, vede soldaţi desculți, cu 
I m ioarele adâncite în acest strat de pământ îngheţat şi lipicios, 
bocancii au rămas înglodaţi în noroi. 

Chiar când se află în berlină îi scrie lui Daru, intendentul ge- 
neral al „Marii Armate". „încălțări! încălțări! Acordaţi prioritate 
acestui subiect. lar dacă nu putem primi încălțări, trimiteţi-ne 
piele, căci soldaţii noştri sunt îndeajuns de pricepuţi să-şi repare 
singuri bocancii stricaţi." 

îi e frig. 

O senzaţie neplăcută, că nu se poate încălzi, a pus stăpânire 
pe el de îndată ce s-a îndepărtat de Berlin, imediat ce trăsura a 
început să străbată câmpiile acestea nesfârşite, ce par una cu 
cerul, liste lumină mai puţin de trei ore pe zi. Satele poloneze pe 
care le zăreşte după ce trece Oderul sunt alcătuite doar din 
cocioabe, 
având acoperişul din paie. l-a văzut pe unii dintre vânătorii 
Gărzii sale hrănindu-şi caii cu aceste paie. 

Aghiotanţii n-au fost în stare să-i spună unde se află armata 
rusă a generalului Bennigsen. Este convins că se retrage, că 
refuză să se arunce în luptă. A fost informat numai că a dat 
înapoi, părăsind Varşovia, iar Murat a putut intra, în 28 
noiembrie, în capitala poloneză, întâmpinat de o mulţime 
entuziastă. 

Napoleon îi citeşte raportul. Murat se vede deja rege al 
Poloniei, dă de înţeles că este omul potrivit pentru acest popor 
eroic. 

Trebuie să-l readucă la realitate pe Murat, trebuie să-i atragă 
atenţia că „refacerea Poloniei nu poate fi rezolvată aritmetic" 
dacă e să le acorzi încredere şi funcţii patrioţilor polonezi. 


Napoleon a spus deja acest lucru în repetate rânduri, când se 
înfăţişau dinaintea lui polonezi: „Soarta voastră se află în 
mâinile voastre, însă ceea RR Suiminfâpiuit deja este jumătate 
pentru voi, jumătate pentru mine." 

Pe măsură ce înaintează tot mai mult pe teritoriul acestei 
ţări, descoperă pretutindeni noroaie, terenuri mocirloase unde 
te împotmoleşti, drumuri abia trasate, sărăcia ce domneşte în 
sate şi chiar în fortărețele construite din lemn, iar toate astea îl 
fac să fie reticent. Se poate încrede oare în polonezi? 

„Mă pricep bine la oameni", îi explică lui Murat. „Prestigiul 
meu nu se bazează pe ajutorul dat câtorva mii de polonezi. Ei 
sunt cei care pot profita de situaţia actuală; nu eu sunt cel care 
trebuie să facă primul pas." 

A ajuns la Kustrin. Se instalează într-o încăpere din mica 
fortăreață care se află la confluenţa dintre Oder şi Warta. Deşi în 
şemineu arde focul, iar Constant are grijă să nu se stingă, îi este 
în continuare frig. Cere să i se aducă un pahar de vin roşu de 
Burgundia. Bea o înghiţitură. îşi vâră mâna dreaptă în haină, 
încearcă s-o încălzească. Apoi se culcă vreo câteva ore. Doarme 
prost. Când se trezeşte, ia de îndată pana în mână, de parcă ar 
vr ea să-şi dezmorţească mintea şi degetele. 

„Este ora 2 dimineaţa", îi scrie Josephinei. „Tocmai m-am tre- 
zit, aşa am obiceiul pe timp de război." 

Vrea să ajungă cât mai repede la Poseni!, un oraş situat pe 
W.irta, unde va fi mai aproape de trupe şi unde va putea decide 
fie \.i se îndrepte spre Danzig şi Konigsberg şi să coboare astfel 
de-a lungul cursului Vistulei şi, de ce nu, să meargă spre nord, 
spre N u -men, acest râu care serveşte Rusiei drept frontieră, 
fie, dimpo- 11 ivă, să urce de-a lungul cursului Vistulei până la 
Varşovia, unde r află deja Murat, care i s-a alăturat mareşalului 
Davout. 

Decizia lui va depinde de poziţia armatelor ruseşti. 

îşi sâcâie  aghiotanţii, mareşalii. Unde sunttrupele lui 
Bennigsen? Se pare că, în acest ţinut nemărginit, armatele 
ruseşti simt imposibil de depistat. Să fi ales intr-adevăr să se 
retragă sau se concentrea- zil la nord de Varşovia, de-a lungul 
râului Narev, afluentul Vistulei? 

Incertitudinea îl enervează pe Napoleon. 

îi spune tăios lui Murat, care evocă din nou entuziasmul polo- 
nezilor şi voinţa lor de a-şi vedea renăscând patria 


dezmembrată, impărţită între Prusia, Austria şi Rusia: „Polonezii 
să demonstreze mai întâi că sunt ferm hotărâți să devină 
independenţi, să se .ingajaze săzl. Restină Rei bedelg, pe care-l 
vor avea şi abia atunci voi vedea ce am de făcut..." 

Murat să nu confunde însă lucrurile. Refacerea unei Polonii in- 
dependente devine o problemă mult prea gravă, cu mult prea 
multe consecinţe, pentru ca Napoleon să poată lua o hotărâre în 
această privinţă în urma unei simple manifestații entuziaste a 
mulţimii. Dacă Polonia renaşte, se pun următoarele întrebări: 
cum să faci pace cu Rusia, cum s-o menţii cu Austria şi s-o 
restabileşti cu Prusia? 

„înţelege bine cum stau lucrurile, Murat, n-am de gând să cer 
nimic pentru vreun apropiat, nu duc lipsă de tronuri pe care să-i 
aşez pe membrii familiei mele." 

Nu vrea să cedeze nici în faţa valului de simpatie care îl 
cuprinde când descoperă, la intrarea în Posen, joi 27 noiembrie 
la ora 22, 

în prezent Poznan. 


pe o ploaie torențială, arcurile de triumf ridicate de polonezi pe 
străzile oraşului. 

Vântul tăios şi rece zgâlțăia felinaale.agatat&-de fatade. Ici şi 
colo au fost atârnate inscripţii care-i urează bun venit 
„învingătorului de la Marengo", „învingătorului de la Austerlitz". 

Deşi plouă cu găleata, mulţimea îl aşteaptă în faţa mănăstirii 
şi a colegiului iezuiţilor, nişte clădiri mari, lipite de biserica paro- 
hială, în inima oraşului, în care trebuie să locuiască. 
Notabilităţile oraşului şi nobilii polonezi din provincie îi aduc un 
omagiu. 

Napoleon îi ascultă. Entuziasmul şi voinţa lor pot deveni o 
carte în jocul său. Este mişcat şi de convingerea, şi de 
patriotismul lor. Prizează tutun în timp ce străbate marea sală 
boltită, prost luminată, friguroasă. 

„Nu este deloc uşor să distrugi o naţiune", spune încrucişân- 
du-şi braţele. „Franţa nu a recunoscut niciodată împărţirea 
Poloniei. Vreau să cunosc părerea întregii naţiuni. Uniţi-vă!“ 

Se îndepărtează, audiența s-a încheiat. înainte să părăsească 
sala, le mai spune, totuşi: „Este unicul moment propice pentru 
ca voi să redeveniţi o naţiune." 

Ploaia nu conteneşte nici în zilele următoare. îi ascultă pe unii 
dintre aghiotanţi şi pe câţiva generali vorbind despre dificultăţile 
cu care se confruntă trupele pentru a înainta. 

Oamenii sunt înfometați, iar unii atât de epuizați, încât 
preferă să se sinucidă. Nu ştiu unde să se adăpostească în 
această ţară plină de noroaie. Casele ţăranilor abia dacă-i 
protejează de ploaie şi de frig. Caii se împotmolesc. Şi nimeni nu 
ştie cu ce să-i hrănească. Sunt deja învinşi înainte să se fi luptat. 
De altfel, nimeni nu ştie unde se află armata rusă. 

Deodată, Napoleon dă frâu liber furiei care-1 cuprinde. 

„Aşadar, aţi fi mulţumiţi să vă întoarceţi acasă, să vă puteţi 
face nevoile în Sena!" strigă la Berthier. 

Ofițerii îşi pleacă privirile. Napoleon se duce şi se întoarce, tot 
trecând prin faţa lor, înfuriat la culme. Oamenii ăştia nu înţeleg 
E .1. dacă vor pace, trebuie să-i zdrobească pe ruşi, aşa 
cum au făcut *p cu prusacii? 

Se închide în cabinetul său. 

li 2 decembriei8o6, aniversarea victoriei de la Austerlitz. 
Această bătălie pare deja o amintire, la fel şi acea zi în care 
soarele .1 străpuns ceața! Trebuie să le amintească oamenilor 


acea zi glori- 
E Msă, căci victoria de atunci înseamnă dovada victoriilor pe 
care el * esie capabil să le QRHDAN - iMPĂRATUL REGILOR — 85 

lese din cabinet, dă nişte ordine. Vrea să se celebreze un Te 
Drum la catedrală pentru a comemora Bătălia de la Austerlitz. Vi 
ca să fie citită şi distribuită soldaţilor o proclamaţie. 

Dictează. 

„Soldaţi! în urmă cu un an, chiar la această oră, eraţi pe câm- 
pul de luptă de la Austerlitz; înspăimântate, batalioanele ruseşti 
llipeau în dezordine. Oder, Warta, ţinuturile pustii ale Poloniei, 
vremea rea nu v-au putut opri din drum nicio clipă. Aţi înfruntat 
toate primejdiile, aţi depăşit toate obstacolele; nimic şi nimeni 
nu ne-a putut sta în cale. Vulturul francez zboară deasupra 
Vistulei." 

Se îmbată cu propriile sale cuvinte. Evocă pacea generală 
pen- Iru care trebuie încă să lupte. Dar, mai întâi, trebuie să 
învingă. 

„Cine le-ar da dreptul ruşilor să spere că pot compara 
destinele? Nu suntem oare şi noi, şi ei, soldaţii de la Austerlitz?" 

Se simte mai bine, se duce la castel, unde nobilimea din 
regiunea Posen dă un bal în onoarea sa. Femeile se adună în 
jurul lui. Unele se apropie, provocatoare şi seducătoare. El le 
priveşte cu atenţie, le cântăreşte din ochi, o ia pe una dintre ele 
deoparte. Ea râde. Acceptă să vină noaptea aceasta la el. E o 
cucerire lesne, care | rece nebăgată în seamă. 

Peste câteva ore îi scrie Josephinei „Te iubesc şi te doresc", 
apoi adaugă: „Toate polonezele se cred franţuzoaice... leri, am 
participat la un bal al nobilimii din provincie; femei destul de 
frumoase, destul de bogate, destul de prost îmbrăcate, deşi 
după moda din Paris." 


Şi pentru că Josephine, o femeie inteligentă, a declarat într- 
una dintre scrisorile ei că nu ar fi geloasă, el glumeşte: 


A 


„Recunogşti, aşadar, că esti gsRapăiueuatneonbat De fapt, n-ai 


niciun motiv; numai la asta nu-mi stă capul, iar în pustiul din 
Polonia nu-ţi arde să te gândeşti la femei frumoase..." 

îl copleşesc tot felul de gânduri! Ruşii, ploaia şi noroiul, răniții 
pe care nu ştiu nici unde, nici cum să-i îngrijească şi care putre- 
zesc în noroaie. îl preocupă, desigur, şi femeile, de vreme ce 
simte nevoia să-i scrie Josephinei. Şi ce contează dacă trebuie s- 
o mintă? Există oare şi un adevăr dincolo de aparenţe? 

în pofida tuturor celorlalte preocupări imediate, în fiecare 
clipă se gândeşte la ceea ce se întâmplă în Franţa. 

Aşteaptă în fiecare zi cu nerăbdare sosirea corespondenţei de 
la Paris. Nişte tineri angajaţi ai Consiliului de Stat parcurg mân- 
când pământul cele patru sute de leghe care despart capitala de 
Posen. Opt zile pe drum, cu opriri de doar câteva minute pentru 
schimbarea cailor. 

Napoleon citeşte cu aviditate ziarele, rapoartele miniştrilor. 
Semnează decrete, pe care, cel mai adesea, le dictează dintr-o 
suflare. 

Astfel, în 2 decembrie, la Posen, decide să se ridice un mo- 
nument în onoarea „Marii Armate", pe locul vechii biserici de la 
Madeleine, demolată în 1801. Vrea ca înăuntrul acestui monu- 
ment să existe tăblițe din marmură şi din aur pe care să fie 
gravate numele luptătorilor de la Ulm, Austerlitz şi Jena. 

Asta vrea. 

Numai că, în sălile mari şi sumbre ale mănăstirii de la Posen, 
are uneori certitudinea că voinţa sa este supusă unui destin pe 
care nu-l poate controla. Acest lucru îl obsedează, îl frământă. 
De fapt, ce stă în puterile lui? 

| se aduce o epistolă de la Josephine, în care îi scrie din nou 
că doreşte să vină la el. Ca să nu-l slăbească din ochi, o ştie 
prea bine. Numai că el nu vrea ca ea să-i fie alături. Există 
destule femei 

disponibile care să-l distreze. E război, plouă, e frig şi noroi cât 

vezi cu ochii. Nu ştie ce se va întâmpla. O bătălie, dar unde şi 
când? 

„Trebuie să mai aşteptăm câteva zile“, scrie Napoleon. Se 
întrerupe apoi. La Posen plouă. întunericul pare la fel de negru 
precum glodul din jur, deşi e numai 6 seara. 


începe din nou să scrie. 

„Cu cât eşti mai mare, cu atât trebuie să ai mai multă voinţă, 
el să înţelegi că depinzi, de evenimente dedmprejurări", no- 

Oare Josephine îşi dă seama că a-ți dori ceva cu o forţă supra- 
omenească presupune să fii în acelaşi timp conştient de faptul 
că nu eşti niciodată atotputernic, că nu tu controlezi jocul? Te 
strecori, profiţi de mersul evenimentelor, dar tabla de şah se 
poate răs- | urna în orice clipă. 

„Căldura scrisorii tale mă face să înţeleg că voi, femeile fru- 
moase, nu ştiţi ce înseamnă «nu»“, continuă el. „Ceea ce vă 
doriţi trebuie să se îndeplinească; însă eu sunt un sclav în 
adevăratul sens al cuvântului: stăpânul meu nu are inimă, iar 
acest stăpân este natura lucrurilor. 

Adio, iubita mea, 

Napoleon" 

îi trec prin cap tot felul de idei care nu-i mai dau pace în timp 
ce se îndreaptă spre Varşovia. Ploaia rece ca gheaţa cade fără 
încetare şi apa amestecată cu pământ îneacă drumul. Podurile 
sunt distruse. Trăsurile trec râurile peste trunchiuri de copaci, 
prinse unele de altele. 

Noaptea pare interminabilă. 

Trebuie să renunţe la berlină, să folosească trăsuri poloneze, 
uşoare, dar deloc confortabile. Cea în care se află Duroc se răs- 
toarnă. Marele Mareşal al Palatului are clavicula ruptă. Este 
insta- 
lat în casa unor ţărani, iar ceilalţi îşi continuă drumul prin ploaia 
torențială, încercând să evite bălțile. 

lată natura lucrurilor. 

„Armata bombăne", îndrăzneşte să spună Berthier. „N-au de- 
cât să bombăne Napoleon", răspunde Napoleon, „până la urmă 
tot ei vor lupta, oricum n-au încotro." 

La câteva leghe de Varşovia, nici măcar trăsura asta uşoară 
nu mai poate înainta sau înaintează atât de încet, 
împotmolindu-se mai tot timpul, încât Napoleon îşi pierde 
răbdarea. Coboară. întuneric beznă şi ceaţă peste tot. Nu mai 
este aşa de frig, dar pământul musteşte de apă, fiind imposibil 
să găseşti un petic de pământ tare. Picioarele ţi se afundă intr- 
un glod adânc şi clisos. 

Napoleon îşi alege un cal. Animalul se împotriveşte. Este un 


cal greu de stăpânit, care-l poate trânti în orice clipă. N-are 
nicio importanţă. Vrea să ajungă la Varşovia. Rapoartele 
generalilor îi dau de intel egal ANNA RoE ei: aadupat la nord 
de capitală, pe malurile râului Narev. Napoleon vrea să-şi 
înfrunte duşmanii cât mai repede, să se termine odată. 

Ajunge la Varşovia, vineri 19, în oraşul învăluit într-o ceaţă 
care acoperă totul, chiar şi zonele învecinate, şi pleacă din nou 
în zorii zilei de marţi, 23 decembrie. Vrea să fie alături de 
oamenii săi din avanposturi. Merge călare, deşi ruşii trag de 
pretutindeni, se caţără pe acoperişul unei case, să poată 
observa mişcările inamicului. Doarme în şură. 

Oamenii lui îi caută pe ruşi, deşi se întunecă de la ora 3 du- 
pă-amiaza, iar noroiul pune piedici şarjelor de cavalerie. Caii nu 
pot merge la galop. Infanteriştii se ucid în ceața groasă. les 
învingători, totuşi, Ney, Lannes, Davout, la So'idau împotriva 
ultimului corp de armată prusac, la Golymin şi la Pultusk 
împotriva ruşilor. 

Cum să-i poată urmări, însă? 

Napoleon s-a stabilit în castelul episcopal de la Pultusk. 

A bâjbâit împreună cu Garda prin ceaţă, dar nu a ajuns pe 
câmpul de luptă decât la sfârşitul înfruntării. 

S-a aşezat în faţa şemineului, într-o cameră mică şi 
întunecată. Dictează o scurtă scrisoare pentru Cambaceres: 
„Cred că această 


(.impanie s-a încheiat. Mlaştini şi deşerturi ne despart acum 
de duşmanii noştri. Mă voi duce la reşedinţa mea de iarnă." 

Se ridică, prizează nisfsnoiip NP uEREE LRELG mulțumit. 
Armata rusă nu a fost zdrobită. Ploaia, AA] şi ceața i-au fost 
de folos, dar şi faptul că trupele lui Bemadotte nu au participat 
la luptă. A fost din nou spectator, ca la Auerstedt. 

Măsoară încăperea în lung şi-n lat, să se calmeze. îi va scrie 
lui Joseph. Oare el îl va înţelege? 

„Suntem prinşi în zăpadă şi noroaie, fără vin, fără rachiu, fără 
pâine... Luptându-ne doar cu baionetele, sub ploaia de gloanţe. 
Răniţii sunt siliţi să se retragă târându-se în aer liber pe o 
distanţă de cincizeci de leghe." 

Cine poate înţelege? 

„După ce am distrus monarhia prusacă, luptăm împotriva a 
ceea ce a mai rămas din Prusia, împotriva ruşilor, calmucilor, 
cazacilor şi a neamurilor din Nord care au invadat odinioară 
Imperiul Roman. Luptăm cu toate forţele şi asistăm la toate 
ororile războiului." 

Napoleon trăieşte aceste orori, le vede cu ochii lui. 

Repetă cu o voce autoritară: „Forţă! Putere!" Apoi, adaugă cu 
o voce mai calmă: „Nu putem face bine popoarelor decât 
sfidând părerea celor slabi şi neştiutori." 

Miercuri, 31 decembrie 1806. Napoleon este calm. 

în cea mai mare dintre sălile palatului episcopal din Pultusk, 

aşezat în faţa şemineului, ascultă două cântărețe acompaniate 
de compozitorul de operă Paer'. Napoleon închide ochii. 
Plăcerea este cu atât mai mare cu cât a mers atâtea zile sub 
ploaia de gloanţe, cu „apa până la mijloc". Poate uita, în sfârşit, 
„oroarea'". 
1 Ferdinando Paer este un compozitor italian, născut la Parma, în 
1771, şi mort la Paris, în 1839. După ce a asistat la Dresda lao 
reprezentaţie a uneia dintre operele acestuia, Napoleon l-a luat 
cu el la Posen, Varşovia, iar apoi la Paris, unde l-a numit maftre 
de chapelle de la cour de Sa Majeste Imperiale („capelmaistru la 
Curtea Maiestăţii Sale Imperiale"). 

în aceeaşi zi îi scrie Josephinei, s-o liniştească: „Ai o impresie 
prea bună despre frumoasele marii Polonii, n-o merită... Adio, iu- 
bita mea, sunt bine, sănătos." 

Tocmai a sosit curierul din Franţa. 

Napoleon alege din toată corespondenţa o scrisoare a lui 


Fouche, care are de gând să-i ceară lui Raynouard:$, un autor 
dramatic, să scrie o tragedie închinată gloriei împăratului. 
Napoleon îşi aminteşte de (ERIE pissaa dyi Raynouard pe 
care a văzut-o la Paris. 

„în istoria modernă", îi scrie lui Fouche, „resortul tragic pe 
care trebuie să-l folosim nu este fatalitatea sau răzbunarea 
zeilor, ci (expresia îi aparţine) «natura lucrurilor». Politica este 
cea care conduce la catastrofe fără să se comită crime reale. 
Domnul Raynouard a pierdut din vedere acest lucru în piesă. 
Dacă ar fi ţinut cont de acest principiu, Filip cel Frumos ar fi 
jucat un rol minunat; i-am fi deplâns soarta şi am fi înţeles că nu 
putea proceda altfel." 

Dar el, Napoleon, are altă soluţie decât aceea de a continua 
războiul? Cine înţelege acest lucru? 

Citeşte corespondenţa. Deodată, tresare. 

Fără niciun alt comentariu, Fouche îi raportează o ştire par- 
venită, spune el pur şi simplu, ministrului Poliţiei generale, care 
mai mult ca sigur îl interesează pe împărat. 

în 13 decembrie 1806, într-o reşedinţă particulară de pe stra- 
da Victoire numărul 29, Louise Catherine Eleonore Denuelle de 
La Plaigne, născută la 13 decembrie 1787, rentieră, divorțată, a 
dat naştere unui copil de sex bărbătesc, în 29 aprilie 1806. 
Acest copil a primit prenumele Charles şi este conte de Leon. 
Tatăl a fost declarat „absent". 

Napoleon simte o căldură care îi copleşeşte tot trupul. 

Fiul meu. 

încearcă să respingă această idee ce pare a fi însă o 
certitudine. 

Fiul meu. 

Poate fi sigur de Eleonore, de această intrigantă abilă şi 
cocheţi, pe care Caroline i-a împins-o în braţe? 

E greu de crezut însă că ea ar fi riscat să-l înşele în perioada 
aceea, în primăvara anului 1806, pe când el se afla la Paris şi o 
villa aproape în fiecare seară la Tuileries, unde locuia în 
reşedinţa cumpărată de el. 

Băiatul nu putea fi decât fiul lui. 

Ştia foarte bine că poate avea un fiu. 

Era sigur că Josephine minte. Nu putea decât să mintă „bătrâ- 


18 Franţois-Juste-Marie Raynouard (născut în 1761, la Brignoles, şi mort în 1836, la Passy), 
istoric, filolog romanist şi dramaturg francez. 


na" lui soţie, biata femeie, repetându-i că el nu poate avea copii. 

Un fiu. Exact ceea ce lipseşte de la bun început edificiului său 
imperial. Se ue „ _ NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 91 

îşi imaginează că se căsătoreşte cu fiica unui rege. 

îşi imaginează. 

Apoi, se gândeşte la Josephine. La divorţ. 

Se duce la fereastră. Castelul de la Pultusk este învăluit în 
ceaţă. 

Divorţ, căsătorie, naştere. Natura lucrurilor. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 93 


6 

Din când în când, Napoleon i se adresează lui Duroc. Se între- 
rupe însă după câteva cuvinte, de parcă l-ar preocupa mai mult 
peisajul, câmpia mohorâtăNperteArav Ra, Bisează Aa când au 
plecat de la Pultusk, în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1807. 

Se apleacă în afara trăsurii să privească cerul înnorat ce 
anunţă că va ninge din nou. Face încă un efort şi spune: 
„Benningsen, trupele ruseşti..." 

Duroc îl ascultă cu faţa încordată, pregătit să reţină fiecare 
cuvânt. 

însă Napoleon tace din nou. Ce rost are să continue? Simte 
un soi de dezgust. îl dezgustă această ţară. 

Dimineaţă, înainte să plece din palatul episcopal, a scris 
instrucţiunile pentru aghiotantul pe care are de gând să-l trimită 
la regele Prusiei, care continuă să refuze să semneze pacea. 
Ofiţerul trebuie să-i dea toate asigurările lui Frederic Wilhelm că 
„Împăratul nu mai este interesat de Polonia, odată ce a avut 
ocazia să cunoască această ţară." 

Ce îl interesează în această dimineaţă? 

Va trebui să lupte împotriva lui Benningsen, să le dea de ves- 
te mareşalilor Ney şi Bemadotte care sunt pe urmele acestuia, 
să-i prevină să nu se aventureze prea departe. După ce-l vor 
pune pe Benningsen cu botul pe labe, Napoleon intenţionează 
să plece spre nord, să-i ia prin surprindere pe ruşi şi să-i 
nimicească în sfârşit. 

Nu-l încântă însă deloc această perspectivă. După ce va 
zdrobi armatele ruseşti, vor veni altele. Până când vor dura 
toate astea? 

lată de ce nu reuşeşte să-i vorbească lui Duroc. 

Dacă i-ar putea împărtăşi măcar vestea care-l obsedează de 

ieri c.iră: că are un fiu. 

Dacă ar putea să-i spună că, de-a lungul anilor, Josephine şi 
MI Im torul Corvisart au încercat să-l convingă că el nu era 
capabil să procreeze. Şi că au reuşit să-l facă să se îndoiască de 
sine. 

Josephine a reuşit chiar să-l convingă o vreme că, dacă ar 
vrea un fiu, ar fi de ajuns să adopte unul, clandestin, iar ea s-ar 
preface i .1 este adevărata lui mamă. 

Dacă ea ştie că Eleonore Denuelle i-a născut un fiu, şi pare 
limpede c-a aflat acest lucru, se gândeşte probabil la asta, 


încercând orice ca să evite divorţul. 

El a hotărât însă să refuze orice subterfugii. Este în stare să 
zămislească un fiu. Acum ştie sigur. Va suporta toate 
consecinţele acestui lucru. NAPOLEON - IMPARATUL REGILOR 93 

Cine a reuşit vreodată să-l împiedice să lupte din toate 
puterile pentru ce şi-a propus? Şi să reuşească să împlinească 
acel lucru? 

Trăsura îşi încetineşte mersul. Se apropie de Blonie. 

La porţile acestui mic oraş, explică Duroc, a fost stabilit un 
loc pentru schimbarea cailor. Oprirea trebuie să dureze numai 
câteva minute, a precizat Caulaincourt. Nici nu va fi nevoie ca 
împăratul să coboare din trăsură în timp ce se vor schimba 
atelajele. Este ; i ngurul popas prevăzut înainte de Varşovia, 
unde vor ajunge spre seară. 

Napoleon se apleacă, zăreşte în depărtare fortificațiile de la 
Blonie, apoi, pe măsură ce convoiul se apropie, distinge o 
mulţime care gesticulează. Toată lumea îl aclamă. 

Rămâne indiferent la manifestările oamenilor. Se gândeşte la 
11 ul pe care nu-l va putea recunoaşte şi la cel care se va naşte 
într-o bună zi şi va fi moştenitorul său, pentru toată lumea. 

Şi la răul pe care i-l va face Josephinei, pe care a iubit-o atât 
de mult şi care nu mai este decât o biată femeie în vârstă, 
geloasă, din ale cărei scrisori transpare doar suferinţă. 

Trăsura se opreşte. Mulțimea îl înconjoară în timp ce se 
schimbă caii. 

Duroc coboară, îşi face loc spre clădirea poştei. Peste câteva 
minute, Napoleon îl zăreşte ieşind şi ţinând de mână o tânără 
care poartă pe cap o căciulă de blană din care ies nişte bucle 
blonde. Pare mică de statură. Duroc vine cu ea spre trăsură. 

Tânăra femeie dispare, de parcă ar fi fost înghițită de 
mulţime, când deodată, Napoleon o vede lângă portiera trăsurii. 
Are o faţă cu trăsături regulate, pielea înroşită de frig şi o privire 
ce pare a fi în egală măsură inteligentă şi naivă. 

îl priveşte stăruitor pe Napoleon, iar el se simte de îndată cu- 
prins de bucurie şi de energie. îl ascultă fără să-l vadă pe Duroc, 
care spune: „Sire, iat-o pe cea care a înfruntat toate pericolele 
trecând prin mulţime pentru a veni să vă vadă." 

Napoleon înclină capul şi iese pe jumătate în afara trăsurii. îşi 
doreşte să atingă acest chip tânăr şi luminos, atât de nou pentru 
el. Tânăra nu are mai mult de douăzeci de ani. 


E cu totul altfel decât toate celelalte. 

Napoleon vrea să-i vorbească, dar ea se îndreaptă spre el. îi 
vede trupul zvelt, acoperit de un mantou strâns în talie. 

Vorbeşte o franceză adoMAPRI&ON - IMPARATUL REGILOR 93 

„Fiţi binevenit, Sire", spune ea, „fiţi binevenit din toată inima 
pe pământul nostru, care vă aşteaptă să-şi ridice fruntea." 

Ea continuă să vorbească preţ de câteva minute, dar el n-o 
mai ascultă. îi priveşte ochii, pieptul care freamătă de emotie. 
Toată fiinţa ei degajă blândeţe şi inocenţă. 

Napoleon este sigur: această femeie pare cu totul altfel decât 
toate celelalte femei pe care le-a cunoscut, începând cu prima, 
întâlnită în galeriile de la Palatul Regal, până la Eleonore 
Denuelle, această femeie unsă cu toate alifiile, care i-a dăruit, 
totuşi, un fiu. 

Cum ar fi să aibă un fiu cu o femeie ca această poloneză? 

Napoleon îi întinde unul dintre buchetele de flori care au fost 
puse în trăsură, la plecarea din Pultusk. Ar vrea s-o revadă, spu- 
ne el. 


Trăsura porneşte la drum. Napoleon priveşte, aplecat, în 
urmă. O mai zăreşte câteva clipe înainte ca mulţimea s-o facă 
nevăzută. NAPOLEQN - ÎMPĂRATUL REGILOR 

„Cine este femeia pe care mi-ai prezentat-o ?“ 1 Întreabă pe 
Duroc. 

îi reproşează acestuia că n-a întrebat-o nimic. 

Vrea să ştie totul despre ea. Vrea să fie invitată la dineul pe 
care il va da mâine seară la Varşovia. Vrea să fie de faţă la toate 
dineurile, la toate balurile. 

O doreşte pe această tânără. 

Napoleon nu mai spune niciun cuvânt. Rămâne atent la ceea 
ce se petrece înăuntrul lui, la starea care-l cuprinde şi pune 
stăpânire pe el, dar care nu este numai dorinţă, dorinţa de a 
poseda, pe care a simţit-o de atâtea ori, ci un sentiment în care 
se îmbină nevoia de a domina, de a o ţine în braţe pe tânără, cu 
un soi de entuziasm, de bucurie. lar aşa ceva n-a mai simţit de 
multă vreme, poate din perioada aceea de început, când o iubea 
pătimaş pe Josephine. 

Acum însă, nu mai este acelaşi om. N-a împlinit încă treizeci 
şi opt de ani, dar are foarte multă experienţă. Ceea ce-l atrage 
la femeia aceasta pe care nu ştie cum o cheamă, pe care nici nu 
ştie dacă o va mai revedea, deşi îşi doreşte, sunt farmecul, 
tinereţea şi prospeţimea ei inocentă. 

Ea nu a fost amanta lui Barras. 

S-a gândit la asta şi simte nevoia să înceapă ceva nou, 
altceva, care să-l rupă de trecut, de femeia în vârstă de care 
este legat, dar care întruchipează perioada lui de început, care-i 
aminteşte atâtea răni, nevindecate încă. 

îndată ce ajunge la cetate, la palatul regal, Napoleon, în timp 
ce străbate galeriile, sălile decorate cu panouri mari pictate de 
Lebrun”, Pillement?0, îi spune lui Duroc că, în timpul şederii sale 
la Varşovia, vrea să primească toată nobilimea poloneză. Vrea 
să organizeze o viaţă ca la curte: concerte de două ori pe 
săptămână, 
recepții, dineuri, în fiecare zi paradă militară în faţa palatului, în 
Piaţa Saxe. 

Se opreşte în faţa unui tablou de Boucher”. 

„Vreau să ştiu totul despre ea“, spune. 


19' Andre Lebrun (1732-1811), pictor francez. 
20 Jean-Baptiste Pillement (1728-1808), pictor francez. 


21 Francois Boucher (1703-1779), pictor francez. 


Aşteaptă. Se întrerupe din dictat sau din studiatul hărților ori 
de câte ori aude paşi. lată-1, în fine, pe Duroc. 

O cheamă Maria Walewsta si ESIN EIA) Gu Anastase 
Colonna Walewski, un nobil bogat, înrudit cu familia Colonna de 
la Roma. 

„Dar bătrân, foarte bătrân", spune Duroc. 

Familia Măriei, născută Tajczynska, a dorit această căsătorie 
cu nobilul şi foarte bogatul văduv. însă bătrân, foarte bătrân. 

Napoleon face un gest care vădeşte dispreţ şi nerăbdare. „Să 
fie invitată", spune. Apoi, se apleacă din nou asupra hărților, de 
parcă singura lui preocupare ar fi fost înaintarea trupelor spre 
Nord. 

Pune bolduri pe oraşele apropiate de Marea Baltică, Eylau, 
Friedland, Konigsberg şi Tilsit. Acolo, între aceste oraşe şi aceste 
râuri, Vistula, Paslpka?2 2%, Niemen, va avea loc ultima bătălie din 
această campanie. 

Ea a venit, în sfârşit, la Palatul cu acoperiş de cuprui, unde s-a 
reunit toată nobilimea poloneză, în onoarea lui Napoleon. O 
vede îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, şi ghiceşte din privirile 
aţintite asupra lor, când el se apropie de ea, că cei de faţă ştiu 
deja totul. Puțin îi pasă, însă! N-au decât! 

Când se opreşte în faţa ei, îi şopteşte: „Albul nu se potriveşte 
cu alb, doamnă." 

îndrugă nişte reproşuri. O simte tulburată, reticentă. A refuzat 
să participe la bal. Ar fi vrut s-o vadă dansând. Ea nu scoate 
niciun cuvânt. lar el nu suportă să fie evitat în modul acesta. 

înainte ca serata să ia sfârşit, scrie nervos, cu litere apăsate, 
negre: 

„Nu v-am văzut decât pe dumneavoastră, nu v-am admirat 
decât pe dumneavoastră, nu vă doresc decât pe 
dumneavoastră. Un răspuns cât mai grabnic pentru a potoli 
vâlvătaia lui N.“ 

Aşteaptă. L-a refuzat vreodată o femeie? Au încercat cel mai 
adesea să se facă dorite, tocmai pentru a le spori valoarea. Ar 
putea fi una dintre acele „creaturi'? Are o mică bănuială. Dar 
aproape că-i e ruşine s-o formuleze. Atunci, îl cheamă pe Duroc, 
face presiuni asupra lui. Nu există nicio problemă mai urgentă. 

încearcă să nu se gândească la Maria Walewska, care-i 


22 în germană Passarge, râu din nordul Poloniei, afluent al Vistulei. 
23 în poloneză Pcdac pod Blachg. 


stârneşte răbufniri de furie. Se cufundă în sarcinile sale zilnice, îl 
avertizează pe mareşalul Ney, care înaintează prea mult spre 
Nord şi riscă astfel să fie ațacati uAROGHRE Mertu pele ruseşti. 
Când, tocmai dimpotrivă, trupele ruseşti trebuie să fie 
încercuite. 

Se opreşte deseori, face câţiva paşi, aşa cum obişnuieşte. 

Numai că nu se poate abtine să se gândească din nou la 
femeia aceea, de parcă ea ar fi elementul de surpriză 
stimulator, de care are nevoie. 

Căci, în rest, absolut totul i se pare cunoscut. Chiar şi războiul 
pe care-l poartă, chiar şi suveranii pe care-i înfruntă. 

„Mătuşa voastră, regina Prusiei, s-a comportat lamentabil", îi 
scrie Augustei, fiica regelui Bavariei, soţia lui Eugene de 
Beauhamais. „Acum însă este atât de nefericită încât n-ar mai 
trebui să vorbim despre asta. Anunţaţi-mă cât de curând că 
avem un băiat zdravăn şi, dacă daţi naştere unei fete, să vă 
semene, să fie la fel de prietenoasă şi bună." 

Nu poate face nimic, nu se poate împotrivi niciunui gând, de 
când a aflat că poate procrea, îl obsedează această idee. 

în această situaţie, Josephine... 

Se află încă la Mayence. Josephine îi scrie aproape în fiecare 
zi. Se plânge. Vrea să vină la el. Să fi ghicit că se întâmplă ceva? 
Să h 


ştiut de multă vreme că Eleonore Denuelle era însărcinată şi să 
fi vrut să fie lângă el atunci când îi va parveni vestea? 

O crede în stare de aşa KÂPWREON - ÎMPĂRATUL REGILOR 99 

„Am primit scrisoarea ta, dragostea mea", îi scrie Napoleon 
pe 3 ianuarie 1807. „Suferinţa ta mă impresionează; să nu ui- 
tăm însă că se petrec o mulţime de evenimente de care trebuie 
să ţinem cont. Trebuie să treci prin prea multe ţări ca să ajungi 
de la Mayence la Varşovia; trebuie să aştept, aşadar, ca 
evenimentele să-mi permită să plec la Berlin, să-ţi pot scrie să 
vii acolo. Am însă multe lucruri de rezolvat aici. Aş fi mai 
degrabă de părere să te întorci la Paris unde ţi se simte lipsa... 
Sunt sănătos; vremea este urâtă. Te iubesc din tot sufletul." 

Dacă prezinţi lucrurile trunchiat, adică nu spui tot adevărul, 
înseamnă că minţi? 

Se simte legat de Josephine prin atâtea amintiri comune, însă 
această complicitate a devenit un vechi obicei. Josephine are un 
loc aparte în inima lui. Dar el nu-i aparţine integral, trup şi 
suflet. Uneori chiar îl deranjează. Acum, pentru el, reprezintă un 
obstacol. Căci Napoleon se gândeşte numai la cât de mult o 
doreşte pe această femeie, Maria, care pare inaccesibilă. 

„V-am făcut o impresie neplăcută, doamnă?'", o întreabă el 
scri- indu-i în 4 ianuarie. „Aveam, totuşi, dreptul să sper 
contrariul. Să mă fi înşelat? Graba dumneavoastră s-a potolit, în 
timp ce a mea sporeşte. Nici nu pot dormi cu gândul la 
dumneavoastră! Vai mie, dăruiţi puţină bucurie, fericire unui 
biet suflet dispus să vă admire. Este atât de greu să-mi trimiteţi 
un răspuns? îmi datoraţi deja două." 

Această nerăbdare se transformă în furie curând, căci 
răspunsurile întârzie să vină. 

îl ceartă pe Constant care, dimineaţă, încearcă să-i facă 
toaleta, să-l îmbrace. Se plimbă dintr-o parte într-alta a 
încăperii, se aşază din nou, dar i se pare insuportabilă atingerea 
mâinii lui Constant, ,işa că iar se ridică. 

îşi aminteşte că doi dintre aghiotanţii săi i-au dat târcoale 
Măriei Walewska în timpul seratei de la Patac pod Bl/achg. îl 
cheamă pe Berthier şi dă ordin ca aceşti doi ofiţeri să fie mutaţi 
departe de Varşovia: Bertrand, la Wroclaw, pe care trupele 
comandate de Jerome Bonaparte l-au ocupat; iar Louis de 
Perigord, pe front, intr-una dintre unităţile care îi urmăresc pe 
ruşi, pe râul Paslgka. 


Nu poate accepta ideea că Maria Walewska ar fi putut prefera 
un alt bărbat şi nu pe el, sau că refuză să-i cedeze. 

în sfârşit, cu ocazia unuj ARES RELANSE kaæpfgrit Ja palatul re- 
gal, o vede venind. Se apropie de ea şi spune pe un ton aspru: 

„Când ai nişte ochi atât de dulci, te laşi înduplecată, nu te 
complaci să-i torturezi pe cei din jur, dacă nu cumva eşti cea 
mai cochetă, cea mai insensibilă dintre femei." 

De ce nu-i răspunde? 

Napoleon nu poate tolera tăcerea. Trebuie să facă ceva, 
măcar să-i scrie. Este extrem de încordat, de parcă i-ar fi în joc 
însăşi viaţa. Să trăieşti înseamnă să înfrunţi cu toată puterea, cu 
tot curajul, fiecare provocare pe care o accepti. 

El ia totul în serios. Nu riscă nimic. Niciodată. Se implică total 
în ceea ce face, în ceea ce scrie. 

„Sunt momente în viaţă când prea multă nobleţe plictiseşte, 
strică şi exact asta simt acum", începe. „Cum să satisfaci 
nevoile unei inimi îndrăgostite care ar vrea să se arunce la 
picioarele voastre, dar e oprită să facă asta de considerente 
importante, care ar paraliza până şi cea mai înverşunată 
dorinţă?" 

Deodată se simte dezarmat. 

„Of! dacă aţi vrea!" Reia apoi. „Stă numai în puterile voastre 
să înlăturați aceste obstacole care ne despart. Prietenul meu, 
Duroc, vă va pune la dispoziţie toate mijloacele. Vai mie! Veniţi! 
Veniţi! Vă vor fi îndeplinite toate dorinţele." 

Ezită. Maria este o adevărată patriotă, i s-a tot spus asta. 
Trebuie să-şi amintească cine este el şi ce-i stă în putere. Scrie: 

„Vă voi preţui mult mai mult patria atunci când vă veţi îndura 
de suferinţa bietei mele inimi. 

N.“ 

Ştie că tot ceea ce este important la Varşovia o împinge spre 
el. Ce contează prin ce mijloace! Ea trebuie să vină. O doreşte. 

Când, în sfârşit, la mijlocul lunii ianuarie, o găseşte în camera 
sa din palatul regal, o strânge plin de înflăcărare şi se enervează 
mai întâi pentru că-l refuză, pentru că vrea să fugă. De parcă 
nu şi-ar fi închipuit ce aşteaptă de la ea. Ce fel de joc e ăsta? Ce 
preţ are jertfa ei? 

Maria plânge, i se destăinuie. Vorbeşte şi el. Povesteşte. 
încearcă s-o seducă. Vorbeşte cu sinceritatea unui tânăr. lar 
inocenţa pe care a regăsit-o pentru câteva ore, libertatea şi 


mărturisirile dezinteresate îl emoţionează. Orele trec. Ea pleacă 
fără ca el să fi încercat s-o forţeze în vreun fel. 

„Maria, scumpa mea Maria dg SMPR RA Reket s-am gândit 
mai întâi la tine, primul lucru pe care mi-1 doresc este să te 
revăd", scrie Napoleon în zorii zilei. 

Uitase de mult aceste cuvinte, le pierduse undeva în trecut, 
pe timpul campaniei din Italia, când îi scria Josephinei, o 
implora, iar acum ele îi revin în minte mai proaspete şi mai clare 
ca niciodată. 

„Vei reveni, nu-i aşa? Mi-ai promis. Dacă nu, voi trimite după 
tine! Te voi vedea la dejun, te aştept cu nerăbdare, iubita mea. 
Fii bună şi primeşte, aşadar, acest buchet de flori, iar el să 
creeze între noi, orice s-ar întâmpla, o relaţie secretă în mijlocul 
mulţimii care ne înconjoară. Deşi suntem în văzul tuturor, ne 
vom putea, totuşi, înţelege. Când îmi voi duce mâna la inimă, tu 
vei strânge în braţe buchetul de flori! lubeşte-mă, scumpă 
Maria, iar mâna ta să mângâie de-a pururi buchetul de flori! 

N.“ 


îi aparţine, căci, iat-o, revine. Nu se poate mulţumi însă cu *K 
castă sentimentalitate platonică. Maria a refuzat parura de biju- 
lorii pe care i-a cerut s-o Reaţie? îiesterdațoare. A venit timpul 
să 
<edeze. Nu i-a arătat cât de mult o respectă? Că ea nu este 
pentru cl una dintre acele femei de care profiţi, iar de care apoi 
te lipseşti? 

Napoleon se enervează, îşi aruncă ceasul pe jos, îl calcă în pi- 
<ioare. El este unul dintre acei bărbaţi pe care nu-i poţi 
îndepărta (u uşurinţă. 

Maria cedează, în sfârşit. 

Dar asta nu-i ajunge. Vrea ca acest trup tânăr pe care a pus 
stă- pânire să i se dăruiască. „lubeşte-mă, Maria, iubeşte-mă.“ 

O ţine lângă el. îi aparţine. Blândeţea şi tandreţea ei, felul în i 
are i se supune îl copleşesc. Nu se mai satură privind-o. E atât 
de pură, atât de tânără. Regăseşte în ea reflectarea unei imagini 
a lui pe care a pierdut-o. 

Când nu vine ea la el, se duce după ea. 

„Mă invit, scumpă Maria, pentru ora 18. Spune să fim serviţi 
în budoarul tău şi nu pregăti nimic special." 

Ea va fi acolo şi asta îi ajunge. 

Se simte din nou împăcat. Şi-a atins scopul. Acum, se poate 
apuca din nou, pe îndelete, cu luciditatea-i caracteristică, să 
pună la punct planul de luptă. 

Lima ianuarie 1807, în vreme ce Ney şi Bernadotte îi înfruntă 
pentru prima oară pe ruşi în Nord, ar fi trebuit să fie pentru elo 
perioadă de aşteptare. 

lar acest lucru nu ar fi fost posibil decât dacă sufletul lui se 
lăsa invadat de o nouă pasiune. 

Acum se poate apleca din nou deasupra hărților, fără să mai 
fie măcinat de alte gânduri. Această iubire îl face să se simtă alt 
<>m, să se simtă iarăşi tânăr, Maria nesinchisindu-se de 
puterea lui. 

Va pleca de la Varşovia ca să încercuiască trupele lui 
Benningsen într-o buclă, ce va avea în centru, la nord, oraşele 
Eylau şi Friedland. Vrea să ajungă la Willemberg, în partea de 
sud a acestor două oraşe. 

Pe parcursul întregii luni, zi de zi, a trebuit să-i răspundă 
Josephinei, care bănuia că se petrece ceva, făcea presiuni 
asupra lui şi, fără îndoială, aflase ceva. 


A folosit toate argumentele pentru a-l convinge s-o lase să 
vină la Varşovia. Dar n-a cedat. 
~ „La ce bun atâtea acri ioatățaușuferințăa, Bkabpierdut cura- 
jul?" a întrebat-o într-o scrisoare. 

îi cere „să dea dovadă de forţă de caracter şi tărie 
sufletească", „îţi cer să fii mai puternică", a repetat. „Mi se 
spune că plângi tot timpul: nu-ţi stă bine! Plânsul te urâţeşte... 
Fii demnă de mine. O împărăteasă trebuie să fie curajoasă!" 

Acum, se arată foarte rece cu ea. „Adio, draga mea", îi 
spune. 

Josephine se întoarce, în sfârşit, la Paris, dar continuă să 
plângă- 

Nu-i place că soţia lui face atâta caz de suferinţa ei. 

Şi, în timp ce călătoreşte cu berlina de la Varşovia la 
Willemberg, îi scrie o altă scrisoare, în care îi spune exact ce 
aşteaptă de la ea. 

„Draga mea, scrisoarea ta din 20 februarie m-a făcut să 
sufăr; răzbate prea multă tristeţe din rândurile tale. E foarte rău 
să nu fii deloc credincios! îmi scrii că fericirea înseamnă totul 
pentru tine, ea este adevăratul tău triumf - asta nu are cum să 
fie o dovadă de nobleţe din partea ta, trebuie să spui „pentru 
mine să le aduc celorlalţi fericire e un adevărat triumf"; după 
cum n-are nicio legătură cu fericirea conjugală, ar trebui să spui 
„fericirea soţului meu este adevăratul meu triumf"; n-are 
legătură nici cu fericirea maternă, ar trebui să spui „fericirea 
copiilor mei este adevăratul meu triumf"; or, cum oamenii, soţul 
tău, copiii tăi nu pot fi fericiţi decât dacă au parte de puţină 
glorie, de puţin triumf, n-ar trebui să mai faci atâta caz!" 

Se opreşte. Nu e pe gustul lui să-şi recitească scrisorile. 
Gândul concis şi elanul justifică ideea. Nu trebuie să revii asupra 
a ceea ce ai gândit, ai făcut şi ai scris. 

îşi dă seama că Josephinei nu-i va plăcea această scrisoare. 
însă odată cu trecerea timpului, totul s-a schimbat. Asta este 
natura lunurilor. 

îşi continuă scrisoarea: 

„Josephine, ai un suflet minunat, dar nu eşti deloc raţională; 
simţi cu toată fiinţa, dar nu înţelegi la fel de bine.“ 

Ea trebuie să-şi dea seama de prăpastia care s-a creat între 
ei. 

„Ne-am ciondănit destul. Vreau să fii veselă, mulţumită de 


soarta ta şi să-mi dai ascultare, fără să bombăni şi să plângi, ci 
din loată inima şi, de ce nu, fericită. 

Adio, draga mea, RAPA MARKU pbli6Ra 5 INspectez 
avanposturile. 

Napoleon." 


NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 105 


7 

De pe culmea colinei, Napoleon poate vedea totul. Dincolo de 
un pod îngust, într-o mică PAGULR REARSUIR privirii o parte din 
oraşul Hoff, distinge uniformele grenadierilor ruşi. Ar trebui să 
aibă nişte tunuri, să oblige trupele inamice să-şi părăsească 
poziţiile, căci deocamdată stau adăpostite sub copacii acoperiţi 
de zăpadă. Mai mult ca sigur, sunt acolo câteva batalioane. 

începe oare bătălia mult aşteptată? De o săptămână încoace, 
Bennigsen evită înfruntarea directă, se retrage spre Eylau şi 
Konigsberg. 

„Cred că nu mai avem prea mult de aşteptat", spune 
Napoleon. 

Deşi nu e deloc sigur de asta. A luptat deja la Allenstein. 
Davout i-a înfruntat pe ruşi la Bergfried. N-au avut însă loc 
bătălii decisive, ci doar ciocniri limitate. 

„încerc să-i induc în eroare pe inamici", spune Napoleon adre- 
sându-i-se lui Murat, „dacă nu se retrag la timp, am putea să le 
ocupăm poziţiile." 

Se apleacă pe grumazul calului. Vrea să-i imobilizeze pe ruşi, 
să-i ţină pe loc ca să-i poată încercui şi să-i nimicească. Este 
foarte posibil ca Benningsen să fie deja la curent cu ceea ce i se 
pregăteşte. Se retrage la timp. Poate a reuşit să-l prindă pe imul 
dintre curierii trimişi la Ney sau la Bernadotte, care sunt pe 
aripa stângă şi urcă de-a lungul râului Paslgka, în timp ce 
Davout se găseşte în aripa dreaptă. 

„Atacaţi fără să mai aşteptaţi", îi spune Napoleon lui Murat. 

Cavaleria uşoară, husarii şi vânătorii se aruncă în luptă, 
urmaţi BI le dragonii generalului Klein. 

Trebuie să rămâi impasibil când vezi caii şi oamenii căzând 
de pe pod sub ploaia de gloanţe, prăvălindu-se în zăpadă, 
alunecând pe gheaţă. 

Blestemată fie această ţară! 

l-a scris lui Joseph, care a devenit un înfumurat de când se 
află în regatul său, Neapole. 

„E o glumă proastă să fim comparaţi cu armata Neapolelui, 
care luptă în frumosul ţinut al Neapolelui, unde găseşti din 
abundență vin, ulei, pâine, postav, cearşafuri, societate şi, de ce 
nu, femei." 

Aici nu există nimic din toate astea. 

De când a plecat din Varşovia, acum opt zile, Napoleon 


trăieşte laolaltă cu soldaţii. Vede tot ce se întâmplă. Le aude 
plângerile. Cer pâine, tot timpul. Şi vor să fie pace! 

Au burţile goale, iar pPleqapsIs la hint Aegsratee | 

„Ofiţeri ai statului meu major, colonei, general nu s-au mai 
dezbrăcat de două luni, iar unii chiar de patru luni", îi explică 
Napoleon fratelui său mai mare. „Eu însumi nu mi-am scos ciz- 
mele din picioare de cincisprezece zile. Din cauza efortului şi a 
stării de epuizare, aproape toţi au fost mai mult sau mai puţin 
bolnavi. în ceea ce mă priveşte, nu m-am simţit niciodată mai în 
formă şi m-am îngrăşat." 

Descalecă. Cei scăpaţi teferi din atac se regrupează. Trupurile 
oamenilor şi ale cailor căzuţi în luptă sunt îngrămădite dincolo 
de pod. 

Hoff este un punct strategic. Controlează drumul spre Eylau şi 
Konigsberg. Din cauza asta Bennigsen rezistă, organizează un 
contraatac. Dacă Hoff cade în mâinile lor, Bennigsen va trebui 
să înceteze să mai fugă şi să accepte lupta. în sfârşit. 

Napoleon dă un ordin unui aghiotant. Cuirasierii generalului 
d'Hautpoul să se pregătească de luptă. 

îi vede trecând, imenşi, în platoşele lor de fier, purtând fieca- 
re o cască împodobită cu panaş negru. Caii lor grei, cu un 
pieptar 
enorm, coboară panta. Pornesc la atac, podul se zgâlţăie, 
pământul duduie sub copitele lor. Ploaia de gloanţe a ruşilor îi 
nimereşte în plin, îi decimează, dar ei nu se opresc, străpung 
liniile duşmane. 

Batalioanele ruseşti se împrăştie în pădure. HofF cade în mâi- 
nile francezilor. Drumul spre Eylau este deschis. Acolo se vor în- 
frunta cele două armate. 

D'Hautpoul vine să-i raporteze lui Napoleon, dominându-l pe 
împărat cu statura sa. 

Napoleon îl îmbrăţişează în faţa trupelor. 

„Pentru a fi demn de o asemenea onoare", spune d'Hautpoul, 
„trebuie să-mi dau viaţa pentru Maiestatea Voastră." 

Napoleon îl priveşte atent. 

Acest om îmi aparține trup ti suflet. lar eu trebuie să fiu 
demn de el. Faptul că este dispus să-şi sacrifice viața pentru 
mine mă obligă să-mi fiac datoria: să înving şi să fiu la înălțimea 
aşteptărilor lui. 

D'Hautpoul îmi dăruieşte viaţa sa. 


La fel ca toţi aceşti cavaleri spre care d'Hautpoul îşi întoarce 
privirile strigându-le: „Soldaţi, împăratul este mulţumit de voi. 
M-a îmbrăţişat şi mi-a SPUS SKANE AsMİt KANA îgabrăţişează pe 
toţi. lar eu, soldaţi, eu, d'Hautpoul, sunt atât de mulţumit de 
vajnicii mei cuirasieri încât sunt în stare să fac orice pentru voi." 

Soldaţii ovaţionează din văgăuna plină de morţi. 

Asta e legea vieţii. Până acum. 

S-a înnoptat. Frigul te pătrunde până la oase. Napoleon se 
plimbă în jurul focului făcut de Garda sa. Stă cu mâinile la spate. 
A trecut prin oraşul Hoff, l-a cucerit. Străzile erau acoperite cu 
morţi, casele erau pline de răniţi. 

Şopteşte: „Războiul este un anacronism. într-o bună zi 
victoriile se vor obţine fără tunuri şi fără baionete." 

Aţipeşte câteva clipe, aşezat lângă foc, apoi dă ordin ca 
trupele să înainteze spre Eylau. 

Se luminează. Frigul a devenit pătrunzător, dar soarele stră- 
luceşte. 


Străbate platoul Ziegelhof, priveşte în jur, ordonă să i se 
aşeze bivuacul. Garda îşi va aşeza corturile în jurul lui. Prizează 
puţin lutun, vorbeşte cCalM NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 1 09 

„Mi s-a propus să ocupăm Eylau în noaptea asta", îi spune 
mareşalului Augereau, „însă, pe lângă faptul că nu-mi place de- 
loc să lupt noaptea, nu vreau ca centrul armatei să înainteze 
prea mult înainte să ajungă cu trupele lor Davout, aripa mea 
dreaptă, şi Ney, aripa stângă." 

îi priveşte insistent pe membrii statului-major. 

„Îi voi aştepta, aşadar, până mâine dimineaţă pe platou care, 
odată ocupat de artilerişti, oferă infanteriei noastre o poziţie ex- 
celentă." 

Se gândeşte la Jena, la platoul Land Grăfenberg. 

„Apoi", continuă, „când Ney şi Davout îşi vor fi ocupat 
locurile, ne vom năpusti cu toţii asupra inamicului." 

Deodată, de undeva de mai jos, dinspre Eylau, se aud tot mai 
tare schimburi de focuri. 

Oraşul se aprinde din toate părţile. Vine un ofiţer şi explică ce 
se întâmplă: furierii împăratului, cu toate cuferele şi bagajele, au 
intrat în Eylau, s-au instalat în clădirea poştei, unde se schimbă 
caii, crezând că oraşul a fost deja cucerit. Au început să 
pregătească instalarea împăratului, să gătească şi, deodată, au 
fost atacați de ruşi. Trupele mareşalului Soult au intervenit să-i 
apere, iar ruşii au contraatacat. Acum, confruntarea e în toi. 

„Trebuie să mă duc acolo", spune Napoleon. 

Un comandant trebuie să-şi încurajeze trupele prin prezenţa 
sa. încalecă, pleacă din bivuac şi se duce să se instaleze în 
clădirea poştei de la Eylau. Garda îl înconjoară. încep să le 
şuiere pe la urechi gloanţele ruşilor. Toate acestea se petrec în 
noaptea de 7 februarie 1807. 

Se schimbă vremea. Cerul e acoperit de nori. Duminică, 8 fe- 
bruarie, la ora 8, ruşii declanşează un nou atac. Luptele au loc în 
cimitirul din Eylau. Deodată, ninsoarea se înteţeşte şi devine 
compactă ca o perdea, spulberată de vântul din nord, care le 
bate francezilor din faţă. 

Napoleon stă pe loc. îşi vede oamenii căzând cu sutele. Caii 
ucişi cad peste morţi şi răniţi. Chesoanele de artilerie, şarjele de 
cavalerie îi strivesc deopotrivă pe vii şi pe morţi. Tunurile se 
dezlănţuie, iar pământul se zguduie. 

N-are încotro, este nevoit să-şi trimită oamenii în această 


viforniţă. Vede în faţa lui trupele lui Augereau dispărând în 
ninsoare, orbiţi de rafalele de zăpadă. 

Deodată, începe să se inseninezin NaPeleQa S urcă pe un 
che- son. Vede tot câmpul de luptă. Pretutindeni cadavre şi 
sânge care înroşeşte zăpada. 

Câţiva soldaţi îl aduc la picioarele lui Napoleon pe Augereau, 
rănit, disperat. Dintre toţi oamenii lui, ţinte vii pentru gloanţele 
ruşilor, numai câţiva au scăpat cu viaţă. 

Trebuie să fie puternici, să-şi păstreze cumpătul, nu se pot 
lăsa mistuiţi de cangrena disperării. 

Napoleon îl cheamă pe Murat. 

„Vei accepta să cădem pradă acestor oameni?" îl întreabă. 

Murat dă pinteni calului. Escadroanele se pun în mişcare. 
Pământul se cutremură din nou. Se aruncă în luptă peste optzeci 
de escadroane, vânători, dragoni, cuirasieri. Au reuşit să 
respingă atacul ruşilor. 

Unde sunt însă infanteriştii lui Ney? 

Este necesar să reziste, să aştepte, să nu arunce în luptă 
Garda. 

Napoleon continuă să asiste la lupte din cimitirul cu morminte 
răvăşite de gloanţe, în care scheletele se amestecă acum cu 
soldaţii morţi. 

Aude strigătele a mii de grenadieri ruşi care pornesc la asalt. 

Trebuie să rămână aici, să nu se clintească. Refuză categoric 
calul pe care Caulaincourt i-l aduce, ca să se îndepărteze de 
acel loc. 

Cu o voce calmă, ordonă ca generalul Dorsenne să aducă un 
batalion al Gărzii la cincizeci de paşi în faţa lui. Şi aşteaptă acolo 
ca ruşii să declanşeze asaltul. 

Dorsenne strigă: „Grenadieri, pregătiţi arm’! Vechea Gardă 
luptă doar cu baioneta!" 

Napoleon stă cu braţele încrucişate, aşteptând ca oamenii lui 
să i rspingă atacul ruşilor. 

Un aghiotant, care a reuşit să treacă de barajul de foc, îl 
anunţă (ă o coloană prusacă, cea comandată de Lestocqg, a 
ajuns pe câm- Inil de luptă şi-l atacă deja pe mareşalul Davout. 

Nimeni nu trebuie să-şi dea seama cât de mult l-a şocat 
această veste. Se întoarce spre Jomini, elveţianul pasionat de 
strategie care l.ice parte din statul-major al lui Ney şi pe care 
Napoleon l-a îndrăgit. Trebuie să analizeze cu calm situaţia, să 


aibă în vedere toate alternativele, chiar şi pe aceea de a se 
retrage. 

„Am avut o zi grea", începe NRPAIERRru AMARA de gând să în- 
cep atacul în miezul zilei, de vreme ce n-au ajuns încă toate cor- 
purile de armată, iar acest lucru a provocat atâtea pierderi de 
vieţi omeneşti. Ney nu vine. Bernadotte a rămas mult în urmă. 
Numai ei mai au trupele şi muniţia intacte..." 

Napoleon priveşte în jur. Cadavrele soldaţilor formează gră- 
mezi sumbre, pe care zăpada le acoperă încetul cu încetul. 
Coboară vocea. 

„Dacă duşmanul nu se va retrage odată cu lăsarea nopţii, 
vom porni la io noaptea. Grouchy, cu două divizii de dragoni, va 
alcătui ariergarda, îl veţi însoţi; veţi organiza patrule şi mă veţi 
informa ce face inamicul... Păstraţi tăcere absolută în privinţa 
acestei misiuni." 

Napoleon face câţiva paşi, apoi se întoarce spre Jomini. 

„Veniţi din nou la mine deseară, pe la ora 8, să vă dau 
ultimele instrucţiuni. S-ar putea să intervină unele schimbări." 

încă mai aşteaptă. Se înnoptează. Când tirul inamic se răreşte 
timp de câteva minute, aude strigătele răniților şi vede nişte 
umbre care, riscându-şi viaţa, jefuiesc cadavrele şi le dezbracă. 

Oboseala începe să-şi spună cuvântul. Deodată, undeva spre 
stânga, în depărtare, izbucneşte o salvă continuă de focuri. 

„Ney!" strigă cineva. „Mareşalul Ney!" 


Nu se entuziasmează, dar uită de oboseală. Cam la 15 000 de 
oameni, cum apreciază el efectivele, îi vor ataca pe ruşi în flanc, 
obligându-i, fără îndoială, sărSe-6RtIREkĂATUL REGILOR 111 

Acesta este momentul, o ştie foarte bine, în care trebuie să-şi 
păstreze atenţia vie, chiar dacă victoria pare acum aproape. Ce 
victorie? Au pierit atâţia oameni. îl copleşeşte tristeţea. Se 
gândeşte la Maria Walewska, la Josephine. Ar vrea să poată 
scrie, să evadeze puţin din această lume plină de cruzime, dar 
îşi îndreaptă spatele şi dă câteva ordine. 

Este nevoit să prevadă totul, să ştie de acum ce se poate 
întâmpla mâine. Benningsen se va retrage sau, dimpotrivă, se 
va încăpăţâna să continue? 

Se gândeşte la răniţi, cere să li se acorde ajutor, să fie 
adunaţi toţi de pe câmpul de luptă. „Toţi“, repetă. 

Se asigură că se va distribui pâine şi rachiu. Ştie însă foarte 
bine că nimic nu este organizat aşa cum ar trebui. 

La ora 8 seara, dă ordin să se aprindă focurile în bivuac. 

Pleacă din cimitir. Pretutindeni sunt numai morţi. Se opreşte 
la doi kilometri de Eylau, la o mică fermă. Se lungeşte îmbrăcat 
pe o saltea, lângă sobă. înainte de a închide ochii, îşi vede 
aghiotanţii aşezându-se în jurul lui. 

Luni dimineaţă, 9 februarie, când este trezit, pe la ora 9, are 
impresia că n-a dormit deloc. Colonelul de vânători Saint- 
Chamans, aghiotantul lui Soult, stă în faţa lui. 

„Ce s-a mai întâmplat?" întreabă Napoleon. 

Pare nepăsător. Ştie asta. A ajuns la capătul puterilor. 

Saint-Chamans răspunde că ruşii au început să se retragă. 

Napoleon se ridică. Răsuflă uşurat. lese din fermă. A învins. 

Cerul este apăsător. S-a înnorat. Răniţii se târâie pe drum, 
spri- jinindu-se unul pe altul, iar unii, ca să poată merge, îşi 
folosesc armele drept baston. înaintează cu capul plecat. 

îi priveşte îndelung. 

Cu trupele de care dispune, cu oamenii aceştia zdrobiţi de 
oboseală, nu-şi poate urmări duşmanii. 

Este o victorie asemenea climei din acest ţinut, lugubră. 

Se întoarce la fermă. Simte nevoia să scrie, să dea frâu liber 
ilbcţiunii în această lume în care domneşte moartea. Ştie că 
Maria Walewska a plecat de la Varşovia la Viena. l-ar plăcea 
foarte mult ca ea să fie aici, să-l readucă la viaţă. 

„Scumpa mea, 


Când vei citi scrisoarea mea, vei fi aflat deja mult mai multe 
de- (ât îţi pot eu spune astăzi despre evenimentele petrecute. 
Bătălia a durat două zilesAațicBRi mekana stăpâni pe acest 
pământ. 

Sufletul meu se află alături de tine; dacă ar depinde de el, ai 
fi (otăţeana unei ţări libere. Eşti la fel de îndurerată ca şi mine 
pen- lru că suntem atât de departe unul de celălalt? Sunt 
îndreptăţit să cred că-i aşa: e foarte adevărat că-mi doresc să te 
întorci la Varşovia sau la castelul tău, te afli mult prea departe 
de mine. 

lubeşte-mă, scumpa mea Maria, şi ai încredere în al tău 

N.“ 

împătureşte şi sigilează scrisoarea, apoi mai ia o foaie de hâr- 
tie. Simte nevoia să-i scrie şi Josephinei. 

„Draga mea, ieri s-au dat lupte grele; victoria a fost de partea 
mea, dar am pierdut mulţi oameni; faptul că duşmanii au avut 
pierderi mult mai însemnate nu mă consolează defel. Ţi-am scris 
cu mâna mea aceste două rânduri, deşi sunt foarte obosit, să-ţi 
dau de ştire că sunt sănătos şi că te iubesc. 

Al tău, pe de-a-ntregul, 

Napoleon" 

Acum trebuie să le vorbească soldaţilor din Vechea Gardă, 
oamenilor acestora care încearcă să se încălzească în jurul unui 
foc de bivuac şi cărora le zăreşte siluetele îngrămădite pe 
zăpadă. Niciodată n-a mai simţit aşa ceva, un fel de disperare, 
gândindu-se la miile acelea de oameni mutilaţi, nimiciţi, 
îngropaţi de vii. 

Dă nişte ordine. Vrea să se întoarcă la cimitirul din Eylau, 
unde a stat ieri, în picioare, sub tirul de gloanţe. Nu poate părăsi 
câmpul de luptă, unde douăzeci de generali au fost răniţi sau 
ucişi, iar unii dintre aceştia erau cei mai buni. Se gândeşte la 
d'Hautpoul, care şi-a dat viaţa aşa cum şi-a dorit. Câţi oameni 
au mai pierit odată cu el? Poate 20 000 de morţi şi răniţi şi 
poate de două sau de trei ori mai mulţi dintre ruşi? 

Merge la pas pe zăpada groasă, însoţit de statul său major. 
Pădurile de brazi care înconjoară câmpul de luptă se văd până 
departe la orizont, iar norii negri par că le încununează vârfurile. 

Pretutindeni morţi, trupuri goale de-a valma cu leşurile de 
cai, răniţi ce-şi trăiesc ultimele clipe pe zăpada murdară, 
îngălbenită, roşie de atâta sânge. Nu-şi întoarce privirea. 


încearcă să aibă grijă ca nu cumva copitele calului său să calce 
pe rămăşiţele umane. Aude corul îndelung de rugăminţi 
sfâşietoare, care i se par asemeneatiRtelRicusei păsări. Răniţii 
se târâie spre el, întind braţele, imploră să fie ajutaţi. 

Din pieptul celor întregi izbucnesc urale: „Trăiască 
împăratul!" Aude însă şi alte voci care strigă „Trăiască pacea!", 
„Pâine şi pace!", „Trăiască pacea şi Franţa!". 

Franţa pare atât de departe. 

Ajunge pe dâmbul unde soldaţii din Regimentul 14 de linie, 
cei comandaţi de Augereau, au fost masacrați, pentru că erau 
orbiţi de rafalele de zăpadă. Trupurile sunt aliniate, îngrămădite. 

— Sunt aşezaţi ca nişte oi, spune mareşalul Bessieres. 

Napoleon se întoarce iritat. îl săgetează cu privirea. 

— Lei, ca nişte lei, spune strângând din dinţi. 

Când vede că soldaţii din Regimentul 43 de linie şi-au atârnat 
la drapele fâşii negre, de doliu, se îndreaptă în şa. 

— Nu vreau să-mi văd niciodată steagurile în doliu! strigă el. 
Prietenii şi vitejii noştri tovarăşi au murit pe câmpul de luptă, la 
datorie, iar asta este o onoare, soarta lor este de invidiat. 
Trebuie să-i răzbunăm, nu să-i plângem, căci lacrimile sunt un 
lux pe care numai femeile şi-l pot permite. 


Se întoarce în tabără, se instalează în faţa sobei, sprijinit de o 
ladă, care-i serveşte drept masă. îl aude pe Caulaincourt 
întrebân- iln-l când vor pleca dA RPM RH asi HRd6 trebuie să-i 
pregătească viitoarea reşedinţă împăratului. 

Nu ştie. Nu vrea să răspundă. Nu poate pleca de aici, de pe 
acest pământ care a băut atâta sânge. 

Dictează buletinul „Marii Armate" şi adresează o proclamaţie 
trupelor. 

„Soldaţi, tocmai încercam să ne odihnim în cartierul nostru de 
iarnă când duşmanul a atacat primul corp de armată. Bravii 
noştri soldaţi care au căzut pe câmpul de onoare au avut parte 
de o moarte glorioasă: aşa mor soldaţii adevăraţi. Familiile lor 
vor beneficia ile anumite drepturi permanente, acordate prin 
bunăvoința şi generozitatea noastră." 

Ezită, apoi plecându-şi capul, continuă: „Cât de curând ajun- 
gem la Vistula şi ne vom întoarce în cantonament." Nu va fi de- 
cât un scurt răgaz. Căci războiul nu s-a încheiat. „Rămânem tot 
soldaţi francezi, dar nu orice soldaţi francezi, ci soldaţi ai «Marii 
Armate»", spune Napoleon. 

îşi găseşte însă cuvintele cu greutate. Se gândeşte la 
„această întindere de o leghe pătrată unde poţi vedea 9 sau 10 
000 de cadavre, 4 sau 5 000 de cai ucişi"; „este un spectacol 
menit să-i îndemne pe prinți să iubească pacea şi să deteste 
războiul". 

Cuprins parcă de remuşcări, adaugă un post-scriptum la cel 
de-al cincizeci şi optulea buletin al „Marii Armate": „Un părinte 
care-şi pierde copiii nu poate fi părtaş la victorie. Când inima 
vorbeşte, gloria nu ne mai oferă iluzii." 

Vrea să rămână la Eylau. încă o vreme. Să se asigure că ruşii 
dau înapoi cu adevărat, chiar dacă nu poate pleca în urmărirea 
lor, chiar dacă şi el a decis ca „Marea Armată" să se retragă pe 
râul Passarge. 

Se schimbă vremea. 

La două zile după bătălie, zăpada începe să se topească, iar 
el simte tot mai pregnant răspândindu-se mirosul morţii, al 
trupurilor în descompunere. Răniţii mor din pricina cangrenelor. 

Vrea să stea de vorbă cu chirurgii armatei, cu responsabilul 
însărcinat să procure cele necesare serviciului sanitar. Le pune 
întrebări. Ce se întâmplă cu răniții? Ascultă. îşi arată 
nemulţumirea. A încercat deja de mai multe ori să consolideze 


acest serviciu. Nu s-a făcut nimic. Numai Garda dispune de 
ambulanţe şi de chirurgi proprii, ca de pildă Lerrey?*. 

Celelalte corpuri de armats AN -MARAM SBER Materialele 
necesare. 

„Ce lipsă de organizare, ce barbarie", spune Napoleon. 

Dă nişte ordine, se retrage, trimite câteva rânduri. 

„Draga mea, mă aflu încă la Eylau", îi scrie Josephinei. 
„Ținutul este acoperit de morţi şi răniţi. Nu se poate spune că 
asta este cea mai frumoasă parte a războiului; oamenii suferă şi 
îmi simt sufletul copleşit văzând atâta suferinţă." 

Poate să se confeseze soţiei sale, care-i stă alături de atâta 
vreme. Oftează şi trece mai departe. 

„Sunt sănătos", continuă apoi. „Am reuşit să fac ceea ce mi- 
am propus, am respins inamicul, zădărnicindu-i planurile. 

Probabil că eşti îngrijorată, iar acest gând mă mâhneşte. 
Linişteşte-te, draga mea, nu-ţi face griji şi fii veselă. 

Al tău pe de-a-ntregul, 

Napoleon" 

în 17 februarie, ordonă, în fine, retragerea spre Passarge. 

în această campanie, ce pare să şovăie între amorţeala 
specifică iernii şi redeşteptarea la viaţă specifică primăverii, se 
bazează pe etape mici. 

— Vremea e ciudată, îi şopteşte lui Caulaincourt. 

în douăzeci şi patru de ore, totul îngheaţă şi se dezgheaţă. 
Treptat însă umezeala şi noroiul devin o prezenţă constantă. 
Zăpada se topeşte, inundă drumurile pe care se chinuiesc încă 
să înainteze răniţi însetaţi şi înfometați. 

Se instalează în cantonament la Osterode. 

„Mă aflu într-un sat mizerabil, unde voi rămâne încă multă 
vreme", îi scrie Josephinei, în 2 martie. 

„Nu se compară cu un oraş mare. îţi spun din nou: mă simt 
foarte bine, sunt sănătos tun, ai să vezi că m-am îngrăşat mult. 

Fii veselă şi fericită, fă-mi pe plac. 

Adio, draga mea, te îmbrăţişez din tot sufletul. 

Al tău pe de-a-ntregul, 

Napoleon" 


24 Dominique-Jean Larrey (1766-1842), medic şi chirurg militar francez, părintele medicinei de 
urgenţă. Chirurg-şef al „Marii Armate", Larrey l-a urmat pe Napoleon în toate campaniile. A 
fost un precursor în materie de ajutor medical acordat răniților pe câmpul de luptă, practicând 
îngrijirea acestora la faţa locului, cât mai curând posibil, datorită ambulanţelor chirurgicale 
mobile. 


Se priveşte în oglinda pe care i-o ţine Constant. Acum are 
faţa rotundă. îşi pipăie burta. Uneori, în timpul săptămânii 
petrecute la Eylau, a avut (uretiningrazitoare- d& stamac. Dar au 
dispărut. 

„Mă simt foarte bine", „sunt sănătos tun", îi repetă Josephinei 
când îi scrie din încăperea mică în care stă la Osterode, în 
vechiul castel Ordenschloss, iar şemineul funcţionează prost. 

Zidăria e umedă. Pădurile de brazi care înconjoară castelul 
creează o atmosferă tristă care-şi pune pecetea pe fiecare zi, 
deşi primăvara îşi face simțită prezenţa. 

Ar vrea s-o aducă aici pe Maria Walewska. l-a cerut să se 
întoarcă de la Viena. Acum se află pe drum. Va trebui să vină, 
dar nu la Osterode, ci poate la castelul Finckenstein, pe care 
Caulaincourt l-a vizitat şi care se află la câteva leghe spre vest. 

Deocamdată însă, nu-l interesează confortul. 

Vrea să uite tot ce-l înconjoară, natura mohorâtă, pe care 
venirea primăverii nu o înveseleşte deloc. Uneori ceața se 
întinde pe parcursul întregii zile. 

Vrea să uite de trupul lui, a cărui greutate începe şă-l 
deranjeze. 

Nu poate uita însă că, pretutindeni în Europa, şi chiar la Paris, 
se spune că Eylau este o înfrângere, că generalul Bennigsen l-a 
învins. 


Napoleon se enervează, redactează el însuşi o relatare a 
bătăliei de către un „martor ocular", pe care o editează la 
Berlin şi la Paris. Corecteazărsifra. piarda Qtek 200 de morţi şi 
4 300 de răniţi", spune el. Când generalul Bertrand, care scrie 
după dictare relatarea şi cifrele, ridică capul, Napoleon îl 
fixează şi, cu o voce încărcată de dispreţ, spune: „Aşa va 
rămâne în Istorie." 

Se îndepărtează, lăsându-l pe Bertrand să recitească 
această „relatare a bătăliei de la Eylau". 

Cum să combată minciuna unui Bennigsen care pretinde că 
a obţinut victoria, dacă nu luptând şi pentru cucerirea opiniei 
publice? Spiritul oamenilor este un câmp de bătălie. 

Dar el ştie bine care e realitatea: n-a distrus armata rusă, 
chiar dacă a învins la Eylau. Va trebui să reia în primăvară 
drumul războiului, până ce pacea va fi impusă regelui Prusiei şi 
ţarului, Angliei care o respinge. 

Următoarea campanie, care va fi - trebuie să fie - decisivă, 
se pregăteşte. 

Mai întâi trebuie oameni. îi spune lui Berhier că trebuie să 
adune miile de soldaţi care stau în spatele coloanelor, de hoţi 
şi dezertori care rătăcesc prin ţară. 

„Trebuie să le fie ruşine de laşitatea lor." 

Apoi e nevoie de aprovizionare. 

„Poziţia noastră va fi bună cât timp hrana va fi asigurată", 
repetă el. „Să-i bat pe ruşi dacă am pâine e o naivitate." 

îl convoacă pe Daru, intendentul general al „Marii Armate", 
care invocă dificultăţi în executarea ordinelor. 

Ce sunt oamenii ăia? îi simte nesiguri. Trebuie, aşadar, să-i 
mobilizeze. 

Să-i ţină din nou în mână. 

„Port războaie de mult timp, Daru. Executaţi-mi ordinele fără 
să le discutaţi. De altfel, chiar dacă ceea ce spun eu n-ar 
conveni nimănui, asta e voia mea." 

Poate după bătălia de la Eylau l-au crezut slăbit, ezitant, gata 
să cedeze. 

Galopează pe câmpie, în jurul lui Osterode, pentru a-şi men- 
ţine corpul în formă. 

Poate că a fost tulburat intr-adevăr de sumbra victorie, atât 
de sângeroasă... Dar care ar fi sensul atâtor sacrificii dacă ar da 
înapoi acum? Trebuie, dimpotrivă, să ţină strâns frâiele. 


Se întoarce la castelul din Ordenschloss. Tocmai au sosit 
depeşele de la Paris. începe prin a citi rapoartele spionilor 
poliţiei. Se murmură în favRareaoRĂRiiR SE GIitics în saloane. Până 
şi în cel al împărătesei. îi scrie furios Josephinei. 

„Aflu, draga mea, că vorbele răutăcioase care se auzeau în 
salonul tău la Mayence reîncep: fa ceva să înceteze. Aş fi foarte 
nemulţumit dacă nu le-ai găsi leacul. Te laşi afectată de 
cuvintele oamenilor care ar trebui să te consoleze. îţi recomand 
puţină autoritate şi să pui pe toată lumea în locul care i se 
cuvine. 

lată, draga mea, singurul mijloc prin care să meriţi aprobarea 
mea. Măririle au inconvenientele lor: o împărăteasă nu poate să 
meargă până unde merge o persoană oarecare. 

Cu prietenie. Sunt sănătos. Treburile merg bine. 

Napoleon" 

Prietenie. 

O răneşte cu acest cuvânt. Ştie lucrul acesta. Dar cum să nu- 
1 folosească când ea refuză să înţeleagă când îi repetă acum în 
scrisori că vrea să moară? 

„Nu trebuie să mori", reia el, „eşti sănătoasă şi nu poţi avea 
ni- ciun motiv serios de supărare. 

Nu trebuie să te gândeşti să călătoreşti în această vară; nu e 
posibil. Nu trebuie să mă urmezi prin hanuri şi tabere. îmi 
doresc la fel de mult ca tine să te văd şi să trăim liniştiţi. 

Ştiu să fac şi alte lucruri decât război, dar datoria trece 
înainte de toate. Toată viaţa mea am sacrificat totul, linişte, 
interes, fericire, pentru destinul meu. 

Adio, iubita mea. 

Napoleon" 

Dacă nu tin binefrâiele, imi scapă. 

Deschide o scrisoare, o aruncă jos. 

„Junot îmi scrie întotdeauna pe hârtie de doliu, care îmi dă 
idei sinistre când îi primesc scrisorile!" exclamă el. „Adu-i la 
cunoştinţă că asta e contrar uzanţei şi respectului şi că nu se 
scrie niciodată unui superior cu caracter de doliu despre o 
afecţiune specială." 

A uitat cine sunt ? 

Se relaxează. Vorbesc. Această doamnă Stael s-a apropiat de 
Paris deşi trebuia să stea departe. 

„Femeia asta îşi continuă meseria de intrigantă... E o 


adevărată ciumă. Mă voi vedea obligat să ordon arestarea ei de 
către jandarmerie. Nu scăpaţi din ochi nici pe Benjamin 
Constant..." NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 117 

Ce-şi închipuie ei ? Că-i las să-şi facă de cap ? 

în singura cameră pe care o ocupă la castelul Ordenschloss, 
pentru că este una dintre puţinele care au şemineu, îl vede 
intrând pe colonelul Kleist, trimis al regelui Prusiei, îl ascultă pe 
ofiţer. îl observă. Omul acesta nu vrea decât să câştige timp 
pentru Prusia şi Rusia. 

Napoleon e aşezat în faţa lui Kleist. Vrea pace, zice el, chiar şi 
cu Anglia. „Mi-ar fi groază de mine însumi să fiu cauza unei atât 
de mari vărsări de sânge." 

Kleist nu-şi poate ascunde o tresărire de bucurie. 

Și el îşi închipuie, probabil, că sunt gata să cedez. 

Napoleon se ridică, îi întoarce spatele colonelului Kleis. 

„Dacă marile puteri nu vor pacea", zice el, „sunt hotărât să 
duc încă zece ani războiul. N-am decât 37 de ani. Am îmbătrânit 
sub arme şi în lucruri de felul acesta.." 

Acesta este destinul meu. 


8 

Napoleon străbate cu mâinile la spate încăperile clădirii impo- 
zante, înconjurate de un „pasi MARIASACArEcș& întinde până la 
pădurile de brazi din împrejurimi. Dincolo de arbori, a descoperit 
mica localitate Finckenstein, prin care a trecut când s-a întors 
de la castelul Osterode pe drumul dinspre Marienwerder. 

Se simte bine în noua reşedinţă. Mobilierul sumar, camerele 
austere, pereţii decoraţi cu tablouri reprezentând scene de 
luptă, cu câteva tapiserii, poartă amprenta modului de viaţă 
prusac. 

îi place că locuinţa a fost construită de un conte Finckenstein, 
mentorul lui Frederic al Il-lea, şi că aparţine acum contelui 
Kohna, şeful Casei regelui Prusiei. 

Aici îşi va stabili cartierul general până când se vor relua osti- 
lităţile, îi spune lui Duroc. 

Marele Mareşal al Palatului are datoria să impună o etichetă 
strictă, pe care împăratul doreşte s-o vadă respectată de către 
toţi supuşii. 

Napoleon merge la una dintre ferestrele camerei situate pe 
colţ, pe care şi-a ales-o drept cabinet de lucru. 

Statul-major va fi alcătuit dintr-un număr redus de ofiţeri, zi- 
ce, în schimb doreşte să aibă în jurul său artileria Gărzii, cu efec- 
tivul complet. Va fi campată în parcul castelului. Acolo îşi vor 
construi barăcile. Vrea să fie ordine peste tot. Are de gând să 
profite de această perioadă de linişte dinaintea confruntării, 
inevitabile totuşi, din moment ce trupele lui Bennigsen n-au fost 
învinse 
încă, pentru a reface forţele „Marii Armate". Trupele vor defila 
zilnic în parcul din faţa castelului, spune în continuare. Pe 
câmpul din apropiere vor face instrucţie. Cere să le fie asigurată 
aprovizionarea; să fie cumpăraţi mii de cai din toată Germania şi 
să se refacă regimentele de cavalerie. Le va trece în revistă. 
Vrea să vadă totul cu ochii lui. 

îl convoacă de pe-acum pe chirurgul armatei, Percy. Le spune 
lui Duroc şi aghiotanţilor săi că nu va mai tolera ca răniții să se 
târască pe drumuri. în orele care au urmat bătăliei de la Eylau, a 
renunţat la trăsură pentru a ajuta la transportul lor. Serviciul 
sanitar trebuie înzestrat cu mijloacele necesare. 

Capul îi clocoteşte de idei. Arde de nerăbdare să intre în 
acţiune. Aici se simte în elementul lui. Are nevoie de Maria 


Walewska, va trimite după ea, să vină şi să-i ţină companie. La 
capătul acestor luni mohorâte, de iarnă friguroasă şi 
însângerată, vrea să-şi mRSeaRAiAninistea. opegesară pentru 
organizarea viitorului, pentru pregătirea bătăliei care îi va 
obliga, în sfârşit, pe ruşi şi pe prusaci să încheie pacea. lar după 
ce îi va fi învins, ce va mai putea face Anglia, sufocată de 
blocada continentală, decât să cedeze? 

Pentru prima oară după bătălia de la Eylau, Napoleon este bi- 
nedispus. Coboară în grădină, se plimbă multă vreme în compa- 
nia lui Murat, de curând sosit la Finckenstein, care umblă ţanţoş, 
purtând, ca de obicei, o uniformă extravagantă, bonetă şi jiletcă 
de blană, împopoţonate cu pene. Napoleon îl ascultă cu 
bunăvoință. Murat s-a comportat eroic şi o va face şi de-acum 
încolo. Să-şi pună în mişcare regimentele şi să se pregătească 
de luptă. 

Primele zile din aprilie 1807 sunt calde. Printre loviturile de 
baros ale geniştilor dulgheri care au început să construiască o 
mică aşezare de barăci din scânduri, la liziera pădurii, pentru 
cazarea regimentelor - două pentru grenadieri, două pentru 
vânători şi una pentru puşcaşi -, se aude ciripitul păsărelelor. 

Va merge să vâneze în pădure. Respiră adânc. Are de gând 
să facă din Finckenstein centrul, capul şi inima Imperiului. 

Se întoarce în castel. Grenadierii stau aliniaţi de o parte şi de 
alia a uşii masive din lemn sculptat. îi cere lui Duroc să se 
intereseze cât mai grabnic unde se află Maria Walewska şi să... 
Nu mai este nevoie să continue. Duroc se înclină şi pleacă. 

Napoleon scrie prima scrisoare în noul său cabinet de lucru, 
liste joi, 2 aprilie 1807. 

„Mi-am instalat cartierul general la Finckenstein", îi scrie 
(osephinei. „în regiune se găsesc furaje din belşug, tocmai ce îi 
trebuie cavaleriei ca să se înzdrăvenească. Stau într-un castel 
foarte frumos, cu şemineuri în toate camerele, lucru care mă 
încântă, lrezindu-mă des noaptea. îmi place să văd focul arzând. 
Sunt sănătos tun. Timpul este frumos, deşi încă rece." 

Se trezeşte înainte de răsăritul soarelui. Zăreşte prin ceaţă 
primele focuri pe care grenadierii le-au aprins în parc. 
Nerăbdător, vrea să se apuce de lucru cât mai repede. Se 
răsteşte la Constant şi la Roustam care se mişcă prea încet cu 
pregătirile pentru toaletă. îl aşteaptă o mulţime de treburi, 
scrisori de la Paris, decrete, regulamente de dictat, ordine de 


transmis mareşalului Lefebvre, care conduce asediul de la 
Danzig, unde trupele prusace ale mareşalului Kalckreuth refuză 
să se predea. NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 121 

Pentru moment, cea mai urgentă operaţiune ar fi cucerirea 
acestui oraş pentru a-şi asigura flancul liber ca să-l poată ataca 
pe Bennigsen atunci când acesta va face greşeala să înainteze. 

Căci are un plan bine ticluit. Napoleon examinează încă o 
dată hărţile. Mareşalul Ney se află pe o poziţie avansată faţă de 
liniile franceze, acţionând ca o momeală. Se va retrage, 
ademenindu-l pe Bennigsen să iasă din dispozitiv, iar după 
aceea îi vor ataca flancurile prin învăluire şi îl vor nimici, aşa 
cum au făcut la Austerlitz cu trupele ruseşti. Este nevoie de o 
victorie la fel de zdrobitoare pen- | ru ca ţarul Alexandru | să 
înţeleagă în sfârşit că trebuie să accepte tratativele. Poate că 
atunci va fi posibil să încheie cu el o alianţă 


prin care să împartă Europa în două zone de influenţă, ceea ce 
ar face Anglia să cedeze. 

Napoleon vorbeşte tare, astâsRifpinictgaz& scrisoare pen- 
tru Talleyrand. De curând a fost informat că la Londra s-a format 
un nou cabinet condus de ducele de Portland şi că din el fac 
parte Canning, Castlereagh, Hawkesbury, toţi oameni de-ai lui 
Pitt, partizani ai războiului fără limite. Cum ar putea să trateze 
cu astfel de indivizi? Nu are altă soluţie decât să-i îngenuncheze, 
asta însemnând că trebuie să-i bată pe ruşi, să pună apoi 
stăpânire pe continent şi să-i aducă pe englezi pe calea 
dialogului. 

Cine să înţeleagă însă care este miza? La Paris, oamenii co- 
mentează, vorbesc despre pace şi această serenadă se face 
auzită până în saloanele împărătesei. 

„Pălăvrăgeală ridicolă!" exclamă Napoleon. 

îi scrie lui Fouche, ministrul Poliţiei generale. Nu are el datoria 
să supravegheze şi să împiedice astfel de manifestări? 

„Opinia publică trebuie canalizată în mod ferm într-o singură 
direcţie", spune Napoleon. „Să nu se mai vorbească tot timpul 
despre pace, pentru că este mijlocul cel mai sigur de a nu 
ajunge la ea." 

Napoleon răsfoieşte ziarele, le aruncă pe foc. Jurnaliştii 
vorbesc şi scriu fără noimă, divulgă în articolele lor informaţii 
militare de care se foloseşte inamicul. Ceea ce fac ei este 
tâmpenie curată. 

Se calmează. 

„Spiritul de partid a murit", dictează el, „aşa că nu pot privi 
decât ca pe o calamitate cum zece scriitoraşi lipsiţi de talent şi 
de har calomniază încontinuu, fără cap şi coadă, persoane 
dintre cele mai demne de respect." 

Dar cine poate face o analiză clară a situaţiei în afară de el? 
Până şi Talleyrand, abilul şi vicleanul prinţ de Benevento, se lasă 
amăgit de atitudinea cutărui sau cutărui demnitar, îşi face iluzii 
în privinţa Austriei care se oferă să joace rolul de mediator. 

Napoleon se întoarce spre Caulaincourt, mare maestru de cai. 
îi pune întrebări insistente, îl provoacă până când acesta îi 
răspunde, regretând faptul că „speranţele de pace se 
îndepărtează, Sire". Generalul Clarke încuviinţează, clătinând 
din cap. 

Toți aşteaptă pacea! 


Și cine ar putea să n-o dorească? Dar ei cred că acest lucru 
se vrea şi la Londra, şi chiar la Viena? Ei cred că hotărârile se 
iau în funcţie de sentimente po EoN-îMPĂRATUL REGILOR 123 , ASIS 

„Nu prea ştiu ce semnificaţie are cuvântul iubire în politică!" 
exclamă Napoleon. 

Cum să-i facă să priceapă că şi el ar vrea o pace generală, o 
alianţă a tuturor statelor europene? 

îl convoacă pe Talleyrand la Finckenstein, îl duce cu el în parc 
şi îl pune să asiste la defilările trupelor, care au loc în fiecare zi, 
în miezul zilei. Se comportă familiar, este relaxat. 

„Trebuie să manifeşti prudenţă în negocieri", îi spune. „Să 
avansezi încet şi să aştepţi să vezi care va fi pasul următor." 

Este atent la reacţiile lui Talleyrand. îi ghiceşte gândurile pe 
caii' le ascunde faţa lui pudrată, zâmbitoare, nelăsând să 
răzbată ni- (io emoție. în loc să fie în Polonia, la Varşovia sau la 
Finckenstein, Talleyrand preferă să stea în căminul său 
confortabil din strada Anjou şi să se bucure de averea sa! 

Domnii Talleyrand, Caulaincourt şi cei din tagma lor nu 
suportă să stea în corturi, nici să locuiască pe unde se 
nimereşte. 

Ei cred că mie îmi plac toate astea ? îşi imaginează că sunt 
un împătimit al războiului? Sau că dau în patima 
„Dolonezomaniei“, cum a şoptit Caulaincourt? 

De la începutul lui aprilie, de când Maria Walewska a sosit la | 
' inckenstein într-o noapte, însoţită de fratele ei, Theodor 
Laczinski, căpitan de lăncieri care serveşte în „Marea Armată", 
Napoleon sesizează o răceală în anturajul său, în ciuda 
reverenţelor şi a tăcerii. Se vorbeşte despre „soţia poloneză" 
care l-ar îndemna să prelungească războiul pentru a-şi vedea 
ţara renăscând. 

Bârfe gratuite! De parcă el ar fi bărbatul căruia o femeie să-i 
dicteze ce are de făcut! 

Cu ea trăieşte clipe de armonie şi de linişte sufletească. 
Maria nu iese din cameră, nu asistă la parade şi, de cele mai 
multe ori, ţine storurile coborâte. Noaptea, în schimb, se află 
acolo, un izvor 
proaspăt de energie, rămânând tăcută, în timp ce el scrie şi face 
însemnări. 

Uneori îi citeşte câteva fraze dintr-o instrucţiune pe care o re- 
dactează, dar vorbeşte despre probleme care ei îi sunt străine, 


cum ar fi un regulament privind formarea intelectuală şi morală 
a fetelor de la internatul Legiunii de Onoare, sau crearea unei 
clase de istorie la ol eRĂMI.e6AAaleruE RELER AS textul unei 
ordonanţe care să diferenţieze cele patru teatre din Paris: 
Comedia Franceză, Odeon, Opera, Opera-Comică. 

O priveşte. Doreşte s-o vadă la Paris, îi spune. Va descoperi 
oraşul, va cunoaşte Franţa. El este împăratul. Are puterea de a 
hotări totul. 

Ea îl fixează cu privirea multă vreme, apoi îşi coboară capul. 
E discretă, tandră. O femeie care îl calmează. 

Pe celelalte femei, şi chiar pe mama lui, pe surori şi, 
bineînţeles, pe Josephine, trebuie să le dojenească, să le 
măgulească, să le tachineze uneori. Se ţin scai de capul lui şi, 
câteodată, îl agasează, îl obligă să le admonesteze. 

„Doamnă", îi scrie de nevoie mamei sale, „câtă vreme vă 
aflaţi la Paris, se cade să luaţi masa în fiecare duminică la 
împărăteasă, unde se adună familia. Familia mea este o familie 
politică. împărăteasa conduce toate afacerile familiei în absenţa 
mea." 

O apără pe Josephine contra mamei sale, dar, în acelaşi timp, 
îi reaminteşte că titlul de împărăteasă presupune şi obligaţii pe 
care trebuie să le respcte. 

„Vreau să cinezi numai cu persoane care au stat cu mine la 
masă; lista cu persoanele din anturajul tău să fie neschimbată; 
să nu permiţi la Malmaison, în intimitatea ta, ambasadori şi 
persoane străine; mi-ar displăcea profund să aflu că nu te 
conformezi dorințelor mele. 

în fine, nu te lăsa îmbrobodită de persoane pe care nu le cu- 
nosc şi care nu te vizitau când eram eu de faţă." 

Trebuie să fie permanent cu ochii în patru. Să vegheze 
asupra tuturor. 


Doar Maria îmi aduce împăcare. 

Josephine face crize de gelozie? Este de ajuns s-o ia peste pi- 
cior: „Căpşorul tău creol se În furi engiise- șchimenoseste, devii o 
adevărată diavoliţă..." 

Ce-ar putea ea să facă mai mult? 

Eu sunt cel care îi decide viitorul. Aşa cum totul depinde de 
decizia mea. 

Trebuie să hotărăsc pentru mareşalul Lefebvre, care bate 
pasul pe loc în fata Danzigului. Lefebvre este înflăcărat, curajos, 
însă are nevoie să fie ajutat de generali de la geniu, Lariboisiere, 
Chasseloup-Laubat, capabili să deschidă breşe în fortificații. 

Lefebvre are nevoie de încurajări: „Numai dacă îţi doreşti cu 
loată fiinţa ta să învingi reuşeşti să insufli vigoare în sufletele 
oamenilor." Are nevoie de sfaturi: „Alungă-i cu un şut în fund din 
preajma ta pe toţi cei care nu ştiu altceva decât să critice." 
Trebuie să-l şi tempereze. 

Napoleon îşi aminteşte de asediul de la Saint-jean-dAcre, de 
asalturile inutile, de carnagiul fără rost. îi apare în faţa ochilor, 
atât de real, şi cimitirul de la Eylau. 

„Păstrează curajul grenadierilor tăi pentru momentul în care 
voi hotărî unde să-l utilizăm cu folos, scrie Napoleon. între timp, 
învaţă să ai răbdare. Nu merită să pierzi câteva zile pentru mii 
de oameni cărora le poţi salva viaţa?" 

Viaţa? 

Se gândeşte neîncetat la ea, de fiecare dată când se găseşte 
singur cu Maria, când se plimbă prin grădină sau chiar în cursul 
lungilor partide de călărie prin pădure, ba chiar şi atunci când îl 
primeşte cu pompă pe ambasadorul Persiei, Mizra Riza Han, şi 
când organizează în cinstea lui o mare paradă militară. Soldaţii 
în uniforme nou-nouţe şi cavaleriştii, suiţi pe armăsarii lor tineri 
care tropăie cu picioarele din faţă, defilează prin faţa 
ambasadorului, a mareşalilor, a lui Napoleon. 

Aceste fiinţe în mişcare, cărora li se adaugă 18 ooo de 
călăreţi, tropăitul lor cadenţat făcând să se cutremure pământul, 
galopează pe dinaintea lui, în câmpia de la Elbing. 

Câţi dintre ei vor mai rămâne în viaţă după câteva zile de 
luptă, în această primăvară a lui 1807, când va avea loc 
confruntarea decisivă, din moment ce ruşii şi prusacii şi-au 
parafat alianţa în 26 aprilie, la Bartenstein, situaţie în care 
numai armele vor decide? 


Din fericire, Danzigul a căzut, şi odată cu el şi fortăreaţa 
Weich- selmiinde, predând antrepozitele, rezervele de vin, miile 
de puşti de fabricaţie ENgIRZEb. con - ÎMPĂRATUL REGILOR 1 27 

La vestea încheierii asediului, Napoleon pune degrabă să-i fie 
înhămaţi cei şase cai la trăsură. Vrea să meargă la Danzig, să-l 
felicite personal pe mareşalul Lefebvre. 

Se întâlneşte cu el pe traseu, la abația Oliva. 

Cât de fericite sunt momentele din viaţă în care poţi să feliciţi 
şi să recompensezi! 

„Bună ziua, domnule duce", spune împăratul, „aşază-te lângă 
mine. Cum ţi se pare ciocolata de la Danzig?" 

Napoleon râde de expresia nedumerită a lui Lefebvre, care 
abia ceva mai târziu va afla că a fost făcut duce de Danzig, el 
plebeul, fost subofițer în Gărzile franceze, el, bărbatul unei 
spălătorese de pe strada Poissonniere. Şi că, pe post de 
ciocolată, primeşte o rentă de sute de mii de livre. 

Oamenii şuşotesc. 

N-au decât să trăncănească! Un subofițer al Gărzilor franceze 
ju- cut duce, şi o spălătoreasă ducesă, iată noua nobilime! După 
merit, în ceea ce-i priveşte pe ceilalți, pe nobilii din Vechiul 
Regim, să stea la rând. 

„Am şi eu în jurul meu emigraţi", îi spune Napoleon fratelui 
său, Louis, „dar nu le acord în niciun fel statut de privilegiați." 

Ce ştie însă unul ca Louis despre ce trebuie făcut şi ce nu? 

Louis nu vrea decât să fie îndrăgit, să fie „regele cel bun", să 
fie adulat de către olandezi! 

„Dragostea pe care o inspiră regii trebuie să fie o dragoste 
bărbătească, amestecată cu o teamă respectuoasă, să se 
bucure de mul- lă stimă în ochii poporului", îi scrie Napoleon. 
„Dacă se spune despre un rege că e un om de treabă, înseamnă 
că domnia lui este una ratată!" 

Louis trebuie să ia seama. 

„Poţi să faci prostii câte vrei în regatul tău, n-ai decât, dar să 
nu aud că le faci la mine acasă!" 

în ciuda avertismentelor sale, Louis se amestecă să distribuie 
decoraţii unor cetăţeni francezi! 

Cum se poate ca acest frate al lui să fie intr-atât de orb? 

Este nevoit să-l dăscălească chiar de la Finckenstein, acum c 
ând trupele ruseşti conduse de Bennigsen au început să avanse- 
ze. Foarte bine! Se vor prinde în plasă. 


„Mă voi simţi foarte uşurat dacă inamicul ne va scuti să mer- 
gem noi la el. Plănuiesc să mă pun în mişcare în io iunie. Am dat 
toate dispoziţiile pentru AFW EANE furREPNIZILA orc&să le putem 
ieşi în întâmpinare la această dată", îi spune mareşalului Soult. 

Până atunci însă, trebuie să rezolve ceas de ceas, din zori şi 
până noaptea, şi chiar pe timpul nopţii, toate problemele pe ca- 
re le pune Imperiul, cum ar fi locul în care să se amplaseze un 
bust al lui D'Alembert în saloanele Institutului Franţei, până la 
conscripția anticipată pentru anul 1808, deoarece bătălia mult 
aşteptată stă să înceapă. 

Miza este crucială, fiind vorba despre instaurarea păcii în 
Europa prin alianţa cu ruşii, după ce îi va fi învins. Napoleon se 
enervează deseori, când cei de lângă el îl sâcâie cu tot felul de 
chestiuni ridicole, asupra cărora tot el trebuie să se pronunţe 
până la urmă. 

Din nou Louis, care se ceartă încontinuu cu soţia sa, Hortense 
de Beauharnais. 

Trebuie să-i explice până şi faptul că „nu te comporţi cu o 
femeie! ca şi cum ai comanda un regiment. Las-o să danseze cât 
vrea; 

e ista ţine de vârsta ei. Soţia mea are patruzeci de ani, şi de pe 
câmpul de luptă o îndemn să meargă la bal, iar tu vrei ca o 
femeie de 


douăzeci de ani să stea închisă ca într-o mănăstire sau să facă 
pe dădaca, să vadă numai de copil?" 

Se apleacă spre Maria Walewska, o priveşte. Este ca „un 
frumos boboc de trandafir NAPPEN EBA pre Fe 1 3 sopteşte. 

Tandreţe, el asta căuta. Pe când Louis! Napoleon ia pana în 
mână şi îi scrie: „[i-ar fi trebuit una dintre femeile acelea pe 
care le cunosc la Paris. Te-ar fi jucat pe degete şi nu te-ai fi 
mişcat de la picioarele ei. Nu e vina mea, i-am spus-o deseori 
soţiei tale." 

Se simte legat de Hortense, de fiul cel mare al cuplului care îi 
poartă numele, Napoleon-Charles, urmaşul său, în caz că nu va 
avea un fiu... Dar va avea un fiu, şi-l doreşte, ştie că poate avea 
un fiu. 

îşi aminteşte primii paşi ai copilului, la Malmaison. în 12 mai, 
primeşte cu uşurare vestea că Napoleon-Charles s-a făcut bine, 
după ce a fost mult timp bolnav. 

„Îmi imaginez durerea ce trebuie să fi fost în sufletul mamei 
sale; dar rujeola este o boală prin care trece toată lumea, îi scrie 
Josephinei. Sper că a fost vaccinat şi că nu va mai contacta şi 
variola." 

Se plimbă prin grădină după parada de la prânz. 

Viaţa. Vrea să aibă un fiu. Şi-l doreşte cu toată fiinţa, din 
raţiuni intime, dar este şi voinţa sa politică. 

Se întoarce la castel. O priveşte multă vreme pe Maria 
Walewska. O femeie ca ea ar putea fi mama fiului său, însă ar 
trebui ca ea să se tragă dintr-o familie imperială. lată ce vrea, 
ce trebuie să caute acum. Dacă războiul se încheie în modul în 
care a prevăzut el, atunci va putea - probabil - să lege o 
căsătorie cu o prinţesă rusă. De ce nu? 

Visează. 

în 14 mai, soseşte pe neaşteptate o scrisoare care îl anunţă 
moartea lui Napoleon-Charles, victimă a unei afecţiuni a larin- 
gelui. Napoleon se închide în sine. Atâţia morţi în jurul său. Și 
acum, acest copil. Moartea este atât de nedreaptă. 

Dar ce înseamnă o viaţă? îi scrie Hortensei, îi spune că „viaţa 
este presărată cu atâtea greutăţi şi poate fi sursa atâtor 
nenorociri, încât moartea nu este cea mai mare dintre ele". 

însă durerea îl sfâşie. 

„îţi împărtăşesc durerea pe care ţi-o provoacă pierderea 
micuţului Napoleon; cred că înţelegi cât mi-e de greu şi mie", îi 


scrie Josephinei. „Aş vrea să fiu lângă tine, să te consolez şi să 
te îmbărbătez. Ai avut norocul de a nu fi pierdut niciun copil; 
asta fa- < e parte însă dintre condiţiile şi durerile legate de 
mizeria noastră umană. AÑNEPtESA -Af TEKAO te asi copleşită 
şi că ai o atitudine rezonabilă! Vrei să-mi fie şi mai greu? 

Adio, draga mea. 

Napoleon" 

Mizeria umană. Galopează prin pădure. Repetă: „Bietul copil." 
Ce poate să facă? Spune: „Aşa i-a fost soarta." îi scrie 
ministrului de Interne, apoi se revoltă. 

„De douăzeci de ani încoace bântuie o boală numită crup, 
care ucide mulţi copii din partea nordică a Europei. Dorim să 
instituiţi un premiu de 12.000 de franci spre a fi acordat 
medicului care va prezenta o lucrare ştiinţifică despre această 
boală şi modul ei de tratare." 

Ce-ar putea să facă mai mult? Să se lamenteze împotriva 
cruzimii destinului? Cui i-ar folosi? însă nici Hortense, nici 
Josephine, nici Louis nu sunt rezonabili. 

„Nu vă ruinaţi sănătatea, găsiţi-vă lucruri care să vă 
distragă", îi îndeamnă. Ei uită că aşa e viaţa? Că e vorba de 
destin? 

Şi viii? Ce rezolvă cei care îşi plâng morţii la nesfârşit? 

„Hortense nu pare a fi rezonabilă şi nu merită s-o iubim din 
moment ce nu ţine decât la copiii ei", îi scrie Josephinei. 
„încearcă tu măcar să te calmezi! La orice boală fără leac, 
trebuie să ne resemnăm!" 

Nu-şi modifică nicio singură clipă programul obişnuit. îşi trece 
în revistă trupele zilnic, la ora prânzului. Administrează Imperiul. 
Dictează. Dă ordine. Studiază hărţile. 

Când află, în 5 iulie, că trupele lui Bennigsen le-au atacat pe 
cele ale mareşalului Ney, îi sare inima din loc. în sfârşit! Le pune 
întrebări aghiotanţilor trimişi de Ney. „A fost un atac serios sau 
doar o ciocnire de trupe?" 

Presimte totuşi că momeala şi-a jucat bine rolul. Bennigsen 
înaintează. Napoleon îi dă ordin lui Ney să se retragă. Pentru ca 
Bennigsen să cadă în cursă. îi va ataca flancurile. lar, de data 
aceasta, nu va mai scăpa. 

Sâmbătă, 6 iunie 1807, la ora 8 seara, Napoleon se urcă într-o 
caleaşcă. Pleacă de la Finckenstein la Saalfeld. 

Merge înconjurat de Garda sa. Murat ţine hăţurile, ca un vizi- 


tiu. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 1 29 


9 

La Saalfeld, într-o cămăruţă din casa modestă în care va 
dormi, Napoleon dă ordin să fie întinse hărțile pe duşumea. 
Lămpile sunt aduse mai apfeăpu! MAgemu BSE 2& Aghiotanţii şi 
mareşalii stau lăcuţi în jurul său. Se ridică în picioare. 

„Tot încerc să ghicesc ce-a vrut să facă inamicul", spune. „O 
să-mi adun astăzi la Mohrungen rezervele de infanterie şi de 
cavalerie şi mă voi strădui să dau peste inamic şi să-l provoc la 
o luptă totală, pentru a termina definitiv." 

Se retrage în ceea ce îi va servi drept cameră, într-un fel de 
debara. Aude tropot de cai; sunt aghiotanţii care aduc veşti de 
la armatele aflate pe drum. închide ochii. Va învinge. Trebuie să 
învingă. Pentru morţii din cimitirul de la Eylau. Şi pentru că el 
întotdeauna duce la bun sfârşit ce a început. 

Se trezeşte în zori. Se văd semnele unei zile frumoase. Până 
şi vremea anunţă victoria. Drumurile spre Guttstadt şi dincolo 
spre Heilsberg şi Eylau trec prin câmpuri de secară, ovăz şi 
grâu. Casele ţăranilor sunt înconjurate de grădini prin care 
aleargă cârduri de gâşte grase. Unde s-au dus glodurile iernii? 
Când s-a schimbat aspectul dezolant al câmpurilor înnegurate? 

S-a terminat cu vremea mohorâtă. S-a făcut cald. Aerul se în- 
carcă de mirosul ierbii. Roţile chesoanelor de artilerie se zgilţâie 
pe drumurile uscate şi nu stârnesc în urma lor decât uşoare 
urme de praf albicios care se depune în scurt timp pe pământ. 

Napoleon galopează la distanţă de escorta sa. Adesea se 
îndepărtează atât de rapid, încât Caulaincourt şi vânătorii Gărzii 
abia reuşesc să se ţină după el. Stă ridicat din şa în vârful unei 
înălţimi care domină câmpia. Este înconjurat de statul său 
major. Cere să i se aducă hărţile, să fie desfăşurate pe iarbă. 
Descalecă, se apleacă şi, aproape culcat, studiază mai 
îndeaproape denivelările terenului. 

Urmăreşte cu degetul cursul râului Alle, care face un cot în 
dreptul micii localităţi Friedland, situată pe malul stâng. 
Ordonanţele confirmă vestea că trupele lui Bennigsen au 
construit trei poduri de vase pe râul Alle. Ele traversează râul, 
trec de pe malul drept pe cel stâng folosindu-se de cele trei 
poduri şi de un altul din lemn. 

Napoleon străbate cu mâinile la spate înălţimea. 

Acesta să fie oare momentul? Nu vrea să atace prea 
devreme. Trebuie să-l lase pe Bennigsen să străpungă linia de 


apărare, să-l facă să treacă cu soldaţii pe malul stâng al râului, 
să-l facă să creadă că are în faţa lui doar câteva trupe, că grosul 
„Marii Armate" merge spre nord, spre Konigsberg. Bennigsen îşi 
va închipui că poate realia WFP% ARAT). REAOR ET va înghesui 
pe Ney, apoi pe Lannes care a intrat în Friedland. lar când se va 
afla cu toate trupele sale pe malul stâng, Napoleon va distruge 
podurile, va strânge plasa, lăsându-i de ales între capitulare, 
înec şi retragere. 

Napoleon indică un punct pe hartă cu vârful cravaşei. 
„Friedland“, spune. 

Miercuri, io iunie, la Heilsberg se duc lupte. Napoleon se ener- 
vează, dă ordin să i se comunice toate detaliile confruntării. 
Murat a atacat, călăreţii săi au fost seceraţi de tirurile de 
artilerie, calul lui a murit sub el, şi chiar şi-a pierdut o cizmă, dar 
a continuat să lupte. 

Prea devreme, prea devreme. 

Napoleon galopează spre câmpul de luptă. Ruşii s-au retras, 
deşi aveau victoria în mână. Napoleon merge în mijlocul 
răniților. 

Vede în jurul ambulanţelor o învălmăşeală de braţe, de picioare, 
lăiate, amestecate cu cadavre. 

Dă ordine pentru ajutorarea răniților. încalecă apoi din nou pe 
i al. Nu mai poate să doarmă mai mult de câteva zeci de minute, 
pe ici, pe colo. Şi, totuşi, nu simte oboseală. Oare săgeata trasă 
cu toată forţa şi îndemânarea arcaşului se lasă în jos când se 
îndreaptă spre ţintă? 

El este săgeata. 

Duminică, 14 iunie, Napoleon îşi dă seama că zarurile au fost 
aruncate: trupele lui Bennigsen sunt comasate pe malul stâng. 
Soldaţii lui Lannes, ca şi cei ai lui Ney, s-au retras în ordine 
perfectă, atrăgându-i pe urmele lor pe ruşii care ocupă 
Friedland. 

Napoleon are convingerea fermă că nimic nu-l va putea 
împiedica: Bennigsen este ferecat. 

încalecă, porneşte în galop spre locul în care se dau primele 
lupte şi ajunge în mijlocul soldaţilor lui Oudinot. 

— Unde este Alle? îl întreabă pe Oudinot. 

Generalul întinde braţul, arată spre râul lat de vreo cincizeci 
de metri, al cărui mal stâng pare abrupt. 

— Acolo, zice el, în spatele inamicului. 


— O să-l trântesc cu fundul în apă, spune Napoleon. 
Gloanţele încep să cadă în jurul lui, numărul răniților creşte. 
Stă nemişcat cu braţele încrucişate sub ploaia de gloanţe. 
Oudinot se apropie de el APR EPAR EA Aieri refuză să 
mai lupte' dacă împăratul stă descoperit în felul acesta, în 

bătaia puştilor. 

Napoleon încalecă din nou, cere să i se instaleze cortul la 
l'osthenen, un sat mic situat faţă în faţă cu trupele ruseşti ale lui 
Bagration. 

Dă ordin artileriei să deschidă focul şi se plimbă încoace şi în- 
colo pe o creastă, biciuind cu cravaşa ierburile înalte. 

Este 14 iunie. Un semn. 

Se întoarce spre Berthier. 


„Ziua Bătăliei de la Marengo, ziua victoriei", spune. „Friedland 
va sta alături de Austerlitz, lena şi Marengo, a cărei aniversare o 
serbez astăzi." ite 

Merge grăbit. lată un seMA -ALAVES Einte încărcat cu 
o energie jovială pe care nimic nu o poate înfrâna. îl întreabă pe 
căpitanul Marbot care îi aduce o scrisoare din partea 
mareşalului Lannes: „Marbot, stai bine cu memoria? Ei bine, ştii 
ce aniversăm astăzi, 14 iunie?" 

Marbot răspunde. 

„Da, aşa este", spune Napoleon, „victoria de la Marengo. O 
să-i înving şi pe ruşi la fel cum i-am învins pe austrieci." 

încalecă, merge pe lângă coloanele de soldaţi care strigă 
„Trăiască împăratul!" şi le spune: „Ziua de astăzi va fi cu noroc, 
este aniversarea victoriei de la Marengo." 

Orele trec. Soarele arde. încă nu a dat ordinul de atac 
general, iar trupele nu au ajuns cu toate efectivele pe câmpul de 
luptă. 

Priveşte prin lunetă. Membrii statului-major, alături de el, re- 
petă că trupele ruseşti continuă traversarea pe malul stâng şi că 
sunt în număr atât de mare, încât ar fi mai bine să aştepte până 
a doua zi ca să le atace, când „Marea Armată" va fi completă. 

Napoleon lasă luneta în jos. El ştie că acesta este momentul. 

„Nu", zice, „pe duşman nu-l prinzi de două ori făcând o ase- 
menea greşeală." 

De-acum, totul se desfăşoară simplu. Gândurile devin ordine 
şi fapte. Se apropie de Ney, îl prinde de braţ. 

„lată scopul nostru." 

Arată spre trupele ruseşti şi, dincolo de ele, spre oraşul 
Friedland. 

„Mergi tot înainte fără să te uiţi împrejur, pătrunde prin masa 
aceasta densă chiar dacă asta te va costa; intră în Friedland, ia 
în stăpânire podurile şi nu-ţi face griji de ce s-ar putea întâmpla 
la dreapta, la stânga sau în spatele tău. Armata împreună cu 
mine vom fi acolo şi vom ţine totul sub control." 

Ney porneşte. 

Napoleon îl urmăreşte cu privirea. 

„Omul acesta este un leu", şopteşte el. 

Duminică, 14 iunie, la ora 17.30, când soarele se găseşte 
încă MIM, Napoleon dă ordinul de atac. Douăzeci de tunuri 
amplasa- Ic la Posthenen deschid focul la semnalul său şi 


întreaga artilerie declanşează tirul. în mijlocul exploziilor, 
Napoleon aude strigân- du-se „Trăiască împăratul! înainte! La 
Friedland!". A: 

Gândul lui a devenit acè3 LEPAA İRATYL REGILOR 135 

îi indică generalului Senarmont podurile pe care trebuie să le 
distrugă. în felul acesta, plasa va fi închisă. îi vede prin lunetă 
pe 1 uşi care se dispersează, încearcă să treacă râul, se îneacă. 

La ora 22.30, când tirurile încetează, nu mai zăreşte în noap- 
te decât casele incendiate din Friedland, care luminează morţii, 
răniții şi rămăşiţele chesoanelor artileriei ruse. 

Urletele de durere sunt adesea acoperite de strigătele 
„Trăiască Impăratul!" cu care îl întâmpină soldaţii când îl văd 
trecând. 

Şi iată zorii zilei de luni, 15 iunie. Napoleon străbate liniile. 
Soldaţii dorm şi, aşa cum stau culcaţi, ai zice că sunt morţi. 

Interzice să fie treziţi ca să-i prezinte onorul şi merge mai de- 
parte, ajungând la mormanul de cadavre ale soldaţilor ruşi sfâr- 
tecaţi de obuze, îngrămădiţi unii peste alţii, trupurile lor contu- 

I ind poziţiile pe care încercaseră să le apere, caii cu burta 
găurită stând mărturie a tirului artileriei. 

Urcă încet, înconjurat de escortă, drumul care duce spre 
Wehlau, de-a lungul malului stâng al râului Alle. Cadavre 
alunecă încet, de pe povârniş, în apele râului. 

Plouă. Se opreşte în satul Peterswalde, se instalează intr-o 
şură a începe o epistolă către Josephine. 

„Draga mea, îţi scriu pe scurt, deoarece sunt foarte obosit; au 
II ecut multe zile de când trăiesc în regim de tabără. Băieţii mei 
au arbătorit în mod demn aniversarea Bătăliei de la Marengo. 


1 36 MAX GALLO 

Lupta de la Friedland va deveni tot atât de 
celebră şi de glorioasă pentru poporul meu." 

Aici ar putea să încheie PASP ERESSE LRC e 
totul Josephinei, pentru ca, la rândul ei, să transmită mai 
departe. 

„Am desfiinţat toată armata rusă", continuă, „optzeci de tu- 
nuri, 30 000 de oameni prinşi sau ucişi; 35 de generali ruşi 
morţi, răniţi sau luaţi prizonieri; Garda rusă zdrobită; Friedland 
este o soră demnă de Marengo, Austerlitz, jena. Bu/etinu/5 îţi va 
spune restul. Pierderile mele nu sunt importante; l-am păcălit pe 
duşman cu succes. 

Nu-ţi face griji, fii veselă. 

Adio, draga mea; merg să călăresc. 

Napoleon" 

„Populaţia ar putea primi vestea sub forma unui scurt anunţ, 
care să fie dat înainte de apariţia Bu/etinului. Şi care ar putea fi 
însoţit chiar de salve de tun. Cambaceres va face anunţul." 

îşi întinde picioarele, închide ochii câteva secunde. 

A obţinut victoria. Dar se întreabă dacă poate să întemeieze, 
prin forţă, ceva durabil? Forţa este neputincioasă în materie de 
organizare, indiferent de domeniu. 

„în lume nu există decât două forţe: sabia şi spiritul. Pe 
termen îndelungat, spiritul triumfa întotdeauna." 

A fost necesar să ridice sabia. Şi-a învins duşmanul. Acum, se 
impune să-şi folosească spiritul pentru a putea organiza. Trebuie 
să vorbească cu ţarul Alexandru. Să facă pace cu el. 

Stă şi cugetă câteva minute la toate lucrurile acestea. E 
destins. Se pune din nou pe scris. 

„Tu însemni pentru mine o senzaţie nouă, o revelaţie perma- 
nentă", îi scrie tinerei Walewska. „Ţi-o spun pentru că te studiez. 
Şi ţi-o mai spun pentru că ştiu felul în care ai trăit până acum. El 
a 


25 Le Bulletin de la Grande Armee (N.a.) 


sădit în tine acest amestec unic de independenţă, de supunere, 
de înţelepciune, care te face atât de diferită de toate celelalte 
femei." 

Se simte fericit. 

Marţi, 16 iulie, călăreşte de-a lungul râului Pregel, mergând 
spre Tilsit. Dă ordin să se construiască un pod de bărci, după 
care caută el însuşi să găsească un vad, intrând în albia râului, 
în fruntea escadroanelor, ridicându-şi picioarele deasupra de 
oblânc. 

Câteodată porneşte în galop. îi place senzaţia de 
independenţă, dovadă a libertăţii sale capabile să şteargă orice 
etichetă, orice prudenţă. îşi păcăleşte escorta şi călăreşte, de 
unul singur, zeci de minute, până ajunge pe câte o culme unde 
se opreşte, privind câmpia care capătă o nuanţă din ce în ce mai 
cenuşie pe măsură ce ploaia începe să tulbure peisajul. Ofițerii 
împreună cu Caulaincourt, mare maestru de cai, îl prind din 
urmă, răsuflând cu greu, îngrijoraţi. Râde. 

Primeşte vestea cuceririi Konigsbergului, unde au intrat Murat 
şi Soult. Totul se desfăşoară aşa cum a prevăzut. 

„Konigsberg, un oraş cu 80 ooo de suflete, a căzut în stăpâni- 
rea mea", îi scrie Josephinei. „Am găsit acolo multe tunuri, mul- 
le magazine şi, în plus, peste 60 ooo de puşti aduse din Anglia. 

Adio, iubita mea; sunt bine, sănătos, doar puţin răcit de la 
ploaie şi de la frigul din cort. 

Fii liniştită şi veselă. 

Al tău pe de-a-ntregul. 

Napoleon" 

în zilele de după bătălie îşi odihneşte mintea regăsindu-şi 
toate gândurile, ca şi cum orizontul lui nu s-ar mai limita la 
spaţiul material pe care îl are de cucerit, la armatele care 
trebuie să se încaie- re, ci redevine scena pe care se perindă 
amintirile, fiinţele iubite. 

Josephinei şi Măriei le-a scris deja. la din nou pana în mână ca 
să-i trimită câteva rânduri Hortensei, pentru că victoria pe care 
a obținut-o poate că şi-a dorit-o cu atât de multă hotărâre şi din 
cauza morţii lui Napoleon-Charles, şi pentru că trebuia să 
demonstreze că forţa de viaţă nu l-a părăsit, că încă este în 
stare, aşa cum se simte de fapt, să meargă mai departe, să facă 
lucruri şi mai bune decât la Marengo sau la Austelitz, în pofida 
morţii acestui copil pe care l-a iubit. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 1 39 


îi scrie Hortensei, în 16 iulie 1807. 

„Suferinţa ta mă mişcă, dar aş vrea să te ştiu mai curajoasă. 
A trăi înseamnă a suferi şi omul care se respectă se luptă mereu 
ca să rămână stăpân PELEN" - KIEĂRATULBESUSR 62 stiu că eşti 
nedreaptă cu micul Napoleon-Louis?€ şi cu prietenii tăi. 

Mama ta şi cu mine speram să ocupăm mai mult loc în inima 
ta. în 14 iunie am câştigat o mare victorie. Mă simt bine şi te iu- 
besc mult de tot.“ 

La ce bun să-i vorbeşti despre război unei mame copleşite de 
durere, care nu mai vede nimic în afară de nenorocirea ei? O 
înţelege, dar nu poate accepta că se lasă doborâtă de suferinţă, 
că se complace într-o asemenea stare şi, mai ales, că îi ignoră 
pe cei din jurul ei care merg înainte, în ciuda morţii. 

Vineri, 19 iunie, intră în Tilsit. Traversează oraşul. Străzile 
sunt drepte şi lungi, pavate cu pietre dislocate pe care caii se 
împiedică şi alunecă. Merge pe malul Niernenului. Un pod mai 
arde încă. Pe malul drept, călăreţii cazaci îşi mână caii în cerc. 
Fluviul este lat. 

îşi aminteşte de râurile din Italia, de podurile de la Lodi şi 
Arcole pe care le-a trecut sub lovituri de tun. Acum se găseşte 
aici, pe malul acestor ape albăstrui ce curg cu rapiditate şi 
delimitează graniţa unui alt mare imperiu, Rusia. 

La întoarcerea la Tilsit, primeşte vestea că a sosit prinţul 
Lobanov, purtătorul de cuvânt al lui Bennigsen, care solicită un 
armistițiu. 

Napoleon vrea mai mult decât atât. Tratează de pe poziție de 
forță. 

„Trufia ruşilor este la pământ; se recunosc învinşi; au fost ex- 
trem de vătămaţi. Se văd steagurile mele arborate pe Niemen; 
armata nu a suferit pagube." 

Ceea ce vrea el să impună nu este un armistițiu, ci pacea. 

De altminteri, toţi îşi doresc acest lucru - Talleyrand, Caulain- 
i ourt şi chiar mareşalii. Ce să mai zică de soldaţi! N-au mai 
văzut franţa de mai bine de un an. 

Şi el, ce cred ei, că el nu vrea? 

îl trimite pe Marele Mareşal Duroc la Bennigsen. îl invită pe 
prinţul Lubanov la masă. Privindu-l îndelung pe trimisul lui 
Bennigsen, ridică paharul cu solemnitate. Bea, zice el, în sănăta- 
tea împăratului Alexandru. Luându-1 de braţ pe Lubanov, îl duce 


26 Fratele cel mic al lui Napoleon-Charles. Născut în 1804, mort în 1831. (N. a.) 


în la ţa unei hărţi, îi arată Vistula, urmărind cursul râului cu 
degetul. 

„lată limita dintre imperiile noaștre", zice. „De o parte va 
domni suveranul vostru, Sue MP AŢULRESIrAR 1 39 

Armistițiul se încheie duminică, 21 iunie. 

„Mă simt minunat şi vreau să te ştiu şi pe tine fericită", îi 
scrie (osephinei. 

Este vesel. 

Poate că, în sfârşit, se arată pacea; un acord cu ţarul ar 
obliga Anglia să accepte Franţa aşa cum este ea acum, pentru 
prima oară după 1792. 

Luni, 22 iunie, dă ordin să bubuie tunurile pentru a anunţa 
punerea în aplicare a armistiţiului. Plouă fără întrerupere, dar, 
cu loate astea, vede soldaţi îmbrăţişându-se în ploaie. începe să 
dicteze cu vioiciune proclamația către „Marea Armată", care va 
anunţa sfârşitul acestei campanii. 

„Soldaţi, în 5 iunie am fost atacați în cantonamentele noastre 
de către armata rusă. Inamicul şi-a dat seama prea târziu că 
repausul nostru era cel al leului şi acum se căieşte pentru că l-a 
tulburat. De la malurile Vistulei am ajuns până la cele ale 
Niemenului cu viteza vulturului. Aţi celebrat la Austerlitz 
aniversarea încoronării; .inul acesta aţi sărbătorit într-un mod 
demn aniversarea victoriei de la Marengo." 


A venit momentul să le vorbească acum despre pace. 

„Francezi", zice în continuare, „aţi dovedit că sunteţi demni 
de voi şi de mine. Vă întoarceţi în Franţa acoperiţi de lauri şi 
după ce aţi obţinut o pace glorioasă care poartă în ea garanţia 
durabilităţii." 

îşi doreşte pacea la fel de mult cum o doresc aceşti soldaţi 
ale căror siluete le priveşte mergând prin ploaie, cu patul puştii 
rezemat sub braţ şi cu ţeava sprijinită de boneta îmblănită. 

„E timpul să terminăm cu războiul", zice în încheiere, „ ca pa- 
tria noastră să trăiască în pace, la adăpost de influenţa malefică 
a Angliei. Binefacerile mele vă vor dovedi recunoştinţa mea şi 
măsura dragostei pe care v-o port." 

Are datoria să câştige lupta pentru pace. 

Când se reîntâlneşte cu prinţul Lobanov, ridică din nou paha- 
rul în care fâsâie şampania, în cinstea ţarului Alexandru. Se inte- 
resează apoi de sănătatea țarinei Elisabeta. 

Observă că Lubanov este atât de emoţionat încât i-au dat 
lacrimile. 

„Priveşte, priveşte, Duroc", zice, „cât de mult îi iubesc ruşii pe 
suveranii lor!" 


10 


25 iunie 1807. Napoleon galopează pe malul Niemenului. 
Soarele se găseşte la zenit. Nu mai este mult până la ora 13. 

Napoleon zăreşte deodată, în spatele unui pâlc de copaci, 
platforma plutitoare din mijlocul fluviului pe care geniştii au con- 
struit-o pe timpul nopţii şi al dimineţii şi pe care au ancorat-o în 
*işa fel încât acum este la distanţă egală de cele două maluri 
ale Niemernului. O vede distinct, cu cele două corturi de pânză 
albă pe care le-a dorit împodobite cu ghirlande de flori. A cerut 
ca ele să aibă două intrări şi un fel de salon. Pe cortul mai mare, 
unde se va întâlni cu ţarul Alexandru, vede un „N“ uriaş, vopsit 
pe pânză. Pe partea care dă spre malul drept trebuie să figureze 
un „A“ de aceeaşi mărime. 

Priveşte trupele ruseşti care s-au comasat pe acest mal al flu- 
viului, apoi întoarce capul spre şirul de soldaţi ai „Marii Armate", 
c are stau aliniaţi pe malul stâng. Ei strigă atât de tare „Trăiască 
împăratul!", răcnesc cu atâta vervă, încât cuvintele se amestecă 
până ce nu se mai disting. Glasurile izbucnesc într-o unică 
explozie ascuţită, care se rostogoleşte între cele două maluri, 
veselă şi plăcută, irezistibilă. 

Se simte înviorat. Se uită în spate. A ales pentru această 
întâlnire cinci ofiţeri care îl vor însoţi pe platformă: mareşalii 
Murat, lierthier, Bessieres, Duroc şi marele maestru de cai 
Caulaincourt. Insă vrea să fie singur pe durata întrevederii cu 
ţarul, cu acest moştenitor al unui imperiu multisecular care se 
întinde din Europa 
până în Orient şi în Asia. El, care pe al lui l-a ridicat cu propriile 
sale mâini, el ctitorul, care nu are egali decât pe cuceritorii 
antici aflaţi la originea unei dinastii, strângând în jurul lor 
popoare, el, faţă în faţă cu un Romanov! 

Este întâlnirea dintre doi vulturi, al Romanovilor şi al meu, 
care e arborat pe Niemen după zece ani de victorii. 

Nicicând nu s-a simţit atât de liniştit, atât de vesel, atât de 
puternic. Răspunde uralelor scoţându-şi pălăria şi strigătele se 
amplifică. împărtăşeşte entuziasmul soldaţilor. 

Când prinţul Lobanov i-a transmis cuvintele lui Alexandru |, a 
avut sentimentul că şi-a atins țelul. Cine-ar mai putea de-acum 
înainte să-i pună în pericol edificiul pe care l-a construit? 

Acest Romanov, care i-a primit pe pământurile sale pe 


emigraţii francezi, printre ei numărându-se şi Ludovic, al 
optsprezecelea după titlu, fratele lui Ludovic al XVI-lea, acest 
împărat ajuns pe tron prin succesiune ereditară discută cu 
împăratul Napoleon. îi transmite analiza următoare: „Uniunea 
dintre Franţa şi Rusia a fost în mod constant obiectul dorințelor 
mele şi nutresc convingerea că numai ea poate să asigure 
fericirea şi liniştea omenirii. Sistemul care a existat până acum 
trebuie schimbat din temelie cu un alt sistem, cu totul nou, şi 
trag nădejde să ne înţelegem foarte bine cu împăratul Napoleon, 
cu condiţia să tratăm fără intermediari. în câteva zile, putem 
încheia o pace durabilă." 

Napoleon se opreşte, apoi se îndreaptă spre barca 
încăpătoare care îl va duce până la platformă. 

Vântul începe să adie, întinzând pe cerul albastru încreţituri 
albe ca o țesătură fină ce estompează strălucirea soarelui. Pe 
platformă, draperiile fâlfâie uşor, asemeni velelor umflate de 
vânt. 

Nu va uita niciodată momentul acesta. Oamenii nu vor uita 
niciodată întâlnirea dintre doi împărați, unul din trecut şi celălalt 
din secolul prezent, adică el, Napoleon l, împăratul francezilor, 
care a trebuit să traverseze atâtea fluvii cu armatele sale ca să 
ajungă până aici. 


Sentimentul de plenitudine de care este cuprins nu l-a mai 
ivut nicicând, nici măcar în momentul încoronării. 

Cerul, fluviul Niemen, Rostul plutitor armatele, stând faţă în 
faţă, împăratul pregătindu-se să se îmbarce de pe malul drept, 
toale astea sunt catedrala sa, opera sa. Rodul a treizeci şi opt de 
ani de viaţă. 

Este mândru, fericit de destinul său. Sare în barcă, urmat de 
mareşali şi de Caulaincourt, şi se aşază la proră. Vâslaşii, 
îmbrăcaţi m bluze albe, îşi cufundă vâslele în apele Niemenului. 

Ajunge primul pe platformă şi înaintează singur, cu paşi re- 
pezi, pentru a-1 întâmpina pe ţar, care se apropie cu barca. 

Napoleon întinde mâna şi, dintr-o singură privire, îl cântăreşte 
pe bărbatul cu doisprezece ani mai tânăr decât el, care este 
autorul moral al asasinatului părintelui său, Pavel |. 

Alexandru e înalt, cu obraji trandafirii. Părul castaniu, pudrat, 
se revarsă în şuviţe lungi de sub o pălărie mare cu pene albe şi 
negre. Poartă uniforma verde cu pasmanterie roşie a 
Regimentului l'reobrajenski, un fel de gardă imperială. Eghileţii 
de aur îi strălucesc pe umărul drept. Are sabia la centură şi 
cizme scurte care contrastează cu pantalonii albi. Poartă 
Cordonul Albastru al Ordinului „Sfântul Andrei" petrecut peste 
piept. 

Eu port Cordonul Roşu al Legiunii mele de Onoare. 

Ţarul are o privire deschisă, faţă de păpuşă, expresie 
cordială. 

Napoleon îl îmbrăţişează. Se îndreaptă apoi, umăr lângă 
umăr, spre cortul mare. 

— îi urăsc pe englezi la fel de mult ca voi, începe Alexandru. 

Are voce melodioasă şi vorbeşte franceza la perfecţie. 

— Voi fi mâna voastră dreaptă în orice acţiune pe care o veţi 
întreprinde contra lor, mai adaugă în momentul în care se 
pregătesc să intre în cort. 

Napoleon dă la o parte draperia. 

— în cazul acesta, toate problemele sunt rezolvate, zice, şi 
putem încheia pacea. 

Napoleon vorbeşte. Este cuprins de o beţie euforică. Mintea 
lui nu a fost nicicând mai ageră ca acum. Vrea să convingă, să 
seducă, să-l atragă de partea lui pe acest împărat tânăr, a cărui 
armată a învins-o, dar pe care nu vrea să-l umilească, din 
contră, vrea să şi-l facă aliat pentru a construi împreună cu el 


această Europă împărţită în două. 

Partea țarului va fi până la Vistula, iar a mea, de la acest 
fluviu până la Sac tremitatea KESHE MPARATUL REGILOR.14 : 

De altfel, altă variantă nici n-ar putea exista. ŞI Prusia? 

îi spune lui Alexandru: 

— Un rege duplicitar, un popor duplicitar, o putere care ne-a 
înşelat pe toţi şi care nu merită să existe. Vă aparţine de drept. 

Austria? Napoleon nu vrea s-o pună în discuţie, dar în 
momentul în care a plecat de la reşedinţa sa din Tilsit ca să 
meargă la Niemen pentru întâlnirea cu ţarul Alexandru, a citit 
scrisorile de la Andreossy. Ambasadorul Franţei la Viena 
raportează că austriecii şi-au dorit înfrângerea „Marii Armate", 
că s-au pregătit să intervină ca s-o nimicească cu totul în cazul 
în care ar fi fost înfrântă, că victoria de la Friedland a exasperat 
curtea de la Viena. 

Mai rămâne Turcia, dar o lovitură de palat l-a răsturnat recent 
pe sultanul Selim al Ill-lea, aliatul lui Napoleon. 

îi şopteşte lui Alexandru: 

— Este un semn al providenţei care îmi spune că Imperiul 
Otoman nu mai poate exista! 

Să ne împărțim rămăşiţele. 

Pomeneşte de Orient... Apoi îl priveşte atent pe Alexandru. 

Omul pare sincer. Este încă tânăr, iar eu îl domin. Mi-l doresc 
aliat, dar n-o să-i cedez niciodată „Constantinopole, care este 
Imperiul lumii". 

A trecut mai bine de o oră şi jumătate. Cad de acord să se 
întâlnească din nou pe platformă a doua zi, vineri, 26 iunie. 

Alexandru este de părere că regele Frederic-Wilhelm al 
Prusiei ar trebui să participe şi el la discuţii. 

Napoleon o ia ca pe o glumă. 

— M-am culcat deseori în doi, zice, dar în trei, niciodată. 

Apoi îşi revine, propune ca loc de întâlnire pentru 
întrevederile următoare Tilsitul, oraş din care va ceda jumătate 
ruşilor pentru ca Alexandru să poată locui acolo. 

— Mai vorbim, zice. 

Adaugă apoi: 

— Ne vom fi secretari unul altuia. 

Napoleon îl ia de braţ pe Alexandru şi se îndreaptă spre barca 
sa. 

Ambele maluri răsună de uralele soldaţilor care urmăresc 


scena. 

în aceeaşi noapte, Napoleon, care doarme în vila pe care o 
ocultă în Tilsit, are un somn -întrerupt de-dJungi, momente de 
veghe. 

Focurile soldaţilor Gărzii îi luminează camera. Aude în noapte, 
de departe, un cântec. Linia melodică este dintr-un un refren pe 
care grenadierii îl intonează frecvent în timpul marşului. Mai 
întâi o singură voce, acompaniată pe rând de alte glasuri vesele, 
repetă în cor: 

Pe o plută 

Am văzut doi mari stăpănitori Şi am 

văzut cel mai de soi tablou Am văzut 

pace, am văzut război Şi soarta 

Europei Pe o plută... 

îi sare somnul. De ce să se cufunde în uitare şi în tăcerea 
care se înstăpâneşte odată cu ea, când zilele pe care le trăieşte 
sunt cele mai pline din viaţa sa? 

îl trezeşte pe Roustam şi îl trimite după secretar. Dictează o 
scrisoare pentru Fouche: „Fii ochi şi urechi, veghează să nu se 
mai vorbească tâmpenii despre Rusia, făţiş sau pe la colţuri. 
Situaţia ac- inală mă face să mă gândesc că sistemul nostru 
este pe cale să se unească trainic cu această putere." 

Cu un gest brusc, îi arată secretarului că poate să plece. 

Umblă prin cameră, cum face de obicei, cu mâinile la spate. 


Oare să se încreadă în Alexandru, în acest Romanov care, nu 
demult, semna cu prusacii o convenţie de război necruţător 
contra Franţei? Oare să VS. arul sun „dintre „acei oameni 
făţarnici, cum sunt adesea moteni Orii dinastiet: 

Pot să mă bizui pe loialitatea lui? Pe alianța cu el împotriva 
Angliei ?Aceasta este în interesul meu. Să fie oare şi într-al lui ? 

Numai pe el pot să pariez. 

Napoleon ia pana în mână. Vrea să-şi fixeze impresiile, să 
scrie fără nicio reținere. 

„Draga mea“, îi spune Josephinei, „tocmai m-am întâlnit cu 
împăratul Alexandru în mijlocul Niemenului, pe o platformă pe 
care am pus să se ridice un pavilion foarte frumos. Am fost 
încântat de el: este un împărat tânăr, bun şi arătos; are mai 
multă minte decât m-am aşteptat să întâlnesc la cineva de 
condiţia lui. Mâine vine la Tilsit, va locui în oraş. 

Adio, iubito; vreau să ştiu că eşti bine, şi fii liniştită. Eu sunt 
sănătos tun. 

Napoleon" 

A doua zi, în 26 iunie, când îl întâmpină pe Alexandru în 
mijlocul zilei, la ora 12.30, pe platformă, are deja impresia că se 
întâlneşte cu un prieten. Se simte atras de acest personaj care 
poartă în el o lungă moştenire ereditară şi, nu poate să nu recu- 
noască, este flatat de simpatia pe care prinţul pare că o 
manifestă pentru el. 

Ştie totuşi că la Sankt Petersburg nu-l slăbesc din „căpcăunul 
corsican", din „uzurpatorul", că saloanele îi primesc cu braţele 
deschise pe emigraţi, că l-au plâns pe ducele de Enghien, că au 
ţinut doliu după acel Bourbon, şi mai ştie şi câte blesteme au 
aruncat pe capul „iacobinului Bonaparte". 

Și iată-mă acum, îl țin de braț pe împăratul Rusiei, stabilind 
de comun acord consemnul pentru oamenii care vor să se 
deplaseze dintr-o parte în alta a Tilsitului, care mâine va fi 
„Alexandru, Rusia, Mărire", Alexandru  alegănadu-l pentru 
poimâine - „Napoleon, Franta, Vitejie“. 

Cu fiecare zi pe care o petrecem împreună, devenim tot mai 
familiari: trecerea în revistă a trupelor, lungi conversatii, partide 
de călărie in pădure. 

îl uimesc, îl seduc, îl tulbur. 

Napoleon îi spune lui Duroc: „Este un erou de roman, toate 
manierele sale sunt comparabile cu ale unui om de bună calitate 


din Paris." 

Dar eu îi sunt superior, sunt fondatorul unui imperiu, nu un 
moştenitor. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR.147 |. _ a a 

în lungile cavalcade pe câmpurile şi in pădurile din împreju- 
rimile Tilsitului, Napoleon îşi îmboldeşte armăsarul, întrecându-l 
pe ţar, apoi se opreşte şi îl aşteaptă. 

E fericit. După cea de-a doua întâlnire pe plută, li se alătură 
deseori şi Frederic-Wilhelm al Ill-lea, regele Prusiei. Nu este un 
bun călăreț. Are înfăţişarea tristă a unui învins. Napoleon face 
haz de ţinuta sa, îl înţeapă. 

„Cum reuşiţi să vă încheiaţi la atâţia nasturi?" îl întreabă. 

îl acceptă totuşi de voie, de nevoie, dar numai ca pe o 
persoană în plus pe care o tolerezi pentru că un invitat de marcă 
doreşte s-o vadă aşezată la masă. 

„împăratul Rusiei şi regele Prusiei locuiesc în oraş şi iau masa 
în fiecare zi la mine", îi scrie lui Fouche. „Toate astea mă fac să 
sper intr-un sfârşit apropiat al războiului, ceea ce îmi doresc cu 
ardoare pentru binele ce va izvori pentru popoarele mele." 

Seara însă, după cină, nu-l invită pe Frederic-Wilhelm la 
întâlnirile pe care le are cu Alexandru şi cărora vrea să le 
imprime o atmosferă de intimitate. 

„Europa, Orientul", spune Napoleon. Indică pe hartă până un- 
de s-ar putea extinde imperiile lor. 

Se va lăsa convins Alexandru că, dacă imperiile lor ar fi 
aliate, ar putea domina cea mai mare parte a omenirii? 

Napoleon nu oboseşte să repete acest lucru. Conversaţiile, 
mesele, fie şi în prezenţa lui Frederic-Wilhelm, îi fac o plăcere 
deosebită. Se simte împăratul regilor. 

„Cred că ţi-am mai spus", îi scrie Josephinei, „că împăratul 
Rusiei se interesează în mod deosebit de sănătatea ta, fiind 
foarte amabil. Şi el, şi regele Prusiei mănâncă în fiecare zi la 
mine." 

E mândru. 

îşi etalează grenadierii, Garda Imperială, cuirasierii lui cu 
„pieptare de fier". îi aruncă din când în când câte o ocheadă lui 
Alexandru, observând expresia de pe chipul lui, admirativă şi 
neliniştită. Diviziile care se perindă sunt ca un zid mişcător care 
înaintează amenințând. Trebuie neapărat ca Alexandru să 
accepte alianţa, să recunoască Confederaţia Rinului, titlul de 
rege al lui Louis, în Olanda, şi al lui Joseph la Neapole, să aprobe 


numirea lui Jerome ca rege al Westfaliei, cu alte cuvinte să-l 
accepte pe Napoleon ca împărat al Occidentului. La urma urmei, 
Prusia plăteşte. Rusia nu va trebui, să renunte decât la Insulele 
loniene şi Catare. Napoleoh îi asa måna libera în Finlanda şi în 
Suedia. Şi Rusia să se angajeze să declare război Angliei în caz 
că aceasta refuză să-i accepte medierea. 

în ceea ce priveşte Prusia, Napoleon face un gest dezinvolt cu 
mâna. Ea trebuie pedepsită, va pierde jumătate din teritorii şi 
din populaţie. 

îl ascultă pe Alexandru pledând pentru cauza Prusiei, 
invocând disperarea reginei Louise, atât de emoţionantă. 
Napoleon îi arată cu mâna soldaţii celor două gărzi imperiale 
care s-au adunat pe câmpul de lângă Tilsit la un banchet imens. 
Oamenii chefuiesc. 

Ce contează Prusia ? 

„Dar regina Louise?" zice Alexandru. „A sosit la Tilsit, vrea să- 
| vadă pe Napoleon", continuă el. 

A venit deci, să mă roage şi ea, să mă implore pentru regatul 
ei! 

Ea, care nu visa decât război, care îşi incita ofiţerii să-şi ascu- 
tă săbiile de treptele ambasadei Franţei la Berlin, ea, despre 
care se spune că este foarte frumoasă şi care a încheiat cu 
Alexandru o alianţă contra Franţei deasupra mormântului lui 
Frederic al Il-lea împreună cu soţul ei, nătângul de Frederic- 
Wilhelm al II-lea. 

Ţarul care îi abandonează pe amândoi. 


Napoleon îi face o vizită reginei la casa morarului din Tilsit, 
unde a fost izolat Frederic- Wilhelm. 

Frumoasă, n-ai ce zice, Sora Sahaf Y eal chie de mătase 
albă, brodată cu fir de ara WEOD iadema din perle e dă pe cap îi dă 
feţei albe precum rochia o alură ab 

Napoleon o priveşte ironic. Ea invocă nenorocirile Prusiei, so- 
licită restituirea Magdeburgului către Prusia, când oraşul îi 
revine de fapt Westfaliei. 

— Este din crep, din mătase de Italia? întreabă Napoleon feli- 
< itând-o pentru toaleta sa. 

— Vorbim despre cârpe într-un moment atât de solemn? în- 
treabă ea indignată. 

Napoleon o admiră atât pentru talentul de negociator, cât şi 
pen- | ru determinarea ei. O invită la masă şi îi spune lui 
Caulaincourt: „Ai fi zis că este domnişoara Duchesnois jucând 
tragedie." 

Nu vrea să cedeze nimic. 

„Frumoasa regină a Prusiei va veni să cineze cu mine", îi scrie 
)osephinei. 

Rămâne câteva clipe pe gânduri. 

lat-o şi pe această suverană, căreia toată Europa îi laudă 
farmecele şi voința, cum vine supusă la mine. 

„Regina Prusiei este într-adevăr fermecătoare", scrie în conti- 
nuare, „şi plină de cochetărie faţă de mine; dar nu trebuie săhi 
geloasă: sunt ca o pânză cerată pe care toate astea nu fac 
decât să alunece. M-ar costa prea scump ca să fac pe galantul." 

însă ar putea s-o lase pe regina Louise să creadă că va reuşi 
să-l seducă, să-l îmbrobodească. 

Ea vine la cină îmbrăcată într-un costum roşu cu auriu, pur- 
lând pe cap un turban. Stă aşezată între Alexandru şi Napoleon. 

îşi mai aduce aminte că îl numea „monstrul", „hui Revoluţiei", 
« â râdea de el în faţa întregii nobilimi din Berlin? îşi aminteşte 
că îl descria ca hind „urât ca o stârpitură"? Că îşi dresase 
papagalul (a să-l insulte? 

El îşi aminteşte totul. 

— Cum se face, zice Napoleon, că regina Prusiei poartă tur- 
ban, când ştie bine că acest lucru n-o avantajează în faţa 
împăratului Rusiei, care se află în război cu turcii? 

Ea îl măsoară cu aroganță. Lui nu-i place nici privirea, nici vo- 
cea ei. 


-— Cred, mai degrabă, că vreau să-i fac curte lui Roustam, 
răspunde ea privindu-l pe mamelucul lui Napoleon. 


O simte ranita. l-a refuza toiag SPAS Ll;ajasat lui Jerome, 
Westfaliei. Ea a încercat să-l seducă. A ascultat-o Zicând: 

— Este posibil ca, având bucuria de a-l vedea atât de aproa- 
pe pe omul secolului şi al istoriei, el să nu-mi lase libertatea şi 
satisfacția de a putea să-l asigur că m-a cucerit pe viaţă? 

Ce-şi imaginează? Că el confundă cochetăria şi sentimentele 
cu afacerile de stat? El nu este Frederic-Wilhelm doi. 

— Doamnă, îi răspunde, sunt de compătimit, steaua mea ne- 
fastă se face vinovată de acest lucru. 

Revine în tabără însoţit de Murat, pe care l-a văzut facându-i 
curte reginei. Ea se distra citind „istoria trecutului", raportează 
Murat. Şi când Murat i-a răspuns că „epoca prezentă oferă tot 
atâtea fapte demne de a fi păstrate", ea a şoptit: „Sunt deja 
prea multe ca să le pot trăi." 

Napoleon tace. Femeia a rămas demnă, a condus 
conversaţia, dominând-o chiar, revenind mereu la subiectul care 
o obsedează: Magdeburgul. 

Frumoasa regină a Prusiei căreia, orice ar fi, nu-i va face nicio 
concesie! 

Tare ar dori să povestească cum, atunci când el i-a oferit un 
trandafir, ea şi-a retras mâna spunând „Cu condiţia să-mi oferiţi 
şi Magdeburgul", sau cum el a rugat-o să ia loc „fiindcă nimic nu 
întrerupe mai bine o scenă tragică, căci atunci când stai jos, ea 
devine comedie". 

îi scrie Josephinei. 

„lubita mea, 

Regina Prusiei a cinat aseară cu mine. Am fost nevoit să re- 
mit la ceea ce voia să mă oblige, să fac câteva concesii în 
favoarea (oţului ei; dar am fost curtenitor şi am rămas pe 
poziţie. E foar- ««' amabilă. Urmează să-ţi dau detalii pe care 
mi-ar fi imposibil să |i le dau acum fără să mă lungesc prea 
mult. Când vei citi aceas- lă scrisoare, pacea cu Prusia şi cu 
Rusia va fi fost deja încheiată şi (('*râme recunoscut ca rege al 
Westfaliei, cu o populaţie de 3 mili- oane. Veştile astea sunt 
doar pentru tine. 

Adio, scumpa mea, te iubesc şi vreau să te ştiu mulţumită şi 
bucuroasă. 

Napoleon" 


Sunt ultimele ore pe care le petrece în compania ţarului. 
Trata- Icle au fost semnate, Prusia este ciuntită, umilită. Rusia 
este asigurată. Cele două, pațiupi is: ADoaisază să facă front 
comun Împotriva Angliei. 

„între mine şi împăratul Rusiei s-a creat o legătură de priete- 
nie foarte strânsă", îi scrie Napoleon lui Cambaceres, „şi sper 
că ;i sternul nostru va funcţiona de minune de-acum încolo. îţi 
dau mână liberă să aranjezi să se tragă şaizeci de salve de tun 
pentru a .inunţa poporului pacea." 

îl însoţeşte pe Alexandru până la barca ce îl va duce pe malul 
drept al Niemenului. A venit timpul să se despartă şi ar vrea ca 
eicest moment să se prelungească. Ştie prea bine că, odată 
plecaţi de lângă el, oamenii, şi ţarul nu face nici el excepţie, ca 
oricare altul dintre ei, scapă de sub influenţa sa, se eschivează. 
Şi va trebui .1 ţină seama de acţiunile de subminare ale 
agenţilor Londrei la Sankt Petersburg. 

Vrea să se încredinţeze de asta şi-i spune lui Alexandru: 

„Totul mă face să cred că, dacă Anglia nu face pace înainte 
de luna noiembrie, ea va fi obligată s-o facă atunci când va afla 
dispoziţiile Maiestăţii Voastre şi când va vedea criza care o 
aşteaptă prin închiderea tuturor porturilor pentru desfacerea 
mărfurilor sale pe continent." 


Poate fi sigur de Alexandru? 

Trece în revistă împreună cu el regimentele Gărzii personale 
a ţarului. ? 

„Maiestatea Voastră îmi BEERA" sa decSre? Rd Legiunea de 
Onoare pe cel mai viteaz, pe cel care s-a comportat cel mai bine 
în această campanie?" îl întreabă. 

îi este prezentat un soldat. Napoleon îi atârnă pe piept 
Legiunea de Onoare. „Soldat Lazarev, să-ţi aminteşti de ziua în 
care stăpânul tău şi cu mine am devenit prieteni." 

îl îmbrăţişează pe Alexandru. 

De cine pot fi sigur? 

în jurul lui se şi aud glasuri îngrijorate. Nu se poate bizui pe 
Alexandru, i se repetă. 

Ezită, îl convoacă pe generalul Savary. îl priveşte cu atenţie. 
îi este unul dintre cei mai devotați oameni. A demonstrat-o în 
momentul arestării şi al execuţiei ducelui de Enghien. 

„Am încredere în împăratul Rusiei", îi zice, „ne-am oferit reci- 
proc semnele unei mari prietenii în timpul celor douăzeci de zile 
petrecute împreună şi nu există niciun impediment pentru ca în- 
tre naţiunile noastre să domnească cea mai bună înţelegere." 

Se apropie de Savary, îl trage de ureche. 

„Hai, la treabă." 

Savary va fi ambasadorul lui Napoleon la Sankt Petersburg. 
lar saloanele vor fi nevoite să-l accepte, pe el, generalul acuzat 
de a fi responsabil de moartea ducelui de Enghien. 

„Am încheiat pacea", continuă Napoleon. „Mi se spune că n- 
am făcut bine, că voi fi înşelat; pe legea mea, ajunge cu 
războiul. Oamenii trebuie să aibă parte şi de odihnă." 

Măsoară camera în lung şi în lat. 

„în conversațiile voastre la Sankt Petersburg, nu vorbiţi nicio- 
dată despre război, nu încălcaţi nicio uzanţă, nu luaţi în 
derâdere niciun obicei, fiecare popor îşi are tradiţiile sale, iar 
francezii au năravul să exagereze în a le spune totul celor de- 
acasă şi în a se da pe ei drept exemplu; este un mod foarte 
păgubos de a privi lucrurile..." 

îl conduce pe Savary până la uşă. 

„Pacea generală se află la Petersburg", zice, „de acolo se 
conduc afacerile lumii." 

Napoleon părăseşte oraşul Tilsit în 9 iulie la ora 10 noaptea, 
nerăbdător să ajungă la Paris, inima Imperiului. Au trecut deja 


zece luni de când nu l-a văzut. 

Trece prin Konigsberg şi prin Posen. Se opreşte o zi într-unul, 

câteva ore în celălalt. Se enervează _din cauza, reticenţelor 
APOLEON - IMPARATUL REGILOR 1 5 
unora, a opoziţiei altora. 

„Aduceţi la cunoştinţă locuitorilor Berlinului că, dacă nu-şi 
plătesc contribuţia de 10 milioane, care le revine, oraşul lor va 
avea o garnizoană franceză pe viaţă, îi spune generalului Clarke 
la etapa din Konigsberg." 

Ei nu ştiu că el este învingătorul, împăratul regilor? 

Nici portughezii nu ştiu? „Să-şi închidă porturile pentru en- 
glezi înainte de 1 septembrie", îi scrie lui Talleyrand pe drumul 
către Dresda, „în caz contrar, declar război Portugaliei şi 
mărfurile englezeşti vor fi confiscate." 

Acum nu mai vrea, nu mai poate tolera o rezistenţă stupidă. 
Acum, când Prusia, marea Rusie s-au supus sau caută să-i fie 
aliate, cred ei că va permite să fie sabotat de portughezi sau de 
spanioli? Sau de papă care, potrivit unei scrisori a lui Eugene de 
Beauhamais, se pregăteşte să anuleze tratatul! „ Mă iau drept 
Ludovic Blajinul? Eu voi fi de-a pururi Carol cel Mare pentru 
curtea Romei!" 

Vineri, 17 iulie, soseşte la Dresda, un oraş frumos, luminat şi 
împodobit. Regele Saxoniei se înclină, îl invită cu respect la 
serbările pe care le-a pregătit în cinstea sa. 

Femeile, gătite, primitoare, îi fac reverenţe. 

întârzie acolo câteva zile. Primeşte delegaţi polonezi cărora îl 
prezintă pe regele Saxoniei. lată-1l pe suveranul Marelui Ducat al 
Varşoviei pe care s-a hotărât să-l înfiinţeze alipindu-i şi 
provinciile poloneze smulse Prusiei. în Marele Ducat vor staţiona 
însă trupe 
franceze, căci adevăratul stăpân al ducatului va fi el, împăratul. 
Admite că nu va exista o țară Polonia, aşa cum sperau patrioţii 
polonezi, însă acesta poate să fie germenul. Chiar şi atât s-ar 
putea să fie prea mult pentru Alexandru, în ciuda faptului că a 
acceptat constituirea Marelui Ducat. 

Gândul îi zboară la Maria Walewska. 

îi scrie Josephinei. 

„lubito, ieri seară, la ora 5, am ajuns la Dresda, într-o formă 
excelentă, cu toate că am stat o sută de ore în trăsură, fără să 
cobor. Mă aflu aici, la regele Saxoniei, de care sunt cât se poate 
de mulţumit. M-am apropiat de tine, am trecut de jumătatea 


călătoriei. 

Te previn că s-ar putea să pic F e al într-una dintre 
zile la Saint-Cloud, ca un bărbat gelo 

Al tău pe de-a-ntregul. e 

Napoleon" 

Nu mai vrea să zăbovească decât timpul necesar pentru 
schimbarea cailor. 

Trece prin Leipzig, Weimar şi Frankfurt. 

La Bar-le-Duc vede o siluetă, un bărbat care înaintează spre 
el şi care îi pare venit dintr-o altă lume, da, omul care i se 
adresează cu „Sire", care îşi spune numele, „de Longeaux", este 
unul dintre foştii lui camarazi de la şcoala militară din Brienne. 

Napoleon îşi aminteşte. Era în urmă cu douăzeci şi cinci de 
ani. 

Ascultă câteva minute vorbele lui De Longeaux, apoi îi acordă 
o pensie şi pleacă mai departe, spre Epernay. 

Luni, 27 iulie, la ora 7, soseşte la Saint-Cloud. 


- IOPARATUL REGILOR 1 53 


Partea a treia 
Trebuie ca destinele 
să se împlinească 
28 iulie 1807 — decembrie 1807 


11 


„Eu vreau", spu ne NEA E) O ÎMPĂRATUL RECILOR 1 61 

O priveşte insistent pe Caroline, care stă în picioare în faţa lui, 
băţoasă, şi îl sfidează. Ea recunoaşte. El urlă. Ea tace. Cum ar 
putea să nege relaţia sa cu generalul funot, guvernatorul militar 
al capitalei, când s-a afişat cu el peste tot, la Operă, la Tuileries, 
pe străzile şi în saloanele din Paris? lar în timpul acesta soţul ei, 
Murat, îşi risca viaţa în fruntea cavaleriei, la Heilsberg, la 
Friedland. Şi, acum, Murat vrea să-l provoace la duel pe Junot! 

Ridicol. Duelul acesta nu va avea loc. 

Napoleon face câţiva paşi. Strânge în pumn mânerul săbiei. 
Simte sub degete muchiile enormului diamant Regeant care, din 
ordinul său, a fost încrustat pe lama imperială. A aflat despre 
legă- t ura Carolinei cu Junot chiar în ziua în care a sosit la Paris. 
Trebuie să-i pună capăt imediat. 

„Eu vreau", repetă. 

A rostit aproape în fiecare clipă aceste două cuvinte începând 
de ieri, marţi 28 iulie, ora 8, de când a avut prima audienţă la 
Castelul Saint-Cloud. El vrea şi în niciun caz ordinele sale nu se 
mai discută. 

A decis deja să înlăture tribunalul. La ce serveşte această 
adunare de palavragii care dezbat proiectele de legi? 

A decis schimbarea unor miniştri. Vrea să termine cu 
Talleyrand, l.-a urmărit la Tilsit, l-a văzut comportându-se nu ca 
un ministru al Relaţiilor externe la ordinele împăratului său, ci ca 
un prinţ 
înconjurat de curtea sa, păstrând distanţa, aruncând priviri ironi- 
ce. Dar se mai gândeşte la ceva, şi mai grav. Ministrul acesta 
este capabil oricând de trădare. 

„...Deşi un om talentat", îi spune lui Cambaceres în timp ce îi 
anunţă schimbarea ministrului. „Dar cu el nu poţi face nimic 
decât dacă îl plăteşti. Regii Bavariei şi Wiirttembergului mi s-au 
plâns de atâtea ori de rapacitatea lui, încât sunt nevoit să-i 
retrag portofoliul." 

Va fi vice-Mare Elector, cu 495.000 de franci pe an! în locul 
lui va veni Champagny. Pe Berthier îl face viceconetabil, iar pe 
Clarke, ministru de Război. 

Eu vreau. 

Trebuie să ţină miniştrii sub control. în fond, nu sunt decât 


executanţi. 

Prin acest exemplu, toţi vor înţelege că trebuie să se supună. 
Au deprins obiceiuri prmaste înrkinapukhecelmzece luni cât a lipsit 
împăratul. Unii au sperat chiar să-l vadă mort! Este convins de 
lucrul acesta. 

Napoleon o priveşte pe Caroline. E ambițioasă, a citit-o. Nu-i 
ajunge că a facut-o Mare Ducesă de Berg. Dacă a pus stăpânire 
pe inima unui bărbat viteaz de talia lui Junot, este, fără îndoială, 
pentru că spera, în ipoteza că Napoleon ar fi dispărut, să profite 
de acest amant pasional ca să-l urce pe Murat în fruntea 
Imperiului. 

Mai există, de asemenea, şi mici comploturi care se urzesc în 
saloanele din suburbia Saint-Germain, teritoriul absolut al vechii 
nobilimi. 

„Se autointitulează în continuare duci, marchizi, baroni, şi-au 
reluat portul armelor şi al livrelelor", îi spune Napoleon lui 
Cambaceres. „Nu era greu de prevăzut că, în lipsa unor instituţii 
noi care să înlocuiască aceste năravuri vechi, ele nu vor întârzia 
să revină." 

Se plimbă cu Cambaceres prin galeriile castelului, ţinându-l 
de braţ. 

„Vreau să creez o nobilime a Imperiului, înfăptuirea 
acestui ;istem este singurul mijloc de a stârpi din rădăcină 
vechea nobilime." 

Acum se găseşte singur, în salonul mare din Castelul Saint- 
(lloud, unde căldura zilei de miercuri, 29 iulie 1807, este deja 
sufocantă. Napoleon se plimbă de colo-colo, cu paşi rari, prin 
acest < .istel drag inimii sale, unde îşi regăseşte obişnuinţele, 
dar şi milosul pădurii învecinate. 

Se priveşte în oglinzile care decorează galeriile. în cele zece 
luni de campanie, departe de Franţa, s-a îngrăşat. Are obrazul 
rotund. A mai pierdut din păr. începe să semene cu un împărat 
roman. 

la o priză de tutun. 

La Paris, se joacă întoarcerea lui Traian, în cinstea lui. Ştie că 
sunt doar linguşeli. Lumea îl aplaudă. Străzile sunt luminate. 

A vrut să meargă prin cartierele capitalei. A coborât din 
trăsură la Palatul Regal, s-a plimbat prin locul în care odinioară 
se îmbăta de parfumul femeilor. 

Este recunoscut. Se strigă: „Trăiască împăratul!" Deodată, 


cade pe gânduri. 

în ciuda smiorcăielilor Josephinei, nu a vrut să revină în patul 
conjugal, în camera abanetanatzărteja temai multi ani. 

După a doua noapte, s-a dus la Eleonore Denuelle, tot timpul 
dezirabilă şi cochetă, dar cu un fel de obrăznicie şi de fermitate 
dezagreabile. 

A dat la o parte voalul de mătase care acoperea leagănul şi a 
văzut pruncul, pe contele Leon, un bebeluş de şase luni şi ceva, 
care dormea. 

Dintr-odată, e cuprins de emoție. Copilul acesta este al lui, 
nici riu încape discuţie. îl vede, îl simte. îi atinge capul rotund. 

îşi aminteşte de Napoleon-Charles, de bucuria care îl cuprin- 
dea când se juca cu fiul Hortensei şi al lui Louis pe terasa de la 
Saint-Cloud, de aceeaşi senzaţie de asemănare pe care o are 
acum. 


Repetase deseori: „Mă recunosc în acest copil. El va fi un suc- 
cesor al meu, ba chiar va putea să mă întreacă." 

Moartea d-a răpit pe Napoleon-Charles. Destinul ţi-a impus 
legea. Contele Leon nu va fi moştenitorul meu. Dar dacă nu voi 
avea un fiu, ce rost au toate aceste pietre pe care le pun unele 
peste altele pentru un edificiu imperial care nu va avea un 
urmaş ? 

Până şi sora mea, Caroline, îmi aşteaptă moartea. 

Şi aceste străzi luminate, ovaţiile, plecăciunile şi linguşelile, şi 
chiar cursul rentei care explodează, la cote nicicând atinse de la 
începutul domniei, 93 de franci - ce se va alege de toate astea 
la vestea morţii împăratului? 

Se simte singur în potopul de omagii care răsar de pretutin- 
deni. Nu-l ameţesc nici lampioanele care luminează Parisul în 
15 august, de Saint-Napoleon, pentru sărbătorirea celor treizeci 
şi opt de ani ai săi, nici complimentele curtenilor. 

lese la plimbare în noaptea de vară, avându-l ca tovarăş 
doar pe Duroc. Vrea să se amestece în mulţimea de trecători 
care, în această zi de sărbătoare, 15 august, se înghesuie în 
grădinile de la Tuileries. Nu-l recunoaşte nimeni, dar numele lui 
se află pe buzele tuturor, ale oamenilor de rând care îi aclamă în 
mod dezinteresat victoriile. 

Poporul îl linişteşte. Râde când Duroc îi raportează comenta- 
riul lui Fouche la noua titulatură a lui Talleyrand, cea de vice-Ma- 
re Elector. „Doar vicele acesta îi lipsea, nici că se va vedea 
printre celelalte titluri", a spus ministrul Poliţiei generale. Pe cei 
de teapa unui Fouche sau a unuia ca Talleyrand îi desparte de 
popor un întreg univers. 

Se gândeşte la ce va spune peste două zile în Corpul 
Legislativ, „în tot ce am făcut, am avut mereu în vedere 
fericirea popoarelor mele, mai presus decât propria-mi glorie. 
Francezi, comportamentul vostru din ultima vreme mi-a crescut 
stima şi părerea pe care o aveam despre caracterul vostru. M- 
am simţit mândru că sunt primul dintre voi." 


lubeşte această ţară, acest popor. Este mişcat. Simte nevoia 
să se destăinuie. Se întoarce la Tuileries şi, singur, în cabinetul 
său de lucru, SCrie. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL RECILOR 1 63 

„Dragă şi scumpă Maria, 

Tu, care îţi iubeşti atât de mult ţara, vei înţelege cu ce bucu- 
rie mă întorc în Franţa, după aproape un an de absenţă. Bucuria 
mi-ar fi întreagă dacă ai fi aici, dar eşti prezentă în inima mea. 
Adormirea Maicii Domnului este sărbătoarea ta şi aniversarea zi- 
lei mele de naştere: un dublu motiv pentru ca sufletele noastre 
să fie împreună în această zi. Cu siguranţă că mi-ai scris, aşa 
cum fac şi eu trimiţându-ţi urările mele; acestea sunt primele, să 
ne facem urări pentru ca multe altele să urmeze mulţi ani de- 
acum înainte. 

La revedere, iubirea mea dulce, aştept să vii la mine. Asta se 
va întâmpla curând, îndată ce treburile mele îmi vor permite să 
te chem. 

Fii sigură de afecțiunea mea veşnică. 

N.“ 

El ştie însă foarte bine că „treburile" nu se termină niciodată 
şi că, dacă va dori s-o vadă într-o zi pe Maria Walewska, va 
trebui să fure câteva clipe din zilele sale de împărat. Câteodată 
se gândeşte că el şi ea nu vor mai trăi niciodată momente de 
intimitate atât de liniştite cum au fost cele de la Castelul 
Fickenstein. 

Aici, la Paris, audienţele curg una după alta, scrisorile se în- 
mulţesc şi trebuie să viziteze lucrările începute la Luvru sau la 
Podul Austerlitz. Are de trecut în revistă trupele, de scris regelui 
Wiirttemburgului ca să-i confirme că mariajul dintre fiica sa, 
Catherine, şi Jerome Bonaparte, rege al Westfaliei, va avea loc 
în 22 august. 

Trebuie să fie permanent stăpân pe situaţie. 

Primeşte informaţia că austriecii recrutează noi trupe. îl con- 
voacă pe Champagny, noul ministru al Relaţiilor externe. 
„Doresc să-i scrieți domnului Metternich o scrisoare 
confidențială, amabilii, echilibrată", dar precisă. „Ce abur 
ametitor a pus stăpânire pe 
minţile de la Viena?“ îi veţi spune. „Ridicaţi toată populaţia la ar- 
me, prinții voştri străbat câmpurile ca nişte cavaleri rătăcitori, 
ce propuneţi pentru ca toate astea să nu se transforme intr-o 
criză?" 


După plecarea lui Champagny, devine gânditor. 

Are senzaţia că este silit să alerge dintr-o parte în alta a 
Europei pentru a închide partilexăzhoitiuia Ela se izbesc, şi când 
una este închisă, alta se deschide, iar când se intersectează, se 
ciocnesc una de cealaltă. 

Austria se înarmează. Anglia comasează o flotă în faţa 
Copenhagăi pentru a obliga vasele daneze să i se alăture. Prusia 
refuză să plătească contribuţiile pe care le datorează. lar 
Portugalia nu-şi închide porturile pentru mărfurile englezeşti. 

Şi cum să sufoci Anglia, dacă blocada continentală nu este 
completă, totală? 

îl convoacă pe generalul Junot. 

Se mişcă încoace şi încolo pe dinaintea acestui camarad fidel, 
pe care îl cunoaşte de pe vremea primelor lupte de la asediul 
Toulonului. Napoleon îi vorbeşte pe-ndelete despre armata de 
20 ooo de oameni pe care a hotărât s-o adune la Bayonne ca să 
ocupe Lisabona, după ce va traversa Spania, şi ca să impună 
portughezilor interdicţia de a desface mărfurile englezeşti, în 
caz că Portugalia refuză să pună în aplicare blocada. 

Junot va fi comandantul-şef al acestei armate, spune 
Napoleon. 

Se opreşte în faţa lui Junot, care bolboroseşte: 

— Mă exilați. Ce-aţi fi făcut în plus, dacă aş fi comis o crimă? 

Napoleon se apropie mai mult de el, îi dă o palmă priete- 
nească lui Junot, care în vremuri grele i-a fost aghiotant, prieten, 
susţinător. 

— N-ai comis o crimă, ai făcut o greşeală, zice el. 

Junot trebuie să stea departe de Paris câtva timp, pentru ca 
legătura sa cu Caroline Murat să fie uitată. 

Junot îşi pleacă capul. 

— Vei avea o autoritate nelimitată, îi spune Napoleon condu- 
cându-l, bastonul de mareşal se găseşte în mâinile tale. 

Căci trapele - Napoleon e sigur de asta - vor trebui să meargă 
şi să impună legea imperială la Lisabona. Regilor le vine mintea 
la cap numai când sunt învinşi. 

Şi cum să nu reacționeze, când Anglia nu vrea să renunţe? 

în căldura înăbuşitoare a sfârşitului de august 1807, pe când 
se încheie ceremonia religioasă a căsătoriei dintre Catherine de 
Wurttemberg şi Jerome, regele Westfaliei, Napoleon află că 
trupe engleze au debarcat pe coasta daneză, că îşi instalează 


baterii de tunuri ca să bombardeze Copenhaga. „Mă simt 
cuprins de o mare indignare în faţa acestui atentat banditesc", 
spune Napoleon. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL RECILOR 1 65 

într-adevăr, în colţul acesta al Europei, continuă să bată vânt 
de război, amenințând coastele portugheze. 

lar el trebuie să facă faţă, să conteze pe alianţa cu 
„puternicul împărat din Nord", cu ţarul, să-l măgulească, să-i 
arate că de-acum face parte din familia sa. 

„Această uniune dintre Catherine şi Jerome", îi scrie Napoleon 
lui Alexandru |, „mă bucură cu atât mai mult cu cât stabileşte 
între Maiestatea Voastră şi fratele meu legături de rudenie faţă 
de care avem o deosebită consideraţie. Profit cu cea mai mare 
plăcere de ocazie pentru a-mi exprima satisfacția pentru relaţiile 
de prietenie şi de încredere care s-au creat între mine şi 
Maiestatea Voastră şi pentru a o asigura că nu voi precupeţi 
niciun efort pentru a le întări şi consolida." 

Dar cât valorează prietenia şi încrederea în politică? Şi, mai 
ales, cât timp durează? 


12 

Napoleon străbate cu paşi rari galeriile Castelului 
Fontainebleau. Nu-i plac serile acestea de octombrie. Simte deja 
că îl cuprinde somnul. După munca intensă din timpul zilei şi 
după vânătoare - şi călăreşte ore de-a rândul în pădurile ce 
înconjoară castelul deseori serile îl apasă. Se plictiseşte. 

La intrarea în salonul mare unde împărăteasa îşi adună suita, 
se uită la femeile care îl privesc înaintând. Care dintre ele i-ar 
rezista dacă ar alege-o pentru la noapte? Niciuna nu este 
„sălbatică", i-a spus cu o seară înainte Josephinei ca s-o 
provoace, s-o irite, să presare puţin piper în conversaţia 
monotonă, inutilă, care îl oboseşte curând. 

„Nu le-aţi abordat niciodată decât pe cele blânde", a replicat 
Hortense, care şedea lângă mama sa. 

Replica l-a amuzat. Doar pe moment, căci discuţia a recăzut 
în lâncezeală. Până şi la teatrul de la curte, amenajat din ordinul 
lui, unde actorii de la Comedia-Franceză vin de două ori pe 
săptămână să dea o reprezentaţie, adoarme în timpul 
spectacolului. Ştie pe de rost Cidul sau Cinna. Cască la piesa lui 
Marmontel, Prietenul casei, pe muzică de Gretry. Trebuie să nu 
fi trecut prin ce a trecut el, cu gloanţele căzând în jurul lui sau 
cu frumoasa regină Louise muşcându-şi buzele de umilinţă, de 
ură şi de dispreţ, ca să te distrezi la aceste spectacole care pe el 
nu-l mai amuză. 

Preferă cabinetul de lucru, stimularea pe care i-o provoacă 
maldărul de scrisori, necesitatea de a inventa un răspuns, de a 


concepe un plan, de a prevedea o strategie politică, de a 
crea, de a concepe. Ah, ideea! lată ce te ţine treaz! 

în această după-anaiazăn înmpămpucercătărea la distanţă de in- 
vitaţi, de femeile înfofolite, în caleştile lor, a ajuns dintr-odată în- 
Ir-o poiană, singur, nemaiştiind unde se află. într-o pădure din 
Polonia sau din Germania? în pădurea de la Fontainebleau? 

A stat aşa, minute în şir, lăsându-se în voia amintirilor, apoi a 
i rnaginaţiei. 

Cum să le răspundă englezilor care, după ce au bombardat 
Copenhaga timp de cinci zile, au obţinut capitularea danezilor 
şi .iu capturat în stil pirateresc flota daneză? 

Blestemata de Anglia! Trebuie s-o strâng de gât. 

în cursul dimineţii, a dictat un decret pentru înăsprirea condi- 
| i ilor blocadei. Se va aplica obligatoriu din Olanda până în 
Portugalia şi de la Baltică, la Adriatică. 

l-a scris lui Louis ca să-l facă să închidă porturile din Olanda 
pentru mărfurile englezeşti. „Nu te mai poţi numi rege, dacă nu 
ştii să te faci ascultat la tine acasă!" i-a spus. 

Cât despre Portugalia, „o privesc ca şi cum aş fi în război cu 
ca", i-a explicat lui Champagny, care nu are calităţile domnului 
de lălleyrand, dar care, categoric, este mai puţin venal decât 
acesta. 

Alt război, din nou? 

Calul nechează în poiană. Preţ de o clipă, Napoleon e cuprins 
de disperare, imaginându-şi alte păduri necunoscute, în 
Portugalia, poate şi în Spania, pe care va trebui să le străbată în 
toate anotimpurile şi unde atâţia oameni ar putea să fie ucişi. 

Cum să lase însă Anglia să facă legea? Olanda, Portugalia tre- 
buie să-şi închidă porturile. Adriatica trebuie să devină un lac 
francez şi Rusia, un aliat în acest conflict între uscat şi mare. 

Repetă tot ce a gândit în momentul în care haita se apropie, 
umplând pădurea cu lătraturi: „M-am decis să numai accept ni-i 
iun act de clemenţă faţă de Anglia; dacă această putere este 
stăpâna mărilor, a venit momentul să devin stăpânul 
continentului. 

Având-o aliată pe Rusia, nu mă mai tem de nimeni. Zarurile au 
fost în sfârşit aruncate." 

Cerbul trece, urmărit de câini, care se întorc după puţin timp, 
derutaţi, cu limbile atârnând. 

Napoleon se înfurie. 


La ce-i bună haita asta? Ce sunt câinii ăştia? 

Se îndreaptă singur spre pavilionul de vânătoare, care, la 
cererea lui, a fost amenajaişiimehilatieonfeortabil. 

Doamna de Barral îl aşteaptă. 

Are nevoie de o femeie care să-l distreze câteva minute. O 
găseşte acolo. El râde. Ea se miră. Cum ar putea să-i spună că, 
la vederea siluetei sale masive, îl duce gândul că femeii nu-i mai 
lipseşte decât o platoşă de fier ca să semene cu un cuirasier, cu 
diferenţa că ea nu ştie să reziste unui atac? 

Este una dintre femeile care, în această seară, stă la intrarea 
în salonul împărătesei. Se află în preajma Paulinei, fiind una 
dintre doamnele ei de companie. 

Se face că nu observă privirea complice a Paulinei. Surorile 
sale Pauline şi Caroline, dar şi Talleyrand şi Fouche, au mânecile 
şi buzunarele pline de femei pentru el. Până şi Josephine este 
îngăduitoare, atâta timp cât se limitează la aventuri de o 
noapte. 

Ea nu se teme decât de un lucru - repudierea, divorțul. 
Trăieşte cu acest coşmar de când s-a născut Leon,fiul meu, de 
când Napoleon- Charles, copilul Hortensei, a murit. 

Știe că mă gândesc la viitorul Imperiului şi al dinastiei mele. 

Astfel că, din proprie iniţiativă, îi trimite în pat pe una şi pe al- 
ta, femei care nu vor putea s-o înlocuiască pe tron. 

A încurajat instalarea în unul dintre apartamentele castelului 
a Carlottei Gazzani, care face parte din suita ei. Faptul că 
frumoasa genoveză ar putea rivaliza cu ea n-o frământă. 
Josephine nu a avut niciodată cultul fidelității! 

Ea ştie că, după întâlnirea a două trupuri care nu caută decât 
plăcerea, urmează foarte curând plictiseala! 

Ştie că Napoleon nu suportă nici plictiseala, nici senzaţia de 
vid. 

Face câţiva paşi prin salonul împărătesei. îl vede pe 
Talleyrand în costumul său de ceremonie de vice-Mare Elector. 
Faţa prinţului de Benevento pare şi mai palidă, prin contrast cu 
hainele de catifea roşie cu fireturi aurite, cu mânecile acoperite 
de broderii cu fir de aur de la manşetă până la umăr, cu gâtul 
ascuns sub un guler de dantelă. 

Napoleon îl prinde de braţ şi îl conduce într-un colţ al salonu- 
lui. 

— Ce privelişte unică, zice. Am adunat la Fontainebleau o 


groază de lume... 

Se răsuceşte, arată cu un gest această familie de regi pe care 
a constituit-o. Acolo serafiănregalarW estfaliaisgerome, prinți ger- 
mani, regine, a Olandei, a Neapolelui, mareşali, miniştri. 

— Am dorit să ne distrăm, continuă el, şi am satisfăcut toate 
plăcerile. 

A stabilit împreună cu Duroc, Mare Mareşal al Palatului, eti- 
cheta şi chiar toaletele de vânătoare şi de dineu pentru femei. 
„Ştiţi că mă pricep foarte bine la modă.“ 

A făcut programul de ocupare a serilor - cină sau întâlnire la 
cutare sau cutare. Distribuie personal cele treizeci şi cinci de 
apartamente din castel pentru prinți şi înalţi ofiţeri şi cele 
patruzeci şi şase de apartamente de onoare, restul de şase sute 
de camere fiind destinate secretarilor şi servitorilor. A stabilit 
calendarul pentru reprezentațiile teatrale şi zilele pentru 
vânătoare. 

Napoleon se înclină spre Talleyrand. 

— Toate plăcerile, repetă el, şi... 

Arată spre cei din salon. 

— ...Au figurile abătute; toţi par obosiţi şi trişti. 

Talleyrand îşi lasă capul în jos, cu un aer contrariat. 

— Plăcerea nu vine la comandă, Sire... şopteşte. 

îşi înalţă capul. 

Trebuie să-i zâmbesc, ca să-şi termine fraza. 

— Sire, şi aici ca şi în armată, daţi impresia tot timpul că vreţi 
să spuneţi fiecăruia dintre noi: „Domnilor şi doamnelor, haideţi, 
înainte marş!" 

Napoleon râde, face turul salonului, după care părăseşte ca- 
mera. 

A doua zi dimineaţa îl convoacă pe Talleyrand. 

îl priveşte în timp ce înaintează în cabinetul de lucru inundat 
de soarele cu dinţi al acestei dimineţi de octombrie. Ceaţa încă 
mai stăruie deasupra Pădurii Fontainebleau şi a iazurilor din 
parc. 

Ca de obicei, Talleyrand pare impasibil, distant, aproape 
ironic. Nu mai este ministrul Relaţiilor externe, dar, fiind o 
persoană avizată, poate să-i dea sfaturi utile. 

Napoleon nu stă locului şi trage mai multe prize de tutun. 

— Nu putem ajunge la pace decât izolând Anglia de continent 
şi închizând toate porturile pentru comerțul său, începe el. 


Talleyrand încuviinţează cu o mişcare imperceptibilă a 
capului. 

— De şaisprezecenarsi.rPortwuaaia. eferdiimaginea unei puteri 
vândute Angliei, continuă Napoleon. 

Ridică vocea şi spune cu pasiune: 

— Portul Lisabona a fost pentru ei o sursă inepuizabilă de 
bogății; au găsit acolo, în mod constant, tot felul de ajutoare... A 
venit timpul să le închidem şi Porto, şi Lisabona. 

Talleyrand tace mâlc. 

Abil om. 

Napoleon se apropie de el. 

— l-am dat ordin lui Junot, zice, să treacă Pirineii, să traverse- 
ze Spania. Sunt nerăbdător să-mi văd armata ajunsă la 
Lisabona. l-am scris despre toate astea regelui Spaniei. 

— Carol al IV-lea este un Bourbon, şopteşte Talleyrand, fiul 
său, Ferdinand, prinţ de Asturia, este un nepot îndepărtat al lui 
Ludovic al XIV-lea. Regina Marie-Louise are un protejat, pe 
Manuel de Godoy, prinţ al Păcii, după câte se spune. El este cel 
care conduce, cu acordul şi prin bunăvoința regelui. 

Talleyrand zâmbeşte. 


— Carol al IV-lea este un Bourbon, repetă el. Toată lumea 
spune că seamănă la caracter cu Ludovic al XVI-lea. 

Bourbonii! De multeoeân-srăngânditula gi, Dar Talleyrand a 
insis- lat cu talentul unei persoane abile care ştie să aleagă, să 
incite, fără să pară că spune în mod direct. 

A părăsit cabinetul de lucru, iar Napoleon exclamă de mai 
multe ori: „Bourbonii!" 

îşi aminteşte de Ludovic al XVI-lea, regele coglione pe care l- 
a văzut în 20 iunie şi în io august 1792 comportându-se ca un 
laş, neîndrăznind să lupte! 

Bourbonii: o dinastie secătuită de vlagă! 

Napoleon ia scrisorile pe care i le-a trimis Ferdinand, prinţul 
de Asturia, moştenitorul coroanei Spaniei, în care şi-a exprimat 
dorinţa de a încheia o căsătorie cu o prinţesă Bonaparte, el, 
nepotul îndepărtat al lui Ludovic al XIV-lea, şi în care, 
smiorcăindu-se ca o femeie, i s-a plâns că Godoy, amantul 
reginei, mama sa, vrea să-l deposedeze de drepturi. 

Un Bourbon! 

lată şi scrisoarea de la tatăl său, Carol al IV-lea. Napoleon o 
reciteşte scuturând-o ca şi cum i-ar murdări degetele. 

„Fiul meu cel mare", scrie Carol al IV-lea, „moştenitorul pre- 
zumtiv al tronului meu, a urzit un complot oribil pentru a mă de- 
trona. A fost excesiv de violent şi a atentat la viaţa mamei sale; 
un atentat atât de mârşav trebuie pedepsit cu asprimea maximă 
pe rare o prevede legea. Nu mă voi feri nicio clipă s-o informez 
pe Maiestatea Voastră imperială şi regală, rugând-o să mă ajute 
cu sfaturile sale luminate." 

Napoleon azvârle scrisoarea. 

Bourbonii! 

Fiul îl denunţă pe amantul mamei sale, tatăl îl apără pe 
amant şi îşi acuză fiul că vrea să-şi asasineze mama.Vrea să 
pună să-l aresteze. 

Bourbonii: o rasă care se stinge. 


Eu m-am născut din ruinele Bourbonilor. Au vrut să mă ucidă, 
I-am executat pe ducele de Enghien. l-am alungat pe Bourboni 
din Neapole. La cenetearaneapătarull tra caxpalzat din Rusia pe 
Boubonul care se pretindea Ludovic al XVIII-lea şi care a vrut să 
mă cumpere, pe mine. 

Pe mine, care aş putea, prin detronarea Bourbonilor din 
Spania, să-mi desăvârşesc constituirea unui Imperiu pe măsura 
celui al lui Carol cel Mare. 

Şi l-a închipuit. Deocamdată rămâne doar o nălucire. Nu i-a 
venit încă vremea. Pentru moment, numai Portugalia este în 
discuţie. 

Se aşază ca să se calmeze. Visurile sunt ca vinul. Te 
încălzesc. Plictisul dispare. 

Dictează o scrisoare pentru Junot, care se află în drum spre 
Lisabona. 

„Nu avem nicio clipă de pierdut, ca să le-o luăm înainte 
englezilor. Sper ca în 1 decembrie trupele mele să fie la 
Lisabona." 

Atât pentru astăzi. Dar visurile, cum pot fie ele uitate? 

Napoleon se întoarce către secretar şi îi dictează o ultimă 
frază. 

„Nu mai trebuie să te atenţionez ca nu cumva să laşi vreun 
oraş în puterea spaniolilor." 

Şi totuşi, deocamdată spaniolii sunt aliaţii cu care 
Champagny a primit ordin să semneze o convenţie secretă în 
scopul de a organiza o împărţire a Portugaliei între Madrid şi 
Paris. 

„Niciun oraş", repetă Napoleon, „mai ales în ţara care trebuie 
să rămână sub controlul meu." 

Intră în marea galerie a Castelului Fontainebleau, unde îi pri- 
meşte pe ambasadorii diverselor puteri. 

Se opreşte în faţa domnului Mettemich şi îi spune ambasado- 
rului austriac câteva cuvinte cu o voce indiferentă. 

Chiar şi într-un salon trebuie să acţionezi strategic. 

Se îndreaptă spre ambasadorul Portugaliei şi, ca într-un atac 
prin surprindere, îi lansează violent: „Dacă Portugalia nu face ce 
vreau eu, în două luni casa de Bragant nu va mai domni în 
Europa." 

Apoi, dându-şi drumul precum un tir de artilerie, zice: „Nu voi 
suporta să văd vreun trimis de-al Londrei în Europa. Am 300 000 


de ruşi la dispoziţie şi, cu un asemenea aliat puternic, pot să fac 
tot ce vreau." 

Trece prin faţa namileasaidiatilov. pea.oam7zgeneral care îşi 
inspectează ofiţerii inamici pe care i-a luat prizonieri. 

„Englezii declară că nu mai vor să respecte neutralitatea pe 
mare", continuă el, „aşa că nici eu n-o voi mai recunoaşte pe 
uscat!" 

Se îndepărtează. 

„Am peste 800 000 de oameni pregătiţi", spune înainte de a 
părăsi galeria. 

Merge să vâneze. 

Să viseze. 


13 

Napoleon îi face semn lui Fouche să ia loc, însă ministrul Poli- 
tiei generale rămâne în picioare. Napoleon îl priveşte cu atenţie. 
Fouche ţine în mână o servietă cu documente. 

Chipul lui pare mai întunecat decit de obicei. încreţiturile din 
jurul gurii se prelungesc în cute adânci pe obraz. Buzele subţiri 
dispar dedesubtul pomeţilor proeminenţi. „Un chip de piatră", 
gândeşte Napoleon. 

Ce vrea Fouche? Nu este omul care să solicite o audiență 
pentru orice fleac, să vină de la Paris la Fontainebleau doar 
pentru a-şi prezenta omagiile. 

— Domnule duce de Otranto... începe Napoleon. 

Fouche înclină capul. Poate că vrea să-i vorbească despre 
expediţia din Portugalia, despre relaţiile cu Spania, care se com- 
plică. 

Din Spania a sosit o nouă scrisoare de la regele Carol al IV- 
lea. Ferdinand, prinţul de Asturia, şi-a recunoscut greşelile, s-a 
căit. 

— Nemernicul! exclamă Napoleon. 

A hotărât să trimită în Spania o nouă armată de 25 000 de 
oameni, sub comanda generalului Dupont, pentru a sprijini 
trupele lui Junot. Ele sunt acum în drum spre Lisabona, 
escaladând, prin furtuni şi vânturi reci ca gheaţa, versanţii 
stâncoşi ai muntelui iberic. 

Ce părere are ducele de Otranto despre aceşti Bourboni, el, 
care a fost un regicid? 


Fouche tace, stând în picioare nemişcat, cu pleoapele atât de 
grele încât nu i se mai zăresc ochii. 

Tăcerea devine stămieaiioaneinNapateos sesintoarce cu spate- 
le la el. 

— Talleyrand, zice, mă asigură că sunt suficiente câteva zeci 
de mii de oameni pentru a termina cu Bourbonii din Spania. 

— Sire, nu vă lăsaţi înşelat de temperamentul popoarelor din 
peninsulă. 

Napoleon îl priveşte atent pe Fouche. Obrazul lui este în 
continuare lipsit de orice expresie. Are ochii pe jumătate închişi. 

— Aveţi grijă, continuă Fouche. Spaniolii nu sunt flegmatici ca 
germanii; ei ţin la tradiţiile lor, la stăpânii lor, aşa cum sunt, cu 
obiceiurile lor. încă o dată vă avertizez, aveţi grijă să nu trans- 
formaţi un regat tributar într-o nouă Vendeea. 

— Domnule duce de Otranto... 

Napoleon începe să străbată salonul în lung şi-n lat. 

— Ce spuneţi? continuă el. Toţi oamenii cu judecată din 
Spania se opun guvernului; cât despre adunătura de canalii de 
care îmi vorbiţi, care încă se mai află sub influenţa călugărilor şi 
a preoţilor, este suficient o şarjă de tun ca să-i împrăştie. Aţi 
văzut Prusia militară... 

Se opreşte în faţa lui Fouche. 

— Această moştenire a marelui Frederic a căzut în faţa arma- 
telor noastre ca un ciomag putred. Ei bine, dacă vreau, veţi 
vedea Spania căzând în mâinile mele fără să prindă chiar de 
veste, după care se va supune de bunăvoie. 

Fouche nu scoate o vorbă. 

Napoleon merge la fereastră. Frunzişul copacilor seculari din 
pădure, preschimbat în culorile roşiatice ale toamnei, tremură în 
bătaia vântului. 

Napoleon se întoarce încet către Fouche. încă nu s-a hotărât, 
l-a cerut doar şambelanului său, domnul de Tournon, să se ducă 
la Madrid şi să-i ducă un răspuns lui Carol al IV-lea, să se intere- 
seze de situaţia din ţară, de armată, de poziţiile pe care le 
ocupă, 
şi, de asemenea, să se intereseze în detaliu de starea de spirit a 
populaţiei. 

Domnul duce de Otranto este mulţumit? 

Fouche ridică braţul încet, arătându-i servieta pe care o ţine 
în mână. Vrea să-i citească Maiestăţii Sale un memoriu, spune 


el, acesta fiind obiectul vizitei. 

— Să-l citeşti? 

Napoleon se aşazăisiciace-unișarommeta daauxiinţare. 

Fouche începe să citească cu vocea sa metalică. 

Napoleon îl ascultă pe Fouche care spune, fără să-şi ridice 
privirea, că, pentru binele Imperiului, este necesară desfacerea 
căsătoriei împăratului, stabilirea fără întârziere a unei noi 
legături, mai convenabile şi mai profitabile, din care să rezulte 
un urmaş la tronul pe care împăratul s-a urcat prin voia 
providenţei. 

Fouche tace în sfârşit, îşi închide servieta. 

Ce să-i răspundă? 

L-a lăsat fără replică. Fouche a avut dintotdeauna o minte 
ascuţită. îi ghiceşte gândurile şi face presiuni. 

In sinea mea, divorțul este hotărât. Cum a spus şi Fouche, 
devine o necesitate politică. Dar cum s-o repudiez pe Josephine 
fără s-o rănesc sau s-o umilesc? 

Cum să mă despart de ea, care m-a văzut urcând treaptă cu 
treaptă scara destinului meu? Cum să nu mă tem că steaua mea 
norocoasă va cădea odată cu această ruptură? 

Afară numai dacă ea e de acord cu divorțul, dacă se simte 
suficient de protejată în această furtună încât să se împace cu 
situația - ba mai mult, ca propunerea să vină din partea ei. 

lar empatia ei să dezarmeze destinul şi să mă apere de 
răzbunarea lui. 

„Fouche poate să plece, audiența s-a încheiat", spune 
Napoleon. 

Vrea să rămână singur. 

Divorțul, se gândeşte tot timpul la el. De fiecare dată când o 
priveşte pe Josephine, cel mai adesea tristă, ca şi cum ar fi 
dărâmată de la moartea nepotului ei, Napoleon-Charles. 

Caroline şi Pauline, dar şi mama lui sunt ca nişte păsări de 
pra- «1.1 care se învârt în jurul ei, pândind momentul în care, în 
sfârşit, v i fi repudiată. Ele nici n-o mai frecventează de altfel pe 
Josephine, preferă salonul pe care l-a deschis Caroline Murat la 
Elysee, şi un- * I* complotează Fouche şi Talleyrand, care vor cu 
toţii divorţul. 

Cu toate astea, Napoleon nu şi-a imaginat că Fouche ar putea 
ivea o asemenea îndrăzneală. 

Poate chiar Fouche este cel care răspândeşte în Paris 


zvonurile ilespre care îi raportează spionii poliţiei. în saloane se 
vorbeşte că divorţul s-a hotărât deja. Napoleon şovăie, o 
observă pe Josephineardleoa -luigutuiserila în7 care organizează 
dineuri sau în cercul de | propiaţi. Este înduioşătoare în 
disperarea ei pe care nu reuşeşte .1 şi-o mascheze. Privirile pe 
care i le aruncă uneori sunt ca ale cuiva pe punctul de a se 
îneca. 

întoarce capul, părăseşte salonul, se închide în el. 

Ce poate să facă? Să-l adopte pe contele Leon? L-a revăzut 
pe i opilul Eleonorei Denuelle, un băieţel viguros şi isteţ. L-a luat 
în braţe. S-a emoţionat, dar a fost şi iritat de vorbăria 
pretențioasă a Eleonorei. Acceptă copilul, dar nu şi pe mama lui. 
Nu poate. El es- le împăratul. El are nevoie de o mamă şi de un 
fiu care să se ridice la înălţimea dinastiei sale. Cum să fie mai 
prejos decât fraţii săi, cărora le-a aranjat căsătorii mai bune 
decât a lui? 

Se revoltă. 

Merge la vânătoare, pentru ca, în vâltoarea cursei de 
urmărire, vântul să-i spele obsesia care îl macină. 

Când se întoarce la castel, Josephine îl aşteaptă, abătută, cu 
ochii plini de lacrimi. Fouche a vorbit cu ea, la colţul unei 
ferestre, în momentul în care se întorcea de la predică. A invitat- 
o, după multe ocolişuri, să îndeplinească, a zis el, „cel mai 
sublim şi totodată cel mai inevitabil dintre sacrificii". Exact aşa a 
spus. l-a vorbit din ordinul împăratului? întreabă ea. Napoleon 
vrea s-o alunge? 

El o priveşte îndelung. îşi aminteşte ce a însemnat pentru el. 
O strânge în braţe. 

Fouche a acţionat din proprie iniţiativă, şopteşte. 

Atunci să-l dea afară din funcţie, spune ea strângându-se lân- 
gă el. 

El se îndepărtează. Fouche a acţionat din raţiuni de ordin po- 
litic, îi explică fără s-o privească. Oare va înţelege ea că, 
spunând toate astea, refuzând să-l concedieze pe Fouche, îşi dă 
pe faţă de fapt propriile lui gânduri? Dar el nu poate, nu vrea 
încă să se despartă de ea. 

Se întoarce din nou spre ea, o linişteşte. 

Singur va alege momentul. Singur va decide. 

Joi, 5 noiembrie 1807, când se întoarce în cabinetul de lucru 
după noaptea petrecută cu Josephine, scrie, făcând multe 


ştersături pe hârtie, într-atât de repede se succed cuvintele: 

„Domnule Fouche, de două săptămâni încoace, constat unele 
fapte nesăbuite din pastem uznitalesra.ovreni; timpul să le pui 
capăl şi să încetezi să te mai amesteci în mod direct sau indirect 
într-o problemă care n-ar trebui să te privească, sub nicio formă; 
asta este porunca mea. 

Napoleon" 

A încuiat în mintea lui sertarul cu divorţul. Pentru moment. 
Chiar se miră că i-a consacrat atât de mult timp. Nu-i poartă 
pică lui Fouche. Poate că iniţiativa acestuia pregăteşte viitorul. 

Se trezeşte în această zi de vineri, 6 noiembrie 1807, cu un 
sentiment de uşurare. Faptele măreţe pe care le are de 
îndeplinit nu aşteaptă. Discută cu ministrul de Interne, Cretet. în 
ce stadiu sunt marile lucrări? Ce măsuri a luat pentru ca să nu 
mai existe cerşetorie? 

„Mi-am făcut un crez pentru gloria domniei mele din a ridica 
nivelul societăţii pe teritoriul Imperiului meu“, spune el. 

Verifică proiectele. Vor deschide „şaizeci sau o sută de aşeză- 
minte pentru ca cerşetoria să fie eradicată", spune el. La treabă, 
cu energie! „Supravegheaţi ca toate astea să funcţioneze şi nu 
vă mai eternizaţi în munca molcomă de birou!" 

Va pricepe ministrul? îi mai spune: „Să nu trecem pe acest 
pământ fără să lăsăm urme care să ne păstreze amintirea în 
poste- nlate." 

îl cheamă pe Constant. 

începând de astăzi, vrea să poarte zilnic Cordoned Sfântului 
Andrei, decorația pe care i-a înmânat-o ţarul. Oamenii sunt 
sensibili la astfel de detalii lipsite de importanţă. Şi îl primeşte 
pe noul mibasador al Rusiei, contele Tolstoi. 

Se plimbă prin marea galerie a Castelului Fontainebleau, se- ' 
o ridat de conte. Trebuie să zâmbească, să atragă. Alianţa cu 
Rusia este necesară. însă bărbatul acesta cu faţa palidă nu-i 
place. îl iri- 1.1 pentru că îi răspunde monosilabic. Nici măcar nu- 
i mulţumeşte pentru reşedinţa care i-a fost rezervată, un hotel 
particular mobilai, pe strada Cerutti, cumpărat de la Murat. Şi se 
fereşte de întrebări. 

Cefei de ambasador mi-a trimis țarul ? 

Când vorbeşte, o face doar pentru a solicita evacuarea 
Prusiei de i Atre trupele franceze. 

„Prusacii vă vor înşela din nou“, spune Napoleon. 


Să evacueze Prusia? De ce nu? continuă el. 

îl ia pe Tolstoi de braţ. îl simte încordat. 

„Dar nu poţi deplasæroarmatăa ketoe simplu cum ai lua o 
pri- /.'i de tutun", adaugă Napoleon. 

Ambasadorul nu zâmbeşte, pare să nu observe nici Cordonul 
Sfântului Andrei. 

Napoleon se depărtează. 

Omul ăsta este circumspect la orice semn de atenție. 

Stie oare ce s-a petrecut la Tilsit între mine şi Alexandru ? Am 
nevoie insă de alianţa cu ruşii. Realitatea dictează întotdeauna 
legea. 

Prin urmare îşi dedică întreaga zi lui Tolstoi, înconjurându-l 
cu *miabilităţi, multiplicându-şi semnele de consideraţie. 

A doua zi, îl convoacă pe Caulaincourt, mare maestru de cai. 

„Am nevoie la Petersburg", zice, „de un om de familie nobilă, 
I cărui înfăţişare, imagine şi maniere faţă de femei şi societate 
să 
placă la curte. Savary doreşte să rămână la Petersburg, dar nu 
mai este agreat acolo. Alexandru ţi-a păstrat o amintire 
plăcută..." 

Se apropie de Caulaincourt. Ştie că acesta nu vrea să fie 
ambasador în Rusia. 

„Eşti prost la cap, Caulaincourt." 

îl ciupeşte de ureche. 

„Pacea globală se află la Petersburg, trebuie să pleci." 

Nu mă interesează că refuză pentru a doua oară postul de 
ambasador. 

„Ceea ce te reţine la Paris este frumoasa doamnă De 
Canisy." 

îl trage din nou de ureche pe Caulaincourt. 

„Din moment ce vrei să te însori, problemele tale se vor 
rezolva mai bine de la distanţă decât de aproape." 

Asta e. Nu se mai discută. Trebuie să se supună. Să asculte. 

Napoleon se plimbă încoace şi-ncolo, cu mâinile încrucişate la 
spate. 

„Acest domn Tolstoi", începe el, „are idei similare cu cele 
care se vehiculează în suburbia Saint-Germain şi toate 
prejudecățile vechii curţi de la Petersburg dinainte de Tilsit. Nu 
vede decât ambiția Franţei şi deplânge, în fond, schimbarea 
sistemului politic din Rusia, şi mai ales schimbarea sa în raport 


cu Anglia." 

Napoleon ridică din umeri. 

„Poate să fie o perpeanăfoarte ga krotór das prostia lui mă fa- 
ce să-l regret pe Markov. Cu el puteam discuta, se pricepea la 
diplomaţie. Asta se sperie de orice." 

Dar cât de mult cântăresc prejudecățile şi reţinerile contelui 
Tolstoi? 

„Popoarele vor idei liberale", i se confesează Napoleon lui 
Jerome, fratele pe care l-a instalat pe tronul Westfaliei. 

„Ele doresc egalitate", zice în continuare. „Sunt mulţi ani do 
ja de când stăpânesc situaţia din Europa şi am avut ocazia să 
m.i conving că pretenţiile privilegiaţilor au fost mereu contrare 
opini ei generale." 

Se întrerupe, iese din cabinetul de lucru. 

Ultima frază pe care a dictat-o îl tulbură. Oare aşa să fie? Nu 
cumva caută, din momentul în care a ajuns la putere, să se re- 
concilieze cu reprezentanţii vechii nobilimi? Nu cumva doreşte 
să constituie o dinastie care să fie aliată cu fostele case 
domnitoare? 

Se întoarce în cabinet şi rupe scrisoarea destinată lui Jerome. 
Se simte nesigur, debusolat. 

Nu suportă să fie slab. 

Va părăsi Castelul Fontainebleau, zice deodată, şi va pleca în 
Italia. Sunt doi ani deja, din primăvara lui 1805, de când nu a 
mai vizitat regatul a cărui coroană de fier şi-a aşezat-o singur pe 
cap. Acum a sosit momentul. 

îi vine greu să-i răspundă Josephinei, care se oferă să-l înso- 
tească în călătorie. 

Pleacă şi pentru că vrea să fugă de ea, să nu-i mai vadă 
chipul ,1 cărui tristeţe îl acuză. 

„închipuie-ţi“, îi spune lui Duroc pe un ton enervat, „femeia 
asia plânge de fiecare dată când are o indigestie, este 
groaznică, are impresia că urmăresc s-o otrăvească toţi cei care 
vor să mă vadă căsătorit cu altă femeie." 

Poate că în Italia va reuşi să ia o decizie. 

îşi aduce aminte deodată de sora Augustei de Bavaria, 
Charlotte. HI a organizat căsătoria Augustei cu Eugene de 
Beauharnais. Ce-ar li să se însoare cu Charlotte? Dictează cu 
înfrigurare o scrisoare prin care îi invită pe regele şi regina 
Bavariei la Verona, împreună c u fiica lor. Să vedem ce iese! 


Apoi, în 15 noiembrie, în ajunul plecării sale la Milano, se lasă 
cuprins, din nou, de îndoieli. Reia scrisoarea către Jerome. 

„Fii un rege constiitaiioroal:'imiăserie REGILOR 1 81 

El nu este. A ales să amestece vechiul cu noul, să îmbrace 
ideile liberale în vechile şi falsele broderii aurite ale 
prejudecăţilor cărora le-a dat importanţă. Din această cauză a 
ţesut urzeala de le- | ţături cu familiile domnitoare. Pentru asta 
se va întâlni la Verona * u regele şi regina Bavariei. însă Jerome 
nu trebuie să facă aceeaşi greşeală. 


„Să nu ai în Consiliul tău o majoritate formată din nobili", îi 
scrie. 

Zâmbeşte, apoi adaugă: „Fă în aşa fel încât toată lumea să 
pună pe seama acestei bunăvoinţe care îţi este proprie decizia 
de a menţine în majoritate reprezentanţi ai Stării a Treia în toate 
slujbele." 

Căci, cu toată siguranţa sa că trecutul nu va mai avea 
niciodată câştig de cauză, trebuie să folosească şiretlicuri. Chiar 
dacă este împăratul regilor. 


14 

Napoleon începe să fredoneze. Nici n-a ieşit bine trăsura din 
curtea Castelului Fontainebleau, în acestă zi de luni, 16 
noiembrie 1807, că se simte deja vesel. îi vin în minte cuvintele 
cântecului pe care îl intonează adesea soldaţii, când trece prin 
faţa lor, în momentele dinaintea bătăliei: 

Napoleon este împărat 

Cu suflet mare e dotat! 

Şi-i cel mai valoros bărbat. 

EI este speranța 

Și sprijin pentru Franța... 

Râde, îl ciupeşte de ureche pe secretarul său care stă lângă 
el, în berlină. 

Se simte întinerit, eliberat de povara prezenţei înlăcrimate a 
(osephinei. Ea nu a putut să-i dăruiască un fiu. A făcut copii îna- 
inte să-l cunoască pe el. E vina lui? Nu e îndreptăţit să-şi 
dorească un fiu care să-l moştenească? în fond este o cerinţă a 
dinastiei sale, a politicii sale. 

Chestiunea e ca şi rezolvată, din moment ce i s-a întipărit în 
cap. Va fi o prinţesă germană, Charlotte de Bavaria sau o mare 
ducesă rusoaică? 

Râde iar, reluând refrenul: 


O să-i redea splendoarea îndat' 

Cu suflet mare e dotat! 

Are senzaţia că sevipgrieapțiă pre. eranitinereţe. 

Se apleacă pe fereastră. îi place ruta aceasta care trece prin 
Bour- bonnais şi duce la Lyon, Chambery, Milano. Recunoaşte 
drumul Italiei, ţara în care i s-a hotărât destinul, la Lodi, Arcole, 
Marengo. Acolo a dovedit ceea ce putea să devină. Acolo, la 
Campoformio, a început să configureze o nouă hartă a Europei. 
Merge să-şi reîntâlnească tinereţea glorioasă, dar între timp a 
devenit împărat şi rege şi îi va strânge în jurul său pe toţi 
suveranii pe care i-a încoronat, care îi sunt vasali. 

Fredonează: 

El este noul nostru Carol cel Mare 

Care îi fericeşte pe francezi. 

E fericit: în sfârşit, singur, un tânăr împărat de treizeci şi opt 
de ani, căruia i se promite totul şi, mai ales, i se permite totul. 

Duminică, 22 noiembrie, izbucnesc aclamații în momentul în 
care intră în catedrala din Milano ca să asiste la Te Deum. 

Seara, la Scala, aplauzele şi strigătele din sală nu mai conte- 
nesc. 

Priveşte femeile, bărbaţii îşi pleacă ochii. Reuneşte miniştrii, îi 
dă ordine lui Eugene de Beauhamais, viceregele. Se duce la 
căpătâiul Augustei de Bavaria, soţia pe care el i-a ales-o. 

Se plimbă agale pe străzile din Milano. Acceptă cu plăcere 
ovaţiile, apoi omagiile pe care le primeşte când acordă 
audienţe. Se simte mai bine ca la Paris, eliberat de legături care 
uneori în Franţa îl încătuşează. Aici, este împărat şi rege. Acolo, 
Talleyrand, Fouche, Josephine, surorile îi reamintesc că la 
început n-a fost decât Bonaparte şi că ei au contribuit la gloria 
sa. Josephine face parte din acest trecut. El vrea să trăiască în 
viitor. 

îi scrie câteva rânduri pe care le aşterne în grabă. 

„Draga mea, sunt aici de două zile. Mă simt uşurat că nu te- 
am luat cu mine; ai fi avut de îndurat privaţiuni insuportabile la 
traversarea masivului Mont-Cenis, unde o viforniţă ne-a reţinut 
douăzeci şi patru de ore. 

L-am găsit pe Eugene stăpân pe situaţie; sunt foarte 
mulţumit de el. Prinţesa Augusta e bolnavă; am fost s-o văd la 
Monza; a suferit un avort; acum starea ei s-a îmbunătăţit. 

Adio, scumpa mea. 


Napoleon" 

Plouă pe valea râului Po, dar ce contează? Recunoaşte 
dealurile, plopii cargarmăsginesennalbiile oâuzilor, şi, în sfârşit, 
oraşele Brescia, Peschiera, Verona... 

Mulțimea se înghesuie de-a lungul drumurilor, se adună pe 
străzi, în faţa teatrului din Verona, unde se duce în compania 
Elisei, prinţesă de Lucques, a lui Joseph, regele Neapolelui, a 
regelui şi a reginei Bavariei. 

Aruncă o scurtă privire asupra fiicei lor. Charlotte e urâtă. De 
ce nu s-a însurat cu Augusta?! 

în camera din Castelul Stra, în apropiere de Padova, unde îşi 
pe- lrece noaptea de sâmbătă, 28 noiembrie, primeşte 
corespondenţa de la Paris. Ziarele continuă să prezinte, într-o 
manieră deturnată, repudierea Josephinei. 

Se înfurie. îi scrie lui Maret, secretarul său de stat, iar scrisoa- 
rea va pleca fără întârziere la Paris: „Aflu cu mâhnire din buleti- 
nele voastre că se vorbeşte în continuare despre lucruri care o 
jignesc pe împărăteasă şi care sunt deplasate din toate punctele 
de 
vedere." 

Nu permite să fie persecutată femeia pe care o iubeşte şi pe 
care o va părăsi atunci când va crede el de cuviinţă. 

Doarme prost, s-a enervat. Dă ordine cu o voce tăioasă. 
Ovaţiile din micul port Fusine îl irită, urcă cu capul plecat, cu 
mâinile la spate la bordul fregatei care îl va duce la Veneţia. 

Vremea frumoasă îl mulţumeşte. Briza împinge nava care îna- 
intează flancată de flotila Adriaticii. 

Deodată, vede Marele Canal, bazilica San Giorgio, vama por- 
tuară, puhoiul de ambarcaţiuni şi gondole împodobite cu flori 
care se îndreaptă spre fregată. în momentul în care debarcă în 
Piazzetta, este primit în aplauze şi acorduri de fanfară. 

Este duminică, 29 noiembrie 1807, ora cinci după-amiaza. 

Atmosfera de sărbătoare îi alungă tristeţea. Se instalează în 
pa- lazzo Bărbi, pe Canale Grande. Asistă de la fereastră la 
jocuri atletice. Este suveranul uneia dintre cele mai vechi 
republici din lume, succesorul dogelui. Se duce la Teatrul Fenice 
însoţit de generali care au participat împreună cu el la 
campaniile din Italia. Este înconjurat de regi şi regine. 

Vrea să vadă tot, canalele, lagunele, palatele, biblioteca. 

Dă ordin ca înhumările să se facă de-acum încolo în afara 


oraşului, pe o insulă, şi nu în interiorul bisericilor, unde riscă să 
contamineze oraşul. Străbate Piaţa San Marco. îi place acest 
decor de teatru. îl vraapbufbiNAÎPĂRATUL RECILOR 1 86 

Stă în picioare la ferestra Palatului Balbi. Aşteaptă o femeie, 
pe contesa venețiană cu părul lung, remarcată la Teatrul Fenice. 

O posedă. Posedă o lume. Are sentimentul că nimic nu-i poa- 
te rezista. 

în cursul dimineţii, înainte de a părăsi Veneţia, semnează de 
cretele pe care le-a redactat la Milano şi care înăspresc blocada 
continentală. Atâta timp cât Anglia le cere navelor neutre să 
acosteze în porturile sale în drumul spre Europa, el a decis că 
acelea dintre ele care se vor supune acestei legi vor fi 
considerate vase englezeşti şi, drept urmare, încărcăturile lor cu 
mărfuri vor fi confiscate. 

Dacă vrei să domneşti, trebuie să îţi impui propria lege. 

îi scrie lui Junot, care a intrat cu trupele în Lisabona: 
„Procedezi ca oamenii lipsiţi de orice experienţă în materie de 
cuceriri, te îmbeţi cu iluzii false; întreaga populaţie pe care o 
întâlneşti în drum este duşmanul tău, iar națiunea portugheză 
este vitează." 

„Trebuie să-i faci pe oameni să se supună voinţei tale." 


Repetă această frază, stând aşezat în faţa unei mese mari, 
rotunde, în.fortăreaţa de la Mantova, unde a sosit duminică, 13 
decembrie. NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 187 

Cere să i se aducă o hartă a Spaniei. Studiază relieful, 
plasează bolduri colorate care indică ruta pe care vor merge 
trupele în cazul în care se va decide să atace Spania, să-şi 
impună legea, să-i înlocuiască pe aceşti Bourboni incapabili şi 
lipsiţi de vlagă. 

Aude uşa închizându-se. îşi impune să nu ridice capul, ştiind 
că cel care tocmai a intrat este fratele său, Lucien, Lucien 
rebelul, care vine de la Roma, unde trăieşte în continuare cu 
femeia aceea, Alexandrine Jouberthon, de care refuză să se 
despartă. 

„Trebuie să-i faci pe oameni să se supună voinţei tale.“ 

E necesar ca Lucien să divorţeze, să revină în sânul familiei 
imperiale, aşa cum a făcut Jerome, pentru că este în interesul 
dinastiei ca fiica sa, Charlotte, să poată fi măritată cu Ferdinand, 
prinţul de Asturia. 

Napoleon se ridică în sfârşit. 

Se lasă copleşit de emoție. Sunt ani de când nu l-a mai văzut 
pe | ucien, fratele lui care, în 18 Brumar, poate că l-a salvat de 
pumnale, dar care tot de atunci i se împotriveşte. îl 
îmbrăţişează, îl strânge la piept. 

— Ei bine, iată-te, în sfârşit... Arăţi foarte bine; erai prea slab, 
acum eşti chiar frumos. 

Napoleon ia o priză de tutun. 

— Şi eu sunt bine, adaugă el, dar m-am îngrăşat şi mi-e 
teamă că am tendinţa să mă îngraş şi mai mult. 

Nu-l interesează ce spune Lucien care vorbeşte despre soţia 
sa, despre cinste, religie, despre îndatoririle sale. 

— Şi politica, domnule?! exclamă. Şi politica?... Nu valorează 
nimic pentru tine? Spui mereu „soţia mea“... Eu nu am recunos- 
i ut-O şi nu o voi recunoaşte niciodată. O femeie care a intrat în 
familia Bonaparte fără voia mea, o femeie pentru care m-ai 
înşelat. Ştiu foarte bine cât de util mi-ai fost ân 18 Brumar... 

Se întrerupe. 

— Ceea ce vreau este un divorţ, atâta tot. 


îl priveşte cu atenţie pe Lucien, dar acesta nu-şi coboară 
ochii. 

— Sire, şopteşte etatoeșhiivpareiruo Fiul GR i-ar spune, separare, 
divorţ, nulitatea căsătoriei şi tot ce va ţine de o separare de 
soţia mea, îmi pare un fapt dezonorant, pentru mine şi pentru 
copiii mei, şi nu voi fi de acord cu aşa ceva niciodată, vă 
asigur... 

— Ascultă-mă, Lucien, cântăreşte bine vorbele mele. Şi, mai 
ales, să nu ne certăm. 

Măsoară camera în lung şi-n lat, respiră zgomotos. 

— Sunt prea puternic ca să mă pretez la certuri. Dar... 

Vine mai aproape de Lucien. 

— Dacă nu te afli de partea mea, te avertizez, Europa este 
prea mică pentru noi doi. 

Un buştean se năruie în şemineu cu un trosnet puternic. 

Napoleon prizează din nou. Fratele acesta care îl înfruntă îl 
irită şi îl fascinează. 

— Eu nu vreau tragedii, pricepi? zice el. 

Trebuie să se stăpânească, să-i povestească, să-i vorbească 
despre Josephine, despre „femeia aceasta care plânge de 
fiecare dată când are o indigestie". Toate astea i le-a spus şi lui 
Duroc, dar Lucien trebuie să înţeleagă că împăratul însuşi este 
hotărât să divorţeze. 

— Eu nu sunt slab, cum aţi crede voi toţi, continuă Napoleon. 
Sunt îndrăgostit. Dar sentimentele mele sunt întotdeauna subor- 
donate politicii, care în prezent îmi cere să mă însor cu o 
prinţesă, cu toate că aş prefera să-mi încoronez amanta. Aş vrea 
să te văd şi pe tine că judeci la fel în privinţa soţiei tale. 

— Sire, aş judeca şi eu ca Maiestatea Voastră, dacă soţia mi- 
ar fi doar amantă. 

— Fugi de-aici, după câte văd, eşti incorigibil! 

Pune mâna pe umărul lui Lucien. 

— Ar trebui să stai cu mine aceste trei zile; voi cere să ţi se 
pună un pat lângă dormitorul meu. 

Lucien scutură din cap. Invocă o boală a unuia dintre copiii 
săi. 

— Ei bine, pleacă, dacă asta vrei, şi ţine-mă la curent. 

Noaptea a trecut. 

Discuţia cu Lucien l-a extenuat cât o noapte pe câmpul de 
luptă. 


încăpățânatul de Lucien! Fratele meu care nu se supune. Cele 
mai sălbatice rezistențe vor veni mereu din familia mea? 

Vrea să explice. îi sqdecdui Joseph, fratieleintai mare, pe care l- 
a făcut rege al Neapolelui şi care l-a decepţionat deseori. 

„Frate, m-am întâlnit cu Lucien la Mantova, am discutat cu el 
timp de mai multe ore. Gândurile şi limbajul lui sunt atât de 
diferite de ale mele, încât mi-a fost greu să înţeleg ce vrea. Mi-a 
spus, dar nu simt sigur, că ar dori să-şi trimită fiica cea mare la 
Paris, la bunica ei... Mi-am epuizat toate argumentele care îmi 
stau în putere să-l aduc înapoi pe Lucien - care se crede tot în 
prima tinereţe! - ca să-i pun talentele în slujba mea şi a patriei; 
în condiţiile actuale, nu văd ce-ar avea de comentat împotriva 
sistemului. Sunt în joc interesele copiilor lui; am prevăzut totul 
în acest sens. După ce divorţul de doamna Jouberthon se va 
pronunţa legal, n-am să mă opun sub nicio formă dacă va vrea 
să trăiască cu ea mai departe, oricât de intim, chiar dacă va fi 
căsătorit cu o prinţesă. Ceea ce mă interesează este doar 
aspectul politic. La urma urmei, nu vreau să intervin în gusturile 
şi pasiunile sale. lată propunerile mele: să-mi trimită o 
declaraţie în care să confirme că fiica sa pleacă la Paris şi că o 
pune complet la dispoziţia mea, căci nu mai e nicio clipă de 
pierdut, evenimentele se precipită şi destinele trebuie să se 
împlinească." 

Este joi, 24 decembrie 1807. Părăseşte Milano şi se îndreaptă 
spre Paris, la 6 dimineaţa. 

S-a născut în 1775, are deci treizeci şi doi de ani. (N. a.) 


Partea a patra 
Când marele meu car politic 
se pune în mişcare, nimic 
nu-l mai poate opri. Vai de 
cei care nimeresc sub roti 


y 
1 ianuarie 1808 — 14 octombrie 1808 


15 

în sfârşit, a ajuns la Paris. Călătoria i s-a părut interminabilă. 
Ploi, grindină, vânt, hârtoape. După Torino a renunţat la etapele 
următoare, dând ordin ca trăsura să nu facă haltă la staţiile de 
poştă decât timpul necesar pentru schimbarea grabnică a cailor. 

Ştie că Maria se află aici, la Paris, că a sosit de la Varşovia îm- 
preună cu fratele ei. îl aşteaptă. Duroc a instalat-o într-un hotel 
particular, la numărul 48 din strada Victoire. 

Napoleon sare din trăsură şi traversează cu paşi repezi curtea 
Palatului Tuileries. Pe peron, în ciuda frigului din noaptea de 1 
ianuarie 1808, miniştrii şi demnitarii s-au adunat să-l întâmpine. 
Palatul străluceşte de lumini. Nu-i bagă în seamă, se îndreaptă 
spre Talleyrand, îl duce cu el în salonul din apropierea cabinetu- 
lui său de lucru. 

Maria se găseşte aici, dar el are de luat decizii. Politica este 
singura lui stăpână absolută. Nu poate să stea lângă Maria dacă 
nu şi-a pus în ordine ideile. 

Pe parcursul voiajului de o săptămână între Milano şi Paris, a 
scris, a dictat, a meditat. 

A dat ordin ca noi trupe să intre în Spania. Trebuie să fie 
pregătit să prindă ocazia, dacă se iveşte, de a alipi această ţară 
Imperiului. „Ţară de călugări şi de preoţi care are nevoie de o 
revoluţie!" mormăie, întorcându-se spre Talleyrand. Şi cum totul 
se leagă, adaugă el, i-a cerut generalului Miollis să ocupe Roma, 
deoarece papa 


Pius al VIl-lea se încăpăţânează să nu întrerupă relaţiile Statului 
Pontifical cu Anglia. 

Maria este aici, dan/ebitrebuieisărdezbată co Talleyrand. 

întrerupe cu un cuvânt vorbele politicoase şi complimentele 
pe care prinţul de Benevento a început să le înşiruie. Fără 
linguşeli. Ce crede Talleyrand despre situaţia din Spania? 

„Dacă izbucneşte războiul", zice Napoleon, „totul va fi 
pierdut. Destinele Spaniei trebuie să fie decise pe calea politicii 
şi a negocierilor." 

Talleyrand încuviinţează, clătinându-şi capul. 

„Din vremea lui Ludovic al XIV-lea Coroana Spaniei a 
aparţinut familiei care domnea în Franţa", şopteşte el. „Prin 
urmare, această ţară este o mică parte din moştenirea marelui 
rege." 

Ridică glasul. 

„lar împăratul este îndreptăţit să-şi însuşească această moş- 
tenire cu totul; nu are voie, nu poate să abandoneze nicio 
parte." 

Napoleon îl priveşte atent pe Talleyrand, minute în şir. 
Rareori îl vede pe vice-Marele Elector formulând atât de clar 
părerile sale avizate. 

„Şi Turcia, Indiile", zice Napoleon. „Franţa şi Rusia, împreu- 
pi 
Visul de a cuceri Orientul îl urmăreşte de foarte multă vreme! 
Poate că acum a venit momentul să şi-l realizeze, cu ajutorul lui 
Alexandru |. 

Talleyrand pare dus pe gânduri. Trebuie să-l preseze ca să 
vorbească. 

„Dacă Rusia obţine Constantinopolul şi strâmtoarea Darda- 
nele", zice, „în sfârşit, vom putea, cred, să luăm totul în 
considerare, fără să ne facem griji." 

Talleyrand vorbeşte apoi îndelung despre poziţia puterilor. 
Anglia pare hotărâtă să poarte un război înverşunat. Austria 
poate fi o aliată. Prusia începe să se trezească. Rusia vrea să 
cucerească Finlanda, provinciile de la Dunăre, să se folosească 
de sprijinul Franţei ca să ajungă la mare şi la Constantinopol. 
Marea şi permanenta sa ambiţie. 

Napoleon ascultă. Avea nevoie de această conversaţie lungă 
cu Talleyrand, ca să se cufunde cu totul, încă de la întoarcerea 
sa la Paris, în ordinea implacabilă a lumii. îşi dă seama dintr- 


odată că întrevederea a durat cinci ore. Cu o mişcare a capului, 
îi face semn lui Talleyrand că poate să plece. Acum, de el 
depinde decizia. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 1 95 

S-a înnoptat de mult. 

îi cere lui Constant să meargă şi s-o aducă pe Maria 
Walewska, s-o conducă pe scara secretă care dă în 
apartamentul său. 

împărătesa nu îndrăzneşte să intre fără să fie anunţată. Se 
ascunde. Se teme într-atât de divorţ, încât preferă să se facă 
uitată, ca şi cum ar fi suficientă discreţia pentru a evita 
repudierea, hărţuirea. 

O aşteaptă pe Maria cu febrilitate. Sunt luni de zile de când 
nu l-a mai văzut pe acest „înger'". Celelalte femei, cele de-o 
noapte, nu înseamnă nimic. 

în momentul în care le strâng în braţe, mă eliberez de ele şi 
de dorinţa care mă cuprinde de a le cuceri... 

Dar Maria... 

Constant deschide uşa, dispare. 

lată „îngerul" său, timidă, emoţionată, şovăitoare. îi cuprinde 
în mâini obrazul rece ca gheaţa. 

Regăsind-o aşa cum a lăsat-o, la fel de tânără şi 
dezinteresată, simte cât de mult o iubeşte. E luxul său suprem şi 
binecuvântarea lui. „Soţia mea poloneză." 

Ea îl iubeşte pentru ceea ce este el şi nu pentru ce oferă sau 
promite. 

îl convoacă pe Marele Mareşal al Palatului încă de a doua zi 
dimineaţa. De-acum încolo, zice, Duroc va veghea asupra tinerei 
Walewska. în fiecare dimineaţă se va interesa care îi sunt 
dorinţele pentru ziua în curs şi i le va duce la îndeplinire. 
Doctorul Corvisart o va vizita periodic şi se va ocupa de 
sănătatea ei. 

Un zâmbet fugar îi luminează faţa, apoi se aşază la masa de 
lucru. 

Chestiunea aceasta am rezolvat-o. Să trecem la scrisori. 

Dar în momentul în care dă s-o citească pe prima, se uită iar 
la Duroc zâmbindu-i cu înţeles, aşa cum fac doi complici. 

Se simte bine, ca şi când ar fi adăugat un nou capitol, fericit, 
vieţii sale. îi mulţumeşte destinului care se arată atât de 
generos cu el. 

Prezenţa Măriei la Paris înseamnă dovada că totul este 


posibil, dacă ştie să aleagă fără ezitare ceea ce destinul îi oferă 
şi să găsească mijloacele de a păstra ce a primit. Trebuie să se 
organizeze, să prevaglăobsiacolelesărta ocolească. 

Destinul propune, dar, în dragoste ca şi în război, totul se ba- 
zează pe voinţă şi pe strategie. 

în această lună ianuarie 1808 se simte cuprins de un avânt 
juvenil, ca şi cum s-ar afla la puţină distanţă de vârful pe care îl 
are de escaladat, ştiind cum să se agaţe de toate punctele de 
sprijin pe care viaţa i le-a oferit şi să se caţere, zi după zi, tot 
mai sus. 

Totuşi, uneori, dimineaţa, când Constant şi Roustam îl ajută 
să se îmbrace, are câte o clipă de disperare. 

Se vede gras, cu pântecul conturându-i-se proeminent, cu 
obrazul umflat. 

Azvârle cu un gest nervos pantalonii care îl strâng. îl bruffu- 
luieşte pe Constant care îşi dă toată silinţa, îi propune altă 
pereche de pantaloni, altă redingotă. Le îmbracă cu gesturi 
nervoase, posomorât. 

Propriul său trup îi scapă de sub control? 

Are câteodată dureri violente la stomac şi îl urmăreşte imagi- 
nea tatălui său. îşi aduce aminte că a citit raportul de la 
autopsie în care era trecut diagnosticul pus de doctori lui 
Charles Bonaparte: cancer la stomac. 

Rămâne tăcut câteva clipe, după care îşi revine în fire. Să-i 
fie înşeuat bidiviul. Vrea să vâneze, în ciuda frigului, ca să-şi 
supună corpul, să-şi dovedească faptul că vigoarea şi energia se 
află încă acolo, înăuntrul său. 


îşi mână calul la galop. îi place vântul care îi biciuieşte obra- 
zul, îi şterge neliniştea. Străbate aleile forestiere. Vânează în 
toate pădurile care peoada- peirdenmeaiiua reşedinţelor sale, la 
Tuileries, Saint-Cloud şi la Malmaison, la Fontainebleau, în 
pădurile Vincennes, Rainey, la Versailles sau la Saint-Germain. 

îl ia cu el pe contele Tolstoi. Se bucură s-o pornească înainte, 
să-l găsească pe ambasador în vreo poiană, epuizat şi 
transpirat. Se miră cu naivitate. „Sunteţi obosit, conte?" 

Domnul acesta este un om de treabă, plin de prejudecăţi şi 
de neîncredere faţă de Franţa. El trebuie să-l convingă. 

La întoarcerea de la vânătoare, îl invită în Palatul Tuileries. 

îl priveşte pe bărbatul distant despre care spionii poliţiei spun 
că frecventează cu asiduitate saloanele din suburbia Saint- 
Germain şi că s-ar fi îndrăgostit lulea de doamna Recamier, o 
femeie insuportabilă, amică de-a doamnei de Stael! Trebuie însă 
să-l suporte. 

Napoleon îl pofteşte pe Tolstoi să ia loc şi începe să se plimbe 
încoace şi încolo prin faţa lui. 

„Imaginaţi-vă“, începe el, „o armată de 500 000 de oameni, 
ruşi, francezi, poate şi austrieci, care s-ar îndrepta spre Asia, 
prin Constantinopol. Nici n-ar apuca să ajungă la Eufrat, că 
Anglia ar tremura de frică şi ar îngenunchea în faţa puterilor 
continentului. Nimic n-ar putea-o împiedica să ajungă în Indii..." 

Se opreşte în faţa contelui, îi vine să-l prindă de umeri, să-l 
scuture. Nu-i suportă privirea sceptică. 

„Nu este un motiv să eşuăm în această expediţie numai 
pentru că Alexandru şi Tamerlan n-au reuşit", continuă el. 

Bate din picior. 

„Trebuie să facem lucrurile mai bine decât ei", spune 
răspicat. 

Oare omul ăsta întelege ce vreau să-i spun? 

Napoleon îşi ia pălăria cu ambele mâini şi o aruncă pe jos, 
apoi, măsurând camera în lung şi-n lat, oprindu-se adesea în 
faţa ambasadorului, spune cu o voce iritată, imperioasă: 
„Haideţi, dom- 
nule Tolstoi, acum nu vă mai vorbeşte împăratul francezilor, ci 
un general de divizie care îi vorbeşte unui alt general de 
divizie." 

Se întrerupe, se apleacă spre Tolstoi. 

„Să nu mă mai numesc om dacă nu voi respecta punct cu 


punct cele stabilite în Tratatul de la Tilsit şi dacă nu evacuez 
Prusia şi ducatul Varşoviei îndată ce vă veţi retrage trupele din 
Moldova şi din Valahikw!poLEon - ÎMPĂRATUL REGILOR 1 98 

Se ridică în picioare. 

„Cum de vă puteţi îndoi de asta? Nu sunt nici nebun, nici co- 
pil, ca să nu ştiu la ce m-am angajat, iar ce mă angajez să fac 
duc întotdeauna la bun sfârşit!" 

Câteva clipe mai târziu, Napoleon se uită după Tolstoi care se 
îndepărtează însoţit de Marele Mareşal al Palatului. 

Cu o lovitură de picior îi face vânt pălăriei până în capătul ce- 
lălalt al salonului. 

Tolstoi, chiar dacă traduce ce-am zis, va vorbi şi despre furia 
mea, despre pălăria pe care am aruncat-o pe jos. 

Atunci când le vorbeşti oamenilor, vine întotdeauna un mo- 
ment în care cuvintele trebuie susţinute de gesturi, de o mişcare 
a corpului, de o falsă izbucnire colerică. Oamenii trebuie luaţi 
prin surprindere, să-i înfricoşezi, ca să cedeze sau pur şi simplu 
ca să-şi aducă aminte de tine. Mai trebuie să ştii şi să-i 
ademeneşti, precum fac femeile. îl cheamă pe Meneval. 

Surprinde privirea pe care secretarul o aruncă pălăriei sale. 
Observă felul în care Meneval îşi trage imediat capul între umeri 
ca şi cum s-ar pregăti să se apere de un uragan. 

Asta trebuie să fie pentru cei care îl servesc, care îl înconjoa- 
ră, pentru toţi cetăţenii Imperiului său, fie ei ţărani sau regi, o 
ameninţare imprevizibilă, o bunătate neaşteptată, o enigmă, un 
bărbat mai presus de ei, pe care să-l venereze şi de care să se 
teamă. Cel care răsplăteşte cu o generozitate dincolo de orice 
imaginaţie şi, în acelaşi timp, pedepseşte cu o mână de fier. 

Asta înseamnă să domneşti. lar asta se aplică pretutindeni. Şi 
cere voinţă, clipă de clipă. Ar fi atât de simplu să fii „bun“, să 
cedezi în faţa celor pe care îi conduci. Să renunţi la scop, pentru 
a te complace în inactivitate. 

îi face un semn lui Meneval. Vrea să-i scrie lui Alexandru | 
pentru a confirma cele spuse lui Tolstoi, pentru a-i aminti ţarului 
despre expediţia spre Eufrat, spre Indii, în scopul de a ameninţa 
Anglia dinspre Orient. 

„Maiestatea Voastră şi cu mine", spune, „am fi preferat 
dulceaţa păcii, să ne petrecem viaţa în mijlocul vastelor noastre 
imperii, să ne ocupăm de întremarea şi de fericirea lor. 
Duşmanii lumii nu vor asta. 


Trebuie să fim mai mari fără voia noastră. 

Ţine de înţelepciune şi de politică să facem ceea ce 
porunceşte destinul n4&io.Sân -mengem nracola sande ne conduce 
mersul irezistibil al evenimentelor. 

Atunci, norul acesta de pigmei care nu vor să vadă că eveni- 
mentele actuale sunt de asemenea natură că trebuie să le 
căutăm comparaţie în istorie, şi nu în gazetele din ultimul secol, 
se vor supune, vor ceda... lar popoarele ruse vor fi mulţumite de 
gloria, de bogăţiile norocului care vor fi rezultatul acestor 
evenimente... 

I ucrarea de la Tilsit va pune ordine în destinele lumii. 

Un puseu de slăbiciune ne-ar face să preferăm un bine sigur 
şi prezent unei stări viitoare mai bune şi perfecte; dar, fiindcă 
Anglia lot nu vrea să cedeze, atunci să recunoaştem epoca 
aducătoare de mari schimbări şi de evenimente." 

Doreşte cu înflăcărare sosirea acestor evenimente măreţe. Le 
presimte. Le provoacă. Le organizează. Se supune mersului lor. 

O scrisoare pe care Meneval o depune pe biroul său îl anunţă 
Ma trupele generalului Miollis au intrat în Roma. Pius al VH-lea 
va i oda. în sfârşit se va termina cu impertinenţele fără limite ale 
curţii do la Roma. 

îl cheamă pe Meneval. Actul piesei trebuie jucat până la 
sfârşit. 

I botează o scrisoare pentru Eugene, viceregele Italiei. 


„Cea mai mică izbucnire de revoltă trebuie reprimată în 
sânge, dând exemple severe." 

la -Q Qiză de tutun, apoi trece în cabinetul hărților. Se apleacă 
deasupra mesei unde este deja desfăşurată harta Spaniei. Acolo 
se va juca partida. 

Are nevoie de o singură mână pentru a „ţine" şi a conduce 
trupele care înaintează în ordine, pe mai multe direcţii, în 
peninsulă. 

De ce nu ar fi Murat acela? 

Se întoarce în cabinetul său de lucru. „Murat este un erou şi 
un neghiob", îşi spune el. 

„Marele duce de Berg, împins de Caroline, îşi va imagina că 
este sortit să devină rege al Spaniei. Dar curajul, ambiția şi 
iluziile sale pot să-mi fie de folos. Pare destul de simplu. Nu 
trebuie decât să-l ţin de căpăstru, aşa cum tragi de frâiele unui 
cal prea nărăvaş. Să intre numai în Madrid, şi-apoi mai vedem!" 

„Cred că nu ar fi indicat să întreprindem nimic precipitat", îi 
spune lui Murat. „Este mai bine să ne sfătuim asupra evenimen- 
telor ce vor urma." 

E nevoie însă ca Murat să fie foarte atent. Trebuie să-l 
prevină pe acest „neghiob" de Mare Duce. 

„Aveţi de-a face cu un popor naiv", continuă Napoleon, „care 
are tot curajul şi va avea tot entuziasmul pe care îl întâlneşti la 
oameni care nu s-au uzat deloc în pasiuni politice. 

Aristocraţia şi clerul sunt stăpânii Spaniei. Dacă aceştia se 
tem pentru privilegiile şi pentru viaţa lor, vor instiga populaţia 
să se ridice în masă împotriva noastră, ceea ce ar duce la un 
război de lungă durată. Eu am partizani, însă dacă mă voi erija 
în cuceritor, nu-i voi mai avea." 

Napoleon se opreşte din dictat. La urmă a prevăzut ce s-ar 
putea întâmpla, dar presimte de asemenea că evenimentele îi 
alunecă printre degete, că nu le poate reţine. 

în fiecare zi sosesc scrisori. 


în urma unei revolte la Aranjuez, Godoy, favoritul reginei a 
fost încarcerat, Carol al IV-lea a abdicat, iar fiul său, Ferdinand, 
prinţ de Asturia, a fost LOCA Mat „rege alpPpaniei în uralele 
populaţiei. 

„Nu remarc la omul acesta care mi-a scris scrisori de implora- 
re niciuna dintre calităţile necesare conducătorului unei naţiuni." 

„Cu toate astea", îi spune Napoleon lui Murat, „nu-l vom în- 
frunta făcând din el un erou. Nu vreau să se folosească violenţa 
împotriva membrilor acestei familii; nu ajută niciodată, la nimic, 
să te faci odios şi să provoci ură." 

Dar cine poate să oprească un incendiu atunci când 
suflă vântul? 

Prinţul Asturiei a devenit Ferdinand al VIl-lea, regele Spaniei. 
A intrat în Madrid în mijlocul unei mulţimi în delir. Trupele lui 
Murat l-au urmat. Actorii se găsesc faţă în faţă. 

Nu vreau să provocăm ură. Dar pot să-mi imaginez ce 
va urma. 

Acum nu trebuie decât să aştepte, să lase evenimentele să se 
desfăşoare, să trăiască fiecare zi cu pasiune. 

Napoleon intră în camera sa. Aşezat delicat pe pat, îl aşteaptă 
dominoul pe care l-a pregătit Constant. Masca neagră stă lângă 
glugă. în această seară este bal mascat la Caroline acasă. Se 
pune în faţa unei oglinzi, îl cheamă pe Constant, probează 
masca în timp ce valetul de cameră îl ajută să-şi înşireteze 
costumul. 

Or să-l recunoască? 

îi place să se strecoare prin mulţimea celor travestiţi. Toate 
femeile, Pauline, Hortense, Caroline, dau serbări în această 
iarnă a lui 1808, fac demonstraţii de imaginaţie şi de ambiţie. 
Dar se înşală dacă una sau alta dintre ele crede că îl va duce de 
nas dis- trându-1, împingându-i în braţe femei, precum această 
domnişoară Guillebeau care a venit pe jumătate goală la serata 
Carolinei. 

„Marea Ducesă de Berg visează la coroana Spaniei 
pentru Murat", îi şopteşte Napoleon lui Duroc. 

înaintează mascat, sprijinindu-se de braţul Marelui 
Mareşal al Palatului, el însuşi travestit. 

Le pune întrebări femeilor, schimbându-şi vocea. Le ia prin 
surprindere, le şochează cu aluzii deocheate. îi place să le simtă 
neliniştea, din spatele mâăştii, de sub domino. Ele ştiu că dincolo 


de una dintre aceste măşti se află împăratul. Oare chiar sub 
masca aceasta? 

„Sire”, zice una ae REE ae RESE? 

Detestă să fie recunoscu e Duroc după el. Se 
întoarce la Tuileries. înjură. Se distra A A bal. Constant îi 
propune o nouă costumaţie, pe care o îmbracă de îndată. Astfel 
schimbat, reapare în mulţimea de măşti. Dar în jurul lui se face 
loc. Trebuie că a fost recunoscut din nou, după umblet, după 
siluetă, după mâinile încrucişate la spate. 

Mai întârzie totuşi. Femeile sunt frumoase, douăzeci şi patru 
dintre ele dansează un cadril care figurează orele. Hainele lor în 
culori învecinate sugerează creşterea zilei, apoi descreşterea 
spre noapte. Le urmăreşte dansul, apaludă, apoi, deodată, se 
simte obosit. Luminile puternice îl orbesc. Ar fi vrut să rămână 
câteva clipe un necunoscut, dar ghiceşte că toate privirile sunt 
aţintite asupra lui. El este împăratul. El nu poate fi altcineva, 
chiar şi sub masca şi dominoul său. 

Părăseşte balul, mulţimea. 

în preajma unei singure persoane se poate abandona. 

Este condus la Maria Walewska, în strada Victoire nr. 48. 

îi povesteşte. Ar vrea ca ea să participe la serbări. Şi este bu- 
curos că tânăra nu doreşte acest lucru, că rămâne astfel 
ascunsă, discretă, liniştitoare. Nu-l întreabă niciodată nimic, ca 
şi cum n-ar interesa-o ce face împăratul. Nu se înflăcărează, nu- 
1 sâcâie decât atunci când vine vorba despre Polonia, ţara sa, 
pe care doreşte s-o vadă renăscând. 

Se închide în sine. Nu poate să-i răspundă clar şi asta îl 
răneşte. Ar înţelege că el are nevoie de alianţa rusă şi că nu-şi 
poate lua riscul să o compromită dându-le satisfacţie 
polonezilor? 

Se mărgineşte să-i spună: „în cursul verii, ar fi posibil ca 
marile afaceri să se aranjeze." 

Se ridică. Farmecul s-a risipit. Politica, această pasiune a 
lumii, l-a acaparat din nou. 

Se întoarce la Tuileries. 

27 martie 1808, în zori. Palatul pare rece, pustiu. Paşii săi ră- 
sună prin galerii în timp ce valeţii forfotesc şi Meneval, abia 
trezit, se prezintă la datorie. 

Napoleon dictează degrabă o scrisoare pentru Louis, regele 
Olandei, pentru a-1 informa că Murat a intrat în Madrid, iar Carol 


al IV-lea a abdicat în favoarea prinţului de Asturia, devenit 
Ferdinand al VII-lea. 

| Mergând prin încăpere, cu RâsiDotaraţi- „Napoleon vorbeşte 
din ce în ce mai tare. 

„Frate, clima din Olanda nu-ţi prieşte. De altfel, Olanda nu va 
putea să se ridice din ruinele sale; în acest vârtej al lumii, fie pa- 
ce sau nu, nu există mijloace pentru ca această ţară să se 
susţină. 

în situaţia actuală, mă gândesc că ţi s-ar potrivi tronul 
Spaniei, ai fi suveran peste o naţiune generoasă... Răspunde-mi 
categoric ce părere ai despre proiectul pe care ţi-l propun. îţi 
dai seama că deocamdată este doar un proiect... Răspunde-mi 
clar, în caz că te numesc rege al Spaniei, ai fi de acord? Pot să 
contez pe tine? Răspunde-mi doar cu aceste cuvinte: «am primit 
scrisoarea ta din ziua cutare, răspunsul meu este da», şi atunci 
voi înţelege că vei face ce voi dori, sau «nu», ceea ce va 
însemna că nu agreezi propunerea mea... Nu te confesa nimănui 
şi nu vorbi cu nimeni despre obiectul acestei scrisori, căci un 
lucru trebuie făcut numai după ce ai meditat temeinic la 
înfăptuirea lui.“ 

în sfârşit! A vorbit pe şleau. 

Se simte eliberat de o greutate. A ales să urmeze ritmul 
evenimentelor. Ele sunt cele care îi dictează conduita. 

Va pleca din Paris, se va apropia de Spania şi se va duce la 
Bayonne, pentru că nu percepe bine realitatea lucrurilor decât 
atunci când le vede, le atinge, le cuprinde. 


Lumea este precum o femeie, nu o cunoşti, nu o înţelegi 
decât atunci când o posezi. 

îi spune pe un ton vesel lui Meneval: „Suntem la actul al cinci- 
lea al tragediei; vom ajunge în curând la deznodământ." 


16 

E nerăbdător şi furios. în curtea episcopiei din Orleans, în 
această zi de duminică, 3 aprilie 1808, plouă cu găleata. Este 
ora 4.30. Aşteaptă să se schimbe caii la berlină. Măsoară curtea 
de la un zid la altul, ignorându-l pe Champagny care stă exact 
în mijlocul curţii. Se împiedică de dalele lucioase pe care ploaia 
fină le face alunecoase. Nimic nu merge cum vrea el. 

De când a părăsit Castelul Saint-Cloud, ieri la prânz, destinul 
parcă vrea să-i pună piedici pe drumul său către Bordeaux, 
Bayonne şi Spania. Trăsurile din suita sa nu erau gata. Ele ar fi 
trebuit să se alăture berlinei împăratului la prima etapă, la 
Orleans, cu biblioteca portativă, vesela, alimentele şi vinul, 
garderoba, furierii, servitorii. însă la sosirea la Orleans, la ora 9 
seara, nici urmă de trăsuri. Şi unde sunt trăsurile acum, în 
această dimineaţă, când s-a încheiat şi schimbarea cailor? 

Urcă în berlină, face semne de plecare, iar Champagny 
trebuie să fugă ca să prindă din mers berlina şi să se instaleze 
pe bancheta din faţa lui Napoleon. 

Scrisorile şi depeşele sunt aşezate lângă împărat. 

Le apucă în mână. Le flutură pe dinaintea lui Champagny. 

Ministrul Relaţiilor externe trebuie să ştie că fratele meu, 
regele Olandei, refuză tronul Spaniei. Şi ce găseşte să obiecteze 
el, pe care eu l-am pus pe tron, el, care nu era nimic înainte? „El 
nu e“, zice Louis, „un guvernator de provincie. Pentru un rege 
nu există altă promovare decât cea a divinității. Ei sunt egali cu 
toţii." 

Napoleon aruncă scrisoarea. lată ce devine un om căruia îi 
dai putere. îl orbeşte. 

îndrăzneşte să se pretindă egalul meu? 

Napoleon se strânge într-un colţ al berlinei. 

Unde să găsească un erou de anvergura lui, dacă nu printre 
eroii antici? Sau măcar un om care să-i înţeleagă planurile, să le 
susţină cu inteligenţă? 

Priveşte această câmpie din provincia Touraine deasupra 
căreia se ridică în linişte soarele. Ceaţa mai adastă împrejurul 
copacilor care mărginesc pâraiele. Câmpurile sunt încă pustii. 

Se simte singur în lume, fără un interlocutor pe măsură. 
Poate ţarul Alexandru | să fie suveranul, omul cu care a putut 
dialoga cel mai bine. Dar ceilalţi? Cei versaţi, precum Talleyrand 
sau Fouche, nu sunt demni de încredere. Şi, de altfel, nu sunt 


decât nişte subordonați care îşi joacă rolul. 

Talleyrand este hrăpăreţ, iar Fouche are propriile sale 
obiective. Continuă să întreţină zvonurile despre divorţ. 

„l-am adus la cunoştinţă de nu ştiu câte ori opinia mea 
asupra acestei chestiuni", zice Napoleon. „Toate vorbele despre 
divorţ nu fac decât un rău imens; sunt pe cât de indecente, pe 
atât de plicticoase. E timpul să înceteze să se mai ocupe în 
maniera aceasta de divorţul meu. Sunt scandalizat să văd ce 
urmări are demersul lui deplasat." 

Dar Fouche perseverează. 

Pe cine să mă bazez? Pe fraţii mei? Louis se crede egalul meu 
şi refuză coroana Spaniei. Jerome îşi iubeşte prea mult tronul din 
Westfalia pentru a accepta să meargă la Madrid. Şi ce să facă la 
papistaşi cu o soţie de confesiune luterană? Lucien este un 
răzvrătit incorigibil. De cum au intrat trupele franceze în Roma, 
el i-a luat partea papei! Se crede un prinţ roman. 

Mai rămâne Joseph, căruia pot să-i propun să schimbe regatul 
Neapolelui cu cel al Spaniei; voi da Neapole Carolinei şi lui 
Murat, „eroul şi neghiobul" care, cel puţin, îi cunoasc valoarea. 
„Nu vă îndoiţi niciodată de inima mea, este mai valoroasă decât 
capul meu", i-a scris el. 


Sunt singur. Fără egal şi, deci, fără aliaţi. Nu am pe nimeni 
care să-mi înţeleagă politica! 

Napoleon îşi ndrea PA AiE pif Juniorar ge ziuă. Intră în 
Poitiers. Opreşte la poşta de cai şi coboară in berlină. 

în curte se mai află o trăsură cu escortă. Trei bărbaţi 
îmbrăcaţi somptuos se apropie, îl salută. El nu-i bagă în seamă. 
Ce-i cu tărăşenia asta? 

Trei nobili din Spania, explică Champagny. Ducele Medinaceli, 
ducele De Frias şi contele de Fernân Nunez au venit să-i anunţe 
împăratului urcarea pe tron a prinţului Asturiei ca rege al 
Spaniei, sub numele de Ferdinand al VH-lea. 

Napoleon se depărtează. 

Prinţul Asturiei, rege al Spaniei! E prea târziu. Napoleon a ho- 
tărât deja. Un Bonaparte va fi rege al Spaniei. Napoleon nu-i va 
primi pe cei trei nobili spanioli. 

Porneşte mai departe. Să li se transmită ca Ferdinand să vină 
în întâmpinarea lui şi că va aştepta la Bayonne. 

Se suie în berlină fără să arunce o privire spre cei trei bărbaţi 
care se înclină. 

„Interesele Casei mele şi ale Imperiului meu cer ca Bourbonii 
să înceteze să mai domnească în Spania", îi spune lui 
Champagny. „Ţările păstorite de călugări sunt uşor de cucerit. 
Dacă ar fi să mă coste 80 ooo de oameni, nu m-aş hazarda, dar 
nu vor fi mai mulţi de 12 ooo: o joacă de copii." 

Soarele se arată generos; au traversat Angouleme. 

„Nu vreau să fac rău nimănui", continuă el, „dar când marele 
meu car politic se porneşte, trebuie să treacă peste orice. Vai de 
cei care nimeresc sub roţi." 

La Barbezieux, în sala mare cu plafonul boltit a hanului „La 
Boule-Rouge", i-a aşezat cu el la masă pe Champagny şi pe 
secretarul său. A luat un dejun frugal: clapon fript şi un pahar de 
vin 
de Touraine. Stă cu picioarele întinse, cu mâna dreaptă vârâtă 
în jiletcă, dictează şi vorbeşte în acelaşi timp. 

Se simte aici ca în cort, în campanie. Nu asta îşi doreşte me- 
reu? 

Ultima noapte la Paris şi-a petrecut-o cu Maria Walewska, îna- 
inte de a se întoarce la Castelul Saint-Cloud. O noapte liniştită, 
ca într-un port. însă el trebuie să ridice ancora, să pornească în 
larg, dacă vrea să descopere noi continente. A părăsit-o astfel 


pe Maria Walewska cu sentimente amestecate, o împletire de 
regret şi de entuziasm. Regăseşte, în sfârşit, după trei luni de 


palate şi castele im PEriR Eo YANTRA E lorye riza locurilor de 


popas pe care le descoperă, peisaje şi chipuri noi, lucrurile din 
care se compune viaţa sa dintotdeauna, mişcarea, schimbarea, 
neprevăzutul. El nu va fi niciodată un suveran static. Dar asta nu 
înseamnă că îi place războiul, cum se şuşoteşte în salonul 
doamnei de Recamier, şi chiar în cel al împărătesei, şi cum 
sugerează Talleyrand. 

Se apleacă spre Champagny. 

„Pacea", zice, „o vreau prin toate mijloacele conciliabile cu 
demnitatea şi puterea Franţei. O doresc cu preţul oricărui 
sacrificiu pe care poate să-l suporte onoarea naţională." 

Se ridică. 

„Cu fiecare zi care trece, simt că pacea devine din ce în ce 
mai necesară. Prinții de pe continent o doresc la fel de mult ca 
mine; nu am împotriva Angliei nici o prejudecată împătimită, nici 
o ură invincibilă." 

Umblă cu paşi mari prin sală. Prizează tutun cu un gest repe- 
zit. 

„Englezii au stabilit contra mea un sistem de respingere; eu 
am adoptat sistemul continental pentru a determina cabinetul 
englez să cadă la înţelegere cu noi. Anglia n-are decât să fie 
bogată şi prosperă, nu mă deranjează, cu condiţia ca Franţa şi 
aliaţii săi să fie la fel ca ea." 

Se aşază din nou. De asta este necesar ca dinastia lui să 
domnească în Spania şi ca trupele franceze să intre în 
Portugalia. 

„Numai pacea cu Anglia mă va face să-mi bag sabia la loc în 
teacă şi să redau Europei liniştea." 

Bate cu pumnul în masă, se adresează lui Meneval. Să scrie 
după dictare scrisori pentru Berthier, prinţul de Neuchâtel, 
maior-ge- neral al „Marii Armate", şi pentru Murat, Mare Duce de 
Berg, lo- cotenent-general în Spania. 

Parcurge camera din nou de-a lungul şi de-a latul şi, cu 
mâinile la spate, începe să dicteze cu o voce categorică. 

„îţi aminteşti cu siguranţă de momente în care, la ordinele 
mele, ai purtat război în mari oraşe. Niciodată nu angajezi lupte 
de-a lungul străzilor. Ocupi casele din capătul străzilor şi îţi 
instalezi baterii de tunuri. Generalii trebuie luaţi la răspundere 


pentru oamenii izolaţi. Să nu existe grupuri mici; nu se va merge 
decât în coloane de 500 de oameni. în regiunea sau satul care 
încearcă să se revolte RR, Care pAnaliratatoșoldati şi curieri vei 
da un exemplu dur. Dacă incepe vreo mişcare la Madrid, o vei 
reprima cu tunurile şi vei instaura o justiţie severă..." 

Se îndreaptă spre uşă. Trimite o ultimă frază; 

„Când voi socoti că a sosit momentul, voi apărea la Madrid ca 
o bombă." 

în seara zilei de luni, 4 aprilie, intră în Bordeaux. 

Oraşul pare pustiu. în faţa prefecturii, ofiţerul care comandă 
postul de gardă se fâstâceşte, explicând că l-au aşteptat pe 
împărat să ajungă dimineaţa. Trupele s-au întors la taberele lor. 

Napoleon abia îl bagă în seamă pe ofiţer, apoi pe prefect şi se 
lasă condus în camera sa. Spune, fără să întoarcă privirea: 
„Mâine, inspecţie a gărzii şi a cavaleriei pe Champ-de-Mars şi 
vizită a portului." 

Are certitudinea că, dacă ar putea îndeplini el însuşi sarcinile 
la fel de rapid precum gândeşte şi doreşte, ar fi putut organiza 
lumea întreagă până acum. Dar există şi ceilalţi suverani, 
prefecţii, soldaţii, duşmanii. Şi, ca să-i facă să devină eficienţi 
sau pentru a-i nimici, trebuie să-i vadă personal, să-i împingă 
înainte sau să-i supună. 


El este inima Imperiului său. Principiul care ţine laolaltă tot ce 
a cucerit şi construit. 

lată motivul pentru e] Eon Shr ROSE becului fla, ca să-l aşeze 
aproape de el, pentru ca atunci când vă veni ziua, succesiunea 
să fie naturală, indiscutabilă. 

Un fiu, asta înseamnă divorţ, adică repudierea Josephinei. 

O vede coborând din trăsură în curtea palatului prefecturii, în 
timp ce el face instrucţie cu soldaţii din Regimentul de linie 108. 
Este munca lui de împărat care are nevoie de trupe bine pregă- 
tite şi devotate. lar el trebuie să fie acolo, în fruntea lor, chiar şi 
la exerciţii. îi face bine priveliştea aceasta, mişcarea oamenilor 
în şiruri, perfecțiunea mecanică a gesturilor şi a paşilor. îi place 
să dea ordine, cu trupul încordat, înălţat în scări. Asta este viaţa 
lui dintotdeauna. 

Josephine a rămas nemişcată. Este îmbrăcată toată în alb. Se 
simte emoţionat la vederea acestei siluete care, înveşmântată 
în voaluri, are un aer tânăr şi este elegantă. Parcă trecutul şi 
primele sentimente învie din nou. 

Merge în calea ei, o primeşte cu ceremonie. Ea se înclină, 
zâmbitoare. Sunt ca doi vechi complici. 

Soarele este blând. Deasupra Girondei suflă o briză marină. 
Marţi, 12 aprilie, Napoleon coboară împreună cu Josephine de-a 
lungul fluviului, de la cheiul Chapeau-Rouge până la depozitul de 
grâne. 

A luat-o de mână. Primăvara predispune la tandreţe. Totul ar 
fi simplu dacă n-ar exista cerinţele politicii şi forţa destinului. 

O priveşte pe Josephine. Va trebui s-o protejeze când momen- 
tul despărțirii va veni, şi sigur va veni. în aceste clipe, din 
moment ce gongul nu a bătut, trebuie să o păstreze, să-i ofere 
plăcerea zilelor, cu un fel de nepăsare. 

Ea intră în joc. îi face în şoaptă tot felul de confidente, 
amintin- du-i de momentele lor de intimitate. 

Este nevoit s-o părăsească pentru a merge la Bayonne, dar, 
de cum ajunge acolo, îi scrie. 

„lubita mea, voi da ordin să ţi se suplimenteze contul cu 
20.000 de franci pe lună, pe durata călătoriei tale, începând cu 
1 aprilie. 

Eu sunt cazat în condiţii oribile. Mă voi muta într-o oră, la o ju- 
mătate de leghe distanţă, într-o căsuţă de ţară. Infantul Don 
Carol şi cinci sau şase nobili ai Spaniei se află aici. Prinţul 


Asturiei se găseşte la douăzeci de leghe. Regele Carol şi regina 
trebuie să sosească. Nu ştiu unde o să-i cazez pe toţi oamenii 
ăştia. Toată logistica „38, JSfistturdereMân-Trupele mele se 
comportă bine în Spania. 

Ţi-am înţeles la un moment dat drăgălăşeniile; am râs de 
amintirile tale. Voi, femeile, aveţi memorie, nu glumă. 

Cu sănătatea stau bine şi te iubesc cu cea mai curată priete- 
nie. Doresc să ai gesturi de prietenie pentru toţi cei din 
Bordeaux; ocupațiile mele nu mi-au permis să mă întâlnesc cu 
nimeni. 

Napoleon" 

La Bayonne, bat clopotele în momentul în care iese din oraş 
ca să se îndrepte spre castelul din Marracqg. Străbate călare par- 
cul vast, distinge un turn care serveşte de porumbar, la extremi- 
tatea zidului ce închide parcul. La câteva sute de metri mai în 
jos curge Nive. Decide să se instaleze acolo. Reşedinţa se 
dovedeşte a fi imensă. La mică distanţă sunt alte castele care îi 
pot găzdui pe membrii curţii sale, care trebuie să i se alăture în 
câteva zile. Se simte bine când are toată lumea în jurul lui. lar 
parcul este destul de întins ca să poată face instrucţie cu 
trupele. 

Aici îi va primi pe Bourbonii Spaniei. 

Miercuri, 20 aprilie, apare Ferdinand, prinţul Asturiei, care se 
crede rege al Spaniei! 

Napoleon îl priveşte în tăcere. îl conduce până în capătul de 
sus al scării, îl invită la cină, încearcă să-l facă să vorbească. 
Prinţul Asturiei are ochii şi obrajii rotunzi. Trupul său emană o 
impresie de apatie, de moliciune. 

„Regele Prusiei este un erou în comparaţie cu prinţul de 
Asturia!" exclamă Napoleon. „Nu mi-a spus încă nimic, este indi- 
ferent la orice, foarte materialist, mănâncă de patru ori pe zi şi 
nu are habar de nimic..." 

Puțin mai târziu ajung regele Carol al IV-lea şi regina Marie- 
Louise, împreună cu favoritul Manuel Godoy. 

Aşa arată, aşadar, o dinastie provenită din Bourboni? 

„Regele Carol este un om de ispravă, are un aer de patriarh 
cinstit şi bun. Regina are inima şi istoria imprimate pe 
fizionomie; dar toate astea le ştiţi cel mai bine", îi mărturiseşte 
lui Talleyrand. „E ceva ce depăşeşte limitele permise ale 
imaginaţiei... Prinţul Păcii, Godoy, te duce cu gândul la un taur... 


A fost tratat cu o barbarie fără seamăn, o lună întreagă între 
viaţă şi moarte, ameninţat în fiece clipă să fie ucis. închipuiţi-vă 
că în acest timp nu ȘI acei RAEG RARA Al că îi crescuse o 
barbă de şapte degete...' 

Nu simte pentru Bourbonii din Spania decât milă amestecată 
cu dispreţ şi dezgust. 

Oamenii aceştia nu merită să domnească. Alungarea lor de 
pe tron este un act de justiţie. Şi este în interesul dinastiei mele, 
al Europei şi al Spaniei. Cât despre Ferdinand al VIl-lea, care se 
vrea rege, el este duşmanul. 

„Prinţul de Asturia, foarte prost, foarte răutăcios, este duşma- 
nul Franţei", îi explică Napoleon lui Talleyrand. „Am pus să-i fie 
arestaţi curierii, asupra cărora s-au găsit scrisori pline de venin 
şi de ură contra francezilor, pe care îi numeşte în mai multe 
rânduri «aceşti blestemaţi de francezi». Vă daţi seama că sunt 
suficient de versat în relaţiile cu oamenii pentru ca experienţa 
unui tânăr de douăzeci şi patru de ani să-mi impună; lucrul ăsta 
îmi este atât de evident, încât ar fi nevoie de un lung război ca 
să mă convingă să-l recunosc ca rege al Spaniei." 

îi priveşte cum se ciondănesc. Tatăl îi reproşează fiului că i-a 
furat coroana, fiul îi răspunde obraznic, mama, cuprinsă de 
furie, îşi insultă fiul, apărându-şi amantul, iar acesta din urmă 
stă fără glas, epuizat. 


Sunt urâţi, sunt laşi. Carol al IV-lea plânge ca un copil. 
Ferdinand mănâncă cu lăcomie. 

Aşteaptă de la mine SA AIPA OBR, recor 2 z 

Am ales ceea ce nici nu le trece prin cap. Planul este stabilit 
deja. Urmează să-l pun în practică, să-i fac să-l accepte. Vor fi 
desigur câteva ţipete, câteva lacrimi. Dar oamenii aceştia nu 
mai înseamnă absolut nimic. 

2 mai. Dictează o scrisoare pentru Murat. Trebuie să-l 
avertizeze şi pe Marele Duce de Berg. 

„Sunt mulţumit de regele Carol şi de regină", scrie Napoleon. 
„Le-am rezervat Compiege. îl desemnez pe regele Neapolelui să 
domnească la Madrid. Vreau să-ţi dau regatul Neapolelui sau al 
Portugaliei. Răspunde-mi fără întârziere care sunt opţiunile tale, 
fiindcă numirile vor trebui făcute într-o singură zi." 

Josephine soseşte la castel, bucuroasă, fericită. Hortense a 
născut pe 20 aprilie un băiat, căruia i-a pus numele Charles 
Louis- Napoleon'. Napoleon o găseşte mai frumoasă. Coboară 
amândoi pe malul râului Nive. E cald şi el o împinge în râu. Se 
stropesc unul pe celălalt, iau o barcă, se duc la Castelul Lagua, 
unde tocmai s-a instalat Caroline Murat. 

Va trebui să accepte că nu are sens să viseze la Spania, ci la 
Neapole, un regat foarte frumos. Râde. l-a scris lui Joseph că 
„Spania nu se aseamănă cu ceea ce este regatul Neapolelui... La 
Madrid, eşti ca în Franţa. Neapole este la capătul lumii. Doresc 
deci ca imediat ce primeşti scrisoarea să-ţi laşi treburile pe 
mâna cui vei socoti de cuviinţă. Şi să porneşti degrabă ca să 
ajungi la Bayonne, pe ruta Torino, Mont Cenis şi Lyon." 

Joseph este fiul cel mare al familiei. Are dreptul la tronul 
Spaniei pe care ceilalţi fraţi l-au refuzat. El îl va accepta. Nu va 
avea de ales. 

Dacă ar şti Bourbonii! 

1 Viitorul Napoleon al III-lea, fiu prezumtiv al amiralului olandez 
Verhuell, şi nu al lui Louis. (N.a.) 

îi vede înaintând în parc, spre Josephine, care este adorabilă. 
El o ia de mână, o conduce la masă. Ea va prezida dineul. 

La Castelul Marracq s-a reconstituit o curte în miniatură, 
organizată de Marele Mareşal Duroc. 

Printre femeile care formează suita Josephinei şi care se încli- 
nă în faţa lui, Napoleon observă o tânără al cărei nume îi revine 
imediat în minte, domnişoara Guillebeau, pe care o remarcase 


la un bal mascat dat de Caroline sau de Hortense, la Paris. O 
fixează intens cu privirea. Ea nu-şi pleacă ochii. Atitudinea ei 
spune îndeajuns de cla rA ARPE NARE Se înveseleşte. îi 
aruncă o ocheadă Josephinei. A văzut. Zâmbeşte, aprobator. Nu 
se teme de ea. Aproape că îşi doreşte astfel de infidelităţi. Sunt 
legate numai de plăcerile trupeşti. Politica şi inima sunt în altă 
parte. La divorţ şi la tânăra Walewska. Dar Maria se află la Paris. 
Şi trebuie să iei întotdeauna ceea ce îţi oferă destinul. 

în seara aceasta îi va face o vizită domnişoarei Guillebeau, la 
ultimul etaj al castelului. 

Se aşază faţă în faţă cu Josephine şi cu Carol al IV-lea. La 
dreapta lui, regina Marie-Louise. O pereche pe care o găseşte 
demnă de milă. La capătul mesei stă Ferdinand, al cărui chip cu 
trăsături îngroşate emană lăcomie. 

„Orice i-ai spune", povesteşte Napoleon, „el nu răspunde; ori 
că îl sâcâi, ori că îi faci complimente, fizionomia lui nu se schim- 
bă. Pentru cine îl vede, caracterul său se descrie printr-un singur 
cuvânt: «prefăcut»." 

Oare când va veni momentul să-i oblig să renunţe la ceea ce 
cred că posedă încă, şi anume Coroana Spaniei? 

Şovăie. Gândul îi zboară la domnişoara Guillebeau, la 
noaptea care urmează. Ar mai fi nevoie de un eveniment 
deosebit, de un semn care să-i permită să spulbere în câteva 
fraze iluziile acestei familii pe care o dispreţuieşte. 

în 5 mai 1808, acel eveniment nu s-a ivit încă, iarelnua 
spus nimic. 

Joi după-amiaza. Se plimbă prin parcul castelului Marracqg. 
Timpul este frumos. 

l-a fost jenă să nu-i ofere braţul reginei Marie-Louise, o fe- 
meie grasă, urâtă, vulgară, care respiră zgomotos şi se plânge 
cu o voce ascuţită de fiul ei Ferdinand, trădătorul. Se lamentea- 
ză de suferinţele pe care i le-au provocat răzvrătiţii prinţului 
„ei“, prinţului Păcii, Godoy. Ea se bizuie pe împărat, zice 
strângându-l de braţ. Carol al IV-lea este de acord cu soţia lui. 
Stă în cealaltă parte a lui Napoleon. Amândoi seamănă cu o 
pereche de supuşi care se milogesc. 

Napoleon se răsuceşte şi priveşte în spate, o zăreşte pe 
Josephine încadrată de Duroc şi de Ferdinand. Simte dintr-odată 
un elan de gratitudine faţă de ea. Ea l-a sprijinit întotdeauna cu 
inteligenţă. Până şi aici, când situaţia o cere, îi ascultă pe 


suveranii Spaniei, având graţia naturală a unei suverane. 

Vede un ofiţer care înaintează spre el, venind dinspre castel, 
precedat de un a9hiotaRo, AUR i uniforma plină de praf, 
duce o servietă de piele burduşită cu documente. Trebuie să fi 
fost trimis de Murat. 

Napoleon se apropie însoţit de Marie-Louise şi de Carol al IV- 
lea. 

— Ce noutăţi îmi aduci de la Madrid? întreabă, recunoscân- 
du-l pe căpitanul Marbot, un aghiotant de-al lui Murat. 

Se miră de tăcerea ofițerului care îi înmânează scrisorile, cu 
privirea fixă. 

— Ce se întâmplă? repetă Napoleon. 

Ofiţerul rămâne tăcut. 

Napoleon ia scrisorile, îl trage pe ofiţer deoparte şi, pe 
măsură ce se îndepărtează de Bourboni, căpitanul Marbot 
începe să vorbească. Napoleon ascultă, citeşte scrisorile de la 
Murat în timp ce se plimbă de-a lungul zidului de incintă, pe sub 
copaci. 

în prima zi a lunii mai, mulţimea s-a adunat în Puerta del Sol, 
la Madrid. A fost împrăştiată cu mare dificultate. Luni dimineaţa, 
în 2, la anunţul plecării din capitală a celui mai mic dintre fiii lui 


Carol al IV-lea, don Francisco, s-a declanşat răzmeriţa. Soldaţii 
francezi izolaţi în Madrid au fost strangulaţi. Câteva mii de 
răsculați au atacat CRANEO ME ARarflened 989 i ai Gărzii care 
pătrundeau în capitală venind dinspre suburbii. Pe Puerta del 
Sol, soldaţii spanioli au fraternizat cu răsculații şi au început să 
tragă asupra francezilor. Luptele s-au prelungit până marţi, 3 
mai. 

Napoleon îl întrerupe pe căpitanul Marbot. Nu detaliile despre 
o bătălie contează, ci concluzia, zice el. 

Citeşte ultima scrisoare de la Murat. Mamelucii au atacat ală- 
turi de Gardă. 

— Au fost ucişi câteva mii de spanioli, zice Marbot. 

Poporul, continuă el, este disperat. Nu acceptă ca familia 
regală 
să fie obligată să plece în Franţa. Răsculaţii au dat dovadă de un 
curaj nebun, chiar şi femeile şi copiii i-au atacat pe francezi. 

— Ne urăsc, cu toată victoria noastră... 

Napoleon îl întrerupe. 

— Ah, ah, zice, întorcându-se spre mijlocul parcului unde îl 
aşteaptă suveranii spanioli. Se vor calma şi îmi vor mulţumi 
când îşi vor vedea patria ieşind din oprobriul şi din dezordinea în 
care a aruncat-o administraţia cea mai slabă şi cea mai coruptă 
care a existat vreodată... 

îl bate prieteneşte cu palma pe umăr pe Marbot. îl ciupeşte 
de ureche. 

lată evenimentul pe care îl aştepta ca să-i măture pe aceşti 
Bourboni din Spania. 

îl interpelează cu o voce puternică pe Ferdinand, îi povesteşte 
despre răscoala din Madrid, despre sângele vărsat, francezii 
asasinați, severitatea necesară a represiunii ordonate de Murat, 
despre rebeliunea în sfârşit înăbuşită după zilele acestea două, 
1 şi 2 mai. 

îl vede pe Carol al IV-lea năpustindu-se către fiul său, strigân- 
du-i „Nemernicule!", făcându-l răspunzător de revolta populară. 
Numai rebeliunea sa criminală, uzurparea coroanei părintelui 
său au declanşat acest masacru. Regina Marie-Louise se repede 
şi ea la Ferdinand, îl loveşte. 

— Fie ca sângele acesta să cadă pe capul tău! urlă ea. 

Napoleon se depărtează. Josephine, Duroc, doamnele şi 
ofiţerii 


din suita lor pleacă şi ei, lăsându-i pe rege şi pe regină să-şi 
insulte în continuare fiul care tace, livid. 

| Este suficient acum şă IVE RAIOSRGArBana Spaniei pe care 
ei au lăsat-o să se rostogolească la pamânt. 

îl convoacă pe Ferdinand, îi vorbeşte fără să se uite la el, aşa 
cum faci cu un om pe care îl dispreţuieşti. 

— Dacă din momentul acesta până la miezul nopţii nu l-aţi re- 
cunoscut pe tatăl vostru ca rege legitim şi nu aduceţi la 
cunoştinţă lucrul acesta la Madrid, veţi fi tratat ca rebel. 

Nu va mai trebui apoi decât să obţină abdicarea lui Carol al 
IV-lea. Duroc are pregătit deja textul tratatului. îi plăteşte pe 
Bourboni cum ar plăti nişte valeţi pe care îi concediază. 

Napoleon nu citeşte personal textul tratatului. Păşeşte prin 
salonul Castelului Marracq cu grinzile înnegrite de fum. 

„Castelul de la Compiegne şi pădurea cu acelaşi nume sunt 
dăruite pe viaţă lui Carol al IV-lea, iar castelul Chambord îi este 
dăruit pentru totdeauna", citeşte Duroc. „Trezoreria franceză îi 
va plăti anual lui Carol al IV-lea o listă civilă de 7.500.000 de 
franci." 

De-acum înainte, regele şi regina vor locui la Fontainebleau, 
iar Ferdinand va fi găzduit de Talleyrand în castelul său de la 
Valenşay. 

Napoleon e singur în parc. Merge pe aleea care duce la Nive. 
Se lasă seara. Aşteaptă ca toată suflarea din castel să fie 
culcată ca să se întâlnească cu domnişoara Guillebeau în 
cămăruţa pe care o ocupă la mansardă şi unde este atât de cald 
încât trebuie să lase fereastra deschisă. 

îi place mirosul câmpiei, zgomotul vântului. La Tuileries se 
simte închis. Se sufocă. Are nevoie de spaţii largi şi de vânt. 

Face cale întoarsă, urcând agale spre castel. 

lată deci că i-a alungat pe Bourbonii din Spania precum a fa- 
cut-o cu Bourbonii din Neapole. Dinastia aceasta a murit. Nu a 
ştiut să-şi apere drepturile. Când unui om, unei dinastii sau unui 
popor le lipseşte energia, este corect să dispară. 

Vor accepta spaniolii sau se vor ridica să-şi apere stăpânii? 

Trebuie convinşi. 

Grăbeşte pasul. în timp ce intră în castel, îl convoacă pe 
Meneval. Domnişoara Guillebeau poate să mai aştepte. 

în cabinetul de lucru inundat de miresmele nopţii şi de mur- 
murul îndepărtat al râului, Napoleon dictează: 


„Spanioli, după o lungă agonie, națiunea voastră este în 
pericol să piară. V-am văzut toate relele. Le voi găsi remediul. 
Prinții voştri mi-au ced, oERR tg SBtucileoda. Foroana Spaniei. 
Monarhia voastră este bătrână, iar eu am misiunea de ao 
întineri. 

Toate instituţiile voastre vor fi perfecţionate şi, dacă veţi fi 
alături de mine, vă veţi bucura de avantajele unei reforme, fără 
convulsii, fără ofense, fără dezordine... 

Voi aşeza coroana voastră glorioasă pe capul altui rege, 
garan- tându-vă prin el o Constituţie care să concilieze sfânta şi 
binefăcătoarea autoritate a suveranului cu libertăţile şi 
privilegiile poporului... 

Doresc ca nepoţii voştri să mă păstreze în amintire şi să 
spună: «El este regeneratorul patriei noastre.»" 

Se gândeşte la Joseph, care trebuie să fi pornit deja la drum. 
Va avea mâna destul de fermă ca să ţină frâiele acestei ţări? Să 
se facă acceptat de poporul său? 

— Treaba este ca şi făcută, şopteşte el. 

îi face semn lui Meneval. Vrea să dicteze o scrisoare pentru 
Talleyrand. 

„Apreciez", începe el, „că treaba este ca şi făcută. Ar fi posibil 
să se ivească unele tulburări; însă lecţia pe care a primit-o 
oraşul Madrid, cea de care a avut parte nu de mult şi Burgos, 
trebuie neapărat să tranşeze lucrurile cu rapiditate..." 

Singurul aspect de care trebuie ţinut cont este să nu apară 
nicio persoană care să-i instige pe spanioli la revoltă. 


„Mă interesează în mod deosebit", continuă Napoleon, „ca 
prinţul de Asturia să nu comită vreo acţiune nesăbuită. Prin 
urmare, doresc să i se gferecacțivitaţi,delecțante, care să-l ţină 
ocupat." 

Va locui la Valenşay, la Talleyrand, un expert în materie de 
distracţii. 

„Am hotărât, aşadar, să-l trimit la voi, la ţară, ca să-l suprave- 
gheaţi şi să-l înconjurați de lucruri plăcute şi amuzante." 

Napoleon se opreşte în dreptul ferestrei. Vede parcul scăldat 
în albul lăptos al lunii. 

Se întoarce spre Meneval şi îi spune pe un ton şăgalnic: „Nu 
m-ar deranja dacă prinţul de Asturia s-ar îndrăgosti de vreo 
femeie frumoasă, mai cu seamă dacă s-ar dovedi a fi ceva 
serios între ei." 

Traversează camera în grabă şi se îndreaptă spre scara care 
duce la domnişoara Guillebeau. 

Dis-de-dimineaţă, se plimbă prin parcul Castelului Marracq. 
Ceaţa difuză estompează albastrul cerului. Aburul fin anunţă 
însă o zi frumoasă, strălucitoare. 

Coboară cu barca pe râul Adour, în compania Josephinei. Urcă 
la bordul unei fregate care, cu puţin timp în urmă, a intrat în 
portul Bayonne. Merge până la Saint-jean-de-Luz. Fâşiile lungi 
de nisip trasează linii paralele, albe, pe apa întunecată a 
oceanului. 

Se plimbă cu Josephine pe plajă. 

Sfârşitul lunii mai 1808 şi primele zile din iunie anunţă o vară 
liniştită, a cărei monotonie este întreruptă uneori de ploile calde 
din jurul prânzului. 

în ultima zi din mai, află că Murat este bolnav de icter, iar în 
pachetul de scrisori care anunţă boala locotenentului-general, 
alte scrisori semnalează că trupele franceze sunt atacate 
sporadic, în diverse locuri. 

„Bandiţii! Ne ucid când umblăm izolaţi de grosul coloanelor." 

Napoleon se înfurie. Şi doar le-a dat ordine precise. „Trebuie", 
repetă el, „să înainteze în coloane, să-i dezarmeze pe localnici, 
să folosească artileria împotriva oraşelor, să dea exemple." 

Cere să-i fie trimise scrisori de urgenţă. 

„întâi de toate, trebuie să înlesnim o bună comunicare", in- 
sistă în scrisorile către Murat. „Mă întristează boala ta; ce mă 
linişteşte totuşi este că urmezi prescripţiile medicilor; sper să 


aflu cât de curând că soluţiile vomitive şi puţină transpiraţie îţi 
vor fi făcut bine." 

Dar abia întors la CAREEN Arup Reg, friună care a izbuc- 
nit la scurt timp după ceap A CAE in Bayonne, prima scrisoare 
pe care o deschide anunţă masacrul a 338 de soldaţi la 
Valencia. Răzvrătiţii care i-au ucis pe francezii din garnizoană 
erau conduşi de un preot, Calvo. 

Se opreşte din citit. 

S-ar putea, într-adevăr, să fie începutul unei insurecţii a fana- 
ticilor, condusă de călugări şi de preoţi. Cine ştie dacă în spatele 
acestei mişcări care se extinde nu se află papa de la Roma şi 
cardinalii săi? Fiecare scrisoare anunţă răzmeriţă în câte un oraş 
- Saragosa, Barcelona, Malaga, Cadix, Badjos, Grenada. La 
Oviedo, locuitorii au fost îndemnați să se revolte de către 
preotul care l-a calificat pe Napoleon, informatorii sunt siguri de 
asta, drept „Anticristul". Soldaţii francezi sunt numiţi „oamenii 
vânduți diavolului" sau „trupele lui Voltaire". 

Incendiul nu trebuie să se extindă. 

Napoleon îi scrie ministrului de Război, Clarke. Să trimită tru- 
pe de rezervă în Spania, fără ca populaţia să fie tulburată de 
zvonuri despre război. 

„Pentru a nu se produce mare vâlvă la Paris, regimentele să 
pornească la drum pe jos, ca de obicei, urmând ca la distanţă de 
o zi de Paris să-şi continue drumul cu trăsuri." 

Joseph trebuie cât mai urgent să-şi ia în primire atribuţiile la 
Madrid. 

Merge să-şi întâmpine fratele la ieşirea din Bayonne. Joseph 
este îngrijorat, afirmă că papa le-a cerut tuturor episcopilor 
spanioli să nu-l recunoască pe acest „rege francmason, eretic, 
luteran, cum sunt toţi ceilalţi membri ai familiei Bonaparte, 
împreună cu națiunea franceză". 

Joseph, slab din fire şi speriat de orice zvon, este terorizat. 

Napoleon îl prinde de braţ, îl conduce în sufrageria Castelului 
Marracqg, unde a pregătit un dineu în cinstea lui. îl linişteşte. 
Delegații spanioli, reuniți într-o junta, l-au recunoscut ca 
suveran. 

— Nu-ţi face griji, nu-ţi va lipsi nimic. Fii vesel şi, mai ales, fii 
sănătos! 

Joseph şovăie. Şi-a strâns propriile informaţii despre Spania. 

— Nimeni nu i-a spus Maiestăţii Voastre tot adevărul, 


şopteşte el. 

Lasă capul în jos ca şi cum nu ar îndrăzni să-i mărturisească 
ce gândeşte, CE presimigoLEoN - ÎMPĂRATUL REGILOR 221, 5 

— Adevărul este că nici măcar un singur spaniol nu mă vrea, 
cu excepţia celor câteva persoane care au asistat la juntă, 
concluzionează el. 

Aşa vorbeşte un suveran? Joseph crede că poţi fi rege fără să 
faci niciun efort? Fără să trebuiască să lupti? 

— Nu pari grozav de hotărât să-ţi cucereşti regatul, spune 
Napoleon. 

Se uită fix în ochii lui Joseph, dar acesta îi ocoleşte privirea. 

Este oare regele de care are nevoie Spania? De ce trebuie să- 
i împing de la spate pe toţi cei cărora le dau un titlu, o sarcină 
de îndeplinit? 

Chiar atât de singur sunt? 

— Filip al V-lea şi Henric al IV-lea, zice el, au fost obligaţi să-şi 
cucerească regatul. 

Trebuie să-i dea asigurări lui Joseph. 

— Fii liniştit, nu te lăsa afectat şi nu te îndoi o clipă că lucruri- 
le se vor rezolva mai bine şi mai curând decât crezi. 

Murat este însă în continuare imobilizat la pat şi se 
pregăteşte să părăsească Madridul pe o targă. Şi Saragosa 
rezistă asalturilor, ghiulelelor, gloanţelor. Şi englezii debarcă în 
Portugalia, intervin în Spania. Şi armatele spaniole se 
regrupează, pornesc spre Madrid. Şi zilele trec, iar insurecția ia 
amploare. 


în parcul Castelului Marracqg, Napoleon se ocupă personal de 
organizarea trupelor. Ezită. Marea tentaţie este să se pună în 
fruntea escadroanelor WPA Fiu PONR împreună cu 
Garda, să intre în Madrid, de unde Joseph, abia sosit, se 
gândeşte deja să fugă, îngrozit de ideea că va fi prins. Solicită 
ajutor. Se teme că va fi ucis, zice el. 

Teama care răzbate în scrisorile lui nu este demnă de un 
rege, nu este demnă de un om care este fratele meu. 

„Tonul scrisorii tale nu-mi place", răspunde Napoleon. „Nici 
nu poate fi vorba de a muri, ci de a trăi şi de a fi victorios; tu 
eşti şi vei fi victorios. 

Voi ajunge în Spania la Coloanele lui Hercule, şi nu la limitele 
puterii mele... Fii liniştit, totul se va termina cu bine." 

Mareşalul Bessieres n-a obţinut o victorie la Medina de Rio 
Seco? Şi trupele generalului Dupont nu se luptă la Baylen cu 
spaniolii? Ele sunt în situaţia de a-i învinge pe rebeli. 

Napoleon urmăreşte defilarea trupelor în parcul Castelului 
Marracq. 

Dacă se va arunca asupra Spaniei, va face ordine în ţară, 
este sigur de asta. însă trebuie să ţină cont de toate piesele de 
pe eşichier. Rapoartele poliţiei conţin indicii despre comploturi la 
Paris. Nu cine ştie ce, câţiva republicani care cârtesc împotriva 
Imperiului, dar ce încredere poate să-i acorde lui Fouche, 
ministrul Poliţiei generale? 

Napoleon are sentimentul că trebuie să fie prezent peste tot. 
Ar trebui să fie la Madrid, dar totodată şi la Paris. Şi în 
Germania, fiindcă Austria îşi organizează o nouă armată. în ce 
scop? 

„Poate că Viena se pregăteşte să declare război, în ideea că 
sunt ocupat cu Spania? Nu m-aş mira, este în natura lucrurilor!" 

„Dacă Austria se înarmează", îi spune lui Berthier, „trebuie să 
luăm măsuri. De aceea, ordon ca «Marea Armată» să fie întărită. 
Dacă există un mijloc de a evita războiul, acesta este de a-i 
arăta Austriei că ridicăm mănuşa şi că suntem pregătiţi." 

Alt război, atât de repede! 

Napoleon părăseşte Castelul Marracqg în 20 iulie. Căldură to- 
ridă. Pe ruta Auch, Toulouse, Montauban, Agen, canicula este 
copleşitoare. Călătoreşte noaptea ca să evite soarele care 
incendiază câmpia, de cum răsare. 

Napoleon a decis să se întoarcă la Paris. Să astupe breşele 


care se deschid în partea de nord, pentru a putea, după aceea, 
să regleze chestiunea Spaniei, în cazul în care insurecția nu va fi 
fost zdrobită până atunfieblReȚiARi:0, ARLPSLE-a 

La fiecare etapă, pândeşte sosirea corespondenţei. 

La Bordeaux, în 2 august, sesizează starea tensionată a 
aghiotantului care îi înmânează scrisoarea. O parcurge dintr-o 
privire. Generalul Dupont a capitulat la Baylen în faţa trupelor şi 
insurgenților spanioli, conduşi de generalul Castanos. 20 000 de 
oameni au depus armele şi steagurile, în schimbul promisiunii 
că vor fi repatriați! 

Napoleon aruncă hârtia pe jos, urlâna: 

„Prostul! Imbecilul! Laşul! Dupont a pierdut Spania ca să-şi 
salveze bagajele!" 

Calcă în picioare scrisoarea. 

„Asta este o pată pe uniforma lui!" strigă el. 

Cere să i se aducă hărţile şi scrisorile succesive trimise de 
Dupont. îi scrie generalului Clarke, ministrul de Război. 

„Vă trimit nişte scrisori pe care să nu le mai arătaţi altcuiva; 
citiţi-le cu o hartă în mână şi veţi vedea dacă, de când există 
lumea, aţi mai întâlnit un lucru mai prostesc, mai stupid, mai 
laş... tot ce s-a întâmplat este rezultatul celei mai crase inepţii." 

Tună şi fulgeră. Este singur. Laşitatea, obtuzitatea, prostia 
celor care îl slujesc sunt cei dintâi duşmani ai lui. 

Trebuie însă să le ţină piept. 

La Rochefort, vineri, 5 august, are o şedinţă cu uşile închise 
cu generalii săi şi cu câţiva miniştri sosiți de la Paris; jumătate 
dintre trupele staționate în Germania vor fi direcționate spre 
Spania. Mareşalul Ney va prelua comanda armatei. 

Apoi se izolează. 

Pentru prima oară de când conduce şi guvernează, de când 
domneşte şi luptă în toată Europa, unităţi din armata sa 
capitulează. 

Prima oară! 

Strânge din dinţi. îşi stăpâneşte durerea care îi roade stoma- 
cul. Ştie că în jurul său duşmanii stau la pândă. Această pierdere 
de 20 ooo de oameni va avea răsunet în toată Europa. 

Dă un ordin. Un curier să plece, să meargă fără oprire, să 
ajungă la Sankt Petersburg înainte ca vestea capitulării de la 
Baylen să-i parvină lui Alexandru |. 

„Nu lăsa niciodată să se creadă că ţi-au slăbit puterile, fii tot 


timpul cu un pas înaintea reacției celuilalt, dă-i de înţeles că eşti 
gata să evacuezi Prusia, aşa cum îşi doreşte el, sugerează-i o 
întalnire. Arată-i că nu CAEN. APAN REARS mai hotărât şi 
mai puternic ca niciodată. 

Se întoarce la Paris prin oraşele din vest, La Rochelle, Niort, 
Fontenay. 

Luni, 8 august, intră în Napoleon-Vendee. îşi aminteşte. Hotă- 
râse construirea acestui oraş în 25 mai 1804, când lunile se mai 
numeau încă „Prairial" şi anul era Anul XII. Voise să şteargă nu- 
mele de La Roche-sur-Yon şi să arate că pacificase Vendeea. 

Merge pe străzile micului târg. Acesta este oraşul lui? Cu case 
din chirpici? Cu cazarme din vălătuci? 

Furia pune stăpânire pe el. 

îşi scoate sabia şi, cu un gest violent, o înfige până la mâner 
în pereţii din lut. 

Asta înseamnă să construieşti pentru viitor? 

Se posomorăşte. Poate că totul este la fel, friabil. Gloria sa, 
dinastia sa, Imperiul său. 

Un motiv ca să renunţe? Cheamă inginerul, îl destituie, dă or- 
dine. 

Acţiunea este singura salvare. 

încă din copilărie a învăţat că nu câştigi nimic plecând 
fruntea. Dacă toţi ar avea aceeaşi experienţă ca a lui, nu s-ar 
mai simţi atât de singur, obligat în fiecare clipă să-i îndemne să 
reziste, să lupte. 

în berlina care se îndreaptă spre Saint-Cloud, îi scrie lui 
Joseph. 

„Ai de-a face, dragul meu, cu evenimente care le depăşesc 
pe cele cu care eşti obişnuit, după cum sunt deasupra 
caracterului tău natural. 


Dupont ne-a dezonorat drapelele. Evenimente de natura 
aceas- la cer cu necesitate prezenţa mea la Paris. Sunt extrem 
de îndurerat când mă gândesc că nu pot să fiu în aceste 
momente cu tine, în mijt6taiE eine fupA6șILOR 227 

Spune-mi că te simţi bine, că eşti cu moralul ridicat şi că iei 
lecţii despre meseria de soldat; iată o bună ocazie să o 
studiezi." 

Pentru moment, nu are altă carte de jucat în Spania. 

Trebuie să parieze pe Joseph. 

însă, pentru a câştiga partida, va trebui să intre el însuşi în 
joc, adică să intre în Madrid în fruntea „Marii Armate". Trebuie. 
Este de datoria lui. 

Când ajunge la Saint-Cloud, în 14 august 1808 la ora 3.30 du- 
pă-amiaza, ştie deja că nu va face aici decât o scurtă haltă. 

Traversează curtea castelului cu paşi apăsaţi. 

în această seară, îl anunţă pe Duroc, este petrecere la 
Tuileries, în onoarea sa. A doua zi va fi Saint-Napoleon. 

A doua zi, va împlini treizeci şi nouă de ani. 

„Să dansăm", zice el. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 227 


17 

Duminică, 14 august 1808. De cum intră în salonul mare din 
Palatul Tuileries, puţin după ora 20, şi înaintează printre demni- 
tarii care se dau la ARSare; MAARE ră el Lek?2Napoleon simte 
privirile caustice aţintite asupra lui. 

lată-l pe Talleyrand, Gălbejitul, cum i se mai spune, potrivit 
rapoartelor poliţiei, şi pe Mettemich, ambasadorul Austriei. 
Prinţul de Benevento se apropie de el. Este atât de pomădat, 
încât parfumul său te îneacă. Are zâmbetu-i maliţios abia 
schiţat. Ştie. Toţi ştiu că generalul Dupont a capitulat, că 
generalul Junot se află aproape în aceeaşi situaţie la Cintra, în 
faţa trupelor engleze comandate de Wellesley, că spaniolii au 
intrat în Madrid, că Joseph, regele Spaniei, a fugit şi că nu mai 
există nici măcar un soldat francez la sud de Ebru. 

Vor să vadă pe chipul meu cicatricele acestor eşecuri. 

îşi pun întrebări. Impăratul şovăie, i-a slăbit puterea, se 
clatină ? Stau la pândă. 

Sunt gata să mă părăsească, să mă trădeze dacă mă simt 
nehotărât. 

Se întreabă ce voi decide. Trec mai departe. Ei şuşotesc. 

Li s-a raportat că în parcul Castelului Marracg, pe malul Adou- 
rului sau al râului Nive, pe plajele de la Bayonne sau de la Saint- 
Jean-de Luz, Josephine părea veselă, liniştită, fericită. A renunţat 
la divorţ? se întreabă ei. 

Fouche îl urmăreşte cu privirea, dar nu-şi pleacă ochii. Vrea 
să ştie dacă planul de divorţ pe care îl susţine este abandonat, 
caz în (are va trebui să intre din nou în grațiile Josephinei, s-o 
facă să ui- Ic ce a cutezat să-i propună. 

Spionii săi supraveghează deja imobilul din strada Victoire, 
numărul 48 şi îl vor informa că în cursul acestei nopţi împăratul 
i-a (acut o vizită tinerei Maria Walewska şi că nu a ieşit din vilă 
decât în zori, pentru a se înapoia la Saint-Cloud. 

Mă spionează. 

Trebuie să mă arăt la fel de sigur, de hotărât precum sunt a 
doua zi după o victorie. 

Napoleon se opreşte în mijlocul salonului. Este înconjurat. 
Zâmbeşte. Glumeşte, apoi, cu voce fermă, spune: „Pacea este 
dezideratul lumii întregi, dar Anglia se împotriveşte şi Anglia 
este inamicul lumii. Englezii au debarcat cu forţe armate 
considerabile în Spania; am dislocat corpurile 1 şi 2 şi trei divizii 


ale «Marii Armate» ca să îngenunchez definitiv această ţară." 

îl ia de braţ pe mareşalul Davout, face câţiva paşi, vorbeşte 
tare, pentru a fi auzit de către demnitarii care vin în urma lui. 

„Dupont", zice, „ne-dAtezsorthA ei mat! -2R demonstrat că, pe 
cât e de prost, pe-atât e de laş. Când, într-o zi, veţi afla toate 
detaliile, vi se va ridica părul pe cap." 

Priveşte în jur. Toţi îşi pleacă ochii. 

„Voi judeca cu dreptate şi, dacă ne-au pătat însemnele 
militare, vor h obligaţi să le curețe." 

Niciodată nu trebuie să arate că şovăie, niciodată nu va lăsa 
să i se vadă nesiguranța sau slăbiciunea. Şi trebuie să le alunge 
de la sine. 

Se duce la Maria Walewska. Ea îl primeşte cu braţele 
deschise. lubirea dezinteresată a unei femei, tinereţea şi 
tandreţea pe care i le oferă sunt precum victoriile: resortul şi 
energia vieţii. 


Luni, 15 august, la Saint-Cloud, primeşte în cursul după-amie- 
zii corpul diplomatic. Ambasadorii pândesc şi ei cel mai mic 
semn. Aici este de MAXIMA Mia ortaDțaorSă, pară puternic, 
determinat. 

Napoleon se apropie de Mettemich, îl ia la o parte, la distanţă 
de ceilalţi diplomaţi, plimbându-se îndelung înainte şi înapoi. Cu 
o mişcare a capului, îl trimite la plimbare pe Talleyrand care se 
îndrepta spre el. 

„Gălbejitul", şopteşte Napoleon zâmbindu-i lui Metternich. 
„Dacă intenţionez să fac ceva, nu discut cu prinţul de 
Benevento. Mă adresez lui numai când nu doresc să fac un 
lucru, având aerul că aş vrea să-l fac." 

Râde, apoi devine dintr-odată serios şi spune cu o voce înă- 
buşită: „Austria vrea să ne declare război sau vrea doar să ne 
sperie?" 

Mettemich pare surprins, neagă intenţiile belicoase ale 
Vienei. 

„Dacă aşa stau lucrurile, ce rost au pregătirile masive pe care 
le faceţi? Miliția voastră vă pune la dispoziţie 400 000 de 
oameni, înregimentaţi, instruiți. Vă aprovizionaţi oraşele. în fine, 
faptul că aţi achiziţionat cai, că dispuneţi acum de 14 000 de cai 
de artilerie este pentru mine indiciul sigur că pregătiţi un 
război." 

Se forţează să nu ridice tonul, să arate că este atât de 
puternic, încât nu-l afectează măsurile austriecilor. 

„Nreţi să mă speriaţi?" continuă el. „Nu veţi reuşi. Credeţi că 
împrejurările vă sunt favorabile? Vă înşelaţi." 

Se plimbă în continuare cu paşi domoli, urmărit de privirile 
celorlalţi ambasadori. 

„Politica mea este transparentă şi loială", continuă el. „Voi 
retrage 100 000 de oameni din Germania pentru a-i trimite în 
Spania şi tot îmi rămân destui în raport cu ai voştri. Dacă vă 
înarmaţi, voi face la fel. La nevoie, pot ridica 200 000 de 
oameni; nu veţi ajunge o putere pe continent." 

îl conduce încet pe Mettemich spre ambasadori. 

„Vedeţi bine cât sunt de calm", zice. 

îl mai reţine un moment, prinzându-l de braţ. 

„Bourbonii sunt duşmanii mei personali, eu şi ei nu putem 
ocupa, în acelaşi timp, tronuri în Europa." 

lată cauza profundă a expediției din Spania. 


„Nu este vorba de ambiţie." 

îi salută pe ambasadori şi se retrage. 

Zilele care urmează AtA RAS asketan precum cele de 
dinaintea unui asalt. Are răbdare. Cântăreşte fiecare gest şi 
fiecare cuvânt ca să analizeze şi să prevadă. 

întâi de toate, trebuie să se asigure că în nord, în Germania, 
este pace. Pe Mettemich l-a convins. Viena va rămâne cu arma 
la picior. Cu Alexandru trebuie să păstreze alianţa cu orice preţ 
şi, prin urmare, va fi obligat să se întâlnească cu el. 

Dacă îi vorbesc, îl conving. 

Fixează întrevederea la Erfurt, la finele lunii septembrie 
1808. Asta înseamnă câteva luni de pace, timpul necesar să 
învingă Spania, apoi, dacă va fi nevoie, va reveni în Germania ca 
să zdrobească definitiv Austria, aşa cum a procedat cu Pmsia. 

Este o partidă de şah. 

Umblă de colo-colo prin cabinetul de lucru. Vânează în Pădu- 
rea Saint-Germain sau în desişurile de la Grosbois, pe domeniul 
mareşalului Berthier. Trece în revistă tmpele la Versailles, pe 
Câmpia Sablons. 

Şi, clipă de clipă, are eşichierul în minte. Anticipează. îl 
instruieşte pe Jerome să fie pregătit pentru ce ar putea să se 
întâmple mai târziu în Germania. Ca rege al Westfaliei, Jerome 
trebuie să ştie la ce să se aştepte. 

„Nu putem prevedea ce turnură vor lua lucrurile de acum pâ- 
nă în luna aprilie", îi spune. îi trimite o scrisoare interceptată de 
poliţie de la Stein, ministrul pmsac al lui Frederic Wilhelm al Ill- 
lea. Este adresată generalului Wittgenstein care serveşte în ar- 
mata rusă. Stein îl informează că pregăteşte o insurecție 
naţională pe întreg teritoriul Germaniei. Francezii vor fi atacati, 
ţara va fi devastată dacă va fi necesar, tot poporul va fi chemat 
la arme, prinții şi nobilii vor fi decăzuţi din drepturi dacă nu se 
vor alătura mişcării. 

Crede Stein că voi aştepta până atunci ? 

Spania, odată supusă, va trebui să mă întorc în Germania. 
Voi deplasa „Marea Armată“, care este regina tablei mele de 
şah. 

Intră în Sala hărților. Pe harta Spaniei, boldurile indică marşul 
a trei coloane spaniole care se îndreaptă spre Ebru. Le va lăsa 
să avanseze. 

închide ochii. Schiţează planul contraatacului. 


Are nevoie însă de oameni. Va fi recrutat cu anticipație 
contingentul anului 1810, iar cei scutiţi, care fac parte din 
contingentele anilor cu PGIRS ÎN ARAf sic 899ovor fi chemaţi la 
oaste. 

Bombăne cineva? S-a deschis sezonul de vânătoare pentru 
neveste fiindcă bărbații căsătoriți sunt scutiți de serviciul 
militar? 

Am nevoie de bărbați. Jandarmeria Imperială să-i pună sub 
urmărire pe nesupuşi. Şi să i se dea câte trei franci fiecărui 
soldat la reîntoarcerea în Franţa a unităţilor care se deplasează 
din Germania în Spania. 

„Dă comandă la Paris să fie compuse cântece pe care le vei 
trimite în oraşele pe unde trec soldaţii", îi spune lui Maret. 
Aceste cântece vor preaslăvi gloria pe care a dobândit-o armata, 
victoriile pe care le va mai obţine în viitor... 

Trebuie să-şi menţină armata unită, compactă. „La război, 
totul depinde de opinia generală." Este necesar să le insufle 
încredere, să exalte eroismul acestor oameni. Să le vorbească. 

„Soldaţi“, dictează, „după ce aţi triumfat pe malurile Dunării 
şi ale Vistulei vă cer să traversaţi astăzi Franţa fără un moment 
de repaus. 

Soldaţi, am nevoie de voi. Prezenţa hidoasă a leopardului 
mânjeşte pământurile Spaniei şi ale Portugaliei. Să ducem 
vulturii noştri falnici până la Coloanele lui Hercule. 

Soldaţi, aţi depăşit renumele armatelor modeme, dar gloria 
armatelor Romei, care intr-o campanie asemănătoare triumfau 
la Rin şi la Eufrat, în Iliria şi la Tajo, aţi egalat-o?" 

Vor înţelege oare? 

îi spune ministmlui de Război, generalul Clarke: 


„Ceea ce se petrece în Spania este absolut deplorabil. Nu s-a 
făcut nimic pentru ca francezii să capete încredere. Armata este 
comandată nu de generali cu experienţă în războaie, ci de 
inspectori de poştă!" 

Mătură cu dosul mâinii scrisorile care sunt îngrămădite pe bi- 
rou, păstrând doar una dintre ele. 

Clarke ştie ce propovăduieşte un catehism spaniol? Scutură 
foaia, citeşte cu vocea înăsprită de furie: 

De unde a apărut Napoleon ? 

Din iad şi din păcat 

Care sunt primele lui oficii ? 

Să însele, să fure, să asasineze şi să oprime 

Să fie atunci păcat să ucizi francezi? 

Din contră, patria ne va multumi, 

Dacă în felul ăsta o vom scăpa de insulte, de jaf 

Și de înşelăciuni. 

Azvârle hârtia pe jos. lată isprava papei şi a episcopilor! 

Este motivul pentru care vrea ca Universitatea Imperială să 
aibă monopolul învăţământului: pentru ca Franţa să nu ajungă 
sub stăpânirea acestui fanatism, pentru ca Biserica să nu fie o 
armă împotriva puterii. 

Se întrerupe, încheie convorbirea cu Clarke. Este aceeaşi po- 
veste care continuă, contra Bourbonilor, contra prejudecăţilor. 

Nu-l acceptă pentru ce este el, pentru ceea ce reprezintă. 
Trebuie să le ţină piept. Nu există altă soluţie. 

Miercuri, 21 septembrie, se duce la Paris. 

Coboară din trăsură în bulevardul Capucinelor ca să viziteze 
lucrările începute. Apoi, în Câmpia Sablons, trece în revistă o di- 
vizie de trupe olandeze. Nu se mai satură să vadă regimentele 
defilând. 

în curând se lasă seara. 

O va revedea pe Maria. 

Mâine, spune, va fi în drum spre Erfurt. După aceea, se va 
duce în Spania. Maria Walewska rămâne tăcută, dar el îi simte 
îngrijorarea. Ea nu înţelege de ce trebuie să fie tot timpul în 
fruntea armatelor sale. De ce trebuie să lupte încontinuu? 

El şopteşte ca pentru sine: „Numai cine şi-a petrecut ani 
îndelungaţi luptând în războaie poate să înţeleagă." 

Se ridică, adăugând mai tare: „La război, oamenii nu 
înseamnă nimic, doar un singur om contează." 


Acest om este el. 


18 

Joi, 22 noiembrie 1808. Este încă întuneric la ora 5 dimineaţa, 
când Napoleon urcă în berlină. întoarce capul. | se pare că 
zăreşte silueta Josephinei, care merge prin galerii, urmată de 
doamnele din suită. 

îi face un semn scurt colonelului care comandă escorta de vâ- 
nători ai Gărzii. Berlina porneşte, luând drumul spre Châlons. 

în sfârşit, se simte liber. Josephine insistă de zile întregi s-o ia 
cu el la Erfurt. A refuzat. Ea nu s-a dat bătută. Vrea să asiste la 
reprezentațiile pe care Comedia Franceză le va da în fiecare 
seară, să participe la serbări şi la dineuri. Ea nu are dreptul să 
fie printre regi şi să-l vadă pe împăratul Rusiei? Nu este ea 
împărăteasa? 

Napoleon nu i-a dat niciun răspuns. Se felicită că nu a cedat. 
E singur ca un flăcău bun de însurat. Se lasă legănat de 
hurducăturile trăsurii. Trebuie să le sugereze suveranilor adunaţi 
la Erfurt, şi mai întâi lui Alexandru |, că îşi caută o nouă soţie, 
demnă de el, pentru a asigura viitorul dinastiei sale. Acest 
mariaj la care se gândeşte poate fi un atu pentru politica sa, 
mijlocul de a strânge şi mai puternic legăturile unei alianţe. De 
ce n-ar fi o Mare Ducesă rusoaică? Nu are Alexandru | două 
surori tinere şi nemăritate? 

Visează, în timp ce zorii mijesc peste întinderile cenuşii ale 
platourilor din Lorena. Trăsura este nevoită să încetinească la 
răstimpuri. Se apleacă pe fereastră dând semne de nervozitate 
când vede drumul blocat de furgoane şi berline, de cai de 
călărie şi de căleşti, de călăreţi purtând livreaua imperială. 


| se pare că o recunoaşte într-una dintre trăsuri pe 
domnişoara Bourgoing, cu bărbia-i ascuţită, bucle şi privire 
ştrengărească. îşi aminteşte de farsa acestei frumoase actriţe 
care i se dăruia, deşi gis ANS aA RABE Zâmbeşte. Bietul 
Chaptal, care, în aventură, şi-a pierdut ministerul! 

îi cere lui Meneval, care şade în colţul opus al berlinei, să-i 
dea lista cu actorii invitaţi să joace la Erfurt. 

„Treizeci şi doi“, şopteşte după ce l-a ascultat pe Meneval. 

Nu se poate abţine să evalueze, socotind cheltuielile de 
călătorie la î.0oo.o de ecu de persoană, şi, pe deasupra, 
gratifkaţiile de multe mii de franci pentru supuşii mai importaţi, 
la cât se ridică suma care a fost angajată. 

„Voi uimi Germania prin această grandoare", zice el. 

Fredonează, recită câteva versuri din Cinna: 

Crimele de Stat ce în numele coroanei se comit 

Domnul ni le iartă odată ce ne-a dăruit-o 

Trecutul devine just şi viitorul îngăduit 

Cine a ajuns s-o poarte nu poate ji culpabil 

Orice-ar fi făcut sau face, el este inviolabil. 

Le repetă. 

„Sunt excelente, mai ales pentru germanii ăştia încremeniţi 
pe vecie în aceleaşi idei, care vorbesc şi acum despre moartea 
ducelui de Enghien. Trebuie să le extindem valorile morale." 

Drumul s-a degajat din nou, timpul este frumos, uscat şi rece. 
Satele se profilează pe orizontul albastru. 

„în prima zi, aşadar, vor juca Cinna. Un spectacol numai bun 
pentru oamenii predispuşi la melancolie, de care Germania este 
plină." 

închide ochii. 

Urmează să joace o partidă, una strânsă. Trebuie să fie şi 
arbitru şi învingător. A invitat regii Saxoniei, Wurttembergului şi 
Bavariei, prinții, Marii Duci şi duci din Germania, Polonia, 
diplomaţi, mareşali, Oudinot, Davout, Lannes, Berthier, Mortier, 
Suchet, Lauriston, Savary, Soult. Şi, normal, Champagny. 
Talleyrand va fi prezent în calitate de Mare Şambelan. 

Va trebui să mă servesc defecare om ca de un atu. Chiar şi 
de actorii de la Comedia Franceză. Alexandru trebuie luat prin 
învăluire, sedus, convins să facă presiuni asupra Austriei, pentru 
ca ea să nu intre intr-un război până ce nu voi fi terminat cu 
Spania. 


Aceasta este miza. 

„Mergem la Erfurt", şopteşte. „La întoarcere, vreau să am 
mână liberă în privinţa Spaniei; vreau să fiu sigur că Austria, 
îngrijorată, va sta deopărt EON-IMPĂRATUL REGILOR 235 

Pentru asta, am nevoie de Alexandru |. 

Este nerăbdător să ajungă la Erfurt, unde Talleyrand trebuie 
să se fi instalat deja. îşi pune întrebări. A făcut bine să-i 
încredinţeze prinţului de Benevento sarcina de a redacta un 
proiect de tratat cu Alexandru |, cu intenţia de a reînnoi alianţa 
de la Tilsit şi de a prevedea o intervenţie rusă contra Austriei în 
caz că aceasta ameninţă Franţa? 

Ajunge la Châlons. Este ora 20. Se retrage cu Meneval, exa- 
minează textele pregătite de Talleyrand. Prinţul de Benevento 
pare să fi uitat pasajul din tratat care, deloc întâmplător, se 
referă la Austria! Când tocmai acesta este articolul-cheie! 

Are o presimţire. 

Talleyrand, omul lipsit de scrupule, „ Gălbejitul', va juca 
probabil propria-i carte, menajând Viena pentru a-şi aranja 
viitorul său personal. Căci şi el trebuie că ia în calcul căderea 
mea, moartea mea fără un moştenitor. Am nevoie de un fiu. 

Dictează o scrisoare pentru mareşalul Oudinot, care va 
strânge laolaltă în Erfurt, în vederea paradelor care vor avea loc 
în faţa împăratului Alexandru, escadroanele cele mai 
prestigioase. 

„Vreau ca înainte să înceapă negocierile împăratul Alexandru 
să fie impresionat de spectacolul puterii mele. Nu există 
negociere care să nu fie influenţată de o asemenea 
demonstraţie de forţe." 

Trece prin Metz, Kaiserslautern, Myence, Kassel, Frankfurt. 
Doarme câteva ore, puţine, pomind din nou la drum la ora 4 
dimineaţa, pe întuneric. Se opreşte ca să asiste la o trecere în 
revistă a trupelor. Trebuie să fie văzut. însă, după Frankfurt, nu 
mai coboară din berlină pe tot parcursul zilei de luni, 26 
septembrie, călătorind şi noaptea, fără oprire. 

La 9 dimineaţa, însoţit de generalul Berthier, intră în sfârşit în 
Erfurt, enclava franceză din Confederaţia Rinului. 

Trăsura se deplasează de-a lungul râului Gera, încadrată de 
escadroanele Gărzii. Mulțimea este adunată deja în jurul 
Palatului Electorului de Mayence, devenit sediul Guvernului. Aici 
va fi reşedinţa imperială. Vede trupele aliniate în piaţa 


învecinată, Hirschgarden. 

îi salută în fugă pe mareşali, dă ordine, dictează o scrisoare 
pentru Cambaceres. Nu vrea să piardă timpul. Va trebui să 
influenţeze fiecare paWieipaWtiAFeLiicirRS Se duce la regele 
Saxoniei. însă personajul cel mai important cu care trebuie să se 
vadă este Alexandru. 

La ora 14, porneşte călare. Caii mareşalilor care îl înconjoară 
tropăie de nerăbdare. Escadronul Gărzii stă în spatele lui în timp 
ce cortegiul înaintează pe drumul spre Weimar, la reşedinţa 
ţarului. 

Primele momente vor fi la fel de hotărâtoare precum primul 
asalt dintr-o bătălie. 

La Munchenholzen, se opreşte şi vede apropiindu-se trăsura 
lui Alexandru Il. Acesta coboară. Napoleon descalecă. îl 
îmbrăţişează pe ţar. Pornesc apoi călare spre Erfurt. Este egalul 
lui Alexandru. Statele-majore s-au amestecat unele cu altele. 
Copitele cailor ridică un nor diafan de praf alburiu în aerul 
proaspăt. 

în toate bisericile bat clopotele. Bubuie tunurile. Trupele, în 
uniformele lor colorate, prezintă onorul. 

— împăratul pare dispus să facă tot ce doresc, îi spune 
Napoleon lui Talleyrand, după ce rămâne singur cu el în palat. 


Se mişcă fără astâmpăr, în timp ce Constant şi Roustam îi 
prezintă hainele de gală. 

— Dacă vă vorbeşte, continuă Napoleon, spuneţi-i că încrede- 
rea mea în el este atât YEMA re Mca RRP RES Ar fi mai bine ca 
totul să se rezolve între noi doi. Ulterior, vor semna şi miniştrii. 

Meditează. 

— Să aveţi în vedere, în tot ce veţi spune, că orice întârziere 
îmi este utilă. Ceilalţi regi se vor exprima aşa cum trebuie. îmi 
ştiu de frică. 

Partida trebuie să dureze. împăratul Austriei şi regele Prusiei, 
care nu vor fi prezenţi la Erfurt, se vor teme de ce e mai rău 
pentru ei, dacă discuţiile se prelungesc într-o atmosferă de 
sărbătoare şi de fast. 

Este anunţată sosirea lui Alexandru. Napoleon îşi deschide 
braţele, i-1 prezintă pe Talleyrand. 

— Este o veche cunoştinţă, spune ţarul, sunt încântat să-l în- 
tâlnesc. Chiar speram să facă parte din delegaţie. 

Napoleon se uită la Talleyrand, apoi la Caulaincourt, 
ambasadorul lui la Sankt Petersburg, care a venit la Erfurt 
împreună cu ţarul. | se pare că aceştia doi sunt apropiaţi. Să fie 
complici? Se poartă cu un respect excesiv faţă de ţar. Se 
enervează. Vrea să alunge bănuielile care încep să-l agaseze. Va 
şti să-l convingă pe Alexandru |. 

A doua zi, miercuri, 28 septembrie 1808, aşteaptă la sediul 
guvernului sosirea baronului de Vincent care aduce o scrisoare 
din partea împăratului Austriei, Francisc |. Atmosfera din salon 
este sufocantă. Mareşalii se înghesuie în jurul mesei. Ţarul este 
înconjurat de ofiţeri. Napoleon îl aude vorbind în germană cu 
arhiducele Carol. 

Talleyrand şade impasibil în celălalt capăt al mesei. Napoleon 
îl zăreşte pe Caulaincourt, care stă retras. Hotărât lucru, ceva nu 
este în regulă cu cei doi. 

în convorbirile cu Alexandru din cursul dimineţii, a avut im- 
presia că ţarul se eschivează, că refuză să aducă în discuţie 
posibilitatea unei alianţe contra Austriei în cazul în care aceasta 
din urmă 
ar ataca Franţa. A observat la Alexandru o determinare 
neaşteptată, rezervă şi răceală dincolo de politeţea educată şi 
de declaraţiile amicale. 

Este doar o primă rundă, desigur, însă rezistenţa ţarului este 


surprinzătoare. 

Pare că nu vrea să se lase păcălit. Ca şi cum mi-ar cunoaşte 
intențiile şi scopul. Sia rd 

Napoleon îşi strecoata hana Standa AIRES. întinde dreapta 
spre baronul de Vincent care îi prezintă scrisoarea împăratului 
Austriei. Va citi scrisoarea, spune, şi îl va primi pe baron într-o 
audienţă particulară, joi. Se retrage. Scrisorile care sosesc de la 
Viena confirmă faptul că Austria continuă să se înarmeze, că re- 
fuză să-l recunoască pe Murat ca rege al Neapolelui, şi pe 
Joseph, ca rege al Spaniei. 

Ce urmăreşte? Dacă Alexandru refuză să ţină Austria deopar- 
te, aceasta va declara război. lar dacă va fi aşa, va trebui să 
izbucnească cât mai târziu posibil, după ce treburile lui în 
Spania se vor fi încheiat. 

îl primeşte pe baronul de Vincent. Vrea să-l facă pe trimisul 
împăratului Austriei să simtă mânia şi hotărârea sa. 

„De ce trebuie ca Austria să-mi stea tot timpul în cale, să se 
pună de-a curmezişul planurilor mele? Eu vreau să am relaţii de 
bună înţelegere cu voi..." 

Străbate în lung şi-n lat salonul din sediul guvernului. Nu se 
uită la baronul de Vincent. 

„Ce pretindeţi? Tratatul de la Pressburg v-a hotărât soarta în 
mod irevocabil. Vreţi război?" 

Se apropie de austriac, îl fixează cu privirea. 

„Trebuie să mă pregătesc pentru una ca asta, iar riposta mea 
va fi teribilă. Nu doresc războiul, dar nici nu mă tem de el; 
forţele mele sunt uriaşe, iar împăratul Alexandru este şi va 
rămâne aliatul meu." 

Aşa să fie? 

Se întâlnesc zilnic. în cursul dimineţii negociază, apoi 
vânează împreună. Se duc pe câmpul de luptă de la lena, unde 
a organizat o partidă de vânătoare. Vânatul încolţit este ucis, 
mistreţii, căprioarele şi cerbii şiroind de sânge srrnt aduşi la 
picioarele suveranilor. 

Napoleon se îndepărtează, intră în cort, unde îi va primi pe 
suverani. 

Nu-i place acest masacru pe locul unde au avut loc 
confruntări între oameni. Este un măcel crud şi inutil. 

încetul cu încetul, povestind despre bătălie, proasta 
dispoziţie îi dispare, iar Alexandru este atent, admirativ. 


Oare l-am cucerit ? 

Alexandru se arată entuziast la fs doza pie teatrale, iar 
când Talma, într-o scenă din Oedip _ de Voltaire, declamă 
„Prietenia unui mareNABPrEOsBARBTUliidâivâhtare a zeilor", 
Alexandru se apleacă, prinde mâna lui Napoleon, o strânge cu 
putere, cu ostentaţie. 

Pot să mă încred în acest om ? 

Trebuie să mă prefac că am încredere în această alianță, că 
Alexandru va semna în final această convenție care îl plasează 
de partea mea, contra Austriei. 

Se întoarce la palat. Se apucă de lucru, îl primeşte pe 
Caulain- court. 

Ambasadorul este demn şi grav, ca de obicei. 

— Ce se crede despre planul meu? întreabă Napoleon. 

Caulaincourt ezită. 

— Că vreţi să dominați singur, Maiestate, zice în final. 

Napoleon dă din umeri. 

— Dar Franţa este destul de mare! Ce-aş putea dori? Nu am 
probleme destule cu Spania, cu războiul contra Angliei? 

Se plimbă în jurul lui Caulaincourt, îl priveşte cu atenţie. 

— Spania, continuă el. Acolo a existat un concurs de împre- 
jurări supărător, chiar dezagreabil, este adevărat, dar ce-i 
priveşte pe ruşi? 

Dă iar din umeri. 

— Nici ei nu s-au purtat cu mănuşi când au împărţit şi au su- 
pus Polonia. Spania, de care mă ocup, mă ţine departe de ei; 
iată ce le trebuie; ar fi cazul să se arate încântați. 


Continuă să meargă. 

— în politică, totul se face, totul se bazează pe interesul po- 
poarelor, pe nevoia de pace publică, pe echilibrul necesar între 
state... Am făcut ce a NSE duri ER A n care a ajuns 
această nefericită ţară din cauza intrigilor de la curtea din 
Madrid. 

îşi deschide braţele, apoi îi dă un bobârnac amical lui Caulain- 
court. 

— Nu am putut să introduc în calculele mele tot ce produce 
prostia, slăbiciunea, laşitatea şi reaua-credinţă a acestor prinți 
din Spania. Dar ce contează, când ai rezolvarea şi când ştii ce 
vrei! 

Poate să înţeleagă Alexandru? 

Trebuie să înţeleagă. Vrea să mai încerce să-l convingă la 
viitoarele întrevederi. începând chiar de a doua zi. 

Napoleon îi vorbeşte lui Alexandru cu înflăcărare. Din când în 
când, se opreşte, îl priveşte pe ţar, care zâmbeşte fermecător, 
care pare să aprobe, apoi, dintr-odată, aduce vorba despre 
domnişoara Bourgoing, actriţa cu talent remarcabil, o femeie 
care îl atrage. 

— Oare e disponibilă? întreabă Alexandru. 

Napoleon zâmbeşte. Se simte ca un frate mai mare, cu expe- 
rienţă. 

— Vă doresc să puteţi rezista tentaţiei, zice el. 

Lasă să se înţeleagă că vorbeşte în cunoştinţă de cauză, cum 
ar proceda cu un camarad din garnizoană. Bărbaţii, fie că sunt 
locotenenţi, fie că sunt regi, sunt croiţi din aceeaşi stofă. Mai 
adaugă şi faptul că domnişoara Bourgoing este vorbăreaţă. 

— în cinci zile, se va şti la Paris cum arată Maiestatea Voastră 
din cap până-n picioare, zice el. 

Alexandru râde, se înclină şi, după o privire complice, 
părăseşte încăperea. 

Napoleon se simte uşurat. Trebuie să ţeasă şi să coasă în 
conți nuare la reînnodarea acelei intimităţi cu Alexandru pe care 
o sta bilise la Tilsit. în felul acesta va reuşi, fără îndoială, să-i 
deturneze convingerea, să-l facă să înţeleagă că alianţa dintre ei 
trebuie stabi lită ca o garanţie împotriva Austriei. 

în timpul serii, la teatru, în timp ce actorii de la Comedia 
Franceză joacă Fedra, se arată prevenitor faţă de ţar, o invită în 
loja imperială pe ducesa de Saxa-Hildburghausen, sora reginei 


Louise a Prusiei. Trebuie să-i flateze pe prusaci, din moment ce 
Alexandru rămâne legat de ei. Ţarul pare a fi sensibil la atenţii. 

Cu ocazia concertelor, a dineurilor, a paradelor organizate zil- 
nic şi a balurilor, Napol dó PrEP BARA RANTA 

Vrea cu orice chip să-l cucerească pe acest bărbat, de care, 
de altfel, se simte atras. Dintre suveranii Europei, Alexandru 
este singurul în privinţa căruia nu simte dispreţ. Ar vrea să 
păstreze cu el o relaţie de încredere, amicală, fără iluzii, dar şi 
fără ipocrizie. 

Seara, după ce se întoarce de la teatru, nu poate să 
adoarmă. 

Simte în toiul nopţii, dintr-odată, o durere intensă în piept, 
combinată cu senzaţia de sufocare. Se trezeşte scăldat în 
sudoare. Vede umbre în jur. îi vine în minte asasinatul ţarului 
Pavel |, comis de către oameni din anturajul lui Alexandru, care 
au acţionat din ordinul acestui fiu paricid. 

Se ghemuieşte. îi distinge pe Constant şi pe Roustam, care îl 
şterg. Se ridică. începe o scrisoare adresată Josephinei. 

„lubita mea, îţi scriu puţin: sunt foarte ocupat. Zilele întregi 
de conversații nu-mi fac bine la guturai. în rest, totul decurge 
bine." 

Ezită, apoi adaugă dintr-o trăsătură de condei: 

„Sunt mulţumit de Alexandru; cred că şi el de mine; dacă ar fi 
femeie, aproape că m-aş îndrăgosti de el. 

Voi ajunge la tine curând; ai grijă de tine şi să te găsesc sănă- 
toasă şi frumoasă. 

Adio, iubito. 

Napoleon" 

La balul organizaţia Weimar, Napoleon îl urmăreşte pe 
Alexandru dansând cu eleganţă. 

Face turul sălii cu mâinile la spate. Suveranii se înclină. îl 
recunoaşte pe Goethe, omul acesta mic de statură, care a venit 
intr-o dimineaţă la Erfurt ca să asiste la ceremonia deşteptării 
lui. Se apropie de el. 

— Domnule Goethe, sunt încântat să vă văd. 

Priveşte în jur. în sala de bal, în afară de Alexandru, probabil, 
se află atâtea marionete sau automate, atâta prostie dedesubtul 
uniformelor şi decoraţiilor. 

— Domnule Goethe, sunteţi o personalitate. Ştiu că sunteţi 
primul poet tragic al Germaniei. 


Lângă Goethe stă dramaturgul Wieland. 

— Domnule Wieland, spune Napoleon, noi vă numim Voltaire 
al Germaniei. PA 

Se întoarce. Alexand 06 AVintl A HAREA 

— Dar de ce scrieți, continuă Napoleon, în genul acesta echi- 
voc care transportă romanul în istorie şi istoria în roman? La un 
om superior cum sunteţi, genurile trebuie să fie departajate şi 
exclusive. Tot ce este amestecat provoacă confuzie... 

— Gândurile oamenilor valorează uneori mai mult decât 
acțiunile lor, spune Wieland, şi romanele bune valorează mai 
mult decât specia umană. 

Napoleon clatină din cap. 

— Ştiţi ce li se întâmplă celor care exprimă mereu virtutea în 
ficţiune? Lasă să se înţeleagă că virtuțile nu sunt decât nişte 
himere. Istoria a fost deseori calomniată chiar de către istorici... 

Se întrerup. 

— Tacit, continuă el, cunoaşteţi vreun alt detractor al uma- 
nităţii mai mare şi adesea mai nedrept? Tacit nu m-a învăţat 
niciodată nimic. Găseşte motive criminale pentru acţiuni dintre 
cele mai simple. Am dreptate, domnule Wieland? 

Arată spre sala de bal. 

— Dar vă deranjez; nu ne aflăm aici ca să vorbim despre 
Tacit. Priviţi cât de bine dansează împăratul Alexandru. 

îl ascultă pe Wieland, care îi spune că este un împărat care 
vorbeşte ca un om de litere. 


— Ştiu că Maiestatea Voastră nu desconsideră acest titlu. 

Napoleon îşi aminteşte. A visat cândva să fie scriitor în mani- 
era lui Jean-Jacques Rousseau. Se întâmpla atât de departe de 
locul acesta, într-o cĂATREFAN -dMEĂRGIrRERUAAZ45de la Valence. 
Wieland şi Goethe vorbesc acum despre pasiunile oamenilor 
care vor fi stăpânite într-o bună zi de rațiune. 

Napoleon face un pas, se depărtează de ei, şi spune: 

— Asta spun şi filosofii noştri. Dar eu caut această forţă a ra- 
ţiunii şi n-o văd nicăieri. 

Se simte dintr-odată obosit şi singur în mijlocul acestei mul- 
timi de oameni înzorzonaţi. Are deodată certitudinea că se 
înşală în privinţa lui Alexandru, că se amăgeşte crezând că va 
reuşi să-l aducă de partea sa. 

Cine ştie dacă împăratul nu este susținut în rezistența sa de 
către Talleyrand şi Caulaincourt, oameni care îşi joacă propria 
lor partidă, unul atât de cinic şi atât de abil, celălalt atât de 
dornic de pace, gata şi unul şi celălalt să-mi desconspire 
strategia numai ca să nu ies învingător? 

Rămâne treaz toată noaptea, cu toate că l-a cuprins oboseala 
şi are senzaţia că trupul îi atârnă greu. Respiră cu dificultate. îl 
doare stomacul. | se pare că pântecul umflat este enorm. 
încearcă să se calmeze. îi scrie câteva rânduri Josephinei. 

„lubita mea, am primit scrisoarea ta. Mă bucur să aflu că te 
simţi bine. Am fost la bal la Weimar. împăratul Alexandru a dan- 
sat, eu nu, am totuşi patruzeci de ani. 

Sunt sănătos în general, în ciuda câtorva simptome minore. 

Adio, iubito. 

Al tău cu totul. Sper să te văd curând. 

Napoleon" 

A doua zi dimineaţa, este hotărât să descopere care sunt 
intenţiile ţarului, ca să ştie ce are de făcut. 

Nu-i răspunde lui Alexandru care, intrând în salonul unde are 
loc în fiecare zi întrevederea lor, îi vorbeşte entuziasmat despre 
balul de la Weimar, despre graţia şi distincţia prinţesei 
Stephanie de Beauharnais, soţia lui Charles, prinţul ereditar din 
Bad şi fratele împărătesei Rusiei. 

— Stephanie de Beauharnais, cumnata mea, zice Alexandru. 

Napoleon ascultă, apoi, cu o voce seacă, aminteşte de 
Austria, 
de pregătirile de război cu care aceasta ameninţă Franţa. O 


intervenţie diplomatică a lui Alexandru | ar fi singura modalitate 
de a menţine pacea. Ţarul este hotărât să intervină? 

Alexandru pare să nu-l fi auzit. 

Dar el trebuie să ştie BRE AN - ÎMPĂRAZUL OE. 

Napoleon îşi ia pălăria, o aruncă pe jos, o calcă în picioare, ur- 
lă că vrea un răspuns precis. Alexandru se ridică şi se îndreaptă 
spre uşă. 

— Sunteţi prea violent, iar eu sunt încăpățânat, zice el. Cu mi- 
ne nu câştigi nimic dacă te înfurii. Ori conversăm, ne întreţinem, 
ori plec. 

Napoleon îl prinde de braţ râzând, îl conduce spre mijlocul sa- 
lonului, se aşază pe canapea lângă el, schimbând vorba. 

— Stephanie de Beauharnais este o femeie spirituală, zice. 

Da, acum ştie. 

Alexandru nu va semna niciodată o alianţă care să-l angajeze 
de partea Franţei contra Austriei. 

lată că s-au clarificat în sfârşit poziţiile unora şi altora. 

A pierdut câteva zile cu amabilităţi inutile, dar nu s-a lăsat 
dus de nas. Oare Talleyrand s-a vândut Vienei, aşa cum 
presimte, şi l-a îndemnat pe Alexandru să-i opună rezistenţă? Va 
avea vreodată dovada acestei trădări ? 

Oamenii şi lucrurile sunt aşa cum sunt. E bine să le vadă ade- 
vărata faţă, să-şi schimbe obiectivul, să facă în aşa fel încât 
războiul inevitabil pe care Viena vrea să-l declanşeze să înceapă 
cât mai târziu. 

Nu-i rămâne decât să înceapă un nou război, în Germania. 

Priveşte peisajele cu un fel de amărăciune amestecată cu 
melancolie. Nu a reuşit să impună pacea. Se simte detaşat de 
tot ce se petrece aici. Gândul lui este deja în altă parte, în 
Spania, unde va trebui să ajungă în cel mai scurt timp după ce 
pleacă de la Erfurt; se va întoarce apoi să înfrunte armata 
austriacă. 

la parte la unul dintre dineurile programate, care deja nu-l 
mai distrează. 

în dreapta lui stă ţarul, regii Westfaliei şi Wiirttembergului. La 
stânga, ducesa de Weimar, regele Bavariei şi al Saxoniei. Le 
vorbeşte despre originile Constituţiei germanice. Toţi se miră de 
erudiţia sa. îi priveşte pe suveranii aceştia adunaţi laolaltă. 

Le povesteşte despre viaţa de garnizoană, despre timpul pe 
care l-a avut la dispoziţie ani de zile ca să citească, să studieze, 


despre caietele pe care le-a umplut cu notițe. 

„Când eram locotenent de artilerie..." începe el, uitându-se în 
ochii monarhilor, unul du ă altul. 

Se corectează apoi: NAS AN MPĂRATLL 608253 fiu locotenent 
de artilerie." 

Nu-şi regretă accesul de mândrie şi de orgoliu. Chiar aşa a 
fost. Acum este împărat. Şi situaţia cere să-şi schimbe tactica 
faţă de Alexandru. După cum deseori se întâmplă şi pe câmpul 
de luptă. Nu poţi să străpungi linia de apărare a inamicului? îl 
ataci pe flancuri. Să nu-şi închipuie însă că va da înapoi. 
Dimpotrivă, nu va abandona poziţiile fortificate de care dispune 
în Germania, pe Oder, şi care îi vor fi utile în acest război pe 
care Alexandru nu a voit să-l oprească şi pe care Viena şi-l 
doreşte. 

Talleyrand solicită o audienţă. Napoleon îl ascultă. Prinţul de 
Benevento îl îndeamnă la moderație, la compromis. 

Napoleon îl priveşte fix, apoi, pe un ton degajat, îi spune: 

— Eşti bogat, Talleyrand. Dacă voi avea nevoie de bani, la 
dumneata o să apelez. Haide, spune-mi cu mâna pe inimă, câţi 
bani ai câştigat cu mine? 

Ştie că Talleyrand nu se va pierde cu firea, nu va mărturisi. 


—Nu am stabilit nimic cu împăratul Alexandru, zice 
Napoleon, părând că a uitat de întrebarea pe care i-a pus-o. Am 
încercat în toate felurile, dar are în: yst la minte. Nu am reuşit 
să avansez niciun pas. 

Caulaincourt intră în salon. Napoleon se întoarce spre el. 

— Împăratul tău, Alexandru, este încăpățânat ca un catâr. 
Face pe surdul la lucrurile pe care nu vrea să le audă. 
Nenorocitele astea de probleme cu Spania mă costă scump! 

— împăratul Alexandru vă preţuieşte în mod deosebit, zice 
Talleyrand. 

Napoleon ripostează. 

— Se preface, iar voi vă lăsaţi păcăliţi. Dacă ţine atât de mult 
la mine, de ce nu semnează? 

îl întrerupe pe Talleyrand, care îi vorbeşte iarăşi despre fortifi 
caţiile de pe Oder, care ar trebui totuşi să fie evacuate. 

— îmi propuneţi să adopt o poziţie defensivă! urlă Napoleon. 
Dacă accept, Europa nu va întârzia să mă trateze ca pe un 
Mucos. 

Prizează cu nervozitate, merge în mijlocul camerei, ignorări 
du-i pe Talleyrand şi pe Caulaincourt. A învăţat că trebuie să se 
folosească de orice situaţie. Să nu capituleze niciodată. Doar 

u ;i stat atâtea zile la Erfurt ca să abandoneze acum terenul. 

— Ştiţi din ce cauză nu îndrăzneşte nimeni să-mi spună di 
rect ce crede? întreabă el, apropiindu-se de Talleyrand. Pentru 
că, neavând copii, consideră că Franţa îmi este dată pe viaţă. 
lată se creţul a tot ce vedeţi aici: se tem de mine şi fiecare mă 
evită cum poate; nu este o stare de lucruri benefică pentru 
nimeni. Şi... 

Rosteşte răspicat fiecare cuvânt: 

— ...Va trebui remediată într-o bună zi. Ocupaţi-vă în conți 
nuare de Alexandru; poate că l-am bruscat puţin, dar vreau să 
ne despărţim în termeni amicali... 

îl reţine pe Caulaincourt care se pregătea să plece împreună 
cu Talleyrand. 

Ar trebui să-l iscodească pe ţar asupra părerii pe care o are 
des pre o nouă căsătorie, îi spune Napoleon, despre necesitatea 
do .1 avea copii pentru a-şi întemeia dinastia. 

Caulaincourt pare surprins, jenat. 

— Asta ca să aflu dacă Alexandru îmi este într-adevăr prieten, 
dacă îi pasă cu adevărat de fericirea Franţei, căci eu o iubesc pe 


Josephine, continuă Napoleon. Niciodată nu voi fi mai fericit 
decât acum. Dar astfel voi cunoaşte opinia suveranilor în 
privinţa acestui act care pentru mine ar fi un sacrificiu. Familia 
mea, Talleyrand, Fouchti Nr FEMRA FAM i-ó cer în numele 
Franţei. Adevărul este că un băiat v-ar oferi mai multă stabilitate 
decât fraţii mei, care nu sunt iubiţi şi nu sunt nici prea capabili... 
L-aţi vrea poate pe liugene? Adopţiile nu sunt un fundament 
solid pentru întemeierea unei dinastii noi. Pentru el am alte 
planuri. 

Poate că din întâlnirea de la Erfurt nu va rămâne decât ideea 
divorţului, pe care a semănat-o pentru ca Europa monarhilor să 
nu lie surprinsă când va veni momentul repudierii, pentru ca 
ţarul să < readă că, din moment ce îl consultă în acest subiect, 
Napoleon îşi păstrează neştirbită încrederea în el. 

în acelaşi timp, semnează, miercuri, 12 octombrie, o 
convenţie care nu este altceva decât o simplă reînnoire, din 
vârful degetelor, ;i tratatului de la Tilsit. 

— Am semnat cu ochii închişi, ca să nu văd ce aduce viitorul, 
îi şopteşte Napoleon lui Berthier. 

însă el cunoaşte acest viitor. 

l-a propus lui Alexandru să-i adreseze o scrisoare lui George 
al 111-lea, regele Angliei. Alege cuvinte precum „pacea este în 
folosul popoarelor de pe continent, după cum este şi în interesul 
poporu- lui Marii Britanii", trebuie să se pună capăt „războiului 
îndelungat şi sângeros" pentru „fericirea Europei". 

Cuvinte pe care Anglia le va respinge. 

Vineri, 14 octombrie 1808. 

Călăreşte umăr la umăr cu Alexandru pe drumul spre Weimar. 
| Tiveşte în jur statele-majore care îşi mână caii la trap. Trupele 
prezintă onorul. Din depărtare se aud clopotele bisericilor din 
lirfurt. Tunurile bubuie. 

îşi opreşte calul exact în locul în care, în urmă cu optsprezece 
zile, l-a întâmpinat pe Alexandru I. De atunci, iluziile şi 
speranţele s-au risipit. 

Trăsura şi escorta îl aşteaptă pe ţar. 

îl îmbrăţişează pe Alexandru. îl reţine câteva secunde pe 
după umeri, apoi îl priveşte urcând în trăsură. 

Se simte greu, se suie încet în şa şi se întoarce la Erfurt. 

E linişte. Nu se mai aud nici clopote, nici tunuri. Doar zgomo- 
tul sacadat de copite pe terenul înmuiat de o ploaie fină şi 


persistentă. 
Napoleon merge singur, la pas, înaintea statului său major. 
Are capul plecat. Se lasă dus de cal. 
închide ochii, pentru NR Vedea Vito RETRE cât& şi-l imaginea- 
ză. 


Partea a cincea 
Imposibil? 
Nu cunosc acest cuvânt 
14 octombrie 1808 - 23 ianuarie 1809 


19 


= S 


Pleacă din Erfurt în seara zilei de vineri, 14 octombrie 1808. 
Plouă şi s-a lăsat un frig VARPAAT tP Ulei ard în berli- 
nă. S-a aşezat sub una dintre ele. Citeşte scrisorile proaspăt 
sosite de la Paris şi din Spania. Simt suficiente câteva fraze ale 
generalului Clarke sau apelurile insistente ale lui Joseph, care 
cere întăriri, propunând operaţiuni nesăbuite, pentru ca să-şi 
imagineze ce se petrece acolo, în mijlocul populaţiei răzvrătite, 
situaţia în care se află soldaţii săi. Sunt ucişi. Fură. Masacrează. 
Se tem. Au de luptat acum în Spania cu zecile de mii de englezi 
care au venit din Portugalia, avându-l în frunte pe John Moore. 

Dă la o parte hârtiile. începe să dicteze o scrisoare pentru ge- 
neralul Junot, care s-a predat englezilor la Cintra şi a fost 
repatriat în Franţa, conform acordului de capitulare. 

„Ministrul de Război mi-a arătat toate memoriile voastre. Nu 
aţi făcut nimic dezonorant, doar aduceţi acasă trupele, vulturii şi 
tunurile noastre. Am sperat totuşi că veţi putea face mai mult. 
Voi aproba public atitudinea voastră: ceea ce vă scriu acum este 
strict confidenţial." 

Napoleon rămâne minute în şir tăcut, apoi îşi reia firul ideilor: 
„Până la finele anului, vreau să vă înlocuiesc eu însumi la 
Lisabona." 

E încordat. Nu acceptă răgaz pentru popas altul decât cel 
pentru schimbarea cailor. Trece prin Frankfurt. Se îndreaptă 
spre Mayence. 

S-a încheiat o partidă. începe alta. Aşa cum prevăzuse, trebu- 
ie să preia comanda supremă a trupelor, să intre în Madrid şi în 
Lisabona. Să înfrângă revolta şi să-i alunge pe englezi din penin- 
sulă. 

Trupele de elită de care dispune sunt la nord de Ebru. Din or- 
dinul lui, acestea îi aşteaptă pe spanioli, pentru ca, la momentul 
oportun, după ce le vor străpunge centrul şi se vor replia rapid 
schimbând direcția, să-i încercuiască. Numai că Joseph, 
incapabil să conducă o armată, a dat ordine, iar Ney şi Lefebvre, 
cuprinşi de înflăcărare, au atacat pe flancuri, obţinând o victorie. 
Cum de n-au priceput că singura care contează este victoria 
care îl distruge total pe inamic? Dictează o scrisoare pentru 
Joseph: „în război este nevoie de idei clare şi precise. Ce propui 
tu nu este realizabil." 


Să nu mai întreprindă nimic până la sosirea lui. 

îi cere vizitiului să gonească mai tare. 

Trebuie să câştige rapid partida spaniolă, pentru a se putea 
întoarce ca să lupte contraPAustriePăRATUL REGILOR 255 

Dacă ar fi reuşit, la Erfurt... 

Nu regretă. A făcut tot ce a putut, dar Alexandru a fost 
inabordabil. Citeşte încă o dată un raport al poliţiei. 

La Erfurt, în toate serile, după spectacol, ţarul s-a dus la 
prinţesa de Tour et Taxis, unde s-a întâlnit cu Talleyrand. Seară 
de seară, au stat unul lângă altul preţ de mai multe ore, 
izolându-se deseori de ceilalţi invitaţi ai prinţesei. Baronul de 
Vincent, trimisul împăratului Austriei, a participat de cele mai 
multe ori la aceste conversații. 

„Talleyrand m-a trădat. Politica lui a vizat dintotdeauna 
protejarea Vienei. Nu a mers însă prea departe? Nemulţumindu- 
se să-l convingă pe Alexandru să nu mi se alăture ca să ţinem 
Viena la respect, ci montându-l împotriva mea? Până unde a 
ajuns prinţul «Gălbejit» cu simpatia sa faţă de Viena? 

Ce urmăreşte? Să-şi ia măsuri de prevedere în eventualitatea 
că voi muri sau că voi fi învins ? Sau, poate, să coalizeze 
întreaga Europă contra mea, ca să mă supună? Să-l distrug? Sau 
să mă folosesc de el în continuare, fără să-mi fac iluzii?" 

Ezită, apoi dictează un ordin pentru prinţul de Benevento; 
trebuie să ştii să te foloseşti şi de duşman. 

„Veţi organiza dineuri la reşedinţa voastră, cel puţin patru pe 
săptămână, la care veţi invita 36 de persoane, dintre care 
majoritatea legislatori, consilieri de stat, miniştri de-ai mei, 
pentru a-i face să se adune laolaltă, ca să puteţi în felul acesta 
să-i cunoaşteţi mai îndeaproape şi să le cultivați aptitudinile." 

Prinţul „Gălbejit" să nu fie decât un valet în slujba mea. 

îl încearcă un sentiment de dezgust. în fond, numai oamenii 
care îşi pun viaţa în pericol în focul luptei sunt demni de stimă. 
Ceilalţi sunt slinoşi şi te murdăresc când te apropii de ei. 

Marţi, 18 octombrie 1808, soseşte la Castelul Saint-Cloud 
aproape de miezul nopţii. 

Nu se întâlneşte cu Josephine decât a doua zi dimineaţa. Are 
acea privire neliniştită pe care nu o suportă. Nu-l întreabă 
nimic, dar ochii îl iscodesc. Ştie că el aşteaptă ocazia să se 
despartă de ea pentru a putea să încheie una dintre acele 
căsătorii princiare la care şi-a împins toţi membrii familiei. De ce 


n-ar face şi Napoleon acelaşi lucru? 

însă ea nu îndrăzneşte să-i pună întrebarea în mod deschis. 
Continuă să se lamenteze când el o anunţă că va sta numai 
câteva zile la Paris. Vraaoisăn-iaBisie. lecideszhiderea sesiunii 
Corpului Legislativ, să iasă împreună cu ea, cu împărăteasa, pe 
străzile capitalei, să inspecteze lucrările de la Luvru şi de pe 
malurile Senei. Apoi, va pleca să se alăture armatei din Spania. 

Ea îl îmbrăţişează. Chiar trebuie să plece din nou la război? 
Nu se va termina niciodată? 

El o ceartă. O respinge. Crede că n-ar prefera să se bucure 
de un pat adevărat în loc să se bălăcească în mocirla 
bivuacurilor? 

Trânteşte uşile, se închide în cabinetul de lucru. Discută cu 
Cambaceres, Fouche, cu ceilalţi miniştri. Ei nu cutează să 
vorbească precum Josephine, ci se supun, însă le simte 
reţinerile. 


Da, război, iar! Ce să facă? Anglia a răspuns ofertei sale de 
pace prin pretenţii inacceptabile. Şi de ce ar înceta lupta, când 
trupele sale obţin succese şi când Austria se înarmează? 

El nu provoacă evenipeniifupkinȘE SARHAN Este datoria sa 
faţă de Franţa. Destinul său. 

în noaptea de vineri, 28 octombrie, se opreşte cu trăsura în 
strada Victoire. O găseşte pe Maria dormind. Trăieşte o emoție 
intensă iubindu-se cu ea, nevoit fiind apoi s-o părăsească. 

Aşa este viaţa lui. 

Pleacă la Rambouillet şi, de acolo, prin Tours şi Angouleme, la 
Bayonne. 

Nu pronunţă decât un singur cuvânt. „Repede." La Saint- 
Andre- de-Cubzac, îi porunceşte vizitiului să oprească trăsura. 
Drumurile nisipoase din Landes îl încetinesc din mers, iar el nu 
suportă. Va face ultima etapă călare. Urcă în şa. Galopează. Joi, 
3 noiembrie, când ajunge la Bayonne, însoţit de Duroc, e frânt 
de oboseală, se clatină de epuizare, dar dă ordine. Vrea să vadă 
magaziile armatei. Nu sunt uniforme, deşi a dat frigul şi Spania 
este inundată de ploi. 

„Nu mai am nimic, sunt gol!" strigă. „Armata mea este la 
ananghie. Furnizorii sunt nişte hoţi. Nicicând n-am fost servit şi 
trădat intr-un mod atât de scandalos." 

Prea obosit ca să-şi continue drumul, se opreşte la castelul 
Marracg. Nu poate să doarmă şi dictează o scrisoare pentru 
generalul Dejean, ministrul care coordonează departamentul 
administrativ din Ministerul de Război. 

Apoi, de parcă ar vrea să-şi vorbească sieşi, ia pana şi îi scrie 
Josephinei. 

„Am ajuns în noaptea asta la Bayonne, în condiţii destul de 
grele, fiind nevoit să traversez călare o parte din Landes. Suni 
puţin obosit. 

Mâine pornesc către Spania. Trupele mele sosesc în forţă. 

Adio, iubito. Al tău pe de-a-ntregul, 

Napoleon" 

Se trezeşte tresărind brusc după mai puţin de o oră de somn. 
Cere să-i vadă pe responsabilii depozitelor. Se răsteşte la ei, dă 
ordin să se formeze convoaie de aprovizionare care vor însoţi 
armata. Trece în revistă un escadron polonez de cavalerie 
uşoară, apoi pleacă mai departe, ajungând la Tolosa, un orăşel 
situat la câţiva kilometri de San-Sebastian. 


Se află în Spania. începe partida. 

Marea sală a mănăstirii în care s-a instalat este friguroasă. 
Plouă torențial. Generalul Bigarre se apropie, se înclină ceremo- 
nios, îi urează bun veniti óN cBumeleriiideseph, regele Spaniei. 
Napoleon îi întoarce spatele. 

S-a lămurit, Joseph se dă drept Carol Quintul! 

„Şi-a pierdut capul", mormăie. „Se crede rege în toată 
regula!" 

Aude murmur de glasuri. Este o delegaţie de călugări. 
Priveşte cu atenţie capetele rotunde, ascultă vorbele mieroase 
care clamează buna-credinţă şi respectul lor. 

„Domnilor călugări", zice el, „dacă încercaţi să vă amestecați 
în treburile noastre militare, vă promit că voi da ordin să vi se 
taie urechile." 

Intră în chilia care i s-a pregătit pentru noapte. Se aruncă îm- 
brăcat în patul îngust. E frig. 

E război. 


NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 257 


20 


Ajunge la Vitoria în 5 noiembrie 1808. Se intersectează pe 
străzile micului oraş cu wastătorpindiestre gicaonunităţi de cavalerie 
ale Gărzii care se îndreaptă spre Burgos, oraş care, din ordinul 
său, urmează să fie cucerit. Dacă acest oraş cade, frontul 
spaniol va fi străpuns şi va putea să pornească asupra 
Madridului. 

Soldaţii îl recunosc, îl aclamă. Se opreşte şi îi salută, 
ridicându-şi pălăria, declanşând alte urale de „Trăiască 
împăratul!". Ei, aceşti oameni simpli cărora le cere să-şi dea 
viaţa, sunt entuziaşti încă. Rămâne multă vreme să le 
urmărească defilarea. Are nevoie de încrederea pe care i-o arată 
aceşti grenadieri. 

Merge la episcopie, unde îl aşteaptă Joseph, înconjurat de 
curtea sa. Nu-l îmbrăţişează, îl trage la o parte. 

Războiul este o meserie, îi spune. El n-o cunoaşte. Ordinele 
pe care le-a dat nu pot fi executate. 

Spune cu voce tare, pentru ca mareşalul Ney, care a refuzat 
să-l asculte pe Joseph, să-l audă: „Generalul care ar executa o 
astfel de operaţiune ar fi un criminal." 

Joseph îl priveşte. Are obrazul îmbujorat. Nu scoate o vorbă. 

Joseph n-a fost niciodată foarte curajos. Ţine la coroana sa. 
Trebuie să se supună şi o va face. 

Este fratele meu mai mare, dar eu sunt împăratul. Eu l-am fă- 
cut ceea ce este acum. 

Napoleon dă ordine răspicat. Joseph va urmări de la distanţă 
statul-major. Nu se va mai amesteca în problemele militare. 

O să-i înapoiez Spania după ce revolta va fi înăbuşită. 


Se întoarce, îi convoacă pe mareşali, pe generali şi aghiotanţi. 
Nu-l mai bagă în seamă pe Joseph. 

La război, nu poţi să pierzi timpul şi energia menajând amorul 
propriu al unora, fie şi alAaeuabeiyeăRetiiaredenroaste fratele mai 
mare! 

La lăsarea serii, face câţiva paşi prin orăşel. Vede soldaţi care 
şi-au instalat corturile, iar deasupra lor un cer atât de senin, 
încât s ar putea număra stelele. Vremea este frumoasă şi caldă, 
ca cele mai frumoase nopţi de mai în Franţa. Scrie, din picioare, 
câteva rânduri pentru Josephine. 

„lubita mea, voi sta două zile în Vitoria; mă simt bine. Trupele 
inele sosesc zilnic; Garda a ajuns astăzi. 

Regele este sănătos tun. Eu am un program foarte încărcat. 

Ştiu că te găseşti la Paris. Nu te îndoi de sentimentele mele. 

Napoleon" 

îi cere lui Constant să-l trezească de îndată ce sosesc 
aghiotanţii cu scrisori de la mareşali. 

Trebuie să fie prezent acolo unde se duc lupte. Decide să se 
alăture mareşalului Soult, care i-a atacat pe spanioli şi a pus 
stăpânire pe Burgos. Călăreşte spre acest oraş atât de repede în 
noapte, că ajunge la Cubo, pe drumul spre Burgos, urmat doar 
de un aghiotant, de Roustam şi de câţiva vânători. Restul 
escortei şi al statu- Ini-major nu a reuşit să-l ajungă. Se opreşte, 
îi dictează ofițerului o scrisoare pentru Joseph. 

„Frate, voi pleca la ora 1 dimineaţa, ca să ajung înainte de ră- 
săritul soarelui la Burgos, unde voi da dispoziţii pentru progra- 
mul zilei, căci să câştigi nu înseamnă nimic, important este să 
profiţi de succes. Aşa că mă gândesc să cer ca pentru mine să 
se organizeze câteva ceremonii simple; tu, în schimb, vei fi 
întâmpinat cu mare fast. în ceea ce mă priveşte, consider că 
toate astea nici nu se potrivesc cu meseria de războinic; de 
altfel, nici nu-mi 
doresc aşa ceva. Cred că delegaţiile din Burgos trebuie să iasă 
în întâmpinarea ta şi să te primească cu cele mai mari onoruri." 

Se saltă în şa. Nu are timp să aştepte escorta. 

Ajungând în împrejurimile Burgosului, vede la lumina torţelor 
cum vânătorii care îl însoțesc se dau la o parte, ca să permită 
trecerea căruţelor cu stive de cadavre amestecate unele cu 
altele - de soldaţi, ţărani, călugări. 

Este încă întuneric când intră în oraş. Soldaţi beţi umblă ca 


bezmeticii pe străzi, încărcaţi cu resturi rămase în urma jafurilor. 
în piaţă, chiar în faţa episcopiei, a fost aprins un foc în care ard 
cu flăcări uriaşe mobilele bisericii. Mirosul este respingător. 
Pretutindeni, cadavre îmiiesen papăjeruL prinbresideşeuri şi cai 
spintecaţi. Cântecele soldaţilor sunt întrecute de urletele 
femeilor. 

Trece printre soldaţii săi care nu-l observă, înfuriat peste 
măsură de aceste dezmâăţuri, violuri şi vandalisme. 

Camera din arhiepiscopie în care va trebui să doarmă este in- 
fectă, mobilierul, distrus. 

Au fost descoperiţi trei spanioli înarmaţi. 

Se aşază pe patul murdar al arhiepiscopului, frânt de obosea- 
lă şi flămând. A redevenit ofiţer în campanie şi se simte ca şi 
cum n-ar fi cunoscut niciodată luxul palatelor. Roustam îi aduce 
o bucată de carne friptă şi nişte vin de care a făcut rost de la 
grenadierii care campează în piaţă. Mănâncă, cu picioarele 
depărtate, în sala murdară şi puturoasă, la o lumină chioară. Se 
întinde apoi în pat, fără să-şi scoată cizmele şi nici hainele 
îmbâăcsite de praf şi noroi. 

A doua zi, priveşte o clipă fumurile care se ridică deasupra 
Burgosului. Clădirile arse mai fumegă încă. îşi cheamă 
aghiotanţii. Vrea să cunoască poziţia diverselor armate, ale lui 
Soult, Ney, Victor, Lannes. Ofițerii trebuie să preia comanda 
trupelor pentru ca toate jafurile să înceteze. Va inspecta oraşul 
şi magaziile care au fost descoperite şi care sunt pline de 
alimente. 

Aude în piaţă primele strigăte de „Trăiască împăratul!". 

„Din câte se vede, pe toţi i-a luat în stăpânire Bacchus", zice 
el. 

Nu poate conduce o armată de beţivi şi de hoţi. Va trece în 
revistă trupele zilnic. 

Se întoarce în arhiepiscopie, pe care grenadierii Gărzii au în- 
ceput s-o curețe. Sosesc primii curieri, anunțând treptat victoria 
lui Soult, la Reinosa, a lui Victor, la Espinosa, a lui Lannes, la 
Tudela. Spaniolii lui Castanedos se retrag, la fel şi englezii lui 
John Moore. Se apleacă deasupra hărților. De acum, poate porni 
asupra Madridului. 

înainte de a pleca din Burgos, merge să viziteze răniții care 
sunt adăpostiţi în mănăstirea Conception. îşi vede oamenii 
mutilaţi, mâncaţi de cangrenă, stând culcaţi pe paie putrezite. 


Se ridică cum pot, îl salută pe împărat şi îi spun ce au văzut, ce 
au auzit povestindu-se. 

Căpitanul Marbot, aghiotantul lui Lannes, a fost rănit în timp 
ce aducea scrisori cătreiahepăralMĂnardraenosp6m ei, Marbot a 
văzut „un tânăr ofiţer din Regimentul io de vânători călări, 
îmbrăcat încă în uniformă, țintuit de mâini şi de picioare pe uşa 
unui hambar!... Nefericitul fusese pus cu capul în jos, iar 
dedesubtul lui ardea un foc! Din fericire pentru el, supliciul luase 
sfârşit; murise! însă din rănile deschise mai curgea sânge." 

Napoleon tace. îşi aminteşte de acele scrisori pătate de 
sânge care i-au fost înmânate. Erau scrisorile pe care Margot le 
avea asupra lui când fusese rănit. 

Trebuie să pună capăt acestui război, acestei lupte 
sângeroase. 

Merge printre şirurile de răniţi şi pune să se distribuie fiecărui 
ofiţer câte opt napoleoni şi câte trei, fiecărui soldat. Pleacă apoi 
de la mănăstirea Conception şi se îndreaptă spre Aranda. 

îşi mână calul pe drumul pietros. Aghiotanţii şi escorta abia 
ţin pasul cu el. Pare să-i fi dispărut orice urmă de oboseală. Vrea 
să intre în Madrid. 

La Aranda, vede ridicându-se la orizont lanţul muntos Gua- 
darrama. Este bariera stâncoasă pe care Bacler dAlbe, 
comandan- tul-adjutant, şeful inginerilor geografi, a subliniat-o 
la Burgos cu o linie închisă la culoare pe hartă. Dincolo de aceşti 
munţi se află 


Madridul şi, pentru a traversa muntele, nu există decât o 
singură trecătoare: vârful Somosierra. 

Napoleon se apleacă deasupra hărţii, studiind-o împreună cu 
Bacler d'Albe. Sunt atât darapreapeiu ul dtenaiutiâncât frunţile li 
se ating. Napoleon îşi ridică capul. 

Are încredere în acest bărbat pe care îl cunoaşte de mulţi ani, 
pe care vrea să-l aibă permanent în preajmă, în cortul lui, la 
război, îi pune întrebări. Bacler dAlbe a înfipt bolduri colorate 
care urmăresc traseul pe vârful Somosierra. Piscul are o înălţime 
de 1400 de metri. Drumul îngust trece printr-o vale mărginită de 
doi munţi. Şi, după cum informează cercetaşii trimişi în 
recunoaştere, este blocat de spanioli, care şi-au amplasat 
posturi de artilerie la fiecare cotitură. Pe creastă se află un ultim 
baraj cu o baterie de şaisprezece piese de artilerie şi mii de 
spanioli, comandaţi de Benito San Juan. 

„Singurul drum", şopteşte Napoleon. 

Asta înseamnă că va trebui să traverseze Somosierra ca să se 
năpustească asupra Madridului. Vrea să evalueze personal 
situaţia. 

Miercuri, 30 noiembrie, înaintează pe străduţele satului 
Ceroso de Arriba, de la poalele masivului muntos. Soldaţii îl 
ovaţionează. Dă ordin colonelului care îi conduce pe vânătorii 
Gărzii, Pire, să meargă în recunoaştere. Aşteaptă, trecând în 
revistă între timp un escadron de cavalerie uşoară alcătuit din 
250 de polonezi, care izbutesc cu greu să-şi ţină caii în frâu. 

îl vede pe Pire întorcându-se, lipit de grumazul calului. Cu 
sufletul la gură, acesta îi spune că traversarea este imposibilă. 
Tunurile sunt amplasate în şir de-a lungul traseului. 

„«Imposibil», nu cunosc acest cuvânt." 

Napoleon îi face un semn comandantului Kozietluski, care se 
află în fruntea cavaleriştilor polonezi. 

Călăreţii se avântă pe drumul spre vârf. Formează o 
aglomerare entuziastă de albastru regal şi roşu al uniformelor, 
de caschete negre unduind precum valurile. 

Napoleon aude tirul puştilor spaniole, apoi strigăte înăbuşite 
de bubuiturile tunurilor. 

Trebuie să treacă. Madridul este dincolo de munte. 

Ei se retrag însă în dezordine. Au atacat fără să păstreze dis- 
tanţă între rânduri. lar curajul nu este suficient întotdeauna. 

Napoleon îl vede ieşind din rândurile statului său major pe 


generalul Montbrun, care se oferă să preia comanda polonezilor 
şi să pornească un nou asalt. Bărbatul robust are obrazul 
însemnat de cicatrice mascate de o barbă neagră deasă. lese în 
faţă şi un aghiotant, Seguiarrea sărpariicipe. la asalt. 

Napoleon îşi lasă capul în jos. 

Muntele trebuie cucerit. 

îl urmăreşte pe Montbrun care dă dispoziţii ca polonezii să se 
distanţeze unii de alţii. 

îi priveşte pornind la galop pe panta abruptă. Dispar între 
stânci. Ilzbucneşte o salvă, apoi tiruri de artilerie, şi strigăte de 
„Trăiască împăratul!" răsună între versanţi. 

„Vor trece. îşi dau viaţa pentru mine." 

Alte tiruri, alte strigăte amplificate de ecou reverberează de-a 
lungul drumului de o jumătate de leghe. 

Câţi vor muri? Oare vor trece? 

Dinspre vârful Somosierra se aud explozii, vârful este 
acoperit de fum. L-au atins. L-au trecut. 

Napoleon porneşte, urmat de statul său major. în spate, în 
pas de marş, îl urmează infanteriştii din divizia Ruffin. 

Ajuns în vârf, îi vede, culcaţi printre cadavrele spaniolilor, pe 
Segur şi pe locotenentul polonez Niegolowski, răniţi amândoi, ca 
şi Montbrun. 

Napoleon sare de pe cal. îi priveşte pe cei 40 de 
supraviețuitori, dintre care cei mai mulţi sunt plini de sânge. Se 
apleacă, îşi scoate cruciuliţa, o atârnă pe pieptul locotenentului 
polonez. 

încalecă apoi şi trece muntele. înaintea lui, o întindere vastă, 
îşi imaginează Madridul, undeva jos, la orizont. 

Galopează până în satul Buitrago. Acolo va dormi. 

Este suficientă o mână de oameni pentru ca soarta unui 
război să se schimbe. 

în ziua următoare, trece în revistă supraviețuitorii. îşi scoate 
pălăria. Se ridică în şa. Strigă cu voce puternică: 

„Sunteţi demni de vechea mea Gardă, vă declar cea mai 
vitează cavalerie a mea!“ 

în vocile grave care îi răspund „Trăiască împăratul!" 
recunoaşte accentul polonez, accentul Măriei Walewska. 

îşi îmboldeşte calul la galop. Vrea să doarmă în seara aceasta 
la periferia Madridului. 

Este joi, î decembrie 1808. 


în urmă cu patru ani, era în ajunul încoronării sale ca împărat. 
Acum, în câteva ore urmează să intre învingător într-o nouă capi 
tală, Madrid, oraşul lui Carol Quintul şi al lui Filip al II-lea. înainte 
de a intra în cortul carenira fostivemeinajatule San Agostino îşi 
ridică ochii. Priveşte mult timp stelele pe cerul luminos. Este 
demn de coroana sa, este fidel destinului său. 

Se trezeşte când zorii abia mijesc la orizont. Parcurge călare 
linia frontului. Madridul se află acolo, în întunericul care începe 
încet-încet să se risipească. Vede apărând acoperişurile caselor 
şi palatelor din oraş. Dă ordin de atac pentru ora 3 după-amiaza, 
apoi se retrage la Castelul Chamartin, aflat la o leghe şi 
jumătate de capitală. 

însă nu poate să stea departe de bătălie. Preferă să campeze 
pe linia de atac. 

Trupele pornesc asaltul la lumina albicioasă a lunii. Spaniolii 
care apără Palatul Retiro, Observatorul, manufactura de 
porțelan, marea cazarmă şi Primăria Medina Cell sunt puşi pe 
fugă. 

Napoleon asistă la luptă de pe o înălţime, sub ploaia de 
gloanţe a artileriei spaniole. Vrea să vadă oraşul cucerit. Porţile 
sunt în mâ na francezilor. Dă ordin de oprire a atacului. Este a 
treia somaţie! pe care le-o adresează spaniolilor. 

„Urmează să fie declanşat un atac general", zice. „Dar aş pre- 
fera ca Madridul să cedeze în faţa raţiunii şi a omeniei, nu în 
faţa forţei." 


Aşteaptă sosirea unei delegaţii spaniole conduse de generalul 
Thomas de Morla, care le declară aghiotanţilor că are nevoie de 
întreaga zi de 4 decembrie ca să convingă populaţia de 
necesitatea încetării |luptijpOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 267 

Vrea să-i vadă el însuşi pe spanioli. Stă în picioare în 
anticamera cortului său, cu braţele încrucişate. îi urmăreşte cu 
coada ochiului pe cei trei delegaţi. îi ascultă câteva minute 
vorbind despre hotărârea poporului, apoi îi opreşte cu un gest. 

„Degeaba vă folosiţi de numele poporului", zice. „Dacă nu 
veţi fi în stare să-l liniştii, este din cauză că voi înşivă l-aţi 
provocat şi l-aţi amăgit cu minciuni." 

Face un pas înainte. 

„Adunați preoţii, prelaţii mănăstirilor, judecătorii de pace, 
marii proprietari şi, dacă până mâine dimineaţă la ora 6 oraşul 
nu se predă, va înceta să mai existe." 

Se apropie şi mai mult de generalul Morla. 

„l-aţi masacrat pe nefericiţii prizonieri francezi care v-au 
căzut în mână. Acum câteva zile, aţi lăsat să fie târâţi şi duşi la 
moarte pe străzile oraşului doi servitori ai ambasadorului Rusiei, 
pentru că erau francezi prin naştere." 

în urmă cu câteva ore, a aflat în ce condiţii sunt ţinuţi prizoni- 
erii din armata generalului Dupont pe insula Cabrera. 

„Incapacitatea şi laşitatea unui general", exclamă el, „au 
făcut să dispuneţi de trupe care capitulaseră pe câmpul de 
luptă. lar capitularea a fost violată. Voi, domnule Morla, cum 
îndrăzniţi să cereţi o capitulare, voi care aţi violat-o pe cea de la 
Baylen?" 

Le întoarce spatele membrilor delegației. 

„întoarceţi-vă la Madrid", zice dând la o parte draperia ce îm- 
parte cortul în două. „Vă dau răgaz până mâine-dimineață la ora 
6. Dacă veţi pomeni numele poporului doar pentru a mă anunţa 
că se supune, atunci reveniţi. Dacă nu, voi şi trupele voastre 
veţi fi trecuţi prin foc şi sabie." 

Lasă draperia să cadă. 

Duminică, 4 decembrie 1808, se trezeşte puţin înainte de ora 
6. 

Camera din Castelul Chamartin este îngheţată. în mijlocul ca- 
merei a fost instalată o sobă cu jar, dar nu se compară cu un 
şemi- neu. 

Este anunţat mareşalul Berthier. 


îl pofteşte înăuntru. Ghiceşte că Madridul a capitulat. Cine re- 
zistă la forţă şi determinare? 

Urmează acum să schimbe Spania. Dictează în noaptea pe 
care nicio licărire a zorilorapeceduimbăgazărieaătegtul unui decret. 

„Madridul s-a predat şi l-am luat în stăpânire astăzi la ora 12. 

începând cu data publicării prezentului decret, în Spania suni 
abolite drepturile feudale. 

Tribunalul Inchiziției este abolit, ca atentator la suveranitatea 
şi autoritatea civilă. 

începând cu 1 ianuarie anul viitor, graniţele dintre provincii 
vor fi desfiinţate, vămile vor fi transportate şi stabilite la 
frontiere." 

îl reţine pe Berthier. „Ar trebui", zice, „ca pretutindeni să fie 
aplicat Codul Civil. Codul Civil este codul secolului; toleranța nu 
este doar proclamată, ci şi organizată." 

Inchiziția, şopteşte, călugării, fanatismul... 

Se gândeşte la ofiţerul crucificat cu capul în jos. 

„Toleranţa, virtutea de căpătâi a omului", repetă el. 

Pare să-şi dea seama de prezenţa lui Berthier. Vrea ca trupele 
să defileze în Madrid în ţinută de paradă. 

„în sfârşit, această Spanie dorită este a mea." 

Vizitează Madridul. Nu simte însă nicio atracţie faţă de oraşul 
care îi pare rece, ostil, cu toate că a revenit la ordine. 

Preferă să locuiască la Castelul Chamartin. Acolo îi primeşte 
pe mareşali şi pe spaniolii care i se alătură. Le vorbeşte despre. li 
bertate, despre decretele pe care intenţionează să le dea. îi 
simte reticenţi, de parcă n-ar înţelege că vrea să deschidă 
Spania unor idei noi. 

„Aţi fost înşelaţi de oameni perfizi", le spune el, „care v-au au 
trenat într-o luptă inutilă." 

Le reaminteşte măsurile pe care le-a luat. 

„Am sfărâmat lanţurile care încătuşau poporul; în locul unei 
monarhii absolutiste, eu vă dau o Constituţie liberală care aduce 
o monarhie moderată şi constituţională." 

Văzându-i că tac, îşi pierde răbdarea. 

„De voi depinde ca această Constituţie să devină legea 
voastră. Dacă toate eforturile mele se vor dovedi inutile, nu-mi 
va rămâne decât să vă tratez ca pe o provincie cucerită şi să-l 
pun pe fratele meu pe un alt tron." 

îşi întinde mâinile deasupra godinului. 


„Voi aşeza atunci coroana Spaniei pe capul meu şi voi şti s-o 
fac să fie respectată de către răuvoitori." 

Merge spre ei. 

„Dumnezeu mi-a dat fiorteegi-iMeănța  nezezaz pentru a trece 
de orice obstacole", zice el. 

Se îndepărtează, devenind dintr-odată gânditor. 

„Şi dacă, într-o bună zi, Dumnezeu sau destinul mă va 
părăsi?" 

Se întoarce spre spanioli. 

l-ar rămâne forţa şi voinţa, de asta este sigur. 


NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 269 


21 

în camera din Castelul Chamartm transformată în cabinet de 
lucru, Napoleon aruncă sciisnaseaurăeala JesapR E masa pe care 
se află întinse hărţile. Godinul amplasat în apropierea mesei 
este incandescent. Napoleon ia din nou scrisoarea. Totul îl irită, 
de la primele rânduri ale fratelui său. 

„Sire", scrie Joseph, „fruntea îmi este acoperită de ruşinea de 
a nu fi fost consultat înainte de promulgarea decretelor din 4 de- 
cembrie, după capitularea Madridului. 

O implor pe Maiestatea Voastră să-mi accepte renunţarea la 
toate drepturile pe care mi le-a dat odată cu tronul Spaniei. Voi 
prefera întotdeauna onoarea şi probitatea puterii plătite atât de 
scump." 

Napoleon mototoleşte scrisoarea în pumn. 

Ce a plătit Joseph? El nu şi-a vărsat sângele! Nu a fost în stare 
nici măcar să dea un ordin eficient! Şi care general i s-ar 
supune, care clevetitor l-ar respecta? Va rămâne pe tronul 
Spaniei atât cât va fi necesar. De altfel, el nu va abdica. E prea 
legat de titlul său! 

Napoleon face câţiva paşi, se întoarce la masă. îşi aşază 
mâna cu palma întinsă pe harta desfăşurată a Spaniei. 

Cel care decide, cel care este respectat este cel care luptă. 

Se apleacă. Mai întâi trebuie să-l alunge pe englez, să-l prindă 
ca într-un cleşte. Moore va încerca să-şi reîmbarce trupele într- 
un port din Galiţia sau la Lisabona. lar el trebuie să i-o ia înainte 
şi să-l distrugă. Şi, pentru asta, Napoleon trebuie să ia din nou 
armata sub comandă. 

îl convoacă pe Berthier. 

— Toţi hoţii să fie împuşcaţi, spune el direct. 

îi arată lui Berthier o petiție prin care este rugat să graţieze 
doi infanterişti prinşi cu obiecte de cult furate dintr-o biserică 
din Madrid. 

— Sunt soldaţi buni, afirmă colonelul lor, şi merită să fie 
iertaţi. 

— Nu. Jaful compromite totul, spune Napoleon umblând în- 
coace şi încolo prin cameră, şi în primul rând armata care îl 
practică. Ţăranii îşi părăsesc gospodăriile, ceea ce are dublul 
inconvenient că ni-i facem duşmani ireconciliabili, care se 
răzbună pe soldatul singuratic, şi că vor îngroşa rândurile 


duşmanilor pe măsură ce îi distrugem, fapt ce ne privează de 
orice fel de informaţii, atât de necesare într-un război, precum şi 
de orice mijloc de subzistență. 

— Să fie împuşcaţi, rengtă Sh AERALA RERI stiati. 

Este preţul disciplinei. 

îl duce pe Berhier în faţa hărţii. Lannes, îi arată, asediază 
Sara- gosa, Gouvion-Saint-Cyr i-a bătut pe spaniolii generalului 
Reding la Molinas del Rey. 

— Suntem stăpâni peste Catalonia, Asturia, Noua şi Vechea 
Castilie. 

însă important este să-i zdrobească pe Moore şi pe englezii 
săi, prin urmare să pornească în urmărirea lor şi să nu le lase 
niciun moment de răgaz. 

— Le va fi greu să scape şi vor plăti scump îndrăzneala de a fi 
încercat o diversiune pe continent. 

Merge la fereastră. Cerul s-a colorat în albastru-azuriu. Vrea 
să treacă în revistă toată armata, între Castelul Chamartin şi 
Madrid, apoi va continua marşul alături de Ney şi Soult, Duroc şi 
Bessieres. 

Priveşte către nord dunga întunecată a munţilor Guadarrama. 
Va trebui să-i treacă din nou, de data aceasta nu prin vârful 
Somo- sierra, ci printr-un defileu situat mai la sud şi nu atât de 
înalţ, 

Pe 22 decembrie, îi scrie Josephinei. 

„Plec în scurt timp să-i pun la punct pe englezi, care se pare 
că au primit întăriri şi vor să facă pe grozavii. Am parte de o 
vreme lnimoasă; sănătatea mea, perfectă; fii fără grijă." 

în dimineaţa zilei de joi, 22 decembrie, citeşte ultimele 
scrisori pe care i le-au adus aghiotanţii lui Soult. Se miră. 

„Englezii au făcut o manevră extraordinară", zice. „Probabil 
şi-au chemat navele de transport la Ferrol, gândindu-se că 
retragerea pe la Lisabona nu prezintă siguranţă pentru ei.“ 

Se duce la fereastră. 

„Garda a plecat deja cu efectivul complet. Probabil că pe 24, 
cel mai târziu pe 25, vom fi la Valladolid." 

Dar, pentru asta, soldaţii trebuie să mărşăluiască neîntrerupt, 
să cutreiere drumurile până la epuizare. 

Se îndreaptă spre platforma castelului. 

Este ora 14. 

Dă pinteni calului, însă, după câteva zeci de minute de 


alergare, încetineşte. Vremea se schimbă. Un vânt rece ca 
gheaţa suflă în rafale. Vârful munţilor Guadarrama dispare în 
nori negri-cenuşii. 

La poalele muntelui, zăreste spidaţi, caretrgpăie pe loc, în 
dezordine, printre cai şi chesoane de artilerie. Sunt blocaţi de o 
furtună de zăpadă. Vijelia îl orbeşte. Este obligat să descalece în 
mijlocul soldaţilor care se îmbulzesc în jurul său, cu toate 
sforţările Gărzii de a-i ţine la distanţă. 

„Nu ne poate opri o furtună de zăpadă", şopteşte. „Trebuie să 
trecem." 

Ascultă cu capul plecat explicaţiile pe care i le dau ofiţerii. 
Drumul prin trecătoare este măturat de un vânt violent care a 
împins mai mulţi oameni în prăpastie. Caii au alunecat pe polei. 
Tunurile s-au răsturnat pe pantă. Zăpada şi gheaţa fac 
imposibilă înaintarea. Nu se poate traversa. 

Trebuie să trecem. 

Cu o voce puternică, îşi face auzite ordinele. Oamenii din 
acelaşi pluton să se ţină de braţ ca să reziste rafalelor de vânt. 
Călăreţii să meargă pe jos şi să procedeze la fel. 

Trebuie să pariezi întotdeauna pe tine însuţi. 

îi prinde de braţ pe Duroc şi pe Lannes. Statul-major să 
formeze plutoane. 


— înainte! strigă el. 

Până în vârf au de parcurs o leghe şi jumătate. Trage, încovo- 
iat. Este împins. împinge. Este un om ca oricare altul, însă el ştie 
ce vrea. Ştie pentru ce mimPșătaieŞWeĂRATUL REGILOR 273 

La mijlocul pantei, trebuie să se oprească în zăpadă. Cizmele 
cu carâmb înalt îl împiedică să înainteze. Se aşază călare pe un 
tun. Va trece. Generalii şi mareşalii îl imită. 

— Ingrată meserie! spune, cu obrazul îngheţat, cu ochii împă- 
ienjeniţi de zăpadă. 

Din grămada de infanterişti se ridică glasuri răguşite. 

— Ardeţi-i una, un glonţ în cap, canalia! 

Niciodată, până în această noapte, nu a auzit strigăte de 
mânie contra lui. Nici măcar nu-şi întoarce capul. Să-l ameninte, 
ce contează! Să-l ucidă, de ce nu! Dacă destinul asta vrea! Nu 
se teme de aceşti oameni înnebuniţi de oboseală şi de frig. 

E printre ei. Nu vor cuteza să tragă în împăratul lor. Simte 
însă cum se naşte în el un fior de nelinişte. 

„Oare aici, în această Spanie, în cursul acestui «război neno- 
rocit», să se înnoade firele destinului meu într-un «nod fatal»?" 

îşi lasă capul în jos, în furtună. Gândul îi zboară la toţi oame- 
nii iluştri cărora le-a urmărit cu pasiune ascensiunea şi 
decăderea citindu-l pe Plutarh. 

Toţi au cunoscut acest moment în care destinul se încovoaie. 
Acesta să fie pentru mine momentul? 

— înainte! strigă. 

Vântul îşi sporeşte puterea. Distinge prin furtună clădirile 
mănăstirii profilându-se în vârful muntelui. Oamenii au nevoie 
de vin, de lemne. Organizează distribuirea lor, rămâne în 
picioare sub viforniţă, dând ordine pentru ca armata să se 
odihnească. Apoi, după câteva zeci de minute, începe 
coborârea. Trebuie cu orice preţ să-i prindă pe englezi. 

La Espinar, la poalele muntelui, se opreşte. Intră în clădirea 
poştei. 

Se lasă câteva clipe doborât de epuizare, însă îşi revine şi 
priveşte în jur. Ofițerii din statul său major stau aşezaţi direct pe 
pământ. 

Atitudinea lor vădeşte descurajare şi extenuare. 

îl cheamă pe Meneval. Să-l caute pe Bacler d'Albe, să întindă 
hărţile. între timp, dictează câteva rânduri pentru Joseph. 

„Am trecut Guadarrama cu o parte din Gardă pe o vreme 


destul de potrivnică. Garda va dormi în noaptea asta la 
Villacastin. Mareşalul Ney se află la Medina. Englezii se pare că 
se găsesc la Valladolid, probabil cu o avangardă, şi e posibil să 
ocupe poziţii la ZamorangioBenaiweărtey eaciregtaţ armatei lor... 
Vremea e destul de friguroasă." 

Ingrată meserie! Joseph nu va înţelege niciodată ce cere ea 
de la un om, fie el împărat! 

Acum cade o ploaie torențială rece ca gheaţa. Când frigul se 
înăspreşte, drumurile se transformă în mlaştini. 

Vede în sfârşit malurile râului Douro. Se întoarce spre 
coloanele de infanterişti. îi priveşte pe aceşti oameni care merg 
încovoiaţi, răzbind cu greu prin rafalele de vânt. Simte ploaia 
care îi trece prin redingotă, i se scurge de pe borurile pălăriei, 
care se pleoştesc îmbibate de apă. Niciun soldat nu-şi înalţă 
privirea spre el, nimeni nu-l aclamă. 

Ar putea să renunţe, să dea ordin de oprire până când ploaia 
va înceta. 

Cere însă grăbirea ritmului. îi vede pe infanterişti forţaţi să se 
dezbrace ca să poată trece prin şuvoaiele de apă rece. 

Trec prin Tordesillas, prin Medina. Unde sunt englezii? 

O ia înaintea tuturor. Nu-i ascultă pe aghiotanţi care îi repetă 
că trupele nu sunt în urma lui. Galopează de-a curmezişul câm- 
purilor, prin ploaie. 

Din când în când, se întoarce şi zăreşte escadronul de 
vânători ai Gărzii care îl urmează la câteva zeci de metri mai în 
spate. El trebuie să fie cel mai bun, deoarece el este împăratul. 

La Valderas, aşteaptă cu braţele încrucişate, în ploaie, sosirea 
mareşalului Ney. După o oră, îl vede pe Ney, care se arată 
nedumerit. „împăratul a fost avangarda noastră", zice 
mareşalul. 

Napoleon îl fixează cu privirea. 

„Ceea ce mă interesează să aflu este dacă inamicul se 
retrage pe ruta spre Benavente sau spre Astorga." 

Dă dispoziţii. Vânătorii Gărzii, comandaţi de Lefebvre- 
Desnou- ettes, vor pleca în recunoaştere ca să afle poziţia 
englezilor. 

Aşteaptă. Vremea este la fel de câinoasă ca cea din Polonia. 
Se gândeşte la cimitirul din Eylau. Simte din nou muşcătura 
neliniştii, ca o presimţire. 

Decide să pornească spre Benavente pentru că nu suportă să 


nu acţioneze. Un aghiotant călare, stropit din cap până în 
picioare de noroi, se apropie, oprindu-se în dreptul lui. Lefebvre- 
Desnouettes a fost luat prizonier, strigă el. Vânătorii Gărzii s-au 
repliat după ce au fostaPluaţi -jmiăRasurțadnoreza de cavaleria 
engleză. 

Napoleon îşi îmboldeşte calul. Intră primul în Benavente. 

Se aruncă pe un pat, într-o cameră dintr-o casă afumată, 
murdar de noroi, cu hainele mustind de apă. Dârdâie de frig. 
Deodată îşi aminteşte că e sâmbătă, 31 decembrie 1808. 

Deja! în anul care începe va împlini patruzeci de ani. Şi încă 
nu a reuşit să-i prindă pe englezi! lar armata se clatină de 
epuizare. Şi Austria, despre care nu mai ştie nimic, căci iată, 
sunt zile întregi de când nu a mai primit scrisori de la Paris. 

Se ridică. Dictează câteva rânduri pentru Joseph. 

Ingrată meserie. 

Englezii au avut noroc, explică el. „Trebuie să mulţumească 
obstacolelor pe care ni le-a pus în cale muntele Guadarrama şi 
glodurilor prin care am fost nevoiţi să trecem." 

Nu termină bine că sosesc scrisorile. Mareşalul Bessieres con- 
firmă că englezii au scăpat, că merg în direcţia Galicia, pentru a 
se îmbarca, desigur, la La Corogne. înseamnă că trebuie să 
pornească în urmărirea lor, spre Astorga. 

înainte să plece, îi scrie Josephinei. 

„lubita mea, de câteva zile sunt în urmărirea englezilor; ei 
fug înspăimântați. Au abandonat în mod laş resturile din armata 
spaniolă din La Romana ca să nu le întârzie retragerea cu o 
jumătate 


de zi. Au fost găsite peste o sută de căruţe cu bagaje. Vremea e 
foarte rea. 

Lefebvre a fost prins; mi-a făcut o ispravă împreună cu 300 
de vânători; au traversataemerâu intai seauoapancat în mijlocul 
cavaleriei engleze; au ucis destul de mulţi; însă, la întoarcere, 
calul lui Lefebvre a fost rănit; se îneca; curentul l-a purtat pe 
malul unde se aflau englezii; a fost prins. Consoleaz-o pe soţia 
lui. 

Adio, iubito. Bessieres, cu 10 000 de călăreţi, se îndreaptă 
spre Astorga. 

Napoleon 

La mulţi ani tuturor!" 

Nicicând ploaia n-a fost mai rece. Se ghemuieşte pe cal, în 
timp ce galopează în cea mai mare viteză. Vede soldaţi 
extenuaţi care se lasă să cadă în mocirlă. Aude focuri izolate de 
armă. îşi aminteşte de acei soldaţi care, în arşiţa copleşitoare 
din deşertul Egiptului, se sinucideau. 

Să nu vadă. Să nu audă. Vrea să ajungă la Astorga. Să 
termine cu englezii. Repede. Lannes galopează alături de el. 

Nu mai zăreşte în spatele lui, în noapte, decât statul său 
major şi pe cel al mareşalului Lannes, apoi, mai în urmă, câteva 
sute de vânători ai Gărzii. 

La Paris, se sărbătoreşte acum ultima zi a anului. Se gândeşte 
la Maria Walewska, care a trebuit, după cum l-a anunţat, să se 
întoarcă în Polonia. 

E greu să rămâi credincios destinului tău, să vrei să-l ţii strâns 
în mâini, să nu-l laşi să-ţi scape. Ce bine ar fi fost să doarmă 
lângă ea, la căldura unui foc de şemineu. 

Se gândeşte la palatele în care a locuit. Şi-i imaginează pe 
demnitari, pe Talleyrand, Fouche, care dau dineuri, baluri, fac 
pe amfitrionii în saloanele lor luminate de sute de lămpi. 

Cel care permite toate astea este el. lar el se află aici, în 
mocirlă şi ploaie. 

Un ofiţer îl ajunge din urmă. Strigă cât îl ţin puterile că a sosii 
de la Paris un curier care îl caută pe împărat. 

Napoleon trage de hăţuri şi sare de pe cal. 

îl aşteaptă. Nu mai sunt decât vreo două leghe până la 
Astorga. 

Vânătorii din escortă aprind un foc mare la marginea drumu- 
lui. Se plimbă cu mâinile la spate, în jurul focului, ca să se încăl- 


zească. 

Ploaia a încetat, dar frigul s-a întețit. Tremură. Nu-l aude pe 
curier, care soseşte şi îi înmânează lui Berthier o servietă 
burduşită cu scrisori. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 275 

| se aduce un opaiţ. Napoleon îi face un semn lui Berthier, 
care îi întinde plicurile pe măsură ce le deschide. 

O scrisoare de la Maria. începe să se mişte în timp ce o 
citeşte. Grenadierul îl urmează, ţinând opaițul la înălţimea 
braţelor. 

Maria Walewska i se plânge că a uitat de promisiunile făcute 
polonezilor. Ea nu este decât ecoul acestor oameni care-şi 
închipuie că poate schimba cu un cuvânt lucrurile sau care cred 
că sunt singurii din imperiu, pe când el trebuie să ţină cont de 
toate datele, fiind responsabil de toţi şi de toate. 

Răsfoieşte scrisoarea, o vâră în buzunarul redingotei. la mai 
multe scrisori şi se opreşte în faţa focului. Recunoaşte scrisul lui 
Eugene de Beauharnais şi pe cel al unuia dintre informatorii săi, 
Lavalette, în care are mare încredere, fiind unul dintre vechii lui 
aghiotanţi din vremea războaielor Italiei, şi pe care l-a plasat la 
Direcţia Poştelor. Lavalette este soţul uneia dintre nepoatele 
Josephinei. Este un om de încredere, ca şi Eugene de 
Beauharnais. Citeşte o dată şi încă o dată scrisorile celor doi. 
Rămâne nemişcat. La Paris, explică Lavalette, Fouche şi 
Talleyrand sunt acum pe aceeaşi mână. Au fost văzuţi când la 
unul, când la altul acasă, adânciţi în lungi consfătuiri. Etalează 
cu ostentaţie armonia dintre ei. Se vorbeşte că ar fi pregătită 
deja componenţa unui guvern, gata de acţiune dacă împăratul 
ar muri. Eugene a pus mâna pe o scrisoare adresată lui Murat. 
Regele Neapolelui era sfătuit să prevadă staţii de poştă pentru 
schimbarea cailor pe toată suprafaţa | taliei, ca să poată ajunge 
fără întârziere la Paris să ocupe tronul, în caz că împăratul ar 
muri. Murat, împins de Caroline, normal 
că a acceptat propunerea. Din acest complot fac parte şi toţi 
aceia care vor încetarea războiului. Talleyrand se află în 
legătură permanentă cu Mettemich, ambasadorul Austriei. El 
incită Viena să se apropie de Sankt Petersburg în scopul de a-l 
face pe Napoleon să cedeze. Caulaincourt, ambasador pe lângă 
Alexandru |, este unul dintre oamenii de încredere ai lui 
Talleyrand. 

Eugene îi semnalează printre altele că Austria îşi continuă 


operaţiunile de înarmare. Achiziţionează cai şi provizii din toată 
Europa. Armata sa numără deja câteva sute de mii de oameni. 
Spionii afirmă că Viena este convinsă că Napoleon s-a 
împotmolit în Spania, pdre ÎimeăRanuL Război 27naţional. Junta 
spaniolă, refugiată la Sevilla, a decretat ridicarea întregului 
popor contra francezilor şi a îndemnat pe fiecare spaniol să-i 
ucidă. în aceste condiţii, Viena consideră că a venit momentul 
potrivit să  declanşeze războiul în Germania. Fouche şi 
Talleyrand ştiu toate astea, iar prinţul de Benevento probabil 
chiar şi-o doreşte. Murat este bărbatul care, bucurându-se de 
prestigiu militar, i-ar putea urma împăratului. 

Napoleon strânge scrisorile în pumn, le îndeasă în buzunarele 
redingotei. 

Intuise toate aceste lucruri. 

Se plimbă încet în jurul focului. Soldaţii se trag la o parte. 
Totuşi, nu se gândise că acest complot va ajunge într-un stadiu 
atât de avansat de pregătire. Fouche! Talleyrand! Murat! 

îşi aduce aminte de Erfurt, de informaţiile care îi fuseseră 
transmise în legătură cu lungile discuţii dintre ţar şi Talleyrand. 

încalecă. Lasă calul să meargă la pas, ca şi cum elanul care îl 
împingea să ajungă la Astorga s-ar fi epuizat. Frontul principal 
nu mai este aici, în Spania. Trebuie să schimbe direcţia, ca 
atunci când, în timpul unei bătălii, o armată inamică apare într- 
un loc în care nu te aştepţi. 

Se va întoarce degrabă la Paris, să stingă aceste comploturi, 
să strivească Viena dacă îndrăzneşte să declanşeze războiul, 
aşa cum totul lasă să se înţeleagă. 

Rămâne să stabilească momentul plecării sale din Spania. 


îşi ridică privirea. Oraşul Astorga se iveşte în faţa lui, întune- 
cat şi pustiu. 

Se va opri aici. Ştie acum că el nu va mai conduce lupta 
împotriva englezilor lui MeR9tEoN3ătăiiaup Răetițial & pe care trebuie 
s-o poarte este la Paris, şi contra Austriei. 

Nu va părăsi însă Spania decât după ce îi va fi alungat pe en- 
glezi şi va fi preluat armata în mână, ca să-i lase lui Joseph un 
regat pacificat împreună cu mijloacele necesare să domnească. 
Nu vrea ca, în timp ce va fi angrenat împotriva austriecilor, 
Spania să redevină o plagă deschisă. 

în casa în care intră este atât de frig, că, în ciuda unui foc 
zdravăn pe care l-au aprins furierii, el continuă să tremure. 

Ploaia rece cade peste Astorga pe tot parcursul primelor zile 
din ianuarie 1809. Umblă de la o casă la alta, unde sunt cazaţi 
gre- nadierii. Se aşază în faţa şemineului. Le pune întrebări. Ştie 
că trei soldaţi din Gardă s-au sinucis pe drum, de disperare, de 
extenuare, de spaima de a fi prinşi şi torturați de către spanioli. 
Şi câţi alţii nu s-au lăsat să cadă în noroaie, ca să moară. El i-a 
văzut. 

Cu câteva vorbe şi gesturi, le aduce alinare oamenilor 
epuizați. Soldaţii îl ascultă. Nu mai strigă „Trăiască împăratul!", 
dar el este unul de-al lor prin suferinţele împărtăşite. Pentru 
totdeauna. 

Trece în revistă trupele lui Soult şi ale lui Ney, care tocmai au 
ajuns la Astorga. îl direcţionează pe Soult spre La Corogne, unde 
s-a repliat John Moore în aşteptarea navelor pe care speră să se 
îmbarce. 

Deodată, izbucnesc strigăte ascuţite. Vin din direcţia unui 
hambar imens, situat la câţiva paşi de locul în care se 
desfăşoară inspecția. Câţiva soldaţi aleargă, deschid uşile. 
Napoleon se apropie. Vede în penumbră femei şi copii, o mie la 
număr, murdari de noroi, îngrămădiţi unii peste alţii, înfometați. 
Sunt familii care au însoţit armata engleză, familii de soldaţi 
care au fost abandonate în timpul retragerii. Femeile îl 
înconjoară, cad în genunchi, îl imploră. 

Dă ordin să fie cazaţi în casele din Astorga, să li se distribuie 
hrană şi să fie trimişi înapoi la englezi îndată ce timpul se va în 
drepta. 

Se întoarce. Aşa e la război. 

Se simte mai hotărât ca niciodată şi, în acelaşi timp, se lasă 


cu prins de amărăciune. 

Se aşază cu spatele la foc. Dictează, scrie. 

Ar vrea să nu-şi exprime neîncrederea în Fouche şi Talleyrand 
sau Murat, ca să-i poatăVAeRiEpriiMPĂBApti ngee 2Dar indignarea şi 
furia îl copleşesc. 

„Ai impresia că mi-am lăsat tronul pe mâna femeilor", îi spu 
ne lui Fouche. „Nu ştiu ce să cred, dar mi se pare că nu prea îmi 
cunoşti caracterul şi principiile." 

Citeşte superficial scrisorile în care Joseph şi Cambaceres îi 
adresează urări pentru noul an şi vorbesc despre pace! la să fi 
văzut acele femei şi acei copii care zile întregi n-au mâncat 
decât orz crud! Ar fi înţeles atunci ce înseamnă ostilitatea 
englezilor. 

„Frate, îi scrie lui Joseph, îţi mulţumesc pentru urările de bine 
în noul an. Nu prea am speranţe ca Europa să poată fi pacificată 
în cursul acestui an. Dimpotrivă, speranţele mele sunt atât de 
mici, încât ieri am semnat un decret pentru recrutarea a 100 
ooo de oameni. Ceasul odihnei şi al împăcării încă nu a sosit!" 

Semnează, apoi revine şi adaugă: 

„Fericirea? Da, într-adevăr, fericirea este problema acestui 
secol!" 

Se hotărăşte să părăsească Astorga şi să plece la Valladolid. 
Corespondenţa de la Paris îi parvine în acest orăşel în cinci zile. 
lar ceea ce contează acum este ce se întâmplă la Paris, având în 
vedere că trupele mareşalului Soult s-au întâlnit cu ale lui Moore 
la La Coruna. înfrângerea englezilor este acum o chestiune de 
zile. 

Se închide în cabinetul de lucru, amenajat la primul etaj al 
palatului Carol Quintal din Valladolid, cu vedere spre Piaţa 
Armelor. Merge de la şemineu la fereastră. Are muşchii atât de 
contractaţi, mcât au devenit dureroşi. Strânge din dinţi. Are 
arsuri la stomac. Se răsteşte la Constant, Roustam şi la 
aghiotanţi. Au sosit veşti de la Soult? L-a aruncat în sfârşit pe 
Moore în ocean? 

Scrie cu un soi de furie pe care nu şi-o poate stăpâni. 

„Scumpa mea Maria, 

Eşti o persoană care raţionează cu fineţe, dar de data 
aceasta greşeşti; pleci urechea la oameni care ar face mai bine 
să danseze polca decât să se amestece în treburile ţării. 

îţi mulţumesc pentru felicitările privind Somosierra, poţi fi 


mândră de compatrioţii tăi, au scris o pagină glorioasă în istorie. 
| am recompensat şi în grup, şi individual. 

în curând voi fi la Paris. Dacă voi rămâne pentru mai mult 
limp, vei putea să te reîrit4patEON-IMPĂRATUL REGILOR 279 

Mă gândesc numai la tine. 

N.“ 

Aceste gânduri se şterg însă repede. Trebuie să-i scrie şi 
Josephinei, care, ca de obicei, pleacă urechea la toate bârfele. 

„Draga mea, aflu că eşti tristă şi că vezi toate lucrurile în ne- 
gru. Zvonurile de la Paris sunt nefondate, totul merge bine. Voi 
fi la Paris îndată ce voi considera utilă prezenţa mea acolo. 

Te sfătuiesc să fii atentă la strigoi; într-o zi, la ora 2 
dimineaţa... 

Adio, draga mea; eu sunt sănătos şi sunt cu totul al tău. 

Napoleon" 

Trânteşte uşa, coboară scara cu paşi mari. în Piaţa Armelor, 
ca în fiecare dimineaţă, se face trecerea în revistă a trupelor. Se 
apropie, intră printre rânduri, îl prinde pe un grenadier de guler, 
îl trage înspre el, facându-l să iasă din rând. îl zgâlţâie cu atâta 
forţă, încât omul scapă arma din mână. 

Napoleon strigă, fără să-l lase pe soldat. 

Se şopteşte în front, spune el. 


— A, ştiu, vreţi să vă întoarceţi la Paris, la obiceiurile şi la fe- 
meile voastre! Ei bine, am să vă ţin în armată până la optzeci de 
ani. 

îi dă drumul soldatuluinearzontrim PĂRATĂ, Besfimeoarce la locul lui. 

Umblă printre şiruri. Soldaţii îşi pleacă privirile, toţi până la 
unul. Aceşti oameni trebuie supuşi. 

Brusc, se opreşte în loc. Cum e posibil? îl zăreşte, ieşit în faţa 
unui rând, pe generalul Legendre, şeful statului-major al lui 
Dupont, omul care a capitulat la Baylen. 

— Mult tupeu trebuie să ai, ca să apari în faţa mea! strigă în- 
dreptându-se către generalul Legendre. 

Nu se poate stăpâni să nu gesticuleze. E ca şi cum toată 
amărăciunea şi mânia acumulate de multe zile, tot arţagul 
contra celor care îl „trădează", toată oboseala dau pe dinafară 
dintr-odată. 

— Cum îndrăzneşti să te mai arăţi, când ne-ai făcut de ruşine, 
când dezonoarea voastră este scrisă pe frunţile tuturor 
soldaţilor viteji! Da, am roşit din fundul Rusiei până în fundul 
Franţei... 

Face paşi dus-întors. Aruncă o ocheadă spre soldaţii încreme- 
Niţi. Trebuie să le dea o lecţie tuturor acestor oameni, să profite 
de prezenţa lui Legendre ca să pună cu totul stăpânire pe ei. 

— Unde s-a văzut ca o trupă să capituleze pe câmpul de lup- 
tă? Capitulezi când eşti într-o fortificaţie, după ce ai epuizat 
toate resursele, după ţi-ai onorat nenorocirea prin trei asalturi 
susţinute şi respinse... Dar pe un câmp de luptă, te lupţi, 
domnule, iar dacă în loc să lupţi te predai, meriţi să fii împuşcat! 

Vine din nou spre Legendre. Nici măcar nu-i mai vede chipul 
schimonosit de ticuri. 

— La o luptă în câmp deschis, nu există decât două feluri de a 
pieri: să mori sau să fii luat prizonier, dar să fii cu arma în mână! 
Războiul este schimbător, poţi fi învins... Poţi să fii luat prizonier. 
Mâine, aş putea-o păţi eu... ca şi Francisc |; el a scăpat basma 
curată, dar, dacă eu mă voi afla vreodată în acest pericol, nu voi 
fi decât cu arma în mână! 

Legendre îngaimă câteva cuvinte. 

Aud ce spune. Nu vreau să-i accept motivele. 

— Noi am căutat doar să păstrăm cât mai mulţi oameni în 
viaţă pentru Franţa, spune Legendre. 

Face un pas înapoi. 


— Capitularea voastră este o crimă; ca general, este o 
inepţie; ca soldat, un act de laşitate; ca francez este cel dintâi 
sacrilegiu şi atentat adus celei mai nobile dintre glorii... Dacă v- 
aţi fi luptat în loc să cistita MPĂRAdrti EA LpRaeIfi fost evacuat, 
insurecția din Spania nu s-ar fi bucurat de un succes atât de 
uluitor, Anglia n-ar fi adus o mare armată în peninsulă şi cât de 
diferite ar fi fost toate evenimentele, şi poate şi destinul lumii! 

îi întoarce spatele lui Legendre. 

Poate că a spus prea mult, poate că şi-a dat pe faţă gândul 
care începe să-l macine, anume că Spania e pentru el nodul 
fatal al destinului. 

Cu o mişcare a capului, dă semnalul de începere a defilării. 
Tobele bat. Priveşte trecând primul pluton, care înaintează în 
pas forţat. Se întoarce apoi în palatul lui Carol Quintul. 

Răcneşte iar. în puţul unei mănăstiri din Valladolid a fost găsit 
cadavrul unui ofiţer. 

— Canaliile nu-i iubesc şi nu-i respectă decât pe cei de care 
se tem! strigă. Merită să fie spânzurați 20 dintre supuşii de rea- 
credinţă. Ar trebui să se procedeze la fel şi la Madrid. Dacă nu 
ne debarasăm de 100 de bandiți şi de instigatori, n-am făcut ni- 
mic! 

îi scrie lui Joseph. 

„Oricât de numeroşi ar fi spaniolii, cu ei trebuie să mergi 
drept la ţintă şi să ai o hotărâre nestrămutată. Nu sunt în stare 
să judece. Nu trebuie nici să-i ocoleşti, nici să-i manevrezi, ci să 
treci peste ei!“ 

Are de gând să părăsească Spania. Soult i-a zdrobit pe en- 
glezi. John Moore a fost ucis; Wellesley”, generalul care a 
respec- 
tat condiţiile capitulării lui Junot, l-a înlocuit. N-are importanţă. 
în Spania nu mai există tunici roşii. 

„Trebuie să se ducă pretutindeni vorba", îi repetă lui Joseph, 
„Că voi fi înapoi în douăzeci, douăzeci şi cinci de zile." 

Cere să se organizeze poşte de schimbare a cailor de-a lungul 
traseului de întoarcere. Va străbate călare drumul de la 
Valladolid la Burgos. Cu un gest, le taie vorba aghiotanţilor care 
subliniază pericolul unui atac al acelor guerilleros, starea 
proastă a drumurilor, distanţa de aproape treizeci de leghe?! 


27 In iulie 1809, Wellesley va primi titlul de viconte de Wellington. (N.a.) 


28 O sută douăzeci de kilometri (N.a.) 


dintre cele două oraşe. Vrea doar, spune el, să fie pregătite 
atelaje pentru berlină între Burgos şi Bayonne, apoi pe drumul 
de la Bordeaux la Poitiers, şi la Vendome. Va merge astfel, fără 
oprire, până la Paris. NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 281 

Marţi, 17 ianuarie 1809, încalecă pe cal la ora 7 dimineaţa. 

Porneşte la drum, precedat de Savary, urmat de Duroc, 
Roustam şi de cinci călăuze din Gardă. 

Mai repede! 

Depăşeşte o caleaşcă. Recunoaşte trăsura generalului 
Tiebault. Loveşte cu cravaşa bidiviul lui Savary, pentru a-1 grăbi. 
La fel procedează şi cu al lui, folosindu-se tot de cravaşă. 

Mai repede. 

Se apleacă pe grumazul calului. Se aşterne la drum întins. Nu 
simte ploaia. îi place vântul care-l biciuieşte în alergare, tăios 
precum destinul. 


Partea a sasea > 
A curs destul sânge. Ajunge! 
23 ianuarie 1809 - 13 iulie 1809 


22 

Toată lumea doarme! 

îi ia tare pe ofiţerii care se grăbesc să-l întâmpine. îi împinge 
pe lacheii care se mişcă Prea Ate ientraEsLgB A o parte porţile 
dinaintea sa. Răcneşte că vrea să-l vadă pe Cambaceres 
imediat. Trece prin saloane, prin galerii, intră în camera 
Josephinei, cu toate că servitoarele şi doamnele din suită îl 
previn că împărăteasa nu s-a trezit încă. 

S-a întors acasă, îi spune aplecându-se în timp ce ea se 
strâmbă. Se simte bine. Şi ea la fel, nu-i aşa? în ultima scrisoare 
i se plângea de dureri de dinţi! Ea stă nemişcată, stupefiată, îşi 
ascunde faţa în mâini. 

Femeile în vârstă detestă să fie surprinse când se trezesc din 
somn dimineaţa. 

Lui îi place însă adevărul. Vrea adevărul. 

lese din cameră. 

Abia au trecut câteva minute de când a coborât din trăsură în 
curtea Palatului Tuileries, în această zi de luni, 23 ianuarie 1809, 
la ora 8, şi se sufocă deja. în toate încăperile pluteşte un aer de 
închis, un parfum persistent, somnul bătrânilor! De şase zile şi 
şase nopţi bate drumurile de la Valladolid, îşi comprimă energia 
şi furia, ca pe nişte resorturi, ca să constate că acest palat 
adormit este o apă stătută. 

Oamenii ăştia trândăvesc! Au habar de unde vine el? îşi ima- 
ginează ce se întâmplă în Spania? Prin ce a trecut? Ce trăiesc 
soldaţii, spuma armatei sale, pe care i-a lăsat acolo? 

Roustam i-a pregătit baia. Să-l mai slăbească cu baia lui! 

Are impresia că a lăsat să treacă prea mult timp fără să acţio- 
neze. Vrea să-i chestioneze pe Cambaceres, pe spionii poliţiei 
sale, să afle ce s-a pus la cale aici, ce-au urzit Fouche, 
Talleyrand şi toţi cei care şi-au imaginat că va muri în Spania 
sau că se va reîntoarce atât de sfârşit, încât îl vor putea înlocui 
cu Murat! 

Murat! Şi propria mea soră, Caroline! 

Dar el este aici, viu. Vor trebui să-i dea socoteală. Ce au 
vorbit? Ce-au făcut timp de trei luni cât a lipsit? Vrea să ştie tot. 
Vrea să afle adevărul. 

După câteva ore, ştie. Talleyrand a spus în salonul doamnei 
de Remusat: „Nefericitul va repune în discuţie situaţia în 
întregime." 


Nefericitul, adică eu. 

Ascultă ce îi spun informatorii cu vocea tremurândă. Se tem 
de spionii lui Fouche. Ministrul Poliţiei generale, confirmă ei, a 
fost văzut în vila prinţuluNABELERAANMRĂBAt RER Aa de Varenne. 
Cei doi bărbaţi s-au plimbat braţ la braţ dintr-un salon în altul, 
printre invitaţi. Talleyrand a vorbit în gura mare despre 
problemele din Spania. „Este o manevră josnică!!, a spus el, „şi 
constituie o acţiune contrară voinţei naţiunii, aceea de a-şi 
inversa poziţia şi de a se declara duşmanul popoarelor; este o 
greşeală care nu se va mai repara niciodată.!! 

Napoleon îşi aminteşte de sfaturile lui Talleyrand, care îl în- 
demna să-i alunge pe Bourboni din Spania. 

Nu se gândeşte decât la această trădare, la războiul deschis 
pe care Talleyrand îl duce împotriva lui. Vrea să-l atace prin 
surprindere. 

lese pe străzile Parisului. Vizitează construcţiile de la Luvru şi 
din strada Rivoli. Se duce la Operă în compania Josephinei. 
Fierbe însă de indignare. Nu mai poate să stea aşezat atât de 
mult timp. Se ridică, se întoarce singur la Tuileries, cere să i se 
aducă registrul cu evidenţa armatelor. Numără, socoteşte, 
repartizează. Va trebui să lase în Spania trupele din ceea cea 
fost „Marea Armată!!, pe care acum o numeşte deseori „Armata 
Imperială". Este necesar, prin urmare, ca, în câteva săptămâni, 
să reconstituie o armată în Germania, prin conscripţii, cu străini 
din Badois, Westfalia, Wurttemberg, cu polonezi, italieni şi chiar 
cu câteva mii de spanioli. Va dispune de 350 000 de oameni, 
dintre care 250 000 francezi, şi printre ei 100 000 de veterani 
pe care îi va pune sub comanda lui Davout. Eugene are în Italia 
100 000 de oameni la dispoziţie. Arhiducii Carol şi Jean pot 
conta pe 300 000 de austrieci. 

Spune, închizând dosarul cu inventarul: „Când comand eu, 
dublez forţa trupelor. Când dau ordine, ei se supun pentru că 
am autoritate. Poate că nu se cuvine să comand personal, dar e 
natura mea. Poate că regii, prinții n-ar trebui niciodată să-şi 
conducă armatele; e de discutat. în ceea ce mă priveşte, le 
comand pentru că în asta constă soarta mea, face parte din 
destinul meu." 

Faptul că în toiul nopţii munceşte îl calmează. 

Maria nu se află la Paris. 

îi dă liber lui Meneval şi îl cheamă pe Constant. 


Unul dintre rapoartele poliţiei consemnează naşterea, pe 11 
noiembrie 1808, a unei fetiţe cu numele de Emilie Pellapra, de 
către Franşoise Marie Leroy, soţia perceptorului general din 
Caen, Pellapra. NAPOLEON-IMPARATUL REGILOR 289 

îşi aminteşte de această tânără pe care a cunoscut-o la Lyon, 
fără îndoială în 1805, şi pe care o primise de câteva ori la 
Tuileries, aici, în apartamentul său privat. Ultimele dăţi, în 
martie 1808, înainte de a pleca la Bayonne. Nu e chiar un an de- 
atunci. Exact răstimpul de purtat un copil în pântec. 

Vrea s-o vadă pe această femeie, în această noapte. 

O pândeşte, o surprinde în momentul în care Constant închide 
uşa în urma ei. Ea îi zâmbeşte, dezlegându-şi părul. A născut de 
curând, spune ea. Şi, din modul în care se exprimă, el ştie că 
este tatăl acestei fetiţe pe nume Emilie. 

Pentru prima oară de când s-a întors la Paris, simte o bucurie 
intensă. 


Se simte puternic şi invincibil. Talleyrand îl crezuse slăbit. 
Pregătise succesiunea. 

Ce surprize îi aşteaptă pe aceşti domni care s-au coalizat cu 
el, contra mea. NAPOLEON-IMPARATUL REGILOR 291 

Mâine se va întâlni cu Fouche, poimâine, cu Talleyrand. 

îl priveşte pe Fouche înaintând, salutând. 

E stăpân pe el, totuşi precis bănuieşte că ştiu, că anchetez 
lucrurile de la sosirea mea la Tuileries. 

— Domnule duce de Otranto, vă numărați printre cei care 1- 
au trimis pe Ludovic al XVI-lea la eşafod! 

Fouche înclină puţin capul. 

— Da, Sire, şi este primul serviciu pe care l-am făcut 
Maiestăţii Voastre. 

Fouche, uns cu toate alifiile, va şti să se justifice, spunând că 
m-u avertizat în mod loial despre problemele pe care le pune 
succesiunea mea. Nu mi-a citit el un memoriu pe tema 
divorțului ? 

De ce să-i port pică tocmai lui ? E şiret în felul său, dar 
vorbeşte deschis. Nu e alunecos precum Talleyrand, lipsit de 
scrupule şi caustic precum fostul episcop de Autun. 

— Există vicii şi virtuţi de circumstanţă, continuă Napoleon. 
Cunosc oamenii, sunt atât de greu de judecat atunci când vrei 
să fii drept. Oare ei ştiu cum sunt ei înşişi în realitate? Se 
justifică faţă de ei înşişi? Nu mă vor părăsi decât dacă voi înceta 
să le mai fiu favorabil. 

Se apropie de fereastră. 

— Spania a fost învinsă, spune. Dacă Austria vrea război, o 
voi nimici. 

Şi pot fi tată când vreau eu. Ştiu asta. 

Se întoarce către Fouche, merge spre el. 

— Nu vă vedeţi de treburile poliţiei la Paris, îi spune deodată 
pe un ton brutal. Şi lăsaţi câmp liber calomniilor, ca să propage 
tot felul de zvonuri... Ocupaţi-vă de poliţie, nu de afaceri care nu 
tin de ministerul vostru! 

L-a menajat pe Fouche pentru că ţine de o tactică bună să-i 
separe pe cei care s-au coalizat. Talleyrand „Gălbejitul" este cel 
pe care trebuie să-l atingă. 

Sâmbătă, 28 ianuarie, îi primeşte în cabinetul său de lucru pe 
arhicancelarul Cambaceres, pe arhitrezorierul Lebrun şi pe 
Decres, ministrul Marinei, însoţit de Fouche, ministrul Poliţiei 


generale. Talleyrand ajunge ultimul, şchiopătând, şi se sprijină 
de o consolă. 

Napoleon şi-a dorit prezenţa acestor martori. Talleyrand 
trebuie executat publicNAPBEHONrIMIPARATUPRRSSAR 28% ştie cum îi 
pedepseşte el pe trădători. 

începe să vorbească cu o voce pe care şi-o vrea sarcastică. 
Pe măsură ce vorbeşte, lasă să i se observe furia. 

— Cei pe care i-am făcut înalţi demnitari sau miniştri, spune 
el, încetează să mai fie liberi în gândurile şi în modul lor de 
exprimare. Ei nu pot fi decât instrumentele mele. 

Merge cu paşi rari, oprindu-se în faţa fiecăruia dintre ei. 

— Pentru ei, continuă el, trădarea începe din momentul în ca- 
re îşi permit să-şi pună întrebări. Trădarea este completă când 
de la îndoială ajung la dezacord. La deosebire de vederi. 

Se depărtează câţiva paşi. Acum a sosit momentul să-l 
lovească pe Talleyrand cu vârful şi tăişul. E calm ca în momentul 
în care dă ordinul de deschidere a focului. Vrea să fie în acelaşi 
timp ar- tileristul şi gura de foc. Călărețul şi calul. Se întoarce, 
merge spre Talleyrand, cu braţul ridicat, cu pumnul strâns. 

— Sunteţi un hoţ! strigă. Un laş, un om fără credinţă! Nu 
credeţi în Dumnezeu! Toată viaţa v-aţi neglijat îndatoririle, i-aţi 
înşelat şi i-aţi trădat pe toţi! Nu aveţi nimic sfânt! V-aţi vinde şi 
tatăl! 

Se învârte în jurul lui Talleyrand. Obrazul acesta nu-şi va da 
jos niciodată masca! 

— V-am acoperit cu onoruri, dar nu vă daţi în lături de la ni- 
cio mârşăvie contra mea. Astfel, de zece luni încoace, numai 
pentru că presupuneţi, fără temei, că treburile mele din Spania 
merg prost, aveţi neobrăzarea să spuneţi oricui vrea să asculte 
că aţi 
condamnat dintotdeauna acţiunea mea împotriva acestui regal, 
când de fapt aţi fost primul care mi-a dat această idee, care m-a 
împins sistematic la această acţiune. 

îşi apropie faţa de a lui Talleyrand. 

— Şi nefericitul acela, ducele de Enghien, cine m-a informai 
despre locul unde îşi avea reşedinţa? Cine m-a incitat să 
procedez cu severitate maximă? Care vă sunt de fapt planurile? 
Ce vreţi? Ce speraţi? îndrăzniţi şi spuneţi! 

Se depărtează iar, revine, îşi ridică pumnul strâns în dreptul 
ochilor lui Talleyrand. 


— Aţi merita să vă sparg ca pe un pahar, am puterea s-o fac, 
dar vă dispreţuiesc prea mult ca să merite osteneala. Ce m-ar 
opri să pun să vă spânzure de grilajul de la Carrrousel? Dar 
timpul nu e trecut. Suntet/toFeă-tptiiipaeieeăeShtr-o bucată de 
mătase, asta sunteţi! 

Talleyrand stă nemişcat. Ce-ar trebui să mai spună pentru ca 
acest om să-şi dea arama pe faţă? 

— Nu mi-aţi spus că ducele de San Carlos este amantul soţiei 
voastre! zice el. 

L-a rănit. îi vede obrajii tresărind. Talleyrand şopteşte: 

— Aşa e, Sire. Nu v-am raportat pentru că nu am considerat 
că această chestiune ar putea afecta gloria Maiestăţii Voastre şi 
a mea. 

Napoleon s-a convins: ofensele şi disprețul alunecă pe acest 
om. Pierde şirul tuturor afronturilor pe care i le aduce. 

Şi iată-1 aici, în această zi de duminică, 29 ianuarie, în sala 
Tronului, de parcă ieri nu i-aş fi spus nimic. 

Napoleon trece cu tabachera în mână, prizează de mai multe 
ori. Vrea să-şi manifeste din nou disprețul. Se întreţine cu vecinii 
din dreapta şi din stânga lui Talleyrand, fără să-l ia în seamă. 

Talleyrand rămâne impasibil. 

întors în cabinetul de lucru, Napoleon dictează o notă ce va 
apărea în Monitorul din 30 ianuarie 1809. Talleyrand nu va mai 
fi Mare Şambelan. Va fi înlocuit cu domnul de Montesquieu. 


Pedeapsă uşoară. Dar ce-aş putea să fac altceva? Talleyrand 
este cel care, alături de mine, reprezintă oamenii din Vechiul 
Regim, cel care se bucură de încrederea lui Alexandru l, cel care 
este prieten cu CaulaincoN/OAPIariPEA BAT VaEiIRhpYeagă de mâini. 

Va trebui să accepte deci această situaţie, să pară că o ia în 
glumă. Când Hortense îi povesteşte că l-a primit pe Talleyrand şi 
că era dezolat, considerându-se victimă a unor calomnii, 
Napoleon exclamă: 

— Nu cunoşti lumea, fiica mea! Eu ştiu la ce să mă aştept. El 
crede că uit ce-a spus? Voia să-şi răscumpere onoarea pe 
cheltuiala mea. Nu-l mai împiedic. N-are decât să vorbească ce 
vrea. în rest, nu-i fac rău. Un singur lucru vreau, să nu se mai 
amestece în treburile mele. 

De-acum ştiu că e duşmanul meu. Un om pe care îl umileşti 
este la fel de periculos ca o sălbăticiune pe care o răneşti fără s- 
o ucizi. Ce puteam să sper însă din partea unuia ca Talleyrand? 

Se întreabă cu voce tare faţă de Roederer. Are nevoie să vor- 
bească. Se apropie războiul cu Austria. Simte neliniştea din jur. 
Vorbele lui Talleyrand, complotul pe care îl pusese la cale 
împreună cu Fouche şi cu Murat nu sunt decât partea vizibilă a 
viesparului de ambiţii şi mârşăvii. 

Cei care îmi sunt devotați nu sunt oamenii din vechea curte. 

„Am luat pe câţiva dintre ei în casa mea. îmi vorbesc odată la 
doi ani, iar pe alţii nu i-am văzut la faţă de zece ani. în rest, nu 
primesc pe nimeni. Nu-i agreez. Nu sunt buni la nimic. 
Conversaţia lor îmi displace. Tonul lor nu se potriveşte cu 
gravitatea mea. îmi reproşez zilnic greşeala pe care am facut-o 
în timpul guvernării mele. Este cea mai gravă pe care am făcut- 
o: aceea de a le înapoia emigraţilor bunurile în totalitate... 

Talleyrand este unul dintre aceştia, linguşitor şi ostil şi laş. 

Eu sunt militar, este datul meu personal pe care îl am din 
naştere. Face parte din existenţa mea, este modul meu de viaţă. 
Peste tot pe unde am fost, am comandat. Am condus la două- 
zeci şi trei de ani asediul de la Toulon. Am comandat la Paris în 
Vendemiar. Pe soldaţii din Italia i-am cucerit de cum m-am pre- 
zentat acolo. Eram născut pentru asta.“ 

lubeşte această „ingrată meserie" de militar, şopteşte. Se în- 
toarce spre Roederer. 

„Austria vrea o palmă. Mă duc să i-o dau pe ambii obraji. 
Dacă împăratul Francisc face cea mai mică mişcare ostilă, 


domnia lui se va sfirşi pe loc. Este un lucru foarte clar. în zece 
ani, dinastia mea va fi cea mai veche din Europa." 

întinde braţul. ARN 

„Jur ca tot ce voi face SHRPEHentPAR AEEA rmăresc decât 
să-i fiu util. Am cucerit Spania, da, am cucerit-o ca să fie 
franceză. Nu am în vedere decât gloria şi puterea Franţei, toată 
familia mea trebuie să fie franceză." 

Merge la masa de lucru, îi arată lui Roederer registrele în care 
sunt înscrise inventarele armatelor. 

„Cunosc ceas de ceas poziţia trupelor mele, zice. îmi place 
tragedia, dar dacă toate tragediile din lume ar fi aici, într-o 
parte, şi situaţia trupelor de cealaltă parte, nici nu m-aş uita la 
tragedia mea şi n-aş lăsa nici măcar un rând din evidenţele 
mele fără să-l citesc cu atenţie. în seara aceasta, vor fi cu mine 
în cameră, nu mă voi culca fără să le fi citit." 

Se apropie de Roederer. 

„Datoria mea este să am grijă de armată. Este datoria mea 
faţă de Franţa care îmi încredinţează fiii. în două luni, voi obliga 
Austria să renunţe la înarmare..." 

îşi aminteşte că îi spusese lui Roederer cu mulţi ani în urmă: 
„Nu am decât o singură pasiune, o singură amantă - Franţa." 

l-o repetă. 

Vânează în pădurile de la Versailles sau de la Boulogne. Plouă 
şi s-a lăsat frig în acest sfârşit de februarie al anului 1809. 

Când se întoarce la Tuileries, se aşază câteodată la aceeaşi 
măsuţă joasă cu Charles-Louis-Napoleon, fiul Hortensei şi al lui 
Louis. îl mângâie pe copil. Se emoţionează. Dorinţa de a avea un 
fiu al lui este atât de sfâşietoare, încât se întoarce cu spatele. 
Emoţia îl copleşeşte. 

Luni, 27 februarie, într-una dintre acele zile în care pleacă cu 
inima grea de lângă băiat, aghiotantul mareşalului Lannes se 
prezintă aducându-i un plic. 

Baronul Lejeune a călărit pe deşelate, fără întrerupere, ca să-i 
anunţe căderea Saragosei, în 21 februarie. A fost necesar să 
cucerească fiecare casă, explică el. Femeile şi copiii s-au luptat 
precum soldaţii. 

Napoleon deschide scrisorile. Dintr-unul cade o bucată rotun- 
dă de plumb, zimţată ca o rotiţă de ceas. Pe cele două feţe a 
fost gravată o cruce. Este un glonţ tras de spanioli. L-a rănit 
grav pe căpitanul Marbot. 


Napoleon îl cântăreşte în mână. Să-i fie trimis mamei lui 
Marbot, spune. 

Citeşte apoi scrisoarea lui Lannes. 

„Ce război!" scrie mar&SERtHON,S%PAAdHIRSEtogăsăcizi atâţia oa- 
meni viteji sau chiar ieşiţi din minţi. Victoria îmi face rău.“ 

Napoleon lasă capul în jos. Ţine la acest om, unul dintre cei 
mai buni, unul dintre cei mai vechi camarazi de pe câmpurile de 
luptă din Italia şi din Egipt. 

Şi ce dacă? Trebuie să învingă. 

Are totuşi un gust de fiere în gură, ca şi cum această dârzenie 
a lui începe să devină prea aprigă, de parcă n-ar mai exista ni- 
ciun strop de dulceaţă şi de bucurie în victorie, ci doar o 
necesitate amară. 

„Victoria îmi face rău.“ 

El a trăit deja ce a simţit Lannes la Saragosa. însă dacă 
victoria este amară, ce gust ar avea înfrângerea? 

Se îndreaptă încet spre cabinetul de lucru. 

Se apropie războiul. îl simte. 

Găseşte pe masă un mesaj de la Champagny. Ministrul 
Relaţiilor Externe îi raportează că Metternich a protestat contra 


mişcărilor de trupe ale Armatei Imperiale. Viena le consideră o 
provocare. 

Napoleon îl convoacă degrabă pe Metternich. 

„Ce înseamnă asta?" îl întreabă cu o voce indiferentă pe 
ambasador. „V-aţi smintit? Vreţi din nou să provocaţi 
dezordine?" 

Metternich se eschivează. Napoleon îl priveşte atent. 

„Metternich mai are foarte puţin ca să devină un bun diplo- 
mat", îi şopteşte lui Champagny, „minte foarte bine." 

Abia catadicseşte să-l salute. 

Războiul e ca şi început. 

Fie că vreau sau nu. Trebuie deci să înving. 


23 

E doar o chestiune de zile. îl convoacă imediat pe Berthier. 
Vrea situaţia fiecărui corp de armată, al lui Davout, Massena, 
Lannes. Pe Lefebvre l-a numit în fruntea trupelor bavareze. Se 
enervează când regele Bavariei îi solicită să-l pună pe prinţul 
regal la comanda soldaţilor săi. Dictează un răspuns ca un 
trântit de uşă: „Am hotărât să-i comande ducele de Danzig, 
pentru că este un fost soldat... Atunci când prinţul regal va fi 
făcut şase sau şapte războaie trecând prin toate gradele, va 
putea să-i comande!" 

Devine nervos, pus pe ceartă. Are impresia că toată lumea 
din jur încearcă să se fofileze, că frâiele încep să-i alunce din 
mâini, că bidiviul este îndărătnic, cu picioarele bolnave. în 
fiecare clipă îi vine să-i ia la zor pe cei din jur. Nu le suportă 
privirile îngrijorate. Evită suspinele Josephinei care îl imploră, de 
fiecare dată când cinează singuri sau când stau aşezaţi unul 
lângă altul într-o lojă la teatru, s-o lase să-l însoţească atunci 
când va pleca în campanie. 

Nu-i răspunde. Ar vrea din tot sufletul ca acest război pe care 
îl simte vuind la uşă să se îndepărteze ca o furtună potolită. Dar 
ştie de luni de zile, încă de la Erfurt, că el va izbucni, din 
moment ce Alexandru | a refuzat să rostească vorbele, să 
semneze frazele care ar fi întors Austria de pe calea confruntării 
cu Franţa. 

Trădare. 

Vânează în pădurea Rambouillet, fierbând de mânie. Ţarul l-a 
trădat, dar nu este în firea lucrurilor? Alexandru îşi face jocul, 
pro- 
fitând de faptul că rana din Spania rămâne deschisă, iar Franţa 
este slăbită. 

Talleyrand l-a trădat, regaliştii din suburbia Saint-Germain l- 
au trădat. 

îşi îmboldeşte armăsarul cu două lovituri violente de cravaşă. 
Calul saltă. Cerbul fuge speriat în zig-zag la liziera jilavă a 
pădurii. Simte haita pe urmele sale. Animalul sălbatic e puternic, 
dar aleargă tot mai încet. Merge drept spre iazul din Saint- 
Hubert. Napoleon face înconjurul iazului, descalecă. | se dă o 
puşcă. Cerbul iese din apă, cu pieptul larg în bătaia puștii. 

Trebuie să-l omor. 

închide ochii. Cerbul zace culcat pe mal, apa heleşteului se 


înroşeşte. Haita urlă. 

Face cale întoarsă, mergând la pas pe aleile întunecoase, 
într-unul dintre saloanele castelului îl zăreşte pe Andreossy, am- 
basadorul Franţei în Austria, care a călătorit fără popas de la 
Viena, ca să ajungă cât mai degrabă în Franţa. înfăţişarea lui 
vorbeşte despre oboseala acestei călătorii, are obrazul palid şi 
hainele mototolite. 

Napoleon zvârle cravaşa şi pălăria, cere să se închidă uşile 
salonului. 

îi face semn lui Andreossy să vorbească. 

Ascultă doar începutul frazelor. Este suficient un singur 
cuvânt ca să priceapă. 

Arhiducele Carol îşi adună trupele. Armata regulată din Viena 
a fost înlocuită cu o miliţie burgheză. Arhiducele se pregăteşte 
să lanseze un manifest către poporul german pentru a-l 
îndemna să se ridice împotriva împăratului. La Viena au sosit 
negociatori englezi ca să pregătească un tratat de alianţă între 
Anglia şi Austria. Londra va furniza fondurile necesare 
războiului. 

Napoleon nu comentează. 

Războiul se rostogoleşte spre mine din ce în ce mai repede, 
ca o masă enormă. 


în Tirol, austriecii instigă populaţia să se revolte contra 
Bavariei. Ţăranii sunt  îndoctrinaţi de călugărul capucin 
Haspinger. Se vorbeşte despre un. şef popular, Andreas Hofer. 
Viena le oferă arme. NAPOLEON-IMPARATUL REGILOR 301 

încheie discuţia cu Andreossy. 

Câte zile îi rămân până să părăsească din nou Franţa ca să 
regăsească bivuacurile, ploile, noroiul, să vadă soldaţi morţi? ŞI 
să audă strigătele răniților? 

Se întoarce la Tuileries. De nevoie. Atmosfera din palat îl apa- 
să. Galeriile, saloanele, anturajul curţii sunt tăcute de parcă ar 
veghea un muribund. 

Pe mine, pe care îl duc deja la groapă. 

Citeşte un raport secret pe care i-l trimite Joseph Fievee, una 
dintre acele iscoade cu simbrie de care dispune în toate mediile. 
Acesta era regalist, dar de ani de zile spionează, trage cu 
urechea, iscodeşte pentru împărat. Omul are o inteligenţă 
ascuţită, urechile sale aud ce se vorbeşte pretutindeni. 

„Franţa este bolnavă de îngrijorare", scrie el. în saloanele din 
suburbia Saint-Germain se repetă fraza unui demnitar căruia nu 
i se dă numele. Poate să fie vorba de Decres, ministrul Marinei, 
în caz că nu e Talleyrand. El s-a exprimat: „împăratul este 
nebun, complet nebun, se va pierde şi ne va pierde odată cu el.“ 

Napoleon aruncă raportul lui Fievee în şemineu. 

Nebun? Cutează să rostească astfel de vorbe pentru că îşi în- 
chipuie că n-aş putea să ripostez, pentru că vor să mă vadă su- 
grumat. Austria se înarmează. Spania se revoltă. Englezii se află 
în Portugalia. Germania se mişcă. Rusia mă pândeşte. lar aici, în 
Franţa, urzesc comploturi, mă trădează. 

Se îndreaptă spre birou. Recunoaşte scrisul acestei petiţii. 
Domnul Rene de Chateaubriand cere încă o dată iertare pentru 
vărul său, Armând de Chateaubriand, prins pe o plajă din 
Cotentin cu buzunarele pline de scrisori de la emigraţii refugiaţi 
la Londra sau la Jersey şi destinate regaliştilor din Bretagne. 

Armând de Chateaubriand nu este decât un curier regalist în 
serviciul Angliei şi al Bourbonilor. Pedeapsa cu moartea. 

Și domnul Rene de Chateaubriand, ca să mă înduplece, îmi 
trimite ultima sa carte, Martirii. Ce să fac cu ea? Stie el ce 
înseamnă un război ? 

„Moartea vărului său o să-i ofere domnului de Chateaubriand 
ocazia să scrie câteva pagini patetice pe care le va citi în 


suburbia Saint-Germain. Frumoasele doamne vor lăcrima şi asta 
îi va fi consolare!" exclamă el. 

„Să lăsăm justiţia să-şi facă datoria şi acest spion, emigrat, 
trădător, să fie executat MREBEOIpMPĂSPZA AEIoR 301 

Simte că retrăieşte din nou vremurile grele. Nicio ovaţie nu-l 
întâmpină când se aşază în loja imperială de la Teatrul Francez. 
Doar ochi care îl privesc cu fereală, de parcă el ar fi purtătorul 
unui blestem. 

Fontanes, servilul Fontanes, pe care l-a făcut mare profesor 
la Universitate, se apropie, şopteşte, îndoit de şale ca un lacheu: 
„Plecaţi, şi nu ştiu ce teamă nutrită din dragoste şi temperată de 
speranţă tulbură toate sufletele." 

Sufletele? Sau mai degrabă rentele? 

Rânjeşte. 

Nu şi-au riscat niciodată viaţa în fața gloanțelor, a ghiulelelor, 
a săbiilor. Dar ei simt că partida care stă să înceapă este una 
dintre cele mai redutabile. De o parte o coaliţie, de cealaltă, 
armata mea angajată în Spania. 

Flutură pe dinaintea lui Roederer registrele militare. 

„Da, lui Joseph îi las cele mai bune trupe, iar eu merg să 
cuceresc Viena cu micii mei recruți şi cu marile mele cizme!" 

Strigă în urma lui Roederer, pe când acesta iese pe uşă: „Tot 
ce fac este din datorie şi din dragoste pentru Franţa..." 

Pot să priceapă lucrul acesta cei care s-au agăţat de puterea 
mea ca nişte paraziți, ca să-i soarbă tot sucul, de care sunt 
avizi? Ei cred că intru în acest război cu bucurie? 

Războiul este o povară pentru mine. Dar nu pot decât să pri- 
mesc provocarea. 

Joi, 23 martie, citeşte o scrisoare care a fost transmisă cu 
câteva minute în urmă prin telegraf: „Un ofiţer francez a fost 
arestat la Braunau, iar scrisorile pe care le avea asupra lui i-au 
fost smulse cu brutalitate de către austrieci, cu toate că erau 
sigilate cu însemnele Armatei Franţei." 

Şi eu să tolerez aşa ceva? 

La ora 4 după-amiaza, îl convoacă pe contele de 
Montesquieu, Marele Şambelan. 

îi spune cu o voce înăbuşită: „Aduceţi-i la cunoştinţă domnu- 
lui conte de Mettemich că împăratul şi Regele nu va face primiri 
în seara aceasta." 

Câteva cuvinte pronunţate şi războiul s-a apropiat cu încă un 


pas. 

îi dă ordin lui Berthier să plece în Germania şi să preia 
comanda întregii armate, până la sosirea lui. 

în fiecare zi, scrisorileNBEP!ESNaMeauciiăotiiunţă că războiul 
a mai făcut un pas. La 6 aprilie, arhiducele Carol proclamă că 
„apărarea patriei impune noi măsuri ce trebuie luate". în 11, 
flota engleză atacă nave franceze în rada insulei Aix. 

Miercuri, 12 aprilie, ora 7 seara, Napoleon discută cu 
Lauriston, aghiotantul său, şi cu Cambaceres. Este anunţat un 
curier al mareşalului Berthier. Napoleon îi face semn să intre. 
Citeşte scrisoarea. Dintr-odată îşi simte pieptul strâns ca într-o 
menghină, gâtul sugrumat. Ochii îi lucesc de parcă ar lăcrima. 
Spune fără să-şi întoarcă privirea, ca şi cum nu ar vrea să fie 
văzut, iar vorbele îi ies din gură încet: „Au trecut Innul, ne aflăm 
în război." 

Va pleca în această noapte. 

E liniştit acum. La cină, împărăteasa insistă din nou să-l 
însoţească. El o priveşte cu un aer distrat, zicând: „Fie." 

Dictează în cabinetul de lucru scrisori pentru Joseph, pentru 
Eugene. Arhiducele Jean ar fi intrat în Italia pe la Caporetto. 
Trebuie oprit, împins înapoi, trebuie pornit asupra Vienei. 

Bea cafeaua cu înghiţituri mici. Către ora 11 din noapte, îl 
primeşte pe Fouche. Trebuie să se bazeze pe el, ca să poată 
controla 


ţara, să trimită spioni în toată Germania. Nu există război fără 
poliţie şi fără informaţii. 

Se culcă la miezul nopţii. 

A venit iar vremea somnului pe apucate. 

La ora 2 dimineaţa, se trezeşte. Să plece, să se lupte, acesta 
e destinul său. Să învingă e datoria sa. 

La ora 4.20 urcă în berlină. Lămpile cu ulei sunt aprinse, 
servietele sunt aşezate pe o banchetă, ca să poată lucra. 
Josephine şade într-un colţ al berlinei, cu picioarele înfăşurate 
într-un pled îmblănit. El n-o priveşte. Dă semnalul de plecare. 
Aude galopul escadro- nului de vânători ai Gărzii care îi serveşte 
de escortă. 

Este refrenul vieţii sale. 


24 

La răstimpuri, când berlina se zgâlţâie prea puternic pentru 
ca să poată scrie sau citi, Napoleon o studiază pe Josephine. 
Doarme. Zdruncinăturile fac să-i cadă puţin câte puţin vălul sub 
care voise să-şi ascundă chipul. Se uită atent la această 
„ bătrână doamnă" căreia somnul îi alungeşte trăsăturile. Are 
respiraţia şuierată, iar când întredeschide buzele, îi zăreşte 
dinţii mici, înnegriţi, cariaţi, pe care dintotdeauna a încercat să 
şi-i ascundă. 

Nu-şi întoarce privirea. N-o face nici atunci când vede 
cadavrele pe câmpul de luptă sau, şi mai rău, când vede soldaţi 
tineri avân- tându-se cu înflăcărare spre moartea care îi seceră 
cu miile. De când se ştie a privit adevărul în faţă. 

Se uită multă vreme la Josephine. La ce-ar folosi să învingă, 
să-şi trimită oamenii la moarte, dacă rămâne tot fără 
moştenitor, soţ al acestei femei îmbătrânite? 

Pentru ca luptele pe care le dă să aibă un sens, pentru a 
asigura viitorul dinastiei sale, trebuie să divorţeze, şi poate că 
astfel, prin- tr-o căsătorie princiară şi un fiu care se va naşte, va 
îmblânzi ostilitatea curților de la Viena şi Sankt Petersburg, cele 
mai puternice, care încă nu l-au acceptat. 

Va cuceri din nou Viena. Nu are de ales. lar după ce va învin- 
ge Austria, îl va constrânge pe ţar să respecte alianţa de la 
Tilsit. Trebuie ca una dintre tinerele prințese aparţinând fie casei 
domnitoare din Austria, fie dinastiei imperiale a Rusiei, să-i 
devină soţie. lată scopul lui. 

Oare îşi imaginează Josephine ceva din toate astea acum, 
când se trezeşte, când îi aruncă o privire plină de îngrijorare, 
când îşi trage vălul cu un gest rapid şi speriat? 

Ea va rămâne la Strasbourg, spune el. Va merge singur la 
Viena. 

Trăsura încetineşte. Recunoaşte Bar-le-Duc. îşi aminteşte că 
generalul Oudinot s-a născut în acest oraş, că în ajunul 
Revoluţiei nu era decât sergent şi că a participat de atunci la 
toate războaiele, îl vede cu ochii minţii la Friedland, sub gloanţe, 
sau la Erfurt, în- tâmpinându-i pe regi, el, nepot de cârciumari. 

lată omul pe care l-a făcut general şi duce. lată nobilimea 
Imperiului, născută din talente şi curaj. 

Dă ordin vizitiului să oprească berlina. Sare afară, în 
întuneric. Râde când vede surpriza părinţilor ducelui de Reggio, 


spaima celor două fetiţe pe care le-au trezit din somn. Le 
îmbrăţişează. 

îi place să intre astfel în viaţa oamenilor, ca un magician care 
lasă o urmă inefabilă în memoria lor şi despre care vor povesti 
la nesfârşit. Pleacă atât de repede, încât se vor întreba dacă nu 
cumva au visat vizita împăratului. 

Vrea să fie visul oamenilor. Urcă din nou în berlină. Aplecân- 
du-se deasupra hărților, şopteşte: „îmi făuresc planurile din 
visele soldaţilor mei adormiţi." 

Aţipeşte. Ştie ce gândesc soldaţii săi. Recruţilor tineri le este 
frică şi nu cer decât să strige: „Trăiască împăratul!" Le va 
spune: „Sosesc cu repeziciunea fulgerului. Să mergem. Victoriile 
noastre trecute sunt o garanţie sigură a victoriei care ne 
aşteaptă. Să mergem deci, şi, la vederea noastră, duşmanii să-şi 
recunoască învingătorii." 

Va fi printre ei. Va fi chiar primul dintre ei la asalt. îi va impul- 
siona. N-a făcut din armata de desculți din Italia o cohortă 
invincibilă? Are de furcă însă cu generalii şi mareşalii, cu toţi cei 
care ar vrea să se bucure în tihnă de titlurile şi de bunurile lor, 
care spun oftând: „Aş prefera să-mi scot cizmele." 


Dar el? Ce cred aceşti domni? Că lui îi face plăcere să-şi 
simtă picioarele opărite în cizmele de călărie? 

Scrie în grabă câteva rânduri. 

„Nu am de gând să-inebiştoniimsănpeofițepinsăzşi ceară demisia 
într-un moment de proastă dispoziţie şi să-şi retragă cererea 
când le-a trecut ţâfna. Astfel de toane sunt nedemne de un 
bărbat adevărat şi sunt incompatibile cu disciplina militară." 

Sâmbătă, 15 aprilie, se află la Strasbourg. O respinge cu un 
gest brusc pe Josephine care se agaţă de el plângând în 
momentul în care pleacă însoţit de Duroc. Asta e atitudine de 
împărăteasă? 

în trăsură, citeşte scrisorile de la Berthier. Austriecii îi 
depăşesc la numărul de soldaţi. Sunt aproape 500 000, pe când 
el dispune de numai 300 000 de oameni în Germania şi în Italia. 
Efectivele sale sunt staționate între Ratisbonne şi Augsburg. 
Contingentele formate din străini nu sunt sigure. Berthier îl 
informează că în biserici s-au găsit texte de rugăciuni imprimate 
la Viena care cheamă populaţia germană din Bavaria şi din 
Wurttemberg să se roage pentru „arhiducele Carol. Dumnezeu 
ni l-a trimis să ne vină în ajutor." 

Zvârle scrisorile lui Berthier. înainte să acţionezi, trebuie să 
aştepţi, să înţelegi ce vrea inamicul. Cheamă un aghiotant care, 
aplecat peste portieră, ascultă mesajul pe care îl are de 
transmis mareşalului. 

„Şi mai ales", urlă împăratul, „nu vă aventuraţi!" 

Repetă fraza, privind în urma ofițerului care se îndepărtează 
de escortă. 

Duminică, 16 aprilie, face o haltă de câteva minute la 
Ludwigs- hafen. îl vede pe regele Wiirttembergului care îl 
aşteaptă în frig, de cu zori. Ţinuta este a unui om care se teme. 
După ce îl salută pe Napoleon, întreabă cu fereală: 

— Ce plan are Maiestatea Voastră? 

— Vom merge la Viena. 

îl ia de braţ pe rege, îl linişteşte. Până la urmă, suveranul îşi 
exprimă încrederea în „Jupiterul modern". 

Napoleon urcă în berlină. 

Jupiter? Eu depind de oameni. 

Este momentul în care primeşte răspuns de la Berthier. 
„Aştept cu nerăbdare sosirea Maiestăţii Voastre", scrie 
mareşalul. 


Ce ar face oamenii fără mine? Şi-ar da jos cizmele! 

în după-amiaza zilei de duminică, izbucneşte furtuna, revăr- 
sând o ploaie diluviană. 

Intră intr-un hotel dim&anieniimeinarn eătăteroarecare. Cinează 
intr-un colţ slab luminat al sălii. 

îi plac şi aceste momente de anonimat, când prezenţa sa nu 
schimbă cu nimic ritmul cotidian al vieţii. Sunt clipe în care îşi 
simte cel mai pregnant puterea, când ştie că ar fi suficient un 
cuvânt al lui pentru a bulversa atmosfera, asemeni unui fulger, 
dar n-o face, rămânând în penumbră, plătindu-şi consumaţia ca 
orice client. 

Dar, odată trecut pragul, este din nou împăratul. 

La Dillingen, îl ascultă pe regele Bavariei, care a fugit înspăi- 
mântat din Miinchen la vestea apropierii trupelor austriece. 

— Sire, dacă Maiestatea Voastră nu acţionează rapid, totul 
este pierdut pentru noi, şopteşte regele cu o voce rugătoare. 
Totul este pierdut, repetă el. 

—  Liniştiţi-vă! în câteva zile vă veţi întoarce la Miinchen. 

De ce au nevoie oamenii de un protector? De ce apelează la 
altcineva care să-i liniştească, să-i apere, să-i călăuzească? 

în timp ce călătoreşte spre Donauwerth, unde a luptat în 
1805, îşi aminteşte de acei ani, cei mai insuportabili din viaţa 
sa, când trebuia să se milogească pentru un post în faţa lui 
Pascal Paoli sau a unuia ca Barras. A căutat neîncetat să nu mai 
depindă decât de el însuşi. Şi de destinul său. 

în hanul din Donauwerth, unde ajunge luni, 17 aprilie, la ora 
6, cere să se întindă hărţile pe o masă mare. Sosesc scrisorile. 
Bacler dAlbe începe să înfigă bolduri care jalonează marşul 
trupelor arhiducelui Carol. 

Totul se joacă în acest moment. Dă ordin să fie înşeuat un cal 
şi pleacă să inspecteze fortificațiile micului oraş. Se opreşte în 
vârful unui deal. Distinge prin ceaţă malurile Dunării, dâra 
neagră a albiei largi a fluviului. Acolo, undeva la capăt, este 
Viena. 

Se întoarce în galop la han, se repede la hartă. Un mesaj de 
la Davout confirmă că arhiducele Carol se îndreaptă spre 
Ratisbonne. 

E adevărat? 

Aghiotanţii confirmă informaţia. Se apleacă asupra hărţii, 
străbate încăperea. în minte i se derulează întreaga partidă care 


stă să înceapă. 

„Ah, domnule prinţ Carol", izbucneşte el, „te voi avea la un 
preţ convenabil!" 

Dă ordine, dictează rmesaţev-înnăanatazeipra arhiducele Carol în 
flancul sudic. De-acum începe „ingrata meserie". 

Marţi, 18 aprilie, se trezeşte la ora 4 dimineaţa. Primul lucru, 
studierea hărților la lumina opaiţului. Apoi, dictarea mesajelor. 
Către Davout şi Massena. 

„Din câteva cuvinte veţi înţelege despre ce este vorba. Prin- 
tul Carol cu toată armata sa a plecat ieri de la Landshut spre 
Ratisbonne. Avea trei corpuri de armată estimate la 80 000 de 
oameni. înţelegeţi, aşadar, că niciodată nu s-au creat condiţii 
mai favorabile ca acum pentru o mişcare rapidă şi în forţă. 
Mişcare, mişcare, la viteză maximă! Insist şi mă rog de voi." 

Apoi, încalecă în şa. 

Pe marea arteră de la Neustadt la Oberhausen, distinge 
printre copaci un monument, La Tour dAuvergne. îşi scoate 
pălăria. Este mândru să regăsească urmele acestor francezi 
care au luptat înaintea lui, cărora le repetă faptele de vitejie. 

Oare după el va mai veni vreodată cineva? 

Străbate în galop drumurile, câmpurile. Poposeşte la castelul 
regal din Ingolstadt, dar nu stă mult şi pleacă să descopere 
înălțimile care domină Dunărea. 

în după-amiaza zilei de miercuri, 19 aprilie, ajunge frânt de 
oboseală la Ziegelstadel. Trupele lui Davout trec prin faţa lui. Un 


brutar iese din casă şi îi aduce un jilţ de lemn, în care se lasă să 
cadă, moale. Simte privirile soldaţilor care defilează la câţiva 
metri de el. îl văd la fel de obosit ca şi ei. Sentimentul egalităţii, 
al privaţiunilor împărtăşilzedieracanforteazăubstesdatoria lui să se 
afle aici, la marginea drumului, pe câmpul de luptă, iar la noapte 
să studieze hărţile, să-i conducă pe aceşti oameni la victorie. 

Se ridică. 

„Munca este modul meu de a fi“, îi spune lui Savary, „încăle- 
când. Sunt născut şi făcut pentru muncă. îmi cunosc limitele: cât 
mă ţin picioarele sau ochii. Nu cunosc însă limita muncii mele." 

Ajunge la castelul din Vohburg la lăsarea serii. Deschide o fe- 
reastră. | se pare că aude murmurul fluviului. 

Dacă partida se desfăşoară după cum a prevăzut el, dacă 
oamenii execută planurile pe care le-a conceput, atunci Viena 
va capitula şi, o dată în plus, ca la Marengo, Austerlitz sau 
Friedland, va ieşi victorios. lar la Paris bârfitorii, clevetitorii se 
vor ascunde din nou în vizuinile lor. Dar până când va bântui 
vârtejul acesta de războaie? De care generalii se plâng, o ştie 
prea bine. 

Este trecut de ora n noaptea, miercuri, 19 aprilie. A doua zi 
se va da bătălia. Intrând în curtea castelului, observă silueta 
mareşalului Lannes, duce de Montebello. Poate cel mai brav din- 
tre soldaţi. 

Lannes înaintează încet în vasta încăpere luminată de lumă- 
nări luate de la biserica din apropiere. 

li cunosc foarte bine oboseala. Este asemeni mie. Dar eu sunt 
împăratul. 

— Câte răni ai? şopteşte Napoleon. 

Lannes clatină din cap. 

— Uit de toate când datoria mă cheamă, zice el. 

A fost rănit la Arcole, la Saint-jean-d'Acre, la Abukir, la 
Pultusk. Şi încă de două ori, înainte de Arcole. 

Lannes măsoară încăperea cu capul plecat. 

— Mă tem de război, zice. Primul zgomot de război mă face 
să tremur. îi amăgim pe oameni ca să-i putem conduce mai uşor 
la moarte. 

— E vina mea? şopteşte Napoleon prinzându-1 de braţ. 

Toate aceste războaie, Anglia le organizează, le provoacă, iar 
pe cel de acum, Austria l-a început. 

Vorbeşte, explică pentru a convinge. Lannes are curajul unui 


Murat sau a unui Ney. Dacă până şi cei mai buni se îndoiesc... 

— Daţi ordin, Sire, zice în sfârşit Lannes. Voi executa. Toţi 
ofiţerii trebuie să se prezinte pe câmpul de luptă ca şi cum ar fi 
la nuntă. NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 309 

Intră în cameră un mesager din partea lui Davout. 

Cu un singur corp de armată, Davout a învins la Tengen 
întreaga armată austriacă, împingând-o spre Thann. 

Napoleon îl ciupeşte de ureche pe Lannes, îl îmbărbătează. 

Vom învinge. Cu mine în frunte. 

Este deja joi, 20 aprilie 1809. Ar fi cazul să doarmă câteva 
ore. 

Se trezeşte în zori. Ceaţa acoperă câmpia şi nu se risipeşte 
când Napoleon porneşte pe drumul spre Ratisbonne, până la 
înălțimile ce domină Abensbergul. 

în jurul său se găseşte adunată cavaleria uşoară bavareză 
care, alături de cea wurttemburgheză, îi serveşte drept escortă. 

Vor rămâne cu mine oamenii aceştia sau regimentele 
bavareze se vor imprăştia în dezordine la prima lovitură şi vor 
trece la inamic? 

Se avântă în galop şi se postează în fruntea acestor 
regimente. Dă semnalul de atac. 

Dacă îmi este dat să mor, ce contează că va fi de la un glont 
austriac tras în piept din faţă sau de la un glont bavarez venit 
din spate ? 

Dar nu voi muri. Nu am voie să mor. 

După câteva ore, trupele austriece sunt străpunse, despărțite 
în două. 

Se instalează în sala mare din clădirea poştei din Rohr. 
Aţipeşte de la 2 la 4 dimineaţa, apoi sare în picioare. 

„Să nu pierdem niciun minut!" spune. 

Călăreşte până la Dunăre. Austriecii s-au repliat pe malul ce- 
lălalt, în oraşul Landshut. încă un pod pe care geniştii trebuie să- 
| treacă sub ploaia de gloanţe. 

îi urmăreşte din priviri. Pornesc la atac, ajung pe malul opus, 
dar sunt opriţi la intrarea în oraş, se retrag. Dau înapoi, călcând 
peste cadavrele înghesuite pe pod. Pornesc din nou la atac, sunt 
respinşi din nou. 

Landshut trebuie cucerit. 

îl vede apropiindu-se pe generalul Mouton, un aghiotant care 
îi aduce un mesaj de la Davout. 


întotdeauna este nevoie de cineva care să conducă atacul. 
Mouton este un om valoros. Cel care mi-a spus „Eu nu sunt 
făcut pentru onorurile palatelor şi ele nu sunt făcute pentru 
mine", acela poate cuceridoarudliS ÎNUIARATUL REGILOR 309 

Napoleon se întoarce spre el. 

„Ai ajuns la ţanc! Preia comanda acestei coloane şi cucereşte 
oraşul Landshut." 

Mouton descalecă, îşi scoate sabia şi aleargă spre pod. 

Nu-l voi uita pe acest om! Soldații de talia lui sunt forța mea. 
Lor le datorez totul. Le sunt dator să-mi risc viața alături de ei. 

S-a instalat în reşedinţa regală din Landshut. în timp ce 
dictează, vede de la fereastră trupele care traversează oraşul. 
Se îndreaptă spre Eckmiihl. 

„M-am decis", îi scrie lui Davout, „să extermin armata 
prinţului Carol în cursul zilei de astăzi sau cel târziu mâine." 

Semnalul de atac va fi dat de Davout, care va pune să se 
tragă zece salve de tun. 

Dintr-odată, îl cuprinde oboseala. Se aşază. Nu mai aude 
nimic. Când îşi revine, o oră mai târziu, vede mai întâi că se 
luminează de ziuă. îl doare gâtul. Roustam îi dă să bea o cană 
cu lapte îndulcit cu miere. Porneşte apoi călare. E răcoare. îl 
nemulţumeşte această şosea mocirloasă care merge de-a lungul 
văii Isarului şi pe care trupele se împotmolesc. 

Eckmiihl este la nord. Vrea să vadă câmpul de luptă. Terenul 
este accidentat, acoperit de dâmburi şi de pâlcuri de copaci, dar 
în direcţia Dunării, dincolo de Eckmiihl, descoperă o câmpie 
vastă în 


fundul căreia, pe fluviu, se ridică Ratisbonne, din care 
austriecii au alungat mica garnizoană franceză. 

La ora 1.50 după miezul zilei aude cele zece salve de tun ale 
lui Davout. începe bătăliNAPOLEON-IMPĂRATUL REGILOR 313 

El se află în frunte, înconjurat de maregşalii săi. 

Când ultimele raze de soare dispar la apus lăsând loc 
înserării, priveşte miile de scăpărări provocate de săbiile grele 
izbind miile de căşti şi de armuri. Nu aude strigătele 
combatanţilor, acoperite de zgomotul asurzitor al armelor care 
lovesc cu putere. 

îl surprinde rezistenţa cavaleriei austriece. Cu toate că au 
pierdut bătălia, continuă să lupte, protejând retragerea 
infanteriştilor spre Ratisbonne. 

Apare Lannes. Să-l urmărească pe inamic, propune el, să tri- 
mită după el toată armata, ca să termine cu arhiducele Carol şi 
să ia în stăpânire cu acelaşi elan oraşul Ratisbonne. Napoleon 
este gata să dea ordinul de continuare a asaltului, a marşului. A 
repetat de atâtea ori că urmărirea înseamnă totul, că trebuie să- 
ţi anihilezi complet duşmanul, încât, ascultându-l pe Lannes, i 
se pare că-şi aude propriile-i vorbe. Totuşi, ezită. înseamnă că ar 
trebui să se angajeze într-o luptă de noapte, zice Davout. 
Oamenii sunt extenuaţi. Până la Ratisbonne mai sunt încă trei 
leghe. 

Se simte asemeni soldaţilor, sfârşit de oboseală. De zile 
întregi nu mai doarme. Mai chibzuieşte câteva clipe, apoi dă 
ordinul de încetare a luptei şi de campare a trupelor. 

Vede uimirea în ochii lui Lannes, uşurarea pe chipul celorlalţi 
ofiţeri. 

„Am obţinut victoria", spune el. 

Se depărtează câţiva paşi. Aude acum vaietele răniților şi ale 
muribunzilor care se înalţă de pe câmpul de bătălie. 

Este pentru prima oară când nu a dat ordinul de a profita de 
deruta inamicului pentru a-l urmări. 

N-a putut. 

Duminică, 23 aprilie, în zori, priveşte defilând artileria care se 
îndreaptă prin ceața deasă spre Ratisbonne. Oraşul trebuie să 
se 
predea. Poziţionează el însuşi tunurile pentru a ţinti casele vechi 
care, rezemate de ziduri, pot, prăbuşindu-se, să astupe şanţurile 
ce înconjoară oraşul. Se apropie de tunuri şi, deodată, simte o 


durere violentă în piciorul drept. Se dezechilibrează, caută să se 
sprijine de Lannes. Un glonţ i-a atins degetele piciorului drept. 

„Nu poate fi decât un tirolez, oamenii aceştia sunt foarte 
îndemânatici", spune €| NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 313 

Se aşază pe o tobă în timp ce unul dintre însoțitorii săi îl pan- 
sează. 

Să fie această rană un semn? O studiază. Nu pare gravă, cu 
toate că durerea este puternică. 

îşi întoarce capul. Vede soldaţi venind în fugă spre el. Aude 
strigându-se „împăratul a fost rănit!", „împăratul a murit!". Se ri- 
dică în picioare. Să fie ajutat să încalece, să sune adunarea. Va 
trece pe dinaintea trupelor. Trebuie să fie văzut. Nu poate muri. 

Merge de-a lungul rândurilor şi strigătul izbucneşte, un strigăt 
pe care nu l-a mai auzit de luni întregi: „Trăiască împăratul!" 

Se opreşte înaintea fiecărui regiment. 

Trebuie să-i recompensez. Sunt în viaţă, victorios, generos, 
drept. 

Ei alcătuiesc blazonul meu, noblețea mea. O să-i înnobilez pe 
câmpul de luptă. 

Comandanții corpurilor de armată îi numesc pe grenadierii 
cei mai valoroşi. 

— Te numesc cavaler al Imperiului, cu un venit fix de 1 200 
de franci, spune el, cu voce puternică. 

— Sire, prefer crucea. 

îl priveşte pe soldatul încăpățânat, cu faţa plină de cicatrice, 
cu glasul ferm. 

— Le ai şi pe una, şi pe cealaltă, din moment ce te fac 
cavaler. 

— Ştiţi, mie îmi place mai mult crucea. 

Trebuie să-i atârn crucea, să-l trag de ureche. 

Oamenii aceştia se lasă ucişi pentru mine, pentru că ei ştiu 
că îmi risc viaţa alături de ei şi că îi conduc spre victorie. 

Ratisbonne a căzut, Ratisbonne arde în flăcări. Drumul spre 
Viena este deschis. 

Ar trebui să fie satisfăcut, dar nu mai simte aceeaşi bucurie 
de a învinge. Nu a distrus armata arhiducelui Carol. Ea se 
retrage spre Viena de-a lungul malului stâng al Dunării. îşi 
trimite trupele pe malul drept. Dictează o proclamaţie către 
armată. 

„Soldaţi! Mi-aţi confirmat aşteptările. Aţi compensat inferio- 


ritatea numerică prin curajul vostru. Aţi marcat în mod glorios 
diferenţa care există între soldaţii lui Cezar şi gloatele înarmate 
ale lui Xerxes." 

Din palatul în care AzpLiastimpătATuyeie goțăaţii încărcaţi cu 
ciube- re alergând pe străzi ca să stingă incendiul ce pârjoleşte 
oraşul. Va plăti din propriile-i venituri pagubele pricinuite de 
confruntarea armată. E sătul de război. Zăreşte răniţi care se 
sprijină unul de altul, târându-se către infirmerii. 

Continuă cu voce înăbugşită: „în doar câteva zile am triumfat 
în cele trei bătălii în care s-au înfruntat două armate, la Thann, 
Abensberg şi Eckmiihl, şi în luptele de la Landshut şi Ratisbonne. 
Până într-o lună vom fi la Viena." 

Oare asta va marca sfârşitul războiului? 

Destinul îi este favorabil în continuare. în patru zile de lupte a 
învins trupele austriece. Câţi au murit însă? 

Laba piciorului şi gamba îl dor. Se deplasează cu dificultate. 
Dar asta nu înseamnă nimic, în comparaţie cu suferinţele altora. 

Câteva zile mai târziu, când vede pe străzile din Ebersberg 
sute de soldaţi morţi care zac părăsiţi pentru că Massena, 
„Copilul iubit al Victoriei", a vrut să ia cu asalt acest oraş - un 
gest inutil, din moment ce Dunărea fusese traversată deja -, îi 
vine greață. îl ignoră pe Massena. Acesta se justifică. 1 ooo de 
morţi, 2 000 de răniţi, degeaba. 

Refuză să locuiască într-o casă din partea de sus a oraşului, 
singura zonă din Ebersberg rămasă intactă. Pune să i se ridice 
cortul în grădina din faţa unei case din primul sat din apropiere, 
Angtetten. 


Măsoară în lung şi în lat porţiunea de cort care îi serveşte 
drept cameră. 

Ar fi trebuit să-l oprească pe Massena. Dar cum ar putea să 
dirijeze totul? Ar vrea săAB&EQWaiNpĂBAZI RGUOR Într-o privinţă pe 
oameni nu doar viteji, ci şi lucizi, cu spirit pătrunzător. 

Ar vrea... 

Şopteşte, trecând în zona cortului care îi serveşte de cabinet 
de lucru, înainte de a începe să-şi dicteze ordinele: „Ar trebui ca 
toţi descreieraţii din război să fie trimişi la zdup pentru astfel de 
monstruozităţi. Să ştie cât rău au făcut omenirii cu planul lor de- 
ment." 

însă trebuie să cucerească Viena! 

Galopează spre capitală, se opreşte la Ems, priveşte defilarea 
diviziilor care îi urmăresc pe austrieci. La Moelk, descoperă în 
vârful unui promontoriu o mănăstire de benedictini care domină 
Dunărea şi de unde zăreşte malul stâng al fluviului. Focurile 
aprinse în tabăra austriacă strălucesc în întuneric. 

Intră în clădire şi se instalează într-o galerie care iese în 
afară, deasupra peisajului. 

Dacă ar putea să facă aici un popas mai lung! Dar munca nu 
s-a încheiat încă. 

Aude vocile grenadierilor care au invadat mănăstirea şi care 
sunt serviţi cu bere de către călugări. 

Oamenii au nevoie de astfel de clipe de relaxare pe care el nu 
şi le acordă, citind corespondenţa sosită de la Paris. 

Face un gest de dispreţ parcurgând scrisoarea mieroasă a lui 
Talleyrand. „Sunt abia treisprezece zile de când Maiestatea 
Voastră lipseşte", scrie prinţul de Benevento, „şi aţi adăugat 
deja şase victorii istoriei măreţe a războaielor voastre 
precedente." 

Sunt învingător. N-am murit. Curtenii ingenunchează. 

„Gloria voastră, Sire, ne împlineşte mândria, dar viaţa voastră 
ne împlineşte existenţa", mai scrie Talleyrand. 

Exclamă, vorbind singur, fără să-i pese că-l aud mareşalii: „L- 
am acoperit de onoruri, de bogății, de diamante, şi el le-a folosit 
pe toate împotriva mea. M-a trădat cât a putut, n-a lăsat să-i 
scape nicio ocazie s-o facă..." 

Zvârle scrisoarea lui Talleyrand. 

Josephine îi scrie şi ea, interesându-se îngrijorată de rana sa. 
îi răspunde, pe un colţ de masă: 


„Glonţul care m-a lovit nu m-a rănit; mi-a atins uşor tendonul 
lui Ahile. Sunt sănătos tun. N-ai motiv să fii îngrijorată. Treburile 
mele de-aici merg foarte bine. 

Al tău pe de-a-ntreguNAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 31 5 

Napoleon 

Povesteşte-i şi Hortensei, şi ducelui de Berg.“ 

Este nevoit să se smulgă din aceste clipe de tandreţe, din 
aceste imagini de pace. Trebuie să-şi facă meseria. 

Se apropie de balconul care se întinde pe toată lungimea 
galeriei. Vrea să ştie ce trupe austriece campează pe celălalt 
mal al fluviului. Ale generalului Hiller sau ale arhiducelui Carol? 
Dă ordin să fie ales un ofiţer care să treacă pe malul opus şi, 
profitând de întuneric, să captureze un austriac pe care să-l 
aducă şi să-l supună la un interogatoriu. Lannes s-a gândit la 
Marbot, aghiotantul său. 

„Fac precizarea că acesta nu este un ordin", îi spune 
Napoleon lui Marbot. „îmi exprim o dorinţă; recunosc că 
acţiunea este cât se poate de periculoasă şi puteţi s-o refuzaţi 
fără să vă fie teamă că m-aţi dezamăgi. Duceţi-vă şi gândiţi-vă 
câteva momente în camera de alături şi reveniţi când sunteţi 
pregătit să ne comunicaţi decizia." 

El ştie că Marbot va accepta. Oamenii de genul lui nu sunt 
curteni, ci soldaţi, asemeni lui. 

Faptul că ştiu cum să-i comand pe aceşti oameni ține de 
geniul meu. 

îl trage de ureche pe Marbot, care pleacă spre fluviu fără 
nicio ezitare. 

Sunt într-adevăr trupele generalului Hiller. înseamnă că poate 
să pornească asaltul asupra Vienei. 

Ajunge la Saint-Polten. Vremea e frumoasă, soldaţii îl ovaţio- 
nează. Poate, în sfârşit, să doarmă câteva ore. 

„Draga mea, îţi scriu din Saint-Polten", notează pentru Jose- 
phine. „Mâine, voi fi în faţa Vienei, fix la o lună de când 
austriecii au trecut Innul, violând pacea. 

Sunt sănătos; mă bucur de vremea superbă. Pe-aici se 
găseşte vin din belşug, aşa că peste tot în jurul meu văd numai 
soldaţi veseli. 

Fii sănătoasă. 

Al tău pe de-a-ntregul. 

Napoleon" 


Miercuri, io mai 1809, se plimbă din nou prin grădina Caste- 
lului Schonbrunn. 

Trupul i se destinde. Regăseşte saloanele poleite cu aur. 
Visează câteva clipe. îşi NIRO GC steke Torie aici; era în 13 
noiembrie 1805, înainte de Austerlitz. 

să fie oare osândit, precum Sisif, să împingă veşnic stânca 
războiului până în vârf pentru ca apoi pietroiul să se 
rostogolească şi el să fie obligat să ajungă în aceleaşi locuri, 
Donauwerth, Schonbrunn? Ce urmează mâine? Varşovia? Eylau? 

Se simte obosit, nervos. 

| se aduce la cunoştinţă că austriecii i-au molestat pe 
diplomaţii care pledau pentru predarea Vienei. Dă ordin ca 
oraşul să fie bombardat până când va capitula. 

Cu fiecare nouă încercare de a ajunge în vârf, simte că 
ascensiunea este tot mai anevoioasă. 

Viena luptă, rezistă. în Prusia, un ofiţer de husari, maiorul 
Schill, cu câteva sute de oameni, masacrează soldaţii francezi. 
în Tirol, insurecția continuă. în Spania, în Portugalia, din contră, 
nu reuşesc să-l mişte din loc. 


încalecă, galopează şi, dintr-odată, simte că animalul se pră- 
buşeşte, cade într-o parte. 

Este atât de întuneric... 

Deschide ochii. Cei din jur se pregătesc să-l ducă pe braţe. Se 
eliberează, priveşte în jur. Vede chipurile înspăimântate ale lui 
Lannes, ale aghiotanţilor şi ale vânătorilor Gărzii. E adevărat 
deci, a leşinat. îl bruftuluieşte pe Lannes care îl sfătuieşte să nu 
mai încalece. Incidentul trebuie făcut uitat. Oamenii prea cred în 
prevestiri. 

Adună în curtea Castelului Schonbrunn toţi martorii, mareşali, 
ofiţeri, soldaţi. Să facă un cerc în jurul lui. Trece pe dinaintea fie- 
căruia. 

Vrea ca secretul să fie păstrat. Nu s-a întâmplat nimic. 

Rămâne câteva clipe în centrul cercului, în linişte. 

Oamenii vor tăcea. 

Se întoarce în castel. 

Sâmbătă, 13 mai 1809, la 2 dimineaţa, Viena capitulează. 

Stă în picioare în salonul de recepții al castelului. Priveşte ta- 
blourile imense ce decorează sala. 

„AŞ trăi aici", şopteşte, „printre amintirile Măriei Tereza cea 
Mare." 

Apoi, fără să mai zăbovească, pleacă la Viena înconjurat de 
escortă. O traversează agale. Străzile sunt pustii. Unde este 
curiozitatea binevoitoare de altădată? 

La întoarcere, dictează o proclamaţie către armată. 

„Soldaţi, populaţia din Viena, părăsită, abandonată, văduvă, 
să stea în atenţia voastră. Locuitorii vor beneficia de protecţia 
mea specială." 

Vrea pace. Nu trebuie să-şi etaleze victoria. Şi, de altfel, 
războiul nu s-a încheiat. Trupele arhiducelui Carol n-au fost 
distruse. 

„Purtaţi-vă bine cu bieţii ţărani şi cu acest popor care are 
dreptul să se bucure de stima noastră", zice el. „Să nu ne 
manifestăm în niciun mod orgoliul succeselor noastre: să vedem 
în ele dovada că justiţia divină îl pedepseşte pe cel ingrat şi pe 
sperjur." 

Dă ordin să fie prinşi hoţii şi soldaţii rămaşi în urmă. Nu vrea 
o Austrie şi o Germanie care să devină alte Spânii. 

Trebuie să menţină restabilirea disciplinei. 

în seara zilei de sâmbătă, 13 mai, deşi se lasă ceața, decide 


să facă rondul santinelelor care sunt plasate în jurul Castelului 
Schonbrunn. 

Se lasă recunoscut. Trece. 

Unul dintre soldaţi repetă somaţiile, apoi strigă în ceaţă: 
„Dacă mai faci un pas, înfig baioneta în tine!“ 

Napoleon se opreşte în loc. Nu este decât un om care poate fi 
ucis. înaintează. Grenadierul îl identifică, prezintă onorul. 

Destinul nu a decis încă să-mi curme jirul vieții. 

Se interesează de numele grenadierului. E Coluche. îl felicită, 
îl trage de ureche, apoi se depărtează încet. 

în cameră, îi scrie scurt Josephinei. 

„Sunt stăpân peste Viena, totul este perfect aici. Cu 
sănătatea stau foarte bine. 

Napoleon" 


25 

Un aer blând învăluie grădinile Castelului Schonbrunn în 
aceste zile de la jumătatea lui mai 1809. Napoleon face câţiva 
paşi pe alei, după ce a trecut în revistă regimentele Gărzii, dar 
plimbarea nu durează. Nu poate să guste farmecul primăverii, 
tihna acestui palat regal. Trebuie să-şi încheie campania, să 
sfârşească acest război. Se întoarce înăuntru, consultă hărţile, 
rapoartele patrulelor pe care le-a trimis în aval de Viena, de-a 
lungul Dunării. 

îl cheamă pe Bacler d'Albe. înfig împreună bolduri pe hartă. 

Dunărea are lăţimea de cel puţin un kilometru. Mijlocul albiei 
este presărat cu numeroase ostroave care ar putea folosi drept 
puncte de sprijin pentru podurile ce vor lega malul drept de cel 
stâng, pentru că vor fi forţaţi să traverseze fluviul, trupele arhi- 
ducelui Carol fiind concentrate pe malul stâng. Sunt aici, indică 
Bacler d'Albe, între satele Aspern şi Essling, şi dincolo, mai spre 
nord, pe platoul Wagram. 

Napoleon nu se simte în apele lui. De când a început acest 
război pe care nu şi l-a dorit, are impresia, şi se forţează s-o 
alunge, că semnele de rău augur s-au înmulţit. Simte deseori o 
durere scurtă şi violentă în piciorul drept, parcă anume să-i 
reamintească de nenorocirile care îl ameninţă. A fost rănit. Calul 
său s-a prăbuşit, iar el şi-a pierdut cunoştinţa. Chiar cu o zi 
înainte, în timp ce mergea cu mareşalul Lannes pe malul 
Dunării, Lannes s-a dezechilibrat, a căzut în apa rece ca gheaţa 
a fluviului, învolburată precum puhoaiele alpine la topirea 
zăpezii. A fost nevoit să intre în 


apă până la jumătatea corpului pentru a-i întinde mâna ducelui 
de Montebello. Nici unul, nici celălalt nu au râs. Doar s-au privit 
îndelung cu aceeaşi îngrijorare. 

Totuşi, trupele trebuiarsteamemnăăntie eakal pe celălalt şi, 
deci, construirea unor poduri în aval de Viena este o necesitate. 
Insula Lobau, care, după releveurile făcute de Bacler d'Albe, mă- 
soară patru kilometri pe şase, va fi pivoted care va susţine un 
mare pod pentru traversarea braţului Dunării de pe malul drept 
şi un pod mai mic, de două sute de metri, pe jumătate cât cel 
dintâi, care va lega insula Lobau de malul stâng. 

Fără să mai stea pe gânduri, ia decizia ca geniştii să înceapă 
lucrul. Mai întâi se vor instala pe insula Lobau, unde vor aduna 
frânghii, scânduri, piese metalice, lăzi cu ghiulele pe post de an- 
core pentru fixarea podului. Pontonierii generalului Bertrand vor 
asambla elementele de legătură. îl convoacă pe Bertrand. 
Oamenii săi au la dispoziţie o noapte ca să efectueze lucrarea. 

Este miercuri, 17 mai. Mâine va pleca de la Sconbrunn la 
Ebersdorf, localitatea de pe malul drept situată faţă în faţă cu in- 
sula Lobau. 

Citeşte ultimele scrisori sosite. în Spania, corupţie, succesiu- 
ne de înfrângeri şi de mici victorii care nu rezolvă nimic. în Italia, 
trupele lui Eugene se îndreaptă spre Viena. Papa de la Roma 
însă încearcă să-i ridice pe catolici contra „Anticristului". 

Eu! lar gogorița asta aprins în Spania şi în Tirol! Cum să 
accept una ca asta? 

începe să dicteze aproape fără să respire. 

„Decret: 

Eu, Napoleon, împăratul francezilor, Regele Italiei, Protectorul 
Confederaţiei Rinului, 

Considerând că împăratul francezilor şi Augustul nostru pre- 
decesor, Carol cel Mare, atunci când a donat mai multe domenii 
episcopilor Romei nu li le-a dat decât sub formă de feude şi 
pentru binele statelor sale, şi că, prin această donaţie, Roma nu 
a încetai să facă parte din Imperiul său; 

Constatând că tot ce am propus pentru a concilia siguranţa 
armatelor noastre, liniştea şi bunăstarea popoarelor noastre, 
demnitatea Imperiului nostru cu pretenţiile pământeşti ale 
papilor, nu s-a putut realiza; 

Am hotărât şi decretăm cele ce urmează: 

Statele Papei fac parte integrantă din Imperiul Francez." 


Asta e. Mi se opune. Mă excomunică. Lovesc şi eu. Ar trebui 
poate să întorc şi celălalt obraz ? Sunt împărat, nu un om 
cucernic, port răspunderea popoarelor mele şi a soldaților mei 
care se duc la moarte CĂAPOrERNÂVIPĂRASUL REGILOR 321 

Și pe care îi ucid dacă trebuie. 

Continuă, pe acelaşi ton: 

„Orice soldat rămas în urmă care, sub pretextul oboselii, se 
va izola de regimentul său şi va fi prins că fură va fi arestat, 
judecat de către o comisie militară şi executat pe loc." 

Războiul nu se face cu milă şi compasiune. Nu l-am dorit, dar 
el este aici, în desfăşurare, iar eu îmi fac datoria. 

Nu mai poate să aştepte. Podul până la insula Lobau încă nu 
a fost terminat, dar Napoleon trece Dunărea cu barca şi se 
instalează cu mareşalul Lannes în singura casă de pe insulă. Prin 
fereastra deschisă aude râsetele aghiotanţilor întinşi pe iarbă de 
jur-împre- jurul casei. lese afară. Luna plină luminează insula, 
fluviul şi malul stâng unde licăresc focurile bivuacurilor 
austriecilor. Trage cu urechea. Aceşti tineri, dintre care mulţi 
poate că vor muri a doua zi, cântă cu glasuri voioase, 
nepăsătoare: 

Mă laşi ca să pleci la victorie 

Inima mea tandră va fi pe urma paşilor tăi... 

Astrul nopţilor cu lumina-i blândă 

Va trimite flăcări peste corturile Franţei... 

Ştie că în armată se spune că versurile au fost scrise de către 
Hortense, regina Olandei. Reînvie preţ de câteva clipe imaginile 
de pace, copilul Hortensei, Napoleon-Charles, jucându-se pe 
terasa de la Tuileries. Copilul mort. îşi doreşte un fiu. Este un 
motiv în plus pentru care trebuie să învingă. 

Duminică, 21 mai, se alătură trupelor lui Massena şi celor ale 
lui Lannes care, după ce au trecut pe marele pod, au traversat 
insula Lobau şi podul mic, au ajuns pe malul stâng. Luptele se 
duc în satele Aspern şi Essling. 

Stă nemişcat pe cal între ruinele unei ţiglării situate pe o 
mică colină. Trebuie să ţină bine de frâu, căci plouă cu gloanţe 
şi ghiulele. Vede liniile austriece ca nişte valuri albe luând cu 
asalt Aspern şi Essling, apoi retrăgându-se, fiind înlocuite cu alte 
valuri, mai întunecate, care se dezlănţuie, şi solul este presărat 
de petele albe şi albastre ale uniformelor soldaţilor morţi şi 
răniţi. 


Un măcel. 

Ghiulelele trase de sutele de guri de tun austriece despică 
rândurile şi fiecare şarjă culcă la pământ grupuri întregi de 
oameni. Nu-şi întoarcenaario-iteărătulaesosirea unui aghiotant 
care îi aduce un mesaj. Aspern şi Essling au fost recucerite 
pentru a şasea oară. Deodată, se dezechilibrează. Simte o 
fierbinţeală în gamba dreaptă. Rămâne în şa. Un glonţ i-a sfâşiat 
cizma şi i-a ars pielea. 

încă un semn. 

Alungă gândul rău. Alt aghiotant îl anunţă că podul mare a 
fost luat de apele umflate, scufundându-se sub loviturile 
trunchiu- rilor cărate de apele învolburate ale fluviului. Se 
pregăteşte să dea ordin de repliere, să abandoneze Aspern şi 
Essling care au costat atâtea vieţi. 

O voce strigă că podul a fost restabilit, că se poate trece din 
nou pe insula Lobau şi pe malul stâng cu convoaiele de muniţie 
şi cu oamenii. 

Deodată, aude şuieratul unui glonţ, calul se cabrează, cade 
cu coapsa zdrobită. 

încalecă un alt cal. Dar grenadierii îl înconjoară, strigând: „Lă- 
saţi armele dacă împăratul rămâne aici! Jos armele!" 

Dacă glonţul ar fi lovit cu un metru mai sus, el ar fi unul 
dintre aceste cadavre pe care le zăreşte culcate în iarbă, printre 
bucăţile desprinse din ziduri. 


Cineva prinde calul de zăbală, urlă: „Retrageţi-vă sau îmi pun 
grenadierii să vă ia cu forţa!" 

Generalul Walter este cel care trage de calul meu, bătrânul 
luteran, fiul de pastor MPOLESheiMĂRAHd5EL ei i2Atalia, care a fost 
rănit la Austerlitz, pe care l-am făcut comandant de grenadieri 
călări ai Gărzii, care a atacat de atâtea ori la Eylau că l-au crezut 
mort. 

Ei nu vor să mor. 

Face stânga-împrejur şi traversează podul cel mic la pas. 
Trece pe lângă coloanele tinerilor recruți care îşi ridică puştile, 
strigând „Trăiască împăratul!". 

Ceaţa acoperă încetul cu încetul fluviul şi, odată cu 
întunericul, se aşterne liniştea. 

Se aşază în faţa casei de pe insula Lobau. Dictează o 
scrisoare pentru Davout: „Inamicul a atacat cu toate forţele şi 
noi n-am avut decât 20 ooo de oameni. Lupta a fost crâncenă. 
Am rămas stăpâni pe situaţie. Am nevoie să trimiteţi aici 
întregul parc şi cât mai multă muniţie. Trimiteţi cât de multe 
trupe puteţi, păstrându-le doar pe cele care vă sunt necesare ca 
să apăraţi Viena. Trimiteţi-ne şi hrană." 

închide ochii. Trebuie să doarmă câteva minute. Trebuie. 

Luni, 22 mai, când se trezeşte, o ceaţă groasă învăluie totul. 

Aude mersul oamenilor şi scârţâitul căruţelor cu muniții care 
traversează insula şi se îndreaptă spre malul stâng. Dacă aceste 
convoaie şi aceste întăriri trec, bătălia poate fi câştigată. însă, 
dacă podurile se rup, zeci de mii de oameni ar putea să cadă în 
cursă. 

Arată către un pin. Tâmplarii să construiască un post de 
observaţie de unde să poată supraveghea câmpul de luptă. Se 
nelinişteşte când ceața începe să se ridice şi când tunurile încep 
din nou să bubuie. Se caţără şi ajunge în sfârşit în vârful 
copacului. Aspern şi Essling rezistă. înseamnă că va putea ataca 
pe centru cu cavaleria lui Lannes, străpungând inima armatei 
austriece. 

Sare pe pământ. Vrea să ajungă pe malul stâng înainte de a 
începe asaltul. 

înaintează de-a lungul malului până la poziţiile ocupate de un 
batalion al Gărzii ale cărui piese de artilerie trag foc concentrat 
asupra austriecilor care atacă pentru a doua oară. Deodată, 
aude în apropiere vocea disperată a generalului Bertrand. 


Generalul de la geniu este livid. Podul mare a fost luat de 
ape. Nu vor putea să-l refacă în mai puţin de două zile. Muniţiile 
şi piesele de tun, mâncarea, nimic nu va mai putea trece. 

Se depărtează de BerPeiFRi -INSARefe Br iRdegrabă aghiotanţii. 
să fie avertizaţi mareşalii Lannes şi Massena, comandanții de 
corpuri, că trebuie să se replieze luptând şi să treacă în ordine 
deplină pe podul mic, să fortifice insula Lobau şi să reziste. 

După ce ajunge pe insulă, priveşte corpurile de armată înşiru- 
ite. în împrejurimile Aspernului şi Esslingului sunt poate peste 20 
ooo de oameni doborâţi. Şi, fără discuţie, mult mai mulţi din 
partea austriecilor. 

La intrarea pe podul mic, zăreşte un grup de grenadieri care 
duc o targă pe care sunt aşternute crengi. îl recunoaşte printre 
ei pe căpitanul Marbot, aghiotantul lui Lannes, care ţine de 
mână un om culcat, rănit. Lannes. 

îi vine să urle. Se repede spre el. „Lannes! Lannes!" îl împinge 
la o parte pe Marbot. Picioarele lui Lannes nu mai sunt decât o 
masă sângerândă. îl vor opera, i le vor tăia. 

Se smulge de lângă el, încalecă din nou. Este la capătul 
puterilor. Se lipeşte de grumazul calului, se lasă dus, legănat. 
Simte un gust sărat pe buze, o usturime în ochi - sunt lacrimile 
lui. 

îşi revine încet. Dă ordine. Essling trebuie apărat cu orice 
preţ, pentru ca retragerea trupelor aflate pe malul stâng să fie 
protejată. Nu poate sta locului, galopează din nou până la podul 
mic. Vrea să ştie ce se petrece. îl zăreşte pe Lannes cu piciorul 
stâng tăiat. Emoţia îl copleşeşte din nou, de nestăpânit. Nu vrea 
să... îngenunchează. îl îmbrăţişează. Respiră mirosul sângelui 
său. Strânge în braţe trupul lui Lannes. Sângele îi pătează vesta 
albă. 

Lannes îl reţine, se agaţă de el. 

„Vei trăi, prietene, vei trăi." 

Mă imploră de parcă ar sta în puterile mele să-l salvez, ca şi 
cum eu aş fi salvatorul lui. Vreau să trăiască. Dar simt că va 
muri. 

Napoleon se îndepărtează. 

Soldaţii extenuaţi, dar mergând în rânduri ordonate, trec 
podul mic şi îşi stabilesc tabăra pe insula Lobau, peste care 
încep să cadă ghiulele austriece. 

Trebuie să reziste pe insulă, să distrugă podul mic după 


trecerea ultimelor unităţi. lar odată podul mare reparat, va lăsa 
pe insulă numai câteva baterii de tunuri şi oamenii necesari s-o 
apere. 

Ajunge din nou în săttA-EoWdeăterf. tfs-Pfes2nalul drept. Nu a 
câştigat lupta de la Essling, dar nici n-a pierdut-o. Cu toate 
astea, a pierdut 20 000 de oameni. 

Şi pretutindeni se va spune că am dat înapoi. Va trebui deci 
să înving. în ciuda atâtor morţi. în ciuda suferințelor lui Lannes. 

Mareşalul agonizează în căldura copleşitoare a acestor ultime 
zile din mai. 

Trupul îi este mâncat de cangrenă. Luptă. Are nevoie de 
prezența mea. îngenunchez. îi vorbesc. Aş vrea să mai stau cu 
el, dar cineva mă trage de brat. 

Armata Italiei a făcut joncțiune, în sfârşit, cu armata Rinului. 
Acest succes trebuie salutat. 

„Soldaţi ai armatei Italiei, v-aţi îndeplinit în mod glorios misiu- 
nea pe care v-am ordonat-o. Fiţi bineveniţi! Sunt mulţumit de 
voi.“ 

De atâtea ori am pronunţat aceste cuvinte; şi de fiecare dată 
a trebuit să înceapă să lupte iar. 

Este legea vieții mele. 

„Soldaţi", continuă, „armata austriacă avea pretenţia să-mi 
smulgă coroana de fier; învinsă, împrăştiată, nimicită datorită 
vouă, ea va fi un exemplu pentru adevărul acestei devize: Dio /a 
mi diede, guai a chi la tocea”? !" 

Se instalează în casa din Eberdorf unde şi-a stabilit cartierul 
general. Storurile au fost coborâte din cauza căldurii puternice. 


29 Dumnezeu mi-a dăruit-o, blestemat fie cel ce se atinge de ea. (N.a.) 


A 


Cangrena trebuie că a devorat deja în întregime trupul lui 
Lannes. 

Nu vrea să se gândească la asta. 

„Draga mea, îi scrieNP6SEESNiPMEARAțLitifi?RS2 pagină ca să te 
anunţ că Eugene a ajuns la mine cu toată armata sa; că s-a 
achitat cu onoare de sarcina pe care i-am dat-o. îţi trimit 
proclamația către armata Italiei, din care vei înţelege totul. 

Mă simt foarte bine. 

Al tău pe de-a-ntregul. 

Napoleon 

P.S. Poţi să dai proclamația la tipărit la Strasbourg şi să ceri s- 
o traducă în franceză şi în germană pentru a fi răspândită în 
toată Germania. Dă-i pajului care pleacă la Paris o copie a 
proclamaţiei." 

Stă în penumbra casei din Ebersdorf. Este un moment de 
acalmie dintre două furtuni. îl vede pe Berthier în fiecare ceas al 
zilei: trebuie să facă pregătirile pentru următoarea luptă, să 
reconstruiască podurile, să umple magaziile cu hrană şi muniții, 
să adune armatele, să repartizeze răniții în spitalele din Viena. 

lese în fiecare dimineaţă şi seară ca să stea la căpătâiul lui 
Lannes, instalat într-o casă vecină. 

Lannes va muri. 

Miercuri, 31 mai, aghiotantul Marbot, din pragul casei, îşi în- 
tinde braţele ca să-mi oprească trecerea. 

Lannes a murit. Duhoarea cadavrului a invadat încăperea. E 
periculos să stai înăuntru. Miroase îngrozitor, repetă Marbot. 

Napoleon îl dă la o parte. îngenunchează, îl strânge pe 
Lannes la piept. 

„Ce pierdere pentru Franţa şi pentru mine", şopteşte. 

Nu mai rezistă. Plânge. 

Vrea să ţină cadavrul strâns lipit de el. Să-l încălzească. 

Se simte tras în sus. Cineva îl obligă să se ridice. Este 
Berthier. Generalul Bertrand şi ofiţerii de la geniu aşteaptă 
ordinele sale, explică Berthier. 

Napoleon se depărtează, vine înapoi. Corpul lui Lannes să fie 
îmbălsămat şi transportat în Franţa, zice. 

Merge apoi spre Bertrand. 

„Podurile..." începe el. 

în camera întunecoasă din casa din Ebersdorf, îi scrie soţiei 
mareşalului Lannes, ducesa de Montebello. 


„Dragă verişoară, Mareşalul a murit în această dimineaţă din 
cauza rănilor primite pe câmpul de luptă. Durerea voastră este 
şi durerea mea. Pierd cel mai distins general al armatelor mele, 
camaradul meu de arm thăPi dur RANS prize sâni, cel pe care ÎI 
consideram prietenul meu cel mai bun. 

Familia şi copiii săi vor avea întotdeauna drepturi speciale în 
privinţa protecţiei mele. V-am scris această scrisoare ca să vă 
dau asigurările mele, căci ştiu că niciun cuvânt nu poate să 
exprime durerea pe care o simţiţi." 

Rămâne multă vreme cu capul în piept. Este atât de obosit. 
Trebuie să-i ceară Josephinei să încerce s-o consoleze pe 
doamna Lannes. 

îi scrie: „Pierderea ducelui de Montebello care a murit în 
această dimineaţă m-a afectat teribil. Aşa ne ducem toţi!" 


NAPOLEON -ÎMPĂRATUL REGILOR 327 


26 

Napoleon şade în cabinetul său de lucru. Priveşte grădinile ce 
înconjoară Castelul Schonbrunn. Ferestrele sunt deschise. 
Aceste dimineţi de înce MO taNi UmieR TOS ot Zalde. Ar putea fi 
pace. îşi imaginează câteva clipe viaţa lui aici, alături de Maria 
Walewska. Scrisorile pe care i le trimite din Polonia sunt pe 
masa lui. îşi aminteşte de zilele lungi de la Castelul 
Finckenstein, după Bătălia de la Eylau, înainte de victoria de la 
Friedland. Atunci crezuse că a reuşit să stabilească cu ţarul un 
sistem de alianţe care urma să împiedice războiul. Nimic însă nu 
s-a petrecut după cum sperase şi totul s-a întâmplat aşa cum 
prevăzuse, lucru de care se temea. 

lar armata arhiducelui Carol se găseşte în continuare pe 
malul stâng al Dunării, pe platoul de la Wagram. 

înalţă palisade, construieşte redute, instalează posturi de arti- 
lerie fixe pentru ca să împiedice orice tentativă de traversare a 
fluviului. 

Trebuie s-o distrugă. Trebuie să treacă Dunărea. 

Nu mă pot baza decât pe mine. Ţarul şi-a pus trupele să facă 
manevre, dar o face mai mult ca să-i împiedice pe polonezii lui 
Poniatowski să învingă şi să refacă un regat al Poloniei decât 
pentru a-i ameninţa pe austrieci. Ce mai aliat e şi Alexandru 
ăsta! 

Napoleon se ridică. îl cheamă pe generalul Savary. Vrea să 
ştie ce regimente vor participa dimineața la paradă, care dintre 
mareşali 


şi generali vor fi prezenţi. Va distribui cruci de onoare, îi va 
ridica pe unii grenadieri la demnitatea de cavaleri ai Imperiului. 

Vrea să redea vigoarea acestor trupe a căror viaţă a fost 
primejduită la Essling. NAPOLEON -IMPARATUL REGILOR 331 

Vrea să le şteargă din memorie amintirea camarazilor morţi şi 
răniţi, aproape 20 000 la număr! Vrea să-i facă să uite că au fost 
forţaţi să se retragă. Ei trebuie să fie gata să se lupte din nou, 
îndată ce podurile vor fi reconstruite, îndată ce vor sosi 
întăririle. Aşteaptă din Franţa 20 000 de infanterişti, 10 000 de 
cavalerişti, 6 000 de grenadieri ai Gărzii, şi artilerie. Va dispune 
de 187 000 de oameni şi de 488 de tunuri care îi vor înfrunta pe 
cei 125 000 de oameni ai arhiducelui Carol. 

Se duce la fereastră. 

Are în faţă însă acest fluviu de traversat, are soldaţii din 
armata arhiducelui loan, fratele lui Carol, care au fost bătuţi în 
Italia, dar care s-au regrupat în Ungaria şi reprezintă o forţă de 
peste 30 000 de oameni. 

Napoleon se întoarce spre Savary. Vrea să meargă în fiecare 
dimineaţă pe insula Lobau. Ea constituie încă o dată punctul 
avansat al dispozitivului său. De acolo îi va putea supraveghea 
pe austrieci, va fi în măsură să evalueze stadiul lucrărilor la 
poduri şi să aleagă momentul în care trupele vor putea să 
treacă de pe malul drept pe insulă şi, de acolo, pe malul stâng. 

Trebuie să reuşească. Nu există un suveran în Europa care să 
nu-i aştepte înfrângerea ca să se poată repezi asupra lui. 

Regele Prusiei sau frumosul abat, Alexandru, îmi pândesc slă- 
biciunile. 

„Şi-au dat întâlnire cu toţii la mormântul meu“, îi spune lui 
Savary, „dar nu îndrăznesc să se adune laolaltă." 

Termină de vorbit cu Savary. Rămâne singur. Aude paşii regi- 
mentelor care se aşază la locurile lor, în curtea de onoare. 
Parada va începe la ora zece, ca în fiecare dimineaţă. 

Are nevoie de această organizare precisă a timpului. 

După tumultul bătăliei, după neprevăzutul şi moartea care se 
ivesc la orice moment şi răstoarnă datele partidei, vrea ca aici, 
la Schonbrunn, să domnească ordinea, să fie respectată cea mai 
strictă etichetă. Nu poate da randament în muncă decât în ruti- 
na deprinderilor sale. Numai atunci spiritul îi este liber. Numai 
atunci poate să conceapă lupta următoare, podurile, mişcările 
trupelor care se vor înfrunta pe platoul de la Wagram după ce 


vor fi trecut pe malul stâng, acolo unde arhiducele Carol nu-i 
aşteaptă, în aval de Aspem şi Essling. 

Este un scurt moment de bucurie. Are viziunea mişcărilor tru- 
pelor. Va introduce artit HAM Maxa -eif Rila mai făcut-o 
nimeni înaintea lui într-o bătălie. îl va păcăli pe arhiduce, 
făcându-l să creadă că îşi îndreaptă atacul asupra Esslingului, 
întorcându-l în direcţia greşită. 

Revine în sala hărților. Arată cu degetul Gross-Enzersdorf. 
Acolo se va da bătălia. 

Face câţiva paşi prin birou. Nu se poate gândi la altceva 
decât la această înfruntare care se apropie şi asupra căreia 
trebuie să se concentreze şi să-i prevadă desfăşurarea. 

După aceea, odată victoria dobândită, va veni poate şi pacea. 
Şi-o doreşte. Simte nevoia să trăiască şi altcumva, să pună 
capăt acestei curse îndrăcite căreia nu-i poate întrerupe mersul. 

la scrisorile de la Maria Walewska aşezate pe măsuţa lângă 
care sunt întinse hărţile. 

îi scrie câteva rânduri. Ar vrea să vină la el, aici, aşa cum a 
venit la Castelul Finckenstein. 

„Scrisorile tale mi-au făcut plăcere, ca întotdeauna", scrie el. 
„Nu-mi convine defel faptul că ai urmat armata la Cracovia, dar 
nici nu pot să ţi-o reproşez. Situaţia Poloniei s-a restabilit şi 
înţeleg foarte bine tensiunea prin care ai trecut. Eu am acţionat, 
a fost mai bine decât să-ţi fi oferit mângâieri. Nu e nevoie să-mi 
mulţumeşti, iubesc ţara ta şi apreciez la justa valoare meritele 
multora dintre compatrioţii tăi. 

Va trebui să fac mai mult decât să cuceresc Viena pentru ca 
să duc la bun sfârşit campania. 

După ce voi fi terminat, voi face în aşa fel încât să fiu în preaj- 
ma ta, dulcea mea iubită, căci ard de nerăbdare să te văd. Dacă 
va fi să fie la Schonbrunn, vom gusta împreună farmecul acestor 
grădini splendide şi vom uita toate aceste momente rele. 

înarmează-te cu răbdare şi păstrează-ţi încrederea. 

N.“ 

Niciodată nu am avut pe cineva căruia să-i cer să mă 
liniştească. 

Din mine, doar din mine însumi trebuie să-mi extrag energia 
şi încrederea care îmi sunt necesare. 

Dumnezeu? El tace. lar papa, care se pretinde reprezentantul 
său, mă excomunică! 


„Fără menajamente de-acum înainte cu acest papă, e un 
nebun furios care trebuie închis după gratii." 

La ce mi-ar folosi prudența față de dușmani care mă sortesc 
infernului ? NAPOLEON “IMPARATUL REGILOR 331 

Trebuie să rezist pe toate fronturile, să înving aici, să 
domnesc pretutindeni. La Roma, ca şi la Paris. 

îi scrie lui Fouche. Ducele de Otranto trebuie să preia toate 
sarcinile pe care le deţinea ministrul de Interne, Cretet, care s-a 
îmbolnăvit de surmenaj. 

Eu am timp să mă îmbolnăvesc? 

Se întoarce spre secretarul său. 

„Un om pe care îl fac ministru", îi spune, „nu trebuie să mai 
aibă timp să urineze decât la patru ani o dată!" 

Asta inseamnă puterea, să i te dăruieşti cu trup şi suflet, sau, 
dacă nu, atunci renunță. Fouche este un bărbat versat, care va 
şti să țină țara sub control. 

Și apoi, victoria îi va reduce la tăcere pe cârtitori, va risipi 
incertitudinile. Pentru moment, atâta timp cât armele nu au lovit 
decisiv, Fouche poate să țină cu o mână defer şi Poliţia 
Generală, şi Ministerul de Interne. 


„Sunt liniştit că vă ştiu acolo. Situaţia se va schimba într-o lu 
nă de zile." 

Când îl voi fi învins pe arhiducele Carol. 

Până atunci, parade, thAcFPMh PERSEA, ASPE. 

Merge zilnic pe insula Lobau. Umblă şapte până la opt ore cu 
mâinile la spate. Se opreşte dinaintea fiecărui tun dintre cele o 
sută amplasate pe insulă. îi pune întrebări colonelului Charles 
d'Escorches de Sainte-Croix. îl apreciază pe acest tânăr ofiţer de 
numai treizeci de ani, fiul unui fost ambasador al lui Ludovic al 
XVI-lea. Vrea ca ofiţerul să fie prezent la Schonbrunn în fiecare 
dimineaţă la ceremonia deşteptării, în zori, ca să-i dea raportul 
cu privire la ce s-a petrecut în timpul nopţii pe insula Lobau. 

Sainte-Croix îmi ghiceşte îngrijorarea? Ştie oare că mă tem în 
fir care noapte de un atac al arhiducelui pe insulă? 

Dar austriecii nu se gândesc decât să-şi întărească poziţiile! 

Napoleon se caţără pe o scară dublă, imensă, al cărei capăl 
depăşeşte vârful copacilor, pe care Sainte-Croix a plasat-o pe o 
înăl time de pe insulă în aşa fel încât, de pe ultimele trepte, să 
poată cuprinde cu privirea în întregime malul stâng al Dunării. 

Napoleon rămâne multă vreme căţărat pe scară. Vede 
redutele inamice amplasate de-a lungul malului stâng, în 
direcţia Aspern şi Essling. E clar, vor trece Dunărea pe la 
Enzerdorf, aşa cum a prevăzut el. Mai departe, se întind lanurile 
de grâu copt culcate de vânt, pe care niciun ţăran nu vine să le 
secere. Cavaleria şi infanteriştii vor trebui să înainteze printre 
grâne. 

Coboară de pe scară. îl convoacă pe mareşalul Massena. Vrea 
să vadă duşmanul mai îndeaproape. 

Napoleon şi Massena îmbracă fiecare câte o manta de 
sergent. Colonelul Sainte-Croix se echipează ca un simplu 
soldat. Napoleon porneşte primul, coboară spre marginea 
insulei. Austriecii sunt pe partea cealaltă a fluviului. în această 
perioadă de acalmie, soldaţii de pe cele două maluri se 
urmăresc unii pe alţii. Colonelul se dezbracă. Nu e decât un 
soldat care vrea să se scalde. Napoleon şi Massena se aşază pe 
marginea apei ca doi sergenţi în plimbare. 

Santinelele austriece se uită la ei, fac glume. Un fel de armistițiu 
tacit s-a stabilit în acest loc de scăldat. 

Napoleon a văzut. Se întoarce şi urcă spre centrul insulei. Nu- 
şi va modifica planul. Este suficient să aştepte până ce se va 


termina construcţia podurilor, până ce vor fi gata de asamblare. 
Vor construi patru poduri între insula Lobau şi malul stâng şi trei 
poduri între malul drept şi insu 

Străbate încă o ce INON ARTN. BEAR humăr atât de 
mare deja, încât grenadierii Gărzii trebuie să dirijeze circulaţia 
căruţelor şi a tunurilor, care se tot adună în aşteptarea 
traversării pe celălalt mal. 

Deodată, calul lui Massena alunecă, cade într-o groapă 
ascunsă de ierburile înalte. Napoleon sare de pe cal. Să fie iar 
un semn prevestitor, asemănător cu cele care au precedat lupta 
de la Essling? 

Are nevoie de Massena, acest orfan fără noroc care a 
cutreierat pe mare ca mus înainte de a trece sub Vechiul Regim 
prin toate gradele, de la caporal la plutonier-major, ca să devină 
general de brigadă în 1793, graţie talentului şi curajului său. 

Massena are fractură deschisă la şold. Nu mai poate nici să 
meargă, nici să se mişte. lar trupele sale sunt pivotul bătăliei. A 
fost prevăzut ca ele să apere aripa stângă a dispozitivului, să 
primească în plin şocul atacului austriecilor care se va produce 
de îndată ce trupele vor călca pe malul stâng, şi vor trebui să 
reziste până ce arhiducele Carol se va întoarce. 

Napoleon îl priveşte pe Massena, se apleacă deasupra rănii 
sale. îl va pierde şi pe acest ofiţer războinic, lacom de bani, 
avar, însă „Copilul iubit al Victoriei", pe care l-a făcut duce de 
Rivoli? 

Massena se ridică în picioare. Se strâmbă de durere. îşi va co- 
manda trupele din trăsură, zice el, cu un medic în preajmă. 

Vineri, 30 iunie, la Castelul Schonbrunn, Napoleon îi invită la 
cină pe Eugene de Beauharnais şi pe mareşalii Davout şi 
Bemadotte. îl iubeşte pe Eugene, cel curajos şi devotat: îi e 
aproape ca un fiu. îl apreciază pe Davout, duce de Auerstedt, 
fost cadet 
la Şcoala Militară din Paris, ca şi el. Un bărbat care a pus să se 
tragă în 1793 asupra lui Dumouriez atunci când acesta din urmă 
a trădat republica. Un general care nu a fost înfrânt niciodată. 

Napoleon vorbeşte fără să-i arunce vreo privire lui 
Bemadotte. Nu-l agreează pe acest vechi rival, soţul lui Desiree 
Clary. Cât de departe sunt toate astea, şi gelozia, ce tenace! 

Bemadotte şi-a menajat trupele la Austerlitz şi la lena. A 
conspirai împotriva mea şi a refuzat să se implice în 18 Brumar. 


Acum comandă trupele saxone. Pot conta pe el? 

La ora 10 din noapte, un aghiotant al lui Massena îl anunţă că 
trupele au început să treacă pe malul stâng, creând un cap de 
pod spre Essling pentru JEREPE FRA fecior 333 

Este deschiderea partidei. 

Cu aceeaşi voce egală, Napoleon încheie discuția despre 
teatru: 

— Dacă acum Corneille ar fi în viaţă, l-aş face prinţ. 

Apoi se ridică, se întoarce spre Montesquieu, Marele 
Şambelan. 

— La ce oră se luminează de ziuă? 

— La 4, Sire. 

— Ei bine, mâine dimineaţă la ora 4 vom porni spre insula 
Lobau. 

Este în picioare de la ora 3. Cum să mai doarmă? 

La ora 5, sâmbătă, 1 iulie 1809, ajunge pe insula Lobau. 

Priveşte trupele care trec pe poduri de pe malul drept pe in- 
sulă, unde cu greu îşi găseşte un loc în aglomerarea de 
chesoane de artilerie şi cai, de zeci de mii de oameni. Trebuie 
să-i facă să aştepte pentru ca, în ziua atacului, să fie o revărsare 
irezistibilă de forţe pe malul stâng. 

Napoleon nu mai doarme decât o oră sau două, când poate, 
în mijlocul zilei sau al nopţii. Intră în cortul instalat în apropiere 
de pod. Studiază hărţile. lese pentru o nouă inspecţie. 
Interoghează un spion care s-a infiltrat de mai multe zile pe 
insulă şi trece în fiecare noapte Dunărea ca să dea informaţii 
austriecilor. Omul plânge, se roagă. Se oferă să treacă din nou 
fluviul, să comuni 


ce informaţii false arhiducelui. S-a născut la Paris, explică el, 
s-a minat la jocuri, a fugit de creditori. Avea nevoie de bani. 

Napoleon îi întoarce spatele. Să fie împuşcat. 

Marţi, 4 iulie. O căMHPSFONIM PO EArțIRECEerti” se înnorează. 
Trupele vor trece Dunărea în timpul nopţii şi se vor aduna acolo 
unde nu se aşteaptă arhiducele, la Enzersdorf. La ora 9 seara 
începe furtuna. 

Napoleon iese din cort. Ploaia cade în trombe deasupra 
insulei şi a fluviului. Vântul apleacă copacii. Apele Dunării sunt 
agitate, cu valuri care se izbesc de poduri. 

Rămâne în ploaie, cu braţele încrucişate. îl vede pe Berthier 
venind în fugă spre el. „Atacul trebuie amânat", spune 
mareşalul. 

„Nu“, zice el fără să ezite. „Dacă întârziem douăzeci şi patru 
de ore, arhiducele loan va fi în spinarea noastră." 

Dă ordin să se deschidă focul pe direcţia Aspem şi Essling, 
pentru ca arhiducele să fie convins că atacul vine de acolo, de 
pe partea stângă. 

îşi ridică faţa spre cer, în ploaie. Apa caldă îi spală faţa, îi 
alungă oboseala. 

Merge la Massena care stă aşezat în caleaşcă. Cei patru cai 
albi din atelaj, care tresar la fiecare bubuit de tunet sau de tun, 
îi par un semn de bun augur. 

„Sunt încântat de acestă furtună", zice către Massena. 

Vorbeşte tare ca să fie auzit de aghiotanţii care tropăie în 
jurul caleştii. 

„Ce noapte favorabilă pentru noi! Austriecii mei nu pot vedea 
pregătirile noastre de trecere pe la Enzersdorf şi nu vor afla 
decât după ce vom ocupa această poziţie esenţială, când 
podurile noastre vor fi plasate şi o parte din armata mea 
formată pe malul pe care ei pretind că-l apără." 

Miercuri, 5 iulie 1809. Este încă întuneric. 

A trecut pe malul stâng cu primele trupe care atacă 
Enzersdorful. După cucerirea localităţii, încalecă şi începe să 
străbată liniile care îşi schimbă direcţia ca să-i surprindă pe 
austrieci. 

Se face ziuă, o zi strălucitoare, spălată de furtuna de peste 
noapte. Căldura începe să fie din ce în ce mai puternică. Dă 
ordin să se tragă cu toate piesele de artilerie. Ici-colo, spicele de 
grâu înalte, uscate deja de soare, încep să ardă. Vede prin 


lomietă oameni care fug de incendiu, alţii care cad în flăcări. 

Merge de la un pod la altul. în partea de nord a câmpiei, la 
marginea platoului Wagram, trupele lui Davout au trecut 
râuleţul Russbach pe cară %âpAsPAGAFăN iEiheRîi Goare. 

Ele îşi schimbă direcţia acum pentru a înconjura satul 
Wagram. Deodată, un aghiotant vine să-l anunţe, plin de sânge, 
că saxonii lui Bernadotte s-au împrăştiat, au avut schimburi de 
focuri cu trupele lui MacDonald care, fără îndoială, au confundat 
uniformele saxone cu cele austriece. 

Nu trebuie să dea frâu liber mâniei împotriva lui Bernadotte, 
care, a câta oară, nu joacă partida. Dar nu-l va uita. 

Napoleon umblă încoace şi încolo prin faţa cortului, în timp ce 
seara se lasă şi luptele încetează. Aude strigătele răniților. 
Incendiile mai cuprind pe ici, pe colo câmpurile cu grâu. Pluteşte 
un miros de carne arsă. 

Se aşază, îşi întinde picioarele, îşi lasă capul să-i cadă în 
piept. Este ora 1 dimineaţa. Va dormi trei ore. Aşa a hotărât. 

Se trezeşte după cum şi-a propus. Trupul şi mintea sunt maşi- 
nării pe care trebuie să ştii să le stăpâneşti. 

Pleacă pe câmpul de luptă. 

Astăzi, 6 iulie 1809, va fi ziua decisivă. Căldura devine deja 
înăbuşitoare. în jurul lui începe să plouă cu ghiulele. Una dintre 
el cade dinaintea calului său alb-sur, pe care l-a ales anume ca 
să fie văzut, să se ştie că este el, împăratul, care se expune 
gloanţelor asemeni oricărui soldat. 

— Sire, strigă un aghiotant, se trage asupra statului-major! 

Cine e naivul ăsta ? 

Napoleon îi răspunde, îmboldindu-şi calul: 

— La război, orice accident e posibil! 

Arhiducele Carol a declanşat un atac contra trupelor lui 
Massena, pivotul operaţiunii. 

Massena trebuie să-i ţină piept. Napoleon galopează în 
direcţia sa, observă pe linia frontului caleaşca trasă de cei patru 
cai albi. lată un bărbat adevărat. Sare din şa. Ghiulelele ţintesc 
caleaşca, rănesc aghiotanţii care o înconjoară. Napoleon urcă în 
trăsură. Trebuie să reziste cu orice preţ, spune. 

Stă în picioare şi scrutează linia orizontului prin lornietă. 
Trupele arhiducelui Carol înaintează. La vest, zăreşte casele din 
Viena profilându-se pe cerul albastru şi mii de batiste albe pe 
care locuitorii capitalei le flutură de pe acoperişuri sau de la 


ferestre pentru a saluta venirea trupelor arhiducelui. 

Vor avea ce să vadă! 

încalecă. Dă ordin bateriilor de artilerie comasate pe insula 
Lobau să deschidă focul. NAPOLEON-IMPARATUL RECILOR 337 

Prevăzuse totul. Liniile austriece sunt străpunse. 

îl vede pe aghiotantul Marbot. 

„Fugi şi spune-i lui Massena să doboare tot ce se află în faţa 
lui şi lupta va fi câştigată!" urlă el. 

Acum a sosit momentul să dea lovitura de graţie. 

„Luaţi o sută de piese de artilerie", îi strigă generalului 
Lauriston, „dintre care şaizeci din Garda mea, şi zdrobiţi armata 
duşmană!" 

Se alătură lui Lauriston în momentul în care acesta se lansea- 
ză în atac. Vrea, precizează el, ca tunurile să nu deschidă focul 
decât atunci când vor ajunge la trei sute de metri de frontul 
austriac. 

Vede artileriştii avansând sub gloanţe şi ghiulele, plasându-şi 
tunurile roată lângă roată şi deschizând în fine focul de la o 
distanţă atât de mică, încât are impresia că austriecii se găsesc 
la doar câţiva metri în faţa lor. 

Liniile sunt străpunse. Morţii se îngrămădesc, grâul ia foc, 
che- soanele cu praf de puşcă explodează. Vede oameni 
proiectaţi în aer, cu cartuşierele arzând. 

„Bătălia este câştigată!" strigă el. 

însă arhiducele Carol se retrage cu 80 ooo de oameni şi se în- 
dreaptă spre Znaim. 

Doarme două ore. La ora 3 dimineaţa, vineri 7 iulie, e în 
picioare. 


Călăreşte prin lanurile strivite şi pârjolite. Răniţii strigă în lu 
mina răsăritului. 

Dă ordin ca detaşamente de cavalerie însoţite de căruţe să 
cu treiere câmpul şi sĂtolssWWz6A pereg s3bldaţi care sunt 
acoperiţi de mormanele de spice de grâu şi care vor putrezi în 
căldură. 

Să fie strigătele, mirosul de cadavre sau căldura 
insuportabilă? Simte dintr-odată oboseala. | se face greață. 

La castelul din Wolkersdorf, unde se instalează, începe să eva 
lueze pierderile. Câţi morţi şi câţi răniţi? 50 000? Precis că tot 
pe-atâţia au şi austriecii. L-a văzut pe mareşalul Bessiere culcat 
la pământ. N-a vrut să se apropie de el. în toiul luptei nu este 
timp pentru lacrimi. Cinci mareşali au fost ucişi, 37 răniţi. 

Ascultă ce îi spune Savary despre Bemadotte. în seara zilei 
de 5 iulie, Bernadotte l-a criticat pe împărat, declarând: „Dacă 
aş fi comandat eu, printr-o manevră iscusită şi aproape fără 
luptă, l-aş fi adus pe prinţul Carol în situaţia de a depune 
armele." în plus, Bernadotte a publicat un Ordin de Zi în onoarea 
saxonilor săi. 

„Să nu-l mai văd în faţa mea, să părăsească «Marea Armată» 
în douăzeci şi patru de ore!" răcneşte Napoleon. 

E transpirat, cu gura plină de o salivă amară. Unii, precum 
Lannes sau generalul Lassale, mor la treizeci de ani, ucişi de un 
glonţ în focul luptei, alţii sunt răniţi, suferă, ca Bessieres, şi ăsta 
se umflă în pene! 

îl doare tot corpul. 

lese în noaptea răcoroasă. Luna luminează grădinile 
castelului. Vomită. Pielea obrazului îi este arsă de soare. Intră 
încet în castel. Simte o durere ascuţită în stomac. 

îl cheamă pe Roustam. Vrea să bea lapte. 

E silit să se întindă în pat, apoi se ridică uşor. Campania nu s- 
a încheiat. 

Arhiducele Carol are în continuare trupe organizate. Trebuie 
să pornească spre Znaim, să reia lupta. 

Vomită din nou. 

Trupul nu mai vrea să-l ajute. 

închide ochii. 

Bolnav? Ce înseamnă cuvântul acesta? Starea aceasta 
inacceptabilă? Munceşte. Aţipeşte, se trezeşte printr-o tresărire 
bruscă, dictează. Duminică 9 iulie, se simte mai bine. La ora 2 


dimineaţa îi scrie Josephinei. 

„Draga mea, aici totul merge aşa cum am dorit", zice. 
„Duşmanii mei sunt în derută, înfrânți, complet destabilizaţi. 
Erau numeroşi, i-am zQPBWRON PIRASA sunt destul de 
însemnate. Bessieres a încasat un glonţ care i-a atins coapsa; 
rana e foarte uşoară. Lasalle a fost ucis. 

Cu sănătatea stau bine astăzi; ieri am fost puţin bolnav din 
cauza unei revărsări de bilă, provocate de oboseală, dar asta 
mi-a făcut bine pentru că m-a uşurat. 

Adio, draga mea, mă simt bine. 

Napoleon" 

Luni, 10 iulie, pleacă de la Castelul Wolkersdorf şi galopează 
în direcţia Znaim. Cunoaşte peisajul. Distinge în depărtare 
colinele platoului de la Pratzen. Era în 2 decembrie 1805, 
Austerlitz. în ajunul bătăliei, miile de torţe ale soldaţilor 
celebrau, în aşteptarea bătăliei, aniversarea încoronării. 

Nu a încetat să se afle în fruntea unei armate. Acum trebuie 
să lupte din nou împotriva celor pe care i-a învins! 

Dă ordin să fie atacate trupele arhiducelui Carol, care au înce- 
put riposta ca să protejeze retragerea grosului armatei. 

Trebuie să învingă. 

Intră în cortul care i-a fost instalat pe un câmp acoperit de 
ierburi înalte. O furtună violentă izbucneşte pe neaşteptate, şi 
totuşi se aud, amestecate cu tunete, exploziile proiectilelor. 

Este ora 5 după-amiaza, marţi, 11 iulie 1809. Un călăreț aus- 
triac înaintează, precedat de o escortă franceză. Este prinţul de 
Liechtenstein care vine să propună o suspendare a ostilităţilor. 

Napoleon stă în picioare în cortul său. Mareşalii se înghesuie 
în jur. Davout repetă că trebuie să termine cu Habsburgii, cu 
aceşti austrieci care sunt finanţaţi de către englezi. Oudinot, 
Massena, MacDonald încuviinţează. 

lese din cort. Ploaia s-a oprit. Tunurile bubuie. Pe o fâşie de 
cer albastru care mărgineşte orizontul zăreşte iar platoul 
Pratzen. 

„Ajunge cât sânge s-a vărsat", spune el. 

Cu un semn, îi indică mareşalului Berthier să accepte suspen- 
darea ostilităţilor. 

Are de gând să se întoarcă la Schonbrunn. Poate că Maria 
Walewska îl aşteaptă deja. Poate că va urma pacea. 

însăilează câteva cuvinte către Josephine. 


„îţi trimit actul de armistițiu pe care l-am semnat ieri cu gene- 
ralul austriac. Eugene se îndreaptă spre Ungaria şi îi merge 
bine. Trimite-i lui Cambaceres o copie a armistiţiului, în caz că 
nu l-a primit deja. NAPOLEON -ÎMPĂRATUL RECILOR 339 

Te îmbrăţişez şi mă simt foarte bine. 

Napoleon 

Poţi să dai actul de armistițiu să fie imprimat la Nancy." 

Josephine se află la Plombieres. Face cură de ape, o femeie 
bătrână care se apără, care vrea în continuare să-şi dea o 
şansă, să lupte contra timpului. 

Totul este o luptă. 


Partea a şaptea 
Trebuie să încheiem pacea 
14 iulie 1809 - 26 octombrie 1809 


27 

Astăzi, 15 august 1809, Napoleon împlineşte patruzeci de ani. 
Se plimbă cu Duroc pe aleea principală din grădina Castelului 
Schonbrunn. Este abia YSO 'SdAree asare fá orizont, luminând 
acoperişurile Vienei. Napoleon se întoarce. Dincolo de şirul de 
copaci, care formează o împrejmuire naturală a grădinilor, 
zăreşte faţada albă a casei în care locuieşte Maria Walewska. S- 
a instalat acolo de la jumătatea lui iulie. 

Se opreşte. Recunoaşte vestigiul roman de pe partea stângă 
a aleii, obeliscul şi fântâna pe care le remarcase în 1805, cu 
ocazia primei lui şederi la Schonbrunn. Sunt patru ani de-atunci. 
Are patruzeci de ani. 

îşi trece degetele peste ceafa. îşi simte pielea crăpată, umfla- 
tă. îl incomodează. Şi parcă o durere surdă radiază, pornind de 
la această inflamație roşie, până în umeri, în craniu. 

De ce ar lua în seamă săcâielile trupului? Uite că trăieşte, în 
pofida lor. Se întâlneşte cu Maria în fiecare noapte. O iubeşte cu 
patimă. Cum s-a întâmplat şi în noaptea aceasta, înainte de a se 
întoarce la castel ca să-i primească pe demnitari, care s-au 
prezentat de la ora 7 să-i adreseze felicitări pentru ziua de 15 
august, aniversarea celor patruzeci de ani ai săi. 

în noaptea aceasta, s-a simţit împăcat alături de Maria. 
Durerile de spate, de stomac au dispărut. A uitat până şi de 
arsura pielii de pe gât. 

Maria nu cere niciodată nimic. Este discretă. Nu asistă ni( i 
măcar la spectacolele care se joacă la teatrul din Schonbrunn 
Aşteaptă în căsuţa din Meidling, din vecinătatea castelului. Este 
curată, bună şi proaspătă ca apa acestei fântâni, lipsită complri 
de ipocrizia, şiretenia şi prefăcătoria femeilor pe care le-a cunos 
cut. Are sinceritatea şi francheţea tinereţii. Nu comentează 
decât atunci când vine vorba despre Polonia. înţelege însă şi 
acceptă ce îi spune el. 

Se întoarce spre Duroc reluându-şi plimbarea, îndreptându-se 
către Gloriette, colina în vârful căreia se află un portic şi locul de 
unde se deschide o minunată perspectivă asupra grădinilor şi a 
regiunii din jur. Viena se vede acolo, în zare, incendiată de 
lumina roşiatică a zorilor. 

Polonia a devenit un subiect sensibil, un măr al discordiei din 
cauza căruia s-au întrerupt toate negocierile cu Rusia. 

„Nu fac mai mult decât se poate", începe el. „Dacă aş fi 


împăratul Rusiei, nu aş accepta vreodată o cât de mică 
extindere teritorială a Ducatului Varşoviei, după cum şi eu m-aş 
lăsa ucis, împreună cu cele zece armate ale mele, ca să apăr 
Belgia. Mai mult, aş fOO aMtfieprezertsârmată de copii şi 
femei care să lupte şi să apere Franţa împotriva a tot ce i-ar 
putea aduce un prejudiciu. Reconstituirea Poloniei ca stat în 
acest moment este o imposibilitate pentru Franţa. Nu vreau să 
încep un război cu Rusia." 

Clatină din cap. Simte din nou arsura de la baza cefei. 

L-a consultat deja pe doctorul Yvan, care i-a pansat rana la 
Ratisbonne şi care, în calitate de chirurg-şef personal al împăra- 
tului, stă în preajma lui de mulţi ani. 

Yvan însă nu este un geniu. lar doctorul Frank, cel mai renu- 
mit practician, care a venit de la Viena să-i examineze gâtul, şi-a 
compus o mină gravă de savant care descoperă o boală 
incurabilă. 

Napoleon îşi freacă gâtul. Să-i dea crezare acestui medic 
austriac? L-a ascultat vorbind despre dermatoză pecinginioasă, 
despre tratamente vezicante, despre medicamente şi unguente. 

— Doctorul Corvisart a sosit azi-noapte de la Paris, spune 
Duroc. 

Mareşalul palatului se justifică. A luat hotărârea să-l invite pe 
Corvisart la Schonbrunn în urma diagnosticului pus de doctorul 
Frank. 

Napoleon dă din umeri. îşi aminteşte de noaptea petrecută cu 
Maria. Nu crede că trupul îi este grav afectat. Poate că de vină 
sunt doar oboseala, privaţiunile războiului şi ororile pe care le-a 
văzut, toţi acei oameni morţi, Lannes, Lasalle şi încă 50 000 pe 
deasupra, şi mirosul acela de carne arsă plutind peste câmpul 
de la Wagram. 

La Paris, zice, vestea plecării medicului Maiestăţii Sale, a ma- 
relui Corvisart, precis a dat naştere celor mai sumbre supoziţii. 

Se pune iar pe tapet succesiunea mea. 

— Am patruzeci de ani, Duroc. Dacă mor... 

Se întrerupe, prizează tutun, apoi, cu o mişcare bruscă, îşi 
scoate gulerul redingotei care îi irită pielea. 

Vrea un fiu. Trebuie să divorţeze. Acum, la patruzeci de ani, 
sau niciodată. 

Se întoarce la castel, îl cheamă pe Meneval, începe să 
citească scrisorile. După câteva minute, îşi ridică capul. 


Maria i-a spus în noaptea aceasta că s-ar putea să fie însărci- 
nată. Şi-a aşezat mâinile pe pântecul ei. Un fiu, acolo - iată 
dovada capacităţii sale de a da viaţă. Trebuie să divorţeze. 
îndată ce va fi încheiat PREY dU AEHaRES EG â“întoarce la Paris şi 
va tranşa din- tr-o singură lovitură brutală, cum ai amputa un 
picior pe câmpul de luptă. 

Dar când va putea să plece de la Schonbrunn? Austriecii se 
dovedesc abili la negocieri, refuză tranzacţia pe care le-a 
propus-o: abdicarea împăratului Francisc l, responsabil pentru 
acest război, contra păstrării integrităţii teritoriale. 

Ce speră să obţină trăgând de timp ? Ca debarcarea 
englezilor pe insula Walcheren, cu intenția neîindoioasă de a 
ataca Anvers şi Olanda, să reuşească ? Ca să intru în război cu 
Rusia din cauza Poloniei ? Sau poate speră că populația catolică 
din Europa se va ridica împotriva mea din cauză că papa a fost 
arestat? 


îl convoacă pe Champagny, ministrul Relaţiilor externe. Omul 
nu are niciuna dintre calităţile lui Talleyrand, însă este un execu 
tant onest. RI 

„Sunt supărat că papa'a out arest Sne Napoleon. „S-a 
Ih cut o mare gafă." 

Prizează. Umblă de colo-colo. E adevărat că, la un moment 
dat, luase în calcul şi posibilitatea arestării Suveranului Pontif. 
Dar bate din picior - nu a dat niciodată ordin, nu a dorit 
niciodată ca papa Pius al VII-lea să fie alungat şi mutat de la 
Roma la Savona! Nu a vrut decât să anexeze Roma, atât! 

„O mare tâmpenie", continuă el, „dar, în fine, nu se mai 
poate reveni, ce-i făcut e bun făcut." 

Se înfurie. Ceafa îl arde şi, cu cât vorbeşte mai tare, cu atâti 
se amplifică durerea şi disconfortul. 

Sunt atât de rari cei care îl înţeleg, sunt şi mai rari cei care îi 
dau un ajutor eficient şi, în fine, sunt extrem de rari cei care nu-l 
dezamăgesc. 

Nu mai departe de fratele său Jerome, pe care l-a făcut rege! 
Jerome îşi închipuie că la război te porţi ca un satrap, stând la 
distanţă de câmpul de luptă. 

începe să dicteze. 

„Trebuie să fii soldat, apoi soldat şi iar soldat; trebuie să cam- 
pezi în mijlocul oamenilor din avangardă, să fii călare zi şi 
noapte, să mărşăluieşti umăr la umăr cu cei din prima linie ca să 
fii permanent informat sau poţi să stai la căldurică. Frate, tu faci 
războiul ca un satrap." 

Nici ministrul Războiului, Clarke, nu este mai breaz. Nu a luat 
nicio măsură pentru a preveni debarcarea englezilor pe insula 
Walcheren. Vrea să se trezească luat prizonier de către englezi 
chiar din patul lui? în ceea ce-l priveşte pe Joseph, în Spania, 
acesta continuă să-l imite pe Carol Quintul, lăsându-i în schimb 
pe englezii lui Wellesley să obţină victoria la Talavera! lar 
Wellesely a fost făcut duce de Wellington. 

„în Spania", scrie el, „am deschis o şcoală pentru soldaţii en- 
glezi, armata engleză se formează în peninsulă!" 

Și, în timpul acesta, Fouche îl numeşte pe Bemadotte, 
individul pe care l-am dat afară din armata mea, comandant-şef 
al Gărzii Naţionale! Bemadotte, un tip viclean, ranchiunos, 
incapabil. Să fie destituit! 

lată oamenii care pretind că mă servesc! 


Are gura plină de fiere şi pielea iritată. Este nervos. Mai 
trebuie să-i răspundă şi Josephinei, ale cărei scrisori sunt pline 
de aluziile unei femei geloase. 

Fiinţe binevoitoare "PEBWE eS a Ad tat-0 deja despre 
prezența Măriei Walewska la Schonbrunn, i-au spus că e cu 
mine! 

îmi scrie ca şi cum aş fi vinovat! O menajez numai şi numai în 
numele trecutului. 

„Am primit scrisoarea ta de la Malmaison. Mi s-a raportat că 
te aflai într-o stare bună, înfloritoare şi că te simţeai în largul 
tău. Te asigur că Viena nu este un oraş amuzant. Aş fi vrut să fi 
plecat deja de-aici. 

Adio, draga mea. De două ori pe săptămână ascult 
comedianţii; sunt destul de mediocri; cu asta îmi mai ocup 
serile. La Viena sunt cincizeci, şaizeci de femei, dar stau la 
parter, ceea ce înseamnă că nu mi-au fost prezentate. 

Napoleon" 

Merge acum să asiste la marea paradă din curtea de onoare a 
castelului. lese afară. Soarele străluceşte cu putere. 

în spatele unui cordon de jandarmi şi grenadieri, îl zăreşte pe 
mareşalul Berthier şi se apropie de el. „Sunteţi prinţ de 
Wagram", îi spune. Se îndreaptă apoi spre mareşalul Massena. 
„Sunteţi prinţ de Essling." 

Preţuieşte momentele în care îi răsplăteşte pe oamenii care 
au luptat vitejeşte, care l-au servit cu devotament. Le spune lui 
MacDonald, Marmont şi Oudinot „Sunteţi mareşali ai Imperiului", 
iar lui Davout: „lată-te prinţ de Eckmuhl." 

Tobele bat. începe parada. Din locul în care se află, nu vede 
casa unde locuieşte Maria Walewska. 

Intră în castel şi râde la vederea doctorului Corvisart, al cărui 
chip exprimă în totalitate uimire. Merge spre el. Are o stimă deo- 
sebită pentru acest om cu o conduită ireproşabilă, pe care îl 
vede aproape zilnic la Paris şi al cărui diagnostic este garantat. 
Corvisart şi l-a imaginat probabil la pat, pe moarte. 

— Ei bine, Corvisart, ce noutăţi ai ? Ce se mai vorbeşte la 
Paris ? Ştii că aici se susţine că sunt grav bolnav? Am o mică 
erupție, o uşoară durere de cap. 

Se întoarce, arătându-i ceafa în timp ce îşi dezleagă cravata. 

— Doctorul Frank pretinde că am contractat o dermatită pe- 
cinginoasă care necesită un tratament lung, sever. Ce părere ai? 


Am patruzeci de ani. Nici că s-ar putea un moment mai 
prielnic pentru ca moartea să mă înhaţe. 

Corvisart râde. 

— Ah, Sire, mă faceMPeuăobWPABAAidtEgrOhi“bentru un medica- 
ment vezicant pe care ultimul dintre doctori vi l-ar fi aplicat la 
fel de bine ca mine! Frank exagerează. Acest mic accident s-a 
produs din cauza unei erupții prost îngrijite, care va ceda la nici 
patru zile de tratament. Vă veţi simţi minunat! 

Aşa să fie, cum spune Corvisart? întrebarea îi revine tot mai 
des în aceste săptămâni din vara lui 1809. în unele zile, resimte 
o oboseală care îl copleşeşte. în alte zile, dimpotrivă, 
debordează de energie. 

Azi, 15 august 1809, se hotărăşte să meargă la Viena incogni- 
to, însoţit de mareşalul Berthier, ca să admire iluminatul 
oraşului, să asiste la focul de artificii care s-a organizat cu 
ocazia sărbătorii. 

Ghiceşte îngrijorarea lui Berthier din ocheadele iscoditoare 
îndreptate spre mulţimea de trecători. Dacă îl vor recunoaşte pe 
împărat... 

„Mă las în voia stelei mele", spune Napoleon. „Sunt prea fata- 
list ca să-mi iau măsuri de precauţie şi de apărare împotriva 
unei tentative de asasinat." 


Aceşti oameni care îl împing fără să-l recunoască îl distrează. 
Se simte vesel, întinerit. Va petrece restul nopţii cu Maria 
Walewska. E 

„Sunt sănătos", îi spu HBU Retitââtcerea la Castelul 
Schonbrunn. „Nu ştiu ce se tot debitează. De mulţi ani nu m-am 
mai simţit atât de bine. Corvisart nu mi-a fost de niciun folos." 

Se duce la Maria. O redescoperă cu încântare, are pielea atât 
de trandafirie, trupul atât de destins. 

Poartă un copil de la mine. Tinereţea, fecunditatea ei, iată 
sursele de sănătate pentru mine. 

Trebuie să divorţeze ca să se poată căsători cu o femeie dem- 
nă de un împărat şi care să-i dăruiască ce i-a oferit blânda 
Maria. 


NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 353 


28 

A venit toamna. Deja! E posibil? Napoleon s-a obişnuit cu ruti- 
na de la Schonbrunn. Străbate câmpurile călare, merge la pas 
prin localităţile în carl PASA MEST hte RSP unde ţăranii îşi 
reconstruiesc casele distruse. în câmpia de la Essling şi pe 
platoul de la Wagram au intrat secerătorii. Ploile de septembrie 
şi octombrie au începui să sape făgaşe pe drumuri, iar 
întunericul se lasă mai devreme peste crepuscul. 

Soldaţii cantonaţi la Nikolsburg sau la Krems, la Brunn sau la 
Goding, nu departe de frontiera ungară, îl primesc pe împărat cu 
urale. îi trece în revistă, le urmăreşte manevrele. 

într-o sâmbătă din septembrie 1809, în 17, apucă pe drumul 
spre Olmutz. Călăreşte un cal alb plin de vitalitate care sare 
peste viroage şi tufişuri, ajungând astfel înaintea statului său 
major şi a escortei pe câmpul de luptă de la Austerlitz. Trupele 
Corpului 3 de armată strigă văzându-l: „Trăiască împăratul!" 
Calul saltă pe picioarele din faţă. îşi aminteşte. 

Prinții Dietrichstein îl aşteaptă în castelul lor. îi oferă nuci şi 
vin alb de Bisamberg. Porneşte mai departe spre Brunn, unde 
hotărăşte să-şi petreacă noaptea la reşedinţa guvernatorului. 
Pretutindeni se simte ca acasă. Aşa va fi de la un capăt la 
celălalt al Europei. Generalul Clarke l-a anunţat deunăzi că 
englezii se pregătesc să se reîmbarce şi să părăsească insula 
Walcheren. Tentativa lor de invazie a eşuat. Oare va reuşi ca, 
din Tirol până în Spania, să pacifice Imperiul? 

Se întoarce la Schonbrunn. O vizitează pe Maria, apoi se duce 
la teatru, unde aproape seară de seară se dansează, se recită 
sau se cântă pentru el. îi felicită pe actorii italieni care au 
interpretat Bărbierul din Sevilla. 

După spectacol, Champagny îi prezintă stadiul negocierilor cu 
austriecii în vederea încheierii tratatului de pace. Se indignează. 
Ce comedie joacă Metternich? Napoleon vrea să continue 
personal discuţiile aici, la Schonbrunn. 

Vrea să încheie odată. Dintr-odată, cade pe gânduri, se retra- 
ge în camera lui. Sunt şase luni de când a plecat din Paris, în 13 
aprilie, şi deja e mijlocul lui octombrie. Maria Walewska pleacă 
la castelul ei din Walewice, ca să fie în sânul familiei la naşterea 
copilului. Va trebui să se întoarcă la Paris, s-o înfrunte pe 
Josephine. 

Gândul acesta îl tulbură. îşi imaginează. Ea a ştiut de-atâtea 


ori să-l dezarmeze după ce îl înşelase, chiar şi atunci când, la 
întoarcerea sa din Egipt, fusese ferm hotărât să se despartă de 
ea. Este atât de abilă, au atâtea amintiri comune! Dacă nu va fi 
atent, ea se va posta NROLfAta FARM &teItat sc lucru, va intra 
frângându-şi mâinile, plângând. îl va implora. 

Nu vrea să mai cedeze. 

îl cheamă pe Meneval în toiul nopţii, îi dictează o scrisoare 
pentru arhitectul care răspunde de lucrările de restaurare a 
Castelului Fontainebleau, unde are de gând să locuiască la 
întoarcere. Vrea, spune, să se zidească galeria care leagă 
apartamentul său de al împărătesei. 

în felul acesta, intenţiile sale sunt clare. Ea va înţelege, toţi 
vor vedea. 

Nu va ceda. Nu va mai putea să cedeze. 

Joi, 12 octombrie 1809, la prânz, traversează curtea de onoa- 
re a Castelului Schonbrunn ca să asiste la paradă. La câţiva zeci 
de metri mai încolo, mulţimea se înghesuie în spatele cordonului 
de jandarmi. Se aşază între mareşalul Berthier şi generalul 
Rapp, aghiotantul său, care, după câteva minute, se 
depărtează, mergând 


în direcţia gloatei şi a jandarmilor care îi păzesc. Apreciază 
inteligenţa şi devotamentul acestui alsacian din Colmar pe care 
cunoaşterea limbii germane îl face extrem de util pe câmpul de 
luptă. Poate să interogWAERLEAYi IG ĂRAPII, ESEM conducă o ne- 
gociere. E şi un bărbat curajos care, la Essling, a atacat în 
fruntea puşcaşilor Gărzii. 

După paradă, Rapp se apropie de Napoleon şi îi solicită o 
întrevedere. Napoleon îl observă cu atenţie. Ce-i cu mutra asta 
gravă? Ţine în mână un obiect învelit intr-un ziar, pe care îl 
despachetează. 

Este un cuțit lung de un picior şi jumătate”, cu tăiş dublu şi cu 
vârful ascuțit. 

Napoleon se trage înapoi. îl ascultă pe Rapp care îi 
povesteşte cum a fost intrigat de un tânăr cu cizme şi cu o 
redingotă de culoare măslinie şi o pălărie neagră, care cerea să 
fie lăsat să-i înmâneze personal o petiție împăratului. Voind să-l 
îndepărteze, Rapp a sesizat că omul ascundea ceva sub haină. 

— Cuţitul acesta, Sire. 

Tânărul, un oarecare Friedrich Staps, intenţiona să-l ucidă pe 
împărat cu cuțitul. Nu vrea să dea explicaţii decât în faţa 
împăratului. 

întotdeauna trebuie să-ţi înfrunţi destinul. Vrea să-l vadă pe 
Staps. 

Napoleon intră în cabinet, unde îl aşteaptă Champagny. 

— Domnule Champagny, zice, miniştrii plenipotenţiari aus- 
trieci nu v-au înştiinţat despre unele planuri de asasinat urzite 
contra mea? 

Champagny nu pare mirat de întrebare. 

— Ba da, Sire, mi-au spus că li s-a făcut de mai multe ori pro- 
punerea şi că au respins-o categoric de fiecare dată. 

— Ei bine, tocmai au încercat să mă ucidă. Urmaţi-mă. 

Deschide uşile salonului. 

1 Aproximativ cincizeci de centimetri. (N. a.) 

Acesta este deci tânărul care voia să mă omoare, cel care stă 
acum în picioare lângă Rapp. Are fața rotundă, blândă şi 
nevinovată. Vreau să aflu. Rapp va traduce întrebările. 

Friedrich Staps răspunde calm, iar seninătatea lui descumpă- 
neşte. Acest fiu de pastor este nebun, bolnav sau iluminat? Poţi 
să ucizi, la 17 ani, un om fără un motiv personal? 

— Dece ai vrut să mă ucizi? 


— Pentru că îmi nenorociti ţara. 

— Tie personal ţi-am făcut vreun rău? 

— Ca tuturor germanilor. 

Cum să-l cred cân "PHON NEART EELS e onat din proprie 
inițiativă, că nu are nici inspirator, nici complici ? Şi totuşi, sunt 
detestat la curtea de la Berlin, de la Weimar, la fel de mult ca la 
Viena. Regina Louise a Prusiei, rănită în vanitatea sa, este 
femeia capabilă să pună un fanatic să mă asasineze, ca acest 
tânăr cu chip angelic şi a cărui minte pare a fi a unui nebun. 

— Ai o minte exaltată, spune Napoleon. îţi vei duce familia la 
pieire. Te voi lăsa în viaţă dacă îţi ceri iertare pentru crima pe 
care ai vrut s-o comiţi şi pentru care trebuie că te căieşti. 

ÎI urmăresc atent. Nu are decât un uşor tremur al buzelor 
înainte de a vorbi. 

— Nu vreau iertare, zice el. Cel mai mare regret al meu este 
că nu am reuşit. 

— Drace! O crimă nu înseamnă nimic pentru tine? 

— Uciderea voastră nu este o crimă, este o datorie. 

Atât de multă ură contra mea, şi cât de hotărât şi de liniştit 
pare! 

Napoleon îi priveşte pe rând pe Rapp, pe Savary, 
Champagny, Berthier şi pe Duroc, care îl străjuiesc pe Friedrich 
Staps. Par fascinaţi cu toţii. 

— în fine, zice Napoleon, dacă te iert, îmi vei rămâne recu- 
noscător? 

— Asta nu mă va face să-mi doresc mai puţin să vă ucid. 

Napoleon părăseşte încăperea. 

Să fie oare ura şi determinarea comune atât poporului 
german, cât şi poporului din Spania şi acestor tirolezi care 
continuă să se lupte cu armatele mele ? 

îl convoacă pe generalul Rapp. Interogatoriul lui Frederic 
Staps să fie continuat de câtre Schulmeister. Acest om priceput 
poate că va şti să-l facă să divulge numele inspiratorilor şi al 
complicilor. 

Rapp rămâne convins că Staps a acţionat de unul singur. 

Napoleon clatină din cap. 

— Nu există precedentul ca un tânăr de vârsta lui, german, 
protestant şi bine educat, să fi încercat să comită o astfel de 
crimă. 

la mai multe prize de tutun în timp ce măsoară cabinetul în 


lung şi-n lat. 

Dacă ura aceasta animă popoare întregi, dacă suveranii 
Prusiei, ai Austriei, ai Angliei, precum şi grozavul aliat din Rusia, 
ca să nu mai vorbesc A& papă, aU Eusi "R drepte spre mine 
incendiul care, din contră, îi ameninta pe ei, dacă popoarele 
preferă fanatismul în locul ratiunii, cutumele şi religia în locul 
Codului Civil şi al Luminilor, atunci trebuie să cad la învoială cât 
mai repede, să semnez pacea cu Viena cu orice preț. 

Și, după cum mă şi gândisem, chiar să mă unesc cu una 
dintre aceste dinastii, din moment ce popoarele continuă să le 
apere. 

Cu cine să mă însor? Cu o prințesă din casa de Habsburg sau 
cu o mare ducesă din Rusia ? 

înainte de toate însă, nimeni nu trebuie să afle despre 
atentat. Asasinii au întotdeauna emuli. 

îl avertizează pe Fouche. 

„în timpul paradei de astăzi, un tânăr de şaptesprezece ani, 
fiul unui pastor protestant din Erfurt, a încercat să se apropie de 
mine. A fost arestat de către ofiţeri şi, fiindcă dădea semne de 
nelinişte, a stârnit bănuieli; l-au percheziţionat şi au găsit asupra 
lui un pumnal. L-am adus înaintea mea, iar acest fanatic, care 
mi-a părut destul de educat, mi-a spus că voia să mă asasineze 
ca să elibereze Austria de francezi." 


La fel de importantă ca fapta este şi opinia publică pe care 
aceasta o suscită. „Am vrut să te informez despre acest 
eveniment, continuă Napoleon, pentru a nu-i acorda mai multă 
atenţie decât merită. Wars MARRUA REP dacă se va face 
vâlvă, trebuie să-l scoateţi nebun pe acest individ. Păstraţi 
deocamdată informaţia secretă, cât timp nu se vorbeşte despre 
ea. La paradă nimeni nu a văzut nimic; nici măcar eu nu mi-am 
dat seama." 

Trebuie insistat. 

„Vă repet, ca să înţelegeţi foarte bine, că nu trebuie să se 
vorbească sub nicio formă despre acest incident." 

Rămâne singur. Nu se teme de moarte. Se apropie de masă, 
unde tronează cuțitul lung şi subţire pe care îl ascundea 
Friedrich Staps. 

Nu-mi sunase încă ceasul. Chiar de la prima luptă am ştiut că 
este în zadar să te fereşti de ghiulele. M-am lăsat în voia 
destinului meu. Să fii împărat înseamnă să trăieşti permanent 
pe un câmp de luptă. Că e pace sau război, nimic nu se schimbă 
pentru mine. Pe timp de pace, ghiulelele sunt conspirațiile. 

lar el are datoria să acţioneze. Destinul seamănă cu un fluviu 
lung pe care omul este obligat să navigheze, folosindu-se de 
curenţi, încercând să evite vâltorile. 

îl cheamă pe ministrul de Externe. 

— Domnule Champagny, trebuie să încheiem pacea. Sunteţi 
în dezacord cu diplomaţii austrieci pentru contribuţiile de 50 de 
milioane. Aplanaţi diferendul. Vă autorizez să acceptaţi suma de 
75 de milioane, dacă nu puteţi obţine mai mult. Las restul în 
seama voastră; faceţi tot ce puteţi pentru ca pacea să fie 
semnată în următoarele douăzeci şi patru de ore. 

Nu doarme. Cugetă. Se gândeşte la Friedrich Staps. 

Dacă acest băiat fanatic exprimă sentimentele germanilor, 
atunci Germania este cea pe care trebuie s-o seduc, căci se află 
în inima Imperiului. Cu dinastia Habsburgilor trebuie să rezolv 
această uniune familială care va dezarma poate mulţi alții de 
felul lui Staps. De altfel, 
sora cea mare a țarului, frumosul meu aliat, s-a măritat, în j 
august, cu ducele de Oldenburg, probabil ca să nu fie nevoită să 
se mărite t u mine. Cât despre sora ei, Ana, se zice că ar fi prea 
tânără. 

Moţăie, citeşte, dictează. Maria Walewska a plecat. Nopțile 


surii lungi şi reci. 

La ora 6, se prezintă Champagny. E pace? 

— Tratatul a fost semnat? 

__ Da, Sire, iată-1. NAPOLEON - IMPARATUL REGILOR 359 

Stomacul, atât de des dureros, se destinde dintr-odată. 

Ascultă. Austria pierde complet accesul la Marea Adriatică şi 
3 500 ooo de supuşi. Aceste teritorii se vor afla sub jurisdicția 
Guvernatorului general al lliriei, alipite Franței. Galiţia este 
împărțită între Marele Ducat al Varşoviei şi Rusia. Tirolul revine 
Bavariei. 

— E foarte bine, avem un tratat foarte bun, zice. 

Prizează, tuşeşte. 

Dar cine respectă tratatele? Va trebui ca mariajul dintre el şi 
o prinţesă de Habsburg să lege cele două dinastii, făcând astfel 
inviolabil acest tratat. Asta numai dacă frumosul aliat de la 
Sankt Petersburg nu consimte să-i dea sora cea mică. Atunci 
Austria va fi prinsă intr-un laţ sau va fi constrânsă să respecte 
tratatul. 

Champagny, făcând o scurtă pauză, continuă: a obţinut o 
contribuţie de 85 de milioane în locul celor 75 de milioane fixate 
de împărat. 

„Bravo! Dacă în locul vostru ar fi fost Talleyrand, mi-ar fi dat 
mai mult ca sigur 75 de milioane şi restul de 10 milioane şi le-ar 
fi băgat în propriul buzunar!" 

Duminică, 15 octombrie, zice, după ratificarea tratatului, va 
pune să se tragă cu tunul din vârful Praterului, pentru a 
sărbători evenimentul, pacea. 

întreaga zi de duminică, aude, purtate de vânt, aclamaţiile şi 
cântecele vienezilor care sărbătoresc pacea. 

Luni, 16 octombrie 1809, în momentul în care se pregăteşte 
să părăsească Castelul Schonbrunn, se întoarce spre generalul 
Rapp. 

„Află cum a murit", îi cere el. 

Staps a fost condamnat la pedeapsa capitală pentru spionaj, 
iar execuţia a fost programată pentru ziua de luni. 

Toamna e frumoasă pe drumurile Germaniei. 

Sâmbătă 21, ajunge la Munchen. 

Vânează în pădurile din împrejurimile oraşului. Covorul moale 
de frunze moarte înăbuşă zgomotul copitelor. Nu fugăreşte vâ- 
natul, îl lasă să scape, indiferent la lătratul câinilor şi la 


strigătele hăitaşilor. 

Nu are în minte decât raportul lui Rapp. 

— Staps, povesteşte acesta, a refuzat ultima masă care i s-a 
oferit, spunând că i-a HAA etia Batte ca să meargă 
până la locul execuției. A tresărit în momentul în care a aflat că 
s-a semnat pacea. A spus: „O, Doamne, îţi mulţumesc. lată că s- 
a făcut pace, iar eu nu sunt un criminal." 

Duminică, 22 octombrie 1809, la 4 dimineaţa, Napoleon scrie 
în grabă câteva fraze pentru Josephine. 

„Draga mea, plec peste o oră. Va fi o sărbătoare pentru mine 
să te revăd şi aştept cu nerăbdare acest moment. Voi ajunge la 
Fontainebleau pe 26 sau pe 27. Poţi să te duci acolo şi să mă 
aştepţi cu câteva doamne din suită. 

Napoleon" 

Când îi va spune? 


Partea a opta 
Politica nu are inimă, 
are doar cap 
27 octombrie 1809 - 20 martie 1811 


29 

Unde e? Napoleon o caută din ochi pe Josephine. Sare jos din 
berlina de călătorie, se opreşte o clipă la baza scării 
maiestuoase a Castelului Fontainebleau. Duroc, mareşalul 
palatului, care a plecat de la Schonbrunn cu câteva ore înaintea 
lui, vine să-l întâmpine. Este asaltat de aghiotanţi şi de ofiţeri. 
Unde e? îi ceruse să fie prezentă cu câteva doamne de la curte, 
dar a preferat tabieturile, ca de obicei. 

Este adevărat că abia a început să se crape de ziuă în 
această zi de joi, 26 octombrie 1809. 

Napoleon dă cu ochii de arhicancelarul Cambaceres, îl trage 
după el şi, pe drum înspre cabinetul de lucru, îl felicită pentru 
punctualitate şi începe cu întrebările. Care mai este opinia 
generală despre el? De ce s-a acţionat atât de încet pentru 
respingerea debarcării englezilor pe insula Walcheren? Ce idee 
smintită să-l pună pe Bernadotte în fruntea Gărzii Naţionale 
însărcinate cu această misiune! 

Bernadotte e un incapabil, preocupat doar de intrigile sale 
mărunte şi bolnav de invidie şi de ambiţie. Fouche, nu-i aşa că 
Fouche l-a numit? Ce se ştie la Paris despre Friedrich Staps, 
tânărul acela fanatic, nebunul care voia să-l înjunghie? 

Napoleon se opreşte în faţa lui Cambaceres, în picioare, în 
mijlocul cabinetului de lucru. 

Nu se teme de moarte, îi spune. Pumnalele sau ghiulelele, 
otrava vor fi neputincioase împotriva lui, pentru că el are un 
destin de împlinit. 


Se aşază. Se uită lung la Cambaceres. Omul acesta chibzuil, 
prudent, rămâne de cele mai multe ori tăcut. A susţinut-o dintot 
deauna pe Josephine. De fiecare dată când a apărut zvonul, s-a 
ară tat ostil divorţului. EstRoa dvn rt LItĂcHOB ctre. 

Se teme de o reacţie a opiniei publice dacă împăratul se căsă 
toreşte cu o descendentă a dinastiei Habsburgilor, cu o 
austriacă sau cu o moștenitoare din dinastia Romanovilor. 

„Unde se află împărăteasa?" întreabă din nou Napoleon. 

Suveranii vin la mine, armatele şi oraşele capitulează, 
mareşalii şi miniştrii mă aşteaptă în zori, iar această femeie 
bătrână nu este delot în stare să mă întâmpine după luni de 
absență. Ce-şi închipuie? îi estr frică ? Va fi obligată să-mi 
accepte decizia. 

Se ridică şi începe să se plimbe prin cabinet. Prizează. Nu-l 
mai bagă în seamă pe Cambaceres. De altfel, nu aşteaptă nimic 
de la arhicancelar, în afară de a asculta ceea ce vrea să-l 
anunţe. 

A hotărât să divorţeze, îi spune, şi, cu cât mai repede, cu atât 
mai bine. însă Cambaceres trebuie să păstreze secretul. Mai 
întâi trebuie să vorbească cu Josephine şi să încerce să-i explice 
raţiunile acestei hotărâri prin intermediul lui Eugene de 
Beauhamais sau al Hortensei. îl preferă totuşi pe viceregele 
Italiei în locul reginei Olandei. Eugene îi este ca un fiu. îi pasă de 
interesele dinastiei. El îi va da mamei sale sfaturi bune. 

„Am iubit-o cu adevărat pe Josephine", spune Napoleon. 

Cade pe gânduri, se îndepărtează de Cambaceres, revine 
apoi la el. 

„Dar n-o respect", continuă el. „E prea mincinoasă." 

Cambaceres tace. 

„Are un nu ştiu ce care place", continuă el. „Este o femeie 
adevărată." 

Râde, şoptind ca pentru sine: „Are cel mai apetisant popou 
din câte pot exista." 

Faţa îmbujorată a lui Cambaceres îl binedispune. Bărbatul 
din faţa lui nu va şti niciodată ce înseamnă o femeie. Gusturile 
sale sunt îndreptate în altă parte. 

„Josephine e darnică", adaugă Napoleon, „în sensul că invită 
pe toată lumea la masă. Dar s-ar priva ea însăşi de ceva pentru 
a dărui? Nu!" 

Se înfurie dintr-odată. 


Unde e? La Saint-Cloud, când el se află aici, când şi ea ar 
trebui să fie aici ca să-l întâmpine! 

încheie discuţia cu Cambaceres, dictează o scrisoare pentru 
Eugene, apoi începe să ierieza,iPăzATinâisiosciisorile. 

Spania, mereu Spania. Războiul se prelungeşte. Citeşte o 
dată şi încă o dată scrisoarea pe care generalul Kellermann i-a 
trimis-o lui Berthier. 

„Zadarnic tăiem într-o parte capetele hidrei", scrie fiul eroului 
de la Valmy, astăzi vechi mareşal. „Ele renasc în altă parte şi, 
fără o revoluţie în spirite, nu veţi reuşi pe termen lung să 
supuneţi această peninsulă vastă; ea va înghiţi populaţia şi banii 
Franţei." 

Spania mă ruinează. Joseph este incapabil să stăpânească 
țara. Mareşalii Soult şi Mortier, care luptă acolo, obțin victorii 
care nu sunt niciodată decisive. Trebuie să iau din nou în mână 
comanda armatelor din Spania ? 

„De aceea revin şi vă spun", scrie generalul Kellermann, „că 
ar fi nevoie de capul şi braţul lui Hercule. El singur, prin forţă şi 
direcţie, poate să rezolve această mare problemă, dacă ea 
poate fi rezolvată vreodată." 

Berthier va trebui să plece în Spania ca să pregătească 
sosirea lui. Hercule! Napoleon zâmbeşte. Hercule va lovi mai 
încolo, după ce va fi terminat cu Josephine. 

Zgomotele de paşi şi de glasuri în galeriile castelului, apoi în 
anticameră, anunţă, fără dubiu, sosirea  Josephinei la 
Fontainebleau, în sfârşit! 

Trece în bibliotecă cu paşi grăbiţi. Se închide acolo, începe să 
scrie. Are pică pe ea pentru indispoziţia pe care o simte, pentru 
imposibilitatea în care se află, de a-i vorbi începând chiar din 
seara aceasta. 

Ea intră. 

El nu vrea să-şi ridice capul. Ea nu zice nimic. Sunt peste 
şapte luni de când nu s-au văzut. Pentru ce nu a venit, aşa cum 
i-ă cerut? Ce mai ascunde de data aceasta? Crede că este 
nerăbdător? 

îşi revine în fire. Ea plânge încetişor. 

„A, în sfârşit, doamnă. Bine-aţi venit, tocmai mă pregăteam 
să vin eu la Saint-Cloud. “ 

Ea se bâlbâie, se scuză. Nu spune ce vrea el să audă! Vrea ca 
ea să înţeleagă în ce moment al vieţii lor se găsesc ei doi, acum. 


Să-i facă sarcina mai uşoară. Să accepte! 

O îmbrăţişează. în afară de jenă, nu simte nimic. 

Detestă această situaţie. Nu poate să-i vorbească, când ar 
trebui s-o facă. Nu supot% to-wedě în Reiubrăzita, cu faţa palidă, 
cu ochii plini de lacrimi, cu privirea de animal hăituit. 

în zilele ce urmează, pleacă din castel de câte ori poate. 

Vânează cu un soi de înverşunare în această toamnă superbă 
în Ile-de-France. Vânează cu gonaci în Pădurea Fontainebleau, în 
pădurile din Boulogne sau de la Versailles, lângă Melun sau 
Vincennes. 

Când se întoarce la Castelul Fontainebleau şi o vede pe 
Josephine în anturajul ei, în salon, nu-i aruncă decât o privire 
fugară. Câtă vreme nu-i va fi vorbit, câtă vreme ea nu va fi 
acceptat, el nu va putea să se mai apropie de ea. De ce nu-l 
ajută? De ce nu are demnitatea să se supună acestei legi a 
destinului care face ca el să aibă nevoie de un „pântec" fertil, de 
un pântec tânăr, de o femeie care să provină dintr-o familie care 
să fie la înălţimea a ceea ce a devenit el? 

îl convoacă pe Champagny, ministrul de Externe. Trebuie să-i 
ceară ambasadorului său pe lângă ţar să-i aducă aminte acestu- 
ia despre întâlnirea de la Erfurt, unde s-a pus în discuţie pro- 
blema divorţului şi la care Alexandru a evocat posibilitatea unei 
căsătorii cu cea mai tânără dintre surorile sale, Ana. Spuneţi-i lui 
Caulaincourt că „împăratul, la presiunea întregii Franţe, se 
pregăteşte să divorţeze". Să ştie măcar la ce să se aştepte şi 
care sunt intenţiile frumosului nostru aliat din Nord! 


însă ce încredere poate avea în Alexandru? Consilierul am- 
basadei Austriei la Paris, cavalerul Floret, dimpotrivă, lasă să se 
înţeleagă că Mettemich şi împăratul Francisc | sunt dispuşi să i-o 
„cedeze" lui Napoleon pAPAASINIU ES MA HieR B6Aza, o fată de opt- 
sprezece ani. 

O prinţesă de Habsburg! Se gândeşte. O austriacă, precum a 
fost Maria Antoaneta! îşi aminteşte de zilele revoluţionare căro- 
ra le-a fost martor în iunie, în august 1792, de strigătele pe care 
şi acum le mai are în cap şi pe care le auzea în grădinile de la 
Tuileries. „La moarte cu austriaca!" 

Umblă de colo-colo prin cabinetul de lucru. O austriacă, pre- 
cum Maria Antoaneta. Dar el nu este Ludovic la XVI-lea. 

Dacă ţarul se eschivează, şi teamă îi este că aşa se va 
întâmpla, o presimte, Austria ar putea deveni, în cazul acesta, 
aliatul de care are nevoie. 

Această fată, Maria-Luiza, are optsprezece ani. Este nepoata 
lui Carol Quintul şi a lui Ludovic al XIV-lea. 

Am devenit o personalitate. Am dreptul la ea dacă vreau. 

îi primeşte la Tuileries pe regii Bavariei, Saxoniei, Wiirttem- 
bergului, pe Murat, regele Neapolelui, pe Jerome, regele 
Westfaliei, şi pe Louis, regele Olandei. 

Prezidează, în jurul arcului de triumf de la Carrousel, paradele 
noii „Mari Armate". Şi aude ovaţiile mulţimii. „Trăiască 
împăratul! Trăiască învingătorul de la Wagram! Trăiască pacea 
cu Viena!" 

Ţine mâna Josephinei cu vârful degetelor, căci uzanţa cere să 
apară împreună la unele evenimente. Nu poate s-o privească. 
Ea încearcă şi acum să-l emoţioneze. 

Dar eu nu sunt fidel decât destinului meu. 

în loc să se aşeze lângă ea, preferă să se plimbe în caleaşca 
Paulinei, prințesa Borghese, sora  confidentă, favorabilă 
dintotdea- una divorţului, sora complice care se îndepărtează la 
apariţia uneia dintre damele sale de companie, o micuță 
piemonteză blondă, veselă şi neruşinată, care nu-şi pleacă ochii. 

în noaptea asta se va întâlni cu Christine, piemonteza. Mâine 
va vorbi cu Josephine. 

Sunt împăratul regilor. Nimeni nu se poate împotrivi 
destinului meu. 

Joi, 30 noiembrie 1809. Cinează singur cu Josephine. Nu vor- 
beşte. Nu poate. Când îşi ridică capul, nu vede decât pălăria 


amplă pe care o poartă ca să-şi ascundă ochii injectaţi şi faţa 
descompusă. 

Nu poate înghiţi o îmbucătură. Se aude doar clinchetul 
paharelor de cristal pe care fendt PAE ERF eRe. Se ridică, spune: 
„Cum e afară?", apoi trece în salonul alăturat. 

Când un paj aduce cafeaua, Josephine schiţează un gest 
pentru a umple ceaşca împăratului. El i-o ia înainte, se serveşte 
singur. Cu un semn, ordonă să fie lăsaţi singuri, să se închidă 
uşa. 

Ea plânge deja, îşi frânge mâinile. 

„Nu încercaţi să mă impresionați", îi zice tăios, întorcându-i 
spatele. „Vă iubesc în continuare, însă politica nu are inimă, are 
doar cap." 

O înfruntă. 

„Vreţi de bunăvoie sau cu forţa? Eu sunt hotărât." 

Ea pare stupefiată. 

„Vă dau 5 milioane pe an şi stăpânirea Romei." 

Ea scoate un țipăt, şopteşte: „Nu voi supravieţui", cade pe 
Covor, geme, apoi pare că leşină. 

El deschide uşa, îl cheamă pe prefectul palatului, Beausset. E 
un bărbat corpolent; poartă o sabie care îl incomodează. 

„Sunteţi destul de vânjos ca s-o ridicaţi pe Josephine şi s-o 
duceţi în apartamentele sale pe scara interioară, pentru ca să 
poată primi îngrijiri?" întreabă, luând o torţă cu care luminează 
scara. 

Nu face decât să gândescă. 

Pe scară, Beausset se clatină. Napoleon, care merge în faţa 
lui, se întoarce. O aude pe Josephine şoptind la urechea lui 
Beausset: „Mă strângeţi prea tare." 

Oare chiar şi-a pierdut cunoştinţa? 

Se retrage şi, de la primii paşi pe care îi face, se simte 
apăsat. Se sufocă. Intră în apartamentul său. Trimite vorbă ca 
Hortense şi doctorul Corvisart să se ducă la împărăteasă. 

Se aşază. Fără îndoială că Josephine a exagerat durerea, a 
simulat leşinul, pentru că e o prefăcută. Dar, probabil, suferă, iar 
el este mâhnit. E o traumă şi pentru el. Se încheie o parte 
importantă din viaţa lui. îl doare sufletul. 

Aude paşii Hortensei. 

Merge spre ea. 

— V-aţi văzut mama? V-a spus ceva? 


Au un schimb dur de replici. încearcă să-şi stăpânească 
disperarea pe care o simte urcând în el. Ar fi atât de simplu să 
nu facă nimic, să nu trebuiască să aleagă, să nu se supună legii 
destinului său. NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 369 

— Hotărârea mea este definitivă, zice. Şi irevocabilă. Franţa 
întreagă vrea divorţul. Mi se cere imperios. Nu pot rezista aces- 
tei vreri. 

Se întoarce cu spatele la Hortense. Nu mai suportă s-o 
privească în ochi. 

— Nimic nu mă va convinge să revin, nici lacrimile, nici 
rugăminţile. Nimic, spune răspicat. 

Ascultă nemişcat vocea clară şi calmă a Hortensei. îşi amin- 
teşte de copila de doar treisprezece ani pe care a cunoscut-o, 
de tandreţea pe care o simte pentru ea. De afecțiunea pe care o 
simte în continuare pentru această femeie, soţia lui Louis şi sora 
celui pe care îl consideră fiul său - Eugene, care, şi el, avea doar 
cincisprezece ani când l-a cunoscut. Este a doua familie a lui, de 
atâţia ani. 

— Sunteţi îndreptăţit să faceţi tot ce vă place, Sire, spune 
Hortense. Nimic nu vă poate tulbura. Din moment ce numai fe- 
ricirea voastră contează, ce aş mai avea de spus ? Ne vom 
sacrifica pentru asta. Să nu vă surprindă lacrimile mamei mele. 
Din contră, ar trebui să fie nefiresc ca, după o căsnicie de 
cincisprezece ani, să nu verse nicio lacrimă. 

îşi aminteşte. | se umezesc ochii. 


— Ea se va supune, continuă Hortense, sunt convinsă, şi vom 
pleca toţi, ducând cu noi amintirea bunătăţii voastre. 

Nu se poate despărţi de ei. Vrea să adauge ceva vieţii sale: o 
soţie regală, un moştenitor din sângele său, dar nu vrea să-i 
piardă nici pe Hortense, nici pe Eugene, nici pe copiii lor, nici 
fidelitatea lor politică, şi nu vrea s-o piardă nici pe Josephine. 

Simte cum lacrimile îi inundă ochii, abia şi le stăpâneşte. Cum 
de nu înţeleg duritatea deciziilor pe care şi le impune, efortul pe 
care îl face ca să se despartă de ei? De ce trebuie să-i facă mai 
dificilă împlinirea destinului său? De ce nu-l ajută? 

— Cum, toţi mă părăsiţi, mă abandonaţi cu toţii? exclamă el. 
Nu mă mai iubiţi? 

Nu se poate. Nu acceptă una ca asta. Aici nu e vorba despre 
fericirea lui, ci despre destinul lui, al Franţei. 

— Să mă plângeţi, să mă plângeţi mai degrabă decât să fiu 
constrâns să renunţ la ce mi-e mai drag, repetă el. 

Continuă să lăcrimeze. Ghiceşte emoția Hortensei. Nici ea, 
nici Eugene nu se vor înstrăina de el. 

Nu-l vor părăsi pe împăratul regilor. El îşi impune alegerile. 


30 

Ea este aici. Vrea şi trebuie ca Josephine să fie aici, să 
păşească alături de el în naosul Catedralei Notre-Dame, în 
această zi de duminică, 3 decembrie 1809. Ea este încă 
împărăteasa. 

Dangătul clopotelor răsună pe sub bolți. Tunurile bubuie. Te 
Deum-ul celebrează victoria de la Wagram şi pacea de la Viena. 

Regii mei, mareşalii mei, generalii mei, miniştrii mei sunt 
adunați în jurul meu. Aud ovațiile mulţimii. într-o clipă voi vedea 
trupele din fata catedralei şi voi urca în trăsura cu care am fost 
la încoronare. 

Josephine este aici. Ca odinioară în ziua sfințirii. Ea încearcă 
să zâmbească. înfruntă privirile celorlaţi. Toţi ştiu. Fouche a 
răspândit vestea în saloane, în taverne, ca să pregătească 
opinia generală: împăratul divorţează. împăratul vrea un pântec 
fertil. împăratul vrea un fiu. 

Cunosc cruzimea, josnicia, laşitatea acestor priviri. Josephine 
îşi ascunde în spatele voalului pleoapele umflate şi ochii înroşiţi. 
Și toți se bucură să-i vadă suferința. 

Tristețea şi disperarea ei imi sunt insuportabile. Ca şi cum ele 
ar fi prețul victoriei mele. Mă sfârșesc de durere când o văd. 
Ochii mi se umplu de lacrimi. Trebuie ca mereu cineva să moară 
pentru ca eu să triumfez ? 

Se gândeşte la trupul spasmodic al mareşalului Lannes pe 
câmpul de luptă de la Essling. O priveşte pe Josephine. Este ca 
un soldat curajos. 

Stă aşezată aproape de el, în „Sala mare a Victoriilor" din Pri- 
mărie, la banchetul dat în onoarea regilor. Ea stă în loja Corpului 
Legislativ, când el urcă la tribună, marţi 5 decembrie. 

începe să vorbească. Se lasă purtat de idei. N-o mai vede. 
„Francezi, aveţi forţa şi energia lui Hercule din vechime!" zice. 
„în trei luni au avut loc naşterea şi sfârşitul acestui al patrulea 
război punic... Atunci când mă voi arăta dincolo de Pirinei, 
leopardul înspăimântat va căuta oceanul pentru a scăpa de 
ruşine, înfrângere şi moarte. Triumful armatelor mele va fi 
triumful geniului binelui asupra celui al răului; moderaţia, 
ordinea, morala vor sta deasupra războiului civil, a anarhiei şi a 
pasiunilor răufăcătoare." Este aplaudat. 

la mâna Josephinei. După strălucirea triumfului, durerea răni- 
tului. Ea se întoarce la Malmaison. El şopteşte: 


„Doresc să te ştiu veselă. Voi veni să te văd în cursul 
săptămânii." 

Ea nu se mai află aici şi el suferă din cauza absenței sale. 
Făcea parte din viaţa lui de atâta timp. 

Lucrează ca s-o alunge din suflet. Acum că divorţul este 
stabilit, trebuie ca viitorul să-i aducă un fiu... 

Se întrerupe. Maria Walewska i-a scris de la castelul din 
Walewice. Sarcina avansează. Copilul se va naşte la primăvară, 
în aprilie sau în mai. îl simte deja, spune ea. E sigură că va fi 
băiat. 

„Un fiu. 

Când în sfârşit va avea un fiu legitim, Imperiul va trebui să fie 
de partea lui. 

„Vreau să înglobez Olanda", zice el, „să devină franceză. 
Parisul va fi capitala spirituală a Imperiului, capitala fiului meu 
care se va naşte. Roma va fi al doilea oraş al Imperiului, oraş 
francez, iar firii meu va fi regele Romei. Toate instituţiile 
Bisericii, arhivele sale vor fi la Paris. lar papa va fi deposedat de 
puterile sale pământeşti." 

Vede acest mare imperiu întinzându-se din Olanda până în 
Catalonia. „Nu peste mult, voi fi în Spania", îi spune lui Berthier. 
Dar nu pentru el se va bate, ci pentru acest fiu care va domni şi 


peste partea nordică a Ebrului, aşa după cum va domni la 
Roma. lar în jurul Imperiului vor veni să se aglomereze, ca un 
imens ta- luz, statele confederației Rinului, regatele Neapolelui 
şi al Spaniei, şi, mai la AORERE ovie. 

Orele trec. Se plimbă prin cabinetul de lucru, propune 
decrete de alipire a Romei la Franța, le scrie generalilor care 
comandă în Spania. 

Are nevoie de acest fiu pentru ca, în sfârşit, toate eforturile 
pe care le-a depus, victoriile pe care le-a obținut să se adauge şi 
să schimbe destinele Europei. 

Fiul lui va fi, împreună cu el, grație lui, piatra de temelie a 
unui imperiu apusean. 

In urma mea, totul depinde de ce va fi el, acest copil pe a 
cărui mamă încă n-o cunosc. Oricum, el va încununa acest 
roman care este viața mea. îmi voi ocupa locul într-un lung lant 
în care eu sunt veriga ultimă înaintea lui, a fiului meu ce se va 
naşte. 

Mă gândesc la lungul şir de regi şi împărati care s-au perindat 
înaintea lui. 

„Mă simt solidar cu toți“, zice, „un Clovis în Comitetul salvării 
publice." 

Și nu vreau ca acest lanţ să se rupă odată cu moartea mea. 
Divorţez ca să-i asigur continuitatea. 

Este nervos, exaltat. Aceste gânduri îl obsedează. Nu poate 
să-şi încheie noaptea singur. 

Constant să meargă la prinţesa Borghese şi s-o caute pe acea 
doamnă de onoare piemonteză, blondă şi veselă, mică şi 
îndesată, doamna Christine de Mathis. 

Se trezeşte. lese din vis şi din noapte. Totul a fost spus şi 
nimic nu s-a rezolvat. Nici divorţul, nici mariajul. Este ca o 
bătălie începută în care părţile sunt indecise. 

Josephine poate speră în continuare? îi aruncă uneori priviri 
insistente în care citeşte aşteptarea, de parcă şi-ar pune 
nădejdea într-un gest, într-un cuvânt care să-i alunge coşmarul. 
lar el se abţine să-i adreseze vorbe de mângâiere sau să-şi 
manifeste în 
vreun fel tandreţea, simțind că ea se agaţă de el încercând să-l 
readucă în trecutul lor comun, în amintirile lor. 

Nu vrea. însă trebuie să lupte clipă de clipă cu el însuşi, să-şi 
stăpânească emoţiile când îl primeşte pe Eugene, care a sosit 


din Italia. îl iubeşte pe fiul Josephinei. L-a văzut devenind bărbat, 
soldat, în Egipt, în Italia, în Germania. îl ascultă zicând: 

— E mai bine să lăsaţi totul în urmă; vom fi într-o postură fal- 
să şi mama va sfârşi PAROLE Qi VĂRAI LOR d Barrtizaţi- ne un loc 
unde, departe de curte şi de intrigi, să ne putem ajuta mama să- 
şi suporte nenorocirea. 

Napoleon scutură din cap. l-a spus-o deja şi Hortensei, nu va 
accepta aşa ceva. N-ar suporta o astfel de rană. Nu-i vede 
necesitatea. 

De ce nu vor să-mi uşureze povara ? 

Se apropie de Eugene. Din băiatul de cincisprezece ani de 
odinioară a făcut un vicerege al Italiei. 

— Eugene, zice, dacă am putut să-ţi fiu util în viaţa mea, dacă 
ţi-am ţinut loc de tată, nu mă părăsi. Am nevoie de voi. Sora ta 
nu trebuie să mă părăsească. Le este datoare copiilor ei, 
propriilor mei nepoți. Mama ta nu doreşte asta. 

îl ia pe Eugene pe după umeri. Vrea să-l convingă. 

— Prin ideile voastre exagerate, îmi faceţi rău. îţi spun în plus: 
aveţi obligaţia să vă gândiţi la posteritate. Rămâneţi, dacă nu 
vreţi să se spună în viitor: împărăteasa a fost repudiată, 
abandonată. Poate că a meritat-o. 

îl simte pe Eugene încordându-se. Chiar dacă te copleşeşte 
emoția, trebuie să lupţi să ţi-o înfrânezi. 

— Nu e îndeajuns de bun rolul ei pe lângă mine, continuă 
Napoleon, acela de a-şi păstra rangul şi prerogativele, de a 
dovedi că este vorba doar de o separare politică, pe care a 
acceptat-o, şi de a obţine noi dovezi de respect, de stimă, de 
dragoste din partea naţiunii pentru care se sacrifică? 

A câştigat. îl strânge pe Eugene la piept. Vrea ca Eugene să 
se ducă la mama lui, s-o convingă să accepte divorţul. 

Vineri, 8 decembrie, în cursul dimineţii, se adună toţi trei. 
Josephine, în prezenţa fiului ei, vorbeşte calm. Napoleon o urmă- 
reşte atent. Ea şi-a regăsit până şi expresia înţepată în care se 
amestecă dorinţa şi lăcomia. El stă în gardă. 

— Fericirea Franţei, zice Josephine, îmi este prea dragă pen- 
tru nu-mi face o datorie de onoare din a mă supune. 

O vede cum îl prinde de mână pe Eugene. 

Vrea, continuă ea cu o voce dintr-odată aspră, ca Napoleon 
să-i transmită Coroana Italiei lui Eugene. 

Deci ăsta este preţul pe care îl cere. în suferinţa ei, rămâne 


ceea ce este în realitate: o femeie abilă şi nesăţioasă. 

Eugene s-a şi ridicat în picioare, în semn de protest. 

— Fiul tău, exclamă el răspunzându-i Josephinei, nu şi-ar dori 
o coroană care ar înserittel5PAţUT/SeptofiifilioFău de a divorța! 

Fiul valorează mai mult decât mama lui. 

Napoleon îl îmbrăţişează. 

— Recunosc inima lui Eugene, zice el. Are tot dreptul să se 
bucure de prețuirea mea. 

Regele Romei va fi însă fiul meu care se va naşte, am hotărât 
deja. 

în sfârşit, a acceptat. 

Acum, pe celălalt front, trebuie să-şi aleagă mireasa. îl 
convoacă pe Champagny, ministrul de Externe. Prima urgenţă 
este să ştie care este cu adevărat poziţia lui Alexandru. Vrea 
sau nu să i-o dea pe sora lui, Ana? Sau o ia pe ocolite? Are 
nevoie de un răspuns rapid. lar ambasadorul Caulaincourt, când 
se va vedea cu ţarul, să-l facă să înţeleagă că el nu ridică nicio 
pretenţie, nici măcar de ordin religios. Ceea ce vrea este un 
copil, deci un pântec fecund. Şi un răspuns lipsit de echivoc. în 
caz contrar, se va orienta în altă direcţie, spre Viena. 

Este bucuros că angrenajul s-a pus în mişcare. în sfârşit, i-a 
dat impulsul. 

Se duce la marea petrecere pe care o dă mareşalul Berthier 
la castelul său de la Grosbois. Vânează în compania regilor să;, 
ai Neapolelui, Wiirttembergului şi Saxoniei. Este împăratul lor, al 
tuturor. Unii sunt fraţii lui de sânge: regele Olandei sau al 


Westfaliei. El a permis acest lucru. Şi, în curând, va face şi mai 
mult pentru fiul său. 

Deodată, o vede pe împărăteasă venind. Nu era aşteptată. Ea 
se aşază în sala undeNStolgeN-jMusAteG si 9fotl5selle, o piesă de 
succes la Paris. 

Nu cunoaşte piesa. Ascultă şi urmăreşte cu un aer distrat, 
până când, brusc, replicile îl fac să tresară. Actorul repetă: 
„Trebuie să divorţez ca să am urmaşi sau strămoşi." 

Cine a ales acest spectacol? Napoleon urmăreşte cu atenţie 
comedia plină de aluzii. îi e frig şi, mai ales, ruşine. 

La sfârşitul reprezentaţiei, se apropie de Josephine, o ia de 
braţ, merge încet cu ea printre invitaţi. Se opreşte înaintea 
Hortensei şi a lui Eugene. îi îmbrăţişează fâcându-i pe demnitarii 
care îi înconjoară să-şi plece privirile. O conduce pe împărăteasă 
până la trăsură. 

Nu mai vrea să suporte această situaţie falsă. Nu vrea să se 
dăinuie şi să provoace suferinţe şi umilinţe inutile. 

Acum că Josephine a acceptat, trebuie să rezolve rapid şi în 
mod public. O amputare curată, fără urme de cangrenă. 

Discută cu prudentul Cambaceres, jurist priceput şi slujbaş 
devotat. A doua zi, 15 decembrie, o hotărâre unanimă a 
senatului va promulga desfacerea căsătoriei. împărăteasa va 
păstra titlurile şi atribuţiile de împărăteasă-mamă şi venitul ei va 
fi fixat la o rentă anuală de 2 milioane de franci, din Trezoreria 
statului. 

Napoleon îl priveşte pe Cambaceres. îi face semn să nu 
noteze. 

îi va lăsa Josephinei Malmaisonul, normal. îi va da încă un 
castel, departe de Paris, pentru că nu poate să rămână la 
Elysee. Prezenţa ei ar putea deveni stânjenitoare atât pentru ea, 
cât şi pentru el. De ce nu Castelul Navarre, aproape de Evreux? 

Cambaceres tace. Ce-o fi gândind ? Putin îmi pasă. 

Să se adauge că toate dispoziţiile date de către împărat în fa- 
voarea împărătesei Josephine vor fi rezolvate din fondurile de pe 
lista civilă şi vor rămâne valabile pentru succesorii săi. 

Nu sunt destul de generos? 

Nu aşteaptă răspuns. Vrea ca, începând chiar de astăzi, joi 14 
decembrie, ora 9 seara, familia imperială să se reunească aici, 
în Cabinetul Imperial, ca să ia la cunoştinţă decizia celor doi soţi 
şi dispoziţiile hotărârii senatului. 


Lasă capul în jos. Deodată, devine îngrijorat. Va păşi, fără 
posibilitate de întoarcere, graniţa dintre două părţi ale vieţii lui. 
Doreşte să făptuiască „trecerea", dar asta îi dă o stare de 
nervozitate. NAPOLEON-IMPARATUL REGILOR 377 

Rămâne singur cea mai mare parte a zilei. Vânează în 
pădurea Vincennes, galopează până la limita rezistenţei fizice. 

Când se întoarce, vede în sala Tronului regii şi reginele, 
mareşalii şi demnitarii în costume de ceremonie. Femeile poartă 
coliere şi diademe, suveranii marile cordoane ale ordinului lor. 

îşi vede mama, Doamna Mamă, îmbrăcată în negru, slabă, 
care, spre deosebire de fiicele ei - scumpele mele surori -, nu-şi 
poate ascunde bucuria. în sfârşit, au ce îşi doresc de atâta 
vreme, divorţul, pentru că ele n-au acceptat-o niciodată pe 
Josephine, au pâ- rât-o, au criticat-o, au hărţuit-o, au râs de ea. 

Se lasă îmbrăcat la repezeală de Constant cu uniforma de 
colonel al Gărzii, apoi merge în cabinetul de lucru, se aşază şi 
cere să se deschidă uşile. 

O vede pe Josephine înaintând în rochia albă. Nu poartă nicio 
bijuterie. E înduioşătoare, ca o victimă ce se pregăteşte să fie 
sacrificată. 

Nu o priveşte, se ridică în momentul în care intră pe rând, 
după membrii familiei imperiale, Cambaceres şi Regnaud de 
Saint-jean-d'Angely, secretarul casei imperiale. 

Napoleon dă citire textului pe care l-a dictat, renunțând la 
discursul oficial pe care i-l pregătise Maret, şeful său de 
cabinet. 

„Politica monarhiei mele, interesul şi dorinţa poporului meu 
care mi-au ghidat permanent acţiunile", zice el, „cer ca în urma 
mea să las copii care să moştenească dragostea mea pentru 
naţiune, acest tron pe care providenţa m-a urcat." 

Ridică capul, o priveşte pe Josephine al cărei obraz pare mai 
alb decât rochia. 

„Totodată, vreme de mai mulţi ani, am pierdut speranţa că 
voi putea avea copii din căsătoria cu multiubita mea soţie, 
împărăteasa Josephine." 

Respiră lung, zice cu o voce înăbușită: „Acesta este motivul 
care mă face să sacrific cele mai profunde sentimente ale inimii 
mele, să nu ascult decât de binele statului şi să vreau 
desfacerea căsătoriei noastre." 

A pronunţat, în sfârşit, cuvintele decisive. îşi drege vocea. îi 


priveşte pe rând pe cei de faţă, pe mama sa, pe surori, pe 
demnitari. 

„Ajuns la vârsta de patruzeci de ani", continuă el, „nutresc 
speranţa de a trăi destWAPOerOAtiMPăReFasteH Spiritul şi în gândirea 
mea copiii pe care providenţa va binevoi să mi-i dăruiască. 
Dumnezeu ştie cât a costat inima mea o astfel de hotărâre, dar 
nu există sacrificiu care să-mi depăşească curajul atunci când 
mi se adevereşte că este util pentru binele Franţei." 

Se întoarce spre Josephine. Să nu se îndoiască de 
sentimentele sale, îi spune. 

„Nu-mi rămâne decât să mă laud cu ataşamentul şi cu 
tandreţea prea-iubitei mele soţii... şi ca ea să mă considere de-a 
pururi cel mai bun şi mai drag dintre prieteni." 

„Prieteni." Un cuvânt ca o lovitură de pumnal pe care şi-o dă 
lui însuşi şi cu care o loveşte şi pe ea. 

„Prieteni": iată ce a ajuns. 

îşi aminteşte scrisorile pe care i le scria Josephinei pe vremea 
campaniei din Italia. Nu se mai uită la ea. 

Ea începe o frază, apoi lacrimile o podidesc şi Regnaud dă 
citire consimţământul ei pentru divorţ. 

Napoleon nu-şi ridică capul în momentul în care i se prezintă 
procesul-verbal. Apasă pana, trage o linie groasă sub numele 
său. Vede mâna Josephinei scriind dedesubtul acestei linii, încet, 
numele ei, cu literele acelea mici, copilăreşti. îşi întoarce capul. 
Aude  scârţâitul penei. Când liniştea revine, merge spre 
Josephine, 


o îmbrăţişează şi o conduce împreună cu Hortense şi cu 
Eugene spre apartamentele ei. 

Aşadar, s-a sfârşit. Nu asistă la Consiliu, care adoptă textul 
hotărârii ce va fi votată de către Senat. Va fi suficient apoi ca 
nulitatea legăturii religioase să fie declarată de către comisia 
ecleziastică, a cărei componenţă o va stabili şi care se va 
supune. începând cu această zi de 14 decembrie 1809, el ştie că 
va obţine ceea ce vrea, chiar dacă unii vor contesta legalitatea 
procedurii. 

Aşadar, a reuşit. A rupt legătura care îi amintea de trecut, de 
începutul ascensiunii sale. 

Se aşază pe pat. A încheiat cu tinereţea sa. Este ceea ce şi-a 
dorit. Nu simte însă nicio bucurie. A dorit divorţul pentru a rămâ- 
ne fidel destinului său. Dar mai este el credincios originilor sale? 

Se culcă. Uşa se deschide. O vede pe Josephine. Vine 
încetişor spre patul lui. O strânge în braţe. 

„Curaj, curaj", şopteşte el. 

O ţine la piept până ce termină cu plânsul, apoi îl cheamă pe 
Constant, care o conduce înapoi. 

Tristă noapte. 

Când se trezeşte a doua zi dimineaţa, se simte lipsit de vlagă. 
Se lasă îmbrăcat, ridicându-şi braţele încet. Toate îl dor. Are în 
gură gustul amar al bilei. îl doare stomacul. 

îl cheamă pe Meneval, dar nu poate să dicteze. E frânt de 
oboseală. Se prăbuşeşte pe o canapea. Are impresia că trupul îl 
apasă. Un timp stă aşa, nemişcat, cu capul sprijinit în mână, cu 
fruntea umedă. 

Apoi, se ridică brusc când un aghiotant îl anunţă că trăsurile 
împărătesei sunt gata să plece la Malmaison. 

Este ultima încercare. 

Coboară pe mica scară întunecoasă. O vede, are un aer 
rătăcit. O ia lângă el, o îmbrăţişează, apoi o simte alunecând. 
Leşină. O duce la o canapea. 

Ea deschide ochii, întinde braţul. Dar el se depărtează. Ce să-i 
spună? Ce să facă? A ales deja. 

îl cheamă pe Marele Şambelan. Nu vrea să rămână la 
Tuileries. Se va instala pentru câteva zile la Trianon. 

Trebuie să trăiască. 

Urcă în trăsură. Prinţesa Borghese să fie invitată să stea cu 
el, împreună cu doamna sa din suită, Christine de Mathis. 


să trăieşti, este şi asta o chestiune de voinţă. 


31 


A trecut abia o zi de când se află la Trianon şi singurătatea îl 
apasă deja. Această lună decembrie şi acest an 1809 nu se mai 
termină! 

Aude râsetele Paulinei Borghese şi ale doamnelor sale de 
onoare. Nu le suportă. lese în parc. | se pare că nu-şi va mai 
recăpăta vigoarea. 

Le-a dat liber aghiotanţilor, lui Meneval. Cere să i se înşeueze 
calul. Vrea să vâneze. Străbate pădurile Versailles, platoul 
Satory. Se întoarce udat de ploaie, dar se simte mai bine. O 
zăreşte pe Christine de Mathis. Va cina cu ea. însă, de îndată ce 
se află faţă în faţă cu această femeie tânără care flecăreşte şi se 
mironoseşte, se plictiseşte. îşi aminteşte de Josephine, de 
complicitatea care îi unea. Se ridică. O lasă pe Christine de 
Mathis şi pleacă. 

Nu cumva şi-a atras asupra lui deochiul, despărţindu-se de 
Josephine? Poate că ea era femeia datorită căreia mergea 
înainte. Nu va avea linişte până când nu va fi sigur că ea 
trăieşte liberă şi liniştită după acest divorţ. 

Vrea s-o revadă. Nu sunt mai mult de câteva ore de când a 
părăsit-o şi are nevoie de ea. Trebuie să se convingă cu ochii lui 
că e în viaţă. Dintr-odată, se teme foarte tare că ea nu suportă 
despărţirea şi că va muri. 

Se duce la Malmaison şi o vede umblând singură prin parc. 
Ea se întoarce, vine spre el ca o femeie pierită. El o sprijină, 
pornesc împreună pe alei. Se calmează. Nu are voie să regrete 
acest divorţ. 

Ea înseamnă trecutul său. lar trecutul este în urmă. Nu-l plânge. 
Nu încearcă să-l reînvie. 

O îmbrăţişează. Se întoarce la Trianon. Neliniştea îl cuprinde 
iar. Josephine trebuie să treacă peste încercarea asta. Dacă va 
muri, ce lovitură ar fi pentru el, ce şoc politic! „împăratul egoist, 
împăratul care şi-a alungat soţia bătrână, iar ea a murit", se va 
spune. 

Scrie. 

„Draga mea, te-am găsit astăzi mai slăbită decât ar fi normal 
să fii... Nu trebuie să te laşi copleşită de o melancolie funestă; 
trebuie să te găsesc mulţumită, şi, mai ales, să văd că te 
îngrijeşti de sănătatea ta care îmi este atât de prețioasă. Dacă 


ţii la mine şi dacă mă iubeşti, trebuie să fii tare şi să faci în aşa 
fel încât să fii fericită. Nu poţi să pui la îndoială prietenia mea 
constantă şi tandră, şi îmi cunoşti prea puţin sentimentele pe 
care ţi le port, dacă îţi închipui că eu aş putea fi fericit ştiind că 
tu nu eşti fericită, şi mulţumit dacă tu nu te linişteşti. 

Adio, draga mea, gândeşte-te că vreau toate astea de la tine. 

Napoleon" 

Am datoria s-o sprijin. Dacă clachează, mă duc şi eu la fund. 
Mariajul meu ar fi compromis de acest scandal şi de ecoul morţii 
sale sau pur şi simplu al disperării sale. 

Ea nu poate, nu are voie să se abandoneze. Am nevoie de 
viaţa ei, am nevoie s-o văd fericită. 

îşi repetă fraza pe care i-a şoptit-o ea cu o voce calmă în 
parcul de la Malmaison. 

„Îmi pare uneori", i-a spus, „că am murit şi că nu-mi rămâne 
decât un fel de facultate vagă prin care simt că nu mai exist." 

Primeşte de la ea scrisori care emană aceeaşi deznădejde şi 
aceeaşi amărăciune. 

Nu poate să-i reproşeze nimic. | s-a supus. Dar începe să-şi 
piardă răbdarea. Doar nu i-a impus această suferinţă pentru un 
fleac. 

îl convoacă pe Champagny. Are vreun răspuns de la ţar? 

Vrea sau nu vrea să mă însor cu sora lui, Ana ? Cât valorează 
scuzele lui? Mama Anei ar fi reticentă? Simple pretexte. Trebuie 
să mă 


îndrept în cazul acesta spre Austria. Champagny să discute 
cu noul ambasador al Vienei la Paris, prințul Carol 
Schwarzenberg, un prinț de valoare, care şi-a salvat oamenii la 
Ulm şi a luptat la Wad PAENNEEN URH d Scä Francisc I este 
dispus să mi-o dea pe fiica lui, Maria-Luiza. Mie, corsicanului, lui 
Attila, Anticristului - nu aşa mă numesc tinerele ducese la 
Viena? 

Este neliniştit. Trebuie să obţină un răspuns imediat, să 
închege rapid legătura unei căsătorii. Cine poate şti sigur ce 
aduce viitorul? 

Se gândeşte la Josephine. Neliniştea devine dintr-odată atât 
de puternică, încât pleacă să vâneze cerbul, avântându-se în 
galop până ce îşi epuizează calul. Se întoarce după lăsarea 
întunericului, însă Trianonul, cu toată prezenţa ofiţerilor casei 
sale şi a servitorilor, e rece şi îi pare pustiu. 

îl convoacă pe generalul Savary. Să se ducă la Malmaison, s-o 
vadă pe Josephine şi să-i prezinte un raport despre starea împă- 
rătesei. 

Savary se întoarce cu o scrisoare de la Josephine. 
împărăteasa e abătută, începe el. Napoleon îl ascultă 
nerăbdător, citeşte scrisoarea, apoi se pune pe scris. 

„Draga mea, am primit scrisoarea. Savary îmi spune că tu tot 
plângi: nu faci bine... Voi veni să te văd atunci când îmi vei 
spune că eşti rezonabilă şi că ţi-ai recâştigat curajul. 

Mâine, am program toată ziua cu miniştrii. 

Adio, draga mea, astăzi sunt trist; am nevoie să te ştiu mulţu- 
mită şi să aflu că te-ai înzdrăvenit. Somn uşor. 

Napoleon" 

Cum s-o forţeze să trăiască, să-şi revină? Trebuie s-o vadă! 

„Vreau neapărat să te văd, dar trebuie să fiu sigur că eşti 
puternică, şi nu slabă; nici eu nu mă simt mai bine şi asta mă 
sperie îngrozitor." 

Luni, 25 decembrie, o invită la Trianon la cină, dar îşi regrc tă 
pornirea de cum o vede. Are acel aer chinuit de victimă pe care 
nu-l suportă. Se simte incapabil să vorbească, aşezat faţă în 
faţă cu ea, având-o în dreapta pe regina Hortense şi pe Caroline, 
regina Neapolelui. 

îşi lasă capul în jos la răstimpuri să nu i se vadă lacrimile din 
ochi. 

El a vrut, ela ales. 


Nu va mai exista altă cină cu Josephine. 

în dimineaţa următoare, pleacă de la Trianon şi se întoarce la 
Tuileries. Merge prin galerii, trece prin salonul unde împărăteasa 
îşi avea suita. NAPOLEON -IMPARATUL REGILOR 385 

Fără soţie, acest palat e mort. 

Se simte izolat. Nu se poate opri să-i scrie din nou: 

„Am fost foarte necăjit când m-am întors la Tuileries, Eugene 
mi-a spus că ai fost tristă ieri: asta nu e bine, draga mea, este 
contrar celor ce mi-ai promis. 

Voi cina singur. 

Adio, draga mea, ai grijă de tine.“ 

Este ultima zi a anului 1809, o duminică. Se duce la arcul de 
triumf de la Carrousel ca să asiste la parada Vechii Gărzi care 
defilează în aplauzele mulţimii. 

Se întoarce la Tuileries la ora 15. Soarele inundă încăperile în 
această zi de 31 decembrie. 

Se aşază la masa de lucru. îi va scrie lui Alexandru. 

în zilele următoare, va trebui să ştiu care pântec îmi va purta 
fiul, unul austriac sau unul rusesc! 

Dictează scrisoarea cu o voce sacadată. 

„O las pe Majestatea Voastră să judece, cine e mai bun la 
limbajul alianţei şi al prieteniei, din partea Sa sau a mea. Dacă 
începem să ne ferim, înseamnă că am uitat deja de Erfurt şi 
Tilsit." 

Fraza e dură. Nu vrea s-o modifice. O confidenţă va îndulci 
oarecum duritatea. 

„Am stat puţin în expectativă", continuă Napoleon, „şi am 
fost cu adevărat afectat de ceea ce interesele Monarhiei mele 
m-au obligat să fac. Maiestatea Voastră cunoaşte ataşamentul 
meu faţă de împărăteasă." 

Semnează. 

Anul care începe trebuie să marcheze începutul unei alte 
vieţi, al unei alte femei, al gloriei mele supreme. Voi avea 
patruzeci şi unu de ani. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 387 


32 

Napoleon citeşte scrisoarea pe care tocmai a primit- o de la 
Josephine. îşi revine, orice-ar spune. Acum n-o mai îngrijorează 
divorţul, ci situaţia bubtfĂtERNSâțeăRATUL REGILOR 387 

Prizează, merge la fereastră. De câteva zile se simte mai 
bine. larna lui 1810 este aspră, dar cerul rămâne senin. Zilele au 
început să crească. 

la scrisoarea, o parcurge şi, aplecat, scrie câteva rânduri. 

„Tu nu ai încredere în mine“, scrie el, „toate bârfele care 
circulă te lovesc; îţi place mai mult să pleci urechea la 
baliverhele dintr-un mare oraş decât la ce îţi spun eu; şi anume 
să nu permiţi să ţi se toarne poveşti numai ca să te doară. 

Mi-e ciudă pe tine şi, dacă nu aflu că eşti veselă şi mulţumită, 
o să te cert foarte tare. 

Adio, draga mea. 

Napoleon" 

Josephine a redevenit ceea ce nu a încetat niciodată să fie. O 
femeie care cheltuie şi cântă ca un greier, dar care are 
zgârcenia prudentă a unei furnici. Şi care, acum că a acceptat 
divorţul, evaluează ce venituri are. Să facem socoteala. 

„Am lucrat astăzi cu Esteve, trezorierul principal al Coroanei. 
Am acordat 100.000 de franci pentru 1810, pentru cheltuieli 
extraordinare la Malmaison. Prin urmare, poţi planta cât vrei; vei 
folosi această sumă cum vei crede de cuviinţă. L-am însărcinat 
pe Esteve să-ţi trimită 200.000 de franci. Am ordonat să-ţi fie 
plătită parura de rubine, care va fi evaluată de intendenţă, căci 
nu vreau să fiu furat de bijutieri. Asta mă costă 400.000 de 
franci cu totul. 

Am ordonat să se deblocheze milionul de pe lista civilă pen- 
tru 1810, la dispoziţia omului tău de afaceri, ca să-ţi plătească 
datoriile. 

Trebuie să găseşti în dulapul tău de la Malmaison între 
500.000 şi 600.000 de franci; poţi să te foloseşti de ei ca să-ți 
refaci argintăria şi să-ţi completezi lenjeria. 

Am ordonat să ţi se facă un serviciu de porțelan foarte 
frumos; îl vor face la comanda ta pentru a-ţi fi pe plac. 

Napoleon" 

Reciteşte această scrisoare cu calcule contabile. Seamănă cu 
un articol dintr-un tratat de pace. Bătălia a avut loc. Sunt fixate 
contribuţiile. Aici însă, învingătorul este cel care plăteşte celui 


învins. 

Este prețul libertății şi al liniştii mele. Am făcut ce trebuie. 
Pentru ea, pentru mine. Saa 

Se aşază la masa "0e Otr BUEtRERE 3Bblitiei pe care i le 
comunică Fouche repetă la nesfârşit acelaşi refren. Cel pe care îl 
cântă oamenii ce aparţin „partidului care a votat moartea 
regelui". îi ştie. Sunt Fouche, Cambaceres, şi în spatele lor toţi 
cei care au ieşit din rândurile Revoluţiei, Murat şi o mare parte 
dintre mareşali. 

Au fost regicizi. Au vrut să vadă capul lui Ludovic al XVI-lea 
ros- togolindu-se în coş. Se opun căsătoriei mele cu o austriacă, 
nepoată de-a Măriei Antoaneta, care ar face din mine nepot prin 
alianță al lui Ludovic Capet! 

Ludovic al XVI-lea, unchiul meu! 

Citeşte buletinul poliţiei. „în timp ce toate mediile se agită în 
chestiuni politice şi intrigi, populaţia Parisului nu se mai ocupă 
decât de achiziţionarea mărfurilor de consum; în acelaşi timp, 
ea păstrează totuşi prejudecăţi serioase contra unei prințese 
austriece." 

Am de ales? 

Țarul, dacă e să mă iau după Caulaincourt, se eschivează. Pe 
când Mettemich, la Viena, şi ambasadorul Schwarzenberg, la 
Paris, vorbesc clar. Pot să-mi permit să stau la cheremul ţarului? 
Și apoi, ce încredere să am într-o curte unde fiul participă la 
strangularea tatălui şi unde schimbarea unui suveran răstoarnă 
o alianță, în timp ce la Viena împărații trec, dar politica de 
cabinet rămâne aceeaşi? 

Ezită. Este ca în momentul unei bătălii, când trebuie să hotă- 
răşti dacă îţi trimiţi escadronul să atace flancul stâng sau flancul 
drept. 

Luni 29 ianuarie, Napoleon decide să reunească la Tuileries 
un mare consiliu privat. 

la loc pe estradă, în faţa acestei adunări de feţe 
simandicoase. Vede în stânga sa preşedinţii Senatului şi ai 
Corpului Legislativ, miniştrii, pe unchiul său, cardinalul Fesch, 
arhiepiscopul Parisului, înalții ofiţeri ai Imperiului, iar la dreapta 
sa, regii şi reginele. Murat se află în primul rând, alături de 
Eugene. Fouche s-a aşezat la distanţă de Talleyrand Gălbejitul. 

Știu care le sunt opiniile chiar inainte să ia cuvântul. 

„AŞ putea să mă căsătoresc cu o prinţesă din Rusia, din 


Austria, din Saxonia, din una dintre casele suverane din 
Germania sau cu o franţuzoaică", spune Napoleon. 

Stau cu toții încremeniţi, cu fețele alungite spre mine. 

„Nu depinde decât Aen EATA RietătiHez pe cea care va 
trece prima pe sub Arcul de Triumf ca să intre în Paris", adaugă 
el. 

întinde mâna. Fiecare să-şi spună părerea. 

Lebrun îndrăzneşte să vorbească primul. însă arhitrezorierul 
a ales prudenţa. Este partizanul unei prințese saxone. Murat, fu- 
ribund, enervat, spune ceea ce aşteaptă împăratul să spună: 
austriaca va aduce în memorie amintirea Măriei Antoaneta, 
națiunea o va detesta, o asemănare cu Vechiul Regim va 
îndepărta inimile ataşate Imperiului fără să le cucerească pe ale 
nobililor din suburbia Saint-Germain. Trebuie să se căsătorească 
cu o prinţesă din Rusia, concluzionează Murat. 


Murat a vorbit tare. Eugene este în favoarea austriecei. Şi 
iată-l pe Talleyrand trădătorul, Gălbejitul, care îl aprobă pe 
Eugene cu vocea sa calmă. „Ca să reabilităm Franţa în ochii 
Europei şi în propriii ORP EEN t APAS EPRS OE Nu- -i aparținea, ci 
care aparținea unei singure facțiuni", spune el, trebuie să se 
căsătorească cu o descendentă a casei de Habsburg. lar 
Fontanes, marele maestru al Universității, supralicitează: 
„Alianţa Maiestăţii Voastre cu o fată din Casa de Austria va 
reprezenta un act ispăşitor din partea Franței." 

Să vorbească. Să-şi închipuie că Franta va ispăşi, dacă asta 
îmi va permite în sfârşit să-mi fac acceptat Imperiul, dinastia, 
noblețea imperială, de către aceia care continuă să influențeze 
o parte a Europei. 

„Am misiunea să conduc Occidentul", i-am scris acestui papă 
care este „dominat de orgoliul şi de fastul lumii", şi dacă pentru 
a-mi îndeplini destinul trebuie să mă însor cu o austriacă, să 
devin nepotul lui Ludovic al XVI-lea, de ce nu? 

O Habsburgă în patul meu, o urmaşă a lui Carol Quintal şi a 
lui Ludovic al XIV-lea, ce pântec mai bun pentru fiul meu? Ce 
asigurare pentru viitor! lar eu ştiu, sunt sigur că nimic nu mă va 
schimba. Eu nu voi fi niciodată Ludovic la XVI-lea. 

Napoleon se apleacă, şuşoteşte cu Cambaceres, care stă 
aproape de el în calitate de arhicancelar: „Aşadar, se bucură toţi 
de căsătoria mea? Din câte înţeleg, ei presupun că astfel leul va 
dormi? Ei bine! Se înşală." 

Scutură din cap. 

„Poate că somnul", continuă el, „îi va fi la fel de dulce ca al 
oricăruia dintre ei! Dar nu vedeţi că având aerul că atac 
necontenit, totuşi eu nu urmărersc decât să mă apăr?" 

îl vede deodată pe Fouche care vrea să se fofileze fără să fi 
luat cuvântul. Abil şi prudent Fouche, partizan al unui mariaj 
rusesc, ca toţi regicizii. Dar preferând să păstreze tăcere. Ar 
trebui totuşi să ştie că nu rămâne decât austriaca. 

Trebuie, conchide Napoleon, ca Eugene să-l caute pe prinţul 
Carol Schwarzenberg şi să obţină de la el un răspuns imediat în 
privinţa acestei tinere arhiducese de optsprezece ani, Maria- 
Luiza. 

Pentru prima oară, Napoleon se întreabă: „E frumoasă?" 

Nu i s-a vorbit decât despre vârsta şi despre educaţia ei. Vrea 
să ştie acum, pe loc. 


Şedinţa consiliului privat se încheie. îl aude pe Lacuee, minis- 
trul Administraţiei războiului, spunând cu voce tare: 

— Austria nu mai este o mare putere. 

Napoleon se ridică. NAPOLEON - IMPARATUL REGILOR 391 

— Se vede clar, domnule, că nu aţi fost la Wagram, îi răspun- 
de cu dispreţ. 

Ce ştiu ei despre realitatea lumii? Despre jocul pe care sunt 
nevoit să-l joc? Țarul mă face să aştept pentru că nu îndrăzneşte 
să refuze pe faţă să-mi dea sora. O aleg pe Maria-Luiza, dar nu 
vreau să rup relațiile cu Alexandru I. Mai întâi trebuie să mă 
asigur de răspunsul austriecilor. Dispune oare Schwarzenberg 
de puteri care să-i permită să angajeze Vienafără să-l consulte 
pe impăratul său şi pe Mettemich? 

Marţi, 6 februarie, Eugene se întoarce de la ambasada 
Austriei. 

Napoleon îl priveşte fix. Eugene nu lasă să se vadă nimic din 
răspunsul lui Schwarzenberg. Napoleon îi întrerupe lunga relata- 
re a întrevederii cu ambasadorul. „Da sau nu?“ întreabă. 

„Da“, răspunde Eugene. 

S-a făcut. Napoleon gesticulează. Izbucneşte în râs. Păşeşte 
dintr-o parte în cealaltă a cabinetului cu paşi mari. îşi strânge 
pumnii. 

li am la degetul mic. Mi-au dat arhiducesa. Este a mea. 

îi convoacă pe Berthier şi pe Champagny. Să fie redactat ime- 
diat contractul de căsătorie. Totul trebuie făcut în câteva zile. Se 
va semna un contract aici, la Paris, şi unul la Viena, unde se va 
celebra o căsătorie prin procură. Berthier îl va reprezenta pe 
împărat. 

Vrea ca ea să fie aici înainte de sfârşitul lui martie, pentru ca 
mariajul să fie celebrat în primele zile din aprilie. 

Se întoarce spre Champagny. 

„Veniţi mâine dimineaţă la ceremonia deşteptării. Aduceţi-mi 
contractul lui Ludovic al XVI-lea şi istoricul." 

Se înscrie în şirul domnitorilor, de la Clovis la Comitetul 
Salvării Publice. E nepotul lui Ludovic la XVI-lea. 

„Scrieţi-i în seara aceasta prinţului Schwarzenberg şi daţi-i în- 
tâlnire mâine, la prânz." 

îl reţine pe Champagny în momentul în care acesta se pregă- 
teşte să plece. Acum că e sigur pe partida austriacă, trebuie să 
se distanţeze de Alexandru |. 


Napoleon prizează tutun, jubilează. Frumoasă mişcare în doi 
timpi, ca o cursă întinsă pe câmpul de luptă. Mai întâi va părea 
că subscrie la argumentele avansate de către ţar. A zis că sora 
lui ar fi prea mică penthiuăeăt HERBA AteriRdalacord cu el. 

Napoleon dictează scrisoarea pe care Champagny i-o va tri- 
mite lui Caulaincourt pentru Maiestatea Sa împăratul din nord: 
„Prinţesa Ana nefiind încă de vârstă potrivită, şi cum fetele pot 
să rămână doi, trei ani, între primele semne de nubilitate şi 
maturitate, asta ar însemna mai mult de trei ani fără rod." Ar fi o 
întârziere prea mare. Şi, cum subliniază şi ţarul, ar mai fi la 
mijloc şi chestiunea religioasă. 

Această primă scrisoare către Alexandru trebuie să plece de- 
grabă. 

„Mâine seară", continuă Napoleon, „după ce veţi fi semnat 
actul cu prințul Schwarzenberg, veţi expedia a doua 
corespondenţă pentru a-i aduce la cunoştinţă că m-am decis 
pentru austriacă." 

Vrea, trebuie să vadă tot, să controleze tot. 

„Vom trimite de la Paris trusoul şi darul de nuntă. Nu e nevoie 
să se facă pregătiri la Viena", îi spune ambasadorului Franţei în 
Austria, Otto. 

Vrea să vadă eşarfele, mantourile de curte, periile, bonetele 
de noapte, rochiile, bijuteriile, o parură cu diamante şi 
numeroase briliante. 

îi cheamă pe artişti. Aşa trebuie să arate pantofii arhiducesei 
Maria-Luiza, precizează el. 

îi cere Hortensei să-i dea lecţii de dans. 


— Acum e nevoie să devin om de curte. Aerul meu serios şi 
sever nu i-ar plăcea unei tinere. Ea trebuie că-şi doreşte plăceri- 
le vârstei. Haide, Hortense, eşti Tersiphora noastră, învaţă-mă 
să valsez. NAPOLEON-IMPĂRATUL REGILOR 393 

Se străduieşte. Se simte stângaci, ridicol. Părăseşte salonul. 

— Să lăsăm fiecărei vârste ce i se potriveşte, zice. Eu sunt 
prea bătrân. De altfel, îmi dau seama că nu prin dans va trebui 
să strălucesc. 

Dimineaţa, se priveşte îndelung în oglindă în timp ce 
Roustam şi Constant se foiesc în jurul lui. Are burtă deja. Părul i 
s-a rărit. Trimite după Corvisart şi, îndată ce îl vede intrând, îl 
întreabă fără să-l privească. 

Până la ce vârstă poate un bărbat să-şi menţină forţa virilă în 
materie de procreere? Şaizeci, şaptezeci de ani? 

Posibil, răspunde prudent Corvisart. 

Aşa va fi. Dar cum e, cum arată austriaca? Nu are decât 
câteva medalioane şi un desen reprezentând-o pe Maria-Luiza. 
Vrea să vorbească cu ofiţerii care au văzut-o la curtea de la 
Viena. Talia? Tenul? Culoarea părului? 

„Cu greu le smulg câte un cuvânt", îi spune lui Corvisart. „Am 
impresia că soţia mea e urâtă, căci dintre toţi hoţomanii ăştia ti- 
neri, unul nu mi-a putut confirma că ar fi drăguță. Văd doar că 
are buzele tipic austriece, adaugă el uitându-se la desen. în fine, 
să fie bună şi să-mi facă băieţi zdraveni..." 

Cu o trăsătură de pană, subliniază numele celor pe care îi 
reţine ca să formeze casa viitoarei împărătese. Vor trebui să fie 
din nobilimea bună şi veche, o casă după modelul celei a Măriei 
Antoaneta. 

Asta e. Fouche n-are decât să mârâie. Vremea regicizilor a 
apus. Vreau să reînnod toate firele. 

în 16 februarie, la Viena, are loc ratificarea contractului de 
căsătorie provizoriu. Ceremonia căsătoriei prin procură va fi la 
Viena, în n martie. Maria-Luiza va pleca la drum în 13 martie. lar 
mariajul se va celebra la Paris, în ziua de 1 aprilie. 

Am devenit nepotul lui Ludovic la XVI-lea şi rămân eu însumi. 

Fiul meu se va naşte din uniunea tuturor dinastiilor, iar eu 
sunt împăratul Occidentului. 

Totul este pregătit. Se gândeşte la Josephine. A făcut ce se 
cuvine pentru ea, dar nu e bine ca prezenţa acesteia să fie ca o 
umbră prea apăsătoare. Trebuie să stea mai departe de Paris. 


Dă ordin să se amenajeze, cât mai repede cu putinţă, castelul 
din Navarre, în apropiere de Evreux. Va fi nevoie să se ducă 
acolo. Normandia nu înseamnă un exil. 

„Draga mea“, îi schEOLEeWWPARATUEALAfțehească ceea ce am 
făcut pentru Navarre. Şi să vezi în asta o nouă dovadă a dorinţei 
mele de a mă face agreabil în ochii tăi. 

Acomodează-te la Navarre. Poţi să pleci în 25 martie, să-ţi pe- 
treci toată luna aprilie. 

Adio, draga mea. 

Napoleon" 

Aprilie, luna căsătoriei mele. Josephine va înțelege. 

Se izolează în cabinetul de lucru de la Rambouillet. îi scrie 
prima scrisoare Mariei-Luiza. îi cere lui Meneval să-i pregătească 
penele şi hârtia, apoi începe, rupe coala după primele rânduri. 
Trebuie să-şi corijeze scrisul, să-l facă mai citeţ. 

la micul portret care îl înfăţişează şi pe care vrea să-l trimită 
arhiducesei. 1-1 va duce Berthier. 

începe să scrie. 

„Dragă verişoară, 

Calitățile strălucite care disting persoana voastră au inspirat 
dorinţa de a o servi şi onora adresându-ne împăratului, tatăl 
vostru, pentru a-l ruga să ne încredinţeze fericirea Alteţei 
Voastre Imperiale." 

Se opreşte. Este tentat să renunţe. Preferă atacul în locul 
acestui joc de glezne. Continuă totuşi: 

„Putem spera că va agrea sentimentele ce ne îndeamnă la 
acest demers? Putem să ne flatăm că ea nu va fi determinată 
doar de datoria de a se supune voinţei părinţilor? Este suficient 
ca sentimentele Alteţei Voastre Imperiale să se îndrepte în mică 
parte către noi; voim să le cultivăm cu atâta grijă şi să ne luăm 
sarcina de a-i plăcea într-atât în toate, încât ne măgulim că vom 
reuşi să-i fim agreabil într-o zi: este țelul la care vrem să 
izbutim, drept pentru care rugăm pe Alteța Voastră să ne fie 
favorabilă. 

Cu aceasta, ne rugăm lui Dumnezeu, dragă verişoară, să vă 
aibă în Sfânta şi Demna Lui pază. 

Vărul vostru bun, 

Napoleon 

Rambouillet, 23 februarie 1810.“ 

Asta este ceea ce îşi doreşte. Nu s-o aibă doar pentru că se 


supune voinţei tatălui ei. 
Nu a iubit niciodată decât ceea ce a luat, ceea ce a cucerit. 


NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 393 


33 


Fredonează, în această -dimipșată deuidiminică, 25 februarie 
1810.11 urechează pe Constant care îl îmbracă, dar apoi îşi 


expediază valetul afară. Se opreşte încă o dată în faţa oglinzii. 

Vasăzică e în al patruzeci şi unulea an de viaţă! Aş! Abia de- 
acum începe să trăiască! Nu s-a simţit nicicând mai liber, mai 
sigur pe el, mai tânăr. A terminat în sfârşit de escaladat acestă 
stâncă abruptă care a fost viaţa sa până astăzi. Ultimele 
săptămâni din decembrie au fost fără tăgadă cele mai 
întunecate. A avut senzaţia că nu va reuşi niciodată să se 
smulgă de trecutul său, că se va crampona de el, împiedicându- 
1 să ajungă în vârf. Dar a ajuns. Nu se întoarce. O aşteaptă pe 
această prinţesă de Habsburg în vârstă de optsprezece ani, pe 
această fecioară fecundă în care curge sângele unor vechi di- 
nastii. O va avea în patul său. 

Trece în cabinetul de lucru. Se aşază. Dacă ar fi după el, i-ar 
scrie în fiecare clipă a zilei. 

„Toate scrisorile care sosesc de la Viena“, scrie el 
controlându-şi mâna ca să caligrafieze cuvintele, „nu vorbesc 
despre calităţile voastre decât cu admiraţie. Nerăbdarea mea 
este extremă de a mă afla în prezenţa Maiestăţii Voastre. Dacă 
mi-aş asculta instinctul, aş goni ca vântul şi aş fi la picioarele 
voastre înainte de a se afla că am părăsit Parisul." 

Cântă. Visează. Ar putea cu adevărat să galopeze până la 
Viena, să surprindă curtea din Austria. 

„Dar nu se cuvine", continuă el. „Mareşalul Berthier, prinţ de 
Neuchâtel, vă va prelua ordinele în timpul călătoriei voastre... 
Nu am decât un singur gând, să cunosc ce vă poate fi pe plac. 
Grija de a vă plăcea, Doamnă, va fi cea mai constantă şi cea mai 
dulce ocupaţie a vieţii mele. 

Napoleon" 

lată ceva ce n-am mai cunoscut. Poate singurul lucru pe care 
îmi rămâne să-l descopăr. O nouă femeie, pentru care primul 
bărbat voi fi eu. O prinţesă, fiică de împărat. O fecioară care va 
deveni mama fiului meu. 

Ce drum lung de la „individul“ care eram la Palatul Regal, 
când nu ştiam nimic despre un trup de femeie. Toate celelalte 
erau deja destul de pricepute şi versate. Una singură a fost 
blândă, liniştitoare: Maria, însă şi ea se dăruise unui alt bărbat 


înainte de mine. 

Aştept acum o soție pentru un împărat. O femeie de rangul 
meu care va fi doar a mea, care Îmi va purta fiul, viitorul 
dinastiei mele. NAPOLEON- ÎMPĂRATUL REGILOR 39 

O voi descoperi. 

Când? Când? îl ceartă pe Constant. Pentru ce trebuie să mai 
aştepte încă o lună? 

Se simte atât de plin de elan, încât uneori se miră de furia 
care îl împinge să vâneze aproape zilnic, să meargă de la un 
palat la altul, de la Tuileries la Saint-Cloud, de la Compiegne la 
Rambouillet sau la Fontainebleau. 

Trece prin încăperi în pas forţat. Se opreşte. Să fie date jos 
aceste tablouri care amintesc o înfrângere austriacă. 
Apartamentele să fie tapetate cu caşmir de India. Mobilele, 
toate mobilele să fie schimbate. Nimic să nu amintească faptul 
că aici a trăit o altă femeie. Totul trebuie să fie nou pentru 
femeia cea nouă. 

încearcă să-şi imagineze viaţa alături de ea. Vrea o etichetă 
la fel de strictă precum cea de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. 
Se întoarce spre Marele Şambelan, contele de Montesquieu 
Fezensac. Patru femei de viţă nobilă vor sta de gardă pe lângă 
împărăteasă. Nu va exista niciodată o întrevedere particulară 
între un bărbat, oricine ar fi el, şi Maiestatea Sa. 

Se depărtează, morocănos. 

„Adulterul duce la canapea", zice. 

El ştie cum e cu fidelitatea. îndepărtează bărbaţii şi 
canapelele şi vei avea o soţie credincioasă! 

Dar nu poţi să-ţi păstrezi poziţia decât dacă îţi convingi 
supuşii că eşti cel mai bun prinţ. Maria-Luiza trebuie să fie 
ataşată de el. Trebuie ca dragostea pe care i-o va purta să fie 
atât de mare, încât să nu-şi dorească altceva decât să-l vadă pe 
el, să fie cu adevărat singurul care să-i ocupe gândurile. 

Sufletul ei trebuie să fie pregătit să mă primească, să fie deja 
Supus. 

Tot ce poate să facă momentan este să-i scrie, ca să 
acţioneze asupra ei, chiar dacă ştie că ea se află deja pe drum, 
având în vedere că a plecat imediat ce s-a încheiat căsătoria cu 
procură şi serbările organizate în onoarea sa la Viena. Va dura 
însă mai mult de zece zile până ce convoiul de o sută de trăsuri 
va ajunge la Paris. 


lar gândul că ea se apropie în timp ce el stă aici şi aşteaptă îl 
scoate din minţi. 

„Sper ca scrisoarea mea s-o găsească pe Maiestatea Voastră 
la Brunn sau chiar dinte IN pă WI Arcu ie*0l. „Număr clipele, 
zilele mi se par lungi; şi aşa va fi până în momentul în care voi 
avea fericirea să vă întâmpin... Fiţi sigură că nu există om pe 
pământ care să vă fie mai ataşat şi care să vrea să vă iubească 
mai mult decât mine. 

Napoleon 

io martie 1810“ 

Observă din când în când uimire pe chipul aghiotanţilor, al 
secretarului, al surorilor sale. Ar putea să fie mulţumit, îşi zic în 
sinea lor desigur, satisfăcut de această uniune politică. Acum 
este aliat ca un Bourbon cu Habsburgii. Cu această unire se 
închide reţeaua pe care a vrut s-o ţeasă între membrii familiei 
sale şi dinastiile domnitoare, de Wurttemburg, pentru Jerome, 
de Bavaria, pentru Eugene, a Paulinei cu prinţul Borghese. A 
devenit „fratele", „vărul" tuturor celor care domnesc în Europa. 


„Sunt nepotul lui Ludovic al XVI-lea, bietul meu unchi", 
şopteşte în faţa ministrului Relaţiilor externe, Champagny. 

„Mijlocul principal de care se serveau englezii", continuă el, 
„ca să alimenteze focuF45PWINRĂRAȚIL REGH?ln Bit era acela de a 
presupune că intenţia mea este să detronez dinastiile." 

Prizează. Are o grimasă de dispreţ. Trebuie să fii orbit ca să 
gândeşti aşa ceva. El nu a dorit niciodată decât să calmeze 
această mare tulburată de Revoluţie, s-o potolească păstrând 
lucrurile noi cărora le-a dat naştere, ideile noi şi, mai ales, Codul 
civil, dar păstrând totodată şi principiile monarhice, Imperiul şi 
alianţa cu dinastiile. 

„Nimic nu mi s-a părut mai potrivit pentru a alunga îndoielile 
decât să cer în căsătorie o arhiducesă austriacă", spune 
Napoleon. 

„Nicicând", insistă el, „n-am fost atât de aproape de pace." 

împinge cu un gest nervos scrisorile aşezate pe masă. Mai ră- 
mâne Spania. Dar, îndată ce se va fi parafat căsătoria, va porni 
în- tr-acolo. Italia este liniştită, papa domolit, coborât la ceea ce 
i se cuvine, un episcop deposedat de puterea pământească. 
„Regatul său nu face parte din lumea aceasta." Cât despre 
Biserica din Franţa, aceasta va fi galicană, cum a fost sub 
Ludovic al XIV-lea. 

Face câţiva paşi, chipul i se înnegurează brusc. Mai rămâne 
aliatul din nord, Alexandru |. 

Țarul a căzut în cursa pe care o întinsese pentru mine. 

Napoleon ia ultima scrisoare de la Caulaincourt. Ambasadorul 
bombăne, cere insistent să fie rechemat. Invocă nemulţumirea 
ruşilor. 

„Toate acuzele pe care mi le aduce Rusia sunt ridicole!" 
exclamă Napoleon. „Ţarul nu mă cunoaşte dacă acum crede că 
am purtat negocieri duble: sunt prea puternic pentru a mă preta 
la una ca asta! Numai atunci când a fost clar că împăratul Rusiei 
nu este stăpân în familia sa şi că nu-şi ţine promisiunile făcute la 
Erfurt, numai atunci am negociat cu Austria, negociere care a 
început şi s-a încheiat în douăzeci şi patru de ore, şi asta pentru 
că Austria trimisese toate împuternicirile ministrului său ca să 
facă uz de ele cu ocazia evenimentului." 

l-au dat-o pe Maria-Luiza fără să clipească. 

Dar el nu se mulţumeşte doar cu trupul unei femei. El îi vrea 
spiritul, inima. Are nevoie, alcătuirea sa intimă are nevoie de pa- 


siune. 

Cum ai putea trăi dacă nu te dăruieşti cu totul, cu un elan 
unic într-un proiect ? Cum fac ei, ceilalți, de rezistă fără să-şi 
trăiască viaţa în absolut PEFOANIRRBTUL REGILOR 399 

Cugetă la toate astea, în timp ce îşi forţează limitele trupului 
la vânătoare sau participând la distracţii. 

Intră în superba reşedinţă a contelui Marescalchi, ambasado- 
rul regelui Italiei - eu, Napoleon - pe lângă împărat - eu, 
Napoleon. 

Vila lui Marescalchi, situată la intersecţia arterelor Montaigne 
şi Champs-Elysee, este plină de o mulţime de invitaţi costumaţi 
şi mascaţi. Fiecare se uită la cei din jur, încercând să-i 
recunoască. 

Napoleon se sprijină de braţul lui Duroc. Deodată, are 
senzaţia că se sufocă şi se retrage într-un salonaş unde vede un 
ofiţer pe care îl recunoaşte; este comandantul de escadron 
Marbot. Apă rece, repede, cere el. E în pragul leşinului. Se 
stropeşte pe faţă şi pe gât. Intră o femeie care îl abordează pe 
Marbot. 

„Vreau să vorbesc cu împăratul", zice. „Trebuie neapărat să- 
mi dubleze pensia. Ştiu că a încercat să-mi închidă gura, pentru 
că în tinereţea mea am avut ibovnici! Ei! Zău aşa, e destul să 
asculţi ce se vorbeşte acolo, afară, în intersecţie, ca să-ţi dai 
seama că fiecare bărbat de-aici are pe câte una! Ce, surorile lui 
n-au şi ele amanți? El, chiar el, n-are amante? Ce caută aici, 
dacă nu ca să poată sta de vorbă mai liber cu drăguţele..." 

Napoleon se ridică. Trece pe dinaintea femeii, deghizat în 
păstor, cu o perucă blondă care îi atârnă până la călcâie.Va 
avea grijă ca guraliva asta obraznică să stea departe de Paris! 
Ca ea mai sunt vreo zece scandalagioaice în capitală, care îşi 
varsă veninul peste tot. 

E adevărat că a venit la Marescalchi şi fiindcă ştia că o va gă- 
si acolo pe Christine de Mathis. însă de-acum, gata cu viaţa 
asta, Maria-Luiza nu are voie să afle nimic despre trecutul său. 
Ea nici 
măcar nu trebuie să se gândească la faptul că el a fost soţul 
unei femei, alta decât ea. 

îl convoacă pe Fouche. 

Domnul regicid are o mutră posacă. Rapoartele sale de poliție 
continuă să afirme că populaţia cârteşte împotriva austriecei. lar 


polițaii lui pun mâna pe toate lucrările care elogiază amintirea 
Măriei Antoaneta şi a familiei regale. A trebuit să-i impun 
înființarea a şase închisori de stat. A murmurat: Bastilia! 
Detenţie arbitrară! NOAPPHEONANPĂRAŞULREȘL9D3P de ucigasii, de 
adversarii decişi să mă asasineze ? 

lar acum el, care a fost partizanul divorțului, lasă ziarele să 
scrie încontinuu despre Josephine. 

„V-am atras atenţia să faceţi în aşa fel încât ziarele să nu vor- 
bească despre împărăteasa Josephine, când colo, ele numai asta 
fac“, spune Napoleon luând un ziar de pe masă. „Nu mai 
departe de astăzi, Le Publiciste este plin.“ 

Se întoarce cu spatele la Fouche, semn că a terminat cu el. 

„Vegheaţi", îi spune, „ca ziarele de mâine să nu preia aceste 
ştiri." 

Aşteaptă nerăbdător ca Fouche să părăsească biroul. Citeşte 
încă o dată scrisorile trimise prin telegraf de la Strasbourg, care 
anunţă că cele o sută de trăsuri, cei patru sute cincizeci de cai 
care alcătuiesc suita Mariei-Luiza au sosit la Saint-Polten. 
Caleaşca viitoarei împărătese este trasă de opt cai albi. Caroline 
s-a aşezat lângă cumnata sa. La puţin timp după plecarea 
Mariei-Luiza, la Viena s-au produs unele tulburări când s-a aflat 
de execuţia de către trupele franceze a lui Andreas Hofer, 
animatorul insurecției din Tirol. 

Napoleon răsfoieşte scrisoarea. Vrea pace, dar nu cu orice 
preţ. Deşi nimic nu trebuie să tulbure această căsătorie, să 
compromită relaţiile pe care vrea să le înfiripe cu soţia sa. 

Scrie. 

„La ora aceasta sunteţi departe de Viena. Vă împărtăşesc 
părerile de rău. Frământările voastre sunt şi ale mele. Sunteţi 
mereu în 


gândurile mele. Aş dori să ghicesc ce ar putea să vă facă 
plăcere şi să mă strecoare în inima voastră. Permiteţi-mi, 
Doamnă, să sper că mă veţi ajuta s-o câştig, s-o câştig cu totul. 
Speranţa aceasta îmi este necesară şi mă face fericit. 

Napoleon 

15 martie 1810“ 

Nu mai poate să aştepte. Ce caută la Tuileries, când ar trebui 
să fie lângă Maria-Luiza, din moment ce căsătoria prin procură a 
fost aprobată? Ea ar trebui să se afle deja în patul lui. 

Marţi 20, decide să plece de la Paris la castelul din 
Compiegne. Acolo a primit-o Ludovic al XVI-lea pe Maria 
Antoaneta. 

lar eu o voi primi ca împărat pe Maria-Luiza. 

Vrea ca toată curtea să fie la Compiegne, iar Hortense şi 
Pauline Borghese să-i stea alături. 

Pauline precis vine însoţită de doamna sa de onoare Christine 
de Mathis. De ce nu ? Pentru moment, sunt singur. 

însă faptul că se află la Compiegne nu-l calmează. 

Când i se alătură şi Murat, îl ia cu el la partide lungi de 
vânătoare. îşi îmboldeşte calul până la sânge. Vrea să fie primul 
la alergare. Debordează de energie. Descalecă, ţinteşte, trage. 
Dintr-odată, nu mai are chef, se întoarce la castel, îi scrie Mariei- 
Luiza. 

„Am avut o partidă de vânătoare foarte reuşită, dar, în acelaşi 
timp, mi s-a părut insipidă. Nimic nu mă mai interesează în 
afară de ceea ce este legat de persoana voastră. Simt că nu-mi 
va mai lipsi nimic atunci când veţi fi aici.“ 

Vrea s-o aibă cu totul. Vrea ca nimic din ceea ce îi aparţine, 
trupul, spiritul, visele, să nu-i scape. 

Abia a terminat de scris, vineri, 23 martie, şi începe o nouă 
scrisoare. „împăratul nu poate fi mulţumit şi fericit decât la gân- 
dul că o va face fericită pe Luiza lui“, îi scrie. 

Nici n-a terminat şi primeşte o nouă scrisoare. „Telegraful mă 
anunţă că sunteţi puţin răcită. Vă implor, îngrijiţi-vă. Azi- 
dimineaţă am fost la vânătoare; vă trimit cei patru fazani pe 
care i-am ucis în semn de ofrandă închinată Stăpânei tuturor 
gândurilor mele celor 
mai secrete. De ce nu sunt un paj legat de suzeran prin 
jurământ de fidelitate, cu un genunchi la pământ, cu mâinile 
mele intr-ale voastre; primiţi-le totuşi în gând. în gând, de 


asemeni, acopăr de sărutări frumoasele voastre mâini..." 

Maria-Luiza se apropie. Marţi, 27 martie, este aşteptată la 
Soissons. 

Aşteptarea e absurdă. Răbdarea, imposibilă. îl cheamă pe 
Constant. Vrea să-şi pună peste uniforma de colonel de vânători 
ai Gărzii redingota pe care a purtat-o la Wagram. Graţie victoriei 
din ziua aceea, a obţinut mâna tinerei arhiducese. 

îl cheamă pe Murat, a cărui soţie, Caroline, o însoţeşte pe 
Maria-Luiza. Să mergem. Caleaşca este pregătită. Pornesc la 
drum. 

îşi sâcâie vizitiii. La staţiile de poştă, pe o ploaie torențială, 
coboară ca să grăbească plecarea poştalioanelor. La intrarea în 
localitatea Courcelles, o roată a caleştii se rupe. Aleargă prin 
ploaie până la poarta bisericii. 

îi plac astfel de evenimente neprevăzute, ploaia şi vântul pe 
care trebuie să le înfrunte, această întâlnire care încalcă 
protocolul, luându-i prin surprindere pe Murat şi pe soldaţii din 
escortă. 

Patrulează încoace şi-ncolo pe marginea drumului, pândind 
apariţia convoiului. Ce-şi imaginau că este el? Ludovic al XVI-lea 
aşteptând cuminte pe tronul său la Compiegne? El este 
Napoleon. 

Vede apropiindu-se caii albi cu trăsura miresei sale. Se 
postează în mijlocul drumului şi se repede asupra caleştii care 
abia s-a oprit. Un scutier lasă scăriţa în jos. Se năpusteşte. O 
recunoaşte pe Caroline Murat, care şopteşte: „Doamnă, e 
împăratul." 

Aşadar, ea este Maria-Luiza. Parfumată, trandafirie, atât de 
tânără. îi prinde mâinile, le sărută. Atât de proaspătă. Râde. O 
măsoară din cap până-n picioare. Simte lângă el sânii grei, 
şoldurile bine conturate, talia suplă, toate ale lui. Are faţa 
îmbujorată, părul blond-cendre. Nu şi-o imaginase atât de plină, 
atât de bine legată. Are poftă s-o strângă în braţe ca pe o pradă 
cărnoasă. Recunoaşte trăsăturile care îl frapaseră în portretele 
pe care le văzuse cu ea, buza groasă tipic austriacă. E un teren 
bun, gras, fertil. E sigur de asta. îi vine s-o tachineze. 

Dă ordin să se treacă peste etapa de la Soissons. Atâta pagu- 
bă pentru banchet, pentru toţi notabilii pe care îi zăreşte pe sub 
streşini şi care îl aşteaptă pe suveran ca să-şi turuie 
complimentele. Râde. Tot ce vrea este un pat, cât mai repede. 


Se înnoptează. O strânge, o dezmiardă. Ea e speriată, apoi 
simte cum, încet, se abandonează. Râde şi ea. 

Un pat, repede. 

Este io seara când ajung la Compiegne. Vede întreaga curte 
care se înghesuie la picioarele marii scări, pregătindu-se să-i 
înconjoare, să-i sufoce cu complimente şi reverenţe. Face un 
gest, trece prin mulţime, se opreşte într-o sufragerie mică unde 
cinează doar cu Caroline şi cu Maria-Luiza. 

E mai frumoasă decât îşi imaginase. Strălucirea trecătoare a 
tinereţii! E sănătoasă, durdulie, cu obrajii ca piersica, nouă ca un 
izvor care a ţâşnit la suprafaţă. 

O Habsburgă de optsprezece ani, asta e! 

O vrea în noaptea asta. 

— Ce instrucţiuni aţi primit de la părinţii domniei voastre? o 
întreabă. 

îi place privirea ei, naivitatea ei. 

— Să vă aparţin cu totul şi să vă dau ascultare în toate, 
şopteşte ea într-o franceză cu accent aspru. 

Mărturisirea de supunere îl excită. 

A mea, femeia aceasta va fi a mea imediat! 

Ea spune, plecându-şi capul, că încă nu a avut loc căsătoria 
religioasă. îl cheamă pe cardinalul Fesch, care o linişteşte, o 
convinge că totul este în ordine. 

Napoleon o duce la clădirea Cancelariei, în vecinătatea 
castelului. Acolo ar fi trebuit să doarmă, singur. Cu Maria-Luiza 
la câteva sute de metri? El nu e bărbatul care să accepte aşa 
ceva. 


O lasă câteva minute singură cu Caroline. E virgină. Nu ştie 
nimic. | s-au dat asigurări că la casa părintească până şi 
animalele de sex masculin au fost tinute dep arte de ea. 

Eu sunt primul masii. J OLEON- ÎMPĂRATUL REGILO pal 

Intră în cameră. 

Este a mea, o vreau. 

O lasă să doarmă când se luminează de ziuă. 

Simte nevoia să-şi strige victoria, triumful. lese din cameră. 

Se apropie de Savary, aghiotantul, care aşteaptă în salonul 
învecinat camerei. 

îl trage de ureche, râde. 

— Dragul meu, zice, însoară-te cu o nemţoaică, sunt cele mai 
grozave femei din lume, blânde, bune, naive şi proaspete ca 
trandafirii. 

îşi petrece lângă ea zilele de miercuri 28 şi joi, 29 martie 
1810, în castelul de la Compiegne. Cere să li se servească masa 
în cameră. 

Simte privirile curioase în momentul în care se prezintă cu ea 
la concertul care a fost organizat în sala mare a castelului. 
Trebuie, desigur, s-o prezinte curţii. Dar este nerăbdător s-o 
aibă iar, numai pentru el, s-o uimească iar, s-o facă să râdă şi să 
tipe. S-o înveţe să descopere dragostea dintre două trupuri. A 
simtit-o deja, după câteva minute de surpriză şi de durere, 
încântată de ceea ce trăise. 

El nu a mai trăit niciodată o experienţă ca aceasta. E maes- 
trul care dă lecţii. Nu se mai grăbeşte. Citeşte pe chipul Paulinei 
Borghese o uimire oarecum răutăcioasă. Două zile fără s-o pără- 
sească pe Maria-Luiza! El dă din umeri. 

„Mi se întâmplă să am o femeie tânără, frumoasă, plăcută", 
zice el. „Nu-mi este permis să-mi manifest bucuria? Nu pot, fără 
să fiu taxat, să-i dedic câteva momente?" 

Se apleacă spre Pauline, a cărei viaţă tumultuoasă este un şir 
continuu de plăceri. 

„Nu-mi este permis şi mie să mă las în voia câtorva momente 
de fericire?" 

înainte să se întoarcă în cameră, dictează repede câteva rân- 
duri pentru Francisc |, împăratul Austriei. 

„Domnule Frate şi Socru, fiica Maiestăţii Voastre este aici de 
două zile. îmi împlineşte toate speranţele şi, de două zile 
încoace, nu am încetat să-i dăruiesc şi să primesc din partea ei 


dovezi ale tandrelor sentimente care ne unesc. Ne potrivim 
perfect. 
O voi face fericită şi datorez Maiestăţii Voastre fericirea mea. 
Mâine plecăm la Sait CtSùa "TAn 2 Sprie vom celebra cere- 
monia căsătoriei noastre la Tuileries." 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 406 


34 

La porunca lui, în această zi de vineri, 30 martie 1810, puţin 
după ora 17, la Castelul Saint-Cloud se trag salve de tun şi 
răsună fanfarele în mUnfeeUI EGS Ege fMâpreună cu Maria- 
Luiza. 

O priveşte. încă de la Poarta Maillot, când cavaleria Gărzii a 
înconjurat caleaşca, are acea expresie mirată în care se 
amestecă teama şi încântarea. îi place s-o surprindă. 

La Stains, când au intrat în departamentul Senei, au fost 
întâmpinați de o mulţime entuziastă: curteni, doamne de la 
palat, curioşi. Prefectul Frochot voia să citească un discurs de 
bun-ve.- nit. Napoleon l-a întrerupt şi a dat ordin să pornească 
mai departe. Ea a făcut ochii mari ca o fetiţă care asistă la un 
număr de magie. Vrea să fie pentru ea acel bărbat care are 
puterea să facă orice vrea. Magicianul care îi oferă toate 
plăcerile, introducând-o într-o lume necunoscută, căreia el îi 
deţine toate cheile. 

O ia de mână şi o ajută să coboare din trăsură. Tunurile bubu- 
ie. Tobele bat. Merge încet cu ea prin faţa vechilor săi 
grenadieri. Ea este cea mai frumoasă victorie a sa. A cucerit-o 
pe fiica împăratului inamic, pe care l-au înfrânt. Maria-Luiza este 
trofeul de la Wagram. Trebuie să-l arate. 

Se grăbeşte totuşi să rămână singuri. începe a patra noapte, 
iar el simte aceeaşi încântare. Ea se transformă sub mângâierile 
lui. Face să se nască femeia din ea. îl surprinde la rândul ei, prin 
curiozităţile şi încercările îndrăzneţe şi naive. Nu se mai 
gândeşte la nimic. Uneori, într-o străfulgerare, îşi aminteşte că 
înainte, 


chiar cu o femeie dorită, chiar cu Josephine cea versată, care 
l-a făcut să descopere ce poate să facă o femeie când trupul său 
devine numai buze, continua să raționeze. 

„Eu lucrez încontinutiio.50N N ĂBĂTU-FECRRR40 nu mă poate îm- 
piedica să meditez. Lucrez mâncând, la teatru, noaptea mă scol 
ca să lucrez. Lucrez şi când fac dragoste." 

Acum însă, nu mai are nimic în cap când Maria-Luiza stă lipită 
de el, un trup supus şi generos, amplu şi zvelt precum al unui 
mânz pe care vrea să-l dreseze. Şi nimic nu-l mai preocupă 
decât să fie stăpânul în acest manej. 

E nerăbdător să se încheie cu zilele de ceremonie, dar şi le 
doreşte totodată, pentru ca ea să vadă că el este împăratul regi- 
lor şi fastul de la Paris, capitala sa, depăşeşte tot ce a văzut, tot 
ce şi-ar fi putut imagina. Şi vrea să fie văzută, ea, atât de 
tânără, soţia împăratului. 

Duminică, 1 aprilie, la ora 14, o conduce spre jilţurile lor 
plasate pe o estradă sub un baldachin, la capătul marii galerii a 
castelului Saint-Cloud. 

întreaga curte este prezentă. Strânge mâna Mariei-Luiza în 
momentul în care ea răspunde, după el: da, vrea să fie soţia lui 
Napoleon. 

„în numele împăratului şi al legii, îi declar căsătoriţi..." începe 
Cambaceres. 

Tunurile instalate pe terasa castelului încep să bubuie, iar de- 
tonaţiile se amestecă cu strigătele mulţimii. 

în timpul nopţii, o duce la fereastră, pe care ea o vrea deschi- 
să. Parcul castelului este luminat, mulţimea, numeroasă, încă nu 
s-a împrăştiat. 

O trage în spatele draperiilor. Nu doreşte să fie văzuţi. 
Noaptea, ea îi aparţine numai lui. 

Luni, 2 aprilie, vrea s-o vadă împodobită cu coroana şi cu 
mantia de împărăteasă. înaintează lent, în timp ce surorile sale 
ţin poalele mantiei purtate odinioară de către Josephine. 

Astăzi este cu adevărat ziua sacralizării mele. Prin această 
unire, intru în marea familie a regilor. lar eu sunt primul dintre 
toți. 

Se uită la Maria-Luiza. Nu-şi desprinde privirea de ochii ei 
mari, miraţi. Drumul de la Poarta Maillot la Tuileries este flancat 
de şiruri de soldați.  Cavaleriştii Gărzii execută volte. 
Pretutindeni, puhoi de lume. Pe esplanada de la Chaillot, 


mulţimea este adunată în două amfiteatre vaste. Salvele de 
artilerie marchează deplasarea convoiului. Se apleacă spre 
Maria-Luiza pentru a observa mai bine surpriza la vederea 
Arcului de Triumf Etoil BE QUE VEFE A fost dorinţa lui 
ca monumentul abia început să he finisat cu ajutorul unor schele 
şi cortine astfel ca iluzia să he perfectă. E mândru. lată cum 
arată capitala peste care el este stăpân. 

Ea nu a văzut niciodată Palatul Tuileries, Luvrul. Soarele bate 
în ferestre, luminează galeriile în care se îngrămădesc peste io 
ooo de persoane. îl recunoaşte pe prinţul Kurakin, ambasadorul 
Rusiei, în ţinută impecabilă. Uite-l şi pe Metternich, cu un aer 
triumfător. 

Și toate femeile din jurul lor care se înghesuie s-o vadă pe 
cea pe care o ţin de mână, pe împărăteasă, pe arhiducesa de 
Austria, de numai optsprezece ani. 

Intră în salonul pătrat, transformat în capelă. | se face din- tr- 
odată cald, sub toca din catifea neagră, în mantia şi pantalonii 
din satin alb. Se simte încorsetat în veşmintele acoperite cu dia- 
mante. O vede pe Maria-Luiza, congestionată, în pragul 
leşinului, îi cere cardinalului Fesch să înceapă, aşa încât 
ceremonia căsătoriei religioase să he cât mai scurtă cu putinţă. 
Vrea să se termine odată. Observă scaune goale, ale episcopilor 
care, din devotament pentru papă şi în semn de protest faţă de 
măsurile luate împotriva acestuia, au refuzat să asiste la 
ceremonie. Simte cum îl cuprinde furia. 

Vrea ca Bigot de Preameneu, ministrul Cultelor, să-i convoace 
pe cardinali, să-i acuze de ofensă gravă, să le interzică orice în- 
semn exterior al demnităţii episcopale, să devină „cardinali 
negri" precum corbii. 

„în Imperiul meu, eu singur numesc episcopii... Nu papa este 
Cezarul, ci eu! Papii au făcut prea multe prostii ca să se creadă 
infailibili. Nu voi tolera asemenea pretenţii, secolul în care trăim 
nu le va tolera! Papa nu este marele lama. Regimul bisericii nu 
este arbitrar. Dacă papa vrea să fie marele lama, atunci eu mă 
dezic de religia sa.“ 

Trece furios prin galerie, simțind că mutra lui provoacă surpri- 
ză pentru cei din jur. 

Cere să se deschidă uşile care dau spre grădină. Aer curat, în 
sfârşit! Garda defilează. Grenadierii îşi flutură bonetele aşezate 
în vârful săbiilor. Strigă: „Trăiască împărăteasa! Trăiască 


împăratul!" 

îşi strânge pumnii. 

„Voi trimite 100 ooo de oameni la Roma dacă va fi nevoie", 
şopteşte. NAPOLEON-IMPARATUL REGILOR 409 

O ia cu el pe Maria-Luiza, eliberată de mantia sa şi de 
coroană, spre sala de spectacole unde are loc banchetul. 

Doar câteva ore, şi voi fi singur cu ea. 

Până atunci trebuie să se aşeze pe estradă, la masa aranjată 
sub baldachin, apoi să se prezinte la balcon, să asiste la focul de 
artificii, să răspundă ovaţiilor mulţimii. Se abţine s-o privească în 
timp ce înalții ierarhi ai Franţei şi ai Italiei binecuvântează patul. 

Napoleon nu-şi poate stăpâni gestul grăbit cu care îi 
concediază. 

Uşile sunt închise, în sfârşit! 

E extenuat. Se simte însă viguros, tânăr, cuceritor. 

Este împăratul ei, stăpânul ei. 

Uită de toate lucrurile care nu au legătură cu această cameră 
şi cu această femeie. 

Vrea să simtă bucuria de a fi cu ea, de dimineaţa până seara. 
Nu a mai trăit niciodată aşa ceva. Este ca şi cum timpul şi-ar fi 
schimbat ritmul. Decide să plece de la Tuileries şi să locuiască la 
Compiegne. Acolo se va putea bucura mai mult de ea. îi 
îndepărtează pe aghiotanţii care îi aduc scrisori. îl face să 
aştepte mai multe zile pe Murat, care îi solicită în van o 
audienţă. Trece rapid peste corespondenţa din Spania. Joseph 
este disperat. Generalul Suchet nu a putut să cucerească 
Valencia. Berthier întreabă când se va hotărî împăratul să treacă 
în fruntea armatelor sale şi să termine cu „puroiul acestui război 
din Spania" ? 


Nu vrea s-o părăsească pe Maria-Luiza. îl convoacă pe 
Massena, îl numeşte comandant al armatei. Nu este el „Copilul 
iubit al Victoriei"? Massena trebuie să fie în stare să se bată cu 
cei 30 000 de englez MAP-RON WefiUtBTPI9R tu cei 50 000 de 
portughezi pe care i-a instruit generalul englez. 

îl vede pe Massena plecând. O priveşte pe Maria-Luiza care 
se află în parcul castelului, făcând eforturi să încalece un cal, 
ajutată de doamnele de onoare. Râde de stângăciile ei. Se 
repede într-aco- lo. Se simte bine, fără griji. A mai avut oare 
vreodată impresia că nu are nicio datorie decât de a se distra, 
de a oferi şi de a primi plăceri? Oare aşa s-ar cuveni să fie viaţa? 

Trebuie să devoreze şi această viaţă, aşa cum a înghiţit-o pe 
cealaltă, cea dinainte de Maria-Luiza. O sprijină, o aşază în şa. El 
ţine calul de căpăstru, merge pe lângă el. Râde când ea ţipă de 
frică. Pune să i se aducă un cal, încalecă fără cizmele de călărie. 
E liber. E fericit. Nu-şi aminteşte să fi trăit o astfel de senzaţie 
de nepăsare, afară doar pe vremea când era copil, pe cheiurile 
din Ajaccio. 

Ea e o copilă care nu ştie nimic, iar el are poftă să se lase an- 
trenat de ea în jocurile de-a baba-oarba, care îi plac ei. 
Prelungeşte timpul de masă doar pentru că adoră s-o vadă 
mâncând. Nu mai are chef să meargă în cabinetul de lucru după 
ce a înfulecat mai multe feluri de mâncare. Are chef să-şi întindă 
picioarele, să-şi strecoare mâna stângă sub vestă. S-a îngrăşat. 
Pune să-i schimbe hainele ca să-şi ascundă burta. Prizează mai 
puţin. Se parfumează cu apă de colonie. Aşteaptă să vină 
noaptea. 

în cursul dimineţii, îl primeşte pe doctorul Corvisart, care îl 
examinează cu atenţie. Câteva furuncule, bătăi neregulate ale 
inimii, o tuse rebelă. îl dă la o parte pe medic. Se simte bine. 
Oboseală? Fugi de-aici! Patruzeci şi unu de ani? Dar asta este 
vârsta dorințelor! Nopti pentru un tinerel? De ce nu, dacă poate? 

Corvisart încă nu ştie că eu sunt un om ieşit din comun? Până 
şi cei care mi-aufost apropiați uită lucrul acesta. Fiecare îl 
judecă pe celălalt după măsura lui! De pildă Josephine! Scrisorile 
pe care mi le scrie de la castelul ei din Navarre sunt o lungă 
litanie de plângeri şi de reproşuri. Drept cine mă crede ? 

Napoleon trece în cabinetul de lucru. Scrisorile Josephinei îl 
irită, îi amintesc o epocă trecută. 

„Draga mea“, îi scrie, „am primit scrisoarea ta din 19 aprilie, 


îmi displace stilul în care ai scris-o. Eu sunt acelaşi, nu-mi 
schimb caracterul niciodată." 

Pot ei să înțeleagă lucrul acesta, că nici în patul unei 
arhiducese de HabshuhBPVEPWbpWâBPEYRES3Bf'hu mă prefac că 
sunt altcineva, că sunt tot eu, o parte îngropată din mine pe 
care o aduc la lumina zilei? Dar sunt atât de simpli oamenii 
aceştia care-mi sunt în preajmă, încât nu-şi pot închipui 
diversitatea mea în unicitate! 

„Nu ştiu ce ţi-a spus Eugene", continuă el. „Nu ţi-am scris 
pentru că nu mi-ai răspuns şi pentru că am dorit să fac tot 
posibilul pentru ca tu să nu te simţi prost. 

Sunt bucuros că vrei să pleci la Malmaison şi că eşti 
mulţumită; voi fi şi eu mulţumit să primesc veşti de la tine şi să- 
ţi împărtăşesc la rândul meu dintr-ale mele. Nu-ţi spun mai mult 
până ce nu vei compara scrisoarea mea cu a ta, şi după aceea 
te las să judeci rare dintre noi doi este cel mai de nădejde şi mai 
bun prieten. 

Adio, draga mea, ai grijă de tine şi fii dreaptă cu tine şi cu 
mine. 

Napoleon" 

Dar cine este drept cu mine ? 

Fratele meu, Louis, în loc să-mi fie recunoscător că l-am făcut 
rege al Olandei, îşi joacă propria partidă, refuză să abdice 
pentru ca Olanda să devină franceză, incearcă să-i ridice pe 
olandezi împotriva mea. Tratează cu englezii, rapoartele poliției 
sunt formale. S-a asociat cu Fouche, cu Ouvrard, furnizorul, şi s- 
au înțeles între ei să negocieze pacea cu Anglia fără să mă 
consulte. 

Țarul e drept ? N-a putut să mă înşele. îşi reface armata, o 
împinge spre vest, amenință Marele Ducat al Varșoviei, încearcă 
să susțină Danemarca, trimite emisari la Viena şi reînnoadă 
relațiile cu Anglia, ca şi cum s-ar pregăti de un război contra 
mea! 

Nu vreau decât pace! Vreau ca Rusia să rămână aliata mea! 
Nu am devenit văr, frate, nepot al tuturor acestor suverani? 

Nu sunt soțul uneia dintre ai lor? 

Trebuie să se ştie pretutindeni, popoarele mele trebuie să 
afle că de-acum încolo nu mai au niciun motiv să mi se opună. 

Dacă sunt credincioase foştilor lor suverani, atunci să se 
gândească al cui soț sunt. lar dacă au încredere deplină în noile 


valori, atunci să-şi aducă aminte că eu sunt împăratul care a 
făcut Codul Civil! 

Vor şti dacă ne vor vedea. 

Duminică, 27 aprilie NAESEEPNI OTY, PEREA e la Compiegne 
însoţit de Maria-Luiza. Râde, o încurajează. Ea picoteşte, obosită 
de schimbarea care s-a petrecut în modul ei de viaţă. Lui îi place 
că-l priveşte intimidată, cu ochi care spun: „Cine este bărbatul 
acesta inepuizabil?" Vrea s-o arate ţărilor din partea de nord a 
Imperiului său, care au fost mai demult sub dominație austriacă, 
care vor vedea o arhiducesă de Habsburg alături de împăratul 
lor. 

Dă semnalul de plecare celor 600 de soldaţi călări ai Gărzii 
care servesc drept escortă alaiului de trăsuri în care, la dorinţa 
lui, călătoresc Eugene, miniştrii, regele Jerome şi regina 
Westfaliei. 

Plouă. Drumurile sunt pline de băltoace, recepţiile de la 
Anvers, Breda, Bergenop Zoom, Middelburg, Gând, Bruges, 
Ostende, Dunkerque, Lille, Le Havre, Rouen, interminabile. 

O priveşte pe Maria-Luiza. Nu ştie nici să le zâmbească celor 
care îi prezintă mesajele de bun-venit, nici să-i flateze pe notabi- 
lii care aşteaptă un semn de recunoştinţă despre care vor 
pomeni toată viaţa. îşi aminteşte de talentul Josephinei de a-i 
seduce pe toţi cei care se apropiau de ea. Amintirea îl irită. Se 
enervează pe Louis, cu care se întâlneşte la Anvers, şi care îl 
informează cu un amestec de naivitate şi de suficienţă despre 
negocierile cu Anglia demarate de el, împreună cu Fouche şi cu 
Ouvrard. 

Urlă. Cine le-a dat dreptul? 

Din fericire, mai există şi nopţile, plimbările pe malul mării, 
bucuria Mariei-Luiza în momentul ridicării valurilor mareei. 
Urmează câteva zile de veselie debordantă, când tânăra soţie îi 
spune că ar putea fi însărcinată. 

însă, la reîntoarcerea la Paris, vineri, 1 iunie, o vede apropiin- 
du-se, palidă, necăjită, clătinând din cap. De data aceasta nu va 
fi niciun copil! 


Vrea să rămână singur. E dezamăgit. Se simte ca şi cum s-ar 
trezi şi ar vedea că nu a fost decât un vis. 

Recunoaşte pe birou o scrisoare de la Josephine, tânguitoare, 
spăşită, o scrisoare din PAMEN uheiâStrăi i bdinave. Trebuie să- 
i răspundă. 

„Draga mea, am primit scrisoarea ta. Eugene îţi va da 
amănunte despre turneul meu şi al împărătesei. Sunt întru totul 
de acord să mergi la o cură de ape. Spercă îţi vor face bine. 

Vreau să te văd. Dacă te găseşti la Malmaison la sfârşitul 
lunii, voi veni să te văd. Intenţionez să merg la Saint-Cloud. 

Sunt sănătos tun, aş vrea să ştiu că te însănătoşeşti cât mai 
curând şi că te simţi bine. 

Nu te îndoi niciodată de sentimentele pe care le am pentru ti- 
ne; vor dura atât cât voi trăi; ai fi foarte nedreaptă dacă te-ai 
îndoi de lucrul acesta. 

Napoleon" 

Cere să i se aducă şi celelalte scrisori, îl convoacă pe 
Cambaceres. Citeşte, ascultă. Se înfurie. Doar două luni au 
trecut de când a lăsat ffâiele din mână, două luni pentru sufletul 
lui, e prea mult? | se pare că toate resorturile Imperiului său s- 
au destins. 

„La Sankt Petersburg, Caulaincourt se plânge de parcă n-ar 
mai fi ambasadorul Imperiului Francez, ci im supus înamorat de 
Alexandru! Joseph, căruia i-am dat pe mână tronul Spaniei", îi 
scrie nevestei sale - şi poliţia interceptează toate scrisorile sale: 

„Experienţa cu două regate îmi ajunge. Vreau să trăiesc 
liniştit, să achiziţionez un teren în Franţa. Prin urmare, te rog să 
pregăteşti mijloacele necesare ca să putem trăi independenţi şi 
retraşi şi să îi răsplătim cu dreptate pe cei care ne-au slujit cu 
credinţă." 

Aşa vorbeşte un rege? Astfel de caracter are fratele mai mare 
al împăratului? 

Şi Louis, care se înhăitează cu Fouche ca să negocieze fără 
ştirea mea! 

Dă ordin ca a doua zi să se reunească Consiliul de Miniştri la 
Saint-Cloud. 

Sâmbătă, 2 aprilie, îi vede luând loc precum nişte elevi 
vinovaţi, cu excepţia lui Fouche, care se distinge doar prin 
paloarea ceva mai accentuată decât de obicei. Are caracter, dar 
cine poate avea încredere în el? 


„Domnule duce de Otranto", începe Napoleon. „Vă ocupați 
acum de pace şi de război?" 

Napoleon se ridică, At: e în faţa miniştrilor fără să se uite 
spre Fouche, care, cu NA dă Heg NERE Piustifică atitudinea, 
aruncând asupra lui Ouvrard toată răspunderea pentru inițiativa 
negocierilor cu Londra. 

„Este cel mai aberant delict acela de a-ți permite să 
negociezi cu o ţară inamică fără ştirea propriului suveran, în 
condiţii de care suveranul nu are cunoştinţă şi pe care probabil 
că nu le-ar admite, continuă Napoleon. Este un delict pe care 
niciun guvern, oricât de slab, nu ar trebui să-l tolereze." 

Fouche dă să răspundă. 

„Aţi merita să vă trimit la eşafod!" strigă Napoleon. 

Nu-l mai vreau pe omul acesta lângă mine. Se va spune că 
mă debarasez de el pentru că a votat pentru moartea lui 
Ludovic la XVI-lea şi pentru că am devenit nepotul regelui. în 
realitate, nu-mi trebuie un ministru al Poliţiei Generale care să 
facă propria sa politică. Vreau un executant, devotat trup şi 
suflet, cineva care să inspire frică fără să fie nevoie să 
acționeze. 

Se gândeşte la generalul Savary, duce de Rovigo, care a fost 
aghiotantul lui Desaix, colonel comandant al jandarmeriei de eli- 
tă, garda sa personală. Omul care l-a arestat pe ducele de 
Enghien şi care l-a supravegheat până ce acesta din urmă a fost 
executat. 

„Ducele de Rovigo este un om fin", îi zice Napoleon lui 
Cambaceres, hotărât şi lipsit de răutate. „I se va şti de frică, aşa 
încât îi va fi mult mai uşor să fie blând." 

îl convoacă pe Savary la Saint-Cloud, fixându-l cu privirea pe 
bărbatul care s-a luptat cu mare curaj la Marengo, la Austerlitz, 
la Eylau. 

îl prinde de braţ, îl conduce în parc. 

„Ca să faci treabă bună în poliţie", începe el, „e bine să nu fii 
pasional. Nu vă mâniaţi, ascultați toate sursele şi nu vă 
pronunţaţi niciodată fără să daţi timp suficient raţiunii să se 
ridice la suprafaţă. Nu vă lăsaţi condus de subalterni; ascultaţi-i, 
dar şi ei să vă asculte şi să vă urmeze directivele." 

Se opreşte, face câţiva paşi singur. 

„Trataţi-i bine pe oamenii de litere, au fost montați împotriva 
mea spunându-li-se că nu-i agreez; această intoxicare s-a făcut 


cu intenţii rele; fără să intre în preocupările mele, o să mă 
întâlnesc totuşi mai des cu ei. Sunt oameni utili pe care trebuie 
să-i scoatem în evidenţă, atâta vreme cât fac cinste Franţei..." 

Oare va înțelege Sabay) P Foe pf SiBBt3t deja punând pe 
foc toate documentele din ministerul său,  ascunzând 
corespondenta pe care am avut-o cu el. Fouche trebuie să plece 
cât mai repede din Paris, să călătorească sau să se retragă, cu 
renta viageră cu tot, la Aix. 

„Pe domnul Fouche l-am schimbat, deoarece, în definitiv, nu 
puteam conta pe el", continuă Napoleon. „Mi se justifica atunci 
când nu-i comandam nimic şi îşi exprima păreri pe seama mea." 

în plus, Fouche reprezenta o facțiune, partidul care a dus la 
moartea regelui. 

„Eu nu îmbrăţişez nicio cauză în afară de cea a poporului", zi- 
ce răspicat Napoleon. „Căutaţi, aşadar, să uniţi oamenii. Politica 
mea este aceea de a realiza o fuziune completă. Eu trebuie să 
guvernez cu toată lumea fără să mă uit ce face fiecare. S-au 
adunat în jurul meu pentru că trăiesc în siguranţă. Mâine m-ar 
părăsi dacă situaţia ar deveni instabilă." 

O zăreşte pe Maria-Luiza stând pe platforma castelului, încon- 
jurată de doamnele din suită, părând că-l aşteaptă. îl lasă pe 
Savary şi se îndreaptă spre ea în pas vioi. 

Ea ar vrea să joace biliard. 


35 

Flutură scrisoarea deasupra capului. îi vine să scoată un chi- 
ot. Se apropie de Meneval, îl bate de câteva ori pe umăr, apoi îl 
trage de ureche. Vrea APVSNă! if tA RAO Ré Marele Mareşal al 
Palatului, Duroc. Când rămâne singur, se apropie de fereastră, o 
deschide şi căldura dimineţii de iunie, miresmele pădurii de la 
Saint-Cloud îl răscolesc dintr-odată. îl aude pe Meneval care 
intră urmat de Duroc, dar nu se poate urni din loc. Rămâne 
aplecat peste pervaz. A strâns scrisoarea în pumn. 

Nu a citit-o decât o dată, dar ştie fiecare cuvânt. Au aceeaşi 
blândeţe pe care o avea vocea Măriei Walewska. îi şopteşte că 
fiul său s-a născut pe 4 mai, în castelul Walewice. Poartă numele 
de Alexandru Florian Joseph Colonna. Forma feţei, fruntea, gura 
şi părul negru ca smoala sunt ale tatălui său. Ea nu cere nimic. E 
fericită. Aşteaptă. Speră pentru fiul său, Alexandru. 

Ar vrea să-i strângă la piept, să se bucure împreună, să-i pre- 
zinte tuturor, chiar şi Măriei-Luiza. Ce rău ar fi în asta? Viaţa lui 
este croită pentru mai multe vieţi şi le poate trăi pe toate, 
protejân- du-i pe cei care l-au iubit, pe care i-a iubit. Se întoarce 
spre Duroc. Râde. Duroc este cel care i-a prezentat-o pe Maria 
Walewska, aşa că el va fi depozitarul tainei sale. 

Se apropie de Marele Mareşal al Palatului. 

„Am un fiu“, zice cu voce puternică. 

Vrea ca Duroc să pregătească instalarea Măriei Walewska şi a 
lui Alexandru la Paris. îl va dota pe fiul său mai bine decât pe 
contele Leon, primul dintre fiii săi. Cum ar putea fi sigur însă de 
Louise Eleonore Denuelle de La Plaigne? La fel a făcut şi cu fiica 
sa, Emilie, a cărei mamă este doamna Pellapra. 

„Doi fii“, şopteşte, şi râde iar. 

De îndată ce Maria se va stabili la Paris, în vila din strada 
Victoire, va fi prezentată la curte ca o reprezentantă a uneia 
dintre familiile poloneze care sunt devotate Franţei. Doctorul 
Corvisart va veghea asupra sănătăţii sale şi a copilului. 

Umblă încoace şi încolo prin cabinetul de lucru. Câte vieţi 
sunt în viaţa sa! Se simte amputat fiindcă este nevoit să-şi 
ascundă astfel unele dintre aceste vieţi. De ce? El este precum 
un fluviu mare care curge prin reliefuri variate, care trece 
printre maluri abrupte sau line. Dar el este mereu acelaşi fluviu, 
de la izvoare până la vărsare. 

lese cu paşi grăbiţi. Dacă Maria Walewska ar fi la Paris, ar 


vizi- ta-o în mod regulat ca pe-o prietenă, ca pe mama fiului său. 
Cum ar putea lucrul acesta să schimbe viaţa Mariei-Luiza? 

Vrea să existe o unitate între vieţile sale. Nu poate trăi ca şi 
cum destinul său ar fi VOR AV'MTARBULAt?'eAăfate. El este unul 
singur. 

Merge călare la Malmaison însoţit de un aghiotant. Regăseşte 
cu emoție până şi parfumul florilor. Totul pare liniştit, o linişte de 
moarte care îl îngrijorează. îl ia la întrebări pe un valet care îşi 
pierde capul când îl recunoaşte. îl prinde de braţ, îl scutură. 

— Unde este Josephine? Nu s-a trezit încă? 

E nerăbdător s-o vadă, e surescitat. 

— Acolo, Sire, în grădină, doamna aceea care se plimbă... 

îi zăreşte silueta albă, într-o rochie lejeră, cu părul strâns pe 
ceafă. îi vine s-o ia în braţe. 

Aleargă la ea, o îmbrăţişează. 

El are mai multe vieţi. 

Şi pe toate le păzeşte, stă mereu la pândă. 

Dă ordine, prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri zi de zi. 

Unde ar ajunge dacă s-ar lăsa condus? 

Samry, ministrul Poliţiei, nu are abilitatea şi suplețea lui 
Fouche. Vede peste tot numai comploturi iacobine. Le 
anihilează, dar, chiar dacă sunt soțul unei Habsburg, nu pe 
aceştia caut să-i favorizez. Eu sunt fondatorul unei nobilimi şi al 
unei dinastii, şi nu un altoi pe bătrânul trunchi al Vechiului 
Regim. îmi extrag seva din arbori seculari ca să fac să crească 
ramura mea. 

îl convoacă pe Cambaceres. 

— Nu vreau, zice, alţi duci în afară de cei pe care îi creez sau 
pe care îi voi mai crea şi al căror venit va fi acordat de către 
mine. Dacă fac câteva excepţii în privinţa vechii nobilimi, aceste 
excepţii sunt destul de rare şi nu se vor aplica decât numelor 
istorice a căror păstrare este utilă. 

Cambaceres ascultă, dar a înțeles oare? 

— Să ofer sprijin dinastiei actuale, să fac astfel încât să se ui- 
te de vechea nobilime, acesta este scopul pe care vreau să-l 
ating. 

Coboară în grădina de la Trianon. în perioada aceasta a 
anului, cu călduri înăbuşitoare, reşedinţa de-aici este cea mai 
adecvată. 

Se amestecă în jocurile de societate care îi plac atât de mult 


împărătesei. Ea îşi pierde răsuflarea în scurt timp, se prăbuşeşte 
într-unul dintre fotoliile aşezate la umbră. Are un trup destul de 
viguros, e tânără şi totu Uşi nu are _ energie. La recepţia de la 
Primărie, plină de fast, MEPFOM Mer es a balur s-a arătat 
foarte curând obosită. Aflându-se la Pauline Borghese, la Neuilly, 
a părut indispusă în toiul serbării care era magnifică, cu toate că 
Pauline reconstituise în parcul său un decor ce imita faţada 
Palatului Schonbrunn pentru a-i face ei plăcere. Aceeaşi 
atitudine a avut-o şi la Operă sau la paradele Gărzii. 

să fie marcată de evenimentul tragic care s-a petrecut pe t 
iulie la ambasada Austriei, la prinţul Schwarzenberg? Dintr-o 
neglijenţă, marea sală de bal construită din schelet de lemn şi 
pânză lucioasă, decorată cu tul de mătase, cu taftale, cu 
ghirlande de flori din hârtie, a luat foc dintr-odată, miile de 
lumânări alimentând incendiul, iar invitaţii s-au călcat în picioare 
ca să iasă prin singura ieşire neafectată de foc. 


Napoleon a apucat să iasă cu Maria-Luiza, a condus-o până la 
Champs-filysee, apoi s-a întors la ambasadă. Era ca un câmp de 
bătălie, acelaşi miros de carne arsă ca la Wagram, cadavre în- 
grămădite unele peste MRAioNzi ME TUE oR ap a db prinţului 
Schwarzenberg. 

Napoleon a văzut trupuri despuiate, prădate deja de către 
hoţii care le smulseseră inelele, colierele, paftalele, mutilându-i 
dacă nu reuşiseră altfel. 

Oribilă sărbătoare. 

De fiecare dată când se gândeşte la ea, îi vin în minte bleste- 
mele, semnele prevestitoare atât de des evocate în prima parte 
a copilăriei sale. 

Alungă gândurile negre. O regăseşte pe Maria-Luiza, îmbujo- 
rată şi transpirată, printre rondurile de flori de la Trianon, unde 
doamnele de onoare îl maimuţăresc pe prinţul Borghese şi se fu- 
găresc. 

Este începutul lui august. în seara aceasta, ca aproape în 
fiecare seară, va fi un spectacol. Astăzi, joi 9, se va juca Femeile 
savante. Se apleacă spre Maria-Luiza. Ea preferă spectacolele 
de circ. El întinde braţul, arată către amfiteatrul care este în 
curs de construire în grădinile de la Micul Trianon. Acolo sunt 
fraţii Franconi, artişti italieni, care mâine vor da o reprezentaţie. 

împărăteasa radiază de bucurie. îl îmbrăţişează. Şuşoteşte. 
Repetă de mai multe ori: „Poate." 

El o prinde de mână, o strânge. De data aceasta, va fi un 
băiat, e sigur. 

Are mai multe vieţi. 

Se ridică. Umblă pe alei. Are mai multe vieţi. Viaţa de acum 
începe cu această femeie tânără care este în mod legitim a lui. 

Se întoarce spre ea. Nu mai are voie să călărească. Nu mai 
are voie să danseze. Gata cu serbările istovitoare, cu călătoriile 
epuizante, va duce o viaţă de curte calmă, liniştită, aici la 
Trianon, la Rambouillet, la Fontainebleau sau la Saint-Cloud. O 
mângâie ca pe un copil. Spectacole, concerte, jocuri preferate, 
astea sunt pentru ea de-acum. 

Ea îl prinde de mâini. Vrea ca el să rămână lângă ea, mereu. 

El o linişteşte. N-o va părăsi. 

Are nevoie, totuşi, să simtă vântul curselor călare, mirosul ier- 
burilor ude. 

Vânează cerbul în pădurile de la Meudon, Rambouillet sau 


Fontainebleau. De câteva ori pe săptămână vânează cu gonaci, 
în fruntea câte unei cavalcade care atacă precum un escadron 
de dra- goni la lizierele pădurilor. Pleacă la prânz, se întoarce 
către ora 6, după ce a AABS teare taga Pad. 

Face o baie şi coboară s-o vadă pe Maria-Luiza, însărcinată. O 
pipăie. Femeia aceasta care poartă un copil, care se rotunjeşte, 
înseamnă o altă viaţă pentru el. E binedispus. 

„Nu ştiu dacă împărăteasa v-a adus la cunoştinţă", îi scrie lui 
Francisc |, împăratul Austriei, „că speranţa pe care ne-am pus-o 
în sarcina sa se adevereşte cu fiecare zi ce trece, şi că, după 
toate calculele, ar putea fi în două luni şi jumătate. Maiestatea 
Voastră înțelege cu uşurinţă ce adaugă lucrul acesta 
sentimentelor pe care mi le inspiră fiica Voastră şi cât de mult 
îmi întăresc aceste noi legături dorinţa de a-i fi pe plac." 

O copleşeşte cu cadouri, cu atenţii, e plin de solicitudine faţă 
de ea. Ea îi poartă viitorul. Vrea să fie sigur că o face fericită. 
Trimite după Mettemich, care locuieşte la Paris. îl preţuieşte pe 
acest bărbat care face politica Vienei şi despre care ştie că a 
fost un susţinător înfocat al căsătoriei sale cu Maria-Luiza. 
Doreşte ca Metternich să aibă o întrevedere particulară cu 
împărăteasa. Râde. Este o derogare exorbitantă, nu-i aşa, căci, 
de regulă, ea nu se poate întâlni cu niciun bărbat decât în 
prezenţa unei a treia persoane. 

Aşteaptă şi, când Metternich iese de la întrevedere, se duce 
spre el. 

„Ei bine, aţi discutat pe-ndelete? împărăteasa m-a vorbit de 
rău? A râs sau a plâns?" 

Face un gest de indiferenţă. 

„Nu vă cer să-mi daţi raportul, sunt secretele voastre, care 
nu-l privesc pe un al treilea, chiar dacă acesta este soţul." 

îl conduce pe Metternich în cabinetul de lucru. 

„Nu mă voi certa niciodată cu soţia mea", zice, „chiar dacă ar 
fi mult mai puţin distinsă decât este, sub toate aspectele. Este 
modalitatea de a păstra neştirbită o legătură de familie." 

la de pe masă o mapă, i-o arată lui Metternich. 

„Nu mai pun preţ pe execuţia articolelor secrete din Tratatul 
de la Viena referitoare la armata austriacă, zice el. Doresc să 
am relaţii de bună înţelegere cu împăratul Francisc | şi să-i dau 
noi dovezi de stimă şi consideraţie." 

împăratul Austriei va fi bunicul fiului meu. Apropierea de 


Austria ar putea fi cheia politicii mele. Alianţa cu Rusia ? 

„Din partea Rusiei nu primesc decât reproşuri continue, aluzii 
injurioase." SE 

Alexandru I se temi Wea P RLRE polonia. Dacă aş 
fi vrut să restabilesc Polonia, i-aş fi spus şi nu mi-aş fi retras 
trupele din Germania. Rusia se pregăteşte oare să mă 
abandoneze? în ziua în care va face pace cu Anglia, eu voi fi 
automat în stare de război cu ea. 

Glasul îi devine aspru. 

„Nu intenţionez să refac Polonia. Nu vreau să-mi provoc sorții 
sfârşind în nisipurile lor mişcătoare. Dar nici nu vreau să mă 
dezonorez declarând că regatul Poloniei nu va mai renaşte 
niciodată." 

Se gândeşte la Maria Walewska, la acel fiu al lui, Alexandru, 
copil al unei nobile poloneze şi al lui, al împăratului. 

Am mai multe vieți. 

„Nu", continuă el, „nu pot să-mi iau angajamentul că voi in- 
terveni cu armata împotriva acestor oameni care mi-au dovedit 
constant bună-credinţă şi un mare devotament. în interesul lor 
şi al Rusiei, îi îndemn la calm şi la supunere, dar n-o să mă 
declar duşmanul lor şi nu le voi spune francezilor: «Trebuie să 
vă vărsaţi sângele pentru a aduce Polonia sub jugul Rusiei.»" 

Bate cu pumnul în masă. 


„Nimic pe lume nu mă poate face să subscriu la un act care 
m-ar dezonora; să mă semnez dedesubtul cuvintelor «Polonia 
nu va fi restabilită» înseamnă mai mult decât să-mi reneg 
caracterul." NAPOLEON - IMPARATUL REGILOR 423 

Se îndepărtează de masă. 

„Ar trebui să fiu Dumnezeu pentru a decide că Polonia nu va 
exista niciodată! Nu pot promite ceva ce ştiu că nu pot 
respecta." 

Se întoarce spre Mettemich. Pare că ezită înainte de a conti- 
nua. De câteva luni bune nu a mai pronunţat cuvinte ca 
„război", „armată". 

„Să nu se creadă la Sankt Petersburg că nu sunt pregătit de 
un nou război pe continent. Am 300 000 de oameni în Spania şi 
400 000 în Franţa şi în alte ţări. Armata Italiei este completă. Aş 
putea, în momentul în care ar începe un război, să mă prezint la 
Niemen cu o armată mai mare decât cea de la Friedland." 

îi zâmbeşte lui Metternich. Nu vrea război. Dar poate conta 
pe Viena? Nu aşteaptă răspunsul lui Metternich. îl ia de braţ, îl 
conduce spre ieşire. 

„împărăteasa v-a spus probabil că e fericită cu mine, că nu 
are nimic să-mi reproşeze." 

îl reţine pe Metternich în prag. 

„Sper că-i veţi povesti împăratului vostru, vă va crede mai 
mult decât pe oricare altul." 

Rămâne singur, dus pe gânduri. 

lată că din nou se iveşte perspectiva unui război acum, în 
plină vară a lui 1810, în timp ce aştept un jiu. Ce va moşteni de 
la mine, el, care va fi urmaşul lui Carol Quintul şi al lui 
Napoleon ? 

Numai pentru el am datoria să fac ca Imperiul meu să devină 
inatacabil. lar cel ce nu-şi ia măsuri de prevedere este învins. 

Ca mâine, Anglia şi Rusia se pot uni împotriva mea. Şi pe cine 
să mă bazez? Regii pe care i-am făcut nu sunt buni de nimic, 
Louis a abdicat în sfârşit de la tronul Olandei, dar fără să se 
înțeleagă cu mine. A fugit în străinătate în mod laş, părăsindu-i 
pe Hortense şi pe copii. 

fi scriu Hortensei: 

„Fiica mea, nu am nicio veste de la Rege, nu ştiu unde s-a re- 
tras şi nu-i înţeleg capriciul." 

Omul acesta, fratele meu, îşi bate joc de mine. 


„Un om căruia i-am fost ca un tată. L-am crescut din puţinele 
mele resurse, din solda mea de locotenent de artilerie, mi-am 
împărţit cu el pâinea şi aşternuțurile de pat... Unde s-a dus? La 
străini, în Boemia, sub MAHOM" ie WNE? ta să facă să se 
creadă că în Franţa nu e în siguranţă." 

fi scriu mamei: 

„Comportarea lui Louis este de aşa natură că nu poate fi 
explicată decât prin starea lui maladivă." 

Intenționez să conduc singur această țară. 

Ce a devenit Olanda ? Un antrepozit de mărfuri englezeşti de 
contrabandă. 

„Olandezii mă iau drept un babalâc la pensie? Voi face ceea 
ce socot că e spre binele Imperiului meu, iar atitudinea unor 
oameni nechibzuiţi, care au pretenţia că ştiu mai bine decât 
mine ce e de făcut, nu-mi inspiră decât dispreţ." 

Dispreţ pentru Lucien, fratele meu care părăseşte Roma 
pentru că am decretat că este franceză, al doilea oraş al 
Imperiului, după cum am decretat că Amsterdamul va fi al 
treilea. lar fratele meu vrea să ajungă în Statele Unite şi cade în 
mâna englezilor! 

Cât despre Joseph, acesta e incapabil să conducă un război şi 
nu face decât să-i stingherească pe mareşalii mei care bat pasul 
pe loc şi se lasă bătuți de trupele lui Wellington! 

Rege de ocazie, precum Murat, care încearcă să debarce în 
Sicilia fără să mă întrebe, pentru că regina Siciliei este bunica 
Mariei-Luiza şi se teme să nu-l opresc, pe el, regele Neapolelui, 
să cucerească insula. Ce să-i fac dacă nu e în stare, eu l-am 
sfătuit de mai multe ori! 

Toţi sunt mediocri, iar cei câţiva care au oarecare talent îmi 
sunt ostili. Talleyrand, după cum mi-au raportat spionii poliției, i- 
a cerut recent lui Alexandru I un imprumut de 1.500.000 de 
franci - prețul informațiilor pe care le furnizează ambasadei 
Rusiei. în ce-l priveşte pe Bemaaotte, a făcut ce a făcut şi a fost 
ales prinț ereditar al Suediei. Pot eu să fiu sigur că nu va intra în 
război contra mea din moment ce nu 
l-am împiedicat să devină suedez ? îl simt deja, dincolo de 
declarațiile sale de fidelitate, atât de mânaru de titlul său, atât 
de determinat să rămână pe tron, el, soțul lui Desiree Clary! 

Câte vieți sunt în viata mea! 

îl întâlneşte din nou pe Metternich, care este îngrijorat de 


această ascensiune a unui mareşal la titlul de rege, de 
bănuielile cărora le va da naştere la Sankt Petersburg. Napoleon 
întinde pe masă în faţa lui Metternich corespondenţa sa cu Carol 
al XII-lea, regele Suediei -EONBAFABAIBLAEGILOR 423 

Nu are niciun amestec în reuşita lui Bernadotte. Nu a făcut 
decât să i-o tolereze. 

„Nu am cerut altceva decât să-l ştiu departe de Franţa. E unul 
dintre vechii iacobini agitaţi. Aveţi dreptate însă, nu trebuia să-i 
dau un tron lui Murat şi nici fraţilor mei. Dar ce să-i faci, numai 
cu timpul îţi vine mintea la cap.“ 

îşi încrucişează braţele. 

„Eu m-am urcat pe un tron pe care l-am reconstruit, nu am 
venit în urma altcuiva; am luat ceea ce nu aparţinea nimănui; 
trebuia să mă opresc aici şi să numesc doar guvernatori şi 
viceregi. De altfel, nu trebuie decât să luaţi în considerare 
conduita regelui Olandei ca să vă convingeţi că rudele sunt 
adesea departe de a fi prieteni. Cât despre mareșali..." 

Clatină din cap, dă din umeri. 

„Aveţi dreptate cu atât mai mult cu cât există deja printre 
aceştia unii care şi-au făcut planuri de grandoare şi 
independenţă." 

Numai lui, lui singur, îi revine să pregătească viitorul, să 
vegheze asupra Imperiului. 

O vede în grădina de la Trianon pe Maria-Luiza, înconjurată 
de doamnele din suită, aplaudând un jongleur. 

Brusc, îl duce gândiri la Maria Antoaneta, mătuşa 
împărătesei, care a trăit aici. Are în faţă rapoarte de-ale poliţiei 
care îi semnalează vorbe adesea ostile la adresa „noii 
austriece". Incendiul produs la ambasada Austriei a fost 
interpretat ca un semn al nenorocirilor 


pe care le aduc mereu Franţei femeile din Viena şi alianţa cu 
Habsburgii. O consideră pe Maria-Luiza urâtă, distantă, trufaşă. 

Se vede că nu impart patul cu ea! 

E atâta căldură în FOKON EPAYI SBE dormi decât cu 
fereastra deschisă, în timp ce eu detest răcoarea nopții. 

Citeşte din nou rapoartele. 

Nu trebuie să ia în seamă prejudecățile populaţiei. Nu vrea ca 
ziarele să preia aceste detalii ridicole. îl cheamă pe Savary, mi- 
nistrul Poliţiei, şi pe contele de Montalivet, ministrul de Interne. 
Amândoi să împiedice „publicarea a tot ce se spune despre 
mine în corespondenţa din străinătate. Germanii sunt atât de 
cunoscuţi prin stupizenia lor, că îi duce mintea să spună că aş fi 
sub papucul Măriei-Luiza. Sunt lucruri care se disting prin 
nerozia lor extremă. Nu gazetele de la Viena trebuie să spună ce 
fac eu, ci ziarele din Paris!" 

Se întreţine cu contele de Montalivet. L-a cunoscut la 
Valencia pe acest vechi consilier în Parlamentul de la Grenoble. 

Una dintre vieţile mele, pe când eram locotenent de artilerie. 

„Nu voi dormi liniştit", zice, „decât atunci când voi fi absolut 
sigur că vă ocupați în mod special de verificarea aprovizionării 
fluente â Parisului cu grâu. Nimic nu mi se pare mai în măsură 
să influenţeze fericirea oamenilor şi liniştea administraţiei decât 
certitudinea acestei aprovizionări." 

La fel ca ţi mine, Montalivet a trăit evenimentele de la iy8g. 
Poporului trebuie să-i dai pâine, dacă nu vrei să vină încolonat 
până la Trianon, ca să-i reclame pe brutar şi pe brutăresă. 

Mai e nevoie şi de bani în buzunare, de lucru în manufacturi. 

La Saint-Cloud, Trianon, Fontainebleau, dictează decrete pen- 
tru stoparea contrabandei cu mărfuri englezeşti de pretutindeni. 
Importul să nu mai fie posibil decât cu drepturi de licenţă repe- 
zentând 50 la sută din mărfurile importate. Tot atâţia bani care 
vor scăpa celor care nu respectă blocada continentală. 

îi spune lui Eugene, care încearcă să protejeze interesele ita- 
lienilor, tot la fel cum Louis voise să-i protejeze pe comercianții 
olandezi; „Prioritatea mea este Franţa. Să nu pierdeţi niciodată 
din vedere că, dacă comerţul englez triumfă pe mare, este pen- 
tru că englezii sunt cei mai tari; e de înţeles deci, din moment 
ce Franţa este cea mai puternică pe continent, ca pe uscat să 
triumfe comerţul ei; fără asta totul e pierdut... Anglia se găseşte 
realmente într-o situaţie disperată, iar eu mă debarasez de 


mărfurile pe care trebuie să le dau la export şi îmi procur bunuri 
coloniale pe cheltuiala lor.“ 

însă pentru asta e necesar să existe un control absolut 
asupra coastelor, să "MIERE AtRăBATUIcREGLOR 437dă mărfurile de 
contrabandă, la Frankfurt, Hamburg, Amsterdam sau Liibeck. 

„Aveţi mulţi ofiţeri în statul-major“, îi spune lui Davout care 
comandă trupele din Germania, „trimiteţi-i pe teren. în fine, vă 
dau puteri absolute să împiedicaţi contrabanda şi navigația 
vaselor engleze de la Hamburg până în Pomerania suedeză; 
este o prioritate." 

Ştie însă că Davout nu poate să facă imposibilul. De la înce- 
putul lui octombrie 1810, pe Marea Baltică plutesc 1 200 de 
nave englezeşti încărcate cu mărfuri. 

Bemaaotte le-a închis porturile suedeze. Dar rămân porturile 
ruseşti. Ce va face Alexandru ? Şi, dacă le primeşte, eu ce 
trebuie să fac ? 

Coboară în salonul mare unde l-a instalat pe sculptorul 
Canova, pe care l-a chemat la Tuileries. îl cunoaşte pe artist de 
la primul lui sejur în Italia. Nu i-a plăcut deloc felul în care l-a 
reprezentat Canova, ţinând în mână o mică victorie. Dar Canova 
este cel mai mare sculptor. Trebuie să facă un bust al tinerei 
împărătese, iar Napoleon asistă la şedinţele de pozat. 

Se aşază. Maria-Luiza se mişcă, nu are astâmpăr. 

— Capitala lumii se află aici, îi spune Napoleon lui Canova, 
trebuie să rămâneţi aici. 

Apreciază mişcările degetelor lui Canova şi răspunsurile sale 
lipsite de slugărnicie. 

— De ce nu se reconciliază Maiestatea Voastră cu papa? în- 
treabă Canova. 

— Papii au împiedicat mereu poporul italian să se emancipe- 
ze. Ceea ce vă trebuie este o sabie! 

Maria-Luiza tuşeşte. Canova vorbeşte despre imprudenţă, de- 
oarece împărăteasa este însărcinată. 

— Vedeţi cum e, zice Napoleon. Dar femeile vor ca totul să se 
petreacă după fantezia lor. Eu mereu îi spun să se îngrijească de 
ea. Şi dumneavoastră, sunteţi căsătorit? 

îl ascultă distrat pe Canova care vorbeşte despre libertatea 
sa. 

— Ah, femeile, femeile... repetă Napoleon. 

Maria-Luiza îl uimeşte, aşa cum l-au surprins, fiecare în felul 


ei, Josephine şi Maria Walewska. 

Se întâlneşte cu Hortense care îi vorbeşte despre mama sa. 
Josephine se teme să nu fie condamnată la exil, nu doar departe 
de Paris, ci şi de FrăițaPOLEON E IMPARATUL REGILOR 427 

El nu vrea să se întâmple lucrul acesta. El are mai multe vieţi 
care ar trebui să se atingă, să se amestece. însă Maria-Luiza nu 
poate înţelege această dorinţă. 

„Trebuie să mă gândesc la fericirea soţiei mele", îi spune 
Hortensei. „Lucrurile nu s-au aranjat după cum sperasem. E in- 
timidată de distracţiile mamei voastre şi de puterea pe care o 
are asupra spiritului meu. O ştiu, sunt sigur de asta." 

Se opreşte. E toamnă. în parcul Castelului Saint-Cloud, grădi- 
narii adună de ici, de colo frunzele moarte. Fuioare de fum se ri- 
dică la marginea pădurii în nuanţe ruginii. Au început să dea foc 
frunzelor căzute. 

„Ultima oară", continuă el, „am vrut să merg să mă plimb cu 
ea la Malmaison. Nu ştiu dacă a crezut că mama voastră se află 
acolo, cert e că s-a pus pe plâns şi am fost obligat să schimb 
direcţia." 

Mi-ar părea atât de natural şi de simplu ca viețile mele 
diferite să se întrepătrundă. Oare când va veni timpul ca femeile 
şi bărbații să nu mai fie prizonierii propriilor prejudecăți ? 

„Orice-ar fi", continuă el, „nu o voi forţa pe împărăteasa 
Josephine să facă ceva contrar dorinţei sale. Nu voi uita 
niciodată sacrificiul pe care l-a făcut pentru mine. Dacă vrea să 
se stabilească la Roma, o voi numi guvernatoare. La Bruxelles ar 
putea avea o curte superbă şi ar face bine ţării. Se va simţi mai 
bine alături de fiu şi de nepoți. Dar..." 


îşi deschide braţele. Ştie că ea nu vrea nimic din toate astea. 

„Scrieţi-i că is vrea să rămână la Malmaison, eu n- 
am nimic împotriv 

Se întoarce la O MAFIEI EAV FS Josephinei. 

„în opinia mea, ţi-ar fi mers mai bine pe timpul iernii 
la Milano sau la Navarre; la urma urmei, sunt de acord cu 
tot ce vei face, căci nu vreau să te deranjez sub nicio 
formă. 

Adio, draga mea; împărăteasa e însărcinată în patru luni şi o 
vrea pe doamna de Montesquieu guvernantă a copiilor Franţei. 
Fii veselă şi nu-ţi bate capul. Nu te îndoi vreodată de 
sentimentele mele. 

Napoleon" 

îşi păstrează afecțiunea pentru Josephine, e ataşat de Maria- 
Luiza, care îl înduioşează. 

Merge în urma ei prin lunga galerie a Castelului Saint-Cloud. 
Are un mers greoi. El exclamă: „Uite cum i s-a îngroşat talia!" 

Păşeşte alături de ea printre demnitarii adunaţi în capela 
Castelului Saint-Cloud. O vede pe Maria-Luiza dăruind mamelor 
ai căror prunci vor fi botezați în această duminică, 4 noiembrie 
1810, medalioane ornate cu diamante. Sunt douăzeci şi şase de 
copii, printre care şi Charles-Louis-Napoleon, fiul lui Louis şi al 
Hortensei, şi fiul lui Berthier - toţi copii de prinți şi regi -, care 
vor fi ţinuţi deasupra cristelniţei de către împărăteasă şi de 
către împărat. 

Acest Jiu al Hortensei| acest nepot al Josephinei, care devine 
finul soției mele de-a doua, pentru care am repudiat-o pe 
Josephine! 

lar eu voi fi tată al unui copil născut de o Hahsburgă. 

Anunţă mulțimea de invitaţi că  Maria-Luiza e 
însărcinată. Vestea a fost primită cu aplauze. 

Dictează o scrisoare către împăratul Austriei prin care 
îi anunţă în mod oficial noutatea. 

1 Charles-Louis-Napoleon, viitorul Napoleon al Ill-lea. (N. a.) 

„Trimit unul dintre scutierii mei ca să-i aducă Maiestăţii 
Voastre Imperiale vestea sarcinii împărătesei, fiica Voastră. A 
ajuns aproape în luna a cincea. împărăteasa se simte foarte bine 
şi nu manifestă niciuna dintre neplăcerile legate de starea sa. 
Cunoscând interesul pe care Maiestatea Voastră ni-l poartă, 
ştim că acest eveniment îi va face plăcere. Nu există femeie mai 


desăvârşită decât femeia pe care i-o datorez. De aceea, o rog pe 
Maiestatea Voastră să fie convinsă că în egală măsură ea şi cu 
mine îi suntem ataşaţi." iaz 

Se opreşte. Aude scâ lt SN PENET LEEGA?8 aui alergând pe hîr- 
tie. 

Meneval îi prezintă textul să-l semneze. 

îşi iscăleşte numele cu un gest energic. 

Ce roman este viața mea! 


NAPOLEON-ÎMPĂRATUL REGILOR 429 


36 

însoţit de Marele Mareşal al Palatului, Napoleon străbate în 
lung şi-n lat camerele goale cu tavane înalte. Duroc deschide 
uşile batante, poleite clio 6SIeb RES %fătură în pas vioi, îl 
trage de ureche. 

Marele Mareşal locuia în această aripă a palatului Tuileries, 
cu camere ale căror ferestre dau spre Carrousel. Aici va locui 
însă fiul meu, regele Romei. 

Cheamă arhitecţii. Totul trebuie zugrăvit din nou. De-a lungul 
pereţilor, se va amplasa o bordură matlasată înaltă de trei 
picioare, pentru ca bebeluşul să nu se rănească dacă va cădea. 

Napoleon se apropie de un pervaz. Soarele rece de noiembrie 
luminează statuile aurite ale Arcului de Triumf de la Carrousel. 
Din ordinul meu s-a construit. Pentru gloria armatei mele. îşi 
imaginează privirea fiului său când va descoperi simbolul 
grandorii şi al victoriei. De cum va deschide ochii, regele Romei 
va şti că este fiu şi nepot de împărați. 

întorcându-se în cabinetul de lucru, Napoleon dictează. Stabi- 
leşte lista cu trusoul copilului, demnitarii care trebuie chemaţi în 
momentul în care împărăteasa va avea primele dureri, apoi 
fixează programul ceremoniilor care vor urma naşterii: o sută 
una salve de tun, defilarea grenadierilor Gărzii. Se întoarce spre 
Duroc care i-a adresat o întrebare în şoaptă, pe care mai 
degrabă o ghiceşte decât o aude. Douăzeci şi una de salve dacă 
va fi fată, zice el cu părere de rău. Dar va fi băiat. Martori la 
naştere vor fi Eugene, viceregele Italiei, şi Marele Duce de 
Wiirzburg. 


Vrea să deţină controlul asupra tuturor lucrurilor, de la 
schiţele lui Prudhon pentru leagănul de odoare stacojie, până la 
lista medicilor care o vor asista pe împărăteasă. Totul. 

Trei luni, dar timpul MROGEONĂWĂRAT 4 REEORda3să imagineze, să 
prevadă, să convoace. 

Niciodată nu-i ajunge timpul, zice. în anul care vine, 1811, fa- 
ce patruzeci şi doi de ani. Tot ce a făcut până acum, aşa simte 
el, nu a fost decât pregătirea perioadei din destinul său în care 
se angajează. 

începe adevărata sa viaţă de împărat. Dispune de puterea 
armelor, de supunerea poporului, de experienţă, dar şi de forţa 
tinereţii. 

Poate vâna ore în şir, ieri pe câmpia de la Rozoy, astăzi la 
Croix de Sainte-Herem. A şi doborât un cerb. E cel mai rapid 
dintre călăreţi. 

lar în patul Mariei-Luiza sau în cel al brunetei focoase, fiica 
vitregă a comandantului Lebel, adjunctul guvernatorului de la 
Saint-Cloud, care s-a oferit şi cu care a fost câteva nopţi, pentru 
că nu trebuie să refuzi niciodată ce îţi oferă viaţa, este mai 
îndrăzneţ decât sublocotenentul care a fost cândva, şi care a 
fost, din câte îşi aminteşte, stângaci, timid chiar, prea repezit şi 
prea grăbit. 

Este la mijlocul vieţii sale. 

Toţi regii au fost siliţi să-i recunoască dinastia, să-l accepte 
printre ei. Şi-a cucerit tronul şi o împărăteasă de douăzeci de ani 
îi va dărui un fiu. 

Nimeni nu va veni să întunece apogeul destinului său. Nu va 
tolera una ca asta. 

Se aşază. Se uită peste buletinele poliţiei, citeşte scrisorile, 
rapoartele puse în cutii diferite pe masă. Ar prefera să nu 
trebuiască să-şi vâre mâinile în aceste hârtii. Viaţa lui a devenit 
atât de plină şi fără ele! 

Maria-Luiza îl vrea lângă ea tot timpul. lar el adoră intimitatea 
lor, naivitatea ei, pielea ei îndeosebi, trupul care i se schimbă 
odată cu maternitatea. Toate astea sunt atât de noi pentru el, 
pe când aici 
nu află decât vulgaritate, brutalitate şi maşinaţii perfide, 
realitatea prin care se mişcă încă din copilărie, lipsită de iluzii. 

Citeşte primul raport al poliţiei: „Cei mai prevăzători comer- 
cianţi sunt speriaţi de ce le rezervă viitorul. Criza a ajuns în faza 


în care zilnic un bancher care până la ora 4 nu are vreo surpriză 
neplăcută exclamă: „lată încă o zi fără pierderi. i 

Adio linişte, adio visare. Să plonjăm în mlaştină! 

Afacerile merg prost'AsOAruisAcyrit abs ta englezilor face 
ravagii şi pentru că sufocă exportul mărfurilor franţuzeşti, 
făcându-l imposibil. Europa e plină de produse venite din Anglia 
şi din coloniile sale. Spargerea blocadei se face în partea de 
nord. 

îl convoacă pe Champagny. Ce vor ruşii? Ce spune ambasa- 
dorul nostru? Napoleon strâmbă din nas. Caulaincourt a devenit 
omul lui Alexandru. E mai mult rus decât francez. 

„Ştiu..." 

îi arată rapoartele spionilor pe care i le trimite Davout, 
coman- dantul-şef al armatei din Germania. 

„.„„.Că cele douăsprezece bastimente pe care englezii le-au 
escortat cu douăzeci de nave de război şi pe care le-au mascat 
sub pavilion suedez, portughez, spaniol sau american şi-au 
descărcat cea mai mare parte a mărfurilor în Rusia." 

Bate cu pumnul în masă. 

„Pacea sau războiul se află în mâinile ruşilor." 

Poate că Rusia nu ştie lucrul acesta. 

„E posibil să se lase târâtă în război fără să şi-o dorească", 
continuă el. „Este specific naţiunilor să facă prostii." 

Dar eu trebuie să ţin cont de asta. Să mă gândesc la război. 

Alexandru | îşi formează noi regimente. A comasat 300 000 
de oameni la graniţa cu Marele Ducat al Varşoviei. Se gândeşte 
chiar, după cum se afirmă, să încredinţeze comanda uneia 
dintre armatele sale generalului Moreau! 

Moreau, pe care m-am mărginit să-l exilez! Moreau, ros de 
invidie încă de-acum optsprezece ani şi care s-a refugiat în 
Statele Unite. 

Și cum aş putea să am încredere în Bemaaotte, care primeşte 
emisari ruşi, care îşi asigură viitorul de prinț moştenitor al 
Suediei ? 

îl primeşte în audienţă pe unul dintre aghiotanţii francezi ai 
lui Bemadotte, şeful de escadron Genty de Saint-Alphonse, un 
ofiţer devotat mareşalului, pe care nu are sens să-l bmscheze. 

„Credeţi că nu ştiu“, începe Napoleon, „că mareşalul 
Bemadotte spune oricui stă să-l asculte: «îți mulţumesc, 
Doamne, nu mai sunt în mâna lui», şi câte şi mai câte pe care 


nu vreau să le repet?" 

Bemadotte cere în schimbul fidelității sale Norvegia, care 
aparține Danemarcei. Şi chiar dacă i-aş da-o, cum aş putea fi 
sigur de el ? NAPOLEON-IMPARATUL REGILOR 433 

Oamenii lacomi şi invidioşi trădează întotdeauna. Bourrienne, 
vechiul meu coleg de la Brienne, secretarul meu timp de şapte 
ani, Bourrienne cel lipsit de scmpule, pe care l-am exilat la 
Hamburg, îşi înmulțeşte milioanele - şase, şapte, opt? - din 
vânzarea autorizaţiilor de import pentru mărfurile englezeşti. 
Ce-i pasă lui de salvarea împăratului ? Nici de data aceasta nu 
pot să mă încred decât în mine însumi. 

Meditează, singur. Nu se poate sfătui cu nimeni. Cine ştie mai 
bine decât el de ce are nevoie Imperiul? Ce este necesar pentru 
viitorul dinastiei? Pacea? Recent s-a descoperit că un anume 
conte Tcemicev, trimisul lui Alexandm | la Paris, un personaj 
încrezut şi afectat, dar seducător, care frecventează saloanele, 
se ocupă de spionaj. Poliţiştii lui Savary au descoperit în cenuşa 
din şemineul său file pe jumătate arse care proveneau de la 
statul-ma- jor al mareşalului Berthier, unde Tcernicev plăteşte 
un spion care îi transmite situaţii despre forţele franceze din 
Germania. Asta e pacea pe care vrea s-o menţină Alexandm | 
taxând produsele franţuzeşti la intrarea în Rusia cu taxe 
prohibitive? 

Păi să nu mă apăr? 

Să las mărfurile englezeşti să invadeze Europa ? 

Napoleon dictează o hotărâre care anexează la Imperiul 
Francez oraşele hanseatice din nordul Germaniei şi al Balticii, 
precum şi Ducatul de Oldenburg, care aparţine cumnatului lui 
Alexandm. 


Frumosul meu aliat din nord se revoltă? Cine a destrămat 
primul spiritul de la Tilsit ? Trebuie să clarific lucrurile cu 
împăratul Rusiei. n 

„Sentimentele meld RERRTUMPNRNTES PACES Yõastră nu se vor 
schimba", îi scrie Napoleon lui Alexandru, „cu toate că nu pot 
ascunde faptul că Maiestatea Voastră nu mai este prieten cu 
mine; alianţa noastră nu mai există deja în opinia Angliei şi a 
Europei: chiar dacă ar fi la fel de intactă în inima Maiestăţii 
Voastre cum este într-a mea, această opinie generală ne face 
amândurora un mare rău." 

Va pricepe Alexandru? Va şti să țină în frâu caii războiului? 

„Eu", continuă Napoleon, „sunt acelaşi în privinţa sa, dar sunt 
lovit de evidenţa faptelor şi de gândul că Maiestatea Voastră 
este dispusă cu totul, îndată ce vor permite condiţiile, să se 
înţeleagă cu Anglia, ceea ce înseamnă acelaşi lucru cu a aprinde 
flacăra războiului între cele două Imperii." 

Sigilează scrisoarea, apoi, cu dosul mâinii, dă la o parte 
scrisorile de la Caulaincourt. 

„Omul acesta nu are umor, nu ştie să scrie, este un excelent 
şef de grajd şi-atâta tot!" spune cu năduf. 

Să fie rechemat în Franţa, din moment ce nu mai vrea şi nu 
mai poate să-şi asume sarcina pe care o are, iar în locul lui să fie 
numit generalul Lauriston, aghiotantul său de la Marengo! 

Dar cât de valoroşi sunt oamenii care mă înconjoară? Până şi 
un consilier de Stat ca Joseph-Marie Portalis, propriul fiu al 
fostului ministru al Cultelor, s-a înhăitat într-un complot de-al 
papei contra mea ca să se repună pe tapet autoritatea 
arhiepiscopului Parisului, Maury, pe care l-am numit. 

Papa şi câţiva ecleziaşti complotează, cum e şi acest abate 
Astros, care ducea, ascunse în pălărie, mesaje de-ale lui Pius al 
VIl-lea împotriva arhiepiscopului Maury! Astros să fie închis la 
castelul de la Vincennes! Să fie supravegheat acest papă care 
„adoptă o conduită oribilă, cu cea mai mare ipocrizie". Să fie 
întărite trupele care îl păzesc la Savona. 

De ce aceste critici contra mea ? Nu am restabilit religia ? Am 
provocat vreo schismă, cum aujacut englezii sau ruşii ? 

Napoleon stă în picioare la fereastra cabinetului său de lucru. 
Le întoarce spatele lui Cambaceres şi lui Savary. Acesta din ur- 
mă i-a adus discursul pe care Chateaubriand are intenţia să-l 
rostească la Academia Franceză, unde a fost ales în locul 


regicidului Chenier. 

Acest discurs redeschide rănile! 

„M-am înconjurat de toate partidele", începe Napoleon, „am 
adus aproape de persodha Mea pănă şi pe”Bfiiigranţi, soldaţi din 
armata lui Conde... 

Merge spre Cambaceres, îi arată lui Chateaubriand textul dis- 
cursului. 

„l-aş spune autorului, dacă ar fi în faţa mea: «Nu aparţineţi 
acestei ţări, domnule. Admiraţia voastră, dorinţele voastre se 
află în altă parte. Nu înţelegeţi nici intenţiile, nici acţiunile 
mele.>»" 

îşi depărtează braţele, revine la fereastră. 

„Ei bine, dacă vă simţiţi atât de prost în Franţa, plecaţi, 
plecaţi, domnule, căci nu ne vom înţelege, iar aici eu sunt 
stăpânul. Nu îmi apreciaţi opera şi mi-aţi distruge-o dacă v-aş 
lăsa. leşiţi, domnule, treceţi frontiera şi lăsaţi Franţa în pace şi în 
armonie, sub o putere de care are atâta nevoie." 

Această putere el o ţine în mâini. Se opreşte în loc dinaintea 
hărţii atârnate pe perete, pe care sunt trasate noile graniţe ale 
Imperiului: o sută treizeci de departamente, de la Hamburg la 
Adriatică, de la Amsterdam la Roma. El este cel care domneşte 
peste 44 de milioane de locuitori. 

lată ce va moşteni fiul meu, şi încă şi mai mult, fiindcă va fi 
regele Romei şi fiindcă într-o zi va putea guverna peste întreaga 
peninsulă, când regatul Italiei, al cărui suveran sunt, îi va reveni 
de drept, şi când va putea, probabil, să anexeze regatul 
Neapole. 

Și cine ştie, de ce nu, îşi va întinde imperiul mai departe, 
peste Confederaţia Rinului, şi va avea ca aliat Marele Ducat al 
Varșoviei, peste care, într-o zi, poate, un altul dintre fiii mei va fi 
stăpân. 

Se gândeşte des la Alexandru Walewski. 

Se strecoară în casa din strada Victoire însoţit de Duroc. A 
vrut ca Maria Walewska să fie prezentă la curte, să-i fie 
prezentată chiar 
şi Mariei-Luiza. A fost încântat, în ciuda faptului că numai el şi 
alte câteva persoane îi ştiu secretul, să vadă că vieţile sale se 
întrepătrund. 

Maria-Luiza nu ştie nimic. Cum s-o şochez, acum când îmi 
poartă copilul ? 


Ea vrea ca el să n-o părăsească nicio clipă. lar el acceptă. 

în primele luni ale anului 1811, vremea este rece şi ploioasă. 
Aproape că nu mai iese din Tuileries. Se lasă în voia capriciilor 
ei, o surprinde cu cadre VBAfiaritesi-aă /sBodoabe. O simte 
speriată de momentul naşterii. O linişteşte, o strânge în braţe 
deseori, chiar dacă încalcă eticheta. 

La reprezentațiile teatrale de seara, din apartamentele sale, 
o vede moţăind, cu trupul greoi. 

Se emoţionează. Este prima oară că stă lângă o femeie 
gravidă, care poartă copilul lui. 

Marţi, 19 martie, pe la ora 20, aşteaptă împreună cu toată 
curtea în sala de spectacole de la Tuileries. îi este cald. Se 
apropie de Marele Duce de Wurzburg şi de prinţul Eugene, care 
tocmai au sosit la Paris pentru a fi martori la momentul naşterii. 

Se  nelinişteşte când ducesa de Montebello, văduva 
mareşalului Lannes, doamnă de onoare a tinerei împărătese, 
apare dintr-odată. N-o agreează. A numit-o în amintirea lui 
Lannes şi a descoperit zi după zi că încearcă să semene zâzanie 
în jurul Mariei-Luiza, că e o femeie avidă, geloasă, ostilă. însă 
viitoarea mamă s-a ataşat de ea. 

O aude pe doamna de Montebello anunțând cu solemnitate 
că Maria-Luiza are primele dureri. 

Dă ordin bărbaţilor prezenţi să-şi îmbrace costumele. Această 
naştere trebuie să se desfăşoare conform etichetei pe care a 
pre- văzut-o. Curând, încăperea se umple cu mai mult de două 
sute de persoane. 

Intră în camera invadată de şase medici. Nu a mai simţit ni- 
ciodată aşa ceva, asemenea tandreţe pentru o femeie care 
suferă din cauza vieţii pe care o poartă în ea. O ia de braţ, o 
sprijină, face 


câţiva paşi alături de ea. O simte cum se calmează. O ajută 
să se întindă, să adoarmă. 

Traversează saloanele unde demnitarii moţăie, care pe unde 
apucă, şi ordonă să se MEPIARNs MP ÂRAȚUL REPILRR 4:2a|d. Face o baie. 
Ar vrea să acţioneze, să facă ceva şi această neputinţă la care 
este constrâns îl irită. Dictează întreaga noapte. 

La ora 8, când e lumină în toată regula, doctorul Dubois vine 
grăbit spre el, palid, profund tulburat. 

îngheaţă pe loc. 

— Ce se întâmplă, a murit? spune el. Dacă a murit, trebuie s- 
o îngropăm. 

Nu simte nimic. E un bloc de piatră. E obişnuit cu neprevăzu- 
tul şi cu moartea. 

Dubois se bâlbâie. Sunt probleme cu copilul. A trimis după 
Corvisart. împăratul poate să coboare la împărăteasă? 

— De ce vreţi să cobor? E vreun pericol? 

Se uită fix la Dubois, care pare să-şi fi pierdut cu totul firea. 
Dubois şopteşte că ar trebui să folosească cleştii, că a mai 
salvat în felul acesta femei ai căror copii se aflau în situaţia 
aceasta. 

— Ei bine, şi cum aţi făcut? Eu nu eram acolo; procedaţi şi 
acum ca în celelalte cazuri; luaţi-vă inima în dinţi. 

îl bate pe umăr pe Dubois, îl împinge afară din cabinetul de 
lucru. 

— Şi nu vă gândiţi că o asistați pe împărăteasă, ci pe o 
burgheză din strada Saint-Denis. 

înainte să intre în camera împărătesei, Dubois se opreşte. 

— Dacă Maiestatea Voastră îmi permite, o s-o fac, zice el. 

Medicul ezită, apoi tot în şoaptă zice că e posibil să 
trebuiască 
să aleagă. 

— Mama, este dreptul ei, răspunde Napoleon. 

Poate că n-o să aibă fiul la care a sperat atât. O prinde de 
mână pe Maria-Luiza. Ea ţipă, se contorsionează de durere. îi 
vede pe doctorii Corvisart, Yvan, Bourdier apropiindu-se. Ea urlă 
în timp ce Dubois pregăteşte cleştii. 

Nu vrea să rămână astfel, un spectator neputincios. 

Simte transpiraţia cum i se scurge pe frunte, pe gât. Strânge 
pumnii. în gură are gustul acela amar. îi vine să-şi smulgă părul 
din cap, de furie. 


Se închide în camera de toaletă. Până şi aici aude ţipetele de 
durere ale soţiei sale. Uşa se deschide. încearcă să citească pe 
chipul doctorului Yvan. Medicul şopteşte că împărăterasa a fost 
eliberată. NAPOLEON - IMPARATUL REGILOR 43 

Vede pe covorul din cameră trupul copilului care zace inert. 
Mort. 

O ia de mână pe Maria-Luiza, o îmbrăţişează. Nu mai priveşte 
intr-acolo. Asta e. 

Nu va avea niciun fiu. 

Rămâne înţepenit, mângâind obrazul Mariei-Luiza. Are privi- 
rea fixă. 

Dintr-odată, aude un scâncet. 

îşi revine în fire. 

Copilul este învelit în cearceafuri calde pe genunchii doamnei 
de Montesquieu, care continuă să-l frecţioneze, apoi îi strecoară 
în gură câteva picături de rachiu. 

Copilul strigă încă o dată. 

Napoleon îl ia, îl ridică în sus. Este precum soarele ce răsare 
în- tr-o dimineaţă victorioasă. 

Are un fiu. 

Este ora 9 dimineaţa, miercuri, 20 martie 1811. 

Aude bubuituri de tun, apoi strigătele ce se înalţă dinspre 
piaţa Carrousel. 

Nu poate să vorbească. Semnează actul de naştere al lui 
Napoleon, Franşois, Joseph, Charles, apoi merge la fereastră. 
Zăreşte alaiurile care se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Vede 
mâinile care se agită pe sus. 

îşi ascunde faţa în spatele draperiei. Plânge. 

Vrea să arate copilul mulţimii şi armatei. Acest rege al Romei, 
acest copilaş adus de către doamna de Montesquieu, care 
doarme pe o pernă de mătase albă acoperită cu dantele, va fi 
într-o zi stăpânul lor. 

în aşteptarea botezului care se va ţine la sfârşitul zilei, 
dictează o scrisoare pentru împăratul Austriei. 

„împărăteasa, foarte slăbită de durerile pe care le-a suportat, 
a arătat până la capăt un curaj nemăsurat. Copilul se simte 
bine. împărăteasa se simte şi ea bine în măsura în care îi 
permite starea sa, a dormit deja puţin şi a luat câteva guri de 
mâncare. în seara aceasta, la ora 8, copilul va fi botezat 
provizoriu. Am intenţia să nu-l botez înainte de a împlini şase 


săptămâni. L-am însărcinat pe contele Nicolai, şambelanul meu, 
care îi va duce această scrisoare Maiestăţii Voastre, să-i mai 
ducă una prin care o rog să fie naş nepotului său. 

să nu se îndoiască MATERA WAV stFSILES Drin satisfacția pe 
care o simt cu ocazia acestui eveniment, ideea de a vedea 
perpetuân- du-se legăturile care ne unesc se va întări 
considerabil." 

la personal încă o foaie de hârtie şi scrie câteva rânduri 
pentru Josephine. 

„Fiul meu e întreg şi se simte foarte bine. Sper să-mi semene. 
Are pieptul meu, gura şi ochii mei. 

Sper că-şi va împlini destinul." 


Partea a noua 
Și astfel războiul va avea loc, 
în ciuda mea, în ciuda lui 
21 martie 1811 -21 iunie 1812 


37 

Se apleacă ateu Lt A la rai Nu se mai satură să se uite 
la copil. îl atinge, îl ARB er Auf REEVA, pecunde în braţe 
înainte de a i-l da ntesgquieu, care se 
îndepărtează cu el. 

Are un fiu. 

îl prezintă cu mândrie senatorilor, consilierilor de Stat care, 
unul după altul, intră în camera copilului. 

„Mi-am dorit cu disperare ceea ce Providența mi-a acordat 
acum“, zice el. „Fiul meu va trăi întru gloria şi fericirea Franţei. 
Marile destine ale fiului meu se vor împlini. Cu dragostea france- 
zilor, totul îi va deveni uşor.“ 

„Fiul meu“ - aceste cuvinte îi umplu gura, le repetă. Are 
impresia, când le pronunţă, că pieptul îi creşte. Totuşi, după 
câteva săptămâni se miră: bucuria sa devine din zi în zi tot mai 
trecătoare. Resimte o oboseală care îl îngreunează. Picioarele i 
se umflă. Nu-şi găseşte somnul... Se culcă iar singur, mănâncă 
în graba de altădată. 

O vede în fiecare zi pe Maria-Luiza, dar ea stă întinsă, slăbită 
încă după naştere, cel mai adesea somnolentă, văzându-şi prun- 
cul numai pentru câteva clipe pe zi, nefacându-şi griji pentru el, 
încredinţându-l doamnei de Montesquieu. Apucătură de 
arhiducesă, care a fost luată încă de la naştere de lângă mama 
ei. 

Când pleacă de lângă ea şi se întoarce în apartamentele sale, 
merge încet prin galeriile Castelului Saint-Cloud, apoi, la el, 
întârzie în baie. E ursuz. Totul s-a schimbat în destinul său; are 
acum moştenitorul pe care şi l-a dorit şi, în acelaşi timp, nu s-a 
petrecut nicio schimbare. 

La ieşirea din baie, după ce Roustam l-a şters, se aşază pe o 
canapea. Stă acolo multă vreme, gânditor. 

Cu toată naşterea regelui Romei, simte în jur un fel de 
nelinişte şi de lehamite. Toţi i se supun, dar nu cu aceeaşi 
tragere de inimă. 

S-a enervat pe Clarke, ministrul Războiului, din cauza timpu- 
lui pierdut de unităţile pornite din Franţa, Italia şi Westfalia, care 
trebuie să mărşăluiască spre nordul Germaniei ca să facă faţă 
amenințării ruseşti. Căci Alexandru îşi împinge armatele tot mai 
aproape de Marele Ducat al Varşoviei. 

„Un ordin trebuie să fie executat întotdeauna", îi spune lui 


Clarke. „Când nu se întâmplă aşa, este o crimă şi vinovatul 
trebuie pedepsit." 

Se indignează de aceste, Hager, Ae bimp Nu poate să 
doarmă. Stă nopţi la rând şi dictează ordine în aceste prime zile 
din aprilie 1811, pentru că vrea să ia în stăpânire din nou frâiele 
imperiului. Nu poate accepta să-l scape din mâini tocmai în 
momentul în care naşterea unui fiu i-a asigurat viitorul. 

Trebuie să se lupte din nou? Se va lupta. Contra mareşalilor 
incapabili să le vină de hac spaniolilor, în Spania. Ney refuză să 
se supună lui Massena, iar Junot este constrâns să evacueze 
Portugalia. Massena dă înapoi, iar Wellington înaintează. E 
posibil? îl destituie pe Massena. 

în nord, la frontiera cu Marele Ducat al Varşoviei, toate 
rapoartele confirmă concentrarea de trupe ruseşti. 

Luni, 15 aprilie 1811, în timpul sărbătorii Paştelui, el îşi sâcâie 
miniştrii. Din când în când, îşi părăseşte cabinetul de lucru 
pentru a primi delegaţiile care vin să-l felicite pentru naşterea 
micului rege al Romei. Ascultă complimentele, discursurile. O 
însoţeşte pe împărăteasă, care face câţiva paşi pe terasa de la 
Tuileries, în prima plimbare de după naştere, în aplauzele 
mulţimii. 

La ce bun aceste omagii, la ce bun acest fiu, dacă Imperiul se 
prăbuşeşte? 

Trebuie să se lupte. 

Se întoarce în cabinetul de lucru. Petrece acolo câteva nopţi 
la rând. E convins că trupele ruseşti vor ataca de la o zi la alta. îl 
primeşte pe Champagny. Ministrul pare depăşit. E incapabil să 
facă faţă situaţiei. Om devotat, dar care nu a ştiut să prevadă 
riscul acestui război. 

„împăratul Alexandru este deja departe de spiritul celor stabi- 
lite la Tilsit", începe Napoleon. „Toate ideile de război vin 
dinspre Rusia. Dacă Alexandru | nu opreşte fără întârziere 
această pornire spontană, va intra în război anul viitor, fără să 
vrea. Şi astfel va avea loc un război, fără voia mea, fără voia lui, 
în ciuda intereselor Franţei şi ale Rusiei." 

Face câţiva paşi, îl priveşte fix pe Champagny. 

„Am văzut toate astea repetându-se de atâtea ori, că 
experienţa mea din trecut îmi dezvăluie viitorul", continuă el. 

îşi înalţă glasul, face o mişcare din tot corpul pentru a-şi arăta 
furia. 


„Tot ce se petrece acum este o scenă de operă, iar englezii 
sunt maşiniştii." 

INF ll să 0, nu a inteles ANE AASRE Aioaugbuie să-l înlocu- 

„Domnule duce de Cadore", zice apropiindu-se de 
Champagny, „nu am avut decât cuvinte de laudă pentru 
serviciile pe care mi le-aţi adus în diverse ministere pe care vi 
le-am încredinţat; însă afacerile externe se află în asemenea 
circumstanţe, încât consider că este necesar pentru binele 
serviciului meu să vă folosesc în altă parte." 

Champagny îşi pleacă capul. 

Nu vreau să umilesc pe nimeni, însă am datoria să aleg 
oameni capabili şi să-i dau afară pe cei incompetenți. 

Maret, duce de Bassano, care lucrează cu mine cot la cot, îl 
va înlocui pe Champagny. 

E încordat. O găseşte pe Maria-Luiza în grădinile de la Trianon 
sau în parcurile castelelor Rambouillet sau Compiegne. îl înduio- 
şează, însă, de la naşterea regelui Romei, este ca şi cum o 
paranteză frumoasă de fericire şi de nepăsare s-ar fi închis. 

Se deprinde din nou cu disciplina strictă a muncii. Uneori, 
chiar în toiul nopţii, se întrerupe şi socoteşte că nu a consacrat 


niciodată atât de multe ore administrării Imperiului şi dictării. Şi, 
puţin câte puţin, observă că maşina încetinită o clipă se repune 
în funcţiune. Simte un fel de exaltare. Mizele șunt şi mai mari 
A a A < NAPOLEON - IMPARATUL REGILORA47 a Psi 

încă decât cele de altădâtă Acum are un tu. fine în mână toate 
cărţile din Europa, cu trei excepţii: Spania care e o plagă 
deschisă; Anglia, sufocată de criza economică; şi Rusia, care 
trebuie îngenuncheată. 

Va trebui oare să-i declare război? 

„Eu nu vreau război", îi spune lui Maret, „dar cel puţin am 
dreptul să cer ca Rusia să-şi respecte alianţa." 

Examinează cu atenţie registrele armatelor sale. Sunt 
necesare regimente noi. Trebuie să se facă noi recrutări, trebuie 
întărite cavaleria şi artileria. Trupele trebuie să înainteze de-a 
lungul Germaniei, fără a atrage însă atenţia. 

„Prefer să am duşmani decât prieteni îndoielnici", spune el. 
„În plus, ar fi chiar mai profitabil pentru mine." 

Deseori, după o noapte de muncă, are impresia că îi 
explodează trupul. Are nevoie de mişcare. Vânează în pădurile 
de la Saint-Cloud sau Saint-Germain. Se avântă în galopuri 
dezlănţuite, mereu în fruntea micii trupe de generali sau de 
aghiotanţi care îl însoțesc. 

Uită pe moment, în iureşul cursei, problemele care îl 
asaltează. 

Joseph se plânge, se preface bolnav, vrea să plece din 
Madrid. La Neapole, Murat acționează de capul lui, ca un 
suveran, de parcă nu mi-ar datora tronul şi n-ar fi obligat să-mi 
execute ordinele. 

„Dacă Murat crede că domneşte la Neapole în alt scop decât 
spre binele general al Imperiului", îi spune lui Maret, „se înşală. 
Dacă nu-şi schimbă sistemul, îi voi lua regatul şi-l voi da unui vi- 
cerege al Italiei să-l guverneze." 

Se întoarce la castel. O zăreşte pe Maria-Luiza în parc. Pare la 
fel de obosită. S-a văzut cu Corvisart, care l-a sfătuit să evite oa 
doua sarcină. E posibil ca o femeie atât de tânără, atât de 
viguroasă, să fie atât de marcată de o naştere? Se aşază lângă 
ea, o tachinează. Doamna de Montesquieu se apropie cu „micul 
rege". 

Fiul meu. 

îl ia în braţe, se joacă cu el câteva minute, îi dă să bea câteva 
picături de vin, râde de strâmbăturile lui. Deodată îl duce gândul 


la anii care îl despart de momentul în care fiul său va prelua 
domnia. 

inapoiază copilul doappnei le MonțeSBui eul a7 + 

Trebuie să apăr acest ÎMBeriu pe care iVa moşteni fiul meu. 
Este de datoria mea. 

Vorbeşte cu Maria-Luiza pe un ton coborât. împărăteasa 
trebuie să înţeleagă că şi ea are unele obligaţii, că trebuie - şi 
poate, deoarece are datoria - să-l însoţească în călătoria pe care 
intenţionează s-o facă în vestul Franţei, ca să inspecteze portul 
Cherbourg, să verifice dacă flota care se construieşte din ordinul 
lui va fi, cât de curând, pregătită să înfrunte flota Angliei. 

Nu vrea să asculte suspinele Mariei-Luiza. Nu vrea să ţină 
cont de oboseala ei. Vor pleca de la Rambouillet miercuri, 22 
mai, la ora 5, zice el. Asta înseamnă să-ţi faci datoria de 
suveran. El şi-o face. Ea este împărăteasa. Prin urmare, să-şi 
respecte şi ea îndatoririle. Când îi vede chipul plictisit, îşi 
aminteşte de Josephine care ştia să asculte complimentele 
notabililor, să zâmbească şi să plece mai departe la drum pentru 
încă o cursă de câteva ore. 

în prima zi, merg fără oprire aproape nouăsprezece ore. Eta- 
pele următoare sunt de douăsprezece ore. Trec pe la Houdan, 
Falaise şi Caen. Se stabilesc la Cherbourg. El vrea să viziteze na- 
vele. La bordul lui Courageux, în timp ce ea se odihneşte, dă 
ordin ca toate tunurile de pe fregată să deschidă focul. O duce 
râzând aproape de un parapet. 

„Vrei să te arunc în mare?" o întreabă în timp ce ofiţerii îi pri- 
vesc cu mirare. 

E doar o femeie tânără, soţia lui, care trebuie să-şi urmeze 
bărbatul, să accepte ritmul pe care i-l impune el. 

Stă în picioare cu faţa spre mare, contemplând portul 
construit din ordinul lui, unde va veni escadra să se pună la 
adăpost după ce va fi înfruntat navele englezeşti. Căci 
Cherbourg va fi punctul avansat al Continentului împotriva 
duşmanului etern, Anglia. 

Se duce la castelul Querqgueville, îl inspectează, în timp ce 
Maria-Luiza merge în urma lui cu paşi greoi, epuizată. Aici îşi 
va stabili unul dintre cartierele sale generale. Pleacă apoi la 
Saint-Cloud, unde ajunge marţi, 4 iunie, la ora 13. 

O priveşte pe tânăra împărăteasă care se îndreaptă spre 
apartamentele sale. El trebuie să prezideze un Consiliu de 


miniştri, iar a doua zi îl va primi pe Caulaincourt, care soseşte de 
la Sankt Petersburg. 

Rămâne o clipă nemi <atân galerie, urmărind din ochi silueta 
Mariei-Luiza. Se simte plin de energie. 

La Caen, în timp ce ea se odihnea, el a avut timp să se întâl- 
nească cu doamna Pellapra, o fostă amantă, care i se oferă încă, 
care îi vorbeşte despre Emilie, copila al cărei tată ar fi. 

Nu refuză nimic de la viaţă. 

Este soţ şi tată. Amant. Mereu cuceritor. împărat. 

Miercuri, 5 iunie, la ora 11, îl primeşte în cabinetul de lucru 
de la Saint-Cloud pe Caulaincourt, duce de Vicenza. Nu mai are 
încredere în el. Se vede că Alexandru | l-a influenţat; în plus, 
Caulaincourt s-a apropiat prea mult de Talleyrand. Deşi un mare 
şef de grajduri, devotat şi bun cunoscător al meseriei sale, ca 
ambasador este influenţabil. 

îl măsoară cu severitate. Omul are însă curajul convingerilor 
sale. 

— Ruşii vor să-mi declare război, mă forţează să evacuez 
Dan- zigul- Au impresia că pot să mă manevreze ca pe regele 
Poloniei! 

Napoleon bate din picior. 

— Eu nu sunt Ludovic la XV-lea, poporul francez nu ar suporta 
o asemenea umilinţă. 

îl ascultă pe Caulaincourt cum îl apără pe Alexandru. 

— După cum se pare, v-aţi îndrăgostit de Alexandru! 

— Nu, Sire, eu sunt pentru pace! 

— Şi eu, de asemenea, continuă Napoleon. însă Rusia a rupt 
alianţa deoarece sistemul continental o incomodează. Vă lăsaţi 
păcălit de raţionamentele lui Alexandru pentru că ştie să le 
învăluie în linguşeli. 

Zâmbeşte. 

— Eu sunt o vulpe bătrână, îi cunosc pe greci. 


Se apropie de Caulaincourt. 

— De care parte sunteţi? 

— A menţinerii alianţei, Sire! Este partea prudenţei şi a păcii. 

Cum de nu vede Caulaincourt că țarul s-a îndepărtat de 
spiritul 
de la Tilsit? 

— Vorbiţi tot mereu despre pace! exclamă Napoleon. Pacea 
nu înseamnă ceva decât atunci când este durabilă şi onorabilă. 
Eu nu vreau o pace care să-mi ruineze comerţul, cum a fost 
pacea de la Amiens. Ca pacea să fie posibilă şi durabilă, trebuie 
ca Anglia să fie convinsă că nu va mai găsi auxiliari pe 
Continent. Trebuie, prin urmare, ca uriaşul rus şi hoardele sale 
să nu mai poată să amenințe Sudul cu o năvălire violentă. 

Caulaincourt îmi tot vorbeşte despre Polonia pe care eu aş 
intenţiona s-o restabilesc! 

— Nu vreau război! Nu vreau Polonia, dar vreau ca alianţa să- 
mi fie utilă, or ea nu mai este de când sunt primiţi şi alţii. 

Napoleon se îndepărtează. Caulaincourt evocă vorbele lui 
Alexandru: „Clima noastră, iarna noastră va duce războiul în 
locul nostru. La voi, miracolele nu se produc decât acolo unde se 
află împăratul, iar el nu poate să fie pretutindeni şi timp de ani 
de zile departe de Paris." 

Se gândeşte la mlaştinile Poloniei, la bătălia de la Eylau. La 
noroi şi la zăpadă. 

Nu vreau război. 

— Alexandru e duplicitar şi slab, spune Napoleon. Are carac- 
ter grecesc. E ambițios. Vrea război, din moment ce refuză orice 
aranjament pe care i-l propun. 

Se întrerupe. 

— Relaţiile dintre noi s-au stricat din cauza mariajului aus- 
triac. 

Caulaincourt scutură din cap. 

— Războiul şi pacea sunt în mâinile voastre, Sire, spune el. O 
implor pe Maiestatea Voastră să reflecteze, pentru propria-i 
fericire şi pentru cea a Franţei, să aleagă între inconvenientele 
uneia şi avantajele celeilalte. 

— Vorbiţi ca un rus, domnule duce de Vicenza. 

Napoleon se întoarce cu spatele la Caulaincourt. 

Cine poate să împiedice mişcarea lucrurilor? 

Asta se întreabă Napoleon când aude, câteva zile mai târziu, 


duminică, 9 iunie, salvele de artilerie care salută plecarea 
cortegiului imperial către Notre-Dame. 

îl duce gândul la tunurile care străbat acum drumurile 
Germaniei ca să întărească trupele. Se aşază lângă Maria-Luiza 
în trăsura cu care a fost la încoronare. în momentul în care alaiul 
se pune în mişcare, vede trăsura în care se află doamna de 
Montesquieu purtându-l pe genunchi pe micul rege al Romei. 

Priveşte masa tăcută de oameni, o mulţime enormă adunată 
dincolo de cordonul de soldaţi. E neliniştit. Nimeni nu aplaudă, 
de parcă această gloată ar fi strivită de splendoarea cortegiului 
care îl conduce pe regele Romei spre cristelniţa botezului. 

Poporul se teme ca şi mine de iminenta războiului ? 

Napoleon înaintează lent în naos unde se înghesuie demni- 
tarii. Când fiul său trece prin faţa lui, o opreşte pe doamna de 
Montesquieu, ia copilul, îl sărută de trei ori şi îl ridică deasupra 
capului. 

Abia atunci ovaţiile îşi dau drumul: „Trăiască împăratul!", 
„Trăiască regele Romei!" 

Se bucură câteva minute. 

Odată ceremonia botezului încheiată, îngrijorarea îl cuprinde 
din nou în trăsura care îl conduce la Primărie. 

Caii din atelaj fornăie, tropăie, se lasă cu greu struniţi. 

Dintr-odată, un şoc. S-au rupt hamurile. 

îngrijitorii dau fuga să le repare. 

Coboară din caleaşcă. 

Va trebui să aştepte. 

Nu-i place acest incident, acest semn. 

38 

Căldura sufocantă din ziua de duminică, 23 iunie 1811, îl 
agită, îl face nervos. 

Stă aşezat sub un baldachin, în grădinile din jurul Castelului 
Saint-Cloud. Se răsuceşte spre Maria-Luiza. Pe faţa împărătesei 
se scurg picături de sudoare. Şuviţele de păr i se lipesc pe 
frunte şi pe tâmple. Respiră greu şi cu zgomotul specific cuiva 
pe cale să adoarmă. O priveşte atent. Nu şi-a revenit după 
încercările naşterii. A pierdut din păr, iar trupul i s-a şubrezit. 
Călătoria la Cherbourg pare că a epuizat-o. lar de la 
reîntoarcerea la Saint-Cloud, petrecerile au urmat una după alta. 
Sunt necesare. 

Aude strigătele mulţimii adunate în parcul în care se aprind 


luminile, în timp ce noaptea coboară fără să aducă răcoarea 
mult aşteptată. A dat ordin să fie servite bufete pentru populaţia 
venită în număr mare. Vinul ţâşneşte din mai multe fântâni. Mai 
departe, în Pădurea Boulogne, benchetuiesc grenadierii. lar 
acum, pentru toţi, începe focul de artificii. 

Prinde mâna Mariei-Luiza. E umedă. Primele explozii răsună 
pe cerul acoperit, jerbe de culori luminează norii. Brusc, începe 
ploaia şi se face simţit un suflu de vânt rece. 

Nu se clinteşte din loc. îi vede pe demnitari care nu 
îndrăznesc să plece din grădinile scăldate de trombele de apă. 
Rochiile se lipesc de trupuri, costumele decorate sunt ude 
leoarcă. 

„Uite cum se fac comenzile pentru manufacturile Imperiului", 
îi spune primarului Lyonului, care stă în imediata lui apropiere, 
sub copertina baldachinului. 


însă focul de artificii a fost întrerupt. Ploaia continuă să cadă 
în rafale, alungând mulţimea din parc. 

Oare de-acum înainte aşa „Se Mer termina pentru el cele mai 
mari sărbători, cu o furdĂO3PN - IMPARATUL REGILOR 

Se întoarce în cabinetul de lucru. Se lasă pe vine. încă de 
dimineaţă, a aşezat pe covor bucățele de lemn de acaju, care, 
după lungime şi culoare, reprezintă divizii, regimente, 
batalioane. Le deplasează, compune o nouă ordine de luptă. 

leri după-masă, guvernanta a venit aici cu „micul rege". 
Copilul s-a jucat cu bucăţile de lemn şi el l-a lăsat să se joace. 
Acum, că este singur, în linişte, fără râsetele şi strigătele 
copilului, revede scena. La un moment dat, a vrut să ia din 
mâna copilului una dintre aceste piese. Copilul s-a bosumflat, 
refuzând apoi piesa pe care i-o oferea. Copil încăpățânat, 
„mândru şi sensibil, aşa cum îmi place să fie!" i-a spus doamnei 
de Montesquieu. 

Fiul meu. Cefei de bărbat va fi ? Ce suntem noi ? 

Cu puţin timp în urmă, a avut o conversaţie cu savanții de la 
Institut, cu Monge, Berthollet, Laplace. 

Sunt atei convinşi. Oare au dreptate? Uneori, la fel ca ei, cred 
că omul a fost făcut din huma pământului, încălzită de soare şi 
combinată cu fluide electrice. Dar eu cred în destin. Care va fi 
destinul fiului meu ? 

„Biet copil, ce afaceri încurcate o să-ţi las!" 

Dar mai cred şi în utilitatea religiei. 

Se îndreaptă de spate. 

Preoții, precum jandarmii şi prefecții, trebuie să asigure 
pacea în Imperiul meu şi să se supună. 

Nu poate să doarmă. Vremea se pregăteşte de furtună. Se va 
dezlănţui, la fel cum s-a întâmplat în mijlocul serbării. 

El trebuie să ţină sub control toate rotiţele Imperiului. Vrea să 
vorbească a doua zi cu ministrul Cultelor, Bigot de Preameneu. 
Acest consilier de Stat, membru al Academiei Franceze, este un 
jurist priceput. Un slujbaş fidel, pe care l-a făcut conte al 
Imperiului. 

L-a însărcinat să adune toţi episcopii într-un conciliu naţional, 
ca să le reamintească datoria de supunere, să-i readucă la 
ascultare şi să-i scoată de sub autoritatea vremelnică a papei. 

A acestui Pius al VII-lea care continuă să-şi ducă opoziţia îm- 
potriva lui. Suveranul Pontif a făcut tot ce a putut ca să fie 


abandonat de popoarele şi de armatele sale. 

lar acum, episcopii rezistă. 

îi va spune lui Bigot de Preameneu să-i amintească papei că, 
dacă nu încetează să WE fhpbili/A5uz"âFu pă fătului, poate să-şi 
ia gândul de la concordatul cu Biserica. 

Napoleon se ridică, umblă de-a lungul şi de-a latul cabinetului 
întreaga noapte. 

Dacă trebuie să dau un exemplu, aş putea să decretez 
arestarea câtorva episcopi pentru ca ceilalti să se supună. 
Cunosc oamenii. Frica îi conduce. Episcopii se vor supune 
precum oamenii obișnuiți. Voi cere ministrului Poliţiei să le 
supravegheze corespondența, să le cunoască întâlnirile. Le voi 
spune: De voi depinde dacă vreți să fiți prinți ai Bisericii sau 
dacă nu-i veţi fi decât nişte țârcovnici. Vor ceda. 

Nu poate sta pe loc. Zilele şi nopţile din vara lui 1811 sunt 
excesiv de calde. Uneori galopează ore în şir în pădurile din 
Saint-Germain sau Marly. Când se întoarce şi îl zăreşte pe regele 
Romei, se grăbeşte spre el, îl ia în braţe, se joacă câteva minute 
cu el, o ia de braţ pe Maria-Luiza şi o forţează să se plimbe cu el 
pe alei. Ea este lipsită de vlagă, când, după câteva minute, el 
este din nou nerăbdător, dornic de mişcare, de activitate. Ar 
vrea să fie pretutindeni. în Spania, unde mareşalii săi nu reuşesc 
să pună capăt insurecției şi acţiunii trupelor lui Wellington. în 
nordul Europei, în special, unde navele englezeşti continuă să 
pătrundă în Marea Baltică cu complicitatea lui Bemadotte, care 
conduce din ce în ce mai des, în calitate de suveran, politica 
Suediei. 

Mai sunt francezi aceşti oameni care au devenit ceea ce sunt 
datorită mie? 

Ei nu visează decât să dureze după mine. Nu le pasă de fiul 
meu. Se gândesc doar la regatele lor. Nu a înlocuit Murat de 
curând peste tot pavilionul imperial cu steagurile Neapolelui ? 

Dictează pe un ton aspru o scrisoare pentru Murat: „Toţi 
cetăţenii francezi sunt cetăţeni ai regatului celor Două Sicilii. V- 
aţi înconjurat de oameni care văd cu ochi răi Franţa şi care vor 
să vă piardă... Voi vedea după felul în care veţi acţiona dacă 
inima voastră mai este franceză." 

Oamenii aceştia nu-şi dau seama de energia care sălăşluieşte 
în mine. împlinesc patruzeci şi doi de ani în 15 august 1811, dar 
mă simt în stare să-mi zdrobesc toti duşmanii. 


Vrea să-l vadă pe Caulaincourt, reîntors în funcţia de mare şef 
al grajdurilor, pentru a-i cere să pregătească o călătorie de 
inspecţie în porturile Belgiei şi ale Olandei, ca să poată să 
aprecieze, după vizită "A PAASSEN Aa lucrărilor de 
apărare împotriva Angliei şi mijloacele prin care să pregătească 
o flotă ca s-o atace. 

Cât despre Rusia, să ia seama! 

Vineri, 15 august, la prânz, păşeşte în Sala Tronului de la 
Tuileries. Tunurile bubuie. Trece lent prin mijlocul curţii, apoi, cu 
un semn, indică Marelui Şambelan că poate să-i introducă pe 
membrii corpului diplomatic. Aşteaptă până când ambasadorii 
formează un cerc în jurul său. Se îndreaptă spre prinţul Kurakin, 
ambasadorul Rusiei, care stă lângă prinţul Schwarzenberg, 
ambasadorul Austriei, şi lângă ambasadorul Spaniei. 

Trebuie să ştii să-ţi încolţeşti adversarul, să-l forţezi să se 
demaşte. E calm, stăpân pe el, dar furia este o armă de care 
vrea să se folosească. 

— Aveţi ceva veşti pentru noi, prinţe? întreabă el. 

Căldura este înăbuşitoare. Kurakin a transpirat deja în unifor- 
ma sa de paradă acoperită cu fireturi şi diamante. 

— Aţi fost înfrânți de către turci, continuă Napoleon. Şi asta 
pentru că nu aţi avut trupe destule, şi nu aţi avut trupe destule 
pentru că aţi trimis cinci divizii din armata Dunării şi din cea a 
Poloniei ca să mă ameninţaţi. 


Cu faţa roşie ca focul, Kurakin pare că se sufocă. 

Vorbesc pe şleau. Forța mea vine din refuzul de a utiliza 
limbajul mort al diplomaților. Stiu că o sută de nave englezeşti 
au fost primite în poa af AEO eF a0 descărcat mărfurile 
care vor infesta Imperiul. 

— Eu sunt ca un om simplu, ceea ce nu înţeleg mă face neîn- 
crezător, continuă el. 

Ridică vocea. 

Curtea şi ambasadorii trebuie să audă avertismentul. Mânia 
mea este jucată. 

— Nu sunt atât de prost să cred că vă interesează Ducatul 
Oldenburg. încep să mă gândesc că vreţi să cuceriţi Polonia. 

Kurakin bolboroseşte fraze neinteligibile, cu faţa din ce în ce 
mai roşie. 

— Nici dacă armatele voastre şi-ar aşeza tabăra pe înălțimile 
de la Montmartre, continuă Napoleon, nu aş ceda niciun deget 
din teritoriul varşovian căruia i-am garantat integritatea. Dacă 
mă obligaţi la război, mă voi servi de Polonia ca de un mijloc 
împotriva voastră. 

Se depărtează câţiva paşi. 

— Vă declar că nu vreau război, spune el răspicat. Şi n-o să 
mă angajez în vreo bătălie anul acesta, cel puţin dacă nu mă 
atacați. Nu mă interesează să duc război în partea de nord a 
Europei, însă, dacă această criză nu este depăşită până în luna 
noiembrie, voi chema la oaste încă 120 000 de oameni; voi 
continua de aceeaşi manieră încă doi, trei ani şi, dacă voi vedea 
că acest sistem este mai obositor decât războiul, voi lupta cu voi 
şi veţi pierde toate provinciile poloneze. 

Se apropie de Kurakin, vorbindu-i dintr-odată pe un ton 
blând, cu vocea calmă. 

— Fie datorită norocului, fie datorită vitejiei soldaţilor mei, fie 
pentru că mă pricep puţin la meseria asta, am avut întotdeauna 
succese şi sper să mai am, dacă mă veţi obliga la război. Ştiţi că 
am bani şi oameni. Ştiţi că am 800 000 de oameni, că fiecare an 
pune la dispoziţia mea 250 000 de recruți, şi că pot, prin 
urmare, ca 
în trei ani să-mi măresc armata cu 700 000 de oameni, care vor 
fi suficienţi ca să continui războiul din Spania şi să mă lupt şi cu 
voi. Nu ştiu dacă vă voi învinge, dar de luptat ne vom lupta... 

Ascultă asigurările de prietenie şi de alianţă ale lui Kurakin. 


Prinţul a căzut în capcană. Napoleon îl întrerupe. 

— Sunt gata să ne înţelegem. Aveţi împuternicirile necesare 
pentru a purta tratative? Dacă da, autorizez fără întârziere 
începerea unei negocio Eon- ÎMPĂRATUL REGILOR 457 

— E foarte cald la Maiestatea Voastră, spune Kurakin, 
ştergân- du-şi fruntea. 

Nu poate să răspundă. Nu dispune de nicio delegare de 
putere ca să negocieze. 

— Faceţi precum iepurele care a primit un glonţ. Se ridică pe 
picioarele din spate, se agită îngrozit, expunându-şi trupul 
pentru a primi în plin o nouă lovitură, spune Napoleon 
îndepărtându-se. Când doi gentilomi se ceartă şi când unul 
dintre ei, de exemplu, i-a dat o palmă celuilalt, se bat şi apoi se 
împacă; guvernele ar trebui să acţioneze de aceeaşi manieră, să 
facă deschis, pe faţă, pace sau război. 

îl zăreşte pe Caulaincourt în mulţimea de demnitari. Se ţine 
deoparte, lângă o fereastră. Napoleon întinde un braţ în direcţia 
sa. 

— Orice ar spune domnul de Caulaincourt, împăratul 
Alexandru vrea să mă atace. Domnul de Caulaincourt a devenit 
rus. Linguşelile împăratului Alexandru l-au îmbrobodit. 

Caulaincourt protestează. El este un bun francez, zice. Un 
servitor devotat. Napoleon zâmbeşte. 

— Ştiu că sunteţi un om cumsecade, dar linguşelile împăratu- 
lui Alexandru v-au ametit de cap şi aţi devenit rus. 

Părăseşte Sala Tronului. Este 15 august 1811, ziua aniversării 
celor patruzeci şi doi de ani ai săi. Trebuie să asiste la liturghie. 

Se întoarce la Castelul Saint-Cloud la ora 22. Face o baie, în- 
cearcă să doarmă, însă mintea i se învârte la nesfârşit, faptele 
se ordonează în cap, planurile se desenează. Vrea să-l vadă pe 
Maret a doua zi dimineaţă, sâmbătă. Ministrul Relaţiilor externe 
trebuie să-i aducă toate documentele ce compun corespondenţa 
cu Rusia, începând de la întâlnirea cu Alexandru de la Tilsit. 
Vrea să le studieze. E deja prea târziu pentru a începe anul 
acesta ostilitățile cu Rusia. Dar ele ar putea debuta în luna iunie 
1812. 

Vrea, de asemenea, să consulte toate cărţile traduse în 
franceză despre campania condusă de regele Suediei, Carol al 
XII-lea, în Rusia şi în Polonia. Războiul nu se improvizează. 

Viitorul se conturează încetul cu încetul şi, puţin câte puţin, 


Napoleon se debarasează de legăturile care îl ţineau încorsetat. 

îl primeşte pe Lacuee de Cessac, ministrul Administraţiei de 
război. Are încredere în acest bărbat de şaizeci de ani, lucid, 
care a fost deputat în'ĂdURSPEAț'egi5fiti/& consilier de Stat şi 
conducător la Şcoala Politehnică. 

„Haideţi să ne plimbăm", îi spune. 

Merge înaintea lui pe terasa ce domină parcul de la Saint- 
Cloud, apoi se opreşte. Aici, nimeni nu-i poate auzi şi nimeni nu 
poate veni fără să fie văzut de la distanţă. 

„Am nevoie de dumneata pentru o treabă despre care nu am 
vorbit cu nimeni, cu niciunul dintre miniştrii mei şi în privinţa că- 
reia nu vor avea decât să se conformeze", începe Napoleon. 

Se apleacă peste balustradă. 

„M-am decis pentru o expediţie de amploare. Am nevoie de 
mijloace de transport şi de echipaje considerabile. Cu oamenii 
nu vor fi probleme, dar greul este să pregătim transportul." 

îl ţintuieşte cu privirea multă vreme pe Lacuee de Cessac. 

„Am nevoie de efective uriaşe", continuă el, „deoarece punc- 
tul meu de plecare va fi Niemenul şi voi acţiona pe distanţe mari 
şi în direcţii diferite. Şi pentru asta, am nevoie de dumneata şi 
de discreţie." 

îl ascultă pe Lacuee, care vorbeşte mai întâi de cheltuieli, 
apoi, după o ezitare, şopteşte că el nu agreează ideea unui 
război contra Rusiei. 

Napoleon îl opreşte. El ştie ce e mai bine pentru Imperiu. Cât 
despre costuri, îi spune cu nonşalanţă: 


„Vino la Tuileries prima oară când mă voi duce acolo. O să-ți 
arăt 400 de milioane în aur. Nu te abţine deci de la cheltuieli, 
vom avea atât cât va fi necesar 

Se îndreaptă apoi spre cete A ÎPĂRATUL REGILOR 459 

„E nevoie", zice, „de o pace generală, iar pentru asta trebuie 
să dăm această ultimă lovitură." 

îşi lasă capul în jos, cu buzele strânse, apoi adaugă cu voce 
hotărâtă: „După aceea, ne vom bucura de ani de odihnă şi de 
prosperitate, atât noi, cât şi copiii noştri, după atâţia ani de 
osteneli, de cazne, dar şi de glorie." 

Pe pragul cabinetului de lucru, mai adaugă: „Când vom fi ter- 
minat cu războiul, şi să dea Dumnezeu să fie cât mai curând, va 
trebui să ne înhămăm la treabă, căci tot ce am făcut până acum 
a fost provizoriu." 

Acum poate să plece, să străbată drumurile prăfoase din 
nord, să revadă Boulogne, Dunkerque, să viziteze fortificațiile, 
să urce la bordul vasului Carol cel Mare în rada portului Flessing, 
să-şi petreacă mai multe zile pe mare, căci furtuna care a 
început marţi, 24 septembrie, se prelungeşte, smulgând navele 
din ancore. 

E singur. Pentru prima dată de când a întâlnit-o pe Maria- 
Luiza. Ea a plâns. | s-a agăţat de gât ca o fetiţă. l-a spus ducesei 
de Montebello „Mă părăseşte", iar el a auzit-o. Ea îl va ajunge la 
Anvers şi vor continua împreună călătoria până la Amsterdam. 
Vrea ca olandezii, care sunt de-acum cetăţeni ai Imperiului, să-şi 
vadă stăpâna. 

îi scrie zilnic. De la Boulogne: „Iubita mea Luiza, am avut par- 
te de o căldură cumplită şi de foarte mult praf. Sper că ai fost 
cuminte şi că dormi bine la ora asta. E miezul nopţii, mă duc şi 
eu la culcare. Adio, scumpa mea, un sărut tandru de la mine. 
Nap." 

Tot de la Boulogne: „Te rog să ai grijă de tine şi să te 
menajezi. Ştii că praful şi căldura mare îţi sunt contraindicate. 
Am dat ordin să fie urmărite vasele de croazieră englezeşti până 
la patru leghe în larg. Adio, Luiza, ai toate motivele să te 
gândeşti la cel care nu crede decât în tine. Nap." 

Scrie la repezeală cuvintele. Ea a învăţat să-i descifreze 
scrisul deformat. Ea trebuie să se gândească la el. El trebuie să 
fie prezent în fiecare zi. îşi face meseria de soldat şi de împărat. 
„Ştii cât de mult te iubesc", repetă, „greşeşti dacă te gândeşti 


că obiectul ocupaţiilor mele ar putea diminua cu ceva 
sentimentele pe care le nutresc pentru tine." 

Vizitează fortificațiile. Vizitează navele escadrelor sale, „vas 
cu vas". Vrea să vadă "ft bipartit Angajat în luptele 
din nord contra ruşilor, englezii nu trebuie lăsați să debarce aici, 
aşa cum au încercat deja. 

îşi face datoria de împărat şi în fiecare zi scrie, pentru că e 
datoria sa de „soţ fidel". 

Aşa este el. 

îşi aminteşte de scrisorile pe care i le scria Josephinei. 

Nu poate, nu doreşte să-i scrie Mariei-Luiza fraze pasionale 
precum acelea care îi uscau gura când le scria, din Italia, pentru 
Josephine. 

Zice: „Menajează-te şi simte-te bine. Nu te îndoi de sentimen- 
tele soţului tău fidel." 

Şi pentru că a cerut în mod special să-i trimită zilnic veşti 
despre regele Romei, el este cel care scrie: „Micul rege se simte 
bine." 

Apoi adaugă: „Nu mă pot supăra niciodată pe tine, fiindcă 
eşti perfectă şi bună şi pentru că te iubesc. Stelele strălucesc, 
ziua pe care mi-o voi petrece la bordul escadrei mele va fi 
frumoasă." 

Se întâlneşte la Anvers cu Maria-Luiza, epuizată de călătorie. 
Noaptea însă este satisfăcut de moliciunea ei primitoare. 

Dimineaţa, o priveşte câteva minute dormind, apoi pleacă să 
viziteze şantierele navale sau să asiste la manevrele trupelor, la 
Amsterdam sau la Utrecht. 

Ea moţăie la teatru sau la recepţiile comune. Nu-şi manifestă 
bucuria şi veselia decât atunci când se plimbă singuri, cu 
escorta la distanţă. 

însă timpul plimbărilor a trecut. Trebuie să-şi vadă de me- 
seria lui. Şi festivitățile fac parte din îndatoriri. Ea trebuie să le 
îndeplinească împreună cu el, precum el. Să răspundă 
aclamaţiilor mulţimii care îi aşteaptă la Amsterdam. 

lar apoi, din nou, la drum, pentru că scrisorile pe care le-a pri- 
mit de la Paris fac prezenţa sa necesară şi urgentă. Napoleon 
are un impuls de enervare când ea cere să facă popas ca să 
dejuneze, dar imediat cedează, îmbrăţişând-o. 

Pleacă însă în zori şi ajung la Saint-Cloud luni, n noiembrie 
1811, la ora 18. 


Napoleon îi ignoră complet pe demnitarii, pe miniştrii şi ofi- 
terii care aşteaptă la picioarele marii scări. E grăbit. La intrarea 
în marele vestibul, şi-a văzut fiul pe care guvernanta îl ţine în 
braţe. Sunt mai mult d UA run Be daia iu Pa îmbrăţişat. 

îl ia în braţe, îl strânge la piept. 

Maria-Luiza coboară încet din trăsură. 


39 

Se trezeşte. E miezul nopţii. Focul din şemineu luminează ca- 
mera. Napoleon îl scoală pe Roustam, trece în cabinetul de 
lucru, se aşază la birdtP3FQhuMpi&A tă RE tease% raportul pe care 
Berthier i-l trimite în fiecare zi şi în care îi prezintă distanţele 
parcurse de trupe în drumul spre Niemen. 

Urmăreşte cu degetul coloanele unde sunt indicate feluritele 
corpuri de armată, cavaleria, artileria, căruțele. Nu poate să 
plece de la birou în ciuda oboselii pe care o resimte. Picioarele îi 
sunt grele. îl doare în partea de jos a pântecului. Are înţepături 
dureroase în stomac. Dar cum să se oprească la astfel de detalii, 
de răutăţi ale trupului? 

Trebuie să controleze totul, să prevadă totul, un milion de ve- 
dre de ovăz pentru cai, patru milioane de raţii de pesmeţi 
pentru 400 000 de oameni. E nevoie de echipaje de pontonieri 
pentru traversarea Niemenului şi a celorlalte fluvii. 

Se duce la bibliotecă. Trebuie să citească relatările despre 
campaniile desfăşurate de diverse armate care au invadat 
Rusia. Trebuie să mediteze la acest lucm. Şi, în consecinţă, cum 
să-şi mai găsească somnul? Simte nevoia să vorbească. 

îl primeşte, dimineaţa devreme, pe contele de Narbonne. Din 
momentul declarării războiului din 1792, a făcut din acest fost 
ministru al lui Ludovic al XVI-lea unul dintre aghiotanţii săi. 

Narbonne este un negociator subtil, un om cu experienţă. El 
mă va înțelege. Am nevoie să mă explic în fața lui, pentru că în 
felul acesta îmi voi limpezi mintea. 

„încă nu sunteţi convins", începe Napoleon, „deşi cunoaşteţi 
istoria atât de bine, că exterminarea cimbrilor este primul titlu 
de întemeiere a Imperiului roman? Şi că s-a întărit de fiecare 
dată cu preţul aceluiaşi sânge sau printr-un alt sânge 
asemănător, sub Traian, sub Aurelian, sub Teodosiu?" 

Cimbrii de astăzi sunt ruşii. 

„Prin urmare, sunt împins în acest război aventuros din 
raţiuni politice. Prin forţa împrejurărilor se va petrece acest 
lucru. Amintiţi-vă de Suvarov şi de tartarii săi în Italia. Răspunsul 
este de a-i împinge dincolo de Moscova. Şi când va reuşi Europa 
s-o facă, dacă nu în acest moment?" 

Se aşază. Uneori, tensiunea dinăuntrul său este atât de mare, 
încât are momente în care i se întunecă vederea. îşi pierde 
respiraţia. Simte greutatea trupului. îi trebuie un efort de voinţă 


asemeni loviturilor de cravaşă pentru a se putea lansa din nou. 
Ce s-a întâmplat cu trupul său energic, flexibil, tăios ca o lamă 
ce brăzdează aerul? FER 

Spune cu o voce mobâTELEOtD BARAJE Ai Alexandru un război 
cu arme loiale, cu 2 000 de guri de foc şi 500 000 de soldaţi, dar 
fără rebeliune. Războiul a fost în mâinile mele antidotul anarhiei. 
lar acum, că vreau să mă servesc cu atât mai mult de el ca să 
asigur independenţa Occidentului, am nevoie să nu reaprindă 
ceea ce a înăbuşit, şi anume spiritul libertăţii revoluţionare." 

Se ghemuieşte pe canapea. 

în zilele din urmă au fost răzmeriţe în pieţele din Caen, în 
Eure-et-Lore, în Bouches-du-Rhone. A trebuit să pedepsească cu 
asprime. în piaţa din Caen a fost nevoie să intervină Garda. Au 
fost arestaţi bărbaţi şi femei, iar unii au fost condamnaţi la 
moarte prin împuşcare. Nu-şi poate lua riscul unei ţări care se 
răzvrăteşte. A pus să se fixeze preţul la pâine. 

„Ceea ce vreau este ca poporul să aibă pâine, adică să aibă 
în cantităţi îndestulătoare, de bună calitate şi la un preţ 
rezonabil." 

Am nevoie de popoare calme, liniştite. Simt că încep din nou 
să se mişte. Focul spaniol împrăştie scânteile în Germania. 
Mareşalul Davout, generalul Rapp, fratele meu Jerome sunt 
îngrijorați. „Toţi s-ar înarma contra noastră", zice Rapp, 
guvernatorul Danzigului, dacă suferim o înfrângere. Ce să fac cu 
toate prostiile astea? De parcă n-aş şti că cei care sunt învinşi şi 
răniți nu sunt niciodată terminati definitiv şi că slăbiciunea face 
să se ridice împotriva ta popoarele! Dar eu nu voi fi învins. De 
ce trebuie să citesc astfel de rapoarte? 

„Timpul meu este prea preţios ca să-l pierd ocupându-mă de 
prostii de genul acesta. Toate astea nu fac decât să-mi 
murdărească imaginaţia cu tablouri şi supoziţii absurde." 

îl priveşte pe Narbonne. 

„Mă credeţi fără îndoială imprudent", continuă Napoleon. „Nu 
vedeţi că însăşi cutezanţa mea este calculată, aşa cum trebuie 
să fie la un conducător de imperiu. Lovesc la distanţă pentru a 
stăpâni în apropierea mea, şi, sub aparenţa unei întreprinderi 
extraordinare, nu urmăresc decât utilul şi inevitabilul." 

Se apropie de Narbonne. 

„în definitiv, dragul meu, acest drum al Moscovei este drumul 
Indiei", şopteşte el. „Este suficient să ajung la Gange cu sabia 


franceză ca să se prăbuşească întreaga Indie, acest eşafodaj de 
grandoare mercantilă... Vedeţi, aşadar, siguranţa şi nesiguranța, 
politica şi viitorul nemărginit, totul ne aruncă pe drumul spre 
Moscova şi nu ne pelte să âri&rioRs%3bivuacăm doar în 
Polonia." 

începe să meargă de colo-colo. 

„Intrarea noastră în joc se prezintă astfel: grosul Europei şi al 
Occidentului confederat, cu voie sau fără voie, sub vulturii 
noştri, o forţă armată de 400 000 de oameni pătrunzând în 
Rusia şi mărşăluind drept spre Moscova, pe care o vom cuceri." 

Face descrierea marşurilor feluritelor armate. Ele se apropie 
de Oder, avangardele sunt deja lansate peste Vistula. 

„Vedeţi deci, dragul meu Narbonne, că toate aceste 
combinaţii sunt destul de profund gândite, mai puţin mâna lui 
Dumnezeu de care oricum trebuie ţinut cont şi care sper să nu 
ne lipsească." 


Adaugă pe un ton grav: „Eu am pacificat poporul înarmându-l 
şi am restabilit majoratele, aristocrația, nobilimea ereditară la 
umbra careurilor Gărzii Imperiale, compuse în întregime din 
aceşti fii de ţărani, miè PROH Yi tP Vb Bf AF tionale sau simpli 
muncitori." 

Apoi, cu o voce puternică, după ce l-a invitat pe Narbonne să 
se ducă la ţar pentru o ultimă tentativă de negociere, adaugă: 
„Nu vă lăsaţi păcălit, eu sunt un împărat roman; sunt din stirpea 
Cezarilor, a celor care ctitoresc." 

Este singur din nou şi oboseala revine aducând cu ea îngrijo- 
rare. Trebuie să inducă în eroare curtea, poporul, ambasadorii şi 
să alunge teama pe care o simte în el şi împrejurul lui, prin 
baluri şi serbări. 

Dă un bal „dichisit" la Tuileries, joi, 6 februarie 1812. A întoc- 
mit el însuşi lista participanţilor şi se plimbă acum printre cei 
900 de invitaţi, la braţul împărătesei. însă, în ciuda frumuseţii 
costumelor, a femeilor şi a deghizărilor, în ciuda graţiei Paulinei 
sau a Carolinei, surorile sale, nu simte nicio bucurie. Abia gustă 
din felurile de mâncare la supeul care se desfăşoară în galeria 
Dianei, la 1.30 dimineaţa. Se întoarce în apartamentele sale fără 
să mai treacă prin camera Mariei-Luiza. 

Aceste serbări sunt o datorie, aşa cum e şi eticheta strictă pe 
care o impune la curte. Pentru că numai astfel îşi demonstrează 
autoritatea, iar el preţuieşte ordinea şi ierarhia. însă totul îi pare 
îngheţat. Decide să se mute în Palatul Elysee, pe care Josephine 
i l-a cedat. 

Capătă guturai, iar în 11 februarie, la Lăsatul Secului, dă un 
nou bal la Tuileries, de data aceasta, mascat. îmbracă fără chef 
un domino albastru şi o mască gri. Când intră în sala de bal, o 
recunoaşte din prima pe împărăteasă, deghizată în ca/etiană'. 

' Cauchoise în fr., localnică din regiunea Pays de Caux sau Pays 
de Caiete, din Normandia Superioară. 

Invitații dansează cadril cu veselie, ca şi cum absența mea ar 
fi o uşurare pentru ei. 

Nu zăboveşte pea mult. Urcă în cabinetul său. Doar munca, în 
acest moment, munca de fiecare clipă îl calmează. 

Totuşi, sunt unele zile în care, brusc, se sufocă. Cere să-i fie 
înşeuat un cal în câteva minute. Galopează până în pădurea din 
Saint-Germain sau Raincy, în Pădurea Boulogne. Nu-i mai pasă 
dacă apare vreo sălbăticiune de urmărit, de prins. Are nevoie de 


acest efort. îi place să-şi strângă calul între coapse, să-l 
epuizeze, chiar dacă sunt animale din Persia, din Spania sau cai 
arabi, ba chiar din America de Sud. El însă vrea să fie mai 
rezistent decât ei. îi APAZEAzĂ!PAEANL Pe REE că poate în felul 
acesta, ca altădată, să-şi domine oboseala, să-şi regăsească 
vigoarea trupului. 

în zori, câteodată, o trezeşte pe împărăteasă ca să-l 
însoţească sau să-l urmeze cu trăsura. Ştie că numai el dispune 
de o asemenea energie inepuizabilă, este mândria lui şi, în 
acelaşi timp, ar vrea ca apropiații să-i semene întocmai. 

îşi priveşte fiul jucându-se, călărind un berbec umplut cu lână, 
cocoţat pe roţi, zdrăngănind din clopoţeii atârnaţi la gâtul ani- 
malului. încântat, îl pune să repete primele cuvinte, „tata", „ma- 
ma". îi numără dinţii, îi examinează trăsăturile. Se priveşte În- 
tr-o oglindă cu copilul lângă el. Asemănarea îi pare izbitoare. în 
acelaşi timp, copilul e prea sensibil, prea drăgăstos. Oare la 
vârsta lui, el nu era mai activ, mai vioi? 

Se întoarce cu spatele. A avut atâtea decepţii cu fraţii şi cu 
surorile sale şi îşi doreşte atât de mult ca fiul său să răspundă 
speranţelor sale, încât vederea sa îl tulbură. Trebuie să plece de 
lângă el ca să nu-l sufoce emoția. 

Părăseşte Palatul Elysee. 

Marţi, 24 martie 1812, e o după-amiază frumoasă. Merge să 
se plimbe pe străzile Parisului. Priveşte mulţimea de trecători pe 
bulevarde, apoi traversează Podul Austerlitz, ajungând de-a 
lungul cheiurilor de pe malul stâng al Senei. 

Aerul s-a încălzit. încolţesc mugurii. Dar nu simte primăvara 
mijind în el, de parcă cenuşiul iernii ar întârzia să plece. 

A aflat că Josephine a comandat un portret reprezentându-l 
pe regele Romei şi că a aşezat tabloul în camera ei. Bineînţeles, 
s-a lăsat jecmănită! Şi el a trebuit să-i plătească datoriile! 

„Pune ordine în afacerile tale“, îi scrie. „Nu cheltui decât 
1.500.000 de franci şi pune deoparte în fiecare an tot pe atâta. 
Asta va însemna o rezervă de 15.000.000 în zece ani pentru 
nepoţii tăi: ar fi bine să le poţi da câte ceva şi să le fii utilă. în 
loc de asta, tu ai datorii. Ocupă-te de afacerile tale şi nu mai da 
oricui vrea să ia. Dacă vrei să-mi fii pe plac, fa în aşa fel încât să 
aflu că ai o mare comoară. Gândeşte-te ce părere proastă mi-aş 
face despre tine dacă te-aş şti datoare cu 3.000.000 din venit. 

Adio, draga mea, ai grijă de tine. 


Napoleon" 

„Să nu se mai bazeze pe mine că-i voi plăti datoriile", îi spune 
ministrului Trezoreriei, Mollien. „Nu e bine ca soarta familiei sale 
să depindă de mine; sNeP t WAT Ihe ARR UIt decât oricare 
altul." 

Dar nu poate să o certe prea tare pe Josephine. Ştie că i-a 
primit la ea, la Malmaison, pe Maria Walewska şi pe Alexandru 
Walewski. 

Fiul meu. 

Vieţile mele se împletesc în absența mea. 

Ce se va alege de ele după mine? 

Se gândeşte la toate astea stând aşezat în rândul întâi alături 
de Maria-Luiza, în sala Teatrului Curţii de la Tuileries. Nu ascultă 
replicile actorilor de la  Comedia-Franceză care joacă 
Andromaca. Are impresia că obrazul i se lasă în jos, că trupul îi 
atârnă pe pleoape. Se trezeşte cu o tresărire, aruncă o privire 
intr-o parte şi în cealaltă. L-au văzut oare dormind? 

Se scoală îndată după lăsarea cortinei. Nu va asista la celelal- 
te acte. 


Munca îi va alunga somnul. A doua zi, luni 27 aprilie 1812, îl 
primeşte pe prinţul Kurakin, purtătorul unui mesaj din partea îm- 
păratului Alexandru. Citeşte o copie a acestuia în timpul nopţii. 
Alexandru cere retragerea tuturor trupelor franceze din Prusia în 
partea de dincoace de Elba. Vrea să aibă libertatea să facă 
comerţ cu cine vrea şi în ce condiţii vrea. 

Este un ultimatum. 

Napoleon îl primeşte pe Kurakin în salonul mare al Castelului 
Saint-Cloud. îşi aminteşte ambasadorul cuvintele pe care i le-a 
spus în 15 august 1811 ? 

Napoleon se apropie de el. 

„Acesta este, aşadar, modul în care vreţi să vă înţelegeţi cu 
mine?" 

Vorbeşte tare, cu voce sacadată. 

„Cerinţa dumneavoastră este o ofensă. înseamnă că-mi 
puneţi cuțitul la gât. Onoarea nu-mi permite să mă cobor până 
într-atât. Sunteţi un domn, cum puteţi să-mi faceţi o astfel de 
propunere? Unde le stă capul celor de la Sankt Petersburg?" 

Kurakin tremură. 

Dintr-odată, Napoleon schimbă tonul. 

Ruptura nu trebuie să se producă din cauza mea. Am nevoie 
de timp să mă pun în fruntea trupelor mele. 

îi zâmbeşte prinţului Kurakin. De ce să nu decidem, zice el, o 
neutralitate pe întreg teritoriul cuprins între Niemen şi 
Passarge? 

Kurakin este entuziast. 

Asta îmi va da câteva zile în plus. 

Va pleca din Paris într-o discreţie totală, pentru a-i surprinde 
pe ruşi şi, în acelaşi timp, lasă deschisă poarta negocierilor. Să 
fie gata de război şi pregătit să primească pacea. 

Cum ar fi posibil? Anglia nici măcar nu a răspuns ofertelor de 
pace, şi Alexandru vrea să-mi impună legea lui. 

Va fi deci război. 

Sâmbătă, 9 mai 1812, va pleca de la Saint-Cloud spre Dresda 
împreună cu împărăteasa. 

Prezența sa mă va asigura de fidelitatea prinților germani şi a 
împăratului Austriei. 

Marţi, 5 mai 1812, se duce la Operă în compania Mariei-Luiza. 
Spectatorii îi aplaudă. 

Când îi va mai vedea pe parizieni? 


Şuşoteşte cu prefectul Pasquier, care stă lângă el: „Este cea 
mai mare, cea mai dificilă acţiune pe care o întreprind; dar 
trebuie să termin cu bine ce-am început." 


40 

Tace. împărăteasa dormitează, aşezată lângă el în trăsură. Au 
trecut deja de Meaux, de Château-Thierry. Până la sfârşitul zilei 
trebuie să ajungă la Châlons. Şi vor pomi mai departe la ora 4 
dimineaţa. Aude galopul cailor din escortă. Când se opresc să 
schimbe caii, coboară din berlină. Drumul este ocupat de 
trăsurile din convoi. Pleacă la război şi niciodată operaţiunea nu 
a semănat atât de mult cu voiajul unui suveran care merge să 
viziteze statele aliaţilor săi. 

O cercetează cu privirea pe Maria-Luiza. Are faţa destinsă a 
unei femei obosite, dar fericite, deoarece merge pentru prima 
oară de la căsătorie să-şi vadă rudele la Dresda. îşi dă seama 
oare că pe el îl aşteaptă războiul la capătul călătoriei? Se 
gândeşte la Josephine, care, cu ocazia vizitei secrete pe care i-a 
făcut-o cu o săptămână în urmă, s-a agăţat de el, plângând 
îngrijorată, plină de gânduri negre şi de coşmaruri, a zis ea. Ela 
luat-o în braţe, a liniştit-o. însă a plecat impresionat. 

Urcă din nou în trăsură. Deschide una dintre mape. începe să 
citească exemplarul din Monitorul de sâmbătă, 9 mai 1812. Se 
anunţă, aşa cum a cerut el, că împăratul a plecat din Paris ca să 
inspecteze „Marea Armată" încartiruită pe malurile Vistulei. 
Deodată, începe să tremure de surpriză şi de furie. Ziarul publi- 
că primul articol dintr-un studiu intitulat Cercetări asupra 
locurilor unde au pierit Varus şi legiunile sale. Varus, generalul 
roman al lui 


Augustus, care a fost înfrânt de către germanicul Arminius, fapt 

care l-a obligat pe Augustus să abandoneze Germania şi frontie- 

ra Elbei şi să facă din Rin imita Imperiului, Semn prevestitor sau 
NAPOLEON - ÎMPĂRATUL RECILOR 471 

intenție de destabiliza??? 

în cine poate să se încreadă cu adevărat? 

Zăreşte pe marginea drumului grupuri de ţărani care s-au 
adunat să-l vadă trecând. Sunt tăcuţi, la fel ca locuitorii din 
Mayence, Frankfurt, Bayreuth, care privesc cortegiul fără să se 
manifeste. 

Ei cred că eu vreau războiul? 

La etapa din Mayence, se apropie de Caulaincourt, îl chestio- 
nează. 

— Fără îndoială că Maiestatea Voastră nu vrea să se lupte cu 
Rusia numai din cauza Poloniei, zice şeful grajdurilor, ci ca să nu 
mai aibă concurenţi în Europa şi să vadă în jurul său numai 
vasali şi, de asemenea, ca să-şi satisfacă cea mai dragă 
pasiune. 

— Care este această pasiune? 

— Războiul, Sire. 

Caulaincourt este îndrăzneţ şi stupid. Napoleon îl trage de 
ureche, îi dă o palmă prietenească după ceafa. 

— Eu nu am făcut niciodată decât războaie politice, zice 
Napoleon, şi în interesul Franţei. Franţa nu poate să rămână un 
mare stat dacă Anglia îşi păstrează pretenţiile şi îşi arogă 
drepturile maritime. 

Vrea să convingă prinții şi regii de lucrul acesta, şi pe împăra- 
tul Austriei, cu care se va întâlni la Dresda. 

Caulaincourt repetă că suveranii sunt îngrijoraţi. Ei nu vor să 
fie privaţi de drepturile lor. Va fi dificil să fie convinşi să 
acţioneze de partea împăratului. 

Napoleon ridică din umeri. 

— Când am nevoie de cineva, nu mă uit atât de aproape, l-aş 
pupa în dos! 

Ce credea Caulaincourt ? 

La Tilsit, la Erfurt, nu m-am străduit destul să-l ademenesc pe 
Alexandru? Voi face acelaşi lucru la Dresda cu regii şi cu 
împăratul Austriei. 

Am nevoie de aliați ca să mă pot bate cu ruşii. 

Austriecii îmi vor furniza 30 000 de oameni comandati de 
prințul Schwarzenberg. Pot ei să-mi refuze această contribuție, 


din moment ce sunt soțul fiicei împăratului Francisc | ? Am 
nevoie de pace în Germania şi în Prusia. Şi am nevoie de 
contingente formate din douăzeci de natiuni, de la croați la 
olandezi, de la itallehi “a""băvărezi "dé la spanioli la 
wurttemburghezi. 

Călătoreşte noaptea. Focurile care au fost aprinse pe talu- 
zuri ca să lumineze drumul scot din umbră chipul Mariei-Luiza. O 
trezeşte în momentul în care trăsura încetineşte la intrarea în 
Dresda. 

Salvele de artilerie răsună, acoperind sunetul clopotelor. 
Cuira- sierii, cu căşti imense, în uniforme albe care formează un 
şir până la palatul regal, poartă torţe. Regele şi regina Saxoniei 
aşteaptă în faţa castelului. 

Coboară. Este încântat de această primire maiestuoasă. La 
Te Deum-ul care are loc duminică, 17 mai 1812, în prezenţa 
prinților germani şi a ambasadorilor, regăseşte atmosfera pe 
care o cunoscuse la Tilsit şi la Erfurt, când regii şi prinții erau 
curtenii săi. 

Dar acum trebuie să-i seducă. Luni, 18 mai, îi primeşte cu 
respect pe împăratul Austriei, Francisc |, şi pe regina Maria 
Ludovica. Se duce în vizită la regele Prusiei, Frederic Wilhelm al 
III-lea. 

Ei ştiu că, în pofida bunăvoinţei de care dă dovadă, el este 
împăratul tuturor acestor regi. 

El este cel care, în fiecare seară, la momentul cinei, conduce 
cortegiul, mergând singur, cu pălăria pe cap. La câţiva paşi în 
urma lui înaintează împăratul Austriei la braţ cu fiica sa, Maria- 
Luiza. El are capul descoperit. Urmează în ordine ceilalţi regi şi 
prinți, cu pălăriile scoase. 

Napoleon prezidează dineul. Povesteşte. Zâmbeşte. Seduce. 
Evocă amintiri din timpul Revoluţiei. Calculează intensitatea 
liniştii. Se bucură de această situaţie extraordinară. El, locote- 
nent al armatei Revoluţiei, aşezat aici între aceşti regi, soţ al 
unei Habsburg. Spune că evenimentele pe care le-a trăit atunci 
ar fi 
avut un alt deznodământ dacă „bietul meu unchi ar fi 
demonstrat mai multă fermitate". 

E| este nepotul lui Ludovic la XVI-lea. 

Dar cu ce se mândreşte? Cu această alianţă care a făcut din 
el mda acestor suverani sau cu destinul pe care l-a împlinit şi 


care face din el un om de o altă esenţă decât aceşti 
moştenitori? El este un Cezar întemeietor. 

Trece prin saloane, vorbeşte cu unii şi cu alţii, apoi îl ia 
deoparte pe împăratul EPA E ERA or Eg € d& unul singur. Nu 
are nimic de spus Francisc „meschinul"! 

La teatru, înainte să înceapă reprezentaţia, apare o inscripţie 
însoţind un soare strălucitor. Citeşte: „Nu atât de mare şi nu 
atât de frumos ca el." Sala aplaudă. 

Ei cred că se lasă păcălit? 

Dă din umeri. 

„Trebuie că oamenii ăştia mă cred cam prostănac!" şopteşte. 

Vânează mistreți în împrejurimile Dresdei. Călare pe un cal 
alb, acoperit cu un valtrap roşu, brodat cu fir de aur, străbate 
dealurile ce domină oraşul, înaintea gmpului de prinți şi de 
demnitari care îl însoțesc, a cuirasierilor din escortă. 

Seara, o regăseşte pe Maria-Luiza, fericită cum nu a mai vă- 
zut-o niciodată. Ea este printre ai săi şi îi aparţine lui. 

îi citeşte scrisorile sosite de la Paris şi care, zilnic, aduc veşti 
despre „micul rege". 

Marţi, 26 mai 1812, un aghiotant îi anunţă sosirea contelui de 
Narbonne din Rusia. L-a întâlnit pe Alexandru |, care a plecat din 
Sankt Petersburg la cartierul general din Vilna, ca să fie alături 
de trupele sale. 

Napoleon îl primeşte pe Narbonne, îl ascultă, făcând paşi 
mari de-a lungul şi de-a latul camerei. Apoi tace multă vreme şi, 
din- tr-odată, izbucneşte plin de furie. 

„în felul acesta, orice mijloc de înţelegere devine imposibil!" 
strigă el. „Spiritul care domină cabinetul rusesc îl împinge la răz- 
boi! Nu-mi raportați nimic nou faţă de mărturia şi confirmarea 


cuvintelor lui Kurakin. Este sine qua non-ul Rusiei! Şi doar îmi 
spuseseră prinții care sunt aici. Nu este unul să nu fi primit 
comunicări în această privinţă. Se ştie că am fost somaţi să 

v s i : . _NAPOLEON-IMPARATUE REGILOR 475 sa v 
luăm direcția Rinului şi să facem cale fitosrsă” Ruşii se laudă cu 
asta, iar acum publicitatea depăşeşte limitele insultei." 

Se întrerupe câteva secunde. 

„Nu mai avem timp de pierdut în negocieri sterile!" 

Se închide în birou. Scrie. E necesar ca în Imperiu, în spatele 
tmpelor, să domnească liniştea. Dă ordin ca papa Pius al VIl-lea 
să fie transferat de la Savona la Fontainebleau. Concordatul este 
rupt. 

Studiază apoi hărţile, îi scrie lui Davout. „Totul este subordo- 
nat sosirii echipajului de pontonieri, căci planul meu de război se 
bazează cu totul pe existenţa acestui echipaj bine sudat şi la fel 
de mobil precum o piesă de tun." 

în orele care urmează, află că ruşii au semnat la Bucureşti un 
tratat de pace cu turcii, cu care se luptau de luni de zile. Este un 
alt semnal. Nu va putea conta pe atacurile turceşti, care ar fi 
slăbit trupele lui Alexandru. Fie. Scrie grabnic ca să-l desemneze 
pe abatele Pradt, Arhiepiscopul de Malines, ca reprezentant al 
său pe lângă guvernul de la Varşovia. Polonezii trebuie să se 
implice activ în războiul contra mşilor. 

Totul este în ordine. 

Trebuie acum să se alăture „Marii Armate". 

Joi, 28 mai, îşi petrece întreaga zi în compania Mariei-Luiza. 
Este mişcat de tristeţea ei, de vorbele pe care le şopteşte. Se 
simte nefericită, spune ea. 

„Mă străduiesc să mă înving, dar voi rămâne în această stare 
până în momentul în care vă voi revedea", şopteşte ea. 

Trebuie să se smulgă din această atmosferă de tandreţe, de 
blândeţe, din luxul palatelor. 

Deodată, se simte obosit. 

Va termina cât mai curând cu acest război, ca s-o regăsească 
pe Maria-Luiza, ca să-l revadă pe „micul rege". 

Cine îl împinge mereu înainte, în vijelie? 

La ora 4 dimineaţa, vineri, 29 mai 1812, se desprinde de 
braţul Mariei-Luiza. Zăboveşte câteva minute în sala gărzilor, o 
îmbrăţişează din nou, apoi, fără să mai spună ceva, îi întoarce 
spatele. 

Berlina aleargă în noapte. încă nu e ora 5. 


La ora 11, la Reitenbach, îi scrie prima scrisoare. 

„Draga mea Luiza, 

M-am oprit câteva VENEN PRENT dejun. Profit de oprire ca 
să îţi scriu şi să-ţi recomand Ssa ii vesels gi 84'u te laşi afectată. 
Toate promisiunile pe care ți le-am făcut le voi îndeplini. Aşa că 
despărțirea noastră nu va fi decât pentru scurt timp. Ştii cât de 
mult te iubesc, am nevoie să ştiu că eşti bine şi liniştită. 

Adio, scumpa mea, mii de sărutări. 

Nap.“ 

Porneşte din nou la drum. 

Merge zi şi noapte fără să pună piciorul jos din trăsură. La 7 
dimineaţa, îi scrie din nou. 

„Am călătorit foarte rapid, singurul inconvenient fiind praful. 
Plec pentru a ajunge diseară la Posen, unde voi rămâne mâine, 
pe 31, toată ziua. 

Sper să-mi fi scris deja că eşti bine, că eşti veselă şi 
rezonabilă." 

Eu, care îi susțin pe toți, eu care am datoria să-i conduc pe 
ceilalți. 

Eu, care nu pot nicicând să las arma jos, eu care nu pot să 
mă las la voia întâmplării. 

la din nou pana în mână. 

„E bine ca atunci când îţi trimit ofiţeri, Montesquieu, Marele 
Şambelan, să le facă mici cadouri constând din inele cu 
diamante mai mult sau mai puţin frumoase, după cum sunt 
veştile pe care ţi le vor aduce. 

Tatăl tău va fi plecat şi el, deci ai rămas şi mai singură. 

Addio, mio dolce amore, mii de săruturi tandre. 

Nap.“ 

Aude strigătele populaţiei din Posen care îl salută ca pe elibe- 
ratorul Poloniei. 

Nu am altă consolare decât gloria. 


NAPOLEON - ÎMPĂRATUL REGILOR 477 


41 

Este ora 7 seara, duminică, 31 mai 1812. Napoleon se 
apropie de fereastră, în camera dintr-o casă din Posen unde şi-a 
petrecut ziua studiincNretărew- urere 4ituaţia armatelor. 
Soarele este încă sus. Aude strigăte. Mulțimea care a înconjurat 
casa de când s-a instalat este în continuare prezentă, 
entuziastă, alergând pe străzile pavate, un amestec din toate 
categoriile - soldaţi, țărani din împrejurimi, notabili, femei. în 
drumul spre liturghie, la sfârşitul dimineţii, a remarcat chipuri şi 
siluete semănând cu Maria Walewska. A fost emoţionat, fericit 
să se afle aici, în Polonia, printre aceşti oameni. S-a închis apoi 
în această încăpere împreună cu Meneval, a dictat scrisori, a 
răsfoit registre. 

Este cuprins de un sentiment de orgoliu şi de putere. Nicicând 
nu a fost adunată o asemenea armată: 678 080 de oameni, din 
douăzeci de naţii poate, 11 042 de ofiţeri şi 344 871 de 
subofiţeri şi soldaţi francezi, 7 998 de ofiţeri şi 284 169 de 
soldaţi străini. Străini! Nu vrea să audă de acest cuvânt: i-a 
spus-o  mareşalului Berthier. Aceste contingente vin din 
departamentele Marelui Imperiu sau aparţin statelor aliate. 

Vrea să ştie totul despre fiecare unitate, vrea să cunoască 
fiecare om. în această dimineaţă, în apropiere de Posen, a trecut 
în revistă Corpul 23 de vânători călări. A mers să-l vadă de 
aproape pe comandantul escadronului. L-a recunoscut pe 
Marbot, un ofiţer valoros. L-a hărțuit cu întrebări, nescăpându-l 
din ochi. 

„Câte muschetoane aveţi provenind din Tulle sau din Char- 
leville? Câţi cai normanzi aveţi? Câţi bretoni? Câţi germani? Care 
este vârsta medie a soldaţilor voştri? Dar a ofiţerilor? Dar a cai- 
lor? Aveţi asigurată aprovizionarea pentru toţi, şi pentru câte 
zile? Oamenii au fiecare câte cinci kilograme de faină în bagaje, 
pâine pentru patru zile şi pesmeţi pentru şase zile, aşa cum am 
ordonat?" 

Marbot a răspuns bine. Un război nu se cîştigă decât prin 
combinarea unor planuri strategice măreţe cu grija pentru 
detaliu. 

Se întoarce spre Meneval, începe să dicteze un Ordin de Zi. 

„Ofițerii vor face inspecții în fiecare dimineaţă pentru a se asi- 
gura că fiecare soldat a mâncat doar raţia prevăzută pentru ziua 
respectivă şi că are asupra lui restul de hrană pentru număml 


de zile prevăzut." 

Eugene trebuie să încetinească viteza de avans a armatei sa- 
le până la noi ordine, „căci înainte de orice, trebuie să aveţi de 
mâncare. Comunicaţi-NAPOEEONX-aMtĂRafaL degene aveţi. în funcţie 
de asta, voi decide dacă să dau sau nu ordin de înaintare. în 
această ţară, pâinea este pe primul plan." Urmează mareşalul 
Davout: „Presupun că v-aţi asigurat cu alimente pentru douăzeci 
şi cinci de zile pentru corpul vostru de armată?" 

Se opreşte. Tocmai a sosit Maret. Ducele de Bassano, 
ministrul Relaţiilor externe, a plecat din Dresda în urmă cu 
câteva ore. Are scrisori de la împărăteasă? | le întinde. Napoleon 
le pune pe masă, apoi face semn că vrea să rămână singur. Le 
citeşte, începe să răspundă. 

„lubita mea, am primit cele trei scrisori ale tale. începeam de- 
ja să consider prea lungi două zile fără nicio veste de la tine. 
Sunt mâhnit să aflu că eşti tristă şi îi sunt recunoscător prinţesei 
Tereza că te scoate la plimbare. Eu sunt obosit pentru că am 
lucrat toată ziua. Vreau să călăresc vreo oră. Plec în noaptea 
asta ca să fiu mâine dimineaţă la Thom. Transmite toate cel 
bune din partea mea mătuşii tale, regelui Saxoniei şi familiei 
sale. 

Bine faci că te gândeşti la mine. Ştii că te iubesc şi că mă 
simt frustrat dacă nu te văd de două sau de trei ori pe zi. Sper 
însă ca în trei luni lucrul acesta să fie posibil. 

Addio, mio dolce amore. 

Al tău cu totul. 

Nap." 

îl pofteşte pe Maret în cabinet. îl ascultă evocând propunerile 
lui Bernadotte, care trage de timp, ezită să angajeze Suedia de 
partea Franţei, îi menajează pe ruşi şi, de fapt, lasă ca timpul să 
se scurgă pentru a putea să treacă şi el de partea învingătorului. 
Napoleon dă cu piciorul intr-un scaun, îl răstoarnă. „Mizerabilul! 
Ocazia de a înfrânge Rusia este unică, pentru că, dacă acum o 
neglijează, nu se va mai întâlni cu ea niciodată, căci nu va 
vedea de două ori un militar ca mine mărşăluind cu 600 000 de 
soldaţi contra formidabilului imperiu din nord... Mizerabilul, se 
sustrage de la îndatoririle sale faţă de Suedia, faţă de patria sa, 
faţă de gloria sa; nu e demn să mă mai ocup de el.“ Trage încă 
un şut cu piciorul. 

„Nu mai vreau să aud vorbindu-se despre el şi interzic să i se 


trimită vreun răspuns, nici oficial, nici oficios." 

lese, călăreşte o oră însoţit de o escortă uşoară, apoi, 
reîntors, încearcă să doarmă. însă la ora 3 dimineaţa dă 
semnalul de plecare. ÎNAZOPIt eiMPĂRATYeREHiekst” Observă trupele 
în marş. Mulţi codaşi. Trebuie formate unităţi de jandarmi în 
scopul de a-i strânge şi a-i conduce la regimentele lor. 

La intrarea în Thorn, trăsura se opreşte în loc. Napoleon co- 
boară. Străzile sunt împânzite cu trupele lui Jerome şi ale lui 
Eugene. Trece prin mijlocul soldaţilor. Majoritatea vorbesc 
germana sau italiana, nu-i acordă nicio atenţie. Intră în 
mănăstirea unde Caulaincourt i-a înjghebat cartierul general. 
Sălile boltite sunt pline de ofiţeri aliaţi, de germani. 

„Domnii aceştia să plece, să nu mă urmeze atât de aproape, 
să rămână în spate la câteva zile de marş", zice el. 

începe să lucreze. în ce locuri au fost prevăzute spitale? 
Echipajele de pontonieri au sosit, au ajuns până aici? Dictează, 
dă ordine. Trece în revistă Garda şi artileria. lese în toiul nopţii 
pentru o inspecţie a cantonamentelor. Fiindcă are nevoie să 
respire aerul mai răcoros al nopţii şi să audă vocile soldaţilor, să 
regăsească atmosfera de dinaintea bătăliei. Se întoarce la 
cartierul general. 


Nu poate să doarmă. Dar se simte bine. Fredonează, apoi vocea 
izbucneşte, tunătoare. 

De la nord la sud trompeta A sunat ceasul 

bătăliei Tremuraţi, ASPRE! APPAMțEEIGILOR 481 

Se întrerupe. Cântând în felul acesta, s-a liniştit. lubeşte 
acest Cântec al plecării. Şopteşte gânditor ultimele strofe. 

Regi îmbătaţi de sânge şi mândrie Poporul 

suveran înaintează Tirani, coborâți în 

sicrie. 

Eu nu sunt decât regele poporului. 

Doarme câteva minute. Se trezeşte brusc, se aşază la masa 
de scris. 

„Dragostea mea, 

S-a făcut foarte cald, ca în Italia. Totul este la extreme în 
acest climat. La 2 dimineaţa eram călare. Asta îmi face bine. 
Plec într-o oră la Danzig, totul este liniştit la frontieră. Garda pe 
care am văzut-o ieri era foarte bine pusă la punct. 

Mi s-a spus că ai avut greţuri. E adevărat? Cele mai bune 
urări familiei tale, precum şi tatălui tău şi împărătesei. 

Doresc la fel de mult ca şi tine să ne vedem şi sper că asta va 
fi în curând: trei luni de absenţă şi apoi mereu cu tine. 

Te sărut de mii de ori. 

Al tău, 

Nap." 

Noapte, drum. 

Poate că Maria-Luiza e însărcinată ? 

Praful, apoi străzile pavate din Danzig, şi generalul Rapp, gu- 
vernatorul oraşului, care înaintează, care începe să se plângă. 

Napoleon îl ascultă pe aghiotantul său de odinioară, acest ge- 
neral valoros, fost camarad al lui Desaix şi Kleber, ciuruit de 
răni, care se simte la Danzig ca un „copil pierdut". 

— Ce fac comercianții voştri cu toţi banii? îl întrerupe 
Napoleon. Cu cei pe care îi câştigă, cu cei pe care eu Îi 
cheltuiesc pentru ei? 

— Sunt la pământ, Sire. 

— Situaţia se va schimba. Am stabilit deja lucrul acesta. O să- 
i păstrez pentru mine. 

Trece în revistă trupele, îi regăseşte pe Murat, pe Berthier. 

— Ce se întâmplă, Murat? Sunteţi galben, nu aveţi înfăţişarea 
obişnuită. De ce sunteţi supărat? Nu vă mai mulţumeşte titlul de 


rege? 

— Ah, Sire! Nici vorbă de aşa ceva. 

— lată care e problema, vreţi cu orice preţ să zburaţi cu pro- 
priile aripi şi vă răvăşMPP6oNiMPĂRetUa RSS IEPâtţi-mă, lăsaţi la o 
parte politica măruntă care seamănă pământul Neapolelui şi fiţi 
francez înainte de orice. Meseria voastră de rege va fi mult mai 
simplă şi mult mai uşoară decât vă puteţi închipui. 

îl lasă pe Murat şi face câţiva paşi cu Caulaincourt. 

Murat? „Un Pantakone italian", şopteşte el. „Are inimă bună; 
în fond el mă iubeşte mai mult decât ai lui /azzaroni. Când mă 
vede, este al meu, dar când se află departe de mine aparţine, la 
fel ca toţi oamenii fără caracter, celui care îl flatează şi şi-l 
apropie. Dacă ar fi fost şi el la Dresda, vanitatea şi interesul lui l- 
ar fi împins să facă multe tâmpenii doar pentru a intra în grațiile 
austriecilor." 

îl priveşte pe Caulaincourt o bucată de vreme. în definitiv, nu 
sunt toţi oamenii la fel ca acesta? 

S-a aşezat faţă în faţă cu Rapp în sala mare a fortăreței din 
Danzig. Caută nod în papură. îi observă pe Murat şi pe Berthier, 
aşezaţi la dreapta şi la stânga sa. 

— Constat, domnilor, începe el, că nu mai aveţi niciun chef să 
faceţi război: regele Neapolelui nu mai vrea să iasă din frumosul 
său regat; Berthier ar prefera să vâneze la Grosbois, iar Rapp să 
se bucure de superba lui reşedinţă din Paris. 

Murat şi Berthier îşi lasă ochii în jos. 

— Recunosc, Sire, răspunde Rapp. Maiestatea Voastră nu m-a 
răsfăţat niciodată; cunosc prea puţin plăcerile capitalei. 

Trebuie să-i convingă. Să le mai dea încă un imbold. Să uite 
că şi lui i-ar plăcea mai degrabă să simtă aproape trupul Mariei- 
Luiza şi să-şi strângă fiul în braţe. 

Oare e însărcinată a doua oară? în ultimele scrisori, nu mai 
vorbeşte despre greţuri. 

— Ne apropiem de deznodământ, continuă, privindu-i unul 
după altul pe Rapp, Murat şi Berthier. Europa nu va răsufla 
decât atunci când aceste probleme cu Rusia şi cu Spania vor fi 
terminate. Numai atunci vom putea conta pe o pace veritabilă. 
Polonia renăscută se va afirma. Austria se va ocupa mai mult de 
problemele ei regionale de la Dunăre şi mult mai puţin de Italia. 
în fine, Anglia se va resemna să împartă comerţul mondial cu 
vasele de pe Continent. 


Se ridică. 

— Fiul meu este încă un copil, zice, trebuie să-i pregătesc o 
domnie tihnită. NES 

Mai zăboveşte apoMAArE NVS T Aege eii şi de mareşalii 
săi. 

— Fraţii mei nu mă urmează. Tot ce au în comun cu prinții es- 
te vanitatea ridicolă şi lipsa oricărui talent, dar şi lipsa de 
energie. Eu trebuie să guvernez şi pentru ei. Fraţilor mei nu le 
pasă decât de persoana lor. 

Ridică tonul. 

— Eu sunt regele poporului, căci eu nu cheltuiesc decât 
pentru a încuraja artele şi pentru a lăsa suverani glorioşi şi utili 
naţiunii. Nu se va spune că acord venituri fixe favoriţilor şi 
amantelor. Răsplătesc serviciile aduse patriei şi nimic în plus. 


lese cu paşi repezi. Vrea să vadă trupele, fortificațiile, să 
străbată rada cu barca. Apoi se izolează în cabinet pentru a 
studia scrisorile, hărţile, evidenţa amplasamentelor armatei. 

Se întrerupe, cere s} PUE y atita iăciLoR 483 

„Scumpa mea Luiza, nu am primit nicio scrisoare de la tine. 
Sunt călare de la 2 dimineaţa, mă întorc la amiază, dorm două 
ore şi inspectez trupele până la sfârşitul zilei. Sunt cât se poate 
de sănătos. Micului rege îi merge bine; urmează să fie înţărcat. 
Sper să fi primit şi tu veşti despre el. 

Aici e linişte, vremea s-a stricat puţin a ploaie, dar e mai bine 
aşa. Mâine voi fi la Konigsberg. 

Mă grăbesc cât pot să te revăd. în ciuda ocupaţiilor mele şi a 
oboselii, simt că îmi lipseşte ceva: dulcea obişnuinţă de a te 
vedea de mai multe ori pe zi. Addio, mio bene. Ai grijă de tine, 
fii veselă, mulţumită, este mijlocul de a-mi face plăcere. 

Soţul tău fidel, 

Nap.“ 

E atât de nerăbdător să pornească din nou la drum, că nu 
mai aşteaptă ca trăsurile să fie pregătite, încalecă şi pleacă 
înainte la galop. Trece prin Marienburg, ajunge la Konigsberg. îl 
primeşte pe Prevot, secretarul ambasadei Franţei la Sankt 
Petersburg. Alexandru | a refuzat, explică diplomatul, să-i 
acorde o audienţă ambasadorului, generalul Lauriston. 

„S-a isprăvit", zice Napoleon. „Ruşii, pe care dintotdeauna i- 
am învins, adoptă un ton de învingători, ne provoacă, iar noi va 
trebui să le mulţumim pentru asta. Dacă ne oprim dintr-un astfel 
de drum, ar însemna să ratăm momentul cel mai oportun care 
ni s-a oferit vreodată." 

Rămâne tăcut câteva minute. 

„Să acceptăm ca pe o favoare ocazia ce ni se iveşte şi să 
trecem Niemenul." 

| se face dintr-odată frig. lese. Câmpia e acoperită de zăpadă. 
O noapte de iunie a fost suficientă să transforme peisajul de 
primăvară intr-unui hibernal. 

lese soarele totuşi. Zăpada se va topi. 

Soseşte un curier, aduce scrisori de la Maria-Luiza. Le citeşte, 
răspunde pe loc. 

„Ştii cât de mult te iubesc. Vreau să te ştiu veselă şi 
sănătoasă. Spune-mi că ţi-a trecut guturaiul acela parşiv. Nu 
accepta să se vorbească în faţa ta nimic ambiguu despre Franţa 


şi politica sa. 

Sunt mai mereu călare, asta îmi reuşeşte foarte bine. Despre 
rege aud numai lucruri bune, creşte, merge în picioare şi e sănă- 
tos. NAPOLEON - IMPARATUL RECILOR 483 

Văd cu mâhnire că ceea ce am sperat nu a avut loc. în fine, 
trebuie să amânăm pentru la toamnă. Sper să primesc mâine 
veşti de la tine." 

Nu e însărcinată. 

Unde îl va găsi toamna? 

Duminică, 21 iunie 1812, soseşte la Wilkowisdd. Orăşelul a 
fost ocupat în întregime de trupele lui Davout. îndărătul caselor 
zăreşte copacii, colinele nisipoase în spatele cărora curge 
Niemenul. 

Căldura e copleşitoare încă de la începutul dimineţii. 
Ninsoarea de o noapte a fost ca un miraj. 

în camera unei case cu acoperiş de paie, începe să dicteze. 

Sursa anilor de războaie se reaprinde în el cu aceeaşi forţă, îi 
inspiră cuvintele, în timp ce străbate, cu mâinile la spate, 
pământul bătătorit care ţine loc de pardoseală. 

„Soldaţi, cel de-al doilea război pentru Polonia a început; pri- 
mul s-a încheiat la Friedland şi la Tilsit. La Tilsit, Rusia a jurat 
alianţă veşnică cu Franţa şi război Angliei. Astăzi, ea îşi încalcă 
jurămintele! 

Rusia este condusă de fatalitate; destinele sale se vor împlini. 
Ne crede cumva degeneraţi? Nu mai suntem soldaţii de la 
Austerlitz? Ea ne pune în faţă dezonoarea sau războiul: alegerea 
nu e greu de făcut. 

Al doilea război pentru Polonia va fi. la fel de glorios pentru 
armatele franceze ca şi primul. Să mergem deci înainte: să 
purtăm războiul pe teritoriul său. Să trecem Niemenul!" 

Doarme câteva ore. Luni, 22 iunie 1812, când se trezeşte, 
începe să scrie. 

„Scumpă Luiza, sunt încă aici, plec într-o oră. Căldura este 
excesivă, e caniculă. Eu simt sănătos. Adu-mi la cunoştinţă data 
pentru care ţi-ai făcut planul de plecare. Să ai grijă să călătoreşti 
noaptea, căci praful şi căldura sunt foarte obositoare şi ar putea 
să-ţi afecteze sănătatea, dar, dacă vei merge pe întuneric, în 
etape scurte, vei suporta mai uşor călătoria. 

Adio, iubita mea, cu sentimente sincere de dragoste. 

Nap.“ 


lese din cameră. Aerul nu se mişcă. Se sufocă. Priveşte în faţă 
pădurea de pini învăluită într-o ceaţă cenuşie. 


„Pe cai“, zice, „spre Niemen." 
NAPOLEON - ÎMPĂRATUL RECILOR 483 


PI Cuprins 
PARTEA INTAI: Totul s-a petrecut aşa cum am prevăzut 
(ianuarie 1806 - 25 noiembrie 1806) 


Capitolul diseron ET e RDI a a n 
Capitolul 2 si en h GP fai acte a 20 
Capitolül Bereet eA eo iida aia ia 41 
Capitolul 4......nnananenenennnnsrnnrnrrnrrrrrrrnrrerenne 69 


PARTEA A DOUA: Când inima vorbeşte, 
gloria nu ne mai oferă iluzii 
(26 noiembrie 1806 - 27 iulie 1807) 


Capitolul 5: semaca aaa ca a alt lac tat 8i 
Capitolul 64 a ae ate tell bai at 92 
Capitolul Z ci teo ua ci atei ata iat cai 104 
Capitolul 8. citata 9 aa it aaa ai 119 
Capitoliil Qn e sote caza ore ia aa atei înc tiu aa 131 
= 10)! ce | [N] (Bio ze REA Re RE RRC SCARI Ie NNE A 141 


PARTEA A TREIA: Trebuie ca destinele să se împlinească 
(28 iulie 1807 - decembrie 1807) 


Capitolul Taie te af ate eh oa ac ate 159 
Capitolul IE 2 i ice auoeeie i 166 
Capitolul Larreetan il 174 
Capitolul LA ss aaa a osia caca aaa cat aa aa Tessins 183 


PARTEA A PATRA: Când marele meu car politic se pune în 
mişcare, nimic nu-l mai poate opri. 
Vai de cei care nimeresc sub roți (1 ianuarie 
1808 - 14 octombrie 1808) 


Ca DIE UI Sie acte cetele ata d aie aia 193 
Capitolül IO Acea ea ae ii AA aa iul 205 
Capitolul I7 irana Ee a ata e. 226 
Capitolul T g ceai ee ozana a e dale 233 


PARTEA A CINCEA: /mposibi/? Nu cunosc acest cuvânt 
(14 octombrie 1808 - 23 ianuarie 1809) 


Capitolul e ARRP RA RO ER eaa e N a aaa E EN 253 
Capitoli 20 aereas 258 
Capitolül:2 i iiaeia ERE 268 


PARTEA A ŞASEA: Eu sunt Revoluţia franceză şi o voi susține 
(23 ianuarie 1809 - 13 iulie 1809) 
Capitolul 22 cca Dna Ze DE danii a Dl 287 
Capitol: 23 coaie ee tc aia 297 
CA DILONUI: 2 cacat ciao aana 303 


Capitol il: 25 sosise etc aaa aa 319 

Capitolul 2/0. ca cata ca mate ae a ara it 328 

PARTEA A ŞAPTEA: Trebuie să încheiem pacea 
(14 iulie 1809 - 26 octombrie 1809) 

Capitolul 2 Petit a aaa il tal otet lt aia a 345 

Capitolul 28 aicea ii stat poa e Ei tat ba 352 
PARTEA A OPTA: Politica nu are inimă, are doar cap 
(27 octombrie 1809 - 20 martie 1811) 


Cãpitolül 2O ea te te a oale atatea d aţa i ia 363 
(SoKo) [0 ES 10 AERERE RER BN RE a a RR ADI ITI 37! 
CaApItOLUI: 3 T ear ca gre cea e a a tnt 381 
Caəpitolül 3 20tniaaca soia ee ai sate i DE 386 
Capitolul 33 e a aa ei ab ia azil 395 
Capitolül 34; ii caz anaa aA Ee 4°6 
Capitolul 35cc 416 
Capitölül 3O ae raean EA ORE m RE RTC ar A 431 


PARTEA A NOUA: Şi astfel războiul va avea loc, în 
ciuda mea, în ciuda lui (21 martie 1811 
- 21 iunie 1812) 


Capitolul 3 7 poe ea ete Cosi aa aa e at 443 
Capitolül a = SIRERRPIRIRID EROII ee pete A PN PRR RA, 451 
Capitolul :39i aaa za pe ioiaa taiata dat ia aa atei 461 


Capitolul 4O sea tacuta She vit ui 469 


Capitolul 4 I sernir ata aa ia te 476 
1 Afacerea „colierul reginei “ este o escrocherie căreia i-a căzut 
victimă în 1785 cardinalul Rohan, episcop de Strasbourg - trimis 
ulterior în exil - şi care a ştirbit şi mai mult reputaţia reginei 
Marie-Antoinette.