Clive Cussler — [Numa] 02 Aurul Albastru

CLIVE 


CUSSLER 


șI PAUL KEMPRECOS 


AURUL 
ALBASTRU 


SERIA 
DOSARELE NUMA 


1 


În seria 
DOSARELE NUMA 
A apărut 
ŞARPELE 
Va apărea 
GHEAŢA DE FOC 


CLIVE CUSSLER 
şi PAUL KEMPRECOS 


14270) 
AURUL ALBASTRU 


(02 - Dosarele Numa) 


Traducere din limba engleză 
ANA VERONICA MIRCEA 


ISBN 978-973-103-966-4 
Clive Cussler with Paul Kemprecos 
Blue Gold 
2009. 


Aurul albastru este al doilea roman din seria 
DOSARELE NUMA, care îi are ca protagonişti pe Kurt Austin, 
şeful Agenţiei Naţionale de Studii Subacvatice şi Marine şi 
echipa lui, implicaţi în misiuni imposibile şi periculoase şi în 
confruntări pline de neprevăzut pe mările şi oceanele lumii. 


Un avion particular deturnat şi prăbuşit în junglă, un grup 
de balene moarte din cauze necunoscute, un trib misterios 
de indieni condus de o şi mai misterioasă zeiţă albă, o uzină 
subacvatică ingenios tăinuită de ochii lumii spulberată de o 
explozie inexplicabilă - sunt tot atâtea enigme pe care 
Echipa de Misiuni Speciale a NUMA, condusă de Kurt Austin, 
trebuie să le dezlege, pentru a dezvălui conspirația 
diabolică al cărei scop este acapararea celei mai preţioase 
substanţe de pe pământ: Aurul Albastru. 


Mulţumiri 


Le mulţumesc piloților Bill Along, Cari Scrivener şi 
„Barefoot”, („Desculţul”) Dave Miller, care mi-au dăruit cu 
atâta generozitate timpul şi expertizele lor. 


Prolog 


Aeroportul Sao Paulo, 
Brazilia, 1991 


Cu un impuls puternic al motoarelor sale gemene cu 
reacţie, îngrijitul avion directorial se ridică de pe pistă, 
lansându-se în văzduhul boltit deasupra oraşului Sao Paulo. 
Înălţându-se cu repeziciune deasupra celei mai mari 
metropole din America Latină, aparatul Learjet ajunse 
curând la altitudinea de croazieră de douăsprezece mii de 
metri şi se îndreptă către nord-vest cu o viteză de opt sute 
de kilometri la oră. Instalată într-un scaun comod, cu faţa în 
direcţia contrară celei de mers, profesoara Francesca 
Cabral se uită cu un aer meditativ pe fereastră, la stratul 
parcă de vată al norilor, simțind deja lipsa străzilor învăluite 
în smog şi a energiei clocotitoare din oraşul ei de reşedinţă. 
Un sforăit înfundat, venind din partea cealaltă a culoarului 
dintre scaune, îi întrerupse cugetările. Se uită la bărbatul 
care era sursa respectivului sunet, un tip de vârstă mijlocie, 
într-un costum mototolit şi se întrebă, clătinând din cap, la 
ce se gândise tatăl ei atunci când i-l alese drept bodyguard 
pe Phillipo Rodrigues. 

Îşi scoase un dosar din servietă şi se apucă să noteze 
câte ceva pe marginea discursului pregătit pentru 
conferinţa internaţională de geo-ştiinţe ambientale de la 
Cairo. Revizuise ciorna de vreo zece ori, dar meticulozitatea 
îi stătea cu desăvârşire în caracter. Francesca era o 
ingineră strălucită şi o profesoară extrem de respectată, 
dar, într-un domeniu şi într-o societate dominate de bărbaţi, 
de la o femeie savant se aştepta să fie mai mult decât 
perfectă. 

Cuvintele se înceţoşau pe pagini. Cu o noapte înainte, 
stătuse până târziu, împachetând şi sistematizându-şi 
hârtiile cu lucrări ştiinţifice. Fusese prea surescitată ca să 


6 


doarmă. Acum aruncă o privire invidioasă către 
bodyguardul care sforăia şi se hotărî să tragă un pui de 
somn. Îşi puse discursul alături, înclină spătarul scaunului 
bine capitonat şi închise ochii. Calmată de şoaptele 
guturale ale motoarelor, adormi în curând. 

Visele nu întârziară. Plutea pe mare, înălțându-se şi 
coborând uşor, ca o meduză ţinută la suprafaţă de valuri 
domoale. O senzaţie plăcută, dar numai până în momentul 
când un val o ridică mult şi apoi o lăsă să cadă ca un lift 
scăpat de sub control. Pleoapele i se zbătură, deschise ochii 
şi se uită prin cabină. Avea o senzaţie ciudată, ca şi cum 
cineva ar fi încercat să-i înşface inima. Dar totul părea 
normal. Din sistemul de difuzoare se revărsau în surdină 
acordurile obsedante ale melodiei lui Antonio Carlos Jobim, 
One Note Samba. Phillipo continua să doarmă dus. Senzaţia 
că nu era totul în ordine nu voia să dispară. Se aplecă şi îl 
scutură cu blândeţe de umăr pe bărbatul adormit. 

— Phillipo, trezeşte-te! 

Mâna bodyguardului se repezi la tocul pistolului de sub 
haină şi bărbatul se trezi instantaneu. Se relaxa atunci când 
o văzu pe Francesca. 

— Senhora, îmi cer scuze, spuse, căscând. M-a furat 
somnul. 

— Şi pe mine. Se întrerupse, părând să-şi încordeze 
auzul. Ceva nu e în ordine. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Ea izbucni într-un râs nervos. 

— Nu ştiu. 

Phillipo zâmbi, cu expresia atotştiutoare a bărbatului a 
cărui soţie a auzit hoţii în timpul nopţii. O bătu uşurel pe 
mână, spre a o linişti. 

— Mă duc să văd. 

Se ridică şi se întinse, dezmorţindu-şi oasele, apoi se 
puse în mişcare şi bătu la uşa carlingii. Aceasta se deschise 
şi el îşi vâri capul înăuntru. Francesca auzi murmurul unei 
conversații şi râsete. 

Când se întoarse, Phillipo zâmbea larg, radios. 

— Piloții spun că totul e OK, senhora! 


7 


Francesca îi mulţumi bodyguardului, se lăsă din nou pe 
spate în scaun şi trase adânc aer în piept. Temerile ei 
fuseseră prosteşti. Perspectiva de a se elibera din râşniţa 
propriei minţi după doi ani de muncă istovitoare o făcuse să 
nu mai aibă astâmpăr. Proiectul o consumase, îi absorbise 
orele zilelor şi ale nopţilor şi îi distrusese viaţa socială. 
Privirea îi căzu pe divanul ce se întindea de-a lungul 
peretelui din spate al cabinei şi rezistă impulsului de a 
verifica dacă servieta ei metalică era încă în siguranţă, în 
spaţiul dintre pernele acestuia. In plăcea s-o considere un 
revers al cutiei Pandorei. În locul relelor, avea să 
răspândească în jur numai lucruri bune, imediat ce avea să 
fie deschisă. Descoperirea ei avea să aducă sănătate şi 
prosperitate pentru milioane de oameni, iar planeta n-avea 
să mai fie niciodată aceeaşi. 

Phillipo îi întinse Francescăi o sticlă cu suc rece, de 
portocale. Îi mulţumi, gândindu-se că ajunsese să-l 
considere pe placul ei la scurt timp după ce îl cunoscuse. 
Cu costumul lui maro şifonat, cu părul rărit şi încărunţit, cu 
mustaţa subţire şi cu ochelarii rotunzi, Phillipo ar fi putut 
trece drept un academician distrat. N-avea de unde să ştie 
că el petrecuse ani întregi exersându-şi aparenţa de 
timiditate şi de stângăcie. Cultivat cu grijă, talentul său de 
a se confunda cu mediul înconjurător, ca un tapet 
decolorat, îl adusese pe un loc de frunte printre agenţii sub 
acoperire ai serviciului secret brazilian. 

Rodrigues fusese ales de tatăl ei. La început, Francesca 
se împotrivise insistențelor lui de a fi însoţită de un 
bodyguard. Era mult prea înaintată în vârstă pentru a avea 
nevoie de dădacă. Se declarase de acord după ce văzuse 
că tatăl său era sincer îngrijorat în privinţa ei. Dar bănuia că 
părintele îşi făcea griji mai degrabă în privinţa chipeşilor 
vânători de zestre decât pentru siguranţa ei. 

Francesca ar fi atras atenţia bărbaţilor chiar şi fără 
averea familiei sale. Într-un ţinut al părului negru şi al pielii 
de culoarea fumului, ea ieşea în evidenţă. Ochii ei 
migdalaţi, de un albastru-închis, genele lungi şi gura 
aproape perfectă erau moştenirea lăsată de bunicul 


8 


A 


japonez. Bunica nemţoaică îi încredinţase părul castaniu- 
deschis, gena staturii înalte şi încăpăţânarea teutonică a 
maxilarului delicat sculptat. Ea decisese cu multă vreme în 
urmă că silueta sa frumos proporţionată avea ceva de-a 
face cu traiul în Brazilia. Braziliencele păreau să aibă 
trupuri croite special pentru samba, dansul lor naţional. 
Francesca îmbunătăţise modelul natural prin intermediul 
multor ore petrecute în sala de gimnastică, unde se ducea 
pentru a se elibera de stresul muncii. 

Bunicul ei era un diplomat mărunt atunci când Imperiul 
Japonez îşi găsise sfârşitul sub norii gemeni, în formă de 
ciupercă. Rămăsese în Brazilia, se căsătorise cu fiica 
ambasadorului celui de-al Treilea Reich, rămas fără slujbă 
în acelaşi mod, devenise cetăţean brazilian şi se întorsese 
la prima lui dragoste, grădinăritul. Işi mutase familia la Sao 
Paulo, unde compania lui specializată în peisagistică se 
pusese în slujba celor bogaţi şi puternici. Işi crease legături 
strânse cu personalități influente, având funcții 
guvernamentale şi militare. Fiul său, tatăl Francescăi, 
folosise aceste relaţii pentru a ajunge, fără efort, într-o 
poziţie  sus-pusă din Ministerul Comerţului. Mama ei 
studiase ingineria cu rezultate strălucite, dar îşi lăsase 
deoparte cariera universitară pentru a deveni soţie şi 
mamă. Nu-şi regretase niciodată decizia, cel puţin nu pe 
faţă, dar era încântată fiindcă Francesca alesese să calce 
pe urmele ei academice. 

Tatăl ei sugerase să folosească avionul lui directorial 
pentru a ajunge la New York, unde avea programate 
întâlniri cu oficialități de la Naţiunile Unite înainte de a se 
îmbarca pe o aeronavă comercială cu destinaţia Cairo. 
Francesca era încântată să se întoarcă în State, fie şi numai 
pentru o scurtă vizită şi îşi dorea să poată îndemna avionul 
să zboare mai repede. Anii pe care îi petrecuse făcându-şi 
studiile tehnice la Stanford University din California aveau 
să reprezinte întotdeauna o amintire plăcută. Se uită pe 
geam şi realiză că nu avea idee unde se aflau. De când 
plecaseră din Sao Paulo, piloţii nu dăduseră nici un raport 
cu privire la deplasarea avionului. Işi ceru scuze faţă de 


9 


Phillipo, apoi se duse întins să-şi strecoare capul pe uşa 
carlingii. 

— Bom dia, senhores! Mă întrebam cam pe unde ne 
aflăm şi cât de mult o să mai rămânem în aer. 

Avionul era pilotat de căpitanul Riordan, un american 
numai piele şi os, cu părul tuns scurt, de culoarea paiului şi 
cu accent de Texas. Francesca nu-l mai văzuse niciodată 
până atunci, dar asta nu reprezenta ceva de mirare. Cum 
nu era de mirare nici faptul că Riordan avea o altă 
naţionalitate. Deşi proprietate particulară, avionul era 
întreţinut de o linie aeriană locală, care furniza piloţii. 

— Bowanis deeyass, spuse el, cu un zâmbet strâmb, 
zgăriindu-i urechile cu portugheza lui căsăpită şi 
tărăgănată, stil Chuck Yeager!. Imi cer scuze fiindcă nu v- 
am ţinut la curent, domnişoară. Am văzut că dormeaţi şi n- 
am vrut să vă deranjăm. 

li făcu cu ochiul copilotului, un brazilian îndesat, ai cărui 
muşchi  supradimensionaţi sugerau că îşi petrecea o 
grămadă de timp ridicând greutăţi. Acesta zâmbi cu un aer 
de cunoscător, în timp ce ochii îi rătăceau pe trupul 
Francescăi. Ea se simţi ca o mamă care dăduse peste doi 
băieţi neastâmpăraţi, pe punctul de a face o poznă. 

— Care e orarul nostru de zbor? întrebă, în stilul unui om 
de afaceri. 

— Păi, suntem deasupra Venezuelei. Ar trebui să 
ajungem la Miami peste vreo trei ore. O să ne destindem 
puţin picioarele în vreme ce realimentăm şi-o să sosim la 
New York după alte trei ore. 

Ochii de om de ştiinţă ai Francescăi erau atraşi de 
ecranele de pe panoul de comandă. Copilotul îi observă 
interesul şi nu izbuti să lase să-i scape ocazia de a 
impresiona o femeie frumoasă. 

— Avionul ăsta e atât de deştept, încât se poate pilota 
singur, în vreme ce noi urmărim un meci de fotbal la 
televizor, spuse el, arătându-şi dinţii mari. 

— Nu-l lăsaţi pe Carlos să vă arunce praf în ochi, zise 

1 General american de aviaţie, născut în 1923, primul om care a 
reuşit să spargă bariera sunetului pe un aparat de zbor, (n.red.). 


10 


pilotul. Ăsta e EFIS?, sistemul de instrumente electronice de 
zbor. Ecranele înlocuiesc aparatele de măsură cu care eram 
obişnuiţi. 

— Mulţumesc, spuse Francesca, politicoasă. Arătă spre 
un alt aparat. Asta e o busolă? 

— Sim, sim, răspunse copilotul, mândru de succesul 
explicaţiilor sale. 

— Atunci de ce arată că mergem aproape direct către 
nord? Intrebă ea, încreţindu-şi fruntea. N-ar trebui să ne 
îndreptăm mult mai spre vest, către Miami? 

Bărbaţii schimbară o privire. 

— Aveţi un spirit deosebit de observaţie, senhora, spuse 
texanul. E cât se poate de corect. Numai că, în aer, linia 
dreaptă nu este întotdeauna drumul cel mai scurt dintre 
două puncte. Din cauza curburii pământului. Ca atunci când 
zburaţi din Statele Unite spre Europa şi drumul cel mai 
scurt e în sus şi pe o curbă amplă. A trebuit să rezolvăm şi 
problema spaţiului aerian al Cubei. Că doar nu vrem să-i 
sară ţandăra bătrânului Fidel. 

Din nou un semn rapid din ochi şi un zâmbet 
atotcunoscător. Francesca dădu din cap într-un gest de 
apreciere. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, domnilor! A fost 
extrem de instructiv. Vă las să vă reluaţi activitatea. 

— Nici un  deranj, doamnă! Oricând la dispoziţia 
dumneavoastră. Când se aşeză pe scaunul ei, Francesca 
fierbea. Tâmpiţii! O credeau o idioată? Ce să-ţi spun, 
curbura pământului! 

— E totul OK, aşa cum am spus eu? întrebă Phillipo, 
ridicându-şi ochii din revista pe care o citea. 

Ea se aplecă peste culoarul dintre scaune şi vorbi cu 
voce joasă, egală. 

— Nu, nu e totul OK. Cred că avionul e pe o altă rută. Îi 
povesti bodyguardului despre indicaţiile busolei. Am simţit 
ceva ciudat în somn. Cred că a fost rotirea avionului atunci 
când au schimbat direcţia. 


2 Electronic Flight Instrument System. 


11 


— Poate vă înşelaţi. 

— Poate. Dar nu cred. 

— Le-aţi cerut piloților o explicaţie? 

— Da. Mi-au înşirat o poveste absurdă despre distanţa 
cea mai scurtă dintre două puncte, care nu poate fi o linie 
dreaptă din cauza curburii pământului. 

El înălţă dintr-o sprânceană, la prima vedere părând 
surprins de răspuns, dar încă nefiind convins. 

— Ştiu şi eu... 

Francesca medita asupra altor inconsecvenţe. 

— Îţi aduci aminte ce-au spus când au venit la bord, că 
sunt piloţi înlocuitori? 

— Da. Au spus despre ceilalţi piloţi că au fost rechemaţi, 
pentru a fi trimişi într-o altă misiune. Că le-au luat locul 
pentru a le face un serviciu. 

Ea clătină din cap. 

— Ciudat. De ce era nevoie să pomenească asta? Ca şi 
cum ar fi vrut să preîntâmpine orice întrebare ce mi-ar fi 
venit în minte. Dar de ce? 

— Am o oarecare experienţă de navigaţie aeriană, spuse 
Phillipo, dus pe gânduri. Mă duc să văd cu ochii mei. 

Se îndreptă din nou, agale, către carlingă. Francesca auzi 
râsete de bărbaţi şi, după câteva minute, el se întoarse 
zâmbind. Dar zâmbetul îi păli atunci când se aşeză. 

— În carlingă e un instrument care arată planul iniţial de 
zbor. Nu urmărim linia albastră, aşa cum ar trebui. Aţi avut 
dreptate şi în privinţa busolei, zise el. Nu suntem pe cursul 
corect. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă, Phillipo? 
Chipul lui căpătă o expresie gravă. 

— Tatăl dumneavoastră a omis să vă spună ceva. 

— Nu înţeleg. 

Bodyguardul aruncă o privire spre carlinga închisă. 

— Auzise anumite lucruri. Nimic care să-l convingă că 
eraţi în pericol, dar destul de multe ca să fie dornic să se 
asigure că sunt prin preajmă în caz că aveţi nevoie de 
ajutor. 

— Se pare că ajutorul ne-ar prinde bine amândurora. 


12 


— Sim, senhora. Dar, din nefericire, trebuie să ne 
descurcăm singuri. 

— Ai o armă? întrebă ea pe neaşteptate. 

— Bineînţeles, răspunse el, uşor amuzat de întrebarea 
pragmatică pusă de femeia aceea frumoasă şi cultivată. Aţi 
vrea să-i împuşc? 

— N-am vrut să spun... nu, sigur că nu, răspunse 
Francesca, posomorâtă. Ai vreo idee? 

— O armă nu e făcută numai pentru a trage, zise el. Se 
poate folosi ca mijloc de intimidare, ca ameninţare, 
impunându-le oamenilor să facă şi ceea ce nu vor. 

— Cum ar fi să ne ducă în direcţia corectă? 

— Sper, senhora. O să trec la acţiune. O să le cer 
politicos să aterizeze pe cel mai apropiat aeroport, 
spunându-le că asta e dorinţa dumneavoastră. Dacă refuză, 
o să le-arăt arma şi-o să le spun că nu vreau să mă oblige 
s-o folosesc. 

— Păi nu poti s-o foloseşti, zise Francesca, alarmată. 
Dacă faci o gaură în avion la altitudinea asta, o să se 
depresurizeze cabina şi-o să fim morţi cu toţii în câteva 
secunde. 

— O observaţie cât se poate de la locul ei. O să le fie cu 
atât mai frică. Îi luă mâna şi i-o strânse. l-am spus tatălui 
dumneavoastră c-o să vă port de grijă, senhora. 

Ea clătină din cap, ca şi cum gestul acela ar fi putut 
alunga situaţia în care se găseau. 

— Şi dacă mă înşel? Dacă nu sunt decât nişte piloţi 
nevinovaţi, care-şi fac meseria? 

— Păi atunci e simplu, zise el, înălţând din umeri. Luăm 
legătura prin radio, aterizăm pe cel mai apropiat aeroport, 
aducem poliția, lămurim lucrurile, apoi ne continuăm 
călătoria. 

Se întrerupseră brusc din vorbă. Uşa carlingii se 
deschisese şi căpitanul tocmai intra în cabină. Veni spre ei 
fără grabă, fiind nevoit să se aplece din cauza plafonului 
scund. 

— Adineauri ne-ai spus un banc excelent, zise, cu 
zâmbetul lui strâmb. Mai ştii şi altele? 


13 


— Îmi pare rău, senhor, răspunse Phillipo. 

— Păi, am eu unul pentru tine, ripostă pilotul. 

Ochii istoviţi ai lui Riordan, cu pleoapele îngreunate de 
oboseală, aveau o privire somnoroasă. Dar mişcarea cu 
care îşi duse mâna la spate, scoțând pistolul pe care şi-l 
pusese la centură, nu avea nimic lenevos. 

— Dă-l încoace, îi spuse lui Phillipo. Încet. 

Bodyguardul îşi deschise larg haina, cu mare grijă, astfel 
încât tocul armei să se vadă foarte bine, apoi scoase 
pistolul cu vârfurile degetelor. Pilotul şi-l îndesă la centură. 

— Grazyeass, amigo, spuse el. E întotdeauna plăcut să ai 
de-a face cu un profesionist. Se aşeză pe braţul unui scaun 
şi, cu mâna liberă, îşi aprinse o ţigară. Eu şi prietenul meu 
am stat de vorbă şi ne-am gândit că e posibil să ne fi dibuit. 
Ne-am închipuit că ne verifici când ai venit a doua oară, aşa 
că ne-am decis să dăm toate cărţile pe faţă, ca să nu existe 
neînţelegeri. 

— Căpitane Riordan, ce se petrece? întrebă Francesca. 
Unde ne duceţi? 

— Au spus ei că eşti deşteaptă, zise pilotul, chicotind. 
Partenerul meu n-ar fi trebuit să-şi dea aere cu avionul. 
Bărbatul suflă pe nări două fuioare gemene de fum. Ai 
dreptate. Nu mergem la Miami, suntem în drum spre 
Trinidad. 

— Trinidad? 

— Am auzit că e un loc cu adevărat drăguţ. 

— Nu înţeleg! 

— Uite cum stau lucrurile, senyoreeta. Ţi s-a pregătit o 
petrecere de bun venit la aeroport. Nu mă-ntreba cine ţi-a 
pregătit-o, că nu am idee. Ştiu doar c-am fost angajaţi ca să 
te ducem acolo. Lucrurile trebuiau să meargă frumos şi 
simplu. Aveam de gând să spunem c-avem probleme 
mecanice şi că trebuie să aterizăm. 

— Ce s-a-ntâmplat cu piloţii? întrebă Phillipo. 

— Au avut un accident, răspunse celălalt, cu o uşoară 
ridicare din umeri. Aruncă mucul de ţigară pe podea. Asta e 
situaţia, domnişoară! Stai liniştită şi totul o să fie perfect. 
Cât despre tine, cavaleiro, îmi pare rău că te fac să dai de 

14 


belea cu şefii tăi. Acum aş putea să vă leg pe amândoi, dar 
mă gândesc că n-o să faceţi vreo prostie, doar dacă nu 
cumva sunteţi în stare să pilotaţi singuri avionul ăsta. Şi 
încă un lucru. Ridică-te, amice şi-ntoarce-te cu spatele! 

Gândindu-se că urma să fie percheziţionat, Phillipo se 
supuse fără să protesteze. Avertismentul Francescăi veni 
prea târziu. Ţeava pistolului trasă un arc neclar, argintiu şi 
îl lovi pe bodyguard deasupra urechii drepte. Zgomotul 
izbiturii fu acoperit de urletul de durere al bărbatului care 
se prăbuşi la podea. 

Francesca sări de pe scaun. 

— De ce-ai făcut asta? spuse ea, sfidătoare. Ai arma lui. 
Nu-ţi putea face nici un rău. 

— Îmi pare rău, domnişoară! Sunt un adept convins al 
prudenţei. Riordan păşi peste silueta întinsă pe culoarul 
dintre scaune de parcă ar fi sărit peste un sac cu cartofi. 
Nimic nu descurajează un om tentat să dea de belea mai 
mult decât o ţeastă crăpată. Acolo, pe perete, e o trusă de 
prim ajutor. Dacă îl îngrijeşti, o să ai o ocupaţie până-n 
momentul aterizării. 

Îşi duse mâna la şapcă, se îndreptă tacticos spre carlingă 
şi închise uşa în urma lui. 

Francesca îngenunche lângă bodyguardul căzut. Umezi 
şervetele de pânză cu apă minerală şi îi spălă rana, apoi 
apăsă locul până când încetă sângerarea. Unse tăietura din 
scalp şi pielea învineţită din jurul ei cu un antiseptic, 
înfăşură cuburi de gheaţă într-un alt şervet şi le aşeză pe 
tâmpla bărbatului ca să prevină umflătura. 

Stând alături de el, se strădui să asambleze piesele 
acelui puzzle. Excluse ipoteza răpirii pentru bani. Singurul 
lucru pentru care şi-ar fi dat cineva atâta osteneală era 
procedeul ei. Indiferent cine s-ar fi aflat în spatele acelui 
plan nebunesc, respectivul voia ceva mai mult decât o 
machetă realizată la scară şi decât hârtiile în care îşi 
explica munca. Ar fi putut da o spargere la laborator, sau i- 
ar fi putut fura bagajele la aeroport. Însă aveau nevoie de 
ea ca să-şi interpreteze descoperirile. Procedeul ei era atât 
de secret şi de ieşit din comun, încât nu se conforma 


15 


normelor ştiinţifice, motiv pentru care nimeni nu se mai 
gândise la aşa ceva până atunci. 

Intreaga poveste era lipsită de sens! Peste o zi sau două 
avea să dăruiască ţărilor întregii lumi procedeul acela, fără 
să ceară nimic în schimb. Nici un brevet de invenţie. Nici un 
drept de autor. Nici o taxă de redevenţă. Furia îi mocnea în 
piept. Câţiva oameni lipsiţi de milă o împiedicau să 
îmbunătăţească viaţa altor câtorva milioane. 

Phillipo gemu. Işi revenea. Clipi, deschise ochii şi reuşi 
să-şi focalizeze privirea. 

— Eşti teafăr? Întrebă ea. 

— Mă doare al naibii, aşa că probabil sunt viu. Ajutaţi-mă 
să mă salt în capul oaselor. 

Francesca îl înconjură cu braţul şi îl ajută să se ridice 
până ce ajunse să se sprijine cu spatele de un scaun. 
Scoase dopul unei sticle de rom din bar şi i-o duse la buze. 
El sorbi câteva picături, reuşi să le păstreze în stomac, apoi 
luă o înghiţitură zdravănă. Rămase aşa o clipă, aşteptând 
să vadă dacă nu i se întorceau măruntaiele pe dos. Zâmbi 
când se convinse că n-avea să vomite. 

— O să fie bine. Mulţumesc! 

Ea îi întinse ochelarii. 

— Mă tem că s-au spart atunci când te-a lovit. Phillipo îi 
puse deoparte. 

— Sunt din sticlă obişnuită. Văd perfect fără ei. 

Ochii calmi cu care o sfredeli pe Francesca nu erau ai 
unui om înspăimântat. Aruncă o privire spre uşa închisă a 
carlingii. 

— Cât timp am fost leşinat? 

— Probabil vreo douăzeci de minute. 

— Bine, încă mai e timp. 

— Timp pentru ce? 

Mâna lui alunecă înspre gleznă şi reveni cu un pistol cu 
ţeava scurtă. 

— Dacă prietenul nostru n-ar fi fost atât de nerăbdător 
să-mi dea o durere de cap, ar fi găsit asta, spuse, cu un 
zâmbet sumbru. 

Hotărât lucru, nu mai era acelaşi bărbat care semăna mai 


16 


degrabă a profesor distrat decât a bodyguard. Realitatea 
domoli exaltarea Francescăi. 

— Ce poţi să faci? Ei au cel puţin două pistoale şi nici nu 
ştim să pilotăm avionul. 

— Îmi cer iertare, senhora Cabral. Un alt eşec al 
încercărilor mele de a fi sincer. Bărbatul continuă cu un aer 
aproape vinovat: Am uitat să spun că, înainte de a intra în 
serviciul secret, am făcut parte din forţele aeriene ale 
Braziliei. Vă rog, ajutaţi-mă să mă ridic în picioare. 

Francesca rămase fără grai. Ce alţi iepuri avea să mai 
scoată omul ăla din pălărie? li dădu o mână de ajutor până 
ce reuşi să stea în picioare fără să se clatine. După un 
minut, trupul lui părea străbătut de un nou flux de putere şi 
de hotărâre. 

— Rămâneţi aici până vă spun ce să faceţi, îi ceru el, cu 
aerul omului obişnuit să i se respecte ordinele. 

Apoi se îndreptă spre carlingă şi deschise uşa. Pilotul 
aruncă o privire peste umăr. 

— Hei, făcu el, ia te uită cine s-a întors din ţara morţilor 
vii! Presupun că nu te-am pocnit destul de zdravăn. 

— Nu ţi se oferă a doua şansă, spuse Phillipo. Apăsă 
ţeava pistolului sub urechea pilotului, destul de tare ca să-l 
doară. Dacă-l împuşc pe unul din voi, celălalt poate 
continua să zboare. Care să fie? 

— Hristoase, ai zis că i-ai luat arma! exclamă Carlos. 

— Ai memorie scurtă, cavaleiro, ripostă calm pilotul. Ne- 
mpuşti şi cine conduce avionul? 

— Eu, cavaleiro! Îmi cer scuze fiindcă n-am la mine 
brevetul de pilot. Trebuie să mă crezi pe cuvânt. 

Riordan întoarse uşor capul şi văzu zâmbetul rece 
aşternut pe chipul bodyguardului. 

— Retrag ce-am spus despre plăcerea de a trata cu 
profesioniştii, spuse el. Şi-acum, amice? 

— Dă-mi cele două pistoale. Pe rând. 

Pilotul îi întinse lui Phillipo pistolul pe care i-l luase mai 
devreme şi pe al său. Bodyguardul i le dădu Francescăi, 
care venise în spatele lui. 

— Ridică-te! ordona el, reintrând în cabină de-a- 


17 


ndărătelea. Încet. 

Riordan privi discret spre copilot şi se ridică din scaun. 
Folosindu-şi trupul pentru a-şi ascunde gestul, îşi înclină 
scurt palma deschisă, îndreptată în jos. Copilotul dădu din 
cap aproape imperceptibil, arătându-i că înţelesese. 

În timp de Phillipo se retrăgea în cabină mergând cu 
spatele, Riordan îl urmă, părând călăuzit de o lesă 
imaginară. 

— Vreau să te-ntinzi pe divan cu faţa-n jos, îi spuse 
Phillipo, cu arma îndreptată spre pieptul lui. 

— La naiba, speram c-o să pot trage un pui de somn, zise 
pilotul. E într-adevăr foarte amabil din partea ta! 

Francesca se retrăsese de pe culoar ca să le facă loc 
celor doi bărbaţi. Bodyguardul îi ceru să aducă nişte saci de 
plastic pentru gunoi de sub unul din scaunele din faţă. 
Intenţiona să-i întrebuinţeze pentru a-l lega pe pilot. Cu 
Riordan imobilizat, nu mai trebuia să trateze decât cu 
copilotul. A 

Cabina avea o lungime de trei metri şi jumătate. In 
spaţiul strâmt, Phillipo fu nevoit să facă un pas într-o parte, 
pentru a-i permite texanului să treacă. Îi reaminti lui 
Riordan să nu-ncerce nimic profitând de înghesuială, fiindcă 
ar fi fost imposibil să rateze ţinta. Pilotul dădu din cap în 
semn de încuviinţare şi se îndreptă spre partea din spate a 
aeronavei. Se găseau la numai câţiva centimetri unul de 
altul atunci când copilotul înclină brusc avionul spre stânga. 

Riordan aşteptase manevra, dar nu ştiuse exact când 
urma să se petreacă, nici nu ştiuse că avea să fie atât de 
violentă. Îşi pierdu echilibrul şi fu aruncat pe un scaun, iar 
capul i se izbi de peretele despărțitor. Phillipo fu săltat în 
aer. Zbură de-a curmezişul cabinei şi ateriza peste pilot. 

Riordan îşi eliberă mâna dreaptă şi îşi repezi pumnul 
masiv în falca bodyguardului. Acesta văzu galaxii întregi 
învârtejindu-i-se deasupra capului şi fu gata să leşine, dar 
izbuti să ţină în continuare arma într-o strânsoare de fier. 
Riordan îşi retrase braţul pentru o altă lovitură. Phillipo o 
pară cu cotul. 

Amândoi păreau a fi nişte luptători de stradă. Phillipo îşi 


18 


repezi degetele înspre ochii lui Riordan. Pilotul îl muşcă de 
partea cărnoasă a palmei. Bodyguardul îi îndesă un 
genunchi în vintre şi, atunci când pilotul deschise gura într- 
un strigăt de durere, îl lovi cu capul, zdrobindu-i cartilajul 
nasului. Ar fi putut câştiga astfel un avantaj decisiv, dar, în 
clipa aceea, copilotul înclină brusc avionul spre dreapta. 

Bărbaţii, încleştaţi, zburară peste culoar, pe scaunul din 
partea opusă. Acum americanul se afla deasupra. Phillipo 
încercă o lovitură cu ţeava pistolului, dar pilotul îl prinse de 
încheietură cu amândouă mâinile, răsucindu-i-o într-o parte 
şi trăgându-i-o totodată în jos. Phillipo era puternic, însă nu 
suficient cât să fie pe măsura atacului dublu susţinut. 
Ţeava pistolului se roti, ajungând mai aproape de trunchiul 
lui. 

Pilotul îşi încleştase mâinile de pistol, luptându-se să-l 
smulgă. Phillipo încercă să păstreze arma, aproape 
recăpătând controlul asupra ei, dar tocul era alunecos din 
pricina jeturilor de sânge care ţâşneau din nasul lui 
Riordan. Smucind şi răsucind cu forţă, pilotul luă pistolul în 
stăpânire, îşi puse vârful degetului pe trăgaci şi apăsă. Se 
auzi un pocnet înăbuşit, iar trupul lui Phillipo tresaltă, 
moleşindu-se apoi, când glonţul îi pătrunsese în piept. 

Avionul se îndreptă, fiind adus de copilot în poziţia 
normală de zbor. Riordan se ridică în picioare şi o porni 
către carlingă împleticindu-se. Se opri însă şi se întoarse, 
părând a fi simţit că nu era în regulă ceva. 

Arma pe care o lăsase în urmă era sprijinită de pieptul 
bodyguardului. Phillipo se străduia s-o menţină în poziţie 
stabilă, pregătindu-se să tragă. Riordan se repezi la el 
precum un rinocer rănit. Pistolul scoase acelaşi pocnet 
înăbuşit. Primul glonţ îl izbi pe pilot în umăr, dar acesta 
continuă să se apropie. Creierul lui Phillipo murise, însă 
degetul lui mai zvâcni de două ori. Al doilea glonţ îl nimeri 
pe pilot în inimă şi îl ucise pe loc. Al treilea se îndreptă 
aiurea, ratându-şi complet ţinta. Când pilotul se prăbuşi pe 
podea, pistolul căzuse deja din mâna lui Phillipo. 

Lupta care îi azvârlise pe cei doi dintr-o parte în alta a 
cabinei durase numai câteva secunde. Francesca fusese 


19 


aruncată între scaune şi o făcuse pe mortul atunci când 
pilotul plin de sânge se îndreptase către carlingă. 
Împuşcăturile o trimiseseră din nou la podea. 

Îşi scoase cu prudenţă capul pe culoar şi văzu trupul 
nemişcat al lui Riordan. Se târî până ajunse la Phillipo, 
smulse cu greu pistolul din mâinile lui pline de sânge, apoi 
se apropie de uşa carlingii, prea furioasă ca să-i mai fie 
frică. Dar furia i se preschimbă rapid în şoc. 

Copilotul zăcea prăbuşit cu faţa în jos, trupul fiindu-i ţinut 
imobilizat de centura de siguranţă. In peretele despărțitor 
dintre carlingă şi cabină, precum şi în spatele scaunului 
copilotului, se vedea o gaură de glonţ. A treia împuşcătură 
a lui Phillipo. 

Francesca îl ridică pe copilot. Geamătul lui îi spuse că 
trăia încă. 

— Poţi vorbi? îl întrebă ea. 

Carlos îşi dădu ochii peste cap şi şopti un „Da” răguşit. 

— Bine. Ai fost împuşcat, dar cred că glonţul nu ţi-a atins 
nici un organ vital, minţi ea. O să opresc sângerarea. 

Se întoarse cu trusa de prim ajutor, gândindu-se că, de 
fapt, avea nevoie de o sală pentru operaţii de urgenţă. Fu 
cât pe ce să leşine la vederea sângelui revărsat din rana lui, 
băltind pe podea. Bandajul pe care i-l fixă deveni imediat 
stacojiu, dar ar fi putut ajuta la oprirea hemoragiei. Era 
imposibil de spus. Singurul lucru pe care îl ştia cu 
certitudine era că omul avea să moară. 

Se uită la panoul strălucitor cu instrumente de bord cu o 
presimţire rea, plină de spaime, amorţită de gândul că 
bărbatul acela pe moarte reprezenta unica ei şansă de 
supravieţuire. Trebuia să-l ţină în viaţă. 

Găsi sticla cu rom şi o duse la buzele copilotului. Lichidul 
se prelinse pe bărbia lui şi puţinul pe care îl înghiţi îl făcu să 
tuşească. Ceru mai mult. Băutura tare îi readuse culoarea 
în obrajii palizi şi licărirea vieţii în ochii sticloşi. 

Francesca îşi apropie buzele de urechea lui. 

— Trebuie să pilotezi, spuse ea, cu voce egală. E singura 
noastră şansă. 

Apropierea unei femei frumoase păru să-l umple de 


20 


energie. Avea privirea sticloasă, dar vioaie. Dădu din cap în 
semn de încuviinţare şi întinse o mână tremurătoare, 
deschizând staţia radio care îl punea în legătură directă cu 
controlul traficului aerian din Rio. Francesca se lăsă în 
scaunul pilotului şi îşi puse căştile. Auzi vocea controlorului 
de trafic. Carlos ceru ajutor din priviri. Ea începu să 
vorbească, explicându-i controlorului în ce situaţie dificilă 
se aflau. 

— Ce ne sfătuiţi? îl întrebă. 

Vocea răspunse după o pauză chinuitoare. 

— Indreptaţi-vă imediat spre Caracas. 

— Caracas e prea departe, bombăni Carlos, adunându-şi 
toată puterea ca să vorbească. Undeva mai aproape. 

Alte câteva secunde se scurseră cu încetineală. Vocea 
dispecerului reveni. 

— Există un mic aeroport provincial, fără alte dotări în 
afara pistelor de aterizare, la trei sute de kilometri de locul 
unde vă aflaţi, la San Pedro, în afara Caracasului. Nu au 
sisteme de navigație instrumentală?, dar vremea e 
excelentă. Puteţi ajunge acolo? 

— Da, răspunse Francesca. 

Copilotul bâjbâi pe tastatura computerului de zbor. 
Concentrând toată puterea de care putea dispune, ceru 
codul de identificare internaţională al aeroportului San 
Pedro şi îl introduse în calculator. 

Ghidat de acesta, avionul începu să vireze. 

Carlos zâmbi uşor. 

— Nu ţi-am spus eu că avionul ăsta zboară singur, 
senhora? Cuvintele lui răguşite aveau ceva care îi trăda 
lipsa de vlagă. 

Era evident că pierderea de sânge îl sleise de puteri. 
Pierderea cunoștinței nu mai era decât o chestiune de timp. 

— Nu-mi pasă cum zboară, spuse ea, cu asprime. Vreau 
doar s-ajungem la sol. 

Carlos dădu din cap în semn că pricepuse şi setă profilul 


3 Posibilitate de coordonare a aterizării în condiţii de vizibilitate 
redusă (n.tr.). 
21 


de coborâre automată pentru reducerea altitudinii la şase 
sute de metri. Avionul începu să coboare printre nori şi, în 
scurt timp, în câmpul vizual apărură petice verzi. Zărind 
pământul, Francesca se linişti şi se îngrozi în acelaşi timp. 
Spaima i se înteţi atunci când Carlos se cutremură, parcă 
străbătut de un curent electric. Prinse mâna Francescăi şi i- 
o strânse cu o încleştare a degetelor prevestitoare de 
moarte. 

— Nu pot ajunge la San Pedro, spuse, cu vocea ca o 
hârâială umedă. 

— Trebuie să poţi, zise Francesca. 

— Zadarnic. 

— La naiba, Carlos, tu şi partenerul tău ne-aţi băgat în 
mizeria asta, tu o să ne scoţi! 

El zâmbi absent. 

— Ce-ai de gând să faci, senhora, o să mă-mpuşti? 

Ochii ei fulgerară. 

— O să-ţi doreşti s-o fi făcut, dacă nu duci chestia asta 
jos. 

El clătină din cap. 

— Aterizare forţată. Singura noastră şansă. Găseşte un 
loc. 

Geamul enorm al carlingii oferea priveliştea unei jungle 
dese. Francesca avea impresia că zboară deasupra unei 
nesfârşite şi neîntrerupte culturi de broccoli. Cercetă din 
nou cu privirea imensitatea verde. Nu exista nici o 
speranţă. Ba, stai puțin! Ceva strălucitor sticli în soare. 

— Ce-i acolo? făcu ea, arătând cu degetul. 

Carlos deconectă pilotul automat şi sistemul de reglare 
automată a vitezei, prinse manşa în mâini şi cârmi în 
direcţia reflexiei de lumină, care nu era altceva decât 
scânteierea unei cascade imense în razele soarelui. În faţa 
ochilor le apăru un râu îngust, şerpuitor. De-a lungul apei 
se întindea un luminiş de formă neregulată, cu vegetaţie 
galbenă şi cafenie. 

Conducând el însuşi avionul aproape ca un pilot automat, 
Carlos survola terenul deschis şi făcu un viraj de treizeci de 
grade spre dreapta. Extinse flapsurile aripilor şi puse 


22, 


avionul pe o traiectorie circulară. Cu un viraj spre dreapta, 
pregăti aeronava pentru ultima parte a traseului de zbor. 
Se aflau la o altitudine de cinci sute cincizeci de metri şi 
aveau o traiectorie descendentă prelungă, lină. Carlos 
extinse flapsurile pentru a încetini şi mai mult. 

— Prea jos! mârâi. 

Vârfurile copacilor se năpusteau către ei. Cu forţa 
supraomenească a disperării, copilotul întinse mâna şi le 
dădu motoarelor mai multă putere. Avionul începu să se 
înalte. 

Cercetă traiectoria de aterizare cu ochii săi înceţoşaţi. | 
se strânse inima. Era un teren de aterizare groaznic, mic şi 
denivelat, de dimensiunile unui timbru poştal. Aveau o 
viteză de două sute cincizeci de kilometri pe oră. Prea 
mare. 

Din gâtlej îi scăpă un icnet umed. Capul îi căzu pe umăr. 
Din gură îi ţâşni sânge. Degetele încleştate pe manşă erau 
încovoiate într-o strânsoare inutilă. Ca un tribut adus 
îndemânării sale de pilot, în ultimele clipe de viaţă 
stabilizase perfect aeronava. Aceasta rămase echilibrată şi, 
după ce izbi pământul, săltă de câteva ori în aer, ca o piatră 
aruncată pe suprafaţa apei. 

Când partea de jos a fuzelajului intră în contact cu solul, 
scrâşnetul strident al metalului torturat putea sparge 
timpane. Forţa de frecare dintre avion şi terenul dur reduse 
viteza celui dintâi, care continuă totuşi să se deplaseze cu 
peste o sută şaizeci de kilometri pe oră, spintecând solul 
precum o lamă de plug. Aripile se făcură bucăţi şi 
rezervoarele de combustibil explodară, lăsând în urmă două 
brazde de foc negre-portocalii pe o distanţă de încă trei 
sute de metri, până când avionul se izbi de un cot al râului. 

S-ar fi făcut fărâme dacă, în punctul acela, pământul 
acoperit de iarbă n-ar fi fost înlocuit de nămolul moale, 
mocirlos, de pe maluri. Lipsită de aripi, cu suprafaţa sa 
albastră cu alb împroşcată cu noroi, aeronava părea un soi 
de vierme gigantic, încercând să se ascundă în mâl. 
Alunecă pe suprafaţa nămoloasă şi se opri în sfârşit, 
zdruncinându-se. Impactul o azvârli pe Francesca peste 


23 


panoul de comandă şi femeia leşină. 

Era linişte, cu excepţia pârâiturilor ierbii aprinse, a 
clipocitului râului şi a şuieratului aburului, acolo unde 
metalul fierbinte atingea apa. 

În scurt timp, din pădure se desprinseră umbre 
fantomatice. Se apropiară de epava zdrobită a avionului, 
tăcute ca fumul. 


24 


1 


San Diego, California, 2001 


Pe coasta Pacificului, la vest de Encinitas, graţiosul iaht 
cu motor Nepenthe, cea mai impresionantă ambarcaţiune a 
unei flotile ce părea să cuprindă toate navele cu pânze şi cu 
motor din San Diego, se legănă, reţinut de ancoră. Cu linii 
prelungi şi line, cu verga uşoară, în formă de lance, 
proiectată în afara provei sale ascuţite de cliper şi cu 
osatura evazată a pupei la travers, iahtul Nepenthe, lung 
de şaizeci de metri, părea să fie din cel mai fin porțelan alb 
şi să plutească pe o mare de albastru de Delft. Vopseaua îi 
sclipea, lucioasă ca oglinda, iar părţile metalice îi scânteiau 
sub soarele Californiei. De la provă până la pupă, steagurile 
şi fanioanele pocneau şi fâlfâiau. Baloanele săltăreţe se 
desprindeau din când în când, avântându-se către înaltul 
cerului fără nori. 

În salonul iahtului, o încăpere spațioasă, în stil British 
Empire, un cvartet de coarde interpreta un fragment din 
Vivaldi, delectând grupul eterogen de tipi de la Hollywood 
înveşmântaţi în negru, de politicieni corpolenţi şi de 
reporteri TV cu voci mieroase care se foiau în jurul unei 
mese de mahon cu picioare groase, devorând pateu fin, 
caviar de morun alb şi crevete cu elanul unor victime ale 
foametei. 

Afară, înghesuindu-se pe punţile scăldate-n soare, copii 
stăteau în scaune cu rotile sau sprijiniți în cârje, mestecând 
zgomotos câte un hot dog sau câte un burger şi bucurându- 
se de aerul proaspăt al mării. O femeie încântătoare, 
trecută de cincizeci de ani, veghea asupra lor precum o 
cloşcă. Gura generoasă a Gloriei Ekhart şi ochii ei de 
culoarea albăstrelelor reprezentau o imagine familiară 
pentru milioanele de oameni care îi văzuseră filmele şi care 
urmăreau, la televizor, sitcomul ei cu priză la public. 


25 


Fiecare fan ştia totul despre fiica lui Ekhart, Elsie, fetiţa 
frumoasă, pistruiată, care gonea în jurul punţii într-un 
scaun cu rotile. Ekhart renunţase la actorie în culmea 
gloriei pentru a-şi dedica averea şi timpul ajutorării altor 
copii precum al ei. Oaspeţii influenţi şi bogaţi care beau pe 
nerăsuflate şampanie Dom Perignon în salonul iahtului 
aveau să fie rugaţi mai târziu să-şi deschidă carnetele de 
cecuri în folosul Fundaţiei Ekhart. 

Ekhart avea un fler al acţiunilor promoţionale care o 
îndemnase să închirieze iahtul Nepenthe pentru petrecerea 
ei. În 1930, când părăsise şantierul naval G.L. Watson din 
Glasgow plutind lin, acesta se număra printre cele mai 
graţioase iahturi cu motor care străbătuseră vreodată 
mările. Primul său proprietar, un conte englez, îl pierduse 
jucând pocher o noapte întreagă în compania unui mogul al 
Hollywoodului cu o slăbiciune pentru jocul de cărţi, 
petreceri maraton şi starlete minore. Vasul trecuse prin 
mâinile unei succesiuni de posesori deopotrivă de 
indiferenți, totul sfârşindu-se printr-o încercare nereușită de 
a fi transformat în ambarcaţiune de pescuit. Duhnind a 
peşte mort şi a momeală, iahtul în putrefacție lâncezise pe 
un şantier naval, într-un cotlon dosnic. Fusese salvat de un 
magnat din Silicon Valley, care se străduia să-şi recupereze 
milioanele cheltuite cu restaurarea închiriindu-l pentru 
evenimente de genul colectării de fonduri organizate de 
Ekhart. 

Un bărbat în sacou albastru, cu emblema oficială a 
competiţiei de bărci cu motor prinsă cu ace de buzunarul 
de la piept, studiase printr-un binoclu întinderea verzuie şi 
netedă a Oceanului Pacific. Se frecă la ochi şi privi din nou 
prin lentile. În depărtare, acolo unde cerul întâlnea apa, pe 
albastrul bolţii se profilau dâre albe, subţiri. Lăsă binocilul în 
jos, luă un tub cu aerosoli de care era ataşată o pâlnie de 
plastic şi îi apăsă butonul de trei ori. 

Taa... taa... taa! 

Sunetul strident al claxonului reverberă deasupra apei, 
părând strigătul de împerechere al unui monstru-gâscan. 
Flotila prelua semnalul. Larma clopotelor, a fluierelor şi a 


26 


trâmbiţelor umplu aerul şi acoperi ţipetele pescăruşilor 
flămânzi. Sute de spectatori incitaţi se întinseră după 
binocluri şi după aparatele de fotografiat. Bărcile se 
înclinară periculos atunci când pasagerii îşi schimbară 
locurile, adunându-se cu toţii de aceeaşi parte. Pe 
Nepenthe, oaspeţii îşi înfulecară mâncarea şi se scurseră 
afară din salon, sorbind din paharele cu băuturi 
efervescente. Îşi umbriră ochii şi priviră în zare, acolo unde 
dârele se îngroşau, preschimbându-se în cozi liliputane de 
cocoş. Vântul purta un sunet asemănător cu bâzâitul 
înfuriat al unui roi de albine. 

Într-un elicopter care se rotea la trei sute de metri 
deasupra iahtului Nepenthe, un fotograf italian robust, pe 
nume Carlo Pozzi, îl bătu pe pilot pe umăr şi arătă spre 
nord-vest. Pe apă se întindeau brazde albe, paralele, 
înaintând de parcă ar fi fost trasate de o grapă enormă, 
invizibilă. Pozzi îşi verifică hamul de siguranţă, ieşi în afară 
punându-şi un picior pe o talpă a elicopterului şi îşi săltă pe 
umăr o cameră de televiziune de douăzeci de kilograme. 
Stând într-o poziţie îndelung exersată, aplecat în bătaia 
vântului care îi izbea trupul, se folosi de extraordinara 
putere a lentilelor pentru a se pune în legătură cu dârele în 
expansiune. Plimbă camera de la stânga la dreapta, 
oferindu-le spectatorilor din întreaga lume o vedere de sus 
oceanului brăzdat de cele douăsprezece bărci cu motor 
participante la cursă. Pe urmă focaliză asupra celor două 
care conduceau plutonul, având un avans de patru sute de 
metri. 

Ambarcaţiunile în viteză treceau razant peste crestele 
valurilor, carenele lor de câte doisprezece metri plutind cu 
provele înălțate, ca şi cum ar fi încercat să scape din 
lanţurile gravitaţiei. Cea din frunte era vopsită într-un roşu 
cutezător. În urma ei, la nici o sută de metri, cea de a doua 
scânteia precum o pepită de aur. Semănau mai degrabă cu 
nişte nave spaţiale decât cu nişte vase destinate călătoriei 
pe apă. Punţile lor plate uneau cele două coci ascuţite de 
catamaran, numite sponsoane şi aripile aerodinamice de 
deasupra compartimentelor motoarelor.  Cupolele de 


27 


deasupra cabinelor gemene, ca de avion de vânătoare F- 
16, stăteau una lângă alta, la o distanţă de două treimi din 
lungime, socotind de la provele duble, cu vârfuri ascuţite. 

Inghesuit sub cupola din dreapta a ambarcaţiunii roşii, 
chipul său bronzat fiind încremenit într-o mască a hotărârii, 
Kurt Austin îşi încorda trupul în timp ce ambarcaţiunea de 
opt tone se izbea iarăşi şi iarăşi de apa ce părea să aibă 
duritatea betonului. Spre deosebire de vehiculele de teren, 
barca au avea amortizoare care să atenueze şocul 
impactului. Fiecare vibraţie se propaga prin coca dintr-o 
bucată, construită dintr-un amestec de Kevlar şi fibră de 
carbon, urcând prin picioarele lui Austin şi făcând să-i 
clănţănească dinţii. In ciuda umerilor săi largi, a bicepşilor 
proeminenţi şi a harnaşamentului de siguranţă fixat în cinci 
puncte care îi ţinea locului corpul de nouăzeci de 
kilograme, se simţea ca o minge de baschet driblată de-a 
lungul terenului de Michael Jordan. Fiecare dram din 
puterea trupului său musculos era necesar pentru a 
controla cu mână sigură stabilizatoarele şi manetele de 
acceleraţie şi pentru a-şi menţine cu fermitate piciorul 
stâng pe pedala de reglare a presiunii din cele două 
turbogeneratoare identice, de mare putere, care propulsau 
ambarcaţiunea pe deasupra apei cu zgomote de tunet. 

Jose „Joe” Zavala stătea aplecat asupra timonei, sub 
cupola din stânga. Mâinile lui înmănuşate strângeau cu 
putere micul volan negru ce părea total nepotrivit pentru 
sarcina de a menţine direcţia de înaintare a bărcii. Avea 
mai degrabă senzaţia că trage la ţintă, nu că se află la 
cârma unui vas. Linia buzelor încremenite îi trăda 
îndârjirea. Ochii mari, căprui, îşi pierduseră obişnuita 
însufleţire în timp ce se sileau, încordaţi, să privească prin 
vizorul fumuriu, din plexiglas, descifrând datele despre 
starea mării în căutarea oricărei schimbări a direcţiei 
vântului sau a înălţimii valurilor. Mişcarea pe verticală a 
provei îngreuna lucrurile. În timp ce Austin aprecia 
literalmente comportamentul şalupei după turul 
pantalonilor săi, Zavala simţea valurile şi adânciturile dintre 
ele prin roata cârmei. 


28 


Austin răcni în microfonul interfonului care conecta cele 
două incinte. 

— Ce viteză avem? 

Zavala aruncă o privire către vitezometrul digital. 

— O sută nouăzeci şi cinci. Ochii îi alunecară spre 
sistemul GPS şi spre busolă. Suntem exact pe curs. 

Austin îşi privi ceasul şi îşi cobori apoi ochii spre harta 
fixată de coapsa lui dreaptă. Traseul cursei de două sute 
şaizeci de kilometri începea din San Diego, făcea două 
ocoluri strânse ale insulei Santa Catalina şi se întorcea în 
punctul de plecare, oferindu-le miilor de spectatori înşiruiţi 
de-a lungul plajelor priveliştea unui finiş spectaculos. 
Manevra de întoarcere în vederea intrării pe ultimul tur 
trebuia făcută din clipă în clipă. Se uită încordat prin cupola 
împroşcată cu stropi de apă a cabinei şi zări, în dreapta, o 
linie verticală, apoi o alta. Catargele unor bărci cu pânze! 
Flota spectatorilor flanca o porţiune amplă din apele 
deschise. Odată ce o depăşeau, concurenţii aveau să treacă 
pe lângă cuterul Pazei de Coastă din preajma balizei care 
marca locul virajului, intrând în ultima etapă a cursei. 
Aruncă o privire rapidă peste umărul drept şi zări reflexia 
soarelui pe o suprafaţă aurie. 

— O duc la două sute zece, spuse Austin. 

Şocurile puternice propagate prin cârmă indicau faptul că 
înălţimea valurilor se afla în creştere. Zavala observase 
pete albe pe mare şi o marmorare clară a apei, ceea ce îi 
spunea că vântul se înteţise. 

— Nu ştiu dacă ar trebui, strigă el, acoperind urletul 
motoarelor. Marea pare mai agitată. Unde-i Ali Baba? 

— Practic, în buzunarul tău din spate! 

— E nebun dacă atacă acum! Ar trebui să stea la cutie, 
să ne lase pe noi să luăm valurile-n piept, aşa cum 
procedează mereu şi să accelereze pe ultima linie dreaptă. 
Marea şi vântul sunt prea imprevizibile. 

— Lui Ali nu-i place să piardă. 

Zavala mârâi. 

— OK. Du-o la două sute. Poate Ali rămâne în urmă. 

Austin împinse manetele cu vârfurile degetelor şi se simţi 


29 


un aflux de acceleraţie şi de putere. 

— Avem două sute cinci, raportă Zavala, o clipă mai 
târziu. Pare în regulă. 

Barca aurie rămase în urmă, apoi acceleră ca să ţină 
pasul. Austin îi putea citi inscripţia cu litere negre de pe 
bord: Flying Carpeť. Conducătorul ambarcaţiunii era 
ascuns în spatele sticlei fumurii, dar Austin ştia că tânărul 
bărbos, părând o copie a lui Omar Sharif, zâmbea cu gura 
până la urechi. Fiul unui magnat al industriei hoteliere din 
Dubai, Ali Bin Said era unul dintre cei mai duri concurenţi 
care practicau unul dintre cele mai ambiţioase şi mai 
periculoase sporturi din lume, cursele de bărci cu motor de 
Formula 1. 

Totul începuse cu un an în urmă, atunci când ratase la 
mustață şansa de a-l învinge pe Austin la Marele Premiu al 
Dubai-ului. Şi considerase eşecul pe propriul teren, în faţa 
spectatorilor de acasă, unul groaznic de supărător. Ali 
mărise puterea celor două motoare Lamborghini ale lui 
Flying Carpet. După îmbunătățirile aduse grupului 
motopropulsor, Red /nk scotea câţiva kilometri în plus pe 
oră, dar Austin estima că barca lui Ali era de acelaşi calibru. 

In timpul instructajului dinaintea cursei, Ali îl acuzase în 
glumă pe Austin că solicitase Agenţiei Naţionale pentru 
Studii Subacvatice şi Marine să liniştească marea pe traseul 
bărcii sale. Ca şef al Echipei de Misiuni Speciale de la 
NUMA, Austin dirija toate resursele acestei agenţii imense. 
Dar avea mai multă minte-n cap decât regele Canutef. Ali 
nu fusese înfrânt de puterea motoarelor, ci de felul în care 
reuşeau Austin şi colegul său de la NUMA să formeze o 
echipă. 

Cu tenul lui întunecat şi cu părul negru, des şi lins, 
pieptănat întotdeauna peste cap, Zavala ar fi putut trece 
drept şef de sală al unui restaurant de lux din Acapulco. 


1 Covorul Zburător. 

5 Cerneala Roşie. 

6 Canute cel Mare (995-1035), rege de origine vikingă al Angliei 
despre care se povesteşte că i-ar fi poruncit fluxului să se oprească, 
(n.tr.). 

30 


Zâmbetul uşor care nu-i părăsea niciodată buzele ascundea 
o voinţă de fier, oţelită în anii de facultate, când fusese 
boxer de categoria mijlocie şi cizelată de frecventele 
provocări implicate de misiunile primite de la NUMA. 
Inginerul marin sociabil, cu vorba blândă, petrecuse mii de 
ore pilotând elicoptere, mici avioane cu reacţie şi aeronave 
cu turbopropulsoare şi trecea cu uşurinţă din carlingă într-o 
barcă cu motor. Colaborând cu Austin de parcă ar fi fost 
două componente ale unui mecanism de precizie, trecuse 
în fruntea cursei din clipa când arbitrul dăduse startul, 
înălţând steagul verde. 

Se aflaseră ridicaţi pe creasta apei, orientaţi sub un 
unghi aproape ideal şi trecuseră dincolo de linia de start 
ţâşnind ca din puşcă, cu două sute zece kilometri pe oră. 
Toţi concurenţii o porniseră spre linia de sosire, accelerând 
la maximum. Motoarele de pe două bărci forţate dincolo de 
limită explodaseră în timpul primului tur, o alta se 
răsturnase la primul viraj, probabil cea mai periculoasă 
parte a oricărei curse, iar celelalte fuseseră pur şi simplu 
surclasate de cele două ambarcaţiuni aflate la conducere. 
Red Ink trecuse pe lângă ele ca o rachetă, de parcă ar fi 
fost lipite pe o hârtie de muşte. Numai Flying Carpet ţinuse 
pasul. Pe durata primului tur al insulei Catalina, Zavala 
manevrase Red Ink în jurul balizei, astfel încât Ali fusese 
nevoit să facă un ocol mai larg. De atunci, Flying Carpet se 
străduia să reducă decalajul. 

Flying Carpet îşi luase acum avânt şi se apropiase în 
aceeaşi linie cu Red /nk. Austin ştia că Ali îşi schimbase în 
ultima clipă propulsorul cu unul mai mic, care trebuia să fie 
mai bun pe o mare agitată. Austin îşi dorea să-şi poată da 
la schimb propulsorul lui mare, potrivit pentru ape liniştite. 
Ali se dovedise suficient de isteţ cât să prevadă starea 
vremii dând crezare mai degrabă propriului instinct decât 
buletinului meteorologic. 

— Accelerez! strigă Austin. 

— A ajuns deja la două sute douăzeci şi cinci, răspunse 
Zavala. E vânt. Dacă nu încetineşti, o să se ridice-n aer! 

Austin ştia că un viraj în mare viteză era periculos. Cele 


31 


două sponsoane gemene alunecau pe apă fără ca suprafaţa 
să le opună, practic, nici o rezistenţă. Acelaşi design care 
permitea atingerea unor viteze ridicate pe crestele valurilor 
lăsa vântul să pătrundă sub cocă şi să o înalțe, sau, mai 
răii, să răstoarne ambarcaţiunea. 

Flying Carpet continua să câştige teren. Degetele lui 
Austin dansau pe capetele manetelor de acceleraţie. Nu 
suporta să piardă. Combativitatea era o trăsătură pe care o 
moştenise de la tatăl său, dimpreună cu constituţia fizică a 
unui jucător de fotbal şi cu ochii de culoarea adâncurilor 
pline de corali. Intr-o bună zi avea să-l ucidă. Dar nu în ziua 
aceea. Trase manetele de acceleraţie către el. Probabil că 
respectiva manevră le salvă vieţile. 

Un val neaşteptat, de un metru şi jumătate înălţime, cu 
creastă înspumată, albă, se repezea spre ei dinspre babord, 
aproape mârâind ca o fiară pe când se prăvălea asupra lor. 
Zavala îl văzu înclinându-se în direcţia lor, se rugă să poată 
trece pe lângă el şi ştiu, în aceeaşi clipă, că sincronizarea 
era total greşită. Valul agăţă unul din sponsoane ca o 
gheară de pisică. Red /nk fu lansată în spaţiu, răsucindu-se. 
Cu reflexe fulgerătoare, Zavala suci cârma în sensul rotației 
ambarcaţiunii, ca un şofer surprins de o fâşie de gheaţă. 
Barca împroşcă apa căzând pe-o parte, se rostogoli astfel 
încât cupolele cabinelor se afundară, apoi se redresa după 
alte câteva ambardee. 

Ali încetini, dar, odată ce văzu că erau teferi, ambală 
motoarele, aruncând prudenţa peste bord. Voia să treacă 
linia de sosire având o diferenţă cât mai mare de timp în 
faţa lui Austin. Ignorând sfaturile experimentatului său 
coechipier aflat la manetele de acceleraţie, Hank Smith pe 
numele său, Ali îşi solicită barca la maximum. Imensa 
coadă de cocoş trasă un arc săltându-se în aer pe o 
distanţă de o sută de metri, iar propulsoarele gemene 
brăzdară apa, lăsând în siajul său lat făgaşe duble pe alţi o 
sută. 

— Îmi pare rău, strigă Zavala. Am prins un val. 

— Excelentă redresare! Să continuăm cursa pentru locul 
doi. Austin împinse manetele înainte şi, cu un urlet al 


32 


motoarelor, cei doi se lansară într-o urmărire febrilă. 


Aflat la mare înălţime deasupra cursei, cameramanul TV 
italian observase schimbarea spectaculoasă petrecută la 
conducerea cursei. Elicopterul se abătu din drum descriind 
un cerc larg şi reveni deasupra flotilei, planând pe axa 
traseului. Pozzi voia un cadru larg cu şalupa solitară care 
trecea în viteză pe lângă spectatori, îndreptându-se către 
baliza din punctul de întoarcere pentru a se înscrie pe 
ultima porţiune a cursei către San Diego. Cameramanul 
privi marea de dedesubt, căutând puncte de reper şi zări 
valuri mărunte ce conturau un obiect mare, strălucitor, 
bătând în gri, care se bomba deasupra apei. O iluzie creată 
de lumină. Ba nu, acolo era cu siguranță ceva. Atrase 
atenţia pilotului şi arătă drept în jos. 

— Ce naiba e aia? întrebă pilotul. 

Pozzi îndreptă camera într-acolo şi apropie imaginea 
apăsând un buton. 

— E o balena, spuse el când reuşi să focalizeze asupra 
obiectului. 

— Vorbeşte englezeşte, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Cum îi spuneţi voi? O balenă. 

— Ah, da, făcu pilotul. Migrează. Nu-ţi face griji, o să se 
scufunde când o s-audă bărcile. 

— Nu, zise Carlo, clătinând din cap. Cred că e moartă. Nu 
se mişcă. 

Pilotul îndreptă elicopterul în jos, sub un unghi ascuţit, ca 
să vadă mai bine. 

— La naiba, ai dreptate! Uite încă una. Am numărat trei... 
ba nu, patru. Fir-ar să fie! Apar peste tot! 

Trecu pe canalul de comunicare externă. 

— Paza de Coastă din San Diego, răspundeţi! Aici 
elicopterul de televiziune de pe traseul cursei de bărci. 
Urgență! 

În staţia radio pârâi o voce. 

— Aici staţia Pazei de Coastă din Cabrillo. Te ascult! 

— Văd balene pe traseul cursei. 

— Balene? 


33 


— Da, cam o duzină. Cred că sunt moarte. 

— Am înţeles, spuse omul de la staţia radio. O să anunţ 
cuterul de la faţa locului, să vadă ce-i cu ele. 

— E prea târziu, zise pilotul. Trebuie să opriţi cursa! 

Urmă un moment de tăcere încordată. Apoi: 

— Am înţeles. O să-ncercăm. 

O clipă mai târziu, ca urmare a telefonului primit de la 
staţie, cuterul Pazei de Coastă îşi părăsi postul, mutându-se 
lângă baliza din punctul de întoarcere. Pe fundalul cerului 
albastru  înfloriră flăcările portocalii ale rachetelor de 
semnalizare. 

Ali nu văzu nici semnalele, nici leşul cafeniu puhav care îi 
stătea în cale decât atunci când fu prea târziu. Smuci 
cârma, trecu pe lângă obstacol la o distanţă de câţiva 
centimetri, ocoli un alt cadavru, dar nu reuşi să-l evite pe al 
treilea. Viră, zbierând la Hank să oprească motoarele. 
Degetele lui Smith zburară către manete şi ambarcaţiunea 
îşi încetini alunecarea pe suprafaţa apei. F/ying Carpet încă 
mai înainta cu o viteză de optzeci de kilometri pe oră atunci 
când izbi leşul. Cu o explozie de aer urât mirositor, trupul 
săltă în valuri ca un gigantic balon gelatinos. Barca se 
înclină pe unul dintre sponsoane, sări de parcă ar fi primit 
un bobârnac, se rostogoli în aer şi recăzu, ca prin miracol, 
tot pe partea corectă de plutire. 

Ali şi coechipierul său nu-şi sparseră capetele mulţumită 
căştilor de protecţie. Mişcându-se ca printr-o ceaţă neagră, 
Ali se întinse către cârmă şi încercă să vireze, dar sistemul 
de direcţie nu răspunse. Strigă către coechipier. Hank era 
căzut peste manetele de acceleraţie. 

Pe Nepenthe, căpitanul părăsise centrul de navigaţie şi 
se afla pe punte, stând de vorbă cu Gloria Ekhart, când 
actriţa se aplecă peste balustradă şi arătă cu degetul: 

— Îmi cer scuze, căpitane! Ce face barca aia aurie? 

Flying Carpet era aruncată dintr-o parte într-alta, aidoma 
unui boxer care, ameţit de o lovitură de pumn, pornise în 
căutarea unui colţ neutru. Pe urmă, cele două prove 
gemene se rotiră, iar ambarcaţiunea se redresa, câştigă 
viteză şi se înscrise pe o traiectorie îndreptată exact către 


34 


partea centrală a iahtului. Căpitanul aşteptă ca şalupa să 
vireze. Aceasta continua să se apropie. Alarmat, îşi ceru 
iertare pentru nepoliteţea de a-şi părăsi oaspetele, se trase 
deoparte şi îşi smulse aparatul de emisie-recepţie agăţat de 
centură. Computerul său mental calcula cât timp aveau la 
dispoziţie înainte de a fi loviți de barca aurie. 

— Aici, căpitanul, se răsti el în aparatul portabil. Puneţi 
nava în mişcare! 

— Acum, domnule? În timpul cursei? 

— Eşti surd? Ridicaţi ancora şi porniţi iahtul. /mediat! 

— Să pornim? Încotro, domnule? 

Aveau o şansă infimă de a ridica ancora la timp, iar 
timonierul se apucase să-nşire la-ntrebări. 

— Înainte, ţipă el, aproape panicat. Numai du-/ de aici! 

Însă, în clipa în care zbiera ordinul, căpitanul ştia că era 
prea târziu. Barca de curse redusese deja distanţa la 
jumătate. Începu să mâne copiii în partea opusă a iahtului. 
Poate aveau să fie salvate câteva vieţi, deşi se îndoia. Din 
coca de lemn n-aveau să mai rămână decât aşchii, 
combustibilul avea să se reverse, izbucnind în flăcări şi 
iahtul avea să se ducă la fund în câteva minute. Căpitanul 
înşfacă un scaun cu rotile în care se afla o fetiţă şi îl 
împinse de-a curmezişul punţii, strigând către ceilalţi să-i 
urmeze exemplul. Prea împietrită de spaimă ca să mai 
reacționeze, Ekhart văzu torpila aurie năpustindu-se spre ei 
şi făcu singurul lucru de care era capabilă. Cuprinse umerii 
firavi ai fiicei sale cu braţe protectoare şi o strânse cu 
putere. 


35 


2 


Austin nu fu surprins atunci când văzu că barca lui Ali 
scăpase de sub control. Ali căuta cu lumânarea o 
răsturnare sau o acroşare. Natura accidentului îl nedumeri 
însă. Flying Carpet viră strâns, patină împroşcând apa şi 
înspumând-o, apoi, ridicându-se la înălţimea numelui său, 
se înălţă în aer, înclinată pe o parte, precum o maşină de 
cascadorie ajunsă pe două roţi după contactul cu o rampă 
joasă. Catamaranul zbură, cu prova înainte, pe o distanţă 
egală cu de mai multe ori lungimea sa, ateriză înălţând un 
jet monumental de apă, dispăru pentru o clipă, apoi se ivi la 
suprafaţă pe partea corectă de plutire. 

Austin şi Zavala descoperiseră că o viteză cu puţin sub o 
sută şaizeci de kilometri pe oră îi menținea în fruntea 
plutonului, fiind totodată suficient de redusă ca să poată 
face faţă direcţiei schimbătoare a valurilor şi condiţiilor de 
vânt. Marea era un amestec de valuri mici şi moderate, de 
lungimi diferite, dar cel mai adesea cu creste de spumă. Nu 
tocmai de forţa 12 pe scara Beaufort”, dar nu-şi puteau 
permite să ignore nimic. Erau cu ochii în patru, gata să 
sesizeze orice creştere bruscă a înălţimii valurilor de pe 
marea agitată, care i-ar fi putut surprinde iarăşi. 

Zavala condusese Red Ink pe o curbă amplă şi acum 
plasa prova pe direcţia bărcii lui Ali, pregătindu-se să vadă 
dacă nu cumva avea nevoie de ajutor. Pe când urcau pe 
creasta unui val, coborând apoi de partea cealaltă, Zavala 
viră brusc, evitând un obiect cenuşiu mai lung decât barca. 
Ambarcaţiunea făcu un slalom uriaş, ca o cusătură în 
zigzag, ocolind alte trei dâmburi imense, de culoarea 
ardeziei. 

— Balene! strigă Zavala, surescitat. Sunt pretutindeni! 


7 Scara Beaufort a forţei vântului, o scară empirică a vitezei vântului 
apreciată în funcţie de aspectul mării; forţa 12 este treapta superioară, 
corespunzătoare uraganelor, (n.tr.) 


36 


Austin reduse viteza la jumătate. Trecură pe lângă o altă 
formă neînsufleţită şi apoi pe lângă o alta, mai mică, de 
alături, care ar fi putut fi un pui. 

— Balene cenuşii, spuse el, uluit. Un grup întreg! 

— Nu par prea sănătoase, zise Zavala. 

— Nu e sănătos nici pentru noi, spuse Austin, trăgând 
manetele înspre el. Aici e ca pe un câmp minat. 

Barca lui Ali se rostogolea fără ţintă prin valuri, cu 
propulsorul bătând aerul. Provele se înălţară dintr-odată, 
pupa se afundă, cu paletele muşcând lacome apa şi F/ying 
Carpet o luă la sănătoasa ca un iepure speriat de un câine 
de vânătoare. Acceleră brusc, revenind rapid la poziţia 
plană şi îndreptându-se către flota spectatorilor. 

— Macho hombre! rosti admirativ Zavala. Ricoşează 
dintr-o balenă şi se duce să strângă mâinile fanilor! 

Şi Austin se gândi că Ali îi mulțumea publicului prin 
manevra sa. Barca despica suprafaţa apei precum o 
săgeată de aur ce se îndrepta direct către centrul țintei. 
Privirea lui Austin trasă o linie invizibilă peste valuri, 
prelungind traiectoria lui F/ying Carpet până ce intersecta o 
ambarcaţiune mare, albă, ancorată pe unul dintre flancurile 
traseului cursei. Liniile graţioase identificau vasul ca fiind 
un vechi iaht de lux. Austin remarcă, apreciativ, modul în 
care îmbinaseră  proiectanţii forma şi funcţionalitatea 
carenei de lemn. Se uită din nou la barca lui Ali. Se mişca 
mai repede, continuându-şi drumul către iaht fără să-şi 
modifice traiectoria. 

De ce nu se opriseră, sau de ce nu viraseră? 

Austin ştia că o barcă de curse avea coca mai tare ca 
fierul, dar cârma şi bara de direcţie erau expuse. Dacă bara 
se îndoise, cârma putea fi blocată. Bine şi ce dacă? Chiar 
dacă mecanismul de direcţie înţepenise, echipajul nu avea 
de făcut nimic altceva decât să oprească motoarele. Şi, 
dacă nu o putea face omul care manevra manetele de 
acceleraţie, coechipierul său putea folosi întrerupătorul de 
urgenţă, activat de un cordon. Barca lovise tangent balena, 
totuşi impactul ar fi putut avea urmări grave, amplificate de 
momentul impactului cu apa. Probabil că senzaţia era 


37 


asemănătoare aceleia în care te izbeai de ciment. În ciuda 
căştilor de protecţie şi a centurilor de siguranţă, echipa lui 
Ali ar fi suferit, în cel mai fericit caz, un şoc fizic sau, mai 
rău, ar fi putut fi incapacitată. Se uită din nou spre iaht şi 
văzu chipuri tinere de-a lungul balustradei. Doamne sfinte! 
Copii. lahtul era ticsit de copii. 


Pe punte era agitaţie. Văzuseră barca de curse 
apropiindu-se. Ancora tocmai ieşea din apă, dar iahtul ar fi 
trebuit să aibă aripi pentru a evita o coliziune dezastruoasă. 

— O să-l lovească! exclamă Zavala, mai degrabă uluit 
decât neliniştit. 

Mâinile lui Austin părură să se mişte din proprie voinţă, 
vârfurile degetelor apăsând manetele de acceleraţie. 
Motoarele vâjâiră şi şalupa se repezi brusc înainte, precum 
un cal de curse înţepat de o albină. Accelerarea îl luă pe 
Zavala prin surprindere, dar acesta îşi încleşta mai tare 
mâinile de cârmă şi îndreptă Red /nk spre barca scăpată de 
sub control. Abilitatea fiecăruia din ei de a intui gândurile 
celuilalt le salvase în dese ocazii pielea în timp ce 
îndeplineau misiunile primite de la NUMA. Austin împinse 
manetele de accelerație înainte dintr-o lovitură. 
Catamaranul ajunse în poziţie orizontală şi brăzda apa. 
Aveau o viteză de două ori mai mare decât F/ying Carpet şi 
se apropiau de ea pieziş. De momentul interceptării îi mai 
despărţeau doar câteva secunde. 

— Menţine-ne pe o direcţie paralelă cu a lui şi acostează- 
l, spuse Austin. La strigătul meu, dă-i un ghiont către 
tribord! 

Sinapsele creierului lui Austin tresăltau, eliberând o 
energie electrică suficientă pentru iluminarea unui întreg 
oraş. Red Ink se înălţă pe coasta unui val, zbură prin aer şi 
cobori împroşcând un şuvoi cutremurător de apă. lahtul se 
punea încet în mişcare. Ceea ce avea să le ofere o uşoară 
creştere a marjei de eroare, dar nu cine ştie ce. 

Cele două bărci erau aproape bord la bord. Zavala făcu o 
demonstraţie a incredibilelor sale abilităţi de pilot, aducând 
Red Ink şi mai aproape, în ciuda valurilor din siajul larg. 


38 


Austin lăsă barca să ajungă din urmă cealaltă şalupă, trecu 
de ea, apoi trase uşor manetele înapoi, egalizând vitezele 
celor două ambarcaţiuni. Nu le mai despărţeau decât câţiva 
metri. 

Austin alunecase pe tărâmul reflexului pur, aflat undeva 
între intelect şi acţiune, cu toate simţurile în deplină alertă. 
Vuietul celor patru motoare era asurzitor şi zădărnicea orice 
încercare de a gândi raţional. Kurt devenise una cu Red Ink, 
muşchii şi tendoanele unindu-i-se cu oţelul şi Kevlar-ul, 
făcând parte din şalupă într-o mai mare măsură decât 
pistoanele şi arborele cotit.  Ambarcaţiunile erau 
desincronizate, una aflându-se sus când cealaltă era jos. 
Austin regla viteza până când părură doi delfini ce înotau 
alături, într-o formaţie perfectă. 

Sus. 

Jos. 

Sus. 

— Acum! strigă el. 

Spaţiul dintre cele două bărci în viteză se îngustă, 
reducându-se la câțiva centimetri. Zavala roti cârma uşor 
spre dreapta. Era o manevră delicată. Făcută prea brusc, ar 
fi putut acroşa carenele, avântându-le în aer într-o 
încâlceală letală. Ambarcaţiunile se uniră cu o bufnitură 
seacă şi cu un scrâşnet al carbonului compozit şi se 
despărţiră ricoşând. Zavala readuse barca pe poziţie şi o 
menţinu cu fermitate. Cârma părea hotărâtă să i se smulgă 
cu de la sine putere din mâini. 

Austin împinse manetele de acceleraţie. Zgomotul 
motoarelor era cumplit. Bărcile se izbiră din nou. Era ca şi 
cum ar fi încercat să mâne un juncan extrem de mare şi de 
puternic. In cele din urmă, F/ying Carpet începu să renunţe 
la direcţia sa de mers, apucând-o către dreapta. 
Ambarcaţiunile se despărţiră încă o dată. Prins în mrejele 
acelui joc, Zavala le izbi din nou. Devierea crescu. 

— Virează, Joe! 

Barca lui Ali se lansă pe o traiectorie care avea să evite 
pupa iahtului, năpustindu-se către flotilă. Toate vasele se 
împrăştiară ca frunzele uscate în bătaia vântului. Austin ştia 


39 


că, izbind ambarcaţiunea lui Ali pentru a-i schimba cursul, 
Red Ink avea să fie azvârlită aidoma unei bile de biliard 
ricoşate dintr-o alta. Nu luase în calcul timpul de care ar fi 
avut nevoie pentru a convinge F/ying Carpet să plece la 
plimbare. Acum, el şi Joe se repezeau ca berbecii către 
iahtul aflat în mişcare, având la dispoziţie numai câteva 
secunde înainte de a-l lovi. Desluşeau limpede feţele 
îngrozite ale oamenilor de pe punte. Barca înainta cu o 
viteză de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Chiar dacă 
oprea motoarele, el şi Zavala aveau să fie făcuţi fărâme de 
impactul cu bordul de lemn al vechiului iaht. 

— Şi acum? strigă Zavala. 

— Menţine cursul, urlă Austin. 

Zavala înjură încet printre dinţi. Avea deplină încredere în 
talentul lui Austin de a-i scoate de la strâmtoare, dar 
acţiunile partenerului său sfidau uneori orice logică. Insă, 
chiar dacă Zavala se gândi că ordinul însemna curată 
sinucidere, fapt este că n-o arătă. Toate instinctele îi 
cereau să rotească brusc cârma şi să-şi asume riscurile, dar 
păstră cu îndârjire stabilitatea cursului lor demenţial, ca şi 
cum iahtul lung de şaizeci de metri ce îi umplea câmpul 
vizual aidoma unui imens zid alb nu ar fi fost decât un 
miraj. Scrâşni din dinţi şi se încorda, pregătindu-se pentru 
impact. 

— Ghemuieşte-te, ordonă Austin. Ţine-ţi capul jos. O s-o 
afunda! Se aplecă şi ambală motoarele la maximum; în 
acelaşi timp, regla stabilizatoarele şi eleroanele. O 
„afundare” reprezintă, în general, ceva ce trebuie evitat. Se 
petrece atunci când barca se desprinde de un val şi 
pătrunde în altul. Cel mai nefavorabil caz poartă numele de 
„submarin”, pentru că în asta se transformă ambarcaţiunea 
atunci când plonjează în plină viteză. Departe de a se feri 
de un asemenea efect, Austin conta pe apariţia lui. Işi ţinu 
răsuflarea când barca de curse îşi cobori botul sub un unghi 
ascuţit, îşi îngropa provele sub valuri şi îşi continuă 
mişcarea, săpând în mare precum sapă un bursuc 
pământul. Împinsă de întreaga putere a motoarelor, Red 
Ink se transformă din ambarcaţiune de suprafaţă în 


40 


submersibil. 

Trecu pe sub iahtul aflat în mişcare, dar nu la o adâncime 
suficientă pentru a evita smulgerea cupolelor cabinelor. Se 
auzi un scrâşnet dezgustător, lichid. Propulsoarele în 
mişcare de rotaţie le ratară capetele cu numai câţiva 
centimetri. Pe urmă catamaranul trecu pe sub iaht şi se ivi 
la suprafaţă în partea opusă. Ţâşni din apă, părând un 
peşte zburător foarte mare şi foarte roşu şi rămase locului 
pe când motoarele bolboroseau, blocându-se, într-un nor de 
fum purpuriu. 

Barca era prevăzută cu o carcasă interioară, care ar fi 
putut rezista sub greutatea unei turme de elefanţi 
supraponderali. Cupolele erau cu mult mai vulnerabile. 
Fiind din plexiglas, fuseseră complet desprinse. Apa intra 
nestăvilit în cabine, în ritmul în care barca se legăna pe 
valuri. 

Zavala tuşi, scuipând o gură de apă sărată. 

— Eşti bine? întrebă, cu o expresie uimită pe frumosul lui 
chip smead. 

Austin îşi scoase casca, dându-şi la iveală părul des, 
platinat, aproape alb la culoare. Se uită la urmele lăsate de 
propulsoare pe punte şi îşi dădu seama că trecuseră ca prin 
urechile acului. 

— Încă mă mai număr printre cei vii, răspunse, dar nu 
cred că Red /nk a fost proiectată ca barcă decapotabilă. 

Zavala simţi apa înconjurându-i mijlocul. 

— E timpul să abandonăm nava! 

— la asta drept un ordin, spuse Austin, desfăcându-şi 
centurile de siguranţă. 

Se aruncară în mare. Pentru a fi admişi în concursuri, 
participanţii la curse trebuie să treacă un test de 
scufundare. O şalupă cu cabină apăru şi îi trase din valuri, 
şiroind de apă, cu câteva minute înainte ca Red /nk să 
dispară sub unde. 

— Ce s-a întâmplat cu barca aurie de curse? îl întrebă 
Austin pe proprietarul şalupei, un fumător de pipă de vârstă 
mijlocie care venise din San Diego să vadă cursa şi primise 
mai mult decât negociase. 


41 


Omul arătă în depărtare cu coada pipei. 

— Acolo. Tipul şi-a făcut drum exact prin mijlocul flotilei. 
Nu ştiu cum de-a reuşit să nu izbească alte bărci. 

— Te deranjează dacă verificăm ce-i cu ei? 

— Nici o problemă, spuse îndatoritor proprietarul, punând 
cârma banda. 

Peste câteva momente, se opriră alături de Flying Carpet. 
Cupolele cabinelor fuseseră trase către spate. Austin văzu, 
cu uşurare, că bărbaţii dinăuntru erau în viaţă, deşi sângele 
se prelingea din lovitura la cap a lui Ali, iar Hank arăta de 
parcă ar fi suferit de o cumplită mahmureală. 

— Sunteţi răniţi? le strigă Austin. 

— Nu, răspunse Ali, deşi nu părea din cale afară de 
convins de propria stare de bine. Ce s-a-ntâmplat? 

— Ai dat peste o balenă. 

— Peste o ce? Când văzu expresia sobră a lui Austin, lui 
Ali îi căzu faţa. Presupun că n-am câştigat cursa, rosti el, 
posomorât. 

— Să nu te simţi nefericit, zise Austin. Cel puţin barca ta 
nu e pe fundul mării. 

— Îmi pare râu, spuse Ali, cu tristeţe. Apoi un alt gând îi 
lumină chipul. Atunci, nici voi n-aţi câştigat! 

— Au contraire*, răspunse Austin. Am câştigat tuspatru 
premiul pentru cel mai norocos om în viaţă. 

Ali dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Allah fie lăudat, spuse, cu o secundă înainte de a 
leşina. 


8 Dimpotrivă (în Ib. franceză, în original). 


42 


3 


Jungla venezueleană 


Frunzişul des al crengilor de deasupra capetelor păta 
lumina soarelui, făcând ca apa liniştită a lacului să pară mai 
adâncă decât în realitate. Dorindu-şi să nu fi citit că 
guvernul venezuelean reintrodusese în zonele sălbatice 
crocodilii de Orinoco, mâncători de oameni, Gamay Morgan- 
Trout îşi îndoi trupul mlădios, spărgând oglinda apei cu 
capul înainte şi, cu mişcări puternice ale picioarelor ei 
suple, cobori în întunericul de Styx al adâncurilor. Aşa 
trebuie să se fi simţit animalele preistorice atunci când se 
afundau în nămolul gropilor cu catran din La Brea, 
California, se gândi Gamay. Aprinse cele două lămpi cu 
halogen gemene ataşate camerei video Stingray şi înotă 
către fund. Pe când trecea pe deasupra vegetației precum 
spanacul care se înălța şi cădea în curentul slab de parcă ar 
fi dansat, ceva o înghionti în fese. 

Se  răsuci, mai degrabă indignată decât speriată, 
îndreptându-şi mâna către cuțitul din teaca prinsă de 
centură. La câţiva centimetri de masca ei era un bot lung şi 
îngust, ataşat de un cap greoi, rozaliu, cu ochi mici şi negri. 
Botul se clătină într-o parte şi într-alta, părând un deget 
mustrător. Ea îşi desprinse mâna de pe mânerul cuţitului şi 
împinse botul mai încolo. 

— Ai grijă ce faci cu chestia aia! 

Fraza ieşi din regulatorul de aer transformată într-un 
torent de bule zgomotoase. 

Botul subţire se deschise, arătându-ţi dinţii ascuţiţi într- 
un zâmbet prietenos, de clovn. Pe urmă, faţa delfinului de 
râu se roti, astfel încât ajunse să o privească răsturnat. 

Gamay  râse şi sunetele se  răspândiră precum 
bolboroselile scoase de Bătrânul Fidel, vestitul gheizer din 
Parcul Yellowstone, înainte de o erupție. Apăsă cu degetul 


43 


mare pe valva care îi permitea aerului să-i umfle 
compensatorul de flotabilitate. Peste câteva secunde, capul 
ei spărgea oglinda calmă a lacului, ca o jucărie cu arc. Se 
lăsă pe spate în compensatorul gonflat, îşi scoase cu o 
mişcare bruscă muştiucul aparatului de respirat dintre dinţi 
şi gura i se deschise într-un zâmbet larg. 

La câţiva metri distanţă, Paul Trout stătea într-o 
ambarcaţiune marca Bombard, semigonflabilă, lungă de 
trei metri. Făcându-şi datoria de supraveghetor de 
scufundare, urmărise bulele de aer care ţâşneau la 
suprafaţă, marcând traseul subacvatic al soţiei sale. Era 
uimit s-o vadă ieşind din apa întunecată şi nedumerit de 
veselia ei. Cu buzele pungite a dezorientare, îşi lăsă capul 
în jos, într-o postură ce îl caracteriza, de parcă s-ar fi uitat 
pe deasupra unor ochelari invizibili. 

— Te simţi bine? o întrebă, clipind din ochii lui mari, 
căprui. 

— Perfect, spuse Gamay, deşi contrariul părea evident. 
Izbucni iarăşi în râs la vederea neîncrederii zugrăvite pe 
chipul lui Paul. Înghiţi o gură de apă. Perspectiva înecului 
din cauza râsului o făcu să râdă şi mai tare. Işi puse 
muştiucul din nou în gură. Paul se folosi de vâsle pentru a 
aduce ambarcaţiunea pneumatică mai aproape, se aplecă 
peste margine şi îi întinse mâna. 

— Sigur eşti OK? 

— Da, mă simt perfect. Femeia se calmă şi scuipă 
regulatorul de aer. Mai bine m-aş urca în barcă, adăugă, 
după un acces zdravăn de tuse. 

Se agăţă de una dintre laturile bărcii şi îi întinse 
echipamentul de scufundare lui Paul, care îşi lăsă apoi 
braţul în jos şi săltă cu uşurinţă la bord greutatea ei de 
şaizeci de kilograme. Cu pantalonii lui scurţi, cafenii, cu 
cămaşa în stil militar, cu epoleţi şi cu borurile largi ale 
pălăriei din poplin fâlfâind, părea un membru fugar al 
Clubului Exploratorilor din epoca victoriană. Imensul fluture 
tropical aşezat pe gâtul lui, sub mărul lui Adam, era de fapt 
unul dintre papioanele colorate de care se simţea 
dependent. Trout nu vedea nici un motiv pentru care să nu 


44 


se îmbrace impecabil, oriunde s-ar fi aflat, chiar şi în 
adâncurile junglei venezuelene, unde orice acoperământ al 
şalelor era considerat o ţinută protocolară. Hainele sclivisite 
pe care le purta îi dezminţeau forţa fizică, sporită pe 
vremea când fusese pescar la Cape Cod. Bătăturile tari 
precum carapacea de crustaceu din palme îi dispăruseră, 
dar muşchii cu care se alesese ridicând lăzi cu peşte 
pândeau în spatele hainelor cu dunga ascuţită ca briciul, iar 
Paul ştia cum să valorifice efectul de pârghie al trupului său 
de doi metri şi şapte centimetri. 

— Sonda spune că lacul nu are decât nouă metri 
adâncime, aşa că neseriozitatea ta nu e efectul unei 
narcoze cu nitrogen, spuse el, în caracteristicul său stil 
analitic. 

Gamay desfăcu şnurul care îi strângea la spate părul lung 
până la umeri, al cărui roşu întunecat îl îndemnase pe tatăl 
ei, un fin cunoscător al vinurilor, să o boteze cu numele 
strugurilor din Beaujolais. 

— O observaţie perspicace, dragul meu, spuse ea, 
storcându-şi pletele. Râdeam fiindcă m-am crezut iscoada, 
când, de fapt, eram iscodită... 

Paul clipi nedumerit. 

— Ce uşurare. Asta lămureşte cu siguranţă lucrurile. Ştiu 
ce înseamnă iscoadă. Pe de altă parte, /scodită... 

Ea îi adresă un scurt zâmbet cuceritor. 

— Cyrano delfinul s-a furişat şi m-a ciupit de fund cu 
botul. 

— Nu-l condamn. 

Se uită cu poftă la trupul ei cu şolduri zvelte, ridicând din 
sprâncene precum Groucho Marx”. 

— Mama m-a avertizat în privinţa bărbaţilor cu papion şi 
cărare pe mijloc. 

— Ţi-am spus vreodată că semeni cu Lauren Hutton1%? 
Zise el, pufăind dintr-un trabuc imaginar. Şi că sunt atras 


? Julius „Groucho” Marx, cel mai bine cunoscut dintre Fraţii Marx, 
actori de comedie din perioada interbelică (n.tr.). 

10 Mary Lawrence Hutton, una dintre primele supermodele (în anii 
1960), ulterior actriţă, celebră pentru strungăreaţa ei (n.tr.). 


de femeile cu o strungăreaţă sexi? 

— Pariez că le spui asta tuturor fetelor, comentă ea, 
adăugându-i vocii sale, de obicei joasă şi calmă, o 
răguşeală stil Mae Westi!!. Am făcut o descoperire ştiinţifică 
pornind de la ghiontul afectuos dat de Cyrano. 

— Şi care-ar fi: că şarmul tău atrage nasuri? 

Ea îi adresă o ridicare intransigentă de sprânceană. 

— Nu, deşi nu aş exclude ipoteza asta. Am aflat că 
delfinii de râu or fi fiind mai primitivi, ca evoluţie, decât 
verii lor care trăiesc în apă sărată şi, în general, mai blânzi 
decât rudele lor din mare. Dar sunt inteligenţi, jucăuşi şi au 
simţul umorului. 

— Şi tu ai avea nevoie de simţul umorului dacă ai fi roz 
cu gri, ai avea înotătoare pe care sunt vizibile degete, o 
aripioară dorsală care e ea însăşi o glumă şi capul precum 
un cantalup diform. 

— Nu e o observaţie de lepădat pentru un geolog marin 
specializat în zonele abisale. 

— Mă bucur c-am putut fi de folos! 

Ea îl sărută din nou, de data asta pe buze. 

— Apreciez cu adevărat prezenţa ta aici. Şi toată munca 
ta, profilul râului realizat pe computer. A fost o plăcută 
schimbare de peisaj. Aproape că-mi pare rău să plec acasă. 

Paul se uită în jur, cuprinzând cu privirea împrejurimile 
liniştite. 

— Mie mi-a făcut cu adevărat plăcere. Locul ăsta e ca o 
catedrală medievală. lar vieţuitoarele au fost cu siguranţă 
amuzante, deşi nu ştiu dacă-mi place când îşi iau anumite 
libertăţi faţă de soţia mea. 

— Eu şi Cyrano avem o relaţie pur platonică, spuse 
Gamay, înălţându-şi cu demnitate bărbia. N-a făcut decât o 
încercare de a-mi atrage atenţia, ca să-i ofer o delicatesă. 

— O delicatesă? 

— Nişte peşte delicios. 

Lovi de câteva ori cu vâsla în marginea laterală a 


11 Actriţă americană, pe numele întreg Mary Jane West (1893-1980), 
primul sex-simbol al Hollywoodului (n.tr.). 


46 


ambarcaţiunii gonflabile. În laguna care se deschidea în râu 
se auzi un pleoscăit. O spinare gri-rozalie, cu o aripioară 
dorsală lungă şi joasă, în formă de V, ondulă suprafaţa apei, 
venind către ei. li ocoli, scoțând un sunet ca un strănut prin 
orificiul nazal. Gamay împrăştie bucățele de peşte, iar botul 
lui subţire ieşi din apă şi le înhaţă hulpav pe toate. 

— Am verificat poveştile apocrife despre delfini care vin 
atunci când sunt chemaţi. Mi-i pot imagina ajutându-i pe 
localnici să pescuiască, aşa cum am auzit. 

— Ai demonstrat totodată şi ce treabă bună a făcut 
Cyrano atunci când te-a dresat ca să-i dai o gustare. 

— E adevărat, dar se presupune că aceste animale sunt 
versiuni nefinalizate ale speciei de apă sărată, de aceea mi 
se pare interesantă evoluţia creierului lor, mai rapidă decât 
cea a aspectului fizic. 

Vreme de câteva minute, priviră amuzaţi delfinul care le 
dădea târcoale, apoi, conştienţi că lumina pălea, se 
hotărâră să plece. 

In timp ce Gamay îşi aranja echipamentul, Paul porni 
motorul exterior şi orienta ambarcaţiunea către ieşirea din 
lagună, spre râul cu unde leneşe. Apa ca de cerneală 
căpătă culoarea verde a boabelor de mazăre strivite. 
Delfinul ţinu pasul, dar, când văzu că n-aveau să mai apară 
alte delicatese, se desprinse din formaţie, precum un avion 
de vânătoare. In scurt timp, jungla deasă de pe maluri se 
retrase, lăsând locul unui luminiş. O mână de colibe 
acoperite cu stuf erau grupate în jurul unei case albe, cu 
stuc, cu acoperişul de ţiglă roşie şi cu faţada din arcade, în 
stilul colonial spaniol. 

Legară barca de un mic dig, îşi luară echipamentul şi o 
porniră spre casa din stuc, urmăriţi de un grup de copii 
indieni vorbăreţi, pe jumătate dezbrăcaţi. Menajera, o 
femeie redutabilă, pe jumătate spanioloaică şi pe jumătate 
indiancă, alungă copiii, speriindu-i cu o mătură pe care o 
mânuia ca pe o secure de luptă. Paul şi Gamay intrară. Un 
bărbat cu părul argintiu, trecut de şaizeci de ani, purtând o 
cămaşă albă cu piepţii brodaţi, pantaloni largi de bumbac şi 
sandale confecţionate artizanal, se ridică de la masa lui de 

47 


scris, aflată într-un birou răcoros, unde se ocupa de un vraf 
de hârtii. Se apropie cu paşi mari şi îi întâmpină cu o 
încântare evidentă. 

— Senor şi senora Trout! Mă bucur să vă văd! 
Nădăjduiesc că v-a mers bine azi. 

— Foarte bine, doctore Ramirez. Mulţumim, răspunse 
Gamay. Eu am avut norocul de a cataloga alte 
comportamente ale delfinilor, iar Paul a terminat modelarea 
grafică a râului pe computer. 

— De fapt, n-am avut prea multe de făcut, zise Paul. A 
fost în principal o problemă de atragere a atenţiei 
cercetătorilor din bazinul Amazonului asupra muncii lui 
Gamay de aici şi de a le cere să îndrepte satelitul LandSat 
în direcţia noastră. Pot termina modelarea pe computer 
când ne întoarcem acasă, iar Gamay o va folosi ca parte a 
analizei habitatului. 

— O să-mi pară foarte rău când o să plecaţi. A fost un 
gest frumos din partea Agenţiei Naţionale pentru Studii 
Subacvatice şi Marine să-şi împrumute experţii pentru un 
mic proiect de cercetare. 

— Fără râurile astea şi fără flora şi fauna lor, n-ar exista 
nici un fel de viaţă în oceane, spuse Gamay. 

— Mulţumesc, senora Gamay. In semn de recunoştinţă, 
am pregătit o cină specială pentru ultima voastră seară 
aici. 

— Sunteţi foarte amabil, zise Paul. O să ne facem 
bagajele devreme, aşa că o să fim gata de plecare atunci 
când va sosi barca pentru aprovizionare. 

— Eu nu mi-aş face prea multe griji, spuse Ramirez. 
Barca întârzie întotdeauna. 

— Pentru noi e perfect, răspunse Paul. O să avem mai 
mult timp să discutăm despre lucrările dumitale. 

Ramirez chicoti. 

— Mă simt ca un troglodit. Încă mai practic botanica după 
vechile metode, tăind plante,  conservându-le şi 
comparându-le, scriind apoi rapoarte pe care nu le citeşte 
nimeni. Zâmbi larg. Micile noastre făpturi din râu n-au avut 
niciodată prieteni mai buni decât voi. 


48 


— Poate munca noastră va arăta în ce locuri este 
ameninţat habitatul delfinilor de condiţiile de mediu, spuse 
Gamay. Pe urmă se va putea face ceva în privinţa asta. 

Ramirez clătină din cap cu tristeţe. 

— În America Latină, guvernul are tendinţa de a se mişca 
încet, în afara cazului în care sunt umplute buzunarele cui 
trebuie. Proiectele valoroase se scufundă în mlaştină. 

— Asta mă duce cu gândul acasă. Smârcurile noastre 
fără fund se numesc Washington, D.C. 

Râdeau de gluma lor când menajera mână în birou un 
băştinaş. Era scund şi musculos, nu purta decât un 
acoperământ al şalelor şi avea în urechi inele mari de 
aramă. Părul lui negru tăciune era tuns cu breton, iar 
sprâncenele fuseseră rase. | se adresă doctorului pe un ton 
respectuos, dar cuvintele lui frenetice şi ochii săgetători 
demonstrau fără nici un dubiu că îl incitase ceva. Doctorul 
Ramirez înşfacă din cuier o pălărie Panama cu boruri largi. 

— Se pare că a fost găsit un mort într-o pirogă, zise el. 
Îmi cer scuze, dar, în calitate de singur reprezentant de 
orice soi al guvernului de pe o rază de o sută cincizeci de 
kilometri, trebuie să fac o investigaţie. 

— Putem veni şi noi? întrebă Gamay. 

— Bineînțeles! Nu sunt nici pe departe un Sherlock 
Holmes şi întâmpin cu bucurie orice alt ochi experimentat, 
de savant. S-ar putea ca povestea să vi se pară interesantă. 
Acest gentleman spune că mortul e o fantomă. O să vă 
explic mai târziu, adăugă, observând uimirea oaspeţilor săi. 

leşiră la repezeală din casă şi trecură în grabă pe lângă 
colibele de pe marginea râului. Bărbaţii din sat se 
adunaseră, tăcuţi, lângă apă. Copiii încercau să se uite 
printre picioarele lor. Femeile stăteau mai în spate. La 
apropierea lui Ramirez, grupul se despărţi în două. De doc 
era legată o pirogă înfrumuseţată de ornamente cioplite. 
Era vopsită în alb, cu excepţia provei, care era albastră şi a 
unei dungi de aceeaşi culoare, trasată de la un capăt la 
celălalt. 

În pirogă zăcea trupul unui indian tânăr, întins pe spate. 
Aidoma bărbaţilor din sat, avea părul negru, tuns cu breton 


49 


şi nu purta decât un acoperământ pentru şale. Asemănarea 
se oprea aici. Sătenii îşi tatuau corpurile sau îşi acopereau 
pomeţii obrajilor cu vopsea de un roşu aprins, ca să fie 
apăraţi de spiritele rele, despre care se credea că nu văd 
această culoare. Nasul şi bărbia mortului erau vopsite într- 
un albastru palid, care îi cobora de-a lungul braţelor. Restul 
trupului era cu desăvârşire alb. Când doctorul Ramirez se 
aplecă deasupra pirogii, umbra lui sperie muştele verzi 
strânse ciorchine pe pieptul cadavrului, care se împrăştiară 
zumzăind şi dând la iveală o gaură rotundă. Paul trase aer 
în piept icnind. 

— Pare o gaură de glonţ. 

— Cred că ai dreptate, spuse doctorul Ramirez, cu o 
căutătură serioasă în ochii săi afundaţi în orbite. Nu 
seamănă cu nici o rană de suliță sau de săgeată pe care am 
văzut-o vreodată. 

Se întoarse spre săteni şi, după câteva minute de 
conversaţie, le tălmăci totul soţilor Trout. 

— Spun că erau la pescuit când a apărut piroga, plutind 
pe râu. Şi-au dat seama după culoare că era o barcă 
fantomă şi s-au speriat. Părea goală, aşa că s-au apropiat 
de ea. Au văzut mortul şi s-au gândit că pot lăsa piroga să- 
şi vadă pur şi simplu de drum. Pe urmă s-au răzgândit, 
fiindcă spiritul s-ar fi putut întoarce să-i bântuie dacă nu-l 
îngropau cum se cuvine. Aşa că l-au adus încoace şi au 
făcut din el problema mea. 

— De ce le-ar fi teamă de această... fantomă? întrebă 
Gamay. Doctorul se trase de colţul mustăţii dese, 
încărunţite. 

— Gentlemanul de faţă e din tribul numit de localnici 
chulo, despre care se spune că sălăşluieşte dincolo de 
Marile Cascade. Se spune că e un trib de stafii născute din 
ceaţă. Oamenii care au păşit pe teritoriul lor nu s-au mai 
întors niciodată. Arătă înspre pirogă. După cum vedeţi, 
acest gentleman e din carne şi oase, aşa cum suntem şi 
noi, cu toţii. 

Se aplecă asupra bărcii şi luă de lângă cadavru o traistă 
făcută din pielea jupuită a unui animal. Sătenii se traseră 


50 


înapoi, de parcă le-ar fi fluturat pe dinainte un sac plin cu 
ciumă neagră. El i se adresă unuia dintre indieni în 
spaniolă, iar omul deveni din ce în ce mai agitat pe măsură 
ce vorbeau. 

Ramirez încheie brusc conversaţia şi se întoarse spre 
soţii Trout. 

— Se tem de el, spuse, iar bărbaţii din sat îi confirmară 
vorbele întorcându-se de-a valma la familiile lor. Dacă 
sunteţi atât de amabili, o să tragem împreună barca la mal. 
l-am convins să sape o groapă, dar nu în cimitirul lor. Acolo, 
de partea cealaltă a râului, unde nu se duce oricum nimeni. 
Şamanul i-a asigurat că poate aşeza pe mormânt suficiente 
totemuri cât să-l împiedice pe mort să iasă şi să rătăcească. 
Doctorul Ramirez zâmbi. Prezenţa cadavrului la o distanţă 
atât de mică o să-i dea şamanului mai multă putere. Când 
vrăjile n-o să-i iasă cum trebuie, o să aibă întotdeauna la 
îndemână scuza că s-a-ntors spiritul mortului. O să trimitem 
barca goală în josul râului, iar spiritul o să fie liber s-o 
urmeze. 

Paul cercetă din priviri iscusinţa cu care fusese făcută 
piroga. 

— Mare păcat să lăsăm să se piardă o exemplificare atât 
de frumoasă a meşteşugului construirii ambarcaţiunilor. 
Dar pacea merită orice sacrificiu. 

Apucă de un capăt al bărcii. Fiind trei oameni care 
trăgeau şi împingeau, o aduseră în curând pe mal, lao 
oarecare distanţă faţă de râu. Ramirez acoperi cadavrul cu 
o pătură de lână din pirogă. Apoi ridică traista de 
dimensiuni comparabile cu ale unei genţi de golf, legată la 
gură cu fâşii de piele. 

— Poate că asta o să ne spună mai multe despre stafia 
noastră, spuse el, luând-o înainte pe drumul către casă. 

Intrară în birou, iar el aşeză traista pe o masă lungă de 
scris. Dezlegă fâşiile de piele, o deschise cu prudenţă şi se 
uită înăuntru. 

— Trebuie să fim atenţi. O serie de triburi folosesc săgeți 
otrăvite, de arc sau de sarbacană. 

Săltă traista de fund şi pe masă căzură mai multe 


51 


săculeţe. Deschise unul şi scoase un disc strălucitor de 
metal, pe care i-l întinse lui Gamay. 

— Am înţeles că aţi studiat arheologia înainte de a vă 
specializa în biologie. Poate ştiţi ce-i asta. 

In timp ce examina obiectul plat, rotund, Gamay se 
încruntă. 

— O oglindă? Se pare că frivolitatea nu le e rezervată 
exclusiv femeilor. 

Paul luă oglinda din mâna ei şi o răsuci, pentru a-i 
examina semnele de pe spate. Un zâmbet îi traversă chipul. 

— Am avut una din asta când eram copil. E o oglindă de 
semnalizare. Uitaţi-vă, astea sunt puncte şi linii. Nu 
seamănă cu vreun cod Morse pe care să-l ştiu eu, dar nu e 
rău deloc. Vedeţi siluetele astea conturate din cercuri şi 
segmente? Este un cod elementar. Un tip care aleargă într- 
o anumită direcţie înseamnă „vino”, iar unul cu faţa în 
direcţia opusă înseamnă „pleacă”, aşa presupun. Aici e 
cineva care stă întins. 

— „Rămâi pe loc”, se aventură Gamay. 

— Aşa cred şi eu. Aceşti doi tipi cu sulițe ar putea 
însemna „ajută-mă în luptă”. Individul micuţ şi animalul ar 
putea semnifica o „vânătoare”. Chicoti. E aproape la fel de 
bună ca un telefon mobil! 

— Mai bună, zise Gamay. Nu-i trebuie baterii şi n-are tarif 
pe minut. 

Paul îl întrebă pe Ramirez dacă putea deschide alt 
săculeţ, iar spaniolul încuviinţă cu dragă inimă. 

— Trusă de pescuit, spuse Trout. Cârlige de metal, fir din 
fibră vegetală. Hei, făcu, pe când cerceta un cleşte metalic 
grosolan. Pariez că ăsta e un cleşte pentru scos cârligele! 

— Ţi-am dat clasă, spuse Gamay, golind alt săculeţ şi 
scoțând două cercuri mici de lemn, legate între ele şi având 
golurile umplute de nişte suprafețe întunecate, 
transparente. Işi prinse aparatul acela de urechi prin 
intermediul unor inele din fibră. Ochelari de soare! 

Ca să nu rămână de căruţă, Ramirez căutase de 
asemenea prin săculeţi. Ridică în mână un recipient făcut 
dintr-o tărtăcuţă, lung de cincisprezece centimetri, îi scoase 


52 


dopul de lemn şi îl mirosi. 

— Poate un medicament? Miroase a alcool. 

De fund atârnau un vas miniatural şi un mâner de lemn, 
plasat alături de o bucată plată de piatră şi de o rotiţă de 
formă neregulată pe un ax de rotaţie. Paul se uită gânditor 
la tărtăcuţă, apoi o luă din mâna celuilalt bărbat. Umplu 
vasul cu lichid, aduse dispozitivul de lemn alături şi mişcă 
brusc rotiţa. Aceasta se frecă de piatră şi scoase scântei. 
Lichidul se aprinse cu un pufăit. 

— Voila, făcu el cu o satisfacţie evidentă. Prima brichetă 
marca Bic. Bună şi pentru aprinderea unui foc de tabără. 

Urmară noi descoperiri interesante. Un săculeţ conţinea 
ierburi identificate de Ramirez drept plante medicinale, 
dintre care pe unele nu le mai văzuse niciodată. Intr-un 
altul se găsea o bucată de metal, subţire şi plată, ascuţită 
la ambele capete. Când o aşezară într-un pahar cu apă, se 
roti până ce unul dintre vârfuri ajunse să arate nordul 
magnetic. Găsiră un cilindru de bambus. Când îl duseră la 
ochi, lentilele de sticlă încastrate înăuntru le oferiră o 
mărire cam de opt ori a imaginii. Mai era şi un cuţit care se 
plia într-o teacă subţire de lemn. Ultima descoperire fu un 
arc scurt, făcut din fâşii suprapuse de metal, aidoma unui 
arc de automobil şi curbat astfel încât să se poată întinde 
pentru a lansa o săgeată cu maximum de forţă. Coarda 
arcului era făcută dintr-un cablu metalic, subţire. Nu 
reprezenta nicidecum unul dintre modelele primitive peste 
care te-ai fi aşteptat să dai în junglă. Ramirez îşi trecu 
palma peste metalul lustruit. 

— Uluitor, spuse el. N-am mai văzut niciodată aşa ceva! 
Arcurile folosite de săteni sunt nişte simple bucăţi de lemn 
curbate şi legate cu o coardă rudimentară. 

— Cum a învăţat să facă lucrurile astea? zise Paul, 
scărpinându-se în cap. 

— Nu e vorba doar de obiecte în sine, spuse Gamay, ci şi 
de materialele din care au fost confecţionate. De unde le-a 
luat? 

O vreme, în rândul celor adunaţi în jurul mesei se aşternu 
tăcerea. 


53 


— Există o întrebare mult mai importantă, sublinie 
Ramirez, pe un ton sumbru. Cine l-a omorât? 

— Desigur, spuse Gamay. Am fost atât de copleşiţi de 
realizările lui tehnice, încât am uitat că obiectele aparţin 
unui om care nu mai e în viaţă. 

— Ai idee cine l-ar fi putut ucide? întrebă Paul. Fruntea lui 
Ramirez se înnegura. 

— Braconierii. Tăietorii de lemne şi lămpiştii. Ultimii sunt 
oameni care adună plante valoroase pentru medicină. Sunt 
în stare să ucidă pe oricine le stă în cale. 

— Cum ar putea un indian singuratic să reprezinte o 
ameninţare? întrebă Gamay. 

Ramirez ridică din umeri. 

— Eu consider, continuă Gamay, că investigarea unei 
crime trebuie să-nceapă cu cadavrul. 

— Unde ai auzit tu asta? se interesă Paul. 

— S-ar putea s-o fi citit într-un roman poliţist. 

— E un sfat bun. Haideţi s-aruncăm o privire. 

Se întoarseră lângă râu şi descoperiră leşul. Paul îl 
rostogoli pe burtă. Rana mai mică, de pătrundere a 
glonţului, demonstra că omul fusese împuşcat în spate. 
Trout îi scoase cu delicateţe pandantivul gravat din jurul 
gâtului. Infăţişa o femeie înaripată, ţinându-şi mâinile în 
faţă, ca şi cum ar lăsat ceva să i se scurgă din căuşul 
palmelor. l-I întinse lui Gamay, care spuse că silueta îi 
aducea aminte de gravurile egiptene reprezentând 
renaşterea lui Osiris. 

Paul se uită cu mai multă atenţie la crestăturile roşietice 
de pe umerii mortului. 

— Arată de parcă ar fi fost biciuit. Rostogoli cadavrul din 
nou pe spate. Hei, uitaţi-vă la cicatricea asta ciudată, 
spuse, arătând o dâră subţire, palidă, din partea de jos a 
abdomenului indianului. Dacă n-aş şti că e imposibil, aş 
spune că i s-a scos apendicele. 

Sosiră două pirogi care traversaseră râul. Şamanul, 
împodobit cu o coroană strălucitoare de pene, îi anunţă că 
mormântul era pregătit. Trout acoperi cadavrul cu pătura 
şi, cu Gamay la cârmă, folosiră barca gonflabilă pentru a 


54 


trage piroga albastră cu alb pe malul celălalt. Trout şi 
Ramirez cărară mortul prin pădure, pe o distanţă de câteva 
sute de metri şi îl îngropară într-o groapă puţin adâncă. 
Şamanul înconjură mormântul cu ceva care aducea a 
diverse bucăţi uscate dintr-o găină moartă şi avertiză 
solemn adunarea că locul urma să fie pentru veşnicie tabu. 
Pe urmă remorcară piroga goală până în albia principală a 
râului, unde avea să fie luată de curent şi o lăsară în voia 
apei. 

— Cât de departe o s-ajungă? întrebă Paul în vreme ce 
priveau barca albastră cu alb răsucindu-se încet pe ultimul 
ei drum. 

— Sunt nişte cascade, nu prea departe de noi. Dacă nu 
se sparge de stânci şi nu se încâlceşte în bălării, o să-şi 
continue călătoria către mare. 

— Ave atque vale, spuse Trout, citând vechea formulă cu 
care se despărţeau romanii de morţii lor. Salut şi rămas- 
bun! 

Se întoarseră de partea cealaltă a râului. Când cobori din 
barca gonflabilă, Ramirez alunecă pe malul umed. 

— Sunteţi teafăr? întrebă Gamay. El se strâmbă de 
durere. 

— Vedeţi, spiritele rele şi-au început deja lucrarea. Se 
pare că mi-am scrântit ceva. O să-mi pun o compresă rece, 
dar s-ar putea să am nevoie de ajutorul vostru ca să pot 
merge. 

Şchiopată către casă sprijinindu-se de soţii Trout. Le 
spuse că avea să le raporteze întâmplarea autorităţilor 
regionale. Nu se aştepta la un răspuns. Mulţi oameni din 
ţara lui mai erau încă de părere că un indian mort 
reprezenta un indian bun. 

— Mă rog, zise el, înseninându-se. Nu mai e nimic de 
făcut. Aştept cu nerăbdare cina noastră de azi. 

Soții Trout se duseră în camera lor, să se odihnească şi 
să se spele înainte de masă. Ramirez aduna apa de ploaie 
într-o cisternă de pe acoperiş, de unde aceasta ajungea la 
un duş. Era evident că Gamay se gândise între timp la 
indian. 

55 


— Îți aduci aminte de Omul Gheţurilor, pe care l-au găsit 
în Alpi? întrebă ea, ştergându-se cu prosopul. 

Paul îşi pusese un halat de baie din mătase şi se 
întinsese în pat, cu mâinile la ceafă. 

— Sigur că da. Tipul din Epoca de Piatră care-a murit de 
frig, prins într-un ghețar. Ce-i cu el? 

— Studiind uneltele şi celelalte lucruri pe care le avea 
asupra lui, i s-a putut descrie modul de viaţă. Indienii de 
aici sunt la nivelul Epocii de Piatră. Prietenul nostru față- 
albastră nu se încadra în tipar. Cum a învăţat să facă toate 
lucrurile alea? Dacă am fi găsit astfel de unelte asupra 
Omului Gheţurilor, ştirea ar fi ajuns pe prima pagină a 
tuturor ziarelor. Parc-o şi văd dinaintea ochilor: „Omul 
Gheţurilor scapără o brichetă”. 

— Poate era abonat la revista Popular Mechanics1?. 

— Poate primea şi Boy's Life”, dar, chiar dacă i s-ar fi dat 
în fiecare lună instrucţiuni privind confecţionarea acelor 
obiecte, de unde a luat metalele rafinate din care le-a 
făcut? 

— Poate-o să ne lumineze doctorul Ramirez, la cină. Sper 
că ţi-e foame, spuse Paul. 

Se uită pe fereastră. 

— Sunt lihnită. De ce? 

— Tocmai am văzut doi băştinaşi cărând un tapir spre 
groapă pentru grătar. 


12 Mecanica pentru toţi. 
13 Viaţa cercetaşului. 


56 


4 


Când trecu dincolo de uşa imensă a clădirii cavernoase 
care adăpostea staţia navală din San Diego, nările lui 
Austin fură asaltate de mirosul infernal emanat de trei 
leviatane ale căror leşuri scăldate în lumina proiectoarelor 
zăceau pe remorci deschise. Marinarul tânăr aflat chiar 
lângă uşă îl văzuse pe bărbatul cu umeri largi şi cu părul de 
un alb straniu şi, judecând după aerul lui autoritar, îşi 
închipuise că era un ofiţer în civil. Când Austin îi ceru să se 
prezinte, omul luă brusc poziţia de drepţi. 

— Marinar Cummings, domnule, spuse el. Poate vreţi să 
folosiţi asta. Îi întinse lui Austin o mască chirurgicală 
geamănă cu aceea purtată de el însuşi. De când au început 
să scoată organele vitale, mirosul a devenit într-adevăr 
puternic. 

Austin îi mulţumi, întrebându-se pe cine ofensase tânărul 
ca să primească o asemenea însărcinare scârboasă şi îşi 
trase masca peste nas. Tifonul fusese stropit cu un 
dezinfectant parfumat, care nu anihila cu desăvârşire 
duhoarea puternică, dar îi atenua reflexul de vomă. 

— Ce avem aici? întrebă el. 

— O mămică, un tătic şi un copilaş, răspunse marinarul. 
Doamne, ce ne-am mai chinuit să-i aducem încoace! 

Omul nu exagera, îşi spuse Austin. În final, numărul 
balenelor se ridică la paisprezece. Indepărtarea leşurilor ar 
fi fost o treabă dificilă chiar şi fără disputele dintre 
autorităţi. Fiind prima agenţie guvernamentală sosită la 
faţa locului, Paza de Coastă fusese îngrijorată de riscul pe 
care-l reprezentau pentru navigație şi plănuise să 
remorcheze balenele în larg şi să le scufunde cu lovituri de 
tun. Reportajele TV, extrem de spectaculoase, făcuseră 
înconjurul lumii şi îi stârniseră pe toţi militanţii pentru 
drepturile animalelor, mai furioşi din cauza morţii balenelor 


57 


decât ar fi fost dacă întregul Los Angeles s-ar fi scufundat în 
Pacific, laolaltă cu toţi locuitorii săi. Voiau răspunsuri şi asta 
cât mai repede. Agenţia pentru Protecţia Mediului era tot 
atât de curioasă să afle ce anume ucisese mamiferele 
aflate sub protecţia sa. 

Oraşul San Diego fusese îngrozit de perspectiva ca acele 
cadavre imense, urât mirositoare, să fie aduse pe valuri pe 
plajele sale, în porturile de agrement şi în preajma 
hotelurilor sau a caselor de pe faleză. Primarul îl anunţase 
pe reprezentantul districtului din Congres, care făcea 
întâmplător parte din comitetul de stabilire a alocaţiilor 
pentru construcţii navale şi se ajunsese la un compromis cu 
o iuţeală uluitoare. Trei balene aveau să fie aduse la mal 
pentru necropsie. Celelalte aveau să fie remorcate în larg şi 
folosite drept ţinte de tir. Organizaţia Greenpeace 
protestase, dar, în momentul când îşi mobilizase flota de 
vedete, balenele fuseseră deja făcute fărâme de artileriştii 
Marinei Militare. 

Între timp, un remorcher maritim adusese balenele 
rămase la bază. Macaralele portuare ridicaseră trupurile 
masive din apă în laţuri improvizate, pentru a le transporta 
apoi într-un depozit gol. Legiştii specializaţi în studiul 
mamiferelor din mai multe universităţi californiene veniseră 
să lucreze imediat după sosirea balenelor. Se pusese la 
punct un laborator improvizat. Îmbrăcaţi în echipament de 
protecţie pentru vreme rea, cu mănuşi şi cu cizme, 
tehnicienii mişunau în jurul şi deasupra cadavrelor aidoma 
unor imense insecte galbene. 

Capul fiecărui animal fusese separat de trup, țesuturile 
cerebrale fuseseră îndepărtate şi duse pe o masă de 
disecţie, pentru teste. Roabele jucau rolul tăvilor de inox 
întrebuințate în cazul autopsiilor umane. 

— Nu e tocmai chirurgie pe creier, nu-i aşa? remarcă 
Austin, ascultând zumzăitul fierăstraielor electrice care 
reverbera între pereţii de oţel ai depozitului. 

— Nu, domnule, răspunse tânărul. Şi-o să fiu încântat 
când o să se termine. 

— Să sperăm că nu mai e mult, marinarule. 


58 


Austin se întrebă de ce îşi părăsise camera confortabilă 
de hotel pentru o asemenea privelişte morbidă. În cazul în 
care cursa nu ar fi fost un fiasco, indiferent dacă ar fi 
câştigat sau nu, ar fi băut şampanie pe săturate, 
sărbătorind alături de ceilalţi concurenţi şi de coteria de 
femei încântătoare care se roteau în jurul traseului cursei 
aidoma unor fluturi superbi. Dopurile unui număr 
respectabil de sticle ţâşniseră cu câte un pocnet, dar 
festivitatea fusese deprimantă pentru Kurt, Ali şi echipele 
lor. 

Ali apăruse braţ la braţ cu un top-model din Italia şi cu o 
mademoiselle franţuzoaică. Dar nici aşa nu părea prea 
fericit. Austin îi smulsese un zâmbet spunându-i că era 
nerăbdător să concureze din nou împotriva lui, cât mai 
curând. Zavala îşi susţinuse reputaţia de favorit al femeilor 
sosind alături de o frumuseţe cu părul castaniu din grupul 
de admiratoare aflat la-ndemână pentru finala cursei. 
Plecau la cină, unde Zavala promisese să-şi delecteze 
partenera cu amănuntele salvării lor efectuate în ultimul 
moment. 

Austin rămăsese atât de mult cât i-o cerea politeţea, apoi 
părăsise petrecerea pentru a-i telefona proprietarului bărcii 
Red Ink. Tatăl lui Austin aştepta respectivul telefon. Văzuse 
finala cursei la televizor şi ştia că Austin era teafăr, iar 
barca zăcea pe fundul oceanului. 

Austin senior era bogatul deţinător al unei companii de 
salvări maritime cu sediul în Seattle. 

— Nu-ţi face griji din cauza ambarcaţiunii, spusese el. O 
să construim alta, chiar mai bună. Poate data viitoare o să 
aibă şi periscop. 

Chicotind răutăcios, povesti cu amănunte pline de 
afecţiune, dar inutile, despre noaptea în care un Austin 
adolescent adusese acasă Mustangul decapotabil al tatălui 
său cu o aripă mototolită. 

Cele mai multe curse de grand prix se ţineau în Europa şi 
în împrejurimi, dar tatăl lui Austin dorea ca o ambarcaţiune 
construită de americani să câştige în apele teritoriale 
americane. Plătise pentru proiectarea şi construcţia unei 


59 


noi bărci, pe care o numise Red /nk!“ din cauză că îl costase 
atât de mulţi bani şi alcătuise cel mai bun echipaj posibil 
pentru intervenţii pe durata cursei şi cea mai bună echipă 
de susţinere. Tatăl său pusese problema cu obişnuita lui 
francheţe: 

— E timpul să dăm nişte şuturi. O să construim o 
ambarcaţiune care să le-arate indivizilor ăstora că putem 
câştiga cu piese americane, cu experienţa de producţie 
americană şi cu un pilot american. Cu tine. 

Adunase un conglomerat de sponsori şi se folosise de 
influenţa lor economică pentru a aduce în State o cursă de 
o importanţă majoră. Promotorii acesteia aşteptau cu 
nerăbdare ocazia de a aborda potenţialul vast al publicului 
american şi, în scurt timp, aşa-numitul Grand Prix devenise 
o realitate. 

Directorul NUMA, amiralul James Sandecker, bodogănise 
atunci când aflase că Austin voia să primească însărcinări 
în zonă, ori de câte ori era posibil, pentru a putea concura 
în etapele de calificare. Sandecker spusese că se temea ca 
Austin să nu fie cumva rănit în timpul cursei. Acesta din 
urmă subliniase, cu toată politeţea, că, în ciuda tuturor 
pericolelor implicate, o cursă reprezenta o plimbare în 
canoe comparativ cu însărcinările riscante pe care i le 
atribuia Sandecker ca lider al Echipei de Misiuni Speciale a 
NUMA. Ca atu, mizase pe înverşunata mândrie patriotică a 
amiralului, în final, Sandecker îi dăduse lui Austin 
binecuvântarea sa şi declarase că era timpul ca Statele 
Unite să le demonstreze celorlalte naţiuni ale lumii că 
puteau concura cu cele mai bune dintre ele. 

După ce vorbise cu tatăl său, Austin se întorsese la 
petrecere. Se plictisise repede de acea pretinsă veselie şi 
se bucurase atunci când fusese invitat la bordul iahtului 
Nepenthe, pentru a face cunoştinţă cu Gloria Ekhart, care 
dorea să-i mulţumească. Căldura şi frumuseţea matură a 
actriţei îl fermecaseră. Îşi strânseseră mâinile, iar ea nu-l 


14 Red Ink înseamnă atât cerneală roşie, cât şi pierdere financiară, 
(n.tr.). 
60 


lăsase să plece imediat. Stătuseră de vorbă şi se priviseră 
în ochi, manifestându-şi interesul reciproc. Austin îşi 
întreţinuse, pentru scurt timp, fantezia de a avea un flirt cu 
o femeie pe care o idolatriza pe marele şi pe micul ecran. 
Dar nu fusese să fie. Scuzându-se din tot sufletul, Ekhart se 
lăsase atrasă de chemările insistente ale copiilor ei. 

Inchipuindu-şi că, pur şi simplu, nu era ziua lui 
norocoasă, Austin se întorsese la hotel şi răspunsese la 
telefoanele primite de la colegii de la NUMA şi de la 
prieteni. Işi comandase cina în cameră şi îşi savurase porţia 
de filet mignon în timp ce urmărea, la televizor, reluările 
cursei. Posturile de televiziune difuzau, iarăşi şi iarăşi, 
imaginile redate cu încetinitorul. Austin era mult mai 
interesat de soarta balenelor moarte. Un reporter 
menţionase că aveau să fie examinate la staţia navală. 
Austin era curios şi plictisit în aceeaşi măsură. Din câte 
auzise şi văzuse, se părea că balenele nu aveau nici un 
semn care să sugereze cauza morţii. Inconvenientele 
întregii situaţii treceau dincolo de pierderea bărcii tatălui 
său. li agresau simţul ordinii. 

Autopsia părea a se apropia, uşor-uşor, de final. Austin îi 
dădu marinarului cartea sa de vizită de la NUMA, cerându-i 
să i-o ducă unuia dintre coordonatorii activităţii. Marinarul 
se întoarse împreună cu un bărbat cu părul nisipiu, trecut 
de patruzeci de ani, care îşi scoase echipamentul de 
protecţie ud leoarcă de sânge şi mănuşile aflate în aceeaşi 
stare, dar îşi păstră masca de chirurg. 

— Domnule Austin, spuse el, întinzându-i mâna. Jason 
Witherell, de la Agenţia pentru Protecţia Mediului. Încântat 
să vă cunosc! Mă bucur că NUMA este interesată. E posibil 
s-avem nevoie de resursele dumneavoastră. 

— Suntem întotdeauna gata să ajutăm APM, zise Austin. 
Interesul meu este mai degrabă personal decât oficial. Am 
participat la cursă astăzi, când şi-au făcut apariţia balenele. 

— Am văzut noile clipuri. Witherell izbucni în râs. Aţi 
făcut o manevră dată naibii! Îmi pare râu pentru barca 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. Mă întrebam daca aţi reuşit să descoperiţi 


61 


o cauză a morţii. 

— Sigur că da, au murit de HANA. 

— Poftim? 

Witherell rânji. 

— HAbar N-Am. HANA. 

Austin zâmbi, răbdător. Ştia că patologii cultivau uneori 
un simţ al umorului dus până la bufonerie pentru a-şi păstra 
echilibrul minţii. 

— Vreo presupunere? 

— Din câte am putut stabili deocamdată, spuse Witherell, 
nu există nici o urmă de traumă sau de toxine şi am testat 
țesuturile în căutarea virusurilor. Până acum, rezultatele 
sunt negative. O balenă s-a încâlcit într-un năvod din 
monofilament, dar asta nu pare s-o fi împiedicat să se 
hrănească sau să o fi vătămat în mod fatal. 

— Deci, cel puţin până în momentul de faţă, nu aveţi nici 
un indiciu care să sugereze cum au murit? 

— O, sigur că ştim cum au murit! S-au sufocat. Există o 
deteriorare gravă a plămânilor, care a dus la pneumonie. 
Se pare că plămânii au avut de suferit în urma expunerii la 
căldură intensă. 

— Căldură? Nu sunt prea sigur că înţeleg. 

— Reformulez. Balenele au fost parţial fierte în interior şi 
li s-a băşicat, totodată, pielea. 

— Ce ar fi putut provoca aşa ceva? 

— HANA, făcu Witherell, cu o ridicare din umeri. Austin 
cântări răspunsul primit. 

— Dacă nu ştiţi ce, poate ştiţi când. 

— Asta e destul de dificil. Este posibil ca efectul fatal al 
expunerii iniţiale să nu fi fost instantaneu. Mamiferele s-ar 
fi putut îmbolnăvi cu câteva zile înainte de moarte, 
continuându-şi totuşi drumul de-a lungul coastei. Cele mai 
mici au fost, probabil, cel mai greu bolnave şi poate că 
adulţii le-au aşteptat. Ar trebui luat în consideraţie timpul 
necesar pentru descompunerea corpului şi pentru ca gazele 
de putrefacție să le umfle, ridicându-le la suprafaţă pe 
traseul cursei. 

— Aşa că, dacă refaceţi totul în sens invers, veţi putea 


62 


afla unde se găseau atunci când au murit. Pentru aceasta, 
va trebui să luaţi în calcul timpul în care au călătorit, cel în 
care s-au hrănit şi, bineînţeles, curenţii. Austin clătină din 
cap. Păcat că balenele nu ne pot spune pe unde au fost. 

Witherell chicoti. 

— Cine-a zis că nu ne pot spune? Haideţi, o să vă arăt! 

Omul de la APM îl conduse pe lângă remorci, ocolind 
băltoacele de apă însângerată, evacuată prin canalele de 
scurgere după spălarea cu furtunul. La o distanţă atât de 
mică de balenele moarte, mirosul te izbea precum cu leuca, 
însă Witherell nu părea să se sinchisească. 

— Asta e masculul, spuse el, oprindu-se lângă primul leş. 
Vă puteţi da seama de ce sunt numite balene cenușii. De 
felul ei, pielea este întunecată, însă e pătată de cicatrici 
lăsate de crustacee şi de păduchii de balenă. Acum s-au 
retezat ceva bucăţi din el. Când l-am măsurat prima dată 
avea doisprezece metri şi jumătate. 

Se apropiară de remorca următoare, pe care se afla o 
versiune miniaturizată a primei balene. 

— Puiul ăsta e tot un mascul, născut cu numai câteva 
luni în urmă. Au mai fost şi alţi pui, aşa că nu ştim dacă era 
sau nu al acestei femele. 

Se opriseră în faţa ultimei remorci. 

— Ea e mai mare decât masculul. Aidoma celorlalţi, n-are 
semne exterioare sau răni ce s-ar fi putut dovedi fatale. 
lată şi obiectul care s-ar putea să vă intereseze. 

Imprumută un cuţit de la un coleg, se urcă în remorcă şi 
se aplecă asupra înotătoarei balenei. După un minut, sări 
jos şi îi întinse lui Austin un pachet plat, pătrat, din metal şi 
plastic. 

— Un emiţător? 

Witherell arătă în sus. 

— Fiecare mişcare a bătrânicii ăsteia era urmărită prin 
satelit. Aflaţi cine-o supraveghea şi respectivul o să vă 
spună unde-a fost şi când anume. 

— Domnule Witherell, sunteţi un geniu! 

— Nu sunt decât o persoană modestă, aflată în slujba 
guvernului, ca şi dumneavoastră şi încerc să-mi fac datoria. 


63 


Bărbatul ridică emițătorul în palmă. Va trebui să păstrez 
acest obiect, dar are un număr de telefon pe spate. 

Austin notă numărul într-un carneţel şi îi mulţumi 
patologului pentru ajutor. 

— Apropo, cum de-aţi ales tocmai aceste balene? întrebă 
apoi, pe când Witterell îl conducea spre uşă. 

— Alegerea s-a făcut, în mare măsură, la noroc. Le-am 
cerut celor din marina militară să despartă de grup trei 
animale reprezentative. Cred că la bord a fost cineva care 
mi-a ascultat efectiv cererea. 

— Credeţi c-ar fi fost mai multe şanse să descoperiţi 
cauza morţii dacă aţi fi avut ocazia să faceţi şi autopsia 
celorlalte cadavre? 

— Mă îndoiesc, răspunse categoric Witherell. Ceea ce a 
ucis aceste balene le-a ucis şi pe celelalte, care au fost 
luate de aici. Oricum, e ceva cam târziu pentru asta. Din 
câte am înţeles, ce a rămas din celelalte animale după ce a 
terminat marina cu ele nu ajunge nici măcar pentru o porţie 
de sushi. 

Din nou umorul tip autopsie. Aruncându-şi masca 
chirurgicală într-un butoi, Austin se uită pentru o ultimă 
oară la cadavrele măcelărite, rămăşiţe întristătoare ale 
unor cândva magnifice făpturi ale mării. Le mulţumi lui 
Witherell şi marinarului Cummings şi ieşi în aerul proaspăt 
al nopţii. Respiră de câteva ori adânc, cu lăcomie, ca şi cum 
şi-ar fi putut scoate duhoarea pătrunzătoare şi din 
memorie, nu numai din plămâni. De-a lungul portului 
scânteiau luminile unui portavion, părând să fie cele ale 
unui oraş. Se întoarse la hotel şi străbătu grăbit holul de 
intrare, dar nu destul de repede pentru a evita câteva 
strâmbături din nas ale personalului şi ale oaspeţilor care 
simţiseră mirosul fetid al morţii. 

Ajuns în camera lui, îşi aruncă într-un sac cu rufe 
murdare pantalonii kaki şi cămaşa elegantă cu care fusese 
îmbrăcat. Făcu un duş îndelungat, fierbinte, se săpuni de 
două ori şi îşi puse nişte pantaloni largi şi o cămaşă de golf. 
Pe urmă se instala într-un fotoliu confortabil, luă telefonul şi 
formă numărul ce se găsea pe emiţător. Aşa cum se 


64 


aşteptase, fu conectat la o mesagerie vocală. Guvernul nu 
plătea un om care să piardă vremea în aşteptarea ştirilor 
despre o balenă rătăcită. S-ar fi putut scurge câteva zile 
înainte de a răspunde cineva apelului său. Nu lăsă nici un 
mesaj; telefona în schimb la un departament cu program 
permanent de la sediul NUMA din afara Washingtonului şi 
formulă o cerere. Mobilul lui sună peste vreo jumătate de 
oră. 

— Domnul Austin? Mă numesc Wanda Perelli. Fac parte 
din Departamentul Interior. M-a sunat cineva de la NUMA şi 
m-a anunţat că mă căutaţi. Spunea că e important. 

— Da, vă mulţumesc că mi-aţi telefonat. Imi cer scuze 
fiindcă vă deranjez acasă. Aţi auzit despre balenele cenuşii 
din California? 

— Da. Mă întrebam cum mi-aţi aflat numărul. 

— Era pe un emiţător ataşat de înotătoarea unei balene 
femele. 

— O, Doamne, aia era Daisy! Era grupul ei. O urmăresc 
de trei ani. Imi e aproape ca o rudă. 

— Imi pare rău să aflu asta. Au fost, în total, paisprezece 
balene. Ea s-a nimerit printre cele alese la întâmplare. 

Femeia oftă zgomotos. 

— E o veste cumplită! Ne-am străduit atât de mult să 
protejăm balenele cenuşii şi erau cu adevărat în revenire. 
Aşteptăm raportul legiştilor asupra cauzei morţii. 

— M-am întors de la necropsie cu puţin timp în urmă. 
După toate aparențele, nu există nici un indiciu cu privire la 
vreun virus sau vreun agent poluant. Balenele au murit din 
cauza unei deteriorări a plămânilor, ca urmare a expunerii 
la căldură intensă. Aţi mai auzit vreodată despre aşa ceva? 

— Nu. Niciodată. Ştie cineva care a fost sursa căldurii? 

— Incă nu. M-am gândit că am putea aduce puţină 
lumină asupra incidentului dacă am şti unde s-au aflat 
balenele în ultima vreme. 

— Grupul lui Daisy îmi este foarte familiar. Migraţia lui e 
cu adevărat remarcabilă. Balenele fac un tur de şaisprezece 
mii de kilometri. Se hrănesc toată vara în mările arctice, 
apoi coboară spre sud, de-a lungul coastei Pacificului, 


65 


îndreptându-se spre locul de împerechere, lagunele din 
Baja California, în Mexic. Se pun în mişcare prin noiembrie 
şi decembrie şi ajung acolo în prima parte a anului următor. 
Femelele gestante sunt în frunte, iar adulţii şi tinerii le 
urmează în şir sau doi câte doi. Inoată destul de aproape de 
țărm. Pornesc pe drumul de întoarcere către nord în martie. 
Balenele cu pui pot aştepta până în aprilie. Urmăresc din 
nou îndeaproape linia coastei. Inaintează cu adevărat încet, 
în medie cu vreo şaisprezece kilometri pe oră. 

— Înaintea cursei de bărci s-a făcut un instructaj. Ni s-a 
spus să fim atenţi la balene, însă cursa a fost programată 
după trecerea ultimului grup. După câte ştia toată lumea, în 
apropiere nu se afla nici o balenă. 

— Nu mă pot gândi decât că rămăseseră în urmă. Poate 
s-a îmbolnăvit unul dintre pui şi-au rămas undeva până la 
însănătoşire. 

— Patologul susţinea aceeaşi teorie. Le-aţi urmărit 
migraţia? 

— Da. Aveţi acces la un laptop? 

— N-aş exista fără el. 

— Bun. Daţi-mi adresa dumneavoastră de e-mail. Mă 
conectez la baza de date şi vă obţin informaţiile cu viteza 
luminii. 

— Mulţumesc! Nu pot să cer ceva mai bun de atât. 

— S-ar putea să aveţi ocazia să vă revanşaţi dacă sun la 
NUMA pentru ajutor. 

— Sunaţi-mă pe mine, personal şi-o să facem tot ce e cu 
putinţă. 

— Mulţumesc. O, Doamne, încă nu-mi vine să cred ce s-a- 
ntâmplat cu Daisy... 

Austin închise, îşi deschise laptopul IBM şi îl cuplă la 
telefon. După cincisprezece minute îşi verifică e-mailurile. 
Apăru o hartă a vestului Statelor Unite, a Canadei şi a 
Alaskăi. O linie punctată pornea din Marea Chukchi, trecea 
prin Marea Bering şi se prelungea de-a lungul coastei 
Americii de Nord, către vârful degetului sugerat de 
peninsula Baja. Harta era intitulată „Traseul General al 
Migraţiei Balenelor”. 


66 


Harta avea ataşate informaţii caracteristice grupurilor 
urmărite în prezent. Austin le derula până ce găsi „Daisy”, 
ca nume de fişier. Fişierul avea un link către o hartă ce 
înfăţişa traseul exact al grupului lui Daisy. Grupul înaintase 
constant, apoi se oprise în largul coastelor peninsulei Baja, 
la sud de Tijuana. După o pauză, balenele porniseră din nou 
către nord, mişcându-se mai încet decât până atunci. La un 
moment dat, descriseseră o buclă, ca şi cum ar fi fost 
dezorientate. Austin le urmări drumul întortocheat până ce 
acesta se opri la San Diego. 

Kurt ieşi din fişierul balenei şi accesă câteva alte site-uri. 
După două, trei minute, se lăsă pe spate în scaun şi începu 
să-şi lovească vârfurile degetelor unul de altul. Migraţia 
balenelor se desfăşurase în mod firesc până ce ajunseseră 
într-o anumită zonă. Pe urmă se schimbase ceva. Chibzuia, 
întrebându-se ce era de făcut, când deodată auzi pe cineva 
la uşă. Zavala. 

— Te-ai întors atât de repede de la întâlnire? 

— Mda, i-am spus că trebuie să văd ce face colegul meu 
de cameră, care e bolnav. 

Austin păru alarmat. 

— Nu te-ai lovit la cap azi, nu-i aşa? 

— Trebuie să recunosc că trecerea pe sub un iaht a fost o 
experienţă unică. N-o să mai privesc niciodată legile 
navigaţiei maritime în aceeaşi lumină. 

— Ei bine, te informez că mă simt perfect, aşa că te poţi 
întoarce să reiei lucrurile de unde le-ai lăsat. 

Zavala se aşeză cu zgomot pe canapea. 

— Ştii ce, Kurt, sunt momente când omul trebuie să dea 
dovadă de o oarecare înfrânare. 

Austin se întrebă dacă în încăpere nu intrase cumva o 
clonă de-a lui Zavala, lipsită de apetitul sexual. 

— Sunt de acord fără rezerve, zise el, cu prudenţă. Acum 
spune-mi adevăratul motiv. 

— Am încălcat regula lui Zavala. Nu ies cu femei 
măritate. 

— Şi cum ai aflat că e măritată? 

— Mi-a spus soţul ei. 


67 


— Aha. Era voinic? 

— Puțin mai mic decât un camion cu ciment. 

— Ei, într-un asemenea caz înfrânarea e o decizie extrem 
de înţeleaptă. 

Joe dădu din cap fără convingere. 

— Doamne, ce frumoasă era! zise el, cu un oftat. Tu ce 
isprăvi ai făcut? 

— Am fost la autopsia unor balene. ` 

— Şi eu, care credeam că mie nu mi-a mers bine. In San 
Diego ar trebui să poţi găsi ceva mai amuzant de făcut. 

— Nu mă-ndoiesc, dar eram curios să aflu ce anume a 
omorât balenele alea. 

— Şi au găsit cauza? 

— Plămânii le-au fost distruşi de căldură şi au murit de 
pneumonie. 

— Bizar, spuse Zavala. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Uită-te la fotografia asta de pe 
computer. Am obținut-o de la un satelit meteo al NOAA". 
Arată temperatura apei oceanului. Vezi protuberanta aia 
mică, roşie, din larg, în apropiere de Baja? O schimbare 
bruscă a temperaturii. 

— Vrei să spui că balenele s-au îmbolnăvit la scurt timp 
după ce-au trecut prin zona cu temperatură ridicată? 

— Probabil. Dar mă interesează mult mai mult ce anume 
a dus la modificarea temperaturii. 

— Cred că eşti pe punctul de a sugera o incursiune în 
sudul graniţei. 

— Mi-ar prinde bine un interpret. Paul şi Gamay nu se 
întorc la Arlington decât peste câteva zile. 

— No problemo. Pentru mine e important să-mi păstrez 
legătura cu rădăcinile mexicane. 

Joe se ridică şi o luă spre uşă. 

— Unde te duci? Întrebă Austin. Zavala se uită la ceas. 

— Noaptea e abia la început. Doi burlaci al naibii de 
chipeşi, numai buni de-nsurătoare, stau în camera lor de 


15 National Oceanic and Atmospheric Administration - Administraţia 
Naţională pentru Cercetări Oceanografice şi Atmosferice. 


68 


hotel vorbind despre balene moarte în ape fierbinţi. Nu e 
sănătos, amigo! Am văzut o femeie frumoasă când am 
trecut prin barul hotelului. Părea dornică de companie. 

— Credeam că renunţi la femei. i 

— O amăgire de moment, fiindcă am fost lezat. In plus, 
cred că frumoasa avea şi o prietenă, răspunse Zavala. lar în 
bar cântă o orchestră bună de jazz. 

Pasiunea lui Austin pentru jazzul de calitate venea după 
dragostea faţă de femeile frumoase şi cea pentru bărcile 
rapide. O tequila cu suc de lămâie înainte de culcare ar fi 
putut avea un gust foarte bun. Ca să nu mai vorbim despre 
compania femeilor. Zâmbi larg şi închise capacul laptopului. 


69 


5 


— Cum vă place mâncarea? întrebă doctorul Ramirez. 

Paul şi Gamay schimbară o privire. 

— E extraordinară, spuse ea. 

Şi chiar aşa era, se gândi, lucru de-a dreptul surprinzător. 
Trebuia să-i povestească lui Julien Perlmutter, specialist în 
istorie navală şi gurmand, despre cina asta exotică. Feliile 
de carne albă, subţiri şi delicate, erau condimentate cu 
plante locale şi garnisite cu un sos bogat de friptură, de 
culoare întunecată şi cu cartofi proaspeţi, dulci. Mâncarea 
era servită alături de un vin alb chilian demn de tot 
respectul. Oh, Doamne! Stătuse în junglă atât de mult timp, 
încât începuse să fie mare amatoare de friptură de tapir. 
Data viitoare avea să-şi dorească una de maimuţă 
urlătoare. 

Paul făcu dovada francheţei sale de yankeu. 

— Sunt de acord. E grozavă! N-aş fi bănuit niciodată că 
poate fi atât de gustoasă după ce am văzut cum era adus 
din pădure animalul ăla cu aspect ciudat. 

Ramirez lăsă furculiţa jos, cu o expresie nedumerită. 

— Animal? Pădure... mă tem că nu înţeleg. 

— Tapirul, spuse Gamay, ezitând şi coborându-şi privirea 
în farfurie. 

Ramirez păru uluit, apoi mustaţa îi zvâcni şugubăţ, iar 
bărbatul izbucni într-un hohot sănătos de râs. Işi duse 
şervetul la buze. _ 

— Aţi crezut... Începu din nou să râdă. Îmi cer scuze! Nu 
sunt o gazdă bună. Mă amuz pe socoteala oaspeţilor. Dar 
vă asigur că ăsta nu e animalul pe care l-aţi văzut adus 
după ce fusese vânat. Am cumpărat un porc dintr-un sat 
din vecinătate pentru ospăţul nostru. Făcu o mutră acră. 


70 


Tapir. Nu-mi pot imagina cum o fi fiind. Poate că-i gustos. 
Îşi turnă iarăşi vin şi îşi înălţă paharul într-un toast. O să vă 
simt lipsa, prieteni! Compania voastră a fost foarte plăcută 
şi am purtat multe conversații încântătoare în jurul acestei 
mese. 

— Vă mulţumim, spuse Gamay. Pentru noi a fost o 
experienţă fascinantă. Insă cea mai emoţionantă zi s-ar 
putea să fi fost cea de azi. 

— Ah, da, bietul indian... 

Paul clătină din cap. 

— Imi vine greu să trec peste natura sofisticată a tuturor 
gadgeturilor pe care le avea asupra lui. 

Ramirez îşi desfăcu palmele. 

— Oamenii Ceţurilor sunt un trib misterios. 

— Ce ştiţi despre ei? întrebă Gamay, simțind cum i se 
trezea curiozitatea ştiinţifică. 

Inainte de a-şi lua doctoratul în biologie marină la 
Institutul de  Oceanografie Scripps, se ocupase de 
arheologia marină şi făcuse mai multe cursuri de 
antropologie pe durata studiilor de la University of North 
Carolina. 

Ramirez sorbi din vin, dădu apreciativ din cap şi rămase 
cu privirea în gol, punându-şi gândurile în ordine. Prin 
ferestrele acoperite cu plasă se auzeau zumzăitul şi târâitul 
numeroaselor insecte tropicale, un concert ce oferea un 
fundal potrivit poveştilor despre junglă. 

— Mai întâi, spuse el, după un moment de reflecţie, 
acum, când stăm aici, pe această insulă de civilizaţie, cu 
soba de gătit cu propan şi cu generatorul de electricitate, 
trebuie să înţelegeţi că, nu cu mulţi ani în urmă, am fi fost 
morţi după câteva minute dacă am fi hoinărit prin această 
parte a junglei. Zona era locuită de indieni sălbatici. 
Vânătoarea de capete şi canibalismul erau la ordinea zilei. 
Oricine, fie el misionar care aducea cuvântul lui Dumnezeu 
sau un vânător în căutare de piei de animale, era 
considerat un intrus care trebuie ucis. Oamenii ăştia au fost 
îmblânziţi cu foarte puţină vreme în urmă. 

— Cu excepţia tribului Chulo, îndrăzni Gamay să adauge. 


71 


— Corect. Au preferat să se retragă către adâncul junglei 
în loc să se lase pacificaţi. Trebuie să recunosc că azi am 
aflat mai multe despre ei decât în cei trei ani de când 
trăiesc aici. Aveam dubii serioase în privinţa existentei lor. 
Cu tribul ăsta trebuie să desparţi adevărul de legendă. 
Ceilalţi indieni ocolesc pădurea de dincolo de Marile 
Cascade. Spun că oamenii care intră pe teritoriul Chulo nu 
se mai întorc niciodată. Aşa cum aţi văzut astăzi, teama 
asta e reală. Astea sunt puţinele adevăruri cunoscute. 

— Şi legenda? întrebă Gamay. 

— Pot deveni invizibili, zâmbi Ramirez. Pot zbura. Pot 
trece prin obstacole solide. Sunt mai degrabă stafii sau 
duhuri decât oameni. Nu pot fi ucişi cu arme obişnuite. 

— Gaura de glonţ pe care am văzut-o anulează legenda 
asta, zise Paul. 

— Aşa s-ar părea încuviinţă Ramirez. Mai e şi o altă 
poveste, încă mai interesantă. Se pare că tribul e unul 
matriarhal. Îl conduce o femeie. De fapt, o zeiţă. 

— O amazoană? sugeră Gamay. 

În loc de răspuns, Ramirez scoase ceva din buzunar. Era 
pandantivul pe care îl purtase mortul la gât. 

— Poate asta e zeiţa noastră înaripată. Se spune că îşi 
protejează tribul şi că răzbunarea ei e cumplită. 

— Cea căreia trebuie să i te supui, rosti Gamay, cu o 
expresie teatrală. 

— Poftim? 

Gamay zâmbi. 

— E un citat dintr-o poveste de aventuri, pe care am citit- 
o în copilărie. Despre o zeiţă a junglei, care trăia de o mie 
de ani fără să-mbătrânească. 

Paul luă pandantivul şi se apucă să-l studieze. 

— Zeiţă sau nu, nu l-a apărat cine ştie ce pe băştinaşul 
asta. 

Bărbatul mai vârstnic se întunecă la faţă. 

— Da, dar, în acelaşi timp... 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Gamay. 

— Sunt oarecum îngrijorat. Unul dintre săteni a venit la 
mine. Spune că în junglă e o agitaţie prevestitoare de 


72 


necazuri. 

— Ce fel de necazuri? întrebă Paul. 

— Nu ştia. Ştia doar că au legătură cu indianul ucis. 

— In ce fel? se interesă Gamay. 

— Nu pot spune cu exactitate. Ramirez îşi curmă vorba 
preţ de o clipă. În pădurea asta sunt ucise fiinţe în orice 
moment. Insectele, animalele şi păsările sunt implicate, 
fără încetare, într-o luptă violentă pentru viaţă. Numai că în 
acest haos însângerat există un echilibru. Ochii lui adânciţi 
în orbite părură să se întunece mai tare. Mă tem că 
uciderea indianului a dezechilibrat lucrurile. 

— Poate că zeiţa amazoană e pe punctul de a se 
răzbuna, zise Paul, înapoindu-i medalionul. 

Ramirez îl prinse de şnurul de piele, legănându-l încoace 
şi încolo, de parcă ar fi fost Svengali!€, folosind un procedeu 
de hipnoză. 

— Ca om de ştiinţă, trebuie să lucrez cu fapte. Existenţa 
cuiva care are o puşcă şi nu ezită s-o folosească e un fapt. 
Fie indianul colinda în afara teritoriului său, fie teritoriul a 
fost invadat de cineva care deţine o armă. 

— Aveţi vreo idee cine ar putea fi acest cineva? întrebă 
Gamay. 

— Poate. Ştiţi câte ceva despre industria cauciucului? Cei 
doi Trout clătinară din cap. 

— Acum o sută de ani, arborii de cauciuc creşteau numai 
în jungla amazoniană. Un savant englez a furat însă câteva 
seminţe, din care-a luat fiinţă o mare plantație în est. Acum 
se întâmplă acelaşi lucru. Şamanul care ne-a însoţit azi, în 
grupul care a luat parte la înmormântare, e un mic şarlatan 
când e vorba să alunge demoni, dar cunoaşte 
întrebuinţarea medicinală a sute de plante din junglă. 
Oamenii vin aici dându-se drept savanţi, dar în realitate 
sunt nişte pirați, în căutare de plante medicinale. Vând 
patentele unor companii farmaceutice multinaționale. 
Uneori lucrează chiar pentru aceste companii. În ambele 


16 Personaj din romanul Trilby al lui George du Maurier, devenit un 
simbol al hipnotizatorului cu intenţii rele (n.red.). 


73 


cazuri, companiile fac avere, în timp ce băştinaşii care au 
păstrat cunoştinţele nu primesc nimic. Ba chiar mai rău, 
unii vin uneori aici şi iau plantele medicinale. 

— Şi credeţi că unul dintre aceşti „piraţi” l-a torturat şi l-a 
împuşcat pe indian? întrebă Paul. 

— E posibil. Când sunt în joc milioane, viaţa unui biet 
indian nu valorează nimic. Nu ştiu de ce l-au împuşcat. E 
posibil să fi văzut ceva ce nu trebuia să vadă. Locuitorii 
junglei cunosc tainele plantelor de generaţii. 

— Încearcă cineva să-i oprească pe pirați? zise Gamay. 

— Există o problemă. Uneori oficialităţile din guvern sunt 
mână în mână cu companiile farmaceutice. Mizele sunt 
foarte mari. Guvernele nu prea se sinchisesc de populaţia 
indigenă. Le preocupă numai vânzarea cunoştinţelor despre 
plante moştenite de băştinaşi celui care plăteşte mai mult. 

— Aşa că pirateria merge înainte, scăpată de sub 
control? 

— Nu tocmai. Universitățile trimit echipe de savanţi 
autentici pentru a lua urma piraţilor. Şi ei studiază plantele, 
dar, în acelaşi timp, stau de vorbă cu indienii şi se 
interesează dacă nu cumva au apărut străini care să pună 
întrebări. Vecinii noştri din Brazilia au încercat să-i oprească 
pe hoţii de cunoştinţe moştenite aducându-i în faţa 
tribunalului. Au dat în judecată un savant care clasifica 
seminţele şi scoarţa copacilor folosite de indieni ca leacuri 
şi l-au acuzat că fură cunoştinţele indigenilor. 

— O acuzaţie cu care e greu să obţii o condamnare, 
observă Paul. 

— De acord. Brazilia orientează totodată legislaţia către 
protecţia biodiversităţii, aşa că se fac progrese, deşi nu 
foarte mari. Vorbim despre companii farmaceutice cu 
resurse de ordinul miliardelor de dolari. Nu e o luptă 
purtată de pe poziţii egale. 

Lui Gamay îi trecu ceva prin gând. 

— Universitatea dumneavoastră e implicată? 

— Da, zise el. Am avut echipe, din când în când. Dar 
avem prea puţin bani pentru o activitate poliţienească 
neîntreruptă. 


74 


Nu era răspunsul aşteptat de Gamay, dar ea nu insistă. 

— Aş vrea să putem face ceva. 

— Puteţi, spuse Ramirez, cu un zâmbet larg. Vreau să vă 
cer o favoare. Dar vă rog să nu vă simţiţi obligaţi să mi-o 
acordaţi. 

— Puneţi-ne la încercare, spuse Paul, cu bunăvoință. 

— Foarte bine. La vreo câteva ore distanţă de aici, pe 
malul râului, e o altă aşezare. Olandezul care stă acolo n- 
are staţie radio. S-ar putea să fi auzit că a fost ucis un 
chulo. Oricum, locuitorii ar trebui să fie înştiinţaţi, în 
eventualitatea în care vor exista represalii. 

Îşi întinse piciorul. Glezna era bine înfăşurată cu un 
bandaj. 

— Eu abia pot să merg. Nu cred că e fractură, dar este o 
luxaţie gravă. Mă întrebam dacă nu v-aţi putea duce acolo 
în locul meu. Aţi putea ajunge foarte repede. 

— Cum stau lucrurile cu barca pentru aprovizionare? se 
interesă Gamay. 

—O să sosească mâine, pe seară, aşa cum o şi 
aşteptăm. Va rămâne aici peste noapte. O să vă-ntoarceţi 
înainte de a pleca barca înapoi. 

— Nu văd de ce n-am putea s-o facem, spuse Gamay, 
oprindu-se brusc din vorbă atunci când surprinse privirea 
nedumerită a soţului ei. Dacă Paul crede că e OK. 

— Păi... 

— Ah, îmi cer scuze! Rugămintea mea a creat un 
dezacord în familie. 

— 0, nu, îl linişti Paul. Nu e decât prudenţa mea, 
deprinsă în New England. Bineînţeles că ne face plăcere să 
dăm o mână de ajutor! 

— Minunat! Îi pun pe oamenii mei să vă facă rost de 
provizii şi să facă plinul bărcii mele. O să navigheze pe râu 
mai repede decât ambarcaţiunea voastră gonflabilă. Ar 
putea face drumul dus-întors în aceeaşi zi. 

— Credeam că-n sat n-aveţi decât pirogi, spuse Gamay. 
Ramirez zâmbi. 

— Da, sunt satisfăcătoare pentru majoritatea nevoilor 
mele, dar, din când în când, e de dorit un mijloc de 


75 


transport mai eficient. 

Ea ridică din umeri. 

— Povesteşte-ne mai multe despre cel căruia îi spui 
Olandezul. 

— Dieter e de fapt neamt. E un comerciant însurat cu o 
băştinaşă. Vine pe aici din când în când, dar de cele mai 
multe ori îşi trimite oamenii, o dată pe lună, cu o listă pe 
care le-o dăm noi celor cu barca de aprovizionare. După 
părerea mea, e un personaj insipid, dar ăsta nu reprezintă 
un motiv să nu-l avertizez în privinţa unui posibil pericol. 
Ramirez tăcu o clipă. N-aveţi nici o obligaţie. E adevărat că 
lucrurile astea nu vă privesc, sunteţi oameni de ştiinţă, nu 
aventurieri. Mai ales frumoasa senora Trout. 

— Credem că ne putem descurca, zise Gamay, privindu- 
şi amuzată bărbatul. 

Vorbele ei nu constituiau o simplă bravadă, căci, făcând 
parte din Echipa de Misiuni Speciale a NUMA, ea şi soţul ei 
primiseră însărcinări periculoase în repetate rânduri. Oricât 
de atrăgător ar fi arătat, Gamay nu era o floare delicată. In 
Racine, Wisconsin, locul unde se născuse, fusese o 
băieţoaică, alergase de colo-colo cu o gaşcă de băieţi şi 
ajunsese apoi să se simtă în largul ei printre bărbaţi. 

— Bine, atunci ne-am înţeles. După desert bem câte un 
pahar de brandy şi ne retragem, ca să vă puteţi trezi când 
se crapă de ziuă. 

Ceva mai târziu, când se aflau în camera lor, pregătindu- 
se de culcare, Gamay îl întrebă pe Paul: 

— De ce-ai ezitat când a fost vorba să-l ajutăm pe 
doctorul Ramirez? 

— Din două motive. Să începem cu faptul că această 
mică excursie colaterală n-are nimic de-a face cu misiunea 
primită de la NUMA. 

Paul se feri de perna aruncată spre capul lui. 

— De când respecţi tu regulamentul NUMA? întrebă 
Gamay. 

— Îl respect, ca şi tine, atunci când e convenabil. Am 
extins regulile, dar nu le-am încălcat niciodată. 

— Atunci să le mai extindem puţin spunând că râul ăsta 


76 


face parte integrantă din ocean, aşa că moartea unui om al 
cărui cadavru a fost găsit pe apa lui trebuie investigată de 
Echipa de Misiuni Speciale. Trebuie cumva să-ţi aduc 
aminte că echipa asta a fost înfiinţată tocmai pentru a 
rezolva probleme cărora nu le dă de capăt altcineva? 

— Argumentul nu e de lepădat, dar nu miza prea mult pe 
puterea ta de convingere. Dacă n-ai fi sugerat tu să ne 
ocupăm de chestia asta, aş fi făcut-o eu. Pe o bază la fel de 
şubredă, mă văd nevoit să adaug. Am o aversiune faţă de 
cazurile în care cineva scapă nepedepsit pentru crimă. 

— Şi eu. Ai idee de unde ar trebui să-ncepem? 

— M-am ocupat deja de asta. Nu te lăsa amăgită de firea 
mea taciturnă, de tip din Cape Cod. 

— Niciodată într-o sută de ani, iubitule! 

— Revenind la întrebarea iniţială, motivul ezitării a fost 
surprinderea mea. E prima dată când vorbeşte Ramirez 
despre barca lui. Ne-a lăsat impresia că foloseşte pirogi. |ţi 
aduci aminte cât s-a agitat, spunând ce grozavă e mica 
noastră bărcuţă gonflabilă? Am adulmecat pe-aici într-una 
dintre zile şi am dat peste o baracă unde e adăpostit un 
hidroglisor. 

Ea se ridică într-un cot. 

— Un hidroglisor? Păi şi de ce n-a spus nimic? 

— Mi se pare evident. Nu vrea să ştie nimeni. Cred că 
prietenul nostru Ramirez e mult mai sofisticat decât pare. 

— Şi eu am aceeaşi impresie. Cred că n-a fost întru totul 
sincer vorbind despre trimiterea a doi şoareci de bibliotecă 
savanţi într-o misiune potenţial periculoasă. Noi i-am 
povestit suficient de multe despre Echipa de Misiuni 
Speciale cât să-şi dea seama cam cu ce ne ocupăm atunci 
când nu numărăm delfinii de râu. Cred că vrea ca NUMA să 
se amestece în povestea asta. 

— Se pare că am jucat exact pe mâna lui, dar nu sunt 
sigur că înţeleg de ce a trebuit să se poarte atât de 
machiavelic. 

— Am o idee, spuse Gamay. Vorbea despre savanții de la 
universitate, cei care acţionează ca o poliţie bio. El e un 
savant de la universitate, într-un fel, a evitat să spună că e 


77 


implicat. 

— Am băgat de seamă. Paul se întinse în pat şi închise 
ochii. Deci tu crezi că, în realitate, e un poliţai bio, deghizat 
în botanist? 

— Ar avea sens. Gamay se întrerupse, dusă pe gânduri. 
Mărturisesc că adevăratul motiv pentru care vreau să 
investighez toate astea se află în săculeţii pe care i-am 
găsit la chulo. Sunt intrigată, fiindcă nu pricep cum a făcut 
rost un indian înapoiat de toate jucăriile alea pentru care e 
nevoie de o tehnologie înaltă, tu nu? 

Din partea cealaltă a patului nu se auzi nici un sunet, cu 
excepţia unei respiraţii domoale. Paul îşi folosise faimosul 
talent de a adormi la comandă. Gamay clătină din cap, îşi 
trase păturile până peste umeri şi făcu acelaşi lucru. 
Trebuiau să se trezească odată cu soarele şi se aştepta ca 
ziua următoare să fie una foarte lungă. 


78 


6 


Vameşul mexican se aplecă pe fereastra gheretei sale şi 
îi studie pe cei doi bărbaţi din camioneta Ford albă. Purtau 
pantaloni scurţi uzaţi şi tricouri, ochelari de soare Foster 
Grant şi  şepci de baseball împodobite cu siglele 
ademenitoare ale unor magazine de momeli. 

— Scopul vizitei? îl întrebă pe bărbatul voinic de la volan. 
Şoferul arătă cu degetul mare peste umăr, către beţele de 
pescuit şi cutiile cu cârlige de undiţă din spate. 

— Mergem la pescuit. 

— Aş vrea să vă pot însoţi, spuse agentul cu un zâmbet şi 
îşi flutură mâna, făcându-le semn să intre în Tijuana. 

— Ce-i cu obiceiurile astea gen Spioni ca noi!'? spuse 
Zavala, aflat pe scaunul pasagerului, în timp ce demarau. 
Era suficient să-i arătăm legitimaţiile de la NUMA. 

Austin rânji. 

— E mai amuzant aşa. 

— Avem noroc că trăsăturile noastre proeminente nu se 
potrivesc cu profilul teroristului sau al traficantului de 
droguri. 

— Prefer să mă gândesc că suntem nişte virtuozi ai 
deghizării. Austin aruncă o privire spre Zavala şi clătină din 
cap. Apropo, sper că ţi-ai luat paşaportul american. N-aş 
vrea să rămâi blocat în Mexic. 

— Nici o problema. N-ar fi prima dată când se furişează 
un Zavala dincolo de graniţă. 

În anii 1960, părinţii lui Zavala traversaseră cu greu Rio 
Grande, venind din Morales, Mexic, locul unde se născuseră 
şi crescuseră. La vremea aceea, mama lui era gravidă în 
şapte luni. Starea în care se afla nu se pusese în calea 
hotărârii ei de a-şi aduce nou-născutul pe lume în Æl 


17 Spies Like Us, titlul unui film produs în 1985 şi avându-i ca 
protagonişti pe Dan Aykroyd şi Chevy Chase (n.tr.) 
79 


Norte!5. Reuşiseră să ajungă în Santa Fe, New Mexico, unde 
se născuse Zavala. Mulțumită îndemânării de tâmplar şi 
sculptor în lemn, tatăl său îşi găsise tot timpul de lucru 
pentru clienţi bogaţi, care îşi construiau case elegante în 
regiune. Aceiaşi oameni influenţi îl ajutaseră atunci când 
solicitase cartea verde şi, mai târziu, cetăţenia americană. 

Camioneta era împrumutată de la echipa de întreţinere a 
bărcii Red Ink, fiindcă maşinile închiriate nu puteau trece 
graniţa în Mexic. După plecarea de la hotelul lor din San 
Diego, se îndreptaseră spre sud, trecând prin Chula Vista, 
oraşul de frontieră care nu e nici mexican, nici american, ci 
un loc unde se contopesc cele două naţiuni. Odată intraţi în 
Mexic, trecură pe la periferia străzilor întortocheate şi 
murdare din Tijuana, apoi pătrunseră pe MEX 1, autostrada 
Carretera  Transpeninsula, care străbate în întregime 
peninsula Baja California. Dincolo de El Rosarita, cu 
aglomeraţia sa de magazine cu suvenire, moteluri şi tonete 
cu taco!*, localurile şi magazinele ieftine şi zgomotoase 
începură să se rărească. Autostrada ajunse în curând să fie 
flancată de ogoare şi de dealuri golaşe în stânga, pe când 
în dreapta se curbau apele de smarald ale golfului cunoscut 
sub numele de Todos Los Santos. La vreo oră după ce 
părăsiseră Tijuana, ieşiră de pe autostradă şi intrară în 
Ensenada. 

Austin cunoştea staţiunea şi oraşul pescăresc din zilele în 
care luase parte la cursa de bărci cu pânze Newport- 
Ensenada. Linia neoficială de finiş se aflase la Hussong's 
Cantina, un bar vechi, părăginit, cu podelele acoperite de 
rumeguş. Inainte ca autostrada să aducă turiştii şi dolarii 
lor, adevărata frontieră era Baja California Norte. În epoca 
sa de glorie, Hussong's fusese un loc de întâlnire al 
personajelor locale pitoreşti şi al tipilor grosolani, precum şi 
al marinarilor, pescarilor şi participanţilor la curse auto, 
care cunoscuseră Ensenada pe vremea când era ultimul 


18 Termen folosit în America Latină pentru a desemna Statele Unite 
(n.tr.) 
19 Tortilla (plăcinta) din mălai umplută cu carne (n.tr.) 


80 


avanpost al civilizaţiei de pe drumul până în La Paz, adică 
de pe întreaga lungime de o mie trei sute de kilometri a 
peninsulei Baja. Hussong's era unul dintre acele baruri 
legendare, gen Foxi's din Insulele Virgine sau Capt'n Tony's 
din Key West, unde a ajuns toată lumea. Imediat ce trecură 
pragul, Austin se binedispuse la vederea câtorva chefiii 
soioşi care îşi aminteau, probabil, zilele bune de odinioară, 
când tequila curgea în valuri, iar poliţia făcea naveta între 
local şi puşcăria din localitate. 

Se instalară la o masă şi comandară huevos rancheros. 

— Ah, o adevărată mâncare tradiţională, spuse Zavala, 
savurând o îmbucătură de omletă condimentată cu salsa. 

Austin studiase o vreme expresia îndurerată a capului de 
elan care stătea deasupra barului. Incă întrebându-se cum 
de ajunsese un elan în Mexic, îşi întoarse din nou atenţia 
asupra hărţii peninsulei Baja, întinsă pe masă, în faţa lui, 
alături de fotografia din satelit care arăta temperatura apei. 

— Aici mergem, zise el, arătând cu degetul pe hartă. 
Anomalia de temperatură se află în apropierea acestui golf. 

Zavala termină de mâncat cu un zâmbet de plăcere şi 
deschise ghidul turistic al Mexicului, editat de Baedecker. 

— Aici scrie că ballena gris sau balena cenuşie stă în 
apele din largul coastelor peninsulei Baja din decembrie 
până în martie, pentru a se împerechea şi a-şi naşte puii. 
Balenele ajung până la o greutate de douăzeci şi cinci de 
tone şi au lungimi cuprinse între trei şi cincisprezece metri. 
În timpul împerecherii, un mascul ţine femela pe loc, în 
timp ce un altul... Se crispă. Cred c-o să sar peste partea 
asta. Balena cenuşie a fost aproape exterminată ca urmare 
a vânătorii în scopuri comerciale, dar în 1947 a devenit 
specie protejată. Joe îşi întrerupse lectura. Dă-mi voie să te- 
ntreb ceva. Ştiu că nutreşti mult respect faţă de tot ceea ce 
înoată în mare, dar nu m-am gândit niciodată la tine ca la 
un iubitor de balene. De unde atâta interes? De ce nu 
lăsăm asta în seama Agenţiei pentru Protecţia Mediului, sau 
a Departamentului de Protecţie a Animalelor Marine şi 
Sălbatice? 

— Excelentă întrebare! Aş putea spune că vreau să aflu 


81 


ce anume a declanşat succesiunea de evenimente care a 
culminat cu Scufundarea unei bărci de curse. Dar mai 
există şi un alt motiv, pe care nu-l pot descrie cu exactitate. 
In ochii lui Austin apăru o căutătură meditativă. Imi aduce 
aminte de câteva scufundări înspăimântătoare pe care le- 
am avut. Ştii despre ce vorbesc. Inoţi, totul pare perfect şi 
deodată ţi se zbârleşte părul pe ceafă, simţi un bulgăre de 
gheaţă în stomac şi ai senzaţia cumplită că nu eşti singur, 
că te pândeşte ceva. Ceva flămând. 

— Sigur, răspunse Zavala, dus pe gânduri. Dar, de obicei, 
e ceva care trece dincolo de asta. Imi imaginez că în 
spatele meu e cel mai mare, mai afurisit şi mai flămând 
rechin din ocean şi că se gândeşte cât de mult timp a trecut 
de când n-a mai avut parte de o mâncare mexicană 
autentică. Joe luă încă o îmbucătură de huevos. Dar, când 
mă uit în jur, acolo nu e nimic, sau nu e decât un peştişor 
cât degetul, care mă priveşte cu resentimente. 

— Marea e învăluită în mister, spuse Austin, privind în 
gol. 

— Asta-i o şaradă? 

— Intr-un fel. E un citat din Joseph Conrad. „Marea nu se 
schimbă niciodată şi, oricât de des le-ar pomeni oamenii, 
lucrările sale rămân învăluite în mister.” Austin bătu cu 
vârful degetului în hartă. Balenele mor în fiecare zi. Unele 
pier din cauze fireşti. Altele se încurcă în plasele de pescuit 
şi mor de foame, sau sunt izbite de vreo navă, sau mor din 
pricina poluării, fiindcă unii îşi închipuie că e în regulă să 
foloseşti oceanul drept depozit de deşeuri toxice. Se 
întrerupse o clipă. Dar cele întâmplate nu se încadrează în 
nici una dintre aceste categorii. Chiar şi fără amestecul 
oamenilor, natura se  dezechilibrează permanent, 
adaptându-se şi readaptându-se fără încetare. Numai că 
asta nu presupune o lipsă a armoniei. E ca o improvizație 
făcută de o orchestră bună de jazz, ca un solo de pian al lui 
Ahmad Jamal, spulberându-şi ritmul şi regăsindu-l în 
următoarea frază muzicală. Austin lăsă să-i scape un hohot 
de râs. La naiba, vorbesc fără sens! 

— Nu uita că ţi-am văzut colecţia de discuri de jazz, Kurt. 


82 


Vrei să spui că aici e o notă supărătoare. 

— Mai degrabă o distonantă universală. Se mai gândi o 
clipă, îmi place mai mult analogia ta. Am senzaţia că un 
rechin mare şi furios stă la pândă exact dincolo de limita 
câmpului meu vizual şi că e al dracului de flămând. 

Zavala îşi împinse într-o parte farfuria goală. 

— Aşa cum se spune la mine acasă, cel mai bun moment 
pentru pescuit e acela în care peştele e flămând. 

— Din întâmplare, ştiu că ai crescut în deşert, amigo, zise 
Austin, ridicându-se. Dar sunt de acord cu tine. Hai la 
pescuit! 

Plecând din Ensenada, reintrară pe autostradă şi se 
îndreptară spre sud. Aşa cum se întâmplase şi la Tijuana, 
zona comercială se îngustă treptat şi dispăru cu totul atunci 
când autostrada se reduse la două benzi. O părăsiră dincolo 
de Maneadero şi străbătură şosele lăturalnice, printre 
ogoare, ferme împrăştiate şi clădiri vechi, înălțate de 
misionari, pentru a ajunge în cele din urmă pe un drum 
accidentat, într-un ţinut pustiu, cu dealuri învăluite în ceaţă 
ce coborau blând către mare. Zavala, care era călăuză, se 
uită pe hartă. 

— Aproape c-am ajuns. După următoarea cotitură, spuse 
el. 

Austin nu ştia la ce ar fi trebuit să se aştepte. Chiar şi 
aşa, fu surprins atunci când ajunseră dincolo de curbă şi 
dădu cu ochii de un indicator în spaniolă şi în engleză, ale 
cărui litere îngrijit conturate anunțau că se aflau pe 
domeniul companiei Baja Tortilla. Trase maşina pe dreapta. 
Indicatorul se afla la începutul unei alei lungi, neasfaltate, 
pe marginile căreia fuseseră plantați copaci. În capătul 
opus se zărea o clădire de mari dimensiuni. 

Austin se sprijini de volan şi îşi împinse în susul frunţii 
ochelarii de soare marca Foster Grant. 

— Eşti sígur că ăsta e locul? 

Zavala îi întinse harta, pentru a o studia cu ochii lui. 

— Ăsta e, îi răspunse. 

— Se pare c-am făcut drumul degeaba. 

— Poate că nu, zise Zavala. Huevos rancheros a fost 


83 


excelentă, iar eu mi-am luat un nou tricou cu sigla 
Hussong's Cantina. 

Austin îşi miji ochii. 

— Coincidenţele îmi trezesc suspiciuni. Pe indicatorul 
ăsta scrie „Vizitatorii sunt bineveniţi”. De vreme ce tot am 
ajuns aici, hai să-i credem pe cuvânt. 

Scoase camioneta de pe autostradă şi parcurse o 
distanţă de câteva sute de metri, până într-o parcare îngrijit 
amenajată, acoperită cu pietriş, cu spaţii trasate pentru 
maşinile vizitatorilor. Mai multe automobile cu numere de 
înmatriculare din California şi două autocare pentru 
excursionişti erau parcate în faţa clădirii, o construcţie din 
tablă ondulată de aluminiu, cu portaluri din chirpici ca 
faţadă şi cu acoperiş de ţiglă, în stil spaniol. Mirosul de 
porumb copt pătrunse în camionetă prin geamurile 
deschise. 

— O deghizare diabolic de ingenioasă, spuse Zavala. 

— Nu mă aşteptam să văd o firmă cu neon pe care să 
scrie: „Tipii care au omorât balenele vă urează bun venit”. 

— Mi-aş dori să fi avut pistoalele la noi, zise Zavala, cu o 
gravitate prefăcută. Nu ştii niciodată când te poate ataca o 
tortilla sălbatică. Am auzit cândva istorisindu-se că, în 
Nogales, cineva a fost stâlcit în bătaie de un burrito... 

— Păstrează povestea asta pentru drumul de întoarcere. 

Austin cobori din maşină şi deschise drumul către uşa din 
lemn întunecat, cu sculpturi bogate, de la intrarea 
principală. 

Pătrunseră în încăperea recepţiei, văruită în alb. O 
mexicancă tânără îi întâmpină zâmbindu-le din spatele unui 
birou. 

— Buenos dias, spuse ea. Sunteţi norocoşi. Turul fabricii 
de tortilla abia a început. Nu faceţi parte dintr-un grup de 
pe un vas de croazieră? 

Austin îşi reţinu un zâmbet. 

— Suntem pe cont propriu. Eram în trecere şi am văzut 
indicatorul. 

Recepţionera zâmbi din nou şi îi rugă să se alăture unui 
grup de oameni în vârstă, mai ales americani şi, judecând 


84 


după accent, mai ales din Midwest. Apoi, întrucât avea şi 
funcţia de ghid, aceeaşi recepţioneră îi conduse în brutărie. 

— In Mexic, porumbul a însemnat întotdeauna viaţă, iar 
tortilla a fost vreme de secole hrana de bază a mexicanilor, 
fie ei indieni sau colonişti spanioli. 

O urmară către locul unde sacii de porumb erau goliţi în 
maşinile de măcinat. 

— Vreme de mulţi ani, oamenii şi-au pregătit tortilla 
acasă. Porumbul era măcinat şi transformat în mălai, se 
amesteca apoi cu apă pentru a face aluatul, numit masa, 
care era întins, tăiat şi presat, urmând să fie copt pe vatră. 
Odată ce a crescut cererea, atât în Mexic cât şi, mai ales, în 
Statele Unite, industria de fabricare a tortillelor a devenit 
mult mai centralizată. Ceea ce ne-a permis să ne 
modernizăm unităţile de producţie, pentru ca operaţiunile 
să fie mult mai eficiente şi mai igienice. 

— Dacă piaţa pentru clătitele mexicane e în Statele 
Unite, spuse Austin, cu voce scăzută, în timp ce îşi târşâiau 
picioarele în urma celorlalţi, de ce nu e locul ăsta mai 
aproape de graniţă? De ce le fac tocmai aici şi le transportă 
până-n celălalt capăt al autostrăzii? 

— Bună întrebare, zise Zavala. În Mexic, afacerea cu 
tortille e un monopol bine controlat, condus de indivizi aflaţi 
în relaţii strânse cu guvernul. E o industrie de pe urma 
căreia se scot miliarde de dolari. Chiar dacă ar exista un 
motiv întemeiat pentru a plasa fabrica asta atât de departe 
în sud, de ce s-o construieşti cu vedere la ocean? E un loc 
frumos pentru un hotel de lux, dar de ce să-l alegi pentru o 
întreprindere ca asta? 

Turul îi conduse pe lângă mixerele pentru aluat, care 
alimentau maşinile ce produceau sute de tortilla pe minut, 
plăcintele subțiri fiind scoase pe benzi rulante, 
supravegheate de muncitori în halate albe, proaspăt 
spălate, purtând acoperitoare de cap din plastic. Ghida 
conducea grupul către compartimentele de ambalare şi 
expediere, când Austin zări o uşă pe care scria ceva în 
limba spaniolă. 

— Accesul persoanelor străine interzis? îl întrebă pe 


85 


Zavala. 

Joe dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Am aflat tot ce voiam să ştiu despre burrito şi 
enchilada. 

Austin făcu un pas în lateral şi încercă uşa. Era descuiată. 

— Am de gând s-arunc o privire. 

— Cu tot respectul pentru talentele tale de detectiv, 
spuse Zavala, uitându-se la statura impozantă a celuilalt şi 
la părul lui de un alb care-ţi lua ochii, nu prea te poţi pierde 
printre muncitorii de aici. Eu aş atrage atenţia mai puţin 
decât un gringo uriaş care se furişează pe coridoare. 

Zavala avea dreptate. 

— In regulă, fă-o tu pe spionul. Fii cu băgare de seamă. 
Ne întâlnim la sfârşitul turului. Dacă-ntreabă ghida, îi spun 
că te-ai dus la toaletă. 

Zavala îi făcu cu ochiul şi se strecură dincolo de uşă. Era 
convins că se putea folosi de farmecele sale pentru a ieşi 
din orice situaţie şi îşi ticluise deja în minte o poveste în 
care se rătăcise căutând e/ bano. Se pomeni într-un coridor 
lung, fără ferestre şi fără nici o altă deschidere cu excepţia 
unei uşi de oţel aflate în capătul opus. Străbătu culoarul şi 
îşi lipi urechea de aceasta. Nu auzi nimic, aşa că încercă 
mânerul. Uşa era încuiată. 

Căută în buzunar şi scoase de acolo un briceag din 
dotarea armatei elveţiene, care prezenta unele modificări şi 
din cauza căruia ar fi fost arestat în locurile unde deținerea 
uneltelor de spărgător era ilegală. Accesoriile standard, 
cum ar fi forfecuţa, pila de unghii şi desfăcătorul de 
conserve fuseseră înlocuite cu şperacle pentru tipurile cele 
mai întâlnite de încuietori. La a patra încercare, auzi 
broasca descuindu-se. Dincolo de uşă, un alt coridor cobora 
în pantă. Spre deosebire de primul, acesta avea mai multe 
uşi. Toate erau încuiate, cu excepţia uneia, care dădea într- 
o magazie. 

Lăzile erau încuiate, dar le-ar fi putut deschide cu 
şperaclul, dacă ar fi avut timp. Se uită la ceas. Turul avea 
să se încheie în curând. Pe peretele opus se găseau rafturi 
pline cu halate albe, împăturite cu grijă. Găsi unul care i se 


86 


potrivea şi îl îmbrăcă. Într-un dulăpior cu rechizite dădu 
peste un suport pentru coli de scris. Se strecură din nou pe 
culoar şi îşi continuă drumul până la o a treia uşă. Era tot 
încuiată, dar, după câteva încercări, reuşi s-o deschidă. 

Se pomeni pe o platformă supraînălţată, care domina o 
încăpere largă. Platforma ducea către o serie de pasarele 
care traversau o reţea de ţevi interconectate, orizontale şi 
verticale. Huruitul profund al unei maşinării părea să vină 
de pretutindeni şi nu reuşi să-i identifice sursa. Cobori o 
serie de trepte. Ţevile ieşeau din podea, apoi se îndoiau în 
unghi drept, dispărând în perete. Canalizarea fabricii de 
tortilla, presupuse el. În capătul încăperii se afla o altă uşă. 
Nu era încuiată. O deschise cu prudenţă şi briza rece a 
oceanului îl izbi în faţă. 

Uimirea îi tăie răsuflarea. Stătea pe o altă platformă, mai 
mică, situată în partea de sus şi în lateralul unei stânci, cu 
faţa către o lagună aflată cu vreo şaizeci de metri sub el. 
Priveliştea era superbă şi se întrebă din nou de ce nu 
plasase nimeni un hotel în locul acela, în loc să 
construiască o fabrică. Presupuse ca aceasta din urmă se 
afla dincolo de buza stâncii, iar el privea sub un unghi din 
care nu putea s-o vadă. Se uită din nou în jos. Apa scălda 
pietrele zimţate în valuri mici, înspumate. La unul din 
capete, platforma avea o poartă care dădea într-un spaţiu 
gol, fără nici un fel de trepte care să conducă în sus sau în 
jos. Ciudat. La vreo doi metri de poartă începea o şină de 
metal ce cobora de-a lungul stâncii şi dispărea în apă. . 

Urmări şina cu privirea, până jos, în lagună. Intr-o 
anumită zonă, apa părea mai întunecată decât în jur. Ar fi 
putut fi alge şi alte ierburi marine, aduse de valuri printre 
pietre. În timp ce privea, apa bolborosi cu putere la baza 
stâncii şi un obiect mare, strălucitor, în formă de ou, ţâşni 
brusc din ocean şi prinse să se înalțe pe suprafaţa laterală. 
Fireşte! Şina era pentru un lift. Oul urca mişcându-se 
uniform. Avea să ajungă în dreptul lui în decurs de câteva 
secunde. Zavala se trase înapoi, în imensa încăpere a 
ţevilor, lăsând uşa uşor întredeschisă. 

Construit din sticlă sau dintr-un plastic cu o tentă 


87 


întunecată, care părea să se confunde cu nuanţa stâncii, 
oul se opri la platformă. Apoi se deschise o uşă, pe care 
ieşiră doi bărbaţi în combinezoane albe. Zavala se repezi 
către scări. Peste câteva secunde era înapoi, în magazie. Îşi 
smulse halatul, îl împături cât mai îngrijit cu putinţă şi 
străbătu cu repeziciune coridorul către brutărie. Nimeni nu-l 
zări atunci când se strecură înapoi, în zona deschisă 
publicului. Se grăbi în direcţia în care o luaseră Austin şi 
restul grupului. Ghida îl văzu apropiindu-se şi îi aruncă o 
privire întrebătoare şi nu tocmai mulţumită. 

— Căutam e/ bano. 

Ea roşi. 

— O, da, spuse. O să v-o arăt. Bătu din palme, atrăgând 
atenţia tuturor. Turul s-a încheiat! 

Le oferi tuturor, ca mostră, câte un pachet cu tortilla şi îi 
conduse înapoi, în zona de recepţie. În timp ce 
automobilele şi cele două autocare se îndepărtau, Austin şi 
Zavala îşi împărtăşiră observaţiile. 

— Din privirea ta ghicesc că mica incursiune a fost un 
succes. 

— Am descoperit ceva. Numai că nu ştiu ce anume. 

Zavala îi povesti pe scurt tot ce văzuse. 

— Dacă ascund ceva sub apă înseamnă că nu vor să ştie 
nimeni cu ce se ocupă, zise Austin. Hai să facem o 
plimbare! 

Merseră agale de-a lungul uneia dintre laturile fabricii, 
înspre lagună, dar, după ce parcurseră numai o scurtă 
distanţă către apă, dădură peste un gard înalt, de plasă, cu 
sârmă ghimpată deasupra, plasat cam la o sută de metri de 
locul unde stânca începea să coboare abrupt. 

— S-a cam zis cu vederea spre ocean, spuse Zavala. 

— Să vedem dacă nu putem ocoli prin partea opusă a 
golfului. 

Cei doi bărbaţi se reîntoarseră la camionetă şi o scoaseră 
pe şosea. Către mare duceau mai multe poteci, dar gardul 
bloca orice potenţială cale de acces. Erau gata să renunţe, 
însă deodată văzură un bărbat cu o undiţă şi cu un coş plin 
de peşte apropiindu-se pe o cărăruie care cobora către apă. 


88 


Zavala îl strigă şi îl întrebă dacă puteau ajunge pe țărm. La 
început, bărbatul păru circumspect, probabil gândindu-se 
că aveau vreo legătură cu fabrica de tortilla. Când însă 
Zavala îşi extrase din portofel o bancnotă de douăzeci de 
dolari, faţa omului se lumină şi le spuse că într-adevăr, 
exista un gard, dar şi un loc unde te puteai târî pe sub el. 

Îi conduse pe o potecă îngustă, printre tufişuri înalte 
până la şold, arătă către o porţiune a gardului din plasă de 
oţel şi apoi se îndepărtă strângând în mână banii câştigaţi 
pe neaşteptate. O porţiune a gardului era îndoită spre spate 
în partea de jos, iar dedesubt fusese săpată o groapă. 
Zavala se strecură cu uşurinţă, ajungând în partea opusă, 
apoi susţinu gardul pentru a putea trece şi Austin. Inaintară 
pe o potecă plină de buruieni, până ajunseră pe marginea 
stâncii. Erau în apropierea vârfului celui mai sudic dintre 
promontoriile care mărgineau laguna. 

Pe cel mai puţin abrupt versant cobora o potecă, probabil 
croită de picioarele pescarilor. Bărbaţii de la NUMA erau 
mult mai interesaţi de o vedere de ansamblu a golfului, 
nestânjenită de nici un obstacol. Din unghiul acela, 
construcţia întunecată de metal părea o fortăreață sinistră, 
desprinsă dintr-un film despre Conan. Austin cercetă 
clădirea prin binoclu, pe care îl îndreptă apoi spre suprafaţa 
laterală a stâncii. Ceva scânteia metalic sub razele soarelui, 
în zona unde spusese Zavala că se afla şina liftului. Işi lăsă 
privirea să alunece către gura largă a lagunei, unde valurile 
se spărgeau de pietre, apoi din nou către fabrică. 

— Ingenios, spuse el, cu un chicotit. Dacă pui o uzină 
mare undeva, pe coclauri, toată lumea, cum ar fi prietenul 
nostru, pescarul pe care l-am lăsat în urmă, o să vorbească 
despre ea. Dar pune-o la vedere, invită publicul să se 
foiască intrând şi ieşind în fiecare zi şi ţi-ai făcut rost de o 
acoperire imbatabilă pentru activităţi clandestine. 

Zavala luă cu împrumut binoclul şi cercetă stânca aflată 
în partea opusă a lagunei. 

— Dar care e rostul unui lift etanşat contra apei? 

— N-am nici un răspuns, zise Austin, clătinând din cap. 
Cred c-am văzut tot ce era de văzut. 


89 


Mai zăboviră câteva minute, cu speranţa că ar fi putut 
observa semne de activitate în jurul fabricii sau pe lângă 
stâncă, dar singurele mişcări pe care le remarcară erau 
cele ale păsărilor de apă avântate în zbor. Apoi se 
îndepărtară de apă, iar câteva minute mai târziu se 
strecurau pe sub gard. Lui Zavala i-ar fi plăcut să-l întrebe 
pe pescar ce ştia despre lift şi dacă zărise ceva neobişnuit 
în lagună, dar omul îşi luase banii şi se făcuse nevăzut. Aşa 
că se întoarseră la camionetă şi o porniră către nord. 

Austin conducea fără să vorbească. Zavala ştia, din 
experienţele trecutului, că prietenul său rumega un plan şi 
că, odată ce avea să-l pună la punct, urma să divulge toate 
detaliile. Imediat ce trecură de Ensenada, Austin începu să 
vorbească: 

— NUMA mai face testele alea din larg, în zona San 
Diego? 

— Da, din câte ştiu eu. Aveam de gând să verific după 
cursă cum stau lucrurile. 

Austin dădu din cap în semn că pricepuse. Pe toată 
durata drumului de întoarcere vorbiră despre lucruri fără 
importanţă, făcând schimb de poveşti războinice despre 
aventurile din trecut şi despre imprudenţele tinereţii 
săvârşite în Mexic. Şirul lung de maşini de la graniţă înainta 
cu viteza melcului. Îşi arătară legitimaţiile de la NUMA 
pentru a economisi timp şi trecură prin vamă ca o săgeată. 
Odată reîntorşi în San Diego, se îndreptară spre golf şi se 
opriră într-un port întins al municipalităţii. Parcară şi o 
porniră de-a lungul digului, trecând pe lângă zeci de bărci 
cu pânze sau cu motor. La capătul docului rezervat pentru 
ambarcaţiuni mai mari găsiră o navă butucănoasă, lată la 
travers, de vreo douăzeci şi cinci de metri lungime. Pe coca 
albastră-verzuie scria „NUMA” cu litere albe. 

Traversară pasarela şi îl întrebară pe unul dintre 
marinarii care îşi pierdeau vremea pe punte unde se afla 
căpitanul. Omul îi conduse pe puntea de comandă, unde un 
bărbat subţire, cu tenul măsliniu, studia nişte diagrame. Jim 
Contos era considerat unul dintre cei mai buni căpitani de 
navă din flota NUMA. Fiind fiul unui pescar de bureţi-de- 


90 


mare din Tarpon Springs, îşi petrecuse vremea la bordul 
unei bărci încă de când învățase să meargă. 

— Kurt, Joe, spuse el, cu un zâmbet larg. Ce surpriză 
plăcută! Am auzit că vă aflaţi prin împrejurimi, dar nu mi- 
am închipuit niciodată c-o să onoraţi Sea Robin cu o vizită. 
Ce puneţi la cale? Aruncă o privire spre Zavala. Ei, despre 
tine ştiu întotdeauna ce pui la cale. 

Buzele lui Joe se arcuiră în obişnuitul său zâmbet abia 
schiţat. 

— Eu şi Kurt am participat ieri la cursa de bărci. 

Fruntea căpitanului se înnegură pentru o clipă. 

— Da... am auzit ce s-a-ntâmplat cu barca voastră. Îmi 
pare rău, cu toată sinceritatea. 

— Mulţumesc, spuse Austin. Atunci probabil ştii şi despre 
balenele cenuşii moarte. 

— Da - o poveste foarte ciudată. Aveţi idee cine le-a 
ucis? 

— Am putea afla, cu ajutorul tău. 

— Sigur, fac tot ce e cu putinţă. 

— Am vrea să-mprumutăm Sea Robin şi minisubmarinul 
şi să facem o scufundare la sud de graniţă. 

Contos izbucni în râs. 

— Nu g/umeați când aţi pomenit de o mare favoare. Se 
întrerupse o clipă, dus pe gânduri, apoi ridică din umeri. De 
ce nu? Tocmai am terminat testele de-aici. Dacă puteţi 
obţine o autorizaţie verbală pentru lucrul în apele 
mexicane, eu, unul, n-am nimic împotrivă. 

Austin dădu din cap în semn că pricepuse şi sună imediat 
la NUMA. După câteva minute de conversaţie, îi întinse lui 
Contos celularul. Acesta ascultă, încuviinţă din cap, puse 
câteva întrebări, apoi închise. 

— Se pare că ne îndreptăm către sud. Gunn şi-a dat 
acordul. 

Rudi Gunn era şef de operaţiuni la sediul NUMA din 
Washington. 

— Pentru cel mult două zile. Vrea ca tu şi Joe să vă- 
ntoarceţi, ca să vă poată pune din nou la treabă. O singură 
problemă, totuşi. Zice că nu poate obţine în aşa scurt timp 


91 


autorizaţia guvernului mexican. 

— Dacă întreabă cineva, putem spune că ne-am rătăcit, 
zise Austin, cu prefăcută inocenţă. 

Contos arătă către mulţimea strălucitoare a ledurilor şi a 
cadranelor de pe consola de comandă a navei. 

— Ar fi o poveste greu de crezut, cu toată aparatura 
electronică de pe navă. Sea Robin o fi fiind urâtă, dar ştie 
foarte bine tot ce se petrece în lume. O să lăsăm 
Departamentul de Stat să rezolve toate problemele dacă 
suntem abordaţi. Când vreţi să plecăm? 

— Ne luăm echipamentul şi ne întoarcem cât mai curând 
posibil. Restul depinde de tine. 

—ỌO să programez plecarea mâine-dimineaţă, la ora 
şapte, zise căpitanul, apoi se întoarse cu spatele, 
pregătindu-se să-i transmită echipajului noile ordine. 

Pe drumul către maşină, Austin îl întrebă pe Zavala la ce 
se referise căpitanul atunci când spusese despre el că ştia 
ce pune la cale. 

— Am ieşit în oraş de vreo câteva ori cu aceeaşi femeie, 
răspunse Joe, ridicând din umeri. 

— Oare există vreo femeie din districtul Columbia pe care 
nu ai scos-o în oraş? 

Zavala căzu o clipă pe gânduri. 

— Prima Doamnă. După cum ştii, mă ţin în frâu când e 
vorba de femei măritate. 

— Asta mă face să mă simt uşurat, zise Austin, 
instalându-se la volan. 

— Dar dacă divorţează, ei bine... 

— Cred, spuse Austin pornind motorul, după ce se 
urcaseră amândoi în maşină, că acum e momentul potrivit 
să-mi povesteşti despre tipul din Nogales care-a fost bătut 
măr de un burrito. 


92 


7 


Sub cerul fără nori, elicopterul verde-albăstrui, marca 
McDonnell-Douglas, evită piscurile colţuroase ale muntelui 
Squaw, cobori către apele alpine ale lacului Tahoe şi se 
avântă spre ţărmul Californiei precum o libelulă speriată. 
Plană o clipă, apoi cobori în mijlocul unui pâlc înalt de pini 
Ponderosa, ajungând pe un platou de aterizare din beton. 
Pe când palele rotorului se învârteau pentru ultima oară 
înainte de a încremeni locului, o limuzină Chevrolet 
mătăhăloasă se opri greoaie alături. Purtând o uniformă al 
cărei verde întunecat era identic cu acela al elicopterului şi 
cu al maşinii, şoferul cobori pentru a-l întâmpina pe 
pasagerul deşirat care tocmai ieşea din elicopter. 

— Pe aici, domnule congresman Kinkaid, spuse el, luând 
din mâna acestuia geanta de voiaj. 

Se urcară în vehicul, care se puse în mişcare pe drumul 
asfaltat ce străbătea desişul pădurii. Câteva minute mai 
târziu, se opri în faţa unui complex de clădiri care părea o 
copie din lemn de mahon a legendarului castel Hearst din 
San Simeon. Soarele după-amiezii târzii transforma 
foişoarele, zidurile şi turnurile în siluete fantastice. Probabil 
că numai pentru ornamentaţia exterioară fusese retezată o 
întreagă pădure de copaci gigantici. Edificiul amplu era cea 
mai impresionantă versiune a unei cabane din buşteni, cu 
forme drepte, pătrăţoase, un ciorchine de clădiri exterioare 
stând interconectate în jurul construcţiei principale, una cu 
trei nivele. 

— Locul ăsta e mai mare decât o casă mormonă de 
rugăciuni, murmură Kinkaid. 

— Bine aţi venit în Walhalla, spuse şoferul, cu detaşare. 

Parcă vehiculul în faţă, luă geanta congresmanului şi îl 
conduse în susul scării largi ce urca spre o platformă de 
lungimea unei piste de bowling, apoi printr-un hol cu 


93 


lambriuri şi cu grinzi dintr-un lemn de culoare închisă, 
aproape neagră. Trecură printr-o serie de coridoare cu 
pereţii acoperiţi de aceleaşi lambriuri întunecate, oprindu- 
se într-un târziu în faţa unor uşi metalice înalte şi 
proeminente, de forma unei arcade gotice. 

—Vă duc geanta în apartamentul dumneavoastră, 
domnule. Ceilalţi aşteaptă. O să vă găsiţi scaunul după 
plăcuţa pe care vă este inscripţionat numele. 

Ghidul apăsă un buton aflat în perete şi uşile se 
deschiseră fără zgomot. Kinkaid intră şi îşi ţinu răsuflarea în 
timp de uşile se închideau în spatele lui. Se afla într-o 
încăpere enormă, cu tavanul înalt. Sala uriaşă era luminată 
de focul dintr-un cămin gigantic şi de torţele aprinse fixate 
de pereţi, care îşi disputau locul cu o serie de scuturi având 
ornamente strălucitoare, cu flamuri, cu lănci, cu securi de 
luptă, cu săbii şi cu alte unelte ale morţii, amintind de 
vremurile când războiul reprezenta un exerciţiu de 
masacrare individuală. 

Obiectul din centrul încăperii eclipsa artefactele letale. 
Era o corabie vikingă, de vreo douăzeci de metri lungime, 
cu bordajul de lemn înălțându-se pentru a contura curbele 
provei şi pupei. Unica pânză - pătrată, din piele - era 
aranjată de parcă ar fi aşteptat să prindă vântul. O pasarelă 
din apropierea pupei permitea accesul pe punte, către 
masa imensă, plasată de-a lungul corăbiei şi având în 
centru catargul. 

Kinkaid era un veteran al marinei militare, fost 
participant la acţiunile din Vietnam şi nu se lăsa descurajat 
de ambianța intimidantă. Cu fălcile încremenite într-o 
expresie de inconfundabilă hotărâre, traversă sala în 
direcţia corăbiei şi străbătu apoi pasarela, în jurul mesei 
stăteau cam două duzini de bărbaţi, care îşi întrerupseră 
conversațiile şi îl priviră curioşi. El se aşeză pe ultimul 
scaun gol şi se uită la ceilalţi cu sprâncenele încruntate. Era 
gata să i se adreseze vecinului din dreapta când uşile duble 
din capătul sălii se deschiseră brusc. 

Intră o femeie şi, în lumina pâlpâitoare a torţelor, se 
îndreptă către corabie, devorând cu repeziciune distanţa cu 


94 


paşii mari ai picioarelor sale lungi. În timp ce traversa sala, 
salopeta verde, strânsă pe corp, îi sublinia trupul atletic, 
însă înălţimea ei era mult mai impunătoare. Avea aproape 
doi metri şi cincisprezece. 

Trupul şi trăsăturile femeii păreau fără cusur, dar era 
frumoasă aşa cum e frumos un aisberg şi tot atât de 
amenințătoare. Ar fi putut răsări pe de-a-ntregul din 
permafrostul arctic. Părul de culoarea inului era strâns într- 
un coc, dezgolindu-i faţa şi dezvăluindu-i pe deplin pielea 
de culoarea marmurei şi ochii imenşi, de un albastru dur, 
glacial. Femeia urcă pe pasarelă, intră pe puntea corăbiei şi 
se plimbă în jurul mesei. Îşi întâmpină oaspeţii pe rând, cu 
o voce surprinzătoare prin blândeţea sa, spunându-i 
fiecăruia pe nume şi mulţumindu-i pentru că venise. Când 
ajunse în faţa congresmanului, se opri, sfredelindu-i chipul 
colţuros cu ochii ei remarcabili şi îi scutură mâna prinzând-o 
într-o strânsoare ca de menghină. Pe urmă îşi ocupă locul, 
în faţa scaunului cu spătar înalt din capătul dinspre prova al 
mesei. Le adresă un zâmbet pe cât de seducător, pe atât 
de rece. 

— Bună ziua, domnilor, spuse, glasul înălţându-i-se către 
modulaţiile bogate ale unui orator înnăscut. Mă numesc 
Brynhild Sigurd. Nu mă îndoiesc că vă întrebaţi ce fel de loc 
e acesta. Walhalla este căminul meu şi cartierul general al 
corporației pe care o conduc, dar reprezintă totodată şi o 
omagiere a originii mele scandinave. Clădirea principală e o 
versiune mărită a unei case a comunităţii, în stil viking. 
Aripile laterale sunt construite pentru a fi utilizate în scopuri 
precise, de exemplu ca birouri, apartamente pentru 
oaspeţi, sală de gimnastică sau muzeu care adăposteşte 
colecţiile mele de artă norvegiană timpurie. Femeia îşi arcui 
o sprânceană. Sper că nici unul dintre dumneavoastră nu e 
predispus la rău de mare. Aşteptă să se potolească 
râsetele, apoi continuă: Vasul este o reproducere a corăbiei 
vikinge Gogstad?. E mai mult decât un simplu decor; 


20 Vas viking descoperit în secolul al XIX-lea sub un tumul, la ferma 
Gogstad din ţinutul Sandar, în Norvegia (n.red.). 


95 


simbolizează convingerea mea că imposibilul este 
realizabil. Am cerut să fie construită fiindcă admir 
frumuseţea funcţională a designului, dar şi pentru a 
reaminti, în permanenţă, că vikingii n-ar fi traversat mările 
dacă le-ar fi lipsit cutezanţa şi setea de aventură. Poate că 
spiritul lor va influenţa deciziile luate aici. Îşi curmă vorba o 
clipă, apoi reluă: Probabil vă întrebaţi de ce v-am invitat. 

O întrerupse o voce hârjâită. 

— Aş spune că suma de cincizeci de mii de dolari, pe 
care aţi oferit-o pentru noi sau pentru o organizaţie de 
caritate la alegerea noastră, are ceva de-a face cu asta, 
zise congresmanul Kinkaid. Eu am donat-o unei fundaţii 
ştiinţifice care se ocupă de studiul defectelor congenitale. 

— Nici nu mă aşteptam la ceva mai prejos, dată fiind 
faima integrităţii dumneavoastră. 

Kinkaid mormăi ceva nelămurit şi se lăsă pe spătarul 
scaunului. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse el. Vă rog să 
continuaţi, âă, prezentarea dumneavoastră fascinantă. 

— Mulţumesc, zise Brynhild. Aşadar, domnilor, 
dumneavoastră veniţi din toate părţile ţării şi reprezentanţi 
eforturile depuse în domenii diferite. Sunteţi politicieni, 
oficialități administrative, academicieni,  lobbyişti şi 
tehnicieni. Dar şi dumneavoastră şi eu facem parte dintr-o 
aceeaşi fraternitate al cărei liant este unul singur. Apa. Un 
element de primă necesitate despre care ştim că, în zilele 
noastre, este deficitar. Toată lumea e conştientă de faptul 
că ne confruntăm cu ceea ce ar putea fi cea mai 
îndelungată secetă din istoria Statelor Unite. Nu este aşa, 
domnule profesor Dearborn? În calitate de climatolog, aveţi 
amabilitatea de a ne prezenta o estimare a situaţiei? 

— Cu multă plăcere, răspunse un bărbat de vârstă 
mijlocie, părând surprins fiindcă i se dădea cuvântul. Işi 
trecu degetele prin părul rărit, castaniu-roşcat şi continuă: 
În zona sa de mijloc şi de-a lungul statelor din sud, din 
Arizona până în Florida, ţara asta trece printr-o perioadă de 
secetă moderată până la severă. Ceea ce se referă la 
aproape un sfert din cele patruzeci şi opt de state 


96 


adiacente. Probabil că situaţia se va înrăutăţi. În plus, 
nivelul apei din Marile Lacuri este la limita cea mai de jos a 
istoriei documentate. E pe de-a-ntregul posibil să se ajungă 
la o secetă prelungită, similară celei din anii 1930, din 
vremea furtunilor de nisip. O secetă extrem de severă, o 
megasecetă care să dureze câteva decenii, nu iese din 
sfera posibilului. 

Din jurul mesei se înălţă un murmur. 

Brynhild deschise cutia de lemn aflată în faţa ei, îşi 
afundă mâna înăuntru şi lăsă nisipul să i se scurgă printre 
degetele lungi. 

— Distracţia s-a terminat, domnilor! Acesta este viitorul 
arid şi prăfos care ne aşteaptă. 

— Cu tot respectul, domnişoară Brynhild, rosti cu voce 
tărăgănată un bărbat din Nevada, nu ne spuneţi nimic nou. 
Vegasul o să se afle într-o situaţie dificilă. Nici Los 
Angelesul, nici Phoenixul n-o vor duce mai bine. 

Ea îşi apropie palmele, aplaudând discret. 

— De acord. Dar dacă v-aş spune că există o cale de a ne 
salva oraşele? 

— Aş vrea să aflu despre ce e vorba, spuse bărbatul din 
Nevada. Ea trânti cu un gest simbolic capacul cutiei. 

— Primul pas a fost deja făcut. După cum ştiu cei mai 
mulţi dintre dumneavoastră, Congresul a autorizat controlul 
privat asupra distribuţiei apei din fluviul Colorado. 

Kinkaid se aplecă înspre masă. 

— Şi, după cum presupun că vă este cunoscut, 
domnişoară Sigurd, eu am fost în fruntea opoziţiei faţă de 
acest proiect de lege. 

— Din fericire, n-aţi avut câştig de cauză. Dacă legea ar fi 
fost respinsă, Vestul ar fi fost condamnat. In bazine nu 
există rezerve decât pentru doi ani. După ce acestea se 
epuizează, am putea fi nevoiţi să evacuăm cea mai mare 
parte a Californiei şi a Arizonei şi porţiuni însemnate din 
Colorado, New Mexico, Utah şi Wyoming. 

—O0O să vă spun acelaşi lucru pe care l-am spus 
neghiobilor ălora de la Washington. Dacă dăm barajul 
Hoover pe mâna unor particulari, nu vom creşte rezervele 


97 


de apă. 

— Problema nu s-a pus niciodată astfel. Nu e vorba de 
volumul rezervei de apă, ci de distribuţia ei. O mare parte a 
fost utilizată în mod necorespunzător. Anularea subvenţiilor 
guvernamentale şi plasarea apei în grija sectorului privat 
înseamnă că se va pune capăt risipei, din cel mai simplu 
dintre motive. Nu e profitabilă. 

— |lmi menţin argumentul principal, zise Kinkaid. O 
resursă atât de importantă cum este apa nu trebuie să fie 
controlată de companii care nu sunt obligate să se justifice 
în faţa publicului. 

— Sectorul public a avut ocazia să arate ce poate şi a dat 
greş. Acum preţul apei va fi stabilit de cerere şi ofertă. 
Piaţa va coordona lucrurile. Vor primi apă numai cei care şi- 
o pot permite. 

— Tocmai asta am spus şi eu în timpul dezbaterilor. 
Oraşele bogate vor prospera, iar comunităţile sărace vor 
muri de sete. 

Brynhild nu era dispusă să cedeze. 

— Şi ce dacă? Luaţi în consideraţie alternativa, în care 
apa va continua să fie distribuită prin vechiul sistem de 
proprietate publică şi râurile vor seca. Vestul pe care îl ştim 
noi se va transforma într-un castron cu ţărână. Aşa cum 
spunea domnul din Nevada, Los Angeles, Phoenix şi Denver 
vor ajunge  oraşe-fantomă.  lmaginaţi-vă tufele şi 
mărăcinişurile uscate, purtate de vânt prin cazinourile 
pustii din Las Vegas. Se va produce un dezastru economic. 
Piaţa obligaţiunilor va cădea. Wall Street-ul ne va întoarce 
spatele. Pierderea influenţei financiare înseamnă pierderea 
influenţei la Washington. Banii destinaţi proiectelor publice 
se vor scurge în alte părţi ale ţării. Femeia îngăduli litaniei 
dezastrelor să-şi facă efectul, apoi continuă. Vesticii vor 
deveni noii zilieri în căutare de lucru, desprinşi direct din 
Fructele mâniei. Numai că, în loc să meargă spre vest în 
căutarea Tărâmului Făgăduinţei, îşi vor îngrămădi familiile 
în Lexusuri şi în Mercedesuri de teren şi o vor porni către 
est. Intrebaţi-vă; continuă ea, vădind accente ironice în 
vocea cu inflexiuni bogate, cum va reacţiona coasta estică, 


98 


atât de aglomerată, când va fi invadată de mii, ba chiar de 
milioane de şomeri din vest. Făcu o pauză, pentru efectul 
dramatic. N-ar fi interesant dacă oamenii din Oklahoma ar 
refuza să ne ia sub aripa lor ocrotitoare? 

— Nici nu i-aş condamna pentru asta, zise un dezvoltator 
rezidenţial din California de Sud. Ne-ar întâmpina exact aşa 
cum i-au întâmpinat californienii pe bunicii mei, cu puşti, cu 
găşti de bătăuşi şi cu blocade rutiere. 

Un fermier din Arizona zâmbi cu tristeţe. 

— Dacă voi, californienii, n-aţi fi atât de-al naibii de 
lacomi, ar fi destulă apă pentru toată lumea. 

În decurs de câteva minute vorbeau cu toţii în acelaşi 
timp. Brynhild lăsă cearta să se desfăşoare o vreme, apoi 
bătu în masă cu încheieturile degetelor. 

— Această discuţie inutilă e o mostră de ciorovăială în 
privinţa apei, ciorovăiala care continuă de decenii. Pe 
vremuri, fermierii se împuşcau unii pe alţii pentru drepturile 
asupra apei. Astăzi, armele noastre sunt procesele. 
Privatizarea va pune capăt ciondănelilor. Trebuie să 
încetăm să ne luptăm între noi. 

Sunetul aplauzelor reverberă în sală. 

— Bravo, făcu Kinkaid. Vă aplaud performanţa într-ale 
elocvenţei, dar vă pierdeţi timpul. Am de gând să-i cer 
Congresului să redeschidă întreaga chestiune. 

— Ar fi o greşeală. 

Kinkaid era atât de agitat, încât nu sesiză ameninţarea 
voalată. 

— Nu cred. Am aflat dintr-o sursă sigură că acele 
companii care au preluat controlul fluviului Colorado 
cheltuiesc sute de mii de dolari ca să influenţeze legislaţia 
mizerabilă din acest domeniu. 

— Informaţia dumneavoastră e inexactă. Noi cheltuim 
milioane. 

— Milioane. Dumneavoastră...? 

— Nu eu personal. Corporaţia mea, care este organizația- 
umbrelă a companiilor pe care le-aţi menţionat. 

— Sunt uluit! Fluviul Colorado se află sub controlul 
dumneavoastră? 


99 


— De fapt, sub controlul unei entităţi înfiinţate special 
pentru acest scop. 

— Scandalos! Nu-mi vine să cred că-mi spuneţi mie asta! 

— Nimic din ceea ce s-a făcut nu este ilegal. 

— Asta au spus şi în Los Angeles, după ce Departamentul 
Apei din oraş a furat râul din Owens Valley. 

— Nu faceţi decât să îmi susţineţi punctul de vedere. Nu 
este vorba despre nimic nou. Los Angelesul a devenit cel 
mai mare, mai bogat şi mai puternic oraş dintr-o zonă 
deşertică a lumii trimițând o armată de supraveghetori ai 
apei, de avocaţi şi de speculanţi de terenuri care să preia 
controlul apei de la vecinii săi. 

— Scuzaţi-mă, interveni profesorul Dearbom, dar mă tem 
că sunt de acord cu domnul congresman. Cazul Los Angeles 
a fost un exemplu clasic de imperialism al apei. Dacă tot 
ceea ce spuneţi e adevărat, atunci puneţi temelia unui 
monopol al apei. 

— Îngăduiţi-mi să vă prezint un scenariu, doctore 
Dearborn. Seceta persistă. Fluviul Colorado nu reuşeşte să 
facă faţă cerinţelor. Oraşele mor de sete. Nu aţi avea 
avocaţi care să discute despre alocarea apei, aţi avea 
schimburi de focuri de armă în preajma izvoarelor, ca pe 
vremuri. Gândiţi-vă la asta. Mulţimi înnebunite de sete pe 
străzi, atacând orice autoritate. Dezmembrarea oricărei 
ordini. Prin comparaţie, revoltele din Watts?! ar fi nişte 
încăierări în curtea şcolii. 

Dearborn dădu din cap în semn de încuviinţare, ca şi cum 
ar fi intrat în transă. 

— Aveţi dreptate, spuse el, vizibil tulburat. Dar, dacă nu 
mi-o luaţi în nume de rău... pur şi simplu nu pare corect. 

Ea îi tăie vorba. 

— Asta e o luptă pentru supravieţuire, domnule profesor. 
Trăim sau murim, după cum ne este voia. 

înfrânt, Dearborn se lăsă pe spătarul scaunului, cu 
braţele încrucişate şi clătină din cap. Kinkaid îi sări în 


21 Cartier din sudul oraşului Los Angeles, unde au izbucnit, în 1965, 
puternice revolte rasiale pe fundalul sărăciei (n.tr.). 


100 


ajutor. 

— N-o lăsaţi să încurce lucrurile cu scenariile ei 
inventate, domnule profesor Dearborn! 

— Se pare că nu v-am făcut să vă răzgândiţi. 

— Nu, răspunse Kinkaid, ridicându-se în picioare, dar o să 
va spun ce aţi făcut. Mi-aţi oferit muniţie de calitate pentru 
momentul în care voi ridica din nou problema în faţa 
comitetului. Nu m-ar mira dacă se vor declanşa proteste 
antitrust. Pariez că toţi colegii mei care au votat Proiectul 
Fluviul Colorado s-ar răzgândi dacă ar şti că întregul sistem 
se va afla sub călcâiul unei singure corporaţii. 

— Imi pare rău să aflu asta, zise Brynhild. 

— O să vă pară şi mai al dracului de rău când o să termin 
cu toată povestea asta! Acum vreau să plec imediat din 
parcul dumneavoastră personal de distracţii. 

Femeia îl privi cu tristeţe. Admira forţa, chiar şi atunci 
când era folosită împotriva ei. 

— Foarte bine. Spuse câteva cuvinte într-un aparat de 
emisie-recepţie pe care-l avea prins la centură. O să dureze 
câteva minute până vi se aduce bagajul şi până când e gata 
elicopterul. 

Uşa ce dădea în hol se deschise şi bărbatul care îl 
escortase pe Kinkaid mai devreme îl călăuzi afară din 
încăpere. 

— Deşi e posibil ca unii s-o considere un dezastru, spuse 
Brynhild după plecarea celor doi, seceta asta reprezintă o 
ocazie rară. Fluviul Colorado nu este decât o parte a 
planului nostru. Continuăm să dobândim controlul asupra 
apelor din întreaga ţară. Vă aflaţi în postura de a influenţa 
succesul atingerii obiectivelor noastre în operaţiunile din 
comunităţile dumneavoastră. Toată lumea din această 
încăpere va primi recompense foarte mari, de fapt, mai 
presus de orice imaginaţie. Şi, în acelaşi timp, veţi acţiona 
în folosul binelui public. Privirea i se plimbă pe ambele 
laturi ale mesei. Oricine doreşte să plece acum, e liber s-o 
facă. Singurul lucru pe care vi-l cer este să vă daţi cuvântul 
că veţi păstra tăcerea asupra acestei întruniri. 

Oaspeţii schimbară priviri şi unii de foiră neliniştiţi pe 

101 


scaune, dar nimeni nu acceptă oferta ei pentru o viză de 
plecare. Nici măcar Dearborn. 

O droaie de servitori se materializară ca prin farmec, 
punând pe masă urcioare cu apă şi câte un pahar în faţa 
fiecărui bărbat. Brynhild îşi plimbă privirea în jurul adunării. 

— Aducerea apei în Los Angeles i s-a datorat, în primul 
rând, lui William Mulholland. El a arătat către Owens Valley, 
spunând: „lacăt-o. Luaţi-o!” 

Ca la un semn, servitorii umplură paharele şi se 
retraseră. 

— lacăt-o. Luaţi-o, zise femeia, ridicându-şi paharul. 

Il duse la buze şi sorbi prelung. Ceilalţi îi urmară 
exemplul de parcă ar fi luat parte la un bizar ritual de 
împărtăşanie. 

— Perfect, spuse ea. Acum, în privinţa pasului următor. 
Veţi pleca acasă şi veţi aştepta un semn. Când vi se va cere 
ceva, vă veţi supune fără să puneţi întrebări. Nimic din 
ceea ce s-a întâmplat acum nu poate fi divulgat. Nici măcar 
faptul că aţi fost aici. Cercetă pe rând fiecare chip. Dacă nu 
mai sunt alte întrebări, zise ea, pe un ton care dădea 
limpede de înţeles că discuţia se încheiase, vă rog să vă 
simţiţi în largul dumneavoastră. Cina se va servi în 
sufragerie, peste zece minute. Am adus un bucătar şef de 
mâna-ntâi, aşa că nu cred c-o să existe nemulțumiri. După 
cină, avem spectacole din Las Vegas, apoi veţi fi conduşi 
către camerele dumneavoastră. Veţi pleca mâine- 
dimineaţă, după micul dejun, în ordinea în care aţi sosit. Ne 
vedem la următoarea întrunire, peste exact o lună. 

Cu aceste vorbe, se ridică de la masă, traversă încăperea 
cu paşi mari, îndreptându-se spre uşile mari prin care 
intrase, străbătu un coridor şi pătrunse într-o anticameră. 
lnăuntru se aflau doi bărbaţi, stând în picioare, cu tălpile 
larg depărtate, cu mâinile îndoite la spate şi ţinându-şi ochii 
negri, adânciţi în orbite, aţintiţi la ecranele ce pâlpâiau pe 
suprafaţa unui întreg perete. Erau gemeni identici, 
îmbrăcaţi la fel, cu veste negre de piele, asortate cu restul 
hainelor. Erau tot atât de bondoci, cu pomeţi înalţi, cu păr 
de culoarea fânului umed şi cu sprâncene întunecate, 


102 


stufoase. 

— Ei, ce părere aveţi de oaspeţii noştri? zise ea, în bătaie 
de joc. Viermii ăştia îşi vor îndeplini menirea şi vor afâna 
solul? 

Analogia nu fu înţeleasă de cei doi fraţi, care nu aveau în 
minte decât un singur lucru. 

Vorbind cu accent est-european, cel din dreapta întrebă: 

— Pe cine vreţi să... 

— ... eliminăm? încheie fraza cel din stânga. 

Vocile lor monotone erau identice. Brynhild zâmbi, 
satisfăcută. Răspunsul îi reconfirmă convingerea că luase 
decizia corectă salvându-i pe Melo şi Radko Kradzic de 
forţele NATO, care intenționau să-i aducă pe cei doi fraţi 
renumiţi pentru cruzimea lor în faţa Tribunalului de la Haga, 
acuzându-i de crime împotriva umanităţii. Gemenii erau 
nişte sociopaţi clasici şi s-ar fi făcut remarcaţi chiar şi în 
lipsa războiului din Bosnia. Statutul lor paramilitar conferise 
o semi-legitimitate omorurilor, violurilor şi torturilor pe care 
le practicaseră în numele naţionalismului. Era greu să-ţi 
imaginezi că mongştrii aceia stătuseră vreodată în pântecul 
unei mame, dar undeva trebuie să-şi fi dobândit abilitatea 
de a-şi intui reciproc gândurile. Erau acelaşi om, în trupuri 
separate. Legătura dintre ei îi făcea de două ori mai 
periculoşi, fiindcă puteau acţiona fără comunicare verbală. 
Brynhild nici nu se mai străduia să îl distingă pe unul de 
celălalt. 

— Voi cine credeţi că artrebui eliminat? 

Unul dintre bărbaţi întinse o mână ale cărei degete ca 
nişte gheare păreau făcute anume pentru a provoca 
suferinţă şi derula înapoi înregistrarea video. Celălalt îşi 
îndreptă arătătorul către un bărbat în costum albastru. 

— EI, rostiră într-un singur glas. 

— Congresmanul Kinkaid? 

— Da, n-a făcut... 

— ... aşa cum aţi spus. 

— Şi ceilalţi? 

Banda se derulă din nou şi ei arătară iarăşi cu degetul. 

— Profesorul Dearborn? Păcat de el, dar probabil că 


103 


instinctul vostru nu vă înşală. Nu ne putem permite să 
păstrăm pe cineva care să dovedească până şi cea mai 
mică urmă a unui scrupul. Foarte bine, îndepărtaţi-l şi pe el. 
Faceţi-vă treaba cât mai discret cu putinţă. Am programat o 
întrunire cu consiliul director peste puţin timp, pentru o 
discuţie legată de planurile cu bătaie lungă. Vreau ca totul 
să fie pus la punct până atunci. Nu mai tolerez greşeli de 
genul misiunilor îndeplinite de  mântuială, cum s-a 
întâmplat acum zece ani, cu idioţii ăia din Brazilia. 


104 


8 


Priveliştea din jurul râului se schimbase foarte puţin de 
când Ramirez, rămas pe doc, îşi fluturase mâna către cei 
doi Trout, urându-le drum bun. Hidroglisorul străbătea 
kilometru după kilometru pe panglica întortocheată şi 
neîntreruptă a apei de un verde întunecat. Copacii tiveau 
ambele maluri ale râului cu un zid de nepătruns, 
despărţindu-l de noaptea eternă a pădurii. La un moment 
dat, se văzură nevoiţi să se oprească, fiindcă albia era 
blocată de resturi de lemn. Intâmpinară cu bucurie tăcerea 
motorului de avion, al cărui zumzet le amorţea gândurile. 
Legară parâme în jurul buştenilor şi al crengilor încâlcite şi 
destupară gâtuitura. Ceea ce le consumă timpul, aşa că 
după-amiaza se apropia de sfârşit când vegetaţia 
luxuriantă făcu loc unor scurte întrezăriri ale spaţiului 
deschis şi ale unor ogoare întinse pe marginea râului. Pe 
urmă pădurea se căscă, dând la iveală un grup de colibe 
acoperite cu iarbă. 

Paul reduse viteza şi îndreptă prova boantă a bărcii spre 
câteva canoe trase pe malul înclinat, noroios. Făcu barca să 
alunece pe țărm cu o atingere scurtă a manetei de 
acceleraţie, apoi opri motorul. Işi scoase şapca de baseball 
cu inscripţia NUMA şi o folosi drept evantai ca să-şi 
răcorească faţa. 

— Unde e toată lumea? 

Liniştea stranie contrasta violent cu agitația din aşezarea 
doctorului Ramirez, unde băştinaşii umblau de colo-colo, 
trebăluind pe toată durata zilei. Locul acela părea părăsit. 
Singurele indicii că fusese locuit de curând erau şuviţele 
firave de fum cenuşiu care se înălţau prin deschizături 
făcute anume. 

— E foarte ciudat, spuse Gamay. Parc-ar fi fost loviți de o 
molimă. 

Paul deschise portbagajul şi scoase un rucsac. Doctorul 


105 


Ramirez insistase să le împrumute un revolver Colt cu 
teava lungă. Mişcându-se foarte încet, aşeză rucsacul între 
ei, îşi strecură mâna înăuntru, deschise tocul şi simţi 
duritatea liniştitoare a mânerului pistolului. 

— Nu molima mă îngrijorează, spuse el cu voce scăzută, 
cercetând cu privirea colibele tăcute. Mă gândesc la 
indianul ăla mort din pirogă. 

Gamay îl văzuse furişându-şi mâna în rucsac şi îi 
împărtăşea neliniştea. 

— Odată ce coborâm din barcă, s-ar putea să fie greu să 
ne întoarcem, zise ea. Să aşteptăm câteva clipe, să vedem 
ce se mai întâmplă. 

Paul dădu din cap, încuviinţând. 

— Poate-şi fac siesta. Să-i trezim. 

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi scoase un „Alooo!” 
sonor. Singurul răspuns fu ecoul vocii sale. Incercă din nou. 
Nici o mişcare. Gamay râse. 

— Ar trebui să doarmă buştean ca să n-audă un urlet ca 
ăsta! 

— Ciudat, spuse Paul, clătinând din cap. E prea al naibii 
de cald ca să stăm aici. Mă duc s-arunc o privire. Poți să-mi 
asiguri spatele? 

— O să ţin o mână pe tunul primit de la doctorul Ramirez 
şi o alta pe cheia de contact. Să n-o faci pe eroul. 

— Cred că mă cunoşti mai bine de-atât. Cum apare o 
problemă, cum o rup la fugă înapoi! 

Trout îşi ridică trupul deşirat de pe scaunul din faţa 
coliviei elicei şi ieşi pe punte. Avea toată încrederea în 
abilitatea soţiei sale de a-l acoperi. In Racine, pe când ea 
nu era decât o fetiţă, tatăl ei, un foarte bun ţintaş 
familiarizat cu toate armele de foc, o învățase să tragă în 
păsări din argilă aruncate în aer. Paul susţinea că ea ar fi 
fost în stare să nimerească între ochi un purice aflat în plin 
salt. Cercetă satul cu privirea şi cobori pe mal, dar imediat 
încremeni. 

Zărise o mişcare în cadrul întunecat al uşii celei mai mari 
dintre colibe. Un chip trăsese cu ochiul de după colţ, apoi 
dispăruse. Acum se zărea din nou. Peste câteva secunde, 


106 


un bărbat ieşi afară şi, le făcu semn cu mâna. Strigă ceva 
care aducea a urare de bun venit şi începu să coboare 
panta către ei. 

Ajunse pe mal şi îşi şterse faţa umedă cu o batistă de 
mătase pătată de transpiraţie. Era voinic, iar pălăria înaltă 
de paie, cu fundul plat şi cu boruri largi, îi făcea statura şi 
mai impunătoare. Pantalonii lăbărţaţi, de bumbac alb, erau 
susținuți de o frânghie de nailon legată în jurul pântecului 
său voluminos, iar cămaşa albă, cu mâneci lungi, avea toţi 
nasturii încheiaţi, până sub mărul lui Adam. Soarele se 
reflecta în monoclul de la ochiul stâng. 

— Salutare, spuse el, cu un uşor accent. Bine aţi venit în 
Parisul din junglă. 

Paul se uită peste umărul bărbatului, către adunătura de 
cocioabe prăpădite. 

— Unde e Turnul Eiffel? întrebă el, cu nonşalanţă. 

— Ha-ha! Turnul Eiffel? Minunat! Uite-l acolo, nu e 
departe de Arcul de Triumf. 

După călătoria lungă pe apele râului, pe căldura aceea 
umedă, Paul avea foarte puţin chef de un schimb de replici 
spirituale. 

— Căutăm pe cineva numit Olandezul, spuse el. 

Bărbatul îşi scoase pălăria, dezvăluind un ciuf rebel de 
păr alb, cu tonsură. 

— La dispoziţia dumneavoastră! Dar nu sunt olandez. 
Râse. Când am venit aici, am spus că sunt „Deutsch”2. 
Sunt neamt. Mă numesc Dieter von Hoffman. 

— Sunt Paul Trout, iar aceasta e soţia mea, Gamay. 
Hoffman îşi îndreptă monoclul spre ea. 

—Un nume minunat pentru o femeie încântătoare, 
spuse, galant. Nu vedem prea multe femei albe pe aici, fie 
ele frumoase sau nu. 

Gamay întrebă de ce era satul atât de tăcut. Buzele 
cărnoase ale lui Dieter se lăsară în jos închipuind un soi de 
zâmbet. 


22 Este vorba despre confuzia dintre termenul german Deutsch 
(neamt) şi termenul englezesc Dutch (olandez), (n.tr.). 


107 


— Eu le-am sugerat sătenilor să se-ascundă. Nu strică 
niciodată să fii prudent când e vorba de străini. Vor ieşi la 
iveală când vor vedea că sunteţi prietenoși. Pe figura lui se 
ivi din nou zâmbetul acela inexpresiv. Aşadar, ce vă aduce 
în satul nostru sărman? 

— Doctorul Ramirez ne-a rugat să venim. Suntem de la 
NUMA, Agenţia Naţională pentru Studii Subacvatice şi 
Marine, răspunse Gamay. Studiem delfinii de râu şi locuim 
la doctorul Ramirez. Ne-a rugat să venim aici în locul lui. 

— Am auzit, prin telegraful junglei, că doi savanţi din 
Statele Unite se află în apropiere. Dar nici măcar în vis n- 
am îndrăznit să îmi închipui că ne-aţi putea onora cu o 
vizită. Cum se mai simte zilele astea distinsul doctor 
Ramirez? 

— l-ar fi făcut plăcere să vină, dar s-a rănit la gleznă şi nu 
poate călători. 

— Păcat. Ar fi fost frumos să ne vedem. Ei, a trecut mult 
timp de când n-am mai avut companie, dar asta nu-mi 
scuză purtarea de gazdă nepoliticoasă. Vă rog, veniţi pe 
mal. Cred că vă e foarte cald şi sunteţi însetaţi. 

Paul şi Gamay schimbară o privire care spunea: „În 
regulă, dar ai grijă”, apoi coborâră din barcă. Gamay îşi 
aruncă pe umăr rucsacul în care se afla arma şi se 
îndreptară spre grupul de colibe aşezate în semicerc pe 
culmea unei coline. Dieter strigă ceva într-o altă limbă şi 
din fiecare adăpost se revărsă câte o încărcătură de indieni 
- bărbaţi, femei şi copii. leşiră cu sfială şi rămaseră tăcuţi, 
în poziţie de drepţi. Dieter dădu un alt ordin şi plecară cu 
toţii la treburile lor. Paul şi Gamay se uitară din nou unul la 
altul. În satul lui, Dieter nu oferea sfaturi; dădea porunci. 

Din cea mai mare colibă ieşi o indiancă de vreo douăzeci 
şi ceva de ani, cu capul plecat. Spre deosebire de celelalte 
femei, care aveau acoperite numai şalele, aceasta purta un 
sarong roşu, dintr-un material ţesut la maşină, înfăşurat în 
jurul trupului frumos proporţionat. Dieter mârâi un ordin şi 
ea dispăru înăuntru. 

In faţa colibei, patru stâlpi susțineau o copertină de stuf. 
Copertina umbrea o masă de lemn fasonată grosolan şi 


108 


nişte taburete cioplite din buturugi. Dieter arătă către ele, 
se aşeză el însuşi pe unul şi îşi scoase pălăria de paie. Işi 
şterse fruntea asudată cu batista şi porunci ceva pe un ton 
răstit, uitându-se către uşa deschisă. 

Femeia ieşi, aducând o tavă cu trei căni lucrate din 
bucăţi de crengi de copac scobite pe dinăuntru. Le lăsă pe 
masă şi rămase în picioare, respectoasă, la câţiva paşi 
distanţă, tot cu ochii în jos. 

— În cinstea întâlnirii cu prieteni noi, spuse Dieter, 
înălţându-şi cana. 

Când îi agită conţinutul, se auzi un zornăit specific. 

— Chiar aşa e, adăugă el. Auziţi minunatul sunet al 
cuburilor de gheaţă. Le puteţi mulţumi minunilor ştiinţei 
moderne fiindcă îmi îngăduie să deţin un aparat portabil, 
alimentat cu benzină, care le produce. Nu sunt nevoit să 
trăiesc precum aceşti Adami şi Eve cu piele maronie. 

Dădu pe gât jumătate din conţinutul cănii dintr-o singură 
înghiţitură. 

Paul şi Gamay gustară cu prudenţă şi băutura li se păru 
răcoritoare, reconfortantă şi tare. Gamay privi împrejurul 
său. 

— Doctorul Ramirez spunea că sunteţi comerciant. Ce fel 
de bunuri comercializaţi? 

— Îmi dau seama că, pentru cineva care priveşte din 
afară, locul ăsta poate părea sărac, însă oamenii săi simpli 
sunt capabili de lucrări artistice cu adevărat sofisticate. Le 
ofer serviciile mele ca intermediar, îi ajut să vândă 
obiectele create prin meşteşugul lor în magazinele de 
suvenire sau în alte locuri similare. 

Ţinând cont de înfăţişarea sărăcăcioasă a satului, 
probabil că intermediarul lua partea leului, presupuse 
Gamay. Se uită ostentativ în toate părţile. 

— Am înţeles şi că sunteţi căsătorit. Soţia dumneavoastră 
nu este acasă? 

Paul îşi ascunse zâmbetul în spatele cănii. Gamay îşi 
dădea cât se poate de bine seama că băştinaşa era soţia lui 
Dieter şi nu-i plăcea cum o trata Olandezul. 

Acesta roşi, apoi îi spuse femeii să se apropie. 


109 


— Ea este Tessa, mormăi. 

Gamay se ridică şi întinse mâna în semn de salut. 
Cealaltă o privi surprinsă, apoi, după o ezitare de o clipă, 
luă mâna care i se oferea. 

— Sunt încântată să te cunosc, Tessa! Mă numesc 
Gamay, iar el e soţul meu, Paul. 

Pe chipul oacheş al Tessei trecu fantoma grăbită a unui 
zâmbet. Simţind că, dacă împingea lucrurile prea departe, 
Dieter avea s-o facă pe Tessa să plătească pentru asta mai 
târziu, Gamay dădu din cap şi se aşeză. 

Dieter îşi mască iritarea cu un zâmbet generos. 

— Acum, după ce v-am răspuns la întrebări... care e 
scopul obositoarei dumneavoastră excursii? 

Paul se aplecă spre masă şi îl privi pe Dieter, ca şi cum s- 
ar fi uitat pe deasupra unor ochelari inexistenţi. 

— Cadavrul unui indian a ajuns la mal, într-o pirogă pe 
care râul o ducea la vale. 

Dieter îşi depărta mâinile. 

— Jungla poate fi periculoasă, iar locuitorii ei sunt abia 
prima generaţie ieşită din sălbăticie. Un indian mort nu e un 
lucru neobişnuit, îmi pare rău s-o spun. 

— Asta era neobişnuit, zise Paul. Fusese împuşcat. 

— Impuşcat? 

— Şi mai e ceva. Era un chulo. 

— Asta e treabă serioasă, rosti Dieter, cu un tremur al 
fălcilor. Tot ce are legătură cu aceste spirite-fantomă 
înseamnă necaz. 

— Doctorul Ramirez spune că tribul e condus de o 
femeie, zise Gamay. 

— A, aţi auzit legendele! Extrem de pline de culoare, nu-i 
aşa? Bineînţeles că mi s-a vorbit despre această mitică 
zeiţă-căpetenie de trib, dar n-am avut niciodată plăcerea s- 
o-ntâlnesc. 

— Dar aţi dat vreodată peste vreun membru al tribului? 
se interesă Gamay. 

— N-am aflat nimic despre ei din proprie experienţă, dar 
circulă poveşti... 

— Ce fel de poveşti, domnule von Hoffman? 


110 


— Despre chulo se spune că ar trăi dincolo de Mâna lui 
Dumnezeu. Aşa numesc băştinaşii Marile Cascade aflate la 
o oarecare distanţă de aici. Spun că acele cinci căderi de 
apă seamănă cu nişte degete uriaşe. Băştinaşii care s-au 
apropiat prea mult de cascade au dispărut. 

— Păi chiar dumneavoastră spuneaţi că jungla e 
periculoasa. 

— Da, e posibil să fi fost sfâşiaţi de vreun animal, sau 
muşcaţi de un şarpe veninos. Sau să se fi rătăcit pur şi 
simplu. 

— Dar cu străinii ajunşi în zonă cum e? 

— Aici au sosit, din când în când, bărbaţi în căutarea 
norocului. Le-am oferit ospitalitatea mea neîndestulătoare, 
le-am dezvăluit cunoştinţele mele despre împrejurimi şi, cel 
mai important, le-am spus să se ţină deoparte de teritoriul 
chulo. Schiţă gestul spălării pe mâini. Trei expediţii mi-au 
ignorat avertismentele şi au dispărut fără urmă. Bineînţeles 
că am anunţat autorităţile, dar ele ştiu cât de greu e să 
găseşti pe cineva odată ce l-au înghiţit copacii. 

— Printre grupurile astea era vreunul care căuta plante 
utile pentru industria farmaceutică? întrebă Paul. 

— judecând după câte ştiu eu, e posibil să fi venit în 
căutare de leacuri, de cauciuc, de lemn, de comori, de 
oraşe pierdute. Puţini dintre cei care trec pe aici îmi 
împărtăşesc secretele lor. Eu nu pun întrebări. 

În timp ce Dieter îi dădea înainte, Tessa îşi ridicase în 
tăcere mâna şi arăta către cer. Într-un târziu, el remarcă 
gestul straniu şi expresiile întrebătoare ale soţilor Trout. 
Chipul îi deveni aspru precum stânca şi zâmbetul onctuos 
reapăru. 

— După cum vedeţi, pe Tessa a impresionat-o cel mai 
mult un grup care a trecut pe aici nu demult, în căutare de 
specimene. Au angajat un zeppelin în miniatură, care să-i 
poarte pe deasupra frunzişului copacilor. Băştinaşii priveau 
maşinăria aia cu o foarte mare venerație şi trebuie s-admit 
că tot aşa o priveam şi eu. 

— Cine erau cei din grup? întrebă Gamay. 

— Nu ştiu decât că reprezentau o firmă franţuzească. 


111 


Ştiţi cât de discreţi pot fi francezii. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Am auzit c-au plecat mai 
departe. Poate au fost prinşi şi mâncaţi de chulo. 
Perspectiva îi stârni râsul. Ceea ce mă readuce la scopul 
vizitei dumneavoastră. Vă mulţumesc foarte mult fiindcă m- 
aţi avertizat, dar acum, când ştiu că pericolul stă la pândă, 
sper că vă veţi întoarce la doctorul Ramirez transmiţându-i 
toată recunoştinţa mea. 

Gamay se uită spre soarele după-amiezii, coborât către 
orizont. Atât ea, cât şi Paul cunoşteau faptul că soarele 
tropicelor apunea cu iuţeala unei lame de ghilotină. 

— E ceva cam târziu ca s-o pornim înapoi, spuse ea. Tu 
ce zici, Paul? 

— Ar fi periculos să navigam noaptea pe râu. 

Dieter se încruntă, apoi, văzând că aşa nu ajungea la nici 
un rezultat, li se adresă zâmbind: 

— Bun, atunci o să fiţi oaspeţii mei. Mâine-dimineaţă o să 
plecaţi devreme, după un somn bun. 

Gamay nu-i auzi vorbele decât pe jumătate. Tessa nu mai 
privea în jos. Se uita drept la ea, cu ochii larg deschişi, 
clătinând din cap aproape imperceptibil. Şi Paul îi observă 
gestul. 

Îi mulţumiră lui Dieter pentru băutura răcoritoare şi 
pentru adăpostul oferit peste noapte şi spuseră că voiau să- 
şi ia o parte a echipamentului din barcă. In timp ce coborau 
spre râu, băştinaşii li se fereau speriaţi din drum, de parcă 
i-ar fi înconjurat un câmp de forţă invizibil. 

Gamay se prefăcu că verifică nivelul uleiului din motor. 

— Ai văzut-o pe Tessa? întrebă ea. Ne-a avertizat. 

— Spaima din ochii ei era imposibil de trecut cu vederea, 
răspunse Paul, studiind tija indicatoare. 

— Ce crezi c-ar trebui să facem? 

— N-avem de ales. Nu mă entuziasmează ideea de a-mi 
petrece noaptea aici, în Tabăra Fericirii, dar nu glumeam. 
Ar fi o nebunie să navigam pe râul ăsta pe întuneric. Ai vreo 
propunere? 

— Da, am, zise Gamay, privind un liliac de dimensiunile 


112 


unui vultur care traversă în zbor râul, sub lumina 
împuţinată. Propun să nu închidem ochii amândoi în acelaşi 
timp. 


113 


9 


În timp ce străbătea apele albastre-verzui din Baja în 
spinarea unui minisubmersibil, Austin se întrebă cum ar fi 
reacţionat un reporter de la National Geographic care filma 
migraţia balenelor dacă un bărbat călare pe o gheată 
gigantică ar fi apărut pe neaşteptate în vizorul camerei sale 
de luat vederi. Cocoţat în exterior, ca un pasager aflat pe 
scaunul rabatabil al unui automobil roadster de tip vechi, 
Austin zărea capul şi umerii lui Joe, conturaţi de lumina 
albăstruie a ecranului computerului din interiorul 
cockpitului etanş. 

Vocea metalică a lui Zavala părâi în căştile aparatului 
subacvatic de emisie-recepţie al lui Austin. 

— Cum e vremea acolo, afară, căpitane? 

Austin ciocăni uşor în cupola de plexiglas şi mimă un OK 
curbându-şi degetul mare şi arătătorul. 

— E minunată. Chestia asta e oricând mai bună decât 
puterea muşchilor, spuse el. 

Zavala chicoti. 

— Contos o să fie încântat s-o afle. 

Căpitanul lui Sea Robin radia de mândrie când îi arătase 
lui Austin noul submarin, plasat în suportul său de pe 
punte. Minisubmersibilul experimental era un vehicul 
minunat de compact. Pilotul stătea într-o cabină 
presurizată, perfect uscată, aidoma şoferului unei maşini, 
întinzându-şi picioarele în coca extinsă, lungă de doi metri 
şi jumătate. Cabina miniaturală era flancată de două 
flotoare, iar în spate se aflau rezervoarele de aer şi patru 
propulsoare. 

Austin îşi plimbase degetele pe cupola transparentă, 
spunând: 

— Să fiu al naibii! Obiectul ăsta chiar seamănă cu o 
gheată veche. 


114 


— Am încercat să vă fac rost de Red October”, dar îl 
folosea Sean Connery. 

Austin păstrase cu înţelepciune tăcerea. Era lucru ştiut că 
oamenii de la NUMA se ataşau de echipamentele de înaltă 
tehnologie aflate sub comanda lor. Cu cât erau mai urâte, 
cu atât era relaţia mai intensă. Austin nu voise să-l pună pe 
Contos într-o situaţie jenantă, explicându-i că el ştiuse că 
submarinul fusese testat, în condiţii reale de funcţionare, în 
apele din largul coastelor Californiei, acolo unde fuseseră 
asamblate componentele principale. El primise însărcinarea 
de a se ocupa de respectivul proiect şi aprobase 
construirea minisubmersibilului pentru Echipa de Misiuni 
Speciale, iar Zavala îl proiectase. NUMA avea submarine 
mai rapide, care puteau cobori la adâncimi mai mari, dar 
Austin dorise un vehicul mic şi robust, care să fie portabil, 
uşor de transportat cu un elicopter sau cu o ambarcaţiune. 
Şi, în acelaşi timp, specificase Austin, nu trebuia să sară-n 
ochi, ca să nu atragă atenţia. Deşi aprobase planurile de 
execuţie, atunci avusese pentru prima oară ocazia să 
arunce o privire asupra produsului final. 

Zavala era un inginer naval strălucit, care coordonase 
construcţia multor submarine, cu sau fără echipaj. Sursa lui 
de inspirație fusese DeepWorker“*, un minisubmarin 
comercial proiectat de Phil Nuytten şi Zegrahm DeepSea 
Voyages, o companie producătoare de ambarcaţiuni pentru 
expediţii aventuroase. Zavala îi mărise adâncimea de 
scufundare şi puterea şi îi adăugase echipamente 
sofisticate pentru diverse teste. Pretindea că instrumentele 
aflate la bord ar fi putut spune din ce fluviu sau din ce 
ghețar provenea o anume picătură de apă din ocean. 

Submarinul fusese botezat iniţial DeepSee?%, ca un 
omagiu adus predecesorului său şi menirii sale de vehicul 
pentru explorări. Auzind pentru ce era destinat, amiralul 


23 Octombrie Roşu, submarin imaginar din filmul Vânătoarea lui 
Octombrie Roşu, ecranizare a romanului omonim scris de Tom Clancy 
(n.tr.). 


24 Muncitorul-din-Adâncuri. 
25 Privirea-din-Adâncuri. 


115 


Sandecker fusese surprins de calambur. Privise macheta cu 
un zâmbet larg. 

— Îmi aduce aminte de ciubotele?% pe care le purtam în 
copilărie, spusese el, folosind un vechi termen argotic care 
descria ghetele de lucru cu carâmb înalt. 

Noul nume se impusese de la sine. 

Nava NUMA plecase din San Diego navigând către sud şi 
intrase în apele mexicane rămânând la o distanţă 
considerabilă faţă de țărm. Odată ajunşi în apropiere de 
Ensenada, Sea Robin începuse să urmărească mai 
îndeaproape conturul coastei. Trecuse pe lângă mai multe 
vase de pescuit şi pe lângă vreo două nave de croazieră. 
Ajunsese în scurt timp la vreo opt sute de metri de gura 
golfului pe care îl iscodiseră Austin şi Zavala ceva mai 
devreme, de pe uscat. Folosind un binoclu puternic, Austin 
cutreierase cu privirea stâncile colţuroase şi studiase 
partea din spate a fabricii de tortilla. Nimic nu părea ieşit 
din comun. Panouri imense, postate de o parte şi de alta a 
lagunei, atrăgeau atenţia asupra pericolului reprezentat de 
stâncile submarine. Avertismentele erau întărite de balize 
de avertizare înşiruite de-a lungul deschiderii. 

Sea Robin trecuse de golf şi se îndreptase către un altul, 
mai mic. Ancora alunecase în apă. Zavala intrase în 
minisubmarin şi îi făcuse o ultimă verificare. Cupola odată 
închisă, cabina era etanşă şi avea propria rezervă de aer. 
Zavala era îmbrăcat lejer, cu pantaloni scurţi şi cu noul său 
tricou vişiniu de la Hussong's. 

Austin, care urma să stea în apă, purta un echipament de 
scufundare complet şi un rezervor suplimentar de aer. Se 
urcase în spinarea submersibilului Brogan, cu labele de 
scafandru sprijinite pe flotoare şi se legase cu un 
harnaşament ce se putea desface rapid, ataşat de 
submarin. Domul fusese închis etanş. La semnalul său, o 
macara ridicase submersibilul în aer, coborându-l apoi în 
mare. Austin desprinsese parâmele de amarare şi îi dăduse 
lui Zavala aprobarea pentru scufundare. Peste câteva 


26 Brogans (în Ib. engleză, în original). 


116 


secunde, plonjaseră în adâncuri într-o explozie de bule de 
aer. 

Propulsoarele alimentate de baterii intraseră în acţiune 
cu un zumzăit strident şi Zavala se îndreptase către larg. 
Submarinul ocolise promontoriul din stânci colţuroase, 
scăldate de apa mării, urmărind apoi un curs care îl ducea 
direct către gura lagunei. Rămâneau la adâncimea de zece 
metri, înaintând cu o viteză cu mult sub un mach, 
menţinută la valoarea confortabilă de cinci noduri. Se 
ghidau folosind o combinaţie între observaţiile lui Austin şi 
datele oferite de aparatura de bord a minisubmarinului. 
Austin îşi ţinea capul plecat, pentru a reduce rezistenţa 
apei. Era încântat de călătoria subacvatică, dar mai ales de 
bancurile de peşti colorați care se risipeau aidoma unor 
confetti spulberate de vânt atunci când se apropiau de ei. 

Se bucura să vadă peştii dintr-un motiv care ţinea mai 
puţin de estetică. Prezenţa lor însemna că apa continua să 
fie un loc sigur pentru făpturile vii. Nu dăduse uitării forţele 
necunoscute care uciseseră un întreg grup de creaturi 
gigantice, cu mult mai bine adaptate la mediul marin decât 
o firavă fiinţă umană. Cu toate că senzorii de pe suprafaţa 
submersibilului prelevau automat mostre şi analizau apa 
ambientală, Austin ştia că, în momentul în care li s-ar fi 
adus la cunoştinţă existenţa unor condiţii nefavorabile 
vieţii, ar fi putut fi deja prea târziu. 

— Ne apropiem de gura lagunei. O să intrăm exact prin 
centru, spuse Zavala. E loc berechet în ambele părţi. 
Parâma de ancorare a unei balize de avertizare la tribord. 

Austin se răsuci spre dreapta şi zări un cablu negru, 
subţire, întinzându-se dinspre suprafaţă către fund. 

— O văd. Observi ceva ciudat? 

— Da, zise Zavala pe când treceau pe lângă cablu. Sub 
baliză nu e nici o stâncă. 

— Pun pariu pe o sticlă de Cuervo că toate celelalte 
avertismente sunt la fel de false. 

— Accept sticla, dar nu şi pariul. Cineva vrea să ţină 
lumea departe de locul ăsta. 

— E evident. Cum se comportă trăsurica noastră? 


117 


— Am intrat într-un mic contracurent, creat de apa care 
se învârtejeşte la ieşirea din lagună, dar tot e mai uşor de 
condus decât o maşină pe Beltway, răspunse Zavala, 
vorbind despre autostrada care separă, din punct de 
vedere geografic şi politic, Washingtonul de restul ţării. Se 
manevrează ca o... hait! 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Sonarul sesizează mai multe ţinte. O grămadă. La vreo 
cincizeci de metri, drept înainte. 

Lipsa de evenimente a călătoriei de până atunci îl 
liniştise pe Austin, aducându-i o stare de mulţumire de sine. 
Işi imagină un şir de paznici subacvatici, aşteptând să-i 
prindă într-o ambuscadă. 

— Scafandri? 

— Ţintele de pe sonar sunt prea mici. Se mişcă foarte 
puţin sau deloc. 

Austin îşi încorda privirea, încercând să străpungă 
albastrul străveziu. 

— Ce viteză maximă poate atinge Brogan dacă suntem 
nevoiţi să plecăm de aici în mare grabă? întrebă el, gândind 
cu o mutare înainte. 

— Şapte noduri, cu pedala la podea. E făcut să 
călătorească mai degrabă pe verticală decât pe orizontală, 
iar acum cărăm în plus vreo nouăzeci de kilograme de 
carne de vită. 

_ — Când ajungem acasă, mă-nscriu la dietă, zise Austin. 
Inaintează foarte încet, dar fii pregătit să ţâşneşti ca din 
puşcă. 

Işi continuară drumul, târându-se cu viteza redusă la 
jumătate. Peste un minut se materializară câteva zeci de 
obiecte întunecate, rostogolindu-se în două direcţii pentru a 
da naştere unui zid imens, care cobora de la suprafaţa apei 
către fundul ei. 

Peşti. 

— Pare să fie un năvod, îl avertiză Austin pe Zavala. 
Opreşte până nu ne-ncâlcim în el. 

Brogan încetini şi se opri, continuând să plutească pironit 
locului. 


118 


Austin îşi feri capul din reflex atunci când o siluetă 
aerodinamică lunecă deasupra, undeva în spatele lui. 
Rechinul se află acolo numai pentru o clipă, timp suficient 
pentru ca Austin să-i întrezărească ochiul rotund şi alb şi să 
estimeze lungimea prădătorului flămând la aproape doi 
metri. Fălcile cu dinţi deşi i se deschiseră, apoi i se 
închiseră cu putere, înşfăcând dintr-o singură muşcătură 
jumătate dintr-un peşte care se zvârcolea, rechinul pierind 
apoi din vedere cu o zvâcnire a cozii. 

Zavala văzuse acelaşi lucru. 

— Kurt, eşti OK? strigă el. 

Austin râse. 

— Da. Nu-ţi face griji. Tipul ăla nu vrea să mestece carne 
tare de om când are la dispoziţie un întreg restaurant plin 
cu peşte. 

— Mă bucur că spui asta, fiindcă şi-a invitat câţiva 
prieteni la cină. 

Mai mulţi rechini dădură buzna, înhăţară câte o 
îmbucătură şi plecară în grabă, îngrijoraţi de prezenţa 
submarinului. Nu era atât un ospăț sălbatic şi frenetic, cât o 
adunare a unor gurmanzi cu gusturi fine, care îşi alegeau 
cel mai atrăgător fel de mâncare din meniu. In năvod erau 
captivi sute de peşti. De toate mărimile, de toate formele, 
din toate speciile. Unii, încă în viaţă, se străduiau zadarnic 
să se elibereze, nefăcând altceva decât să atragă atenţia 
rechinilor. Din alţii nu mai rămăseseră decât capetele, iar 
rămăşiţele multora nu mai erau decât nişte oase. 

— Năvodul ăsta nu e supravegheat de nimeni, spuse 
Austin. 

— Poate a fost întins ca să nu poată intra tipii ca noi, 
care-şi vâră nasul peste tot. 

— Nu cred, spuse Austin, după un moment de gândire. E 
din monofilament. Am putea trece tăindu-l cu o unghieră. 
Nu există vreo reţea electrificată, aşa că nu pare să aibă 
ataşat un sistem de alarmă. 

— Nu pricep. 

— Să ne gândim. Indiferent ce s-ar afla în laguna asta, a 
ucis un grup de balene. Localnicii ar putea începe să pună 


119 


întrebări dacă ar vedea sute de peşti morţi. Indivizii care 
distribuie Tortilla Baja nu vor să atragă atenţia. Aşa că au 
întins plasa aici ca să ţină peştii vii afară şi orice peşte mort 
înăuntru. 

— Are sens, încuviinţă Zavala. Şi acum? 

— Dă-i drumul mai departe! 

Degetele lui Zavala dansară pe ecranul computerului 
care controla funcţiile submarinului. Două braţe mecanice 
din partea din faţă a lui Brogan se depliară şi se întinseră 
aidoma unor tije telescopice, oprindu-se la câţiva centimetri 
de plasă. Ghearele de la capătul fiecărui braţ prinseră plasa 
şi o răsuciră, părând un actor care dă în lături o cortină. 
Bucăţi de peşte în diverse stadii de descompunere se 
desprinseră plutind în toate direcţiile. 

Treaba odată dusă la bun sfârşit, Zavala retrase braţele 
metalice în poziţia lor de repaus şi acceleră. Cu Austin tot 
călare pe submersibil, plonjară prin deschizătură, 
pătrunzând în lagună. Vizibilitatea de zece metri era redusă 
la jumătate de miile de particule minuscule ale algelor 
aduse de valuri în golf pentru a fi sfâşiate de muchiile 
stâncilor, ascuţite ca briciul. Submersibilul încetini până la o 
viteză de promenadă, Zavala fiind nevoit să găsească 
drumul pe bâjbâite, întocmai ca un orb cu bastonul său alb. 
Văzură obiectul uriaş abia când aproape că ajunseseră 
deasupra lui. Brogan se opri iarăşi. 

— Ce-i chestia asta? întrebă Zavala. 

Coborând dinspre suprafaţă ca şi cum s-ar fi strecurat 
prin vitraliile unei catedrale, lumina dezvăluia o construcţie 
enormă. După aprecierile lui Austin, avea o lăţime de 
aproximativ o sută de metri şi o grosime de zece, fiind 
conică la vârfuri, aidoma unei imense lentile metalice şi se 
sprijinea pe patru picioare groase, tot din metal. In zona de 
pătrundere în fundul mării, picioarele erau ascunse într-un 
fel de cutii. 

— E sau un păianjen gigantic de metal, sau un OZN 
scufundat, spuse uluit Austin. Oricum, hai să-l studiem mai 
de-aproape. 

Lăsându-se călăuzit de Austin, Zavala  deplasă 


120 


submersibilul sub un anumit unghi şi navigară de-a lungul 
perimetrului cât de mult era cu putinţă, întorcându-se apoi 
pe acelaşi drum. Obiectul era aproape perfect rotund, cu 
excepţia locurilor unde venea în contact cu stâncile 
submarine. 

— Hei, e uimitor! Aparatura indică o creştere importantă 
a temperaturii! 

— Simt căldura prin costumul de scafandru. Cineva a dat 
drumul la sobă! 

— Instrumentele arată că radiază dinspre piloni. Probabil 
că sunt şi conductori, nu numai suporţi. Nimic periculos. 
Deocamdată. 

— Parchează chestia asta cât mă duc eu să mă uit mai 
de-aproape. 

Minisubmarinul cobori încet către fund şi se sprijini pe 
flotoare. Austin îşi desfăcu harnaşamentul de siguranţă şi 
se desprinse, cerându-i lui Zavala să aprindă luminile 
stroboscopice de poziţie peste cincisprezece minute. 

Inotă către disc, apoi pe deasupra lui. Cu excepţia unei 
lucarne rotunde, bizara structură era construită din metal 
vopsit într-un verde mat, care ar fi fost greu de observat de 
la suprafaţa apei. Cobori către calotă şi se uită cu prudenţă 
prin lucarnă. 

Înăuntru era o reţea de ţevi şi de mecanisme. Prin spaţiul 
cavernos, bine luminat, se foiau o serie de bărbaţi în 
salopete albe. Austin încercă să se lămurească în privinţa 
rolului maşinăriilor, străduindu-se să facă o legătură între 
ceea ce vedea dedesubt şi încălzirea bruscă a apei, dar nu 
ajunse la nici un rezultat. Işi desprinse de la centură 
camera video subacvatică şi filmă scena de dedesubt. 
Mulţumit de munca sa, se decise să înregistreze o vedere 
de ansamblu. Se ridică deasupra discului şi tocmai rotea 
camera, panoramând, când surprinse o mişcare cu coada 
ochiului. 

Incremeni, continuând să plutească deasupra structurii 
metalice. Liftul în formă de ou pe care îl descrisese Zavala 
tocmai cobora dinspre suprafaţa sclipitoare a apei. Alunecă 
pe şină, iar apoi dispăru printr-o trapă rotundă care se 

121 


deschisese în plafonul clădirii subacvatice, în zona cea mai 
apropiată de peretele stâncii. Austin reluă filmarea, însă fu 
întrerupt din nou, de data asta de Zavala. 

— Ai face bine să te-ntorci urgent. Senzorii arată că 
temperatura apei creşte vertiginos. 

Era imposibil să-ţi scape semnalul de alarmă din voce. 

— Vin imediat! 

Austin biciui apa cu lovituri hotărâte ale picioarelor sale 
puternice, menţinând un ritm care înghiţea rapid metru 
după metru. Zavala nu glumise în privinţa creşterii 
temperaturii. Austin transpira în costumul de scafandru. Işi 
promise solemn în sinea lui să nu mai fiarbă niciodată un 
homar. 

— Grăbeşte-te, zise Zavala. Temperatura o ia razna! 

Farul argintiu al submersibilului clipi în semiîntuneric. 
Austin cobori braţul şi aprinse mica lanternă stroboscopică 
atârnată de compensatorul său de flotabilitate. Brogan se 
urni, venind către el. Căldura devenise şi mai puternică. 
Austin se agăţă de spatele submarinului în mişcare şi îşi 
prinse harnaşamentul cu un pocnet. Avându-l acum la bord, 
vehiculul subacvatic întoarse cu repeziciune şi se îndreptă 
spre gura lagunei, cu motoarele gemând la viteză maximă. 

— Kurt, ceva nu e în ordine! Detectez o serie de alarme 
declanşate în interiorul instalaţiei. 

Câteva clipe mai târziu, Austin auzi zgomotul puternic al 
unei bufnituri înăbuşite. Se întoarse, privind peste umăr, 
exact în clipa în care construcţia subacvatică explodă într-o 
minge de flăcări. Infernul incinera instantaneu orice fiinţă 
vie aflată în spaţiul închis. Gazul supraîncălzit ţâşni în susul 
ţevilor, până în fabrica de tortilla. Din fericire, fiind 
duminică, aceasta era pustie. Brogan nu fu tot atât de 
norocos. Unda de şoc îl prinse şi îl rostogoli, dându-l peste 
cap, cu Austin agăţându-se de el cu disperare. 

Austin avu senzaţia că fusese izbit de copita unui catâr 
invizibil. Curelele harnaşamentului se desprinseră şi el fu 
azvârlit înainte, braţele şi picioarele zbătându-i-se, într-o 
încâlceală de furtunuri pentru aer. Se rostogoli vreme de o 
eternitate, făcând parcă roata şi poate c-ar fi traversat 


122 


astfel jumătate din Pacific dacă nu s-ar fi izbit de plasa din 
gura lagunei. O lovi cu picioarele, ceea ce reprezenta un 
noroc, fiindcă, dacă impactul ar fi fost suportat de cap şi-ar 
fi frânt gâtul. Plasa se încovoie sub greutate, apoi îşi reveni 
cu o plesnitură. Austin fu aruncat ca o piatră azvârlită din 
praştie. 

Drept în calea submarinului care se apropia. 

Micuța cupolă a acestuia fusese smulsă, iar Zavala nu 
mai era înăuntru. Submersibilul se rostogolea către Austin 
pe un curs de coliziune. Kurt îşi strânse genunchii la piept şi 
îşi înfăşură braţele în jurul lor. Părea sortit să se strivească 
precum o insectă de parbrizul unei maşini, când Brogan 
făcu deodată un mic salt care îl propulsa pe deasupra 
capului lui Austin. Simţi un contact dureros atunci când un 
flotor îi răzui umărul. După care fu izbit de o a doua undă 
de şoc, generată de o sumă de explozii secundare, care îl 
încetiniră şi îl azvârliră înapoi, pe urmele submarinului. 
Acesta îşi croise drum prin plasă şi, de data asta, Austin nu 
mai avea în ce să se oprească. 

Îşi azvârli instinctiv braţul în căutarea  furtunului 
regulatorului de aer, strânse muştiucul între dinţi şi trase în 
piept o gură lacomă de oxigen. Regulatorul încă mai 
funcţiona. Fisurile îi transformaseră masca într-o pânză de 
păianjen în locul în care unul dintre furtunuri îi pocnise 
lentilele. Mai bine masca decât faţa! Şi-o smulse, fiindcă 
era de neutilizat, îşi regăsi poziţia verticală şi făcu o 
întoarcere completă. 

Ştia că ar fi fost mai bine să se ridice la suprafaţă, dar n- 
avea de gând să plece fără Zavala. Incă o încercare. Se 
răsuci încet. Fără mască, totul era tulbure, dar i se păru că 
văzuse o pată vişinie şi înotă într-acolo. Zavala plutea cu 
vreo doi metri mai sus de fundul mării. Din gură îi ieşeau 
bule de aer. 

Austin împinse regulatorul către figura lui Joe, fără să fie 
sigur că obținuse efectul dorit, fiindcă puterea voinţei de 
care de folosise ca să acţioneze era devorată de valul negru 
de furie care i se prăvălea asupra creierului. Işi cobori 
mâna, desfăcu catarama cu desprindere rapidă a centurii 


123 


de lestare şi  bâjbâi după valva de umflare a 
compensatorului de flotabilitate. | se păru că aude o altă 
explozie. Apoi se întunecă totul, cu desăvârşire. 


124 


10 


Trout stătea în uşa colibei, tot atât de nemişcat precum 
un stâlp totem, privind şi ascultând. Era acolo de ore 
întregi, privind ţintă în întuneric, cu toate simţurile în alertă, 
gata să surprindă orice schimbare a ritmurilor nopţii. 
Urmărise sfârşitul lent al zilei, apoi văzuse întunericul 
contopindu-se cu falsul amurg al focurilor mocnite la care 
se pregătea mâncarea. Ultimii băştinaşi se făcuseră 
nevăzuţi în colibele lor, aidoma unor fantome ursuze şi 
satul amuţise, cu excepţia ţipătului scurt, estompat, al câte 
unui bebeluş. Trout se gândea cât de nesănătos era locul 
acela. De parcă el şi Gamay s-ar fi împotmolit într-un salon 
cu pacienţi contagioşi. 

Olandezul dăduse afară familia din coliba cea mai 
apropiată de a sa şi îi poftise înăuntru pe cei doi Trout cu 
un gest al mâinii, ca un portar de la Ritz. Raze de lumină 
argintie se strecurau prin pereţii de iarbă în interiorul 
întunecos. În perimetrul strâmt pătrundea cu greu câte o 
boare de aer proaspăt. Podeaua era de pământ, de stâlpii 
de susţinere erau agăţate două hamacuri, iar mobila consta 
din două taburete grosolan lucrate şi dintr-o scândură 
sprijinită pe buturugi. Căldura înăbuşitoare şi locuinţa 
primitivă nu îl deranjau pe Trout. Era mult mai tulburat de 
senzaţia că el şi Gamay erau prinşi în cursă. 

Strâmbă din nas, un gest pe care-l preluase de la tatăl 
său, un pescar din Cape Cod. Parcă îl şi vedea cu ochii 
minţii, mergând spre capătul digului în întunecimea 
dinaintea zorilor şi adulmecând aerul ca un copoi bătrân. „E 
de cel mai bun soi, căpitane, spunea el, în majoritatea 
dimineţilor. Să mergem la pescuit!” Dar existau şi zile când 
strâmba din nas şi se îndrepta spre cafenea fără nici o 
vorbă. Toate îndoielile privind capacităţile olfactive ale 
vârstnicului Trout se  spulberaseră într-o dimineaţă 
frumoasă, când el rămăsese în port, iar alţi şase pescari 


125 


pieriseră într-o furtună neaşteptată din larg. Lucrurile nu-i 
mirosiseră a bine, explicase tatăl lui mai târziu. 

Acum, Trout avea aceeaşi senzaţie, cu toate că se afla 
departe de mare, în inima junglei venezuelene. Pur şi 
simplu, era prea multă linişte. Nu se auzea nici un glas, nici 
o tuse, nimic care să dea de înţeles că acolo locuiau 
oameni. Cât mai fusese lumină, înregistrase toate detaliile 
satului în memoria lui aproape fotografică, începu să-şi 
imagineze că populaţia aşezării dispăruse fără zgomot în 
noapte. Se retrase de lângă uşă şi se aplecă asupra formei 
nemişcate aflate într-un hamac. Gamay întinse mâna şi îi 
atinse uşor faţa cu vârfurile degetelor. 

— Nu dorm, spuse ea. Mă gândeam doar. 

— La ce? 

Ea se ridică în capul oaselor şi îşi roti picioarele, 
aducându-le pe podea. 

— Dacă ar trebui să găsesc o măsură pentru încrederea 
mea în prietenul nostru, Olandezul Zburător, aş spune că 
nu depăşeşte distanţa la care aş fi în stare să-l arunc. Dacă 
nu mi-ar fi atât de silă să-l ating. Pfui! 

— Îţi împărtăşesc întru totul sentimentele. Cred că ne 
supraveghează cineva. Aruncă o privire spre uşă. Coliba 
asta mă duce cu gândul la o capcană pentru homari. O 
singură intrare şi nici o ieşire, cu excepţia oalei de pe plită. 
Propun să ne petrecem noaptea în barcă. 

— Deşi detest să părăsesc acest local de cinci stele, sunt 
gata de plecare imediat ce eşti şi tu. Intrebare. Cum ne 
furişăm afară dacă suntem supravegheați? 

— Simplu, ieşim pe uşa din spate. 

— Când m-am uitat ultima oară, nu era nici una. 

— Bănuiesc că n-ai auzit niciodată de ingeniozitatea 
yankeilor, spuse Trout, cu infatuare. Dacă stai de şase, o 
să-mi pun inteligenţa la treabă. 

Scoase un cuţit de vânătoare din teaca agăţată de 
centură şi se duse în spatele colibei. Ingenunche, strecură 
lama lungă de douăzeci de centimetri prin stuf şi începu să 
taie. Foşnetele şi pocnetele abia dacă se auzeau, dar, 
pentru a se simţi în siguranţă, îşi sincroniza tăieturile cu 


126 


tipetele unei făpturi necunoscute a pădurii, care te duceau 
cu gândul la metalul muşcat de o pilă rotundă. După câteva 
minute, croise în peretele din spate o deschizătură pătrată, 
având cam jumătate de metru pe jumătate. Se duse în 
partea din faţă a colibei şi o prinse pe Gamay de braţ, 
conducând-o spre noua ieşire. Ea scoase mai întâi capul, 
convingându-se că nu era nici un pericol şi, o clipă mai 
târziu, se afla deja afară. Trupul de baschetbalist al lui Paul 
se strecură pe urmele ei în secunda următoare. 

Rămaseră în dosul colibei, umăr la umăr, ascultând 
simfonia zumzetului insectelor şi a ţipetelor păsărilor. Ceva 
mai devreme, Gamay observase o cărăruie care ducea din 
spatele adăposturilor către râu. Zăreau linia vagă a 
pământului bine bătătorit. Gamay deschise calea şi colibele 
rămaseră în scurt timp în urmă, iar în nări le pătrunse 
mirosul de putregai umed al râului. Poteca ducea către 
grădinile pe care le văzuseră de pe apă, la lumina zilei. 
Merseră de-a lungul malului mocirlos şi, după câteva 
minute, desluşiră conturul scheletic al cuştii elicei. Se 
opriră, în eventualitatea în care Dieter pusese pe cineva să 
păzească hidroglisorul. Paul aruncă o pietricică în apă. 
Pleoscăitul nu scoase pe nimeni din vreo ascunzătoare. 

Se urcară la bord şi îşi pregătiră barca pentru plecarea de 
la ivirea zorilor. Paul îşi îndesă sub cap o vestă de salvare şi 
se întinse pe punte. Gamay se urcă pe banchetă, fiind 
rândul ei să stea de veghe. Paul aţipi în curând. La început 
dormi cu intermitențe, din cauza căldurii şi a insectelor. 
Apoi îl ajunse oboseala şi, în cele din urmă, căzu într-un 
somn adânc. Ca prin vis, o auzi pe Gamay strigându-l pe 
nume, parcă de foarte departe. Simţi lumină căzându-i pe 
pleoape. Clipi şi deschise ochii, zărind-o pe Gamay, în 
continuare cocoţată în punctul ei de observaţie, cu chipul 
grotesc în lumina galbenă, pâlpâitoare. 

De-a lungul hidroglisorului erau trase trei pirogi. Toate 
erau pline cu indieni fioroşi, înarmaţi cu sulițe şi cu macete 
ascuţite ca briciul. Flăcările puternice ale torţelor pe care le 
ţineau în mâini luminau vopseaua de un roşu ţipător de pe 
trupurile bronzate şi de pe chipuri. Bretonul negru le cobora 


127 


până în locul în care ar fi trebuit să-şi aibă sprâncenele, 
dacă nu ar fi fost smulse cu desăvârşire. Nu purtau nimic 
altceva în afara unui acoperământ pentru şale, cu excepţia 
unui singur indian, care avea şi o şapcă, împodobită cu 
emblema echipei New York Yankees. Trout privi puşca de 
vânătoare pe care omul o ţinea în braţe. Un motiv în plus 
ca să-i deteste pe cei de la Yankees, medita el. 

— Salut, spuse Paul, cu un zâmbet larg. 

Expresia de granit rămase neschimbată. Cu un semn, 
omul cu puşca le ceru celor doi Trout să coboare din barcă. 
Se urcară pe mal, unde indienii se strânseră ciorchine în 
jurul lor. Fanul celor de la Yankees arătă în direcţia satului 
cu o altă zvâcnire a puştii. Procesiunea cu torţe prinse să 
urce panta, avându-i în mijloc pe soţii Trout. 

— Imi pare rău, Paul, şopti Gamay. Au apărut pur şi 
simplu din senin. 

— Nu-i vina ta. Eu mi-am închipuit că orice ameninţare ar 
ti trebuit să vină dinspre mal. 

— Şi eu. Care-a fost treaba cu zâmbetul ăla? 

— Nu mi-a dat prin cap ce altceva ar fi trebuit să fac. 

— Cred că Dieter e mai deştept decât ne-am închipuit 
noi, spuse Gamay înciudată. 

— N-aş zice. /a uite. 

Pe când se apropiau de luminişul din faţa colibelor, 
dădură cu ochii de Dieter. In lumina torţelor, părea palid şi 
înspăimântat, dar avea şi de ce. Era înconjurat de alţi 
indieni, vârfurile suliţelor aflându-se la câţiva centimetri de 
pântecul lui voluminos. Sudoarea i se scurgea de pe faţă, 
dar nu se putea şterge, fiindcă avea mâinile ridicate în aer. 
Ca şi cum n-ar fi avut suficiente motive de îngrijorare, doi 
bărbaţi albi îşi ţineau pistoale îndreptate către inima lui. 
Erau îmbrăcaţi la fel, în pantaloni de bumbac, tricouri cu 
mâneci lungi şi cizme de piele cu carâmb înalt. Amândoi 
purtau ceva care aducea a curea lată de piele, cu cleme 
ataşate, specifică soldaţilor din  linia-ntâi. Primul era o 
matahală care avea mare nevoie de un bărbierit. Celălalt 
era scund şi subţire, cu ochii întunecaţi şi apatici ai unei 
cobre. Căpetenia indienilor îi întinse revolverul Colt. Ochii 


128 


duri îi studiară o clipă pe soţii Trout, apoi se întoarseră 
către Olandez. 

— Uite-i pe curierii tăi, Dieter, spuse el, cu accent 
franțuzesc, încă mai continui să negi c-ai încercat să mă 
tragi pe sfoară? 

Dieter începu să transpire şi mai vârtos, sudoarea 
curgându-i de pe faţă în cascadă. 

— Victor, jur pe Dumnezeu că până-n dimineaţa asta nu 
i-am mai văzut niciodată! S-au înfiinţat pur şi simplu aici, 
spunând că i-a trimis Ramirez să-mi povestească despre un 
indian mort şi să mă avertizeze că se-apropie un pericol. In 
ochii lui galbeni se ivi o privire vicleană. Nu i-am crezut. l- 
am dus într-o colibă, unde să-i pot supraveghea. 

— Da, am remarcat măsurile tale extraordinare de pază, 
spuse Victor, fără să-şi ascundă disprețul. Se întoarse spre 
soţii Trout. Cine sunteţi? 

— Mă numesc Paul Trout. Ea e soţia mea, Gamay. 
Suntem cercetători, lucrăm împreună cu doctorul Ramirez 
la un proiect legat de delfinii de apă dulce. 

— Şi ce căutaţi aici? În partea asta a râului nu sunt 
delfini. 

— E adevărat. Am găsit cadavrul unui indian într-o 
pirogă. Doctorul Ramirez s-a temut că asta prevesteşte un 
pericol şi ne-a trimis să-i avertizăm pe oamenii de aici. 

— De ce n-a venit el să le dea de ştire? 

— S-a rănit la gleznă şi nu poate merge. In plus, noi am 
vrut să vedem o zonă mai întinsă a junglei. 

— Mda, potrivită scuză. Francezul ridică revolverul Colt. 
Ăsta face parte din echipamentul vostru ştiinţific? 

— Nu. E al doctorului Ramirez. A insistat să-l luăm, 
pentru cazul c-o să dăm de belea. După cum se pare, aş 
zice c-a avut dreptate. 

Victor izbucni în râs. 

— Povestea voastră sună atât de stupid, încă ar putea fi 
plauzibilă. O cercetă din priviri pe Gamay aşa cum numai 
un francez se poate uita la o femeie. Gamay, un nume 
neobişnuit, cu rădăcini franţuzeşti, spuse. 

Ea recunoscu lubricitate acolo unde Victor socotea că se 


129 


găsea şarm, dar nu se dădea înapoi de la a se folosi de 
avantajele feminităţii. 

— Francezii pe care i-am cunoscut pe vremuri s-ar fi 
prezentat până acum. 

— Ah, vă rog să-mi scuzaţi proasta creştere! Trebuie să 
fie din cauza asocierii cu indivizi precum acest cochon”. 

Dieter tresări atunci când îi flutură ţeava pistolului pe sub 
nas. 

— Mă numesc Victor Arnaud. El este asistentul meu, 
Carlo, adăugă, arătând către însoţitorul său tăcut. Suntem 
angajaţii unui cartel european aflat în căutare de substanţe 
biologice rare din junglă. 

— Adică sunteţi botanişti, ca doctorul Ramirez? 

— Nu, răspunse el, cu o clătinare a capului. În acest 
stadiu, munca e prea dură pentru un botanist. Avem 
cunoştinţe de biologie, dar noi alcătuim echipa de 
colectare, care va aduce specimene interesante, pentru a fi 
studiate de specialişti. Ei vor veni mai târziu, după ce le 
pavăm noi drumul. 

— Aşadar căutaţi substanţe pentru industria 
farmaceutică? îndrăzni Paul. 

— Poate, ca produs secundar, zise Arnaud. Nu e un 
secret că următorul leac al cancerului s-ar putea să crească 
în minunata comoară biologică de deasupra capetelor 
noastre. Se lovi cu degetul peste vârful nasului lung, apoi 
peste buze. Ne aflăm aici în primul rând ca să căutăm 
miresme pentru parfumuri şi esențe, arome pentru 
industria alimentară. Dacă dăm peste extracte cu rol 
medicinal, cu atât mai bine. Avem permisiunea guvernului 
venezuelean, iar activitatea noastră e pe de-a-ntregul 
legală. 

Paul îşi lăsă privirea să alunece peste chipurile fioroase 
ale indienilor vopsiți, peste armele pregătite de tragere, 
peste evident îngrozitul Dieter. Nu putea crede, nici măcar 
pentru o singură clipă, că oricare dintre activităţile acestor 
gangsteri ai junglei ar fi fost legale. Nu voia să-l stârnească 


27 Porc (în Ib. franceză, în original) 


130 


pe Arnaud dovedindu-se prea băgăcios, dar ar fi părut 
ciudat dacă n-ar fi arătat nici un fel de curiozitate. 

— Nu cred c-o să fii surprins dac-o să remarc că sunteţi 
mult prea bine înarmaţi pentru o echipă de cercetare 
ştiinţifică, spuse el. 

— Sigur că nu, zise Arnaud, câtuşi de puţin descumpănit 
de comentariu. Temerile lui Ramirez nu sunt întru totul 
nefondate. Vă puteţi da seama cât de periculoasă e 
pădurea. Aţi văzut un indian mort cu ochii voştri. Buzele 
francezului se arcuiră într-un zâmbet ironic. Probabil vă 
întrebaţi care este relaţia noastră cu această creatură 
jalnică, continuă el, privind spre Dieter. Ne-a dat oameni 
din sat, ca să ne-ajute la căutarea specimenelor biologice. 
Ei cunosc jungla mai bine decât oricine altcineva. Şi aş 
putea adăuga că e plătit cu generozitate. 

Paul rânji. 

— Se pare însă că sunteţi pe punctul de a-l concedia pe 
domnul von Hoffman. 

— Dintr-un motiv întemeiat. Chiar dacă spuneţi adevărul 
şi nu sunteţi curieri, asta nu schimbă faptul că Dieter a- 
ncercat să fure de la noi. Căutam o plantă care ar fi putut 
valora milioane, sau chiar miliarde, fiind extrem de 
prețioasă pentru industria farmaceutică, industria 
alimentară şi industria parfumurilor. E un adevărat miracol. 
Voiam să ducem mostre în Europa, pentru analize. 
Băştinaşii o folosesc de zeci de ani, dar, din păcate, nu 
pentru parfumuri. 

— Păi se pare că v-aţi rezolvat problemele, spuse Gamay. 
Aveţi atât specimenele, cât şi pe Dieter. 

— Aş vrea să fie atât de simplu, zise Arnaud, cu o 
inflexiune tăioasă a vocii. E adevărat că-l avem pe porcul 
ăsta, dar se pare că mostrele noastre preţioase de plante 
au dispărut. 

— Mă tem că nu-nţeleg. 

— Am aflat despre această plantă uimitoare de la 
băştinaşi, dar nici unul n-a fost în stare să ne spună unde o 
găsim. Am fost nevoiţi să depăşim cu mult limitele zonei 
noastre de cercetare, pătrunzând într-o parte 


131 


necartografiată a junglei, unde ne-am întâlnit din 
întâmplare cu indianul pe care aveaţi să-l găsiţi mort mai 
târziu. Acesta avea mostre de plante asupra lui. Ne-am 
oferit să-i plătim ca să ne arate de unde le-a cules, dar a 
refuzat. Aşa că l-am ţinut alături de noi, ca oaspete, în 
speranţa că l-am fi putut convinge să vorbească. 

Paul îşi aduse aminte de crestăturile lăsate de bici pe 
pielea indianului. 

— Şi, fiindcă n-a vorbit, l-aţi împuşcat. 

— O, nu, nimic atât de simplu! De fapt, ne-am străduit 
din răsputeri să-l păstrăm în viață. Dieter era însărcinat să-i 
ofere ospitalitatea noastră şi să păzească specimenele. Dar 
într-o noapte s-a îmbătat şi l-a lăsat să scape. Amărâtul a 
fost împuşcat în timp ce fura o pirogă. Ne-am închipuit c-a 
fugit cu specimenele. Caz în care ar fi trebuit să le aibă 
asupra lui atunci când l-aţi găsit. 

— Cum arătau specimenele respective? întrebă Paul. 

— De fapt, n-aveau nimic impresionat. Frunze mici, 
ascuţite la vârf, cu nervuri roşii, de la care vine numele 
local al plantei: frunza-însângerată. 

— Am examinat conţinutul traistei indianului, zise Paul. 
Avea un săculeţ plin cu plante medicinale indigene. Nimic 
nu semăna cu descrierea ta. 

— Aha, făcu Arnaud. Se întoarse spre Dieter, privindu-l 
plin de dispreţ. Ziceai că indianul a plecat cu plantele 
asupra lui. Cine spune adevărul? 

— Nu ştiu despre ce vorbesc ei, se apără Dieter. Indianul 
şi-a luat traista şi tot ce-avea în ea. 

— Nu prea cred, spuse Arnaud, cu voce scăzută. Dacă ei 
ar fi avut specimenele de plantă, nu s-ar fi întors aici şi nu 
s-ar fi purtat atât de prosteşte. Cred că tu ai ceea ce vrem. 
Trase piedica revolverului. Şi, dacă nu-mi spui unde e, te 
ucid! 

— Caz în care n-o să afli niciodată, Arnaud, ripostă 
Olandezul, reuşind să scoată la lumină un grăunte de 
sfidare. 

Îşi alesese greşit momentul. Era clar că francezul n-avea 
vreme de pierdut. 


132 


— Adevărat, dar, înainte de a te ucide, te dau pe mâna 
prietenilor mei vopsiți, aici de faţă. Te vor jupui ca pe-o 
maimuţă, fără nici o remuşcare. 

Din obrajii rumeni ai lui Dieter pieri orice urmă de 
culoare. 

— N-am vrut să dau de înţeles că n-o să-ţi spun. Mă 
gândeam doar c-ar trebui să lăsăm loc pentru negocieri. 

— Din păcate, toate ocaziile de negociere au fost irosite. 
M-am săturat de povestea asta. M-am săturat de tine. 
Ridică pistolul până în dreptul buzelor lui Dieter. M-am 
săturat de gura ta mincinoasă. 

Se auzi o bubuitură înspăimântătoare şi partea de jos a 
feţei Olandezului dispăru în explozia stacojie stârnită de 
împuşcătura de la mică distanţă. Monoclul îi sări de la 
ochiul în care se citea o uluire adâncă, iar trupul îi căzu pe 
spate, aidoma unui copac tăiat cu drujba. 

Francezul întoarse pistolul cu ţeava fumegândă spre 
Paul. 

— Cât despre voi, nu ştiu dacă spuneţi sau nu adevărul. 
Instinctul mă face să cred că sunteţi sinceri. E extrem de 
regretabil că s-a-ntâmplat să-l vizitaţi pe porcul ăsta. N-am 
nimic împotriva voastră, dar nu vă pot lăsa să duceţi vestea 
despre cele întâmplate aici. Clătină din cap cu tristeţe. O să 
am grijă ca totul să se termine repede pentru frumoasa ta 
soţie, te asigur. 

Paul i-o luase cu ani-lumină înainte. Execuţia sumară a lui 
Dieter îl şocase, dar nu-l împiedicase să-şi dea imediat 
seama ce consecinţe avea mutarea lui Arnaud pentru 
Gamay şi pentru el însuşi. Fără martori. Trupul deşirat al lui 
Trout şi lâncezeala din gesturile sale erau înşelătoare. Când 
era necesar, se putea mişca foarte repede. Işi încordă 
braţele, gata să-l înşface pe francez de încheietura mâinii şi 
să-l răsucească, trântindu-l la pământ. Ştia că, în cel mai 
fericit caz, avea să încaseze glonţul, dar, în zăpăceala 
momentului, Gamay ar fi putut să fugă. lar în cel mai 
nefericit caz aveau să fie ucişi amândoi. 

În timp ce degetul lui Arnaud începea să apese trăgaciul 
şi Trout se pregătea pentru manevra sa disperată, se auzi 


133 


un sunet, pe jumătate mormăit şi pe jumătate tuse, dinspre 
indianul care purta şapca echipei de baseball New York 
Yankees. Scăpase puşca din mâini şi se uita îngrozit în jos, 
câtre coada de lemn maroniu a unei săgeți 
supradimensionate ce îi ieşea cu cel puţin jumătate de 
metru în afara pieptului. Vârful ei cu ţepi devenise de un 
roşu strălucitor. Omul schiţă gestul de a o smulge, dar 
groaznica hemoragie declanşată de proiectil îşi ceru jertfa 
şi el căzu grămadă la pământ, alături de cadavrul lui Dieter. 

— Chulo! strigă un alt indian. 

O săgeată imensă îl seceră imediat ce ţipătul i se 
desprinse de buze. 

Insoţitorii săi îi preluară incantaţia îngrozită. 

— Chulo! Chulo! 

Urmă un urlet straniu, ca un bocet şi din tufişuri apăru un 
chip fantomatic, albastru cu alb. Apoi un altul şi, în câteva 
secunde, feţele ca nişte măşti părură să fie pretutindeni. 
Aerul se umplu de săgeți. Mai mulţi indieni se prăvăliră. 
Torţele căzură sau fură aruncate la pământ sub imperiul 
panicii. 

Profitând de întuneric şi de învălmăşeală, Paul îşi întinse 
braţul lung şi o înşfacă pe Gamay de încheietura mâinii, 
zguduind-o ca s-o scoată din transă. Ţinându-şi capetele cât 
mai jos, alergară către râu cu acelaşi gând: „Du-te la 
barcă”. In graba lor nebunească, aproape că se prăvăliră 
peste silueta zveltă care ieşi din tufişuri, punându-li-se în 
drum. 

— Staţi! Le ceru ea, cu hotărâre. 

Era soţia lui Dieter, Tessa. 

— Mergem la barcă, spuse Gamay. Vino cu noi! 

— Nu, zise cealaltă femeie, arătând către râu. Vitaţi-vă! 
Vizibile în lumina propriilor torţe, pe țărm mişunau zeci de 
bărbaţi cu chipuri albastre, descinşi din pirogi imense. 
Femeia o smuci pe Gamay de braţ. 

— Pe-aici e mai sigur. 

li conduse pe soţii Trout afară din luminiş şi se afundară 
toţi trei în jungla întunecată. Tufişurile şi ghimpii le biciuiau 
picioarele şi feţele. Urletele prelungi începură să se 

134 


estompeze. judecând după cele ce vedeau şi simțeau, s-ar 
fi putut afla şi în centrul pământului. Locul era la fel de 
fierbinte şi de întunecat. 

— Unde ne duci? întrebă Gamay, oprindu-se să-şi tragă 
răsuflarea. 

— Nu ne putem opri acum. Chulo vin curând. 

Aşa cum era de aşteptat, ciudatul strigăt de război 
devenea tot mai puternic. Îşi continuară drumul pentru alte 
câteva minute, după care soţia lui Dieter se opri. Se găseau 
într-o pădure nu prea deasă, părând nişte pitici pe lângă 
trunchiurile gigantice, diforme, care se avântau către cer 
pe o înălţime de peste treizeci de metri. Tessa abia dacă se 
zărea în lumina razelor de lună furişate printre frunze. Îşi 
ridicase mâna. Soții Trout îşi îndreptară privirile către 
vârfurile copacilor. Nu văzură decât bezna sfâşiată, ici şi 
colo, de cenuşiul argintat al cerului nopţii. 

Femeia le simţi nedumerirea şi, aidoma unui profesor ce 
lucra cu elevi orbi, le deschise palmele şi le puse în mâini 
ceva ce semăna la atingere cu nişte şerpi morţi. Frânghii 
groase, de nailon. Paul îşi aduse aminte de centurile 
purtate de Arnaud şi de amicul lui şi de comentariile lui 
Dieter despre zeppelin. Ilnnodă cu iuţeală un laţ în jurul 
taliei subţiri a lui Gamay. Ea se prinse de celălalt capăt al 
frânghiei şi începu să se salte de la pământ. Paul se uită în 
jur. Soţia lui Dieter dispăruse. Erau pe cont propriu. 

— Dă-i înainte, spuse. Sunt exact în spatele tău. 

Legă o altă frânghie în jurul propriului mijloc şi, după ce 
trase cu putere de ea în câteva rânduri, ajunse cu metri 
buni deasupra pământului. Auzea răsuflarea lui Gamay, 
îngreunată de efort, chiar în faţa lui. 

De sub ei ţâşniră modulaţiile ascuţite ale acelui strigăt 
straniu. Torţele bărbaţilor chulo îşi făcură apariţia. Indienii 
le azvârliră în aer, iar acestea descriseră o boltă, înainte de 
a se prăbuşi aidoma unor comete istovite. Gamay şi Paul se 
aşteptau ca din moment în moment să fie străpunşi de 
săgețile supradimensionate, care i-ar fi putut ajunge cu 
uşurinţă, dar îşi continuară ascensiunea. 

Tocmai când se credeau în afara bătăii arcurilor, priviră 


135 


în jos şi văzură doi indieni ridicându-se de la pământ. 
Fireşte, cugetă Paul. Dacă există două frânghii pentru 
urcare, de ce n-ar mai fi şi altele?” 

— Am ajuns în vârf! strigă Gamay, de deasupra capului 
lui. 

Paul continuă să urce şi simţi braţul soţiei sale, întins 
spre a îl ajuta să se caţăre pe o ramură mai groasă decât o 
talie de om. Icnind din cauza efortului, se trase pe acea 
creangă şi se întinse după o alta. Atinse cu mâna o 
suprafaţă netedă, de cauciuc. Lumina albăstrie-cenuşie a 
unei jumătăţi de lună se răspândea, difuză, prin ceata 
suspendată deasupra vârfurilor copacilor, dar reuşi sa 
desluşească o reţea de plasă şi ţevărie, întinsă deasupra 
frunzişului precum o imensă pânză de păianjen. Era o 
platformă de lucru ingenioasă, se gândi Trout, dar trebuia 
să-şi rezerve reflecţiile admirative pentru mai târziu. De sub 
picioarele lor se auzeau respiraţii gâfâite. intinse mâna 
după cuțitul de vânătoare şi îşi aminti că unul dintre indieni 
i-l luase atunci când îl scăpase şi de povara Coltului. 

Gamay scoase un țipăt, arătând către silueta rotundă a 
unui dirijabil de mici dimensiuni ce le plutea deasupra 
capetelor. Crengile trosniră chiar sub tălpile lor. Indienii 
chulo erau la numai câteva secunde distanţă. Paul se 
desprinse din laţul frânghiei pentru urcare şi înainta cu o 
oarecare dificultate de-a curmezişul plasei elastice până ce 
ajunse lângă o parâmă de amarare. O prinse bine în palme 
şi îşi folosi propria greutate ca să tragă dirijabilul spre 
platformă, atât cât era nevoie pentru ca Gamay să se 
caţăre în nacela de sub balonul cu gaz. Aerostatul fiind 
ţinut jos de greutatea ei, izbuti să se urce şi el alături. 

— Ştii cum se conduce o chestie de-asta? îl întrebă 
Gamay. ` 

— Nu poate fi prea greu. Priveşte-o ca pe o barcă. In 
primul rând trebuie să dezlegi parâmele. 

Gamay navigase în copilărie pe Marile Lacuri, aşa că 
respectiva comparaţie era liniştitoare, chiar dacă ea nu 
avea o asemenea impresie. Desprinseră cu repeziciune 
celelalte frânghii de amarare. Dirijabilul ezită, apoi se hotări 


136 


şi prinse să se înalțe încet deasupra copacilor. Se uitară în 
jos şi zăriră siluete în plin salt, încercând să prindă 
frânghiile ce se legănau liber, dar aerostatul se ridicase la o 
distanţă sigură, unde nu mai putea fi ajuns. 

Se înălţară cu mult deasupra văilor ceţoase ce se 
întindeau în toate direcţiile, iar vântul începu să-i poarte de 
parcă ar fi fost un puf de păpădie, făcându-i să se întrebe 
dacă nu cumva schimbaseră pur şi simplu o primejdie cu 
alta. 


137 


11 


— Senor? Senor! 

Austin deschise ochii şi văzu miriştea albă a favoriţilor ce 
acopereau nişte obraji pergamentoşi, plus o gură cu 
strungăreaţă, deschisă într-un zâmbet tot atât de larg 
precum al chipurilor scobite în dovleci. Figura pescarului 
mexican pe care îl întâlniseră pe stânci, cu o zi înainte. 
Austin stătea culcat pe spate într-o barcă descoperită, din 
lemn, cu un colac de frânghie drept pernă. Era tot în 
costumul de scafandru, dar echipamentul de scufundare îi 
dispăruse. Se ridică împingându-se în mâini, lucru deloc 
simplu, fiindcă îl dureau încheieturile şi pe lângă asta se 
găsea întins pe un morman alunecos de peşte. 

Un pescar a cărui asemănare aproape perfectă cu primul 
mergea până la despicătura lucrării dentare stătea în 
capătul opus al bărcii, cu ochii pe Zavala. Părul lui Joe, de 
obicei pieptănat cu meticulozitate, îşi răsfira lăstari într-o 
sută de direcţii diferite, iar pantalonii scurţi şi tricoul îi erau 
fleaşcă. Părea năuc, dar conştient. 

— Eşti bine? îi strigă Austin. 

Un peşte se zbătu, sărind în poala lui Zavala. Joe săltă 
mica făptură cu grijă, prinzând-o de coadă şi o azvârii 
alături de celelalte. 

— Nici un os rupt. Acum ştiu cum e să fii aruncat din gura 
unui tun. Dar tu? 

— Câteva dureri. Austin îşi masă muşchii umerilor, pe 
care şi-i simţea zvâcnind, apoi se ocupă de picioare. Mă 
simt de parcă aş fi trecut printr-o spălătorie de maşini, iar 
în ureche îmi târâie tot timpul un telefon. 

— Vocea îţi sună de parcă ar veni tot din aparatul de 
transmisie subacvatic. Ai idee ce s-a-ntâmplat? Eram pe 
punctul de a te aduce în Brogan, când deodată parcă s-a 
dezlănţuit iadul. 

— A fost o explozie subacvatică. 


138 


Austin privi marea netedă ca o oglindă. Barca era în larg, 
dincolo de intrarea golfului. Sea Robin nu se vedea nicăieri. 
Lucrul ăsta nu-l putea pricepe. Contos şi echipajul auziseră 
probabil explozia. De ce nu veniseră în cercetare? 

Îşi îndreptă iarăşi atenţia către propria situaţie dificilă. 

— Vrei să-i întrebi pe prietenii noştri cum am ajuns aici? 

Zavala li se adresă pescarilor în spaniolă. Unul din ei 
furniza majoritatea răspunsurilor, turuind cu repeziciune, în 
timp ce fratele lui dădea aprobator din cap. Zavala îi 
mulţumi şi traduse schimbul de cuvinte. 

— Se numeşte Juan, explică el. Ne ţine minte de ieri, de 
pe stânci. Tipul celălalt e fratele lui, Pedro. Pescuiau, când 
dintr-odată au auzit o bubuitură înăbuşită şi apa din golfuleţ 
a început să bolborosească şi să se înspumeze. 

— Sí, si, la bufadora, făcu Juan. 

Îşi zvârli mâinile în aer, întinzându-le, asemenea unui 
dirijor de orchestră care cere un crescendo. 

— Ce-nseamnă gestul ăsta teatral? întrebă Austin. 

— Spune că zgomotul a semănat cu cel din cavitatea de 
lângă Ensenada, unde marea pătrunde într-o despicătură 
dintre stânci şi bubuie cu putere. Numai că ăsta a fost cu 
mult mai puternic. Stânca din spatele fabricii de tortilla s-a 
despicat. Au fost valuri mari şi barca era cât pe ce să se 
răstoarne. Noi am fost împinşi la suprafaţă. Ne-au tras la 
bord ca pe două sardele prea grase şi iată-ne aici. 

Austin cercetă din nou marea cu privirea. 

— Au pomenit ceva despre Sea Robin, l-au văzut cumva? 

— Au zărit un vas, ceva mai devreme. După descrierea 
lor, trebuie să fi fost Robin. A trecut de partea cealaltă a 
promontoriului şi de-atunci nu l-au mai văzut. 

Austin începea să-şi facă griji pentru Contos şi pentru 
echipajul lui. 

— Mulţumeşte-le, te rog, binefăcătorilor noştri pentru 
bunătatea lor şi întreabă-i dacă i-ar deranja să ne ducă 
dincolo de promontoriu. 

Zavala retransmise rugămintea lui Austin şi pescarii 
porniră barca într-un nor de fum albăstrui. Tuşind ca o 
veche jucărie mecanică astmatică, vechiul motor exterior 


139 


Mercury o propulsa fără efort pe marea ca de mătase. Cu 
Juan la cârmă, ocoliră ieşitura stâncoasă şi văzură imediat 
de ce nu-şi părăsise Sea Robin locul de amarare. Pentru o 
vreme, vasul NUMA n-avea să plece nicăieri. 

Puntea era acoperită cu un mic munte de ţărână şi de 
bolovani, iar nava era înclinată puternic către tribord. 
Sfărâmăturile de stâncă deformaseră cu uşurinţă osatura în 
formă de A de la pupa şi macaralele neancorate din aceeaşi 
zonă, de parcă ar fi fost nişte covrigi uscați. Deasupra 
vasului, suprafaţa abruptă a rocii era brăzdată de straturile 
galbene expuse de căderea de piatră. Membrii echipajului 
atacau pietrişul cu lopeţi şi cu răngi, aruncând peste bord 
toate resturile pe care le puteau urni. Un elevator cu furcă 
deplasa pietroaiele mai mari. 

Juan aduse barca de pescuit alături de nava NUMA. 
Contos veni lângă copastie şi se aplecă în afară. Avea 
mâinile şi faţa acoperite de praf şi arăta de parcă ar fi ieşit 
târâş dintr-o mină. 

— E cineva rănit? strigă Austin, cu mâinile pâlnie la gură. 

— Câteva tăieturi şi vânătăi, zbieră căpitanul drept 
răspuns. Din fericire, puntea de la pupa era pustie. Am 
auzit o bubuitură puternică dinspre golf şi ne pregăteam să 
vedem ce s-a-ntâmplat. Pe urmă s-a prăvălit o întreagă 
latură a stâncii, înainte de a apuca să ridicăm ancora. Voi 
doi unde naiba ați fost? 

— Imi place noul tău machiaj, spuse Austin. 

— E de la Estee Lauder??? îi ţinu Joe isonul. 

Incercarea lui Contos de a-şi şterge faţa nu făcu decât să 
înrăutăţească lucrurile. 

— judecând după comentariile voastre sclipitoare, e clar 
ca sunteţi teferi şi nevătămaţi. După ce n-o să mai fiţi atât 
de nesuferiţi, o să binevoiţi să-mi spuneţi ce s-a-ntâmplat? 

— Bubuitura pe care-aţi auzit-o a fost o explozie 
subacvatică, zise Joe. 

Contos clătină din cap, parcă nevenindu-i a crede. 

— N-am auzit să existe activitate vulcanică pe-aici. Ce a 


28 Una dintre cele mai mari firme de produse cosmetice (n.tr.). 


140 


provocat-o? 

— Singurul lucru pe care-l putem spune cu certitudine 
este că a pornit din instalaţia subacvatică, răspunse Austin. 

Căpitanul îi adresă o privire nedumerită. 

— O să dăm explicaţii mai târziu. Austin trecu în revistă 
stâncile îngălbenite. Explozia a desprins bucată prăvălită, 
spuse. 

Contos încruntă din sprâncene. 

— Hei, zise el, izbit de un gând. Ce-aţi făcut cu Brogan? 

Austin şi Zavala se uitară unul la altul ca nişte copii care 
se simt vinovaţi fiindcă au spart borcanul cu fursecuri. 
Austin tocmai începea să se întrebe dacă nu cumva era un 
lona, numele dat de marinari acelora dintre ei care atrag 
calamităţile. Era a doua ambarcaţiune pe care o conducea 
pe ultimul drum în tot atâtea zile. 

— L-am pierdut, răspunse. Imi pare rău! Nu s-a putut 
face nimic. Juan şi Pedro, aici de faţă, ne-au pescuit din 
apă. 

— Încântat de cunoştinţă, li se adresă Contos celor doi 
pescari zâmbitori. În privinţa asta acum nu e nimic de făcut. 
NUMA va trebui să-mi construiască un alt submarin. 

Austin măsură cu privirea carena înclinată a lui Sea 
Robin. 

— Vasul ăsta e lăsat bine pe-o parte. Sunteţi în pericol de 
scufundare? 

— Cred c-o să fie OK. Până acum n-a fost detectată nici o 
fisură care să permită infiltrarea apei. O să vedem ce se- 
ntâmplă după ce plecăm la drum. Cea mai mare parte a 
stricăciunilor ţin de punte şi de suprastructură. Macaralele 
sunt inutilizabile, aşa cum puteţi vedea. Elevatorul cu furcă 
poate deplasa bolovanii mari. N-am cerut ajutor fiindcă nu 
vrem să fim puşi în situaţia de ne explica prezenţa în apele 
mexicane. 

— Avem timp să facem o inspecţie a golfului? 

Contos se uită peste umăr, la molozul care nu fusese încă 
îndepărtat. 

— Vă rog, simţiţi-vă ca acasă! Plecăm imediat ce-o să fim 
în stare. 

141 


Zavala îi rugă pe pescari să-i ducă înapoi, în golfuleţ. 
Cererea lui stârni o dispută animată între cei doi fraţi. Pedro 
era sătul de locul ăla blestemat, cu exploziile lui bizare şi cu 
tritonii lui ciudaţi, iviţi pe neaşteptate deasupra apei. Îşi 
dorea, fără nici un dubiu, să se-ntoarcă acasă, dar fratele 
lui avu câştig de cauză. 

Barca ocoli promontoriul. Când intrară în golf, dădură cu 
ochii de fumul care se ridica din fabrica de tortilla. 
Suprafaţa abruptă din spatele acesteia era brăzdată de 
straturi galbene în locurile unde explozia îi dislocase partea 
exterioară, exact aşa cum se întâmplase cu stânca de 
deasupra lui Sea Robin. Peretele de piatră alunecase, luând 
cu sine orice urmă a ascensorului monoşină. 

Barca de pescuit îşi croi drum printre sfărâmăturile şi 
peştii morţi care acopereau suprafaţa mării. Folosindu-se 
de o găleată, Austin şi Zavala scoaseră din apă bucăţi de 
plastic topit şi de hârtie carbonizată. Ţinând minte că, în 
cazul avionului cu reacţie al companiei TWA explodat în 
Scoţia, deasupra localităţii Lockerbee, cauzele accidentului 
fuseseră descoperite datorită unei bucăţi minuscule de 
metal, Austin ajunsese la concluzia că până şi cele mai mici 
fragmente puteau fi de folos. 

Munca era migăloasă, dar perseverenţa lor îşi primi 
răsplata. Zavala pescui un cilindru de metal care tresaltă la 
suprafaţă, legănat de valuri. Avea vreo şaizeci de 
centimetri lungime şi un diametru de cincisprezece 
centimetri. Austin găsi numărul seriei şi numele 
producătorului inscripţionate pe metal. 

joe îi atrase atenţia asupra unei mişcări din vârful 
stâncilor. Siluetele umane erau tot atâtea pete, părând să 
căptuşească faleza înaltă. Austin nu era dispus să răspundă 
la întrebările autorităţilor locale. Pescarii o porniră bucuroşi 
înapoi, către navă. Când uraseră barca alături de Sea 
Robin, puntea era literalmente curată. Vasul ajunsese 
aproape la linia sa normală de plutire. Austin se împrumută 
la Contos şi încercă să-i plătească pe pescari pentru 
serviciile lor, dar fraţii refuzară banii. Juan îi explică, prin 
intermediul lui Zavala, că dezvăluirea locului unde se afla o 


142 


gaură în gard reprezenta un serviciu pentru care accepta să 
fie plătit, însă salvarea unor oameni din mare era o datorie 
morală. Austin îi cântări spusele, apoi îi convinse pe pescari 
să primească un dar, în semn de prietenie. După ce discută 
cu Contos, le oferi celor doi bărbaţi încântați un motor 
exterior de barcă de curând scos din uz, dar în stare 
excelentă. 

Motoarele porniseră deja şi vasul se îndreptă încet către 
apele deschise. Nu se descoperi nici o infiltraţie de apă. 
Căpitanul stabili cursul către nord. Plecară exact la timp. Pe 
când treceau la viteza de croazieră, un elicopter de un 
verde întunecat apăru de nici unde, se roti de câteva ori pe 
deasupra golfului, apoi zbură către nord, dispărând la fel de 
repede precum venise. Vasul NUMA tocmai se pierdea în 
traficul din jurul Ensenadei când cei de la bord observară o 
şalupă a pazei de coastă mexicane care se îndrepta cu 
viteză maximă în direcţie opusă. Ştiind că Sea Robin îşi 
vedea de drum în siguranţă, cei doi oameni de la NUMA 
dădură buzna la duşuri şi îşi puseră haine uscate. Apoi i se 
realăturară lui Contos pe puntea de comandă. Căpitanul îi 
aştepta cu un ibric mare cu cafea proaspătă. 

— In regulă, domnilor, li se adresă acesta, umplând două 
căni cu lichidul fierbinte, aburind. În calitate de căpitan al 
acestui vas, pe care l-aţi rechiziţionat pentru ceea ce s-a 
dovedit a fi o misiune de comando, v-aş fi recunoscător 
dacă m-aţi pune la curent. 

Austin sorbi din fiertura cu cifră octanică ridicată şi 
decise că în toată viaţa lui nu mai gustase ceva atât de 
delicios. 

— Explozia a fost o surpriză pentru noi, spuse el. 
Misiunea noastră de bază era cât se poate de simplă. 
Intenţionam să descoperim sursa căldurii care a ucis 
balenele. Şi credem că am găsit-o. 

Descrise construcţia subacvatică aşa cum o văzuseră la 
început, povestindu-i cu Contos cum se apropiaseră şi 
vorbindu-i despre balizele care semnalizau un pericol 
inexistent, despre năvod şi despre temperatura ridicată a 
apei. 

143 


Apoi îl lăsă pe Joe să depene firul istorisirii. 

Întorcându-se cu gândul în submarin, în momentele 
dinaintea exploziei, Zavala îşi încovoie degetele, parcă 
strângând roata unei cârme imaginare. 

— Totul e perfect. Deducem că valorile ridicate ale 
temperaturii indicate de instrumente i se datorează 
instalaţiei. Tu pleci să arunci o privire de aproape, eu cobor 
submersibilul pe fund şi aştept. Dintr-odată, temperatura e 
gata să dea aparatura peste cap şi îţi sugerez să revii la 
Brogan. 

Austin scotoci printre amintiri. 

— Tocmai mă uitam printr-un luminator din partea de sus 
a clădirii când am auzit apelul tău. Înăuntru erau oameni şi 
instalaţii. M-am întors la submarin. Apoi, buum! 

— Spui că în clădirea aia erau o mulţime de conducte, 
zise Zavala. Unele ar fi putut fi de înaltă presiune, deci o 
cauză potenţială a exploziei. 

— Nu ştiu ce să zic. Ar fi putut exista o fisură în 
ansamblul de conducte, însă acolo se desfăşura o 
operaţiune sofisticată. Probabil aveau mai multe niveluri de 
supape de protecţie şi de sisteme de izolare, pentru a 
preveni atingerea unei limite periculoase a presiunii. Din 
câte am observat, nimic nu părea ieşit din comun. Nu 
alerga nimeni, cuprins de panică. Nimic nu indica existenţa 
vreunei anomalii. 

— Dar creşterea temperaturii apei? 

— Bună întrebare, deşi fotografiile din satelit arată că 
asta nu e prima dată când apa golfului preia o temperatură 
ridicată, aşa că probabil nu există o legătură directă cu 
explozia. 

Austin adusese cu sine o pungă de plastic. O deschise şi 
scoase cilindrul metalic. 

— Pe ăsta l-am găsit plutind în golf. Ai idee ce-ar putea 
fi? 

Contos studie obiectul şi clătină din cap. 

— O să-ncerc să dau de urma fabricantului când ne- 
ntoarcem la Washington. _ 

— Cred că instinctele tale nu te-au înşelat, Kurt. lţi aduci 


144 


aminte că la Hussong's mi-ai pomenit despre senzaţia ta 
cum că suntem pândiţi de ceva mare şi rău? 

Expresia ochilor ca de coral ai lui Austin se înăspri. 

— Dacă te ţine memoria, am mai făcut şi o altă afirmaţie 
plină de miez. 

— Care anume? 

— Am spus că, indiferent ce blestemăţie ne-ar pândi din 
întuneric, e al naibii de flămânaă. 

— Mă băgaţi în răcori voi doi, zise Contos. Parcă aţi vorbi 
despre Godzilla. 

Austin nu răspunse. Se uita lung la prova ce despica 
valurile, ca şi cum răspunsurile întrebărilor ce i se 
învârtejeau în minte s-ar fi aflat sub apele albastre-verzui 
ale mării. 


145 


12 


Mâna lui Dumnezeu 


Dirijabilul plutea deasupra junglei asemenea unui prelung 
felinar chinezesc, pulsând într-o lumină dulce, albastru-cu- 
portocaliu, în timp ce gemenele limbi de flăcări ale 
arzătoarelor cu propan încălzeau aerul din interiorul 
învelişului în formă de cârnat. Cu excepţia pocnetelor 
ocazionale ale acestora, singura dovadă a existenţei 
aerostatului era umbra silenţioasă care păta luna şi stelele, 
aidoma unui nor trecător. 

Ceea ce luaseră Paul şi Gamay drept un balon era, de 
fapt, un aerostat termic, o combinaţie ingenioasă între un 
balon cu aer cald şi un dirijabil. Se înălța datorită aerului 
încălzit de arzătoare, dar, spre deosebire de un balon, care 
se află în voia vântului, o aeronavă termică avea un motor 
şi putea fi dirijată folosindu-i puterea. Silueta mult mai 
aerodinamică a zeppelinului înlocuise obişnuitul sac cu aer 
în formă de pară. Noul înveliş îşi păstra forma ca urmare a 
presiunii aerului din interior, în loc să fie întins pe un 
schelet rigid, ca în cazul baloanelor clasice. 

Soții Trout stăteau unul lângă altul în partea din faţă a 
nacelei cu cadru de aluminiu, menținându-și poziţiile pe 
scaunele lor comode, capitonate, graţie unui harnaşament 
complet. Din perspectiva lor, aşa cum stăteau agăţaţi sub 
burta balonului, acesta părea enorm. Sacul din poliester 
avea o lungime de treizeci de metri şi o înălţime de 
cincisprezece. In partea din spate avea o cârmă, pentru 
modificarea direcţiei şi aripioare mari şi groase pentru 
stabilizare, în spatele scaunelor pasagerilor se aflau 
rezervoarele cu propan, care alimentau arzătoarele, 
containerele cu combustibil pentru generatorul electric 
Rotex, în doi timpi, motorul propriu-zis şi elicea cu trei 


146 


palete care făcea posibilă deplasarea laterală. 

Paul şi Gamay se obişnuiseră pe rând cu pilotarea 
dirijabilului. Amândoi mai călătoriseră cu balonul şi 
cunoşteau principiile acţionării cu aer cald. Conducerea 
aerostatului era relativ simplă. O supapă acționată cu 
piciorul controla arzătoarele din oţel inoxidabil, care 
trimiteau aerul cald în balon printr-un tub metalic înclinat. 
Panoul cu instrumente nu conţinea decât şase aparate de 
măsură. Soții Trout supravegheau altimetrul cu ochi 
pătrunzători, menţinând aeronava la şase sute de metri, o 
înălţime care le oferea o marjă de siguranţă rezonabilă. 

Pentru a păstra distanţa mare faţă de sol, consumaseră 
propanul dintr-un container şi acum îl foloseau pe cel de 
rezervă. Aşteptaseră să se lumineze de ziuă înainte de a 
apela la generatorul electric, aşa că aveau la dispoziţie o 
mulţime de combustibil pentru acţionarea elicei. Strălucirea 
de un gri perlat întrezărită înspre est le anunţase sosirea 
zorilor Cerul căpătase curând culoarea roz a petalelor de 
trandafir. Chiar şi după răsăritul soarelui, vizibilitatea 
continua să fie redusă din cauza cetii. Vaporii ridicaţi din 
frunzişul copacilor absorbeau culoarea cerului şi la orizont 
se întindea, învolburându-se, o mare roșiatică de negură. In 
timp ce Paul pilota dirijabilul, Gamay cotrobăi prin lada cu 
provizii dintre cele două scaune. 

— E ora micului dejun, anunţă ea. 

— Eu vreau ochiurile mele, spuse el. Cu slănină crocantă, 
te rog şi cu cartofi prăjiţi în casă, bine rumeniţi. 

Gamay îl lăsă să aleagă unul din cele două tipuri de 
batoane cu cereale şi fructe. 

— Poţi lua unul cu zmeură sau unul cu afine. 

— Încerc să comand masa în cameră. Deschise staţia 
radio, dar nu auziră decât paraziți. Fac pariu că Phineas 
Fogg? n-a fost niciodată nevoit să se descurce în condiţii 
atât de grele, zise Paul, încruntându-se. Pfui, la naiba, o să-l 
iau pe cel cu afine! Ea îi întinse batonul şi o sticlă cu apă 


29 Eroul romanului Ocolul Pământului în 80 de zile, de Jules Verne 
(n.tr.). 
147 


minerală caldă. 

— A fost o noapte pe cinste! 

— Da, aş zice că o încăierare cu bio-piraţii, un omor cu 
sânge-rece văzut cu propriii ochi şi fuga de indienii sălbatici 
îi conferă cu siguranţă calificativul ăsta. 

— Îi datorăm Tessei vieţile noastre. Mă întreb cum de s-o 
fi încurcat cu Dieter. 

— Nu e prima femeie care judecă greşit bărbaţii. Dacă tu 
te-ai fi măritat cu un avocat sau cu un doctor în loc să-l 
preferi pe fiul unui pescar, ai fi înotat acum în piscina din 
spatele casei, nu te-ai fi aflat aici. 

— Ce plictisitor. Gamay îşi mancă gânditoare batonul 
care îi servea drept mic dejun. Ai idee unde ne aflăm, 
domnule Fiu-de-Pescar? 

El clătină din cap. 

— Aş vrea să fi fost tata cu noi. A învăţat să navigheze 
după moda veche înainte de a începe să fim dependenţi de 
aparatura electronică. 

— Ce părere ai despre busolă? 

— Nu e de prea mare folos dacă n-ai şi nişte repere 
terestre sau nişte balize nautice. E evident că estul se află 
în partea aia. 

Arătă către soare. 

— Satul Olandezului era la sud-vest faţă de al lui 
Ramirez, spuse Gamay. Ce-ar fi să îndreptăm obiectul ăsta 
către nord-est? 

Paul se scarpină în cap. 

— Asta ar merge dacă am fi siguri că încă ne mai aflăm 
exact în locul în care ne-am urcat în această trăsură. Azi- 
noapte a fost vânt. Nu ştiu cât de departe ne-o fi împins. 
Diferenţa ar putea fi foarte mare, iar cantitatea de 
combustibil pentru arzătoare e limitată. Indiferent ce 
decizie am lua, trebuie să fie una justă. Rezervoarele 
motorului sunt pline, dar deplasarea n-o să ne fie de folos 
dacă pierdem altitudine. 

Gamay îşi plimbă privirea pe deasupra oceanului de 
verdeață. 

— E frumos, cu siguranță. 


148 


— Nu tot atât de frumos cum ar fi trei ochiuri şi nişte 
slănină cu cartofi prăjiţi. 

Ea îi întinse încă un baton. 

— Fă apel la imaginaţie. 

— Fac. Încerc să-mi imaginez cum au adus aerostatul 
ăsta în junglă. Ar fi putut călători cu el, dar mă-ndoiesc, 
fiindcă nu e destul de mare ca să transporte toate proviziile 
şi tot combustibilul de rezervă. Bănuiesc că l-au lansat de la 
sol, de la o depărtare nu prea mare de locul unde l-am 
găsit. 

— De vreme ce nu există şosele, spuse Gamay, preluând 
firul logic, probabil au venit pe apă. Dacă găsim râul sau 
afluentul său, am putea reface drumul înapoi, către casa 
doctorului Ramirez. Dacă urcăm mai sus, s-ar putea să 
vedem o suprafaţă mai mare de pădure. 

— Genial, zise el, apoi apăsă pedala de alimentare. 

Arzătoarele răspunseră cu un şuier gutural şi, după o 
clipă de ezitare, aerostatul începu să se înalțe. In timp ce 
urcau, căldura soarelui prinse să împrăştie ceața. Frunzişul 
se ivi sub forma unor petice verzi, zdrenţuite. In vârfurile 
copacilor creşteau pâlcuri de flori roşietice, părând recifuri 
de corali. 

Când ajunseră la nouă sute de metri, Gamay îşi miji ochii, 
sfredelind negura. 

— Văd ceva, acolo. 

Paul porni generatorul de curent electric şi învârti roata 
care dirija cablurile cârmei până când aerostatul începu să- 
şi schimbe direcţia. Cu motorul său răcit cu apă torcând 
încetişor, aeronava prinse treptat viteză, înfrângându-şi 
inerția şi, în scurt timp, elicea îi propulsa cu o viteză de 
şaisprezece kilometri pe oră. Gamay găsise un binoclu şi îl 
folosea cercetând locul spre care se îndreptau. 

— Incredibil, spuse ea, în timp ce se împrăştia ceața. 

— Ce vezi? 

Gamay păstră pentru o clipă tăcerea. 

— Mâna lui Dumnezeu, răspunse, cu o venerație 
domoală. 

Paul ezită. Nu dormise suficient şi făcea greu legăturile. 


149 


— Marile Cascade despre care vorbea Olandezul? 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Arată magnific, chiar şi de la distanţa asta. 

Paul încercă să accelereze. Simţea că aerostatul 
răspundea ciudat la comenzi. Părea să se târască. Se uită în 
jos şi văzu un obiect roşu, triunghiular, prins de frânghiile 
agăţate de nacelă. 

— Hopa, spuse el. Avem musafiri. 

Gamay lăsă binoclul de la ochi şi urmări privirea lui Paul. 

— Seamănă oarecum cu o plută de dimensiuni reduse. 
Făcută din tuburi de cauciuc, cu o plasă în mijloc. Probabil 
c-o foloseau ca să coboare oameni şi provizii la nivelul bolţii 
de frunze. 

— Explicaţia sună logic. Trebuie s-avem grijă să nu se 
agaţe de vârfurile copacilor. 

Işi ridică privirea, verificând cursul aerostatului. Ceea ce 
văzu îi stârni fiori pe şira spinării. 

Se apropiau de un promontoriu înalt, care se ridica 
deasupra pădurii, părând o treaptă imensă. Râul curgea 
dinspre pădure către buza abruptă a platoului, unde 
formațiunile stâncoase îi tăiau undele, împărțindu-le în cinci 
căderi de apă. In scânteierea soarelui răsfrântă de spuma 
albă a apei, şuvoaiele păreau şiraguri de nestemate 
prelinse printre degetele unui negustor de diamante. 
Scurgerea cascadelor părea înşelător de înceată, aşa cum 
se întâmplă atunci când apa cade de la o înălţime foarte 
mare. Un nor de vapori condensaţi se ridica în aer, ca o 
ceaţă groasă, înălţată de forţa miilor de litri de apă prăvăliţi 
direct în lacul de la poalele peretelui abrupt de stâncă. 

— Pe lângă cascada asta, Niagara pare o bulboană, 
spuse Paul. 

— Toată apa asta trebuie să se scurgă undeva. Gamay 
cercetă atent perimetrul lacului. Paul, acolo! Văd râul! Se 
scurge din lac. Nu trebuie decât să-l urmăm. 

— Numai dacă vezi şi o staţie de benzină, zise Trout, 
aruncând o privire către indicatorul nivelului de 
combustibil. 

Rezervorul era aproape gol. 


150 


— Suntem pe punctul de a pica din cer. 

— Dar încă mai putem înainta, spuse Gamay. Du-ne cât 
mai aproape de râu cu putinţă. Abandonăm obiectul ăsta şi 
folosim pluta. 

Trout derula în minte scenariul unei aterizări pe lac. 
Greutatea nacelei avea s-o tragă către fund. Aerul rămas în 
balon ar fi putut s-o împiedice să se scufunde imediat, dar 
zecile de metri pătraţi de pânză reprezentau un pericol, 
fiindcă i-ar fi prins sub faldurile lor. Trebuiau să sară 
amândoi din aerostat înainte de a atinge apa şi să facă tot 
ce le stătea în puteri ca să păstreze pluta intactă. Era 
biletul lor pentru ieşirea din junglă. 

Paul schiţă cu repeziciune rezultatul analizei sale şi un 
plan. 

— Cred că trebuie să desprindem pluta înainte de 
aterizare. Altfel s-ar putea s-o pierdem. 

Gamay aruncă încă o privire în afara nacelei. Pluta 
triunghiulară se legăna atârnată de nouă frânghii de nailon, 
având câte trei fixate de fiecare colţ. 

— În lada cu provizii e un briceag din dotarea armatei 
elveţiene, spuse ea. 

Paul verifică ascuţimea lamei cu vârful degetului mare şi 
îndesă instrumentul în buzunarul enorm al bermudelor sale. 

— Tu te ocupi de aterizare, zise el. Coboară cât mai 
aproape de apă cu putinţă. Eu o să tai frânghiile, ca să 
desprind pluta. 

— Pe urmă las trăsurica noastră să planeze, abandonăm 
nava şi sărim în apă pentru o partidă de înot, spuse Gamay. 

— Simplu ca bună ziua, rânji Paul. 

Gamay trecu la cârmă şi viră lin către cascade. 
Strecurându-se prin ceața de deasupra lacului, razele de 
soare se risipeau în numeroase curcubeie. Gamay spera că 
era un semn bun. 

Nacela se înclină sub greutatea lui Paul, căţărat pe latura 
din dreapta a osaturii. Îşi cobori privirea spre triunghiul roşu 
care se legăna cu vreo zece metri mai jos, apoi o porni spre 
partea din spate, oprindu-se dincolo de rezervoare şi de 
arzătoare. Tăie frânghiile prinse de colţul din stânga spate 


151 


al plutei, după care îşi croi drum de-a curmezişul ramei 
nacelei şi repetă operaţiunea. Legată de aerostat numai cu 
frânghiile din vârf, pluta tresaltă şi se răsucea în bătaia 
vântului. 

Reglând arzătorul prin apăsări uşoare ale pedalei, Gamay 
îndreptă aerostatul spre un loc de lângă râu, făcându-l să 
coboare pe o traiectorie lină. Incepea să creadă că planul 
lor nebunesc avea sorţi de izbândă. Optimismul îi dispăru 
însă atunci când arzătorul pufăi înciudat, iar apoi amuţi cu 
desăvârşire. Rămăseseră fără combustibil la o altitudine de 
trei sute de metri. 

Comportamentul aerostatului nu se schimbă imediat. 
Aerul cald menținea forma aerodinamică a învelişului său, 
iar elicea păstra traiectoria descendentă sub un unghi 
foarte mic. Dirijabilul continuă să înainteze în aceeaşi 
direcţie. Totuşi, la altitudinea de o sută cincizeci de metri, 
lucrurile începură să se înrăutăţească. Pe măsură ce se 
răcea aerul, forţa ascensională scădea şi unghiul de 
coborâre devenea tot mai abrupt. Presiunea din interiorul 
balonului se micşora la rândul său şi în capătul din faţă 
apăru o adâncitură. Dirijabilul căpătă forma unei roşii 
stricate şi zvâcni către stânga. 

Paul lucra exact în faţa ei, cam la vreo doi metri distanţă. 
Tăiase două frânghii şi se pregătea s-o taie pe a treia. 
Devenise mult prea încrezător în sine şi nu se mai ţinea de 
rama nacelei atunci când aerostatul se clătină. Luat prin 
surprindere de o asemenea manevră bruscă, îşi pierdu 
echilibrul şi căzu. Gamay slobozi un țipăt, neputând face 
nimic spre a-i veni în ajutor. 

Nacela tresaltă violent, iar partea din faţă se aplecă 
brusc. Gamay se uită peste margine şi îl văzu pe Paul la 
foarte mică distanţă deasupra plutei care se legăna, 
ţinându-se din toate puterile de o frânghie violent răsucită 
şi smucită înainte şi înapoi ca un leagăn de copil pradă 
furiei vântului. Înaintarea aerostatului încetase aproape cu 
desăvârşire. Se uită în sus, către balon, care se 
transformase într-o băşică informă, apoi din nou în jos, sub 
nacelă. Paul se ţinea în continuare de frânghie. Dar 


152 


bărbatul nu avea de gând să se găsească sub aerostat în 
momentul prăbuşirii. Aşa că tăie funia şi plonjă în apă, cu 
picioarele înainte, de la cincisprezece metri înălţime, în 
clipa în care el ieşea la suprafaţă, pluta lovi apa, 
împroşcând stropi cu putere. g 

Gamay acţionă sub imboldul adrenalinei. Işi desfăcu 
harnaşamentul, se urcă pe marginea nacelei, trase aer 
adânc în piept, apoi sări. In ciuda legănării şi a apropierii 
rapide de apă a platformei, făcu săritura clasică, stil 
rândunică, care i-ar fi adus punctajul maxim la o competiţie 
olimpică. Pătrunse în lac cu braţele întinse, cu trupul drept, 
se opri la mare adâncime, apoi mişcările picioarelor o 
readuseră cu repeziciune înapoi, la suprafaţa scânteietoare 
a apei. Tocmai la timp ca să vadă aerostatul căzând exact 
peste plută. 

Aceasta dispăru sub multiplele straturi de material ale 
învelişului, odată cu orice speranţă de a o folosi pentru 
întoarcerea acasă, însă în clipa aceea era mult mai 
îngrijorată pentru soarta lui Paul şi se simţi mai uşurată 
decât se poate zugrăvi prin cuvinte atunci când îl auzi 
strigând, deşi nu-l putea vedea. 

Tras de nacelă spre adânc, învelişul balonului se 
scufundă, luând pluta cu el. Gamay văzu capul lui Paul 
ieşind din apă în partea opusă a aerostatului care se ducea 
la fund. El îi făcu semn cu mâna şi înotară unul către 
celălalt, întâlnindu-se la jumătatea distanţei. Călcară apa 
un răstimp, privind cascada cu o venerație amestecată cu 
spaimă. Apoi, profitând de forţa apei prăvălite care îi 
împingea cu valuri domoale, porniră înot către ţărmul 
îndepărtat. 


153 


13 


Agentul special FBI Miguel Gomez îşi sprijini trupul 
vânjos, atletic, de spătarul scaunului pivotant, îşi împleti 
degetele la ceafă şi se uită uluit la cei doi bărbaţi aşezaţi de 
cealaltă parte a biroului său. 

— Dumneavoastră, domnilor, trebuie să vă placă al naibii 
de mult tortilla dacă vreţi să-l vedeţi pe Enrico Pedralez. 

— O să trecem peste tortilla, spuse Austin. Nu vrem 
decât să-i punem câteva întrebări lui Pedralez. 

— Imposibil, răspunse agentul, cu voce plată, întărindu-şi 
vorbele cu o clătinare a capului. 

Avea ochii la fel de întunecaţi precum stafidele, iar 
expresia lor abătută şi circumspectă era aceea pe care o 
capătă orice poliţist după ce a văzut totul. 

— Nu înţeleg, zise Austin, cu o umbră de nerăbdare în 
glas. Se poate vorbi cu secretara lui, stabilind o întâlnire. Se 
poate intra în biroul lui pentru o discuţie. Aşa cum se 
procedează cu orice om de afaceri. 

— Fermierul nu e orice om de afaceri. 

— Fermierul? Nu ştiam că se ocupă şi de agricultură. 
Gomez nu reuşi să se abţină şi rânji cu gura până la urechi. 

— Cred că i-aţi putea spune agricultură. N-aţi auzit 
despre ampla operaţiune de căutare a cadavrelor îngropate 
în două ranch-uri, chiar dincolo de graniţă? 

— Ba da, răspunse Austin, scria în toate ziarele. S-au 
găsit zeci de cadavre, probabil oameni ucişi de traficanţii de 
droguri. 

— Am făcut parte dintre agenţii FBI de teren cărora le-au 
permis mexicanii să ia parte la operaţiune. Fermele erau 
proprietatea lui Enrico Pedralez sau, mai degrabă, erau pe 
numele tipilor din slujba lui. 

— Vreţi să spuneţi că regele tortillelor e traficant de 
droguri? întrebă Zavala, aflat pe celălalt scaun. 

Gomez se aplecă peste tăblia biroului şi începu să înşire 


154 


pe degete. 

— Droguri, prostituție, şantaj, răpire, fraudă medicală, 
furt de poşete şi transformarea propriei persoane într-o 
pacoste pentru societate. Spuneţi-i cum vreţi. Organizaţia 
lui nu se deosebeşte de nici un alt conglomerat care nu-şi 
pune toate ouăle în acelaşi coş. Băieţii răi iau exemple de 
pe Wall Street. In zilele noastre, diversificarea este cuvântul 
de ordine al mafiei mexicane. 

— Mafia, zise Austin. Ar putea fi o mică problemă. 

— In privinţa asta nu există probleme mici, spuse 
agentul. Se stârnise, aşa că îi dădu înainte: Pe lângă mafia 
mexicană, sicilienii sunt băieţi din corul bisericii. Bătrâna 
Cosa Nostra i-ar fi făcut felul unui tip, dar nu s-ar fi atins de 
familia lui. Mafia rusă îţi rade soţia şi copiii dacă nu stai în 
banca ta, dar, până şi pentru ei, asta ţine de afaceri. La 
mexicani totul e personal. Oricine li se pune în cale le 
insultă sentimentul bărbăţiei. Enrico nu-şi ucide duşmanii, îi 
macină laolaltă cu familiile şi cu prietenii lor până când îi 
transformă în pulbere. 

— Mulţumesc pentru avertisment, spuse Austin, câtuşi de 
puţin tulburat de monologul agentului. Acum ne spuneţi 
cum facem ca s-ajungem la el? 

Gomez izbucni într-un râs convulsiv. Cei doi îl intrigaseră 
încă din momentul în care intraseră în biroul lui şi îi 
arătaseră legitimaţiile de la NUMA. Agenţia Naţională 
pentru Studii Subacvatice şi Marine nu-i era cunoscută 
decât după nume şi o considera echivalentul NASA în 
domeniul cercetărilor submarine. Austin şi Zavala nu 
corespundeau însă ideii lui preconcepute despre savanții 
oceanografi. Bărbatul bronzat, cu ochii albaştri-verzui 
pătrunzători şi cu păr de albinos lăsa impresia că ar fi putut 
dărâma ziduri cu umerii lui ca nişte berbeci. Prietenul lui 
avea voce blândă şi pe buze îi juca un zâmbet uşor, dar, cu 
o mască şi o spadă, ar fi fost alegerea ideală a unui regizor 
pentru rolul lui Zorro. 

— În regulă, băieţi, zise Gomez, clătinând înfrânt din cap. 
Deoarece ajutorul dat sinucigaşilor continuă să fie 
împotriva legii, m-aş simţi mai bine dacă mi-aţi povesti 

155 


despre ce-i vorba. De ce e interesată NUMA de o fabrică de 
tortilla aflată în proprietatea unui escroc mexican? 

— În golful din spatele fabricii lui Pedralez din Baja 
California a avut loc o explozie subacvatică. Vrem să-l 
întrebăm dacă ştie ceva despre asta. Nu suntem FBl-ul. 
Suntem doar o organizaţie cu caracter ştiinţific, în căutarea 
unor răspunsuri. 

— N-are importanţă. Toţi federalii reprezintă inamicul. 
Întrebările legate de afacerile lui ar fi considerate o 
agresiune. A ucis oameni pentru mai puţin decât atât. 

— Uite ce e, agent Gomez, n-am pus monopol pe piaţa 
nesăbuinţei, zise Austin. Am luat-o mai întâi pe alte căi. 
Poliţia mexicană susţine că explozia a fost provocată de 
ţevile pentru abur. Caz închis. Ne-am gândit că patronul ne- 
ar putea spune câte ceva, aşa că am telefonat la Ministerul 
Comerţului. Ni s-a răspuns cu un aoleu, am fost informaţi că 
fabrica e proprietatea lui Enrico şi ni s-a sugerat să luăm 
legătura cu Gomez, de la biroul FBI din San Diego. Ăsta eşti 
dumneata. Acum am vrea să facem pasul următor. Are 
vreun sediu în Statele Unite? 

— Nu trece frontiera. Ştie că l-am înhăţa. 

— Atunci trebuie să mergem noi la el. 

— N-o să fie uşor. Pedralez a făcut parte din poliţia 
federală mexicană şi jumătate din ea e în solda lui. Îi 
protejează şi arestează informatorii, competitorii şi pe 
oricine altcineva i-ar putea face necazuri. 

Gomez îşi descuie sertarul biroului. Scoase două dosare 
groase şi le puse pe coala de sugativă de pe tăblie. 

— Asta e dosarul afacerilor murdare ale lui Enrico, iar 
celălalt conţine informaţii despre activităţile lui /ega/e. 
Trebuie să-şi spele cumva banii murdari, aşa că a pus pe 
picioare sau a cumpărat afaceri legale de ambele părţi ale 
hotarului  mexicano-american. Fabrica de tortilla e în 
fruntea listei. Tortillele au ajuns să valoreze milioane de 
dolari de când au pătruns pe piaţa din Statele Unite şi au 
început să fie consumate de oamenii din partea asta a 
frontierei. Controlul afacerii e deţinut de câteva companii. 
Dacă nu mă credeţi, aruncaţi o privire în supermarketul de 


156 


unde vă aprovizionaţi. Enrico şi-a folosit legăturile la nivel 
guvernamental şi a dat mită în toate părţile ca să pună 
mâna pe-o halcă din afacere. Agentul FBI împinse dosarele 
de-a curmezişul biroului. Nu pot îngădui ca astea să fie 
scoase din sediu, dar vă invit să le citiţi. 

Austin îi mulţumi, luă dosarele şi merse într-o mică sală 
de şedinţe. El şi Zavala se instalară de o parte şi de alta a 
mesei. Îi întinse lui Joe dosarul cu afaceri legale, îi spuse să- 
| strige dacă găseşte ceva interesant şi se apucă să 
răsfoiască dosarul celălalt. Işi dorea o evaluare a bărbatului 
cu care ar fi putut să se confrunte. Cu cât citea mai mult, 
cu atât îi plăcea mai puţin. Nu se gândise niciodată că 
pielea unui singur om putea cuprinde atât de multe rele. 
Enrico era responsabil pentru sute de crime, iar fiecare 
execuţie îşi purta propria pecete sinistră. Se bucură atunci 
când Zavala îi oferi o scuză ca să-şi întrerupă lectura. 

— Am găsit! spuse Joe. Flutură două foi foşnitoare de 
hârtie. Astea sunt rapoarte referitoare la istoricul şi la 
supravegherea fabricii de tortilla. E proprietarul ei de doi 
ani. FBl-ul s-a dus să arunce o privire. N-a găsit nimic 
suspect. Se pare că au avut parte de turul pe care l-am 
făcut şi noi, cu excepţia micii mele excursii pe căi 
lăturalnice. Rapoartele afirmă că afacerea pare legală. 

— Nimic despre construcţia subacvatică? 

Zavala se încruntă. 

— Nu. Nici măcar un singur cuvinţel. 

— Nu mă surprinde. Totul ar fi putut fi montat noaptea. 

— Este plauzibil. Cum e cu dosarul tău? Ai aflat ceva? 

— Mda, că e un nemernic periculos. Totuşi, trebuie să 
stăm de vorbă cu el. 

— Gomez susţine că e imposibil. Ai vreo idee? 

— S-ar putea să am. Îi întinse lui Zavala o foaie din dosar. 
E lista hobby-urilor lui. Vin, femei, curse de cai, jocuri de 
noroc, tot ce se obişnuieşte. Ceva însă mi-a atras atenţia. 

Zavala observă imediat despre ce vorbea Kurt. 

— Colecţionează arme de foc vechi. Mai ştiu pe cineva cu 
pasiunea asta. 

Austin zâmbi. El era un colecţionar înrăit de pistoale 


157 


pentru duel. Pereţii vechiului debarcader de pe Potomac pe 
care şi-l alesese drept locuinţă erau acoperiţi de 
instrumente ale morţii splendid lucrate. Pe cele mai 
valoroase le ţinea într-un seif şi avea una dintre cele mai 
frumoase colecţii din ţară. 

— ţi aduci aminte de cele două piese noi de colecţie pe 
care le-am cumpărat cu o zi înainte de cursă? E vorba 
despre o pereche minunată de pistoale, dar mai am una 
identică. Voiam s-o folosesc pentru un schimb cu alt 
colecţionar. 

— Cred că-mi dau seama unde vrei să baţi. Cum îi dai de 
ştire lui Enrico că sunt disponibile? 

— Fiecare comerciant are o listă a clienţilor, astfel încât 
se poate afla rapid ce anume a achiziţionat fiecare 
cumpărător. Nu se ştie niciodată când apare un obiect 
neobişnuit, sau cât timp poate păstra comerciantul 
exclusivitatea tranzacţiei. O să sun vreo doi intermediari şi- 
o să le spun că trebuie să vând repede pistoalele. O să am 
grijă să las impresia că sunt la mare strâmtoare. Un escroc 
nu rezistă niciodată tentaţiei de a înşela pe cineva. 

— Şi dacă Enrico are deja pistoale ca astea? 

— Se găsesc relativ rar. Şi, chiar dacă mai are, s-ar putea 
să le vrea din acelaşi motiv pentru care le-am luat eu, în 
vederea unui schimb viitor. Ceea ce contează e ocazia de a 
sta de vorbă cu el. O să vrea să le vadă, să le ţină în mână. 
Meteahnă de colecţionar. 

— Să spunem că intermediarul primeşte mai multe cereri 
anonime. De unde ştim care vine din partea lui Enrico? 

— Ştim că omul nu calcă la nord de graniţă. Dacă o să mi 
se ceară să mă duc în Mexic ca să fac târgul, o să-mi dau 
seama că e vorba de el. 

li înapoiară dosarele lui Gomez şi îi descriseră planul lor. 

— S-ar putea să meargă. Sau nu. E al naibii de periculos. 
Chiar dacă vă întâlniți, nimic nu garantează c-o să 
vorbească. 

— Am luat şi asta în consideraţie. 

Gomez dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Uite ce e, nu-mi place deloc când un tip de treabă ca 


158 


tine păţeşte ceva. Nu te pot proteja pe faţă, fiindcă 
mexicanii sunt cam susceptibili în privinţa poliţailor gringo 
care pun piciorul pe teritoriul lor. Dar pot să mă asigur că, 
dacă te omoară, viaţa lui nu mai valorează nici cât un peso 
măsluit. 

— Mulţumesc, agent Gomez. Asta o să-i liniştească pe cei 
care-mi vor supravieţui. 

— E cel mai bun lucru de care sunt în stare. O să trag 
câteva sfori. Să-mi dai de ştire când o să se petreacă toată 
povestea. 

Îşi strânseră mâinile în semn de rămas-bun şi cei doi 
bărbaţi de la NUMA se reîntoarseră la hotel. Austin scoase 
din sacul său de călătorie o casetă din lemn maroniu-închis, 
îi deschise capacul şi luă unul dintre pistoale. 

— Sunt aproape identice cu perechea din colecţia mea. 
Au fost fabricate de un armurier pe nume Boutet, cam pe 
vremea campaniei lui Napoleon în Egipt. Pe ţeava apar, 
alăturate, Sfinxul şi piramidele. Astea au fost probabil 
făcute pentru un englez. Le privi în lumina unui lampadar. 
Patul e rotunjit, în loc să fie pătrăţos, aşa cum se întâmplă 
în cazul celor folosite pe continent. Dar ţeava cu mai multe 
ghinturi e în stilul franțuzesc. Aşeză pistolul la loc, pe 
postavul verde. Aş spune că e o momeală irezistibilă pentru 
orice colecţionar. 

Îşi consultă lista de intermediari şi dădu câteva 
telefoane. Avu grijă să le sugereze că era extrem de 
interesat să vândă, chiar şi în pierdere şi că pleca din San 
Diego în ziua următoare. Era convins că poveştile care 
ascund cel mai bine intenţiile sunt măcar parţial adevărate. 
Le spuse că i se scufundase barca şi că avea nevoie de bani 
ca să-şi plătească datoriile. Apoi, împreună cu Zavala, trecu 
în revistă toate reacţiile posibile şi cel mai potrivit mod de a 
o aborda pe fiecare în parte. 

La nici o oră după ce începuse să-şi întindă antenele, 
primi un telefon surescitat de la un intermediar deosebit de 
viclean, cu o reputaţie oarecum dubioasă. Se numea 
Latham. 

— Am un potenţial client pentru pistoalele 


159 


dumneavoastră, spuse acesta pe un ton agitat. E foarte 
interesat şi ar vrea să le vadă cât mai curând cu putinţă. Vă 
puteţi întâlni cu el astăzi, la Tijuana? Nu e departe. 

Austin îşi arcui degetul mare şi arătătorul şi rosti fără de 
sunet un cuvânt: „Bingo”. 

— Nici o problemă. Unde vrea să ne-ntâlnim? 

Intermediarul îi spuse să parcheze maşina la graniţă, pe 
teritoriul Statelor Unite şi să treacă hotarul pe podul pentru 
pietoni. Urma să fie recunoscut după cutia cu pistoale. 
Austin promise că avea să ajungă în două ore şi închise 
telefonul. Apoi îl puse la curent pe Zavala. 

— Şi dacă te duce undeva unde nu te putem ajuta, cum 
ar fi ranch-urile alea unde însămânţează pământul cu 
oameni? întrebă Joe. 

— Atunci o să mă rezum să vorbesc despre pistoale şi o 
să închei afacerea dacă e interesat. Dar o să am cel puţin 
prilejul să-mi fac o părere despre el. 

Austin îl sună imediat pe Gomez. Agentul FBI îi spuse că 
pregătise deja o echipă. li puteau asigura spatele, dar fără 
să se apropie prea mult, fiindcă Pedralez avea să verifice 
dacă nu cumva Kurt era urmărit. Câteva minute mai târziu, 
cei doi bărbaţi de la NUMA mergeau din nou către sud, în 
camioneta împrumutată. Zavala îl lăsă pe Austin să coboare 
în partea americană a graniţei, apoi el intră cu maşina în 
Mexic. Kurt aşteptă douăzeci de minute, apoi trecu podul, 
ţinând sub braţ cutia cu pistoale. Abia ce ieşise de pe pod 
când îl aborda un bărbat corpolent, de vârstă mijlocie, într- 
un costum ieftin. 

— Domnul Austin? zise el. 

— Aşa mă numesc. 

Omul scoase o legitimaţie de poliţist federal. 

— Escortă de poliţie pentru dumneavoastră şi pentru 
bunurile dumneavoastră, spuse, cu un zâmbet larg. 
Mulțumită şefului. Tijuana e plină de oameni răi. 

Îl conduse la un sedan albastru-închis şi îi deschise 
portiera din spate. Austin se urcă primul, măturând în grabă 
parcarea cu privirea. Zavala nu se zărea nicăieri. Ar fi fost 
dezamăgit dacă i-ar fi sărit în ochi, dar s-ar fi simţit mai 

160 


bine ştiind că îi păzea cineva spatele. 

Maşina intră în traficul din Tijuana, şerpuind printr-un 
năucitor labirint de străzi specifice mahalalei. În timp ce 
şoferul se uita cu poftă la o femeie tânără care traversa 
strada, Austin aruncă o privire în urmă. Singurul vehicul din 
urma lor era un taxi galben, vechi şi uzat. 

Maşina de poliţie opri în faţa unei cârciumi fără ferestre, 
cu pereţi din stuc de un verde ce-ţi dădea rău de mare, al 
căror exterior, ciupit parcă de vărsat, lăsa impresia că 
fusese ţinta unor exerciţii de tragere cu pistoale mitralieră 
AK-47. Taxiul vechi trecu pe lângă ei în viteză. Austin cobori 
şi rămase lângă o reclamă ruginită a berii Corona, 
întrebându-se dacă trebuia cumva să intre în cârciumă şi 
dacă asta ar fi fost o idee bună. De după colţ apăru un 
Mercedes gri-închis, care frână lângă bordură. Un tânăr 
robust, cu şapcă de şofer, cobori şi, fără nici un cuvânt, ţinu 
uşa deschisă. Austin urcă şi demarară. 

Maşina ieşi din mahala şi intră într-un cartier al clasei de 
mijloc, după care opri în faţa unei cafenele în aer liber. Un 
alt mexican tânăr deschise portiera şi îl conduse pe Austin 
la o masă unde stătea un bărbat, de unul singur. 

Bărbatul întinse mâna şi zâmbi larg. 

— Vă rog, luaţi loc, domnule Austin, spuse el. Mă numesc 
Enrico Pedralez. 

Austin fu uimit de înfăţişarea banală a răului, minunându- 
se că un monstru putea arăta într-o asemenea măsură ca 
un om obişnuit. Aprecie că Enrico avea între cincizeci şi 
şaizeci de ani. Era îmbrăcat lejer, cu pantaloni maro largi, 
de bumbac şi cu o cămaşă albă, cu mâneci scurte. Ar fi 
putut trece drept unul dintre negustorii care vindeau 
sombrero şi pături în magazinele de suvenire. Avea părul 
negru, o mustață care părea cănită şi purta mult aur, sub 
forma inelelor, a brăţărilor şi a unui lanţ. 

Un chelner le aduse două pahare înalte, cu suc rece de 
fructe. Austin sorbi din băutură şi aruncă o privire în jur. 
Opt bărbaţi negricioşi stăteau la mese, doi câte doi. Nu 
vorbeau unul cri altul. Se prefăceau a nu se uita la Austin, 
dar el îi surprinse, cu coada ochiului, aruncându-i priviri 


161 


grăbite. Poate că domnul Pedralez ţinea la mândria lui în 
privinţa apariţiei în public, dar nu-şi asuma nici un risc. 

— Vă mulţumesc foarte mult fiindcă aţi venit atât de 
repede la întâlnire, domnule Austin. Sper că n-a fost un 
deranj. 

Vorbea engleza cu un uşor accent. 

— Nicidecum. M-am bucurat că am fost pus în legătură 
cu un potenţial cumpărător într-un timp atât de scurt. 
Mâine plec din San Diego. 

— Senor Latham spunea că aţi participat la cursa de 
bărci. 

— Din nefericire, am fost unul dintre învinşi. Barca mea s- 
a scufundat. 

— Păcat, spuse Pedralez. 

Îşi scoase ochelarii de soare, iar ochii mici şi lacomi îi 
alunecară spre cutia cu pistoale. Işi frecă scurt mâinile, în 
aşteptare. 

— Pot să le văd? 

— Fireşte! 

Austin deschise cu zgomot clema cutiei şi îi săltă capacul. 

— Ah, într-adevăr splendide, zise  Pedralez, cu 
înflăcărarea unui adevărat cunoscător. 

Luă un pistol şi îl îndreptă către unul dintre bărbaţii de la 
masa de alături. Omul zâmbi nervos. Pe urmă baronul 
drogurilor îşi plimbă degetele pe ţeava uleiată. 

— Boutet. Lucrate în maniera englezească, pentru vreun 
lord bogat, fără nici o îndoială. 

— Şi eu presupun acelaşi lucru. 

— Lucrătura e excelentă, aşa cum m-am aşteptat. Aşeză 
cu băgare de seamă pistolul la loc, în cutie şi scoase un 
oftat teatral. Din păcate, am o pereche identică. 

— Oh. Bine, atunci... 

Austin transformă încercarea de a-şi ascunde 
dezamăgirea într-un adevărat spectacol. În timp ce dădea 
să închidă cutia, Pedralez îşi puse mâna peste a lui. 

— Poate facem totuşi afacerea. Aş vrea să i le dăruiesc 
unui prieten apropiat. V-aţi gândit la un preţ? 

— Da, răspunse nonşalant Austin. Se uită în jur, sperând 

162 


că Gomez vorbise serios despre susţinere şi adăugă, cu 
nepăsare: Am nevoie de nişte informaţii. 

Ochii mexicanului se îngustară. 

— Nu înţeleg, rosti el, cu prudenţă. 

— Şi eu sunt dornic să cumpăr ceva. La Baja există o 
fabrică de tortilla. Am înţeles că ar putea fi de vânzare la 
preţ redus, fiind avariată de un incendiu. 

— Vă înşelaţi, ripostă Pedralez, cu răceală. 

Pocni din degete. Bărbaţii care trândăveau la mesele din 
jur intrară în alertă. 

— Cine sunteţi? 

— Reprezint o organizaţie mult mai mare decât a 
dumneavoastră. 

— Sunteţi poliţist? De la FBI? 

— Nu. Fac parte din Agenţia Naţională pentru Studii 
Subacvatice şi Marine. Sunt om de ştiinţă, oceanograf şi 
investighez explozia de lângă fabrica dumneavoastră. In 
schimbul informaţiilor, mi-ar face plăcere să vă ofer 
pistoalele în dar. 

Zâmbetul îngăduitor dispăruse şi buzele lui Enrico erau 
arcuite într-un rânjet feroce, lipsit de umor. 

— Mă luați drept prost? Sunt proprietarul acestui 
restaurant. Bărbaţii ăştia, chelnerii, bucătarul, toţi lucrează 
pentru mine. Aţi putea dispărea fără nici o urmă. Ei ar jura 
că n-aţi pus niciodată piciorul aici. Ce-mi pasă mie de 
aceste pistolas? spuse el, cu dispreţ. Mai am câteva zeci. 

Austin continuă să privească fix chipul lui Enrico. 

— Spuneţi-mi, domnule Pedralez, ca de la colecţionar la 
colecţionar, ce vă fascinează la armele astea vechi? 

Mexicanul  păru amuzat de întrebare.  Sclipirea 
înverşunată a ochilor săi nu mai ardea atât de tare, dar 
temperatura scăzuse numai cu câteva grade. 

— Reprezintă puterea şi mijloacele care o oferă. Şi, în 
acelaşi timp, sunt tot atât de frumoase ca un trup de 
femeie. 

— Bine spus. 

— Dar pe dumneata? 

— Pe lângă lucrătura fină, îmi aduc aminte că vieţile 


163 


oamenilor şi soarta se pot schimba din întâmplare. Un 
trăgaci apăsat prea devreme. O armă ridicată prea repede. 
O singură împuşcătură care ratează un organ vital cu un 
centimetru sau doi. Reprezintă norocul celui care trage 
cartea, în termenii săi cei mai letali. 

Mexicanul păru intrigat de răspuns. 

— Probabil că te consideri foarte norocos, de vreme ce 
te-ai dat pe mâna mea, domnule Austin. 

— Nicidecum. Mi-am asumat riscul de a presupune c-o să 
fii dispus să stăm de vorbă. 

— Ai jucat la risc. Îţi aplaud îndrăzneala. Din păcate, nu e 
ziua ta norocoasă. Ai pierdut, spuse Pedralez, cu răceală. 
Nu-mi pasă cine eşti sau pe cine reprezinţi. Cartea pe care- 
ai tras-o e moartea. 

Pocni din nou din degete şi bărbaţii se ridicară de la 
mese, începând să se apropie. Austin se simţea ca o vulpe 
păcălită de vânători. 

Bubuind asurzitor din pricina lipsei tobelor de eşapament, 
taxiul galben, ponosit, se opri cu un scrâşnet strident în faţa 
localului. Maşina, un Checker vechi, încă se mai legăna pe 
amortizoarele uzate atunci când cobori şoferul. Cu excepţia 
jachetei sport, dungate şi pătate, pe care o purta peste 
tricoul Hussong's, bărbatul din spatele ochelarilor cu lentile 
argintii, reflectorizante, semăna dubios de mult cu Zavala. 

Joe rămase pe trotuar şi zbieră într-o engleză cu accent 
puternic: 

— A chemat cineva un taxi? 

Unul dintre oamenii lui Enrico se apropie şi mârâi la el 
ceva în spaniolă. 

— Caut un american, continuă Zavala în engleză, vorbind 
cât putea de tare şi uitându-se peste umărul bătăuşului. 
Sergentul Alvin York. 

Celălalt îşi propti palma în pieptul lui Zavala, subliniindu- 
şi punctul de vedere. 

— Bine, bine! Să-i ia naiba de gringos! 

Zavala se întoarse la maşină călcând apăsat şi demară, 
taxiul zdruncinându-se din toate încheieturile şi lăsând în 
urmă un nor purpuriu de gaze de eşapament. 


164 


Bătăuşul se răsuci pe călcâie şi izbucni în râs. 

Austin răsuflă uşurat. Ochii îi rătăciră de-a lungul 
acoperişurilor joase şi zâmbi. 

Zavala transmisese un mesaj, nu foarte subtil, dar 
eficient. Sergentul York era trăgătorul de elită care primise 
Medalia de Onoare pentru capturarea a mai bine de o sută 
de soldaţi germani în timpul Primului Război Mondial. 

— Un tip amuzant, nu, domnule Austin? 

— Extrem de amuzant. 

— Bun. Acum trebuie să plec. Adios, domnule Austin. Din 
păcate, n-o să ne revedem. 

— Aşteaptă. 

Mexicanul îl privi încruntându-se, de parcă Austin ar fi 
fost o scamă pe cămaşa şa. 

— În locul tău, nu m-aş clinti. Eşti în vizorul unui lunetist. 
O singură mişcare greşită şi-ţi explodează capul ca un 
pepene copt. Dacă nu mă crezi, uită-te pe acoperişul ăla şi 
pe celălalt, de dincolo. 

Capul lui Pedralez se roti precum cel al insectei 
cunoscute sub numele de călugăriță,  inspectând 
acoperişurile joase. Trei lunetişti, plasați în diferite locuri, 
nu făcură nici un efort ca să se-ascundă. El se aşeză din 
nou. 

— Se pare că nu crezi pe de-a-ntregul în puterea sorții. 
Ce vrei? 

— Doar să ştiu a cui e fabrica de tortilla din Baja. 

— A mea, bineînţeles! Şi e realmente profitabilă. 

— Dar laboratorul subacvatic din golf? Ce ştii despre el? 

— Sunt un om ocupat, domnule Austin, aşa că o să-ți 
spun povestea, după care ne despărţim. Acum doi ani m-a 
vizitat cineva. Un avocat din San Diego. Avea o propunere. 
Cineva voia să construiască o fabrică. Ei aveau să plătească 
întreaga construcţie, iar eu urma să m-aleg cu tot profitul. 
Existau însă nişte condiţii. Trebuia să fie izolată şi trebuia 
să fie lângă apă. 

— Pe mine mă interesează să aflu ce s-a construit în apă. 

— Nu ştiu. A sosit o navă imensă. Aveau paznici. Au adus 
ceva în golf şi l-au scufundat în mod intenţionat. Au fost 


165 


făcute legături cu fabrica. Tot felul de oameni veneau şi 
plecau. Eu n-am pus întrebări. 

— Şi ce ştii despre explozie? 

Mexicanul înălţă din umeri. 

— Cineva m-a sunat după aceea şi mi-a spus să nu-mi fac 
griji. Pierderile mele vor fi compensate. Asta-i tot ce ştiu. 
Poliţia nu se sinchiseşte. 

— Cum se numeşte avocatul cu care-ai făcut târgul? 

— Francis Xavier Hanley. Acum trebuie să plec. Ţi-am 
spus tot ce-am putut. 

— Da, ştiu, eşti un om ocupat. 

Pedralez făcu semn cu mâna. Bărbaţii se ridicară de la 
mese şi îl încadrară, formând un coridor până pe trotuar. 
Mercedesul apăru ca din pământ; portiera fu deschisă cu 
precizia unui mecanism. Bodyguarzii se îngrămădiră în 
două automobile Jeep Cherokee, unul în faţa şi altul în 
spatele Mercedesului. g 

— Domnule Pedralez, strigă Austin. Ințelegerea e 
înţelegere. Ţi-ai uitat pistoalele! 

Enrico îi răspunse cu un zâmbet melancolic. 

— Păstrează-le, spuse, apoi adăugă alte câteva cuvinte. 

Se instală pe bancheta din spate a maşinii, trânti portiera 
şi dispăru în viteză în josul străzii. Austin era transpirat tot 
şi nu doar din cauza căldurii. Vechitura de taxi se opri în 
faţa lui şi claxona. 

Austin se strecură pe scaunul din dreapta şoferului şi 
privi uimit în jur. 

— De unde-ai făcut rost de tractorul ăsta? 

— Agentul Gomez a fost suficient de amabil ca să mi-l 
pregătească. Are un motor dat naibii şi tot felul de 
aparatură radio pe care am folosit-o ca să-i anunţ pe 
prietenii noştri unde ne aflăm. O să-mi pară rău că mă 
despart de el. Domnul Pedralez a spus ceva? 

Austin îi arătă cutia cu pistoale. 

— Da, mi-a spus să mă asigur că obiectele astea sunt 
încărcate atunci când o să fac următoarea vizită la Tijuana. 


166 


14 


Frumuseţea colosală a peisajului inspira o asemenea 
venerație, încât Trout aproape că uitase în ce situaţie 
dificilă se aflau el şi Gamay. Paul stătea pe un prag de 
piatră, la vreo şase metri deasupra lacului, picioarele lui 
lungi atârnând în gol; îşi răsucea capul în toate părţile în 
dorinţa de cuprinde cu privirea întregul orizont. Trebuia să- 
şi întindă gâtul ca să zărească vârfurile cascadelor. 
Deasupra celor cinci căderi de apă se arcuiau nenumărate 
curcubeie, stârnite de razele soarelui ce îmbrăţişau 
picăturile de apă din norul de vapori care se răsucea şi se 
încolăcea, înălțându-se cale de câteva zeci de metri. Vuietul 
părea să vină de la sute de locomotive îndepărtate, 
acţionate de întreaga forţă a aburului. Trout nu era un om 
evlavios, dar, dacă exista o Mână a lui Dumnezeu, atunci o 
avea în faţa ochilor. 

Un geamăt îl scoase din reverie. 

— Ce faci? îl întrebă Gamay, căscând. 

Era întinsă în apropiere, la umbra unui copac. 

—Mă gândesc că ăsta e un loc senzaţional pentru 
construcţia unui hotel. 

— Pfui, răspunse ea, încruntându-se. Se ridică în capul 
oaselor şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. Să te-asiguri că 
are aer condiţionat. 

Cu o oră mai devreme plouase pentru scurt timp şi 
soarele se reîntorsese, răzbunându-se cu vârf şi îndesat. 
Pragul pe care stăteau era bine umbrit de copaci şi de 
tufişuri, aşa că putuseră dormi o vreme, dar era imposibil 
să scape de umiditatea sufocantă. Paul se trezise primul. 

— lţi aduc nişte apă, spuse el. 

Luă o frunză de palmier şi o răsuci în forma unei cupe, 
apoi cobori până la lac şi umplu cu apă căuşul acela 
improvizat. Risipi jumătate din conţinut până ce ajunse la 


167 


Gamay, care încerca să-şi culeagă firele de iarbă din părul 
cu înfăţişare jalnică. Ea bău lacomă, cu ochii închişi de 
încântare, după care îi întinse lui Paul ceea ce rămăsese. 

— Mulţumesc, îi spuse, zâmbind. A fost înviorător. Sper 
că nu te superi dacă fac o baie în rezerva noastră de apă 
potabilă. 

Cobori până la lac, plonjă şi începu să  înoate, 
îndepărtându-se cale de câteva mişcări de braţe. 

Paul îşi potoli setea la rândul său şi tocmai se gândea să i 
se alăture soţiei, când deodată atenţia îi fu atrasă de o 
mişcare venind din preajma locului unde se forma râul. O 
avertiză pe Gamay cu un strigăt, dar ea nu-l auzi din cauza 
mugetului cascadelor. Pe jumătate alunecând, Paul cobori 
până pe țărm şi se aruncă în apă. notă spre soţia lui, care 
plutea liniştită pe spate şi o prinse de tricou. 

Ea tresări, apoi izbucni în râs. 

— Ei, nu-i un moment potrivit pentru joacă! 

— Sst, făcu el. Întoarce-te la mal. Repede! 

Imperiozitatea vocii nu lăsa loc interpretărilor. Fără nici 
un alt cuvânt, Gamay înotă grăbită către mal, cu Paul 
imediat în urma ei. Dădu să se caţăre pe prag. El o trase 
însă în jos, într-un tufiş. Îi duse un deget la buze şi arătă 
spre lac. 

Gamay îşi furişă privirea printre frunze şi se crispa atunci 
când razele de soare scânteiară, reflectate de vâsle ude, iar 
ea desluşi sclipiri de albastru şi de alb. Chulo. Paul 
întrezărise cele patru pirogi ieşind din gura râului şi 
pătrunzând pe lac. Ar fi dat exact peste Gamay. Pirogile 
înaintau în şir. În fiecare dintre ele se găseau câte trei 
indieni. Doi vâsleau, iar al treilea stătea în partea din faţă, 
arcul odihnindu-i-se în poală. Păreau concentrați asupra 
locului spre care se îndreptau, fără să aibă habar că erau 
spionaţi. 

Trecură la câţiva metri distanţă de ascunzătoare, atât de 
aproape, încât li se vedeau limpede broboanele de sudoare 
de pe muşchii în continuă mişcare. Străbătură lacul în 
tăcere, până ce îi învăluiră, fuioarele de ceaţă. O clipă mai 
târziu, pieriseră în norul de vapori. 


168 


— Asta da, dispariţie ca prin magie, zise Paul, umflându- 
şi obrajii. 

— Acum ştim de ce li se spune Oamenii Ceţurilor, rosti 
Gamay. Profitând de avantajul înălţimii sale de peste doi 
metri, Paul se ridică prudent şi se asigură că nici un indian 
rătăcit nu rămăsese în urmă. 

— Cale liberă, anunţă el. Am face bine să ne gândim la 
plecare, încă mai am briceagul. Poate reuşim să facem o 
plută din buşteni şi lujeri, ca să scăpăm de-aici pe firul apei. 

Gamay privea lung în direcţia cetii. 

— Am o idee mai bună. Se întrerupse o clipă. Ar putea fi 
puţin cam riscantă. 

— Puțin cam riscantă? Paul chicoti. Nu uita că sunt foarte 
familiarizat cu modul în care-ţi funcţionează mintea. Eşti pe 
punctul de a propune să-i urmărim pe tipii ăia şi să furăm o 
pirogă. 

— De ce nu? Ştii, aici sunt pe terenul lor şi nu se aşteaptă 
la una ca asta. Cu tot respectul pentru talentele tale de 
mânuitor al briceagului, nu reuşesc să mi te închipui 
meşterind o plută care să ne ducă pe amândoi Dumnezeu 
ştie câţi kilometri în josul râului fără să ne scufundăm sau 
fără să dăm peste alte personaje similare celor de mai 
înainte. Până şi călătoria cu hidroglisorul era destul de 
dificilă. Indienii nu pot să vâslească în pirogi toată ziua. 
Trebuie să le tragă undeva, pe mal. Le găsim, aşteptăm să 
se-ntunece şi plecăm cu una, pe furiş. Pun pariu că nici 
măcar nu-i vor simţi lipsa. 

În ochii mari şi căprui ai lui Paul se strecură o privire 
amuzată. 

— Ceea ce detectez în propunerea ta o fi fiind o doză de 
curiozitate ştiinţifică? 

— OK, recunosc că e ceva mai mult decât o simplă 
problemă de supravieţuire. Nu-mi spune că tu nu ţi-ai pus 
întrebări despre tribul ăsta cu unelte de înaltă tehnologie şi 
despre povestea cu zeiţa albă. 

— Eu mă-ntrebam dacă or fi având ceva de mâncare, 
replică Paul, bătându-se cu palma pe stomac. Mestecă 
gânditor un fir de iarbă. Serios vorbind, cam suntem la 


169 


ananghie şi nu prea beneficiem de multe variante. N-avem 
habar unde ne aflăm şi nu ştim sigur cum am putea pleca 
de aici. N-avem provizii. Aşa cum ai subliniat tu, ăsta e 
teritoriul lor. Propun să ne ducem în recunoaştere. Suntem 
nişte străini, pe pământ străin. Mergem încet şi, dacă 
situaţia pare prea periculoasă, plecăm în mare grabă. 

— De acord, încuviinţă Gamay. Cât despre provizii, 
tocmai am rămas fără nici un baton. M-am uitat la păsările 
care mănâncă bace din tufişul ăla. N-am văzut să fi murit 
vreuna, aşa că probabil nu sunt otrăvite. 

— Atunci trecem la bace, spuse Paul. Nu pot fi chiar atât 
de rele. Dar se înşela. Erau aşa de amare, încât nu puteai 
mânca nici măcar una fără să ţi se facă gura pungă. Cei doi 
Trout o porniră pe malul lacului cu burţile goale. Mâlul 
căpătă la un moment dat aspectul nisipurilor mişcătoare, 
aşa că se urcară pe un teren ceva mai înalt şi îşi continuară 
drumul poticnindu-se pe o cărăruie croită cu piciorul. Era 
năpădită de buruieni şi părea să nu fi fost folosită în ultima 
vreme. Înaintară totuşi cu prudenţă, gata să se arunce în 
tufişuri dacă s-ar fi întâlnit cu cineva. 

Urmară cărarea pe o distanţă de vreun kilometru şi 
jumătate, până când ajunseră într-un loc unde ceţurile 
ridicate dinspre lac se vălătuceau în pădure, aidoma 
vaporilor dintr-o maşină de ceaţă. Buruienile cu frunze mari 
erau ude, ca şi cum ar fi stat în bătaia unei ploi torențiale, 
iar ropotul cascadelor părea să vină dintr-o mie de timpane. 
Îşi dădeau seama că acelaşi bubuit care le acoperea 
zgomotul mişcărilor ar fi putut masca apropierea unei 
armate în marş. Aerul deveni răcoros şi atât de umed, încât 
trebuiră să îşi protejeze nările cu mâinile pentru a nu se 
sufoca. Nu se zărea la mai mult de un metru în faţă şi îşi 
ţineau capetele aplecate ca să poată desluşi poteca. 

Apoi se văzură brusc ieşiţi din pădure. Dacă se 
aşteptaseră să se pomenească dintr-odată într-o vale 
superbă, aşa cum se întâmplă când călătoreşti prin 
Shangri-La*, atunci se simţiră dezamăgiţi. De cealaltă parte 


30 vale din Tibet despre care circula legenda cum ca acolo se găsea 


170 


a ceţii, pădurea nu era nicidecum diferită. Poteca nu mai 
mergea de-a lungul lacului, ci o cotea, urmărind un afluent 
pe care o apucaseră probabil pirogile. 

După câteva minute, Gamay se opri din mers şi scutură 
din cap. 

— Observi ceva ciudat la râuleţul ăsta? 

Paul se apropie de marginea malului înalt. 

— Da, e mult prea drept ca să fie natural. Arată ca şi cum 
cineva s-ar fi folosit de lopată şi de târnăcop ca să curețe o 
albie existentă şi bălțile din jurul ei. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Gamay se puse din 

nou în mişcare. Aşa cum spuneam, chulo sunt din cale- 
afară de fascinanţi! 
__ Continuară să înainteze anevoie pentru alte câteva ore. 
Işi făcuseră pălării din frunze de palmier şi se opreau des ca 
să-şi potolească setea cu apă din râu. La un moment dat 
aşteptară încetarea unei averse. Deveniră mai încordaţi şi 
mai prudenţi atunci când poteca se lărgi şi începură să 
vadă urme de tălpi goale întipărite în lutul moale şi închis la 
culoare. 

După o scurtă discuţie, se hotărâră să mai meargă o 
vreme de-a lungul râului şi să se ascundă apoi în pădure 
până la lăsarea întunericului. Erau frânţi de oboseală şi 
simțeau nevoia să-şi refacă puterile. Pe când îşi ţârâiau 
picioarele, dădură peste o altă cărare, care ieşea dintre 
copacii din dreapta lor. Eră făcută din mii de pietre plate şi 
îi reaminti lui Gamay de drumurile mayaşe sau incaşe. Se 
putea măsura cu tot ceea ce văzuse pe Via Appia. 
Curiozitatea îi ajută să-şi adune restul de puteri şi merseră 
pe poteca pavată preţ de alte cinci minute. Printre copaci 
se zărea o strălucire care îi îndemna să nu se oprească 
încă. 

Drumul se lărgi, pătrunzând într-un luminiş perfect 
rotund, cu diametrul de vreo cincisprezece metri, de 
asemenea acoperit în întregime cu piatră. In mijloc se 
găsea un obiect imens. 


paradisul pe Pământ, (n.red.). 
171 


— Să dea naiba, rostiră amândoi într-un glas. 

Avionul cu reacţie era din două bucăţi. Cea din faţă părea 
intactă, cu excepţia cabinei pasagerilor, care dispăruse 
realmente. Partea dinspre coadă arăta perfect şi fusese 
mutată chiar în spatele carlingii, dându-i aeronavei o 
înfăţişare îndesată. Vopseaua veche se decolorase, dar nu 
era acoperita de lujeri sau de licheni, aşa cum ar fi fost de 
aşteptat. 

Se uitară prin geamul crăpat al carlingii, aşteptându-se 
să vadă schelete. Scaunele erau goale. Chiar în faţa cabinei 
de pilotaj se afla o groapă puţin adâncă, plină cu cenuşă 
înnegrită şi cu oase carbonizate de animale mici. Cercul 
pavat cu piatră era încercuit cu stâlpi totem sculptați, de 
înălţimea şi de grosimea unui trup omenesc. Stâlpii erau 
împodobiţi cu modele diferite. În vârful fiecăruia, sculptată 
din lemn închis la culoare, stătea câte o femeie înaripată, 
cu palmele aduse în faţă, făcute căuş. Era aceeaşi imagine 
gravată pe medalionul găsit asupra indianului mort. 

— Pare să fie un soi de sanctuar, şopti Gamay. Se aplecă 
asupra gropii cu cenuşă. Probabil că aici ard jertfele. Cele 
mai multe oase aparţin unor animale mici. î 

— Asta-i cu siguranţă liniştitor, spuse Paul. Işi ridică 
privirea spre soare, apoi se uită la ceas. Avionul e aşezat 
astfel încât să formeze un cadran solar. Îmi aduce aminte 
de pietrele de la Stonehenge, cu inele concentrice 
închipuind un calendar ceresc. 

Gamay puse mâna pe botul avionului. 

— Combinația asta de albastru cu alb ţi se pare 
cunoscută? 

— la te uită! Culorile naţionale chulo. 

Privind peste umărul lui Paul, care stătea cu spatele către 
pădure, Gamay făcu ochii mari. 

— Aici mai e şi altceva colorat în albastru şi alb. Paul se 
întoarse şi văzu vreo douăzeci de indieni chulo ieşind dintre 
copaci, cu feţele şi trupurile vopsite în culoarea cerului şi în 
cea a oaselor. Se blestemă în sinea sa fiindcă încântarea 
descoperirii avionului îl făcuse să lase prudenţa deoparte. 
Indienii îi încercuiră fără nici un zgomot, aidoma stafiilor 


172 


drept care treceau. Nu aveau cum să fugă. Paul şi Gamay 
erau înconjurați din toate părţile. 

Indienii se apropiară cu suliţele ridicate, apoi făcură ceva 
straniu. Deschiseră cercul. Suliţa unuia dintre ei le arătă 
către deschidere, dându-le de înţeles că trebuiau să iasă 
prin ea. Soții Trout se uitară unul la altul, liniştindu-se 
reciproc, apoi părăsiră sanctuarul şi o porniră pe poteca de 
pe malul râului, cu indienii tăcuţi încadrându-i precum o 
gardă militară de onoare. 

Poteca se lărgi, transformându-se într-un drum care îi 
purtă către o palisadă. Se îndreptară spre o poartă suficient 
de mare cât să permită trecerea unui camion. De la 
distanţă, văzuseră că era flancată de pari înalţi, având în 
vârf măciulii ca nişte balize. Când se apropiară, Gamay 
strânse mai tare mâna soţului ei. 

— Paul, uite, spuse ea. 

EI îi urmări privirea. 

— Ah, la dracu'! 

Măciuliile erau de fapt capete de om. Feţele se copseseră 
ca merele-n soare şi fuseseră atacate de păsări şi de 
insecte, dar trăsăturile lui Dieter încă mai puteau fi 
recunoscute. Nu zâmbea. Aşa cum nu zâmbeau nici Arnaud, 
nici Carlo, asistentul lui cel taciturn. Cel de-a patrulea cap 
era al acolitului lor indian. Trout îl recunoscu după şapca 
echipei New York Yankees. 

Intrară, trecând pe lângă decoraţiunile sinistre. Dincolo 
de gard erau câteva zeci de colibe lunguieţe şi acoperite cu 
stuf, grupate de-a lungul râului. Nu se vedeau femei şi 
copii. Paznicii îşi lăsaseră suliţele în jos, îşi scoseseră 
săgețile din arcuri şi se mulţumeau să-şi folosească 
trupurile pentru a-i împiedica pe soţii Trout să facă vreun 
gest nesăbuit. 

— Uită-te la roata aia de apă, spuse Paul. Avem aşa ceva 
în New England. 

Apa râului fusese deviată şi curgea prin nişte jgheaburi 
de lemn, învârtind o roată. Nu li se oferi însă ocazia s-o 
studieze cu mai multă atenţie. Paznicii lor îi conduseră 
către o construcţie aflată în centrul aşezării. Era de patru 


173 


ori mai mare decât oricare dintre colibele din jur, iar pereţii 
nu erau făcuţi din trunchiuri de copaci tineri, ci din lut de o 
nuanţă deschisă de cafeniu. Se opriră în faţa arcadei de la 
intrare, care părea o gură imensă, larg căscată. Deasupra 
atârna ventilatorul unui motor cu reacţie. Indienii îşi 
strânseră rândurile în spatele lor, îşi lăsară armele alături, 
apoi îngenuncheară, atingând pământul cu frunţile. 

— Şi acum ce facem? Intrebă Gamay, uluită de 
neaşteptata docilitate a acelor bărbaţi feroce. 

— Nu te-aş sfătui s-o iei la fugă. N-am apuca s-alergăm 
nici trei metri înainte de a ne-nhăţa. Presupun că vor să 
mergem înăuntru. După dumneavoastră, doamnă! 

— Intrăm împreună. 

Trecură pragul ţinându-se de mână şi pătrunseră în 
interiorul întunecos. Străbătură două încăperi mai mici, apoi 
ajunseră într-un spaţiu larg. O săgeată de lumină se 
strecura printr-o deschizătură tăiată în acoperiş, dezvăluind 
silueta unei persoane aşezate în capătul opus. Silueta ridică 
un braţ şi le făcu semn să se apropie. Ei înaintară fără 
grabă. Podeaua era de lemn, nu de pământ bătătorit, ca în 
alte colibe în care mai intraseră până atunci. 

Silueta stătea pe un tron închipuit din ceva care aducea a 
scaun de avion. Cu excepţia picioarelor frumoase, bronzate, 
trupul era ascuns îndărătul unei măşti ovale, albastră cu 
alb, părând desprinsă dintr-un coşmar. Pe ea erau pictaţi 
nişte ochi imenşi şi o gură uriaşă, căscată, cu dinţi ascuţiţi, 
de rechin. 

Neştiind ce să facă, soţii Trout se opriră în faţa bizarului 
personaj cu nervii încordaţi. Dintr-odată, din spatele măştii 
apărură două mâini, care o ridicară. 

— Fir-ar să fie, chestia asta e fierbinte, spuse, în engleză, 
femeia frumoasă de după masca hidoasă. 

Femeia puse masca alături, îşi lăsă capul pe umăr şi îi 
privi pe Paul şi pe Gamay dintr-o parte. 

— Doctorii Trout, presupun? 

Gamay fii prima care se dezmetici din uimire şi reuşi să 
vorbească. 

— Cum de ne ştii numele? 


174 


— Noi, zeițele albe, vedem şi ştim totul. Femeia izbucni în 
râs atunci când observă că nedumerirea lor crescuse. Nu 
sunt o gazdă bună, îmi tachinez oaspeţii. 

Surâse şi bătu uşor din palme. Pe soţii Trout îi aştepta o 
nouă surpriză. Perdeaua de mărgele din spatele tronului se 
despărţi în două cu un foşnet şi din spatele ei ieşi Tessa, 
soţia lui Dieter. 


175 


15 


Cabinetul avocăţesc al lui Francis Xavier Hanley se afla la 
etajul doisprezece al unei clădiri-turn de sticlă albastră, cu 
vedere către portul San Diego. Austin şi Zavala ieşiră din lift 
în holul de primire şi îşi spuseră numele în faţa unei 
recepţionere tinere şi frumoase. Ea apăsă un buton al 
interfonului şi, după o conversaţie pe şoptite, le adresă un 
zâmbet strălucitor şi îi invită să intre. In prag îi întâmpină 
un bărbat roşcovan, cu ceva slănină pe trupul cândva demn 
de o gorilă dintr-un club de noapte. Se recomandă drept 
Hanley şi îi invită să se aşeze pe două scaune în stil Empire. 
Işi instala corpul voluminos în spatele unui birou mare, de 
mahon, se lăsă pe spătarul scaunului pivotant, îmbrăcat cu 
catifea, îşi împreună degetele şi îi studie cu privirea unui 
lup care salivează văzând două capre priponite. 

După ce trecuseră din nou frontiera, întorcându-se din 
Tijuana, Austin sunase la biroul lui Hanley, solicitând o 
întrevedere. Servise o poveste tot atât de tentantă precum 
un stat gros de unt de arahide, spunând că el şi prietenul 
lui „făcuseră câteva milioane” la bursă şi căutau un loc 
unde să-i investească. Sticlirea rapace din ochii de un verde 
pălit ai avocatului sugera că înghiţise momeala. Hanley se 
uită de la unul la celălalt. 

— Sunt adeptul trecerii direct la afaceri, rosti el mieros. 
Spuneaţi la telefon că sunteţi interesaţi de investiţiile peste 
hotare. 

— Mai ales în Mexic, îi explică Zavala. 

Avocatul purta un costum scump, de culoare gri şi avea 
pe mâinile cărnoase suficientă încărcătură de aur şi 
diamante pentru a trage Titanicul la fund. Dar nici un 
croitor din lume nu-i putea ascunde trupul de bătăuş şi nu 
existau destule bijuterii pe lume ca să-i mascheze 
vulgaritatea întipărită în fiecare cuvânt şi în fiecare gest. 
Cei doi bărbaţi de la NUMA purtau blugi, tricouri şi 


176 


hanorace. Era o neglijenţă studiată. În California, singurii 
oameni care arată a milionari sunt cei care n-arată deloc a 
milionari. 

Hanley remarcă înfăţişarea de latinoamerican a lui 
Zavala. 

— Aţi venit unde trebuia, spuse el, exuberant. Zâmbi, 
într-o încercare de a părea fermecător, dar gura în formă de 
V şi obrajii cărnoşi îl făceau să semene cu un vultur gras. V- 
aţi gândit la un domeniu anume? 

— Ne place tortilla, spuse Austin, cu o expresie serioasă. 
Pe chipul rumen al lui Hanley se aşternu nedumerirea. 

— Cum aţi spus? zise el, nefiind sigur că înţelesese bine. 

— Ştiţi dumneavoastră, tortilla, repetă Austin, descriind 
un cerc cu degetul. Am auzit că e o afacere care aduce 
repede profit. 

— Şi chiar ăsta e adevărul, răspunse Hanley, revenindu-şi 
îndată. E un sector înfloritor din domeniul industriei 
alimentare. 

Austin avea senzaţia că ar fi primit acelaşi răspuns şi 
dacă ar fi spus că voiau să facă plăcinte din noroi. El şi 
Zavala se hotărâseră să folosească abordarea directă, care 
izbutise atât de bine să stârnească reacţia puternică a lui 
Pedralez. 

— Am auzit despre o fabrică de tortilla din Baja 
California, din afara oraşului Ensenada, care ar putea fi de 
vânzare la un preţ cu adevărat avantajos, spuse zâmbind 
Zavala. 

Hanley îşi miji ochii apoşi la adăpostul arcadelor 
proeminente ale sprâncenelor. 

— Unde-aţi auzit asta? mormăi el. 

— Pe-aici, prin preajmă. 

Colţurile gurii lui Zavala se înălţară într-un zâmbet 
misterios. 

— Îmi pare rău, domnilor, nu ştiu nimic despre o fabrică 
de tortilla din Baja California. 

Zavala se întoarse spre Austin. 

— Zice că nu ştie nimic despre fabrica aia. 

Austin ridică din umeri. 


177 


— Răspunsul dumneavoastră ne surprinde. Enrico 
Pedralez spunea că proprietatea vă e extrem de cunoscută. 
Ne-a dat numele dumneavoastră şi ne-a povestit că aţi pus 
tranzacţia la punct în locul lui. 

Auzind numele şefului mafiei mexicane, Henley intră în 
defensivă, cu toate simţurile în alertă. Nu ştia sigur ce hram 
purtau cei doi străini şi ce fel de explicaţii ar fi trebuit să le 
ofere. Se grăbi să treacă în revistă categoriile care 
reprezentau o posibilă amenințare: poliția, Fiscul, 
oficialităţile din administraţia statală. Bărbaţii din faţa lui nu 
se încadrau în nici una dintre ele. Se hotărî să preia 
ofensiva. 

— Îmi puteţi arăta nişte legitimaţii, domnilor? 

— Nu e necesar, spuse Austin. 

— |n cazul ăsta, dacă nu ieşiţi din biroul meu în 
următoarele două secunde, vă azvârl eu afară! 

Austin nu schiţă nici măcar gestul de a se ridica. 

— Ai putea încerca, zise el cu o răceală de gheaţă, dar nu 
ţi-aş recomanda-o. Şi nici nu m-aş obosi să-mi sun amicii 
mexicani, dac-aş fi în locul tău. 

Văzând că intimidarea nu dădea rezultate, avocatul 
întinse mâna spre telefon. 

— Sun la poliţie! 

— De ce nu suni mai bine la barocul din care faci parte? 
întrebă Austin. Sunt siguri că ar fi încântați să li se 
povestească despre înţelegerea dintre unul de-al lor şi un 
mafiot mexican notoriu. Licenţa aia înrămată de pe perete 
n-o să mai valoreze nici măcar cât hârtia pe care e tipărită. 

Mâna se retrase şi, de dincolo de birou, avocatul îi fixă 
îndelung cu privirea. 

— Cine sunteți, domnilor? scuipă efectiv ultimul cuvânt. 

— Doi inşi care vor să afle mai multe despre fabrica din 
Baja, răspunse Austin. 

Hanley se chinuia fără de folos să priceapă ce soi de 
oameni îi stăteau în faţă. Judecând după staturile atletice şi 
după chipurile arse de soare, păreau nişte simpli amatori 
de plajă, dar sub înfăţişarea lor jovială se simţea o muchie 
dură. 


178 


— Nu v-aş putea ajuta nici dacă v-aţi bucura de o 
autoritate verosimilă, spuse el. Toate discuţiile pe această 
temă sunt protejate de confidenţialitatea relaţiei avocat- 
client. 

— E adevărat, încuviinţă binevoitor Austin. Dar e tot atât 
de adevărat că ai putea ajunge la puşcărie fiindcă ai făcut 
un târg murdar cu un infractor bine-cunoscut. 

Buzele lui Hanley schiţară un zâmbet prefăcut. 

— OK, zise el, aţi câştigat! Vă povestesc tot ce pot. Dar 
să facem un compromis. Spuneţi-mi de ce vă interesează 
proprietatea asta. Aşa ar fi drept. 

— E adevărat, ripostă Austin, numai că trăim într-o lume 
nedreaptă. Sfredeli chipul lui Hanley cu ochii săi verde- 
coral. O să te scap de frământări. Afacerile tale murdare nu 
ne interesează. Odată ce ne spui cine te-a angajat pentru 
povestea din Baja, ai toate şansele să nu ne mai revezi 
vreodată. 

Hanley dădu din cap în semn de încuviinţare, apoi 
deschise o cutie cu trabucuri şi scoase unul, fără să-şi 
servească şi oaspeţii. Il aprinse şi suflă fumul înspre ei. 

— Am fost abordat, acum vreo doi ani, de un broker din 
Sacramento. Auzise despre... ăă... legăturile mele din sudul 
graniţei şi se gândise că aş fi fost intermediarul perfect 
pentru o înţelegere foarte profitabilă, fără riscuri şi care 
cerea foarte puţin efort. 

— O ofertă pe care n-ai putut s-o refuzi. 

— Bineînţeles. Dar am fost prudent. În California toată 
lumea te momeşte ca să te tragă pe sfoară. Tipul ştia 
despre legăturile mele cu Enrico. Trebuia să mă asigur că n- 
avea nici o calitate oficială. Am pus un detectiv particular 
să-l verifice. Era cinstit. 

Un avocat veros preocupat de onestitate reprezenta o 
ironie care îl făcu pe Austin să zâmbească fugar. 

— In ce scop te-a angajat? 

— Tipii pe care îi reprezenta voiau să găsească un teren 
în Baja. Pe coastă, într-un loc izolat. Voiau să mă ocup de 
acte şi de toate formalităţile necesare pentru demararea 
afacerii în Mexic. 


179 


— Tortillele din Baja. 

— Da. Voiau ca fabrica să fie proprietatea unui mexican. 
Brokerul spunea că aşa avea să fie mai simplu. Trebuia să 
fie o afacere la cheie. El a avut grijă să se întocmească 
specificaţiile uzinei şi a adus o echipă de constructori. 
Clienţii lui urmau să solicite accesul în clădire după darea în 
folosinţă, dar nu aveau să se amestece în procesul de 
producţie. Au spus că Enrico putea păstra jumătate din 
profituri şi, după cinci ani, fabrica urma să-i aparţină în 
totalitate, fără datorii şi fără obligaţii. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce ar fi cineva atât de 
generos în privinţa unei investiţii de o valoare probabil 
considerabilă? 

— Sunt plătit foarte bine tocmai fiindcă nu pun întrebări 
de genul ăsta. 

— Se pare că prietenii dumitale erau interesaţi de o 
acţiune sub acoperire, spuse Zavala. 

— Treaba asta mi-a trecut cu siguranţă prin minte. 
Japonezii s-au ales cu tot soiul de critici atunci când au 
încercat să construiască pe coastă o uzină producătoare de 
sare. O grupare a iubitorilor de balene a stârnit ditamai 
scandalul în guvernul mexican. După părerea mea, clienţii 
tipului au văzut ce-au păţit japonezii şi n-au vrut să aibă 
aceleaşi dureri de cap. 

— Cine era brokerul ăsta? 

— İl chema Jones. Da, ăsta e numele lui adevărat, 
adăugă Hanley atunci când observă căutăturile sceptice ale 
celor doi bărbaţi din faţa sa. E un intermediar specializat în 
cumpărarea şi vânzarea ulterioară a afacerilor. 

— Şi pe cine reprezenta? 

— Nu mi-a spus niciodată. 

Austin se aplecă peste biroul lui Hanley. 

— Nu încerca să ne duci cu vorba, domnule Hanley. Eşti 
un bărbat prevăzător. Ai pus un detectiv particular să-şi 
bage nasul în treburile tipului. 

Avocatul ridică din umeri. 

— De ce să neg? Clienţii lui încercau să-şi ascundă 
adevărata identitate în spatele unui păienjeniş de birocraţie 


180 


corporatistă. 

— Ai spus că încercau. Cine sunt? 

— N-am reuşit să ajung decât până la o societate numită 
Mulholland Group. E o corporație închisă, în relaţie cu o 
serie de companii implicate în proiecte hidraulice de mare 
anvergură. 

— Şi altceva? 

— Asta-i tot ce ştiu. Hanley îşi privi ceasul Cartier de la 
încheietura mâinii. Dacă sunteţi amabili să mă scuzaţi, am 
o întâlnire cu un client adevărat. 

— Vrem adresa brokerului şi numărul lui de telefon. 

— Nu v-ar fi de nici un folos. A murit acum câteva 
săptămâni. Maşina lui a ieşit în decor, de pe un drum de 
munte. 

Austin se uita prin fereastra înaltă cât peretele din 
spatele avocatului, urmărind un elicopter care se fâţâia pe 
deasupra portului. La fiecare nou tur, trecea tot mai 
aproape de clădire. Auzind despre decesul neobişnuit, îşi 
reîndrepta întreaga atenţie asupra interlocutorului. 

— Vrem, oricum, toate informaţiile legate de el. Şi tot 
dosarul întocmit. 

Hanley se încruntă. Se crezuse scăpat de perechea asta 
agasantă. 

— Nu vă pot da originalul. Pun să se facă o copie. S-ar 
putea să dureze vreo două ore. 

— Ar fi minunat. Ne-ntoarcem peste două ore. 

Hanley se încruntă şi mai tare. Apoi zâmbi din nou, se 
ridică de la birou şi îi conduse până la uşă. 

— O să-l sunăm pe Hiram Yaeger, spuse Austin atunci 
când ajunseră în lift. Hanley o să cenzureze sigur hârtiile pe 
care-o să ni le dea, aşa că e posibil să fie necesare propriile 
noastre investigaţii asupra acestui Mulholland Group. 

La NUMA, Hiram Yaeger era vrăjitorul computerelor. 
Complexul de computere de la etajul zece, pe care el îl 
numea Max, era conectat la o bază imensă de informaţii din 
domeniul oceanografiei, provenite din toate sursele din 
lume. Max pătrundea şi în baze de date exterioare, de 
obicei clandestin. 


181 


Părăsiră holul clădirii, ieşind în bătaia soarelui Californiei 
de Sud. In vreme ce Zavala se îndrepta spre bordură, cu 
gând să oprească un taxi, se auzi un vâjâit puternic, venind 
chiar de deasupra, capetelor lor. In văzduh zbura la punct 
fix un elicopter verde, cam la treizeci de metri distanţă de 
peretele de sticlă al clădirii. Îl priviră lung, curioşi, aidoma 
celorlalţi pietoni. Austin îl recunoscu într-o străfulgerare. 

Il înşfacă pe Zavala de braţ. 

— Trebuie să ne-ntoarcem! 

Zavala aruncă o privire spre elicopter şi se repezi spre 
uşa pivotantă, pe urmele lui Austin. 

Se năpustiră într-un ascensor deschis şi apăsară butonul 
corespunzător etajului la care se afla biroul avocatului. Erau 
la jumătatea drumului când se auzi o bufnitură înfundată şi 
pereţii cabinei zăngăniră în puţul liftului. Austin apăsă 
butonul de oprire la etajul de sub sediul lui Hanley. Alergară 
printre funcţionarii uluiţi din birou şi se repeziră spre 
treptele care duceau la următorul nivel. 

Casa scării se umplu de un fum negru, înţepător. Austin 
îşi aşeză palma pe uşa ce dădea înspre etajul unde se 
găsea biroul avocatului. Fiindcă nu simţi fierbinţeala care ar 
fi trădat existenţa unui incendiu violent de cealaltă parte, o 
crăpă uşor. Dinăuntru răbufniră vălătuci mai deşi de fum. 
Deschiseră uşa suficient de larg ca să poată intra, se lăsară 
în patru labe şi merseră pe brânci prin valul de vapori 
sufocanţi către zona recepţiei. Sistemul de extinctoare se 
declanşase şi jeturile reci îi udară până la piele. 
Recepţionera zăcea pe carpeta de lângă biroul ei. 

— Ce-i cu Hanley? strigă Joe. 

Prin uşa cabinetului avocatului fumul ţâşnea cu furie. 

— Nu-ţi face iluzii. E mort. 

Târâră trupul inert al recepţionerei până pe casa scării şi 
apoi îl coborâră la etajul de dedesubt, aşezându-l pe podea. 
Ea îşi reveni după câteva minute de respiraţie gură la gură. 
Curând, câţiva pompieri dădură năvală pe palier şi cei doi 
încredinţară femeia unui medic care acorda asistenţă de 
urgenţă. Apoi coborâră pe scări în loc să ia liftul, în care ar 
fi rămas blocaţi dacă se întrerupea curentul electric. În 


182 


holul de intrare se revărsau alţi şi alţi pompieri. Sosise 
poliţia şi începuse evacuarea clădirii. Austin şi Zavala se 
alăturară mulţimii învălmăşite de afară, dar, văzând că nu 
puteau fi de folos cu nimic, merseră pe jos preţ de câteva 
intersecţii, apoi făcură semn unui taxi. 

Şoferul, un senegalez, după cum dădea de înţeles 
ecusonul său, aruncă o privire către feţele lor pline de 
funingine. 

— Aţi fost acolo, înăuntru? Doamne, tocmai am auzit la 
radio! Un soi de explozie. 

Zavala cercetă prin lunetă zăpăceala din jurul clădirii, 
acolo unde poliţia oprea traficul şi împrejmuia zona cu 
bandă galbenă, îşi şterse funinginea de pe obraz. 

— De unde-ai ştiut ce-o să se-ntâmple? 

— N-am ştiut. Dar am observat elicopterul, care zbura 
încoace şi încolo, de-a lungul portului, cât am stat noi de 
vorbă cu Hanley. 

— Şi eu l-am văzut, dar nu i-am dat prea mare atenţie. 
Mi-am închipuit că supraveghea traficul. 

— Şi eu am avut mai întâi aceeaşi reacţie. Pe urmă l-am 
văzut mai de-aproape şi s-a declanşat ceva. Acelaşi 
elicopter, sau unul foarte asemănător, s-a înfiinţat la fabrica 
de tortilla imediat după explozie. 

— Mi-aduc aminte. Verde-închis. A zburat jos, deasupra 
golfului, apoi s-a îndepărtat. Zavala cântări implicaţiile. 
Indiferent cine-o fi proprietarul elicopterului, a vrut cu tot 
dinadinsul să-i facă de petrecanie lui Hanley. 

— Hanley se învârtea într-o lume destul de dură. 

— Crezi c-a fost Enrico? 

— E posibil. Ştia c-o să vorbim cu Hanley. Am fost 
surprins că nu l-a sunat ca să-l avertizeze de sosirea 
noastră. 

— Mă tot gândesc la acel domn Jones, tipul care a 
intermediat afacerea, zise Zavala, pe un ton meditativ. 
Poate că şi lui i-a fost închisă gura. 

— S-ar potrivi cu presupunerea despre Enrico, cel puţin 
până când se iveşte ceva mai bun, spuse Austin. _ 

Ceva mai bun se ivi după întoarcerea la hotel. În timp ce 


183 


Austin se duse să se spele şi să se schimbe, Zavala 
deschise televizorul pe un canal de ştiri. Camera reda 
instantanee ale fumului care răbufnea din birou şi maşinile 
de pompieri de afară. Purtătorul de cuvânt al 
departamentului poliţiei informă că un număr de persoane 
afectate de fumul inhalat se aflau sub tratament, dar, după 
toate aparențele, nu exista decât o singură victimă. Numele 
avea să fie dezvăluit după ce vor fi anunţate rudele 
apropiate. Nu se cunoştea cauza exploziei. Reportajul se 
încheie şi Zavala tocmai se pregătea să închidă televizorul, 
când pe ecran apăru o figură cunoscută. 

— Kurt, trebuie să vezi asta! strigă el. 

Austin apăru la timp ca să-l audă pe crainicul coafat care 
îşi prezenta raportul. 

— De ultimă oră. Enrico Pedralez, un personaj despre 
care se presupune că făcea parte din mafia mexicană a 
drogurilor, a murit astăzi, la Tijuana, ca urmare a exploziei 
maşinii sale. Explozia a mai ucis alţi doi bărbaţi, probabil 
bodyguarzii săi. 

Crainicul continuă dând citire listei interminabile a 
infracţiunilor comise de mexican. 

— Se pare că tipilor din elicopterul verde nu le plac 
treburile neterminate, constată Austin. 

Sună telefonul şi Zavala răspunse. Ascultă o clipă, 
murmură un „Pentru puţin”, apoi reaşeză receptorul în 
furcă. 

— Era agentul FBI Miguel Gomez, spuse el. 

— Ce-a vrut? 

Buzele lui Zavala se arcuiră într-un zâmbet strâmb. 

— Să ne mulţumească fiindcă i-am făcut munca puţin 
mai uşoară. 


184 


16 


Brynhild Sigurd îşi conducea vastul imperiu din biroul 
aflat într-un turn, la mare înălţime deasupra întinsului 
edificiu în stil viking pe care îl numea Walhalla. Incăperea 
fără ferestre era cu desăvârşire rotundă, având cea mai 
apropiată de perfecţiune formă geometrică. Pereţii erau 
complet albi, neîmpodobiţi cu tablouri sau cu alte obiecte 
suspendate. Stătea în faţa unui monitor cu ecran plat şi a 
unei console telefonice din plastic alb. Nu avea nevoie de 
nimic mai mult pentru a putea intra instantaneu în legătură 
cu toate operaţiunile pe care le desfăşura în întreaga lume. 
Temperatura era menţinută la o valoare scăzută, de patru 
grade, atât vara, cât şi iarna. Puținele persoane cărora li se 
îngăduia să pătrundă în acel cuib de pasăre de pradă din 
înălţimi îl comparau cu un frigider încăpător, dar ea îl 
considera un loc foarte plăcut. 

În copilăria petrecută într-o fermă izolată din Minnesota 
se obişnuise să îndrăgească frigul şi se desfătase cu 
puritatea oferită de temperaturile sub zero grade. Putea să 
schieze ore întregi de una singură sub cerul plin de stele, 
ignorând răceala de gheaţă care îi înţepa obrajii. Pe când 
devenea tot mai înaltă şi mai puternică, ajunsese să se 
detaşeze încă şi mai mult de umanitate, de cei pe care îi 
numea „oameni mărunți” şi care vedeau în ea o ciudăţenie. 
La universitatea din Europa, inteligenţa înnăscută o ajutase 
să exceleze la toate materiile, deşi lua rareori parte la 
cursuri. Momentele în care nu se putuse ascunde şi fusese 
nevoită să suporte privirile holbate ale celor din jur nu 
făcuseră altceva decât să-i sporească ambiția, să-i 
alimenteze resentimentele  mocnite şi să-i planteze 
seminţele megalomaniei. 

Vorbea în faţa microfonului unui telefon: 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, în privinţa legislaţiei 
fluviului Colorado, domnule senator Barnes. Veţi avea parte 


185 


de un câştig generos ca urmare a acestui vot-cheie, mai 
ales când firma fratelui dumneavoastră va începe să 
încheie contracte pentru lucrările pe care le-am planificat. 
Sper că aţi profitat de pe urma sugestiilor mele. 

— Da, doamnă, am avut avantaje, mulţumesc. 
Bineînţeles c-a trebuit să evit aşa-numitul conflict-de- 
interese, dar eu şi fratele meu suntem foarte apropiaţi, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Înţeleg, domnule senator. Aţi discutat cu preşedintele? 

— Chiar adineauri am discutat, telefonic, cu şeful staff- 
ului său. Casa Albă îşi va folosi dreptul de veto împotriva 
proiectului de lege care încearcă să treacă peste legislaţia 
privatizării, deja votată. Preşedintele are convingerea fermă 
că sectorul privat face întotdeauna treabă mai bună decât 
guvernul, indiferent dacă e vorba de administrarea 
puşcăriilor, de securitatea socială sau de alimentarea cu 
apă. 

— De ce sprijin se bucură Proiectul Kinkaid? 

— Numai de câteva voturi dispersate, nu e nimic serios. 
Mare păcat că senatorul Kinkaid a avut accidentul ăla. Tipul 
mi-a plăcut întotdeauna. Dar, fără el prin preajmă ca să-şi 
organizeze forţele, orice încercare de anihilare a legislaţiei 
e sortită eşecului. 

— Excelent! Cum merg celelalte proiecte de privatizare? 

— Totul va ieşi de minune. Veţi asista la privatizarea 
tuturor facilităţile publice de distribuire a apei din ţară. 

— Deci nu sunt probleme? 

— Poate una singură. Cea mai mare pacoste e 
redactorul-şef al unui cotidian din capitala statului meu. 
Face tapaj pe tema asta şi mă tem că, din cauza lui, 
lucrurile vor da în clocot. 

Brynhild întrebă cum se numeşte respectivul redactor-şef 
şi memora răspunsul senatorului. Pe biroul ei nu existau 
pixuri şi hârtii. Ţinea minte totul. 

— Apropo, domnule senator Barnes, contribuţia la 
campania dumneavoastră electorală a fost suficientă? 

— Da, doamnă, a fost extrem de generoasă, ţinând cont 
că n-am nici un contracandidat. O campanie bine finanțată 


186 


descurajează opoziţia. 

Pe consola telefonică începu să clipească un led roşu. 

—O să mai stăm de vorbă. La revedere, domnule 
senator! Brynhild apăsă pe un buton şi în peretele încăperii 
se căscă o uşă. Intrară fraţii Kradzic, în obişnuitele lor 
costume din piele neagră. 

— Ei? întrebă ea. 

Gurile cu buze subţiri se deschiseră în zâmbete identice, 
metalice. 

— l-am concediat pe fermierul mexican... 

— ... Şi pe avocat, aşa cum aţi cerut. 

— Fără complicaţii? 

Cei doi clătinară din capete în semn că nu. 

— Autorităţile vor petrece ceva timp ocupându-se de 
cazul fermierului, spuse ea. Avocatul avea mulţi duşmani. 
Acum să trecem la altceva. S-au făcut o serie de progrese 
în privinţa exploziei care ne-a afectat operaţiunea din 
Mexic. 

Atinse ecranul şi apărură două fotografii. Una din ele, 
luată de o cameră de supraveghere, îi înfăţişa pe Austin şi 
pe Zavala în zona recepţiei din fabrica de tortilla. Cealaltă 
era un instantaneu mărit al celor doi, pe puntea lui Sea 
Robin, în largul coastei Ensenadei. Ochii lui Brynhild se 
opriră o clipă asupra bărbatului cu umeri laţi şi păr alb- 
argintiu, apoi se îndreptară către tipul frumos, cu păr 
întunecat. 

— Ştiţi cine sunt cei doi? 

Fraţii ridicară din umeri. 

— Asta e Kurt Austin, şeful Echipei de Misiuni Speciale de 
la NUMA, iar celălalt e Jose Zavala, unul dintre membrii 
echipei. 

— Când îi putem... 

— ... elimina? 

Temperatura din camera îngheţată păru să mai scadă cu 
încă vreo cinci grade. 

— Dacă sunt vinovaţi de distrugerea construcţiei de la 
Baja, vor plăti cu vieţile lor, spuse Brynhild. Dar nu acum. 
Avem o problemă minoră care trebuie rezolvată. Le dădu 


187 


numele editorului ziarului. Asta-i tot, adăugă apoi. Puteţi 
pleca. 

Fraţii se grăbiră să iasă, ca doi câini trimişi după un os şi 
ea rămase din nou singură. Se gândi la uzina din Baja. 
Atâta muncă irosită. Ba chiar mai rău, explozia distrusese 
toată rezerva de catalizator, îi fixă pe cei doi bărbaţi de pe 
monitor cu ochi plini de ură. 

— Oameni mărunți, mâărâi apoi. 

O fluturare a mâinii ei goli ecranul. 


188 


17 


Paul Trout închise duşul şi îl studie din nou, cu admiraţia 
omului de ştiinţă. Apa curgea printr-o ţeava de lemn şi era 
pulverizată prin găurile minuscule din coaja întărită a unei 
tărtăcuţe scobite de miez. Debitul era controlat de o valvă 
simplă, de lemn. Apa dispărea printr-o gaură de scurgere 
din lemnul de esenţă tare al podelei. leşi din boxa de lemn, 
se şterse cu un prosop de bumbac, se înfăşură în altul şi 
trecu dincolo de uşa care îl despărţea de camera alăturată, 
scăldată în lumina unor lămpi din lut. 

Gamay era întinsă pe o saltea confortabilă, umplută cu 
iarbă şi aşezată pe un pat fără arcuri. Işi aranjase prosopul 
ca pe o togă, îşi pieptănase şi îşi împletise părul de un roşu 
întunecat şi degusta fructele dintr-un castron mare, părând 
o femeie din vechea Romă. Se uită la Paul, al cărui prosop 
părea ridicol de mic prin comparaţie cu statura lui înaltă. 

— Ce părere ai de toate astea, fiu al junglei? 

— Am văzut instalaţii de apă şi canal mai rele în aşa-zisa 
lume civilizată. 

— Ştiai că gradul de civilizaţie e dat de gradul de 
sofisticare al acestor instalaţii? 

— Nu pot spune prea multe în favoarea obiceiului 
necivilizat al localnicilor de a înfige capete în pari ascuţiţi, 
dar, în ansamblu, întregul sat e un miracol. Uită-te la 
măiestria cu care au fost făcuţi pereţii ăştia, zise el, 
plimbându-şi degetele pe suprafaţa tencuită în alb. Am un 
milion de întrebări. A sosit vreo veste de la gazda noastră? 

— A trimis-o pe Tessa sa ne spună c-o să ne vedem după 
ce ne vom odihni puţin. Ce iepure scos din pălărie, că veni 
vorba! Eu am crezut că indienii chulo au capturat-o pe 
nevasta lui Dieter. 

Zeița nu le oferise nici o explicaţie. După cei 
întâmpinase spunându-le pe nume şi o făcuse pe Tessa să 
apară ca prin farmec, se mulţumise să adauge: 


189 


— Vă rog, aveţi răbdare. Cu timpul, am să vă explic totul. 

Urmase o bătaie din palme şi din spatele perdelei se 
iviseră două indience tinere, cu capetele plecate. 
Domnişoarele de onoare cu sânii goi îi conduseseră pe soţii 
Trout în dormitorul lor, le arătaseră cum funcţionează duşul 
şi le lăsaseră un castron cu fructe. 

— Am destulă minte ca să ştiu că unei zeițe albe trebuie 
să i te supui, spuse Paul, lungindu-se alături de soţia lui. Ce 
părere ai despre ea? 

— Să ne ocupăm de ceea ce este evident. Gamay îşi 
numără concluziile pe degete. N-a crescut în locurile astea. 
Vorbeşte engleza cu un accent aproape inexistent. E 
inteligentă. E prietenoasă. Şi se pricepe cu siguranţă la 
fructe. Uite, gustă una dintre astea mici şi galbene. Parc-ar 
fi portocală presărată cu scorţişoară. 

Trout gustă fructul de dimensiunile unei prune şi se 
declară de acord cu evaluarea. Apoi se întinse în pat, 
picioarele trecându-i dincolo de margine. Nu voiau decât să 
se odihnească puţin, dar, istoviţi de drumul lung prin soare 
şi relaxaţi de duş, se lăsară furaţi de somn. 

Când se treziră, dădură cu ochii de o domnişoară de 
onoare indiană care îi privea stând turceşte pe podea. Când 
îi văzu mişcându-se, se strecură în tăcere afară din 
încăpere. Pe masă erau întinse hainele lor, care dispăruseră 
în timp ce făceau duş. Pantalonii scurţi şi tricourile fuseseră 
spălate de transpiraţie şi de murdărie şi împăturite cu grijă. 
Trout se uită la ceas. Dormiseră trei ore. Se îmbrăcară 
repede, zoriţi de mirosul de mâncare gătită. _ 

Apăru Tessa şi le făcu semn din cap s-o urmeze. li 
conduse printr-un coridor lung, care răspundea într-o 
cameră mare. În mijloc se aflau o masă din lemn întunecat 
şi trei taburete acoperite. O femeie indiană supraveghea 
clocotul mâncării din oalele de lut aşezate pe o sobă din 
ceramică, al cărei fum trecea dincolo de plafon prin nişte 
burlane. 

Zeița albă sosi o clipă mai târziu, desculţă, anunţându-şi 
prezenţa prin zornăitul uşor al brăţărilor de metal de pe 
braţe şi de la glezne. Purta un pandantiv similar celui de la 


190 


gâtul indianului mort. Era îmbrăcată cu un costum din două 
piese, din piele de jaguar, care urmărea cu precizie 
contururile trupului ei bronzat. Avea ochi de orientală şi 
pomeţi înalţi. Părul blond, decolorat de soare până la 
culoarea mierii, era pieptănat spre spate şi tuns cu breton, 
după obiceiul femeilor indigene. 

— Păreţi mult mai odihniţi, spuse ea, aşezându-se la 
masă. 

— Duşul ne-a fost de un foarte mare ajutor, răspunse 
Gamay. 

— E o instalaţie remarcabilă, adăugă Paul. Eu, care sunt 
născut în New England, am fost intrigat de inventivitatea ta 
de yankeu. 

— Mulţumesc, a fost unul dintre primele mele proiecte. 
Apa e pompată de o moară de vânt într-un rezervor, ca să 
menţină presiunea. Rezervorul e legat la un sistem de ţevi 
ventilate care trec prin pereţi şi păstrează locul ăsta 
răcoros, chiar şi în cele mai călduroase zile. A fost cea mai 
bună instalaţie de aer condiţionat pe care am reuşit să o 
imaginez cu materialele avute la dispoziţie. Întâi mâncăm, 
apoi stăm de vorbă, adăugă, anticipându-le curiozitatea. 

Bucătăreasa aduse o tocană din legume şi carne, servită 
alături de salată de legume în castroane vopsite în albastru 
şi alb. Întrebările fură date uitării pentru o vreme, iar 
Gamay şi Paul se năpustiră asupra mâncării, împingându-şi 
îmbucăturile la vale cu o băutură răcoritoare, uşor 
alcoolizată. La desert primiră prăjituri îndulcite cu zahăr. 
Zeița îi privea, amuzată de foamea lor. 

— Acum e timpul să plătiţi pentru cină, rosti ea, în timp 
ce se strângea masa. Zâmbi. Trebuie să-mi spuneţi ce s-a 
petrecut în lumea exterioară în ultimii zece ani. 

— E un preţ neînsemnat pentru o astfel de masă, zise 
Paul. 

— S-ar putea să nu mai fiţi de aceeaşi părere când o să 
termin. Dacă sunteţi buni, începeţi cu ştiinţa. Ce progrese, 
mari sau mici, s-au făcut în ultimul deceniu? 

Vorbiră pe rând, descriindu-i progresele în domeniul 
computerelor, al răspândirii internetului şi comunicaţiilor 


191 


fără fir, misiunile în spaţiul cosmic, telescopul Hubble, 
sondele spaţiale fără echipaj uman, descoperirile făcute de 
NUMA în domeniul oceanografiei şi realizările medicinii. Ea 
îi ascultă fascinată, sprijinindu-şi bărbia pe mâinile 
împreunate. Din când în când punea câte o întrebare 
pertinentă, care îi dovedea propria pregătire ştiinţifică, dar 
sorbea cea mai mare parte a informaţiilor cu privirea 
visătoare a unui dependent de opiu care îi inhalează 
vaporii. 

— Acum vorbiţi-mi despre situaţia politică, le ceru ea. 

Se concentrară din nou asupra evenimentelor păstrate în 
memorie. Politica prezidenţială americană, relaţiile cu 
Rusia, războaiele din Golful Persic, conflictele din Balcani, 
seceta, foametea, terorismul, Uniunea Europeană. Ea se 
interesă despre Brazilia şi păru încântată să afle că ţara 
trecuse la democraţie. li povestiră despre film şi despre 
teatru, despre muzică şi despre artă, despre moartea unor 
personalităţi binecunoscute. Până şi ei înşişi păreau 
surprinşi de incredibila densitate a evenimentelor din 
ultima decadă. Îi dureau fălcile de pe urma înşiruirii 
îndelungate. 

— Dar cancerul? | s-a găsit leacul? 

— Din păcate nu. 

— Dar apa proaspătă? Continuă să fie o problemă pentru 
numeroase ţări? 

—E mai râu decât oricând, din pricina progresului 
accelerat şi a poluării ce-l însoţeşte. 

Ea clătină din cap cu tristeţe. 

— Atât de multe... Am pierdut atât de multe. Nu ştiu dacă 
părinţii mei mai trăiesc. Le simt lipsa, mai ales pe a mamei. 
În ochi îi străluci o lacrimă, pe care şi-o şterse cu şervetul 
de masă. Trebuie să-mi cer scuze fiindcă am fost atât de 
insistentă, dar n-aveţi idee ce cumplit e să fii izolat aici, în 
junglă, fără nici un mijloc de comunicare cu lumea 
exterioară. Aţi fost foarte amabili şi foarte răbdători. Acum 
e timpul să aflaţi povestea mea. 

Ceru să le fie servit ceaiul, apoi îi spuse femeii indiene să 
plece din încăpere, aşa că rămaseră numai ei trei. 


192 


— Mă numesc Francesca Cabral, începu ea. 

Vreme de o oră, soţii Trout ascultară fascinaţi istorisirea 
zeiţei, începând cu familia ei, continuând cu educaţia 
primită în Brazilia şi în America şi încheindu-se cu 
prăbuşirea avionului. 

— Doar eu am supravieţuit, spuse ea. Copilotul era un 
nemernic, dar ştia cum se conduce un avion. Aeronava a 
alunecat pe porţiunea umedă, noroioasă, de lângă râu. 
Mâlul a amortizat aterizarea şi a împiedicat izbucnirea unui 
incendiu. Când mi-am revenit, m-am pomenit într-o colibă, 
fiind adusă acolo de indieni. Tăieturile şi vânătăile mă 
dureau cumplit şi aveam piciorul drept rupt. O fractură 
deschisă, de cel mai urât soi. După cum aţi auzit, leacurile 
din junglă pot fi foarte puternice. Mi-au pus osul la loc şi m- 
au tratat cu poţiuni care mi-au atenuat durerile şi mi-au 
grăbit vindecarea. Mai târziu am aflat că avionul a aterizat 
căzând peste casa căpeteniei lor, pe care a ucis-o. Nu mi-au 
purtat însă pică. De fapt, s-a întâmplat exact contrariul. 

— Te-au făcut zeiţa lor, spuse Gamay. 

— Vă puteţi da seama de ce. Chulo s-au retras de mult 
din faţa atacului violent al omului alb. Au fost complet rupţi 
de lume. Şi deodată am apărut eu, din cer, ca o cometă 
arzând. Se presupune că aşa se poartă divinităţile, ca să-i 
ţină pe oameni acolo unde le e locul. Şi-au închipuit că şeful 
tribului îşi atrăsese mânia zeilor. lar eu am devenit centrul 
religiei lor. 

— Un cult al cargoului? propuse Gamay o denumire. 

— In al Doilea Război Mondial, spuse Paul, când au văzut 
avioane zburându-le pe deasupra capetelor, băştinaşii au 
construit la sol copii pe care le-au venerat. 

— Da, întări Gamay. Îţi aduci aminte de filmul ăla, Zei; 
probabil că-s smintiţi? O sticlă de coca-cola căzută dintr-un 
avion ajunge obiectul veneraţiei religioase şi creează tot 
felul de belele. 

— Chiar aşa, spuse Francesca. Gândiţi-vă cum ar fi 
reacţionat băştinaşii ăia dacă ar fi căpătat un avion 
adevărat. 

— Asta e explicaţia sanctuarului în centrul căruia se află 


193 


avionul. Ea dădu din cap, încuviinţând. 

— Au cărat bucăţile de avion până aici şi au făcut o 
treabă foarte bună când a fost vorba să le reasambleze. E 
un soi de „car al zeilor”. Trebuie să sacrificăm din când în 
când câte un animal, pentru ca divinităţile să nu mai abată 
şi alte distrugeri asupra tribului. 

— Avionul era vopsit în albastru şi alb, spuse Gamay. 
Băştinaşii se vopsesc în aceleaşi culori. Nu e o coincidenţă, 
nu-i aşa? 

— Ei cred că asta îi va apăra de duşmani. 

— Cum de-a ajuns Tessa aici? 

— Tessa e pe jumătate chulo. Mama ei a fost capturată în 
urma unui raid al unui trib vecin, fiind apoi vândută unui 
european care a ajuns să fie tatăl Tessei. El a fost ucis ca 
urmare a unor conflicte în sânul tribului, iar Tessa a devenit 
proprietatea lui Dieter. Acesta ştia despre originea ei chulo 
şi s-a însurat cu ea când încă mai era o fetiţă, dintr-un 
raţionament greşit, crezând că astfel avea să pătrundă în 
trib şi să aibă acces la plantele lui medicinale, cu care să 
facă trafic. 

— Şi ea de ce-a rămas cu Dieter? 

— A crezut că n-avea de ales. El îi amintea tot timpul că 
e o corcitură, o creatură pângărită. O paria. 

— Şi indianul căruia i-am găsit noi cadavrul? Cu el ce s-a 
întâmplat? 

— Tessa nu e primul copil născut de mama ei. Avea un 
frate vitreg, care trăia aici. Era hotărât să-şi găsească 
familia şi a început să facă incursiuni dincolo de cascade. A 
aflat că mama lui murise, dar şi că el avea o soră. Pe Tessa. 
S-a dus s-o aducă acasă. Chulo pun foarte mare preţ pe 
onoarea familiei. A fost prins de piraţii plantelor, care erau 
mână-n mână cu Dieter. Voiau să le arate unde se găseşte 
rădăcina-însângerată. 

— Arnaud a pomenit de ea. 

— E o plantă miraculoasă, pe care au folosit-o când m-au 
ajutat să-mi revin, după prăbuşire. Tribul o consideră sacră. 
El a refuzat să le spună unde o puteau găsi, aşa că l-au 
torturat. A fost împuşcat pe când încerca să evadeze, iar 


194 


voi l-aţi găsit. Dieter a furat specimenele. Eu am trimis un 
grup în căutarea fratelui Tessei. Au dat peste ea când Tessa 
încerca să se-ntoarcă aici şi le-a spus toată povestea. Eu 
am trimis-o înapoi, la Dieter şi am instruit-o să ne ţină la 
curent cu tot ce se-ntâmplă. Pe urmă aţi apărut voi, pe 
neaşteptate. Tessa a încercat să vă prevină. Când asta a 
dat greş, v-a ajutat să fugiţi. Sau aşa a crezut ea. Pe urmă 
aţi reapărut la uşa noastră. 

— Suntem întregi. Ceea ce nu prea pot spune despre 
Dieter şi despre amicii lui. 

— Bărbaţii din trib au adus capetele lor aici, ca dar 
pentru mine. Aruncă o privire în jurul sufrageriei, pe pereţii 
căreia atârnau tapiserii înfăţişând viaţa de zi cu zi. Capetele 
zbârcite nu se potriveau cu decoraţiunile mele interioare, 
aşa că le-am sugerat să le pună în afara satului. 

— Eşti responsabilă şi pentru comitetul care ne-a ieşit în 
întâmpinare? 

— Oh, da. Trebuie să recunosc că balonul ăla mare, 
portocaliu cu albastru, cu care-aţi zburat, nu era o prezenţă 
tocmai discretă. Mi s-a raportat c-aţi fost gata-gata să 
nimeriţi în cascade. Am poruncit să fiţi supravegheați dacă 
aveaţi să fiţi văzuţi, dar să nu vi se facă nici un rău. Vi s-a 
luat urma de la bun început. Am fost surprinsă atunci când 
aţi pornit-o încoace. Aţi fi putut merge la pieire. 

— Ne-am gândit c-ar fi fost posibil să-mprumutăm o 
canoe. 

— Aha. Ce curaj! N-aţi fi avut nici o şansă. Reputația de 
care se bucură membrii acestui trib e binemeritată. V-au 
urmărit kilometri întregi. Uneori mă gândesc că sunt într- 
adevăr oameni-fantomă. Se pot face nevăzuţi în junglă, 
parcă topindu-se, aidoma ceţii din care îi cred făcuţi ceilalţi 
indieni. 

Paul medita de ceva vreme asupra poveştii Francescăi. 

— De ce ar fi vrut cineva să deturneze avionul şi să te 
răpească? 

— Am o idee în privinţa asta. Haideţi, o să v-arăt. 

Francesca se ridică de la masă şi îi conduse de-a lungul 
unor coridoare luminate de torţe, până într-un dormitor 


195 


imens. Căută într-un cufăr şi scoase o casetă de aluminiu, 
deformată şi plină de zgârieturi. O aşeză în vârful patului şi 
o deschise. Înăuntru se găsea o harababură de sârme rupte 
şi de circuite. 

— Asta era macheta experimentului meu, pe care o 
duceam la Cairo. N-o să intru în detalii tehnice, dar, dacă 
torni apă de mare în capătul ăsta, sarea e extrasă şi apa 
dulce iese pe aici. 

— Un procedeu de desalinizare? 

— Da. Era o abordare revoluţionară, diferită de orice 
altceva se mai inventase până atunci. Am avut nevoie de 
doi ani ca s-o perfecţionez, în privinţa desalinizării, 
problema erau costurile. Prin metoda mea, sute de litri ar fi 
fost transformați cu o investiţie de numai câţiva penny. În 
acelaşi timp generează căldură, care poate fi transformată 
în energie. Femeia clătină cu tristeţe din cap. Ar fi 
transformat deserturile în adevărate grădini şi le-ar fi adus 
oamenilor beneficiile curentului electric. 

— Eu tot nu înţeleg, spuse Paul. De ce ar fi vrut cineva să 
se pună în calea unei asemenea binefaceri, împiedicând-o 
să fie la-ndemâna întregii lumi? 

— In ultimii zece ani, mi-am pus de multe ori întrebarea 
asta şi încă n-am un răspuns satisfăcător. 

— Asta era singura ta machetă? 

— Da, răspunse ea, cu tristeţe. Am luat cu mine tot ce 
aveam la Sao Paulo. Toate hârtiile mi-au ars atunci când s-a 
prăbuşit avionul. Apoi adăugă, înseninându-se: Aici mi-am 
putut pune la treabă talentul de hidrotehnician. E plictisitor 
să stai degeaba şi să fii adorată toată ziua. Practic, sunt o 
prizonieră. După prăbuşire, m-au ascuns de echipele de 
căutare. Singurul loc unde sunt cu adevărat singură e 
palatul ăsta. Aici nu intră decât cine e invitat. Servitorii mei 
au fost aleşi pentru loialitatea lor. În afara palatului sunt 
păzită de garda mea pretoriană. 

— A fi o zeiţă albă nu se prea potriveşte cu ceea ce spun 
poveştile, zise Paul. 

—Ba bine că nu. Tocmai de aceea sunt atât de 
bucuroasă c-aţi picat din cer. În seara asta vă odihniţi. 


196 


Mâine vă ofer un tur al satului şi începem să facem planuri. 
— Ce fel de planuri? întrebă Gamay. 
— Îmi cer scuze, am crezut că e evident. Planuri de 
evadare. 


197 


18 


Austin luă un mic dejun frugal, cu şuncă şi omletă, mai 
jos de stăvilarul fluviului Potomac din Fairfax, Virginia, pe 
puntea hangarului pentru ambarcaţiuni care îi servea drept 
locuinţă. Privi cu nostalgie curgerea înceată a apei, 
gândindu-se că vâslitul energic în mica lui barcă ar fi fost 
preferabil traficului matinal de pe şoseaua de centură. Însă 
evenimentele din ultimele câteva zile nu-i dădeau pace. 
Faptul că în două rânduri fusese cât pe ce să fie ucis 
imprima cazului o notă personală. 

La volanul unui Jeep Cherokee de culoare albastru- 
turcoaz, proprietatea NUMA, Austin se îndreptă spre sud şi 
apoi spre est, intrând în Maryland pe podul Woodrow Wilson 
Memorial, unde părăsi Beltway. Odată ajuns în suburbia 
Suitland a Washingtonului, opri pe marginea şoselei, în faţa 
unui complex de clădiri metalice de o monotonie atât de 
impersonală, încât nu puteau fi construite decât de 
guvernul federal. 

La centrul vizitatorilor, un ghid îi ceru să-şi spună numele 
şi dădu un telefon. Peste câteva minute îşi făcu apariţia un 
bărbat ferchezuit, de vârstă mijlocie, care aducea cu sine 
un suport de coli de hârtie. Purta blugi prespălaţi, o cămaşă 
de dril şi o şapcă de baseball cu logoul Muzeului Naţional 
Smithsonian al Aerului şi Spaţiului. Strânse cu fermitate 
mâna lui Austin şi se prezentă. 

— Sunt Fred Miller. Am vorbit la telefon. 

— Vă mulţumesc c-aţi acceptat să ne întâlnim imediat. 

— Nici o problemă. Miller ridică întrebător din sprâncene. 
Sunteţi acelaşi Kurt Austin care-a descoperit mormântul lui 
Cristofor Columb din Guatemala? 

— Chiar el. 

— Trebuie să fi fost o aventură extraordinară! 

— A avut momentele ei aparte. ` 

— Sunt sigur. Trebuie să-mi cer scuze. In afară de ceea 


198 


ce am citit în ziare despre explorările subacvatice ale 
NUMA, nu ştiu mare lucru despre agenţia dumneavoastră. 

— Poate că amândurora ni s-a ivit ocazia să aflăm câte 
ceva despre ocupaţia celuilalt. Nici eu nu ştiu prea multe 
despre Institutul de Conservare, Restaurare şi Depozitare 
Paul E. Garber. Pe site-ul dumneavoastră se menţionează 
că restauraţi aeronave istorice şi foarte vechi. 

— Asta e numai vârful aisbergului, spuse Miller, 
însoţindu-l către uşă. Haideţi, facem un tur! 

II conduse pe Austin afară şi îşi continuă expunerea în 
vreme ce treceau pe lângă un şir de clădiri identice, cu 
acoperişuri joase şi cu uşi mari, glisante. 

— Paul Garber a fost un excentric, înnebunit după 
avioane, ceea ce a reprezentat un noroc pentru noi. Când 
nu era decât un puştan, l-a văzut pe Orville Wright zburând 
cu prima aeronavă militară din lume. Mai târziu a lucrat 
pentru muzeul Smithsonian şi a avut un rol esenţial în 
înfiinţarea Muzeului Naţional al Aerului. Forţele aeriene 
americane şi marina militară au colecţionat exemplare din 
tipurile de avioane cu care a fost câştigat al Doilea Război 
Mondial şi o parte dintre cele inamice, pe care le-au învins. 
La un moment dat au vrut să scape de ele. După o 
survolare aeriană a zonei, Garber a găsit aici, pe coclauri, 
nouă hectare de teren aflat în proprietatea guvernului 
federal. Centrul este alcătuit din treizeci şi două de clădiri. 
Se opri în faţa uneia dintre cele mai mari. Aceasta este 
Clădirea Zece, atelierul unde facem restaurările. 

— Am văzut o parte dintre lucrări în direct, mulţumită 
camerei web. 

— Poate că m-aţi zărit şi pe mine. De-abia ce vin de 
acolo. Am lucrat ani de zile ca şef de proiecte pentru 
Boeing, în Seattle, dar sunt de fel din Virginia şi, când mi s- 
a oferit ocazia de a veni la centru, m-am grăbit să accept. 
In permanenţă avem în desfăşurare mai multe proiecte. 
Acum încheiem restaurarea unui avion de luptă Hawker 
Hurricane. A apărut o mică întârziere din cauza unei 
probleme legate de componente. Restaurăm fuzelajul lui 
Enola Gay, avionul B-29 care a dus bomba atomică la 


199 


Hiroshima. Mai e şi un mic biplan clasa-ntâi, de tipul Pitts 
Special’, numit, „Little Stinker”, căruia i se vopseşte 
învelişul textil. Nu sunt numai avioane. Am avut şi o 
rachetă sol-aer rusească, motoare de aeronave, ba chiar şi 
modelul de navă spaţială folosit în filmul /ntâ/nire de gradul 
trei. La întoarcere ne putem opri s-aruncăm o privire. 

— Aş fi încântat! Pare o colecţie eterogenă. 

— Da, chiar aşa şi este. Avem aeronave din toate 
colţurile lumii, pe care le pregătim pentru a fi expuse. Trei 
clădiri sunt repartizate, în întregime, pentru restaurarea 
aparatelor de zbor în vederea expunerii. Acesta e un club 
de elită. Ca să se califice pentru renovare, fiecare artefact 
trebuie să aibă în spate o poveste. Ceva legat de istorie sau 
de tehnologie, sau să fie ultimul de tipul lui. lată, asta e 
ceea ce vă interesează. 

Intrară într-o clădire care semăna a depozit. De la un 
capăt la celălalt se întindeau rafturi înalte, de oţel. Pe 
rafturi erau stivuite cu grijă sute de cutii de toate 
dimensiunile, confecţionate din carton şi lipite cu bandă 
adezivă. 

— Depozitarea e una dintre atribuţiile noastre cele mai 
importante, alături de restaurare şi de conservare, îi explică 
Miller. Avem peste o sută cincizeci de aeronave şi tone de 
alte artefacte răspândite prin întregul complex. Aici avem 
cu precădere componente. 

Consultă lista scoasă la imprimantă prinsă de suportul 
său pentru hârtii, apoi o porni de-a lungul unui culoar dintre 
rafturi, cu Austin pe urmele lui. 

— Cum găsiţi ceea ce căutaţi? întrebă acesta, uluit. Miller 
chicoti. 

— Nu e chiar atât de cumplit cum v-aţi putea închipui. Pe 
orice piesa importantă a oricărui avion din lume este 
marcat ceva. Avem înregistrări complete ale seriilor, ale 
numerelor de înmatriculare, sau ale codurilor literale. lată, 
asta căutam. 


31 Este vorba despre biplanele proiectate de Curtis Pitts (1916-2005). 
(n.tr.). 
200 


Folosindu-se de un briceag, despică banda care sigila una 
dintre cutii. Îşi strecură mâna în interior şi scoase un 
cilindru metalic lung de vreo şaizeci de centimetri. Austin 
crezu că era cel pe care îl trimisese din California, însă 
acesta era prea lucios, iar pe suprafaţă nu se zăreau nici o 
urmă de lovitură şi nici o fisură. 

— E identic cu cel pe care ni l-aţi trimis. Miller scoase din 
cutie şi cilindrul lui Austin. Am descoperit că se potrivesc 
după numărul seriei de fabricaţie. Primul provine de pe un 
avion care a fost retras din funcţiune şi dezmembrat, ceea 
ce explică de ce se află într-o stare atât de bună. 

Îi întinse cilindrul lui Austin, care îl cumpăni în palmă. Era 
uşor, din aluminiu şi nu cântărea decât vreo două 
kilograme, ca şi celălalt. 

— Pentru ce se folosea? 

— Era un container etanş, nu permitea nici pătrunderea 
apei, nici a aerului. Acesta e imaculat fiindcă avionul nu s-a 
aflat niciodată în serviciu activ. Am examinat interiorul celui 
trimis de dumneavoastră, dar apa de mare s-a infiltrat prin 
gaură şi a contaminat reziduurile din interior, presupunând 
că a existat aşa ceva. Vă putem spune de la ce aeronavă 
provine obiectul respectiv. 

— Orice informaţie este foarte de folos. Miller dădu din 
cap în semn de încuviinţare. 

— Aţi auzit de aripile zburătoare*? Northrop? 

— Bineînţeles. Le-am văzut în fotografii. E vorba despre 
primele aeronave înzestrate cu aripi delta. 

— Jack Northrop a luat-o cu mult înaintea vremurilor sale. 
Aruncaţi o privire la bombardierele şi la avioanele de luptă 
invizibile pe radar şi-o să vă daţi seama că intuise ceva. 

— Care e legătura dintre aripa zburătoare şi aceşti 
cilindri? 

— Amândoi provin de pe aripi zburătoare. Unde l-aţi găsit 
pe al dumneavoastră, dacă nu vă deranjează întrebarea? 

— A fost descoperit la Baja California, în apele din largul 
coastei. 


32 Aparate de zbor fără fuzelaj (n.tr.). 


201 


— Hmmm... Asta adânceşte şi mai mult misterul 
avionului nostru fantomă. 

— Fantomă? 

Miller aşeză cilindrii pe raft, unul lângă altul. 

— Artefactul nostru provine de la un avion care a fost 
scos din uz după război. Numerele inscripţionate pe 
obiectul ăsta ne ajută să ne întoarcem pe firul istoriei lui, 
până pe linia de montaj. Lovi cu degetul în artefactul uzat. 
Indicaţia numerică de pe acesta nu se potriveşte cu nici un 
avion din înregistrările de care dispunem. E de pe un avion 
care n-a existat. 

— Cum e cu putinţă? E o greşeală? 

— Posibil, dar puţin probabil. Făcând o supoziţie, aş 
spune că guvernul a comandat avionul, dar a dorit, poate, 
să păstreze secretul. 

— Puteţi da mai multe amănunte despre tipul avionului? 

Miller reaşeză cu grijă ambii cilindri în cutie şi o sigila din 
nou. 

— Haideţi să facem câţiva paşi. 

Clădirea 20 era ticsită de aeronave, bombe şi 
componente de avion. Se opriră în faţa unui aeroplan de o 
formă ciudată, pentru un singur pasager, cu o aripă lată, în 
formă de săgeată. De bordul de fugă erau fixate două elice, 
orientate către coadă. 

— Ăsta e N1-M, primul proiect al lui Jack Northrop. A vrut 
să demonstreze că o aripă zburătoare se poate menţine în 
aer fără să fie necesare toate suprafeţele portante de tipul 
apărătoarei motorului şi al profilului cozii. 

Austin dădu ocol avionului. 

— Seamănă cu un bumerang supradimensionat. 

— Northrop îi spunea Jeepul. L-a construit în 1940, în 
principiu ca machetă la scară reală. A avut câteva 
probleme serioase în timpul testărilor, dar s-a comportat 
suficient de bine pentru ca Northrop să-i convingă pe cei de 
la forţele aeriene să construiască bombardierele B-35. 

— Interesant, dar ce legătură are asta cu cilindrul? 

— Northrop a folosit prototipul ăsta pentru a-l convinge 
pe generalul Hap Arnold să finanţeze realizarea unor aripi 


202 


mai mari, mergând până la dimensiunile unui bombardier. 
După război, au modificat două aripi B-35 propulsate de 
elice mari, transformându-le în avioane cu reacţie şi 
botezându-le B-49. Aparatul astfel obţinut a depăşit toate 
recordurile vremii în privinţa vitezei şi a autonomiei de 
zbor. Avea opt motoare cu reacţie, care îi permiteau să 
atingă o viteză de croazieră de şase sute cincizeci de 
kilometri pe oră, la o altitudine de douăsprezece mii de 
metri. Cu toate că unul s-a prăbuşit în timpul unui zbor de 
încercare, forţele aeriene au comandat treizeci de bucăţi, 
cu diverse osaturi. Piloţilor le-a plăcut aparatul. Au spus că 
putea fi manevrat mai degrabă ca un avion de luptă decât 
ca un bombardier de mari dimensiuni. Insă, în 1949, la 
numai câteva luni după ce au făcut această comandă atât 
de mare, forţele aeriene au anulat programul aripilor 
zburătoare în favoarea lui B-36, deşi acesta din urmă era un 
avion de calitate inferioară. O aripă cu şase motoare a 
supravieţuit şi a fost dezasamblată. E vorba despre cea de 
la care provine cilindrul nostru. Al dumneavoastră e de la 
un alt bombardier. 

— De la avionul inexistent. Miller dădu din cap, 
încuviinţând. 

— După capitularea Germaniei au continuat să se 
petreacă o serie de lucruri nebuneşti. Războiul Rece a luat 
amploare. Oamenii vedeau comunişti până şi sub pat. Au 
continuat să se desfăşoare o multitudine de operaţiuni 
secrete. Guvernul a făcut ca lucrurile să degenereze şi mai 
mult după ce-au realizat ruşii bomba atomică. Eu cred că 
au construit avionul dumneavoastră având în gând o 
misiune anume şi că n-au spus nimănui despre asta. 

— Ce fel de misiune? 

— Nu ştiu, dar aş risca o presupunere. 

— Orice risc este bine-venit, prietene! 

Miller râse. 

— Bombardierul Northrop a fost prima aeronavă invizibilă 
pe radar. La vremea respectivă, instrumentele radar erau 
relativ primitive şi aveau de furcă, nu glumă, când venea 
vorba să detecteze o formă subţire. In 1948 au dus un 


203 


astfel de avion deasupra Pacificului şi s-au întors pe 
continent zburând cu o viteză de opt sute de kilometri pe 
oră, în linie dreaptă, către radarul Pazei Litoralului de la 
Half Moon Bay, la sud de San Francisco. Radarul l-a văzut 
abia când a ajuns deasupra lui. 

— O asemenea caracteristică e de mare folos atunci când 
vrei să intri pe un teritoriu ostil, sau să-l părăseşti. 

— Asta e presupunerea mea, dar n-am nici o dovadă care 
s-o confirme. 

— Ce s-ar fi putut întâmpla cu avionul? 

— Chiar şi cu acest profil dificil de detectat, tot ar fi putut 
fi doborât. Totuşi, e mult mai probabil să fi fost scos din uz, 
cum s-a întâmplat cu celelalte, sau să se fi prăbuşit în 
timpul unui test sau al unei misiuni. Incă nu rezolvaseră 
problema diverselor erori de proiectare. 

— Nici una din aceste ipoteze nu ne lămureşte însă cum 
de a ajuns o piesă a avionului în ocean, în largul coastelor 
Mexicului. 

Miller ridică din umeri. 

— Poate reuşesc să descopăr ceva în arhive, sugeră 
Austin. 

— Vă urez succes! V-aduceţi aminte ce-am spus despre 
lucrurile nebuneşti petrecute după război? După ce forţele 
aeriene au anulat contractul pentru ultimul lot de aripi 
zburătoare, reprezentanţii săi s-au dus în uzină, au făcut 
bucăţi toate avioanele aflate în construcţie şi le-au scos de 
acolo cu camioanele, pe post de fier vechi. Au refuzat 
cererea muzeului Smithsonian, care dorea să expună unul 
dintre exemplare şi au ordonat să fie distruse toate 
dispozitivele de lucru şi toate matriţele realizate până 
atunci. Toate înregistrările oficiale despre aripile zburătoare 
„s-au pierdut”, probabil ca urmare a ordinelor directe date 
de preşedintele Truman. 

— Foarte convenabilă pierdere. 

Austin se uită îndelung la aripa zburătoare, de parcă 
dezlegarea acelui puzzle s-ar fi ascuns în forma ei 
aerodinamică, dar, aidoma avionului şi gândurile lui 
refuzară să se desprindă de pământ. 


204 


— Ei bine, vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Kurt, în 
cele din urmă. Pare să fie o fundătură. 

— Mi-aş fi dorit să vă fi fost de mai mult folos, zise Miller. 
Am o sugestie. Deşi nu-s prea sigur că te va duce undeva. 
Văduva unuia dintre piloţii de încercare locuieşte în 
apropiere. A apărut într-o bună zi, în căutare de informaţii 
despre soţul ei. El a murit în timp ce testau una dintre 
aripile cele mari. Femeia întocmea un album cu tăieturi din 
ziare şi cu fotografii, pe care să îl lase moştenire copiilor şi 
nepoților. l-am dat câteva poze şi a fost încântată. E posibil 
ca soţul ei să-i fi povestit ceva. Poate că el nu ştia nimic 
despre avionul nostru misterios, dar zvonuri circulă 
întotdeauna. E 

Austin se uită la ceas. Işi propusese să se întoarcă la 
biroul său de la NUMA abia după prânz. 

— Mulţumesc pentru sugestie. O să-ncerc să-i dau de 
urmă. 

Se întoarseră la centrul vizitatorilor şi căutară numele şi 
adresa femeii. Făcuse o donaţie substanţială, în numele 
soţului ei. Austin îi mulţumi lui Miller şi se îndreptă spre 
sud, trecând de inelul de suburbii din jurul Washingtonului 
şi ajungând într-o zonă cu înfăţişare mult mai rurală. Adresa 
era a unei case cu etaj în stil victorian, cu ornamente 
bogate, de pe un drum lăturalnic. In faţă era parcată o 
maşină. Austin se duse la intrarea principală şi sună. Îi 
deschise un bărbat cu constituţie atletică, trecut de 
cincizeci de ani. 

Kurt se prezentă. 

— O caut pe doamna Phyllis Martin. Am nimerit la adresa 
exactă? 

— Da, asta e casa familiei Martin. Dar mă tem c-aţi venit 
ceva cam târziu. Mama a murit acum câteva săptămâni. 

— Îmi pare foarte râu, zise Austin. Sper că nu v-am 
deranjat. 

— Nicidecum. Sunt fiul ei, Buzz Martin. Mă ocup de o 
serie de treburi legate de casă. Poate reuşesc să vă fiu de 
folos. 

— E posibil. Sunt de la NUMA, Agenţia Naţională pentru 


205 


Studii Subacvatice şi Marine. Fac o investigaţie cu caracter 
istoric, legată de aripile zburătoare şi speram că doamna 
Martin mi-ar fi putut vorbi despre tatăl dumneavoastră. 

— Dar NUMA nu se ocupă de oceanografie? 

— Ba da, dar povestea asta s-ar putea să aibă legătură 
cu activitatea noastră. 

Buzz Martin îl măsură îndelung cu privirea. 

— La drept vorbind, nu e nici un deranj. Sunt încântat să 
stăm de vorbă. Luaţi loc în balansoarul de pe verandă. Am 
lucrat în pivniţă şi mi-ar face bine nişte aer curat. Lipsesc 
doar cât să pregătesc o cafea cu gheaţă. 

Intră în casă şi reveni peste câteva minute cu două 
pahare mari, în care zornăiau cuburi de gheaţă. Se aşezară 
pe două scaune de lemn, cu spătar înalt. Martin îşi îndreptă 
privirea spre stejarii care umbreau pajiştea întinsă. 

— Am crescut aici. Nu m-am mai întors prea des, fiind 
prins de cerinţele slujbei şi de ale familiei. Conduc o 
societate care închiriază avioane, lângă Baltimore. Sorbi din 
pahar. Dar ajunge cât am vorbit despre mine. Ce vă 
interesează în legătură cu tata? 

— Tot ce vă puteţi aduce aminte, dacă ajută la limpezirea 
misterului aripii zburătoare pe care-a pilotat-o. 

Martin se lumină la faţă. Îşi plesni palmele una de 
cealaltă. 

— Aha! Ştiam eu că acoperirea o să fie dată deoparte 
într-o bună zi! 

— Acoperirea? 

— Exact, zise Martin, cu amărăciune. Toată povestea de 
două parale despre tata şi presupusa prăbuşire. 

Austin simţi că avea să afle cu atât mai multe cu cât 
vorbea mai puţin. 

— Spuneţi-mi ce ştiţi, zise el. 

Îndemnul nu era necesar. Martin aştepta de ani de zile o 
ureche prietenoasă care să-i asculte povestea. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, oftând adânc. Toate astea s-au 
adunat vreme îndelungată. 

Se ridică şi măsură veranda cu pasul. Avea chipul 
schimonosit de suferinţă. Respiră de mai multe ori adânc, în 


206 


strădania de a-şi controla emoţiile. Pe urmă se aşeză pe 
parmaclâc, cu braţele încrucişate şi începu să-şi depene 
povestea. 

— Tata a murit în 1949. După cum spunea mama, testa 
una dintre noile aripi zburătoare. Proiectul avea hibe şi 
cârpăceau mereu câte ceva. Se zice că, în timpul unui zbor, 
avionul s-a răsucit; el n-a putut să-l ţină sub control. Şi-a 
pierdut viaţa când s-a prăbuşit. Eu aveam pe atunci şapte 
ani. 

— Trebuie să fi fost devastator pentru dumneavoastră. 

— Eram foarte tânăr, spuse el, ridicând din umeri şi totul 
mi se părea entuziasmant, de la plăcuţa memorială cu 
însemnele forţelor aeriene şi până la mesajele trimise de 
preşedinte. Oricum, nu-l văzusem prea des pe tata. In 
timpul războiului lipsea foarte mult. Bărbatul făcu o pauză. 
De fapt, am fost şocat când am descoperit că nu murise. 

— Vreţi să spuneţi că tatăl dumneavoastră nu a fost ucis 
în prăbuşire? 

— Când l-am văzut la cimitirul Arlington arăta înfloritor. 

— Adică l-aţi văzut în sicriu? 

— Nu. Urmărea înmormântarea de la distanţă. 

Austin studie chipul interlocutorului, neştiind prea bine ce 
anume căuta. 

—Aş vrea să-mi  vorbiţi despre asta, spuse, 
nedescoperind nici un indiciu al demenţei. 

Figura lui Martin se destinse într-un zâmbet larg. 

— Am aşteptat mai bine de cincizeci de ani să aud pe 
cineva rostind aceste cuvinte. Se uită în gol, ca şi cum ar fi 
privit scena derulându-se pe un ecran invizibil. Incă îmi mai 
aduc aminte toate mărunţişurile. Era primăvară, în jurul 
nostru zburau prigorii. Îmi vin în minte nasturii uniformelor 
de la forţele aeriene în care se reflectau razele de soare, 
mirosul de iarbă proaspăt tăiată şi de ţărână. Stăteam 
lângă sicriu, alături de mama, ţinând-o de mână şi foindu- 
mă în costum, fiindcă era foarte cald şi gulerul îmi era 
strâns. Preotul vorbea şi iar vorbea, cu vocea lui monotonă. 
Toată lumea se uita la el. Bărbatul respiră adânc, lăsându-şi 
mintea să se întoarcă în timp. Am zărit o mişcare, poate o 


207 


pasăre şi am aruncat o privire dincolo de mulţime. Un 
bărbat ieşise de după un copac. Purta haine negre. Era prea 
departe ca să-i desluşesc chipul, dar nu-l puteam confunda. 
Tata avea un fel bizar de a-şi lăsa greutatea pe un singur 
picior, încovoindu-se cumva. O rană veche, căpătată la 
fotbal. 

— Şi ce făcea? 

— Nimic. Stătea pur şi simplu acolo. Am ştiut că se uita 
fix la mine. Pe urmă şi-a ridicat uşor braţul drept, ca şi cum 
ar fi vrut să-mi facă semn cu mâna. Alături de el au apărut 
alţi doi bărbaţi. Au stat de vorbă. Păreau să se certe. Pe 
urmă au plecat cu toţii. Am încercat să atrag atenţia 
mamei, dar ea m-a redus la tăcere cu un „sst”. 

— Sunteţi sigur că n-a fost vorba doar de ceva ce şi-ar fi 
dorit să vadă un băieţel îndurerat? 

— Da, sunt sigur. Am fost atât de încredinţat atunci, 
încât, după înmormântare, i-am povestit mamei ce zărisem. 
N-am reuşit decât s-o fac să plângă. N-am să uit niciodată 
lacrimile alea. Pe urmă n-am mai adus niciodată vorba. Ea 
era destul de tânără şi s-a recăsătorit. Tatăl meu vitreg era 
un tip de treabă. Avea succes în afaceri şi au dus o viaţă 
bună. Au fost fericiţi vreme de mulţi ani. Râse. Eu eram 
băiatul tatei. Mama a încercat să mă ţină departe de 
avioane, dar am devenit pilot. Povestea asta m-a mistuit tot 
timpul. Am făcut cercetări, dar n-am ajuns niciodată 
nicăieri. Eram convins că adevărul n-o să iasă niciodată la 
lumină. Dar iată că aţi apărut dumneavoastră şi aţi început 
să puneţi întrebări. 

— Ce ştiţi despre slujba tatălui dumneavoastră? 

— Era pilot veteran. Deşi făcea încă parte din forţele 
aeriene, era angajatul corporației Avion, compania înfiinţată 
de Northrop pentru a-şi fabrica aripile zburătoare. Tata a 
scăpat de mai multe ori ca prin urechile acului. Proiectul 
aripilor era un concept măreț, dar, cu materialele şi cu 
tehnica din vremea aia, zborul pe prototipuri reprezenta o 
treabă riscantă. De aceea n-a fost nimeni surprins când i s- 
a prăbuşit avionul. 

— Eraţi foarte tânăr, dar ţineţi cumva minte cam ce 


208 


spunea tatăl dumneavoastră? 

— Nu prea multe. Mama mi-a povestit că îi plăcea să 
zboare pe toate invențiile alea, că susţinea c-aveau să 
revoluţioneze aviația. Părea entuziasmat de toate misiunile 
lui. La un moment dat, a dispărut pentru câteva săptămâni. 
Nici un mesaj, nici un contact, cu excepţia urgenţelor 
serioase. Mama povestea că, după ce s-a întors acasă, eaa 
pomenit ceva legat de pielea lui arsă de soare. El a râs şi 
zis că era mai degrabă arsă de zăpadă, dar n-a explicat 
niciodată ce însemna asta. 

— N-a lăsat nici o hârtie, vreun carnet de notițe, vreun 
jurnal intim? 

— Nimic despre care să ştiu eu. Îmi aduc aminte că, după 
înmormântare, la noi acasă a venit un grup de la forţele 
aeriene. Poate c-au luat tot ce-o fi scris. Vă ajută ceva din 
toate astea? 

Austin se gândi la conversaţia purtată cu Fred Miller la 
Garber, mai ales la amănuntele legate de primele 
tehnologii de fabricaţie a aeronavelor invizibile pe radar. 

— Presupun că tatăl dumneavoastră a fost antrenat 
pentru o misiune secretă, undeva, în nord. 

— Dar asta s-a întâmplat cu cincizeci de ani în urmă. De 
ce se mai păstrează încă secretul? 

— Secretele au un mod particular de a se justifica pe ele 
însele, care depăşeşte limitele necesarului. 

Martin îşi plimbă privirea prin curtea umbrită. 

— Cel mai cumplit lucru e gândul că tata ar fi putut fi în 
viaţă în tot acest timp. Se întoarse din nou spre Austin. 
Poate că mai trăieşte încă. Ar avea optzeci şi ceva de ani. 

— E posibil. Ceea ce înseamnă şi că e cu putinţă să mai 
existe cineva care ştie adevărata poveste. 

— Aş vrea să iasă la lumină adevărul, domnule Austin. 
Mă puteţi ajuta? 

— O să fac tot ce pot. _ 

Continuară să discute o vreme. Inainte de despărţire, 
făcură schimb de numere de telefon. Austin promise că 
avea să-l sune dacă afla ceva. Porni pe drumul de 
întoarcere către Washington. Ca orice bun detectiv, bătuse 


209 


la tot felul de uşi şi îşi tocise pantofii de atâta umblat, dar 
avea de-a face cu un puzzle mult prea vechi şi prea 
complex pentru a fi rezolvat cu metodele obişnuite. Era 
timpul să-i facă o vizită vrăjitorului computerelor de la 


NUMA, Hiram Yaeger. 


210 


19 


Satul indian reprezenta o minune a planificării urbane. 
Cutreierând prin reţeaua de poteci din pământ bine 
bătătorit care uneau colibele cu acoperişuri de stuf, soţii 
Trout erau cât pe ce să uite că anturajul lor era alcătuit 
dintr-o frumoasă şi misterioasă zeiţă albă, în bikini din piele 
de jaguar şi dintr-o escortă tăcută, cuprinzând şase indieni 
chulo înarmaţi şi vopsiți în culorile avionului cu reacţie 
deţinut cândva de conducerea executivă a unei companii. 

Procesiunea era condusă de Francesca. Războinicii, câte 
trei de fiecare parte, păstrau ritmul şi distanţa impusă de 
respect, egală cu lungimea unei sulițe. Ea se opri în 
apropierea rezervorului imens de apă din mijlocul aşezării. 
Femeile îşi umpleau oalele, în timp ce grupuri de copii în 
pielea goală se fugăreau încântați printre picioarele 
mamelor. Francesca zâmbea, plină de mândrie. 

— Toate îmbunătățirile pe care le vedeţi aici fac parte 
dintr-un sistem unificat, spuse ea, cu un gest larg al 
mâinilor. Am făcut proiectul ca şi cum aş fi construit o nouă 
infrastructură pentru Sao Paulo. Am lucrat luni de zile 
înainte de a fi clintită prima lopată de pământ, am pus totul 
la punct, mergând până la alocarea capitalului, a surselor 
de aprovizionare şi a forţei de muncă. A trebuit să înfiinţez 
un grup ajutător, care să producă uneltele specifice, 
necesare pentru fabricarea ţevilor de lemn, a valvelor şi a 
ştuţurilor. Şi, în acelaşi timp, trebuia avut grijă ca viaţa 
satului să se desfăşoare netulburată, fără să se întrerupă 
vânătoarea şi culesul. 

— Remarcabil, spuse Gamay, plimbându-şi privirea peste 
colibele ordonat plasate. Nu se putea împiedica să compare 
satul acela cu mizeria din imperiul lui Dieter sau cu 
aşezarea relativ civilizată unde se găsea casa doctorului 
Ramirez. Absolut remarcabil, repetă ea. 

— Mulţumesc, dar, pregătirile odată încheiate, n-a fost 


211 


chiar atât de greu cum s-ar părea. Cheia a fost apa curentă. 
E tot atât de esenţială pentru viaţa de aici cum este şi în 
aşa-numita lume civilizată. Am alcătuit echipe de săpători 
care să se ocupe de devierea cursului râului. Au apărut 
aceleaşi probleme cu care se confruntă orice proiect. Cei 
care făceau lopeţile s-au plâns că îi solicitam prea mult şi 
că din cauza asta avea de suferit calitatea. Francesca 
izbucni în râs. A fost tare haios! Am săpat un canal, dând 
naştere unui afluent care porneşte din lac. Odată ce am 
asigurat rezerva de apă, a fost simplu s-o deviem către 
rezervoarele publice. Moara se bazează pe o tehnologie 
elementară, care şi-a dovedit eficienţa de-a lungul timpului. 

— Roata de apă e la fel de bună ca tot ce-am văzut în 
vechile aşezări industriale din New England, spuse Paul, 
oprindu-se în faţa unei colibe de dimensiunile unui garaj 
pentru o singură maşină. Dar sunt cu adevărat impresionat 
de instalaţiile de canalizare din aceste facilităţi publice. 
Acolo de unde vin eu, latrinele exterioare s-au folosit până 
în secolul XX. 

— Sunt deosebit de mândră de veceurile publice cu apă 
curentă, zise ea, în vreme ce îşi continuau turul. Când am 
ajuns să accept, în cele de urmă, ideea că procedeul meu 
de desalinizare a apei nu va vedea niciodată lumina zilei, 
mi-am îndreptat eforturile către îmbunătăţirea vieţii acestor 
sălbatici vrednici de milă. Trăiau ca-n Epoca de Piatră. 
Igiena era jalnică. Femeile mureau frecvent la naştere. Rata 
mortalităţii infantile era incredibilă. Adulții cădeau pradă 
tuturor  paraziţilor din junglă. Plantele lor medicinale 
tradiţionale pur şi simplu nu făceau faţă. Regimul alimentar 
era sărac. Existenţa unei surse de apă curată şi constantă 
nu numai că îi fereşte de bolile lor obişnuite, dar le permite 
şi să obţină recolte care să-i păstreze sănătoşi. 

— Ne întrebăm dacă talentele tale nu se extind cumva şi 
în domeniul chirurgiei, spuse Gamay. Fratele Tessei avea o 
cicatrice aparte. 

Francesca bătu din palme, ca un copil încântat. 

— Oh, apendectomia! Ar fi murit dacă nu interveneam. 
Pregătirea mea se limita la acordarea primului ajutor. 


212 


Trebuie să aduc mulţumiri farmacologiei chulo. Îşi afundă 
săgețile lansate prin sarbacane în seva unei plante. O 
folosesc pentru a paraliza vânatul, iar o cantitate foarte 
mică e suficientă ca s-amorţească un om. Am uns o frunză 
mare şi am aşezat-o pe piele. A funcţionat ca un anestezic 
local. Firele necesare pentru coaserea rănii au fost făcute 
din fibrele unei alte plante, care pare să împiedice infecțiile. 
Cuţitul a avut vârf de obsidian, mai ascuţit decât un scalpel. 
Mă tem că n-a fost nici vorbă de înaltă tehnologie. 

— Aş vrea să pot spune acelaşi lucru despre armele 
gărzii tale, zise Paul, privind vârfurile de oţel ale suliţelor 
scurte purtate de membrii escortei. 

Fiecare bărbat avea, pe deasupra, câte un arc şi câte o 
tolbă cu săgeți lungi. 

— Arcurile şi vârfurile suliţelor au fost făcute din aluminul 
luat din avion. Un arc mai mic e mai uşor de cărat prin 
junglă, iar modul în care e conceput trimite săgețile mai 
departe. 

— Dacă ar mai trăi, Arnaud şi amicii lui le-ar confirma 
eficacitatea, comentă Paul. 

— Imi pare sincer rău pentru oamenii ăia, dar şi-au atras 
singuri soarta. Chulo e un trib relativ mic şi preferă 
întotdeauna fuga în locul luptei. E drept, pun capete la 
uscat şi îşi mănâncă duşmanii, dar pleacă rareori într-un 
raid, spre a captura pe cineva. Nu vor decât să fie lăsaţi în 
pace. Omul alb i-a împins tot mai mult în adâncul pădurii. 
Odată ce au trecut dincolo de Marile Cascade, s-au crezut 
în siguranţă, dar exploratorii albi au continuat să-i preseze. 
Ar fi fost făcuţi una cu pământul dacă nu i-aş fi ajutat să-şi 
perfecţioneze apărarea. 

— Am observat cum e aranjat satul, zise Gamay. Îmi 
aduce aminte de arhitectura vechilor oraşe împrejmuite de 
ziduri. 

— Şi dacă intruşii ar fi venit să te salveze? întrebă Paul. 
Amenajările astea nu s-ar fi dovedit contrare intereselor 
tale? 

— Am renunţat cu mult timp în urmă la speranţa de a fi 
salvată. Probabil că tata a alcătuit grupuri de cercetaşi care 


213 


să cutreiere jungla. Trebuie să se fi convins că sunt moartă, 
ceea ce, până la urmă, e un lucru bun. În avionul prăbuşit 
au murit trei oameni, iar căpetenia tribului şi-a găsit 
sfârşitul din cauza mea. Nu vreau să fiu responsabilă şi 
pentru alte morţi. 

— E o ironie, spuse Gamay dusă pe gânduri. Cu cât faci 
mai multe pentru indienii ăştia, cu atât e mai puţin probabil 
să te elibereze. 

— E adevărat, dar m-ar fi ţinut în captivitate şi dacă m-aş 
fi mulţumit să stau degeaba, scoțând sunete divine şi 
îngrăşându-mă. Atâta vreme cât eram nevoită să rămân 
aici, ar fi fost păcat să nu-mi folosesc aptitudinile pentru a 
le uşura soarta. Sper că, atunci când oamenii albi vor veni 
în cele din urmă, chulo vor face faţă impactului civilizaţiei 
folosindu-şi mai degrabă cunoştinţele decât armele. Din 
nefericire, între timp am prea puţin control asupra 
instinctelor ucigaşe ale tribului. Odată ce şi-au dovedit 
intenţiile ostile, Arnaud şi prietenii lui au fost condamnaţi. 
N-am avut cum să-i salvez. În cazul vostru a fost mai 
simplu. Eraţi atât de neajutoraţi în pădure, încât nu v-au 
considerat în nici un moment o ameninţare, până acum. 

Gamay ciuli urechile. 

— O amenintare? 

— Încearcă să nu pari alarmată, spuse Francesca. Pe 
buze Îi juca un zâmbet, dar expresia ochilor era cumplit de 
serioasă. Ei nu înțeleg ce spunem, dar simt cum stau 
lucrurile. Se opri ca să le-arate o țeava de apă care servea 
drept hidrant în caz de incendiu, apoi îşi continuă drumul cu 
un aer dezinvolt. Sunt îngrijoraţi. Vă cred nişte zei fragili. 

— Dacă suntem atât de insignifianţi, de ce-şi fac griji? 
întrebă Gamay. 

— Se tem că aţi venit să mă luaţi înapoi, în cer, acolo de 
unde am venit. 

— Ţi-au spus asta? _ 

— Nu e nevoie. Îi cunosc în profunzime. În plus, Tessa a 
auzit nişte şoapte. Vorbesc despre arderea voastră. Fumul 
care vi s-ar ridica din trupuri v-ar purta înapoi, în cer. 
Problemă rezolvată. 


214 


Paul riscă o privire piezişă către cei din escortă, dar nu 
reuşi să sesizeze nici o schimbare a expresiei de pe 
chipurile lor ca de piatră. 

— Nu le pot contrazice logica, dar asta rezolvă problema 
lor, nu pe a noastră, spuse el. 

— Sunt de acord. Ceea ce înseamnă că e cu atât mai 
imperios să evadăm cât mai curând cu putinţă. Veniţi cu 
mine. O să putem discuta despre un plan fără ca gărzile 
palatului să ni se uite peste umăr. 

Ajunseseră la drumul de piatră albă care ducea din 
pădure către sanctuar. Cu cei doi Trout pe urmele ei, 
Francesca pătrunse în luminişul rotund în al cărui centru se 
afla avionul şi se instala pe o bancă de lemn lustruit, cu 
faţa către botul Learjet-ului. Soții se aşezară turceşte pe 
solul pavat. 

— Vin în locul ăsta atunci când vreau să fiu singură. Aici 
nu e îngăduită decât prezenţa preoţilor. Războinicii vor 
rămâne în pădure, supraveghindu-ne fiecare mişcare, dar 
vom putea sta de vorbă despre planurile de evadare. 

Gamay se uită către junglă, unde indienii dispăruseră din 
vedere. 

— Sper c-o să scoţi ceva din mânecă, fiindcă noi n-avem 
ce, zise ea. 

— Instinctul vostru a intuit adevărul. Singura cale de 
scăpare e pe râu. În susul afluentului şi pe canal, către lac, 
apoi urmărind cursul principal de apă. Prin junglă n-am 
răzbi niciodată. Ne-ar prinde imediat, sau ne-am rătăci. 

— Am văzut cum se descurcă băieţii tăi cu pirogile, spuse 
Paul. Ne-ar trebui un avans substanţial. 

— O să avem la dispoziţie câteva ore. Dar ei sunt vâslaşi 
antrenați şi puternici. Vor căpăta putere tocmai în 
momentul în care noi vom începe să ne-o pierdem. 

— Şi ce vor face dacă ne prind? întrebă Paul. Teoretic 
vorbind. 

— Aici nu e loc pentru teorie, răspunse Francesca. Ne vor 
ucide. 

— Chiar şi pe tine, zeiţa lor? 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. 

215 


— Mă tem că, părăsindu-i, aş căpăta un statut demonic. 
Capul meu va fi in vârful unuia dintre stâlpii palisadei, 
alături de ale voastre. 

Paul îşi duse mâna la gât fără să vrea. 

Şi, dintr-odată, nu mai erau singuri. În luminiş intrase un 
indian urmat de opt războinici înarmaţi. Era cu câţiva 
centimetri mai înalt decât ceilalţi chulo şi, spre deosebire 
de clasicele trăsături aplatizate ale membrilor tribului, avea 
un profil aproape roman. Trupul lui musculos era pictat mai 
degrabă în roşu decât în albastru şi alb. Păşi până în dreptul 
Francescăi şi i se adresă, arătând din când în când către cei 
doi Trout. Ea se ridică în picioare, precum o cobră în poziţie 
de atac şi îi curmă vorba, cu o replică tăioasă ca un 
pumnal. Bărbatul îi aruncă o privire aspră, apoi îşi plecă 
uşor fruntea, însoțitorii lui îi urmară exemplul. Se retraseră 
mergând câţiva paşi de-a-ndărătelea, apoi se întoarseră pe 
călcâie şi se grăbiră să părăsească sanctuarul. Francesca le 
urmări retragerea cu ochii în flăcări. 

— Nu e de bine, spuse ea. . 

— Cine erau oamenii ăştia? Intrebă Gamay. 

— Bărbatul înalt e fiul căpeteniei pe care am ucis-o când 
s-a prăbuşit avionul. L-am botezat Alaric, după numele 
regelui vizigot. E inteligent şi e un conducător înnăscut, dar 
îi place să terorizeze. l-ar plăcea să mă detroneze şi a 
strâns în jurul lui un grup de tineri cocoşi. Faptul că au pus 
piciorul în sanctuarul interzis demonstrează că a devenit 
mai cutezător. E evident că profită de întrebările ridicate de 
sosirea voastră. Trebuie să ne-ntoarcem în palat. 

În timp de părăseau altarul, gărzile se materializară din 
pădure şi îşi ocupară locurile, de o parte şi de alta. 
Francesca mergea repede şi după câteva minute erau deja 
înapoi, în sat. În interiorul palisadei se schimbase ceva. 
Bărbaţii se adunaseră în grupuri. La trecerea procesiunii, îşi 
feriră privirile.  Zâmbetele  prieteneşti pe care le 
observaseră la plecare dispăruseră. 


33 Alaric, Alarich sau Alaricus, născut probabil în anul 370, rege al 
vizigoților între anii 395-410 şi primul conducător germanic care a 
cucerit Roma, (n.tr.). 


216 


În faţa intrării în palat se strânseseră vreo douăzeci de 
războinici înarmaţi, avându-l pe Alaric în mijloc. Când 
Francesca îşi flutură mâna, se traseră în lături cu priviri 
ursuze, dar Gamay observă că se retrăgeau fără nici o 
grabă. De partea cealaltă a uşii îi întâmpină Tessa. Avea 
ochii măriţi de spaimă. Vorbi cu Francesca în limba ei, 
vreme de un minut, apoi zeiţa albă traduse pentru soţii 
Trout. 

— Preoţii au luat o hotărâre. Trebuie să fiţi ucişi mâine- 
dimineaţă. Îşi vor petrece noaptea insuflându-şi curaj şi 
construindu-vă rugurile. 

Buzele lui Gamay se crispară. 

— Îmi pare rău că nu putem rămâne să gustăm friptura la 
grătar, zise ea. Dacă eşti bună să ne arăţi unde-i cea mai 
apropiată pirogă, noi am cam spune la revedere. 

— Imposibil! Acum n-aţi apuca să vă-ndepărtaţi nici cu 
trei metri. 

— Păi şi atunci ce facem? 

Francesca se urcă pe podium şi se aşeză pe tron, cu ochii 
lipiţi de uşa încăperii. 

— Aşteptăm, răspunse ea. 


217 


20 


Nava din vechime atârna în spaţiu, părând suspendată 
de cabluri invizibile, corpul său cu mai multe punți fiind 
conturat de linii pâlpâitoare, ca nişte fire de păianjen, de un 
albastru transparent. Pânzele mari, pătrate, păreau umflate 
de vânt, iar flamurile fantomatice fluturau pe catargul 
principal ca şi cum s-ar fi aflat la bunul plac al unei brize 
înviorătoare. 

Hiram Yaeger se lăsă pe spătarul scaunului şi studie 
imaginea spectrală care plutea deasupra platformei din faţa 
consolei sale în formă de potcoavă. 

— E frumoasă, Max, spuse el, însă detaliile trebuie 
accentuate. O voce feminină catifelată, fără de trup, umplu 
încăperea  revărsându-se dintr-o duzină de difuzoare 
încastrate în pereţi. 

— Ai cerut o schiţă, Hiram. 

În tonul ei se desluşea o urmă de irascibilitate. 

— E adevărat, Max, recunoscu Yaeger, iar tu ai făcut mult 
mai mult decât atât. Dar mi-ar plăcea să văd cât de mult ne 
putem apropia de produsul final. 

— S-a făcut, răspunse vocea. 

Corpul vasului se  solidifică precum un spectru 
materializat din ectoplasmă. Coca strălucea, aurie, scoțând 
în evidenţă sculpturile complicate care îi acopereau părţile 
laterale de la un capăt la altul. Ochii lui Yaeger zăboviră 
asupra pintenului provei, încununat de statuia de lemn a 
regelui Edgar, copitele calului său de luptă zdrobind 
capetele a şapte monarhi prăbuşiţi, ale căror bărbi îi tiveau 
mantia. Pe urmă studie imaginile colosale, înfăţişând gloria 
zeilor Olimpului, care se întindeau până la pupa înaltă, 
împodobită cu personaje biblice. Toate detaliile erau fără 
cusur. 

— Uau! făcu Yaeger. Nu mi-ai spus c-ai terminat 
programul întregului tablou. Acum nu-i mai lipsesc decât 


218 


doi delfini. 

În aceeaşi clipă, sub navă apăru o mare simulată, cu doi 
delfini sărind şi împroşcând apa lângă pupa. Imaginea 
tridimensională se roti încet, în vreme de fluierăturile şi 
ciripeala delfinilor umpleau aerul. 

Yaeger bătu din palme, râzând ca un copil în culmea 
încântării. 

— Max, eşti genială! 

— Ar trebui să fiu, ripostă vocea. Sunt creaţia ta. 

Yaeger nu crease numai ampla reţea de inteligenţă 
artificială, ci îşi înglobase şi propria voce în programul 
iniţial. Nu-i plăcea să discute cu el însuşi, aşa că modificase 
glasul, dându-i modulaţiile feminine ale lui Max. Sistemul 
computerizat îşi dezvoltase propria personalitate feminină. 

— Măgulirile îţi vor deschide toate uşile, spuse el. 

— Mulţumesc. Dacă ai terminat, o să fac o pauză, ca să 
mi se răcească toate circuitele. Hologramele mă epuizează 
întotdeauna. 

Yaeger ştia că Max avea tendinţa să exagereze şi că 
nava nu solicita decât o parte infimă a capacităţii circuitelor 
sale. Dar, pe lângă versiunea feminină a propriei voci, 
programase şi câteva trăsături umane, inclusiv nevoia de 
apreciere. Îşi flutură mâna. Corabia, marea învolburată şi 
delfinii jucăuşi dispărură cât ai clipi. 

Yaeger se întoarse la auzul aplauzelor şi dădu cu ochii de 
Austin, care bătea din palme. 

— Salut, Kurt, spuse el, zâmbind larg. la loc! 

— Un spectacol pe cinste, comentă Austin, îndreptându- 
se spre un scaun de lângă Yaeger. Desăvârşit, inclusiv 
momentul topirii în neant. Mă îndoiesc că David Copperfield 
ar putea face să dispară o corabie engleză de excelentă 
calitate, complet echipată. 

Yaeger era într-adevăr un magician, dar iuţeala sa de 
mână se însoțea mai degrabă cu computerele decât cu o 
pălărie înaltă şi cu o baghetă fermecată. Nu arăta ca un 
mag, purtând, cu o neglijenţă studiată, blugi Levi's şi un 
sacou de dril peste un tricou simplu, alb. Picioarele îi erau 
împodobite cu cizme uzate, de cowboy. Cu toate acestea, 


219 


stăpânea, ca un maestru vrăjitor, vasta reţea de computere 
care ocupa aproape în întregime cel de al zecelea etaj al 
clădirii NUMA. Centrul oceanografie al Agenţiei Naţionale 
pentru Studii Subacvatice şi Marine stoca şi procesa cea 
mai mare cantitate de informaţii digitale legate de 
oceanografie şi de ştiinţele înrudite cu aceasta adunate 
vreodată sub acelaşi acoperiş. 

— Asta n-a fost nimic, spuse el, cu o încântare 
copilărească. Entuziasmul dansa în ochii cenuşii din spatele 
ochelarilor de bunic, cu rame de sârmă, cocoţaţi pe nasul 
lui subţire. Stai să vezi delicatesa pe care-am pregătit-o eu 
şi Max şi pentru tine. 

— Abia aştept! Asta a fost Sovereign of the Seas? 

— Exact. Lansată la apă în 1637, din ordinul regelui Carol 
I al Angliei. Una dintre cele mai mari nave maritime 
construite la vremea respectivă. 

— Şi cu cea mai masivă suprastructură, din câte îmi aduc 
aminte. Avea o parte din puntea de sus retezată, ceea ce s- 
a potrivit foarte bine, având în vedere că regele Carol şi-a 
pierdut capul. 

— O să fac modificările mai târziu. Noul program o să fie 
disponibil pentru catedrele de arheologie maritimă din 
toate universităţile care îl vor solicita. Max a întocmit o listă 
cu sute de vase vechi. Le introducem în computer planurile, 
descrierile arhitectonice, dimensiunile, istoricul şi orice ce 
se mai ştie despre ele. Max asamblează totul într-o 
reproducere holografică. Poate adăuga până şi detaliile 
lipsă, dacă informaţiile sunt incomplete. Max, vrei să-i spui 
lui Kurt ce-am aflat pornind de la materialul pe care ni l-a 
trimis? 

Pe monitorul imens de dincolo de platformă apăru chipul 
frumos al unei femei. Buzele i se deschiseră într-un zâmbet 
ce dezvăluia două şiraguri de dinţi albi. 

— Imi întrerup oricând pauza de cafea pentru domnul 
Austin, spuse vocea, pe un ton seducător. 

Aerul de deasupra platformei licări în lumina albăstruie a 
setului de lasere presărate pe pereţi. Străfulgerările lor 
asamblară, punct cu punct şi fascicul cu fascicul, dar cu 


220 


viteza luminii, o corabie lungă, cu puntea descoperită şi cu 
o singură pânză pătrată. 

— Haide. 

Yaeger se ridică şi cei doi se urcară pe platformă. Ochii 
lui Austin se înceţoşară pentru o clipă. Când i se limpezi 
vederea, se aflau pe puntea vasului, privind spre prova 
arcuită cu graţie în sus. Părţile laterale erau împodobite cu 
scuturi rotunde de lemn. 

— Asta e următoarea etapă a evoluţiei programului. Nu 
numai că vei putea vedea navele din inventarul nostru, dar 
o să ai şi posibilitatea de a te plimba pe punte. Perspectiva 
virtuală se schimbă pe măsură ce te deplasezi. În cazul de 
faţă, datorită simplităţii designului corăbiei, a fost destul de 
simplu. 

— Aş spune că mă aflu pe puntea corăbiei Gogstad. 

— Corect. Construită în Norvegia, între anii 700 şi 1000 
d.Hr. Nava originală avea o lungime de douăzeci şi cinci de 
metri şi era construită în întregime din lemn de stejar, un 
material ceva mai solid decât fasciculele luminoase. Asta e 
un model realizat la scara unu pe doi. 

— E minunat, spuse Austin, dar ce legătură are cu 
materialul pe care ţi l-am trimis eu? 

— O să-ţi arăt ce-am aflat. 

Trecură prin pereţii pâlpâitori şi se întoarseră la consolă. 

— N-a fost greu să obţin nişte informaţii despre 
Mulholland Group, zise Yaeger. Aşa cum ţi-a spus răposatul 
tău prieten, avocatul, compania e implicată în proiecte cu 
specific hidraulic. A trebuit să fac ceva săpături, dar am 
descoperit că face parte dintr-o corporație mai mare, 
numită Gogstad. Emblema companiei-mamă este nava pe 
care o ai în faţa ochilor. 

Holograma dispăru şi pe monitor se contura o versiune 
stilizată a navei. 

— Am rugat-o pe Max să se ocupe de Gogstad. N-am 
aflat mare lucru despre companie, dar s-ar părea că eo 
corporație imensă, transnaţională, implicată în tot soiul de 
chestii. Finanţe. Tehnologie. Tranzacţii bancare. Construcţii. 

Îi întinse lui Austin un disc de computer. 


221 


— Ai aici tot ce-am aflat. Nimic senzaţional. Mai caut. 

— Mulţumesc, Hiram. O să-l studiez. Intre timp, vreau să 
vă cer ţie şi lui Max o altă favoare. Le povesti despre vizita 
la centrul Garber şi despre discuţia cu Buzz Martin. Aş vrea 
să ştiu dacă avionul ăsta a fost construit vreodată şi ce s-a- 
ntâmplat cu pilotul. 

Max era din nou atentă. Pe ecran apăru fotografia unei 
aeronave mari, aliforme. 

—E o fotografie preluată din fişierele muzeului 
Smithsonian şi reprezintă aeronava YB-49A, ultimul 
bombardier tip aripă zburătoare construit de Northrop care 
s-a ridicat în aer, rosti dulce vocea joasă. Vă pot oferi o 
imagine tridimensională, cum au fost cele ale corăbiilor. 

— Ne multumim cu asta, deocamdată. Specificaţia 
înscrisă pe cilindru era YB-49B. 

Fotografia fu înlocuită cu un desen. 

— lată-l pe YB-49B, spuse Max. 

— Care e diferenţa între modelul ăsta şi cel pe care ni l-ai 
arătat adineauri, Max? 

— Proiectanţii au eliminat problemele generate de 
vibrații în cazul bombardierelor. In plus, acesta ar fi zburat 
mai repede şi ar fi avut o autonomie mai mare de zbor 
decât primul. N-a fost construit niciodată. 

Austin ştia că n-ar fi servit la nimic s-o contrazică pe Max. 
În schimb, se uită la cifrele referitoare la statistici şi la 
performanţe, care se derulau sub desen. Ceva din acele 
date îl deranja. _ 

— Aşteaptă, spuse el. Intoarce-te. Uită-te acolo, scrie că 
avea o viteză de croazieră de opt sute cincizeci de kilometri 
pe oră. De unde ştiau care e viteza dacă nu-l testaseră pe 
teren? 

— Nu poate fi estimată? încercă Yaeger o explicaţie. 

— Poate că da. Dar acolo nu scrie că e o viteză estimată. 

— Ai dreptate. Trebuie să fi făcut teste pe teren, pentru 
că n-aveau aparatură inteligentă, cum e Max, ca să 
simuleze condiţiile de zbor. 

— Mulţumesc pentru compliment, deşi afirmă un adevăr 
care sare-n ochi, zise Max. Kurt are dreptate, Hiram. În timp 


222 


ce vorbeaţi, am făcut o verificare şi am aflat că, în toate 
cazurile când un avion era proiectat fără să fie construit 
efectiv, viteza era estimată. Cu excepţia acestuia. 

Şi Yaeger ştia că n-avea rost s-o contrazică pe Max. 

— E totuşi posibil ca avionul ăsta să fi existat într- 
adevăr? Dar ce s-a-ntâmplat cu el? 

— Probabil că deocamdată nu putem afla mai multe, 
spuse Austin. Inregistrările lui Northrop şi ale forţelor 
aeriene s-au pierdut. Ce ne poate spune Max despre Frank 
Martin, pilotul? 

— Preferaţi o căutare rapidă sau o cercetare completă? 
întrebă Max. 

— Care e diferenţa? 

— Turul rapid trece în revistă registrele serviciilor armate 
aflate la Pentagon, care conţin toate numele persoanelor în 
viaţă sau decedate, care au activat vreodată în cadrul 
forţelor armate. Cercetarea completă pătrunde în dosarele 
secrete de la Pentagon. Aş mai arunca o privire şi în 
documentele Consiliului Naţional de Securitate, ale FBl-ului 
şi ale CIA, aşa, ca distracţie. 

— E un amănunt strict tehnic, dar nu e ilegal să spargi 
bazele astea de date? 

— „Spargere” e un cuvânt atât de urât, comentă Max. Să 
spunem că iau legătura cu un computer coleg, pentru 
socializare şi facem un schimb de bârfe. 

— In cazul ăsta, poţi să bârfeşti cât vrei, încuviinţă 
Austin. 

— Interesant, zise Max peste un minut, am încercat să 
deschid mai multe uşi, dar Harry a pus pe toate câte un 
lacăt. 

— Cine e Harry, un alt computer? întrebă Yaeger. 

— Nu, prostuţule! Harry Truman. Austin se scarpină în 
cap. 

— Vrei să spui că toate dosarele referitoare la pilotul ăsta 
au fost sigilate din ordinul preşedintelui? 

— Întocmai. Cu excepţia informaţiilor elementare despre 
domnul Martin, totul este încă secret. Urmă un moment de 
tăcere cu totul necaracteristic pentru Max. Bizar, adăugă 


223 


apoi vocea feminină. Tocmai am dat de-o urmă. Ca şi cum 
cineva ar fi deschis o uşă care fusese încuiată. lată-l pe 
băiatul tău. 

Pe ecran apăru fotografia unui bărbat tânăr, în uniforma 
forţelor aeriene. 

— Locuieşte în nordul statului New York, în apropiere de 
Cooperstown. 

— E încă în viaţă? 

— În privinţa asta pare să existe un dezacord. Pentagonul 
spune că a murit într-un accident de avion, în 1949. Noile 
informaţii susţin exact contrariul. 

— E o eroare? 

— Nu m-ar surprinde. Oamenii sunt supuşi greşelilor. Eu 
nu. 

— Are un număr de telefon? 

— Nu. Dar are o adresă. 

Dintr-o fantă a consolei ieşi o hârtie tipărită la 
imprimantă. Încă uluit, Austin privi numele şi adresa ca şi 
cum cerneala ar fi fost pe punctul de a deveni invizibilă. 
Împături foaia şi şi-o îndesă în buzunar. 

— vă mulţumesc, Hiram şi Max. Mi-aţi fost de mare 
ajutor. O porni către uşă. 

— Unde pleci acum? întrebă Yaeger. 

— La Cooperstown. Asta ar putea fi unica mea ocazie de 
a ajunge în Galeria Celebrităţilor din Baseball“. 


34 The National Baseball Hali of Fame & Museum, care îşi are sediul 
în Cooperstown (n.red.). 


224 


21 


De partea cealaltă a fluviului Potomac, în noua clădire a 
sediului CIA din Langley, Virginia, un analist din 
Departamentul de Spionaj se întreba dacă nu cumva 
computerul său suferea de sughiţuri. Analistul, un specialist 
est-european pe nume J. Barrett Browning, se ridică în 
picioare şi se uită în cubicul alăturat pe deasupra peretelui 
despărțitor. 

— la zi, Jack, ai o secundă liberă ca să vezi ceva într- 
adevăr ciudat? Bărbatul gălbejit aşezat în faţa unui birou 
plin de obiecte împrăştiate alandala puse deoparte ziarul 
rusesc pe care-l studia şi îşi frecă ochii afundaţi în orbite. 

— Sex, crimă şi iar sex. Nu ştiu ce-ar putea fi mai ciudat 
decât presa rusească, spuse John Rowland, un traducător 
respectat, care intrase în CIA după încheierea zilelor negre 
ale agenţiei din vremea lui Nixon. Seamănă cu revistele 
despre hormoni din supermarketurile americane. Aproape 
că simt lipsa statisticilor despre producţia de tractoare. Se 
ridică de la postul lui de lucru şi intră în nişa ocupată de 
Browning. Care-i problema, tinere? 

— Mesajul ăsta aiuristic de pe computerul meu, răspunse 
Browning, scuturând din cap. Derulam nişte materiale 
istorice despre Uniunea Sovietică şi uite ce mi-a apărut pe 
ecran. 

Roland se aplecă şi citi cuvintele: „A FOST ACTIVAT 
PROTOCOLUL DE SANCŢIONARE CU PREJUDICIU EXTREM”. 
Se trase de barbişonul înspicat. 

— Prejudiciu extrem? Nimeni nu mai foloseşte un 
asemenea limbaj. 

— Ce înseamnă? 

— E un eufemism. De pe vremea Războiului Rece şi a 
celui din Vietnam. E un mod politicos de a se referi la o 
crimă. 

— Cum? 


225 


— La Yale chiar nu vă-nvaţă nimic? întrebă Rowland cu 
un rânjet. A sancţiona pe cineva înseamnă a hotări să fie 
asasinat. O chestie în stil James Bond. 

— Aha, am înţeles, spuse Barrett, rotindu-şi privirea 
asupra celorlalte cubicule din încăpere. la să ghicim care 
dintre stimaţii noştri colegi se ţine de glume. 

Rowland, concentrat asupra propriilor gânduri, nu îi 
răspunse. Se strecură pe scaunul lui Browning şi privi 
numărul de dosar evidenţiat la sfârşitul mesajului. Îl selectă 
şi apăsă tasta enter. Pe ecran apăru un set de cifre. 

— Dacă e o glumă, atunci e una bine făcută, bombăni el. 
Din al Doilea Război Mondial încoace, de când Allen Dulles 
era directorul agenţiei, nimeni n-a mai folosit codificarea 
asta. 

Rowland apăsă butonul de imprimare, luă foaia cu copia 
mesajului şi plecă în cubicul său, urmat îndeaproape de 
colegul lui uluit. Dădu un telefon scurt, introduse codul în 
computer şi apăsă pe câteva taste. 

— li trimit chestia asta unui amic din departamentul de 
decodificare. E străveche. N-o pot descifra în câteva minute 
cu programele disponibile astăzi. 

— De unde crezi c-o fi venit? întrebă Browning. 

— Ce citeai când a apărut mesajul? 

— Materiale din arhivă. Mai ales rapoarte diplomatice. Un 
tip din staff-ul senatului avea nevoie de ele pentru şeful lui, 
care e în comitetul pentru servicii armate. Caută modele 
ale comportamentului sovietic, probabil ca să mărească 
bugetul Apărării. 

— Şi care era contextul rapoartelor ălora? 

— Erau întocmite de agenţii de pe teren şi adresate 
directorului. Aveau legătură cu progresele sovietice în 
domeniul nuclear. Erau din dosarele vechi, desecretizate la 
ordinul lui Clinton. 

— Interesant. Asta ne spune că materialul era destinat 
numai pentru ochi de la cel mai înalt nivel. 

— Sună plauzibil. Dar care-i treaba cu protocolul? 

Rowland oftă. 

— Nu ştiu ce-o să se facă agenţia când bătrânii cai de 

226 


luptă, ca mine, vor fi trimişi la păşune. Dă-mi voie să-ți 
povestesc cum lucrau protocoalele pe vremuri, în zilele 
acţiunilor sub acoperire. Mai întâi se aproba o tactică, de 
obicei la cele mai înalte niveluri, semnată de director, de 
Agenţia Naţională de Securitate, de şefii de stat-major. 
Preşedintele era ţinut în afara circuitului, cel puţin oficial, 
ca să poată nega oricând totul. Tactica genera un curs al 
acţiunii, ca reacţie faţă de una sau mai multe ameninţări 
date. Asta era protocolul. Acţiunea era distilată sub forma 
unui ordin. Ordinul era defalcat în mai multe părţi. 

— Are sens. In felul ăsta, cei care îl îndeplineau nu 
cunoşteau decât o mică parte. Se păstra secretul. 

— Aha, cred că vă învață ceva în sălile alea de la Yale, 
chiar dacă sunt chestii total greşite. Toate planurile alea 
sonate, cum ar fi cotonogirea lui Castro sau acţiunea contra 
Iranului, au fost gândite într-un asemenea mod şi s-a ales 
praful. 

— Atunci la ce mai e nevoie de protocol? 

— In primul rând pentru ca tipii din vârf să poată nega 
orice implicare. Protocolul era rezervat, de obicei, pentru 
cele mai serioase acţiuni. În cazul ăsta vorbim despre un 
asasinat politic. Nu era ceva care să poată fi tratat cu 
uşurinţă. Se presupune că şefii de stat nu complotează 
pentru a ucide alţi şefi de stat sau oameni din propriul 
guvern. S-ar crea un precedent urât. Aşa că ordinul se dă 
de la mai multe niveluri. E conceput astfel încât să nu lase 
amprente. Nimeni nu dă comenzi a căror provenienţă poate 
fi urmărită. Trebuie să existe un număr de circumstanţe 
prestabilite pentru ca ordinul să fie îndeplinit în totalitate. 

— Seamănă cu sistemul de autoprotecţie pe care l-au 
folosit în cazul bombelor nucleare. Erau implicaţi mai mulţi 
paşi, iar misiunea putea fi anulată până în ultimul moment. 

— Ceva de genul ăsta. Dă-mi voie să-ţi propun o altă 
analogie. Este percepută o ameninţare. O mână ridică 
arma. Amenințarea ia amploare. O altă mână încarcă 
glonţul. Amenințarea se transformă în atac. A treia mână 
trage piedica. Pe urmă se apasă pe trăgaci şi ameninţarea 
e eliminată. Pentru ca arma să tragă sunt necesari toţi 


227 


aceşti paşi acţiune-reacţiune. 

Browning dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Inţeleg ce spui, dar nu-mi dau seama cum de a ajuns 
blestemăţia aia pe computerul meu. 

— Poate că nu-i un mister chiar atât de mare. 

Rowland îşi petrecea marea majoritate a zilelor citind şi 
analizând ziare, o misiune plictisitoare, aşa că savura 
ocazia de a face un exerciţiu intelectual. Se lăsă pe spătarul 
scaunului şi privi ţintă în tavan. 

— Protocolul original trebuie să fi fost înregistrat pe 
hârtie şi, probabil, divizat. N-a fost niciodată dus la 
îndeplinire. Pe urmă agenţia trece de la hârtie la 
computere. Protocolul e codificat în baza de date a 
agenţiei. Stă acolo decenii de-a rândul, până când 
mecanismele declanşatoare ajung în poziţia potrivită pentru 
activare. Se presupune că directorul e anunţat în mod 
automat, dar dosarele nu mai sunt secrete şi computerul nu 
ştie că fişierul destinat în exclusivitate şefului va fi citit de 
un analist cu o funcţie modestă. 

— Genial, spuse Browning. Acum trebuie să descoperim 
ce anume a pus în mişcare un protocol vechi de cincizeci de 
ani. M-am uitat şi ieri prin fişierele astea. Nu era acolo. 

— Asta-nseamnă c-a fost activat în ultimele douăzeci şi 
patru de ore. Stai o clipă... 

Iconul căsuţei de e-mail clipea. Rowland deschise 
mesajul. 


Dragă Rowland. lată textul tău. Fără nici un haz. Te rog 
să trimiţi ceva mai provocator data viitoare. 


Cuvintele de pe ecran spuneau, pur şi simplu: 
Sancţionare în desfăşurare. 
— E răspunsul codificat al asasinului plătit, zise Rowland. 
Browning clătină din cap. 
— Mă întreb cine-o fi fost bietul om care servea drept 
ţintă. 


228 


— Nu cred că trebuie să ne facem griji pentru trecut, pe 
mine viitorul mă îngrijorează. 

— Ei, haide, Jack, protocolul ăsta a fost aprobat acum 
cincizeci de ani. Toţi cei implicaţi trebuie să fi murit de 
mult. Atât tipul însărcinat să ucidă, cât şi victima. 

— Poate, spuse Rowland. Sau poate nu. Bătu cu degetul 
în cuvintele de pe ecran. Replica asta tocmai a fost trimisă. 
Înseamnă că ucigaşul plătit e încă în viaţă, la fel ca victima 
lui. Cel puţin deocamdată. 

— Ce vrei să spui? 

Rowland întinse mâna spre telefon, cu o expresie gravă 
pe chipul de obicei vesel. 

— Directorul n-a contramandat ordinul, aşa că se trece la 
pasul următor. Uciderea. Rowland îşi ridică mâna, oprind 
întrebarea lui Browning. Dă-mi te rog legătura cu directorul, 
se răsti în receptor. Da, e urgent, spuse, trădându-şi emoția 
prin tonul ridicat, ceea ce i se întâmpla extrem de rar. A/ 
naibii de urgent! 


229 


22 


Când Zavala se reîntoarse în clădirea unde se aflase 
biroul lui Hanley, focul fusese stins şi pompierii curăţau 
locul. Se strecură dincolo de banda galbenă întinsă de 
poliţie arătându-şi, îndatoritor, legitimaţia de la NUMA. 
Flutură cârdul plastifiat cu fotografia sa sub nasul 
anchetatorului incendiului, apoi se grăbi să şi-l îndese la 
loc, în portofel. Nu voia să ofere explicaţii în legătură cu ce 
anume căuta un membru al unei agenţii federale de 
cercetări oceanografice la locul unui sinistru din San Diego. 

Anchetatorul, un oarecare Connors, spuse că martorii îi 
povestiseră despre elicopterul care planase în apropiere şi 
descriseseră o străfulgerare stranie de lumină observată 
înainte de explozie, dar că el nu excludea posibilitatea unei 
detonaţii din interiorul clădirii. Zavala nu-i putea găsi nici o 
vină. Nu se întâmpla în fiecare zi ca un elicopter înarmat să 
atace o bloc cu birouri din San Diego. 

— Cum se simte femeia rănită? se interesă el. 

— E OK, din câte am auzit, răspunse Connors. Doi tipi au 
tras-o afară din biroul ei înainte de a izbucni focul. 

Zavala îi mulţumi şi merse până la intersecţia următoare, 
în căutarea unui taxi. In timp ce-şi ridica mâna, cu intenţia 
de a opri unul, lângă bordură trase o berlină Ford simplă, 
de culoare neagră. La volan era agentul Miguel Gomez. 
Bărbatul de la FBI se întinse peste scaunul pasagerului şi 
deschise uşa. Zavala se urcă în maşină. 

Gomez îi aruncă obişnuita sa privire care parcă aduna 
toată oboseala de pe lume. 

— După sosirea ta şi a partenerului tău în oraş, lucrurile 
s-au cam precipitat, spuse el. La câteva ore după ce-aţi 
intrat în biroul meu, Fermierul şi mizerabilul lui de avocat s- 
au înălţat la ceruri într-un nor de fum. N-aţi vrea să mai 
staţi pe-aici câteva zile? Întreaga mafie mexicană şi amicii 


230 


ei se vor autodistruge, iar eu o să rămân fără slujbă, ceea 
ce mi-ar conveni de minune. 

Zavala chicoti. 

— iți mulţumesc încă o dată că ne-ai păzit spatele la 
Tijuana. 

— Dacă tot am trecut o întreagă echipă de lunetişti peste 
graniţă, cu riscul provocării unui incident internaţional, 
poate reuşeşti să-mi întorci serviciul şi să-mi spui ce se- 
ntâmplă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Şi eu aş vrea să ştiu, zise Zavala, ridicând din umeri. 
Cum a fost cu Pedralez? 

— Mergea prin Colonia Obrera, un cartier de asasini din 
vestul Tijuanei, în maşina lui blindată. Avea câte un SUV cu 
bodyguarzi în faţă şi în spate. Cel din faţă a fost lovit 
primul. Pe urmă a explodat maşina lui Pedralez. Probabil c- 
a fost o lovitură zdravănă, fiindcă vehiculul ăla al lui era ca 
un tanc. Şoferul celei de-a treia maşini a întors imediat şi s- 
a cărat dracului de-acolo. 

— O grenadă antitanc ar fi putut face treaba. Gomez îl 
scrută pe Zavala cu ochii lui întunecaţi. 

— Poliţia mexicană a găsit pe alee încărcătorul unui 
aruncător de grenade suedez, de tip Gustav. 

— Adică suedezii îi atacă pe lorzii mafiei mexicane a 
drogurilor? 

— Aş vrea eu. Aruncătoarele se găsesc pe piaţa 
internaţională a armelor. Probabil se scot din ţară în lăzile 
cu cereale. Se poate trage ţinând arma pe umăr. Mi s-a 
spus că doi oameni pot lansa şase grenade pe minut. Ce ştii 
despre povestea asta cu Hanley? 

— Eu şi Kurt tocmai ieşeam din clădire când el a văzut un 
elicopter zburând la punct fix în dreptul biroului avocatului. 
Ne-am întors înăuntru şi am auzit detunătura când eram în 
lift. Nişte martori au văzut o străfulgerare de lumină. Ar fi 
putut fi de la aruncătorul de grenade. 

— De câte grenade e nevoie ca să razi de pe suprafaţa 
pământului un avocat necinstit? Sună ca un banc cu 
avocaţi. 

— Nu mi-l pot închipui pe Hanley râzând. 


231 


— Tipul n-a avut niciodată simţul umorului. Vorbim 
despre un efort mai mare decât ar fi fost necesar. Cineva 
trebuie să fi ţinut foarte mult să-l vadă mort, dacă s-a 
străduit atâta. Se întrerupse. De ce v-aţi întors în clădire? 
întrebă apoi Gomez. 

— Kurt a avut impresia că elicopterul semăna cu un altul, 
pe care l-a văzut după explozia de la Baja. 

— Deci voi apucaserăţi să vorbiţi cu Hanley? 

Gomez o fi părând somnoros de felul lui, dar nu-i scăpa 
nimic, medită Zavala. 

— L-am întrebat despre fabrica de tortilla. Ne-a povestit 
că fusese căutat de un intermediar din Sacramento, în 
numele unui client care dorea să investească în Mexic sub 
acoperire. Hanley i-a făcut legătura cu Pedralez. 

— Cum se numea intermediarul? 

— Jones. Cruţă-ţi eforturile. A murit. 

Gomez îi adresă un rânjet atotştiutor. 

— Nu-mi spune. Maşina lui a sărit în aer. 

— Maşina lui a căzut într-o prăpastie. Se presupune c-a 
fost un accident. 

Un bărbat în costum albastru-închis se apropie şi bătu cu 
degetul în geamul maşinii. Agentul dădu din cap în semn că 
pricepuse şi se întoarse din nou spre Zavala. 

— Sunt chemat înăuntru. Tinem legătura. Ultima 
propoziţie o rosti în limba spaniolă: Noi, mexicanii- 
americani, trebuie să fim uniţi. 

— Categoric, răspunse Zavala, deschizând portiera, gata 
să coboare. O să mă-ntorc la Washington. Sună-mă la 
sediul NUMA dacă-ţi pot fi de folos. 

Zavala fusese sincer cu Gomez până la un punct. 
Omisese înadins dezvăluirea lui Hanley despre Mulholland 
Group. Se îndoia că FBl-ul ar fi dat buzna la uşa corporației 
cu un mandat de percheziţie în mână, dar nu voia să-şi 
complice ancheta. După întoarcerea la hotel, sună la 
serviciul de informaţii din Los Angeles, află numărul de 
telefon al corporației Mulholland Group, apoi îl încercă. Îi 
răspunse o recepţioneră cu voce plăcută, care îi spuse cum 
să ajungă la sediu. Ceru ajutorul portarului hotelului pentru 


232 


a închiria o maşină şi, în scurt timp, o conducea spre nord, 
către Los Angeles. 

În aceeaşi dimineaţă, ceva mai târziu, ieşea de pe 
Hollywood Freeway, pătrunzând într-un labirint specific 
californian de cvartale cu locuinţe presărate cu zone 
comerciale. Nu ştia exact la ce se aştepta, dar, după 
explozia de la Baja şi după morţile bizare ale lui Hanley şi 
Pedralez, descoperi cu surprindere un birou a cărui firmă îl 
făcea să sară îndată în ochi, plasat între un magazin cu 
articole de birotică şi un local Pizza Hut. 

Holul avea uşa deschisă şi era bine aerisit. Recepţionera 
binedispusă care îl întâmpină era cea care îi dăduse 
indicaţii la telefon. Nu fu nevoit să-şi folosească şarmul 
latin. Ea îi răspunse cu dragă inimă la întrebările despre 
companie, îi arătă cataloage şi îl invită să telefoneze pentru 
solicitarea serviciilor de inginerie hidraulică, dacă aveau să- 
i fie vreodată necesare. Zavala se întoarse în maşina 
închiriată, se aşeză la volan şi rămase cu ochii pironiţi pe 
faţada modestă, întrebându-se ce trebuia să facă în 
continuare. Îşi auzi celularul sunând. Austin îi telefona din 
biroul său de la sediul NUMA. 

— Vreun dram de noroc în zona ta? întrebă el. 

— Sunt chiar acum în faţa Mulholland Group, răspunse 
Zavala. Îl puse la curent cu tot ceea ce aflase. La rândul 
său, Austin îi povesti despre vizita la centrul Garber, despre 
conversaţia cu Buzz Martin şi despre dezvăluirile făcute de 
Max. 

— Ai realizat mult mai multe decât mine, spuse Zavala. 

— Până acum nu sunt decât fundături. In după-amiaza 
asta plec în nordul statului New York, să văd dacă am şansa 
de a clarifica misterul pilotului aripii zburătoare. Dacă tot 
eşti în L.A., poate reuşeşti să afli câte ceva despre Gogstad. 

Căzură de acord să-şi împărtăşească observaţiile a doua 
zi, în Washington. Zavala închise telefonul şi sună apoi la 
informaţii, cerând numărul ziarului Los Angeles Times. 
Telefonă la biroul de colectare a ştirilor, unde îşi spuse 
numele şi întrebă de Randy Cohen, de la secţiunea afaceri. 

Peste câteva clipe auzi o voce tinerească. 


233 


— Joe Zavala, ce surpriză plăcută! Ce mai faci? 

— Foarte bine, mulţumesc! Cum o duce cel mai bun 
reporter investigator de la vest de Mississippi? 

— Mă descurc cum pot cu puţinele celule cenuşii care mi- 
au mai rămas din zilele noastre cu soare şi tequila. Tu încă 
mai ţii NUMA pe linia de plutire? 

— De fapt, mă aflu în oraş cu o misiune de la NUMA şi mă 
întrebam dacă nu mi-ai putea da o mână de ajutor. 

— Sunt întotdeauna gata să fac tot posibilul pentru un 
vechi amic de facultate. 

— Apreciez asta, Randy! Am nevoie de nişte informaţii 
despre o companie cu sediul în California. Ai auzit vreodată 
despre Corporaţia Gogstad? 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. Pe urmă Cohen 
întrebă: 

— Chiar aí zis Gogstad? 

— Exact. Joe repetă numele, pe litere, ca să nu existe nici 
o confuzie, îţi spune ceva? 

— Sună-mă din nou la numărul ăsta, răspunse Cohen, 
înşirând nişte cifre şi închizând imediat după aceea. 

Zavala făcu aşa cum i se ceruse. Celălalt răspunse: 

— Imi cer scuze fiindcă am închis. Vorbim pe telefonul 
meu mobil. Unde eşti? 

Joe îi descrise locul. Cohen cunoştea cartierul şi îl 
îndrumă către o cafenea din apropiere. Zavala sorbea din a 
doua cafea espresso atunci când intră ziaristul. Acesta îl 
văzu aşezat la bar şi îi zâmbi larg. Se apropie cu paşi mari 
şi îi întinse mâna. 

— Doamne, arăţi excelent, Joe! Nu te-ai schimbat deloc! 

— Nici tu. 

Zavala spunea adevărul. Reporterul arăta aproape la fel 
ca pe vremea când lucraseră împreună la ziarul 
universităţii. Mai pusese câteva kilograme pe trupul uscăţiv 
şi avea câteva şuviţe cenuşii în barba neagră, dar mergea 
în continuare precum un cocor uriaş, iar ochii lui albaştri 
sclipeau din spatele ochelarilor cu ramă de baga cu aceeaşi 
vigoare dintotdeauna. 

Cohen comandă o cafea dublă, cu lapte şi îl conduse pe 


234 


Joe la o masă izolată de celelalte. Sorbi din ceaşcă, declară 
că licoarea era de nota zece, apoi se aplecă spre masă şi 
întrebă cu voce scăzută: 

— la spune, bătrâne, de ce e interesată NUMA de 
Gogstad? 

— Probabil c-ai auzit de grupul de balene care-au fost 
găsite moarte în largul coastei, la San Diego. 

Cohen dădu din cap, încuviinţând. 

— Am mers pe urmele posibilei cauze a morţii şi am 
ajuns la o întreprindere din peninsula Baja. Există o 
legătură cu Mulholland Group, iar Gogstad e compania- 
mamă. 

Ochii lui Cohen se îngustară. 

— Ce fel de întreprindere? 

— Să nu râzi. E o fabrică de tortilla. 

— Nu râd de nimic care se referă la compania asta. 

— Atunci ţi-e cunoscută. 

— Indeaproape. De-asta am fost uluit când m-ai sunat. 
Fac parte de mai bine de un an dintr-o echipă care 
investighează afacerile firmei Gogstad. Ciclul de reportaje 
se va intitula „Piraţii Apei”. 

— Credeam că pirateria a dispărut odată cu căpitanul 
Kidd”. 

— Aici e vorba despre ceva mai serios decât şi-ar fi putut 
imagina vreodată Kidd. 

— Ce v-a pus pe urmele poveștii? 

— Un noroc chior. Urmăream fuziunile companiilor, cele 
care se fac pe tăcute, fără să apară întotdeauna pe prima 
pagină a ziarelor, dar care au un impact tot atât de mare 
asupra omului de rând. Am început să dăm mereu peste 
aceeaşi pistă vag conturată. Ca un vânător care umblă prin 
pădure găsind mereu aceleaşi urme din zăpada spulberată 
de vânt. 

— Urmele companiei Gogstad. 


35 William Kidd (1645-1701), marinar scoţian considerat a fi unul 
dintre cei mai mari răufăcători ai mărilor din istorie, judecat şi executat 
pentru piraterie. Se presupune că ar fi lăsat în urmă o mare comoară, 
rămasă secretă, (n.red.). 


235 


Cohen încuviinţă dând din cap. 

— Am avut nevoie de luni de zile ca s-o identificăm şi 
încă nu, deţinem decât o imagine incompletă. Gogstad e 
imensă! Ca holding cu acţiuni de sute de miliarde, s-ar 
putea să fie cel mai mare conglomerat internaţional din 
istorie. 

— Recunosc că nu citesc în fiecare zi Wall Street Journal, 
dar sunt surprins că n-am auzit niciodată de compania asta, 
dacă e atât de mare cum spui. 

— Nu-ţi face probleme. Au cheltuit milioane ca să 
păstreze secretul asupra afacerilor. Apelează la tranzacţii 
de culise, la corporaţii-fantomă, la toate trucurile clasice. 
Slavă Domnului că există computere! Incărcăm datele prin 
intermediul unui sistem geografic de informaţii. Acesta 
conectează datele dintr-o bază la o serie de puncte de pe o 
hartă. Poliţaii folosesc acelaşi sistem ca să supravegheze 
legăturile dintre bande. Am obţinut nişte diagrame 
excelente, ca reprezentare a companiilor controlate de 
Gogstad din întreaga lume. 

— Cine e în spatele acestei supercorporaţii? 

— Suntem destul de siguri că hăţurile puterii se află în 
mâinile unei singure persoane. Se numeşte Brynhild Sigurd. 

Zavala avea o bine justificată reputaţie de afemeiat, care 
ciulea urechile atunci când se vorbea despre o femeie. 

— Povesteşte-mi despre doamna Sigurd. 

— Nu pot spune prea multe. N-a apărut niciodată în topul 
celor mai puternice femei publicat în revista Fortune, deşi 
ar merita să ocupe unul dintre primele locuri. Ştiu că s-a 
născut în Statele Unite, din părinţi de origine scandinavă, 
dar şi-a făcut studiile în Europa şi a înfiinţat apoi o 
companie de inginerie, numită Mulholland Group. 

— Tocmai am fost acolo. Ar fi trebuit să solicit o 
întrevedere cu doamna. i 

— Nu ti-ar fi fost de nici un folos. Incă figurează ca 
preşedintă a companiei, dar n-o vede nimeni. 

— Nu sunt lămurit în privința numelui companiei. Sediul 
nu e pe Mulholland Drive. 

Cohen zâmbi cu indulgență. 


236 


— Ai auzit vreodată de scandalul Owens Valley? 

— Cred c-avea legătură cu sistemul de apă din Los 
Angeles. 

— Exact. Astăzi este greu de crezut, dar, în anii 1920, 
L.A. nu era decât un mic orăşel din deşert. Ca să se 
dezvolte, avea nevoie de apă. Cea mai apropiată sursă 
majoră de apă potabilă era micul râul domol din Owens 
Valley, aflat la trei sute douăzeci de kilometri spre nord. Los 
Angelesul a trimis oameni în vale pe tăcute, ca să cumpere 
drepturile de folosinţă a apei din râu. Când şi-au dat 
oamenii din vale seama ce se petrecea, era deja prea târziu 
ca să se mai poată face ceva. Apa lor era în drum spre Los 
Angeles. 

— Ce s-a-ntâmplat cu Owens Valley? 

— A secat. Ziaristul chicoti cu răutate. Cea mai mare 
parte a apei pentru care plăteau contribuabilii mergea în 
San Fernando Valley, nu în oraş. Un grup de oameni de 
afaceri din zonă cumpărase terenuri acolo, pe nimica toată. 
Când a sosit apa, preţurile au crescut nebunește, 
aducându-le speculanţilor milioane bune. Omul care a 
planificat lovitura a fost William Mulholland. 

— Interesant. Dar ce rol are Mulholland Group în 
Gogstad? 

— Mulholland a fost sămânţa din care a apărut Gogstad. 
Acum e un subsidiar care oferă servicii de inginerie pentru 
compania-mamă. 

— Şi cu ce se ocupă de fapt Gogstad? 

— La început a fost interesată de producerea ţevilor şi a 
energiei, precum şi de construcţii. Între timp s-a ramificat, 
pătrunzând în instituţiile financiare, în asigurări, în 
comunicaţii. In ultimii ani s-a concentrat asupra unui singur 
produs: aurul albastru. 

— Nu mi-e cunoscut decât ăla de paisprezece carate. 
Cohen ridică paharul din faţa lui. 

— Aurul albastru e apa? 

— Înî. Cohen ţinu paharul în lumină, ca şi cum ar fi 


35 vale locuită din sudul Californiei (n.red.). 


237 


conţinut un vin fin, apoi sorbi cu lăcomie. Apa nu mai e un 
drept natural, e o facilitate care poate fi vândută la un preţ 
mai ridicat decât al benzinei. Gogstad e jucătorul dominant 
din lumea afacerilor cu apă. 

Deţine controlul companiilor de livrare a apei din o sută 
cincizeci de ţări de pe şase continente şi distribuie apă 
pentru peste două sute de milioane de oameni. Cea mai 
mare lovitură pe care a dat-o au fost aranjamentele pentru 
aprobarea legii privatizării fluviului Colorado. 

— Am auzit câte ceva despre asta. Pune-mă la curent. 

— Fluviul Colorado reprezintă principala sursă de apă 
pentru statele din vest şi din sud-vest. Sistemul a fost deja 
pus în funcţiune de către federali, oamenii care au creat 
marile baraje şi marile rezervoare, colaborând cu statele şi 
cu oraşele. Legea ia controlul din mâinile guvernului şi li-l 
încredinţează companiilor particulare. 

— Privatizarea este ceva la ordinea zilei în epoca noastră. 
Avem companii private care administrează închisori. De ce 
nu s-ar ocupa şi de sisteme de apă? 

— Exact ăsta a fost argumentul care a promovat legea. 
Statele se luptă de ani de zile pentru dreptul de folosinţă a 
apei. Procesele pe tema asta au înghiţit tone de bani. 
Susţinătorii proiectului de lege au afirmat că privatizarea ar 
pune capăt nesfârşitelor dispute în justiţie. Apa ar fi 
distribuită mai eficient. Investitorii ar suporta costurile unor 
îmbunătăţiri capitale. Elementul care a adus câştig de 
cauză proiectului de lege a fost seceta. Oraşele rămân fără 
apă, iar oamenii sunt speriaţi. 

— Şi ce rol joacă Gogstad aici? 

— După cum s-a stabilit, sistemul fluviului Colorado va fi 
controlat de un grup de companii diferite, care vor colabora 
între ele. 

— Împrăştierea bogăției? 

— Asta era ideea. Singura problemă e că toate aceste 
companii sunt deţinute, în secret, de Gogstad. 

— Deci Gogstad a dobândit controlul asupra fluviului 
Colorado? 

Ziaristul dădu din cap în semn de încuviinţare. 


238 


— Au făcut acelaşi lucru, la scară mai mică, în toată ţara. 
Au obţinut contracte pentru extragerea apei din ghețarii din 
Alaska. S-au extins şi în Canada, unde se află sursele 
majore de apă din America de Nord. Au căpătat controlul 
asupra celei mai mari părţi a apei din Columbia Britanică. 
Marile Lacuri vor fi în curând rezervoarele companiei 
Gogstad. 

Zavala slobozi un fluierat uşor. 

— E înspăimântător, dar se potriveşte cu globalizarea, cu 
concentrarea puterii economice în mâini mai puţine. 

— Bineînţeles. Cea mai prețioasă resursă a ţării e luată în 
stăpânire pe căi întru totul legale, indiferent dacă ne place 
sau nu. Numai că Gogstad nu respectă regulile jocului, ceea 
ce e încă şi mai înspăimântător. 

— Ce vrei să spui? 

— O să-ţi dau un singur exemplu. Congresmanul Jeremy 
Kinkaid a luptat cu înverşunare împotriva Legii Fluviului 
Colorado şi ameninţa cu iniţierea unor audieri în Congres, 
cu intenţia de a o abroga. A murit într-un accident. 

— In accidente mor o grămadă de oameni. 

Reporterul scoase din buzunar o hartă a lumii şi o 
desfăşură pe masă. 

— Vezi pătratele astea roşii? întrebă el, aproape în 
şoaptă. Nu te obosi să le numeri. Sunt cu zecile. 

— Achiziţiile Gogstad? 

—E un mod de a spune. Pe măsură ce s-a extins, 
Gogstad a dat peste cei deja intraţi în joc, companiile şi 
municipalităţile care controlau distribuţia apei în alte ţări. S- 
a întâmplat de multe ori ca un rival să nu accepte 
avansurile făcute de Gogstad. Ziaristul bătu cu degetul în 
hartă. Am corelat datele achiziţiilor cu informaţiile despre 
personalul companiilor. In fiecare loc unde vezi un pătrat 
roşu, achiziţia a coincis cu o serie de „accidente” fatale ale 
oamenilor din conducerea corporației respective. Uneori, 
directorii executivi au dispărut pur şi simplu. 

— Aşadar, fie Gogstad foloseşte metodele găştilor de 
stradă, fie e foarte norocoasă. 

— judecă singur care variantă e mai potrivită. În ultimii 


239 


zece ani, a acaparat companii transnaţionale ale apei din 
Franţa, Italia, Marea Britanie şi America de Sud. E ca borgii, 
extratereştrii ăia din Star Trek care îşi sporesc puterea 
asimilând în colectivitatea lor alte specii. A obţinut 
concesionări ale sistemelor de apă din Asia şi din Africa de 
Sud... 

Cohen îşi întrerupse vorbele înşiruite pe nerăsuflate. 
Aruncă o privire spre uşă. Se relaxa atunci când văzu 
intrând o femeie şi un copil. 

Zavala ridică dintr-o sprânceană, dar păstră tăcerea. 

— Îmi cer scuze, zise Cohen. Toată povestea asta m-a 
făcut al naibii de paranoic. 

— Puţină paranoia poate fi un lucru sănătos, amice! 

Reporterul îşi cobori din nou vocea până când ajunse o 
şoaptă. 

— E posibil să avem un spion în Departamentul de Ştiri. 
De-aia te-am pus să mă suni pe mobil. Invârti nervos 
linguriţa între degete. La redacţie se-ntâmplă o serie de 
lucruri stranii. 

— Ce fel de lucruri? 

— Nimic pe care să-l pot defini precis. Dosare găsite în 
altă ordine decât le-ai lăsat. Străini în clădire. Priviri 
ciudate. 

— Eşti sigur că nu e cumva vorba aici de imaginaţia ta 
bogată? 

— Şi ceilalţi membri ai echipei au observat chestii bizare. 
La naiba! Nervozitatea mea e atât de evidentă? 

— Mă faci şi pe mine să fiu nevricos. 

— Perfect, îmi doresc să fii nevricos. Nu cred că Gogstad 
s-ar gândi de două ori înainte de a se hotărî să scape de 
cineva care-i stă în drumul către ţintă. 

— Şi care e ţinta? 

— Mie îmi e clar că vor să controleze toate rezervele de 
apă potabilă ale lumii. 

Zavala îi cântări afirmaţia. 

— Cam greu de realizat. Ceea ce au făcut în America de 
Nord şi în Europa e impresionant, dar oare poate o singură 
companie să acapareze toată apa potabilă a lumii? 


240 


— S-ar putea să nu fie chiar atât de dificil cum îţi 
închipui. Apa potabilă reprezintă mai puţin de jumătate de 
procent din rezerva totală de apă a lumii. Restul e apă de 
mare, sau apă dulce blocată în calotele de gheaţă, ori în 
pământ. O mare parte din apa noastră e prea poluată ca să 
mai poată fi folosită şi avem nevoie de tot mai multă, în 
fiecare zi. 

— Dar cea mai mare parte a acestei ape nu continuă să 
fie controlată de diverse persoane şi de guverne? 

— Nu mai e aşa. Gogstad localizează orice sursă 
potenţială de apă, apoi se oferă s-o administreze, făcând 
tot soiul de concesii generoase. Odată ce se vede intrat în 
pâine, foloseşte mita, şantajul sau mai mult decât atât 
pentru a transforma concesiunea în proprietate, în ultimii 
cinci ani, Gogstad a accelerat privatizarea într-un ritm 
înspăimântător. A profitat de faptul că, în conformitate cu 
noile reglementări ale afacerilor internaţionale, o ţară nu 
mai e deținătoarea propriilor rezerve de apă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Joe, asta repetă povestea de la 
Owens Valley, numai că o face la scară mondială! 

— Megacompania ta pare să fie o caracatiţă enormă! 

— O analogie frumoasă, deşi întru câtva stereotipă. 
Ziaristul scoase din buzunar un pix cu gel roşu şi desenă pe 
hartă linii şi săgeți. lată tentaculele. Apa va curge din 
Canada şi Alaska spre China. Din Scoţia şi Austria va ajunge 
în Africa şi în Orientul Mijlociu. Australia are contracte de 
export al apei în Asia. Diferitele interese implicate sunt 
numai o faţadă. Gogstad conduce prin intermediul 
corporațiilor ei fantomă. 

— Şi cum au de gând să deplaseze toată apa asta? 

— Una dintre companiile Gogstad a pus deja la punct o 
tehnologie care permite transportul a milioane de litri pe 
ocean, în pungi imense, etanşate. În plus, şantierele navale 
Gogstad construiesc petroliere cu capacitatea de cincizeci 
de mii de tone, care pot fi folosite atât pentru transportul 
petrolului, cât şi pentru transportul apei. 

— Trebuie să fie destul de costisitor. 

— Ei spun că apa curge în susul muntelui de bani. Clienţii 


241 


vor plăti oricât. Cea mai mare parte din apă nu va potoli 
setea amărâţilor care-o duc de azi pe mâine într-un ţinut 
ars de secetă. E destinată pentru tehnologiile înalte, unul 
dintre principalii factori de poluare, apropo. 

— Toată povestea asta e incredibilă! 

— Ţine-te bine de scaun, Joe, fiindcă n-ai auzit decât o 
parte. Lovi cu degetul în harta Americii de Nord. Asta e 
marea piaţă. Statele Unite. lţi aduci aminte ce ţi-am spus 
despre  Gogstad, cum că deţine controlul rezervelor 
canadiene de apă? Există un plan de deviere a unei mari 
cantităţi de apă din golful Hudson, prin Marile Lacuri, către 
Statele Unite. Centura Soarelui“. Degetul ziaristului se 
mută în Alaska. California şi celelalte state din deşert au 
secat practic fluviul Colorado, aşa că un alt plan va aduce 
apa din ghețarii din Yukon până în vestul Americii, printr-un 
sistem de baraje, canale şi rezervoare imense. A zecea 
parte din Columbia Britanică va fi inundată şi vor avea loc 
dislocări masive de resurse naturale şi de populaţie. Noile 
hidrocentrale vor înmagazina cantităţi enorme de energie. 
Ghici cine are o poziţie strategică favorabilă, beneficiind de 
energie şi de banii investiţi în construcţii? 

— Cred că ştiu răspunsul. 

—hî! Vor aduna miliarde! Planurile acestor acţiuni 
aberante există de ani de zile. N-au luat niciodată amploare 
fiindcă sunt atât de costisitoare şi au efecte atât de 
distrugătoare, însă acum se bucură de un sprijin puternic şi 
există şansa să fie duse la îndeplinire. 

— Din nou Gogstad? 

— Te-ai prins, spuse Cohen. Ziaristul părea din ce în ce 
mai surescitat. De data asta opoziţia va fi inexistentă. 
Gogstad a cumpărat ziare şi posturi de televiziune. Îşi poate 
susţine cauza vehement şi zgomotos şi nu prea ai cum să-i 
ţii piept. Influenţa politică pe care o poate atinge Gogstad e 
fenomenală. In consiliile lor de conducere sunt foşti 
preşedinţi, prim-miniştri, secretari de stat. N-ai cum să te 
lupţi cu ei. Pune genul ăsta de avantaje politice şi financiare 


37 Statele din sudul şi sud-vestul SUA (n.tr.). 
242 


în mâinile cuiva dispus să folosească metodele grupărilor 
mafiote şi o să înţelegi de ce sunt atât de al naibii de 
isteric. 

Se opri să-şi tragă sufletul. Surescitarea îi împurpurase 
obrajii. Pe frunte îi străluceau picături de sudoare. Se uită la 
Zavala ca şi cum l-ar fi provocat să-l contrazică. 

Pe urmă întregul trup păru să i se dezumfle. 

— Îmi cer scuze, zise el. Am fost în preajma acestei 
mizerii pentru prea multă vreme şi cred că. Sunt în pragul 
unei crize de nervi. E prima oară când am avut ocazia să 
spun ce mă apăsa. 

Zavala dădu din cap, arătându-i că înţelegea. 

— Cu cât se publică totul mai repede, cu atât e mai bine. 
Cât de curând îi daţi drumul? 

— Cât mai curând. Aşezăm ultimele piese la locul lor. 
Vrem să ştim de ce a construit Gogstad atât de multe 
supertancuri petroliere. 

— Se potriveşte, fără-ndoială, cu planul lor de a 
transporta cantităţi mari de apă. 

— Da, ştim că au contracte pentru transportul apei de 
ghețar din Alaska, dar am făcut nişte calcule. Sunt mult 
prea multe tancuri pentru piaţa existentă, chiar dacă 
punem la socoteală şi China. 

— E nevoie de mult timp ca să construieşti o navă. Poate 
că vor să fie pregătiţi. Să le aibă pe stoc, până când vine 
momentul potrivit. 

— Păi asta e chestia ciudată. Navele nu sunt ţinute la 
păstrare. Fiecare are un căpitan şi un echipaj. Stau în apele 
teritoriale ale Alaskăi, de parcă ar aştepta ceva. 

— Ce anume? 

— Asta am vrea şi noi să ştim. 

— Se pune ceva la cale, murmură Zavala. 

— Flerul meu de reporter de ştiri spune acelaşi lucru. 

Zavala fu străbătut de un fior rece, ca şi cum unul dintre 
tentaculele scabroase despre care vorbiseră l-ar fi bătut pe 
umăr. Îşi aduse aminte de discuţia pe care o purtase cu 
Austin despre spaimele nedefinite care apar uneori atunci 
când te afli în adâncul mării. Intuiţiile lui Kurt erau de obicei 


243 


corecte. Propriul instinct îi spunea lui Zavala că în adâncul 
albastru se ascundea ceva uriaş şi flămând, pândind şi 
aşteptând. lar acel ceva se numea Gogstad. 


244 


23 


Erwin LeGrand, directorul CIA, zâmbea plin de mândrie în 
timp ce fiica lui de paisprezece ani, Katherine, se apropia la 
trap, călare pe roibul ei. Fata se lăsă să alunece din şa şi îi 
întinse tatălui ei trofeul pentru locul întâi la stilul englezesc. 

—E pentru biroul tău, tată, spuse ea, încântarea 
strălucind în ochii de culoarea albăstrelelor. Pentru că eşti 
cel mai bun tată din lume. Tu mi l-ai cumpărat pe Val şi ai 
plătit toate lecţiile costisitoare de echitație. 

LeGrand luă trofeul şi cuprinse umerii fiicei sale cu braţul, 
gândindu-se cât de mult semăna cu mama ei. 

— Mulţumesc, Katie, dar tu eşti cea care a muncit din 
greu ca să-l înveţe pe Valiant cine-i şeful. Bărbatul zâmbi. Il 
primesc cu condiţia să-l considerăm un împrumut. Imediat 
ce mă laud în faţa tuturor şi îl vede întreaga agenţie, se 
întoarce în vitrina ta, alături de celelalte trofee. 

Mândria lui LeGrand se contopea cu vinovăția. Era 
adevărat că asigurase suportul financiar al dragostei fiicei 
sale pentru călărie, dar aceea era prima competiţie la care 
asista, de ani buni de zile. Fotograful de la country club se 
apropie, iar directorul se poză alături de Katherine şi de 
calul ei, dorindu-şi ca soţia sa să fi fost încă în viaţă, pentru 
ca tabloul să fie complet. 

Fata îşi duse roibul înapoi în grajd, iar LeGrand rămase să 
se plimbe agale pe câmp, discutând cu asistenta lui, o 
femeie urâţică, dar foarte inteligentă, pe nume Hester 
Leonard. Presa îl asemuia uneori pe LeGrand cu un Lincoln 
fără barbă, o comparaţie bazată pe reputaţia sincerităţii 
sale şi pe asemănarea cu cel de al şaisprezecelea 
preşedinte al Americii. Era înalt, cu chipul lipsit de 
frumuseţe, dar nu te puteai înşela asupra caracterului 
definit de trăsăturile lui ample. Îşi câştigase faima de om 
integru aflat la conducerea agenţiei care aduna laolaltă cea 
mai mare colectivitate de spioni din întreaga lume şi, într-o 


245 


altă epocă, fără televiziune şi fără scurtele declaraţii 
politice notabile din emisiunile de ştiri, ar fi fost luat în 
consideraţie, la modul serios, ca potenţial candidat la 
preşedinţie. Mobilul lui Hester Leonard sună şi femeia îl 
duse la ureche. 

— Un telefon de la Langley, spuse ea, ezitând, pentru 
dumneavoastră, domnule. 

LeGrand se încruntă, bombănind, cu voce abia auzită, 
ceva despre păcătoşii care n-au parte de nici un pic de 
linişte. Nu schiţă nici un gest care să deconspire vreo 
intenţie de a lua telefonul. 

— Parcă am cerut să nu fiu deranjat două ore, cât timp 
sunt în McLean, decât dacă e vorba de o urgenţă extremă. 

— E John Rowland şi spune că este ceva deosebit de 
important. 

— Rowland? Bine, în cazul ăsta... Luă celularul şi şi-l lipi 
de ureche. Salut, John, spuse el,  încruntarea 
preschimbându-i-se în zâmbet. Nu e nevoie de scuze. Ai 
sunat exact la timp ca să afli vestea cea bună. Katie a 
câştigat locul întâi la călărie în stil englezesc la country 
club... Mulţumesc! Ei, ce e atât de grav încât să întrerupă 
ceea ce ar putea fi cel mai important moment din viaţa lui 
Katie? Fruntea lui LeGrand se înnegura. Nu, n-am auzit 
niciodată de asta... da, bineînţeles... aşteaptă-mă în biroul 
meu. li întinse asistentei telefonul, se uită la trofeu şi 
clătină din cap. Spune-i şoferului să vină să mă ia imediat 
de la grajduri. Trebuie să ne întoarcem neîntârziat la 
Langley. Pe urmă sună la biroul meu şi spune-le să-i dea lui 
John Rowland tot ajutorul pe care-l solicită. Trebuie să-mi 
iau rămas-bun şi s-o împac pe Katie. La naiba, probabil că 
asta o să mă coste încă un cal! 

Plecă în fugă să se scuze faţă de fiica sa. Douăzeci de 
minute mai târziu, limuzina neagră se oprea în faţa sediului 
CIA în scrâşnet de frâne. LeGrand cobori şi, graţie 
picioarelor sale lungi, străbătu holul cu paşi mari. Dincolo 
de uşă îl întâmpină un asistent. El smulse dosarul din mâna 
omului şi îl răsfoi în lift. Peste câteva clipe intra în biroul 
său. John Rowland îl aştepta acolo împreună cu un tânăr 


246 


neliniştit pe care îl prezentă drept un coleg analist, pe 
nume Browning. 

Rowland şi directorul îşi strânseră mâinile ca nişte vechi 
prieteni. Cu ani în urmă se aflaseră pe acelaşi nivel în 
organigrama agenţiei. Dar LeGrand avea ambiţii politice şi 
se simţise îmboldit să urce spre vârful ierarhiei. Rowland se 
mulţumise să rămână la postul său, unde era cunoscut 
drept un mentor al tinerilor analişti în ascensiune. LeGrand 
avea o încredere necondiționată în Rowland, care îşi 
salvase şeful în repetate ocazii, împiedicându-l să facă 
vreun pas greşit. 

— Am citit materialul pe care l-ai extras din baza de date. 
Care-i părerea ta? 

Rowland făcu un rezumat al cercetărilor sale. 

— Povestea asta nu poate fi oprită? întrebă LeGrand. 

— Protocolul a fost activat. Sancţionarea va fi dusă la 
îndeplinire. 

— Fir-ar să fie! Când o să termin cu asta vor cădea nişte 
capete. Cine e ţinta? 

Rowland îi întinse o foaie de hârtie. Directorul citi numele 
scris pe ea şi îi pieri culoarea din obraji. 

— Sună-i pe cei din Serviciul Secret. Spune-le că am aflat 
de existenţa unui complot care urmăreşte asasinarea 
preşedintelui Camerei Reprezentanţilor. Are nevoie de 
protecţie, imediat. Sfinte Dumnezeule, făcu el. Poate să-mi 
spună cineva cum de-a fost posibil să se întâmple una ca 
asta? 

— Trebuie să facem săpături ca să aflăm toate 
amănuntele, răspunse Rowland. Ştim doar că protocolul a 
fost declanşat de cercetările simultane în bazele de date 
ale comunităţii spionajului iniţiate de Agenţia Naţională 
pentru Studii Subacvatice şi Marine. 

— NUMA? 

Aerul de deasupra capului lui LeGrand prinse a scapără în 
vreme ce bărbatul făcea o demonstraţie impresionantă a 
reînnoitului său talent de inventator în domeniul 
înjurăturilor. Lovi eu palma lui mare în masă, suficient de 
puternic pentru a răsturna stiloul din suport şi zbieră la cel 


247 


mai apropiat dintre asistenții săi: 
— Dă-mi-l pe James Sandecker la telefon! 


248 


24 


— Suntem la aproape douăzeci de minute distanţă de 
Albany, spuse Buzz Martin. 

Austin se uită pe geamul avionului cu două motoare, un 
Piper Seneca pilotat de Martin. Vizibilitatea era perfectă, 
aşa cum fusese încă de la începutul după-amiezii, atunci 
când plecaseră din Baltimore. Austin putea practic să 
citească numele ambarcaţiunilor care punctau cursul 
superior al fluviului Hudson. _ 

— Mulţumesc încă o dată pentru transport. In timpul unor 
asemenea călătorii de plăcere îl am de obicei drept şofer pe 
partenerul meu Zavala, dar el încă se găseşte în California. 

Martin schiţă un gest aprobator, cu degetul mare ridicat. 

— Ce naiba, eu sunt cel care ar trebui să-ţi mulţumească. 
Sunt sigur c-ai fi putut ajunge aici şi fără ajutorul meu. 

— Probabil, dar motivele mele nu sunt lipsite de egoism. 
Am nevoie de dumneata ca să-ţi identifici tatăl. 

Martin aruncă o privire spre vest, către munţii Catskill. 

— Mă întreb dacă, după atâţia ani, mai sunt în stare să-l 
recunosc. A trecut multă vreme. Ar putea fi foarte 
schimbat. Peste chipul lui senin trecu un nor. Fir-ar să fie, 
încă de când m-ai sunat ca să mă rogi să te duc cu avionul, 
încerc să-mi dau seama ce-ar trebui să-i spun. Nu ştiu dacă 
să-l îmbrăţişez sau să-l pocnesc pe bătrânul ticălos. 

— Pentru început, ai putea să-i strângi mâna. Un pumn în 
mutra tatălui de mult pierdut nu e un început bun pentru o 
reuniune de familie. 

Martin chicoti. 

— Mda, ai dreptate. Dar n-am cum să nu fiu supărat pe 
el. Vreau să-mi spună de ce ne-a părăsit, pe mama şi pe 
mine şi de ce a stat ascuns în toţi aceşti ani, făcându-ne să- 
| credem mort. Bine că mama s-a dus. Era o femeie de 
modă veche şi ar fi ucis-o gândul că s-a recăsătorit în 
vreme ce primul ei soţ trăia încă. La naiba, făcu el, cu 


249 


vocea gâtuită, sper că n-o să-ncep să mă văicăresc! 

Luă microfonul şi solicită instrucţiuni de aterizare de la 
turnul de control din Albany. Peste câteva minute se 
găseau la sol. 

La ghişeul de închiriere a maşinilor nu era coadă, aşa că 
în scurt timp ieşeau din oraş într-un Pathfinder cu tracţiune 
integrală. Austin se  îndreptă spre sud-vest, către 
Binghamton, pe Route 88, străbătând dealuri line şi trecând 
pe lângă ferme modeste. După vreo oră de la plecarea din 
Albany, părăsi autostrada şi o luă spre nord, către 
Cooperstown, un sat idilic, a cărui stradă principală părea 
decorul unui film de Frank Capra. Pe urmă se îndreptară 
spre vest, pe un drum şerpuitor de ţară, cu două benzi. Era 
ţinutul descris de James Fenimore Cooper în Povestiri cu 
mocasin din piele de cerb şi, cu un foarte mic efort de 
imaginaţie, Austin şi-l putea închipui pe Ochi-de-Şoim 
furişându-se prin văile împădurite, alături de tovarăşii lui 
indieni. Oraşele şi casele se răzleţeau din ce în ce. In 
această parte a lumii, vacile erau mai numeroase decât 
oamenii. 

Chiar şi cu ajutorul unei hărţi, locul pe care îl căutau era 
greu de găsit. Austin opri în faţa prăvăliei dintr-o staţie de 
benzină şi Buzz intră pentru a cere îndrumări. Când ieşi, 
emoția i se citea pe faţă. 

— Bătrânul de aici spune că-l cunoaşte pe Bucky Martin 
de ani de zile. „Un tip de treabă. Cam închis în el.” Mai 
mergem pe drumul ăsta vreo opt sute de metri, apoi facem 
la stânga. Ferma e la vreo opt kilometri de aici. 

Şoseaua devenea tot mai îngustă şi mai plină de 
hârtoape, asfaltarea părând o idee venită prea târziu. 
Fermele alternau cu pâlcuri dese de copaci şi aproape că 
nu observară aleea laterală. Singurul indiciu era o cutie 
poştală veche, din aluminiu, pe care nu se vedea nici un 
nume şi nici un număr. Un drum de ţară trecea pe lângă 
cutie, pierzându-se în pădure. Virară şi trecură printr-un 
crâng care ascundea casa de privirile aruncate de pe şosea. 
În cele din urmă copacii cedară locul unor păşuni pe care 
păşteau turme mici de vite. In final, după ce parcurseseră 


250 


aproape un kilometru din punctul în care părăsiseră drumul 
principal, ajunseră lângă casa fermierului. 

Clădirea mare, cu parter şi etaj, fusese construită în 
vremurile când într-o fermă trăiau şi munceau laolaltă trei 
generaţii. Ferestre cu decoraţiuni, din sticlă colorată, 
demonstrau că proprietarului îi mersese suficient de bine 
cât să-şi permită adăugarea unor efecte suplimentare. De-a 
lungul fațadei se întindea o verandă. In spatele casei se 
vedeau un grajd roşu şi un siloz. Alături de grajd se găsea 
un ţarc cu doi cai. În curte era parcată o camionetă ce 
părea destul de nouă. 

Austin intră pe aleea circulară şi opri în faţa casei. Nimeni 
nu ieşi să-i întâmpine. La nici una dintre ferestre nu se 
zărea vreun chip curios. 

— Poate c-ar trebui să mă laşi pe mine să intru primul, 
sugeră Austin. N-ar strica să-l pregătesc puţin înainte de a 
da ochii unul cu altul. 

— E bine aşa, spuse Buzz. Eu îmi pierd rapid curajul. 
Austin îl strânse de braţ, îmbărbătându-l. 

— O să te descurci foarte bine. 

Nu ştia ce-ar fi făcut el în locul celuilalt. Se îndoia că ar fi 
fost atât de calm. 

— O să văd cam în ce stare e şi o să-l pregătesc încet- 
încet înainte să-i dau vestea. 

— Îţi sunt recunoscător, zise Martin. 

Austin cobori din maşină, se duse la uşa din faţă şi 
ciocăni de mai multe ori. Nu răspunse nimeni. Nu stârni nici 
o reacţie nici atunci când apăsă pe butonul vechii sonerii. 
Făcu stânga împrejur şi îşi desfăcu braţele, astfel încât 
Martin să-i vadă gestul, apoi părăsi veranda şi se duse în 
spatele casei, îndreptându-se spre grajd. Singurele 
zgomote erau cotcodăcitul uşor al găinilor şi grohăitul 
ocazional al câte unui porc care scurma după rădăcini. 

Uşa hambarului era deschisă. Austin intră, gândindu-se 
că mirosul era acelaşi în lumea întreagă, un amestec 
inconfundabil al izurilor de bălegar, de fân şi de animale 
mari. Un cal fornăi când trecu pe lângă boxa lui, poate 
închipuindu-şi că îi aducea zahăr, dar nu se vedea nici urmă 


251 


de Martin. Strigă o vorbă de salut şi, cum nu-i răspunse 
nimeni, ieşi pe uşa din spate. Găinile şi porcii se apropiară 
de gardurile ţarcurilor, crezând că le aducea mâncare. In 
văzduh se rotea un şoim singuratic. Austin se răsuci pe 
călcâie şi intră din nou în hambar. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

Silueta unui om părea înrămată în cadrul uşii. 

— Domnul Martin? întrebă Austin. 

— Eu sunt. Dumneata cine eşti? spuse omul. Vorbeşte 
tare, fiule! Auzul meu nu mai e ce-a fost odată. 

Bătrânul veni cu câţiva paşi mai aproape. Spre deosebire 
de fiul său, mai scund şi mai masiv, Martin era un bărbat 
înalt, cu trup vânjos. Ar fi putut poza într-o reclamă pentru 
tractoare. Era îmbrăcat cu o cămaşă cafenie şi cu pantaloni 
de aceeaşi culoare, purta cizme de lucru cu talpa groasă, 
iar părul alb ca zăpada îi era acoperit de o şapcă de 
baseball prăfuită, cu inscripţia Caterpillar”. Avea chipul ars 
de soare şi brăzdat de riduri adânci. Ochii albaştri priveau 
de sub sprâncene ninse. Austin îl aprecie drept un tip trecut 
de şaptezeci sau poate chiar de optzeci de ani, care se 
ţinea încă bine. Molfăia între buze un chiştoc de trabuc. 

— Mă numesc Kurt Austin. Sunt de la Agenţia Naţională 
pentru Studii Subacvatice şi Marine. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos, domnule Austin? 

— İl caut pe Bucky Martin, care-a fost pilot de încercare 
la sfârşitul anilor cincizeci. Dumneata eşti? 

Ochii albaştri părură să licărească, amuzaţi de o glumă 
numai de ei ştiută. 

— Da, eu sunt. 

Austin se întrebă dacă să treacă direct la subiect, 
spunându-i că fiul lui venise să-l vadă. Bătrânul vorbi 
primul. 

— Ai venit singur? întrebă el. 

Era o întrebare stranie şi declanşa un semnal de alarmă 
în mintea lui Austin. Ceva nu părea în regulă. Bătrânul nu 
aşteptă răspunsul. leşi afară, de unde putea zări maşina 


38 Firmă producătoare de utilaje agricole (n.tr.). 


252 


închiriată. Părând mulţumit de ceea ce văzuse, lăsă 
trabucul să cadă şi îl strivi sub călcâiul cizmei, apoi se 
întoarse în grajd. Austin se întrebă ce se întâmplase cu 
Buzz. 

— Trebuie să fiu atent cu fumatul în preajma fânului 
ăstuia uscat, spuse Martin cu un zâmbet larg. Cum m-ai 
găsit? 

— Au căutat prin nişte documente guvernamentale vechi 
şi adresa dumitale a ieşit la lumină. De când te ocupi de 
ferma asta? 

Celălalt oftă. 

— Pare să fi trecut o veşnicie, fiule şi poate chiar aşa e. 
Nimic nu se compară cu lucratul pământului şi cu îngrijirea 
vitelor când e vorba să afli de ce plecau oamenii pe vremuri 
de la ferme cât de repede puteau. E o muncă al naibii de 
grea. Ei, dar se pare că sentinţa mea se apropie de sfârşit, 
cu toate că nu mă aşteptam să apari atât de curând. 

Austin era uluit. 

— Mă aşteptai? 

Martin făcu un pas într-o parte şi întinse mâna dincolo de 
poarta unei boxe. Scoase o carabină cu două ţevi şi o 
îndreptă spre talia lui Austin. 

— Am primit un telefon, exact aşa cum spunea 
protocolul. În locul tău, n-aş face nici o mişcare. Ochii mei 
nu mai sunt ce-au fost cândva, dar de la distanţa asta te 
văd foarte bine. 

Austin se holbă la gura neagră a ţevii. 

— Poate-ar trebui să laşi chestia aia jos înainte de a se 
descărca din întâmplare. 

— Îmi pare rău, fiule, asta nu se poate, zise Martin. Şi nu- 
ncerca să iei furca înfiptă în balotul ăla, te-aş tăia în două 
înainte de a face un singur pas. Aşa cum spuneam, nu eu 
vreau să te-mpuşc, protocolul ăla nenorocit mi-o cere. 

— Tot nu-nţeleg despre ce vorbeşti. 

— Sigur că  nu-nţelegi. Protocolul există, probabil, 
dinainte de naşterea ta. Presupun că nu fac nici un râu 
dacă-ţi spun despre ce-i vorba înainte de a te ucide. 

Inima lui Austin îşi înteţi bătăile. Era lipsit de apărare. Nu 


253 


putea decât să tragă de timp. 

— Cred că faci o greşeală. 

— Ba nu fac nici o greşeală. De-asta te-am întrebat ce 
cauţi aici. Nu voiam să-mpuşc vreun turist care a venit 
încoace să cumpere nişte ouă. Faptul că-l cauţi pe Martin 
îmi spune c-ai venit să mă împiedici. 

— Să te împiedic să faci ce anume? 

— Să-mi duc la îndeplinire contractul. 

— Nu ştiu nimic despre nici un contract, dar vrei să spui 
că nu eşti Martin? 

— La naiba, nu. L-am ucis cu mult timp în urmă. 

— De ce? Nu era decât un pilot de încercare. 

— Nimic personal, cum e şi cazul tău. Am lucrat pentru 
OSS* sub Bill Donovan „Sălbaticul”. Eram ceea ce se 
numeşte azi ucigaş plătit. Am primit câteva însărcinări după 
război, apoi i-am anunţat că voiam să mă retrag. Şeful a 
spus că nu mi-o puteau permite sub nici o formă. Ştiam 
prea multe. Aşa că am făcut o înţelegere. Mă ţineau activ 
pentru încă o misiune. Singura problemă era că nu ştiau 
când anume trebuia îndeplinit ordinul. Putea să fie peste 
cinci luni sau peste cinci ani. Bărbatul chicoti. Nimeni nu şi- 
a imaginat c-o să dureze atât de mult şi cu atât mai puţin 
eu. 

Austin băgă de seamă că Martin îşi pierduse accentul 
prietenos, de om de la ţară. 

— Şi pe cine trebuia să ucizi? 

— Guvernul avea un mare secret, despre care nu trebuia 
să afle nimeni. Au pus la punct un sistem, astfel încât 
protocolul să fie activat dacă îşi vâra cineva nasul şi 
ajungea prea aproape. Uite care-i treaba cu adevărat 
deşteaptă. II făceau pe potenţialul oponent să vină /a mine. 
M-au instalat aici, în pustietatea asta. Când începeai să faci 
săpături, se declanşau o serie de comenzi. Una avea să 
spună unde mă aflu. Ultima avea să mă anunţe să duc la 
îndeplinire însărcinarea iniţială, împotriva preşedintelui 


39 Office of Strategic Services - Biroul de Servicii Strategice, 
denumirea anterioară a CIA. (n.tr.). 


254 


Camerei Reprezentanţilor. Se pare că a aflat secretul 
guvernului şi vrea să dea alarma-n ţară. 

— Protocolul despre care vorbeşti trebuie să fie unul de 
acum cincizeci de ani. Congresmanul pe care trebuia să-l 
ucizi e mort de mult. 

— N-are importanţă, ripostă celălalt, clătinând din cap. 
Sunt încă dator să-ndeplinesc ordinul. E trist, secretul ăla e 
atât de vechi, încât probabil că nu mai are nici o 
importanţă. Îşi regăsi accentul de fermier şi ochii lui albaştri 
căpătară o expresie dură şi rece. Dar tare mă bucur, fiule, 
c-ai venit. După povestea asta sunt pensionat în mod 
oficial. 

Arma se ridică. Austin îşi adună puterile, aşteptând 
lovitura asurzitoare. Îşi încordă muşchii stomacului, de 
parcă simpla lui voinţă ar fi putut împiedica glonţul să-i 
pătrundă în cuşca toracică. Dacă ar fi avut timp să se 
gândească, ar fi reflectat asupra ironiei care îl făcea să 
moară, după ce supravieţuise nenumăratelor misiuni 
aproape fatale, de mâna unui asasin octogenar, pe 
jumătate surd şi pe jumătate orb. 

În spatele lui Martin se materializă brusc o altă persoană. 
Era Buzz. Vederea bătrânului rămăsese suficient de ageră 
ca să sesizeze schimbarea involuntară a expresiei lui 
Austin. Se întoarse, în timp ce Buzz striga, surprins: 

— Nu eşti tatăl meu! 

Trupul bărbatului mai vârstnic ascunsese arma de cel 
aflat în spate, dar ochii lui Buzz coborâră acum de la figura 
lui Martin la puşca din mâinile bătrânului. Fermierul îşi duse 
arma la umăr, însă reflexele i se tociseră odată cu trecerea 
anilor. Austin trebuia să ia o decizie într-o fracțiune de 
secundă. Ar fi putut să aplece capul şi să-l izbească pe 
bătrân în spate, precum un taur înfuriat. Dar nu era destul 
timp, hotărî el. 

— Martin! urlă, smulgând în acelaşi timp furca din balotul 
de fân. 

Fermierul se întoarse spre Austin, care aruncă furca spre 
el, ca pe o suliță. Ţintise spre mâna cu arma, dar bătrânul 
făcu un pas către furca în zbor şi dinţii ei îi străpunseră 


255 


inima şi plămânii. Scoase un țipăt de durere, iar puşca se 
descarcă, cu ţeava îndreptată către acoperiş. Calul, cuprins 
de o spaimă nebună, începu să izbească boxa cu copitele, 
mai să o dărâme. Arma se desprinse dintre degetele 
fermierului. Ochii i se dădură peste cap şi căzu grămadă pe 
duşumeaua de lemn. 

Mai mult din obişnuinţă decât dintr-o necesitate, Austin 
împinse arma cu piciorul, astfel încât bărbatul căzut să n-o 
mai poată ajunge. Buzz încremenise din cauza şocului, dar 
acum se apropie şi îngenunche lângă cadavru. Austin îl 
întoarse, astfel încât să i se poată vedea faţa. Buzz îi 
cercetă trăsăturile preţ de o clipă, apoi, spre uşurarea lui 
Austin, rosti cu voce înceată: 

— Nu, cu siguranţă nu e tata. În primul rând, e prea înalt. 
Tata era bondoc, ca mine. Şi figura nu seamănă deloc. Cine 
e, pentru Dumnezeu? 

— Îşi spunea Martin, dar nu era numele lui adevărat. Nu 
ştiu cum îl chema. 

— Şi de ce încerca să te omoare... adică, să ne omoare 
pe amândoi? 

— Nu ştia nici el. Era ca una dintre bombele cu efect 
întârziat pe care le aruncau nemţii. Se declanşau atunci 
când încerca echipa de genişti să le dezamorseze. Apropo, 
credeam că era vorba s-aştepţi în maşină. 

— Am încercat, dar am simţit nevoia să ies şi să mă 
plimb. M-am dus în spatele casei, n-am văzut pe nimeni, 
aşa că am intrat să te caut în grajd. 

— Îmi pare bine c-ai făcut-o. Austin îşi ciuli urechea. Cred 
că aud ceva. Aruncă o ultimă privire către cadavru. Să te 
bucuri de pensie, Bucky, zise el, apoi se îndreptă spre uşă. 

Buzz îl urmă în curte în vreme ce o maşină albă cu negru, 
cu girofarul albastru de pe capotă în funcţiune, ţâşnea din 
pădure şi se oprea într-un nor de praf, cu frânele scrâşnind. 
Cuvântul „ŞERIF” era scris cu litere mari pe portieră. 
Coborâră doi bărbaţi în uniforme albastre. Unul - masiv şi 
tânăr, celălalt - uscăţiv, cu părul cărunt. Tânărul se apropie 
cu mâna pe tocul pistolului. Purta o, insignă de ajutor de 
şerif. 


256 


— Care din voi e Austin? întrebă el. 

— Eu, zise Kurt. 

Celălalt se aşteptase probabil la un răspuns evaziv, 
fiindcă păru să nu mai ştie ce trebuia să spună. 

Bărbatul mai vârstnic îşi împinse cu delicateţe ajutorul la 
o parte. 

— Sunt şeriful Hastings. L-aţi văzut cumva pe Bucky 
Martin? 

— E în grajd, spuse Austin. 

Ajutorul de şerif se grăbi într-acolo şi ieşi o clipă mai 
târziu, cu faţa albă ca varul. 

— lisuse, făcu el, bâjbâind după arma de la şold. Bătrânul 
Bucky e mort. Străpuns cu o furcă. Care din voi l-a ucis? 

Şeriful îi făcu semn să se calmeze şi sună echipa de 
omucideri a districtului. 

— Îmi poţi spune ce se petrece, domnule Austin? 

— Martin a încercat să ne ucidă cu puşca de lângă el. A 
trebuit să-l omor. M-am străduit să trag de timp sau să-l fac 
să se răzgândească, dar n-a dat rezultate. 

— Mulţumesc de explicaţie, dar eu vreau de fapt să aflu 
ce-i cu toată povestea asta, cu telefoanele pe care le-am 
primit de la Washington şi aşa mai departe. 

— De la Washington? 

— Ba bine că nu. Mai întâi m-au sunat de la biroul 
guvernatorului şi mi-au cerut să rămân pe fir, apoi mi-au 
făcut legătura cu un maniac, amiralul Sandecker. Mi-a spus 
că un oarecare Austin e în pericol şi că aş face bine să mă 
duc la ferma lui Martin până nu se comite o crimă. Când l- 
am întrebat ce-l îndeamnă să creadă c-o să fie ucis cineva, 
mi-a promis c-o să-mi facă încă un buric dacă nu termin cu 
întrebările tâmpite şi nu plec imediat. Şeriful rânji. Pare-se 
că omul avea dreptate. Se întoarse spre Buzz. Care e 
numele dumitale? 

— Buzz Martin. 

Şeriful clipi rapid de câteva ori, surprins. 

— Vreo legătură de rudenie cu decedatul? 

Austin şi Martin se uitară unul la altul, nefiind siguri cum 
ar fi trebuit să răspundă. 


257 


În cele din urmă, Austin clătină din cap. 
— Sper că ai timp, şerifule, spuse el, fiindcă e o poveste 
foarte, foarte lungă. 


258 


25 


Tobele băteau de o oră, fără nici o întrerupere. Sunetul 
era la început ritmat, venind de la o tobă însingurată, care 
reda tempoul vibrant al bătăilor inimii omeneşti. Pe urmă i 
se alăturau altele. Bufniturile înfundate, cavernoase, 
deveneau tot mai iuți, iar în fundal se desluşea o incantaţie 
monotonă. Francesca umbla încoace şi încolo prin sala 
tronului, ca un leu în cuşcă, cu mâinile încleştate la spate şi 
cu capul aplecat, cufundată în gânduri. Familia Trout stătea 
lângă tron, aşteptându-i cu răbdare cuvintele. Tessa se 
făcuse iarăşi nevăzută. 

Ceva stârni agitaţie la intrare. Peste câteva clipe, cele 
două slujitoare ale Francescăi dădură buzna în sală, căzură 
în genunchi la picioarele ei şi prinseră să se bâlbâie, 
tulburate. Francesca le linişti cu vocea ei blândă, le săltă cu 
delicateţe în picioare şi le îndepărtă de pe feţe părul 
ciufulit. Le ascultă vorbind pe rând, pe urmă îşi scoase două 
brățări făcute din materiale de pe avion şi le strecură pe 
încheieturile mâinilor celor două femei. Le sărută pe 
creştete şi le trimise să-şi vadă de treburile lor. 

— Evenimentele se derulează mai repede decât am 
anticipat, spuse Francesca apoi, întorcându-se spre cei doi 
Trout. Femeile spun că Alaric a convins tribul să se ridice 
împotriva noastră. 

Gamay se încruntă. 

— Credeam că nu vor intra în palatul tău. 

— Am spus întotdeauna că Alaric e inteligent. Le-a trimis 
pe servitoarele mele să-mi vorbească despre planurile sale, 
dorind în mod evident să creeze o presiune psihologică. 
Bătăile de tobă sunt opera lui. Arătă spre plafon. Pereţii 
palatului sunt din lut, dar acoperişul e din paie. Le vor da 
foc. El spune că adevărații zei se înalţă din cenuşă. Dacă 
ieşim ca să scăpăm de flăcări, vom dovedi că suntem nişte 
impostori, aşa cum susţine el şi ne vor ucide. 


259 


— Chiar i-ar face rău reginei lor? întrebă Gamay. 

— N-ar fi prima dată când regalitatea are parte de o 
fatală cădere în dizgrație. Aţi uitat de Mary, regina Scoției“ 
şi de Anne Boleyn“!? 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Gamay. Şi ce facem acum? 

— Evadăm. Sunteţi gata? 

— De vreme ce nu deţinem altceva decât hainele de pe 
noi, suntem gata oricând eşti tu gata, răspunse Paul. Dar 
cum trecem de mulţimea răsculată de afară? 

— Încă mai am în mânecă o serie de aşi de zeiţă albă. A, 
bun, s-a-ntors Tessa! 

Femeia indiană se materializase cu tot atât de puţin 
zgomot ca o umbră. Îi adresă Francescăi câteva cuvinte în 
limba băştinaşilor şi primi drept răspuns o înclinare 
aprobatoare a capului. Tessa luă una dintre făcliile care 
flancau tronul. 

— Doctore Paul, spuse Francesca, fii bun şi ajut-o pe 
Tessa. Paul se apropie şi o prinse pe Tessa de talie, săltând- 
o. Era uşoară ca un fulg. Ea înclină torţa, înţepenind-o în 
locul unde lutul întâlnea paiele. Torța nu trebuia să se 
mistuie decât câţiva centimetri înainte ca flăcările să atingă 
tavanul. Repetară procedura cu o altă torţă, pe peretele 
opus. 

— Incendierea nu se numără printre talentele mele, dar 
acest grosolan procedeu cu efect întârziat o să creeze o 
diversiune atunci când o să ne fie necesară, zise Francesca. 
Femeia cuprinse sala tronului cu privirea. La revedere, rosti 
ea cu tristeţe, fără a se adresa cuiva anume. Intr-un fel, o 
să-mi lipsească rolul de regină. 

Se întoarse spre Tessa şi discutară cu aprindere. Când 
terminară, pe chipul Tessei se aşternuse o expresie de 
mulţumire. Francesca oftă adânc. 

— Vedeţi ce se-ntâmplă? Supuşii mei s-au revoltat deja. l- 
am poruncit Tessei să rămână în sat, dar ea vrea să vină cu 


10 Maria Stuart (1542-1587), regină decapitată la Londra sub acuzaţia 
de conspirație şi trădare (n.red.). 

11 A doua soţie a lui Henric al VIII-lea al Angliei, acuzată de adulter şi 
de complot pentru a-l ucide pe rege şi executată în anul 1536 (n.red.). 


260 


noi. N-am timp de pierdut contrazicându-mă pe tema asta. 
Urmaţi-mă! 

Francesca deschise drumul, conducându-i printr-un 
coridor ce ducea către dormitorul ei. Cele două traiste 
tesute de pe pat explicau absenţa temporară a Tessei. 
Pregătise bagajele pentru evadare. Francesca luă caseta 
îndoită de aluminiu de pe cufărul de lemn. | se ataşaseo 
curea, pe care şi-o agăţă pe umăr. Îi întinse o traistă lui 
Paul şi pe cealaltă i-o dădu lui Gamay, spunând că înăuntru 
se găseau mâncare, alte rezerve şi „câteva lucruri 
esenţiale”. 

Gamay îşi plimbă privirea prin încăperea fără ferestre. 

— Şi încotro o apucăm de-aici? 

Sunetul tobelor se auzea înăbuşit, dar bătăile erau mai 
frenetice. 

— La duş, fireşte, răspunse Francesca. 

Aprinse o mică lampă din lut de la flacăra torţei, intră în 
cabina duşului şi săltă podeaua de lemn lustruit, dând la 
iveală o deschidere dreptunghiulară. 

— Aici e o scară. E foarte abruptă. Fiţi atenţi! 

O luă înainte, permițându-le celorlalţi să coboare la 
lumina lămpii. Erau înghesuiți laolaltă într-un spaţiu îngust, 
stând pe pietrişul de pe fundul canalului folosit pentru 
colectarea apei de la duş. Un tunel se pierdea în întuneric. 

— Imi cer scuze, doctore Paul. Nu mă aşteptam să fie 
folosit de cineva atât de înalt. Săpăm tunelul ăsta de ani de 
zile, scoțând pământul afară în cantităţi mici şi scăpând de 
el pe furiş. Duce către un canal acoperit, construit la 
cererea mea, cu ani în urmă, pentru viitoarele lucrări de 
canalizare. 

Străbătură galeria pe jumătate mergând şi pe jumătate 
de-a buşilea, Paul stând cât se putea de încovoiat ca să nu 
dea cu capul de plafon. Podeaua fusese netezită, la fel şi 
pereţii, iar tavanul era susţinut de grinzi plasate la intervale 
egale. Francesca stinse lampa din cauza fumului care se 
aduna în acel spaţiu etanş şi îşi continuam drumul pe 
întuneric. După vreo cincisprezece metri, tunelul o coti, 
pătrunzând într-un altul, ceva mai mare. 


261 


— Asta-i canalizarea, spuse Francesca, pe şoptite. Nu 
trebuie să facem nici un zgomot. Tunelul se găseşte la 
numai jumătate de metru sub pământ şi chulo au auzul 
foarte fin. 

Aprinse din nou lampa, folosindu-se de o brichetă 
primitivă, asemănătoare celei din traista fratelui vitreg al 
Tessei şi îşi continuară înaintarea. Mergeau încet, dar, după 
vreo cincisprezece minute, tunelul se sfârşi. Francesca îi 
făcu semn lui Paul să se strecoare alături de ea. Scoase din 
traistă un hârleţ mic şi scobi în peretele orb de pământ 
până când lama lovi ceva, cu o bufnitură înfundată. 

— Acum o să am din nou nevoie de forţa dumitale, 
doctore Paul. Împinge trapa asta. Nu cred că e cineva pe 
malul râului, dar fii prudent. 

Se trase înapoi, lăsându-i lui Paul mai mult loc să se 
desfăşoare. El îşi propti umărul în lemn, se încorda, apoi 
împinse, mărind treptat forţa apăsării, până când simţi 
trapa cedând. Împinse mai cu putere. Capacul circular se 
deschise cu câţiva centimetri. Paul trase cu ochiul prin 
crăpătură şi văzu apa. Indepărtă chepengul cu un ultim 
efort. 

Deschizătura era situată în partea laterală a unui val de 
pământ acoperit de iarbă. Se strecură prin gaură, apoi ajută 
femeile să se caţăre. leşirea din tunelul întunecat şi rece în 
bătaia soarelui fierbinte reprezenta un şoc puternic, iar 
evadaţii clipiră o vreme orbiţi, ca nişte cârtiţe. Paul puse 
chepengul la loc. În timp ce femeile acopereau 
deschiderea, el se târî pe burtă către creasta valului de 
pământ şi se uită dincolo de coamă. 

Palisada şi decoraţiunile ei fioroase se aflau la mică 
distanţă. Tunelul trecuse chiar pe sub ea. De dincolo de 
gard se înălța o dâră de fum negru, ca o coadă răsucită. Se 
auzea ceva care semăna cu zgomotul făcut de un stol de 
păsări sălbatice. În timp ce asculta, ţipetele de pasăre 
deveniră voci omeneşti. Se lăsă să alunece înapoi, la baza 
valului de pământ. 

— Se pare că pregătesc o friptură de regina coaptă-n 
spuză, anunţă el rânjind. Şi adăugă, întorcându-se spre 

262 


Francesca: Să nu-mi mai spui niciodată că n-ai talente de 
incendiator. 

Ea răspunse făcându-le semn s-o urmeze de-a lungul 
malului, înaintară ghemuiţi, ascunşi de valul de pământ şi, 
peste câteva minute, ajunseră lângă o duzină de pirogi 
aflate lângă apă. Traseră două deoparte. Trout se gândi să 
le scufunde pe celelalte, dar aveau cocile groase şi erau 
greu de găurit. 

— Are cineva un fierăstrău mecanic? întrebă el. Ar fi bună 
şi o secure. 

Francesca scotoci în traista ei şi scoase un vas acoperit. 
Folosindu-se de o piatră plată de pe mal, mânji celelalte 
pirogi cu conţinutul său gălbui, bătând spre negru. Aprinse 
substanţa. Lemnul începu să ardă mocnit în locurile unde îl 
unsese cu amestecul uleios. 

— Foc grecesc, spuse ea. E o combinaţie de răşini de la 
copacii din zonă. Arde degajând mai multă căldură decât 
napalmul. Dacă încerci să-l stingi cu apă, nu reuşeşti decât 
să-mprăştii focul. 

Soții Trout priviră uimiţi flăcările care începeau să mistuie 
pirogile. Ştiau că sabotajul avea să le fie de folos, însă, 
după ce aveau să zărească pirogile în care evadau, 
băştinaşii puteau să-i urmărească alergând pe poteca bine 
întreţinută de pe malul râului. 

Se grupară, un vâslaş mai puternic cu unul mai slab. 
Francesca şi Gamay se urcară într-o pirogă. Paul şi Tessa o 
luară pe cealaltă. Se împinseră în largul râului şi începură 
să vâslească pentru a-şi salva vieţile. După o oră, traseră la 
mal, să bea apă şi să se odihnească vreo cinci minute, apoi 
porniră iarăşi. Vâslele le făcură băşici în palme pe când 
înaintau contra curentului. Francesca umblă din nou în 
traista ei magică şi le dădu tuturor o unsoare care le potoli 
durerea. Îşi continuară călătoria, străduindu-se să pună cât 
mai mulţi kilometri între ei şi sat înainte de lăsarea 
întunericului. 

Noaptea sosi prea repede. Drumul pe râu deveni dificil, 
apoi imposibil. Pirogile ba se încâlceau în ierburile dese, ba 
ajungeau pe bancuri de nisip. Se simţiră curând istoviţi, 

263 


străduindu-se fără nici un folos. Aşa că renunţară şi vâsliră 
către mal, unde mâncară carne uscată la soare şi fructe, 
uscate şi ele. Încercară să doarmă, fără să izbutească însă, 
fiindcă pirogile nu erau bune de paturi şi se bucurară atunci 
când văzură lumina cenuşie a zorilor. 

Porniră din nou la drum, cu ochii înceţoşaţi şi cu 
încheieturile înţepenite. Răpăitul tobelor îi îmboldi şi îi făcu 
să-şi uite durerile. Bubuiturile de rău augur păreau să vină 
de pretutindeni şi umpleau pădurea de ecouri. 

Pirogile pătrunseră în perdeaua de ceaţă care se înălța 
deasupra apei. Paravanul de fum îi ascundea de ochii 
tribului chulo, dar erau nevoiţi să se deplaseze mai încet ca 
să evite obstacolele. Pe măsură ce se înălța, soarele 
evaporă ceața, transformând-o într-un abur translucid. Râul 
din faţa lor fiind acum din nou vizibil, vâsliră cu 
înverşunare, până când zgomotul tobelor începu să se 
estompeze, îşi continuară drumul vreme de încă o oră, 
neîndrăznind să se oprească. În scurt timp, începură să 
audă un alt sunet. 

Gamay ciuli urechea. 

— Ascultaţi, spuse ea. 

Din depărtare venea un vuiet grav, ca şi cum un tren ar fi 
accelerat prin pădure. 

Francesca, a cărei expresie serioasă rămăsese 
neschimbată din momentul în care plecaseră din sat, schiţă 
un zâmbet. 

— Mâna lui Dumnezeu ne face semn. 

Recăpătându-şi optimismul, uitară că erau obosiţi şi 
flămânzi şi că aveau fesele amorţite şi afundară iarăşi 
vâslele în apă. Vuietul deveni mai puternic, dar nu izbuti să 
acopere un alt sunet, un zbârnâit scurt, de parcă o pasăre 
de apă şi-ar fi luat zborul, urmat de o lovitură înfundată. _ 

Paul se uită în jos, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. În 
partea laterală a pirogii sale era înfiptă o săgeată de 
aproape un metru. Dacă ar fi nimerit cu câţiva centimetri 
mai sus, i-ar fi străpuns coastele. Îşi aruncă ochii spre țărm. 
Printre copaci fulgerau trupuri vopsite în albastru şi alb. 
Ţipătul jeluitor de război umplu aerul. 


264 


— Suntem atacați! strigă el, deşi avertismentul nu era 
necesar. 

Îmboldite de săgețile care cădeau în ploaie în apa din 
jurul lor, Gamay şi Francesca se aplecaseră cu nădejde 
peste vâsle. Pirogile se năpustiră înainte, ieşind din bătaia 
săgeţilor. 

Urmăritorii lor îi ajunseseră însă repede din urmă, 
înaintând fără să întâmpine vreun obstacol pe poteca de pe 
mal. La un moment dat, cărarea se îndepărta de apă, 
apucând-o prin pădure. Băştinaşii se văzură nevoiţi să-şi 
croiască drum prin tufişurile dese ca să poată ţinti 
nestingheriţi în direcţia fugarilor. Încercară de mai multe 
ori. Pirogile ieşeau însă de fiecare dată din bătaia arcurilor. 
Până şi armele performante pe care şi le făuriseră ajutaţi 
de Francesca aveau limitele lor. 

Era evident că jocul de-a şoarecele şi pisica avea să se 
întoarcă în scurt timp în favoarea vânătorilor. Fugarii erau 
rupti de oboseală. Pierduseră ritmul şi nu mai vâsleau 
uniform. Când se părea că nu mai erau în stare să 
înainteze, ieşiră din râu, pătrunzând în lac. Se opriră o clipă 
să cerceteze împrejurimile şi să-şi stabilească planul. Aveau 
să traverseze întinderea deschisă cât mai repede cu 
putinţă, îndreptându-se către locul din care pornea braţul 
principal al râului. Pădurea impenetrabilă de pe maluri avea 
să-i ferească apoi de săgețile indienilor chulo. 

Îmbărbătaţi de planul simplu, vâsliră cu o vigoare 
reînnoită, menţinându-se la jumătatea distanţei dintre țărm 
şi căderea de apă. Tunetul miilor de tone de lichid prăvălit 
din cele cinci cascade era inimaginabil. Vâslaşii abia dacă 
se puteau zări unul pe altul în burniţa fină azvârlită în sus 
de la baza acestora. Paul se jură să-i spună lui Gamay că se 
răzgândise în privinţa construirii unui hotel în acel loc. 
leşiră din norul de stropi, în largul lacului. Patru perechi de 
ochi cercetară pădurea deasă, căutând gura râului. 

Gamay, care era în piroga din faţă, arătă cu vâsla către 
țărm. 

— O văd acolo, unde se întrerupe linia copacilor. Oh, la 
naiba... 


265 


Zăriră cu toţii ce anume o tulbura pe Gamay: licăriri de 
albastru şi alb venind din trei pirogi care se apropiau 
dinspre râu. 

—E un grup plecat la vânătoare, spuse Francesca, 
mijindu-şi ochi din pricina luminii soarelui. Au lipsit din sat 
şi habar n-au că suntem fugari. Din câte ştiu ei, încă le sunt 
regină. Incerc să-i păcălesc ca să putem trece. Să ne 
îndreptăm spre ei. 

Gamay şi Paul îşi lăsară îndoielile deoparte şi cârmiră 
pirogile către nou-veniţi. Bărbaţii care se apropiau nu 
dădură nici un semn de ostilitate, iar doi dintre ei chiar le 
făcură cu mâna. De pe mal se auziră ţipete. Alaric şi 
oamenii lui dăduseră buzna din pădure. Strigau şi 
gesticulau către grupul de vânători. Pirogile ezitară, apoi, 
când ţipetele se înteţiră, se îndreptară către țărm. Abia ce îl 
atinseseră, că vânătorii se şi văzură daţi jos, urmăritorii 
luându-le locul. 

Prada lor profitase de avantajul oferit de scurta 
întrerupere, vâslind nebuneşte către gura râului, dar 
indienii se grăbiră să le ţină calea. 

— Nu putem ajunge la râu! strigă Gamay. Ne taie 
drumul! 

— Poate reuşim să scăpăm de ei în burniţă, răspunse 
Paul. Gamay roti piroga cu prova către cascade. Paul şi 
Tessa erau exact în urma ei. Pe măsură ce înaintau spre 
căderile de apă, suprafaţa lacului devenea tot mai agitată. 
Indienii îi urmăreau cu încăpățânare. Beneficiind de forţa şi 
de îndemânarea lor, micşorau rapid distanţa. Cascadele se 
profilau tot mai aproape şi burniţa îi învălui pe fugari, dar 
era clar că aveau să fie făcuţi bucăţi dacă ajungeau la o 
distanţă prea mică de torentele de apă prăvălită. Paul 
strigă, acoperind vuietul. 

— Francesca, avem nevoie de ajutor din traista ta 
magică! 

Ea clătină din cap, în semn de neputinţă. 

Tessa răspunse însă rugăminţii lui frenetice. 

— Am eu ceva, spuse ea. 

li întinse desaga pe care o ţinuse între genunchi. Paul îşi 


266 


strecură mâna înăuntru şi degetele sale descoperiră 
contururile unui obiect dur. Scoase afară un pistol de nouă 
milimetri. 

— De unde-a mai apărut şi ăsta? zise el, uluit. 

— A fost al lui Dieter. 

Paul se uită în urmă, către pirogile care veneau înspre ei, 
apoi către cascade. Nu prea avea de ales. Deşi Francesca 
dorea ca foştii ei supuşi să nu fie răniţi, se aflau între ciocan 
şi nicovală. Săgeţile zburau către ei. 

Işi afundă din nou mâna în desagă, căutând muniţie de 
rezervă. De data asta scoase un telefon cuplat la satelitul 
GlobalStar. Probabil că Dieter îl folosise ca să ţină legătura 
cu clienţii. Il privi o clipă cu ochii holbaţi, apoi înţelese 
importanţa descoperirii sale. Slobozi un strigăt de bucurie. 

Gamay se apropiase cu piroga ei şi văzu telefonul. 

— Chestia asta merge? 

Paul apăsă de butonul de pornire şi telefonul intră în 
funcţiune. 

— Să fiu al naibii! l-I întinse lui Gamay. Fă o încercare. Eu 
o să văd dacă-i pot speria pe tipii ăştia, ca să-i pun pe fugă. 

Ea tastă un număr. Peste câteva secunde îi răspunse o 
voce profundă, familiară. 

— Kurt! ţipă Gamay în telefon. Sunt eu! 

— Gamay? Ne-am făcut griji pentru voi. Tu şi Paul sunteţi 
bine? Ea aruncă o privire spre pirogile care se apropiau şi 
înghiţi nodul ce i se pusese în gât. 

— Suntem într-o încurcătură dată naibii şi asta-i puţin 
spus! Era nevoită să strige, pentru a acoperi vuietul 
cascadelor. Nu pot să vorbesc. Te sun de pe un telefon 
GlobalStar. Ne poţi localiza? 

Se auzi un pocnet. 

Paul trăsese un glonţ către prova pirogii lui Alaric, dar nu 
reuşise să-l facă să încetinească. 

— Asta a fost o armă? 

— Da, a tras Paul. 

— Mi-e greu să te aud cu zgomotul ăla de fond. Nu- 
nchide! Secundele se scurseră părând tot atâţia ani. Gamay 
nu-şi făcea iluzii în privinţa telefonului. Chiar şi după 

267 


stabilirea poziţiei, puteau trece zile întregi până să le vină 
cineva în ajutor. Dar Austin avea să ştie măcar ce li se 
întâmplase. Vocea lui reveni, calmă şi liniştitoare: 

— V-am localizat. 

— Bun. Trebuie să-nchid! răspunse ea, aplecându-se 
exact în clipa când o săgeată îi zbârnâi pe lângă ureche, 
precum o albină furioasă. 

Cum Gamay şi Paul fuseseră ocupați cu altele, pirogile 
rămăseseră în voia valurilor, întorcându-se în lateral. Îşi 
afundară vâslele în apă şi le îndreptară cu prova spre 
cascade. Amândouă pirogile se legănară periculos, dar 
ajunseră suficient de aproape de căderile de apă, astfel 
încât roiul de stropi le putea ascunde. 

Indienii ezitară, apoi, simțind că sfârşitul era aproape, îşi 
înălţară straniul strigăt de luptă. Arcaşii îngenuncheară la 
provă. Puteau păstra distanţa, trimiţându-şi săgețile către 
ţintele neajutorate. 

Paul îşi pierduse răbdarea. Ridică arma şi ochi cu grijă, 
alegându-şi-l drept ţintă pe Alaric. Dacă le omora 
căpetenia, era posibil să-i pună pe ceilalţi pe fugă. 
Francesca scoase un țipăt. El se gândi că încerca să-l facă 
să rateze lovitura, dar regina albă arăta către vârful 
cascadelor. 

Ceva aducând la înfăţişare cu o insectă enormă trecu în 
zbor pe deasupra crestei de pe care se prăvăleau apele, 
coborând apoi cu repeziciune, printre curcubeie şi prin roiul 
de stropi, până când ajunse la treizeci de metri de 
suprafaţa lacului. Elicopterul rămase suspendat o clipă, 
apoi se repezi mai jos şi se abătu huruind deasupra 
pirogilor de luptă. Arcaşii zvârliră arcurile, înşfăcară vâslele 
şi o porniră nebuneşte către țărm. 

Paul lăsă arma şi îi zâmbi larg lui Gamay. Vâsliră din nou 
către zona mai liniştită a lacului. Elicopterul se roti pe 
deasupra apei, apoi se întoarse şi zbură la punct fix 
deasupra pirogilor. Prin cadrul uneia dintre uşile laterale se 
aplecă o figură surâzătoare, cu mustață argintie stufoasă şi 
cu ochi afundaţi în orbite. Doctorul Ramirez. 

Sună telefonul. Era Austin. 


268 


— Gamay, tu şi Paul sunteţi teferi? 

— Suntem în perfectă stare, răspunse ea, râzând 
uşurată. Îţi mulţumim că ne-ai trimis taxiul. Dar trebuie să 
ne explici cum de ai reuşit. E un adevărat număr de magie, 
chiar şi pentru marele Kurt Austin. 

— Vorbim mai târziu despre asta. Ne vedem mâine. Am 
nevoie de voi aici. Fiţi gata să treceţi la treabă. 

Din elicopter fusese coborâtă o scară. 

Ramirez îi făcu semn Francescăi să urce prima. Ea ezită, 
apoi se prinse de ultima treaptă şi, aşa cum se cuvine să 
facă o zeiţă albă, începu să urce spre cerul din care 
coborâse cu zece ani în urmă. 


269 


26 


Sandy Wheeler tocmai se urca în automobilul ei Honda 
Civic când un bărbat cu înfăţişare stranie se apropie şi o 
întrebă, într-o engleză cu accent străin, cum putea ajunge 
la Departamentul de Reclame de la Los Angeles Times. Ea 
îşi trase instinctiv geanta mai aproape de trup şi se uită în 
jur. Se simţi uşurată văzând că în parcarea ziarului se mai 
găseau şi alţi oameni. Crescuse în L.A. Şi era obişnuită cu 
tot felul de ciudaţi. Dar în ultima vreme avea nervii în 
piuneze, de când se ocupa de povestea asta demenţială, cu 
apa şi nici măcar pistolul de calibrul 22, o armă frumoasă, 
cu un pat bătut cu perle, n-o făcea să se simtă pe deplin 
liniştită. Străinul arăta de parcă ar fi putut să-i mestece 
țeava pistolului cu dinţii lui de metal. 

Wheeler avea acea abilitate a reporterului de a considera 
oamenii dintr-o privire, iar acum vedea în faţa ochilor un tip 
care părea potrivit să joace rolul băiatului rău în cadrul unui 
meci de wrestling. Era de înălţimea ei, dar ar fi putut fi mai 
înalt dacă ar fi avut şi gât. Treningul verde-închis era cu 
vreo două numere prea mic pentru trupul pătrăţos, 
puternic, care părea asamblat din piese de frigider. Faţa 
rotundă, rânjitoare, încadrată de părul de un blond murdar, 
tuns în stil prusac, o ducea cu gândul la unul dintre monştrii 
dintr-o carte de copii cu ilustraţii de Maurice Sendak. Doar 
că era mai urât. Insă ochii o dădură gata. Aveau irisurile 
atât de negre, încât pupila era practic invizibilă. 

După ce îi răspunse în grabă, Sandy se urcă în maşină şi 
încuie imediat portierele. Nu-i păsa cât de neprietenos 
părea gestul. In timp ce ieşea cu spatele din spaţiul de 
parcare, văzu că bărbatul nu se grăbea să se îndrepte spre 
departamentul de reclame. Stătea acolo, fixând-o cu ochi 
duri ca marmura. Sandy era o femeie trecută de treizeci de 
ani, avea părul lung, castaniu şi un trup atletic, mulţumită 
joggingului şi exerciţiilor de întreţinere. Faţa arămie, rigidă 


270 


şi colţuroasă, dar nu lipsită de atracţie, era dominată de 
ochii mari, azurii. Era suficient de frumoasă pentru a atrage 
din când în când atenţia câte unui personaj ciudat, care 
părea să fi căzut din palmierii din jurul oraşului. Avea acea 
isteţime care te ajută să supravieţuieşti într-un oraş mare, 
iar peste emoţiile ei se aşternuse un strat de calozitate în 
vremea în care deținuse postul de reporter însărcinat cu 
ştiri legate de activitatea poliţiei, înainte de a fi inclusă în 
echipa de investigaţii. Nu se speria cu una, cu două, dar 
individul acela straniu îi dăduse fiori. Era ceva care trecea 
dincolo de înfăţişare. Ceva sepulcral. 

Se uită în oglinda retrovizoare şi observă cu surprindere 
că bărbatul nu mai era acolo. „Din senin a apărut, din senin 
a dispărut”, se gândi ea. Se mustră fiindcă îi îngăduise să 
se strecoare nebăgat în seamă până în preajma ei. 
Crescând în Los Angeles, se deprinsese de la o vârstă 
fragedă să fie în permanenţă conştientă de tot ce se 
petrecea în jur. O preocupa însă afurisita asta de poveste 
cu apa, iar vigilenţa sa avusese de suferit. Cohen promisese 
că nu mai era nevoie decât de două zile înainte de a lansa 
articolele. Interval care ei i se părea mult prea lung. Se 
săturase să tot care discurile cu fişiere acasă. Cohen era 
de-a dreptul paranoic în privinţa lăsării lor în clădire. 
Ştergea în fiecare seară fişierele din computer, după ce 
făcea copii pe discuri. lar dimineaţa le reîncărca. 

Insă nu-l condamna pentru faptul că se arăta paranoic. 
Toată povestea avea ceva aparte. In echipă umblau vorbe 
cum că avea să le aducă Premiul Pulitzer. Cohen coordona 
munca a trei reporteri. Sandy se ocupa de Mulholland 
Group şi de misterioasa lui preşedintă, Brynhild Sigurd. 
Ceilalţi doi reporteri se concentrau asupra achiziţiilor 
domestice şi, respectiv, asupra conexiunilor internaţionale. 
Aveau acces la serviciile unui contabil şi la cele ale unui 
avocat. Secretul era mai bine păzit decât în cazul 
Proiectului  Manhattan?. Editorul ştia de existența 


12 Proiectul de dezvoltare a primei bombe atomice, în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial (n.red.). 
271 


subiectului, dar nu-i cunoştea anvergura. Oftă. Povestea 
avea să se încheie în câteva zile, iar ea urma să-şi ia 
vacanţa aia lungă, în Maui. 

Ţâşni din garaj şi se îndreptă spre apartamentul ei din 
Culver City. Opri într-o zonă cu magazine şi cumpără o 
sticlă de vin California Zinfandel. Cohen urma s-o viziteze 
mai târziu, ca să discute despre acoperirea problemelor 
nerezolvate, iar ea promisese că avea să pregătească la 
repezeală o oală de paste. Când plătea la casă, văzu pe 
cineva care stătea în faţa vitrinei de la intrare, uitându-se în 
magazin. Era ciudatul ăla afurisit, cu dinţi de metal şi 
zâmbea. Nu era o coincidenţă. Probabil că nemernicul o 
urmărise, îi aruncă o privire aspră atunci când ieşi din 
magazin, apoi o porni hotărâtă spre maşina ei. Mai întâi îşi 
scoase pistolul din geantă şi şi-l strecură la betelie. Apoi îl 
sună pe Cohen de pe celular. Acesta îi ceruse să-i raporteze 
tot ce era neobişnuit. Nu-l găsi, dar îi lăsă un mesaj vocal, 
anunţându-l că se îndrepta spre casă şi că avea impresia că 
era urmărită. 

Porni maşina, ieşi încet din zona comercială, apoi ambala 
motorul şi traversă rapid o intersecţie exact în clipa când 
semaforul devenea roşu. Toate maşinile din spatele ei 
opriră. Işi cunoştea bine cartierul şi trecu prin parcările a 
două moteluri şi pe o stradă laterală, mergând spre casă pe 
un traseu circular. Cât timp se aflase la volan, inima îi 
bătuse cu putere, dar pulsul îi reveni la normal atunci când 
opri în dreptul refugiului reprezentat de complexul de 
apartamente. Tastă codul de la intrare, pătrunse într-un 
bloc cu cinci niveluri şi luă liftul până la al patrulea. leşi din 
ascensor şi aproape că scăpă din braţe punga cu 
cumpărături din pricina surprizei. Ciudatul se găsea în 
celălalt capăt al holului. Stătea acolo, holbându-se la ea cu 
zâmbetul lui dement. Asta o făcu să se decidă. Lăsă punga 
jos, scoase pistolul de la betelie şi îl îndreptă spre el. 

— Dacă te-apropii, îţi fac bucăţi mădularul ce ţi-e mai 
scump pe lume, spuse ea. 

Bărbatul nu se clinti. Dacă se petrecuse vreo schimbare, 
atunci zâmbetul i se lăţise. 


272 


Sandy se întrebă cum de ajunsese acolo înaintea ei. 
Bineînțeles. Probabil că-i ştia adresa. In timp ce ea făcea 
zigzaguri ca să-şi piardă urma, ciudatul mersese pur şi 
simplu direct către apartamentul ei. Ceea ce însă nu 
explica modul în care intrase în clădire. Administratorul 
urma să se aleagă cu un frecuş bun pe tema lipsei 
securităţii. Poate că avea să scrie şi un articol. 

Ţinând în continuare pistolul ridicat, Sandy bâjbâi în 
geantă după chei, descuie uşa şi se grăbi s-o tragă în urma 
ei. În sfârşit, în siguranţă. Lăsă pistolul pe o măsuţă, puse 
zăvorul şi lanţul, apoi se uită pe vizor. Ciudatul stătea chiar 
în faţa uşii, faţa distorsionată de lentile arătând încă şi mai 
grotesc. Ţinea în mână punga ei cu cumpărături, de parcă 
ar fi fost un comisionar. Ce neobrăzare! Femeia înjură cu 
sete. De data asta n-avea să mai piardă vremea sunându-l 
pe Cohen. Avea să sune direct la poliţie, să anunţe că era 
urmărită. 

Avu dintr-odată strania senzaţie că nu era singură. 

Se întoarse cu spatele la uşă şi privi lung, înlemnită de 
spaimă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

Bărbatul cu dinţi de metal stătea în faţa ei. /mposibi/. El 
era afară, pe hol. Pe urmă înţelese, într-o străfulgerare. 

Gemeni. 

Revelația veni prea târziu. În timp ce ea dădea înapoi, 
lipindu-se de uşă, bărbatul se apropie fără grabă, cu ochii 
scânteindu-i ca două perle negre. 


După cum îi suna vocea la telefon, Cohen părea să-şi fi 
ieşit din minţi. 

— Joe, pentru numele lui Dumnezeu, încerc să te prind 
de-o oră! 

— İmi pare rău, am fost plecat, se scuză Zavala. Ce s-a- 
ntâmplat? 

— Sandy a dispărut. Nemernicii au pus mâna pe ea. 

— Calmează-te pentru un minut, zise Zavala, cu voce 
egală. Spune-mi cine e Sandy şi cine sunt nemernicii 
despre care vorbeşti. la-o cu începutul. 

— OK, OK, răspunse Cohen. 


273 


Urmă o pauză în care încercă să-şi vină în fire şi, când 
vorbi din nou, părea să-şi fi regăsit obişnuitul calm, deşi 
încordarea vocii îi trăda panica ascunsă, gata să reiasă la 
lumină din clipă în clipă. 

— M-am întors la ziar. Am avut, dintr-odată, o presimţire 
rea. Toate materialele noastre adunate ca sursă a 
articolelor lipseau. Le ţineam într-un seif încuiat. Acum e 
gol. 

— Cine avea acces? 

— Numai membrii echipei. Oameni demni de încredere. 
Nimeni nu-i poate convinge să deschidă seiful, decât 
punându-le un pistol la tâmplă. Oh, Doamne, adăugă, 
dându-şi seama de implicaţiile vorbelor sale. 

Zavala simţi că era pe cale să-l piardă. 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat pe urmă, îi ceru el. Cohen 
respiră adânc şi continuă. 

— OK. Îmi cer scuze. Pe urmă am verificat computerul. 
Nimic. Ai nevoie de o parolă ca să intri în computer. Toţi cei 
din echipă o ştiau. Copiam totul la sfârşitul fiecărei zile de 
lucru. Făceam cu schimbul. Sandy Wheeler, unul dintre 
reporteri, a luat azi discurile acasă. Am primit un mesaj în 
care-mi spunea c-o urmăreşte un tip. Era într-o parcare din 
apropierea complexului unde stă. Trebuia să cinăm în seara 
asta împreună, să trecem în revistă materialul pentru 
primul episod al reportajului. Am sunat-o după ce i-am 
ascultat mesajul. Nu era nimeni acasă. M-am dus acolo. 
Sandy îmi dăduse o cheie. Punga cu cumpărături era pe 
masă. Cu sticla de vin încă înăuntru. Ea pune întotdeauna 
vinul pe etajeră. E maniacă în privinţa asta. 

— Nu lăsase nici un mesaj? 

— Nimic. Am plecat dracului de-acolo cât de repede am 
putut. Prin mintea lui Zavala trecu un gând. 

— Dar ceilalţi reporteri din echipa ta? 

— Am încercat să-i sun. Nici unul nu răspunde. Ce să fac? 

Cohen îşi salvase probabil viaţa ducându-se la Sandy şi 
plecând din apartamentul ei în grabă. Răpitorii echipei de 
investigaţii fuseseră deja acolo, dar s-ar fi putut întoarce. 

— De unde suni? Aud muzică în fundal. 


274 


— Sunt într-un bar pentru homosexuali din apropierea 
blocului lui Sandy. În spaima lui, Cohen izbucni într-un râs 
nervos. M-am ascuns aici, am avut impresia că mă 
urmăreşte cineva şi am vrut să fiu într-un loc public. 

— Te-a urmărit cineva înăuntru? 

— Nu cred. Aici sunt mai ales motociclişti. Ar fi ieşit prea 
tare în evidenţă. 

— Poţi să mă suni din nou peste cinci minute? întrebă 
Joe. 

— Da, dar grăbeşte-te! Un travestit înalt mă studiază din 
cap până-n picioare. 

Zavala căută numărul de telefon dat de Gomez. Agentul 
FBI îi răspunse la a treia încercare. Zavala sări peste 
obişnuitele formule de salut. 

— Sunt în L.A., zise el. Am pe cineva care trebuie să se 
retragă din circulaţie. Mă poţi ajuta? Fără întrebări acum, 
dar îţi promit că te pun le curent imediat ce mi se iveşte 
ocazia. 

— Se-ntâmplă cumva să aibă legătură cu povestea în 
care-ai fost implicat aici? 

— Da şi chiar mai mult decât atât. Îmi cer scuze fiindcă 
sunt atât de misterios. Mă poţi ajuta? 

Un moment de tăcere. Pe urmă vocea lui Gomez reveni, 
pe un ton hotărât. 

— Avem o casă conspirativă în Inglewood. Acolo există 
un îngrijitor. Îl sun şi-i transmit să aştepte un colet. 

Îi spuse lui Zavala cum putea ajunge la casa respectivă. 

— Mulţumesc! Vorbim mai târziu, spuse Joe. 

— Sper, răspunse Gomez. 

Telefonul sună imediat ce îl lăsă din mână. Recită adresa 
primită de la Gomez şi îi spuse lui Cohen să ia un taxi până 
acolo. 

— Abandonează-ţi maşina, îl avertiză el. Ar putea avea 
un emiţător. 

— Bineînțeles! Aşa ceva nu mi-a trecut niciodată prin 
cap. O, Doamne, ştiam că dădusem de ceva mare de tot. 
Sărmana Sandy... bieţii ziarişti... Mă simt responsabil pentru 
ceea ce li s-a întâmplata. 


275 


— N-ai fi putut face nimic, Randy! N-ai ştiut că situaţia te 
depăşea. 

— Ce naiba se petrece? 

— Mi-ai spus-o când am discutat prima oară, zise Zavala. 
E vorba despre aurul albastru. 


276 


27 


Mingea neagră de cauciuc nu era decât un meteorit 
neclar, dar Sandecker anticipase lovitura şi racheta lui 
uşoară, de lemn, ţâşni ca o limbă de şarpe. Reverul său 
rapid imprimă mingii o mişcare accelerată şi o trimise în 
peretele din dreapta, pe care îl izbi cu un pocnet ascuţit. 
LeGrand fandă, dar apreciase greşit traiectoria rapidă a 
mingii şi racheta lui lovi cu stângăcie în gol. 

— Cred că asta încheie jocul, spuse Sandecker, prinzând 
cu dexteritate în căuşul mâinii mingea ricoşată. 

Amiralul era un fanatic al fitnessului şi al nutriţiei ca la 
carte, iar programul său strict de jogging şi de ridicare a 
greutăților îi oferea un avantaj asupra unor bărbaţi mai 
tineri şi mai masivi, indiferent de competiţie. Stătea cu 
picioarele larg depărtate, racheta  odihnindu-i-se în 
scobitura braţului. Pe frunte nu i se zărea nici un strop de 
transpiraţie. lar în părul roşcat ce-i împodobea capul sau în 
barba de un roşu incandescent, tunsă în stil Van Dyke, nu 
exista nici un fir care să se fi clintit din locul său. 

Spre deosebire de el, LeGrand era scăldat în sudoare. În 
timp ce îşi scotea ochelarii de protecţie şi îşi ştergea faţa cu 
prosopul, îşi aduse aminte de ce încetase să mai joace în 
compania lui Sandecker. Acesta nu depăşea un metru 
şaizeci, astfel că directorul CIA avea asupra lui avantajul 
înălţimii şi al mușchilor, dar, după cum învățase ori de câte 
ori păşiseră împreună pe teren, squash era un joc al 
strategiei, nu al puterii. În împrejurări normale, ar fi amânat 
partida propusă telefonic de amiral în ziua următoare 
incidentului din nordul statului New York. 

— Am rezervat un teren la club, spusese Sandecker, cu 


277 


voioşie. Nu ţi-ar plăcea să batem puţin mica minge neagră? 

In ciuda tonului prietenos, LeGrand nu se îndoise că 
primise un ordin. Îşi anulase toate întâlnirile din dimineaţa 
aceea şi trecuse pe la complexul Watergate pentru a-şi lua 
echipamentul. Sandecker îl aştepta la clubul de squash. 
Purta un trening făcut la comandă, de culoarea albastră a 
mării, cu vipuşti aurii. Dar, până şi în costumul acela 
neceremonios, nu era greu să ţi-l imaginezi măsurând cu 
pasul puntea unui vas de război într-o vreme de mult apusă 
şi poruncind pe un ton răstit să fie reorientate velele sau să 
fie abordată o corabie de pirați. Conducea NUMA în acelaşi 
stil, cu un ochi asupra schimbărilor vântului şi cu altul 
asupra adversarilor. Ca orice bun comandant, era extrem 
de interesat de binele echipajului. 

Atunci când aflase că Austin fusese pus în pericol de un 
plan alambicat de spionaj, explodase cu o forţă care putea 
face de ruşine erupțiile vulcanului Krakatoa. Amestecul CIA 
în respectiva poveste îi sporise violenţa reacției. Ţinea la 
LeGrand, dar, în viziunea sa intransigentă, Agenţia era 
tratată cu prea mult indulgență şi primea mai multe fonduri 
de cât ar fi fost necesar. 

In vreme ce îşi savura şansa de a-l pune pe directorul CIA 
pe jar, vedea într-o asemenea ocazie mai mult decât un 
prilej de a scăpa de plictiseală. Sandecker nu se situa 
deasupra şicanării politice. De fapt, se număra printre 
adepţii ei. Unul dintre talentele sale cele mai valoroase era 
acela de a-şi depăşi furia şi de a o folosi pentru a-şi 
deschide drumul. Ţintele mâniei sale nu aveau habar că, în 
spatele dezlănţuirii clocotitoare, el era adesea senin, sau 
chiar binedispus. Această abilitate îi fusese de mare folos. 
Preşedinţii ambelor partide îi respectau părerea. Senatorii 
şi congresmenii se dădeau peste cap ca să-i intre în graţii. 
Membrii guvernului îşi instruiau subordonații, cerând să fie 
puşi în legătură cu el ori de câte ori telefona, fără nici un fel 
de întrebări. 

Simţindu-se potopit de vinovăţie pentru incidentul din 
New York, LeGrand acceptase cu promptitudine invitaţia 
amiralului la o partidă şi se bucurase fiindcă i se ivea ocazia 


278 


de a-şi răscumpăra greşeala, chiar dacă asta însemna să fie 
umilit pa terenul de squash. Spre surprinderea sa, 
Sandecker îl întâmpinase cu un zâmbet şi nu pomenise 
nimic despre incident în timpul jocului. Se oferise chiar şi să 
plătească prima rundă de sucuri servite la bar. 

— Îţi mulţumesc c-ai răspuns invitaţiei mele, într-un timp 
atât de scurt, spuse amiralul, cu faimosul său zâmbet de 
aligator. 

LeGrand sorbi din sucul de papaya şi clătină din cap. 

— Poate că într-o bună zi o să te-nving. 

— Mai întâi trebuie să te ocupi puţin de reverul tău, 
sugeră Sandecker. Apropo, câtă vreme îţi mai pleci urechea 
spre mine, ţin să-ţi mulţumesc fiindcă m-ai avertizat în 
privinţa eventualei tragedii legate de Austin. 

Poate că n-avea să fie chiar atât de rău cum se 
aşteptase, îşi spuse LeGrand. 

Celălalt îşi păstră zâmbetul deconcertant. 

— Păcat că n-ai găsit pe cineva care să reacționeze cu 
mai multă promptitudine, spuse el. Ţi-ai fi putut salva 
fundaşul. 

Puse un accent apăsat pe primele patru litere ale 
ultimului cuvânt. LeGrand gemu în sinea sa. Era evident că 
Sandecker avea de gând să-l bată la cap cu insistența unui 
căţeluş jucându-se cu un os. 

— |lmi pare rău pentru episodul ăla regretabil, zise el, 
prefăcându-se a nu fi auzit jocul de cuvinte. Privind în 
ansamblu, ăăă, problema n-a fost vizibilă de la bun început. 
A fost o situaţie foarte complexă. 

— Aşa am auzit, răspunse Sandecker, pe un ton glumet. 
la să-ţi spun ce-o să fac, Erwin. O să uit, pentru moment, că 
un plan demenţial clocit de OSS şi preluat de CIA a luat-o 
razna, fiind cât pe ce să-i ucidă pe şeful Echipei de Misiuni 
Speciale a NUMA şi pe un martor nevinovat şi punându-l în 
pericol pe preşedintele Camerei Reprezentanţilor. 

— Eşti foarte îngăduitor, James, zise LeGrand. 

Sandecker dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Nici un detaliu al acestei mici farse de şcoleri-spioni nu 
va răsufla dincolo de zidurile NUMA. 


279 


— Agenţia îţi e recunoscătoare pentru discreţie, zise 
LeGrand. Sandecker înălţă dintr-o sprânceană roşcată. 

_ — Nu eşti pe de-a-ntregul scăpat, spuse el ştrengăreşte. 
In schimb, vreau o istorisire completă a acestei afaceri 
sordide. 

LeGrand ştiuse că avea să existe un quid pro quo. Aşa se 
întâmpla întotdeauna cu Sandecker. Se hotărâse deja să 
joace cu cărţile pe faţă. 

— Ai cu siguranţă dreptul să ceri o explicaţie, încuviinţă 
el. 

— Aşa cred, zise Sandecker, pe un ton agreabil. 

— N-a fost uşor să pun totul cap la cap, mai ales într-un 
timp atât de scurt, dar o să-mi dau toată silinţa să-ţi explic 
ce s-a-ntâmplat. 

— Sau, din fericire în cazul ăsta, spuse amiralul, ceea ce 
nu s-a-ntâmplat. 

LeGrand zâmbi stins. 

— Povestea începe la sfârşitul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Germania odată înfrântă, Coaliția Aliată s-a 
destrămat. Churchill a venit cu discursul lui despre Cortina 
de Fier şi s-a instalat decorul Războiului Rece. Statele Unite 
continuau să fie o ţară plină de sine, pentru că nimeni 
altcineva nu mai avea bomba. Mulţumirea s-a risipit când 
sovieticii şi-au detonat propriul dispozitiv nuclear şi a 
început cursa înarmărilor. Noi am câştigat ceva teren cu 
bomba cu hidrogen. Dar ruşii ne suflau în ceafă şi egalarea 
scorului nu era decât o chestiune de timp. După cum ştii, 
bomba cu hidrogen utilizează un alt proces pentru a genera 
explozia. 

— Bomba termonucleară foloseşte mai degrabă fuziunea 
decât fisiunea, spuse Sandecker, care era un bun 
cunoscător al fizicii atomice, fiindcă făcuse parte din 
echipajul unor submarine cu propulsie nucleară. Atomii se 
combină în loc să se dezintegreze. 

LeGrand dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Atomul de hidrogen fuzionează cu atomul de heliu. 
Energia soarelui şi a celorlalte stele e generată ca urmare a 
aceluiaşi proces. Odată ce s-a aflat că principalul laborator 


280 


sovietic de fuziune se afla în Siberia, în guvernul nostru a 
început să se vorbească despre sabotaj. După înfrângerea 
Axei, aroganţa era încă în floare şi unii vorbeau cu nostalgie 
despre raidul de comando din uzina de apă grea din 
Norvegia. O misiune care ţi-e, bineînţeles, cunoscută. 

— Vorbeşti despre uzina care producea un izotop necesar 
pentru construcția bombei atomice germane, zise 
Sandecker. 

— Corect. Raidul a încetinit strădaniile nemților. 

— Un raid similar în Siberia ar fi fost o misiune cel puțin 
ambițioasă. 

— De fapt ar fi fost imposibilă, zise LeGrand. Lansarea 
raidului din Norvegia a fost incredibil de dificilă, în ciuda 
accesibilităţii şi a sprijinului puternic acordat de partizani. 
Totodată, exista şi un alt argument. 

— In momentul raidului din Norvegia, sublime Sandecker, 
care era înclinat să privească lucrurile dintr-o perspectivă 
globală, Germania se afla în război cu Aliaţii. URSS şi SUA 
nu declaraseră pe faţă începerea ostilităţilor. Ambele părţi 
aveau grijă să evite conflictele armate directe. Un raid într- 
un laborator sovietic ar fi fost considerat un act făţiş de 
război, care n-ar fi putut fi trecut cu vederea. 

— Intocmai. Nu s-ar fi deosebit cu nimic de distrugerea 
unui laborator din New Mexico de către sovietici. Ar fi 
declanşat un război în toată puterea cuvântului. 

Sandecker nu era cu desăvârşire inocent în privinţa 
rezolvării unor situaţii politice riscante printr-o acţiune 
evazivă. 

— Raidul ar fi fost posibil, însă cu o condiţie: să rămână 
învăluit într-un secret impenetrabil, căruia să nu i se poată 
da de urmă, indiferent ce s-ar fi întâmplat. 

LeGrand încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Chiar aşa a spus preşedintele, atunci când i s-a 
prezentat situaţia. 

— O treabă într-adevăr dificilă, remarcă amiralul. 

— Garantat, dar aici nu era vorba de oameni obişnuiţi. 
Creaseră cea mai măreaţă maşină industrială de război din 
istorie, pornind practic de la zero şi o folosiseră fără cruţare 


281 


pentru a zdrobi doi duşmani formidabili, pe un câmp de 
luptă întins pe mai multe continente şi oceane. Dar nici 
măcar hotărârea şi resursele lor nu se ridicau la înălţimea 
unei asemenea provocări. Spre norocul lor, două procese 
între care nu exista nici o legătură au evoluat, 
intersectându-se şi deschizându-le o cale. Primul era 
evoluţia aeronavelor care au ajuns să fie cunoscute drept 
aripi zburătoare. Proiectul avea hibele sale, însă o 
caracteristică  neplanificată îl făcea foarte atrăgător. 
Tehnologia  invizibilităţii. Silueta suplă a avionului şi 
suprafaţa netedă făceau ca, în circumstanţe adecvate, să 
nu poată fi detectat de radare. 

— Presupun că vorbeşti despre radarele ruseşti, zise 
Sandecker. LeGrand îi adresă un zâmbet misterios. 

— În aparenţă, toate aripile zburătoare, inclusiv cele 
aflate încă în construcţie, au fost distruse de forţele 
aeriene. Dar preşedintele a aprobat construirea secretă a 
unei versiuni modificate. Avea o autonomie de zbor şi o 
viteză mai mare decât modelele originale. Pe scurt, era un 
mijloc de transport care putea să pătrundă în Siberia şi s-o 
părăsească apoi fără a fi detectat. 

— Ştiu, din proprie experienţă, că ruşii nu sunt proşti, 
spuse amiralul. Dacă laboratorul lor s-ar fi făcut praf şi 
pulbere ar fi bănuit că în spatele accidentului se aflau 
Statele Unite. 

— Fără îndoială, motiv pentru care a doua parte a 
ecuaţiei avea o importanţă crucială, răspunse LeGrand. lar 
asta a fost reprezentată de descoperirea anasaziumului. 
Era un produs secundar al laboratoarelor de la Los Alamos. 
Savantul care l-a descoperit era antropolog amator. Il 
fascina civilizaţia vechilor indieni pueblo, care au trăit 
cândva în sud-vestul Americii. Şi-a botezat descoperirea 
preluând numele culturii anasazi. Substanţa are o serie de 
proprietăţi interesante. lar capacitatea sa de alterare 
subtilă a atomului de hidrogen a stârnit cel mai mare 
interes. Dacă anasaziumul putea fi introdus în secret în 
laboratoarele ruseşti de armament, ar fi dat peste cap 
cercetările legate de fuziune. Se estima că ar fi putut 


282 


sabota proiectul bombei lor vreme de mai mulţi ani. Statele 
Unite ar fi câştigat timp în care să construiască un 
bombardier intercontinental şi o flotă de rachete atât de 
avansate, încât sovieticii n-ar mai fi reuşit niciodată să le 
ajungă din urmă. Planul prevedea coborârea bombelor la 
sol cu paraşute. Ar fi explodat, ar fi eliberat substanţa în 
formă lichidă, iar aceasta ar fi ajuns în sistemele de 
ventilaţie ale laboratorului. Asupra oamenilor, anasaziumul 
în sine nu avea mai multe efecte dăunătoare decât apa. In 
timpul atacului, martorii ar fi crezut că era vorba despre o 
furtună cu trăsnete, una stranie şi de foarte scurtă durată. 

— Nu prea seamănă cu un bombardament de precizie. 

— Nici nu era. Ştii cum se spune, situaţiile disperate cer 
măsuri disperate. 

— Dar dacă avionul se prăbuşea din anumite cauze 
mecanice? 

— Posibilitatea asta a fost luată în calcul. Nu exista vreo 
pilulă cu otravă precum aceea pe care nu a luat-o Francis 
Gary Powers“. Nu doreau să existe supraviețuitori care să 
poată fi convinşi să vorbească. Nu existau paraşute pentru 
echipaj. De fapt, le-ar fi fost imposibil să se paraşuteze din 
avion. Scaunele ejectabile încă nu fuseseră puse la punct, 
iar bolta cabinei pilotului nu putea fi detaşată şi aruncată. 
Dacă era găsită epava, se putea spune oricând că era 
vorba despre un avion experimental care avusese o deviere 
tragică de la cursul stabilit. 

— Echipajul ştia asta? 

— Erau cu toţii voluntari foarte bine motivaţi, care nu 
ştiau ce înseamnă eşecul. 

— Păcat că planul a dat greş, spuse Sandecker. 

— N-a dat, ripostă LeGrand. Dimpotrivă, misiunea a fost 
un succes desăvârşit. 

— Cum adică? Sovieticii au construit bomba cu hidrogen 
imediat după noi, din câte îmi amintesc. 

— Foarte adevărat. Au detonat prima lor bombă 


13 Pilotul unui avion de spionaj U-2 doborât la data de 1 mai 1960, în 
timp ce survola spaţiul aerian al Uniunii Sovietice (n.tr.). 


283 


termonucleară în 1953, la doi ani după Statele Unite. Adu-ţi 
aminte ce-am spus mai devreme despre aroganță. Oamenii 
noştri n-au fost în stare să-şi imagineze că un ţăran 
ignorant, ca Stalin, se putea dovedi mai deştept decât ei. 
Individul era extrem de suspicios faţă de toată lumea. l-a 
ordonat lui Igor Kurchatov, echivalentul sovietic al lui 
Oppenheimer al nostru, să facă un al doilea set de cercetări 
legate de bomba cu hidrogen într-un laborator din munţii 
Urali. Acolo, cercetările au fost încununate de succes. Stalin 
şi-a închipuit că laboratorul siberian dăduse greş în mod 
intenţionat şi a ordonat ca tehnicienii respectivi să fie 
lichidaţi. 

— Sunt surprins fiindcă nu s-a dat o lovitură şi asupra 
operaţiunii din Urali. 

— A existat intenţia de a face un raid, dar misiunea a fost 
anulată. Poate că a fost considerată prea periculoasă, sau 
poate că aripa zburătoare a avut probleme tehnice 
insurmontabile. 

— Şi ce s-a întâmplat cu avionul? 

— A fost sigilat în hangarul său, cu tot cu încărcătură. 
Baza din Alaska de la care a zburat a fost abandonată. 
Personalul a fost împrăştiat prin toate colţurile lumii. Nici 
unul dintre angajaţi nu cunoştea tabloul complet al 
operaţiunii. Ceea ce aproape c-a reprezentat sfârşitul ei. 

— Aproape. Te referi la protocol şi la uciderea pilotului? 

LeGrand se foi stânjenit pe scaun. 

— La asta, dar şi la altceva. De fapt, întregul echipaj a 
fost ucis, spuse el, cu voce scăzută. Erau singurii oameni 
neimplicaţi politic care cunoşteau în amănunt misiunea şi 
ţinta ei. Au murit patru bărbaţi. Familiilor li s-a spus că au 
avut un accident. Au fost îngropaţi la Arlington, cu toate 
onorurile militare. 

— Un gest adorabil! 

LeGrand îşi drese nervos glasul. 

— Ştiţi cu toţii că am făcut tot ce-am putut ca să spăl 
obrazul Agenţiei. Uneori mi se întâmplă să răzuiesc stratul 
de murdărie ca să dau la iveală un altul, încă şi mai urât. 
Din păcate, cele mai multe dintre lucrurile bune pe care le- 


284 


am făcut noi s-au înfăptuit fără surle şi trâmbiţe, din motive 
evidente. Dar comunitatea spionajului a săvârşit şi unele 
fapte cu care nu are de ce se mândri. Acest episod trist a 
fost unul dintre ele. 

— Austin m-a pus la curent cu descoperirile sale. Pilotul a 
fost la Arlington, asistând la propria înmormântare. Am 
înţeles c-a fost văzut de fiul lui. 

— El a insistat să i se permită să-şi mai vadă o dată soţia 
şi copilul, explică directorul. | se spusese că avea să fie luat 
în custodie, pentru a fi protejat, pe timp nedefinit. 
Bineînţeles că n-a fost decât un truc. La scurt timp după ce 
a fost pus sub protecţie, a fost ucis chiar de protectorul tău. 

— Bărbatul care trăia în nordul statului New York. 

— Exact. 

Căutătura ochilor albaştri ai amiralului se înăspri. 

— Îmi pare rău că nu pot să simt nici un fel de tristeţe 
pentru soarta asasinului. Era un ucigaş cu sânge-rece la o 
vârstă când se presupune c-ar trebui să dobândeşti 
înţelepciunea. Şi l-ar fi omorât pe Austin. Care era 
justificarea protocolului? Asasinarea echipajului n-a fost de- 
ajuns? 

— Guvernanţii care au luat hotărârea asta doreau ca 
secretul să nu aibă nici cea mai mică şansă de a ieşi la 
lumină. Credeau că ar fi putut declanşa un alt război. 
Relaţiile noastre cu sovieticii erau şi aşa foarte proaste. 
Protocolul a fost gândit ca o reacţie orbească faţă de orice 
încercare de a dezlega misterul. Îşi închipuiau că orice 
tentativă de dezgropare a secretului ar fi fost făcută din 
afara graniţelor. Nimeni nu şi-a imaginat vreodată că 
ameninţarea ar fi putut veni din partea Congresului Statelor 
Unite. Totul era cu desăvârşire lipsit de utilitate. 
Preşedintele Camerei Reprezentanţilor a pierdut alegerile, 
iar acţiunea lui demascatoare n-a fost iniţiată niciodată. 
Probabil s-a presupus că mica mină de teren lăsată 
strategic pentru a exploda în faţa oricui le-ar fi luat urma 
avea să se dezamorseze singură, cu timpul. Nimeni nu s-a 
gândi vreodată că, după cincizeci de ani, ar mai fi putut 
reprezenta vreun pericol. 


285 


Sandecker se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi împreună 
degetele, închipuind un soi de cort. 

— Deci planul ăsta vechi, clocit de un grup de cowboy 
macho, era cât pe ce să-mi ucidă omul. Am înţeles că 
asasinul îşi făcuse bagajele şi era gata să plece având 
asupra lui o puşcă cu lunetă şi explozibili. Părând să pună la 
cale o petrecere pe cinste cu ocazia retragerii sale din 
activitate. Păcat că nu putem lăsa publicul american să afle 
pentru ce tâmpenii erau folosiţi, în numele democraţiei, 
dolarii adunaţi din impozite. 

— Asta ar fi o greşeală, zise LeGrand. Publicul e încă 
extrem de sensibil. Reducerea arsenalului militar al Rusiei a 
fost o adevărată luptă. Dacă povestea ar ieşi la lumină, ar 
întări poziţia naţionaliştilor de acolo, care susţin că nu se 
poate avea încredere în Statele Unite. 

— Asta o vor crede oricum, spuse Sandecker pe un ton 
sec. Am constatat, din proprie experienţă, că oamenii 
puternici se tem cel mai mult de un singur lucru: de 
umilinţă. Zâmbi. Pot să am convingerea că nu mai există 
alte protocoale care aşteaptă să-i prindă pe neştiutori în 
ambuscadă? 

Era o avertizare voalată. 

— Am ordonat deja o examinare detaliată a tuturor 
fişierelor din computerele noastre, tocmai pentru a elimina 
o astfel de posibilitate, spuse LeGrand. Nu vor fi alte 
surprize. 

— Să sperăm, zise Sandecker. 


286 


28 


Austin îşi turnă o cană de cafea jamaicană Blue 
Mountain, concentrată şi fierbinte, sorbi din băutura aceea 
cu cifră octanică ridicată şi luă cilindrul de aluminiu de pe 
biroul său. Îl cântări în palma lui mare, privindu-i îndelung 
suprafaţa convexă deteriorată, de parcă s-ar fi uitat într-un 
glob de cristal. Obiectul nu-i dezvălui nici un secret, ci doar 
o reflexie distorsionată a tenului său bronzat şi a părului 
decolorat. 

II puse deoparte şi se întoarse la harta Alaskăi, întinsă pe 
biroul lui. Fusese acolo în mai multe rânduri, iar imensitatea 
imaculată a celui de al cincizecilea stat nu încetase 
niciodată să-l copleşească. Căutarea unei vechi baze a 
aripilor zburătoare pe unul dintre cele mai accidentate 
terenuri de pe pământ era similară cu încercarea de a găsi 
un anume fir de nisip de pe plaja din Malibu. Pentru a 
complica problema, baza fusese probabil construită astfel 
încât să fie ferită de ochii iscoditori. Kurt îşi plimbă degetul 
dinspre Barrow, oraşul aflat în profunzimea cercului polar, 
către sud, spre peninsula Kenai. Telefonul sună exact în 
clipa când începea să-i încolţească sămânţa unei idei. 

Cu ochii pironiţi pe hartă, înşfacă telefonul şi-l lipi de 
ureche şi rosti un „alo” răstit, cu gândul în altă parte. li 
răspunse vocea energică a lui Sandecker. 

— Kurt, poţi să urci până-n biroul meu? 

— Treaba asta n-ar mai putea aştepta, amirale? spuse el, 
încercând să nu-şi piardă ideea. 

— Ba da, Kurt, spuse mărinimos Sandecker. Cinci minute 
sunt de-ajuns? 

Ideea i se ofili şi pieri ca o floare în arşiţa soarelui. 
Sandecker făcuse, probabil, parte din irezistibila forţă 
primordială. Mintea amiralului funcţiona cu o viteză dincolo 
de cea a luminii şi, în consecinţă, avea tendinţa de a 
comprima timpul. 


287 


— Voi fi acolo peste două minute. 

— Minunat! Cred c-o să fii de părere c-a meritat 
osteneala. Când intră în biroul lui Sandecker de la ultimul 
etaj, Austin se aştepta să-l găsească pe acesta în spatele 
imensei mese de lucru, confecţionată din capacul de 
magazie al unei nave confederate care străpunsese 
blocada britanică. Însă amiralul stătea în lateralul acesteia, 
pe unul dintre scaunele confortabile de piele neagră 
destinate vizitatorilor. Vorbea cu o femeie aşezată cu 
spatele spre Austin. Sandecker, care purta un sacou 
bleumarin cu ancore aurii brodate pe buzunarul de la piept, 
se ridică să-l întâmpine. 

— Mă bucur c-ai venit, Kurt! Aş vrea să-ţi fac cunoştinţă 
cu cineva. 

Femeia se ridică în picioare şi interesul lui Austin faţă de 
enigma din Alaska se spulberă după o singură privire. 

Era înaltă şi zveltă, cu pomeţi înalţi, de euro-asiatică şi cu 
ochi migdalaţi. În contrast cu înfăţişarea exotică, era 
îmbrăcată convenţional, cu o fustă lungă, de un roşu 
întunecat şi cu o jachetă asortată. Părul blond-închis era 
împletit într-o singură coadă care îi cobora în josul 
omoplaţilor. Radia ceva care trecea dincolo de frumuseţea 
naturală. Avea ţinuta semeaţă a omului născut să fie rege, 
dar, în acelaşi timp, se apropie să-i strângă mâna mergând 
cu uşurinţa mlădioasă a unei pantere. Ochii adânci, căprui 
cu sclipiri aurii, păreau să răspândească o căldură tropicală. 
Poate că nu era decât rodul imaginaţiei lui, dar mirosul ei 
de mosc îl duse pe Austin cu gândul la bătăile înăbușite ale 
unor tobe îndepărtate, înţelese dintr-odată cine era femeia. 

— Sunteţi doctorul Cabral? 

N-ar fi fost surprins dacă ea i-ar fi răspuns torcând uşor. 

— Vă mulţumesc că aţi venit să mă vedeţi, domnule 
Austin, spuse ea, cu voce joasă, suavă. Sper că nu v-am 
întrerupt de la nimic important. L-am întrebat pe amiralul 
Sandecker dacă aş putea avea ocazia să vă mulţumesc 
personal pentru ajutor. 

— Cu multă plăcere, dar Gamay şi Paul au făcut tot ce-a 
fost mai greu. Eu am răspuns pur şi simplu la telefon şi am 


288 


apăsat pe două butoane. 

— Sunteţi mult prea modest, domnule Austin, spuse ea, 
cu un zâmbet care ar fi putut topi cuburi de gheaţă. Mă tem 
că, dacă nu aţi fi acţionat cu repeziciune, capul meu, 
precum şi cele ale colegilor dumneavoastră, ar fi împodobit 
acum un sat aflat la mii de kilometri distanţă de acest loc 
confortabil. 

Sandecker se strecură între ei şi o conduse pe Francesca 
înapoi, pe scaun. 

— Doctore Cabral, în această notă optimistă, v-aţi supăra 
dacă v-am ruga insistent să ne spuneţi povestea 
dumneavoastră, de-a fir apăr? 

— Câtuşi de puţin, răspunse ea. A discuta cu alţii despre 
experienţele prin care am trecut are un rol terapeutic şi, în 
acelaşi timp, îmi amintesc detalii pe care credeam că le-am 
uitat. 

Sandecker îi făcu semn lui Austin să se aşeze, apoi se 
strecură pe scaunul aflat la masa lui de lucru şi îşi aprinse 
unul dintre cele zece trabucuri făcute la comandă specială 
pe care le fuma în fiecare zi. El şi Austin o ascultară 
fascinaţi pe Francesca în timp ce le istorisea povestea 
palpitantă a deturnării avionului ei, a prăbuşirii, a clipelor în 
care dăduse ochii cu moartea şi a ascensiunii până la 
statutul de zeiţă albă. Intră în detaliile proiectelor ei de 
lucrări publice din satul chulo, de care era atât de mânară. 
Incheie cu o relatare a sosirii soţilor Trout, a evadării lor 
nebuneşti şi a salvării datorate elicopterului. 

— Fascinant, rosti Sandecker, absolut fascinant! Spuneți- 
mi, ce s-a întâmplat cu prietena dumneavoastră Tessa? 

— A rămas cu doctorul Ramirez. Cunoştinţele ei despre 
plantele medicinale sunt nepreţuite pentru cercetările lui. 
Am vorbit la telefon cu părinţii mei, ca să m-asigur că sunt 
bine sănătoşi. Vor să mă întorc acasă, dar eu am hotărât să 
mai rămân în Statele Unite. Am nevoie de ceva timp de 
destindere înainte de a mă reintegra în vârtejul vieţii 
sociale din Sao Paulo. Dincolo de asta, sunt hotărâtă să-mi 
duc la bun sfârşit munca întreruptă acum zece ani. 

Sandecker contemplă încăpăţânarea trădată de linia 


289 


maxilarelor ei. 

— Am ferma convingere că trecutul nu numai că e încă 
prezent, dar influenţează şi viitorul. Ca să ne dăm seama ce 
vă aşteaptă, ne-ar fi de folos să ne spuneţi câte ceva 
despre evenimentele care au condus la călătoria 
dumneavoastră cu avionul. 

Francesca se uită în gol, de parcă ar fi putut privi dincolo 
de timp. 

— Asta ne duce mult în urmă, până în copilăria mea. 
Aveam o vârstă foarte fragedă când am devenit conştientă 
de faptul că proveneam dintr-o familie privilegiată. Chiar 
fiind doar o fetiţă, ştiam că trăiesc într-un oraş cu mahalale 
îngrozitoare. Pe măsură ce m-am maturizat şi am călătorit, 
mi-am dat seama că oraşul meu era o reprezentare a lumii 
la scară redusă. Acolo se aflau, într-un acelaşi loc, cei care 
au şi cei care nu au. Am mai descoperit şi că diferenţa 
dintre naţiunile bogate şi cele sărace ale lumii e dată de 
substanţa cel mai des întâlnită pe pământ: apa. Apa 
potabilă este lubrifiantul progresului. Fără apă, nu există 
nimic de mâncare. Fără mâncare, nu există dorinţa de a 
trăi, de a-ţi ridica standardul de viaţă. Până şi ţările bogate 
în petrol folosesc o mare parte din beneficiile aduse de 
acesta pentru a cumpăra sau pentru a produce apă. Nouă 
ni se pare firesc să curgă apă atunci când deschidem 
robinetul, numai că nu va fi mereu aşa. Lupta pentru apă a 
devenit mai aprigă decât oricând. 

— Statelor Unite nu le sunt străine aceste dispute, zise 
Sandecker. In trecut s-au purtat războaie pentru drepturile 
asupra apei. 

— Ceea ce va fi nimic în comparaţie cu necazurile pe 
care le va aduce viitorul, spuse ea, cu un aer sumbru. În 
secolul ăsta nu se vor purta războaie pentru petrol, ca în 
trecut, ci pentru apă. Situaţia devine disperată. Rezervele 
de apă ale lumii sunt secătuite de populaţia mereu în 
creştere. Pe pământ nu se găseşte mai multă apă potabilă 
decât acum două mii de ani, când populaţia însuma trei 
procente din numărul actual. Chiar şi fără inevitabilele 
perioade de secetă, cum e cea din prezent, va fi din ce în 


290 


ce mai rău pe măsură ce vor creşte cererea şi gradul de 
poluare. O serie de ţări vor rămâne pur şi simplu fără apă, 
reprezentând scânteia declanşatoare a unei crize globale a 
refugiaților. Zeci de milioane de oameni vor pleca dincolo 
de graniţe. Asta va implica un colaps al pescuitului, 
distrugerea mediului ambiant, conflicte, standarde scăzute 
de viaţă. Francesca rămase tăcută pentru o clipă. Ca 
oameni care au de-a face cu oceanul, vă daţi desigur 
seama de ironia situaţiei. Ne confruntăm cu lipsa apei 
potabile pe o planetă a cărei suprafaţă este acoperită de 
apă în proporţie de două treimi. 

— „Apă, apă, pretutindeni apă şi nici o picătură de băut”, 
zise Austin, citând din poemul lui Samuel Taylor Coleridge“. 

— Chiar aşa. Dar imaginaţi-vă că marinarul ar fi avut la 
dispoziţie o baghetă magică pe care s-o fluture pe deasupra 
unei găleți cu apă din mare, preschimbând-o în apă 
potabilă. 

— Corabia lui ar fi supravieţuit. 

— Acum extindeţi analogia la milioane de găleți. 

— Criza globală a apei ar lua sfârşit, spuse Austin. 
Aproape şaptezeci la sută din populaţia lumii trăieşte la o 
distanţă de maximum optzeci de kilometri faţă de ocean. 

— Întocmai, încuviinţă Francesca, înseninându-se. 

— Vreţi să spuneţi că aveți această baghetă magică? 

— Am ceva aproape la fel de bun. Am pus la punct un 
procedeu revoluţionar de extragere a sării din apa de mare. 

— Probabil ştiţi că desalinizarea nu e o idee nouă, 
interveni Sandecker. 

Francesca dădu din cap în semn că da. 

— Extragerea sării din apa de mare vine din vechime, de 
la greci. În tot cuprinsul globului au fost construite uzine de 
desalinizare, dintre care foarte multe în Orientul Mijlociu. Se 
folosesc diverse procedee, dar toate sunt costisitoare. In 
teza mea de doctorat am propus o abordare novă, radical 
diferită. Am dat deoparte toate metodele vechi. Ţinta mea 
a fost un procedeu eficient şi ieftin, accesibil până şi celui 


44 „Balada bătrânului marinar” (n.tr.). 


291 


mai sărac fermier care se străduieşte s-o ducă de azi pe 
mâine lucrând ţărâna. Gândiţi-vă la implicaţii. Apa ar fi 
aproape gratuită. Deserturile ar deveni centre ale 
civilizaţiei. 

— Sunt sigur că v-aţi gândit şi la consecinţele nedorite, 
spuse amiralul, la faptul că apa ieftină va stimula progresul, 
creşterea populaţiei şi totodată poluarea care le însoţeşte. 

— M-am gândit îndelung, cu îndârjire, amirale Sandecker, 
însă alternativele sunt chiar mai neplăcute. Aş fi făcut din 
progresul raţional şi sistematic o condiţie obligatorie înainte 
de a-i permite unei ţări să-mi folosească metoda. 

— Deşi n-aţi spus-o, ghicesc că experimentul 
dumneavoastră a fost un succes, zise Austin. 

— Intr-o foarte mare măsură. Când cu prăbuşirea, tocmai 
duceam un model funcţional de aplicare a metodei la 
conferinţa internaţională. Apa de mare ar intra printr-un 
capăt, iar apa dulce ar ieşi prin capătul opus. Procedeul ar 
genera energie şi foarte puţine deşeuri, sau chiar deloc. 

— O astfel de metodă ar valora milioane de dolari. 

— Fără îndoială. Am primit oferte care m-ar fi făcut 
fabulos de bogată, dar am plănuit să ofer procedeul meu, 
gratuit, întregii lumi. 

— Un lucru extrem de generos din partea 
dumneavoastră. Aţi spus că aţi primit oferte. Ştia cineva 
despre procedeul şi despre planurile dumneavoastră? 

— Odată ce am luat legătura cu Naţiunile Unite, pentru a 
participa la conferinţă, secretul meu a ajuns să fie cunoscut 
de toată lumea. Femeia căzu o clipă pe gânduri. Ceva m-a 
nedumerit întotdeauna. Despre procedeul meu ştiau mulţi 
oameni. Cei care au încercat să mă răpească s-ar fi dat 
imediat de gol atunci când ar fi vrut să profite de pe urma 
muncii mele. 

— Există şi o altă posibilitate, spuse Austin. Poate că 
intenționau să vă îngroape strădaniile şi să păstreze 
secretul procedeului faţă de toată lumea. 

— Dar de ce s-ar strădui cineva să stea în calea unei 
binefaceri pentru omenire? 

— Poate sunteţi prea tânără ca să ţineţi minte, zise 


292 


Sandecker, care ascultase cu luare aminte schimbul de 
replici. Cu ani în urmă, au circulat tot felul de poveşti 
despre un presupus inventator al unui motor de maşină 
care ar fi putut parcurge o sută şaizeci de kilometri cu patru 
litri de benzină sau arzând apă. Amănuntele nu sunt 
importante. Se spunea că secretul ar fi fost cumpărat de 
companiile petroliere şi îngropat, ca să poată obţine în 
continuare profituri. Poveştile erau apocrife, dar înţelegeţi 
ce vreau să spun? 

— Cine ar dori să împiedice naţiunile sărace să se bucure 
de apa ieftină? 

— Cercetările noastre ne-au oferit un avantaj asupra 
dumneavoastră, doctore Cabral. Ingăduiţi-mi să vă pun o 
întrebare teoretică. Să presupunem că deţineţi controlul 
asupra rezervelor de apă potabilă ale lumii. Cum aţi 
întâmpina apariţia unui procedeu datorită căruia apa 
potabilă ieftină ajunge pe neaşteptate la îndemâna oricui? 

— Procedeul meu ar pune capăt monopolului 
dumneavoastră teoretic asupra apei. Dar nici n-are rost să 
discutăm despre asta. E pur şi simplu /mposibi/ să 
controleze cineva toată apa din lume. 

Sandecker şi Austin făcură schimb de priviri. 

— In ultimii zece ani, zise Kurt, preluând ştafeta de la 
amiral, s-au întâmplat foarte multe lucruri, doctore Cabral. 
O să vă spunem mai târziu întreaga poveste, dar am 
descoperit că o imensă organizaţie pan-naţională, numită 
Corporaţia Gogstad, e foarte aproape de dobândirea 
monopolului asupra apei potabile de pe mapamond. 

— Imposibil! 

— Aş vrea să fie aşa. 

Privirea Francescăi se înăspri. 

— Atunci această Gogstad trebuie să fie cea care a- 
ncercat să mă răpească şi cea care mi-a furat zece ani din 
viaţă. 

— Nu avem nici o dovadă solidă, zise Austin. Există o 
serie de dovezi circumstanţiale puternice care trimit în 
direcţia companiei. Spuneţi-mi, ce ştiţi despre o substanţă 
numită anasazium? 


293 


Ea rămase cu gura căscată, surprinsă de ceea ce auzea. 

— Există ceva pe care să nu-l ştiţi voi, oamenii de la 
NUMA? întrebă ea, după ce îşi venise cu repeziciune în fire. 

— Ar mai fi, îmi pare rău s-o spun. Ştim foarte puţine 
despre substanţa asta, în afară de faptul că afectează 
atomul de hidrogen într-un mod bizar. 

— E cea mai importantă dintre proprietăţile sale. O 
relaţie foarte complexă. Substanţa asta este miezul 
procedeului meu de desalinizare. Numai câţiva oameni îi 
cunosc existenţa. E extrem de rară. 

— Cum aţi dat peste ea? 

— Din întâmplare. Am citit un articol dintr-un ziar obscur, 
scris de un fost fizician de la Los Alamos. În loc să-ncerc o 
îmbunătăţire a metodelor existente de desalinizare, am 
preferat să le abordez la nivel molecular, sau chiar atomic. 
Soluţia problemei îmi scăpa însă înainte de a auzi despre 
această substanţă. Am luat legătura cu savantul care 
scrisese articolul. Mai avea o cantitate, destul de mică şi a 
acceptat să-mi dea o parte când a aflat pentru ce îmi 
trebuia. 

— De ce e atât de rară? 

— Din mai multe motive. Întrucât n-are aparent nici o 
utilitate economică, cererea e practic nonexistentă. Pe de 
altă parte, procedeul de rafinare e destul de complicat. 
Principala sursă de minereu se află într-o zonă tulbure a 
Africii, unde e mereu război. Eu am avut la dispoziţie câteva 
zeci de grame, suficiente pentru a construi un prototip 
funcţional. Aş fi propus ca toate naţiunile lumii să-şi pună în 
comun resursele ca să producă anasazium suficient pentru 
iniţierea unor proiecte experimentale. Colaborând, am fi 
putut avea, în scurt timp, cantităţile necesare. 

— Gogstad folosea o instalaţie din largul coastelor 
Mexicului. A fost distrusă de o explozie înspăimântătoare. 

— Spuneţi-mi mai multe despre instalaţia asta. 

Austin făcu un rezumat rapid, începând cu moartea 
balenelor. Descrise cilindrul de stocare găsit după explozie 
şi modul în care îi condusese acesta către aripile 
zburătoare. Sandecker o puse la curent cu misiunea din 


294 


Siberia, din timpul Războiului Rece. 

— O poveste fantastică. Mare păcat de balene, spuse ea, 
cu tristeţe. Procedeul meu generează căldură, care poate fi 
transformată în energie. Substanţa poate fi instabilă şi, în 
anumite circumstanțe, se transformă într-un exploziv 
puternic. Probabil că oamenii aceia au încercat să 
reproducă procedeul meu de desalinizare, fără să cunoască 
instabilitatea substanţei. Dar de unde-ar fi putut face rost 
de anasazium? 

— Nu ştim, răspunse Austin. Avem cunoştinţă de 
existenţa unei surse bogate, dar nu cunoaştem locul exact. 

— Trebuie s-o găsim, pentru a-mi putea relua cercetările, 
insistă Francesca. 

— Există un motiv încă şi mai important! exclamă 
Sandecker. 

— Nu cunosc nici un motiv mai important decât 
continuarea cercetărilor mele, zise ea, intrând în defensivă. 

— Îl veţi afla cu timpul, doctore Cabral, curând chiar. 
Munca dumneavoastră nu va mai însemna mare lucru dacă 
Gogstad îşi duce planurile la bun sfârşit. Cine controlează 
rezervele de apă ale lumii controlează lumea. 

— Sună de parcă aţi vorbi despre o dominație globală, 
amirale Sandecker. 

— De ce nu? Napoleon şi Hitler au dat greş, dar ei au 
încercat prin forţa armelor. In ambele cazuri, au ajuns să- 
nfrunte pe câte cineva care avea un băț mai mare. Amiralul 
trase cu calm din trabuc şi privi norişorul de fum. 
Protestatarii împotriva globalizării, împotriva Organizaţiei 
Mondiale a Comerţului şi a Fondului Monetar Internaţional 
intuiesc ei ceva. Pericolul nu constă în aceste entităţi, ci în 
faptul că acum se poate deţine mult mai uşor controlul 
absolut asupra sectorului economic. 

— Un soi de Al Capone la nivel global? sugeră Austin. 

— Există similarități. Al Capone îşi extermina competitorii 
fără milă şi avea instincte foarte bune în privinţa 
organizării. Puterea economică i-a oferit influenţă politică. 
Piaţa neagră a alcoolului e nimica toată pe lângă piaţa apei. 
Lumea nu se poate descurca fără apă. Cei care îi 


295 


controlează debitul vor avea puterea politică abso/ută. Cine 
s-ar ridica împotriva cuiva al cărui ordin îl poate condamna 
pe el şi pe compatrioţii lui să moară de sete? De aceea 
spun, cu tot respectul, doctore Cabral, că există probleme 
mai importante, care trebuie rezolvate mai întâi. 

— Aveţi dreptate, amirale Sandecker, cedă Francesca. 
Dacă această Gogstad găseşte principala rezervă de 
anasazium, va controla şi procedeul meu. 

— Inteligența şi frumuseţea sunt o combinaţie atât de 
bine-venită, spuse Sandecker, fără să-şi ascundă admiraţia. 
Domnişoara a exprimat, cu exactitate, temerile mele. 
Descoperirea acelui depozit ascuns, de mult uitat, înainte 
de a-l găsi Gogstad, reprezintă un imperativ. 

— Când m-ai sunat, tocmai încercam să-mi dau seama 
cum să-l localizez cu precizie, spuse Austin. O să am nevoie 
de ajutor. 

— Asta nu e o problemă. Foloseşte toate resursele NUMA 
care-ţi sunt necesare, iar dacă nu le avem, le vom găsi 
altundeva. 

— Cred că eu şi Joe ar trebui să plecăm în Alaska, cât mai 
curând cu putinţă. 

— Inainte să o rupi la fugă spre Yukon, trebuie să mai 
discutăm un aspect. Mă cam îngrijorează acumularea de 
tancuri petroliere despre care a povestit reporterul prieten 
cu Joe. Tu ce părere ai? 

— Sunt de părere că Gogstad se aşteaptă să transporte o 
mare cantitate de apă din Alaska până într-un alt loc, unde 
este nevoie de ea. Au existat zvonuri despre un transport 
de apă în China. 

— Posibil, spuse amiralul, fără convingere. O să vorbesc 
cu Rudi Gunn. Poate el şi Yaeger reuşesc să arunce lumină 
asupra acestui mister. In timp ce tu şi Joe vă străduiţi să 
descoperiţi baza aripilor zburătoare, ei au răgazul să vadă 
ce e de aflat în privinţa tancurilor. 

Austin se ridică în picioare. 

— Mă apuc imediat de treabă, zise el. Apoi îi strânse 
mâna Francescăi şi adăugă: Vă conduc, doctore Cabral! 

— iți mulţumesc. Şi te rog să-mi spui Francesca, i se 

296 


adresă ea pe când se îndreptau agale către ascensor. 

— Cu plăcere, dacă o să-mi spui Kurt. Şi ia zi, preferi 
bucătăria coreeană, thailandeză, italiană, sau îţi plac 
mâncărurile simple, neaoş americane? 

— Poftim? 

— Nu ţi-a povestit nimeni? întrebă el, cu uimire 
prefăcută. Cina este inclusă în operaţiunile de salvare 
Austin. Sper că n-o să mă refuzi. De mâine încolo, nu se ştie 
câtă vreme voi fi nevoit să supraviețuiesc cu untură de 
balenă şi cu antricoate de morsă. 

— In cazul ăsta sunt încântată să-ţi accept invitaţia. La 
ora şapte e bine? 

— Perfect! Imi rămâne o grămadă de timp pentru 
pregătirea excursiei în Alaska. 

— Ne vedem atunci. După cum ştii, locuiesc la familia 
Trout. lar mâncarea coreeană ar fi excelentă. 

Austin şi Francesca îşi spuseră la revedere lângă globul 
imens care se înălța din mijlocul podelei de un verde marin 
a holului de intrare în clădirea NUMA, un atrium înconjurat 
de căderi de apă şi de acvarii pline de vietăţi colorate şi 
exotice ale mării. Odată întors în biroul său de la etajul trei, 
Austin îl sună pe Zavala, povestindu-i despre întrevederea 
cu Sandecker şi se ocupă de mijloacele de transport 
necesare pentru deplasarea lor. 


Atunci când el sosi în casa din Georgetown a familiei 
Trout, Francesca era gata. Austin stătu de vorbă cu Paul şi 
cu Gamay atât cât i-o cereau regulile de politeţe, apoi îşi 
conduse invitata la restaurantul lui coreean preferat, 
găzduit într-o clădire lipsită de pretenţii din Alexandria. 

El sugeră să comande be/ogi, fâşii subţiri de carne de 
vită marinată, fripte pe o placă încinsă, chiar la masă. De 
obicei, era unul dintre felurile lui de mâncare favorite, dar 
acum abia dacă îl gustă; era prea ocupat s-o privească pe 
Francesca. Era îmbrăcată simplu, într-o rochie de dril 
prespălat, al cărui albastru-deschis contrasta cu tenul ei 
întunecat şi cu părul lung, bogat, care părea să fi adunat 
toată lumina soarelui. Lui Austin îi venea greu să împace 


297 


imaginea acelei femei frumoase şi rafinate, evident 
încântată de simpla plăcere a unei mese civilizate, cu 
povestea pe care o auzise despre domnia ei ca zeiţă albă 
printre indienii sălbatici. Părea relaxată şi pe de-a-ntregul în 
largul ei, dar, în timp ce râdeau de stângăcia cu care îşi 
folosea ea beţişoarele, Austin nu putea uita senzaţia pe 
care o avusese la prima lor întâlnire. In ciuda lustrului de 
civilizaţie, jungla i se strecurase în sânge. O vedea în graţia 
felină a mişcărilor ei şi în vigilenţa ochilor întunecaţi. Era un 
atribut care îl fascina, atrăgându-l şi îşi jură s-o 
reîntâlnească după revenirea din misiune. 

Tocmai de aceea, momentul în care Austin se scuză 
fiindcă trebuia să încheie seara devreme fu cu atât mai 
dureros. Îi povesti că mai avea multe de făcut înainte de 
plecarea spre Alaska. Când o lăsă în pragul casei soţilor 
Trout, o întrebă dacă voia să iasă din nou împreună după 
întoarcerea lui. 

— Mulţumesc! Mi-ar plăcea foarte mult, răspunse ea. Am 
de gând să rămân o vreme în Washington şi sper că ne vom 
cunoaşte mai bine. 

— Ne vedem atunci, zise Austin. Vom alege locul şi 
momentul. Ea surâse şi îl sărută uşor pe buze. 

— Rămâne stabilit. 


298 


299 


29 


Susţinut de Sandecker, Austin rechiziţiona fără nici o 
greutate unul dintre avioanele cu reacţie ale NUMA. 
Lăsându-şi urma în cuprinsul cerului ţării cu opt sute de 
kilometri pe oră, aeronava albastră-turcoaz Cessna Citation 
Ultra se realimentase în Salt Lake City, pornind apoi spre 
Anchorage. După o călătorie care durase toată noaptea, 
sosiră când lumina zilei arunca o strălucire trandafirie 
asupra munţilor Chugach de la periferia marelui oraş din 
Alaska, numit de o parte a localnicilor Los Anchorage. Peste 
câteva minute erau din nou în văzduh, accelerând către 
destinaţia lor din Nome. 

La scurt timp după decolarea din Anchorage, Zavala se 
întoarse din cambuză cu două căni pline de cafea aburindă. 
Austin studia o hartă veche, întinsă pe masa rabatabilă 
dintre scaunele lor. Işi îndreptase atenţia asupra unei 
porţiuni în formă de pumn, cu încheieturile degetelor 
împinse către fosta URSS pe o distanţă de câţiva kilometri 
din de-a curmezişul strâmtorii Bering. 

Zavala se instală în scaunul de vizavi şi sorbi din cafea cu 
ochii pe fereastră, privind întinderea vastă de pământ de 
sub ei. Munţii întunecaţi, tiviţi de râuri şi de păduri dese, se 
zăreau printre norii cirus franjuraţi şi răzleţiţi. 

— E un ţinut întins, spuse el, alene. Ai idee care va fi 
următoarea noastră escală, după Nome? 

Austin se lăsă pe spate, punându-şi mâinile la ceafă şi 
privi în gol. Buzele cărnoase i se arcuiră într-un zâmbet 
strâmb. 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse el. 

Zavala ştia că partenerul lui n-o făcea pe misteriosul. Pur 
şi simplu, lui Austin nu-i plăceau surprizele. Când i-o 
permitea timpul, punea totul cap la cap cu grijă înainte de a 
face o mişcare. 

Zavala arătă spre sol. 


300 


— Faptul că acolo jos e vorba mai degrabă de ma; mult 
decât de mai puţin nu reprezintă, cu siguranţă, o surpriză 
pentru tine. 

— Ceva de genul a un milion cinci sute de mii de 
kilometri pătraţi, din câte am auzit ultima dată. Nu nutresc 
nici o iluzie în privinţa misiunii înspăimântătoare căreia 
trebuie să-i facem faţă. Am putea căuta până când NUMA o 
să ne considere buni de scos la pensie, fără să găsim nimic. 
Se încruntă, concentrându-se asupra unui gând. Aşa că am 
hotărât să merg de-a-ndărătelea, pornind de la ceea ce 
ştim, nu de la ceea ce nu ştim. 

Zavala se grăbi să-i preia din zbor ideea. 

— Ştim că ţinta era Uniunea Sovietică. Joe arătă pe hartă 
coasta de nord-vest a Alaskăi, unde se întindeau spre Asia 
degetele boante ale liniei zdrenţuite a uscatului, tot ce mai 
rămăsese dintr-un străvechi pod de pământ. Care era 
autonomia statistică de zbor a aripilor zburătoare? 

— În jur de patru mii opt sute de kilometri, la o viteză de 
croazieră de circa opt sute de kilometri pe oră. Presupun 


că, pentru misiunea asta, i-au mărit capacitatea 
rezervoarelor, astfel încât autonomia să se extindă cât mai 
mult posibil. 


— Există întotdeauna varianta realimentării în aer, spuse 
Zavala. 

— Am luat şi asta în consideraţie. Presupun că au 
preferat o operaţiune simplă şi cât mai scurtă, ca să evite 
să fie detectaţi. 

Austin luă un creion bine ascuţit şi trasă un arc de cerc 
din oraşul Barrow până în delta fluviului Yukon. Zavala 
scoase un fluierat uşor. 

— Vorbeşti despre o călătorie care ar fi putut acoperi 
peste o mie şase sute de kilometri până la ţintă. Asta 
înseamnă că încă mai avem de cercetat un teritoriu destul 
de vast. 

— E mai mare decât o serie de state, recunoscu Austin. 
Aşa că am făcut o presupunere documentată. Băieţii 
amatori de operaţiuni clandestine voiau ca planul ăsta 
nebunesc să fie cât mai secret cu putinţă. Construirea unei 


301 


baze noi ar fi fost costisitoare şi ar fi durat prea mult şi, 
lucru extrem de important, ar fi atras o atenţie nedorită. 
Zavala pocni din degete. 

— Au folosit una dintre bazele existente! 

Austin dădu din cap, încuviinţând. 

— |n al Doilea Război Mondial, Alaska gemea de 
amplasamente de artilerie şi de aerodromuri, din cauza 
spaimei de o invazie japoneză. Fiecare punct roşu de pe 
hartă reprezintă un aeroport din timpul războiul. 

Zavala cântări lucrurile. 

— Şi dacă baza era secretă? 

— A fost secretă până acum. Austin înfipse creionul în 
hartă la Nome şi desenă un cerc amplu în jurul punctului. 
Vom găsi aici ceea ce căutăm, deşi trebuie să recunosc că, 
după toate presupunerile pe care le-am făcut, continuă să 
fie vorba de o speculație hazardată. 

Zavala studie harta, colţurile buzelor sale schiţând 
zâmbetul lui specific. 

— Cum poţi fi sigur că asta e zona? Avionul ar fi putut 
decola din zeci de locuri. 

— Am primit un mic ajutor de la o stafie. 

Austin îşi vâri mâna în buzunarul hainei şi scoase un 
blocnotes mic, cu spirală. Coperta maronie era uzată, dar 
încă se puteau desluşi cuvintele „Forţele Aeriene ale 
Armatei Statelor Unite” şi numele scris sub ele, cu cerneală. 
Îi întinse carneţelul lui Zavala. 

— Ăsta e jurnalul tatălui lui Buzz Martin, pilotul care a 
condus aripa zburătoare în ultima ei misiune. 

Zavala râse, încântat. 

— Ar fi trebuit să fii magician! Nici că te-ai fi putut 
descurca mai bine scoțând un iepure din pălărie! 

— De fapt, iepurele ăsta mi-a sărit în poală. După 
întâlnirea lui Sandecker cu LeGrand, CIA a făcut investigaţii 
şi a scos la lumină efectele personale ale lui Martin. 
Probabil că s-au grăbit să scape de dovezile incriminatoare 
şi n-au pieptănat cum trebuie totul. 

Buzz a găsit carnetul îndesat în buzunarul uniformei 
tatălui său. S-a gândit că ar putea conţine ceva important şi 


302 


mi l-a dat chiar înainte de plecarea noastră din Washington. 
Zavala răsfoi paginile curbate. 

— Nu văd nici o hartă detaliată. 

— Doar nu ţi-ai închipuit c-o să fie uşor, nu-i aşa? 

Austin luă blocnotesul înapoi şi îl deschise la o pagină 
unde lipise un semn galben. 

— Martin a fost un bun soldat. Ştia că o gură slobodă 
atrage după ea năpasta. Cea mai mare parte a jurnalului e 
dedicată dorului faţă de soţie şi copil. Dar a lăsat să se 
strecoare câteva alte lucruri. Uite, dă-mi voie să-ţi citesc 
primul paragraf: „lubitei mele soţii Phyllis şi fiului meu 
Buzz. Poate într-o zi veţi citi aceste rânduri. Am avut o 
grămadă de timp la dispoziţie şi am început jurnalul pe 
drumul către Fără-Nume. Dacă superiorii ar fi ştiut că iau 
notițe, aş fi dat de belea. Povestea asta e mai secretă decât 
Proiectul Manhattan. Aşa cum îmi reamintesc într-una 
agenţii secreţi, nu sunt decât un jocheu mut, care străbate 
cerul şi care trebuie să execute ordinele, nu să pună 
întrebări. Uneori mă simt mai degrabă ca un prizonier. Sunt 
ţinut sub o supraveghere foarte strictă, alături de restul 
echipajului. De aceea presupun că jurnalul ăsta e un mod 
de a spune: hei, sunt un om! Ne hrănesc bine, Phyllis, ştiu 
că-ţi faci griji în privinţa asta. O grămadă de carne 
proaspătă, precum şi carne de peşte. Barăcile din tablă 
ondulată n-au fost menite pentru nordul îngheţat. Zăpada 
alunecă de pe acoperiş, dar metalul e un material izolator 
mizerabil. Soba cu lemne arde zi şi noapte. Ne-ar fi mai 
bine într-un iglu. În ascunzătoarea ei izolată, aeronava se 
bucură de un confort clasa-ntâi. Imi cer scuze pentru că mă 
plâng. Sunt norocos fiindcă zbor pe frumuseţea asta! Nu-mi 
vine să cred că o aeronavă atât de mare se manevrează la 
fel de uşor ca un avion de vânătoare. Hotărât lucru, ăsta e 
viitorul aviației”. Austin întrerupse lectura. Continuă 
spunând ce dor îi e de casă şi ce fericit o să fie când o să 
se-ntoarcă. 

— Păcat că Martin n-a apucat să se bucure de viitorul ăla. 
N-avea habar că nu era doar prizonier, ci şi condamnat la 
moarte. 


303 


— Martin n-a fost nici primul, nici ultimul patriot aruncat 
la câini în virtutea a ceea ce considerau ştabii a reprezenta 
mai binele. Din păcate, nu poate avea satisfacția de a şti că 
micul său jurnal ne va călăuzi spre Fără-Nume. 

— Chestia asta e încă şi mai obscură decât reperul pe 
care-l foloseau în timpul războiului: „Undeva în Pacific”. 

— Aşa am crezut şi eu, până când mi-am adus aminte o 
poveste pe care-am auzit-o cu ani în urmă. Se pare că, în 
anii 1850, un ofiţer al marinei britanice care pleca din 
Alaska a văzut o porţiune de pământ care nu era trecut pe 
hartă, aşa că l-a reprezentat scriind un „? Nume”. 
Desenatorul amiralităţii care a copiat harta a avut impresia 
că semnul de întrebare era un C şi că litera u din „Nume” 
era o. „Fără-Nume” a devenit „Capul Nome” şi apoi doar 
„Nome”. Uite şi altceva: „Călătorie fără evenimente de la 
Seattle. Pilotarea avionului e un vis. Am aterizat după 
treizeci de minute de zbor de la Fără-Nume”. 

— Care era viteza de croazieră a aripii? întrebă Zavala. 

— Undeva între şase sute cincizeci şi opt sute de 
kilometri pe oră. 

— Asta i-ar plasa la o distanţă de trei sute douăzeci şi 
cinci, până la patru sute de kilometri de Nome. 

— Aşa am calculat şi eu. Uite de unde începe să devină 
interesant: „Am aruncat o primă privire asupra destinaţiei 
noastre. Le-am spus băieţilor că, văzută din aer, arată ca 
nasul lui Doug”. 

— Ca nasul unui dog? 

— Nu, e un nume propriu, Doug. 

— Asta ne reduce aria de cercetare la câteva milioane de 
indivizi, zise Zavala, circumspect. 

— Da, ştiu, am avut aceeaşi reacţie înainte de a citi 
continuarea: „Nu-i mai lipseşte decât o pipă dintr-un 
cocean de porumb ca să fie leit bătrânul Clonţ-de-Vultur”. 

— Douglas MacaArthur”?. Cine ar putea uita profilul ăla? 

— În orice caz, nu cineva care abia a luptat în Marele 


15 Comandantul forţelor aliate din sud-vestul Pacificului, în al Doilea 
Război Mondial (n.tr.). 
304 


Război. În plus, Nome se află la o distanţă de numai două 
sute şaizeci de kilometri de Rusia. M-am gândit c-ar fi fost 
de folos să cer nişte fotografii din satelit. În timpul zborului 
nostru pe deasupra părţii continentale a Statelor Unite, 
când tu moţăiai, am studiat fotografiile cu o lupă. 

| le întinse lui Zavala, care le examină câteva minute iar 
apoi clătină din cap. 

— Nu văd nimic care să semene a cioc de vultur. 

— Nici eu n-am văzut vreunul. Ţi-am spus că n-o să fie 
simplu, încă se mai uitau la fotografii şi la hartă când pilotul 
de la NUMA îi anunţă că începeau să coboare către 
aeroportul din Nome. Îşi adunară lucrurile în două genţi şi, 
în clipa când avionul se opri pe asfaltul pistei unui aeroport 
mic, dar modern, erau gata de debarcare. Un taxi îi duse în 
oraş, străbătând una dintre cele trei şosele cu pietriş, cu 
două benzi. Strălucirea soarelui nu ajuta prea mult la 
scoaterea în evidenţă a pământului despădurit, plat şi 
monoton al tundrei, deşi munţii Kigluaik se puteau zări în 
depărtare. Taxiul îi duse pe Front Street, care tivea apele 
de un albastru-cenuşiu ale Mării Bering, îi purtă pe lângă 
primăria construită la cumpăna dintre secole şi pe lângă 
linia de sosire a cursei Iditarod“* şi îi lăsă într-un port plin de 
barje şi de vase de pescuit, unde îi aştepta hidroavionul 
închiriat, cu rezervoarele pline. 

Zavala era mai mult decât încântat de avion, un 
monomotor Maule M-7, cu cursă scurtă de decolare şi 
capabilitate sporită de aterizare. Cât timp Joe inspectă 
aparatul de zbor, Austin cumpără sandvişuri şi cafea de la 
un restaurant Fat Freddie's. Călătoreau fără prea multe 
bagaje. Îşi luaseră mai ales haine, cu toate că Austin 
avusese grijă să adauge şi revolverul său Bowen, în care 
avea toată încrederea, iar Zavala îşi adusese pistolul 
automat Ingram, care putea trage sute de gloanţe pe 
minut. Când Austin îl întrebase de ce avea nevoie deo 
armă atât de letală pe pământul pustiu al nordului, Joe 


16 Celebră cursă de sănii trase de câini, desfăşurată în Alaska pe 
distanţa de 1868 de kilometri (n.tr.). 
305 


murmurase ceva despre urşii grizzly. 

Pilotat de Zavala, avionul Maule se îndreptă spre nord- 
est, urmărind linia coastei. Zbura jos, cu o viteză de 
croazieră de două sute optzeci de kilometri pe oră. Ziua era 
noroasă, dar nu aveau parte de vreuna dintre ploile pentru 
care e renumită regiunea Nome. Totul se transformă 
curând în rutină. Austin strigă la vederea unei clădiri cu 
înfăţişare promițătoare, iar Zavala o survola de mai multe 
ori. Creionul lui Austin haşura pe hartă zonele pe care le 
acoperiseră. Incitarea stârnită de ideea că erau la 
vânătoare păli în curând, pe măsură ce avionul zumzăia 
înghițind kilometru după kilometru de coastă colţuroasă. 
Pământul sterp nu era întrerupt decât de râuri dantelate şi 
de lacuri puţin adânci, formate de zăpada topită. 

Austin păstra buna dispoziţie în sânul echipei recitând 
poezii de Robert Service, pe care Zavala le traducea în 
spaniolă. Dar nici măcar „Împuşcarea lui Dan McGrew” nu 
izbuti să atenueze monotonia căutării. Obişnuita voioşie a 
lui Zavala începea să se cam tocească. 

— Am văzut ciocuri de papagal, ciocuri de porumbel, ba 
chiar şi un cioc de turturică, dar nici unul de vultur, 
bombăni el. _ 

Austin studie porțiunile haşurate de pe hartă. Incă mai 
aveau de acoperit o parte considerabilă a coastei. 

— Mai avem de verificat un teritoriu destul de întins. Aş 
vrea să continuăm. Cum te simţi? 

— Eu sunt bine, dar avionul o să aibă în curând nevoie de 
combustibil. 

— Am trecut mai adineauri pe deasupra a ceea ce părea 
o tabără de pescuit. Ce-ar fi să facem o pauză de prânz în 
vreme ce-o alimentăm pe bătrâna noastră Betsy, aici de 
faţă? 

Zavala îi răspunse înclinând avionul şi descriind un arc de 
cerc. Ajunseră în scurt timp la râul pe care îl urmăriseră 
ceva mai devreme şi zburară de-a lungul lui preţ de vreo 
zece minute, până ce zăriră un grup de barăci din placaj. Pe 
apă erau amarate două hidroavioane. Zavala observă o 
porţiune dreaptă a albiei. Cobori, se lăsă uşor pe apă, într-o 


306 


aterizare aproape perfectă, apoi deplasă aeronava către un 
doc ros de intemperii. Un tânăr îndesat, cu faţa rotundă ca 
luna plină, îi văzu venind şi le aruncă o parâmă de amarare. 

— Bine aţi venit în satul Tinook, cu o populaţie de o sută 
şaizeci şi şapte de locuitori, majoritatea înrudiţi, spuse el, 
cu un zâmbet tot atât de orbitor precum scânteierea 
soarelui pe zăpada proaspătă. Mă numesc Mike Tinook. 

Tinook nu părea deloc surprins de faptul că doi străini 
coborâseră din cer ca să viziteze cătunul lui îndepărtat. 
Ţinând cont de vastele distanţe pe care erau nevoiţi să le 
acopere, locuitorilor statului Alaska li se întâmpla să facă 
un zbor de o sută cincizeci de kilometri numai ca să ia 
micul dejun. Poate că asta avea o legătură cu rarele 
momente în care întâlneai alţi oameni dincolo de hotarele 
oraşului Anchorage, dar mulţi locuitori din Alaska îşi 
depanau poveştile despre sosirea lor în nord în decurs de 
câteva minute din momentul în care făceau cunoştinţă cu 
cineva. Mike le istorisi cum crescuse el în sat, cum lucrase 
ca mecanic de avioane în Anchorage şi cum se întorsese 
definitiv acasă. 

Austin îi destăinui că erau de la Agenţia Naţională pentru 
Studii Subacvatice şi Marine. 

— Mi-am închipuit eu că sunteţi un soi de tipi din guvern, 
comentă Tinook, cu un aer atotştiutor. Sunteţi prea curaţi 
ca să fiţi petrolişti sau vânători şi prea siguri pe voi ca să fiţi 
turişti. Acum câţiva ani, a mai trecut pe-aici o echipă de la 
NUMA. Făceau cercetări în Marea Chukchi. Ce vă aduce pe 
Tărâmul Soarelui din Miez de Noapte? 

— Facem un soi de studiu geologic, dar trebuie să 
mărturisesc că n-avem prea mare succes, răspunse Austin. 
Căutăm o limbă de pământ care pătrunde în apă. Are forma 
unui cioc de vultur.. 

Tinook clătină din cap. 

— Ala de colo e avionul meu. Zbor foarte mult când nu 
pescuiesc sau când nu dau o mână de ajutor la îngrijirea 
turmei de reni, dar indiciul ăsta nu-mi aprinde nici un 
beculeţ. Haideţi în magazin. Ne putem uita pe-o hartă. 

Urcară pe scara şubredă care ducea spre clădirea din 


307 


placaj. Era un magazin universal tipic pentru Alaska, o 
combinaţie de băcănie, farmacie, raion de articole de 
menaj, prăvălie cu suvenire şi cu echipamente pentru 
excursii în sălbăticie. Cumpărătorii aveau la dispoziţie o 
gamă largă de produse, de la insecticide şi conserve, până 
la piese de schimb pentru snowmobile şi televizoare. Tinook 
cercetă harta regiunii, atârnată de perete. 

— Nimic. Nimic ca un cioc de vultur. Se scarpină în cap. 
Poate ar trebui să staţi de vorbă cu Clarence. 

— Clarence? 

— Da, cu bunicul meu. A bătut mult ţinuturile astea şi îi 
plac vizitatorii. 

Ochii lui Austin deveniră sticloşi. Era nerăbdător să 
ajungă din nou în aer. Tocmai se gândea cum să scape de 
Tinook pe o cale diplomatică, fără să-i rănească 
sentimentele, când observă carabina fixată pe peretele din 
spatele tejghelei. Se apropie s-o privească mai cu de- 
amănuntul. Era o Carbine M1, puşca folosită de obicei de 
infanterişti americani din cel de-al Doilea Război Mondial. 
Mai văzuse şi altele, dar aceea era ca nouă. 

— E puşca ta? l-a întrebat pe Tinook. 

— Mi-a dat-o bunicul, dar o folosesc pe-a mea pentru 
vânătoare. Puşca asta are o poveste pe cinste! Sigur nu 
vreţi să staţi de vorbă cu Clarence? S-ar putea să nu fie o 
pierdere de timp. 

Zavala băgă de seamă interesul retrezit al lui Austin. 

— Nu m-ar deranja să-mi dezmorţesc picioarele pentru 
ceva mai multă vreme. Cel puţin n-avem a ne teme că n-o 
s-ajungem acasă înainte de căderea întunericului. 

Era un punct de vedere bine întemeiat. Lumina stăruia 
mai mult de douăzeci şi două de ore pe zi şi, chiar după 
căderea întunericului, noaptea era, practic, o scurtă 
perioadă de crepuscul. 

Mike îi conduse de-a lungul unei străzi noroioase, pe 
lângă o serie de barăci, pe lângă grupuri de copii cu feţe 
rotunde, câini husky somnoroşi şi stative pe care se uscau 
la soare fâşii de carne stacojie de somon. Se apropie deo 
baracă mai mică decât celelalte şi bătu la uşă. Cineva 


308 


dinăuntru le spuse să intre. Pătrunseră într-o locuinţă cu o 
singură încăpere. Mirosea a fum de lemne şi a carne gătită 
pe o sobă de campanie. Casa era sărăcăcios mobilată, cu 
un pat de cazarmă aşezat într-un colţ şi cu o masă 
acoperită cu o muşama în carouri roşii şi albe. Un bărbat 
care părea tot atât de bătrân precum ghețarii stătea la 
masă, pictând cu migală statueta din lemn a unui urs polar, 
înaltă cam de cincisprezece centimetri. Alte statuete, 
înfăţişând lupi şi vulturi, fuseseră deja pictate şi aşezate în 
şir. 

— Bunicule, oamenii ăştia vor să asculte povestea 
carabinei tale. 

Ochi orientali, negri, scânteind de inteligenţă şi de bună 
dispoziţie, pe un chip încreţit de o mie de riduri. Clarence 
purta ochelari cu ramă întunecată, iar părul lui des, 
argintiu, era pieptănat cu grijă, cu cărare într-o parte. Gura 
i se lăţi într-un zâmbet care părea să-i ia în stăpânire întreg 
maxilarul. Deşi avea, probabil, peste optzeci de ani, le 
strânse mâinile aproape frângându-le oasele şi arăta de 
parcă ar mai fi fost încă în stare să pună un leu-de-mare la 
pământ. Însă vocea, care ar fi trebuit să fie amplificată de 
trupul puternic, era catifelată precum zăpada spulberată de 
vânt. 

— Trebuie să mă-ntorc la prăvălie, spuse nepotul lui. O să 
vă alimentez avionul până când vă-ntoarceţi. 

— Fac astea pentru un magazin de suvenire din 
Anchorage, spuse bătrânul, dând deoparte ursul şi 
vopselele. Mă bucur c-aţi trecut pe aici. Tocmai e ora 
mesei. 

Le arătă două scaune şubrede şi, refuzând să le asculte 
protestele, puse tocana din oala de pe sobă în trei 
castroane de porțelan cu frumoase desene albastre şi cu 
smalţul sărit. Luă o lingură plină, parcă vrând să le 
demonstreze că mâncarea lui n-avea nimic rău. 

— Cum vi se pare? 

Austin şi Zavala gustară de probă şi declarară că era 
foarte bună. Bătrânul radie de plăcere. 

— E Karibu? întrebă Zavala. 


309 


Bătrânul scotoci în găleata de gunoi şi scoase de acolo 
cutia unei conserve de tocană de vită. 

— Mike e băiat bun, zise Clarence. El şi soţia lui îmi 
cumpără de toate, ca să nu fiu nevoit să gătesc. Îmi poartă 
de grijă cum că m-aş simţi singur de când mi-a murit soţia. 
Imi place să am oaspeţi, dar nu vreau să vă plictisesc. 

Austin se uită prin încăpere. Pereţii erau împodobiţi cu 
harpoane primitive şi cu obiecte de artă eschimosă. O 
gravură de Norman Rockwell, reprezentând un băiat în 
cabinetul unui dentist, era agăţată, discordant, alături de 
mulajul fioros al unui cap de morsă. Existau şi fotografii de 
familie, multe  înfăţişând o femeie voinică, frumoasă, 
probabil soţia bătrânului. Cel mai nepotrivit obiect din acel 
decor era computerul înghesuit într-un colţ. 

—E uimitor, spuse bunicul Tinook, zărind privirea 
amuzată a lui Austin. Ne-am racordat la satelit, ca să-nveţe 
copiii despre cum e restul lumii. Pe maşinăria aia pot sta de 
vorbă cu oricine, aşa că nu sunt niciodată singur. 

Clarence nu era defel un palavragiu bătrân, care habar n- 
avea de ce se-ntâmpla pe lume, deduse Austin. Îi părea rău 
că se pripise şi voise să evite o întâlnire cu el. 

— Dacă nu vă supăraţi, ne-ar plăcea foarte mult să vă 
ascultăm povestea, zise el. 

Bunicul Tinook sorbi zgomotos ce mai rămăsese din 
tocană, puse castroanele în chiuvetă şi se aşeză iarăşi. Îşi 
miji ochii, de parcă amintirile ar fi trebuit rechemate din 
depărtări, dar, când începu să vorbească, se văzu limpede 
că îşi mai depanase povestea şi în alte rânduri. 

— Intr-o bună zi, cu mulţi ani în urmă, eram la vânătoare. 
Existau păstrăvi şi somoni de pescuit, vulpi de prins în 
capcană şi turme de Karibu. Mă alegeam întotdeauna cu 
câte ceva. Aveam o barcă mică, de aluminiu şi un motor 
excelent. Mă deplasam cu uşurinţă încolo şi încoace. După 
vânătoare, distanţa era prea mare ca să mă-ntorc imediat 
acasă, aşa că de obicei rămâneam vreo două nopţi la 
vechiul aerodrom. 

Austin se uită la Zavala. Alaska e presărată cu 
aerodromuri care îşi merită cu greu numele. 


310 


— Unde se află aerodromul ăsta? întrebă Kurt. 

— Spre nord. Rămas după Marele Război. Obişnuiau să 
trimită avioane în Rusia şi îl foloseau pentru escale. Căutau 
submarine folosindu-se de baloane. N-a mai rămas mare 
lucru. Exista o baracă, unde puteam face un foc, păstrând 
locul călduros şi uscat. Puteam depozita vânatul acolo şi îl 
puteam afuma până când era timpul să plec acasă. 

— Când se-ntâmpla asta? 

— O, acum vreo cincizeci de ani! Memoria mea nu mai e 
ce-a fost. Totuşi, mi-aduc aminte când mi-au spus ei că nu 
trebuia să mă mai duc pe-acolo. 

— Ei? 

Bătrânul dădu din cap, încuviinţând. 

— Vreme de luni de zile, n-am întâlnit pe nimeni. Pe 
urmă, într-o bună zi, apar doi bărbaţi, cu un avion, tocmai 
când îmi găteam nişte păstrăvi. Bărbaţi albi, cu feţe dure. 
Mi-arată legitimaţiile, îmi spun că lucrează pentru guvern şi 
că vor să ştie ce fac. Le dau nişte peşte şi ei devin mult mai 
cumsecade. Imi spun că la baza aia o să se-ntâmple ceva 
foarte secret şi că nu trebuie să mai vin acolo. Dar vor 
cumpăra toată carnea proaspătă şi tot peştele pe care li-l 
pot aduce. Unul dintre ei îmi dă carabina aia pe care aţi 
văzut-o, ca să pot împuşca vânatul. Şi le duc o grămadă de 
vânat şi de peşte, dar niciodată la bază. Ne întâlnim la 
jumătatea drumului. 

— Aţi văzut avioane? 

— Sigur, veneau şi plecau o mulţime. Odată vânam şi am 
auzit unul care a făcut zgomot cât o sută de râuri vijelioase. 
Mare cât tot satul ăsta şi de o formă aiurită. 

— Ce fel de formă? 

Bătrânul se apropie de perete şi luă un harpon. 

— Semăna cu ăsta, spuse el, atingând cu degetul vârful 
metalic, ascuţit. 

Austin nici măcar nu clipi. 

— Cât timp aţi vânat pentru bărbaţii aceia? 

— Cred că vreo şase luni. Într-o zi au apărut şi-au zis că 
nu le mai trebuie. M-au sfătuit să mă ţin departe de 
aerodrom. Nu voiau să calc pe vreo mină. Au spus că 


311 


puteam păstra puşca. Au plecat în mare grabă. 

— Noi căutăm un aerodrom vechi, aflat pe o limbă de 
pământ care seamănă cu un cioc de vultur, spuse Zavala, 
dar nu reuşim să-i dăm de urmă. 

— A, sigur, locul ăla părea aşa. Lucrurile s-au schimbat, 
din cauza gheții şi a vântului. Vara, apa râurilor inundă 
terenul. Nu mai arată ca atunci. Aveţi o hartă? 

Kurt scoase harta din buzunarul hainei şi o despături. 
Degetul noduros al bunicului Tinook se lăsă deasupra unei 
zone de pe coastă, haşurate cu creionul. 

— Aici, spuse el. 

— Probabil c-am zburat exact pe deasupra lui, zise 
Zavala. 

— Spuneţi-mi, bărbaţii aceia v-au zis cum îi cheamă? 
întrebă Austin. 

— Sigur, Hewy şi Dewy, aşa au zis. 

Zavala chicoti. 

— Presupun că Lewy era ocupat! Bătrânul 
umeri. 

— Am citit benzi desenate cu Donald Răţoiul când am 
plecat din Anchorage pe vase comerciale. Ei şi-au închipuit 
că mâncasem untură de balenă toată viaţa mea. l-am lăsat 
să creadă aşa. 

— Probabil c-aţi făcut foarte bine. 

— Cum spuneam, erau duri, cu toate că am devenit 
prieteni destul de buni. După război m-am întors la vechea 
bază. Cred c-au pomenit despre mine numai ca să mă 
sperie. Am avut senzaţia că acolo era ceva care fusese 
otrăvit şi lăsat să putrezească. Bătrânul îşi curmă o clipă 
vorba, căzând pe gânduri. Poate ştiţi voi să-mi spuneţi. Un 
lucru m-a nedumerit întotdeauna. Care era marele secret? 
Nu ne luptam cu japonezii. Războiul se terminase. 

— Unii oameni nu pot trăi fără război, răspunse Austin. 
Dacă n-au parte de unul, găsesc un altul. 

— Imi sună a nebunie, dar ce ştiu eu? Ei, asta a fost cu 
ani în urmă. De ce vreţi voi acuma s-ajungeţi în locul ăla 
vechi? 

Austin nu-şi găsi cuvintele potrivite. Ar fi putut să-i spună 


312 


A 


nălţă din 


bătrânului cât de important era să descopere o substanţă 
stranie, numită anasazium, înainte ca Gogstad să pună 
mâna pe ea, aducând necazuri lumii întregi. Însă bănuia că 
adevăratele sale motive erau cu mult mai viscerale. 
Povestea tatălui lui Buzz Martin mocnea în el şi îi tulbura 
simţul acut al dreptăţii. 

Cel mai bun răspuns pe care reuşi să-l încropească fu 
următorul: 

— A fost odată un băieţel care s-a dus la înmormântarea 
tatălui său, numai că tatăl său nu era mort. 

Bătrânul dădu din cap cu un aer solemn, de parcă i s-ar fi 
spus cel mai explicit lucru din lume. 

Gândul lui Kurt alerga deja către misiunea care îl aştepta. 

— Vă mulţumim foarte mult fiindcă ne-aţi istorisit 
povestea dumneavoastră, spuse el, ridicându-se. Şi pentru 
mâncare. 

— Staţi o clipă, zise Clarence. Privi gânditor statuetele de 
lemn pe care le cioplise, alese două şi dădu câte una 
fiecăruia. Luaţi astea. Ursul pentru putere şi lupul pentru 
şiretenie. 

Austin şi Zavala îi mulţumiră pentru generozitate. 

— După ce v-am spus cum ajungeţi acolo, mă simt mai 
bine dacă vă ofer ceva aducător de noroc. O să vă prindă 
bine dacă o să intraţi în baza aia veche. 


313 


30 


Reflexia orbitoare a soarelui din oglinda apei îi 
împiedicase să vadă ciocul de vultur la prima trecere. Nu se 
zărea decât o semilună subţire şi zdrenţuită de tundră, 
parte a unei câmpii inundate de pe coastă, pătrunzând într- 
un golf în formă de pară. Zavala înclină avionul astfel încât 
conturul întunecat al nasului generalului MacArthur să fie 
vizibil sub întinderea de apă translucidă. Austin îi făcu semn 
înălţându-şi degetul mare al mâinii. „Aici e”. Degetul se 
îndreptă apoi în jos. „Aterizează”. 

Zavala făcu o voltă cu avionul, coborând la mică înălţime 
şi survola peninsula de-a lungul, la o altitudine de şaizeci 
de metri. Degetul încovoiat de pământ avea peste un 
kilometru şi jumătate lungime şi o lăţime mai mică de opt 
sute de metri. Mocirla de apă stătătoare îi invadase 
marginile, adăugându-se ravagiilor făcute de vânt şi de 
gheaţă, care deformaseră conturul iniţial. 

— Apropie-te cât mai mult cu putinţă de morenele alea, 
spuse Austin, arătând către movilele joase modelate de 
ghetari care începeau din locul de întâlnire al peninsulei cu 
continentul. 

Zavala bătu cu degetul în cozorocul şepcii sale de 
baseball, cu inscripţia NUMA. 

— Stai fără grijă. Frumuseţea asta poate ateriza şi pe un 
vârf de ac. Pregăteşte-te pentru o aterizare perfectă, ca la 
carte. 

Austin avea toată încrederea în talentul de aviator al 
prietenului său. Zavala îşi petrecuse sute de ore zburând pe 
toate tipurile imaginabile de aparate de zbor. Cu toate 
acestea, Austin avea uneori viziunea lui Snoopy”, 
pretinzând că propria cuşcă e un avion de vânătoare 
Sopwith Camel, din Primul Război Mondial. Îşi alungă iute 
gândul, în vreme ce Zavala se roti încă o dată pe deasupra 


47 Celebru personaj de desene animate (n.tr.). 


314 


fâşiei de pământ, cobori într-o planare prelungă şi reduse 
viteza până când flotoarele avionului atinseră apa puţin 
adâncă. 

Aeronava era pe punctul de a se opri lin când auziră sub 
tălpi o bufnitură înfundată, urmată de un sunet chinuitor de 
metal răsucit. Avionul începu să se răsucească precum un 
titirez. Prinşi în centurile lor de siguranţă, cei doi bărbaţi 
tresăltau ca nişte păpuşi de cârpă scuturate cu nădejde. 
Avionul încetă să se învârtă, încremenind locului într-o 
rână, ca un beţiv. Lui Zavala i se tăiase răsuflarea, dar 
reuşise să oprească motorul. 

În timp ce elicea dădea ultimele semne de viaţă, Austin 
îşi pipăi capul, convingându-se că încă îi stătea pe umeri. 

— Dacă asta a fost o aterizare perfectă, atunci sper să n- 
am niciodată parte de una /imperfectă. Ce s-a-ntâmplat cu 
vârful de ac? 

Zavala îşi potrivi şapca şi îşi îndreptă ochelarii de soare 
reflectorizanţi. 

— Îmi cer scuze, spuse el, cu o umilinţă care nu-l 
caracteriza. Probabil c-au început să fabrice ace mai mari 
decât le stătea în obicei. 

Austin clătină din cap şi propuse să verifice cât de grave 
erau stricăciunile. Coborâră pe flotoare, fiind întâmpinați de 
comitetul local de primire. Un nor de țânțari de Alaska, mari 
cât un condor şi însetaţi de sânge omenesc, îi mână înapoi, 
în carlingă. Se aventurară din nou afară după ce se 
stropiseră de bunăvoie în prealabil cu insecticid concentrat. 
leşiră din avion afundându-se într-un strat de apă adânc de 
jumătate de metru şi examinară metalul răsucit din jurul 
flotorului din dreapta. 

— O să fiu nevoit să dau nişte explicaţii la centrul de 
închirieri, spuse Zavala, dar o să putem decola. 

O porni, pleoscăind prin apă, de-a lungul traiectoriei lor 
de aterizare. Câteva clipe mai târziu, se aplecă, zicând: 

— Hei, ia uită-te la chestia asta! 

Austin se apropie şi cercetă din priviri un stâlp metalic, 
acoperit de câţiva centimetri de apă. Metalul licărea, 
strălucitor, în locul din care fusese retezat vârful, iar câteva 


315 


fire electrice din cupru se iţeau în afară. 

— Felicitări, spuse el. Cred c-ai descoperit o baliză de 
semnalizare de pe marginea pistei de aterizare. 

— Infailibilul instinct de orientare al lui Zavala e o călăuză 
care nu dă greş, răspunse Joe, ca şi cum ar fi dat dinadins 
peste semnalizatorul luminos. 

Îşi extinse aria cercetărilor şi, peste câteva minute, găsi 
încă un semnalizator luminos. Acesta avea încă intacte 
lentilele de sticlă şi fasungul becului. 

Austin privi împrejurimile şi încercă să se orienteze. Era 
lesne să-ţi dai seama de ce fusese ales locul acela 
îndepărtat pentru un aerodrom secret. Terenul era de la 
natură tot atât de plat ca suprafaţa unui portavion şi avea 
nevoie de foarte puţine retuşuri. Se uită către dealuri, unde 
soarele scânteia într-o dantelă de pârâiaşe ce se contopeau 
în lacul care ascundea pista de aterizare. 

Descărcară avionul, îşi aruncară rucsacurile pe umeri şi o 
porniră, prin apă, către dealurile aflate la mai puţin de 
patru sute de metri distanţă. Deşi tălpile li se păstrau 
uscate mulţumită cizmelor, apa le colcăia în pantalonii 
impermeabili Gore-Tex şi se bucurau fiindcă temperatura 
trecea de zece grade. Lacul deveni din ce în ce mai puţin 
adânc, transformându-se într-o mocirlă spongioasă, apoi 
stratul de permafrost începu să le scârţâie sub tălpi în timp 
ce îşi croiau drum printre pâlcuri de piciorul-cocoşului, 
şofran sălbatic şi maci.  Observară mai multe 
semnalizatoare luminoase, înşiruite în direcţia dealurilor. La 
un moment dat se opriră, urmărind cu privirea un stol 
imens de rațe sălbatice care plutea pe deasupra 
smârcurilor aidoma unei dâre de fum întunecat. Liniştea era 
atât de nefirească, încât s-ar fi putut crede pe suprafaţa 
unei alte planete. 

Îşi continuară drumeţia şi ajunseră la poalele unui 
povârniş abrupt. Dealul prelung era rotunjit spre culme şi 
semăna, vag, cu o franzelă italienească. Prin vegetaţia 
deasă care îl acoperea în cea mai mare parte se 
întrezăreau petice pe piatră neagră pătată de licheni şi de 
muşchi. Lui Austin i se păru stranie movila aceea izolată, 


316 


aflată la câteva sute de metri distanţă de dealurile cele mai 
apropiate. Îi împărtăşi observaţia sa lui Zavala. 

— Ai băgat de seamă că, în afară de umflătura asta, 
terenul e plat? 

— Dacă aş fi geolog, aş fi în stare să deduc ceva din 
treaba asta. 

— Eu mă gândesc, mai degrabă, la semnalizatoarele 
luminoase. Duc drept la dealul ăsta. 

Rămase o clipă cu ochii ţintă la o porţiune accesibilă 
vederii, apoi îşi apropie faţa până la câţiva centimetri şi îşi 
plimbă degetele pe suprafaţa strălucitoare. Răzui uşor roca, 
folosindu-se de lama lată a briceagului său militar elveţian 
şi aşchie o bucată subţire, cam de mărimea palmei. Studie 
materialul, rânji şi i-l întinse lui Zavala. 

— Vopsea, zise acesta, cu uimire. Îşi trecu mâna peste 
zona lucioasă expusă de cuțitul lui Austin. Coală de metal şi 
bolţuri. Cineva şi-a dat o grămadă de osteneală ca s- 
ascundă chestia asta. 

Austin făcu câţiva paşi în spate şi-şi ridică privirea spre 
culmea movilei. 

— Din câte-mi aduc aminte, Clarence Tinook spunea ceva 
despre o veche bază pentru aerostate. Poate că dedesubt 
se află un hangar pentru dirijabile. 

— Are sens şi se potriveşte cu teoria noastră despre 
folosirea unei baze existente. Următoarea întrebare e cum 
intrăm. 

— Încearcă să spui „Sesam, deschide-te” şi speră c-o să 
obţii cel mai bun rezultat. 

Zavala se trase înapoi şi rosti faimoasa poruncă din Ali 
Baba şi Cei Patruzeci de Hoti. Cum nu se întâmplă nimic, 
încercă din nou, în spaniolă, însă tot fără de folos. 

— Mai ştii şi alte cuvinte magice? îl întrebă pe Austin. 

— Tocmai mi-ai epuizat tot repertoriul, răspunse Kurt, 
ridicând din umeri. 

Ocoliră hangarul, ajungând în spate. Din permafrost se 
înălţau fundaţiile mai multor clădiri mici, care ar fi putut fi 
barăci din tablă ondulată. O zonă cu deşeuri dădu la iveală 
grămezi de cutii de conserve ruginite şi de sticlă spartă, dar 


317 


nu îşi făcu apariţia nici o cale de acces în interiorul colinei. 

Zavala fu cel care dădu, literalmente, peste intrare. 

Austin mergea cu câţiva paşi înaintea prietenului său, 
când deodată auzi un țipăt. Se răsuci imediat. Joe dispăruse 
de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Confirmând această 
posibilitate, vocea lui fără trup izvori din adâncuri, înjurând 
în graiul său strămoşesc. Austin se întoarse din drum 
păşind cu luare-aminte şi îl găsi într-o hrubă care fusese 
acoperită de vegetaţie. El trecuse pe alături, fără s-o vadă. 

— Eşti bine? strigă Austin. Mai multe bodogăneli. 

— Da, tufişul care acoperea blestemăţia asta de gaură 
mi-a amortizat căderea. Vino jos. Sunt câteva trepte. 

Austin i se alătură pe fundul gropii, care avea cam doi 
metri şi jumătate adâncime. Joe stătea în faţa unei uşi din 
oţel nituit, pe jumătate deschisă. 

— Nu-mi spune, mormăi Austin. Infailibilul instinct de 
orientare al lui Zavala. 

— Ce altceva? 

Austin scoase din rucsac o lanternă cu halogen, mică, dar 
foarte puternică. Mulțumită puterii de convingere a 
umărului său, uşa se deschise cu zgomot. Intră, cu Zavala 
imediat în spatele lui. O rafală de aer fetid şi rece îi izbi în 
faţă, de parcă ar fi avut dinainte instalaţia de aer 
condiţionat a unui mausoleu. Fasciculul de lumină le 
dezvălui un coridor ai cărui pereţi şi plafon de beton 
constituiau o izolare insuficientă împotriva permafrostului şi 
păreau să amplifice frigul. O porniră de-a lungul culoarului, 
strângându-şi mai tare gulerele în jurul gâturilor. 

Din holul principal al buncărului se deschideau mai multe 
uşi. Austin lumină interiorul fiecărei încăperi. Cadrele 
ruginite ale paturilor şi saltelele putrezite atestau folosirea 
unuia dintre acele spaţii drept dormitor de campanie. Ceva 
mai încolo văzură o bucătărie şi o cămară. Ultima cameră 
fusese o sală de transmisiuni. 

— Au plecat în grabă, spuse Zavala. 

Tuburile electronice cu vid sparte şi carcasele aparatelor 
de radio arătau de parcă ar fi fost lovite cu un baros. 

Îşi continuară drumul de-a lungul coridorului, ocolind o 


318 


gaură mare, pătrată, din podea. Grătarul metalic care o 
acoperise cândva fusese mâncat de rugină aproape pe de- 
a-ntregul. Austin aţinti raza lanternei în josul puţului adânc. 

— Ar putea fi un soi de ventilator, sau o instalaţie de 
încălzire. 

— M-am gândit la ceea ce povestea Clarence Tinook 
despre mine, zise Zavala. 

— Să sperăm c-a fost o poveste născocită, cu care-au 
încercat să sperie vânătorii şi pescarii, spuse Austin. Poate 
că a spus de fapt „mim'”. 

— O, asta chiar m-ar speria, ripostă Zavala. 

Coridorul se sfârşea, în cele din urmă, cu câteva trepte 
care duceau spre o altă uşă de oţel. Presupuseră că se 
aflau sub hangar. Nefiind pe deplin convins de propriul 
argument în privinţa explozibililor ascunşi, Austin trase aer 
adânc în piept, deschise uşa şi intră. Simţi imediat o 
schimbare în atmosferă. Frigul nu mai era atât de muşcător 
şi cu un iz atât de mucegăit ca în buncărul de beton. Izul de 
aer stătut se pierdea sub mirosul de benzină, de ulei şi de 
metal încins. 

Pe peretele din dreapta uşii se vedea un întrerupător. Pe 
o plăcuţă era serigrafiat cuvântul „Generator”. Austin făcu 
un semn de încuviinţare şi Zavala trase în jos maneta 
întrerupătorului. La început nu se întâmplă nimic. Pe urmă, 
undeva, în întuneric, se auzi un păcănit, urmat de o serie 
de pocnete bolborositoare, de parcă ar fi tuşit un motor 
care revenea la viaţă fără nici o tragere de inimă. Cu mult 
deasupra capetelor lor licăriră lumini palide, pentru a 
străluci apoi, luminând plafonul boltit al unei uriaşe grote 
artificiale. Zavala se simţi prea copleşit pentru a putea 
vorbi. In centru, lumina cădea asupra a ceea ce părea o 
creatură răzbunătoare, cu aripi negre, desprinsă dintr-o 
legendă nordică. 

Se apropie de spatele aeronavei în formă de iatagan, 
întinse mâna şi atinse şovăitor una din aripioarele negre 
care continuau curba descendentă a fuzelajului. 

— Superbă, şopti el, ca şi cum ar fi vorbit despre o 
femeie frumoasă. Am citit despre ea, am văzut fotografii, 


319 


dar nu mi-am închipuit niciodată c-ar fi putut arăta atât de 
magnific. 

Austin se apropie şi rămase alături de Joe. Sorbi din 
priviri întinderea vastă de aluminiu sculptat. 

— Fie am nimerit în Peştera lui Batman, fie tocmai am 
găsit de mult pierduta aripă zburătoare fantomă, spuse el. 

Zavala se strecură sub fuzelaj. 

— Am citit câte ceva despre avionul ăsta. Aripioarele au 
fost adăugate mai târziu, pentru stabilizare, când s-a trecut 
de la propulsarea cu elice la motorul cu reacţie. Avionul are 
în jur de cincizeci de metri de la vârful unei aripi la vârful 
celeilalte. 

— Jumătate din lungimea unui teren de fotbal, spuse 
Austin. Zavala dădu din cap, exprimându-şi acordul. 

— A fost cea mai mare aeronavă a vremii ei, deşi de la 
cap la coadă n-are decât vreo cincisprezece metri. Uită-te 
la motoarele cu reacţie. Iniţial, erau încorporate în fuzelaj, 
toate opt. Le-au scos pe astea două sub aripă ca să facă 
mai mult loc pentru combustibil. Se potriveşte cu ceea ce 
spuneai despre modificările în vederea măririi autonomiei 
de zbor. 

Ocoliră avionul, ajungând în faţă. Din perspectiva aceea, 
liniile aerodinamice, arcuite către partea din spate, erau 
încă şi mai impresionante. Cu toate că avionul cântărea 
peste două sute de mii de tone, părea să se legene delicat 
pe trepiedul trenului de aterizare. 

— Jack Northrop ştia el ce ştia când a proiectat-o pe 
prinţesa asta, spuse Austin. 

— Cu siguranţă. Uită-te la silueta ei zveltă. E greu să 
găseşti o suprafaţă din care să ricoşeze undele radar. Şi a 
vopsit-o în negru, aşa cum sunt avioanele invizibile de 
astăzi. Hai înăuntru, zise nerăbdător Zavala. 

Urcară pe o scară, pătrunseră printr-un bocaport în 
pântecul navei şi îşi continuară drumul pe o rampă scurtă. 
Aidoma restului avionului, puntea aripii zburătoare era 
neobişnuită. Zavala se instala în scaunul rotativ al pilotului 
şi folosi un mecanism cu acţionare manuală ca să-l ridice cu 
un metru mai sus, sub o cupolă de plexiglas. Se uită la 


320 


capota metalică a motorului, aflată în stânga axei 
transversale a aripii. Comutatoarele şi instrumentele 
convenţionale erau plasate între pilot şi copilot, care stătea 
ceva mai jos. Manetele de viteză se găseau suspendate 
deasupra capului, într-o poziţie similară celei de pe 
hidroavioanele marinei, cum era Catalina. 

— Ce vizibilitate fantastică, spuse Zavala. Ca şi cum te-ai 
afla într-un avion de vânătoare. 

Austin se aşezase în dreapta lui, pe scaunul copilotului. 
Prin ochiurile de geam vedea muchia din faţă a aripii. In 
timp ce Zavala îşi trecea drăgăstos degetele pe deasupra 
comenzilor, el se duse să exploreze restul avionului. 
Inginerul de zbor îşi avea locul în faţa unei înşiruiri 
impresionante de instrumente, la vreo trei metri în spatele 
copilotului, cu faţa către coada avionului. Nu putea privi în 
afară. Austin se gândi că poziţia era nepotrivită, dar se 
simţi impresionat de înălţimea la care se afla plafonul, 
precum şi de dormitorul, toaleta şi bucătăria de mici 
dimensiuni, care dădeau de înţeles că avionul fusese 
conceput pentru o perioadă îndelungată de zbor 
neîntrerupt. Se aşeză pe locul bombardierului şi se uită pe 
geam, încercând să-şi imagineze că se afla la mare 
înălţime, deasupra pământului pustiu al Siberiei. Apoi intră 
târâş în locaşurile bombelor. Când Austin reveni în carlingă, 
Zavala era tot pe scaunul pilotului, cu mâinile pe comenzi. 

— Ai găsit ceva în spate? îl întrebă Joe. 

— E vorba despre ce nu am găsit, răspunse Kurt. 
Suporturile din compartimentul bombelor sunt goale. 

— Nici o canistră cu explozibil? 

— Nici măcar un balon cu apă. Îi zâmbi lui Zavala. Te-ai 
îndrăgostit până peste cap de bătrânica asta, nu-i aşa? 

Zavala răspunse cu un surâs lasciv. 

— Dragoste la prima vedere. Dintotdeauna m-au atras 
femeile mai vârstnice. Hai să-ţi arăt ceva. In frumoasa asta 
încă mai există viaţă. 

Degetele lui dansară pe consola cu instrumente. Panoul 
cu cadrane şi aparate de măsură din faţa lor se aprinse, 
strălucind într-o lumină roşiatică. 


321 


— Are plinul făcut şi e gata de plecare, spuse Austin, 
nevenindu-i să creadă. 

Zavala dădu din cap, încuviinţând. 

— Probabil e conectată la generator. N-are de ce să nu 
mai fie încă funcţională. Atmosfera din buncăr e rece şi 
uscată, iar aeronava a fost menţinută în stare foarte bună 
până când au părăsit bârlogul. 

— Apropo de bârlog, hai să aruncăm o privire pe-aici. 

Zavala părăsi carlinga fără nici o tragere de inimă. 
Coborâră din aeronavă şi merseră de-a lungul perimetrului 
hangarului. Era evident că spaţiul fusese proiectat astfel 
încât să asigure o întreţinere eficientă a avionului. La mică 
distanţă de acesta erau amplasate ascensoare hidraulice şi 
macarale, aparatură pentru teste, combustibil şi pompe de 
ulei. Toate, curate precum nişte instrumente chirurgicale. 
Austin îşi vâri capul într-o magazie, se uită în jur şi îl strigă 
pe Zavala. 

Din podea şi până în tavan erau stivuiţi zeci de cilindri 
strălucitori, identici cu acela pe care-l găsiseră plutind la 
Baja, în largul coastei. Austin luă cu băgare de seamă unul 
şi îl cântări în palmă. 

— E mult mai greu decât cel gol, din biroul meu. 

— Anasazium? 

— Infailibilul instinct de orientare al lui Austin, spuse Kurt 
zâmbind. Trebuie să recunoşti că, de fapt, am bătut atâta 
cale tocmai pentru a găsi substanţa asta. 

— Cred că da. Dar acum pot înţelege de ce s-a-ndrăgostit 
Martin de avionul de colo. 

— Să sperăm că nu ne confruntăm cu un caz similar de 
atracţie fatală. Trebuie să ne gândim ce avem de făcut în 
continuare. 

Zavala evalua din priviri conţinutul magaziei. 

— Ca să mutăm toate astea, o s-avem nevoie de ceva 
mai mare decât un hidroavion Maule. 

— A fost o zi lungă, spuse Austin. Să ne-ntoarcem la 
Nome. Putem chema ajutoare. Nu prea mă dau în vânt 
după stilul în care am intrat. Hai să vedem dacă nu putem 
găsi o altă uşă. 

322 


Se întoarseră în faţa aripii zburătoare. Avionul era 
poziţionat cu botul către latura lungă a hangarului, fiind 
orientat către aerodrom, încercară o uşă care ar fi putut 
răspunde în exterior, dar aceasta era năpădită de bălării şi 
imposibil de deschis. O porţiune de mari dimensiuni a 
peretelui părea să poată culisa pe verticală, precum o uşă 
de garaj. Austin zări pe perete un comutator cu inscripţia 
„Uşă”. Pentru că avuseseră noroc cu generatorul, se grăbi 
să-l acţioneze. Aerul se umplu de vuietul motoarelor şi 
auziră pocnete şi hârâituri zgomotoase, apoi scrâşnetul 
metalului frecat de metal. Motoarele se sforţară să pună 
uşa în mişcare, în ciuda vegetației care preluase controlul 
în exterior şi care fu sfârtecată în cele din urmă, iar panoul 
se eliberă şi prinse a se ridica, oprindu-se cu un zăngănit în 
poziţia de deschidere completă. 

Era aproape miezul nopţii şi o parte a soarelui coborâse 
sub orizont, aruncând asupra tundrei o lumină cenușie. Cei 
doi bărbaţi ieşiră şi se întoarseră cu faţa spre hangar. În 
vreme ce se uitau lung la aeronava stranie din interior, care 
îşi găsise odihna în ceea ce tatăl lui Martin numise 
„ascunzătoarea ei izolată”, auziră un huruit venind din 
spate. Se răsuciră şi văzură un elicopter imens coborând 
din cer precum o pasăre pe pradă. 

Elicopterul trecu pe deasupra hidroavionului, apoi se opri, 
zburând la punct fix la mică distanţă de acesta. Se răsuci cu 
trei sute şaizeci de grade. Din botul lui porni o străfulgerare 
de lumină şi hidroavionul dispăru într-o răbufnire de flăcări 
galbene şi roşii. De pe rugul funerar a ceea ce fusese o 
aeronavă cu doar câteva secunde în urmă se înălţă un talaz 
de fum, iar tundra se lumină pe o distanţă de sute de metri. 

— Cred că tocmai am pierdut garanţia lăsată pentru 
avionul închiriat, spuse Zavala. 

Încheindu-şi prima misiune specială, elicopterul se răsuci, 
îndreptându-şi botul către hangar. În secundele scurse 
după sosirea elicopterului şi ducerea la bun sfârşit a acţiunii 
sale distrugătoare, Austin şi Zavala rămăseseră împietriţi 
de uimire. Deodată, Kurt se dezmetici şi înţelese cât erau 
de vulnerabili. Se repeziră spre uşa deschisă, în timp ce 


323 


elicopterul se năpustea către ei. La gurile mitralierelor de 
pe ambele părţi ale aeronavei înfloriră flăcări albe, iar 
gloanţele înălţară gheizere de apă şi noroi, părând să-şi 
tighelească drumul pe urmele celor doi fugari. 

Aceştia  dădură năvală înăuntru şi Austin apăsă 
comutatorul. Urmă un alt scrâşnet al motoarelor şi al 
mecanismelor, apoi uşa prinse să coboare încet. Elicopterul 
ateriză la câteva sute de metri distanţă. Din el se revărsară 
bărbaţi în uniforme negre, cu arme automate, începând să 
se apropie de hangar. 

Din nefericire, Zavala îşi lăsase pistolul automat în avion. 
Revolverul Bowen se materializa în mâna lui Austin, care 
trase de două ori, oferindu-le atacatorilor o temă de 
meditaţie. Pe urmă uşa se închise zăngănind şi focurile de 
armă deveniră abia audibile. 

— Am face bine să zăvorâm uşa din dos, spuse Austin, 
luând-o la fugă către spatele hangarului, pe unde intraseră. 

Alergară de-a lungul coridorului, către gura hrubei. 
Zăvorul ruginise şi uşa nu putea fi încuiată. Nădăjduind că 
invadatorii erau tot de proşti pe cât erau de îndrăzneţi, 
traseră una dintre saltelele din dormitor şi astupară gaura 
de ventilaţie din podea, improvizând o capcană. Pe urmă se 
întoarseră în grabă şi blocară uşa care dădea direct în 
hangar. Era linişte, dar nu-şi făceau iluzia că s-ar fi aflat în 
siguranţă. Era evident că atacatorii nu voiau să deterioreze 
aripa zburătoare, însă câteva grenade sau nişte explozibili 
bine plasați ar fi putut dezghioca pereţii metalici ai 
hangarului, desfăcându-l ca pe o cutie de sardele. 

— Cine sunt tipii ăştia? zise Zavala, străduindu-se să-şi 
tragă răsuflarea. 

Se auzi o lovitură stridentă în tabla hangarului, ca şi cum 
cineva i-ar fi încercat rezistenţa. Austin mătură încăperea 
de la un capăt la altul cu ochii săi de culoarea verde a 
coralului. 

— Dacă nu mă înşel, suntem pe punctul de a afla. 


324 


31 


Începutul asediului fu anunţat de zgomotul asurzitor al 
unei explozii, care făcu să vibreze fiecare centimetru pătrat 
de oţel, de parcă spaţiul delimitat de tablă ar fi fost un 
clopot imens. Aşchii de metal încins şi bucăţi de plante în 
flăcări căzură în ploaie dintr-o gaură căscată sus, în 
peretele din faţă al hangarului. Deschizătura dezvălui un 
petic de lumină, dar stratul gros de vegetaţie şi de pământ 
adunat deasupra hangarului decenii de-a rândul amortizase 
explozia. 

Austin se uită la gaura cu margini zdrenţuite. 

— Ţintesc sus, ca să nu lovească avionul, spuse el. 
Probabil speră să ne bage-n sperieţi. 

— Fac treabă bună, zise Zavala. Eu sunt speriat al naibii! 

De fapt, părea oricum, numai speriat nu. S-ar fi retras cu 
multă vreme în urmă din Echipa de Misiuni Speciale dacă ar 
fi cedat atât de uşor în faţa panicii. Ochii lui cercetau cu 
calm interiorul hangarului, căutând ceva care să le ofere 
chiar şi cel mai mărunt avantaj. 

Abia ce se stinseseră ecourile exploziei când se auziră 
lovituri puternice în uşa de oţel din spatele hangarului. 

— Şi, cu asta, s-a zis cu capcana noastră, conchise 
Austin. 

Alergară în spatele avionului şi înşfăcară lăzi de scule, 
banchete, cufere folosite pentru depozitare şi orice altceva 
mai putea fi deplasat, îngrămădind totul în faţa uşii. 
Baricada improvizată putea ţine pe loc nişte atacatori 
hotărâți doar preţ de câteva minute. Dar îşi făceau mai 
multe griji în privinţa peretelui din faţă al hangarului, unde 
părea să fie concentrată principala putere de foc. În timp ce 
se repezeau sub fuzelajul avionului, Zavala îşi ridică 
privirea către motoarele cu reacţie. Gurile negre, căscate, 
ale sistemului de evacuare semănau cu ţevile unor tunuri 
aliniate în faţa unui fort. Il prinse pe Austin de braţ. 


325 


— Uite, Kurt, ajutajele sunt îndreptate direct către 
peretele din spate. Dacă am porni motoarele, le-am putea 
face tipilor care vin pe uşa din dos o primire călduroasă. 

Austin păşi liniştit pe sub fuzelaj, părând să ignore 
bufniturile necontenite care veneau din spatele hangarului. 
Se opri în faţa avionului, acolo unde muchiile subţiri ale 
aripilor se uneau într-un singur punct, îşi puse mâinile în 
şolduri şi se uită în sus, către carlingă. 

— Chiar dacă reuşim să scăpăm cumva de aici, n-avem 
unde să ne ducem. S-ar putea să am o idee mai bună, 
spuse, dus pe gânduri. 

Colaborând cu Austin de-a lungul vremii, Zavala ajunsese 
să înţeleagă modul neortodox în care funcţiona mintea 
partenerului său. li prinse imediat ideea. 

— Glumeşti, zise el. 

Expresia lui Austin era una extrem de serioasă. 

— Spuneai că toate sistemele funcţionează. Dacă reuşim 
să pornim motoarele, de ce să irosim combustibilul prăjind 
câţiva băieţi răi, când îi putem abandona pur şi simplu în 
ţărână? Recunoaşte, spuse el, surprinzând sticlirea din 
privirea lui Zavala. Tânjeşti să zbori cu chestia asta. 

— Aici sunt o mulţime de „dacă”. Motoarele s-ar putea să 
nu pornească, sau combustibilul ar fi putut deveni acid cu 
timpul, zise Zavala. 

Mai enumera câteva posibilităţi indezirabile, dar, după 
felul în care i se înălţaseră colţurile gurii într-un zâmbet, era 
clar că nu credea într-un dezastru. Austin îi cunoştea 
dorinţa de a zbura cu toate tipurile de aeronave care se 
construiseră vreodată şi zgândărise exact acel punct 
sensibil. 

— Ştiu că n-o să fie uşor. Camioanele alea de colo erau 
probabil folosite pentru remorcarea avionului în exterior, de 
unde putea decola. Noi n-o să ne bucurăm de luxul ăsta. O 
să fim nevoiţi să plecăm în viteză. 

— O să fiu încântat dac-o să putem pleca, indiferent cum. 
Motoarele astea n-au mai fost pornite de cincizeci de ani, 
comentă Zavala. 

— Gândeşte-te la scena din filmul ăla cu Woody Allen, în 


326 


care un Volkswagen porneşte la prima cheie după ce a stat 
într-o peşteră vreme de secole. Ar trebui să fie floare la 
ureche. 

Zavala rânji. 

— Ăsta nu-i tocmai un Volkswagen, protestă el, deşi 
întărâtarea cu care vorbea demonstra limpede că ideea 
devenise mai mult decât o chestiune de viaţă şi de moarte. 

Acum era o provocare. 

— Mai întâi trebuie să văd dacă pot urni din loc trăsurica 
asta veche. N-o să ajungem nicăieri cu cauciucurile ei 
fleşcăite. Trebuie să le umflam. 

— Am văzut nişte furtunuri pentru aer, dar n-avem prea 
mult timp. 

— Începem cu cele două exterioare, de sub fuzelaj şi cu 
roata de sub bot. Ne ocupăm de cele dinspre interior dacă 
va fi vreme. 

Descolăciră la iuţeală furtunurile şi pompară aer în 
cauciucuri. Răpăielile compresorului erau ceva mai lente 
decât cele ale inimilor lor. Austin se întrerupse din a pompa 
aer şi ciuli urechea. Loviturile încetaseră, deşi uşa din spate 
încă era foarte bine închisă. Asta nu-i plăcea. Faptul că se 
opriseră putea însemna că asediatorii se pregăteau să 
arunce uşa în aer. Nu avu însă timp să-şi facă griji, în 
partea din faţă a hangarului izbucni o altă explozie 
înspăimântătoare. Suflul îi trânti pe amândoi, cu faţa în jos, 
pe podeaua de beton plină de ulei. Fusese lansată un al 
doilea proiectil, pentru a lărgi spărtura de sub prima gaură. 
Fumul plantelor arse se înălţă, plutind aproape de plafon. 

— Nu mai avem timp! strigă Austin. Trebuie să oprim la o 
staţie de benzină pentru umflarea cauciucurilor. Lasă 
bocaportul deschis. 

Am să apăs comutatorul din perete imediat ce aud că au 
pornit motoarele. Cât se deschide uşa, fug spre avion şi mă 
urc. 

— Nu uita să-i detaşezi cablul ombilical de alimentare, 
spuse Zavala, alergând deja către bocaport. 

Austin îşi ocupă locul lângă perete, cu mâna pe 
comutator. Ştia că sorții nu erau de partea lor, dar spera că 


327 


ingineria americană din vremea războiului avea să-şi 
dovedească valoarea. 

Zavala se caţără pe scaunul înalt al pilotului şi se uită cu 
atenţie prin cupola de plastic. Cadranele se înceţoşară în 
timp ce se holba la tabloul ciudat cu instrumente. Avea de 
absolvit un curs intensiv. Clipi şi se relaxa, încercând să-şi 
reamintească procedura de zbor pe care o folosea pe 
Catalina şi străduindu-se să nu se uite la fiecare cadran în 
parte, acordându-le atenţie numai dacă indicatoarele 
anunțau că era ceva în neregulă. Toate sistemele 
funcționau perfect. Consola de pe axa longitudinală a 
aeronavei, plasată între scaunele celor doi piloţi, conţinea 
un radio şi aparate de măsură a nivelului de combustibil şi 
al vitezei aerului. Degetele îi zburau pe întrerupătoare şi 
cadranele se luminară aidoma afişajului unei mese de 
pinball. 

Apăsă comutatoarele de pornire a motoarelor pe rând, 
ţinându-şi răsuflarea. Turbinele începură prin a hurui 
gutural şi accelerară către o frecvenţă înaltă. Mulţumit 
fiindcă funcționau, Joe îşi flutură mâna către Austin, care 
era lipit de perete. Acesta îi răspunse cu un gest similar. 

In timp ce Zavala sărea pe scaunului copilotului ca să 
regleze nivelul alimentării cu combustibil, Kurt apăsă 
comutatorul. Lumina zilei prinse să strălucească, o linie 
subţire sub uşa care se ridica. Austin se repezi sub avion şi 
deconecta cablul ombilical. Pe urmă, folosind barosul pe 
care-l pusese anume acolo pentru asta, îndepărtă penele 
de lemn ce blocau roţile. Işi găsi drumul orbecăind prin fum 
şi se trase în interiorul aeronavei prin bocaportul pe care îl 
înţepeni apoi cu o vergea. 

Gazele fierbinţi de eşapament răbufniră în partea din 
spate a clădirii. Toate obiectele care nu erau fixate fie îşi 
luară zborul, fiind izbite de perete cu o forţa colosală, fie se 
topiră în căldura intensă. 

Zgomotul era atât de puternic, încât nu puteai lega 
aproape nici un gând, iar hangarul se umplu de vapori 
încinşi, sufocanţi şi de fum. Austin se prăbuşi pe scaunul 
copilotului, gâfâind. 

328 


— E ata pe de-a-ntregul, amice! 

Zavala îi făcu semn cu degetul mare ridicat. 

—E cam ţâfnoasă, dar, pentru o bătrânică, nu-i rea 
deloc! 

Joe stătea cu ochii lipiţi de uşa care se ridica. Păstră 
frânele blocate şi împinse manetele de acceleraţie înainte, 
aducând motoarele la puterea maximă. Dacă s-ar fi bucurat 
de luxul unui echipaj complet, s-ar fi bazat pe un inginer de 
zbor, care să-l anunţe dacă motoarele se încadrau în 
parametrii de funcţionare, însă în situaţia de faţă cel mai 
bun lucru pe care îl putea face era să ţină cont de urechea 
sa experimentată. Era imposibil să distingă sunetul fiecărui 
motor în parte, dar duduitul neîntrerupt reprezenta un 
semn bun. 

Uşa păru să se blocheze o clipă, apoi se deschise 
complet. Eliberă frânele şi avionul porni hurducăindu-se. 
Zavala împinse lin manetele de acceleraţie şi scoase un 
strigăt sălbatic, când impulsul de mii de kilograme-forţă al 
motoarelor cu reacţie propulsa avionul spre deschizătură, 
însă euforia i se curmă în scurt timp. 

Uriaşul elicopter verde se afla exact pe traiectoria de 
decolare. Aterizase după explozia care produsese a doua 
gaură în perete şi acum odihnea în tundră, la vreo opt sute 
de metri distanţă. Bărbaţii în uniforme de un verde-închis 
erau în faţa hangarului, pregătindu-şi asaltul, atunci când 
apăru aripa zburătoare, aidoma unei monstruoase păsări 
negre ieşind din ou. Surprinderea lor se transformă rapid în 
groază şi se împrăştiară ca frunzele spulberate de vânt. 

Pilotul fuma, rezemat de elicopter, însă deodată zări 
aeronava enormă năpustindu-se spre el. Sări în carlingă, 
unde se văzu pus în situaţia de a lua imediat o decizie. 
Putea să rămână pe loc şi să fie izbit. Putea trage cu 
lansatoarele de rachete sau cu mitralierele, în speranţa că 
tirul lui repezit aveau să nimerească fuzelajul suplu. Sau 
putea să se ridice în văzduh. 

Atenţia lui Austin era distrasă de răpăiala din fuzelajul 
parcă lovit de o ciocănitoare uriaşă. Zavala crezu că unul 
dintre motoare se făcuse bucăţi şi se simţi numai parţial 


329 


uşurat atunci când îl auzi pe Austin: 

— Trag în noi! Ai de gând să zbori cu trăsura asta, sau o 
alergi de aici până la Nome? 

Din cauza poziţiei neobişnuite a panoului de control, 
Zavala nu putea să vadă toate instrumentele de măsură. 
îndreptându-se spre elicopter ca să-şi păstreze traiectoria 
în linie dreaptă, strigă la Austin, cerându-i să-i spună care 
era viteza aerului. 

— Şaptezeci! zbieră Austin. 

Joe fu surprins de rapiditatea cu care accelera avionul, în 
ciuda greutăţii sale enorme şi a cauciucurilor parţial 
dezumflate. Era nevoit să ţină strâns manşa, pentru a 
împiedica botul să salte în văzduh. 

— O sută! 

Trenul de aterizare ajunse în apa puţin adâncă a lacului, 
dar viteza avionului continuă să crească. 

— O sută treizeci! 

Exact în clipa în care auzi strigătul lui Austin, Zavala simţi 
scăderea de presiune pe manşă, ceea ce anunţa că erau pe 
punctul de a atinge viteza de decolare. 

— O sută şaizeci! 

Zavala numără până la zece, apoi trase manşa spre el. 
Amândoi bărbaţii îşi înfipseră efectiv picioarele în podea, ca 
şi cum ar fi apăsat pe o pedală de acceleraţie imaginară. 
Masivul aparat păru să salte în aer. Zavala presupusese că 
aveau să treacă fără probleme peste elicopter, dar, imediat 
se avionul începu să se înalțe pe o traiectorie oblică, nu mai 
văzu nimic altceva decât albastrul cerului. 

Pilotul elicopterului se hotărâse în sfârşit cum să 
acţioneze, numai că luase o decizie greşită. Se înşelase 
închipuindu-şi că imensa aeronavă în formă de liliac avea 
să-l izbească la sol. Se ridică aproape în aceeaşi clipă în 
care Zavala înălța avionul în aer. 

De la nivelul scaunului copilotului, Austin vedea perfect 
elicopterul care urca în calea aripii zburătoare. Neavând 
habar de coliziunea pe punctul de a se petrece, Zavala se 
concentrase asupra decolării. Din câte citise, Joe ştia că 
ascensiunea rapidă a aeronavei avea să desprindă 


330 


apărătoarele trenului de aterizare, care se mişca prea încet. 
Fusese conceput pentru avioane cu elice, a căror decolare 
dura mai mult, aşa că se retrăgea mai lent. Piloții 
compensau deficienţa retrăgând trenul de aterizare atunci 
când se aflau la o înălţime de numai vreo sută de metri şi 
ridicând botul sub un unghi apropiat de verticală. 

Dacă n-ar fi făcut acea manevră neobişnuită, cele două 
aeronave s-ar fi ciocnit. Trecură una pe lângă alta la doar 
un metru distanţă, dar trenul de aterizare atinse elicea în 
mişcare cu un scrâşnet metalic oribil. Paletele se 
dezintegrară şi elicopterul păru să atârne o clipă în aer 
înainte de a se prăbuşi la pământ, unde explodă într-un 
bulgăre imens de flăcări. Aripa zburătoare căpătă o mişcare 
de balansare în urma impactului, dar Zavala reuşi să 
recapete controlul. Continuă să urce până când ajunse la o 
mie cinci sute de metri, iar acolo stabiliza traiectoria. 

Zavala îşi dădu seama că uitase să respire. Îşi umflă 
obrajii şi trase aer în plămâni atât de repede, încât ameti. 
Austin îi ceru să evalueze avariile. Făcu o inspecţie vizuală, 
cuprinzând avionul cu privirea din locul în care stătea 
cocoţat pe scaun. Fuzelajul era ciuruit de gloanţe. Bucăţele 
de aluminiu continuau să se desprindă, iar al doilea motor 
începea să fumege. 

— Arată ca o bucată de şvaiţer, dar e o pasăre bătrână 
robustă. Stabili un curs care avea să-i aducă în vecinătatea 
oraşului Nome. Nu era nevoie de altitudine, aşa că se 
menţinu la ceva mai mult de o mie de metri. După o vreme, 
începu să râdă. 

— Ce-i atât de caraghios, compadre? strigă Austin de pe 
scaunul lui, în timp ce se străduia să regleze staţia radio. 

— Incercam să-mi imaginez ce-or să spună când o să ne 
facem apariția într-un bombardier invizibil, vechi de 
cincizeci de ani şi făţuit de gloanţe. 

— Simplu. O să le zicem că ne aflam într-o misiune de 
zbor şi am fost răpiți de un OZN. 

Zavala clătină din cap. 

— E aproape tot atât de incredibil ca adevărata poveste, 
spuse el. 


331 


Sosirea aripii zburătoare ciuruite de gloanţe fusese cel 
mai important eveniment care zguduise Nome de la prima 
cursă Iditarod încoace. Vestea despre avionul negru, de o 
formă bizară, care coborâse la sol fără tren de aterizare pe 
o pistă acoperită cu spumă se răspândise ca focul întărâtat 
de vânt, iar orăşenii curioşi se strânseseră curând în jurul 
lui. Austin îl sunase pe Sandecker de la aeroport, 
raportându-i ce descoperiseră şi ceruse întăriri. Amiralul luă 
legătura cu Pentagonul şi află că o echipă de Operaţiuni 
Speciale făcea manevre undeva în afara oraşului 
Anchorage, la baza aeriană Elmendorf. Echipei i se ordonă 
să vină la Nome pe calea aerului. După ce Austin îi puse la 
curent pe comandanţi în cadrul unei şedinţe, deciseră să 
trimită în cercetare un elicopter care avea să fie urmat, fără 
întârziere, de forţa principală de asalt. 

Faptul că Austin şi Zavala se întorceau la baza secretă a 
dirijabilelor într-un elicopter Pave Hawk constituia un soi de 
coincidenţă. Aeronava lungă de douăzeci de metri era de 
acelaşi tip cu elicopterele care patrulaseră în Zona 51, 
perimetrul strict secret despre care spuneau adepţii teoriei 
OZN cum că ar fi adăpostit-rămăşiţele extratereştrilor dintr- 
o navă prăbuşită la Roswell, New Mexico. Elicopterul venise 
neînsoţit, cu o viteză de două sute patruzeci de kilometri la 
oră, zburând la mică înălţime deasupra tundrei, pentru a 
evita să fie detectat. Odată ajuns la bază, făcu o trecere pe 
deasupra pistei de aterizare acoperite de apă, scanând 
terenul cu senzorii săi de mişcare şi de vibrații. 
Nedescoperind nici un semn de viaţă, aparatul se înscrise 
pe o largă traiectorie circulară. La bord se aflau un echipaj 
de zbor de trei oameni, opt soldaţi de la Operaţiuni 
Speciale, înarmaţi până-n dinţi, doi pasageri, Austin şi 
Zavala, care cercetau orizontul, în expectativă. Nu avură 
mult de aşteptat. 

Dinspre mare îşi făcu apariţia un avion care survola baza. 
Aeronava Combat Talon cu patru motoare cu 
turbopropulsie era concepută anume pentru a-i infiltra pe 
membrii unei echipe de Operaţiuni Speciale, în orice 
condiţii. Dinspre fuzelaj căzură câteva obiecte întunecate 


332 


care înfloriră peste câteva secunde, preschimbându-se în 
douăzeci şi şase de paraşute. Paramilitarii coborâră lin 
către dealurile joase de dincolo de hangarul aripii 
zburătoare. 

Elicopterul continuă să se rotească. Avionul adusese un 
prim contingent dintr-o secvenţă de atac cu două grupuri. 
Dacă prima echipă de asalt întâmpina probleme, elicopterul 
avea să le spulbere din aer opozanţii cu cele două 
mitraliere de 7,62 mm ale sale, aducând întăririle la sol în 
momentul când era cea mai mare nevoie de ele. 

Se scurseră mai multe minute încordate. Pe urmă în 
staţia radio a elicopterului pârâi vocea conducătorului 
echipei. 

— Perimetrul e asigurat. E OK să coborâţi. 

Hawk-ul trecu ca o săgeată pe deasupra rămăşiţelor 
împrăştiate ale hidroavionului şi peste carcasa înnegrită a 
elicopterului trimis pe lumea cealaltă de aripa zburătoare. 
Ateriza chiar în faţa hangarului a cărui uşă masivă era larg 
deschisă, precum gura unui pacient aflat în scaunul 
dentistului. Exteriorul era păzit de un grup de soldaţi din 
trupele de Operaţiuni Speciale, în uniforme de camuflaj şi 
înarmaţi cu puşti de asalt M-16A1 şi cu aruncătoare de 
grenade, fiecare om fiind o maşinărie de ucis de o putere 
formidabilă; o altă echipă explora interiorul cavernos. 
Imediat ce roţile atinseră pământul, militarii din elicopter se 
scurseră prin uşile laterale, alăturându-li-se camarazilor lor. 

Cei doi bărbaţi de la NUMA coborâră şi intrară în hangar. 
Acum, când nu mai adăpostea aripa zburătoare, spaţiul 
părea cu mult mai vast. Resturile înnegrite şi carbonizate 
lăsate în urmă de decolarea lor erau împrăştiate 
pretutindeni. Pereţii din spate, care resimţiseră întreaga 
forță a căldurii expulzate de motoarele cu reacţie, erau 
pârliţi şi vopseaua li se băşicase. Îşi croiră drum printre 
resturile care ardeau mocnit şi se duseră direct în magazie. 
Uşa era deschisă. Cilindrii dispăruseră. 

— Goală precum o sticlă de tequila într-o dimineaţă de 
duminică, comentă Zavala. 

— Mă temeam de asta. Probabil c-au adus alt elicopter. 


333 


leşiră din hangar ca să scape de fumul înecăcios. Avionul 
Talon găsise o fâşie de pământ neted şi uscat şi ateriza la 
vreo patru sute de metri distanţă. Se îndreptară spre epava 
elicopterului, nutrind speranţa că acesta le putea oferi 
indicii despre atac. In carcasa carbonizată şi în jurul ei se 
zăreau cadavre înnegrite. Ofiţerul care condusese primul 
val de desant se apropie şi îşi strânseră mâinile. 

— Nu ştiu de ce ne-aţi mai chemat, spuse el, făcând 
semn cu degetul mare către elicopterul doborât. V-aţi 
descurcat excelent pe cont propriu! 

— N-am vrut să ne forţăm norocul, răspunse Austin. 

Ofiţerul rânji. 

— Locul ăsta e curat ca-n palmă. Am verificat buncărul 
subteran, aşa cum aţi sugerat. Am găsit doi tipi morţi în 
fundul puţului asupra căruia ne-aţi atenţionat. Ştiţi ceva 
despre asta? 

Austin şi Zavala se uitară unul la altul, surprinşi. 

— Eu şi Joe am pregătit o capcană pentru oaspeţii noştri. 
Nu ne aşteptam să funcţioneze. 

— O, a funcționat! Amintiţi-mi să nu vă deschid niciodată 
uşa din spatele casei fără să bat mai întâi. 

— O să ţinem minte. Ne cerem scuze că v-am deranjat 
degeaba, spuse Austin. 

— Nu strică niciodată un plus de prudenţă. Ştiţi doar ce s- 
a întâmplat pe Atka şi Kiska. 

Austin încuviinţă. Cunoştea povestea celor două insule 
Aleutine ocupate de japonezi. După ce fuseseră înecate în 
sânge atunci când o invadaseră pe prima din ele, trupele 
Statelor Unite planificaseră o invazie masivă a celei de a 
doua, Kisha, descoperind însă că japonezii fugiseră fără 
zarvă cu o noapte înainte. 

— Aici s-a întâmplat acelaşi lucru. Puii au zburat din cuib. 
Ofiţerul se uită din nou la epava contorsionată şi lăsă să-i 
scape un fluierat uşor. 

— Aş spune că le-aţi retezat aripile. Austin clătină din 
cap. 

— Din nefericire, în hangar era ceva pe care l-au luat cu 
ei. Vă mulţumim oricum pentru ajutor, domnule maior! 


334 


— Cu plăcere! Nu ne plângem de exerciţiile de instrucţie, 
dar nu poate înlocui misiunile în cadrul cărora e posibil să 
se tragă efectiv asupra ta. 

— O să văd dacă pot aranja treaba asta pentru data 
viitoare. 

Ofiţerul schiţă un zâmbet. 

— judecând după cum arată bombardierul ăla vechi pe 
care l-aţi adus la Nome, aş spune că păreţi un om de 
cuvânt. 

De vreme ce operaţiunea se dovedise un eşec, Austin şi 
Zavala acceptară propunerea ofițerului de-ai duce la 
Elmendorf, de unde puteau lua un avion spre Washington. 
Când se opriră la Nome pentru realimentare, Zavala se 
oferi să apeleze la şarmul său considerabil şi la contul 
bancar al NUMA pentru a-l consola pe proprietarul 
hidroavionului Maule care fusese distrus. Tocmai ieşea din 
biroul companiei de închirieri după ce acceptase să 
achiziţioneze un avion nou în numele acesteia, când îl văzu 
pe Austin venind spre el cu paşi mari şi cu o expresie 
serioasă. Kurt îi întinse o bucată de hârtie. 

— A sosit adineauri. 

Zavala aruncă o privire asupra mesajului trimis de NUMA: 


Gamay şi Francesca răpite. Trout rănit. Întoarceţi-vă 
imediat. S. 


Fără să schimbe nici un cuvânt, cei doi se grăbiră să 
traverseze pista în direcţia aeronavei Talon care îi aştepta. 


335 


32 


Paul Trout zăcea pe patul său de spital cu pieptul şi cu 
nasul acoperite de bandaje, blestemându-se iar şi iar în 
sinea sa pentru că nu fusese mai vigilent faţă de pericole. 
Când el şi Gamay se fereau de săgețile vânătorilor de 
capete, instinctele lor de supravieţuire fuseseră mai 
ascuţite ca niciodată. Dar simţurile li se tociseră după 
reîntoarcerea în aşa-zisa lume civilizată. Nu aveau habar că 
ochii care îi pândeau din furgoneta parcată în dreptul casei 
lor din Georgetown erau cu mult mai sălbatici decât aceia 
pe care-i întâlniseră în junglă. 


Literele trasate cu vopsea pe portierele furgonetei, 
identificând-o drept proprietate a Departamentului de 
Lucrări Publice din districtul Columbia, erau încă lipicioase 
la atingere. În interiorul vehiculului se afla aparatură de 
comunicaţii şi de spionare electronică de ultimă oră. 
Deasupra monitoarelor şi a difuzoarelor care cercetau 
zidurile de cărămidă ale casei stăteau aplecaţi fraţii 
Kradzic. Nu le era uşor să privească şi să aştepte. In Bosnia 
acționau după un ritual de o brutală simplitate. Işi alegeau 
ţinta preferată. Pe urmă, în miez de noapte, parcau în faţa 
clădirii, însoţiţi de două camioane pline de soldaţi din 
trupele paramilitare, spărgeau uşa şi îi târau pe ocupanţii 
îngroziţi ai casei afară din paturile lor. Bărbaţii erau luaţi şi 
împuşcaţi, femeile erau violate şi ucise, iar casa era jefuită 
sistematic. 

Pătrunderea în locuinţa din oraş a familiei Trout 
reprezenta o problemă diferită. Se afla pe o stradă 
lăturalnică, dar foarte circulată de pietoni şi cu un trafic 
auto intens. După întoarcerea soţilor Trout, devenise chiar 
mai aglomerată decât de obicei. Descoperirea unei zeițe 
albe de către cei doi savanţi de la NUMA şi evadarea lor 
spectaculoasă din mâinile sălbaticilor însetaţi de sânge 


336 


reprezentau subiecte pentru un film de aventuri. După 
difuzarea poveştii la CNN, o serie de jurnalişti dăduseră de 
urma familiei Trout. Reporteri şi fotografi întreprinzători de 
la Washington Post, de la New York Times, de la reţelele 
naţionale de televiziune şi de la o mână de ziare de scandal 
se adunaseră în faţa uşii. 

Gamay şi Paul făceau cu schimbul, explicându-le politicos 
că încercau să-şi recupereze orele de odihnă pierdute şi că 
aveau să răspundă la întrebări în cadrul unei conferinţe de 
presă care avea să se desfăşoare a doua zi, la sediul NUMA. 
Le recomandau să se intereseze la Departamentul de Presă 
al agenţiei. Fotografii imortalizau imagini ale casei, iar 
reporterii de televiziune îi foloseau faţada drept fundal 
pentru relatări. În cele din urmă, atenţia acordată cazului 
nu adusese nimic bun. Aceleaşi reportaje care fascinaseră 
oameni din lumea întreagă atrăseseră şi interesul unor 
grupări răuvoitoare. 

Paul era în biroul lui de la etajul întâi, întocmind un 
rezumat al experienţelor prin care trecuseră sub forma unui 
raport dactilografiat pentru NUMA. In biroul de la parter, 
Francesca şi Gamay stăteau de vorbă despre modalităţile 
de reluare cât mai rapidă a lucrului la proiectul de 
desalinizare. După ce braziliancă îşi anunţase intenţia de a- 
şi amâna întoarcerea la Sao Paulo, familia Trout îi oferise 
un adăpost din calea hoardelor de reprezentanţi ai mass- 
mediei. Când auzi soneria, Gamay oftă adânc. Era rândul ei 
să răspundă invitaţiilor din partea presei. Echipele de 
televiziune erau cele mai insistente şi, aşa cum se 
aşteptase, la uşă fu întâmpinată de un reporter cu 
blocnotesul în mână şi de un cameraman care îşi ţinea 
camera video pe umăr. Un al treilea bărbat căra un 
reflector şi o servietă metalică. 

Gamay rezistă primului impuls, care o îndemna să le 
ceară acelor personaje s-o şteargă fără întârziere. Se sili să 
zâmbească şi spuse: 

— E evident că n-aţi aflat despre conferinţa de presă de 
mâine-dimineaţă. 

— Scuzaţi-ne, vă rog, răspunse reporterul. Nu ne-a spus 

337 


nimeni despre conferinţă. 

„Ciudat”, se gândi Gamay. Angajaţii NUMA care se 
ocupau de relaţiile cu publicul erau bine ancoraţi în lumea 
presei. Reporterii îi respectau, fiindcă dezvăluiau poveştile 
uimitoare date publicităţii de NUMA. Tipul într-un costum 
prost croit nu semăna cu băieţii frumoşi şi dichisiţi care 
prezentau ştirile. Era scund şi îndesat, cu părul ras până la 
piele. Deşi zâmbea, chipul lui avea ceva sălbatic, violent. În 
afară de asta, de când angajau reţelele de televiziune 
prezentatori cu accent est-european? Privi peste umărul lui, 
aşteptându-se să vadă un camion de televiziune cu antene 
satelit înflorind din plafon, dar nu zări decât o furgonetă a 
Departamentului de Lucrări Publice. 

— Îmi pare rău, spuse Gamay şi dădu să închidă uşa. 
Zâmbetul dispăru şi bărbatul bloca uşa cu piciorul. La 
început uimită de gestul lui, Gamay îşi reveni rapid din 
surpriză. Se lăsă cu toată greutatea pe uşă, până când 
omul se crispa de durere. Ea îşi trase cotul în spate, 
pregătindu-se să-l pocnească pe intrus cu palma în faţă, dar 
ceilalţi doi bărbaţi se aruncară spre uşă, izbind lemnul cu 
umerii. Fu azvârlită într-o parte şi căzu într-un genunchi. Se 
ridică la iuţeală în picioare. Dar era deja prea târziu pentru 
a fugi sau pentru a lupta. Se uita drept în ţeava pistolului 
din mâna aşa-zisului reporter. Cameramanul îşi lăsase 
echipamentul deoparte. Se apropie şi-o apucă de gât, 
strângând până când ea abia dacă mai izbuti să respire. 
Apoi o izbi de perete cu atâta putere, încât o oglindă cu 
ramă aurită, din secolul al XIX-lea, căzu pe podea, făcându- 
se zob. 

Gamay fu năpădită de mânie. Oglinda o costase 
săptămâni întregi de căutări şi câteva mii de dolari. Lăsă 
spaima deoparte şi îşi săltă genunchiul, lovindu-l între 
picioare. Strânsoarea din jurul gâtului ei slăbi pentru o 
secundă, înainte ca însă bărbatul o înşfacă din nou, cu o 
sclipire ucigaşă în ochi. Îşi încorda trupul, pregătindu-se 
pentru ce era mai rău, dar atacatorul se retrase la un 
strigăt al reporterului. Îşi trecu degetul de-a curmezişul 
mărului lui Adam, într-un gest imposibil de confundat. 


338 


Gamay îi aruncă o privire încărcată de ură, singurul lucru 
pe care-l putea face, dar limbajul semnelor la care apelase 
el nu o lăsase rece. Instinctul îi spunea că i-ar fi tăiat gâtul 
cât ai clipi. 

Şi nu se înşela defel. Deşi preferau să lucreze pe cont 
propriu, fraţii Kradzic aveau din când în când nevoie de 
ajutorul unor compatrioți. Când Brynhild Sigurd le înlesnise 
fuga din Bosnia, îi ceruseră cu insistenţă să facă acelaşi 
lucru pentru zece dintre acoliţii lor, cei mai loiali şi care 
dădeau dovadă de cel mai mult sânge-rece. Se auto- 
botezaseră Duzina de Ticăloşi, după filmul american cu 
acelaşi nume. Dar, în comparaţie cu grupul lor, inadaptaţii 
din film păreau nişte băietani cu caş la gură. Indivizii 
aceştia purtau pe umeri răspunderea pentru moartea, 
mutilarea, torturarea şi siluirea a sute de victime 
nevinovate. Erau împrăştiaţi în toată lumea, dar nu era 
nevoie decât de câteva ore ca să li se încredinţeze 
misiunea de a asasina pe cineva sau pentru a fi reuniți în 
vederea unei operaţiuni. De când lucrau pentru Gogstad îşi 
îndeplineau sarcinile cu un entuziasm neînfrânat. 

Francesca auzise oglinda spărgându-se şi ieşi din birou în 
holul strâmt de la intrare. Bărbatul în costum latră un ordin 
şi, înainte de a apuca femeia să facă vreo mişcare, fu 
înşfăcată şi îmbrâncită lângă perete, alături de Gamay. 
Bărbatul cu servieta o deschise şi scoase două pistoale 
mitralieră Skorpion, fabricate în Cehia. Falsul reporter 
deschise uşa şi, o secundă mai târziu, intră un alt bărbat. În 
prima clipă, Gamay se gândi că semăna cu un trol 
supradimensionat. Deşi era o zi călduroasă, el purta o haină 
lungă de piele neagră peste un pulover pe gât, tot negru, 
pantaloni lejeri şi o şapcă neagră, militărească. 

Omul cântări situaţia dintr-o privire şi le spuse celorlalţi 
ceva care trebuie să le fi făcut plăcere, fiindcă răspunseră 
cu priviri pofticioase. Activitatea ei o purtase pe Gamay prin 
toată lumea, astfel ca ghici ca se vorbea în sârbo-croată. 
Nou-venitul zbieră un ordin şi unul dintre bărbaţii înarmaţi 
cu pistoale Skorpion o porni de-a lungul culoarului, cu patul 
rabatabil sprijinit de biceps. Se uită cu prudenţă în 


339 


camerele care răspundeau în holul ce ducea spre partea din 
spate a casei, apoi continuă să înainteze pe acel culoar. 
Camaradul lui urcă scările către etaj. 

Bărbatul în haine de piele se apropie de oglindă, privi 
sticla spartă, apoi se întoarse spre Gamay. 
— Şapte ani de ghinion, spuse cu un rânjet, dezvăluindu- 
dantura parcă forjată într-o uzină metalurgică. 
— Cine eşti dumneata? întrebă ea. 
El îi ignoră întrebarea. 
— Unde e soţul? 
Gamay răspunse că nu ştia, pe un ton convingător. 
Bărbatul îmbrăcat în piele zâmbi, de parcă i-ar fi fost 
cunoscut un lucru de care ea n-avea habar, apoi o răsuci cu 
faţa spre perete. Gamay se aşteptă la o lovitură în cap sau 
la un glonţ în spate. În schimb simţi o înţepătură ascuţită, 
ca de albină, în braţul drept. Un ac. Nemermicii! li făcuseră 
o injecție hipodermică. Se uită peste umăr, la timp ca să 
vadă seringa înfigându-se în braţul Francescăi. Incercă să 
vină în ajutorul celeilalte femei, dar braţul îi amorţi. 
Amorţeala i se răspândi în restul corpului în câteva 
secunde. Incăperea prinse să se învârtească şi avu senzaţia 
că se prăbuşeşte cu repeziciune într-un abis. 


Ş 


Paul auzi oglinda spărgându-se de podea şi, din capul 
scărilor, îl văzu pe bărbatul care o strângea de gât pe 
Gamay. Era gata să sară de pe scară, când deodată intră 
tipul bizar, în haine de piele. Se întoarse în biroul lui şi 
încercă să sune, cerând ajutor. Telefonul era mort. Probabil 
că firele fuseseră tăiate. Se furişă fără zgomot pe o scară 
îngustă aflată în partea din spate a casei, coborând în 
bucătărie. Ţinea un revolver în biroul de la parter, dar nu 
putea ajunge acolo decât străbătând coridorul. li văzu pe 
cei doi bărbaţi înarmaţi despărţindu-se, unul urcând la etaj 
şi celălalt venind către el şi se repezi din nou în bucătărie. 

Se uită în jur, în căutarea unei arme. Cuţitele săreau în 
ochi, dar erau greu de mânuit şi n-ar fi avut nici o şansă 
împotriva unui pistol mitralieră. Chiar dacă îi venea de hac 
unuia, ceilalţi ar fi venit în goană să-l lichideze, la cel mai 


340 


mic zgomot. Avea nevoie de un loc de unde să-l expedieze 
pe individ pe lumea cealaltă cu cât mai puţină zarvă. Ultima 
dată când reamenajaseră casa, el şi Gamay îşi băgaseră în 
bucătărie salariile pe un an. În jurul maşinii de gătit de 
genul celor din restaurante fuseseră instalate dulapuri noi, 
din lemn de stejar. Cea mai mare schimbare o reprezenta 
răcitorul în care puteai intra şi care era suficient de înalt 
pentru ca Paul să se strecoare înăuntru fără să dea cu capul 
de plafon. 

Nevăzând nici o alternativă, se furişă în interior şi lăsă 
uşa întredeschisă cam de-o palmă. Deşurubă becul, îl plasă 
exact în spatele uşii grele a răcitorului şi se lipi de peretele 
nişei de lângă ea. Exact /a timp. Prin geamul mat, îl zări pe 
intrus trecând pragul bucătăriei, cu arma în poziţie de 
tragere. Se opri şi se uită în jur, iar uşa deschisă îi atrase 
atenţia. Se apropie cu prudenţă, o deschise cu cotul şi intră. 
Vârful pantofului său izbi becul, care alunecă zgomotos pe 
podeaua de lemn. Roti brusc ţeava armei, încleştându-şi 
mai tare degetul pe trăgaci. Pe urmă îi căzu acoperişul în 
cap. Genunchii i se încovoiară şi omul se prăvăli pe podea. 

Paul lăsă jos bucata congelată de şuncă afumată de 
Virginia pe care o folosise drept ciomag. Inşfăca pistolul 
mitralieră şi ieşi în bucătărie, cât se poate de conştient că 
el şi cele două femei încă nu scăpaseră din situaţia critică. 
Începu prin a verifica scara care urca din bucătărie. Îl auzi 
pe celălalt bărbat mişcându-se la etaj. Avea să se ocupe de 
el după ce se asigura că Gamay şi Francesca erau în 
siguranţă. Înainta încet de-a lungul coridorului. Pistolul 
mitralieră îi oferea un avantaj limitat. Nu voia să le prindă 
pe Gamay şi pe Francesca în zona acoperită de 
împrăştierea gloanţelor. 

Pătrunse în hol şi zări un bărbat stând aplecat deasupra 
trupurilor femeilor, întinse la pământ. Lăsă prudenţa 
deoparte şi se apropie, atât de concentrat asupra scenei, 
încât nu-l văzu pe omul care venea din spatele lui. 

Simţi oţelul rece al cuţitului între coaste şi încercă să se 
întoarcă spre agresor, dar i se înmuiară picioarele. Căzu, se 
lovi cu putere de podeaua acoperită cu covor şi îşi sparse 


341 


nasul. 

Melo ţinea sub observaţie uşa din spate, în 
eventualitatea unei posibile evadări, când îl zărise pe Trout 
ieşind din răcitor. Văzând balta de sânge din jurul lui Paul, 
păşi peste el şi se îndreptă spre fratele său, pe care îl bătu 
pe spate. 

— Ideea ta de a acoperi ieşirea din spate a fost bună. 

— Aşa s-ar părea, spuse celălalt geamăn, uitându-se la 
trupul răşchirat pe podea. Ce facem cu el? 

— Lasă-l să sângereze până moare. 

— De acord. Pe ele le putem scoate prin spate, fără să 
fim văzuţi, îl chemă jos pe bărbatul de la etaj. Apoi cărară 
femeile inconştiente către un Mercedes cu tracţiune 
integrală aflat în aşteptare, le înghesuiră pe bancheta din 
spate şi demarară, urmaţi peste câteva minute de falsa 
furgonetă a departamentului de lucrări publice. Şocul iniţial 
al loviturii de cuţit se transformă în durere şi Paul îşi 
recapătă cunoştinţa pentru câteva momente. Folosind 
fiecare fărâmă de vlagă de care putea dispune, se târî în 
biroul de la parter, unde avea un telefon mobil şi sună la 
poliţie. Îşi reveni într-un pat de spital. 


Blestemele lăuntrice îl obosiseră, aşa că adormi din nou. 
Când se trezi, îşi dădu seama că în cameră mai era cineva. 
Prin ochii urduroşi, desluşi două siluete alături de pat. 
Schiţă un zâmbet stins. 

— De ce-a durat atât de al naibii de mult? 

— Am făcut autostopul, am prins vreo două avioane de 
vânătoare lângă Elmendorf şi am venit în est cât de repede 
am putut, spuse Austin. Cum te simţi? 

— n partea dreaptă nu e chiar atât de rău, dar am 
impresia că-mi strânge cineva jumătatea strângă a corpului 
cu cleşti înroşiţi în foc. Nici cu nasul n-o duc prea grozav. 

— Cuţitul ţi-a ratat plămânii numai cu atât, zise Austin, 
lipindu-şi degetul mare de arătător. O să fie nevoie de ceva 
vreme până ţi se vindecă muşchiul. Bine că nu eşti 
stângaci. 

— Mi-am închipuit eu că s-a-ntâmplat ceva de genul ăsta. 

342 


Vreo veste despre Gamay sau Francesca? Se interesă el, cu 
îngrijorare în glas. 

— Credem că sunt încă în viaţă, dar au fost răpite de 
nemernicii care te-au rănit. 

— Poliţia a verificat aeroporturile şi gările, tot ce se face 
de obicei, interveni Zavala. O să ne-ncepem propriile 
cercetări. 

Durerea din ochii albaştri ai lui Paul fu înlocuită de o 
hotărâre de neclintit. Îşi cobori din pat picioarele lungi, 
spunând: 

— Vin cu voi. 

Efortul dureros îl ameţi şi rămase câteva secunde locului, 
cu stomacul tresăltând. Zgâlţâi tubul de perfuzie. 

— Băieți, aici s-ar putea să am nevoie de ajutor. Nu- 
ncercaţi să mă convingeţi să mă răzgândesc, adăugă, 
surprinzând expresia îngrijorată de pe chipul lui Austin. Cel 
mai bun lucru pe care-l puteţi face e să mă smulgeţi din 
racordul ăsta. Sper c-aveţi trecere la asistenta de pe palier. 

Austin îl cunoştea pe Paul suficient de bine ca să-şi dea 
seama că, la nevoie, era în stare să plece târâş din spital. 
Se uită la Zavala, care zâmbea şi ştiu că din respectivul 
sector n-avea să primească nici un sprijin. 

— O să văd ce pot face. Kurt înălţă din umeri. Între timp, 
Joe, poate reuşeşti să-i faci rost prietenului nostru, aici de 
faţă, de ceva mai modest decât cămaşa lui de spital. 

Apoi le întoarse spatele şi plecă spre postul de lucru al 
asistentelor. 


343 


33 


Starea de spirit din sala de conferinţe de la etajul zece al 
sediului NUMA era mai sumbră decât la o convenţie a 
cioclilor. Date fiind rapoartele deloc favorabile primite de la 
spital, amiralul Sandecker nu se aşteptase ca Trout să ia 
parte la întrunirea convocată de urgenţă. Deşiratul geolog 
marin arăta ca o frigare uzată, dar Sandecker îşi păstră 
observaţia pentru sine. Nimic din ceea ce ar fi putut spune 
nu l-ar fi împiedicat pe Paul să se alăture căutării lui Gamay 
şi a Francescăi. 

Îi adresă un zâmbet liniştitor şi îşi plimbă privirea în jurul 
mesei. Colegii lui Paul, Austin şi Zavala, îl flancau, ca nu 
cumva să cadă de pe scaun. A patra persoană, un bărbat 
firav, îngust în umeri, ai cărui ochelari cu lentile groase şi 
ramă de baga îi dădeau un aer profesoral, era directorul de 
operaţiuni al NUMA, Rudi Gunn, locţiitorul amiralului. 

Sandecker se uită la ceas. 

— Unde e Yaeger? 

În voce i se simţea o notă de iritare. 

Talentele deosebite de programator ale lui Yaeger îi 
oferiseră libertate de opinie în privinţa codului vestimentar 
al NUMA, dar nici măcar preşedintele n-ar fi îndrăznit să- 
ntârzie la o şedinţă convocată de Sandecker. Mai ales de la 
una atât de importantă. 

— Hiram o să ni se alăture peste câteva minute, explică 
Austin. L-am rugat să verifice ceva care ar putea avea 
relevanţă pentru discuţia noastră. 

Un gând încolţise în mintea lui Austin, bătând din aripi 
precum un fluture prizonier în ţeasta lui. După sosirea din 
Alaska, îşi îngăduise să doarmă câteva ore. Probabil că 
odihna îi împrospătase mintea. Pe drumul de întoarcere din 
Virginia, izbutise să prindă subtila idee în plasa imaginaţiei. 
Câteva secunde mai târziu îl suna pe Yaeger, de pe celular. 
Vrăjitorul computerelor tocmai venea cu maşina din acea 


344 


zonă elegantă a Maryland-ului, unde locuia alături de soţia 
sa artistă şi de două fiice adolescente. Austin îşi schiţase la 
repezeală ideea, îl rugase pe Yaeger să i-o urmărească 
până la capăt şi îi promisese că avea să-l acopere la 
şedinţă. 

Sandecker intră direct în subiect. 

— Domnilor, avem de dezlegat un mister. Doi oameni au 
fost răpiți şi un al treilea a fost atacat de agresori 
necunoscuţi. Kurt, vrei să ne pui la curent? 

Austin încuviinţă. 

— Poliţia din D.C. investighează toate pistele posibile. 
Furgoneta municipalităţii a fost găsită, abandonată, lângă 
Washington Monument. Vehiculul fusese furat cu câteva 
ore mai înainte. Nu s-au descoperit nici un fel de amprente. 
Toate aeroporturile şi toate gările sunt supravegheate. Cu 
ajutorul lui Paul, FBl-ul a întocmit un portret-robot al şefului 
bandei, care este difuzat prin Interpol. 

— Bănuiesc că nu vor ajunge nicăieri, spuse Sandecker. 
Oamenii cu care avem de-a face sunt profesionişti. 
Misiunea de a le găsi pe Gamay şi pe doctorul Cabral 
rămâne în seama noastră. După cum ştiţi, Rudi a fost plecat 
din ţară, în detaşare. L-am ţinut la curent cât de bine am 
putut, dar ar fi de folos dacă ne-ai prezenta un rezumat 
cronologic al celor petrecute. 

Austin era pregătit pentru o asemenea solicitare. 

— Toată povestea a început acum zece ani, cu încercarea 
eşuată de a o răpi pe Francesca Cabral. Avionul s-a prăbuşit 
în jungla venezueleană şi s-a presupus că ea a murit. Zece 
ani mai târziu, eu şi Joe am dat, literalmente, peste un grup 
de balene moarte, în apele din largul portului San Diego. 
Balenele sucombaseră după ce fuseseră expuse căldurii 
excesive emanate de o instalaţie subacvatică din Baja 
California, în Mexic. Instalaţia a sărit în aer în timp ce 
făceam investigaţii asupra ei. Am stat de vorbă cu un 
mafiot mexican care îi servea drept paravan adevăratului 
proprietar, o firmă de consultanţă din California, intitulată 
Mulholland Group. Avocatul mafiotului a confirmat faptul 
că, la rândul său, Mulholland face parte dintr-un 


345 


conglomerat  transnaţional, numit Corporaţia  Gogstad. 
Mafiotul şi avocatul au fost asasinați la scurt timp după ce 
au discutat cu noi. 

— Într-un mod destul de spectaculos, din câte îmi aduc 
aminte, punctă Sandecker. 

— E adevărat. N-au fost tocmai nişte Împuşcături dintr-o 
maşină în mers. Crimele au fost premeditate până în cel 
mai mic detaliu, iar ucigaşii au folosit arme sofisticate. 

— Ceea ce sugerează existenţa unor asasini bine 
organizaţi, cu resurse vaste, spuse Gunn, care fusese 
cândva director de logistică la NUMA şi era familiarizat cu 
dificultăţile implicate de pregătirea unei operaţiuni. 

— Şi noi am ajuns la aceeaşi concluzie, încuviinţă Austin. 
A fost vorba de acel gen de organizare şi de resursele 
specifice unei corporaţii mari, ale cărei acţiuni sunt 
motivate de interese puternice. 

— Gogstad? 

Austin încuviinţă. 

— Nu sunt sigur că înţeleg semnificaţia acestui nume, 
mărturisi Gunn. 

— Singura conexiune pe care am reuşit s-o descopăr a 
fost sigla companiei. Reprezintă corabia vikingă Gogstad, 
descoperită în secolul al XIX-lea. L-am rugat pe Hiram să 
vadă ce poate afla despre corporație. Nu a ieşit la lumină 
mare lucru. Până şi lui Max i-a fost greu să obţină 
informaţii, dar, în esenţă, este un conglomerat imens, cu 
holdinguri în întreaga lume. E condusă de o femeie pe 
nume Brynhild Sigurd. 

— O femeie, sublinie Gunn, surprins. Interesant nume. 
Brynhild era o walkirie, una dintre fecioarele din mitologia 
nordului care îi duc pe eroii căzuţi de pe câmpul de luptă în 
Walhalla. Sigurd era iubitul ei. Dar nu îţi închipui că e 
adevăratul ei nume, nu-i aşa? 

— N-am aflat prea multe despre ea. 

— Ştiu că mega-corporaţiile pot fi lipsite de scrupule în 
relaţiile lor de afaceri, adăugă Gunn, clătinând din cap, dar 
aici vorbim despre apucături de grupare subterană. 

— Aşa s-ar părea, spuse Austin. Se întoarse spre Zavala. 


346 


Joe, poţi să-l pui pe Rudy la curent cu descoperirile tale? 

— Kurt m-a sunat în California, cerându-mi să urmăresc 
pista Gogstad, povesti Zavala. l-am telefonat unui reporter 
de la Los Angeles Times. Gogstad îi era cât se poate de 
cunoscută. De fapt, conducea o echipă de jurnalişti care 
făceau investigații asupra corporației. Mi-a spus că 
pregăteau un reportaj despre ceea ce numea el piraţii apei. 
Ar fi dezvăluit modul în care acaparează Gogstad rezervele 
de apă potabilă ale planetei. 

— Nu pot să cred că e posibil ca o singură companie să 
deţină controlul asupra apei din întreaga lume, zise Gunn. 

— Şi eu am fost destul de sceptic, răspunse Zavala. Dar, 
din câte mi-a povestit reporterul, nu e o exagerare. 
Compania Gogstad a primit oficial dreptul de a privatiza 
fluviul Colorado. Pe toate continentele, apa trece din 
proprietatea publică în proprietatea privată. Gogstad a 
îndepărtat concurenţa cu forţa. Reporterul mi-a spus că, în 
ultimii ani, în întreaga lume s-au înregistrat decese şi 
dispariţii. Dispăruţii sau morţii erau oameni care făceau 
concurenţă companiei Gogstad sau se opuneau preluării 
drepturilor de exploatare de către aceeaşi companie. 

Gunn fluieră încetişor. 

— Povestea asta o să dea naştere unor adevărate 
tulburări când o s-ajungă pe primele pagini ale ziarelor. 

— N-o să se întâmple prea curând. Ziarul a renunţat la 
reportajul despre Gogstad fără nici o justificare. Ceilalţi trei 
membri ai echipei de investigaţii au dispărut, iar prietenul 
meu se ascunde. 

— Eşti sigur că nu e vorba de nici o greşeală, zise Gunn, 
pe un ton alarmat. i 

Zavala dădu încet din cap. In încăpere se aşternu 
tăcerea, apoi vorbi Gunn. 

— Atunci avem cu siguranță de-a face cu un tipar. Dați- 
mi voie să mă gândesc la asta. 

Înfăţişarea lipsită de elemente de atracție a lui Gunn 
conducea pe piste false. Faptul că absolvise Academia 
Navală ca şef de promoţie nu reprezenta o întâmplare. Era 
un adevărat geniu, cu o capacitate supraomenească de 


347 


analiză. Îşi sprijini bărbia între degetul mare şi arătător şi se 
adânci pentru o clipă în gânduri. 

— Ceva s-a schimbat, zise el, pe neaşteptate. 

— Ce vrei să spui, Rudi? întrebă Sandecker. 

— Au schimbat macazul în privinţa modului de operare. 
să presupunem că ipoteza noastră e corectă şi Gogstad se 
află în spatele tuturor acestor crime şi distrugeri. După cum 
spune Joe, au acţionat discret. Oamenii au dispărut pur şi 
simplu, sau au murit în aşa-zise accidente. Ceea ce s-a 
schimbat odată cu uciderea mexicanului şi a avocatului 
oneros. Cred că amiralul a descris crimele numindu-le 
„spectaculoase”. 

Austin chicoti. 

— Alea două au fost nişte bătăi drăgăstoase pe umăr în 
comparaţie cu atacul din Alaska. Eu şi Joe am fost nevoiţi să 
facem faţă unui asalt armat în toată puterea cuvântului. 

— Şi atacul asupra casei mele s-a încadrat în categoria 
grea, adăugă Trout. 

— Cred că-mi dau seama unde vrei s-ajungi, Rudi, spuse 
Sandecker. Paul, cât de curând s-a aflat că doctorul Cabral 
e în viaţă? 

— Aproape imediat, răspunse Trout. Doctorul Ramirez a 
sunat la Caracas, solicitând elicopterul care ne-a salvat. 
Guvernul venezuelean a dat publicităţii ştirea fără să stea o 
secundă pe gânduri. Cred că CNN-ul o difuza în toate 
colţurile lumii înainte de a pleca noi din junglă. 

— Şi pe urmă, evenimentele s-au precipitat, zise 
Sandecker. Situaţia mi se pare clară. Vestea că Francesca 
Cabral trăieşte a fost catalizatorul. Apariţia ei din mormânt 
însemna că  desalinizarea apei  redevenise posibilă. 
Cunoştinţele ei fiind din nou disponibile, nu mai era nevoie 
decât de substanţa rară datorită căreia funcţionează 
procedeul. Doctorul Cabral avea din nou intenţia de a-şi 
dărui descoperirea întregii lumi. lar cei care sunt împotrivă 
şi-au continuat pur şi simplu acţiunile, de unde rămăseseră 
acum zece ani. 

— Numai că de data asta au avut succes, zise Austin. 

— In regulă, aşa se explică răpirea Francescăi, spuse 


348 


Trout. Dar de ce-au luat-o pe Gamay? 

— Grupul ăsta nu face nimic la întâmplare, răspunse 
Austin. Probabil că Gamay a fost norocoasă. Ar fi fost ucisă 
dacă n-ar fi avut nevoie de ea. iți aminteşti şi altceva 
despre răpire, Paul? 

— N-am văzut prea multe după primele minute de la 
intrarea lor în casă. Şeful, un tip în haine negre de piele, 
vorbea cu un accent pe care nu-l pot identifica. Şi amicii lui 
aveau un accent puternic. 

Sandecker stătea rezemat de spătarul scaunului, cu 
degetele de la mâini împreunate, ascultând conversaţia. Işi 
îndreptă spatele cu o mişcare bruscă. 

— Bătăuşii ăştia sunt plevuşcă! Trebuie să mergem direct 
în vârf. Trebuie s-o găsim pe femeia cu nume wagnerian 
care conduce Gogstad. 

— E o stafie, răspunse Austin. Nimeni nu ştie nici măcar 
unde locuieşte. 

— Ea şi Gogstad sunt cheia, sublime Sandecker, cu 
hotărâre. Ştim unde e cartierul lor general? 

— Au birouri în New York, în Washington şi pe Coasta de 
Vest. Trebuie să existe încă vreo duzină, împrăştiate prin 
Europa şi prin Asia. 

— O adevărată hidră, comentă Sandecker. 

— Chiar dacă am şti unde se află sediul lor central, nu 
ne-ar fi de mare folos. În aparenţă, Gogstad derulează 
afaceri legale. Vor nega toate acuzaţiile noastre. 

Hiram Yaeger se strecură fără zgomot în încăpere şi se 
aşeză pe un scaun. 

— Îmi cer scuze, spuse el. A trebui să rezolv urgent ceva, 
în vederea întrunirii noastre. 

Rămase în expectativă, uitându-se la Austin, care prelua 
ştafeta. 

— M-am gândit la un lucru pe care mi l-a arătat Hiram cu 
puţin timp în urmă. Holograma unei corăbii vikinge. Aceeaşi 
navă care e cel mai important element al siglei Corporaţiei 
Gogstad. M-am gândit că vasul ăsta trebuie să aibă o 
anume semnificaţie, de vreme ce ocupă un loc atât de 
însemnat. L-am rugat pe Hiram să se ocupe de Gogstad, 


349 


trecând dincolo de datele insuficiente dezgropate de Max 
pentru noi. 

Yaeger dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— La sugestia lui Kurt, i-am cerut lui Max să treacă în 
revistă toate conexiunile istorice şi maritime pe care le 
ignorasem într-o foarte mare măsură. După cum vă puteţi 
imagina, există tone de materiale despre acest subiect. 
Kurt mi-a spus să studiez legăturile care conduc spre 
California, poate cele cu Mulholland Group. Max a găsit un 
articol de ziar, foarte interesant. Un proiectant norvegian 
de nave străvechi a venit în California ca să construiască o 
copie a corăbiei norvegiene Gogstad, pentru un client 
bogat. 

— Cine era clientul? Întrebă Austin. 

— Articolul nu spunea nimic despre asta. Dar a fost 
simplu să dăm de urma proiectantului. L-am sunat acum 
câteva minute şi l-am întrebat despre contractul respectiv. 
Jurase să păstreze secretul, dar asta se întâmplase cu mulţi 
ani în urmă, aşa că mi-a spus, fără să-şi facă probleme, că 
a construit copia pentru o femeie mare dintr-o casă mare. 

— O femeie mare? 

— A vrut să spună înaltă. O femeie uriaşă. 

— Seamănă cu o legendă din folclorul scandinav. Ce-i cu 
povestea asta despre casă? 

— A spus că semăna cu un ansamblu de clădiri vikinge în 
versiune modernă, plasat pe malul unui lac mare din 
California, înconjurat de munţi. 

— Tahoe? 

— Asta a fost şi concluzia mea. 

— O ditamai casa vikingă pe malul lacului Tahoe. N-ar 
trebui să fie prea greu de găsit. 

— Am făcut-o deja. Max s-a conectat la un satelit 
comercial. Yaeger le împărţi copii ale fotografiilor din 
satelit. În jurul lacului sunt câteva construcţii de mari 
dimensiuni, vile de lux, locuri de agrement şi hoteluri. Dar 
nimic nu se compară cu asta. 

Prima fotografie reprezenta apele de un albastru glaciar 
ale lacului Tahoe, văzut de la o altitudine atât de mare, 


350 


încât părea o băltoacă. În cealaltă, camera se focalizase 
asupra unui punct aflat pe malul lacului, mărind detaliile 
astfel încât să se distingă clar o construcţie întinsă şi 
platoul de aterizare pentru elicoptere de alături. 

— Cocioaba asta are şi un proprietar? se interesă Austin. 

—Am reuşit să  accesez computerul din biroul 
evaluatorului proprietăţilor din zonă şi să intru în baza de 
date ce ţine evidenţa impozitelor. (Yaeger rânji. Ar fi dat din 
coadă, dacă ar fi avut aşa ceva.) E deţinută de un trust. 

— Ceea ce nu ne oferă prea multe puncte de reper. 

— Atunci ce ziceţi de asta? Trustul face parte din 
Corporaţia Gogstad. 

Sandecker ridică privirea, pe care până atunci şi-o 
pironise asupra fotografiilor. In timpul şedinţei îşi păstrase 
sub control renumitul temperament vulcanic, dar era furios 
fiindcă unul dintre oamenii lui favoriţi fusese răpit, iar un 
altul, rănit. Era furios şi din pricina răpirii încântătoarei 
Francesca Cabral, după tot ceea ce suferise deja acea 
femeie. Incă o dată, o descoperire ce putea salva milioane 
de vieţi era ascunsă de ochii lumii. 

— Mulţumesc, Hiram. Îşi plimbă privirea în jurul mesei, 
hotărârea citindu-i-se în ochii albaştri şi reci. Ei bine, 
domnilor, rosti, cu vocea tăioasă ca un brici. Ştim ce avem 
de făcut. 


351 


34 


Bărbaţii care o păzeau pe Francesca erau fie gemeni, fie 
rezultatul unui experiment eşuat de donare. Lucrul cel mai 
înspăimântător nu ţinea de înfăţişarea respingătoare, ci de 
tăcerea lor absolută. Stăteau la câţiva metri distanţă, câte 
unul de fiecare parte, lăsaţi pe spătarele scaunelor întoarse 
către ea. Erau identici în toate privinţele, de la hidoşenia de 
trol până la preferința pentru hainele negre de piele. 

Incercă să nu le privească ochii negri, congestionaţi, de 
sub sprâncenele stufoase, lucrările dentare din metal şi 
paloarea figurilor de psihopaţi. O studiau cu lăcomie, dar 
pofta lor n-avea nimic sexual. Nu era sălbăticia ignorantă 
cu care se obişnuise trăind printre chulo. Era o dorinţă 
animalică, o foame de carne şi de sânge. Femeia făcu ochii 
roată prin strania încăpere rotundă, cu pereţi albi simpli şi 
cu o temperatură supărător de scăzută. In centru se afla 
consola unui computer. Se gândi cât de absurd de mare era 
mobila şi se întrebă dacă atât scaunele supradimensionate, 
cât şi temperatura joasă nu reprezentau cumva un truc 
psihologic, menit să-i facă pe oamenii aduşi înăuntru să se 
simtă mărunți şi nelalocul lor. S-ar fi putut afla în oricare 
colţ al lumii. 

Nu avea habar cum ajunsese în încăperea aceea sterilă. 
Era vag conştientă de faptul că fusese transportată dintr-un 
loc într-altul. La un moment dat, i se păruse că aude nişte 
motoare cu reacţie, dar i se injectaseră din nou 
medicamente şi  adormise, căzând în  întunecimea 
inconştienţei. Nu văzuse nici urmă de Gamay, iar asta o 
îngrijora. Simţise înţepătura usturătoare a unui ac înfipt în 
braţ şi se trezise imediat, de parcă i s-ar fi inoculat un 
excitant. Dăduse cu ochii de gemeni imediat ce i se 
ridicaseră pleoapele. Nici unul nu scosese nici un cuvânt, 
preţ de mai multe minute. Se simţi recunoscătoare atunci 
când uşa se deschise cu un şuierat şi intră o femeie care îi 


352 


expedie afară pe fraţii groteşti cu o fluturare a mâinii. 

Francesca se întrebă dacă nu cumva nimerise din 
greşeală într-un spectacol cu monştri, sau în decorul unuia 
dintre filmele lui Fellini. Acum înţelegea rostul mobilierului 
supradimensionat. Femeia îmbrăcată într-o uniformă verde- 
închis era o uriaşă. Se aşeză pe o canapea şi vorbi cu un 
zâmbet plăcut, dar lipsit de căldură. 

— Te simţi bine, doctore Cabral? 

— Ce-ai făcut cu Gamay? 

— Prietena ta de la NUMA? Se bucură de confortul odăii 
ei. 

— Vreau s-o văd. 

Femeia întinse alene mâna, lovi uşurel ecranul 
computerului şi Gamay apăru pe monitor, întinsă pe-o parte 
pe un pat de campanie. Francesca îşi ţinu respiraţia. Pe 
urmă Gamay se mişcă, încercă să se ridice şi recăzu la 
orizontală. 

— Nu i s-a administrat antidotul pe care l-ai primit tu. O 
să doarmă până trece efectul somniferului şi-o să se 
trezească peste câteva ore. 

— Vreau s-o văd în carne şi oase, să fiu sigură că e 
nevătămată. 

— Poate mai târziu. 

Răspunsul suna intransigent. Femeia atinse ecranul, iar 
acesta se întunecă. 

Francesca privi în jur. 

— Unde anume e locul ăsta? 

— N-are nici o importanţă. 

— De ce ne-ai adus aici? 

Femeia nu luă în seamă întrebarea. 

— Melo şi Radko te-au speriat? 

— Vorbeşti despre ciupercile cu chip de om care-au 
plecat adineauri? 

Comparaţia aduse un zâmbet pe buzele celeilalte. 

— O metaforă spirituală, dar ai face mai bine să-i 
consideri ciuperci otrăvitoare. Îţi văd teama în ochi, în ciuda 
bravadei. Bun. Ar trebui să te-nspăimânte. In timpul 
campaniei de epurare etnică din Bosnia, fraţii Kradzic au 


353 


ucis cu mâinile lor sute de oameni şi au pus la cale moartea 
altor câteva mii. Au distrus sate întregi şi au organizat 
numeroase masacre. Dacă n-aş fi fost eu, acum s-ar fi găsit 
la Tribunalul de la Haga, în boxa acuzaților, învinuiți de 
crime împotriva umanităţii. Nu există crimă de război pe 
care să n-o fi comis. Sunt cu desăvârşire lipsiţi de 
conştiinţă, de moralitate, de simţul remuşcării, indiferent de 
faptele pe care le-au săvârşit şi le săvârşesc în continuare. 
Mutilarea şi uciderea reprezintă pentru ei o a doua natură. 
Femeia păstră apoi un moment de tăcere, pentru ca 
spusele ei să-şi facă efectul. Am reuşit să mă fac înţeleasă? 

— Da. Am înţeles că n-ai scrupule când e vorba să 
plăteşti asasini. 

— Exact. Înclinaţiile lor criminale sunt motivul pentru 
care i-am angajat. Nu mă deosebesc cu nimic de un 
dulgher care cumpără un ciocan ca să bată cuie în 
scânduri. Fraţii Kradzic sunt ciocanul meu. 

— Oamenii nu sunt cuie. 

— Unii sunt. lar alţii nu sunt, doctore Cabral. 

Francesca era dornică să schimbe subiectul. 

— De unde-mi ştii numele? 

— ŢI-l ştiu şi îţi admir munca de ani de zile, doctore 
Cabral. După părerea mea, celebritatea ta în calitate de 
inginer hidraulician îţi eclipsează cu uşurinţă renumele mai 
recent, de zeiţă albă. 

— Ştii cine sunt, dar tu cine eşti? 

— Mă numesc Brynhild Sigurd. Deşi numele tău e mult 
mai bine-cunoscut decât el meu, am avut amândouă succes 
în domeniul pe care ni l-am ales, deplasarea celei mai 
preţioase substanţe de pe pământ şi anume apa. 

— Eşti inginer hidrotehnic? 

— Mi-am făcut studiile la cele mai prestigioase facultăţi 
tehnologice din Europa. După ce le-am încheiat, m-am 
mutat în California, unde am înfiinţat o companie de 
consultanţă, ajunsă acum printre cele mai mari din lume. 

Francesca scutură din cap. Crezuse că îi cunoştea pe toţi 
specialiştii din domeniul hidrotehnicii. 

— N-am auzit niciodată de tine. 


354 


— Prefer să fie aşa. Am acţionat întotdeauna din culise. 
Am aproape doi metri şi cincisprezece. Statura mă face să 
par un monstru, mă transformă în subiect de batjocură 
pentru persoane care îmi sunt cu mult inferioare. 

In ciuda situaţiei dificile în care se afla, Francesca simţi o 
uşoară undă de compasiune. 

— Şi eu am avut parte de suficientă hărţuială din pricina 
unor idioţi cărora nu le convine ideea că o femeie ar putea 
excela în domeniul lor. Dar nu i-am lăsat niciodată să mă 
tulbure. 

— Poate că ar fi trebuit. Pe termen lung, resentimentul 
trezit de faptul că eram nevoită să mă ascund de oameni a 
devenit un bun de preţ. Mi-am direcționat furia, 
transformând-o într-o ambiţie de nestăvilit. Am achiziţionat 
alte companii, totul cu un ochi către viitor. Nu mai 
rămăsese decât o singură muscă-n lapte. Din nou zâmbetul 
glacial. Dumneata, doctore Cabral. 

— Nu m-am considerat niciodată o insectă, domnişoară 
Sigurd. 

— Scuzele mele pentru etichetare, dar analogia e exactă. 
Cu mai mulţi ani în urmă mi-a devenit limpede că, în timp, 
cererea de apă potabilă o să depăşească rezervele şi am 
vrut să ţin eu mâna pe cep. Pe urmă am auzit despre 
procedeul tău revoluţionar de desalinizare. Succesul tău mi- 
ar fi aruncat în aer planurile făcute cu migală. Nu puteam 
permite să se-ntâmple asta. M-am gândit întâi să-ţi fac o 
ofertă, dar îţi studiasem personalitatea şi ştiam că n-aş fi 
reuşit niciodată să trec de altruismul tău nerealist. Aşa că 
m-am hotărât să te-mpiedic să-ţi oferi procedeul întregii 
lumi. 

Francesca îşi simţi obrajii învăpăindu-se. Vocea îi deveni 
un şuierat. 

— Tu ai fost în spatele încercării de răpire! 

— Sperasem să te pot convinge să lucrezi pentru mine. 
Te-aş fi instalat într-un laborator unde să-ţi perfecţionezi 
procedeul. Din nefericire, planurile mele au luat-o razna, iar 
tu ai dispărut în jungla Amazonului. Toată lumea te-a crezut 
moartă. Pe urmă am citit cu admiraţie despre aventurile 


355 


tale printre sălbatici, despre modul în care-ai ajuns regină. 
Am ştiut că amândouă suntem făcute să supravieţuim într-o 
lume ostilă. 

Francesca reuşise să-şi ţină sub control primul impuls de 
furie, aşa că răspunse pe un ton echilibrat. 

— Ce-ai fi făcut cu procedeul dacă aş fi acceptat să ţi-l 
dau? 

— Aş fi păstrat secretul în privinţa lui cât timp îmi 
consolidam dominaţia asupra apelor lumii. 

— Eu voiam să le ofer tuturor descoperirea mea, fără nici 
o obligaţie, spuse cu demnitate Francesca. Ţelul meu era să 
uşurez suferinţa, nu să profit de ea. 

— Lăudabil, dar contrar propriilor interese. Ştiindu-te 
moartă, am construit o uzină în Mexic, încercând să-ţi refac 
munca. A fost distrusă de o explozie. 

Francesca fu cât pe ce să izbucnească în râs. Ştia care 
fusese motivul exploziei şi se simţi tentată să i-l arunce 
celeilalte în faţă. Se abţinu însă. 

— Nu mă miră, se mulţumi să spună. Lucrul cu presiuni 
înalte şi cu temperaturi extreme poate fi uneori 
imprevizibil. 

— N-are importanţă. Laboratorul principal de acolo lucra 
la un alt aspect al procedeului. Pe urmă a sosit vestea 
fericită a salvării tale din jungla amazoniană. Ai dispărut din 
nou, dar îţi cunoşteam legăturile cu NUMA. Am urmărit 
familia Trout încă de când s-a întors acasă. 

— Păcat că-ţi pierzi din nou timpul. 

— Nu cred. Nu-i prea târziu să-ţi pui talentul la lucru 
pentru mine. 

— Ai un mod bizar de a-ţi recruta angajaţii. Prima ta 
încercare de răpire a fost motivul pentru care am petrecut 
zece ani în sălbăticie. Acum mă droghezi şi mă răpeşti din 
nou. De ce-aş fi dispusă să fac ceva pentru tine? 

— lţi pot oferi un sprijin inegalabil pentru cercetările tale. 

— O duzină de fundaţii ar fi încântate să-mi finanţeze 
activitatea. Chiar dacă m-aş simţi înclinată să lucrez pentru 
tine, ceea ce nu se-ntâmplă, există un obstacol major. 
Procesul de desalinizare implică o transformare moleculară 


356 


complexă, care are loc numai în prezenţa unei substanţe 
rare. 

— Ştiu despre anasazium. Rezerva mea a fost distrusă de 
explozia uzinei din Mexic. 

— Mare păcat, răspunse Francesca. Reacţia nu poate 
avea loc în lipsa lui. Aşa că, dacă eşti atât de amabilă încât 
să-mi permiţi să plec... 

— O să fii încântată să afli că deţin tot anasaziumul de 
care ai nevoie ca să-ţi pui la punct procedeul. Când am 
aflat despre reîntoarcerea ta, am achiziţionat o cantitate 
substanţială de substanţă rafinată. Exact la timp, aş putea 
adăuga. NUMA a trimis o parte din Echipa sa pentru Misiuni 
Speciale într-o expediţie similară. Acum îmi pot duce la bun 
sfârşit întregul plan de control asupra apei potabile a lumii. 
Doctore Cabral, eşti singura persoană capabilă să aprecieze 
simplitatea genială a planului meu. 

Francesca simula o încuviinţare ezitantă, ca şi cum 
complimentul i-ar fi făcut o plăcere nemărturisită. 

— Ei, fireşte, ca savant interesat de problema apei, sunt 
curioasă în privinţa motivelor din spatele unui efort atât de 
ambițios. 

— Lumea intră într-una dintre cele mai grave perioade de 
secetă din istorie. Dacă indicaţiile oferite de trecut sunt 
valabile, acest interval secetos poate dura o sută de ani. 
Impactul va fi resimţit mai întâi în Africa, în China şi în 
Orientul Mijlociu. Europa începe să trăiască experienţa 
imposibilității de a-ţi potoli setea. Mi-am propus, pur şi 
simplu, să accelerez procesul de instalare a secetei în lume. 

— Scuză-mi scepticismul, dar e o absurditate! 

— Oare? ripostă Brynhild cu un zâmbet. Statele Unite nu 
sunt imune. Marile metropole din deşertul de sud-vest, Los 
Angeles, Phoenix, Las Vegas, îşi trag apa din fluviul 
Colorado, care se află acum sub controlul meu. Se bazează 
pe un sistem insuficient de baraje, rezervoare şi devieri de 
cursuri de apă. Rezervele lor atârnă de un fir. Orice 
subminare a acestor rezerve poate fi un dezastru. 

— Ai de gând s-arunci în aer un baraj? întrebă Francesca, 
alarmată. 


357 


— Nimic atât de grosolan. Rezervele lor normale de apă 
odată ajunse într-un punct critic, oraşele vor depinde din ce 
în ce mai mult de sursele particulare. Corporaţiile-fantomă 
din Gogstad cumpără sisteme de alimentare cu apă în 
întreaga lume. Putem genera o criză a apei, oricând şi 
oriunde, punând pur şi simplu cepul. Pe urmă o să le-o 
vindem numai celor care îşi pot permite să cumpere, cum 
ar fi marile oraşe şi centrele de dezvoltare a tehnologiilor 
de ultimă oră. 

— Şi cei care nu şi-o pot permite? 

— Oamenii din Vest au o zicală veche: „Apa curge în 
susul  mormanului de bani”. Bogătaşii şi-au asigurat 
întotdeauna o sursă de apă ieftină, pe cheltuiala altora. 
Datorită planului meu, apa nu va mai fi niciodată ieftină. 
Vom face totul la scară mondială, în Europa şi în Asia, în 
America de Sud şi în Africa. Va fi capitalism în cea mai pură 
formă. Piaţa va stabili preţul. 

— Dar apa nu e o marfă, cum e carnea de porc. 

— Ai stat prea mult în junglă. Globalizarea nu înseamnă 
nimic altceva decât promovarea monopolurilor în ceea ce 
priveşte comunicațiile, agricultura, hrana sau energia. De 
ce nu şi apa? Sub jurisdicţia noilor tratate internaţionale, 
nici o ţară nu mai este deținătoarea propriilor resurse de 
apă. Îi aparţin celui care oferă mai mult, iar acest ofertant 
va fi Gogstad. 

— Le vei refuza apa miilor de companii care vor fi forţate 
să iasă de pe piaţă. În ţările care nu-şi vor putea permite să 
cumpere apă va fi foamete şi haos. 

— Haosul va fi aliatul nostru. Va ajuta Gogstad să preia 
puterea politică de la guvernele şubrezite. Priveşte totul ca 
pe un darwinism al apei, Vor supravieţui cei puternici. 

Privirea de gheaţă a ochilor albaştri părea să 
sfredelească ţeasta Francescăi. 

— Nu te gândi că asta e o răzbunare pentru toate 
desconsiderările de care am avut parte din cauza staturii 
mele. Sunt o femeie întreprinzătoare care îşi dă seama că, 
pentru bunul mers al afacerilor, e nevoie de un climat 
politic adecvat. lar asta a impus investiţii, care n-au fost 


358 


minore. Am cheltuit milioane construind tancuri pentru apă, 
care o vor transporta din locurile unde există, remorcând 
saci enormi pe oceane. Aştept clipa asta de ani de zile. N- 
am îndrăznit să fac nici o mişcare fiindcă m-am temut de 
procedeul tău. Mi-ar putea distruge monopolul în câteva 
săptămâni, însă acum, când te am pe tine şi am 
anasaziumul, pot da lovitura, în câteva zile, tot vestul ţării 
va rămâne fără apă. 

— E imposibil! 

— Oare? Vom vedea. Odată ce fluviul Colorado nu va mai 
putea fi folosit ca sursă de aprovizionare, restul pieselor se 
vor potrivi rapid la locurile lor. Compania mea controlează 
majoritatea rezervelor de apă potabilă. Vom închide pur şi 
simplu robinetul, ca să spun aşa. Mai întâi treptat, apoi 
strângându-l cu tot mai multă putere. Dacă vor exista 
plângeri, vom spune că oferim atât de multă apă cât este 
posibil. 

— Ştii care vor fi rezultatele, spuse Francesca, cu voce 
egală. Vorbeşti despre transformarea celei mai mari părţi a 
planetei într-un deşert. Consecințele vor fi cumplite. 

— Cumplite pentru unii, dar nu şi pentru aceia care 
controlează apa potabilă a lumii. Vom primi preţul cerut, 
oricare ar fi. 

— De la nişte oameni disperaţi. Vei fi în curând privită 
drept monstrul care eşti. 

— Dimpotrivă. Gogstad va spune că e gata să transporte 
apa din Alaska, din Columbia Britanică şi din Marile Lacuri 
în alte părţi ale lumii, cu flota de tancuri pe care o 
construieşte. Când minunatele noastre nave vor apărea pe 
coastă, vom fi aclamaţi ca nişte eroi. 

— Se pare că averea ta e deja mai presus decât visează 
mulţi alţii. De ce ai nevoie de şi mai multă bogăţie? 

— Pe termen lung, acţiunea mea îi va fi de folos omenirii. 
Voi împiedica războaiele pentru supremaţia asupra apei. 

— O pax Gogstad, impusă cu forţa. 

— Forţa nu va fi necesară. Îi voi recompensa pe toţi cei 
care se vor pleca în faţa voinţei mele şi îi voi pedepsi pe 
ceilalţi. 

359 


— Lăsându-i să moară de sete. 

— Da, dacă va fi necesar. Probabil te întrebi care e rolul 
procedeului tău de desalinizare. 

— Presupun că nu-i vei permite niciodată să-ţi strice 
planul demenţial. 

— Dimpotrivă, procedeul tău e o parte esenţială a 
sistemului meu. N-am de gând să-mi ţin tancurile pe ocean 
o veşnicie. Navele nu reprezintă decât o măsură provizorie, 
până când omenirea va construi infrastructura uluitoare 
care va permite trecerea apei pe sub calota polară. Zone 
agricole întinse care s-au transformat în deserturi vor fi 
revigorate cu ajutorul unui sistem de irigaţii la o scară 
colosală. 

— Nici o ţară nu-şi poate permite asta. Va falimenta 
naţiuni întregi. 

— Cu atât mai bine, o să pun mâna pe ele când se vor 
vinde în regim de urgenţă. În final, voi construi uzine de 
desalinizare după procedeul Cabral, dar eu voi fi singura 
persoană care va deţine controlul asupra produsului final. 

— Din nou ofertantul care dă cel mai mult. 

— Bineînţeles. Acum dă-mi voie să-ţi prezint noua mea 
ofertă. O să te instalez într-un laborator dotat cu tot ce este 
necesar şi aflat la dispoziţia ta. 

— Şi dacă spun nu? 

— Atunci o dau pe prietena ta de la NUMA pe mâinile 
fraţilor Kradzic. Moartea ei n-o să fie nici rapidă, nici 
plăcută. 

— Ea n-are nici o vină. Nici o legătură cu toate astea. 

— Insă e un cui care va trebui bătut, dacă o să fie 
necesar. 

Francesca amuţi o clipă. Apoi întrebă: 

— De unde ştiu că pot avea încredere în tine? 

— Nu poți avea încredere în mine, doctore Cabral. Ar 
trebui să ştii că nu te poţi încrede în nimeni, niciodată. Dar 
eşti destul de inteligentă ca să-ţi dai seama că pentru mine 
eşti mult mai valoroasă decât viaţa prietenei tale, pe care 
am de gând s-o negociez. Atâta timp cât cooperezi, 
trăieşte. Eşti de acord? 


360 


Femeia din faţa ei şi faptele urzite în cotloanele 
întunecate ale minţii sale strălucite o revoltau pe 
Francesca. Brynhild era evident o megalomană şi, aidoma 
atât de numeroşilor ei predecesori, nu se sinchisea de 
suferinţele oamenilor nevinovaţi. Francesca nu 
supravieţuise zece ani printre sălbatici vânători de capete, 
lilieci-vampiri, insecte înţepătoare şi plante urzicătoare fără 
să fi avut resurse interioare. Putea fi la fel de machiavelică 
precum majoritatea celor rătăciţi pe cărările răului. Traiul în 
junglă o înzestrase cu ferocitatea silenţioasă a jaguarului la 
pândă. Începând din momentul evadării, fusese mistuită de 
setea de răzbunare. Ştia că era o intenţie greşită şi 
nelalocul ei, dar o susţinea şi o ajuta să-şi păstreze 
sănătatea minții. Pentru moment, îşi lăsă setea de 
răzbunare deoparte. Femeia aceea trebuia oprită. 

Îşi reţinu un zâmbet, îşi plecă fruntea a supunere şi vorbi 
cu o falsă sugrumare a vocii. 

— Ai câştigat. O să te-ajut să pui la punct procedeul. 

— S-a făcut! Îți arăt laboratorul unde vei lucra. O să fii 
impresionată! 

— Vreau să vorbesc cu Gamay, ca să fiu sigură că e 
teafără. Brynhild apăsă pe unul dintre butoanele sistemului 
intern de comunicaţii. Îşi făcură apariţia doi bărbaţi în 
uniforme de un verde-închis. Francesca se simţi uşurată 
văzând că nu erau fraţii Kradzic. 

— Duceţi-o pe doctorul Cabral s-o vadă pe cealaltă 
musafiră a noastră, le ordonă Brynhild. Pe urmă o aduceţi 
înapoi, la mine. Se întoarse spre Francesca. Ai zece minute. 
Vreau să te-apuci imediat de lucru. 

Flancată de paznici, Francesca fu condusă printr-un 
labirint de coridoare, către un ascensor care o lăsă cu 
câteva etaje mai jos. Se opriră în faţa unei uşi fără vreun 
semn distinctiv, care se deschise în urma tastării unui cod. 
Paznicii rămaseră afară, iar ea intră în încăperea mică, fără 
ferestre. Gamay stătea pe marginea patului de campanie. 
Părea ameţită, asemenea unui luptător care a primit prea 
mulţi pumni. Se lumină la faţă şi zâmbi atunci când o văzu 
pe Francesca. Încercă să se ridice, dar picioarele i se 


361 


înmuiară şi fii nevoită să se lase iarăşi pe pat. 

Francesca se aşeză alături de ea şi îi cuprinse umerii cu 
braţul. 

— Te simţi bine? 

Gamay îşi îndepărtă de pe faţă părul răvăşit. 

— Nu sunt prea sigură pe picioare, dar o să-mi revin. Tu? 

— Mi-au injectat un excitant. Sunt trează de ceva vreme. 
Tu o să scapi curând de efectul somniferului. 

— A spus cineva ce s-a-ntâmplat cu Paul? Era la etaj când 
au dat buzna răpitorii. 

Francesca clătină din cap. 

— Ai idee unde ne aflăm? întrebă Gamay, lăsându-şi 
deoparte cele mai rele temeri. 

— Nu. Gazda noastră nu ne-a spus. 

— Vrei să spui că ai vorbit cu cineva căruia îi pot mulţumi 
pentru aceste condiţii excelente de cazare? 

— Se numeşte Brynhild Sigurd. Am fost răpite de oamenii 
ei. Gamay dădu să-i răspundă, dar Francesca îşi ţuguie 
buzele şi îşi mută privirea de la stânga la dreapta. Gamay 
înţelese mesajul. Erau ascultate, poate şi privite. 

— Am la dispoziţie doar câteva minute. Am vrut doar să 
ştii că am fost de acord să lucrez împreună cu domnişoara 
Sigurd la procedeul meu de desalinizare. Va trebui să 
rămânem aici până la finalizarea proiectului. Nu ştiu cât o 
să dureze. 

— Ai de gând să colaborezi cu femeia care ne-a răpit? 

— Da, zise Francesca, înclinându-şi bărbia într-un gest 
plin de încăpățânare. Mi-am irosit zece ani din viaţă în 
junglă. Se pot face o grămadă de bani, dar, dincolo de asta, 
cred că Gogstad are cele mai multe şanse de a-i oferi lumii 
întregi metoda mea, într-un mod organizat şi controlat. 

— Eşti sigură că asta vrei? 

— Da, absolut sigură, răspunse ea. 

Uşa se deschise culisând şi unul dintre paznici îi făcu 
semn Francescăi să iasă. Ea încuviinţă cu un gest al 
capului, apoi se aplecă şi o îmbrăţişa pe Gamay. Pe urmă 
se ridică în grabă şi plecă împreună cu paznicii. Rămasă din 
nou singură, Gamay cântări în sinea ei cele abia 

362 


întâmplate. Atunci când îi întâlnise pentru o clipă privirea, 
Francesca îi făcuse cu ochiul. Nu avea cum să se înşele în 
privinţa asta. Gamay se gândea cu plăcere la faptul că 
surprinzătorul anunţ al Francescăi despre colaborarea cu 
inamicul însemna cu totul altceva, dar, pe moment, avea 
alte griji. Se întinse din nou pe pat şi închise ochii. Prima ei 
prioritate era să-şi odihnească trupul şi mintea. Pe urmă 
avea să caute o cale de evadare. 


363 


35 


Bărbatul plutea cu mult deasupra apelor albastru-cobalt 
ale lacului Tahoe, suspendat de parasail“* sub o cupolă 
roşie cu alb care i se umfla deasupra capului precum o 
paraşută rotundă, de modă veche. Stătea într-un scaun 
Skyrider ataşat printr-o parâmă de remorcare de barca în 
mişcare, aflată cu şaizeci de metri mai jos. 

Vorbi în microfonul staţiei de emisie-recepţie pe care o 
ţinea în mână: 

— Încă o trecere, Joe! 

De la volanul bărcii, Zavala îşi flutură mâna, dând de 
veste că înţelesese instrucţiunea lui Austin. Întoarse lin 
ambarcaţiunea Para-Nautique, cu troliu, descriind un arc 
larg de cerc, care îi aduse înapoi, urmând linia malului 
californian. 

Manevra îi oferi lui Austin o perspectivă completă asupra 
lacului. Tahoe se află la graniţa dintre California şi Nevada, 
în munţii Sierra Nevada, la vreo treizeci şi şapte de 
kilometri sud-vest faţă de Reno. Înconjurat şi vegheat de 
munţi acoperiţi de zăpadă în timpul iernii, este cel mai 
mare lac alpin din Statele Unite. Se află la o altitudine de 
peste o mie şase sute de metri şi are o adâncime de peste 
cinci sute. Lungimea este de treizeci şi cinci de kilometri iar 
lăţimea de vreo nouăsprezece şi se află într-o falie creată 
de forţele telurice din vremuri străvechi. Două treimi din 
suprafaţa sa de cinci sute de kilometri pătraţi se află pe 
teritoriul Californiei. În partea de nord, apele i se scurg în 
râul Truckee. În partea de sud, se scurge într-un râu de 
bani care umple conturile cazinourilor plasate în clădirile 
înalte din Stateline. Primul om alb care a ajuns pe malul său 
a fost John C. Freemont, aflat într-o misiune de cercetare. 
„Daow”, ceea ce înseamnă „multă apă”, numele pe care i-l 


48 Paraşuta care se înalţă în aer atunci când e remorcată de un 
automobil sau de o barcă cu motor, (n.tr.). 


364 


dădeau lacului indienii washoe, a devenit Tahoe, pentru că 
aşa suna urechilor vorbitorilor de limbă engleză şi 
denumirea a prins. 

In timp ce parasail-ul îl purta pe un arc larg, Austin îşi 
concentră atenţia asupra unei anumite zone de pe țărm şi 
asupra conturului întunecat al pădurii care se înălța dincolo 
de el, întipărindu-şi imaginea în minte. Ar fi preferat să 
folosească o cameră video sau un aparat de fotografiat în 
locul memoriei sale imperfecte, dar traficul dintr-o zonă 
atât de apropiată de bârlogul companiei Gogstad era cu 
siguranţă supravegheat atent. Orice interes exagerat din 
partea sa, cum ar fi fost orientarea obiectivului aparatului 
într-o direcţie nepotrivită, ar fi tras un semnal de alarmă. 

Pluti pe lângă un dig lung, construit perpendicular pe 
malul stâncos. De dig era legată o barcă cu motor. Dincolo 
de un adăpost pentru bărci sau de o magazie, stâncile 
negre se înălţau în unghi ascuţit, aplatizându-se apoi într- 
un platou natural, împădurit. La mai multe sute de metri 
distanţă de mal, pământul se înălța din nou, acoperit de o 
pădure deasă. Turnurile, acoperişurile şi foişoarele care se 
zăreau deasupra copacilor înalţi îi aminteau lui Austin de 
meterezele castelelor din poveştile fraţilor Grimm. 

Privirea îi fu atrasă de o mişcare neaşteptată. Mai mulţi 
bărbaţi în haine de culoare închisă alergau spre capătul 
digului. Se afla prea departe pentru a desluşi detaliile, dar 
n-ar fi fost surprins dacă fotografiile lui în parasail ar fi 
apărut într-un album de familie al Gogstadului. 

Digul dispăru în siajul bărcii, care îl remorcă pe un alt 
kilometru şi jumătate către sud. Când se aflară în siguranţă, 
nemaiputând fi văzuţi, îi spuse lui Zavala că era OK să-l 
coboare. Troliul ambarcaţiunii trase Skyrider-ul aidoma unui 
băiat care înfăşoară sfoara unui zmeu. Scaunul rabatabil 
împroşcă apa, apoi rămase la suprafaţă, săltând în valuri. 
Austin fu recunoscător pentru faptul că nu foloseau tipul 
vechi, cu hamuri, care l-ar fi cufundat în lac. Temperatura 
apei era în jur de cincisprezece grade chiar şi în timpul 
verii. 

— Ai văzut ceva interesant? îl întrebă Zavala, pe când îl 

365 


ajuta să revină în barcă. 

— N-au aşternut nici un covor roşu în cinstea noastră, 
dacă la asta te referi. 

— Mi s-a părut c-am văzut un comitet de întâmpinare pe 
doc. 

— Au venit în goana mare după ce-am făcut a doua 
survolare. Ai avut dreptate în privinţa stricteţii pazei. 

Porniseră de la premisa că aveau să găsească un 
complex bine păzit şi că n-ar fi avut rost să se furişeze în 
preajma lui. Gândindu-se că tot ceea ce sărea în ochi părea 
inofensiv, îşi scoseseră teancul de bancnote şi legitimaţiile 
de la NUMA şi îl convinseseră pe proprietarul parasail-ului şi 
al bărcii cu troliu să le cedeze echipamentul pentru câteva 
ore. Dăduseră de înţeles că făceau o anchetă legată de 
Mafie, ceea ce nu era imposibil, dată fiind vecinătatea 
cazinourilor. Cum afacerile îi mergeau prost şi închirierea i- 
ar fi adus mai mult decât câştiga într-o săptămână, omul 
fusese de acord să facă târgul. 

Austin îl ajută pe Zavala să împacheteze parasail-ul şi 
Skyrider-ul, apoi deschise o geantă impermeabilă, de unde 
scoase un bloc de desen şi un creion. Scuzându-se pentru 
calitatea desenelor, care de fapt nu lăsa deloc de dorit, 
reproduse ceea ce observase din aer, făcând mai multe 
schiţe. Apoi le compară cu fotografiile din satelit procurate 
de Yaeger, pe care le avea asupra sa. Scara care urca de 
pe doc către partea de sus a malului abrupt continua cu o 
alee. La rândul ei, aceasta se lărgea, transformându-se într- 
un drum către complexul principal de clădiri. O ramificaţie 
ducea spre platoul de aterizare pentru elicoptere. 

— Un atac frontal, de pe apă, iese din discuţie, zise el. 

— N-aş putea spune că sunt dezamăgit, comentă Zavala. 
N-am uitat schimbul de focuri din Alaska. 

— Sperasem că se poate privi în adâncul lacului. Pe 
vremuri, apa era limpede precum cristalul, dar deversările 
din toate construcţiile alea de pe mal au întunecat-o, 
umplând-o de alge. 

Zavala studiase o altă imagine. După şedinţa de stabilire 
a strategiei din sediul NUMA, Austin ceruse de la NOAA o 


366 


fotografie din satelit a lacului Tahoe. Instantaneul reda 
temperatura apei, reprodusă pe o scală a culorilor. Lacul 
era aproape în întregime albastru, cu excepţia unei singure 
pete întinse de-a lungul malului apusean, unde culoarea 
roşie indica o temperatură ridicată. Apa încălzită se afla, 
practic, sub digul companiei Gogstad. Era similară pulsaţiei 
fierbinţi din ocean, din largul coastei de la Baja. 

— Fotografiile nu mint, zise Zavala. E posibil să existe 
acolo un izvor termal. 

Austin se încruntă. 

— OK, să spunem că ai dreptate şi că acolo e o instalaţie 
subacvatică, de tipul celei de la Baja, continuă Zavala. Un 
singur lucru nu înţeleg. Vorbim despre desal/inizarea apei. 
Asta e un lac cu apă dulce. 

— Sunt de acord, n-are sens. Însă ne putem convinge 
într-un singur mod. Să mergem să vedem dacă nu ne-a 
sosit cumva pachetul. 

Austin porni motorul şi îndreptă barca spre sudul lacului. 
Alunecară în viteză pe suprafaţa de un albastru intens a 
apei şi ajunseră în scurt timp la un debarcader. La capătul 
unui dig mai mic, perpendicular pe digul principal, îi aştepta 
o siluetă deşirată. Paul rămăsese pe țărm. Rana lui era încă 
prea sensibilă pentru a suporta vibraţiile dintr-o barcă. In 
timp ce Kurt şi Joe se apropiau de locul de staţionare, el 
prinse  parâma cu mâna sănătoasă şi amară 
ambarcaţiunea. 

— Pachetul vostru a sosit, îi anunţă. E în parcare. 

— S-au mişcat repede, spuse Austin. S-aruncăm o privire. 

El şi Zavala o porniră în direcţia parcării. 

— Staţi o clipă, zise Paul. 

Austin era nerăbdător să verifice ceea ce primiseră. 

— Te punem la curent mai târziu, rosti el peste umăr. 

Paul clătină din cap. 

— Nu se poate spune că n-am încercat să vă avertizez, 
murmură el. Camionul cu remorcă deschisă era tras într-un 
loc ferit. Obiectul de pe platformă avea forma şi 
dimensiunile a două maşini puse una în spatele celeilalte. 
Era ambalat în pânză groasă şi în plastic de culoare 


367 


întunecată. Austin tocmai se apropiase să se uite mai bine 
când uşa din dreapta şoferului se deschise şi din camion 
cobori o figură familiară. Jim Contos, căpitanul lui Sea 
Robin, se îndreptă spre ei agale, zâmbind larg. 

— Hopa, făcu Zavala. 

— Jim, zise Austin. Ce surpriză plăcută! 

— Ce naiba se petrece, Kurt? zâmbetul dispăruse. 

— E o urgenţă, Jim. 

— Da, mi-am închipuit că e urgent când m-a sunat Rudi 
Gunn, în toiul unor teste pe mare şi mi-a cerut să trimit 
SeaBus-ul“* la lacul Tahoe, cât mai curând posibil. Aşa că 
am făcut şi eu, neinvitat, călătoria de la San Diego, curios 
să aflu ce se află la destinaţie. 

Austin zări o masă de picnic şi propuse să se aşeze. Apoi 
îi povesti cum stăteau lucrurile, folosindu-se de ajutorul 
vizual oferit de fotografii şi de schiţe. Jim ascultă în tăcere 
întreaga explicaţie, trăsăturile lui negricioase căpătând o 
expresie tot mai gravă pe măsură ce fiecare nou amănunt 
se adăuga istorisirii. 

— Deci cam asta e, spuse Austin. Când ne-am dat seama 
că s-ar putea să nu existe decât o singură cale de acces, 
am căutat cel mai apropiat submersibil care ne-ar putea 
rezolva problema. Din nefericire, s-a nimerit să fie cel pe 
care îl testai. 

— De ce vă jucaţi de-a baba oarba“? întrebă Contos, 
referindu-se la o operaţiune subacvatică riscantă, sub 
acoperire, din timpul Războiului Rece. De ce nu intraţi pur 
şi simplu acolo? 

— În primul rând, locul e păzit mai bine decât Fort Knox. 
Am verificat posibilităţile de acces de pe uscat. Complexul 
e înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, cuplat la 
sisteme de alarmă care se declanşează chiar şi numai dacă 
sufli în direcţia lui. Perimetrul e patrulat la intervale scurte. 
Nu există decât o singură cale de intrare sau de ieşire. 
Trece printr-o pădure deasă şi e extraordinar de bine 


49 Autobuzul Maritim. 
50 Blind Man's Bluff (în limba engleză, în original). 


368 


păzită. Dacă trimitem o echipă SWAT cu spectacolul 
specific de artificii, e foarte probabil să fie rănit cineva. In 
plus, dacă ne înşelăm întru totul şi femeile nu sunt ţinute 
aici, iar tot ce se petrece dincolo de gardurile alea e perfect 
legal? 

— Dar nu crezi că ăsta e adevărul, nu-i aşa? 

— Nu, nu cred. 

Contos privi îndelung bărcile cu pânze care alunecau 
paşnic în cuprinsul lacului, apoi se întoarse spre Paul, care 
se aşezase la masă, alături de ei. 

— Crezi că soţia ta e înăuntru? 

— Da. Şi am de gând s-o scot de-acolo. Contos îi remarcă 
braţul bandajat şi legat de gât. 

— Aş zice că ti-ar fi de folos o mână de ajutor. lar 
prietenii tăi, aici de faţă, vor avea nevoie de acelaşi lucru 
ca să lanseze SeaBus-ul la apă. 

— Eu l-am proiectat, zise Zavala. 

— Sunt conştient de asta, dar nu eşti tu cel care l-a 
testat, aşa că nu-i cunoşti capriciile. De exemplu, bateriile 
ar trebui să reziste şase ore. Abia dacă ţin ceva mai mult de 
patru. Din câte spuneţi voi, instalaţia aia e la o distanţă 
considerabilă de aici. V-aţi gândit cum o să duceţi 
submersibilul până în punctul de lansare? 

Austin şi Zavala schimbară priviri amuzate. 

— La drept vorbind, am pus deja la punct un sistem de 
lansare, răspunse Austin. Ai vrea să-l vezi? 

Contos dădu din cap în semn de încuviinţare, aşa că se 
ridicară de la masă şi străbătură parcarea, îndreptându-se 
către doc. Cu cât se apropiau mai mult de apă, cu atât mai 
nedumerită era expresia feţei lui Contos. Obişnuit cu 
echipamentul de ultimă oră folosit de NUMA, căuta ceva de 
genul unei barje supertehnologizate, cu macarale. Nu se 
zărea nimic asemănător. 

— Unde-i sistemul vostru de lansare? întrebă el. 

— Cred că-l văd apropiindu-se, spuse Austin. 

Contos se uită spre lac şi făcu ochii din ce în ce mai mari 
pe măsură ce un vapor de croazieră de modă veche, cu 
zbaturi, se apropia tot mai mult de ei. Nava era vopsită în 


369 


roşu, alb şi albastru şi împodobit cu stegulete care fâlfâiau 
în vânt. 

— Glumeşti, zise el. O să-l lansezi de pe asta? Seamănă 
cu un tort de nuntă plutitor. 

— Arată foarte festiv. Bătrânica asta face câte o plimbare 
de la un capăt la altul al lacului în fiecare zi. Nimeni nu-i 
mai dă nici o atenţie. E camuflajul ideal pentru o acţiune 
sub acoperire, nu crezi, Joe? 

— Am auzit că la bord se serveşte un mic dejun extrem 
de gustos, adăugă Zavala, cu o figură foarte serioasă. 

Contos se holbă nemulţumit la vaporaşul care se apropia. 
Apoi, fără nici un cuvânt, le întoarse spatele şi se îndreptă 
spre parcare. 

— Hei, căpitane, unde te duci? strigă Austin în urma lui. 

— Înapoi, la camion, să-mi aduc banjoul. 


370 


36 


Francesca stătea pe puntea corăbiei vikinge privindu-i 
liniile prelungi, impetuoase, prova şi prora arcuite cu graţie 
în sus şi pânza pătrată, pictată. In ciuda bordajului gros de 
lemn şi al chilei masive, întreaga construcţie părea aproape 
delicată. Îşi roti privirea prin încăperea imensă, cu plafonul 
ei boltit, cu torţele aprinse, cu pereţii înalţi de piatră 
încărcaţi de arme medievale şi se întrebă cum era posibil 
ca o corabie atât de frumoasă să fie plasată într-un decor 
atât de bizar şi de urât. 

De lângă cârmă, Brynhild Sigurd îi interpretă greşit 
privirea, luând-o drept admiraţie şi preţuire adâncă. 

— E o capodoperă, nu-i aşa? Când au construit originalul, 
cu aproape două mii de ani în urmă, oamenii Nordului îl 
numeau skuta. Nu era cel mai mare dintre vasele lor, cum 
sunt corăbiile dragon, dar era cel mai rapid. Am cerut un 
duplicat care să reproducă întocmai totul, de la bordajul din 
stejar până la firele de păr de vacă răsucite folosite pentru 
călăfătuire. Are peste douăzeci şi cinci de metri lungime şi 
cinci lăţime. Originalul se află în Norvegia, la Oslo. O altă 
copie, construită înaintea acesteia, a traversat, efectiv, 
Atlanticul. Probabil te întrebi de ce-am făcut efortul de a 
pune să fie construită şi plasată în centrul sălii mari. 

— Unii colecţionează timbre vechi, alţii, maşini de epocă. 
Nimeni nu ţine o evidenţă a gusturilor. 

— Asta trece dincolo de capriciile de colecţionar. 

Brynhild îşi desprinse mâna de pe cârmă şi veni până în 
dreptul Francescăi, pe care apropierea fizică o făcu să se 
cutremure. Cu toate că trupul ei foarte înalt era puternic şi 
musculos, ameninţarea pe care o radia Brynhild trecea 
dincolo de forţa fizică. Părea capabilă să întindă braţul şi să 
stoarcă toată puterea dintr-un fulger. 

— Am ales nava asta drept simbol al vastelor mele 
proprietăţi pentru că întruchipează spiritul viking. A purtat 


371 


pe ape oameni care puneau stăpânire pe tot ceea ce îşi 
doreau. Când am nevoie de inspiraţie, vin adesea aici. Aşa 
că, fie acest spirit asupra ta, doctore Cabral! Vino! O să-ţi 
arăt unde-o să lucrezi. 

După scurta vizită făcută lui Gamay, Francesca fusese 
escortată înapoi, în cuibul lui Brynhild de pe înălţimi. 
Aceasta o condusese printr-un labirint uimitor de coridoare, 
care o purtase cu gândul la o navă de croazieră. Nu le 
însoţise nici un paznic, dar ideea unei evadări nu trecuse 
nici o clipă prin mintea Francescăi. Chiar dacă ar fi fost în 
stare să o scoată din luptă pe femeia uriaşă, o perspectivă 
puţin probabilă, s-ar fi rătăcit în decurs de câteva minute. Şi 
bănuia că paznicii nu erau prea departe. 

Intrară într-un ascensor, care cobori cu o asemenea 
viteză, încât simţi imboldul de a-şi îndoi genunchii. Uşa se 
deschise într-o încăpere unde le aştepta un vagonet 
monorai. Brynhild îi făcu semn să se urce în faţă, iar ea 
trecu în spate, într-un spaţiu anume conceput pentru a 
cuprinde silueta ei înaltă. Greutatea lor activă demarorul. 
Vagonetul trecu printr-o deschizătură şi acceleră în lungul 
unui tunel luminat. Când păru pe cale să decoleze, scăpat 
din frâu, computerele preluară controlul vitezei, decelerând 
până la o oprire lină, într-o încăpere foarte asemănătoare 
cu aceea pe care tocmai o părăsiseră. 

Şi acolo se găsea un ascensor, dar, spre deosebire de 
cutia convenţională alunecând pe un cablu, pereţii de 
plastic transparent ai acestuia aveau forma unui ou. Existau 
scaune pentru patru oameni de statură obişnuită. Uşa se 
închise cu un şuierat şi, după ce străbătură o zonă 
întunecată, ascensorul cobori într-un albastru profund. 
Privind prin pereţii transparenţi jocul fluid de umbre şi 
lumini, Francesca înţelese că se scufundau în adâncul unei 
ape. Albastrul deveni tot mai întunecat până când avu pe 
neaşteptate impresia că intraseră în fasciculul luminos al 
unui proiector. 

Uşa se deschise şi ieşiră. Francescăi abia dacă îi venea 
să-şi creadă ochilor. Se aflau într-un spaţiu circular, 
strălucitor luminat, cu un diametru de peste o sută de 


372 


metri. Deasupra se înălța un plafon boltit. Dimensiunile 
exacte ale încăperii erau greu de apreciat, pentru că ţevi 
groase, spirale şi cuve de toate dimensiunile se zăreau 
pretutindeni. În jur de o duzină de tehnicieni în salopete 
albe se foiau în tăcere printre conducte şi rezervoare, sau 
stăteau aplecaţi peste monitoarele computerelor. 

— Ei, ce părere ai? întrebă Brynhild, cu o mândrie 
evidentă. 

— E incredibil! Uimirea din glasul ei era sinceră. Unde ne 
aflăm, pe fundul mării? 

Uriaşa zâmbi. 

— E locul unde vei lucra. Vino, am să-ţi arăt ce avem pe- 
aici. Mintea de om de ştiinţă a Francescăi îşi puse rapid în 
ordine gândurile haotice stârnite de prima impresie. Deşi 
ţevile erau orientate sub diferite unghiuri, în toată nebunia 
se regăsea cu siguranţă o organizare ştiinţifică. Indiferent în 
ce parte ar fi pornit-o, ţevile se îndreptau în final către 
centrul încăperii. 

— Asta monitorizează diversele influenţe care ar putea 
afecta materialul fisionabil, zise Brynhild, arătând către 
ledurile ce clipeau pe un panou de control. Această 
instalaţie subacvatică se sprijină pe patru picioare. Două 
dintre ele au şi rolul de conducte de admisie, iar celelalte 
două sunt totodată conducte de deversare. Deoarece ne 
aflăm într-un lac cu apă dulce, începem prin a injecta în 
lichidul pompat în interior sare şi alte substanţe minerale 
marine din containerele de acolo. E imposibil să deosebeşti 
amestecul de adevărata apă de mare. 

Se îndreptară spre centrul încăperii. Era ocupat de un 
rezervor masiv, cilindric, cu diametrul de vreo şase metri şi 
înălţimea de trei. 

— Probabil că ăsta conţine anasazium, spuse Francesca. 

— Exact. Apa circulă în jurul substanţei fisionabile, apoi 
se întoarce în lac prin ceilalţi doi suporţi. 

Reveniră în faţa consolei principale de control. 

— Ei, cât de aproape suntem de reproducerea 
procedeului Cabral? 

Francesca studie indicaţiile aparatelor de măsură. 


373 


— Refrigerare, curent electric, monitorizarea 
temperaturii, totul e bine. Eraţi aproape, foarte aproape. 

— Am expus anasaziumul la temperaturi ridicate, la 
temperaturi scăzute, la acţiunea curentului electric, dar 
succesul a fost limitat. 

— Nu mă surprinde. Lipseşte componenta sonică. 

— Bineînţeles! Vibraţiile sonore. 

— Ideea aţi prins-o, dar procedeul nu dă rezultate decât 
dacă substanţa este expusă unui anumit nivel al undelor 
sonore, în corelaţie cu alte forţe. E ca şi cum ai scoate 
violoncelul dintr-un cvartet de coarde. 

— Ingenios. Cum ai descoperit procedeul ăsta? 

— A fost o simplă problemă de abordare în termeni 
neconvenţionali. După cum ştii, până acum s-au folosit trei 
procedee principale de desalinizare. Electrodializa şi 
osmoza reversibilă, electrizarea apei şi trecerea prin 
membrane care îndepărtează sarea. A treia metodă e 
distilarea, care constă în evaporarea apei în acelaşi mod în 
care transformă căldura solară oceanul în vapori. Toate 
implică un consum colosal de energie, motiv pentru care 
costurile sunt prohibitive. Metoda mea schimbă structura 
moleculară şi pe cea atomică. In desfăşurarea sa, procedeul 
degajă energie şi astfel se autointreţine. Combinația de 
forţe trebuie să fie respectată întocmai. Cea mai mică 
eroare poate împiedica obţinerea rezultatelor. 

— Acum, după ce ai văzut-o, de cât timp crezi că ai 
nevoie ca să modifici instalaţia conform standardelor tale? 

Francesca ridică din umeri. 

— O săptămână. 

— Trei zile, spuse Brynhild, cu voce plată. 

— Care e rostul limitei de timp? 

— Consiliul director al companiei Gogstad se va întruni 
aici. Am să aduc oameni din toate colţurile lumii. Vreau să 
le ofer o demonstraţie a procedeului tău. Odată ce îl vor 
vedea funcţionând, se vor întoarce acasă şi vom putea 
trece la implementarea marelui plan. 

Francesca se gândi o clipă. 

— Pot pune totul în funcţiune în douăzeci şi patru de ore, 


374 


spuse ea. 

— Nu-i cam mare diferenţa faţă de estimarea de o 
săptămână? 

— Lucrez mai repede atunci când am un interes. Există 
însă un preţ. 

— Nu prea eşti în situaţia de a purta negocieri. 

— Îmi dau seama. Dar vreau s-o eliberezi pe prizoniera 
ta. A fost drogată. N-are habar unde se află şi cum a ajuns 
aici. N-o să reuşească niciodată să identifice locul şi n-o să- 
ţi poată face nici un fel de necazuri. O ţii captivă ca să te 
asiguri că pun uzina asta pe roate. Odată ce procedeul 
începe să funcţioneze, nu mai ai nevoie de ea. 

— De acord, încuviinţă Brynhild. O las să plece imediat ce 
îmi arăţi primul gram de apă curată. 

— Ce îmi poate garanta c-o să-ţi respecţi cuvântul? 

— Nimic. Dar n-ai de ales. 

Francesca dădu din cap în semn că pricepuse. 

—O să am nevoie de anumite echipamente şi de 
ajutoare care nu pun întrebări. 

— Orice doreşti, spuse Brynhild. Chemă câţiva tehnicieni 
cu un semn al mâinii. Doctorul Cabral va primi tot ce 
solicită, aţi înţeles? 

Dădu un ordin pe un ton răstit şi un alt tehnician aduse o 
casetă deformată, din aluminiu. Brynhild i-o luă din mâini şi 
i-o întinse Francescăi. 

— Cred că asta îţi aparţine. Am găsit-o în casa prietenilor 
tăi. Acum trebuie să plec. Anunţă-mă când eşti gata să faci 
o încercare. 

În timp ce Francesca îşi trecea cu afecţiune palma peste 
caseta care adăpostea primul prototip funcţional al 
procedeului ei, Brynhild se îndreptă cu paşi mari spre 
ascensor. Peste câteva minute era înapoi, în camera ei din 
turn. Îi convocase pe fraţii Kradzic folosindu-se de un 
telefon portabil şi îi găsi aşteptând-o. 

— După toţi aceşti ani de aşteptare şi de dezamăgiri, 
procedeul Cabral va fi în sfârşit al nostru, îi anunţă ea, 
triumfătoare. 

— Cât avem de aşteptat? întrebă unul din gemeni. 


375 


— Ar trebui să funcţioneze de acum în douăzeci şi patru 
de ore. 

— Nu, spuse celălalt geamăn, dantura metalică 
scânteindu-i în lumină. Cât avem de aşteptat până când ne 
putem distra cu femeile? 

Ar fi trebuit să-şi închipuie. Aidoma unor computere 
ostile, gemenii erau programaţi să tortureze şi să ucidă. 
Brynhild n-avea nicidecum intenţia s-o lase pe Francesca în 
viaţă după îşi punea procedeul în funcţiune. O parte a 
trădării ei izvora din invidia faţă de competenţa ştiinţifică şi 
faţă de frumuseţea Francescăi. O altă parte era pură 
răzbunare. Braziliancă o costase timp şi bani. Împotriva lui 
Gamay n-avea nimic personal. Pur şi simplu, nu-i plăceau 
lucrurile lăsate la voia întâmplării. 

Zâmbetul ei cobori cu alte cinci grade temperatura deja 
scăzută din încăpere. 

— Încă puţin, le răspunse. 


376 


37 


Santinela din schimbul de noapte fuma o ţigara în 
capătul digului Walhalla atunci când înlocuitorul său îşi făcu 
apariţia şi îi ceru raportul. Fostul marinar, un bărbat 
negricios, privi cu ochi mijiţi spre lacul care scapără în 
soare şi aruncă în apă chiştocul cu un bobârnac. 

— A fost o noapte mai agitată decât un şchiop la un 
concurs de dat picioare-n fund, răspunse el, lungind 
cuvintele în stilul tărăgănat al locuitorilor Alabamei. 
Elicopterele au venit şi-au plecat tot timpul. 

înlocuitorul său, un fost soldat din Beretele Verzi, îşi 
ridică ochii la auzul huruitului unui elicopter. 

— Se pare că mai sosesc şi alţi oaspeţi. 

— Ce se petrece? întrebă cel din Alabama. Nu aflu prea 
multe lucrând noaptea şi dormind ziua. 

— Sosesc grupuri de granguri, la o întrunire. O să punem 
la treabă toată echipa, paza din jurul complexului o să fie 
atât de strânsă, că-ntre doi oameni n-o să ai loc nici cât în 
fundul unei căpuşe. Aruncă o privire spre lac. Uite-o şi pe 
bătrâna Tahoe Queen, exact la timp. 

Işi luă binoclul şi focaliză asupra vasului cu zbaturi, care 
se târa către partea de nord a lacului. Tahoe Queen arăta 
de parcă s-ar fi desprins din Showboat”. Vaporaşul era 
vopsit în acea nuanţă de alb a glazurii de vanilie, hotarul 
dintre cele două punți acoperite fiind marcat printr-o 
bordură de un albastru-deschis. In partea din faţă se aflau 
două coşuri de fum înalte şi negre. Zbaturile care propulsau 
vasul agitând apa liniştită a lacului erau roşii precum o 
maşină de pompieri. Deasupra balustradei punţii superioare 
atârnau steguleţe roşii, albe şi albastre. Drapele fluturau în 
bătaia vântului. 

— Hmm, făcu santinela, cercetând puntea prin binoclu. 


51 Roman de Edna Ferber (1885-1968), care a inspirat muzicalul cu 
acelaşi nume (n.tr.). 


377 


Azi nu-s prea mulţi turişti la bord. 

Omul ar fi fost mult mai puţin optimist dacă ar fi ştiut că 
aceiaşi ochi verzi precum coralul care-l studiaseră cu 
atenţie în ziua precedentă dintr-un parasail îl supravegheau 
din nou. Austin stătea în cabina timonierului, aşezată ca o 
cutie de trabucuri deasupra punţii din faţă. Studia 
santinelele şi le evalua starea de alertă. Vedea că erau 
înarmate, dar poziţiile lor apatice sugerau plictiseala. 

La cârmă se afla căpitanul vasului, un veteran din 
Emerald Bay cu faţa brăzdată de curgerea vremii petrecute 
pe lac. 

— Vreţi să reduc viteza cu vreo două noduri? întrebă el. 
Vaporul cu zbaturi era un anacronism încântător, construit 
mai mult pentru confortul pasagerilor decât pentru viteză. 
Orice încetinire ar fi fost totuna cu o oprire, îşi spuse Austin 
în sinea lui. 

— Eu aş lăsa-o la viteza asta, căpitane. Lansarea n-o să 
fie o problemă. 

Se uită din nou spre dig şi văzu că una dintre santinele 
plecase, iar cealaltă se retrăsese la umbra unei copertine. 
Austin spera că omul avea să tragă un pui de somn. 

Îi întinse mâna. 

— Mulţumesc pentru ajutor, căpitane! Sper că nu i-am 
dezamăgit pe clienţii dumneavoastră obişnuiţi închiriindu- 
vă vasul în ultimul moment. 

—Eu o plimb pe bătrânica asta încoace şi încolo 
indiferent cine sunt pasagerii. In plus, o asemenea poveste 
e mult mai pasionantă decât un vapor plin cu turişti de-o zi. 

Aprinderea pasiunii căpitanului avusese preţul «i. 
Compania deţinătoare nu simţea nici un imbold la gândul 
de a-şi pierde câştigul pe o zi, aşa că fusese nevoie de 
buzunare pline şi de telefoane din Washington, de la 
niveluri înalte, pentru a o convinge să închirieze vasul cu 
zbaturi în scopuri oficiale. 

— Mă bucur că v-am ajutat să aveţi o bucurie pe ziua de 
azi, spuse Austin. Trebuie să plec. După ce coborâm noi, 
continuaţi pe traseul obişnuit. 

— Şi cum o să vă-ntoarceţi? 

378 


— Ne mai gândim, răspunse Austin, rânjind. 

Părăsi cabina şi cobori în salonul spaţios de pe puntea 
inferioară, într-o zi obişnuită, acesta ar fi fost plin de turişti 
mâncând şi bând în timp ce admirau peisajul magnific. 
Acum înăuntru nu erau decât doi bărbaţi, Joe şi Paul. Zavala 
îmbrăcase deja costumul de scafandru Viking Pro, unul 
negru, cu glugă, iar Trout verifica o listă. Austin îşi îmbrăcă 
propriul costum fără să piardă vremea. Pe urmă el şi Zavala 
ieşiră printr-o deschidere din partea laterală a vasului, 
folosită pentru urcarea şi coborârea turiştilor. 

Ar fi păşit direct în lac dacă n-ar fi existat o platformă de 
lemn suspendată de-a lungul vaporaşului cu zbaturi. Plutea 
pe tuburi pentru salvări oceanice, nişte flotoare alungite, 
dintr-o țesătură dură de nailon, care puteau susţine 
greutăţi de mai multe tone. Totul fusese încropit în primele 
ore ale dimineţii. Contos era pe plută, asigurându-se că nu 
săvârşiseră nici o greşeală majoră atunci când făcuseră 
asamblarea în grabă. 

— Cum ţi se pare? întrebă Austin. 

— Nu e la fel de bună ca aia pe care-a folosit-o 
Huckleberry Finn pe Mississippi, răspunse Contos, clătinând 
din cap. Dar cred c-o să facă faţă la nevoie. 

— lţi mulţumim pentru sprijinul preţios acordat talentelor 
noastre de constructori, spuse Zavala. 

In timp ce Joe punea piciorul pe plută, Contos îşi dădu 
ochii peste cap. 

— Uite ce e, băieţi, încercaţi să nu-l pierdeţi pe SeaBus. E 
al naibii de greu să derulezi un program de testare când n- 
ai ce testa. 

Fără învelişul protector, SeaBus semăna cu un cârnat 
gros de plastic. Era versiunea profesională, de dimensiuni 
reduse, a unui submarin turistic folosit în Florida, proiectat 
pentru deplasarea echipelor care lucrau sub apă, la o 
adâncime moderată. Putea transporta şase pasageri şi 
echipamentul lor în corpul său transparent, presurizat, din 
plastic acrilic. Acesta era plasat pe nişte tălpici groase, cu 
secţiune rotundă, care susțineau balastul de greutate mare, 
mecanismele de echilibrare, greutăţile de imersiune şi 


379 


elicele. Mai sus, în părţile laterale, se aflau tancurile 
suplimentare de balast şi rezervoarele de aer comprimat. 
Structurile exterioare erau ataşate de coca presurizată prin 
intermediul unui cadru inelar robust. Cabina de pilotare, cu 
două locuri, se afla în faţă. In secţiunea de la pupa se aflau 
inima electrică, hidraulică şi mecanică a submarinului şi un 
sas care le permitea scafandrilor să intre şi să iasă atunci 
când SeaBus se afla în imersiune. Trout îşi iţi capul din 
vaporaş. 

— Ne apropiem de ţintă, spuse el, uitându-se la ceas. 
Trei minute până la lansare. 

— Mai pregătiţi de-atâta n-avem cum să fim, răspunse 
Austin. Tu cum te simţi, Paul? 

— Numai bine, căpitane, zise el, cu un zâmbet strâmb. 

Dar era departe de a se simţi bine. În ciuda fațadei sale 
de yankeu impasiv, era îngrijorat pentru soarta lui Gamay şi 
îşi dorea cu disperare să plece în misiune. Ştia însă că, din 
pricina braţului vătămat, n-ar fi făcut altceva decât să 
încurce locul. Austin îl convinsese că deasupra apei era 
nevoie de un om cu judecată, care să cheme ajutoare dacă 
situaţia devenea prea riscantă. 

Fusese adusă o macara, care să pună submarinul din 
camion pe plută. Vaporul cu zbaturi plecase dimineaţa, 
devreme, înainte ca lacul să devină prea aglomerat. Se 
ascunsese în apropierea malului până când venise timpul 
să facă obişnuita traversare. In ciuda încărcăturii sale grele, 
pluta se înclina şi ambarda în timp ce era remorcată. 
Zavala şi Austin fură nevoiţi să-şi adune toate puterile 
atunci când îngenuncheară în partea din spate, fiecare 
deasupra unuia dintre sacii ascensionali. La un semnal, îşi 
înfipseră simultan cuţitele de scafandru în flotoarele de 
cauciuc. Aerul ieşi cu un şuierat puternic, care se 
transformă rapid într-un bolborosit flatulent. Strivite între 
plută şi apă, pontoanele se dezumflară repede. In timp ce 
partea din spate a plutei cobora în lac, cei doi desprinseră 
parâmele care îl fixau pe SeaBus. Pe urmă se căţărară prin 
tambuchiul de la pupa, se asigurară că acesta se închisese 
etanş şi se instalară în cabină. 


380 


Partea din faţă a plutei se ridică în unghi deasupra apei. 
Apoi, pe măsură ce se dezumflau sacii ascensionali, reveni 
la orizontală şi începu să se scufunde. Era un sistem 
primitiv de lansare a unui submarin atât de sofisticat, dar 
dădu rezultate. SeaBus îşi păstră flotabilitatea în timp ce se 
scufunda pluta şi fu împins în exterior de mişcarea de 
înaintare a  zbaturilor. Submersibilul dansă în siajul 
ambarcaţiunii mai mari şi se scufundă în spuma stârnită de 
loviturile zbatului de la pupa. Pe măsură ce coborau, 
culoarea apei se schimbă din albastru-verzui în albastru- 
închis. 

Austin regla balastul şi submarinul căpătă o flotabilitate 
neutră la adâncimea de cincisprezece metri. Motoarele 
acţionate de baterii se văicăriră atunci când Zavala le 
ambala, îndreptându-l pe SeaBus către țărm. Spre norocul 
lor, nu exista nici un curent care să se împotrivească 
înaintării provei submersibilului, atât de rotundă încât 
părea aproape boantă şi reuşiră să menţină o viteză 
constantă, de zece noduri. După o jumătate de oră 
acoperiseră distanţa de opt kilometri care îi despărţea de 
mal. 

În vreme ce Zavala pilota, Austin urmărea ecranul 
sonarului. Ţărmul stâncos cobora vertical în apă pe mai 
bine de treizeci de metri, iar apoi proiecta în afară un prag 
larg. Sonarul sesiză un obiect extrem de mare, plasat pe 
prag, chiar sub digul plutitor. Câteva clipe mai târziu, îşi 
ridicară privirile şi văzură forma alungită a digului şi 
flotoarele lui  conturându-se pe fundalul suprafeţei 
sclipitoare a apei. Austin speră că presupunerea lui 
anterioară fusese una corectă, anume că santinela plictisită 
devenise prea apatică pentru a băga de seamă perturbațiile 
provocate de submarin. Zavala îl cobori pe SeaBus pe o 
spirală strânsă, în vreme ce Austin alterna urmărirea 
radarului cu observaţiile vizuale. 

— Opreşte coborârea. /mediat! zise Kurt. 

Zavala reacţionă instantaneu şi submersibilul se răsuci în 
loc precum un rechin înfometat. 

— Ne-am apropiat prea tare de prag? 


381 


— Nu tocmai. Dă-l în spate şi coboară încă cincisprezece 
metri. 

SeaBus se îndepărtă de țărm şi se roti, astfel încât 
ajunseră cu faţa către pragul stâncos. 

— Madre de Dios, rosti Zavala. Ultima dată când am 
verificat arena acoperită, Astrodome încă se mai afla în 
Texas! 

— Mă-ndoiesc că-n chestia asta o să găseşti vreo 
majoretă a echipei Dallas Cowboys, zise Austin. 

— E similară cu uzina care-a făcut bum în Baja. Detest s- 
o recunosc, dar ai avut dreptate, ca de obicei. 

— N-a fost decât noroc. 

— Nu ştiu cât de norocos eşti. Trebuie să intrăm în 
obiectul ăsta. 

— Nici un moment nu-i mai bun ca prezentul. Propun s- 
aruncăm o privire dedesubt. 

Încuviinţând cu o înclinare a capului, Zavala împinse în 
sus maneta de acceleraţie şi făcu submarinul să alunece 
rapid, ajungând exact sub construcţia masivă. Exteriorul 
era dintr-un material verde, translucid, care emitea o 
strălucire mată. Lăsând la o parte exagerările lui Zavala, 
uzina ar fi fost o realizare inginerească impresionantă chiar 
dacă s-ar fi aflat pe uscat. Asemenea celei de la Baja, 
construcţia se sprijinea pe patru picioare cilindrice plasate 
pe margini. 

— În picioarele exterioare sunt orificii, spuse Austin. 
Probabil în genul celor din Mexic, folosite pentru admisie şi 
evacuare. 

Zavala aduse submersibilul lângă un al cincilea suport, 
aflat chiar în centrul structurii. Aprinse  proiectoarele 
gemene cu care era dotat submersibilul SeaBus. 

— Nici o gură de conductă. Hopa! Ce-avem noi aici? 
Deplasă submarinul cu o zvâcnire, apropiindu-l ceva mai 
mult de o adâncitură ovală din suprafaţa altminteri netedă 
a piciorului. 

— Seamănă cu o uşă. Totuşi, covorul roşu lipseşte şi de 
data asta. 

— Probabil c-au uitat să-l aştearnă, spuse Austin. Ce-ai 


382 


zice să parcăm autobuzul şi să le facem vecinilor o vizită de 
socializare? 

Zavala îl cobori pe SeaBus lent, aşezându-l pe pragul de 
piatră, alături de piciorul de sprijin. Îşi luară buteliile de 
oxigen şi căştile pentru comunicarea subacvatică. Austin îşi 
îndesă revolverul mare, marca Bowen şi ceva muniţie de 
rezervă într-un rucsac impermeabil. 

Acesta adăpostea un Glock de 9 mm, menit să 
înlocuiască pistolul mitralieră pierdut de Zavala în Alaska. 

Austin se strecură primul în sasul confortabil, îl inundă, 
apoi deschise trapa exterioară. Câteva minute mai târziu, 
Zavala i se alătură, ieşind din SeaBus. Înotară către piciorul 
de sprijin şi se săltară în susul cilindrului gros, unde 
rămaseră agăţaţi de nişte mânere, de o parte şi de alta a 
uşii. In dreapta sudurii etanşe era un panou. Găzduia două 
butoane mari, unul roşu şi celălalt verde, încapsulate în 
plastic transparent. Cel verde strălucea. 

Ezitară. 

— E posibil să fie conectat la o alarmă, spuse Zavala, ca 
un ecou al gândurilor lui Austin. 

— Şi eu mă-ntrebam dacă n-o fi aşa. Dar de ce să se fi 
ostenit? Nu s-ar putea spune că prin locurile astea mişună 
spărgătorii. 

— N-avem prea multe alternative, zise Zavala. Dă-i 
drumul! 

Austin apăsă pe butonul strălucitor. Dacă undeva se va fi 
declanşat o alarmă, ei n-o auziră. O secţiune a suprafeţei 
piciorului de susţinere alunecă silențios într-o parte, 
dezvăluind un gol de forma unei guri larg deschise într-un 
căscat. Zavala îi făcu lui Austin semnul că era în regulă şi 
intră primul, înotând. Austin îl urmă, ţinându-se la foarte 
mică distanţă de labele lui de scafandru. Pătrunseseră într- 
o încăpere ce părea o cutie pentru pălării. De tavan era 
suspendată o scară de metal. Pe perete se afla un duplicat 
al întrerupătorului care deschisese uşa. Austin apăsă 
butonul verde, strălucitor. Dădu din greşeală un cot în 
rucsacul cu arme, care căzu prin golul sasului. 

— Lasă-l baltă, spuse, anticipând întrebarea lui Zavala. 


383 


N-avem timp. 

Uşa exterioară se închise şi în interior licări un inel de 
lumini. Apa din încăpere fu pompată în scurt timp, lăsând-o 
perfect uscată, iar în plafon se deschise o trapă rotundă. 
Continuau să nu aibă nici un indiciu că prezenţa lor ar fi fost 
remarcată. Nu se auzea nici un zgomot, cu excepţia 
zumzetului unei maşinării îndepărtate. 

Austin se sui pe scară şi îşi săltă capul prin deschizătură. 
Apoi îi făcu semn lui Zavala să-l urmeze şi urcă restul 
treptelor. Se găseau într-o altă încăpere rotundă, mai mare 
decât precedenta. Pe perete atârnau mai multe costume de 
scafandru, de culoare verde-închis. Pe rafturi erau stivuite 
butelii de oxigen. Un dulap mare adăpostea diverse unelte 
specializate. 

Austin îşi scoase căştile, masca şi rezervorul şi luă din 
dulap o perie cu mâner lung şi ţepi deşi, de oţel. 

— Probabil o folosesc ca să curețe orificiile de admisie de 
acolo. Presupun că altfel s-ar înfunda cu alge. 

Zavala se apropie de o uşă din peretele curb şi arătă spre 
un alt întrerupător verde-roşu. 

— Încep să mă simt ca o maimuţă din testele alea de 
inteligenţă cu cimpanzei care apasă pe butoane şi capătă 
mâncare. 

— Eu nu, ripostă Austin. Un cimpanzeu e prea inteligent 
ca să intre într-un loc ca ăsta. 

La semnul lui Austin, Zavala apăsă pe butonul verde. Uşa 
se deschise şi ei păşiră într-o încăpere cu patru pereţi. 
Adăpostea cabine de duş şi rafturi. Austin luă de pe unul 
dintre ele un pachet în ambalaj de plastic şi îl deschise. 
Conţinea un costum alb, din două piese, confecţionat dintr- 
un material uşor, sintetic. Fără a mai pierde vremea cu 
discuţii, se grăbiră să-şi scoată costumele de scafandri şi 
să-şi pună uniformele albe peste lenjeria de corp 
termoizolantă. Părul de un argintiu platinat îl făcea de 
Austin să iasă în evidenţă, aşa că se bucură văzând că în 
fiecare pachet se găsea câte o cască fixă pe cap, de plastic. 

— Cum arăt? întrebă, conştient că uniforma nu era croită 
pentru umerii lui largi. 


384 


— Ca o ciupercă albă, mare şi greţoasă. 

— Exact imaginea pe care mi-o doream. Hai să mergem! 

Se aflau într-o încăpere cavernoasă, cu plafonul înalt, 
curbat. Spaţiul era traversat de ţevi şi de conducte de 
diverse grosimi. Zumzetul pe care îl auziseră mai devreme 
devenise atât de puternic, încât aproape le vătăma 
timpanele. Părea să vină de pretutindeni. 

— Bingo, murmură încetişor Austin. 

— Asta-mi aduce aminte de o scenă din filmul ăla, A/ien, 
zise Zavala. 

— Aş vrea ca ăştia să fi fost extratereştri, spuse Austin. 

Din spatele unei conducte groase, verticale, apăru pe 
neaşteptate un om înveşmântat în alb. Se încordară şi se 
scotociră în căutarea armelor lipsă, dar tehnicianul, care 
ţinea în mâini un aparat portabil de măsură, abia dacă le 
aruncă o privire înainte de a se pierde în labirint. Incăperea 
imensă avea două niveluri, separate de eşafodaje metalice 
şi de pasarele înguste. Se hotărâră să urce deasupra 
nivelului principal, de unde ar fi văzut mai bine întreaga 
hală şi unde ar fi fost mai puţin probabil să dea nas în nas 
cu alţi tehnicieni. Se urcară pe scara cea mai apropiată şi 
se îndreptară spre centru. Tehnicienii de dedesubt erau 
concentrați asupra muncii lor şi nici unul nu-şi ridică 
privirea. De la înălţimea la care se aflau, întreaga instalaţie 
părea şi mai impresionantă. Aducea cu un stup futurist, plin 
cu trântori truditori. 

— Ne-am putea petrece toată ziua căutând prin locul 
ăsta, spuse Austin. Să vedem dacă nu putem găsi un ghid. 

Coborâră scările, ceea ce îi aduse din nou la nivelul 
principal şi se ascunseră în spatele unei conducte. În faţa 
unei console ample stăteau trei tehnicieni. Erau cu spatele 
spre ei, evident absorbiți de însărcinarea lor. 

Doi se îndepărtară, lăsându-l singur pe al treilea. După ce 
aruncă o privire grăbită, convingându-se că nu era 
observat, Austin se apropie fulgerător de omul care nu 
bănuia nimic şi îi cuprinse gâtul cu braţul lui musculos. 

— Dacă scoţi un singur sunet, îţi frâng gâtul, mârâi el, 
trăgându-şi prada în spatele conductei. Fă cunoştinţă cu 

385 


noul nostru ghid, spuse apoi, adresându-i-se lui Joe. 

Zavala se uită cu ochi măriţi la tehnician. 

— Ne-am cunoscut deja. 

Austin îşi răsuci prizonierul. Francesca. Spaima de pe 
chipul ei se preschimbă în uşurare. 

— Ce faceți aici? 

Pentru Austin, plăcerea de a o vedea se dovedi mai 
puternică decât surpriza. 

— Aveam o întâlnire, ţii minte? zise el, zâmbind larg. 
Trebuia s-alegem locul şi momentul. 

Francesca surâse, iar încordarea pe care o simţea se 
risipi puţin. Ceva mai calmă de acum, se uită în jur. 

— Nu putem rămâne aici, spuse. Veniţi cum mine. 

Şerpuiră prin labirint, ajungând într-o cameră mică, unde 
nu se aflau decât un birou simplu, de plastic şi un scaun. 

— Am cerut spaţiul ăsta ca să pot lucra în linişte. O să fim 
în siguranţă pentru câteva minute. Dacă apare cineva, 
lăsaţi impresia că ştiţi foarte bine ce-aveţi de făcut. Clătină 
din cap, uluită. Pentru numele lui Dumnezeu, cum aţi ajuns 
aici? 

— Am luat autobuzul, răspunse Austin. Unde e Gamay? 

— Asta e uzina de desalinizare. Ea e în complexul 
principal. O ţin într-o celulă foarte bine păzită, la etajul 
întâi. 

— Cum ajungem acolo? 

— Vă arăt. Există un lift care urcă din laborator. Ajunge la 
un monorai. Vagonetul trece printr-un tunel care duce în 
complexul principal. Pe urmă urcați la etajul ei cu un alt 
ascensor. Credeţi c-o puteţi salva? 

—N-avem de unde şti până nu-ncercăm, răspunse 
Zavala, cu un zâmbet abia schiţat. 

— O să fie foarte periculos. Dar s-ar putea s-aveţi o 
şansă. Paznicii sunt preocupaţi. E planificată un soi de 
întrunire. Trebuie să vă mişcaţi repede, înainte să-nceapă 
lumea să vină aici. 

— Ce fel de întrunire? 

— Nu ştiu decât că e extrem de importantă. Eu trebuie să 
fac instalaţia asta să funcţioneze şi s-o pornesc până 


386 


atunci, altfel o vor ucide pe Gamay. 

Aruncă o privire în afara biroului, verificând dacă drumul 
era liber. Apoi îi conduse la ascensor. Austin se gândi că 
Francesca părea extenuată. Avea cearcăne adânci sub ochii 
înroşiţi. Le ură noroc şi dispăru în reţeaua de conducte. 

Fără să piardă timpul, cei doi se urcară într-un lift straniu, 
în formă de ou. Acesta urcă prin apă până în încăperea pe 
care le-o descrisese Francesca. Se suiră în vagonet şi 
străbătură în viteză tunelul, până în punctul terminus. 
Părăsiră încăperea, pătrunzând într-un culoar. Uşa 
ascensorului se afla la câţiva paşi distanţă. Indicatorul 
luminos de deasupra uşii arăta că liftul se afla în coborâre. 

— Suntem răi sau ne purtăm frumos? întrebă Zavala. 

— Vezi dacă merge cu frumosul. 

Uşa se deschise şi ieşi un paznic. Avea un pistol 
mitralieră atârnat de umăr. Se uită suspicios la Zavala, apoi 
la Austin. 

— Scuzaţi-mă, i se adresă Joe. Ne puteţi spune unde se 
află femeia de la NUMA? E uşor de recunoscut. Inaltă, cu 
părul roşu. 

Paznicul dădu să-şi înalțe pistolul mitralieră. Mişcarea 
aceea îi permise pumnului drept al lui Austin, de 
dimensiunile unui jambon, să-l izbească în plexul solar. 
Scoase un sunet asemănător cu cel al unui balon care se 
dezumflă şi i se tăiară picioarele. 

— Credeam că-ncercăm cu frumosul, zise Zavala. 

— Păi asta a fost varianta frumoasă, ripostă Austin. 

Îl apucă pe bărbatul căzut de braţe şi, cu Zavala ţinându-l 
de picioare, îl târâră în lift. Zavala lăsă cabina să urce 
jumătate din distanţa către nivelul următor, apoi o bloca. 
Austin îngenunche şi îl plesni pe paznic uşurel peste obraji. 
Omul îşi roti ochii, apoi îi deschise larg atunci când văzu 
chipul lui Austin. 

— Azi suntem generoşi. Îţi oferim o a doua şansă. Unde e 
femeia? 

Paznicul clătină din cap. Austin nu era dispus s-accepte 
eschivările. Îi apropie ţeava armei de şaua nasului, atât de 
mult, încât omul fu nevoit s-o privească cruciş. 


387 


— N-am de gând să pierd timpul, îi spuse, cu voce 
scăzută. Ştim că femeia e la etajul întâi. Dacă nu ne spui 
unde, găsim pe altcineva care s-o facă. E clar? 

Paznicul dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Perfect, zise Austin. 

Îl ridică în picioare apucându-l de ceafă, iar Zavala apăsă 
butonul corespunzător etajul următor. Liftul nu era aşteptat 
de nimeni. Îl împinseră pe paznic pe holul pustiu. 

— Cum e păzită zona spre care mergem? 

Omul ridică din umeri. 

— Cei mai mulţi dintre paznici sunt sus, le poartă de grijă 
grangurilor care vin la întrunire. 

Austin era curios să afle scopul întrunirii şi identitatea 
acelor VIP-uri, dar era mult mai îngrijorat de soarta lui 
Gamay. Împunse cu arma în coastele prizonierului. 

— Du-ne la ea! 

Paznicul îi conduse fără tragere de inimă de-a lungul unui 
culoar şi se opri în faţa unei uşi cu cifru. Ezită, întrebându- 
se dacă nu cumva ar fi putut pretexta că nu cunoştea 
combinaţia de deschidere, dar o privire către figura 
încruntată a lui Austin, care părea să tune şi să fulgere, îl 
lămuri că era mai bine să nu încerce. Tastă codul şi uşa se 
deschise. Incăperea era goală. 

— Asta e camera ei, spuse paznicul. Părea îngrijorat. 

II împinseră înăuntru şi se uitară în jur. Era evident că 
mica încăpere folosea drept celulă, fiindcă se putea 
deschide numai din exterior. Zavala se aplecă deasupra 
patului, luă ceva de pe pernă şi zâmbi. 

— Gamay a fost aici. 

Firul de păr de un roşu întunecat pe care îl ţinea între 
degete îi aparţinea ei, fără nici o îndoială. Austin se întoarse 
spre paznic. 

— Unde-au dus-o? 

— Nu ştiu, răspunse omul, ursuz. 

— Imaginează-ţi că următoarele cuvinte pe care le 
rosteşti ar putea fi şi ultimele şi alege-le cu foarte mare 
grijă. 

Paznicul ştia că Austin l-ar fi împuşcat fără ezitare. 

388 


— Nu-i apăr pe pociţii ăia, spuse el. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre fraţii Kradzic. Ei au cerut să fie dusă în Sala 
Mare. 

— Cine sunt tipii ăştia? 

— Doi asasini care-i rezolvă şefei treburile murdare, 
răspunse paznicul, cu un dezgust evident. 

— Spune-ne cum ajungem acolo. 

Omul le dădu indicaţii. Austin îi spuse să se aştepte la oa 
doua vizită dacă-i trimitea după potcoave de cai morţi. Il 
lăsară în cameră şi încuiară uşa, apoi o luară la fugă pe 
culoar, către lift. Nu ştiau cine erau fraţii Kradzic şi nici nu 
le păsa. De un singur lucru puteau fi siguri. Nu putea fi ceva 
bun, indiferent ce s-ar fi plănuit pentru Gamay. 


389 


38 


Cei cincizeci de bărbaţi adunaţi în jurul mesei de pe 
puntea corăbiei Gogstad nu purtau mantii şi armuri, ci 
costume de culoare închisă, specifice oamenilor de afaceri, 
dar scena ar fi putut fi desprinsă dintr-o ceremonie păgână, 
celebrată cu o mie de ani în urmă. Lumina torţelor făcea să 
scânteieze tăişurile armelor medievale de pe pereţi şi 
arunca umbre tremurătoare pe chipurile oamenilor. Efectul 
dramatic nu reprezenta o întâmplare. Brynhild proiectase 
întreaga încăpere ca pe un decor alambicat, cu ea însăşi 
drept regizor. 

Din consiliul director al Gogstad făceau parte unele dintre 
cele mai proeminente personalităţi ale lumii. Veneau din 
diverse ţări, acoperind toate continentele globului. Erau 
directori executivi ai unor corporaţii multinaționale, 
reprezentanţi comerciali ale căror negocieri secrete le 
confereau puteri mai mari decât ale unor guverne şi 
politicieni, foşti sau actuali, ale căror cariere li se datorau 
plutocraţiilor care alcătuiau adevărata clasă conducătoare a 
ţărilor lor. Oamenii aceia reprezentau toate rasele şi toate 
culorile, dar, în ciuda diferenţelor de statură şi de culoare a 
pielii, erau aduşi la un numitor comun de avariţia lor 
nesăţioasă. Fiecare expresie şi fiecare gest dispreţuitor 
dezvăluiau aceeaşi aroganță cizelată. 

Pe puntea navei vikinge, Brynhild stătea în capul mesei. 

— Bine aţi venit, domnilor, spuse ea. Vă mulţumesc că aţi 
sosit într-un timp atât de scurt de la primirea invitaţiei. Ştiu 
că mulţi dintre dumneavoastră au făcut o călătorie lungă, 
dar vă asigur că a meritat. Femeia se uită de la un chip la 
altul, savurând lăcomia pe care o desluşea în spatele 
zâmbetelor îndelung exersate şi al ochilor tăioşi. Noi, cei 
din această încăpere, reprezentăm inima şi sufletul 
companiei Gogstad, un guvern invizibil, mai puternic decât 
oricare altul pe care l-a văzut vreodată omenirea. Sunteţi 


390 


mai mult decât elita unei corporaţii; sunteţi preoţii unei 
societăţi secrete, aidoma Cavalerilor Templieri. 

— Scuză-mă  că-ţi întrerup  emoţionantul discurs 
stimulator încă de la început, spuse un englez cu ochi 
bulbucaţi ca de peşte, pe nume Grimley, care intermedia 
afaceri cu armament. Nu ne spui nimic nou. Sper că n-am 
făcut un zbor de nouă mii cinci sute de kilometri numai ca 
să te-aud explicându-ne ce grup extraordinar suntem. 

Brynhild surâse. Directorii erau singurii oameni de pe 
pământ care i se puteau adresa ca nişte egali. 

— Nu, Lord Grimley, v-am chemat aici pe toţi ca să v- 
anunţ că planurile noastre se bucură de o accelerare 
radicală. 

Englezul continua să nu fie impresionat. Pufni pe nasul 
său lung, de parcă ar fi simţit un miros neplăcut. 

— Iniţial ai spus că va fi nevoie de ani întregi ca să 
obţinem monopolul asupra rezervelor de apă ale lumii. Să 
înţeleg că acum s-a petrecut o schimbare şi e vorba numai 
de luni? 

— Nu, Lord Grimley. Vorbesc despre o dată-ţintă de care 
ne mai despart doar câteva zile. 

Din jurul mesei se ridică un murmur surd. 

Chipul lui Grimley fu străbătut de un zâmbet unsuros. 

— Nu lua în seamă comentariul meu de adineauri, spuse 
el. Continuă, te rog! 

— Cu plăcere, răspunse Brynhild. După cum ştiţi din 
rapoartele mele lunare, planurile noastre au progresat fără 
piedici, dar cu încetineală. Am preluat în fiecare zi câte o 
nouă sursă de apă, dar a fost nevoie de timp ca să ne 
construim flota de tancuri. Sacii enormi de depozitare 
folosiţi pentru transportul apei peste ocean au reprezentat 
o problemă. Abia recent s-a obţinut o tehnologie a 
construirii lor. lar proiectul nostru a stârnit de curând 
interesul Agenţiei Naţionale pentru Studii Subacvatice şi 
Marine. 

Un baron american al proprietăţilor imobiliare, pe nume 
Howes, sesiză primul importanţa ultimelor ei cuvinte. 

— NUMA? Cum au ajuns să afle de noi? 


391 


— E o poveste complicată. Veţi primi, cu toţii, rapoarte 
amănunțite. E suficient să spun că oamenii lor sunt foarte 
insistenţi şi foarte norocoşi. 

— E grav, spuse americanul. Mai întâi investigația 
ziariştilor, iar acum asta. 

— Povestea nu va fi difuzată, nici în ziar, nici de către 
altcineva. Toate documentele adunate de jurnaliştii de 
investigaţie au fost distruse, în ceea ce priveşte NUMA şi 
această situaţie a fost neutralizată. 

— E totuşi al naibii de îngrijorător, spuse Howes. Am 
cheltuit milioane ca să păstrăm secretul activităţilor 
noastre. Întreaga tărăşenie ar putea fi dată-n vileag cât ai 
clipi. 

— Sunt întru totul de acord, răspunse Brynhild. Am făcut 
tot posibilul pentru a ne păstra intimitatea, dar o 
operaţiune de o asemenea amploare şi de o asemenea 
durată nu putea rămâne ascunsă la nesfârşit. Fațada 
înălţată ca să ne ascundă activităţile de ochii publicului a 
început să crape. Nu mă surprinde, era numai o chestiune 
de timp, dar a sugerat nevoia de a urgenta lucrurile. 

— Vrei să spui că ai accelerat realizarea planurilor din 
cauza NUMA? 

— Nu. Numai că a avut loc o răsturnare fericită de 
situaţie. 

Un bancher german, pe nume Heimmler, realiză primul 
despre ce era vorba. 

— Nu există decât o singură cale prin care proiectul ar fi 
putut face progrese atât de spectaculoase, spuse el, cu 
expresia unui boa constrictor care dă cu ochii de un iepure 
viu. Ai perfecţionat metoda de desalinizare Cabral. 

Brynhild aşteptă să înceteze zvonul de voci şopocăind în 
jurul mesei. 

— Ba ceva şi mai şi, spuse ea, triumfătoare. Doctorul 
Cabral îşi perfecţionează metoda în folosul nostru. 

— Cabral, zise neamţul. Am citit în ziare că e încă în 
viaţă, dar... 

— În viaţă şi bine sănătoasă. A acceptat să colaboreze cu 
Gogstad, de vreme ce noi controlăm unica rezervă de 


392 


anasazium. În acest moment se află în laboratorul nostru, 
unde pregăteşte o demonstraţie. Ne va arăta miracolul în 
scurt timp. Am vorbit cu ea înainte de întrunire. A spus că 
va fi gata peste o oră. Între timp sunteţi invitaţi să vă 
delectaţi cu răcoritoarele pe care vi le-am pregătit în 
sufragerie. Eu trebuie să verific organizarea transportului. 
Ne reîntâlnim în curând. 

In vreme ce directorii părăseau Sala Mare, Brynhild se 
duse la intrarea complexului principal. În faţa portalului 
spaţios erau aliniate mai multe maşini de teren de culoare 
verde-închis. Alături de fiecare dintre ele stăteau câte un 
şofer şi câte un paznic înarmat. 

— E totul pregătit? îl întrebă ea pe paznicul de lângă 
primul vehicul. 

— Da, doamnă, putem transporta oaspeţii imediat ce 
sunt gata de plecare. 

Vagonetul subteran reprezenta cea mai rapidă cale de a 
ajunge în laborator, dar era construit mai ales pentru a 
asigura naveta unor grupuri mici de tehnicieni. Un număr 
mai mare de oameni, cum era cazul consiliului director, era 
deplasat cu mai multă rapiditate în automobile. Brynhild nu 
lăsă nimic la voia întâmplării. Se aşeză pe locul pasagerului 
din vehiculul conducător de formaţie şi îi ordonă şoferului s- 
o ducă la lac. Câteva minute mai târziu, maşina opri la 
marginea unui deal scund, care domina întinderea de apă. 
Ea cobori cele câteva trepte către doc şi intră în adăpostul 
bărcilor. Construcţia era, de fapt, o acoperire pentru 
ascensoarele care deserveau laboratorul. Trecu pe lângă 
liftul rapid, în formă de ou şi intră în cel mare, pentru 
mărfuri. Câteva clipe mai târziu, străbătea laboratorul cu 
paşi mari, îndreptându-se spre recipientul central ce 
conţinea substanţa  fisionabilă. Era lesne de sesizat 
surescitarea care domnea în construcţia în formă de dom. 

Francesca lucra la consola de control. 

— Tocmai mă pregăteam să te chem, spuse, când o văzu 
pe Brynhild. Pot face demonstraţia mai devreme decât am 
anticipat. 

— Eşti absolut sigură c-o să funcţioneze? 


393 


— Dacă vrei, îţi pot oferi o avanpremieră. Brynhild cântări 
în gând oferta. 

— Nu, spuse ea apoi. Abia aştept să le văd mutrele când 
vor constata cum funcţionează metoda noastră. 

Francesca se prefăcu a nu fi băgat de seamă pluralul 
acaparator care descria paternitatea procedeului. 

— Sunt sigură că vor fi surprinşi. 

Brynhild îşi folosi micul telefon ataşat de centură ca să 
ordone începerea transportului directorilor. În mai puţin de 
o jumătate de oră, întregul consiliu era adunat în jurul 
containerului central. Brynhild o prezentă pe Francesca. 
Când încântătoarea braziliancă făcu un pas în faţă, se auzi 
un murmur de admiraţie. În timp ce le zâmbea bărbaţilor cu 
chipuri dure care o înconjurau, Francesca se gândi cât de 
mult semănau aceştia cu nişte reptile flămânde strânse în 
preajma unui iaz. Păstra viu în minte faptul că dorinţa lor de 
mai multă putere şi de mai mulţi bani era responsabilă 
pentru anii petrecuţi de ea în junglă. În timp ce ea trăise 
printre chulo, aşteptând să fie salvată, probabil că milioane 
de oameni care ar fi putut beneficia de roadele muncii ei 
muriseră de sete. 

Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi nelegiuiţi adunaţi 
într-o singură încăpere, dar îşi ascunse cu succes 
aversiunea. 

— Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră au o pregătire 
ştiinţifică, însă nu e nevoie de cunoştinţe tehnice pentru a 
înţelege principiul de bază din spatele a ceea ce urmează 
să vedeţi. Deşi procedeul meu e greu de pus în practică, 
porneşte de la o idee relativ simplă. Metodele de 
desalinizare există încă din vremea Greciei antice. Dar 
toate s-au bazat întotdeauna pe un proces de natură fizică, 
încălzind apa până la evaporare, electrizând-o, filtrând-o 
prin membrane care să reţină sarea, aşa cum cerne un 
copil nisipul, alegând scoicile de pe plajă. Eu m-am gândit 
că, din anumite puncte de vedere, ar fi fost mai simplu să 
schimb structura moleculară a substanţelor chimice din apa 
sărată, acţionând la nivel atomic şi subatomic. 

— Metoda dumneavoastră sună cumva a alchimie, 


394 


doctore Cabral, spuse onctuosul bancher german. 

— E o analogie foarte potrivită. Deşi alchimia nu şi-a 
atins niciodată ţinta, a pregătit decorul pentru chimie. 
Asemenea alchimiştilor, am încercat şi eu să transform 
elementele de bază în aur. În cazul meu, a fost aur 
albastru. Apă. Mult mai prețioasă decât orice altă substanţă 
minerală de pe pământ. Pentru ca totul să fie posibil, am 
avut nevoie de o piatră filosofală. Se întoarse spre cilindrul 
central, ce conţinea anasaziumul. Aici se află catalizatorul 
datorită căruia funcţionează procedeul. Apa sărată este 
adusă în contact cu această substanţă, care o purifică. 

— Când o să ni se ofere o demonstraţie a acestui 
miracol? întrebă Lordul Grimley. 

— Imediat ce-o să mă urmaţi, răspunse Francesca, 
deschizând drumul către consolă. 

Degetele îi dansară pe tastatură. Se auziră mormăitul 
estompat al pompelor şi zgomotul curgerii apei. 

— Aceasta e apa sărată, care pătrunde prin conducta 
principală de deasupra capetelor dumneavoastră. Ajunge în 
container. E nevoie de câteva minute. 

Conduse grupul în partea opusă a containerului cu 
substanţă catalitică. Rămase tăcută câteva clipe, creând 
suspansul. Pe urmă verifică indicaţiile unui aparat de 
măsură şi arătă către o altă conductă. 

— Aceea este ţeava de evacuare, care transportă apa 
dulce. Puteţi simţi căldura generată în timpul transformării. 

— Din câte înţeleg eu, căldura poate fi utilizată pentru 
producerea energiei, spuse americanul. 

— E adevărat. In momentul de faţă, apa e pompată în 
apele reci ale lacului, unde căldura se disipează, dar, cu 
câteva îmbunătăţiri, instalaţia ar putea fi modificată, astfel 
încât să recuperăm căldura, ca sursă de energie care să 
asigure funcţionarea uzinei. E posibil să apară chiar şi un 
surplus de energie, care ar putea fi exportat. 

Membrii consiliului  schimbară între ei cuvinte 
murmurate. Francesca mai că simţea aura de lăcomie pe 
care o emanau, socotind câte miliarde se puteau câştiga, 
pe lângă cele aduse de desalinizare, producând energie 


395 


ieftină. 

Se apropie de un grup de spirale verticale care coborau 
din conducta de evacuare a apei dulci. La baza lor se afla 
un robinet, alături de un teanc de pahare din hârtie cerată. 

— Aceasta e o unitate de răcire a apei, explică ea. Apoi 
se întoarse spre un tehnician. Cum era apa obţinută până 
astăzi, din punct de vedere al calităţii? 

— Sălcie, în cel mai bun caz, răspunse tehnicianul. 
Francesca deschise robinetul şi umplu un pahar. Îl ţinu în 
lumină, precum un fin cunoscător al vinurilor, luă o 
înghiţitură de probă, apoi bău conţinutul pe nerăsuflate. 

— E încă puţin călduţă, dar întru totul comparabilă cu 
orice apă de izvor pe care am gustat-o vreodată. 

Brynhild făcu un pas în faţă, îşi turnă apă şi o bău. 

— Licoarea zeilor, spuse ea, triumfătoare. 

Directorii se îndreptară spre robinet împingându-se ca 
nişte juncani înnebuniţi de sete. Exclamaţiile de uimire 
însoțeau fiecare pahar golit. În timp ce bărbaţii se 
îngrămădeau în jurul robinetului de parcă ar fi fost izvorul 
tinereţii veşnice, Brynhild o trase pe Francesca departe de 
murmurul vocilor. 

— Felicitări, doctore Cabral! Se pare că procedeul 
reprezintă o reuşită. 

— Ştiam asta de acum zece ani, spuse Francesca. 

Gândurile lui Brynhild nu se îndreptau însă spre trecut, ci 
spre viitor. 

— l-ai instruit pe laboranţii mei astfel încât să poată 
derula ei înşişi procedeul? 

— Da. N-a fost nevoie decât de câteva ajustări. Să ştii că 
eraţi destul de aproape de perfecţionarea metodei. 

— Am fi reuşit s-o punem la punct, cu timpul? 

Francesca medită o clipă. 

— Probabil că nu. Metoda voastră şi a mea erau precum 
două linii paralele. Oricât de apropiate ar fi, nu se-ntâlnesc 
niciodată. Acum, după ce am făcut ceea ce-am promis, e 
momentul să respecţi partea ta din înţelegere. 

— Ah, da, înţelegerea... 

Brynhild îşi desprinse staţia radio de la centură şi o 


396 


deschise. Zâmbi, iar ochii ei reci, albaştri, o sfredeliră pe 
Francesca. 

— Spuneţi-le fraţilor Kradzic că femeia de la NUMA le 
aparţine. 

— Aşteaptă! Brazilianca o înşfăca de braţul musculos. Ai 
promis... 

Brynhild îi îndepărtă mâna cu uşurinţă. 

— Îți reamintisem şi că nu se poate avea încredere în 
mine. Acum, după ce ai făcut demonstraţia procedeului, 
prietena ta nu-mi mai e de nici un folos. 

Işi duse iarăşi staţia radio la ureche. Zâmbetul i se şterse 
brusc, înlocuit fiind de o încruntare a sprâncenelor. 

— Ce vrei să spui? se răsti. Fruntea lată i se înnegura, 
năpădită de nori de furtună. Cu cât timp în urmă? 

Işi prinse staţia la centură. 

— Mă ocup de tine mai târziu, îi promise Francescăi. 

Se răsuci milităreşte pe călcâie şi o porni spre ascensorul 
destinat personalului. 

Şocul o înlemnise pe Francesca. Apoi, pe măsură ce 
pricepu pe de-a-ntregul că Brynhild o trădase, furia 
incandescentă care o susţinuse vreme de zece ani se 
reaprinse. Dacă Gamay avea să moară oricum, ei nu 
puteau decât să-i fie mai uşor să-şi accepte propria decizie. 
Se întoarse în labirintul de ţevi, cu fălcile încleştate în semn 
de reînnoită hotărâre. 


397 


39 


Gamay aproape că simţi un val de uşurare atunci când fu 
scoasă din încăpere de doi paznici voinici. Era plictisită de 
moarte, ajunsese la concluzia că din celula ei nu se putea 
evada, cu excepţia cazului în care reuşea să născocească o 
metodă de a spulbera uşa din balamale. Se hotărâse să 
discute cu cineva de la NUMA despre realizarea unor 
gadgeturi tip James Bond. Dar asta trebuia să mai aştepte. 
Pentru moment, unica ei opţiune era să pândească o ocazie 
de a scăpa cu fuga imediat ce părăsea celula. 

Moralul îi scăzu atunci când paznicii o conduseră printr- 
un labirint de coridoare. S-ar fi rătăcit înainte de a străbate 
primii trei metri. Se opriră în faţa a două uşi de bronz, înalte 
de cel puţin doi metri şi jumătate. Aveau suprafaţa 
acoperită cu scene din mitologie. Tema aleasă gemea de 
cranii, dar, ca variaţie, apăreau uriaşi şi pitici, monştri 
stranii, armăsari fioroşi, copaci contorsionaţi, rune şi un 
fulger în jurul motivului central, o corabie lucioasă cu 
pânze, având pupa şi prova identice. 

Unul dintre paznici apăsă pe un buton din perete şi uşile 
se deschiseră spre interior, fără zgomot. Celălalt o împinse 
înăuntru cu ţeava armei. 

— N-a fost ideea noastră, spuse el, pe un ton care suna a 
scuză. Uşile se închiseră cu un pocnet şi ea privi în jur, 
căutând repere. 

— Incântător, murmură, cu voce scăzută. 

_ Se afla într-o încăpere mai mare decât un teren de fotbal. 
li putea urmări conturul privind torţele de pe pereţii acelui 
spaţiu cavernos. O corabie geamănă cu cea sculptată pe 
uşă trona în centru, în lumina a patru vase cu mangal, 
singura sa pânză pătrată fiind întinsă. 

Inainte de a fi biolog marin, Gamay fusese arheolog 
marin, aşa că îşi dădu imediat seama că aceea era fie o 
corabie vikingă, fie copia foarte reuşită a unei astfel de 


398 


corăbii. Se întrebă dacă nu cumva se afla într-un muzeu. 
Nu, hotărî ea, locul semăna mai degrabă cu o criptă 
sofisticată. Poate corabia servea drept cavou, după obiceiul 
oamenilor Nordului. Se îndreptă către ea, pe de o parte din 
curiozitate, dar mai ales pentru că nu avea alternativă. 

In timp ce traversa solitară sala imensă, două perechi de 
ochi congestionaţi îi urmăreau mişcările din umbră. Aceiaşi 
ochi o priviseră cu lăcomie, pe un monitor TV, ceva mai 
devreme, când  lâncezea în celulă. Fraţii  Kradzic 
petrecuseră ore întregi în faţa ecranului. li studiaseră 
fiecare trăsătură fizică, de la inconfundabilul păr roşu 
întunecat până la picioarele lungi şi zvelte. Voaierismul lor 
n-avea nimic sexual; ar fi fost prea firesc să fie aşa. Ei erau 
interesaţi, pur şi simplu, de provocarea durerii. Erau 
asemenea unui câine dresat să ţină în echilibru o bucată de 
carne pe bot, până când îi îngăduia stăpânul s-o înghită. 
Gamay se aflase, ispititoare, într-un loc accesibil, stimulând 
dorinţele lor sadice. Ea şi cealaltă femeie le fuseseră 
promise. Ştiind-o pe Brynhild ocupată în laborator, fraţii se 
hotărâseră să-şi revendice jucăria. 

Ordonaseră ca Gamay să fie adusă în Sala Mare. Paznicii 
se supuseseră cu oarecare ezitare. Mica armată care 
proteja Gogstad şi îi extindea uneori raza de acţiune, aşa 
cum se întâmplase în Alaska, era alcătuită din foşti militari 
care făcuseră parte din trupele de elită din întreaga lume. 
In rândurile ei se numărau oameni care fuseseră în 
Legiunea Franceză, membri ai Forţelor Speciale din SUA ori 
ai SEAL, infanterişti în Armata Roşie, soldaţi în trupele 
paramilitare britanice sau alt soi de mercenari de acelaşi 
calibru. În cazarma lor se spunea, în glumă, că o lăsare 
dezonorantă la vatră era o cerinţă minimă pentru a fi primit 
în serviciul Corporaţiei Gogstad, iar timpul petrecut în 
închisoare îţi aducea un bonus. Erau gata să ucidă la ordin, 
dar se considerau nişte profesionişti care nu-şi fac altceva 
decât meseria. Fraţii Kradzic erau altfel. Toată lumea 
cunoştea povestea masacrelor şi a crimelor din Bosnia şi 
circulau zvonuri despre misiunile speciale pe care le duceau 
la îndeplinire în numele companiei Gogstad. Erau cunoscuţi 


399 


şi drept nişte apropiaţi ai lui Brynhild. Atunci când cereau 
să li se aducă un prizonier, ordinul era îndeplinit fără 
comentarii. 

Gamay ajunsese la jumătatea drumului către corabie 
când auzi deodată zgomotul inconfundabil al pornirii unor 
motoare. Mârâitul sacadat se amplifică, reverberat fiind de 
pereţii din piatră dură. În dreapta şi în stânga corăbiei 
apărură două faruri, câte unul de fiecare parte, care 
începură să înainteze încet în direcţia ei. 

Motociclete. 

Gamay desluşi siluetele motocicliştilor. Se simţi precum o 
căprioară surprinsă în timp ce traversa autostrada. Pe urmă 
motoarele îşi măriră turaţia până la un vaiet strident, iar 
motocicletele se năpustiră spre ea ca două rachete 
gemene. 

Ochii femeii căzură pe lăncile cu vârfuri ascuţite, 
sprijinite pe ghidoane. 

Motocicliştii, două caricaturi groteşti ale unor cavaleri 
călare porniţi într-un turnir, năvăleau asupra ei. Virară 
brusc, exact în clipa când se părea că lăncile urmau să-i 
străpungă mijlocul. Îşi schimbară rapid direcţia şi ajunseră 
în spatele ei. Gamay se răsuci exact când treceau pe lângă 
ea în viteză, pe traiectorii precise, în zigzag. Cei doi se 
învârtiră în loc, cu motoarele la ralanti şi farurile se 
întoarseră din nou spre ea, de o parte şi de alta, părând 
ochii strălucitori ai unei pisici uriaşe, care torcea. 

Fraţii Kradzic foloseau motociclete de teren, Yamaha 
250, utilizate de personalul de pază pentru a patrula de-a 
lungul perimetrului uriaşului complex. Lăncile fuseseră 
împrumutate din colecţia de arme care împodobea Sala 
Mare. Gemenii duceau lipsă de imaginaţie şi, indiferent 
dacă victima lor era o adolescentă sau un bărbat vârstnic, 
acționau întotdeauna după acelaşi tipic: intimidare, 
terorizare, tortură, ucidere. 

Din întunericul din stânga lui Gamay se auzi o voce: 

— Dacă alergi repede... 

Apoi din dreapta: 

— ... poate n-o să te prindem. 


400 


„Nici o şansa”, se gândi ea. Îşi dădea seama, după voci, 
că avea de-a face cu aceiaşi ticăloşi cu dantură de metal 
care intraseră cu forţa în casa ei. Era evident că nu voiau 
decât o distracţie care să le ofere ceva mai multe 
provocări. 

— leşiţi la vedere! le strigă. 

Nu se auzea nici un zgomot, în afară de mărâitul exploziv 
al motoarelor la ralanti. Fraţii Kradzic erau obişnuiţi cu 
victime care se umileau şi cerşeau să fie lăsate-n viaţă. Nu 
ştiau cum să răspundă unei astfel de cereri, mai ales venită 
din partea unei femei fără apărare. Curioşi, îşi aduseră 
motocicletele mai aproape şi se opriră la câţiva metri 
distanţă. 

— Cine sunteţi? întrebă Gamay. 

— Moartea, răspunseră ei, într-un singur glas. 

Scurtul răgaz se încheiase. Motoarele se turară. 
Motocicletele se ridicară pe roţile din spate. Cele din faţă 
coborâră şi, cu un dublu scrâşnet de cauciuc încins, fraţii se 
repeziră înainte, merseră din nou în zigzag, apoi începură 
să descrie cercuri în jurul ei. Voiau ca Gamay să se 
învârtească până ameţea şi să cadă grămadă la pământ, 
plângând neajutorată. Ea refuză să le facă jocul. Rămase 
nemişcată, privind drept înainte, cu braţele lipite de corp. 
Curentul de aer stârnit de trecerea lor îi arunca în faţă 
gazele înăbuşitoare de eşapament. Se strădui să se 
controleze şi să n-o rupă la fugă. Cei doi s-ar fi repezit 
asupra ei într-o clipă şi şi-ar fi folosit lăncile ca să-i pună 
piedică, făcând-o să se prăbuşească. 

Când văzură că nu avea nicidecum intenţia de a fugi, 
motocicliştii se îndreptară spre ea pieziş. Vârful unei sulițe 
ajunse atât de aproape, încât îi sfâşie partea din faţă a 
fustei. Ea îşi supse burta. Aşa nu rezolva nimic. Incepu să 
meargă. Se mişca intenţionat cu paşi cadenţaţi, pentru a 
nu-i împiedica să se sincronizeze. lIncântaţi de noua 
provocare, motocicliştii îi tăiau calea pe rând, retrăgându-şi 
lăncile în ultimul moment posibil. Ea continuă să înainteze, 
în vuietul strident al motoarelor. Refuză să-şi întrerupă 
ritmul. Ştia că o puteau ucide oricând ar fi vrut. 


401 


Auzi o motocicletă venind din dreapta. Asumându-şi un 
mare risc, se opri brusc. Motociclistul aprecie greşit şi trecu 
prin faţa ei la mare distanţă. Derapă şi se întoarse într-un 
viraj strâns, dar manevra întrerupse comunicarea stranie 
care părea să existe între cei doi, care începură să se 
rotească în loc, derutaţi. Ea alergă pe lângă prova arcuită în 
sus a corăbiei, cu intenţia de a sări pe punte, dar dădu 
peste o barieră de scuturi rotunde care atârnau deasupra 
locaşurilor pentru vâsle, protejând partea laterală. Inţelese 
de ce o lăsaseră fraţii Kradzic să se apropie atât de mult de 
vas. Ştiau că nu se putea căţăra cu uşurinţă peste acele 
scuturi. 

Singura cale de acces pe punte era o rampă din 
apropierea pupei. Probabil speraseră că avea să alerge într- 
acolo. Făcu o mişcare în direcţia aceea, dar ei se repeziră 
să-i taie calea. Ea înşfacă unul dintre scuturile atârnate în 
lateral, apoi, ţinându-şi-l în faţă, se răsuci cu spatele spre 
corabie. Gemenii se întoarseră în loc şi se apropiară cu 
suliţele îndreptate spre ea. Scutul greu, din lemn gros cu 
întărituri de fier, era conceput mai degrabă pentru un 
bărbat musculos al Nordului decât pentru o femeie zveltă. 
Din fericire, Gamay era înaltă şi atletică şi reuşi să-şi treacă 
braţul stâng prin curelele lui, ridicându-şi-l în faţă. 

Exact la timp. 

Zarang! 

Suliţele izbiră scutul în acelaşi moment. Forţa loviturii o 
împinse în spate, către corabie şi îi tăie răsuflarea. 

Motocicletele se despărţiră, luând-o una spre stânga şi 
cealaltă spre dreapta, virară cu iuţeală şi se întoarseră. 
Gamay lăsă scutul pe podea, îşi propti piciorul în el şi 
smulse suliţele. In comparaţie cu scutul, erau surprinzător 
de uşoare, având cozi subţiri din lemn şi vârfuri suple, de 
bronz. Probabil că erau gândite mai degrabă pentru a fi 
aruncate decât pentru a fi folosite în turnir. 

Ţinu suliţele în poziţie verticală şi scutul pregătit. 
Presupuse că, rămaşi fără arme, fraţii doar simulau atacul, 
însă zări o mişcare neclară, iar o măciulie cu ţepi, rotită la 
capătul unui lanţ, izbi în scut. Deşi se proptise cu nădejde 


402 


pe picioare, fu aruncată înapoi şi căzu cu genunchiul drept 
la pământ. Reugşi să-şi ţină pavăza ridicată, fapt care îi salvă 
viaţa, întrucât o a doua lovitură, venită din partea celui de 
al doilea motociclist, făcu scutul să scrâşnească şi îi crăpă 
stratul protector de lemn dinspre exterior. 

Fraţii schimbaseră suliţele cu ghioage, armele menite să- 
şi croiască drum zdrobind armuri. Motocicletele se 
năpustiră asupra ei înainte de a avea timp să se ridice. 
Măciuliile cu ţepi de fier izbiră din nou scutul. Lemnul o 
apără de şocul principal, dar se dezintegra după a doua 
lovitură, nemai lăsând în urmă decât curelele de piele şi 
cadrul nefolositor de fier. 

Gamay înşfăcă o suliță şi o ridică, înclinând-o. 
Motocicletele îşi amânară ofensiva, învârtindu-se încoace şi 
încolo. Pe urmă unul din fraţi atacă. Suliţa zvâcni în direcţia 
lui precum acul unui compas înspre nord. Ea îşi tinu 
răsuflarea. Motocicleta viră în ultimul moment. Cealaltă 
veni din stânga. Gamay pivotă cu repeziciune într-acolo, 
însă fu distrasă de un nou atac din dreapta. Era clasica 
tactică de învăluire. Incă nu erau pregătiţi pentru un atac în 
forţă, probabil că îi testau pur şi simplu reacţiile. 

O motocicletă trecu chiar prin faţa ei, omul din şa 
socotindu-se probabil în siguranţă, în afara razei de acţiune 
a suliţei. In loc s-o împlânte, Gamay o trase către umăr şi o 
aruncă spre el. Motocicleta avea viteză. Ea ţintise prea jos. 
Suliţa lovi spiţele roții din faţă. Greutatea roții o zdrobi, dar 
nu înainte ca anvelopa subţire şi cu protuberante să se 
rotească, ajungând în unghi ascuţit. Motocicleta se îndoi ca 
un briceag şi bărbatul zbură peste ghidon. Vehiculul 
continuă să alunece pe podea, lăsând în urmă un şir de 
scântei roşii şi albe. Gamay îl văzu pe motociclist căzând la 
podea şi rămânând nemişcat. 

A doua motocicletă renunţă la atac, conducătorul ei 
îndreptând lumina farului către silueta încremenită. Cobori 
din şa, dar ştiu că fratele său era mort dinainte de a se 
ghemui lângă trupul contorsionat, îi simţise spaima şi 
durerea din momentul în care îşi frânsese gâtul. Pe urmă se 
auzi un geamăt, care crescu, devenind țipăt de agonie. 


403 


Gamay simţi un fior rece pe şira spinării atunci când fratele 
supravieţuitor începu să urle ca un lup. Se îndreptă pe furiş 
spre partea din spate a corăbiei, cu speranţa că, dacă 
putea ajunge pe punte, avea să găsească o altă armă. 
Fratele supravieţuitor îi observă mişcarea. Se urcă într-o 
clipă pe motocicletă. Ea ridică sulița, întinzând-o drept în 
faţă. Motociclistul veni dintr-o parte, iar ea îşi simţi arma 
zvâcnind şi auzi un zăngănit metalic. El izbise sulița, 
retezându-i vârful cu o secure de luptă, cu coada scurtă. 
Bărbatul se opri şi ridică securea deasupra capului, cu 
amândouă mâinile. Apoi veni către ea. 

Gamay alergă către pupa. El o ajunse într-o clipă şi 
motocicleta o lovi în partea din spate a picioarelor, trântind- 
o la pământ. Durerea îi săgetă genunchii şi coatele în 
momentul contactului violent cu podeaua tare, dar Gamay 
avea alte motive mai presante pentru care să-şi facă griji. O 
siluetă se înălța deasupra ei. 

— Fratele meu... e mort... 

Vorbea poticnindu-se, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns 
în cadență din partea geamănului său. 

— Ai ucis... acum o să te ucid. O să-ncep... cu picioarele. 
Unul câte unul. Pe urmă braţele. 

Cu pantalonii lui negri de piele şi cu vesta fără mâneci, 
părea un călău. Dinţii îi scânteiară atunci când rânji, 
anticipând plăcerea pe care avea să i-o aducă moartea ei. 
Gamay încercă să se rostogolească într-o parte, dar 
motociclistul îşi puse cizma pe glezna ei şi femeia scoase 
un țipăt de durere. 

In timp ce securea se înălța, se auzi un şuierat iar 
bărbatul mârâi, surprins. Mâna ce nu ţinea securea i se 
înălţă spre coada unei săgeți de arbaletă care îi ieşea din 
tâmplă, dar muri înainte de a o atinge. Scânteierea din ochii 
înroşiţi se stinse şi bărbatul căzu în genunchi. Gamay se 
rostogoli, ferindu-se din calea securii în cădere, care 
zăngăni pe podea. Auzi paşi grăbiţi, braţe puternice o 
ridicară şi dădu cu ochii de zâmbetul familiar al lui Zavala. 
Pe urmă apăru Austin. Ţinea în mâini o arbaletă veche. 

— Eşti OK? o întrebă el. 


404 


— N-am nimic care să nu se vindece c-un transplant de 
piele. Văzu că Joe ţinea în mână arma pe care cei doi 
bărbaţi de la NUMA o împrumutaseră de la paznic. Nu vreau 
să m-arăt nerecunoscătoare, dar de ce v-aţi jucat de-a 
Wilhelm Tell când aveaţi chestia asta? 

— Împroaşcă gloanţele, îi explică Zavala. E excelentă 
când trebuie să opreşti un atac purtat în forţă, dar nu e 
bună atunci când ai nevoie de precizia unei puşti cu lunetă. 
L-aş fi secundat pe Kurt în caz că rata. Îngenunche lângă 
geamănul mort. Trebuia să tragi în mărul din creștetul 
capului. 

— Data viitoare o să ţintesc mai sus, zise Austin, lăsând 
arbaleta deoparte. 

Ea sărută în fugă obrajii celor doi. 

— Mă bucur să vă văd, chiar dacă trebuie să vă suport 
glumele tâmpite. 

Austin privi cadavrul de lângă motocicletă. 

— Se pare că te-ai descurcat destul de bine pe cont 
propriu. 

— Urma să fiu tăiată felii, ripostă Gamay, mirându-se că 
putea glumi pe seama propriei dezmembrări evitate în 
ultimul moment. Unde suntem? 

— Lângă lacul Tahoe. 

— Tahoe! Cum m-aţi găsit? 

— lţi explicăm după ce-o luăm pe Francesca. Poţi să 
mergi? 

— M-aş târî şi-n patru labe ca să ies din gunoiul ăsta. 
Frumos echipament, adăugă, uitându-se la costumele şi la 
căştile lor albe. Asta primeşti când treci de paznicii uşii? 

— Nu era nici un paznic. Cred că n-au vrut să fie traşi la 
răspundere pentru gemenii-minune. 

— Adevărul e c-am ajuns aici pe bâjbâite. Te-am văzut 
jucând leapşa, fără succes, cu prietenul nostru. Am înşfăcat 
o arbaletă de pe perete şi te-am privit aducându-l în poziţia 
unei ţinte minunate. Austin luă pistolul unuia dintre morţi. 
Ce-aţi zice să punem şeile pe cai înainte de a veni potera? 

Gamay dădu din cap în semn de încuviinţare şi o porni 
şchiopătând către ieşire, flancată protector de cei doi 


405 


bărbaţi. Uşa se deschise şi intră Brynhild. Era singură, dar 
asta n-o făcea să arate mai puţin impozant în timp ce 
străbătea sala cu paşi mari. Trecu pe lângă leşuri abia 
aruncându-le o privire şi se opri în faţa celor trei, cu 
picioarele ei musculoase depărtate, ca două trunchiuri de 
copaci şi cu mâinile în şolduri. 

— Cred că asta-i opera voastră, zise ea. 

Austin ridică din umeri. 

— Ne cerem scuze pentru deranj. 

— Erau nişte tâmpiţi. Dacă nu-i omorâţi voi, i-aş fi omorât 
eu. Mi-au nesocotit ordinele şi au profanat locul ăsta sacru. 

— Cu toate astea, ştiu că, în zilele noastre, e greu să-ţi 
găseşti un ajutor ca lumea. 

— Nu atât de greu cum îţi închipui. Nu e criză de oameni 
dornici să ucidă. Cum aţi pătruns aici? 

— Am intrat pe uşa din faţă. Ce e locul ăsta? 

— Inima şi sufletul imperiului meu. 

— lar tu trebuie să fii misterioasa Brynhild Sigurd, spuse 
Austin. 

— Întocmai şi ştiu cine eşti tu, domnule Austin şi că el e 
prietenul tău, domnul Zavala. Vă urmărim încă de când ne- 
aţi vizitat uzina din Mexic. Frumos din partea voastră că ne- 
aţi onorat c-o vizită. 

— Pentru puţin. Trebuie să ne spui cine e designerul tău 
de interioare. Tu ce crezi, Joe, e în stilul timpuriu al familiei 
Adams, sau e stilul transilvănean târziu? 

— Eu mă gândeam mai degrabă la stilul Munster"? 
modern. Măsuţa pentru cafea în formă de corabie e o 
găselniţă interesantă. 

—O să învăţaţi cu vremea, spuse femeia. Corabia 
simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul glorios. 

Austin izbucni în râs. 

— Un simbol bine ales! Corabia aia n-o să ajungă nicăieri, 
aşa cum n-o să ajungă nici imperiul tău. 

— Voi, ăştia de la NUMA, deveniți plictisitori. 


52 Oraş în Germania care găzduieşte un proiect de sculptură 
contemporană, operele de artă reprezentând totodată un omagiu adus 
trecutului, (n.red.). 


406 


— Chiar asta îi spuneam lui Joe adineauri. Nu vrem să 
abuzăm de ospitalitatea ta. Dacă eşti amabilă să ne scuzi, 
noi plecăm. Puneţi şeile pe cai, băieţi! 

Zavala, care era în frunte, dădu s-o ocolească pe 
Brynhild. Din obişnuinţă, îi adresă zâmbetul lui caracteristic. 
Brynhild o fi fost o monstruozitate, cugetă el, însă rămânea 
o femeie. Dar ea nu răspunse deloc favorabil renumitului 
şarm al lui Zavala. Intinse braţele, îl înşfacă de cămaşă, îl 
scutură cum face un terier cu un şobolan, apoi îl aruncă pe 
podea, cu toată forţa ei uriaşă. El se ridică repede în 
picioare. li zâmbi din nou, ca eternul gentleman care se 
găsea când era vorba de femei, indiferent de statură sau de 
vârstă. 

— Ştiu cum te simţi, dar asta nu e o cale potrivită pentru 
a pune capăt relaţiei noastre. 

Ea răspunse pălmuindu-l cu dosul mâinii. Joe se dădu 
înapoi cu câţiva paşi, împleticindu-se şi îşi şterse sângele 
care îi picura din colţul gurii. Brynhild îşi pregăti pumnul 
drept pentru o altă lovitură. Austin se apropie pentru a-l 
apăra pe Joe. Supraveghea mâinile femeii, aşa că fu luat 
prin surprindere atunci când ea îl lovi cu piciorul stâng, 
apelând la o manevră clasică de kickboxing. Pantoful ei îl 
izbi în piept. El îşi simţi coastele plesnind din cauza loviturii 
cumplite chiar înainte de a se prăbuşi pe podea cu atâta 
violenţă, încât îi clănţăniră dinţii. 

Văzându-l pe Austin căzut, Zavala scăpă de orice inhibiţie 
care-l împiedica să lovească o femeie. 

— Asta e a doua lovitură dată prin surprindere, spuse el 
încet. 

Pentru a putea urma cursurile instituţiei New York 
Maritime College, Zavala se întreţinuse, fiind boxer 
profesionist de categoria mijlocie. Câştigase majoritatea 
meciurilor, de cele mai multe ori prin knockout. Se mai 
îngrăşase de când terminase facultatea, dar reuşise să se 
menţină la o greutate de optzeci de kilograme, care îi 
permitea să fie în formă pentru luptă. Avea un metru 
şaptezeci şi cinci, ceea ce îi oferea lui Brynhild un avantaj 
de vreo patruzeci de centimetri în privinţa înălţimii. Cât 


407 


despre greutate, îl depăşea probabil cu douăzeci de 
kilograme, dintre care nici unul de grăsime. 

Lovitura de picior dată de Brynhild o adusese într-o 
poziţie favorabilă pentru un croşeu rapid, menit să smulgă 
capul lui Zavala de pe umeri. El îşi regăsi vechile reflexe din 
ring. Văzu mişcarea braţului şi se ghemui în timp ce pumnul 
ei drept îi ştergea creştetul, repezindu-i o stângă în plexul 
solar. Lovitura fu cât pe ce să-l coste ruperea încheieturii, 
dar dădu peste cap sincronizarea atacului adversarei. 
Lovitura ei prelungă şi fără vlagă, cu stânga, nu atinse 
decât aerul. Indesându-şi bărbia în piept şi ridicându-şi 
braţele, Zavala încercă o combinaţie de trei pumni care 
trântise la pământ numeroşi oponenți în vremea facultăţii. 
O directă de stânga, urmată de un croşeu de dreapta şi de 
un upercut de stânga. 

Dreapta îşi rată ţinta, dar upercutul de stânga izbi 
zdravăn falca lui Brynhild. Ochii ei deveniră sticloşi, dar 
numai pentru o clipă. Se retrase cu un pas în timp ce el se 
apropia şi îl lovi exact în inimă, tăindu-i răsuflarea. Pe când 
Joe se străduia să tragă aer în piept, ea străpunse garda lui 
coborâtă şi îl pocni în stomac. Zavala atenuă impactul 
încordându-şi muşchii puternici ai abdomenului şi îi tinti 
falca, atât cu o dreaptă, cât şi cu o stângă. Ambele lovituri 
dădură greş. Brynhild fusese surprinsă de iuţeala şi de 
abilitatea reacţiilor lui, dar, odată ce se lămurise de ce era 
capabil, se trase în spate şi profită de superioritatea pe 
care i-o oferea înălţimea apelând la artileria cu bătaie 
lungă. 

Zavala îi intui strategia şi încercă să preia controlul cu un 
upercut în bărbie, dar ea îl lovi de fiecare dată puternic, 
aproape scoţându-l din luptă, păstrând o distanţă de la care 
el n-o putea atinge. Ochiul lui stâng era pe jumătate închis 
şi îi sângera nasul. Reuşi o lovitură de jos în sus, cu stânga, 
care o nimeri în beregată, primind în schimb un alt pumn 
dureros în cap. In ciuda înălţimii, Brynhild era tot atât de 
rapidă ca orice boxer de categorie mijlocie pe care îl 
întâlnise Zavala vreodată. Bătrânii fani ai ringului spuneau 
că un boxer înalt şi bun îl poate înfrânge oricând pe unul tot 


408 


atât de bun, dar scund. Zavala spera că axioma nu se 
aplica în cazul unei femei înalte. 

Continuă lupta cu încăpățânare, pierzându-şi cu totul 
sincronizarea şi lovind fără vlagă, fără să pocnească altceva 
decât aerul. Nu mai era în stare să reziste decât un minut. 
Pe urmă, ea i-ar fi putut frânge gâtul cu două lovituri de 
picior. _ 

Brynhild lăsă pe neaşteptate garda jos. Inainte ca 
reflexele slăbite ale lui Zavala să valorifice avantajul, 
femeia uriaşă căzu grămadă la podea. Joe rămase locului cu 
o căutătură tâmpă în privire, ştergându-şi sudoarea ce-i 
intra în ochi. O văzu pe Gamay deasupra lui Brynhild, 
ţinând în ambele mâini unul dintre scuturile de lemn de pe 
corabie. 

— Există mai multe metode de a lovi o căţea vikingă, zise 
ea, cu privirea încărcată de furie. 

Austin reuşi să se ridice în picioare. 

— Sper că ne simţim mai bine decât arătăm, spuse, 
ţinându-se de coastele rupte. 

— O să mă simt al dracului de bine după ce ieşim de aici, 
rosti Zavala printre buzele umflate. 

— O clipă, spuse Austin, uitându-se în jur. Avem nevoie 
de o diversiune. 

Se îndreptă fără nici o ezitare spre unul dintre vasele cu 
mangal de lângă corabie. Il prinse de picioarele metalice şi 
răsturnă cărbunii aprinşi pe puntea vasului. Pe urmă urcă la 
bord şi clădi un morman de scuturi. Focul de tabără 
improvizat cuprinse catargul şi vâlvătăile linseră partea de 
jos a pânzei din piele. Peste câteva secunde, aceasta era o 
pânză de flăcări. Fumul negru, pestilenţial, se înălţă 
şerpuind şi prinse să alunece pe orizontală, de-a lungul 
plafonului. 

Treaba odată făcută, Austin deschise drumul către ieşire. 
Aşteptară lângă uşă în vreme ce încăperea se umplea de 
fum. Peste câteva minute, canaturile imense zvâcniră în 
lături şi înăuntru se îngrămădiră paznici care zbierau. Noua 
porţie de aer proaspăt alimentă focul şi rostogoli talazuri de 
fum negru prin Sala Mare. Santinele care alergau întins 


409 


spre corabie nu zăriră cele trei siluete neclare care se 
strecurau dincolo de uşa deschisă. 


410 


40 


În domul subacvatic, Francesca era din ce în ce mai 
cuprinsă de frenezie. Încă o piesă aşezată la locul său şi 
planul ei avea să fie complet. Dar nu îndrăznea să facă 
ultima mutare înainte de a şti că toţi ceilalţi erau în 
siguranţă, mai ales după ce Brynhild plecase în grabă. Se 
uită în jur. Laboranţii erau ocupați să intre pe sub pielea 
directorilor care se foiau de colo-colo, dând peste cap 
pahare de apă purificată de parcă ar fi fost şampanie. 
Petrecerea n-avea să dureze la nesfârşit. Cineva avea să 
remarce atenţia neîntreruptă pe care ea o acorda consolei 
de comandă. 

Murmurul conversaţiilor încetă dintr-odată şi Francesca 
se răsuci, dând cu ochii de trei personaje ciudate care 
ieşeau din liftul personalului. Icni surprinsă la vederea 
prietenilor ei. Erau aproape de nerecunoscut. Gamay 
şchiopăta, frumosul ei păr roşu-închis părea să fi căzut 
pradă unui mixer, iar pe mâini şi pe picioare avea vânătăi 
urâte. Salopetele albe purtate de Austin şi de Zavala erau 
pătate de sânge şi de funingine. Cel de-al doilea avea faţa 
umflată şi adoptase privirea chiorâşă a lui Popeye 
Marinarul. 

Ei îşi croiră drum cu coatele prin mulţime şi ajunseră 
alături de Francesca. Austin reuşi să improvizeze un 
zâmbet. 

— Îmi pare rău c-a durat atât de mult. Ne-am lovit de 
câteva... ăăă... obstacole. 

— Slavă Domnului că sunteţi aici! 

Austin îi cuprinse umerii cu braţul. 

— N-avem de gând să rămânem. Sub chestia asta ne 
aşteaptă taxiul. Pot să te invit la o plimbare? 

— Mai am de făcut un singur lucru, spuse Francesca. 

Se aplecă asupra consolei de comandă şi apăsă pe o 
serie de cifre de pe tastatura computerului. Urmări o clipă 


411 


indicatoarele digitale. Mulțumită că totul mergea conform 
planului, se întoarse spre ceilalţi. 

— Sunt gata. 

Zavala îi ţinea pe oamenii de la Gogstad sub 
ameninţarea armei, în eventualitatea că ar fi avut cineva o 
criză neaşteptată de curaj. Austin studie cu multă 
curiozitate componenţa consiliului director. Ei îi răspunseră 
cu priviri furioase, în care se citea o ură în stare pură. La un 
moment dat, englezul pe nume Grimley făcu un pas în faţă. 
Îşi vâri nasul sub ochii lui Austin. 

— Vă cerem să ne spuneţi cine sunteţi şi ce căutaţi aici, 
zise el. Austin râse deloc politicos, îşi propti mâna în pieptul 
osos al omului şi îl împinse printre ceilalţi. 

— Cine e clovnul ăsta? o întrebă pe Francesca. 

— El şi amicii lui simbolizează tot ce e mai rău în lume. 

În calitate de filosof amator, Austin fusese multă vreme 
intrigat de problema binelui şi a răului, dar discuţiile pe 
teme metafizice trebuiau să mai aştepte. Îl lăsă în plata 
Domnului pe englez şi o prinse pe Francesca de braţ, 
călăuzind-o pe drumul de ieşire, către sas şi către 
submersibil. Gamay îi urma, apoi venea Zavala, 
acoperindu-le spatele. 

Abia dacă făcuseră câţiva paşi când uşile ascensorului 
pentru marfă se deschiseră şi în laborator se revărsară vreo 
douăzeci de paznici. Îi înconjurară rapid pe fugari şi îl 
dezarmară pe Zavala. 

Brynhild ieşi din lift cu paşi mari şi paznicii se traseră în 
lături, lăsând-o să treacă printre ei. Intâlnirea cu scutul lui 
Gamay îi răvăşise părul blond şi avea tenul palid mânjit de 
funingine. Dar înfăţişarea dezordonată nu-i afecta statura 
impozantă şi răutatea din ochii de un albastru spălăcit. 

Arătă spre grupul de la NUMA tremurând de furie, de 
parcă ar fi fost gata să prăvălească trăsnetul asupra lui. 

— Omorâţi-i! ordonă ea. 

Directorii companiei Gogstad murmurară încântați de 
întorsătura lucrurilor şi ochii le sticliră, anticipând măcelul 
neobrăzaţilor. Dar, atunci când paznicii îşi înălţară armele, 
pregătindu-se să dezlănţuie o salvă ucigătoare, Francesca 


412 


păşi în faţa prietenilor ei acoperiţi de răni. 

— Staţi! strigă ea, amintind de domnia sa ca zeiţă prin 
puterea şi inflexiunile vocii. 

— Dă-te la o parte, sau te vor ucide şi pe tine, ordonă 
Brynhild. 

Francesca îşi înălţă bărbia. 

— Nu prea cred. 

Brynhild păru să se înalțe cu încă o palmă. 

— Cine eşti tu să mă sfidezi? se răsti ea. 

Drept răspuns, Francesca se postă în faţa consolei. 
Panoul era luminat ca un joc automat de pinball. Pe ecran 
mărşăluiau falange de cifre. Era clar că apăruse o 
perturbaţie gravă. 

Brynhild se năpusti spre ea precum un înger al 
răzbunării. 

— Ce-ai făcut? 

— Uită-te cu ochii tăi, răspunse braziliancă, dându-se la o 
parte. 

Brynhild se holbă la afişajul multicolor. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Instrumentele fac o cădere de nervi pe când încearcă 
să se adapteze la echivalentul unei reacţii în lanţ. 

— Ce vrei să spui? Explică-te, sau... 

— Mă ucizi? Dă-i drumul, sunt singura persoană care 
poate opri reacţia. Francesca zâmbi. Există un lucru pe care 
nu l-ai ştiut niciodată despre anasazium. Lăsat în pace, nu e 
mai periculos decât fierul. Dar atomii săi devin extrem de 
instabili în anumite condiţii. 

— Ce fel de condiţii? 

— Exact combinaţia de temperatură, curent electric şi 
vibrații sonice cărora le este supus miezul în această clipă. 
Dacă nu modific instrucţiunile, o să explodeze. 

— Blufezi. 

— Da? Uită-te cu ochii tăi. Valoarea temperaturii a 
depăşit deja capacitatea aparatelor de măsură. Incă nu eşti 
convinsă? adăugă Francesca. Gândeşte-te la explozia 
misterioasa din uzina ta mexicană. Când mi-ai povestit, mi- 
am dat imediat seama ce s-a-ntâmplat. Au fost de-ajuns 


413 


câteva kilograme de substanţă ca să-ţi distrugă instalaţia. 
Imaginează-ţi ce-o să se-ntâmple când aceste câteva sute 
de kilograme vor atinge masa critică. 

Brynhild se întoarse spre tehnicienii care se adunaseră în 
jurul ei şi strigă după cineva care să oprească reacţia. Şeful 
lor urmărise fascinat configuraţiile nebuneşti de pe ecran. 
Făcu un pas înainte, cu fruntea brobonită de sudoare. 

— Nu ştim cum. Orice am face ar putea înrăutăţi 
lucrurile. Brynhild smulse pistolul mitralieră din mâinile 
celui mai apropiat paznic şi îl îndreptă spre Gamay. 

— Dacă nu opreşti chestia asta, îţi ucid prietenii, unul 
câte unul. Încep cu ea. 

— Acum cine blufează? ripostă Francesca. Oricum ai de 
gând să-i ucizi. Aşa, o să murim împreună. 

Tenul alb al lui Brynhild căpătă o paloare incredibilă. Lăsă 
arma în jos. 

— Spune-mi ce vrei, porunci ea, cu vocea încordată de 
furie. 

— Vreau ca oamenii ăştia să iasă de aici în siguranţă. 

Ca ingineră, Brynhild fusese învățată să pună faptele cap 
la cap înainte de a lua o decizie. Dacă reacţia nu putea fi 
oprită, explozia ar fi distrus uzina. Francesca era singura 
persoană care ştia cum să dezamorseze totul. Brynhild 
avea să-i lase pe oamenii de la NUMA să plece. Imediat ce 
situaţia avea să se stabilizeze, putea să-şi trimită forţele de 
pază să-i încolţească. Pe urmă avea să se ocupe de 
Francesca. Voia să se răzbune pentru distrugerea corăbiei, 
dar putea să mai aştepte. Îi trebuiseră ani de zile ca să 
ajungă în momentul acela. 

Îi înapoie paznicului pistolul mitralieră. 

— De acord, spuse ea. Dar tu trebuie să rămâi. Francesca 
răsuflă uşurată şi se întoarse spre Austin. 

— Aţi venit prin apă? 

— Da. Avem costume de scafandru şi un submarin care 
ne aşteaptă exact sub laborator. 

— Nu puteţi pleca pe acolo, zise Francesca. Temperatura 
a urcat deja prea mult. Aţi fierbe înainte de a ajunge la 
submarin. 


414 


— Vom încerca să luăm ascensorul care ajunge pe dig. 
Acolo există o barcă. 

— E cel mai indicat traseu. 

— Dar nu te putem părăsi aici. 

— E în ordine. Nu-mi vor face nici un rău atâta timp cât le 
sunt de folos. Îi adresă lui Kurt un zâmbet fermecător. Voi 
aştepta cu nerăbdare să fiu salvată din nou de NUMA. Apoi 
se întoarse spre Brynhild. li conduc la ascensor. 

— Fără şmecherii, mârâi cealaltă. 

Chemă doi paznici şi le ordonă să însoţească grupul. 
Francesca apăsă butonul care deschidea uşile liftului în 
formă de ou. 

— Sunteţi răniţi. Vă ajut eu să intraţi. 

După ce se aşezaseră cu toţii, se aplecă spre ei şi şopti: 

— Are cineva o armă? 

Paznicii care luaseră pistolul automat de la Zavala îşi 
închipuisem că Austin nu era înarmat, pentru că nu ţinea 
nici o armă în mână. Dar el încă mai avea sub cămaşă 
revolverul luat de la unul dintre cei doi fraţi Kradzic. 

— Am eu una, dar ar fi curată sinucidere să-ncerci să ieşi 
de aici folosind-o. 

— N-am intenţia asta. Pistolul, te rog! 

Austin i-l întinse fără tragere de inimă. Ea îşi duse mâna 
sub halat şi îi oferi în schimb un plic. 

— Aici e totul, Kurt! Păzeşte-l cu preţul vieţii, spuse ea. 

— Ce este? 

— O să vezi când i-l dai întregii lumi. Îl sărută îndelung. 
Îmi pare rău, dar trebuie să ne amânăm întâlnirea, zâmbi 
ea. Apoi se întoarse spre ceilalţi. La revedere, prieteni! Vă 
mulţumesc pentru tot! 

Sfârşitul sugerat de tonul vocii ei era evident. Austin 
înţelese brusc că Francesca nu voia să fie salvată. 

— Vino în lift! strigă el, încercând s-o prindă de braţ. 

Ea se îndepărtă, astfel încât să n-o poată atinge şi se uită 
la ceas. 

— Aveţi exact cinci minute. Folosiţi-le aşa cum se cuvine. 

Apăsă butonul de urcare. Uşa se închise glisând şi 
ascensorul ieşi cu repeziciune din raza vizuală. Cum 


415 


paznicii erau preocupaţi să-l urmărească, Francesca scoase 
pe furiş revolverul de sub halat şi trase în panoul de control 
al liftului. Făcu acelaşi lucru cu ascensorul pentru marfă, 
apoi aruncă arma. În timp ce Brynhild venea în goană, 
însoţită de ceilalţi paznici, din difuzoarele răspândite în tot 
domul izvori sunetul puternic al unei alarme. 

— Ce-ai făcut? ţipă Brynhild. 

— E semnalul de avertisment, suntem anunţaţi că au mai 
rămas cinci minute, îi strigă Francesca drept răspuns. 
Reacţia s-a stabilizat. Acum n-o mai poate opri nimic. 

— Ai spus c-o opreşti dacă-ţi las prietenii să plece! 

Francesca izbucni în râs. 

— Am minţit! Chiar tu mi-ai spus să n-am niciodată 
încredere în nimeni, îi servi ea lui Brynhild propriile cuvinte. 

Tehnicienii sesizaseră pericolul înaintea tuturor şi, în 
vreme ce atenţia era îndreptată în altă parte, se furişară în 
tăcere către o scară îngustă de incendiu care urca spre 
suprafaţă  spiralându-se într-un puț separat, etanş. 
Directorii îi văzură încercând să se salveze şi, la rândul lor, 
încercară să-i urmeze. Frica spulberă la iuţeală disciplina 
paznicilor. Se folosiră de paturile puştilor ca să-i împingă pe 
directori la o parte, apoi deschiseră focul asupra celor care 
nu voiau să cedeze. Leşurile se stivuiră în faţa portalului 
dinspre scară. Paznicii se căţărară peste mormanul de 
cadavre, dar se pomeniră înţepeniţi în spaţiul prea strâmt. 
Nimeni nu era dispus să le facă loc altora, iar ceilalţi 
împingeau din spate. În decurs de câteva secunde, singura 
cale de ieşire era înfundată cu trupuri zdrobite. 

Lui Brynhild nu-i venea să creadă cât de repede se năruia 
lumea ei. Îşi concentră toată furia asupra Francescăi, care 
nici măcar nu încercase să fugă. Luă pistolul lui Austin de 
pe podea şi îl îndreptă spre braziliancă. 

— O să mori pentru asta! urlă ea. 

— Am murit acum zece ani, când planul tău nebunesc m- 
a trimis în junglă. 

Degetul lui Brynhild apăsă pe trăgaci, slobozind trei 
gloanţe. Primele două îşi ratară ţinta, dar al treilea o nimeri 
pe Francesca în piept. Genunchii i se înmuiară şi ea căzu pe 


416 


podea, ajungând să stea în capul oaselor, cu spatele 
rezemat de perete. În timp ce peste ochi îi cobora o perdea 
neagră, pe faţă i se aşternu un zâmbet de o neasemuită 
încântare. Apoi îşi dădu sufletul. 

Brynhild aruncă arma şi se îndreptă spre panoul de 
control. Rămase locului în faţa ecranului computerului, 
privind lung şi deznădăjduit, de parcă ar fi putut opri 
reacţia prin simpla putere a voinţei sale. Işi strânse pumnii 
şi şi-i apăsă cu putere pe tâmple. Urletul ei de furie se 
contopi cu ţiuitul răguşit al alarmei. 

O clipă mai târziu, atomii schingiuiţi şi moleculele captive 
ale substanţei fisionabile îşi rupseră legăturile, dezlănţuind 
o răbufnire înfiorătoare de energie. Distrus de presiunea 
internă, containerul cu anasazium se preschimbă în metal 
topit. Brynhild fu incinerată instantaneu în explozia 
incandescentă şi o minge imensă de foc transformă 
laboratorul în infern. 

Fumul supraîncălzit se înălţă în puţurile lifturilor, de-a 
lungul tunelului monoraiului şi în complex, unde umplu 
toate coridoarele, pătrunzând apoi în Sala Mare. Fumul 
răbufni în vâlvătăi tălăzuitoare care făcură aerul să 
clocotească şi aprinseră flamurile agăţate de pereţi. In 
inima Walhallei, rămăşiţele corăbiei Gogstad, cenuşii şi încă 
mocnind, dispărură pentru totdeauna în furtuna de foc. 


417 


41 


Ambarcaţiunea Boston Whaler brăzda suprafaţa lacului 
cu prova înălţată deasupra apei, în vreme ce Austin se 
străduia să profite de tot ce puteau oferi motoarele 
exterioare gemene, marca Evinrude 150. Chipul lui era o 
mască de bronz a furiei şi a frustrării. Încercase să se 
întoarcă în laborator, dar liftul murise imediat ce îi lăsase în 
adăpostul bărcilor. Nici ascensorul pentru mărfuri nu 
funcţiona. Ar fi început să coboare pe scări dacă Gamay nu 
l-ar fi tras înapoi. 

— N-are rost, spusese ea. Nu mai e timp. 

— Ascult-o pe Gamay, încuviinţase Zavala. Ne-au mai 
rămas mai puţin de patru minute. 

Austin ştiuse că aveau dreptate. Ar fi murit şi ar fi pus 
vieţile lor în pericol într-o încercare de salvare sortită 
eşecului. Aşa că o pornise primul, ieşind din adăpostul 
bărcilor şi ajungând pe dig. Paznicul era afară, moţăind la 
soare. Nefiind într-o dispoziţie favorabilă respectării 
regulilor marchizului de Queensberry*, Austin se aruncase 
asupra omului îngrozit. Îl izbise cu umărul în stomac şi-l 
aruncase de pe dig. 

Se îngrămădiseră în barcă. Cheia era în contact şi 
rezervorul de benzină era plin. Motoarele porniseră imediat. 
Dezlegaseră parâmele, iar Austin accelerase şi îndreptase 
barca spre ţărmul din Nevada, în linie dreaptă. 

Deodată, Kurt auzi strigătul lui Zavala şi întoarse capul. 
Joe şi Gamay se uitau în urmă, către dig, unde apa lacului 
bolborosea de parcă ar fi clocotit într-o oală. 

Răsună un muget înăbuşit şi un gheizer roşu ca sângele 
fu proiectat în văzduh, urcând pe zeci de metri, aidoma 
coloanelor de apă înălțate de tornade. Işi acoperiră feţele 
cu mâinile, ferindu-le de ploaia fierbinte şi de norul de abur 
care o urmă. Când îndrăzniră să privească iarăşi în jur, 


53 Regulile care stau la baza actualelor regulamente de box. (n.tr.). 


418 


văzură că digul dispăruse cu desăvârşire. 

Către ei se rostogolea un val de cel puţin trei metri 
înălţime. 

— Se presupune că bărcile astea nu se pot scufunda, 
rosti încordat Zavala. 

— Asta se spunea şi despre Titanic, îi reaminti Gamay. 

Austin întoarse barca, aducând-o cu prova către val. Se 
pregătiră pentru impact, aşteptându-se ca ambarcaţiunea 
să se umple de apă, dar talazul nu făcu altceva decât să-i 
ridice sus, în aer, trecând pe sub ei. Austin îşi aduse aminte 
că nici măcar un tsunami nu reprezintă un pericol prea 
mare înainte de a izbi ţărmul. Spera că valul avea să-şi 
reducă forţa înainte de a atinge coasta Nevadei. 

Şi pe uscat se petrecea ceva. O şuviţă de fum se înălţă 
din pădurea în care zărise Austin turnurile complexului de 
clădiri, în timpul plimbării în parasail. Sub ochii lor, fumul îşi 
schimbă înfăţişarea, devenind mai gros şi mai întunecat. 
Austin reduse viteza şi se uită îndelung la vălătucii imenşi 
de fum negru brăzdaţi de flăcări roşii şi galbene care se 
ridicau deasupra copacilor. 

— Gotterdâmmerung, murmură el. 

Gamay îl auzi. 

— Amurgul Zeilor? 

— Eu mă gândeam mai degrabă la o zeiță. 

Tăcură cu toţii, singurele sunete fiind zumzetul 
motoarelor şi şuieratul provei ce tăia apa. Apoi auziră un soi 
de țipăt de bufniţă înnebunită şi se întoarseră, dând cu 
ochii de un amestec de roşu, alb şi albastru ce venea înspre 
ei în fâlfâit de steguleţe. Sirena de pe Tahoe Queen sună 
încă o dată. Pe puntea superioară se desluşea silueta înaltă 
a lui Paul, făcându-le cu mâna. Austin îi răspunse cu acelaşi 
gest şi acceleră, îndreptând ambarcaţiunea Whaler către 
vaporaşul care se apropia. 


419 


Epilog 


Deşertul libian, şase luni mai târziu 


Mai-marele satului era slab ca un cocostârc şi deceniile 
petrecute sub soarele deşertului îi încreţiseră pielea aspră a 
feţei atât de tare, încât ar fi fost imposibil să mai găseşti loc 
pentru măcar un singur rid. Anii de subnutriţie îi reduseseră 
numărul dinţilor la doi, unul sus şi altul jos, dar lipsa 
danturii nu-l împiedica să zâmbească plin de mândrie. Aşa 
cum stătea în centrul domeniului său, un pâlc de cocioabe 
din lut galben şi câţiva palmieri ce însemnau locul unei 
oaze noroioase, ar fi putut rivaliza cu orice primar de 
metropolă prezidând tăierea panglicii unei lucrări publice. 

Satul se afla în vestul Marilor Piramide de la Gizeh, la 
mare depărtare, într-una dintre cele mai inospitaliere 
regiuni ale lumii. Intre Egipt şi Libia se întind mii de 
kilometri pătraţi de nisip încins şi arid, presărate, ici şi colo, 
de caroseriile blindatelor germane rămase din al Doilea 
Război Mondial. Câteva aşezări împrăştiate se agaţă de o 
viaţă precară în preajma oazelor ce le oferă o siguranţă 
nestatornică. Uneori oazele rămân fără apă şi atunci 
recoltele se usucă, iar pe localnici îi hăituieşte foametea. 
Ciclul subzistenţă-înfometare fusese un mod de viaţă 
vreme de secole, dar totul se afla pe punctul de a se 
schimba. 

În semn de apreciere a lucrurilor bune care urmau să se 
petreacă, satul era împodobit cu steguleţe colorate. În 
coada fiecărei cămile fuseseră împletite panglici. In piaţa 
centrală, de fapt un spaţiu deschis şi prăfos ce se găsea în 
mijlocul aşezării, fusese montat un cort imens, cu dungi 
albastre şi albe, culorile Naţiunilor Unite. La marginea 
satului erau înşirate mai multe elicoptere. Diplomaţii de la 
ONU şi din mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi din Africa 


420 


se adăposteau la umbra cortului. 

Mai-marele satului stătea lângă o construcţie care nu se 
întâlneşte de obicei în inima deşertului. Era o fântână 
rotundă de marmură, alcătuită dintr-un bazin mare, plasat 
în jurul altuia, mai mic, dominat de statuia unei femei 
înaripate. Fântâna era construită astfel încât apa să 
izvorască dintre palmele deschise ale statuii. 

Bătrânul era pregătit. Cu un gest extrem de ceremonios, 
luă cana de tablă pe care o purta agăţată de gât, o umplu 
afundând-o în apă şi sorbi o înghiţitură. Zâmbetul ştirb i se 
lăţi şi mai mult pe faţă şi bărbatul strigă, cu glas firav, în 
limba arabă: 

— Elhamadelillah lilmayya! 

| se alăturară ceilalţi bărbaţi din sat, care băură pe rând 
din cană, ca şi cum aceasta, nu fântâna, ar fi fost o sursă 
magică de apă. Femeile care stătuseră în aşteptare se 
grăbiră să-şi umple urcioarele de lut. Copiii care se 
învârteau codindu-se în preajma fântânii luară gestul 
mamelor lor drept un semnal care le îngăduia să se 
răcorească. In scurt timp, bazinul era plin de puştani în 
pielea goală care râdeau, împroşcând apa. Diplomaţii şi 
oficialităţile guvernamentale părăsiră adăpostul cortului şi 
se strânseră în jurul fântânii. 

Membrii Echipei de Misiuni Speciale a NUMA şi căpitanul 
vasului Sea Robin priveau amuzaţi din umbra unui palmier. 

— Ştie cineva ce-a spus bătrânul? întrebă Zavala. 

— Cunoştinţele mele de limba arabă sunt destul de 
sumare, răspunse Gamay, dar cred că i-a adus mulţumiri lui 
Allah pentru apă, darul minunat al vieţii. 

Paul îşi puse braţul drept, sănătos, în jurul umerilor soţiei 
sale. 

— Păcat că Francesca nu e aici, să se vadă sculptată în 
marmură. Asta-mi aduce aminte de zilele când era zeiţă 
albă. 

Austin dădu din cap ca şi cum ar fi încuviinţat. 

— Dacă mă iau după impresia pe care mi-a lăsat-o 
Francesca, cred că nu s-ar fi uitat de două ori la statuie. Ar 
fi verificat turnul de apă şi sistemul de irigaţii, s-ar fi 

421 


asigurat că ţevile care pornesc din uzina de desalinizare 
sunt etanşe şi ar fi plecat să pună în funcţiune alte uzine 
similare. 

— Cred că ai dreptate, răspunse Paul. Imediat ce vor 
vedea cât de bine funcţionează procedeul Cabral în uzina- 
pilot din Marea Mediterană, celelalte ţări vor da năvală, cu 
cănile de tablă întinse. Bahrain şi Arabia Saudită au spus că 
sunt gata să finanţeze câte ceva. Dar ONU a promis să 
susţină cererea inclusă de Francesca în planurile pe care ţi 
le-a dat şi va trece la acţiune pe scară largă în ţările 
africane din sudul Saharei. 

— Am auzit că statele din sud-vestul Americii şi Mexicul 
iau iniţiativa de a construi uzine pe coasta californiană, 
spuse Austin. Asta va reduce solicitările cărora le este 
supus fluviul Colorado. 

— Cred că Francesca ar fi fost încântată să vadă că unii 
dintre cei care s-au certat asupra drepturilor de folosinţă a 
apei colaborează pentru a o aduce în zonele afectate de 
secetă, zise Gamay. A apărut un spirit cu desăvârşire nou al 
cooperării. Poate pentru specia umană încă există speranţă. 

— Eu sunt optimist, spuse Austin. ONU a promis să-şi 
accelereze obişnuitul ritm birocratic. Au făcut o treabă bună 
înființând o uzină de rafinare a anasaziumului din noul 
zăcământ de pe teritoriul Canadei. Planurile Francescăi sunt 
uluitor de simple. Din câte am văzut în privinţa repeziciunii 
construirii acestei uzine şi a costurilor reduse, orice ţară o 
să-şi poată procura apă potabilă ieftină. 

— Ironic, nu-i aşa? zise Gamay. Anasaziumul a fost 
descoperit la Los Alamos, unde se fabricau arme de 
distrugere în masă. 

— Şi, în mâinile Gogstadului, a fost cât pe ce să se 
transforme tocmai în aşa ceva, punctă Austin. 

Gamay se cutremură, deşi temperatura trecea de treizeci 
şi două de grade. 

— Câteodată, femeia uriaşă, cei doi lachei 
înspăimântători ai ei şi bârlogul ăla odios par să fi fost un 
vis. 

— Din nefericire, erau cât se poate de reali, iar locul din 


422. 


care am scăpat ca prin urechile acului nu era nicidecum 
Oraşul de Smarald din Ţara lui Oz. 

— Eu sper că n-a mai rămas pe nicăieri vreo celulă 
malignă, care să dea naştere unui nou cancer. 

— Sunt extrem de puţine şanse, zise Austin. Gogstad nu 
mai are conducător, nu mai are la discreţie oameni de 
ştiinţă şi nu mai există potentaţii care îi serveau drept 
motor. Pretutindeni pe glob, oamenii şi-au dat seama ce 
erau pe punctul să piardă şi îşi cer înapoi drepturile de 
suveranitate asupra apei. Jim Contos ascultase discuţia cu 
interes. 

— Vă mulţumesc fiindcă m-aţi invitat aici. Măcar ştiu că 
ambele mele submarine s-au dus la fund pentru o cauză 
care a meritat sacrificiul. 

— Mă bucur c-ai adus vorba. Joe? 

Zavala zâmbi, scoase din buzunarul cămăşii o coală de 
hârtie şi o despături. 

— Asta e numai o schiţă preliminară, explică el, dar te va 
ajuta să-ţi faci o idee despre ceea ce avem în lucru. 

Contos făcu ochii mari de uimire. 

— La naiba, arată superb! 

Zavala închipui o grimasă. 

— Eu n-aş merge chiar atât de departe. Seamănă cu un 
peşte guppy stâlcit, dar o să se mişte mai repede şi la 
adâncimi mai mari şi o să includă mai multe instrumente şi 
funcţionalităţi decât orice alt submersibil din mările lumii. O 
să aibă nevoie de un set de teste în regim intensiv. 

— Când începem? veni replica lui Contos. 

— Lucrările preliminare au început deja. Am o întâlnire cu 
băieţii de la Muzeul Smithsonian. Pregătesc o comemorare 
a ultimilor piloţi ai aripii zburătoare şi m-au rugat să fac 
câteva zboruri, ca reclamă pentru campania lor. După 
aceea o să fiu liber şi-o să-ţi dau o mână de ajutor la 
planificarea testelor. 

— Ce mai aşteptăm? zise Gamay. 

— E o întrebare bună, spuse Austin. Procedeul Francescăi 
o să transforme groapa asta de nisip într-o grădină, dar 
locul nu e potrivit pentru un grup de specialişti preocupaţi 


423 


de ocean. 

O porni către elicopterul albastru-turcoaz, cu inscripţia 
„NUMA” întipărită cu vopsea neagră pe una din părţile 
laterale. 

— Hei, Kurt, unde te duci? strigă Zavala. 

Austin se întoarse spre ei. 

— Haideţi, îi îndemnă, un zâmbet larg înflorindu-i pe 
chipul bronzat. Să mergem undeva unde ne putem uda 
picioarele! 


Sfârşit. 


424