Jules Verne — Insula misterioasa

Jules VERNE 


Jules VERNE 


INSULA MISTERIOASĂ 


PARTEA 1 - NAUFRAGIAŢII VĂZDUHULUI. 

CAPITOLUL 1. 

Uraganul din 1865. Strigăte în văzduh. Un balon luat de o 
trombă. învelitoarea sfâşiată Cât cuprinzi cu ochii, numai 
mare. Cinci călători. Ce se petrece în nacela balonului. Un 
țărm în zare. Deznodământul dramei. 

Urcăm? 

Nu! Dimpotrivă! Coborâm. 

Mai rău, domnule Cyrus, ne prăvălim! 

Pentru dumnezeu Il Atunci ce aşteptaţi? Aruncaţi din lest! 

Uite. Am golit şi ultimul sac! 

Balonul se ridică? 

Nu! 

Parcă aud un clipocit de valuri! 

Suntem deasupra mării! 

Nu pot fi nici cinci sute de picioare? până la ca! 

Atunci o voce puternică sfâşie văzduhul şi răsunară 
cuvintele: 

Aruncaţi toate greutăţile!... Tot! Şi fie ce-o fi! Aceste 
cuvinte răsunară în văzduh deasupra uriaşei întinderi de 
apă a Pacificului în ziua de 23 martie 1865, către ora patru 
după-amiază. 

Fără îndoială că nimeni n-a uitat îngrozitoarea vijelie 
dezlănţuită la mijlocul echinoxului din acel an, dinspre 
nord-est, şi în timpul căreia barometrul a scăzut până la 
şapte sute zece milimetri. Uraganul a bântuit fără 
întrerupere de la 18 până la 26 martie. A pricinuit pagube 
deosebit de mari în America, Europa şi Asia, pe o zonă deo 


mie opt sute de mile, ce străbătea oblic ecuatorul, 
întinzându-se de la a treizecişicincea paralelă nordică până 
la a patruzecea paralelă sudică. Oraşe dărâmate, păduri 
dezrădăcinate, ţărmuri pustiite de munţi de apă, care se 
năpusteau ca puhoaiele în timpul fluxului, sute de vapoare 
aruncate la mal - aşa cum anunţa agenţia Veritas - regiuni 
întregi devastate de trombele care sfărâmau totul în calea 
lor, mii de oameni ucişi pe uscat sau înghiţiţi de mare; 
acestea au fost semnele lăsate de îngrozitorul uragan. A 
depăşit cu mult ravagiile uraganelor care au pustiit atât de 
îngrozitor Havana şi Guadelupa, unul la 25 octombrie 1810, 
celălalt la 26 iulie 1825. 

Ori, chiar în clipa în care atâtea catastrofe se produceau 
pe uscat şi pe mări, o dramă, nu mai puţin impresionantă, 
se desfăşura în văzduhul răscolit. 

Într-adevăr, un balon, purtat ca o minge în vârful unei 
trombe, străbătea spaţiul cu o viteză de nouăzeci de mile pe 
oră3, prins în vârtejul coloanei de aer. El se îmvârtea de 
parcă ar fi fost prins de un adevărat vârtej aerian. 

Dedesubtul extremității de jos a balonului se legăna o 
nacelă. În ea se găseau cinci călători, care abia se 
desluşeau în mijlocul aburilor groşi, amestecați cu apă 
pulverizată, ce se târau la suprafaţa oceanului. 

De unde venea acest aerostat care părea o adevărată 
jucărie căzută pradă groaznicei furtuni? Din ce parte a 
lumii pornise el? Fireşte că nu se înălţase În toiul 
uraganului care bântuia de cinci zile şi ale cărui semne 
prevestitoare se văzuseră în ziua de optsprezece. Dacă 
socoteai că balonul nu putuse străbate mai puţin de două 
mii de mile în timp de douăzeci şi patru de ore, s-ar fi putut 
crede că el venea de foarte departe. 

Oricum, călătorii nu puteau să măsoare în nici un fel 
drumul străbătut, lipsindu-le orice punct de orientare. Şi 
ciudat lucru, deşi târâţi în mijlocul furtunii, nu-i simțeau 
totuşi violenţa. înaintau în spaţiu descriind o mişcare de 
rotaţie, fără ca vreunul din călători să simtă măcar că se 


învârtesc în aer, sau că se deplasează în direcţia orizontală, 
deoarece le era cu neputinţă să străbată cu privirea păcla 
groasă care se aduna sub nacelă. De jur împrejur, numai 
ceaţă. Şi atât de deşi erau norii, încât nu era nimeni în stare 
să-şi dea seama dacă e zi sau noapte. Câtă vreme balonul 
plutise la mare înălţime, nici o rază de lumină, nici un 
zgomot din ţinuturile locuite de oameni, nici chiar mugetul 
oceanului nu putuse desigur să străbată până la ei prin 
această imensitate întunecată. Numai coborârea bruscă le 
dezvăluise primejdia care-i ameninţa, plutind deasupra 
valurilor. 

Totuşi, uşurat de obiectele grele - muniții, arme, provizii - 
balonul se înălţase din nou spre păturile superioare ale 
atmosferei, atingând o înălţime de patru mii cinci sute de 
picioare. Dându-şi seama că plutesc deasupra valurilor 
mării şi socotind că era mai puţin periculos să. înfrunte 
primejdia înălțimilor decât să navigheze în apropierea 
mării, călătorii aruncaseră peste bord, fără cea mai mică 
şovăire, chiar obiectele cele mai necesare şi căutau să nu 
mai piardă nimic din gazul fluid, acest suflet al aparatului, 
care-i menținea deasupra abisului. 

Călătorii petrecură noaptea în prada unei îngrijorări care 
cu siguranţă că ar fi doborât pe alţi oameni cu firi mai puţin 
rezistente. Apoi se făcu iar ziuă şi o dată cu venirea ei se 
observă o tendinţă de slăbire a uraganului. încă din primele 
ceasuri ale zilei de 24 martie, s-au ivit unele semne ce 
prevesteau că vremea se va mai linişti. O dată cu zorile, 
norii au prins să capete forme mai desluşite, începând să se 
ridice în înaltul cerului. În câteva ore, tromba se lărgi şi se 
rupse. Vântul trecu de la uragan la vijelie, adică iuţeala cu 
care se mişcau păturile atmosferice scăzu la jumătate. Era 
încă ceea ce marinarii numesc „un vânt de trei pânze”, 
totuşi, ameliorarea tulburărilor intervenite în elementele 
naturii era foarte mare. 

Către orele unsprezece, păturile inferioare ale atmosferei 
se limpeziseră simţitor. Atmosfera căpătase acea claritate 


umedă, care se vede şi chiar se simte după trecerea marilor 
meteori. Uraganul nu părea să se fi îndepărtat spre vest. 
Mai curând părea să se fi destrămat pe loc. Poate că, după 
ce s-a frânt tromba, el îşi găsise descărcare în valuri de 
electricitate, aşa cum se întâmplă câteodată cu taifunurile 
din Oceanul Indian. 

Dar cam pe la aceeaşi oră, s-ar fi putut constata din nou că 
balonul cobora încet, afundându-se neîntrerupt în păturile 
inferioare ale atmosferei. Părea chiar că se dezumflă cu 
încetul, iar învelitoarea lui parcă se lungea întinzându-se, 
forma lui sferică schimbându-se într-o formă ovoidală. 

Pe la amiază, aerostatul mai plana doar la înălţimea de 
două mii de picioare deasupra mării. Având o capacitate de 
cincizeci de mii de picioare cubice4, este evident că se 
putuse menţine vreme îndelungată în aer, fie că atinsese 
înălţimi mari, fie că-şi schimbase drumul după o direcţie 
orizontală. 

Călătorii aruncară acum ultimele obiecte care mai 
îngreuiau nacela: puţinele alimente pe care le păstraseră, 
totul - până şi micile obiecte pe care le aveau în buzunare. 
Apoi unul din ei se urcă pe cercul de care era prinsă plasa, 
căutând să lege mai bine supapa de închidere a 
aerostatului. 

Se vedea limpede că balonul nu se mai putea menţine la 
înălţime mare din pricina lipsei de gaz 1 Aşadar, călătorii se 
simțeau pierduţi! 

Într-adevăr, sub aerostat nu se zărea nici un continent şi 
nici măcar o insulă, nici un punct de aterisaj nu se arăta, 
nicăieri o suprafaţă solidă pe care să se poată prinde 
ancora. 

Vedeau doar imensitatea oceanului, ale cărui valuri 
continuau să se ciocnească cu aceeaşi violenţă! Vedeau 
oceanul, ale cărui limite erau invizibile, chiar pentru ei, 
care îl dominau din înălţimi, şi a cărui întindere se vedea 
acum pe o rază de patruzeci de mile Această întindere de 
ape, lovită fără milă, biciuită de uragan, li se înfăţişa ca o 


cavalcadă de talazuri dezlănţuite, deasupra cărora o mână 
nevăzută părea să fi aruncat o nesfârşită reţea de creste 
înspumate! Nici un țărm, nici un vapor în zare! 

Trebuia deci, cu orice preţ, să împiedice coborârea 
aerostatului, pentru ca acesta să nu fie înghiţit de valuri. Şi 
bineînţeles că cei ce se aflau în nacelă se îndeletniceau cu 
această operaţie urgentă. Dar cu toate sforţările lor, 
balonul cobora mereu, deplasându-se totodată cu mare 
viteză în direcţia vântului, adică de la nord-est la sud-vest. 

Nenorociţii se aflau într-o situaţie îngrozitoare! Ei nu mai 
puteau stăpâni aerostatul şi toate încercările lor erau 
zadarnice, iar învelitoarea balonului se dezumfla tot mai 
tare. Gazul se scurgea neîntrerupt şi nu aveau cum să-l 
oprească. Balonul cobora tot mai repede şi pe la ora unu, la 
amiază, nacela se afla doar la şase sute de picioare 
deasupra oceanului. 

Şi într-adevăr, scurgerea gazelor, care ieşeau printr-o 
spărtură a balonului, nu mai putea fi oprită. 

Uşurând nacela de toate obiectele pe care le purtase, 
pasagerii nu făcuseră decât să prelungească cu câteva ore 
călătoria lor prin văzduh. Dar inevitabila catastrofă putea 
cel mult să fie amânată, şi dacă nu se ivea vreun țărm 
înainte de căderea nopţii, călătorii şi balonul erau sortiţi să 
piară în valuri. 

Încercară şi ultima operaţie ce le mai rămânea de făcut în 
asemenea clipe. 

Cei ce se aflau în aerostat erau fără îndoială oameni plini 
de energie, care ştiau să privească moartea în faţă, fără să 
murmure. Ei erau hotărâți să lupte până în ultima clipă şi să 
facă totul pentru a întârzia prăbuşirea. Nacela balonului nu 
era decât un fel de coş împletit din nuiele, care nu putea să 
plutească pe valuri, iar călătorii noştri nu aveau nici un 
mijloc s-o menţină la suprafaţa apei, dacă ar fi căzut. 

La ora două, aerostatul nu mai era decât la patru sute de 
picioare deasupra valurilor. 


Atunci răsună o voce bărbătească, vocea unui om cu inimă 
neînfricată, căruia îi răspundeau glasuri tot atât de 
hotărâte: 

S-a aruncat totul? 

Nu! Mai avem zece mii de franci în aur! În clipa 
următoare, un sac greu căzu în mare. 

Urcă balonul? 

Puțin, dar în curând va cobori din nou! 

Ce mai aruncăm? 

Nimic! 

Ba da!... Nacela! 

Ne agăţăm de plasă şi dăm drumul nacelei. 

Era într-adevăr singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să 
uşureze aerostatul. Oamenii tăiară frânghiile care legau 
nacela de cercul de la baza balonului şi aerostatul se înălţă 
din nou cu două mii de picioare. 

Cei cinci călători se urcară în plasă, deasupra cercului, şi 
cercetară cu privirea abisul de sub ei. 

Se ştie că aerostatele au o mare sensibilitate statică. Este 
de ajuns să arunci obiectul cel mai uşor, pentru a pricinui 
deplasarea lor în direcţie verticală, deoarece aparatele 
plutitoare funcţionează asemenea unei balanţe de precizie 
matematică. Astfel stând lucrurile, era firesc ca un balon 
uşurat de o povară destul de mare să se urce brusc până la 
o înălţime considerabilă, lucru care se petrecu şi în cazul de 
faţă. 

Totuşi, după ce se menţinuse câteva minute în echilibru în 
zonele superioare ale atmosferei, aerostatul începu să 
coboare din nou. Gazul se scurgea prin spărtura pe care n- 
aveau cum s-o repare. 

Călătorii făcuseră tot ce le stătuse în putinţă. Nici o putere 
omenească nu-i mai putea salva. Le mai rămăsese doar 
tăria de a-şi aştepta în linişte sfârşitul. 

La ora patru, balonul coborâse din nou şi se afla numai la 
cinci sute de picioare deasupra apei. 


Pe neaşteptate răsună un lătrat puternic. Era câinele care- 
i întovărăşea pe călători şi care se căţărase şi el în plasă 
alături de stăpânul său. 

Top a zărit ceva! strigă unul dintre pasageri, Curând se 
auzi o altă voce, care strigă: 

Pământ! Pământ! 

Balonul, târât de vânt fără încetare spre sud-vesf, 
străbătuse din zori o distanţă destul de mare, desigur 
câteva sute de mile, şi chiar în acea direcţie se ridica ţărmul 
destul de înalt, pe care-l zăriseră călătorii. 

Dar pământul acesta se afla la o depărtare de încă vreo 
treizeci de mile în direcţia vântului, cale de cel puţin o oră, 
presupunând că balonul nu va fi târât de curenţi în altă 
direcţie. încă o oră! Dar oare nu va pierde balonul cu mult 
înainte şi gazul ce-i mai rămăsese? 

Iată întrebarea chinuitoare pe care şi-o puneau. Călătorii 
desluşeau cât se poate de bine peticul de pământ pe care 
trebuiau să ajungă cu orice preţ. Dalei nu ştiau ce 
reprezintă acel pământ, dacă este un continent sau o insulă, 
fiindcă nu prea ştiau înspre ce par-te a lumii îi târâse 
uraganul 1 Totuşi, trebuiau să ajungă pe ţărmul acel'a 
oricum ar fi fost el, locuit sau nu, primitor sau neprimitor. 

Pe la orele patru după-amiază, se vedea bine că balonul nu 
se mai putea menţine în aer. Atingea din zbor suprafaţa 
apei, iar crestele valurilor uriaşe muiaseră de câteva ori 
partea de jos a plasei, îngreunând-o. Aerostatul nu se mai 
putea înălța decât lăsându-se pe o parte, ca o pasăre lovită 
într-o aripă. 

După o jumătate de oră, ajunseră la o milă de țărm, dar în 
balonul turtit, dezumflat, cu suprafaţa brăzdată de cute 
groase, mai rămăsese doar foarte puţin, gaz, în partea 
superioară. Călătorii, agăţaţi în plasa, deveniseră o povară 
prea mare pentru el şi în curând, pe jumătate cufundaţi în 
apă, începură să fie biciuiţi de valurile furioase ale 
oceanului. Pe neaşteptate, învelitoarea aerostatului se 
transformă într-o pungă în care sufla vântul, făcând-o să 


plutească asemenea unei corăbii pe care o împingea vântul 
din spate. Poate că astfel aveau să atingă în sfârşit ţărmul. 

Ajunseră la câţiva metri de țărm, când patru strigăte de 
groază izbucniră deodată. Deşi nu mai părea în stare să se 
ridice, balonul, lovit de un val uriaş, făcu un salt neaşteptat, 
ca şi cum ar fi fost uşurat deodată de încă o parte din 
greutate. El se ridică din nou la o mie cinci sute de picioare, 
unde întâlni un curent de aer, care îl făcu să plutească 
aproape paralel cu coasta, în loc să-l mâne direct spre 
uscat. După alte câteva minute, balonul se apropie din nou 
de coastă şi se prăbuşi în sfârşit pe nisipul țărmului, 
departe de mal, unde nu mai ajungeau valurile. 

Ajutându-se unul pe altul, călătorii izbutiră să iasă din 
ochiurile plasei. Balonul, uşurat de greutatea lor, fu luat din 
nou de vânt şi dispăru în larg, ca o pasăre rănită care, 
adunându-şi ultimele puteri, mai încearcă să zboare odată. 

Nacela adăpostise cinci călători şi un câine, totuşi balonul 
aruncasepe țărm numai patru persoane. 

Probabil că cel care lipsea fusese luat de valul ce lovise 
plasa, uşurând astfel balonul, căruia îi îngăduise să se mai 
ridice o dată în aer, pentru a se lăsa după câteva clipe pe 
țărm. 

De îndată ce. simţiră pământul sub picioare, cei patru 
naufragiaţi, care meritau pe deplin acest nume, gândindu- 
se la cel care lipsea, începură să strige toţi deodată: 

Poate că încearcă să înoate spre țărm! Trebuie să-l 
scăpăm! Să-l salvăm! 

CAPITOLUL II. 

Un episod din timpul Războiului de Secesiune. Inginerul 
Cyrus Smith. Gedeon Spilett. Negrul Nab. Pencroff 
marinarul. Tânărul Harbert. O propunere neașteptată. 
Întâlnire la ora zece seara. Plecare pe timp de furtună. 

Călătorii zvârliţi de uragan pe țărm nu erau nici aeronauţi 
de profesie, nici amatori de expediţii aeriene. Erau nişte 
prizonieri de război, care avuseseră îndrăzneala să fugă în 
împrejurări cu totul neobişnuite. De o sută de ori fuseseră 


pe punctul de a pieri! De sute de ori ar fi putut să-i 
prăvălească în abis balonul lor sfârtecat. Totuşi le fusese 
hărăzită o soartă neobişnuită, şi de aceea, în ziua de 20 
martie, după ce fugiseră din Richmond, capitala Virginiei, 
se aflau la şapte mii de mile de acest oraş, citadela 
separatiştilor în timpul cruntului Război de Secesiune, 
asediat în acea vreme de trupele generalului Ulysse Grant. 
Călătoria aeriană a fugarilor noştri ţinuse cinci zile. 

lată de altfel şi împrejurările neobişnuite în care s-a 
produs evadarea prizonierilor, evadare care trebuia să se 
sfârşească cu catastrofa descrisă mai sus. 

În acelaşi an, prin luna februarie 1865, mai mulţi ofiţeri ai 
generalului Grant căzură în mâinile duşmanului, în cursul 
uneia din încercările neizbutite ale generalului de a cuceri 
oraşul Richmond. Ei au fost închişi în oraş. Unul dintre 
prizonierii cei mai de vază aparţinea statului major federal 
şi se numea Cyrus Smith. 

Originar din Massachussets, Cyrus Smith era inginer de 
profesie, un savant emerit, căruia guvernul Statelor Unite îi 
încredinţase în timpul războiului direcţiunea căilor ferate, 
rolul strategic al acestora fiind deosebit de însemnat. 
Adevărat american de Nord, osos, slab şi deşirat, inginerul 
părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani. începuse să 
încărunţească şi îşi rădea barba, lăsându-şi numai nişte 
mustăţi stufoase. Avea unul din acele capete minunate, cu 
profil de medalie, cu ochii scăpărători, o gură ce trăda 
preocupări serioase, în totul - înfăţişarea unui adevărat 
savant. Cyrus Smith era unul dintre inginerii aceia care 
ţineau să-şi înceapă meseria mânuind ciocanul şi cazmaua, 
întocmai generalilor care-şi începeau cariera ca simpli 
soldaţi. De aceea, pe lângă iscusinţă şi inteligenţă, Cyrus 
Smith mai poseda şi multă îndemânare. Muşchii lui erau 
deosebit de puternici. Adevărat om de acţiune şi gânditor 
totodată, făcea totul fără efort, influenţat probabil şi de 
marea sa vigoare trupească. Acest om era înzestrat cu o 
voinţă căreia nimic nu i se putea împotrivi. Foarte bine 


pregătit, dovedea mult simţ practic, era foarte descurcăreţ 
şi avea temperament militar, ca să vorbim în limbajul militar 
francez. Stăpân pe sine în orice împrejurare, el îndeplinea 
în totul cele trei condiţii, care laolaltă determină energia 
omenească: agerime a minţii şi a trupului, impetuozitatea 
dorințelor şi putere de voinţă. Deviza lui ar fi putut să fie 
aceea a lui Wilhelm de Orania în secolul al XVII-lea: „N-am 
nevoie să nădăjduiesc pentru a întreprinde ceva, şi nici de 
izbândă ca să continui să perseverez”. 

În acelaşi timp, Cyrus Smith era însăşi întruchiparea 
curajului. Luase parte la toate luptele din timpul Războiului 
de Secesiune. 

A început ca voluntar, sub conducerea lui Ulysse Grant şi 
s-a luptat la Paducah, la Belmont, la Pittsburg-Landing, la 
asediul Corintului, la Port Gibson, la Râul-Negru, la 
Chattanoga, la Wilderness pe Potomac, vitejeşte, ca un 
soldat demn de generalul său, care spunea: „Nu-mi număr 
niciodată morţii”. Şi, de sute de ori, Cyrus Smith ar fi 
trebuit să fie dintre cei pe care cumplitul Grant nu-i 
număra, dar în aceste lupte, în care nu se cruța niciodată, a 
fost ajutat de noroc, până în clipa când a fost rănit şi luat 
prizonier în cursul bătăliei de la Richmond. 

În aceeaşi zi, o dată cu Cyrus Smith, căzu în mâinile 
sudiştilor şi un alt personaj însemnat. Este vorba de Gedeon 
Spilett, cunoscutul reporter al ziarului New-York Herald, 
care fusese trimis să urmărească peripeţiile războiului, 
chiar în primele rânduri ale armatelor din Nord. 

Gedeon Spilett făcea parte din familia acelor ciudaţi 
cronicari, ca Stenley şi alţii, pe care nu-i sperie nici o 
greutate când e vorba să obţină, în timpul cel mai scurt cu 
putinţă, o informaţie pentru ziarul lor. Ziarele Statelor 
Unite, 'cum ar fi New-York Herald, constituie adevărate 
forţe şi delegaţii lor sunt reprezentanţi pe care te poţi bizui. 
Gedeon Spilett era în primele rânduri ale acestor delegaţi. 

Om bine înzestrat, energic, prompt şi gata oricând să 
acţioneze, Spilett străbătuse lumea întreagă. Soldat şi 


artist, însufleţit când era vorba să dea un sfat şi hotărât la 
fapte, el nu se dădea în lături de la nici o greutate, de la nici 
o oboseală şi nici o primejdie, atunci când ştia că poate să 
capete informaţii, în primul rând pentru el, apoi pentru 
ziarul său. Era un adevărat erou al curiozităţii, al 
informaţiilor, al ineditului, al necunoscutului, al 
imposibilului. Era unul dintre acei observatori neînfricaţi, 
care scriu sub ploaia de gloanţe, îşi redactează cronicile în 
bătaia obuzelor şi pentru care orice pericol constituie o 
adevărată fericire. 

Luase parte şi el la toate luptele, mergând în primele 
rânduri, cu revolverul într-o mână şi cu carnetul în cealaltă, 
iar creionul nu-i tremura când explodau obuzele lângă el. 
Spilett nu avea obiceiul să ocupe neîncetat firele telegrafice 
cu telegrame, potrivit năravului celor care vorbesc chiar şi 
atunci când n-au ce spune, dar fiecare însemnare a sa era 
scurtă, limpede şi precisă, menită să lămurească o 
problemă însemnată. Pe lângă toate aceste daruri, era 
înzestrat şi cu mult simţ al umorului. Astfel, voind să-şi 
păstreze cu tot dinadinsul locul la ghişeul telegrafic, pentru 
a fi primul care să comunice ziarului său rezultatul bătăliei 
de la Râul-Negru, Gedeon Spilett telegrafie, timp de două 
ore, primele capitole ale Bibliei. Ziarul plăti două mii de 
dolari, dar avu mândria de a fi primul care să publice 
această informaţie. 

Gedeon Spilett era înalt. Avea cel mult patruzeci de ani. 
Faţa îi era încadrată de favoriţi blond-roşcaţi şi privirea 
vioaie ca a unui om deprins să observe îndată orice 
amănunt. Era vânjos şi se călise, trăind în regiuni cu clima 
cea mai diferită. 

De zece ani, Gedeon Spilett era prim-reporter al ziarului 
New-York Herald, căruia îi trimitea toate cronicile şi 
desenele lui, deoarece mânuia tot atât de bine creionul, ca 
şi penelul. în momentul în care fusese prins, Spilett descria 
câmpul de luptă, căutând în acelaşi timp să-l şi schiţeze. 
Ultimele cuvinte scrise în carnetul lui spuneau: „Un sudist 


este gata să tragă asupra mea şi...” Dar Gedeon Spilett, 
norocos ca de obicei, scăpă fără nici o zgârietură. 

Cyrus Smith şi Gedeon Spilett, care se cunoşteau cel mult 
din auzite, fuseseră transportaţi în acelaşi timp la 
Richmond. Rana inginerului se vindecă repede şi în timpul 
convalescenţei îl cunoscu pe reporter, între eroii noştri se 
legă o strânsă prietenie. în curând, şi unul şi altul nu mai 
aveau decât un singur gând: să fugă, să regăsească armata 
lui Grant şi să lupte din nou în rândurile ei pentru unitatea 
federală. 

Cei doi americani veniţi din Nord erau hotărâți să se 
folosească de orice prilej ca să fugă... Dar cu toate că 
puteau circula în voie prin oraş, orice încercare de evadare 
părea cu neputinţă, deoarece oraşul Richmond era păzit cu 
străşnicie. 

Între timp, izbuti să ajungă la Cyrus Smith servitorul său, 
care-i era devotat cu trup şi sutlet. Viteazul acesta era un 
negru născut pe moşia inginerului. Părinţii lui fuseseră 
sclavi, dar Cyrus Smith, aboliţionist5 convins, îl eliberase de 
multă vreme. Robul, devenit om liber, n-a vrut să-şi 
părăsească stăpânul; îl iubea până la sacrificiu. Tânărul 
acesta de treizeci de ani, zdravăn, sprinten, îndemânatic, 
inteligent, blând şi liniştit, întotdeauna zâmbitor, îndatoritor 
şi bun, se numea Nabucodonosor, dar nu răspundea decât 
la numele prescurtat şi familiar de Nab. 

Aflând că stăpânul său este prizonier, Nab veni fără să stea 
pe gânduri, tocmai din Massachussets. Sosit la Richniond, 
izbuti să pătrundă în oraşul asediat mulţumită şireteniei şi 
dibăciei sale, nu fără să-şi fi pus de vreo douăzeci de ori 
viaţa în pericol. Nu se poate descrie bucuria lui Nab şi a lui 
Cyrus Smith în clipa revederii. 

Dar dacă Nab izbutise să pătrundă în oraş, nu însemna că 
tot atât de uşor puteau să plece, deoarece prizonierii 
federali erau supravegheați îndeaproape. Trebuia o 
întâmplare neobişnuită, pentru a încerca o evadare cu 


oarecari sorţi de izbândă şi prilejul acesta nu numai că nu 
se ivea, dar era şi greu să-l provoci. 

Între timp, generalul Grant îşi continua energicele operaţii 
militare. Plătise scump victoria de la Pittsburg-Landing. 
Forţele lui, reunite cu cele ale lui Butler, nu izbutiseră să 
obţină nici un rezultat în lupta pentru oraşul Richmond, aşa 
că nimic nu-i îndreptăţea pe prizonieri să creadă într-o 
eliberare grabnică. Reporterul, căruia plicticoasa 
captivitate nu-i dădea prilejul să scrie nici un articol 
interesant, îşi pierduse răbdarea. Ajunsese să fie stăpânit 
de un singur gând: să iasă din Richmond cu orice preţ. 
Făcuse chiar câteva încercări, dar întâmpinase piedici de 
neînvins. 

Totuşi, asediul continua; dacă prizonierii doreau cu orice 
preţ să scape pentru a se întâlni cu armata lui Grant, unii 
dintre asediați nu erau mai puţin grăbiţi să fugă pentru a 
putea să reia legătura cu armata secesioniştilor. Printre 
aceştia din urmă se număra şi un oarecare Jonathan 
Forster, sudist îndârjit. Adevărul era că şi secesioniştii erau 
blocaţi în oraş tocmai ca şi prizonierii federali. Armatele 
nordice îi împresuraseră. Guvernatorul oraşului Richmond 
nu mai putea să intre în legătură de multă vreme cu 
generalul Lee. Şi trebuia să-i comunice cât mai grabnic 
situaţia oraşului, pentru ca armata chemată în ajutorul 
asediaţilor să vină cât mai curând. Acestui Jonathan Forster 
îi veni atunci ideea să zboare cu balonul peste liniile 
duşmanului şi să ajungă astfel la lagărul secesioniştilor. 

Guvernatorul încuviinţă încercarea. Un aerostat special 
construit fu pus la dispoziţia lui Jonathan Forster, care urma 
să plece cu alte cinci persoane. Călătorii luau cu ei arme, 
pentru cazul când ar fi fost nevoiţi să se apere în clipa 
aterizării, şi alimente, pentru cazul când ar fi siliţi să facă o 
călătorie aeriană mai lungă. 

Plecarea fusese hotărâtă pentru ziua de 18 martie. 
Folosind vântul de nord-vest şi călătorind în timpul nopţii, 


aeronauţii socoteau să ajungă în câteva ore la cartierul 
generalului Lee. 

Dar vântul de nord-vest n-a fost o adiere oarecare şi încă 
din ziua de 18 se putea observa că se va transforma în 
uragan. Curând, vijelia se înteţi într-atât, încât trebui să se 
amâne plecarea lui Forster, socotindu-se prea primejdioasă 
pornirea aerostatului şi a călătorilor în mijlocul elementelor 
naturii dezlănţuite. 

Balonul, care fusese umplut cu gaz chiar în piaţa 
principală a oraşului, aştepta deci acolo prima clipă de 
linişte, spre a se avânta în văzduh, iar lumea din oraş 
devenea tot mai nerăbdătoare, văzând că situaţia 
atmosferică rămâne neschimbată. 

Zilele de 18 şi 19 martie n-au adus nici o îmbunătăţire a 
situaţiei. Dimpotrivă, era chiar din ce în ce mai greu de ferit 
balonul pe terenul unde era.ancorat, deoarece rafalele îl 
culcau deseori la pământ. 

Trecu şi noaptea de 19 spre 20. Spre dimineaţă, uraganul 
deveni şi mai puternic. De plecare nici nu se mai vorbea. 

În ziua aceea, inginerul Smith fu oprit pe stradă de un 
necunoscut. Era un marinar pe care-l chema Pencroff. Omul 
părea să aibă vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, era 
bine legat, ars de soare, cu privirea vioaie, clipea mereu din 
ochi şi avea o înfăţişare simpatică. Acest Pencroff, american 
din Nord, cutreierase toate mările globului şi trăise toate 
aventurile care pot ieşi în calea unei fiinţe omeneşti. E de 
prisos să spunem că era întreprinzător de felul lui, gata 
oricând şa rişte orice şi că încetase de mult să se mai mire 
de ceva. Pencroff venise la Richmonci pe la începutul anului, 
într-o chestiune de afaceri, însoţit de un băieţandru de vreo 
cincisprezece ani, Harbert Brown, din New-Jersey, fiul 
fostului său căpitan, un orfan pe care-l iubea ca pe propriul 
său copil. Fusese surprins şi el de asediu în oraş şi 
imobilizat acolo, spre marele lui necaz. Pencroff era 
stăpânit şi el de acelaşi gând: să fugă cu orice preţ. 
Cunoştea faima inginerului Cyrus Smith din auzite. Ştia că 


omul acesta hotărât era cuprins de nerăbdare şi ardea de 
dorinţa de a scăpa. în acea zi se apropie deci de el fără 
şovăire, adresându-i-se direct: 

Domnule Smith, nu v-aţi săturat de această şedere în 
Richmond? 

Inginerul se uită cu luare-aminte la omul care-i vorbise 
astfel, şi care se grăbi să adauge în şoaptă: 

Domnule Smith, nu vreţi să fugiţi? 

Când?... răspunse repede inginerul, căruia desigur că îi 
scăpase fără să vrea răspunsul, căci nici nu avusese măcar 
timp să se uite mai bine la necunoscutul care i se adresase. 

Totuşi, după ce-şi aruncă privirea-i pătrunzătoare asupra 
feţei deschise a marinarului, inginerul nu se mai îndoi de 
cinstea lui. 

Cine eşti? întrebă el scurt, Pencroff îl lămuri cine era. 

Bine, răspunse Cyrus Smith. Cu ce propui să fugim? 

Păi, cu leneşul acela de balon care zace degeaba în piaţă. 
S-ar părea că pe noi ne aşteaptă...! 

Nu mai adăugă nimic, căci inginerul înţelesese totul. 
Apucându-l pe Pencroff de braţ, îl duse la el acasă. 

Acolo, marinarul îşi expuse planul, care era de fapt foarte 
simplu. Se cerea doar să-ţi pui viaţa în primejdie. E drept că 
uraganul atinsese culmea violenţei, dar un inginer 
îndrăzneţ, şi priceput cum era Cyrus Smith ştia desigur să 
conducă un aerostat. Dacă el, Pencroff, s-ar fi priceput, n-ar 
fi şovăit să plece, luându-l bineînţeles şi pe Harbert cu el. 
Văzuse el destule în viaţa lui, ca să nu se mai sperie de un 
uragan! 

Cyrus Smith asculta în tăcere cuvintele marinarului; doar 
ochii îi străluceau. Se ivise în sfârşit prilejul şi nu era el 
omul să-l scape. Planul nu era absurd, ci numai foarte 
primejdios. Deci, puteau să-l încerce. Deşi balonul era păzit, 
nu era cu neputinţă să se apropie noaptea de el, să se 
furişeze în nacelă şi să taie apoi legăturile care-l ţineau pe 
loc! Bine-înţeles că puteau să moară, dar pe de altă parte 
aveau şi sorţi de izbândă. Şi de n-ar fi fost vijelia asta... Dar 


de n-ar fi fost furtuna, balonul ar fi plecat demult şi prilejul 
atât de căutat nu s-ar mai fi ivit. 

Nu sunt singur... încheie Cyrus Smith. 

Dar câte persoane vrei să iei cu dumneata? întrebă 
marinarul. 

Două: pe prietenul meu Spilett şi pe servitorul meu Nab. 

Trei, prin urmare, răspunse Pencroff, cu Harbert şi cu 
mine vom fi cinci. După câte ştiu cu, balonul trebuia să 
transporte şase persoane. 

Atunci ne-am înţeles. Plecăm! spuse Cyrus Smith. 

Prin acest „Plecăm!”, el îşi lua un angajament şi în numele 
reporterului; acesta nu era omul care să dea înapoi, 
dimpotrivă, încuviinţă fără nici o rezervă planul, de îndată 
ce-i fu împărtăşit. Se miră doar că nu se gândise şi ella un 
lucru atât de simplu. Cât despre Nab, el îl urma pe inginer 
oriunde. 

Atunci, pe deseară, spuse Pencroff. O să ne învârtim toţi 
cinci pe acolo, aşa, ca nişte gură-cască! 

Pe deseară la ora zece, răspunse Cyrus Smith. Facă cerul 
ca vijelia să nu se potolească decât după plecarea noastră. 

Pencroff strânse mâna inginerului şi se întoarse acasă, 
unde îl lăsase pe tânărul Harbert Brown. Curajosul băiat 
cunoştea planul marinarului şi aştepta cu oarecare 
îngrijorare rezultatul convorbirii cu inginerul. După cum se 
vede, toţi cinci erau oameni hotărâți să se avânte în 
vâltoarea văzduhului, în plin uragan. 

Uraganul nu se potoli, astfel încât Jonathan Forster şi 
tovarăşii săi nici nu se gândeau să-l înfrunte în nacela care 
se putea sfărâma uşor. Fu o zi îngrozitoare. Inginerul se 
temea de un singur lucru: ca nu cumva să se rupă în bucăţi 
aerostatul, care era legat de pământ şi pe care vântul îl 
culca mereu. El se învârti timp de câteva ore în piaţa 
aproape pustie, supraveghind aparatul. Pencroft făcu 
acelaşi lucru, cu mâinile în buzunare şi căscând prelung din 
când în când, ca unul care nu mai ştie cum să-şi omoare 


timpul. Şi el se temea că se va rupe balonul, sau chiar că va 
fi smuls din legături şi purtat de vânt. 

Veni şi seara. Noaptea se lăsa întunecoasă şi pâcle groase 
ca nişte nori se târau la suprafaţa pământului... Cădea o 
ploaie amestecată cu zăpadă. Era frig şi un fel de ceaţă 
apăsătoare plutea deasupra oraşului. Părea că vijelia 
puternică impusese combatanţilor un fel de armistițiu şi că 
tunul fusese redus la tăcere de tunetele groaznice ale 
uraganului. Străzile oraşului erau pustii. Chiar şi paza pieţii 
unde se zbătea aerostatul devenise zadarnică pe o astfel de 
vreme. Într-adevăr, totul părea să ajute fuga prizonierilor; 
dar călătoria asta, în mijlocul vânturilor dezlănţuite...! 

Urât flux! îşi zise Pencroff, îndesându-şi cu pumnul pălăria 
pe care vântul încerca să i-o smulgă. Dar las' c-o să ne 
descurcăm noi! 

La ora nouă şi jumătate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi 
pătrunseră prin diferite puncte în piaţa cufundată în 
întuneric, deoarece vântul stinsese felinarele cu gaz. 
Uriaşul aerostat, aproape cu totul culcat la pământ, nici nu 
se mai zărea. Pe lângă sacii de lest, legaţi de sforile plasei, 
nacela mai era fixată şi de un cablu puternic, trecut printr- 
un inel îngropat în caldarâm; cealaltă jumătate a cablului 
era adusă peste bord. 

Cei cinci prizonieri se întâlniră lângă balon. Nu-l văzuse 
nimeni şi era atât de întuneric, încât nici ei nu se puteau 
vedea unul pe altul. 

Fără să scoată o vorbă, Cyrus Smith, Gedeon Spilett, Nab 
şi Harbert luară loc în nacelă, în timp ce Pencroâf dezlega, 
unul câte unul, sacii de lest. Totul se isprăvi în câteva clipe 
şi marinarul se urcă lângă tovarăşii săi. 

Aerostatul nu mai era reţinut decât de a doua jumătate a 
cablului şi mai rămânea doar ca Cyrus Smith să dea ordinul 
de plecare. 

În clipa aceea, un câine sări în nacelă. Era Top, câinele 
inginerului, care, rupându-şi lanţul, îşi urmase stăpânul, 


Cyrus Smith voi să gonească bietul animal, temându-se de o 
greutate suplimentară. 

Eh! Unde merg atâţia, treacă şi el! spuse Pencroff, 
aruncând afară încă doi saci cu nisip. 

Apoi, marinarul dădu drumul cablului şi balonul se înălţă 
pieziş şi pieri în înălţimi, izbind cu nacela două hornuri, pe 
care le dărâmă în iureşul plecării. 

Uraganul se dezlănţui în acele clipe cu o violenţă 
înfricoşătoare. Inginerul nu se putu gândi la o aterizare în 
timpul nopţii, iar când se lumină de ziuă, pământul nu se 
mai vedea, din pricina ceţei. Abia peste cinci zile zăriră într- 
o clipă de înseninare imensitatea mării care se întindea sub 
aerostatul împins de vânt cu o viteză nemaivăzută! 

Ştim că patru din cei cinci oameni plecaţi în ziua de 20 
martie au fost zvârliţi în ziua de 24 martie pe un țărm 
pustiu, la mai mult de şase mii de mile depărtare de ţara 
lor6. 

Călătorul care lipsea, acela în ajutorul căruia se grăbeau 
în primul rând să alerge cei patru supraviețuitori ai 
balonului, era tocmai conducătorul lor, inginerul Cyrus 
Smith. 

CAPITOLUL III. 

Seara la orele cinci. Unul este dat lipsă. Deznădejdea lui 
Nab. Cercetările se îndreaptă spre nord. Insula. O noapte 
tristă şi plină de griji. Ceţurile dimineţii. Nab înoată. 
Pământ În zare. Trecerea canalului prin vad. 

Inginerul fusese smuls de valuri dintre ochiurile 
destrămate ale plasei. O dată cu el dispăruse şi câinele. 
Credinciosul animal sărise din propriu imbold în ajutorul 
stăpânului său. 

Înainte! strigă reporterul. 

Şi toţi patru - Gedeon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab - 
începură cercetarea, uitând că erau sfârşiţi de oboseală. 

Bietul Nab plângea de furie şi desperare la gândul că 
pierduse tot ce-i era mai scump pe lume. 


Nu trecuseră nici două minute din clipa în care. dispăruse 
Cyrus Smith până la aceea în care acostaseră tovarăşii lui. 
Puteau deci nădăjdui că vor sosi la timp spre a-l salva. 

Să-l salvăm! Să-l căutăm! strigă Nab. 

Îl căutăm, Nab, răspunse Ged&on Spilett, şi-l vom găsi! 

ÎI vom regăsi oare în viaţă? 

Desigur, Nab! 

Ştie să înoate? întrebă Pencroff. 

Da! răspunse Nab. De altfel îl are şi pe 'Top. Auzind 
mugetul valurilor, marinarul dădu însă neîncrezător din 
cap. 

Inginerul dispăruse în dreptul părţii de nord a țărmului, la 
o jumătate de milă de locul unde acostaseră naufragiaţii. 
Dacă izbutise să ajungă cât mai aproape de acea parte a 
litoralului mării, locul respectiv ar fi trebuit să se afle la cel 
mult o jumătate de milă de locul unde se aflau naufragiaţii. 

Se făcuse aproape şase. Ceaţa se lăsase din nou, ceea ce 
făcea noaptea foarte întunecoasă, Naufragiaţii se 
îndreptară spre nord, rnergând de-a lungul coastei 
răsăritene a pământului pe care se nimerise să fie azvârliţi 
de furtună, ţinut necunoscut pentru ei, a cărui poziţie- 
geografică nici n-o puteau bănui. Călcau pe un teren 
nisipos, presărat cu pietriş, lipsit de orice fel de vegetaţie. 
Solul foarte inegal, accidentat, era pe alocuri ciuruit de 
gropi mici care îngreuiau mersul. Din aceste găuri ţâşneau 
la tot pasul nişte păsări mari, care zburau greoi de colo 
până colo, dar pe care nu le vedeau desluşit din cauza 
întunericului. Alte păsări mai sprintene se ridicau în stoluri, 
trecând ca nişte nori. Judecând după ţipetele lor stridente, 
marinarului i se părea că sunt goelanzi şi pescăruşi, care se 
luau la întrecere cu vuietul mării. 

Din când în când, naufragiaţii se opreau, scoteau strigăte 
puternice şi ascultau dacă nu se aude vreo chemare dinspre 
apele oceanului. Socoteau pe drept cuvânt că dacă s-ar fi 
aflat în apropierea locului unde ar fi putut să cadă 
inginerul, ar fi ajuns la urechile lor cel puţin lătratul lui Top, 


presupunând că Cyrus Smith n-ar fi fost în stare să dea nici 
un semn de viaţă. Dar nici un strigăt nu se auzea în afară de 
vuietul mării şi clocotul talazurilor care se spărgeau de 
țărm. Alicul grup îşi continua drumul, cercetând cele mai 
mici cotituri ale litoralului. 

După ce înaintaseră vreo douăzeci de minute, cei patru 
naufragiaţi dădură în calea lor de o fâşie de valuri 
spumegânde, dincolo de care nu se mai zărea pământul. Se 
aflau la extremitatea unei limbi ascuţite de pământ, de care 
se izbeau cu furie valurile. 

Asta-i un promontoriu, spuse marinarul. Trebuie să ne 
întoarcem rnergând pe partea dreaptă şi astfel vom ajunge 
să simţim din nou pământ sub picioare. 

Dar dacă inginerul este acolo? răspunse Nab, arătând 
oceanul, ale cărui talazuri uriaşe şi înspumate se zăreau 
prin întuneric. 

Atunci să-l strigăm! 

Şi toţi deodată scoaseră un strigăt răsunător, dar nu 
primiră nici un răspuns. Aşteptară o clipă mai liniştită şi 
strigară din nou. Nici de astădată nu răspunse nimeni. 

Naufragiaţii se întoarseră, urmând latura opusă a 
promontoriului şi păşind pe acelaşi teren nisipos şi 
accidentat. Totuşi, Pencroff observă că litoralul începe să se 
transforme aici într-un povârniş stâncos şi înclinat. El trase 
concluzia că partea aceasta a lercnului formează o pantă 
destul de lungă, ajungând până la creasta înaltă a unui 
masiv ce se profila nedesluşit în umbră. Pe ţărmul acesta 
păsările erau mai rare. Şi marea era mai puţin zgomotoasă, 
mai puţin zbuciumată şi se părea chiar că valurile se 
potolesc. Zgomotul talazurilor ce se spărgeau de mal de- 
abia se auzea. Probabil că partea aceasta a promontoriului 
forma un mic golf în semicerc, apărat de capul ce înainta în 
mare, oprind curenţii din larg. 

Continuând să înainteze în aceeaşi direcţie, naufragiaţii se 
îndreptau spre sud, depărtându-se tot mai mult de partea 
de țărm pe care s-ar fi putut să se afle Cyrus Smith. Cale de 


o milă şi jumătate, litoralul nu avea nici un fel de cotitură 
care să le îngăduie să revină spre nord. Totuşi era cu 
neputinţă ca vârful promontoriului, pe care călătorii noştri 
îl înconjuraseră, să nu fie legat de pământ. Cu toate că erau 
istoviţi, naufragiaţii mergeau curajoşi mai departe, trăgând 
mereu nădejde să găsească o cotitură bruscă, care să-i 
readucă pe calea cea bună. 

Mare fu dezamăgirea lor când, după ce străbătuseră cale 
de două mile, se pomeniră din nou în faţa mării. Se aflau de 
data aceasta pe un cap destul de înalt, format din stânci 
alunecoase. 

Suntem pe o mică insulă, spuse Pencroff, pe care am 
cutreierat-o de la un capăt la celălalt! 

Observaţia marinarului era adevărată. Naufragiaţii noştri 
nu fuseseră zvârliţi pe un continent, ci pe o insulă mică, a 
cărei lungime nu trecea de două mile şi care era desigur 
destul de îngustă. 

Oare această insulă aridă, pietroasă, lipsită de vegetaţie, 
care părea să adăpostească doar câteva păsări de mare 
face parte dintr-un arhipelag mai important? lată o 
întrebare la care nu găseau răspuns. Călătorii balonului 
zăriseră pământul de la înălţime şi prin ceaţă, aşa că nu-şi 
dăduseră bine seama de întinderea lui. Dar lui Pencroff, ai 
cărui ochi de marinar erau obişnuiţi cu întunericul, i se 
părea că zăreşte spre vest o masă nedesluşită, care ar fi 
putut să fie o coastă înaltă. 

Prin întunericul ce domnea, nu puteau însă să-şi dea 
seama cărui sistem, simplu sau complex, îi aparţinea insula 
pe care se aflau. Nu puteau să plece de. pe ea, fiind 
înconjurată de apă, aşa că se văzură nevoiţi să amâne pe a 
doua zi căutarea inginerului care, din păcate, nu dăduse 
nici un semn de viaţă până la ora aceea. 

Nu dovedeşte nimic tăcerea lui Cyrus, spuse reporterul. S- 
ar putea să fie leşinat sau rănit, în imposibilitate de a 
răspunde în clipa de faţă. Dar nu trebuie să pierdem 
nădejdea! 


Reporterul fu de părere să aprindă într-un punct oarecare 
al insulei un foc, care să servească drept punct de orientare 
inginerului. Zadarnic însă căutară naufragiaţii lemne sau 
ierburi uscate. Pe insulă găsiră numai nisip şi pietre. 

E uşor de înţeles durerea lui Nab şi a tovarăşilor săi, care 
erau atât de legaţi de curajosul Cyrus Smith, când îşi 
dădură seama că nu puteau întreprinde nimic pentru a-l 
salva. Trebuiau să aştepte ivirea zorilor. Poate că inginerul 
izbutise să se salveze singur şi atunci îşi şi găsise un 
adăpost undeva, pe coastă, sau dispăruse pentru 
totdeauna! 

Orele treceau anevoie, chinuitor de lungi. Se lăsase un frig 
pătrunzător. Naufragiaţii sufereau cumplit, dar fără să ia în 
seamă lucrul acesta, nici nu se gândeau să se odihnească o 
clipă. Uitând de ei, cu gândul numai la conducătorul lor, 
nădăjduind mereu, oamenii umblau de colo până colo pe 
ostrovul pustiu, întorcându-se mereu spre capul de la nord, 
punctul cel mai apropiat de locul catastrofei. Trăgeau cu 
urechea, strigau, căutau să prindă vreo chemare desperată. 
Vocile lor răsunau desigur destul de departe, căci atmosfera 
se mai liniştise şi o dată cu furtuna se potolise şi vuietul 
mării. 

Într-un rând, li se păru chiar că aud un fel de ecou care 
răsfrângea strigătul lui Nab. Harbert îi atrase atenţia lui 
Pencroff asupra acestui fenomen, adăugând: 

Aceasta ar putea dovedi existenţa unui țărm destul de 
apropiat, aşezat înspre apus. 

Marinarul dădu din cap în semn de încuviinţare. De 
altminteri ochii săi nu-l înşelau niciodată. Şi de vreme ce el 
zărise, oricât de şters, profilându-se un țărm, era sigur că 
acel ţărm există. 

Dar ecoul îndepărtat fu singurul răspuns la chemările lui 
Nab, imensele întinderi ce cuprindeau tot. răsăritul insulei 
rămânând cufundate în tăcere. 

Totuşi, cerul se însenina cu încetul şi către miezul nopţii se 
iviră primele stele. Dacă inginerul ar fi fost alături de 


tovarăşii săi, ar fi observat de îndată că stelele nu semănau 
cu acele din emisfera boreală. Într-adevăr, Steaua Polară nu 
apărea pe acest nou orizont, constelaţiile zenitului nu erau 
acelea care se vedeau în mod obişnuit în nordul noului 
continent, iar la Polul Austral strălucea Crucea Sudului. 

Trecu şi noaptea. Către orele cinci, în dimineaţa zilei de 25 
martie, înălțimile se luminară uşor. Zarea mai era 
întunecată, iar o dată cu lumina zilei care abia mijea, o 
pâclă deasă se lăsă deasupra mării, astfel că nu se mai 
putea vedea decât cel mult la douăzeci de paşi. Trâmbe de 
ceaţă deasă se desfăşurau, târându-se greoi. 

Vremea le rămânea potrivnică. Naufragiaţii nu puteau 
deosebi nimic în jurul lor. Nab şi reporterul cercetau 
oceanul, în timp ce Harbert şi marinarul răscoleau cu ochii 
partea de apus a insulei. Dar nicăieri nu se zărea vreo urmă 
de pământ. 

Ce are-a face? spuse Pencroff. Chiar dacă nu văd ţărmul, îl 
simt... simt că se află acolo... sunt sigur, tot atât de sigur 
cum ştiu că nu mai sunt la Richmond! 

Curând ceața prinse să se destrame. Fusese doar o pâclă 
trecătoare, care vestea timp frumos. Soarele începu să 
încălzească straturile superioare de aer şi căldura lui 
pătrunse până deasupra insulei. 

Şi, într-adevăr, pe la şase şi jumătate, trei sferturi de ceas 
după răsăritul soarelui, ceața începu să. fie din ce în ce mai 
străvezie. Se aduna tot mai sus,; pe măsură ce se risipea 
jos. Curând se arătă privi-: rilor întreaga insulă, ce părea să 
fi coborât pe neaşteptate dintr-un nor, apoi se contura în 
zare şi marea, întinzându-se nesfârşită spre răsărit şi 
mărginită spre apus de o stâncă înaltă şi abruptă. 

Da! Era pământ în zare. Acolo îşi puteau găsi cel puţin 
deocamdată un adăpost. Insula era despărțită de coastă 
printr-un canal larg de o jumătate de milă, prin care vuia un 
curent. 

lată însă că, urmând doar imboldul inimii, unul dintre 
naufragiaţi se avântă de îndată în mijlocul curentului, fără 


să se sfătuiască cu tovarăşii săi, fără să fi spus un cuvânt. 
Era Nab care se grăbea să atingă partea de nord a țărmului 
din faţă. Zadarnic strigă Pencroff după el, nimic nu putea 
să-l oprească. Marinarul se întoarse apoi spre reporter, 
care se pregătea să-l urmeze pe Nab, şi-l întrebă: 

Vrei să străbaţi canalul? 

Desigur, răspunse Gedeon Spilett. 

Ar fi bine să aştepţi, crede-mă, spuse marinarul. Nab este 
în stare să-şi salveze şi singur stăpânul. Dacă ne-am avânta 
în canal, s-ar putea să. fim târâţi în larg de curentul care 
pare deosebit de puternic. Dacă nu mă înşel, sunt curenţii 
refluxului. Priveşte, marea a şi început să se retragă de pe 
țărm. Să avem deci răbdare şi cred că după ce scad apele 
vom găsi un vad... 

Ai dreptate, răspunse reporterul. Să ne răzleţim cât mai 
puţin cu putinţă... 

Între timp, Nab lupta din răsputeri împotriva curentului, 
căutând să-l taie pieziş. La fiecare mişcare a.braţelor 
apăreau deasupra valurilor umerii lui negri. El se depărta 
extrem de repede de ţărmul de la care plecase şi se apropia 
de coasta opusă. îi trebuise mai bine de o jumătate de oră 
ca să străbată jumătatea de milă ce despărţea mica insulă 
de coastă şi nu izbuti să iasă la țărm decât la câteva mii de 
picioare de locul de unde plecase. 

Nab ieşi pe uscat la poalele unui bloc înalt de granit, se 
scutură cu putere şi dispăru de îndată după un grup de 
stânci care înaintau în mare cam în dreptul extremității de 
miază-noapte a insulei. 

Tovarăşii lui Nab urmăriseră cu adâncă nelinişte 
îndrăzneață lui încercare şi după ce dispăru în dosul 
stâncilor, ei îşi întoarseră privirile spre pământul pe care se 
aflau şi unde aveau de gând să se adăpostească. Între timp 
mâncaseră din scoicile care se găseau din belşug pe nisip. 
Era cam sărăcăcios prânzul lor, dar tot era ceva. 

Coasta ce se zărea în faţa lor forma un golf larg, care se 
termina în partea de sud printr-un cap ascuţit cu o 


înfăţişare sălbatică, pe care nu creştea nici un fel de 
vegetaţie. Acest cap se unea cu litoralul, urmând o curbă 
capricioasă şi sprijinindu-se pe stânci înalte de. granit. Spre 
nord, dimpotrivă, golful se lărgea mult, mărginit de o coastă 
rotunjită, care se întindea de la nord-vest la sud-est, 
terminându-se printr-un cap alungit. Deschizătura golfului 
putea să măsoare vreo opt mile. 

La o jumătate de milă de ţărmul acesta era situată insula, 
care ocupa o fâşie îngustă din apele oceanului, semănând 
cu o balenă uriaşă. Partea cea mai largă a insulei nu avea 
mai mult de o jumătate de milă. 

Ţărmul care mărginea insula începea cu o întindere 
nisipoasă, presărată cu bolovani de stâncă negricioşi, pe 
care refluxul tocmai îi descoperea încetul cu încetul. Pe 
planul al doilea se ridica un fel de barieră abruptă şi 
dreaptă de granit, măsurând cel puţin trei sute de picioare 
şi care se întindea pe o lungime de trei mile. În dreapta, 
această cortină de piatră se isprăvea printr-o suprafaţă 
netedă, tăiată parcă de mâna omului. Dimpotrivă, în partea 
stângă, deasupra promontoriului, un fel de mal râpos, 
alcătuit din conglomerate de rocă şi de pe urma 
prăbuşirilor de teren, descreştea într-un fel de povârriiş 
alungit, care se contopea cu stâncile de la capul meridional 
al golfului. 

Pe platoul superior al acestei coaste nu se zărea nici un 
copac. Părea să fie un podiş neted, asemănător aceluia care 
domină Cape-lown la capul Bunei Speranţe, dar de 
proporţii reduse; cel puţin aşa apărea văzut de pe insulă. 
Totuşi, în partea dreaptă, îndărătul suprafeţei netede a 
stâncii, se zărea şi verdeață. Se vedea destul de bine o 
masă nu prea desluşită de copaci mari, care se întindea în 
depărtare cât puteai cuprinde cu ochii. Verdeaţa aceasta 
îndulcea priveliştea posomorâtă din pricina paravanului 
colţuros de granit. 

În sfârşit, în fund de tot, deasupra platoului, un pisc alb, 
aşezat la nord-vest, la o distanţă de cel puţin şapte mile, 


strălucea în bătaia soarelui. Era creştetul unui munte 
acoperit cu o căciulă de zăpadă. 

Ar fi fost greu de spus dacă era ţărmul unei insule sau ai 
unui continent, dar stâncile care ţâşneau, schimonosindu-se 
parcă, în stânga, spuneau oricărui geolog, fără şovăire, că 
sunt de origine vulcanică, atât de ciudat erau îngrămădite... 

Gedeon Spilett, Pencroff şi Harbert cercetau cu luare- 
aminte acest ţinut, unde s-ar fi putut să fie siliţi să trăiască 
ani îndelungaţi, poate chiar până la sfârşitul zilelor, dacă nu 
se afla cumva în calea vapoarelor. 

Ei, Pencroff, ce spui? întrebă Harbert. 

Ce să spun?... răspunse marinarul... Văd şi bune şi rele, ca 
peste tot. Vom vedea noi. Dar uite, începe refluxul. Peste 
trei ore, vom încerca să trecem dincolo şi odată ajunşi pe 
ţărmul celălalt, vom căuta să ne descurcăm şi să-l găsim şi 
pe domnul Smith. 

Peneroff nu se înşelase în socotelile lui. Peste trei ore, 
marea se retrăsese, descoperind mai peste tot nisipurile de 
pe fundul albiei canalului. între insulă şi coasta din faţă 
rămăsese doar o fâşie îngustă de apă, prin care, desigur, 
aveau să poată trece cu uşurinţă. 

Pe la ora zece, Gedeon Spilett şi cei doi tovarăşi ai săi îşi 
scoaseră hainele, pe care şi le aşezară pe cap, întrând apoi 
în canalul a cărui adâncime nu depăşea cinci picioare. 
Harbert, pentru care apa era prea adâncă, îl străbătu 
înotând ca un peşte. Ajunseră uşor pe malul opus. După ce 
se uscară la soare, cei trei naufragiaţi îşi îmbrăcară hainele 
pe care le feriseră de apă şi se aşezară la sfat. 

CAPITOLUL IV. 

Scoicile lithodome. Gura râului. Hornurile. Cercetările 
continuă. Pădurea de conifere. Provizia de combustibil. În 
aşteptarea refluxului. De pe înălţimea coastei. Pluta cu 
lemne. Întoarcerea la țărm. 

Reporterul hotărî că cel mai potrivit lucru era ca 
marinarul să-l aştepte pe loc, unde urma să se întoarcă şi el 
după ce-şi va fi isprăvit cercetările. Apoi, fără să piardă o 


clipă, porni de-a lungul litoralului, în direcţia în care o luase 
şi Nab cu câteva ore mai înainte. Curând, reporterul 
dispăru după o cotitură a țărmului, grăbit să ştie ce i se 
întâmplase inginerului. 

Harbert ar fi vrut să-l întovărăşească. 

Rămâi aici, băiete, se împotrivi marinarul. Trebuie să 
pregătim un adăpost şi să vedem dacă putem face rost de o 
mâncare mai săţioasă decât scoicile astea. Prietenii noştri 
trebuie să mai prindă puteri la întoarcere. Fiecare cu 
munca lui Bine, Pencroff, sunt gata să-ţi ajut, răspunse 
Harbert. 

Ei, aşa îmi placi! zise marinarul. O să ne descurcăm noi. 
Trebuie să lucrăm cu rost, băiete! Suntem obosiţi, ne este 
frig, suntem flămânzi. Prin urmare trebuie să găsim un 
adăpost, să facem foc şi să ne procurăm de-ale mâncării. 
Lemne sunt în pădure, ouă - câte vrei prin cuiburile de pe 
aici, mai rămâne să căutăm un adăpost. 

Bine, răspunse Harbert, am să caut o peşteră printre 
stâncile astea, şi până la urmă găsesc eu vreun cotlon în 
care să ne adăpostim. Chiar aşa, răspunse Pencroff. la-o din 
loc, băiete! 

Şi iată-i mergând împreună la poalele uriaşei faleze, pe 
această plajă descoperită în întregime de reflux. Dar în loc 
s-o ia spre nord, coborâră spre sud. Pencroff observase la 
câteva.sute de paşi mai la vale de locul unde acostaseră o 
despicătură îngustă în stâncă şi după părerea lui aceasta 
trebuia să reprezinte revărsarea unui râu sau pârâu. Ori, 
acest lucru era important pentru ei pe de o parte, fiindcă 
voiau să se stabilească în vecinătatea unei ape dulci, iar altă 
parte, fiindcă s-ar fi putut ca Cyrus Smith să fi fost împins 
de curent spre locurile acelea. 

După cum am mai spus, faleza avea o înălţime de trei sute 
de picioare, dar blocul de stâncă care o forma era compact 
peste tot, astfel că baza lui scăldată de valuri nu prezenta 
nici cea mai mică crăpătură care să fi putut sluji drept 
adăpost vremelnic. Era un perete vertical, format dintr-un 


granit foarte tare, pe care nici marea nu izbutise să-l roadă. 
Aproape de culme, se rotea în zbor o lume întreagă de 
păsări acvatice, palmipede mai ales, cu ciocul lung, îngust şi 
ascuţit la vârf, foarte zgomotoase şi părând prea puţin 
speriate de prezenţa oamenilor care, fără îndoială, le 
tulburau pentru prima oară singurătatea. Printre 
palmipedele acestea, Pencroff recunoscu un fel de goelanzi 
şi nişte pescăruşi mici şi lacomi, care îşi făcuseră cuibul în 
scobiturile granitului. O singură împuşcătură cu alice în 
mijlocul furnicarului de păsări ar fi făcut minuni. Dar pentru 
a trage, ai nevoie de puşcă şi din păcate nici Harbert, nici 
Pencroft nu aveau puşti. De altminteri, păsările din jurul lor 
nu prea erau bune de mâncat. Chiar şi ouăle lor aveau un 
gust foarte neplăcut. 

Dar Harbert, care se îndepărtase puţin spre stânga, 
semnală în curând nişte stânci acoperite cu alge, pe care 
marea avea să le acopere din nou peste câteva ore. Pe 
aceste stânci, printre ierburile de mare, lunecoase, ce le 
acopereau, mişunau nişte scoici bivalve?; care nu erau de 
disprețuit pentru oameni flămânzi căci. Harbert îl strigă 
deci pe Pencroff, care sosi în grabă. 

Dar astea sunt scoici bune de mâncat! strigă marinarul. 
Vor înlocui tocmai bine ouăle, de care ducem lipsă. 

Nu sunt simple scoici, răspunse tânărul Harbert, care 
examinase cu toată atenţia scoicile prinse de stânci, astea 
sunt lilliodomi. 

Mă rog, de mâncat se mănâncă? îl întrebă Pencroff. 

Desigur. 

Atunci, hai să mâncăm lithodomi. 

Marinarul putea să aibă toată încrederea în părerea lui 
Harbert. Băiatul avea multe cunoştinţe în domeniul 
ştiinţelor naturii şi vădise întotdeauna o adevărată pasiune 
pentru acest studiu. Tatăl său îl încurajase, trimiţându-şi 
băiatul să urmeze cursurile celor mai buni profesori din 
Boston, care îndrăgiseră copilul acesta deştept şi muncitor. 
Mai târziu, cunoştinţele lui de naturalist aveau să se 


dovedească a fi în multe rânduri foarte folositoare. De altfel, 
el nu se înşela nici acum. 

Lithodornii descoperiţi erau un fel de scoici lungăreţe, 
care formau nişte ciorchini strâns lipiţi de stâncă. Făceau 
parte din specia aşa numitelor „moluşte perforările”, care 
fac găuri în pietrele cele mai tari şi ale căror cochilii sunt 
rotunjite la capete, lucru neobişnuit la celelalte scoici. 

Pencroff şi Harbert mâncară o cantitate destul de mare de 
lithodomi care tocmai atunci îşi deschideau valvele la 
lumina soarelui. Le mâncară, ca pe stridii. Scoicile erau 
pipărate la gust, aşa că nu se puteau plânge că nu aveau la 
îndemână sare şi piper. 

Deocamdată, îşi potoliră foamea, dar nu şi setea, care 
spori din pricina scoicilor pipărate. Trebuiau să găsească 
negreşit apă dulce. După toate probabilitățile, nu putea să 
lipsească într-o regiune atât de accidentată. 

După ce se îngrijiră să se aprovizioneze cu o cantitate mai 
mare de lithodomi, umplându-şi buzunarele şi batistele, 
Pencroff şi Harbert se întoarseră spre interiorul insulei. 

Două sute de paşi mai încolo, ajunseră la falia prin care, 
după părerea lui Pencroff, trebuia să curgă un râuleţ. în 
acest loc, faleza părea spintecată de un cutremur violent. 
La poalele ei se formase o mică albie, al cărei fund cobora 
destul de abrupt. Aici, la vărsare, râul măsura vreo sută de 
picioare lărgime, iar malurile aveau o înălţime de-abia de 
vreo douăzeci de picioare. Râul dispărea apoi între pereţii 
de granit, care se lăsau tot mai jos pe măsura ce se 
depărtau de revărsare, apoi, la vreo jumătate de milă în 
interior, râul făcea o cotitură bruscă şi dispărea într-un 
desiş. 

— Aici apa, acolo lemnul! zise Pencroff. Ei, Harbert, ne mai 
lipseşte doar locuinţa. 

Apa râului era limpede. Marinarul îşi dădu seama că în 
clipa de faţă marea fiind în reflux, valurile nu ajungeau 
până acolo şi deci apa trebuie să fie dulce, Odată stabilit 
acest lucru, care era deosebit de important, Harbert porni 


să caute peştera în care să se adăpostească. Dar totul era 
zadarnic. Faleza se înălța vertical, netedă, fără nici o 
spărtură. 

Totuşi, chiar la revărsarea râului, la adăpost de apele 
fluxului, câteva surpături de rocă formaseră nu o grotă, ci o 
îngrămădire de stânci uriaşe, de felul acelora care se 
întâlnesc numai în ţinuturile granitice şi se numesc hornuri. 

Pencroff şi Harbert pătrunseră adânc între stânci, 
străbătând un fel de galerii în care păşeau pe nisip şi unde 
lumina pătrundea prin golurile căscate printre roci, dintre 
care unele doar printr-o minune se mai ţineau în echilibru. 
O dată cu lumina străbătea însă şi vântul, producând un 
adevărat curent de coridor, care aducea cu el tot frigul 
aspru de afară. Marinarul îşi dădu însă repede seama că va 
fi destul să izoleze câteva porţiuni din aceste coridoare, sa 
astupe câteva deschizături cu un amestec de pietriş şi nisip, 
pentru ca hornurile acestea să poată sluji drept locuinţă. 
Planul lor putea fi reprezentat geometric prin semnul 
tipografic care însemna et catera prescurtat. Izolând bucla 
superioară, prin care pătrundeau vânturile de sud şi vest, 
naufragiaţii puteau folosi desigur partea inferioară a 
hornurilor. 

Cred că am găsit ce ne trebuie, spuse Pencroff, şi dacă mai 
dăm vreodată de domnul Smith, sunt sigur că el va şti să 
amenajeze labirintul acesta. 

Îl vom regăsi, Pencroff, strigă Harbert, dar vreau să 
găsească o locuinţă cât de cât confortabilă când se va 
întoarce din nou printre noi. Cred că vom izbuti să realizăm 
aceasta, dacă vom putea aşeza o vatră în coridorul din 
stânga, lăsând o deschizătură prin care să iasă fumul. 

— Vom izbuti s-o facem, băiete, răspunse marinarul, şi 
cred că aceste hornuri, sau mai bine zis „Căminul” acesta, 
ne va fi de mare folos. Dar să ne facem mai întâi o provizie 
de lemne, pe care le vom folosi şi la astuparea 
deschizăturilor, prin care văd că fluieră vântul ca la el 
acasă. 


Harbert şi Pencroff părăsiră hornurile şi cotiră, luând-o 
de-a lungul malului stâng, în susul râului, care curgea 
destul de repede, târând după el bucăţi de lemn uscat. 
Probabil că fluxul - care tocmai începuse - împingea apa 
înapoi pe o distanţă destul de mare. Marinarul se gândi să 
folosească fluxul şi refluxul, pentru a căra obiecte mai grele. 

După un sfert de ceas, marinarul şi băiatul ajunseră într- 
un loc de unde râul cotea brusc la stânga, urmându-şi apoi 
cursul printr-o pădure cu copaci minunaţi. Copacii aceştia 
erau verzi, cu tot anotimpul înaintat. Ei făceau parte din 
familia coniferelor, care este răspândită în toate regiunile 
globului pământesc, de la cele cu climă rece, până la cele 
tropicale. 

Printre coniferele acestea, tânărul nostru naturalist 
descoperi câteva specii de „deodari”, arbori foarte 
răspândiţi în zona Himalaiei şi care împrăştiau o mireasmă 
foarte plăcută. Alături de copacii aceştia frumoşi. 

— Desigur, desigur, - spuse el, - inginerul nostru este în 
stare să se descurce şi în împrejurări în care alt om ar 
pieri...! 

Totuşi, marinarul continuă să cerceteze ţărmul cu şi mai 
mare atenţie. În faţa ochilor lui se întindea plaja mărginită 
la dreapta gurii râului de nişte stânci de care se spărgeau 
valurile şi care ieşeau din apă semănând de departe cu 
nişte balene. îndărătul acestora, marca strălucea în Wataia 
soarelui. Spre sud, zarea era închisă de un promontoriu 
ascuţit, din pricina căruia Pene-roff nu putea să vadă dacă 
ţărmul se prelungeşte în această direcţie, sau dacă se 
îndreaptă spre sud-est sau sud-vest, ceea ce însemna că aci 
coasta lua forma unei peninsule foarte alungite. La 
extremitatea de nord a golfului, litoralul forma o linie curbă, 
care se prelungea până departe. Acolo, ţărmul era jos, 
neted, fără faleză, mărginit de bancuri mari de nisip pe 
care refluxul le dezgolise, Pencroff şi Harbert îşi întoarseră 
apoi privirile către apus. La o distanţă de şase sau şapte 
mile se ridica muntele cu vârful înzăpezit. De la poalele lui 


şi până la o depărtare de două mile de țărm, se vedeau mari 
întinderi împădurite, străbătute ici, colo de zonele verzi ale 
coniferelor. De la marginea pădurii şi până la coastă se 
vedea un platou larg, înverzit, presărat cu copaci aşezaţi la 
întâmplare. La stânga lui, se întrezărea din când în când 
prin luminişuri sclipirea râuleţului care şerpuia capricios şi 
întortochiat, părând că revine la poalele muntelui de unde 
probabil că izvora. Râul începea să curgă printre doi pereţi 
înalţi de granit, chiar din locul unde marinarul îşi lăsase 
pluta. Pe malul stâng, pereţii de granit rămâneau netezi şi 
abrupți, pe malul drept, dimpotrivă, ei pierdeau puţin câte 
puţin din înălţime j masivul se schimba în stânci răzlețe, 
stâncile în bolovani, şi bolovanii în pietriş, pe măsură ce 
înaintau până la extremitatea limbii de pământ. 

Suntem oare pe. o insulă? murmură marinarul. 

În tot cazul, pare să fie o insulă foarte mare răspunse 
băiatul. 

O insulă, oricât de mare ar fi ea, tot insulă rămâne, spuse 
Pencroff. 

Dar întrebarea, atât de importantă pentru ei, nu se putea 
lămuri pe loc. Răspunsul trebuia amânat pe altă dată. Orice 
ar fi fost, insulă sau continent, pământul acestui ţinut părea 
să fie roditor, oferea privelişti plăcute şi produse variate. 

Trebuie să fim mulţumiţi în orice caz, spuse Pencroff. 

Desigur, răspunse Harbert. 

Multă vreme încă, marinarul cercetă cu privirea ţinutul 
unde întâmplarea îi zvârlise. Totuşi îi era greu să ghicească 
la ce se mai putea aştepta, după o cercetare atât de sumară 
a ținutului. 

Se întoarseră, urmând creasta meridională a platoului de 
granit, mărginită de şiruri lungi de stânci neregulate, care 
luau formele cele mai ciudate. În găurile aflate în rocă 
sălăşluiau sute de păsări. Harbert, sărind din stâncă în 
stâncă, stârni un stol întreg de zburătoare. 

A! - exclamă el, ua dar ăştia nu sunt nici goelanzi, nici 
pescăruşi. 


Dar ce fel de păsări sunt astea? întrebă Pencroff. Ai spune 
că sunt porumbei! 

Chiar porumbei sunt. Porumbei sălbatici sau porumbei de 
stâncă, răspunse Harbert. îi cunosc după cele două dungi 
negre de pe aripi, după penele albe de sub coadă şi după 
aripile albastre cenuşii. Dat fiind că aceste păsări sunt bune 
de mâncat, cred că şi ouăle lor trebuie să fie minunate. 

Şi dacă s-ar găsi ouă în cuiburi... n-o să le dăm răgazul să 
iasă pui din ele, fiindcă le vom preschimba într-o omletă, 
continuă Pencroff vesel. 

Şi în ce vrei să faci omletă? întrebă Harbert. în pălărie? 

Ei, - zise marinarul, chiar scamator nu sunt. Atunci ne vom 
mulţumi să le mâncăm răscoapte. Las' pe mine, le mănânc 
eu şi tari ca piatra! 

Pencroff şi Harbert cercetară cu de-amănuntul toate 
găurile din stânci, şi găsiră într-adevăr câteva zeci de ouă, 
pe care le strânseră în batista marinarului. Şi fiindcă se 
apropia vremea refluxului; ei o luară înapoi spre râu. 

La ora unu după-amiază ajunseră la cotitura râului. 
Curentul începea să-şi schimbe direcţia. Trebuiau să 
folosească refluxul pentru a transporta pluta la gura râului. 
Pencroff n-avea de gând s-o lase în voia curentului, fără s-o 
conducă, dar nici nu avea de gând să se urce pe ea. Un 
marinar ştie însă să se descurce bine, aşa că el împleti 
repede o frânghie lungă de câţiva metri din liane uscate. 
Legară un capăt al cablului vegetal la partea dindărăt a 
plutei şi în timp ce marinarul ţinea în mână celălalt capăt, 
Harbert menținea pluta în mijlocul curentului, înpingând-o 
cu o prăjină lungă. 

Metoda se dovedi foarte bună. Uriaşa încărcătură de 
lemne pe care marinarul o conducea cu ajutorul frânghiei 
urma direcţia curentului apei, plutind fără să se 
împotmolească, deoarece malurile râului erau foarte 
abrupte. Astfel, încă înainte de ora două; ajunseră la gura 
râului, la câţiva paşi de Cămin. 

CAPITOLUL V. 


Amenajarea Căminului. Chestiunea focului e deosebit de 
importantă. Cutia de chibrituri. Cercetări pe plajă. 
întoarcerea reporterului şi a lui Nab. Un singur chibrit! 
Pâlpâie focul. Prima cină. Prima noapte pe uscat. 

După descărcarea plutei, primul lucru de care se îngriji 
Pencroff fu amenajarea hornurilor. El astupă coridoarele 
prin care sufla vântul, făcându-le astfel bune de locuit. 
Galeriile deschise vânturilor dinspre sud le astupă ermetic 
cu nisip, pietre şi crengi împletite, izolând astfel bucla 
superioară. Marinarul lăsă liber un singur cotlon îngust şi 
întortochiat, care se deschidea într-o parte, ca să poată ieşi 
fumul şi să tragă focul din vatră. 

Căminul era împărţit astfel în trei sau patru camere, dacă 
se puteau denumi astfel cele câteva vizuini întunecate, cu 
care nu s-ar fi mulţumit nici măcar o fiară. Totuşi, aceste 
vizuini ofereau un adăpost, iar cel puţin în camera 
principală, aceea din mijloc, se putea sta în picioare. Solul 
era acoperit cu nisip fin şi, la urma urmei, oamenii noştri 
trebuiau să se mulţumească şi cu atâta, în aşteptarea unei 
locuinţe mai bune. 

În tinp ce lucrau, Harbert şi Pencroff stăteau de vorbă. 

Poate că tovarăşii noştri au găsit undeva o locuinţă mai 
bună decât a noastră? se frământa Harbert. 

Tot ce se poate, răspunse marinarul. Totuşi, mai bine să 
avem două locuinţe, decât niciuna. 

Ah! Ce bine ar fi, ce bine ar fi, repeta Harbert, să-l 
găsească pe domnul Smith! 

Da! murmură Pencroff. Era un om în toată puterea 
cuvântului! 

Era?... întrebă Harbert. Ai pierdut oare nădejdea să-l mai 
vezi vreodată? 

Nu, îngăimă marinarul. Locuinţa fu repede pregătită şi 
Pencroff se arătă mulţumit. 

Acum, spuse el, prietenii noştri se pot întoarce. Vor găsi un 
adăpost bunicel. 


Nu le mai rămânea decât să construiască vatra şi să 
pregătească masa, lucruri de fapt uşoare. Aşezară nişte 
lespezi de piatră în dreptul deschizăturii lăsate în fundul 
primului coridor din stânga. Pentru menţinerea unei 
temperaturi normale în interior, era suficientă cantitatea de 
căldură care rămânea în încăpere după ce ieşea fumul. 
Provizia de lemne fu dusă într-una din încăperi, apoi 
marinarul aşeză pe lespezile vetrei nişte buturugi, printre 
care puse surcele. 

În timp ce marinarul aşeza lemnele, Harbert îl întrebă 
dacă are chibrituri. 

Desigur, răspunse Pencroff, şi adăugă, - din fericire, căci 
fără chibrituri sau iască nu ştiu ce ne-am face! 

Am putea face foc cum fac sălbaticii, răspunse Harbert, - 
frecând una de alta două bucăţi de lemn uscat. 

Bine, băiete, încearcă. Ai să-ţi rupi mâinile, cu atât ai să,te 
alegi. 

Totuşi, procedeul acesta simplu este foarte răspândit în 
insulele din Oceanul Pacific. 

Nu spun ba, răspunse Pencroff, dar eu cred că sălbaticii se 
pricep la asta în mod deosebit, sau folosesc un lemn special. 
În ceea ce mă priveşte pe mine, de câte ori n-am încercat să 
fac foc în felul acesta, dar n-am izbutit, aşa că îţi 
mărturisesc că prefer chibriturile! Dar unde îmi sunt 
chibriturile? 

Pencroff începu să caute în buzunarele vestei cutia de 
chibrituri care nu-i lipsea niciodată, căci era mare fumător. 
Dar n-o găsi. Scotoci şi prin buzunarele pantalonilor şi, spre 
marea lui mirare, n-o găsi nici acolo. 

Ei, drăcie, asta-i mai mult decât neplăcut! zise el, privind 
spre Harbert. le pomeneşti c-o fi căzut din buzunar şi am 
pierdut-o! Dar tu, Harbert, n-ai nimic, nici brichetă, nici 
altceva cu care am putea să facem foc? 

Nu, Pencrofif! 

Marinarul se scărpina după ceafă cu necaz şi ieşi urmat de 
Harbert. 


Căutară cu multă grijă, pe nisip, între stânci, pe malul 
râului, dar în zadar. Cutia cu chibrituri era de aramă, aşa că 
ar fi fost imposibil să n-o observe. 

Pencroff, întrebă Harbert, nu cumva ai aruncat cutia afară 
din nacelă? 

Am avut eu grijă să nu fac o astfel de prostie, răspunse 
marinarul. Dar nu e de mirare să pierzi un obiect atât de 
mic, când ai fost scuturat aşa cum ne-au scuturat valurile 
pe noi. Chiar şi pipa mi-am pierdut-o! Unde o fi oare 
blestemata aceea de cutie? 

Văd că marea se retrage, spuse Harbert. Hai să dăm fuga 
la locul unde am ieşit la mal. 

Aveau puţine speranţe să găsească cutia, pe care valurile 
fluxului o rostogoliseră desigur printre pietrele de pe mal. 
Totuşi trebuiau să cerceteze şi acolo. Harbert şi Pencroff se 
grăbiră spre locul unde aterizaseră în ajun, la vreo două 
sute de paşi de Cămin. Acolo, căutară cu multă atenţie prin 
pietriş şi printre stânci, dar n-o găsiră. Chiar dacă cutia ar fi 
căzut în locul acela, ea trebuie să fi fost luată de mult de 
valuri. Pe măsură ce marea se retrăgea, marinarul cercetă 
toate crăpăturile dintre stânci, dar tot n-o găsi. în 
împrejurarea în care se aflau, era o pierdere însemnată, 
chiar ireparabilă deocamdată. 

Pencroff nu-şi ascundea dezamăgirea. îşi încruntase 
fruntea şi nu scotea nici o vorbă. Harbert încerca să-l 
mângâie, spunându-i că în orice caz apa mării ar fi udat 
chibriturile, care n-ar mai fi fost bune la nimic. 

Nicidecum, băiete, răspunse marinarul. Le ţineam într-o 
cutioară de aramă bine închisă. Ei, dar acuma ce ne facem? 

Vom găsi noi, fără îndoială, mijlocul să facem foc, spuse 
Harbert. Poate că domnul Smith sau domnul Spilett şi-au 
păstrat chibriturile. 

Se prea poate, răspunse Pencroff, dar până una alta n- 
avem foc şi când se vor întoarce tovarăşii noştri, vor găsi o 
masă foarte proastă. 


Dar este cu neputinţă ca ei să n-aibă nici iască, nici 
chibrituri! se grăbi să adauge Harbert. 

Totuşi, mă îndoiesc c-ar avea, răspunse marinarul, dând 
din cap. în primul rând, Nab şi domnul Smith nu fumează, 
iar în ceea ce-l priveşte pe domnul Spilett, tare mi-e teamă 
că şi-a păstrat mai curând carnetul de note, decât 
chibriturile! 

Harbert tăcu. Pierderea cutiei era desigur foarte 
neplăcută. Totuşi, băiatul era încredinţat că într-Un fel sau 
altul vor izbuti să facă foc. Pencroff, deşi om cu mai multă 
experienţă şi care nu se lăsa doborât cu una cu două, era 
de data aceasta destul de pesimist. Până una alta, nu le 
rămânea nimic mai bun de făcut decât să aştepte 
întoarcerea lui Nab şi a reporterului. Trebuiau să renunţe 
la gândul de a le pregăti ouă răscoapte, iar perspectiva de a 
se hrăni cu; carne crudă nu li se părea de loc plăcută, nici 
pentru ei, nici pentru ceilalţi. 

Înainte de a se întoarce la Cămin, marinând şi Harbert 
adunară o nouă provizie de lithodomi, cu care urmau să se 
hrănească, dacă nu izbuteau să facă foc şi se îndreptară 
apoi în tăcere spre locuinţă. 

Pencroff mergea cu ochii în pământ, căutându-şi cutia 
pierdută. El se întoarse chiar pe malul stâng al râului şi-l 
străbătu de la revărsare până la locul unde fusese legată 
pluta. Se întoarse şi pe platoul superior, pe care îl cutreieră 
în toate direcţiile, căută până şi în ierburile înalte de la 
marginea pădurii, dar totul în zadar. 

Era ora cinci după amiază, când se întoarse împreună cu 
Harbert la Cămin. Ar fi de prisos să vă spun că au cercetat 
coridoarele până în cele mai întunecoase unghere. În cele 
din urmă, au fost siliţi să se lase păgubaşi. 

Pe la ora şase, în clipa când soarele se ascundea după 
înălțimile dinspre apus, Harbert, care se plimba pe plajă, 
semnală întoarcerea lui Nab şi a lui Gedeon Spilett. 

Se întorceau singuri!... Inima tânărului se strânse de 
durere, dându-şi seama că marinarul nu se înşelase. 


Inginerul Cyrus Smith nu fusese găsit! 

Cum sosi, reporterul se aşeză pe o stâncă, fără să scoată o 
vorbă. Frânt de oboseală, mort de foame, nu mai avea 
putere să spună nici un cuvânt! 

Cât despre Nab, ochii lui roşii de plâns oglindeau limpede 
că pierduse orice nădejde. 

Reporterul le povesti toate cercetările pe care le făcuseră 
pentru a-l regăsi pe Cyrus Smith. Cutreierase împreună cu 
Nab toată coasta, pe o distanţă de opt mile, ajungând foarte 
departe de punctul unde căzuse pentru prima oară balonul 
şi unde dispăruse inginerul împreună cu Top. Plaja era 
pustie. Nici o urmă de paşi pe nisip. Nu se observa nici 
măcar o piatră de curând răsturnată, nici o urmă pe nisip - 
nu călcase picior de om pe această porţiune a litoralului. 
Era limpede că partea aceea a coastei nu fusese străbătută 
de fiinţă omenească. Marea se întindea pustie ca şi ţărmul 
şi după cât se părea, inginerul îşi găsise moartea la câteva 
sute de paşi de uscat. 

Nab sări în picioare şi strigă cu o voce în care se vedea 
speranţa ce mai dăinuia în el: 

Nu! Nu! N-a murit! Nu! Nu s-a întâmplat aşa ceva! Să 
moară inginerul? Eu, sau oricare din noi am fi murit 
desigur! Dar el, nu. Inginerul este omul pe care nimic nu-l 
doboară... 

Apoi îl lăsară puterile şi şopti: 

Nu mai pot! Harbert alergă la el. 

Nab, îl vom regăsi! Dar până una, alta, cred că ţi-e foame! 
Mănâncă, mănâncă puţin; te rog! Şi, vorbind mereu, îi 
întinse câteva scoici. Slabă şi neîndestulătoare hrană! Nab 
nu mâncase de mult timp, totuşi, copleşit cum era de 
durere, nu primi hrana. 

Gedeon Spilett însă îmbucă lacom lithodomii, apoi se culcă 
pe nisip la poalele unei stânci. Era istovit, dar îşi păstrase 
calmul. 

Harbert se apropie de el îl luă de mână şi-i spuse: 


Domnule Spilett, am găsit un adăpost unde te vei simţi mai 
bine decât pe plajă. Uite, se înnoptează. Vino să te 
odihneşti! Mâine vom vedea ce-i de făcut... 

Reporterul se ridică şi se îndreptă spre Cămin, însoţit de 
Harbert. 

În clipa aceea, Pencroff se apropie de reporter şi, cu cea 
mai obişnuită voce, îl întrebă dacă nu are din întâmplare un 
chibrit. 

Reporterul se opri, se scotoci prin buzunare, nu găsi nimic 
şi spuse: 

Am avut, dar se vede că le-am aruncat... Marinarul îl 
chemă pe Nab, îi puse aceeaşi întrebare şi primi acelaşi 
răspuns. 

Ei drăcie! izbucni Pencroff, care nu se mai putea stăpâni. 

Reporterul îl auzi şi se întoarse spre el întrebându-l: 

N-ai nici un chibrit? 

Niciunul şi deci n-avem cu ce face foc. 

Vezi, strigă Nab, dacă ar fi aici inginerul, ar şti el cum să 
se descurce! 

Cei patru naufragiaţi stăteau pe loc, privindu-se unul pe 
altul, nu fără îngrijorare. Harbert rupse cel dintâi tăcerea, 
întorcându-se spre reporter: 

Domnule Spilett, dumneavoastră sunteţi fumător, aveţi 
întotdeauna chibrituri la dumneavoastră, poate că n-aţi 
căutat bine! Mai căutaţi o dată! Un singur chibrit ne-ar 
salva. 

Reporterul se scotoci din nou prin buzunarele 
pantalonilor, ale vestei, ale hainei, până când, în cele din 
urmă, spre marea bucurie a lui Pencroft şi spre propria lui 
surprindere, simţi o bucăţică de lemn rătăcită sub 
căptuşeala vestei. Apucă bucăţica de lemn prin stofă, dar nu 
ştia cum s-o scoată afară. După cât se părea era un chibrit, 
unul singur, aşa că trebuiau să-l scoată cu băgare de seamă 
ca să nu i se sfărâme gămălia de fosfor. 

Lăsaţi-mă pe mine, îl rugă tânărul. 


Cu multă îndemânare şi fără să-l rupă, Harbert izbuti să 
scoată afară acel biet lemnişor, o adevărată comoară pentru 
oamenii aceştia năpăstuiţi. Chibritul era neatins! 

Avem un chibrit! strigă Pencroff. Şi ăsta face cât un vagon 
întreg! 

Luă beţişorul şi, urmat de tovarăşii săi, se întoarse la 
Cămin. 

Aşchiuţa asta de lemn, un chibrit dintre acelea pe care 
oamenii din ţările locuite le risipesc cu atâta nepăsare, 
trebuia folosită aici cu cea mai mare băgare de seamă. Mai 
întâi, marinarul se asigură că era uscată, iar după aceea 
spuse: 

Ne-ar trebui o bucăţică de hârtie. 

Iat-o! răspunse Gedeon Spilett după câteva clipe de 
şovăială şi rupse o foaie din carnetul său. 

Pencroff luă bucata de hârtie şi îngenunchie dinaintea 
vetrei. Aşeză sub buturugi câţiva pumni de iarbă, frunze şi 
muşchi uscat, în aşa fel ca aerul să circule cu uşurinţă, 
înteţind astfel focul cu vreascuri. Apoi, marinarul răsuci din 
hârtie un cornet, aşa cum obişnuiesc să facă fumătorii de 
pipă când e vânt, şi îl vâri printre uscături. Luă pe urmă o 
piatră destul de aspră, o şterse cu grijă şi, ţinându-şi 
răsuflarea, scapără de ea băţul de chibrit. 

Dar prima oară nu avu nici un rezultat. De frică să nu sară 
fosforul, Pencroff nu apăsase destul de tare. 

Nu pot, nu vreau!... Şi, sculându-se, îl rugă pe Harbert să-l 
înlocuiască. 

Fără îndoială că în viaţa lui băiatul nu fusese atât de 
emoţionat. Simţea că inima îi bate cu putere. De bună 
seamă, nici Prometeu, când se pregătea să răpească focul 
ceresc, nu fusese mai tulburat. lotuşi, frecă repede 
chibritul de piatră, fără nici un fel de şovăială. Se auzi o 
mică sfârâitură şi se aprinse o flacără plăpândă, albăstruie, 
producând niţel fum înecăcios. Harbert întoarse încet 
beţişorul, ca să înteţească flacăra, apoi îl strecură în 
cornetul de hârtie. Hârtia se aprinse imediat şi o dată cu ea 


luară foc şi vreascurile. Peste câteva clipe, lemnul uscat 
trosnea şi el, şi o flacără veselă, pe care suflul puternic al 
marinarului o înteţea, se ridică în mijlocul întunericului, În 
sfârşit, strigă Pencroff ridicându-se, în viaţa mea n-am fost 
atât de emoţionat. 

E drept că focul juca foarte frumos pe vatra de lespezi. 
Fumul ieşea uşor prin deschizătura îngustă, coşul trăgea 
bine şi curând se răspândi în jur o căldură plăcută. 

Dar acum trebuiau să vegheze ca focul să nu se stingă şi 
trebuia păstrat întotdeauna puţin jeratic sub spuză. Acest 
lucru cerea numai grijă şi atenţie, căci de lemne nu duceau 
lipsă, iar provizia putea fi oricând înnoită. 

Pencroff se gândi mai întâi să folosească acest foc, pentru 
a pregăti o cină mai hrănitoare decât scoicile, Harbert 
aduse două duzini din ouăle adunate. Reporterul se 
rezemase într-un colţ, de unde urmărea pregătirile fără să 
scoată o vorbă”. Trei întrebări îl frământau. Mai trăieşte 
oare Cyrus? Dacă mai trăieşte, unde este? Dacă a 
supravieţuit căderii din plasa balonului,.cum se explică 
faptul că n-a găsit nici un mijloc să dea un semn de viaţă? 
Cât despre Nab, el se învârtea pe plajă. Părea un trup 
neînsufleţit. 

Pencroff, care se pricepea să prepare ouăle în cincizeci şi 
două de feluri, trebuia să se mulţumească, în momentul de 
faţă, să le vâre în cenuşa caldă şi să le lase să se răscoacă. 

Operația se termină în câteva minute şi marinarul îl pofti 
pe reporter la masă. Era prima cină a naufragiaţilor pe 
acest țărm necunoscut. Ouăle tari erau foarte gustoase şi, 
deoarece oul conţine, după cum se ştie, toate substanţele 
trebuincioase hranei omului, ele s-au nimerit cât se poate 
de bine şi bieţii naufragiaţi şi-au mai venit puţin în fire. 

Ah, ce bine ar fi fost dacă n-ar fi lipsit unul dintre ei de la 
această masă! Din nefericire, lipsea Cyrus Smith, cel mai 
îndemânatic, cel mai iscusit dintre ei, şeful lor, iar trupul lui 
rămăsese neînhumat!: Trecu astfel şi ziua de 25 martie. Se 
întunecase de-a binelea. Afară se auzea şuierând vântul, iar 


talazurile se izbeau de mal într-o cadență monotonă, în timp 
ce pietrele de pe țărm, luate şi împinse de valuri, se 
rostogoleau, ciocnindu-se cu un zgomot asurzitor. 

Reporterul se retrăsese în fundul unui coridor întunecat şi 
doborât'de oboseală adormi, după ce îşi însemnă în câteva 
cuvinte întâmplările acestei zile: apariţia unui țărm nou, 
dispariţia inginerului, explorarea coastei, incidentul cu 
chibriturile şi alte amănunte. 

Harbert adormi şi el curând. Marinarul moţăi toată 
noaptea pironit lângă vatră şi punând mereu lemne pe foc. 

Unul singur dintre naufragiaţi nu se odihni în Cămin. Era 
nemângâiatul, deznădăjduitul Nab care, în ciuda sfaturilor 
tovarăşilor săi ce îl îndemnau să se culce, rătăci toată 
noaptea pe mal, strigându-l într-una pe Cyrus Smith. 

CAPITOLUL VI. 

Inventarul avutului naufragiaţilor. Nimic. Batista arsă. O 
excursie în pădure. Flora copacilor verzi. Un jacamar o ia la 
fugă Urme de animale sălbatice. Curucuşii. Cocoşii 
sălbatici. O metodă ciudată de a pescui cu undiţa. 

Inventarierea obiectelor care constituiau întreg avutul 
acestor naufragiaţi ai aerului, azvârliţi pe un țărm care 
părea nelocuit, nu ne va lua prea mult timp. 

De fapt, pe lângă îmbrăcămintea pe care o purtau în 
momentul catastrofei, nu mai aveau nimic, în afară, de 
carnetul şi ceasornicul pe care le păstrase Gedeon Spilett şi 
acestea, probabil, întâmplător. Nu aveau însă nici o armă, 
nici o unealtă, nici măcar un briceag. Pasagerii nacelei 
aruncaseră totul, ca să uşureze aerostatul. 

Eroii imaginari ai unui Daniel de Foe8, ai lui de Wyss9 sau 
alţi naufragiaţi aruncaţi pe ţărmuri îndepărtate, nu erau 
chiar atât de lipsiţi de orice lucruri cum erau eroii noştri. 
Aceia fie că puteau să găsească o mulţime de obiecte 
trebuitoare pe vaporul cu care naufragiaseră - de pildă 
cereale, animale domestice, unelte, muniții - fie că le era 
dat să facă faţă primelor greutăţi folosind vreo epavă pe 
care marea o aruncase pe ţărmul lor. Ei nu se găseau dintru 


început cu totul dezarmaţi în faţa naturii. în împrejurările 
de faţă, oamenii noştri nu aveau nici un instrument, nici o 
unealtă. Porneau de la nimic! 

Cel puţin să fi fost Cyrus Smith cu ei! Inginerul ar fi putut 
să folosească ştiinţa şi spiritul său inventiv pentru a uşura 
aceste împrejurări şi ar fi contribuit ca situaţia lor să nu mai 
fie atât de desperată! Din nefericire, nu se mai aşteptau să-l 
revadă pe Cyrus Smith, aşa că naufragiaţii nu se mai 
puteau,bizui decât pe ei înşişi. 

Înainte de toate li se punea întrebarea: dacă este bine să 
se aşeze pe acel țărm fără să mai cerceteze de ce continent 
ţine el, dacă această coastă este locuită sau dacă ea 
aparţine unei insule pustii? 

Era o întrebare importantă, care cerea un răspuns 
grabnic. Măsurile ce urmau să fie luate depindeau de acest 
răspuns. Totuşi, urmând sfatul lui Pencroff, naufragiaţii 
găsiră că e mai cuminte să aştepte câteva zile înainte de a 
întreprinde vreo cercetare. Într-adevăr, ei trebuiau să-şi 
pregătească merinde, căutând să găsească o hrană mai 
substanţială decât ouăle şi scoicile. Exploratorii noştri ştiau 
că-i aşteaptă zile obositoare, când nu vor putea să se 
odihnească într-un loc adăpostit şi trebuiau deci ca înainte 
de toate să-şi refacă puterile. 

Deocamdată, Căminul era un adăpost destul de bun, Aveau 
şi foc şi nu le era greu să păstreze puţin jeratic. Scoici şi 
ouă se găseau deocamdată din belşug printre stânci şi pe 
plajă. Şi aveau să izbutească desigur să doboare şi câţiva 
dintre porumbeii ce zburau cu sutele pe creasta platoului, 
chiar dacă vor folosi numai pietre şi ciomege. Şi poate că 
pomii din pădurea învecinată dădeau fructe bune de 
mâncat?! În sfârşit, aveau la îndemână apă bună de băut. 
Se hotărâră deci să mai rămână câteva zile la Cămin, ca să 
se pregătească pentru o călătorie de explorare fie de-a 
lungul litoralului, fie în regiunile din interior. 

Acest proiect îi plăcea în mod deosebit lui Nab. Ținând cu 
încăpățânare la ideile şi presimţirile sale, el nu se grăbea 


nicidecum să părăsească această parte a coastei unde se 
întâmplase catastrofa. El nu credea şi nici nu voia să-şi 
închipuie că Cyrus Smith pierise. I se părea cu neputinţă să 
creadă că un astfel de om îşi găsise sfârşitul în valurile 
oceanului la câteva sute de paşi de uscat. Cyrus Smith nu 
putea să piară într-un chip atât de absurd! Şi, atâta vreme 
cât valurile nu vor fi aruncat la țărm trupul inginerului, 
atâta vreme cât el, Nab, nu-i va fi văzut cu propriii săi ochi 
cadavrul, nu-l va fi pipăit, el nu-l va putea considera mort. 
Şi ideea asta se înrădăcina mai adânc decât oricând în 
cugetul lui, care nu voia să cedeze, Marinarul însă nu mai 
spera de loc, socotind că inginerul pierise în valuri, dar cu 
Nab nu se putea discuta. Durerea îi era atât de mare, încât 
se părea că nu-i va putea supravieţui. 

În dimineaţa de 26 martie, în zorii zilei, Nab pornise din 
nou de-a lungul coastei, spre nord, spre locul unde fără 
îndoială că îl înghiţise marea pe bietul Smith. 

Dejunul zilei fusese alcătuit doar din ouă de porumbei şi 
scoici. Harbert găsise sare, adunată prin evaporare în 
scobiturile stâncilor, şi această substanţă minerală le prinse 
foarte bine. 

După masă, Pencroff îl întrebă pe reporter dacă nu 
doreşte să-l întovărăşească în pădure, unde avea de gând 
să încerce să vâneze împreună cu Harbert! După oarecare 
chibzuială găsiră însă că era totuşi nevoie să rămână cineva 
în Cămin, ca să întreţină focul. Apoi se putea întâmpla, deşi 
era puţin posibil, ca Nab să aibă nevoie de ajutor. În cele 
din urmă, reporterul rămase la Cămin. 

La vânătoare, Harbert! spuse marinarul. Găsim noi muniții 
pe drum, iar puşti ne vom face în pădure. 

Când să plece, Harbert spuse că de vreme ce le lipsea 
iasca, s-ar fi cuvenit s-o înlocuiască cu altă substanţă. 

Bine zici, dar cu ce s-o înlocuim? întrebă Pencroff. 

Cu nişte pânză arsă. La nevoie ne va ţine loc de iască. 

Marinarul socoti că sfatul era foarte bun, cu toate că erau 
nevoiţi să sacrifice o bucată dintr-o batistă. Totuşi merita, 


astfel că batista mare şi cu pătrate a lui Pencroff fu 
transformată, în parte, într-o cârpă pe jumătate arsă. 
Această materie inflamabilă fu aşezată spre păstrare în 
camera centrală, în fundul unei mici scobituri în stâncă, la 
adăpost de vânt şi umezeală. 

Se făcuse ora nouă. Vremea era mohorâtă şi vântul sufla 
dinspre sud-est. Harbert şi Pencroff o luară pe după 
hornurile în care-şi făcuseră Căminul, aruncând o ultimă 
privire spre fumul care se încolăcea peste vârful unei 
stânci; porniră apoi în susul apei, pe malul stâng al râului. 

Ajuns în pădure, Pencroff smulse din primul copac două 
crengi zdravene, pe care le transformă în nişte ciomege, iar 
Harbert le ascuţi, frecându-le de o piatră. Ce n-ar fi dat el în 
clipa aceea să aibă un cuţit! Cei doi vânători se afundară 
apoi în ierburile înalte, înaintând de-a lungul malului. Albia 
râului se îngusta după ce cotea spre sud-vest, adăpostită 
între malurile foarte apropiate, peste care crengile 
copacilor se aplecau, formând o boltă deasupra apei. ca să 
nu se rătăcească, Pencroff hotări să urmeze cursul apei, 
putând astfel oricând să se întoarcă la punctul de plecare. 
Dar malul era plin de piedici; ici un copac ale cărui ramuri 
flexibile se aplecau până la nivelul apei, colo nişte liane sau 
nişte tufişuri spinoase, pe care trebuia să le înlăture cu 
ciomegele. Adesea, Harbert, cu sprinteneala unei pisici, se 
strecura printre crengile rupte şi se înfunda în câte un tufiş. 
Dar Pencroff îl striga de îndată şi îl ruga să nu se depărteze. 

Marinarul observa între timp cu luare aminte poziţia şi 
natura ținutului. De partea aceasta, pe malul stâng, 
pământul neted ca-n palmă urca încet, pe nesimţite, cu cât 
înaintai spre interior. Pe alocuri era umed, şi avea o 
înfăţişare mlăştinoasă. Bănuiai că prin acele locuri se 
strecurau o mulţime de pâraie mici, care se vărsau în râu 
prin cine ştie ce falii subterane. Câteodată, printre tufe, 
şerpuia un râuleţ uşor de trecut. Malul celălalt părea 
mai.accidentat, lăsând să se vadă limpede valea, în fundul 
căreia curgeau apele râului. Dealul era acoperit cu copaci 


aşezaţi în terase suprapuse, formând o perdea ce astupa 
vederea. Pe malul drept, înaintarea ar fi fost mai 
anevoioasă, fiindcă pe acolo se aflau o serie de povârnişuri 
repezi, pe care copacii încovoiaţi deasupra apei se ţineau 
doar mulţumită rădăcinilor lor puternice. 

E de prisos să adăugăm că, nici în pădure şi nici pe malul 
străbătut, nu găsiră nici o urmă de om. Pencroft observă 
doar urmele unor patrupede necunoscute, care trecuseră 
de curând pe acolo. Marinarul era mai mult decât sigur, şi 
Harbert era de aceeaşi părere, că unele dintre aceste urme 
fuseseră lăsate de nişte fiare uriaşe, cu care se puteau 
aştepta să se întâlnească. Nu vedeau însă nicăieri urme de 
topor pe trunchiurile copacilor, rămăşiţele vreunui foc stins, 
sau urme de paşi, ceea ce însemna un mare noroc, căci în 
aceste ţinuturi în plin Pacific, prezenţa omului ar fi fost mai 
degrabă de temut decât de dorit. 

Harbert şi Pencroff abia schimbau câte o vorbă, pentru că 
drumul era foarte anevoios; înaintau atât de încet, încât nu 
făcuseră mai mult de o milă într-o oră, iar de vânat nu 
vânaseră încă nimic. Totuşi, printre ramuri cântau şi zburau 
diferite păsări, care păreau foarte sperioase, ca şi când 
oamenii le-ar fi inspirat o teamă justificatăântr-un colţ 
mlăştinos al pădurii, Harbert deosebi printre altele o pasăre 
cu cioc ascuţit şi lunguieţ, care semăna la trup cu un 
cufundar; se deosebea însă de acesta prin penele aşşpre cu 
strălucire metalică. 

Trebuie să fie un jacamar, spuse Harbert, încercând să se 
apropie de el. 

Ar fi tocmai timpul să gustăm un jacamar! răspunse 
marinarul, presupunând că această pasăre ar avea chef să 
se lasă friptă. 

În aceeaşi clipă, Harbert aruncă cu multă putere şi 
îndemânare o piatră lovind pasărea chiar sub aripă. Se 
părea însă că lovitura nu fusese de ajuns de puternică, 
fiindcă jacamarul o luă la fugă şi se făcu nevăzut într-o 
clipită. 


Neîndemânatic mai sunt! strigă Harbert. 

Ba nu, băiete! răspunse marinarul. Ai ţintit bine, altul n-ar 
fi reuşit nici atâta. Hai, nu te necăji, îl prindem noi altă 
dată! 

Cei doi tovarăşi porniră mai departe să exploreze ţinutul. 
Pe măsură ce înaintau vânătorii noştri, copacii ce se răreau 
deveneau din ce în ce mai frumoşi, dar niciunul nu purta 
fructe bune de mâncat. în zadar căută Pencroff câţiva 
dintre preţioşii palmieri care sunt atât de folositori în 
gospodăria omului şi a căror prezenţă a fost semnalată 
până la a patruzecea paralelă din emisfera boreală şi până 
la a treizeci şi cincea paralelă australă. Pădurea pe care o 
străbăteau nu era alcătuită decât din conifere: deodari şi 
alte conifere, printre care nişte brazi minunaţi, înalţi de o 
sută cincizeci de picioare, asemănători celor care cresc pe 
coasta de nord-vest a Americii. 

Deodată, un stol de păsări micuţe, cu penaj frumos şi cu o 
coadă lungă şi lucioasă se răspândi printre crengile 
copacilor, împrăştiind peste tot penele lor fragile, uşoare, 
care acoperiră pământul cu un puf fin. Harbert adună 
câteva din aceste pene şi după ce le cercetă spuse: 

E pasărea „curucu”. 

Mai bine erau niscaiva bibilici sau cocoşi de munte, zise 
Pencroff. Ori te pomeneşti că şi astea sunt bune de 
mâncat?... 

Foarte bune. Carnea lor este chiar foarte gustoasă, 
răspunse Harbert. De altfel, dacă nu mă înşel, ne putem 
apropia cu uşurinţă de ele, aşa că le vom ucide cu lovituri 
de ciomag. 

Marinarul şi tânărul se strecurară uşor printre ierburi, 
ajungând la poalele unui copac, pe ale cărui crengi mai 
joase se aşezaseră o mulţime de păsărele, pândind insectele 
cu care se hrăneau. Li se vedeau gheruţele acoperite cu 
pene, strângând cu putere crenguţele pe care se sprijineau. 

Vânătorii se avântară în sus şi, mânuind ciomegele ca pe 
nişte coase, doborâră rânduri întregi de curucuşi care nici 


nu se gândeau să-şi ia zborul şi se lăsau răpuşi prosteşte. 
Vreo sută dintre ei zăceau la pământ, când ceilalţi se 
hotărâră în sfârşit să fugă. 

Aşa vânat mai zic şi eu, spuse Pencroff. Tocmai potrivit 
pentru nişte vânători ca noi. Poţi să-l prinzi şi cu mâna! 

Marinarul înşiră păsările, ca pe prepeliţe, pe un beţişor 
subţire şi îşi urmară drumul mai departe. Băgară de seamă 
că, în cursul lui, râul face o cotitură spre sud; acest înconjur 
nu era însă mare, căci râul izvora probabil din munţi şi se 
alimenta din apa zăpezilor aşternute pe coastele conului 
central. 

După cum se ştie, porniseră cu gândul să adune cât mai 
mult vânat pentru oaspeţii Căminului, dar deocamdată nu 
prea izbutiseră. De aceea, marinarul scotocea de zor mai 
departe, bodogănind supărat de câte ori vreun animal, pe 
care nici nu avusese timpul să-l identifice, dispărea printre 
ierburile înalte. Ei, dacă l-ar fi avut pe Top! Dar Top 
dispăruse o dată cu stăpânul său, pierise desigur împreună 
cu el! 

Pe la orele trei după-amiază, „părură alte stoluri de păsări, 
zburând printre crengile unor copaci, ale căror bobiţe 
aromate le ciuguleau cu plăcere, mai ales ale ienuperilor. 
Deodată, pădurea răsună de adevărate sunete de trâmbiţă. 
Această fanfară ciudată şi zgomotoasă se datora unor 
păsări din neamul galinaceelor care poartă în Statele Unite 
numele de „tetra”. Curând se iviră câteva perechi, cu 
penajul diferit, roşcat şi cafeniu, şi cu coada de culoare mai 
închisă. Harbert deosebea cocoşii acestui neam după cele 
două bărbiţe de pene ascuţite, pe care le aveau la gât. 
Pencroff socoti că trebuie neapărat să pună mâna pe una 
din aceste orătănii, mari cât găinile şi tot atât de gustoase 
ca şi potârnichile. Era însă un lucru greu de îndeplinit, căci 
nu te puteai apropia de ele. După mai multe încercări 
neizbutite, care nu făcură decât să sperie păsările, 
marinarul hotări: 


Dacă nu putem să le prindem din zbor, să încercăm să le 
prindem cu undiţa. 

Ca pe crapi? strigă Harbert mirat. 

Întocmai, răspunse foarte serios marinarul. 

Pencroft descoperise printre ierburi vreo şase cuiburi de 
tetra, în care se aflau câte două, trei ouă. Ocoli cu grijă 
aceste cuiburi, aşteptând păsările care trebuiau să se 
întoarcă negreşit. Printre cuiburile acestea avea el de gând 
să-şi aşeze undiţele, nu undiţe cu capcană,ci undiţe 
adevărate, cu momeală prinsă în cârlig. Amândoi se 
depărtară puţin de cuiburi şi marinarul pregăti nişte unelte 
ciudate, cu o grijă demnă de un elev al lui Isaac Walton10. 
Este uşor de înţeles că Harbert urmărea aceste pregătiri cu 
mult interes, îndoindu-se totuşi de izbândă. înjghebă 
undiţele din liane subţiri, prinse unele de altele şi lungi de 
cincisprezece până la douăzeci de picioare, care purtau la 
capete un cârlig făcut dinlr-un ghimpe mare, încovoiat şi 
foarte puternic, de salcâm pitic ce creştea prin locurile 
acelea. Drept momeală se folosi de nişte viermi roşii, care 
se târau în jurul lor. 

Pencroff se furişă cu dibăcie printre ierburi şi aşeză 
capetele undiţelor lângă cuiburi, apoi se întoarse şi se piti 
alături de Harbert după un copac gros, ţinând îii mână 
celelalte capete ale undiţelor. Aşteptară, amânc'oi cu 
răbdare, deşi tânărul nu prea avea încredere în această 
metodă neobişnuită. 

Aşa cum prevăzuse marinarul, după mai, bine de o 
jumătate de oră, câteva perechi de păsări se întoarseră la 
cuib. Ţopăiau fără grijă, scurmau pământul şi habar n- 
aveau de vânătorii noştri, care avuseseră grijă să nu se 
aşeze în bătaia vântului. 

Bineînţeles că acum Harbert privea cu viu interes, îşi ţinea 
răsuflarea, în timp ce Pencroff, care holbase ochii şi căscase 
gura de parcă era gata să guste o bucată de tetra, abia 
sufla şi el. 


Orătăniile ţopăiau însă mai departe printre cârlige, fără să 
le pese de ele. Pencroff începu atunci să mişte uşor 
undiţele, încât viermii de momeală să pară vii. 

Desigur că încordarea marinarului întrecea cu mult pe 
aceea de care e cuprins pescarul, care stă cu undiţa în 
mână, fără să-şi poată vedea prada ce înoată sub apă. 

Curând, orătăniile observară undiţele mişcătoare şi se 
repeziră la momeală cu ciocurile întinse. Trei tetra11, peste 
măsură de lacomi, înghiţiră deodată şi viermele şi undiţa, 
pe care Pencroff o smuci cu putere, după ce auzi cum bat 
din aripi semn că se prinseseră. 

Ura! strigă Pencroff, repezindu-se şi înşfăcând vânatul 
într-o clipită. 

Harbert nu mai putea de bucurie. Vedea pentru prima 
oară în viaţa lui cum se prind păsări cu ajutorul undiţei. 
Marinarul însă, foarte modest, îi spuse că nu era la prima 
lui încercare şi că de altfel nu el era inventatorul. 

În orice caz, adăugă Pencroff, în situaţia în care ne aflăm 
trebuie să ne aşteptăm să vedem şi alte ciudăţenii. Legară 
picioarele păsărilor şi Pencroff, bucuros că nu se întoarce 
cu mâinile goale, hotări s-o pornească spre casă, căci 
începuse să se întunece. 

Nu le era greu să se întoarcă, pentru că nu aveau altceva 
de făcut decât să coboare până la gura râului, după cum, 
pentru a păirunde în pădure, nu făcuseră decât să urce de- 
a lungul malurilor lui. 

Pe la orele şase, vânătorii noştri ajunseră de ajuns de 
obosiţi la hornuri. 

CAPITOLUL VII. 

Nab nu s-a întors. Frământărâle reporterului. Cina. O 
noapte furtunoasă. Vijelie îngrozitoare. Plecare în noapte. 
Lupta împotriva elementelor dezlănţuite. La opt mile de 
primul adăpost. 

Gedeon Spilett stătea nemişcat pe plajă, cu braţele 
încrucişate, privind. în larg. La orizont, marea aproape se 
confunda cu un nor negru, care se apropia cu repeziciune. 


Sufla de pe acum un vânt puternic şi se făcea din ce în ce 
mai frig. Totul prevestea o furtună. 

Harbert intră în Cămin, iar Pencroff se îndreptă către 
reporter care, dus pe gânduri, nici nu-l vedea. 

Mă tem că vom avea o noapte grea, domnule Spilett, spuse 
marinarul. Vine ploaie mare cu vânt, spre bucuria petrelilor. 

Întorcându-se, reporterul îl zări pe Pencroff lângă el şi 
primele cuvinte fură: 

La ce distantă de coastă crezi că ne-au lovit valurile care l- 
au smuls pe inginer? 

Marinarul, luat prin surprindere, se gândi puţin, apoi 
răspunse: 

La vreo mie două sute de picioare. 

Deci, spuse reporterul, Cyrus Smith trebuie să fi dispărut 
cam la o mie două sute de picioare de țărm? 

Cam aşa ceva, răspunse Pencroff, Şi câinele? 

A dispărut în acelaşi loc. 

Admiţând că tovarăşul nostru a pierit, mă miră totuşi 
faptul că a murit şi câinele, adăugă reporterul, şi că 
niciunul din cadavrele lor n-a fost aruncat de valuri la țărm! 

Nu e lucru de mirare, pe o mare atât de furioasă, răspunse 
marinarul. De altfel, s-ar putea să fi fost târâţi de curent 
mai departe, spre un alt punct al coastei. 

Prin urmare dumneata eşti de părere că tovarăşul nostru 
a pierit în valuri? întrebă încă o dată reporterul. 

Aşa cred. 

Părerea mea, spuse Gedeon Spilett, deşi respect 
experienţa dumitale, este că dubla dispariţie a lui Cyrus şi a 
lui Top, morţi sau vii, pare foarte ciudată şi neverosimilă. 

Aş vrea să pot gândi ca dumneavoastră, domnule Spilett, 
răspunse Pencroff; din nefericire părerea mea este bine 
stabilită! 

Cu aceste cuvinte, marinarul se întoarse la Cămin. În vatră 
ardea un foc straşnic. Harbert tocmai aruncase peste el un 
braţ de lemne uscate şi flacăra lumina pe alocuri părţile 
întunecate ale cori dorului. 


Pencroff se apucă de îndată să pregătească cina. Era de 
părere că o mâncare mai consistentă avea să le fie de mare 
folos tuturor. Jumuliseră doi tetra şi în curând păsările se 
rumeneau pe frigarea aşezată în vatră deasupra unui foc 
puternic. Curucugşii urmau să fie consumaţi a doua zi. 

La ora şapte seara, Nab nu se întorsese încă. Această 
întârziere îl îngrijora îndeosebi pe Pencroff. Se temea să nu 
fi avut un accident prin ţinuturile acestea necunoscute sau 
de desperare să nu fi făcut vreun gest nesocotit. Harbert 
însă trăgea cu totul alte concluzii. După părerea lui, Nab nu 
se întorsese încă, fiindcă se ivise ceva care-l îndemnase să- 
şi prelungească cercetările. De asemeni, socotea că orice 
nou amănunt nu putea decât să-i ajute să-l găsească pe 
Cyrus Smith. Cu siguranţă că Nab s-ar îi întors, dacă nu l-ar 
fi reţinut vreo nouă speranţă! Se putea să fi găsit vreun 
indiciu, vreo urmă de paşi sau un rest de epavă, care să-i fi 
arătat calea cea bună? Poate că în clipa de faţă era pe calea 
cea bună? Poate că se şi afla lângă stăpânul lui? 

Aşa gândea tânărul, împărtăşind şi tovarăşilor săi aceste 
gânduri. Dar numai reporterul dădea din cap aprobându-l; 
Pencroff era mai curând de părere că Nab se dusese mult 
mai departe decât în ajun şi deci nu'avusese timp să se 
întoarcă. 

Totuşi, Harbert era foarte agitat şi vădi de mai multe ori 
dorinţa de a ieşi în întâmpinarea lui Nab. Pencroff însă îi 
arătă că ar face un drum de prisos, că pe întunericul şi pe 
vremea aceea mizerabilă nu avea cum să găsească urmele 
lui Nab, aşa că era mai bine să aştepte. Dacă nici până a 
doua zi Nab nu se înapoia, el, Pencroff, nu va şovăi să plece 
împreună cu Harbert în căutarea lui. 

Gedeon Spilett era şi el de părerea marinarului, care 
susţinea că n-ar fi bine să se răzleţească toţi care-ncotro şi 
Harbert fu nevoit să renunţe la planul său; dar două boabe 
mari de lacrimi i se rostogoliră pe obraji. 

Reporterul nu se putu opri să nu-l sărute pe inimosul copil. 


Între timp, vremea se stricase de-a binelea. O vijelie venită 
dinspre sud-est mătura coasta cu mare violenţă. Marea, în 
plin reflux, vuia în lungul litoralului, la marginea primului 
brâu de stânci. Ploaia, pulverizată de uragan, se ridica în 
aer ca o ceaţă lichidă. Pâcle zdrenţuite de vânt rătăceau de- 
a lungul coastei, iar pietrele se izbeau cu zgomot, de parcă 
s-ar fi răsturnat căruţe întregi cu pietriş. Nisipul, ridicat de 
vânt, se amesteca cu ploaia, iar aerul era îmbâcsit de praf şi 
de apă. Între gura râului şi faleza de granit se ridicau 
vârtejuri uriaşe, iar straturile de aer care scăpau din 
drumul uraganului, negăsind altă ieşire decât valea strâmtă 
pe fundul căreia curgea râul, se repezeau într-acolo cu o 
furie de nestăpânit. Din pricina fumului pe care vântul îl 
împingea înapoi în Cămin prin deschizătura îngustă, în 
coridoare nu se mai putea sta. De aceea, după ce fripsese 
păsările, Pencroff se grăbi să stingă focul, păstrând numai 
jeraticul bine învelit în spuză. 

La ora opt, Nab tot nu se întorsese, dar acuma nţi era 
greu de crezut că fusese împiedicat de timpul îngrozitor şi 
că se ascunsese probabil în vreun cotlon printre stânci, ca 
să aştepte sfârşitul vijeliei sau cel puţin lumina zilei. Nici nu 
mai putea fi vorba să se pornească în căutarea lui pe 
asemenea vreme. 

Vânatul alcătui singura lor mâncare. Carnea era foarte 
bună la gust, aşa că o mâncară cu plăcere. Pencroff şi 
Harbert, cărora excursia lungă le aţâţase foamea, înfulecau 
cu poftă. 

Apoi, fiecare se retrase în colţul unde se odihnise noaptea 
trecută şi Harbert adormi numaidecât, ghemuit lângă 
marinar care se întinsese de-a lungul vetrei. 

Afară bântuia furtuna care se înteţise o dată cu căderea 
nopţii. Părea că se dezlănţuise un uragan asemănător 
aceluia care-i târâse pe prizonieri de la Richmond până în 
aceste ţinuturi ale Pacificului. Asemenea furtuni se stârnesc 
adesea în timpul echinoxului şi ele pot fi înfruntate numai 
cu foarte mare greutate, mai ales pe aceste întinderi 


deschise, care nu opuneau nici un fel de obstacol furiei lor. 
E uşor de înţeles că un țărm expus în partea de răsărit, ca 
acela pe care se aflau naufragiaţii, şi care era aşezat chiar 
în bătaia uraganului trebuia să fie lovit cu o forţă de 
nedescris. 

Din fericire, grămada de stânci care forma Căminul era 
solidă. Era alcătuită din nişte blocuri uriaşe de granit, însă 
unele dintre ele erau atât de slab sprijinite, încât baza lor 
părea că se cutremură. Pencroff simţea acest lucru şi i se 
părea că sub palma lui, lipită de pereţi, trece un fel de 
freamăt repede. în cele din urmă se linişti spunându-şi, pe 
bună dreptate, că n-avea de ce să-i fie teamă şi că adăpostul 
lor improvizat nu se va prăbuşi. Dar, în acelaşi timp, auzea 
zgomotul pe care îl făceau, în căderea lor pe plajă, pietrele 
desprinse de pe platou, smulse de rafalele de vânt. Unele se 
rostogoleau chiar pe deasupra căminului sau erau azvârlite 
de furtună prin deschizătura coşului. De două ori, 
marinarul se sculă şi se târî până la intrarea coridorului, 
căutând să vadă ce se petrece afară. Se convingea însă că 
prăbuşirile acestea neînsemnate nu prezentau nici un 
pericol şi se grăbea să-şi reia locul în faţa căminului, unde 
jarul trosnea sub cenuşă. 

Cu toată furia uraganului, cu toată larma furtunii şi cu tot 
tunetul elementelor dezlănţuite, Harbert dormea adânc. În 
cele din urmă, somnul îl cuprinse chiar şi pe Pencroff, pe 
care viaţa lui de marinar îl obişnuise cu astfel de intemperii. 
Singur Gedcon Spilett veghea cuprins de nelinişte. îşi făcea 
mustrări pentru că nu-l însoţise pe Nab. După cum ştim, 
reporterul mai nădăjduia să-l găsească pe Cyrus Smith. Şi 
el era tulburat de gândurile care-l frământau pe Harbert. 
Acum, gândurile îi fugeau la Nab. De ce nu s-a întors Nab? 
Se frământa pe culcuşul de nisip, neluând prea mult în 
seamă lupta elementelor. Câteodată, ochii lui obosiţi se 
închideau o clipă, dar imediat îl străfulgera vreun gând, 
care îl făcea să-i deschidă din nou. 


Deşi părea fără sfârşit, noaptea trecea. Pe la ora două, 
Pencroff, care dormea buştean, se pomeni scuturat cu 
putere. 

Ce s-a întâmplat? strigă el, trezindu-se şi venindu-şi în fire 
cu iuţeala caracteristică marinarilor. 

Reporterul, aplecat asupra lui, îi spuse: 

Ascultă, Pencroff, ascultă! 

Marinarul trase cu urechea, dar nu desluşi decât zgomotul 
vijeliei. 

E vântul! spuse el. 

Nu, răspunse Gedeon Spilett ascultând din nou, - parcă 
am auzit... 

Ce? 

Lătratul unui câine! 

Un câine? strigă Pencroff, sărind în sus. 

Da... parcă latră... 

E cu neputinţă! răspunse marinarul, - şi de altfel cum l-ai 
auzit, că doar urletele furtunii... 

Stai... ascultă, spuse reporterul. 

Pencroff ascultă cu încordare şi parcă auzi şi el, într-un 
moment de acalmie, un lătrat îndepărtat. 

Ce spui?... întrebă reporterul strângându-i mâna. 

Da... da... aud şi eu! răspunse Pencroff. 

Asta e Top! E 'Top!... strigă Harbert care tocmai se trezise, 
şi toţi trei se repeziră spre deschiderea de la intrarea în 
Cămin. 

leşiră cu mare greutate, din cauza vântului care îi 
împingea înapoi. în cele din urmă, izbutiră să înainteze, 
ţinându-se cu greu pe picioare şi sprijinindu-se de stânci. 
Priveau în jurul lor. Nu puteau vorbi. 

Era întuneric beznă. Marea, cerul şi pământul se 
contopeau într-un întuneric de nepătruns. Parc-ar fi pierit şi 
ultima urmă de lumină pierdută în văzduh. 

Timp de câteva clipe, reporterul şi tovarăşii săi rămaseră 
astfel nemişcaţi, copleşiţi de vijelie, udaţi de ploaie şi orbiţi 


de nisip. Furtuna se potoli o clipă şi lătratul răsună din nou. 
Ei îşi dădură seama că trebuie să vină de foarte departe. 

Lătratul nu putea fi decât al lui Top! Dar era el oare singur 
sau nu? Probabil că era singur, căci dacă ar fi fost însoţit de 
Nab, acesta ar fi venit într-o fugă spre Cămin. 

Marinarul strânse mâna reporterului - care nu-l putea 
auzi pe asemenea furtună - într-un fel,care însemna: 
„Aşteaptă!” Apoi intră din nou în coridor. 

Peste o clipă, ieşi purtând nişte vreascuri aprinse, pe care 
le ridică în sus ca să lumineze în întuneric, scoțând în 
acelaşi timp câteva fluierături ascuţite. 

Răspunzând parcă acestui semnal, se auziră nişte lătrături 
mai apropiate, şi curând după aceea un câine se repezi în 
coridor. Pencroff, Harbert şi Gedeon Spilett se luară după 
el. 

Aruncară în grabă un braţ de lemne uscate peste cărbuni 
şi o flacără vie lumină coridorul. 

E 'Top! strigă Harbert. 

Era într-adevăr Top, un minunat câine anglo-normand. Top 
moştenise de la cele două rase care se încrucişaseră două 
calităţi de căpetenie ale câinelui de vânătoare: iuţeala şi 
fineţea mirosului. 

În faţa celor trei oameni se afla câinele inginerului, Cyrus 
Smith. 

Dar era singur! Nici stăpânul său, nici Nab nu-l 
întovărăşeau! 

Atunci, cum se făcea că instinctul îl călăuzise până la 
Căminul pe care nu-l cunoştea? Lucrul părea cu totul de 
neînțeles, mai cu seamă pe o noapte atât de întunecată şi 
pe o asemenea furtună! Şi, lucru şi mai greu de înţeles, Top 
nu era nici obosit, nici slăbit, nici măcar mânjit cu mâl sau 
nisip...! 

Harbert îl atrase lângă el şi îi luă capul între mâini. 
Câinele se lăsă mângâiat, gudurându-se pe lângă el. 

Dacă am găsit câinele, vom găsi şi pe stăpânul lui! spuse 
reporterul. 


Să nădăjduim 1 spuse Harbert. Să mergem! Iop ne va 
călăuzi! 

De data aceasta, Pencroff nu se mai împotrivi. Îşi dădea 
seama că apariţia lui Top era în măsură să-i dezmintă 
presupunerile. 

Să pornim! spuse el. 

Pencroff acoperi cu grijă cărbunii din vatră, aşezând chiar 
câteva lemne sub cenuşă, ca să mai găsească foc la 
întoarcere. Apoi, condus de câinele care lătra încet, ca şi 
cum l-ar fi îmbiat la drum, şi urmat de reporter şi de băiat, 
marinarul se avântă în noapte, luând cu el şi resturile cinei. 

Furtuna era în toi, atingând poate culmea intensității. 
Luna, în primul pătrar, deci în conjuncţie cu soarele, era cu 
desăvârşire acoperită de nori, prin care. nu se strecura nici 
cea mai slabă rază. Nu era chip să urmezi un drum în linie 
dreaptă. Singurul lucru ce le rămânea de făcut era să se 
lase călăuziţi de simţul de orientare al lui Top. Reporterul şi 
tânărul mergeau în urma câinelui, iar marinarul încheia 
coloana. Vuietul furtunii îi împiedica să vorbească între ei. 
Ploaia nu era prea deasă, fiindcă o pulveriza vântul; 
uraganul era însă îngrozitor. 

Totuşi o împrejurare neaşteptată veni în ajutorul 
marinarului şi al tovarăşilor săi. Vântul sufla dinspre sud- 
vest şi îi împingea din urmă. Nisipul, pe care vijelia îl 
spulbera cu putere şi care n-ar fi fost de suportat, îi lovea în 
spate, astfel că, atâta timp cât nu întorceau capul, erau 
feriţi şi-şi puteau vedea de drum. Fapt e că de multe ori 
mergeau chiar mai repede decât ar fi dorit, fiind siliţi să-şi 
grăbească paşii; spre a nu fi trântiţi la pământ. Cu toate 
acestea, înaintau cu forţe îndoite, mânaţi de o nădejde 
puternică. Şi de astă dată, nu mai colindau ţărmul căutând 
la întâmplare. Nu se mai îndoiau că Nab şi-a găsit stăpânul 
şi că el este acela care le-a trimis credinciosul câine. Dar 
mai trăia oare inginerul sau Nab îşi chema tovarăşii ca să 
dea împreună ultimele onoruri rămăşiţelor pământeşti ale 
nenorocitului Cyrus Smith? 


După ce depăşiră corpul falezei de care se ţinuseră 
departe, cu multă prudenţă, Harbert, reporterul şi Pencroff 
se opriră ca să răsufle o clipă. O ieşitură a stâncii îi 
adăpostea puţin de vânt şi cei trei tovarăşi se odihniră o 
clipă după drumul făcut în pas alergător şi care durase mai 
bine de un sfert de oră. 

Puteau în sfârşit să se audă unul pe altul şi să-şi răspundă 
şi când tânărul rosti, în timpul convorbirii, numele lui Cyrus 
Smith, Top latră de câteva ori, ca şi când ar fi vrut să spună 
că stăpânul său este salvat. 

A scăpat, nu-i aşa? întrebă Harbert. A scăpat, Top? 

Şi câinele latră, ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă. 

Porniră din nou la drum. Poate că erau orele două şi 
jumătate după miezul nopţii. Marea începuse să crească, iar 
fluxul, care era împins şi de vânt, ameninţa să devină foarte 
puternic. 'Talazurile tunau cu atâta violenţă, spărgându-se 
de şirul de stânci din larg, încât, după toate probabilitățile, 
ele acopereau mica insulă din faţa coastei, care nu se mai 
vedea. Lipsită de acest dig natural, coasta era deci direct 
expusă asaltului dat de marea dezlănţuită. 

Îndată ce marinarul şi tovarăşii săi se depărtară de faleză, 
vântul îi biciui din nou cu furie. Aduşi din spate, împinşi din 
urmă de rafalele de vânt, înaintau grăbiţi în urma lui Top, 
care părea foarte sigur de drumul lui. Mergeau spre nord. 
în dreapta lor, un şir neîntrerupt de talazuri se spărgeau cu 
un zgomot asurzitor, în stânga lor se întindea un ţinut 
întunecos, a cărui înfăţişare nu puteau s-o deosebească. 
Totuşi, îşi dădeau seama că străbăteau un fel de câmpie, 
căci uraganul îi lovea dintr-o singură parte, fără să-i mai 
arunce în vârtejurile care se produceau atunci când se 
lovea de stâncile falezei. 

Până la ora patru dimineaţa străbătuseră, după socoteala 
lor, vreo cinci mile. între timp, norii se mai ridicaseră şi nu 
se mai târau atât de aproape de pământ. Vântul aducea mai 
puţină umezeală, în schimb era mai rece. Cum erau 
îmbrăcaţi în haine subţiri, Pencroff, Harbert şi Gedeon 


Spilett sufereau desigur groaznic. Nu spuneau însă nimic, 
fiind hotărâți să-l urmeze pe Top, inteligentul animal, până 
unde avea de gând să-i ducă. 

Pe la ora cinci începu să se lumineze de ziuă. în înaltul 
cerului, unde aburii oceanului se mai risipiseră, norii 
apăreau zimţaţi de o dungă alburie şi curând după aceea, 
sub o fâşie de nori negri, o linie mai luminoasă desemnă 
limpede orizontul. Creasta valurilor prinse uşoare luciri 
roşiatice, spuma îşi recăpăta albeaţa. În acelaşi timp, spre 
stânga, crestăturile litoralului începură să se întrevadă încă 
nedesluşit, ca nişte umbre cenușii, profilate pe o pânză 
neagră. 

Pe la ora şase începu să se facă ziuă, iar în înălţimi norii 
goneau cu mare repeziciune. Marinarul şi tovarăşii săi se 
aflau acum la vreo şase mile depărtare de Cămin. 
Străbăteau o plajă foarte netedă, mărginită în larg de un 
lanţ de stânci acoperite de apă până aproape de vârf, căci 
marea era în toiul fluxului, În stânga se întindea un vast 
ţinut nisipos, cu înfăţişare destul de sălbatică, ce avea 
presărate ici, colo dune acoperite cu scaieţi. [ărmul 
prezenta contururi destul de regulate şi era apărat de 
apele oceanului doar printr-un lanţ de mici ridicături 
inegale de pământ. Din loc în loc, se strâmbau câţiva copaci 
aplecaţi într-o rână, cu toate ramurile, îndreptate spre 
apus. Foarte departe, spre sud-vest, se zărea marginea unei 
păduri. 

Ajunşi în acest loc, Top începu să dea semne vădite de 
neastâmpăr. Alerga înainte, se întorcea lângă marinar, şi 
părea să-l roage să meargă mai repede. Câinele părăsi plaja 
şi, mânat de minunatul său instinct, o luă spre dune, fără să 
şovăie o clipă. 

Îl urmară cu toţii. Ţinutul părea cu desăvârşire pustiu. Nu 
se zărea nici o vietate. 

Şirul de dune, foarte larg, era format dintr-o serie de mici 
ridicături de pământ, şi chiar de coline, aşezate destul de 
neregulat. Părea o mică Elveţie de nisip, unde cu greu te 


puteai descurca, dacă nu erai înzestrat cu un deosebit simţ 
de orientare. 

Cinci minute după ce părăsiră plaja, reporterul şi tovarăşii 
săi ajunseră în faţa unei văgăuni, aşezată în spatele unei 
dune. Aci, 'Iop se opri şi începu să latre vesel. Spilett, 
Harbert şi Pencroff pătrunseră în această grotă. 

Îl găsiră pe Nab îngenunchiat lângă un trup întins pe un 
pat de ierburi... Trupul era al inginerului Cyrus Smith. 

CAPITOLUL VIII. 

Cyrus Smith trăieşte? Povestirea lui Nab. Urmele de paşi. 
O problemă ce nu-şi găseşte dezlegare. Primele cuvinte ale 
lui Cyrus Smith. Cercetarea urmelor. întoarcerea la Cămin. 
Pencroff este desperat. 

Nab stătea nemişcat. Marinarul nu-i aruncă decât un 
singur cuvânt: 

Trăieşte? 

Nab tăcea. Gedeon Spilett şi Pencroff îngălbeniră. Harbert 
îşi împreună mâinile şi rămase nemişcat. Se vedea însă că 
bietul Nab, cufundat în durerea lui, nu-şi observase 
tovarăşii şi nici nu auzise întrebarea marinarului. 

Reporterul îngenunchie lângă trupul nemişcat şi îşi lipi 
urechea de pieptul inginerului, după ce Îi descheie hainele. 
Trecu o clipă cât un veac, în timp ce căuta să surprindă o 
cât de slabă bătaie a inimii. 

Nab se îndreptase puţin şi privea în gol. Era cu totul 
desfigurat de deznădejde. Devenise de nerecunoscut, frânt 
cum era de oboseală şi sfârşit de durere. Bietul om îşi 
socotea stăpânul mort. 

După o lungă şi atentă cercetare, Gedeon Spilett se ridică. 

Trăieşte! spuse el. 

Pencroff îngenunchie la rândul său lângă Cyrus Smith; 
urechea lui surprinse şi ea nişte slabe bătăi de inimă, iar 
apoi simţi suflul uşor. care se desprindea de pe buzele 
inginerului. 

La îndemnul reporterului, Harbert se repezi să caute apă. 
La vreo sută de paşi găsi un pârâu limpede, care-şi purta 


prin nisip apele umflate de ploile din ajun. Din păcate n- 
avea în ce să ducă apa. Nici o scoică nu se găsea pe aceste 
dune! Tânărul se mulţumi să-şi moaie batista în râu şi se 
întoarse în goană spre grotă. 

Din fericire, batista udă îi fu de ajuns lui Gedeon Spilett 
care nu dorea decât să umezească buzele inginerului. 
Puținele picături de apă rece avură un efect aproape 
imediat. Cyrus Smith oftă adânc şi păru chiar că vrea să 
spună ceva. 

Îl vom salva! spuse reporterul. 

Auzind aceste cuvinte, Nab îşi veni şi el în fire şi se grăbi 
să-l dezbrace pe Cyrus Smith, ca să vadă dacă nu cumva 
era rănit. Dar pe tot trupul inginerului nu se vedea nici cea 
mai mică vânătaie sau zgărietură. Lucrul era de mirare, 
fiindcă se putea bănui că Cyrus Smith fusese rostogolit de 
valuri printre stânci. Nici măcar mâinile lui nu aveau nici o 
urmă de zgârietură. De aceea, era destul de greu să-şi 
explice lipsa oricărei urme pe trupul inginerului care 
desigur se luptase din greu, ca să străbată linia stâncilor 
răzlețe care apărau coasta. 

Dar acestea aveau, fără îndoială, să fie lămurite mai târziu, 
când Cyrus Smith va fi în stare să vorbească şi le va spune 
cum s-au petrecut lucrurile. Deocamdată, trebuiau să-l 
readucă la viaţă, fricţionându-l cu energie. Făcură acest 
lucru, folosindu-se de bluza marinarului. Inginerul, încălzit 
de masaj, mişcă uşor braţele şi începu să respire mai 
regulat. Era vădit că se stingea din cauza oboselii şi a lipsei 
de hrană. Cu siguranţă că, fără intervenţia reporterului şi a 
tovarăşilor săi, Cyrus Smith ar fi fost pierdut. 

Credeai că a murit? îl întrebă marinarul pe Nab. 

Da! Credeam că-i mort! răspunse Nab, - şi dacă Top nu v- 
ar fi găsit şi nu v-ar fi adus aici, l-aş fi înmormântat şi aş fi 
rămas să mor alături de el! 

Veniseră la timp, căci viaţa lui Cyrus Smith atârna de un fir 
de păr. 


Nab povesti cele petrecute. Părăsind Căminul în ajun, în 
zorii zilei, o luase spre nord, de-a lungul coastei, 
îndreptându-se spre acea parte a litoralului pe care o mai 
cercetaseră o dată în ajun. 

Ajuns acolo, Nab începu să caute din nou pe țărm, printre 
stânci, pe nisip, cu toate că nu mai avea nici un fel de 
speranţă, căci lângă apă, fluxul şi refluxul ştergea orice 
urmă. Cercetă însă mai ales acea parte a plajei pe care 
marea n-o acoperea niciodată. Nab nu mai spera să-l 
găsească pe Cyrus Smith în viaţă. Era în căutarea unui 
cadavru, pe care va trebui deci să-l înmormânteze şi dorea 
să facă aceasta cu propriile lui mâini! 

Nab căutase mult de tot, dar toate încercările lui se 
dovediseră zadarnice. Nici ţipenie de om nu părea să fi 
călcat vreodată pe acest țărm pustiu. Scoicile, care zăceau 
cu miile pe plajă acolo unde marea nu mai putea să le 
ajungă, erau neatinse. Nici o cochilie strivită. Pe o întindere 
de două până la trei sute de yarzi12 nici o urmă: nu trecuse 
nimeni pe aici, nici mai de mult, nici de curând. 

Nab se hotări să mai cerceteze totuşi câteva mile de țărm. 
Curenţii ar fi putut să împingă cadavrul ceva mai departe. 
Rar se întâmplă ca un cadavru, care pluteşte pe lângă un 
țărm neted, să nu fie aruncat de valuri, mai curând sau mai 
târziu, pe plajă. Nab ştia acest lucru şi dorea să-l mai vadă 
pe inginer pentru ultima dată. 

Am mai umblat aşa de-a lungul coastei încă vreo două 
mile, cercetând întreg şirul de stânci în timpul refluxului şi 
toată plaja după venirea fluxului; pierdusem orice speranţă, 
când aseară, pe la orele cinci, am zărit nişte urme de paşi 
pe nisip. 

Urme de paşi? strigă Pencroff. 

Da! răspunse Nab. 

Şi urmele astea porneau chiar de lângă stânci? întrebă 
reporterul. 

Nu, răspunse Nab, - începeau dincolo de linia apei, de 
unde nu mai ajunge fluxul. Celelalte le ştersese apa. 


Continuă, îl îndemnă Gedeon Spilett. 

Când am văzut aceste urme, era cât p-aci să înnebunesc. 
Erau foarte adânci şi se îndreptau spre dune. Le-am 
urmărit în fuga mare cale de un sfert de milă, având totuşi 
mare grijă să nu le şterg. Trecuseră vreo cinci minute şi 
tocmai când începuse să se întunece, auzii lătrând un câine. 
Era 'Top, care m-a condus aici, lângă stăpânul meu! 

Nab sfârşi povestindu-le ce durere cumplită îl cuprinsese, 
găsind trupul neînsufleţit al inginerului. Căutase să 
surprindă la el o fărâmă de viaţă! După ce-l găsise, ar fi vrut 
să-i redea viaţa! Dar toate încercările lui fuseseră 
zadarnice! Credea că nu-i mai rămâne altceva de făcut, 
decât să-şi îndeplinească ultima datorie faţă de stăpânul 
său. 

În acele clipe, Nab se gândise la tovarăşii lui. Fără îndoială 
că şi ei ar fi dorit să-şi mai vadă o dată nefericitul prieten! Îl 
avea pe Top lângă el. Oare n-ar putea să se folosească de 
înţelepciunea credinciosului animal? Nab rosti de mai multe 
ori numele reporterului, acela dintre tovarăşii inginerului, 
pe care 'Iop îl cunoştea mai bine. Apoi îi arătă partea de sud 
a coastei şi câinele se repezi în direcţia indicată. 

Am văzut cum, călăuzit de un instinct neobişnuit, câinele 
ajunsese până la ei, cu toate că nu fusese niciodată la 
Cămin. 

Tovarăşii lui Nab ascultaseră această poveste cu multă 
atenţie. 

Un lucru rămăsese totuşi de neînțeles pentru ei. Nu se 
puteau dumiri cum, cu toate eforturile pe care le făcuse 
desigur pentru a se salva din valuri şi a se strecura printre 
şirul de stânci, Cyrus Smith scăpase fără cea mai mică 
zgârietură. Tot astfel, nu puteau înţelege cum a reuşit 
inginerul să ajungă până la această grotă pierdută printre 
dune, aşezată la vreo milă de țărm. 

Prin urmare, Nab, întrebă reporterul, nu l-ai transportat 
tu pe stăpânul tău până aici? 

Nu! răspunse Nab. 


Desigur că domnul Smith a venit singur! spuse Pencroff. 

Într-adevăr, s-ar putea, - observă Gâdeon Spilett, - dar nu 
e de crezut! 

Singur inginerul ar fi putut să explice aceste ciudăţenii. 
Trebuiau să aştepte însă până când va fi în stare să 
vorbească. Din fericire începea să-şi vină în' fire. Masajul 
restabilise circulaţia sângelui. Cyrus Smith mişcă din nou 
braţele, capul, apoi bolborosi câteva cuvinte neînţelese. 

Nab, aplecat asupra lui, îl striga pe nume, dar inginerul 
părea să nu audă, iar ochii îi rămâneau închişi. Prezenţa 
vieţii o dovedeau mişcările. Simţurile însă nu se 
deşteptaseră încă. 

Pencroft era necăjit că n-are foc şi nici putinţa de a-l 
aprinde, căci uitase să ia cu el bucăţica de cârpă arsă, pe 
care ar fi aprins-o lovind două pietre una de alta. Cât 
despre buzunarele inginerului, ele erau goale; doar ceasul 
îi mai rămăsese într-un buzunar al vestei. După părerea 
tuturor, Cyrus Smith trebuia transportat cât mai repede la 
Cămin. 

Îngrijirile date îl făcură pe inginer să-şi vină în fire mai 
repede decât se aşteptau. Apa cu care îi umezeau buzele îl 
învioră încetul cu încetul. Lui Pencroff îi dădu în gând să 
amestece în apă puţin suc din carnea de pasăre friptă pe 
care o aduseseră. Harbert se repezi până la țărm şi aduse 
două scoici mari. Marinarul făcu din carnea strivită şi 
amestecată cu apă un fel de zeamă pe care o introduse 
între buzele inginerului şi li se păru că acesta o sorbi cu 
nesaţ. 

Deschise în cele din urmă ochii. Nab şi reporterul se 
aplecară grăbiţi spre el. 

Stăpâne! Stăpâne! strigă Nab. 

Inginerul îl auzi. Recunoscu pe Nab şi pe Spilett, apoi şi pe 
ceilalţi doi. 

Din nou şopti câteva cuvinte, aceleaşi, fără îndoială, pe 
care le şoptise şi prima dată şi care arătau gândurile ce nu 
încetau să-l frământe. De data asta îl înţeleseră. 


Insulă sau continent? murmură el. 

Ah! - nu se putu stăpâni să exclame Pencroff - puţin ne 
pasă, bine că trăieşti dumneata, domnule Cyrus. De-i insulă 
sau continent, vedem noi asta mai târziu. 

Inginerul făcu un semn uşor, apoi adormi. 

Îi respectară somnul, iar reporterul începu imediat să facă 
pregătiri pentru ca inginerul să poată fi transportat în cele 
mai bune condiţii. leşind din grotă, Nab, Harbert şi Pencroff 
se îndreptară spre o dună înaltă, în vârful căreia crescuseră 
câţiva copaci sfrijiţi. Pe drum, marinarul nu înceta să 
repete: 

Insulă sau continent! Să te gândeşti la asemenea lucruri 
când de-abia îţi mai tragi sufletul. Straşnic om! 

Ajunşi în creştetul dunei, Pencroff şi tovarăşii săi smulseră 
cu mâinile ramurile cele mai groase ale unui pin maritim, 
care arăta ca un copăcel chircit şi ros de vânturi. Din crengi 
acoperite cu ierburi şi cetină făcură o targă pe care 
inginerul putea fi transportat. 

Totul fu gata în vreo patruzeci de minute, astfel că la ora 
zece marinarul se întoarse împreună cu Nab şi Harbert 
lângă Cyrus Smith, pe care Gedeon Spilett nu-l părăsise nici 
o clipă. 

Tocmai atunci, inginerul se trezea din somn sau mai bine 
zis din starea de letargie în care-l găsiseră. Obrajii lui, până 
atunci palizi ca de mort, începură să capete culoare. 
Ridicându-se puţin, el privi în jur, părând că ar vrea să 
întrebe unde se află. 

Crezi că poţi să mă asculţi fără să oboseşti, Cyrus? întrebă 
reporterul. 

Da, răspunse inginerul. 

Sunt de părere, îl întrerupse marinarul, că domnul Smith 
va auzi mult mai bine după ce va gusta încă puţin din zeama 
aceasta de carne. E zeamă de tetra, domnule Cyrus. De 
data aceasta, Pencroff amestecă în zeamă şi câteva bucățele 
de carne. 


Cyrus Smith mâncă puţin, iar restul fu împărţit între cei 
patru tovarăşi ai săi, care mureau de foame şi cărora masa 
aceasta nu li se păru prea mulţumitoare. 

Nu-i nimic, zise marinarul, proviziile ne aşteaptă la Cămin; 
aflaţi, domnule Cyrus, că avem acolo în sud o casă cu 
Camere mai multe, cu paturi şi vatră, iar în cămară avem 
câteva duzini de păsări, cărora Harbert le spune „curucu”. 
Brancarda este şi ea gata, şi îndată ce vă veţi simţi mai în 
putere, vă transportăm la locuinţa noastră. 

Mulţumesc, prietene, răspunse inginerul, - peste un ceas 
sau două putem pleca... Şi acum, vorbeşte, Spilett! 

Reporterul îi povesti toate cele petrecute. El vorbi despre 
întâmplările pe care, desigur, Cyrus Smith mu le mai 
cunoştea, despre căderea balonului şi aterizarea în acest 
ţinut necunoscut care părea pustiu, insulă, continent sau ce 
era, despre descoperirea hornurilor, unde-şi făcuseră 
Căminul, despre cercetările făcute pentru a-l regăsi pe el, 
despre devotamentul lui Nab şi inteligenta credinciosului 
Top şi despre multe altele. 

Bine, - întrebă Cyms Smith cu vocea încă slabă, - dar nu 
m-aţi ridicat voi de pe plajă? 

Nu, răspunse reporterul. 

Şi nu voi m-aţi transportat în grota asta? 

Nu. 

La ce depărtare se află ea de stâncile de pe mal. 

La vreo jumătate de milă, răspunse Pencroff, - şi nu 
suntem nici noi mai puţin uimiţi ca dumneavoastră. Cum de- 
aţi putut ajunge aici! 

Într-adevăr, răspunse inginerul care îşi venea în fire 
încetul cu încetul şi pe care aceste amănunte îl interesau 
mult, - iată un lucru foarte ciudat! 

Dar, - reluă marinarul, - nu ne puteţi spune ce vi s-a 
întâmplat după ce aţi fost luat de valurile mării? 

Cyrus Smith căută să-şi amintească. Avea puţine de spus. 
Valurile îl smulseseră din plasa aerostatului şi la început se 
cufundase mult sub apă. Revenise la suprafaţă şi, în semi- 


întunericul din jur, simţise o fiinţă mişcându-se lângă el. Era 
Top, care sărise în ajutorul lui. Ridicând ochii, nu mai 
văzuse balonul care, uşurat de greutatea sa şi a câinelui, se 
ridicase repede ca o săgeată. Era singur în mijlocul 
valurilor înfuriate, la o distanţă de aproape o jumătate de 
milă de țărm. încercă să lupte împotriva talazurilor, înotând 
cu putere. 'Top îl susţinea de haine; dar un curent îl prinse 
şi-l târi spre nord. După ce luptă o jumătate de oră, el 
începu să se scufunde, trăgându-l şi pe Top în adânc. Nu-şi 
mai aducea aminte de nimic din clipa aceaa, până în 
momentul în care se trezise în braţele prietenilor săi. 

Totuşi, - stărui Pencroff, - aţi fost aruncat pe țărm şi 
trebuie să fi avut puterea să umblaţi până aici, Nab a găsit 
urmele paşilor dumneavoastră! 

Da... se poate... murmură inginerul gânditor. Şi spuneţi că 
alte urme de oameni n-aţi mai găsit pe țărm? 

Nici cea mal mică urmă, răspunse reporterul. De 
altminteri, dacă din întâmplare s-ar fi găsit cineva să te 
salveze, nu văd de ce te-ar fi părăsit după ce te-a smuls din 
valuri? 

Ai dreptate, dragă Spilett. la spune, Nab, - adăugă 
inginerul, întorcându-se spre servitorul său, - nu cumva n-ai 
adus tu? Poate să fi uitat... Nu, nu se poate! Se mai văd 
câteva din urmele acelea? continuă Cyrus Smith. 

Da, răspunse Nab, - chiar aici lângă intrare este una într- 
un loc ferit de vânt şi de ploaie. Celelalte au fost şterse de 
furtună. 

Pencroff,spuse Cyrus Smith, - vrei să iei ghetele mele şi să 
vezi dacă se potrivesc întocmai cu urmele găsite? 

Marinarul făcu ceea ce i se ceruse. Călăuzit de Nab, se 
îndreptă împreună cu Harbert spre locul unde se vedeau 
urmele paşilor. Intre timp, Cyrus Smith îi spunea 
reporterului: 

S-au petrecut aici lucruri foarte ciudate! 

Ciudate, într-adevăr! răspunse Gedeon Spilett. 


Să nu stăruim, deocamdată, să le dezlegăm, dragă Spilett, 
vom mai vorbi noi mai târziu despre asta. 

Peste o clipă, marinarul, Nab şi Harbert se întorceau. 

Nu mai era nici o îndoială - ghetele inginerului se 
potriveau întocmai cu urmele găsite. Deci, ele fuseseră 
lăsate, chiar de Cyrus Smith. 

Atunci, poate că eu am avut halucinaţii, pe care le puneam 
în socoteala lui Nab. Am umblat se vede fără să ştiu, ca un 
somntambul şi probabil că 'Top, cu instinctul său, m-a adus 
aci după ce m-a smuls din valuri... Vino aici, Top! Vino 
încoace, cățelul meu! 

Lătrând de bucurie, minunatul animal alergă la stăpânul 
său, care nu-şi precupeţi mângâierile. 

Toţi erau de părere că salvarea lui Cyrus Smith nu avea 
altă explicaţie, şi astfel toată cinstea îi reveni lui Top. 

Pe la amiază, Pencroff îl întrebă pe Cyrus Smith dacă el 
crede că va putea suporta să fie transportat. Drept răspuns, 
făcând o sforţare care dovedea cea mai mare energie, 
inginerul se sculă în picioare. Totuşi fu nevoit să se sprijine 
de marinar, căci altfel ar fi căzut. 

Bine, bine! aprobă Pencroff. Să vie brancarda. 

Aduseră targa, care fusese căptuşită cu muşchi şi iarbă şi 
pe care îl întinseră pe Cyrus Smith. Pencroff stătea la un 
capăt, iar Nab la celălalt. Apoi se îndreptară cu toţii spre 
ţarm. 

Deşi aveau de străbătut doar o distanţă de opt mile, erau 
siguri că drumul va dura vreo şase ore, deoarece trebuiau 
să umble încet şi chiar să se oprească din când în când. 

Vântul mai sufla cu putere, însă din fericire nu mai ploua. 
întins pe brancarda, inginerul se rezemase într-un cot şi 
cerceta ţărmul, mai ales partea dinspre interior. Nu vorbea, 
dar privea cu încordare şi desigur că relieful acestui ţinut, 
cu neregularităţile sale de teren, pădurile şi produsele 
solului i se întipăriră adânc în minte. Dar după două ore de 
drum, oboseala îl dobori şi îl fură somnul. 


La ora cinci şi jumătate, micul grup ajunse în dreptul 
falezei de granit şi câteva clipe mai târziu, în dreptul 
Căminului. 

Se opriră cu toţii şi targa fu lăsată pe nisip. Cyrus Smith, 
care dormea adânc, nu se trezi. 

Spre mirarea lui, Pencroff constată atunci că groaznica 
vijelie din ajun schimbase înfăţişarea locului. Se 
produseseră prăbuşiri destul de mari. Pe plajă zăceau 
blocuri mari de stâncă, iar ţărmul era acoperit cu un strat 
gros de ierburi şi alge marine. Era vădit că valurile mării 
ajunseseră până la poalele uriaşei faleze de granit, după ce 
năpădiseră mica insulă din faţa coastei. 

La intrarea în Cămin, pământul adânc brăzdat purta 
urmele unui puternic asalt, al valurilor. 

Cu inima strânsă, Pencroff se repezi în coridor. 

leşi de îndată şi rămase împietrit, privindu-şi tovarăşii... 

Focul se stinsese. Cenuşa înecată părea o grămăjoară de 
noroi. 

Cârpa arsă, care trebuia să ţină loc de iască, dispăruse. 
Marea pătrunsese până în fundul coridoarelor, răvăşind şi 
distrugând tot interiorul Căminului! 

CAPITOLUL IX. 

Împreună cu Cyrus Sraiith. încercările lui Pencroff. Cum se 
aprinde focul frecând două lemne. Insulă sau continent? 
Planurile inginerului. În care parte a Oceanului Pacific? În 
mijlocul pădurii. Pinul cu fructe. Vânătoarea de cabiai. Un 
fum ce prevesteşte bucurie. 

Din câteva cuvinte, Gedeon Spilett, Harbert şi Nab aflară 
întreaga situaţie. Acest accident, care putea să aibă urmări 
deosebit de grave, cel puţin aşa vedea Pencroff lucrurile, se 
răsfrânse în chipuri diferite asupra tovarăşilor marinarului. 

Nab, fericit că l-a găsit pe inginer, nu asculta şi nici nu 
părea dispus să ia în seamă cuvintele lui Pencroff. 

Harbert împărtăşi într-o oarecare măsură îngrijorările 
marinarului. 

Cât despre reporter, el se mulţumi să-i spună: 


Ca să fiu sincer, Pencroff, lucrul acesta nu mă tulbură de 
loc! 

Bine, dar nu înţelegi că nu mai avem foc? 

Ei şi? 

Şi nu-i nici un mijloc de a aprinde altul. 

Nu e nimic! 

Dar, domnule Spilett... 

Dar nu-l avem pe Cyrus? răspunse reporterul. 

Inginerul nostru trăieşte. Ei bine, el va găsi un mijloc să ne 
facă foc! 

Cu ce, mă rog? 

Cu nimic. 

Ce-ar fi putut răspunde Pencroff? Nu răspunse nimic, 
pentru că de fapt şi el avea tot atâta încredere în Cyrus 
Smith ca şi tovarăşii săi. Inginerul prezenta pentru ei toţi o 
adevărată culme a inteligenţei şi priceperii omeneşti. Era 
mai bine să te afli împreună cu Cyrus într-o insulă pustie, 
decât fără el într-unul dintre cele mai mari oraşe industriale 
ale Americii. Cu el nu puteai duce lipsă de nimic. Cu el 
speranţa nu te părăsea niciodată. Dacă li s-ar fi spus 
acestor oameni că întregul ţinut va fi nimicit de o erupție 
vulcanică şi că întreaga regiune în care se aflau se va 
scufunda în adâncurile Oceanului Pacific, ei s-ar fi mulţumit 
să răspundă cât se poate de liniştit: 

Cyrus este aici! Vorbeşte cu Cyrus! Deocamdată însă, 
inginerul căzuse din nou într-o stare de somnolenţă, 
pricinuită de oboseala călătoriei, şi nu se putea recurge 
pentru moment la iscusinţa lui. Cina avea să fie foarte 
sărăcăcioasă. Carnea de tetra fusese consumată în 
întregime şi nu aveau nici un mijloc să frigă vreun alt vânat. 
De altfel, curucuşii, care reprezentau rezerva lor de hrană, 
dispăruseră. Naufragiaţii erau siliţi să se descurce cum 
puteau. 

Înainte de toate, Cyrus Smith fu transportat în coridorul 
central. Izbutiră să-i înjghebeze acolo un culcuş de plante 
marine, destul de uscate. Somnul adânc în care căzuse 


inginerul avea să-l refacă mai repede şi mai bine decât 
hrana, oricât de îmbelşugată ar fi fost ea. 

Se lăsase noaptea şi, o dată cu venirea ei, vântul îşi 
schimbă direcţia, iar temperatura scăzu simţitor. Şi cum 
valurile doborâseră pereţii ridicaţi de Pencroff în unele 
părţi ale coridoarelor, acestea erau din nou străbătute de 
curenţi reci, aşa că adăpostul lor nu mai constituia o 
locuinţă chiar atât de bună. Inginerul s-ar fi odihnit destul 
de prost, dacă tovarăşii săi nu l-ar fi învelit cu multă grijă cu 
propriile lor haine. 

Cina din seara aceea nu se compunea decât din veşnicii 
lithodomi, pe care Harbert şi Nab îi adunaseră de pe plajă. 
Totuşi, tânărul le servi pe lângă aceste scoici şi o cantitate 
de alge bune de mâncat, pe care le adunase de pe crestele 
stâncilor aşezate mai la adăpost de valurile mării. Algele 
acestea aparţineau familiei fucaceelor şi erau un fel de 
sargase care, uscate, produc o materie gelatinoasă destul 
de bogată în elemente nutritive. Reporterul şi tovarăşii săi 
mâncară mai întâi o cantitate foarte mare de lithodomi, apoi 
algele, care aveau un gust destul de plăcut. De altfel, 
locuitorii de pe coastele Asiei consumă în mod obişnuit mari 
cantităţi de asemenea alge. 

Cred că e timpul să cerem ajutorul domnului. Cyrus Smith, 
îşi dădu cu părerea marinarul. 

Din nenorocire, între timp, frigul se înăsprise şi nu aveau 
nici un mijloc de apărare împotriva lui. 

Marinarul, supărat de-a binelea, încercă să aprindă un foc, 
întrebuinţând toate mijloacele posibile. Nab îl ajuta din 
răsputeri. El găsise nişte muşchi uscat şi scapără chiar 
câteva scântei, ciocnind două pietre una de alta, dar 
muşchiul, care nu era destul de inflamabil, nu luă foc. De 
altminteri, scânteile obţinute erau nişte simple aşchiuţe 
incandescente de silex. Ele nu aveau puterea acelora care 
se produc lovind bucăţica de oţel în scăpărătoarea 
obişnuită. Operația deci nu le reuşi. 


Apoi, Pencroff, cu toate că nu avea nici o încredere în acest 
procedeu, încercă totuşi, împreună cu Nab, să frece una de 
alta două bucăţi de lemn uscat, aşa cum fac sălbaticii. Fără 
îndoială: că, dacă energia cheltuită de ei s-ar fi transformat, 
după noile teorii, în căldură, aceasta ar fi ajuns pentru a 
face să fiarbă cazanul unui vapor cu aburi. Nici de data 
aceasta nu obţinură nici un rezultat! Este adevărat că 
bucăţile de lemn se încălziseră, dar atâta tot. E însă tot atât 
de adevărat că acei care le frecaseră se încălziseră mult 
mai mult. 

După o oră de muncă, Pencroff, leoarcă de sudoare, 
aruncă lemnele cu ciudă. 

Când mă veţi face să cred că sălbaticii îşi aprind focul în 
felul acesta, va fi cald chiar iarna! Mai curând mi-ar lua foc 
braţele, frecându-le unul de altul! 

Marinarul n-avea dreptate să respingă cu totul acest 
procedeu. Sălbaticii izbutesc să dea foc lemnului, frecându-l 
repede. Dar nu orice fel de lemn poate fi aprins astfel şi 
apoi trebuie să cunoşti „şmecheria”, cum se spune de 
obicei, ceea ce poate nu era cazul la Pencroff. 

Supărarea lui Pencroff nu ţinu mult. Harbert ridicase 
bucăţile de lemn pe care marinarul le aruncase cât colo şi 
continua să le frece din răsputeri. Pencroff începu să râdă 
văzând cât se mai necăjea băiatul, care îşi închipuia că va 
izbuti să facă ceea ce nu reuşise el. 

Freacă, băiete, nu te lăsa! spuse el. 

Frec, răspunse Harbert râzând, - dar nu ca să fac foc. 
Vreau doar să mă încălzesc şi eu în loc să tremur. Curând, 
am să fiu tot atât de încălzit cum eşti şi tu! 

Ceea ce se şi întâmplă! Oricum, în noaptea aceea nu mai 
puteau nădăjdui să-şi aprindă focul. Gedeon Spilett le spuse 
pentru a douăzecea oară că pentru Cyrus Smith lucrul 
acesta n-ar fi constituit nici un” fel de problemă. Până una 
alta, reporterul se culcă pe nisip într-unul din coridoare. 
Harbert, Nab şi Pencroff făcură la fel, iar Iop dormea de 
mult la picioarele stăpânului său. 


A doua zi, 28 martie, inginerul se trezi pe la orele opt şi îşi 
găsi tovarăşii strânşi în jurul lui. Ca şi în ajun, primele sale 
cuvinte fură; 

Insulă sau continent? 

După cum se vede, gândul acesta îl obseda. i N-am putut 
afla acest lucru, domnule Smith, răspunse Pencroff. 

Cum? N-aţi aflat încă...? 

Vom afla noi şi aceasta, - adăugă Pencroff, - după ce ne 
veţi călăuzi dumneavoastră prin regiunea asta. 

Cred că mă simt în stare să încerc, răspunse inginerul 
care se sculă în picioare fără prea multă greutate. 

Asta îmi place! strigă marinarul. 

Mă prăpădeam mai ales de foame, răspunse Cyrus Smith. 
Cu ceva hrană îmi voi veni uşor în fire. Aveţi foc, nu-i aşa? 

La această întrebare nu primi imediat răspuns. Peste 
câteva clipe, Pencroff spuse: 

Din păcate nu avem foc, domnule Cyrus, sau mai bine-zis, 
nu.mai avem foc! 

Marinarul istorisi cele întâmplate în ajun, înveselindu-l cu 
povestea singurului beţişor de chibrit, apoi încercarea 
neizbutită de a obţine foc aşa cum fac sălbaticii. 

O să vedem noi ce e de făcut, răspunse inginerul, - şi dacă 
nu vom găsi o substanţă asemănătoare cu iasca... 

Atunci? întrebă marinarul. 

Ei, atunci vom face chibrituri! 

Cu substanţe chimice? 

Cu substanţe chimice! 

Ei, vezi că nu-i chiar aşa de greu? strigă reporterul, 
bătându-l pe marinar pe umăr. 

Lui Pencroff lucrurile nu i se păreau chiar atât de simple, 
totuşi nu spuse nimic. leşiră cu toţii pe țărm. Timpul era din 
nou frumos. Soarele strălucitor se ridica la orizont şi 
aprindea scânteieri de aur pe granitul uriaşei faleze. 

După ce privi repede în jur, inginerul se aşeză pe un 
bolovan de stâncă. Harbert îi întinse câţiva pumni de midii 
şi de sargase, spunându-i: 


Asta e tot ce avem, domnule Cyrus. 

Mulţumesc, băiete, răspunse inginerul - pentru dimineaţa 
asta cel puţin, îmi ajunge. 

Se ospăta cu mare poftă din masa sărăcăcioasă, apoi bău 
dintr-o scoică mare puţină apă rece de râu. 

Tovarăşii îl priveau în tăcere. În cele din urmă, după ce-şi 
potolise oarecum foamea, Cyrus Smith îşi încrucişa braţele, 
spunând: 

Aşadar, prieteni, nu ştiţi încă dacă soarta ne-a azvârlit pe o 
insulă sau pe un continent? 

Nu, domnule Cyrus, răspunse tânărul. 

Vom şti asta mâine, continuă inginerul. Până atunci, nu e 
nimic de făcut. 

Ba da, strigă Pencroff. 

Ce? 

Foc! răspunse marinarul, care avea şi el o idee fixă. 

Vom face şi foc, Pencroff. Când m-aţi transportat ieri, mi s- 
a părut că zăresc, spre apus, un munte care domină ţinutul. 
Aşa e, - întări Gedeon Spilett, - e un munte care pare a fi 

destul de înalt... 

Bine, spuse inginerul. Mâine, ne vom urca până în vârful 
lui şi de acolo vom vedea dacă acest ţinut este o insulă sau 
un continent. Până atunci, repet, nu-i nimic de făcut. 

Ba da, trebuie să facem foc! repetă încăpăţânatul marinar. 

Lasă că facem noi şi foc! Ai puţină răbdare, Pencroff! îl 
potoli Gedeon Spilett. 

Marinarul îi aruncă o privire ce părea să spună: „Dacă e 
vorba să ne bizuim pe tine, nu mai mâncăm noi friptură aşa 
curând”, dar tăcu. 

Nici Cyrus Smith nu răspunse nimic. El părea foarte puţin 
preocupat de această chestiune a focului. 'Timp de câteva 
clipe rămase pe gânduri, apoi luă cuvântul, spunând: 

Prieteni, situaţia noastră este poate dintre cele mai grele, 
dar, totodată, şi din cele mai simple. Ori ne aflăm pe Un 
continent, şi atunci, cu preţul unor eforturi mai mari sau 
mai mici, vom izbuti să ajungem într-o regiune locuită, ori 


ne aflăm pe o insulă. În acest caz, avem două alternative: 
dacă insula e locuită, vom căuta să facem rost de cele 
trebuitoare de la locuitorii ei; dacă este pustie, ne vom 
descurca singuri. 

Nimic mai simplu, răspunse Pencroff. 

Continent sau insulă, întrebă Gedeon Spilett, dar, spune, 
Cyrus, cam pe unde crezi că ne-a aruncat uraganul? 

Nu pot să-ţi spun exact, răspunse inginerul, dar, după 
toate presupunerile, ne aflăm într-un ţinut din Oceanul 
Pacific, Când am părăsit oraşul Richmond, vântul sufla în 
direcţia nord-est şi chiar violenţa lui ne face să credem că 
nu şi-a schimbat direcţia. Dacă direcţia lui s-a menţinut de 
la nordest la sud-vest, noi am străbătut desigur Carolina de 
Nord, Carolina de Sud, Georgia, Golful Mexicului, Mexicul 
însuşi în partea sa cea mai îngustă, apoi o parte din Oceanul 
Pacific. Distanţa străbătută de balon trebuie să fie de şase, 
şapte mii de mile. Dacă vântul şi-a schimbat cât de cât 
direcţia, se poate să ne fi împins fie pe arhipelagul 
Mendana, fie pe insulele Poniotu, sau dacă viteza lui a fost 
mai mare decât presupun eu, se poate să ne fi purtat chiar, 
până în Noua Zeelandă. În cazul din urmă, repatrierea 
noastră va fi lucru uşor. Vom putea oriunde să ne adresăm 
englezilor sau maorilor13. Dacă, dimpotrivă, acest țărm 
aparţine'vreunei insule pustii din arhipelagul insulelor 
Micronesiei, lucru de care ne vom da seama când vom 
ajunge în vârful muntelui care străjuieşte ţinutul, atunci 
vom fi siliţi să ne aşezăm aci, ca şi când nu ne-ar mai fi dat 
să plecăm niciodată! 

Niciodată! strigă reporterul, Cyrus dragă, ai spus tu 
„Dniciodată”? 

E mai bine să ne, pregătim pentru tot ce poate fi mai rău, 
răspunse inginerul, iar dacă situaţia noastră va fi bună, vom 
avea mai târziu o surpriză plăcută. 

Bine zis! răspunse Pencroff. Şi trebuie de asemenea să 
sperăm că această insulă, dacă într-adevăr este o insulă, nu 


se află aşezată înafară de calea obişnuită a vapoarelor! 
Altfel, prea am nimerit-o prost! 

Toate le vom şti după ce ne vom urca în vârful muntelui. 

Dar, domnule Cyrus, întrebă Harbert, credeţi că veţi putea 
face mâine acest urcuş? 

Cred că da, răspunse inginerul, cu condiţia ca maestrul 
Pencroff şi cu tine să vă dovediţi vânători dibaci. 

Ei, domnule Cyrus, dacă aş fi eu atât de sigur că am unde 
să-l frig, la întoarcere, pe cât snt de sigur că îl voi aduce... 

Adu vânatul, Pencroff, şi vei vedea şi minunea asta, 
răspunse inginerul. 

Hotărâră ca inginerul şi reporterul să-şi petreacă ziua la 
Cămin, ca să cerceteze litoralul şi platoul superior, iar Nab, 
Harbert şi marinarul să se ducă în pădure, ca să 
reînnoiască provizia de lemne şi să vâneze orice păsări sau 
animale, pe care le vor întâlni. 

Plecară deci pe la ora zece dimineaţa, Harbert plin de 
încredere, Nab vesel şi Pencroff mormăitul pentru el; 

Dacă la întoarcere găsesc foc acasă, înseamnă că trăsnetul 
însuşi a coborât să mi-l aprindă! 

O luară toţi trei în sus, de-a lungul malului şi, ajunşi la 
cotitura râului, marinarul se opri, întrebându-i: 

Ce vom fi mai întâi vânători sau tăietori de lemne? 

Vânători, răspunse Harbert. Văd că Top a şi început să 
adulmece. 

Bine, hai să vânăm, reluă marinarul, după aceea, ne 
întoarcem aici ca să ne facem, provizia de lemne. 

După ce smulseră trei crengi dintr-un brad, Harbert, Nab 
şi Pencroff îl urmară pe Top care sărea prin ierburile înalte. 
De data aceasta, vânătorii, în loc s-o ia de-a lungul râului, 

se înfundară de-a dreptul în inima pădurii. Găsiră şi aici 
aceiaşi copaci, cea mai mare parte din familia pinilor. Pe 
alocuri, acolo unde erau mai puţin deşi, creşteau pâlcuri de 
pini, care atingeau înălţimi considerabile. Dezvoltarea lor 
dovedea că ţinutul în care se aflau era aşezat la o latitudine 
mai mare decât presupunea inginerul. Dădură de câteva 


luminişuri, presărate cu cioturi de copaci roase de vreme şi 
lemne uscate, care alcătuiau rezerve bogate de combustibil. 
După aceste luminişuri, crângurile se îndeseau din nou, 
devenind aproape de nepătruns. 

Era destul de greu să-ţi faci drum printre aceste ziduri 
masive de copaci, unde nu se afla nici cea mai mică potecă, 
aşa că marinarul îşi însemna din când în când drumul, 
rupând ramuri” şi împrăştiindu-le. Acestea aveau să fie 
lesne recunoscute la întoarcere. Se părea însă că greşise 
depărtându-se de cursul apei, pe care îl urmase în prima lui 
plimbare cu Harbert, căci după o oră de mers nu.văzuseră 
încă nici un fel de vânat. Top, care alerga pe sub crengile ce 
se lăsau până la pământ, nu reuşea să stârnească decât 
nişte păsări, de care nu se puteau apropia. Nu întâlniră nici 
un curucus şi poate că aveau să fie nevoiţi să revină în 
partea mlăştinoasă a pădurii, acolo unde izbutiseră să 
pescuiască tetraşi cu atâta succes. 

Ei, Pencroff! spuse Nab cam ironic, dacă ăsta-i tot vânatul 
pe care îl aducem, nu va fi nevoie de un foc prea mare ca 
să-l frigem. 

Răbdare, Nab, răspunse marinarul, mă tem că nu vânatul 
ne va lipsi la întoarcere! 

N-ai încredere în domnul Smilh? 

Ba da. 

Şi nu crezi că va izbuti să ne facă foc? 

Voi crede atunci când lemnele vor arde în vatră. 

Dacă inginerul a spus-o, sigur că vom avea foc! 

Asta rămâne de văzut! 

Soarele nu ajunsese încă la amiază, aşa că explorarea 
continuă cu folos, căci Harbert descoperi un copac, ale 
cărui fructe erau bune de mâncat. Era un soi de pin care 
produce un fel de migdale foarte apreciate în regiunile 
temperate ale Americii şi ale Europei. Migdalele acestea 
erau coapte şi Harbert le arătă tovarăşilor săi; toţi trei 
mâncară cu poftă. 


Ei, spuse Pencroff, avem alge în loc de pâine, scoici crude 
în loc de carne şi migdale ca desert. Ăsta-i prânzul unor 
oameni care nu au nici măcar un chibrit în buzunar. 

Nu e bine să te plângi, răspunse Harbert Nu mă plâng, 
băiete, zise Pencroff. Sunt însă. de părere că prea e rară 
carnea în prânzurile noastre Top a zărit ceva!... strigă Nab, 
repezindu-se într-un desiş în care câinele dispăruse lătrând. 

Lătrăturile lui Top răsunau însoţite de un guiţat ciudat. 

Marinarul şi Harbert se luară după Nab. Dacă din 
întâmplare 'Top dăduse de vânat, nu era momentul să se 
discute acum cum îl vor frige, ci doar cum să pună mâna pe 
el. 

Vânătorii intrară în desiş şi văzură pe Top luptându-se cu 
un animal pe care îl apucase de o ureche. Era un fel de 
porc, lung de vreo două picioare şi jumătate, cu spinarea de 
un cafeniu închis şi cu burta de culoare mai deschisă. Avea 
părul rar şi aspru, iar degetele celor patru picioare, 
încleştate în pământ în clipa aceea, erau unite printr-o 
pieliţă. 

Harbert recunoscu în el un cablai. Acesta aparţine uneia 
din cele mai mari specii din familia rozătoarelor. 

Dar animalul nu se zbătea şi nu încerca să se apere. 
Rostogolea prosteşte nişte ochi bulbucaţi, înfundaţi în 
perniţe de grăsime. Poate că vedea oameni pentru prima 
oară. 

În timp ce Nab se repezi să-l omoare, strângând bine 
ciomagul în mână, animalul scoase un grohăit, smulgându- 
se din colții lui Top, care rămase doar cu o bucăţică de 
ureche între dinţi, se repezi la Harbert, pe care aproape că- 
| trânti la pământ şi dispăru în pădure. 

Ah, ticălosul! strigă Pencroff. 

O porniră toţi trei în goana mare pe urmele lui Top şi când 
să-l ajungă, animalul dispăru în apa unui iaz mare, ce se 
întindea la umbra unor pini seculari. 

Nab, Harbert şi Pencroff rămaseră pe loc nemişcaţi. Iop se 
aruncase în apă, dar cabiaiul, ascuns în fundul bălții, nu era 


de găsit. 

Să aşteptăm aici, spuse tânărul. Va fi nevoit să iasă la 
suprafaţă ca să respire. 

N-are să se înece? întrebă Nab. 

Nu, răspunse Harbert, - are labe cu degetele unite printr- 
o pieliţă. Asta ne arată că este în stare să trăiască şi în apă 
şi pe uscat. Hai să-l pândim. 

Top rămase în apă, iar Pencroff şi cei doi tovarăşi ai săi se 
duseră şi se postară fiecare într-un loc pe mal, încât să 
oprească din toate părţile retragerea cabiaiului, pe care 
dinele îl căuta, înotând într-una. 

Harbert nu se înşelase. După câteva minute, animalul ieşi 
la suprafaţa apei: Top îl ajunse dintr-o săritură şi îl 
împiedică să se scufunde din nou. Peste alte câteva minute, 
cabiaiul era târât până la mal şi răpus de Nab cu o lovitură 
de ciomag. 

Urra! strigă Pencroff care întrebuința cu plăcere acest 
strigăt de triumf. Un singur cărbune aprins să avem şi 
rozătorul va fi mâncat cu oase cu tot! 

Pencroff săltă apoi prada pe umăr şi, socotind după soare 
că'trebuia să fie ora două, dădu semnalul întoarcerii. 

Instinctul lui 'Top le fu de mare folos vânătorilor care, 
mulţumită inteligentului animal, găsiră cu uşurinţă calea 
spre Cămin. Într-o jumătate de oră erau la cotitura râului. 

Aci, Pencroff înjghebă repede o plută, aşa cum făcuse şi 
prima oară, deşi lucrul i se părea zadarnic, deoarece nu 
aveau foc. Se întoarseră la Cămin, trăgând pluta de-a 
lungul râului. 

Dar la cincizeci de paşi de adăpostul lor, marinarul se opri, 
scoase din nou un ura foarte puternic şi arătă cu mâna spre 
faleză, strigând: 

Harbert! Nab! Priviţi! 

Deasupra stâncilor se ridica învălătucindu-se un nor de 
fum. 

CAPITOLUL X. 


O invenţie a inginerului. Ce îl preocupă pe Cyrus Smith. 
Plecarea spre munte. Pădurea. Regiune vulcanică. Fazanii. 
Berbecii sălbatici. Primul platou. Tabăra de noapte. 
Creştetul conului. 

Peste câteva minute, cei trei vânători se aflau în faţa unui 
foc care ardea vesel. Cyrus Smith şi reporterul şedeau 
alături. înmărmurit, Pencroff privea, când la unul, când la 
celălalt, ţinând vânatul în braţe. 

Ei bine, dragul meu, acum ce spui? strigă reporterul. 
Avem foc, un foc adevărat, la care vom frige foarte bine 
vânatul ăsta minunat, din care abia aştept să ne înfruptăm! 

Dar cine a aprins focul? întrebă Pencroff. 

Soarele! 

Gedeon Spilett spunea adevărat. Soarele le dăruise 
căldura de care se minuna atât de mult Pencroff. 
Marinarului nu-i venea să-şi creadă ochilor şi era atât de 
uimit, încât nici nu-i trecea prin minte să pună întrebări 
inginerului. 

Aţi avut o lentilă, domnule Smith? întrebă Harbert pe 
Cyrus Smith. 

Nu, copilul meu, răspunse acesta, dar mi-am făcut una. 

Le arătă apoi instrumentul care îi servise drept lentilă. 
Scosese pur şi simplu geamurile de la ceasul lui şi de la 
ceasul reporterului. După ce le umpluse cu apă, le lipise 
marginile cu puţină humă, făcând astfel o adevărată lentilă, 
cu ajutorul căreia aprinsese un mănunchi de muşchi uscat, 
concentrând asupra lui razele soarelui. 

Marinarul cercetă cu luare-aminte instrumentul, apoi se 
uită lung la inginer, fără să scoată o vorbă. Pentru el, Cyrus 
Smith devenise un om nemaipomenit, înzestrat cu puteri 
supraomeneşti. Venindu-şi în cele din urmă în fire, strigă: 

Notaţi lucrul acesta, domnule Spilett, notaţi-l în carnetul 
dumneavoastră. 

Am notat, răspunse reporterul. 

După aceea, ajutat de Nab, marinarul făcu o frigare şi 
cabiaiul, bine curăţat, aşezat deasupra flăcării vii şi 


scânteietoare, începu în curând să se rumenească, întocmai 
ca un purcel de lapte. 

Căminul redevenise mai plăcut, nu numai fiindcă flacăra 
din vatră încălzea coridoarele, ci şi pentru că pereţii 
despărțitori de pietriş amestecat cu nisip fuseseră refăcuţi. 

După cum se vedea, inginerul şi tovarăşul său nu-şi 
pierduseră timpul. Cyrus Smith se întremase destul de bine 
şi-şi pusese la încercare puterile, căţărându-se pe platoul 
superior. De pe această înălţime, ochii săi, obişnuiţi să 
aprecieze distanţele, cercetaseră multă vreme creştetul 
conului pe care dorea să se urce a doua zi. Muntele, aşezat 
la vreo şase mile spre nord-vest, părea să se ridice la trei 
mii cinci sute de picioare deasupra nivelului mării. Prin 
urmare, privirea unui observator căţărat în vârful lui putea 
să străbată o rază de cel puţin cincizeci de mile. Se putea 
prevedea deci că nu-i va fi greu lui Cyrus Smith să dezlege 
problema, căreia îi dădea pe bună dreptate o însemnătate 
deosebită, stabilind dacă se aflau pe „un continent sau o 
insulă”. 

În seara aceea mâncară mai bine. Carnea de cablai se 
dovedi minunată, iar cina fu completată cu alge şi migdale 
de pin. Inginerul nu prea vorbi, fiind preocupat de 
proiectele pentru ziua următoare. 

O dată sau de două ori, Pencroff îşi spuse părerea asupra 
celor ce ar fi de făcut, dar inginerul, care era un om 
chibzuit, se mulţumi să dea din cap. 

Mâine, spuse el din nou, vom şti ce avem de făcut, şi vom 
acţiona în consecinţă! 

După cină, aşezară câteva braţe de lemne peste tăciunii 
din vatră şi oaspeţii Căminului, împreună cu credinciosul 
Top, se culcară şi adormiră adânc. Nici un incident nu veni 
să tulbure noaptea liniştită, iar a doua zi, la 29 martie, 
odihniţi şi bine dispuşi, naufragiaţii se pregătiră să 
întreprindă excursia care avea să hotărască soarta lor. 

Isprăviră pregătirile de plecare. Luară cu ei resturile 
vânatului, din care călătorii noştri se puteau hrăni încă 


douăzeci şi patru de ore. Deoarece sticlele ceasurilor 
inginerului şi reporterului fuseseră puse la loc, Pencroff 
arse din nou o bucată de cârpă, care urma să le servească 
drept iască; cât despre cremene, erau siguri că vor găsi din 
belşug pe aceste terenuri vulcanice. 

La ora şapte şi jumătate dimineaţa, exploratorii noştri, 
înarmaţi cu ciomege, părăsiră Căminul. Urmând sfatul lui 
Pencroff, ei hotărâră să apuce drumul prin pădure, pe care 
îl mai străbătuseră odată, urmând să se întoarcă pe altă 
cale. De altfel, era drumul cel mai scurt spre munte. O luară 
deci pe malul stâng al râului, părăsindu-l acolo unde făcea 
un cot spre sud-vest. Regăsiră poteca croită în ajun pe sub 
copacii cu frunziş bogat şi la ora nouă, Cyrus Smith şi 
tovarăşii lui atinseseră marginea de apus a pădurii, Solul, 
până aici puţin accidentat, mlăştinos la început, uscat şi 
nisipos mai departe, se ridica în pantă uşoară, urcând de la 
litoral spre interiorul ținutului. Văzură câteva animale 
fugind cu repeziciune prin pădure. Top se lua sprinten după 
ele, dar stăpânul său îl chema imediat înapoi, căci nu 
pentru aceasta veniseră şi avea timp să le urmărească mai 
târziu. Cyrus Smith nu era omul care să lase pentru alte 
lucruri ceea ce-şi pusese în gând. Şi acela care ar fi afirmat 
că în aceste clipe inginerul era atent la ţinutul pe care-l 
străbăteau şi lua în seamă relieful solului sau produsele 
naturale pe care le oferea, ar fi rămas de minciună. 

La orele zece, se opriră pentru câteva minute. La ieşirea 
din pădure, sistemul muntos al ținutului li se înfăţişa cât se 
poate de limpede. Muntele cel înalt era alcătuit din două 
conuri. Primul, trunchiat, având o înălţime de aproximativ 
două mii cinci sute de picioare,-era susţinut de nişte lanţuri 
lăturalnice de munţi, ce se ramificau ca o gheară uriaşă 
înfiptă în pământ. Intre aceste metereze naturale se 
adânceau nişte văi înguste, împădurite. Pâlcurile de copaci 
ajungeau până la platforma conului trunchiat. Pe coasta 
nord-estică a muntelui, vegetaţia era mai săracă şi se 


zăreau aci nişte brazde destul de adânci, care erau probabil 
scurgeri de lavă. 

Pe primul con se sprijinea un al doilea, uşor rotunjit la vârf 
şi puţin cam înclinat, semănând cu o uriaşă pălărie rotundă, 
lăsată pe o parte. Părea format dintr-un pământ sterp, 
străpuns ici, colo de stânci roşiatice. Acesta era piscul pe 
care trebuiau să-l atingă şi creasta lanțurilor lăturalnice de 
munţi părea cea mai bună cale de urmat în această direcţie. 

Suntem pe teren vulcanic, spuse Cyrus Smith, care 
începuse urcuşul, urmat de tovarăşii săi. Suiau acum coasta 
unuia dintre munţii care susțineau conul trunchiat, urmând 
un drum care şerpuia în povârniş, uşurându-le astfel calea 
spre primul platou al muntelui. 

Solul răscolit desigur de erupții vulcanice era accidentat. 
Ici, colo, zăceau blocuri eratice14 numeroase sfărâmături 
de bazalt, piatră ponce şi obsidiana15. Câţiva brazi înalţi, 
din familia celor care alcătuiau hăţişurile de nepătruns din 
fundul văilor înguste dintre aceşti munţi, formau aici 
grupuri răzlețe. 

În timpul primei părţi a urcuşului, pe povârnişurile de la 
poalele muntelui, Harbert descoperi urme care arătau că 
pe acolo trecuseră nu de mult nişte animale mari, poate 
chiar fiare sălbatice. 

S-ar putea ca fiarele astea să nu ne cedeze chiar atât de 
uşor moşia lor, spuse Pencroff. 

Atunci, răspunse reporterul, care vânase tigri în Indii şi lei 
în Africa, - vom avea grijă să ne descotorosim de ele. Până 
una alta, trebuie să fim însă foarte atenţi! 

Încetul cu încetul, ajungeau în regiuni mai înalte. Drumul 
era lung, din pricina ocolurilor pe care le făceau şi a 
piedicilor pe care le întâlneau, îngreunându-le astfel calea. 
Câteodată, se pomeneau la marginea unor prăpăstii adânci 
şi atunci erau nevoiţi să le înconjoare, făcând calea 
întoarsă, pentru a căuta o potecă pe unde să poată trece. 
Din această cauză pierdeau şi timp şi energie. La amiază, 
când micul grup de călători se opri să prânzească la poalele 


unui pâlc de brazi, lângă un râuleţ ce curgea în cascade, se 
aflau de-abia la jumătatea drumului ce ducea la primul 
platou, pe care se părea că nu aveau să-l atingă decât la 
căderea nopţii. 

Din locul unde se aflau vedeau marea, larg întinsă în faţa 
lor; dar în dreapta, privirea le era oprită de promontoriul 
ascuţit din sud-est şi nu puteau să ştie dacă nu cumva 
coasta se unea printr-un cot brusc cu un ţinut mai depărtat. 
La stânga, spre nord, raza lor vizuală se mărea cu câteva 
mile. 'Totuşi, şi în direcţia aceasta privirea li se izbea de 
coasta ciudat tăiată a unui munte, care părea să formeze 
sprijinul cel mai puternic al conului central. După cum se 
vede, întrebarea care-l frământa pe Cyrus Smith încă nu 
putea fi dezlegată. 

La ora unu, călătorii reluară urcuşul. Trebuiră să cotească 
pieziş spre sud-vest, înfundându-se în nişte tunsuri destul 
de dese. Aici întâlniră mai multe perechi de galinacee din 
familia fazanilor, care zburau pe sub crengile copacilor. 

Erau „tragopani”, nişte păsări împodobite cu o guşă 
cărnoasă şi cu două corniţe subţiri, cilindrice, aşezate 
deasupra ochilor. La păsările acestea, de mărimea 
cocoşului, femela era de culoare cafenie în întregime, iar 
bărbătuşul se împăuna cu un penaj roşu, strălucitor, stropit 
cu puncte albe. Cu o piatră aruncată cu îndemânare 
Gedeon Spilett ucise un astfel de fazan, pe care Pencroff, 
înfometat de atâta cale, îl privi cu lăcomie. 

Părăsind desişul, exploratorii noştri urcară un povârniş 
foarte abrupt, sprijinindu-se unul de altul. Atinseră astfel un 
prag superior, presărat cu copaci rari, al cărui sol se vedea 
limpede că era de origine vulcanică. Trebuiau s-o ia acurn 
spre răsărit, urmând un drum şerpuit, pentru a urca mai 
uşor pantele foarte repezi, şi fiecare trebuia să aleagă cu 
grijă locul unde urma să-şi pună piciorul. Nab şi Harbert 
mergeau în fruntea coloanei. Pencroff în urmă; între ei 
păşeau Cyrus şi reporterul. Fără îndoială că animalele care 
trăiau pe aceste înălţimi, şi se vedeau urme destule, nu 


puteau fi decât capre negre sau ciute, acestea fiind 
mlădioase şi cu pasul sigur. Zăriră chiar trecând unele 
dintre ele. La vederea lor, Pencroft strigă: 

la te uită, nişte oi! 

Se opriră cu toţii la cincizeci de paşi de vreo cinci, şase 
animale mari, cu coarne groase, turtite la vârf şi aduse spre 
spate, având blana deasă, cu fire lungi şi mătăsoase, de 
culoare roşcată. 

Nu erau oi obişnuite, ci aparţineau unei specii răspândite 
de obicei în regiunile muntoase ale zonelor temperate. 
Harbert le numi „mufloni”. 

Sunt buni de friptură? întrebă marinarul., Da, răspunse 
Harbert. 

Atunci tot oi sunt! hotări Pencroff. 

Stând nemişcaţi între blocurile de bazalt, muflonii priveau 
cu nişte ochi miraţi, care păreau că văd pentru prima oară 
fiinţe omeneşti, apoi, speriindu-se, dispărură brusc, sărind 
peste stânci. 

La revedere! le strigă Pencroff, cu un aer atât de 
caraghios, încât Gedeon Spilett, Harbert şi Nab izbucniră în 
râs. 

Urcară apoi mai departe. Pe unele pante se observau 
adesea urme de lavă, aşezate după un desen capricios. Pe 
drumul ce-l urmau călătorii noştri, se ridicau din când în 
când mici solfatare16, pe care erau siliţi să le ocolească. în 
unele locuri, sulful se depusese sub formă de cristale, 
amestecat cu alte materii, care erup de obicei înaintea 
lavei. Dintre acestea, se vedeau ici, colo grămăjoare de roci 
cu structura neregulată şi care fuseseră supuse la 
temperaturi înalte şi straturi de cenuşă albicioasă, făcută 
dintr-o spuză de mici cristale de cuarţ. 

În preajma primului platou, format de secţiunea conului 
inferior, urcuşul deveni mai anevoios. Pe la orele patru, 
depăşiseră zona copacilor. Ici, colo se mai ridicau câţiva pini 
desfrunziţi, cu crengi răsucite, care aveau multă rezistenţă, 
de vreme ce trăiau la această înălţime, expuşi vânturilor din 


larg. Spre norocul inginerului şi al tovarăşilor săi, timpul 
era frumos şi atmosfera liniştită, căci un vânt puternic la 
trei mii de picioare înălţime le-ar fi stânjenit urcuşul. Prin 
aerul străveziu cerul se vedea limpede la orizont. În jurul 
lor domnea o linişte deplină. Nu mai vedeau soarele, căci 
acesta se afla acum după conul superior care le acoperea 
pe jumătate vederea spre apus şi a cărui umbră uriaşă se 
întindea până la litoral, crescând pe măsură ce soarele 
scăpata. La răsărit începură să se ridice nişte neguri, nu 
chiar nori, ci mai mult o ceaţă uşoară, pe care razele 
soarelui o colorau în toate nuanțele spectrului. 

Cinci sute de picioare îi mai despărţeau pe exploratori de 
platoul unde doreau să ajungă, urmând să poposească acolo 
peste noapte, dar aceste cinci sute de picioare ajunseră să 
fie mai bine de două mii, din pricina nenumăratelor ocoluri 
pe care erau nevoiţi să le facă. Pământul le fugea de sub 
picioare. În unele locuri, pantele erau atât de abrupte, încât 
alunecau pe straturile de lavă, ale cărur încreţituri fuseseră 
roase de intemperii, şi nu mai ofereau puncte bune de 
sprijin. încetul cu încetul se însera şi era aproape întuneric 
atunci când Cyrus Smith şi tovarăşii săi, foarte trudiţi de 
urcuşul care ţinuse şapte ore, ajunseră pe platoul primului 
con. 

Acum trebuiau să-şi aşeze tabăra. Pentru a mai prinde 
puteri, simțeau nevoia unei mese bune şi a somnului. Al 
doilea con al muntelui se sprijinea pe o bază de stânci, în 
mijlocul cărora găsiră cu destulă uşurinţă un adăpost. 
Combustibil nu prea era. Totuşi puteau face foc cu muşchi şi 
cu vreascuri din tufişurile care acopereau platoul. În timp 
ce marinarul pregătea vatra din pietre anume aşezate, Nab 
şi Harbert adunau uscături pentru foc. Se întoarseră 
curând cu o încărcătură destul de mare de ierburi uscate. 
Cu ajutorul unei pietre de cremene, a bucății de cârpă arsă 
şi a lui Nab, care sufla cu putere, se aprinse curând un foc 
care pâlpâia vesel la adăpostul stâncilor. 


Acest foc era menit doar să îndulcească temperatura cam 
scăzută a nopţii şi nu pentru a frige fazanul vânat, căci Nab 
dorea să-l păstreze pentru a doua zi. Cina fu compusă din 
resturile cabiaiului şi din câteva duzini de migdale de pin. 
La şase şi jumătate terminaseră. 

Lui Cyrus Smith îi veni în gând să exploreze, la lumina 
slabă a înserării, larga bază circulară pe care se sprijinea 
conul superior al muntelui. înainte de a se odihni, el voia să 
ştie dacă acest con putea fi ocolit pe la bază, dacă coastele 
prea repezi i-ar fi împiedicat să ajungă până în vârful lui. 
Lucrul acesta îl frământase mult, căci era foarte posibil ca, 
în partea spre care se înclina conul, adică spre nord, să nu 
poată fi urcat. Ori, dacă pe de o parte se putea întâmpla ca 
ei să nu poată atinge piscul muntelui, iar pe de alta să nu 
poată ocoli nici baza conului, nu aveau cum să cerceteze 
partea dinspre apus a ținutului şi scopul urmărit ar fi dat 
greş în oarecare măsură. 

De aceea, fără să ţină seamă de oboseală, inginerul începu 
să cerceteze marginea circulară a platoului, îndreptându-se 
spre nord, lăsându-i pe Pencroff şi pe Nab să pregătească 
culcuşurile, iar pe Gedeon Spilett să-şi însemne întâmplările 
zilei. II întovărăşea numai Harbert. 

Noaptea era frumoasă şi liniştită, iar întunericul nu se 
lăsase încă. Cyrus Smith şi tânărul său însoțitor umblau 
unul lângă altul fără să-şi vorbească. În unele locuri, platoul 
se deschidea larg în faţa lor şi puteau să înainteze cu 
uşurinţă. În alte locuri, el era acoperit de sfărâmăturile 
prăbuşirilor, nelăsând ca trecere decât o potecă îngustă, pe 
care doi inşi nu puteau merge alături. Şiiată că, după 
douăzeci de minute de mers, Cyrus Smith şi Harbert fură 
nevoiţi să se oprească. În acel loc, cele două conuri ale 
muntelui erau cu desăvârşire suprapuse, formând o singură 
pantă neîntreruptă de vreo streaşină şi era cu neputinţă să 
ocoleşti aceste povârnişuri cu înclinare de aproape 
şaptezeci de grade. 


Dar dacă inginerul şi tânărul erau siliţi să renunţe la ocolul 
platoului, aveau în schimb putinţa să reia urcuşul direct al 
conului. 

Într-adevăr, în faţa lor se deschidea în sânul masivului o 
crăpătură adâncă. Era gura craterului superior, gâtlejul, ca 
să spunem aşa, prin care se scurgeau masele eruptive 
lichide, în epoca în care vulcanul mai era în activitate. Lava 
întărită şi crusta de zgură depusă în jur alcătuiau un fel de 
scară naturală, cu trepte largi, care avea să le uşureze 
urcuşul spre vârful muntelui. 

Dintr-o singură privire, Cyrus Smith îşi dădu seama cum 
stăteau lucrurile şi, fără nici o şovăire, cu tot întunericul ce 
se lăsase, el pătrunse urmat de băiat în uriaşa crăpătură. 

Mai aveau de urcat ca la o mie de picioare. Dar rămânea 
de văzut dacă vor fi în stare să se caţere pe povârnişurile 
lăuntrice ale craterului. Inginerul era hotărât să-şi urmeze 
drumul atâta vreme cât nu se va ivi în cale nici o piedică. 
Din fericire, povârnişurile lungi şi foarte întortochiate 
alcătuiau înăuntrul vulcanului un fel de spirală uriaşă, care 
le uşura urcuşul. 

Cât despre vulcanul propriu zis, el era fără îndoială stins 
cu desăvârşire. Nu se vedea fir de fum. Prin crăpăturile 
adânci nu se zărea nici o flacără. Nici o bubuitură, nici un 
murmur, nici o tresărire nu tulbura liniştea acestui puț 
întunecat, care se adâncea poate până în măruntaiele 
pământului. Chiar aerul dinăuntrul craterului nu păstra nici 
o urmă de miros de sulf. Vulcanul nu era adormit, era stins 
de-a binelea. 

Încercarea lui Cyrus Smith izbuti. Încetul cu încetul, cei 
doi călători, care urcau de-a lungul pereţilor interiori ai 
conului, vedeau mărindu-se deschizătura craterului, ce se 
căsca deasupra capetelor lor. Raza porțiunii circulare de 
cer, în jurul căreia se rotunjeau marginile conului, creştea 
din ce în ce. Pe măsură ce înaintau, noi stele intrau în 
câmpul vederii lor. Deasupra lor sclipeau minunatele 
constelații ale cerului austral. La zenit scânteia, în toată 


strălucirea ei, steaua Antares din constelația Scorpionului şi 
în apropierea ei se vedea steaua B din constelația 
Centaurului, considerată ca cea mai apropiată de pământ. 
Apoi, pe măsură ce craterul se lărgea, apărură: steaua 
Fomalhaut din constelația Peştilor, triunghiul austral şi în 
cele din urmă sclipi, aşezată aproape de Polul Austral al 
lumii, minunata Cruce a Sudului, opusul Stelei Polare din 
emisfera boreală. 

Pe la orele opt, Cyrus Smith şi Harbert puseră piciorul pe 
creasta superioară a muntelui, chiar în vârful conului. 

Întunericul era deplin, aşa că nu se vedea nici până la 
două mile. Acest ţinut necunoscut era înconjurat de ape sau 
era legat spre apus de vreun continent din Pacific? Nu se 
putea desluşi nimic. Tocmai în partea aceea, spre apus, un 
pâlc de nori, ce se ridicau deasupra orizontului, făceau 
întunericul şi mai deplin, aşa că ochiul nu putea să 
deosebească dacă cerul şi marea se atingeau pe aceeaşi 
linie circulară 'Tocmai atunci apăru însă într-un punct al 
orizontului o sclipire slabă, care cobora încet, pe măsură ce 
norii se ridicau spre zenit. 

Era luna, în primul pătrar, pe cale să dispară. La lumina,ei 
slabă, inginerul zări limpede linia orizontului, iar imaginea 
ei tremurătoare se oglindi o clipă pe suprafaţa valurrlor. 

Cyrus Smith strânse mâna tânărului său tovarăş şi rosti cu 
voce gravă: 

Ne aflăm pe o insulă! 

În clipa aceea, lumina lunii se stinse, pierind în valuri. 

CAPITOLUL XI. 

În vârful conului. Interiorul craterului. De jur-împrejur e 
numai mare. Nu se vede nici un țărm. Cum arată litoralul 
văzut de sus. Apele şi munţii. Insula este locuită? Golfurile, 
capurile, lunile etc. primesc numiri. Insula Lincoln. 

Peste o jumătate de oră, Cyrus şi Harbert se întorceau la 
tovarăşii lor, cărora inginerul se mulţumi să le spună că 
pământul pe care fuseseră aruncaţi era o insulă şi că, a 
doua zi, vor vedea ce au de făcut. Apoi, fiecare îşi făcu 


culcuşul şi, în cavitatea unei stânci de bazalt, aşezată la o 
înălţime de două mii cinci sute de picioare, naufragiaţii 
noştri petrecură o noapte liniştită într-un somn adânc. 

A doua zi, la 30 martie, după o uşoară gustare de 
dimineaţă, compusă dintr-un fazan la frigare, inginerul dori 
să se urce din nou în creştetul vulcanului, ca să cerceteze 
cu atenţie insula pe care se putea să fie silit să-şi petreacă 
tot restul vieţii împreună cu tovarăşii lui - în caz că insula 
era aşezată la mare depărtare de orice alt ţinut sau nu se 
găsea în drumul vapoarelor care străbăteau Oceanul 
Pacific. De data asta, îl urmară şi ceilalţi tovarăşi, care 
doreau şi ei să cunoască insula, unde aveau să fie nevoiţi să- 
şi caute toate cele trebuitoare vieţii. 

Pe la ora şapte dimineaţa, părăsiră cu toţii tabăra. 
Niciunul nu părea tulburat de situaţia în care se aflau. 
Aveau încredere în ei, dar trebuie să menţionăm că la toţi 
ceilalţi această încredere se sprijinea pe alte motive decât 
la Cyrus Smith. Inginerul avea încredere, pentru că se 
simţea în stare să smulgă acestei naturi sălbatice tot ce era 
necesar pentru a asigura viaţa lui şi a tovarăşilor săi, iar 
aceştia din urmă nu se temeau de nimic, tocmai pentru că 
Cyrus Smith era printre ei şi lucrul acesta îi liniştea. 
Pencroff, mai ales, după întâmplarea cu focul, n-ar fi 
deznădăjduit nici o clipă, chiar dacă ar fi fost aruncat 
împreună cu inginerul pe o stâncă pustie. 

Ei şi! spuse el. Am scăpat noi din Richmond fără să cerem 
învoirea autorităţilor. Nu văd de ce n-am izbuti să scăpăm 
într-o bună zi dintr-un loc unde nu ne reţine nimeni. 

Cyrus Smith urmă drumul străbătut în ajun, ocolind 
platoul ce forma baza conului al doilea, până la gura 
uriaşului crater. Vremea era minunată. Soarele se ridica pe 
un cer limpede, încălzind cu razele lui toată coasta 
răsăriteană a muntelui. 

În curând, ajunseră la crater. Era aşa cum şi-l închipuise 
inginerul pe întuneric. Forma o pâlnie mare, care se lărgea 
până la o înălţime de o mie de picioare deasupra platoului. 


La baza deschizăturii, torente largi şi masive de lavă 
pietrificată şerpuiau pe coastele muntelui, brăzdând astfel 
calea cu materii eruptive până în văile adânci ce străbăteau 
partea nordică a insulei. 

Interiorul craterului, a cărui înclinare nu depăşea 35* sau 
cel mult 40*, nu prezenta nici greutăţi, nici piedici, care să 
le stânjenească urcuşul. Se vedeau urme foarte vechi de 
lavă, care se revărsaseră probabil prin partea superioară a 
conului înainte ca spărtura laterală să le fi deschis o cale 
nouă. 

Cât despre hornul care deschidea straturilor eruptive 
subterane calea spre crater, greu ar fi putut să-şi dea 
seama de adâncimea lui, privind înăuntru, căci se pierdea în 
întunericul pământului. Nu mai rămânea însă îndoială că 
vulcanul era de multă vreme stins. 

Înainte de orele opt, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se aflau 
deasupra craterului, pe un fel de deluşor conic, care se 
formase în partea de nord a gurii vulcanului. 

— Marea! Mare de jur-împrejur! strigară ei. Fără voia lor 
le scăpă de pe buze cuvântul care îi condamna să locuiască 
pe această insulă. 

Într-adevăr, de jur-împrejurul lor se întindea nesfârşită 
marea! Poate că, urcându-se din nou în creştetul muntelui, 
Cyrus Smith nutrise totuşi o slabă nădejde că va descoperi 
vreun țărm, vreo insulă mai apropiată, pe care să n-o fi zărit 
în ajun din pricina întunericului. Dar până la limita 
orizontului, deci pe o rază de peste cincizeci de mile, nu se 
zărea nici un țărm. Nici o pânză în depărtare. Toată această 
imensitate era pustie, iar insula ocupa centrul unei 
circumferinţe ce părea nemărginită. 

Muţi şi nemişcaţi, inginerul şi tovarăşii săi cercetară cu 
privirea, timp de câteva minute, întreg oceanul, până la 
marginile lui cele mai îndepărtate. Chiar şi Pencroff, care 
avea privirea atât de ageră, nu văzu nimic. Cu siguranţă că 
dacă ar fi existat, cât de departe, la orizont, vreun țărm, a 
cărui prezenţă să se fi manifestat doar printr-un abur uşor, 


marinarul l-ar fi zărit, căci natura îl înzestrase cu nişte 
adevărate telescoape, aşezate sub sprâncene. 

Părăsind oceanul, privirile noilor locuitori ai insulei se 
întoarseră spre ţinuturile care se desfăşurau în întregime la 
picioarele lor. Prima întrebare fu pusă de Gedeon Spilett: 

Cât de mare poate fi insula asta? 

Pierdută cum era în imensitatea oceanului, nu părea prea 
întinsă. 

Cyrus Smith se gândi câteva clipe, cercetă cu atenţie 
perimetrul insulei, în raport cu înălţimea pe care se aflau, 
apoi spuse: 

Dragii mei, nu cred să mă înşel spunând că perimetrul 
insulei are mai bine de vreo sută de mile. 

Şi deci, suprafaţa e€i...? 

E greu de apreciat, răspunse inginerul, - căci ţărmul este 
foarte neregulat crestat. 

Presupunând că Cyrus Smith nu se înşelase în socotelile 
sale, insula trebuia să aibă aproximativ întinderea Maltei 
sau a insulei Zante din Mediterană, dar ţărmul ei apărea 
mai neregulat şi totuşi mai puţin înzestrat cu promontorii, 
capuri şi vârfuri, golfuri şi golfuleţe. Forma ei, ciudată într- 
adevăr, surprindea privirea şi când Gedeon Spilett, sfătuit 
de inginer, îi desenă conturul, călătorii noştri constatară că 
forma ei se aseamănă cu aceea a unui animal fantastic, un 
fel de pteropod17 uriaş, adormit la suprafaţa oceanului. 

Aceasta era configuraţia insulei, a cărei hartă reporterul o 
schiţă pe loc cu destulă precizie. 

Partea de est a litoralului, adică aceea pe care fuseseră 
zvţrliţi naufragiaţii, se deschidea larg spre mare, formând 
un golf întins, care se termina la sud-est printr-un cap 
ascuţit, pe care Pencroff nu-l zărise în cursul primei sale 
explorări din cauza unei ridicături a terenului. La nord-est, 
alte două capuri închideau golful, iar între ele se arcuia un 
golfuleţ îngust, care se asemăna cu botul căscat al unui 
rechin uriaş. 


De la nord-est spre nord-vest, ţărmul se rotunjea 
asemenea unui craniu turtit de felină, ridicându-se apoi şi 
formând un fel de cocoaşă, ce dădea o formă neregulată 
acelei părţi a ținutului. În centrul insulei se înălța vulcanul. 

De aici, litoralul, care se întindea de la sud la nord, era 
destul de puţin accidentat. Doar pe vreo două treimi din 
perimetrul insulei se mai arcuia, scobind ţărmul, un golf 
îngust. Mai departe, litoralul se termina printr-o limbă de 
pământ lungă, care semăna cu coada unui aligator uriaş. 

Această coadă forma o adevărată peninsulă, care înainta 
în larg pe o distanţă de treizeci, de mile, apoi se rotunjea, 
limitând o radă în larg, deschisă şi cu malurile împădurite. 

Partea cea mai îngustă a insulei, care corespundea 
spaţiului ce se întindea între Cămin şi golful pe care îl 
observaseră pe coasta apuseană, măsura doar zece mile; 
dar lungimea sa cea mai mare, începând de la falca din 
nord-est până la extremitatea cozii din sud-vest, avea cel 
puţin treizeci de mile. 

În ceea ce priveşte interiorul insulei, înfăţişarea generală 
era cam aceasta: era împădurită în întregime în partea de 
miazăzi, de la munte până la țărm, în timp ce partea de 
miazănoapte era stearpă şi nisipoasă, între vulcan şi coasta 
răsăriteană, Cyrus Smith şi tovarăşii săi avură surpriza să 
descopere un lac, înconjurat de copaci verzi, a cărui 
existenţă nici n-o bănuiseră până atunci. Văzut de la 
înălţime, lacul părea aşezat la nivelul mării, dar gândindu- 
se bine, inginerul explică tovarăşilor săi că mica întindere 
de apă trebuia să se afle la vreo trei sute de picioare 
deasupra nivelului mării, căci platoul care îi servea drept 
bazin era de fapt prelungirea platoului de pe coastă. 

Atunci este un lac cu apă dulce? întrebă Pencroff. 

Presupun că da, răspunse inginerul. Trebuie să fie 
alimentat de apele care se scurg din munte. 

Se şi vede un râuleţ care se varsă în el, spuse Harbert, 
arătând cu mâna un pârâu îngust, al cărui izvor se 


ascundea, desigur, printre povârnişurile răsăritene ale 
muntelui. 

Aşa e, răspunse Cyrus Smith, - şi de vreme ce acest râuleţ 
alimentează lacul, îşi face probabil drum spre mare şi o 
revărsare prin care se scurge prisosul apelor. Vom cerceta 
noi lucrul acesta la întoarcere. 

Acest pârâiaş, care avea un curs foarte şerpuit, împreună 
cu râul pe care îl cunoşteau, părea să alcătuiască întreg 
sistemul hidrografic al insulei; în orice caz, aşa se înfăţişa el 
exploratorilor noştri. Se putea totuşi ca sub copacii deşi ce 
acopereau două treimi din insulă, să se mai afle şi alte 
pârâiaşe care se scurgeau spre mare. Aceasta părea chiar 
neîndoielnic, avându-se în vedere fertilitatea acestei 
regiuni, împodobită cu cele mai minunate specimene ale 
florei din zonele temperate. în partea de nord a insulei nu 
se vedea nici o urmă de apă curgătoare. S-ar fi putut să se 
afle nişte ape stătătoare doar în porţiunea mlăştinoasă din 
nord-est. în general, în acele locuri, ţinutul apărea acoperit 
cu dune şi întinderi nisipoase, a căror ariditate contrasta 
puternic cu vegetaţia bogată, care acoperea cea mai mare 
parte a insuiei. 

Vulcanul nu se înălța chiar în mijlocul insulei. El era aşezat 
în regiunea de nord-vest şi părea să străjuiască la limita 
dintre cele două zone. Spre sudvest, sud şi sud-est, 
povârnişurile inferioare erau acoperite cu păduri dese. 
Spre nord, dimpotrivă, se vedeau pante golaşe, care se 
isprăveau în nisipurile litoralului. De altfel, toate şuvoaiele 
de lavă ce se revărsaseră în timpul erupţiilor îşi făcuseră 
drum spre direcţia aceea, croind o adevărată cale de lavă, 
care se prelungea până la golful din nord-vest în formă de 
bot de rechin. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi petrecură astfel o oră în 
creştetul muntelui. Insula se desfăşura sub privirile lor ca o 
hartă lucrată în relief, în culori diferite. Pădurile erau verzi, 
nisipul galben, iar apele albastre. De sus puteau să aibă o 
vedere generală, rămânând ascunse privirilor numai 


fundurile văilor înguste, ce se căscau la poalele vulcanului, 
şi teritoriu! ascuns sub verdeaţa imenselor păduri. 

Rămânea de dezlegat o problemă importantă, menită să 
aibă o deosebii;! influenţă asupra viitorului naufragiaţilor. 

Era oare locuită insula? 

Reporterul era cel care pusese întrebarea aceasta, la care 
naufragiaţii socoteau că puteau să-i şi dea un răspuns 
negativ. Din cercetarea amănunţită a diferitelor regiuni ale 
insulei, reieşea că. ea era pustie. 

Nicăieri nu se zărea ceva făcut de mâna omului. Nici un 
grup de locuinţe, nici o colibă singuratică, nici o aşezare de 
pescari pe litoral. Nici o dâră de fum în aer care să trădeze 
prezenţa omului. Adevărat că pe observatori îi despărţea o 
distanţă de vreo treizeci de mile de punctele extreme ale 
insulei, distanţă la care chiar şi ochiul lui Pencroff cu greu 
ar fi descoperit o locuinţă. Nu puteau nici măcar să-şi dea 
seama ce ascundea perdeaua de verdeață care acoperea 
trei sferturi din insulă, dar să mai ştie dacă se găsea acolo 
vreo aşezare omenească. Dar, în general, ştiau că indigenii 
de pe aceste mici insule ieşite la iveală din apele Pacificului 
locuiesc mai mult pe litoral şi ţărmul părea cu desăvârşire 
pustiu. 

Până la o explorare mai amănunţită a insulei, naufragiaţii 
erau deci îndreptăţiţi să creadă că insula era nelocuită. 

Dar nu se întâmpla oare să fie vizitată, din când în când, 
de indigenii insulelor vecine? Era greu de lămurit acest 
lucru. Pe o rază de cincizeci de mile nu se vedea urmă de 
uscat. Totuşi, cincizeci de mile pot fi străbătute cu uşurinţă 
într-un prao malaez sau într-o pirogă mare polineziană. 
Totul depindea de locul undeera aşezată insula, dacă'era 
izolată undeva în largul Oceanului Pacific sau dacă se afla în 
apropierea vreunui arhipelag. Se întrebau dacă va izbuti 
mai târziu Cyrus Smith să determine, fără instrumente 
speciale, latitudinea şi longitudinea insulei. Greu lucru. 
Pentru că se temeau însă de eventualele incursiuni ale 


băştinaşilor vreunei insule învecinate, se vedeau siliţi să ia 
măsuri împotriva lor. 

Acum, insula era explorată, configuraţia ei bine 
determinată, iar relieful ei cunoscut. întinderea insulei 
fusese şi ea calculată. Apele şi munţii, aşezarea pădurilor şi 
a şesurilor fuseseră consemnate pe planul desenat de 
reporler. Nu le mai rămânea decât să coboare povâmişul 
muntelui şi să cerceteze cuprinsul insulei, pentru a-i 
cunoaşte resursele minerale, vegetale şi animale. 

Dar, înainte de a da tovarăşilor săi semnalul de plecare la 
vale, Cyrus Smith le vorbi cu vocea sa liniştită şi gravă: 

Iată, dragii mei, colţişorul de pământ pe care ne-a aruncat 
furtuna. S-ar putea să trăim aici multă vreme, şi s-ar putea 
să ne vie vreun ajutor neaşteptat, dacă din întâmplare va 
trece un vapor... Spun din întâmplare, căci.insula asta este 
lipsită de însemnătate; ea nu are nici măcar un loc prielnic 
în care să poată poposi un vas şi mă tem că este aşezată în 
afara drumurilor obişnuite ale vapoarelor, adică prea la sud 
faţă de calea celor ce se duc spre arhipelagurile Pacificului, 
şi prea la nord pentru acelea care merg spre Australia, pe 
la Capul Horn. N-aş vrea să vă ascund adevărata situaţie... 

Şi bine Faci, dragă Cyrus, se grăbi să-i răspundă 
reporterul. Ai de-a face cu bărbaţi În toată firea. Avem 
încredere în dumneata, şi dumneata la rândul dumitale poţi 
avea încredere în noi, nu-i aşa, dragii mei? 

Voi fi foarte ascultător, domnule Cyrus, spuse Harbert, 
strângând mâna inginerului. 

Eu te voi urma întotdeauna şi oriunde! strigă Nab. 

În ceea ce mă priveşte pe mine, - spuse marinarul, - să nu- 
mi mai spuneţi pe nume dacă mă voi da îndărăt de la vreo 
treabă şi dacă vreţi dumneavoastră, domnule Smith, vom 
face din această insulă o mică Americă! Vom clădi oraşe, 
vom construi căi ferate, vom instala linii de telegraf şi într-o 
bună zi insula va fi cu totul transformată, bine amenajată, 
într-un cuvânt, va fi civilizată. Atâta doar că cer şi eu un 
lucru. 


— Ce anume? întrebă reporterul. 

— Să nu ne mai considerăm nişte naufragiaţi. Ar fi mai 
potrivit să ne considerăm nişte pionieri veniţi aici ca să 
colonizăm ţinutul. 

Cyrus Smith zâmbi fără voia lui şi propunerea marinarului 
fu adoptată. Inginerul mulţumi apoi tovarăşilor săi pentru 
încrederea arătată, adăugând că se bizuie întru totul pe 
energia lor. 

Ei, acuma să ne întoarcem la Cămin! strigă Pencroff. 

O clipă, dragii mei, îl opri inginerul. Cred ca ar fi nimerit 
să dăm un nume acestei insule, precum şi capurilor, 
promontoriilor şi apelor pe care le vedem. 

Foarte bine, spuse reporterul. Aceasta va face să ne 
înţelegem mai uşor atunci când vom vorbi de insula 
noastră. 

Într-adevăr, - întregi marinarul, - e mare lucru să poţi 
spune unde te duci şi de unde vii. Cel puţin ţi se pare că eşti 
într-un loc cunoscut. 

„Căminul”, de pildă, mi se pare o denumire potrivită, 
spuse Harbert. 

Întocmai! răspunse Pencroff. Numele este uşor de reţinut 
şi mi-a venit de la sine. Vom păstra denumirea aceasta 
pentru primul nostru adăpost, nu-i aşa, domnule Cyrus? 

Da, Pencroff, de vreme ce aşa l-ai numit. 

Bine! În privinţa celorlalte va fi uşor de tot, reluă 
marinarul, care era,în vervă. Să le dăm nume aşa cum făcea 
Robinson, a cărui poveste mi-a citit-o Harbert de atâtea ori. 
Am putea să avem golful Providenţei sau capul Rechinului, 
capul Balenelor, capul Speranţelor deşarte... 

Sau mai bine să le dăm numele domnului Smilh, al 
domnului Spilett sau al lui Nab, propuse Harbert. 

Numele meu? strigă Nab, arătându-şi dinţii sclipitori. 

De ce nu? răspunse Pencroff. Portul Nab sună foarte bine, 
de asemenea şi capul Gedeon. 

Aş prefera să folosim nume de la noi din ţară, îi întrerupse 
reporterul, în felul acesta, ne-am aminti mai des de patria 


noastră. 

Da, am putea întrebuința astfel de numiri pentru punctele 
mai însemnate, spuse Cyrus Smith. Propun să dăm de pildă 
golfului de răsărit numele de golful Uniunii; iar celui mare, 
care se deschide la sud, denumirea de golful Washington. 
Muntelui pe care ne aflăm în clipa de faţă să-i spunem 
muntele Franklin, iar lacul care se întinde sub ochii noştri 
să-l numim lacul Grant. Numele acestea ne vor aduce 
aminte de ţara noastră şi de cetăţenii care-i fac cinste; iar 
în ceea ce priveşte râurile, golfurile, capurile şi 
promontoriile pe care le vedem din vârful acestui munte, aş 
fi de părere să alegem denumiri care să ne amintească mai 
curând configuraţia lor deosebită. Le vom ţine mai uşor 
minte şi va fi mult mai practic. Forma insulei este destul de 
ciudată, astfel că nu ne va fi prea greu să găsim numiri 
potrivite, în ceea ce priveşte apele pe care nu le cunoaştem, 
diferitele părţi ale pădurii, pe care le vom explora mai 
târziu, golfurile pe care le vom mai descoperi, acelora le 
vom da nume pe măsură ce le vom cunoaşte. Ce părere 
aveţi, dragii mei? 

Propunerea inginerului fu primită de toţi. Insula se 
desfăşura sub ochii lor ca o hartă; nu aveau decât să 
găsească denumiri pentru toate ieşiturile sau adânciturile 
coastei şi pentru diferitele înălţimi. Gedeon Spilett avea să 
le înscrie pe rând şi nomenclatura geografică a insulei avea 
să rămână astfel consemnată definitiv. 

În primul rând înscriseră golful Uniunii, golful Washington, 
muntele Franklin şi lacul Grant, numiri propuse de 
inginerul Smith pentru cele două golfuri şi pentru muntele 
pe care se aflam Acum, spuse reporterul, peninsulei care se 
întinde la sud-vestul insulei propun să i se dea numele de 
peninsula Serpentinei, iar cozii îndoite' ce o termină şi care 
seamănă într-adevăr cu o coadă de reptilă să-i spunem 
promontoriul Reptilei. 

Se adoptă, spuse inginerul. 


Să luăm acum cealaltă extremitate a insulei, spuse 
Harbert. Golfului care seamănă aşa de mult cu un bot 
căscat să-i spunem golful Rechinului. 

Potrivit nume! strigă Pencroff. Vom completa desenul 
numind cele două părţi care mărginesc golful şi care 
seamănă cu două maxilare capul Mandibulei. 

Bine, dar avem două capuri! observă reporterul. 

Nu-i nimic, - zise Pencroff, - vom avea capul Mandibulei de 
Nord şi capul Mandibulei de Sud! 

S-a notat! răspunse Gedeon Spilett. 

Mai rămâne să dăm un nume extremității de sud-est a 
insulei, spuse Pencroff. 

Capul Ghearei! strigă Nab, care voia să dea şi el un nume 
unei părţi din ţărişoara lor. 

ŞI găsise într-adevăr o denumire foarte potrivită, căci 
capul ce ieşea în mare părea să reprezinte gheara 
puternică a animalului fantastic, cu care se asemăna 
configuraţia ciudată a insulei. 

Pencroff era încântat de felul cum se desfăşurau lucrurile 
şi imaginaţia lor, puţin aprinsă, mai inventă diferite 
denumiri. Astfel, râul care dădea coloniştilor apă bună de 
băut şi lângă care îi aruncase balonul, primi numele de 
Mercyl 8. 

Mica insulă pe care fuseseră azvârliţi prima oară, fu 
numită insula Salvării. 

Platoul care se afla în creştetul falezei de granit, deasupra 
Căminului, şi de unde privirea cuprindea întreg golful cel 
mare, primi numele de platoul Grande-Vue. 

În sfârşit, întreg hăţişul de nepătruns al pădurilor ce 
acopereau peninsula Serpentinei primi denumirea de 
pădurile Far-West. 

Cu aceasta, lista numelor date regiunilor vizibile şi 
cunoscute ale insulei se isprăvi, urmând să fie completată 
mai târziu, pe măsură ce aveau să dea de regiuni noi. 

În ceea ce privea poziţia insulei, inginerul o determinase 
cu aproximaţie, luându-se după înălţimea şi poziţia soarelui, 


potrivit căruia platoul Grande-Vue şi golful Uniunii se aflau 
aşezate la răsărit. Socoteau ca a doua zi, notând ora exactă 
a răsăritului şi a apusului soarelui şi fixând poziţia lui la 
jumătatea timpului scurs în calea sa pe cer între răsărit şi 
apus, să determine cu precizie unde se află nordul. 
Deoarece insula făcea parte din emisfera australă, soarele, 
în clipa când atingea la zenit punctul său culminant, trecea 
spre nord şi nu spre sud, cum aparent îşi urmează calea în 
emisfera boreală. Pionierii se pregăteau să coboare 
muntele franklin, pentru a se întoarce la Cămin, când 
Pencroft strigă: 

Să ştiţi că suntem cu toţii nişte zăpăciţi! 

De ce? întrebă Gedeon Spilett, care îşi închisese carnetul 
şi se pregătea să plece. 

Dar insula noastră? Se poate? Am uitat să-i dăm un nume! 

Harbert tocmai avea de gând să propună numele 
inginerului, şi fără îndoială că tovarăşii săi ar fi fost de 
acord, când Cyrus Smith rosti: 

Să-i dăm numele unui mare cetăţean, dragii mei, numele 
aceluia care lupta acum pentru a apăra unitatea Republicii 
noastre! Să-i dăm numele lui Lincoln! 

Trei urale întâmpinară propunerea inginerului. 

În seara aceea, coloniştii noştri vorbiră, înainte de a 
adormi, despre patria lor îndepărtată, discutând despre 
groaznicul război care o sfâşia. Ei nu se îndoiau că armatele 
Sudului vor fi biruite în curând şi că datorită lui Grant şi lui 
Lincoln va învinge cauza Nordului, cauza dreptăţii. 

Evenimentele acestea se petreceau în ziua de 30 martie 
1865 şi ei nu puteau să ştie că, şaisprezece zile mai târziu, 
o crimă înfiorătoare avea să fie săvârşită la Washington, 
unde în vinerea paştilor, Abraham Lincoln avea să cadă 
răpus de glontele unui fanatic. 

CAPITOLUL XII. 

Potrivirea ceasurilor. Pencroff este mulţumit. Un fum 
suspect. Cursul Pinului Roşu. Flora insulei Lincoln. Fauna ei. 


Fazanii de munte. Vânătoarea de canguri. Marasul. Lacul 
Grant. întoarcerea la Cămin. 

Locuitorii insulei Lincoln aruncară o ultimă privire în jurul 
lor, ocoliră craterul, mergând pe muchia lui îngustă şi o 
jumătate de oră mai târziu se aflau din nou pe primul 
platou, unde îşi petrecuseră noaptea. 

Pencroff socoti că era timpul să ia masa de dimineaţă şi 
lucrul acesta îi făcu să se gândească şi la problema 
ceasurilor, pe care Cyrus Smith şi reporterul le aveau la ei. 

Se ştie că ceasul lui Gedeon Spilett nu fusese udat de apa 
mării, deoarece reporterul fusese aruncat de-a dreptul pe 
nisip, departe de valuri. Ceasul acesta era un instrument de 
fabricaţie foarte bună, un adevărat cronometru de buzunar, 
pe care Gedeon Spilett nu uitase să-l întoarcă cu grijă în 
fiecare zi. Ceasul inginerului se oprise, fireşte, pe când 
Cyrus Smith zăcea printre dune. El îl întoarse deci şi, 
socotind după înălţimea soarelui că trebuie să fie orele 
nouă dimineaţa, îşi potrivi ceasul la această oră. 

Gedeon Spilett era să facă aceeaşi lucru, când imginerulil- 
opri, spunându-i: 

Nu, draga Spilett, aşteaptă! Ai păstrat ora de.la Richmond, 
nu-i aşa? 

Da, Cyrus. 

Prin urmare, ceasul dumitale este potrivit după meridianul 
oraşului Richmond, meridian care este aproximativ şi acela 
al oraşului Washington? 

Desigur. 

Ei bine, lasă-l aşa. Mulţumeşte-te să-l întorci foarte 
regulat, dar nu te atinge de arătătoare. Lucrul acesta ne 
mai poate fi de folos. 

„La ce bun?” se gândi marinarul. 

Mâncară cu atâta poftă, încât provizia de vânat şi de 
migdale fu în întregime consumată. Dar Pencroff nu se 
arătă de loc îngrijorat. Aveau să facă alte provizii pe drum; 
Top, care primise o porţie cam mică, va şti să descopere 
câte. ceva printre tufişuri. Pe de altă parte, marinarul se 


gândea, nici mai mult nici mai puţin, să ceară inginerului să 
le fabrice nişte praf de puşcă şi vreo. două puşti de 
vânătoare, socotind că lucrul acesta nu era chiar atât de 
complicat. 

Părăsind platoul, Cyrus Smith propuse tovarăşilor săi să se 
întoarcă la Cămin pe alt drum ca să cerceteze lacul Grant, 
atât de minunat aşezat. în mijlocul brâului său de verdeață. 
Urmară deci muchia unui povârniş, de unde părea să 
izvorască pârâiaşul ce alimenta lacul. Vorbind între ei, 
coloniştii începuseră să şi întrebuinţeze denumirile pe care 
le aleseseră şi lucrul acesta le uşura mult convorbirea. 
Harbert şi Pencroff, unul tânăr, iar celălalt cam copilăros, 
erau îneântaţi, şi pe drum, marinarul tot spunea: 

Ei, ce zici, Harbert? Aşa e bine! Nu se poate să ne rătăcim, 
băiete, deoarece, fie că apucăm drumul spre lacul Grant, fie 
că pornim spre Mercy prin pădurea Far-West, tot ajungem 
până la urmă pe platoul Grande-Vue şi prin urmare la golful 
Uniunii! 

Hotărâseră că, fără să formeze un grup compact, cei cinci 
tovarăşi nu trebuiau să se depărteze prea mult unul de 
celălalt. Fără îndoială că pădurile dese ale insulei 
adăposteau şi unele fiare sălbatice, aşa că era prudent să 
înainteze cu băgare de seamă. De cele mai multe ori, 
Pencroff, Harbert şi Nab umblau în frunte, precedaţi de 'Top 
care scotocea prin toate părţile. Reporterul şi inginerul 
mergeau împreună; Gedeon Spilett, gata să noteze cel mai 
mic incident, iar inginerul mai tot timpul tăcut, 
îndepărtându-se de drum doar atunci când ridica ici, colo 
câte un minereu sau o plantă, pe care le băga în buzunar, 
fără să spună nimic. 

Ce-o fi adunând mereu? se întrebă Pencroff. Mă tot uit şi 
eu, dar nu văd nimic care ar merita să mă aplec! 

Pe la orele zece, micul grup cobora ultimele povârnişuri 
ale muntelui Franklin. Solul abia începuse să fie presărat cu 
tufişuri şi cu copaci răzleţi. Străbăteau un şes lung de o 
milă, care se termina la marginea pădurii. Păşeau pe un 


pământ gălbui, ce părea calcinat şi era presărat ici, colo cu 
blocuri de bazalt, care pe alocuri dădeau un aspect 
accidentat câmpiei. După părerea lui Bischof, i-au trebuit 
bazaltului acestuia vreo trei sute cincizeci de milioane de 
ani, ca să se răcească. Totuşi, pe câmpie nu se vedeau urme 
de lavă, care părea să se fi scurs mai mult pe povârnişul 
nordic. 

Cyrus Smith credea că vor atinge fără nici un fel de 
piedică pârâul care, după părerea lui, trebuia să curgă pe 
sub copacii de la marginea şesului, când îl văzu pe Harbert 
întorcându-se în grabă, în timp ce Nab şi marinarul se 
ascundeau după o stâncă. 

Ce s-a întâmplat, băiete dragă? întrebă Gedeon Spilett. 

Am văzut un fum, răspunse Harbert. Se ridică dintre 
stânci, la o sută de paşi mai încolo. 

Să fie totuşi oameni pe aici? strigă reporterul. 

Să nu ne arătăm înainte de a şti cu cine avem de-a face, 
răspunse Cyrus Smith. Mă cam tem de indigenii pe care i- 
am putea întâlni pe această insulă şi nu prea îi doresc. 
Unde este Top? 

Top aleargă înainte. 

Şi nu latră? 

Nu. 

Ciudat. Să încercăm totuşi să-l chemăm. 

În câteva clipe, inginerul, Gedeon Spilett şi Harbert erau 
Ungă tovarăşii lor, ascunzându-se ca şi aceştia pe-după 
stâncile de bazalt. 

Se vedea foarte desluşit un nor de fum care se ridica în 
aer. Fumul avea o culoare gălbuie, foarte caracteristică. 

Top se întorsese, rechemat de un fluierat uşor al 
stăpânului său, care începu să se strecoare printre stânci, 
făcând semn tovarăşilor să-l aştepte. 

Coloniştii noştri stăteau nemişcaţi, aşteptând cu oarecare 
nelinişte rezultatul cercetărilor inginerului. Deodată, îl 
auziră pe Cyrus strigându-i. Ajunseră în câteva clipe lângă 
inginer şi fură izbiţi de mirosul neplăcut, care plutea în aer. 


Uşor de recunoscut, acest miros lămurise repede pe 
inginer de proveniența norului de fum, de care fusese 
destul de îngrijorat mai întâi, şi nu pe nedrept. 

După cum vedeţi, spuse el, focul acesta, sau mai bine zis 
fumul acesta, l-a aprins chiar natura. Am dat peste un izvor 
de sulf, care ne va ajuta să scăpăm de laringită. 

Bravo! strigă Pencroff. Ce păcat că n-am guturai! 

Se apropiară toţi de locul de unde se ridica fumul. Găsiră 
un bogat izvor sodic sulfuros, care curgea printre stânci şi 
ale cărui ape, după ce absorbeau şi oxigen din aer, 
răspândeau un miros puternic de acid sulfuric. 

Cyrus Smith încercă apa cu mâna şi constată că este 
catifelată ca leşia. Mai află că are un gust dulceag şi o 
temperatură de 95* Fahrenheit (35* centigrade deasupra 
lui zero). întrebat de Harbert, pe ce îşi bazează această 
afirmaţie, inginerul îi răspunse: 

— E foarte simplu, dragul meu: când am băgat mâna în 
apă, n-am simţit nici frig, nici cald, deci apa trebuie să aibă 
temperatura trupului omenesc, care este de aproximativ 
a ti 

Izvorul sulfuros, nefiindu-le deocamdată folositor, se 
îndreptară spre marginea pădurii stufoase, care începea 
chiar la câteva sute de paşi. 

După cum bănuiseră, pârâul îşi rostogolea pe aici apele 
iuți şi limpezi, curgând între două maluri înalte, de pământ 
roşu, culoare care trăda prezenţa oxidului de fier. Din 
pricina culorii malurilor, coloniştii dădură de îndată acestei 
ape numele de „Pârâul Roşu”. 

Era un pârâu larg, adânc şi limpede, format din apele 
scurse de pe munte - jumătate râu, jumătate torent - 
curgând ici liniştit pe nisip, colo vuind peste pietre sau 
prăvălindu-se în cascadă. îşi făcea drum spre lac pe o 
lungime de o milă şi jumătate şi pe o lăţime de aproximativ 
treizeci-patruzeci de picioare. 

Apele lui erau dulci, ceea ce le îngădui să tragă concluzia 
că şi apele lacului ar fi la fel. Era o împrejurare fericită, în 


cazul când s-ar găsi pe malurile lui un adăpost mai bun 
decât Căminul. 

Cât despre copacii care umbreau malul pârâului cale de 
câteva sute de picioare în jurul apei, cei mai mulţi făceau 
parte din speciile ce se găsesc pretutindeni în zonele 
temperate din Australia sau Tasmania. Ele se deosebeau de 
coniferele care se înălţau în partea insulei explorată de ei, 
la câteva mile de platoul Grande-Vue. în această epocă a 
anului, la începutul lui aprilie, care în emisfera australă 
corespunde lunii octombrie, adică începutului toamnei din 
emisfera boreală, frunzele nu căzuseră încă. Se aflau 
printre ei mai ales eucalipţi şi cazuarina, dintre care unii 
aveau să le dea în primăvara viitoare un fel de mană dulce, 
asemănătoare cu mana de Orient. în luminişuri creşteau 
pâlcuri de cedri australieni, care se ridicau din iarba numită 
în Noua Olandă „tussac”. Lipsea însă cocotierul, atât de 
răspândit în arhipelagurile Pacificului, această insulă 
aflându-se desigur la o latitudine prea joasă. 

Ce păcat! spuse Harbert. E un copac atât de folositor şi 
face nuci atât de frumoase! 

În ceea ce priveşte păsările, ele mişunau printre ramurile 
rare ale eucalipţilor şi cazuarinilor, care nu le stinghereau 
zborul. Cacatoeşi negri, albi şi cenuşii, papagali şi peruşe cu 
pene multicolore, păsări cu pene verzi şi creste roşii, 
papagali australieni albaştri zburau prin aer, cârâind 
asurzitor. Zburătoarele acestea erau atât de viu colorate, 
încât coloniştilor noştri li se părea că le privesc printr-o 
prismă, care descompune culorile. 

Deodată, din mijlocul unui tufiş, izbucni un concert ciudat 
de voci discordante. Coloniştilor li se părea că auzeau 
cântec de păsări, răgete de patrupezi şi ca un fel de şuierat 
ce putea fi lesne atribuit unui indigen. Nab şi Harbert, 
uitând de orice prudenţă, se repeziră spre tufiş. Din 
fericire, nu dădură peste nici o fiară periculoasă, nici peste 
vreun indigen primejdios. Descoperiră doar vreo şase din 
păsările numite „fazani de munte”, al căror strigăt seamănă 


cu un râs batjocoritor. Câteva lovituri de ciomag puseră 
capăt, concertului, procurându-le totodată un vânat 
minunat pentru masa de seară. 

Harbert le arătă şi nişte porumbei frumoşi, cu aripile 
bronzate, unii moţaţi, alţii îmbrăcaţi în verde ca cei de soiul 
Miacquaria. N-au putut să-i atingă însă, şi tot aşa le scăpară 
şi ciorile şi coţofenele care zburau în stol. O împuşcătură de 
alice ar fi făcut prăpăâd printre aceste zburătoare, dar 
vânătorii noştri erau înarmaţi doar cu pietre şi ciomege, 
arme primitive care se dovediră foarte puţin folositoare în 
această împrejurare. 

Lucrul acesta se vădi mai mult încă, atunci când prin faţa 
grupului trecu în fuga mare o turmă de patrupede, care 
înaintau, ţopăind şi sărind peste tufişuri. Adevărate 
mamifere zburătoare, ele făceau salturi atât de mari, încât 
păreau să se avânte de la un copac la altul, ca veveriţele. 

Uite canguri! strigă Harbert. 

De mâncat, se mănâncă? întrebă Pencroff. 

Friptura înăbuşită de cangur, răspunse reporterul, întrece 
cel mai gustos vânat!... 

Nici nu-şi terminase bine Gedeon Spilett fraza aceasta, 
care le aţâţa din nou pofta de vânat, că marinarul, urmat de 
Nab şi Harbert, se şi repezi pe urmele cangurilor. în zadar 
îi chemă Cyrus Smittt. De altfel, şi goana lor se dovedi 
zadarnică, căci cangurii erau sprinteni şi săreau ca nişte 
mingi. Se întoarseră după cinci minute, gâfâind şi fără nici 
un rezultat, iar cangurii pieriră în desişuri. Nici Top nu 
avusese mai mult noroc. 

Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Cyrus, spuse Pencroff, 
că trebuie neapărat să ne fabricăm puşti. Credeţi că va fi cu 
putinţă? 

— Poate, răspunse inginerul, dar vom începe mai întâi prin 
a fabrica arcuri şi săgeți şi nu mă îndoiesc că în curând veţi 
deveni tot atât de îndemânatici ca şi vânătorii australieni. 

Arcuri şi săgeți! spuse Pencroff dispreţuitor. Astea sunt 
bune pentru copii! 


Nu face pe grozavul, prietene Pencroff, răspunse 
reporterul. Arcul şi săgețile au fost de ajuns totuşi să 
însângereze omenirea timp de sute de ani. Praful de puşcă 
este o invenţie nouă, dar războiul, din nefericire, a existat 
încă din vremurile cele mai îndepărtate. 

— Pe legea mea, aveţi dreptate, domnule Spilett, spuse 
marinarul. lertaţi-mă, dar m-am pripit cu vorba, ca 
totdeauna! 

Între timp, Harbert, stăpânit de ştiinţa sa preferată, aduse 
din nou vorba de canguri, spunând: 

De altfel, se pare că am avut de-a face cu speța cea mai 
greu de prins. Aceştia erau canguri uriaşi, cu blană groasă, 
cenuşie, dar, dacă nu mă înşel, există şi canguri negri şi 
roşii, canguri de stâncă, şi alţii, care sunt mai uşor de prins. 
Există vreo douăsprezece specii... 

Harbert, îi curmă vorba, sfătos, marinarul, pentru mine nu 
există decât un singur soi de canguri şi acela se cheamă 
cangur la frigare şi tocmai specia asta ne va lipsi deseară! 

Izbucniră cu toţii în râs la auzul noii clasificări a 
maestrului Pencroff. Bravul marinar nu-şi ascundea părerea 
de rău de a nu avea decât friptură de fazan la masa de 
seară. Norocul însă avea să-i surâdă din nou. 

Într-adevăr, Top, care simţea că propriul său interes e în 
joc, adulmeca şi scotocea peste tot, mânat de instinctul lui, 
ce se îmbina cu o poftă de mâncare grozavă. După toate 
probabilitățile, 'Top ar fi mâncat pe loc orice i-ar fi ieşit în 
cale, vânând astfel pe socoteala sa, dacă Nab nu l-ar fi- 
supravegheat tot timpul. 

Pe la orele trei, câinele dispăru printre ierburile înalte şi, 
judecând după mârâiturile surde care se auziră în curând, 
părea să se fi luat la harţă cu vreun animal. 

Nab se repezi după el şi într-adevăr îl văzu pe 'Top sfâşiind 
cu lăcomie un patruped, care era pe cale să dispară în 
stomacul lui, de unde nu mai aveau cum să-l cerceteze. Din 
fericire, câinele nimerise peste o mamă cu pui: dăduse o 


întreită lovitură, căci alte două rozătoare zăceau sugrumate 
pe jos. 

Nab apăru 'triumfător, ţinând în fiecare mână câte un 
rozător, ceva mai mare ca un iepure. Blana lor era gălbuie, 
cu pete verzui şi aveau doar un ciot de coadă. Erau nişte 
rozătoare numite „maras”, un fel de iepuri din specia aguti, 
puţin mai mari decât fraţii lor din regiunile tropicale, 
adevăraţi iepuri americani, cu urechi lungi şi fălcile 
înarmate cu câte cinci măsele puternice pe fiecare parte, 
ceea ce-i deosebea de specia aguti. 

Urra! strigă Pencroff. Avem şi friptură! Acum cred că 
putem să ne întoarcem acasă! 

Porniră din nou la drum. Pârâul Roşu îşi rostogolea apele 
limpezi sub bolta diferiților copaci arbori de cauciuc uriaşi, 
banksia şi cazuarina. Tulpinele unor liliacee minunate se 
ridicau până a o înălţime de douăzeci de picioare. Alte 
specii de copaci, necunoscuţi tânărului naturalist, îşi plecau 
ramurile deasupra pârâului, ale cărui ape se strecurau 
murmurând pe sub bolțile de verdeață... 

Dar încetul cu încetul, albia pârâului se lărgea şi Cyrus 
Smith îşi dădu seama că se apropiau de revărsarea lui. Într- 
adevăr, la ieşirea dintr-un desiş de copaci minunaţi, 
coloniştii se pomeniră în faţa lacului. 

Exploratorii atinseseră malul apusean al lacului Grant. 
Priveliştea era vrednică de admiraţie. Această întindere de 
apă, cu o circumferință de aproximativ şapte mile şi o 
suprafaţă de două sute cincizeci de acri era înconjurată de 
un brâu de copaci minunaţi. Spre răsărit, printr-o perdea 
de verdeață, pitoresc drapată pe alocuri, se întrezărea 
marea. Spre nord, lacul forma un arc rotunjit, care 
contrasta cu ascuţişul capătului opus. Nenumărate păsări 
acvatice vizitau malurile acestui Ontario în miniatură, şi 
cele „o mie de ostroave” ale marelui lac american cu acest 
nume erau înlocuite aci de o stâncă, ce ieşea din apă la 
câteva sute de picioare de malul sudic. Pe această stâncă se 
aciuiseră la un loc mai multe familii de pescăruşi care, 


cocoţaţi pe câte o piatră, pândeau gravi, nemişcaţi, peştii 
care se zăreau pe acolo şi apoi se repezeau în apă cu un 
strigăt ascuţit, pentru a ieşi cu prada în cioc. Într-alte părţi, 
pe maluri şi pe mica insulă, se lăfăiau rațe sălbatice, 
pelicani, găinuşe de baltă şi alte păsări, printre care şi vreo 
două minunate specimene de menura splendida, păsări 
Iyră, cu coada grațios arcuită. 

Apa lacului era limpede, plăcută la gust, de culoare închisă 
şi, după cercurile concentrice care se încrucişau la 
suprafaţa ei, părea să adăpostească mult peşte. 

E într-adevăr frumos lacul acesta! spuse Gedeon Spilett. 
Plăcut ar fi să trăim pe malurile lui! 

Chiar aci vom trăi! îi răspunse Cyrus Smith. Dorind să 
ajungă la Cămin pe drumul cel mai scurt, coloniştii o 
porniră spre capul sudic al lacului. Mergeau de-a dreptul 
prin pădure. Îşi croiră cu destulă greutate drum printre 
ierburile înalte şi desişurile prin care omul nu păşise 
niciodată până atunci, îndreptându-se spre litoral, astfel ca 
să iasă la nord de platoul Grande-Vue. Străbătură două mile 
în această direcţie. În sfârşit, după ultima perdea de arbori, 
apăru platoul Grande-Vue, acoperit cu iarbă deasă, iar în 
depărtare, întinderea nesfârşită a mării. 

Pentru a ajunge la Cămin, nu mai trebuiau decât să 
traverseze oblic platoul, mergând cale de o milă, şi să 
coboare apoi până la prima cotitură a râului Mercy. 
Inginerul dorea însă să afle cum şi pe unde se scurge 
prisosul de apă al lacului, astfel că îşi împinseră cercetările 
pe sub copaci, încă o milă şi jumătate spre nord. Într- 
adevăr, după toate probabilitățile, trebuia să existe undeva 
o crăpătură a peretelui de granit pe unde să se reverse apa. 
Acest lac nu era, de fapt, decât un uriaş bazin, pe care 
apele pârâului îl umpluseră încetul cu încetul şi era de la 
sine înţeles că surplusul de apă trebuia să se scurgă în 
mare printr-o cascadă oarecare. lar dacă presupunerile i se 
adevereau, inginerul socotea că va putea folosi energia 
căderii de apă, care se irosea deocamdată zadarnic. Mai 


umblară astfel câtva timp, urcând din nou panta platoului. 
Dar, deşi mai străbătuseră încă o milă în aceeaşi direcţie, 
inginerul tot nu izbutise să descopere locul de revărsare a 
lacului, care totuşi trebuia să se afle undeva în apropiere. 

Între timp, se făcuse ora patru şi jumătate şi trebuiau să 
se întoarcă acasă, ca să-şi pregătească cina. De aceea, 
micul grup făcu cale întoarsă şi, urmând malul stâng al 
râului Mercy, Cyrus Smith şi tovarăşii săi ajunseră curând la 
Cămin. 


Aici aprinseră focul şi Nab cu Pencroff, ca doi bucătari 
pricepuţi, pregătiră la repezeală nişte fripturi minunate de 
maras. 

După cină, înainte de culcare, Cyrus Smith scoase din 
buzunar câteva dintre pietrele şi minereurile pe care le 
adunase pe drum şi rosti: 

Dragii mei, iată, fier, pirită, argilă, var şi piatra aceasta 
care e cărbune. lată ce ne dăruieşte natura, iată cu ce 
contribuie ea la munca tuturor. De mâine, începe munca 
noastră. 

CAPITOLUL XIII. 

Ce poartă Top. Se fabrică arcuri şi săgeți. Cărămidăria. 
Cuptorul de oale. Diferite vase de bucătărie. Prima oală cu 
supă. Pelinul. Crucea Sudului. O importantă observaţie 
astronomică. 

Ei, domnule Cyrus, cu ce începem? îl întrebă a doua zi de 
dimineaţă Pencroff pe inginer. 

Cu începutul, răspunse Cyrus Smith. 

Şi adevărul era că pionierii noştri erau siliţi să înceapă cu 
„începutul”. Ei nu aveau nici măcar sculele necesare pentru 
a-şi fabrica unelte şi nici nu puteau să piardă prea mult 
timp, deoarece trebuiau să facă negreşit faţă nevoilor 
existente. E drept că puteau profita de experienţa 
trecutului şi, dacă n-aveau nimic de inventat, trebuiau în 
schimb să-şi fabrice tot ce le era necesar. Fierul şi oţelul de 
care dispuneau se aflau încă în stare de minereu, vasele 
aşteptau abia să fie fasonate din argilă, iar rufele şi 
îmbrăcămintea erau încă în stadiul de materii textile brute. 

Trebuie menţionat de altminteri că aceşti colonişti erau 
„oameni” în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. Inginerul 
Smith nu putea să-şi dorească nişte colaboratori mai 
inteligenţi, mai devotați şi mai zeloşi. Vorbise cu fiecare 
dintre ei în parte şi cunoştea însuşirile fiecăruia. 

Gedeon Spilett, reporter de mare talent, care acumulase 
nenumărate cunoştinţe ca să poată vorbi despre toate, avea 
să contribuie foarte mult cu mintea şi cu fapta la 


colonizarea insulei, fără a da vreodată înapoi în faţa 
greutăților. Din totdeauna vânător pasionat, avea să 
considere drept o meserie ceea ce socotise până atunci un 
sport plăcut. 

Harbert, băiat destoinic, avea cunoştinţe neobişnuit de 
vaste în domeniul ştiinţelor naturii şi, mulţumită lor, avea să 
aducă un aport preţios cauzei comune. 

Nab era devotamentul în persoană. Îndemânatic, 
inteligent, neobosit, robust şi înzestrat cu o sănătate de fier, 
Nab se pricepea puţin la fierărie, şi avea să fie fără îndoială 
foarte folositor coloniei. 

În ceea ce-l priveşte pe Pencroff care, fiind marinar, 
străbătuse toate oceanele, acesta lucrase şi ca tâmplar pe 
şantierele de construcţie din Brooklyn, fusese ajutor de 
croitor pe vasele statului, iar în timpul concediilor se 
îndeletnicise şi cu grădinăritul. Ca toţi oamenii mării se 
pricepea la orice şi ştia să facă de toate. 

Ar fi fost într-adevăr greu de găsit cinci oameni mai 
potriviţi, ca să facă faţă împrejurărilor în care se găseau. 

Cyrus Smith spusese că aveau să înceapă cu „începutul”. 
Ori, acest început, de care vorbea inginerul, cerea 
construirea unui aparat, cu ajutorul căruia să transforme 
substanţele pe care natura le punea la îndemână. Este 
cunoscut rolul căldurii în aceste transformări. 
Combustibilul, lemn sau cărbune, se găsea din belşug şi 
putea fi întrebuințat imediat. Trebuia deci clădit un cuptor, 
pentru a-l folosi. 

La ce ne va sluji cuptorul? întrebă Pencroff. 

Ne va ajuta să fabricăm vasele de care avem nevoie, 
răspunse Cyrus Smith. 

Şi din ce vom face cuptorul? 

Din cărămizi. 

Dar de unde cărămizile? 

Le vom fabrica din argilă. Hai să mergem, dragii mei. Ca 
să nu ne mai obosim şi cu căratul, vom aşeza cărămidăria 
chiar la locul de unde scoatem argila. Nab se va îngriji de 


aprovizionare, iar focul pentru pregătirea bucatelor nu ne 
va lipsi. 

De asta suntem siguri, răspunse reporterul, - în schimb, s- 
ar putea să ducem lipsă de alimente, pentru că nu avem 
arme de vânătoare. 

Ah, dacă am avea măcar un cuţit! strigă marinarul. 

Ce-ai face cu el? întrebă Cyrus Smith. 

Ei bine, aş face repede un arc şi săgeți şi n-am mai duce 
lipsă de mâncare! 

Da, da, un cuţit, o lamă ascuţită... şopti inginerul, dus pe 
gânduri. 

Tot vorbind, privirile i se opriră asupra lui Top, care se 
plimba de colo până colo pe plajă. 

Deodată, ochii lui Cyrus Smith străluciră. 

Top, aici! strigă el. 

Câinele se supuse chemării stăpânului său. Acesta apucă 
între mâini capul lui Top şi, desfăcându-i zgarda de la gât, o 
rupse în două părţi, spunând: 

lată două cuțite, Pencroft! 

Marinarul îi răspunse cu un chiot puternic. Zgarda lui Top 
era făcută dintr-o lamă subţire de oţel călit. Era destul să 
fie ascuţită pe o piatră de gresie şi cuțitul era gata. După 
două ore, utilajul coloniei se compunea din două lame 
tăioase, care fuseseră fixate, fără prea.mare greutate, pe 
câte un mâner solid. 

Cucerirea acestei prime unelte fu socotită un adevărat 
triumf. Era într-adevăr o cucerire nepreţuită, care venea în 
clipa potrivită. 

Plecară. Cyrus Smith voia să se întoarcă pe ţărmul 
apusean al lacului, acolo unde observase. în ajun pământul 
argilos, din care luase o mostră. O luară deci de-a lungul 
râului Mercy, străbătură platoul Grandcvue şi, după un 
drum de cinci mile, ajunseră într-un luminiş, aşezat la vreo 
două sute de paşi de lacul Grant. 

Pe drum, Harbert descoperise un copac, din ramurile 
căruia indienii Americii de Sud îşi fac arcuri. Se numea 


„crejimba” şi făcea parte din familia palmierilor care nu dau 
fructe bune de mâncat. Tăiară crengi lungi şi drepte, le 
smulseră frunzele şi le ciopliră în aşa fel, încât să fie mai 
groase la mijloc şi mai subţiri la capete. Le mai rămânea să 
găsească o plantă, din care să fabrice coarda arcului. 
Găsiră o plantă care făcea parte din familia malvaceelor, un 
hibiscus heterophyllus, din care scoaseră fibre atât de 
puternice, încât se puteau asemui cu tendoanele de 
animale. Pencroff fabrică astfel nişte arcuri destul de 
puternice, cărora nu le mai lipseau decât săgețile. De altfel, 
săgețile erau uşor de făcut din crengi drepte şi tari, fără 
noduri. Doar vârful fu mai greu de găsit. Era nevoiede ceva 
care să poată înlocui fierul. Pencroff însă era de părere că 
până la urmă vor găsi şi vârfuri. 

Coloniştii ajunseră pe meleagurile cercetate în ajun, unde 
solul le oferea argilă plastică specială, care se 
întrebuinţează la fabricarea cărămizilor şi olanelor, tocmai 
potrivită pentru scopurile lor. Mâna de lucru era şi ea la 
îndemână. Trebuiau să scoată grăsimea din argilă cu 
ajutorul nisipului, să-i dea forma cărămizilor şi să le coacă 
la căldura unui foc de lemn. 

De obicei, cărămizile sunt turnate în forme, dar inginerul 
se mulţumi să le fabrice cu mâna. Toată ziua aceea şi în ziua 
următoare nu făcură altceva. Argila, pe care o stropeau cu 
apă, era frământată cu mâinile şi picioarele şi împărţită 
apoi în cărămizi prismatice de mărime egală. Un lucrător 
experimentat poate să fabrice, fără nici o maşină, până la 
zece mii de cărămizi în douăsprezece ore. Dar cei cinci 
cărămidari din insula Lincoln nu izbutiră să facă mai mult 
de trei mii de bucăţi în două zile. înşirară apoi cărămizile 
una lângă alta, aşteptând să se usuce bine, pentru a le 
aşeza apoi în cuptor, lucru care se putea face doar peste 
trei-patru zile. 

În ziua de 2 aprilie, Cyrus Smith fixă punctele cardinale 
ale insulei. 


În ajun, el notase exact ora la care dispăruse soarele sub 
orizont, ţinând seama şi de refracția razelor. Dimineaţa, 
însemnă cu aceeaşi exactitate ora răsăritului. între apus şi 
răsărit se scurseseră douăsprezece ore şi douăzeci şi patru 
de minute. Deci, în aceeaşi zi, la şase ore şi douăsprezece 
minute după răsărit, soarele avea să treacă la meridian şi 
punctul pe care-l va ocupa pe cer în acea clipă va 
reprezenta nordul insulei. 

La acea oră, Cyrus reperă punctul cu ajutorul a doi copaci 
astfel aşezaţi, încât umbra lor proiectată de soare forma un 
meridian invariabil, obţinând astfel un punct de plecare 
pentru operaţiile ce vor urma. 

În cele două zile care le mai rămăseseră până la coacerea 
cărămizilor, adunară combustibil. 'Tăiară o mulţime de 
crengi din jurul luminişului şi strânseră toate uscăturile de 
sub copaci. Între timp, vânară puţin prin împrejurimi, ceea 
ce era cu atât mai uşor, cu cât Pencrofit îşi fabricase în 
sfârşit câteva duzini de săgeți, înarmate cu vârfuri bine 
ascuţite. Top le făcuse rost de aceste vârfuri, prinzând un 
porc spinos, vânat destul de prost, dar deosebit de valoros 
pentru ei, datorită spinilor cu care era acoperit. Ei legară 
aceşti ghimpi la extremitatea săgeţilor, care erau prevăzute 
şi cu nişte pene de papagal la capătul celălalt, pentru a pluti 
mai bine şi a nimeri drept la ţintă. În scurtă vreme, 
reporterul şi Harbert deveniră arcaşi dibaci, iar vânatul cu 
păr sau pene începu să curgă la Cămin. Aveau carne de 
cabiai, porumbei, aguşti, cocoşi de munte şi altele. Aproape 
tot vânatul răpus provenea din pădurea aşezată pe malul 
stâng al râului Mercy, regiune care primi numele de 
pădurea Jacamarului, în amintirea păsării urmărite în 
timpul primei explorări a ținutului, întreprinsă de Harbert 
şi Pencroff. 

Vânatul îl mâncau proaspăt. Păstrară doar şuncile 
cabiaiului, pe care le aromară cu diferite frunze parfumate 
şi le afumară la un foc de lemne verzi. Oricât de hrănitoare 
era mâncarea pionierilor, se plictisiseră totuşi de ea, căci 


mâncau friptură şi iar friptură. Ei ar fi fost fericiţi să audă 
clocotind pe foc o supă cu un simplu rasol, dar era nevoie ca 
mai întâi să-şi fabrice oala în care să-l fiarbă. Oala la rândul 
ei trebuia să fie arsă într-un cuptor care de-abia acum urma 
să fie zidit. 

În cursul scurtelor plimbări pe care le făceau în jurul 
cărămidăriei, vânătorâi noştri dăduseră peste nişte urme de 
animale mari, cu gheare puternice, lintr-o specie 
necunoscută. Cyrus Smith îi rugă pe tovarăşii săi să fie 
prevăzători, deoarece s-ar fi putut să trăiască şi fiare 
primejdioase în pădurea din jurul lor. 

Şi inginerul nu greşise. Peste câteva zile, Gedeon Spilett şi 
Harbert zăriră un animal care semăna cu un jaguar. Din 
fericire, fiara nu-i atacă, căci puţin înarmaţi cum erau, cu 
greu ar fi scăpat teferi. Pencroff şi Gedeon Spilett hotărâră 
să curețe insula de asemenea fiare, de îndată ce vor avea 
arme serioase. 

În tot timpul acesta, Căminului nu i se mai aduse nici o 
îmbunătăţire, deoarece inginerul spera să găsească, sau să 
construiască, de va fi nevoie, o locuinţă mai potrivită. 
Locuitorii noştri, obosiţi, se mulţumiră să schimbe mugşchiul 
şi frunzele uscate din culcuşurile în care dormeau. 

Tot în vremea aceea, începură să ţină şi socoteala exactă a 
zilelor petrecute pe insula Lincoln. Astfel, la 5 aprilie, care 
cădea într-o miercuri, se împlineau douăsprezece zile de 
când naufragiaţii fuseseră azvârliţi de uragan pe ţărmul 
acesta. 

În zorii zilei de 6 aprilie, inginerul şi tovarăşii lui se aflau 
laolaltă în luminişul în care voiau să ardă cărămizile. 
Bineînţeles că operaţia urma să aibă loc în aer liber, nu în 
cuptoare, mai bine zis chiar grămada de cărămizi ce 
trebuiau arse avea să constituie un cuptor uriaş, care avea 
să ardă şi să se coacă singur. 

Pregătiră combustibilul, aşezând pe pământul gol grămezi 
de vreascuri subţiri, uscate, pe care le înconjurară cu 
mai.multe rânduri de cărămizi uscate, formând astfel un 


cuptor mare, în care amenajaseră şi câteva coşuri de 
aerisire. Aşezarea cărămizilor dură toată ziua, aşa că doar 
seara izbutiră să aprindă vreascurile. 

Nimeni nu dormi în noaptea aceea. Toţi supravegheau 
focul cu grijă, căutând să menţină o căldură egală în cuptor. 
Operația ţinu patruzeci şi opt de ore şi reuşi cât se poate 

de bine. Acum, masa fumegândă trebuia să se răcească. 
îndrumați de Cyrus Smith, Nab şi Pencroff cărară pe o 
targa făcută din crengi împletite câteva grămezi de pietre 
de var (carbonat de calciu), care se găseau din belşug la 
nordul lacului. Sub acţiunea căldurii, pietrele acestea se 
transformară într-un var gros, minunat, care fierbea 
îndelung la stingere, întocmai ca varul cel mai fin, provenit 
din calcinarea marmurei sau a cretei. Amestecat cu nisip, a 
cărui menire era să împiedice contractarea pastei când se 
întăreşte, varul acesta le furniza o tencuială de cea mai 
bună calitate. 

Rezultatul tuturor acestor îndeletniciri se vădi în ziua de 9 
aprilie, când inginerul constată că dispuneau de o 
însemnată cantitate de var gata pregătit şi de câteva mii de 
cărămizi. 

Fără să mai piardă o clipă, pionierii se apucară să 
construiască cuptorul, pentru coacerea diferitelor vase 
necesare gospodăriei lor. Lucrul mergea destul de uşor. 
Peste cinci zile, încins cu cărbunele de huilă din zăcământul 
pe care-l descoperise inginerul la gura Pârâului Roşu, în aer 
liber, cuptorul aruncă primii nori de fum, dintr-un coş de 
douăzeci de picioare. Luminişul se transformase în uzină, 
iar Pencroff era gata să creadă că din acest cuptor vor ieşi 
toate produsele industriei moderne. 

În aşteptarea acestui eveniment, pionierii se mulţumiră să 
fabrice nişte vase cam grosolane, e drept, dar cât se poate 
de potrivite pentru pregătirea mâncării. Materia primă o 
constituia acelaşi pământ argilos, căruia Cyrus Smith îi 
adăugă puţin var şi cuarţ. Pasta obţinută era de fapt 
veritabilul „pământ de pipă” din care făcură oale, ceşti 


mulate pe pietre de formă adecvată, farfurii, urcioare şi un 
fel de'hârdaie mari, în care voiau să păstreze apa. Forma 
lor era stângace, cu multe defecte, dar după ce au fost arse 
în cuptor, bucătăria Căminului se îmbogăţi cu vasele 
acestea, mai preţioase decât cele mai fine porţelanuri. 

Mai trebuie menţionat aici faptul că Pencroff, dornic să 
vadă dacă argila astfel pregătită îşi merită cu adevărat 
numele, mai fabrică şi câteva pipe, destul de grosolane, pe 
care le găsi încântătoare. Din păcate, tutunul îi lipsea cu 
desăvârşire, lucru destul de greu pentru Pencroff, care 
totuşi se mângâia, spunându-şi avântat şi plin de încredere: 

— Las” că vine şi tutunul, cum au venit şi toate celelalte. 

Lucrările acestea ţinură până în ziua de 15 aprilie. Se 
înţelege că tot acest timp fu întrebuințat cu folos. Olarii 
noştri improvizaţi nu făcură altceva decât oale. 

Bineînţeles că, atunci când Cyrus Smith va găsi de cuviinţă 
să-i transforme în fierari, aveau să înveţe şi meseria 
aceasta. 

În seara zilei de 15 aprilie, meşterii noştri se întorceau la 
Cămin, încărcaţi cu vase de lut arse, iar cuptorul fu stins, în 
aşteptarea altei destinaţii. O întâmplare fericită însoţi 
întoarcerea coloniştilor. Inginerul descoperi o substanţă, 
care putea să înlocuiască iasca. Se ştie că iasca, o substanţă 
spongioasă şi catifelată, provine dintr-un fel de ciupercă din 
familia poliporelor, care devine foarte inflamabilă, mai ales 
atunci când este saturată în prealabil cu praf de puşcă, sau 
îmbibată cu o soluţie de azotat sau de clorat de potasiu. 
Până atunci, nu găsiseră nimic asemănător pe insulă, nici 
măcar alt soi de ciuperci care s-o înlocuiască. în ziua aceea, 
inginerul descoperi o plantă din familia pelinului, printre 
ale cărei specii mai însemnate se numără tarhonul, absintul 
şi multe altele. Rupând câteva mănunchiuri, le întinse 
marinarului, spunându-i: 

Ţine, Pencroff. Asta îţi va face plăcere! 

Pencroff cercetă cu atenţie planta îmbrăcată cu perişori 
lungi şi mătăsoşi şi cu frunze acoperite cu un puf moale. 


Ce-o mai fi şi asta, domnule Cyrus? întrebă Pencroff. Te 
pomeneşti c-o fi tutun? 

Nu, răspunse Cyrus Smith, - este peliniţă, mai bine zis 
peliniţă chinezească pentru oamenii de ştiinţă, pentru noi 
însă va fi iască. 

Într-adevăr, pelinul acesta, bine uscat, le dădu o 
substanţă/ care se aprindea foarte uşor, mai ales după ce 
inginerul o îmbiba cu nitrat de potasiu, din care 
descoperise câteva zăcăminte pe insulă. Nitratul de potasiu 
nu este altceva decât salpetru. 

În seara aceea, adunaţi în camera din mijloc, coloniştii 
cinară mai bine. Nab pregătise supă şi rasol de aguti, o 
şuncă de cabiai aromată, însoţită de nişte tubercule fierte 
de „caladium macrorhizum”, un fel de plantă ierbacee din 
familia araceelor, care în zonele tropicale se dezvoltă în 
formă arborescentă, foarte bune şi hrănitoare. Semănau cu 
făina de sagu, folosită în Anglia, şi ea înlocuia într-o 
oarecare măsură pâinea, care le lipsea. 

Înainte de culcare, Cyrus Smith ieşi împreună cu tovarăşii 
săi pe plajă, la aer curat. Era ora opt şi se lăsa o noapte 
minunată. Luna, în descreştere, nu apăruse încă, dar 
orizontul luminos începuse să strălucească în culorile 
palide-argintii, care vesteau răsăritul ei. La Zenitul Austral 
scânteiau stelele circumpolare. Crucea Sudului, pe care cu 
câteva zile mai înainte inginerul o admirase de pe vârful 
muntelui Franklin, le întrecea pe toate în strălucire. 

Cyrus Smith privi câtva timp minunata constelație, care 
purta în creştet şi la bază două stele de mărimea întâia, pe 
braţul din stânga o stea de mărimea a doua, iar pe cel din 
dreapta una de mărimea a treia. 

După ce se gândi puţin, el întrebă: 

Harbert, dacă nu mă înşel, suntem în 15 aprilie? 

Da, domnule Cyrus, răspunse Harbert. 

Ei bine, în cazul acesta, mâine este una din cele patru zile 
ale anului, când soarele va trece în dreptul meridianului 
chiar la orele douăsprezece. Cu alte cuvinte, va fi una din 


zilele în care timpul relativ, indicat de ceasornice, se va 
contopi cu timpul absolut, indicat de calculele astronomice. 
Dacă vremea Va fi frumoasă, sper să obţin longitudinea 
insulei cu o aproximaţie de câteva grade. 

Fără instrumente şi fără sextant? întrebă Gedeon Spilett. 

Chiar aşa! Şi fiindcă noaptea este senină, - urmă inginerul, 
- voi încerca să aflu chiar în astăseară latitudinea la care ne 
aflăm, măsurând înălţimea Crucii Sudului, adică a Polului 
Austral, deasupra orizontului. Vă daţi seama, dragii mei, că 
nu ne putem mulţumi cu constatarea că ne aflăm pe o 
insulă. înainte de a ne aşeza mai temeinic, trebuie să ne 
dăm seama, pe cât se poate, ce distanţă ne desparte de 
continentul american, de continentul australian sau de cele 
mai însemnate arhipelaguri ale Pacificului. 

Are dreptate! spuse reporterul. S-ar putea să trebuiască 
să construim o corabie în locul unei case, dacă. întâmplarea 
nu ne-a aruncat prea departe de un țărm locuit. 

lată de ce, hotări Cyrus Smith, voi încerca să aflu chiar în 
astă-seară latitudinea insulei Lincoln, iar mâine, la amiază, 
voi încerca să-i aflu longitudinea. 

Dacă inginerul ar fi avut un sextant, instrument cu ajutorul 
căruia se măsoară cu precizie distanţa unghiulară a 
obiectelor reflectate, operaţia ar fi fost uşoară. Măsurând în 
seara aceea înălţimea polului, a doua zi de dimineaţă, când 
soarele trecea la meridian, ei ar fi obţinut coordonatele 
insulei. Pentru că îi lipsea însă aparatul acesta, inginerul 
era silit să procedeze în alt fel. 

Cyrus Smith se întoarse deci la Cămin. La lumina focului, 
ciopli două rigle plate, pe care le uni la un cap, în aşa fel 
încât formau un fel de compas care se putea închide şi 
deschide. în loc de şurub, inginerul folosi un ghimpe mare 
de salcâm, cules de pe lemnele de foc. 

Cu acest instrument, Cyrus Smith se înapoie pe plajă. Ca 
să poată calcula cu exactitate înălţimea polului, inginerul 
trebuia să vadă cât mai limpede orizontul. De pe plajă, 
lucrul nu era cu putinţă, căci orizontul era închis spre sud 


de capul Ghearei. Cel mai potrivit loc pentru observaţiile 
necesare ar fi fost partea de sud a litoralului, unde le-ar fi 
fost greu să treacă, deoarece râul Mercy era umflat de flux. 

Inginerul hotărî deci să-şi facă observaţiile pe platoul 
Grande-Vue, urmând să tină seamă în calculele sale de 
înălţimea acestuia deasupra nivelului mării. A doua zi, 
printr-un procedeu geometric simplu, inginerul avea să 
calculeze şi înălţimea platoului. 

Prin urmare, coloniştii urcară spre platou, urmând malul 
stâng al râului Mercy. Se opriră acolo unde marginea 
platoului forma un unghi, ale cărui laturi priveau spre nord- 
vest şi sud-est, adică lângă şirurile de stânci ciudat crestate, 
aşezate la marginea râului. 

Colţul acesta al platoului domina cu vreo cincizeci de 
picioare înălţimea de pe malul drept, care cobora printr-o 
dublă pantă spre capul Ghearei şi spre coasta sudică a 
insulei. De aici, privirea îmbrăţişa liberă orizontul pe raza 
unui semicerc, care se întindea de la capul Ghearei până la 
promontoriul Reptilei. Spre sud, acest orizont, luminat de 
răsăritul lunei ce nu se arătase încă, se desprindea cu 
limpezime pe cerul întunecat, aşa că putea să fie văzut cu 
oarecare precizie. 

În clipa aceea, Crucea Sudului se prezenta observatorului 
într-o poziţie răsturnată, astfel că steaua Alpha reprezenta 
baza ei, sau partea cea mai apropiată de Polul Austral. 

Această constelație este aşezată mai departe de Polul 
Antarctic, decât este Steaua Polară faţă de Polul Arctic. 
Steaua Alpha este cu 27* mai depărtată de pol, aşa că 
Cyrus Smilh trebuia să ţină seamă de această diferenţă în 
calculele sale. Pentru a-şi simplifica operaţiile, îngriji de 
asemenea s-o observe în clipa în care ea trecea la meridian, 
dincolo de Polul Austral. 

Inginerul îndreptă unul din picioarele compasului spre 
orizontul mării, iar celălalt spre steaua Alpha, astfel că 
deschizătura dintre cele două laturi ale compasului îi dădu 
distanţa unghiulară, care despărţea Alpha de orizont. Ca să 


fixeze acest unghi în mod definitiv, el înţepeni, cu ajutorul 
unor spini, cele două beţişoare ale aparatului său pe un al 
treilea beţişor, aşezat de-a curmezişul, obţinând astfel un 
unghi fix. 

Nu-i mai rămânea acum decât să socotească unghiul 
obţinut, reducând totul la nivelul mării, lucru pentru care 
era absolut necesar să cunoască înălţimea platoului. 
Unghiul astfel obţinut avea să reprezinte înălţimea stelei 
Alpha, prin urmare înălţimea polului deasupra orizontului, 
adică latitudinea insulei. Se ştie că latitudinea unui punct 
oarecare al globului este întotdeauna egală cu înălţimea 
polului, deasupra orizontului acelui punct. 

Efectuarea acestor calcule fu lăsată pentru a doua zi, iar la 
ora zece toată lumea dormea dusă. 

CAPITOLUL XIV. 

Măsurarea falezei de granit. O aplicaţie a teoremei 
triunghiurilor asemenea. Latitudinea insulei. O excursie 
spre nordul insulei. Un banc de stridii. Planuri de viitor. 
Trecerea soarelui la meridian. Coordonatele insulei Lincoln. 

A doua zi, la 16 aprilie, în duminica Paştelui, pionierii se 
sculară în zorii zilei şi se apucară să-şi spele rufele şi să-şi 
curețe hainele. Inginerul avea de gând să fabrice săpun de 
îndată ce va izbuti să-şi procure materiile prime necesare, 
adică sodă sau potasiu, grăsime sau untdelemn. Cât despre 
problema atât de importantă a reînnoirii hainelor, ea avea 
să fie rezolvată mai târziu. Deocamdată, hainele de pe ei 
mai puteau fi purtate încă vreo şase luni, căci erau trainice 
şi ţineau la tăvăleală. De altfel, şi lucrul acesta depindea de 
aşezarea insulei în raport cu ţinuturile locuite. Dacă vremea 
era bună, întrebarea aceasta avea să-şi primească 
răspunsul în aceeaşi zi. 

Şi iată că soarele se ridica pe cer, vestind o zi minunată, 
una din acele zile frumoase de toamnă, în care vara parcă 
îşi ia rămas bun. 

Ei trebuiau să completeze datele culese în ajun, măsurând 
înălţimea platoului Grande-Vue. 


Folosiţi un instrument asemănător aceluia de ieri? îl 
întrebă Harbert pe inginer. 

Nu, băiatul meu, răspunse acesta, - vom proceda într-alt 
mod, tot atât de sigur. 

Harbert, mereu dornic să înveţe lucruri noi, îl urmă pe 
inginer, care se depărta de poalele falezei, coborând până 
la marginea apei. Între timp, Pencroff, Nab şi reporterul îşi 
vedeau fiecare de treburile lor. 

Cyrus Smith luase cu el un fel de prăjină lungă de 
douăsprezece picioare, croită după. propria lui înălţime, pe 
care o cunoştea foarte bine. Harbert ducea o fibră lungă şi 
subţire, de care legase o piatră, şi care avea să le servească 
drept fir cu plumb. 

Ajungând cam la cinci sute de picioare de faleza care se 
ridica perpendicular, Cyrus Smith se opri la douăzeci de 
picioare de marginea valurilor, înfigând prăjina în nisip la o 
adâncime de două picioare. O propti cu grijă şi cu ajutorul 
firului cu plumb izbuti s-o aşeze perpendicular pe planul 
orizontului. 

După aceea, inginerul se retrase până la distanţa de la 
care, când se culca pe nisip, raza lui vizuală atingea atât 
extremitatea prăjinei, cât şi creasta falezei. Punctul acesta îl 
însemnă cu multă grijă cu un ţăruş. 

Apoi, i se adresă lui Harbert, întrebându-l: 

Cunoşti principiile elementare ale geometriei? 

Nu prea bine, domnule Cyrus! răspunse Harbert, nevrând 
să rişte prea mult. 

Îţi aduci aminte care sunt proprietăţile a două triunghiuri 
asemenea? 

Da, răspunse Harbert. Laturile lor omoloage sunt 
proporţionale. 

Ei bine, fiule, în clipa de faţă am construit două 
triunghiuri-dreptunghiuri asemenea: cel dintâii, mai mic, 
are drept laturi prăjina perpendiculară şi distanţa care 
desparte ţăruşul de piciorul prăjinei, iar ipotenuza o 
constituie raza rnea vizuală; al doilea triunghi are drept 


laturi zidul perpendicular al falezei, a cărei înălţime vrem s- 
o cunoaştem, şi distanţa care separă ţăruşul de baza 
zidului, iar ipotenuza este formată tot de raza mea vizuală, 
aflându-se prin urmare în prelungirea ipotenuzei primului 
triunghi. 

Acum am înţeles, domnule Cyrus! strigă Harbert. Dacă 
distanţa de la ţăruş la prăjină este proporţională cu distanţa 
de la ţăruş la faleză, atunci şi înălţimea prăjinei este 
proporţională cu înălţimea falezei. 

Aşa este, Harbert, răspunse inginerul, - astfel că, după ce 
vom măsura primele două distanţe, cunoscând înălţimea 
prăjinei, vom afla înălţimea falezei printr-un simplu calcul 
de proporţii, fără să mai fie nevoie s-o măsurăm. 

Măsurară apoi cele două distanţe orizontale, folosindu-se 
de prăjina care se ridica la zece picioare deasupra solului. 

Prima distanţă, dintre ţăruş şi locul unde fusese înfiptă 
prăjina în nisip, măsura cincisprezece picioare. 

A doua distanţă, dintre ţăruş şi peretele falezei, era de 
cinci sute de picioare. 

După ce isprăviră măsurătorile, cei doi pionieri se 
întoarseră la Cămin. 

Ajuns acolo, inginerul scoase la iveală un fel de lespede de 
ardezie şistoasă, pe care o adusese dintr-una din plimbările 
lui. Era foarte uşor să-şi zgârie socotelile pe suprafaţa ei, 
folosindu-se de o scoică ascuţită. El stabili deci următoarea 
proporţie: 

15: 500: 10: x 500 x 10 5.000 

Prin urmare, peretele falezei măsura 333,33 picioare19. 

Cyrus Smith reluă apoi instrumentul pe care-l fabricase în 
ajun. Se ştie că depărtarea la care fixase cele doua rigle 
reprezenta distanţa unghiulară a stelei Alpha, deasupra 
orizontului. Inginerul măsură cât se poate de exact acest 
unghi, folosindu-se de o circumferință pe care o împărţise 
în trei sute şaizeci de părţi egale. Unghiul astfel măsurat 
avea zece grade. Adăugând la cifra obţinută cele douăzeci 
şi şapte de grade care despărţeau steaua Alpha de Polul 


Antarctic şi scăzând din socoteală înălţimea platoului pe 
care îşi făcuse observaţiile, inginerul obţinu cifra de treizeci 
şi şapte. Deci, Cyrus Smith trase concluzia că insula Lincoln 
se afla la treizeci şi şapte de grade latitudine australă sau, 
ţinând seamă de instrumentele rudimentare pe care le 
folosise, între paralela treizeci, şi cinci şi paralela patruzeci. 

Mai rămânea să obţină longitudinea insulei, ca să aibă 
coordonatele ei complete. Longitudinea putea s-o afle în 
aceeaşi zi, la amiază, în clipa când soarele avea să treacă la 
meridian. 

Fiind duminică, pionierii hotărâră să facă o plimbare, mai 
bine zis să exploreze ţinutul aşezat între coasta de nord a 
lacului şi golful Rechinului, chiar până la extremitatea 
capului Mandibulei de Sud, dacă timpul rămânea frumos. 
Prâuzul hotărâră să-l ia pe dune, urmând să se întoarcă 
acasă seara. 

La ora opt şi jumătate, micul grup o porni de-a lungul 
canalului. Dincolo, pe insula Salvării, se plimbau cu un aer 
foarte grav numeroase păsări acvatice ce semănau cu 
pinguinii, uşor de recunoscut după strigătul lor neplăcut, 
care semăna cu răgetul măgarului. Pencroff, care privea 
toate lucrurile numai din punct de vedere comestibil, află, 
nu fără oarecare mulţumire, că deşi cam negricioasă, 
carnea lor era bună de mâncat. 

Pe nisipul insuliţei se târau şi nişte amfibii mari, probabil 
foci, care îşi căutaseră adăpost pe acolo. Animalele acestea 
nu aveau nici un fel de valoare alimentară, carnea lor 
uleioasă fiind de-a dreptul dezgustătoare; totuşi, Cyrus 
Smith le cercetă cu luare aminte, fără să-şi dezvăluie însă 
gândul. Se mulţumi să spună tovarăşilor săi că foarte 
curând vor vizita ostrovul. 

Ţărmul pe care înaintau pionierii era presărat cu 
nenumărate scoici, dintre care multe ar fi făcut bucuria 
colecționarilor. Descoperiră printre ele terebratuie, 
ghiocuri şi altele. Dar mai plăcută fu descoperirea lui Nab, 


care semnală, la vreo patru mile de Cămin, un uriaş banc de 
stridii, pe care marea în reflux îl lăsa cu totul descoperit. 

Nab poate fi mulţumit, căci nu şi-a pierdut timpul 
degeaba, strigă Pencroft la vederea bancului de stridii care 
se zărea în larg. 

Plăcută descoperire! spuse reporterul. Şi dacă este 
adevărat că fiecare stridie produce cincizeci, şaizeci de mii 
de ouă pe an, avem aici o rezervă de nesecat. 

Tot ce se poate, dar nu cred să fie prea hrănitoare stridiile 
astea, murmură Harbert. 

Asta aşa-i, răspunse Cyrus. Stridiile conţin foarte puţine 
materii azotoase, aşa că un om care nu s-ar hrăni şi cu 
altceva, ar fi silit să mănânce cincisprezece până la 
şaisprezece duzini de stridii pe zi, Foarte bine! Cred că în 
cazul de faţă putem înghiţi câte duzini de stridii dorim, fără 
să consumăm tot bancul, spuse Pencroff. Ce-ar fi să 
culegem câteva pentru masa de prânz? 

Şi fără să aştepte răspunsul pe care îl cunoşteau dinainte, 
marinarul şi Nab adunară scoicile trebuitoare prânzului lor, 
vârându-le într-o plasă din fire de hibiscus, împletită de 
Nab. De altfel, în aceeaşi plasă pionierii îşi transportau şi 
hrana. îşi urmară apoi drumul în susul coastei, mergând 
între dune şi mare. 

Din când în când, Cyrus Smith se uita la ceas, căutând să 
se pregătească din timp pentru observaţia solară, pe care 
trebuia s-o facă la ora douăsprezece precis. 

Toată această parte a insulei, până la capul care mărginea 
golful Uniunii, capul Mandibulei de Sud, era stearpă. Cât 
cuprindeau cu ochii, nu vedeau decât nisip presărat cu 
scoici, amestecate cu sfărâmături de lavă. Puţine păsări de 
mare zburau deasupra acestui ţărm pustiu. Zăriră câţiva 
goelanzi şi albatroşi şi câteva rațe sălbatice care, cu drept 
cuvânt, stârniră pofta lui Pencroff. Marinarul încercă să le 
doboare cu săgeți; zadarnic însă, căci zburătoarele nu se 
lăsau la pământ, şi ar fi trebuit doborâte din zbor. 

Lucrul acesta îl făcu pe marinar să repete: 


Vedeţi, domnule Cyrus, atâta vreme cât nu vom avea una 
sau două puşti de vânătoare, are să fie tare greu! 

Desigur, Pencroff, - îi răspunse reporterul, - dar asta 
depinde numai de dumneata! Dă-nc fier pentru ţevi, otel 
pentru culasă, silitră, cărbune şi sulf pentru praful de 
puşcă, găseşte-ne mercur şi acid azotic pentru detonant, 
mai fă rost şi de nişte plumb pentru gloanţe şi cu siguranţă 
că Cyrus ne va fabrica nişte puşti minunate. 

Ah! Sunt sigur că toate aceste substanţe se găsesc în 
insulă, răspunse inginerul, - dar o armă de foc este un 
instrument delicat şi care necesită piese de mare precizie. 
în sfârşit, vom vedea mai târziu ce e de făcut. 

Când te gândeşti că a trebuit să aruncăm din nacelă toate 
armele, toate instrumentele, până şi bricegele noastre, 
strigă Pencroff. 

Mă tem că dacă nu le aruncam, Pencroff, ne arunca pe noi 
balonul În fundul mării! spuse Harbert. 

Asta aşa este, îl aprobă marinarul. Apoi trecu la o altă 
idee: 

Mă gândesc la mutra lui Jonallian Forster şi a tovarăşilor 
săi, a doua zi de dimineaţă, când au găsit piaţa goală şi 
balonul nicăieri! 

lată un lucru de care nu mă sinchisesc! mormăi 
reporterul. 

Da, dar eu am fost cu ideea! spuse Pencroff cu un aer 
mulţumit. 

Frumoasă idee, n-am ce zice, Pencroff! răspunse Gedeon 
Spilett, râzând. Uite unde ne-a adus ideea asta măreaţă. 

Tot e mai bine decât în mâinile sudiştilor! strigă marinarul. 
Mai ales de când s-a întors şi domnul Cyrus printre noi. 

Nici mie nu-mi displac locurile astea, ca să spun drept! 
răspunse reporterul. De altfel, ce ne lipseşte? Nimic Mda, 
mai nimic, afară de. toate! răspunse Pencroff, hohotind de 
râs. Te pomeneşti că într-o bună zi găsim şi mijlocul s-o 
ştergem de aici! 


Şi poate chiar mai devreme decât vă închipuiţi, - interveni 
inginerul, - dacă insula Lincoln nu-i aşezată prea departe 
de vreun arhipelag sau continent, lucru pe care-l vom afla 
până într-o oră. S-ar putea s-o părăsim curând. Nu am nici 
o hartă a Pacificului, dar îmi amintesc foarte bine cum arată 
partea lui sudică. Latitudinea pe care am obținut-o ieri ne 
arăta că insula Lincoln se află undeva între Noua Zeelandă 
şi Ciuli. Dar aceste două ţinuturi sunt aşezate la şase mii de 
mile depărtare unul de altul. Rămâne de văzut în ce parte a 
acestei mari întinderi de apă este aşezată insula noastră. 
Sper că lucrul acesta îl vom afla, cu oarecare aproximaţie, 
de îndată ce vom cunoaşte longitudinea insulei. 

Dar după cum se pare, arhipelagul Pomotu este cel mai 
apropiat de noi în ce priveşte latitudinea? întrebă Harbert 
Da, dar distanta care ne desparte de el este de o mie două 
sute de mile. 

Dar pe acolo ce este? întrebă Nab, care urmărea 
convorbirea cu foarte mulf interes, arătând cu mâna spre 
sud. 

Pe acolo nu-i nimic, răspunse Pencroff. 

Nimic, într-adevăr, întări inginerul. 

Spune, Cyrus, întrebă reporterul, ce-am putea face 
presupunând că insula Lincoln se află doar la două-trei sute 
de mile de Noua Zeelandă sau de Chiti? 

Atunci, răspunse inginerul, în loc să clădim o casă, vom 
construi un vapor, la cârma căruia vom instala pe meşterul 
Pencroff. 

Mai e vorbă, domnule Cyrus! strigă marinarul. Sunt gata 
să mă fac şi căpitan... de îndată ce veţi construi un vas în 
stare să înfrunte valurile! 

Vom face-o şi pe asta, de va fi nevoie! răspunse Cyrus 
Smith. 

Dar, în timp ce oamenii noştri vorbeau plini de curaj, se 
apropiase ora la care trebuia făcută observaţia. 

Cum va constata oare Cyrus Smith trecerea soarelui la 
meridianul insulei, fără nici un instrument? lată un lucru pe 


care Harbert nu putea să şi-l închipuie. 

Observatorii se aflau acum la vreo şase mile de Cămin, nu 
departe de dunele printre care fusese găsit inginerul, după 
misterioasa lui salvare. Fiind ora unsprezece, poposiră în 
acel loc, pregătindu-şi prânzul. Harbert porni spre un 
pârâu din apropiere, ca să care apă în urciorul adus de 
Nab. 

Între timp, Cyrus Smith se pregăti pentru observaţiile sale 
astronomice. El alese pe plajă un loc neted, pe care marea 
în retragere îl nivelase cu desăvârşire. Această întindere de 
nisip foarte fin era netedă ca-n palmă, nici un grăunte 
nedepăşimdu-l pe celălalt. De altfel nu era neapărată nevoie 
de un plan perfect orizontal, precum nu se impunea nici ca 
băţul înfipt în nisip să fie fixat perpendicular. Dimpotrivă, 
inginerul îl înfipse, dându-i chiar o oarecare înclinare spre 
sud, adică spre partea opusă soarelui. Nu trebuie să uităm 
că locuitorii insulei Lincoln vedeau soarele descrâindu-şi 
arcul deasupra orizontului de nord şi nu de sud, deoarece 
insula era aşezată în emisfera australă. 

Harbert începu să înţeleagă ce avea de gând să facă 
inginerul, ca să constate trecerea soarelui la meridianul 
insulei, cu alte cuvinte, să ştie când e miezul zilei în acel 
punct al globului. Voia să afle aceasta cu ajutorul umbrei, pe 
care o proiecta băţul pe nisip, şi în lipsa altor instrumente 
avea să obţină cu aproximaţie rezultatul dorit. 

Într-adevăr, în clipa în care această umbră va dispărea, va 
fi ora douăsprezece fix; va fi de ajuns să se urmărească 
extremitatea umbrei ca să se cunoască clipa în care; după 
ce a scăzut, ea va reîncepe să crească. Înclinând băţul în 
partea opusă soarelui, inginerul făcea ca umbra ce cădea să 
fie mai lungă, putând urmări astfel mai uşor fazele prin 
care va trece. Cu cât acul unui cadran este mai lung, cu atât 
poate fi urmărit mai uşor în deplasarea lui. Şi umbra 
bastonului reprezenta astfel acul unui cadran. 

Când socoti că a sosit momentul, Cyrus Smith îngenunchie 
pe nisip şi începu să măsoare micşorarea umbrei cu 


ajutorul unor mici ţăruşi, pe care îi înfigea în nisip. Tovarăşii 
săi urmăreau operaţia cu mult interes. 

Reporterul ţinea cronometrul său în mână, gata să anunţe 
ora când umbra va fi dispărut. În afară de aceasta, 
deoarece se nimerise ca Cyrus Smith să facă aceste 
operaţiuni în ziua de 16 aprilie, zi în care timpul mijlociu se 
confundă cu timpul adevărat, ora pe care avea s-o anunţe 
Gedeon Spilett va fi chiar ora Washingtonului - şi aceasta 
avea să simplifice calculele. 

Între timp, soarele înainta încet, umbra băţului scădea 
mereu şi, în clipa în care lui Cyrus Smith i se păru ca ea 
creşte din nou, el întrebă. 

Cât e ora? 

Cinci şi un minut, îi răspunse Gedeon Spilett. Nu-i mai 
rămânea decât să facă calculele, ceea ce nu-i fu prea greu. 
Exista deci o diferenţă de cinci ore între Washington şi 
insula Lincoln. Inginerul ştia că soarele, în mişcarea lui 
circulară, parcurge cincisprezece grade pe oră. 
Cincisprezece grade înmulţite cu cinci ore dau şaptezeci şi 
cinci de grade. 

Aşadar, Washingtonul, aflându-se la 77*3'11” longitudine, 
adică 77* măsurate după meridianul din Greenwich - în 
raport cu care americanii, ca şi englezii, măsoară 
longitudinea - insula Lincoln urma să aibă cu 75* mai mult, 
adică să se afle la 152* longitudine. 

Cyrus Smith anunţă rezultatul tovarăşilor săi. Ținând 
seamă de greşelile care s-ar fi putut strecura la.această 
observaţie, el se crezu îndreptăţit să afirme, aşa cum făcuse 
şi pentru latitudine, că insula Lincoln se afla aşezată între 
paralelele 35-37, şi între meridianele 150-155, la vest de 
Greenwich. Aceasta, cu o îngăduinţă de 5*, atât pentru 
longitudine, cât şi pentru latitudine, ceea ce putea să 
reprezinte la o eventuală eroare de observaţie o diferenţă 
de trei sute de mile longitudine sau latitudine, la distanţele 
calculate. 


Dar ei nu trebuiau nicidecum să se lase influenţaţi în 
hotărârile lor de această eventuală eroare. 

Înţelegeau acum limpede că insula Lincoln era aşezată 
departe de orice țărm sau arhipelag şi că nu puteau 
parcurge o asemenea distanţă într-o barcă rudimentară. 

După datele pe care încercaseră să le stabilească, insula 
era aşezată la cel puţin o mie două sute de mile de Tahiti şi 
de insulele arhipelagului Pomotu, la mai mult de o mie opt 
sute de mile de Noua Zeelandă şi la mai bine de patru mii 
cinci sute de mile de coasta americană. 

Dar, oricât îşi răscolea amintirile, Cyrus Smith nu-şi putea 
aminti de existenţa vreunei insule cunoscute în această 
regiune a Pacificului. 

CAPITOLUL XV. 

Se hotărăşte iernatul. Problema metalelor. Explorarea 
insulei Salvării. Vânătoarea de foci. Prinderea unui mamifer 
spinos. Un kola. Ce se înţelege prin metoda catalană. 
Fabricarea fierului. Cum se obţine oţelul. 

A doua zi de dimineaţă, la 17 aprilie, primul cuvânt al 
marinarului fu adresat lui Gedeon Spilett: 

Ei, ce vom fi astăzi? întrebă el. 

Ceea ce va găsi de cuviinţă Cyrus, îi răspunse reporterul. 

Din cărămidari şi olari, tovarăşii inginerului aveau să se 
transforme în metalurgişti. 

În ajun, după prânz, exploraseră insula până la 
extremitatea capului Mandibulei, la o depărtare de aproape 
şapte mile de Cămin. Acolo se termina lungul şir de dune şi 
solul căpăta o aparenţă vulcanică. Nu mai erau faleze 
înalte, ca cele din apropierea platoului Grande-Vue, ci doar 
un fel de chenar neregulat, care încadra golful îngust, 
cuprins între cele două capuri, care se formaseră din 
substanţele minerale aruncate de vulcan. Întorcându-se 
acasă la căderea nopţii, pionierii noştri nu se culcară 
înainte de a fi hotărât definitiv dacă rămâneau sau plecau 
de pe insula Lincoln. 


Distanţa de o mie două sute de mile, care despărţea insula 
de arhipelagul Pomotu, era foarte mare. O barcă n-ar fi 
izbutit s-o parcurgă, mai ales toamna, când vremea putea 
oricând să se strice. Aceasta era părerea lui Pencroâf. De 
altminteri e destul de greu să construieşti o barcă, chiar 
când ai toate instrumentele necesare, dar în împrejurările 
de faţă, când pionierii noştri nu aveau nici un fel de scule şi 
când ar fi trebuit să înceapă prin a fabrica ciocane, topoare, 
ferăstraie, rindele şi alte unelte, lucru care ar fi cerut mult 
timp. Hotărâră deci să ierneze pe insula Lincoln şi să-şi 
caute o locuinţă mai potrivită, în care să-şi petreacă lunile 
de iarnă. 

Dar, înainte de toate, trebuiau să întrebuinţeze minereu! 
de fier, din care inginerul găsise câteva zăcăminte în partea 
de nord-vest a insulei şi să transforme acest minereu În fier 
sau în oţel. 

Se ştie că, în general, pământul nu conţine metalele în 
stare curată. Cele mai multe dintre ele se găsesc combinate 
cu oxigen sau cu sulf. Şi chiar cele două bucăţi de minereu 
pe care le ridicase Cyrus Smith erau, una un magnetit, iar 
cealaltă o pirită, sau sulfura de fier. Cel dintâi, magnetitul, 
era un oxid de fier şi trebuia deci redus cu ajutorul 
cărbunelui, adică eliminat oxigenul pentru a obţine fier 
curat. Acest lucru se făcea fie supunând minereul, 
amestecat cu cărbune, la o temperatură înaltă, fie prin aşa- 
zisa metodă „catalană”, uşoară şi rapidă, care transformă 
minereul în fier, printr-o singură operaţie sau, în sfârşit, 
prin metoda furnalelor înalte, care transformă minereul mai 
întâi în fontă şi-apoi fonta în fier, extrăgându-i procentul de 
cărbune cu care este combinată. 

Cyrus S-mith avea nevoie de fier şi nu de fontă; trebuia 
deci să caute să folosească metoda cea mai rapidă. De 
altfel, minereul pe care-l găsise era el însuşi foarte curat şi 
foarte bogat în fier. Făcea parte din acea specie de minereu, 
care se găseşte în mase de culoare cenuşie închis, dă un 
praf negru, cristalizează în octaedre regulate şi dă naştere 


magnetelor naturale. În Europa, şi anume în Suedia şi 
Norvegia, unde se găsesc zăcăminte bogate, el serveşte la 
fabricarea fierului de primă calitate. Nu departe de acest 
zăcământ se găseau şi zăcămintele de cărbune, pe care 
pionierii începuseră să le folosească. Deci, materia prună se 
alia foarte prielnic aşezată, înlesnind transformarea 
minereului. 

Aşadar, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, vom prelucra 
minereul de fier? 

Da, dragul meu, răspunse inginerul, dar în acest scop vom 
începe prin a vâna pe insula cea mică vreo câteva foci, ceea 
ce ştiu că nu-ţi displace. 

Să vânăm foci? se miră marinarul, întorcându-se spre 
Gedeon Spilett. Nu ştiam că focile intră în fabricaţia 
fierului! 

Dacă spune Cyrus, aşa este! îl linişti reporterul. 

Inginerul însă părăsise între timp Căminul, astfel că 
Pencroff se văzu silit să se pregătească de vânătoare, fără 
nici o altă explicaţie. 

Puțin după aceea, Cyrus Smith, Harbert, Gedeon Spilett, 
Nab şi Pencroft se aflau cu toţii pe plajă, acolo unde canalul 
forma un fel de vad, de câte ori marea se retrăgea. 
Vânătorii îl străbătură fără să se ude mai sus de genunchi. 

Cyrus Smith punea pentru prima oară piciorul pe această 
insulă, tovarăşii săi însă pentru a doua oară, căci aici îi 
azvârlise balonul naufragiat. 

Câteva sute de pinguini îi întâmpinară la sosire, privindu-i 
cu ochi miraţi. Pionierii, înarmaţi cum erau cu ciomege, ar fi 
putut să-i ucidă cu uşurinţă, totuşi nu făcură nici o 
încercare, deoarece nu voiau să sperie focile, culcate pe 
nisip la o mică depărtare. 

Înaintară deci cu băgare de seamă spre extremitatea 
nordică, călcând pe un sol ciuruit de mici scobituri, care 
erau de fapt nişte cuiburi de păsări acvatice. La capătul 
insulei se zăreau nişte mogâldeţe negre, care înotau la 
suprafaţa apei. Parcă ar fi fost mici stânci plutitoare. 


Erau focile pentru care veniseră. Ele trebuiau lăsate să 
iasă pe plajă, căci pântecele lor îngust, blana lor deasă şi 
scurtă şi trupul lor alungit în chip de fus face ca focile, bune 
înotătoare, să nu poată fi prinse în apă. Pe uscat însă, 
picioarele lor scurte, cu degetele unite printr-o membrană, 
abia le îngăduie să se târască încet şi greoi. 

Pencroff cunoştea năravurile acestor amfibii şi îşi sfătui 
tovarăşii să aştepte ca focile să se culce pe plajă, spre a se 
încălzi la soare, după care se vor cufunda într-un somn 
adânc. Atunci, vor face în. aşa fel, încât să le taie drumul şi 
să le lovească peste bot. 

Vânătorii se ascunseră după stâncile litoralului, aşteptând 
în tăcere. 

Trecu o oră, până când focile se hotărâră să iasă pe nisip. 
Sosiră în sfârşit vreo şase. Pencroff şi Harbert se depărtară, 
spre a ocoli capătul insulei, ca să le ia pe la spate şi să letaie 
drumul. în timpul acesta, Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi 
Nab se furişau către viitorul teatru de luptă, târându-se de- 
a lungul stâncilor. 

Deodată, Pencroff, înalt şi voinic, ieşi din ascunzătoare şi 
scoase un chiot. Inginerul şi cei doi tovarăşi ai săi se 
repeziră între mare şi foci. Două-trei dintre ele, lovite cu 
putere, căzură moarte pe nisip, pe când celelalte izbutiră să 
se arunce în mare, făcându-se nevăzute în larg. 

Focile cerute, domnule Cyrus! spuse marinarul înaintând 
spre inginer. 

Bine, Pencroff. Le vom transforma în foale, pentru fierărie. 

În foale?! strigă Pencroff. Ce noroc a dat peste focile astea! 

Într-adevăr, inginerul voia să facă din pielea lor nişte 
dispozitive pentru suflat aerul necesar prelucrării 
minereului. Focile acestea erau de mărime mijlocie; în 
lungime nu depăşeau şase picioare, iar capul lor semăna cu 
un cap de câine. 

Fiindcă nu avea nici un rost să care o greutate atât de 
mare, Nab şi Pencroff hotărâră să le jupoaie pe loc, în timp 


ce Cyrus Smith şi reporterul aveau să termine explorarea 
micii insule. 

Marinarul şi negrul se descurcară cu multă îndemânare, 
astfel că, trei ore mai târziu, Cyrus Smith dispunea de două 
piei de focă, pe care voia să le folosească aşa cum erau, fără 
să le mai tăbăcească. 

Pionierii aşteptară refluxul,apoi se întoarseră la Cămin, 
trecând din nou canalul. 

Prelucrarea pieilor nu fu un lucru uşor. Ele trebuiau să fie 
prinse pe nişte rame de lemn, care să le tină întinse şi apoi 
trebuiau cusute una de alta cu nişte fibre, ca să poată fi 
umplute cu aer, fără să răsufle prea mult. Pionierii se 
văzură nevoiţi să reînceapă operaţia de câteva ori. Cyrus 
Smith avea la dispoziţie doar cele două lame de oţel făcute 
din zgarda lui 'Top, totuşi se dovedi atât de îndemânatic şi 
tovarăşii săi îl ajutară cu atâta pricepere, încât, peste trei 
zile, inventarul micii colonii se îmbogăţise cu un dispozitiv 
de suflat aerul, menit să injecteze oxigen în mijlocul 
minereului, în timpul cât va fi supus căldurii. Fără aceasta, 
operaţia nu avea sorţi de izbândă. 

În dimineaţa zilei de 20 aprilie, începu, aşa cum o numeşte 
reporterul În însemnările sale, „perioada metalurgică”. 
Inginerul era hotărât, se ştie, să lucreze chiar la locul unde 
se găseau zăcămintele de cărbune şi de fier. După socotelile 
lui, acestea se aflau la poalele muntelui Franklin, la o 
depărtare de şase mile. Nu putea fi vorba să se întoarcă în 
fiecare seară la Cămin, aşa că ei hotărâră să se 
adăpostească într-o colibă de crengi, ca să poată urmări zi 
şi noapte importanta operaţie. 

Plecară dis-de-dimineaţă. Nab şi Pencroff duceau pe o 
targa dispozitivul de suflat aerul şi o oarecare cantitate de 
provizie, pe care aveau s-o mai înmulțească pe drum. 

Străbăâtură pădurea Jacamarului prin partea ei cea mai 
deasă. îşi croiră un drum, care mai târziu avea să devină 
calea directă, ce lega platoul Grande-Vue cu muntele 
Franklin. Copacii, aparţinând speciilor de care am mai 


pomenit, erau minunaţi. Harbert semnală prezenţa unei noi 
specii, aşa numiții arbori „dragoni”, pe care Pencroff se 
grăbi să-i numească „praz îngâmfat”, căci, cu toată 
înălţimea lor, copacii aceştia făceau parte din familia 
liliaceelor, aidoma cepii şi sparanghelului. Rădăcina 
lemnoasă a acestor copaci, fiartă, e foarte bună de mâncat 
şi supusă fermentaţiei, ea dă o licoare destul de plăcută. 
Adunară o cantitate destul de mare din aceste rădăcini. 

Drumul prin pădure fu lung. El ţinu toată ziua, îngăduind 
coloniştilor noştri să observe fauna şi flora locului. Top, în 
seama căruia era mai ales descoperirea faunei, alerga 
printre ierburi, stârnind tot felul de vânat; fără a alege, 
Harbert şi Gedeon Spilett ucâseră cu săgețile doi canguri şi 
un animal care semăna cu un arici sau cu binecunoscutul 
furnicar. 

Şi când va fi în oală, se grăbi să întrebe Pencroff, cu ce o să 
semene? 

Cu o bucată de carne de vacă, răspunse Harbert. 

Altceva nici nu cerem, răspunse marinarul. 

În timpul acestei excursii, pionierii întâlniră câţiva porci 
mistreți care nu căutau să-i atace. Şi se părea că nu vor mai 
da şi peste alte fiare periculoase, când într-un desiş, 
reporterul zări la câţiva paşi de el, între crengile unui 
copac, un animal care i se păru că seamănă cu un urs şi pe 
care începu să-l schiţeze liniştit în carnet. Din fericire 
pentru Gedeon Spilett, animalul nu era un urs. Nu era 
decât un kula, cunoscut şi sub numele de „leneşul”. Avea 
mărimea unui câine, părul zburlit, de culoare murdară, şi 
labele înzestrate cu gheare puternice, care îl ajutau să se 
caţăre pe copaci, pentru a se hrăni cu frunzele lor. După ce 
stabiliră identitatea acestui animal, pe care îl lăsară să-şi 
vadă în pace de îndeletnicirile sale, reporterul se mulţumi 
să înscrie sub desenul său „leneş” în loc de „urs”, apoi 
porniră mai departe. 

Pe la orele cinci după-amiază, Cyrus Smith dădu semnalul 
opririi. Se aflau în afara pădurii, la poalele puternicelor 


metereze de lavă, care sprijineau muntele Franklin spre 
răsărit. La câteva sute de paşi curgea Pârâul Roşu, aşa că 
pionierii aveau la îndemână apă bună de băut. 

Tabăra fu curând înjghebată. în mai puţin de o oră ridicară 
la marginea pădurii, între copaci, o colibă făcută din crengi, 
liane şi pământ. Cercetările geologice fură amânate pentru 
a doua zi. Pregătiră cina, aşezând frigarea la flacăra unui 
foc vesel, în faţa colibei. Pe la ora opt, dormeau duşi, în timp 
ce unul dintre ei stătea de veghe, ca să întreţină focul şi 
pentru a păzi tabăra de animalele sălbatice care puteau să-i 
dea târcoale. 

A doua zi, la 21 aprilie, Cyrus Smith porni împreună cu 
Harbert în căutarea terenurilor, unde găsise mostre de 
minereu. El descoperi zăcământul, la suprafaţa solului, 
aproape de izvorul pinului, la poalele uneia, dintre 
meterezele ce sprijineau muntele în partea de nord-est. 
Minereul, foarte bogat în fier, şi a cărui structură îngăduia 
să fie uşor supus topirii, se-prezenta,într-o formă cât se 
poate de potrivită pentru, modul de extracţie pe care îşi 
propunea să-l folosească inginerul: metoda catalană, 
simplificată, aşa cum se aplică în Corsica. 

De fapt, metoda catalană propriu-zisă cere cuptoare şi 
creuzete, în care minereul şi cărbunele, aşezate în pături 
alternative, sunt reduse şi transformate în fier. Dar Cyrus 
Smith nu-şi putea îngădui luxul unor astfel de. construcţii. 
El dorea să formeze din minereu şi cărbune o masă cubică, 
în centrul căreia să sufle aer cu ajutorul dispozitivului s.ău. 
Acesta era fără îndoială procedeul întrebuințat de primii 
metalurgişti ai. omenirii şi, ceea ce izbutiseră aceştia să 
facă la vremea lor, puteau desigur şi ei să reuşească pe 
insula Lincoln. 

Ca şi minereul, cărbunele care se găsea nu prea departe, 
la suprafaţa pământului, fu adunat fără greutate. Minereul 
fu sfărâmat apoi în bucățele mici şi curăţat cu mâna de 
murdăriile de la suprafaţă. îngrămădiră apoi cărbunele şi 
minereul, aşezându-l în pături suprapuse, aşa cum 


procedează cărbunarii cu lemnul pe care vor să-l 
carbonizeze. Sub influenţa aerului suflat de foale şi a 
căldurii, cărbunele avea să se transforme în acid carbonic, 
apoi în oxid de carbon, care la rândul lui avea să se combine 
cu oxidul de fier, extrăgând oxigenul şi lăsând să curgă 
fierul curat. 

Acesta fu procedeul folosit de inginer. Aşeză foalele din 
piele de focă, prevăzute cu un tub de pământ refractar, 
fabricat în cuptorul de olărie, lângă grămada de minereu. 
Mişcate primtr-un mecanism simplu, înjghebat cu ajutorul 
unui cadru de lemn şi a unor funii de fibre, foalele zvârliră 
în masa minereului o cantitate de aer, care-i ridica 
temperatura, ajutând în acelaşi timp procesul chimic, de pe 
urma căruia pionierii obţinură o cantitate de fier curat. 

Grea operaţie! Răbdarea şi ingeniozitatea pionierilor fură 
puse la grea încercare. Totuşi, operaţia izbuti şi rezultatul 
fu un fel de băşică de fier spongios, pe care se văzură 
nevoiţi s-o bată la roşu, adică s-o făurească, pentru a 
înlătura impurităţile învelişului lichefiat. Bineînţeles că 
acestor fierari improvizaţi lelipsea ciocanul; ei se aflau în 
situaţia în care se aflase şi primul metalurgist şi procedară 
întocmai cum procedase el: prima băşică de fier, fixată pe 
un băț, le sluji de ciocan, pentru a lovi a doua băşică, pe o 
nicovală de granit. Obţinură astfel un metal rudimentar, dar 
care se putea întrebuința. 

În cele din urmă, după multe sforţări şi oboseală, în ziua 
de. 25 aprilie, pionierii făuriseră câţiva drugi de fier şi-i 
prefăcuseră în scule: cleşti, cazmale, sape, pe care Pencroff 
şi Nab le găseau minunate. 

Dar metalul nu-l putea folosi prea mult în stare de fier 
curat: el trebuia prefăcut în oţel. Ori, oţelul rezultă din 
combinarea fierului cu cărbunele, obținându-se fie din 
fontă, din care se extrage o anumită can-titate de cărbune, 
fie din fier, căruia i se adaugă cărbunele care-i lipseşte. 
Cyrus Smith avea să folosească acest din urmă procedeu, 
deoarece fierul pe care îl descoperise era curat. 


Inginerul încălzi metalul împreună cu cărbune pisat într- 
un creuzet de pământ refractar şi oţelul astfel obţinut, 
maleabil şi la cald şi la rece, fu prelucrat cu ciocanul. Nab şi 
Pencroff, bine îndrumați, făuriră nişte topoare, care se 
căliră minunat prin încălzire la roşu şi cufundare bruscă în 
apă rece. 

Mai fabricară şi alte unelte şi anume: lame de rindea, 
topoare şi toporaşe, benzi de oţel pentru ferăstraie, 
foarfeci, cazmale, lopeţi, ciocane, cuie - toate, fără îndoială 
destul de grosolane. 

În sfârşit, în ziua de 5 mai, prima perioadă metalurgică se 
încheie şi fierarii se întoarseră la Cămin, unde îi aşteptau 
alte lucrări, în care aveau să se specializeze în curând. 

CAPITOLUL XVI. 

Se pune din nou problema locuinţei. Fanteziile lui Pencroff. 
O explorare în nordul lacului. Marginea de miazănoapte a 
platoului. Şerpii. Extremitatea lacului. Top e neliniştit. Top 
înoată. O luptă sub apă. Vaca de mare. 

Era în ziua de 6 mai, care corespunde cu 6 noiembrie în 
emisfera boreală. Cerul se întunecase de câteva zile şi cu 
toate că temperatura nu. scăzuse încă prea simţitor, 
pionierii socoteau că trebuie să ia oarecari măsuri, pentru 
a-şi asigura iernatul. Dacă pe insula Lincoln s-ar fi găsit un 
termometru, el ar fi arătat în medie 10-12* deasupra lui 
zero, fapt care nu trebuie să mire pe nimeni. Fiind aşezată 
între paralelele 35 şi 40, insula Lincoln trebuia să prezinte 
în emisfera de sud condiţiile climaterice ale Siciliei sau ale 
Greciei din emisfera de nord. Dar, dat fiind că Grecia şi 
Sicilia sufereau de pe urma unor geruri mari, însoţite de 
zăpadă şi gheaţă, era de presupus că şi insula Lincoln va fi 
supusă în toiul iernii unor scăderi de temperatură împotriva 
cărora trebuiau să fie pregătiţi. 

În tot cazul, chiar dacă frigul nu-i ameninţa încă, vremea 
ploilor se apropia şi pe această insulă singuratică, aşezată 
în plin Ocean Pacific şi expusă tuturor intemperiilor venite 


din larg, tulburările atmosferice trebuiau să fie dese şi 
foarte violente. 

Problema găsirii unei locuinţe mai potrivite decât Căminul 
se punea imediat, cerând b grabnică dezlegare. 

Pencroft avea desigur o oarecare slăbiciune pentru 
adăpostul descoperit de el, totuşi înţelese şi el repede că 
trebuiau să caute altul mai bun. Odată, în împrejurări pe 
care le cunoaştem. Căminul fusese inundat de ape, şi 
pionierii nu se mai puteau expune unui astfel de accident. 

De altfel, spuse Cyrus Smith, mai trebuie să luăm şi alte 
măsuri de prevedere. 

De ce? Insula nu este locuită, spuse reporterul. 

Tot ce se poate! răspunse inginerul, cu toate că nu am 
cercetat-o încă în întregime, dar chiar dacă nu se află nici o 
fiinţă omenească pe aici, mi-e teamă totuşi să nu fie plină de 
animale sălbatice. Trebuie să ne punem la adăpost de orice 
atac şi să nu mai fim siliţi a veghea pe rând noapte de 
noapte ca să nu lăsăm să se stingă focul. Şi apoi, dragii mei, 
trebuie să ne gândim la toate. Piraţii malaezi trec adesea 
prin părţile acestea ale Pacificului. 

Cum se poate?! se miră Harbert. Ajung până la o 
asemenea distanţă de uscat? 

Da, copilul meu, răspunse inginerul. Piraţii aceştia sunt 
marinari îndrăzneţi, dar totodată sunt şi nişte tâlhari 
periculoşi, împotriva cărora noi trebuie să luăm toate 
măsurile posibile. 

— Foarte bine, răspunse Pencroff, ne vom apăra de toţi 
duşmanii ce se pot ivi, fie ei cu două sau cu patru picioare. 
Dar, domnule Cyrus, n-ar fi bine să cercetăm toate colţurile 
insulei înainte de a întreprinde ceva? 

Bine ar fi, întări Gedeon Spilett. Cine ştie dacă nu vom găsi 
pe coasta opusă una din peşterile pe care îi zadar le-am 
căutat aici? 

E adevărat, răspunse inginerul, totuşi, voi uitaţi, dragii 
mei, că e bine să ne aşezăm în vecinătatea unei ape şi că 
din creştetul muntelui Franklin n-am zărit spre apus nici un 


râu sau pârâu. Pe partea aceasta, dimpotrivă, ne aflăm între 
râul Mercy şi lacul Grant, fapt care nu trebuie neglijat. Ba 
mai mult, coasta pe care ne aflăm nu este atât de bătută de 
vânturile care, în această emisferă, suflă de la nord la vest. 

Să clădim o casă pe malul lacului, propuse marinarul. 
Acum nu ducem lipsă nici de scule, nici de cărămizi. Dacă 
am izbutit să fim cărămidari, olari, turnători şi fierari, o să 
izbutim noi să fim şi zidari. 

Da, dragul, meu, dar înainte de a lua o hotărâre, trebuie 
să căutăm locul potrivit. Dacă natura near oferi locuinţă, 
ne-ar scuti de multă muncă, şi-am avea totodată un adăpost 
mai sigur, care ne-ar apăra împotriva duşmanilor dinăuntru 
şi dinafară insulei. 

Ai dreptate, fyrus, răspunse reporterul, dar noi arii 
cercetat întreg masivul de granit de-a lungul coastei şi n-am 
găsit nici cea mai mică gaură, nici măcar o crăpătură! 

Aşa-i, întări Pencroff. Ah, ce bine-ar fi dacă am putea să 
săpăm un adăpost, la o oarecare înălţime, în peretele 
acesta, în aşa fel, încât să nu ne ajungă nimeni! Mă şi văd 
într-o locuinţă cu cinci-şase camere, cu vedere spre mare... 

Cu ferestre şi geamuri! întregi Harbert, râzând. 

Şi cu scară! adăugă Nab. 

Ce găsiţi de râs? strigă marinarul. Nu avem târnăcoape şi 
cazmale? Şi credeţi că domnul Cyrus nu ne va fabrica 
pulbere ca să aruncăm stâncile în aer? Spuneţi, domnule 
Cyrus, nu-i aşa că ne veţi fabrica şi pulbere când va fi 
nevoie? 

Cyrus Smith îl ascultase pe avântatul Pencroff, în timp ce 
acesta îşi defăşura planurile fanteziste. Atacarea masivului 
de granit, chiar cu ajutorul unei mine, ar fi însemnat o 
muncă uriaşă şi era destul de supărător că natura nu făcuse 
măcar începutul. Inginerul propuse să se cerceteze din nou 
faleza, de la revărsarea râului până la unghiul ei nordic. 

leşiră deci cu toţii şi-o examinară din nou, cu cea mai mare 
atenţie, pe o întindere de nouă mile. Dar pe peretele neted 
şi drept nu se vedea în nici un loc vreo cavitate. Cuiburile 


porumbeilor de stâncă, ce zburau deasupra falezei, erau 
doar nişte scobituri foarte mici, săpate chiar sus, pe creasta 
neregulată a granitului. 

Acest lucru îi cam nemulţumea, căci nu era chip să atace 
acest masiv nici cu târnăcopul, şi nici cu ajutorul pulberei, 
pentru a obţine o deschizătură. suficient de mare în stâncă. 
Întâmplarea făcuse ca Pencroff să descopere Căminul, 
singurul adăpost de pe toată partea aceea a litoralului, 
adăpost pe care se gândeau să-l părăsească acu. 

Isprăvind explorarea, ajunseră la cotul nordic al falezei; 
care se termina printr-un povârniş lin, ce se pierdea pe 
plajă, formând până la extrema limită din apus un fel de 
taluz, o îngrămădire deasă de pietre şi nisip, având o 
înclinare de cel mult 45* şi legate între ele prin plante, 
copăcei şi ierburi. Ici, colo se mai ivea câte un colţ de 
granit, care străbătea vegetaţia. Pâlcuri de copaci creşteau, 
formând terase pe povârnişurile acoperite cu iarbă deasă. 
Dar numai la atât se reducea vegetaţia care încerca să 
răzbată în acest loc. De la poalele povârnişului până la 
litoral se-ntindea un larg şes de nisip. 

Cyrus Smith socoti, pe bună dreptate, că pe aici se 
scurgea, sub formă de cascadă, surplusul de apă al lacului. 
Era firesc ca surplusul apelor Pârâului Roşu să se verse pe 
undeva; ori, inginerul nu găsise încă locul, deşi cercetase 
tot ţinutul cuprins între gura râului şi platoul Grande-Vue. 

De aceea, inginerul propuse tovarăşilor săi să urce 
povârnişul pe care îl observau şi să se întoarcă la Cămin, 
străbătând platoul şi explorând malurile de nord şi de 
răsărit ale lacului. 

Primiră propunerea lui şi, în câteva minute, Harbert şi 
Nab ajunseră pe platou, Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi 
Pencroff urmându-i în pas mai puţin grăbit. 

La vreo două sute de picioare în faţa lor, se zărea printre 
frunze minunata oglindă a lacului, care strălucea în bătaia 
soarelui. Priveliştea era minunată în aceste locuri. Copacii 
îngălbeniţi formau grupuri armonioase. Scoarța groasă a 


câtorva trunchiuri uriaşe, doborâte de bătrâneţe, închipuia 
brazde întunecate pe covorul de verdeață, ce se aşternea 
pretutindeni. Printre crengi se zbenguiau stoluri de 
papagali, adevărate curcubee mişcătoare, care săreau de 
pe o ramură pe alta şi-ţi dădeau impresia că lumina se 
răsfrângea în toate culorile prin hăţişul ciudat de crengi. 

În loc să meargă de-a dreptul spre malul de nord al 
lacului, pionierii ocoliră marginea platoului, făcând un 
înconjur de o milă şi jumătate, pentru a ajunge la 
revărsarea pârâului, pe malul său stâng. Era o plimbare 
uşoară, deoarece copacii rari lăsau destul loc între ei. Se 
vedea că aici te afli la limita zonei fertile şi vegetaţia 
începea să fie mai puţin viguroasă decât în zona cuprinsă 
între pârâu şi râul Mercy. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi înaintau cu băgare de seamă 
prin ţinutul acesta nou. Ei nu aveau alte arme decât arcuri 
cu săgeți şi ciomege terminate cu un vârf ascuţit de fier. E 
drept că nici nu se arătă vreo fiară; după cum se părea, ele 
trăiau mai mult în pădurile dese din sud. Totuşi, pionierii 
avură şi o surpriză neplăcută, văzându-l pe Top oprindu-se 
în faţa unui şarpe uriaş, lung de patrusprezece până la 
cincisprezece picioare, pe care însă Nab îl răpuse cu o 
singură lovitură de ciomag. Cyrus Smith examina reptila şi 
constată că nu era veninoasă; ea făcea parte clin familia aşa 
numitului şarpe diamant, cu care se hrănesc indigenii din 
unele regiuni. Totuşi, s-ar fi putut să mai existe pe acolo şi 
alte specii de şerpi, a căror muşcătură să fie mortală. De 
pildă, vipere cu coada despicată, care se ridică deodată 
când le calci, sau şerpi înaripaţi, care au de o parte şi de 
alta a capului un fel de aripioare, ce le ajută să se avânte cu 
o mare repeziciune. Top, după prima clipă de surpriză, 
începu să gonească reptilele cu un zel, care ar fi putut să-i 
fie fatal, silindu-şi stăpânul săl cheme mereu. 

Ajunseră destul de repede la locul unde Pârâul Roşu se 
vărsa în lac şi recunoscură pe malul opus locul pe care îl 
cercetaseră la coborârea de pe muntele Franklin. Cyrus 


Smith observă că debitul de apă al pârâului era destul de 
mare şi, prin urmare, nu s-ar fi putut ca natura să nu se fi 
îngrijit să creeze undeva un loc de scurgere pentru 
surplusul de apă al lacului. Punctul de revărsare trebuia 
neapărat găsit, căci el forma desigur o cădere de apă, a 
cărei energie le putea fi de folos. 

Pionierii umblau fiecare după voia sa, fără să se depărteze 
totuşi prea mult unul de altul. Apele lacului păreau bogate 
în peşte. Pencroff îşi puse în gând să meşterească diferite 
unelte de pescuit, ca să poată trage foloase din această 
bogăţie. 

O luară întâi de-a lungul capului ascuţit din partea de 
nord-est a lacului. Se putea presupune că într-acolo se află 
căderea de apă, deoarece în partea aceea malul lacului 
aproape atingea marginea platoului. Dar se înşelaseră şi se 
văzură siliţi să continue explorarea malului care, după o 
uşoară cotitură, cobora din nou de-a lungul litoralului. 

Aici, malul era mai puţin împădurit, doar câteva pâlcuri de 
copaci, risipite ici, colo, măreau pitorescul pri veliştei. Lacul 
Grant se desfăşura în toată întinderea lui şi nici o briza nu-i 
încreţea faţa apelor. 

Alergând printre ierburi, Top gonea stoluri de păsări 
diferite, pe care Gedeon Spilett şi Harbert le întâmpinară 
cu săgeți. Tânărul nimeri una din aceste păsări, care căzu în 
mijlocul ierburilor de mlaştină. Top se repezi şi aduse o 
minunată pasăre de apă, de culoare cenugşie, cu capul mare 
şi ciocul scurt, cu degetele unite în formă de lopăţele printr- 
o pieliţă cu marginea festonată şi cu aripile tivite cu o 
dungă albă. Era o lişiţă, pasăre de mărimea unei potârnichi 
mari, aparţinând grupului de macrodactylc, care fac 
trecerea între grupul palmipedelor şi al picioroangelor. Era 
un vânat destul de neînsennat, căci carnea lui nu avea un 
gust prea bun. Pionierii hotărâră să i-o dea la cină, lui Top 
care nu era prea pretenţios. 

Mergând de-a lungul malului răsăritean al lacului, călătorii 
noştri atinseră după scurtă vreme marginea care mai 


fusese cercetată. Inginerul era foarte mirat că nu găsise 
locul de scurgere al surplusului apelor lacului şi nu 
ascundea acest lucru faţă de reporter şi marinar, cu care 
stătea de vorbă. 

În aceeaşi clipă, Top, care fusese foarte calm până atunci, 
dădu semne de nelinişte. Inteligentul animal alerga de colo- 
colo pe mal, se oprea, apoi se uita spre apă, ţinând o labă 
ridicată, ca şi când ar fi adulmecat un vânat nevăzut; uneori 
lătra cu furie, alteori păstra cea mai adâncă tăcere. 

Nici Cyrus Smith, nici tovarăşii săi nu luară la început în 
seamă purtarea ciudată-a lui Top, dar lătratul câinelui 
înteţindu-se, atenţia inginerului se trezi. 

Ce s-a întâmplat Top? întrebă el. 

Câinele făcu mai multe sărituri spre stăpânul lui, dând 
semne vădite de nelinişte, apoi se repezi din nou spre mal 
şi, pe neaşteptate, sări În lac. 

Aici, Top! strigă Cyrus Smith, care nu voia să-şi lase 
câinele să intre în apa aceasta necunoscută. 

Ce s-o fi petrecând acolo dedesubt? se întrebă Pencroff, 
cercetând faţa apei. 

Top o fi simţit prezenţa vreunei amfibii, răspunse Harbert. 

Poate un aligator20? spuse reporterul. 

Nu cred, răspunse Cyrus Smith. Aligatorii se întâlnesc 
numai În regiuni cu latitudine mai joasă. 

Între timp, la chemarea stăpânului său, Top se întorsese la 
mal, continuând să fie neliniştit; sărea mereu prin ierburile 
înalte şi, călăuzit de instinct, părea că urmăreşte o fiinţă 
nevăzută, care ar fi înotat de-a lungul malului, sub apele 
lacului. Totuşi, apele erau liniştite, suprafaţa lor nu avea nici 
cea mai mică încreţitură. Pionierii se opriră de câteva ori, 
observând-o cu luare aminte. Nu apărea nimic. Mister. 

Inginerul era foarte intrigat. 

Să cercetăm şi mai departe, spuse el. 

Peste o jumătate de oră, pionierii atinseră unghiul de sud- 
est al lacului, regăsindu-se din nou pe platoul Grande-Vue. 
Aci, cercetarea malurilor lacului trebuia socotită terminată 


şi, totuşi, inginerul nu descoperise pe unde şi nici cum se 
scurgea surplusul apelor. 

Totuşi, punctul de revărsare trebuie să existe, repeta el, şi 
de vreme ce nu se vede în afară, el se află desigur înăuntrul 
masivului de granit de pe coastă! 

Dar, ce importanţă are acest lucru, dragă Cyrus? întrebă 
Gedeon Spilett. 

O importanţă foarte mare, răspunse inginerul, - căci dacă 
scurgerea trece prin masiv, s-ar putea ca înăuntrul lui să 
existe o cavitate, pe care am putea-o folosi ca locuinţă, după 
ce vom fi îndrumat în altă direcţie cursul apelor. 

Domnule Cyrus, întrebă Harbert, nu s-ar putea oare ca 
apele să se scurgă chiar prin fundul lacului, ajungând la 
mare printr-o conductă subterană? 

Ba se poate foarte bine, răspunse inginerul, şi, aşa stând 
lucrurile, vom fi nevoiţi să ne clădim singuri casa. Ce să-i 
faci, natura n-a vrut să facă nimic pentru noi. 

Pionierii se pregăteau să traverseze platoul, pentru a se 
întoarce la Cămin, căci erau orele cinci, când Top începu să 
dea din nou semne de nelinişte. Lătra cu furie şi, înainte ca 
stăpânul lui să-l fi putut reţine, el se avântă pentru a doua 
oară în lac. 

Alergară cu toţii spre mal. Top ajunsese între timp la o 
depărtare de douăzeci de picioare şi, în vreme ce Cyrus 
Smith îl chema zadarnic, un cap uriaş apăru la suprafaţa 
apelor, nu prea adânci în acele locuri. 

Harbert recunoscu pe dată genul de amfibii din care făcea 
parte animalul acesta cu capul ţuguiat, cu ochii mari şi 
mustăţi lungi, pleoştite. 

Un lamantin! strigă el. 

Dar nu era un lamantin, ci un alt specimen din ordinul 
cetaceelor, din grupa aşa-ziselor „vaci de mare”, un 
dugong, pe care-l recunoscu apoi după nările lui larg 
deschise, deasupra botului. 

Uriaşa dihanie se repezi la câine, care încercă să scape de 
ea, înot în d spre mal. Stăpânul lui Top nu avea cum să-l 


scape şi, înainte ca Gedeon Spilett şi Harbert să fi avut timp 
să-şi încordeze arcurile, câinele înhăţat de dugong dispăru 
sub apă. 

Nab voi să sară în ajutorul lui 'Top, cu ciomagul lui ghintuit, 
hotărât să atace uriaşul animal chiar acolo unde se simţea 
în elementul său. 

Stai, Nab! îl opri inginerul. 

Între timp, sub apă se încinse o luptă cu totul inexplicabilă, 
deoarece Top nu avea cum să reziste în asemenea condiţii: 
părea să fie o luptă îndârjită, judecând după bulboanele 
care se vedeau pe faţa apei şi, în mod fatal, trebuia să se 
isprăvească cu moartea câinelui. Dar, deodată, într-un 
vârtej de spume, Top fu proiectat în aer de o forţă 
necunoscută, zbucni până la zece picioare deasupra 
suprafeţei lacului, căzu din nou În mijlocul apelor răscolite 
din adâncuri, apoi înotă spre mal. Câinele scăpase ca prin 
minune, fără răni prea grave. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi priveau faţa lacului, fără să 
înţeleagă nimic. S-ar fi zis că lupta nu încetase sub apă. Se 
părea că dugongul, după ce scăpase de câine, lupta mai 
departe, fiind atacat de un animal puternic. 

Lupta nu ţinu însă mult. Apele se înroşiră de sânge şi 
trupul dugongului, care se ridicase deasupra valurilor 
stacojii, fu aruncat în curând la mal pe o mică plajă din 
partea de sud a lacului. 

Pionierii alergară într-acolo. Dugongul murise. Era un 
animal uriaş, lung de cincisprezece până la şaisprezece 
picioare şi care părea să cântărească mai bine de vreo mie 
de kilograme. La gât, dihania avea o rană, care părea că se 
datoreşte unui tâiş ascuţit. 

Oare ce amfibie izbutise să ucidă uriaşul dugong? Nimeni 
n-ar fi putut să dea un răspuns mulţumitor şi Cyrus Smith, 
preocupat, se întoarse la Cămin, însoţit de tovarăşii lui. 

CAPITOLUL XVII. 

Cercetarea lacului. Curentul indicator. Planurile lui Cyrus 
Smith. Grăsimea dugongului. La ce foloseşte pirita. Sulfatul 


de fier. Cum se fabrică glicerina. Săpunul. Salpetrul. Acidul 
sulfuric. Acidul azotic. Noua cascadă. 

A doua zi de dimineaţă, la 7 mai, Cyrus Smith şi Gedeon 
Spilett se urcară pe platoul Grande-Vue, lăsându-l pe Nab 
să pregătească masa. Harbert şi Pencroff se ocupau cu 
reînnoirea proviziilor de lemne de foc. 

Inginerul şi reporterul ajunseră curând la mica plajă din 
susul lacului, pe care fusese aruncat dugongul. Asupra 
acestei mase de carne se şi abătuseră stoluri de păsări, pe 
care erau nevoiţi să le alunge cu pietre, deoarece Cyrus 
Smith dorea să păstreze grăsimea animalului, care putea Ti 
întrebuințată pentru nevoile coloniei. Cât despre carnea 
dugongului, trebuie să fi fost deosebit de gustoasă, 
deoarece în Malaezin ea era păstrată special pentru prinții 
indigeni. Dar aceasta îl privea îndeosebi pe Nab. 

În acele clipe, Cyrus Smith se gândea la cu totul altceva. El 
nu uitase întâmplarea din ajun şi era foarte preocupat de 
aceasta. Ar fi dorit să dezlege taina luptei submarine şi să 
ştie ce fel de monstru marin izbutise să rănească atât de 
ciudat dugongul. 

Inginerul se oprise la marginea lacului, privea, cerceta, 
dar nimic nu se petrecea sub apele liniştite, care străluceau 
în bătaia primelor raze ale soarelui. 

Lângă plaja pe care zăcea trupul dugonguiui, apele nu 
erau prea adânci, dar ceva mai departe, fundul lacului se 
lăsa treptat şi spre mijloc atingea probabil o adâncime 
foarte mare. Lacul părea să fie un larg bazin, pe care îl 
umpluseră apele Pinului Roşu. 

Ei, Cyrus, întrebă reporterul, mi se pare că apele nu au 
nimic suspect. 

Nu, dragă Spilett, răspunse inginerul, şi nu ştiu cum să 
explic întâmplarea de ieri! 

Mărturisesc, reluă Gedeon Spilett, că rana pe care o are 
monstrul este stranie şi nu mai puţin ciudat mi se pare felul 
în care a fost aruncat Top afară din apă cu atâta forţă. S-ar 


fi zis, într-adevăr, că un braţ puternic a zvârlit câinele, şi că 
acelaşi braţ, înarmat cu un pumnal, a răpus apoi dugongul. 

Da, răspunse inginerul gânditor, sunt lucruri pe care nu le 
pot înţelege. Dar, înţelegi dumneata mai bine decât mine, 
dragă Spilett, cum am fost salvat eu din valuri şi transportat 
pe dune? Nu-i aşa că ţi se pare ciudat? Simt că aici se 
ascunde o taină, pe care o vom descoperi într-o bună zi. Să 
observăm deci, dar fără să vorbim prea mult în faţa 
tovarăşilor noştri despre aceste fapte. Să ne păstrăm 
observaţiile pentru noi şi să ne vedem de treabă. 

După cum ştim, inginerul nu descoperise locul pe unde se 
scurgea surplusul apelor lacului, totuşi, punctul de 
revărsare trebuia să existe pe undeva, căci nu văzuseră 
nicăieri urme de inundație. Spre mirarea lui, Cyrus Smith 
observă că în locul în care se aflau, exista un curent destul 
de pronunţat. El aruncă în apă câteva bucățele de lemn, 
care fură târâte spre sud. Inginerul urmă curentul, 
mergând de-a lungul țărmului, şi ajunse astfel la capătul 
meridional al lacului. 

Acolo, se vedea un fel de depresiune a apelor, care păreau 
să fie înghiţite printr-o crăpătură a fundului lacului. 

Cyrus Smith ascultă, lipindu-şi urechea de pământ, şi auzi 
foarte desluşit zgomotul unei căderi de apă subterană. 

Aici e revărsarea, spuse el, ridicându-se. Apele se scurg 
spre mare printr-un canal săpat în masivul de granit, 
străbătând nişte cavităţi pe care vom şti să le folosim. Ei, 
bine! Am să dau eu de ele! 

Inginerul tăie o creangă lungă, o curăţă de frunze, o vâri 
în unghiul format de cele două maluri şi descoperi acolo o 
gaură mare, care se deschidea numai la un picior de la faţa 
lacului.'Prin acest canal, pe care în zadar îl căutaseră până 
atunci, se scurgea surplusul apelor şi curentul era atât de 
puternic, încât creanga, smulsă din mâna inginerului, 
dispăru purtată de apă. 

Nu mai încape nici un fel de îndoială, repetă Cyrus Smith, 
aici se află punctul de revărsare şi eu voi izbuti să descopăr 


deschizătura. 

Cum? întrebă Gedeon Spilett. 

Coborând cu trei picioare nivelul apelor. 

Şi cum vrei să cobori nivelul lor? 

Deschizându-le o altă ieşire mai mare ca aceasta. 

Şi în ce loc, Cyrus? 

În partea în care malul lacului se apropie cel mai mult de 
țărmul mării. 

Dar malul acela este de granit! observă reporterul. 

Nu-i nimic, răspunse Cyrus Smith, voi face să sară în aer 
acest granit, şi apele scurgându-se pe acolo vor dezveli 
deschizătura de aici... - formând o cascadă în căderea lor 
pe plajă, adăugă reporterul. 

O cascadă pe care vom şti s-o folosim, răspunse Cyrus. 
Haide să mergem! 

Porni apoi cu tovarăşul său, care avea atâta încredere în 
el, încât nu se îndoia de reuşita celor întreprinse. Şi totuşi, 
reporterul se întreba cum va izbuti Cyrus Smith să despice 
masivul de granit, fără un exploziv şi cu instrumentele 
destul de rudimentare pe care le aveau. Oare încercarea 
aceasta nu avea să-i depăşească puterile? 

Când Cyrus Smith şi reporterul ajunseră la Cămin, îi 
găsiră pe Harbert şi Pencroff descărcându-şi pluta plină de 
lemne. 

Tăietorii de lemne şi-au isprăvit aproape toată treaba, 
domnule Cyrus, spuse marinarul, râzând, şi când veţi avea 
nevoie de zidari... 

De zidari nu, dar de chimişti... răspunse inginerul. 

Da, adăugă reporterul, căci vom face să sară insula în 
aer... 

Să sară insula în aer? strigă Pencroff. 

Cel puţin în parte! replică Gedeon Spilelt. 

Ascultaţi-mă, dragii mei, începu inginerul. Şi le expuse 
rezultatul observaţiilor sale. După părerea lui în masa de 
granit care forma platoul Grande-Vue trebuia să se afle o 
cavitate mai mare sau mai mică, şi inginerul ţinea să ajungă 


până la ea. De aceea trebuia eliberată mai întâi 
deschizătura prin care se prăvăleau apele, prin urmare 
trebuia coborât nivelul lor, croinduli-se o scurgere mai 
largă. De aici, nevoia de a fabrica o substanţă explozibilă, 
cu ajutorul căreia să se poată croi în alt punct al malului o 
deschizătură mai largă: Cyrus Smith avea de gând să 
încerce fabricarea unei asemenea substanţe cu ajutorul 
mineralelor pe care natura i le punea la îndemână. 

Nu e nevoie să mai spunem cu cât entuziasm primiră cu 
toţii, dar mai ales Pencroff, proiectul inginerului. 

Întrebuinţarea mijloacelor extreme, despicarea granitului, 
crearea unei cascade îl încântau pe marinar! Şi de vreme 
ce era nevoie de chinişti putea fi chimist tot atât de bine, 
cum putea fi zidar sau cizmar. De altfel, va şti să devină 
orice, chiar profesor de dans, dacă va fi nevoie, îl încredința 
el pe Nab. 

Nab şi Pencroff trebuiră să se ocupe mai întâi de 
extragerea şi conservarea grăsimii şi cărnii dugongului. 
Porniră amândoi la drum de îndată, fără să mai ceară vreo 
lămurire. Încrederea lor în inginer era deplină. 

Peste câteva minute, Cyrus Smith, Harbert şi Gedeon 
Spilett, târând după ei pluta, plecară în susul râului, 
îndreptându-se spre zăcământul de cărbune, unde se aflau 
din belşug pirite şistoase, care se desfac în foi subţiri şi se 
găsesc de obicei în terenurile de tranziţie mai noi. Nu de 
mult, inginerul adusese o mostră din acest minereu. 

Cărară pirită la Cămin toată ziua şi până seara adunaseră 
câteva tone. 

A doua zi, la 8 mai, inginerul îşi începu operaţiile. Aceste 
pirite conţineau, În cea mai mare parte, cărbune, siliciu, 
aluminiu şi foarte multă sulfura de fier. Cyrus Smith voia să 
izoleze sulfura de fier din pirită, s-o transforme cât mai 
repede În sulfat de fier, apoi din sulfat să extragă acidul 
sulfuric. 

Acesta le era țelul. Acidul sulfuric este o substanţă. mult 
întrebuințată, şi însemnătatea industriei unei ţării se poate 


aprecia după cantitatea de acid sulfuric consumată. Acest 
acid le putea fi mai târziu de mare folos la fabricarea 
lumânărilor, la tăbăcitul pieilor dar, deocamdată, inginerul îi 
hotărâse o altă întrebuințare. 

Cyrus Smith alese, În spatele Căminului, un loc cât mai 
neted. Pe acest teren aşeză o grămadă de crengi şi de 
surcele, peste care puse bucăţile de pirită, sprijinite una de 
alta; acoperi apoi totul cu un strat subţire de pirită, 
sfărâmată în bucățele mărunte. 

După aceea, aprinseră surcelele, şi pirita luă foc la rândul 
ei, amestecată fiind cu cărbune şi sulf. Aşezară apoi noi 
straturi de pirită pisată, până ce ridicară o grămadă mare, 
pe care o acoperiră cu pământ şi iarbă, lăsând şi câteva 
deschizături de aerisire, aşa cum procedează cărbunarii 
când fac cărbuni de lemn. 

Aşteptară după aceea zece, douăsprezece zile, procesul 
chimic urmând să se facă singur. Sulfura de fier trebuia să 
se prefacă În sulfat de fier şi aluminiul în sulfat de aluminiu: 
două substanţe uşor solubile, spre deosebire de siliciul, 
cărbunii şi cenuşa, care aveau să se aleagă. 

În acest timp, Cirus Smith puse la cale alte lucrări, care 
fură duse la îndeplinire cu şi mai mult zel, cu îndârjire chiar. 

Nab şi Pencroff adunaseră grăsimea dugongului în vase 
mari de pământ. Inginerul voia să izoleze prin saponificare 
unul din elementele componente ale grăsimii, glicerina. 
Pentru a obţine acest rezultat, era destul să supună 
grăsimea acţiunii sodei sau calciului. Se ştie că oricare din 
substanţele acestea atacă grăsimea, dând naştere 
săpunului şi izolând în acelaşi timp glicerina, de care 
inginerul avea mare nevoie. După cum am văzut mai sus, 
oamenii noştri nu duceau lipsă de var, dar sub acţiunea 
calciului nu puteau obţine decât un săpun calcaros, 
insolubil şi prin urmare 'de neîntrebuinţat, pe câtă vreme, 
cu ajutorul sodei, se putea obţine un săpun solubil, care ar 
fi fost foarte potrivit pentru gospodăria lor. Inginerul, om 
practic, căuta să obţină sodă. Vă închipuiţi că i-a fost greu? 


Nu, căci pe țărm se găseau cantităţi mari de plante marine, 
diferite specii de alge şi fucacee bogate în sodiu. Culeseră o 
mare cantitate de asemenea plante, pe care le puseră la 
uscat, aşezându-le apoi în nişte şanţuri descoperite. 
Arderea acestor plante fu întreţinută timp de câteva zile, în 
aşa fel, încât căldura să se ridice la temperatura de topire a 
cenuşii. Rezultatul arderii fu o masă compactă, cenuşie, 
cunoscută de mult sub numele de sodă naturală. 

Tratând grăsimea animală cu această sodă, inginerul 
obţinu un săpun solubil şi o substanţă neutră, glicerina. 

Totuşi, mai lipsea ceva. Cyrus Smith avea nevoie, în 
vederea preparaţiilor lui viitoare, de o altă substanţă, de 
azotatul de potasiu, care e mai cunoscut sub numele de 
nitrat de potasiu sau salpetru. 

Cyrus Smith ar fi putut fabrica această substanţă prin 
tratarea carbonatului de potasiu, care poate fi extras foarte 
uşor din cenuşa plantelor, cu ajutorul acidului azotic. Dar 
tocmai acesta îi lipsea. De aceea, el îşi pusese În gând să 
fabrice acid azotic. Şi acesta părea un lucru care nu găsea 
dezlegare. Din fericire, de data aceasta, natura îi veni În 
ajutor, căci Harbert descoperi în nordul insulei, la poalele 
muntelui Franklin, un zăcământ de salpetru, iar pionierilor 
nu le rămânea altceva de făcut, decât să purifice sărurile 
găsite. 

Toate aceste operaţii ţinură vreo opt zile, isprăvind.u-se 
înainte de prefacerea piritei în sulfat de fief. În zilele 
următoare, pionierii avură răgazul să fabrice din argilă 
plastică o cantitate de oale de pământ refractar şi să 
zidească un cuptor de cărămizi special, care să slujească la 
distilarea sulfatului de fier, când acesta va fi obţinut. 
Sfârşiră pregătirile la 18 mai, cam în acelaşi timp cu 
terminarea procesului chimic. Gedeon Spilett, Harbert, Nab 
şi Pencroff, bine îndrumați de inginer, deveniseră lucrătorii 
cei mai îndemânatici din lume. De altfel, nevoia este cel mai 
bun dascăl. 


Rezultatul obţinut de pe urma arderii întregii grămezi de 
pirită, alcătuit din cantităţi de sulfat de fier, sulfat de 
aluminiu, siliciu, resturi de cărbuni şi cenuşă, fu depus într- 
un bazin cu apă. Amestecară bine totul, lăsară să se aşeze, 
apoi scurseră încet lichidul obţinut, care conţinea sulfat de 
fier şi sulfat de aluminiu, celelalte materii rămânând pe 
fundul bazinului, ele nefiind solubile. În cele din urmă, 
obţinură cristale de sulfat de fier prin evaporarea parţială a 
lichidului, iar restul amestecului, care nu se evaporase şi 
care conţinea sulfatul de aluminiu, fu aruncat. 

Cyrus Smith avea acum la îndemână o cantitate destul de 
mare de sulfat de fier cristalizat, cu ajutorul căruia urma să 
fabrice acidul sulfuric. 

În industrie, fabricarea acestui acid are nevoie de instalaţii 
costisitoare: uzine mari, instalaţii speciale, aparate de 
platină, camere de plumb, pe care acidul nu-l poate ataca şi 
în care are loc procesul chimic. Inginerul nu avea astfel de 
instalaţii, dar ştia că în Boemia, mai ales, acidul sulfuric se 
fabrică cu mijloace mult mai simple şi mult mai folositoare, 
deoarece dau un acid mai concentrat. 

Pentru a obţine acid sulfuric, nu-i mai rămânea de făcut 
decât o singură operaţie: să calcineze în vase închise 
cristalele de sulfat de fier, distilând astfel acidul sulfuric, iar 
apoi, prin condensarea vaporilor, să obţină acidul curat. 

Această operaţie se făcu cu ajutorul vaselor refractare, 
care, pline cu cristale de sulfat de fier, fură aşezate în 
cuptor, unde acidul se distila. Operația se făcu în cele mai 
bune condițiuni şi în ziua de 20 mai, douăsprezece zile după 
începerea ei, inginerul era în posesia acidului care avea să-i 
folosească mai târziu în nenumărate împrejurări. 

Vă veţi întreba de ce avea nevoie inginerul de această 
substanţă? Foarte simplu: ca să obţină acid azotic. De altfel, 
lucrul era uşor, deoarece salpetrul atacat cu acid sulfuric dă 
naştere, prin distilare, acidului azotic. 

Dar, până la urmă, de ce le trebuia acid azotic? Iată un 
lucru pe care nici tovarăşii inginerului nu-l ştiau, deoarece 


el nu le spusese ce urmărea prin toate aceste operaţii. 

În sfârşit, inginerul îşi procură, printr-o ultimă reacţie, 
substanţa pentru care făcuse atâtea combinaţii. 

El luă o cantitate de acid azotic, pe care o amestecă cu 
glicerina, în prealabil concentrată în bainmarie21 şi, fără să 
fi avut măcar la îndemână un amestec refrigerent, cu care 
să grăbească răcirea, obţinu câteva kilograme de lichid 
uleios şi gălbui. 

Cyrus Smith făcuse această ultimă experienţă singur, 
departe de Cămin, temându-se să nu provoace o explozie, 
dar, când aduse tovarăşilor săi vasul cu lichid, se mulţumi, 
doar să le spună: 

lată nitroglicerina! 

Izbutise într-adevăr să fabrice această substanţă deosebit 
de periculoasă, a cărei putere de explozie este de zece ori 
mai mare decât aceea a prafului de puşca obişnuit şi care 
pricinuise până atunci o mulţime de accidente! Totuşi, de 
când se foloseşte sub formă de dinamită, adică amestecată 
cu o substanţa solidă, poroasă, ca de pildă argila sau 
zahărul, periculosul lichid poate fi folosit cu mai multă 
siguranţă. Dar dinamita nu era cunoscută încă pe vremea 
când coloniştii noştri se îndeletniceau cu aceste experienţe 
în insula Lincoln. 

Şi cu lichidul acesta vom arunca în aer stâncile? întrebă 
Pencroff cu un aer neîncrezător. 

Da, dragul meu, răspunse inginerul, - şi efectul 
nitroglicerinei va fi cu atât mai mare, cu cât granitul este 
mai tare şi cu cât va opune mai multă rezistenţă la explozie. 

Şi când va avea loc explozia, domnule Cyrus? 

Mâine, după ce vom termina de săpat gaura ce trebuie 
minată, răspunse inginerul. 

A doua zi, la 21 mai, în zori, pionierii se îndreptară spre 
unghiul pe care îl forma ţărmul de est al lacului Grant, la 
numai cinci sute de paşi de coastă. În locul acesta, platoul 
era aşezat sub nivelul apelor, care erau reţinute doar de 
cadrul lor de granit. Era uşor de înţeles că, sfărâmând acest 


cadru, apele, vor năvăli prin spărtură, formând un râu care, 
după ce va curge pe suprafaţa înclinată a platoului, se va 
revărsa pe plajă. În felul acesta, se va obţine o coborâre a 
nivelului apelor lacului, fenomen care avea să elibereze 
actuala gură de scurgere, adică tocmai ceea ce urmărea 
inginerul. 

Deci, trebuiau să înceapă prin sfărâmarea cadrului de 
granit al lacului. Sub conducerea inginerului, Pencroff, 
înarmat cu un târnăcop pe care îl mânuia cu putere şi 
îndemânare, atacă partea exterioară a granitului. Gaura pe 
care trebuia s-o facă începea pe o creasta a malului şi urma 
să se adâncească oblic, în aşa fel, încât să atingă un nivel cu 
mult inferior lacului. în felul acesta, explozia va îngădui 
apelor să se scurgă în cantitate mare, coborând simţitor 
nivelul lacului. 

Lucrarea ţinu mult, căci inginerul, dorind să obţină un 
rezultat extraordinar, hotări să consacre operaţiei cel puţin 
zece litri de nitroglicerină. Pencroff, ajutat de Nab, lucră 
atât de repede, încât termină de săpat până la ora patru 
după-amiază. 

Rămânea de rezolvat problema aprinderii explozivului. De 
obicei, nitroglicerina ia foc cu ajutorul unui fulminant, care 
pregăteşte explozia. Se ştie că explozia nitroglicerinei nu 
poate fi provocată decât printr-o lovitură; dacă i se dă foc, 
substanţa arde fără să explodeze. 

Ştiind că nitroglicerina are proprietatea să facă explozie 
când e lovită, Cyrus Smith hotări să se folosească de 
această însuşire, urmând să facă alte încercări, doar în 
cazul când aceasta nu va izbuti. 

Într-adevăr, o lovitură de ciocan dată câtorva picături de 
nitroglicerină, risipite pe suprafaţa unei pietre tari, ajunge 
să provoace explozia, dar acela care dă lovitura cade singur 
victima încercării sale. Cyrus Smith se gândi să atârne de 
un stâlp, aşezat deasupra găurii, o bucată de fier, cântărind 
mai multe kilograme, legată cu o fibră vegetală. O altă fibră 
muiată în sulf, fu legată cu unul din capete de mijlocul celei 


dintâi, celălalt capăt zăcând pe pământ la o distanţă destul 
de mare de gaura minei. Dându-se foc fibrei acesteia din 
urmă, ea va arde în întregime, aprinzând-o la rândul ei pe 
cealaltă, care, rupându-se, va determina căderea bucății de 
fier peste nitroglicerină. 

Dispozitivul fu instalat. Apoi, inginerul, după ce îşi 
îndepărtă tovarăşii, umplu gaura cu nitroglicerină şi stropi 
câteva picături pe suprafaţa stâncii, sub bucata de fier 
pregătită. După aceea, Cyrus Smith dădu foc capătului 
fibrei muiate în sulf şi, părăsind locul, se întoarse lângă 
tovarăşii săi, la Cămin. 

Peste douăzeci şi cinci de minute răsună o explozie 
asurzitoare. Insula se cutremură. Un mănunchi de bolovani 
ţâşni în aer de parcă ar fi erupt dintr-un vulcan. Zguduitura 
produsă de suflul aerului fu atât de puternică, încât stâncile 
Căminului oscilară, iar pionierii, deşi se aflau la o depărtare 
de două mile, fură trântiţi la pământ. 

Oamenii se ridicară şi urcară din nou pe platou, alergâud 
spre locul unde malul lacului trebuia să fi fost despicat de 
explozie... 

Izbucniră în urale repetate! 

Cadrul de granit fusese sfărâmat pe o distanţă destul de 
mare! Un râu nou, cu ape repezi, curgea spumegând de-a 
curmezişul platoului şi, ajuns la margine, se revărsa pe 
plajă, de la o înălţime de trei sute de picioare! 

CAPITOLUL XVIII. 

Pencroff nu mai are nici un fel de îndoială. Vechiul punct 
de scurgere al lacului. O coborâre sub pământ. Drumul prin 
granit. Iop dispare. Peştera centrală. Puţul inferior. Mister. 
Cu lovituri de târnăcop. Întoarcerea. 

Planul lui Cyrus Smith izbutise, dar după cum îi era 
obiceiul, el nu-şi manifestă satisfacția şi rămase pe gânduri, 
cu buzele strânse şi privirea fixă. Harbert era entuziasmat. 
Nab sărea în sus de bucurie. Pencroff îşi clătina mereu 
capul mare şi murmura: 

Ei, inginerul nostru ştie ce face! 


Nitroglicerina. acţionase într-adevăr cu putere. Spărtura 
făcută în malul lacului era atât de mare, încât volumul 
apelor care năvăleau pe aici era cel puţin de trei ori mai 
mare decât acela care. se scurgea mai înainte prin punctul 
de absorbţie natural. Rezultatul fu că, scurt timp după 
explozie, nivelul apelor scăzu cu două picioare. 

Pionierii se întoarseră la Cămin ca să-şi ia târnăcoape, 
ciomege, frânghii din fibre, o scăpărătoare şi iască. Apoi, 
împreună cu 'Iop, se înapoiară pe platou. 

Pe drum, marinarul nu se putu abţine să-i spună 
inginerului: 

Domnule Cyrus, vă daţi seama cred, că puteţi face să sară 
în aer întreaga insulă cu minunata licoare pe care aţi 
pregătit-o? 

Fără nici o îndoială, şi insula, şi continentele, şi întreg 
pământul, răspunse Cyrus Şrnith. Depinde doar de 
cantitate. 

Nu s-ar putea întrebuința nitroglicerină la încărcarea 
armelor de foc? întrebă marinarul. 

Nu, Pencroff, este o substanţă prea puternică. Dar cred că 
vom izbuti să fabricăm praf de puşcă, având la îndemână 
acid azotic, salpetru, sulf şi cărbune. Din nefericire, însă, nu 
avem arme. 

O, domnule Cyrus, răspunse marinarul, - cu puţină 
voinţă...! 

Hotărât lucru, Pencroff ştersese cuvântul imposibil din 
vocabularul locuitorilor de pe insula Lincoln. 

Ajunşi pe platoul Grande-Vue, pionierii se îndreptară 
grăbiţi spre vechiul punct de scurgere al apelor, a cărui 
gură trebuia să fie descoperită. Canalul trebuia să fi devenit 
şi el practicabil prin retragerea apelor, aşa că nu le va fi 
greu să pătrundă înăuntru. 

În câteva minute, pionierii atinseră malul inferior al 
lacului, şi o singură privire fu de ajuns să le arate că 
explozia le îndreptăţise aşteptările. 


Într-adevăr, în peretele de granit al lacului, dezgolit acum 
de ape, se vedea deschizătura căutată. O platformă îngustă, 
ce ieşise la iveală prin retragerea apelor, făcea cu putinţă 
să se ajungă la el. Gura de scurgere avea aproape douăzeci 
de picioare lăţime, dar înălţimea ei nu trecea de două 
picioare. Era cât o gură de canal, pe marginea unui trotuar. 
Greu să intri printr-o astfel de deschizătură, dar Nab şi 
Pencroff îşi luară târnăcoapele şi, în mai puţin de o oră, o 
măriră îndeajuns ca să se poată trece prin ea. 

Inginerul se apropie, observând pereţii canalului, care în 
partea lui superioară aveau o înclinare de aproximativ 35. 
Cu condiţia ca panta să nu se mărească mai departe, 
drumul era deci accesibil, permițându-le să Coboare până 
la nivelul mării. Dacă interiorul masivului ascundea vreo 
cavitate mai mare, ceea ce era foarte posibil, pionierii vor 
găsi mijlocul de a întrebuința acea peşteră. 

Ei, domnule Cyrus, ce mai aşteptăm? întrebă marinarul 
nerăbdător. Nu vedeţi că Top ne-a luat-o înainte? 

Să pătrundem, răspunse inginerul. Dar ne trebuie lumină. 
Nab, du-te şi taie câteva crengi răşinoase. 

Nab şi Harbert se repeziră spre malurile lacului, umbrite 
de pini şi alte conifere, şi se întoarseră repede, aducând 
nişte crengi pe care le prefăcură în torţe, aprinzându-le cu 
amnarul. Apoi, pionierii, cu Cyrus Smith în frunte, intrară în 
canalul întunecos, care până nu de mult era năpădit de 
apele lacului. 

Contrar celor ce s-ar fi putut bănui, diametrul canalului se 
lărgea din ce în ce mai mult, aşa încât exploratorii izbutiră 
foarte curând să coboare, fără să mai fie siliţi să se aplece. 
Granitul, ros de ape din timpuri străvechi, era lunecos şi 
trebuiau să bage de seamă cum păşeau ca să nu cadă. 
Pentru mai multă siguranţă, pionierii se legaseră unul de 
celălalt cu o frânghie, aşa cum fac excursioniştii în munţi. 
Din fericire, câteva colţuri ale peretelui de granit alcătuiau 
adevărate trepte, făcând coborârea mai puţin primejdioasă. 
Pe stânci, mai atârnau picături de apă, care răsfrângeau 


lumina torţelor şi dădeau impresia că pereţii sunt acoperiţi 
cu nenumărate stalactite. Inginerul le cercetă granitul 
negru, dar nu zări nici o zgârietură, nici o falie. Masa 
stâncii era compactă şi fără pori. Canalul exista probabil de 
când exista şi insula şi era de origine vulcanică, nefiind 
săpat de ape cum s-ar fi putut bănui. Pe pereţi se mai 
vedeau urme ale trecutului vulcanic, ce rezistaseră acţiunii 
apelor. 

Pionierii coborau foarte încet. Ei se simțeau tulburaţi de 
faptul că se aventurau astfel în adâncimea unui masiv de 
granit, pe care nimeni nu-l mai cercetase până atunci. 
Oamenii noştri nu vorbeau, dar poate că tuturor le trecu 
prin gând că s-ar putea ca vreo caracatiţă sau alt cefalopod 
uriaş să se fi introdus în cavitatea interioară, care avea 
legătură cu marea. De aceea, trebuiau să înainteze cu 
multă băgare de seamă. 

Afară de asta, Top mergea în fruntea micului grup şi se 
puteau bizui pe inteligenţa lui, ştiind că va da sigur alarma, 
dacă va fi nevoie. 

După ce coborâră vreo sută de picioare, urmând un drum 
întortochiat, Cyrus Smith, care mergea în frunte, se opri şi 
tovarăşii săi îl ajunseră din urmă. Locul în care se opriseră 
era o scobitură, formând o peşteră de mărime mijlocie. 
Picături de apă cădeau de pe boltă, dar ele nu proveneau 
dintr-o infiltraţie care străbătea masivul. Erau pur şi simplu 
ultimele urme lăsate de torentul care se rostogolise atâta 
vreme prin acest canal, iar din aerul puţin umed, nu se 
deosebea nici o emanaţie rău mirositoare. 

Ei bine, dragul meu Cyrus, rosti Gedeon Spilett, iată un loc 
retras, bine ascuns în aceste adâncimi, dar care la urma 
urmelor nu poate fi locuit. 

Dar de ce nu? întrebă marinarul. 

Pentru că această grotă este prea mică şi prea 
întunecoasă! 

N-am putea oare s-o mărim, să săpăm nişte deschizături 
pe unde să pătrundă lumina zilei şi aerul? întrebă Pencroff, 


care nu se mai îndoia de nimic. 

Să cercetăm mai departe, zise Cyrus Smith. Poate că mai 
la vale natura ne-a economisit această muncă. 

Adevărat, abia am făcut o treime din drum, observă 
Harbert. 

Aproximativ o treime, răspunse Cyrus Smith. Nu uitaţi că 
noi am coborât o sută de picioare, de la gura tunelului, şi se 
poate foarte bine ca la o sută de picioare mai jos... 

Dar unde e Top? întrebă Nab, întrerupându-l pe Cyrus. 

Căutară în peşteră. Câinele nu era acolo. 

Desigur şi-a continuat drumul, zise Pencroff. 

Să-l ajungem, hotărî Cyrus Smith. Continuară coborârea. 
Inginerul observa cu luare-aminte deviaţiile suferite de 
canalul de scurgere al apei şi cu toate ocolurile pe care le 
făcea, îşi dădea destul de uşor seama de direcţia generală, 
care ducea spre mare. 

Exploratorii mai coborâseră vreo cincizeci de picioare, 
când, atenţia le fu atrasă de sunete îndepărtate, care 
veneau din adâncurile masivului. Se opriră ascultând. 
Sunetele, venind de-a lungul canalului, aşa câtm vine vocea 
printr-un tub acustic, le ajungeau clare la urechi. 

Latră Top! strigă Harbert Da, răspunse Pencroff, viteazul 
nostru câine latră şi pare furios! 

Avem cu noi lăncile noastre cu vârful de fier, spuse Cyrus 
Smith. Să fim cu ochii în patru şi, înainte! 

Devine din ce în ce mai interesant drumul ăsta; murmură 
Gedeon Spilett la urechea marinarului, care făcu un semn 
afirmativ. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se grăbiră să alerge în ajutorul 
câinelui. Lătratul lui Top se auzea din ce în ce mai tare. Se 
simţea în vocea lui sacadată o furie ciudată. Să se fi luptat 
oare cu vreun animal căruia îi stânjenise odihna? Fără a se 
mai gândi la' pericolul care i-ar putea pândi, exploratorii se 
simțeau cuprinşi de o grozavă curiozitate. Ei nu mai 
coborau prin canal, ci lunecau, ca să zicem aşa, de-a lungul 
peretelui şi, în câteva minute, îl găsiră pe Top la vreo şaizeci 


de picioare mai jos, unde canalul dădea într-o peşteră 
măreaţă, în care Top se învârtea pe loc, lătrând cu furie. 
Pencroff şi Nab îşi ridicară torţele, care, aruncând 
puternice fâşii de lumină, scoteau la iveală toate ieşiturile 
granitului. Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi Harbert, cu 
lăncile ridicate, aşteptau pregătiţi orice întâmplare 
neplăcută. 

Uriaşa peşteră era goală. Exploratorii o străbătură în 
toate direcţiile, negăsind nimic, nici un animal. Şi, cu toate 
acestea, Top continua să latre. Nici mângăierile, nici 
amenințările nu-l putură linişti. 

Trebuie să fie pe undeva o ieşire, prin care se scurgeau 
apele lacului în mare, zise inginerul. 

Aşa-i, răspunse Pencroff. Să băgăm de seamă să nu cădem 
în vreo gaură. 

Du-te, Top, du-te! strigă Cyrus Smith. 

Câinele, aţâţat de cuvintele stăpânului său, alergă spre 
capătul opus al peşterii şi acolo începu să latre mai tare. 

Pionierii îl urmară şi, la lumina torţelor zăriră gura unui 
adevărat puț, care se deschidea în masivul de granit. Pe 
acolo se scurgeau deci apele, care se rostogoleau altădată 
în adâncurile masivului; de data aceasta, nu mai era vorba 
de un canal oblic, ci de un puţ perpendicular, în care nu 
puteau să se aventureze. 

Aplecară torţele deasupra deschizăturii. Nu se vedea 
nimic. Cyrus Smith desprinse o creangă aprinsă şi o zvârli 
în adânc. Sfârâind, răşina, care începu să ardă în cădere cu 
o flacără mai vie, lumină interiorul puţului, totuşi pionierii 
nu zăriră nimic. în cele din urmă, flacăra se stinse cu un 
sfârâit uşor, care dovedea că atinsese suprafaţa unei ape, 
desigur nivelul mării. 

Calculând durata căderii, inginerul trase concluzia că 
adâncimea puţului era de vreo nouăzeci de picioare. 

Prin urmare, solul cavernei era aşezat la nouăzeci de 
picioare deasupra nivelului mării. 

Iată locuinţa noastră, spuse Cyrus Smith. 


Dar parcă a mai fost locuită înainte de o fiinţă oarecare, 
răspunse Gedeon Spilett, care încă nu era lămurit. 

Ei, bine, fiinţa aceea, amfibie sau ce-o fi fost, a fugit prin 
deschizătura puţului, răspunse inginerul, şi ne-a lăsat nouă 
locul. 

Nu ştiu ce o fi fost, adăugă marinarul, dar tare aş fi vrut să 
fiu eu în locul lui Top acum un sfert de oră. Sunt sigur că n- 
a lătrat el degeaba! 

Cyrus Smith îşi privi câinele şoptind: 

Da, cred că Top ştie mai multe decât noi în multe privinţe. 

Totuşi, dorinţa pionierilor noştri fusese în parte împlinită. 
Aveau la îndemână o peşteră mare, atât de mare încât, la 
lumina torţelor pe care le aveau cu ei, nu puteau să-i vadă 
marginile. Dar, fără îndoială că nu va fi greu s-o împartă în 
camere de locuit, cu ajutorul unor pereţi despărțitori de 
cărămidă. Şi cu toate că nu va arăta chiar ca o casă, vor 
face însă din această spațioasă grotă un frumos 
apartament. Apele scurse nu se mai puteau întoarce. Locul 
le aparţinea. 

Rămâneau de rezolvat două probleme: mai întâi, 
luminarea cavernei, care era săpată într-un bloc masiv, 
închis de jur împrejur, şi al doilea, posibilitatea de a o'face 
mai accesibilă. în ceea ce priveşte lumina, nici nu putea fi 
vorba să vie pe sus, deoarece masivul de granit avea o 
grosime mare deasupra boltei. Dar pionierii se gândeau că 
poate le va fi cu putinţă să străpungă peretele care se ridica 
în faţa mării. În timpul coborârii, ţinând seama de 
înclinarea canalului, Cyrus Smith apreciase cu oarecare 
aproximaţie şi lungimea acestuia şi ajunsese la convingerea 
că în partea ce dădea spre mare, masivul de granit nu 
era.prea gros. Dacă lumina se va obţine în felul acesta, în 
acelaşi fel îşi vor uşura şi accesul, căci acolo unde vor putea 
deschide o fereastră, tot în acea parte şi cu aceeaşi uşurinţă 
vor putea deschide şi o uşă. Mai rămânea de făcut o scară 
în afară. 

Cyrus Smith expuse aceste planuri tovarăşilor săi. 


Atunci, domnule Cyrus, să ne apucăm de treabă, spuse 
Pencroff. Am un târnăcop şi voi şti să trec prin acest perete. 
Unde trebuie să lovesc? 

Aici, răspunse inginerul, arătând marinarului în peretele 
dinspre țărm o adâncitură destul de mare, care făcea ca 
zidul să fie mai subţire în acel loc. 

Pencroft atacă granitul şi, mai bine de o jumătate de ceas, 
la lumina torţelor, sfărârnăturile zburară în jurul său. Piatra 
scapără sub târnăcop. Când marinarul obosi, Nab îi luă 
locul. Apoi, urmă Gedeon Spilett. 

După două ceasuri de muncă încordată, când se părea că 
târnăcopul nu putea totuşi să răzbească, la o ultimă lovitură 
puternică a lui Gedeon Spilett, peretele fu străpuns. în 
aceeaşi clipă, zbură şi târnăcopul din mâinile lui Gedeon 
Spilett. 

Ura! şi iarăşi ura! strigă Pencroff. 

Peretele străpuns nu avea decât trei picioare grosime. 
Cyrus Smith privi prin deschizătură: în faţa lui se întindeau 
țărmul, mica insulă din faţă, iar mai departe imensitatea 
oceanului. 

Prin această gaură destul de mare, căci stânca se 
sfărâmase foarte mult, lumina, năvălind în şuvoaie şi 
revărsându-se în minunata cavernă, producea un efect 
magic! Dacă în partea stângă, pe o lungime de o sută de 
picioare grota nu măsura mai mult de treizeci de picioare în 
înălţime şi lăţime, pe partea dreaptă, dimpotrivă, era uriaşă 
şi bolta ei se rotunjea la o înălţime de peste optzeci de 
picioare, fiind susţinută în întregime de numeroşi stâlpi de 
granit, aşezaţi într-o ordine sălbatică, ce te impresiona. Şi 
toată această frumuseţe nu era decât opera naturii! Ea 
singură săpase acest feeric palat într-un masiv de granit. 

Pionierii erau încremeniţi de admiraţie. Acolo unde 
crezuseră că nu vor găsi decât o îngustă cavitate, ei găsiră 
un fel de palat miraculos! 

Strigăte de uimire izbucniră din toate piepturile. Uralele 
răsunau şi se pierdeau din ecou În ecou în fundul 


întunecoaselor cupole. 

Ah, prieteni strigă Cyrus Smith. După ce vom face să 
pătrundă mai multă lumină în interiorul acestui masiv, după 
ce ne vom împărţi în partea stângă camerele, magaziile şi 
cămările, va mai rămâne încă spaţiu în această grotă 
minunată, în care vom face sală de studii şi muzeu! 

Şi ce nume îi vom da? întrebă Harbert. 

Casa de Granit, răspunse Cyrus Smith, denumire pe care 
tovarăşii săi o primiră cu noi urale. 

În acea clipă, torţele erau pe terminate, şi cum pentru 
reîntoarcere trebuiau să se urce pe vârful platoului, 
trecând din nou prin tunel, hotărâră să amâne pentru a 
doua zi lucrările de amenajare a noii locuinţe. 

Înainte de a pleca, Gyrus Smith se mai aplecă o dată 
deasupra întunecosului puț, care cobora perpendicular 
până la nivelul mării. El ascultă cu luareaminte. Nu se 
auzea nici un zgomot, nici măcar cel al apelor, pe care 
marea tulburată le agita uneori până la aceste adâncimi. 
Inginerul aruncă încă o torţă aprinsă. Pereţii puţului se 
luminară o clipă, dar nici de data aceasta nu văzu nimic 
suspect. Şi chiar dacă s-ar fi aflat pe acolo vreun monstruos 
animal marin, surprins de retragerea neaşteptată a apelor, 
fugise: desigur în larg, prin conducta subterană care se 
prelungea sub plajă, vechea cale de scurgere a apelor 
lacului, înainte de a li se fi deschis o nouă revărsare. 

Totuşi, inginerul asculta nemişcat, cu urechea atentă, cu 
privirea cufundată în abis, cu răsuflarea oprită. 

Marinarul se apropie atunci de el şi atingându-i braţul îi 
spuse: 

Domnule Smith! 

Ce doreşti, prietene? răspunse inginerul, ca şi când ar fi 
revenit dintr-o ţară a visului. 

În curând se vor stinge torţele. 

Să mergem! spuse Cyrus Smith. 

Micul grup părăsi caverna şi începu să urce de-a lungul 
întunecosului canal. Top încheia grupul, mârâind din timp în 


timp. Urcuşul fu cam greu. La jumătatea înălţimii acestei 
lungi scări de granit, pionierii se opriră câteva clipe în grota 
superioară, care forma un fel de palier. Apoi reîncepură 
urcuşul. 

În curând se simţi o adiere de aer proaspăt. Picăturile de 
apă, uscate prin evaporare, nu mai scânteiau pe pereţi. 
Torţele fumegând începeau să pâlpăie tot mai slab. Aceea 
pe care o purta Nab se stinse. Pentru a nu se aventura în 
mijlocul beznei adânci trebuiau să se grăbească. 

În clipa în care se stingea şi torţa marinarului, Cyrus 
Smith şi tovarăşii săi ieşiră la lumina zilei. Era puţin înainte 
de ora patru. 

CAPITOLUL XIX. 

Planul lui Cyrus Smith. Fațada Casei de Granit. Scara de 
frânghie. Visele lui Pencroff. Ierburile aromatice. O 
crescătorie naturală de iepuri. Derivarea cursului apelor 
pentru nevoile noii locuinţe. Priveliştea din faţa ferestrelor 
Casei de Granit. 

A doua zi, la 22 mai, au fost începute lucrările pentru 
amenajarea locuinţei celei noi. Adevărul e că pionierii erau 
grăbiţi să părăsească vechiul lor Cămin, unde nu se simțeau 
prea în siguranţă, şi să se mute în această locuinţă 
încăpătoare şi sănătoasă, cioplită în plină stâncă, ferită de 
apele mării şi de ploi. 

Prima grijă a lui Cyrus Smith fu să stabilească precis spre 
ce punct al coastei dădea faţada Casei de Granit. Pentru 
aceasta, se îndreptă spre plaja de la poalele uriaşului 
perete, căutând locul unde căzuse în ajun târnăcopul din 
mâinile lui Gedeon Spilett. De buna seamă, unealta căzuse 
perpendicular şi nu-i rămânea decât s-o găsească, pentru a 
afla locul unde fusese străpuns granitul. 

Nu-i fu greu să găsească târnăcopul şi, uitându-se drept în 
sus, deasupra punctului unde se înfipsese unealta în nisip, 
la vreo optzeci de picioare deasupra țărmului, se vedea 
într-adevăr mica ferestruică, făcută cu atâta caznă cu o zi 
înainte. Câţiva porumbei de stâncă intrau şi ieşeau prin 


această îngustă deschizătură. Parcă pentru ei fusese 
descoperită Casa de Granit! 

Inginerul îşi pusese în gând să despartă caverna, în 
dreapta, în mai multe camere, cu un coridor la intrare. 
Pentru a le lumina, întreprinzătorul inginer socotea să facă 
cinci ferestre şi o uşă în peretele din faţă. Pencroff era de 
acord cu cele cinci ferestre, dar nu înţelegea pentru ce 
trebuie uşă, întrucât intrarea prin care pătrunseseră ei 
oferea o scară naturală, cu ajutorul căreia ar fi fost 
întotdeauna uşor să pătrunzi în Casa de Granit, Prietene, îi 
spuse Cyrus Srnith, dacă nouă ne este uşor să intrăm în 
locuinţă prin canal, atunci va fi uşor şi pentru alţii să facă 
acelaşi lucru. Eu socot, dimpotrivă, să închid această 
intrare în aşa fel, încât să nu mai poată pătrunde nimeni pe 
acolo. Ba, mai mult chiar, dacă va fi nevoie o s-o astupăm 
astfel, încât să nu se mai cunoască. Cum? Printr-un stăvilar 
de stânci, care să ridice nivelul apei deasupra deschizăturii. 

Şi pe unde vom intra? întrebă marinarul. 

Pe o scară exterioară, răspunse Cyrus Srnith. O scară de 
frânghie, care, odată retrasă, va face cu neputinţă intrarea 
vizitatorilor curioşi în locuinţa noastră. 

Dar pentru ce atâtea măsuri de prevedere? zise Pencroff. 
Piuă acum animalele nu ni s-au părut atât de duşmănoase. 
Cât despre indigeni, insula noastră nu pare locuită! 

Eşti sigur, Pencroff? întrebă inginerul, privindu-l, 
Bineînţeles că nu vom fi siguri de acest lucru, decât în 
momentul în care vom fi cercetat întreaga insulă, răspunse 
Pencroff. 

lată adevărul! spuse Cyrus Srnith. Noi nu cunoaştem 
insula decât în parte. Dar, în orice caz, chiar dacă nu avem 
duşmani în interior, ei pot veni dinafară, căci această 
regiune a Pacificului este destul de primejdioasă. E bine să 
fim pregătiţi pentru orice eventualitate. 

Cyrus Srnith avea perfectă dreptate şi Pencroff se pregăti 
să-i asculte ordinele, fără a discuta mai mult. 


Fațada Casei de Granit avea să deschidă spre lumină cinci 
ferestre şi o uşă, toate dând în „apartamentul” propriu-zis, 
apoi, o fereastră uriaşă şi câteva ferestruici, prin care să 
intre cât mai multă lumină sub minunata boltă a sălii mari. 
Această faţadă, aflată la o înălţime de optzeci de picioare 
deasupra solului, era îndreptată spre est şi soarele o 
mângâia de cum răsărea. Ea se întindea pe partea falezei 
cuprinsă între ieşitură de la revărsarea' râului Mercy şi 
grămada de stânci care formau Căminul. Poziţia era 
prielnică, prin faptul că vânturile aspre dinspre nord-est nu 
o loveau direct, ea fiind apărată de ieşitura stâncii. De 
altfel, în aşteptarea cercevelelor pentru ferestre, inginerul 
avea de gând să astupe deschizăturile cu obloane groase, 
prin care să nu treacă nici ploaia, nici vântul, şi pe care la 
nevoie le-ar fi putut camufla perfect. 

Deci, primul lucru ce trebuia făcut erau deschizăturile. 
Târnă-copul ar fi lucrat prea încet. Granitul este prea dur. 
Or, se ştie că Cyrus Smith era omul mijloacelor rapide. El 
mai avea o cantitate de nitroglicerină, pe care o întrebuința 
cu folos. Efectul substanţei explozive fu atât de bine 
localizat, încât granitul se sfărâmă exact în locurile alese de 
inginer. Apoi, cu ajutorul târnăcopului, se dădu ferestrelor 
şi ferestruicilor o formă ogivală şi, câteva zile după 
începerea lucrărilor, Casa de Granit era luminată din plin 
de razele soarelui, care pătrundeau până în colţurile cele 
mai tăinuite. 

Planul lui Cyrus Smith prevedea ca apartamentul să fie 
împărţit în cinci camere cu vederea la mare: la dreapta, va 
fi un vestibul, la uşa căruia se va opri scara, vor urma o 
bucătărie şi o sufragerie uriaşă, apoi un dormitor, tot atât 
de mare şi, în sfârşit, o „cameră de musafiri” cerută de 
Pencroff, lângă sala cea mare. 

Aceste camere sau mai bine zis acest şir de camere, care 
formau apartamentul Casei de Granit, nu aveau să ocupe 
toată lărgimea cavităţii. Ele urmau să dea într-un coridor, la 
capătul căruia va fi o magazie lungă şi încăpătoare pentru 


unelte, alimente şi alte. rezerve. Toate produsele insulei, 
atăt ale florei, cât şi ale faunei, vor putea fi păstrate acolo în 
bune condiţii, cu totul ferite de umezeală. Spaţiul nu lipsea 
şi fiecare obiect îşi va avea locul său. Afară de aceasta, 
pionierii mai aveau mica grotă, aşezată deasupra cavernei, 
pe care o puteau folosi ca un fel de pod al locuinţei. 

Planul, odată făcut, nu mai aveau decât să-l pună în 
aplicare. Minerii se transformară din nou în cărămidari; 
apoi, cărămizile fură aduse şi aşezate la ( poalele Casei de 
Granit. 

Până atunci, Cyrus Sniith şi tovarăşii săi nu pătrunseseră 
în cavernă decât prin vechiul canal dinspre lac. Dar acest 
drum silea să facă un ocol foarte mare, pentru că erau 
nevoiţi să se caţere pe platoul Grandeyue, făcând un 
înconjur de-a lungul malului râului, apoi să coboare prin 
tunelul lung, socotind tot atâta timp pentru întoarcere, şi 
aceasta însemna şi oboseală, şi vreme pierdută. Cyrus 
Smith hotărî să înceapă cât mai repede confecţionarea unei 
scări trainice de frânghie, care, odată retrasă în interior, nu 
va mai îngădui nimănui să pătrundă în Casa de Granit. 

Scara fu împletită cu multă atenţie de mâinile 
îndemânatice ale lui Pencroff. Treptele scării fură cioplite 
din crengile uşoare şi rezistente ale cedrului roşu, iar 
frângliia ce lega pe ambele părţi aceste crengi de cedru fu 
confecţionată dintr-o trestie specială numită curry. 

Mai împletiră şi alte frânghii din fibre vegetale şi cu 
ajutorul lor instalară un fel de macara simplă, în faţa uşii. În 
felul acesta, ridicară cu uşurinţă cărămizile până la 
înălţimea Casei de Granit. Urcarea materialelor până la 
optzeci de picioare deasupra solului fiind astfel, uşurată, ei 
începură de îndată amenajarea propriu-zisă a interiorului 
locuinţei. Nu duceau lipsă de var şi câteva mii de cărămizi 
aşteptau să fie întrebuințate. Schelăria pereţilor 
despărțitori, foarte rudimentară, nu fu greu de făcut şi, 
într-un timp record, după planul inginerului, apartamentul 
fu împărţit în camere şi magazii. 


Diferitele lucrări se desfăşurau repede, sub directa 
îndrumare a inginerului, care nu stătea degeaba, ci mânuia 
el însuşi ciocanul şi mistria. Cyrus Smith cunoştea toate 
meseriile şi dădea un exemplu bun harnicilor şi pricepuţilor, 
săi tovarăşi. Se muncea cu încredere şi voie bună. Pencroff, 
rând pe rând dulgher, frânghier, zidar, cu veşnicele sale 
glume, care îi înveseleau pe toţi, şi cu încrederea sa 
absolută în inginer, pe oare îl socotea în stare să facă orice, 
vedea depăşite toate greutăţile vieţii de pionier. Atât 
problema îmbrăcămintei, cât şi a încălțămintei, problemă 
gravă, aceea a iluminatului în serile de iarnă, a valorificării 
părţilor fertile ale insulei, cât şi a transformării florei 
sălbatice într-una dirijată de mâna omului, toate se păreau 
uşor de rezolvat de Cyrus Smith şi era sigur că totul va fi 
făcut. EL visa râuri canalizate, care să înlesnească 
transportul bogățiilor solului, ex-: ploatări de mine şi 
cariere, maşini deservind toate ramurile industriei şi se 
gân.dea chiar la o cale ferată, a cărei reţea să împânzească 
într-o bună zi întreaga insulă Lincoln. 

Inginerul îl lăsa să vorbească şi nu-i tăia avântul cu care 
acestuia îi plăcea să înflorească lucrurile. El cunoştea 
puterea încrederii. Zâmbea când îl auzea vorbind şi 
ascundea propriile sale griji, pe care i le oferea viitorul, 
într-adevăr, era îndreptăţit să creadă că în ' această parte a 
Pacificului, care se afla în afara drumului parcurs de 
corăbii, ei nu vor fi salvaţi niciodată. Pionierii nu se puteau 
deci bizui decât pe ei înşişi. Insula Lincoln era aşezată la o 
distanţă atât de mare de alte ţărmuri, încât ar fi fost cât se 
poate de primejdios pentru ei să se aventureze în larg pe 
un vas care, construit cu mijloacele pe care le aveau, nu 
putea fi decât şubred. 

Dar Pencroff era de părere că ei depăşiseră cu mult. pe 
Robinsonii de odinioară, care aşteptau ca toate să capete 
dezlegare doar printr-o minune. 

Şi, într-adevăr, ei aveau foarte multe cunoştinţe, şi omul 
care ştie reuşeşte şi acolo unde alţii ar lâncezi şi ar pieri 


inevitabil. 

În cursul acestor lucrări se distinse Harbert. Era inteligent 
şi muncitor; înţelegea repede, lucra bine şi Cyrus Smitb se 
simţea din ce în ce mai legat sufleteşte de acest copil. La 
rândul său, Harbert îl iubea: şi-l respecta pe inginer, iar 
Pencroftf, care observase totul, se bucura. 

Nab era tot Nab! El era ceea ce fusese totdeauna: curajul, 
zelul şi devotamentul în persoană. Şi el, ca şi Pencroff, avea 
o mare încredere în inginer. 

Cât despre Gedeon Spilett, nici el nu se da înapoi de la 
muncă; şi nu era chiar cel mai neîndemânatic,. spre marea 
mirare a marinarului. Pencroff se minuna, că ziaristul nu 
era numai ager la minte, dar ştia şi să lucreze când era 
nevoie. 

Scara fu instalată în ziua de 28 mai. Ea avea nu mai puţin 
de o sută de trepte şi Cyrus Smith, folosind o ieşitură a 
falezei, aşezată la mijlocul drumului, pe distanţa de optzeci 
de picioare în înălţime, fixă prima parte a scării de această 
ieşitură, iar de aici încolo fixară partea a doua. în felul 
acesta, urcuşul deveni mult mai uşor. De altfel, Cyrus Smith 
se gândea ca mai târziu să instaleze un ascensor hidraulic, 
ca să evite oboseala şi pierderea de vreme a locuitorilor 
Casei de Granit. 

Pionierii se obişnuiră repede cu scara: erau destul de 
sprinteni, iar Pencroff, ca un brav marinar, deprins să se 
caţere pe catarge, îi învăţa cum s-o folosească. Dar ce era 
de făcut cu Top? Bietul animal, cu cele patru labe ale sale, 
nu era apt pentru un astfel de exerciţiu. Pencroff se dovedi 
însă un maestru atât de sârguincios, încât şi Top învăţă să 
se urce pe scară, aşa cum fac câinii la circ. Nu se poate şti 
dacă marinarul era mândru de elevul său. Însă de 
nenumărate ori Pencroff urcă scara, ducându-l în spinare, 
ceea ce-i prindea foarte bine lui Top. 

În toiul acestor lucrări care merseră atât de repede, se 
îngrijiră şi de problema hranei, căci se apropia iarna. în 
fiecare zi, reporterul şi Harbert, în seama cărora rămăsese 


aprovizionarea coloniei, îşi petreceau câteva ceasuri 
vânând. Deocamdată, ei nu colindau decât pădurea 
Jacamarului, în stânga râului, căci, din lipsă de barcă şi de 
pod, râul Mercy încă nu putuse fi trecut. Uriaşele păduri, 
cărora li se dăduse numele de Far-West, rămăseseră 
neexplorate. Dar pădurea Jacamarului era destul de bogată 
în vânat; cangurii şi porcii mistreți se găseau aici în mare 
număr, iar bilele ghintuite la un capăt, arcurile şi săgețile 
vânătorilor făceau minuni. Mai mult încă, Harbert descoperi 
spre sud-vest o crescătorie naturală de iepuri, un fel de 
luncă puţin umedă, unde creşteau sălcii şi ierburi 
aromatice, care îmbălsămau aerul şi care plac rozătoarelor. 
Reporterul socoti că, de vreme ce aceste plante sunt o 
hrană pentru iepuri, ar fi de mirare ca ei să lipsească. Până 
una alta, Harbert făcu o mare provizie de plante medicinale 
şi când Pencroff îl întrebă la ce serveşte această recoltă, 
tânărul îi răspunse: 

Ca să ne tratăm cu ele, când vom fi bolnavi. 

Dar de ce să fim bolnavi, dacă tot nu există doctori în 
insulă? răspunse Pencroff serios. 

Argumentul acesta rămase fără răspuns, dar tânărul 
continuă să adune ierburi, care erau bine venite la Casa de 
Granit, cu atât mai mult, cu cât descoperi şi o plantă 
asemănătoare ceaiului. 

În sfârşit, într-o bună zi, după multă căutare, cei doi 
vânători descoperiră sălaşul iepurilor. Pământul era 
sfredelit ca o strecurătoare. 

Vizuini! strigă Harbert. 

Văd, răspunse reporterul. 

Să fie oare locuite? 

Asta rămâne de văzut. 

Răspunsul veni repede. într-o clipă, câteva sute de mici 
animale, care semănau cu iepurii, începură să alerge în 
toate direcţiile atât de repede, încât Top nufu în stare să le 
ajungă. Câinele şi vânătorii alergară cât putură, dar micile 
rozătoare le scăpară. Reporterul era însă hotărât să nu se 


lase până ce nu va prinde cel puţin vreo şase iepuri. 
Deocamdată, ei erau destinaţi cămării de provizii, dar se 
gândea să şi domesticească alţii mai târziu. Dacă ar fi avut 
câteva laţuri întinse la intrarea vizuinilor, ce uşor i-ar fi 
prins! Dar deocamdată nu aveau nici laţuri, nici cu ce să le 
facă. Se mulţumiră să scotocească fiecare vizuină cu un băț 
şi să încerce să aştepte cu răbdare, doar, doar vor lovi 
vreun iepure. 

În sfârşit, după o oră de cotrobăială, izbutiră săpună mâna 
pe patru rozătoare. Erau nişte iepuri, care semănau cu 
fraţii lor din Europa şi care erau cunoscuţi îndeobşte sub 
numele de „iepuri americani”. 

Rezultatul vânătorii fu adus la Casa de Granit şi servit la 
cină. Locuitorii vizuinilor nu erau de disprețuit, fiind cât se 
poate de gustoşi. Coloniştii noştri găsiră acum un izvor 
nesecat de aprovizionare. 

În ziua de 31 mai, zidurile despărţitoare erau gata. Le 
rămăseseră doar să mobileze camerele, lucru pe care aveau 
să-l facă în lungile zile de iarnă. în camera care servea de 
bucătărie, ei amenajară o vatră. Coşul dădu mult de lucru 
coşarilor improvizaţi. Cyrus Smith găsi că lucrul cel mai 
simplu era să-l facă din teracotă. Fiindcă nu era cu putinţă 
să-l tragă până la platoul superior, făcură o gaură în granit 
deasupra ferestrei de la bucătărie şi în această 
deschizătură îmbucară coşul ca un simplu burlan. Se 
aşteptau ei ca acest coş să fumege când va bate vântul de la 
est, dar aceasta nu se întâmpla prea des, aşa că n-aveau 
încotro şi Nab bucătarul nu se sinchisea de acest lucru. 

Când aranjarea camerelor fu gata, inginerul se apucă să 
astupe intrarea exterioară a fostului canal, care ştim că 
dădea pe malul lacului. Ei rostogolirăbucăţi de stâncă în 
faţa deschizăturii şi le cimentară bine. Dorinţa inginerului 
de a îneca această intrare sub apele lacului nu putea fi încă 
îndeplinită; totuşi se mulţumi să o ascundă cu ierburi, 
arbuşti şi bălării, pe care le plantară între crăpăturile 
stâncilor şi care aveau să crească în primăvară. 


Se folosi însă de canal, pentru a aduce la noua locuinţă un 
Mic şuvoi de apă dulce şi, astfel, Casa de Granit primea în 
fiecare zi o sută, până la o sutădouăzeci de litri de apă 
limpede şi curată de izvor, de care nu avea să ducă lipsă 
niciodată. 

În sfârşit, totul fu gata. Era şi timpul, căci vremea începuse 
să se strice. în aşteptarea geamurilor pe care aveau să le 
fabrice, inginerul făcu nişte obloane groase, care închideau 
ferestrele fațadei. Gedeon Spilett împodobise foarte frumos 
ferestrele casei lor cu flori şi plante. 

Locuitorii acestei case sănătoase şi sigure aveau de ce să 
fie mulţumiţi. Ferestrele ofereau privirilor un orizont 
nesfârşit de larg, cuprins între capurile celor două 
Mandibule, la nord, şi capul Ghearei, la sud, iar în faţa lor 
se întindea priveliştea minunată a golfului Uniunii. Da, 
pionierii aveau de ce să fie mulţumiţi şi Pencroff nu 
contenea lăudându-şi apartamentul de la etajul cinci. 

CAPITOLUL XX. 

Anotimpul ploilor. Problema îmbrăcămintei. O vânătoare 
de foci. Fabricarea luminărilor. Se amenajează interiorul 
Casei de Granit. Cele două podeţe. O vizită la bancul de 
stridii. Ce găseşte Harbert în buzunarul său. 

O dată cu luna iunie începu şi iarna. Această lună 
corespunde cu luna decembrie din emisfera boreală. Ploile 
şi vijeliile nu mai conteneau. Acum, locuitorii Casei de 
Granit erau în măsură să preţuiască şi mai mult foloasele 
unei locuinţe în stare să-i apere de intemperii. Căminul ar fi 
constituit un adăpost şubred împotriva iernii şi afară de 
aceasta putea să fie inundat de fluxuri. Cyrus Smith luă 
chiar oarecari măsuri pentru a pune la adăpost fierăria şi 
cuptoarele pe care şi le instalaseră acolo. 

În tot cursul lunii iunie eî făcură diferite lucrări, fării a 
neglija însă vânătoarea şi pescuitul, aşa încât rezervele 
cămării erau tot mai îmbelşugate. Pencroff îşi propusese să 
meşterească în timpul liber nişte capcane, de pe urma 
cărora urmau să tragă mari foloase. Pentru iepuri făcuse 


câteva laţuri din fibre trainice şi nu era zi în care să nu 
prindă câţiva. Nab nu prididea să afume şi să pună în 
saramură diferite cărnuri, care se păstrau astfel foarte 
bine. 

Începură să discute foarte serios problema îmbrăcămintei. 
Pionierii nu aveau alte veşminte decât acelea pe care le 
purtau în clipa în care balonul îi azvârlise pe insulă. Acestea 
erau haine destul de călduroase şi trainice, pe care le 
întreţinuseră cât se poate debine, ca şi rufăria lor, de altfel, 
dar care vor trebui odată înlocuite, mai ales că pe o iarnă 
aspră nu puteau să le ţină prea cald. 

Deocamdată, imaginaţia lui Cyrus Smith nu putea schimba 
situaţia. El făcuse faţă nevoilor mai grabnice, clădise casa, 
se ocupase de aprovizionarea şi păstrarea alimentelor, dar 
frigul avea să-l surprindă înainte ca problema 
îmbrăcămintei să fie rezolvată. 

Trebuiau deci să.se resemneze şi să petreacă această 
primă iarnă cum vor putea. La primăvară aveau să înceapă 
o vânătoare de mufloni, a căror prezenţă fusese semnalată 
cu prilejul explorării muntelui Franklin; din lâna lor, 
inginerul va şti desigur să facă stofe călduroase şi trainice... 
Cum? Se va gândi el... 

Atunci nu avem altceva de făcut decât să mai stăm pe 
lângă vatră la Casa de Granit, spuse Pencroff. Dispunem de 
combustibil din belşug şi nu avem nici un motiv să facem 
economie. 

De altfel, adăugă Gedeon Spilett, insula Lincoln nu se află 
la o latitudine prea înaltă, aşa încât, după toate 
probabilitățile, iernile nu pot fi prea grele. Nu ne-ai spus, 
Cyrus, că paralela treizeci şi cinci corespunde cu aceaa 
Spaniei în emisfera cealaltă? 

Desigur, răspunse inginerul, dar şi în Spania sunt ierni 
foarte grele! Şi acolo ninge şi îngheaţă. Tot la fel şi insula 
Lincoln poate să treacă prin asemenea încercări. Totuşi, 
fiind o insulă, sper că clima va fi mai blândă. 

Şi de ce, domnule Cyrus? întrebă Harbert. 


Pentru că marea, copilul meu, poate fi considerată ca un 
imens rezervor în care se înmagazinează căldura verii. 
Iarna, ea restituie această căldură, ceea ce asigură 
regiunilor învecinate cu oceanul o temperatură mijlocie, 
mai pufin urcată vara, dar mai puţin scăzută iarna. 

Cum o fi, o să vedem noi, răspunse Pencroff. Deocamdată, 
un lucru este sigur, că zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Ce- 
ar fi dacă ne-am îngriji puţin şide problema iluminatului? 

Nimic mai uşor, răspunse Cyrus Smith. 

De discutat? întrebă marinarul. 

De rezolvat. 

Când? Cum? 

Mâine vom. organiza o vânătoare de foci. 

Vom avea lumânări de seu? 

Ba nu, Pencroff, lumânări de spermanţet. Acesta era 
proiectul inginerului, proiect uşor de înfăptuit, deoarece 
avea la îndemână calciu şi acid sulfuric, iar grăsimea va fi 
furnizată de amfibiile insulei. 

Această convorbire avu loc în ziua de 4 iunie şi, fiindcă era 
duminică, hotărâră cu toţii să se odihnească. Toate lucrările 
fură amânate. 

A doua zi, la 5 iunie, pe o vreme destul de mohorâtă, se 
îndreptară spre insula cea mică. Trecură din nou canalul 
prin vad în timpul refluxului şi hotărâră ca într-un viitor 
destul de apropiat să construiască o bărcuţă, cu ajutorul 
căreia să navigheze şi pe râul Mercy, cirul vor porni în 
primele zile cu vreme bună să exploreze sud-vestul insulei. 

Focile erau numeroase şi vânătorii, înarmaţi cu ciomegele 
lor ghintuite, răpuseră vreo şase dintre ele. Nab şi Pencroff 
le jupuiră, apoi cărară la Casa de Granit numai grăsimea şi 
pielea lor, urmând ca din această piele să-şi facă 
încălţăminte trainică, iar cele trei sute de livre de grăsime 
să le întrebuinţeze numai la fabricarea lumânărilor. 

Operația fu cât se poate de simplă şi, cu toate că rezultatul 
ei nu se dovedi chiar desăvârşit, ele putură totuşi să fie 
folosite. întreaga muncă se termină în douăzeci şi patru de 


ore. Feştilele fură făcute din fibre vegetale. Ele nu erau atât 
de bune ca cele muiate în acid boric, care se consumă în 
întregime când ard, dar aşa cum erau, aceste lumânări fură 
bine venite în lungile se'ri de iarnă. 

Luna următoare nu duseră lipsă de lucru în noul adăpost. 
Tâmplarii munciră de zor; ei aduseră îmbunătăţiri uneltelor 
care erau încă foarte primitive şi fabricară altele noi. 

Făcură chiar şi foarfeci, cu ajutorul cărora pionierii 
izbutiră, în sfârşit, să-şi taie părul şi să-şi potrivească barba, 
dacă de ras încă nu putea fi vorba. Harbert şi Nab nu aveau 
grija bărbieritului, dar celorlalţi le crescuseră nişte bărbi 
atât de ţepoase, încât foarfecii erau cât se poate de 
bineveniţi. 

Mai multă muncă a cerut, confecţionarea unui ferăstrău 
de mână, dar până la urmă tot au izbutit să obţină o 
unealtă, care, mânuită cu putere, le îngădui să taie lemne. 
Reuşiră astfel să facă mese, scaune şi dulapuri, cu care 
mobilară principalele camere, apoi făcură şi paturi cu 
saltele de iarbă uscată. Bucătăria, cu poliţe pe care se 
înşirau vasele de pământ ars, maşina de gătit din cărămizi 
şi spălătorul, avea o înfăţişare foarte frumoasă, iar Nab îşi 
îndeplinea funcțiunile de bucătar cu gravitatea unui chimist 
în laboratorul său. 

Dar, în curând, în locul tâmplarilor, intrară în acţiune 
dulgherii. Noua albie de revărsare, croită cu ajutorul 
explozivului, impunea construirea a două podeţe: unul pe 
platoul Grande-Vue, al doilea chiar pe țărm. într-adevăr, 
apele îşi făceau acum drum, tăind de-a curmezişul platoul şi 
plaja, astfel că se găseau în calea coloniştilor când aceştia 
voiau să pornească spre nordul insulei. Ar fi putut ei să ia 
un alt drum, dar acesta i-ar fi silit să facă un ocol foarte 
mare, apucând-o spre vest, până la izvoarele Pârâului Roşu. 
Lucrul cel mai simplu era deci să construiască două podeţe 
de trecere, de vreo douăzeci şi cinci de picioare lungime, pe 
platou şi pe plajă. Aşezară doar câteva trunchiuri de copaci 
cioplite cu securea şi în câteva zile podeţele erau gata. 


Nab şi Pencroff le şi folosiră, făcând câteva.drumuri până 
la bancul de stridii descoperit lângă dune, de unde 
aduseră:într-un cărucior rudimentar, care înlocuise vechea 
brancardă, ce nu era chiar atât de uşor de mânuit, câteva 
mii de stridii, pe care le aclimatizară foarte repede printre 
adânciturile stâncilor care alcătuiau adevărate parcuri 
naturale la revărsarea râului Mercy. Aceste stridii erau de 
calitate foarte bună şi pionierii le mâncară cu multă 
plăcere. 

După cum se vede, insula Lincoln, deşi explorată numai în 
mică parte, reuşea să mulţumească aproape toate nevoile 
locuitorilor ei şi, fără îndoială că, cercetând-o până în 
colţurile ei cele mai depărtate, în întreaga regiune 
împădurită, care se întindea de la râul Mercy până la 
promontoriul Reptilei, aveau să descopere şi alte comori. 

De un singur lucru duceau încă mare lipsă. Hrana azotată 
nu le lipsea, şi nici produsele vegetale necesare pentru a 
cumpăta consumarea acesteia. De asemenea, din nişte 
rădăcini supuse fermentaţiei, ei îşi procuraseră o băutură 
puţin acidulată, asemănătoare cu berea şi desigur mai 
plăcută decât apa. Fabricaseră chiar zahăr, fără trestie de 
zahăr şi fără sfeclă, culegând sucul care ţâşnea din copacul 
zis „acer saccharinum”; din nişte ierburi găsite în 
crescătoria de iepuri izbutiseră să fabrice un ceai foarte 
bun, în sfârşit, aveau la îndemână multă sare, singurul 
produs mineral de care nu se puteau lipsi în alimentaţie... 
totuşi, de un singur lucru duceau încă mare lipsă: pâinea', 
pâinea le lipsea grozav. 

Poate că mai târziu, pionierii noştri aveau să izbutească să 
înlocuiască acest aliment printr-unul de valoare egală, cum 
ar fi făina de „sagu” sau făina arborelui de pâine; s-ar fi 
putut ca aceşti preţioşi arbori să se găsească În pădurile de 
la sud, dar încă nu dăduseră de ei. 

O întâmplare însă le veni în ajutor. Cyrus Smith, cu toată 
inteligenţa sa, cu toată iscusinţa sa, n-ar fi fost niciodată în 


stare să le pună la îndemână ceea ce a găsit Harbert într-o 
zi în căptuşeala hainei sale, pe care încerca s-o cârpească. 

În ziua aceea ploua cu găleata. Pionierii stăteau cu toţii în 
sala mare a Casei de Granit, când, deodată, tânărul strigă: 

Priviţi, domnule Cyrus, un bob de grâu! Şi arătă 
tovarăşilor săi un bob, un singur bob, care căzuse din 
buzunarul său găurit în căptuşeala vestei... 

Cum de se găsea acest grăunte în căptuşeala hainei lui 
Harbert? La Richmond, tânărul creştea câţiva porumbei, pe 
care îi dăruise Pencroff, şi îi hrănea cu grâu. 

Un bob de grâu?! se repezi la el inginerul. 

Da, domnule Cyrus, dar numai unul, unul singur! 

Ei, băiete! strigă Pencroff zâmbind. Mare lucru! Ce vrei să 
facem cu un singur bob? 

Vom face pâine, răspunse Cyrus Smith. 

Pâine, prăjituri! zise marinarul. Asta-i bună! 

Mă tem că n-o să ne îndopăm prea curând cu pâinea ce-o 
poate da acest bob! 

Harbert, care nu dădea decât foarte puţină importanţă 
descoperirii sale, se pregătea să arunce bobul, dar Cyrus 
Smith îl luă, îl cercetă şi recunoscu că este în stare bună, 
apoi privindu-l pe marinar drept în ochi, îl întrebă liniştit: 

Pencroff, ştii câte spice poate să producă un bob de grâu? 

Cred că unul! răspunse marinarul mirat de această 
întrebare. 

Zece, Pencroff. Şi ştii câte boabe se găsesc într-un spic? 

Pe legea mea, nu! 

În medie, optzeci, spuse Cyrus Smith. Deci, dacă semănăm 
bobul, vom avea la prima recoltă opt sute de grăunţe, care 
vor produce la a doua şase sute patruzeci de mii, la a treia 
cinci sute douăsprezece milioane, iar la a patra mai bine de 
patru sute de miliarde de boabe. Iată socoteala! 

Tovarăşii lui Cyrus Smith ascultau în tăcere. Cifrele 
acestea îi uluiau. Totuşi, ele erau exacte. 

Da, dragii mei, continuă inginerul. Acestea sunt progresiile 
geometrice ale naturii îmbelşugate. Şi această înmulţire a 


bobului de grâu e neînsemnată Faţă de înmulţirea macului 
sau a tutunului. Dacă aceste plante nu ar fi distruse din 
când în când, stăvilindu-se înmulţirea lor, ar acoperi tot 
globul pământesc. 

Dar inginerul nu terminase cu întrebările. 

Şi acuma, Pencroff, urmă el, ştii câte baniţe înseamnă 
patru sute de miliarde de grăunţe? 

Nu,răspunse marinarul, dar ceea ce ştiu e că sunt un 
prost! 

Ei bine, află că mai mult de trei milioane de baniţe. 

Trei milioane! strigă Pencroff. 

Trei milioane. 

În patru ani? 

În patru ani! răspunse Cyrus Smith. Şi chiar în doi ani; 
dacă lucrurile merg bine, vom putea să obţinem în această 
climă două recolte pe an. 

Ca de obicei, când voia să-şi arate bucuria, Pencroff 
izbucni şi de data aceasta în urale puternice. 

Aşa că tu, adăugă inginerul, adresându-se lui Harbert, ai 
făcut o descoperire foarte importantă pentru noi. În 
împrejurările în care ne aflăm, totul, dragii mei, totul poate 
să ne folosească. Vă rog să nu uitaţi acest lucru. 

Nu, domnule Cyrus, nu vom uita, răspunse Pencroff, şi 
dacă voi găsi vreodată vreun grăunte de tutun, care se 
înmulţeşte atât de uluitor, vă asigur că n-am să-l arunc Şi 
acuma ce avem de făcut? 

Acum, să semănăm acest bob, se grăbi Harbert să spună. 

Da, adăugă Gedeon Spilett, hai să-l punem în părnânt şi 
încă dându-i toate onorurile, căci în el se află viitoarele 
noastre recolte. 

Numai să încolţească! spuse marinarul. 

Va încolţi, răspunse Cyrus Smith Era în 20 iunie. Tocmai 
timpul potrivit ca să semene acest unic şi preţios bob de 
grâu. La început, s-au gândit să-l pună într-un ghiveci, dar 
după o mai adâncă chibzuinţă, se hotărâră să-l încredinţeze 
naturii, îngropându-l în pământ, ceea ce făcură chiar în 


aceeaşi zi, luând toate măsurile pentru ca operaţia să 
izbutească. 

Deoarece vremea, se mai înseninase, s-au urcat pe platou, 
unde au căutat un loc potrivit, care să fie ferit de vânt, dar 
încălzit de razele soarelui de amiază. S-au apucat să curețe 
şi să plivească „ogorul”, alungând sau strivind toate 
insectele sau larvele care ar fi putut primejdui dezvoltarea 
bobului de grâu. Apoi, cu multă grijă, au aşternut un strat 
de pământ gras, amestecat cu var. Mai făcură şi un mic 
gard şi abia după toate acestea au sădit unicul bob de grâu 
în pământul reavăn. 

Văzându.-i, îţi făcea impresia că pionierii noştri puneau 
piatra fundamentală a unei clădiri. Pencroff îşi aminti de 
ziua în care aprinsese cu atâta grijă ultimul lor chibrit. Dar 
de data aceasta, lucrul era mult mai important. Într-adevăr, 
oricând întreprinzătorii noştri pionieri ar fi izbutii să-şi facă 
rost de foc printr-un mijloc oarecare, dar nici o putere 
omenească nu ar fi putut înlocui acest bob de grâu, dacă, 
din nenorocire, el ar fi pierit! 

CAPITOLUL XXI. 

Câteva grade sub zero. Explorarea părţii mlăştinoase din 
sud-estul insulei. Vulpile. Vedere spre mare. Se vorbeşte de 
Viitorul Oceanului Pacific. Munca neîncetată a infuzorilor. 
Viitorul globului pământesc. Vânătoarea. Mlaştina rațelor 
sălbatice. 

Din clipa în care a fost semănat bobul de grâu, nu trecea 
nici o zi fără ca Pencroff să nu viziteze ceea ce numea el 
foarte serios „lanul de grâu”. Şi vai de insectele care se 
abăâteau pe acolo! Nici o milă, pentru ele! 

Pe la sfârşitul lui iunie, după nişte ploi care nu se mai 
terminau, timpul se răci simţitor şi în ziua de 29 un 
termometru Fahrenheit ar fi înregistrat desigur douăzeci 
de grade deasupra lui zero 6*,67 centig. sub zero). 

A doua zi, la 30 iunie, dată care corespunde cu 31 
decembrie din emisfera boreală, cădea într-o vineri, Nab 
făcu observaţia că anul se sfârşeşte cu o zi urâtă; dar 


Pencroff îi răspunse că cel următor va începe cu una 
frumoasă, ceea ce e mai bine. 

În orice caz, anul începu cu un ger năprasnic. La gura 
râului Mercy se adunară sloiuri şi curând gheaţa se întinse 
pe toată suprafaţa lacului. 

Provizia de combustibil trebui să fie reînnoită de câteva 
ori. Pencroff, încă înainte de îngheţ, cărase mult lemn în 
magazie, folosind curentul neobosit al râului, care le 
împingea pluta. La acest combustibil, dăruit din belşug de 
pădure, adăugară câteva transporturi de cărbuni, aduşi de 
la poalele muntelui Franklin. Când temperatura scăzu până 
la minus 13*, căldura puternică a cărbunelui fu binevenită. 
Clădiseră şi a doua vatră, în sufragerie, unde îşi vedeau 
acum toţi de lucru. 

În timpul gerului, Cyrus Smith fu foarte mulţumit de ideea 
pe care o avusese, aducând de la lacul Grant la Casa de 
Granit un mic şuvoi de apă, care se strecura pe sub gheţuri 
şi, trecând prin vechiul canal, ajungea la rezervorul pe 
care-l amenajaseră înăuntru, lângă magazie. 

În epoca aceea, timpul fiind foarte uscat, pionierii se 
îmbrăcară cât mai călduros şi hotărâră să sacrifice o zi 
explorând partea insulei cuprinsă între sudul râului Mercy 
şi capul Ghearei. Acolo se afla un ţinut mlăştinos destul de 
întins, unde probabil că era din belşug vânat cu pene. 

Pentru a ajunge în acest ţinut, trebuiau să străbată opt 
până la nouă mile la dus şi tot atâtea la întors. După 
calculele, lor le-ar fi trebuit o zi întreagă. Şi cum era vorba 
de explorarea unei părţi necunoscute a insulei, se hotărâră 
să meargă cu toţii. Astfel, în zorii zilei de 5 iulie, Cyrus 
Smith, Gedeon Spilett, Harbert, Nab şi Pencroff, înarmaţi 
cu ciomege, laţuri, arcuri, săgeți şi încărcaţi cu provizii, 
părăsiră Casa de Granit, însoţiţi de 'Top, care zburda tot 
timpul înaintea lor. 

Luară calea cea mai scurtă, trecând râul Mercy pe gheaţă. 

Dar, observă pe bună dreptate reporterul, care călca cu 
băgare de seamă, gheaţa aceasta nu poate înlocui un pod 


serios! 

Aşadar, şi construirea unui pod serios fu trecută pe lista 
lucrărilor viitoare. 

Pentru prima oară, pionierii păşeau pe malul drept al 
râului Mercy, aventurându-se în mijlocul minunatelor 
conifere uriaşe, acoperite de zăpadă. 

Dar nu făcuseră nici o jumătate de milă, când dinfr-un 
desiş se ivi o familie de patrupede care îşi alesese acolo 
domiciliul şi care fusese pusă pe fugă de lătratul lui Top. 

Ah, parcă ar fi vulpi! strigă Harbert, când le văzu fugind. 

Erau vulpi, dar nişte vulpi foarte mari, care scoteau alt fel 
de lătrat, de care 'Top se sperie. Câinele se opri din goană, 
astfel că animalele avură răgaz să se facă nevăzute. 

Top avea şi de ce să fie mirat. El nu cunoştea zoologia! Dar 
după lătratul lor, Harbert recunoscuse aceste vulpi cenuşii- 
roşcate, cu coada neagră şi cu smoc alb în vârf, amintindu-şi 
că trăiesc în Chili, în insulele Malvine şi în toate ţinuturile 
americane, străbătute de paralelele 30-40. Lui Harbert îi 
păru rău că lop nu prinsese una din ele. 

Sunt bune de mâncat? întrebă Pencroff care nu considera 
fauna insulei decât din acest punct de vedere. 

Nu, răspunse Harbert, dar zoologii n-au stabilit încă dacă 
pupila acestor vulpi este diurna sau nocturnă şi dacă ar 
trebui să fie clasificate în familia câinelui sau în alta. 

Cyrus Smith zâmbi la auzul observaţiilor făcute de băiat, 
observaţii care dovedeau multă seriozitate, în ceea ce-l 
privea pe marinar, de vreme ce aceste vulpi nu se puteau 
mânca, ele nu prezentau o importanţă prea mare. Totuşi, îşi 
exprimă părerea că atunci când curtea Casei de Granit va fi 
populată de păsări, vor trebui să ia măsuri împotriva unor 
vizite nocturne ale acestor primejdioase animale de pradă, 
lucru cu care fiecare fu de acord. 

La ora opt dimineaţa, după ce ocoliseră capul Epavei, 
pionierii ajunseră pe o plajă întinsă, la marginea mării. 
Cerul era senin, cum se întâmplă de multe ori pe ger, dar, 
încălziţi de drum, Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu simțeau 


prea mult frigul. De altfel, vântul nu sufla, lucru care face 
mai suportabilă o temperatură scăzută. Soarele tocmai se 
înălța deasupra oceanului şi discul său uriaş apărea la 
orizont! Dar, din păcate, razele lui nu încălzeau. Marea era 
liniştită şi albastră ca un golf mediteranean când cerul e 
senin. Capul Ghearei se încovoia ca un iatagan cu vârful 
adus la vreo patru mile spre sudest. în stânga, la capătul 
mlaştinei, se desluşea o mică ieşitură de pământ, pe care 
razele soarelui tocmai aruncau o dungă de foc. Fără 
îndoială că, în partea aceasta larg deschisă a golfului 
Uniunii şi care nu era ocrotită nici măcar de un banc de 
nisip, vapoarele împinse de vânturile de est n-ar fi găsit 
adăpost. După liniştea mării, netulburată de nici un curent, 
după culoarea sa uniformă, nepătată de nici o nuanţă 
gălbuie, în sfârşit, după lipsa oricărei stânci, îşi dăduseră 
seama că în aceste locuri oceanul era foarte adânc. în fund, 
spre apus,-la vreo patru mile depărtare, se desluşeau 
contururile primilor copaci din pădurile Far-West. Ţinutul 
semăna cu ţărmul pustiu al vreunei insule din regiunile 
antarctice, năpădită de gheţuri. Pionierii se opriră pe țărm 
ca să ia masa. Aprinseră un foc de alge şi de ierburi uscate 
şi Nab le pregăti gustare alcătuită din carne rece şi din 
ceaiul ce-l luaseră cu ei. 

În timp ce mâncau, examinau priveliştea din faţa lor, care 
le arăta că în această parte pământul insulei Lincoln era 
într-adevăr sterp, contrastând cu regiunea dinspre apus. 
Aceasta îl făcu pe reporter să observe că dacă balonul i-ar fi 
lăsat din întâmplare la început pe această plajă, ei şi-ar fi 
făcut desigur o părere cu totul greşită despre ţinuturile 
unde se stabiliseră mai târziu. 

Cred chiar că n-am fi putut niciodată să atingem ţărmul, 
răspunse inginerul, căci marea este adâncă şi n-am fi 
întâlnit nici o stâncă de care să ne agăţăm. în faţa Casei de 
Granit, cel puţin, erau bancurile de nisip şi o mică insulă 
care ne-au mărit posibilităţile de salvare. Aici, însă, ne-ar fi 
înghiţit marea! 


Ceea ce este ciudat, observă Gedeon Spilett, e că insula 
noastră, deşi destul de mică, are un sol atât de variat. 
Această diversitate este de obicei o însuşire a continentelor 
mai întinse. Partea apuseană a insulei Lincoln, atât de 
bogată şi fertilă, seamănă cu golful Mexicului, iar ţărmul de 
nord parcă se întinde de-a lungul unei mări arctice. 

Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, aceeaşi 
observaţie am făcut-o şi eu. Această insulă este misterioasă 
atât în ce priveşte forma, cât şi în diferitele aspecte 
naturale. Pare a fi o parte a unui continent, şi m-ar mira să 
nu fi fost aşa odinioară! 

Ce? Un continent în mijlocul Pacificului?! strigă Pencroff. 

De ce nu? răspunse Cyrus Smith. Nu mi se pare de loc de 
necrezut ca toate insulele de la suprafaţa acestui ocean să 
nu fie altceva decât creştetele unui continent, astăzi 
dispărut în fundul mării, dar care se ridica deasupra apelor 
în epoca preistorică. 

Ca altădată legendara Atlantida, murmură Harbert. 

Da, copilul meu... dacă vrem să credem că Atlantida a 
existat vreodată. 

Şi insula Lincoln să fi făcut parte dintr-un astfel de 
continent? întrebă Pencroff. 

Mai mult ca sigur, răspunse Cyrus Smith. De altfel, acest 
fapt ar explica şi mulţimea felurilor de produse pe care le 
întâlnim la fiecare pas. 

Şi încă ceva: numărul mare de tot felul de animale care 
populează insula, spuse Harbert. 

Da, copilul meu, răspunse inginerul, tu îmi dai un 
argument nou în sprijinul presupunerii mele. Este 
adevărat! După câte am putut vedea până acum, pe această 
insulă trăiesc numeroase animale şi, ce e mai ciudat, ele 
sunt de specii foarte diferite. Asta mă face să cred că insula 
Lincoln a făcut parte, odinioară, dintr-un mare continent 
care, încet, încet s-a scufundat în apele Pacificului. 

Aşadar, într-o bună Zi, răspunse Pencroff, care nu părea 
prea convins, şi ceea ce a rămas din acest vechi continent 


ar putea să.dispară, nemairămânând între America şi Asia 
decât oceanul? 

Nu tocmai aşa, răspunse Cyrus Smith, fiindcă se vor ridica 
noi continente, pe care miliarde de miliarde de animale 
microscopice le clădesc chiar în această clipă. 

Ce mai sunt şi aceste animale? întrebă Pencroff. 

Infuzorii mărgeanului, răspunse Cyrus Smith. Ei au ridicat 
printr-o muncă neîntreruptă insula Clermont-Tonnerre şi 
toate insulele coralifere ale Oceanului Pacific. Patruzeci şi 
şapte de milioane de infuzori cântăresc cam cât un bob de 
grâu şi totuşi, cu sărurile marine pe care le absorb, cu 
elementele solide din apă pe care le asimilează, aceste 
fiinţe microscopice produc calcarul care, la rândul său, dă 
naştere unor uriaşe straturi submarine, a căror soliditate se 
aseamănă cu a granitului. Pe vremuri, în primele timpuri 
ale formării pământului, natura făcea aceste transformări 
cu ajutorul vulcanilor. Astăzi, însă, vulcanii care mai 
acţionează în interiorul globului sunt mai rari şi mai puţin 
puternici. De aceea, natura foloseşte la transformarea 
globului pământesc animalele microscopice de care am 
pomenit. După părerea mea, vor trece veacuri după 
veacuri, şi generaţiile de infuzori se vor succeda mereu, iar 
la un moment dat, în locul Pacificului se va ridica un 
continent întins, pe care alte generaţii de oameni îl vor 
civiliza. 

Dar asta durează! spuse Pencroff Natura nu se grăbeşte. 
Ea are timpul de partea ei! răspunse inginerul. 

Dar pentru ce să apară alte continente? întrebă Harbert. 
Doar actuala întindere a ținuturilor care pot fi populate 
ajung omenirii. Şi natura nu face nimic de prisos. 

Ai dreptate Natura nu face nimic de prisos, îi răspunse 
inginerul, dar iată cum îmi explic eu lucrurile: savanții 
admit că într-o bună zi viaţa animală şi vegetală nu va mai fi 
cu putinţă pe glob din cauza răcirii lui. Punctul asupra 
căruia nu sunt de aceeaşi părere este cauza răcirii. Unii 
cred că această răcire se va datora scăderii temperaturii 


soarelui, care străluceşte de atâtea milioane de ani, iar alţii 
susţin că va surveni numai o dată cu stingerea focului din 
interiorul globului nostru, a cărui influenţă are mai multă 
însemnătate decât i se acordă. Ipoteza din urmă mi se pare 
cea mai întemeiată. Vă închipuiţi ce are să se întâmple 
atunci? Zonele astăzi temperate vor fi atunci tot atât de 
puţin locuibile ca şi regiunile polare. Oamenii şi animalele 
se vor îndrepta spre latitudinile supuse direct influenţei 
solare. Europa, Asia, America de Nord şi America de Sud 
vor fi rând pe rând părăsite. Flora şi fauna vor emigra spre 
ecuator, înspre ţările centrale ale Americii şi Africii, care ar 
putea deveni continentele cele mai populate. Popoarele din 
ţinuturi veşnic îngheţate vor găsi condiţiile climaterice din 
regiunile polare cam pe malurile Mediteranei. Oare 
regiunile ecuatoriale nu ar reprezenta la un moment dat un 
spaţiu neîndestulător pentru a adăposti şi a hrăni omenirea 
întreagă? Şi poate că natura, sare pr'evede totul, a hotărât 
de pe acuma să pună la ecuator bazele unui continent nou. 
Cum? Tocmai cu ajutorul infuzorilor. De multe ori m-am 
gândit la aceste lucruri, dragii mei, şi cred cu tot dinadinsul 
că înfăţişarea globului nostru va fi într-o bună zi schimbată 
în întregime, că, datorită apariţiei acestor continente noi, 
cele vechi vor fi acoperite de apele mărilor şi, în cursul 
secolelor viitoare, noi Columbi vor descoperi insulele 
Chimboraco, Himalaia sau Mont-Blanc, rămăşiţe ale 
continentelor scufundate: America, Asia, Europa. Apoi, 
aceste noi continente vor deveni la rândul lor de nelocuit, 
căldura continuând să scadă, până când, într-o bună zi, 
globul va semăna cu un trup omenesc mort. Şi viaţa va 
dispare, poate nu definitiv, dar în orice caz, pentru o bucată 
de timp. Atunci, globul nostru se va odihni, refăcându-se 
pentru a învia într-o zi în condiţii mai bune22. Dar toate 
acestea, dragii mei, sunt încă taine pentru noi şi, vorbind de 
munca infuzorilor, m-am lăsat târât prea departe, încercând 
să dezleg enigmele viitorului. 


Dragul meu Cyrus, răspunse Gedeon Spilett, teoriile 
acestea sunt adevărate previziuni ştiinţifice şi fără îndoială 
că se vor împlini odată. 

Toate bune şi frumoase, spuse Pencroff, care era numai 
urechi, dar spuneţi-mi, insula Lincoln de ce origine este? 
Oare şi ea a fost ridicată de infuzori? 

Nu, Pencroff, insula aceasta este de origine pur vulcanică, 
îi răspunse Cyrus Smith. 

Atunci şi ea poate să dispară într-o bună zi? 

Tot ce se poate. 

Nădăjduiesc că până atunci vom fi plecaţi de aci. 

Nu, linişteşte-te, Pencroff, n-am chef să-mi petrec toată 
viaţa pe această insulă şi cred că ne vom descurca până la 
urmă. 

Până una alta, răspunse Gedeon Spilett, să ne instalăm 
totuşi ca pentru totdeauna. Lucrurile nu trebuiesc făcute pe 
jumătate. 

Convorbirea se termină aici. Îndată după ce sfârşiră cu 
masa, pionierii îşi continuară explorarea, ajungând la 
marginea regiunii mlăştinoase. Insula se termina la sud-est 
cu o mlaştină de douăzeci de mile pătrate. Solul era alcătuit 
dintr-un nămol argilo-silicios, amestecat cu resturi vegetale. 
Ici, colo se întindeau, ca un covor gros, diferite plante verzi. 
Din loc în loc, băltoacele îngheţate străluceau sub razele 
soarelui. Aceste rezerve de apă nu se datorau nici ploilor, 
nici vreunei inundaţii: ele proveneau fără îndoială chiar din 
pământ. Mai mult ca sigur că, în timpul căldurilor, regiunea 
era bântuită de friguri palustre. 

Deasupra mlaştinei, acoperite de plante acvatice, zburau o 
mulţime de păsări, în rândurile cărora vânătorii de baltă ar 
fi făcut adevărat prăpăd. Raţe sălbatice, becaţine, lişiţe 
trăiau pe acolo în cârduri şi, fiind prea puţin sperioase, nu 
era de loc greu să te apropii de ele. 

Cu o singură încărcătură de alice, s-ar fi putut dobori zeci 
de asemenea zburătoare. Pionierii'noştri trebuiră să se 
mulţumească să le vâneze cu săgețile. Prada era bineînţeles 


mai puţin însemnată, dar săgețile, care ţâşneau liniştite din 
a-rc, cel puţin nu speriau păsările, care la o singură 
detunătură de armă s-ar fi împrăştiat în toate părţile. 
Vânătorii se mulţumiră de astă dată să doboare vreo zece- 
douăsprezece rațe, cu pântecele alb cu o dungă cafenie, 
capul verde, aripile negre, dungate cu roşu şi alb, şi ciocul 
turtit. Aceste zburătoare, după cum stabili Harbert, făceau 
parte din specia cunoscută sub numele de „tadorne”. Top îi 
ajută cu multă dibăcie să vâneze aceste păsări, al căror 
nume avea să-l primească partea aceasta mlăştinoasă a 
insulei. Dispuneau aici de îmbelşugate rezerve de vânat, 
care urmau să fie cât mai bine folosite şi de bună seamă că 
unele specii din aceste păsări puteau fi, dacă nu 
domesticite, cel puţin aclimatizate în apropierea lacului, 
pentru a le avea mai la îndemână. 

Pe la ora cinci, Cyrus Smith şi tovarăşii săi făcură cale 
întoarsă, străbătând de astă dată bălțile Tadornelor şi 
trecând pe gheţurile râului Mercy, iar la ora opt erau cu 
toţii înapoi, la Casa de Granit. 

CAPITOLUL XXII. 

Capcanele. Vulpile. Porcii sălbatici. Vântul îşi schimbă 
direcţia. Viscolul. Coşurile. Geruri mari. Cristalizarea 
zahărului de arțar american. Puţul misterios. Se plănuieşte 
altă explorare. O alice. 

Gerul ţinu până la 15 august, fără să depăşească acel 
maximum de grade Fahrenheit, observat până atunci. Când 
atmosfera era liniştită, pionierii suportau cu uşurinţă 
această temperatură scăzută, dar când sufla câte un vânt 
rece, îmbrăcămintea lor uşoară nu-i apăra îndeajuns. Lui 
Pencroff îi părea rău că insula Lincoln nu este locuită de 
câteva familii de urşi, în locul vulpilor şi al focilor, a căror 
blană nu era prea călduroasă. 

Urşii, spunea el, sunt de obicei bine îmbrăcaţi, şi nu mi-ar 
displace să iau cu împrumut de la vreunul din ei blana 
groasă pe care o poartă. 


Dar, răspunse Nab râzând, poate că urşii nu ar consimţi 
să-ţi împrumute haina lor, că nu-i prea ştiu filantropi din 
fire. 

Aş şti eu să-i silesc, Nab, aş şti eu, răspundea Pencroff cu 
un ton de superioritate. 

Dar asemenea carnasiere uriaşe nu existau pe insulă sau 
cel puţin nu se arătaseră până acum... 

Totuşi, Harbert, Pencroff şi reporterul aşezară câteva 
capcane pe platoul Grande-Vue şi în jurul pădurii. După 
părerea marinarului, orice animal carnivor sau rozător, 
care ar cădea în capcană, era bine venit la Casa de Granit. 

Aceste capcane erau de altfel foarte simple: nişte şanţuri 
săpate în pământ, deasupra o împletitură de crengi şi de 
ierburi, care să ascundă deschizătura, în fund o momeală, 
al cărui miros să atragă animalele, şi atâta tot. E drept că 
şanţurile n-au fost săpate la întâmplare, ci în acele locuri 
unde urme mai numeroase arătau că pe acolo treceau 
adeseori animalele. Ei le vizitau zilnic şi, în trei rânduri, în 
primele zile, găsiră în ele câteva vulpi din acelea cu care se 
mai întâlniseră pe malul drept al râului Mercy. 

Dar ce să fie oare asta? Nu există altceva decât vulpi prin 
locurile acestea? strigă Pencroff, destul de plouat când, 
pentru a treia oară, scoase din şanţ un astfel de animal. 
Nişte animale care nu sunt bune la nimic! 

Ba da, spuse Gedeon Spilett. Sunt şi ele bune la ceva. 

Şi la ce mă rog? 

Ca momeală pentru altele! 

Reporterul avea dreptate, şi de atunci înainte aşezară 
drept momeală în capcane cadavre de vulpi. 

Marinarul meşterise şi laţuri cu fibre din trestia „curry”, 
care le aduseră mai multe foloase decât capcanele. Aproape 
în fiecare zi se prindea în ele câte un iepure. E drept că nu 
mâncau altceva decât iepure, dar Nab ştia să-l gătească îp 
nenumărate feluri, încât comesenii nu aveau de ce să se 
plângă. 


Totuşi, de vreo două ori, în a doua săptămână a lunii 
august, capcanele le făcură rost şi de alte animale mai 
folositoare decât vulpile şi anume de câţiva mistreți, din 
acei care fuseseră semnalaţi în partea de nord a iacului. De 
astă dată, Pencroff nu mai avu nevoie să întrebe dacă 
animalele acestea sunt bune de mâncat. Prea semănau cu 
porcul din America sau din Europa! 

Dar te previn că nu sunt porci, îi spuse Harbert ca să-l 
necăjească puţin. 

Băiete, răspunse marinarul, aplecându-se peste capcană şi 
trăgând de crâmpeiul ce-i slujea drept codiţă unuia din 
aceste exemplare, lasă-mă să cred că sunt porci! 

Şi de ce? 

Pentru că-mi face plăcere! 

Aşa de mult îţi place carnea de porc, Pencroff? 

Grozav de mult, răspunse marinarul, mai ales picioarele 
lui şi dacă ar avea opt în loc de patru, mi-ar place de două 
ori pe atâta. 

Aceste animale făceau parte din familia numită pecari. Ele 
trăiesc în turmă şi după toată probabilităţi le se aflau în 
număr mare prin părţile împădurite ale insulei. În orice caz, 
erau bune de mâncat din cap până în picioare, fapt care îl 
bucura nespus de mult pe Pencroff. 

Pe la 15 august, starea atmosferică se modifică, 
înregistrând o schimbare bruscă a direcţiei vântului, de la 
nord la vest. Temperatura scăzu cu câteva grade şi aburii 
îngrămădiţi în aer se prefăcură în zăpadă. Toată insula se 
acoperi cu un strat alb. Locuitorii săi o văzură sub o 
înfăţişare nouă. Zăpada căzu vreo două zile, atingând o 
grosime de două picioare. 

Vântul era din ce în ce mai rece şi sufla cu furie, iar din 
înălţimea Casei de Granit, se auzea marea lovind stâncile. 
În unele locuri, la colţurile stâncilor, se stârneau vârtejuri 
de aer şi zăpada lua forma unor coloane mişcătoare, 
asemenea trombelor marine, care se învârtesc ca o 
sfârlează, până ce vapoarele le sparg cu lovituri de tun. 


Totuşi, vijelia ce venea de la nordest asalta insula dintr-o 
parte, iar Casa de Granit era astfel aşezată, încât nu se afla 
direct în bătaia vântului. Dar, în mijlocul acestei furtuni de 
zăpadă, tot atât de năprasnice ca în regiunile polare, nici 
Cyrus Smith, nici tovarăşii săi nu cutezară să se aventureze 
afară şi rămaseră închişi în casă cinci zile, de la 20 până la 
25 august. în pădurile Jacamarului, care desigur că 
suferiseră multe pagube, se auzea urlânrl vijelia. Fără 
îndoială că mulţi copaci fuseseră smulşi din rădăcini, dar 
Pencroff se mângâia la gândul că va fi scutit să taie lemne. 

Vântul s-a făcut tăietor de lemne. Să-l lăsăm să-şi facă 
treaba! glumea el într-una. 

De altfel, nici n-avea cum să-l împiedice. 

Locuitorii Casei de Granit aveau acum motive serioase să 
fie mulţumiţi de acest adăpost sigur şi solid! Cyrus Smith 
avea şi el meritele sale, dar trebuie să recunoaştem că 
natura săpase această peşteră şi că el nu făcuse altceva 
decât s-o descopere. Acolo erau toţi în siguranţă şi furia 
vijeliei nu putea să-i atingă. Dacă şi-ar fi clădit, pe platoul 
Grande-Vue, o casă de cărămizi şi lemn, ea n-ar fi rezistat 
acestui uragan. Cât despre fostul lor Cămin, numai după 
zgomotul talazurilor îşi dădeau seama că marea înfuriată 
trebuie să-l fi inundat în întregime. Aci, la Casa de Granit, în 
inima masivului, unde nu puteau pătrunde nici vântul, nici 
valurile, nu se temeau de nimic. În timpul acestor câteva 
zile de sechestrare, pionierii nu statură degeaba. Lemnul, 
tăiat în scânduri, nu lipsea din. depozit şi se apucară să-şi 
completeze încetul cu încetul mobilierul cu mese şi scaune 
durabile, fără a cruța materialul. Mobilele acestea cam 
greoaie nu prea meritau acest nume, dar ele erau mândria 
lui Nab şi a lui Pencroff, care nu le-ar fi dat pe mobilierul cel 
mai fin. 

Apoi, tâmplarii începură să împletească coşuri şi se 
dovediră foarte pricepuţi în această nouă meserie. Spre 
capătul de nord al lacului dăduseră de un bogat răchitiş. 


Din nuielele acestor sălcii de răchită purpurie, strânse din 
partea de nord a lacului, înainte de anotimpul ploilor, şi 
aduse la Casa de Granit de Pencroff şi Harbert, tâmplarii 
începură să împletească coşuri. Primele încercări fură cam 
stângace, dar, datorită isteţimii şi îndemânării lor, mai 
sfătuindu-se între ei şi căutând să-şi amintească modelele 
pe care le cunoşteau, începură să împletească, întrecându- 
se între ei, coşuri şi coşuleţe de diferite mărimi, care 
sporiră în curând inventarul coloniei. Pentru cămara lor 
făcură coşuri speciale, în care Nab aşeză proviziile de 
rădăcinoase şi migdale de pin. 

În ultima săptămână a lunii august, timpul se schimbă din 
nou. 'lemperatura scăzu puţin şi vijelia se mai potoli. 
Pionierii se repeziră afară. O zăpadă de cel puţin două 
picioare acoperea plaja, dar suprafaţa ei era destul de 
îngheţată, ca să se poată'umbla uşor. Cyrus Smith şi 
tovarăşii săi' se urcară pe platoul Grande-Vue. 

Ce schimbare! Pădurile pe care le văzuseră ultima dată 
verzi, îndeosebi cele din apropiere, în care creşteau mai 
mult conifere, erau acum albe. De. altfel, totul era alb, din 
vârful muntelui Franklin până la litoral - pădurile, câmpia, 
lacul, râul, plajele. Apa râul'Ui Mercy curgea sub o pojghiţă 
de gheaţă, care la fiecare flux şi reflux se spărgea cu mult 
zgomot. Nenumărate păsări, rațe de tot soiul şi becaţine 
zburau la suprafaţa lacului. Scobiturile stâncilor de la 
marginea platoului, printre care se rostogoleau în cascadă 
apele, erau pline de ţurţuri, de parcă ar fi fost jgheaburi 
dăltuite cu multă fantezie de o mână de maestru. în ce 
priveşte pagubele pricinuite de furtună în pădure, eie nu 
puteau fi evaluate decât după topirea zăpezilor. 

Gedeon Spilett, Pencroff şi Harbert folosiră prilejul ca să 
alerge într-un suflet la capcane. Din pricina stratului de 
zăpadă, găsirea capcanelor devenise o problemă destul de 
grea, mai ales că erau în primejdie să cadă ei înşişi în ele, 
ceea ce ar fi fost şi umilitor, şi neplăcut. Găsiră capcanele 
goale. Nici un animal nu căzuse înăuntru, deşi în jurul lor 


erau multe urme, printre care unele puternice, de gheare. 
Harbert fu de îndată încredinţat că în aceste păduri trăiesc 
animale din familia felinelor, ceea ce se potrivea şi cu 
părerea inginerului despre felul fiarelor de pe insula 
Lincoln. Fără îndoială că acestea stăteau: de obicei în 
marile păduri Far-West, dar foamea le silise pesemne să se 
aventureze până la platou. Poate că adulmecaseră prezenţa 
oamenilor care locuiau la Casa de Granit. 

La urma urmei, ce-s alea feline? întrebă Pencroff. 

Tigri, răspunse Harbert. 

Eu credeam că aceştia trăiesc numai în ţările calde! spuse 
Pencroff. 

Animale din familia tigrului se găsesc pe noul continent din 
Mexic până în pampasurile din Argentina. Şi cum insula 
Lincoln este aşezată aproape la aceeaşi latitudine cu 
provinciile din La Plata, n-ar fi de mirare să întâlnim câţiva 
tigri. 

Dacă-i aşa, atunci va trebui să ne ferim! răspunse Pencroft. 

Totuşi, până la urmă, sub influenţa temperaturii care se 
ridica, zăpada se topi şi în curând începură ploile. Aşa că 
pojghiţa albă de gheaţă se şterse cu totul. în ciuda timpului 
neprielnic, pionierii îşi reînnoiră feluritele rezerve de 
alimente, animale sau vegetale. Pentru aceasta, au trebuit 
să facă şi câteva incursiuni în pădure. Pe lângă provizii 
găsiră şi un mare număr de copaci smulşi sau rupţi de vifor. 
Marinarul şi Nab se duseră cu căruciorul chiar până la 
zăcământul de cărbuni şi cărară câteva tone de combustibil. 
Cu acest prilej, văzură că şi coşul cuptorului de olărie 
suferise stricăciuni din pricina vântului, care-i smulsese o 
bună parte din vârf. 

O dată cu provizia de cărbuni, reînnoirii şi provizia de 
lemne, profitând de curentul râului Mercy, care, datorită 
dezgheţului, era uşor folosit. Se gândeau că frigul se putea 
întoarce şi de aceea aduseră mai multe transporturi. 

Tot în zilele dezgheţului vizitară şi Căminul, având astfel 
prilejul să se bucure că n-au fost surprinşi acolo de vijelie. 


Valurile mării înfuriate se prăvăliseră peste mica insulă şi 
năvăliseră în coridoare, care erau pline de nisip, iar stâncile 
erau acoperite cu un strat gros de ierburi marine. În timp 
ce Nab, Harbert şi Pencroff vânau sau reînnoiau provizia de 
combustibil, Cyrus Smith şi Gedeon Spilett curăţau 
Căminul, cu gândul să regăsească fierăria şi furnalele. Şi 
într-adevăr le-au găsit aproape neatinse, deoarece fuseseră 
ferite de nisipul ce le acoperise. 

Gerul reveni. Proviziile de combustibil îşi arătară din plin 
foloasele. În emisfera boreală luna februarie aducea mari 
scăderi de temperatură, ceea ce coincide cu sfârşitul lunii 
august în emisfera australă, supusă aceloraşi variaţii de 
climă. 

Pe la 25 august, după un nou val de zăpadă urmat de 
ploaie, direcţia vântului se schimbă, iar frigul deveni şi mai 
straşnic. După aprecierile inginerului, coloana de mercur a 
unui termometru Fahrenheit ar fi semnalat nu mai puţin de 
- 8* (- 22* centigrade). Gerul grozav ţinu câteva zile şi se 
făcu şi mai resimţit din pricina unui vânt îngheţat. Pionierii 
fură nevoiţi să se retragă din nou în Casa de Granit şi siliţi 
să închidă ermetic toate deschizăturile apartamentului, 
nelăsând libere decât găurile de aerisire. Din această 
cauză, cât dură noul val de ger, consumul luminărilor fu 
destul de mare. Ca să facă puţină economie, pionierii se 
mulţumeau de multe ori cu lumina focului, din vatră. 
Combustibil aveau destul De câteva ori, câte unul dintre ei 
coborâse pe plajă, printre gheţurile pe care le căra de 
fiecare dată fluxul, dar îndrăzneţul se urca repede înapoi la 
Casa de Granit, cu mâinile îngheţate şi rănite de frânghia 
scării, care, din pricina gerului, devenise băţoasă şi când 
puneai mâna pe ea părea că frige. 

Dar acest repaus forţat trebuia folosit într-un fel. Cyrus 
Smith puse la cale o operaţie care se putea face în casă. 

Se ştie că pionierii nu aveau la dispoziţia lor alt. zahăr 
decât sucul pe care-l extrăgeau din scoarţa arţarului, în 
care crestau tăieturi adânci. Ei adunau acest lichid în vase 


şi îl întrebuinţau aşa cum era, mai ales că, fermentând, 
sucul acesta dulce se prefăcea într-un lichid alb, siropos. 

Cyrus Smith însă se gândi că din această substanţă s-ar 
putea face zahăr. Aşa că, într-o bună zi, el le spuse 
tovarăşilor săi că se vor îndeletnici cu rafinarea acestui 
lichid. 

Rafinărie? îl întrebă Pencroff. Păi, pentru aşa ceva trebuie 
multă căldură! 

Chiar foarte multă, răspunse inginerul, uitându-se spre 
vatră. 

Ei, în acest caz, acum este anotimpul potrivit! spuse 
marinarulzâmbind. 

Dar vorbind despre rafinarea siropului de arțar, nu trebuie 
nicidecum să ne gândim la fabrici cu maşini complicate şi 
numeroşi lucrători specialişti! Pentru a obţine cristalizarea 
acestui sirop, era de ajuns să fie purificat printr-o operaţie 
cât se poate de simplă. Lichidul, vărsat în vase mari de 
pământ, fu supus, prin fierbere, evaporării. în curând, se 
ridică la suprafaţa lui o spumă şi de îndată obţinură un 
sirop gros. Nab avu grijă să-l amestece mereu cu o lopăţică 
de lemn, pentru a-i grăbi evaporarea şi pentru ca să nu 
prindă gust de ars. După ce a fiert câteva ceasuri la un foc 
bun, care fu tot atât de binevenit lichidului zaharos, cât şi 
celor care se îndeletniceau, cu prepararea lui, obţinură un 
sirop gros. 

Acest sirop fu turnat în nişte vase de diferite forme, pe 
care le fabricaseră chiar în cuptorul bucătăriei. A doua zi, 
siropul răcit se transformase în căpătăm de zahăr şi în 
tablete ce semănau cu zahărul cubic, doar că avea o 
culoare puţin roşcată. Era aproape străveziu şi foarte bun 
la gust. 

Frigul ţinu până la jumătatea lunii septembrie, şi locatarii, 
prizonieri ai Casei de Granit, începeau să se simtă destul de 
prost în captivitate. Nu-i vorbă, ei încercau să iasă câte 
puţin în fiecare zi, dar nu puteau sta prea mult pe-afară. 
Lucrau însă mereu la amenajarea locuinţei. Muncind, ei 


stăteau de vorbă şi, în felul acesta, au avut prilejul să 
cunoască multe lucruri folositoare, mulţumită lui Cyrus 
Smith, care îi lămurea mai ales în ceea ce priveşte aplicarea 
practică a ştiinţei. Nu avea cărţi de citit la îndemână, dar în 
creierul lui se afla o întreagă bibliotecă, ce abia aştepta să- 
ţi dea, în oricare din filele cărţilor ei ai fi căutat, răspuns la 
toate necazurile şi nedumeririle. Şi era o bibliotecă des 
cercetată. Astfel, timpul se scurgea mai uşor şi pionierii nu 
păreau să-şi facă griji în privinţa viitorului! 

Dar era timpul ca, în sfârşit, să iasă dintre zidurile între 
care stăteau închişi. Şi ce n-ar fi dat ei să se schimbe odată 
vremea sau cel puţin să înceteze frigul acesta neplăcut? 
Dacă cel puţin ar fi avut îmbrăcăminte groasă ca să înfrunte 
gerul! Ce mai partide de vânătoare ar fi încercat atunci 
printre dune sau la mlaştinile cu rațe sălbatice! Nu le-ar fi 
fost greu să se apropie de păsări şi s-ar fi întors desigur cu 
vânat din belşug. însă Cyrus Smith ţinea ca fiecare să-şi 
păzească sănătatea, căci avea nevoie de toate braţele, şi 
sfaturile sale fură urmate întocmai. 

Printre cei mai nerăbdători, cei mai dornici de a scăpa din 
„închisoare”, nu era atât Pencroff, cât Top, care nu se 
simţea nicidecum în largul lui la Casa de Granit. Alerga fără 
răgaz dintr-o încăpere într-alta, arătându-şi astfel în felul 
său nemulţumirea de a fi ţinut închis în casa. 

Cyrus Smith observă că 'Top mârâia ori de câte ori se 
apropia de puţul întunecat, care era în legătură cu marea şi 
a cărui deschizătura se afla În fundul cămării. Câinele se 
învârtea în jurul acestei deschizături, acoperită cu un capac 
de lemn, şi căuta să vâre o labă dedesubt, ca şi când ar fi 
vrut să-l ridice. Lătratul său ciudat exprima totodată şi 
supărare, şi îngrijorare. 

Inginerul observă în mai multe rânduri mişcările câinelui, 
gândindu-se cam ce-ar putea pricinui neliniştea 
inteligentului animal? Ştia că puţul dădea în mare. Să fi fost 
oare în legătură cu alte canaluri subterane sau cavităţi din 
rocă? Să fi existat acolo vreun monstru marin, care venea 


din când în când să răsufle la gura puţului? Inginerul nu 
ştia ce să creadă şi îşi făcea în gând fel de fel de 
presupuneri ciudate. Obişnuit să adâncească realităţile 
ştiinţifice, el nu-şi putea ierta că se lăsa furat de închipuiri 
fantastice sau supranaturale. Dar cum să explici altfel 
purtarea unui câine inteligent ca Top, care se încăpăţâna să 
adulmece mereu şi să tragă cu urechea spre locul acela, 
dacă nu s-ar fi găsit totuşi acolo ceva care să-l 
neliniştească? Iată ce-l îngrijora şi pe Cyrus Smith, mai mult 
decât voia să-şi mărturisească. 

În orice caz, inginerul nu-şi încredința gândurile asupra 
acestui fapt, decât lui Gedeon Spilett, socotind ca o lipsă de 
tact să împărtăşească celorlalţi tovarăşi toate grijile pe care 
şi le făcea în privinţa unor lucruri, ce erau poate doar o 
toană a câinelui. 

În sfârşit, frigul încetă. Urmară ploi, lapoviţă, vânturi, dar 
toate acestea nu ţinură mult. Gheaţa şi zăpada se topiseră; 
se putea umbla din nou pe plajă, pe platou, pe malurile 
râului. întoarcerea primăverii îi bucura foarte mult pe 
locuitorii Casei de Granit. Nu mai dădeau pe acasă decât la 
masă şi seara. 

În a doua jumătate a lunii septembrie, vânară foarte mult, 
ceea ce il făcu pe Pencroff să ceară din nou, cu multă 
stăruinţă, puştile pe care susţinea că i le făgăduise Cyrus 
Smith. Acesta, ştiind că e cu neputinţă să fabrici puşti fără 
un utilaj special, îl amâna mereu. De altfel, el făcu 
observaţia că Harbert şi Gedeon Spilett deveniseră maeştri 
în mânuirea arcului şi că puteau dobori cu săgețile lor tot 
soiul de vânat cu păr sau cu pene, ce le pica la îndemână: 
agutii, canguri, cabiai, porumbei de stâncă, dropii, rațe 
sălbatice, becaţine. Puteau deci să mai amine fabricarea 
puştilor Dar încăpăţânatul marinar stăruia într-una, fiind 
încurajat şi de Gedeon Spilett. 

Dacă pe insulă trăiesc, după cum se pare, spunea el, şi 
animale sălbatice, e bine să ne gândim la stârpirea lor. S-ar 


putea întâmpla că de la o vreme, aceasta să fie grija noastră 
de căpetenie. 

Dar nu problema armelor îl preocupa acum pe Cyrus 
Smith, ci aceea a îmbrăcămintei. Hainele pionierilor 
rezistaseră toată iarna, dar nu mai puteau ţine până la cea 
viitoare. Ei trebuiau să-şi procure neapărat lână sau 
blănuri. Deoarece muflonii se aflau pe insulă în mare 
număr, trebuiau să găsească un mijloc să-i crească în 
turme, pentru nevoile coloniei de la Casa de Granit. Printre 
lucrările care urmau să fie executate după anotimpul ploios, 
planul inginerului prevedea.amenajarea unui ţarc pentru 
animale domestice şi a unei despărţituri pentru păsări; într- 
un cuvânt, dorea să pună într-un punct oarecare al insulei 
bazele unei mici ferme. 

În vederea acestor viitoare lucrări, era absolut necesară 
explorarea întregii regiuni, încă necunoscute, a insulei 
Lincoln, adică a uriaşelor păduri, care se întindeau pe 
ţărmul drept al râului Mercy, de la revărsarea lui până la 
extremitatea cea mai îndepărtată a peninsulei Serpentine, 
precum şi pe toată coasta apuseană. Dar pentru aceasta 
aveau nevoie de vreme bună şi, înainte de o lună, nu puteau 
să întreprindă nimic. 

Se aflau deci într-o aşteptare înfrigurată, când avu loc o 
întâmplare care le mări şi mai mult dorinţa de a cerceta 
întreaga insulă. 

Era în 24 octombrie. în ziua aceea, Pencroff îşi vizitase 
capcanele, în care ţinea mereu momeli potrivite, într-una 
din ele, el găsi trei vieţuitoare, care aveau să fie bine venite 
la bucătărie. Era o femelă de pecari şi doi pui. 

Pencroff se întoarse la Casa de Granit, încântat de prada 
sa şi, ca întotdeauna, făcând mare caz de vânătoarea lui. 

Astăzi, domnule Cyrus, strigă el bucuros, veţi avea o masă 
bună. Şi dumneavoastră, de altfel, domnule Spilett Foarte 
bine, răspunse reporterul, dar ce ai de gând să-mi dai de 
mâncare? 

Purcel de lapte. 


A! Purcel de lapte? Nu-i prea grozav! Mă aşteptam, după 
felul în care m-ai invitat, să-mi oferi cel puţin friptură de 
potârnichi! 

Cum?! strigă Pencroff mirat. Te pomeneşti că nu vă place 
purcelul de lapte? 

Ba da, răspunse Gedeon Spilett, fără să fie încântat, dar 
trebuie să ne înfruptăm din el cu măsură... 

Bine, domnule ziarist, răspunse marinarul, căruia nu-i 
plăcea să i se dispreţuiască vânatul, văd că astăzi sunteţi 
cam greu de mulţumit. Acum şapte luni, când am fost 
aruncaţi pe insulă, aţi fi fost foarte fericit să vă ofer 
asemenea vânat! 

Ei, asta aşa este, răspunse reporterul. 

În sfârşit, zise Pencroff, sper că Nab se va întrece pe el 
însuşi şi ne va face o mâncare pe cinste. Ia te uită! Aceşti 
purceluşi n-au nici trei luni. Vor fi fragezi ca nişte prepeliţe. 
Hai, Nab vino Frigarea vreau s-o supraveghez chiar eu. 

Şi marinarul, urmat de Nab, se duse în bucătărie, 
ocupându-se cu râvnă de preparatele sale culinare. 

Îl lăsară să-şi vadă de treabă. Nab şi cu el pregătiră o 
masă minunată: cei doi purcei, o supă de cangur, şuncă 
afumată, migdale, licoare de rădăcină de dragonier, ceai - 
în sfârşit tot ce aveau mai bun; dar dintre toate felurile, cel 
mai de seamă aveau să fie gustoşii purcei de lapte fripţi. 

La ora cinci se servi, în sufrageria Casei de Granit, cina. 
Supa de cangur aburea pe masă şi invitaţii marinarului o 
găsiră minunată. 

După supă, urmară purceii, pe care Pencroff ţinu să-i 
împartă el însuşi, servind fiecăruia dintre comeseni porţii 
uriaşe. 

Purceii erau cu adevărat minunaţi şi Pencroff muşca cu 
lăcomie din porţia lui. Deodată scoase un țipăt şi scăpă o 
înjurătură printre dinţi. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Cyrus Smith îngrijorat. 

Ce s-a întâmplat? Nimic altceva decât că mi-am spart un 
dinte răspunse marinarul. 


Dar ce, se găsesc pietre în purceii dumitale? întrebă 
Gedeon Spilett. 

Aşa se vede treaba, răspunse Pencroff, scoțând din gură 
obiectul care îi spărsese o măsea. 

Nu era o pietricică. Era o alice. 

Sfârşitul primei părţi PARTEA A II-A - PĂRĂSITUL. 

CAPITOLUL 1. 

Unde e vorba de alice. Construirea unei bărci. Vânătorile. 
în vârful unui conifer uriaş. Nimic care să ateste prezenţa 
omului. Nab şi Harbert pescuiesc. Apare o broască 
ţestoasă. Broasca ţestoasă dispare. Explicaţiile lui Cyrus 
Smith. 

Trecuseră şapte luni de când pasagerii balonului fuseseră 
zvârliţi pe insula Lincoln. De atunci, cu toate cercetările lor, 
nu găsiseră nici o urmă de fiinţă omenească. Nici cel mai 
mic nouraş de fum nu trădase prezenţa unui om pe 
suprafaţa insulei. Nici un lucru manual nu dovedea 
existenţa lui pe aceste meleaguri, nici în vremuri mai vechi, 
nici într-o epocă mai apropiată. Nu numai că insula părea 
nelocuită, dar totul te făcea să crezi că nici nu fusese 
vreodată locuită. Şi acuma, întregul edificiu de 
raționamente cădea în faţa unui grăunte de metal, găsit în 
trupul unui inofensiv rozător Într-adevăr, alicea pornise 
dintr-o armă de foc şi cine altcineva decât o făptură 
omenească s-ar fi putut sluji de aşa ceva. 

Când Pencroff puse alicea pe masă, tovarăşii săi îl priviră 
foarte miraţi. Toate urmările acestei întâmplări 
extraordinare, deşi părea neînsemnată, li se înfăţişară 
înaintea ochilor. Dacă ar fi apărut dintr-o dată o fiinţă 
supranaturală, nu i-ar fi tulburat mai mult. 

CyrusSmmith formulă mai întâi toate ipotezele, pe care 
această întârnplare neaşteptată le ridicase. Luă grăuntele 
de plumb, îl întoarse, îl pipăi. Apoi, uitându-se la marinar: 

Pencroff, întrebă el, eşti sigur că purcelul rănit de această 
alice nu avea mai mult de trei luni? 


Cel mult trei luni, domnule Cyrus, răspunse Pencroff 
hotărât. Când l-am găsit în groapă, mai sugea. 

Atunci, spuse inginerul, se pare că în decursul acestor trei 
luni a fost tras un foc de puşcă pe insula Lincoln. 

Şi că o alice, adăugă Gedeon Spilett, a lovit, nu însă 
mortal, acest mic animal. 

Fără îndoială, continuă Cyrus Smith, şi iată ce concluzii 
trebuie să tragem din această întâmplare: sau insula era 
locuită înainte de sosirea noastră, sau a debarcat cineva în 
decursul acestor trei luni. Se pune întrebarea: oamenii 
aceştia să fi venit de bună voie sau siliţi? Şi cum au venit? 
Prin aterisaj sau naufragiu? Această chestiune nu va putea 
fi lămurită decât mai târziu. Şi nimic nu ne arată dacă ei 
sunt europeni sau malaezi, dacă sunt duşmani sau prieteni 
şi nici nu ştim dacă se mai află pe insulă sau dacă au 
părăsit-o. Dar toate astea sunt prea importante pentru noi, 
ca să mai putem rămâne mult timp în nesiguranţă. 

Pe legea mea, nu! De o mie de ori nu! strigă marinarul, 
sculându-se de la masă. Nu există alţi oameni afară de noi 
pe insula Lincoln! Insula nu este mare şi dacă ar fi locuită, 
am fi întâlnit până acum pe vreunul din locuitorii ei! 

Într-adevăr, lucrul pare foarte ciudat, zise Harbert. 

Dar mai curios ar fi, observă reporterul, ca purcelul să se 
fi născut cu alicea în el. 

Afară numai dacă Pencroft n-a avut... spuse serios Nab. 

Ei, asta-i, Nab, răspunse Pencroff. Crezi că stau de şapte 
luni cu o alice în gură, fără să-mi fi dat seama! Dar unde 
crezi să o fi ascuns? adăugă deschizând gura mare şi lăsând 
să i se vadă treizeci şi doi de dinţi minunaţi, puternici şi 
sănătoşi. Uite-te bine, Nab, şi dacă găseşti un singur dinte 
găunos în gura mea, îţi dau voie să-mi scoţi şase măsele. 

Într-adevăr, ipoteza lui Nab nu poate fi primită, răspunse 
Cyrus Smith care, cu toate grijile sale, nu-şi putu reţine un 
zâmbet, văzând cât de serios arăta Pencroff. Ceea ce este 
sigur, e că în ultimele trei luni s-a tras cu puşca pe insulă. 
Dar totul mă face să cred că fiinţele care au pus piciorul pe 


acest țărm sau sunt de puţin timp pe aici, sau au fost doar 
în trecere. Dacă insula ar fi fost locuită, în timp ce o 
exploram din creştetul muntelui Franklin, am fi văzut 
străinii sau ne-ar fi zărit ei pe noi. După toate 
probabilitățile, acum câteva săptămâni, nişte naufragiaţi au 
fost aruncaţi de vreo furtună pe coastă. Oricum ar fi, 
trebuie să lămurim acest lucru. 

Cred că trebuie să procedăm cu băgare de seamă, spuse 
Gedeon Spilett. 

Aceasta este şi părerea mea, răspunse Cyrus Smith, căci 
din nefericire mi-este teamă să nu fi debarcat pe insulă 
pirați malaezi. 

Domnule Cyrus, întrebă marinarul, n-ar fi mai bine, înainte 
de a face cercetările noastre, să construim o barcă cu care 
să plutim pe râu sau să navigăm de-a lungul coastei? Nu 
trebuie să ne lăsăm surprinşi, nepregătiţi. 

Ideea dumitale este bună, Pencroff, răspunse inginerul, 
dar n-avem timp de pierdut. Ca să facem o barcă, ne 
trebuie cel puţin o lună. 

O barcă adevărată, într-adevăr, răspunse marinarul, dar 
noi nu avem nevoie de un vas care să ţină piept mării; în 
cinci zile mă fac luntre şi punte să construiesc o pirogă, 
care să poată pluti pe râul Mercy. 

În cinci zile, strigă Nab, să faci o barcă? 

Da, Nab, o barcă indiană. 

De lemn? întrebă Nab nedumerit. 

De lemn, răspunse Pencroff, sau mai bine zis de scoarță de 
copac. Încă o dată, domnule Cyrus, vă afirm că luntrea 
poate fi făcută în cinci zile! 

Să mai aşteptăm cinci zile?... Bine! Fie încă cinci zile! 
răspunse inginerul. 

Dar până atunci, am face bine să ne păzim straşnic! spuse 
Harbert. 

Da, da... Aceasta în primul rând, dragii mei, răspunse 
Cyrus Smith, şi v-aş ruga să nu faceţi expediţii de vânătoare 
decât în împrejurimile Casei de Granit. 


Cu aceasta, cina se termină într-o atmosferă mai puţin 
veselă decât începuse. 

Aşadar, insula era sau fusese locuită şi de alţii, lucru de 
netăgăduit după întâmplarea cu alicea. Şi pionierii noştri 
erau foarte îngrijoraţi de această descoperire. 

Cyrus Smith şi Gecleon Spilett, înainte de a merge la 
culcare, dezbătură îndelung aceste probleme. Ei îşi puseră 
întrebarea dacă această întâmplare n-avea oarecare 
legătură cu împrejurările nelămurite în care fusese salvat 
inginerul şi alte fenomene ciudate pe care le observaseră în 
mai imul te rânduri. Cyrus Smith, după ce cumpăni totul, 
spuse în sfârşit: 

Dragă Spilett, vrei să ştii părerea mea? 

Da, Cyrus. 

Ei bine, iat-o! Oricât de conştiincios vom explora insula, nu 
vom găsi nimic! 

A doua zi, Pencroff se şi aşternu pe lucru. Nu era vorba să 
facă o barcă propriu-zisă ci, numai o simplă ambarcaţie, cu 
fundul plat, cu care puteau naviga foarte bine pe râul 
Mercy, mai ales în apropierea izvoarelor sale, unde apa nu 
era prea adâncă. Bucăţi de scoarță de copac, prinse una de 
alta, aveau să alcătuiască vasul care, fiind foarte uşor, putea 
fi purtat pe umeri, în cazul când vor da de unele piedici 
naturale. Pencroff voia să unească bucăţile de. scoarță prin 
cuie bine bătute, în aşa fel, încât apa să nu pătrundă în vas. 

Trebuia deci găsit copacul potrivit. Din fericire, ultimul 
uragan doborâse câţiva brazi, a căror scoarță era foarte 
potrivită pentru acest lucru. Trunchiurile zăceau la pământ 
şi mai trebuiau doar curâţite de coajă. Din pricina uneltelor 
prea primitive, jupuirea copacilor se făcu destul de greu. 
Totuşi izbutiră şi aceasta. 

În timp ce marinarul şi inginerul îşi vedeau de treaba lor, 
fără să piardă o clipă, Gedecn Spilett şi Harbert nu stăteau 
nici ei degeaba, ocupându-se de aprovizionarea coloniei. 
Reporterul nu înceta să admire îndemânarea tânărului care 
învățase să mânuiască cu mare dibăcie arcul şi săgețile. 


Harbert se dovedi un bun vânător, foarte îndrăzneţ, şi îşi 
păstra întotdeauna sângele rece, care face ca omul să nu-şi 
piardă cumpătul nici când e în primejdie. Ţinând seama şi 
de sfatul lui Cyrus Simith, cei doi tovarăşi de vânătoare nu 
se depărtau mai mult de două mile de Casa de Granit, căci 
şi fără a pătrunde prea adânc în pădure puteau dobori 
destui agutii, cabiai, canguri, pecari. Şi chiar dacă nu se 
prea prindea nimic în capcane de când gerul se muiase, 
crescătoria naturală de iepuri le punea la îndemână prăsilă 
obişnuită, care singură ar fi putut îndestula întreaga insulă 
Lincoln. 

Adesea, în timpul vânătoarei, Harbert discuta cu Gedeon 
Spilett despre întâmplarea cu alicea şi într-o bună zi - era 
în ziua de 26 octombrie - îi spuse: 

Dar, domnule Spilett, admițând că ar fi debarcat nişte 
naufragiaţi pe insulă, nu vi se pare curios faptul că noi nu i- 
am zărit încă în, apropierea Casei de Granit? 

Foarte curios, dacă mai sunt pe aici, răspunse reporterul, 
- dar foarte normal dacă au plecat. 

Aşa că, după părerea dumneavoastră, oamenii aceştia au 
părăsit insula? reluă Harbert. 

E mai mult decât probabil, dragul meu, căci dacă ar mai fi 
pe aici, nu se putea să nu-şi trădeze prezenţa lor prin vreun 
incident oarecare. 

Dar dacă au putut să plece, observă tânărul, n-au fost 
naufragiaţi? 

Nu, Flarbert, sau cel puţin au fost ceea ce am numi noi 
naufragiaţi provizorii. Este foarte posibil ca o furtună să-i fi 
aruncat pe insulă, fără să le fi avariat vasul, iar după 
furtună, ei să fi plecat. 

Adevărul este, spuse Harbert, că domnul Smith pare 
întotdeauna că mai mult se teme de prezenţa altor oameni 
pe insula noastră, decât că-i doreşte. 

Într-adevăr, răspunse reporterul, pe aceste mări nu se 
plimbă decât piraţii malaezi şi aceştia sunt periculoşi şi 
trebuiesc ocoliţi. 


Eu mă gândesc, domnule Spilett, că s-ar putea ca într-o 
buna zi să găsim totuşi urmele debarcării lor, continuă 
Harbert, şi atunci poate vom fi lămuriţi! 

Nu zic nu, copilul meu. O tabără părăsită, un foc stins ne 
pot da cheia misterului şi ne-ar putea pune pe urma cea 
bună. Este ceea ce vom căuta noi în viitoarea noastră 
explorare. 

Această convorbire între cei doi vânători avea loc în 
pădurea de pe malul râului Mercy, care se remarca prin 
brazii ei de toată frumuseţea. Între altele, se găseau acolo 
minunate exemplare de conifere, foarte înalte, unele având 
până la două sute de picioare, cunoscute în Noua Zeelandă 
sub numele de kauri. 

Mi-a venit o idee, domnule Spilett, spuse Harbert. Dacă aş 
fi în stare să mă caţăr până în creştetul unui asemenea 
copac, aş putea observa regiunea pe o rază destul de mare! 

Ideea este bună, răspunse reporterul, dar cum vei putea 
să te caţări până în vârful unui astfel de uriaş? 

Am să încerc, răspunse Harbert. Îndemânatic şi vioi, 
tânărul se avântă pe primele ramuri, şi apoi putu să se 
caţăre foarte uşor, ajungând astfel în câteva minute în 
vârful copacului, care se înălța deasupra imensei întinderi 
de verdeaţa, a pădurii. 

De la această înălţime, privirea îmbrăţişa toată partea 
sudică a insulei, de la capul Ghearei, până la promontoriul 
Reptilei. În partea de nord-vest, se idica muntele Franklin, 
care acoperea o bună parte din orizont. 

Din observatorul său, Harbert putea să cuprindă cu 
vederea partea necunoscută încă a insulei, unde străinii, a 
căror prezenţă se bănuia, ar fi putut găsi adăpost. 

Tânărul privi cu cea mai mare atenţie. Pe mare, nimic. Nici 
un catarg la orizont sau în, apele insulei. Totuşi, un masiv de 
copaci mai ascundea o parte a litoralului, unde ar fi putut 
acosta un vas cu catargele rupte de furtună, rămânând 
astfel ascuns privirilor lui Harbert. 


În mijlocul pădurilor din Far-West, de asemenea, nimic. 
Pădurea forma o boltă de nepătruns, pe o întindere de 
multe mile. Nicăieri vreo rarişte sau un luminiş. Nu se 
putea zări din înălţimi nici cursul râului şi nici locul unde 
izvora din coasta muntelui. Poate că mai curgeau şi alte 
râuleţe spre est, dar nu se putea desluşi nimic. 

Dar chiar dacă Harbert nu zărea nici o tabără, nu se putea 
oare să vadă măcar vreo dâră de fum care sii semnaleze 
prezenţa omului? Cel mai mic nouraş s-ar fi putut desluşi 
cât se poate de bine pe cerul limpede. 

O clipă i se păru lui Flarbert că zăreşte înălțându-se un 
fum uşor spre apus. Dar, observând partea aceea cu multă 
luare-aminte, îşi dădu seama că s-a înşelat. Mai cercetă 
odată cu grijă - şi avea ochi buni. Nu, hotărât, nu era nimic. 

Harbert cobori din copac şi cei doi vânători se întoarseră 
la Casa de Granit. Acolo, Cyrus Smith ascultă povestirea 
tânărului, dând din cap şi fără să scoată o vorbă. Se 
înţelege însă că nu-şi putea spune părerea decât după ce 
vor explora în întregime insula. 

După două zile, la 28 octombrie, avu loc o nouă întâmplare 
misterioasă. 

Plimbându-se pe plajă, la două mile de Casa de Granit, 
Harbert şi Nab avură norocul să pună mâna pe un minunat 
specimen din ordinul cheloneelor, o broască ţestoasă, 
neobişnuit de mare, a cărei carapace avea Cele mai 
frumoase reflexe verzui. 

Harbert zări broasca, ce voia să ajungă la mare, târându- 
se printre stânci. 

Vino încoace, Nab, vino repede! strigă el. Nab sosi în 
goană. 

Frumos animal, exclamă el, dar cum să-l prindem? 

Nimic mai uşor, Nab, răspunse Harbert. Să întoarcem 
broasca pe spate şi atunci n-o să mai poată fugi. 

Simţind primejdia, aceasta îşi trăsese capul şi labele sub 
carapace, rămânând nemişcată ca o stâncă. 


Harbert şi Nab vârâră ciomegile lor sub carapacea 
animalului şi izbutiră cu mare greutate să-l răstoarne pe 
spate. Broasca ţestoasă era lungă de vreo trei picioare şi 
cântărea vreo patru sute de livre. 

Minunat! strigă Nab. Ce-o să se mai bucure Pencroff! 

Într-adevăr, prietenul Pencroff va avea de ce să fie 
încântat, căci carnea acestor broaşte, care se hrănesc cu 
mici animale marine, este foarte gustoasă. Animalul scosese 
tocmai capul - foarte mic, turtit, care se lăţea spre spinare. 

Şi acum ce facem cu vânatul nostru? întrebă Nab. Nu 
putem să-l târâm până la Casa de Granit. 

Să-l lăsăm aci, fiindcă tot nu poate să se întoarcă, 
răspunse Harbert, şi vom veni să-l luăm cu căruciorul. 

Foarte bine. 

Totuşi, ca măsură de prevedere, Harbert avu grijă să 
proptească animalul cu doi bolovani. Apoi, cei doi vânători 
se întoarseră la Casa de Granit, mergând de-a lungul plajei, 
de pe care valurile se retrăgeau, fiind vremea refluxului. 
Harbert, dorind să-i facă o surpriză lui Pencroff, nu-i spuse 
nimic de captura lor; două ore mai târziu, se întorceau cu 
căruciorul la locul unde lăsaseră broasca ţestoasă. însă 
aceasta dispăruse! 

Nab şi Harbert se uitară unul la altul, apoi îşi rotiră 
privirea în jur. Totuşi erau siguri că lăsaseră broasca în acel 
loc. Tânărul găsi chiar bolovanii cu care o proptise şi prin 
urmare ştia că nu se înşela. 

Asta-i bună! exclamă Nab. Dar animalele astea nu se pot 
întoarce singure. 

Aşa se pare răspunse Harbert, care nu mai înţelegea nimic 
şi se uita la bolovanii răsturnaţi pe nisip. 

Cred că Pencroff are să fie nemulţumit! 

Şi domnul Smith va fi poate în mare încurcătură şi nu va 
şti cum să explice această dispariţie! gândi Harbert. 

Bine, spuse Nab, ce-ar fi să nu pomenim nimic de această 
întâmplare? 


Dimpotrivă, Nab, trebuie să spunem totul, răspunse 
Harbert. 

Şi amândoi, luând căruciorul pe care îl aduseseră 
degeaba, se întoarseră la Casa de Granit. 

Ajunşi în dreptul şantierului, unde inginerul lucra 
împreună cu marinarul, Harbert le istorisi cele întâm plate. 

Ah, ce neîndemânatici sunt! strigă marinarul. Cum aţi 
putut să lăsaţi să fugă cel puţin cincizeci de ciorbe? 

Dar, Pencroff, răspunse Nab, nu este vina noastră că a 
fugit broasca. Ţi-am spus doar că noi am răsturnat-o cu 
burta în sus! 

Atunci n-aţi răsturnat-o bine! răspunse râzând marinarul. 

Cum bine? strigă Harbert şi îi mai spuse că se îngrijiseră 
chiar s-o mai împovăreze cu nişte bolovani. 

Atunci s-a întâmplat o minune! zise Pencroff. 

Credeam, domnule Cyrus, spuse Harbert, că broaştele 
țestoase nu se pot întoarce când sunt răsturnate pe spate, 
mai. ales când sunt foarte, mari. 

Aşa şi este, copilul meu, răspunse Cyrus Smith. 

Atunci ce s-o fi petrecut? 

La ce distanţă de mare aţi lăsat broasca? întrebă 
inginerul, care îşi lăsase lucrul, gândindu-se la această 
întâmplare. 

La cel mult cincisprezece picioare, răspunse Harbert. 

Şi era vremea refluxului? 

Da, domnule Cyrus. 

Ei bine, răspunse inginerul, ceea ce broasca nu putea să 
facă pe uscat, se poate să fi făcut în apă. Ea s-o fi întors în 
momentul când a surprins-o fluxul şi s-a înapoiat liniştită în 
mare. 

Ah, cât de neîndemânatici suntem! exclamă Nab. Tocmai 
ce vă spuneam şi eu! adăugă Pencroff. Cyrus Smith dăduse 
această explicaţie, ce putea fi fără îndoială primită ca atare, 
dar nimeni n-ar fi putut să afirme că era convins de acest 
lucru. 

CAPITOLUL II. 


Primele încercări cu barca. O epavă pe țărm. Remorca. 
Capul Epavei. Inventarul lăzii: scule, arme, instrumente, 
haine, cărţi, vase. Ce-i lipseşte lui Pencroff. 

În ziua de 29 octombrie, barca era gata. Pencroff se ţinuse 
de cuvânt şi făcuse în cinci zile un fel de pirogă, prinsă în 
nuiele flexibile de răchită. Avea trei bănci, două vâsle şi o 
cârmă. Greutatea ei nu depăşea două sute de livre. 
Operația lansării fu cât se poate de simplă. Piroga, foarte 
uşoară, fu dusă pe nisip până la ţărmul din faţa Casei de 
Granit, unde o ridică fluxul. Pencroff, vechi şi încercat 
marinar, sări numaidecât înăuntru, manevră cârma şi 
constată că barca era foarte potrivită pentru nevoile lor. 

Urra! strigă marinarul. Cu o pirogă ca asta se poate face 
înconjurul... 

lumii? întrebă Gedeon Spilett. 

Nu, al insulei. Dacă îi legăm câteva pietre drept lest, îi mai 
facem şi un catarg şi îi mai punem şi o bucăţică de pânză, 
pe care domnul Smith ni le va fabrica într-o zi, atunci putem 
să ne aventurăm până hăt, departe! Domnule Cyrus, şi 
dumneavoastră, domnule Spilett, şi voi, Harbert şi Nab, nu 
vreţi să încercaţi noul nostru vas? Ce staţi, trebuie să 
vedem dacă încăpem toţi cinci. 

Într-adevăr, această experienţă trebuia făcută. Pencroff 
manevră astfel, încât aduse barca de-a lungul unui canal 
îngust, aflat între stânci, şi hotărâră să încerce piroga chiar 
în acea zi, navigând de-a, lungul țărmului până la primul 
cap, unde se terminau stâncile din sud. 

Când să intre în pirogă, Nab strigă: 

Dar vaporul tău ia apă, Pencroff! 

Nu-i nimic, Nab, răspunse marinarul. Aşa e până se umflă 
lemnul. Peste două zile, în pirogă nu va fi mai multă apă 
decât în burta unui beţiv. Îmbarcarea! 

Se îmbarcară cu toţii şi Pencroff împinse barca în larg. 
Timpul era minunat, marea părea un lac liniştit şi piroga, 
naviga cu aceeaşi siguranţă cu care ar fi plutit pe unda 
potolită a râului Mercy. 


Nab mânuia o vâslă şi Harbert pe cealaltă, iar Pencroff 
ţinea cârma. 

Străbătură mai întâi canalul şi atinseră capul de sud al 
insulei celei mici. O uşoară briză Sufla dinspre sud. Nu se 
simţea hula nici în larg, nici pe apele canalului. Doar câteva 
talazuri uşoare încreţeau în răstimpuri regulate unda mării, 
dar nu clătinau de loc barca, de altfel destul de grea. Se 
depărtară cam la o jumătate de milă de coastă, în aşa fel, 
încât să observe de departe muntele Franklin. 

Apoi, Pencroff, întorcând luntrea, reveni la vărsarea râului 
în mare. Acum, piroga naviga de-a lungul țărmului, care se 
rotunjea până spre extremitatea de sud a insulei, 
ascunzând vederii întinderile mlăştinoase, unde vânau rațe 
sălbatice. 

Acest punct al litoralului se afla cam la vreo trei mile de 
râul Mercy şi aceasta era destul de departe, din cauza 
contururilor coastei, care trebuia ocolită. hotărâră deci să 
nu se îndepărteze de capul aflat în acea parte, mai mult 
decât aveau nevoie pentru a cerceta în grabă cu privirea 
întreaga coastă, până la capul Ghearei. 

Barca naviga deci foarte aproape de țărm, căutând să 
ocolească vârfurile stâncilor, care răsăreau pretutindeni din 
mare în aceste locuri şi pe care începeau să le ascundă 
apele fluxului. Masivul de granit şerpuia de la revărsarea 
râului până la capătul insulei, de astă dată clădit din roci 
aruncate la întâmplare, care dădeau ținutului un aspect 
sălbatic, cu totul diferit de falia care susţinea platoul 
Grande-Vue. Parcă răsturnase cineva în acele locuri o 
căruţă uriaşă plină cu bolovani de stâncă. Clinul ascuţit şi 
golaş, care, ieşind din pădure, se prelingea cu două mile, 
semăna cu un braţ uriaş, ivit dintr-o mânecă de verdeață. 

Cele două vâsle băteau apa cu putere şi barca înainta 
lunecând uşor. Gedeon Spilett, cu creionul în mână, desena 
coasta în linii mari. Nab, Pencroff şi Harbert stăteau de 
vorbă, examinând această parte a domeniului lor, 
necunoscută până acum; iar pe măsură ce piroga cobora 


spre sud, cele două capuri Mandibule păreau că se 
deplasează, prinzând şi mai strâns în cleşti golful Uniunii. 

Cyrus nu vorbea; se mulțumea să observe cu atenţie 
ţărmul. În privirea lui se putea citi neîncredere faţă de 
aceât ţinut, care i se părea ciudat. 

După trei sferturi de oră de navigaţie, piroga ajunse 
aproape la extremitatea capului sudic, pe care Pencroff se 
pregătea să-l ocolească, când, Harbert, scuâându-se în 
picioare, arătă o pată neagră, spunând: 

Staţi! Uitaţi-vă acolo, pe plajă Ce-o fi? 

Toate privirile se îndreptară spre acel punct. 

Într-adevăr, spuse reporterul, văd şi eu ceva. Parcă ar fi o 
epavă pe jumătate îngropată în nisip. 

A! strigă Pencroff. Eu ştiu ce-a văzut Harbert! 

Ce-a văzut? întrebă Nab. 

Nişte butoiaşe, nişte butoiaşe care ar putea fi pline! 

La țărm, Pencroff! strigă Cyrus Smith. Peste câteva 
minute, piroga pătrunse într-un mic golf şi călătorii ei săriră 
pe plajă. 

Pencroff nu se înşelase. Aci zăceau două butoaie pe 
jumătate îngropate în nisip, dar încă bine legate de o ladă, 
care, susţinută de ele, plutise astfel până în clipa când se 
împotmolise pe țărm. 

Probabil că a fost un naufragiu în apropierea insulei, spuse 
Harbert. 

Aşa se pare, răspunse Gedeon Spilett. 

Dar ce-o fi oare în ladă? întrebă Pencroff cu o nerăbdare 
firească. Trebuie să aflăm ce este în ea! E închisă şi nu 
avem cu ce s-o spargem Să încercăm cu pietre... 

Şi marinarul, ridicând un bolovan greu, era gata să-l şi 
trântească într-unul din pereţii lăzii, când inginerul îl opri, 
spunându-i î Pencroff, eşti în stare să-ţi înfrânezi 
nerăbdarea încă un ceas'? 

Dar, domnule Cyrus, nu vă gândiţi? Poate că în această 
ladă vom găsi tot cene lipseşte. 


Asta o vom afla îndatăl, Pencroff, răspunse inginerul, dar 
ascultă-mă, nu sparge lada care poate să ne fie de folos. 
Este mai bine s-o transportăm la Casa de Granit, unde o 
vom deschide mai uşor, fără ca s-o spargem. E gata de 
călătorie şi cum a ajuns până aici, va pluti şi până la 
locuinţa noastră. 

Aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse marinarul, dar 
câteodată e greu să te stăpâneşti! 

Inginerul avea dreptate. Într-adevăr, poate că piroga ar fi 
fost neîncăpătoare pentru obiectele pe care le conţinea 
lada, desigur grea, deoarece fusese nevoie s-o ţină 
deasupra apei cu ajutorul celor două butoiaşe goale. Era 
mult mai nimerit s-o remorcheze pe apă până la Casa de 
Granit. 

Ceea ce îi frământa mai mult era întrebarea: de unde a 
venit această epavă? Cum a ajuns până aici? A venit singură 
sau însoţită de vreun naufragiat? Şi încă multe astfel de 
întrebări zvâcneau prin creierul lor înfierbântat, fără să 
găsească răspunsul. 

Harbert şi Nab se urcară pe un colţ de stâncă înaltă, dar 
nu zăriră în tot largul oceanului nici cea mai mică urmă de 
vas. 

Totuşi, fără îndoială, avusese loc un naufragiu. Poate că 
evenimentul avea vreo legătură cu găsirea alicei? Poate că 
nişte străini se aflau în altă parte a insulei? În orice caz, 
după socoteala lor, călătorii de pe pluta improvizată nu 
puteau fi malaezi, deoarece epava părea să fie de 
provenienţă americană sau europeană. 

Se întoarseră cu toţii lângă lada care era din lemn de 
stejar, bine închisă şi acoperită cu o piele groasă, bătută în 
cuie de aramă. Măsura cinci picioare lungime şi vreo trei 
picioare lăţime. Cele două butoiaşe, închise ermetic, dar 
goale, erau legate de ladă cu nişte frânghii groase, bine 
înnodate. Pencroff recunoscu „nodurile marinăreşti”. Lada 
părea în stare bună, ceea ce era lesne de înţeles, deoarece 
fusese azvârlită de valuri pe nisip, nu pe stânci. Se putea 


chiar afirma, după examinarea ei, că nu stătuse mult în apă 
şi că de la sosirea ei pe acest țărm nu trecuse decât puţin 
timp. După cât se părea, apa nu pătrunsese înăuntru, iar 
obiectele pe care le conţinea erau probabil neatinse. 

Era lesne de înţeles că această ladă fusese aruncată de pe 
un vapor ameninţat de furtună, care se îndrepta spre 
insulă; călătorii avuseseră precauţia să-i întocmească şi o 
plută, nădăjduind s-o găsească când vor atinge ţărmul. 

Să remorcăm lada până la Casa de Granit, spuse inginerul, 
şi să-i facem inventarul; apoi, dacă descoperim pe insulă 
vreun supravieţuitor al naufragiului, îi vom înapoia 
conţinutul lăzii... Dacă nu găsim pe nimeni... 

O vom păstra pentru noi strigă Pencroff. Dar ce-o fi 
înăuntru? 

Fluxul începuse să urce până la ladă. Una dinfrânghiile 
care o legau de butoiaşe fu desfăşurată şi servi drept 
odgon, legând epava de pirogă. Apoi Nab şi Pencroff dădură 
la o parte nisipul cu vâslele, făcând un şanţ ca să uşureze 
deplasarea lăzii. în curând, barca, remorcând lada, ocoli 
limba de pământ, căreia îi dăduseră numele de capul 
Epavei. Remorca era grea şi butoiaşele de-abia o susțineau 
la suprafaţa apei. în fiecare clipă, marinarului îi era teamă 
să nu se rupă frânghiile şi lada să cadă la fund. Din fericire, 
teama lui fu neîntemeiată şi peste o oră şi jumătate - atât 
de mult le trebui pentru a străbate din nou cele trei mile - 
piroga ajunse la ţărmul din faţa Casei de Granit. 

Barca şi epava fură trase pe nisip şi, fiindcă marea tocmai 
se retrăgea, se aflară de îndată pe uscat. Nab aduse sculele 
necesare pentru a deschide lada, astfel ca să nu-i 
pricinuiască prea mari stricăciuni, şi începură să-i 
inventarieze conţinutul. Pencroff nu-şi ascundea tulburarea. 

Mai întâi, marinarul desfăcu cele două butoaie care, fiind 
în stare foarte bună, fără îndoială că mai puteau fi 
întrebuințate. Apoi, ei forţară broaştele cu un cleşte şi 
imediat ridicară capacul. 


Lada avea în interior un al doilea înveliş, de zinc, care, 
după cum se părea, fusese prevăzut pentru a apăra de 
umezeală conţinutul ei, în orice împrejurare. 

A! strigă Nab, te pomeneşti că sunt conserve. 

Sper că nu, răspunse reporterul. 

Ah, dacă ar fi... exclamă marinarul cu jumătate de glas. 

Ce anume? întrebă Nab care îl auzise. 

Nimic! 

Crestară învelişul de zinc de-a latul, îndoindu-l spre 
marginile lăzii; încetul cu încetul, ei scoaseră din ladă 
obiectele cele mai felurite şi le aşezară pe nisip. La fiecare 
obiect, Pencroff izbucnea în noi urale, Harbert bătea din 
palme şi Nab juca de bucurie. Ei găsiră cărţi, care îl 
umplură de bucurie pe Harbert şi ustensile de bucătărie, pe 
care Nab mai că le-ar fi sărutat. 

De altfel, pionierii aveau toate motivele să fie din cale 
afară de mulţumiţi, deoarece lada conţinea unelte, arme, 
instrumente, îmbrăcăminte, cărţi. lată inventarul exact, aşa 
cum l-a însemnat Gedeon Spilett în carnetul său: 

Unelte: 

3 bricege cu mai midte tăişuri; 

2 topoare de lemnar; 

2 topoare de dulgher; 

2 rindele; 

2 tesle; 

1 ciocan de dulgher; 

6 foarfece; 

2 pile; 

3 ciocane; 

3 burghie; 

2 sfredele mari; 

10 săculeţi cu şuruburi şi cuie; 

3 ferăstraie de diferite mărimi; 

2 cutii cu ace. 

Arme: 

2 puşti cu cremene; 


2 puşti cu capse; 

2 carabine; cuțite mari; 

4 săbii; butoiaşe cu pulbere, conţinând fiecare vreo 25 
livre; 

12 cutii cu fitiluri pentru explozive. 

Instrumente: 

1 sextant; 

1 binoclu; 

1 ochian; 

1 cutie cu compasuri; 

1 busolă de buzunar; 

1 termometru Fahrenheit; 

1 barometru aneroid; 

1 trusă fotografică, având aparat fotografic, obiective, 
plăci, produse chimice etc. 

Îmbrăcăminte: 

2 duzini de cămăşi dintr-o țesătură asemănătoare cu lina, 
lotuşi de origine vegetală; 

3 duzini de ciorapi din acelaşi material. 

Ustensile: 

1 oală mare de fiert; tingiri de aramă cositorite; 

3 farfurii întinse de fier; 

10 tacâmuri din aluminiu; ceainice; 

1 maşină de gătit transportabilă; 

6 cuțite de masă. 

Cărţi: 

1 biblie conţinând Vechiul şi Noul Testament; 

1 atlas; 

1 dicţionar al diferitelor dialecte polineziene; 

1 enciclopedie a ştiinţelor naturii, în şase volume; topuri 
de hârtie albă; registre cu hârtie albă. 

Trebuie să recunoaştem, spuse reporterul după ce 
isprăviră inventarierea, că proprietarul acestei lăzi a fost un 
om practic. Unelte, arme, instrumente, îmbrăcăminte, 
ustensile de bucătărie, cărţi - nu lipseşte nimic! Parcă se 
aştepta să naufragieze şi s-a pregătit dinainte! 


Nu lipseşte nimic, într-adevăr, şopti Cyrus Smith, dus pe 
gânduri. 

Şi desigur că stăpânul vasului pe care se afla această ladă 
nu era un pirat malaez! adăugă Harbert. 

Afară numai dacă acesta n-a fost făcut prizonier de pirați, 
spuse Pencroff. 

Nu cred, răspunse reporterul. E mult mai cu putinţă ca un 
vas aimerican sau european să fi fost târât pe aici, şi 
călătorii, vrând să salveze cel puţin strictul necesar, să fi 
pregătit lada în acest scop şi s-o fi aruncat în mare. 

Asta este şi părerea dumneavoastră, domnule Cyrus? 
întrebă Harbert. 

Da, dragul meu, răspunse inginerul. S-ar putea ca 
lucrurile să se Fi petrecut astfel. Se poate ca cineva, 
gândindu-se la posibilitatea unui naufragiu sau chiar în 
timpul naufragiului, să-şi fi adunat în lada aceasta diferite 
obiecte de primă necesitate, pentru a le regăsi mai târzâu 
undeva de-a lungul coastei... 

Chiar şi aparatul fotografic! observă marinarul destul de 
neîncrezător. 

În ceea ce priveşte aparatul, răspunse Cyrus Smith, nu-i 
înţeleg prea bine utilitatea şi ar fi fost mai bine pentru noi 
ca şi pentru alţi naufragiaţi, să fi găsit un asortiment mai 
complet de îmbrăcăminte sau mai multe muniții! 

Dar pe aceste instrumente, pe ustensile, sau pe cărţi, nu 
există vreo marcă sau vreo adresă care să ne poată arăta 
proveniența lor? întrebă Gedeon Spilett. 

Lucrul trebuia cercetat. Fiecare obiect fu examinat cu 
atenţie, mai ales cărţile, instrumentele şi armele. Dar, 
contrar obiceiului, nici armele, nici instrumentele nu purtau 
urma vreunei mărci de fabricaţie; ele erau de altfel în 
perfectă stare şi păreau neîntrebuinţate, ca şi uneltele şi 
ustensilele de bucătărie. Totul era nou-nouţ, ceea ce 
dovedea că lucrurile nu fuseseră luate la întâmplare şi 
aruncate în ladă, ci, dimpotrivă, alegerea lor fusese bine 
chibzuită şi fuseseră orânduite cu grijă. Aceasta o dovedea 


de altfel şi învelişul de metal, care le ferise de umezeală şi 
oare n-ar fi putut fi închis ermetic în grabă. 

În ce priveşte enciclopedia ştiinţelor naturii şi dicţionarul 
diferitelor dialecte polineziene, ele erau englezeşti, dar nu 
purtau numele nici unui editor şi nici data publicării lor. La 
fel şi biblia, tipărită în englezeşte, o lucrare remarcabilă din 
punct de vedere tipografic şi care părea să fi fost mult 
citită. 

În ceea ce priveşte atlasul, acesta era o operă de valoare, 
care cuprindea hărţile întregii lumi şi mai multe planisfere; 
nomenclatura era franceză, dar nici lucrarea aceasta nu 
purta nici un nume de editor sau data publicării. 

Pe aceste obiecte nu găsiră nici un semn care să le arate 
proveniența şi prin umiaire nimic după care să fi putut 
bănui naționalitatea vasului care trecuse, se vede, de 
curând prin acele locuri. Dar de oriunde venise lada, ea 
făcea din pionierii insulei Lincoln nişte oameni bogaţi. Până 
atunci, prin transformarea produselor naturale, ei îşi 
fabricaseră totul cu propriile lor mijloace şi, mulţumită 
înţelepciunii lor, se descurcaseră. Acum, mulţumită acestor 
produse industriale, totul avea să se simplifice. 

Totuşi, unul din ei nu era pe deplin mulţumit. Acela era 
Pencroff. Lada nu conţinea un lucru la care el părea să ţină 
foarte mult şi pe măsură ce obiectele erau scoase, uralele 
sale îşi pierdeau din intensitate, iar când inventarul fu gata, 
îl auziră murmurând: 

Toate bune şi frumoase, dar o să vedeţi că în cutia asta nu 
vom găsi nimic pentru mine! 

Aceasta îl făcu pe Nab să întrebe: 

Prietene Pencroff, dar la ce te aşteptai? 

La o jumătate livră de tutun, răspunse Pencroff, cu un aer 
serios, şi atunci aş fi fost pe deplin fericit! 

Toţi izbucniră în râs, auzind de ce era nemulţumit 
Pencroff. 

Dar, după descoperirea lăzii, li se punea din nou, mai mult 
ca oricând, problema unei cercetări amănunțite a insulei. 


De aceea, se hotărâră să plece a doua zi, în zorii zilei de-a 
lungul râului Mercy, ca să ajungă până la coasta apuseană. 
Dacă nişte naufragiaţi debarcaseră pe partea aceea a 
țărmului, era de presupus că ei nu aveau mijloace de trai şi 
că trebuiau neîntârziat să le vină în ajutor. 

Toată ziua fu consacrată transportării obiectelor la Casa 
de Granit, unde le aşezară în ordine în sala mare. 

Ziua aceea, 29 octombrie, era tocmai duminică şi, înainte 
de culcare, Harbert îl rugă pe inginer să le citească ceva 
din Biblie. 

Cu plăcere, spuse Cyrus Smith. 

El luă cartea sacră şi tocmai voia s-o deschidă, când 
Pencroff, îl opri zicându-i: 

Domnule Cyrus, sunt superstiţios. Deschideţi la întâmplare 
şi citiţi primul verset pe care vă cade privirea. Vom vedea 
dacă se aplică situaţiei noastre. 

Cyrus Smith zâmbi la remarca marinarului şi, ascultând 
rugămintea acestuia, deschise Evanghelia precis la locul 
unde un semn separa paginile. 

Deodată, privirea sa se opri pe o cruce roşie, care, făcuta 
cu creionul, era plasată la versetul 8 din capitolul VII al 
Evangheliei după Matei. 


EI citi acest verset după cum urmează: „Căci ori şi cine 
cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se 
deschide”. 

CAPITOLUL III. 

În expediţie. Fluxul. Diferiţi arbori şi plante. Jacamarul. 
Înfăţişarea pădurii. Eucalipţii uriaşi. De ce poartă numele 
de copaci ai frigurilor. Maimuţele. Căderea de apă. Tabăra 
de noapte. 

A doua zi, la 30 octombrie, totul era gata pentru călătoria 
plănuită, pe care o impuneau de urgenţă ultimele 
evenimente. Într-adevăr, lucrurile se schimbaseră şi 
locuitorii insulei Lincoln simțeau că nu mai au nevoie de 
ajutor, ci că ei înşişi sunt în stare să-l dea altora. 

Hotărâră deci să navigheze în susul râului Mercy, atâta 
vreme cât cursul apei le va îngădui. Astfel o mare parte a 
drumului o vor face fără prea multă oboseală şi, în felul 
acesta, puteau să-şi transporte proviziile şi armele până 
departe, spre coasta de apus a insulei. 

Într-adevăr, ei trebuiau să se gândească atât la ceea ce vor 
lua cu ei, cât şi la ceea ce vor aduce la Casa de Granit. 
Dacă, după cum presupuneau, un naufragiu avusese loc pe 
coastă, vor găsi epave şi acestea însemnau mult pentru ei. 
Pentru aceasta, căruciorul ar fi fost fără îndoială mult mai 
nimerit decât mica pirogă; dar, fiind destul de primitiv, el 
era greu de tras, ceea ce nu prea le-ar fi venit la îndemână. 
Cu această ocazie, Pencroff îşi exprimă părerea de rău că 
lada nu mai conţinuse şi tutunul său mult dorit şi vreo doi 
cai puternici de New-Jerscy, care ar fi adus mari servicii 
coloniei. 

Proviziile, pe care Nab le şi îmbarcase, se alcătuiau din 
conserve de carne şi o cantitate de licoare de rădăcini 
fermentate, totul socotit pentru cel mult trei zile, atât cât 
dorea Cyrus Smith să dureze expediţia. De altminteri, se 
gândeau că la nevoie se mai puteau aproviziona şi pe drum. 
Pentru gătitul mâncării, Nab nu uită maşina portativă. 


Ca unelte, pionierii luară cu ei cele două topoare de 
pădurar, cu care la nevoie puteau să-şi croiască drum prin 
pădurea deasă, iar ca instrumente, luară ochianul şi busolă 
de buzunar. 

Drept arme, aleseră cele două puşti cu cremene, mai 
folositoare pe această insulă decât cele cu capse, deoarece 
ele erau mai uşor de întrebuințat, fiindcă cremenea se 
găsea cu uşurinţă, iar pentru celelalte ar fi trebuit să 
folosească fitil cu detonant, pe care l-ar fi terminat în scurtă 
vreme. Luară totuşi o carabină şi câteva cartuşe. Cât 
priveşte praful de puşcă, din care aveau acum vreo 
cincizeci de livre, fură nevoiţi să ia cu ei o oarecare 
cantitate, dar inginerul se gândea să fabrice o substanţă 
explozivă, care să-i îngăduiesă-l cruţe cât mai mult cu 
putinţă. Pe lângă armele de foc, mai luară cele cinci cuțite 
mari cu tocurile lor de piele. Astfel înarmaţi, pionierii se 
puteau aventura în uriaşa pădure, cu nădejdea că vor duce 
la bun sfârşit explorarea plănuită. 

Nu trebuie să mai adăugăm că Pencroff, Harbert şi Nab, 
purtătorii armelor, erau în culmea fericirii. Cyrus Smith îi 
sili însă să-şi dea cuvântul că nu vor trage nici un foc de 
prisos. 

Piroga fu împinsă în mare la ora şase dimineaţa. Se 
îmbarcară cu toţii, neuitându-l nici pe Top, şi por” niră spre 
punctul de revărsare al râului Mercy. 

Fluxul abia începuse de vreo jumătate de oră şi avea să 
mai ţină câteva ceasuri, de care trebuiau să se folosească, 
căci mai târziu refluxul nu putea decât să le îngreuieze 
plutirea. 

Fluxul era în plin şi, profitând de curent, piroga trecu 
repede printre malurile înalte, fără să fie nevoie de vâsle. 

În câteva minute, exploratorii ajunseră la cotitura rânlui 
Mercy, chiar în dreptul locului unde, cu şapte luni în urmă, 
Pencroff dăduse drumul primelor plute încărcate cu lemne. 

După ce apele râului se frângeau aici într-un unghi destul 
de ascuţit, coteau rotunjindu-şi albia spre sud-est, unde îşi 


urmau calea la umbra marilor conifere cu cetina totdeauna 
verde. 

Înfăţişarea malurilor era splendidă, iar Cyrus Smith şi 
însoțitorii săi nu puteau decât să admire minunatele efecte 
pe care le obţine atât de uşor natura, datorită apelor şi 
copacilor. Pe măsură ce înaintau, dădeau de noi specii de 
arbori. Pe malul drept al apei se înălţau ulmi minunaţi, din 
acea specie mult căutată de constructori, deoarece poate 
rezista sub apă vreme îndelungată. Mai creşteau şi alţi 
arbori din aceeaşi familie, dintre care unii produceau un fel 
de migdale, ce dau un untdelemn foarte căutat. Ceva mai 
departe, Harbert descoperi alţi copaci, ale căror ramuri 
flexibile, macerate în apă, sunt foarte bune pentru împletit 
funii. Mai întâlni şi doi, trei abanoşi, cu frumosul lor lemn 
negru brăzdat de vine ciudate. 

Din când în când, în locurile unde se putea acosta, barca 
se oprea şi Gedeon Spilett, Harbert şi Pencroff, cu puşca în 
mână şi cu Iop înaintea lor, cercetau malul. în afară de 
vânat, s-ar fi putut să găsească plante, ce nu trebuiau 
trecute cu vederea şi tânărul naturalist avu chiar prilejul să 
descopere un fel de spanac sălbatic şi numeroase specii de 
crucifere din familia verzei, pe care aveau fără îndoială să 
le poată „civiliza” prin transplantare şi anume: năsturei, 
hrean, napi şi în sfârşit nişte mici tulpine rămuroase, puţin 
păroase, înalte de un metru, care purtau boabe mici, 
cafenii. 

Ştii ce plantă e asta? întrebă Harbert pe marinar. 

Tutun! strigă Pencroft care de bună seamă nu văzuse 
niciodată planta lui favorită, decât sub formă de tutun de 
pipă. 

Nu, Pencroff, răspunse Harbert, este muştar! 

Să fie şi muştar! - zise marinarul, - dar dacă din 
întâmplare găseşti o tulpină de tutun, te rog să n-o 
dispreţuieşti. 

Vom întâlni şi asta într-o bună zi! îl asigură Gedeon Spilett. 


Bine-ar fi! strigă Pencroff. Atunci nu ştiu ce ne va mai lipsi 
pe insula noastră! 

Plantele scoase cu mare grijă, cu rădăcină cu tot, fură 
duse în piroga pe care Cyrus Smith n-o părăsea, fiind 
preocupat de gândurile sale. 

Reporterul, Harbert şi Pencroff debarcară astfel de mai 
multe ori când pe malul drept al râului Mercy, când pe 
malul stâng. Primul era mai puţin abrupt, cel stâng însă mai 
împădurit. Inginerul, urmărind acul busolei de buzunar, 
putu să afle că de la prima cotitură, cursul râului se 
deplasează simţitor de la sud la vest şi că apoi continuă în 
linie dreaptă pe o distanţă de trei mile. Dar, după toate 
probabilitățile, această direcţie avea să se modifice mai 
departe, când râul Mercy se îndrepta spre nord-vest, spre 
poalele muntelui Franklin, de unde-i izvora pesemne 
belşugul de ape. 

În timpul uneia din aceste excursii, Gedeon Spilett izbuti 
să pună mâna pe două perechi de galinacee vii, un fel de 
păsări cu cioc lung şi subţire, cu gâtul lung, cu aripile 
scurte şi cu o coadă foarte mică. Hotărâră ca acestea să fie 
primii oaspeţi ai viitoarei lor curţi de păsări. 

Până atunci, nu întrebuinţaseră puştile, şi prima 
detunătură care răsună în această pădure fu pricinuită de 
apariţia unei păsări frumoase, care semăna cu un pescăruş. 

Hei, dar pasărea asta este o veche cunoştinţă! strigă 
Pencroff şi prima împuşcătură porni aproape fără voia lui. 

Pe cine ai recunoscut? întrebă reporterul. 

Este pasărea care ne-a scăpat printre degete la prima 
noastră excursie şi al cărei nume l-am dat pădurii din 
părţile acestea. 

Un jacamar! strigă Harbert. 

Într-adevăr, era un jacamar, o pasăre frumoasă, al cărei 
penaj aspru avea un luciu metalic. Câteva alice o doborâră, 
şi Top o aduse la pirogă. Clinele mai cără la barcă şi alte 
douăsprezece păsărele de mărimea unui porumbel, dar de 
culoare verde, cu aripile în parte roşii ca focul şi cu moţ tivit 


cu alb în creştet. Această frumoasă lovitură fusese dată de 
Harbert, care se arăta foarte mândru de isprava sa. 
Păsărelele erau un vânat mult mai de soi decât jacamarul, 
dar cu greu l-ar fi putut convinge cineva pe Pencroff că nu 
el doborâse cel mai grozav vânalL. 

La ora zece dimineaţa, piroga ajunse la cotul al doilea al 
râului Mercy, la aproape cinci mile de punctul său de 
revărsare. Se opriră în acel loc pentru a lua masa la 
adăpostul copacilor înalţi şi deşi, şi popasul se prelungi cam 
o jumătate de ceas. 

În locul acela, râul avea încă o lărgime de şaizecişaptezeci 
de picioare şi albia lui prezenta o adâncime de cinci-şase 
picioare. Inginerul observase existenţa măi multor afluenţi, 
care nu erau decât nişte pârâiaşe, pe care nu se putea 
naviga. în ceea ce priveşte pădurea, fie că se numea 
pădurea Jacamarului, sau pădurea Far-West, ea se. întindea 
la nesfârşit. Nicăieri, sub copacii înalţi, sau sub pomişorii de 
pe malul râului, nu se zărea urmă de om. Exploratorii nu 
găsiră nici o urmă suspectă, era vădit că aceşti copaci nu 
fuseseră niciodată atinşi de vreun topor şi că nici când 
cuțitul vreunui pionier nu tăiase lianele întinse de la un 
trunchi la celălalt prin hăţişul de mărăcini şi ierburi înalte. 
Dacă nişte naufragiaţi debarcaseră pe insulă, ei izbutiseră 
desigur să părăsească ţărmul şi supraviețuitorii presupusei 
catastrofe nu trebuiau căutaţi în aceste desişuri. 

Inginerul era deci oarecum grăbit să ajungă la ţărmul 
apusean al insulei Lincoln, care, după părerea lui, se afla la 
o depărtare de încă cel puţin cinci mile. Se urcară din nou 
în barcă şi, cu toate că actuala direcţie a râului părea a se 
îndrepta spre muntele Franklin şi nu spre litoral, ei 
hotărâră totuşi să se slujească de pirogă, atâta vreme cât 
apa va fi destul de adâncă. îşi cruţau în felul acesta şi 
timpul, şi energia, deoarece altfel ar fi trebuit să-şi croiască 
drum cu toporul prin desişul pădurii. 

Dar, de la un timp, datorită poate depărtării prea mari de 
ocean, curentul deveni foarte slab. Era desigur vremea 


fluxului, aşa că Harbert şi Nab au fost nevoiţi să treacă la 
vâsle, iar Pencroff la cârmă, tirmându-şi drumul pe apă. 

Pădurea părea să se rărească acum în regiunea Far-West. 
Copacii nu se mai înghesuiau unul într-altu şi pe alocuri 
apăreau chiar stingheri. Dar tocmai fiindcă erau răzleţiţi, se 
bucurau din plin de aerul curat care scălda în voie 
trunchiurile lor, astfel că întâlneai specimene minunate. 

Ce frumoşi reprezentanţi ai florei de pe această latitudine 
li se înfăţişau! Un botanist ar fi putut să spună fără şovăire 
ce paralelă trecea prin insula Lincoln, doar privind această 
pădure. 

Aceştia sunt eucalipţi! strigă Harbert. 

Erau într-adevăr ultimii uriaşi ai zonei subtropicale, 
înrudiţi cu acele specii de eucalipţi, ce cresc în Australia şi 
Noua-Zeelandă, la aceeaşi latitudine cu insula Lincoln. Unii 
dintre ei aveau o înălţime de douăzeci de picioare; trunchiul 
lor avea la bază o circumferință de douăzeci de picioare şi 
scoarţa foarte groasă era brăzdată de o reţea de răşină 
parfumată. Nimic mai minunat şi totodată nimic mai straniu 
decât aceşti copaci uriaşi din familia mirtaceelor, ale căror 
frunze erau aşezate pieziş în bătaia, razelor soarelui, care 
ajungeau astfel până la pământ. 

Sub aceşti eucalipţi, pământul era acoperit cu o iarbă 
fragedă, şi din mijlocul mănunchiuriior de verdeață se 
înălţau stoluri de păsărele, care străluceau la soare ca nişte 
giuvaeruri înaripate. 

Ăştia zic şi eu că sunt copaci! strigă Nab. Or fi ei buni la 
ceva? 

Aş, răspunse Pencroff. Plantele uriaşe sunt ca şi oamenii 
uriaşi: buni numai de arătat la bâlci! 

Cred că te înşeli, Pencroff, răspunse Gedeon Spilett. 
Lemnul de eucalipt a început să fie întrebuințat cu folos în 
tâmplăria de lux. 

Şi în plus, completă Harbert, aceşti eucalipţi fac parte 
dintr-o familie ale cărei specii, patruzeci şi şase la număr, 
sunt toate folositoare. 


Băiatul îşi urmă cu multă însufleţire lecţia lui de botanică. 
Cyrus Smith îl asculta zâmbind, iar Pencroff îşi umfla cu 
mândrie pieptul. 

Bine, Harbert, răspunse Pencroff, - dar nu-mi vine a crede 
că toate aceste specii folositoare sunt tot atât de uriaşe ca 
exemplarele pe.care le vedem aci. 

Asta-i adevărat. Nu toate varietățile ating înălţimea 
aceasta. 

Ei, vezi că am dreptate? Uriaşii nu sunt buni la nimic! 

Ba te înşeli, Pencroff, - spuse atunci inginerul, - aceşti 
eucalipţi uriaşi sunt buni la ceva. 

Şi la ce anume? 

Ei asanează ţinutul în care cresc. Ştii cum li se zice în 
Australia şi în Noua Zeelandă? 

Nu, domnule Cyrus. 

Li se spune „copaci ai frigurilor”. 

Dar ce, dau friguri? 

Nu, dimpotrivă, ei împiedică răspândirea lor. 

Prea bine. îmi voi însemna asta, spuse reporterul. 

Înseamnă-ţi, dragul meu Spilett, căci pe cât se pare, s-a 
dovedit că prezenţa eucalipţilor ajută la asanarea 
ținuturilor bântuite de friguri. S-au făcut încercări de 
aclimatizare a acestui copac în unele ţinuturi nesănătoase 
din sudul Europei şi din nordul Africii şi s-a constatat o 
îmbunătăţire simţitoare a stării sanitare a locuitorilor. În 
regiunile cu păduri de eucalipţi nu mai există friguri. Lucrul 
este acuma sigur şi trebuie să fim mulţumiţi de prezenţa lor 
în insula Lincoln. 

Ah, ce insulă! Ce insulă binecuvântată! strigă Pencroff. V- 
am mai spus-o, nu-i lipseşte nimic afară de... 

— Lasă că vom găsi şi asta, răspunse inginerul; să ne 
urmăm drumul pe apă până unde râul va mai putea duce 
piroga. 

Explorarea continuă pe o distantă de încă două mile, într- 
un ţinut acoperit cu eucalipţi. Albia râului Mercy îşi făcuse 
loc printre ierburi înalte şi ici, colo câteva stânci ascuţite 


îngreunau navigația. Era din ce în ce mai greu de vâslit şi 
Pencroff începu să se slujească de o prăjină cu care 
împingea piroga. Se simţea că fundul albiei era tot mai 
aproape şi că clipa în care barca va fi nevoită să se 
oprească de-a binelea din lipsă de apă nu era departe. 
Soarele începuse să coboare la orizont, proiectând pe 
pământ umbrele uriaşe ale copacilor. Cyrus Smith, văzând 
că nu vor putea ajunge în aceeaşi zi până la coasta 
apuseană a insulei, hotări să poposească în locul unde 
luntrea va fi silită să se oprească. După părerea lui, până la 
țărmul apusean mai aveau de străbătut o distantă de cinci 
sau şase mile, distanţă prea mare pentru a fi străbătută în 
timpul nopţii, în mijlocul acestor păduri necunoscute. 

Împinseră deci barca, neosteniţi, mai departe, prin 
pădurea care devenea tot mai deasă şi care părea din ce în 
ce mai populată. Pencroff zări alergând prin desişurile ei 
grupuri numeroase de maimuțe. Din când în când, două sau 
trei din aceste animale se opreau la o oarecare depărtare 
de barcă şi se uitau la pionieri fără să manifeste nici un fel 
de spaimă, căci, zărind pentru prima dată oameni, nu 
învăţaseră încă să le fie teamă de ei. Ar fi fost foarte uşor să 
răpună câteva dintre ele, cu vreo două împuşcături, dar 
Cyrus Smith fu împotriva acestui masacru nefolositor, care-l 
ispitea oarecum pe Pencroff. De altminteri, ar fi fost şi 
imprudent, fiindcă aceste maimuțe voinice şi grozav de 
sprintene puteau fi periculoase şi era mai bine să nu le 
stârneşti, atacându-le fără motiv. 

E drept că marinarul voia să omoare câteva maimuțe, 
deoarece carnea acestor animale ierbivore este bună de 
mâncat, dar, fiindcă nu duceau lipsă de mâncare, socotiră 
că era de prisos să cheltuiască muniţiile. 

Pe la orele patru, navigația deveni foarte grea, cursul apei 
fiind stăvilit de plante acvatice şi de stânci. Malurile erau 
din ce în ce mai înalte şi albia râului era săpată între 
primele metereze de la poalele muntelui Franklin. Izvorul 


lui nu mai putea fi departe, căci se alimenta din apele care 
curgeau pe povârnişul sudic al muntelui. 

În mai puţin de un sfert de oră, domnule Cyrus, spuse 
marinarul, vom fi siliţi să ne oprim. 

Ne vom opri, Pencroff, şi vom aşeza tabăra de noapte. 

La ce depărtare suntem oare de Casa de Granit? întrebă 
Harbert. 

La vreo şapte mile, răspunse inginerul, - dacă ţinem 
seama de cotiturile râului care ne-au împins puţin spre 
nord-vest. 

Şi ne vom urma drumul? întrebă reporterul. 

Da, atâta vreme cât va fi cu putinţă, răspunse Cyrus Smith. 
Mâine, în zorii zilei, vom lăsa aici barca şi nădăjduiesc că 
două ore ne vor ajunge ca să atingem litoralul, având astfel 
înaintea noastră o zi întreagă pentru a-l cerceta. 

Înainte! rosti Pencroff. 

Dar, în curând, vasul se poticni de fundul pietros al râului, 
a cărui lăţime nu depăşea douăzeci de picioare. O boltă 
deasă de verdeață se rotunjea deasupra albiei, învăluind-o 
în semiobscuritate. Se auzea destul de desluşit zgomotul 
unei căderi de apă, care trăda, la câteva sute de paşi mai 
sus, prezenţa unui zăgaz natural. 

Într-adevăr, după ultima cotitură a râului, printre copaci 
se ivi o cascadă. Barca se lovi de fundul albiei şi peste 
câteva minute era legată de un trunchi, lângă malul drept. 

Era ora cinci. Ultimele raze ale soarelui se strecurau 
printre frunze, luminând pieziş cascada şi făcând să 
strălucească stropii de apă în toate culorile curcubeului. 
Mai departe, râul dispărea sub desiş, unde poate că se afla 
ascuns izvorul lui. Diferitele râuleţe pe care le întâlnea în 
drumul său, făceau din el un adevărat râu; dar aici, lângă 
izvor, el nu era decât un pârâu limpede, cristalin, cu o 
adâncime de numai câteva degete. 

Poposiră în acel loc încântător. Pionierii aprinseră focul 
sub nişte copaci bătrâni, între crengile cărora Cyrus Smith 


şi tovarăşii săi ar fi găsit, la nevoie, un adăpost pentru 
noapte. 

Flămânzi cum erau, mâncară cu multă poftă şi nu se mai 
gândiră decât la somn. Dar, fiindcă auziseră câteva răgete 
suspecte, hotărâră să ţină focul aprins toată noaptea, ca 
măsură de apărare. Nab şi Pencroff veghiară pe rând, 
alimentând mereu focul. Li se păru că zăresc diferite 
animale dând târcoale taberii şi poate că nu se înşelau, dar 
noaptea trecu fără nici un accident şi a doua zi, la 31 
octombrie, ora cinci dimineaţa, erau cu toţii sculaţi şi gata 
de plecare. 

CAPITOLUL IV. 

În drum spre coastă. Câteva grupuri de maimuțe. Un alt 
râu. De ce nu se simte fluxul. O pădure pe litoral, 
Promontoriul Reptilei. Harbert îl invidiază pe Gedeon 
Spilett. Pocniturile bambuşilor. 

La ora şase dimineaţa, după ce mâncară, pionierii îşi 
reluară drumul, având de gând să ajungă cât mai repede, 
pe drumul cel mai scurt, la ţărmui apusean. Cât timp le va 
trebui? Cyrus Smith spusese două ore, dar asta, fireşte, nu 
depindea, de el, ci de piedicile din drum. în aceste locuri, 
pădurea Far-West părea un desiş imens, unde creşteau 
înghesuiți copaci din speciile cele mai diferite. S-ar fi putut 
deci să fie nevoiţi să înainteze croindu-şi drum cu toporul 
printre ierburile, tufişurile şi lianele încâlcite; fără îndoială 
trebuiau să înainteze şi cu puşca în mână, având în vedere 
urletele de fiare, care se auziseră în timpul nopţii. 

Inginerul determinase poziţia taberei orientându-se după 
muntele Franklin, aşa că, luând-o în linie dreaptă spre sud- 
vest, ştia că vor ajunge în mod sigur la ţărmul apusean. 

După ce se îngrijiră să pună în siguranţă barca, porniră la 
drum, Nab şi Pencroff luaseră hrană îndestulătoare pentru 
cel puţin două zile. Nici nu se puteau gândi deocamdată să 
pornească la vânătoare şi Cyrus Smith recomandă chiar 
tovarăşilor săi să nu întrebuinţeze armele, ca nu cumva 
detunăturile să trădeze prezenţa lor prin acele locuri. 


Primele lovituri de topor deschiseră drumul prin 
mărăcinişuri puţin mai sus de cascadă şi, cu busola în mână, 
Cyrus Smith indică drumul pe care vor trebui să meargă. 

Pionierii înaintau cu greu printr-o pădure asemănătoare 
cu cea care se afla în jurul lacului şi a platoului Grande-Vue. 
Nu puteau merge decât încet, pe măsură ce-şi deschideau 
calea prin desiş, dar inginerul se gândea că această cale va 
face în viitor legătura cu drumul care ducea spre Pârâul 
Roşu. 

Încă de când porniseră, coborau ultimele metereze 
muntoase ale insulei, înaintând pe un pământ foarte uscat. 
Vegetaţia bogată din jur lăsa însă să se bănuie fie o întinsă 
reţea de ape subterane, fie existenţa vreunui râu în 
apropiere, deşi Cyrus Smith nu-şi amintea să fi observat, 
când urcaseră pe crater, alte cursuri de apă în afară de râul 
Mercy şi Pârâul Roşu. 

În primele ore ale excursiei, întâlniră din nou grupuri de 
maimuțe, care păreau foarte mirate de prezenţa oamenilor, 
vietăţi cu totul necunoscute pentru ele. Gedeon Spilett 
întreba, glumind, dacă aceste fiinţe, sprintene şi voinice, 
nu-i lua pe ei drept nişte fraţi degeneraţi. Şi, într-adevăr, 
călătorii noştri, împiedicaţi la fiecare pas de ierburi, de 
liane, de trunchiuri de copaci, arătau destul de neputincioşi 
pe lângă aceste lighioane, care săreau din creangă în 
creangă şi pe care nimic nu le împiedica în drum. 
Maimuţele erau numeroase, dar, din fericire, nu manifestau 
nici o dorinţă de a-i ataca. 

Mai zăriră şi vreo doi porci mistreți şi alte animale, cărora 
Pencroff le-ar fi trimis cu plăcere câteva descărcături. 

Dar, le spuse el, astăzi nu vă facem nimic, nu v-a sosit încă 
ceasul. Săriţi şi zburdaţi în pace, dragii mei. Stăm noi de 
vorbă la întoarcere! 

La ora nouă şi jumătate, drumul care ducea direct spre 
sud-vest fu tăiat deodată de un râu, încă necunoscut, larg 
de treizeci până la patruzeci de picioare şi al cărui curent 
repede se datora albiei sale înclinate, săpată în stâncă. 


Apele râului se rostogoleau spumegând şi, cu toate că era 
adânc şi limpede, nu era navigabil. 

lată că ni s-a tăiat calea! strigă Nab. 

Nu, răspunse Harbert, acesta nu e decât un râu pe care-l 
vom trece înot. 

La ce bun? întrebă Cyrus Smith. Sunt sigur că râul acesta 
curge spre mare. Să rămâuem pe malul stâng, să mergem 
de-a lungul lui şi, fără îndoială, vom ajunge mai repede la 
ţărmul insulei. Aşadar, înainte. 

O clipă, spuse reporterul, ce nume vom da acestui râu, 
dragii mei? Să nu lăsăm harta noastră necompletată. 

Adevărat! spuse şi Pencroff. 

Dă-i tu un nume, copilul meu, spuse inginerul, adresându- 
se lui Harbert. 

N-ar fi mai bine să aşteptăm să-l cunoaştem în întregime? 
întrebă acesta. 

Fie, răspunse Cyrus Smith. Atunci să ne reluăm drumul. 

Vă rog, numai o clipă! spuse Pencroff. 

Ce este? întrebă reporterul. 

Dacă nu e voie să vânăm, nu văd de ce n-am pescui, spuse 
marinarul. 

N-avem timp de pierdut, îi răspunse inginerul. 

O! Numai cinci minute! insistă Pencroff, nu vă cer decât 
cinci minute. E în interesul mesei noastre. 

Şi Pencroff se culcă pe mal şi, vârându-şi braţele în apă, 
zvârli afară zeci de raci care mişunau printre stânci. 

Iată ceva bun, strigă Nab, ajutându-i marinarului. 

Nu vă spuneam eu că afară de tutun găseşti tot ce vrei pe 
insula asta?! şopti Pencroff oftând. 

În mai puţin de cinci minute, „pescuiră” cu folos din 
belşugul de crustacee albastre, care mişunau în apele 
râului. 

După ce umplură un sac cu raci, îşi reluară drumul. 

De când urmau malul râului, pionierii umblau mai uşor şi 
mai repede. Malurile nu purtau nici o urmă de aşezare 
omenească, doar, din loc în loc, zăreau urmele lăsate de 


animale mari, care probabil că veneau aici să-şi potolească 
setea, dar nici un alt semn. Fără îndoială că micul pecar nu 
fusese lovit de alice în această parte a pădurii. 

Totuşi, cercetând curentul repede al apei care curgea spre 
mare, Cyrus Smith ajunse la concluzia că se aflau mult mai 
departe de ţărmul apusean decât îşi închipuise. FI judeca 
astfel, deoarece la această oră, fluxul ar fi trebuit să 
împingă apele râului, dacă punctul lui de revărsare n-ar fi 
fost prea departe. Ori, acest lucru nu se vedea şi apa îşi 
urma cursul în linişte. Inginerul se mira foarte mult şi îşi 
consulta des busola, căci se temea ca la vreun cot al râului 
să nu se trezească din nou în mijlocul pădurilor Far-West. 

După ce străbătură o bună bucată de drum, pionierii 
observară că râul se lărgea, iar apele curgeau mai puţin 
năvalnice. Copacii de pe malul dfept erau tot atât de deşi ca 
şi cei de pe malul stâng şi era cu neputinţă să zăreşti ceva 
dincdfo de ei. Totuşi, se părea că locurile străbătute de ei 
erau pustii, fiindcă Top nu lătra. Ori, inteligentul animal ar fi 
semnalat cu siguranţă prezenţa oricărui străin aflat prin 
vecinătate. 

La ora zece şi jumătate, spre marea mirare a lui Cyrus 
Smith, Harbert, care o luase înainte, se opri deodată, 
strigând: 

Marea! 

Şi peste câteva minute, pionierii vedeau desfăşurându-se 
în faţa lor malul apusean al insulei. 

Dar ce contrast între acest țărm şi coasta oceanului pe 
care îi aruncase soarta, aceea de la poalele Casei de Granit! 

Nici o ridicătură de granit, nici o stâncă în larg, nici măcar 
o plajă nisipoasă. Pădurea se întindea până la țărm şi 
copacii de pe marginea ei, bătuţi de valuri, se plecau peste 
ape. Nu era un litoral aşa cum îl creează de obicei natura, 
fie întinzând un uriaş covor de nisip, fie grupând ici, colo 
câteva stânci, ci o minunată înşiruire, alcătuită din cei mai 
frumoşi copaci din lume, la marginea țărmului. Malul se 
ridica deasupra apelor mării şi pe acest pământ bogat, 


susţinut de o bază de granit, minunaţii arbori păreau tot 
atât de trainic înrădăcinaţi, ca şi în interiorul insulei. 

Pionierii se aflau în scobitura unui mic golf neînsemnat, în 
care n-ar fi avut loc nici două sau trei bărci de pescari. El 
slujea drept canal de scurgere a râului pe care-l urmăriseră 
şi care, în loc să alunece domol spre mare, cădea de la o 
înălţime de peste patruzeci de picioare. Aşa se explica 
faptul că acest curs nu era influenţat de flux şi reflux. Într- 
adevăr, valurile oceanului în flux, chiar atunci când ating 
cea mai mare înălţime, nu ar fi putut să ajungă vreodată 
până la nivelul râului, a cărui albieera aşezată mult 
deasupra nivelului mării. Acestor ape le-ar fi trebuit 
milioane de ani ca să poată roade stânca de granit, croindu- 
şi astfel altă revărsare. De comun acord, ei hotărâră să dea 
acestui râu numele de „Râul Cascadei”. 

Dacă spre nord marginea pădurii se întindea pe o distanţă 
de încă două mile, rărindu-se, şi în zare se conturau nişte 
dealuri frumoase, dimpotrivă, partea litoralului cuprinsă 
între Râul Cascadei şi promontoriul Reptilei nu cuprindea 
decât păduri alcătuite din copaci minunaţi, unii drepţi, alţii 
plecaţi, cu rădăcinile mângâiate de valurile mării. Ori, 
tocmai în partea aceea” adică spre peninsula Serpentină, 
trebuia continuată cercetarea, deoarece pe porţiunea 
aceea a litoralului era mult mai uşor de găsit un adăpost. 
Cealaltă parte, fiind aridă şi sălbatică, n-ar fi oferit această 
posibilitate vreunui naufragiat. 

Vremea era frumoasă, senină, şi de pe creasta falezei, pe 
car? Nab şi Pencroff întinseră masa, se vedea până hăt, 
departe. Orizontul era pustiu şi nici un catarg nu se zărea 
în larg. Pe tot litoralul, cât puteai cuprinde cu ochiul, nici un 
vas, nici o epavă. Cu toate acestea, inginerul îşi spunea că 
nu va fi sigur de lucrul acesta decât după ce aveau să 
exploreze întreaga coastă, până la capătul peninsulei 
Serpentine. 

Prânzul se isprăvi repede şi, la ora unsprezece şi jumătate, 
Cyrus Smith dădu semnalul de plecare, dar, în loc s-o ia pe 


creasta uneia dintre faleze sau pe plajă, coloniştii o porniră 
pe sub copacii de la marginea țărmului. 

Distanţa care despărţea punctul de revărsare al noului râu 
de promontoriul Reptilei era de vreo douăsprezece mile. Pe 
o plajă netedă, pionierii ar fi putut parcurge această 
distanţă în patru ore, fără grabă; dar, din pricina copacilor 
ce trebuiau ocoliţi, a tufişurilor şi a lianelor prin care 
trebuiau să-şi croiască drum, făcură încă o dată pe atâta. 

De altminteri, nimic de pe acest litoral nu trăda vreun 
naufragiu recent. E drept însă, după cum spunea Gede.on 
Spilett, că marea ar fi putut să târască totul în larg şi că nu 
trebuiau să tragă concluzia că nici un vas nu fusese zvârlit 
pe acest țărm. Faptul că nu dăduseră încă peste nici o 
urmă, nu era destul de convingător, pentru a le îngădui să- 
şi facă o părere despre naufragiu. 

Reporterul judecase bine şi întâmpiarea cu alicea dovedea 
în mod sigur că, în ultimele trei luni, se trăsese cu puşca pe 
insulă. 

Se făcuse ora cinci şi extremitatea peninsulei Serpentine 
se găsea la o depărtare de încă două mile de locul unde se 
aflau pionierii. Hotărât lucru, după ce vor fi ajuns la 
promontoriul Reptilei, Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu vor 
mai avea timp să se întoarcă înainte de apusul soarelui la 
tabăra lor de lângă izvorul râu lui Mercy. Ei vor fi nevoiţi să 
petreacă noaptea pe promontoriu. Din fericire, aveau 
destule alimente cu ei, căci în acele locuri nu era nici urmă 
de vânat, afară doar de păsări, cum ar fi: jacamari, 
curucuşi, tragopani, papagali, fazani, porumbei şi altele. Nu 
era copac fără cuib, nu era cuib fără freamăt de aripi! 

Pe la orele şapte seara, pionierii, frânţi de oboseală, 
ajunseră pe promontoriul Reptilei, un fel de spirală ciudat 
răsucită, ce înainta în mare. Pădurea se isprăvi aici şi 
litoralul, în partea lui de sud, căpătase din nou înfăţişarea 
obişnuită a unui țărm cu stânci şi plajă. S-ar fi putut ca 
vreun vas naufragiat să fi încercat să se adăpostească în 


această parte a insulei, dar se întuneca şi pionierii fură 
nevoit să amâne cercetările pe a doua zi. 

Pencroff şi Harbert căutară îndată un loc bun de tabără. 
Cei din urmă copaci ai pădurii Far-West se pierdeau în 
punctul acesta şi, printre ei, băiatul recunoscu mănunchiuri 
dese de bambuşi. 

Foarte bine! spuse el. lată o descoperire importantă! 

Importantă? răspunse Pencroff. 

Fără îndoială! urmă Flarbert. Nici n-ar trebui să-ţi mai 
spun, Pencroff, că scoarţa bambusului, tăiată în fâşii subţiri, 
se întrebuinţează la împletitul coşurilor; clin aceeaşi 
scoarță, macerată şi prefăcută în pastă, se fabrică hârtie; 
din tulpina acestui copac se pot face, după grosimea ei, 
bastoane, pipe şi conducte pentru apă. Bambuşii mari sunt 
un minunat material de construcţie, uşor şi solid pe care 
insectele nu-l atacă niciodată. Nu mai spun că, tăind cu 
ferăstrăul trunchiurile între noduri, se obţin vase trainice şi 
comode, pe care chinezii le întrebuinţează foarte mult N-ar 
trebui să-ţi mai spun, pentru că toate acestea nu te 
mulţumesc pe tine! Dar... 

Dar...? 

Dar, află totuşi, dacă nu ştii, că în India se mănâncă aceşti 
bambugşi ca sparanghelul. 

Sparanghel de treizeci de picioare! se miră marinarul. Şi e 
bun? 

Foarte bun, răspunse Harbert. Dar nu se mănâncă 
tulpinile de treizeci de picioare, ci numai mugurii tineri de 
bambus. 

Minunat, băiete, minunat! răspunse Pencroff. 

Şi trebuie să adaug că măduva bambuşilor tineri, făcută 
marinată în oţet, este ceva foarte hrănitor. 

Din ce în ce mai bine, Harbert. 

Şi, în sfârşit, trebuie să afli că între nodurile acestor copaci 
musteşte un lichid dulce, din care se poate face o băutură 
foarte plăcută la gust. 

Asta e tot? întrebă marinarul. 


Asta e tot Ei, da' spune-mi, din întâmplare, bambusul nu e 
bun de fumat? 

Nu, de fumat nu-i bun, sărmanul meu Pencroff. 

Harbert şi marinarul găsiră repede un loc bun pentru 
aşezarea taberei. Stâncile țărmului, violent bătute de 
vânturile care veneau dinspre mare, aveau nenumărate 
scorburi, unde pionierii îşi puteau petrece noaptea, la 
adăpostul tuturor intemperiilor. Dar, în clipa în care se 
pregăteau să pătrundă într-una din aceste scorburi, fură 
opriţi de nişte răgete înspăimântătoare. 

Înapoi! strigă Pencroff. Puştile noastre sunt încărcate doar 
cu alice, şi fiarele care rag pe aici atât de puternic se tem 
de ele ca de un grăunte de sare! 

Şi marinarul, înşfăcându-l pe Harbert de un braţ îl târî la 
adăpostul stâncilor, chiar în clipa în care un animal de o 
rară frumuseţe se ivea la intrarea văgăunii. 

Era un jaguar de o mărime cel puţin egală cu aceea a 
fraţilor săi din Asia, măsurând peste cinci picioare de la cap 
la coadă. Blana sa roşcată avea pe spate mai multe rânduri 
regulate de pete negre, iar pântecul îi era în întregime alb. 

Fiara făcu câţiva paşi înainte şi, zburlindu-şi blana, îşi roti 
ochii în jur, cu privirea aprinsă. Din atitudinea ei se vedea 
că nu era prima dată când întâlnea miros de om. 

În aceeaşi clipă, reporterul se ivi de după o stâncă şi 
Harbert, crezând că acesta n-a văzut jaguarul, e cât p-aci 
să-i iasă înainte. Dar Gedeon Spilett îi făcu un semn cu 
mâna, apropiindu-se de animal. Nu era primul jaguar cu 
care se întâlnea şi, înaintând până la o depărtare de zece 
paşi de fiară, rămase nemişcat cu carabina la ochi, fără ca 
vreun muşchi să-i tresară. 

Pentru o clipă, jaguarul se ghemui, pregătindu-se de atac, 
apoi se repezi spre vânător. Dar, în clipa în care sări, un 
glonte îl lovi drept între ochi, lăsându-l mort pe loc. 

Harbert şi Pencroft se repeziră spre jaguar. Nab şi Cyrus 
Smith sosiră şi ei în fuga mare, rămânând pironiţi în faţa 


animalului întins la pământ; minunata lui blană avea să 
împodobească sala cea mare a Casei de Granit. 

Ah, domnule Spilett, câtă admiraţie am pentru 
dumneavoastră! Şi totodată vă invidiez, strigă Harbert, 
entuziasmat. 

Ei, dragul meu, răspunse reporterul, în locul meu ai fi 
făcut la fel. 

Eu n-am atâta sânge rece! 

N-ai decât să-ţi închipui, Harbert, că jaguarul este un 
iepure şi atunci vei trage cât se poate de liniştit. 

Asta-i bună! spuse Pencroff. Doar n-o fi tot atât de puţin 
primejdios! 

Şi acum, de vreme ce jaguarul şi-a părăsit vizuina, nu văd 
de ce n-am ocupa-o noi! adăugă Gedeon Spilett. 

Dar dacă vin alţii? întrebă Pencroff. 

Va fi destul să aprindem un foc mare la gura văgăunii, 
spuse reporterul, şi nu vor îndrăzni să-i treacă pragul. 

La casa jaguarilor, atunci răspunse marinarul, trăgând 
după el cadavrul animalului. 

Pionierii se îndreptară spre vizuina părăsită şi, în timp ce 
Nab jupuia jaguarul, tovarăşii săi îngrămădiră în prag o 
cantitate mare de lemn uscat, adunat din pădure. 

Cyrus Smith, care zărise şi el bambuşii, tăie câteva crengi, 
pe care le aruncă peste mormanul de vreascuri de la 
intrarea văgăunii. 

Apoi se aşezară cu toţii în grotă, unde găsiră o sumedenie 
de resturi de oase. Pentru orice eventualitate, armele fură 
încărcate. Pionierii cinară şi, înainte de culcare, ca să nu fie 
stingheriţi de musafiri nepoftiţi, dădură foc vreascurilor de 
la gura văgăunii. 

Pe neaşteptate, izbucni un adevărat foc de artificii. Erau 
bambugşii care explodau sub acţiunea căldurii! Dacă n-ar fi 
fost decât acest zgomot şi tot ar fi fost de ajuns să 
îndepărteze fiarele cele mai îndrăzneţe. 

Mijlocul acesta de a provoca detunături nu fusese născocit 
de inginer, încă Marco Polo susţinea că, de veacuri, tătarii 


îndepărtau în felul acesta de aşezările lor fiarele 
primejdioase din Asia Centrală. 

CAPITOLUL V. 

O propunere. Înfăţişarea coastei. În căutarea urmelor 
presupusului naufragiu. O epavă în văzduh. Descoperirea 
unui mic port natural. La miezul nopţii, pe malul râului 
Mercy. O barcă în voia valurilor. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi dormiră somn greu şi liniştit în 
văgăuna pe care jaguarul le-o dăruise atât de frumos. 

În zorii zilei, se duseră cu toţii la capătul promontoriului şi 
privirile lor cercetară cu atenţie orizontul. Pentru ultima 
dată, inginerul constată că nici un catarg, nici o urmă de 
vas nu se iveau la suprafaţa mării. Nici privind cu ochianul 
nu descoperi nimic ce-ar fi putut da de bănuit. 

De asemenea, nici pe litoral nu se zărea nimic, cel puţin 
privind linia dreaptă, care se întindea pe vreo trei mile spre 
sud pe coasta promontoriului, căci dincolo de ea începea o 
ieşitură a țărmului care ascundea vederii cealaltă parte. 
Nici de la capătul sudic al peninsulei nu se mai putea zări 
capul Ghearei, ascuns după stâncile înalte. 

Rămânea acum de explorat ţărmul meridional al insulei, şi 
stăteau în cumpănă, neştiind dacă s-o facă în acea zi. Până 
atunci, nu se gândiseră la această prelungire a călătoriei, 
mai ales că nu se aşteptaseră să nu găsească nici o urmă de 
naufragiu pe coasta apuseană. De aceea, îşi lăsaseră şi 
piroga legată de malul Râului Cascadei. Acum, însă, când 
constatară că pe ţărmul de apus nu vor găsi nici un semn de 
naufragiu, pionierii îşi dădură seama că trebuiau să caute 
pe coasta de sud a insulei ceea ce nu găsiseră pe cea de 
vest. 

Gedeon Spilett fu acela care ceru să se prelungească 
cercetările, până când chestiunea presupusului naufragiu 
va fi complet lămurită... De aceea, întrebă la ce depărtare 
se află capul Ghearei de extremitatea peninsulei. 

Cam la treizeci de mile, răspunse inginerul, - dacă ţinem 
seama de cotiturile coastei. 


Treizeci de mile! spuse Gedeon Spilett. Asta înseamnă o zi 
bună de mers. Eu îmi închipui însă că ne putem întoarce la 
Casa de Granit şi de-a lungul țărmului de sud. 

Dar, - observă Harbert, - de la capul Ghearei la Casa de 
Granit trebuie să mai socotim cel puţin zece mile. 

Hai să spunem patruzeci de mile, răspunse reporterul, - şi 
hai să le şi facem. E adevărat, drumul e obositor, dar cel 
puţin vom cunoaşte insula şi nu vom mai fi nevoiţi să pornim 
într-o altă explorare. 

Foarte bine, să mergem, spuse Pencroff. Dar ce facem cu 
piroga? 

Dacă barca a rămas singură o zi întreagă la izvorul râului, 
răspunse Gedeon Spilett, - poate să mai stea încă două zile. 
Până acuma nu ne putem plânge de hoţi pe insulă. 

Totuşi, - observă marinarul, - când mă gândesc la păţania 
cu broasca, parcă nu mai am atâta încredere. 

Broasca! Broasca ţestoasă! răspunse reporterul. Nu ştii că 
a răsturnat-o marea? 

Cine ştie? şopti inginerul. 

Dar... începu Nab. 

Nab avea ceva de spus, dar deschisese gura fără să zică 
NIMIC. 

Ce vrei să spui, Nab? întrebă inginerul. 

Dacă ne întoarcem de-a lungul țărmului până la capul 
Ghearei, răspunse Nab, - după ce vom ocoli capul vom 
întâlni în cale... 

Râul Mercy, aşa-i, răspunse Harbert, - şi nu vom avea nici 
pod, nici barcă pentru a-l trece! 

Nu-i nimic, domnule Cyrus, răspunse Pencroff, - cu câteva 
trunchiuri de copac nu ne va fi greu să trecem râul! 

Cum o fi... spuse Gedeon Spilett. însă ne va prinde bine să 
construim un pod, dacă vrem să avern drumul direct către 
Far-West. 

Un pod? strigă Pencroff. Dar ce, domnul Smith nu e de 
felul lui inginer? Când vom avea nevoie de un pod, ne va 
face unul. Cât priveşte trecerea pe celălalt mal al râului, în 


astă-seară, mă priveşte pe mine. Mai avem mâncare pentru 
O zi, şi de altminteri, poate că nu vom mai duce lipsă de 
vânat. Deci, înainte! 

Propunerea reporterului, susţinută cu însufleţire de 
marinar, avu încuviințarea tuturor, căci fiecare ţinea să 
termine cu îndoielile. Afară de aceasta, întoarcerea pe la 
capul Ghearei completa de minune explorarea. Dar nu 
aveau o clipă de pierdut, căci o etapă de patruzeci de mile 
se străbate cu greu şi nu puteau ajunge la Casa de Granit 
înainte de căderea nopţii. 

La ora şase dimineaţa, micul grup porni. Puştile fură 
încărcate în vederea întâlnirilor neplăcute, şi Top, care 
alerga înainte, primi poruncă să cerceteze marginea 
pădurii. 

De la extremitatea promontoriului, cu care se sfârşea 
peninsula, coasta se rotunjea pe o distanţă de cinci mile, 
distanţă pe care o parcurseră repede, fără să găsească nici 
cel mai neînsemnat semn de debarcare, nici o epavă, nici un 
foc stins, nici o urmă de paşi omeneşti. 

Pionierii ajunseră în golful Washington, de unde 
îmbrăţişară cu privirea întreaga întindere a litoralului 
sudic. La o depărtare de douăzeci şi cinci de mile, coasta se 
termina cu capul Ghearei, care de-abia se zărea în ceața 
dimineţii şi pe care un fenomen de miraj îl arăta aşezat mai 
sus, ca şi cum ar fi fost suspendat între pământ şi apă. între 
locul unde se aflau pionierii şi fundul uriaşului golf, ţărmul 
cuprindea mai întâi o plajă întinsă şi dreaptă, mărginită în 
fund de un lanţ de arbori, apoi coasta, foarte neregulată, 
înainta în mare cu ieşituri ascuţite, şi mai departe, câteva 
stânci negricioase, risipite într-o neorânduială pitorească, 
se terminau cu capul Ghearei! 

Astfel se înfăţişa această parte a insulei, pe care o vedeau 
pentru întâia oară, şi exploratorii se opriră o clipă, 
cercetând-o Cu privirea. 

Un vapor eşuat aici, spuse Pencroff, ar fi pierdut. Uitaţi-vă, 
bancuri de nisip până în larg, şi mai departe stânci şi iar 


stânci! Primejdioase locuri! 

Dar cel puţin ar mai rămâne ceva din vapor? întrebă 
reporterul. 

Ar rămâne câteva bucăţi de lemn pe stânci şi nimic alături, 
îi răspunse marinarul. 

De ce? 

Pentru că aceste nisipuri, mai primejdioase decât stâncile, 
înghit tot ce aruncă marea în aceste locuri Şi un vapor 
întreg, de câteva sute de tone, poate să dispară în 
întregime în câteva zile. 

Atunci, Pencroff, întrebă inginerul, n-ar fi de loc de mirare 
să nu mai fi rămas urmă din vasul care ar fi putut eşua pe 
aceste nisipuri? 

Desigur, domnule Smith, datorită furtunii şi condiţiilor 
atmosferice. 'Totuşi, este îndoielnic, chiar dacă s-a întâmplat 
aşa, să nu mai fi rămas nici măcar catarge sfărâmate sau 
bucăţi răzlețe aruncate departe pe țărm, acolo de unde nu 
le pot lua valurile. 

Atunci să cercetăm mai departe, hotărî Cyrus Srnith. 

La ora unu după-amiază, după ce străbătuseră douăzeci 
de mile, pionierii ajunseră la capătul golfului Washington. 

Poposiră ca să prânzească. 

Din acel loc, începea o coastă neregulată, plină de 
crestături ciudate, în faţa căreia se întindea un şir lung de 
stânci, ce luaseră locul bancurilor de nisip. Acum, marea le 
acoperea aproape în întregime, dar peste câtva timp, apele 
aveau să se retragă şi stâncile aveau să se înalțe din apă. 
Valurile se spărgeau de aceste stânci, alunecând apoi în 
lungi dâre înspumate. Până la capul Ghearei, plaja se 
îngusta mereu, gâtuită între stânci şi marginea pădurii. 

Drumul era din ce în ce mai anevoios, deoarece întâlneau 
nenumărate stânci prăvălite pe țărm. Peretele de granit 
devenea tot mai înalt şi nu se mai vedea acum decât 
coroana verde a copacilor de pe creastă, unde nu se simţea 
nici o adiere de vânt. 


După o jumătate de oră de odihnă, pionierii îşi reluară 
drumul şi privirea lor cercetă cu atenţie fiecare colţişor al 
plajei şi şirul de stânci. Pencroff şi Nab se aventurau chiar 
printre ele, de câte ori privirea le era atrasă de ceva 
neobişnuit. Nu găsiră nici urmă de epava şi îşi dădeau 
seama mereu că se lăsaseră înşelaţi de câte o stâncă de 
formă curioasă. Constatară totuşi că pe această plajă, se 
aflau în mare cantitate scoici bune de mâncat dar, până ce 
nu-şi vor fi îmbunătăţit mijloacele de transport şi nu vor fi 
făcut o punte de legătură între cele două maluri ale râului 
Mercy, nu se puteau folosi de ele. 

Până atunci, cu toate cercetările, nu găsiseră nici o urmă a 
presupusului naufragiu. Şi oricum, un obiect mai mare, 
corpul unui vas, de pildă, n-ar fi putut să treacă neobservat. 
Rămăşiţele sale ar fi fost aruncate de valuri pe țărm, ca şi 
lada pe care o găsiseră la douăzeci de mile de acolo. Dar nu 
se zărea nimic. 

Pe la ora trei, Cyrus Srriith şi tovarăşii săi ajunseră la un 
mic golf, aproape închis, în care nu se vărsa nici oapă. El 
forma un adevărat mic port natural, care nu putea fi zărit 
din larg. Era legat de mare printr-un canal îngust, în locul 
rămas liber între stânci. 

În fundul acestui golf, marginea stâncoasă se sfărâmase, 
datorită vreunei puternice erupții vulcanice, formând o 
trecătoare în pantă, care ducea până la platoul superior. De 
aici şi până la capul Ghearei, nu puteau fi mai mult de zece 
mile, iar până la platoul Grande-Vue erau cam patru mile în 
linie dreaptă. 

Gedeon Spilett propuse tovarăşilor săi să facă un mic 
popas sus pe creastă. Nimeni nu avu nimic împotrivă, căci 
mersul îndelungat le deschisese pofta de mâncare şi, cu 
toate că mai era până la cină, fiecare se înfruptă bucuros 
din vânatul ce-l duceau cu ei, în aşteptarea ospăţului de 
seară la Casa de Granit. 

Câteva minute mai târziu,.pionierii şedeau la poalele unui 
pâlc de minunaţi pini maritimi, mâncând proviziile aduse de 


Nab, Deşi locul unde se aflau era aşezat la cincizeci sau 
şaizeci de picioare deasupra nivelului mării, lăsând loc larg 
privirilor, dincolo de ultimele stânci ale capului şi până în 
golful Uniunii, nu puteau zări nici insula, nici platoul 
Grande-Vue, deoarece relieful solului şi perdeaua de copaci 
închideau în întregime priveliştea spre nord. 

Nu mai trebuie adăugat că nici pe această parte a 
litoralului, nici pe mare nu zăriră nici o urmă de epavă sau 
de vapor, cu toate că inginerul cercetă amănunţit cu 
ochianul întreaga întindere, până unde cu greu mai 
deosebeai cerul deape. 

De asemenea, întreaga regiune a litoralului, care mai 
rămăsese neexplorată, fu cercetată tot cu ochianul, cu cea 
mai mare atenţie, fără a se descoperi ceva. 

Acum, spuse Gedeon Spilett, trebuie să ne resemnăm şi să 
ne gândim că nimeni nu va veni să ne ceară socoteală că am 
luat în stăpânire această insulă! 

Bine, dar alicea? întrebă Harbert. Totuşi, ea nu este un 
produs al închipuirii noastre! 

Mii de draci! Sigur că nu, strigă Pencroff cu gândul la 
măseaua spartă. 

Atunci, ce concluzie trageţi? întrebă reporterul. 

Trag concluzia, răspunse inginerul, că în ultimele trei luni 
un vas s-a oprit aici de voie sau de nevoie... 

Cum, Cyrus, dumneata ai admite că el a putut fi înghiţit de 
nisipuri fără să lase vreo urmă? strigă reporterul. 

Nu, dragă Spilett, dar caută să-ţi dai seama că dacă e 
sigur că o fiinţă omenească a pus piciorul pe această insulă, 
e tot atât de sigur că acum a părăsit-o. 

Atunci, dacă nu mă înşel, domnule Cyrus, preciza Harbert, 
vaporul a plecat? 

Fireşte. 

Şi am pierdut astfel pentru totdeauna prilejul de a ne 
repatria! strigă Nab. 

Tare mi-e teamă că pentru totdeauna. 


Ei bine! Deoarece am pierdut prilejul, haideţi să mergem 
acasă, spuse Pencroff, căruia i se şi făcuse dor de Casa de 
Granit. 

Dar nici nu se ridicase bine, când auziră lătratul lui 'Top, 
care ieşi din pădure, ţinând în bot. o bucată de pânză plină 
de noroi. 

Nab smulse peticul din gura câinelui. Era o bucată de 
pânză groasă. 

Top lătra mereu şi prin săriturile sale părea că-şi cheamă 
stăpânul în pădure. 

O fi ceva pe acolo care ar putea să explice alicea mea! 
strigă Pencroff. 

Un naufragiat! răspunse Harbert. 

Rănit poate! spuse Nab. 

Sau mort! răspunse reporterul. 

Şi toţi se repeziră în urma câinelui, printre brazii uriaşi, 
care se ridicau la marginea pădurii. Pentru orice 
eventualitate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi.îşi pregătiră 
armele. 

Înaintară destul de adânc în pădure; dar, spre marea lor 
dezamăgire, nu văzură nici o urmă de paşi. Lianele şi 
tufişurile dese erau neatinse şi fură chiar nevoiţi să le taie 
cu toporul, aşa cum făcuseră atunci când părăsiseră piroga, 
în inima pădurii. Era deci greu de presupus că cineva ar fi 
putut trece prin acele locuri. Şi totuşi Top alerga ca o fiinţă 
cu voinţă proprie, care urmăreşte un gând bine definit, nu 
ca un câine care caută la întâmplare. 

După un drum de şapte sau opt minute, Iop se opri. 
Pionierii, ajunşi într-un luminiş mărginit de copaci înalţi, îşi 
rotiră privirea în jur, dar nu văzură nimic nici printre 
tufişuri, nici printre trunchiurile copacilor. 

Ce e, Top? întrebă Cyrus Smith. 

Top lătra tot mai tare, sărind în jurul unui pin uriaş. 

Deodată, Pencroft strigă: 

Ah! Bun! Foarte bine! 

Ce e? întrebă Gedeon Spilett. 


Noi căutăm o epavă pe mare sau pe pământ. 

Ei şi? 

Ei bine, ea se găseşte în văzduh! 

Şi marinarul arătă un fel de zdreanţă mare, albicioasă, 
agăţată în vârful pinului şi din care Top adusese o bucată 
căzută pe jos. 

Dar asta nu e o epavă! strigă Gedeon Spilett. 

Ba să avem iertare! răspunse Pencroff. 

Cum? Este...? 

E tot ce-a mai rămas din nava noastră aeriană, din balonul 
nostru, care a eşuat acolo, în vârful copacului. 

Pencroff nu se înşela şi scoase nişte urale puternice, 
adăugând: 

lată o pânză minunată! Avem acum din ce ne face rufărie 
pentru ani de zile. Ce de batiste şi cămăşi vom avea! Ei, 
domnule Spilett, ce spuneţi de o insulă în care cămăşile 
cresc în copaci? 

Era într-adevăr o întâmplare fericită pentru pionierii 
insulei, să regăsească rămăşiţele aerostatului, care căzuse 
acolo după ce se înălţase ultima oară, zadarnic, în văzduh. 
Rămânea de hotărât dacă să păstreze învelişul sub această 
Formă, pentru cazul în care ar fi încercat o nouă călătorie 
aeriană, sau să întrebuinţeze cu folos cele câteva sute de 
coţi de pânză de bumbac, de cea mai bună calitate, după ce 
vor fi îndepărtat lacul, cu care era acoperită. Bucuria lui 
Pencroff Fu împărtăşită de toţi. 

Dar învelişul agăţat de copac trebuia luat şi pus într-un loc 
sigur. Lucrul acesta n-a fost uşor! Nab, Ilarbert şi 
marinarul, urcați în vârful copacului, făcură minuni de 
acrobație, ca să elibereze din încleştarea crengilor 
aerostatul uriaş, acum dezumflat. 

Operația ţinu peste două ore şi avu drept rezultat 
scoaterea învelişului cu supapă, a resorturilor şi a 
garniturilor sale de aramă, ba chiar şi a plasei, care 
reprezenta o mare cantitate de sfoară. De asemenea, a fost 
salvat cercul' de siguranţă de la baza balonului şi ancora. 


învelişul, afară de locul în care se spărsese, era. în stare 
bună şi numai apendicele inferior fusese rupt. 

O comoară le picase din cer! 

Nădăjduiesc, domnule Cyrus, spuse marinarul, că dacă ne 
vom hotări vreodată să părăsim insula, nu vom mai călători 
cu balonul. Vapoarele astea ale văzduhului nu te duc chiar 
unde vrei. După părerea mea, mai bine ne-am apuca să 
facem o navă mare de vreo douăzeci de tone. Din această 
țesătură, voi face pânzele trebuitoare corăbiei. Iar din rest 
ne vom îmbrăca! 

Vom vedea, Pencroff, vom vedea, răspunse Cyrus Smith. 

Deocamdată, să punem totul în siguranţă, răspunse Nab. 

Într-adevăr, nu putea fi deocamdată vorba să transporte la 
Casa de Granit acea uriaşă cantitate de pânză şi sfoară, 
care era foarte grea, şi până când vor fi construit un vehicul 
bun pentru căratul lor, era totuşi mai bine să adăpostească 
această bogăţie de furia uraganelor. Pionierii, opintindu-se 
cu toţii, izbutiră să tragă epava până la țărm, unde găsiră o 
grotă destul de mare, astfel orientată, încât nu pătrundea în 
ea nici vântul, nici ploaia, şi nici marea. 

Aveam nevoie de un dulap, ca să punem la adăpost 
balonul, spuse Pencroff, şi iată an găsit unul, dar cum nu se 
încuie cu cheia, e mai bine să-i astupăm intrarea. Nu spun 
asta pentru hoţii cu două picioare, ci pentru cei în patru 
labe. 

La ora şase seara, totul fu terminat şi după ce dădură 
micului port numele, foarte nimerit de altfel, de „portul 
Balonului”, se întoarseră la capul Ghearei. Pencroff şi 
inginerul discutau despre diferitele proiecte, care trebuiau 
executate în timpul cel mai scurt. Printre lucrările ce nu 
sufereau întârziere, se impunea construirea unui pod peste 
râul Mercy, ca să stabilească o'legătură uşoară cu sudul 
insulei; apoi vor veni cu căruciorul să ia aerostatul, căci 
barca nu le-ar fi îngăduit să-l transporte; mai târziu, aveau 
să facă o barcă mai mare, cu care să poată întreprinde 
călătorii în jurul insulei, apoi... 


Între timp, se întunecase. Când pionierii ajunseră la capul 
Epavei, la locul unde descoperiseră preţioasa ladă, se 
înserase de-a binelea. Dar nici acolo, ca şi în celelalte locuri 
cercetate până atunci, nici o urmă nu arăta că ar fi 
naufragiat vreun vas şi nu puteau de'cât să tragă aceleaşi 
concluzii la care ajunsese Cyrus Srriith. 

De acolo până la Casa de Granit mai rămâneau.de făcut 
patru mile, pe care le străbătură repede. Era aproape de 
miezul nopţii, când pionierii ajunseră la primul'cot al râului 
Mercy. 

Aici, albia avea o lărgime de optzeci de picioare şi e,ra 
greu de trecut, dar Pencroff, ca marinar încercat, se 
obligase să învingă greutăţile. 

Fără îndoială, că pionierii erau frânţi de oboseală. 
Călătoria fusese lungă şi muncă depusă pentru adăpostirea 
rămăşiţelor balonului îi sleise de-a. binelea de. puteri. Erau 
grăbiţi să se întoarcă la Casa de Granit, să mănânce şi să se 
culce. Dacă podul ar. fi existat, ei ar fi fost acasă într-un 
sfert de oră. 

Noaptea era foarte întunecoasă. Pencroff se pregătea să 
se ţină de cuvânt, construind o plută cu care să treacă râul 
Mercy. împreună cu Nab, înarmaţi cu topoare, aleseră doi 
copaci de lângă țărm, din care hotărâră să facă o plută. Cu 
ultimele lor puteri, atacară baza copacilor. 

Cyrus Smith şi Gedeon Spilett şedeau pe mal, aşteptând 
momentul să le vină în ajutor, iar Harbert se plimba 
primprejur, fără să se depărteze însă prea mult. 

Deodată, băiatul, care hoinărea în susul apei, se întoarse 
repede, arătând ceva cu degetul; 

Pluteşte ceva acolo, în voia valurilor! strigă el. Pencroff îşi 
întrerupse lucrul şi zări un obiect, care apărea nedesluşit în 
umbră. 

O barcă! spuse el. 

Se apropiară cu toţii şi, spre marea lor mirare, zăriră într- 
adevăr o barcă dusă de curent. 


Hei, ăia din barcă! strigă el dintr-un vechi obicei 
marinăresc, fără să-şi dea seama că era mai bine să facă cât 
mai puţin zgomot. 

Nici un răspuns. Barca continua să lunece şi nu mai era 
decât la câţiva paşi, când marinarul strigă: 

Dar e piroga noastră! S-a rupt odgonul şi a fost târâtă de 
curent! Ne-a sosit la ţanc! 

Piroga noastră? şopti inginerul. 

Pencroff avea dreptate. Era într-adevăr barca lor, al cărei 
odgon fără îndoială se rupsese şi care se întorcea singură 
de la izvoarele râul ui Mercy. Acum trebuiau s-o prindă, 
înainte ca ea să fie târâtă de curentul râului, dincolo de 
revărsarea lui. Cu ajutorul unei prăjini, Nab şi Pencroff 
izbutiră, cu multă îndemânare, să tragă barca la mal. 

Inginerul se urcă cel dintâi în pirogă şi, apucând odgonul, 
se încredința, pipăindu-l, că se rupsese datorită frecării de 
stâncă. 

lată, îi spuse reporterul încet, iată ce se poate numi o 
împrejurare... 

Ciudată, adăugă Cyrus Smith. 

Ciudată sau nu, era o împrejurare fericită! Harbert, 
reporterul, Nab şi Pencroff se îmbarcară. Ei nu se îndoiau o 
clipă de faptul că odgonul se rupsese; dar cel mai curios 
lucru era că barca ajunsese În dreptul lor la un moment 
atât de potrivit. Soiul acesta de întâmplări ţine mai mult de 
domeniul basmelor. 

Cu câteva lovituri puternice de vâsle, pionierii ajunseră la 
punctul de revărsare a râului Mercy. Aici, barca fu trasă pe 
plajă până la Cămin, apoi se îndreptară cu toţii către scara 
Caseide Granit. 

Dar, în acea clipă, Top latră cu furie, şi Nab, care căuta 
prima treaptă, scoase un țipăt... 

Scara dispăruse! 

CAPITOLUL VI. 

Strigătele lui Pencroff. O noapte la Cămin. Săgeata lui 
Harbert. Planul lui Cyrus Smitb. O soluţie neaşteptată. Ce 


se petrecuse la Casa de Granit. Jup în slujba pionierilor. 

Cyrus Smith se oprise fără să rostească nici un cuvânt. 
Tovarăşii săi pipăiau în întuneric atât pereţii de granit ca să 
vadă dacă nu cumva scara fusese deplasată de vânt, cât şi 
solul, pentru cazul când s-ar fi desprins, căzând pe jos... 
Dar scara nu era de găsit nicăieri şi, din pricina 
întunericului de nepătruns, nu se putea vedea nici dacă ea 
fusese aruncată, poate de vreo răbufnire a vântului, pe 
ieşitura de. la jumătatea zidului de granit. 

Dacă e o glumă, strigă Pencroff, e una proastă! Să soseşti 
acasă la tine şi să nu mai găseşti scara care duce la camera 
ta, nu e un lucru plăcut pentru nişte oameni obosiţi! 

Nab scotea strigăte de uimire. 

Şi nici măcar n-a suflat vântul! observă Harbert. Încep să 
cred că se petrec lucruri ciudate pe insula Lincoln, spuse 
Pencroff. 

Ciudate? interveni Gedeon Spilett. Nicidecum, Pencroff. 
Nimic nu este mai firesc. Cineva a venit în lipsa noastră, a 
pus stăpânire pe casă şi a tras scara! 

Cineva! strigă marinarul. Şi cine oare? 

Cine? Vânătorul cu alicea, răspunse reporterul. De ce n- 
am încerca să explicăm astfel întârnplarea aceasta 
neplăcută? 

Ei bine! Dacă e cineva acolo, răspunse Pencroff înjurând, 
căci începuse să-şi piardă răbdarea, am să-l strig şi va fi 
nevoit să-mi răspundă. 

Şi, cu o voce tunătoare, marinarul scoase un „hei, care-i 
acolo?” prelung, pe care ecoul puternic îl repetă. 

Pionierii traseră cu urechea şi li se păru că din înălţimea 
Casei de Granit se aude un fel de râs răutăcios. Dar nici un 
glas nu-i răspunse lui Pencroft şi toate strigătele puternice 
şi repetate ale marinarului se dovediră zadarnice. 

Oamenii cei mai nepăsători din lume ar fi avut de ce să se 
mire, şi nici pionierii noştri nu puteau rămâne indiferenți. În 
situaţia în care se aflau, orice întâmplare avea 
însemnătatea ei şi, fără îndoială că, de şapte luni de când 


locuiau pe această insulă, nu fuseseră niciodată într-o 
situaţie atât de încurcată. 

Aşa cum stăteau acum lucrurile, uitaseră de oboseală şi, 
stăpâniţi de ciudăţenia întâmplării, se grămădiseră la 
poalele stâncii de granit, neştiind ce să mai facă: îşi puneau 
întrebări la care nu aflau răspuns şi se pierdeau în 
nenumărate presupuneri, care de care mai de necrezut. 
Nab se văicărea, foarte necăjit că nu putea să se întoarcă la 
bucătăria sa, cu atât mai mult cu cât proviziile luate la 
plecare se terminaseră şi nu avea cum să facă rost 
deocamdată de altele. 

Dragii mei, spuse atunci Cyrus Smith, nu avem altceva de 
făcut decât să aşteptăm să se facă ziuă şi atunci să 
procedăm după împrejurări. Până una alta, să mergem la 
Cămin. Acolo vom fi la adăpost şi, dacă nu avem ce mânca, 
cel puţin vom dormi. 

Dar cine o fi neruşinatul care ne-a făcut una ca asta? 
întrebă încă o dată Pencroff nedumerit. 

Oricine ar fi fost neruşinatul, nu le rămânea altceva de 
făcut, după cum spusese inginerul, decât să se ducă la 
Cămin şi să aştepte acolo până în zorii zilei. Totuşi, îi 
porunciră lui Top să rămână sub ferestrele Casei de Granit 
şi când 'Top primea un ordin, îl executa fără să crâcnească. 
Curajosul câine rămase deci la poalele Casei de Granit, în 
timp ce stăpânul său şi tovarăşii lui îşi căutau adăpost între 
stânci. 

Am minţi dacă am spune că pionierii, cu toată oboseala lor, 
dormiră bine pe nisipul Căminului. Nu numai că erau 
îngrijoraţi de noul incident, datorită întâmplării sau 
pricinuit poate de mâna omului, dar la Cămin erau şi foarte 
prost instalaţi. Însă oricare ar fi fost pricina, locuinţa lor se 
afla deocamdată ocupată şi ei nu se puteau întoarce acasă. 

În afară de aceasta, Casa de Granit era mai mult decât o 
locuinţă. Ea era şi magazia lor. Acolo se afla tot materialul 
coloniei, arme, instrumente, unelte, muniții, alimente şi 
altele. Dacă totul era jefuit, bieţii oameni se vedeau nevoiţi 


s-o ia de la început, să amenajeze din nou un adăpost, să-şi 
facă iar arme şi unelte. Ori lucrul acesta era destul de grav. 
În culmea neliniştei, ieşeau mereu, când unul, când altul, să 
vadă ce face Top. Numai Cyrus Smith aştepta cu răbdarea 
lui obişnuită, cu toate că mintea lui se întărâtă când vedea 
că se află în faţa unui fapt cu totul de neînțeles şi era 
indignat la gândul că în jurul său, sau-poate deasupra sa, se 
petrece un lucru nelămurit. Gedeon Spilett împărtăşea 
întru totul părerile sale şi amândoi se sfătuiră de câteva ori 
în şoaptă, examinând împrejurările acestea de neînțeles, în 
care nu-i mai ajuta nici experienţa, nici spiritul lor de 
observaţie. Fără îndoială, exista un mister pe această insulă. 
Dar cum să dezlege această taină? Harbert nu ştia ce să 
mai creadă şi ar fi vrut să afle cegândeşte Cyrus Smith. 

Cel mai supărat dintre toţi era Pencroff, care tuna şi 
fulgera: 

Este o glumă proastă, spunea el, ni s-a făcut o farsă! Mie 
nu-mi plac farsele şi vai de cel care a făcut-o, când mi-o 
cădea în mâini! 

Cum se crăpă de ziuă, pionierii, bine înarmaţi, se duseră 
pe țărm, până la şirul de stânci care ieşeau din apă. Casa de 
Granit, aşezată drept în bătaia soarelui, avea să fie luminată 
în curând de primele raze. Într-adevăr, înainte de ora cinci, 
ferestrele casei, cu obloanele închise, se zăriră prin 
perdeaua de frunziş. 

Privind ferestrele, totul li se părea normal. Dar, când 
văzură că uşa, pe care o închiseseră înainte de plecare, era 
acum larg deschisă, scoaseră cu toţii un strigăt puternic. 

Nu mai rămânea nici o îndoială că cineva pătrunsese în 
Casa de Granit. 

Scara superioară, întinsă de obicei de la ieşitura zidului de 
granit până la uşă, era la locul ei, dar scara inferioară 
fusese scoasă şi ridicată până în prag. Era vădit că musafirii 
nepoftiţi au ţinut să se pună la adăpost de orice surpriză. 
Nu era însă cu, putinţă să se stabilească cine erau şi câţi 
erau, deoarece nimeni nu se arătă privirii. 


Pencroft strigă din nou. 

Nici un răspuns. 

Golanii! strigă marinarul. Dorm şi nu le pasă, ca şi când ar 
fi la ei acasă! Hei! Piraţi, bandiți, tâlhari! 

În clipa aceea, se lumină complet, şi faţada Casei de Granit 
fu inundată de razele soarelui. Dar, atât înăuntru, cât şi 
afară, totul era liniştit. 

Pionierii se întrebau dacă în Casa de Granit se afla sau nu 
cineva, cu toate că poziţia scării arăta lămurit că ocupanţii, 
oricare ar fi fost ei, nu putuseră fugi. Dar cum să ajungă 
până la ei? 

Lui Harbert îi dădu atunci în gând să lege o frânghie de o 
săgeată şi să arunce această săgeată în aşa fel, încât să se 
înfigă în prima treaptă a scării, care atârna în pragul uşii. 
Ar putea apoi să tragă de sfoară în aşa fel, încât să readucă 
scara la pământ şi să restabilească legătura cu Casa de 
Granit. 

Altceva nu puteau să facă şi, cu puţină îndemânare, lucrul 
trebuia să izbutească. Din fericire, arcul şi săgețile fuseseră 
depuse într-un coridor al Căminului, unde se aflau de 
asemenea câţiva zeci de coţi de frânghie împletită din foi de 
hibiscus. Pencroff desfăşură frânghia şi fixă un capătalei 
de o săgeată bine ascuţită. Apoi, Harbert puse săgeata în 
arc şi ochi cu mare grijă extremitatea de jos a scării. 

Cyrus Smith, Gedeon Spilett, Pencroff şi Nab se 
retrăseseră în aşa fel, încât să observe tot ce se petrecea în 
Casa de Granit. Reporterul ţinea sub observaţie uşa, cu 
carabina gata de tragere. 

Arcul se încorda şi săgeata şuieră, târând după sine 
frânghia. 'Ţinta fiind bine ochită, săgeata se înfipse în locul 
dorit. 

Harbert izbutise, dar când frânghia începu să tragă scara, 
un braţ trecu repede prin crăpătura uşii, o apucă şi o trase 
înăuntru. 

Mizerabile! strigă marinarul. Mi se pare că nu mai ai mult 
de aşteptat până să te lovească un glonte. 


Dar cine-o fi? întrebă Nab. 

Cine? N-ai văzut? 

Nu. 

Păi, e o maimuţă! Locuinţa noastră a fost ocupată de 
maimuțe, care s-au urcat pe scară în lipsa noastră! 

În aceeaşi clipă, parcă pentru a întări cele spwse de 
marinar, vreo trei-patru maimuțe deschiseră obloanele şi se 
arătară la ferestre, salutând cu mii de strâmbături pe 
adevărații proprietari. 

Ştiam că e doar o farsă! strigă Pencroff. Dar farsorul ăsta 
va plăti pentru toţi ceilalţi! 

Marinarul întinse puşca, ochi repede una din maimuțe şi 
trase. Celelalte dispărură, afară de una care, lovită mortal, 
căzu pe plajă. 

Nu mai rămânea îndoială că animalul doborât făcea parte 
din specia antropomorfelor, denumite astfel din pricina 
asemănării lor cu omul. Harbert, cu vastele-i cunoştinţe în 
domeniul zoologiei, declară că această maimuţă mare era 
un urangutan. 

Ce animal minunat! strigă Nab. 

Minunat, dacă vrei tu, răspunse Pencroff, dar încă nu văd 
cum ne vom întoarce acasă. 

Harbert e un bun ţintaş, spuse reporterul, şi arcul lui este 
aici. Să mai încerce. 

Bine, dar maimuţele sunt. şirete! strigă Pencroff. Ele n-o 
să mai stea la fereastră, aşa că n-o să le putem ucide. Ah, 
când mă gândesc la pagubele pe care pot să le facă în 
camere şi în magazie... 

Răbdare! răspunse Cyrus Smith. Lighioanele astea nu ne 
pot ţine multă vreme în încurcătură! 

N-am să mă liniştesc decât atunci când” am să le văd afară, 
răspunse marinarul. Şi apoi, cine ştie câţi caraghioşi din 
ăştia sunt acolo sus? 

Ar fi fost greu să i se răspundă lui Pencroff şi tot atât de 
greu să se reiînceapă tentativa cu săgeata, căci extremitatea 
inferioară a scării fusese trasă înăuntru şi, când încercară 


din nou să smucească frânghia, ea se rupse, iar scara 
rămase sus. 

Mai trecură două ore, în timpul cărora maimuţele avură 
grijă să nu se arate; dar ele erau tot acolo, şi de câte ori îşi 
furişau un bot sau o labă prin uşă, erau întâmpinate cu 
salve de puşcă. 

Să ne ascundem, spuse atunci inginerul. Poate că 
maimuţele ne vor crede plecaţi şi vor ieşi din nou. Spilett şi 
Harbert. să stea la. pândă după stânci şi să. tragă cum va 
apare vreuna. 

Sfaturile inginerului fură urmate; reporterul şi tânărwl, 
cei mai buni. ochitori ai coloniei, se aşezară la. pândă. între 
timp, Nab, Pencroff şi Cyrus Smith se urcară pe platou 
îndreptându-se spre pădure ca să vâneze puţin, căci sosise 
ora mesei, şi proviziile lor se sfârşiseră. 

Vânătorii se întoarseră peste o jumătate de ceas cu câţiva 
porumbei, pe care înfipseră cum putură. Între timp, nu se 
arătase nici o maimuţă. 

Cât timp Gedeon Spilett şi Harbert mâncară, Top stătu de 
strajă sub ferestre. După masă, ţintaşii noştri se întoarseră 
la postul lor. 

După alte două ore, situaţia era aceeaşi. Maimuţele nu 
dădeau nici un semn de viaţă, parcă dispăruseră de acolo, 
speriate, probabil, de moartea uneia dintre ele şi de focurile 
de puşcă. Stăteau ascunse în fundul camerelor Casei de 
Granit sau chiar în magazie. Şi când se gândiră pionierii la 
bogăţiile care se aflau în magazie, ajunseră, cu toată 
stăruința inginerului de a-şi păstra răbdarea, să-şi iasă de-a 
binelea din fire. Nu-i vorbă, aveau şi de ce. 

Începe să fie destul de neplăcută povestea asta, spuse în 
cele din urmă reporterul. Şi poate să mai ţină mult. 

Totuşi, trebuie să-i gonim pe tâlharii ăştia strigă Pencroff. 
Oricât de numeroşi ar fi, le venim noi de hac, dar pentru 
asta ar trebui o luptă corp la corp! Nu-i nici un mijloc să 
ajungem până acolo? 

Ba da, răspunse atunci inginerul, străfulgerat de un gând. 


Ei, dacă există, e desigur şi cel mai nimerit, spuse Pencroff, 
căci tot nu ştim ce să facem. Spuneţi-l! 

Să încercăm să pătrundem în Casa de Granit prin fostul 
canal de scurgere al lacului, răspunse inginerul. 

Ei! Mii de draci! strigă marinarul. Cum de nu m-am gândit 
la una ca asta? 

Era într-adevăr singurul mijloc de a intra în Casa de 
Granit, pentru a goni maimuţele de acolo. E drept că 
intrarea canalului fusese închisă cu un zid de stânci 
cimentate, pe care acum se vedeau nevoiţi să-l sacrifice, dar 
pe care îl puteau reface. Din fericire, inginerul nu-şi pusese 
încă în aplicare planul său, care prevedea camuflarea 
acestei intrări prin inundarea porțiunii de teren respective. 
Altfel, lucrurile n-ar fi mers chiar atât de uşor. 

Trecuse de amiază, când pionierii, înarmaţi cu târnăcoape 
şi hârleţe, părăsiră Căminul şi trecură pe sub ferestrele 
Casei de Granit. După ce îi porunciră lui Top să rămână la 
postul său, se îndreptară spre platoul Grande-Vue. 

Dar nu făcuseră nici cincizeci de paşi, când auziră lătratul 
furios al câinelui. Suna ca o chemare desperată. 

Se opriră numaidecât. 

Repede înapoi! spuse Pencroff. O luară cu toţii la fugă spre 
casă. 

Ajunşi la cotitură, ei constatară că situaţia se schimbase. 

Într-adevăr, maimuţele, speriate deodată de o pricină 
necunoscută, căutau să fugă. Vreo două, trei alergau şi 
săreau de la o fereastră la alta, cu sprinteneala unui 
acrobat. Ele nici nu căutau măcar să pună scara la loc şi să 
coboare pe unde se urcaseră. Groaza pe care o resimţeau 
le făcuse să uite de ea. Cinci sau şase dintre ele erau acum 
în bătaia puştilor şi pionierii, ochind u-le cu uşurinţă, 
traseră. Unele, rănite sau moarte, căzură în interiorul 
camerelor, scoțând ţipete îngrozitoare. Celelalte se 
prăvăliră în afară şi peste câteva minute totul te făcea să 
presupui că nu mai rămăsese niciuna vie în Casa de Granit. 

Pencroff izbucni din nou în urale. 


Lasă uralele, spuse Gedeon Spilett. 

De ce? Le-am omorât pe toate! 

Foarte bine, dar cu asta tot n-am izbutit să ajungem în 
casă. 

Să mergem la canal! spuse Pencroff. 

Bineînţeles, răspunse inginerul. Deşi ar fi fost mai bine... 

În aceeaşi clipă, ca un răspuns la observaţia lui Cyrus 
Smith, zăriră scara alunecând pe pragul uşii, apoi 
desfăşurându-se şi căzând până jos. 

Ei! Ciudat lucru! strigă marinarul, uitându-se la Cyrus 
Smith. 

Cam prea ciudat! murmură inginerul, repezindu-se cel 
dintâi spre scară. 

Băgaţi de seamă, domnule Cyrus! strigă Pencroff. Poate că 
mai sunt câteva pe acolo... 

Vom vedea, răspunse inginerul, fără să se oprească. 

Toţi tovarăşii îl urmară şi peste un minut se aflau în pragul 
uşii. 

Căutară peste tot. Nu era nimeni în camere şi.nici în 
magazie. Spre bucuria lor, constatară că magazia nu fusese 
răscolită de maimuțe. 

Dar cu scara cum se explică? strigă marinarul. Cine ne-o fi 
aruncat-o? 

În clipa aceea, se auzi însă un țipăt şi o maimuţă uriaşă, 
care se ascunsese, dădu buzna în sală, urmărită de Nab. 

A! Hoaţa! strigă Pencroff. Şi cu toporul în mână, era cât pe 
aci să crape capul animalului, când Cyrus Smith îl opri, 
spunându-i: 

Cruţ-o, te rog, Pencroff! 

Să cruţ această dihanie? 

Da! Ea ne-a aruncat scara! 

Inginerul spusese aceasta cu o voce atât de ciudată, încât 
era greu de ştiut dacă vorbeşte serios sau nu. 

Totuşi, ei se aruncară asupra maimuţei, care după scurt 
timp fu trântită la pământ şi legată cobză. 


Uf, grea luptă! strigă Pencroff. Şi acuma ce facem cu acest 
maimuţoi? 

Un ajutor în gospodărie, răspunse Harbert. 

Şi vorbind astfel, tânărul nu glumea, căci el ştia câte 
servicii poate să îndeplinească o astfel de maimuţă, care de 
obicei e foarte deşteaptă. 

Pionierii se apropiară de ea şi-o observară cu atenţie. Era 
un urangutan. Maimuţele din această familie sunt de o 
inteligenţă aproape omenească. Folosite la treburile casei 
ele servesc la masă, mătură odăile, curăţă hainele şi 
ghetele, se servesc de cuţit, de furculiţă şi lingură şi le 
place chiar vinul. 

Maimuţoiul, legat fedeleş în sala mare a Casei de Granit, 
era un exemplar mare şi frumos, înalt de vreo şase picioare, 
cu pieptul lat şi trupul bine proporţional Ochii lui, ceva mai 
mici decât ai unui om, străluceau de inteligenţă; dinţii săi 
albi luceau sub mustață şi avea o barbă scurtă şi creaţă. 

Frumos băiat spuse Pencroff. Dacă i-am cunoaşte barem 
limba pe care o vorbeşte, am putea să ne înţelegem cu el 
Atunci, spuse Nab, e lucru serios? îl vom lua la noi? 

Da, Nab, răspunse zâmbind inginerul. 

Nădăjduiesc că ne va fi de ajutor, adăugă Harbert. Pare 
tânăr, aşa că va fi uşor de domesticit. 

Şi ne vom purta bine cu el, nu-i aşa? spuse Pencroff, căruia 
îi trecuse supărarea. Apoi, apropiindu-se de urangutan, îl 
întrebă: Ei, băiete, ce mai faci? 

Urangutanul răspunse printr-un mârâit, dar nu părea să 
fie în toane prea rele. 

Vrei să faci parte din colonie? întrebă marinarul'. 

Maimuţa mârâi din nou. 

Şi te mulţumeşti numai cu mâncare? Urmă un al treilea 
mârâit afirmativ. 

Conversaţia cu el e cam monotonă, observă Gedeon 
Spilett. 

Da, e adevărat! Dar mai târziu va vorbi prin gesturi, 
răspunse Pencroff. 


Astfel, colonia se îmbogăţi cu un nou membru, care avea 
să-i aducă nenumărate servicii. în amintirea altei maimuțe 
pe care o cunoscuse, marinarul ceru să i se dea numele de 
Jupiter şi s-o strige mai scurt: Jup! 

Astfel fu instalată şi maimuța Jup în Casa de Granit. 

CAPITOLUL VII. 

Planuri. Un pod peste râul Mercy, Platoul Grandevue 
devine insulă. Podul mobil. Recolta de grâu. Pârâul. 
Podeţele. Curtea de păsări. Porumbarul. Cei doi măgari 
sălbatici. Căruţa înhămată. Excursie la portul Balonului. 

Pionierii insulei Lincoln îşi recuceriseră deci locuinţa, fără 
să fie nevoiţi să treacă prin fostul cana! şi fiind astfel scutiţi 
de o muncă grea de zidărie. 

Ultimele ore ale acestei zile le hărăziră înmormântării 
maimuţelor; apoi, pionierii puseră totul în ordine prin 
camere, unde, cu toate că nepoftiţii musafiri răsturnaseră 
mobilele, din fericire, însă, nu spărseseră mai nimic. Nab 
aprinse din nou focul la bucătărie şi rezervele din cămară 
fură folosite la pregătirea unui prânz, din care se înfruptară 
pe săturate. 

Jup nu fu uitat nici el şi mâncă cu poftă câteva migdale şi o 
parte din rădăcinile pe care le puseseră înainte în mare 
cantitate. Pencroff îi dezlegase numai braţele, socotind 
nimerit să-i lase totuşi picioarele legate, până când se va 
mai obişnui cu oamenii. 

Înainte de culcare, stând în jurul mesei, Cyrus Smith şi 
tovarăşii săi discutară câteva planuri, ce trebuiau 
neîntârziat puse în aplicare. Printre acestea, cele mai 
însemnate şi mai grabnice erau: construirea unui pod peste 
râul Mercy, care să lege direct partea de sud a insulei cu 
Casa de Granit, şi întocmirea unui ţarc destinat muflonilor 
sau altor animale cu lână, pe care aveau să le prindă. 
Amândouă aceste planuri rezolvau problema 
îmbrăcămintei, care devenise cea mai importantă. Într- 
adevăr, podul le înlesnea să transporte învelişul balonului, 


din care voiau să-şi facă rufe, iar ţarcul de animale trebuia 
să le dea lână pentru îmbrăcămintea de iarnă. 

În ceea ce priveşte crescătoria, Cyrus Smith avea de gând 
s-o aşeze la izvorul Pârâului Roşu, pentru ca animalele să. 
găsească cu uşurinţă păşuni bogate şi mereu proaspete. 
Drumul dintre platoul Grande-Vue.şi izvoare era în parte 
bătătorit, aşa că transporturile vor fi uşurate şi dacă vor 
avea un căruţ mai bun şi dacă vor izbuti să prindă vreun 
animal de tracţiune. 

Dar dacă nu era nici un neajuns ca această crescătorie să 
fie aşezată departe de Casa de Granit, nu se putea spune 
acelaşi lucru despre curtea de păsări, asupra căreia Nab 
atrăsese atenţia tovarăşilor săi. Într-adevăr, păsările 
trebuiau să fie la îndemâna bucătarului şi nici un loc nu 
părea mai potrivit decât partea aceea a malurilor lacului, 
din jurul vechiului canal. Păsările acuatice se vor simţi acolo 
tot atât de bine ca şi celelalte, iar cu perechea de galinacee, 
prinsă la ultima lor excursie, vor face cea dintâi încercare a 
lor de domesticire. 

A doua zi, la 3 noiembrie, începură noile lucrări în vederea 
construirii podului. Toate braţele fură folosite în această 
lucrare. Coloniştii, ajunşi de astădată dulgheri, cărară pe 
plajă ferăstraiele, topoarele, foarfecele, ciocanele. 

Acolo, Pencroff făcu următoarea observaţie: 

Şi dacă în lipsa noastră i s-ar năzări domnului Jup să tragă 
scara, pe care ne-a aruncat-o ieri atât de politicos? 

S-o legăm bine la capătul de jos, răspunse Cyrus Smith. 
Ceea ce şi făcură, proptind-o cu doi ţăruşi înfipţi adânc în 
nisip. Apoi, pionierii, urcând malul stâng al râului Mercy, 
ajunseră repede la cotul râului. 

Se opriră să cerceteze dacă nu era locul cel mai potrivit 
pentru un pod. 

Într-adevăr, de aci până la portul Balonului, descoperit 
abia în ajun pe coasta sudică, depărtarea era de numai trei 
mile şi jumătate, iar de la port nu era greu de făcut un 


drum, care să uşureze legătura dintre Casa de Granit şi 
sudul insulei. 

Atunci, Cyrus Smith împărtăşi tovarăşilor săi un plan uşor 
de înfăptuit şi foarte avantajos, la care se gândea de câtva 
timp. Era vorba de izolarea completă a platoului Grande- 
Vue, punându-l la adăpost de orice atac posibil. În felul 
acesta, Casa de Granit, Căminul, curtea de păsări şi toată 
partea superioară a platoului, destinată culturilor, erau 
ferite de stricăciunile pe care le puteau pricinui animalele. 

Nimic mai uşor decât îndeplinirea acestui plan şi iată cum 
socotea inginerul să procedeze: El constatase că platoul era 
apărat din trei părţi de diferite cursuri de apă, fie 
artificiale, fie naturale. 

La nord-est se afla lacul Grant. 

La nord curgea râul pe care îl descoperiseră de curând, 
care îşi săpase albia de pe platou până pe plajă, întrerupt în 
cursul său doar de cascadă şi ar fi fost de ajuns să-i 
lărgească albia, ca să pună stavilă incursiunii animalelor. 

Partea de est era mărginită de mare, începând de.la 
punctul de revărsare a noului râu, până la revărsarea râului 
Mercy. 

La sud curgea râul Mercy, de la punctul.său de revărsare 
până la cotul unde trebuia făcut podul,. 

Rămânea deci deschisă numai partea de vest a platoului, 
cuprinsă între cotul râului şi unghiul sudic al lacului, pe o 
distanţă mai scurtă de o milă. Pentru a izola platoul şi în 
partea aceasta, nu aveau decât să sape un şanţ larg şi 
adânc, care să fie umplut cu apele lacului, formând astfel şi 
o a doua cascadă, care avea să se verse în râul Mercy. E 
drept că această lucrare ar fi coborât niţel nivelul lacului, 
dar Cyrus Smilli observase că debitul de apă al Pârâului 
Roşu era destul de mare, pentru a compensa această 
pierdere. 

În felul acesta, adăugă inginerul, platoul Grande-Vue va fi 
o adevărată insulă, înconjurată de apă şi legată de restul 
domeniului prin podul pe care îl vom face peste râul Mercy, 


prin cele două punți pe care le-am aşezat lângă cascadă şi 
prin alte câteva podeţe pe care le vom construi mai târziu: 
unul peste şanţul de care vă spuneam şi al doilea peste 
Mercy. lar dacă aceste poduri şi podeţe le vom construi în 
aşa fel, încât să poată fi ridicate la nevoie, platoul 
Grandevue va fi la adăpost de orice surpriză. 

Toată lumea fu de aceeaşi părere şi Pencroff, ridicând 
toporul, strigă: 

Să ne ocupăm de pod! 

Aceasta era lucrarea cea mai grabnică. Ei aleseră copacii, 
îi tăiară, îi curăţară de crengi şi făcură grinzi, scânduri şi 
scândurele. La capătul sprijinit de ţărmul drept al râului, 
podul avea să fie fix, iar la capătul opus, mobil, în aşa fel, 
încât să se poată ridica cu ajutorul unui scripete, aşa cum 
văzuseră ei la unele poduri. 

Cu toate că munceau cu pricepere, această lucrare 
însemnată le răpi destul de mult timp, fiindcă râul era larg 
de optzeci de picioare. Ca să susţină partea fixă a podului, 
pionierii fură nevoiţi să înfigă câţiva pari în albia râului şi 
să-şi facă şi un fel de mai pentru bătut capetele parilor, ce 
aveau să formeze două arcade, dând astfel podului 
posibilitatea să suporte greutăţi mai mari. 

Din fericire, nu lipseau sculele pentru prelucrarea 
lemnului, nici fierăria pentru consolidare, nici iscusinţa unui 
om care se pricepea de minune la astfel de lucrări şi, în 
sfârşit, nici zelul tovarăşilor săi, care în cele şapte luni trăite 
pe insulă căpătaseră multă îndemânare. 

Construirea podului peste râul Mercy ţinu trei săptămâni. 
La prânz mâncau chiar pe şantier şi vremea fiind minunată, 
nu se întorceau la Casa de Granit decât pentru cină. 

În tot acest timp, Jup se obişnuia cu stăpânii săi, dar tot îi 
mai cercetă din când în când cu o privire mirată. Din 
prudenţă, Pencroff nu-i dădea încă libertatea deplină, 
aşteptând pentru aceasta, pe bună dreptate, ca hotarele 
platoului să fie mai greu de trecut, în urma lucrărilor pe 


care le executau. 'Top şi Jup se înțelegeau foarte bine şi se 
jucau împreună, dar maimuța făcea totul cu seriozitate. 

În ziua de 20 noiembrie, lucrarea fu gata. Partea mobilă a 
podului, echilibrată cu greutăţi, era uşor de manevrat şi 
solid construită. Între legăturile în care era prinsă şi ultima 
traversă pe care se sprijinea la închidere, rămânea un loc 
destul de larg, de vreo douăzeci de picioare, dincolo de care 
nu se puteau avânta animalele. 

Socotiră atunci că venise momentul să aducă învelişul 
aerostatului, pe care pionierii doreau să-l vadă cât mai 
curând la ei acasă. Pentru transportul acestuia, era nevoie 
de un cărucior, şi mai trebuiau să taie şi un drum prin 
desişurile Far-West-ului. Ori munca aceasta cerea timp. 
Nab şi Pencroff făcură mai întâi „o recunoaştere” până la 
portul Balonului şi, constatând că „stocul de pânză” stătea 
bine acolo, în grota în care-l lăsaseră, hotărâră să continue 
fără întrerupere lucrările de amenajare a platoului Grande- 
Vue. 

Acum, spuse Pencroff, putem să ne întocmim curtea de 
păsări în cele mai bune condiţii, pentru că nu mai trebuie să 
ne temem nici de vizita vulpilor, nici de atacul altor animale 
răufăcătoare. 

Afară de aceasta, adăugă Nab, vom putea desţeleni 
platoul, ca să transplantăm diferite plante. 

Şi să pregătim al doilea lan de grâu! strigă marinarul 
triumfător. 

Într-adevăr, primul lan de grâu, însămânţat cu un singur 
bogată. El produsese cele zece spice prevăzute de inginer, 
fiecare spic având optzeci de boabe. Colonia avea astfel opt 
sute de boabe de grân, ceea ce le făgăduia o recoltă din ce 
în ce mai bună. 

Aceste opt sute de boabe, afară de cincizeci, pe care le 
puseseră la o parte pentru caz de nevoie, aveau să fie 
semănate pe alt câmp, cu tot atâta grijă şi atenţie ca şi cel 
dintâii bob. 


Pregătiră terenul, împrejmuindu-l cu un gard solid, făcut 
din pari înalţi şi ascuţiţi, pentru ca animalele să nu poată 
sări peste el. Pencroff, plin de imaginaţie, făcu morişti care 
scârţâiau şi sperietori pentru păsări. Cele şapte sute 
cincizeci de boabe fură aşezate în mici brazde regulate, 
urmând ca natura să facă restul. 

La 21 noiembrie, Cyrus Smiţh începu să traseze şanţul, 
care avea să închidă platoul spre vest, de la unghiul sudic al 
lacului Grant, până la cotul râului Mercy. Se apucară îndată 
de lucru, dar, după un strat de pământ, dădură din nou de 
granit. Fură nevoiţi să prepare din nou nitroglicerină, care 
le înlesni şi de astădată munca şi, în mai puţin de 
cincisprezece zile, săpară un şanţ adânc de douăsprezece 
picioare şi larg de şase,. în platoul stâncos. În acelaşi fel, 
făcură o spărtură şi în malul de granit al lacului şi apele 
umplură noua albie, formând astfel un pârâu căruia i se 
dădu numele de Pârâul Glicerinei” şi care deveni un afluent 
al râului Mercy. 

În prima jumătate a lunii decembrie, lucrările de izolare 
fură isprăvite, aşa că platoul Grande-Vue forma acum un fel 
de poligon neregulat, cu perimetru de aproximativ patru 
mile, înconjurat de un brâu de apă, care îl ferea împotriva 
oricărui atac. 

În timpul lunii decembrie, căldurile au fost foarte mari. 
Totuşi, pionierii nu se opriră din lucru, ocupându-se cu 
mare grabă de organizarea curţii de păsări. 

De la închiderea în întregime a platoului, domnul Jup 
fusese pus în libertate. El nu-şi părăsea prietenii şi nu 
manifesta nici o dorinţă de evadare. Era un animal blând, 
foarte puternic şi grozav de sprinten. Ca el nu urca nimeni 
scara Casei de Granit. Era folosit şi la unele munci: aducea 
lemne şi căra pietre, scoase din albia noului curs de apă. 

Curtea de păsări ocupă un teren de două sute de yarzi 
pătraţi. Ea fu împrejmuită cu gard şi pionierii clădiră câteva 
adăposturi pentru păsări: un fel de colibe din crengi, 


prevăzute cu despărţituri, care erau în aşteptarea 
oaspeţilor. 

Primii ei locuitori fură o pereche de „tinamu23”, care 
dădură repede foarte mulţi pui. Ca să le ţină de urât, mai 
aduseră vreo şase rațe din soiul care trăia pe malurile 
lacului şi ale căror aripi strălucitoare, nu mai puţin 
frumoase decât acelea ale fazanilor aurii, se deschideau în 
evantai. Peste câteva zile, Harbert prinse o pereche de 
galinacee din soiul „alector”, cu coada în formă de trenă şi 
care se domesticiră repede. Pelicanii, pescăruşii, găinile 
sălbatice veniră singure să îngroaşe rândurile. După 
primele neînţelegeri, acest mic popor de păsări care 
câriiau, ţipau, cotcodăceau şi uguiau sfârşi prin a trăi în 
armonie şi se înmulţi îndeajuns pentru a asigura pe viitor 
hrana coloniei. 

Cyrus Smith, ca să-şi desăvârşească opera, făcu un 
porumbar într-un colţ al curţii de păsări. Acolo fură aşezate 
câteva perechi de porumbei din aceia care zburau pe 
înălțimile falezei. Aceştia se obişnuiră repede să se întoarcă 
în fiecare seară la noua lor locuinţă, spre deosebire de alte 
soiuri de porumbei, care trăiesc şi se înmulţesc numai în 
libertate. În sfârşit, sosi vremea să fie întrebuințat învelişul 
aerostatului la confecţionarea rufelor. Gândul de a folosi 
aerostatul pentru o eventuală plecare, aventurându-se 
deasupra unui ocean nemărginit, dispăruse cu desăvârşire 
din preocupările pionierilor. Om practic, Cyrus Smith nici 
nu se mai gândea la aceasta. 

Trebuiau deci să aducă învelişul la Casa de Granit şi 
pionierii cântară să facă din căruciorul lor greoi un vehicul 
mai uşor şi mai lesne de mânuit. Dar chiar dacă aveau 
vehiculul, le lipseau mijloacele de tracţiune. Se punea 
întrebarea dacă nu cumva trăia pe insulă vreun rumegător, 
care să fi putut înlocui cu folos calul, măgarul, boul sau 
vaca? 

Într-adevăr, spunea Pencroff, un animal de ham ne-ar fi de 
mare ajutor, până când domnul Cyrus Smith are să ne 


construiască un cărucior cu aburi sau chiar o locomotivă. 
Sunt sigur că vorn avea într-o zi o cale ferată de la Casa de 
Granit până la portul Balonului, cu o linie de ramificaţie 
până la muntele Franklin. 

Dar până la înfăptuirea acestor măreţe planuri, Pencroff s- 
ar fi mulţumit şi cu un simplu patruped bun de ham. 

Nu trecu mult timp şi dorinţa lui se împlini. 

Într-o bună zi, la 23 decembrie, pionierii auziră deodată 
ţipetele lui Nab, îmbinându-se cu lătratul lui Top. Fiind 
ocupați în interiorul Căminului, se repeziră în grabă afară, 
temându-se să nu se fi întâmplat vreun accident. 

Dar ce le văzură ochii? în faţa lor stăteau două animale 
mari, puternice, care se aventuraseră pe platoul ale cărui 
podeţe rămăseseră deschise. Erau mascul şi femelă şi 
semănau cu doi cai sau mai degrabă cu doi măgari; aveau 
formele delicate, părul de culoare cafenie, picioarele şi 
coada albă, iar capul, gâtul şi trunchiul erau dungate cu 
negru. Animalele înaintau liniştit, fără să pară speriate, 
uitându-se cu o privire vioaie la aceşti oameni, în care nu îşi 
recunoşteau încă stăpânii. 

Sunt onaggaşi! strigă Harbert. Nişte patrupede cam între 
zebră şi cuagga. 

Şi de ce nu măgari? întrebă Nab. 

Pentru că nu au urechi lungi şi linia lor este mai graţioasă! 

Măgari sau cai, răspunse Pencroff, sunt, cum ar spune 
domnul Cyrus, nişte motoare şi prin urmare trebuiesc 
capturați. 

Marinarul, fără să sperie animalele, se furişă printre 
ierburi până la podeţul de peste Pârâul Glicerinei, îl închise 
şi onaggaşii fură prinşi. 

Acum se punea problema domesticirii lor. Hotărâră să-i 
lase câteva zile liberi pe platou, unde iarba era bogată, şi 
apoi începură să construiască un grajd, în care onaggaşii să 
găsească unculcuş bun şi adăpost peste noapte. 

Astfel, minunata pereche fu lăsată în deplină libertate şi 
pionierii, ca să nu-i sperie, nici nu se apropiau de ei. Totuşi, 


fiind obişnuiţi cu spaţiile largi şi cu pădurile adinei, ei 
simţiră de mai multe ori îndemnul să părăsească platoul. 
Atunci puteau fi văzuţi dând târcoale de-a lungul brâului de 
ape, care era pentru ei un hotar ce nu putea fi trecut, şi 
scoțând răgete puternice. Apoi o luau în galop printre 
ierburi şi cânii se linişteau, stăteau ceasuri întregi cu ochii 
ţintă la pădurile spre care drumul le era închis pentru 
totdeauna. 

Între timp, pionierii făcuseră hamuri din fibre vegetale şi 
la câtev-a zile după prinderea onaggaşâlor, căruţa era gata 
de înhămat. în acelaşi timp, tăiaseră un drum drept prin 
pădurea Far-West, de la cotul râului Mercy până la portul 
Balonului. Căruţa putea deci porni la drum şi pe la sfârşitul 
lunii decembrie, se făcu prima încercare cu onaggaşii. 

Pencroff ajunsese să îmblânzească aceste animale, încât 
veneau să-i mănânce din palmă. Atât de mult se învăţaseră 
onaggaşii cu marinarul, încât îl lăsau să se apropie oricât, 
dar odată înhămaţi, se ridicară în două picioare şi Pencroff 
izbuti cu mare greutate să-i potolească. Totuşi, până la 
urmă, se obişnuiră cu hamul. 

În ziua aceea, întreaga colonie se urcă în căruţă, afară de 
Pencroff, care mergea înaintea animalelor, şi o porniră spre 
portul Balonului. Este uşor de închipuit cât au fost 
hurducaţi, pe acest drum neumblat, dar căruciorul ajunse 
fără nici un accident la ţintă şi în aceeaşi zi încărcară 
învelişul şi diferitele accesorii ale balonului. 

La orele opt seara, trecură înapoi podul de peste râul 
Mercy şi se opriră pe plajă. Onaggaşii fură deshămaţi şi 
duşi la, grajd, iar Pencroff, înainte de-a adormi, scoase un 
oftat de mulţumire, de răsunară bolțile Casei de Granit. 

CAPITOLUL, VIII. 

Rufăria. încălţămintea din piele de focă. Fabricarea 
piroxilului. Diferite semănături. Pescuitul. Ouăle de broască 
ţestoasă. Domnul Jup face progrese. Ţarcul. Vânătoarea de 
mufloni. Alte bogății vegetale şi animale. Amintiri din patria 
îndepărtată. 


Prima săptămână a lunii ianuarie a fost consacrată 
confecţionării rufăriei. Degetele care mânuiau acele de 
cusut găsite în ladă nu erau prea gingaşe, dar puternice, iar 
cusăturile s-au dovedit a fi trainice. 

Nu duseră lipsă nici de aţă, mulţumită ideii lui Cyrus 
Smith, care se gândi să întrebuinţeze pe aceea care slujise 
la cusutul benzilor ce alcătuiau învelişul aerostatului. 
Gedeon Spilett şi Harbert descusură aceste fâşii lungi cu o 
răbdare neîntrecută. Pencroff însă se văzu nevoit să 
renunţe la o asemenea lucrare care-l enerva peste măsură. 
În schimb, el se arătă neîntrecut, când veni rândul 
cusutului. Toată lumea ştie că marinarii se pricep în mod 
deosebit la croitorie. 

Pânza fu curățată de grăsimi cu sodă şi potasă, obţinută 
prin arderea unor anumite plante, iar bumbacul curăţat de 
lac îşi recapătă elasticitatea naturală; apoi fu supus acţiunii 
decolorante a aerului, aşa că până la urmă îşi recapătă şi 
culoarea albă. 

În felul acesta, pionierii îşi confecţionară câteva duzini de 
cămăşi şi de obiele. Ce plăcere pentru pionieri să îmbrace 
în sfârşit rufe albe şi să se culce pe cearşafuri albe, care 
făceau paturile lor nespus de arăâtoase! 

În acelaşi timp, îşi făcură încălţăminte din piele de focă, 
pentru a înlocui ghetele şi cizmele pe care le aveau de 
acasă. 

La începutulanului 1866, au fost nişte călduri foarte mari. 
Cu toate acestea, vânătoarea în pădure nu suferi nici un fel 
de întrerupere. Vânat de tot soiul se găsea din belşug, iar 
împuşcăturile lui Gedeon Spilelt şi ale lui Harbert, amândoi 
buni ţintaşi, nu dădeau niciodată greş. 

Cyrus Smith le spunea mereu să facă economie de muniții 
şi căută să ia măsuri ca să înlocuiască praful de puşcă şi 
alicele găsite în ladă, pe care voia să le păstreze pentru 
viitor. Neştiind ce s-ar putea întâmpla, dacă ar fi nevoiţi să 
părăsească domeniul unde se instalaseră, trebuiau să fie 


pregătiţi pentru orice eventualitate şi să-şi economisească 
muniţiile, înlocuindu-le cu alte substanţe mai uşor de găsit. 

Pentru a înlocui plumbul, pe care Cyrus Smith nu-l găsise 
în insulă, el întrebuința alice de fier, uşor de fabricat. 
Acestea fiind mai uşoare decât cele de plumb, el se văzu 
nevoit să le facă ceva mai mari, ceea ce avu ca rezultat 
micşorarea numărului necesar la fiecare încărcătură; dar 
îndemânarea vânătorilor înlătura acest neajuns. În ceea ce 
priveşte praful de puşcă, Cyrus Smith ar fi putut să-l 
fabrice, căci avea la dispoziţie salpetru, sulf şi cărbune, dar 
această pregătire, pentru a da o pulbere de bună calitate, 
cerea o.atenţie deosebită şi aparate speciale. Aşa că, în cele 
din urmă, Cyrus Smith se mulţumi să fabrice piroxil, adică 
fulmicotân, la prepararea căruia putea folosi celuloză. 
Celuloza alcătuieşte țesuturile de bază ale plantelor şi 
poate fi găsită în stare aproape pură, nu numai în fibrele de 
bumbac, dar şi în fibrele textile ale inului şi cânepei, în 
hârtii, zdrenţe, măduvă de soc. Din întâmplare, creşteau 
destui arbori de soc în apropiere de revărsarea Pinului 
Roşu. Coloniştii folosiseră până atunci şi fructul de soc, 
pentru a prepara un fel de cafea. 

În afară d& măduva de soc, deci de celuloză, mai aveau 
nevoie pentru fabricarea piroxilului doar de acid azotic 
concentrat, pe care-l preparau cu uşurinţă, având la 
dispoziţie acid sulfuric, care în contact cu salpetrul, găsit în 
stare naturală, dă acid azotic. 

Pentru fabricarea piroxilului este destul să laşi celuloza să 
stea un sfert de ceas într-o baie de acid azotic concentrat, 
apoi s-o clăteşti bine de tot şi s-o pui la uscat. După cum se 
vede nimic mai uşor. în felul acesta, vânătorii obţinură 
repede o substanţă perfect preparată şi care, întrebuințată 
cu măsură, dădu rezultate minunate. 

În acelaşi timp, pionierii desţeleniră trei acri de pe platoul 
Grande-Vue, iar restul fu lăsat ca păşune onaggaşilor. 
Totodată, făcură câteva excursii în pădurile Jacamarului şi 
ale Far-Westului, de unde aduseră o recoltă importantă şi 


variată de spanac, hrean şi napi, soiuri sălbatice, pe care 
doreau să le cultive, pentru a compensa astfel regimul prea 
bogat în carne, pe care fuseseră nevoiţi să-l adopte până 
atunci. Cu ajutorul căruţei, ei transportară de asemenea 
mari cantităţi de lemne şi cărbuni la Casa de Granit. Cu 
timpul, datorită deselor transporturi, drumul se bătători, 
devenind curând, tot atât de practicabil ca şi o şosea... 

Crescătoria de iepuri continua să dea o prăsilă mare de 
iepuri şi, fiind situată destul de departe de locuinţă, 
urechiaţii 'nu puteau pătrunde pe platoul superior, unde ar 
fi pricinuit stricăciuni noilor culturi de plante. Parcul de 
stridii, aşezat la adăpostul stâncilor care mărgineau plaja, 
le furniza scoici minunate. Pe de altă parte, pescuitul, fie în 
apele lacului, fie în cele ale râului Mercy, nu întârzie să dea 
şi el rezultate foarte bune. Pencroff instalase nişte undiţe cu 
cârlig de fier, de care se prindeau foarte des păstrăvi 
minunaţi şi alţi peşti grozav de gustoşi. Acum, maestrul 
Nab, însărcinat cu treburile bucătăriei, avea posibilitatea să 
lepregătească bucate variate. Numai pâinea le mai lipsea 
încă şi trebuie să mărturisim că-i duceau dorul. 

În această perioadă, avură prilejul să prindă şi broaşte 
țestoase marine, prin împrejurimile capului Mandibulei. Pe 
plaja de lângă țărm, ascunse sub mici ridicături de formă 
sferică, se găseau ouă de broaşte țestoase, perfect rotunde, 
cu coaja albă şi foarte tare, deosebindu-se de acelea ale 
păsărilor prin faptul că albuşurile nu se închegau la 
căldură. Fiecare broască ţestoasă depune până la 250 de 
ouă anual, astfel că era belşug de asemenea ouă - clocitul 
rămânând în grija soarelui. 

Un adevărat lan de ouă, observă Gedeon Spilett, ne 
rămâne doar să le culegem. 

Nu se mulţumiră numai cu ouăle, ci vânară şi câteva zeci 
de broaşte țestoase, din carnea cărora Nab le pregăti o 
supă minunată, aromată cu diferite ierburi şi care fu mult 
lăudată. 


Trebuie să amintim aici încă o împrejurare fericită, care le 
îngădui să facă provizii pentru iarnă. Nişte cârduri de 
somni se avântară pe râul Mercy, urcând câteva mile în 
susul apei. Era epoca în care femela pleacă în căutarea 
locurilor unde să-şi depună icrele, înotând cu mult zgomot 
în apele dulci. Peste o mie de peşti, lungi de două picioare şi 
jumătate, năvăliră astfel în apele râului şi coloniştilor le-a 
fost de ajuns să facă numai câteva baraje, ca să reţină mulţi 
din ei. Prinzând câteva sute de exemplare, pionierii le 
puseră la sărat şi apoi în cămară, ca să fie consumate în 
timpul iernii, când apele îngheţate nu îngăduiau pescuitul. 

În acele zile, isteţul Jup fu ridicat la rangul de camerist. Îl 
îmbrăcaseră cu o jachetă, un pantalon scurt de pânză albă, 
şi un şorţ, ale cărui buzunare îl făcură nespus de fericit; 
maimuţoiul îşi. ţinea mai tot timpul labele în ele şi nu 
îngăduia nimănui să-i scotocească prin buzunare. Nab îl 
dresase foarte bine şi îţi făcea impresia că urangutanul îl 
înţelegea când îi vorbea. Jup şi Nab aveau unul pentru altul 
o simpatie reciprocă. Când nimeni nu avea nevoie de 
serviciile lui, fie la căratul lemnelor, fie la căţăratul pe pomi, 
Jup stătea la bucătărie, căutând să imite toate gesturile lui 
Nab. Dascălul îşi instruia cu multă răbdare elevul, care la 
rândul său îşi însuşea cu multă inteligenţă lecţiile 
profesorului. 

Cât de mare fu mulţumirea pionierilor, când într-o zi, Jup 
apăru cu un şervet sub braţ şi le servi masa. 

Îndemânatic şi atent, el îşi îndeplini perfect serviciul, 
schirnbând farfuriile, aducând mâncarea, turnând băutura, 
totul cu o seriozitate care îi înveselea grozav pe prietenii săi 
şi care îl entuziasma pe Pencroff. 

Jup, adu supa! 

Jup, puţină friptură! 

Jup, o farfurie! 

Jup, dragă Jup! Cuminte, Jup! 

Şi Jup, fără să-şi piardă cumpătul, îi mulțumea pe toţi, 
avea grijă de toate şi dădu chiar din cap când Pencroff îi 


spuse: 

— Hotărât, Jup, eşti un bun prieten. 

E de prisos să se mai spună că urangutanul se obişnuise 
atât de mult cu locuitorii Casei de Granit, încât îşi însoțea 
adesea stăpânii în pădure, fără să arate cea mai mică 
dorinţă de a fugi. Să-l fi văzut umblând cu un baston pe 
care i-l făcuse Pencroff şi pe care îl purta pe umăr, ca o 
puşcă! Când era nevoie să fie cules un fruct din vârful unui 
copac, se căţăra sus într-o clipită. Când roata căruciorului 
se împotmolea, Jup, cu o singură smucitură puternică, o 
ridica readucând căruciorul pe drumul drept. 

Zdravăn băiat! striga adesea Pencroff. Dacă ar fi tot atât 
de rău pe cât se pricepe la toate, nu ştiu cum am scoate-o la 
capăt cu el. 

Pe la sfârşitul lunii ianuarie, pionierii începură nişte lucrări 
mari, în partea centrală a insulei. Ei hotă râseră să facă un 
ţarc pentru animale la poalele muntelui Franklin, lingă 
izvoarele Pârâului Roşu. Aci doreau să crească 
rumegătoarele - a căror prezenţă ar fi fost neplăcută la 
Casa de Granit - şi mai ales câţiva mufloni, care să le dea 
lână pentru îmbrăcămintea de iarnă. 

În fiecare dimineaţă, membrii coloniei, uneori cu toţii, dar 
de cele mai multe ori numai Cyrus Smith, Harbert şi 
Pencroff se duceau până la izvoarele pârâului. Drumul lung, 
de cinci mile, era străbătut repede cu căruţa trasă de cei 
doi onaggaşi. O adevărată plimbare, sub bolta de verdeață 
a copacilor, pe noua şosea care primi numele de Şoseaua 
Stânei. 

Pe povârnişul sudic al muntelui, aleseră o luncă presărată 
cu câţiva copaci şi situată la poalele unei metereze 
stâncoase. Era de fapt o pajişte pe care creşteau pâlcuri de 
arbori, aşezată la adăpostul uneia din stâncile masive, cu 
care se mărginea. Un mic pârâiaş, ce izvora chiar din 
pantele înverzite, o străbătea pieziş, pierzându-se apoi în 
apele Pârâului Roşu. Iarba era proaspătă şi copacii rari 
lăsau aerul să circule în voie pe această culme. Era de ajuns 


să înconjuri acea pajişte cu un gard circular, destul de înalt, 
pe care animalele cele mai sprintene să nu-l poată sări, şi 
stâna era gata. Acest ţarc avea să cuprindă, pe lângă cele 
două sute de vite cornute, mufloni sau capre, şi puii, care 
urmau să se nască mai târziu. 

Inginerul trasă perimetrul ţarcului, iar apoi tăiară copacii 
necesari pentru îngrădirea locului. Dar, deoarece tot 
doborâseră destui copaci la deschiderea noii şosele, cărară 
cu căruciorul trunchiurile acestora şi ciopliră din ele pari 
trainici, pe care îi înfipseră bine în pământ. 

În partea din faţa gardului, se lăsă loc pentru o intrare 
largă, închisă cu o poartă cu două canaturi, făcute din 
scânduri groase şi întărite prin câteva bare exterioare. 

Construirea ţarcului dură trei săptămâni încheiate, căci 
Cyrus Smith mai făcu şi nişte staule mari, în care sa se 
adăpostească rumegătoarele. Ei construiră toate acestea cu 
multă grijă şi din materiale tari, deoarece muflonii sunt 
puternici şi uneori chiar primejdioşi. Parii bine ascuţiţi şi cu 
vârfurile trecute prin para focului mai fuseseră întăriţi şi cu 
traverse prinse în nituri de fier şi din loc în loc cu 
crampoane de fier, pentru a face gardul şi mai trainic. 

După ce terminară de făcut stâna, hotărâră să mai dea o 
raită pe la poalele muntelui Franklin, prin păşunile unde 
obişnuiau să vină rumegătoarele. Această operaţie-avu loc 
în ziua de 17 februarie,; o minunată vară, şi nimeni nu. lipsi 
la. apel, Cei doi onaggaşi, bine dresați, pe care călăreau 
Gedeon Spilelt şi. Harbert, se dovediră de mare folos în 
această împrejurare. 

Muflonii şi caprele trebuiau încercuiți şi prinşi. Cyrus 
Smith, Pencroff, Nab şi Jup se postară în diferite puncte ale 
pădurii, iar'cei doi călăreţi şi Iop galopau pe o rază deo 
jumătate milă, în jurul stânii. Strângând mereu cercul în 
jurul animalelor, izbutiră să prindă câteva exemplare, mai 
ales că muflonii erau numeroşi în acea parte a insulei. Erau 
mari cât căprioarele, cu coarne mai groase decât ale 
berbecilor, cu o blană cenuşie, presărată cu fire lungi. 


Obositoare zi de vânătoare. Ce du-te-vino! Câtă 
alergătură, câte ţipete! Dintr-o sută de mufloni urmăriţi, 
scăpaseră mai mult de două treimi; dar, până la urmă, tot 
căzură în cursă vreo treizeci de rumegătoare şi vreo zece 
capre sălbatice, care se repeziseră în stână, fiind împinse 
încetul cu încetul către poarta deschisă, ce părea să le ofere 
o scăpare. 

Pe scurt, lucrurile merseseră destul de bine şi pionierii nu 
aveau de ce să se plângă. Cea mai mare parte dintre 
mufloni erau femele, şi acestea le dădeau siguranţa că 
turma se va mări şi că într-un viitor destul de apropiat nu 
vor mai duce lipsă de lână şi piei. 

În seara aceea, vânătorii se întoarseră frânţi de oboseală 
la Casa de Granit. Totuşi, a doua zi se duseră din nou să 
viziteze stâna. Prizonierii lor încercaseră într-adevăr să 
răstoarne gardul, dar, neizbutind, se liniştiseră. 

În tot timpul lunii februarie, nu se mal întâmplă nimic 
important. Muncile zilnice se desfăşurau în cea mai 
perfectă ordine şi, în timp ce îmbunătăţeau drumurile care 
duceau la stână şi la portul Balonului, pionierii începură 
construirea celui de-al treilea drum, care ducea de la platou 
până pe coasta apuseană. Din toată insula Lincoln, 
rămâneau încă necunoscute marile păduri, care acopereau 
peninsula Serpentină. Acolo se ascundeau fiarele, pe care 
Gedeon Spilett socotea să le stârpească cu desăvârşire. 

Înainte de începerea anotimpului friguros, pionierii 
dădură cea mai mare atenţie culturii plantelor sălbatice, 
care fuseseră transplantate din pădure pe platoul Grande- 
Vue. Harbert nu se întorcea niciodată dintr-o excursie, fără 
să aducă vreo câteva plante folositoare. Într-o zi, adusese o 
plantă, a cărei sămânță presată dădea un untdelemn 
excelent; altă dată, adusese un fel de măcriş, cu calităţi 
antiscorbutice, care nu era de disprețuit; izbuti să găsească 
Chiar şi nişte tubercule preţioase, care semănau cu cartofii. 
Acum, grădina de zarzavat era bine îngrijită, bine stropită, 
bine apărată împotriva lăcomiei păsărilor şi împărţită în 


mici tarlale, în care creşteau: salată, măcriş, napi, hrean şi 
alte zarzavaturi. Pământul de pe acest platou, fiind foarte 
roditor, pionierii puteau să se aştepte la cele mai bogate 
recolte. 

Nu le lipseau nici băuturile variate, în afară doar de vin, 
aşa că oamenii noştri nu aveau de ce se plânge. Pe lângă 
ceai, făceau lichior din rădăcini de dragonier şi, folosind 
mugurii unuia din soiurile de pini de pe insulă, Cyr'us Smith 
fabrică un fel de bere. 

Pe la sfârşitul verii, curtea de păsări se îmbogăţi cu o 
pereche de dropii şi cu nişte cocoşi minunaţi, cu creasta şi 
guşile negre, care se plimbau ţanţoşi pe malurile lacului. 

După cum se vede, mulţumită muncii acestor oameni 
curajoşi şi inteligenţi, totul mergea strună. În serile calde 
de vară, după ce isprăveau cu treburile, pionierii se aşezau 
la marginea platoului Grande-Vue, sub un fel de cerdac 
acoperit cu plante agăţătoare, pe care îl înjghebase Nab. 
Stăteau de vorbă, făceau tot felul de planuri şi buna 
dispoziţie a marinarului nu înceta să înveselească grupul, în 
care domnea cea mai bună înţelegere. 

Se vorbea şi de patrie. Ce-o mai fi cu Războiul de 
Secesiune? Un ziar ar fi fost bine venit în insula Lincoln. De 
11 luni rupseseră orice legătură cu restul lumii şi, curând, 
la 24 martie, se împlinea un an, de când vântul îi aruncase 
pe această insulă necunoscută. Pe atunci, erau nişte bieţi 
naufragiaţi, care nu ştiau cum să scape cu viaţă din 
ghearele elementelor dezlănţuite! lar acum, mulţumită 
înţelepciunii şi hărniciei lor, deveniseră nişte adevăraţi 
colonişti, înzestrați cu arme, unelte, instrumente, oameni 
care fuseseră în stare să transforme, spre folosul lor, 
animalele, plantele şi minereurile insulei. 

Da! Pionierii vorbeau adesea de toate acestea şi făceau 
nenumărate planuri de viitor. 

Cyrus Smith mai mult asculta decât vorbea. Câteodată, o 
glumă a lui Pencroff sau o reflecţie a lui Harbert îl făceau să 
zâmbească; dar, mereu şi pretutindeni, el se gândea la 


acele întâmplări inexplicabile, trăite pe insulă, la taina 
ciudată, căreia nu-i găsise încă dezlegare. 

CAPITOLUL IX. 

Vreme rea. Ascensorul hidraulic. Fabricarea sticlei. 
Arborele de pâine. Nenumăratele vizite la stână. Turma se 
măreşte. O întrebare a reporterului. Coordonatele exacte 
ale insulei Lincoln. Propunerea lui Pencroff. 

În prima săptămână a lunii martie, timpul se schimbă. 
Căldura devenea din ce În ce mai mare. Atmosfera era 
încărcată cu electricitate şi se apropia o furtună. 

Într-adevăr, în ziua de 2 martie, se auzi un tunet puternic. 
Vântul suflă dinspre răsărit şi grindina lovi direct în faţada 
Casei de Granit, pârâind ca o salvă de mitralieră. Pionierii 
închiseră bine uşa şi obloanele, ca apa să nu pătrundă în 
camerele lor. 

Zărind grindina, de mărimea oului de porumbel, Pencroff 
n-avu decât un gând: lanul său de grâu era în mare 
primejdie. 

Marinarul se repezi îndată la câmp, unde căpşoarele verzi 
ale spicelor începuseră să se arate şi, înfruntând vijelia, îşi 
acoperi recolta cu o pânză groasă. 

Vremea rea ţinu o săptămână, în care timp tunetul nu 
încetă să bubuie în înalturilc cerului, nici măcar în 
răstimpurile când furtuna se mai potolea. Trăsnetul căzu de 
mai multe ori pe plajă şi dobori mulţi copaci, printre care 
un pin uriaş, ce creştea pe malul lacului, la marginea 
pădurii. În mai multe rânduri, nisipul atins de fluidul 
electric se topi, prefăcându-se în sticlă. Privind nisipul, 
inginerul se gândi că nu va fi chiar atât de greu să 
împodobească într-o bună zi ferestrele casei lor cu geamuri 
groase şi trainice, care să-i apere de vânt, ploaie şi 
grindină. 

Nemaiavând lucrări urgente afară, pionierii se folosiră de 
vremea urâtă, ca să îmbunătăţească interiorul Casei de 
Granit. Inginerul instala un strung, cu ajutorul căruia 
fabricară câteva obiecte de toaletă şi de bucătărie şi mai 


ales nasturi, de care duceau mare lipsă. întocmiră un rastel 
pentru puştile care erau întreţinute cu cea mai mare grijă, 
şi mai făcură etajere şi dulapuri. în tot timpul cât ţinu 
vremea rea, scârţâitul uneltelor şi uruitul strungului 
răspundeau tunetelor de afară. 

Jup nu fu uitat nici el; urangutanul avea camera lui lângă 
magazie, un fel de cabină cu un culcuş bun, de care era 
foarte mulţumit. 

Jup ăsta nu face nazuri, repeta adesea Pencroff; nu cere 
Nimic şi nu se supără niciodată. 

Ce vrei, e ucenicul meu, răspundea Nab. 

Ba e mai bun ca tine, riposta marinarul râzând, fiindcă, tu, 
Nab, vorbeşti, pe când el tace! 

Se înţelege că Jup ştia tot ce avea de făcut. El peria 
hainele, învârtea frigarea, mătura camerele, servea la 
masă, aşeza lemnele şi - lucru care îl încânta pe Pencroff - 
nu se culca niciodată înainte de a-l înveli bine pe marinar. 

Sănătatea membrilor coloniei, oameni şi animale, era din 
ce în ce mai bună. Viaţa în aer liber, într-un ţinut sănătos, 
cu o climă temperată, le pria de minune şi se părea că 
aveau să fie feriţi de boli şi pe viitor. 

Total mergea cât se poate de bine. Harbert crescuse cu, 
două degete într-un an, Se dezvoltase foarte mult şi 
făgăduia să devină un,om desăvârşit, atât din punct 
de'vedere fizic, cât şi din punct de vedere moral. De 
altminteri, folosea orice clipă de răgaz, pentru a se instrui; 
citea cărţile pe care le găsise în ladă şi, în afară de 
învăţămintele practice pe care i le punea la îndemână însăşi 
situaţia în care se afla, găsise în inginer un excelent 
profesor de ştiinţe, şi în reporter, un profesor de limbi 
străine - doi dascăli care-i întregeau de minune 
cunoştinţele. 

Inginerul dorea să transmită tânărului tot ce ştia, să-l 
instruiască prin exemplu şi prin vorbă, şi Harbert ştia să se 
folosească din plin de lecţiile dascălului său. 

„Dacă mor eu, gândea Cyrus Smith, el mă va înlocui 


VW 
! 


Furtuna se potoli în ziua de 9 martie, dar cerul rămase 
acoperit toată luna. Atmosfera, puternic tulburată de 
descărcările electrice, nu-şi mai recapătă limpezimea; ceața 
nu se mai risipea şi ploile se ţinură lanţ, afară de trei-patru 
zile frumoase, pe care le folosiră pentru noi excursii. 

Cam pe vremea aceea, femela de onaggas născu un pui, 
tot o femelă, care fu binevenit. Şi turma de mufloni de la 
stână se înmulţi, spre marea bucurie a lui Nab şi a lui 
Harbert, care îşi aveau fiecare favoritul lor printre noii 
născuţi. 

Se făcu de asemeni o încercare de domesticire a pecarilor, 
care reuşi din plin. Clădiră o cocină lângă curtea de păsări, 
în care se zbenguiră curând câţiva pui, pe cale să se 
domesticească, supraveghiaţi de Nab. Domnul Jup, care 
avea misiunea să le aducă hrana de toate zilele, lături şi 
rămăşiţe de la masă, se juca uneori cu ei, trăgându-i de 
codiţă; dar o făcea în glumă şi nu cu răutate, jucându-se ca 
un copil cu codiţele lor mici şi răsucite. 

Într-o zi, Pencroff, stând de vorbă cu inginerul, îi aminti de 
o făgăduială pe care nu avusese încă vreme să şi-o ţină. 

Domnule inginer, ne-aţi vorbit odată despre un aparat, 
care să desființeze scările Casei de Granit. Când aveţi de 
gând să ni-l faceţi? 

Vrei să spui, un fel de ascensor? întrebă Cyrus Smith. 

Să-l numim ascensor, dacă vreţi, răspunse marinarul. N- 
are importanţă numele, numai să ne ducă uşor până la 
locuinţa noastră. 

N-ar fi greu de făcut, Pencroff, dar găseşti că e nevoie de 
el? 

Desigur, domnule Cyrus. După ce ne-am făcut rost de 
strictul necesar, trebuie să ne gândim şi la confort. S-ar 
putea să fie cam prea comod pentru oameni, dar pentru 
căratul lucrurilor este absolută nevoie deel. Nu e uşor să te 
caţeri pe o scară atât de înaltă, când duci poveri în spate! 

Bine, Pencroff, voi încerca să te mulţumesc, hotărî Cyrus 
Smith. 


Dar nu aveţi nici o maşină la dispoziţie! 

O vom face noi! 

O maşină cu aburi? 

Nu, una pe care o va pune în mişcare forţa apei. 

Într-adevăr, pionierii aveau la îndemână o forţă naturală, 
pe care inginerul hotărî s-o folosească, pentru a pune în 
mişcare aparatul său. 

Pentru aceasta, era destul să mărească debitul micii 
derivații, care aducea apă din lac în interiorul Casei de 
Granit. Trebuiră doar să lărgească gura canalului, făcând 
astfel să crească şuvoiul apelor, care cădeau cu putere în 
fundul culoarului, şi al căror prisos se scurgea prin puţul 
subteran. Dedesubtul acestei căderi de apă, inginerul 
instala un cilindru, prevăzut cu lopăţele şi legat printr-un 
cablu, înfăşurat pe o roată aflată înafară. De cablu, era 
atârnat un coş mare de răchită. Aparatul funcţiona cu 
ajutorul unei frânghii lungi, care atârna până la poalele 
falezei. Trăgând de frânghie, se punea în mişcare - sau se 
oprea - motorul hidraulic, ridicând coşul până la intrarea 
Casei de Granit. 

Spre bucuria tuturor, în ziua de 17 martie, ascensorul 
funcţiona pentru întâia oară. De atunci, toate poverile - 
lemne, cărbuni, provizii şi oameni - fură urcate cu 
ascensorul. Top era cel mai încântat de această 
îmbunătăţire, căci el nu era ager ca Jup şi de multe ori 
făcuse ascensiunea scărilor spre Casa de Granit pe 
spinarea lui Nab sau a urangutanului. 

Cyrus Smith încercă totodată să Fabrice şi sticlă, lucru 
pentru care amenaja vechiul cuptor de oale, ceea ce se 
dovedi a fi destul de greu. Dar, după câteva experienţe 
neizbutite, sfârşi prin a înjgheba şi atelierul de sticlărie. 
Timp de câteva zile, inginerul şi ajutoarele sale, adică, 
bineînţeles, Harbert şi Gedeon Spilett, nu mai ieşiră pe 
afară. 

Substanțele care intră în compoziţia sticlei sunt nisipul, 
creta şi soda. Ori, nisip se găsea pe plajă, cretă se extrăgea 


din var, plantele marine dădeau soda; piritele - acidul 
sulfuric, iar cărbunele, care trebuia să încălzească cuptorul 
până la temperatura dorită, se găsea din belşug în pământ. 
Cyrus Smith avea tot ce-i trebuia ca să înceapă. 

Unealta, a cărei Fabricaţie prezintă cea mai mare 
greutate, Fu „ţeava de suflat” a sticlarului, un tub de fier, 
lung de cinci-şase picioare, care se introduce în amestecul 
lichid, incandescent. Cu ajutorul unei benzi de Fier, lungă şi 
subţire, pe care o Făcu sul ca o ţeava de puşcă, Pencroff 
izbuti să fabrice ţeava, punând-o repede în stare de 
funcţiune. 

În ziua de 28 martie, cuptorul fu încins. Amestecul depus 
în creuzetele de pământ se alcătuia din o sută de părţi 
nisip, treizeci şi cinci cretă, patruzeci sulfat de sodiu - totul 
amestecat cu puţin cărbune pisat. Când temperatura 
ridicată a cuptorului prefăcu întreaga compoziţie într-o 
masă lichidă, sau mai bine zis într-o pastă, Cyrus Smith 
culese cu vergeaua o cantitate mică de pastă, o bătu pe o 
parte şi pe alta pe o placă de metal pregătită mai dinainte, 
dându-i astfel o formă bună pentru suflat, apoi îi întinse lui 
Harbert ţeava, spunându-i să sufle în ea. 

Aşa cum se fac baloanele de săpun? întrebă băiatul. 

Întocmai, răspunse inginerul. 

Umflându-şi obrajii, Harbert suflă atât de tare în ţeava pe 
care o învârtea mereu, încât izbuti să dilate masa sticloasă. 
O înmuiară din nou în pastă şi suflară, până ce se formă o 
băşică mare. Atunci, Cyrus Smith luă ţeava din mâinile lui 
Harbert şi, dându-i o mişcare de pendul, izbuti să lungească 
băşica maleabilă, până când aceasta căpătă o formă 
cilindroconică. 

Obţinu astfel un fel de cilindru de sticlă, terminat la capete 
cu două calote sferice; cu ajutorul unui cuţit muiat în apă 
rece, retezară capetele cilindrului, apoi îl despicară de-a 
lungul său şi, după ce-l făcură din nou maleabil, încălzindu-l 
a doua oară, el fu întins pe o placă, cu ajutorul unei vergele 
de lemn. 


Primul geam fusese fabricat, şi era destul să reînceapă de 
cincizeci de ori operaţia, pentru a obţine cincizeci de 
geamuri. Ferestrele Casei de Granit avură în curând 
geamuri, deşi nu prea transparente, totuşi, destul de bune. 

Fabricarea sticlelor şi a paharelor fu lucru uşor pentru ei 
şi le dădeau forma la întâmplare, aşa cum ieşeau la suflat. 
Pencroff ceru să fie pus şi el la treabă. îndeletnicirea 
aceasta îi făcea mare plăcere, dar sufla atât de tare, încât 
obiectele fabricate de el aveau formele cele mai 
caraghioase, lucru care-l umplea de bucurie. 

Cu prilejul unei excursii, pionierii descoperiră un nou 
copac, ale cărui produse sporiră rezervele alimentare ale 
coloniei. 

Mergând la vânătoare, Cyrus Smith şi Harbert se 
aventuraseră într-o zi în pădurea Far-West-ului, ceva mai 
departe decât altă dată. Stăteau într-una de vorbă, Harbert 
punând ca de obicei mii de întrebări şi inginerul 
răspunzând cu plăcere. Dar vânătoarea, ca orice 
îndeletnicire, cere să-ţi vezi de ea cum trebuie şi cum Cyrus 
Smith nu era vânător prea dibaci, iar Harbert discuta 
mereu chestiuni de fizică şi chimie, scăpară mult vânat, 
care le venise chiar în bătaia puştii. Ziua era foarte 
înaintată şi cei doi vânători erau cât pe aci să creadă că au 
făcut excursia în zadar, când Harbert se opri scoțând un 
țipăt de bucurie. 

Ah, domnule Cyrus, vedeţi copacul acela? 

Şi arătă spre un fel de arbust, care avea tulpina acoperită 
cu o scoarță solzoasă şi frunzele vărgate cu dungi mici, 
paralele. 

Ce fel de copac este? Seamănă cu un mic palmier, spuse 
Cyrus Smith. 

Este un cycas revoluta, îl am reprodus în dicţionarul meu 
de ştiinţele naturii. 

Dar nu văd fructele lui. 

Într-adevăr, domnule Cyrus, nu are fructe, răspunse 
Harbert, dar trunchiul său conţine un fel de făină, pe care o 


vom găsi gata măcinată. 

Atunci, ăsta este arborele de pâine? 

Da, arborele de pâine. 

Ei bine, băiete, îi răspunse inginerul, ai făcut o 
descoperire prețioasă, în aşteptarea recoltei noastre de 
grâu. La lucru deci şi să nădăjduim că nu te-ai înşelat! 

Harbert nu se înşelase. Frângând tulpina unui cycas, el 
găsi printre fibrele lemnoase o cantitate oarecare de 
măduvă făinoasă. Această feculă era amestecată cu un suc 
mucilaginos, neplăcut la gust, care putea fi totuşi uşor 
înlăturat prin presare, obținându-se astfel o adevărată făină 
de calitate superioară şi foarte hrănitoare. 

Cyrus Smith şi Harbert, după ce-şi fixară puncte de 
orientare sigure în porţiunea Far-West-ului, unde creşteau 
aceşti copaci, se întoarseră la Casa de Granit, aducând 
vestea descoperirii făcute. 

A doua zi dimineaţă, pionierii începură recoltarea făinii. 

Pencroff, din ce în ce mai entuziasmat de insula sa, îl 
întrebă pe inginer: 

Domnule Cyrus, credeţi că există insule pentru 
naufragiaţi? 

Ce înţelegi prin asta, Pencroff? 

Înţeleg insule anume create, unde naufragiaţii să se 
descurce cât mai bine. 

Or fi, răspunse zâmbind inginerul. 

Ba, eu cred că există sigur, spuse Pencroff, şi sunt convins 
că insula Lincoln face parte dintre ele! 

Se întoarseră la Casa de Granit, încărcaţi cu o cantitate 
mare de tulpini de cycas. Inginerul făcu o presă, cu ajutorul 
căreia extrase sucul mucilaginos, amestecat cu fecula, 
obţinând astfel o mare cantitate de făină, care, în mâinile lui 
Nab, se prefăcu în pâine şi budinci. Nu era adevărata pâine 
de grâu, totuşi semăna mult cu ea. 

Între timp, femela onaggas, caprele şi oile stânei dădeau 
laptele necesar coloniei. Căruciorul făcea deseori drumul la 
stână şi când era rândul lui Pencroff, el îl lua şi pe Jup, 


lăsându-l să mâne. Jup pocnea din bici şi îşi îndeplinea cât 
se poate de bine misiunea. 

Totul mergea foarte bine, atât în gospodăria lor, cât şi la 
stână, şi pionierii n-ar fi avut de ce să se plângă, dacă nu s- 
ar fi aflat atât de departe de patrie. Ei se adaptaseră atât 
de bine vieţii pe care o duceau, se obişnuiseră într-atât pe 
insulă, încât ar fi părăsit cu mare părere de rău pământul 
acesta ospitalier. 

Şi totuşi, dragostea de ţară este atât de adânc 
înrădăcinată în sufletul omenesc, încât, dacă vreun vas s-ar 
fi ivit la orizont, pionierii i-ar fi făcut semne, ar fi căutat să-l 
atragă în direcţia lor şi ar fi plecat cu el...! 

Până una alta, duceau o viaţă liniştită. 

Insula Lincoln, pe care pionierii locuiau de mai mult de un 
an, era adesea subiectul conversaţiilor lor, şi, într-o zi, 
observară un fapt, care avea să aibă mai târziu urmări 
însemnate pentru ei. 

Era în ziua de 1 aprilie, într-o duminică, şi Cyrus Smith se 
odihnea împreună cu tovarăşii săi. Era o zi frumoasă, cum 
sunt câteodată zilele de octombrie în emisfera boreală. 

Seara, după cină, se aflau cu toţii pe veranda de la 
marginea platoului Grande-Vue, privind cum începeau să se 
coboare la orizont vălurile nopţii. Nab le servise câteva 
ceşti de infuzie de boabe de soc, care înlocuia cafeaua. Se 
vorbea despre insulă şi de aşezarea ei izolată în Pacific, 
când, Gedeon Spilett spuse deodată: 

Dragă Cyrus, ai mai controlat poziţia insulei noastre de 
când ai găsit sextantul în ladă? 

Nu, răspunse inginerul. 

Poate că ar fi bine s-o faci, folosind un instrument mai 
precis decât acela pe care l-ai avut. 

La ce bun? răspunse Pencroff. Doar insula nu-şi va 
schimba prin asta poziţia! 

Fără îndoială, continuă Gedeon Spilett, dar s-ar putea 
întâmpla ca observaţiile să fi fost inexacte, din cauza 


imperfecţiunii aparatelor, şi dacă avem posibilitatea să 
controlăm... 

Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse inginerul. Ar fi trebuit 
să fac aceasta mai devreme, deşi sunt sigur că dacă am 
făcut vreo greşeală de calcul, ea nu poate să depăşească 
cinci grade în latitudine sau în longitudine. 

Ei, cine ştie, continuă reporterul, cine ştie dacă nu ne 
aflăm mai aproape de un țărm locuit decât ne închipuim 
noi? 

Vei afla asta mâine, îl încredința Cyrus Smith, şi te asigur 
că dacă n-ar fi existat nenumăratele treburi, care nu mi-au 
lăsat nici un răgaz, am fi ştiut-o de mult. 

Foarte adevărat, spuse Pencroff. Domnul Cyrus este un 
observator prea bun ca să se fi înşelat şi dacă insula nu s-a 
mişcat din loc, ea se află tot acolo unde a situat-o el. 

Vom vedea asta mâine. 

A doua zi dimineaţă, inginerul se folosi de sextant, ca să 
verifice coordonatele obţinute, şi iată rezultatul 
observaţiilor sale: 

Prima cercetare îi dăduse următorul rezultat în ceea ce 
privea aşezarea insulei Lincoln: 

Longitudinea vest: 150*-155*; 

Latitudinea sud: 30*-35*. 

A doua cercetare dădu rezultatul următor: 

Longitudinea vest: 150* 30; 

Latitudinea sud: 34* 57. 

Prin urmare, cu toate că folosise aparate foarte 
rudimentare, Cyrus Smith procedase cu atâta îndemânare, 
încât greşeala sa nu depăşise cinci grade. 

Acum, spuse Gedeon Spilett, fiindcă pe lângă sextant avem 
şi un atlas, să vedem, dragă Cyrus, care este poziţia exactă 
a insulei Lincoln în Oceanul Pacific. 

Harbert aduse atlasul care, după cum se ştie, fusese editat 
în Franţa şi redactat prin urmare în limba franceză. 

Harta Pacificului fu desfăşurată, iar inginerul, cu compasul 
în mână, se pregătea să determine aşezarea insulei. 


Deodată, se opri cu compasul în mână, strigând: 

Dar există pe hartă o insulă în partea asta a Pacificului! 

O insulă? întrebă Pencroff. 

A noastră, fără îndoială, răspunse Gedeon Spilett. 

Nu, urmă Cyrus Smith. Aceasta e situată la 153* 
longitudine şi 37* 11” latitudine, adică cu două grade şi 
jumătate mai la sud de insula Lincoln. 

Şi cum se numeşte? întrebă Harbert. 

Insula Tabor. 

O insulă mai însemnată? 

Nu, o insuliţă pierdută în Pacific, care nu cred să fi fost 
cercetată vreodată! 

Atunci, o vom vizita noi! spuse Pencroff. 

Noi? 

Da, domnule Cyrus! Vom construi o barcă mai mare pe 
care am s-o conduc eu. La ce depărtare ne aflăm de insula 
Tabor? 

La aproximativ 150 de mile spre nord-est, răspunse Cyrus 
Smith. 

150 de mile! Un fleac! spuse Pencroff. Cu un vânt bun din 
spate, le străbatem în patruzeci şi opt de ore. 

Dar la ce bun? întrebă reporterul, Nu se ştie! Vedem noi! 

În urma acestui răspuns, ei hotărâră să construiască un 
vas, care să poată porni în larg cam prin luna octombrie, 
când va fi din nou vreme frumoastă. 

CAPITOLUL X. 

Construirea corăbiei. A doua recoltă de grâu. Vânătoarea 
de kula. O plantă nouă, mai mult frumoasă decât 
folositoare. O balenă în larg. Cangea. îmbucătăţirea balenei. 
întrebuinţarea fanoanelor. Sfârşitul lunii mai. Pencroff nu 
mai are nici o dorinţă. 

Când Pencroff îşi punea ceva în gând, nu dădea nici altora 
răgaz şi nu-şi găsea nici el liniştea până când lucrul nu se 
înfăptuia. Acum, marinarul voia să viziteze insula Tabor şi în 
acest scop avea nevoie de un vas de o anumită mărime: 
trebuia deci construit acest vas. 


Inginerul, de acord cu marinarul, întocmi planul. 

Corabia trebuia să aibă o lungime de treizeci şi cinci de 
picioare de la prova la pupa şi o lăţime de nouă picioare, iar 
adâncimea ei nu trebuia să treacă de şase picioare, atât cât 
era suficient să aibă destulă afundare, pentru a nu fi luată 
de curent. 

Ce lemn trebuia întrebuințat la construirea vasului? Ulmul 
sau bradul, care se găseau din belşug pe insulă? Hotărâră 
să folosească bradul, al cărui lemn se crapă uşor, dar care 
se prelucrează bine şi rezistă la apă tot atât de bine ca şi 
ulmul. 

Acestea fiind hotărâte şi deoarece mai erau şase luni până 
în primăvară, pionierii se înţeleseră ca numai Cyrus Smith 
şi Pencroff să lucreze la construirea vasului. Gedeon Spilett 
şi Harbert aveau să continue să vâneze, iar Nab şi domnul 
Jup, ajutorul său, nu trebuiau să părăsească treburile casei, 
care intrau în atribuţiile lor. 

Copacii fură aleşi de îndată, tăiaţi apoi şi prefăcuţi în 
scânduri. După opt zile, unghiul coastei dintre Cămin şi 
faleză fusese transformat în şantier, iar pe nisip se întindea 
scheletul unui vas, prevăzut cu prova şi pupa. 

Cyrus Smith nu lucrase nici acum la întâmplare. Iscusit în 
toate, se pricepea şi în materie de construcţii marine, aşa 
că, înainte de a începe treaba, îşi fixase pe hârtie modelul 
vasului. De altfel, avea un ajutor preţios în Pencroff, care 
lucrase câţiva ani pe un şantier din Brooklyn şi care îşi 
cunoştea meseria. Astfel, totul fu făcut după calcule 
serioase şi matură chibzuinţă. 

Nu era de mirare că Pencroff muncea cu înflăcărare la 
această nouă operă şi că n-ar fi vrut s-o părăsească nici o 
clipă. 

Un singur eveniment izbuti să-l îndepărteze de pe şantier, 
dar numai pentru o singură zi. Fu strângerea celei de a 
doua recolte de grâu, în ziua de 15 aprilie. Ca şi cea dintăi, 
recolta a doua le îndreptăţi aşteptările, dând cantitatea de 
grâu la care se aşteptau. 


Cinci baniţe, domnule Cyrus! spuse Pencroff, după ce îşi 
măsură cu grijă comoara. 

Cinci baniţe, răspunse inginerul, asta înseamnă socotind o 
sută treizeci de mii de boabe de baniţă, un total de şase 
sute cincizeci de mii de boabe de grâu! 

Foarte bine spuse marinarul. După ce vom pune de o parte 
o mică rezervă, vom semăna de data aceasta tot grâul. 

Bine, Pencroff, şi dacă recolta viitoare va fi la fel de bună, 
vom avea patru mii de baniţe. 

Şi vom mânca pâine? 

Desigur, Pencroff, vom munca pâine! 

Te pomenegşti că vom fi nevoiţi, să facem o moară? 

Facem şi o moară, Pencroff! 

Pregătiră apoi cu multă grijă pământul pentru al treilea 
lan de grâu, mult mai întins decât celelalte două de până 
atunci, încredinţându-i preţioasele grăunţe. După aceea, 
Pencroff se întoarse la corabia lui. 

Între timp, G&deon Spilett şi Harbert vânau prin 
împrejurimi. Pătrunzând destul de adânc în părţile 
necunoscute ale Far-West-ului, mergeau cu puştile 
încărcate, gata să facă faţă oricărei întâlniri neplăcute. Era 
destul de grea explorarea acestor păduri dese, în care 
soarele străbătea anevoie printre ramurile stufoase. De 
aceea, reporterul nici nu se aventura decât cu busola de 
buzunar, căci fără ea nu ar fi regăsit drumul. Se întâmpla 
adesea ca vânatul să fie rar în aceste locuri, unde nu se 
puteau mişca în voie. Izbutiră totuşi să ucidă trei ierbivore 
mari, pe la sfârşitul lunii aprilie. Erau nişte kula, animale pe 
care ie mai întâlniseră şi pe ţărmul de nord al lacului. Aici, 
în pădure, ele se lăsau omorâte prosteşte, chiar printre 
tufişurile în care îşi căutau scăparea. Pieile lor, aduse la 
Casa de Granit, au fost tăbăcite cu ajutorul acidului sulfuric, 
pentru a le putea folosi mai târziu. 

Gedeon Spilett mai făcu încă o descoperire prețioasă. 

În ziua de 30 aprilie, cei doi vânători pătrunseseră, ca de 
obicei, mai adânc în partea de sud-vest a pădurii Far-West. 


Ajungând într-un fel de luminiş, scăldat în razele arzătoare 
ale soarelui, reporterul, care mergea înaintea lui Harbert, 
fu izbit de mirosul pe care-l răspândeau nişte plante cu 
tulpina dreaptă şi cu florile aşezate în ciorchine. Smulgând 
vreo două tulpini, el se întoarse către băiat: 

la vezi, ce-i asta, Harbert? 

Unde aţi găsit această buruiană, domnule Spilett? 

Creşte din belşug în luminişul de colo. 

De astă dată, domnule Spilett, răspunse băiatul, aţi 
descoperit o comoară, pentru care Pencroff vă va fi 
recunoscător cât va trăi aici. 

Te pomeneşti că e tutun? 

Sigur că da. Şi chiar dacă nu e de prima calitate, este 
totuşi tutun adevărat. 

Ce-o să se mai bucure Pencroff! Însă vreau să cred că nu-l 
va fuma pe tot. Va trebui să ne lase puţin şi nouă. 

Mi-a venit o idee, care nu poate fi rea, domnule Spilett, îi 
răspunse Harbert. Ce-ar fi dacă nu i-am spune nimic lui 
Pencroff, până când uscăm frunzele şi apoi să-i oferim într-o 
bună zi o pipă gata umplută? 

Bună idee, Harbert, şi sunt încredinţat că, începând din 
ziua aceea, nu-i va mai lipsi nimic pe insulă bravului nostru 
tovarâş! 

Culeseră o mare cantitate de tutun, se furişară, cu ea în 
Casa de Granit şi o ascunseră cu multă băgare de seamă, 
de parcă Pencroft ar fi fost un. vameş grozav de sever. 

Cyrus Smith şi Nab luau şi ei parte la complot. Astfel, cu 
toate că uscarea şi pregătirea frunzelor, pe care după 
aceea le tocară şi le uscară din nou pe nişte pietroaie 
încălzite în foc, ceru un timp destul de îndelungat, 
marinarul nu bănui nimic. Operația ţinu vreo două luni şi 
totul se petrecu fără ştirea lui Pencroff, care era atât de 
ocupat cu corabia lui, încât nu se abătea pe la Casa de 
Granit decât seara, la culcare. 

Îi fu dat totuşi să mai întrerupă o dată munca lui favorită, 
în ziua de 1 mai, când avură o mare expediţie pescărească, 


la care, de voie, de nevoie, toţi locuitorii insulei fură nevoiţi 
să ia parte. 

De câteva zile, pionierii noştri observaseră că în largul 
apelor oceanului, la o depărtare de vreo douătrei mile, 
înota un animal uriaş. Era o balenă din cele mai mari, 
aparţinând, după toate probabilitățile, speţei australe 
numită balena Capului. 

Mare noroc ar da peste noi dacă am pune mâna pe ea! 
strigă marinarul. Ah! Să fi avut un vas cum trebuie şi o 
cange în bună stare, ce mai strigam eu acum: „Haideţi, 
băieţi, face să punem mâna pe ea!” 

Cât despre mine, Pencroff, răspunse Gedeon Spilett, tare 
mi-ar fi plăcut să te văd mânuind cangea. Frumos spectacol 
trebuie să fie. 

Frumos, n-am ce zice, însă cam periculos, spuse inginerul. 
Dar cum n-avem cu ce să atacăm balena, cred că e mai bine 
să o lăsăm în pace. 

Mă miră totuşi, spuse reporterul, să văd o balenă la 
această latitudine! 

De ce te miri, domnule Spilett? întrebă Harbert. Ne aflăm 
tocmai în acea parte a Pacificului, pe care pescarii 
americani şi englezi o numesc „Whalefield”24, şi prin 
meleagurile astea, aşezate între Noua Zeelandă şi America 
de Sud, se întâlnesc cele mai multe balene din emisfera 
australă. 

— Nimic mai adevărat, răspunse Pencroff. Ce mă miră 
însă, este că n-am mai văzut şi altele până acum prin aceste 
părţi. Dar ce-mi tot bat eu capul cu balenele, că tot nu ne 
putem apropia de ele! 

Şi Pencroff se întoarse la şantier, oftând cu părere de rău, 
căci în fiecare marinar zace un pescar, şi dacă este 
adevărat că plăcerea de a pescui este direct proporţională 
cu mărimea peştelui prins, este uşor de închipuit ce 
simţământ încearcă pescarul în faţa unei balene! 

Şi trebuie să se ţină seama că pentru ei nu putea fi vorba 
de o simplă plăcere! O astfel de pradă ar fi însemnat o 


comoară pentru colonie, unde grăsimea şi fanoanele 
balenei puteau să găsească nenumărate întrebuinţări. 

Dar se întâmplă totuşi un lucru ciudat: balena pe care o 
văzuseră nu părea dornică să părăsească apele din 
apropierea insulei, aşa că, de la ferestrele Casei de Granit 
sau de pe platoul Grancie-Vue, Harbert şi Gedeon Spilett nu 
mai lăsau ochianul, atunci când nu erau la vânătoare, ba 
chiar şi Nab, de lângă plita lui, pândea cu încordare toate 
mişcările uriaşei vieţuitoare. Cetaceul pătrunsese adânc în 
golful Uniunii, pe care îl cutreiera repede de la capul 
Mandibulei până la capul Ghearei, folosindu-se de coada-i 
puternică, pe care părea să se proptească, şi atingând 
uneori o viteză de douăsprezece mile pe oră. Câteodată, se 
apropia atât de mult de insuliţa Salvării, încât îl vedeau;în 
întregime. Era într-adevăr o balenă australă, cu totul 
neagră şi cu capul mai turtit decât acela al balenelor 
nordice. 

Arunca prin nările sale, la mare înălţime, trâmbe de aburi 
sau de apă - nu se ştie precis căci oricât pare de ciudat 
acest lucru, naturaliştii şi cu vânătorii de balene încă nu au 
izbutit să aibă aceeaşi părere în această privinţă. 

Ce împroşcă ea oare pe nări? Apă sau aburi? Cei mai mulţi 
naturalişti sunt de părere că înmroşcă aburi care, dând de 
aer rece, se condensează şi cad sub formă de apă. 

Prezenţa acestui mamifer marin nu înceta să-i preocupe 
pe pionieri. Pencroff, mai ales, era nervos şi nu-i mai era 
gândul la lucru. Ajunsese să râvnească la această balenă, 
aşa cum râvneşte un. copil la un lucru interzis. O visa şi 
noaptea, şi vorbea în somn despre ea. Este sigur că dacă 
şalupa ar fi fost gata, n-ar fi şovăit nici o clipă să pornească 
în urmărirea ei. 

Dar ceea ce coloniştii nu putuseră să facă, întâmplarea 
făcu pentru ei şi, în ziua de 3 mai, Nab, care stătea la 
fereastra bucătăriei, vesti cu multă gălăgie că balena fusese 
aruncată pe ţărmul insulei. 


Harbert şi Gedeon Spilett, care erau gata de plecare, îşi 
lepădară puştile, Pencroff zvârli toporul şi împreună cu 
Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre locul unde fusese 
aruncat cetaceul. 

Balena zăcea spălată de flux pe plaja de la capul Epavei, la 
vreo trei mile de Casa de Granit. Astfel stând lucrurile, nu 
se putea crede că avea să-i fie uşor să se elibereze singură. 
în orice caz, pionierii trebuiau să se grăbească să-i taie o 
eventuală retragere. Se înarmară deci cu căngi şi ciomege, 
trecură în grabă podul de peste râul Mercy, coborând apoi 
malul drept al râului şi, în mai puţin de douăzeci de minute, 
ajunseră lângă uriaşa vieţuitoare, deasupra căreia se 
roteau în zbor stoluri dese de păsări, Ce monstru! strigă 
Nab. 

Strigătul era îndreptăţit. Aveau în faţa lor o balenă 
australă uriaşă, lungă de optzeci de picioare, care putea să 
cântărească, vreo sută cincizeci de mii de livre! Ciudat însă: 
monstrul acesta nu se mişca, nu se zbătea, şi nu căuta să se 
întoarcă în larg cu ajutorul fluxului. 

Explicaţia o aflară pionierii în curând, făcând înconjurul 
animalului, după retragerea apelor. 

Balena era moartă şi, în partea dreaptă a trupului, avea 
înfiptă o cange. 

Să fie oare pescuitori de balene prin împrejurimi? întrebă 
grăbit Gedeon Spilett. 

De ce să fie? spuse marinarul. 

Păi cangea... 

Ei, domnule Spilett, asta nu dovedeşte nimic, răspunse 
Pencroftf. Sunt balene care străbat mii de mile cu cangea 
înfiptă în pântece şi nu e lucru rar ca o balenă lovită de 
cange în Nordul Atlanticului să vină să moară în Sudul 
Pacificului. 

Bine, dar... începu reporterul, nemulţumit de răspunsul lui 
Pencroff. 

Tot ce se poate, îi tăie vorba Cyrus Smith. Să ne uităm însă 
cu luare aminte la cange; pescuitorii de balene au obiceiul 


să zgârie pe ea numele vasului lor. 

Într-adevăr, smulgând cangea din pântecele animalului, 
Pencroff citi următoarea inscripţie: 

Maria-Stella Vineyard Un vapor din Vineyard25! Un vapor 
din ţara mea! strigă el. Maria-Stella! Frumos balenier, pe 
legea mea! Şi ce bine îl cunosc! Ah, dragii mei, un vapor din 
Vineyard! Un balenier din Vineyard Şi, agitând cangea, 
marinarul repeta impresionat numele drag, numele 
oraşului în care se născuse! 

Apoi, cum nu se aşteptau să apară Maria-Stella ca să-şi 
reclame balena vânată, hotărâră s-o taie înainte de a intra 
în descompunere, cu atât mai mull cu cât păsările de pradă, 
care de câteva zile pândeau această namilă de carne, se 
arătau hotărâte să pună stăpânire pe ea. Pionierii se văzură 
nevoiţi să folosească armele, pentru a le îndepărta. 

Se dovedi că balena era o femelă, ale cărei mamele 
conţineau o mare cantitate de lapte care, potrivit părerii 
unora dintre naturalişti, seamănă destul de mult cu laptele 
de vacă, atât în privinţa gustului, cât şi a culorii şi densităţii. 

Pencroff, care lucrase odinioară pe un vas de pescuit 
balene, conduse operaţiile tăierii, destul de neplăcute de 
altfel, şi care ţinură trei zile; niciunul dintre pionieri nu se 
dădu înapoi de la această muncă, nici chiar Gedeon Spilett, 
care, după spusele marinarului, promitea să devină cu 
timpul „un foarte bun naufragiat”. 

Grăsimea balenei, tăiată în fâşii groase de două picioare şi 
jumătate, fu ciopârţită apoi în bucăţi de vreo mie de livre 
fiecare şi topită în vase mari de pământ, aduse la faţa 
locului. În felul acesta, evitau răspândirea mirosului ei 
neplăcut în împrejurimile Casei de Granit. Cu toate că o 
treime se pierdu prin topire, le rămase totuşi destulă 
grăsime; limba singură dăduse şase mii de livre de ulei, iar 
buza mferioară, alte patru mii. Afară de grăsime, care avea 
să le asigure pentru multă vreme stearină şi glicerina de 
care aveau nevoie, mai obţinură şi fanoanele, pe care erau 
siguri că le vor întrebuința, cu toate că umbrelele şi 


corsetele nu erau la modă în insula lor. Falca de sus era 
prevăzută de o parte şi de alta cu opt sute de lame 
cornoase, cât se poate de flexibile, ca doi piepteni mari, ai 
căror dinţi, lungi de şase picioare, rețin în gură miile de 
mici vieţuitoare - peştişori şi moluşte - cu care se hrăneşte 
balena. 

Când totul fu gata, spre marea mulţumire a operatorilor, 
păsările puseră stăpânire pe resturile părăsite, 
consumându-le până la ultima fărâmă, iar lucrările de 
fiecare zi îşi reluară cursul la Casa de Granit. 

Totuşi, înainte de a reîncepe lucrul pe şantier, Cyrus Smith 
se apucă să fabrice nişte unelte, care puseră la grea 
încercare curiozitatea tovarăşilor săi. Luă o duzină de 
fanoane, pe care le tăie în şase părţi egale, ascuţindu-le 
apoi la capete. 

Dar la ce se mai întrebuinţează şi astea, domnule Cyrus? 
întrebă Harbert după ce operaţia era isprăvită. 

Ca să ucidem lupi, vulpi şi chiar jaguari, răspunse 
inginerul. 

Chiar acum? 

Nu, la iarnă, când vom avea şi gheaţă la îndemână. 

Nu înţeleg... răspunse Harbert. 

Vei înţelege, dragul meu! zise inginerul. Instrumentul 
acesta nu a fost inventat de mine. El se bucură de mare 
căutare printre vânătorii din insulele Aleutine. Când va veni 
gerul, am să îndoi aceste fanoane şi am să le stropesc cu 
apă, până când le voi acoperi în întregime cu o pojghiţă de 
gheaţă, care le va menţine îndoite; apoi, le voi risipi pe 
zăpadă, după ce mai întâi le voi înveli în grăsime. Cred că îţi 
închipui ce se întâmplă când un animal înfometat înghite o 
astfel de momeală. Căldura stomacului topeşte gheaţa, 
fanonul se destinde şi i-l perforează cu vârfurile sale 
ascuţite. 

— Straşnică născocire! spuse Pencroff. 

Vom face astfel economie de gloanţe şi de praf de puşcă, 
răspunse Cyrus Smith. 


Sistemul ăsta e mult mai bun decât capcanele, adăugă 
Nab. 

Să aşteptăm deci iarna S-o aşteptăm! 

Între timp, construirea corăbiei înainta mereu, încât, pe la 
sfârşitul lunii, pereţii ei se ridicaseră până la jumătate. Se şi 
vedea că forma vasului era excelentă şi că va fi în stare să 
înfrunte marea. 

Pencroff muncea cu o râvnă neîntrecută şi doar natura sa 
robustă îl ajuta să ţină piept unui astfel de efort; dar 
tovarăşii săi îi pregătiseră în taină o răsplată, mulţumită 
căreia, marinarul avea să cunoască în ziua de 31 mai una 
din cele mai mari bucurii din viaţa lui. 

În ziua aceea, după cină, pe când se ridicau de la masă, 
Pencroff simţi o mână, apăsându-l pe umăr. 

Era Gedeon Spilett, care îi spunea: 

Stai o clipă, maestre Pencroff. Ai uitat desertul. 

Mulţumesc, domnule Spilett, - îi răspunse marinarul, - mă 
duc să-mi văd de treabă. 

Ce-ai spune de-o cafeluţă, dragul meu? 

Nu e mare lucru! 

Dar o pipă? 

Pencroff sări de pe scaun şi îngălbeni, văzându-l pe 
reporter că-i întinde o pipă înfundată şi pe Nab care înainta 
cu un cărbune aprins. 

Încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să scoată nici o 
vorbă. Apoi apucă pipa, o duse la gură şi o aprinse cu 
cărbunele, trăgând cinci-şase fumuri, unul după altul. 

Un nor albăstrui şi parfumat se răspândi în încăpere şi din 
adâncurile acestui nouraş de fum se auzi o voce, care nu 
înceta să repete ca într-un delir; 

Tutun, tutun adevărat! 

Da, Pencroff, avem tutun, răspunse Cyrus Smith. Şi unde 
mai pui că este un tutun minunat! 

Pe toţi sfinţii, zise marinarul. Acum nu ne mai lipseşte 
nimic pe insula noastră! 

Şi Pencroff fuma, fuma, fuma! 


Şi cine a mai făcut şi descoperirea asta? întrebă el în cele 
din urmă. Fără îndoială că Harbert? 

Nu, Pencroff, domnul Spilett a făcut-o. 

Mulţumesc, domnule Spilett, strigă marinarul, 
strângându-l în braţe pe reporter, care în viaţa lui nu mai 
fusese astfel îmbrăţişat. 

Uf! Pencroff, răspunse Gedeon Spilett, de-abia trăgându-şi 
sufletul. Recunoştinţa trebuie să ţi-o împărţi între Harbert, 
care a recunoscut buruiana asta, Cyrus care a preparat-o şi 
Nab care s-a chinuit cu greu să păstreze atâta vreme taina 
noastră! 

— Sunt sigur, dragii mei, că va veni şi ziua în care o să vă 
răsplătesc! răspunse marinarul. Acum ne-am legat pe viaţă 
şi pe moarte. 

CAPITOLUL. XI. 

Iarna. Bătucitul lânii. Piua. Ideea fixă a lui Pencroff. 
Fanoanele. La ce poate folosi un albatros. Combustibilul 
viitorului. Top şi Jup. Furtuni. Stricăciuni la curtea de 
păsări. O excursie la mlaştină. Cyrus Smith e singur. 
Explorarea puţului. 

O dată cu venirea lunii iunie, care corespunde cu luna 
decembrie în zona boreală, sosea şi iarna, aşa că pionierii 
noştri se îngrijiră de confecţionarea unor haine trainice şi 
călduroase. 

Muflonii de la stână fuseseră tunşi, iar lâna lor aştepta să 
fie transformată în stofă de haine. 

Bineînţeles că Cyrus Smith nu avea la îndemână niciunul 
din instrumentele care se întrebuinţează pentru torsul şi 
țesutul lânii, de aceea el îşi propuse să folosească 
proprietatea firelor de lână care se încurcă constituind prin 
simpla lor încâlcire acea stofă care se numeşte „pâslă”, 
atunci când sunt presate în toate direcţiile. Pâsla se poate 
obţine printr-o simplă „bătucire”, operaţie care, deşi scade 
elasticitatea stofei, îi măreşte în schimb posibilitatea de a 
păstra căldura. Lâna muflonilor, alcătuită din fire scurte, 
era cât se poate de potrivită pentru o astfel de operaţie. 


Inginerul, ajutat de tovarăşii săi, împreună cu Pencroff - 
care se vedea silit să-şi părăsească din nou vasul drag - 
începură prin a elibera lâna de substanţa aceea uleioasă cu 
care este îmbibată şi care se numeşte usuc. O ţinură 
douăzeci şi patru de ore în hârdaie pline cu apă încălzită la 
şaptezeci de grade; o spălară apoi bine cu sodă şi când fu 
destul de bine uscată trecură la „bătucirea” ei, obţinând 
astfel o stofă foarte grosolană, care n-ar fi avut nici o 
căutare în centrele industriale din Europa sau America, dar 
care era foarte preţuită, pe piaţa insulei Lincoln. 

Se ştie desigur că stofele acestea erau cunoscute din 
timpurile cele mai îndepărtate şi fuseseră obţinute prin 
aceleaşi mijloace pe care se pregătea să le folosească Cyrus 
Smith. 

Inginerul construi o maşină de presat lână, folosind cu 
dibăcie forţa mecanică produsă de căderea de apă de pe 
plajă, întreaga instalaţie era o piuă cât se poate de 
rudimentară, alcătuită dintr-un ax, cu ajutorul căruia se 
ridicau şi se lăsau doi piloni verticali, care presau lâna 
aşezată în piuă. Mai construiră şi un cadru din bârne 
groase, care înconjura întregul mecanism. Secole de-a 
rândul aşa au arătat piuele de pretutindeni, până ce pilonii 
au fost înlocuiţi prin cilindri compresori, mulţumită cărora 
lâna este supusă unui adevărat laminaj, în loc să fie 
„bătucită” ca în trecut. 

Operația se făcu sub îndrumarea lui Cyrus Smith şi izbuti 
de minune. Lâna, îmbibată cu soluţie de săpun - menită pe 
de o parte să uşureze înmuierea, strângerea şi bătucirea 
firelor de lână, făcându-le totodată şi mai lunecoase şi, pe 
de altă parte, să le împiedice să se destrame în timpul 
presării - fu scoasă din piuă sub forma unor bucăţi groase 
de pâslă. Asperităţile şi inegalităţile cu care însăşi natura 
înzestrează firele de lână ajutaseră atât de mult la alipirea 
şi amestecarea lor, încât, în cele din urmă, coloniştii 
obţinură pâsla, din care puteau să-şi facă atât haine, cât şi 
pături. Desigur că nu fabricaseră stofă merinos, muselină, 


caşmir, alpaga, satin, catifea ori brocard, nici măcar flanelă, 
ci doar pâslă - totuşi insula avea oricum o industrie în plus. 

Având în sfârşit şi pături groase, pe lângă haine 
călduroase, pionierii puteau să înfrunte fără grijă iarna 
anului 1866-1867. 

Pe la 20 iunie se lăsă ger şi, spre marea lui părere de rău, 
Pencroff se văzu nevoit să întrerupă construirea corăbiei, 
pe care, de altfel, era sigur că o va isprăvi în primăvară. 

Marinarul era stăpânit de gândul de a face o călătorie de 
recunoaştere până în insula Tabor, cu toate că Cyrus Smith 
nu vedea ce-ar putea să aducă nou această expediţie, pe 
care Pencroff o dorea mânat doar de curiozitate, neavând 
ce să găsească pe stânca aceea pustie şi stearpă. Inginerul 
se arăta destul de îngrijorat la gândul că vor străbate o sută 
cincizeci de mile, cu totul necunoscute, pe bordul unui vas 
destul de mic. Se îngrozea gândindu-se la ceea ce s-ar 
putea întâmpla cu ei în largul mării, în cazul când n-ar 
putea să atingă insula Tabor şi nici să se întoarcă pe insula 
Lincoln, cu atât mai mult cu cât aveau de străbătut o 
regiune foarte periculoasă a Pacificului. 

Cyrus Smith discuta adesea acest plan cu Pencroff, care 
dădea dovadă de o încăpățânare de neînvins, pe care singur 
nu era în stare să şi-o explice. 

La urma urmelor, Pencroff,-îi spuse într-o zi inginerul, - dă- 
mi voie să-ţi amintesc că după ce ai lăudat atât insula 
aceasta şi după ce îţi exprimi mereu regretul de a fi nevoit 
într-o zi s-o părăseşti, nu înţeleg cum poţi fi tocmai 
dumneata acela care vrei s-o părăseşti primul. 

Vreau s-o părăsesc doar pentru câteva zile, răspunse 
Pencroff. Atât cât să mă duc şi să mă întorc, atât cât să-mi 
dau seama ce-i cu insula aceea. 

Dar nu înţelegi că acum ea nu mai poate însemna pentru 
noi nici pe departe cât insula Lincoln? 

De asta sunt sigur! 

Atunci de ce să te aventurezi? 

Vreau să ştiu ce se petrece pe insula Tabor! 


Dar nu se petrece nimic Şi nu are cum să se petreacă 
ceva! 

Cine ştie! 

Şi dacă te prinde vreo furtună? 

N-am de ce să mă tem în timpul verii, răspunse Pencroff. 
Afară de asta, domnule Cyrus, fiindcă sunt totuşi silit să mă 
gândesc la toate, v-aş cere voie să-l iau numai pe Harbert 
cu mine. 

Dar bine, Pencroff, - răspunde inginerul, apăsându-şi 
mâna pe umărul marinarului, - crezi că ne-am putea 
mângâia vreodată dacă vi s-ar întâmpla vreo nenorocire 
dumitale şi acestui copil, pe care-l socotim cu toţii fiul 
nostru? 

Domnule Cyrus, răspunse Pencroff, pătruns de o încredere 
nestrămutată, nu vă vom pricinui această durere. De 
altminteri nu vom mai vorbi despre această călătorie decât 
când va veni timpul potrivit. Sunt sigur că după ce veţi 
vedea corabia gata înzestrată cu pânze şi cu tot ce-i 
trebuie, când veţi vedea cum ţine la apă, căci vom face 
împreună ocolul insulei, mă veţi lăsa să plec fără nici o grijă. 
Sunt sigur că va fi o adevărată minune corabia 
dumneavoastră. 

Cred că este mai potrivit să spunem corabia noastră, 
Pencroff, zise inginerul zâmbind, dezarmat pentru moment. 

Convorbirea se termină aici, ca să reînceapă altă dată, 
fără ca vreunul dintre ei să izbutească să-l convingă pe 
celălalt. 

Prima zăpadă căzu la sfârşitul lunii iunie. La stână 
adunaseră mai dinainte nutreţ destul, ca să nu mai fie 
nevoiţi s-o viziteze zilnic; hotărâră totuşi să nu lase să 
treacă o săptămână fără să dea pe acolo. 

Pionierii puseră din nou capcane şi încercară micile 
instrumente fabricate de Cyrus Smith. Aşezară la marginea 
pădurii, de-a lungul potecii pe care obişnuiau să umble 
fiarele ce coborau la lac, balenele îndoite printr-o pojghiţă 


de gheaţă, pe care le acoperiseră cu un strat gros de 
grăsime. 

Spre marea mulţumire a inginerului, născocirea pescarilor 
din Aleutine dădu rezultate minunate. Douăsprezece vulpi, 
câţiva porci mistreți şi chiar un jaguar căzură pradă 
pionierilor; toate aceste animale muriseră cu stomacul 
perforat. 

Trebuie să pomenim aici şi despre încercarea făcută de 
pionierii noştri de a comunica într-un fel oarecare cu 
semenii lor. 

Gedeon Spilett se gândise de multe ori să arunce în mare 
o sticlă conţinând un mesaj, pe care s-ar fi putut să o poarte 
curenţii pe vreun țărm locuit, sau să se folosească de vreun 
porumbel. Dar i se părea cu neputinţă ca un porumbel sau 
o sticlă să poată străbate distanţa de o mie două sute de 
mile, care despărţea insula de oricare alt ţinut. 

În ziua de 30 iunie, pionierii prinseră cu mare greutate un 
albatros, pe care o împuşcătură a lui Harbert îl rănise uşor 
la un picior. Era un exemplar foarte frumos, ale cărui aripi, 
când erau întinse, măsurau zece picioare.şi care, desigur, 
era în stare să străbată un ocean de mărimea Pacificului. 

Harbert ar fi dorit să păstreze minunata zburătoare, a 
cărei rană se vindecase repede; el susţinea că poate să o 
domesticească. Gedeon Spilett însă îl făcu să înţeleagă că 
nu puteau să piardă prilejul de a se pune în legătură cu 
vreun ţinut locuit al Pacificului, aşa că Harbert cedă. Dacă 
albatrosul venea dintr-o regiune locuită, socoteau 
naufragiaţii, cu siguranţă că se va întoarce tot acolo, de 
îndată ce-şi va recăpăta libertatea. 

Era foarte posibil ca Gedeon Spilett, în care reporterul nu 
murise, să fi fost mulţumit că găsise prilejul să trimită în 
necunoscut un palpitant articol, în care povestea aventurile 
pionierilor de pe insula Lincoln! 

El redacta deci o notiţă scurtă, pe care o vâri într-un 
săculeţ de pânză cauciucată, cu rugămintea către acela 
care o va găsi s-o predea ziarului New-York Herald. 


Săculeţul fu legat de gâtul albatrosului şi nu de laba sa, 
deoarece păsările acestea au obiceiul să se odihnească pe 
suprafaţa mării; apoi curierul lor fu eliberat, iar pionierii, 
destul de mişcaţi, îl priviră cum se pierdea printre ceţurile 
ce acopereau zarea spre apus. 

Încotro se îndreaptă? întrebă Pencroff. 

Spre Noua Zeelandă, răspunse Harbert. 

Drum bun strigă marinarul, care nu avea prea mare 
încredere în astfel de mijloace de corespondenţă. 

O dată cu sosirea iernii, prietenii noştri reluară lucrările în 
interiorul Casei de Granit; îşi reparară îmbrăcămintea şi 
între altele făcură şi pânze pentru corabie, croite din 
inepuizabilul înveliş al aerostatului. 

În timpul lunii iulie domni un frig straşnic, dar pionierii nu 
erau siliţi să economisească nici lemnele, nici cărbunii. 
Cyrus Simth instalase un al doilea cămin în sala mare, în 
care îşi petreceau serile. în timp ce lucrau, stăteau de 
vorbă, iar când nu aveau de lucru, citeau, aşa că timpul 
trecea cu folos pentru toată lumea. 

Era o adevărată plăcere pentru ei să asculte mugetele 
vijeliei dezlănţuite afară, aşezaţi în sala luminată cu 
lumânări, bine încălzită cu cărbuni, după o masă bogată, cu 
cafeaua de soc fumegând în ceşcuţe, cu pipele răspândind 
valuri de fum parfumat. Mulţumirea lor ar fi fost 
desăvârşită de nu s-ar fi ştiut atât de departe de semenii lor, 
de patria lor. Vorbeau adesea despre ţara lor, despre 
prietenii rămaşi acolo şi despre avântul industriei. în cursul 
unei astfel de convorbiri, Gedeon Spilett puse următoarea 
întrebare: 

Dragă Cyrus, nu riscă oare acest avânt al industriei şi al 
comerţului să fie oprit într-o bună zi? 

Oprit? De ce? 

Din lipsa cărbunelui, cel mai preţios minereu, Da, cel mai 
preţios, într-adevăr, răspunse inginerul. Se pare că natura 
însăşi a ţinut să se vadă cât este de preţios, creând 


diamantul, care nu este altceva decât cărbune pur, 
cristalizat. 

Dar nu vreţi să spuneţi, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, 
că în cazanele maşinilor se va arde diamantul în locul 
cărbunelui? 

Nu, dragul meu, răspunse Cyrus Smith. 

Totuşi, reluă Gedeon Spillet, recunoşti că într-o bună zi 
cărbunele va fi consumat în întregime? 

Ei! Zăcămintele de cărbuni sunt încă foarte mari, astfel că 
cei o sută de mii de muncitori26 care scot anual o sută de 
chintale metrice, nu le-au epuizat nici pe departe! 

Dar odată cu creşterea consumului de cărbuni, răspunse 
Gedeon Spilett, este de prevăzut că aceşti o sută de mii de 
muncitori vor deveni în curând două sute de mii şi că 
extracția va fi dublă. 

Fără îndoială! Dar s-au inventat noi maşini, care vor 
permite să se exploreze mai intens zăcămintele din Europa, 
iar minele din America şi Australia vor face faţă încă multă 
vreme cerinţelor industriei. 

Cam cât timp? întrebă reporterul. 

Cel puţin două sute cincizeci până la trei sute de ani. 

Noi n-avem de ce să ne temem, zise Pencroff. Sunt însă 
îngrijorat pentru strănepoţii noştri. 

Până atunci se va găsi şi alt combustibil, spuse Harbert. 

Să sperăm, răspunse Gedeon Spilett, căci altfel cum vor 
merge maşinile? Fără maşini, ce vor deveni drumurile de 
fier, vapoarele, uzinele şi tot ceea ce contribuie la progresul 
civilizaţiei? 

Oare ce s-ar putea întrebuința în locul cărbunelui? întrebă 
Pencroftf. Aveţi vreo idee, domnule Cyrus? 

Aproximativ, dragul meu. 

Ei, bine, ce s-ar putea arde în locul lui? 

Apă, răspunse Cyrus Smith. 

Apă, strigă Pencroff. Să încălzim cu apă vapoarele cu aburi 
şi locomotivele! Apa va încălzi apa? 


Da, da, apa! Dar apa descompusă în elementele sale 
componente, răspunse Cyrus Sniitb. Probabil că operaţia 
aceasta se va face cu ajutorul electricităţii, care va deveni o 
forţă puternică şi uşor de mânuit, căci printr-o lege 
inexplicabilă, toate descoperirile mari parcă se potrivesc şi 
se completează la un moment dat. Da, dragii mei, cred că 
apa va fi întrebuințată într-o bună zi drept combustibil; 
hidrogenul şi oxigenul, care intră în compoziţia ei, vor fi 
folosite împreună sau separat şi vor da un izvor nesecat de 
căldură şi lumină, izvor mai bogat decât cărbunele. Va veni 
o zi când magaziile vapoarelor şi tenderele locomotivelor 
vor conţine în loc de cărbuni, aceste două gaze comprimate, 
care vor arde în cazanele lor, degajând o uriaşă putere 
calorică. Nu avem prin urmare de ce să fim îngrijoraţi. 
Atâta vreme cât pământul va fi locuit, el va satisface toate 
nevoile locuitorilor săi; ei nu vor duce lipsă nici de lumină, 
nici de căldură, după cum nu vor duce lipsă nici de produse 
animale, vegetale sau minerale. Cred că atunci când 
zăcămintele de cărbuni vor fi istovite vom încălzi şi ne vom 
încălzi cu apă. Apa este cărbunele viitorului. 

Tare aş vrea să apuc vremurile acelea, spuse marinarul. 

Pentru asemenea minuni te-ai trezit cam devreme, 
Pencroff, spuse Nab, care până atunci nu luase parte la 
discuţie. 

Totuşi, nu cuvintele lui Nab încheiară convorbirea, ci 
lătratul lui Top. Câinele avea. şi de data aceasta lătratul 
acela ciudat, care-l preocupa pe inginer. Lătrând într-una, 
Top începu să se învârtească pe lângă gura puţului, care se 
afla la capătul culoarului interior. 

Ce are 'Top de latră aşa? întrebă Pencroff. 

Şi de ce mârâie Jup? adăugă Harbert. Într-adevăr, 
urangutanul dădea semne de agitaţie, ca şi câinele şi, lucru 
curios, ambele animale păreau mai curând neliniştite, decât 
înfuriate. 

Fără îndoială, puţul acesta este în directă legătură cu 
marea, spuse Gedeon Spilett, şi un monstru marin vine din 


când în când să respire în adâncul lui. 

Aşa şi este, răspunse marinarul. Nici nu poate fi altă 
explicaţie... Haide, Top, taci odată adăugă Pencroff, 
întorcându-se spre câine. Şi tu, Jup, treci în edaia ta! 

Maimuţa şi dinele se potoliră. Jup se duse la culcare, dar 
Top rămase în salon, mârâind înfundat toată seara. 

Nu mai vorbiră de acest incident, dar inginerul căzu pe 
gânduri. 

În tot restul lunii iulie urmară când zile de ger, când de 
moină. Temperatura nu scăzu ca în iarna precedentă, dar în 
schimb avură de îndurat furtuni şi vijelii puternice. Marea 
năvăli din nou asupra țărmului, producând în câteva 
rânduri stricăciuni la Cămin. Valurile de fund, uriaşe, care 
veneau să se sfarme de peretele Casei de Granit, erau atât 
de puternice, încât păreau provocate de un cutremur 
submarin. 

Aplecaţi la ferestrele lor, pionierii nu se puteau opri să 
admire spectacolul măreț al oceanului, care se zbătea 
neputincios. Valurile se spulberau în spume de o albeaţă 
orbitoare, litoralul dispărea sub năvala apelor vijelioase, iar 
stâncile, în care era săpată casa, păreau să răsară chiar din 
mare, ale cărei ceţuri de aburi le învăluiau până la mai mult 
de o sută de picioare înălţime. 

În timpul acestor furtuni era greu, primejdios chiar, să te 
aventurezi pe şoselele insulei, căci vijelia dobora mulţi 
copaci. Totuşi, pionierii nu lăsau să treacă o săptămână fără 
să se ducă la stână. Din fericire, ţarcul străjuit de copaci şi 
staulul se aflau la adăpostul muntelui Franklin, aşa că nu 
avură mult de suferit de pe urma uraganului. în schimb, 
curtea de păsări, aşezată pe platoul Grande-Vue, şi prin 
urmare expusă vânturilor de răsărit, suferi mari pagube. De 
două ori zbură acoperişul hulubăriei, iar gardul se strică şi 
el. Erau nevoiţi să refacă totul, mult mai solid, căci acum se 
dovedise că insula Lincoln era aşezată într-una din cele mai 
furtunoase regiuni ale Pacificului, fiind parcă centrul 
marilor cicloni, care o biciuiau ca pe o sfârlează - numai că 


aici sfârlează rămânea pe loc, iar biciul se învârtea 
neîncetat. 

În prima săptămână a lunii august, vijelia se potoli treptat 
şi atmosfera, care părea pe veci osândită la zbucium, se 
linişti, dar temperatura scăzu, gerul devenind foarte aspru. 
Termometrul cobori la minus opt grade Fahrenheit (- 22* 
centigrade). 

În ziua de 3 august, pionierii făcură o excursie, pe care o 
plănuiau de câtva timp, în sud-vestul insulei, spre mlaştinile 
Tadornelor. Ei erau atraşi de bogatul vânat acuatic, care 
sălăşluia acolo în timpul iernii. Se aflau pe acolo rațe 
sălbatice, becaţine, lişiţe, cufundări şi alte zburătoare, aşa 
că pionierii hotărâră să consacre o expediţie de o zi 
întreagă pentru a vâna din aceste păsări. 

Nu numai Gedeon Spilett şi Harbert, ci şi Pencroff şi Nab 
luau parte la expediţie. Doar Cyrus Sniith nu merse cu ei, 
susţinând că are de lucru. El rămase singur la Casa de 
Granit. 

Ca să ajungă la mlaştină, vânătorii apucară pe drumul 
care ducea la portul Balonului, făgăduind să se întoarcă 
seara. Top şi Jup îi întovărăşeau. De cum trecură râul 
Mercyv inginerul ridică podul şi se întoarse acasă, cu 
gândul să pună în aplicare un proiect pentru care ţinea să 
fie singur. 

Plănuia să viziteze cu de-amănuntul puţul interior, a cărui 
gură se deschidea în interiorul Casei de Granit şi care era 
în legătură cu marea, fiindcă pe aici treceau odinioară 
apele lacului. 

De ce se învârtea atât de des Top în jurul acestui puț? De 
ce lătra el atât de ciudat şi de ce părea atât de neliniştit? De 
ce se arăta Jup la fel de neliniştit? Oare să aibă puţul şi alte 
ramificații afară de legătura verticală cu marea? Duceau 
ramificaţiile acestea spre alte regiuni ale insulei? lată ce 
dorea să ştie Cyrus Smith şi deocamdată ţinea s-o afle 
numai el. De.aceea hotărâse să încerce explorarea puţului 


în lipsa tovarăşilor săi şi acum i se ivea cel mai bun prilej s-o 
facă. 

Era uşor de coborât până în fundul puţului, întrebuinţând 
scara destul de lungă de frânghie, pe care nu o mai 
foloseau de când instalaseră ascensorul. Inginerul trase 
scara până la gură, care avea un diametru de şase picioare, 
şi o aruncă înăuntru, după ce legase zdravăn capătul ei de 
sus. Apoi aprinse un felinar, luă un revolver şi, vârându-şi 
un cuţit la cingătoare, începu să coboare primele trepte. 

Zidul era aproape în întregime neted, doar din loc în loc 
răsăreau câteva colţuri de stâncă şi, pe aceste ieşituri, o 
fiinţă îndemânatică ar fi putut într-adevăr să se ridice până 
la deschizătura puţului. 

Observând acest lucru, inginerul plimbă cu grijă felinarul 
în jurul acestor ieşituri, fără să găsească vreo urmă veche 
sau nouă, care să-i dea de gândit. 

Apoi cobori mai adânc, cercetând cu luare aminte pereţii. 

Nimic suspect. Ajungând la ultimele trepte, inginerul simţi 
apropierea apei, care în clipa aceea era cu desăvârşire 
liniştită. Nici la nivelul ei, şi nici în altă parte a puţului nu 
văzuse vreun culoar lateral, care să se ramifice în interiorul 
masivului. Peretele, lovit cu mânerul cuţitului, suna plin. 
Pentru a ajunge în fundul puţului şi a se ridica apoi până la 
gura lui, ar fi fost neapărat nevoie să se treacă pe sub apele 
mării, lucru ce nu l-ar fi putut face decât animalele marine. 
De altfel, era cu neputinţă de determinat în ce punct al 
litoralului şi la ce adâncime sub nivelul mării se isprăvea 
canalul. 

Încheindu-şi cercetările, Cyrus Smith se urcă înapoi, trase 
scara, acoperi gura puţului şi se întoarse gânditor în sala 
mare a Casei de Granit, spunându-şi: „N-am văzut nimic şi 
totuşi este ceva în puţul ăsta.” 

CAPITOLUL XII. 

Echipamentul corăbiei. O ofensivă a vulpilor. Jup e rănit. 
Jup e îngrijit şi se vindecă. Corabia este isprăvită. Triumful 


lui Pencroff. Vasul Bonadventure. Călătorie de încercare în 
jurul insulei. Un document neaşteptat. 

Seara, cei patru vânători se întoarseră supraîncărcaţi. 
Până şi Top purta în jurul gâtului un şirag de păsări vânate, 
iar Jup o cingătoare de becatine. 

Prieteni, strigă Nab, avem cu ce să ne trecem timpul! Vom 
avea o cămară frumoasă, plină cu conserve şi pateuri 
minunate, am însă nevoie de un ajutor. Mă bizui pe tine, 
Pencroff. 

Nu se poate, Nab, răspunse marinarul. Mă aşteaptă 
pânzele corăbiei, aşa că va trebui să te lipseşti de ajutorul 
meu. 

Dar dumneata, domnule Harbert? 

Eu, Nab, trebuie să mă duc mâine la stână, răspunse 
tânărul. 

Atunci poate că dumneavoastră, domnule Spilett, îmi veţi 
da o mână de ajutor? 

Desigur, Nab, dacă vrei, răspunse reporterul, dar te 
previn că dacă îmi vei dezvălui reţetele tale am să le public. 

N-aveţi decât, domnule Spilett, răspunse Nab. 

Şi iată cum a doua zi, Gedeon Spilett, devenit ajutorul lui 
Nab, se instala în bucătărie. Inginerul îl pusese şi pe 
reporter la curent cu rezultatul explorării sale din ajun şi 
acesta era şi el de părere că în jurul puţului stăruie totuşi 
un mister. 

Gerul nu se muie. El se mai menţinu o săptămână. Din 
această pricină pionierii nu părăsiră Casa'de Granit decât 
pentru a se repezi la curtea păsărilor, întreaga locuinţă era 
plină de miresmele plăcute, pe care le răspândeau 
savantele preparaţii culinare ale lui Nab şi ale reporterului. 
Ei nu transformară însă în conserve întreg produsul 
expediției, căci vânatul se păstra minunat pe frigul ce 
domnea, aşa că toată colonia se înfrupta cu friptură de rață 
sălbatică şi de alte zburătoare, deci afirmând că e cel mai 
gustos vânat din lume. 


Pencroff, ajutat de Harbert, lucră de zor întreaga 
săptămână şi pânzele corăbiei erau gata. Frânghii nu ie 
lipseau, căci puteau folosi toate frânghiile de la învelişul 
aerostatului. Cablurile, plasa şi odgoanele balonului erau de 
cea mai bună calitate şi-i prinseră foarte bine marinarului. 
Pânzele fură întărite pe margini cu frânghii puternice, dar 
tot le mai rămăseseră destul material pentru a confecţiona 
funiile necesare la legarea acestor pânze la colţuri şi cu 
care să le ridice şi să le fixeze apoi de catarguri. Cât despre 
scripeţi Cyrus Smith îi fabrică, slujindu-se de' strungul pe 
care şi-l instalase. Şi astfel, toate cele trebuitoare pentru 
înzestrarea corăbiei fură gata cu mult înaintea acesteia. 
Pencroff confecţiona şi un pavilion: albastru, roşu şi alb, 
folosind în acest scop plantele colorate ce creşteau din 
belşug pe insulă. Numai că în loc de treizeci şi şapte de 
stele, câte împodobesc steagul Statelor Unite, marinarul 
zugrăvi treizeci şi opt, adăugând încă una pentru „Statul 
Lincoln”, pentru insula pe care o şi considera alipită la 
patria sa. 

„Dacă nu în faptă, spunea el, dar cu sufletul ea aparţine 
marii noastre ţări”. 

În aşteptarea acestui eveniment, steagul fu arborat la 
fereastra din mijloc a Casei de Granit şi pionierii îl salutară 
cu trei puternice urale. 

Între timp, iarna se apropia de sfârşit şi părea că va trece 
fără nici un incident grav, când iată că, în noaptea de 11 
august, platoul Grande-Vue fu ameninţat să fie devastat 
complet. 

Pionierii dormeau adânc după o zi de muncă rodnică, 
când, pe la orele patru dimineaţa, fură treziţi de lătratul lui 
Top. 

De data aceasta, câinele nu lătra lângă gura puţului, ci în 
faţa uşii, aruncându-se peste ea de parcă ar fi vrut s-o 
spargă. Jup ţipa şi el cât îl ţinea gura. 

— Ce e, Top? strigă Nab, care se trezise primul. 

Dar câinele continua să latre. 


Ce s-a întâmplat? întreba şi Cyrus Smith. îmbrăcându-se în 
grabă, pionierii se repeziră cu toţii la ferestre şi le 
deschiseră. 

Nu vedeau nimic, însă auzeau nişte lătrături ciudate în 
beznă. Ţărmul părea năpădit de animale ce nu se zăreau în 
întuneric. 

Ce să fie? strigă Pencroff. 

Lupi, jaguari sau maimuțe! răspunse Nab. 

Drace Să nu ajungă cumva pe platou! spuse reporterul. 

Şi păsările noastre, strigă Harbert, şi zarzavaturile...? 

Pe unde or fi trecut? întrebă Pencroff. 

Au trecut desigur pe podeţul dinspre plajă, răspunse 
inginerul, pe care unul dintre noi trebuie să-l fi uitat 
deschis. 

Într-adevăr, spuse Spilett, îmi amintesc că l-am lăsat 
deschis... 

Frumoasă ispravă, domnule Spilett! strigă marinarul. 

Ce-a fost, a fost, răspunse Cyrus Smith. Să vedem ce-i de 
făcut acum! 

Pionierii îşi dădeau seama că jivinele, oricare ar fi fost ele, 
trecuseră podeţul din spre plajă şi puteau să pătrundă pe 
platou, urcând malul stâng al râului. De aceea trebuiau să 
ajungă neapărat pe platou înaintea fiarelor. 

Ce fel de jivine să fie oare? se întrebară ei din nou, 
surprinşi de nişte lătrături mai puternice. 

Harbert tresări, amintindu-şi că mai auzise asemenea 
lătrături, în timpul primei lui vizite la izvoarele Pârâului 
Roşu. 

Sunt vulpi, spuse el. 

Pe ele! strigă marinarul. 

Se repeziră toţi spre coşul ascensorului, înarmaţi cu 
topoare, carabine şi revolvere şi coborâră pe plajă. 

Animalele acestea sunt primejdioase când sunt în număr 
mare şi înfometate. Totuşi, pionierii se aruncară fără să 
şovăie în mijlocul haitei şi primele împuşcături ce fulgerară 
întunericul determinară retragerea celor dintâi năvălitori. 


Trebuiau înainte de toate să împiedice cu orice preţ, 
pătrunderea jefuitorilor pe platoul Grande-Vue, unde 
semănăturile şi curtea de păsări ar fi suferit, iar pagubele 
aduse lanului de grâu ar fi fost poate imense şi ireparabile. 
Dar cum platoul nu putea fi invadat decât dinspre malul 
stâng al râului Mercyera destul ca pionierii să taie vulpilor 
calea în vreun fel pe îngusta fâşie de țărm, cuprinsă între 
râu şi faleză. Aşa stând lucrurile, se îndreptară într-acolo, în 
timp ce haita de vulpi gonea în întuneric, Cyrus Smith, 
Gedeon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab se aşezară în aşa 
fel, încât să formeze un front de netrecut. Top, căscând 
fălcile lui uriaşe, se aşezase în faţa lor, urmat de Jup, care 
mânuia o măciucă noduroasă ca pe un buzdugan. 

Noaptea era foarte întunecoasă. Vulpile, în număr de vreo 
sută, se zăreau numai la lumina împuşcăturilor, care 
nimereau de fiecare dată ţinta. Ochii lor străluceau ca nişte 
cărbuni aprinşi. 

Nu trebuie să treacă! strigă Pencroff. 

Nu vor trece! răspunse inginerul. 

Dacă vulpile nu trecură spre platou, aceasta nu înseamnă 
că nici nu încercară. Năvălitorii din ultimele rânduri 
împingeau fără răgaz pe cei din faţă, astfel că se iscă o 
încăierare înverşunată, în care pionierii luptau cu 
revolverele şi topoarele. Nenumărate cadavre acoperiră 
pământul, dar ceata vulpilor nu se micşora. Părea că peste 
podeţ trec mereu alţi năvălitori, care sporeau rândurile 
agresorilor. 

Curând, pionierii fură siliţi să lupte corp la corp şi primiră 
câteva răni, din fericire uşoare. Cu un foc de revolver 
Harbert îl salvă pe Nab, căruia îi sărise în spinare o vulpe 
sprintenă ca un râs. Iop se lupta cu furie, repezindu-se la 
vulpi şi gâtuindu-le. Jup lovea vârtos cu ciomagul şi 
zadarnic încercau pionierii să-l reţie. înzestrat pesemne cu 
ochi care vedeau prin întuneric, el se vâra mereu acolo 
unde era învălmăşeala mai mare şi îşi arăta mulţumirea, 
scoțând din când în când un fluierat ascuţit. Se avântă 


foarte departe şi la lumina unui foc de revolver îl zăriră o 
clipă cum ţinea piept voiniceşte la vreo şase vulpi mari. 

După o luptă de doua ore, bătălia se isprăvi cu victoria 
pionierilor! Zorii zilei alungară cotropitorii; ei o zbughiră 
înapoi peste podeţ, gonind spre nord. Nab ridică imediat 
podeţul în urma lor. 

Când se crăpă de ziuă pionierii numărară cincizeci” de 
cadavre întinse pe plajă. 

Jup! strigă Pencroff. Unde este Jup? 

Jup dispăruse. Prietenul său, Nab, îl strigă, dar pentru 
prima oară Jup nu-i răspunse. 

Începură cu toţii să-l caute, tremurând de frică pentru 
viaţa lui. Ridicând cadavrele ce pătaseră zăpada cu sânge, îl 
găsiră pe Jup sub un adevărat morman de vulpi, ale căror 
fălci şi oase rupte dovedeau că avuseseră de-a face cu 
măciuca viteazului urangutan. Bietul maimuţoi încă mai 
ţinea în mâini o frântură din ciomagul său. Lipsit de 
apărare, el fusese copleşit de duşmanul numeros şi pieptul 
îi era brăzdat de răni adânci. 

Trăieşte! strigă Nab, aplecându-se deasupra lui. 

Lasă că-l scăpăm noi, răspunse marinarul; îl vom îngriji ca 
pe unul dintre ai noştri! 

Jup părea să înţeleagă, căci îşi puse capul pe umărul lui 
Pencroff, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească. Marinarul 
era el însuşi rănit, dar atât rănile sale cât şi ale tovarăşilor 
săi erau neînsemnate, căci mulţumită armelor de foc 
izbutiseră să ţină fiarele la distanţă. Numai urangutanul era 
grav rănit; el căzu în nesimţire şi continuă să geamă uşor. 

Nab şi Pencroff îl transportară în starea aceasta până la 
ascensor şi îl urcară apoi încet în Casa de Granit. Acolo îl 
culcară pe o saltea scoasă dintr-un pat şi-i spălară cu mare 
grijă rănile. Nici un organ principal nu părea să fi fost atins, 
dar Jup era foarte slăbit din pricina pierderii de sânge şi 
avea' temperatură mare. 

După pansare, îl duseră în camera lui şi îl supuseră la un 
regim sever, „ca pe un om adevărat!” cum spunea Nab. Din 


când în când i se dădea să bea un ceai răcoritor, făcut din 
ierburile păstrate în farmacia Casei de Granit. 

Jup căzu mai întâi într-un somn adânc şi agitat, apoi, 
respiraţia lui devenind încetul cu încetul tot mai regulată, fu 
lăsat să se odihnească în linişte. Din când în când, Top 
venea tiptil să-şi vadă prietenul şi lingea cu un aer trist o 
mână a lui Jup, ce atârna afară din pat. 

În aceeaşi dimineaţă îngropară cadavrele vulpilor, pe care 
le târâră până în pădurea Far-West şi le-aşezară într-o 
groapă adâncă. 

Atacul suferit, care ar fi putut avea urmări grave, fu o 
lecţie pentru pionieri, care nu se mai culcau înainte ca unul 
din ei să se fi asigurat că toate podurile erau ridicate şi deci 
ei erau la adăpost de orice pericol de acest fel. 

În timpul acesta, Jup, a cărui stare îi îngrijorase foarte 
mult, începu să se înzdrăvenească. Constituţia lui robustă îl 
salvă, temperatura scăzu încetul cu încetul şi Gedeon 
Spilett, care se pricepea la medicină, îl socoti scăpat. În 
ziua de 16 august, Jup începu să mănânce. Nab îi prepara 
tot felul de dulciuri, pe care bolnavul le mânca cu poftă, căci 
marele lui defect era lăcomia şi Nab nu făcuse nimic ca să-l 
dezveţe. 

Ce să-i faci? îi răspundea el lui Gedeon Spilett, care îl 
certa câteodată, susţinând că răsfaţă maimuţoiul prea mult. 
Bietul Jup n-are altă plăcere decât mâncarea, iar eu sunt 
mulţumit că pot să-l răsplătesc măcar în felul acesta! 

Zece zile după neplăcuta întâmplare, în ziua de 21 august, 
domnul Jup se sculă. Rănile i se cicatrizaseră, şi, după toate 
probabilitățile, avea să-şi revie complet. Ca toţi 
convalescenţii, fu cuprins de o foame grozavă şi reporterul 
îl lăsă să mănânce cât voia, având încredere în instinctul 
animalelor, care le pune la adăpost de excese. Nab era 
încântat de pofta de mâncare a ucenicului său. 

Mănâncă, Jup dragă, - îi spunea el, - nu te lipsi de nimic! 
Ţi-ai vărsat sângele pentru noi şi este de datoria mea să te 
ajut să ţi-l refaci! 


În sfârşit, în ziua de 25 august, Nab îşi chemă tovarăşii. 

Domnule Cyrus, domnule Gedeon, domnule Harbert, 
Pencroff, veniţi repede încoace! 

Pionierii, care se aflau în sala cea mare, se sculară şi 
veniră în camera lui Jup, unde-i chemase Nab. 

Ce s-a întâmplat? întrebă reporterul. 

Veniţi să vedeţi! răspunse Nab, râzând cu hohote. Ce le 
văzură ochii? Domnul Jup şedea turceşte pe pragul Casei de 
Granit şi trăgea liniştit din lulea. 

Pipa mea! strigă Pencroff. Mi-a luat pipa! Ei, dragă Jup, ţi- 
o dăruiesc! Fumează, dragul meu, fumează liniştit. 

Iar Jup scotea nori groşi de fum şi părea foarte mulţumit. 

Cyrus Smith nu se arătă prea mirat de această întâmplare; 
el cită mai multe cazuri de maimuțe domesticite, pentru 
care tutunul devenise o necesitate. 

Din ziua aceea, Jup avu pipa lui, atârnată la el în cameră, 
precum şi o mică provizie de tutun. Şi-o umplea singur, o 
aprindea cu un tăciune şi părea cel mai fericit maimuţoi din 
lume. Această potrivire de gusturi nu făcu decât să strângă 
şi mai mult prietenia dintre maimuţă şi marinar. 

Cine ştie dacă nu este un om, îi spunea câteodată Pencroff 
lui Nab. Te-ai mira dacă într-o bună zi ar începe să 
vorbească? 

De loc, răspunse Nab. Singurul lucru care mă miră este că 
nu vorbeşte încă, fiindcă este singurul lucru care-i lipseşte! 

Tare tni-ar plăcea, reluă marinarul, să-mi spună într-o 
bună zi: „Ce-ar fi dacă am face schimb de pipe, dragă 
Pencroff?” 

Mda, n-ar fi rău, răspunse Nab. Ce păcat că este mut din 
naştere! 

În luna septembrie, iarna luă sfârşit şi pionierii se apucară 
din nou de lucru. 

Construirea corăbiei înainta repede. Pereţii erau gata şi în 
interior fură sprijiniți cu bârne care fuseseră îndoite la 
aburi şi care legau trainic toate părţile calei. 


Deoarece nu duceau lipsă de lemne, Pencroff îi propuse 
inginerului să căptuşească interiorul în întregime, pentru a 
obţine o cât mai mare soliditate şi impermeabilitate a 
vasului. 

Cyrus Smith, care se temea de ceea ce le-ar fi putut 
pregăti viitorul, aprobă ideea marinarului de a face vasul 
cât mai rezistent. 

Căptuşirea corăbiei şi puntea fură gata în ziua de 15 
septembrie. Încheieturile, astupate cu câlţi de iarbă de 
mare uscată, fură acoperite cu răşină clocotită, pe care 
brazii pădurii o furnizau din belşug. 

Amenajarea corăbiei fu cât se poate de simplă. Lestul era 
alcătuit din douăsprezece tone de.bolovani, de. granit, fixaţi 
cu ciment, peste care fu aşternută o podea de scânduri. 
întreg interiorul corăbiei fu împărţit în două camere, 
mobilate doar cu nişte bănci, care serveau şi drept Cuiere. 
Piciorul catargului principal susţinea peretele despărțitor 
dintre cele două camere, în care se intra prin două 
chepenguri deschise în punte şi care erau prevăzute cu 
obloane. 

Pentru catarg, Pencroff găsi cu uşurinţă copacul potrivit. 
Alese un brad tânăr, drept, cu lemnul fără noduri, pe care-l 
ciopli la bază şi-l rotunji la cap. Fierăria necesară 
catargului, pupei şi cârmei, solidă, dar grosolană, o făcură 
în atelierul de la Cămin. În sfârşit, vântrelele, vârful 
catargului, catargele mici, vastele, totul fu gata în prima, 
săptămână a lunii octombrie şi hotărâră să încerce corabia 
în apropierea insulei, pentru a-şi putea da seama cum se 
comportă pe mare şi în ce măsură o puteau folosi. 

În tot acest timp pionierii nu părăsiră nici celelalte lucrări. 
Stâna se mări, căci turma de mufloni şi de capre se 
îmbogăţise cu o mulţime de iezi, care trebuiau adăpostiţi şi 
hrăniţi. Pionierii cercetau mereu parcul de stridii, iepurăria, 
zăcămintele de cărbune şi de fier şi făceau investigaţii în 
părţile neexplorate încă ale Far-West-ului, care păreau 
bogate în vânat. 


Mai descoperiră şi diferite plante indigene, care, deşi nu 
aveau o întrebuințare imediată, făceau ca provizia de 
produse vegetale a Casei de Granit să fie mai variată. Erau 
plante din familia ficoidelor, unele cu foi cărnoase, bune de 
mâncat, altele care produceau nişte grăunţe din care se 
putea face un fel de făină. 

În ziua de 10 octombrie, corabia fu lansată. Pencroff era 
nespus de fericit. Operația reuşi de minune. Vasul, gata 
pregătit, fusese împins pe butuci până la extrema limită a 
țărmului, unde fu luat de valurile mării în flux şi începu să 
plutească în aplauzele pionierilor. Pencroff nu arătă prea 
multă modestie în această împrejurare, iar acum, după ce 
îşi dusese, munca la bun sfârşit, era mândru şi de faptul căi 
se acordă titlul de căpitan al vasului. 

Ca să-l mulţumească pe căpitanul Pencroff, câăutară un 
nume pentru vasul lor, pe care, după oarecare discuţii, îl 
numiră Bonadventure, după numele de botez al bravului 
marinar. 

Îndată ce corabia fu luată de valuri, pionierii văzură că ea 
pluteşte foarte bine şi că va fi în stare să navigheze sub 
toate vânturile. 

De altfel, aveau de gând să facă de îndată o plimbare în 
larg, căci timpul era frumos, marea liniştită, mai ales pe 
coasta de sud, şi o briză plăcută de la nord-vest începuse să 
bată de vreo oră. 

Dar înainte de plecare, trebuiau să prânzească şi să ia 
chiar provizii pe bord, pentru cazul când excursia s-ar fi 
prelungit până-n seară. 

Inginerul abia aştepta şi el să încerce vasul, care fusese 
construit după proiectele lui, cărora de fapt le adusese 
unele modificări, ţinând seama de sfaturile lui Pencroff. 
Deoarece marinarul nu mai pomenea de călătoria spre 
insula Tabor, Cyrus Smith nădăjduia că-şi schimbase 
gândul. 

Cu greu s-ar fi înduplecat el să încuviinţeze ca doi sau trei 
dintre tovarăşii săi să se aventureze în larg pe barca aceea, 


care nu putea să cântărească decât cel mult cincisprezece 
tone. 

La ora zece şi jumătate, toată lumea era pe bord; Jup şi 
Top nu lipseau nici ei. Nab şi Harbert ridicaseră ancora 
înfiptă în nisip la gura râului, iar vasul „Bonadventure”, cu 
pavilionul fluturând în vânt şi cu pânzale întinse, porni în 
larg, condus de Pencroff. Fură siliţi să meargă cu vântul în 
faţă, pentru a ieşi din golf şi vasul merse bine. 

Călătorii de pe corabie erau încântați. Aveau o navă bună, 
care la nevoie putea să le aducă mari servicii. Vremea fiind 
frumoasă şi briza prielnică, plimbarea fu minunată. 

Pencroff îi scoase în larg, la trei sau patru mile de coastă, 
în dreptul portului Balonului. Insula apăru atunci în toată 
întinderea ei. Înfăţişarea coastei dintre capul Ghearei şi 
promontoriul Reptilei era foarte variată. La mal creşteau 
păduri, în care verdele coniferelor se desprindea întunecat 
din mijlocul arborilor proaspăt înfrunziţi, mai încolo, 
muntele Franklin domina ţinutul, atingând norii cu crestele 
lui acoperite cu zăpezi strălucitoare. 

Ce frumuseți! strigă Harbert. 

Da, insula noastră este frumoasă şi bună, răspunse 
Pencroft. O iubesc cum mi-am iubit mama. Ea ne-a primit 
săraci şi lipsiţi de toate şi astăzi ce le lipseşte celor cinci 
copii ai ei care au picat din cer? 

Nimic! răspunse Nab, nimic nu le lipseşte, căpitane! 

Şi amândoi scoaseră trei urale puternice în cinstea insulei 
lor. 

Între timp, G&deon Spilett, rezemat de catarg, desena 
panorama care se desfăşura în faţa ochilor săi. Cyrus Smith 
privea în tăcere. 

Ei, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, ce spuneţi de vasul 
nostru? 

Pare să se poarte destul de bine, răspunse inginerul. 

Perfect! Nu credeţi că am putea întreprinde cu elo 
călătorie puţin mai lungă? 

Ce călătorie, Pencroff? 


Spre insula Tabor, de pildă? 

Dragul meu, răspunse Cyrus Smith, cred că în caz de 
nevoie va trebui să ne încredinţăm fără şovăire viaţa vasului 
nostru, chiar dacă ar fi vorba de o călătorie mai lungă; dar 
ştii foarte bine că tare m-ar mâhni să te văd pornind spre 
insula Tabor, atunci când nimic nu te sileşte. 

E bine să-ţi cunoşti vecinii, răspunse Pencroff cu 
încăpățânare, insula Tabor este vecina noastră, singura 
vecină pe care o avem. Ar trebui sări facem o vizită, cel 
puţin de bună cuviinţă. 

Drace, zise Gedeon Spilett, prietenul nostru Pencroff ţine 
şi la etichetă! 

Nu ţin la nimic, mormăi marinarul, necăjit de împotrivirea 
inginerului, pe care însă n-ar fi vrut pentru nimic în lume 
să-l mâhnească. 

Gândeşte-te, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, că nu te poţi 
duce singur până în insula Tabor. 

Îmi ajunge un singur tovarăş. 

Fie, răspunse inginerul. Dar s-ar putea să lipseşti colonia 
noastră de doi pionieri din cinci câţi are. 

Din şase! răspunse Pencroff. L-aţi uitat pe Jup. 

Din şapte, adăugă Nab. Top nu-i nici el de lepădat. 

Dar nu risc nimic, domnule Cyrus”, reluă Pencroff. 

S-ar putea să ai dreptate, Pencroff; dar ţi-o spun încă o 
dată: vă expuneţi fără să fie nevoie! 

Încăpăţânatul marinar nu răspunse nimic, hotărât să reia 
mai târziu convorbirea. El nu bănuia că în curând o 
întâmplare avea să-i dea prilejul să transforme într-o operă 
de ajutorare ceea ce nu reprezenta acum decât un capriciu. 

Întradevăr, după ce navigase în larg, corabia se îndreptă 
spre portul Balonului. Trebuiau neapărat să verifice 
trecătorile dintre bancurile de nisip şi stânci, şi să le 
însemne la nevoie cu geamandure, deoarece golful acela 
mic avea să slujească drept radă pentru vasul lor. 

Ajunseră la o jumătate de milă de coastă şi fuseră nevoiţi 
să navigheze cu ocoluri, deoarece înaintau împotriva 


vântului. „Bonadventure” îşi micşorase viteza, căci briza 
domolită de înălțimile insulei abia umfla pânzele, iar marea, 
netedă ca o oglindă, unduia puţin doar la adierile unui 
vântuleţ cu toane, Harbert, care stătea la prova ca să arate 
drumul printre bancuri, strigă pe neaşteptate: 

Mergi în direcţia vântului, Pencroff! 

Ce e? întrebă marinarul sculându-se. O stâncă? 

Nu... aşteaptă, spuse Harbert... nu văd bine... ia-o puţin 
mai spre dreapta... bine... întoarce puţin. 

Cu aceste cuvinte, Harbert, care se culcase de-a lungul 
punţii, vâri repede braţul în apă şi se ridică strigând: 

O sticlă! 

Ţinea în mână o sticlă, pe care o găsise la câţiva paşi de 
țărm. 

Cyrus Smith luă sticla, scoase dopul în tăcere şi trase din 
ea o hârtie umedă, pe care erau scrise următoarele cuvinte: 

Naufragiat... Insula Tabor: 153* long. V. - 37*11'lat. S. 

CAPITOLUL XIII. 

Se hotărăşte plecarea. Diferite presupuneri. Pregătiri. Cei 
trei călători. Prima noapte. A doua noapte. Insula Tabor. 
Cercetări pe plajă. Cercetări în pădure. Nici o urmă. 
Animale. Plante. O locuinţă. Pustietate. 

Un naufragiat! strigă Pencroff. Un naufragiat părăsit la 
câteva sute de mile de noi, pe insula Tabor! O, domnule 
Cyrus, acum n-o să vă mai puteţi împotrivi proiectelor mele. 

Nu, Pencroftf, răspunse Cyrus Smith, şi chiar doresc să 
plecaţi cât mai curând. 

Bine, să pornim mâine! 

Chiar mâine. 

Inginerul ţinea în mână hârtia scoasă din sticlă. Stătu 
câteva clipe pe gânduri, apoi spuse: 

Din felul cum este redactat acest document, dragii mei, 
trebuie să tragem mai multe concluzii: mai întâi 
naufragiatul din insula Tabor este un om cu bogate 
cunoştinţe marinăreşti, deoarece dă cu exactitate 
latitudinea şi longitudinea insulei, aşa cum le determinasem 


şi noi; în al doilea rând el este englez sau american, 
documentul fiind scris în englezeşte. 

Ceea ce spui este foarte logic, răspunse Gedeon Spilett, şi 
prezenţa acestui naufragiat explică venirea lăzii pe ţărmul 
insulei noastre. De vreme ce există un naufragiat, înseamnă 
că s-a întâmplat prin părţile acestea şi un naufragiu. Noroc 
că Pencroff a construit o corabie pe care s-a gândit s-o 
încerce tocmai astăzi, căci o singură zi de întârziere ar fi 
fost de ajuns ca sticla să se fi spart de stânci. 

Într-adevăr, spuse Harbert, este o întâmplare fericită 
trecerea noastră pe aici, în timp ce sticla încă mai plutea. 

Nu ţi se pare nimic ciudat în toată întâmplarea asta? îl 
întrebă Cyrus Smith pe Pencroff. 

Nu văd nimic extraordinar, răspunse marinarul. Sticla 
asta, oricum, trebuia să ajungă undeva şi a ajuns la noi, în 
loc să ajungă în altă parte. 

Se poate să ai dreptate, Pencroff, răspunse inginerul, şi 
totuşi... 

Dar, observă Harbert, nu putem şti dacă sticla pluteşte pe 
mare de multă vreme? 

Nu văd cum, răspunse Gedeon Spilett. De altfel, 
documentul pare să fi fost scris de curând. Ce părere ai, 
Cyrus? 

E greu de răspuns. Oricum, aceasta o vom afla noi mai 
târziu! răspunse Cyrus Smith. 

Cât dură schimbul acesta de cuvinte, Pencroff întoarse 
corabia, fără să mai piardă vreme, şi cu toate pânzele 
întinse se îndrepta cu repeziciune către capul Ghearei. Toţi 
se gândeau la naufragiatul de pe insula Tabor, întrebându- 
se dacă vor ajunge la timp să-l salveze, în viaţa pionierilor 
se produsese un eveniment însemnat. Ei înşişi erau 
naufragiaţi, dar se gândeau cu teamă că un altul poate 
fusese mai puţin norocos decât ei, şi de aceea socoteau de 
datoria lor să-i sară în ajutor. 

Ocoliră capul Ghearei şi pe la orele patru vasul ancoră la 
gura râului Mercy. 


În aceeaşi seară plănuiră toate amănuntele expediției lor. 
Fiindcă Harbert şi Pencroff erau singurii care se pricepeau 
să conducă un vas, păpea firesc să plece numai ei. Plecând 
chiar a doua zi, la 11 octombrie, puteau să ajungă în ziua de 
13 pe insula Tabor, căci vântul bătea din direcţia potrivită, 
aşa încât nu le trebuiau mai mult de patruzeci de ore 
pentru o călătorie de o sută cincizeci de mile. Dacă 
petreceau o zi pe insulă şi făceau trei-patru zile pe drum la 
întoarcere, în ziua de 17 călătorii puteau fi înapoi pe insula 
Lincoln. Vremea era frumoasă, barometrul urca lin, vântul 
sufla necontenit, totul părea să vină în ajutorul acestor 
oameni de treabă, pe care o datorie omenească îi mâna 
departe de insula lor. 

Hotărâră ca Cyrus Smith, Nab şi Gedeon Spilett să 
rămână la Casa de Granit. În ultima clipă însă trebuiră să 
modifice acest plan: Gedeon Spilett, care nu-şi uitase 
meseria de reporter, declară că, decât să piardă o 
asemenea aventură, mai bine pleacă înot spre insula Tabor, 
aşa încât îl primiră şi pe el pe corabie. 

Toată după masa transportară pe „Bonadventure” câteva 
obiecte de aşternut, unelte, arme, muniții, o busolă şi 
alimente pentru o săptămână, şi când totul fu încărcat pe 
vas, pionierii se întoarseră la Casa de Granit. 

A doua zi, la cinci dimineaţa, îşi luară rămas bun, foarte 
mişcaţi, apoi Pencroff, întinzând pânzele, se îndreptă spre 
capul Ghearei, pe care trebuia să-l ocolească înainte de a se 
îndrepta direct spre sud-vest. 

Vasul ajunsese la un sfert de milă de țărm, când călătorii 
zăriră în vârful Casei de Granit doi oameni, care le făceau 
semne. Erau Cyrus Smith şi Nab. 

— Prietenii noştri! strigă Gedeon Spilett. Iată prima 
noastră despărţire după cincisprezece luni...! 

Pencroff, reporterul şi Harbert făcură un ultim semn de 
rămas bun şi Casa de Granit dispăru după stânci. 

În primele ore ale zilei „Bonadventure” se menţinu în 
apele insulei Lincoln, care semăna, văzută de departe, cu 


un coş de verdeață, din mijlocul căruia se ridica muntele 
Franklin. înălțimile ei micşorate de depărtare îi dădeau o 
înfăţişare puţin potrivită, pentru a atrage navigatorii pe 
țărmurile ei. 

Plutind la zece mile de țărm, depăşiră pe la ora unu capul 
Reptilei. De la acea depărtare nu mai puteau deosebi 
ţărmul apusean al insulei care se întindea până la poalele 
muntelui Franklin. Trei ore mai târziu, insula Lincoln 
dispăru cu desăvârşire în zare. 

Vasul „Bonadventure” se lăsa uşor condus, tăia adânc 
valurile şi înainta repede. Pencroff întinsese pânza 
catargului mare şi, conducându-se după busolă, mergea în 
linie dreaptă spre insula Tabor. 

Din când în când, Harbert îl înlocuia la cârmă şi tânărul 
avea o mână atât de sigură, încât marinarul nu-i putea, găsi 
nici un cusur. 

Gedeon Spilett vorbea când cu unul, când cu celălalt şi, la 
nevoie, dădea o mână de ajutor. Căpitanul Pencrofi era 
foarte mulţumit de echipajul lui şi vorbea chiar de „un sfert 
de rom pe echipă”, ca răsplată. 

Spre seară, secera lunii, care abia la 16 avea să fie în 
primul pătrar, se arătă pe cerul umbrit de amurg, însă 
dispăru curând. Noaptea era întunecoasă, dar înstelată, 
prevestind o zi frumoasă. 

Pencroff Cobori pânza din vârful catargului, pentru a nu fi 
surprins cumva de vreo pală de vânt mai puternică. Poate 
că nu era nevoie să ia această măsură, noaptea fiind 
liniştită, dar marinarul era prevăzător. 

Reporterul dormi aproape toată noaptea. Pencroff şi 
Harbert făceau cu schimbul la cârmă. Marinarul avea 
încredere în Harbert ca în el însuşi, şi încrederea sa era 
îndreptăţită de sângele rece şi înţelepciunea tânărului. 
Băiatul primea instrucţiunile marinarului ca un adevărat 
timonier, neabătându-se nici măcar cu o linie de la cursul 
indicat. 


Noaptea şi ziua următoare se scurseră liniştite. Direcţia 
sud-vest fu menţinută, toată ziua, astfel că „Bonadventure” 
trebuia să acosteze chiar pe insula Tabor, presupunând că 
nici un curent necunoscut nu o va îndepărta de ea. 

Marea pe care o străbăteau era cu desăvârşire pustie. 
Numai albatroşii păreau să cutreiere spaţiul cuprins între 
insula 'Tabor şi insula Lincoln şi reporterul se întreba dacă 
nu cumva una din aceste păsări vânjoase era chiar aceea 
căreia îi încredinţase mesajul său adresat ziarului „New- 
York Herald”. 

Când te gândeşti că ne aflăm tocmai în vremea când 
pescuitorii de balene se îndreaptă spre sudul Pacificului, 
observă Harbert. Într-adevăr, nu cred să existe o mare mai 
puţin umblată, sau mai bine zis mai părăsită decât aceasta! 

Mie nu mi se pare chiar aşa de pustie! răspunse Pencroff. 

Cum asta? întrebă reporterul. 

Păi nu suntem noi pe aici? Dar ce, corabia noastră este o 
epavă? Noi nu suntem oameni? 

Şi Pencroff râse de gluma sa. 

Spre seară socotiră că vasul străbătuse de la plecare o 
sută douăzeci de mile, adică vreo trei mile pe oră. Briza era 
slabă şi cu tendinţă de scădere. Dacă însă socotelile lor 
erau bune şi direcţia exactă, insula Tabor trebuia să se 
arate a doua zi în zori. 

Nici Gedeon Spilett, nici Harbert şi nici Pencroff nu 
închiseseră ochii în noaptea de 12 spre 13 octombrie, fiind 
cu toţii foarte emoţionaţi. Era atâta nesiguranţă în 
încercarea lor! Se apropiau oare de insula Tabor? Se mai 
afla oare pe insulă naufragiatul în ajutorul căruia veneau? 
Cine era omul acesta? Nu va aduce oare tulburări prezenţa 
lui în mica lor colonie, atât de unită până acum? Va consimţi 
el să schimbe o închisoare cu alta? Toate aceste întrebări, 
care trebuiau să capete răspuns a doua zi, nu-i lăsau să 
doarmă. în zorii zilei călătorii cercetau cu încordare întreg 
orizontul, spre vest. 

Pământ! strigă Pencroff, pe la orele şase dimineaţa. 


Şi cum Pencroff nu se înşela niciodată, curând un țărm se 
ivi în faţa lor. 

Se poate lesne închipui bucuria micului echipaj Peste 
câteva ore aveau să Coboare pe insulă! 

Insula 'Tabor, un fel de coastă joasă, abia răsărită din 
valuri, se afla doar la o depărtare de cincisprezece mile. 
îndreptară vasul spre ea şi, pe măsură ce răsărea soarele, 
zăriră ici, colo câte un pisc. 

Este mai mică decât insula Lincoln, observă Harbert, şi îşi 
datorează probabil existenţa aceloraşi frământări 
submarine. 

La ora unsprezece dimineaţa, vasul „Bonadventure” 
ajunse la două mile de coastă şi Pencroff îl conducea cu 
multă băgare de seamă în aceste ape necunoscute. 

Acum insula putea fi cuprinsă cu vederea în toată 
întinderea ei; ici, colo se zăreau grupuri de arbori de 
cauciuc înfrunziţi şi alţi copaci înalţi, de felul acelora care 
creşteau şi în insula Lincoln. Dar, lucru ciudat, nicăieri nu 
se ridica vreun nor de fum, care să trădeze prezenţa unui 
om, nicăieri pe litoral nu se zărea vreun semnal. 

Şi totuşi, documentul era limpede: există un naufragiat pe 
insulă şi acest naufragiat ar fi trebuit să stea la pândă pe 
ţarm! 

Între timp, corabia înainta printre trecătorile destul de 
întortochiate dintre stânci şi Pencroff observă cu luare- 
aminte toate cotiturile drumului. Îl pusese pe Harbert la 
cârmă, iar el stătea la prova cercetând apele, gata în orice 
clipă să strângă pânzele, a căror frânghie o ţinea în mână. 
Gedeon Spilett cerceta ţărmul prin ochian, fără să vadă 
nimic deosebit. 

În sfârşit, pe la amiază, prova corăbiei se lovi de o plajă de 
nisip. Aruncând ancora, echipajul strânse pânzele şi cobori 
pe uscat. 

Nu încăpea nici o îndoială că se aflau pe insula Tabor. Pe 
hărţile cele mai recente nu se găsea nici o altă insulă în 


această margine a Pacificului, între Noua Zeelandă şi coasta 
americană. 

Vasul fu bine legat ca să nu fie luat de reflux; apoi, 
Pencroff cu cei doi tovarăşi ai săi, bine înarmaţi, o luară de- 
a lungul țărmului, în direcţia unui con înalt de aproximativ 
două sute cincizeci de picioare, ce se înălța la vreo jumătate 
de milă. 

Din creştetul acestui deal, spuse Gedeon Spilett, ne vom 
forma o oarecare idee despre înfăţişarea insulei, lucru care 
ne va uşura cercetările. 

Prin urmare, vom face şi noi, spuse Harbert, la fel cum a 
procedat domnul Cyrus pe insula Lincoln, atunci când s-a 
urcat mai întâi pe muntele Franklin. 

Chiar aşa, răspunse reporterul. Este lucrul cel mai bun! 

Tot vorbind, exploratorii înaintau de-a lungul unei păşuni, 
care se termina chiar la poalele conului. Stoluri de 
porumbei şi rândunele de mare, asemănătoare celor din 
insula Lincoln, zburau în faţa lor. În păduricea din stânga 
păşunii se stârni un freamăt uşor printre ierburi, care trăda 
prezenţa unor animale ce o luaseră la fugă; dar nimic nu 
arăta că insula este locuită. 

Ajunşi la poalele conului, Pencroff, Harbert şi Gedeon 
Spilett îl urcară în câteva minute şi privirile lor cercetară 
întreg orizontul. 

Se aflau pe o insulă cu un diametru de cel mult şase mile, 
de formă ovală, alungită, cu foarte puţine capuri, 
promontorii şi golfuri. De jur-împrejur, până în fundul 
zărilor se întindea marea pustie. Nu se zărea nici un țărm şi 
nici un catarg! 

Mica insulă, în întregime împădurită, nu prezenta 
varietatea insulei Lincoln, stearpă şi sălbatică într-o parte, 
roditoare şi bogată într-alta. De-a curmezişul insulei curgea 
printr-o păşune un pârâiaş, vărsându-se în mare printr-o 
gură îngustă. 

Nu-i prea întinsă insula, spuse Harbert. 

Da, ar fi fost cam mică pentru noi, spuse şi Pencroff. 


Şi pare nelocuită, zise reporterul. Într-adevăr, observă 
Harbert, nimic nu trădează prezenţa omului. 

Să coborâm totuşi, spuse Pencroff, şi să căutăm. 

Marinarul şi tovarăşii săi se întoarseră pe țărm, la locul 
unde lăsaseră corabia. Hotărâră apoi să facă înconjurul 
insulei, mergând de-a lungul țărmului, înainte de a se 
aventura în interior. În felul acesta, nici un punct nu putea 
rămâne necercetat. 

Plaja era netedă, străpunsă din loc în loc de nişte stânci 
mari, pe care le ocoleau. Exploratorii coborâră spre sud, 
stârnind stoluri de păsări de apă şi turme de foci, care se 
aruncau în mare de cum îi zăreau. 

Animalele astea, observă reporterul, au mai văzut oameni. 
Se tem de noi, deci cunosc oamenii. 

Peste o oră, călătorii ajunserăla extremitatea de sud a 
insulei, terminată printr-un cap ascuţit, şi o luară îndată 
spre nord, mergând de-a lungul coastei apusene, care şi ea 
se înfăţişa nisipoasă şi stâncoasă, mărginită de pădurea 
deasă. 

Nu găsiră nici o locuinţă şi nu zăriră nici o urmă de picior 
omenesc pe întreg perimetrul insulei, pe care-l străbătură 
în patru ore. 

Lucrul părea oricum foarte ciudat, şi le venea să creadă că 
insula Tabor nu era, sau nu mai era locuită. La urma urmei, 
documentul putea să aibă tot atât de bine câteva luni sau 
câţiva ani; se putea prin urmare ca naufragiatul să fi murit 
doborât de lipsuri sau să fi fost repatriat. 

Prânzind în grabă pe corabie, Pencroff, Gedeon Spilett şi 
Harbert făceau tot felul de presupuneri, mai mult sau mai 
puţin vrednice de crezare. 

La ora cinci după-amiază îşi reluară expediţia, 
aventurându-se în pădure.: 

Prin faţa lor fugeau nenumărate animale, mai ales capre şi 
porci, aparţinând speciilor europene. Se putea să le fi 
debarcat vreun balenier pe insulă, unde se înmulţiseră cu 


repeziciune. Harbert se gândi să ia cu el vreo două perechi 
pe insula Lincoln. 

Deci, fără îndoială, insula fusese locuită cândva de oameni. 
Lucrul deveni şi mai evident atunci când găsiră în pădure 
crengi, trunchiuri şi copaci doborâţi cu toporul, şi peste tot 
urme de mână omenească. Dar copacii putreziţi păreau 
tăiaţi cu mulţi ani în urmă. Urmele de topor erau acoperite 
cu muşchi, şi pe potecile care cu greu se mai zăreau, 
creşteau ierburi. 

După cum vedeţi, observă Gedeon Spilett, urmele acestea 
dovedesc nu numai că au debarcat oameni pe această 
insulă, ci şi mai mult, că au locuit aici câtva timp. Cine au 
fost acei oameni? Câţi au fost? Câţi au rămas? 

Documentul, spuse Harbert, pomeneşte de un singur 
naufragiat. 

Atunci, răspunse Pencroff, trebuie să-l găsim, 
presupunând că se mai află pe insulă. 

Porniră mai departe, urmând poteca ce tăia insula de-a 
curmezişul, mergând astfel de-a lungul pârâului ce se vărsa 
în mare. 

Câteva plante dovedeau că omul' trecuse pe aici, lucru pe 
care îl confirmau de altfel şi animalele de origine 
europeană, şi unele lucrări făcute de mâna omului, în unele 
locuri, în mijlocul luminişurilor, se vedeau foarte bine 
urmele unor culturi de: zarzavat, semănate odinioară. 

Cu nespusă bucurie, Harbert descoperi printre ele cartofi, 
salată, măcriş,. morcovi, varză, napi. N-avea decât să le 
culeagă seminţele, ca să îmbogăţească flora insulei Lincoln. 

Foarte bine! spuse Pencroff. Ce o să se mai bucure Nab! 
Chiar dacă nu găsim naufragiatul, călătoria noastră tot nu a 
rămas fără folos. 

Fără îndoială, răspunse Gedeon Spilett; dar halul în care 
se găsesc aceste plante, mă face să cred că insula, nu mai 
este locuită, de mult. 

Asta aşa e, spuse şi Harbert. Un locuitor, oricare ar fi el, n- 
ar lăsa neîngrijită o cultură atât de însemnată. 


Da! spuse Pencroff, naufragiatul a plecat!... Este de 
presupus... 

În cazul acesta suntem siliţi să credem că documentul este 
destul de vechi? 

Desigur! 

Şi că sticla a ajuns lângă insula Lincoln, după ce a plutit 
vreme îndelungată pe mare? 

Tot ce se poate, răspunse Pencroff. Dar iată că se întunecă 
şi cred că ar fi mai nimerit să ne întrerupem cercetările. 

Să ne întoarcem la, corabie şi le reîncepem mâine, hotări 
reporterul. 

Părea lucrul cel mai potrivit. Erau gata să pornească spre 
țărm, când Harbert, arătând ceva, ce se zărea printre 
copaci, strigă: 

O locuinţă! 

Se îndreptară toţi trei în grabă spre locuinţa arătată, în 
lumina amurgului constatară că era clădită din scânduri ce 
fuseseră acoperite cu pânză gudronată. 

Pencroff, împinse uşa, pe jumătate închisă, intrând grăbit. 

Locuinţa era goală. 

CAPITOLUL XIV. 

Inventar. Noaptea în locuinţa părăsită. Câteva litere. Noi 
cercetări. Animale şi plante. Harbert trece printr-o mare 
primejdie. Pe bord. Plecarea. Vreme rea. O scăpărare de 
lumină. Pierduţi în larg. Un foc ce se aprinde la timp. 

Încremeniţi în întunericul ce se lăsase, Pencroff, Harbert şi 
Gedeon Spilett tăcură câtva timp. Apoi Pencroff începu să 
strige tare, dar nu primi nici un răspuns. 

Marinarul ciocni amnarul şi aprinse o crenguţă uscată. 
Flacăra lumină o clipă încăperea ce părea părăsită de mult. 
în fund se afla un cămin grosolan, cu puţină cenuşă rece în 
vatră, peste care zăcea un braţ de lemne uscate. Pencroff 
apropie vreascul aprins şi lemnele trosniră, răspândind o 
lumină vie. 

Marinarul şi tovarăşii săi zăriră atunci la lumina lor un pat 
răvăşit, cu pături umede şi îngălbenite de vreme, ce nu mai 


fuseseră folosite de mult; într-un colţ al vetrei zăceau două 
ceainice ruginite şi un cazan răsturnat; se mai afla în 
încăpere şi un cufăr cu nişte haine de marinar mucegăite. 
Pe masă se vedea un tacâm de cositor şi o carte roasă de 
umezeală; într-un colţ zăceau aruncate câteva unelte, o 
lopată, un târnăcop, o sapă şi două puşti de vânătoare, 
dintre care una era frântă; pe o poliţă, făcută dintr-o 
scândură, găsiră un butoiaş cu praf de puşcă, neatins, un 
butoiaş de alice şi mai multe cutii cu capse de fitiluri. Şi 
totul era acoperit de un strat gros de praf, adunat desigur 
în decursul anilor. 

Nu e nimeni, spuse reporterul. 

Într-adevăr! răspunse Pencroff. 

Casa asta de mult n-a mai fost locuită, observă Harbert. 

Da, de mult! răspunse reporterul. 

Domnule Spilett, spuse Pencroff, cred că ar fi mai bine să 
ne petrecem noaptea în locuinţa aceasta, în loc să ne 
întoarcem pe bord. 

Ai dreptate, Pencroff, răspunse Gedeon Spilett, şi dacă se 
înapoiază proprietarul, cred că nu se va plânge prea mult, 
găsind locul ocupat! 

Nu se va mai întoarce, spuse marinarul, dând din cap. 

Crezi că a plecat de pe insulă? întrebă reporterul. 

Dacă pleca, lua cu el şi armele, şi uneltele, răspunse 
Pencroff. Ştiţi bine câtă valoare au astfel de lucruri pentru 
un naufragiat. Nu! Nu! repetă marinarul cu voce hotărâtă. 
Nu IL Eln-a părăsit insula. Dacă ar fi plecat cu o barcă 
făcută de el, cu atât mai mult n-ar fi părăsit aceste obiecte 
de primă necesitate Nu! El se află pe insulă! 

În viaţă? întrebă Harbert. 

În viaţă sau mort. Dacă a murit, nu avea cum să se 
îngroape singur, aşa că îi vom găsi cel puţin rămăşiţele. 

Hotărâră deci să petreacă noaptea în casa părăsită. O 
grămadă de lemne, ce se găsea într-un colţ, le ajută s-o 
încălzească cum trebuie. Cu uşa închisă, Pencroff, Harbert 
şi Gedeon Spilett şedeau pe o bancă, vorbind puţin, însă 


reflectând mult. Erau într-o stare sufletească ciudată, care-i 
făcea să se aştepte la orice, de aceea şi ascultau cu 
încordare zgomotele de afară. Dacă s-ar fi deschis pe 
neaşteptate uşa şi în faţa lor ar fi apărut un om, nu ar fi fost 
de loc surprinşi, deşi locuinţa părea părăsită. Erau gata să 
strângă mâna omului aceluia, a naufragiatului, prietenul lor 
necunoscut, pe care îl aşteptau. 

Dar nu se auzi nimic, uşa nu se deschise şi ceasurile se 
scurgeau fără să aducă vreo schimbare. 

Ce lungă li se păru noaptea! 

Doar Harbert dormi două ore, căci la vârsta lui somnul era 
foarte necesar. Doreau să-şi reia cât mai curând cercetările 
începute în ajun şi să scotocească insula până în colţurile ei 
cele mai tăinuite. Judecata lui Pencroff părea îndreptăţită: 
deoarece uneltele şi armele rămăseseră în casa părăsită, se 
putea deduce că stăpânul ei este mort. Trebuia însă ca cel 
puţin rămăşiţele să fie căutate şi îngropate. 

Se lumină de ziuă. Pencroff şi tovarăşii săi începură să 
cerceteze locuinţa. 

Ea fusese clădită într-un loc minunat, la poalele unui deal, 
umbrită de câţiva copaci mari şi frumoşi, în faţa ei fusese 
croit un luminiş larg, prin care privirea străbătea până la 
mare. Luminişul era înconjurat, cu un gărduţ dărâmat, ce 
ajungea până la țărm, unde se afla şi gura pârâului. 

Locuinţa era construită din scânduri, şi era lesne de văzut 
că ele proveneau din resturile unei corăbii. Se putea deci 
presupune că un vas avariat fusese aruncat pe ţărmul 
insulei; singurul membru care scăpase cu viaţă din întreg 
echipajul îşi construise o locuinţă din resturile corăbiei, 
având uneltele trebuitoare. 

Lucrul deveni şi mai vădit când Gedeon Spilett, care se 
învârtea în jurul casei, zări pe o scândură câteva litere 
şterse: 

BR TAN A. 

Britania! strigă Pencroff, pe care reporterul îl chemase. 
Multe corăbii poartă numele acesta, aşa că n-aş putea să 


spun dacă a fost un vas englez ori american. 

N-are nici o importanţă, Pencroff! 

Nici o importanţă, într-adevăr, răspunse marinarul, iar pe 
supravieţuitor, de orice nație ar fi el, îl vom scăpa dacă mai 
trăieşte. Dar înainte de a reîncepe cercetările să ne 
întoarcem la vasul nostru. 

Pencroff se simţea cuprins de oarecare îngrijorare, 
gândindu-se la corabie. Te pomeneşti că insula este totuşi 
locuită, şi vreun locuitor o fi pus mâna pe vas... Dădu din 
umeri, zâmbind la acest gând zănatic. 

Oricum însă, marinarul n-avea nimic împotrivă să ia masa 
pe bord. Calea gata croită nu era lungă - să tot fi avut o 
milă. Porniră cercetând cu atenţie pădurea şi desişurile, 
prin care caprele şi porcii mişunau cu sutele. 

După douăzeci de minute, Pencroff şi tovarăşi săi îşi 
regăsiră corabia, priponită de ancora adânc înfiptă în nisip. 

Pencroff răsuflă uşurat. La urma urmei corabia era odrasla 
lui şi era firesc să fie uneori mai îngrijorat decât ar fi 
trebuit. 

Se urcară pe bord şi prânziră în aşa fel, încât să poată cina 
cât mai târziu; apoi, îşi reîncepură cu multă grijă 
cercetările. 

De altfel, nu părea de necrezut că singurul locuitor al 
insulei murise, de aceea Pencroff şi tovarăşii săi căutau mai 
curând urma unui mort decât a unei fiinţe vii! Cercetară în 
zadar, scotocind desişurile care acopereau insula. În cele 
din urmă fură siliţi să admită că nu mai rămăsese nici o 
urmă din cadavrul naufragiatului, care, fără nici o îndoială, 
fusese înghiţit până la ultimul ciolan de vreo fiară sălbatică. 

Mâine în zori plecăm, le spuse Pencroff tovarăşilor săi, 
care, pe la două după-amiază, se culcaseră la umbra unor 
pini ca să se odihnească puţin. 

Cred că putem lua, fără nici o grijă, uneltele care au 
aparţinut naufragiatului, adăugă Harbert. 

Da, cred şi eu, răspunse Gedeon Spilett. Armele şi uneltele 
acestea vor întregi. inventarul Casei de Granit. Dacă nu mă 


înşel, provizia de praf de puşcă şi de alice este destul de 
mare. 

Da, răspunse Pencroff. Să nu uităm să prindem vreo două 
perechi de porci, căci ducem lipsă de ei pe insula Lincoln. 

Şi să luăm ceva seminţe, adăugă Harbert. 

Atunci ar fi poate bine, - spuse reporterul, - să mai 
rămânem o zi aici, ca să adunăm tot ce-ar putea să ne 
folosească. 

Nu, domnule Spilett, răspunse Pencroff, - aş vrea să 
plecăm mâine în zorii zilei. Vântul are tendinţa să-şi 
schimbe direcţia, lucru foarte potrivit pentru călătoria de 
întoarcere. 

Atunci să nu ne pierdem timpul! spuse Harbert, sculându- 
se. 

Să nu ne pierdem timpul, repetă Pencroff. Tu, Harbert, 
adună seminţele acelea, că te pricepi mai bine decât noi. 
Domnul Spilett şi cu mine vom căuta să prindem câţiva 
porci şi cred că vom izbuti, cu toate că nu-l avem pe Top. 

Harbert apucă pe poteca ce ducea spre partea cultivată a 
insulei, pe când marinarul şi reporterul intrară direct în 
pădure. 

Cât despre porci, aceştia fugiră la vederea lor şi, grozav 
de sprinteni, nu păreau de loc dispuşi să se lase prinşi; 
totuşi, după o jumătate de oră de alergătură, vânătorii 
izbutiră să înhaţe o pereche ce se ascunsese într-un tufiş; în 
clipa aceea, nişte ţipete îngrozitoare izbucniră la câteva 
sute de paşi, înspre nordul insulei. Aceste ţipete erau 
întovărăşite de nişte răcnete care nu aveau nimic omenesc. 

Pencroff şi Gedeon Spilett săriră în picioare, iar porcii 
profitară de ocazie ca să o rupă la fugă, tocmai în clipa în 
care marinarul se pregătea să-i lege. 

E vocea lui Harbert, spuse reporterul. 

Hai repede! strigă Pencroff. 

Marinarul, însoţit de Gedeon Spilett, se îndreptă în goană 
spre locul de unde se auzeau strigătele; la cotitura potecii, 
lingă un luminiş, îl zăriră pe băiat trântit la pământ, 


luptându-se cu o fiară sălbatică, probabil vreo maimuţă 
uriaşă, care era cât pe-aci să-l omoare. 

Pencroff şi Gedeon Spilett Se năpustiră asupra fiarei, 
doborând-o la pământ, şi-l scăpară astfel pe Harbert. 
Marinarul era foarte voinic, iar reporterul nu era nici el mai 
prejos, aşa că monstrul fu legat cobză, cu toată împotrivirea 
lui, fiind astfel redus la neputinţă. 

Nu te doare nimic, Harbert? întrebă Gedeon Spilett. 

Nu, NIMIC! 

Ah! Bine că nu te-a rănit maimuța asta! strigă Pencroff. 

Dar nu este o maimuţă îi răspunse Harbert. Pencroff şi 
Gedeon Spilett se uitară abia atunci la fiinţa ciudată care 
zăcea la pământ. 

Într-adevăr nu era o maimuţă! Era o fiinţă omenească! Era 
un om! Dar ce om! Un sălbatic în toată puterea cuvântului, 
şi cu atât mai îngrozitor, cu cât părea cu totul abrutizat. 

Înspăimântătoarea fiinţă, care era totuşi un om, avea părul 
vâlvoi, o barbă lungă îi atârna pe piept, iar trupul său gol 
era acoperit de o zdreanţă legată peste şolduri. Privirea îi 
era sălbatică, mâinile uriaşe aveau gheare lungi, pielea de 
culoare închisă părea tăbăcită, iar călcâiele lui întărite 
păreau nişte copite. Se putea pe drept cuvânt naşte 
întrebarea dacă în acest nenorocit mai sălăşluieşte o 
scânteie de înţelegere, sau dacă doar instinctul brutei mai 
rămăsese în el. 

Eşti într-adevăr sigur că este un om? îl întrebă Pencroff pe 
reporter. 

Din nefericire nu mai poate fi îndoială, răspunse acesta. 

Să fie oare naufragiatul nostru? întrebă Harbert. 

Cred că da, răspunse Gedeon Spilett, dar nenorocitul nu 
mai are nimic, omenesc în el! 

Reporterul avea dreptate. Era limpede că singurătatea 
făcuse din omul acesta un adevărat sălbatic. Din gâtlejul 
său nu mai ieşeau decât nişte sunete nearticulate, ce se 
strecurau printre dinţii care se ascuţiseră pentru a sfâşia 
carnea crudă. Se părea că memoria îl părăsise de mult, şi 


că nu mai ştia să se folosească de unelte şi de arme, nici să 
aprindă un foc! Devenise foarte sprinten şi mlădios, dar 
aceste calităţi fizice se dezvoltaseră în dauna celor 
intelectuale. 

Gedeon Spilett îi vorbi. Se părea că nu înţelege şi nici nu 
aude nimic şi totuşi, privindu-l bine în ochi, reporterul avu 
simţământul că mintea nenorocitului nu este cu totul 
întunecată. 


De altfel, prizonierul nu se zbătea şi nu căuta să-şi smulgă 
legăturile. Era oare copleşit în faţa semenilor săi, de care 
nu se deosebise odinioară? Sau îşi amintea poate, într-o 
străfulgerare de o clipă, câte ceva din vremea când trăise în 
mijlocul oamenilor? Nu ştiau dacă, slobozindu-i legăturile, 
n-ar încerca să fugă. Îl lăsară deci în pace, aşa cum se afla. 

Oricine ar fi, spuse Gedeon Spilett, datoria noastră este 
să-l ducem cu noi pe insula Lincoln. 

Da, da, răspunse Harbert. Poate că, îngrijindu-l bine, vom 
mai trezi în el oarecari licăriri de înţelegere. 

Pencroff dădea din cap neîncrezător. 

Trebuie să încercăm, zise reporterul. Este de datoria 
noastră, ca oameni. 

Aceasta era într-adevăr datoria lor de oameni civilizaţi, şi 
ei ştiau că Cyrus Smith va încuviinţa în totul hotărârea lor. 

Să-l lăsăm legat? întrebă marinarul. 

Credeţi că o să umble dacă îi dezlegăm picioarele? spuse 
Harbert. 

Putem încerca, răspunse Pencroff. 

Frânghiile care încătuşau picioarele prizonierului fură 
desfăcute, braţele rămânându-i strâns legate. El se sculă 
singur, fără să arate vreo dorinţă de a fugi. Privirea lui, 
lipsită de expresie, era aţintită asupra celor trei oameni 
care umblau pe lângă el, dar nu părea să-şi amintească să fi 
fost vreodată aidoma lor. Din gura lui ieşea un fel de fluierat 
neîncetat, arăta cu totul sălbăticit, totuşi nu li se împotrivea 
în nici un fel. 

Reporterul fu de părere să-l readucă pe acest nenorocit în 
casa lui. Se gândea că poate la vederea obiectelor care 
fuseseră ale lui va fi oarecum impresionat! Poate că o 
simplă scânteie va fi de ajuns ca să-i trezească mintea 
întunecată! 

Coliba nu era departe, şi în câteva minute ajunseră acolo, 
dar prizonierul nu recunoscu nimic, parcă îşi pierduse cu 
desăvârşire mintea! 


După halul în care ajunsese nenorocitul, se părea că omul, 
care venise teafăr pe insulă, suferise vreme îndelungată 
chinurile singurătăţii. 

Reporterul se gândi să aprindă focul şi peste câteva 
minute flăcările, care au darul să atragă şi fiarele, 
înveseleau vatra. 

O clipă, atenţia nenorocitului se aţinti asupra flăcării, dar 
se dădu repede înapoi, iar privirea lui se stinse din nou. 

Hotărât lucru, mai mult decât să-l ducă pe corabie nu 
puteau face deocamdată. După ce îl urcară pe corabie, îl 
lăsară în paza lui Pencroff, iar Harbert şi Gedeon Spilett se 
întoarseră pe insulă, ca să isprăvească ce le mai rămăsese 
de făcut. Câteva ore mai târziu se întorceau la țărm, 
aducând uneltele, armele, seminţele de zarzavat, puţin 
vânat şi două perechi de porci. Totul fu încărcat pe 
„Bonadventure”, careera gata să ridice ancora a doua zi în 
zorii zilei, o dată cu fluxul. 

Prizonierul fusese dus în camera din faţă, unde stătea 
liniştit, tăcut, surd şi mut totodată. 

Pencroff îi dădu de mâncare, dar el respinse carnea friptă, 
de care se dezobişnuise după câte se părea. Marinarul îi 
arătă atunci o rață împuşcată de Harbert, la care 
nenorocitul se repezi, muşcând sălbatic din ea. 

Credeţi că-şi va mai veni vreodată în fire? întrebă Pencroff. 

Poate, răspunse reporterul. S-ar putea ca îngrijirile 
noastre să dea totuşi roade, căci pe omul acesta 
singurătatea l-a adus în halul ăsta, ori de apum înainte el va 
avea tovarăşi. 

Bietul om pare să fie de multă vreme în starea asta! spuse 
Harbert, Tot ce se poate, zise Gedeon Spilett. 

Ce vârstă să aibă? mai întrebă Harbert. 

E greu de spus, căci nu-i pot vedea trăsăturile sub barba 
deasă care îi ascunde obrazul. Totuşi cred că nu maie 
tânăr. Bănuiesc că are vreo cincizeci de ani. 

Aţi observat, domnule Spilett, ce afundaţi îi sunt ochii în 
orbite? întrebă băiatul. 


Da, Harbert, totuşi, privirea lor e mai omenească decât 
restul înfăţişării lui. 

În sfârşit, vom vedea, răspunse Pencroff. Sunt însă 
nerăbdător să aflu ce-o să spună domnul Smith de 
sălbaticul nostru. Ne-am dus să căutăm un om şi am găsit o 
fiară! De, face omul ce poate! 

Trecu şi noaptea. Nu ştiau dacă prizonierul lor dormise 
sau nu, dar cu toate că-i desfăcuseră legăturile, nu auziseră 
nici o mişcare. Era aidoma fiarelor care cad într-un fel de 
toropeală când sunt închise în cuşcă, şi furia le revine abia 
mai târziu. 

În zorii zilei de 15 octombrie vremea se schimbă, după 
cum prevestise marinarul. Vântul, care bătea acum dinspre 
nord-vest, avea să înlesnească vasului drumul de 
întoarcere. În acelaşi timp însă aducea valuri de aer rece, 
destul de neplăcute pentru acel care conducea vasul. 

La ora cinci dimineaţa, călătorii noştri ridicară ancora. 
Pencroff întinse pânza cea mare şi se îndreptă spre est- 
nord-est, în direcţia insulei Lincoln. 

În prima zi nu se întâmplă nimic deosebit. Prizonierul 
stătea liniştit în cabina de la prova şi marea cu zbuciumul ei 
părea să aibă o influenţă binefăcătoare asupra acestui fost 
marinar. Să-şi fi adus el aminte de fosta lui meserie? în tot 
cazul, stătea liniştit, părând mai mult mirat decât abătut. 

A doua zi, la 16 octombrie, vântul deveni din ce în ce mai 
puternic, suflând dinspre nord, aşa că vasul îşi urmă ceva 
mai greu calea în mijlocul valurilor care îl scuturau 
puternic. Pencroff fu nevoit în curând să nu mai lase cârma 
din mâini şi începu să fie neliniştit de violenţa cu care 
marea lovea corabia. Era sigur că, dacă vântul nn-şi va 
schimba direcţia, vor avea nevoie pentru a se întoarce pe 
insula Lincoln de mai mult timp decât le trebuise ca să 
atingă insula Tabor. 

În dimineaţa zilei de 17 octombrie, insula Lincoln nu se 
zărea încă, deşi se scurseseră patruzeci şi opt de ore de la 
plecare. De altfel, cu greu puteau să calculeze fără 


instrumente care era drumul pe care-l străbătuseră, 
deoarece atât viteza, cât şi direcţia vântului se schimbau 
mereu. 

Trecură alte douăzeci şi patru de ore, dar nici un țărm nu 
apăru în zare. Vântul era puternic şi marea foarte agitată, 
iar pânzele trebuiau mereu mânuite după direcţia vântului. 
în ziua de 18, corabia fu acoperită în întregime de un talaz 
şi călătorii ar fi fost luaţi de valuri, dacă nu ar fi avut fericita 
idee de a se lega din timp de punte. 

În clipa aceea, spre marea lor uimire, Pencroff şi tovarăşii 
săi îşi văzură prizonierul sărindu-le cu totul pe neaşteptate 
în ajutor. Ca şi când instinctul lui de marinar s-ar fi trezit 
deodată, omul se repezi din cabină cu o cange în mână, 
sparse în grabă obloanele gurilor de scurgere, uşurând 
astfel golirea apei de pe punți şi, odată pericolul trecut, se 
întoarse la loc, fără să scoată o vorbă. 

Pencroff, Gedeon Spilett şi Harbert încremeniseră de 
uimire şi îl lăsaseră să se descurce cum ştia. 

Situaţia era însă proastă, şi marinarul se simţea 
îndreptăţit să creadă că se rătăcise pe întinsul mărilor, fără 
putinţă să regăsească drumul! 

Noaptea, de 18 spre 19 se lăsă întunecoasă şi rece. Către 
orele unsprezece, vântul se mai potoli, marea se mai linişti 
şi ea, iar corabia, mai puţin zbuciumată, îşi mări viteza. De 
altminteri se comportase foarte bine tot timpul. 

Nici Pencroff, nici Gedeon Spilett, nici Harbert nu 
închiseră ochii. Vegheau îngrijoraţi, căci s-ar fi putut tot 
atât de bine să plutească în imediata apropiere a insulei 
Lincoln, după cum se putea să fi fost purtaţi de curenţi cu 
totul în altă direcţie, fără să mai poată găsi drumul înapoi. 

Pencroff, om călit de greutăţi, deşi era foarte neliniştit, nu- 
şi pierduse speranţa. Şedea la cârmă, căutând cu tot 
dinadinsul să străpungă cu privirea întunericul ce-l învăluia. 

Către ora două dimineaţa, se sculă deodată, strigând: 

— Foc! Uite un foc! 


Într-adevăr, la vreo douăzeci de mile spre nord-est se 
zărea o lumină strălucitoare. Era insula Lincoln, iar focul, 
aprins desigur de Cyrus Smith, le arăta calea. 

Pencroff, care se abătuse din drum cu mult prea spre 
nord, schimbă direcţia, îndreptându-se spre flacăra aceea 
care strălucea în zare ca o stea de mărimea întâia. 

CAPITOLUL XV. 

Întoarcerea. Discuţia. Cyrus Smith şi necunoscutul. Portul 
Balonului. Devotamentul inginerului. O încercare 
mişcătoare. Câteva lacrimi. 

A doua zi, 20 octombrie, la ora şapte dimineaţa, vasul 
„Bonadventure” acostă lin la gura râului Mercy, după o 
călătorie de patru zile. 

Cyrus Smith şi Nab, îngrijoraţi din pricina vremii rele şi a 
lipsei prelungite a tovarăşilor lor, se urcaseră din zorii zilei 
pe platoul Grande-Vue, şi zăriseră în sfârşit corabia ce 
întârziase atâta vreme. 

În sfârşit! Iată-i! strigă Cyrus Smith. Cât despre Nab, el 
juca de bucurie. 

Numărând persoanele de pe punte, inginerul îşi închipui 
în primul moment că naufragiatul de pe insula Tabor nu 
fusese găsit, sau că nenorocitul nu voise să părăsească 
insula. 

Într-adevăr, pe puntea vasului, se zăreau numai Pencroff, 
Gedeon Spilett şi Harbert. 

În clipa acostării, Nab şi inginerul se aflau pe țărm. Cyrus 
Smith se grăbi să le strige, înainte ca pasagerii să fi sărit pe 
NiSip: 

Am fost foarte îngrijoraţi de întârzierea voastră! Ce vi s-a 
întâmplat? 

Nimic, răspunse Gedeon Spilett, ne-a mers foarte bine. Îţi 
vom istorisi totul. 

Totuşi, continuă inginerul, expediţia voastră a dat greş. 
Văd că sunteţi tot trei, ca şi la plecare! 

S-avem iertare, domnule Smith, spuse marinarul, suntem 
patru! 


Aţi găsit naufragiatul? 

Da! 

Şi l-aţi adus cu voi? 

Da! 

În viaţă? 

Da. 

Unde e? Cine e? 

Naufragiatul nostru este, răspunse Gedeon Spilett, sau 
mai bine zis, a fost cândva un om. lată tot ce-ţi pot spune, 
Cyrus! 

Inginerul află pe loc tot ce se petrecuse în timpul 
călătoriei. Îi istorisiră în ce împrejurări găsiseră coliba şi 
felul cum puseseră mâna pe naufragiat, care părea să nu 
mai facă parte din neamul omenesc. 

Într-atâta, adăugă Pencroff, încât mă întreb dacă am făcut 
bine aducându-l aici! 

Sunt sigur că ai făcut foarte bine, Pencroff! răspunse 
grăbit inginerul. 

Bine, dar nenorocitul şi-a pierdut minţile! 

Lucrurile trebuie să se fi petrecut în ultima vreme, 
răspunse Cyrus Smith, iar acum câteva luni, nenorocitul 
ăsta era un om teafăr ca voi şi ca mine. Cine ştie ce s-ar 
întâmpla cu vreunul dintre noi, dacă ar trăi mai mult timp 
izolat pe insula aceasta? Vai de acela care trăieşte singur, 
dragii mei! Se pare că singurătatea îţi ia minţile, dovadă 
halul în care l-aţi găsit pe nenorocitul ăsta. 

Dar, domnule Cyrus, întrebă Harbert, ce vă face să credeţi 
că starea de abrutizare a nenorocitului acestuia datează 
doar de câteva luni? 

Documentul pe care l-am găsit era de curând scris şi 
singur naufragiatul ar fi putut să-l scrie. 

S-ar putea, observă Gedeon Spilett, să fi fost scris de 
vreun tovarăş al acestui om, care să fi murit între timp. 

E cu neputinţă, dragă Spilett! 

De ce? întrebă reporterul. 


Fiindcă documentul ar fi vorbit de doi naufragiaţi, ori el nu 
pomeneşte decât de unul singur, răspunse Cyrus Smith. 

Harbert istorisi pe scurt peripeţiile călătoriei lor, stăruind 
asupra licăririi de inteligenţă pe care o avusese prizonierul, 
care în toiul vijeliei redevenise, pentru o clipă, marinar 
priceput. 

Ai dreptate, Harbert, răspunse inginerul, acest fapt are o 
deosebită însemnătate. S-ar putea ca nenorocitul acesta să 
nu fie de nevindecat şi sunt încredinţat că numai 
desperarea l-a adus în halul în care se află. Aici sunt 
semenii lui, printre care cred că îşi va reveni. 

În cele din urmă, naufragiatul de pe insula Tabor fu scos 
din cabină, trezind mila inginerului şi marea uimire a lui 
Nab. Primul simţământ pe care îl vădi în noile împrejurări, 
fu dorinţa de a fugi. 

Cyrus Smith îl reţinu, punându-i nuna pe umăr cu un gest 
autoritar, privindu-l totodată cu multă blândeţe. Sub 
influenţa acestei priviri, nenorocitul se linişti, lăsă ochii în 
jos, îşi plecă fruntea şi nu se mai împotrivi. 

Sărmanul părăsit! şopti inginerul. 

Cyrus Smith îl cercetase îndeaproape şi, judecând după 
aparenţe, se părea că nenorocitul nu mai păstrase nimic 
omenesc în el. Totuşi Cyrus Smith surprinsese, ca şi 
reporterul, un fel de slabă licărire de înţelegere în privirile 
lui. 

Hotărâră ca părăsitul, sau mai bine zis necunoscutul, căci 
aşa era mai nimerit să-l numească de acum înainte noii lui 
tovarăşi, să locuiască într-una din camerele Casei de Granit, 
de unde nu putea să fugă. El se lăsă condus cu multă 
uşurinţă şi totul îi îndreptăţea să creadă că, bine îngrijit, 
necunoscutul va deveni şi el, alături de ceilalţi, unul din 
coloniştii insulei. 

În timpul mesei ce urmă, pe care Nab se grăbi să o 
servească, Cyrus Smith ascultă cu luare-aniinte toate 
amănuntele călătoriei lor. Fu şi el de părere că 
necunoscutul trebuie să fie englez sau american. Numele 


corăbiei dispărute „Britania”, cât şi puţinul ce se vedea din 
trăsăturile acoperite cu păr ale nenorocitului păreau să 
confirme această părere. 

Ascultă, Harbert, zise Gedeon Spilett, întorcându-se către 
băiat, de fapt tu nici nu ne-ai povestit cum l-ai întâlnit pe 
sălbaticul ăsta şi nici până acum nu ştim altceva, decât că 
te-ar fi sugrumat, dacă n-am fi sosit la timp să te scoatem 
din ghearele lui. 

Drept să vă spun, răspunse Harbert, nici eu nu prea ştiu 
cum s-au întâmplat lucrurile. Cred că eram ocupat să-mi 
culeg plantele, când am auzit ceva prăvălindu-se cu zgomot 
dintr-un copac foarte în nit. Nici n-am avut timpul să mă 
întorc... şi nenorocitul, care pesemne stătuse pitit între 
crengile unui copac, se şi aruncase asupra mea. Fără 
domnul Spilett şi Pencroff eram... 

Adevărat, băiete, spuse Cyrus Smith, ai trecut printr-o 
mare primejdie, dar tocmai mulţumită acestei primejdii l-aţi 
putut găsi pe nenorocitul ăsta, din care vom face un nou 
tovarăş. 

Nădăjduieşti să mai faci din el un om? întrebă reporterul. 

Desigur, răspunse inginerul. 

După masă, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se întoarseră pe 
plajă, pentru a descărca corabia. Inginerul cercetă armele 
şi uneltele, dar nu găsi nimic care să-i ajute să stabilească 
identitatea necunoscutului. 

Porcii aduşi din insula Tabor reprezentau un preţios adaos 
la fauna insulei Lincoln. Ei au fost duşi la stână, unde s-au 
aclimatizat repede. 

Butoiaşele cu praf de puşcă şi cu alice erau şi ele 
binevenite. Pionierii hotărâră să facă un mic depozit de 
pulbere în afara Casei de Granit, pentru a fi feriţi de 
pericolul unei explozii. Ei continuară totuşi să întrebuinţeze 
piroxilul, deoarece substanţa dădea rezultate minunate şi 
nu aveau nici un motiv s-o înlocu: iască cu praful de puşcă. 

Când isprăviră cu descărcatul corăbiei, Pencroff zise: 


Domnule Cyrus, cred că ar fi bine să ducem vasul într-un 
loc sigur. 

Socoti că nu stă bine aici, la gura râului? 

Nu, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Va rămâne 
aproape tot timpul pe nisip, fără apă, şi nu e bine. Ar fi 
păcat de corabia asta bună, care a suportat foarte bine 
vijelia de la întoarcere. 

N-ar putea să plutească chiar aici pe râu? 

Fără îndoială, domnule Cyrus, că ar putea, dar revărsarea 
râului nu prezintă nici un fel de adăpost şi, dacă s-ar isca un 
vânt puternic, vasul ar avea de suferit de pe urma 
talazurilor mării. 

Şi atunci unde vrei să-l adăposteşti, Pencroff? 

În portul Balonului, răspunse marinarul. Golful acela mic şi 
adăpostit între stânci este tocmai potrivit. 

Nu e cam departe? 

Nu e nimic! Sunt doar trei mile şi unde mai puneţi că 
şoseaua ce duce până acolo e frumoasă şi dreaptă! 

Fă cum vrei, Pencroff, răspunse inginerul, dar aş fi fost mai 
mulţumit să avem vasul aci, sub imediata noastră 
supraveghere. Când o să dispunem de oarecare timp, va 
trebui să-i facem un mic port. 

Minunat! strigă Pencroff, un port cu un far, cu un dig şi cu 
un şantier de reparaţii. Domnule Cyrus, cât de simplu 
devine totul când suntem cu dumneavoastră! 

Da, dragă Pencroff, răspunse inginerul, cu condiţia să mă 
ajuţi! Şi aşa, mai mult dumneata faci totul! 

Harbert şi marinarul se îmbarcară deci din nou pe 
„Bonadventure” şi, întinzând pânzele, ocoliră cu 
repeziciune capul Ghearei, astfel că, după două ore, vasul 
era ancorat în apele liniştite din portul Balonului. 

Să revenim acum la necunoscutul care era găzduit la Casa 
de Granit. Pionierii căutau să surprindă vreun semn care să 
le dovedească redeşteptarea minţii lui sau o domolire a 
sălbăticiei în care căzuse. Semnele se vădiră atât de 
limpezi, încât Cyrus Smith şi reporterul se întrebau dacă 


mintea lui fusese vreodată chiar atât de întunecată, cum li 
se păruse la prima vedere. 

La început, fiind obişnuit cu viaţa în aer liber şi cu deplina 
libertate de care se bucurase pe insula Tabor, necunoscutul 
trecu prin stări de furie şi mai că se temeau să nu se arunce 
pe ferestrele Casei de Granit. 

Încetul cu încetul se linişti şi atunci i se dădu oarecare 
libertate. 

Puteau deci nădăjdui că, mai mult ca sigur, starea lui avea 
să se schimbe în bine. Lăsându-şi la o parte apucăturile de 
fiară carnivoră, necunoscutul începuse chiar să primească o 
hrană mai potrivită decât aceea cu care se obişnuise pe 
insula 'Tabor; carnea friptă începu să nu-i mai inspire 
repulsia pe care o manifestase pe corabie. 

Cyrus Smith se folosise de un moment când dormea, 
pentru a-i tăia părul şi barba, care formau un fel de coamă 
şi îi dădeau o înfăţişare sălbatică. Apoi îl îmbrăcară, luându- 
i zdreanţă din jurul şoldurilor. Mulțumită acestor îngrijiri, 
necunoscutul căpătă o înfăţişare mai omenească, iar ochii 
lui păreau mai blânzi. Fără îndoială că, înainte de a fi ajuns 
în starea în care se afla, chipul lui avusese o expresie 
plăcută, inteligentă. 

Gyrus Smith îşi făcuse o datorie din a petrece zilnic câteva 
ore în tovărăşia lui. Inginerul lucra lângă el, ocupându-se cu 
tot felul de treburi şi căutând astfel să-i atragă atenţia. Era, 
convins că o străfulgerare ar fi fost de ajuns pentru ca 
mintea nenorocitului să se trezească şi omul să-şi revină în 
fire. Purtarea lui pe corabie, în timpul furtunii, era cea mai 
bună dovadă., Inginerul nu înceta să-i vorbească cu glas 
tare, ca să'pătrundă şi pe calea aceasta până în adâncurile 
minţii lui. Tovarăşii săi îi veneau rând pe rând în ajutor. 
Vorbeau, de cele mai multe ori despre lucruri în legătură cu 
marina, lucruri care probabil că erau cele mai adânc 
întipărite în mintea marinarului. câteodată, necunoscutul 
părea să urmărească cele ce vorbeau ei, dând impresia că 
înţelege o parte din aceste discuţii. Uneori i se întipărea pe 


faţă o durere adâncă, dovadă că era frământat de o 
suferinţă de care nu vorbea, deşi în diferite rând uri păru 
gata să rostească unele cuvinte. 

Bietul om era liniştit, dar cuprins de o mare tristeţe! Să fi 
fost numai aparentă liniştea lui? Oare această tristeţe era 
urmarea captivităţii lui? Nu puteau şti nimic. Văzând doar 
puţine obiecte şi stând într-un spaţiu limitat, tot timpul în 
tovărăşia pionierilor, cu a căror prezenţă se obişnuise, fiind 
bine hrănit şi bine îmbrăcat, era firesc ca înfăţişarea 
bietului om să se schimbe. Dar întrebarea era dacă îşi 
dădea seama că duce o viaţă nouă? Poate se domesticise 
doar ca un simplu animal? Problema aceasta îl frământa pe 
Cyrus Smith, care grozav ar fi vrut s-o dezlege fără a-şi 
tulbura totuşi bolnavul! Pentru el, necunoscutul nu era 
decât un biet bolnav. Se întreba însă dacă va începe 
vreodată să se însănătoşească? 

De aceea, inginerul nu-l slăbea din ochi nici o clipă! 
Aştepta parcă să surprindă prima licărire de înţelegere a 
sărmanului om! 

Pionierii urmăreau adânc impresionați toate fazele 
tratamentului aplicat de Cyrus Smith. II ajutau chiar, şi cu 
toţii - afară, uneori, de neîncrezătorul Pencroff - 
împărtăşeau speranţele lui. 

După cum am spus, necunoscutul era foarte liniştit şi 
părea într-un fel legat de inginer, sub a cărui puternică 
influenţă se afla. Cyrus Smith se hotări să-l supună unei 
încercări, ducându-l în alt mediu, şi anume în faţa 
oceanului, cu care fusese desigur obişnuit înainte vreme. 

Nu ţi-e teamă că pus în libertate va fugi? întrebă Gedeon 
Spilett. 

Trebuie să încercăm, îi răspunse inginerul. 

Bine! zise Pencroff. Dar să ştiţi că, atunci când se va vedea 
liber, va fugi cât îl vor ţine picioarele! 

Nu cred să facă aşa ceva, îi răspunse Cyrus Smith. 

Să încercăm, spuse Gedeon Spilett. 

Să încercăm, repetă inginerul. 


Era în ziua de 30 octombrie. Naufragiatul din insula Tabor 
era de nouă zile prizonier în Casa de Granit. Vremea era 
caldă şi întreaga insula scăldată în soare. 

Cyrus Smith şi Pencroff intrară în camera necunoscutului, 
pe care-l găsiră la fereastră, privind cerul. 

Vino, dragul meu, îi spuse inginerul. 

Omul se sculă îndată, îşi aţinti ochii asupra lui şi îl urmă. 
Pencroff mergea după ei, aşteptând neîncrezător 
rezultatele experienţei. 

Cyrus Smith şi Pencroff se aşezară cu necunoscutul în 
ascensor, în vreme ce Nab, Harbert şi Gedeon Spilett îi 
aşteptau jos. Coşul cobori şi peste câteva minute se aflau cu 
toţii pe plajă. 

Pionierii se depărtară puţin de prizonierul lor, ca să-i dea 
oarecare libertate. 

Omul făcu câţiva paşi, apropiindu-se de mare; privirea îi 
străluci plină de însufleţire, totuşi nu căută să fugă. CI 
urmărea cu ochii valurile mărunte care, spărgându-se de 
țărm, se pierdeau pe nisip. 

Aici vede doar marea, observă Gedeon Spilett, şi poate că 
ea nu-i inspiră dorinţa de a fugi. 

Ai dreptate, răspunse Cyrus Smith, trebuie să-l ducem pe 
platou, la marginea pădurii. Acolo se va dovedi dacă 
experienţa a fost bună sau nu. 

De altfel nu va putea fugi de acolo, observă Nab, căci 
podurile sunt ridicate. 

Oh! Nu pare un om pe care să-l oprească un fleac cum e 
pârâul Glicerinei, zise Pencroff râzând, Să mergem, spuse 
Cyrus Smith, ai cărui ochi nu-l părăseau pe bolnav. Ajunşi la 
marginea pădurii, unde se înălţau copaci frumoşi, cu 
frunzişul foşnind în bătaia vântului, necunoscutul păru să 
soarbă cu nesaţ mireasma lor pătrunzătoare şi un oftat lung 
îi umflă pieptul. 

Pionierii stăteau în spatele lui, gata să-l prindă dacă ar fi 
încercat să fugă. 


Şi într-adevăr, bietul om păru o clipă că doreşte să sară 
pârâul care-l despărţea de pădure, picioarele i se încordară 
ca nişte arcuri... dar de îndată se trase înapoi şi se prăbuşi 
pe jumătate la pământ, cu ochii plini de lacrimi! 

Ah! strigă Cyrus Smith. lată-te iarăşi om, de vreme ce 
plângi! 

CAPITOLUL XVI. 

O taină ce trebuie lămurită. Primele cuvinte ale 
necunoscutului. Doisprezece ani pe insulă. Mărturisiri. 
Dispariţia. încrederea lui Cyrus Smith. Moara. Prima pâine. 
Un act de devotament, Mâini cinstite. 

Într-adevăr, nenorocitul plângea! Cine ştie ce amintiri îl 
străfulgeraseră! Pionierii îl lăsară câtva timp pe platou, 
depărtându-se puţin, ca să se simtă mai liber. Dar acesta nu 
se gândea nicidecum să folosească libertatea spre a fugi, 
aşa că Cyrus Smith se hotări să-l readucă la Casa de Granit. 

Două zile după această întâmplare, necunoscutul începu 
să facă încercări să ia parte la viaţa comună. Se vedea 
foarte bine că aude şi înţelege totul, dar părea că se 
încăpăţânează să nu vorbească; într-o seară, Pencroff, care 
trăgea cu urechea la uşa camerii lui, îl auzi rostind: 

Nu! Aici! Eu! Niciodată! 

Marinarul repetă aceste cuvinte tovarăşilor săi. 

Cine ştie ce taină dureroasă ascunde! murmură Cyrus 
Smith. 

Necunoscutul începuse să folosească uneltele agricole şi 
lucra în grădina de zarzavat. Câteodată se oprea din treabă 
şi părea cufundat în gânduri; potrivit sfatului inginerului, îl 
lăsau în pace, respectând izolarea în care se complăcea 
deocamdată. Dacă unul din pionieri se apropia de el, 
omul'se dădea la o parte, suspinând din adâncul pieptului! 

S-ar fi putut crede că era copleşit de remuşcări, şi Gedeon 
Spilett nu se putu opri să facă într-o zi următoarea 
observaţie: 

Poate că nu vorbeşte, pentru că are lucruri prea grave de 
spus! 


Trebuiau să aibă răbdare şi să aştepte. Altceva nu puteau 
face. 

Câteva zile mai târziu, la 3 noiembrie, necunoscutul, care 
lucra pe platou, se opri, aruncând lopata pe jos. 

Cyru's Smith, care îl observa, zări iar lacrimi picurând din 
ochii săi. O milă adâncă îl împinse spre bietul om. îi 
cuprinse braţul, spunându-i: 

Ce ai, dragul meu? 

Necunoscutul încercă să-i ocolească privirea şi se depărta 
puţin de Cyrus Smith, care voia să-i apuce mâna. 

Priveşte-mă în faţă, prietene, rosti Cyrus Smith, cu o voce 
mai apăsată. îţi cer acest lucru! 

Necunoscutul se uită la inginer şi păru să se supună cu 
totul privirii poruncitoare. Apoi încercă să fugă. Dar 
deodată chipul i se transfigura. Ochii-i aruncau scântei şi 
cuvintele-i fluturau pe buze. Nu se mai putea opri!... În cele 
din urmă îşi încrucişa braţele, întrebând cu o voce stinsă: 

Cine sunteţi? 

Nişte naufragiaţi ca şi dumneata, răspunse inginerul, 
adânc mişcat. Noi te-am adus aici, printre semenii dumitale. 

Semenii mei... N-am nici un fel de semeni! 

Eşti printre prieteni. 

Prieteni!... Eu! Prieteni! strigă necunoscutul, ascunzându- 
şi capul în mâini... Nu... Nu e cu putinţă... Lăsaţi-mă! 
Lăsaţi-mă...! 

O rupse apoi la fugă. spre marginea dinspre mare a 
platoului şi rămase acolo nemişcat. 

Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui şi le povesti cele 
petrecute. 

Se pare că există o taină în viaţa acestui om, spuse Gedeon 
Spilett, şi că nu a reintrat în rândurile oamenilor decât din 
cauza unor remuşcări ce-l frământă. 

Cine ştie ce fel de om am adus printre noi, spuse 
marinarul. Tainele astea... 

Le vom respecta, îi tăie vorba Cyrus Smith. Dacă a 
păcătuit, e destul de pedepsit, şi din partea noastră este 


iertat. 

Timp de două ore necunoscutul stătu singur pe plajă, 
copleşit de amintirile trecutului său, un trecut întunecat, 
fără îndoială, iar pionierii, care nu-l scăpau din ochi, nu-i 
tulburară singurătatea. 

După vreo două ceasuri, omul păru că ia o hotărâre şi se 
îndreptă spre Cyrus Smith. Ochii îi erau înroşiţi de lacrimile 
pe care le vărsase. Acum nu mai plângea; avea însă 
întipărită pe faţă o mare sfiiciune. Parcă îi era frică şi ruşine 
totodată şi-şi ţinea capul plecat. 

Domnule, îl întrebă el pe Cyrus Smith, dumneata şi 
tovarăşii dumitale sunteţi englezi? 

Nu, răspunse inginerul, suntem americani. 

A! exclamă necunoscutul, apoi şopti: Mai bine aşa! 

Dar dumneata, dragul meu, ce eşti? întrebă inginerul. 

Sunt englez, răspunse el repede. 

Şi, ca şi cum îi venise destul de greu să rostească aceste 
cuvinte, necunoscutul se depărta spre plajă, unde umblă de 
colo până colo, pradă unei grozave tulburări. 

Trecând la un moment dat pe lângă Harbert, se opri, 
întrebându-l cu o voce stinsă: 

În ce lună suntem? 

În noiembrie, răspunse Harbert. 

Ce an? 

Doisprezece ani! Doisprezece ani! strigă el. Apoi se 
depărta repede. 

Harbert istorisi prietenilor săi cele spuse de necunoscut. 

Nenorocitul acesta, observă Gedeon Spilett, pierduse 
chiar şi socoteala lunilor şi anilor. 

Da! zise Harbert. Când am dat de el se afla de doisprezece 
ani pe insulă. 

Doisprezece ani, spuse Cyrus Smith, doisprezece ani de 
singurătate, după cine ştie ce viaţă blestemată, pot face pe 
orice om să-şi piardă minţile! 

Îmi vine să cred, spuse Pencroff, că omul ăsta n-a ajuns pe 
insula Tabor în urma unui naufragiu, ci că a fost părăsit 


acolo din cauza vreunei crime. 

S-ar putea să ai dreptate, Pencroff, răspunse reporterul, şi 
dacă acesta e adevărul, poate că într-o bună zi acei care l- 
au părăsit vor veni să-l ia! 

Şi n-au să-l mai găsească! spuse Harbert. 

Dar atunci, reluă Pencroff, ar fi poate mai bine să ne 
întoarcem şi... 

Dragii mei, spuse Cyrus Smith, degeaba vorbim de vreme 
ce nu cunoaştem adevărul. Cred că nenorocitul acesta a 
suferit destul şi că şi-a ispăşit din greu păcatele, oricare ar 
fi ele, şi că acum îl copleşeşte nevoia de a se destăinui. Să 
nu-l silim să vorbească! Ne va mărturisi singur totul şi 
atunci vom vedea ce e de făcut. El ne va spune dacă mai are 
vreo speranţă sau siguranţa să fie repatriat într-o bună zi. 
De altfel eu mă îndoiesc... 

De ce? întrebă reporterul. 

Dacă ar fi fost sigur că într-o bună zi va fi salvat, omul ar fi 
aşteptat scăparea fără să arunce documentul acela în mare. 
Mai curând îmi vine să cred că a fost condamnat să se 
stingă acolo pe insulă, fără să-şi mai revadă semenii! 

Un singur lucru nu pot să-mi explic, zise marinarul. 

Ce anume? 

Dacă omul acesta a fost părăsit acum doisprezece ani pe 
insula 'Tabor, este de presupus că se află de câţiva ani în 
starea de sălbăticie în care l-am găsit. 

Foarte posibil, răspunse Cyrus Smith. 

Asta ar însemna că documentul a fost scris cu câţiva ani în 
urmă? 

Fără îndoială... şi totuşi pare să fi fost scris de curând!... 

De altfel, nu-mi vine să cred că i-au trebuit sticlei câţiva 
ani ca să ajungă de la insula Tabor la insula Lincoln. 

N-ar fi cu neputinţă, răspunse reporterul. Se poate să fi 
rătăcit multă vreme în vecinătatea insulei. 

Asta nu se poate, răspunse Pencroff, - doar mai plutea 
încă. Şi nici măcar nu-mi vine să cred că după ce a stat 


câtva timp pe țărm s-o fi luat marea din nou. Prin locurile 
acelea ţărmul e plin de stânci şi s-ar fi spart cu siguranţă. 

Aşa e, murmură îngândurat Cyrus Smith. 

Şi mai mult, - adăugă marinarul, - dacă documentul ar fi 
fost scris şi vârât în sticlă acum câţiva ani, el ar fi suferit din 
cauza umezelii, ori noi l-am găsit în perfectă stare. 

Observaţia marinarului era foarte îndreptăţită şi toată 
această împrejurare era ciudată, căci documentul părea 
scris de curând. Mai mult, amănuntele privind aşezarea 
geografică a insulei Tabor erau (late cu o preciziune care 
dovedea o serie de cunoştinţe pe care un simplu marinar nu 
le,putea avea. 

lată încă o serie de fapte inexplicabile, spuse inginerul. 
Totuşi, să nu-l silim pe noul nostru tovarăş să vorbească din 
nou. Când va voi el, dragii mei, vom fi gata să-l ascultăm! 

În zilele următoare, necunoscutul nu mai scoase nici un 
cuvânt şi nu părăsi de loc platoul. Muncea la câmp, fără să 
se odihnească şi se ţinea întotdeauna departe de ceilalţi 
oameni. Când venea ora mesei nu-i însoțea la Casa de 
Granit, cu toate că fusese chemat de nenumărate ori şi se 
mulțumea cu câteva legume crude. Noaptea nu se folosea 
de camera ce i se dăduse; se culca afară, sub copaci, iar 
când era vreme rea, se ghemuia într-o scorbură dintre 
stânci. Părea să trăiască din nou ca pe vremea când se 
adăpostea în pădurile insulei Tabor. După multe rugăminţi 
zadarnice, pionierii îl lăsară în pace. Totuşi se apropia clipa 
în care, împins parcă fără voia lui de propria-i conştiinţă, 
avea să le facă mărturisiri impresionante. 

La 10 noiembrie, în amurg, necunoscutul răsări pe 
neaşteptate înaintea pionierilor, care şedeau cu toţii pe 
verandă. Ochii îi străluceau ciudat şi toată făptura lui 
recăpătase înfăţişarea sălbatică din timpurile rele. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi văzură cu uimire cum, sub 
stăpânirea unei tulburări grozave, dinţii îi clănţăneau ca de 
friguri. Ce să fi avut? Îi devenise oare de nesuferit 
vecinătatea semenilor săi? îl apucase din nou dorul de ducă, 


sau reiîncepea starea de abrutizare? Nu-şi puteau închipui 
altceva, mai ales când îl auziră rostind cuvinte deslânate: 

De ce sunt aici?... Cu ce drept m-aţi smuls de pe insula 
mea?... Ce legătură poate să existe între mine şi voi?... Ştiţi 
cine sunt eu... ce-am făcut... de ce eram acolo... singur? Şi 
cine vă spune că n-am fost părăsit... că n-am fost osândit să 
mor acolo?... îmi cunoaşteţi trecutul?... De unde ştiţi că n- 
am furat?... Poate am ucis?... Sunt poate un ticălos... o 
fiinţă blestemată... făcută să trăiască departe de oameni ca 
o fiară sălbatică... spuneţi., de unde ştiţi? 

Pionierii ascultau în tăcere mărturisirile pe care 
nenorocitul le rostea parcă fără voia lui. Cyrus Smith 
încercă să-l liniştească, apropiindu-se de el, dar 
necunoscutul se trase câţiva paşi înapoi. 

Nu! Nu! strigă el. O singură întrebare... Sunt liber? 

Eşti liber, răspunse inginerul. 

Atunci, rămâneţi sănătoşi! strigă el şi o luă la fugă ca un 
nebun. 

Nab, Pencroff şi Harbert se repeziră îndată spre marginea 
pădurii... dar se întoarseră singuri. 

Lăsaţi-l în pace, spuse Cyrus Smith. 

Nu se va mai întoarce niciodată... strigă Pencroff. 

Ba da, răspunse inginerul. 

Trecură mai multe zile, totuşi Cyrus Smith era sigur că 
nenorocitul se va întoarce, mai devreme sau mai târziu. 

Sunt ultimele răbufniri ale acestei firi aspre, spunea 
inginerul, el a cunoscut remuşcarea şi de acum înainte 
singurătatea îl va îngrozi. 

Între timp muncile de tot felul îşi urmau cursul atât pe 
platoul Grande-Vue, cât şi la stână, unde Cyrus Smith avea 
de gând să clădească o fermă. Semințele aduse de Harbert 
din insula Tabor fuseseră semănate cu grijă. Platoul 
devenise o întinsă grădină de zarzavat, bine întreţinută şi 
care le dădea mult de lucru. Mereu aveau de făcut ceva la 
ea. Pe măsură ce se înmulţeau zarzavaturile, straturile 
deveneau şi ele adevărate lanuri, care înlocuiau păşunile. 


Dar fânețele creşteau din belşug în restul insulei, aşa că 
onaggaşii îşi aveau şi pe viitor hrana asigurată. De altfel, 
fânețele nu puteau fi primejduite de maimuțe sau de alte 
jivine, aşa că pionierii socotiră că este mai prevăzător să 
concentreze pe platou, la adăpostul brâului adânc de ape, 
toate culturile de zarzavat. 

În ziua de 15 noiembrie culeseră a treia recoltă de grâu, 
care dădu patru mii de baniţe, adică peste cinci sute de 
milioane de boabe de grâu! Colonia avea acum grâu din 
belşug. Păstrând o duzină de baniţe pentru semănat, 
recolta anuală era asigurată şi le rămânea grâu destul 
pentru hrana lor şi a vitelor. 

După strângerea recoltei, a doua jumătate a lunii 
noiembrie fu hărăzită lucrărilor de panificaţie. 

Într-adevăr, aveau grâu, dar nu făină, aşa că erau nevoiţi 
să facă o moară. Inginerul ar fi putut folosi în acest scop a 
doua cădere de apă de pe cursul fiului Mercy, deoarece, 
cum se ştie, prima slujea pentru a pune în funcţiune piua cu 
care făceau pâslă. După multe discuţii, hotărâră să ridice o 
moară de vânt pe platoul Grande-Vue, unde ar fi expusă tot 
anul vânturilor din larg. 

— Unde mai pui, observă Pencroff, că o moară de vânt 
înveseleşte priveliştea. 

Se apucară de lucru, alegând lemn potrivit pentru 
scheletul şi mecanismul morii. În partea de nord a lacului 
găsiră nişte bolovani mari de gresie, din care îşi făcură 
pietrele de moară, iar aripile fură croite din interminabilul 
înveliş al balonului. 

Cyrus Smith întocmi planul morii, pe care hotărâră s-o 
aşeze lângă lac, în dreapta crescătoriei, de păsări, întreg 
mecanismul era prins pe un ax puternic, ce era fixat într-o 
schelărie solidă, astfel că moara putea lucra, din orice parte 
ar fi bătut vântul. 

Lucrul mergea repede, căci Nab şi Pencroff deveniseră 
nişte dulgheri îndemânatici şi n-aveau decât să execute 
întocmai planurile trasate. în curând, un fel de cuşcă 


cilindrică, cu un acoperiş ascuţit, ca o gheretă, se ridică 
lângă lac. Cele patru braţe ale aripilor fură bine înţepenite 
în pivotul central şi fixate cu nişte drugi de fier. Cât despre 
diferitele părţi ale mecanismului interior al morii, ele nu 
erau greu de făcut. Lucrară pe rând: o cutie în care aşezară 
pietrele morii - una fixă şi alta mobilă - apoi construiră 
scocul din care grâul se scurgea pe pietre, grătarul mobil, 
care, mişcându-se cu un ţăcănit neîntrerupt, potriveşte 
scurgerea grăunţelor, şi sita cea deasă, care cerne făina, 
oprind pleava. Uneltele erau bune şi lucrarea nu prea grea, 
căci mecanismul unei mori este destul de simplu. Toţi luară 
parte la construirea ei, aşa că în ziua de 1 decembrie moara 
era gata. 

Ca întotdeauna, Pencroff era încântat de opera lui, găsind- 
o desăvârşită. 

Ne mai trebuie un vânt bun, spuse el, şi să vedeţi ce 
frumos vom măcina prima noastră recoltă! 

De un vânt bun este nevoie, răspunse inginerul, dar nu de 
un vânt prea puternic, Pencroff. 

Nu-i nimic! Moara noastră se va învârti mai repede. 

Nu trebuie să se învârtească mai repede, răspunse Cyrus 
Smith. Trebuie să cunoaştem viteza vântului pe secundă, 
pentru că se ştie din experienţă că moara funcţionează cel 
mai bine atunci când aripile ei se învârtesc de atâtea ori pe 
minut cât face de şase ori viteza vântului pe secundă. Prin 
urmare n-avem nevoie de un vânt prea puternic, căci aripile 
s-ar învârti prea iute. 

Se nimereşte de minune, strigă Harbert. Tocmai acum 
suflă o briză plăcută, aşa cum ne trebuie nouă. 

Porniră moara de îndată, căci se grăbeau să guste din 
prima pâine făcută pe insula Lincoln. Măcinară în dimineaţa 
aceea trei baniţe de grâu şi a doua zi la prânz pe masa 
Casei de Granit se răsfăţa o jimblă, puţin cam necrescută, 
totuşi minunată. Nu e greu de închipuit cu câtă plăcere 
mâncară pionierii noştri din ea! 


Necunoscutul nu se mai arătase. De mai multe ori, Gedeon 
Spilett şi Harbert cercetară pădurea din vecinătatea Casei 
de Granit, fără să-l întâlnească şi fără să-i găsească urma. 
Erau destul de neliniştiţi de această absenţă prelungită. 
Desigur că fostul locuitor al insulei Tabor avea cu ce să-şi 
ţină zilele în pădurile bogate în vânat ale Far-West-ului. Dar 
nu era oare în primejdie să-şi reia vechile sale obiceiuri şi 
să devină iarăşi un sălbatic sperios? Totuşi Cyrus Smith nu 
înceta să susţină că fugarul se va întoarce. 

Da, se va întoarce! repeta el, stăpânit de o încredere pe 
care tovarăşii lui nu o împărtăşeau. Pe insula Tabor se ştia 
singur. Aici, dimpotrivă, se ştie aşteptat. De vreme ce bietul 
om ne-a şi povestit în parte viaţa lui, sunt sigur că se va 
întoarce să ne spună totul şi în ziua aceea va fi al nostru! 

Mersul întâmplărilor avea să dea dreptate lui Cyrus Smith. 

La 3 decembrie, Harbert plecase de pe platoul Grande- 
Vue şi pescuia pe malul sudic al lacului. Era neînarmat, 
pentru că fiarele sălbatice nu se arătaseră până atunci prin 
partea aceea a insulei. 

În timpul acesta, Pencroff şi Nab erau ocupați în curtea de 
păsări, iar Cyrus Smith şi reporterul se aflau la Cămin, unde 
preparau sodă, deoarece li se terminase săpunul. 

Pe neaşteptate, izbucniră nişte ţipete: 

Ajutor! Ajutor! 

Cyrus Smith şi reporterul fiind departe, nu auziră nimic, 
însă Pencroff şi Nab părăsiră în grabă curtea de păsări, 
repezindu-se spre lac. 

Dar fură depăşiţi de tovarăşul lor necunoscut, a cărui 
prezenţă prin apropiere n-o bănuise nimeni şi care sări 
peste pârâul Glicerinei, ce despărţea platoul de pădure, 
ajungând astfel primul pe malul opus. 

Acolo, Harbert se afla în faţa unui jaguar uriaş, 
asemănător cu acela care fusese ucis pe promontoriul 
Reptilei. Luat pe neaşteptate, băiatul se lipise de un copac, 
iar fiara ghemuită la pământ era gata să se năpustească 
asupra lui... Necunoscutul, înarmat doar cu un cuţit, se 


repezi la primejdiosul animal, care se întoarse să facă faţă 
noului duşman. 

Lupta fu scurtă. Omul dădu dovadă de o putere şi deo 
îndemânare neobişnuită. El apucă fiara de, gât, ţinând-o cu 
o mână puternică, asemenea unui cleşte şi, fără să-i pese de 
ghearele ce-i sfâşiau carnea, îi înfipse cu cealaltă cuțitul în 
inimă. 

Jaguarul se prăbuşi. Necunoscutul împinse cu piciorul 
leşul şi, în clipa în care pionierii ajungeau la locul de luptă, 
se pregătea s-o ia la fugă. Harbert se agăţă însă de el şi 
strigă: 

Nu! Nu! N-ai să pleci! 

Cyrus Srhith se îndreptă spre fugar, care, zărindu-l, se 
încruntă. Haina-i era sfâşiată, iar din umăr i se prelingea 
sânge, fără ca el să ţină seamă de acest lucru. 

Prietene, îi spuse Cyrus Srhith, îţi suntem foarte 
recunoscători. Ţi-ai primejduit viaţa, ca să ne scapi băiatul! 

Viaţa mea! şopti necunoscutul. Ce preţ are ea? Ce 
valorează ea? Nici cât negru sub unghie! 

Eşti rănit? 

N-are nici o importanţă. 

Vrei să-mi dai mâna? 

Şi, fiindcă Harbert încercă să prindă mâna care îl scăpase, 
necunoscutul îşi încrucişa braţele pe piept, îşi umflă pieptul, 
iar privirea i se întunecă. Li se păru că vrea din nou să fugă; 
dar el le vorbi cu o voce răstită, stăpânindu-se cu greu: 

Cine sunteţi voi? Şi ce vreţi de la mine? Pentru prima oară 
dorea să afle povestea pionierilor. Poate că după ce o va 
auzi va vorbi şi el? 

În câteva cuvinte, Cyrus Smith istorisi tot ce li se 
întâmplase din clipa plecării lor din Richmond, felul cum se 
descurcaseră şi cum îşi duceau viaţa acum. 

Necunoscutul ascultă cu mare atenţie. 

Apoi, inginerul îi spuse cine erau ei, Gedeon Spilett, 
Pencroff, Harbert, Nab şi el însuşi. îi mai povesti că cea mai 
mare bucurie a lor, de când se aflau pe insula Lincoln, au 


simţit-o în clipa când s-au întors din insula Tabor, aducând 
printre ei un nou tovarăş: 

Auzind acestea, necunoscutul plecă ochii în pământ. Părea 
foarte ruşinat. 

Acum, când ne cunoşti pe toţi, adăugă Cyrus Srnith, vrei 
să dai mâna cu noi? 

Nu, murmură necunoscutul, cu voce stinsă, nu! Voi sunteţi 
oameni cinstiţi! Eu însă... 

CAPITOLUL XVII. 

Mereu singur. O cerere a necunoscutului. Ferma de la 
stână. Cu doisprezece ani în urmă! Contramaistrul de pe 
Britania. Părăsit pe insula Tabor. Cyrus Smith îi strânge 
mâna. Taina documentului. 

Ultimele cuvinte ale necunoscutului adevereau bănuielile 
pionierilor. Trecutul acestui om era întunecat de un păcat, 
ispăşit poate în ochii oamenilor, dar pe care conştiinţa lui 
nu-l iertase încă. Se vedea însă că vinovatul avea remuşcări: 
se căia şi nu se socotea vrednic să dea mâna cu oamenii 
cinstiţi. Totuşi, după întâmplarea cu jaguarul, el nu se mai 
întoarse în pădure, dar nici nu veni în Casa de Granit. 

Ce taină ascundea viaţa lui? Oare va vorbi vreodată despre 
aceasta? Nu le rămânea decât să aştepte. Până una alta, 
locuitorii insulei Lincoln hotărâră să nu-l mai întrebe nimic 
şi să trăiască laolaltă, ca şi când n-ar fi existat nici o 
bănuială împotriva lui. 

Câteva zile, viaţa comună îşi urmă cursul obişnuit. Cyrus 
Smith şi Gedeon Spilett deveniseră pentru un timp chimişti, 
lucrau împreună şi reporterul nu-l părăsea pe inginer decât 
atunci când se ducea la vânătoare cu Harbert, socotind că 
nu era prudent să mai lase băiatul să cutreiere pădurea 
singur. Nab şi Pencroff trebăluiau când la grajd, când la 
stână sau la Casa de Granit, unde nu duceau lipsă de' lucru. 

Necunoscutul muncea singur mai la o parte. îşi reluase 
viaţa dinainte, nu venea la masă, dormea pe platou sub 
copaci şi nu se apropia niciodată de cei din jurul lui. 
Tovărăşia acelora care îl scăpaseră părea să-i fie nesuferită. 


Atunci, spuse Pencroff, de ce-a cerut ajutorul semenilor 
lui? De ce-a aruncat documentul acela în apă? 

Ne va răspunde singur când va veni vremea, răspunse 
Cyrus Smith. 

Şi când va veni vremea aceea? 

Poate mai curând decât crezi, Pencroff. 

Într-adevăr, ziua mărturisirilor se apropia. 

La 10 decembrie, o săptămână după întoarcerea la Casa 
de Granit, necunoscutul se apropie de Cyrus Smith şi îi 
spuse cu o voce liniştită şi cu un aer sfios: 

Domnule, aş dori să vă rog ceva. 

Vorbeşte, îi spuse inginerul, dar înainte de toate aş vrea 
să-ţi spun ceva. 

La aceste cuvinte, omul roşi, părând că vrea să se retragă. 
Cyrus Smith înţelegea ce se petrece în sufletul vinovatului, 
care se temea să nu se vorbească despre trecutul lui. 

Îl apucă de mână, spunându-i: 

Prietene, vreau să ştii că noi suntem tovarăşii dumitale şi 
prietenii dumitale. Acuma te ascult. 

Necunoscutul duse mâna la ochi. Tremura şi câteva 
minute nu fu în stare să scoată un cuvânt. 

Domnule, spuse el în sfârşit, am venit cu o mare rugăminte 
la dumneavoastră. 

Anume? 

Aveţi la patru sau cinci mile de aici, la poalele muntelui, o 
stână, unde ţineţi vitele dumneavoastră. Animalele acelea 
au nevoie de îngrijire. Îmi daţi voie să trăiesc acolo, în 
mijlocul lor? 

Cyrus Smith îl privi cu milă şi adâncă înţelegere. Apoi îi 
spuse: 

Dragul meu, la stână sunt numai staule, care nu sunt prea 
bune nici pentru vite... 

Sunt destul de bune pentru mine, domnule. 

Prietene, urmă Cyrus Smith, vei face aşa cum vei voi; 
dacă-ţi place să trăieşti la stână, fie, să ştii însă că vei fi 


întotdeauna binevenit la Casa de Granit. De asemenea, vom 
face tot ce ne este cu putinţă ca să te simţi bine şi acolo. 

Oricum va fi, cred că-mi va fi bine. 

Prietene, îi răspunse inginerul, apăsând asupra acestui 
cuvânt, în privinţa asta noi ştim mai bine ce avem de făcut! 

Mulţumesc, domnule, răspunse necunoscutul, depărtându- 
se. 

Inginerul împărtăşi tovarăşilor săi această cerere şi 
hotărâră cu toţii să clădească la stână o casă de lemn, cât se 
poate de confortabilă. 

În aceeaşi zi, pionierii se duseră la stână cu toate uneltele 
necesare şi peste o săptămână casa, aşezată la vreo 
douăzeci de picioare de staule, era gata să-şi primească 
oaspetele, care putea veghea de acolo cu uşurinţă asupra 
turmei de mufloni, ce număra peste optzeci de capete. Avea 
şi mobilă: un pat, o masă, o bancă, un dulap şi, în afară de 
acestea, arme, muniții şi unelte. 

Necunoscutul nici nu se dusese să-şi vadă noua locuinţă. 
EI îi lăsă pe pionieri să procedeze cum credeau ei de 
cuviinţă, iar în timpul acesta îşi isprăvi munca pe platou. 
Mulțumită lui, pământul era gata pregătit pentru 
însămânţări, care se puteau face de îndată ce timpul era 
potrivit. 

În ziua de 20 noiembrie, locuinţa de la stână era 
terminată. Inginerul îşi înştiinţa prietenul că totul era gata 
şi îl aşteaptă şi acesta le aduse la cunoştinţă că are de gând 
să doarmă acolo chiar în noaptea aceea. 

În aceeaşi seară, pionierii se aflau cu toţii în Casa de 
Granit. Era ora opt, ora la care tovarăşul lor trebuia să 
plece. Ca să nu-l tulbure, îl lăsaseră singur şi se întorseseră 
în casă. 

Stăteau de vorbă în sala cea mare, când deodată cineva 
bătu uşor în uşă. Intrând, necunoscutul le spuse fără nici un 
fel de introducere: 

— Domnilor, înainte de a pleca, e bine să-mi cunoaşteţi 
trecutul. lată-l: 


Cuvintele acestea mişcară adânc pe Cyrus Smith şi pe 
tovarăşii lui. 

Inginerul se sculă în picioare: 

Nu-ţi cerem nimic, dragul meu, spuse el. E dreptul 
dumitale să-l păstrezi în tăcere... 

Datoria mea este sa vorbesc. 

Atunci, ia loc, te rog. 

Voi sta în picioare. 

Te ascultăm, răspunse Cyrus Smith. 

Necunoscutul se trase într-un loc mai întunecat al sălii. 
Stătea cu capul descoperit, cu braţele încrucişate pe piept, 
iar vocea lui era sugrumată, vorbind ca un om care face 
eforturi să vorbească. Povesti apoi, ascultat de toţi cei de 
faţă, care nu-l întrerupseră nici măcar o singură dată. 

În ziua de 20 noiembrie 1857, un yacht de plăcere, 
purtând numele de Duncan şi care aparţinea lordului 
Glenarvan, ancoră la capul Bernouilli, pe coasta apuseană a 
Australiei. Pe bordul yachtului se aflau lordul Glenarvan cu 
soţia, un maior din armata, engleză, un geograf francez, o 
fată tânără şi un băiat. Aceştia din urmă erau copiii 
căpitanului Grant, al cărui vas, Britania, pierise cu un an 
înainte. Duncan-ul era condus de căpitanul John Mangles, 
care avea sub comanda lui un echipaj de cincisprezece 
oameni. 

lată de ce se afla yachtul în apele Australiei: 

Cu şase luni în urmă, Duncan-ul găsise în marea Irlandei o 
sticlă, în care se afla un document scris, în limbile engleză, 
germană şi franceză. Din acest document reieşea că mai 
există trei supraviețuitori de pe Britania, că aceşti 
supraviețuitori sunt căpitanul Grant şi doi oameni ai 
echipajului şi că ei s-ar afla într-un ţinut a cărui latitudine 
era însemnată în document, dar a cărui longitudine fusese 
ştearsă de apele mării şi nu se mai putea citi. 

Latitudinea era de 37*11' australă. Longitudinea fiind 
necunoscută, oricine călătorea de-a lungul paralelei de 


treizeci şi şapte de grade trebuia să dea cu siguranţă de 
ţinutul în care se afla căpitanul Grant şi tovarăşii săi. 

Deoarece amiralitatea engleză şovăia să întreprindă 
asemenea cercetări, lordul Glenarvan hotări să facă totul 
pentru a da de urma căpitanului. Se puse deci în legătură 
cu Mary şi Robert Grant. Yachtul Duncan fu pregătit pentru 
o călătorie lungă, în care se hotărâseră să plece atât copiii 
căpitanului, cât şi familia lordului, şi părăsind oraşul 
Glasgow, trecu Atlanticul, străbătu strâmtoarea Magellan şi, 
plutind în Pacific, ajunse până în Patagonia, unde se 
presupunea că se află căpitanul Grant, căzut în mâinile 
indigenilor. 

Călătorii debarcară pe coasta apuseană a Patagoniei, iar 
vasul îşi urmă drumul, pentru a-i aştepta apoi la capul 
Corrientes pe coasta răsăriteană. 

Lordul Glenarvan străbătu Patagonia, de-a lungul paralelei 
37 şi, nedând de urma căpitanului, se îmbarcă din nou în 
ziua de 13 noiembrie, ca să-şi urmeze cercetările pe 
întinsul oceanului. 

După ce vizită zadarnic insulele Tristan d'Acunha şi 
Amsterdam, yachtul ajunse la capul Bernouilli, pe coasta 
Australiei, la 20 decembrie 1854. 

Lordul Glenarvan avea de gând să străbată Australia de-a 
lungul paralelei 37, după cum străbătuse şi America şi de 
aceea debarcară aici. La câteva mile de țărm se afla o fermă 
a unui irlandez, care dădu găzduire călătorilor. Lordul 
Glenarvan îi povesti irlandezului despre ţinta călătoriei sale, 
apoi îl întrebă dacă nu auzise de un vas englez cu numele 
Britania, care trebuie să se fi scufundat, cu doi ani în urmă, 
pe coasta de Vest a Australiei. 

Irlandezul nu auzise pomenindu-se de acest naufragiu, 
dar, spre surprinderea tuturor, un servitor al irlandezului se 
amestecă în vorbă, spunând: „Dacă mai trăieşte căpitanul 
Grant, atunci cu siguranţă că trăieşte pe pământ 
australian”. 

„Cine eşti dumneata?” întrebă lordul Glenarvan. 


„Un scoţian ca şi dumneavoastră, unul din naufragiaţii de 
pe Britania”. 

Omul acela se numea Ayrton. Fusese contramaistru pe 
Britania, ceea ce dovedi cu acte. Despărţit de căpitanul 
Grant în clipa în care corabia se spărgea de stânci, el 
crezuse până atunci că întregul echipaj pierise împreună cu 
căpitanul şi că el, Ayrton, este singurul supravieţuitor al 
vasului. 

„Dar, adăugă el, naufragiul a avut loc pe coasta de est, nu 
de vest, a Australiei; şi dacă mai trăieşte căpitanul Grant, 
după cum reiese din documentul de faţă, el este desigur 
prizonierul indigenilor. Acolo trebuie căutat”. 

Omul avea o voce sinceră şi o privire liniştită, aşa că nu se 
îndoiră de cuvintele lui. Irlandezul, în slujba căruia se afla 
de peste un an, garantă pentru el. Lordul Glenarvan căpătă 
încredere în el şi hotări să străbată Australia împreună de-a 
lungul paralelei 37. Glenarvan cu soţia, cei doi copii, 
maiorul, francezul, căpitanul Mangles şi câţiva marinari 
alcătuiau grupul care trebuia să pornească sub conducerea 
lui Ayrton; yachtul Duncan, comandat de secundul Tom 
Austin, urma să se ducă la Melbourne şi să aştepte acolo 
ordinele lordului Glenarvan. 

Plecară în ziua de 23 decembrie 1854. 

E timpul să vă spun că acest Ayrton era un trădător. 
Fusese într-adevăr contramaistru pe Britania, dar în urma 
unor certuri cu căpitanul, acesta îl debarcase în ziua de 8 
aprilie 1852 pe coasta de vest a Australiei şi îl părăsise 
acolo pe bună dreptate. 

Ticălosul nici nu ştiuse deci până atunci că Britania se 
scufundase. El află lucrul acesta din povestirea lordului 
Glenarvan. Din clipa în care fusese părăsit, omul devenise, 
sub numele de Ben Joyce, căpetenia unor ocnaşi evadați; 
dacă îl sfătuia pe lordul Glenarvan să-şi facă cercetările pe 
coasta de est, o făcea ca să-l îndepărteze de vasul său, pe 
care voia să pună mâna, dorind să transforme Duncan-ul 
într-un vas de pirați, care să opereze în apele Pacificului. 


Aici, necunoscutul se opri o clipă, vocea îi tremura, apoi 
povesti mai departe: 

Expediția porni prin inima continentului australian. 
Desigur că dădură greş, deoarece erau conduşi de Ayrton, 
urmat îndeaproape de banda lui de ocnaşi, care fusese 
instruită pentru lovitura pe care o pregătea el. 

Duncan-ul fusese trimis între timp la Melbourne, pentru 
nişte reparaţii. Ayrton dorea să.-l facă pe lordul Glenarvan 
să-i dea ordine să părăsească oraşul Melbourne şi să 
acosteze pe coasta de est a Australiei, unde ar fi fost mai 
uşor să pună mâna pe vas. Mişelul conduse expediţia până 
în apropierea coastei împădurite, unde cu greu se puteau 
găsi cele trebuitoare traiului şi aici obţinu din partea 
lordului o scrisoare către secundul yahtului. În această 
scrisoare i se ordona secundului să conducă de îndată vasul 
pe coasta de est, în golful 'Twofold, care se afla la o 
depărtare de câteva zile de locul unde se oprise expediţia. 
Acolo îşi dăduse Ayrton întâlnire cu complicii lui. 

Dar când lordul era gata să-i încredinţeze scrisoarea, îşi 
dădu seama de intenţiile lui. Totuşi, Ayrton izbuti să pună 
mâna pe ea şi, două zile mai târziii, Ayrton sosea la 
Melbourne. 

Până acum, planurile criminalului se împliniseră. Găsise 
mijlocul să conducă Duncan-ul în golful unde avea să cadă 
pradă ocnaşilor şi, după masacrarea echipajului, Beh Joyce 
urma să devină stăpânul mărilor... 

Ayrton ajunse la Melbourne, unde dădu scrisoarea 
secundului 'Tlom Austin, care, după ce luă cunoştinţă de 
conţinutul ei, porni de îndată în larg; dar care nu fu 
dezamăgirea şi furia lui Ayrton, aflând că secundul îndrepta 
vasul spre coasta de est a Noii Zeelande, în loc să-l îndrepte 
spre coasta de est a Australiei. încercă să se opună, dar 
Austin îi arătă scrisoarea... Într-adevăr, printr-o greşeală a 
geografului francez, care redactase scrisoarea, era indicat 
ca loc de destinaţie, în loc de Australia, coasta de est a Noii 
Zeelande. 


Toate planurile lui Ayrton, se prăbuşeau! încercă să. se 
răzvrătească, dar fu închis şi condus pe coasta Noii 
Zeelande, fără să ştie ce avea să se întâmple cu lordul 
Glenarvan sau cu complicii lui. 

Duncan-ul rămase să navigheze pe coasta aceasta până în 
ziua de 3 martie, când Ayrton auzi nişte detunături. Erau 
tunurile yachtului, care dădeau semnalul şi peste câteva 
minute, lordul Glenarvan cu ai săi se urcau pe bord. lată ce 
se întâmplase: 

După multă oboseală şi trecând prin multe primejdii, 
lordul Glenarvan ajunsese pe coasta de est a Australiei, în 
golful 'Twofold. Acolo nici urmă de Duncan! Lordul 
telegrafie la Melbourne. I se răspunse: „Duncan plecat din 
ziua de 18 crt. spre destinaţie necunoscută”. 

Lordul Glenarvan îşi închipui de îndată că yachtul căzuse 
în mâinile lui Ben Joyce, devenind astfel un vas de pirați. 

Dar, fiind un om curajos şi întreprinzător, nu se dădu 
bătut, ci se îmbarcă pe un vas de marfă, ajungând pe coasta 
de vest a Noii Zeclande, pe care o străbătu de-a lungul 
paralelei 37, fără să dea. de urma căpitanului Grant. Pe 
coasta cealaltă, spre marea lui mirare, regăsi Duncan-ul, 
cared aştepta acolo de cinci săptămâni! 

În ziua de 3 martie 1855, lordul Glenarvan se afla din nou 
pe bordul Duncan-ului, Ayrton de asemenea. Trădătorul fu 
adus în faţa lordului, care dorea să afle de la eltot ce ştia 
despre soarta căpitanului Grant. Ayrton refuză să 
vorbească. Lordul Glenarvan îi spuse atunci că la prima 
escală îl va preda autorităţilor engleze. Ayrton păstra 
aceeaşi tăcere. 

Duncan-ul îşi reluă drumul de-a lungul paralelei 37. Între 
timp, lady Glenarvan încercă să învingă rezistenţa 
banditului. Ayrton îi propuse lordului ca, în schimbul 
informaţiilor pe care i le va da în privinţa căpitanului Grant, 
să fie lăsat pe una din insulele Pacificului şi să nu fie predat 
autorităţilor engleze. Lordul Glenarvan, hotărât să afle totul 
despre căpitanul Grant, consimţi. 


Ayrton îi istorisi atunci toată viaţa lui, arătândU-i astfel că 
nu mai ştia nimic despre căpitan din ziua în care fusese 
debarcat cu de-a sila pe coasta australiană. 

Cu toate acestea, lordul Glenarvan se ţinu de cuvânt. 
Duncan-ul îşi urmă drumul, ajungând la insula Tabor. Acolo 
voiau să-l părăsească pe Ayrton şi tot acolo, printr-o 
adevărată minune, au fost regăsiţi căpitanul Grant şi cei doi 
oameni ai săi. Insula era aşezată chiar pe paralela 37. 
Banditul le luă astfel locul pe insula pustie şi iată cuvintele 
pe care le rosti lordul Glenarvan, pe când Ayrton părăsea 
yachtul: 

— Aici, Ayrton, vei fi departe de orice țărm şi despărţit de 
semenii tăi. Nu vei putea fugi din locul acesta unde te lasă 
Duncan-ul. Vei fi singur, dar nu vei fi pierdut, neştiut de 
nimeni, aşa cum a fost căpitanul Grant. Oricât de nevrednic 
ai fi, oamenii se vor gândi la tine. Ştiu unde te-am lăsat şi 
ştiu deci unde să te găsesc. Nu te voi uita niciodată!” 

Şi Duncan-ul ridică pânzele, făcându-se nevăzut în zare. 

Acestea se petrecură în ziua de 18 martie 1855. 

Ayrton rămase singur, dar nu ducea lipsă de muniții şi de 
arme, de unelte sau de seminţe. El, ticălosul, se putea folosi 
de casa clădită de un om cinstit, cum era căpitanul Grant. 
Nu-i mai rămânea decât să numere zilele şi să ispăşească în 
singurătate fărădelegile făcute. 

Domnilor, omul se căi, se ruşina de faptele sale, simţindu- 
se nespus de nenorocit. îşi spunea mereu că trebuie să 
devină un om demn să se întoarcă printre oameni, 
presupunând că vor veni să-l ia într-o bună zi. Suferi 
cumplit şi munci din răsputeri, căutând să devină un alt om, 
mai bun. 

Trăi astfel doi ani, trei ani. Abătut de singurătate, 
cercetând mereu zarea în aşteptarea unei corăbii şi 
întrebându-se cât va dura ispăşirea, suferea cum nu 
suferise vreodată în viaţa lui! Ah! Cumplită-i singurătatea 
pentru sufletul ros de remuşcări! 


Se vede însă că pedeapsa nu fusese destul de grea, căci 
omul simţi cum, încetul cu încetul, se sălbăticeşte, se 
abrutizează! Nu vă pot spune dacă lucrul acesta s-a 
întâmplat la doi sau patru ani după ce fusese părăsit pe 
insulă, tot ce mai ştiu este că deveni omul nefericit pe care 
l-aţi găsit! 

Cred că nu mai trebuie să vă mărturisesc, domnilor, că 
Ayrton, Ben Joyce şi cu mine suntem una şi aceeaşi 
persoană! 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se sculaseră în picioare. Erau 
cutremuraţi de cumplita mizerie, suferinţă şi desperare ce 
se dezvăluiseră în faţa lor. 

Ai făcut mari fărădelegi, Ayrton. Sunt însă sigur că ţi-ai 
ispăşit cu prisosinţă păcatele, îi spuse Cyrus Smith. De 
aceea, revenind printre semenii dumitale, eşti iertat. Şi 
acum te întrebăm: vrei să fii tovarăşul nostru? 

Ayrton se trase un pas înapoi. 

Dă-mi mâna, spuse inginerul. 

Ayrton se repezi spre mâna pe care i-o întindea Cyrus 
Smith, în timp ce lacrimi amare i se rostogoleau pe obraji. 

Vrei să trăieşti în mijlocul nostru? întrebă Cyrus Smith. 

Mai lăsaţi-mă singur câtva timp, domnule Smith, răspunse 
Ayrton. Lăsaţi-mă singur în locuinţa de la stână I. 

Cum vrei, Ayrton. 

Nenorocitul se pregătea să plece, când inginerul mai 
adăugă: 

O singură întrebare, dragul meu! Dacă hotărârea dumitale 
era să trăieşti singur, de ce-ai aruncat în mare documentul 
acela, care ne-a făcut să dăm de urma dumitale? 

Ce document? răspunse Ayrton, care nu părea să ştie 
despre ce e vorba. 

Documentul închis într-o sticlă, pe care l-am găsit noi şi 
prin care am aflat aşezarea exactă a insulei Tabor! 

Ayrton duse mâna la frunte, răspunzând după o clipă de 
gândire: 


N-am aruncat nici un document în mare Niciodată? strigă 
Pencroff. 

Niciodată! 

Înclinându-se, Ayrton porni spre uşă, pe care o închise în 
urma lui. 

CAPITOLUL XVIII. 

Convorbiri. Cyrus Smith şi Gedeon Spilett. O idee a 
inginerului. Telegraful electric. Firele. Pila electrică. 
Alfabetul. Vreme bună. Belşug În colonie. Fotografiile. 
Nălucirile zăpezii. Doi ani pe insula Lincoln. 

Bietul om, spuse Harbert, care se întorcea de la uşă, de 
unde îl văzuse pe Ayrton alunecând dea lungul cablului 
ascensorului şi dispărând în beznă. 

Se va întoarce, spuse Cyrus Smith. 

Dar asta ce-o mai fi, domnule Cyrus? strigă Pencroff. Dacă 
n-a aruncat Ayrton sticla în mare, cine a putut s-o arunce? 
De bună seamă, întrebarea era la locul ei. 

Tot el trebuie s-o fi aruncat, răspunse Nab, - dar se poate 
să fi fost pe jumătate nebun când a făcut-o. 

S-ar putea, spuse Harbert. Pesemne că nu mai ştia ce face. 

Este singura explicaţie, dragii mei, se grăbi să răspundă 
Cyrus Smith: acum înţeleg şi cum de a fost în stare Ayrton 
să indice exact aşezarea insulei Tabor. Întâmplările 
petrecute înainte de părăsirea lui îl lămuriseră pe deplin în 
această privinţă. 

Totuşi, observă Pencroff, dacă a scris documentul când nu 
era încă abrutizat, trebuie s-o fi făcut acum şapte sau opt 
ani. Cum se face în cazul acesta că hârtia nu a fost atacată 
de umezeală? 

Faptul acesta dovedeşte, răspunse Cyrus Smith, că Ayrton 
şi-a pierdut minţile de puţină vreme, cu toate că lui i s-a 
părut timpul îndelungat. 

Aşa trebuie să fie, răspunse Pencroff, altfel lucrurile ar fi 
cu totul de neînțeles. 

De neînțeles, într-adevăr, răspunse inginerul, care părea 
dornic să scurteze această convorbire. 


Să fi spus Ayrton întreg adevărul? mai întrebă marinarul. 

Sunt sigur că povestea lui e adevărată, răspunse 
reporterul. îmi aduc foarte bine aminte că ziarele au vorbit 
de încercarea lordului Glenarvan şi de rezultatele călătoriei 
sale. 

Ayrton a spus adevărul, adăugă Cyrus Smith. Nu trebuie 
să. te îndoieşti, Pencroff, căci adevărul acesta este foarte 
crud pentru el. Când te învinuieşti în aşa fel, nu poţi spune 
decât adevărul! 

A doua zi, la 21 decembrie, când coloniştii coborâră pe 
țărm, urcând apoi pe platou, nu-l mai găsiră pe Ayrton, care 
se retrăsese în timpul nopţii la casa de la stână şi pionierii 
găsiră de cuviinţă să-l lase în pace. 

Harbert, Pencroff şi Nab îşi reluară îndeletnicirile 
obişnuite, iar Gedeon Spilett şi Cyrus Smith se aflau singuri 
în atelierul de la Cămin. 

Să ştii, dragă Cyrus, că nu m-a mulţumit explicaţia ta de 
ieri în privinţa sticlei Nu-mi vine să cred că nenorocitul ar fi 
putut să scrie documentul şi să arunce sticla în mare, fără 
să-şi mai aducă aminte de lucrul ăsta. 

Dar n-a aruncat-o el, Spilett dragă! 

Atunci tot mai crezi că... 

Nu cred nimic şi nu ştiu nimic, îl întrerupse Cyrus Smith. 
Mă mulţumesc să număr şi această întâmplare printre 
acelea pe care n-am izbutit să le desluşesc încă până astăzi. 

Ciudate lucruri, într-adevăr, spuse Gedeon Spilett. 
Salvarea dumitale, Cyrus, lada aceea găsită pe nisip, 
aventurile lui Top, în sfârşit, sticla asta... Aflavom vreodată 
dezlegarea acestor taine? 

Desigur, răspunse repede inginerul, - chiar dacă voi fi 
nevoit să scotocesc insula până în măruntaiele ei! 

Poate că vreo întâmplare norocoasă ne va da dezlegarea 
tainei 1 

Nu cred în întâmplări norocoase, Spilett, aşa cum nu cred 
nici în lucruri misterioase. Toate faptele neînţelese care se 
petrec aci îşi au cauzele lor bine determinate. Dar să 


aşteptăm, să ne vedem de treabă şi să fim cu băgare de 
seamă! 

Sosi şi luna ianuarie a anului 1867. Toţi locuitorii insulei 
erau ocupați cu muncile de vară. Trecând pe la stână în 
zilele acelea, Harbert şi reporterul văzură că Ayrton 
îngrijea foarte bine vitele, cruţându-le astfel osteneala unor 
vizite prea dese pe acolo. Totuşi, ca să nu se simtă părăsit, 
pionierii se abăteau din când în când pe la Ayrton. 

De altfel, date fiind unele bănuieli ale inginerului, se cerea 
ca partea aceea a insulei să fie supusă unei oarecari 
supravegheri. Dacă se întâmpla ceva, Ayrton urma să-i 
înştiinţeze cât mai neîntârziat. 

Totuşi se puteau ivi întâmplări neaşteptate, care să 
trebuiască aduse pe dată la cunoştinţa inginerului: de pildă, 
putea să apară în larg un vas, în vestul insulei, sau se putea 
întâmpla un naufragiu, poate chiar un atac al unor pirați. 

Aşa încât, Cyrus Smith hotărî să stabilească o legătură 
directă cât mai rapidă între Casa de Granit şi stână şi la 10 
ianuarie împărtăşi planul său şi celorlalţi. 

Şi cum înţelegeţi să faceţi lucrul acesta, domnule Cyrus? 
întrebă Pencroff. Aveţi de gând să instalaţi un telegraf? 

Întocmai, răspunse inginerul. 

Electric? strigă Harbert. 

Electric, răspunse Cyrus Smith. Avem tot ce ne trebuie 
pentru confecţionarea unei pile electrice; cel mai greu va fi 
să fabricăm sârma, cred însă că vom izbuti să facem şi 
această operaţie. 

Dacă-i aşa, răspunse marinarul, aproape că iar încep să 
nădăjduiesc că într-o bună zi vom merge şi cu trenul. 

Se apucară deci de lucru, începând cu ce era mai greu, 
adică tocmai cu fabricarea sârmei, căci, dacă aceasta nu le- 
ar fi izbutit, nu mai avea nici un rost. să se mai apuce de 
fabricarea pilei şi a celorlalte accesorii. 

Fierul din insula Lincoln era de calitate foarte bună, după 
cum ştim, şi prin urmare uşor de tras în fire. Cyrus Smith 
fabrică mai întâi o placă de oţel, bine călit, care era 


străbătută de găuri conice de diferite calibre, prin care 
trebuiau să subţieze rând pe rând fierul. Fixă apoi placa pe 
un eşafodaj, bine înţepenit în pământ, pe care îl aşeză la 
câteva picioare de cascada cea mare, a cărei energie avea 
de gând să o folosească. 

Aveau de gând să întrebuinţeze axul piuei, care era mişcat 
de energia apei şi care putea să le folosească la fabricarea 
firelor de metal. 

Operația era foarte migăloasă şi cerea multă răbdare. 
Prefăcură mai întâi fierul în bare lungi şi subţiri, pe care le 
piliră la capete, astfel ca să pătrundă prin gaura cea mai 
mare a plăcii de metal, care înlocuia maşina de trefilat. 
Firul era apoi tras cu ajutorul axului piuei, în jurul căruia se 
înfăşură. După aceea, desfăceau firele, trecându-le pe rând 
prin găuri cu calibru din ce în ce mai mic, până ce inginerul 
obţinu o grămadă de fire potrivite, lungi de treizeci, până la 
cincizeci de picioare, ce puteau fi uşor racordate şi întinse 
pe distanţa de cinci mile, care despărţea casa de stână. 

În câteva zile, operaţia se isprăvi. De altfel, de îndată ce 
maşina intră în funcţiune, Cyrus Smith o lăsă în seama 
tovarăşilor săi, el ocupându-se în timpul acesta cu 
alcătuirea unei pile electrice. 

Avea nevoie de o pilă cu curent continuu. Se ştie că, în 
general, pilele sunt compuse din cărbune de retortă, zinc şi 
cupru. Cu toate cercetările întreprinse, inginerul nu găsise 
nici o urmă de cupru pe insulă, aşa că se vedea silit să se 
lipsească de el. 

Cărbunele de retortă, care este foarte dur şi rezultă din 
dezhidrogenarea huilei, putea fi obţinut şi pe insula lor. 
Cerea însă timp şi o aparatură complicată, greu de fabricat. 
Cât despre zinc, aveau din belşug, căci lada găsită la capul 
Epavei era căptuşită cu plăci din acest metal, cărora li se 
putea da astfel o minunată întrebuințare. 

După o îndelungată chibzuinţă, Cyrus Smith hotări să 
fabrice o pilă foarte simplă, care să se asemene cu aceea 
concepută de Becquerel în 1820 şi pentru care avea nevoie 


doar de zinc. Cât despre celelalte substanţe, acidul azotic şi 
potasa, le. avea la îndemână. 

lată deci cum fabrică inginerul pila electrică, a cărei 
funcţionare era determinată de reacţia ce se producea în 
momentul în care potasa venea în contact cu un acid. 

Fabricară mai întâi câteva flacoane de sticlă, pe care le 
umplură cu acid azotic. Inginerul le astupă cu un dop 
străbătut de un tub de sticlă, încins cu un tampon de argilă 
şi legat cu o cârpă la capătul de jos, capăt pe care îl 
cufundă în acid. Apoi turnă în tub o soluţie de potasiu, 
obţinută din calcinarea diferitelor plante şi care venea în 
contact cu acidul prin intermediul tamponului de argilă. 

Cyrus Smith luă apoi două fâşii de zinc şi puse una în acid 
azotic, iar pe cealaltă în soluţia de potasiu, îndată se 
produse un curent electric, care circula între cele două 
lame; le legă apoi între ele printr-un fir metalic, astfel că 
lama tubului deveni polul pozitiv, iar lama flaconului, - polul 
negativ al instalaţiei. Electricitatea astfel obţinută urma, să 
slujească la instalarea unui telegraf electric. 

Aparatul acesta ingenios şi foarte simplu construit avea să 
le permită stabilirea unei legături telegrafice între Casa de 
Granit şi stână. 

În ziua de 6 februarie începură instalarea stâlpilor, 
înzestrați cu izolatoare de sticlă, care urmau să sprijine 
firele de-a lungul drumurilor. Peste câteva zile, firul prin 
care trebuia să treacă curentul electric cu o viteză de 
100.000 km pe secundă, curent pe care pământul avea să-l 
readucă la punctul său de plecare, era tras. 

Fabricaseră două pile, una pentru Casa de Granit şi alta 
pentru stână, fiindcă era tot atât de necesar să se poată 
vorbi de la stână la Casa de Granit, pe cât era de necesar ca 
aceasta să aibă legătură cu stâna. 

Aparatele de recepţie şi de manipulare erau cât se poate 
de simple. La ambele staţii firul se înfăşură în jurul unui 
electromagnet, alcătuit dintr-o bară de fier moale, pe care 
se înfăşură un fir electric. Când se făcea legătura între cei 


doi poli ai pilei, curentul pornind de la polul pozitiv trecea 
prin fir şi prin electromagnet, care se magnetiza temporar, 
şi se întorcea prin pământ, la polul negativ. Cum se 
întrerupea curentul, se descărca şi electromagnetul; de 
aceea, era destul să se aşeze o placă de fier moale în faţa 
electromagnetului, pentru ca aceasta să fie atrasă când 
trecea curentul prin magnet şi să cadă de îndată ce se 
întrerupea curentul. Cyrus Smith legase un ax ce urma 
mişcarea plăcii, de un ac ce se rotea în faţa unui cadran, pe 
care erau însemnate literele alfabetului, mijlocind astfel 
comunicările de la o staţie la alta. 

În ziua de 12 februarie, instalaţia era completă şi Cyrus 
Smith întrebă prin telegraf dacă totul merge bine la stână. 
Peste câteva minute primi de la Ayrton un răspuns 
mulţumitor. 

Pencroff nu mai putea de bucurie şi în fiecare dimineaţă şi 
seară trimitea o telegramă la stână, telegramă la care 
primea întotdeauna răspuns. 

Noul lor mijloc de comunicaţie aducea două, foloase mari: 
pe de o parte le permitea să controleze prezenţa lui Ayrton 
la stână, iar pe de altă parte, Ayrton nu se simţea prea 
singur. De altfel, Cyrus Smith nu lăsa să treacă nici o 
săptămână fără să se ducă să-l vadă, iar Ayrton venea şi el 
din când în când la Casa de Granit, unde era întotdeauna 
bine primit. 

Anotimpul frumos se scurgea cu încetul, iar oamenii noştri 
îşi vedeau de muncile obişnuite. Resursele sporeau din zi în 
zi, iar seminţele aduse de pe insula Tabor se aclimatizaseră 
foarte bine. Platoul Grande-Vue avea o înfăţişare 
îmbucurătoare. A patra recoltă de grâu fu minunată şi 
niciunul dintre pionieri nu avu răbdare să numere 
grămezile de grăunţe, pentru a cerceta dacă într-adevăr 
adunaseră patru sute de miliarde de boabe. Pencroff ar fi 
fost gata să facă şi aşa ceva, dar după ce inginerul îi 
demonstra cu precizie matematică ce mult timp i-ar fi 


trebuit - nu mai puţin de cinci mii cinci sute de ani - se lăsă 
păgubaş. 

Vremea era minunată. În timpul zilei era foarte cald, iar 
seara sufla o briză din larg, aşa că locuitorii Casei de Granit 
se bucurau de nopţi răcoroase. Din când în când se abătea 
o furtună scurtă, dar cumplită. Timp de câteva ore, 
fulgerele aprindeau vâlvătăi pe cer şi trăsnetele se ţineau 
lanţ. 

Starea micii colonii era înfloritoare. Oaspeţii crescătoriei 
de păsări se înmulţiseră atât de mult, încât pionierii se 
hrăneau mereu cu prisosul ei. Porcii sporiseră şi ei, iar 
îngrijirea lor ocupa o bună parte din timpul lui Nab şi al lui 
Pencroff. Onaggaşii, care aveau doi mânji frumoşi, erau 
folosiţi de Gedeon Spilett şi de Harbert, care devenise un 
călăreț desăvârşit sub supravegherea reporterului, sau 
erau înhămaţi la căruţă, pentru a căra la Casa de Granit 
lemne, cărbuni şi diferite produse minerale, de care avea 
nevoie inginerul. 

Cam în aceeaşi vreme, pionierii făcură câteva recunoaşteri 
în adâncul pădurilor Far-West, unde nu aveau a se teme de 
arşiţa soarelui, ale cărui raze străbăteau cu greu printre 
ramurile încâlcite. Cercetară de asemenea malul stâng al 
râului Mercy. 

În toate aceste excursii, pionierii porneau bine înarmaţi, 
căci întâlneau adesea porci mistreți foarte sălbatici şi 
sângeroşi, împotriva cărora erau siliţi să ducă o luptă 
aprigă. 

Tot în vremea aceea porniră un război crâncen împotriva 
jaguarilor. Gedeon Spilett, îndeosebi, îi ura de moarte, iar 
elevul său Harbert se dovedi un ajutor preţios. Înarmaţi 
cum erau, nu se mai temeau de aceste fiare. Îndrăzneala lui 
Harbert era nemaipomenită, iar sângele rece al 
reporterului, cu totul uimitor, aşa că în foarte scurt timp, 
douăzeci de piei minunate împodobeau sala mare a Casei 
de Granit. Dacă lucrurile aveau să meargă aşa mai departe, 


neamul jaguarilor din insulă era ameninţat cu pieirea, lucru 
de altfel dorit de vânătorii noştri. 

Câteodată lua parte şi inginerul la unele cercetări pe care 
le făceau în părţile necunoscute ale insulei, unde observa 
totul cu cea mai mare încordare. Străbătând hăţişurile 
întinselor păduri, el căuta cu totul alte urme decât cele 
lăsate de animale. Nu găsi totuşi nimic care să-i dea de 
gândit. De altfel, nici Top, nici Jup, care îl întovărăşeau, nu 
dădeau semne de tulburare, ca acelea pe care le vădise de 
multe ori câinele, când lătrase la gura puţului, ce fusese 
cercetat zadarnic. 

Tot în acea vreme, Gedeon Spilett, ajutat de Harbert, 
fotografie părţile cele mai interesante ale insulei, cu 
aparatul fotografic găsit în ladă, de care nu se folosiseră 
încă până atunci. 

Aparatul avea o lentilă puternică şi dispuneau de toate 
substanţele necesare developării fotografiilor: găsiseră în 
ladă colodiu pentru acoperirea plăcilor de sticlă, nitrat de 
argint cu care să sensibilizeze plăcile la lumină, hiposulfit 
pentru fixarea imaginilor, clorură de amoniu pentru baia 
fixativă în care se pune fotografia şi nu lipsea nici acetatul 
de sodiu şi clorura de aur, cu care se îmbibă fotografiile. 
Aveau de asemenea multă hârtie specială, clorurată pentru 
fotografii, pe care trebuiau doar s-o întindă într-un cadru 
peste plăcile negative, după ce o muiau mai întâi într-o 
soluţie de nitrat de argint. 

Reporterul şi ajutorul său deveniră în scurt timp nişte 
operatori îndemânatici, obţinând câteva fotografii foarte 
frumoase, mai ales vederi ale insulei, luate de pe platou, în 
care se vedeau: muntele Franklin în zare, pitorescul ţinut 
de la gura râului Mercy, cu stâncile lui ciudate, luminişul şi 
stâna, adăpostite de primele povârnişuri ale muntelui, capul 
Ghearei, Epavei şi altele. 

Fotografii nu uitară să facă portretele tuturor membrilor 
coloniei. 

Înveselesc locuinţa, spunea Pencroff despre ele. 


Bravul marinar era încântat să-şi vadă chipul împodobind 
pereţii Casei de Granit şi se oprea adesea în faţa expoziţiei 
lor de fotografii, ca odinioară în faţa vitrinelor din marile 
capitale. 

Dar cea mai reuşită fotografie fu neîndoios aceea a lui Jup. 
Maimuţoiul pozase cu o gravitate ce nu poate fi descrisă, 
astfel că portretului său nu-i lipsea decât graiul! 

Ai zice că e gata să se strâmbe, strigă Pencroff. 

Meşterul Jup ar fi dat dovadă de prost gust dacă s-ar fi 
arătat nemulţumit de poza lui. Nu făcu acest lucru, ba 
dimpotrivă se uita la fotografie cu un aer galeş, din care nu 
lipsea o oarecare înfumurare. 

O dată cu venirea lunii martie, căldurile cele mari se 
sfârşiră. Timpul deveni ploios, dar vremea se menţinu caldă. 
Luna martie, care corespundea lunii septembrie din 
emisfera boreală fu mai puţin frumoasă decât se aşteptau. 
Părea să vestească o iarnă timpurie şi aspră. 

În dimineaţa zilei de 21, li se păru că şi venise prima 
zăpadă. Într-adevăr, Harbert, care scosese capul pe 
fereastră dis-de-dimineaţă, începu să strige; 

Veniţi să vedeţi! Insula cea mică e acoperită cu zăpadă! 

Zăpadă acuma? se miră reporterul, venind lângă băiat. 

Tovarăşii lor se apropiară şi ei şi constatară că nu numai 
insula, dar şi toată plaja de la poalele Casei de Granit era 
acoperită cu o pătură albă, răspândită uniform pe pământ. 

E chiar zăpadă! spuse Pencroff. 

Sau cel puţin pare să fie! adăugă Nab. 

Dar termometrul arată 58* (14* centigrade deasupra lui 
zero), observă Gedeon Spilett. 

Cyrus Smith se uită în tăcere la întinderea aceea albă şi, 
cu drept cuvânt, nu ştia cum să explice fenomenul acesta, 
care se ivise într-un anotimp. nepotrivit şi la o temperatură 
atât de ridicată. 

Drace! strigă Pencroff. Au să ne îngheţe semănăturile! 

Marinarul se pregătea să coboare, dar sprintenul Jup i-o 
luă înainte, alunecând cu repeziciune până jos. 


Nici nu ajunsese bine maimuța pe plajă, şi uriaşa pătură 
de zăpadă se ridică, risipindu-se în aer în fulgi atât de deşi, 
încât lumina soarelui se întunecă. 

Astea sunt păsări! strigă Harbert. 

Erau într-adevăr stoluri de păsări de mare, de 6 albeaţă 
orbitoare, ce se abătuseră asupra' insulei şi a coastei şi care 
se făcură nevăzute în depărtate* lăsându-i pe toţi 
înmărmuriţi de rapida schimbare a priveliştii. Dispăruseră 
atât de repede, încât nici reporterul, nici tânărul nu izbutiră 
să doboare vreuna dintre ele, aşa că nu aflară niciodată din 
care familie făceau parte. 

Peste câteva zile, la 26 martie, se împlineau doi ani de 
când naufragiaţii aerului fuseseră zvârliţi pe insula Lincoln. 

CAPITOLUL XIX. 

Amintiri din patrie. Planuri de viitor. Se cercetează 
coastele insulei. Plecarea din 16 aprilie. Peninsula 
Serpentinei văzută din larg. Stâncile de bazalt de pe coasta 
apuseană. Vreme rea. Se lasă noaptea. Un nou incident. 

Doi ani! De doi ani pionierii nu mai comunicaseră cu 
semenii lor. 

Ce se petrecuse oare în ţara lor? Icoana patriei o aveau 
mereu înaintea ochilor, icoana patriei distruse de războiul 
civil şi pe care rebeliunea Sudului o făcea poate să 
sângereze şi în clipa de faţă. 

În cursul acestor doi ani nu trecuse nici o corabie prin 
dreptul insulei, nu zăriseră nici un catarg. Era vădit că 
insula Lincoln se găsea în afara drumurilor maritime şi era 
probabil necunoscută, lucru dovedit şi de hărţile pe care le 
aveau, căci altfel, chiar în lipsa unui port, vasele ar fi putut 
să acosteze aici pentru a-şi reînnoi provizia de apă. Marea 
care îi înconjura era veşnic pustie, iar pionierii nu se puteau 
bizui decât pe propriile lor mijloace, pentru o eventuală 
repatriere. 

Totuşi, mai exista şi un alt mijloc de scăpare şi despre 
aceasta discutară în primele zile ale lunii aprilie, în sala 
mare a Casei de Granit. 


Vorbiseră în ziua aceea despre America, patria lor, pe care 
aproape nu mai nădâăjduiau s-o revadă vreodată. 

Hotărât, spuse Gedeon Spilett, ne-a mai rămas un singur 
mijloc să părăsim insula Lincoln: să construim o corabie 
mare, cu.care să putem străbate câteva sute de mile. Cred 
că dacă am construit o şalupă, putem construi şi un vapor! 

Şi vom putea să ajungem până în insulele Pomotu, de 
vreme ce am fost pe insula Tabor! 

Nu spun nu, răspunse ca de obicei Pencroff, expertul în 
materie de marină. Nu spun nu, cu toate că nu este acelaşi 
lucru să te aventurezi atât de departe sau să te duci până în 
apropiere! Dacă şalupa ar fi fost ameninţată de furtună, în 
timpul călătoriei spre insula Tabor, ştiam că portul nu e 
prea departe nici într-o direcţie, nici în alta; dar să străbaţi 
o mie două sute de mile, asta nu e glumă şi ştiţi cu toţii că 
nu există nici un țărm care să fie aşezat la o distanţă mai 
mică. 

Totuşi, dacă ar fi nevoie, te-ai încumeta, Pencroff, să faci o 
asemenea încercare? întrebă reporterul. 

Aş încerca tot ce mi s-ar cere, domnule Spilett, răspunse 
marinarul. Ştiţi doar că nu mă dau în lături de la nimic! 

Apoi nu uitaţi că mai avem un marinar în mijlocul nostru, 
spuse Nab. 

Cine? întrebă Pencroff. 

Ayrton. 

E drept, răspunse Harbert. 

Dacă ar vrea să meargă! observă Pencroff. 

Crezi că Ayrton ar fi refuzat să plece dacă yachtul lordului 
Glenarvan s-ar fi întors să-l ia de pe insula Tabor? întrebă 
reporterul. 

Uitaţi, dragii mei, întrerupse Cyrus Smith, că Ayrton nu 
mai era întreg la minte în cursul ultimilor ani petrecuţi în 
insula 'Tabor. Dar nu despre asta e vorba. Să ne întrebăm 
mai curând, dacă ne putem bizui pe întoarcerea vasului 
scoţian. Lordul Glenarvan i-a făgăduit lui Ayrton că va veni 


să-l ia, atunci când va socoti că şi-a ispăşit păcatele; eu cred 
că se va ţine de cuvânt. 

Şi eu cred, spuse reporterul, şi voi adăuga chiar că s-ar 
putea să vină curând, căci au trecut doisprezece ani de 
când îşi ispăşeşte Ayrton pedeapsa. 

Ei bine, răspunse Pencroff, suntem siguri că lordul se va 
întoarce şi poate chiar foarte curând. Dar unde o să 
acosteze? Fireşte că pe insula Tabor şi nu pe insula Lincoln. 

Cu atât mai mult, răspunse Harbert, cu cât insula Lincoln 
nici nu se află pe hartă. 

Şi de aceea, prieteni, urmă inginerul, trebuie să luăm 
toate măsurile, pentru ca prezenţa noastră şi aceea a lui 
Ayrton pe insula Lincoln să fie semnalată şi pe insula Tabor. 

Desigur, răspunse reporterul, nimic mai uşor decât să 
lăsăm în coliba unde a locuit căpitanul Grant şi apoi Ayrton 
o notă, în care să indicăm aşezarea exactă a insulei noastre. 
Cu siguranţă că lordul Glenarvan sau echipajul său o vor 
descoperi. 

Păcat că n-am făcut acest lucru la prima noastră călătorie 
pe insula Tabor, observă marinarul. 

Cum era s-o facem? răspunse Harbert. Nu cunoşteam pe 
atunci povestea lui Ayrton şi nu ştiam că s-ar putea să fie 
salvat într-o bună zi, iar atunci când am aflat toate acestea 
era prea târziu, căci vremea nu ne mai îngăduia să ne 
întoarcem în insula Tabor. 

Da, răspunse Cyrus Smith, este prea târziu şi trebuie să 
amânăm călătoria până la primăvara viitoare. 

Dar dacă vine între timp yachtul scoţianului? spuse 
Pencroff. 

Nu prea e cu putinţă, răspunse inginerul, căci lordul 
Glenarvan nu va întreprinde pe vreme de iarnă o astfel de 
călătorie pe aceste mări îndepărtate. S-ar putea întâmpla 
să fi fost pe insula Tabor în ultimele cinci luni, de când 
Ayrton e la noi, şi atunci a plecat; sau va veni mai târziu şi 
atunci avem tot timpul să mergem până la insula Tabor şi sa 
lăsăm o notiţă. 


Mare nenorocire ar fi, spuse Nab, să fi venit Duncan-ul la 
insula Tabor în cursul ultimelor luni. 

Nădăjduiesc să nu se fi întâmplat una ca asta, răspunse 
Cyrus Smith, ca să nu ne fie răpită ultima şansă care ne-a 
rămas. 

Cred, zise reporterul, că în orice caz ne vom lămuri pe 
deplin când vom ajunge pe insula Tabor; dacă scoţienii s-au 
întors, ei trebuie să fi lăsat urme. 

Ai dreptate, răspunse inginerul. Prieteni, de 'vreme Ce ne- 
a mai rămas o posibilitate de repatriere, să aşteptăm cu 
răbdare. Dacă vom pierde şi această nădejde, vom vedea 
atunci ce este de făcut. 

În tot cazul, zise Pencroff, să rămână bine stabilit că dacă 
vom părăsi insula Lincoln, nu o vom face fiindcă ne-am 
simţit rău aici! 

Nu, Pencroff, răspunse inginerul, o vom părăsi, pentru că 
suntem departe de tot ce poate fi drag unui om: familia, 
prietenii şi ţara în care s-a născut. 

Lucrurile odată hotărâte, nu se mai gândiră la construirea 
unui vas mare, care le-ar fi îngăduit să se aventureze fie 
până la arhipelagurile mai apropiate din nord, fie până la 
coastele Noii Zeelande în vest, şi se ocupară de obişnuitele 
pregătiri în vederea celei de-a treia ierni pe care o 
petreceau la Casa de Granit. 

Hotărâră totuşi ca, înainte de statornicirea iernii, să facă 
ocolul insulei în şalupă. Coastele nu fuseseră în întregime 
cercetate, aşa că pionierii noştri nu cunoşteau încă prea 
bine configuraţia litoralului din spre nord şi vest, începând 
de la revărsarea râului Cascadei până la capul Mandibulei. 
Nu ştiau cum arată nici golful acela îngust, în chip de bot de 
rechin care era cuprins între cele două capuri ale 
Mandibulei, Pencroff propusese această excursie. Şi Cyrus 
Smith primi îndată, căci dorea să cunoască şi această parte 
a domeniului lor. 

Vremea era variabilă, totuşi barometrul nu afăta oscilaţii 
prea mari. Chiar în prima săptămână a lunii aprilie, după ce 


se semnalase o mare scădere a presiunii atmosferice, 
barometrul se urcă din nou, o dată cu apariţia unui vânt 
puternic. Apoi barometrul arătă o situaţie staţionară la 
presiunea de 759, 45 mm., ceea ce li se păru favorabil 
pentru a începe expediţia. 

Hotărâră plecarea pentru ziua de 16 aprilie şi vasul 
„Bonadventure”, care era ancorat în portul Balonului, fu 
pregătit pentru o călătorie mai lungă. 

Cyrus Smith îi vorbi şi lui Ayrton despre călătoria lor 
propunându-i să-l ia cu ei; însă acesta, dorind să rămână pe 
insulă, hotărâră ca în lipsa lor să locuiască la Casa de 
Granit. Meşterul Jup urma să-i ţie de urât, lucru pe care 
domnia-sa se arăta că-l înţelesese. 

În dimineaţa zilei de 16 aprilie, pionierii se îmbarcară 
împreună cu Top. Sufla o briză puternică de la sud-vest, aşa 
că vasul părăsi cam greu portul Balonului şi se îndreptă 
spre capul Reptilei. Perimetrul insulei era de nouăzeci de 
mile, dintre care tocmai coasta de sud, de la port până la 
promontoriu, număra douăzeci de mile. De aceea erau siliţi 
să meargă mai încet”, vasul plutind împotriva vântului. 

Le trebui o zi întreagă ca să ajungă la promontoriu, căci 
mersul corăbiei, care la ieşirea din port fusese purtată de 
reflux timp de două ore, fu împiedecat apoi de valuri 
contrarii, alte şase ore. Când ajunseră în dreptul 
promontoriului, se întunecase de-a binelea. 

Pencroff îi propuse atunci inginerului să urmeze drumul 
mai încet, cu o parte din pânze strânse. Dar Cyrus Smith 
găsi mai nimerit să ancoreze la o mică depărtare de țărm ca 
să poată revedea partea aceea a coastei la lumina zilei. 
Hotărâră chiar, deoarece îşi puseseră în gând să exploreze 
cât mai bine litoralul, să nu mai navigheze noaptea şi să 
ancoreze în fiecare seară lângă țărm, în măsura în care- 
avea să le-o îngăduie vremea. 

Şi astfel petrecură noaptea ancoraţi în dreptul capului. O 
dată cu căderea brumei, vântul se potolise. Afară de 
Pencroff, marinar încercat, toţi călătorii dormiră, poate nu 


chiar atât de bine ca în camerele lor de la Casa de Granit, 
dar tot dormiră. 

A doua zi, la 17 aprilie, marinarul ridică ancora în zorii 
zilei şi, cu toate pânzele întinse, o porniră de-a lungul 
coastei apusene. 

Pionierii cunoşteau ţărmul acesta împădurit, minunat de 
frumos, de vreme ce îl străbătuseră şi pe jos, totuşi el le 
stârni din nou admiraţia. Navigau de-a lungul litoralului, 
înaintând încet şi cât mai aproape de coastă, ca să poată 
observa totul, ferindu-se numai din calea trunchiurilor de 
copaci, care pluteau ici, colo pe valuri. De câteva ori 
ancorară, ca Gedeon Spilett să poată fotografia minunatele 
privelişti. 

Pe la amiază, vasul atinse revărsarea râului Cascadei. Mai 
încolo, pe ţărmul drept al râului, copacii se răreau, pentru a 
apare la trei mile mai departe doar ca nişte simple buchete 
ce se ridicau printre povârnişurile apusene ale muntelui, a 
căror creste golaşe coborau' până la țărm. 

Câtă deosebire între partea de sud şi partea de nord a 
țărmului! Pe cât era prima de verde şi de împădurită, pe 
atât era cealaltă de aspră şi de sălbatică. Puteai să crezi că 
te afli pe un adevărat „țărm de fier”, cum se spune în unele 
ţări; înfăţişarea lui zbuciumată părea să indice o cristalizare 
bruscă a bazaltului în fierbere, care avusese loc într-o 
îndepărtată epocă geologică. Grozava îngrămădire i-ar fi 
înspăimântat pe pionierii noştri, dacă întâmplarea i-ar fi 
aruncat la început pe partea aceea a insulei! Privind din 
vârful muntelui Franklin, nu-şi dăduseră seama de 
înfăţişarea fioroasă a acestor locuri. Văzut însă dinspre 
mare ţărmul apărea atât de ciudat, încât nu semăna poate 
cu nici un alt punct al globului. Vasul trecu de-a lungul 
acestei coaste plutind la o jumătate de milă de țărm. Se 
vedeau bine blocurile de stâncă ce o alcătuiau. Erau de 
toate mărimile, unele doar de câteva picioare, altele însă 
atingând înălţimea de trei sute de picioare. Se găseau acolo 
stânci cilindrice ca nişte hornuri, prismatice, se mănând cu 


turlele bisericilor, altele păreau nişte obeliscuri piramidale, 
altele, conuri trunchiate, ce semănau cu coşurile de fabrică. 
Nici banchizele mărilor glaciale nu înfăţişau atâta măreaţă 
şi înspăimântătoare varietate. Ici se zăreau punți de piatră 
zvârlite de la o stâncă la alta, dincolo, arcade boltite ca în 
adâncul unei biserici gotice, în care privirea se pierdea; în 
altă parte se vedeau bolți largi cu înfăţişare monumentală; 
mai departe o adevărată îngrămădire de ascuţişuri, săgeți 
şi mici piramide de piatră, aşa cum nici o catedrală gotică 
nu se putea mândri că are. Natura, care se întrecuse în 
capricii ce depăşeau cea mai bogată închipuire omenească, 
izbutise să dea coastei, pe o întindere de opt sau nouă mile, 
o înfăţişare plină de măreție. 

Cyrus Smith şi prietenii săi erau uimiţi, uluiţi aproape de 
această privelişte. Top însă nu se sfia să tulbure tăcerea lor, 
lătrând cu îndărătnicie, şi glasul lui era repetat de ecou. 
Inginerul observă că lătratul câinelui este la fel de ciudat ca 
atunci când se învârtea împrejurul puţului de la Casa de 
Granit. 

— Să acostăm, spuse el. 

Şi vasul se apropie cât mai mult cu putinţă de stâncile 
litoralului. Poate că exista aici o peşteră, care trebuia 
cercetată. Cyrus Smitfr nu zări însă nici o grotă, nici o 
scobitură care să poată adăposti o fiinţă oarecare, căci 
poalele stâncilor se prăvăleau de-a dreptul în mare. 
Curând, 'Iop încetă să mai latre şi corabia îşi reluă drumul, 
plutind la oarecare depărtare de mal. 

În partea de nord-est a insulei, ţărmul îşi recapătă 
înfăţişarea netedă şi nisipoasă. Ici, colo se zăreau copaci 
răzleţi care creşteau printre mlaştinile cunoscute 
pionierilor noştri. Spre deosebire de coasta atât de pustie 
pe care o lăsaseră în urmă, aici se simţea freamătul 
nenumăratelor păsări de apă, care populau bălțile. 

Seara, corabia ancoră într-o scobitură a litoralului de pe 
coasta de nord a insulei, foarte aproape de țărm, căci prin 
acele locuri apele erau foarte adânci. O dată cu căderea 


nopţii adormi parcă şi vântul, pentru a se înviora din nou în 
zorii zilei, aşa că pionierii petrecură o noapte liniştită. 

Fiind doar la un pas de mal, Harbert şi Gedeon Spilett, 
vânătorii coloniei, debarcară şi făcură o plimbare de doua 
ore, întorcându-se cu o bogată pradă de rațe şi becaţine. 
Top se întrecuse pe sine, nelăsând să-i scape nimic. 

Pe la ora opt, vasul mânat din urmă de o briză din ceânce 
mai răcoroasă, îşi reluă calea, îndepărtându-se cu 
repeziciune către capul Mandibulei de Nord. 

Nu m-ar mira, spuse Pencroff, să ne apuce azi vreo 
furtună. Era tare roşu apusul soarelui aseară şi norişorii 
ăştia prelungi, care mătură cerul, nu prevestesc nimic bun. 

Norii aceia subţiri şi întinşi ca nişte „cozi de pisici”, cum le 
spunea Pencroff, erau nişte nori cyrus înguşti, ce pluteau la 
o înălţime de vreo cinci mii de picioare. Păreau nişte fulgi 
de vată şi prezenţa lor prevesteşte de obicei tulburarea 
vremii. 

Atunci, spuse Cyrus. Smith, să întindem cât mai mult 
pânzele şi să ne refugiem cât mai repede spre golful 
Rechinului. Socot că acolo vom fi în siguranţă. 

Foarte bine, răspunse Pencroff. De altfel, ţărmul ăsta 
nordic este acoperit cu dune, care nu prea ne interesează. 

Nu mi-ar părea rău, adăugă inginerul, să trecem chiar şi 
ziua de mâine în golful acela. Cred că merită să fie bine 
cercetat. 

Mă tem că vom fi siliţi s-o facem, vrând, nevrând, răspunse 
Pencroff, căci orizontul începe să se întunece în partea de 
vest. Priviţi cum se tulbură vremea! 

În tot cazul, vântul este bun, ne ajută să ajungem la capul 
Mandibulei, observă reporterul. 

Chiar prea bun, răspunse marinarul, - dar intrarea în golf 
va fi destul de grea şi tare aş vrea să ajung pe lumină, căci 
nu cunosc locurile acelea! 

Acolo vom da desigur de multe stânci răzlețe, adăugă 
Harbert, dacă ne gândim la înfăţişarea litoralului, mai la 
sud de golful Rechinului. 


Fă cum ştii, Pencroff, - spuse Cyrus Smith, - avem toată 
încrederea în dumneata. 

Fiţi pe pace, domnule Cyrus, răspunse marinarul. N-am de 
gând să-mi pun viaţa în primejdie aşa cu una cu două! Câte 
ceasul? 

Zece, răspunse Gedeon Spilett. 

Şi cât să mai fie până la cap, domnule Cyrus? 

Vreo cincisprezece mile. 

Se pot străbate în două ore şi jumătate, socoti marinarul. 
Ne vom afla prin urmare în dreptul capului între 
douăsprezece şi unu. Din nefericire vom sosi în timpul 
refluxului, când apele se retrag şi cred că vom pătrunde 
foarte greu în golf plutind împotriva vântului şi a curentului. 

Mai avem şi lună plină, şi acum în aprilie fluxul şi refluxul 
sunt şi mai puternice, adăugă Harbert. 

Spune, Pencroff, întrebă inginerul, n-am putea să ancorăm 
în dreptul capului? 

Unde s-a mai auzit aşa ceva, domnule Cyrus? strigă 
marinarul. Să ancorăm lângă mal, pe timp de furtună? Ne 
aruncă valurile pe țărm! 

Atunci, ce-i de făcut? 

Mă voi menţine în larg până la orele şapte seara, când vine 
refluxul şi dacă va mai fi încă puţină lumină, voi încerca să 
pătrund în golf; dacă nu izbutesc, plutim toată noaptea cum 
putem şi tragem la țărm mâine dimineaţă în zori. 

Eşti liber să faci cum crezi, Pencroff, ţi-am mai spus, 
răspunse Cyrus Smith. 

Ah! oftă Pencroff, bine-ar fi să existe un far pe ţărmul ăsta. 
Ar fi mult mai lesne pentru navigatori! 

— Da, răspunse Harbert, şi de data asta nu mai avem un 
binevoitor, care să ne aprindă un foc şi să ne arate astfel 
intrarea în port. 

Cyrus dragă, spuse Gedeon Spilett, noi nici nu ţi-am 
mulţumit încă; fără focul acela n-am fi ajuns niciodată... 

Care foc?... întrebă Cyrus Smith, foarte mirat la auzul 
acestor cuvinte. 


Trebuie să ştiţi domnule Cyrus, răspunse Pencroff, că noi 
ne-am cam rătăcit la sfârşitul călătoriei şi treceam prin faţa 
insulei fără s-o vedem, dacă nu aţi fi avut dumneavoastră 
grija să aprindeţi un foc pe platou, în noaptea de 19 spre 20 
octombrie. 

Da, da!... A fost într-adevăr o idee minunată! răspunse 
inginerul. 

De data asta, adăugă marinarul, nu avem pe nimeni să 
facă aşa ceva, afară numai dacă nu-i va da în gând lui 
Ayrton. 

Mda! Nu e nimeni spuse Cyrus Smith. 

Peste câteva minute, aflându-se singur cu reporterul, 
inginerul se plecă şi-i şopti la ureche: 

Dacă există în lumea asta un lucru de care sunt sigur, 
Spilett, este că în noaptea de 19 spre 20 octombrie n-am 
aprins nici un foc pe platoul Casei de Granit şi nici într-altă 
parte a insulei |. 

CAPITOLUL XX. 

Noaptea pe mare. Golful Rechinului. Destăinuiri. Pregătiri 
de iarnă. Iarnă timpurie. Geruri mari. Lucrări în interiorul 
locuinţei. Şase luni mai târziu. Un clişeu fotografic. 
Întâmplare neaşteptată. 

Lucrurile se petrecură după cum prevăzuse Pencroff. 
Vântul se întări, prefăcându-se dintr-o simplă briză într-o 
vijelie care, suflând cu peste 100 kilometri pe oră, ar fi 
primejduit orice vas prins în larg, dacă echipajul nu ar fi 
avut grijă să strângă toate pâmzele şi să lase jos catargele. 
Pe la ora şase ajunseră la intrarea golfului, în care n-au 
putut pătrunde datorită refluxului. Se văzură nevoiţi să 
rămână îm larg, căci chiar să fi vrut Pencroff, tot nu mai 
aveau cum să ajungă până la vărsarea râului Mercy. 

Din fericire, cu tot vântul puternic, marea fiind apărată de 
coastă, nu era prea zbuciumată. Nu avură de înfruntat 
valurile mari, foarte primejdioase pentru vasele mici. 
„Bonadventure” nu se putea răsturna, având lest destul, 
dar se putea să nu-i reziste lemnăria, dacă se întâmpla s-o 


lovească uriaşele trâmbe de apă, care se prăvălesc pe bord 
în timpul furtunilor. Pencroff, marinar priceput, se gândea 
la toate. Avea desigur multă încredere în vasul lui, dar asta 
nu-l împiedică să aştepte zorile cu oarecare îngrijorare. 

În cursul nopţii aceleia, Cyrus Smith şi Gedeon Spilett nu 
mai avură prilejul să stea de vorbă; dar cuvintele pe care le 
şoptise inginerul la urechea reporterului arătau că trebuiau 
să mai discute despre misterioasa prezenţă, care se făcea 
simțită pe insula Lincoln. Gedeon Spilett se gândea mereu 
la noua întâmplare inexplicabilă, la apariţia focului pe 
coasta insulei. îl văzuse desluşit. Tovarăşii lui, Harbert şi 
Pencroff, îl văzuseră şi ei. Mulțumită focului aceluia 
izbutiseră ei să găsească insula în noaptea aceea 
întunecată. Nu se îndoiseră nici o clipă că el fusese aprins 
de inginer şi iată că Cyrus Smith desminţea cu hotărâre 
acest lucru! 

Gedeon Spilett îşi propunea să revină asupra acestei 
întâmplări de îndată ce se vor întoarce şi voia să-l convingă 
pe Cyrus Smith să împărtăşească şi tovarăşilor lor 
întâmplările acestea ciudate. Poate că în felul acesta se vor 
hotări să facă cu. toţi împreună o cercetare amănunţită prin 
toată insula. 

Oricum, „de data asta, la intrarea în golf, nu se mai 
aprinse nici un foc pe ţărmul acela încă necunoscut şi mica 
lor corabie fu nevoită să rămână toată noaptea în larg. 

În zorii zilei, vântul îşi schimbă direcţia şi se mai linişti 
îngăduindu-i lui Pencroff să pătrundă mai uşor la intrarea 
îngustă a golfului. Pe la orele şapte, vasul „Bonadventure”, 
care pornise în direcţia capului Mandibulei de Nord, se 
strecura, condus cu grijă, prin strimta trecere dintre stânci 
şi aluneca pe apele înconjurate de un ciudat chenar de 
blocuri de lavă. 

lată, - spuse Pencroff, - un braţ al mării ce alcătuieşte o 
radă foarte bună, în care vasele ar putea găsi adăpost! 

Aici s-a petrecut un fenomen ciudat, observă Cyrus Smith. 
Golful s-a format din două şuvoaie de lavă aruncate de 


vulcan, care s-au suprapus în decursul erupţiilor repetate şi 
cred că aşa, cum arată azi, chiar pe furtunile cele mai mari, 
aicwnarea este liniştită ca un lac. 

Fără îndoială! reluă marinarul. Vântul nu poate pătrunde 
decât prin deschiderea îngustă dintre cele două capuri, 
care se îmbucă în aşa fel, încât valurile sunt oprite de 
stânci. De fapt, aici corabia noastră ar putea sta liniştită tot 
anul, fără să arunce măcar ancora! 

E cam mare golful pentru ea! observă reporterul. 

Pentru corabia noastră e cam mare, ce-i drept, domnule 
Spilett, răspunse marinarul. Cred însă că la caz de nevoie 
ar fi numai bun pentru vasele Uniunii! 

Şi acum, prieteni, iată-ne ajunşi îm gura Rechinului! 
observă Nab, făcând aluzie la forma golfului. 

Chiar între fălcile lui, dragul meu Nab, răspunse Harbert. 
Dar nu-ţi fie teamă că nu ne înghite! 

Nu, domnule Flarbert, răspunse Nab, şi totuşi acest golf 
nu-mi place! Are o înfăţişare fioroasă! 

Asta-i acum! strigă Pencroff. Nab îmi defăimează golful 
tocmai în clipa în care îl lăudam mai mult! 

Dar cel puţin apele or fi destul de adânci pe aici? întrebă 
inginerul. 

lată un lucru uşor de aflat, răspunse Pencroff. Marinarul 
desfăşură o frânghie lungă, la capătul căreia atârna un bloc 
de fier, care le servea drept sondă. Frânghia avea cincizeci 
de brasse27 şi se desfăşură în întregime, fără să atingă 
fundul. 

Golful ăsta e o adevărată prăpastie, spuse Cyrus Smith. 
Dacă ne gândim însă la originea vulcanică a insulei, nu e de 
mirare că marea e atât de a d încă. 

Iar pereţii de stâncă ce închid golful par a fi tăiaţi 
perpendicular pe suprafaţa mării. Cred că Pencroftf n-ar da 
de baza lor chiar dacă ar avea o sondă de cinci sau şase ori 
mai lungă, observă Harbert. 

Toate bune şi frumoase, se amestecă reporterul, dar îmi 
permit totuşi să observ că radei lui Pencroff îi lipseşte un 


lucru însemnat. 

Şi ce anume, domnule Spilett? 

O spărtură, o falie care să deschidă un drum spre 
interiorul insulei. Nu văd nici un loc unde s-ar putea pune 
piciorul pe țărm! 

Într-adevăr, masele de lavă, înalte şi abrupte, care 
înconjurau întreg golful, nu îngăduiau nicăieri debarcarea. 
Lavele alcătuiau un fel de barieră de metrecut, dând 
golfului înfăţişarea unui fiord norvegian, ba chiar mult mai 
sălbatică. Corabia plutea de-a lungul acestor ziduri, 
negăsind nici cel mai.mic loc de trecere, care le-ar fi 
îngăduit debarcarea. 

Pencroff se mângâia cu gândul că vor despica acest perete 
cu ajutorul unui exploziv, oricând va fi nevoie. Cum 
deocamdată nu mai aveau ce căuta în acest golf, îndreptă 
corabia spre trecerea dintre stânci, ieşind din nou în larg 
pe la orele două. 

Uf! făcu Nab uşurat. 

S-ar fi spus că viteazul negru se simţea mai bine după ce 
se văzuse ieşit dintre fălcile uriaşe ale golfului! 

De la capul Mandibulei până la râul Mercy nu erau mai 
mult de opt mile. Cârmiră spre Casa de Granit şi 
„Bonadventure”, cu pânzele întinse, o luă de-a lungul 
coastei, plutind la o milă de țărm. După uriaşele stânci de 
origine vulcanică, prin faţa ochilor li se perindau dunele 
capricios aşezate, printre care fusese găsit inginerul şi 
unde îşi aveau aşezarea sute de zburătoare ale mării. 

Pe la orele patru, Pencroff pătrundea în canalul care 
despărţea ţărmul de insula cea mică, iar la orele cinci, 
corabia era ancorată pe nisipurile de la revărsarea râului 
Mercy. 

Pionierii lipsiseră trei zile. Ayrton îi aştepta pe plajă, însoţit 
de meşterul Jup, care le ieşi înainte, vesel şi mârâind de 
bucurie. 

Coastele insulei fuseseră cercetate în întregime, fără ca 
pionierii noştri să fi găsit vreo urmă care să le dea de 


gândit. Dacă vreo fiinţă misterioasă locuia în insulă, ea se 
putea adăposti doar în pădurile de nepătruns ale peninsulei 
Serpentinei, acolo unde pionierii nu răzbătuseră încă 
niciodată. 

Gedeon Spilett discută aceste lucruri cu inginerul şi 
hotărâră să atragă atenţia tovarăşilor lor asupra ciudăţeniei 
diferitelor întâmplări petrecute pe insulă, ultima fiind cea 
mai de neînțeles dintre toate. 

Vorbind din nou despre focul aprins pe litoral de o mână 
necunoscută, Cyrus Smith nu se putu opri să nu-l întrebe 
pentru a douăzecea oară pe reporter: 

Eşti sigur că ai văzut bine? Să nu fi fost vreo erupție 
parţială a vulcanului, sau vreun meteor oarecare! 

Nu, Cyrus, răspunse reporterul. Era cu siguranţă un foc 
aprins de mâna omului. De altfel, întreabă pe Pencroff şi pe 
Harbert. L-au văzut şi ei ca şi mine şi pot întări spusele 
mele. 

În ziua de 25 aprilie, spre seară, pe când pionierii se aflau 
cu toţii adunaţi pe platoul Grande-Vue, Cyrus Smith luă 
cuvântul, spunându-le: 

Dragii mei, cred că este de datoria mea să vă atrag atenţia 
asupra unor întâmplări petrecute pe insula noastră, în 
privinţa cărora aş dori să cunosc părerea voastră. Aceste 
fapte par, ca să spun aşa, supranaturale... 

Supranaturale?! strigă marinarul, scoțând nori de fum din 
pipă. Să fie supranaturală insula noastră? 

Supranaturală nu-i, Pencroff, dar este cu siguranţă 
misterioasă, răspunse inginerul. Afară numai dacă ne poţi 
explica ceea ce Spilett şi cu mine n-am putut dezlega până 
în prezent. 

S-auzim, domnule Cyrus, răspunse marinarul. 

lată: vi s-a părut oare uşor de înţeles, - spuse inginerul, - 
faptul că după căderea mea în mare am fost regăsit la un 
sfert de milă în interiorul insulei, fără să-mi fi dat seama şi 
eu cum de-am ajuns acolo? 

Poate că leşinat fiind... zise Pencroff. 


Nu se poate, răspunse inginerul. Să mergem mai departe. 
Aţi înţeles voi cum de-a putut să vă găsească Top la cinci 
mile de scorbura în care mă aflam? 

Instinctul câinelui... răspunse Harbert. 

Ciudat instinct mai este şi ăsta! observă reporterul. L-a 
făcut pe 'Top să ajungă la noi uscat şi fără urmă de noroi pe 
el, deşi toată noapte plouase şi fusese o vijelie de pomină. 

Să trecem mai departe, urmă inginerul. Aţi înţeles voi cum 
de a fost aruncat câinele afară din apă, după lupta cu 
dugongul? 

Nu! nu prea, răspunse Pencroff, - după cum n-am priceput 
nici de unde venea rana dugongului, care părea să fi fost 
făcută cu un instrument tăios. 

Mai departe, urmă Cyrus Smith. Aţi înţeles voi, dragii mei, 
cum de s-a găsit o alice în trupul pecariului, cum de ne-a 
sosit la timp lada aceea, fără să găsim altă urmă de 
naufragiu? Aţi înţeles cum de am dat peste sticla cu 
documentul acela chiar la prima noastră plimbare pe mare? 
Aţi înţeles cum de-a venit luntrea cu frânghia ruptă întru 
întâmpinarea noastră pe apele râului Mercy, tocmai în clipa 
în care aveam nevoie de ea? Aţi înţeles cum de ne-a fost 
aruncată scara la timp din înălțimile Casei de Granit, după 
năvala maimuţelor şi, în sfârşit, cum de a picat în mâinile 
noastre documentul pe care Ayrton pretinde că nu l-a scris? 

Cyrus Sniith înşirase toate întâmplărâle ciudate petrecute 
pe insulă, fără să uite nimic. Harbert, Pencroft şi Nab se 
uitau unul la altul, neştiind ce să răspundă, căci 
succesiunea acestor incidente, înmănunchiate pentru prima 
oară, îi minuna grozav. 

Pe legea mea, spuse în sfârşit Pencroff, se poate să aveţi 
dreptate, domnule Cyrus. Sunt foarte greu de explicat 
aceste lucruri! 

Şi acum, dragii mei, urmă inginerul, un ultim fapt tot atât 
de inexplicabil. 

Şi anume, domnule Cyrus? întrebă repede Harbert. 


Când v-aţi întors de pe insula Tabor, reluă inginerul, mi-ai 
spus, Pencroff, că ai zărit un foc pe insula Lincoln! 

Desigur, răspunse marinarul. 

Eşti sigur că ai văzut focul acela? 

Aşa cum vă văd. 

Şi tu, Harbert? 

Dar bine, domnule Cyrus, strigă Harbert, focul acela lucea 
ca o stea de mărimea întâia! 

Te pomeneşti că era chiar o stea, stărui inginerul. 

Nu se poate, răspunse Pencroff. Cerul era acoperit cu nori 
groşi şi o stea nu e aşezată atât de jos la orizont. Domnul 
Spilett a văzut focul ca şi noi şi poate întări spusele noastre. 

Pot să mai adaug, - spuse reporterul, - că focul acela era 
foarte viu. Semăna cu o lumină electrică. 

Da, da! Aşa este... răspunse Harbert, - şi cusiguranţă că 
ardea pe înălțimile Casei de Granit. 

Ei bine, dragii mei, răspunse Cyrus Smith, - în noaptea de 
19 spre 20 octombrie, nici Nab, nici eu n-am aprins vreun 
foc pe țărm. 

Nu dumneavoastră aţi?... strigă Pencroff, care de mirare 
nici nu mai putu să-şi termine vorba. 

Noi n-am ieşit din casă şi dacă aţi zărit un foc pe coastă, el 
a fost aprins de altcineva. 

Pencroff şi Harbert erau înmărmuriţi. Ei nu se înşelaseră; 
în cursul nopţii de 19 spre 20 octombrie zăriseră un foc pe 
țarmul insulei. 

Da! Hotărât lucru, exista un mister pe insulă! O putere 
ciudată, fără îndoială binevoitoare pionierilor, care le aţâţa 
tot mai mult curiozitatea, se făcea simțită întotdeauna în 
momentul potrivit. Să fi trăind oare cineva ascuns în 
adâncurile insulei? Lucrul trebuia lămurit fără întârziere. 

Cyrus Smith le reaminti tovarăşilor săi purtarea ciudată a 
lui 'Top şi a-lui Jup, de câte ori se. învârteau în jurul gurii 
puţului, care punea Casa de Granit în legătură cu marea. El 
le povesti că cercetase puţul, în care nu găsise nimic 
neobişnuit. în cele din urmă, membrii coloniei hotărâră să 


scotocească insula în întregime, de îndată ce timpul se va 
face frumos. 

Dar din ziua aceea Pencroff începu să fie neliniştit. Insula, 
pe care o socoteau un fel de domeniu al lor, parcă nu mai 
era a lui în întregime; avea simţământul că o împarte cu 
altul şi fără voia lui nu se mai simţea liber. Vorbea adesea cu 
Nab despre toate lucrurile astea inexplicabile şi amândoi 
erau gata să creadă că insula Lincoln era cârmuită de 
puteri supranaturale. 

Între timp, la începutul lunii mai - noiembrie din zonele 
boreale - începu vremea rea. Iarna se vestea timpurie şi 
aspră, aşa că se apucară fără întârziere de pregătirile de 
iarnă. De altfel, de data aceasta o aşteptau liniştii, oricât de 
grea ar fi fost ea. îmbrăcăminte din pâslă aveau din belşug, 
iar muflonii, din ce în ce mai numeroşi, le dădeau lână 
destulă pentru fabricarea acestei stofe călduroase. 

Bineînţeles că Ayrton primi şi el îmbrăcăminte potrivită. 
Cyrus îl pofti să petreacă iarna la Casa de Granit, unde era 
mai plăcut decât la stână; Ayrton făgădui să fină de îndată 
ce-şi va isprăvi treaba, ceea ce şi făcu de la jumătatea lunii 
mai. Din acel moment Ayrton împărtăşi viaţa tuturor, 
căutând să le ajute în orice împrejurare. Rămase însă trist 
şi abătut şi nu lua parte niciodată la plăcerile tovarăşilor 
săi. 

Aproape toată iarna, a treia pe care o trăiau pe insula 
Lincoln, pionierii o petrecură închişi în Casa de Granit. Se 
dezlănţuiră furtuni groaznice şi vânturi turbate, care 
scuturau parcă stâncile din temelii. Uriaşe talazuri de fund 
amenințau insula şi orice vas ancorat în apropiere ar fi 
pierit cu siguranţă. Pe o asemenea furtună, râul Mercy 
crescu în două rânduri atât de năvalnic, încât se temeau ca 
podul şi podeţele de trecere să nu fie luate de ape. Pionierii 
fură nevoiţi să ia măsuri pentru a întări podeţele de pe 
plajă, pe care le înecau de fiecare dată valurile ce se 
spărgeau de țărm. 


E uşor de închipuit ce stricăciuni au putut produce aceste 
vârtejuri, adevărate trombe marine, în care ploaia se 
amesteca cu zăpada. Moara şi curtea de păsări au avut cel 
mai mult de suferit. Pionierii erau adesea nevoiţi să facă 
reparaţii grabnice fără de care viaţa păsărilor ar fi fost 
serios ameninţată. 

Din pricina timpului prost, mai multe perechi de jaguari şi 
cete de maimuțe se aventurară până la marginea platoului. 
Pionierii se temeau ca nu cumva fiarele cele mai îndrăzneţe 
şi mai sprintene, împinse de foame, să nu caute să treacă 
apa râiilui, ceea ce era destul de lesne, acesta fiind 
îngheţat. Fără o supraveghere neîntreruptă, plantațiile şi 
animalele domestice erau amenințate să fie distruse. De 
multe ori, coloniştii se văzură siliţi să pună nuna pe arme, 
pentru a ţine la distanţă musafirii primejdioşi. Astfel că 
pionierii nu duceau lipsă de lucru, deoarece pe lângă toate 
câte trebuiau făcute pe afară, aveau multe lucrări şi în 
interiorul Casei de Granit. Pe un ger mare au avut loc 
câteva vânători frumoase în mlaştinile Tadornelor. Gedeon 
Spilett şi Harbert, ajutaţi de Jup şi de Top, nu trăgeau nici 
un glonte fără folos în mulţimea de rațe, becaţine, lişiţe şi 
nagâţi. 

Trecură astfel patru luni de iarnă cu adevărat aspră, adică 
iunie, iulie, august şi septembrie. Dar, la drept vorbind, 
Casa de Granit nu suferi prea mult de pe urma 
intemperiilor. Stâna de asemenea avu puţin de îndurat, 
fiind aşezată la adăpostul muntelui Franklin, unde nu 
ajungeau decât ultimele rafale, după ce se loviseră de 
pădurile şi culmile stâncoase ale litoralului. Stricăciunile de 
la fermă erau deci cu totul neînsemnate, şi Ayrton rândui 
totul cu îndemânare, pe la sfârşitul lunii octombrie, când se 
abătu câteva zile pe acolo. 

În tot timpul iernii nu se mai ivi nici o întâmplare 
inexplicabilă. Nu se petrecu nimic ciudat, deşi Pencroff şi 
Nab pândeau toate incidentele, oricât de neînsemnate, care 
ar fi putut avea o cauză misterioasă. Top şi Jup nu se mai 


învârteau în jurul puţului şi nu mai dădeau semne de 
nelinişte. Seria întâmplărilor supranaturale părea să fi 
încetat. în lungile seri de iarnă, vorbiră totuşi mult despre 
ele şi despre hotărârea luată de a cerceta insula până în 
colţurile ei cele mai ascunse. Un eveniment grav, şi care ar 
fi putut avea urmări foarte neplăcute, veni să schimbe 
pentru un timp planurile lui Cyrus Smith şi ale tovarăşilor 
lui. 

Era în octombrie, primăvara se apropia cu paşi repezi. 
Natura se trezea sub razele călduţe ale soarelui, iar copacii, 
abia înfrunziţi, formau insule luminoase în mijlocul verdelui 
întunecat al coniferelor. 

Vă amintiţi desigur că Gedeon Spilett şi Harbert 
fotografiaseră, în mai multe rânduri, diferite părţi frumoase 
ale insulei. 

Tot astfel, în ziua de 17 octombrie, pe la orele trei după- 
amiază, Harbert, fermecat de frumuseţea zilei, se gândi să 
fotografieze întreg golful Uniunii, de la capul Mandibulei 
până la capul Ghearei. 

Liniă orizontului se arcuia limpede, iar marea, dinspre 
care adia o briză uşoară, părea un lac liniştit, străpuns de 
luciri argintii. 

Harbert aşezase aparatul în dreptul unei ferestre a Casei 
de Granit, de unde se vedea întreg golful şi plaja. Procedă 
ca de obicei şi apoi se duse să developeze clişeul într-un 
ungher întunecat al casei, unde îşi depozitase toate 
substanţele necesare operaţiei. 

Întorcându-se la lumină, Harbert zări pe clişeu un punct 
foarte mic, care-i păta orizontul. încercă să scoată pata 
spălând placa din nou, dar în zadar. 

„O fi fost defectă sticla”, gândi el. 

Avu apoi curiozitatea să cerceteze defectul acesta cu o 
lentilă puternică, pe care o deşurubă dintr-un ochian. 

Dar nici nu se uită bine şi scoase un țipăt, iar clişeul fu cât 
pe-aci să-i scape din mână. 


Se repezi în camera în care se afla Cyrus Smith şi-i întinse 
clişeul şi lentila, arătându-i pata. 

Cyrus Smith cercetă şi el punctul, apoi, luându-şi ochianul, 
se repezi la fereastră. 

Inginerul scrută cu privirea întreaga zare, oprindu-se în 
cele din urmă asupra punctului căutat. Lăsând ochianul, 
rosti un singur cuvânt: 

— Corabie! 

Şi într-adevăr, în dreptul insulei Lincoln se zărea în larg un 
vas. 

Sfârşitul părţii a doua PARTEA a III-a - TAINA INSULEI. 

CAPITOLUL 1. 

Salvare sau pieire? Ayrton e chemat. Discuţie importantă. 
Nu este Duncan-ul. Un vas suspect. Măsurile ce se iau. 
Vasul se apropie. O lovitură de tun. Corabia ancorează în 
dreptul insulei. Noaptea. 

Naufragiaţii aerului se aflau de doi ani şi jumătate pe 
insula Lincoln şi nu izbutiseră încă să intre în legătură cu 
semenii lor. O singură dată încercase reporterul să 
comunice cu restul lumii, încredinţând unei păsări o notă, în 
care se dezvăluia existenţa lor pe insulă, dar nu puteau şti 
care fusese soarta acelei hârtii. Doar Ayrton ajunsese pe 
insulă, mărind numărul membrilor coloniei, în împrejurările 
pe care le cunoaştem. Şi iată că în ziua de 17 octombrie, pe 
această mare, veşnic pustie, apăreau pe neaşteptate în 
apropierea insulei alţi oameni. 

Nu mai încăpea nici o îndoială! În larg se zărea o corabie! 
Nu se putea însă şti dacă vasul trecea numai în depărtare, 
sau se va opri pe insulă. În câteva ore pionierii aveau să 
cunoască lucrul acesta. 

Cyrus Smith şi Harbert îi chemară pe Gedeon Spilett, 
Pencroff şi Nab în sala mare a Casei de Granit şi le 
împărtăşiră cele ce se petreceau. Pencroff luă ochianul, 
cercetă repede până ce dădu de punctul care apăruse ca o 
mică pată pe clişeul fotografic şi constată apoi cu o voce 
ciudat de liniştită: 


Drace! E într-adevăr o corabie. 

Se îndreaptă spre noi? întrebă Gâd&on Spilett. Încă nu pot 
spune nimic, răspunse Pencroff. La orizont se zăreşte numai 
catargul, nu şi vreo parte din corpul vasului. 

Ce trebuie să facem? întrebă băiatul. 

S-aşteptăm! răspunse Cyrus Smith. 

Pionierii păstrară mult timp tăcere, năpădiţi de toate acele 
gânduri, emoţii, temeri şi speranţe pe care le poate stârni o 
astfel de întâmplare - cea mai importantă dintre toate câte 
se petrecuseră de când ajunseseră pe insula Lincoln. 

Ei fuseseră cruţaţi de soarta acelor naufragiaţi care, 
părăsiţi pe vreo insulă stearpă, îşi smulg o existenţă 
mizerabilă din sânul unei naturi vitrege, oameni care, prin 
forţa împrejurărilor, sunt mânaţi într-una de dorul să 
revadă ţinuturi locuite. Pencroff şi Nab, mai ales, se 
socoteau fericiţi şi bogaţi şi cu greu s-ar fi putut hotărî să-şi 
părăsească insula. Se obişnuiseră de altfel cu viaţa asta 
nouă, în mijlocul unui domeniu pe care îl civilizaseră doar 
cu ajutorul inteligenţii lor! Şi totuşi, vasul acesta putea să 
aducă ştiri de pe continent, însemna, poate, chiar o 
părticică din patria lor, care le venea astfel întru 
întâmpinare! Şi e lesne de înţeles că inimile lor băteau 
puternic la gândul că pe bordul acestui vas se aflau semenii 
lor! 

Din când în când Pencroff lua ochianulşi se aşeza la 
fereastră. Cerceta cu mare grijă corabia, care acum se afla 
la douăzeci de mile spre est. Pionierii încă.nu aveau cum să- 
şi semnaleze prezenţa. Un pavilion nu putea fi zărit de la 
asemenea depărtare, o detunătură nu putea fi auzită, un 
foc n-ar fi fost văzut. 

Totuşi era greu de crezut că insula, străjuită de muntele 
Franklin, va scăpa vederii posturilor de observaţie de pe 
vas. Pe de altă parte, se prea putea ca nava să n-aibă nici un 
motiv să se apropie de un țărm şi ajunsese din întâmplare în 
această regiune a Pacificului, unde doar insula Tabor era 
trecută pe hartă, insulă aşezată şi ea cu totul în afara 


drumului vaselor ce mergeau spre Polinezia, Noua 
Zeelandă şi coastele Americii. 

Deodată Harbert strigă: 

N-o fi Duncan-ul? 

După cum ştim, Duncan era yaehtul lordului Glenarvan, 
care îl lăsase pe Ayrton pe insula Tabor şi trebuia să vină 
într-o bună zi să-l ia. Şi, deoarece insula aceasta nu era 
prea departe de insula Lincoln, un vas care s-ar fi îndreptat 
spre una din ele n-ar fi putut să nu treacă prin faţa 
celeilalte. Erau situate doar la o depărtare de 150 mile 
longitudine şi 75 mile latitudine una de alta. 

Să-l înştiinţăm pe Ayrton, spuse Gedeon Spilett, şi să-l 
chemăm de îndată aici. Numai el ne poate spune dacă 
acesta este Duncan-ul. 

Găsind cu toţii că ideea e bună, Spilett telegrafie la stână: 

Vino repede! 

Peste câteva minute, Ayrton răspundea: 

Sosesc! 

Apoi pionierii continuară să observe vasul. 

Dacă este Duncan-ul, spuse Harbert, Ayrton îl va 
recunoaşte îndată. Doar a trăit câtva timp pe bordul lui. 

Şi ce tulburat are să fie, adăugă Pencroff, dacă este chiar 
Duncan-ul! 

Da, răspunse Cyrus Smith, dar acum Ayrton este vrednic 
să se întoarcă pe Duncan. Bine-ar fi să fie într-adevăr 
yachtul lordului Glenarvan, pentru că orice alt vas m-ar 
pune rău pe gânduri. Mările astea au o faimă rea şi mă tem 
să nu primim pe insulă vizita unor pirați malaezi. 

În cazul acesta ne vom apăra! strigă Harbert. 

Fără îndoială, dragul meu, răspunse inginerul, zâmbind, - 
totuşi socot că ar fi mai bine să nu fim nevoiţi să ne apărăm. 
Am de făcut o observaţie, interveni Gedeon Spilett. Insula 

Lincoln e necunoscută, nefiind trecută nici pe hărţile cele 
mai noi. Nu crezi oare, Cyrus, că orice vas care zăreşte un 
țărm nou va căuta mai curând să-l cerceteze, decât să fugă 
de el? 


Aveţi dreptate, spuse Pencroff. 

Aşa cred şi eu, adăugă inginerul. Ba este chiar de datoria 
oricărui căpitan de vas să semnaleze şi prin urmare să se 
apropie şi să cerceteze orice insulă necunoscută, cum ar fi 
de exemplu insula Lincoln. 

Bine, zise Pencroff, să presupunem că vasul se apropie şi 
ancorează lângă insulă. Ce facem atunci? 

Această întrebare neaşteptată rămase mai întâi fără 
răspuns. Dar după câteva clipe de gândire, Cyrus Smith 
răspunse liniştit cum îi era obiceiul: 

Atunci, dragii mei, iată ce va trebui să facem: să ne punem 
în legătură cu vasul, să cerem să ne ia pe bordul lui şi să 
părăsim insula, după ce o vom fi luat în stăpânire în numele 
ţării noastre. Apoi să ne întoarcem cu toţi cei ce vor dori să 
se stabilească aci împreună cu noi şi să înzestrăm Republica 
americană cu o staţiune folositoare în această parte a 
Pacificului! 

Ura! strigă Pencroff, frumos dar va primi ţara noastră o 
insulă în parte colonizată, cu regiuni purtând numiri 
geografice, având un port natural, rezerve îndestulătoare 
de apă dulce, drumuri practicabile, o linie telegrafică, un 
şantier, o uzină! Nu-i mai rămâne decât să înscrie numele 
insulei Lincoln pe hărţi! 

Dar dacă pune altcineva stăpânire pe insulă în lipsa 
noastră? observă Gedeon Spilett. 

Ei, drăcie! strigă marinarul. Atunci mai bine rămân aici s-o 
păzesc şi cred că vă închipuiţi că n-ar putea nimeni să mi-o 
fure ca pe un ceas de buzunar! 

Timp de o oră nu-şi dădură seama dacă vasul se îndreaptă 
spre insula Lincoln sau nu. Părea să se fi apropiat, totuşi, 
Pencroft nu putea să-i determine direcţia. De altfel, briza 
care sufla dinspre nord-est părea să mâne vasul spre insulă, 
iar marea era atât de liniştită, încât străinii puteau să se 
apropie fără frică, deşi adâncimile din acele locuri nu erau 
însemnate pe hartă. 


Pe la orele patru - o oră după ce fusese chemat - Ayrton 
sosi la Casa de Granit. Intră în sala mare, spunând: 

La ordinele dumneavoastră, domnilor! 

Cyrus Smith îi întinse mâna, ca de obicei, conducându-l la 
fereastră. 

Ayrton, te-am chemat să-ţi anunţăm un lucru foarte 
important. În larg se zăreşte un vas. 

Omul mai întâi păli şi privirea i se tulbură o clipă. Apoi 
cercetă zarea, plecându-se în afară, dar nu văzu nimic. 

Ia ochianul, spuse Gedeon Spilett, şi uită-te bine, Ayrton. 
S-ar putea ca vasul acesta să fie Duncan-ul, venit să te 
repatrieze. 

Duncan-ul! şopti Ayrton. A şi sosit! 

Cuvintele îi scăpaseră parcă fără voia lui şi îşi ascunse 
obrazul în palme. 

I se părea oare că doisprezece ani de singurătate pe o 
insulă pustie nu erau o ispăşire suficientă? Vinovatul pocăit 
nu se socotea încă vrednic de iertare, atât în ochii săi, cât şi 
în ochii semenilor săi? 

Nu, nu! zise el. Nu poate fi Duncan-ul! 

Uită-te bine, Ayrton, îi spuse inginerul. Trebuie să ştim din 
timp cu ce vas avem de-a face. 

Este într-adevăr un vas, dar nu cred să fie Duncan-ul. 

Şi de ce n-ar fi el? întrebă Gedeon Spilett. 

Pentru că Duncan-ul este un vas cu aburi, iar eu nu zăresc 
nici o umbră de fum, nici deasupra, nici în urma corăbiei. 

Poate că deocamdată, vântul fiind prielnic, se foloseşte 
numai de pânze, vrând să facă economie de cărbune, 
aflându-se atât de departe de orice țărm, observă Pencroff. 

S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Pencroff, răspunse 
Ayrton. Poate că vasul şi-a stins focurile. Să aşteptăm să se 
apropie de coastă şi în curând vom fi lămuriţi. 

După aceste cuvinte, Ayrton se retrase într-un colţ al sălii 
unde rămase tăcut. Pionierii discutau într-una despre vasul 
necunoscut. Ayrton însă nu lua parte la conversaţie. 


Erau cu toţii atât de tulburaţi, încât le era cu neputinţă să- 
şi mai vadă de treburile obişnuite. Gedeon Spilett şi 
Pencroff, deosebit de frământaţi, nu puteau sta o clipă 
locului. Harbert era curios. Doar Nab era cu desăvârşire 
liniştit. Cât despre inginer, el era preocupat şi părea mai 
curând că se teme decât că doreşte sosirea vaporului. 

Între timp, nava se mai apropiase. Cu ajutorul ochianului, 
îşi dădură seama că era vorba de un vas de curse lungi, şi 
nu de una din acele corăbii uşoare de care se slujesc de 
obicei piraţii Pacificului. Neliniştea inginerului putea fi deci 
neîntemeiată, iar prezenţa vasului în apele insulei Lincoln 
nu mai părea să prezinte un pericol pentru locuitorii ei. 
După o îndelungă cercetare, Pencroff afirmă că vasul era un 
„bric”28 şi că se apropia oblic de coastă, plutind cu pânzele 
mici întinse. 

Dar, mergând în felul acesta, vasul avea să dispară curând 
după capul Ghearei, urmând direcţia sudvest. în cazul 
acesta, trebuiau să urce pe înălțimile golfului Washington, 
aproape de portul Balonului, ca să-l poată observa, ceea ce 
era destul de greu, căci se făcuse ora cinci şi amurgul, care 
se lăsa repede, nu le-ar mai fi îngăduit să-l urmărească prin 
ochian. 

Ce facem când se întunecă de tot? întrebă Gedeon Spilett. 
Aprindem un foc ca să le semnalăm prezenţa noastră? 

Problema era gravă şi, cu toate îndoielile inginerului, 
hotărâră să aprindă focul. În timpul nopţii, vasul putea să 
dispară, să se îndepărteze pentru totdeauna, şi cine ştie 
dacă se va mai arăta altă corabie în apele insulei Lincoln? Şi 
cine putea şti ce le pregătea pionierilor viitorul? 

Da, spuse reporterul, cei de pe vasul acesta, oricine ar fi 
ei, trebuie să afle că insula este locuită. S-ar putea să ne 
căim amarnic în viitor dacă vom lăsa să ne scape acest 
prilej. 

Hotărâră deci ca Nab şi Pencroff să se ducă la portul 
Balonului şi să aprindă acolo, de îndată ce se va întuneca, 
un foc mare, care să atragă luareaaminte a echipajului. 


Dar pe când Nab şi marinarul se pregăteau să părăsească 
Casa de Granit, vasul îşi schimbă direcţia, îndreptându-se în 
plin spre insulă, şi anume spre golful Uniunii. Era un vas 
rapid, care se apropie curând de coastă. 

Nab şi Pencroff îşi amânară deci plecarea, iar ochi anul fu 
trecut lui Ayrton, ca să-şi dea bine seama dacă vaporul este 
sau nu yachtul Duncan. Deoarece Duncan-ul avea şi el 
pânze de bric, mai rămânea de văzut dacă între cele două 
catarge ale vasului din larg, care se afla acum doar la o 
distanţă de zece mile, se ridică un coş. 

Orizontul era încă luminos, astfel că se putea desluşi uşor 
acest lucru şi Ayrton părăsi ochianul, spunând: 

Nu este Duncan-ul! Nu! Nici nu putea fi...! 

Pencroff luă din nou ochianul şi văzu că aveau de-a face cu 
un bric de trei până la patru sute de tone, minunat 
construit, cu pânze numeroase, şi părea făcut pentru a 
străbate cu repeziciune mările. Dar cărei naţiuni aparţinea 
el? Greu de spus. 

Şi totuşi, adăugă marinarul, poartă un pavilion, dar nu îi 
văd culorile. 

În mai puţin de o jumătate de oră vom fi lămuriţi, răspunse 
reporterul. De altfel, căpitanul acestui vas pare să aibă 
gândul să ancoreze, aşa că azi sau mâine aflăm noi cine 
sunt. 

Mda, totuşi, spuse Pencroff, mi-ar place să ştiu de pe acum 
cu cine avem de-a face. N-ar fi rău să-şi arate culorile. 

Tot vorbind, marinarul nu părăsea ochianul. începuse să se 
întunece, şi o dată cu venirea nopţii, vântul slăbi. Pavilionul 
bricului se vedea din ce în ce mai greu. 

Ăsta nu-i pavilion american, rostea din timp în timp 
Pencroff, nici englez. Roşul s-ar vedea lesne. Nu sunt nici 
culorile franceze sau germane, nu-i nici pavilionul spaniol... 
Pare să fie de o singură culoare... Să vedem... în apele 
astea... cam ce vase se întâlnesc de obicei?... pavilionul 
chilian? e tricolor, al Braziliei? e verde... japonez?...e negru 
şi galben... pe când ăsta... 


În clipa aceea briza întinse pavilionul necunoscut. Ayrton 
ridică în grabă ochianul ce scăpase din mâna marinarului, îl 
duse la ochi şi strigă cu voce sugrumată: 

Pavilionul negru! 

Să fi avut dreptate inginerul? Într-adevăr, la pupa vasului 
necunoscut fâlfâia o pânză întunecată, încât nu mai 
rămânea îndoială că era suspect. Să fie cu adevărat un vas 
de pirați? Colinda oare după pradă apele Pacificului, la 
întrecere cu corăbiile malaezilor? Ce căuta în jurul insulei 
Lincoln? O considera oare un ţinut în care să-şi poată 
ascunde prada? Sau piraţii căutau un adăpost pentru lunile 
de iarnă? Era oare sortit frumosul domeniu al pionierilor să 
devie un bârlog al infamiei, un fel de capitală a piraţilor 
Pacificului? 

Toate aceste gânduri se înfăţişară instinctiv în mintea 
pionierilor. Nu mai aveau nici o îndoială în privinţa 
pavilionului. Era într-adevăr pavilionul piraţilor! Acela pe 
care l-ar fi purtat şi Duncan-ul, dacă lovitura ocnaşilor ar fi 
izbutit. 

Nu-şi mai pierdură timpul în discuţii. 

Dragii mei, spuse Cyrus Smith, s-ar putea ca vasul să se 
mulţumească numai să observe litoralul insulei. S-ar putea 
ca echipajul să n-aibă de gând să debarce? S-ar putea. 
Oricum ar fi, noi trebuie sa ne ascundem prezenţa pe 
insulă. Insă moara de pe platou cam bate la ochi. Ayrton şi 
Nab să se ducă îndată să-i demonteze aripile. De asemeni 
să ascundem sub crengi groase ferestrele Casei de Granit. 
Toate focurile să fie stinse. Nimic să nu trădeze prezenţa 
omului pe această insulă! 

Şi corabia noastră? spuse Harbert. 

Oh! răspunse Pencroff, e aşa de bine ascunsă în portul 
Balonului, încât nu cred să izbutească păcătoşii ăştia să dea 
de ea. 

Ordinele inginerului fură executate cu repeziciune. Nab şi 
Ayrton se urcară pe platou şi luară toate măsurile ca orice 
urmă a prezenţei omului pe insulă sa fie ascunsă. între 


timp, tovarăşii lor se repeziră la marginea pădurii 
Jacamarului, aducând de acolo o grămadă de crengi şi de 
liane, care, văzute de departe, puteau semăna cu o 
vegetaţie naturală. Ei camuflară astfel destul de bine 
deschizăturile peretelui de granit. Totodată, armele şi 
muniţiile fură aşezate în aşa fel, încât să se afle la îndemâna 
pionierilor în cazul unui atac neaşteptat. 

După ce luară toate aceste măsuri, Cyrus Smith le spuse 
cu vocea tremurând de emoție: 

Dragii mei, nu-i aşa că ne vom apăra insula dacă ticăloşii 
ăştia vor voi să pună stăpânire pe ea? 

Da, răspunse reporterul, şi, de va fi nevoie, vom muri cu 
toţii apărând-o! 

Inginerul întinse mâna tovarăşilor săi, care i-o strânseră 
cu căldură. 

Numai Ayrton, rămas singur în colţul său, nu se alăturase 
pionierilor. Poate că fostul tâlhar se simţea încă nevrednic! 

Cyrus Smith înţelese ce se petrece în sufletul lui Ayrton şi, 
îndreptându-se spre el, îl întrebă: 

Dar dumneata, Ayrton, ce-ai face în asemenea caz? 

Mi-aş face datoria răspunse Ayrton. 

Apoi se aşeză la fereastră, uitându-se prin frunziş afară. 

Între timp, se făcuse ora şapte şi jumătate. Soarele 
dispăruse de vreo douăzeci de minute în dosul Casei de 
Granit, zarea se întuneca cu încetul, iar bricul înainta către 
golful Uniunii. îl mai despărţeau doar opt mile de coastă şi 
venea direct spre platou, căci, după ce ocolise capul 
Ghearei, fusese prins de curentul stârnit de flux, care îl 
purtase o bună bucată spre nord. Se părea chiar, din 
depărtare, că şi pătrunsese în largul golf. 

Aveau de gând piraţii să înainteze adânc în golf? Asta era 
prima întrebare. Odată la adăpost, aveau de gând să 
ancoreze? lată a „doua întrebare. Nu se vor mulţumi oare 
numai să observe litoralul şi apoi să pornească din nou în 
larg, fără să debarce echipajul? Lucrul acesta aveau să-l 


afle până într-o oră. Pionierii nu puteau face altceva decât 
să aştepte. 

Inima lui Cyrus Smith se strânsese, atunci când zărise 
pavilionul negru. Nu constituia el oare o ameninţare 
împotriva operei pe care el şi tovarăşii lui o împliniseră atât 
de bine până atunci? Poate că piraţii mai fuseseră cândva 
pe insulă, deoarece arborau acum la debarcare pavilionul 
lor. Poate aceasta ar fi explicat toate întâmplările ciudate 
rămase fără dezlegare. Trăia oare într-un colţ încă 
necercetat a insulei vreun complice cu care să se poată 
pune ei în legătură? 

Cyrus Smith nu ştia ce să răspundă la întrebările acestea 
pe care şi le punea în tăcere. De un lucru era sigur: colonia 
lor nu putea să aibă decât de suferit de pe urma sosirii 
acestui bric. 

Totuşi, atât el cât şi tovarăşii lui erau hotărâți să reziste 
până la urmă. Tare ar fi vrut să ştie dacă piraţii erau mai 
numeroşi, mai bine înarmaţi decât pionierii! Dar cum să 
ajungi până la ei? 

Se înnoptase. Nu se mai vedea nici luna nouă, iar insula şi 
marea erau învăluite de un întuneric adânc. Nori grei, 
grămădiţi la orizont, nu lăsau să treacă nici o rază de 
lumină. O dată cu amurgul, vântul încetase. Nici o frunză nu 
foşnea, nici un val nu şopotea pe plajă. Vasul nu se mai 
vedea, căci plutea cu focurile stinse. Nu puteau deci şti 
dacă se mai afla în apropierea insulei şi în ce loc anume. 

— Ei! Cine ştie? spuse atunci Pencroff. Poate că blestemata 
asta de corabie se va depărta în timpul nopţii, şi n-o s-o mai 
vedem mâine dimineaţă! 

Ca un răspuns dat marinarului, o lumină vie ţâşni în larg 
urmată de o bubuitură de tun. 

Vasul nu plecase, şi pe bordul lui se aflau piese de artilerie. 

Între lumină şi bubuitură se scurseră şase secunde. 

Bricul se găsea prin urmare cam la o milă şi un sfert de 
țărm. 


În acelaşi timp, auziră un zăngănit de lanţuri. Vaporul 
ancorase chiar în faţa Casei de Granit! 

CAPITOLUL II. 

Discuţii. Presimţiri. Propunerea lui Ayrton. Propunerea e 
acceptată. Ayrton şi Pencroff pe ostrovul Gr'ant. Ocnaşii din 
Norfolk. Planurile lor, încercarea eroică a lui Ayrton. 
întoarcerea. Şase contra cincizeci. 

Nu mai era nici o îndoială în privinţa planurilor nutrite de 
pirați. Ancoraseră aproape de insulă şi era limpede că a 
doua zi vor acosta cu bărcile lor. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi erau gata de luptă, dar oricât 
de hotărâți ar fi fost ei, trebuiau să procedeze cu băgare de 
seamă. Dacă piraţii se mulţumeau să debarce pe litoral, 
fără să pătrundă în interiorul insulei, prezenţa pionierilor 
mai putea fi ascunsă. S-ar fi putut într-adevăr ca cei de pe 
vas să fi dorit pur şi simplu să se aprovizioneze cu apă, şi nu 
era cu neputinţă ca podul, construit la o milă şi jumătate de 
revărsarea, râului Mercy, să scape nevăzut. 

Dar de ce arboraseră pavilionul? De ce au tras cu tunul? 
Din simplă sfidare, fără îndoială, afară numai dacă acestea 
nu însemnau o luare în posesie a insulei! Cyrus Smith ştia 
acum că vasul era foarte bine-înarmat. Cu ce puteau 
răspunde locuitorii insulei tunurilor piraţilor? Doar cu 
câteva puşti... 

Ne aflăm totuşi într-o poziţie strategică greu de cucerit, 
observă inginerul. Duşmanul nu poate să dea de gura 
canalului, pentru că e ascunsă de stuf şi ierburi, şi prin 
urmare nu poate pătrunde în Casa de Granit. 

Dar semănăturile noastre, curtea cu păsări, stâna... Pot 
distruge totul în câteva ore, strigă Pencroff, bătând din 
picior. 

Aşa-i, Pencroff, răspunde Cyrus Smith, pot distruge totul şi 
nu avem cum să-i împiedicăm. 

Câţi or fi? lată întrebarea, spuse reporterul. Dacă nu sunt 
decât vreo doisprezece, i-am putea opri, dar dacă sunt 
patruzeci, cincizeci, mai mulţi poate... 


Domnule Smith, spuse deodată Ayrton, îndreptându-se 
spre inginer, vă rog să-mi îngăduiţi un lucru! 

Ce anume, dragul meu? 

Să mă duc până la vas, să văd câţi oameni sunt. 

Dar, Ayrton... răspunse şovăind inginerul, ştii că îţi 
prirnejduieşti viaţa? 

Ce-are a face, domnule? 

Nu este datoria dumitale să faci una ca asta! 

Eu trebuie să-mi fac mai mult decât datoria! răspunse 
Ayrton. 

Şi vrei să te duci cu barca până la vapor? întrebă Gede.on 
Spilett. 

Nu, domnule, m-aş duce înot. Barca nu poate trece pe 
unde se strecoară un om, care poate înota şi pe sub apă. 

Ştii că bricul se află la o milă şi un sfert de țărm? spuse 
Harbert. 

Sunt un bun înotător, domnule Harbert. 

Îţi mai spun odată: îţi pui viaţa în primejdie, Ayrton, insistă 
inginerul. 

Nu face nimic, răspunse Ayrton. Domnule Smith, vă cer 
acest lucru ca o dovadă de bunăvoință. E poate un mijloc să 
mă ridic în ochii meii. 

Du-te, Ayrton, răspunse inginerul, care simţea că altfel l-ar 
fi mâhnit adânc pe fostul ocnaş, acum pocăit. 

Merg şi eu, spuse Pencroff. 

N-aveţi încredere în mine! zise Ayrton tresărind. Apoi şopti 
umil: 

Aşa este! 

Nu! Nu! spuse cu vioiciune Cyrus Smith. Nu, Ayrton! 
Pencroff nu se îndoieşte de dumneata! Ai înţeles greşit 
cuvintele lui! 

Aşa e, răspunse marinarul. Am de gând să-l însoțesc pe 
Ayrton doar până la ostrov. S-ar putea, deşi nu-mi vine să 
cred, ca vreunul din tâlharii ăştia să fi debarcat; în cazul 
ăsta, un om mai mult nu-i de prisos, ca să-l împiedice să dea 


alarma. îl voi aştepta pe Ayrton în ostrov, iar el se va duce 
singur până la vas, aşa cum ne-a spus. 

Odată hotărârea luată, Ayrton se pregăti de plecare. 
Planul lui era îndrăzneţ, dar, ajutat de întunericul nopţii, 
putea să reuşească. Ayrton voia ca, ajuns lângă vas, să se 
agaţe de diferitele lanţuri şi frânghii, căutând să afle 
numărul piraţilor şi poate chiar planurile lor. 

Ayrton şi Pencroff coborâră pe țărm, urmaţi de tovarăşii 
lor. Apa fiind încă foarte rece, Ayrton, după ce se dezbrăcă, 
se unse cu grăsime, ca să sufere mai puţin de frig. S-ar fi 
putut să fie nevoit să stea în apă mai multe ore. 

Pencroff şi Nab se duseră între timp să aducă piroga 
priponită la câteva Sute de paşi, pe malul râului, şi când se 
întoarseră cu ea îl găsiră pe Ayrton gata de plecare. 

Îi aruncară o pătură pe umeri şi pionierii îi strânseră cu 
toţii mâna. 

Apoi, Ayrton se urcă în pirogă împreună cu Pencroff. 

La ora zece şi jumătate seara, cei doi marinari dispărură 
în beznă, iar tovarăşii lor se întoarseră să-i aştepte la 
Cămin. 

Trecură uşor-canalul şi piroga acostă pe malul ostrovului. 
Nu era nimeni pe acolo, totuşi înaintară cu băgare de 
seamă, dar după câteva. clipe de cercetare se asigurară că 
într-adevăr nu le stătea nimic în cale. Urmat de Pencroff, 
Ayrton străbătu repede mica insulă, speriind păsările 
ascunse în găurile stâncilor; apoi se aruncă în mare fără 
nici o şovăială şi înotă în direcţia vasului pe care îl vedeau 
bine, deoarece aprinsese câteva lumini. 

Pencroff se ghemui într-o scorbură de pe mal, aşteptând 
întoarcerea tovarăşului său. 

Ayrton înota cu putere, lunecând prin apă, fără cel mai mic 
zgomot. Capul de-abia i se vedea şi ochii îi erau aţintiţi spre 
bricul întunecat, ale cărui lumini se oglindeau în mare. 
Omul se gândea numai la datoria lui şi nicidecum la 
primejdia prin care trecea, străbătând apele bântuite de 
rechini. Dus de curent, el se depărta repede de țărm. 


După o jumătate de oră, Ayrton, care înotase un timp sub 
apă, se agăţă cu o mână de frânghiile de la capătul 
bompresului, fără să fi fost văzut sau auzit. Respiră adânc 
şi, agăţându-se de lanţuri, se furişă până aproape de 
bastingaj. Acolo se aflau întinşi la uscat nişte pantaloni de 
marinar. Trase pe el o pereche şi, după ce se propti bine, 
începu să tragă cu urechea. 

Pe bordul bricului nu dormea nimeni. Dimpotrivă, răsunau 
vorbe, cântece şi râsete. Unele cuvinte, însoţite de 
înjurături, ajunseră până la Ayrton: 

Bună afacere bricul ăsta pe care am pus mâna! 

Merge iute „Speedy”29 îşi merită numele! 

Poate să se ia după noi toată flota din Norfolk! Să 
poftească! 

Trăiască căpitanul nostru. 

Trăiască Bob Harvey! 

Simţămintele lui Ayrton la auzul acestor cuvinte sunt uşor 
de înţeles: Bob Harvey era unul din tovarăşii lui din 
Australia, un marinar îndrăzneţ, care dusese la îndeplinire 
planurile lui criminale. Bob Harvey pusese mâna, în 
vecinătatea insulei Norfolk, pe bricul încărcat de arme, 
muniții, şi unelte de tot felul, destinate uneia din insulele 
Sandwich30. Cu toată banda lui de ocnaşi, deveniți pirați, 
Harvey cutreiera Pacificul, scufundând vapoare şi 
masacrând echipajele. Ei se dovedeau mai cruzi decât 
piraţii malaezi! 

Bând peste măsură, ocnaşii vorbeau tare şi îşi istoriseau 
faptele. Şi iată ce auzi Ayrton: 

Echipajul vasului Speedy era alcătuit acum numai din 
bandiți englezi de pe insula Norfolk. Insula aceasta este 
aşezată la răsăritul Australiei, la 29*2' latitudine sudică şi 
165*42' longitudine estică; are un perimetru de şase mile şi 
e străjuit de muntele Pitt, înalt de o mie o sută de picioare. 
Această insulă devenise sediul unui aşezământ, în care erau 
trimişi cei mai îndărătnici puşcăriaşi din închisorile engleze. 
Erau acolo vreo cinci sute de inşi, supuşi unei discipline de 


fier, ameninţaţi cu pedepse grozave şi păziţi de o sută 
cincizeci de soldaţi şi o sută cincizeci de funcţionari, toţi la 
ordinele unui guvernator. Ar fi greu de închipuit o 
adunătură de tâlhari mai mare decât aceasta. Uneori, cu 
toată supravegherea straşnică, unii mai izbuteau să fugă şi 
să pună mâna pe câte un vas, cu care începeau să cutreiere 
insulele Pacificului, aşa cum făcuse Bob Harvey şi tovarăşii 
săi. Pe vremuri, Ayrton dorise să facă şi el acelaşi lucru. 

Bob Harvey pusese mâna pe bricul Speedy, ancorat în 
portul Norfolk, şi masacrase echipajul. Devenit vas de 
pirați, Speedy cutreiera Pacificul sub comanda lui Harvey, 
care fusese cândva căpitan de cursă lungă. Ayrton îl 
cunoştea foarte bine! 

Cea mai mare parte a ocnaşilor erau adunaţi pe dunctă la 
pupa, iar unii se tolăniseră pe punte şi vorbeau în gura 
mare. 

Convorbirea îşi urma cursul, în mijlocul zbieretelor şi a 
beţiei generale; Ayrton află astfel că bricul Speedy trecuse 
din întâmplare prin apele insulei Lincoln. 

Bob Harvey nu pusese niciodată piciorul pe insulă, dar - 
după cum bănuise şi Cyrus Smith - întâlnind în drumul lui 
ţinutul acesta necunoscut, care nu se afla trecut pe nici o 
hartă, îşi pusese în gând să-l viziteze şi, poate, să facă din 
insulă o ascunzătoare pentru vasul lor. 

Ridicarea pavilionului negru şi bubuitura de tun fuseseră 
simple manifestări de îngâmfare ale piraţilor, care voiau să 
imite vasele de război. Ele nu fuseseră semnale şi 
deocamdată nu exista nici un fel de legătură între evadaţii 
din Norfolk şi locuitorii insulei Lincoln. 

Se dovedi astfel că domeniul pionierilor era ameninţat de 
o mare primejdie. Fără îndoială că insula, cu izvoarele ei 
îmbelşugate de apă, cu micul port, cu bogăţiile ei, atât de 
bine folosite de pionieri, cu ascunzişul Casei de Granit, nu 
putea fi decât pe placul ocnaşilor, în mâinile lor, ea ar fi 
devenit un minunat loc de refugiu, tocmai fiindcă era 
necunoscută şi i-ar fi pus multă vreme la adăpostul 


urmăririlor. Fără îndoială că, În cazul acesta, prima grijă a 
lui Bob Harvey ar fi să masacreze fără milă pionierii. De 
vreme ce ocnaşii hotărâseră să-şi facă reşedinţa lor aici, 
Cyrus Smith şi tovarăşii lui nu puteau nici măcar nădăjdui 
să scape fugind şi ascunzându-se vremelnic în vreun fumd 
necunoscut al insulei, pentru că era de bănuit că piraţii vor 
lăsa câţiva oameni pe uscat, chiar atunci când bricul va fi 
plecat în expediţie. Prin urmare, nu exista altă cale decât 
lupta, şi distrugerea ticăloşilor până la unul! Tâlharii ăştia 
nu meritau milă şi orice mijloc întrebuințat împotriva lor 
era îndreptăţit. 

lată ce gândea Ayrton şi el ştia că Cyrus Srnith îi va 
împărtăşi părerea. 

Dar cum vor izbuti oare pionierii să reziste şi să învingă? 
Totul depindea de armamentul bricului şi de numărul 
oamenilor de pe bord. 

Ayrton hotări să facă ceva cu orice preţ şi cam după un 
ceas, când strigătele se mai potoliră, deoarece mulţi dintre 
ocnaşi adormiseră între timp, doborâţi de băutură, el nu 
şovăi să se furişeze pe puntea vasului, care, după ce se 
stinseseră felinarele, era cufundată în întuneric. 

Se urcă deci pe vas, avântându-se peste bompres. 
Strecurându-se printre ocnaşii întinşi ici, colo, Ayrton 
înconjură bricul, aflând astfel că acesta avea patru tunuri şi 
că ele erau piese moderne, uşor de mânuit şi cu efecte 
grozave. 

Pe punte dormeau vreo zece oameni, dar era de presupus 
că alţii, mai numeroşi, se culcaseră înăuntru. De altfel, 
Ayrton înţelesese din cele vorbite că trebuie să fie cu toţii 
vreo cincizeci. Erau cam mulţi pentru cei şase locuitori ai 
insulei Lincoln! Totuşi, mulţumită devotamentului lui Ayrton, 
Cyrus Smith nu va fi luat prin surprindere; el va cunoaşte 
cel puţin forţa adversarilor şi va lua măsuri în consecinţă. 

Lui Ayrton nu-i mai rămânea decât să se întoarcă pentru a- 
şi înştiinţa tovarăşii. Se pregătea chiar să sară din nou în 
apă, când prin mintea omului acestuia, care dorea să-şi facă 


mai mult decât datoria, fulgeră un gând eroic. îşi va 
sacrifica viaţa, scăpând cu preţul acesta insula şi locuitorii 
ei. Căci nu mai rămânea îndoială că Cyrus Smith n-ar putea 
opune rezistentă dacă cei cincizeci de bandiți ar pătrunde 
în Casa de Granit sau dacă i-ar răpune pe colonişti prin 
înfometare. Îi şi vedea pe salvatorii lui, pe pionierii care 
făcuseră din el un om cinstit, cărora le datora totul, ucişi 
fără milă. Vedea toată munca lor distrusă şi insula 
transformată într-un cuib de pirați! Şi îşi spuse că, la urma 
urmei, chiar el avea să poarte vina acestor nenorociri, 
deoarece fostul său tovarăş, Bob Harvey, punea în aplicare 
chiar planurile lui. Ayrton se îngrozi peste măsură. Şi atunci 
fu cuprins de. dorinţa de neînvins de a face să sară în aer 
bricul cu întregul lui echipaj. Era adevărat că şi el, Ayrton, 
va pieri în acea explozie, dar va muri făcându-şi datoria. 

Nu şovăi nici o clipă. Nu era greu să nimerească la 
magazia unde se păstra praful de puşcă, magazie care se 
află totdeauna în partea dinapoi a corăbiei. De altfel, un vas 
care se îndeletnicea cu pirateria trebuia să aibă un depozit 
destul de bogat de praf de puşcă; va fi de ajuns o singură 
scânteie şi totul va sări în aer într-o clipă. 

Ayrton se strecură cu băgare de seamă pe puntea de jos, 
pe care erau întinse trupuri mai curând ameţite de băutură 
decât de somn, ajungând până la piciorul catargului cel 
mare unde, luminat de un felinar, se afla un rastel cu tot 
felul de arme. El ridică un revolver şi cercetă dacă era 
încărcat. Această armă îi ajungea ca să îndeplinească opera 
de distrugere. Se strecură apoi sub dunetă, unde socotea 
că va găsi magazia cu praful de puşcă. 

Aci domnea însă un întuneric de nepătruns şi era greu să 
se furişeze fără să lovească vreun ocnaş, care nu dormea 
destul de adânc. I se răspundea cu înjurături şi pumni, şi de 
câteva ori se opri în loc. în sfârşit ajunse în faţa magaziei, 
dar uşa era încuiată. 

Ayrton se văzu silit să spargă lacătul, lucrare grea de 
îndeplinit fără zgomot. Totuşi, sub mâna lui puternică, 


lacătul cedă şi uşa se deschise... 

În clipa aceea, o mână căzu pe umărul lui Ayrton. 

— Ce cauţi aici? întrebă cu voce aspră un vlăjgan, răsărit 
din beznă, ridicând în dreptul feţei lui Ayrton lumina unei 
lanterne. 

Ayrton se trase înapoi. În străfulgerarea de o clipă a 
lanternei recunoscuse pe vechiul său tovarăş Bob Harvey; 
era sigur însă că ocnaşul nu ştia cine este el, socotindu-l 
mort de multă vreme. 

Ce cauţi aici? mai strigă Bob Harvey, apucându-l de 
cingătoare. 

Dar Ayrton, fără să răspundă nimic, îl îmbrânci cu putere, 
căutând să pătrundă în magazie. O singură împuşcătură în 
mijlocul butoiaşelor cu pulbere şi totul se sfârşea! 

Săriţi, băieţi! strigă Bob Harvey. 

Vreo doi pirați, treziţi de strigăt, se repeziră la Ayrton 
încercând să-l doboare. Voinicul Ayrton izbuti totuşi să 
scape din strânsoarea lor. Două focuri scăpărară şi doi 
ocnaşi se prăbuşiră, dar o lovitură de cuţit îi sfâşie umărul. 

Ayrton înţelese că nu-şi mai putea îndeplini planul. Bob 
Harvey închisese uşa magaziei, iar de pe vas se auzeau 
diferite zgomote, care dovedeau că piraţii se trezesc. Acum, 
Ayrton trebuia să scape, pentru a lupta alături de Cyrus 
Smith şi ai săi. Nu-i mai rămânea decât să fugă, dar cum? 
Nu prea vedea cum ar izbuti să scape, deşi era hotărât să 
caute cu orice preţ să se întoarcă la tovarăşii săi. 

Mai avea patru focuri de revolver. Două gloanţe le trase de 
îndată, ţintindu-l pe Harvey, pe care-l răni uşor; apoi se 
folosi de o clipă de spaimă a duşmanului, spre a se repezi la 
scara ce ducea pe puntea bricului. Trecând prin faţa 
felinarului, îl sfărâmă cu mânerul revolverului, pentru a 
putea dispare mai uşor la adăpostul întunericului, Între 
timp, alţi pirați, treziţi de zgomot, coborau scara venind de 
pe punte. Cu altreilea foc, Ayrton dobori pe unul dintre ei, 
iar ceilalţi se dădură la o parte, neînţelegând ce se petrece. 
Din două sărituri, Ayrton era pe punte şi trei secunde mai 


târziu, după ce trăsese ultimul glonte în obrazul unui pirat 
ce-l apucase de gât, el sărea peste bastingaj, aruncându-se 
în mare. 

Nici nu făcuse câţiva metri şi gloanţele începură să răpăie 
ca grindina în jurul lui. 

E lesne de înţeles prin ce spaimă trecură Pencroff în 
ascunzătoarea lui şi Cyrus Smith, reporterul, Harbert şi 
Nab ascungşi în Cămin, auzind împuşcăturile de pe vas. 
Aceştia din urmă se repeziră pe plajă, cu puşca fiiind gata 
să respingă orice atac. 

Pentru ei nu mai exista nici o îndoială. Ayrton fusese prins 
de pirați şi ucis, iar acum se puteau aştepta la atacul 
ticăloşilor, care, folosindu-se de întunericul nopţii, vor năvăli 
poate pe insulă! 

Trecu o jumătate de oră chinuitoare. Împuşcăturile 
încetaseră, dar nici Ayrton, nici Pencroff nu se arătau. 
Năvăliseră oare piraţii pe mica insulă? Nu cumva Pencroff 
şi Ayrton aveau nevoie de ajutorul lor? Dar cum să treacă în 
ostrov? Venise fluxul şi barcă nu mai aveau! Se poate uşor 
închipui cât de îngrijoraţi erau Cyrus Smith şi tovarăşii săi. 

În sfârşit, pe la douăsprezece şi jumătate, piroga aluneca 
pe plajă, aducând pe cei doi tovarăşi: Ayrton uşor rănit la 
umăr şi Pencroff teafăr fură îmbrăţişaţi de prietenii lor. 

Se adăpostiră de îndată cu toţii în Cămin şi Ayrton istorisi 
ce se întâmplase, neascunzându-le nici planul de a zvârli în 
aer bricul, încercare pe care nu o dusese însă la bun sfârşit. 

Mâinile tuturor se întinseră spre Ayrton, care nu le 
ascunse gravitatea situaţiei. Acum, piraţii aflaseră că insula 
Lincoln este locuită. Vor cobori prin urmare bine înarmaţi şi 
în număr mare. Ei nu vor cruța nimic şi pionierii nu puteau 
să se aştepte la nici un fel de milă, dacă s-ar fi întâmplat să 
cadă în mâinile lor. 

Vom şti să murim! spuse reporterul. 

Să ne întoarcem şi să veghem! hotări Cyrus Smith. 

Domnule Cyrus, - întrebă marinarul, - credeţi că avem 
oarecari sorţi de izbândă? 


Da, Pencroff. 

Mde, şase împotriva a cincizeci. 

Da, şase, însă totul depinde de curajul nostru! 

CAPITOLUL III. 

Ceaţa se ridică. Ordinele inginerului. Trei posturi. Ayrton 
şi Pencrotf. Prima barcă. Alte două bărci. Pe ostrov. Şase 
ocnaşi pe țărm. Bricul ridică ancora. Ghiulelele. Nu mai e 
nici o scăpare. Deznodământ neaşteptat. 

Noaptea trecu netulburată. Pionierii petrecuseră tot 
timpul la pândă, gata de atac, fără să iasă din adăpostul de 
la Cămin. La rândul lor, piraţii nu făcuseră nici o încercare 
de a cobori pe uscat. După împuşcăturile trase în urma 
fugarului Ayrton, nici un foc de armă, nici cel mai mic 
zgomot nu mai semnala prezenţa vasului în apele insulei. S- 
ar fi putut crede.chiar că bricul ridicase ancora şi pornise în 
larg temându-se că are de-a face cu forţe prea mari. 

Dar pionierii se înşelaseră. în zori, văzură prin ceaţă o 
umbră mare, întunecată. Era bricul Speedy. 

lată, prieteni, spuse inginerul, dispoziţiile ce mi se par mai 
potrivite şi pe care le vom lua până se risipeşte ceața. 
Deocamdată putem lucra fără să fim văzuţi. Lucrul cel mai 
însemnat este ca ocnaşii să creadă că locuitorii insulei sunt 
numeroşi şi deci în stare să opună rezistenţă. Vă propun să 
ne despărţim în trei grupe, care se vor aşeza: prima la 
Cămin, a doua la revărsarea râului Mercy, iar a treia, socot 
nimerit s-o aşezăm pe ostrov, ca să împiedice sau cel puţin 
să întârzie orice încercare de debarcare. Avem două 
carabine şi patru puşti. Vom fi cu toţii înarmaţi şi nu vom 
face economie de gloanţe, căci avem de ajuns praf de 
puşcă. Puştile şi tunurile bricului sunt neputincioase faţă de 
aceste stânci şi deoarece noi nu vom trage de la ferestrele 
Casei de Granit, bandiţilor nu le va trece prin gând să bată 
cu tunurile încoace, astfel că nu ne vor produce mari 
stricăciuni cu ghiulelele lor. Singurul lucru de temut este 
lupta corp la corp, pentru că ocnaşii sunt numeroşi. De 
aceea, trebuie să încercăm să ne împotrivim oricărei 


debarcări, fără ca ei să ne poată descoperi. Nu economisiţi 
deci muniţiile, trageţi des, dar ochiţi bine. Fiecare dintre 
noi trebuie să ucidă opt sau zece duşmani, şi trebuie să-i 
ucidă! 

Cvrus Smith expuse situaţia cât se poate de limpede, 
vorbind foarte liniştit, parcă ar fi expus planul unor lucrări, 
nu al unei lupte şi tovarăşii săi primiră hotărârile fără să 
cârtească. Nu le mai rămânea decât să se ducă la posturile 
lor înainte ca ceața să se risipească. 

Nab şi Pencroff se urcară de îndată în Casa de Granit de 
unde cărară muniții îndestulătoare. Gedeon Spilett şi 
Ayrton, buni trăgaci, primiră câte o carabină de precizie, 
care bătea până la o milă. Cele patru puşti şi le împărţiră 
Cyrus Smith, Nab, Pencroft şi Harbert. 

lată cum au fost alcătuite posturile: 

Cyrus Smith şi Harbert rămaseră ascunşi la Cămin, de 
unde puteau păzi plaja şi Casa de Granit. 

Gedeon Spilett şi Nab se ascunseră printre stânci, la 
revărsarea râului Mercy. Ridicară punţile şi se aşezară în 
aşa fel, încât se împiedice trecerea bărcilor şi orice 
debarcare pe ţărmul opus. 

Cât despre Pencroff şi Ayrton, ei porniră în pirogă să 
ocupe două posturi pe ostrov. Astfel, văzându-se atacați 
deodată din trei locuri diferite, ocnaşii vor crede că insula 
este bine populată şi bine apărată. 

În cazul unei debarcări pe care nu o vor putea opri, şi 
chiar dacă s-ar lua după ei vreo barcă de pe vas, Pencroff şi 
Ayrton trebuiau să se întoarcă cu piroga, să coboare pe 
țărm şi să se îndrepte spre punctul cel mai ameninţat. 

Înainte de a-şi ocupa posturile, pionierii îşi mai strânseră 
odată mâinile. Pencroff izbuti să se stăpânească, pentru a-şi 
ascunde emoția în clipa în care îl îmbrăţişa pe Harbert, 
copilul lui!... Apoi se despărţiră. 

Peste câteva clipe, Cyrus Smith şi Harbert de o parte, 
Gedeon Spilett şi Nab de altă parte dispăruseră printre 
stânci. După alte câteva minute, Ayrton şi Pencroff ajungeau 


cu bine la ostrov şi se ascundeau printre stâncile coastei 
răsăritene. 

Niciunul dintre ei nu putuse fi zărit de pirafi, devreme ce 
şi bricul abia se desluşea prin ceată. 

La ora şase şi jumătate erau cu toţii la posturi. 

Curând, pâcla începu să se risipească mai întâi în înălţimi, 
făcând să se ivească vârfurile catargului, Câtva timp trâmbe 
mari de ceată se rostogoliră deasupra valurilor, apoi prinse 
să adie o briză, care spulberă foarte repede pâclele 
adunate. 

Acum, bricul Speedy, reţinut de două ancore, se arăta în 
întregime privirilor. După cum socotise Cyrus Smith, 
ancorase la o milă şi un sfert de țărm. 

În vârful catargului flutura fiorosul steag negru. 

Inginerul zări prin ochian cele patru tunuri îndreptate 
spre insulă. Erau desigur gata să tragă la primul semnal. 
Totuşi, pe bricul Speedy era linişte! Piraţii circulau pe punte 
şi îşi vedeau de treburi. Numai câţiva se urcaseră pe 
dunetă, iar doi dintre ei, cocoţaţi pe barele catargului mare, 
urmăreau cu ochianele, cu mare atenţie, tot ce se petrecea 
pe insulă. 

Desigur că Bob Harvey şi echipajul său nu-şi dăduseră 
prea bine seama de tot ce se întâmplase în timpul nopţii pe 
bordul vasului. Omul acela pe jumătate gol, care forţase uşa 
magaziei cu pulbere, care trăsese şase focuri de revolver 
asupra lor şi se luptase cu ei, omorându-l pe unul dintre ai 
lor, şi rănind pe alti doi, omul acela scăpase oare de 
gloanţele lor? De unde venea el, ce căuta pe bord? Să fi 
avut într-adevăr de gând să arunce bricul în aer, aşa cumi 
se păruse lui Bob Harvey? Toate acestea erau destul de 
nelămurite în mintea ocnaşilor. De un singur lucru nu se 
puteau îndoi, şi anume,că insula necunoscută, în faţa căreia 
ancoraseră, era locuită şi poate chiar de o întreagă colonie 
hotărâtă să se apere. Totuşi, nu se arăta nimeni nici pe plajă 
nici pe înălțimile insulei. Ţărmul părea pustiu şi nu vedeau 
nici urmă de locuinţă. Să fi fugit locuitorii spre interior? 


lată întrebările ce frământau desigur pe căpetenia 
piraţilor, care, foarte prevăzătoare, căuta să-şi dea seama 
de împrejurări înainte de a porni la atac. 

Timp de o oră şi jumătate nu întreprinse nimic. Bob 
Harvey şovăia. Nu-i zărise nici cu cel mai bun ochian pe 
pionierii ascunşi printre stânci. Pe cât se părea, nu găsise 
ciudate nici perdelele verzi de crengi şi liane, care 
ascundeau ferestrele Casei de Granit şi care se 
desprindeau foarte limpede pe faleza goală. Într-adevăr, cu 
greu şi-ar fi putut închipui că exista o locuinţă aşezată la o 
atare înălţime, în mijlocul unui masiv de granit. De la capul 
Ghearei, până la cele două Mandibule, nimic nu trăda 
prezenţa unor locuitori pe insulă. 

Pe la orele opt, pionierii observară totuşi oarecare mişcare 
pe bric. Coborau o barcă, în care luară loc şapte pirați 
înarmaţi cu puşti. Unul dintre bandiți se aşeză la cârmă, 
patru la vâsle, iar alţi doi, ghemuiţi la prova bărcii, pândeau 
cu încordare ţărmul. Porniseră fără îndoială într-o primă 
recunoaştere, dar nu păreau dornici să debarce, deoarece 
în acest caz ar fi plecat desigur în număr mai mare. 

Din înălţimea catargelor, piraţii văzuseră desigur că 
ţărmul era apărat de un ostrov, de care îl despărţea un 
canal lat de o jumătate de milă. Cyrus Smith îşi dădu totuşi 
în curând seama - după direcţia bărcii că bandiții nu intrau 
în canal, ci se îndreptau spre ostrov, lucru ce dovedea o 
măsură de prevedere şi destulă înţelepciune din partea lor. 

Pencroff şi Ayrton, ascunşi printre stânci, îi văzură 
îndreptându-se spre ei şi aşteptară să se apropie. 

Barca înainta încet. Vâslele se afundau în apă la intervale 
mari. Unul dintre ocnaşi, care şedea în faţă, ţinea în mână o 
sondă, căutând să afle adâncimea apelor canalului. Deci 
Harvey avea de gând să se apropie cu bricul cât mai mult 
de țărm. Piraţii căţăraţi pe frânghiile catargelor nu 
pierdeau barca din ochi, urmărind. încercările de sondaj, 
care aveau să le fie de folos la debarcare. 


Barca se opri la o mică depărtare de ţărmul ostrovului. 
Cârmaciul, în picioare, căuta un punct unde să acosteze. În 
aceeaşi clipă, răsunară două împuşcături, şi norişori de fum 
plutiră deasupra stâncilor, Cârmaciul şi marinarul cu sonda 
se prăbuşiră în barcă, loviți în acelaşi timp. 

Numaidecât urmă o detunătură puternică, un nor de fum 
scânteietor ţâşni din coasta vasului şi o ghiulea făcu ţăndări 
creştetul stâncilor, sub care se adăposteau Ayrton şi 
Pencroff. Cei doi apărători scăpară neatinşi. în barcă 
izbucniră blesteme groaznice. Cârmaciul fu înlocuit cu unul 
dintre tovarăşii săi, iar vâslele loviră grăbite apa. 

Totuşi, în loc să se întoarcă spre vas, cum ar fi fost de 
crezut, barca o lua de-a lungul țărmului, căutând să 
ocolească ostrovul pe la sud. Piraţii vâsleau repede ca să 
iasă din bătaia gloanţelor. 

Înaintară astfel până în apropierea capului Epavei, pe care 
îl ocoliră, apăraţi mereu de tunurile bricului, şi se 
îndreptară apoi spre vărsarea râului Mercy. 

Piraţii aveau deci de gând să pătrundă pe canal, ca să-i ia 
pe la spate pe pionierii din ostrov, în aşa fel, încât să-i 
prindă între focurile celor din barcă şi tunurile bricului, 
situaţie destul de primejdioasă. 

Trecu un sfert de oră şi barca înainta mereu. în aer şi pe 
apă, tăcere, linişte desăvârşită. 

Pencroft şi Ayrton, deşi vedeau bine că pot fi luaţi pe la 
spate, nu părăsiră postul,fie pentru că nu voiau să rămână 
descoperiţi în bătaia tunurilor de pe vas, fie pentru că se 
bizuiau pe tovarăşii care vegheau la revărsarea râului şi 
printre stâncile Căminului. 

Douăzeci de minute după încetarea primelor focuri, barca 
se afla la gura râului Mercy. Fluxul tocmai începea cu 
violenţa lui obişnuită, ocnaşii erau împinşi spre gura râului 
şi cu greu se mențineau în mijlocul canalului, vâslind cu 
putere. Cum treceau de ajuns de aproape de gura râului, 
fură întâmpinați cu două gloanţe, care mai doborâră în 
barcă doi dintre ei. Nab şi Spilett îşi nimeriseră şi ei ţinta. 


Bricul trimise pe dată o a doua ghiulea asupra locului pe 
care îl trăda fumul armelor, dar fără să facă nici o pagubă. 

În barcă rămăseseră doar trei oameni teferi. Luată de 
curent, ea alunecă pe canal cu repeziciunea unei săgeți, 
trecând prin faţa lui Cyrus Smith şi a lui Harbert, care nu 
găsiră de cuviinţă să tragă, nesocotind-o de ajuns de 
aproape. Barca ocoli vârful nordic al ostrovului şi, mânată 
de doi dintre marinarii care mai rămăseseră teferi, căuta să 
se înapoieze la bric, Până acum, pionierii n-aveau 'de ce să 
se plângă. Lucrurile începuseră prost pentru adversari. 
Aceştia aveau patru răniţi sau poate chiar patru morţi; 
pionierii, dimpotrivă, scăpaseră teferi, nimerindu-şi 
adversarii în plin. Dacă piraţii urmau să-i atace în felul 
acesta, reînnoind încercările de debarcare cu ajutorul 
bărcilor, ei puteau fi doborâţi unul câte unul. 

Acum se dovedea cât de nimerite erau dispoziţiile 
inginerului. Piraţii puteau să-şi închipuie într-adevăr că 
aveau de-a face cu. duşmani numeroşi şi bine înarmaţi, pe 
care nu-i vor învinge cu uşurinţă. 

Mai trecu o jumătate de oră până ce barca, lovită de 
curentul din larg, izbuti să ajungă la bric. În momentul în 
care barca, aducând răniții, fu urcată pe vas, izbucniră 
răcnete groaznice şi câteva ghiulele, slobozite fără nici un 
rost, se pierdură în văzduh. 

Între timp, doisprezece ocnaşi, înnebuniţi de furie, sau 
poate încă sub stăpânirea băuturii din ajun, se zvârliră în 
barcă. Coborâră încă o barcă, în care luară loc alţi opt inşi; 
prima se îndreptă spre ostrov, iar a doua spre revărsarea 
râului Mercy. 

Situaţia lui Pencroff şi a lui Ayrton începea să se 
înrăutăţească. Ei îşi dădeau seama că e timpul! să se 
întoarcă pe insulă. 

Totuşi aşteptară trecerea primei bărci, şi alte două 
gloanţe, bine ţintite, stârniră tulburare în sânul echipajului. 
Apoi, Pencroff şi Ayrton îşi părăsiră posturile şi, urmăriţi de 
gloanţele piraţilor, străbătură în goană ostrovul. Se 


aruncară în pirogă şi trecură repede canalul, pe când barca 
ocolea capul ostrovului, şi în cele din urmă se adăpostiră în 
Cămin. 

Nici nu ajunseră bine lângă Cyrus Smith şi Harbert, când 
ostrovul fu invadat de pirați, care îl cutreierau în lung şi în 
lat. 

Dar aproape în aceeaşi clipă, alte detunături răsunară de 
la postul aşezat lângă râu. Doi din cei opt ocnaşi, care se 
aflau în barcă, fură ucişi de Gedeon Spilett şi de Nab, iar 
barca târâtă spre stânci, se sfărâmă chiar la gura râului. 
Cei şase supraviețuitori, ţinând armele ridicate deasupra 
capului ca să le ferească de umezeală, izbutiră totuşi să iasă 
pe malul drept al râului, fugind apoi cât îi ţineau picioarele 
spre capul Epavei, departe de bătaia gloanţelor. 

Situaţia se schimbase. Pe ostrov se aflau doisprezece 
ocnaşi dintre care câţiva erau răniţi. Aveau totuşi o barcă, 
pe care o puteau folosi. Pe insulă pătrunseseră şase oameni, 
care nu puteau să ajungă la Casa de Granit, fiindcă nu 
puteau trece râul, podurile fiind ridicate. 

Merge! strigă Pencroff năvălind în cămin. Merge, domnule 
Cyrus! Dumneavoastră ce credeţi? 

Cred că lupta va lua o nouă întorsătură. Nu putem să ne 
închipuim că bandiții sunt atât de proşti, încât să continue 
într-un chip atât de neprielnic pentru ei! 

Totuşi, canalul n-au să-l treacă, spuse marinarul. Carabina 
lui Ayrton şi a domnului Spileti veghează şi ştiţi că bat 
departe! 

Fără îndoială, răspunse Harbert, dar ce pot două carabine 
faţă de tunurile bricului? 

Dar bricul încă n-a intrat pe canal, zise Pencroff. 

Şi dacă vine? întrebă Cyrus Smith. 

E cu neputinţă. Riscă să se împotmolească, şi atunci e 
pierdut. 

Ba e foarte cu putinţă, răspunse Ayrton. Ocnaşii se pot 
folosi de flux ca să intre în canal, chiar dacă se vor 


împotmoli la retragerea apelor, iar noi n-o să ne putem 
păstra locurile în bătaia tunurilor lor. 

Ei drăcie! răcni Pencroff. Mi se pare că tâlharii se 
pregătesc să ridice ancora! 

S-ar putea să fim siliţi să ne adăpostim în Casa de Granit! 
observă Harbert. 

Deocamdată aşteptăm, răspunse Cyrus Smith. 

Dar Nab şi domnul Spilett? întrebă Pencroff. 

Vor şti ei să ne găsească. Fii gata, Ayrton! Carabina 
dumitale şi a lui Spilett au cuvântul! 

Ayrton avusese dreptate. Bricul începu să se apropie de 
ostrov. Marea mai crescu încă un ceas şi jumătate, uşurând 
manevra bricului. Iotuşi, Pencroff nu era de părerea lui 
Ayrton şi era sigur că bricul nu va îndrăzni să încerce să 
intre pe canal. 

Piraţii de pe ostrov se apropiaseră între timp de ţărmul 
opus, astfel că numai canalul îi mai despărţea de uscat. 
Fiind înarmaţi numai cu puşti, ei nu puteau face nici un rău 
pionierilor ascunşi în Cămin şi la revărsarea râului Mercy. 
Neştiind însă că pionierii aveau carabine cu tragere lungă, 
nu se credeau nici ei în primejdie şi înaintau descoperiţi. 

Scurtă le fu însă liniştea. Carabinele lui Ayrton şi a lui 
Gedeon Spilett începură să glăsuiască, spunând ocnaşilor 
lucruri atât de neplăcute, încât doi dintre ei se întinseră la 
pământ. 

Urmă o debandadă generală. Fără să-şi ridice măcar 
răniții sau morţii, cei zece care scăpaseră cu viaţă alergară 
în fuga mare spre malul opus al ostrovului, săriră în barcă şi 
vâsliră repede spre bric. 

Opt bandiți mai puţin! strigă Pencroff. Se pare că domnul 
Spilett şi Ayrton se înţeleg bine. 

Domnilor, zise Ayrton, încărcându-şi carabina, se încurcă 
lucrurile. Bricul porneşte. 

Dar n-au ridicat încă ancora! strigă Pencroff, Uite că au şi 
început s-o tragă! 


Într-adevăr se auzea huruitul lanţului ancorei smulse din 
adânc, pe măsură ce se înfăşură pe scripete. Vântul bătea 
din larg şi înălţând pânza de la catargul cel mare şi de la cel 
mijlociu, vasul se apropia, încet, de coastă. 

De la cele două posturi ale lor, pionierii priveau cuprinşi 
de tulburare, dar fără să dea nici un semn de viaţă. 
Groaznică va fi situaţia lor, când vor ajunge în bătaia 
tunurilor, fără să se mai poată apăra. Cum vor putea 
împiedica atunci debarcarea piraţilor? 

Cyrus Smith îşi dădea bine seama care era situaţia şi se 
întreba ce era de făcut? Trebuia să ia peste puţin o 
hotărâre. Ce era de făcut? Să se închidă în Casa de Granit 
şi să reziste acolo săptămâni întregi, poate chiar luni de 
zile, mai ales că provizii aveau din belşug? Bine, dar apoi? 
Piraţii nu vor fi mai puţin stăpâni pe insulă; vor distruge 
totul şi încetul cu încetul vor pune mâna şi pe ei, deveniți 
prizonieri în Casa de Granit. 

O singură scăpare le mai rămânea: Bob Marvey să nu se 
aventureze pe canal şi să rămână de partea cealaltă a 
ostrovului. De la o asemenea depărtare, loviturile de tun nu 
le puteau pricinui stricăciuni prea mari. 

Dacă Bob Harvey este un marinar bun, spuse Pencroff, nu 
se va aventura niciodată pe canal! Ştie el prea bine că-şi 
primejduieşte vasul dacă se iveşte vreo furtună! Şi ce se 
face el fără bric? 

Dar bricul se apropiase de ostrov şi se vedea lămurit că 
încearcă să se apropie de extremitatea lui inferioară. Briza 
era uşoară, curentul slab şi Bob Harvey putea să-şi 
manevreze vasul în voie. 

Observând drumul străbătut de bărci, aflase traseul 
canalului, în care se avânta acum cu multă îndrăzneală. 
Planul lui era limpede: căuta să se aşeze în faţa Căminului şi 
să răspundă cu ghiulele gloanţelor care îi loviseră echipajul. 

În curând bricul ajunse la extremitatea inferioară a 
ostrovului, pe care o ocoli cu uşurinţă. îndreptând apoi 


pânza din urmă după direcţia vântului, ajunse chiar în 
dreptul revărsării râului. 

Fir-ar ei de tâlhari, vin peste noi! strigă Pencroff. 

În clipa aceea, Nab şi Gedeon Spilett veniră şi ei lângă 
Cyrus Smith, Ayrton, Pencroftf şi Harbert. 

Reporterul şi tovarăşul său găsiseră nimerit să părăsească 
postul de lângă râul Mercy, de unde nu mai puteau să tragă 
asupra bricului. Şi bine făcuseră. Era mai potrivit ca 
pionierii să fie adunaţi la un loc, în clipa în care avea să 
înceapă desigur o acţiune hotărâtoare. Gedeon Spilett şi 
Nab se strecuraseră, adăpostiţi de stânci, sub o ploaie de 
gloanţe care din fericire nu-i atinsese. 

Spilett! Nab! strigă inginerul, nu sunteţi răniţi? 

Nu, răspunse reporterul, numai câteva contuziuni 
provocate de gloanţele care au ricoşat, împroşcându-ne cu 
bucăţi de stâncă! Dar blestematul de bric intră în canal! 

Da, răspunse Pencroff, şi în mai puţin de zece minute va fi 
în faţa Casei de Granit! 

Ce ai de gând, Cyrus? întrebă reporterul. 

Trebuie să ne adăpostim în Casa de Granit cât mai e timp 
şi cât nu ne văd ocnaşii. 

Sunt de aceeaşi părere, răspunse Gedeon, dar odată 
închişi... 

Să mergem acolo şi vom vedea noi ce e de făcut, răspunse 
inginerul. Atunci să pornim imediat! spuse reporterul. 

Nu sunteţi de părere, domnule Cyrus, ca Ayrton şi cu mine 
să rămânem aici? întrebă marinarul. 

La ce bun, Pencroff? răspunse Cyrus Smith. Nu, să nu ne 
despărţim...! 

Nu mai aveau nici o clipă de pierdut. Pionierii părăsiră 
Căminul apăraţi de cotitura stâncilor, care-i ascundeau de 
privirile celor de pe vas, în timp ce două-trei detunături şi 
zgomotul ghiulelelor, care se spărgeau de stânci, vesteau 
apropierea bricului. 

Se repeziră la ascensor şi, într-o clipită, se suiră până la 
uşa Casei de Granit, unde 'Top şi Jup erau închişi din ajun, şi 


pătrunseră în fugă în sala cea mare. 

Era şi timpul, căci, în clipa aceea, pionierii zăriră prin 
frunziş bricul învăluit de fum, strecurându-se în canal. Fură 
nevoiţi să se ferească de la ferestre, căci salvele bubuiau 
fără încetare şi ghiulelele celor patru tunuri, însoţite de 
urale, loveau la întâmplare atât Căminul, cât şi fostul post 
de observaţie de la gura râului, sfărâmând stâncile. 

Nădăjduiau totuşi că ascunzătoarea lor va fi cruţată, 
mulţumită măsurilor luate de Cyrus Smith, care camuflase 
ferestrele, când pe neaşteptate, o ghiulea pătrunse în 
coridor prin deschizătura uşii. 

Blestemaţi să fie! Suntem descoperiţi strigă Pencroft. 

Poate că nu-i văzuse, totuşi Bob Harvey găsise de cuviinţă 
să trimită un proiectil spre frunzişul suspect, care învăluia 
partea aceea a falezei. Bombardamentul se înteţi chiar 
atunci când, izbutind să distrugă o parte din perdeaua de 
frunziş, lovitura dezgolise una din deschizăturile făcute în 
granit. 

Situaţia pionierilor era desperată. Ascunzişul lor fusese 
descoperit. Nu aveau cum să se apere împotriva ghiulelelor, 
nici nu puteau împiedica distrugerea stâncilor, ale căror 
sfărâmături zburau în jurul lor. Nu le mai rămânea decât să 
se ascundă în coridorul de sus al Casei de Granit şi să lase 
locuinţa lor pradă tâlharilor. Dar deodată se auzi un zgomot 
asurzitor, urmat de ţipete groaznice! 

Urmat de tovarăşii săi, Cyrus Smith se repezi la una din 
ferestre. 

Ridicat pe un fel de trombă lichidă, căreia nu putuse săi 
se împotrivească, bricul se despicase în două, şi în mai puţin 
de zece secunde fu înghiţit de valuri împreună cu fiorosul 
lui echipaj! 

CAPITOLUL, IV. 

Pionierii pe țărm. Ayrton şi Pencroff Ia lucrările de salvare. 
Convorbirea din timpul mesii. Părerile lui Pencroff. Vizitarea 
bricului. Magazia de pulbere intactă. Noi bogății. Ultimele 
rămăşiţe. Un cilindru spart. 


Au sărit, în aer! strigă Harbert. 

Da, au sărit, de parcă ar fi aprins Ayrton praful de puşcă! 
răspunse Pencroff, aruncându-se în ascensor împreună cu 
Nab şi Harbert. 

Dar ce s-a întâmplat? întrebă Gedeon Spilett, înmărmurit 
de sfârşitul neaşteptat. 

De data asta aflăm noi ce este!... răspunse repede 
inginerul. 

Ce să aflăm? 

Mai târziu! Mai târziu! Hai, Spilett. Un singur lucru are 
acum însemnătate. Piraţii au fost nimiciţi! 

Cyrus Smith împreună cu reporterul şi cu Ayrton îi 
ajunseră din urmă pe cei de pe plajă. 

Din bric nu se mai vedea nimic, nici măcar catargele. După 
ce fusese ridicat de trombă, se răsturnase pe o coastă, 
dându-se la fund, probabil din pricina unei spărturi uriaşe. 
Dar cum în locul acela canalul nu era prea adânc - să fi avut 
douăzeci de picioare - vasul avea să reapară desigur o dată 
cu retragerea apelor. 

Câteva rămăşiţe pluteau la suprafaţa mării: pânze de 
corabie, o întreagă armătură cu catarge şi bare de schimb, 
coteţe cu păsări încă în viaţă, lăzi şi butoiaşe, care ieşeau cu 
încetul la suprafaţă din pântecele vasului. Totuşi nu apăreau 
nici un fel de sfărâmături sau scânduri din punte ori din 
îmblănitura vasului, ceea ce făcea ca scufundarea bricului 
să pară destul de ciudată! 

Se iviră însă şi cele două catarge, care fuseseră frânte 
aproape de baza lor. Unele pânze ale catargelor erau 
strânse, altele desfăcute. Aceste bogății nu puteau fi lăsate 
pradă refluxului; Ayrton şi Pencroff săriră în pirogă, având 
de gând să târască toate resturile spre ţărmul insulei sau al 
ostrovului. 

Dar în clipa în care se îmbarcau, îi opri o reflexie a lui 
Gedeon Spilett. 

Ce s-o fi întâmplat cu cei şase ocnaşi care au debarcat pe 
ţărmul drept al râului Mercy? se întrebă el. 


Într-adevăr, nu trebuiau să uite că cei şase oameni, a căror 
barcă se sfărâmase de stânci, izbutiseră să ajungă la capul 
Epavei. 

Priviră într-acolo, fără să vadă pe nimeni. Poate că după ce 
se scufundase bricul o luaseră la fugă spre interiorul 
insulei. 

De ei ne ocupăm mai târziu, spuse Cyrus Smith. Pot fi 
foarte primejdioşi, căci sunt înarmaţi, dar, în sfârşit, şase 
contra şase, luptăm la egalitate. Să ne ocupăm acum de 
lucrurile mai grabnice. 

Ayrton şi Pencroff se urcară în pirogă şi vâsliră cu putere, 
îndreptându-se spre resturile vasului. 

Marea era liniştită şi apele mari, căci de două zile apăruse 
luna în primul pătrar. Mai erau deci încă două ore până ce 
corpul vasului avea să iasă la suprafaţa apelor. 

Ayrton şi Pencroff avură răgaz să lege toate resturile cu un 
odgon, al cărui capăt îl târâră pe mal, în faţa Casei de 
Granit şi acolo, unindu-şi puterile, pionierii traseră totul la 
mal. Apoi adunară în pirogă tot ce mai plutea pe apă: 
coteţele, butoiaşele şi lăzile şi le cărară la Cămin. 

În voia apei mai pluteau şi câteva cadavre. Printre ele 
Ayrton recunoscu pe Bob Harvey, pe care îl arătă 
tovarăşului său, rostind cu glas sugrumat: 

Uite ce-am fost odată şi eu, Pencroff! 

Dar nu mai eşti, dragă Ayrton răspunse marinarul. 

Lucru ciudat, pluteau foarte puţine leşuri printre 
sfărâmături. Să tot fi fost cinci sau şase cadavre, pe care 
refluxul le şi împingea în larg. După cât se părea, ocnaşii, 
surprinşi de explozie, n-avuseseră timp să fugă, iar vasul 
aplecându-se pe o rână, cea mai mare parte dintre ei 
rămăseseră prinşi în bastingaje. Târând în larg cadavrele 
acestor ticăloşi, refluxul scutea pionierii de neplăcuta 
datorie de a-i înmormânta în vreun colţ al insulei. 

Timp de două ore, Cyrus Smith şi tovarăşii săi traseră pe 
plajă, apoi desfăcură şi uscară pânzele bricului, care 
scăpaseră neatinse. Adânciţi în munca lor, pionierii vorbeau 


puţin, dar câte nu le treceau prin minte! Bricul, sau mai 
bine zis conţinutul lui, însemna pentru ei o adevărată 
comoară. Într-adevăr, o corabie este un fel de mică lume, cu 
toate cele trebuitoare. Datorită acestei întâmplări, 
inventarul coloniei avea să se îmbogăţească cu o mulţime 
de lucruri folositoare, mult mai multe decât cele găsite 
odinioară în lada de la capul Epavei. 

„De altfel, - gândea Pencroff, - nu văd de ce n-am izbuti să 
reparăm bricul? Dacă are o singură spărtură nu e grav, se 
poate astupa, şi un vas de trei sau patru sute de tone este 
un adevărat vapor! Un uriaş pe lângă bietul nostru 
Bonadventure. Mergi departe cu un astfel de bric! Te duci 
unde vrei! Trebuie să vorbesc cu domnul Cyrus şi Ayrton! 
Merită!” 

Într-adevăr, dacă vasul mai era bun de ceva, aceasta 
însemna că pionierii aveau mult mai mulţi sorţi de scăpare. 
Dar ca să-şi dea seama de lucrul acesta, trebuiau să aştepte 
retragerea apelor, pentru a putea cerceta întreg corpul 
bricului. 

După ce traseră toate resturile pe plajă, la adăpost, Cyrus 
Smith şi tovarăşii săi îşi îngăduiră un scurt răgaz pentru 
masă. Se simțeau lihniţi de foame. Din fericire, cămara nu 
era departe, iar Nab era un bucătar foarte vrednic. 
Mâncară lângă cămin şi tot timpul nu vorbiră decât de 
întâmplarea neaşteptată, care scăpase colonia de la pieire. 

A fost o adevărată minune, spuse Pencroff, şi trebuie să 
mărturisim că tâlharii au sărit în aer la timp! Casa de Granit 
era pe cale să devină un adevărat iad! 

Ia spune, Pencroff, întrebă reporterul, cum s-or fi petrecut 
lucrurile şi ce să fi provocat asemenea explozie? 

Nimic mai simplu, domnule Spilett, răspunse Pencroff. Un 
vas de pirați nu este un vas de război. Ocnaşii nu sunt 
disciplinaţi ca marinarii! Poate că magazia bricului era 
deschisă şi a fost de ajuns ca unul singur să fie mai 
neîndemânatic, sau mai neprevăzător, ca totul să sară în 
aer! 


Mă miră totuşi, domnule Cyrus, spuse Harbert, că explozia 
nu a avut un efect mai mare. Detunătura n-a fost prea 
puternică şi de fapt nu sunt decât puţine sfărâmături; nu 
ştiu de ce mi se pare că vasul a fost mai curând scufundat, 
decât aruncat în aer. 

Îţi pare ciudat lucrul acesta? întrebă inginerul. 

Da, domnule Cyrus. 

Şi mie la fel, Harbert dragă, răspunse inginerul. Când vom 
vizita bricul, vom găsi fără îndoială şi dezlegarea misterului. 

Cum, domnule Cyrus? spuse Pencroff. Doar nu veţi fi 
crezând că vasul s-a scufundat ca orice corabie care se 
loveşte de stânci? 

De ce nu? îşi dădu cu părerea Nab. Doar sunt stânci 
destule prin canalul ăsta! 

Asta e adevărat, Nab. Dar tu n-ai văzut tocmai ceea ce 
trebuia. O clipă înainte de a se scufunda, am văzut foarte 
bine cum bricul a fost ridicat de un val uriaş şi s-a prăbuşit 
apoi, întorcându-se pe o parte. Dacă s-ar fi lovit de o stâncă, 
s-ar fi scufundat încet, încet, s-ar fi dat şi el la fund ca orice 
vas cumsecade care ia apă. 

Păi, vezi bine că ăsta nu era un vas de oameni cumsecade, 
zise Nab liniştit. 

Lasă, Pencroff, vom vedea noi ce s-a petrecut, îi întrerupse 
inginerul. 

De văzut, vedem noi, adăugă marinarul, dar pot să fac 
prinsoare pe orice că nu e nici o stâncă în canal. Credeţi 
oare, domnule Cyrus, că poate fi iar vorba de una din 
întâmplările acelea năzdrăvane cu care ne-am spart capul 
acum câteva luni? 

Cyrus Smith nu răspunse nimic. 

Orice-ar fi, spuse Gedeon Spilett, lovitură sau explozie, 
trebuie să recunoşti, Pencroff, că lucrul a venit la ţanc. 

Da!... Da!... răspunse marinarul. Dar aş vrea să ştiu dacă 
domnul Smith nu vede şi aici un lucru ciudat. 

Încă nu pot şti, Pencroff, spuse inginerul, şi altceva nu-ţi 
pot spune. 


Răspunsul nu-l mulţumi pe marinar. El ţinea morţiş că 
fusese „explozie” şi nu putea să admită că în canalul cu 
albia nisipoasă, pe care îl trecuse de atâtea ori când marea 
era joasă, să se fi aflat o stâncă necunoscută de el. De altfel, 
bricul se scufundase în timpul fluxului, când apele erau atât 
de mari, încât vasul ar fi putut trece peste orice vârf de 
stâncă. Prin urmare, bricul nu se ciocnise. Nu lovise nici o 
stâncă. Nu mai rămânea nici o îndoială că vasul sărise în 
aer. 

Trebuie să recunoaştem că părerea marinarului era cât se 
poate de îndreptăţită. 

Pe la ora unu, pionierii se suiră în pirogă şi se îndreptară 
spre locul catastrofei. Din nefericire, niciuna din bărcile 
bricului nu putuse fi salvată: una se sfărâmase, după cum se 
ştia, la gura râului, şi nu mai era bună de nimic, iar a doua 
se scufundase o dată cu vasul şi nu mai reapăruse. 

În momentul acela, corpul vasului începea să se arate 
deasupra apelor. Bricul nu mai era culcat pe o parte. Lestul 
din fundul calei alunecase rupând şi baza catargelor, astfel 
că vasul era atât de aplecat, încât i se vedea mai tot fundul. 
Fusese aproape răsturnat de ciudatul fenomen submarin 
care se manifestase prin ridicarea unei uriaşe trombe de 
apă. 

Pionierii făcură înconjurul vasului. Pe măsură ce marea se 
retrăgea, se vedeau mai lămurit dacă nu cauzele, cel puţin 
efectele catastrofei. 

În partea de dinainte, în flancuri, se căscau două spărturi 
mari, ce nu puteau fi astupate. Nu dispăruseră numai 
tăbliile de aramă din interiorul bricului şi marginile 
dinafară ale punţii, sfărâmate de explozie, dar până şi din 
legăturile şi armăturile de fier care întăreau vasul nu mai 
rămăsese nici urmă. Blănile din care fusese încheiat corpul, 
ambarcaţiei abia se mai ţineau în încheieturi, iar tălpoaia 
vasului, desprinsă de partea centrală de la piciorul 
catargului mare, era despicată de la un cap la altul. 

Drace! strigă Pencroff. Vasul nu va fi uşor de reparat! 


Eu mă tem că nici nu poate fi reparat! spuse Ayrton. 

În orice caz, ciudată explozie a mai fost şi asta, observă 
Gedeon Spilett. A distrus fundul navei, în loc să arunce în 
aer puntea vasului. Spărturile astea uriaşe par a fi mai 
curând rezultatul unei ciocniri, decât al unei explozii. 

Nu există stânci în canal! răspunse marinarul. Primesc 
orice concluzie vreţi, afară de ciocnirea de stânci. 

Să încercăm să pătrundem înăuntrul bricului, spuse 
inginerul. Poate că vom afla pricina pieirii lui. 

Era lucrul cel mai potrivit, căci trebuiau să se apuce de 
inventarierea obiectelor de pe bord şi să ia măsuri pentru 
salvarea lor. 

Acum puteau intra cu uşurinţă înăuntru. Apa se retrăgea 
mereu şi partea de dedesubt a punţii devenise accesibilă în 
urma răsturnării bricului. Lestul greu, de fontă brută, 
făcuse şi aci câteva spărturi şi se auzea zgomotul valurilor 
mării, care se retrăgeau acum prin crăpăturile vasului. 

Cu toporul în mână, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se 
aventurară pe puntea sfărâmată. Peste tot erau împrăştiate 
lăzi, al căror conţinut nu putea fi avariat, deoarece nu 
stătuseră prea mult timp sub apă. 

Întreaga încărcătură fu pusă în siguranţă. Mai erau câteva 
ore până la flux, pe care pionierii le folosiră din plin. Ayrton 
şi Pencroff aşezară lângă una din spărturi o macara, cu 
ajutorul căreia ridicară butoiaşele şi lăzile, pe care le cărau 
apoi cu piroga pe plajă. Luau totul, fără să aleagă, deoarece 
timpul nu le îngăduia să facă o asemenea operaţie pe vas. 

Pionierii constatară totuşi, chiar de la început, spre marea 
lor mulţumire, că încărcătura bricului era foarte variată. 
Găsiră un asortiment complet de diferite mărfuri, unelte, 
produse manufacturate, instrumente, aşa cum transportă 
toate vasele care deservesc porturile Polineziei. Găsiră câte 
puţin din toate şi asta era tocmai ceea ce le trebuia lor. 

Totuşi, Cyrus Smith, care cerceta vasul, observă cu mirare 
că nu numai corpul bricului suferise de pe urma şocului 
care pricinuise catastrofa, dar şi amenajarea lăuntrică a 


vasului. Fusese distrusă mai ales partea dinainte. Pereţii 
despărțitori şi schelăria care susţinea punţile erau 
sfărâmate ca şi când un obuz ar fi explodat în pântecul 
bricului. Pionierii circulau cu uşurinţă pe toată lungimea lui, 
mişcând doar din loc lăzile, pe care le scoteau una după 
alta. Nu se aflau pe vas baloturi mari şi grele pe care să nu 
le poată mişca, ci erau numai simple colete, care zăceau de- 
a valma unele peste altele. 

Pionierii ajunseră în cele din urmă în partea dinapoi a 
bricului, acolo unde se ridica altădată duneta. După cât ştia 
Ayrton, pe acolo se afla magazia cu praf de puşcă. Cyrus 
Smith socotea că magazia nu făcuse explozie şi că vor mai 
putea salva vreo câteva butoiaşe cu praf de puşcă. Cum de 
obicei praful de puşcă se păstrează închis în cutii metalice, 
se putea ca el să nu fi suferit prea mult de pe urma 
scufundării vasului. 

Şi într-adevăr, avusese dreptate. Găsiră în mijlocul unei 
grămezi de proiectile vreo douăzeci de butoiaşe căptuşite 
cu aramă, pe care le scoaseră cu multă băgare de seamă. 
Pencroft se convinse astfel că distrugerea vasului nu se 
datora unei explozii. Partea corăbiei'ân care se afla magazia 
era tocmai aceea care suferise mai puţin. 

O fi, se încăpăţână marinarul, dar stâncă eu vă spun că nu 
există în canal. 

Atunci ce să se fi întâmplat? întrebă Harbert. Nu ştiu, 
răspunse Pencroff. Domnul Cyrus nu ştie nici el. Nimeni nu 
ştie nimic şi nu vom şti niciodată nimic! 

Trecuseră câteva ceasuri de când tot descărcau şi marea 
începea să crească. Erau nevoiţi să întrerupă operaţiile de 
salvare, cu atât mai mult cu cât scheletul vasului nu putea fi 
luat de ape, fiind tot atât de bine înţepenit ca şi odinioară în 
cele două ancore. 

Puteau deci să aştepte în linişte şi să reînceapă lucrul o 
dată cu refluxul următor. Cât despre corpul vasului, el 
putea fi considerat ca şi pierdut şi trebuiau chiar să adune 
în grabă toate rămăşiţele ce se puteau salva, căci nisipurile 


mişcătoare ale canalului aveau să acopere cu repeziciune 
epava. 

Se făcuse ora cinci. Ziua fusese grea pentru pionierii 
noştri. Mâncară cu poftă şi, cu toată oboseala, nu se putură 
opri să cerceteze după aceea lăzile care alcătuiseră 
încărcătura vasului. 

Pionierii constatară cu plăcere că cea mai mare parte 
dintre ele conţineau îmbrăcăminte de bună calitate. S-ar fi 
putut îmbrăca o întreagă colonie; erau rufe de tot felul şi 
încălţăminte pentru toate măsurile. 

Iată-ne prea bogaţi strigă Pencroff. Ce să facem cu atâtea 
haine? 

Bucuria marinarului fu de nedescris când văzu butoiaşele 
cu rachiu, tutun şi armele de tot felul. Mai găsiră bumbac, 
unelte agricole, unelte de dulgherie, de tâmplărie, de 
fierărie şi lădiţe cu tot felul de seminţe pe care. apa nu le 
stricase în timpul cât stătuseră scufundate. Cât de bine 
venite ar fi fost aceste lucruri cu doi ani în urmă. Dar chiar 
acum, după ce harnicii colonişti îşi făcuseră singuri toate 
cele trebuitoare, aceste bogății aveau să le folosească: în 
magazia Casei de Granit era loc destul, dar nu mai aveau 
timp să grămădească totul în aceeaşi zi. De altfel, pionierii 
nu trebuiau să uite că şase supraviețuitori ai bricului se 
aflau pe insulă şi că erau fără îndoială tâlhari de care 
trebuiau să se păzească. Cu toate că podurile şi podeţele 
fuseseră ridicate, trebuiau să fie cu băgare de seamă, căci 
ocnaşii nu erau oameni care să se lase opriţi de un râu şi, 
împinşi de nevoie, ticăloşii aceştia puteau deveni 
primejdioşi. 

Hotărâră să se ocupe mai târziu de măsurile ce urmau să 
fie luate împotriva lor; până una alta, lăzile şi coletele 
îngrămădite lângă Cămin trebuiau păzite, aşa că pionierii 
vegheară cu rândul. 

Noaptea trecu, fără ca ocnaşii să fi dat vreun semn de 
viaţă. Jup şi Top, de pază la poalele Casei de Granit, i-ar fi 
simţit îndată. 


În zilele următoare, adică 19, 20, 21 octombrie, salvară tot 
ce putea avea vreo valoare pentru ei, fie din încărcătură, fie 
din accesoriile vasului. Goleau cala în timpul refluxului, iar 
în timpul fluxului adunau mărfurile salvate... O bună parte 
din căptuşeala de aramă a vasului fu scoasă şi ea, înainte ca 
nisipul să fi acoperit totul. Ayrton şi Pencroff se cufundară 
de câteva ori până pe fundul canalului, aducând la 
suprafaţă lanţurile, ancorele şi lestul de fontă. Chiar cele 
patru tunuri fură trase pe uscat susţinându-le de nişte 
butoiaşe goale. 

Atât arsenalul, cât şi cămara şi magazia Casei de Granit se 
îmbogăţiseră. Pencroff, care veşnic îşi făcea planuri măreţe, 
vorbea despre înfiinţarea unei baterii de coastă, la intrarea 
în canal şi la gura râului, şi îşi lua răspunderea să ţină la 
respect cu cele patru tunuri orice flotă „oricât de puternică 
ar fi fost ea”, care s-ar fi aventurat în apele insulei! 

Pe neaşteptate, când nu mai rămăsese decât scheletul 
nefolositor al bricului, timpul se strică şi continuă opera de 
distrugere. Cyrus Smith avusese de gând să arunce epava 
în aer pentru a-i culege apoi rămăşiţele pe plajă. Dar vijelia 
puternică ce se pornise le cruţă praful de puşcă. În noaptea 
de 23 spre 24, corpul vasului fu complet dislocat şi o parte 
din epavă zvârlită pe plajă. 

De prisos să se mai spună că Cyrus Smith nu dădu de 
urma jurnalului de bord, cu toate că cercetase cu de- 
amănuntul dulapurile de pe dunetă. Se vede că piraţii 
nimiciseră toate hârtiile ce vorbeau fie de căpitan, fie de 
armatorul vasului, şi cum numele portului de origine nu era 
scris nicăieri, nu aflară nici naționalitatea bricului. Totuşi, 
după anumite particularităţi, Ayrton şi Pencroff socotiră că 
fusese construit în Anglia. 

După o săptămână nu mai rămăsese nimic din corabie. 
Resturile ei se risipiseră, iar încărcătura îmbogăţise 
magaziile Casei de Granit. 

Taina acestei ciudate nimiciri nu s-ar fi lămurit niciodată, 
dacă în ziua de 30 noiembrie, Nab, care se plimba pe plajă, 


n-ar fi găsit un cilindru gros de fier, ce purta urma unei 
explozii. Cilindrul era strâmbat şi sfârtecat, ca şi cum ar fi 
suferit acţiunea unor substanţe explozive. 

Nab dădu bucata de metal inginerului, care lucra cu 
tovarăşii săi în atelierul de la Cămin. 

Cyrus Smith cercetă cu atenţie cilindrul, apoi spuse, 
întorcându-se spre Pencroff: 

Dragul meu, mai eşti de părere că bricul Specdy nu s-a 
scufundat de pe urma unei ciocniri? 

Da, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Ştiţi ca şi mine că 
nu există stânci în canal. 

Dar dacă s-ar fi lovit de bucata asta de fier? spuse 
inginerul, întinzându-i cilindrul spart. 

Ce, de bucăţica asta de ţeava? strigă neîncrezător 
Pencroff. 

Dragii mei, vă amintiţi că, înainte de a se scufunda, bricul 
a fost ridicat de o adevărată trombă de apă? 

Da, domnule Cyrus, răspunse Harbert, Ei bine, vreţi să 
ştiţi ce-a determinat apariţia trombei? E lucrul pe care îl 
vedem aici, spuse inginerul, arătând tubul spart. 

Fierul ăsta? se miră Pencroff. 

Da! Cilindrul acesta, care de fapt este restul unei torpile, 
O torpilă! strigară toţi deodată. 

Şi cine să fi aşezat torpila? întrebă Pencroff, care nu voia 
să se dea bătut. 

Tot ce vă pot spune, e că nu sunt eu acela! răspunse Cyrus 
Smith. Totuşi torpila a fost aşezată în canal, şi singuri v-aţi 
dat seama de forţa ei cu totul neobişnuită! 

CAPITOLUL V. 

Ce spune inginerul. Presupunerile măreţe ale lui Pencroff. 
Bateria de coastă. Cele patru proiectile. Ocnaşii rămaşi în 
viaţă. Ayrton şovăie. Mărinimia lui Cyrus Smith. Pencroff 
este greu de înduplecat. 

Şi astfel, rămăşiţa torpilei lămurea explozia submarină. 
Cyrus Smith, care cunoscuse în timpul războiului aceste 
grozave mijloace de distrugere, nu se putea înşela. Sub 


acţiunea cilindrului încărcat cu o substanţă explozivă, 
nitroglicerină sau alta, apa canalului se ridicase în trombă 
şi bricul, zguduit de o puternică lovitură, se scufundase pe 
loc, fără să mai poată fi tras pe uscat, atât de mari erau 
stricăciunile suferite. Vasul nici n-ar fi putut rezista unei 
torpile în stare să distrugă o fregată cuirasată tot atât de 
lesne ca şi o barcă de pescuit. 

Da! Totul se lămurea, totul... afară de prezenţa torpilei în 
apele canalului. 

— Prieteni, începu Cyrus Smith, nu mai putem să ne 
îndoim că pe insulă se află o fiinţă misterioasă, poate un 
naufragiat ca şi noi; vă spun toate acestea pentru ca Ayrton 
să afle şi el despre lucrurile ciudate care s-au petrecut aici 
în ultimii doi ani. Cine să fie binefăcătorul necunoscut al 
cărui ajutor l-am primit în atâtea împrejurări? Nu pot şti, 
Ce-l îndeamnă oare să se poarte astfel şi să se ascundă 
totuşi după ce ne-a făcut atâta bine? Iar nu ştiu. Dar aceste 
binefaceri au existat şi sunt de asemenea natură, încât îmi 
vine să cred că omul acesta dispune de puteri neobişnuite. 
Ayrton îi este tot atât de îndatorat ca şi noi, căci, fără 
îndoială, acelaşi om care m-a scăpat din valuri a scris şi 
documentul pe care l-a aruncat în drumul nostru, făcându- 
ne cunoscută situaţia lui Ayrton. Trebuie să mai adaug că 
lada, atât de bine încărcată cu tot ce ne lipsea, a fost adusă 
de acelaşi necunoscut, la capul Epavei, că focul aprins pe 
înălțimile insulei şi care a uşurat întoarcerea voastră tot lui 
i se datorează, că alicea găsită în trupul pecariului, de ela 
fost trasă, că torpila, care a distrus bricul, de ela fost 
aşezată în canal; într-un cuvânt, toate aceste fapte ciudate, 
pe care noi nu ni le putem explica, fiinţa asta misterioasă le- 
a pricinuit. De aceea, oricine ar fi prietenul necunoscut, 
naufragiat sau exilat pe această insulă, trebuie să-i fim 
recunoscători. Avem o datorie faţă de el, pe care sper că ne 
vom învrednici să o plătim odată. 

— Ai dreptate, dragă Cyrus, răspunse Gedeon Spilett. 
Există o fiinţă cât se poate de puternică, ascunsă undeva în 


insulă, care a dat mult ajutor coloniei noastre. Aş putea 
spune că acest necunoscut pare să dispună de forţe 
supranaturale, dacă aş admite existenţa unor asemenea 
forţe. Să fie el acela care se pune în legătură cu noi prin 
puţul Casei de Granit, aflând astfel planurile noastre? Să fie 
el acela care ne-a trimis în cale sticla, când corabia a ieşit 
pentru prima oară în larg? Să fie el acela care l-a azvârlit 
pe op din apele lacului şi a ucis dugongul? Să fie el acela 
care te-a salvat pe tine, Cyrus, în împrejurări atât de 
ciudate? Dacă toate acestea i se datorează lui, înseamnă că 
necunoscutul dispune de mijloace care îi permit să 
stăpânească elementele naturii. 

Cuvintele reporterului erau cât se poate de întemeiate. 
Toţi îşi dădeau foarte bine seama de aceasta. 

Sunt sigur că necunoscutul care ne ajută stăpâneşte 
mijloace cu totul neobişnuite. Este şi aici un mister, dar 
dacă aflăm cine e omul, dezlegăm şi misterul. Acuma se 
pune următoarea întrebare: oare se cuvine să respectăm 
discreţia binefăcătorului nostru, care ne ajută fără să se 
arate, sau trebuie dimpotrivă să facem totul ca să ajungem 
până la el? Ce părere aveţi? 

Părerea mea este, răspunse Pencroff, că oricine o fi el, e 
un om de treabă şi se bucură de toată stima mea! 

Se poate, urmă Cyrus Smith, dar acesta nu e un răspuns, 
Pencroff. 

Domnule Cyrus, spuse Nab, cred că oricât l-am căuta pe 
domnul de care vorbiţi, nu l-am găsi decât atunci când ar 
dori el singur să-l găsim. 

Ai foarte multă dreptate, Nab, răspunse Pencroff. 

Şi eu sunt de părerea lui Nab, zise Gedeon Spilett, dar 
asta nu înseamnă că nu trebuie să-l căutăm peste tot. Fie 
că-l găsim, fie că nu-l găsim, vom şti cel puţin că ne-am 
făcut datoria. 

Dar tu, copilul meu, ce părere ai? întrebă inginerul, 
întorcându-se către Harbert. 


Cât aş vrea să-i mulţumesc aceluia care v-a salvat pe 
dumneavoastră, strigă Harbert, a cărui privire strălucea. 
Să-i mulţumesc că ne-a salvat apoi şi pe noi toţi. 

Bine zici, răspunse Pencroff, şi eu aş vrea să-i mulţumesc, 
şi noi toţi am vrea! Nu sunt curios din fire, dar ce n-aş da să 
văd chipul acestei făpturi cu totul neobişnuite. Trebuie să 
fie frumos, înalt, zdravăn, cu o barbă minunată, cu părul ca, 
nişte raze şi cred că stă întins pe nori şi ţine o bilă mare în 
mână! 

Bine, Pencroff, spuse Gedeon Spilett, dar tu îl înfăţişezi aşa 
cum e zugrăvit în biserici dumnezeu! 

O fi, domnule Spilett, răspunse marinarul, dar eu aşa mi-l 
închipui! 

Şi dumneata, Ayrton, ce crezi? întrebă inginerul. 

Domnule Smith, răspunse Ayrton, în această chestiune nu 
am nici o părere. Ceea ce veţi face, va fi bine făcut. Dacă 
hotărâți că pot lua parte la cercetările dumneavoastră, voi fi 
gata să vă urmez. 

Mulţumesc, Ayrton, aş dori totuşi un răspuns direct la 
întrebarea mea. Ştii bine că eşti tovarăşul nostru; de mai 
multe ori ţi-ai pus viaţa în primejdie pentru noi, de aceea, 
trebuie să-ţi spui şi dumneata părerea când e vorba de o 
hotărâre însemnată. Vorbeşte! 

Domnule Smith, răspunse Ayrton, eu gândesc că trebuie 
cu orice chip să dăm de binefăcătorul nostru necunoscut. 
Poate este singur. Poate că suferă şi el. Poate că-i putem da 
şi noi vreun ajutor. Şi eu am o datorie faţă de acest om. 
Doar ela putut veni până la insula Tabor, unde a găsit biata 
fiinţă pe care aţi cunoscut-o, el este acela care v-a dat de 
veste că trăieşte pe insulă un nenorocit care trebuie salvat. 
Lui trebuie să-i mulţumesc că am devenit iarăşi om. Nu, nu-l 
voi uita niciodată! 

Atunci s-a hotărât, spuse Cyrus Smith. Vom începe de 
îndată cercetările. Nu vom lăsa nici un colţ de insulă 
necercetat. Vom scotoci ungherele cele mai tainice şi 


prietenul nostru necunoscut ne va ierta, înțelegând ce ne 
îndeamnă s-o facem. 

Câteva zile, pionierii se îndeletniciră cu cositul fânului şi 
cu secerişul grâului. înainte de a porni aşa cum plănuiseră 
la cercetarea părţilor încă necunoscute ale insulei, ei 
socoteau că trebuiau făcute toate lucrările ce nu sufereau 
amânare. Era anotimpul în care se recoltau diferite legume 
provenite din răsadurile aduse de pe insula Tabor. Totul 
trebuia pus la adăpost. Din fericire, era loc destul la Casa 
de Granit. Toate produsele coloniei erau adunate acolo, 
aşezate cu chibzuială şi pe cât se părea la loc sigur. În 
mijlocul masivului de granit n-avea să le fie teamă de 
umezeală. Mai multe scobituri ce se aflau în coridorul de 
sus fură mărite fie cu târnăcopul, fie cu fulminant şi Casa de 
Granit deveni un antrepozit general, în care se păstrau 
proviziile, muniţiile, instrumentele şi uneltele, într-un 
cuvânt zestrea toată a coloniei. 

Tunurile bricului erau nişte piese frumoase, din oţel 
turnat, pe care, în urma stăruinţelor lui Pencroff, le ridicară 
cu macaraua până la intrarea Casei de Granit; între 
ferestre făcură nişte deschizături, şi aşezară tunurile cu 
gurile, lor lucioase, căscate la marginea peretului de granit. 
De la înălţimea casei, gurile de foc vegheau asupra 
întregului golf al Uniunii, locul devenind astfel un mic 
Gibraltar. Orice vas ar fi pătruns în golf, în largul ostrovului, 
ar fi fost supus focului acestei baterii aeriene. 

Domnule Cyrus, spuse într-o zi Pencroff, bateria noastră 
este gata. Ce-ar fi să încercăm cât de departe bate? 

Crezi că e nevoie de aşa ceva? întrebă inginerul. 

Mare nevoie, domnule Cyrus! Altfel de unde să ştim la ce 
depărtare putem trimite drăguţele de ghiulele cu care ne- 
am aprovizionat? 

Să încercăm, Pencroff, răspunse inginerul. Dar sunt de 
părere să nu întrebuinţăm praful de puşcă, de care nu 
vreau să mă ating, ci piroxilul, care nu va lipsi niciodată. 


Crezi că au să reziste tunurile la explozia piroxilul ui? 
întrebă reporterul, dornic să încerce bateria. 

Cred că vor rezista. De altfel, vom fi prevăzători. 

Inginerul avea toate motivele să fie mulţumit de tunuri. 
Erau din oţel şi se încărcau prin culată, suportând desigur o 
încărcătură mare şi având astfel o rază de acţiune foarte 
întinsă. 

Se ştie că traiectoria unei ghiulele trebuie să fie cât mai 
întinsă, pentru ca proiectilul să cadă cât mai departe. 
Lucrul acesta se obţine imprimând ghiulelei o cât mai mare 
viteză iniţială. 

De aceea, spuse Cyrus Smith, viteza iniţială este 
determinată de cantitatea de praf de puşcă folosită. Prin 
urmare, avem nevoie de tunuri fabricate dintr-un material 
rezistent şi oţelul este fără îndoială metalul cel mai potrivit. 
Tunurile noastre fiind fabricate din oţel bun, cred că vor 
rezista la presiunea gazelor, provocate de aprinderea 
piroxiluiui, şi ghiulelele vor bate departe. 

O să ştim noi totul după ce le încercăm! spuse Pencroff. 

Cele patru tunuri erau în bună stare. După ce le scoseseră 
din apă, marinarul le curăţase cu deosebită grijă. Ore 
întregi nu făcuse altceva decât să le frece, să le ungă, să le 
Instruiască şi să le curețe mecanismul. Şi acum, tunurile 
păreau noi, tot atât de strălucitoare ca pe bordul unui vas. 

În ziua de 8 noiembrie, în prezenţa tuturor membrilor 
coloniei, de lângă care nu lipseau nici Jup şi Top, cele patru 
tunuri fură încărcate pe rând. Le încărcară cu piroxil, 
ţinând seama că puterea lui explozivă este de patru ori mai 
mare decât a prafului de puşcă obişnuit, apoi aşezară şi 
proiectilele de formă eilindrică-conică. 

Pencroft ţinea capătul fitilului, gata să-i dea foc. 

La un semn al lui Cyrus Smith, ghiuleaua ţâşni din ţeava, 
îndreptându-se spre mare, trecu peste insula cea mică, 
pierzându-se în larg, la o depărtare greu de apreciat cu 
exactitate. 


Al doilea tun fu îndreptat spre stâncile de la marginea 
capului Epavei şi proiectilul se sfărâmă de o stâncă la trei 
mile de Casa de GranitA doua lovitură fusese trasă de 
Harbert, care era foarte mândru că ţintise atât de bine. Dar 
Pencroff se simţi şi mai mândru de îndemânarea copilului 
său drag! 

Al treilea proiectil fu îndreptat spre dunele care alcătuiau 
coasta de sud a golfului Uniunii; ghiuleaua căzu în nisip, la 
o depărtare de patru mile şi, după ce ricoşa, se pierdu în 
mare într-un nor de spumă. 

La al patrulea tun, Cyrus Smith mări încărcătura, ca să-i 
încerce puterea maximă. Se traseră cu toţii la o parte, 
pentru a se feri de o eventuală explozie şi fitilul fu aprins de 
la distanţă, folosindu-se o sfoară lungă. 

Răsuna o detunătură asurzitoare, dar tunul rezistă. 
Pionierii se repeziră la fereastră şi văzură proiectilul 
ciuntind în trecere stâncile de la capul Mandibulei, la o 
depărtare de cinci mile de Casa de Granit, şi pierzându-se 
apoi în golful Rechinului. 

Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, ale cărui urale păreau 
să se ia la întrecere cu detunăturile. Ce spuneţi de artileria 
noastră? N-au decât să se adune toţi piraţii Pacificului în 
faţa Casei de Granit. Nu va putea debarca niciunul fără voia 
noastră! 

Crede-mă, Pencroff, răspunse inginerul, că m-aş lipsi cu 
plăcere de asemenea încercare. 

Fiindcă veni vorba, reluă marinarul, ce ne facem cu cei 
şase nemernici care se plimbă pe insulă? Îi lăsăm să umble 
în voie prin pădurile şi lanurile noastre? Piraţii ăştia sunt 
nişte adevăraţi jaguari şi merită să-i vânezi ca pe fiare. Ce 
părere ai, Ayrton? 

Ayrton şovăi să răspundă şi lui Cyrus Smith îi păru rău de 
întrebarea nesocotită a lui Pencroff. Fu foarte stingherit 
când Ayrton răspunse într-un târziu cu o voce sfioasă: 

Şi eu am fost un jaguar dintr-ăştia, domnule Pencroff, aşa 
că n-am dreptul să vorbesc... 


Se depărta apoi încet. Pencroff înţelesese. 

Mare dobitoc mai sunt şi eu! strigă el. Sărmanul Ayrton! 
Cred totuşi că aici are dreptul să vorbească, ca şi oricare 
dintre noi... 

Desigur, spuse Gedeon Spilett, dar rezerva aceasta îi face 
cinste şi se cuvine să respectăm acest sentiment al lui 
despre trecutul său trist... 

Am înţeles, domnule Spilett, răspunse marinarul, şi n-o să 
se mai întâmple. Mai bine îmi muşc limba decât să-l mai 
mâhnesc pe Ayrton. Dar să revenim la întrebarea mea. Cred 
că bandiții aceştia trebuie trataţi fără milă şi ar fi mai bine 
să curăţăm insula de ei. 

Asta e părerea ta, Pencroff? întrebă inginerul, Bineînţeles. 

Nu crezi că ar fi bine să constatăm mai întâi vreun act 
duşmănos din partea lor, înainte de a-i urmări fără milă? 

Ce-au făcut nu v-ajunge? întrebă Pencroff, care nu 
înţelegea şovăielile inginerului. 

Poate că se vor schimba, spuse Cyrus Smith, poate că se 
căiesc... 

Să se căiască ei! strigă marinarul, dând din umeri. 

Pencroff, gândeşte-te la Ayrton! spuse atunci Harbert, 
apucând mâna marinarului. Şi el s-a transformat, devenind 
un on cinstit! 

Pencroff îşi privi tovarăşii, unul după altul. Nu şi-ar fi 
închipuit că propunerea lui ar putea fi întâmpinată cu 
atâtea şovăieli. Firea lui aspră nu-i îngăduia nici o cruţare 
faţă de aceşti tâlhari care debarcaseră pe insulă, ciracii lui 
Bob Harvey, nişte ucigaşi pe care îi socotea fiare, ce 
trebuiau stârpite fără nici un fel de remuşcare. 

Ia te uită! strigă el. Toată lumea e împotriva mea! Vreţi să 
fiţi mărinimoşi cu nemernicii ăştia? Fie! Dar să nu ne pară 
rău! 

Nu ne paşte nici o primejdie dacă umblăm cu băgare de 
seamă, spuse Harbert. 

Hm! făcu reporterul, care nu se amestecase până atunci. 
Sunt şase şi bine înarmaţi. Dacă fiecare dintre ei se 


ascunde într-un colt şi trage asupra unuia dintre noi, ajung 
repede stăpânii insulei. 

De ce n-au făcut-o până acum? zise Harbert. Desigur, 
pentru că nu avea nici un rost s-o facă. De altminteri, şi noi 
suntem şase! 

Bine! Bine! mormăi Pencroff, pe care nimic nu-l putea 
convinge să-şi schimbe părerea. Să-i lăsăm pe „bieţii 
oameni” să-şi vadă de treabă şi să nu ne mai gândim la ei! 

Hai, Pencroff, spuse Nab, nu te arăta mai rău decât eşti! 
Sunt sigur că dacă nenorociţii ăia s-ar afla în faţa ta, în 
bătaia puştii tale, n-ai trage asupra lor... 

Ba i-aş dobori ca pe nişte câini turbaţi, Nab, răspunse 
Pencroff rece, Pencroff, spuse inginerul, întotdeauna ai ţinut 
seama de părerile mele. N-ai vrea să ţii seama de ele şi în 
această împrejurare? 

Voi face aşa cum spuneţi, domnule Smith, răspunse 
marinarul, cu jumătate de gură. 

Dacă-i aşa, să aşteptăm şi să nu atacăm decât atunci când 
vom fi atacați. 

Astfel, ei hotărâră - deşi Pencroff se arăta neîncrezător - 
că nu vor ataca bandiții, dar că vor fi pregătiţi pentru orice 
eventualitate. La urma urmei, insula era mare şi mânoasă. 
Dacă vreo fărâmă de cinste mai dăinuia în sufletul lor, 
ticăloşii se mai puteau îndrepta. Interesul lor era să înceapă 
o viaţă nouă. De aceea, măcar din simplă omenie, pionierii 
trebuiau să aştepte. Ei ştiau că nu vor mai putea să umble 
de colo, colo în linişte şi fără griji. Până în clipa de faţă se 
păziseră numai de fiare, dar de acum înainte şase ocnaşi, 
dintre cei mai răi, trăiau pe insulă. Greu lucru - fără 
îndoială; şi alţi oameni, mai puţin curajoşi, s-ar fi temut de 
această primejdie. 

Deocamdată, dreptatea nu era de partea lui Pencroff, ci de 
partea celorlalţi. Ce urma să fie mai târziu? Rămânea de 
văzut. 

CAPITOLUL VI. 


Planuri de expediţie. Ayrton la stână. O vizită la portul 
Balonului. Observațiile făcute de Pencroff pe bordul 
corăbiei Bonadventure. Telegramă la stână. Ayrton nu 
răspunde. Plecarea. De ce nu funcţionează firul. O 
detunătură. 

Preocuparea de căpetenie a pionierilor rămase însă 
explorarea întregii insule şi prin aceasta urmăreau acum, în 
primul rând, să descopere fiinţa misterioasă a cărei 
existenţă devenise neîndoielnică şi în al doilea rând să vadă 
ce deveniseră piraţii, unde sălăşluiau, ce fel de viaţă duceau 
şi la ce se puteau aştepta din partea lor, Cyrus Smith dorea 
să plece cât mai repede. Socotind însă că expediţia va dura 
mai multe zile, hotărâră să transporte cu căruţa diferitele 
lucruri trebuitoare popasului în aer liber. Însă tocmai 
atunci, unul dintre onaggaşi era rănit la un picior şi astfel 
fură nevoiţi să amâne plecarea cu o săptămână. în cele din 
urmă stabiliră că vor putea porni negreşit în ziua de 20 
noiembrie. Luna noiembrie corespunde în acele ţinuturi 
lunii mai din emisfera boreală. Se făcuse deci vreme 
frumoasă şi soarele trecând prin dreptul tropicului 
Capricornului, zilele erau foarte lungi. Prin urmare, nimic 
mai potrivit pentru o asemenea călătorie, care, chiar dacă 
nu-şi atingea ţinta, îngăduia totuşi pionierilor să descopere 
noi produse naturale şi să cerceteze pădurile Far-West-ului, 
care după cum ştim se întindeau până la capătul peninsulei 
Serpentine. 

Cele nouă zile până la plecare le închinară diferitelor 
munci ce rămăseseră neisprăvite, pe platou. 

De asemenea, trebuia ca Ayrton să se repeadă până la 
stână, ca să vadă de animale. Hotărâră ca el să zăbovească 
acolo două zile şi să nu se întoarcă la Casa de Granit decât 
după ce le va fi pregătit nutreţ din belşug. 

La plecare, Cyrus Smith îl întrebă dacă nu vrea să fie 
întovărăşit de vreunul dintre pionieri, căci acum nu se mai 
simțeau în siguranţă ca altădată. 


Ayrton răspunse că n-are nevoie de ajutor şi că lui nu-i 
este frică de nimic. Mai spuse că dacă se va întâmpla ceva 
neobişnuit, la stână sau în împrejurimi, îi va înştiinţa de 
îndată printr-o telegramă. 

Ayrton plecă deci în zorii zilei de 8 noiembrie, cu căruţa la 
care era înhămat un singur onaggas. Două ore mai târziu, 
soneria electrică vestea că găsise totul în ordine la stână, în 
ultimele două zile, Cyrus Smith adusese la îndeplinire un 
proiect, care avea să pună Casa de Granit pentru totdeauna 
la adăpost de atacuri neaşteptate. Dorea să ridice nivelul 
lacului în aşa fel, încât să camufleze cu totul gura fostei 
scurgeri, care fusese zidită şi era pe jumătate ascunsă 
printre ierburi. Nimic mai uşor! Ajungea să înalțe cu două, 
trei picioare nivelul apelor lacului, pentru a acoperi în 
întregime locul unde fusese canalul de scurgere. 

Pentru a ridica nivelul apelor lacului, era destul să se 
construiască două stăvilare, unul pe râul Cascadei şi celălalt 
pe pârâul Glicerinei. Pionierii se aşternură toţi pe treabă şi 
muncind cu râvnă, ridicară nişte zăgazuri de şapte-opt 
picioare lungime şi de trei picioare lăţime, construite din 
blocuri de piatră, cimentate. 

După terminarea lucrării, era greu de bănuit că la capătul 
sudic al lacului existase cândva un canal prin care se 
scurgeau apele. 

Păstrară bineînţeles mica derivație prin care se scurgea 
apa trebuitoare rezervorului din Casa de Granit şi 
funcţionării ascensorului, îngrijindu-se ca ea să aibă un 
debit continuu. O dată ce se ridica ascensorul, locuinţa lor 
atât de confortabilă şi de sigură era pusă la adăpostul 
oricărei surprize şi oricărui atac. 

Deoarece lucrarea fu gata destul de repede, Pencroff, 
Gedeon Spilett şi Harbert avură timp să se repeadă până la 
portul Balonului. Marinarul dorea să ştie dacă micul golf, în 
care era ancorată corabia lui, fusese călcat de ocnaşi. 

— Domnii ăştia, spuse el, s-au aciuat tocmai pe coasta 
sudică. Dacă le-a dat în gând s-o ia de-a lungul țărmului, mi- 


e teamă să nu fi descoperit şi micul nostru port şi, în cazul 
acesta, nu mai dau doi bani pe vasul nostru! 

Deoarece temerile marinarului erau destul de întemeiate, 
o vizită la portul Balonului era cât se poate de necesară. 

În după-amiaza zilei de 10 noiembrie, marinarul şi 
tovarăşii lui porniră bine înarmaţi. Pencroff vâri, în văzul 
tuturor, câte două gloanţe în fiecare ţeava a puştii, dând din 
cap ameninţător, lucru ce nu prevestea nimic bun pentru 
oamenii sau „fiarele” ce-i vor ieşi în cale. Gedeon Spilett şi 
Harbert luară şi ei câte o puşcă şi îndată, după prânz, 
părăsiră toţi trei Casa de Granit. 

Nab îi întovărăşi până la cotul râului Mercy, ridicând 
podeţul după trecerea lor. Călătorii trebuiau să-şi vestească 
întoarcerea printr-o împuşcătură şi, la auzul acestui 
semnal, Nab avea să restabilească legătura între cele două 
maluri. 

Micul grup o apucă în direcţia portului de pe coasta 
sudică. Distanţa era doar de trei mile şi jumătate, totuşi, 
Gedeon Spilett şi tovarăşii săi o străbătură în două ore şi 
jumătate. Cercetară cu-de-amănuntul toată marginea 
pădurii, precum şi mlaştina Tadornelor. Nu găsiră nici o 
urmă a fugarilor, care, neştiind câţi locuitori are insula, se 
ascunseseră desigur într-un loc mai greu de descoperit. 

Când ajunseră la destinaţie, Pencroff zări cu multă plăcere 
corabia ancorată la locul ei, în micul golf al portului. De 
altfel, portul Balonului era atât de bine ascuns între stâncile 
înalte, încât nu putea fi descoperit nici dinspre mare, nici 
dinspre uscat. 

Mă bucur că ticăloşii n-au trecut încă pe aici, spuse 
Pencroff. Şerpilor de soiul ăsta le plac ierburile înalte, aşa 
că s-au ascuns prin pădurea Far-West Cu atât mai bine. 
Dacă ar fi pus mâna pe vasul nostru, adăugă Harbert, l-ar fi 
luat şi noi n-am mai fi putut merge în insula Tabor. 


Într-adevăr, răspunse reporterul, şi drumul acela este 
foarte, necesar. Trebuie să lăsăm acolo un document care 
să indice situaţia insulei Lincoln şi noua reşedinţă a.lui 
Ayrton, căci în cazul că se întoarce yachtul scoţian, să ştie 
unde să vină. 

Din fericire, vasul nostru e aici, domnule Spilett, răspunse 
marinarul, şi atât vasul, cât şi echipajul sunt gata de 
plecare. 

Cred, Pencroff, că vom porni de îndată ce vom isprăvi cu 
expediţia în insulă. Poate că necunoscutul nostru, dacă îl 
vom găsi, ne va spune multe despre insulele Lincoln şi 
Tabor. Să nu uităm că el este fără îndoială autorul 
documentului şi că s-ar putea să ştie ceva şi despre 
întoarcerea yachtului. 

Ei, drace! strigă Pencroff. Cine să fie şi omul ăsta? El ne 
cunoaşte pe noi, iar noi nu-l cunoaştem. Dacă nu este decât 
un simplu naufragiat, de ce se ascunde? Noi suntem oameni 
cumsecade şi tovărăşia oamenilor cumsecade e plăcută 
orişicui. Să fi venit aici de bună voie? Poate să părăsească 
insula când vrea? Se mai află aci? Să fi plecat...? 

Tot vorbind, Pencroff, Harbert şi Gedeon Spilett se urcară 
în corabie şi se plimbau pe punte. Deodată, marinarul, care 
examina butucul în jurul căruia era înfăşurat odgonul 
ancorei, strigă: 

Ce-o mai fi şi asta? 

Ce s-a întâmplat? întrebă reporterul. 

Nodul ăsta nu l-am făcut eu! 

Şi Pencroff arătă o frânghie, care lega odgonul de butuc, 
împiedicându-l astfel să alunece. 

Cum, nu l-ai făcut dumneata? întrebă Gedeon Spilett. 

Nu! Pot să jur. E un nod simplu, şi eu fac nodul 
marinăresc. 

Poate că te înşeli, Pencroff? 

Nu mă înşel de loc afirmă marinarul. Lucrurile astea se fac 
după cum le-ai deprins, odată şi întotdeauna în acelaşi fel. 

Atunci crezi că ocnaşii au trecut pe aici? întrebă Harbert. 


Nu ştiu, răspunse Pencroff, dar ceea ce este sigur, e că 
ancora corăbiei a fost ridicată şi apoi aruncată din nou. Şi 
mai avem o dovadă: cablul a fost desfăşurat şi garnitura lui 
nu se mai află acolo unde am lăsat-o. Vă spun încă o dată că 
cineva s-a folosit de vasul nostru! 

Dacă ocnaşii s-ar fi servit de el, l-ar fi jefuit sau ar fi fugit... 

Să fugă?... Unde?... Spre insula Tabor?... răspunse 
Pencroff. Credeţi că ei s-ar aventura în larg pe un vas atât 
de mic? 

De altfel, ar fi trebuit să ştie mai întâi de existenţa insulei, 
murmură Ged&on Spilett, În orice caz, sunt sigur că vasul a 
făcut un drum fără noi. 

Marinarul era atât de convins, încât nici Gedeon Spilett, 
nici Harbert nu-l putură contrazice. În orice caz, vasul se 
urnise din loc, de când îl adăpostise în golf. Pentru marinar 
nu exista nici un fel de îndoială; ancora fusese ridicată şi 
apoi aruncată din nou. Aceste manevre n-aveau nici un rost, 
dacă vasul n-ar fi făcut un drum. 

Dar cum de nu l-am văzut trecând în larg? întrebă 
reporterul, care făcea presupunerile cele mai diferite. 

Ei, domnule Spilett, îi răspunse marinarul, e de ajuns să 
pleci noaptea, cu un vânt bun în spate şi în două ore nu mai 
poţi fi zărit de pe insulă. 

Bun, urmă Gedeon Spilett, dar mă mai întreb: de ce-au 
luat ocnaşii corabia noastră şi apoi de ce-au mai adus-o 
înapoi? 

Domnule Spilett, răspunse marinarul, să trecem încă.un 
lucru pe lista întâmplărilor nelămurite şi să nu ne mai 
gândim. Deocamdată, bine că Bonadventure este aici. Dacă 
din nefericire ocnaşii pun mâna pe ea, s-ar putea să n-o mai 
găsim pe locul ăsta! 

Atunci, Pencroff, spuse Harbert, poate că e mai bine să 
tragem vasul în faţa Casei de Granit? 

Da şi nu, răspunse marinarul, sau mai bine zis nu. Gura 
râului Mercy nu este un loc bun pentru o corabie. Sunt prea 
mari valurile pe acolo. 


Atunci s-o tragem pe nisip la poalele Căminului...? 

Poate că... da... răspunse Pencroff. În orice caz de vreme 
ce tot părăsim Casa de Granit pentru un timp mai 
îndelungat, socot că vasul se află în mai multă siguranţă aci 
şi că am face bine să-l lăsăm pe loc, până când vom curăţi 
insula de ocnaşi. 

Aceasta este şi părerea mea, spuse reporterul. Cel puţin 
dacă se strică vremea, va fi mai puţin primejduit aici, decât 
la gura râului. 

Dar dacă vin din nou piraţii? întrebă Harbert. Atunci, 
băiete, răspunse Pencroff, ei tot îl vor căuta în altă parte 
dacă nu-l vor găsi aici şi, în lipsa noastră, nimic nu-i va 
împiedica să pună rnâna pe el! Hotărât, sunt de părerea 
domnului Spilett. Lăsăm vasul în portul Balonului. La 
întoarcere, dacă n-am curăţit insula de ocnaşi, cred însă că 
va fi mai bine să ţinem vasul sub ochii noştri până când nu 
ne vom mai teme de atacuri neplăcute. 

Bine! S-o pornim! spuse reporterul. 

Întorşi la Casa de Granit, Pencroff, Harbert şi Ged&on 
Spilett povestiră inginerului cele petrecute şi el încuviinţă 
în totul măsurile luate de ei. Mai mult, făgădui chiar 
marinarului să studieze posibilitatea construirii unui port 
artificial în apropierea Casei de Granit, pentru ca vasul să 
fie în permanenţă supravegheat de ei. 

În aceeaşi seară, trimiseră o telegramă lui Ayrton, cu 
rugămintea de a aduce de la stână o pereche de capre, pe 
care Nab dorea să le aclimatizeze pe păşunile platoului. 
Lucru ciudat, Ayrton nu confirmă primirea telegramei, după 
cum obişnuia să facă. Inginerul se miră. Totuşi se putea ca 
Ayrton să nu fi fost la stână când telegrafiaseră sau chiar să 
fie în drum spre Casa de Granit. Trecuseră două zile de la 
plecarea lui şi rămăsese stabilit ca până în seara zilei de 10 
noiembrie, sau cel mai târziu în dimineaţa de 11 noiembrie 
să se întoarcă acasă. 

Pionierii îl aşteptară deci pe Ayrton; Nab şi Harbert căutau 
să fie mereu în apropierea podului, ca să-l coboare de 


îndată ce tovarăşul lor va sosi. 

Dar, până la zece seara, nici urmă de Ayrton. Hotărâră să 
trimită încă o telegramă, prin care să ceară un răspuns 
grabnic. 

Soneria Casei de Granit rămase însă mută! 

Pionierii deveniră foarte neliniştiţi. Ce să se fi întâmplat? 
Ayrton să nu mai fie la stână sau nu mai era liber? Era oare 
bine pentru ei să se ducă acolo în timpul nopţii? Discutară 
cu aprindere. Unii erau de părere să plece, alţii să rămână. 

Dar, spuse Harbert, poate s-a întâmplat ceva cu aparatul 
electric, de aceea nu funcţionează? 

Tot ce se poate, întări reporterul. 

Să lăsăm totul pe mâine, spuse Cyrus Smith. Se poate ca 
Ayrton să nu fi primit telegrama noastră sau ca noi să n-o fi 
primit pe a lui. 

Aşteptară până dimineaţa; se înţelege însă că erau foarte 
îngrijoraţi. 

În zorii zilei, Cyrus Smith telegrafie din nou, fără să 
primească răspuns. 

Făcu încă o încercare; nici un răspuns. 

Haideţi la stână! strigă el. 

Înarmaţi până în dinţi! adăugă Pencroff. 

Totodată hotărâră să nu lase casa singură, aşa că Nab 
rămase la Casa de Granit. El trebuia să-şi însoţească 
prietenii până la pârâul Glicerinei, să ridice podul şi apoi să 
pândească, ascuns după un copac, întoarcerea lor sau a lui 
Ayrton. 

Dacă se iveau piraţii, el trebuia să încerce să-i oprească cu 
focuri de armă şi dacă nu izbutea, urma să se adăpostească 
în Casa de Granit, unde se afla în deplină siguranţă, dacă 
ridica ascensorul. 

Cyrus Smith, Gedeon Spilett, Harbert şi Pencroff voiau să 
se ducă de-a dreptul la stână. Dacă nu-l găseau pe Ayrton, 
erau hotărâți să cerceteze împrejurimile. 

La şase dimineaţa, inginerul şi cei trei tovarăşi ai săi 
trecură pârâul Glicerinei şi Nab se aşeză la pândă pe malul 


stâng al apei, la adăpostul unei mici teşituri, ascunsă de 
conifere uriaşe. 

Lăsând în urmă platoul Grande-Vue, pionierii luară de 
îndată drumul stânei. Purtau puşti şi erau gata să tragă la 
cea mai mică mişcare. Carabinele şi puştile erau încărcate 
cu gloanţe. 

De o parte şi de alta a drumului creşteau desişuri mari, în 
care uşor se puteau ascunde răufăcători înarmaţi, ceea ce 
însemna că locul era foarte primejdios. 

Pionierii mergeau repede, fără să vorbească. Top alerga în 
faţa lor, zbenguindu-se pe drum sau intrând din când în 
când în pădure, dar fără să dea semne de nelinişte. Oamenii 
aveau toată încrederea în credinciosul lor câine, fiind siguri 
că lătratul lui avea să le vestească de îndată orice semne de 
primejdie. 

Pe drum, Cyrus Smith şi tovarăşii săi controlau firul 
telegrafic, care lega stâna de Casa de Granit. Făcuseră 
două mile, fără să găsească nici o stricăciune. Stâlpii erau 
în stare bună, izolatoarele intacte şi firul bine întins. Totuşi, 
la un moment dat, inginerul observă că firul se lasă şi într- 
adevăr, ajunşi la stâlpul nr. 74, Harbert, care păşea în 
fruntea grupului, strigă: 

Firul e rupt! 

Tovarăşii grăbiră pasul şi-l ajunseră pe băiat. 

Stâlpul zăcea de-a curmezişul drumului. Firul era rupt 
ceea ce explica pe deplin tăcerea lui Ayrton, de vreme ce 
legătura dintre stână şi Casa de Granit era întreruptă. 

Stâlpul ăsta n-a fost trântit de vânt, observă Pencroff. 

Nu, spuse Gedeon Spilett. Pământul a fost scormonit la 
baza stâlpului, care a fost smuls de mână de om. 

Şi firul a fost rupt, adăugă Harbert, arătând cele două 
capete ale sârmei, care se vedeau că fuseseră rupte. 

Ruptura e făcută de curând? întrebă Cyrus Smith. 

Da, răspunse Harbert, asta e sigur. 

La stână. Haidem iute la stână! strigă marinarul. 


Pionierii se aflau la jumătatea drumului dintre Casa de 
Granit şi stână, şi mai aveau de făcut două mile şi jumătate. 
O luară la fugă. 

Se temeau să nu se fi întâmplat o nenorocire Se putea Să 
fi telegrafiat Ayrton şi ei să nu fi primit nimic din cauza 
ruperii cablului. Ceea ce îi neliniştea mai mult era faptul că 
Ayrton, care făgăduise să se întoarcă în ajun, nu se arătase 
nici până acum. Legătura dintre stână şi Casa de Granit nu 
fusese degeaba întreruptă şi cine altcineva decât ocnaşii ar 
fi avut vreun interes s-o facă? 

Pionierii alergau cât îi ţineau picioarele, cu inima strânsă 
de nelinişte. începuseră să-şi îndrăgească sincer noul lor 
tovarăş. Aveau să-l găsească oare ucis de mâna acelora 
cărora le fusese şef? 

În curând, ajunseră la braţul Pârâlui Roşu, care străbătea 
păşunile. încetiniră pasul, pentru a nu fi prea obosiţi în 
momentul în care poate că ar fi fost nevoie să se lupte. 
Ridicară piedica la arme, pândind fiecare desiş de pe 
marginea pădurii, iar Top mârâia într-un fel care nu 
prevestea nimic bun. 

În sfârşit, printre copaci zăriră gardul stânii, care nu purta 
nici o urmă de violenţă. Poarta era închisă ca de obicei. în 
stână domnea o tăcere adâncă. Nu se auzea nici behăitul 
muflonilor, nici vocea lui Ayrton. 

Să intrăm, spuse Cyrus Smith. Şi inginerul înainta primul, 
în timp ce tovarăşii săi stăteau la pândă, în spatele lui, cu 
puştile pregătite. 

Cyrus Smith ridică ivorul uşii şi era cât p-aci s-o deschidă, 
când Top începu să latre cu furie. Peste gard trosni o 
detunătură, urmată de un țipăt de durere... 

Harbert zăcea la pământ, lovit de un glonte. 

CAPITOLUL VII. 

Reporterul şi Pencroff la stână. Transportarea lui Harbert. 
Deznădejdea marinarului. Reporterul şi inginerul se 
consultă. Tratamentul. Clipe de speranţă. Cum să-l prevină 
pe Nab? Un sol credincios şi sigur. Răspunsul lui Nab. 


Auzind ţipătul băiatului, Pencroff aruncă puşca şi se repezi 
la Harbert, strigând: 

Ne-au omorât copilul! Copilul meu! L-au ucis! Cyrus Smith 
şi Gedeon Spilett se repeziră şi ei; reporterul se plecă să 
asculte dacă inima bietului copil mai bătea. 

Trăieşte, spuse el. Dar trebuie transportat... 

Unde? La Casa de Granit e cu neputinţă, răspunse 
inginerul. 

La stână, atunci! strigă Pencroff. 

O clipă, spuse Cyrus Smith. 

Făcu un salt spre stânga, ca să ocolească ţarcul. Pe 
neaşteptate se pomeni cu un ocnaş în faţă, care trase în el, 
străpungându-i cu un glonte pălăria. Dar peste câteva 
secunde, ticălosul căzu înjunghiat în inimă de pumnalul lui 
Cyrus Smith, mai înainte de a fi avut timp să tragă un al 
doilea foc. 

În acelaşi timp, G6d&on Spilett şi marinarul săriră peste 
gard, dărâmară proptelele care ţineau poarta închisă pe 
dinăuntru, se repeziră în casă, pe care o găsiră goală, şi 
peste câteva minute, sărmanul Harbert era întins în patul 
lui Ayrton. 

Nu trecu mult şi sosi şi Cyrus Smith. 

Văzându-l pe Harbert în nesimţire, marinarul fu cuprins 
de o grozavă durere. Plângea în hohote şi se lovea cu 
pumnii în cap. Nici inginerul, nici reporterul nu erau în 
stare să-l liniştească. Ei înşişi erau copleşiţi de emoție şi nu 
izbuteau să vorbească. 

Totuşi, făcură tot ce le stătea în putinţă ca să smulgă din 
ghearele morţii pe bietul copil, care se părea că intrase în 
agonie. Gedeon Spilett, care trecuse prin multe în viaţa lui, 
avea câteva noţiuni de medicină. Ştia câte ceva din toate şi 
în multe împrejurări fusese silit să îngrijească răni 
pricinuite de tot felul de arme. Ajutat de Cyrus Smith, făcu 
tot ce-i era posibil ca să uşureze starea lui Harbert. Îi 
neliniştea, mai ales, starea de apatie în care se afla 


bolnavul, stare datorită fie pierderii de sânge, fie unei 
comoţii, dacă din întâmplare glonţul lovise cu putere un os. 

Harbert era foarte palid şi pulsul lui era atât de slab încât 
Gedeon Spilett nu-l simţea bătând decât la intervale mari, 
ca şi când ar fi fost pe cale să se oprească, în acelaşi timp, 
băiatul îşi pierduse cunoştinţa - toate simplome destul de 
grave. 

Îi dezveliră pieptul şi, după ce spălară sângele cu apă 
rece, văzură şi rana. Era o deschizătură ovală, între a treia 
şi a patra coastă. Pe acolo intrase glontele. 

Cyrus Smith şi Gedeon Spilett întoarseră copilul, care 
scoase un geamăt atât de slab, încât se părea că-şi dă 
sufletul. 

O altă rană însângera spatele lui Harbert şi glontele care îl 
lovise căzu din ea. 

Slavă domnului! spuse reporterul, glontele n-a rămas în 
trup şi deci nu vom fi nevoiţi să-l extragem. 

Dar inima?... întrebă Cyrus Smith. 

Inima n-a fost atinsă, altfel Harbert ar fi murit. 

A murit! răcni Pencroff care nu auzise decât ultimul cuvânt 
al reporterului. 

Nu, Pencroff,. răspunse Cyrus Smith. Nu! N-a murit, îi simt 
pulsul. Adineauri a gemut. Dar te rog, spre binele copilului 
tău, linişteşte-te. Avem nevoie de mult sânge rece. Nu-ţi 
pierde capul, dragul meu. 

Pencroft tăcu şi lacrimi mari prinseră a-i luneca pe obraji. 

Gedeon Spilett încercă să-şi adune amintirile şi să 
procedeze cu metodă. Fără îndoială, glontele intrat prin 
piept ieşise prin spate. Dar ce străpunsese glontele în 
drumul lui? Ce organe atinsese? Nici un chirurg de profesie 
n-ar fi putut să se pronunţe atât de curând şi cu atât mai 
puţin reporterul. 

E] ştia un singur lucru: trebuia să evite şi să combată 
inflamaţiile locale şi febra ce se puteau ivi de pe urma 
acestei răni, care i-ar fi primejduit viaţa băiatului. Dar cu ce 
mijloace să împiedice inflamarea? Mai ştia că trebuie să 


panseze cât mai repede cele două răni, fără să mai 
provoace altă scurgere de sânge, căci şi aşa Harbert era 
foarte slăbit din pricina hemoragiei puternice. 

Reporterul spălă cele două răni cu apă rece. Harbert fu 
culcat pe partea stângă şi trebuia menţinut în această 
poziţie. 

Nu trebuie să se mişte, spuse Gedeon Spilett. Se aha în 
poziţia cea mai bună, pentru ca cele două răni să se poată 
vindeca în voie, şi are nevoie de odihnă desăvârşită. 

Cum? Nu-l putem transporta la Casa de Granit? întrebă 
Pencroff. 

Nu, Pencroff, răspunse reporterul. 

Gedeon Spilett cercetă din nou, cu multă grijă, starea 
bolnavului. Harbert era aşa de palid, încât reporterul se 
îngrijoră. 

Cyrus, spuse el, eu nu sunt medic... şi sunt într-o cumpănă 
teribilă. Trebuie să mă ajuţi cu sfaturile şi cu experienţa 
dumitale! 

Linişteşte-te, dragul meu, răspunse inginerul, strângând 
mâna reporterului. Păstrează-ţi sângele rece... Gândeşte-te 
la un singur lucru: trebuie să-l salvăm pe Harbert! 

Aceste cuvinte îl liniştiră oarecum pe Gedeon Spilett care 
se lăsase o clipă copleşit de deznădejde, uitând de 
răspunderea ce-i revenea. Se aşeză pe pat. Cyrus Smith 
rămase în picioare. Pencroff îşi rupsese cămaşa şi cu gesturi 
maşinale pregătea feşi pentru bandaje. 

Gedeon Spilett îi explică lui Cyrus Smith că, după părerea 
lui, trebuiau să oprească mai întâi cu orice preţ hemoragia, 
fără să închidă totuşi cele două plăgi şi fără să provoace 
cicatrizarea lor imediată, deoarece glontele străbătuse 
toracele şi trebuia evitată acumularea puroiului în interior. 

Cyrus Smith fiind de aceeaşi părere, hotărâră să panseze 
ambele răni, fără să încerce să le închidă imediat. Din 
fericire, marginile rănilor nu se lipiseră încă şi nu era 
nevoie de nici o intervenţie. 


Dar ce mijloc aveau ei la îndemnă pentru a combate 
infecția? Un asemenea mijloc îl pusese chiar natura la 
îndemâna lor: era apa rece, leacul cel mai puternic 
împotriva inflamaţiilor, agentul terapeutic cel mai eficace, în 
cazurile grave, întrebuințat de toţi medicii. Apa rece mai 
avea avantajul că lăsa rana în repaus absolut, izolând-o, în 
primele zile, de contactul cu aerul. 

Astfel gândiră Gedeon Spilett şi Cyrus Smith şi judecata 
lor sănătoasă îi ajută să procedeze ca cei mai buni chirurgi. 
Aşezară pe rănile bietului Harbert comprese de pânză pe 
care le stropeau într-una cu apă rece. 

Marinarul aprinsese focul în bucătărie şi găsise în casă tot 
ce le trebuia. Plantele medicinale, pe care chiar băiatul le 
culesese pe malurile lacului Grant, slujiră la prepararea 
unor ceaiuri răcoritoare, îndulcite cu zahăr de arțar, pe 
care bolnavul le înghiţi fără să-şi dea seama. Avea 
temperatură şi toată ziua şi noaptea următoare trecură fără 
ca el să-şi fi venit în fire. Viaţa pâlpâia slab în trupul 
rănitului. 

Dar a doua zi, Cyrus Smith şi tovarăşii săi prinseră 
oarecare nădejde. Harbert îşi veni în fire. Deschise ochii şi îi 
recunoscu pe Cyrus Smith, pe reporter, pe Pencroff. Rosti 
chiar două, trei cuvinte. Nu ştia ce se petrecuse. Îi 
povestiră totul şi Gedeon Spilett îl rugă să stea liniştit, 
spunându-i că viaţa nu-i e în prirnejdie şi că rănile i se vor 
cicatriza în câteva zile. De allfel, Harbert aproape n-avea 
dureri şi apa rece împiedica inflamarea rănilor. Totul 
decurgea în mod normal, temperatura părea că nu se va 
urca, îndreptăţindu-i să spere că rana atât de gravă nu va 
avea urmări fatale. Pencroff începuse să se liniştească. Se 
purta ca o soră de caritate sau ca o mamă care veghează la 
căpătâiul copilului ei. 

Harbert aţipi din nou, dar somnul lui părea mai liniştit. 
Mai spuneţi-mi o dată că n-aţi pierdut speranţa, domnule 
Spilett! spuse Pencroff. Mai spuneţi-mi o dată că-l veţi salva 

pe Harbert! 


Da, îl vom salva! răspunse reporterul. Rana este gravă, se 
poate chiar să fi străpuns plămânul, dar nu moare omul 
dintr-un plămân găurit. 

Să dea dumnezeu! răspunse Pencroff. Bineînţeles, că în 
douăzeci şi patru de ore de când se aflau la stână, pionierii 
nu se gândiseră decât la Harbert. Nu fuseseră preocupaţi 
nici de posibilitatea întoarcerii ocnaşilor, nici de măsurile ce 
trebuiau luate pentru viitor. 

Dar în ziua aceea, în timp ce Pencroff veghea la căpătâiul 
bolnavului, Cyrus Smith şi reporterul discutară despre 
toate aceste lucruri. 

Începură prin a cutreiera stâna. Nici o urmă de Ayrton. Să 
se fi lăsat târât din nou de foştii lui complici? Să fi fost 
surprins de ei la stână? Să fi luptat şi să fi fost răpus în 
luptă? Acesta părea să fie adevărul. În clipa în care Gâd&on 
Spilett sărise gardul, el zărise pe unul dintre ocnaşii, care, 
încolţit de 'Iop, o luase la fugă spre povârnişul de sud al 
muntelui Franklin. Era unul dintre ticăloşii aflaţi în barca ce 
se sfărâmase de stânci, la gura râului. Găsiseră şi cadavrul 
celui răpus de pumnalul lui Cyrus Smith şi se convinseseră 
că era tot din banda lui Bob Harvey. 

Stâna nu suferise nici un fel de stricăciune. Porţile erau 
închise şi animalele nu putuseră să fugă spre pădure. Nu 
găsiră nici o urmă de luptă şi nici o stricăciune în casă sau 
pe afară. Numai muniţiile pe care le avusese Ayrton 
dispăruseră o dată cu el. 

Nenorocitul, trebuie să fi fost luat pe neaşteptate, spuse 
Cyrus Smith, şi fiindcă nu era un om, care să se lase 
doborât cu una cu două, o fi fost răpus. 

Da, de asta mă tem şi eu Il răspunse reporterul. Ocnaşii 
trebuie să se fi instalat apoi la stână, unde au găsit de toate, 
şi au rupt-o desigur la fugă atunci când ne-au văzut pe noi. 
Sunt sigur că în clipa aceea Ayrton - mort sau viu - nu mai 
era aici. 

Va trebui să răscolim pădurea, spuse inginerul, şi să 
curăţim insula de tâlharii ăştia. Avea dreptate Pencroff, 


când spunea că trebuie ucişi ca fiarele. Nu mai cădeau 
toate nenorocirile astea pe capul nostru! 

Da, răspunse reporterul, acum avem tot dreptul să fim 
fără milă! 

Totuşi, spuse inginerul, suntem siliţi să mai aşteptăm câtva 
timp şi să rămânem la stână până în clipa în care vom putea 
transporta băiatul fără nici o primejdie la Casa de Granit. 

Dar Nab? întrebă reporterul. 

Nab este în siguranţă. 

Şi dacă, îngrijorat de lipsa noastră îndelungată, încearcă 
să vină până aici? 

Nu trebuie să vină! răspunse repede Cyrus Smith. Au să-l 
omoare pe drum! 

Dar e mai mult ca sigur că va încerca să vină! 

Ce bine ar fi dacă ar funcţiona telegraful! Am putea să-i 
dăm de veste! Dar acum e cu neputinţă. Şi nici nu putem 
să-l lăsăm aici pe Harbert numai cu Pencroff... Ştii ce? Mă 
duc singur la Casa de Granit. 

Nu, nu, Cyrus! răspunse reporterul. N-ai dreptul să faci 
aceasta. Ticăloşii aceia stau cu siguranţă la pândă în pădure 
şi dacă pleci vom suferi două nenorociri în loc de una. 

Dar Nab? repetă inginerul. N-are nici o ştire de la noi de 
douăzeci şi patru de ore. Sunt sigur că va veni! 

Şi cum nu ştie nici ce s-a întâmplat, răspunse Gedeon 
Spilett, va fi atacat...! 

Nu există nici un mijloc să-i dăm de veste? 

În timp ce inginerul se gândea, privirile sale căzură asupra 
lui Top, care se plimba de colo până colo, parcă ar fi spus: 
„Dar ce, eu nu sunt aici?” 

Top! strigă Cyrus Smith. 

Animalul alergă în goană spre stăpânul său. 

Da, 'Top se va duce, spuse reporterul, care înţelesese totul. 
Top va trece pe unde noi n-am putea trece. El va duce la 
Casa de Granit veşti de la stână şi ne va aduce ştirile de la 
Casa de Granit! 


Repede! răspunse Cyrus Smith. Repede! Gedeon Spilett 
rupse o filă din carnet şi scrise pe ea următoarele rânduri: 
„Harbert rănit. Ne aflăm la stână. Fii cu băgare de seamă. 
Nu părăsi Casa de Granit. Sunt ocnaşi prin împrejurimi? 
Răspunde prin Top.” 

Deşi foarte scurt, biletul cuprindea tot ce trebuia să ştie 
Nab şi totodată întreba tot ce doreau să afle pionierii. 

Fu legat de zgarda lui Top, aşa ca să se vadă. 

Top! Top! Căţelul meu! spuse inginerul, mângâindu-l. Nab, 
Top! Nab! Du-te! Du-te! 

Auzind aceste cuvinte, Top sări în sus. înţelesese tot ce i se 
cerea. Cunoştea bine drumul şi putea să-l străbată în mai 
puţin de jumătate de ceas, alergând prin ierburi sau pe sub 
marginea pădurii, unde nu putea fi zărit, trecând pe acolo 
pe unde nici inginerul, nici reporterul nu puteau să treacă 
fără a-şi pune viaţa în primejdie. 

Inginerul deschise poarta stânei, repetând: „Nab! Top! 
Nab!”, în timp ce arăta în direcţia Casei de Granit. 

Top dădu buzna afară, făcându-se nevăzut. 

Are să ajungă! spuse reporterul. 

Da! şi fără îndoială se va întoarce. 

Cât o fi ceasul? întrebă Gedeon Spilett. 

E zece. 

Peste un ceas poate fi înapoi. Să aşteptăm. 

Poarta stânei fu închisă din nou. Inginerul şi reporterul 
intrară în casă. Harbert dormea adânc. Pencroff umezea 
mereu compresele. Gedeon Spilett, văzând că n-are nimic 
de făcut, începu să pregătească ceva de mâncare, 
supraveghind gardul sprijinit de poalele muntelui, de unde 
putea să se ivească vreun duşman. 

Pionierii aşteptau destul de îngrijoraţi întoarcerea lui Top. 
înainte de unsprezece, inginerul şi reporterul se aşezară în 
dosul porţii, ţinându-şi carabinele pregătite şi gata să 
deschidă poarta la primul lătrat al câinelui. Erau siguri că 
Nab va trimite câinele de îndată ce va citi biletul, Aşteptară 


vreo zece minute, când deodată răsună o detunătură, 
urmată de lătrături puternice. 

Inginerul deschise poarta şi, zărind un norişor de fum la o 
sută de paşi în pădure, trase un foc într-acolo. 

În aceeaşi clipă, Top sări înăuntru şi poarta fu repede 
închisă. 

Top! Top! strigă inginerul, luându-i capul frumos între 
mâini. 

De zgardă era legat un bilet şi Cyrus Smith citi câteva 
cuvinte, scrise cu stângăcie de Nab: „Nu stat pirați în jurul 
Casei de Granit. Nu mă mişc de aici. Bietul Harbert.” 

CAPITOLUL VIII. 

Ocnaşii în jurul stânei. Aşezare vremelnică. Tratamentul 
lui Harbert continuă. Primele mulţumiri ale lui Pencroff. 
Întoarcerea în trecut. Viitorul. Ce gândeşte Cyrus Smith. 

Prin urmare, ocnaşii stăteau încă la pândă în jurul stânei, 
hotărâți să-i ucidă unul după altul. Pionierii trebuiau să-i 
stârpească ca pe nişte fiare sălbatice. Se cădea totuşi să 
procedeze cu multă băgare de seamă, căci situaţia era 
prielnică ocnaşilor; ei vedeau fără ca să fie văzuţi, puteau să 
surprindă pionierii printr-un atac brusc, fără ca să poată fi 
surprinşi la rândul lor, Cyrus Smith potrivi lucrurile în aşa 
fel, încât să poată locui la stâna destul de bine aprovizionată 
pentru câtva timp. Casa lui Ayrton avea tot ce trebuie şi 
ocnaşii nu avuseseră timp s-o jefuiască. Se părea, după cum 
socotea reporterul, că lucrurile trebuie să se fi întâmplat 
cam aşa: cei şase ocnaşi debarcaţi pe insulă o luaseră de-a 
lungul litoralului în partea de sud, până la peninsula 
Serpentinei. Neavând chef să se aventureze în pădurile Far- 
West-ului, urcaseră firul Cascadei, până ce ajunseseră la 
poalele muntelui Franklin, unde era şi firesc să-şi caute 
adăpost, şi descoperiseră stâna, pe atunci nelocuită. Se 
instalaseră pesemne acolo, aşteptând momentul potrivit ca 
să-şi îndeplinească planurile lor mişeleşti. Sosirea lui Ayrton 
îi luase pe neaşteptate. Izbutiseră totuşi să pună mâna pe 
bietul om şi... restul se putea ghici uşor. 


Acum, ocnaşii, în număr de cinci, dar bine înarmaţi 
cutreierau pădurea, în care nimeni nu s-ar fi putut aventura 
fără să se expună atacurilor lor prin surprindere, cărora nu 
li s-ar fi putut împotrivi. 

Să aşteptăm! Altceva nu e de făcut repeta Cyrus Smith. 
Îndată ce Harbert se însănătoşeşte, vom cutreiera toată 
insula şi vom isprăvi cu ocnaşii. Va fi şi acesta unul din 
scopurile marii noastre expediţii, ca şi... 

aflarea ocrotitorului nostru misterios, adăugă Gedeon 
Spilett, întregind cuvintele inginerului. Trebuie să 
recunoşti, dragă Cyrus, că de data asta ajutorul lui ne-a 
lipsit în clipa în care am fi avut cea mai mare nevoie de el! 

Cine ştie! răspunse inginerul. 

Ce vrei să spui cu asta? întrebă reporterul. 

Că încercările noastre încă nu s-au isprăvit, dragă Spilett, 
şi că mă tem că va mai avea prilejul să ne ajute cu 
atotputernicia lui. Dar nu de asta e vorba acum. Viaţa lui 
Harbert e mai presus de orice. 

Aceasta era grija cea mai chinuitoare a pionierilor. Mai 
trecură câteva zile şi, din fericire, starea băiatului nu se 
înrăutăţi. Apa rece, mereu schimbată, împiedicase 
inflamarea rănilor şi se părea că sulful pe care-l conţinea, 
deoarece izvora de la poalele vulcanului, ajuta la 
cicatrizarea rănilor. Nu mai supurau atât de mult şi, 
mulţumită îngrijirilor primite, Harbert îşi revenea cu 
încetul, iar temperatura începea să-i scadă. Din păcate însă 
nu mânca mai nimic şi astfel se explica slăbiciunea lui. 
Ceaiurile întăritoare însă nu-i lipseau, iar repausul absolut îi 
făcea bine. 

Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi Pencroff învăţară să-l 
panseze cu multă îndemânare pe tânărul rănit. Toată 
rufăria locuinţei fusese prefăcută înfeşi. Rănile lui Harbert, 
acoperite cu comprese, nu erau legate prea strâns, ca să se 
poată cicatriza, fără să se provoace inflamații. Reporterul 
făcea pansamentele cu multă grijă. El le spunea tovarăşilor 


săi un lucru cunoscut de toţi medicii: că este mai greu să 
pansezi bine, decât să operezi bine. 

Peste zece zile, Harbert se simţi mult mai bine. începu să 
mănânce câte ceva. Obrajii îi erau mai puţin palizi şi ochii 
lui blânzi zâmbeau celor care îl îngrijeau. Vorbea şi el câte 
puţin, cu toate că Pencroff îşi dădea toate silinţele să-l 
împiedice, îndrugându-i într-una tot felul de poveşti, care 
de care mai grozave. Harbert îl întrebase ce este cu Ayrton, 
mirându-se că nu-l vede. Îl credea la stână. Dar marinarul, 
dorind să-l cruţe de orice supărare, îi spuse că Ayrton s-a 
dus la Nab ca să apere Casa de Granit. 

Ei, spunea el, ce părere ai acum despre pirați? lată nişte 
indivizi care nu mai au dreptul să fie cruţaţi! Şi domnul 
Smith, care voia să-i ia cu binişorul! Am să-i iau eu cu 
binişorul, dar cu gloanţe, care au să le vină de hac! 

N-au mai dat nici un semn de viaţă? întrebă Harbert. 

Nu, dragul meu, dar lasă că-i găsim noi. Când te vei face 
bine, vom vedea noi dacă nemernicii ăştia, care ştiu să 
lovească pe la spate, îndrăznesc să ne atace din faţă. 

Sunt încă foarte slab, dragă Pencroff! 

Lasă că te întăreşti tu, încetul cu încetul! Crezi că-i mare 
lucru un glonte în piept? O glumă! Am cunoscut eu altele şi 
mai rele şi după cum vezi mă simt destul de bine! 

Lucrurile păreau să meargă bine şi dacă nu se ivea vreo 
complicaţie, Harbert putea fi socotit vindecat. 

Aşa cum mai procedaseră şi în alte împrejurări, pionierii 
făcuseră apel şi în această împrejurare la logica şi bunul lor 
simţ şi ca întotdeauna izbutiseră să iasă din încurcătură, 
datorită cunoştinţelor lor generale. Ar fi putut însă 
interveni împrejurări, în care toate cunoştinţele lor să nu le 
fie de nici un folos. Şi erau singuri pe insulă! În sânul marii 
comunităţi omeneşti, oamenii se completează unii pe alţii, 
se ajută. Cyrus Smith ştia prea bine acest lucru şi se întreba 
uneori dacă nu le mai era dat să cunoască şi alte încercări, 
pe care poate nu vor fi în stare să le biruie! 


De altfel, i se părea că el şi cu tovarăşii săi, până atunci 
atât de fericiţi, intraseră într-o perioadă grea. De doi ani şi 
jumătate, de când fugiseră din Richmond, totul mersese 
bine. Natura le pusese la îndemână pe insulă belşug de 
minerale, plante şi animale, iar cunoştinţele lor le fuseseră 
de mare ajutor, pentru a folosi din plin aceste bogății. 
Bunăstarea coloniei fusese, desăvârşită, nu le lipsea nimic 
şi, în unele împrejurări grele, o forţă necunoscută le venise 
în ajutor!... Dar totul avea un sfârşit! 

Cyrus Smith avea simţământul că împrejurările începeau 
să le fie potrivnice. 

Într-adevăr, în apele insulei se ivise un vas de pirați şi, cu 
toate că vasul fusese distrus în chip... miraculos, scăpaseră 
totuşi şase ticăloşi. Nemernicii izbutiseră să se furişeze pe 
insulă şi cinci dintre ei chiar trăiau, fără ca pionierii să-i 
poată prinde. Ayrton fusese cu siguranţă ucis de ocnaşii 
înarmaţi cu” puşti şi, la prima ciocnire dintre pionieri şi 
bandiți, Harbert căzuse lovit aproape mortal de gloanţele 
lor. Să fi fost oare acestea primele lovituri încercate de 
grupul lor? Iată întrebarea pe care şi-o punea inginerul şi 
pe care o repeta adesea reporterului. Şi amândurora li se 
părea că ajutorul necunoscutului, care venise la timp de 
atâtea ori, nu se arătase de astă dată. Misteriosul personaj, 
a cărui existenţă era de netăgăduit, părăsise oare insula? 
Se prăpădise oare şi el? 

La aceste întrebări, pionierii nu găseau răspuns. Dar 
Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu erau oameni care să cadă 
uşor pradă deznădejdii. Dimpotrivă, ei priveau lucrurile în 
faţă, cercetau toate cele ce se iveau, erau pregătiţi pentru 
orice greutate, înfruntau dârzi şi neclintiţi viitorul şi, dacă 
vreo nenorocire trebuia să-i lovească, aveau s-o întârnpine 
ca nişte oameni pregătiţi şi care ştiau să lupte. 

CAPITOLUL IX. 

Nu sunt ştiri de la Nab. Propunerea lui Pencroft şi a 
reporterului nu e primită. Gedeon Spilett face câteva 


incursiuni. O bucăţică de stofă. O ştire. Plecare grabnică. 
Sosirea pe platoul Grande-Vue. 

Tânărul bolnav era în convalescenţă şi îi mergea bine. Un 
singur lucru mai doreau: să prindă puteri ca să-l poată 
transporta la Casa de Granit. Oricât de bine orânduită şi 
aprovizionată era locuinţa de la stână, ea nu avea confortul 
Casei de Granit. Afară de aceasta, nu se simțeau acolo atât 
de siguri şi trăiau sub veşnica ameninţare a unui atac al 
ocnaşilor. Dincolo, dimpotrivă, în mijlocul masivului de 
piatră, nu aveau de ce să le fie teamă şi orice încercare 
împotriva lor era sortită să dea greş. Aşteptau deci cu 
nerăbdare clipa în care Harbert va putea fi transportat şi 
erau hotărâți s-o facă, deşi drumul prin pădurea 
Jacamarului era foarte greu. 

N-aveau nici o ştire de la Nab, dar nu erau îngrijoraţi în 
privinţa lui. Curajosul tânăr,. bine ascuns în adâncul Casei 
de Granit, nu putea fi luat prin surprindere. Top nu mai 
fusese trimis, căci nu avea rost să expue credinciosul lor 
câine unei împuşcături, lipsindu-i astfel de un ajutor de 
neînlocuit. 

Aşteptau deci, cu toate că pionierii ar fi dorit să fie cu toţii 
împreună la Casa de Granit. Inginerul îşi dădea seama că 
această despărţire a forţelor lor folosea mult piraţilor. De la 
dispariţia lui Ayrton, ei nu mai erau decât patru pionieri 
împotriva a cinci pirați, căci pe Harbert nu se puteau bizui 
încă. Bietul băiat se necăjea grozav, ştiind câte încurcături 
le pricinuise. 

La 29 noiembrie, Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi Pencroff, 
folosindu-se de un moment când Harbert aţipise, se sfătuiră 
asupra felului în care aveau să lupte pe viitor împotriva 
ocnaşilor. 

Dragii mei, spuse reporterul, după ce vorbiseră de faptul 
că nu puteau intra în legătură cu Nab, cred, ca şi voi, căa 
te aventura în afara stânei înseamnă să primeşti o 
împuşcătură fără să poţi răspunde. Nu sunteţi de părere că 


singurul lucru potrivit ar fi să declarăm război făţiş acestor 
ticăloşi? 

La asta mă gândeam şi eu, răspunse Pencroff. Noi nu 
suntem oameni care să ne speriem de un glonte şi, în ceea 
ce mă priveşte pe mine, dacă domnul Cyrus îmi dă voie, 
sunt gata să mă reped în pădure. Ce dracu! Doar n-oi fi mai 
prejos decât ei! 

Ai lupta singur împotriva a cinci bandiți? întrebă inginerul. 

M-aş duce şi cu cu Pencroff, spuse reporterul, şi amândoi, 
bine înarmaţi, împreună cu Top... 

Dragă Spilett şi tu, Pencroff, spuse Cyrus Smith, să privim 
lucrurile în faţă. Dacă ocnaşii s-ar afla într-un loc al insulei 
cunoscut de noi şi dacă ar fi vorba să-i scoatem de acolo, aş 
înţelege un atac direct. Dar mă tem că, dimpotrivă, 
lucrurile stau altfel, încât atacul va porni din partea lor. 

Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, gloanţele nu-şi 
nimeresc întotdeauna ţinta. 

Glontele care l-a lovit pe Harbert şi-a nimerit ţinta, 
răspunse inginerul. De altfel, dacă părăsiţi amândoi stâna, 
rămân singur ca s-o apăr. De unde ştiţi că ocnaşii nu vă 
vorvedea plecând şi, după ce vă vor lăsa să intraţi în 
pădure, nu se vor folosi de lipsa voastră ca să atace stâna, 
unde vor şti că nu se mai află decât un singur om şi un copil 
rănit? 

Aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse Pencroff, plin de 
mânie neputincioasă, aveţi dreptate. Ei vor face totul 
pentru a pune din nou nuna pe stână, ştiind-o bine 
aprovizionată! Şi singur nu le puteţi ţine piept! Ah! Dacă 
am fi la Casa de Granit! 

Dacă am fi la Casa de Granit, răspunse inginerul, situaţia 
ar fi cu totul alta. Acolo nu m-aş teme să-l las pe Harbert cu 
unul singur, din noi, iar ceilalţi trei ar putea cerceta 
pădurile. Dar din păcate suntem la stână şi trebuie să 
rămânem aici până în clipa în care vom putea s-o părăsim 
cu toţii împreună. 


Nu aveau ce să răspundă la obiecțiile inginerului: şi cei doi 
înțelegeau acest lucru. 

Bine-ar fi fost dacă era Ayrton aici! spuse Gedeon Spilett. 
Bietul om! Scurtă i-a fost întoarcerea printre oameni! 

Mă întreb dacă e mort? zise Pencroff cu glas ciudat, Crezi, 
Pencroff, că l-au cruțat ticăloşii aceia? întrebă Gedeon 
Spilett. 

Desigur, dacă au avut vreun interes să o facă! 

Ce, îţi închipui că Ayrton, regăsindu'-şi vechii complici, a 
uitat ce ne datorează...? 

Mai ştii? răspunse marinarul, care nu îndrăznea să 
meargă prea departe pe calea acestor presupuneri. 

Pencroff, spuse Cyrus Smith, apucându-l de braţ, rău ai 
gândit şi ai să mă mâhneşti mult dacă vei continua să 
vorbeşti astfel. Eu garantez pentru sinceritatea lui Ayrton! 

Şi eu, adăugă repede reporterul. 

Da... da!... domnule Cyrus... n-am dreptate, îi răspunse 
Pencroff, am un gând rău, pe care nimic nu-l îndreptăţeşte. 
Dar ce vreţi? îmi pierd şi eu capul. închisoarea asta la stână 
mă apasă şi niciodată n-am fost atât de nervos! 

Ai răbdare, Pencroff, răspunse inginerul. Dragă Spilett, 
peste cât timp. crezi că Harbert va putea fi transportat la 
Casa de Granit? 

Asta e greu de spus, Cyrus, răspunse reporterul, căci o 
imprudenţă ar putea avea urmări grave. Băiatului îi e din ce 
în ce mai bine şi, dacă peste opt zile se simte în puteri, vom 
vedea! 

O săptămână! Aceasta însemna că nu se puteau întoarce la 
Casa de Granit înainte de începutul lunii decembrie. 

De două luni era primăvară. Timpul era frumos şi foarte 
cald, pădurile înfrunziseră şi se apropia vremea recoltelor. 
La întoarcerea pe platou îi aşteptau munci agricole 
importante, pe care numai expediţia ce plănuiseră s-o facă 
pe insulă avea să le întrerupă. 

Faptul că fuseseră nevoiţi să rămână la stână le pricinuia 
mult rău pionierilor. Se plecau în faţa necesităţii, dar nu se 


puteau opri să nu fie nerăbdători. 

O dată sau de două ori, reporterul îndrăzni să iasă, ocolind 
ţarcul pe dinafară. Top îl întovărăşea şi Gedeon Spilett, cu 
carabina pregătită, era gata să întâmpine orice atac. 

Nu întâlni pe nimeni şi nu găsi nici o urmă care să-i dea de 
gândit. Câinele ar fi vestit orice primejdie şi cum Top nu 
lătra, socotiră ca ocnaşii se aflau în altă parte a insulei. 

Totuşi, în ziua de 27 noiembrie, Gedeon Spilett, care 
înaintase un sfert de milă în pădure, observă că 'Top simte 
ceva. Câinele părea neliniştit; el umbla de colo până colo, 
adulmecând, ca şi când mirosul i-ar fi vestit un lucru 
îngrijorător. 

Gedeon Spilett îl urmă, îndemnându-l, ţinând însă 
carabina la ochi şi ascunzându-se pe după copaci. Top nu 
părea să fi simţit prezenţa unui om, căci ar fi lătrat mânios. 
Dar el nu lătra, ci doar mârâia, dovadă că pericolul era încă 
departe. 

Mai trecură cinci minute. 'lop căuta şi reporterul îl urma 
păşind cu grijă. Deodată, câinele se repezi într-un tufiş, 
aducând de acolo o bucăţică de stofă. 

Era o bucată de stofă murdară şi ruptă dintr-o haină, şi 
Gedeon Spilett o aduse îndată la stână. 

Aici, pionierii o cercetară şi recunoscură o bucată din 
vesta lui Ayrton, făcută din pâsla fabricată de ei. 

Vezi, Pencroff, îl mustră Cyrus Smith, iată că Ayrton s-a 
apărat. Ocnaşii l-au luat fără voie! Te mai îndoieşti de 
cinstea lui? 

Nu, domnule Cyrus, răspunse marinarul, mi-am schimbat 
de mult părerea! Dar trebuie să ne gândim ce înseamnă 
lucrul acesta. 

Şi anume? întrebă reporterul. 

Înseamnă că Ayrton n-a fost omorât la stână. Că a fost 
târât, încă în viaţă, de vreme ce a rezistat S-ar putea să mai 
trăiască. 

Poate, într-adevăr! răspunse inginerul gânditor. 


Exista astfel o slabă nădejde, de care tovarăşii lui Ayrton 
se puteau agăța. 

Într-adevăr se putea crede că, surprins la stână, Ayrton 
căzuse doborât de un glonte, asemenea lui Harbert. Dar 
poate că tâlharii nu-l omorâseră pe loc şi îl târâseră cu ei în 
altă parte a insulei, unde îl mai ţineau prizonier? Poate că 
fusese recunoscut de vreunul din foştii săi ciraci din 
Australia, care nădăjduia să-l mai atragă de partea lor, 
pentru a avea foloase de pe urma acestui lucru? 

Întâmplarea aceasta îi făcea pe locuitorii stânei să spere; 
acum nu li se mai părea cu neputinţă să-l regăsească pe 
Ayrton. Dacă era prizonier, el va face, fără îndoială, totul ca 
să scape din mâna bandiţilor şi lucrul va fi de mare ajutor 
pionierilor. 

Oricum, spuse Gedeon Spilett, dacă printr-o întâmplare 
fericită Ayrton izbuteşte să scape, el se va duce direct la 
Casa de Granit, căci el nu ştie ce s-a petrecut cu Harbert şi 
prin urmare nu ştie că suntem închişi în stână. 

Ah! Ce n-aş da să fie acum la Casa de Granit, strigă 
Pencroff, şi să fim şi noi toţi acolo E adevărat că ticăloşii nu 
pot face nimic împotriva locuinţei noastre, dar pot devasta 
platoul, recolta şi curtea noastră de păsări. 

Pencroft devenise un adevărat fermier, legat de recolta lui. 
Dar mai nerăbdător decât toţi era Harbert, care ştia cât de 
necesară era prezenţa pionierilor la Casa de Granit. Şi 
totuşi, din pricina lui stăteau cu toţii la stână! El era 
stăpânit de un singur gând: să părăsească stâna, s-o 
părăsească oricum Socotea că va fi în stare să suporte 
drumul până la Casa de Granit. îi asigura că se va întrema 
mult mai repede în camera sa, bucurându-se de frumoasa 
privelişte a mării şi de aerul înviorător. 

De mai multe ori stărui pe lângă Gedeon Spilett să 
pornească, dar reporterul se temea că rănile lui Harbert, 
doar în parte vindecate, să nu se deschidă pe drum. De 
aceea, nu încuviinţa încă transportarea. 


Se petrecu totuşi un lucru, care-l făcu pe Cyrus Smith şi 
pe cei doi prieteni ai săi să dea ascultare rugăminţilor 
băiatului. Nu ştiau însă câtă durere şi câte remuşcări avea 
să-i coste hotărârea asta! 

Era în ziua de 29 noiembrie. Pe la ora şapte dimineaţa, 
pionierii stăteau de vorbă în camera lui Harbert, când îl 
auziră pe Top lătrând zgomotos. 

Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi Pencroff puseră mâna pe 
puştile lor, totdeauna încărcate şi ieşiră din casă. 

Top alergă până la gard, sărind şi lătrând. Nu părea să 
latre de supărare, ci de bucurie. Venea cineva! Da! 

Nu poate fi un duşman. Poate Nab? Sau Ayrton...? 

În clipa aceea, cineva sări gardul, căzând la picioarele lor. 

Era Jup, domnul Jup în persoană, pe care Top îl primi cu 
multă prietenie. 

Jup! strigă Pencroft. 

Să ştiţi că ni l-a trimis Nab! spuse reporterul, O fi având 
un bilet la el, răspunse inginerul. 

Pencroft se repezi la maimuţoi. Dacă Nab dorea să le 
vestească ceva deosebit, el nu putea găsi un sol mai iute şi 
mai sigur, care să treacă pe unde nici Top n-ar fi putut să se 
furişeze. 

Cyrus Smith nu se înşelase. De gâtul lui Jup atârna un 
săculeţ şi în săculeţ era un bileţel scris de mâna lui Nab. 

Cât de mare fu durerea lui Cyrus Smith şi a tovarăşilor săi, 
când citiră următoarele cuvinte: „Vineri, ora şase 
dimineaţa. Platoul cotropit de ocnaşi! Nab”. 

Se uitau unul la altul fără să scoată o vorbă. Intrară apoi în 
casă. Ce era de făcut? Ocnaşii pe platoul Grande-Vue 
însemna prăpăd, jaf, distrugere! 

Când inginerul, reporterul şi marinarul intrară în casă, 
Harbert înţelese după feţele lor că situaţia se înrăutăţise, şi 
când îl văzu şi pe Jup, nu se mai îndoi că o nenorocire 
ameninţa Casa de Granit. 

Domnule Cyrus, spuse el, vreau să plec. Pot să suport 
drumul. Vreau să plec. 


Gedeon Spilett se apropie de Harbert, îl. privi cu atenţie, 
apoi hotări: 

Plecăm! 

Hotărâră să-l transporte pe o targa sau cu căruţa, în care 
vor aşeza o saltea şi pe. care o vor conduce cu cea mai 
mare băgare de seamă, pentru a nu zdruncina prea tare 
băiatul. Targa l-ar fi zdruncinat mai puţin, fireşte, dar era 
nevoie de doi inşi care s-o poarte, ceea ce însemna doi 
puşcaşi mai puţin, în cazul când ar fi fost atacați pe drum. 

Căruţa fu trasă în faţa casei. Pencroff înhamă un onaggas, 
iar Cyrus Smith şi reporterul îl ridicară pe Harbert cu 
saltea cu tot şil aşezară în fundul căruţei, între loitre. 
Vremea era frumoasă, şi razele strălucitoare ale soarelui se 
strecurau printre crengi. 

Armele sunt pregătite? întrebă Cyrus Smith. 

Erau pregătite. Inginerul şi Pencroff, înarmaţi fiecare cu o 
puşcă, iar Gedeon Spilett cu o carabină erau gata de drum. 

Cum te simţi, Harbert? întrebă inginerul. 

Fiţi liniştit, domnule Cyrus, răspunse băiatul, n-am să mor 
eu pe drum. 

Se vedea că bietul copil se străduia din răsputeri să facă 
faţă situaţiei şi că printr-o încordare grozavă căuta să-şi 
adune puterile sleite. 

Inima inginerului se strânse. Nu-i venea să pornească. Ştia 
însă că lucrul acesta l-ar fi deznădăjduit, l-ar fi omorât 
poate pe Harbert. 

Să pornim! spuse Cyrus Smith. Deschiseră poarta ţarcului. 
Jup şi Top, care ştiau când trebuie să tacă, ieşiră cei dintâi; 
urmă apoi căruţa, după care poarta fu închisă şi onaggasul, 
mânat de Pencroff, porni încet la drum. 

Ar fi fost desigur mai potrivit să apuce o altă cale decât 
aceea care ducea de-a dreptul de la stână la Casa de 
Granit, dar căruţa ar fi înaintat cu greu prin pădure. Se 
văzură deci siliţi să urmeze calea bătută, deşi se putea s-o fi 
descoperit şi ocnaşii. 


Cyrus Smith şi Gedeon Spilett umblau de o parte şi de alta 
a căruţei, gata să respingă orice atac, cu toate că erau 
siguri că ocnaşii nu părăsiseră încă platoul Grande-Vue. 
Biletul lui Nab fusese, fără îndoială, scris şi trimis de îndată 
ce apăruseră tâlharii. Ori pe acest bilet scria ora şase 
dimineaţa şi sprintena maimuţă, obişnuită să vină la stână, 
străbătuse cele cinci mile în trei sferturi de oră. De aceea, 
în momentul de faţă, pionierii socoteau că drumul era sigur, 
aşteptându-se la un atac doar în jurul Casei de Granit. 

Cu toate acestea, înaintau cu băgare de seamă. Top şi Jup, 
care era înarmat cu un ciomag, alergau mereu înainte sau 
cercetau pădurea de o parte şi alta a drumului, fără să 
vestească vreo primejdie. 

Căruţa, mânată de Pencroff, înainta încet, şi o oră mai 
târziu, adică pe la opt şi jumătate, făcuseră patru mile din 
cinci, fără să fi fost tulburaţi de nimeni. 

Drumul era pustiu, pustie şi pădurea Jacamarului, 
cuprinsă între lac şi râul Mercy. Desişurile păreau la fel de 
pustii, ca şi în ziua în care pionierii puseseră piciorul pe 
insulă. 

Se apropiau de platou. Mai aveau o milă până la podeţul 
de pe pârâul Glicemiei, pe care Cyrus Smith era sigur că îl 
vor găsi lăsat, deoarece, pe oriunde ar fi pătruns ocnaşii, ei 
trebuiau să fi coborât podul pentru a-şi asigura retragerea. 

În sfârşit zăriră marea printre ultimii copaci. Căruţa 
înainta însă încet şi niciunul din apărătorii ei nu putea s-o 
părăsească. 

Deodată, Pencroff opri onaggasul, strigând cu o voce 
îngrozitoare: 

— Ah, nemernicii! Şi cu mâna arătă un fum gros, ce se 
ridica deasupra morii, a grajdurilor şi a coteţelor. 

În mijlocul vâlvătăilor alerga de colo-colo un om. Era Nab. 

Tovarăşii săi scoaseră un strigăt. Nab îl auzi şi se repezi 
spre ei. 

Ocnaşii părăsiseră de vreo jumătate de oră platoul, pe 
care îl devastaseră! 


— Şi Harbert? strigă Nab. 

Gedeon Spilett întoarse capul spre căruţă. 

Harbert leşinase. 

CAPITOLUL X. 

Harbert e transportat la Casa de Granit. Nab povesteşte 
ce s-a întâmplat. Cyrus Smith se duce pe platou. Praf şi 
pulbere. Neputincioşi în faţa bolii. Coaja de salcie. Friguri 
grele. 'Top latră din nou. 

Pionierii uitară pentru o clipă primejdia ce ameninţa Casa 
de Granit, ruinele de pe platou şi chiar ocnaşii. Oare drumul 
îl slăbise pe Harbert sau îi pricinuise leziuni interioare? 
Reporterul nu ştia ce să creadă. Pionierii erau cu toţii pradă 
deznădejdii. 

Căruţa fu trasă la cotul râului. Făcură apoi o targa din 
câteva crengi şi aşezară pe ele salteaua pe care zăcea 
băiatul leşinat. Peste zece minute, Cyrus Smith, Gedeon 
Spilett şi Pencroff erau la poalele falezei, lăsându-l pe Nab 
să ducă pe platou căruţa. 

Porniră ascensorul şi în curând Harbert era întins pe patul 
lui din Casa de Granit. 

Îngrijirile tovarăşilor săi îl făcură să-şi revină. Zâmbi, 
revăzându-se în camera lui, dar de-abia fu în stare să 
şoptească câteva cuvinte, atât era de slăbit, Gedeon Spilett 
îi cercetă rănile. Se temea să nu se fi redeschis, fiindcă ştia 
că nu erau încă bine vindecate. Dar nu era aşa. Atunci, 
cărui fapt se datora leşinul lui Harbert? De ce se simţea rău 
băiatul? 

Tânărul fu cuprins de un somn zbuciumat şi Pencroff cu 
reporterul rămaseră lângă patul său. 

Între timp, Cyrus Smith îi povesti lui Nab cele petrecute la 
stână, iar Nab îi istorisi ce se întâmplase pe platoul Grande- 
Vue. 

Abia cu o noapte înainte se arătaseră ocnaşii la marginea 
pădurii, în apropierea pârâului Glicerinei. Nab, care stătea 
la pândă lângă coteţe, trăsese numaidecât asupra unuia 
dintre pirați, care se pregătea să treacă apa. Noaptea fiind 


întunecoasă, el nu-şi dăduse seama dacă glontele îşi 
atinsese ţinta. Oricum, aceasta nu fusese de ajuns şi banda 
nu bătuse în retragere. Nab se întorsese repede la Casa de 
Granit, unde cel puţin se afla în siguranţă. 

Nu ştia însă ce să facă. Cum să împiedice devastarea 
platoului? Prin ce mijloc să dea de veste tovarăşilor săi? De 
altfel nu ştia nici ce făceau cei de la stână. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi plecaseră în ziua de 11 
noiembrie şi acum erau în 29. De nouăsprezece zile Nab n- 
avusese alte ştiri, decât acelea aduse de Top; ştiri foarte 
rele: Ayrton dispărut, Harbert grav rănit, inginerul, 
reporterul şi marinarul siliţi să stea închişi la stână! 

„Ce e de făcut?” se întreba bietul Nab. Ştia că pentru 
fiinţa lui n-aveau de ce se teme, căci ocnaşii nu puteau să-l 
ajungă în Casa de Granit. Dar ce se va întâmpla cu 
lucrurile, plantațiile - toată munca lor ameninţată de pirați? 
Trebuia neapărat să-l întrebe pe Cyrus Smith ce era de 
făcut sau să-i vestească cel puţin primejdia ce ameninţa 
platoul. 

Nab se gândi atunci să-l trimită pe Jup cu un bilet. Ştia că 
urangutanul era deosebit de inteligent. Jup înţelegea 
cuvântul „stână”, care fusese rostit de multe ori în faţa lui şi 
îşi aminti că foarte adesea maimuţoiul condusese căruţa 
într-acolo împreună cu Pencroff. Vremea era potrivită, căci 
nu se luminase încă de ziuă. Nab era sigur că maimuța va 
şti să treacă fără să fie simțită prin pădure şi de altfel, chiar 
dacă ar vedea-o ocnaşii, ar lua-o drept unul din locuitorii 
pădurii. 

Nab nu mai stătu la îndoâală. Scrise biletul şi-l legă de 
gâtul lui Jup; duse maimuța până la uşa Casei de Granit, 
desfăşură până la pământ o frânghie lungă şi apoi repetă de 
mai multe ori: 

Jup! Jup! Stână! 

Animalul înţelese, apucă frânghia şi, lunecând repede 
până jos, se făcu nevăzut în beznă, fără ca ocnaşii să-l fi 
zărit. 


Bine-ai făcut, Nab, spuse Cyrus Smith, dar dacă nu ne 
vesteai, făceai poate şi mai bine! 

Vorbind astfel, Cyrus Smith se gândea la Harbert, a cărui 
stare părea să se fi înrăutățit foarte mult de pe urma 
călătoriei. 

Nab îşi isprăvi istorisirea. Ocnaşii nu se arătară pe plajă. 
Necunoscând numărul locuitorilor de pe insulă, socoteau 
Casa de Granit bine apărată. Ei îşi aminteau numeroasele 
împuşcături ce-i întâmpinaseră în clipa debarcării, din 
diferitele puncte ale stâncilor şi, fără îndoială, nu vrură să 
se expună. Platoul Grande-Vue era însă deschis şi apărat de 
bătaia focurilor Casei de Granit. Acolo ocnaşii dădură frâu 
liber pornirii lor prădalnice, distrugând şi dând foc din 
simpla plăcere de a face rău. Dispăruseră cu o jumătate de 
ceas înainte de sosirea pionierilor, pe care îi socoteau încă 
retraşi la stână. 

Văzând cele ce se petreceau, Nab se repezise afară din 
adăpost, se urcase pe platou şi, fără să se mai gândească la 
primejdie, încercase să stingă focul ce mistuia coteţele. 
Luptase zadarnic împotriva flăcărilor, până în clipa în care 
căruţa pionierilor apăruse la marginea pădurii. 

Acestea erau nenorocirile ce se abătuseră asupra Casei de 
Granit. Ocnaşii dovediră astfel că sunt un pericol 
permanent pentru locuitorii insulei Lincoln, care până 
atunci trăiseră liniştiţi, dar care acum se puteau aştepta la 
nenorociri şi mai mari! 

Gedeon Spilett rămase împreună cu Pencroff la Casa de 
Granit, ca să-l îngrijească pe Harbert, iar Cyrus Smith, 
întovărăşit de Nab, porni să cerceteze stricăciunile făcute. 

Din fericire, ocnaşii nu se apropiaseră de Casa de Granit, 
căci altfel atelierele Căminului n-ar fi scăpat neatinse. 

Ar fi fost totuşi mai uşor de înlocuit decât ruinele rămase 
pe platoul Grande-Vue. 

Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre râul Mercy şi o 
luară de-a lungul malului stâng, fără să întâlnească nici o 
urmă care să trădeze trecerea ocnaşilor pe acolo, nici 


dincolo de râu, nici în pădure, unde nu se vedea nimic ce-ar 
fi putut da de bănuit. 

Ar fi fost tot atât de posibil ca ocnaşii să fi fugit când i-au 
văzut întorcându-se la Casa de Granit sau să se fi înfundat 
în pădurea Jacamarului, după devastarea platoului, fără să 
ştie nimic de întoarcerea pionierilor. 

Dacă prima presupunere era cea bună, inginerul era sigur 
că nemernicii se vor întoarce la stâna lipsită de apărare, 
unde ştiau că vor găsi rezerve preţioase pentru ei. 

Dacă a doua presupunere era cea adevărată, atunci se 
putea ca ei să se fi întors în ascunzişul lor, aşteptând prilejul 
să reînceapă atacul. 

Bine ar fi fost să li se taie aceste căi, dar orice măsură 
împotriva lor era legată de starea lui Harbert. Pentru a 
porni împotriva ocnaşilor, Cyrus Smith avea nevoie de toate 
forţele, ori în clipa de faţă nimeni nu putea părăsi Casa de 
Granit. 

Inginerul şi Nab ajunseră pe platou. îi întâmpină o 
privelişte jalnică. Lanuri călcate în picioare, spice coapte 
zăcând la pământ, celelalte plantaţii răscolite şi grădina de 
zarzavat în întregime răvăşită. Din fericire, la Casa de 
Granit se găsea o rezervă de seminţe, cu ajutorul căreia 
puteau face faţă stricăciunilor. 

Focul mistuise moara, coteţele şi grajdul. Câteva animale 
speriate rătăceau pe platou, iar păsările, care în timpul 
incendiului se refugiaseră pe apele lacului, se întorceau la 
locurile lor, bălăcindu-se pe maluri. Toată munca trebuia 
luată de la început. 

Cyrus Smith nu scotea nici o vorbă, dar faţa lui, mai palidă 
ca de obicei, trăda mânia grozavă pe care se străduia s-o 
stăpânească. Mai aruncă o privire asupra lanurilor răvăşite 
şi asupra dărâmăturilor şi apoi se întoarse la Casa de 
Granit. 

Veniră zile grele pentru pionieri, cele mai triste din câte 
petrecuseră pe insulă. Harbert slăbea din ce în ce. Se părea 
că asupra băiatului se abătuse o boală mai grea, urmare a 


marii tulburări prin care trecuse organismul său. Gedeon 
Spilett prevedea o înrăutăţire a stării bolnavului, pe care 
ştia că n-o va putea combate. 

Într-adevăr, Harbert era cuprins de un fel de toropeală şi 
din când în când începea să aiureze. Singurele 
medicamente pe care le aveau la îndemână pionierii, 
ceaiurile răcoritoare, se dovediră neputincioase. Febra nu 
se urcase prea tare, dar în curând începu parcă să revină în 
accese regulate. 

Aceste accese începură în ziua de 6 decembrie. Degetele, 
nasul şi urechile băiatului erau foarte palide. Fu cuprins de 
fiori şi tremurături, pulsul îi era slab şi neregulat, pielea 
uscată şi era chinuit de o sete grozavă. Urmă apoi un 
răstimp de febră. Pielea i se înroşi, pulsul se acceleră, apoi 
fu scăldat de sudori şi temperatura scăzu. Accesul ţinuse 
cinci ore. 

Gedeon Spilett nu se mişcase o clipă de lângă Harbert. 
Reporterul îşi dădu seama că băiatul suferea de o febră 
intermitentă, care trebuia curmată cât mai era vreme. 

Ne trebuiesc medicamente, ca să luptăm împotriva febrei, 
îi spuse Gedeon Spilett lui Cyrus Smith, Medicamente!... 
răspunse inginerul. N-avem nici chinină, nici sulfat de 
chinină. 

Ştiu, spuse Gedeon Spilett, dar pe marginea lacului cresc 
sălcii şi scoarţa lor înlocuieşte câteodată chinina. 

Să încercăm, fără să pierdem o clipă! spuse Cyrus Smith. 

Scoarța de salcie trecea drept un înlocuitor al chininei şi 
se gândeau s-o folosească aşa cum o aveau la îndemână, 
căci nu puteau extrage substanţa medicamentoasă care se 
presupunea că ar conţine-o. Inginerul se repezi chiar el să 
taie câteva bucăţi de scoarță de pe o salcie neagră, pe care 
le aduse la Casa de Granit. Prefăcură coaja în pulbere şi îi 
dădură lui Harbert o parte, chiar în aceeaşi seară. 

Noaptea trecu fără să aducă vreo înrăutăţire a boalei. 
Harbert mai aiura câteodată, totuşi nu se iviră accese în 
timpul nopţii şi nici în cursul zilei următoare. 


Pencroff se mai linişti puţin. Gedeon Spilett nu spunea 
nimic. Cuprins de îngrijorare, reporterul aştepta ziua 
următoare, temându-se ca Harbert să nu aibă o febră terță, 
în care caz accesul următor trebuia să se ivească a doua zi. 

Între timp, în momentele când îl lăsa febra, Harbert era 
frânt, cu capul greu şi ameţit. Apăru şi alt semn care îl 
sperie pe reporter: ficatul băiatului începuse să se 
congestioneze şi în curând un delir intens arătă că şi 
creierul era aprins de boală. 

Gedeon Spilett, îngrozit în faţa acestor complicaţii, îl trase 
pe inginer la o parte. 

E o febră pernicioasă! spuse el. 

Febră pernicioasă! strigă Cyrus Smith. Te înşeli, Spilett. O 
febră pernicioasă nu apare din senin. Trebuie ca mai întâi 
să fi prins undeva germenul bolii! 

Nu mă înşel, răspunse reporterul. Harbert o fi prins boala 
asta în mlaştină. Primul acces a trecut. Dacă se iveşte al 
doilea, şi dacă nu izbutim să-l împiedicăm nici pe al 
treilea... băiatul e pierdut! 

Dar scoarţa de salcie...? 

Nu ajută, răspunse reporterul, şi al treilea acces de febră 
pernicioasă este întotdeauna mortal, dacă nu este combătut 
cu chinină. 

Din fericire, Pencroff nu auzise nimic, altfel ar fi înnebunit 
de durere. 

Inginerul şi reporterul trăiră clipe de grea îngrijorare atât 
în ziua, cât şi în noaptea următoare. 

Pe la mijlocul zilei următoare se ivi al doilea acces. Criza fu 
îngrozitoare şi sărmanul Harbert se simţea pierdut! 
Întindea braţele spre Cyrus Smith, spre Spilett, spre 
Pencroff! Nu voia să moară!... Suferinţa băiatului era 
sfâşietoare. Pionierii se văzură nevoiţi să-l scoată pe 
Pencroff din încăpere. 

Accesul ţinu cinci ore şi pionierii îşi dădură seama că 
Harbert nu va fi în stare să mai suporte un altul. 


Noaptea fu îngrozitoare. în delirul său, Harbert spunea 
lucruri care frângeau inimile tovarăşilor săi. Rostea vorbe 
fără şir, se lupta cu ocnaşii, îl striga pe Ayrton! Implora 
ajutorul fiinţei misterioase, protectorul lor necunoscut, 
dispărut acum, a cărui imagine îl mai obseda... Cădea apoi 
într-o stare de inconştienţă care-l dobora: de câteva ori, lui 
Gedeon Spilett i se păru că băiatul murise! 

A doua zi, 8 decembrie, leşinurile se ţinură lanţ. Cu 
mâinile uscate, Harbert se încleşta de pat. îi dădură din nou 
câteva doze de scoarță de salcie pulverizată, dar reporterul 
pierduse orice nădejde. 

Dacă până mâine dimineaţă nu-i dăm un medicament mai 
puternic, spuse reporterul, Harbert e pierdut! 

Sosi şi noaptea, după cât se părea ultima noapte a 
copilului bun, curajos, inteligent, atât de matur pentru 
vârsta lui, pe care toţi îl iubeau. Singurul leac împotriva 
groaznicei boli, singurul care putea s-o învingă, nu se găsea 
pe insula Lincoln! 

În timpul nopţii, Harbert aiura din ce în ce mai des. Ficatul 
se congestionase în mod înspăimântător, creierul era şi el 
atins şi băiatul nu mai recunoştea pe nimeni. 

Nu credeau s-o mai ducă până a doua zi, până la al treilea 
acces, care trebuia să-l ucidă. Băiatul părea sfârşit şi în 
intervalul dintre crize părea lipsit de simţiri. 

Pe la orele trei dimineaţă, Harbert scoase un țipăt 
îngrozitor, părând să se zbată în ghearele morţii. Nab, care 
se afla lângă el, fugi înspăimântat în camera alăturată, unde 
vegheau tovarăşii săi! 

Şi tocmai în acel moment, Top începu să latre într-un fel 
straniu... 

Se repeziră cu toţii în cameră şi izbutiră să oprească 
băiatul, care voia să sară din pat; luându-i mâna, lui Gedeon 
Spilett i se păru că pulsul se întăreşte puţin... 

Era ora cinci dimineaţa. Razele soarelui începeau să 
pătrundă în camerele Casei de Granit. Prevesteau o zi 


luminoasă, ultima zi a bietului Harbert O rază alunecă şi pe 
masa de lângă pat. 

Pencroff scoase un țipăt şi arătă un obiect aşezat pe 
masă... 

Era o cutie mică, lunguiaţă, pe capacul căreia scria: 

Sulfat de chinină CAPITOLUL XI. 

Mister. Convalescenţa lui Harbert. Colţuri încă 
necunoscute ale insulei. Pregătiri de plecare. Prima zi. 
Noaptea. A doua zi. Perechea de casoari. Urme de paşi în 
pădure. Pe promontoriul Reptilei. 

Gedeon Spilett deschise cutioara. Ea conţinea vreo două 
sute de mici buline albe, din care duse câteva la gură. 
Amărăciunea lor îi înlătură orice şovăială, ţinea în mână o 
cutie plină cu buline preţioase de chinină, cel mai bun leac 
împotriva acceselor periodice de friguri. 

Trebuiau să-i administreze lui Harbert, fără întârziere, 
medicamentul. Mai târziu vor afla ei cum ajunsese chinina 
acolo. 

Daţi-mi repede cafea, ceru Gedeon Spilett. Peste câteva 
minute Nab aducea o ceaşcă aburindă. Gedeon Spilett 
amestecă vreo zece grame de chinină în lichid şi izbuti să-l 
facă pe Harbert să înghită amestecul. 

Era şi timpul, căci al treilea acces se putea ivi oricând. 

Accesul însă nu avea să se mai ivească niciodată! 

Speranţa înflorea din nou în sufletele tuturor. Puterea 
misterioasă apăruse din nou, într-o clipă de grea cumpănă, 
când nu se mai aşteptau la ajutorul ei...! 

Peste câteva ore, Harbert dormea liniştit şi pionierii 
putură discuta întâmplarea. Intervenţia necunoscutului era 
mai limpede ca oricând. Dar cum pătrunsese el în timpul 
nopţii până în Casa de Granit? Lucrul era cu totul de 
neînțeles, după cum de neînțeles era întreaga purtare a 
„spiritului ocrotitor” al insulei. 

În tot timpul zilei, Harbert primi din trei în trei ore câte o 
doză de sulfat de chinină. 


A doua zi, băiatul se şi simţea ceva mai bine. Fără îndoială, 
nu era vindecat, căci febrele intermitente sunt supuse 
revenirilor, dar acum pionierii aveau cu ce să-l îngrijească, 
aveau la îndemână medicamentul care le trebuia! Şi 
desigur că şi acel care-l adusese nu se afla departe! Inimile 
tuturor erau pline de speranţă. 

Şi oamenii nu se înşelau. Zece zile mai târziu, la 20 
decembrie, Harbert intră în convalescenţă. Era desigur 
foarte slab şi ţinut la un regim sever, dar accesele nu mai 
apărură. De altfel, băiatul respecta cu sfinţenie tot ce i se 
spunea, dorind din tot sufletul să se facă bine. 

Pencroff arăta şi el ca un om scăpat de la moarte. Era 
nebun de fericire, aiura parcă, iar pe Gedeon Spilett nu-l 
mai numea decât doctorul Spilett. 

Nu le mai rămânea decât să dea de adevăratul medic. 

Las' că-l găsim noi repeta marinarul. 

Un lucru era sigur oricare ar fi fost omul, trebuia să se 
aştepte ca Pencroff să-l strângă în braţe cu putere, ca un 
adevărat marinar. 

O dată cu luna decembrie, luă sfârşit şi anul 1867, an plin 
de grele încercări pentru locuitorii insulei Lincoln. Anul 
1868 începu cu o vreme minunată şi cu nişte călduri 
tropicale, pe care, din fericire, briza mării mai izbutea să le 
domolească. Harbert prindea noi puteri şi de pe patul lui, 
aşezat la fereastră, trăgea în plămâni aerul sănătos încărcat 
cu sare, care îi dădea sănătate. începuse să mănânce, şi 
Nab îi pregătea nişte mâncăruri minunate, uşoare şi 
gustoase. 

Mai, mai să-mi pară rău că n-am tras să mor, spunea 
Pencroff. 

În tot timpul acesta, ocnaşii nu se mai arătaseră prin jurul 
Casei de Granit. De la Ayrton n-aveau nici o ştire. Totuşi, 
inginerul şi Harbert mai trăgeau nădejdea să-l regăsească 
într-o zi, deşi tovarăşii lor nu se mai îndoiau de moartea lui. 
îşi dădeau însă cu toţii seama că nu puteau trăi în asemenea 
nesiguranţă şi erau hotărâți să înfăptuiască expediţia lor, de 


îndată ce băiatul se va simţi bine. Trebuiau totuşi să mai 
aştepte o lună cel puţin, căci aveau nevoie de toate forţele 
coloniei, pentru a putea dobori pe ocnaşi. 

Lui Harbert îi mergea din ce în ce mai bine. Congestia 
ficatului dispăruse şi rănile lui puteau fi socotite pe de-a- 
ntregul vindecate. 

În cursul lunii ianuarie munciră mult pe platoul Grande- 
Vue, dorind să mai salveze din rămăşiţele recoltei de grâu şi 
legume, pe care voiau să le folosească drept seminţe pentru 
recolta viitoare. Cât despre refacerea coteţelor, a morii şi 
grajdurilor, Cyrus Smith socoti că era mai bine să mai 
aştepte. în timp ce tovarăşii lui şi el vor fi departe, ocnaşii 
erau în stare să viziteze din nou platoul şi, după obiceiul lor, 
să prade şi să incendieze iar totul. De aceea, aveau de gând 
să înceapă aceste lucrări după curățirea insulei de 
răufăcători. 

Pe la mijlocul lunii ianuarie, tânărul convalescent începu să 
se scoale din pat câteva ore pe zi. Puterile îi creşteau 
văzând cu ochii, ajutat fiind de natura lui robustă. Harbert 
împlinise optsprezece ani. Era înalt şi făgăduia să devină un 
bărbat frumos şi vânjos. începând de atunci, merse cu paşi 
repezi spre însănătoşire, sub supravegherea atentă şi 
îngrijirea severă a „doctorului Spilett”. 

Către sfârşitul lunii ianuarie, Harbert cutreiera platoul 
Grande-Vue şi plaja. Câteva băi de mare, făcute în tovărăşia 
lui Pencroff şi a lui Nab, îi grăbiră întremarea. Cyrus Smith 
socoti că venise timpul să hotărască ziua plecării. Aleseră 
data de 15 februarie. Nopțile foarte înstelate ale 
anotimpului aveau să le uşureze cercetările pe întreg 
cuprinsul insulei. 

Începură pregătirile destul de importante pentru această 
călătorie. Pionierii juraseră să nu se mai întoarcă la Casa de 
Granit înainte de a fi omorât pe ocnaşi şi a-l fi regăsit pe 
Ayrton, dacă mai trăia. Pe de altă parte, erau hotărâți să 
descopere ascunzătoarea necunoscutului, care veghea cu 
atâta grijă asupra lor. 


Pionierii noştri cunoşteau bine toată coasta răsăriteană a 
insulei, de la capul Ghearei până la capul Mandibulelor, 
mlaştina Tadornelor, împrejurimile lacului Grant, pădurea 
Jacamarului, între cursul râuiui Mercy şi al Pârâului Roşu, 
după cum cunoşteau şi o parte din povârnişurile de la 
poalele muntelui Franklin, unde îşi aşezaseră stâna. 

Ei mai cercetaseră, dar nu îndeajuns, litoralul golfului 
Washington, de la capul Ghearei până la promontoriul 
Reptilei, mlaştinile şi regiunea împădurită din vest, precum 
şi nesfârşitele dune, care se terminau la botul căscat al 
golfului Rechinului. 

Pionierii nu cercetaseră însă de loc pădurile întinse care 
acopereau peninsula Serpentină, ţărmul drept al râuiui 
Mercy, ţărmul stâng al râului Cascadei, văile şi 
povârnişurile întortochiate de la estul, nordul şi sudul 
muntelui Franklin, unde existau desigur multe ascunzişuri 
adânci. Erau deci câteva mii de acri de teren, care trebuiau 
cercetate. 

Hotărâră să înceapă cu Far-West-ul în aşa fel, încât să 
cuprindă tot ţărmul drept al râuiui Mercy. Poate că ar fi fost 
mai nimerit să se îndrepte mai întâi spre stână, unde se 
temeau că se instalaseră din nou ocnaşii, fie ca să se 
adăpostească acolo, fie ca să prade. Se putea însă.întâmpla 
ca să ajungă acolo prea târziu, şi să găsească totul devastat. 
lar dacă piraţii aveau de gând să stea ascunşi, era timp 
oricând să-i prindă, chiar în bârlog. 

Pionierii hotărâră deci, după ce se sfătuiseră, să se 
îndrepte spre promontoriul Reptilei, mergând prin pădure. 
Aveau de gând să-şi deschidă drum cu toporul, croind astfel 
primul traseu al şoselei, care avea să lege Casa de Granit cu 
extremitatea peninsulei, pe o lungime de 16-17 mile. 

Căruţa era în bună stare. Onaggaşii, bine odihniţi, puteau 
să umble mult. Încărcară căruţa cu alimente, îmbrăcăminte, 
vase de bucătărie, unelte de tot felul, precum şi arme şi 
muniții, alese cu grijă din arsenalul atât de bogat al Casei 
de Granit. Pionierii ştiau că ocnaşii puteau fi ascunşi în 


pădure şi că, în mijlocul acestor desişuri, nu era greu să-i 
nimerească un glonte. De aceea trebuiau să ţină seama de 
acest lucru şi să nu se despartă, orice s-ar fi întâmplat. 

Hotărâră să nu lase pe nimeni la Casa de Granit. Top şi Jup 
făceau şi ei parte din expediţie. Locuinţa lor din mijlocul 
stâncilor se putea păzi şi singură. 

Ziua de 14 februarie, ajunul plecării, cădea într-o 
duminică. Ea fu consacrată în întregime odihnei. Harbert, 
vindecat, dar încă slab, avea un loc rezervat în căruţă. 

A doua zi, în zori, Cyrus Smith luă toate măsurile ca să 
pună Casa de Granit la adăpost de orice invazie. Scările pe 
care le folosiseră odinioară fură duse la Cămin, unde le 
îngropară adânc în nisip. Aveau să se slujească de ele la 
întoarcere, deoarece scripetele ascensorului fusese 
demontat. Pencroff rămase ultimul în Casa de Granit, 
pentru a termina operaţia, apoi cobori pe o frânghie, pe 
care o strânseră după aceea, împiedicând astfel orice 
legătură între terasa casei şi plajă. 

Vremea era minunată. 

O să fie o zi călduroasă! spuse reporterul vesel. 

Nu-i nimic, doctore Spilett, răspunse Pencroff, vom merge 
pe sub copaci, aşa că nici nu vom zări soarele! 

Să pornim! zise inginerul. 

Căruţa îi aştepta pe țărm, lângă Cămin. Reporterul era de 
părere ca Harbert să ia loc în ea, cel puţin în primele ore 
ale călătoriei, şi tânărul se văzu nevoit să se supună sfatului 
doctorului său. 

Nab luă onaggaşii de căpăstru. Cyrus Smith, reporterul şi 
marinarul mergeau înainte. Top sărea vesel de colo până 
colo. Harbert îl pofti în căruţă şi pe Jup, care primi fără să 
se lase rugat. în cele din urmă, grupul se puse în mişcare. 

Căruţa ocoli cotul râului Mercy şi, după ce urcă malul 
stâng, cale de o milă, trecu podul care lega platoul cu 
drumul spre portul Balonului. Lăsând drumul în stânga lor, 
pionierii se afundară în uriaşele păduri ale regiunii Far- 
West. 


Primele două mile, căruţa se mişcă uşor, copacii fiind mai 
răsfiraţi; din când în când, erau nevoiţi să taie câteva liane 
sau mărăcini, fără ca mersul lor să fie stânjenit de vreo 
piedică mai serioasă. 

Frunzişul des al copacilor ţinea umbră şi răcoare. Cât 
cuprindeau cu ochii se întindeau desişuri mari de brazi 
„douglas”, dragonieri şi alte esențe cunoscute, în care 
forfotea lumea păsărilor obişnuite ale insulei: tetra, 
jacamari, fazani şi tot solul de papagali zgomotoşi zburau 
de colo până colo. Prin iarbă alergau canguri, agutii şi 
cabiai, amintind pionierilor de primele excursii făcute pe 
insulă. 

Mi se pare totuşi, spuse Cyrus Smith, că toate vieţuitoarele 
astea, fie cu pene, fie cu păr, sunt mai sperioase ca altădată. 
Se vede că pădurea a fost cutreierată de ocnaşi şi sunt 
sigur că în curând vom găsi şi urmele lor. 

Într-adevăr, găsiră urme în nenumărate locuri. Mai mult 
sau mai puţin proaspete, toate dovedeau trecerea piraţilor. 
Ici, copaci crestaţi, pentru a însemna desigur drumul, colo 
urmele unui foc, mai departe urme de paşi rămase în locuri 
mocirloase. Totuşi, nimic nu indica o tabără stabilă. 

Inginerul îşi sfătuise tovarăşii să nu vâneze. împuşcăturile 
ar fi putut atrage atenţia ocnaşilor, dacă aceştia se mai 
aflau în pădure, iar vânătorii ar fi fost ispitiţi să se 
depărteze de căruţă, umblând răzleţi, lucru cu totul 
neîngăduit. 

Spre sfârşitul zilei, începură să înainteze mai greu. În 
unele locuri, pionierii se văzură nevoiţi să doboare copaci 
pentru a-şi croi drum. înainte de a pătrunde în desişuri, 
inginerul avea grijă să-i trimită pe Top şi Jup în cercetare. 
Cele două animale îşi îndeplineau conştiincios sarcina, 
astfel că inginerul înainta liniştit, ştiind că prin locurile 
cercetate de ele nu va întâlni fiare sau ocnaşi, tot atât de 
primejdioşi ca şi fiarele. 

În prima seară, pionierii poposiră la opt mile depărtare de 
casa lor, pe malurile unui mic afluent al râului Mercy, pe 


care nu-l cunoscuseră încă şi care făcea parte din reţeaua 
de ape ce dădeau atâta fertilitate acestor pământuri. 

Cinară cu poftă, căci erau înfometați, şi apoi luară toate 
măsurile pentru a petrece o noapte liniştită. Inginerul s-ar fi 
mulţumit să aprindă focuri în jurul taberei, dacă ar fi avut 
de-a face doar cu animale sălbatice - jaguari sau alte fiare; 
ocnaşii însă ar fi fost mai curând atraşi decât opriţi de 
aceste flăcări, aşa că socoti mai potrivit să se culce cu toţii 
pe întuneric. 

Paza fu bine întocmită. Doi dintre pionieri vegheau în 
acelaşi timp şi din două în două ore hotărâră să fie 
schimbaţi de alţi doi tovarăşi ai lor. Şi cum, în ciuda 
protestelor sale, Harbert nu fu lăsat să facă de gardă, 
Pencroft cu reporterul şi inginerul cu Nab vegheară pe 
rând în împrejurimile taberei. 

Întunericul ţinu doar câteva ore, pricinuit mai curând de 
desişul de nepătruns al ramurilor, decât de lipsa soarelui. 
Tăcerea fu tulburată din când în când de urletele răguşite 
ale jaguarilor şi de strigătele maimuţelor, care păreau să-l 
supere mult pe Jup. 

Noaptea trecu în linişte, iar a doua zi, la 16 februarie, 
pionierii îşi reluară mersul încet prin pădure, În ziua aceea 
străbătură doar şase mile, căci la fiecare pas erau nevoiţi 
să-şi croiască drum cu topoarele, Procedând ca nişte 
pionieri adevăraţi, călătorii cruţau copacii mari şi frumoşi - 
care de altfel ar fi cerut sforţări uriaşe din partea lor - 
doborând mai curând puieţii, astfel că drumul lor ocolea şi 
şerpuia mereu. 

În cursul acelei zile, Harbert descoperi soiuri noi de 
copaci, cum erau ferigile arborescente, cu frunze frumos 
aşezate, şi roşcovi cu fructe dulci, lunguieţe, care plăcură 
mult onaggaşilor. Mai găsiră şi nişte conifere minunate din 
specia „kauri”. Uriaşii aceştia, ale căror conuri verzi se 
ridicau până la două sute de picioare, creşteau în pâlcuri 
izolate. Coniferele acestea creşteau în număr mare în Noua 
Zeelandă şi erau la fel de vestite ca şi cedrii din Liban. 


Specii noi de animale nu se vedeau. Zăriră însă, de 
departe, fără să se poată apropia de ele, o pereche de 
păsări de origine australiană, un fel de casoari, numiţi 
„emu”. Aveau vreo cinci picioare înălţime, erau acoperiţi cu 
pene cafenii şi cocoţaţi pe picioroange lungi. Top se repezi 
la ele, dar casoarii o luară la fugă, depărtându-se cu 
uşurinţă, deoarece goneau nemaipomenit de repede. 

Mai găsiră câteva urme ale ocnaşilor. Lângă un foc, care 
părea stins de curând, pionierii descoperiră nişte urme de 
ghete, pe care le cercetară cu multă atenţie. Măsurându-le 
una după alta în lăţime şi în lungime, ei aflară cinci urme 
deosebite. Cei cinci ocnaşi poposiseră fără îndoială aici; dar 
pionierii nu o găsiră pe a şasea, cea pe care o căutau şi care 
ar fi fost a piciorului lui Ayrton. 

Ayrton nu-i cu ei! spuse Harbert. 

Nu, răspunse Pencroff, şi asta înseamnă că ticăloşii l-au 
omorât. Păcat că n-au o vizuină a lor, unde să-i înconjurăm 
ca pe nişte fiare sălbatice! 

Nu stau pe loc, ci, pe cât se pare, rătăcesc de ici, colo, 
răspunse reporterul. Socot, se vede, că e mai bine aşa, până 
ce vor deveni stăpânii insulei. 

Stăpânii insulei? răcni marinarul. Stăpânii insulei? Vocea i 
se sugruma, ca şi când o mână de fier i-ar fi strâns gâtul. 
Spuse apoi cu un glas mai potolit: 

Ştiţi, domnule Cyrus, ce glonte am eu în puşcă? 

Nu, Pencroff. 

Acela care a străbătut pieptul lui Harbert şi vă dau 
cuvântul meu că glontele ăsta îşi va nimeri ţinta! 

Dar această dreaptă răzbunare tot nu l-ar fi putut învia pe 
Ayrton, şi din cercetarea urmelor se părea că, din 
nefericire, nu mai era nici o nădejde să-l mai revadă 
vreodată! 

În seara aceea, poposiră la paisprezece mile de Casa de 
Granit şi Cyrus Smith socoti că-i mai despart doar cinci mile 
de capul Reptilei. 


Într-adevăr, pionierii ajunseră a doua zi la capătul 
peninsulei. Străbătuseră pădurea în toată lungimea ei, dar 
nu găsiseră nici un semn care să le arate unde era 
ascunzişul ocnaşilor sau ascunzişul şi mai tainic al 
misteriosului necunoscut, CAPITOLUL XII. 

Explorarea peninsulei Serpentine. Popas la revărsarea 
râului Cascadei. La şase sute de paşi de stână. Gedeon 
Spilett şi Pencroff pleacă în recunoaştere. Întoarcerea lor. 
Înainte! O poartă deschisă. O fereastră luminată. La lumina 
lunii. 

A doua zi, la 18 februarie, cercetară tot litoralul împădurit, 
ce se întindea de la promontoriul Reptilei până la râul 
Cascadei. Pionierii scotociră cu de-amănuntul pădurea, care 
ocupa întreaga lăţime a peninsulei, pe o întindere de trei- 
patru mile. Copacii uriaşi şi rămuroşi dovedeau fertilitatea 
pământului, mai uimitoare aci decât pe tot restul insulei. 
Părea un colţ de junglă africană sau de pădure virgină de 
pe malul Amazonului, transplantată aici, în mijlocul zonei 
temperate. Lucrul acesta îi făcea pe pionieri să creadă că 
minunaţii arbori găseau în pământul acesta umed la 
suprafaţă, dar încălzit în adâncime de focuri vulcanice, 
condiţii neobişnuite într-o climă temperată. Peste tot 
dominau kaurii şi eucalipţii uriaşi. 

Totuşi, pionierii nu veniseră să admire aceste frumuseți. Ei 
ştiau de mult că în această privinţă, insula Lincoln putea să 
se ia la întrecere cu insulele din grupul Canarelor, numite 
pe vremuri „Insulele Fericite”. Dar insula lor nu le mai 
aparţinea în întregime. Alţi oameni pătrunseseră aici; pe 
meleagurile lor călcau ticăloşi, care trebuiau ucişi fără milă. 

Pe coasta răsăriteană, cu toate cercetările lor, nu mai 
găsiră nici o urmă. Nici urme de paşi, nici crestături pe 
copaci, nici cenuşă rece, nici tabere părăsite. 

Nu mă miră! spuse Cyrus Smith. Ocnaşii au debarcat pe 
insulă lângă capul Epavei şi s-au afundat îndată în pădurile 
Far-West-ului, după ce au trecut de mlaştinile Tadornelor. Ei 
au urmat cam acelaşi drurn pe care l-am străbătut şi noi de 


când am părăsit Casa de Granit. Astfel se explică urmele 
găsite în pădure. Odată ajunşi pe litoral, ocnaşii au înţeles 
că nu vor găsi un adăpost bun prin locurile astea, aşa că au 
luat-o spre nord, unde au dat de stână... 

Poate că s-au întors acolo, spuse Pencroff. 

Nu prea cred, răspunse inginerul. îşi închipuie ei că vom 
cerceta şi pe acolo. Stâna este pentru ei doar un loc de 
aprovizionare, nu o tabără definitivă. 

Are dreptate Cyrus, spuse reporterul, şi după mine, 
ocnaşii trebuie să-şi fi căutat un adăpost în văile dintre 
povârnişurile de la poalele muntelui Franklin. 

Atunci la ce mai stăm, domnule Cyrus? Să mergem drept 
la stână! strigă Pencroff. Să isprăvim odată! M-am săturat 
să ne tot pierdem timpul! 

Nu, dragul meu, răspunse inginerul. Uiţi că trebuie să 
aflăm neapărat dacă se ascunde vreo locuinţă în pădurea 
Far-West. Ştii că expediţia noastră are un dublu scop, 
Pencroff. Pe de o parte vrem să pedepsim nişte ticăloşi, iar 
pe de altă parte, adu-ţi aminte, am pornit să arătăm cuiva 
recunoştinţa noastră! 

Frumoase cuvinte, domnule Cyrus, răspunse marinarul. 
Mă bate totuşi gândul că pe domnul acela o să-l găsim 
numai când va binevoi el singur să se arate. 

Pencroft exprima prin aceste cuvinte părerea tuturor. 
După câte se părea, ascunzişul necunoscutului era tot atât 
de tainic, ca şi persoana lui. 

În seara aceea, căruţa se opri la revărsarea râului 
Cascadei. Tabăra fu aşezată ca de obicei şi măsurile de pază 
luate ca întotdeauna. Harbert era din nou băiatul zdravăn şi 
sănătos de odinioară şi se simţea foarte bine în aer liber, 
între briza oceanului şi aerul înviorător al pădurii. Nu mai 
călătorea în căruţă, ci alerga în fruntea caravanei. 

A doua zi, la 19 februarie, pionierii părăsiră litoralul, pe 
care se îngrămădeau atât de pitoresc stâncile de bazalt de 
forme atât de diferite şi o luară de-a lungul malului stâng al 
râului. Drumul fusese croit, în parte, în timpul excursiilor, 


ce le făcuseră de la stână până la ţărmul de vest. Pionierii 
se aflau la şase mile de muntele Franklin. 

Planul inginerului era următorul: să cerceteze cu de- 
amănuntul toată valea râului şi să înainteze, cu băgare de 
seamă, până în împrejurimile stânei; dacă găseau stâna 
ocupată, trebuiau s-o ia cu asalt, cu forţa; dacă nu era 
ocupată, se vor întări acolo şi vor face din ea baza de la 
care aveau să cerceteze povârnişurile muntelui Franklin. 

Pionierii aprobară planul, grăbiţi cum erau să ia din nouă 
în stăpânire insula lor. 

Urmară deci valea îngustă, care despărţea două din cele 
mai puternice metereze ale muntelui Franklin. Cu cât 
înaintau spre zonele superioare ale vulcanului, cu atât se 
răreau copacii, atât de deşi pe malul apei. Solul accidentat 
ar fi putut să ascundă curse, aşa că nu înaintau decât cu 
mare grijă. Top şi Jup deschideau drumul ca înaintaşi, 
cercetând în dreapta şi în stingă tufişurile dese, întrecându- 
se în pricepere şi vioiciune, Nu găsiră totuşi nici urmă de 
ocnaşi. 

Pe la orele cinci, căruţa se opri la şase sute de paşi de 
ţarcul stânei, care era ascuns de o perdea semi-circulară de 
copaci. 

Trebuiau să afle dacă stâna era ocupată. Nu puteau face 
lucrul acesta în plină zi, fără să se expună să fie împuşcaţi 
ca Harbert. Cel mai bun lucru era să aştepte venirea nopții. 

Dar Gedeon Spilett ardea de nerăbdare să cerceteze 
împrejurimile stânei, iar Pencroff, nerăbdător şi el, voia să-l 
întovărăşească. 

Nu, dragii mei, se împotrivi inginerul. Aşteptaţi până la 
noapte. Nu voi lăsa pe niciunul dintre voi să-şi 
primejduiască viaţa în plină zi. 

Dar, domnule Cyrus... începu marinarul, care nu părea 
dispus să se supună. 

Te rog, Pencroff, spuse inginerul. 

Fie! se învoi marinarul, înjurându-i pe ocnaşi marinăreşte, 
ca să-i mai treacă necazul. 


Pionierii rămaseră deci în jurul căruţei, supraveghind cu 
grijă pădurea din jurul lor. 

Mai trecură trei ore. Vântul încetase şi o tăcere deplină 
domnea pe sub copacii uriaşi. S-ar fi auzit cu uşurinţă 
căderea unei crenguţe, zgomotul unui pas pe frunzele 
uscate sau foşnetul unui trup strecurându-se printre 
ierburi. Nu mişca însă nimic, de altminteri, riici "Top, culcat 
cu botul pe labe, nu dădea nici un semn de nelinişte. 

Pe la orele opt era destul de întuneric ca să poată porni în 
recunoaştere. Gedeon Spilett şi Pencroff erau gata de 
plecare. Cyrus Smith se învoi. Top şi Jup rămaseră cu 
inginerul, Harbert şi Nab, ca să nu dea de veste sosirea lor 
printr-un lătrat sau strigăt necugetat. 

Nu vă avântaţi fără socoteală! le spuse Cyrus Smith 
marinarului şi reporterului. Nu trebuie să puneţi stăpânire 
pe stână, trebuie doar să vedeţi dacă este sau nu ocupată! 

Am înţeles! răspunse Pencroff. 

Şi plecară amândoi. Frunzişul îi ascundea bine, aşa că 
nimeni nu-i putea zări la o depărtare de douăzeci, treizeci 
de paşi. Pencroff şi reporterul înaintau încet, oprindu-se la 
fiece zgomot suspect ce-l auzeau. 

Păstrau oarecare, depărtare între ei, ca să nu-i poată lovi 
cu uşurinţă gloanţele ocnaşilor, la care se aşteptau în orice 
clipă. 

Cinci minute mai târziu, Gedeon Spilett şi. Pencroff 
ieşiseră din pădure. Ajunseră la marginea luminişului, unde 
se ridica ţarcul stânei. 

Se opriră. Asupra tăpşanului despădurit mai stăruia o 
lumină ştearsă. Poarta stânei, ce se zărea la vreo treizeci de 
paşi, părea să fie închisă. Cei treizeci de paşi până la ea 
constituiau, cum se spune, „zona primejdioasă”, căci orice 
glonţ pornit din vârful gardului putea să-l răpună pe 
îndrăzneţul care s-ar fi aventurat în locul acesta deschis. 

Gedeon Spilett şi marinarul nu erau oamenii care să se 
înspăimânte de un glonte, dar ştiau - în afară de faptul că ei 
ar fi fost primele victime - că nesocotinţa lor ar putea 


primejdui viaţa tovarăşilor lor. Şi dacă ei ar fi căzut, ce se 
făceau Cyrus Smith, Nab şi Harbert? 

Pencroff, a cărui enervare sporise de când se vedea atât 
de aproape de stână, era gata să se repeadă, dar reporterul 
îl trase înapoi cu putere. 

Peste câteva clipe va fi întuneric, îi şopti Gedeon Spilett la 
ureche, şi atunci pornim. 

Pencroff strânse cu putere patul armei, se stăpâni şi 
aşteptă înjurând pe înfundate. 

Ultimele lumini ale amurgului se stinseră curând şi 
întunericul, ce părea să izvorască chiar din pădure, 
cuprinse întregul luminiş. Muntele Franklin părea acum un 
paravan uriaş, care acoperea zarea înspre apus. Noaptea 
venise repede, aşa cum se lasă ea în zonele calde. Era 
timpul să pornească. 

De când se postaseră la marginea luminişului, reporterul 
şi marinarul nu slăbiseră din ochi gardul. Stâna părea 
părăsită. Muchea gardului se zărea limpede, ca o linie mai 
întunecată, ce se desprindea din bezna înconjurătoare. 
Totuşi, era foarte posibil ca un ocnaş să stea la pândă în 
dosul ulucilor, spre a fi feriţi de orice surpriză. 

Gedeon Spiletf strânse mâna tovarăşului său şi amândoi se 
târâră spre stână, ţinându-şi puştile pregătite. 

Ajunseră la poartă, fără să fi zărit vreo lumină. 

Pencroff încercă s-o împingă, dar, după cum bănui seră şi 
ei, era închisă. Constată însă că barele exterioare nu erau 
proptite. 

S-ar fi putut întâmpla ca ocnaşii să fie la stână şi să fi 
proptit în aşa fel poarta, ca ea să nu poată fi împinsă din 
afară. 

Gedeon Spilett şi Pencroff traseră cu urechea. 

Nu se auzea nici un zgomot. Caprele şi muflonii dormeau 
desigur în grajduri şi nimic nu tulbura liniştea nopţii. 

Neauzind nici o mişcare, reporterul şi marinarul se 
întrebară dacă n-ar fi fost nimerit să sară gardul şi să intre 


în stână, cu toate că Cyrus Smith le pusese în vedere să nu 
facă asemenea încercare. 

De fapt, planul putea să izbutească, dar putea tot atât de 
bine să dea greş. Dar, presupunând că ocnaşii nu bănuiau 
ce se pornise împotriva lor şi că ar fi putut fi luaţi prin 
surprindere, era oare nimerit ca ei doi să compromită 
eventuala reuşită a atacului, năpustindu-se orbeşte peste 
gard? 

Reporterul socoti deci că era totuşi mai bine să aştepte şi 
să încerce să pătrundă în stână împreună cu ceilalţi 
pionieri. Un lucru era sigur: că puteau ajunge până la gard 
fără să fie văzuţi. [arcul nu era păzit.' Era mai bine deci să 
se întoarcă la căruţă. 

Pencroff fu şi el de aceeaşi părere şi primi numaidecât să-l 
însoţească pe reporter înapoi la tovarăşii lor, Peste câteva 
minute, inginerul află cum stăteau lucrurile. 

Gândindu-mă bine, spuse el, încep să cred că ocnaşii nu 
sunt la stână. 

Vedem noi, după ce sărim gardul, răspunse Pencroff. 

Mergem la stână, dragii mei! îi anunţă Cyrus Smith. 

Căruţa o lăsăm în pădure? întrebă Nab, Nu, ea e furgonul 
nostru cu muniții şi alimente, răspunse inginerul, şi la 
nevoie ne va sluji de baricadă. O luăm cu noi! 

Hai să pornim, îi îndemnă Gedeon Spilett. Căruţa ieşi din 
pădure şi înainta fără zgomot spre gard. 

Era întuneric şi peste tot domnea o tăcere desăvârşită. 
Iarba deasă înăbuşea şi zgomotul paşilor. 

Pionierii erau pregătiţi să tragă. Pencroff îi porunci lui Jup 
să meargă în urmă, iar Nab îl ţinea pe 'Top de zgardă, ca să 
nu se avânte prea repede. 

Ajunseră în luminiş. Era pustiu. Fără teamă, oamenii 
înaintară spre ţarc. Străbătură în câteva clipe „zona 
primejdioasă”, fără să fie întâmpinați cu împuşcături. 
Căruţa se opri în faţa gardului. Nab rămase lângă onaggaşi, 
iar inginerul, reporterul, Harbert şi Pencroff se îndreptară 


spre poartă, ca să cerceteze dacă era proptită pe 
dinăuntru. 

Poarta însă era deschisă! 

Ce tot spuneaţi voi mai înainte? întrebă inginerul, 
întorcându-se spre marinar şi reporter. 

Aceştia priveau înmărmuriţi. 

Aş putea să jur, spuse Pencroff, că poarta era închisă 
adineauri! 

Pionierii şovăiră o clipă. Să fi fost ocnaşii la stână atunci 
când Pencroff şi reporterul porniseră în recunoaştere? Fără 
îndoială, căci poarta închisă adineauri, doar unul dintre ei 
putea s-o fi deschis. Se mai aflau acolo sau ieşiseră? 

Toate întrebările acestea se îmbulzeau în mintea 
pionierilor, fără să-şi găsească răspuns! 

În clipa aceea, Harbert, care înaintase câţiva paşi, se dădu 
repede înapoi, apucându-l pe Cyrus Smith de mână. 

Ce s-a întâmplat? întrebă inginerul. 

Se vede lumină. 

În casă? 

Da! 

Toţi cinci înaintară spre poartă şi într-adevăr, prin 
geamuri, străbătea o lumină slabă. 

Cyrus Smith luă repede o hotărâre. 

Mare noroc să-i găsim pe ocnaşi închişi în casă şi să-i luăm 
prin surprindere. S-a isprăvit cu ei! Haideţi! 

Pionierii se strecurară în ţarc cu puştile pregătite. Lăsară 
căruţa afară, în paza lui Jup şi a lui Top, pe care-i legaseră 
pentru mai multă siguranţă. 

Cyrus Smith, Pencroff şi Gedeon Spilett, pe o parte, 
Harbert şi Nab, pe cealaltă, se furişară de-a lungul gardului 
până în faţa casei, cercetând această parte a stânei, care 
însă era pustie şi cufundată în întuneric. 

În câteva clipe se adunară cu toţii lângă casă, în faţa uşii 
închise. 

Cyrus Smith făcu tovarăşilor un semn cu mâna ca să nu se 
mişte; se apropie apoi de fereastra slab luminată şi aruncă 


o privire în cameră. 

Pe masă se afla un felinar aprins. Lângă masă era patul lui 
Ayrton. 

Pe pat era întins un om. 

Deodată, Cyrus Smith se dădu înapoi, strigând cu glas 
stins: 

Ayrton! 

Pionierii se repeziră la uşă, mai s-o smulgă din ţâţâni şi 
năvăliră cu toţii în cameră. 

Ayrton părea să doarmă. Se vedea pe chipul lui că suferise 
mult. Pe mâini şi pe picioare avea vânătăi mari. 

Cyrus Smith se plecă asupra lui. 

Ayrton, strigă inginerul, apucând braţul omului regăsit în 
împrejurări atât de neaşteptate. 

La acest strigăt, Ayrton deschise ochii, uitându-se la Cyrus 
Smith şi la ceilalţi: 

Dumneavoastră, dumneavoastră? 

Ayrton! Ayrton! repetă Cyrus Smith. 

Unde mă aflu? 

În casa de la stână! 

Singur? 

Da! 

Se vor întoarce! strigă Ayrton. Apăraţi-vă. Apăraţi-vă! 

Şi căzu înapoi sleit. 

Spilett, spuse inginerul, putem fi oricând atacați. Aduceţi 
căruţa în ţarc, baricadaţi poarta şi apoi întoarceţi-vă cu toţii 
aici. 

Pencroff, Nab şi reporterul se repeziră să îndeplinească 
ordinele inginerului. Nu aveau nici un moment de pierdut. 
Poate că ocnaşii şi puseseră mâna pe căruţa lor. 

Într-o clipă, reporterul şi cei doi tovarăşi ai săi străbătură 
ţarcul, îndreptându-se spre poartă, în dosul căreia 'Iop 
începuse să mârâie. 

Inginerul, părăsindu-l un moment pe Ayrton, ieşi din casă 
cu puşca pregătită. Harbert mergea lângă el. 
Supravegheau amândoi coasta muntelui care domina stâna. 


Dacă ocnaşii pândeau ascunşi acolo, ei ar fi putut să ucidă 
pe rând toţi pionierii. 

În clipa aceea, luna se ridică deasupra pădurii întunecate 
şi un val de lumină se răspândi pe cuprinsul ţarcului. Se 
vedeau pâlcurile de copaci, pârâiaşul şi întinsul covor de 
iarbă, ce acoperea pământul. înspre munte, casa şi o parte 
din gard se desprindeau albe în lumina lunii. în partea 
cealaltă, spre poartă, ţarcul se afla în umbră. 

Pe neaşteptate, o matahală întunecată se ivi în faţa lor. Era 
căruţa, care pătrundea în cercul de lumină şi Cyrus Smith 
auzi zgomotul porţii pe care o închideau tovarăşii lui, 
proptind-o apoi pe dinăuntru. 

Dar în aceeaşi clipă, Top începu să latre cu furie şi se 
repezi, rupându-şi zgarda, spre fundul ţarcului, în dreapta 
casei. 

Prieteni, fiţi atenţi! Puşca la ochi! strigă Cyrus Smith. 

Pionierii îşi potriviră puştile, aşteptând să tragă. Top lătra 
într-una, iar Jup scotea nişte şuierături ascuţite, alergând 
după câine. 

Pionierii se repeziră pe urmele lor, ajungând pe malul 
pârâului, străjuit de copaci uriaşi. 

Şi acolo, în plină lumină, ce le văzură ochii? 

Pe mal zăceau cinci trupuri! 

Erau cadavrele ocnaşilor, care debarcaseră cu patru luni 
înainte pe insula Lincoln. 

CAPITOLUL XIII. 

Ce povesteşte Ayrton. Planurile foştilor tovarăşi. Ocnaşii se 
instalează la stână. Cel ce face dreptate pe insula Lincoln. 
Vasul Bonadventure. Cercetări în jurul muntelui Franklin. 
Povârnişurille superioare. Bubuituri subterane. Un răspuns 
al lui Pencroff. În fundul craterului. Întoarcerea. 

Ce se întâmplase? Cine-i ucisese pe ocnaşi? Poate Ayrton? 
Era cu neputinţă; cu foarte puţin înainte se temea de 
întoarcerea lor! 

Ayrton căzuse într-un somn adânc, din care nu izbutiră să-l 
trezească. După cele câteva cuvinte pe care le rostise, 


fusese cuprins de o toropeală adâncă şi căzuse pe pat, 
nemaifiind în stare să se mişte. 

Pionierii, pradă gândurilor învălmăşite şi cât se poate de 
agitaţi, aşteptară toată noaptea, fără să părăsească casa lui 
Ayrton şi fără să se întoarcă la locul unde zăceau trupurile 
ocnaşilor. După cât se părea, Ayrton nu va fi în stare să le 
dea amănunte asupra împrejurărilor în care îşi găsiseră 
moartea ticăloşii, pentru că nici el nu ştia cum de se afla la 
stână. S-ar fi putut totuşi să cunoască cele petrecute 
înaintea groaznicei execuţii. 

A doua zi, Ayrton se trezi din toropeală şi tovarăşii îi 
împărtăşiră bucuria pe care o resimţeau regăsindu-l, 
aproape sănătos, după o lipsă de peste patru luni de zile. 

Ayrton le istorisi în puţine cuvinte ce i se întâmplase sau 
mai bine-zis ceea ce ştia el. 

A doua zi, după întoarcerea la stână, în ziua de 10 
noiembrie, în amurg, fusese luat prin surprindere de către 
ocnaşii care săriseră gardul. Îl legaseră cobză şi îl târâseră 
într-o peşteră întunecoasă de la poalele muntelui Franklin, 
unde îşi făcuseră ascunzişul. 

Hotărâseră să-l ucidă şi a doua zi erau gata s-o facă, când 
unul dintre ocnaşi îl recunoscu şi-l strigă pe numele ce-l 
purtase în Australia. Nemernicii aceştia, pregătiţi să-l ucidă 
pe Ayrton, cruţară viaţa lui Ben Joyce. 

Din clipa aceea, Ayrton fu hărțuit fără încetare de foştii lui 
tovarăşi. Voiau să-l atragă din nou de partea lor şi 
nădăjduiau să pătrundă cu ajutorul lui în inaccesibila Casă 
de Granit şi să devină stăpânii insulei, după ce vor fi ucis 
pionierii! 

Ayrton se împotrivi. Fostul ocnaş, pocăit şi iertat de 
semenii lui, era hotărât să moară fără să-şi trădeze 
tovarăşii. 

Legat şi păzit, cu căluş în gură, Ayrton trăi patru luni în 
peştera ocnaşilor. 

Ticăloşii descoperiseră stâna puţin după venirea lor pe 
insulă şi trăiau folosind rezervele ei, fără să locuiască totuşi 


acolo. În ziua de 11 noiembrie, doi dintre tâlhari, surprinşi 
pe neaşteptate de pionieri, traseră asupra lui Harbert şi 
unul dintre ei se înapoie, lăudându-se că a ucis un locuitor 
al insulei. Se întorsese totuşi singur. Tovarăşul lui căzuse 
înjunghiat de Cyrus Smith. 

E lesne de închipuit durerea lui Ayrton când află despre 
moartea lui Harbert. Rămăseseră doar patru pionieri, 
oricând la cheremul ocnaşilor. 

După această întâmplare, tot timpul cât Harbert zăcu 
bolnav la stână, piraţii nu-şi părăsiră bârlogul şi chiar după 
ce devastară platoul se întoarseră tot acolo. 

Începură să-l chinuie mai rău pe Ayrton. Mâinile şi 
picioarele lui mai purtau încă urmele frânghiilor cu care 
fusese legat zi şi noapte. Tot timpul se aştepta să fie ucis. 

Lucrurile merseră astfel până în a treia săptămână a lunii 
februarie. Ocnaşii, pândind mereu clipa potrivită, părăseau 
destul de rar adăpostul, mulţumindu-se să vâneze, fie în 
interiorul insulei, fie pe coasta sudică. Ayrton nu mai avea 
ştiri de la prietenii lui şi nu mai credea să-i revadă vreodată. 

În cele din urmă, nenorocitul, slăbit de chinurile suferite, 
căzu într-o toropeală adâncă, nemaivăzând şi nemaiauzind 
nimic. Din clipa aceea, cu două zile în urmă, nu mai ştia ce 
s-a petrecut cu el. 

Dar, domnule Smith, adăugă el, cum se face că deşi eram 
închis în peşteră, mă aflu acum la stână? 

Cum se face că ocnaşii zac morţi acolo, în mijlocul 
ţarcului? răspunse inginerul. 

Morți? strigă Ayrton, ridicându-se într-o rână, cu toate că 
era foarte slăbit. 

Tovarăşii săi se grăbiră să-l sprijine. Voia să se scoale cu 
tot dinadinsul, aşa că îl însoţiră până la râu. 

Se luminase de ziuă. 

Pe țărm zăceau cele cinci cadavre ale ocnaşilor, în poziţia 
în care îi surprinsese moartea fulgerătoare. 

Ayrton era înmărmurit. Cyrus Smith şi tovarăşii lui îl 
priveau în tăcere. 


La un semn al inginerului, Nab şi Pencroff cercetară 
trupurile înţepenite de frig. 

Nu găsiră nici un fel de rană. 

Examinându-i însă cu de-amănuntul, Pencroff observă pe 
fruntea unuia, pe pieptul altuia, pe spatele celuilalt, pe 
umărul altuia un punct mic roşu, urma unei lovituri atât de 
puţin vizibile, încât era imposibil să-şi dea seama ce o 
pricinuise. 

Aici au fost loviți! spuse Cyrus Smith. 

Dar cu ce armă? strigă reporterul. 

O armă care trăsneşte, necunoscută nouă. 

Dar cine să-i fi trăsnit?se miră Pencroff. 

Acela care face dreptate pe insulă, răspunse Cyrus Smith, 
acela care te-a transportat pe tine aici, Ayrton, acela care 
ne-a ajutat din nou, acela care face pentru noi ceea ce nu 
putem face singuri, acela care se ascunde după ce ne vine 
într-ajutor. 

Hai să-l căutăm! strigă Pencroff. 

Să-l căutăm, desigur, răspunse Cyrus Smith, dar fiinţa 
superioară care face astfel de minuni se va arăta doar 
atunci când va dori ea să o cunoaştem. Să-l căutăm, totuşi, 
urmă el. Poate vom izbuti într-o bună zi să dovedim 
binefăcătorului nostru că suntem oameni care am meritat 
bunăvoința sa! Ce n-aş da să-i putem fi şi noi de ajutor, 
chiar cu preţul vieţii noastre. 

Din ziua aceea, singura grijă a locuitorilor insulei Lincoln a 
fost să-l găsească pe binefăcătorul lor. Se străduiau toţi să 
dezlege taina aceluia, care părea să fie un om înzestrat cu 
daruri necunoscute celorlalţi oameni. 

Pionierii se întoarseră în casa de la stână, unde, mulţumită 
îngrijirilor primite, Ayrton îşi recapătă puterile şi liniştea. 

Nab şi Pencroff târâră cadavrele ocnaşilor în pădure şi le 
îngropară adânc, departe de stână. 

Apoi, Ayrton află tot ce se întâmplase în timpul cât fusese 
închis. Află de suferinţele lui Harbert şi prin ce încercări 
trecuseră pionierii. Află de asemenea că pionierii nu mai 


credeau să-l revadă vreodată, fiind siguri că fusese ucis fără 
milă de ocnaşi. 

Şi acum, spuse Cyrus Smith, mai avem de îndeplinit o 
datorie. Jumătate din ce ne-am pus în gând a fost înfăptuit, 
dar, deşi am scăpat de ocnaşi, nu ne putem totuşi lăuda că 
am redevenit stăpânii insulei prin noi înşine. 

De aceea, răspunse. Gedeon Spilett, ar fi bine să căutăm 
prin toate văile de la poalele muntelui Franklin. Să nu lăsăm 
nici o văgăună şi nici o peşteră necercetată! Credeţi-mă, în 
viaţa mea nu am întâlnit un mister mai atrăgător pentru 
gusturile unui reporter! 

Şi nu ne întoarcem la Casa de Granit, completă Harbert, 
până ce nu dăm de binefăcătorul nostru! 

Vom face tot ce este omeneşte cu putinţă, zise inginerul, 
dar vă spun încă o dată: cred că nu-l vom găsi decât atunci 
când va voi el singur să se arate. 

Rămânem la stână? întrebă Pencroff. 

Da, rămânem aici, hotărî Cyrus Smith. Avem tot ce ne 
trebuie şi ne aflăm în inima ținutului pe care dorim să-l 
cercetăm. De altminteri, cu căruţa ajungem repede la Casa 
de Granit, de va fi nevoie. 

Bine, zise marinarul, dar mai este ceva. 

Ce anume? 

Trece vara şi noi avem de făcut un drum pe mare! 

Un drum pe mare? se miră Gedeon Spilett. 

Da, la insula Tabor, răspunse Pencroff. Trebuie să ducem 
acolo o scrisoare, în care arătăm aşezarea insulei noastre, 
unde se află şi Ayrton. Dacă vine yachtul scoţian să-l ia? 
Cine ştie dacă nu e prea târziu? 

Dar bine, Pencroff, întrebă Ayrton, cu ce vrei să faci 
drumul ăsta? 

Cum cu ce? Cu Bonadventure! 

Cu Bonadventure?! strigă Ayrton. Nu mai există! 

Cum, nu mai există vasul meu? răcni Pencroff, sărind în 
picioare. 


Nu! răspunse Ayrton. Ocnagşii au dat de el acum o 
săptărnână, au pornit pe mare şi... 

Şi? îl grăbi Pencroff cu inima zvâcnind. 

Şi, nemaiavându-l pe Bob Harvey ca să conducă vasul, s-au 
lovit de stânci şi au sfărâmat corabia! 

Ah, ticăloşii! 'Tâlharii! Nemernicii! strigă Pencroff. 

Pencroff, spuse Harbert, cuprinzând mâna marinarului, 
vom face un alt Bonadventure, mai mare! Avem doar la 
îndemână toată fierăria şi întreg echipamentul bricului, Dar 
nu vă daţi seama, zise Pencroff amărât, că va dura cinci sau 
şase luni până să construim un vas de treizeci sau patruzeci 
de tone? 

Avem tot timpul, răspunse reporterul, - şi oricum, anul 
acesta nu mai mergem la insula Tabor. 

Ce vrei, Pencroff, nu avem ce face! spuse inginerul. Doresc 
numai ca întârzierea asta să nu ne aducă vreo pagubă! 

Ah! Bonadventure a mea! Sărmana mea corabie! se 
văicărea Pencroff, adânc mâhnit de pierderea vasului, de 
care fusese atât de mândru. 

Distrugerea corăbiei era o lovitură grea pentru pionieri, 
care hotărâră să repare pierderea cât mai repede cu 
putinţă. Acum însă, voiau să ducă la bun sfârşit cercetările 
începute în regiunea cea mai tainică a insulei. 

Se aşternură pe lucru în aceeaşi zi, 19 februarie. 
Cercetările ţinură o săptămână. Poalele muntelui, cu 
povârnişurile şi ramificaţiile lor, alcătuiau un labirint de văi 
şi clinuri foarte încâlcite. Fără îndoială că aici, în fundul 
trecătorilor înguste, şi poate chiar înăuntrul masivului 
muntelui Franklin, trebuiau făcute cercetările. Nicăieri pe 
insulă nu s-ar fi putut ascunde mai bine o locuinţă, al cărui 
ocupant ţinea să rămână necunoscut. Atât de întortochiate 
erau văile, încât Cyrus Smith se văzu nevoit să procedeze 
cât se poate de sistematic. 

Pionierii cercetară mai întâi valea care se deschidea la 
sudul vulcanului şi primea apele râului Cascadei. Aci le 
arătă Ayrton şi peştera în care se adăpostiseră ocnaşii şi în 


care fusese ţinut închis. Era aşa cum o părăsise Ayrton. 
Găsiră dosite în ea provizii şi muniții, furate de ocnaşi 
pentru a-şi face rezerve. 

Toată valea care ducea la peşteră era umbrită de copaci 
frumoşi, printre care dominau coniferele, şi fu cercetată cu 
grijă. La capătul văii, pionierii cotiră spre vest şi se 
afundară într-o râpă îngustă, care se pierdea printre 
stâncile de bazalt ale litoralului. 

Aici, copacii se răreau şi pietrişul lua locul păşunilor, 
începea regiunea stearpă a insulei. Se şi putea recunoaşte 
că dintre văile care se încrucişau la poalele muntelui 
Franklin, numai trei erau împădurite şi bogate în păşuni, 
cum era valea în care se afla aşezată stâna. Valea stânei se 
mărginea la răsărit cu valea prin care curgea râul Cascadei 
şi la apus cu valea Pârâului Roşu. Ambele ape primeau mulţi 
afluenţi din munte, cursuri de apă mărunte, care înviorau 
regiunea roditoare din sudul insulei. Râul Mercy era 
alimentat direct de izvoare bogate, ascunse prin desişurile 
pădurilor Jacamarului, izvoare asemănătoare acelora care 
se răsfirau în nenumăratele cursuri mici de apă, ce udau 
pădurile care acopereau peninsula Serpentinei. 

Oricare dintre cele trei văi, bogate în apă, ar fi putut 
adăposti un, pustnic, care ar fi găsit în ele toate cele 
necesare traiului. Dar pionierii le mai cercetaseră şi 
altădată şi nicăieri nu găsiseră urma omului. 

Oare ascunzătoarea căutată să fie pitită în fundul 
trecătorilor sterpe, în mijlocul stâncilor prăvălite, în 
văgăunile dinspre nord, pe unde se scurseseră râurile de 
lavă? 

În partea de nord, la poalele muntelui Franklin, se aflau 
doar două văi, largi, nu prea adânci, lipsite de verdeață, 
presărate cu blocuri de granit, brăzdate de morene lungi şi 
pardosite cu lavă. Pe alocuri zăceau blocuri de minereu, 
printre care erau presărate bucăţi de obsidian şi labradorit. 
Cercetările fură lungi şi anevoioase. Prin văile acestea se 
căscau mii de cavităţi, care nu prea erau plăcute de locuit, 


însă bine ascunse, şi în care se pătrundea foarte greu. 
Pionierii cercetară chiar şi tunelurile întunecate, rămase 
încă din epoca activităţii vulcanului, bolți înnegrite de 
flăcările vechi, care pătrundeau până în adâncul muntelui. 
Cercetară galeriile întunecate folosind torţe aprinse, 
scotocind toate adâncimile. Peste tot domneau tăcerea şi 
întunericul. Părea că nici o fiinţă omenească nu-şi purtase 
vreodată paşii prin aceste tuneluri străvechi şi nu mişcase 
din loc vreo stâncă, din clipa când insula ieşise din valuri. 

Dar, deşi văgăunile erau pustii şi întunecate, Cyrus Smith 
fu nevoit să constate că prin acele locuri nu domnea totuşi o 
tăcere desăvârşită. 

În fundul uneia dintre aceste caverne, care se întindea pe 
o distanţă de câteva sute de picioare, pătrunzând în inima 
muntelui, el auzi nişte zgomote surde, a căror intensitate 
era mărită de sonoritatea bolților de stâncă. 

Gedeon Spilett, care îl întovărăşea, auzi şi el acest 
murmur îndepărtat, care putea să însemne o trezire a 
focurilor subterane. Se opriră de mai multe ori să asculte şi 
amândoi înţeleseră că în adâncurile pământului se petrecea 
o reacţie chimică. 

Te pomeneşti că vulcanul nu este cu totul stins! spuse 
reporterul. 

Se prea poate ca după plimbarea noastră în crater, 
răspunse Cyrus Smith, să se fi întâmplat oarecare 
schimbări în păturile adânci. Orice vulcan, chiar dacă este 
stins, poate să se trezească. 

N-ar fi primejdios pentru insula Lincoln o erupție a 
muntelui Franklin? întrebă Gedeon Spilett. 

Nu cred, răspunse inginerul. Craterul, adică supapa de 
siguranţă, există, şi surplusul de vapori şi de lavă va irupe 
pe drumul obişnuit, aşa cum izbucnea şi în trecut. 

Afară numai dacă lavele nu-şi croiesc o altă cale, nouă, 
către ţinuturile mănoase ale insulei! 

Nu văd de ce ar face-o, dragă Spilett, răspunse Cyrus 
Smith, - şi de ce n-ar urma drumul de până acuma? 


Ei! Vulcanii au uneori toane! răspunse reporterul. 

Ia seama, observă inginerul, că înclinarea întregului masiv 
al muntelui Franklin înlesneşte scurgerea lavei spre văile 
pe care le cercetăm în clipa de faţă. Doar un cutremur de 
pământ ar putea să schimbe centrul de gravitate al 
muntelui, modificând şi calea lavei. 

În asemenea împrejurări ne putem aştepta oricând la un 
cutremur de pământ, observă Gedeon Spilett. 

Desigur, răspunse inginerul, mai ales când încep să se 
trezească forţele subterane şi când măruntaiele globului se 
simt prea apăsate după un repaus mai lung. Aşa încât, 
dragă Spilett, o erupție este un lucru, grav şi ar fi mai bine 
să nu se trezească vulcanul. Dar parcă stă în puterea 
noastră? În tot cazul, orice s-ar întâmpla, domeniul nostru 
de la Grande-Vue nu cred să fie serios ameninţat. între 
munte şi şes există o depresiune simţitoare şi dacă lava ar 
lua drumul lacului, ea ar fi aruncată spre dune şi 
împrejurimile golfului Rechinului. 

N-am văzut în creştetul muntelui nici o dâră de fum, care 
să vestească vreo erupție apropiată, observă Gedeon 
Spilett, Nu, spuse Cyrus Smith, nici aburi nu ies din crater. 
Chiar ieri l-am observat. Dar se poate ca la baza lui să se fi 
adunat cu timpul stânci, cenuşă şi lavă întărită, şi astfel, 
supapa de care vorbesc să fie închisă deocamdată. Dar la 
cea dintâi sforţare mai puternică, piedica va dispare şi poţi 
să fii sigur, dragă Spilett, că nici insula, care este un fel de 
cazan cu aburi, şi nici vulcanul, care e hornul lui, nu vor 
plesni din cauza apăsării gazelor. Totuşi, îţi repet că ar fi 
mai bine să nu vină nici o erupție. 

Şi totuşi nu ne înşelăm, îl întrerupse reporterul. Se aud 
bubuituri în adâncurile vulcanului. 

Într-adevăr, se aud, recunoscu inginerul, care asculta cu 
multă atenţie, nu ne putem înşela... Aici se pregăteşte o 
reacţie şi nu ştim cât e de mare şi nici cum se va sfârşi. 

La întoarcere, Cyrus Smith şi Gedeon Spilett împărtăşiră 
şi tovarăşilor lor cele aflate. 


Ei, asta-i! Vulcanul ăsta vrea să ne arate ce poate! Să 
încerce! Sunt sigur că îşi va găsi stăpânul! strigă Pencroff. 

Care stăpân? întrebă Nab. 

Binefăcătorul nostru, Nab, binefăcătorul nostru, care îi va 
astupa craterul de îndată ce va încerca să-l deschidă! 

După cum se vede, încrederea marinarului în zeul insulei 
era neţărmurită şi, într-adevăr, puterea necunoscută care le 
ajutase până acum în împrejurări atât de grele părea fără 
margini. Astfel, ea izbuti să scape de cercetările pionierilor 
şi, cu toată strădania lor, cu tot zelul şi cu toată îndârjirea 
desfăşurată, strania ascunzătoare nu fu descoperită. 

Între 19 şi 25 februarie, pionierii cercetară partea de nord 
a insulei Lincoln. Ciocăniră fiecare perete stâncos, aşa cum 
face poliţia într-o casă suspectă. Ba mai mult, inginerul făcu 
un plan exact al muntelui şi împinse cercetările până în cele 
mai ascunse unghere. 

Cercetară şi prăpastia vulcanului, deocamdată stins, dar 
din adâncimile căruia răbufneau bubuituri. Totuşi, nici o 
dâră de fum, nici o urmă de abur, nici Încălzire a pereţilor 
nu vesteau apropierea unei erupții. Nicăieri pionierii nu 
afiară urma aceluia pe care îl căutau. 

Cercetară în cele din urmă şi regiunea dunelor, şi pereţii 
de lavă din jurul golfului Rechinului, în toată înălţimea lor, 
cu toate că le fu cât se poate de greu să coboare la baza 
stâncilor. Nimeni! Nimic! 

Aceste cuvinte reprezentau până la urmă.rezultatul 
ostenelilor lor, iar Cyrus Smith şi tovarăşii săi se simțeau 
copleşiţi, descurajaţi şi oarecum mânioşi. 

Pionierii fură deci nevoiţi să facă drumul înapoi, căci 
cercetările nu se puteau prelungi, la nesfârşit. Erau 
îndreptăţiţi să creadă că fiinţa misterioasă nu trăia pe 
suprafaţa insulei şi presupunerile cele mai năstruşnice se 
născură în mintea lui Nab şi a lui Pencroff. 

În ziua de 25 februarie, pionierii se întoarseră la Casa de 
Granit. Cu ajutorul unei săgeți aruncară frânghia până la 


terasa din faţa uşii şi restabiliră legătura între locuinţa lor 
şi pământ. 

O lună mai târziu, în ziua de 25 martie, se împlineau trei 
ani de când se aflau pe insula Lincoln. 

CAPITOLUL XIV. 

Au trecut trei ani. Problema unei noi corăbii. Ce s-a 
hotărât. Colonia e bogată. Şantierul. Frigul emisferei 
australe. Pencroft se resemnează. Albitul rufelor. Muntele 
Franklin. 

Trecuseră trei ani de când prizonierii fugiseră din 
Richmond şi de câte ori nu pomeniseră ei de patria lor în 
cursul acestor ani! 

Erau încredinţaţi că războiul civil se sfârşise şi că cei din 
nord învinseseră. Dar cum se desfăşurase acest război? Ce 
prieteni ai lor căzuseră în lupte? 

lată ce-i frământa, deşi nu ştiau când le va fi dat să-şi 
revadă ţara. Visul lor era să se întoarcă în patrie măcar 
pentru scurt timp, să reînoiască legăturile cu lumea locuită, 
să facă legătura între patria lor şi insulă, apoi să-şi petreacă 
cea mai mare şi cea mai bună parte a vieţii lor în această 
colonie întemeiată de ei. 

Dar visul nu putea fi împlinit decât în două feluri: sau 
apărea un vas în apele insulei Lincoln, sau pionierii erau în 
stare să construiască singuri o corabie destul de mare, care 
să poată rezista la drum şi care să-i ducă spre pământurile 
cele mai apropiate. 

Mai este o cale, spunea Pencroff. Să ne dea „geniul” nostru 
un mijloc de a ne întoarce în patrie! 

Şi într-adevăr, dacă cineva le-ar fi spus, lui Pencroff şi lui 
Nab, că un vas de trei sute de tone îi aşteaptă în golful 
Rechinului sau în portul. Balonului, nici n-ar fi clipit din 
ochi. Ei se aşteptau acum la orice minune. 

Cyrus Smith însă, care nu trăia în închipuire, îi pofti să 
coboare din nori şi să privească realitatea în faţă. Ea le 
cerea să construiască grabnic un nou vas, cu ajutorul căruia 
să ajungă cât mai curând pe insula Tabor, pentru a depune 


acolo documentul, în care să arate noua reşedinţă a lui 
Ayrton. 

Le trebuiau cel puţin şase luni ca să construiască un nou 
vas. între timp se apropia însă iarna şi călătoria trebuia 
amânată până în primăvara următoare. 

Avem deci tot timpul să construim corabia până în 
primăvară, îi spunea inginerul lui Pencroff, cu care vorbea 
despre toate acestea. Sunt de părere, dragul meu, că dacă 
tot construim un vas nou, ar fi bine să-l facem mai mare. 
Sosirea yachtului scoţian pe insula Tabor este îndoielnică. 
S-ar putea chiar să fi venit acum câteva luni şi să fi plecat 
după ce l-au căutat în zadar pe Ayrton. Nu ar fi mai bine să 
construim un vas care să ne ducă la nevoie până în 
arhipelagurile Polineziei sau în Noua Zeelandă? Ce crezi? 

Sunt de părere, domnule Cyrus, răspunse marinarul, că 
dumneavoastră sunteţi în stare să construiți tot atât de bine 
un vas mare, ca şi unul mic. Nu ne lipsesc nici uneltele, nici 
lemnul. Ne trebuie doar timp. 

În câtă vreme am putea să construim un vas de trei până 
la patru sute de tone? întrebă Cyrus Smith. 

Cel puţin şapte, opt luni, răspunse Pencroff. Nu trebuie să 
uităm că vine iarna şi că pe ger lemnul se lucrează greu. 
Trebuie să socotim câteva săptămâni în care nu vom lucra, 
aşa că va trebui să fim mulţumiţi dacă vasul nostru va fi 
gata în luna noiembrie. 

Foarte bine, răspunse Cyrus Smith, e timpul cel mai 
potrivit pentru o călătorie pe mare spre insula Tabor sau 
mai departe. 

Cred că aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse 
marinarul. Faceţi planurile, căci lucrătorii sunt gata să 
înceapă treaba şi sunt sigur că Ayrton ne va fi de mare 
ajutor în această lucrare. 

Pionierii, întrebaţi, încuviinţară în totul proiectul 
inginerului. Este drept că era o muncă uriaşă construirea 
unui vas atât de mare, dar pionierii erau plini de încredere 


în puterile lor, încredere îndreptăţită de izbânzile ce le 
avuseseră până atunci. 

Cyrus Smith se apucă să întocmească planul corăbiei. între 
timp, tovarăşii lui tăiau şi cărau copacii, din care aveau să 
cioplească lemnăria vasului. Pădurea Far-West le furniza 
lemnul cel mai potrivit - stejar sau ulm. Se folosiră de 
cărarea deschisă cu prilejul ultimei lor călătorii, pentru a 
croi un drum nou, care primi numele de şoseaua Far- 
Westului. Copacii îi cărară la Cămin, unde instalară 
şantierul de construcţie. Noua cale deschisă în pădure era 
destul de întortochiată, deoarece fusese determinată mai 
mult de alegerea copacilor de care aveau nevoie, totuşi ea 
uşura foarte mult accesul spre o mare parte a peninsulei 
Serpentine. 

Tăierea şi fasonarea acestor lemne trebuia făcută repede, 
căci verzi nu le puteau întrebuința, şi trebuia să treacă 
destulă vreme până să se usuce. Dulgherii lucrară cu râvnă 
toată luna aprilie, în care timp fură tulburaţi doar de câteva 
furtuni de echinox, destul de violente. Meşterul Jup îi ajuta 
cu multă îndemânare, fie urcându-se în vârful vreunui 
copac pentru a lega frânghiile, fie transportând pe umerii 
lui vânjoşi trunchiurile curățate de crengi. 

Lemnăria fu aşezată într-o magazie mare, făcută din 
scânduri, pe care o ridicaseră în apropierea Căminului. 
Aveau de gând să o păstreze acolo până va veni timpul să 
fie prelucrată. 

Luna aprilie fu destul de frumoasă, cum e de multe ori 
luna octombrie în zona boreală. Muncile agricole le 
îndepliniră în aşa fel, încât curând urmele pârjolului 
dispărură cu desăvârşire de pe platoul Grande-Vue. Moara 
fu reclădită, iar în locul coteţelor vechi ridicară altele mai 
mari, căci numărul oaspeţilor curţii de păsări sporise 
simţitor. Grajdurile adăposteau acum cinci onaggaşi, dintre 
care patru mari, zdraveni, bine dresați şi unul mic, care de 
abia se născuse. Inventarul coloniei se îmbogăţise cu un 
plug şi onaggaşii arau câmpul tot atât de bine ca şi nişte 


boi. Pionierii îşi împărțeau diferitele munci şi niciunul nu 
avea timp să stea degeaba. Şi ce sănătoşi erau muncitorii 
noştri şi câtă voie bună însufleţea serile Casa de Granit, 
atunci când fiecare făurea mii de planuri de viitor Se 
înţelege că Ayrton împărtăşea viaţa pionierilor, aceştia 
nemaiîngăduindu-i să locuiască la stână. Rămăsese totuşi 
trist, aceeaşi fire închisă, împărtăşind mai mult muncile 
decât plăcerile tovarăşilor săi. Se dovedi însă un muncitor 
aprig, vânjos, îndemânatic, ingenios şi foarte inteligent. Toţi 
îl iubeau şi îl stimau, iar el simţea acest lucru. 

Totuşi nu părăsiră cu desăvârşire stâna. Din doua în două 
zile, unul dintre pionieri se ducea călare sau cu căruţa să 
îngrijească turmele, uducând la întoarcere laptele de care 
aveau nevoie. Drumurile astea erau în acelaşi timp prilej de 
vânătoare. De aceea, Harbert şi reporterul se duceau cel 
mai des la stână, întovărăşiţi de 'Top. Vânătorii noştri erau 
înarmaţi cu puşti bune, cu care vânau canguri şt mistreți, 
fără să dispreţuiască nici vânatul mărunt ca fazanii, 
jacamarii şi becaţinele. lepurii şi stridiile, câteva broaşte 
țestoase, somonii prinşi în râti, legumele de pe platou, 
poamele pădurii, toate se îngrămădeau în cămara în care 
domnul Nab, primul bucătar, nu prididea să le aşeze. 

Firul telegrafic care lega stâna de Casa de Granit fusese 
întins din nou şi era întrebuințat ori de câte ori vreunul 
dintre pionieri, aflându-se la stâna, găsea de cuviinţă să 
petreacă noaptea acolo. De altfel nu se mai aşteptau la nici 
un fel de atac, cel puţin din partea oamenilor. 

Totuşi, ceea ce se întâmplase putea să se mai repete. 
Oricând puteau năvăli alţi pirați sau ocnaşi. Se putea prea 
bine ca unii complici ai lui Bob Har” vey, încă deţinuţi la 
Norfolk, să fie iniţiaţi în planurile sale secrete şi să fie 
ispitiţi să-i calce pe urme. De aceea, pionierii cercetau zilnic 
cu ochianul zarea, ce se întindea în faţa golfului Uniunii şi a 
golfului Washington. Când mergeau la stâna, cercetau cu 
aceeaşi grijă partea dinspre apus a mării şi urcându-se pe 


meterezele stâncoase, cuprindeau cu privirea o bună parte 
a orizontului. 

Nu zăriseră până atunci nimic ciudat, totuşi, pionierii nu 
slăbeau paza, Mânat de această grijă, inginerul dezvălui 
într-o seară prietenilor săi hotărârea de a întări stâna. El 
socotea că trebuiau să înalțe gardul şi să clădească un fel 
de blochaus, din care pionierii să poată rezista la nevoie 
împotriva duşmanilor. Casa de Granit, datorită aşezării sale, 
devenise o fortăreață greu de cucerit. Dar stâna, cu 
rezervele şi vitele care se aflau acolo, avea să stârnească 
întotdeauna lăcomia oricărui năvălitor, iar pionierii trebuiau 
să fie în stare să ţină piept oricărui atac, care i-ar fi surprins 
acolo. 

Era un plan vrednic să fie cercetat, dar execuţia lui trebui 
să fie amânată pentru primăvara următoare. 

Pe la 15 mai, fundul noului vas era gata şi în curând prova 
şi pupa se înălţau şi ele pe şantier. Tălpoaia făcută de stejar 
solid măsura în lungime o sută zece picioare. Dar dulgherii 
nu izbutiră să facă mai mult, fiind împiedicaţi de vânt şi 
vreme rea. În cursul săptămânii următoare începură să 
căptuşească pupa, dar fură nevoiţi să întrerupă lucrările. 

În ultimele zile ale lunii vremea se strică de tot. Sufla un 
vânt de răsărit, uneori puternic ca un uragan. Inginerul era 
îngrijorat de soarta şantierului de construcţie, pe care de 
altfel n-ar fi putut să-l aşeze în altă parte, pentru a nu fi 
prea departe de casă. Ostrovul apăra doar în parte litoralul 
împotriva talazurilor din larg, astfel că în timpul marilor 
furtuni valurile ajungeau până la poalele falezei de granit. 

Din fericire, temerile sale nu se adeveriră. Vântul bătea 
mai tot timpul dinspre sud-vest, aşa că plaja de la poalele 
Casei de Granit era apărată de capul Epavei, care frângea 
violenţa valurilor mari. 

Pencroff şi Ayrton, cei mai sârguitori dintre constructorii 
vasului, lucrară cât le mai îngădui vremea Ei nu se speriau 
de vântul care le zburlea părul, nici de ploaia care îi uda 
până la piele, şi ştiau că un cui bine bătut ţine la fel de e 


vreme rea sau bună. Dar după umezeală urmă un ger 
cumplit şi lemnul se întări ca fierul, astfel că se lucra 
anevoie. Pe la 10 iunie, cei doi meşteri se văzură nevoiţi să 
părăsească şantierul. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi ştiau de mult cât de aspră 
poate fi iarna pe insula Lincoln. Domnea un frig ca în Noua- 
Britanie, care era aşezată cam la aceeaşi depărtare de 
ecuator. Dar în ţinuturile din emisfera boreală lucrul nu era 
greu de înţeles, pentru că peste tot se întindeau câmpii 
joase, care nu pun nici o piedică în calea vânturilor reci, 
care bat dinspre pol. Lucrul era mult mai greu de înţeles 
aici, pe insula Lincoln. 

S-a putut chiar observa, spunea într-o zi Cyrus Smith 
tovarăşilor săi, că la aceeaşi latitudine, insulele şi ţinuturile 
aşezate pe malul mării se bucură de o climă mai blândă 
decât ţinuturile mediteraniene. Am auzit adesea spunându- 
se că iernile sunt mai aspre în Lombardia decât în Scoţia şi 
că lucrul acesta s-ar datora faptului că marea restituie în 
timpul iernii căldura acumulată în timpul verii. Insulele sunt 
deci acelea care beneficiază cel mai mult de aceasta. 

Dar atunci, domnule Cyrus, întrebă Harbert, de ce nu e 
supusă şi insula Lincoln aceleiaşi legi? 

Greu de explicat, răspunse inginerul. Totuşi, îmi vine să 
cred că această particularitate se datorează aşezării insulei 
noastre în emisfera australă, care, după cum ştii, este mai 
rece decât emisfera boreală. 

Aşa este, spuse Harbert. Se ştie că gheţurile plutitoare se 
întind mai aproape de tropice în sudul Pacificului, decât în 
nordul lui. 

Foarte adevărat, interveni Pencroff. Pe vremea când mă 
îndeletniceam cu pescuitul balenelor, am întâlnit gheţuri 
plutitoare până în dreptul capului Horn. 

Poate că frigul aspru care domneşte în insula Lincoln, 
spuse Gedeon Spilett, s-ar putea explica prin prezenţa 
ghețarilor sau a banchizelor la o depărtare nu prea mare. 


Tot ce se poate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, cu 
siguranţă că iernile noastre aspre se datorează vecinătăţii 
ghețarilor plutitori. Mai există şi altă cauză: de vreme ce 
soarele se află mai aproape de această emisferă în timpul 
verii, prin forţa lucrurilor este mai îndepărtat în timpul 
iernii. Astfel se explică şi salturile mari de temperatură, 
căci, deşi iernile sunt foarte reci pe insula Lincoln, să nu 
uităm că verile, dimpotrivă, sunt grozav de călduroase. 

Dar de ce, domnule Smith? întrebă Pencroff încruntându- 
se. De ce este emisfera noastră atât de nedreptăţită? N-ar 
trebui să fie aşa. 

Pencroff dragă, zise râzând inginerul, trebuie sau nu, noi 
nu putem decât să ne împăcăm cu situaţia. lată de altfel şi 
pricina: pământul nu descrie un cerc împrejurul soarelui, ci 
o elipsă, aşa cum cer legile mecanicii raţionale. Pământul 
ocupă unul din focarele elipsei şi în consecinţă, la o anumită 
epocă din drumul său, el se află la apogeu, adică la cea mai 
mare depărtare de soare şi la o altă epocă - la perigeu - 
adică la cea mai mică distanţă. Ori, se întâmplă că tocmai în 
timpul iernii din ţinuturile australe, pământul să se afle în 
punctul cel mai îndepărtat de soare, pricinuind astfel frigul 
aspru, care domneşte prin meleagurile astea, Aşa că, dragă 
Pencroff, nu ne rămâne decât să aşteptăm vara. 

Şi totuşi, adăugă Pencroff, căruia îi venea greu să se dea 
bătut, oamenii sunt destul de învăţaţi. Gândiţi-vă ce carte 
groasă s-ar putea scrie, domnule Cyrus, dacă am aduna tot 
ce ştie omenirea! 

Am scrie o carte şi mai groasă dacă am aduna tot ce nu se 
ştie încă, răspunse Cyrus Smith. 

Era greu de stabilit cauza, dar luna iunie a fost ca de 
obicei grozav de friguroasă şi pionierii s-au văzut nevoiţi 
destul de des să stea închişi în Casa de Granit. Le era foarte 
neplăcut să trăiască astfel, sechestraţi între zidurile Casei 
de Granit. îndeosebi Gedeon Spilett îndura greu această 
constrângere. 


Ce n-aş da să pot primi de undeva zilnic un ziar! se 
tânguia el lui Nab. Cititul ziarului era îndeletnicirea mea 
cea mai plăcută. 

Nab izbucni în râs. 

Pe legea mea, răspunse el, ceea ce mă preocupă pe mine 
sunt treburile de fiecare zi. 

Adevărul este că aveau destul de lucru şi în afară şi 
înăuntru. 

După trei ani de muncă fără preget, colonia din insula 
Lincoln atinsese pe vremea aceea culmea prosperității. 
Catastrofa bricului fusese un izvor de bogăţie pentru ei. 
Fără să mai vorbim de echipamentul complet, care avea să 
folosească vasului de pe şantier, magaziile Casei de Granit 
se umpluseră cu unelte şi scule, cu arme şi muniții, cu 
îmbrăcăminte şi instrumente. Pionierii nu mai erau nevoiţi 
să fabrice pâslă şi dacă în timpul primei ierni, petrecute pe 
insulă, suferiseră din pricina gerului, acum nu se mai 
temeau de frig. Rufărie aveau destulă şi o întreţineau cu 
multă grijă. Din clorură de sodiu, adică sare de mare, Cyrus 
Smith extrăsese sodiu şi clor. Transformase apoi cu uşurinţă 
sodiul în carbonat de sodiu, folosind clorul pentru a prepara 
eterat de calciu şi alte substanţe; primele două le folosea în 
gospodărie şi pentru albitul rufelor. De altfel nu spălau 
decât de patru ori pe an, atât de multe rufe aveau, iar 
Pencroff şi chiar Gedeon Spilett, care tot aştepta să-i aducă 
poştaşul ziare, deveniseră adevăraţi meşteri în albitul 
rufelor. 

Astfel trecură lunile de iarnă, iunie, iulie şi august, luni 
foarte aspre. Vremea fu mai rece decât iarna trecută, 
termometrul coborând până la 8* Fahrenheit (13,33 
centigrade sub zero). Dar ce foc minunat ardea în vatra 
Casei de Granit! Nu economiseau combustibilul care 
creştea singur la câţiva paşi. Lemnul rămas din construcţia 
vasului îi ajuta să facă economie de cărbuni, care erau mai 
greu de cărat. 


Oamenii erau sănătoşi, animalele de pe lângă casă o 
duceau bine, doar meşterul Jup cam suferea de frig. Era 
singurul lui cusur şi pionierii îi făcură o haină groasă, 
vătuită. Ce tovarăş îndemânatic, neobosit, discret şi tăcut 
era maimuţoiul ăsta. 

Nu mă mir că munceşte bine, spunea Pencroff. Când ai 
patru mâini, e firesc să munceşti mai bine! 

Într-adevăr, Jup cel deştept lucra minunat. 

În tot timpul celor şapte luni care trecuseră, nimeni nu 
mai pomenise de protectorul insulei. De altfel nu mai 
dăduse nici un semn de viaţă. E drept că nu avusese 
prilejul, căci nu se ivise nici o întâmplare care să-i pună la 
grea încercare pe pionieri. 

Câinele nu mai mârâia şi încetase şi neliniştea 
urangutanului. Cei doi prieteni nu se mai învârteau în jurul 
puţului interior, nu mai lătrau şi nu mai gemeau în felul 
acela straniu, care trezise de la început bănuielile 
inginerului. 

În sfârşit trecu şi iarna. În primele zile de primăvară se 
întâmplă un fapt care ar fi putut să aibă urmări grele. 

În ziua de 7 septembrie, Cyrus Smith, care se uita la 
creştetul muntelui Franklin, zări un nor de fum ce se 
încolăcea deasupra craterului. 

CAPITOLUL XV. 

Trezirea vulcanului. Vreme frumoasă. Reluarea lucrărilor. 
Seara de 15 octombrie. O telegramă. O cerere. Răspunsul. 
Plecarea la stână. însemnarea. Firul suplimentar. Coasta de 
bazalt. Fluxul. Refluxul. Peştera. O lumină orbitoare. 

Pionierii, înştiinţaţi de inginer, îşi lăsaseră lucrul şi priveau 
în tăcere creştetul muntelui Franklin. Se trezise vulcanul şi 
aburii străpunseseră desigur stratul mineral din fundul 
craterului. Oare locurile subterane vor provoca vreo 
erupție violentă? lată un lucru pe care nu-l puteau 
împiedica. 

Dar, admițând chiar posibilitatea unei erupții, s-ar fi putut 
ca insula Lincoln să n-aibă prea mult de suferit în întregul 


ei. Scurgerile de lavă nu sunt întotdeauna dezastruoase. 
Insula mai trecuse prin astfel de încercări, după cum o 
dovedeau urmele de lavă de pe povârnişul nordic al 
muntelui. Mai mult încă, forma craterului şi spărtura de la 
marginea superioară erau de natură să proiecteze materiile 
eruptive spre partea opusă ținuturilor mănoase ale insulei. 

Totuşi, urmele trecutului nu erau pentru pionieri o 
garanţie de viitor. De multe ori se astupă craterele vechi şi 
se deschid altele noi. Fenomenul se ivise În toate 
continentele, cu vulcani ca Etna, Popocatepetl şi Orizaba, şi 
nu se ştie niciodată ce va aduce după sine erupția unui 
vulcan. Ajungea un cutremur de pământ, fenomen care 
însoţeşte uneori erupțiile, pentru ca aşezarea straturilor 
din interiorul muntelui să se schimbe, iar lavele 
incandescente să-şi croiască drumuri noi. 

Cyrus Smith explică aceste lucruri tovarăşilor săi şi le 
zugrăvi situaţia aşa cum o vedea el. 

Nu era nimic de făcut. Casa de Granit nu era ameninţată, 
afară doar de un cutremur de pământ, care ar zgudui 
violent insula. Stâna însă era în primejdie, dacă se 
deschidea un crater nou în partea de sud a muntelui 
Franklin. 

Din ziua aceea, aburii încununau mereu creştetul 
muntelui, răsfirându-se în trâmbe, care deveneau din ce în 
ce mai înalte şi mai dese. Nu se vedea însă nici o flacără. Se 
părea că fenomenele se concentrau deocamdată la baza 
hornului central. 

Vremea îndreptându-se, pionierii îşi reluară muncile. 
Grăbeau construirea vasului; Cyrus Smith făcu un ferăstrău 
hidraulic, pus în mişcare de căderea de apă de pe plajă, şi, 
cu ajutorul lui, pionierii fabricară mai repede scânduri şi 
bârne. Mecanismul aparatului era din cele mai simple şi 
lemnul împins înainte era tăiat cu un ferăstrău, care avea o 
mişcare verticală. Inginerul izbutise să pună în funcţiune 
acest mecanism, folosind o roată, doi cilindri şi un sistem 
special de scripeţi. 


Pe la sfârşitul lunii septembrie, scheletul vasului, care avea 
să devină o goeletă, se şi înălța pe şantier. Lucrările 
mergeau foarte bine, mulţumită fierăriei bricului, pe care o 
salvaseră în urma exploziei. Pencroff şi Ayrton scoaseră 
dintre sfărâmături toate şuruburile şi o cantitate mare de 
cuie de aramă. Munca fierarilor era astfel mai uşoară, 
dulgherii însă aveau mult de lucru. 

Lucrările fură întrerupte timp de o săptămână pentru 
seceriş, pentru cositul fânului şi pentru înmagazinarea 
diferitelor legume, ce se coceau pe platoul Grande-Vue. 
După terminarea muncilor agricole, pionierii îşi închinară 
tot timpul lor construirii vasului. 

Când venea seara, muncitorii erau sleiţi. Ca să nu piardă 
timpul, schimbaseră şi ora meselor: luau prânzul la orele 
douăsprezece şi masa de seară abia când se întuneca 
complet. Apoi se întorceau la Casa de Granit şi, frânţi de 
oboseală, se grăbeau să meargă la culcare. 

Câteodată, când discutau câte un lucru interesant, 
întârziau puţin ora culcării. Astfel, pionierii vorbeau de 
viitor şi le făcea plăcere să-şi închipuie schimbările pe care 
le-ar aduce ei pe insulă după ce-ar întreprinde o călătorie 
spre alte ţărmuri. Dar din toate planurile răzbătea gândul 
întoarcerii lor pe insula Lincoln. Ei n-aveau de gând să 
părăsească o colonie creată cu atâta trudă, cu atât mai mult 
cu cât truda le fusese încununată de succes, iar legătura cu 
ţara lor nu putea decât să dea un nou imbold dezvoltării 
insulei. 

Pencroff şi Nab mai ales voiau să-şi termine zilele aici. 

Harbert, spunea marinarul, ai de gând să părăseşti 
vreodată insula Lincoln? 

Niciodată, Pencroff, mai cu seamă dacă rămâi şi tu aici! 

Nici vorbă că rămân, băiete! răspundea Pencroff. Am să te 
aştept aici. Ai să te întorci cu soţia şi copiii tăi, din care am 
de gând să fac nişte ştrengari în lege. 

Ne-am înţeles, făgădui Harbert, râzând tulburat şi 
îmbujorându-se la faţă. 


Şi dumneata, domnule Cyrus, urmă Pencroff încântat, vei fi 
guvernatorul insulei. Câţi locuitori credeţi c-ar putea trăi 
aici? Cel puţin zece mii! 

Discutau astfel de una, de alta, îl lăsau pe Pencroff să 
alerge cu închipuirea şi, din vorbă în vorbă, până la urmă 
reporterul ajungea la concluzia că vor întemeia un ziar cu 
numele de „New Lincoln Herald”. 

Aşa este făcut omul. Simte nevoia să creeze opere 
durabile, care să-i supravieţuiască, şi tocmai acesta este 
semnul superiorității lui faţă de celelalte vieţuitoare. 

Cine ştie dacă Top şi Jup nu făureau şi ei micile lor planuri 
de viitor? 

Ayrton tăcea, gândindu-se că ar dori să-l mai vadă o dată 
pe lordul Glenarvan şi să se arate în ochii tuturor schimbat 
şi pocăit. 

Într-o seară, la 15 octombrie, tot vorbind despre acestea, 
convorbirea se prelungi mai mult ca de obicei. Se făcuse 
ora nouă, căscau cu toţii şi Pencroff se îndrepta spre 
camera lui, când soneria electrică, aşezată în sala cea mare, 
răsună pe neaşteptate. 

Erau toţi de faţă: Cyrus Smith, Gedeon Spilett, Harbert, 
Ayrton, Pencroff şi Nai); deci la stână nu era nimeni. 

Cyrus Smith sări în picioare. Tovarăşii lui se uitau unul la 
altul, necrezându-şi urechilor. 

Ce-o mai fi şi asta? strigă Nab. Ile pomeneşti că ne 
telegrafiază dracul?! 

Nimeni nu-i răspunse. 

Se pregăteşte o furtună, observă Harbert. Poate că 
influenţa electricităţii... 

Harbert nu isprăvi fraza. Inginerul, spre care erau 
întoarse toate privirile, scutură din cap, S-aşteptăm, spuse 
Gedeon Spilett. Dacă-i un semnal, oricine ar fi acela care-l 
face, îl va repeta. 

Dar cine să fie? strigă Nab. 

Desigur, răspunse Pencroff, - acela care... 


Cuvintele marinarului fură întrerupte de o nouă 
zbârnâitură. 

Cyrus Smith se îndreptă spre aparat şi telegrafie 
următoarea întrebare: „Ce doriţi?” 

Peste câteva secunde, acul care se mişca pe cadranul 
alfabetic răspundea locuitorilor Casei de Granit: „Veniţi 
repede la stână!” 

În sfârşit! strigă Cyrus Smith. 

Da! În sfârşit se va lămuri taina insulei! Oboseala şi nevoia 
de odihnă a pionierilor dispărură în faţa perspectivei de a-şi 
cunoaşte binefăcătorul. În câteva clipe, ei părăsiră în tăcere 
Casa de Granit, coborând pe plajă. Top şi Jup rămaseră 
acasă, căci nu era nevoie de ei. 

Noaptea era foarte întunecată. Luna în primul pătrar 
dispăruse o dată cu soarele. După cum observase şi 
Harbert, nori grei de furtună se târau aproape de pământ, 
acoperind lumina stelelor. Fulgere, pricinuite de o furtună 
îndepărtată, sfâşiau zarea. Până în câteva ore era foarte 
posibil să se abată furtuna asupra insulei. Noaptea era 
înăbuşitoare. 

Dar oricât de adânc ar fi fost întunericul, el nu-i putea opri 
din drum pe pionierii obişnuiţi cu şoseaua ce ducea la 
stână. Luând-o pe malul stâng al râului Mercy, se urcară pe 
platou, trecură puntea peste pârâul Glicerinei şi înaintară 
prin pădure. 

Pionierii umblau repede, fiind pradă unei tulburări 
puternice. Nu mai încăpea nici o îndoială, erau pe cale să 
afle cheia misterului, pentru a cărui dezlegare se osteniseră 
atât, numele fiinţei necunoscute, care luase parte la toate 
întâmplările vieţii lor, fiinţă atât de puternică şi de 
mărinimoasă! Desigur, acest necunoscut cunoştea cele mai 
mici amănunte ale vieţii lor, auzea tot ce se spunea la Casa 
de Granit, izbutind astfel să-i ajute întotdeauna la timpul 
potrivit. 

Copleşiţi de gânduri, pionierii grăbeau pasul. Sub bolta 
copacilor era atât de întuneric, încât nu mai distingeau nici 


marginea drumului. în pădure domnea cea mai desăvârşită 
linişte. Păsări şi animale, apăsate de vremea furtunoasă, 
stăteau nemişcate şi tăcute. Nici o adiere nu clintea 
frunzişul. Doar paşii pionierilor, pe pământul tare, răsunau 
în bezna apăsătoare. 

Mergeau de un sfert de oră, când Pencroff rupse tăcerea, 
spunând: 

Ar fi trebuit să luăm un felinar! 

Vom găsi unul la stână, răspunse inginerul. 

Cyrus Smith şi tovarăşii lui părăsiseră Casa de Granit la 
ora nouă şi două minute. La nouă şi patruzeci şi şapte, 
străbătuseră trei mile din cele cinci care despărţeau 
locuinţa lor de stână. 

Fulgere mari, strălucitoare, începură să brăzdeze 
văzduhul, profilând pe cer dantela frunzişului sub care 
înaintau. Lumina lor era orbitoare. Judecând după fulgerele 
din ce în ce mai dese şi mai luminoase şi după bubuiturile 
îndepărtate care răsunau în înălţimi, furtuna se apropia cu 
repeziciune. Aerul devenise înăbugşitor. 

Pionierii umblau ca şi când ar fi fost mânaţi din urmă de o 
putere necunoscută. 

Când ajunseră lângă stână, un fulger puternic lumină 
gardul ţarcului şi nici nu puseră bine piciorul pe prag, când 
un tunet năprasnic făcu să se cutremure văzduhul. 
Străbătură într-o clipă ţarcul şi Cyrus Smith se opri în faţa 
locuinţei. 

S-ar fi putut ca necunoscutul să se afle în casă, căci de aici 
pornise telegrama. Dar ferestrele erau întunecate. 

Inginerul bătu la uşă. 

Nici un răspuns. 

Împinse apoi uşa şi pionierii intrară în camera cufundată 
în întuneric. 

Nab scăpără amnarul şi, un moment mai târziu, felinarul 
lumina întreaga încăpere... 

În odaie nu era nimeni. Lucrurile nu fuseseră mişcate din 
loc. 


Să fi avut cu toţii năluciri? murmură Cyrus Smith. 

Nu! Nu era cu putinţă! lelegrama anunţase „Veniţi repede 
la stână!” 

Se apropiară de masa pe care se afla telegraful. Pila 
electrică se afla în cutia ei, aparatul de transmisie şi de 
recepţie, totul era la locul lui. 

Cine a fost aici ultima oară? întrebă inginerul. 

Eu, domnule Smith, răspunse Ayrton. 

Când? 

Acum patru zile. 

A! Uite o însemnare! strigă Harbert, arătând spre masă. 

Pe hârtie scria în englezeşte: „Urmaţi firul cel nou!” 

La drum! strigă Cyrus Smith, care înţelese că telegrama 
nu pornise de la stână, ci din ascunzişul tainic al 
necunoscutului. Un fir suplimentar, legat de cel instalat de 
ei, îl punea în legătură directă cu Casa de Granit. 

Nab luă felinarul aprins şi părăsiră cu toţii stâna. 

Furtuna se dezlănţuise cu nemaipomenită violenţă. 
Intervalul dintre fulgere şi tunete era din ce în ce mai mic. 
în curând vijelia avea să cuprindă întreaga insulă şi muntele 
Franklin. La lumina fulgerelor se zărea creştetul vulcanului, 
încununat cu aburi. 

În tot interiorul ţarcului, între casă şi gard, nu exista nici o 
legătură telegrafică. Dar, după ce ieşiră pe poartă, 
inginerul alergă până la primul stâlp, unde, la lumina unui 
fulger, descoperi un nou fir, ce se lăsa de la izolator la 
pământ. 

lată-l! spuse el. 

Firul se târa pe pământ, dar era înconjurat de o substanţă 
izolatoare, care semăna cu aceea folosită pentru cablurile 
submarine, care asigură libera transmisiune a curentului. 
Firul părea că se îndreaptă în direcţia pădurii şi a 
povârnişurilor sudice ale muntelui, luând-o spre sudul 
insulei. 

Să ne luăm după el! spuse Cyrus Smith. 


La lumina felinarului şi a fulgerelor, pionierii urmau calea 
arătată de fir. 

Tunete asurzitoare bubuiau neîncetat, aşa că nu se putea 
auzi nici o vorbă. De altminteri, nici nu era timp de vorbă, 
căci trebuiau să meargă repede. 

Cyrus Smith şi tovarăşii lui urcară mai întâi povârnişul 
care se ridica între valea stânei şi valea râului Cascadei, pe 
care-l trecură printr-un vad. întins pe pământ sau aninat de 
crengile copacilor, firul îi călăuzea mereu. 

Inginerul crezuse la început că firul se opreşte undeva în 
fundul văii şi că acolo se află şi adăpostul necunoscutului. 
Văzu însă curând că se înşelase. 

Pionierii fură nevoiţi să urce şi panta din sud-vest şi să 
coboare din nou platoul golaş, care se isprăvea la stâncile 
de bazalt, atât de straniu îngrămădite pe țărm. Din când în 
când unul dintre pionieri se apleca, pipăia firul cu mâna şi 
la nevoie corecta direcţia spre care trebuiau să meargă. 
Acum nu se mai îndoiau că firul se târa spre mare. Se vede 
că acolo, în vreo văgăună, printre rocile calcinate, se afla 
pitită locuinţa zadarnic căutată de pionieri. 

Deasupra lor cerul părea cuprins de flăcări. Fulgera 
neîntrerupt. Trăsnetele loviră de câteva ori creştetul 
vulcanului, scurgându-se în craterul din care se înălța un 
fum gros. Câteodată, muntele părea că aruncă flăcări. 

La zece fără câteva minute, pionierii ajunseră pe faleza 
care se înălța la marginea oceanului, în partea de apus. 
Vântul sufla cu putere şi talazurile se spărgeau mugind la 
picioarele lor. 

Cyrus Smith socoti că se aflau la o milă şi jumătate de 
stână. 

Aici firul se strecura printre stânci, coborând o pantă 
foarte înclinată, în marginea unei râpe înguste şi foarte 
întortochiate. 

Pionierii coborâră râpa, cu toate că s-ar fi putut să 
provoace o prăbuşire a stâncilor, care să-i zvârle în mare. 
Coborâşul era foarte primejdios, dar ei nu se mai temeau de 


nimic, nu mai erau stăpâni pe ei, erau parcă mânaţi de 
cineva spre acest punct misterios, aşa cum magnetul atrage 
fierul. 

Coborâră în râpă, aproape fără să ştie cum, cu toate că 
locurile erau primejdioase chiar în plină zi. Pietrele se 
rostogoleau, scânteind ca bolizii incandescenţi, când erau 
luminate de fulgere. Cyrus Smith mergea în fruntea 
grupului şi Ayrton încheia şirul. Câteodată umblau încet, 
alteori alunecau pe stânca lucioasă; se ridicau însă şi-şi 
urmau drumul mai departe! 

În cele din urmă, firul coti brusc, atingând lanţul de stânci 
răzlețe prăvălite în mare de-a lungul litoralului. Pionierii 
ajunseră la poalele peretelui de bazalt. 

Acolo se afla o streaşină îngustă, care şerpuia de-a lungul 
zidului, la câteva picioare deasupra mării. Firul era tras şi 
aici, aşa încât pionierii se luară după el. Nu făcură nici o 
sută de paşi, când streaşina, înclinându-se în pantă lină, 
ajunse la nivelul apei. 

Inginerul apucă firul şi văzu că se cufundă în mare. 

Tovarăşii, opriţi lângă el, erau înmărmuriţi. 

Scoaseră un strigăt de deznădejde! Să se arunce în mare 
ca să pătrundă în vreo peşteră submarină? Atât de mare 
era încordarea care-i stăpânea, încât n-ar fi şovăit să facă şi 
acest lucru! 

Un cuvânt al inginerului îi opri. 

Cyrus Smith îşi duse tovarăşii într-o scobitură a stâncilor, 
spunându-le: 

Să aşteptăm. Marea e în plin flux; când vine refluxul se 
deschide şi drumul nostru. 

Dar de unde ştiţi? întrebă Pencroff. 

Nu ne-ar fi chemat, dacă nu s-ar fi putut ajunge până la el! 

Cyrus Smith vorbise cu atâta siguranţă, încât nimeni nu i 
se împotrivi. De altfel părea să aibă dreptate. Se putea să 
fie prin apropiere o deschizătură, acoperită de apă, în 
timpul fluxului, dar în care să se poată pătrunde când se 
retrag apele. 


Oricum, erau siliţi să aştepte câteva ore. Pionierii se 
strânseră în tăcere sub un fel de boltă adâncă, săpată în 
stâncă. începuse să plouă şi în curând norii, sfârtecaţi de 
fulgere, revărsau pe pământ adevărate torente de apă. 
Ecoul repeta bubuiturile tunetelor, dându-le o sonoritate 
măreaţă. 

Pionierii erau nespus de tulburaţi. Gândurile cele mai 
stranii li se fugăreau prin minte şi căutau să-şi închipuie 
vreo apariţie supranaturală, a cărei înfăţişare să se 
potrivească întru totul cu părerea ce şi-o făcuseră ei despre 
misteriosul spirit al insulei; 

La miezul nopţii, Cyrus Smith luă felinarul şi cobori pe 
plajă ca să observe aşezarea stâncilor. Refluxul începuse de 
două ore. 

Şi într-adevăr, inginerul nu se înşelase. Din mijlocul apelor 
începea să se ridice arcul unei bolți uriaşe. Firul cobora, 
pătrunzând în deschizătură. 

Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui, spunându-le scurt: 

Peste o oră ne vom putea continua drumul. 

Va să zică există o deschizătură? întrebă Pencroff. 

Te-ai îndoit vreodată de aceasta? răspunse Cyrus Smith. 

Dar peştera trebuie să fie plină de apă, observă Harbert. 

Vom vedea, s-ar putea ca apele să se retragă în întregime 
din peşteră şi să putem face drumul pe jos, sau să nu se 
retragă şi atunci vom găsi cu siguranţă un mijloc oarecare 
de transport, care ne aşteaptă. 

Mai trecu o oră. Coborâră cu toţii prin ploaie, până la 
marginea apei. În trei ore, marea coborâse cu cincisprezece 
picioare. Creştetul arcului format de boltă se ridica la opt 
picioare deasupra luciului apei. Semăna cu arcada unui 
pod, sub care se scurgeau apele spumegânde. 

Aplecându-se, inginerul zări un obiect negru, ce plutea la 
suprafaţa apei. îl trase spre mal şi văzu că era o barcă, 
legată de un colţ al peretelui stâncos. Barca era făcută din 
plăci nituite şi sub bănci se aflau două vâsle. 

Să ne îmbarcăm, spuse Cyrus Smith. 


Peste o clipă, pionierii erau în barcă. Nab şi Ayrton puseră 
mâna pe vâsle. Pencroff se aşeză la cârmă, iar Cyrus Smith 
în partea din faţă, luminând calea cu felinarul. 

Bolta, foarte joasă la început, se înălța deodată, dar bezna 
era prea adâncă şi lumina felinarului prea slabă ca pionierii 
să poată desluşi întinderea peşterii, lărgimea, înălţimea şi 
adâncimea ei. O tăcere adâncă domnea între aceste ziduri 
de bazalt. Nici un zgomot din afară nu pătrundea până aici 
şi trăsnetele nu puteau străpunge grosimea stâncilor. 

Există în unele părţi ale globului peşteri uriaşe, de felul 
acesta, cripte naturale, rămase din epoci geologice 
îndepărtate. în unele dintre ele au năvălit apele mării, altele 
ascund în străfundurile lor lacuri întregi. Natura a săpat 
aceste peşteri, păstrându-le pentru desfătarea oamenilor. 

Peştera pe care o cercetau pionierii se întindea oare până 
în inima insulei? De un sfert de ceas, barca înainta cotind 
mereu, în timp ce inginerul îi indica lui Pencroff drumul, 
când deodată îi spuse: 

Mai la dreapta! 

Cotind, barca se apropie îndată de peretele din dreapta. 
Inginerul dorea, cu drept cuvânt, să se încredinţeze dacă 
firul se mai întindea de-a lungul peretelui. 

Era acolo, agăţat de colţurile stâncii. 

Înainte! spuse Cyrus Smith. 

Lovind apele negre, cele două vâsle mânară barca mai 
departe. 

Mai înaintară un sfert de oră şi să tot fi străbătut o 
jumătate de milă, când se auzi din nou vocea lui Cyrus 
Smith: 

Opriţi! 

Barca se opri şi pionierii zăriră o lumină puternica ce 
inunda cripta uriaşă, săpată adânc în măruntaiele insulei. 

Puteau în sfârşit să cerceteze această peşteră, a cărei 
existenţă nici n-ar fi putut-o bănui. 

La o sută de picioare deasupra lor, se rotunjea o boltă 
susţinută de coloane, de bazalt, care păreau toate turnate 


în acelaşi tipar. Pe coloane se sprijineau arcade neregulate 
şi fel de fel de ieşituri de formă capricioasă, pe care natura 
le crease în mii de locuri, în primele epoci ale formării 
globului. Trunchiurile de bazalt, îmbucate unul într-altul, 
atingeau înălţimi de patruzeci-cincizeci de picioare şi apa, 
liniştită, cu toată furtuna de afară, se întindea la picioarele 
lor. Strălucirea luminii, semnalată de inginer, aprindea pe 
fiecare creastă mii de scântei, prefăcând cele mai 
neînsemnate colţuri de stâncă în pietre nestemate. 

Apa reflecta la suprafaţa ei toate aceste puncte luminoase, 
astfel încât barca părea să plutească între două râuri de 
lumini, Nu mai încăpea îndoială că razele luminoase, care 
ţâşneau din apă şi se loveau de bazalturi, proveneau dintr- 
un izvor de lumină electrică. De altfel, culoarea ei albă îi 
trăda originea. Era soarele acestei caverne şi el o umplea 
de lumină. 

La un semn a lui Cyrus Smith, vâslele loviră apa, ridicând o 
ploaie de nestemate, şi barca se îndreptă spre focarul de 
lumină, apropiindu-se până la câţiva metri. 

Aici, lărgimea apei măsura vreo trei sute cincizeci de 
picioare şi în spatele orbitoarei lumini se ridica un zid uriaş 
de bazalt, care închidea peştera în partea aceea. Marea 
forma aci un fel de lac, deoarece peştera se lărgise mult. 
Bolta, pereţii laterali, peretele din fund, toate ornamentele, 
prismatice, cilindrice, conice, apăreau scăldate în lumină şi 
sclipeau atât de viu, încât s-ar fi putut spune că iradiau 
lumină. 

În mijlocul lacului, tăcut şi nemişcat, un obiect lungăreţ, de 
forma unui fus, plutea la suprafaţa apelor. Din laturile lui, 
ca din două cuptoare supraincălzite, răzbăteau două fâşii 
luminoase. Aparatul, care semăna cu trupul unei balene 
uriaşe, avea o lungime de două sute de picioare şi se ridica 
la zece-douăsprezece picioare deasupra mării. 

Barca se apropie încet. Cyrus Smith se sculase în picioare, 
privind înainte cuprins de o adâncă tulburare. Apucându-l 


deodată pe reporter de braţ, strigă i El este! Nu poate fi 
decât el...! 

Apoi căzu îndărăt în barcă, şoptind un nume, pe care 
numai Gedeon Spilett îl auzi. 

Fără îndoială că reporterul cunoştea acest nume, căci păru 
şi el foarte tulburat, răspunzând cu vocea sugrumată: 

EI! Un om în afara legii! 

Da! Da! murmură Cyrus Smith. 

Inginerul îi spuse lui Pencroff să vâslească spre straniul 
aparat plutitor. Trase în partea stângă, de unde, printr-un 
geam gros, ţâşnea o fâşie de lumină, Cyrus Smith şi 
tovarăşii săi se urcară pe o platformă, în faţa lor se afla o 
turelă deschisă. Se repeziră cu toţii pe scară şi apoi pe un 
coridor luminat electric. La capătul coridorului se afla o 
uşă, pe care Cyrus Smith o deschise. 

Pionierii străbătură grăbiţi o sală bogat împodobită, care 
dădea într-o bibliotecă scăldată în razele de lumină ce 
izvorau dintr-un tavan luminos. 

În fundul bibliotecii zăriră o uşă mare, pe care inginerul o 
deschise. 

Pionierilor li se păru că au pătruns în lumea basmelor sau 
a visurilor; în faţa lor se întindea un salon uriaş, un fel de 
muzeu, în care erau îngrămădite comori minerale, opere de 
artă şi minuni ale industriei. 

Întins pe un divan frumos, stătea un om, ce părea să nu-i fi 
zărit încă. 

Cyrus Smith, ridicând glasul, rosti atunci, spre marea 
mirare a tovarăşilor săi: 

Ne-ai chemat, căpitane Nemo? lată-ne. 

CAPITOLUL XVI. 

Căpitanul Nemo. Primele sale cuvinte. Povestea unui erou 
al luptei pentru independenţa Indiilor. Ura cotropitorilor. 
Tovarăşii săi. Viaţa în sânul apelor. Singur. Ultimul adăpost 
al lui Nautilus în insula Lincoln. Geniul misterios al insulei. 

La auzul acestor cuvinte, omul se sculă, iar lumina îi scaldă 
chipul, înfăţişând un cap minunat, cu frunte înaltă, privire 


mândră, barba albă şi păr bogat dat spre spate. 

Omul se. sprijini cu mâna de divanul de pe care se 
ridicase. Privirea lui era liniştită. Se vedea că o boală 
ascunsă îl rosese încetul cu încetul, dar vocea lui răsuna 
încă destul de puternic, când rosti în englezeşte, pe un ton 
ce trăda o mare mirare; 

Domnule, eu n-am nume! 

Totuşi vă cunosc! răspunse Cyrus Smith. 

Căpitanul Nemo aruncă inginerului o privire fulgerătoare, 
ce dorea parcă să-l nimicească. 

Apoi căzu îndărăt pe pernele divanului: 

La urma urmei ce-mi pasă? şopti el. Curând voi muri! 

Cyrus Smith se apropie de căpitanul Nemo, căruia Gedeon 
Spilett îi apucă mâna fierbinte. Ayrton, Pencroff, Harbert şi 
Nab se grămădiseră cuviincioşi mai la o parte, într-un colţ 
al minunatului salon, scăldat de orbitoarele raze electrice. 

Căpitanul Nemo îşi trase repede mâna, făcând semn 
inginerului şi reporterului să ia loc. 

Se uitau cu toţii la el, fără să-şi ascundă tulburarea, în faţa 
lor se afla deci necunoscutul pe care îl botezaseră „geniul 
insulei”, fiinţa atotputernică, al cărui ajutor fusese atât de 
binevenit în împrejurări grele. în faţa lor era binefăcătorul, 
căruia îi datorau atâta recunoştinţă. în faţa lor, acolo unde 
Pencroft şi Nab credeau să găsească un zeu, se afla un 
simplu om: şi omul acela era pe moarte. 

Dar cum de-l cunoştea Cyrus Smith pe căpitanul Nemo? 
De ce se sculase atât de repede căpitanul la auzul numelui 
pe care-l credea uitat de toţi? 

Căpitanul îşi reluase locul pe divan şi, proptit într-un cot, 
se uita la inginer, care şedea lângă el. 

Îmi cunoşti numele, domnule? întrebă el. 

Îl cunosc, răspunse Cyrus Smith, după cum cunosc şi pe 
acela al minunatului dumitale aparat submarin... 

„Nautilus”? zise căpitanul zârnbind. 

Da, „Nautilus”. 

Dar ştii... ştii cine sunt? 


Ştiu. 

S-au scurs totuşi treizeci de ani de când am rupt orice 
legătură cu lumea locuită, treizeci de ani de când trăiesc în 
adâncul mării, singurul loc în care am găsit libertatea! Cine 
a putut să-mi trădeze taina? 

Un om care nu ţi-a promis s-o păstreze, căpitane Nemo, şi 
care, prin urmare, nu poate fi învinuit de trădare. 

Francezul pe care întâmplarea l-a zvârlit pe bord acum 
şaisprezece ani? 

Chiar el! 

Atunci, n-a pierit împreună cu cei doi tovarăşi ai săi în 
vârtejul Maelslriim-ului, unde intrase submarinul 
„Nautilus”? 

N-au pierit, şi povestea lor a fost dăruită cititorilor sub 
numele de „douăzeci de mii de leghe sub mări”31. 

E doar povestea câtorva luni din viaţa mea domnule! rosti 
repede căpitanul. 

Adevărat, urmă Cyrus Smith, dar câteva luni din viaţa 
dumneavoastră ciudată au fost destul ca să vă faceţi 
cunoscut... 

Şi să fiu socotit un mare vinovat, nu-i aşa? răspunse 
căpitanul Nemo, zâmbind dispreţuitor. Desigur, un revoltat, 
scos poate din rândul oamenilor. 

Inginerul nu răspunse. 

Şi acum, domnule? 

Nu mi-e dat mie să-l judec pe căpitanul Nemo, răspunse 
Cyrus Smith, - cel puţin în ceea ce priveşte trecutul său. Ca 
şi alţii, de altfel, nici eu nu ştiu ce v-a îndemnat să duceţi o 
viaţă atât de ciudată şi nu pot să judec efectele, 
necunoscând cauzele. Ştiu însă un lucru, că, de când am 
fost zvârliţi pe insula Lincoln, un om ne-a ajutat în cele mai 
grele împrejurări. Mai ştiu că datorăm viaţa noastră unui 
om bun, mărinimos, puternic, şi că acest om puternic, 
mărinimos şi bun, sunteţi dumneavoastră, căpitane Nemo! 

Eu sunt, răspunse simplu căpitanul. 


Inginerul şi reporterul se ridicară. Tovarăşii lor se 
apropiară şi ei şi erau cât pe ce să-şi arate recunoştinţa 
prin vorbe... 

Îi opri însă, o mişcare a căpitanului Nemo, care le spuse cu 
o voce mai mişcată decât ar fi dorit: 

După ce mă veţi fi ascultat. 

Şi căpitanul în fraze scurte şi simple, le dezvălui întreaga 
sa viaţă Povesti pe scurt, totuşi era nevoit să-şi încordeze 
toate puterile ce-i mai rămăseseră, pentru a spune tot ce 
dorea. Se vedea că lupta împotriva unei mari slăbiciuni. De 
mai multe ori, Cyrus Smith îl rugă să se odihnească, dar 
căpitanul dădea din cap, ca unul căruia nu-i mai aparţine 
ziua următoare, iar atunci când reporterul îi propuse să-l 
îngrijească, îi răspunse: 

În zadar. Clipele mele sunt numărate! 

Căpitanul Nemo era un indian, prinţul Dakkar, fiu de rajah 
şi nepotul eroului Indiilor, Tippoo-Sahib32. La vârsta de 
zece ani, tatăl său îl trimise în Europa, ca să primească 
acolo o educaţie completă, în dorinţa ascunsă de a-l vedea 
luptând o dată, cu arme egale, împotriva acelora care erau 
asupritorii ţării sale. 

De la zece la treizeci de ani, prinţul Dakkar, om înzestrat 
cu însuşiri alese, sufleteşti şi intelectuale, învăţă de toate. 
Ştiinţă, literatură, artă - în toate aceste ramuri, prinţul îşi 
însuşi cunoştinţe temeinice... 

Prinţul Dakkar călători în toată Europa. Numele şi averea 
lui îi deschideau toate uşile, dar ispitele acestei lumi nu-l 
atrăgeau niciodată. Tânăr şi frumos, rămânea întotdeauna 
serios, închis, setos de învăţătură, purtând în suflet o ură 
înverşunată. 

Prinţul Dakkar purta în el ura împotriva singurei ţări în 
care nu călcase niciodată, cu toate că fusese poftit de 
nenumărate ori; prinţul Dakkar ura Anglia şi purta în el 
toată ura pe care o simte învinsul faţă de cotropitor. 
Cotropitul nu iertase cotropitorul. Fiul ţării, pe care Anglia 
nu izbutise s-o îngenunchieze decât de ochii lumii, crescut 


în spiritul ideilor de luptă şi de răzbunare, plin de dragoste 
neţărmurită pentru patria sa încătuşată de englezi, nu voia 
să pună piciorul pe acel pământ blestemat, ai cărui stăpâni 
înrobiseră Indiile. 

Prinţul Dakkar deveni un artist, pe care-l impresiona tot ce 
era frumos, un învăţat, căruia nici o ştiinţă nu-i era străină, 
un om politic, format la şcoala diplomaţiei europene. în 
ochii observatorului superficial, el putea să treacă drept 
unul din acei cosmopoliţi dornici să cunoască, dar care 
dispreţuiesc faptele, putea fi socotit unul din acei călători ce 
se scaldă în bogății, firi reci şi mândre, care cutreieră 
necontenit lumea şi nu au nici o patrie. Lucru cu totul 
neadevărat. Artistul, învățatul acesta, rămăsese indian cu 
sufletul, indian prin dorinţa lui de răzbunare, indian prin 
nădejdea pe care o nutrea că într-o zi va câştiga drepturile 
ţării sale, redându-i independenţa şi gonind străinii. 

În 1849, prinţul Dakkar se întoarse în ţara lui. El se 
căsători cu o indiană, al cărei suflet nobil sângera şi el 
pentru patria lor. Avu doi copii pe care-i iubea nespus de 
mult. Dar fericirea lui casnică nu putea să-l facă să uite 
robia Indiilor. El aştepta un prilej şi prilejul se ivi. 

Jugul englez apăsa prea greu asupra poporului indian. 
Prinţul Dakkar se aşeză în fruntea nemulţumiţilor, sădind în 
sufletele lor toată ura ce clocotea în el împotriva străinilor. 
Cutreieră nu numai teritoriile libere ale Indiei, dar şi cele 
supuse direct administraţiei engleze, amintind tuturor de 
zilele măreţe în care Tippoo-Sahib murise ca un erou la 
Seringapatam, luptând împotriva englezilor. 

În 1857 izbucni marea revoltă a cipailor. Prinţul Dakkar 
deveni sufletul şi organizatorul răscoalei, punându-şi toată 
priceperea şi bogăţia în slujba cauzei poporului său. El 
însuşi nu se cruţă: lupta în primele rânduri; îşi primejdui 
viaţa ca cel mai necunoscut dintre eroii ce se ridicaseră 
pentru libertatea ţării lor; fu rănit de zece ori, fără să-şi 
găsească moartea, chiar atunci când cei din urmă luptători 
pentru independenţă cădeau răpuşi de gloanţele englezeşti. 


Niciodată puterea britanică nu trecuse printr-o primejdie 
mai mare; dacă cipaii ar fi fost ajutaţi din afară, aşa cum 
nădăjduiseră, influenţa şi dominaţia Angliei în Asia ar fi luat 
sfârşit. 

Numele prinţului Dakkar era vestit. Eroul nu se ascunsese, 
el luptase în văzul tuturor. Se puse un mare preţ pe capul 
lui şi, fiindcă nu se găsi nici un trădător care să-l vândă, 
răzbunarea căzu asupra tatălui şi mamei sale, asupra soţiei 
şi copiilor săi, mai înainte ca el să-şi fi dat seama de 
primejdia ce-i păştea din pricina lui... 

Încă o dată dreptatea se prăbuşise. Ca de atâtea ori în 
istoria omenirii, puterea nesocotise dreptatea. Cipaii fură 
învinşi şi ţara vechilor rajahi căzu din nou sub jugul 
englezilor, care deveni şi mai apăsător. 

Prinţul Dakkar nu fusese răpus în luptă şi se retrase în 
munţii provinciei Bundelkung. Rămas singur, fu cuprins de 
un mare dezgust de omenire. începuse să urască lumea 
civilizată, care ajunsese să-l îngrozească. Dorea să fugă cât 
mai departe, pentru totdeauna, aşa că îşi adună resturile 
averii şi, într-o bună zi, împreună cu douăzeci de tovarăşi, 
oameni de nădejde, se făcu nevăzut. 

Oare unde plecase prinţul Dakkar să caute libertatea pe 
care n-o găsise în ţinuturile locuite de oameni? În sânul 
apelor, în adâncurile mărilor unde nu putea să-l caute 
nimeni. 

Învăţatul luă locul războinicului. Prinţul prefăcu în şantier 
o insulă pustie din Pacific şi acolo construi, după planurile 
sale, un submarin. Pentru toate nevoile aparatului său 
plutitor se sluji de electricitate, a cărei putere uriaşă se 
pricepu s-o întrebuinţeze, folosind procedee care aveau să 
fie cunoscute mai târziu. Obţinu astfel lumină, căldură şi 
forţă motrice. Marea, cu comorile sale nesfârşite, cu 
miriadele de peşti, cu plantele şi ierburile ei, cu toate 
bogăţiile ei naturale, cu cetaceele uriaşe ce trăiau în apele 
ei, la care se adăugau şi comorile ce le pierduseră oamenii, 
mulțumea pe deplin trebuinţele eroului nostru şi ale 


echipajului său. Astfel se împlinea cea mai mare dorinţă a 
prinţului, aceea de a rupe orice legături cu oamenii de pe 
pământ. Submarinul fu botezat Nautilus, el însuşi îşi spuse 
căpitanul Nemo, apoi dispăru sub mări. 

Ani de-a rândul cutreieră oceanele de la un pol la celălalt. 
Trăind ca un om izgonit de societate, culegea de pe 
meleaguri nestrăbătute cele mai minunate comori. 
Milioanele scufundate o dată cu galioanele spaniole în golful 
Vigo în 1702 îi puseseră la îndeuiână bogății nesecate, pe 
care le folosea ajutând popoarele ce luptau pentru 
independenţa patriei lor33. Niciodată însă nu se afla cine 
trimitea aceste ajutoare. 

Nu mai avusese de multă vreme de-a face cu semenii săi, 
când, în noaptea de 6 noiembrie 1866, trei oameni fură 
zvârliţi pe bordul submarinului. Erau un profesor francez, 
servitorul lui şi un pescar canadian. Cei trei oameni 
fuseseră aruncaţi în mare în timpul ciocnirii dintre 
„Nautilus” şi vasul american „Abraham Lincoln”, care îl 
urmărea. 

De la profesor află căpitanul Nemo că „Nautilus”, socotit 
când un mamifer uriaş din familia cetaceelor, când un 
submarin condus de pirați, era urmărit pe toate mările. 

Căpitanul Nemo ar fi putut azvârli în ocean aceşti oameni 
pe care întâmplarea îi aruncase pe vas, tulburându-i 
misterioasa existenţă, totuşi nu procedă astfel. Se mulţumi 
să-i ţină prizonieri şi le fu dat să trăiască o minunată 
călătorie de douăzeci de mii de leghe sub mări. 

În ziua de 22 iunie 1867, cei trei oameni, care. nu 
cunoşteau trecutul căpitanului Nemo, izbutiră să fugă cu o 
barcă de pe „Nautilus”. Cum în clipa aceea „Nautilus” era 
târât spre coasta Norvegiei, fiind purtat de vârtejul 
Maelsirom-ului, căpitanul îşi închipui că fugarii îşi găsiseră 
moartea în fundul grozavei prăpăstii căscată sub ape. Nu 
află niciodată că francezul şi cei doi tovarăşi ai lui fuseseră 
aruncaţi ca prin minune pe țărm, unde îi adăpostiseră 
pescarii insulelor Lofoten. Nu ştia nimic nici despre cartea 


pe care profesorul, întors în Franţa, o publicase, carte în 
care povestea călătoria ciudată şi aventuroasă a 
submarinului „Nautilus”! în timpul celor şapte luni 
petrecute pe vas. 

Căpitanul Nemo continuă multă vreme această viaţă, 
cutreierând mereu mările. 'lovarăşii săi pieriră unul câte 
unul şi îşi găsiră loc de veşnică odihnă în cimitirul de corali 
din fundul Pacificului. „Nautilus” ajunse încetul cu încetul 
pustiu, şi, în cele din urmă, căpitanul rămase singurul în 
viaţă dintre toţi cei care se refugiaseră cu el în adâncul 
oceanului. 

Pe atunci, căpitanul Nemo avea şaizeci de ani. Rămas 
singur, izbuti să aducă submarinul până la unul din 
porturile submarine, unde obişnuia să poposească uneori. 

Portul se afla sub insula Lincoln; era chiar acela în care se 
găsea şi acum vasul „Nautilus”. 

De şase ani căpitanul stătea acolo; nu mai călătorea pe 
mare şi aştepta moartea, clipă în care va porni şi el pe calea 
tovarăşilor săi. întâmplarea făcu să asiste la prăbuşirea 
balonului, în care se aflau prizonierii sudiştilor. Îmbrăcat în 
haine de scafandru, el se plimba sub ape, pe lângă ţărmul 
insulei, când fu zvârlit în mare inginerul. într-o pornire de 
omenie, căpitanul îl salvă pe Cyrus Smith. 

La început ar fi dorit să fugă de cei cinci naufragiaţi, dar, 
datorită acţiunii vulcanice, portul său fusese închis prin 
ridicarea unui prag de bazalt, aşa că submarinul nu mai 
putea să treacă prin bolta criptei. O barcă uşoară putea 
trece, submarinul însă nu mai avea apă destulă pentru a se 
deplasa. 

Astfel stând lucrurile, căpitanul Nemo rămase pe loc şi, 
pândind oamenii ce fuseseră aruncaţi pe o insulă pustie, 
făcu totul ca să rămână nevăzut. încetul cu încetul, 
văzându-i cinstiţi, energici, legaţi între ei printr-o frăţească 
prietenie, încercările lor îi stârniră interesul. Fără să vrea, 
pătrunse toate tainele vieţii lor. îmbrăcat în scafandru, 
căpitanul se strecura cu uşurinţă până la puţul interior al 


Casei de Granit şi, ridicându-se pe colţurile stâncii, îi auzea 
pe pionieri vorbind de trecut, de prezent şi viitor. Şi 
oamenii aceştia cinstiţi izbutiră să-l împace pe căpitanul 
Nemo cu omenirea, pe care o reprezentau atât de frumos 
pe insulă. 

Căpitanul Nemo îl salvase pe Cyrus Smith. Tot el îl adusese 
pe 'Top la Cămin, îl scosese apoi din apele lacului şi tot el, 
căpitanul Nemo, aşezase la capul Epavei lada cu preţiosul 
ei conţinut. Căpitanul dăduse drumul bărcii pe curentul 
râului Mercy, aruncase frânghia din înălţimea Casei de 
Granit, atunci când năvăliseră maimuţele, el le dezvăluise 
prezenţa lui Ayrton pe insula Tabor. El aşezase în fundul 
canalului torpila care zvârlise bricul în aer şi tot elil 
scăpase pe Harbert de la o moarte sigură, aducând chinina, 
după cum, tot el lovise ocnaşii cu nişte gloanţe electrice, 
cunoscute numai de el, gloanţe pe care le folosea în 
vânătorile submarine. Astfel se explicau atâtea incidente 
care păreau de neînțeles şi care toate dovedeau mărinimia 
şi cunoştinţele neobişnuite ale căpitanului. 

Acest mare mizantrop ardea totuşi de dorinţa de a ajuta 
pe alţii. Mai avea de dat câteva sfaturi bune protejaţilor săi 
şi, cum simţea că i se apropie sfârşitul, el îi chemase pe 
pionieri, după cum am văzut, de la Casa de Granit, folosind 
firul cu care legase stâna de „Nautilus”. Poate că n-ar fi 
făcut acest lucru, dacă ar fi ştiut că Cyrus Smith îi cunoştea 
povestea şi îi ştia numele. 

Căpitanul terminase povestea vieţii sale. Cyrus Smith luă 
cuvântul; el reaminti toate incidentele care exercitaseră 
asupra coloniei o influenţă atât de binefăcătoare, şi, în 
numele tovarăşilor săi şi al lui, aduse mulţumiri 
binefăcătorului lor. 

Dar căpitanul Nemo nu cerea să fie răsplătit pentru binele 
făcut. Era stăpânit de un singur gând şi, înainte de a 
strânge mâna pe care i-o întindea inginerul, spuse: 

Acum, domnule, îmi cunoaşteţi viaţa, vă rog să mă 
judecaţi. 


Vorbind astfel, căpitanul făcea aluzie la un incident grav, la 
care fuseseră martori cei trei străini aruncaţi pe bordul 
submarinului său, incident pe care profesorul francez cu 
siguranţă că îl relatase în cartea sa şi al cărui răsunet 
desigur că fusese îngrozitor. 

Într-adevăr, cu câteva zile înainte de fuga profesorului şi a 
celor doi tovarăşi ai săi, „Nautilus”, urmărit de o fregată, în 
nordul Atlanticului, se repezise ca un berbece asupra 
acestui vas, scufundându-l fără milă. 

Cyrus Smith înţelese despre ce este vorba şi nu răspunse 
Nimic. 

Era o fregată engleză, domnule, strigă căpitanul Nemo, 
redevenind pentru o clipă prinţul Dakkar. O fregată 
engleză, m-aţi înţeles? Ea m-a atacat! Eram încolţit într-un 
golf îngust şi nu prea adânc!... Trebuia să trec şi... am 
trecut. 

Apoi, cu vocea calmă: 

Eram în dreptul meu, adăugă el. Am făcut peste tot binele 
pe care l-am putut face şi tot răul pe care eram dator să-l 
fac. Dreptate nu înseamnă întotdeauna iertare! 

Urmară câteva minute de tăcere, apoi căpitanul Nemo 
rosti următoarea întrebare: 

Ce părere aveţi despre mine, domnilor? 

Cyrus Smith întinse mâna căpitanului, răspunzând cu voce 
gravă: 

Căpitane, aţi greşit crezând că trecutul poate fi reînviat, şi 
aţi luptat împotriva istoriei. Greşeala dumneavoastră nu 
exclude admiraţia, şi numele dumneavoastră poate să 
înfrunte judecata istoriei. 

Căpitanul Nemo suspină adânc ridicând mâna spre cer. 

Am făcut bine sau am făcut rău? şopti el, Cyrus Smith 
răspunse: 

Căpitane, aveţi în faţa dumneavoastră nişte oameni 
cinstiţi, pe care i-aţi ajutat şi care vă vor plânge de-a 
pururi! 


Harbert se apropie de căpitan, îngenunche şi luându-i 
mâna i-o sărută. 

O lacrimă se prelinse din ochii muribundului, Fii 
binecuvântat, fiul meu! şopti el. 

CAPITOLUL XVII. 

Ultimele ceasuri ale căpitanului Nemo. Dorinţele unui 
muribund. O amintire pentru prietenii săi de o zi. Sicriul 
căpitanului Nemo. Câteva sfaturi. Momentul suprem. În 
fundul mărilor. 

Era în zori. Nici o rază de lumină nu pătrundea în cripta a 
cărei intrare era închisă acum de flux. Dar lumina 
artificială, care izvora în lungi fâşii din pereţii vasului, nu 
slăbise şi apa continua să strălucească în jurul vasului 
plutitor. 

Copleşit de oboseală, căpitanul Nemo căzu înapoi pe 
divan. Nu putea fi vorba să-l transporte la Casa de Granit, 
căci îşi manifestase dorinţa să rămână în mijlocul 
minunăţiilor de pe „Nautilus”, să aştepte aci moartea, care 
nu mai putea să întârzie. 

În timpul unei lungi toropeli, care semăna cu un lung leşin, 
Cyrus Smith şi Gedeon Spilett examinară cu grijă bolnavul. 
Vădit lucru, căpitanul se stingea încetul cu încetul. Acest 
trup, altădată atât de puternic, nu mai era decât învelişul 
plăpând al unui suflet gata să se stingă. Viaţa, câtă mai era 
în el, se concentrase acum în inimă şi în creier. 

Inginerul şi reporterul se sfătuiră în şoaptă. Cum puteau 
să-l mai îngrijească pe muribund? Era oare în puterea lor 
dacă nu să-l scape, cel puţin să-i prelungească viaţa cu 
câteva zile? El însuşi le spusese că nu exista nici un leac şi 
că aşteaptă liniştit moartea de care nu se temea. 

Nu putem face nimic, spuse Gedeon Spilett. 

Dar de ce se stinge? întrebă Pencroff. 

Nu ştiu. Se stinge încet, răspunse reporterul. 

Totuşi, spuse marinarul, dacă l-am duce afară, la aer şi la 
soare, poate că şi-ar reveni? 


Nu, Pencroftf, răspunse inginerul, nu-i nimic de făcut! De 
altfel, căpitanul Nemo n-ar consimţi să părăsească bordul. 
De treizeci de ani trăieşte pe,Nautilus” şi tot aici vrea să 
moară. 

Se vede că răspunsul lui Cyrus Smith fusese auzit de 
căpitanul Nemo, căci el se ridică puţin, spunând cu voce 
slabă, dar totuşi desluşită: 

Aveţi dreptate, domnule. Trebuie şi vreau să mor aci. Am o 
singură rugăminte. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se apropiară de divan, aşezând 
pernele în aşa fel, încât muribundul să se sprijine mai bine. 
Privirea lui se opri rând pe rând pe minunăţiile salonului 

scăldat de razele electrice, ce treceau prin plafonul 
luminos. Se uita rând pe rând la tablourile maeştrilor 
italieni, flamanzi, francezi şi spanioli, atârnate pe pereţi, la 
reproducerile în marmură şi în bronz, aşezate pe 
piedestale, la orga minunată, apoi la vitrinele aşezate în 
jurul unei fântâni centrale şi împodobite cu cele mai 
frumoase produse ale mării - plante marine, zoofite, perle 
minunate, de o nepreţuită valoare - şi în sfârşit, ochii i se 
aţintiră asupra cuvintelor scrise pe frontonul muzeului: 
„Mobilis în mobili”. 

Căpitanul Nemo parcă dorea să mai vadă pentru cea din 
urmă oară minunăţiile naturii şi ale artei, la care îşi limitase 
orizontul în anii nenumărați petrecuţi sub mare! 

Cyrus Smith respectă tăcerea căpitanului Nemo. El 
aştepta ca muribundul să vorbească. 

Peste câteva minute, în timpul cărora întreaga lui viaţă i se 
depănase în faţa ochilor, căpitanul Nemo se întoarse către 
pionieri: 

Domnilor, credeţi că-mi datoraţi oarecare recunoştinţă...? 

Căpitane, ne-am da viaţa pentru dumneavoastră! 

Bine, urmă căpitanul Nemo, bine!... Făgăduiţi-mi că-mi 
veţi îndeplini ultimele dorinţe şi voi fi astfel răsplătit pentru 
tot ceea ce am făcut pentru dumneavoastră. 

Vă făgăduim, răspunse Cyrus Smith. 


Prin această făgăduială se simţea angajat atât el, cât şi 
tovarăşii săi. 

Domnilor, grăi căpitanul, mâine voi fi mort. 

Îl opri cu un semn pe Harbert, care ar fi vrut să răspundă 
ceva. 

Mâine voi fi mort şi doresc să nu am alt mormânt decât 
vasul meu. EL va fi sicriul meu! Toţi prietenii mei odihnesc în 
fundul mărilor; acolo vreau să odihnesc şi eu. 

Aceste cuvinte ale căpitanului Nemo fură primite cu o 
adâncă tăcere. 

Ascultaţi-mă cu luare-aminte, domnilor, urmă el. Vasul 
„Nautilus” este prizonier în această peşteră, a cărei intrare 
a fost astupată. Dar, deşi el nu mai poate să-şi părăsească 
închisoarea, poate totuşi să se scufunde în abisul din fundul 
ei, servind astfel drept sicriu rămăşiţelor mele pământeşti. 

Pionierii ascultau cu evlavie cuvintele muribundului. 

Mâine, după moartea mea, domnule Smith, urmă 
căpitanul, veţi părăsi, împreună cu tovarăşii 
dumneavoastră, vasul „Nautilus”, căci toate bogăţiile pe 
care le conţine trebuie să dispară o dată cu mine. Prinţul 
Dakkar vă lasă o singură amintire: caseta... de acolo... 
conţine diamante în valoare de câteva milioane, amintiri ale 
unui timp în care, fiu şi soţ, am Crezut aproape în fericire; 
ea mai conţine o colecţie de perle, adunate de mine şi de 
prietenii mei în fundul mărilor. Cu această comoară veţi 
putea face într-o zi lucruri multe şi bune. În mâinile 
dumneavoastră, domnule Smith, şi a tovarăşilor 
dumneavoastră, banii nu vor constitui o armă primejdioasă. 
Sunt sigur că vor fi bine folosiţi. 

După câteva clipe de odihnă, căpitanul Nemo vorbi mai 
departe: 

Mâine veţi lua caseta şi veţi părăsi salonul, închizând uşa, 
apoi vă veţi urca pe platforma lui „Nautilus”, veţi închide 
turela, fixând-o în buloane. 

Aşa vom face, căpitane. 


Bine. După aceea vă veţi urca în barca cu care aţi venit! 
Dar înainte de a părăsi vasul, duceţi-vă în partea dinapoi şi 
deschideţi cele două robinete mari, care se află la nivelul 
apei. Marea va pătrunde în rezervoare şi vasul „Nautilus” 
se va scufunda încetul cu încetul sub valuri, odihnindu-se pe 
vecie în fundul abisului. 

Cyrus Smith făcu o mişcare de împotrivire, dar căpitanul 
adăugă: 

Nu te teme! Veţi scufunda un cadavru! 

Nici Cyrus Smith şi niciunul dintre tovarăşii săi nu se 
crezură îndreptăţiţi să facă vreo observaţie. Aceasta era 
ultima dorinţă a căpitanului Nemo, pe care ei trebuiau s-o 
respecte. 

Am cuvântul dumneavoastră, domnilor? mai întrebă 
căpitanul Nemo. 

Îl aveţi, căpitane, făgădui inginerul. Căpitanul făcu un gest 
de mulţumire şi îi rugă pe pionieri să-l lase singur câteva 
ore. Gedeon Spilett ceru să rămână lângă el, pentru cazul 
în care s-ar fi ivit vreo criză, dar muribundul se împotrivi 
spunând: 

Voi trăi până mâine, domnilor! 

Părăsiră cu toţii salonul, străbătură biblioteca şi sufrageria 
şi ajunseră în partea din faţă, în camera maşinilor, unde se 
aflau aparatele electrice, care o dată cu căldura şi lumina 
dădeau şi forţa mecanică ce punea în mişcare vasul 
„Nautilus”. 

Inginerul constată uluit că submarinul era o adevărată 
capodoperă, care adăpostea la rândul ei alte capodopere. 

Pionierii urcară pe platforma care se ridica la vreo şapte- 
opt picioare deasupra apei. Ei se opriră acolo, lângă un 
geam gros lenticular, care închidea un fel de ochi mare din 
care ţâşnea un val de lumină, îndărătul acestui ochi se afla 
o cabină, în care se zăreau roţile cârmei. Aici stătea 
timonierul când conducea vasul „Nautilus” printre 
straturile lichide, pe care razele electrice le luminau până 
la mare depărtare. 


Mişcaţi de cele văzute şi auzite, Cyrus Smith şi tovarăşii 
săi rămaseră mai întâi tăcuţi şi li se strângea inima, 
gândindu-se la acela a cărui mână îi scăpase de atâtea ori, 
la protectorul pe care abia îl cunoscuseră de câteva ore şi 
care acum era pe moarte! 

Oricare va fi judecata posterităţii, prinţul Dakkar avea să 
rămână una din acele figuri deosebite, care nu se pot 
şterge din amintirea oamenilor. 

Ce om! spuse Pencroitf. E de necrezut cum a putut să 
trăiască în fundul oceanului. Şi când te gândeşti că n-o fi 
fost mai liniştit aci ca în altă parte! 

„Nautilus”, observă Ayrton, ar fi putut să ne folosească. 
Părăseam insula Lincoln, îndreptându-ne cu ajutorul lui 
către ţinuturile locuite. 

Drace! strigă Pencroff. Eu nu m-aş încumeta să conduc o 
astfel de corabie. înţeleg să cutreier mările, dar nu să mă 
plimb pe sub mare! 

Socot, Pencroff, răspunse reporterul, că manevrarea unui 
aparat submarin ca „Nautilus” trebuie să fie uşoară, şi că 
ne-am fi deprins destul de repede. Cu el nu te temi nici de 
furtuni şi nici de ciocniri. La câteva picioare de la suprafaţă, 
apele mării sunt tot atât de liniştite ca şi apele unui lac. 

Se poate! răspunse marinarul, dar eu prefer să înfrunt o 
furtună zdravână cu un vas bine echipat. O corabie e făcută 
să plutească pe apă şi nu să meargă pe sub apă. 

Dragii mei, îi împacă inginerul, este de prisos, cel puţin în 
ceea ce priveşte vasul „Nautilus”, să discutăm chestiunea 
navelor submarine. Vasul „Nautilus” nu este al nostru şi nu 
avem dreptul să dispunem de el. De altminteri, în nici un 
caz nu ar servi la nimic. Afară de faptul că nu poate să iasă 
din peştera a cărei intrare e închisă de un perete din stânci 
de bazalt, căpitanul Nemo doreşte ca după moartea sa să se 
scufunde împreună cu vasul. Aceasta este dorinţa lui şi noi 
trebuie s-o respectăm. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi mai vorbiră câtva timp, apoi 
coborâră în interiorul vasului. După ce mâncară, se 


întoarseră în salon. 

Căpitanul Nemo ieşise din toropeala care-l copleşise şi 
ochii săi îşi regăsiseră strălucirea de altădată. Un zâmbet îi 
flutură pe buze. 

Pionierii se apropiară de el. 

Domnilor, le spuse căpitanul, sunteţi nişte oameni curajoşi, 
cinstiţi şi buni. V-aţi devotat cu totul operei comune. V-am 
observat adesea. V-am iubit şi vă iubesc!... Daţi-mi mâna, 
domnule Smith. 

Cyrus Smith întinse mâna căpitanului, care i-o strânse 
călduros. 

Ce bine-mi face! şopti el. Apoi urmă: 

Dar am vorbit destul despre mine! Trebuie acum să vă 
vorbesc despre dumneavoastră şi despre insula Lincoln, pe 
care v-aţi adăpostit... Aveţi de gând s-o părăsiţi? 

Da, căpitane, dar ne vom reîntoarce! răspunse cu vioiciune 
Pencroff. 

Să vă întoarceţi?... Se pare, Pencroff, răspunse căpitanul 
zâmbind, că iubeşti mult această insulă. De altfel, ea s-a 
transformat datorită vouă şi vă aparţine de drept. 

Aveţi vreo ultimă dorinţă de transmis? întrebă inginerul. 
Vreo amintire de predat prietenilor pe care i-aţi lăsat în 
munţii Indiilor? 

Nu, domnule Smith, nu mai am prieteni! Sunt ultimul din 
neamul meu... sunt mort de mult pentru toţi acei pe care i- 
am cunoscut... Dar să revenim la dumneavoastră. 
Singurătatea, izolarea sunt lucruri triste, ele sapă puterile 
omeneşti... Mă sting fiindcă am crezut că omul poate trăi 
singur!... Trebuie să faceţi totul, ca să părăsiţi insula 
Lincoln şi să revedeţi ţara unde v-aţi născut. Ştiu că 
nemernicii au distrus corabia pe care aţi făcut-o... 

Construim alta, spuse Gedeon Spilett, un vas destul de 
mare, ca să ne transporte până în ţinuturile cele mai 
apropiate; dar ne vom întoarce cu siguranţă! Prea multe 
amintiri ne leagă de aceste ţărmuri, ca să le uităm 
vreodată! 


Aici l-am cunoscut pe căpitanul Nemo, spuse Cyrus Smith. 

Numai aici vom regăsi amintirea dumneavoastră 
neştirbită! adăugă Harbert. 

Şi eu aici îmi voi dormi somnul de, veci dacă... răspunse 
căpitanul. Şovăi o clipă şi în loc să-şi termine fraza, se 
mulţumi să spună: Domnule Smith, aş vrea să vă vorbesc 
numai dumneavoastră! 

Tovarăşii inginerului, respectând dorinţa muribundului, 
părăsiră încăperea. 

Cyrus Smith rămase numai câteva minute singur cu 
căpitanul Nemo; îşi chemă apoi prietenii îndărăt, dar nu le 
spuse nimic din cele destăinuite de muribund. 

Gedeon Spilett observă bolnavul cu multă atenţie. Se 
vedea că acesta nu mai era susţinut decât de energia lui 
morală, care curând nu va mai putea să lupte cu slăbiciunea 
fizică. 

Ziua luă sfârşit, fără ca să se ivească vreo schimbare. 
Pionierii nu părăsiră nici o clipă submarinul. Se înnoptase, 
lucru care' nu se observa în criptă. 

Căpitanul Nemo nu suferea, dar se stingea. Chipul său 
măreț şi palid era liniştit. Pe buze îi fluturau câteodată 
cuvinte neînţelese, care aminteau diferite întâmplări din 
viaţa lui ciudată. Se vedea că viaţa părăsea încetul cu 
încetul trupul ale cărui extremităţi începeau să se răcească. 

O dată sau de două ori, el se mai adresă pionierilor aşezaţi 
lângă el, zâmbindu-le cu acel ultim zâmbet, ce mai 
dăinuieşte şi după moarte. 

În sfârşit, puţin după miezul nopţii, căpitanul Nemo făcu o 
ultimă mişcare, izbutind să-şi încrucişeze braţele pe piept, 
ca şi când ar fi dorit să moară astfel aşezat. 

Pe la ora unu dimineaţa, ultima licărire de viaţă i se 
refugiase în privire. în ochii din care altădată ţâşniseră 
flăcări, luci o ultimă scânteie. Apoi îşi dădu sufletul. 

Aplecându-se, Cyrus Smith închise ochii aceluia care 
fusese prinţul Dakkar şi care acum nu mai era nici căpitanul 
Nemo. 


Harbert şi Pencroff plângeau. Ayrton îşi ştergea pe furiş 
ochii. Nab, împietrit, îngenunchease lângă reporter. 

Cyrus Smith, întinzând mâna peste capul mortului, şopti: 

Odihneşte-te în pace! zise el şi, întorcându-se către 
prietenii săi, adăugă: 

Să ne rugăm pentru cel pe care l-am pierdut! 

Peste câteva ore, pionierii îndepliniră ultimele dorinţeale 
căpitanului, ţinându-şi astfel făgăduiala dată. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră vasul Nautilus, luând 
cu ei singura amintire lăsată de binefăcătorul lor, caseta cu 
comori. 

Minunatul salon, scăldat în lumină, fu închis cu grijă. Uşa 
de fier a turelei fu înşurubată în aşa fel, încât nici o picătură 
de apă să nu pătrundă în interiorul submarinului. 

Apoi pionierii coborâră în barca legată de vas şi o traseră 
spre pupa. Acolo, la nivelul apelor, se aflau două robinete 
mari, care erau în directă legătură cu rezervorul ce 
determina scufundarea submarinului. 

Ei deschiseră robinetele, rezervorul se umplu şi 
submarinul Nautilus, scufundându-se încetul cu încetul, 
dispăru în adâncuri. 

Pionierii îl urmăriră cu privirea. Lumina sa puternică se 
zărea prin apa străvezie, în timp ce cripta se întuneca 
treptat. Apoi, uriaşa revărsare de raze electrice se şterse şi, 
în curând, vasul „Nautilus”, sicriul căpitanului Nemo, atinse 
fundul mării. 

CAPITOLUL XVIII. 

Gânduri. Lucrările de construcţie sunt reluate. 1 ianuarie 
1869. Flăcări în creştetul vulcanului. Primele simptome ale 
erupției. Ayrton şi Cyrus Smith la stână. Explorarea criptei 
Dakkar. Ce-i spusese căpitanul Nemo inginerului? 

În zorii zilei, pionierii se îndreptară spre intrarea peşterii, 
căreia îi dăduseră numele de cripta Dakkar, în amintirea 
căpitanului Nemo. Marea se retrăsese, îngăduindu-le să se 
strecoare cu uşurinţă sub boltă. 


Barca de tablă rămase acolo, la adăpost de valuri. Mai 
prevăzători ca de obicei, Pencroff, Nab şi Ayrton o traseră 
pe mica fâşie de nisip, care mărginea una din laturile 
criptei; acolo era la loc sigur. 

Furtuna încetase. Ultimele bubuituri de tunet se pierdeau 
spre apus. Nu mai ploua, dar cerul era încă înnorat. Luna 
octombrie, începutul primăverii australe, nu se anunţa 
frumoasă şi, din pricina vântului schimbător, nu se putea 
conta pe o vreme stabilă. 

Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră cripta Dakkar, 
îndreptându-se spre stână. De-a lungul drumului, Naib şi 
Harbert ridicară firul întins de căpitan între stână şi 
peşteră, ca să-l folosească mai târziu. 

Pionierii vorbiră puţin pe drum. Cele trăite în timpul nopţii 
îi mişcase profund. Necunoscutul care îi ocrotise atât de 
mult, omul din care închipuirea lor făcuse un geniu, 
căpitanul Nemo, nu mai era. Dispăruse împreună cu vasul 
său în adâncuri. Fiecăruia i se părea că este mai singur ca 
înainte. Se obişnuiseră să se bizuie pe această intervenţie 
atotputernică, ce le va lipsi de acum înainte, şi atât Gedeon 
Spilett, cât şi Cyrus Smith erau stăpâniţi de aceleaşi 
gânduri. Aşa încât, tot drumul păstrară cu toţii tăcerea. 

Pe la ora nouă dimineaţă, pionierii se întoarseră la Casa de 
Granit. 

Ei hotărâră să se ocupe cât mai serios de construirea 
vasului căruia Cyrus Smith îi consacră tot timpul şi toată 
grija sa. Nu ştiau ce. le pregăteşte viitorul. Se cerea ca 
pionierii să aibă la îndemână o corabie, cu care să poată 
înfrunta chiar vremea rea, şi cu care, la nevoie, să poată 
străbate un drum mai lung. Chiar dacă după terminarea 
lucrărilor de construcţie, pionierii nu s-ar fi putut hotări să 
părăsească insula, pornind spre unul din arhipelagurile 
Polineziei sau spre coastele Noii Zeelande, trebuiau însă 
neapărat să întreprindă călătoria pe insula Tabor, pentru a 
depune acolo un document, care să arate unde se afla 


Ayrton. Era o precauţie foarte nimerită, presupunând că se 
întoarce yachtul scoţian. 

Lucrările fură reluate. Cyrus Smith, Pencroff şi Ayrton, 
cărora Nab, Gedeon Spilett şi Harbert le ajutau ori de câte 
ori nu aveau treburi mai importante, munceau neobosiţi. 
Corabia trebuia să fie gata peste cinci luni, adică la 
începutul lui martie, pentru ca vizita la insula Tabor să se 
facă înaintea furtunilor din timpul echinoxului. De aceea, 
dulgherii nu pierdeau o clipă. Le trebuiau doar corpul 
vasului, căci tot restul echipamentului îl aveau de la bricul 
Speedy. 

Sfârşitul anului 1868 se scurse cu aceste lucrări 
importante. După două luni şi jumătate de muncă se vădi 
cât de bune erau planurile lui Cyrus Smith. Pencroff 
muncea de zor şi nu se sfia să bombăne când cineva lăsa 
uneltele dulgherului, luând puşca vânătorului. Dar 
rezervele Casei de Granit trebuiau reînoite, căci iarna se 
apropia. Totuşi marinarul era nemulţumit când vreunul din 
muncitori lipsea de pe şantier. În zilele acelea de zor el 
muncea cât şase. 

Toată vara fu ploioasă. După câteva zile de călduri mari, 
atmosfera încărcată cu electricitate dezlănţuia de fiecare 
dată furtuni violente, care deplasau straturile superioare de 
aer. Puţine erau răstimpurile în care nu se auzea zgomotul 
surd şi îndepărtat al tunetului. Era un. huruit continuu, aşa 
cum se aude în regiunile ecuatoriale ale globului. 

În ziua de 1 ianuarie 1869 izbucni o furtună de o violentă 
nemaivăzută şi trăsnetul căzu de mai multe ori pe insulă, 
doborând şi lovind câţiva copaci mari. Să fi avut oare vreo 
legătură furtuna cu fenomenele ce se petreceau în 
măruntaiele globului? Cyrus Smith avea toate motivele să 
creadă acest lucru, căci furtunile erau întovărăşite de 
simptomele vulcanului, care reintrase în acţiune. 

În ziua de 3 ianuarie, Harbert, care se urcase în zorii zilei 
pe platoul Grande-Vue pentru a înşeua unul din onaggaşi, 


zări nori groşi de fum în creştetul conului, îşi chemă îndată 
tovarăşii. 

— Ei, strigă Pencroff, de data asta. nu mai sunt aburi! Mi 
se pare că uriaşul nu se mai mulţumeşte să răsufle, văd că 
vrea să şi fumeze! 

Această metaforă întrebuințată de marinar zugrăvea 
întocmai schimbarea petrecută la gura vulcanului. De vreo 
trei luni, din crater ieşeau nişte aburi mai mult sau mai 
puţin groşi; ei proveneau din fierberea lăuntrică a 
substanţelor minerale. Dar acuma, în locul aburilor, se 
ridica un fum gros, o adevărată coloană cenuşie largă la 
bază de vreo trei sute de picioare, şi care se deschidea ca o 
ciupercă uriaşă, la înălţimea de şapte, până la opt sute de 
picioare deasupra creştetului muntelui. 

S-a aprins coşul, spuse Gedeon Spilett. 

Şi nu-l vom putea stinge! răspunse Harbert. 

Ar trebui să existe hornuri şi pentru vulcani, observă Nab 
cu seriozitate. 

Bine, Nab, strigă Pencroff, te pomeneşti că ţi-ar conveni să 
stingi un asemenea horn? 

Şi marinarul râse cu hohote. 

Cyrus Smith observa cu atenţie fumul gros care se ridica 
deasupra muntelui Franklin şi din când în când trăgea cu 
urechea, ca şi când ar fi vrut să prindă vreo bubuitură 
depărtată. Apoi, întorcându-se spre tovarăşii săi, de care se 
depărtase puţin, le spuse: 

Dragii mei, nu trebuie să ascundem adevărul. S-a petrecut 
o mare schimbare. Materiile vulcanice nu mai sunt în stare 
de fierbere, acum ele s-au aprins şi suntem fără îndoială 
ameninţaţi de o erupție! 

Bine, domnule Smith! Să vedem erupția, strigă Pencroff, şi 
dacă este frumoasă, vom aplauda! Nu cred că trebuie să ne 
îngrijorăm prea tare! 

Nu, Pencroftf, răspunse Cyrus Smith, căci fostul drum al 
lavelor rămâne deschis şi, mulţumită aşezării sale, craterul 
s-a revărsat întotdeauna spre nord. Şi totuşi... 


Şi totuşi, deoarece nu avem nici un folos de pe urma unei 
erupții, ar fi mai bine să nu aibă loc, spuse reporterul. 

Cine ştie! răspunse marinarul. Poate că vulcanul conţine 
vreo substanţă folositoare şi prețioasă, pe care va binevoi s- 
o scuipe şi pe care o vom folosi. 

Cyrus Smith clătină din cap, ca unul care nu se aştepta la 
nimic bun de pe urma unui fenomen atât de năvalnic. El nu 
privea lucrurile în felul lui Pencroff. Deşi lava, în urma 
orientării craterului, nu ameninţa direct părţile împădurite 
şi cultivate ale insulei, se puteau totuşi ivi alte încurcături. 
Într-adevăr, erupțiile pot fi însoţite şi de cutremure; o insulă 
de felul insulei Lincoln, alcătuită din roci atât de diferite, 
bazalt într-o parte, granit într-alta, lavă la nord, nisipuri 
mişcătoare la sud, substanţe care nu erau bine închegate 
între ele, risca să fie fărâmiţată. Prin urmare, deşi 
scurgerea materiilor vulcanice nu constituia prin ea însăşi 
un pericol serios, orice mişcare la temelia insulei putea să 
aibă însă urmări foarte grave. 

Mi se pare, spuse Ayrton, care îşi lipise ure. chea de 
pământ, mi se pare că aud un huruit, ea acelai pe care îl 
face o căruţă încărcată cu bare de fier. 

Pionierii ascultară cu multă atenţie şi se încredinţară că 
Ayrton avea dreptate. Huruitul era însoţit de nişte mugete 
subterane, care se stingeau şi reînviau, ca şi când un vânt 
puternic ar fi suflat în adâncul pământului. Dar nu se auzea 
nici o detunătură propriuzisă. Se putea crede că aburii şi 
fumul îşi croiseră drum prin coşul central şi că supapa fiind 
destul de largă, nici o explozie nu era de temut. 

Ei, spuse Pencroff, n-aveţi de gând să vă întoarceţi la 
lucru? Muntele Franklin n-are decât să fumeze, să plângă, 
să geamă, să scuipe foc şi flăcări cât i-o place, dar ăsta nu-i 
un motiv să stăm degeaba! Haideţi, Ayrton, Nab, Harbert, 
domnule Cyrus şi dumneavoastră, domnule Spilett, azi toată 
lumea trebuie să se ţină de lucru. Peste două luni vreau ca 
noul „Bonadventure” - căci îi vom da acelaşi nume - să 


plutească pe apele portului Balonului! N-avem nici o clipă 
de pierdut! 

Pionierii, pe care Pencroff îi chema la lucru, coborâră cu 
toţii pe şantierul de construcţie şi-şi văzură de treabă. 

În timpul zilei de 3 ianuarie munciră cu râvnă, fără să se 
preocupe de vulcan, pe care nu-l puteau zări de pe plaja 
Casei de Granit. Dar, de vreo două ori, o umbră mare 
acoperi soarele, care-şi urma drumul lui zilnic pe un cer cât 
se poate de senin, indicând astfel că un nor gros de fum 
trecea între discul lui şi insulă. Vântul, suflând din larg, căra 
aburii spre apus. Cyrus Smith şi Gedeon Spilett observară 
aceste întunecări trecătoare şi vorbiră între ei de 
fenomenul vulcanic, care era tot mai puternic, dar lucrul nu 
fu întrerupt. Interesul lor, mai mult ca oricând, era ca vasul 
să fie construit cât mai repede. Cine ştie dacă această 
corabie nu va deveni într-o bună zi singurul lor adăpost? 

Seara, după cină, Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi Harbert 
se urcară pe platoul Grande-Vue. Se întunecase de-a 
binelea, şi, mulţumită întunericului, aveau să poată constata 
dacă se zăreau şi flăcări sau materii incandescente printre 
aburii şi fumul care ţâşneau pe gura craterului. 

Craterul este în flăcări! strigă Harbert, care, mai-sprinten 
decât tovarăşii săi, pusese cel dintâi piciorul pe platou. 

Muntele Franklin, care se afla la o depărtare de şase mile, 
apăru ca o torţă uriaşă, în creştetul căreia pâlpâiau câteva 
flăcări fumegânde. Ele erau amestecate cu atâta fum, atâta 
zgură şi atâta cenuşă, încât strălucirea lor, foarte slabă, nu 
reieşea prea mult din întunericul nopţii. Doar un fel de 
licărire roşcată se răspândise pe întreaga insulă; vârtejuri 
uriaşe de fum întunecau înălțimile cerului, printre care 
străluceau câteva stele. 

Merge repede! spuse inginerul. 

Nici nu e de mirare, răspunse reporterul. Vulcanul s-a 
trezit cam de mult timp. Îţi aduci aminte, Cyrus, că primii 
aburi au apărut pe vremea când am cercetat bolțile 


muntelui, în căutarea ascunzişului căpitanului Nemo? Dacă 
nu mă înşel, asta s-a întâmplat la 15 octombrie. 

Da! răspunse Harbert. Şi de atunci au trecut două luni şi 
jumătate! 

Focurile subterane mocnesc de zece săptămâni, urmă 
Gedeon Spilett, aşa că nu mă mir că sunt acum atât de 
violente! 

Nu ţi se pare că freamătă pământul? întrebă Cyrus Smith. 

Ba da, răspunse Gedeon Spilett, dar de la asta şi până la 
un cutremur de pământ... 

Nu spun că suntem ameninţaţi de un cutremur, zise Cyrus 
Smith. Nu! Aceste vibraţiuni sunt datorite efervescenţei 
focului interior. Scoarța pământului nu este decât peretele 
unui cazan, şi peretele unui cazan vibrează ca o placă 
sonoră sub apăsarea gazelor. Este tocmai ceea ce se 
petrece şi aci în clipa de faţă. 

Ia uitaţi-vă ce limbi de foc minunate! strigă Harbert. 

În clipa aceea ţâşni din crater un adevărat foc de artificii, 
a cărui strălucire nu fusese întunecată de aburi. mii de 
scântei luminoase şi de puncte strălucitoare zburau în toate 
părţile. Unele spărgeau bolta de fum, lăsând după ele o 
dâră de praf incandescent. Această desfăşurare fu 
întovărăşită de pocnituri succesive, care semănau cu 
ţacănitul unei mitraliere. 

Cyrus Smith, Gedeon Spilett şi Harbert, după ce stătură o 
oră pe platoul Grande-Vue, se întoarseră la Casa de Granit. 
Inginerul era gânditor, preocupat chiar, în aşa măsură, 
încât reporterul se crezu îndreptăţit să-l întrebe dacă se 
Veni ea de vreun pericol apropiat, ce s-ar datora erupției. 

Da şi nu! răspunse Cyrus Smith. 

Totuşi, urmă reporterul, cea mai mare nenorocire care ar 
putea să ne lovească ar fi un cutremur de pământ, care să 
răscolească întreaga insulă. Cred însă că nu ne ameninţă 
acest pericol, de vreme ce aburii şi lava au găsit drum liber 
şi s-au scurs în afară. 


Da, răspunse Cyrus Smith, nici mie nu mi-e frică de un 
cutremur de pământ obişnuit, provocat de expansiunea 
gazelor subterane. Dar sunt alte cauze, care pot pricinui 
mari catastrofe. 

Care anume, dragă Cyrus? 

Nu prea ştiu... trebuie să văd... să vizitez muntele... peste 
câteva zile vom fi lămuriţi. 

Gedeon Spilett nu mai întrebă nimic şi, curând, cu toate 
detunăturile vulcanului, care se întăreau mereu şi erau 
repetate de ecou, locuitorii Casei de Granit se scufundară 
într-un somn adânc. 

Mai trecură trei zile: 4, 5 şi 6 ianuarie. Lucrau mereu la 
construcţia vasului, şi inginerul îi zorea cât putea, fără să 
dea nici o explicaţie. Muntele Franklin purta în creştet un 
nor întunecat, urât la înfăţişare; o dată cu flăcările, vulcanul 
arunca şi bucăţi de stânci incandescente, care cădeau 
înapoi în crater. Pencroff, care căuta să vadă mai puţin 
sumbru fenomenul ce se desfăşura înaintea ochilor săi, zise 
râzând: 

Ia te uită! Uriaşul se joacă cu mingea! Jonglează! 

Într-adevăr, pietrele cădeau înapoi şi se părea că lava 
ridicată de presiunea lăuntrică, nu ajunsese încă la orificiul 
craterului. 

Dar, oricât de grabnice erau lucrările de construcţie ale 
vasului, pionierii erau nevoiţi să vadă şi de celelalte treburi, 
care-i chemau în diferite colţuri ale insulei, înainte de toate 
trebuiau să meargă la stână, unde se afla turma de mufloni 
şi de capre, pentru a le reînnoi provizia de furaj. Hotărâră 
deci ca Ayrton să se ducă acolo în ziua de 7 ianuarie, şi 
fiindcă el putea să se ocupe singur de treburile de la stână, 
pionierii se mirară cu toţii când îl auziră pe inginer 
spunându-i lui Ayrton: 

Dacă te duci mâine la stână, am să te întovărăşesc. 

Ei! Domnule Cyrus! strigă marinarul... Zilele noastre de 
lucru sunt numărate şi dacă plecaţi şi dumneavoastră vom 
avea patru braţe mai puţin! 


Lipsim doar o zi, răspunse Cyrus Smith, dar trebuie să mă 
duc la stână... trebuie să-mi dau seama cum stăm cu 
erupția. 

Erupția! Erupția! răspunse Pencroff nemulţumit. Mare 
lucru şi cu erupția asta! Ce-mi pasă mie de erupție? 

Cu toată împotrivirea marinarului, explorarea dorită de 
inginer fu hotărâtă pentru a doua zi. Harbert ar fi vrut să-l 
întovărăşească pe Cyrus Smith, dar se feri să-l supere pe 
Pencroft prin lipsa sa. 

A doua zi, în zori, Cyrus Srnith şi Ayrton se urcară în 
căruţa la care înhămaseră cei doi onaggaşi şi se îndreptară 
în mare grabă spre stână. 

Deasupra pădurii treceau nori groşi, mereu reînoiţi de 
funinginea ce ieşea o dată cu fumul din craterul muntelui 
Franklin. Norii aceştia, care se rostogoleau greoi prin 
văzduh, erau compuşi din tot felul de substanţe. Singur, 
fumul vulcanului nu putea să-i facă atât de deşi şi de greoi. 
În mijlocul acestor vălătuci pluteau în suspensie zgură 
pulverizată şi o cenuşă foarte fină, atât de fină, încât se 
putea menţine în aer luni de zile. 

Dar, de cele mai multe ori, praful acesta cade la pământ, 
lucru care se întâmplă şi de data aceasta. îndată după 
sosirea lui Cyrus Smith şi a lui Ayrton la stână, se lăsă un fel 
de ninsoare negricioasă, semănând cu un praf de puşcă fin, 
care schimbă pe loc înfăţişarea solului. Copacii şi pajiştile se 
acoperiră cu un strat de pulbere destul de gros. Din 
fericire, vântul sufla de la nord-est, alungind cea mai mare 
parte a norilor deasupra mării. 

Ciudat fenomen, domnule Smith! spuse Ayrton. 

E destul de grav, răspunse inginerul. Această piatră 
pulverizată, acest praf de origină minerală.dovedesc 
tulburări mari în păturile inferioare ale vulcanului. 

Şi ce e de făcut? 

Nimic. Doar să ne dăm seama cât de înaintată este 
erupția. Dumneata, Ayrton, ocupă-te de stână. în timpul 


acesta, eu voi urca până la izvoarele Pârâului Roşu şi voi 
examina povârnişul de nord al muntelui. Apoi... 

Apoi... domnule Smith? 

Apoi vom vizita cripta Dakkar... Vreau să văd... în sfârşit, 
am să mă întorc să te iau peste două ore. 

Ayrton pătrunse în curtea stânei, şi, în aşteptarea 
inginerului, văzu,de mufloni şi de capre. Animalele păreau 
oarecum neliniştite din pricina primelor simptome ale 
erupției. 

Cyrus Smith o luă pe creasta de răsărit a muntelui, ocoli 
Pârâul Roşu şi ajunse la locul unde, împreună cu tovarăşii 
săi, descoperise izvorul sulfuros, în timpul primei lor 
cercetări. 

Lucrurile se schimbaseră mult. În loc de o singură coloană 
de fum, acum ţâşneau din pământ treisprezece coloane, ce 
păreau împinse cu violenţă de un piston. Se vedea limpede 
că, în locul acela, scoarţa pământului era supusă unei 
presiuni înspăimântătoare. Atmosfera era saturată de gaze 
sulfuroase, de hidrogen sulfurat, de acid carbonic, 
amestecate cu aburi de apă. Inginerul simţi cum tresăreau 
blocurile de lavă pietrificate de odinioară, risipite prin acele 
locuri, dar nu văzu nici o urmă de lavă proaspătă. 

Privind coasta de nord a muntelui Franklin, constată 
acelaşi lucru. 

Vârtejuri de fum şi de flăcări zvâcneau din crater; o 
adevărată grindină de zgură cădea la pământ; dar nici o 
scurgere de lavă nu-şi făcuse loc prin gura craterului, fapt 
care dovedea că nivelul materiilor vulcanice nu atinsese 
încă orificiul superior al coşului central. 

„Tare aş dori să se fi întâmplat! gândi Cyrus Smith. Aş 
avea cel puţin siguranţa că lava şi-a luat drumul său 
obişnuit. Cine ştie dacă ea nu se va revărsa printr-o 
deschizătură nouă? Dar nu în asta constă primejdia! 
Căpitanul Nemo a ştiut ce spune! Nu! Primejdia nu este 
aci!” 


Cyrus Smith înainta până la şoseaua imensă, a cărei 
prelungire încadra golful îngust al Rechinului. Putu deci să 
cerceteze cu grijă dârele de lavă din această regiune. Nu 
încăpea îndoială că ultima erupție avusese loc de foarte 
mult timp. 

Se întoarse, trăgând cu urechea la bubuiturile subterane, 
care huruiau ca un tunet neîntrerupt şi printre care se 
deosebeau detunături puternice. La ora nouă, era înapoi la 
stână. 

Ayrton îl aştepta. 

Vitele au tot ce le trebuie, domnule Smith, spuse el. 

Bine, Ayrton. 

Sunt însă neliniştite! 

Da, instinctul nu înşală, Ayrton. Ia un felinar şi amnarul şi 
să pornim. 

Ayrton făcu ce i se cerea. Onaggaşii, destrămaţi, fură lăsaţi 
liberi în stână. Poarta fu închisă pe dinafară şi Cyrus Smith 
apucă, împreună cu Ayrton, poteca îngustă care ducea la 
țărm. 

Călcau amândoi pe pământul acoperit cu substanţe 
pulverizate, căzute din văzduh. Nici un patruped nu se 
zărea în pădure. Păsările fugiseră şi ele. Din când în când, o 
adiere ridica cenuşa şi cei doi pionieri, prinşi în vârtejul ei, 
nu se mai vedeau unul pe celălalt. În asemenea clipe, 
duceau batista la ochi şi la gură, ca să nu se înăbugşe şi să 
nu fie orbiţi. 

În astfel de condiţii, Cyrus Smith şi Ayrton nu puteau 
umbla repede. Pe lângă aceasta, aerul era irespirabil, ca şi 
când o parte din oxigenul ce-l conţinea ar fi fost consumat. 
Se opreau mereu ca să respire adânc. Trecuse de ora zece, 
când inginerul şi tovarăşul său ajunseră pe creasta uriaşei 
îngrămădiri de bazalt şi de porfir, care alcătuia ţărmul de 
nord-est al insulei. 

Ayrton şi Cyrus Smith începură să coboare povârnişul 
abrupt, apucând aproape acelaşi drum pe care-l urmaseră 
în noaptea furtunoasă, când se duseseră pentru prima oară 


la cripta Dakkar. Ziua, această coborâre era mai puţin 
primejdioasă, iar stratul de cenuşă care acoperea stâncile 
înclinate le făcea mai puţin lunecoase. 

Peste puţin timp dădură de streaşină care înainta în 
prelungirea țărmului. Cyrus Smith îşi reaminti că ea cobora 
în pantă lină până la mare. Era vremea refluxului, dar nu se 
zărea nici o fâşie de nisip şi valurile, cu apa tulburată de 
cenuşa vulcanică, se spărgeau de-a dreptul de stânci. 

Cyrus Smith şi Ayrton regăsiră cu uşurinţă deschizătura 
criptei Dakkar şi se opriră sub ultima stâncă, ce se găsea la 
capătul drumului. 

Barca de tablă trebuie să fie acolo, spuse inginerul. 

E la locul ei, domnule Smith, răspunse Ayrton, trăgând 
spre el barca ce se afla sub boltă. 

Să ne urcăm, Ayrton! 

Urcară amândoi în barcă. Un uşor curent îi împinse spre 
interiorul criptei şi acolo, Ayrton aprinse felinarul, 
scăpărând amnarul. Apoi apucă cele două vâsle, iar Cyrus 
Smith trecu la cârmă şi, cu felinarul aşezat pe marginea 
bărcii, în aşa fel încât să le lumineze calea, se îndreptară 
spre întunericul bolţii. 

Vasul „Nautilus” nu mai era acolo ca să inunde peştera cu 
lumina farurilor sale. Poate că radiaţiunile electrice, 
alimentate de puternicul focar, se mai răspândeau încă în 
fundul apelor, totuşi, nici o rază nu răzbătea din adâncul în 
care se odihnea căpitanul Nemo. 

Lumina felinarului, deşi slabă, îngădui totuşi inginerului să 
înainteze de-a lungul peretelui criptei. O tăcere 
mormântală domnea în boltă, cel puţin în partea din faţă, 
căci curând Cyrus Smith auzi nişte bubuituri, care ieşeau 
din măruntaiele pământului. 

Vulcanul, spuse el. 

Deodată, împreună cu zgomotul, reacţiile chimice se 
manifestară printr-un miros puternic, încât inginerul şi 
tovarăşul său începură să se înăbuşe, din cauza 
emanaţiunilor sulfuroase. 


lată de ce se temea căpitanul Nemo şopti Cyrus Smith, 
pălind uşor. Totuşi trebuie să mergem până la capăt! 

Să mergem! răspunse Ayrton, plecându-se peste vâsle şi 
împingând barca spre fundul peşterii. 

Douăzeci şi cinci de minute după intrarea în peşteră, 
barca atinse peretele din fund. 

Aci, sculându-se în picioare, Cyrus Smith plimbă felinarul 
pe toată suprafaţa peretelui, ce despărţea cripta de hornul 
central al vulcanului. Care era grosimea acestui perete? Nu 
se ştia dacă era de o sută sau de zece picioare. Dar 
zgomotele subterane se auzeau atât de bine, încât nu părea 
să fie prea gros. 

Inginerul îl cercetă, urmând o linie orizontală; apoi fixă 
felinarul la capătul unei vâsle şi îl plimbă din nou la o 
înălţime mai mare. 

Acolo, prin crăpături care de-abia se vedeau, prin unele 
prizme puţin depărtate, răzbătea un fum înecăcios, care 
infecta aerul peşterii. Aceste crăpături, dintre care unele 
mai largi, ajungeau până la o distanţă de două sau trei 
picioare deasupra apelor peşterii. 

Cyrus Smith rămase pe gânduri. Apoi şopti: 

Da! Căpitanul avea dreptate! Aci se află pericolul, un 
pericol grozav! 

Ayrton nu spuse nimic, dar, la un semn a lui Cyrus Smith, 
apucă vâslele şi peste o jumătate de oră ieşeau amândoi din 
cripta Dakkar. 

CAPITOLUL XIX. 

Cyrus Smith dă raportul. Pionierii grăbesc lucrările de 
construcţie. O ultimă vizită la stână. Lupta între foc şi apă. 
Ce rămâne la suprafaţa insulei. Se hotărăşte lansarea 
corăbiei. Noaptea de 8 spre 9 martie. 

A doua zi dimineaţă, la 8 ianuarie, după o zi şi o noapte 
petrecute la stână, Cyrus Smith şi Ayrton se întoarse la 
Casa de Granit, lăsând totul în ordine. 

Inginerul îşi adună tovarăşii şi le spuse că insula Lincoln 
trece printr-un pericol foarte mare, pe care nici o putere 


omenească nu putea să-l oprească. 

Dragii mei, zise el, şi vocea sa trăda adâncă emoție. Insula 
Lincoln nu este din acelea care dăinuiesc cât globul 
pământesc. Ea este sortită unei distrugeri mai apropiate 
sau mai depărtate, a cărei cauză se află chiar în structura 
ei. De la această distrugere nimic n-o poate sustrage! 

Pionierii se uitară unul la altul şi apoi la inginer. Nu 
înțelegeau nimic. 

Vorbeşte lămurit, Cyrus! ceru Gedeon Spilett. 

Voi vorbi lămurit, răspunse Cyrus Smith, sau mai bine zis 
vă voi transmite explicaţia pe care, în timpul convorbirii 
noastre secrete, mi-a dat-o căpitanul Nemo. 

Căpitanul Nemo! strigară pionierii. 

Da, este ultimul serviciu pe care a vrut să ni-l facă înainte 
de a muri! 

Ultimul serviciu! strigă Pencroff. Ultimul serviciu! Să 
vedeţi că, aşa mort cum este, el ne va mai face şi alte 
servicii! 

Dar ce ţi-a spus căpitanul Nemo? întrebă reporterul. 

Veţi afla totul, dragii mei, răspunse inginerul. Insula 
Lincoln nu se aseamănă cu celelalte insule ale Pacificului, şi 
o anume particularitate a ei, pe care mi-a dezvăluit-o 
căpitanul Nemo, e de natură să atragă, mai târziu sau mai 
devreme, dislocarea temeliei sale submarine. 

O dislocare! Insula Lincoln! Nu se poate! strigă Pencroff, 
care, cu tot respectul care-l avea pentru Cyrus Smith, nu se 
putea opri să dea din umeri. 

Ascultă, Pencroff, urmă inginerul. Căpitanul Nemo a 
observat şi am observat şi eu însumi, ieri, în cursul unei 
explorări făcute în cripta Dakkar, că această peşteră se 
prelungeşte sub insulă până în inima vulcanului, nefiind 
despărțită de hornul centra! decât prin peretele din fundul 
ei. Acum, acest perete este brăzdat de crăpături şi spărturi, 
prin care au şi început să iasă gazele sulfuroase din 
interiorul vulcanului. 

Şi atunci? întrebă Pencroff, a cărui frunte se încruntase. 


Atunci mi-am dat seama că aceste crăpături se măresc sub 
presiunea interioară, că peretele de bazalt se crapă încetul 
cu încetul şi că în curând apa mării care se află în peşteră, 
va trece dincolo de spărturi. 

Bine! răspunse Pencroff, care încercă încă o dată să mai 
glumească. Marea va stinge vulcanul şi totul se va isprăvi! 

Da, totul se va isprăvi! răspunse Cyrus Smith. În ziua în 
care marea va năvăli prin peretele despărțitor, pătrunzând 
prin hornul central până în măruntaiele insulei, unde 
clocotesc materiile eruptive, în ziua aceea, Pencroff, insula 
Lincoln va fi aruncată în aer, aşa cum s-ar întâmpla cu 
Sicilia, dacă Mediterana ar năvăli în vulcanul Etna! 

Pionierii nu răspunseră nimic la cele arătate atât de 
lămurit de către inginer. Înţelegeau acum pe deplin 
pericolul ce-i ameninţa. 

Trebuie să spunem că Cyrus Smith nu exagerase nimic. 
Mulţi oameni s-au gândit că s-ar putea stinge vulcanii, care 
mai toţi se află pe malul mării sau al lacurilor, deschizând 
un drum apelor. Ei nu bănuiau că în felul acesta o parte a 
globului ar putea sări în aer, întocmai ca un cazan ai cărui 
aburi sunt înteţiţi brusc de un foc puternic. Năvălind într-un 
spaţiu închis, a cărui temperatură este evaluată la câteva 
mii de grade, apa s-ar evapora cu atâta energie încât nici 
un înveliş n-ar mai putea să-i reziste. 

Nu mai încăpea îndoială că insula, ameninţată de o 
dislocare groaznică şi apropiată, va rezista atâta timp cât va 
rezista peretele criptei Dakkar. Nu era o chestie de luni, 
nici de săptămâni, ci de zile, poate de ore! 

Primul simţământ al pionierilor fu unul de durere adâncă! 
Ei nu se gândeau la pericolul care-i ameninţa direct, ci 
numai la distrugerea ținutului care îi adăpostise, a insulei 
pe care o făcuseră atât de roditoare, pe care o iubeau şi a 
cărei înflorire o doreau! Atâta oboseală şi atâta muncă 
zadarnică! 

Pencroff nu-şi putu reţine lacrimile care-i lunecară pe 
obraji. 


Mai vorbiră astfel câtva timp şi analizând ce le rămânea de 
făcut ajunseră la concluzia că nu mai aveau timp de pierdut, 
că trebuiau să grăbească terminarea vasului, care era 
singurul mijloc de scăpare la îndemâna locuitorilor insulei. 

Fiecare fu deci folosit pentru această muncă. La ce-ar mai 
fi avut nevoie să secere, să strângă recolta, să vâneze şi să 
mărească rezervele Casei de Granit? Rezervele din cămară 
şi magazie ajungeau pentru aprovizionarea vasului, oricât 
de lungă ar fi fost călătoria. Era nevoie însă, mai presus de 
orice, ca vasul să fie gata înainte de inevitabila catastrofă. 

Muncile fură reluate cu înfrigurare. Pe la 23 ianuarie vasul 
era aproape gata. Până atunci nu se mai ivise nici o 
schimbare în creştetul vulcanului. Prin crater ieşeau mereu 
aburi, fum amestecat cu flăcări şi pietre incandescente. Dar, 
în timpul nopţii de 23 spre 24, sub presiunea lavei, care 
ajunsese la nivelul primului etaj al vulcanului, conul care-i 
forma creştetul fu zvârlit la pământ. Se auzi un zgomot 
îngrozitor. Pionierii crezură în primul moment că începuse 
dislocarea insulei. Se repeziră cu toţii afară. Era pe la ora 
două noaptea. 

Cerul era în flăcări. Conul superior - un masiv înalt de o 
mie de picioare, cântărind miliarde de livre - fusese trântit 
pe insula al cărei sol se cutremurase. Din fericire, conul 
înclina spre nord, aşa încât căzu pe nisipurile şi stâncile 
vulcanice aflate între vulcan şi mare. Craterul, larg deschis, 
proiecta spre cer o lumină atât de intensă încât, prin efectul 
răsfrângerii, atmosfera părea incandescentă. În acelaşi 
timp, un torent de lavă, pornind din creştetul cel nou, se 
scurgea în mai multe cascade, ca apa care se revarsă dintr- 
un vas prea plin; mii de şerpi de foc se prelingeau pe 
povârnişurile vulcanului. 

Stâna! Stâna! strigă Ayrton. 

În urma orientării noului crater, lavele se prăvăleau spre 
stână, amenințând cu distrugerea imediată părţile cele mai 
mănoase ale insulei, izvoarele Pârâului Roşu şi pădurea 
Jacamarului. 


La ţipetele lui Ayrton, pionierii se repeziră spre grajdul 
onaggaşilor. Căruţa era înhămată. Aveau cu toţii un singur 
gând: să se grăbească să dea drumul animalelor închise la 
stână. 

Înainte de ora trei dimineaţă ajunseră la stână. Zbieretele 
asurzitoare arătau groaza muflonilor şi a caprelor. Un puhoi 
de materii incandescente, de minerale lichefiate se şi 
prăvăleau de pe povârnişul muntelui spre livadă, doborând 
gardul în acea parte. Ayrton deschise repede poarta şi 
animalele înnebunite o luară la fugă care încotro. 

O oră mai târziu, lava clocotindă umplea stâna, ştergând 
urma micului pârâiiaş din livadă şi aprinzând locuinţa care 
se mistui ca un chibrit, distrugând gardul până la ultimul 
stâlp. Nu mai rămăsese nimic din stână! 

Pionierii ar fi vrut să lupte împotriva acestei cotropiri; 
încercară, dar degeaba, căci nu puteau opri acest 
cataclism. 


Se luminase de ziuă. Era în 24 ianuarie. Cyrus Smith şi 
tovarăşii săi hotărâră, înainte de a se întoarce la Casa de 
Granit, să observe direcţia definitivă pe care o luase puhoiul 
de lavă. Panta generală a solului cobora de la muntele 
Franklin spre ţărmul de răsărit şi se temeau că, deşi avea în 
cale pădurea deasă a Jacamarului, torentul să nu ajungă 
totuşi până la platoul Grande-Vue. 

Lacul ne va apăra, spuse Gedeon Spilett. 

Să sperăm! răspunse Cyrus Smith scurt. Pionierii ar fi 
dorit să înainteze până la şesul pe care se prăvălise conul 
superior al muntelui Franklin, dar lava le tăia drumul. Ea se 
prelingea de o parte de-a lungul văii Pârâului Roşu, şi de 
altă parte de-a lungul văii râului Cascadei, prefăcând aceste 
ape în aburi. Era cu neputinţă să treci puhoiul de lavă; dinu 
potrivă, erau nevoiţi să dea înapoi în faţa lui. Vulcanul 
decapitat nu mai era de recunoscut. Vechiul crater era 
înlocuit cu un fel de câmpie dreaptă. Prin două guri, 
aşezate pe marginile lui de sud şi de est, lava se scurgea 
mereu, formând două puhoaie diferite. Deasupra noului 
crater, un nor de fum şi de cenuşă se contopea cu pâclele 
din atmosferă, adunate deasupra insulei. Răsunau bubuituri 
de tunet, care se confundau cu bubuitul muntelui. Din gura 
craterului ţâşneau roci calcinate, care, proiectate la o 
înălţime de peste o mie de picioare, se sfărâmau în văzduh, 
risipindu-se ca nişte focuri de mitralieră. Cerul răspundea 
erupției vulcanice prin fulgere şi trăsnete. 

Pe la orele şase dimineaţa, situaţia devenise insuportabilă 
pentru pionierii care se refugiaseră la marginea pădurii 
Jacamarului. Nu numai proiectilele plouau în jurul lor, dar şi 
lava, revărsându-se din albia Pârâului Roşu, ameninţa să le 
taie drumul stânei. Primele rânduri de copaci luară foc şi 
seva lor, prefăcută dintr-o dată în aburi, îi făcu să 
pocnească aidoma unor focuri de artificii, în timp ce alţii, 
mai puţin umezi, rămaseră intacţi în mijlocul lavei. 

Pionierii o luară înapoi pe drumul stânei. Ei umblau încet, 
aproape de-a-ndăratelea. Dar, solul fiind înclinat, puhoiul se 


întindea repede spre est şi, de îndată ce straturile 
inferioare de lavă se întăreau, erau acoperite de altele 
clocotitoare. 

Torentul principal, care urma valea Pârâului Roşu, 
devenea din ce în ce mai ameninţător. toată această parte a 
pădurii era în flăcări şi nori uriaşi de fum se rostogoleau 
deasupra copacilor, ale căror rădăcini pârâiau în lavă. 

Pionierii se opriră lângă lac, la o jumătate de milă de 
punctul de revărsare al Pârâului Roşu. O problemă de viaţă 
şi de moarte se punea pentru ei. 

Cyrus Smith, obişnuit cu situaţii grele şi ştiind că se 
adresează unor oameni în stare să privească în faţă 
adevărul, oricare ar fi fost el, le zise: 

Dacă lacul opreşte puhoiul, atunci o parte a insulei va fi 
ferită de completa devastare, dar dacă şuvoiul de lavă 
cuprinde pădurea Far-West-ului, atunci nici un copac, nici o 
plantă nu va mai rămâne pe suprafaţa ei. Pe aceste stânci 
golaşe nu ne va mai rămâne altceva de făcut decât să 
aşteptăm moartea, care nu va întârzia şi care se va datora 
distrugerii insulei! 

Atunci, strigă Pencroff, încrucişându-şi braţele şi lovind 
pământul cu piciorul, nici nu mai e nevoie să lucrăm la 
corabie, nu-i aşa? 

Pencroff, răspunse Cyrus Smith, trebuie să ne facem 
datoria până la urmă! 

În clipa aceea, fluviul de lavă, care îşi croise drum printre 
copacii frumoşi pe care îi şi distrusese, ajunse la marginea 
lacului. Exista acolo o ridicătură a solului, care, dacă ar fi 
fost ceva mai mare, ar fi putut să zăgăzuiască puhoiul. 

La lucru! strigă Cyrus Smith. 

Înţeleseră cu toţii ce avea de gând să facă inginerul. 
Trebuia oprit torentul de lavă, silindu-l să se arunce în lac. 

Pionierii alergară pe şantier. Luară lopeţi, târnăcoape, 
topoare şi izbutiră în câteva ore, cu pământ şi copacii tăiaţi, 
să ridice un dig înalt de trei picioare şi lung de câteva sute 


de paşi. După terminarea lucrului, li se păru că munciseră 
doar câteva minute! 

Era şi timpul. Materiile lichefiate ajunseseră până la 
poalele ridicăturii. Fluviul de lavă crescu aidoma unui râu 
care caută să se reverse, amenințând să treacă peste 
singurul obstacol, care se afla între el şi pădurea Far- 
West... dar digul izbuti să înfrâneze lava şi, după o 
groaznică clipă de şovăire, ea se prăvăli în lacul Grant, de la 
o înălţime de douăzeci de picioare. 

Pionierii priveau gâfâind şi fără să scoată o vorbă lupta 
dintre cele două elemente. 

Nici o pană nu este în stare să descrie minunata grozăvie 
a luptei dintre foc şi apă! Apa şuiera evaporându-se în 
atingere cu lava incandescentă. Aburii se ridicau la o 
înălţime uluitoare, ca şi când s-ar fi deschis deodată 
supapele unui cazan uriaş. Dar, oricât de mare ar fi fost 
masa de apă a lacului, ea avea să fie absorbită, căci nu se 
reînnoia, pe când puhoiul, alimentat de un izvor fără sfârşit, 
aducea mereu alte valuri de materii incandescente. 

Cele dintâi lave căzute în lac se solidificară îndată, 
acumulându-se într-o asemenea măsură, încât se ridicară 
până la suprafaţă. Peste ele se prăvăli o nouă cantitate de 
lavă, care, întărindu-se la rândul său, ocupa centrul lacului. 
Se formă un fel de zăgaz, ce aduna lava care ameninţa cu 
umplerea lacului, acesta neputându-se revărsa, căci 
surplusul de ape se pierdea în aburi. Şuierăturile şi 
pâriiturile făceau un zgomot asurzitor, iar aburii târâţi de 
vânt cădeau în mare sub formă de ploaie. Zăgazul creştea şi 
blocurile de lavă solidificată se adunau unele peste altele. În 
locul apelor liniştite se înălța acum o îngrămădire uriaşă de 
stânci fumegânde: părea că din frământările scoarţei 
pământului s-ar fi ridicat mii de colţuri de rocă. Trei ore 
după năvălirea puhoiului, căruia nimic nu i se mai putea 
împotrivi, priveliştea lacului te făcea să te gândeşti că apele 
fuseseră răscolite de un uragan, îngheţându-le în acelaşi 


timp pe neaşteptate, la o temperatură de douăzeci grade 
sub zero. 

De data aceasta, focul învinsese apa. 

Scurgerea lavei spre lacul Grant fu un adevărat noroc 
pentru pionieri. Aveau acum câteva zile de răgaz. Platoul 
Grande-Vue, Gaşa de Granit şi şantierul se aflau 
deocamdată la adăpost. Aceste câteva zile aveau să le 
îngăduie să-şi termine vasul. După aceea aveau de gând să-l 
lanseze pentru a se refugia în el, urmând să-l echipeze când 
va pluti în elementul său. Temându-se de explozia care 
ameninţa insula, nu mai aveau nici o siguranţă să rămână 
pe uscat. Adăpostul, până acum atât de sigur, de la Casa de 
Granit, putea să-şi prăbuşească în fiecare clipă pereţii peste 
ei. 

În cele şase zile care urmară, de la 25 la 30 ianuarie, 
pionierii munciră cât douăzeci la construirea vasului. 
Aproape că nici nu se odihneau, iar lumina flăcărilor care 
ţâşneau din crater le îngăduia să lucreze noaptea ca şi ziua. 
Scurgerea vulcanului parcă era mai înceată, din fericire, 
căci lacul Grant era aproape umplut şi, dacă ar mai fi căzut 
altă lavă peste cea dintâi, ea s-ar fi răspândit, fără îndoială, 
pe platoul Grande-Vue şi de acolo pe plajă. 

Dar dacă din partea aceasta insula era pusă la adăpost, 
lucrurile se prezentau cu totul altfel în partea apuseană. 

Într-adevăr, al doilea puhoi de lavă, care urmase valea 
râului Cascadei, nu întâlnise nici un obstacol. Lichidul 
incandescent se răspândise în pădurea Farwest-ului. În 
acest anotimp, când copacii erau uscați de căldură şi 
secetă, pădurea se aprinsese pe loc în aşa fel, încât focul 
cuprinse în acelaşi timp trunchiurile, cât şi crengile înalte, a 
căror împletire favoriza întinderea catastrofei. Flăcările 
păreau să se răspândească mai repede în înălţimi, decât 
curentul de lavă care încingea poalele pădurii. 

Animalele înnebunite, fiarele, ca şi cele îmblânzite, vânat 
cu păr şi cu pene, se adăpostiră în jurul râului Mercy şi în 
mlaştini, dincolo de drumul care ducea la portul Balonului. 


Dar pionierii erau prea ocupați ca să ţină seama de fiare. Ei 
părăsiseră Casa de Granit şi nici nu mai încercară să se 
odihnească la Cămin; se adăposteau sub un cort, lângă 
punctul de revărsare al râului Mercy. 

În fiecare zi, Cyrus Smith şi Gedeon Spilett se urcau pe 
platoul Grande-Vue. Harbert îi întovărăşea câteodată, dar 
Pencroff nu voia, căci se îngrozea să vadă cum arată insula 
devastată. 

Spectacolul era într-adevăr dintre cele mai dureroase. 
Toată partea împădurită a insulei era dezgolită. Un singur 
pâlc de arbori verzi se mai zărea la capătul peninsulei 
Serpentinei. Ici, colo zăreai trunchiuri înnegrite. În locul 
pădurilor distruse se întindea un ţinut mai sterp decât 
mlaştina. Lava înghiţise totul. În locul minunatei vegetaţii, 
solul era acoperit cu stânci vulcanice, ce-i dădeau un aspect 
sălbatic. Văile râului Cascadei şi ale râului Mercy nu mai 
aveau nici o picătură de apă şi dacă lacul Grant ar fi fost în 
întregime secat, pionierii n-ar fi avut cu ce să-şi stingă 
setea. Din fericire, capătul dinspre sud fusese cruțat şi 
forma un fel de eleşteu, care conţinea toată apa potabilă a 
insulei. La nord-est ţâşneau sălbatice ascuţişurile 
povârnişurilor vulcanice, care se întindeau ca o gheară 
uriaşă asupra insulei. Ce înfăţişare tristă, ce spectacol 
îngrozitor şi câtă suferinţă pentru aceşti pionieri, care, de 
pe un domeniu mănob, bogat în cursuri de apă, cu păduri, 
cu grâne şi cu recolte, se vedeau dintr-o dată pe o stâncă 
stearpă, pe care, fără rezervele lor, ar fi murit de foame! 

Mi se rupe inima! spuse într-o zi Gedeon Spilett. 

Da, Spilett, ai dreptate, răspunse inginerul. Numai de-am 
avea timp să isprăvim corabia, singura noastră scăpare! 

Nu ţi se pare, Cyrus, că vulcanul se potoleşte? Mai aruncă 
lavă, dar parcă ceva mai puţină! 

Şi ce-i cu asta? întrebă Cyrus Smith. Focul tot mai arde în 
măruntaiele muntelui, iar marea poate să năvâălească dintr- 
o clipă într-alia. Ne aflăm în situaţia călătorilor unui vas 
mistuit de un incendiu, pe care nu-l pot stinge, şi care ştiu 


că mai curând sau mai târziu focul va ajunge până la 
magazia cu praf de puşcă! Vino, Spilett, să nu pierdem nici 
o clipă! 

Timp de încă o săptămână, adică până la 7 februarie, lava 
continuă să se răspândească, dar erupția se menţinu ca mai 
înainte. Mai presus de orice, Cyrus Smith se temea de 
scurgerea substanţelor lichefiate pe plajă, care n-ar fi 
cruțat în cazul acesta nici şantierul de construcţie. Între 
timp, pionierii începuseră să simtă în adâncul insulei nişte, 
vibrații îngrijorătoare. 

Era în ziua de 20 februarie. Corabia nu putea fi lansată 
înainte de o lună. Va mai rezista oare insula atâta? Pencroff 
şi Cyrus Smith aveau de gând s-o lanseze de îndată ce 
corpul vasului va fi în stare să plutească fără să ia apă. 
Restul se va face mai târziu, dar partea cea mai însemnată 
era ca pionierii să-şi găsească un adăpost în afara insulei. 
Ar fi fost poate chiar recomandabil să tragă corabia până la 
portul Balonului, adică cât se poate de departe de centrul 
erupției, căci la punctul de revărsare al râuiui Mercy, aşezat 
între insula cea mică şi faleză, ea risca să fie strivită în caz 
de dislocare. Pionierii făcură totul ca să termine corpul 
vasului. 

Ajunseră astfel până în ziua de 3 martie, socotind că-l vor 
putea lansa peste vreo zece zile. 

Speranţa înflori din nou în inima pionierilor, atât de greu 
încercaţi în cursul acestui al. patrulea an petrecut pe insula 
Lincoln! însuşi Pencroff mai ieşi puţin din deznădejdea în 
care-l zvârlise ruina şi devastarea domeniului său. Nu se 
mai gândea ce-i drept decât la corabie, asupra căreia se 
concentrase nădejdea tuturor. 

O vom isprăvi, spunea el inginerului, o vom isprăvi, 
domnule Cyrus. De altfel e şi timpul, căci în curând vine 
echinoxul şi de va fi nevoie vom petrece iarna pe insula 
Tabor. Dar să stăm pe insula Tabor după ce am stat pe 
insula Lincoln?! Ah, doamne! Ce nenorocire! Cine-ar fi 
crezut una ca asta?! 


Să ne grăbim! răspundea de fiecare dată inginerul. 

Şi lucrau înainte, fără să piardă o clipă. 

Peste câteva zile, Nab îl întrebă pe Cyrus Smith: 

Credeţi că toate astea s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit 
căpitanul Nemo? 

Desigur, Nab, răspunse Cyrus Smith. 

Eu nu cred! şopti Pencroff la. urechea lui Nab. 

Nici eu! răspunse Nab serios. 

În cursul primei săptămâni a lunii martie, muntele 
Franklin ameninţă din nou. Fire de sticlă, care nu erau 
altceva decât lavă topită, căzură ca o ploaie pe sol. Craterul 
se umplu din nou cu lavă, care se scurse în toate părţile. 
Puhoiul năvăli peste lava întărită, distrugând astfel 
scheletele copacilor care rezistaseră primei erupții. 
Curentul urmă de data aceasta ţărmul de sud-vest al lacului 
Grant, trecu peste pârâul Glicerinei şi se năpusti pe platoul 
Grandevue. Această ultimă lovitură dată operii pionierilor 
fu îngrozitoare. Din moară, din coteţe şi din grajduri nu mai 
rămăsese nimic. Păsările speriate se risipiră în toate 
direcţiile. Top şi Jup dădeau semne de spaimă şi instinctul 
lor îi făcea să presimtă o catastrofă. Multe animale pieriseră 
în timpul primei erupții. Supravieţuitoarele nu găsiseră alt 
adăpost afară de mlaştină şi de platoul Grande-Vue. Drumul 
spre acesta din urmă le fu acum închis, căci un fluviu de 
lavă sări peste creasta falezei, prăvălind, pe plajă adevărate 
cataracte de foc. Nimic nu poate descrie sublima grozăvie a 
acestui spectacol. Toată noaptea, o adevărată Niagară de 
fontă lichidă, acoperită cu aburi incandescenţi sus şi 
clocotind în partea de jos, se înfăţişa privirilor îngrozite ale 
pionierilor. 

Aceştia, nemaivăzând alt mijloc de scăpare şi deşi nu 
călăfătuiseră încă încheieturile din partea de sus a corăbiei, 
hotărâră s-o lanseze. 

Pencroff şi Ayrton făcură deci îndată toate pregătirile de 
lansare, care trebuia să aibă loc a doua zi, în dimineaţa de 9 
martie. 


Dar, în timpul nopţii de 8 spre 9, o coloană uriaşă de aburi, 
izbucnind din crater, se înălţă cu detunături îngrozitoare 
până la o înălţime de peste trei mii de picioare. Peretele 
criptei Dakkar cedase fără îndoială sub presiunea gazelor, 
şi apele mării, năvălind prin coşul central în abisul de foc, se 
transformaseră deodată în aburi. Craterul nu fu în stare să 
ofere aburilor o deschizătură destul de largă. O explozie, 
care s-ar fi putut auzi până la o sută de mile, răvăşi 
atmosfera. Bucăţi de munte se prăvăliră în Pacific şi peste 
câteva minute oceanul acoperi locul unde fusese insula 
Lincoln. 

CAPITOLUL XX. 

O stâncă singuratică în Pacific. Ultimul refugiu al 
pionierilor insulei Lincoln. Perspectiva morţii. Ajutorul 
neaşteptat. De ce şi cum vine. Ultima binefacere. O insulă 
pe uscat. Mormântul căpitanului Nemo. 

O stâncă singuratică, lungă de treizeci de picioare şi lată 
de cincizeci, puţin ridicată deasupra mării, era singurul 
punct solid pe care valurile Pacificului nu-l acoperiseră încă. 

Atât mai rămăsese din masivul Casei de Granit! Pereţii se 
prăbuşiseră, apoi fuseseră dislocaţi şi câteva stânci din sala 
mare se îngrămădiseră în aşa fel, încât formaseră acest 
pisc. De jur-împrejur totul dispăruse în adâncimi: conul 
inferior al muntelui Franklin, sfârtecat de explozie, fălcile 
de lavă ale golfului Rechinului, platoul Grande-Vue, insula 
Salvării, rocile de granit de la portul Balonului, bazaltul 
criptei Dakkar şi prelunga peninsulă Serpentină, atât de 
depărtată de centrul erupției! Din insula Lincoln nu se mai 
vedea decât această stâncă îngustă, pe care se adăposteau 
cei şase pionieri şi câinele 'Top. 

Animalele dispăruseră şi ele - păsările ca şi ceilalţi 
reprezentanţi ai faunei de pe insulă: toate fuseseră strivite 
sau înecate şi din nenorocire bietul Jup îşi găsise şi el 
moartea într-o crăpătură a solului! 

Cyrus Smith, Gedeon Spilett, Harbert, Pencroff, Nab şi 
Ayrton scăpaseră cu viaţă, pentru că în mo mentul exploziei 


se aflaseră cu toţii sub cort şi fuseseră zvârliţi în mare în 
clipa în care sfărâmăturile insulei erau proiectate în toate 
direcţiile. 

Reveniţi la suprafaţă, ei zăriră la mică depărtare o 
grămadă de stânci, spre care înotară şi izbutiră să se urce 
pe ele. 

Pe această stâncă goală trăiau de nouă zile. Nenorociţii 
mai aveau doar câteva provizii din magazia Casei de Granit, 
pe care le salvaseră înainte de catastrofă, şi puţină apă 
dulce, pe care o lăsase ploaia într-o scobitură a stâncii. 
Ultima lor speranţă, corabia, fusese sfărâmată. Nu mai 
aveau cum să părăsească stânca. N-aveau foc şi nici cu ce 
să-l facă. Erau sortiţi pieirii! 

În ziua de 18 martie, le mai rămăseseră alimente doar 
pentru două zile, deşi mâncaseră numai atâta cât să poată 
trăi. Toată ştiinţa şi toată înţelepciunea lor nu mai slujea la 
NIMIC. 

Cyrus Smith era liniştit. Gedeon Spilett mai nervos şi 
Pencroff furios se plimbau de colo până colo pe stâncă. 
Harbert nu-l părăsea pe inginer şi se uita la el cerându-i 
parcă un ajutor, pe care acesta nu avea cum să i-l dea. Nab 
şi Ayrton se împăcaseră cu soarta. 

Of! Nenorocirea nenorocirilor! repeta mereu Pencroff. 
Dacă am avea măcar o coajă de nucă, şi tot ne-am duce 
până la insula Tabor! Dar n-avem nimic, nimic! 

Bine a făcut căpitanul Nemo, că a murit! suspina Nab. 

În cele cinci zile care urmară, Cyrus Smith şi nenorociţii 
săi tovarăşi trăiră mâncând cu cea mai mare enonomie, atât 
cât le trebuia ca să nu moară de foame. Erau cu toţii grozav 
de slăbiţi. Harbert şi Nab începură chiar să aiureze! 

Mai puteau ei să păstreze o umbră de nădejde într-o astfel 
de împrejurare? Nu! Care era singura lor scăpare? Să 
treacă un vapor prin apropierea stâncii. Dar ei ştiau din 
experienţă că nici un vas nu trecea prin părţile acelea ale 
Pacificului! S-ar fi putut oare ca, printr-o întâniplare 
minunată, yachtul scoţian să vină chiar acum să-l ia pe 


Ayrton din insula Tabor? Era puţin probabil. De altminteri, 
adiniţând chiar că venea, comandantul yachlului, după ce 
va fi cercetat insula fără rezultat, va porni desigur spre alte 
meleaguri, deoarece pionierii nu izbutiseră să lase acolo o 
notă, care să-l înştiinţeze despre schimbările survenite în 
viaţa lui Ayrton. 

Nu! Nu mai aveau nici o speranţă şi o moarte îngrozitoare 
îi aştepta pe stâncă! Vor muri de foame şi de sete. 

Şi iată că zăceau la pământ, leşinaţi, nemaiştiind ce se 
petrece în jurul lor. Singur Ayrton, printr-o sforţare 
supremă, mai ridica din când în când capul, aruncând 
priviri dezamăgite spre marea pustie... 

Dar iată că în dimineaţa zilei de 24 martie, braţul lui 
Ayrton se întinse spre un punct din spaţiu; el se ridică, întâi 
în genunchi, apoi în picioare şi mâna sa schiţă un semnal!... 
În larg plutea un vas! Vasul nu cutreiera marea la 
întâmplare. Stânca era pentru el punctul spre care se 
îndrepta în linie dreaptă, cu cea mai mare viteză, şi 
nenorociţii l-ar fi zărit cu câteva ore mai devreme, dacă ar fi 
avut destulă putere ca să observe zarea. 

Duncan-ul! şopti Ayrton, căzând în nesimţire. 

Când Cyrus Smith şi tovarăşii săi îşi veniră în fire, 
mulţumită îngrijirilor primite, fără ca să înţeleagă cum de 
au putut să scape cu viaţă, ei se aflau în cabina unui vapor. 

Un singur cuvânt al lui Ayrton îi lămuri: 

Duncan-ul! şopti el. 

Duncan-ul?! se miră Cyrus Smith. 

Era într-adevăr vasul Duncan, yachtul lordului Glenarvan, 
comandat de Robert, fiul căpitanului Grant, care fusese 
trimis pe insula Tabor, pentru a-l lua pe Ayrton şi a-l 
readuce în patrie, după doisprezece! ani de ispăşire! 

Pionierii erau salvaţi şi se aflau pe drumul întoarcerii! 

Căpitane Robert, întrebă Cyrus Smith, cum v-a dat prin 
gând, după ce aţi părăsit insula Tabor, unde nu l-aţi mai 
găsit pe Ayrton, să vă îndreptaţi spre nord-est, străbătând o 
distanţă de o sută de mile? 


Domnule Smith, îi răspunse Robert Grant, aveam de gând 
să vă iau şi pe dumneavoastră, nu numai pe Ayrton! 

Pe noi? 

Fără îndoială! Mă îndreptam spre insula Lincoln! 

Insula Lincoln! strigară Gedeon Spilett, Harbert, Nab şi 
Pencroff înmărmuriţi. 

Dar de unde cunoaşteţi insula Lincoln, întrebă Cyrus 
Smith, de vreme ce nu este însemnată pe nici o hartă? 

Am aflat de existenţa ei din nota pe care aţi lăsat-o pe 
insula Tabor, răspunse Robert Grant. 

Care notă? strigă Gedeon Spilett. 

Iat-o, răspunse Robert Grant, arătându-le un document 
care indica poziţia exactă a insulei Lincoln, locuinţa actuală 
a lui Ayrton şi a cinci cetăţeni americani. 

Căpitanul Nemo!... spuse Cyrus Smith, după ce citi notiţa 
şi recunoscu scrisul de pe documentul găsit la stână. 

Ah, spuse Pencroff, el este acela care s-a servit de 
Bonadventure şi s-a aventurat singur până la insula 
Tabor...! 

Ca să lase această notă! răspunse Harbert. 

Aveam eu dreptate când spuneam că şi după moarte 
căpitanul ne va mai face un ultim serviciu! strigă marinarul. 

Dragii mei, spuse Cyrus Smith adânc mişcat, să mulţumim 
căpitanului Nemo, salvatorul nostru. 

Pionierii se înclinară, şoptind numele căpitanului. În 
momentul acela, Ayrton, apropiindu-se de inginer, puse 
următoarea întrebare: 

Unde să depun caseta? 

Era caseta pe care Ayrton o scăpase cu preţul vieţii sale, în 
clipa în care insula se scufunda, şi pe care acum o înapoia 
inginerului. 

Ayrton! Ayrton! strigă mişcat Cyrus Smith. 

Apoi se întoarse către Robert Grant, spunând: 

Domnule, aţi lăsat un vinovat şi regăsiţi un om, pe care 
ispăşirea l-a readus pe calea cea bună şi căruia sunt 
mândru să-i strâng mâna. 


Robert Grant fu pus la curent cu strania poveste a 
căpitanului Nemo şi a pionierilor de pe insula Lincoln. Notă 
poziţia stâncii, care avea să figureze pe hărţile Pacificului, 
apoi dădu semnalul de plecare. 

Peste două săptămâni pionierii debarcau în America, 
regăsindu-şi patria. Cea mai mare parte a moştenirii 
căpitanului Nemo fu întrebuințată pentru cumpărarea unui 
vast domeniu în Statul Iowa. 

Acolo, pionierii chemară la muncă, adică la fericire, pe toţi 
acei pe care ar fi dorit să-i găzduiască pe insula Lincoln. Ei 
întemeiară o colonie mare, ce purta numele insulei 
dispărute în adâncul Pacificului. Râuleţul care o străbătea 
primi numele de râul Mercy, un deal fu numit muntele 
Franklin, micul lac primi numele de lacul Grant, iar pădurile 
fură numite Far-West. Era o adevărată insulă pe uscat. 

Acolo, sub conducerea înţeleaptă a inginerului şi a 
tovarăşilor săi, totul înflorea. Niciunul din foştii locuitori ai 
insulei Lincoln nu lipsea, căci juraseră cu toţii să rămână 
mereu împreună; Nab, acolo unde se afla Cyrus Smith, 
Ayrton totdeauna gata la orice sacrificiu, Pencroff, iubind 
pământul şi muncile agricole mai mult decât marea. 
Harbert îşi termină studiile, sub îndrumarea lui Cyrus 
Smith, iar Gedeon Spilett înfiinţa ziarul New Lincoln 
Herald, unul dintre ziarele foarte bine informate. 

Acolo, Cyrus Smith şi tovarăşii săi primiră vizita lordului 
Glenarvan, a căpitanului John Mangles şi a soţiei sale, sora 
lui Robert Grant, a lui Robert Grant, a maiorului Mac Nabbs 
şi a tuturor acelora care fuseseră amestecați în aventurile 
căpitanului Grant şi ale căpitanului Nemo. 

Acolo îşi găsiră cu toţii fericirea, prieteni ca în trecut; dar 
n-aveau să uite niciodată insula pe care fuseseră zvârliţi, 
goi şi lipsiţi, insulă care timp de patru ani îi adăpostise şi îi 
hrănise şi din care mai rămăsese doar un colţ de granit, 
bătut de talazurile Pacificului, mormântul aceluia care 
fusese cândva căpitanul Nemo. 


SFÂRŞIT 


1 Lest - greutatea suplimentară cu care se încarcă 
baloanele nedirijabile. Cu ajutorul ei se potriveşte înălţimea 
la care pluteşte balonul. (N. 1.). 

2 Picior - măsură de lungime egală cu 0,31 în. (N. 1.) 

3 Nouăzeci de mile pe oră 46 în. pe secundă sau 166 km 
pe oră. (N. 1.) 

4 Aproximativ 1700 în.e. (N. A.) 

5 Aboliţionist - partizan al desființării sclaviei. (N. 1.) 

6 În ziua de 5 aprilie, oraşul Richmond a căzut în mâinile 
lui Grant, revolta separatiştilor a fost înăbuşită şi Lee se 
retrăgea spre vest, în timp ce cauza unităţii statelor 
americane triumfa. (N. A.) 

7 Scoici bivalve - alcătuite din două capace. (N. R.) 

8 Autorul lui „Robinson Crusoe”. (N. 1.) 

9 Autorul lui „Robinson Elveţianul”. (N. 1.) 

10 Isaac Walton - vestit autor al unui tratat de pescuit cu 
undita. (N. A.) 

11 Tetra - pasăre de mare căreia îi place furtuna. (N. A.) 

12 Yard - măsură americană egală cu 0,9 în. (N. A.) 

13 Maori - indigenii din Noua Zeelandă. (N. R.) 

14 Blocuri eratice - sfărâmături de stâncă, ce par a fi fost 
transportate departe de formaţiile cărora aparţineau. (N. 
R.). 

15 Obsidiana - substanţă minerală de origine vulcanică, 
care are înfăţişarea sticlei topite: e de culoare neagra sau 
de un verde foarte închis. (N. R.). 

16 Solfatare - vulcani ce aruncă gaze de sulf etc. (N. 1.) 

17 Pteropod - clasă de moluşte, ale căror picioare sunt 
prevăzute cu nişte prelungiri care le ajută să înoate. (N. R.) 

18 Mercy - în limba engleză înseamnă milă, îndurare. (N. 
T.) 


19 Este vorba de piciorul englez, unitate de măsură egală 
cu treizeci de centimetri. (N. A.) 

20 Aligator - specie de crocodil, care trăieşte în anele 
Americii şi care atinge până la cinci metri lungime. (N. R.) 

21 Bain-marie - un vas cu apa clocotita În care se pune un 
vas ce conţine ceea ce vrei sa fierbi. (N. R.) 

22 Această teorie nu corespunde cu ultimele date ale 
ştiinţei moderne. După teoria cosmogonică a acad. sovietic 
O. S. Schmidt, planetele şi pământul s-au format acum 
câteva miliarde de ani prin reunirea unor particule reci şi 
gaze, care se găseau atunci în preajma soarelui. Norul de 
particule era sub forma de disc turtit, din cauza rotației sale 
rapide în jurul soarelui. Pământul s-a încălzit ulterior, din 
cauza descompunerii radioactive a materialelor din 
particulele iniţiale. Pământul îşi va continua miliarde şi 
miliarde de ani drumul său în jurul soarelui, până ce acesta, 
după multe miliarde de ani, îşi va epuiza sursele energiei 
atomice, care sunt la originea căldurii şi luminii sale. (N. R.) 

23 Tinamu - galinacee care trăiesc în America. (N. 1.) 

24 Câmpul balenelor. (N. A.) 

25 Vineyard - port din statul New - York. (N. A.) 

26 O sută de mii de muncitori în epoca de la 1870 şi, 
desigur, vorbind numai de America de Nord. (N. 1.) 

27 Brasse - măsură de aproximativ 1,62 în. (N.R.). 

28 Vas cu pânze de mic tonaj folosit şi azi pentru şcolile de 
navigaţie. (N. 1.) 

29 Speedy - în limba engleză înseamnă rapid. (N. A.) 

30 Insulele Sandwich sau Hawai. (N. R.) 

31 Povestea căpitanului Nemo a fos publicată sub titlul: 
„Douăzeci de mii de leghe sub mări”. (Nota red. fr.) 

32 Tippoo-Sahib - ultimul nabab de Mysore, duşman al 
englezilor (1749-1799). (N. R.) 

33 E vorba de revolta candiolilor, pe care căpitanul Nemo 
îi ajutase. (N. A.).