Jules Verne — Sfinxul ghetarilor

JULES VERNE 


SFINXUL GHEȚARILOR 


1958 
EDITURA TINERETULUI 


În romîneşte de Claudia Fisher şi Vasile Chiriţă 


Jules Verne - Le Sphinx des Glaces - Collection Hetzel- Paris 
1897 


Sep 


PARTEA l-a 


În memoria lui Edgar Poe, 
Prietenilor mei din America. 


1.1. INSULELE KERGUELEN 


Fără îndoială că se vor găsi mulţi care nu vor da crezare 
acestei povestiri, intitulată „Sfinxul Gheţarilor", dar acest lucru 
n-are importanţă ; eu cred că nu strică să fie cunoscută de 
public. Şi apoi, fiecare este liber să creadă ce vrea. 

Ar fi greu, pentru începutul acestor minunate, şi în acelaşi 
timp extraordinare aventuri, să se găsească un loc mai potrivit 
decit „Insulele Dezolării", denumire care le-a fost dată în 1779 
decăpitanul Cook. Ei bine, după cele ce-am văzut în răstimpul 
celor cîteva săptămâni petrecute acolo, vă asigur că nu există 
nume mai potrivit ca cel ce le-a fost datde celebrul navigator 
englez. Zici „Insulele Dezolării" şi cu asta ai spus totul.Ştiu că în 
nomenclatura geografică sînt cunoscute sub denumirea de 
arhipelagul Kerguelen, denumire adoptată în general pentru 
acest grup deinsule situat la 49 de grade şi 54 de minute 
latitudine sudică şi 69 de grade şi 6 minute longitudine estică. 

Denumirea de Kerguelen le-a fost dată în anul 1772 după 
numele baronului francez Kerguelen, care a semnalat primul 
existenţa acestor insule, în partea meridională a Oceanului 
Indian. în timpul unei călătorii prin aceste locuri, şeful de 
escadră crezu că a descoperit un nou continent la limita mărilor 
antarctice, dar, după cea de-a doua expediţie îşi dădu seama că 
se înşelase. Pretinsul continent nu era decit un arhipelag. După 
mine, „Insulele Dezolării" este singurul nume potrivit pentru 
acest grup de trei sute de insule sau insulițe, pierdute în 
imensele singurătăţi ale oceanului, ale cărui ape sînt tulburate 
aproape fără încetare de marile furtuni australe. 

Cu toate acestea, arhipelagul este locuit, iar de două luni, 
mai exact de la 2 august 1839, de cînd mă aflu la Christmas- 
Harbour, numărul celor cîţiva europeni şi americani, care 
formează marea majoritate a populaţiei de pe insulele 
Kerguelen, a mai crescut cu unul. 


E drept că eu nu aşteptam decit prilejul să plec, fiindcă 
terminasem studiile geologice şi mineralogice pe care le 
făcusem în timpul acestei călătorii. 

Portul Christmas-Harbour se află pe cea mai importantă 

insulă a arhipelagului, care are o supra faţă de 4500 km2, ca 
jumătate din suprafaţa Corsicei. Este un port accesibil, în care 
vasele pot pătrunde fără mari greutăţi şi pot ancora foarte 
aproape de coastă. Ocolind pe la nord capul Francois, pe care 
piscul Table-Mount îl domină cu înălţimea sa de o mie două sute 
de picioare, poţi privi nestingherit prin scobitura unei arcade de 
bazalt. Vei zări un golf îngust, adăpostit de insulițe, care îl apără 
de furia vînturilor dinspre est şi vest. în fund, apare Christmas- 
Harbour. Vasul dumneavoastră să ia această direcţie la 
tribord.Ajuns în rada portului de escală, va putea, ancora cu 
uşurinţă, folosind o singură ancoră, în cazul cînd golful nu va fi 
prins de gheţuri. 
De altfel, insulele Kerguelen au sute de asemenea fiorduri. 
Coastele lor sînt crestate, zdrenţuite, ca poalele fustei unei 
cerşetoare, mai ales în partea cuprinsă între nord şi sud-est. în 
această parte, insulele şi ostroavele se îndesesc. 

Relieful lor, deorigine vulcanică, se compune din cuarţ 
amestecat cu o piatră albăstruie. în timpul verii, solul se 
acoperă cu un muşchi verzui, cu pete de lichen ce nuşiu şi 
diferite plante fanerogame, în special saxifraga sau laptele 
stîncii, cum i se mai spune. Un singur arbust creşte acolo un soi 
de varză cu gust foarte acru, pe care zadarnic ai căuta-o în alte 
ţări. 

Acestea sînt locurile preferate îndeosebi de pinguinii regali 
şi de alte specii, care populează în cîrduri mari regiunea. Gătiţi 
în alb şi galben, cu capul dat pe spate, cu aripile întinse în lături, 
asemenea minecilor unei rochii, aceste stupide zburătoare 
seamănă din depărtare cu o adunare de călugări, care merg în 
procesiune de-a lungul plajei. 

Mai trebuie adăugat că insulele Kerguelen oferă multe 
posibilităţi de refugiu viţeilor de mare cu blană, focilor cu 
trompă şi elefanților de mare.Vinătoarea bogată şi pescuitul 
abundent al acestor amfibii au dus la dezvoltarea unui comerţ, 
care atrăgea încoace numeroase corăbii. Intr-una din zile, mă 
plimbam prin port, cînd hangiul meu mă opri şi-mi spuse : 


— Dacă nu mă-nşel, timpul a început să vi se pară cam lung, 
domnule Jeorling ? 

Era un american înalt şi voinic, instalat la Christ-mas-Harbour de 
vreo douăzeci de ani, unde ţinea unicul han din port. 

— Intr-adevăr, lung, ţi-aş răspunde, jupîne Atkins, în cazul cînd 
răspunsul meu nu te-ar supăra. 

— Nicidecum, răspunse acest om de treabă. Vă închipuiţi că 
sînt obişnuit cu astfel de răspunsuri ca stîncile capului Francois 
cu furia valurilor oceanului. 

— li rezişti ca şi ele. 

— Fără îndoială ! Din ziua în care aţi debarcat la Christmas- 
Harbour şi aţi tras la firma Cormoranul Verde a lui Fenimore 
Atkins, mi-am zis: în cel mult cincisprezece zile, sau poate chiar 
peste opt, oaspetele meu va fi sătul pînă în git şi va regreta că a 
debarcat în insulele Kerguelen. 

— Nu, jupîn Atkins, niciodată nu regret nimic din ceea ce fac. 

— Bun obicei, domnule. 

— De altfel, cutreierînd acest grup de insule, am avut prilejul să 
observ multe lucruri interesante. Am străbătut cîmpii întinse, 
îmbrăcate într-un muşchi tare, întrerupt pe alocuri de zăcăminte 
de turbă şi duc cu mine ciudate mostre mineralogice şi 
geologice. Am luat parte la vânătoarea viţeilor de mare şi a 
focilor. Arn vizitat țărmurile stincoase, unde pinguinii şi 
albatroşii trăiesc în cea mai deplină armonie, şi asta mi s-a părut 
demn de a fi reţinut. Din cînd în cînd mi-ai servit petrel- 
balthazard preparat de mîna dumitale, mîncare destul de 
gustoasă cînd foamea e mare. La Cormoranul Verde am fost 
foarte bine primit şi îţi sînt foarte recunoscător. Dar dacă ştiu să 
număr bine, iată, au trecut două luni de cînd corabia ciliană cu 
trei catarge, Penas, m-a lăsat în plină iarnă, la Christmas- 
Harbour. 

— Şi aţi vrea, zise hangiul să vă întoarceţi în patria 
dumneavoastră, care este şi a mea, domnule Jeorling, să 
ajungeţi din nou în Connecticut, să revedeţi Hartford-ul, capitala 
noastră dragă. 

— Ai ghicit, jupîn Atkins, căci iată, sînt aproape trei ani de cînd 
cutreier lumea. într-o bună zi tot va trebui să mă opresc, să 
prind rădăcini undeva. 

— Ehei ! Cînd ai prins rădăcini undeva răspunse americanul 
clipind şiret din ochi în care îţi cresc şi ramuri 


— E foarte adevărat, jupîn Atkins. Totuşi, cum nu mai am 
familie, este foarte probabil că eu voi închide neamul 
strămoşilor mei. Şi la patruzeci de ani nu mai poţi lăsa să-ţi 
crească ramuri, aşa cum ai făcut dumneata, scumpul meu 
hangiu, pentru că dumneata eşti un adevărat arbore, şi încă 
unul frumos. 

— Un stejar, un stejar verde chiar, dacă vreţi,domnule Jeorling. 
— Şi bine ai făcut că te-ai supus legilor naturii. Dacă natura ne- 
a dat picioare pentru a merge. 

— Ne-a dăruit şi pe ce să stăm, întregi rizind cu hohote 
Fenimore Atkins. Din această cauzăm-am stabilit definitiv la 
Christmas-Harbour. Cumătra Betsey mi-a dăruit o duzină de 
copii, care la rîndul lor îmi vor dărui nepoți, ce se vor căţărape 
genunchii mei ca pisicuţele. 

— Nu te vei reîntoarce niciodată în patrie ? 

— Ce să fac acolo, domnule Jeorling, şi ce-aş fi făcut acolo? 
Mizerie!... Aici, dimpotrivă, în aceste insule ale dezolării, unde 
de altfel nu am fost niciodată dezolat, mi-am înjghebat o stare 
destul de bună pentru mine şi ai mei. 

— Fără îndoială, jupîn Atkins, şi te felicit chiar că poţi fi aşa de 
mulţumit. Totuşi, nu este exclus ca într-o bună zi să doreşti. 

— Să mă dezrădăcinez, domnule Jeorling ? Ai-da-de, v-am spus 
că sînt ca un stejar; încercaţi să smulgeţi un stejar cînd el este 
înrădăcinat pînă la jumătatea trunchiului în piatra Insulelor 
Kerguelen. 

Simţeai o deosebită plăcere ascultindu-l pe acest vrednic 
american, complet aclimatizat în arhipelagul Kerguelen, atit de 
călit în lupta cu intemperiile climatice ale acestui ţinut 
neprimitor. Trăia aici, cu familia lui, ca pinguinii pe stîncile de pe 
coastă; mama, o matroană voinică, fiii, toţi zdraveni, sănătoşi, 
necunoscînd sufocările anghinei sau durerile de stomac. 
Treburile mergeau bine. Cormoranul Verde era căutat de clienţi 
şi se obişnuise cu tot felul de oameni de pe corăbiile şi 
balenierele care făceau popas în insulele Kerguelen. El le furniza 
seu, grăsimi, gudron, răşină de brad, plante aromate, zahăr, 
ceai, conserve, whisky, gin, rachiu de vin. Zadarnic ai fi căutat 
alt han la Christmas-Harbor. Cît despre fiii lui Fenimore Atkins, ei 
erau dulgheri, făceau pânze de corăbii, pescuiau şi vînau 
amfibiile pe fundul mării, în golfurile şi strîmtorile arhipelagului, 


pe timpul sezonului călduros. Erau nişte oameni de treabă, care 
se supuseseră acestei vieţi fără a cîrti împotriva sorții lor. 

— In sfîrşit, jupîn Atkins, spusei pentru a încheia, sînt încîntat că 
am venit în insulele Kerguelen şi voi păstra zilelor petrecute aici 
o amintire frumoasă. Totuşi, nu m-aş supăra de loc dacă m-aş 
putea întoarce pe mare. 

— Puţină răbdare, domnule Jeorling, îmi răspunse acest filozof. 
Niciodată nu trebuie să doreşti sau să grăbeşti ora despărțirii şi 
nu uitaţi că timpul frumos nu va întîrzia să revină. Peste cinci 
sau şase săptămâni. 

— In aşteptare, răspunsei, munţii şi cîmpiile, stâncile şi 
prundişul continuă să zacă sub un strat gros de zăpadă, iar 
soarele n-a prins destulă putere ca să împrăştie negurile de la 
orizont. 

— Nu aveţi dreptate, domnule Jeorling! Se văd de pe acum 
firişoarele de iarbă străpungiînd covorul alb. Priviţi cu atenţie ! 

— Poate cu lupa, între noi fie zis, poţi pretinde că gheţurile nu 
mai stau îngrămădite în golfuri, acum în luna august, care 
corespunde lunii februarie din emisfera noastră nordică. 

— Fiţi liniştit, domnule Jeorling, şi aveţi răbdare. Vă repet, anul 
acesta iarna a fost blîndă. In scurtă vreme vasele se vor arăta în 
larg, la est sau la vest, pentru că se apropie timpul pescuitului. 
— Cerul să te audă, jupîn Atkins, şi dea domnul să călăuzească 
spre noi corabia care nu cred că va întirzia Goeleta Halbrane. 

— Căpitanul Len Guy, răspunse hangiul, un marinar îndrăzneţ şi 
cumsecade, cu toate că este englez, dar oameni de treabă sînt 
peste tot 
— E unul din cei care se aprovizionează la Cormoranul Verde. 

— Dumneata crezi că Halbrane... 

— Va fi semnalată peste cel mult opt zile, în dreptul capului 
Francois, domnule Jeorling, sau n-ar mai exista căpitanul Len 
Guy, şi dacă nu mai există căpitanul Len Guy, atunci Halbrane 
se va fi scufundat cu siguranţă, între capul Bunei Speranţe şi 
insulele Kerguelen. 

Spunînd aceasta, cu un gest care voia să arate că o astfel 
de eventualitate nu era cu putinţă, Fenimore Atkins mă părăsi. 
De altfel, nutream speranţa că previziunile hangiului meu nu vor 
întîrzia să se realizeze, pentru că într-adevăr, timpul începuse 
să-mi pară lung. Dacă ar fi trebuit să-l cred, semnele timpului 


frumos începuseră să se arate, bineînţeles frumos pentru aceste 
locuri. 

Este drept că aşezarea insulei principale a arhipelagului 
este aproape la aceeaşi latitudine cu Parisul în Europa şi 
Quebecul în Canada. Dar, aici este vorba de emisfera 
meridională şi, după cum se ştie, în orbita elipticei pe care o 
descrie pămîntul, în care soarele ocupă unul din centre, această 
emisferă este mai rece în timpul iernii decit emisfera 
septentrională şi totodată mai caldă decit ea în timpul verii. Un 
lucru este sigur însă, că din cauza furtunilor, în insulele 
Kerguelen, perioada rece de iarnă este îngrozitoare, iar marea 
stă îngheţată multe luni, cu toate că temperatura nu e chiar atit 
de aspră, fiind în medie de 2* centigrade în timpul iernii şi 7* 
centigrade în timpul verii, ca în insulele Falkland sau la capul 
Horn, depildă. 

Este de la sine înţeles că în această perioadă Christmas- 

Harbour şi celelalte porturi ale arhipe-lagului nu adăpostesc nici 
un vas. 
La epoca despre care vorbesc, vasele cu aburi erau încă rare. 
Cît despre corăbiile cu pînze, grijulii să nu se lase blocate de 
gheţuri, plecau spre porturile Americii de Sud, pe coasta 
occidentală a Chiliului sau Africei, mai ales la Capetown sau 
capul Bunei Speranţe. Citeva şalupe, unele prinse de apele 
îngheţate, iar altele trase pe plajă şi acoperite de chiciură pînă 
în vîrful catargului, era tot ce panorama Christmas-Harbour-ului 
oferea privirilor mele. 

Totuşi, în insulele Kerguelen diferenţele de temperatură 
nu sînt prea mari, iar climatul lor este în general umed şi rece. 
Foarte des, mai ales în partea occidentală, grupul de insule este 
supus asaltului vijeliilor de la nord sau vest, aducătoare de 
grindină şi averse. Spre est, cerul se mai limpezeşte, cu toate că 
în această parte lumina este pe jumătate voalată, iar limita 
zăpezilor de pe crestele munţilor începe la cincizeci de stînjeni! 
deasupra nivelului mării. 

Înţelegeţi deci, că după cele două luni pe care le 
petrecusem în arhipelagul Kerguelen, nu mai aşteptam decit 
ocazia să plec la bordul goeletei Halbrane, ale cărei calităţi 
maritime nu înceta să mi le laude entuziastul meu hangiu. 


1 Stînjen — măsură de lungime in jurul lui 2 m. (n.t.) 


— Ceva mai bun nici n-aţi putea găsi, îmi repeta el de 
dimineaţă pînă seara. Dintre toţi căpitanii de cursă lungă ai 
marinei engleze, niciunul nu se aseamănă cu prietenul meu Len 
Cuy, nici.ca îndrăzneală, nici ca pricepere!... Dacă ar fi ceva mai 
vorbăreţ, mai comunicativ, ar fi perfect... 

Mă hotărisem să ţin seama de recomandările jupînului 
Atkins. Locul îmi va fi reţinut de îndată ce goeleta ar fi ancorat 
la Christmas-Harbour. După un popas de şase-şapte zile, şi-ar 
relua drumul, îndreptîndu-se spre Tristan-da-Cunha, unde ducea 
o încărcătură de minereu de aramă şi cositor. 

Intenţia mea era să rămîn citeva săptămâni din anotimpul 
frumos, în această insulă. De acolo, mă gindeam să plec spre 
Connecticut, avînd totuşi grijă să rezerv partea care revine 
hazardului, în ceea ce îşi propune omul, căci este bine, după 
cum a spus Edgar Poe, „să pui la socoteală totdeauna 
neprevăzutul, neaşteptatul, ceea ce pare cît mai de neînțeles, 
fiindcă împrejurările colaterale, contingente, accidentale, merită 
să aibă o parte însemnată în planurile cuiva, iar întîmplarea, în 
asemenea ocazii, trebuie să constituie întotdeauna materia de 
bază a unui riguros calcul". 

Dacă citez pe marele nostru scriitor Edgar Poe, o fac 
pentru că deşi sînt un spirit practic, o fire foarte sobră, de 
natură puţin imaginativă, nu mă pot opri să nu admir pe acest 
genial poet al ciudăţeniilor umane. 

De altfel, pentru a reveni la Halbrane, sau mai exact, 
la ocaziile care mi s-ar prezenta de a mă îmbarca la Christmas- 
Harbour, nu-mi făceam prea mari griji. 

La această epocă, insulele Kerguelem erau vizitate anual de o 
mulţime de corăbii, cel puţin cinci sute. 

Pescuitul cetaceelor era foarte bogat în perioada de care 
vorbesc şi fiecare îşi poate da seama de acest lucru, dacă 
socoteşte că un singur elefant de mare poate furniza o tonă de 
untură, adică echivalentul cantităţii pe care-o pot da o mie de 
pinguini. Este drept că în ultimii ani n-au mai rămas decit vreo 
douăsprezece vase, care vin în acest arhipelag, datorită faptului 
că vînătoarea abuzivă a cetaceelor le-a împuţinat numărul. 

Prin urmare, nu trebuia să-mi fac nici o grijă asupra 
posibilităţilor care mi-ar fi permis să părăsesc Christmas- 
Harbour-ul, chiar dacă Halbrane ar lipsi de la întîlnire şi 
căpitanul Len Guy n-arveni să strîngă mina jupînului Atkins. 


Continuai liniştit să-mi fac zilnic plimbările obişnuite prin 
împrejurimile portului. Soarele începea să prindă putere, 
stîncile, terasele sau şirurile de coloane vulcanice se scuturau 
puţin cîte puţin de veşmîntul alb al iernii. Pe plajă, de-a lungul 
falezelor bazaltice, se ţesea o spumă ca de şampanie, iar mai 
încolo, în larg, ondulau panglici lungi de alge de cîte cincizeci- 
şaizeci de yarzi! în cîmp, către fundul golfului, cîteva graminee 
îşi ridicau timid capul — phanerogama lyella, originară de prin 
munţii Anzi, apoi multe (din cele care constituie flora Ţării de 
Foc şi în sfirşit micul arbust, care creşte pe aceste locuri şi 
despre care am mai vorbit, varza aceea uriaşă, atît de prețioasă 
pentru însuşirile ei antiscorbutice. 

In ceea ce priveşte mamiferele terestre, căci mamiferele 
marine mişună în aceste locuri, n-am întîlnit niciunul, nici cel 
puţin batraciene sau reptile. Numai citeva insecte, între altele 
fluturi, dar şi aceştia fără aripi, din cauză că, înainte de a putea 
să se servească de ele, curenţii atmosferici i-ar tîriî în valurile 
oceanului. 

O dată sau de două ori m-am îmbarcat pe una din acele 
luntre, solide, pe care pescarii înfruntă vînturile ce bat ca nişte 
catapulte coastele insulelor Kerguelen. Cu aceste luntre s-ar 
putea încerca traversarea Capetown-ului şi s-ar ajunge sigur în 
acest port, dar o asemenea călătorie cere mult timp. Vă pot 
asigura însă că n-aveam de loc intenţia să părăsesc Christmas- 
Harbour-ul în aceste condiţii... Nu ! îmi pusesem speranţa în 
goelela Halbrane şi goeleta Halbrane nu putea să întirzie. 

In decursul plimbărilor mele de la un golf la altul, am 
urmărit cu o vie curiozitate diversitatea formelor acestei coaste 
chinuite, a acestei osaturi bizare, uimitoare, de origine 
vulcanică, care străpungînd giulgiul imaculat al iernii, scotea la 
lumină membrele scheletului său  vineţiu...  Citeodată, 
nerăbdarea punea stăpinire pe mine, cu toate încurajările 
înţeleptului meu hangiu, atit de fericit de existenţa pe care o 
ducea la Christmas-Harbour. 

In acest colţ de lume, sînt rari aceia pe care viaţa i-a făcut 
filozofi. De altfel, şi la Fenirn-ore Atkins muşchii aveau mai 
multă importanţă decit inteligenţa. Se poate, de asemenea, să fi 
avut şi mai puţină inteligenţă decit instinct. Aceşti oameni sînt 
mai bine înarmaţi împotriva loviturilor vieţii şi la urma urmei 


1 Yard — măsură de lungime engleză egală cu 91 cm. (n.t.) 


este posibil ca norocul lor de a întîlni 
fericirea aici, să fie mai mare ca al celorlalţi. 

— Şi Halbrane ?!... repetam în fiecare dimineaţă. 

— Halbrane, domnule Jeorling?... îmi răspundea Atkins, şi în 
tonul lui se distingea încrederea cu care făcea această afirmaţie. 
Cu siguranţă că va sosi azi, sau dacă nu azi, miine !... Va veni 
desigur o zi, nu-i aşa, care va fi ajunul aceleia în care pavilionul 
căpitanului Len Guy se va înălța în largul Christmas-Harbour- 
ului! 

Pentru a-mi lărgi cîmpul vizual, nu trebuia decit să fac 
ascensiunea lui Table-Mount. La o altitudine de una mie două 
sute de picioare, poţi cuprinde cu privirea pe o rază de treizeci 
şi patru pînă la treizeci şi cinci de mile!, şi chiar prin negură, 
goeleta putea fi zărită cu douăzeci şi patru de ore mai devreme. 
Dar ca să urce acest munte, ale cărui coaste erau încă acoperite 
de zăpadă pînă în vîrf, trebuia să fie cineva pe jumătate nebun. 

Colindînd plăjile, mi se întîmpla să pun pe fugă o grămadă 
de amfibii, care se cufundau speriate în apele mării. Numai 
pinguinii, nepăsători şi greoi, nici nu se sinchiseau de apropierea 
mea. Dacă n-ar avea aerul acela stupid şi bleg, care îi 
caracterizează, ai fi tentat să stai cu ei de vorbă, cu condiţia să 
le vorbeşti în limba lor ţipătoare şi asurzitoare. Cît priveşte 
pescăruşii negri, rațele negre şi albe, fugeau ca vintul, la 
apropierea mea. 

Intr-o zi am avut prilejul să asist la plecarea unui albatros, 
pe care pinguinii îl salutară cu cele mai grozave ţipete, ca pe un 
prieten bun care, fără îndoială, îi părăsea pentru totdeauna. 
Aceste puternice zburătoare pot străbate distanţe de două sute 
de leghe? fără oprire şi cu asemenea iuţeală, încît aceste 
drumuri le fac numai în cîteva ore. 

Albatrosul sta nemişcat pe o stincă înaltă, care străjuia intrarea 
golfului Christmas-Harbour, privind marea, ale cărei talazuri se 
izbeau cu putere de stînci. 

Deodată pasărea îşi luă avint, se ridică în aer cu aripile 
întinse, cu labele îndoite, cu capul întins mult înainte, ca etrava 
unei corăbii, şi dînd un țipăt ascuţit de rămas bun sau de adio, 
se înălţă în spaţiile albastre şi în scurtă vreme, abia se mai 


1 Milă marină — 1609 metri (n.t.) 
2 Leghe —- măsură de lungime în marină, de 5,555 km (n.t.) 


zărea ca un punct negru, gonind spre ameninţătoarea perdea 
înnegurată a piclelor din sud. 


1.2. GOELETA HALBRANE 


Imaginaţi-vă un vas cu o deplasare de trei sute de tone, 
cu catargele puţin înclinate spre a putea prinde vintul de 
aproape, cu o suprafaţă de velatură compusă din catargul din 
faţă, pe care se aflau pinza mare, pinza de furtună, huna şi 
papagalul, catargul mare, cu tarigantina şi săgeata, prevăzută 
pe bompres cu trinchete, focul mare şi focul mic şi veţi avea 
imaginea schooner-ului aşteptat la Christmas-Harbour, goeleta 
Halbrane. 

La bord se aflau căpitanul vasului, secundul, un şef de 

echipaj, un bucătar, plus opt mateloţi, în total doisprezece 
oameni care alcătuiau echipajul necesar navigaţiei. 
Solid construită, avînd toată lemnăria coastelor şi bordajelor 
ferecată cu aramă, cu pînze multe, cu teuga zveltă, degajată, 
acest vas foarte uşor de manevrat, potrivit navigării între a 
patruzecea si cincizecea. paralelă sudică, făcea onoare 
şantierelor din Birkenhead. Aceste amănunte mi-au fost date de 
jupîn Atkins şi cu ce acompaniament, de elogii! 

Căpitanul Len Guy, din Liverpool, era proprietarul a trei 
cincimi din goeleta pe care o comanda cam de vreo şase ani. 
Făcea negoţ în mările meridionale ale Africei şi Americii, 
mergînd din insulă în insulă şi de la un continent la altul.' Dacă 
goeleta lui nu avea decit doisprezece oameni, aceasta se datora 
faptului că el se dedicase exclusiv comerţului. 

Pentru vînătoarea amfibiilor, foci şi viței de mare, ar fi fost 
nevoie de un echipaj mult mai numeros, înzestrat cu unelte 
speciale, harpoane, căngi şi undiţe atît de necesare acestor 
grele întreprinderi. 

Mai adaug că orice agresiune din partea cuiva, mai ales a 
piraţilor care cutreierau nestingheriţi, la acea epocă, mările 
Sudului, nu ar fi găsit vasul Halbrane nepregătit Patru tunuri, o 
cantitate îndestulătoare de ghiulele şi bucăţi de fier cu care se 
încărcau la nevoie tunurile, o încăpere plină cu butoiaşe de praf 
de puşcă, puşti, pistoale şi carabine pregătite în rastele, oricînd 
la îndemiîna echipajului, şi în sfîrşit plase de bastingaj asigurau 


securitatea navigaţiei. în plus, oamenii de cart erau veşnic treji, 
la posturile lor. Să navighezi pe aceste mări fără asemenea 
măsuri de apărare, ar fi fost o greşeală de neiertat. 

In dimineaţa aceea de 7 august, mai dormeam încă, cînd 
lovituri puternice în uşă şi vocea groasă a hangiului mă treziră 
brusc din somn. 

— Domnule Jeorling, v-aţi trezit ? 

— Bineînţeles, jupîn Atkins, cum crezi că aş mai putea dormi 
cînd faci atita gălăgie! Ce s-a întâmplat ?... 

— La şase mile în larg, spre nord-est, o corabie se îndreaptă 
spre Christmas ! 

— S-ar putea să fie Halbrane?... strigai, aruncînd păturile de pe 
mine şi sărind din pat. 

— Asta vom şti peste cîteva ore, domnule Jeorling. în orice caz, 
este prima corabie care ne vizitează în acest an şi ar fi drept să-i 
facem o primire frumoasă. 

Mă îmbrăcai la repezeală şi îl ajunsei din urmă pe 
Fenimore Atkins, pe chei, într-un loc unde orizontul se deschidea 
privirilor noastre într-un unghi foarte larg, între cele două coaste 
ale golfuleţului de la Christmas-Harbour. 

Dimineaţa era limpede şi luminoasă, în larg se împrăştiau 
ultimele neguri, marea era liniştită, iar briza adia uşor. De altfel, 
cerul, datorită vînturilor care bat cu regularitate, este mai curat 
în aceasta parte a insulelor Kerguelen, decit în partea opusă. 

Vreo douăzeci de locuitori, în majoritate pescari, 
înconjurau pe jupîn Atkins, care era, fără îndoială, personajul cel 
mai însemnat şi, bucurîndu-se de cea mai mare consideraţie în 
tot arhipelagul, era şi cel mai ascultat.Viîntul favoriza intrarea 
vasului în golf. Dar din cauza refluxului corabia semnalată, un 
schooner, se apropia încet cu pînzele strînse, aşteptind fluxul. 

Oamenii de pe chei discutau aprins, iar eu le urmăream 
nerăbdător discuţia, fără să mă amestec. Părerile erau împărţite 
şi fiecare îşi apăra punctul de vedere cu aceeaşi încăpățânare. 
Ce mă necăjea în discuţia lor, era părerea majorităţii, care 
susţinea că acest schooner n-ar fi goeleta Halbrane. Numai doi 
sau trei erau de altă părere şi bineînţeles, printre ei se afla şi 
stăpînul „Cormoranului Verde". 

— Este Halbrane ! repeta el. Căpitanul Leu Guy să nu ajungă 
primul în insulele Kerguelen !...Âsta-i bună ! El este, sînt tot atît 
de sigur ca şi cum ar fi aici, cu mîna lui într-a mea, tocmindu-se 


să cumpere o sută de baniţe de cartofi, ca să-şi reînnoiască 
provizia. 

— Ai ceaţă pe ochi, domnule Atkins! îi zise unul din pescari. 

— Nu atita cit ai tu pe creier! răspunse acru hangiul. 

— Acest vas nu are forma obişnuită vaselor englezeşti, 
interveni altul. Cu prova asta subţire şi lungă, şi etrava bine 
marcată, aş crede mai degrabă că este de construcţie 
americană. 

— Nu... este englezesc, răspunse iute domnul Atkins, şi aş fi în 
stare să spun şi din care şantier a ieşit... Da... şantierele 
Birkenhead din Liverpool, de unde a fost lansată Halbrane. 

— Ba de loc! se amestecă un marinar bătrîn. Acest schooner a 
fost fabricat la Baltimore pe şantierele navale Nipper şi Stronge 
şi apele de la Chesapeake au făcut safteaua tălpoaiei vasului. 

— Spune mai bine că apele fluviului Mersey, găgăuţă ticăloasă 
ce eşti! se înfierbîntă jupîn Atkins. Uite, şterge-ţi ochelarii şi 
priveşte puţin pavilionul care se urcă acum în virful catargului. 
— Englez ! strigă întregul grup. 

Şi într-adevăr, pavilionul Regatului- Unit îşi desfăşură pînza 
roşie, prinsă în vîrful catargului goeletei britanice. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, era o corabie engleză care 
se îndrepta spre trecătoarea Christmas-Harbour-ului. Dar cu 
acest punct stabilit, nu însemna neapărat că vasul este goeleta 
căpitanului Len Guy. Două ore mai tirziu toată lumea era 
lămurită, înainte de amiază Halbrane ancora în rada Christmas- 
Harbour-ului. 

Gălăgioasa primire pe care i-o făcu jupînul Atkins 
căpitanului Halbranel nu impresiona cu nimic pe acest brav 
marinar, care mi se păru a fi mai puţin expansiv decit mi-l 
închipuisem. 

Era un om cam de vreo patruzeci şi cinci de ani, de o 
constituţie sangvină, statură solidă ca aceea a goeletei sale, 
capul cu părul încărunţit fixat bine pe un git puternic, ochii negri 
ca tăciunele, umbriţi de sprincene groase, faţa arsă de soare, 
buze strînse care descopereau o dantură bine înfiptă în 
maxilarele puternice, bărbia prelungită cu un barbişon des şi 
roşu, braţe şi picioare puternice, astfel îmi apăru căpitanul Len 
Guy. Fizionomia lui nu era de loc aspră, mai degrabă 
nepăsătoare, indiferentă, figura unui om foarte închis, care nu- 
şidezvăluie cu uşurinţă gîndurile, după cum aflai în aceeaşi zi de 


la cineva mai bine informat ca jupîn Atkins, cu toate că hangiul 
meu pretindea că este foarte bun prieten cu căpitanul. Adevărul 
e că nimeni nu se putea lăuda să fi pătruns vreodată această 
fire atit de închisă. 

Trebuie să mai adaug că individul de la care am căpătat 
aceste informaţii era şeful de echipaj al vasului Halbrane, un 
oarecare Hurliguerly, născut în insula Wight, în vîrstă de vreo 
patruzeci şi patru de ani, de talie mijlocie, îndesat şi viguros, cu 
braţele depărtate de corp, picioarele arcuite, cu capul ca o 
ghiulea de tun aşezat zdravăn pe un git de taur, cu pieptul atit 
de larg, încît ar fi putut cuprinde două perechi de plămiîni şi mă 
întrebam dacă nu cumva le are, după cit aer consuma, respirînd, 
suflind, vorbind tot timpul, cu o privire ironică şi şugubeaţă pe 
faţa-i zimbitoare, împiînzită sub ochi de o adevărată plasă de 
riduri, produse de neîncetata contracție a pomeţilor. In afară de 
aceste particularităţi, omul meu mai avea un cercel, unul singur, 
atirnind de lobul urechii stîngi. Ce contrast între el şi 
comandantul goeletei, şi cum de se puteau înţelege două firi atit 
de deosebite ! Şi totuşi se înțelegeau, de vreme ce de vreo 
cincisprezece ani navigau împreună, mai întîi pe bricul POWER, 
apoi de şase ani încoace pe schooner-ul Halbrane. 

Incă de la sosire, Hurliguerly află de la Fenimore Atkins că 
în cazul cînd căpitanul Len Guy s-ar învoi, aş vrea să mă îmbarc 
pe vasul lor. Aşa se făcu că, în aceeaşi după amiază, şeful de 
echipaj veni spre mine, cu aerul cel mai natural .din lume. îmi 
cunoştea se vede numele şi mi se adresă foarte direct: 

— Domnule Jeorling, vă salut! 

— Şi eu vă salut, prietene, răspunsei, puţin surprins de această 
interpelare. Ce doriţi ?... 

— Nimic altceva, decit să vă ofer serviciile mele 

— Serviciile dumneavoastră ?.... în legătură cu ? 

— în legătură cu intenţia de a vă îmbarca pe Halbrane 

— Dar cine sînteţi ? 

— Şeful de echipaj .Hurliguerly,'astfel, numit şi înscris în apelul 
nominal al echipajului şi mai ales tovarăşul credincios şi 
prietenul căpitanului Len Guy, care mă ascultă în toate, deşi îi 
merge vestea că nu ascultă de nimeni. 

Atunci mă fulgeră gîndul că aş face bine să folosesc un om atit 
de îndatoritor şi care părea că nu se îndoieşte ciîtuşi de puţin de 


influenţa pe care o exercită asupra căpitanului Len Guy. îi 
răspunsei deci : 

— Bine, prietene, să stăm de vorbă, dacă ocupațiile îţi dau 
puţin răgaz. 
— Am două ore libere, domnule Jeorling. De altfel, azi e puţin 
de lucru. Miine o să fie de descărcat ceva marfă şi de 
împrospătat stocul de provizii... Dar toate acestea sînt treburi 
uşoare pentru echipaj... Dacă sînteţi liber... cum sînt şi eu... Şi 
spunînd acestea, îşi agită mîna spre port, într-o direcţie care 
părea să-i fie foarte cunoscută. 
— Nu putem sta aici de vorbă ?... încercai să-l rețin eu. 
— Cum, domnule Jeorling, să stăm de vorbă în picioare şi cu 
gitlejul uscat... cînd este aşa de uşor să găsim un colţ la 
„Cormoranul Verde", cu un pahar de whisky în faţă. 
— Numai că eu nu beau, bosseman!. 
— Fie... voi bea eu pentru amîndoi. O! să nu credeţi că aveţi de- 
a face cu un beţiv... Nu beau niciodată mai mult decit trebuie, 
dar întotdeauna atit cît e nevoie ! 
Urmai pe acest marinar, obişnuit desigur să înoate în „apele" 
cîrciumilor, şi în timp ce jupîn Atkins era ocupat pe puntea 
goeletei cu fixarea preţurilor de vînzare sau cumpărare a 
mărfurilor, ne instalarăm la o masă în sala mare a hanului. După 
ce ne aşezarăm, îi spusei bosseman-ului: 

— Eu mă bizuiam pe Atkins, să mă pună în legătură cu 
căpitanul Len Guy, fiindcă după cite am înţeles, ar fi buni 
prieteni... 

— Pfui! făcu Hurliguerly. E drept că Fenimore Atkins e un om de 
treabă şi se bucură de stima căpitanului. Dar, oricum, nu poate 
avea trecerea mea pe lingă el !... Lasă că voi încerca eu, 
domnule Jeorling... 

— Este o afacere chiar atit de grea, bosseman, şi nu există nici 
o cabină liberă pe Halbrane ?.M-aş mulţumi şi cu cea mai mică 
şi o voi plăti. 

— Atunci e foarte bine, domnule Jeorling ! Este o cabină chiar 
lîngă copastie, de care nu s-a folosit nimeni pînă acum şi dacă 
nu te uiţi la preţ... în cazul cînd, bineînţeles, va trebui să 
plăteşti... Dar, între noi fie zis, trebuie să fii mai şiret decît crezi 
şi decît este bătrînul Atkins, pentru a hotărî pe căpitanul Len 
Guy să ia un pasager la bord. Da ! da ! Nu e prea multă toată 


1 Bosseman —şef de echipaj (n.t.) 


şiretenia băiatului de treabă, care tocmai bea în sănătatea 
dumitale, regretînd că nu faci şi dumneata la fel ! 

Hurliguerly însoți această declarație de o privire 
străpungătoare a ochiului drept, închizind în acelaşi timp pe 
stîngul, încît se părea că toată vioiciunea ochilor săi se scurgea 
prin pupila unuia singur. Cred că e de prisos să mai adaug că 
sfirşitu'l acestui frumos discurs fu înecat într-un. pahar de 
whisky, al cărui gust nu păru să-l impresioneze prea mult pe 
bosseman, întrucît „Cormoranul Verde" se aproviziona din 
cambuza HalbraneL 

Apoi, acest drac de om scoase dintr-un buzunar al vestei o 
pipă neagră şi scurtă, o îndopă bine cu tutun, o aprinse, după ce 
şi-o împlîntă cu putere în colţul gurii şi trăgind din ea, se 
învolbură de atita fum, încît părea un vapor sub presiune, iar 
capul aproape că-i dispăru în acest nor cenuşiu. 

— Domnule Hurliguerly? 

— Vă ascult, domnule Jeorling... 

— De ce s-ar împotrivi, căpitanul dumitale să mă ia pe bord ? 

— Pentru că nu intră în vederile lui acest lucru şi pînă acum a 
refuzat toate propunerile care i s-au făcut. 

— Dar te întreb, care-i raţiunea ? 

— Eh ! Nu-i place să fie stingherit în călătoriile sale ; el vrea să 
meargă unde-i vine, să se întoarcă din drum, dacă aşa are el 
chef, să se ducă spre nord sau spre sud, la apus sau la răsărit, 
fără să dea socoteală nimănui. Nu părăseşte niciodată aceste 
blestemate mări ale Sudului, domnule Jeorling, şi iată, sînt atiţi 
ani de cînd le colindăm împreună, între Australia la est şi 
America la vest, mergind de la Hobart-Town la insulele 
Kerguelen, la Tristan-da-Cunha sau la insulele Falkland, 
nepoposind decît timpul necesar vînzării mărfurilor sau 
aprovizionării şi cîteodată în drumurile noastreni s-a întîmplat să 
mergem pînă la marea antarctică, în aceste condiţii, înţelegeţi 
că un pasager ne-ar incomoda şi apoi cine ar risca să se îmbarce 
pe Halbrane, pentru că ei nu-i prea place să înfrunte briza şi 
merge cam încotro o duce vintul. 

Mă întrebam dacă nu cumva bosseman-ul încerca să facă 
din goeleta lui un vas misterios, navigind la întîmplare, 
neoprindu-se decit foarte rar, un fel de corabie fantomă, 
rătăcind la latitudini mari, comandată de un căpitan la fel de 
misterios ca şi vasul său. Oricum ar fi fost, îndrăznii: 


— In sfîrşit, Halbrane va părăsi insulele Kerguelen peste patru 
sau cinci zile ? Sigur... 

— Şi se va îndrepta spre vest, pentru a merge la Tristan-da- 
Cunha ? 

— Probabil. 

— Ei bine, prietene, această probabilitate îmi ajunge şi dacă 
dumneata vrei într-adevăr să-mi fii de folos, hotărăşte pe 
căpitanul Len Guy să mă ia ca pasager. 

— S-a făcut! 

— Foarte bine, Hurliguerly, şi te asigur că n-o să-ţi pară rău. 

— Ei, domnule Jeorling! răspunse acest ciudat şef de echipaj, 
scuturindu-şi capul ca şi cum atunci ar fi ieşit din apă. Nu-mi 
pare niciodată rău de ceea ce fac şi sînt sigur că servindu-vă, nu 
voi regreta de loc. Acum, dacă-mi permiteţi, vă voi părăsi, fără 
să mai aştept pe jupîn Atkins, şi mă voi întoarce pe bord. 

După ce goli dintr-o sorbitură ultimul pahar de whisky, de 
credeam că o dată cu băutura va dispare pe gitlej şi paharul, 
Hurliguerly se ridică, adresîndu-mi un suris care voia să fie 
protector şi încurajator în acelaşi timp... Apoi, trupul său greoi, 
legănîndu-se pe dublul arc al picioarelor, învăluit în norii de fum 
acru al lulelei, părăsi „Cormoranul Verde". 

Rămăsei la masă frămîntat de gînduri şi foarte nedumerit. 
In fond, ce era cu acest căpitan Len Guy ? Jupîn Atkins mi l-a 
descris ca pe un marinar bun şi om de treabă. Nimic nu mă 
îndreptăţea să pun la îndoială cele ce aflasem, dar oricum, era 
totuşi un original, după cite înţelesesem de la şeful echipajului. 
Mărturisesc că niciodată nu mi-a dat prin gînd că propunerea 
de-a mă îmbarca pe Halbrane ar putea întîmpina vreo dificultate 
din moment ce eram dispus să nu mă uit la preţ, şi în plus să mă 
mulţumesc cu viaţa de pe bord. Ce motive ar avea căpitanul Len 
Guy să-mi refuze acest lucru ?... Poate că nu voia să se lege 
printr-un angajament, care l-ar obliga să meargă într-un anumit 
loc, deşi în cursul navigării sale ar avea fantezia să se ducă în 
altul ? Sau poate avea motive personale să se teamă de un 
străin, dat fiind felul său bizar de a naviga ?... Făcea oare 
contrabandă sau comerţ de sclavi, îndeletnicire care se practica 
mult în acea epocă în mările Sudului? La urma urmelor, 
presupunerea aceasta mi se păru plauzibilă, cu toate că 
vrednicul meu hangiu era în stare să bage mina în foc pentru 
Halbrane şi căpitanul său. 


Şi cînd Fenimore Atkins garantează de onestitatea vasului 
şi a comandantului... Dar dacă hangiul îşi făcea iluzii degeaba 
pe socoteala lor?!...în definitiv, nu-l cunoştea pe căpitanul Len 
Guy decit din scurtele vizite anuale cînd acesta poposea în 
insulele Kerguelen, unde îşi făcea cumpărăturile obişnuite, care 
nu puteau da loc la nici o bănuială... Pe de altă parte, mă 
întrebam dacă nu cumva bosseman-ul exagerase într-adins, ca 
să dea serviciului pe care mi-l făcea, o importanţă cu mult mai 
mare... 

Poate că din contra, căpitanul Len Guy ar fi bucuros şi 
fericit să aibă la bord un pasager atît de îngăduitor, cum aveam 
pretenţia că sînt eu şi care nici nu discuta preţul călătoriei ? 

O oră mai tîrziu dădui în port de hangiu şi-i vorbii despre 
întîlnirea şi discuţia ce-o avusesem cu şeful de echipaj. 

— Ah, afurisitul ăsta de Hurliguerly, înjură el, nu s-a schimbat 
de loc. Dacă ar fi să-l crezi, căpitanul Len Guy nu-şi şterge nici 
nasul fără să-l consulte. Vedeţi, e un caraghios acest bosseman, 
domnule Jeorling, cu toate că nu-i rău şi nici prost, dar îi plac al 
dracului dolarii şi guiieele... Dacă-i cazi în mînă, păzeşte-ţi 
punga. încheie-ţi bine buzunarele şi nu te lăsa dus de nas. 

— Iţi mulţumesc pentru sfat, Atkins. Spune-mi, ai stat de vorbă 
cu căpitanul Len Guy. l-ai spus ceva de mine. 

— Incă nu, domnule Jeorling, mai avem timp, Halbrane de-abia 
a sosit. 

— Fie, însă înţelegi, aş vrea să aranjăm cît mai repede cu 
putinţă. 

— Puţină răbdare ! 

— Sînt nerăbdător să ştiu cum stau... 

— Ei, nu-ţi face griji, domnule Jeorling !... Lucrurile se vor aranja 
cum e mai bine!.., De altfel, chiar dacă n-o fi Halbrane, tot vei 
ieşi din încurcătură... Cum va începe sezonul de pescuit, 
Christmas-Harbour va adăposti mai multe corăbii decit sînt case 
în jurul „Cormoranului Verde" !...Aveţi încredere în mine. Am eu 
grijă de îmbarcarea dumneavoastră ! 

Dar toate astea erau numai vorbe, cu care încercau să mă 
liniştească bosseman-ul de o parte, jupîn Atkins de alta. Cu 
toate promisiunile lor, mă hotării să mă adresez direct 
căpitanului Len Guy,oriciît de greu m-aş fi apropiat de el, şi să-i 
vorbesc de proiectul meu, de îndată ce-l voi întîlni singur. 


Ocazia nu mi se oferi decit a doua zi. Pînă atunci 
hoinărisem de-a lungul cheiului, examinînd schooner-ul, o 
corabie de o construcţie remarcabilă şi de o mare soliditate. 
Soliditatea construcţiei este calitatea de căpetenie a unui vas 
care navighează în aceste mări, unde ghețarii trec cîteodată 
dincolo de paralela-cincizeci. 

Era la amiază. Cînd mă apropial de căpitanul Len Guy, 
înţelesei că ar fi preferat să nu mă întilnească. Se înţelege că 
această mică populaţie de la Christmas-Harbour, formată în 
majoritate din pescari, rămîne cam întotdeauna aceeaşi. Uneori, 
în epoca pescuitului, unii kergueleni lucrau pe diferite vase, 
destul de numeroase în acest timp la Christmas-Harbour, 
înlocuind pe cei absenţi sau dispăruţi. Dar asta nu înseamnă că 
populaţia semodifica şi căpitanul Len Guy cunoştea desigur pe 
fiecare în parte. Peste cîteva săptămîni, ar fi fost poate mai greu 
să-i deosebească pe băştinaşi, în Crucit cheiurile ar fi fost 
năpădite de echipajele vaselor de comerţ, sosite aici o dată cu 
începutul sezonului de pescuit, cînd ar fi început forfota 
obişnuită din fiecare' an şi care nu ia sfirşit decit o dată cu 
terminarea sezonului. Acum, însă, în august, Halbrane, profitînd 
de o iarnă excepţional de blîndă, era singură în rada portului. Mi 
se părea deci cu neputinţă ca Len Guy să nu fi ghicit că sînt 
străin, chiar dacă bosseman-ul sau hangiul nu i-ar fi vorbit încă 
despre mine. 

Atitudinea lui nu putea însemna decit una din două : sau 
propunerea mea i-a fost comunicată, şi nu înţelegea să-i dea 
curs, sau nici Hurliguerly, nici Atkins nu i-au vorbit, şi atunci de 
ce se ferea de mine ? în acest caz se îndepărta de mine, pentru 
că se supunea firii sale, puţin comunicative, neconvenindu-i să 
intre în vorbă cu un necunoscut. 

Mă cuprinse totuşi nerăbdarea. Dacă acest arici mă refuza 
de la început, să-i fie de bine ! Voi suporta refuzul. Să-l oblig să 
mă ia pe bord fără voia lui, nu aveam pretenţia. Nu-i eram nici 
cel puţin compatriot. De altfel, în insulele Kerguelen nu-şi avea 
reşedinţa nici un consul sau măcar vreun agent american, 
căruia m-aş fi putut plinge. Inainte de toate era important să fiu 
eu hotărit, şi dacă mă loveam de un „nu," al căpitanului Len 
Guy, voi fi liber să aştept sosirea altei corăbii mai binevoitoare 
ceea ce nu m-ar întîrzia decit cu două sau trei săptămîni. 


Tocmai în clipa cînd mă decisesem să-i vorbesc, secundul 
său se apropie de el. Len Guy profită de această ocazie pentru a 
se îndepărta şi făcînd semn ofițerului să-l urmeze, ocoli prin 
fundul portului şi dispăru după colţul unei stînci,- luînd-o în susul 
golfului, pe ţărmul septentrional. 

„La dracu'! gîndii. Am toate motivele să cred că-mi va fi 
destul de greu s-o scot la capăt. Dar nu-i decit o partidă 
amiînată. Miine, în cursul dimineţii, mă voi duce pe bordul 
Halbranel şi cu sau fără voia lui va trebui ca acest Len Guy să 
mă asculte şi să-mi răspundă prin da sau nu!" 

De altfel, s-ar fi putut ca la ora cinci căpitanul Len Guy să 
vie la „Cormoranul- Verde", unde de, obicei marinarii care 
poposeau aici îşi luau mesele de prînz şi de seară. După luni de 
zile petrecute pe mare, e foarte plăcut să schimbi un meniu, 
compus, în general, din biscuiţi şi carne conservată. Chiar 
sănătatea te obligă la acest lucru, şi în timp ce echipajul are la 
dispoziţie alimente proaspete, ofiţerilor le place să mănînce la 
han. Nu mă îndoiam de loc că prietenul meu Atkins va fi pregătit 
să primească cum se cuvine pe căpitan, pe locotenent şi pe 
bosseman-ul goeletei. 

Aşteptai deci şi nu mă dusei la masă decit. Foarte târziu, 
încercai o mare dezamăgire. Nu ! Nici căpitanul Len Guy şi nici 
altcineva de pe bord nu veni să onoreze cu prezenţa 
„Cormoranul Verde". Fusei nevoit să cinez de unul singur, cum 
făceam de altfel în fiecare seară, de două luni încoace, fiindcă 
clienţii jupînului Atkins nu se prea vedeau prin han în timpul 
sezonului mort. 

După masă, De la ora şapte şi jumătate, cu tot întunericul 
de afară, plecai să mă plimb prin port, în partea unde se aflau 
casele. Cheiul era pustiu, doar la ferestrele hanului licărea o 
lumină slabă. Din echipajul Halbranel, nici un om nu rămăsese 
pe uscat. Luntrele adunate la un loc se legănau în pripoanele 
lor, în clipocitul valurilor care creşteau o dată cu începutul 
fluxului. 

Acest schooner făcea impresia unei cazărmi, în care 
mateloţii erau consemnați de la apusul soarelui pînă a doua zi 
dimineaţa. Cred că această măsură îl necăjea foarte mult pe 
vorbăreţul şi chefliul Hurliguerly, atît de amator să colinde de la 
un cabaret la altul, în timpul escalelor. 


Nu-l mai zării nici pe el şi nici pe căpitanul său prin 
împrejurimile „Cormoranului Verde". Intîrziai pînă pe la ora nouă 
pe chei, plimbîndu-mă încoace şi încolo de-a lungul goeletei. 
Treptat, corabia se cufundă în întuneric. Apele golfului-abia mai 
reflectau  firişoarele de lumină ale felinarului de la pupa, 
suspendat pe odgonul catargului din faţă. Mă întorsei la han, 
lîngă uşa căruia îl găsii pe Fenimore Atkins, fumîndu-şi pipa. 

— Atkins, îi spusei, s-ar părea că lui Leu Guy nu-i prea place să- 
ţi frecventeze hanul!... 

— Vine cîteodată aici, duminica, ori azi e sîmbătă, domnule 
Jeorling... 

— Nu i-ai vorbit V... 

— Ba da... îmi răspunse hangiul, vădit încurcat. 

— l-ai spus că o cunoştinţă a dumitaie ar vrea să se îmbarce pe 
Halbrane ? 

— Da. 

— Şi ce ţi-a răspuns ?... 

— Nici ce-aş fi vrut eu şi nici cum ai fi dorit dumneata, domnule 
Jeorling... 

— Refuză ?... 

— Aproape, dacă bineînţeles răspunsul lui poate semăna cu un 
refuz : „Atkins mi-a zis Goeleta mea nu-i făcută să primească 
pasageri. N-am luat pe nimeni niciodată şi nici nu cred că voi lua 
vreodată". 


1.3. CĂPITANUL LEN GUY 


Noaptea aceea dormii prost. în cîteva rînduri visai că 
visez. Ori, cum a observat Edgar Poe cînd te visezi visînd, te 
trezeşti aproape imediat.. Mă deşteptai şi încă foarte pornit 
împotriva acestui căpitan Len Guy. Ideea de a mă îmbarca pe 
Halbrane, la plecarea sa din insulele Kerguelen, se înrădăcinase 
puternic în capul meu. Jupînul Atkins nu încetase aproape două 
luni să-mi laude corabia, care întotdeauna ajungea prima la 
Christmas-Harbour. începusem să număr zilele şi ceasurile pînă 
la sosirea ei. Şi de cîte ori nu m-am închipuit pe bordul acestei 
goelete, plutind în largul arhipelagului, îndreptîndu-ne către 
vest, cu direcţia spre coasta americană ! Hangiul meu nu punea 
pentru nimic în lume la îndoială bunăvoința căpitanului Len Guy, 


privitoare la. îmbarcarea mea.Mai ales că nu se întîmpla 
niciodată ca o corabie comercială să refuze un pasager, dacă 
bineînţeles acest" lucru n-o obliga să-şi modifice itinerarul şi 
dacă putea scoate un preţ bun de la călător. 

Simţeam, cum mocneşte în mine o mînie surdă împotriva 
acestui om. atit de puţin binevoitor. Aveam impresia că 
plesneşte fierea în mine, iar nervii îmi erau încordaţi la extrem. 
Un asemenea obstacol, apărut în drumul meu tocmai cînd eram 
mai aproape de ţintă, mă scotea din sărite. Avusei o noapte 
grea, agitată. Şi indignarea nu mă părăsi decît către revărsatul 
zorilor, cînd încet-încet mă liniştii. 

Luai hotărîrea să cer o explicaţie căpitanului Len Guy, 
asupra procedeului său nejustificat. Poate că n-am să obţin 
nimic, dar cel puţin îi voi spune ceea ce aveam pe inimă. 

Jupîn Atkins primise răspunsul pe care-l cunoaştem, în 

ceea ce priveşte pe serviabilul Hurliguerly, atît de grăbit să-şi 
ofere influenţa şi serviciile sale, încercase oare să-şi ţină 
promisiunea ?... Nu ştiam nimic, fiindcă nu-l mai întîlnisem de 
loc de atunci, în orice caz, nu credeam să fi fost mai norocos 
decit hangiul de la „Cormoranul Verde". 
Plecai de acasă pe la opt dimineaţa. Era o vreme cîmoasă, cum 
spun francezii, sau, ca să folosesc o expresie mai potrivită, un 
cine de timp. Cădea de sus o lapoviţă rece, învirtejită de 
rafalele unei vijelii păgîne, dezlănţuită dinspre munţii înneguraţi 
din fund, aducînd cu ea avalanşe de nori grei şi ameninţători. Nu 
se putea de loc bănui că pe o asemenea vreme, Len Guy ar fi 
coborit pe uscat, riscînd să fie udat pînă la piele. Şi într-adevăr, 
pe chei nu se vedea nici ţipenie de om. Cele câteva bărci de 
pescuit, care părăsiseră portul înainte de vijelie, se retrăseseră 
probabil în golfuleţe, la adăpost de valuri şi de vînt. 

In ceea ce priveşte intenţia mea de a mă duce pe bordul 
goeletei, nu o puteam realiza decit cu ajutorul uneia dintre 
luntrele ei, dar cred că bosseman-ul nu s-ar fi încumetat să mi-o 
trimită. De altfel, gindeam eu, pe puntea goeletei căpitanul este 
la el acasă, şi pentru ceea ce intenţionam eu să-i răspund, dacă 
se încăpăţina în refuzul său de a mă lua pe bord, era mai bine să 
fiu pe teren neutru. Mai bine îl voi pîndi de la fereastră. Şi dacă 
luntrea lui îl debarcă pe uscat, voi face în aşa fel încît să nu mă 
poată evita. Intorcîndu-mă la „Cormoranul Verde", mă postai la 
geamul şiroind de apă, pe care îl ştersei cu grijă, fără să-mi pese 


de vijelia care pătrundea cu furie prin cămin, spulberind cenuşa 
din vatră. 

Aşteptai nerăbdător, într-o stare de enervare crescîndă. 
Se scurseră aşa aproape două ore. Şi după cum se întîmplă 
deseori din cauza instabilității vînturilor din insulele Kerguelen, 
vremea se linişti înaintea mea. Către ora unsprezece, norii 
înălţaţi de la est biruiră şi vijelia slăbi, depărtîndu-se dincolo de 
munţi. 

Deschisei fereastra. In aceeaşi clipă, una din luntrele 
Halbranel se pregătea să-şi întindă pînzele. Un matelot cobori, 
pregăti două perechi de visle, în timp ce, pe locul din spate al 
bărcii, se aşeză un om, fără să ţină seama de cîrmă. De altfel, 
între schooner şi chei, nu erau mai mult de vreo cincizeci de 
stînjeni. 

Luntrea se opri. Omul sări pe uscat. Văzîndu-l, nu-mi putui 
opri o exclamaţie. Era căpitanul Len Guy. In citeva secunde, 
trecui pragul hanului şi mă înfipsei în faţa lui, în aşa fel încît 
orice-ar fi făcut, nu mai putea da înapoi. 

— Domnule, începui eu, cu un ton sec şi rece, rece ca vremea 
de afară, îngheţată de vintul care sufla de la est. 
Căpitanul Len Guy mă privi fix şi în răstimpul unei clipe, fui izbit 
de tristeţea ochilor săi negri ca de cerneală. Apoi mă întrebă cu 
o voce scăzută, aproape şoptită : 

— Sînteţi străin ?... 

— La Kerguelen... da, răspunsei eu. 

— De naţionalitate engleză ?... 

— Nu... americană. 
Mă salută cu un gest scurt şi răspunsei la fel. 

— Domnule, reluai eu. Am motive să cred că jupîn Atkins, de la 
„Cormoranul Verde", v-a spus ceva în legătură cu o propunere 
pe care voiam să v-o fac. Aş fi bucuros ca această propunere să 
primească un răspuns pozitiv din partea unui... 

— Propunerea de a vă îmbarca pe goeleta mea ?... 

— Intocmai. 

— Regret, domnule, că n-am putut da urmare acestei cereri... 
— Mi-aţi putea spune de ce ?... 

— Pentru că nu obişnuiesc să iau pasageri la bord, primul 
argument. 

— Şi al doilea, căpitane ? 


— Pentru că itinerarul Halbranel nu este niciodată hotărît 
dinainte. Pleacă spre un port şi ajunge la altul, după cum mă 
mînă interesele mele. Şi să mai ştiţi, domnule, că nu sînt în 
serviciul vreunui armator. Goeleta îmi aparţine în mare parte, şi 
pentru călătoriile pe care le fac, n-am de dat socoteală nimănui. 
— Atunci nu depinde decît de dumneavoastră, domnule, ca să 
mă luaţi pe bord... 

— E adevărat, dar, spre marele meu regret, nu vă pot răspunde 
decit tot printr-un refuz. 

— Poate vă veţi schimba hotărîrea, căpitane, aflînd că puţin mă 
interesează destinaţia goeletei dumneavoastră... Şi nu cred că 
greşesc de loc, presupuniînd că ea va ajunge undeva... 

— Undeva, într-adevăr... 

Şi în această clipă, mi se păru că Len Guy aruncă o privire 
îngîndurată spre orizontul îndepărtat al Sudului. 

— Ei bine, domnule — reluai — voi merge oriunde, îmi este 
aproape indiferent... Ceea ce doresc înainte de toate, este să 
părăsesc insulele Kerguelen cu prima ocazie ce mi s-ar oferi... 
Căpitanul nu răspunse şi rămase gînditor, dar nici nu încercă să 
plece. 

— Imi faceţi onoarea să mă ascultați, domnule ?... 

— II întrebai pe un ton destul de insistent. 

— Da, domnule. 

— Voi adăuga, prin urmare, în cazul cînd nu greşesc şi itinerarul 
goeletei dumneavoastră nu a fost modificat, că aveţi intenţia să 
plecaţi de la Christmas-Harbour spre Tristan-da-Cunha... 

— Poate la Tristan-da-Cunha... poate la Cap...poate... la insulele 
Falkland... poate în altă parte... 

— Ei bine, căpitane Guy, tocmai în această „altă parte" doresc 
eu să plec ! răspunsei ironic, făcînd eforturi pentru a-mi stăpîni 
enervarea. 

Atunci, în atitudinea căpitanului Len Guy avu loc o 
transformare ciudată. Vocea i se schimbă, deveni mai aspră, 
mai tăioasă. în termeni clari şi precişi, mă făcu să înţeleg că 
orice insistenţă era inutilă, că convorbirea noastră a durat cam 
prea mult, că se grăbea, că afacerile îl chemau la căpitănia 
portului... în fine, că ne spusesem, în mod foarte complet, tot 
ceea ce am fi avut să ne spunem. 

Intinsei mîna pentru a-l reţine să-l apuc, ar fi cuvintul 
potrivit şi conversaţia, începută rău, risca să se termine şi mai 


rău, cînd acest bizar personaj se întoarse spre mine şi, cu un ton 
îmblînzit, începu : 

— Credeţi-mă, domnule, sînt necăjit de faptul că nu vă pot ajuta 
şi că sînt nevoit să arăt atît de puţină bunăvoință unui american. 
însă nu-mi pot schimba purtarea. în cursul navigării mele survin 
fel de fel de întîmplări neprevăzute, care ar face ca prezenţa 
unui pasager să fie supărătoare, chiar aşa îngăduitor cum sînteţi 
dumneavoastră... ar însemna să mă expun degeaba, fără să pot 
profita de şansele care mi s-ar oferi în drum. 

— V-am spus, căpitane, şi vă repet că deşi intenţia mea este de 
a mă înapoia în America la Connecticut, îmi este indiferent dacă 
întoarcerea va dura trei luni sau şase luni, pe un' drum sau pe 
altul, sau dacă goeleta dumneavoastră, pe care m-aş afla, s-ar 
scufunda în mijlocul mărilor anarctice... 

— Mările antarctice ! strigă căpitanul Len Guy cu o voce plină 
de uimire, în timp ce privirea lui îmi sfredelea inima ca un 
pumnal. De ce vorbiţi de mările antarctice repetă el, apucîndu- 
mi mîna. 

— Aşa, ca şi cum aş fi vorbit de mările boreale... 

— Sau de polul nord, la fel de bine ca de polul sud... 

Căpitanul Len Guy nu răspunse, dar mi se păru că vădo 
lacrimă lucindu-i în ochi. Apoi, înţelesei că voit schimbă discuţia, 
dornic să puie capăt vreunei amintiri chinuitoare, evocată de 
răspunsul meu : 

— La polul sud, începu el, cine ar îndrăzni să se aventureze ? 

— Să ajungi acolo e greu... şi ar fi şi fără folos, răspunsei eu. Se 
întîlnesc totuşi firi destul de aventuroase, care se aruncă în 
astfel de întreprinderi. 

— Da, aventuroase, murmură căpitanul Len Guy. 

— Şi iată că Statele Unite mai fac o tentativă cu divizia lui 
Charles Wilkes, Vincennes-ul, Peacock-ul, Porpoise-ul, Flying- 
Fish şi alte vase însoţitoare... 

—. Statele Unite, domnule Jeorling ?... Susţineţi că a fost trimisă 
de către guvernul federal o expediţie în mările australe ?... 

— Faptul este sigur şi încă de anul trecut, înaintea plecării mele 
din America, am aflat că această divizie tocmai se îmbarcase. 
Se împlineşte un an de atunci şi este foarte posibil ca 
îndrăzneţul Wilkes să fi mers cu cercetările mai departe decit au 
făcut ceilalţi descoperitori dinaintea lui. 


Căpitanul Len Guy redeveni tăcut şi nu-şi ieşi din această 
inexplicabilă muţenie decît pentru a spune : 

— In orice caz, chiar dacă Wilkes izbuteşte să treacă de cercul 
polar şi banchiză, mă îndoiesc că va depăşi latitudini mai mari 
decit... 

— Decit predecesorii săi Bellingshausen, Forster, Kendall, 
Biscoe, Morrell, Kemp, Balleny, răspunsei eu. 

— Şi decit... adăugă căpitanul. 

— De cine vreţi să vorbiţi ?... întrebai. 

— Sînteţi originar din Connecticut, domnule ?... 

— Intrebă el deodată. 

— Din Connecticut. 

— Şi mai exact ? 

— Din Hartford. 

— Cunoaşteţi insula Nantucket ? 

— Am vizitat-o de mai multe ori. 
— Ştiţi, cred spuse Len Guy, privindu-mă drept în ochi că acolo a 
dat naştere Edgar Poe eroului său Arthur Gordon Pym. 

— Intr-adevăr răspunsei îmi amintesc, începutul acestui roman 
se petrece în insula Nantucket. 

— Spuneţi roman ? Acesta este cuvîntul pe care l-aţi folosit ? 

— Fără îndoială, căpitane. 

— Da şi dumneavoastră vorbiţi ca toată lumea. Dar, iertaţi-mă, 
domnule, nu mai pot aştepta. 

— Regret sincer că nu vă pot face acest serviciu. Să nu credeţi 
că insistenţele ar putea schimba hotărîrea mea cu privire la 
propunerea dumneavoastră... De altfel, nu veţi mai avea decit 
cîteva zile de aşteptat. Sezonul va începe curînd. Corăbiile 
comerciale, balenierele, vor poposi la Christmas-Harbour şi veţi 
putea să vă îmbarcaţi pe una din ele... cu siguranţă că veţi 
ajunge acolo unde vă cheamă interesele. Regret, domnule, 
regret foarte mult şi vă salut. 

Cu aceste cuvinte, căpitanul Len Guy se retrase şi 
convorbirea luă sfîrşit cu totul altfel decit aş fi bănuit. 

Cum n-are nici un rost să te încăpăţinezi împotriva 
imposibilului, părăsii speranţa de-a naviga la bordul Halbrane, 
urîndu-l din toată inima pe afurisitul ei comandant. Şi de ce n-aş 
mărturisi deschis ? Imi stîrnise curiozitatea, păcătosul. Simţeam 
un mister în adîncul acestui suflet de marinar, şi mi-ar fi plăcut 
să-l pătrund. întorsătura neprevăzută a conversaţiei noastre, 


numele acestui Arthur Pym, pronunţat aşa, pe neaşteptate, 
întrebările despre insula Nantucket, efectul produs de ştirea că 
se pornise o expediţie prin mările australe, sub comanda lui 
Wilkes, afirmaţia că navigatorul american nu „va înainta la sud, 
mai mult decit... 

Dar de cine voia să vorbească căpitanul Len Guy ? Toate 
acestea dădeau de gîndit, chiar unui spirit atît de practic ca al 
meu. In aceeaşi zi, jupîn Atkins mă întrebă dacăLen Guy se 
arătase mai binevoitor. Obţinusem autorizaţia să ocup una din 
cabinele goeletei. Trebui să-i mărturisesc hangiului meu că n-am 
fost mai norocos decît dînsul în negocierile pe care le-am dus cu 
căpitanul. Acest lucru îl miră la culme. Nu înţelegea de loc 
refuzul căpitanului şi încăpăţinarea lui. Nu-l mai recunoştea. De 
unde venea această schimbare ? Şi ce-l intriga mai direct, era 
faptul că, spre deosebire de ceea ce se obişnuia în timpul 
popasurilor, „Cormoranul Verde" nu fusese frecventat de data 
aceasta nici de oamenii de pe Halbrane, nici de ofiţerii vasului. 
Se părea că echipajul se supunea unui ordin dat în acest sens. 
Numai de două sau de trei ori, bosseman-ul veni să se instaleze 
în sala hanului şi «asta fu tot. De aici, marea dezamăgire a 
jupînului Atkins. 

In ce-l priveşte pe Hurliguerly, după ce înaintase cu 
imprudenţă, înţelesei că nu mai ţine să păstreze cu mine nici un 
fel de relaţii. Dacă încercase să-şi înduioşeze şeful pentru soarta 
mea, n-aş putea să spun, dar dacă o făcuse, cu siguranţă că-şi 
primise porţia pentru insistența lui. In timpul celor trei zile care 
urmară, 10, 11 şi 12 august, lucrările de reaprovizionare şi 
reparare a goeletei fură zorite. Se vedea echipajul alergînd 
grăbit încolo şi încoace pe punte, mateloţi verificînd catargurile, 
schimbînd semnalele obişnuite, întinzînd odgoanele care se 
slăbiseră în timpul ultimei traversări, revopsind catargele şi 
bastingajul, spălate de talazurile mării, întinzînd pînze noi, 
reparind pe cele vechi, de care se mai puteau servi pe timp 
frumos, astupînd găurile bordului şi ale punţii, în zgomotul 
loviturilor de ciocan. 

Lucrul acesta se îndeplinea în linişte, fără acele strigăte, 
interpelări, acele certuri atit de obişnuite marinarilor, în timpul 
escalelor. Halbrane trebuie să fi fost bine comandată, echipajul 
ei bine stăpînit şi disciplinat, chiar tăcut. Se poate ca bosseman- 
ul să nu fi semănat cu camarazii săi, căci el îmi păruse pornit pe 


ris, pe glume, mai ales pe flecăreală, afară de cazul cînd si pe 
acesta nu l-ar fi mîncat .limba doar atunci cînd cobora pe uscat. 
In sfîrşit, se află că plecarea goeletei era fixată pentru ziua de 
15 august şi în ajun, nu aveam motive să presupun, cel puţin, că 
Len Guy ar fi revenit asupra refuzului său atît de categoric. 

De altfel, nu mă mai gindeam aproape de loc la această 

întîmplare. îmi trecuse orice dorinţă de-a acuza. N-aş fi permis 
nici jupînului Atkins să încerce un nou demers. Cînd mă 
întîlneam pe chei cu căpitanul Len Guy, păream doi oameni care 
nu se cunosc, care nici nu s-au văzut vreodată. El trecea pe o 
parte, eu pe cealaltă. Trebuie să adaug totuşi, că o dată sau de 
două ori, în atitudinea lui se manifestă o oarecare ezitare... Se 
părea că vrea să-mi vorbească, părea minat de o pornire 
intimă... N-a făcut-o însă şi eu nu eram omul care să provoace o 
nouă explicaţie... Cu toate acestea, fusei informat, tot în aceeaşi 
zi, că Fenimore Atkins, contrar interzicerii mele formale, 
solicitase din nou pe căpitanul Len Guy, cu privire la îmbarcarea 
mea. Fără a obţine ceva. Era o afacere „clasată', cum s-ar 
spune, dar cu toate acestea, bosseman-ul era de altă 
părere.Intr-adevăr, Hurliguerly, interpelat de hangiul de la 
„Cormoranul Verde", contesta că partida ar fi complet pierdută. 
— Este foarte posibil — se încăpăţina el, ca Len Guy să nu-şi fi 
spus ultimul cuvînt. 
Dar să te bizui pe spusele acestui palavragiu, ar fi însemnat să 
introduci un termen fals într-o ecuaţie şi vă asigur că apropiata 
plecare, a schooner-ului începuse să-mi fie indiferentă. Nu mă 
mai gindeam decit să pîndesc apariţia în larg a altei corăbii. 

— Incă o săptămînă sau două, îmi repeta hangiul, şi veţi fi mai 
norocos decit aţi fost cu căpitanul Len Guy, domnule Jeorling. Se 
vor găsi destui care doar atit aşteaptă. 

— Fără îndoială, Atkins, dar nu uita că cea mai mare parte a 
vaselor, care au ca scop pescuitul în insulele Kerguelen, stau 
cinci sau şase luni aici şi trebuie să aştept un astfel de termen, 
pentru a mă îmbarca din nou. 

— Nu toate, domnule Jeorling, nu toate! Biîritunele care se 
apropie numai de Christmas-Harbour.Se va prezenta o ocazie 
bună şi n-o să mai fiţi necăjit de loc că aţi scăpat îmbarcarea pe 
Halbrane. 

Nu ştiu dacă aş fi avut motive să-mi pară rău sau nu, dar 
un lucru este cert, mi-a fost scris să părăsesc insula Kerguelen 


tot ca pasager al goeletei, şi să fiu atras într-o aventură 
extraordinară, care a avut un mare răsunet în analele maritime 
ale epocii. 

In seara de 14 august, pe la ora şapte şi jumătate, cînd 
noaptea învăluia de-acum insula, hoinăream pe chei, către 
partea de nord a golfului. Vremea era frumoasă, cerul ţintat din 
belşug cu stele, aerul plăcut, dar frigul era destul de înţepător. 
în aceste condiţii, plimbarea mea nu se putea prelungi. 

După vreo jumătate de oră, mă întorceam la Cormoranul 
Verde, cînd drumul mi se încrucişa cu un individ care şovăi, se 
întoarse spre mine şi se opri. întunericul era destul de mare şi- 
mi fu greu sâ-l recunosc imediat. După vocea, lui însă, după 
suşotitul ei caracteristic, o eroare nu era cu putinţă, în faţa mea 
se afla căpitanul Len Guy. 

— Domnule Jeorling, spuse el, mîine Halbrane ridică ancora. 
Miine dimineaţă odată cu refluxul. 

— La ce bun să mai ştiu, răspunsei, din moment ce refuzaţi. 

— Domnule, m-am gîndit bine şi dacă nu v-aţi schimbat 
hotârirea, să fiţi pe bord la ora şapte. 

— Pe legea mea, căpitane, răspunsei eu dacă mă aşteptam la o 
asemenea schimbare din partea dumneavoastră. 

— M-am gîndit bine, v-o repet, şi adaug că Halbrane va pleca 
direct spre Tristan-da-Cunha, ceea ce vă convine bănuiesc ? 

— Este cît se poate de bine, căpitane. Miine dimineaţă, la ora 
şapte, voi fi pe bord. 

— Cabina dumneavoastră este pregătită. 

— Cît despre preţul traversării, spusei. 

— Îl vom fixa mai tîrziu, răspunse căpitanul Len Guy, şi voi face 
în aşa fel ca să fiţi mulţumit. Pe miine deci. 

— Pe miine. 

Intinsei mîna acestui om ciudat, pentru a pecetlui 
angajamentul nostru. Fără îndoială, întunericul îl împiedică să 
observe acest gest, căci nu răspunse la fel şi îndepărtindu-se 
grăbit, ajunse la luntrea lui, care se depărta din cîteva lovituri 
de vislă. 

Eram foarte surprins de întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi 
jupîn Atkins fu şi mai mirat. 

Cînd, întorcîndu-mă la „Cormoranul Verde", îl pusei la 
curent cu cele întîmplate. 


— Vezi, îmi spuse el, vulpea asta bătrină de Hurliguerly avea 
desigur dreptate. Asta nu înseamnă că îndrăcitul căpitan nu e 
mai capricios decit o fetiţă rău crescută. Numai să nu-şi schimbe 
gîndul în momentul plecării! 

Era o ipoteză greu de admis şi refiectînd mai serios asupra 
ei, ajunsei la concluzia că purtarea căpitanului nu dovedea nici 
fantezie, nici capriciu. Dacă Len Guy revenise asupra refuzului 
său, asta însemna că avea vreun interes deosebit să mă ia ca 
pasager. Poate că această schimbare se datora celor ce i-am 
spus despre Connecticut şi despre insula Nantucket. Intrucit îl 
interesau aceste lucruri, lăsam viitorului grija să-mi dezlege 
misterul. 

Pregătirile mele se terminară repede. De altfel, fac parte 
din acei călători practici care nu se încarcă niciodată cu bagaje 
multe şi ar face înconjurul pămîntului cu un sac pe umăr şi o 
valiză în mînă. Cel mai mare bagaj consta în acele haine 
îmblănite, de care nu se poate lipsi oricine navighează la 
latitudini mari. Cînd traversezi Atlanticul meridional, astfel de 
precauţiuni sînt luate cel puţin din prudenţă. 

A doua zi, la 15 august, înainte de revărsatul, zorilor, îmi 
luai rămas bun de la acest cumsecade Atkins. îi eram foarte 
recunoscător pentru toate  atenţiile şi bunăvoința sa, 
compatriotului meu, exilat în aceste insule ale „Dezolării", unde 
el şi ai lui se simțeau atit de fericiţi. îndatoritorul meu hangiu iu 
foarte înduioşat de mulţumirile pe carei le adresai. Purtîndu-mi 
de grijă ca un frate, era grăbit să mă vadă pe bord, temîndu-se 
după cum se exprima el ca Len Guy să „nu-şi schimbe bunele 
intenţii din ajun". îmi repetă-chiar cu insistenţă şi-mi mărturisi 
că în timpul nopţii se dusese de mai multe ori la fereastră, 
pentru a se asigura că Halbrane mai era ancorată în rada 
Christmas-Harbour-ului. Nu scăpă de neliniştea lui pe care de 
altfel eu n-o împărtăşeam de loc decit în clipa cînd mijiră zorile. 

Jupîn Atkins ţinu să mă conducă pe bord, pentru a-şi lua 
rămas bun de la căpitanul Len Guy şi de la bosseman. Ne 
urcarăm în luntrea care aştepta la chei şi ajunserăm la scara 
goeletei, săltată acum, pentru a nu fi luată de reflux. 

Primul om de care dădui pe punte fu Huriguerly. îmi 
aruncă o privire triumfătoare. Era aşa de clară privirea aceasta, 
de parcă mi-ar fi spus : „Hei, vezi ! Dificilul nostru căpitan a 
sfîrşit prin a capitula. Şi cui datoraţi această victorie, dacă nu 


acestui de treabă bosseman, care v-a servit cum a putut mai 
bine şi nu şi-a precupeţit influenţa?" Acesta era adevărul ?... 
Aveam motive puternice să nu-l admit, fără anumite rezerve. La 
urma urmelor, puţin mă interesa cine influenţase pe căpitan. 
Important este că Halbrane ridica ancora şi eu eram pe bord. 

Căpitanul Len Guy se ivi aproape imediat pe punte. Şi nu 
mă miră de loc faptul că părea să nici nu-mi fi observat 
prezenţa. Pregătirile începuseră, pînzele fură scoase din tocurile 
lor, cîrma pregătită, odgoanele şi parimele strînse. La pupa, 
secundul supraveghea scripetele ancorei, care nu va întîrzia să 
iasă din apă. 

Jupîn Atkins se apropie atunci de căpitanul Len Guy şi cu o voce 
în care stăruia emoția, îi spuse: 

— La anul viitor ! 

— Cu voia lui Dumnezeu, domnule Atkins ! 

Isi strînseră mîinile. Apoi bosseman-ul veni la rîndul său 
să-şi ia rămas bun de la patronul „Cormoranului Verde", pe care 
aceeaşi luntre îl duse înapoi pe chei. 

Către ora opt, cînd refluxul crescu, Halbrane îşi flutură 
pînzele în adierea vîntului care creştea uşor, se întoarse, scobori 
golful de la Chrisfmas Harbour şi o dată ieşit în larg, luă direcţia 
spre nord-vest. 

Amiaza era spre sfirşite, cînd ochii noştri nu mai putură 
pătrunde distanţa pînă la culmile albe ale Table-Mount-ului şi 
Havergal-ului, care se pierdură în ceața depărtărilor, cu piscurile 
lor ascuţite, care se înalţă, primul pînă la două mii, iar celălalt 
pînă la, trei mii de picioare deasupra nivelului mării. 


1.4. DIN INSULELE KERGUELEN LA INSULA PRINŢUL 
EDUARD 


Nu-mi amintesc ca vreuna din călătoriile mele pe apă să fi 
avut un început mai fericit ca cel de-acum. Şi printr-un noroc 
neaşteptat, în loc ca refuzul de neînțeles al căpitanului Len Guy 
să mă condamne la încă vreo cîteva săptămîni de şedere la 
Christmas-Harbour, o briză bună mă ducea departe de acest 
arhipelag, cu vintul sub vintrele, pe o mare care abia fremăta, 
cu o viteză de opt pînă la nouă mile pe oră. 


Interiorul Halbranel corespundea perfect imaginei pe care 
ţi-o făceai, privind-o din exterior. Ţinută perfectă, curăţenie 
exagerată ca pe o galiotă olandeză, în ruf, ca şi în postul 
echipajului. In faţa rufului, la babord, se afla cabina căpitanului 
Len Guy, prevăzută cu o ferestruie ce putea fi lăsată în jos, prin 
care comandantul supraveghea puntea şi la nevoie transmitea 
ordinele sale oamenilor de cart, postați între catargul mare şi 
catargul din faţă. 

La tribord, cabina locotenentului era rînduită la fel. 
Amîndoi aveau cite o încăpere îngustă, în care se aflau un dulap 
nu prea încăpător, un fotoliu împletit din paie, o masă fixată în 
duşumea, o lampă agăţată în plafon, care pendula la legănarea 
corăbiei, diverse instrumente nautice, barometru, termometru 
cu mercur, sextant! şi ceasul marin închis în rumeguşul cutiei de 
stejar, care nu era scos decit în clipa în care căpitanul se hotăra 
să facă punctul. 

Alte două cabine erau pregătite în spatele rufului, formînd 
un careu cu partea mijlocie a acestuia, fiecare avind cîte o masă 
fixată între două bănci, cu spătarul demontabil. Una din aceste 
cabine fusese pregătită pentru mine. Era luminată de două 
ferestrui, care se deschideau una pe partea laterală a rufului, iar 
alta în spate. în acest loc, cîrmaciul stătea în picioare, ţinînd 
roata cîrmei, deasupra căreia trecea ghiul şi brigantina, 
prelungite cu riteva picioare dincolo de coamă, fapt care ajuta 
goeletei să înainteze foarte rapid. 

Cabina mea măsura opt picioare pe cinci. Obişnuit cu 
greutăţile navigaţiei, nu-mi trebuia spaţiu mai mult, nici mobilă: 
o masă, un dulap, un fotoliu de trestie, o toaletă cu picior de 
fier, un pat cu saltea subţire, ar fi provocat fără îndoială 
reproşuri din partea unui pasager mai pretenţios. De altfel, nu 
era vorba decît de o călătorie relativ scurtă, din moment ce 
Halbrane mă va debarca la Tristan-da-Cunha. Intrai deci în 
posesia acestei cabine pe care n-aveam s-o ocup mai mult de 
patru sau cinci săptămîni. 

Pe partea din faţă a catargului mare, destul de apropiat de 
centru, fapt care lungea marginea trinchetei era legată cu 
odgoane puternice, bucătăria. Dincolo se deschidea învelitoarea 
dublată cu pînză groasă ceruită. Printr-o scăriţă ajungeai la 
cabinele echipajului şi la puntea mică. Pe vreme rea, această 


1 Sextant — instrument marinăresc de măsurat unghiurile şi distanţele (n.t.) 


învelitoare se închidea ermetic şi postul era ferit de talazurile 
mării care, izbindu-se de coastele corăbiei, treceau peste bordaj. 

Cei opt oameni ai echipajului se numeau : Martin Hoit, 
maistru velier, Hardie, maistru calafagiu, Rogers, Drap, Francis, 
Gratian, Burry, Stern, mateloţi în vîrstă de douăzeci şi cinci pînă 
la treizeci şi cinci de ani, toţi engleji de pe coastele Minecii şi ale 
canalului Sfîntul Gheorghe, foarte pricepuţi în meseria lor şi 
foarte disciplinaţi, supunîndu-se unei miini de fier. 

Trebuie să precizez de la început : omul acela, de o 
energie excepţională, la semnul căruia i se supunea fără a cricni 
întregul echipaj, nu era căpitanul Halbranel, ci ofiţerul secund, 
locotenentul Jem West, pe vremea aceea în al treizeci şi doilea 
an al vieţii sale, 

In decursul călătoriilor mele pe oceane, n-am întîlnit 
niciodată un caracter atit de oţelit. Jem West se născuse pe 
mare şi toată copilăria şi-o petrecuse la bordul unei corăbioare 
de comerţ, al cărei stăpin era tatăl său, şi pe care trăia cu toată 
familia. Niciodată în viaţa sa n-a respirat alt aer decît aerul sărat 
al Mînecii, al Atlanticului sau al Pacificului. în timpul popasurilor, 
el nu debarca decit pentru interesele serviciului său, indiferent 
dacă se afla în serviciul statului sau al vreunui armator. Dacă îşi 
schimba slujba de pe o corabie pe alta, îşi ducea acolo sacul său 
de pînză şi acolo rămînea. Marinar cu trup şi suflet, această 
meserie era însăşi viaţa lui. Cînd nu naviga în realitate, naviga în 
imaginaţie. A fost rînd pe rînd, mus, novice, matelot şi deveni cu 
timpul caporal de marină, şef de echipaj, apoi locotenent, şi 
acum îndeplinea funcţia de secund pe Halbrane. Sub comanda 
căpitanului Len Guy. 

jem West n-avea ambiția să ajungă mai sus ; nu căuta să 
se îmbogăţească; nu se ocupa nici cu cumpărarea sau vinzarea 
unei încărcături. Să aşeze încărcătura da, pentru că acest lucru 
este de primă importanţă în folosirea cît mai bună a pînzelor 
vasului, în schimb, în organizarea unei bune navigaţii, după 
toate regulile ştiinţei maritime, a asigurării echipamentului, a 
folosirii energiei velelor şi manevrării lor pe orice vreme, a 
ancorărilor şi luptelor contra elementelor naturii, a observaţiilor 
de longitudine şi latitudine, pe scurt, în tot ceea ce priveşte 
manevrarea acestui minunat instrument, care este corabia cu 
pînze, Jem West se pricepea ca nimeni altul. 


lată acum celălalt aspect al locotenentului : era de statură 
mijlocie, mai degrabă slab, numai nervi şi muşchi, cu miini şi 
picioare puternice, suplu totuşi, de o agilitate de gimnast, cu 
privire de marinar de o agerime nemaipomenită şi foarte 
pătrunzătoare, cu faţa arsă de soare, cu părul des şi tuns scurt, 
obrajii şi bărbia rase, cu trăsăturile regulate, avea o fizionomie 
care denota energie, îndrăzneală şi o extraordinară forţă fizică 
la un loc. 

Jem' West vorbea puţin, de obicei numai cînd era întrebat. 
Împărţea ordine cu o voce clară, în fraze scurte, fără să repete 
ordinul, făcîndu-se înţeles de prima dată şi reuşind întotdeauna. 

Observam cu mult interes acest tip de ofiţer al marinei 
comerciale, devotat cu trup şi suflet căpitanului Len Guy, ca şi 
goeletei Halbrane. Se părea că ar fi unul din organele esenţiale 
ale corăbiei, că această înjghebare de lemn, fier, pînză, aramă şi 
cînepă, de la el îşi trage forţa vitală. Părea o identificare 
completă între aceste două construcţii, prima făcută de om şi 
cealaltă făcută de Dumnezeu. Şi dacă Halbrane avea o inimă, ea 
bătea în pieptul lui Jem West. 

Voi completa relatările asupra personalului amintind de 

bucătarul vasului, un negru de pe coasta Africei, numit Endicott, 
în vîrstă de vreo treizeci de ani, care îndeplinea de opt ani 
funcțiunile de coy sau cog! sub ordinele căpitanului Len Guy. Se 
înţelegea de minune cu bosseman-ul şi adeseori stăteau 
amindoi de vorbă ca nişte adevăraţi prieteni. 
Trebuie spus că Hurliguerly se pretindea posesorul unor 
minunate reţete culinare, pe care Endicott le încerca uneori, 
fără ca aceste încerări să atragă însă vreodată atenţia 
indiferenţilor comeseni. 

Halbrane naviga în condiţii excelente. Era un frig puternic, 
fiindcă la sud de paralela patruzeci şi opt, chiar în luna august, 
iarna mai stăpîneşte. Incă această parte a Pacificului. Dar marea 
era frumoasă şi briza stabilită la sud-est adia uşor. Dacă acest 
timp va ţine mai mult ceea ce se presupunea şi era de dorit nu 
va trebui să schimbăm nici măcar o singură dată arboradele?, ci 
numai să slăbim uşor parimele, pentru a ajunge aşa pînă la 
jumătatea drumului spre Tristan-da-Cunha. 


1 Coy sau coq — bucătar pe bordul unui vas (n.t.) 
2 Arborada — poziţia pînzelor (n.t.) 


Viaţa pe bord era foarte regulată, foarte simplă şi ceea ce 
este destul de agreabil pe mare de o monotonie care nu era 
totuşi lipsită de farmec. Navigarea este odihna în mişcare, 
legănatul în vis şi nu mă plîngeam de izolarea mea. Poate numai 
curiozitatea mea ar fi cerut să fie satisfăcută şi aceasta doar 
asupra unui singur punct: de ce căpitanul Len Guy revenise 
asupra primului său refuz cu privire la îmbarcarea mea ?... Să-l 
întreb pe locotenent, ar fi însemnat să mă ostenesc zadarnic. De 
altfel, putea el cunoaşte secretele şefului său ? Asta nu făcea 
parte din îndatoririle serviciului şi am observat că nu se ocupa 
de nimic altceva, decît de treburile lui. Şi apoi, din răspunsurile 
monosilabice ale lui Jem West, ce puteam înţelege ?... între noi 
fie zis, în timpul celor două mese de dimineaţă şi de seară, nu 
se schimbau zece cuvinte. Totuşi, surprinsei în cîteva rînduri 
privirea căpitanului Len Guy fixată insistent asupra mea, de 
parcă ar fi vrut să mă întrebe ceva. Părea că aşteaptă să afle 
ceva de la mine, pe cînd eu, dimpotrivă, credeam că el trebuie 
să-mi dea o explicaţie. 

Cu toate acestea, continuam să rămînem muţi şi unul şi 
celălalt. Dacă aş fi avut chef de pălăvrăgeală, ar fi fost de ajuns 
să mă adresez bosseman-ului. El era gata întotdeauna să 
macine care întregi de vorbe. Dar ce lucruri interesante mi-ar fi 
putut spune ? E de prisos să mai adaug că niciodată nu uita să- 
mi zică bună ziua sau bună seara, lungind întotdeauna 
vorba.....Eram mulţumit de viaţa de pe bord ?... Bucătăria era pe 
placul meu ?... Doream să-i comand anumite mîncăruri, după 
reţeta lui, tuciuriului Endicott ?..." 

— Mulţumesc, Hurliguerly, îi răspunsei într-o zi. Ceea ce se 
serveşte în mod obişnuit îmi ajunge. Meniul este foarte bun. Nici 
la prietenul dumitale de la Cormoranul Verde nu eram mai bine 
tratat. 

— Ah ! Diavolul acela de Atkins, în fond, e un om de treabă. 

— Sînt de aceeaşi părere. 

— E de conceput, domnule Jeorling, că un american ca ela 
consimţit să se surghiunească de bună voie în insulele 
Kerguelen, cu toată familia ? 

— Şi de ce nu ? 

— Şi că e fericit acolo. 

— Asta nu e rău de loc, bosseman. 


— Aşa o fi, dar dacă Atkins mi-ar propune un schimb, n-ar 
nimeri-o, pentru că spre deosebire de el, eu mă pot lăuda cu o 
viaţă mult mai plăcută. 

— Felicitările mele, Hurliguerly. 

— Ehei ! Domnule Jeorling, să pui piciorul pe bordul unei corăbii 
ca Halbrane este un noroc cu care nu te întîlneşti de două ori în 
viaţă. Căpitanul nostru nu-i prea vorbăreţ, e adevărat, iar 
locotenentul îşi întrebuinţează încă şi mai puţin limba. 

— Am băgat de seama, spusei. 

— Asta n-are importanţă, domnule Jeorling, amîndoi sînt 
marinari îndrăzneţi, vă asigur o să-i regretaţi după ce veţi 
debarca la Tristan. 

— Sînt fericit să te aud vorbind aşa, bosseman. 

— Şi băgaţi de seamă că acest lucru nu va întîrzia, cu briza asta 
de la sud-est care ne-a prins din spate şi cu o mare ca asta, care 
nu se tulbură decit atunci cînd caşaloţii şi balenele binevoiesc s- 
o gidile pe dedesubt. Vedeţi, domnule Jeorling, nu vom avea 
nevoie nici de zece zile pentru a înghiţi cele o mie trei sute de 
mile, care despart insulele Kerguelen de insulele Prințului 
Eduard, nici cincisprezece, pentru cele două mii trei sute, care 
despart pe acestea din urmă de Tristan-da-Cunha. 

— Inutil să te pronunţi de pe acum, bosseman. Singur timpul 
poate să decidă, şi cine vrea să mintă, n-are decit să prezică 
timpul. Este o veche zicătoare marinărească şi nu strică s-o ţii 
minte. 

Oricum, timpul nu se schimbă de loc. Astfel, în după- 
amiaza zilei de optsprezece august, santinela de pe catarg 
semnală în faţa tribordului munţii din grupul Crozet, la 49*59' 
latitudine sudică şi 48° longitudine estică, înălţindu-se pînă la 
şase-şapte sute de stînjeni deasupra nivelului mării. 

A doua zi, lăsarăm la babord insulele Possession şi 
Schweine, vizitate numai în timpul sezonului de pescuit. Unicii 
locuitori în această epocă erau doară păsările, cîrduri de 
pinguini, bande de chionişi! al căror zbor seamănă cu al 
porumbelului, din care cauză pescuitorii de balene i-au 
numit „white pigeons"?. Peste ciudatele golfuleţe ale muntelui 
Crozet, se revărsau din ghețari pînze de apă dese, domoale şi 
reci, şi timp de cîteva ore îi privii conturul proiectat pe cerul ca 


1 Chionişi - păsări din regiunea antarctică (n.t) 
2 White Pigeons - în limba engleză, porumbei albi (n.t.) 


sticla. Apoi totul se reduse la o pată alburie, trasată pe linia 
orizontului pe care se rotunjeau căciulile de omăt ale grupului 
de insule. Apropierea de uscat este întotdeauna un incident 
maritim plăcut şi interesant. Mă gîndii că Len Guy ar fi avut 
acum ocazia să rupă tăcerea care se aşternuse între el şi 
pasagerul său, dar n-o făcu. 

Dacă pronosticurile bosseman-ului se adevereau, nu vor 
trece nici trei zile pînă cînd vor apărea spre nord-vest înălțimile 
piscurilor de pe insulele Marion şi Prinsul Eduard. De altfel, nici 
nu ne opream acolo. De-abia la izvoarele cu apă dulce de la 
Tristan-da-Cunha îşi va reîmprospăta Halbrane provizia de apă. 
Prin urmare, aveam toate motivele să cred că monotonia 
călătoriei noastre nu va fi tulburată de nici un incident maritim 
sau de altă natură. Dar în dimineaţa zilei de douăzeci, pe cînd 
era de cart Jem West, căpitanul Len Guy, spre marea mea 
surprindere, urcă pe punte, privi atent unghiul orar, apoi 
mergînd pe una din cursivele laterale ale rufului, se postă în faţa 
habitaclului! pe cadranul căruia îşi aruncă ochii mai mult din 
obişnuinţă decît dintr-o nevoie oarecare. Pentru că eram în 
apropiere, să fi fost oare zărit de căpitan ? N-aş putea spune şi e 
aproape sigur că prezenţa mea nici nu-i atrase atenţia. In ceea 
ce mă privea, eram foarte hotărît să nu mă ocup de el mai mult 
decit se ocupa el de mine. Şi gindind aşa, continuai să rămîn 
rezemat de balustrada punţii. 

Căpitanul făcu cîțiva paşi, se aplecă peste bastingaj şi 
privi dîra lungă şi înspumată pe care o lăsa corabia în urmă, 
semăniînd cu o dantelă albă, fină şi moale, într-atit de repede se 
sustrăgeau mişcările goeletei rezistenţei undelor. In acel loc nu 
puteai fi auzit decît de omul de la cîrmă, matelotul Stern, care, 
cu miinile pe roată, menținea corabia împotriva zguduirilor 
provocate de vintul potrivnic, care bătea din larg.Asta nu păru 
să-l îngrijoreze de loc pe căpitan, şi cu vocea aceea şuşotindă 
îmi zise : 

— Domnule, aş vrea să vă vorbesc. 

— Sînt gata să vă ascult, căpitane. 

— N-am făcut-o pînă azi, fiind o mărturisesc foarte puţin 
vorbăreţ din fire. Şi apoi, v-ar fi interesat o convorbire cu mine ? 
— Nu aveţi dreptul să vă îndoiţi răspunsei eu, o convorbire cu 
dumneavoastră nu poate fi decit foarte interesantă. 


1 Habitaclul — cutia în care se află busola (n.t.) 


Cred că n-a văzut nimic ironic în acest răspuns, sau, cel puţin, 
nu arătă acest lucru. 

— Vă ascult, adăugai, 

Căpitanul Len Guy păru că ezită, avînd atitudinea unui om care, 
pe punctul de a face o mărturisire, se mai întreabă o dată dacă 
n-ar fi mai bine să tacă. 

— Domnule Jeorling, începu el, n-aţi căutat să aflaţi din ce 
cauză mi-am schimbat hotărîrea cu privire la îmbarcarea 
dumneavoastră ? 

— Am căutat, într-adevăr, o explicaţie, dar n-am găsit niciuna, 
căpitane. Poate dumneavoastră, ca englez... neavînd de-a face 
cu un compatriot... n-aţi fi vrut... 

— Domnule Jeorling, tocmai pentru că sînteti american m-am 
hotărit, în cele din urmă, să vă ofer un loc pe Halbrane... 

— Pentru că sînt american ? răspunsei foarte surprins de 
această mărturisire. 

— Şi de asemenea... pentru că sînteţi din Connecticut... 

— Mărturisesc că nu înţeleg... 

— Veţi înţelege dacă adaug că, deoarece sînteti din 
Connecticut, şi aţi vizitat insula Nantucket, ar fi posibil să fi 
cunoscut familia lui Arthur Gordon Pym... 

— Acest erou, ale cărui aventuri extraordinare au fost povestite 
de romancierul nostru Edgar Poe ? 

— Chiar el, domnule, povestire pe care a făcut-o însă după 
manuscrisul în care erau relatate detaliile acestei extraordinare 
şi dezastruoase călătorii în mările antarctice ! 

Credeam că visez auzind pe căpitanul Len Guy vorbind în felul 
acesta... Cum... eh credea în existenţa unui manuscris al lui 
Arthur Pym ?... Dar romanul lui Edgar Poe ce era altceva decit o 
ficţiune, o operă a imaginaţiei celui mai uimitor dintre scriitorii 
noştri din America. Şi iată că un om de bun simţ admite această 
ficţiune ca pe o realitate., 

Rămăsei o clipă ginditor, fără să-i răspund, întrebîndu-mă cu 
cine aveam de-a face. 

— Aţi auzit întrebarea mea ?... reluă Len Guy cu insistenţă. 

— Da... fără îndoială... căpitane... fără îndoială, dar nu ştiu dacă 
am înţeles bine... 

— Voi repeta cele spuse în termeni ceva mai limpezi, domnule 
Jeorling, pentru că doresc un răspuns hotărît. 

— Voi fi fericit să vă fiu de folos. 


— Vă întreb, deci, dacă la Connecticut aţi cunoscut personal 

familia Pym, care locuia în insula Nantucket şi era înrudită cu 
unul din cei mai onorabili „attorney"! ai statului. Tatăl lui Arthur 
Pym era furnizor al marinei şi trecea drept unul din principalii 
neguţători ai insulei. Fiul său este acela care s-a aruncat în 
aventurile pe care Edgar Poe le-a redat în acea stranie 
povestire... 

— Şi putea fi şi mai stranie, căpitane, din moment ce toată 
această poveste a ieşit din puternica imaginaţie a marelui 
nostru poet... în fond, este curată născocire. 

— Curată născocire !... 

Căpitanul pronunţă aceste cuvinte înălţind de trei ori din umeri 
şi făcu din fiecare silabă nota unei game ascendente. 

— Prin urmare — reluă el nu credeţi, domnule Jeorling... 

— Nici eu şi nici altcineva n-ar crede, căpitane Guy, şi 
dumneavoastră sînteţi primul pe care l-am auzit susţ.inînd că n- 
ar fi vorba de un simplu roman. 

— Atunci ascultaţi-mă, domnule Jeorling, că deşi acest „,roman" 
cum îl numiţi n-a apărut decit anul trecut, el nu este mai puţin 
adevărat. Dacă s-au scurs unsprezece ani de la întîmplările pe 
care le povesteşte, ele nu sînt mai puţin adevărate, dar 
întotdeauna pot interveni surprize sau pot rămîne enigme care 
nu vor fi dezlegate niciodată !... 

Cu siguranţă că Len Guy era nebun sau se afla sub 
influenţa unei crize care-i producea un dezechilibru mintal !... 
Din fericire, în cazul cînd şi-ar fi pierdut minţile, lui Jem West nu- 
i va fi prea greu să-l înlocuiască la comanda goeletei ! Pe de altă 
parte, n-aveam altceva de făcut decit să-l ascult şi, cum 
cunoşteam romanul lui Edgar Poe, fiindcă-l citisem şi recitisem, 
eram curios s-aud ce va mai spune căpitanul. 

— Şi acum, domnule Jeorling, reluă el cu un ton maj accentuat 
şi un tremur în voce, care de nota o anumită iritaţie, se poate să 
nu fi cunoscut familia Pym şi să n-o fi întîlnit nici la Hartford, nici 
la Nantucket. 

— Nici în altă parte, adăugai. 

— Fie ! Dar abţineţi-vă să afirmaţi că această familie n-a 
existat, că Arthur Gordon Pym nu este decit o ficţiune, că voiajul 
lui n-ar fi decit o călătorie imaginară. Da, abţineţi-vă de la 
aceasta, aşa cum vă abţineţi să negaţi dogmele sfintei noastre 


1 Attorney - autoritate comunală, un fel de procuror (n.t.) 


religii. Ar fi putut un om, fie el chiar Edgar Poe al dumitale, să 
născocească, să creeze. 

Văziînd violenţa crescîndă a căpitanului Len Guy, îmi dădui 
seama de necesitatea de-a respecta monomania lui şi mă 
hotării să accept, fără discuţie, tot ce-mi va spune. Şi acum, 
domnule spuse el reţineţi bine cele ce vă voi povesti. Acestea 
sînt fapte şi nu încape nici o îndoială asupra adevărului lor. Veţi 
trage concluziile pe care le veţi crede de cuviinţă... Sper că nu 
mă veţi face să regret faptul că am acceptat călătoria 
dumneavoastră pe bordul Halbranel ! 

Eram avertizat, bine avertizat şi făcui un semn care 
însemna că sîntem înţeleşi. Fapte, fapte ieşite dintr-un creier pe 
jumătate scrîntit. Asta promitea să fie interesant. 

— In 1838, cînd apăru povestirea lui Edgar Poe, eu eram la 
New-York — începu căpitanul Len Guy. Imediat plecai spre 
Baltimore, unde locuia familia scriitorului, al cărui bunic fusese 
caporal de marină în timpul războiului pentru Independenţă. 
Admiteţi, cred, existenţa familiei Poe, chiar dacă negaţi pe 
aceea a familiei Pym ? 

Rămăsei mut, preferind să nu întrerup aiurelile 

interlocutorului meu. 
— Mă informai continuă el asupra anumitor detalii referitoare la 
Edgar Poe. Mi s-a dat adresa locuinţei lui. M-am prezentat acolo. 
Prima mea dezamăgire : părăsise America în acea vreme şi nu 
reuşii să-l văd. 

Mă gindii cu necaz la eşecul căpitanului, căci, dată fiind 
minunata aplicaţie a lui Edgar Poe pentru studiul diverselor 
forme de nebunie, marele scriitor ar fi găsit în căpitanul nostru 
unul din tipurile cele mal interesante ! 

— Din nenorocire, urmă Len Guy, dacă n-am putut să-l întâlnesc 
pe Edgar Poe, îmi fu imposibil să aflu ceva despre Arthur Gordon 
Pym. 

Acest îndrăzneţ pionier al pămiînturilor antarctice era 
mort. După cum declarase poetul american, la sfîrşitul cărţii, 
această moarte era cunoscută de public, datorită informaţiilor 
apărute în presă. 

Ceea ce spunea căpitanul Len Guy era adevărat, însă, de 
acord cu toţi cititorii romanului, credeam că această declaraţie 
nu era decit un artificiu de formă al romancierului. După părerea 
mea, neputind sau neîndrăznind să descurce o atit de 


extraordinară operă a imaginaţiei, autorul dădea să înţeleagă că 
ultimele trei capitole nu i-au fost predate de Arthur Pym, care şi- 
a sfîrşit viaţa în împrejurări năprasnice şi vrednice de plins, pe 
care, de altfel, nu le făcea cunoscute. 

— Prin urmare continuă căpitanul Len Guy, Edgar Poe lipsind, 
iar Arthur Pym fiind mort nu-mi rămînea de făcut decit un singur 
lucru : să regăsesc pe omul care fusese tovarăşul de călătorie al 
lui Arthur Pym, acel Dirk Peters, care l-a urmat pînă la ultima 
barieră a latitudinilor înalte, de unde se întorseseră amindoi. 
Cum?... Nu se ştie!... Arthur Pym şi Dirk Peters făcuseră drumul 
de întoarcere împreună ?... Povestirea nu dădea amănunte în 
această privinţă, şi aici, ca şi în alte locuri, existau puncte 
nebuloase, nelămurite. Totuşi, Edgar" Poe declara că Dirk Peters 
ar fi singurul în măsură să furnizeze informaţii privind capitolele 
care rămăseseră necunoscute, şi că acest om ar locui în Illinois. 
Plecai fără întîrziere în Illinois.sosii la Springfield. Mă informai de 
acest om, care era un metis de origine indiană. Locuia în 
tîrguşorul Vandalia. Mă dusei acolo. 

— Şi nu era acolo ? nu mă putui reţine să-l întreb, surizind. 

— A doua dezamăgire: nu era acolo, sau mai degrabă nu mai 
era acolo, domnule Jeorling. De cîţiva ani, acest Dirk Peters 
părăsise lllinois-ul şi chiar Statele Unite, pentru a merge... 
Dumnezeu ştie unde. Am stat de vorbă însă la Vandalia cu 
oameni care-l cunoscuseră şi la care locuise în ultimul timp, 
cărora le-a povestit aventurile lui fără a da însă vreo explicaţie 
asupra deznodărnîntului lor, al căror secret îl ţine numai pentru 
el. 

— Cum ?... acest Dirk Peters a existat... şi mai există încă?... 
Eram pe punctul de a mă lăsa furat de povestirea atît de 
veridică a comandantului Halbranel !... Da, încă puţin şi mă 
ambalam la rîndul meu ! 

lată deci ce istorie absurdă stăpinea creierul căpitanului 

Len Guy şi în ce stare de sminteală ajunsese ! Işi închipuia că 
făcuse călătoria în Illinois, că vorbise în Vandalia cu oameni 
care-l cunoscuseră pe Dirk Peters. Că acest personaj dispăruse, 
cred, pentru că el nu existase niciodată... decit în imaginaţia 
romancierului. Cu toate acestea, nu doream de loc să-l contrazic 
pe căpitan, nici să-i provoc o a doua criză. Aveam aerul că dau 
crezare la tot ce spunea,chiar cind adăuga : 


— Ştiţi, desigur, domnule Jeorling, că în povestire este vorba de 
o sticlă, în care se afla închisă o scrisoare sigilată, depusă de 
căpitanul goeletei pe care se îmbarcase Arthur Pym, la poalele 
unuia din piscurile insulelor Kerguelen. 

— Intr-adevăr, se povesteşte despre această sticlă, răspunsei. 
— Ei bine, într-una din ultimele mele călătorii, am căutat locul 
unde după indicaţiile din carte trebuia să fie această sticlă... Am 
găsit-o şi, bineînţeles, şi scrisoarea... lar în această scrisoare se 
spunea că pasagerul Arthur Pym şi căpitanul îşi vor da toată 
silinţa să atingă limitele extreme ale mării antarctice. 

— Aţi găsit această sticlă? întrebai repede. 

— Da. 

— Şi scrisoarea ?... 

— Şi 

Privii pe căpitanul Len Guy. Părea foarte sigur de ceea ce 
spune, ca de altfel toţi monomanii dispuşi să creadă propriile lor 
născociri. Eram gata să-l întreb dacă pot să văd această 
scrisoare... dar mă răzgindii... un asemenea om nu era în stare 
s-o fi scris el însuşi. 

Şi atunci răspunsei : 
— Este într-adevăr regretabil, căpitane, că n-aţi putut întîlni la 
Vandalia pe Dirk Peters ! 

Aţi fi aflat cel puţin cum reuşiseră el şi Arthur Pym să 
revină de la atita depărtare. Amintiţi-vă în penultimul capitol 
amindoi sînt acolo, luntrea lor este în faţa perdelei de picle albe; 
căderea în prăpastia cataractei chiar în clipa cînd apare un chip 
omenesc acoperit de un văl. Apoi, nu mai e nimic... nimic decit 
două linii de puncte. 

— Intr-adevăr, domnule, este foarte neplăcut că n-am putut da 
de Dirk Peters !... Aş fi vrut să aflu care a fost deznodămîntul 
acestei aventuri ! Dar, după părerea mea, mi s-ar fi părut mult 
mai interesant să ştiu care a fost soarta celorlalţi. 

— Ceilalţi ? - strigai aproape fără să vreau. De cine vreţi să 
vorbiţi ? 

— De căpitan şi de echipajul goeletei engleze care salvase pe 
Arthur Pym şi pe Dirk Peters, după îngrozitorul naufragiu al 
vasului Grampus şi ducîndu-i de-a latul oceanului polar pînă în 
insula Tsalal. 

— Căpitane îi atrasei eu atenţia, ca şi cum n-aş mai. fi pus la 
îndoială nici un moment realitatea romanuluui lui Edgar Poe, 


aceşti oameni n-au pierit cu toţii, unii cînd a fost atacată 
goeleta, iar ceilalţi în cutremurul artificial provocat de indigenii 
din Tsalal ? 

— Cine poate şti, domnule Jeorling ! răspunse căpitanul Len 
Guy, cu un glas gituit de emoție, cine ştie dacă cîţiva din aceşti 
nenorociţi n-au supravieţuit, fie masacrului, fie prăbuşirii, dacă 
unul sau mai mulţi n-au putut scăpa de indigeni ? 

— In orice caz , răspunsei, ar fi greu de admis că cei care au 
scăpat ar mai putea supravieţui. 

— Şi ce vă face să credeţi asta ? 

— Faptul că întîmplările despre care vorbim s-au petrecut cu 
mai bine de unsprezece ani în urmă... 

— Domnule, răspunse căpitanul Len Guy, dacă Arthur Pym şi 
Dirk Peters au putut înainta pînă dincolo de insula Tsalal, 
depăşind chiar paralela optzeci şi trei, şi dacă au găsit în aceste 
locuri posibilităţi de trai, de ce tovarăşii lor, în cazul cînd n-au 
căzut sub loviturile indigenilor şi au avut destul noroc să ajungă 
în insulele mai apropiate întîlnite de ei în cursul călătoriei. Zic, 
de ce aceşti nefericiţi compatrioți ai mei n-ar fi izbutit să 
trăiască acolo?... De ce n-aţi admite că unii din ei ar mai aştepta 
încă miîntuirea lor ? 

— Mila pentru ei vă tulbură mintea, căpitane, răspunsei, 
încercînd să-l liniştesc. Asta e imposibil... 

— Imposibil, domnule!... Şi dacă se descoperă ceva, dacă, să 
zicem, o mărturie demnă să fie crezută ar solicita lumea 
civilizată, ori s-ar găsi o dovadă materială a existenţei acestor 
nenorociţi părăsiţi la capătul pămîntului, care ne-ar obliga să 
mergem în ajutorul lor, ar mai îndrăzni cineva să strige 
Imposibil? 

Şi în clipa următoare mă abţinui să-i răspund, căci desigur 
nu m-ar fi auzit, fiindcă Len Guy, al cărui piept se înăbuşea de 
un hohot de plins, îşi întoarse faţa spre sud, iar ochii săi parcă 
încercau să străpungă, prin pinza lacrimilor, depărtările 
orizontului. Mă întrebam ce împrejurare de viaţă îi provo case 
căpitanului Len Guy acest dezechilibru mintal. Se datora unui 
sentiment de omenie dus la exces, interesul pentru nişte 
naufragiaţi, care nu naufragiasera niciodată, pentru bunul 
mot.iv că nu existaseră niciodată. 

Deodată, parcă ghicindu-mi gîndurile, căpitanul len Guy se 
apropie de mine, îmi puse mîna pe umăr şi-mi şopti la ureche : 


— Nu, domnule Jeorling, nu ! Nu s-a spus încă ultimul cuvînt în 
ceea ce priveşte echipajul Janei şi se retrase. 

Jane era, în romanul lui Edgar Poe, numele goeletei care a 
cules pe Arthur Pym şi pe Dirk Petres de pe sfărimăturile lui 
Grampus, şi pentru prima dată căpitanul Len Guy pronunţa 
acest nume în timpul convorbirii noastre. De fapt, gîndii eu, tot 
Guy se numea şi comandantul Janei, şi era tot o corabie 
englezească !... Bine, bine, dar ce poate dovedi asta şi ce 
concluzii s-ar putea trage ?... Căpitanul Janei n-a existat decit în 
imaginaţia lui Edgar Poe, pe cînd căpitanul Halbranel trăieşte... 
cu adevărat... Amîndoi n-au comun decit numele şi Guy este un 
nume foarte răspîndit în Marea Britanie. Mă gindeam însă că 
poate tocmai această asemănare de nume să-i fi tulburat 
mintea nefericitului nostru căpitan !... îşi închipuia poate că 
aparţinea familiei comandantului Janei. Da ! lată ce l-a adus 
unde este acum şi iată de ce se înduioşa de soarta naufragiaţilor 
închipuiţi. 

Ar fi fost interesant să aflu dacă Jem West era la curent cu 
această scrinteală, dacă şeful lui îi vorbise vreodată de această 
„nebunie" despre care îmi vorbise mie. Chestiunea era foarte 
delicată, pentru că se referea la starea mintală a căpitanului Len 
Guy. De altfel, cu locotenentul orice convorbire era dificilă şi pe 
lîngă asta abordarea unui asemenea subiect prezenta anumite 
primejdii. 

Mă hotării să aştept. La urma urmelor, nu trebuia să 
debarc la Tristan-da-Cunha şi călătoria mea pe bordul goeletei 
nu se va termina peste citeva zile ?... Dar ca într-o zi să mă 
întîlnesc cu un om, care lua drept realitate ficţiunile romanului 
lui Edgar Poe, niciodată nu mi-aş fi închipuit. 

A treia zi, douăzeci şi două august, la ivirea zorilor, lăsînd 
la babord insula Marion cu vulcanul care se înălța la 
extremitatea sa meridională pînă la patru mii de picioare, 
zărirăm slab contururile insulei Prințului Eduard, situată la 46'53' 
latitudine sudică şi 37*46' longitudine estică. Lăsarăm la tribord 
şi această insulă, apoi, după douăsprezece ore de mers, ultimele 
sale înălţimi dispărură în fumurile înserării. 

A doua zi, Halbrane luă direcţia nord-vest spre paralela 
cea mai septentrională a emisferei sudice, pe care trebuia se 
atingă în cursul acestei campanii. 


1.5. ROMANUL LUI EDGAR POE 


lată, foarte pe scurt, subiectul celebrei opere a 
romancierului american, care a fost publicată la Richmond, sub 
acest titlu : „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”. Pentru 
lămurirea cititorilor este absolut necesar să-l rezum în acest 
capitol. Se va vedea dacă mai poate exista vreo îndoială că 
aventurile acestui erou de roman ar fi imaginare. De altfel, 
printre numeroşii cititori ai romanului, se va găsi cel puţin unul 
care să fi crezut vreodată în realitatea acestei povestiri, în afară 
de căpitanul Len Guy ? 

Edgar Poe a povestit prin gura personajului său principal. 
în prefața cărţii, Arthur Pym spune că la reîntoarcerea sa din 
călătoria în mările antarctice, a întîlnit printre gentlemenii din 
Virginia, care se interesau de descoperirile geografice, pe Edgar 
Poe, pe atunci editor al ziarului „Southern Literary Messenger", 
din Richmond. Cu această ocazie, Edgar Poe ar fi primit de la el 
autorizaţia să publice în ziarul său, „sub haina ficţiunii", prima 
parte a aventurilor lui Arthur Pym. 

Aceste povestiri, fiind bine primite de public, fură strînse 
într-un volum care cuprindea totalitatea întîmplărilor călătoriei şi 
apăru sub semnătura lui Edgar Poe. După cum reieşea din 
convorbirea mea cu căpitanul Len Guy, Arthur Gordon Pym s-a 
născut la Nantucket şi a învăţat la şcoala de la New-Bedfort, 
pînă la vîrsta de şaisprezece ani. Plecînd de la această şcoală, 
merse la Academia lui M. E. Ronald, unde se împrieteni cu fiul 
unui căpitan de corabie, pe nume Auguste Barnard, cu doi ani 
mai în vîrstă decit el. Acest tînăr întovărăşise în cîteva rînduri pe 
tatăl său, pe o balenieră care naviga în mările Sudului, şi 
povestindu-i călătoriile sale maritime, îi înflăcăra neîncetat 
imaginaţia lui Arthur Pym. S-ar părea că din această prietenie a 
celor doi tineri s-a născut puternica chemare a lui Pym spre 
călătoriile aventuroase şi acel instinct care-l atrăgea mai ales 
către regiunile îndepărtate ale Antarcticii. 

Prima ispravă a lui Auguste Barnard şi Arthur Pym a fost o 
excursie pe bordul unui mic sloop, numit ARIEL, o luntre cu 
puntea îngustă, care aparţinea familiei celui din urmă. Intr-o 
seară de octombrie, ameţiţi de băutură, pe un timp destul de 
friguros, se îmbarcară pe furiş, înălţară focul şi pînza mare şi se 


avintară în larg, cu toată viteza, minaţi de o briză puternică de 
la sud-vest. Ajutat de reflux, ARIEL se depărtase bine uscatul nu 
se mai vedea — cînd izbucni o furtună puternică. Cei doi 
imprudenţi mai erau încă sub stăpînirea beţiei. Nimeni la cîrmă, 
nimeni la pînze. Sub loviturile rafalelor furioase, catargul luntrei 
fu smuls de vînt. Puțin mai tîrziu apăru o corabie de mare tonaj 
care trecu peste ARIEL, cum ar fi trecut luntrea peste o pană 
plutitoare. In urma acestei ciocniri, Arthur Pym dădu cele mai 
precise detalii asupra salvării tovarăşului său şi a lui însuşi, 
salvare care se făcu în condiţii nespus de grele. In sfîrşit, 
datorită ofițerului secund de pe vasul PINGUIN din New-London, 
care sosi la locul catastrofei, cei doi naufragiaţi fură pescuiţi din 
valurile oceanului, pe jumătate morţi, şi aduşi la Nantucket. 

Că această aventură ar fi adevărată sau nu, rămâne la 
aprecierea fiecăruia. Era însă o introducere îndemânatică a 
scriitorului la capitolele care aveau să urmeze. Tot aşa, de la 
aceste întîlniri şi pînă în ziua cînd Arthur Pym trecu cercul polar, 
povestea poate oricum să treacă drept adevărată. 

Se petrec aici o serie de fapte care pot fi admise fără să 
intre în contradicţie cu verosimilul. Dincolo de cercul polar însă, 
trecînd banchiza australă, este cu totul altceva, şi dacă autorul 
n-a făcut o operă de pură imaginaţie... Dar să continuăm. 

Această primă aventură nu-i descurajă de loc pe cei doi 
tineri. Arthur Pym se entuziasma din ce în ce mai mult ascultind 
poveştile despre mare ale amicului său, chiar dacă bănuia în ele 
şi multă exagerare. Opt luni după întîmplarea cu ARIEL, în iunie 
o mie opt sute douăzeci şi şapte, bricul Grampus fu echipat de 
casa Lloyd şi Vredenburg, pentru pescuitul balenelor în mările 
Sudului. Acest bric, a cărui comandă fu încredinţată domnului 
Barnard, tatăl lui Auguste, nu era decit o corăbioară veche, 
reparată de mintuială. Auguste, care trebuia să-şi însoţească 
tatăl în această călătorie, îl invită pe Arthur Pym să meargă cu 
ei. "Acesta atit aştepta, dar familia, mai ales mama lui, nu s-ar fi 
învoit niciodată la o faptă atit de necugetată a fiului ei. Asta însă 
nu constituia un motiv destul de puternic, pentru a opri un băiat 
întreprinzător, căruia nu-i prea păsa de sfaturile părinteşti. 
Stăruinţele lui Auguste îi înfierbmtau creierul. Astfel, el hotărî să 
se îmbarce în ascuns pe Grampus, căci domnul Barnard n-ar fi 
încuviinţat acest lucru, riscînd să înfrunte reproşurile familiei 
Pym. Spunînd acasă că este invitat de un prieten să petreacă 


cîteva zile la New-Bedfort, îşi luă rămas bun de la părinţi şi porni 
la drum. 

Cu patruzeci şi opt de ore înainte de plecarea bricului, se 
strecură pe bord şi ocupă o ascunzătoare, care-i fusese 
pregătită de Auguste, pe ascuns de tatăl său şi de oamenii 
echipajului. Cabina lui Auguste Barnard comunica printr-un 
chepeng cu cala Grampus-ului, plină cu butoaie, saci, baloturi şi 
tot felul de lucruri care se încarcă de obicei' pe corăbii. Prin 
acest chepeng a intrat Arthur Pym în ascunzătoarea lui -— o 
simplă ladă, care avea. unul din pereţi mobil şi se putea 
deschide într-o parte. în această, ladă se aflau : o saltea, pături, 
un ulcior cu apă şi în ceea ce priveşte hrana, biscuiţi, cîrnaţi, o 
bucată, de berbec fript, cîteva sticle de întăritoare, băuturi tari 
şi cele trebuincioase pentru scris. 

Arthur Pym, avînd un felinar şi o provizie bună de luminări 
şi fosfor, stătu trei zile şi trei nopţi în ascunzătoarea lui. Auguste 
Barnard nu putu veni să-l vadă decit în clipa cînd Grampus se 
pregătea de plecare. După o oră, Arthur Pym simţi legănatul 
corăbiei şi tangajul bricului. Cum nu se simţea prea bine în 
fundul lăzii înguste, ieşi din ea şi, călăuzindu-se prin întuneric 
de-o frînghie întinsă de-a latul calei pînă la chepengul cabinei 
prietenului său, reuşi să se descurce destul de uşor în 
harababura din cală. După această recunoaştere, se întoarse la 
lada lui, mîncă bine şi adormi tun. 

Trecură cîteva zile, fără ca Auguste Barnard să fi dat 
vreun semn de viaţă. Sau n-a putut să coboare din nou în cală, 
sau n-a îndrăznit, de teamă să nu-i trădeze prezenţa, socotind 
că n-ar fi sosit momentul să mărturisească totul domnului 
Barnard. 

Arthur Pym începea să sufere în această atmosferă 
înăbuşitoare şi viciată. Mintea îi era tulburată de coşmaruri 
puternice. începea să aiureze. Degeaba căuta el prin 
grămădeala din cală vreun loc pe unde ar fi putut să respire mai 
bine. O dată prins într-un coşmar, i se păru că e apucat în 
gheare de un leu de la tropice şi, în culmea groazei, era să se 
trădeze printr-un țipăt, dar frica îi paraliza graiul şi-şi pierdu 
cunoştinţa. 

Adevărul este că el nu visa cu adevărat. Ceea ce simţea 
Arthur Pym pe piept nu era un leu, ci cîinele lui, Tigru, de rasa 
Terra-Nova, care fusese adus pe bord de Auguste Barnard, fără 


ştirea cuiva. In clipa aceea, credinciosul animal, de bucurie că-şi 
întîlnise prietenul, îl lingea pe faţă şi pe miini, arătîndu-şi prin 
aceasta marea dragoste pentru stăpînul lui. Prizonierul avea 
deci un tovarăş. Din nenorocire, în timpul leşinului său, cîinele 
băuse toată apa din ulcior şi cînd Arthur Pym vru să-şi 
potolească setea, nu mai găsi nici o picătură. Felinarul se 
stinsese — căci leşinul durase mai multe zile şi nemaigăsind nici 
fosforul, nici luminările, hotărî să ia legătura cu Auguste 
Barnard. leşi din ascunzătoarea lui şi frînghia îl conduse spre 
chepeng, cu toate că era foarte slăbit de nemiîncare şi de lipsa 
de apă. Dar pînă să ajungă acolo, o ladă din cele depozitate în 
cală, din cauza clătinatului corăbiei, căzu de pe stiva unde era 
aşezată, şi-i închise trecerea. Toate eforturile pe care le făcu, ca 
să treacă peste acest obstacol, fură zadarnice, fiindcă ajuns la 
chepengul de sub cabina lui Auguste Barnard, nu-l putu ridica. 
Introducând cuțitul printr-una din crăpături, simţi că pe chepeng 
se află o greutate prea mare pentru a putea fi dată la o parte. 
Trebui să renunţe la proiectul său şi tirindu-se cu greutate, se 
întoarse la ladă, unde căzu epuizat, în timp ce Tigru îl acoperea 
cu dezmierdări. 

Om şi cîine mureau de sete şi cînd Arthur Pym întinse 
mîna, dădu de Tigru întins pe spate, cu labele în sus, cu părul 
uşor zbiîrlit. Mîngiindu-l astfel, mîna sa dădu de o sfoară legată în 
jurul gitului sărmanului animal. De sfoară era legat un petic de 
hîrtie aproape de umărul stîng al cîinelui. 

Arthur Pym se simţea complet epuizat. Simţea cum îşi 
pierde încet-încet cunoştinţa. Un ultim efort şi după citeva 
încercări zadarnice, pentru a-şi procura lumină, reuşi să frece 
hîrtia de o bucăţică de fosfor şi atunci e greu de închipuit ce 
amănunte se succed în această povestire a lui Edgar Poe. 
Apărură cuvintele înspăimîntătoare ...ultimele şapte cuvinte ale 
unei fraze, pe care o licărire slabă le lumină, timp de o clipă: ... 
sînge... stai ascuns... viaţa ta depinde de asta... 

Imaginati-vă situaţia lui Arthur Pym, în fundul calei, 
sufocîindu-se între pereţii unei lăzi, fără lumină, fără apă, 
neavînd pentru a-şi potoli setea decît băuturi tari !... Şi această 
recomandaţie de a rămîne ascuns, care sosea în cele mai grele 
clipe, precedată de cuvintul sînge, acest cuvînt suprem, acest 
rege al cuvintelor, atît de bogat în mistere, în suferinţă, în 
teroare. 


Prin urmare, a fost o luptă pe bordul lui Grampus ? Bricul a 
fost atacat de pirați ? S-a revoltatechipajul ? De cât timp 
durează această stare de lucruri ? 

S-ar putea crede că în descrierea grozăviilor acestei 
situaţii, uimitorul poet şi-a epuizat resursele sale imaginative; 
nici vorbă de aşa ceva. Genialitatea lui copleşitoare l-a dus şi 
mai departe. Intr-adevăr, iată-l pe Ârthur Pym întins pe salteaua 
lui, pradă unui fel de letargie, auzind un şuierat ciudat, o 
răsuflare pripită... Este Tigru care gifiie... Tigru, ai cărui ochi 
lucesc din întuneric, este Tigru, care clănţăne şi scrişneşte din 
dinţi... care a turbat. In culmea groazei, adunîndu-şi ultimele 
puteri, Arthur Pym reuşi să scape de muşcăturile animalului, 
care se repezise asupra lui. Cu forţa pe care ţi-o dă numai 
deznădejdea, se înfăşură cît putu de repede într-o pătură, pe 
care colții albi ai animalului o sfişiară în cîteva locuri şi sări afară 
din ladă, închizînd înăuntru pe nefericitul animal care se zbătea 
între pereţii înguşti. Arthur Pym abia putu să se strecoare prin 
hara babura calei. Ameţi însă, se împletici şi căzu lîngă un cufăr, 
scăpînd cuțitul din mînă. In clipa cînd credea că e gata să-şi dea 
sufletul, auzi ca.prin vis cum cineva îl striga pe nume; simţi cum 
i se umezesc buzele, şi gustul atît de dorit al apei înviorîndu-i 
trupul său chinuit. Reveni la viaţă, după ce sorbi lung, fără să 
răsufle, această băutură minunată, cea mai bună din cite 
băuturi există. 

Citeva clipe mai tîrziu, într-un colţ al calei, la lumina unui 
felinar, cu ajutorul căruia poţi să vezi fără să fii văzut, Auguste 
Barnard povestea prietenului său ce se petrecuse pe bord de la 
plecarea bricului. Pînă aici, repet, această poveste este 
verosimilă, dar n-am ajuns încă la evenimentele al căror 
„extraordinar" desfide orice adevăr. Echipajul lui Grampus se 
compunea din treizeci şi şase de oameni, în care erau socotiți şi 
cei doi Barnard, tatăl şi fiul. De la 20 iunie, de cînd bricul pornise 
în larg cu toate piînzele întinse, Auguste Bamard încercase de 
cîteva ori să se strecoare în ascunzătoarea lui Arthur Pym, dar 
nu reuşise. După vreo trei sau patru zile de la plecare, pe bordul 
vasului izbucni o revoltă. Conducătorul răsculaților era 
bucătarul-şef, un negru ca Endicott al nostru de pe Halbrane, 
care însă, spre deosebire de primul, nu era în stare să se revolte 
niciodată. 


In carte sînt descrise numeroase ciocniri, adevărate 
masacre, care au costat viaţa majorităţii mateloţilor rămaşi 
credincioşi căpitanului Barnard, apoi oprirea în arhipelagul 
Bermudelor şi părăsirea în larg a căpitanului şi a patru oameni, 
într-una din micile baleniere, despre care nu se mai ştia nimic. 

Nici Auguste Barnard n-ar fi fost cruțat, fără intervenţia 
maistrului velier de pe Crampus, un anume Dirk Peters, un metis 
din tribul Upsarokas, fiul unui negustor de blănuri şi al unei 
indiene din Munţii Negri, acelaşi pe care căpitanul Len Guy 
pretindea că-l căutase în Illinois. 

Grampus luă direcţia spre sud-vest, sub comanda 
ofițerului secund, care intenţiona să se apuce de piraterie, în 
mările Sudului. In urma acestor întîmplări, Auguste Barnard ar fi 
dorit mult să-şi întîlnească prietenul, dar n-a fost chip. Legat cu 
lanţuri de miini şi de picioare, a fost aruncat într-o cabină 
întunecoasă, şi şeful rebelilor îi spuse că nu va ieşi de acolo 
decit atunci „cînd bricul nu va mai fi un bric". 

După cîteva zile însă, tînărul Barnard reuşi să-şi rupă 
cătuşele, sparse peretele subţire care-l despărţea de cală şi 
urmat de Tigru, încercă să ajungă la ascunzătoarea prietenului 
său. Dacă nu reuşi să se descurce, din fericire cîinele îl simţi pe 
Arthur Pym, ceea ce-i dădu lui Barnard ideea să lege de gitul lui 
Tigru un bileţel cu următoarele cuvinte : „Scriu în grabă, cu 
sînge... rămii ascuns... viaţa ta depinde de asta..." 

După cum se ştie, Arthur Pym primise bileţelul. Abia în 
clipa cînd acesta, simțind că moare de foame şi de sete, încercă 
să iasă din cală şi leşinînd scăpă cuțitul, el fu auzit de prietenul 
său, care-i sări în ajutor în ultimul moment. 

După ce îi povesti toate întîmplările prin care trecuse de la 
plecarea bricului, Auguste Barnard mai adăugă că revoltaţii sînt 
împărţiţi în două tabere. Unii voiau să îndrepte vasul spre 
insulele Capului Verde, iar ceilalţi, printre care se afla şi Dirk 
Peters voiau să meargă spre insulele Pacificului. 

In ceea ce priveşte cîinele, el nu era turbat, după cum 
credea stăpînul său. Setea mistuitoare care-i ardea gitul îl 
adusese într-o stare de supraexcitaţie, şi pînă la urmă ar fi 
turbat cu siguranţă, dacă Auguste Barnard nu l-ar fi dus înspre 
prova corăbiei. 

Urmează o amănunţită expunere asupra aşezării 
încărcăturii în corăbiile comerciale încărcătură de care depinde 


în bună măsură siguranţa navigaţiei, în cala bricului Grampus, 
încărcătura era foarte neglijent aşezată, şi la fiecare oscilație a 
vasului Arthur Pym se expunea să fie strivit de materialele 
depozitate în ascunzătoarea sa. Din fericire, cu ajutorul lui 
Auguste Barnard putu să ajungă sub scara dintre punți, în 
apropiere de cabinele echipajului. 

Pe măsură ce trecea timpul, metisul arăta tot mai multă 
prietenie faţă de fiul căpitanului Barnard. Acesta din urmă 
începu să se întrebe dacă nu s-ar putea bizui pe şeful velier, 
pentru a încerca să reia în stăpinire corabia. După treisprezece 
zile de la plecarea din Nantucket, pe la 4 iulie, izbucni o discuţie 
violentă între revoltați cu privire la un bric de tonaj mic, 
semnalat în larg, pe care unii vroiau să-l atace, iar alţii să-l lase 
în pace. 

Cearta se soldă cu moartea unui matelot din tabăra 
bucătarului-şel, căruia i se alipise şi Dirk Peters, şi care era în 
contradicţie cu aceea a ofițerului secund. Socotindu-l şi pe 
Arthur Pym, pe bord mai rămăseseră treisprezece oameni. Cînd 
situaţia era mai încordată, o furtună puternică bintui acele 
locuri. Bricul sălta ca o jucărie pe coamele valurilor înspumate şi 
apa pătrundea prin cusăturile lui în cală. Tot timpul s-a 
manevrat pompa de scoatere a apei şi a fost nevoie să se pună 
o pînză peste bordul de la prova corăbiei, pentru a salva bricul 
care începuse să ia apă. 

In dimineaţa zilei de 9 iulie, furtuna se potoli şi tot în 

această zi, Dirk Peters îşi mărturisi intenţia de a se descotorosi 
şi de secund, ceea ce Auguste Barnard încuviinţă, asigurîndu-l 
de concursul său, fără a-i vorbi totuşi de prezenţa pe borda lui 
Arthur Pym. 
A doua zi, unul din mateloţii credincioşi bucătarului-şef, pe 
nume Rogers, muri în spasme, şi din clipa aceea nimeni nu se 
mai îndoi că secundul l-a otrăvit. Şeful bucătar nu se mai bizuia 
decit pe patru oameni, printre care era şi Dirk Peters. Secundul 
avea de partea lui cinci, şi probabil pînă la urmă îi va atrage la 
sine şi pe ceilalţi. 

Nu era timp de pierdut. Şi în timp ce metisul îi spunea că 
trebuie făcut ceva, şi cît mai neîntiîrziat, Auguste îi dezvălui 
taina lui Arthur Pym. Pe cînd se sfătuiau amindoi asupra 
mijloacelor pe care le-ar putea folosi pentru a reintra în 
stăpânirea corăbiei, o răbufnire de vînt aruncă vasul pe o 


coastă. Cînd se. redresa, Grampus era plin de apă ; datorită 
acestui incident, fură nevoiţi să întindă pinza mare de la 
catargul principal. 

Acum ar fi fost ocazia cea mai nimerită să înceapă lupta, cu 
toate că revoltaţii se împăcaseră între timp. 

La posturi însă, nu erau decit trei oameni, Dirk Peters, 
Auguste Barnard şi Arthur Pym, pe cînd în cabină se aflau închişi 
nouă. Apoi, doar maistrul velier avea arme, două pistoale şi un 
cuţit marinăresc. In aceste condiţii, se impunea să lucreze cu 
multă prudenţă. 

Arthur Pym, a cărui prezenţă pe bord nu putea fi bănuită de 
revoltați, avu ideea unui şiretlic, care părea să aibă oarecare 
şanse de reuşită. 

Cum cadavrul matelotului otrăvit mai zăcea încă pe punte, 
îşi spuse că, îmbrăcînd hainele lui şi apărînd în mijlocul acestor 
mateloţi superstiţioşi, poate că groaza i-ar paraliza, fiindu-i mai 
uşor lui Dirk Peters să-i supună. 

Era noapte neagră cînd metisul se îndreptă spre pupa. 
înzestrat cu o putere uimitoare, el sări asupra omului de la 
cîrmă şi dintr-o singură lovitură îl aruncă peste bastingaj. 
Auguste Barnard şi Arthur Pym îl ajunseră imediat, înarmaţi cu 
cîte un drug de fier. Lăsînd pe Dirk Peters în locul timonierului, 
Arthur Pym, deghizat în hainele mortului, se duse împreună cu 
camaradul său să se posteze lîngă acoperişul scării, care ducea 
la sala echipajului. 

Secundul, bucătarul-şef şi toţi ceilalţi erau acolo, unii 
dormind, alţii bînd sau stînd de vorbă, cu pistoalele şi puştile la 
îndemiînă. Furtuna făcea prăpăd şi era cu neputinţă să stai în 
picioare pe punte. 

Deodată, secundul dădu ordin să fie căutat Auguste 
Barnard şi Dirk Peters, şi ordinul său fu transmis omului de la 
cîrmă, care nu era altul decît maistru velier. Acesta şi Barnard 
coboriră în sală, unde apăru aproape imediat şi Arthur Pym. 
Efectul acestei apariţii fu uimitor. îngrozit la vederea matelotului 
înviat, secundul se ridică, bătu aerul cu mîinile şi căzu mort. în 
aceeaşi clipă, Dirk Peters se aruncă asupra celorlalţi, împreună 
cu Auguste Barnard, Arthur Pym şi cîinele. 

In scurtă vreme, rebelii fură înjunghiaţi sau sugrumaţi, 
afară de matelotul Richard Parker, căruia îi cruţară viaţa. Şi în 
această încleştare a elementelor dezlănţuite, patru oameni, 


ultimii, se străduiau să conducă bricul care începea să 
obosească rău, tras la fund de cantitatea de apă care 
pătrunsese în cală. Au fost nevoiţi să taie catargul mare, iar la 
revărsatul zorilor să doboare şi pe cel din faţă. Urmă o zi 
îngrozitoare, şi o noapte şi mai îngrozitoare.Dacă Dirk Peters şi 
cei trei tovarăşi ai lui nu s-ar fi prins solid de rămăşiţele 
macaralei, ar fi fost luaţi de talaz, care se abătea peste 
chepengurile scărilor lui Grampus. 

Urmează apoi descrierea incidentelor care se desfăşuram 
în perioada de la 14 iulie la 7 august: pescuitul proviziilor de 
alimente în cala inundată, sosirea unui bric misterios, încărcat 
cu cadavre, care lăsa un miros greu şi trecu mai depsrte ca un 
sicriu enorm, mînat de un vînt al morţii chinurile foamei şi ale 
setei ; imposibilitatea de a ajungela magazia cu provizii ; sinistra 
tragere la sorţi care hotărăşte ca Richard Parker să fie sacrificat 
pentru a salva viaţa celorlalţi trei ; moartea acestui nenorocit, 
ucis de Dirk Peters... şi devorarea cadavrului, în sfîrşit, 
scoaterea din cală a cîtorva alimente, o şuncă, un urcior cu 
măsline, apoi prinderea broaştei țestoase... Sub deplasarea 
încărcăturii sale, Grampus oferea un adăpost din ce în ce mai 
stabil. 

Din cauza căldurii îngrozitoare, care încinge aceste locuri, 
chinurile setei ajung la ultima limită a suferinţei pe care o poate 
suporta un om. Auguste Barnard moare la 1 August, în noaptea 
de 3 spre 4, bricul se lăsă pe o coastă. Arthur Pym şi metisul, 
refugiaţi pe carena răsturnată, sînt nevoiţi să se hrănească cu 
cymhopodele! cu care era acoperită coca vasului, în mijlocul 
hoardelor de rechini care le dau tîrcoale. In sfîrşit, apare goeleta 
Jane din Liverpool, comandată de căpitanul William Guy, tocmai 
în momentul cînd naufragiaţii de pe Grampus se depărtaseră de 
țărm cu nu mai puţin de douăzeci şi cinci de grade spre sud. 

Desigur, nu e greu să admiţi realitatea acestor fapte, cu 
toate că înverşunarea situaţiilor este dusă la ultimele limite, 
ceea ce n-ar fi surprinzător la uimitorul poet american. De-acum 
încolo, însă, să vedem dacă se mai poate face o cît de 
neînsemnată apropiere între cele întimplate şi succesiunea 
logică a întîmplărilor care urmează. 


1 Cymhopode — animale mici, marine, care se lipesc de carena şi tălpoaia 
corăbiei (n.t.) 


Arthur Pym şi Dirk Peters fură luaţi pe bordul goeletei 
engleze, unde li se dădu o atentă îngrijire. După cincisprezece 
zile, restabiliţi complet, aproape că nu-şi mai aminteau de 
suferinţele prin care trecuseră, într-atit este de mare puterea de 
a uita, cînd îţi găseşti izvorul în forţa contrastului. La 13 
octombrie, pe un timp relativ frumos, Jane ajunse în dreptul 
insulei Prinţul Eduard, depăşi insulele Crozet într-o direcţie 
opusă celei urmate acum de Halbrane, apoi se opri în insulele 
Kerguelen, pe care noi le părăsisem acum unspre zece zile. 

Trei săptămîni echipajul Janei se ocupă de pescuitul 
viţeilor de mare, cu care încărcară bine goeleta. în timpul 
acestui popas depuse căpitanul Janei sticla în care omonimul 
său de pe Halbrane pretindea a fi găsit scrisoarea prin care 
WilliamGuy îşi mărturisea intenţia de-a vizita mările australe. 

La 12 noiembrie, goeleta părăsi insulele Kerguelen cu 
direcţia vest, spre Tristan-da-Cunha, aşa cum făceam şi noi în 
momentul de faţă. Ajunseră la insulă cincisprezece zile mai 
tîrziu, rămaseră acolo o săptămînă şi la 5 decembrie plecară în 
recunoaştere spre arhipelagul Auroras, situat la 53*15' 
latitudine sudică şi 47*58' longitudine vestică; insule a căror 
existenţă o bănuiau, dar pe care nu le găsiră. 

La 12 decembrie, Jane se îndreptă spre polul antarctic. La 
26 întîlniră primele aisberguri, dincolo de gradul şaptezeci şi trei 
şi ajunseră la banchiză. De la. 1 la 14 ianuarie 1828, avură loc 
incursiuni dificile, trecerea cercului polar printre ghețari, apoi 
înconjurul banchizei şi navigarea pe suprafaţa unei mări libere, 
faimoasa mare liberă descoperită la 81*21' latitudine sudică şi 
42° longitudine vestică, a cărei temperatură în aer era de 47° 
Fahrenheit (plus 8°33 Celsius), iar temperatura apei de 34° 
(respectiv plus 1 grad şi 11 Celsius). 

Trebuie să recunoaştem că Edgar Poe şi-a dat aici friu 
liber fanteziei. Niciodată un navigator n-a ajuns la asemenea 
latitudini, nici chiar căpitanul James Weddell din marina 
britanică, care în 1822, cu toate încercările sale, nu putu depăşi 
paralela şaptezeci şi patru. Dacă această ţintă a Janei începea 
să fie greu de admis, cu atît mai inadmisibile sînt întâmplările 
care urmează. Şi aceste întîmplări extraordinare, Arthur Pym, 
prin intermediul lui Edgar Poe le povesteşte cu o copilărească 
naivitate, asupra căreia nu te poţi înşela. 


Intr-adevăr, nimeni nu ; se îndoia că se poate ajunge pînă 
la pol. Şi de la început nu se vede un singur aisberg pe această 
mare fantastică. Stoluri de păsări zboară deasupra ei, între 
altele un soi de pelicani uşor de doborit, cu o singură 
împuşcătură. Pe un sloi de gheaţă întîlnesc, mai există prin 
urmare şi sloiuri, un urs de Arctica de dimensiuni ultra-gigantice. 
Spre tribord, în faţă, se semnalează pămînt. E o insuliţă cu 
circumferința de o leghe, căreia i se dădu numele de Bennet, în 
onoarea asociatului căpitanului, coproprietarul vasului Jane. 
Această insuliţă este situată la 82*50' latitudine sudică şi 42*20' 
longitudine vestică", scrie Arthur Pym în jurnalul său. Sfătuiesc 
totuşi pe hidrografi să nu întocmească o hartă pe date atît de 
fanteziste. Pe măsură ce goeleta înainta spre sud, variaţia 
busolei scădea, temperatura aerului şi apei se îndulcea, iar cerul 
era veşnic limpede, doar o briză adia uşor dinspre depărtările 
nordului. 

Din nenorocire, se declarară simptome de scorbut printre 
membrii echipajului şi poate că fără insistența lui Arthur Pym, 
căpitanul William Guy ar fi făcut cale întoarsă. Este de la sine 
înţeles că la această latitudine, chiar în luna ianuarie, era zi 
continuă şi Jane a făcut bine că şi-a continuat campania sa 
aventuroasă, din moment ce la 18 ianuarie, la 83*20' latitudine 
şi 43*5' longitudine se zări pămîntul. 

Era o insulă care aparţinea unu grup numeros risipit spre 
vest. Goeleta se apropie şi ancoră la şase brasse! lingă coastă. 
Bărcile fură lăsate pe apă. Arthur Pym şi Dirk Peters coboriră în 
una din ele şi nu se opriră decit în faţa a patru luntre, încărcate 
cu oameni înarmaţi, „oameni noi", se spune în povestire. Noi, 
într-adevăr, aceşti indigeni, negri ca tăciunele, îmbrăcaţi în 
blana unui animal negru, avînd o groază nemaipomenită de 
„Culoarea albă". 

Mă întreb, pînă unde poate merge groaza asta în timpul 
iernii ?... Oare zăpada era neagră şi sloiurile de gheaţă de 
asemenea, dacă se formau ? Toate acestea însă nu erau decit 
pură imaginaţie. Pe scurt, aceşti insulari, fără să pară a 
manifesta intentiuni ostile, strigau neîncetat : „anamoo-moo şi 
lama-lama". Cînd luntrele acostară lingă goeletă, şeful 
ambarcaţiilor, Too-Wit, urcă pe bord cu vreo douăzeci din 
tovarăşii săi. Mirarea lor fu mare, şi din manifestările, din felul 


1 Brasse — măsură marină, egală cu 1,62 m (n.t.) 


cum miîngiiau legăturile corăbiei, catargul şi bastingajele, se 
părea că iau goeleta drept o creatură vie. 

Condusă de ei printre stincile care scoteau virfuri 
amenințătoare deasupra apei, navigară de-a lungul unui golf, al 
cărui fund era căptuşit cu nisip negru, aruncă ancora la o milă 
de plajă şi căpitanul William Guy, după ce reţinu pe bord cîţiva 
ostatici, debarcă pe ţărmul stîncos al insulei. 

Dacă ar fi să-l crezi pe Arthur Pym, ce insulă minunată 
este această insulă Tsalal ! Arborii de pe Tsalal nu seamănă cu 
niciunul din cei care cresc în celelalte zone ale globului. în 
compoziţia lor, rocile prezentau o stratificare necunoscută de 
geologii moderni. Pe albiile rios-urilor curgea o substanţă lichidă, 
fără aparenţă de limpezime, brăzdată de vinişoare distincte, 
care nu se reuneau printr-o coeziune spontană, cînd erau 
separate de lama unui cuţit. 

Trebuia să parcurgi trei mile pînă la Klock-Klock, principala 

aşezare a insulei. 
Băştinaşii trăiau în locuinţe mizerabile, făcute din piei negre : 
peste tot mişunau nişte animale domestice, semăniînd cu porcul, 
un fel de berbeci cu lîna neagră, păsări de curte, peste douăzeci 
de specii de albatroşi domesticiţi, rațe şi numeroasebroaşte 
țestoase din neamul Galapagos. 

Ajungînd la Klock-Klock, căpitanul William Guy şi tovarăşii 
săi găsiră o populaţie pe care Arthur Pym o socoti cam la zece 
mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, care, dacă nu erau 
periculoşi, trebuiau totuşi ţinuţi la respect, fiind foarte 
zgomotoşi şi îndrăzneţi. In sfîrşit, după un popas destul de 
îndelungat la casa lui Too-Wit, reveniră la țărm, unde melcul de 
mare, această moluscă atit de apreciată de chinezi, mai 
abundentă ca în oricare parte a regiunilor australe, trebuia să 
formeze principala încărcătură a vasului. 

Asupra acestui lucru urma să se înţeleagă cu Too-Wit. 
Căpitanul William Guy îi ceru să autorizeze construirea unei 
barăci pe insulă, unde cîțiva din oamenii echipajului trebuiau să 
prepare melcul de mare, în timp ce goeleta îşi va continua 
drumul spre pol. 

Too-Wit acceptă bucuros această propunere şi încheie o 
învoială în urma căreia indigenii erau obligaţi să-i ajute la 
stringerea preţioasei moluşte. După o lună, pregătirile erau 
terminate ; trei oameni fură desemnaţi să rămînă la Tsalal. 


Atitudinea băştinaşilor faţă de cei de pe Jane era prietenoasă şi 
nu putea da loc la cea mai mică bănuială. înainte de a-şi lua 
rămas bun, căpitanul William Guy dori să se întoarcă în satul 
KlockKlock, după ce avusese grijă să lase pe bord şase oameni 
cu tunurile încărcate, plasele bastingajului la locurile lor şi 
ancora ridicată. Aveau ordin să oprească orice încercare a 
indigenilor de a se apropia de vas. 

In ziua aceea Too-Wit, escortat de vreo sută de războinici, 
veni în întîmpinarea vizitatorilor. Urcară printr-o trecătoare 
îngustă între munţi şi coline cu un relief format dintr-o piatră 
asemănătoare săpunului, un fel de steatită, cum Arthur Pym nu 
mai văzuse pînă atunci. Apoi făcură un drum plin de cotituri, de- 
a lungul unui povirniş, înalt de şaizeci pînă la optzeci de picioare 
şi larg de patruzeci. 

Căpitanul William Guy şi oamenii săi mergeau în grup 
strîns şi fără ca teama să fi pus stăpinire pe ei, erau totuşi 
prudenţi, mai ales că prin asemenea locuri puteau fi atacați cu 
uşurinţă. La dreapta grupului, puţin mai înainte, mergea Arthur 
Pym, Dirk Peters şi un matelot numit Allen.Ajuns în faţa unei 
crăpături care se deschidea în stîncile de pe coasta colinei, lui 
Arthur Pym îi veni ideea să intre înăuntru pentru a culege citeva 
alune, care atiîrnau de crengile unor aluni piperniciţi. Terminînd 
această treabă, dădu să se întoarcă dar, spre mirarea lui, văzu 
că metisul şi Allen îl însoţiseră. 

Porniră împreună spre intrarea crăpăturii, cînd o 
zguduitură puternică îi aruncă la pămînt. In clipa aceea, masele 
de piatră ca săpunul ale colinei se prăbuşiră şi o clipă cei trei 
oameni crezură că vor fi îngropaţi de vii.Mai trăiau toţi trei ?. 
Nu ! Allen fu îngropat atit de adînc sub dărimături, încît nu mai 
respira. Tirîindu-se pe briînci, deschizihdu-şi drum cu cuțitul, 
mînuind cu îndemînare aşa numitul bowieknife! Arthur Pym şi 
Dirk Peters ajunseră cu mare greutate la nişte straturi de argilă 
şistoase, mai rezistentă, apoi dădură de un platou natural, la 
capătul unei prăpăstii împădurite, deasupra căruia se întindea 
cupola unui cer albastru, senin. 

De acolo, privirile lor putură cuprinde tot ţinutul 
înconjurător. Se produsese o prăbuşire, un cutremur artificial, 
provocat de aceşti indigeni. Căpitanul William Guy şi cei 


1 Bowie-knife — un cuţit marinăresc (n.t.) 


douăzeci şi opt de tovarăşi ai săi dispăruseră îngropaţi sub 
greutatea unui milion de tone de pămînt şi piatră. 

De pe acest platou observau insula care mişuna de 
oameni negri, veniţi fără îndoială şi din insulele vecine, atraşi de 
perspectiva jefuirii goeletei Jane. Şaptezeci de luntre cu 
cumpănă se îndreptau spre corabie. Cei şase oameni rămaşi pe 
bord trimiseră spre năvălitori o salvă de tun, dar ochiră prost, 
apoi a doua salvă de mitralii, trasă mai bine, făcu adevărate 
ravagii printre năvălitori. Cu toate acestea, Jane fu ocupată, apoi 
lăsată pradă flăcărilor şi apărătorii săi măcelăriți pînă la unul. In 
sfîrşit, se produse o explozie puternică pe vasul incendiat, cînd 
praful de puşcă luă foc, explozie în care muriră vreo mie de 
indigeni şi cam tot atiţia fură mutilaţi, iar ceilalţi o luară la fugă, 
scoţind strigătul lor tekeli-li!... tekeli-H. 

In cursul săptămînii care urmă, Arthur Pym şi Dirk Peters, 
hrănindu-se cu alune şi cu carne de bitlan, statură ascunși, 
scăpînd astfel de băştinaşi, care n-aveau de unde bănui 
prezenţa lor pe insulă. Ei se aflau în fundul unui fel de prăpastie 
întunecoasă, fără ieşire, săpată în steatită şi un fel de marnă! cu 
grăunţe metalice. 

Tot umblînd prin fundul prăpastiei, ei descoperiră o serie 
de viroage săpate de viitori. Edgar Poe face schiţa acestei 
închisori naturale după planul lor geometral, a cărui cheie era 
un cuvînt de origină arabă, care înseamnă „a fi alb'"şi un cuvînt 
egiptean, care înseamnă „regiunea sudului". 

Se vede că autorul american a ajuns aici la ultimele limite 
ale neverosimilului. Eu nu numai c-am citit şi recitit acest roman 
despre Arthur Gordon Pym, dar cunoşteam şi alte lucrări ale lui 
Edgar Poe. Ştiam ce trebuie să gindesc despre acest geniu mai 
mult senzitiv decît intelectual. Oare n-a avut dreptate unul din 
criticii lui cînd a spus : „La el, imaginaţia este regina 
aptitudinilor sale o facultate aproape divină, care percepe 
raporturile intime şi secretul lucrurilor, corespondenţele şi 
analogiile..” 

Un lucru este sigur, că nimeni n-a văzut în aceste cărţi 
altceva decit opere ale imaginaţiei. Prin urmare, trebuia să fie 
cineva pe jumătate nebun, sau să-l cheme Len Guy, pentru ca 
să admită realitatea unor întîmplări total ireale.Dar să continui : 
Arthur Pym şi Dirk Peters nu puteau rămîne la infinit în fundul 


1 Marnă — amestec de humă şi var (n.t.) 


acestei prăpăstii şi după nenumărate încercări, reuşiră să se 
strecoare spre marginea uneia din pantele colinei, cînd deodată 
cinci sălbatici se repeziră asupra lor. Folosindu-se de pistoalele 
pe care le aveau şi mai ales datorită puterii extraordinare a 
metisului, patru indigeni fură omoriţi. Al cincilea fu luat de 
fugari, care săriră într-o luntre, priponită de țărm, în interiorul 
căreia găsiră trei broaşte țestoase mari. 

Vreo douăzeci de insulari, puşi pe urmele lor, încercară 
zadarnic să-i oprească. Fugarii respinseră toate atacurile şi 
luntrea, minată de lovituri puternice de vislă, porni cu iuţeală pe 
mare, îndreptîndu-se spre sud. Arthur Pym naviga atunci dincolo 
de nouăzeci şi trei de grade latitudine australă. Era pe la 
începutul lui martie, adică se aflau în apropierea iernii 
antarctice. Spre vest se zăreau cinci sau şase insule, pe care din 
prudenţă le ocoliră. 

Părerea lui Arthur Pym era că temperatura se va îmblânzi 
treptat la apropierea de pol. La capul celor două visle, fixate de 
marginea luntrei, fu legată o pînză făcută din cămăşile lui Dirk 
Peters şi a tovarăşului său, cămăşi albe, a căror culoare îngrozi 
pe indigenul prizonier, care răspundea la numele de Nu-Nu. 
Această stranie navigare favorizată de o briză uşoară de la nord, 
continuă timp de opt zile, şi după cum se ştie, la această epocă 
ziua este permanentă aici, iar datorită temperaturii constante 
care emană din apă, de la paralela insulei Bennet nu mai 
întîlniră nici un sloi de gheaţă. 

Arthur Pym şi Dirk Peters ajunseră într-o regiune plină de 
noutăţi şi pitoresc. La orizont se ridica o barieră imensă de abur 
cenuşiu şi uşor, brăzdată de dîre luminoase, ca cele ale 
aurorelor polare. Un curent puternic venea în ajutorul brizei. 
Luntrea luneca pe suprafaţa unei mări excesiv de calde, cu 
aspect lăptos, care părea să fie agitată pe dedesubt. începu să 
cadă o ploaie de cenuşă albicioasă, ceea ce mări groaza lui Nu- 
Nu, ale cărei buze se întredeschideau, descoperind două şiruri 
de dinţi negricioşi. 

La 9 martie, ploaia aceasta se înteţi şi temperatura apei 
crescu atît de mult, încît nu se mai putea ţine mîna în ea. 
Imensa perdea de aburi, întinsă pe îndepărtatul perimetru al 
orizontului meridional, semăna cu o cădere de apă fără hotar, 
rostogolindu-se molcom clin înălţimea unui val imens, pierdut în 
tăriile cerului. 


După douăsprezece zile, venea să se aştearnă asupra 
acestor locuri întunericul adînc al nopţii polare, brăzdat de 
efluviile luminoase  zbucnite din adîncurile lăptoase ale 
oceanului antarctic, în care se topea neîncetata ploaie de 
cenuşă. Luntrea se apropia de o cascadă, cu o repeziciune 
uimitoare, a cărei cauză nu este explicată în povestirea lui 
Arthur Pym. Citeodată, perdeaua părea că se dă la o parte, 
lăsînd să se zărească în depărtare mirajul unor imagini 
tremurătoare şi nelămurite, zgilţiite de puternici curenţi de aer. 
In mijlocul acestei întunecimi înspăimîntătoare, săgetau în zbor 
stoluri de păsări uriaşe, de o culoare albă-vineţie, scoţind 
veşnicul lor țipăt, „teke-li-li", care-l îngrozi aşa de tare pe 
sălbaticul din barcă încît, sufocat de spaimă, îşi dădu sufletul. 

Deodată, cuprinsă parcă de o nebunie a vitezei, luntrea se 
năpusti în strimtoarea cataractei care se deschise ca o 
prăpastie, gata să ne înghită. Dariată că de-a latul ei se ridică o 
formă omenească, cu trăsăturile nedefinite. Era de proporţii 
mult mai mari decît acelea ale unui pămintean obişnuit, şi de-o 
albeaţă care nu se deosebea cu nimic de a zăpezii. 

Astfel este scris acest bizar roman, zămislit de geniul 

aproape supraomenesc al celui mai mare poet al Lumii Noi. 
Astfel se sfirşeşte, sau, mai bine zis, nu se sfirşeşte. 
După părerea mea, în neputinţa de a imagina un deznodămint al 
acestor aventuri atît de extraordinare, se înţelege că Edgar Poe 
şi-a întrerupt povestirea prin „moartea năprasnică a eroului 
său", lăsînd totuşi să se spere că în cazul cînd se vor găsi 
vreodată cele două sau trei capitole care lipsesc, ele vor fi 
dezvăluite cititorilor. 


1.6. CEAŢA NEÎNCREDERII SE RISIPEŞTE 


Halbrane naviga fără nici un fel de piedici, minată de 
curenţi şi de vîntul care sufla uşor, dar cu destulă putere în 
pînzele sale. Dacă navigația continua în aceleaşi condiţii, în cel 
mult cincisprezece zile am fi străbătut distanţa dintre insula 
Prinţul Eduard şi Tristan-da-Cunha — cam două mii trei sute de 
mile — şi, după cum susţinea bosseman-ul, în acest caz n-ar fi 
fost nevoie să se schimbe nici cel puţin o singură dată arborada. 


Briza de la sud-est, deşi cam rece, era destul de constantă 
şi nu ne obliga la alte manevre, fiind suficientă doar o uşoară 
slăbire a pînzelor. Căpitanul Len Guy lăsa în grija lui Jem West 
toată manevrarea vasului şi îndrăzneţul „purtător de pînze" 
dacă mi-e îngăduit să-l numesc astfel 
— Nu se hotăra să stringa din ele, decît în momentul cînd 
catargele amenințau să se prăbuşească. Pe mine, asemenea 
manevre nu mă impresionau prea mult, fiindcă, cu un astfel de 
conducător, vasul nu putea suferi nici o avarie. Era de o atenţie 
desăvirşită. 

— Locotenentul nostru n-are pereche îmi spuse. într-o zi 
Murliguerly, şi ar merita să comande un vas amiral ! 

— Intr-adevăr i-am răspuns, Jem West pare a fi un adevărat lup 
de mare. 

— Şi Halbrane a noastră, ce goeletă ! Felieitaţi-vă, domnule 
Jeorling, şi felicitaţi-mă pentru că am putut face pe căpitanul 
Len Guy să-şi schimbe părerea cu privire la dumneavoastră ! 

—: Dacă dumneata ai obţinut acest rezultat, bosseman, îţi 
mulţumesc. 

— Şi aveţi de ce, pentru că e al dracului de îndărătnic căpitanul 
nostru. Şi s-a lăsat destul de greu convins, cu toate insistenţele 
cumătrului Atkins ! Dar tot eu am reuşit pînă la urmă să-l fac să 
înţeleagă... 

— Nu voi uita acest lucru, bosseman, nu voi uita, pentru că, 
datorită intervenţiei dumitale, în loc să-mi pierd vremea 
aşteptind în insulele Kerguelen, acum sînt pe vas şi în curînd voi 
ajunge la Tristan-da-Cunha. 

— Peste cîteva zile, domnule Jeorling. Am auzit spunîndu-se că 
în Anglia şi America se lucrează la nişte corăbii mari, care au în 
pîntece maşini şi roţi de care se servesc, cum se servesc rațele 
de labele lor,.. Bine, vom vedea la navigare cît valorează asta. 
Părerea mea este că aceste vase nu vor putea lupta cu o 
fregată frumoasă de şaizeci, alergind nebuneşte cu o briză 
răcoroasă în pînze. Vintul, domnule Jeorling, chiar cînd îl prinzi 
greu, tot e de ajuns să te ducă bine şi un marinar adevărat nu 
are nevoie de rotiţe la coca lui. 

N-aveam nici un motiv să-l contrazic pe bosseman sau să 
încerc a-i schimba convingerile cu privire la întrebuinţarea 
aburului în navigaţie. Deocamdată, abia se făceau încercări şi 


elicea nu înlocuise încă roţile cu zbaturi. în ceea ce privea 
viitorul, cine-ar fi putut să-l prevadă. 

Şi în clipa aceea îmi amintii că Jane — această Jane de 
care căpitanul Len Guy îmi vorbise ca şi cum ar fi existat aievea, 
ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii lui — parcursese ca şi noi acuma, 
tot în cincisprezece zile, acelaşi drum de la insula Prinţul Eduard 
la Tristan-da-Cunha. Singura deosebire era că Edgar Poe 
dispunea după bunul lui plac de vinturi şi de mare. 

In timpul celor cincisprezece zile care urmară, căpitanul 
Len Guy nu-mi mai pomeni nimic de Arthur Pym. Parcă nici n-ar 
fi vorbit vreodată despre acest erou al mărilor australe. Dacă 
sperase să mă convingă de autenticitatea întîmplărilor din 
cartea lui Edgar Poe, înseamnă că avea o inteligenţă mediocră. 
Şi, vă repet, cum putea un om cu bun simţ să discute serios 
asupra unui subiect ca acesta ? Numai în cazul cînd şi-ar fi 
pierdut minţile, sau ar fi fost cel puţin un monoman, cum era 
Len Guy, nimeni o repet pentru a zecea oară nimeni nu putea să 
vadă în povestirea lui Edgar Poe altceva decit produsul 
imaginaţiei. 

la gîndiţi-vă! După sus-amintita povestire, o goeletă 
engleză ar fi înaintat pînă la optzeci şi patru de grade latitudine 
sudică, fără ca această călătorie să capete importanţa unui 
mare eveniment geografic. Arthur Pym, revenit din depărtările 
Antarctidei, n-ar fi fost pus deasupra lui Cook, Weddell, Biscoe ? 
Lui şi lui Dirk Peters, singurii supraviețuitori de pe Jane, care s-ar 
fi întors de la pol, nu li s-ar fi făcut onoruri publice. Şi ce să crezi 
despre acea mare liberă, descoperită de ei de curenţii care îi 
tirau cu o viteză extraordinară spre pol; de temperatura 
anormală a apei, încălzită atit de tare încît nici mîna n-o putea 
suporta, de această perdea de vapori întinsă pe orizont, de 
această cataractă gazoasă care se deschidea amenințătoare, 
descoperind figuri de o mărime supraomenească. 

Şi fără să mai vorbim de aceste întîmplări ne 
maipomenite, cum au reuşit Arthur Pym şi metisul să revină de 
la capătul pămîntului, de dincolo de cercul polar, în luntrea lor 
din Tsalal, şi aş mai fi dorit să ştiu cum, în sfîrşit, au fost salvaţi 
şi repatriați. 

Să parcurgi aproape douăzeci de grade cu o biată luntre 
cu visle, să treci de banchiză pentru a putea ajunge la pămîntul 


cel mai apropiat ! Şi cum se face că Arthur Pym n-a pomenit în 
jurnalul său nimic despre incidentele întoarcerii. 

Se putea presupune că Arthur Pym murise înainte de a-şi 
putea preda ultimele capitole ale povestirii sale... Fie | Este oare 
verosimil totuşi să nu-i fi spus nici un cuvint editorului gazetei 
„Southern Literary Messenger" ? ...Şi de ce Dirk Peters, care 
locuise timp de mai mulţi ani în Illinois, a tăcut şi n-a vorbit 
nimănui despre deznodămiîntul acestor aventuri ?... Avea oare 
vreun motiv destul de puternic să nu vorbească nimănui nimic. 
Căpitanul Len Guy s-a dus la Vandalia, unde, după cum se 
spune în roman, locuia acest Dirk Peters, care însă tot după 
declaraţia căpitanului n-a putut fi găsit. E firesc, Dirk Peters nu 
existase, după cum nici Arthur Pym, o repet, nu existase decit în 
extraordinara imaginaţie a poetului american. Şi veţi fi de acord 
că în asta constă nemaipomenita forţă creatoare a marelui poet, 
care a reuşit să impună unor spirite mai slabe, o ficţiune 
îmbrăcată în cea mai autentică haină a realităţii. Inţelegeam 
totuşi că nu era indicat să reîncep discuţia cu căpitanul Len Guy, 
ştiindu-l obsedat de această idee fixă, şi n-aveam, de loc poftă 
să reiau o argumentaţie care, sigur, nu l-ar fi putut convinge de 
adevăr. 

Mai întunecat şi mai închis în sine ca de obicei, nu .apărea 
decit foarte rar pe puntea goeletei, şi numai atunci cînd era 
absolută nevoie. în aceste ocazii, privirile sale fixau orizontul 
meridional cu atita insistenţă, de parcă ar fi vrut să-l străpungă. 
Poate, în clipele acelea i se părea că vede o pinză de aburi, 
întreruptă de crăpături imense, iar înălțimile cerului îi apăreau 
îngroşate de întunecimi de nepătruns ori de minunate străluciri 
ţişnind din adîncurile lăptoase ale mării şi pe uriaşul alb 
arătîndu-i calea spre prăpăstiile înfricoşătoarei cataracte. 

Ciudat monoman căpitanul nostru ! Din fericire, raţiunea 
sa îşi păstra luciditatea, cînd discuta despre oricare chestiune, în 
afară de aceasta. Calitățile sale de vechi marinar rămîneau însă 
nealterate de obsesia care-l tortura şi teama pe care o 
încercasem la început se dovedi neîntemeiată. Trebuie să adaug 
că ceea ce mi se părea mai interesant, era faptul că începeam 
să înţeleg motivul pentru care Len Guy purta atita interes 
pretinşilor naufragiaţi de pe Jane. Chiar dacă luam drept 
adevărată povestirea lui Arthur Pym şi admiteam că goeleta 
engleză ar fi traversat aceste locuri aproape de netrecut, ce rost 


aveau atitea regrete inutile ? Chiar dacă o parte din mateloţii de 
pe Jane, comandantul sau ofiţerii, ar fi supravieţuit cutremurului 
urmat de prăbuşirea provocată de băştinaşii din insula Tsalal, 
raţional vorbind, se mai putea spera ca ei să fie în viaţă acum ? 

Aceste întîmplări se petrecuseră cu unsprezece ani în 
urmă, după datele indicate de Arthur Pym şi de atunci, admiţînd 
că aceşti nenorociţi ar fi scăpat de insulari, cum ar fi făcut faţă 
nevoilor de trai în condiţiile pe care le cunoaştem şi n-ar fi pierit 
pînă la unul. 

lată-mă începînd să dezbat serios asemenea ipoteze, cu 
toate că n-am nici un temei demn de luat în seamă. Încă puţin, 
şi voi începe să cred în existenţa lui Arthur Pym, a lui Dirk 
Peters, a tovarăşilor lor şi a Janei, pierdută dincolo de 
banchizamării australe. Oare nebunia căpitanului Len Guy mă 
cuprindea şi pe mine ? Şi de fapt, cu cîteva clipe în urmă, nu mă 
surprinsei stabilind o comparaţie între drumul Janei spre vest şi 
acela pe care-l urma Halbrane acum, mergind spre insulele 
Tristan-da-Cunha. 

Era în 3 septembrie. Dacă nu aveam nici o întîrziere, şi nu 
ni se putea întîmpla decit vreun incident marin, goeleta noastră 
va fi peste trei zile în apropierea portului. De altfel, altitudinea 
insulei principale a grupului face ca pe timp frumos să poată fi 
zărită de la o mare distanţă. In ziua aceea, între orele zece şi 
unsprezece dimineaţa, mă plimbam de la pupa la prora, în 
partea dinspre care adia briza. Lunecam uşor pe suprafaţa unei 
mări ondulată de mici valuri fremătinde. Halbrane părea o 
pasăre enormă, unul din acei albatroşi uriaşi, semnalaţi de 
Arthur Pym care, desfăcîndu-şi larg aripile sale de pînze, ducea 
prin spaţiu întregul echipaj. Da ! Pentru o fire cît de puţin 
imaginativă, asta nu mai era navigaţie, era pur şi simplu zbor şi 
bătaia piînzelor părea bătaia unor aripi. In picioare, lingă 
scripetele macaralei, adăpostit de trincheta, cu ocheanul la ochi, 
Jern West privea 
în direcţia babordului, de unde bătea vintul, un obiect plutind la 
două sau trei mile de noi, pe care cîțiva marinari, aplecaţi 
deasupra bastingajului, îl arătau cu degetul. 

Era ceva ciudat, cu o suprafaţă de zece pînă la douăzeci 
de yarzi, de o formă curioasă, bombată la mijloc de o umflătură 
care strălucea puternic. Acest ceva urca şi cobora în voia 
talazurilor, dus de curenţi, spre nord-vest.Mă îndreptai spre 


puntea din faţă să observ mai cu atenţie acest obiect. Imi 
ajungeau la urechi vorbele marinarilor, pe care îi pasionau cele 
mai neînsemnate întîmplări care se iveau în timpul navigaţiei. 

— Nu este o balenă, spuse şeful velier Martin Hoit. Ar fi respirat 
o dată sau de două ori, de cînd ne tot uităm la ea. 

— Sigur, nu este vorba de o balenă, spuse Hardie, meşterul 
calafagiu. Pare să fie mai curînd epava vreunei corăbii părăsite. 
— Dracu s-o ia ! înjură Rogers. Dă peste ea în timpul nopţii! Ai 
ocazia să crapi înainte de-a-ţi da seama ce se întîmplă ! 

— Te cred, adăugă Drap, epavele astea sînt mai periculoase 
decit stîncile, pentru că se tot mişcă de colo-colo şi cum dracu 
să te fereşti de ele. 

In acest timp, se apropie de mine Hurliguerly. 

— Dumneata ce crezi, bosseman ? îl întrebai, după ce se 
rezemă de balustradă. 

Hurliguerly privi cu atenţie şi cum goeleta minată de o briză 
bună se îndrepta cu repeziciunespre obiectul atenţiei noastre, îi 
veni mai uşor să se pronunţe. 

— După părerea mea, domnule Jeorling răspunse el, ceea ce 
vedem noi acolo nu este nici un souffleur!, nici o epavă, ci pur şi 
simplu ungheţar. 

— Un ghețar?! exclamai eu. 

— Hurliguerly are dreptate, interveni Jem West.Este într-adevăr 
un ghețar, o bucată dintr-un aisberg, pe care l-a minat încoace 
curentul. 

— Cum, reluai eu, surprins pot ajunge pînă la paralela patruzeci 
şi cinci ? 

— Desigur, se întîmplă deseori, domnul, răspunse secundul. Ba 
uneori, ghețarii urcă pînă în apropierea Capului, dacă ar îi să 
crezi un navigator francez, căpitanul Blosseville, care i-ar fi 
întîlnit pe acolo, prin 1828. 

— Deci înseamnă că acesta se va topi destul de curînd spusei, 
oarecum mirat că locotenentul a avut bunăvoința să mă onoreze 
cu un răspuns, şi încă aşa de lung. 

— Poate că e gata topit, spuse locotenentul şi ceea ce vedem 
noi este ce-a mai rămas dintr-un munte de gheaţă, care trebuie 
să fi avut peste un milion de tone. 

Căpitanul Len Guy apăru pe dunetă. Cînd zări grupul de 
mateloţi grămădiţi în jurul lui Jem West, se îndreptă spre ei. 


1 Souffleur — cetacee (n.t.) 


După ce schimbară în şoaptă cîteva cuvinte, locotenentul îi 
trecu ocheanul său. Len Guy îl îndreptă spre obiectul plutitor, de 
care goeleta se apropiase cam la o milă, şi după ce privi cu 
atenţie, spuse : 

— Este un ghețar, şi din fericire, unul care se topeşte. Halbrane 
putea fi grav avariată izbindu-se de el în timpul nopţii. 

Mă uimi grija pe care căpitanul Len Guy o punea în 
observarea lucrurilor. Părea că privirile sale nu se îndurau să 
părăsească lentilele ocheanului, de, venit parcă pupila ochiului 
său. Stătea nemişcat, ca şi cum ar fi fost pironit de punte. 
Indiferent la clătinatul corăbiei şi al tangajului, cu braţele 
înţepenite, datorită îndelungatei sale obişnuinţe, ţinea neclintit 
ghețarul în cîmpul vizual al ocheanului. Obrazul său pîrlit de 
soare, pătat pe alocuri, rămase neschimbat, doar buzele 
murmurau cuvinte slabe, neînţelese. 

Trecură aşa cîteva minute. Halbrane mergea repede şi era 
pe punctul de a depăşi ghețarul, care se depărta tîrît de valuri. 
Cînd, deodată, se auzi yocea căpitanului: 

— Viteza la sfert, cîrmiţi la un cart! ordonă el, fără să lase jos 
ocheanul. 

Incercam să ghicesc ce se petrece în mintea acestui om, 
subjugat de o idee fixă. Această bucată de gheaţă, smulsă din 
banchiza australă, venea din acele locuri, unde gindul său Îi 
ducea fără încetare. Poate vroia s-o vadă mai de aproape sau s- 
o oprească. să ia cîteva bucăţi din ea. In acest timp, la ordinul 
lui jem West, bossemanul slăbise uşor frînghiile şi goeleta, 
cîrmind încet, se îndreptă spre ghețar. Curind nu ne mai 
despărţeau de el decît vreo patru sute de metri, şi putui să-l 
examinez bine. 

După cum remarcase locotenentul, umflătura din mijloc se 
topea văzînd cu ochii. Apa se scurgea în piriiaşe subţiri de-a 
lungul pereţilor lui. în luna septembrie a acestui an atît de 
timpuriu, soarele avea încă destulă putere să provoace topirea, 
s-o întreţină şi chiar s-o grăbească. 

Cu siguranţă că la sfîrșitul zilei nu va mai rămîne nimic din 
acest ghețar, dus de curent pînă la paralela patruzeci şi cinci. 
Căpitanul Len Guy îl cerceta acum fără ajutorul ocheanului. 
începea chiar să se distingă cu ochiul liber un corp străin, pe 
gheaţa care se topea, o formă negricioasă în stratul alb şi 
surpriza noastră, amestecată cu groază, crescu şi mai mult, cînd 


se văzu apărînd un braţ, apoi un picior, bustul, apoi corpul întreg 
al unui om îmbrăcat în haine de culoare închisă. O clipă, crezui 
chiar că se mişcă, că miinile se întindeau spre noi. Oamenii 
echipajului nu-şi putură reţine un strigăt de surpriză. 

Nu ! Acest corp nu se mişca, dar luneca încetişor pe 
suprafaţa îngheţată. Privii spre căpitanul Len Guy. Faţa îi era 
tot" atit de pămintie ca a cadavrului tîrît de valuri din latitudinile 
îndepărtate ale zonei australe, pînă aici! 

Ceea ce trebuia făcut, se făcu repede, pentru pescuirea 
acestui nenorocit, care, cine ştie, poate că mai trăia încă. în cel 
mai rău caz, puteam găsi în buzunarele lui vreun document care 
ne-ar fi ajutat să-i stabilim identitatea. Apoi, însoţite de o ultimă 
rugăciune, aceste resturi vor fi date adîncimilor oceanului, 
acestui imens cimitir al marinarilor morţi pe mare. Fu coborită o 
luntre. în ea luară loc bosse'man-ul cu mateloţii Gratian şi 
Francis, care apucară vislele. Printr-o manevră meşteşugită a 
pînzelor, focurile şi trincheta fură coborite, iar brigantina 
înfăşurată pe scotă şi Jem West opri goeleta aproape în loc, 
legănată de talazurile mării. 

Urmăream cu toţii luntrea, care se opri la marginea 
ghețarului ros de şuvoaie. Hurliguerly puse piciorul pe ghețar, 
într-un loc care i se păru să aibă mai multă rezistenţă. Gratian 
debarcă imediat după el, în timp ce Francis ţinea luntrea de 
lanţul ancorei. Amîndoi se căţărară pînă la cadavru, îl trasera, 
unul de picioare, iar celălalt de miini, şi-l îmbarcară. Din cîteva 
lovituri de visle, bosseman-ul ajunse la goeletă. Cadavrul, 
congelat complet, fu depus la piciorul catargului din faţă. 

Căpitanul Len Guy grăbi spre el şi-l privi multă vreme cu 
atenţie, ca şi cum ar fi vrut să descopere în trăsăturile lui, un 
chip cunoscut. Cadavrul era al unui marinar, îmbrăcat într-o 
haină grosolană, pantalon de lină, o bluză de pînză groasă, 
cîrpită pe alocuri, cămaşă de molton gros, încins cu o curea 
care-i înconjura de două ori mijlocul. Nu încăpea nici o îndoială 
că era mort de citeva luni, probabil puţin timp după ce 
nenorocitul fusese tîrît de valuri. Omul nu părea să aibă mai 
mult de vreo patruzeci de ani, cu toate că părul începuse să-i 
încărunţească. Era de o slăbiciune înspăimiîntătoare, un schelet 
ale cărui oase împungeau pielea. îndurase probabil 
îngrozitoarele chinuri ale foamei, în timpul acestei călătorii de 


cel puţin douăzeci de grade de la cercul polar antarctic, pînă 
aici. 

Căpitanul dădu la o parte părul cadavrului, conservat de 
frig. îi săltă capul, îi căută privirea sub pleoapele lipite, şi un 
strigăt sfişietor îi scăpă din piept: 

— Patterson! Patterson! 
— Patterson ? strigai eu. 

Mi se părea că acest nume, oricît de comun era, îmi 
amintea de ceva. Cînd l-am mai auzit eu pronunţindu-se, sau 
nu-l citisem oare undeva. Căpitanul Len Guy, în picioare, îşi 
aţinti din nou privirea pe orizont, aşa cum mai făcuse altădată, 
acum însă părea că se pregăteşte să dea ordin de schimbarea 
direcţiei spre sud. 

La un semnal al lui jem West, bosseman-ul băgă mîna într- 
unui din buzunarele cadavrului. De acolo scoase un cuţit, o 
bucată de sfoară, o cutie de tutun, goală, un carnet îmbrăcat în 
piele şi un creion de metal. 

Căpitanul Len Guy îşi întoarse faţa spre noi tocmai în clipa 
cînd Hurliguerly întindea carnetul lui Jem West: 

— Dă-mi-l! ceru el. 

Citeva file acoperite cu un scris pe care umezeala îl 
ştersese aproape în întregime. Pe ultima pagină însă, erau 
cuvinte care se mai puteau descifra şi se poate uşor imagina ce 
emoție mă cuprinse cînd auzii pe Len Guy citind, cu o voce 
tremurătoare: „Jane... insula Tsalal... pe la optzeci şi 
trei...Acolo... de unsprezece ani... Căpitanul... cinci mateloţi 
supraviețuitori... Grăbiţi-vă să-i salvaţi cît mai repede..." Şi sub 
aceste cuvinte, un singur nume...o semnătură... numele lui 
Patterson... 

Patterson! Atunci îmi amintii! Era ofiţerul secund de pe 
Jane, secundul acelei goelete care salvase pe Arthur Pym şi pe 
Dirk Peters de pe epava lui Grampus... Jane, condusă pînă la 
această latitudine a insulei Tsalal... Jane, atacată de insulari şi 
nimicită de explozie. Prin urmare, toate cele ce ştiam despre 
această corabie erau adevărate. Edgar Poe făcuse deci operă de 
istoric, nu de romancier. Romanul lui avea deci o legătură 
directă cu jurnalul lui Arthur Gordon Pym. 

Atunci între ei se stabiliseră relaţii directe. Arthur Pym 
exista sau mai bine zis, existase el o fiinţă reală şi murise de 
omoarte năprasnică, în împrejurări necunoscute, înainte de a fi 


terminat povestirea extraordinarei sale călătorii. Şi pînă la ce 
paralelă ajunsese părăsind insula Tsalal, împreună cu tovarăşul 
său Dirk Peters, şi cum au putut fi aduşi amindoi în America. 
Credeam că-mi plesneşte capul, că înnebunesc pe loc, eu, care-l 
acuzasem pe căpitanul Len Guy de nebunie. Nu ! Nu auzisem 
bine; n-am înţeles eu bine. Asta nu era decit o pură halucinație a 
creierului meu. Şi totuşi, cum să conteşti această mărturie 
găsită asupra secundului Janei, a acestui Patterson, ale cărui 
spuse atît de sigure erau sprijinite de date precise. Şi cum să te 
mai îndoieşti, după ce Jem West, mai stăpîn pe el, reuşise să 
descifreze aceste frînturi de fraze : 

„Izolaţi de la 3 iunie în nordul insulei Tsalal...Acolo... încă... 
căpitanul William Guy şi cinci din oamenii de pe Jane... Ghețarul 
meu e dus de derivă de-a lungul banchizei... îmi va lipsi hrana.,. 
De la 13 iunie... epuizat ultimele resurse şi sleit de puteri... Azi... 
16 iunie.., nimic..." 

Prin urmare, trecuseră aproape trei luni de cînd zăcea 
corpul lui Patterson pe acest ghețar întîlnit pe drumul de la 
Kerguelen la Tristan-da-Cunha. Ah ! De ce n-am salvat pe 
secundul Janei!... Âr fi putut spune ceea ce nu se ştia, ceva ce 
nu se va şti niciodată, poate secretul acestei înspăimântătoare 
aventuri ! 

In sfîrşit, trebuia să mă închin în faţă adevărului. Căpitanul 
Len Guy, care-l cunoştea pe Patterson, găsise cadavrul îngheţat. 
El era acela care întovărăşise pe căpitanul Janei, cînd, în timpul 
unui popas, îngropase în insulele Kerguelen sticla care conţinea 
scrisoarea în a cărei autenticitate refuzasem să cred !... Da !... 
de unsprezece ani supraviețuitorii echipajului goeletei franceze 
erau acolo, fără speranţa de a fi salvaţi vreodată. 

Atunci, mintea, mea înfierbântată făcu. Apropierea între 
cele două nume, care-mi lămuri definitiv interesul pe care-l 
purta căpitanul nostru pentru tot ceea ce avea vreo legătură cu 
afacerea Arthur Pym. 

Len Guy se întoarse spre mine şi privindu-mă fix îmi spuse 
doar două cuvinte : 

— Acum, credeţi ? 

— Da, cred... cred!... biiguii eu. Dar căpitanul William Guy de pe 
Jane... 

— Şi căpitanul Len Guy de pe Halbrane sînt fraţi! strigă el cu o 
voce tunătoare, care fu auzită de tot echipajul. 


Cînd privirile noastre se îndreptară din nou spre locul unde 
plutea ghețarul, soarele şi apa acestei latitudini îşi făcuseră 
datoria şi din el nu mai rămăsese nici urmă pe suprafaţa liniştită 
a mării. 


1.7. TRISTAN-DA-CUNHA 


După patru zile, Halbrane se apropia de ciudata insulă 
Tristan-da-Cunha, despre care se spune că este cazanul mărilor 
africane. Desigur că era o întîmplare extraordinară această 
întîlnire cu cadavrul lui Patterson, la mai mult de cinci sute de 
leghe de cercul antarctic ! lată cum. Se făcu din nou legătura 
între căpitanul Halbranel şi fratele său, căpitanul Janei, care 
acum erau uniţi unul cu celălalt prin stafia expediției lui Arthur 
Pym. Da ! asta ar putea să pară neverosimil. Dar ce s-a întîmplat 
pînă acum e nimica toată, pe lingă ceea ce mai am încă de 
povestit. 

Excesiv de exagerat, mergind pînă la limitele 
neverosimilului, mi se părea faptul că romanul poetului 
american începea să apară ca o realitate evidentă. La început, 
mă revolta pur şi. simplu. Vroiam să rămîn orb şi surd în fata 
realității. 

Pînă la urmă, trebui să mă dau bătut şi ultimele îndoieli 
dispărură, înmormiîntate o dată cu corpul lui Patterson, în 
adîncimile oceanului, şi nu numai căpitanul Len Guy era legat 
prin legături de sînge de această adevărată şi dramatică 
poveste, ci, după cum aflai tot atunci, ea privea direct şi pe şeful 
velier. Martin Hoit era fratele unuia din cei mai buni mateloţi de 
pe Grampus, unul din cei care pieriseră probabil înainte ca 
Arthur Pym şi Dirk Peters să fie salvaţi de goeleta Jane. 

Prin urmare, între paralela optzeci şi trei şi optzeci, şi 
patru sud, un grup de şapte marinari englezi, redus acum la 
şase, trăiseră unsprezece ani pe insula Tsalal: căpitanul William 
Guy, secundul Patterson şi cei cinci mateloţi de pe Jane, care 
scăpaseră prin ce minune de indigenii de la Klock-Klock. ŞI 
acum, ce va face căpitanul Len Guy ? Nu mai încape îndoială în 
această privinţă, va face totul pentru salvarea supravieţuitorilor 
de pe Jane. Va îndrepta pe Halbrane a noastră spre meridianul 
menţionat de Arthur Pym... Va merge pînă la insula Tsalal, 


indicată în carnetul lui Patterson... Locotenentul, jem West, e 
sigur că va merge unde îi va ordona căpitanul său... Echipajul de 
asemenea nu va şovăi o clipă să-şi urmeze comandantul, şi e 
sigur că teama de pericolele unei asemenea expediţii, care 
cerea eforturi peste puterile omeneşti, nu-i va putea opri!... 
Sufletul căpitanului va fi sufletul lor. Braţul locotenentului va 
conduce braţele lor.inţelegeam abia acum de ce căpitanul Len 
Guy refuza întotdeauna să ia pasageri pe bordul corăbiei sale, şi 
iată. de ce îmi spusese că itinerariile sale nu erau niciodată 
hotărite dinainte, sperîncl mereu că într-o zi i se va oferi prilejul 
să se aventureze spre mările îngheţate. 

Sînt sigur că în ceasul cînd Halbrane ar fi fost pregătită să 
întreprindă această campanie, căpitanul Len Guy ar fi dat pe loc 
ordin de plecare spre sud! Şi în condiţiile în care m-am îmbarcat, 
puteam eu să-l oblig să-şi continue drumul pentru a mă debarca 
la Tristan-da-Cunha?... Dar trebuia să ne refacem proviziile de 
apă dulce în această insulă, de care nu eram prea departe. De 
asemenea, era absolut necesar să se pregătească goeleta 
pentru lupta contra aisbergurilor, să poată ajunge la marea 
liberă, care începea dincolo de paralela optzeci şi doi şi să 
meargă mai departe decit reuşiseră Cook, Weddell, Biscoe, 
Kemp, pentru ca, în sfirşit, să ajungă acolo unde încerca pe 
atunci locotenentul Wilkes, din marina americană. 

O dată ajuns la Tristan-da-Cunha, voi aştepta să treacă 
altă corabie. De altfel, chiar dacă Halbrane ar fi fost gata pentru 
această expediţie, neaflam încă într-o perioadă a anului cînd 
timpul nefavorabil ar fi îngreunat, făcînd aproape imposibilă, 
trecerea cercului polar. Ne aflam în prima săptămână a lunii 
septembrie şi mai trebuiau să treacă cel puţin două luni pînă 
cînd vara australă va sparge banchiza, provocînd dezgheţul 
aisbergurilor. 

Navigatorii ştiau acest lucru şi numai de la jumătatea lui 
noiembrie pînă la începutul lui martie, asemenea îndrăzneţe 
tentative pot avea oarecare sorţi de izbiîndă. în această perioadă 
a anului, temperatura este mai blinda, furtunile mai rare,- 
aisbergurile se desprind de masă, bariera se sparge şi o zi 
continuă scaldă în lumină acest ţinut îndepărtat. Existau 
anumite reguli de care Halbrane ar face bine să nu se 
îndepărteze. Astfel, în cazul cînd era nece sar, goeleta noastră, 
după ce şi-ar fi împrospătat proviziile de apă la Tristan-da-Cunha 


şi s-ar fi aprovizionat cu merinde proaspete, ar fi avut destul 
timp să ajungă fie la insulele Falkland, fie la un' port de pe 
coasta americană, unde se puteau face reparaţiile şi pregătirile 
de care avea nevoie, mult mai bine decit în grupul de insule, 
izolat undeva, în apele Atlanticului de sud. 

Cînd atmosfera e liniştită, insula cea mai mare a 
arhipelagului se vede de la o depărtare de optzeci şi- cinci pînă 
la nouăzeci de mile. Aceste informaţii despre Tristan-da-Cunha 
le obţinui de la bosseman. El trecuse pe aici în cîteva rînduri şi 
nu mă îndoiam că era sigur de ceea ce spune. 

Tristan-da-Cunha se afla spre sud de zona vuiturilor 
regulate de la sud-vest. Climatul său blind şi umed are o 
temperatură în genere moderată, care nu scade sub douăzeci şi 
cinci de grade Fahrenheit (cam minus patru grade Celsius) şi nu 
se ridică peste şaizeci şi opt (plus douăzeci de grade Celsius). 
Vînturile care domină aici sînt cele de la vest şi nord-vest, iar în 
timpul iernii prin august şi septembrie — cele de la sud. 

Insula a fost locuită începînd de pe la 1811, de americanul 
Lambert şi de mulţi alţii de aceeaşi origine, atraşi de pescuitul 
abundent al mamiferelor marine. După ei veniră să se instaleze 
acolo soldaţi englezi, însărcinaţi cu supravegherea apelor de la 
Sfinta Elena şi nu plecară decit în 1821, după moartea lui 
Napoleon. 

Că mai tirziu, cu treizeci sau patruzeci de ani, Tristan-da- 
Cunha ar fi avut cam o sută de locuitori cu chipuri frumoase, 
născuţi din europeni, americani şi olandezi de la Cap, că se 
stabilise aci o republică condusă de un bărbat mai în vîrstă, ales 
dintre taţii de familie care aveau cei mai mulţi copii — că, în 
sfîrşit, arhipelagul a terminat prin a recunoaşte suzeranitatea 
Marii Britanii, toate acestea nu se puteau bănui în anul 1839, 
cînd Halbrane se pregătea să poposească acolo. 

Cu toate acestea, aveam să constat în curind că 
posesiunea insulei Tristan-da-Cunha nu merita să fie disputată. 
Totuşi, în secolul al XVI-lea nu înţeleg de ce era numită 
„Pămiîntul vieţii". E drept că avea o floră interesantă, deşi era 
formată mai mult din ferigi, lycopode, o graminee picantă cu 
gust înţepălor, spartina, care creşte la poalele munţilor. Cît 
priveşte fauna, nu găseai aici decit animale domestice, boi, 
porci şi oi, singura sa bogăţie care făcea obiectul unui mic 
comerţ cu insula Sfînta Elena. Nu trăia aici nici o reptilă, nici o 


insectă, şi pădurile nu adăposteau decit un soi de felină aproape 
inofensivă o pisică pe jumătate sălbatică. 

Singurul arbore de pe această insulă este un nerprun, care 
creşte de la optsprezece pînă la douăzeci ele picioare înălţime. 
De altfel, curenţii aduc destul lemn pe insulă, care ajunge 
pentru încălzitul locuitorilor. Ca legume n-am găsit decit varză, 
sfeclă, ceapă, napi, dovleci, iar fructe, în afară de pere, piersici 
şi struguri de calitate inferioară, nu se găsesc aici. 

Mai adaug că vînătorul de păsări nu va găsi pe insulă decit 
cîteva feluri de zburătoare: pescărelul, petrelul, pinguinul şi 
albatrosul. Ornitologia insulei Tristan-da-Cunha nu-i poate oferi 
mai mult. In dimineaţa de 5 septembrie, fu semnalat vulcanul de 
pe insula principală un masiv pietros acoperit cu zăpadă, înalt 
de două sute de stînjeni, al cărui crater stins formează căldarea 
unui mic lac închis. 

A doua zi, apropiindu-ne mai mult, am putut distinge veehi 
straturi de lavă încreţite ca masele de morene!. Ficuşi acvatici, 
de dimensiuni uriaşe, brăzdau suprafaţa mării ca nişte 
adevărate cabluri vegetale de lungimi care variază între şase 
sute şi o mie două sute de picioare, a căror grosime ajunge pînă 
la aceea a unui butoi. 

In timpul celor trei zile care urmară întîlnirii cu ghețarul, 
căpitanul Len Guy nu ieşea pe punte decit pentru a 
supraveghea manevrarea pinzelor. După ce operaţia era 
terminată, se ducea înapoi în cabină şi nu-l mai revedeam decit 
la ora mesei. Nu-l puteai scoate cu nici un chip din tăcerea lui, 
care semăna a muţenie. Nici chiar Jem West nu reuşi. La rîndul 
meu, păstrai o rezervă absolută. Eram sigur că va veni ceasul 
cînd Len Guy îmi va vorbi din nou de fratele său William, de 
încercările pe care intenţiona să le facă pentru a-i salva pe el şi 
pe tovarăşii lui. 

Din cauza anotimpului în care ne aflam, această clipă nu 
sosise încă, cînd, la 6. septembrie goeleta aruncă ancora la 
optsprezece brasse adincime, pe coasta de nord-vest a insulei 
mari, la Ansiedlung, în fundul Falmouth-Bay-ului — în acelaşi loc 
unde povesteşte Arthur Pym că ancorase Jane. 

Spun insula mare, pentru că grupul Tristan-da-Cunha mai 
cuprinde două insule de mai mică importanţă. La vreo opt leghe 
spre sud-vest, se află insula Inaccesible şi la sud-est, la numai 


1 Morenă — rămăşiţe de stînci cărate de ghețari, (n.t.) 


cinci leghe de ea, insula Nightingale. întregul arhipelag se 
găseşte la 37*5' latitudine meridională şi 13*4' longitudine 
occidentală. 

Aceste insule sînt aproximativ de formă circulară. Ridicată 
în plan, Tristan-da-Cunha seamănă cu o umbrelă deschisă cu o 
circumferință de cinci sprezece mile, a cărei armătură 
asemănătoare unor raze, formate din creste, se adună spre 
centru, ajungînd pînă la vulcanul central. 

Acest grup constituie un ţinut oceanic aproape 
independent. A fost descoperit de un portughez, care i-a dat 
numele său. După explorarea olandezilor în 1643 şi apoi a 
francezilor prin 1767, cîţiva americani veniră să se instaleze aci, 
atraşi de pescuitul viţeilor de mare, care se găsesc din belşug 
prin aceste locuri. 

In sfîrşit, englezii nu întîrziară să le urmeze primilor, în 
timpul cînd Jane poposise aci, un fost caporal. în armata 
engleză, anume Glass, era stăpânul unei mici colonii de 
douăzeci şi şase de oameni, care făceau negoţ cu Cap-ul, 
folosindu-se de unicul vas, o goeletă de tonaj relativ mic. 

La sosirea noastră, Glass stăpînea cam cincizeci de suflete 
şi, după cum indica Arthur Pym, „fără nici un ajutor din partea 
guvernului britanic". O mare, a cărei adincime variază între o 
mie două sute şi o mie cinci sute brasse, scaldă acest, arhipelag 
de-a lungul căruia trece curentul ecuatorial, deviind apoi spre 
vest. Arhipelagul este aşezat în calea viînturilor regulate, care 
bat de la sud-vest. Furtunile bîntuie rar aceste locuri. în timpul 
iernii, gheţurile luate de valuri depăşesc uneori această paralelă 
cu vreo zece grade, dar nu coboară niciodată mai jos de Sfinta 
Elena — nici cît marile cetacee, care nu caută ape atit de calde. 

Cele trei insule, aşezate în triunghi, sînt despărțite unele 
de altele prin canale largi de aproape zece mile, pe care se 
poate naviga cu uşurinţă. Coastele lor sînt deschise în jurul 
insulei Tristan-da-Cunha şi în aceste locuri marea are o adincime 
de o sută de brasse. Chiar de la sosirea Halbranel luarăm 
legătura cu ex-caporalul. De la început ne arătă multă 
bunăvoință. Jem West, căruia căpitanul Len Guy îi lăsă în grijă 
umplerea butoaielor cu apă şi aprovizionarea cu carne 
proaspătă şi diferite legume, nu înceta cu laudele la adresa lui 
Glass, care de altfel urmărea doar să cîştige bine din această 
afacere, lucru care se şi întîmplă. 


Inţeleserăm de la început că Halbrane nu va putea găsi la 
Tristan-da-Cunha resursele necesare ca să întreprindă campania 
proiectată în oceanul Antarctic. Din punct de vedere al 
resurselor alimentare însă, insula poate fi vizitată cu mult folos 
de navigatori. Locuitorii insulelor creşteau acum berbeci, porci, 
boi şi păsări, în timp ce căpitanul american Patten, comandantul 
lui Industry, care trecuse prin insule spre sfirşitul secolului 
trecut, relată că nu văzuse aci decit cîteva capre sălbatice. După 
el, căpitanul Colguhouin, de pe bricul american Betsey, cultivă 
acolo ceapă, cartofi şi alte feluri de legume, cărora solul fertil al 
insulelor le asigura o bună dezvoltare. Cel puţin aşa susţinea 
Arthur Pym în povestirea sa şi n-aveam nici un motiv să nu-l 
cred. 

Aţi observat poate, că acum vorbesc de eroul lui Edgar 
Poe ca de un om viu, a cărui existenţă n-o mai pun la îndoială. 
Mă miram că Len Guy nu m-a interpelat din nou cu privire la 
acest subiect. Este evident că informaţiile atît de precise, 
descifrate în carnetul lui Patterson, nu erau de loc plăsmuite fi 
n-ar fi fost cinstit -să nu-mi recunosc greşeala. 

Şi dacă aş mai fi avut vreo îndoială, o altă mărturie, care nu 
putea fi contestată, veni să se adauge la mesajul secundului de 
pe Jane. 

A doua zi de la sosirea noastră, debarcasem la 
Ansiedlung, pe o plajă frumoasă, cu nisip negricios. Făcui chiar o 
reflecţie spunîndu-mi că o astfel de plajă n-ar fi fost cîtuşi de 
puţin nelalocul ei la Tsalal, unde întîlneai peste tot această 
culoare de doliu, iar culoarea albă cauza insularilor o spaimă atit 
de mare, urmată de stări de prostraţie şi de amorţeală. Vorbind 
atita de efectele acestea extraordinare ale culorii albe asupra 
băştinaşilor, Arthur Pym nu putea fi, la rîndul său, victima unei 
iluzii. De altfel, vom şti care e realitatea dacă Halbrane va 
ajunge vreodată în insula Tsalal. 

Am întîlnit pe ex-caporalul Glass — un om voinic, viguros, 
bine conservat, cu o figură destul de vicleană, şi trebuie să 
recunosc că cei şaizeci de ani pe care-i împlinise nu-i 
micşoraseră aproape de loc vioiciunea. Independent de negoţul 
cu Cap-ul şi cu insulele Falkland, mai făcea un important trafic 
cu piei de focă, cu untură de elefanţi de mare şi afacerile îi 
mergeau bine. 


Cum părea foarte dornic de flecăreală, acest guvernator 
numit de el însuşi şi recunoscut ca singurul stâpin al micii colonii 
începu, fără greutate, încă de la prima noastră întrevedere, o 
conversaţie care avea să fie interesantă din mai multe puncte 
de vedere. 

— Se opresc des corăbii la Tristan-da-Cunha ? îl întrebai eu. 

— Destul de des, pentru cît avem noi nevoie, domnule îmi 
răspunse, frecîndu-şi miinile la spate, obicei care se părea a fi 
foarte vechi la el. 

— In anotimpul frumos ? adăugai. 

— Da... In anotimpul frumos, deşi nu s-ar puteaspune că avem 
şi un anotimp urit prin aceste locuri. 

— Vă felicit, domnule Glass. Este regretabil însă că Tristan-da- 
Cunha nu are nici un port şi o corabie este obligată să ancoreze 
în larg. 

— In larg, domnule ?!... Ce înţelegeţi prin larg ? se înfierbîntă 
ex-caporalul şi înţelegeam, din însufleţirea cu care vorbea, cit 
amor propriu avea omul acesta. 

— Inţeleg prin asta, că dacă aţi avea cheiuri unde să se poată 
acosta. 

— Şi la ce ar folosi cheiurile, cînd natura ne-a dăruit un golf în 
care eşti adăpostit de vijelii şi cînd este atit de uşor să acostezi 
cu nasul în stînci !... Nu ! Tristan nu are port şi Tristan se poate 
lipsi de el! 

De ce-aş fi contrazis pe acest om de treabă ? Era la fel de 
mîndru de insula sa, după cum e mindru prinţul de Monaco de 
minusculul său principat. Nu mai insistai de loc asupra acestei 
chestiuni şi vorbirăm mai de una, mai de alta. Se oferi să 
organizeze o excursie în pădurile dese care urcă pînă la 
jumătatea coastei piscului central. 

li mulţumii, scuzindu-mă că nu pot primi invitaţia. Voi şti 
să întrebuinţez cît mai cu folos orele libere, făcînd studii 
mineralogice. De altfel, Halbrane trebuia să ridice ancora 
imediat, ce aprovizionarea va fi terminată. 

— Este foarte grăbit căpitanul dumneavoastră ! remarcă cu 
glas tare guvernatorul. 

— Credeţi?... 

— E atit de grăbit, încit locotenentul său nici nu pomeneşte de 
piei şi de grăsimi. 


— Nu avem nevoie decit de alimente proaspete şi de apă dulce, 
domnule Glass. 

— Nu-i nimic, răspunse guvernatorul, puţin înciudat parcă ceea 
ce nu ia Halbrane, vor lua alte corăbii. 

Apoi reveni: 

— Cînd ne părăsiţi şi, de fapt, unde merge goeleta 
dumneavoastră ? 

— Spre Insulele Falkland, pentru reparaţii. 

— Dumneavoastră... Nu sînteţi decît pasager, presupun ? 

— Aţi ghicit, domnule Glass, şi aveam chiar intenţia să rămîn la 
Tristan-da-Cunha pentru cîteva săptămîni... Am fost nevoit însă 
să-mi schimb acest proiect. 

— Imi pare rău, domnule, îmi pare foarte rău, declară 
guvernatorul. Am fi fost bucuroşi să vă oferim ospitalitatea 
noastră, în aşteptarea altei corăbii. 

— Ospitalitate care mi-ar fi fost foarte prețioasă, răspunsei. Din 
nefericire, nu mă pot bucura de ea. 

Şi nu minţeam de loc : în sinea mea luasem hotărîrea 
definitivă să nu părăsesc goeleta. De îndată ce-şi va fi terminat 
popasul, se va îndrepta spre insulele Falkland, unde se vor face 
pregătirile necesare în vederea unei expediţii în mările 
antarctice. Voi merge, prin urmare, pînă în insulele Falkland, 
unde speram că voi găsi, fără să aştept prea mult, un mijloc de 
a mă îmbarca pentru America, şi aveam presimţirea că Len Guy 
nu va refuza să mă ducă pînă acolo. 

Deodată, ex-caporalul, care tăcuse citeva clipe, îmi spuse 
oarecum contrariat : 

— De fapt, nu i-am văzut nici culoarea părului, nici faţa 
căpitanului dumneavoastră. 

— Nu cred c-ar avea intenţia să vie pe uscat, domnule Glass. 

— Este cumva bolnav ? 

— Nu cred, sau mai degrabă, nu ştiu. Dar cred că asta vă 
interesează foarte puţin, din moment ce a pus pe locotenentul 
său să-l înlocuiască. 

— Oh ! Nu-i de loc vorbăreţ, domnul ăsta ! Abia dacă-i poţi 
smulge două vorbe, cînd şi cînd. Din fericire, piaştrii îi ies mai 
uşor din pungă, decit vorbele lui din gură. 

— Şi asta este, cred, cel mai important lucru. 

— Cum spuneţi, domnule ? 

— Jeorling, din Connecticut. 


— Mă bucur, în sfirşit, vă ştiu numele.. în timp ce pe al 
căpitanului Halbranel... 
— Se numeşte Guy,... Len Guy 


— Englez ? 

— Da... englez. 

— Putea să se deranjeze pentru a face o vizită unui compatriot, 
domnule Jeorling !... Dar... ia staţi, ...am mai cunoscut un 


căpitan cu acest nume...Guy... Guy... 

— William Guy ? întrebai 
— Intocmai... William Guy. 

— Care comanda goeleta Jane? 

— Exact Jane. 

— O goeletă engleză venită să poposească la Tristan-da-Cunha 
acum unsprezece ani. 

— Unsprezece ani, domnule Jeorling. Eram de şapte ani instalat 
pe insulă, cînd m-a vizitat căpitanul Jeffrey din Londra, 
comandantul lui BEWICK, în anul 1824. îmi amintesc bine de 
acest William Guy. Parcă-l văd, un om cumsecade, foarte 
deschis, şi căruia i-am livrat o încărcătură mare de piei de focă. 
Era un gentleman... cam mîndru...dar bun la suflet. 

— Şi Jane ? îl întrebai. 

— Parc-o măi văd încă, acolo, în acelaşi, loc unde a ancorat 
Halbrane, în fundul golfului. Un vas frumos de o sută optzeci de 
tone, cu partea dinainte subţire... subţire... Portul de bază era 
Liverpool. 

— Da!... Aşa e! , totul este adevărat repetai. 

— Şi Jane continuă să navigheze, nu, domnule Jeorling ? 

— Nu, domnule Glass. 

— A pierit cumva ? 

— E mai mult ca sigur, şi cea mai mare parte a echipajului a 
dispărut o dată cu corabia ! 

— Vreţi să-mi spuneţi cum s-a întîmplat aceast nenorocire, 
domnule Jeorling ? 

— Bucuros. Plecată de la Tristan-da-Cunha, Jane se îndrepta 
spre insulele Auroras şi celelalte, pe care William Guy spera să 
le recunoască după informaţiile pe care i le dădusem chiar eu 
mă întrerupse ex-caporalul. Ei bine celelalte insule pot să ştiu 
dacă Jane le-a descoperit ? 

— Nu, nici pe ele, nici Auroras, cu toate că William Guy a rămas 
timp de cîteva săptămîni prin locurile acelea, alergînd de la est 


la vest şi avînd tot timpul o santinelă la postul de observaţie din 
vîrîul catargului. 

— Probabil că acest loc i-a scăpat, domnule Jeorling, căci dac-ar 
fi să credem ce spuneau oameni de pe unele baleniere, aceste 
insule există şi era chiar vorba să li se dea numele meu. 

— Şi aşa ar fi şi drept, răspunsei eu politicos. 

— Dar dacă nu vor fi descoperite niciodată, va fi destul de 
neplăcut adăugă guvernatorul, care părea să aibă p bună doză 
de vanitate. 

— Atunci, reluai eu povestirea, căpitanul William Guy încercă să 
realizeze un vis al său, care-l obseda de multă vreme şi la a 
cărui desăvirşire îl îndemnau doi din pasagerii de pe bordul 
Janei. 

— Arthur Gordon Pym strigă Glass şi Dirk Peters care fuseseră 
salvaţi dintr-un naufragiu de goeletă. 

— l-aţi cunoscut, domnule Glass ? întrebai eu repede. 

— Dacă i-am cunoscut, domnule Jeorling !... Oh; Acest Arthur 
Pym era un om ciudat, totdeauna dornic să se arunce în 
aventuri riscante, un american îndrăzneţ... capabil să plece şi în 
lună !... Din întîmplare, nu cumva.s-a dus şi acolo?... 

— Nu, domnule Glass,. acolo nu, însă, în timpul călătoriei sale, 
se pare că goeleta lui Wiiliam Guy a trecut cercul polar, a 
depăşit banchiza şi a înaintat mai departe decit oricare altă 
corabie dinaintea ei. 

— lată o campanie într-adevăr uimitoare, strigă Glass. 

— Dar, din nefericire, Jane nu s-a mai întors niciodată. 

— Prin urmare, Arthur Pym şi Dirk Peters, un fel de metis indian 
grozav de puternic, în stare să tină piept la şase oameni, ar fi 
pierit. 

— Nu, n-au pierit. Arthur Pym şi Dirk Peters s-au salvat din 
catastrofa căreia i-a căzut victimă majoritatea oamenilor de pe 
Jane. Au revenit chiar în America... cum au reuşit să se întoarcă, 
nu ştiu. După ce s-au întors, Pym a murit. Dar nu cunosc 
împrejurările. lar metisul, după ce a locuit scurtă vreme în 
Illinois, a plecat într-o bună zi, fără să spună cuiva unde se duce, 
şi de atunci, nimeni n-a mai auzit de el. 

— Şi Wiliiam Guy ? întrebă Glass. 

li povestii cum fusese găsit pe un ghețar cadavrul lui 

Patterson, secundul de pe Jane, adăugind ca aveam motive să 
credem că cinci mateloţi şi comandantul Janei mai trăiau încă pe 


o insulă din regiunile australe, la o distanţă de cel mult şapte 
grade de pol. 

— Ah ! domnule Jeorling — se entuziasma Glass 
— dacă ar putea fi salvaţi vreodată Wiliiam Guy şi mateloţii săi, 
care mi s-au părut oameni foarte de treabă ! 

— Este tocmai ce va încerca cu siguranţă Halbrane, de îndată 
ce va fi pregătită, pentru 
că Len Guy, căpitanul ei, este frate bun cu Wiliiam Guy... 

— Nu este cu putinţă, domnule Jeorling ! strigă Glass. Ei bine, 
cu toate că nu-l cunosc pe căpitanul dumneavoastră, îndrăznesc 
să afirm că cei doi fraţi nu seamănă de loc, după felul cum s-au 
purtat cu guvernatorul insulei Tristan-da-Cunha. 

Văzui că ex-caporalul era foarte jignit de indiferența lui 
Len Guy, care nu l-a învrednicit nici cu onoarea unei vizite. Şi 
cînd te gîndeşti că el era stăpinul acestei insule independente, a 
cărui putere se întindea şi peste celelalte două, Inaccesible şi 
Nightingale ! Se consola însă, fără îndoială, la gîndul că va lua 
pe marfă cu douăzeci şi cinci la sută mai mult decît merita. 

Un lucru este sigur, căpitanul Len Guy nu manifestă nici o 
clipă intenţia de a veni pe uscat. Şi era cu atrt mai ciudată 
rezerva lui, cu cît ştia sigur că la această coastă de nord-vest a 
insulei Tristan-da-Cunha, poposise Jane înainte de-a pleca spre 
mările australe. Mi s-ar fi părut cel puțin- normal să caute să 
vorbească, cu ultimul european care-l văzuse şi-i strinsese 
ultima dată mîna fratelui său dispărut. 

Cu toate acestea, doar Jem West şi oamenii săi fură 
singurii care coboriră pe uscat în timpul escalei. Echipajul 
descarcă în cea mai mare grabă minereul de cositor şi de cupru 
cu care era încărcată goeleta, îmbarcară alimente şi umplură 
butoaiele cu apă. Căpitanul. Len Guy rămase pe bord, fără a 
urca măcar o singură dată pe punte, fiind probabil foarte 
ocupat, fiindcă prin geamul cabinei sale, îl vedeam aplecat, toi 
timpul deasupra mesei de lucru. Pe masă se aflau desfăşurate 
tot felul de hărţi şi cărţi deschise. Nu mai încăpea îndoială că 
erau hărţi ale regiunilor australe, iar cărţile cuprindeau povestiri 
despre călătoriile înaintaşilor Janei, în regiunile necunoscute ale 
Antarctidei. 

In această harababură se mai afla un volum care fusese 
citit şi recitit de o sută de ori. Multe dintre paginile lui aveau 
colţurile îndoite şi marginile erau pline de însemnări mărunte,, 


scrise cu creionul... Pe coperta cărţii strălucea un titlu, scris 
parcă cu litere de foc: „Aventurile lui Arthur Gordon Pym". 


1.8. SPRE INSULELE FALKLAND 


In seara zilei de 8 septembrie, îmi luai rămas bun de la 
Excelenţa sa guvernatorul general al arhipelagului Tristan-da- 
Cunha cum se intitula oficial acest cumsecade Glass, fost 
caporal în artileria britanică. A doua zi, înainte de ivirea zorilor, 
Halbrane îşi întinse pînzele. 

Cititorul a înţeles probabil că obţinusem de la căpitanul 
Len Guy învoirea să mai rămîn pasagerul său pîna la insulele 
Falkland. întreprindeam o călătorie de două mii de mile, care n- 
ar fi ţinut mai mult de cincisprezece zile, dacă navigam in 
condiţii la fel de favorabile, ca în drumul de la insulele Kerguelen 
la Tristan-da-Cunha. 

Len Guy nu păru de loc surprins de cererea mea, mai 
curind părea că se aşteptase la acest lucru. La rîndul meu, 
aşteptam ca el să reia discuţia asupra lui Arthur Pym, de care 
nu-mi mai vorbise de la întîlnirea cu cadavrul nefericitului 
Patterson, care adeverise afirmaţiile lui referitoare la cartea lui 
Edgar Poe. 

Cu toate că de atunci nu mai încercase, îşi propunea s-o 
facă la timpul şi locul său. De altfel, asta nu putea influenţa cu 
nimic proiectele lui viitoare, fiind ferm hotărît să-şi conducă 
goeleta pînă în ţinuturile îndepărtate, unde pierise Jane. 

Inconjurarăm Herald-Point-ul şi cele citeva căsuțe de la 
Ansiedlung dispărură după coasta Falmouth-Bay-ului. Cu etrava 
orientată spre sud-vest, ajutată de o briză bună de la est, 
goeleta porni cu toată viteza. In primele ore ale dimineţii, golful 
Elephanten, Hardy-Roch, West-Point, Cotton-Bay şi promontoriul 
Daley, fură lăsate pe rînd în urmă. Totuşi, aproape o zi întreagă 
nu pierdurăm din ochi vulcanul din Tristan-da-Cunha, cu 
înălţimea lui gigantică de opt mii de picioare, al cărui vîrf 
înzăpezit abia către sfîrşitul zilei se ascunse vederii noastre, 
învăluit de umbrele înserării. 

In cursul primei săptămîni, navigarea, se desfăşură în 
condiţii foarte bune şi dacă ne menţineam, astfel, pînă la 
sfîrşitul lunii septembrie am fi zărit primele înălţimi ale grupului 


insulelor Falkland. Această călătorie ne ducea cam mult spre 
sud, trebuind să coborîm de la paralela treizeci şi opt pînă la 
cincizeci şi cinci de grade latitudine. Deoarece căpitanul avea 
intenţia să pătrundă în adîncimile Antarctidei, este, cred, 
absolut necesar pentru lămurirea cititorilor, să amintesc pe 
scurt încercările care se făcuseră pentru a se ajunge la polul 
sud, sau măcar la vestul continentului sudic, al cărui punct 
central pare să fie. îmi este cu atit mai uşor să fac rezumatul 
acestei călătorii, cu cît căpitanul Len Guy mi-a pus la dispoziţie o 
mulţime de cărţi, în care se povesteşte cu belşug de amănunte 
încercările atitor oameni curajoşi, şi mai ales aveam în 
biblioteca sa întreaga operă a lui Edgar Poe, acele Povestiri 
extraordinare, pe care, sub influenţa straniilor întîmplări prin 
care trecusem pînă acum, le reciteam cu adevărată pasiune. 
Este de la sine înţeles că dacă Arthur Pym a crezut necesar să 
citeze principalele descoperiri ale primilor navigatori, era firesc 
să se oprească la cele anterioare anului 1828. Dar, cum eu scriu 
aceste rînduri cu doisprezece ani mai tirziu, este de datoria mea 
să povestesc întîmplările urmaşilor lui pînă la actuala călătorie a 
Halbranel, din anii 1839—1840. 

Zona cea mai de sud a globului pămintesc, care 
geograficeşte este cunoscută sub denumirea de vinători de foci 
zăriră pământurile Trinității, dar niciunul nu se aventură mai 
departe. In 1819, vasele VOSTOK şi MIRNI din marina rusă, 
comandate de căpitanul Bellingshausen şi locotenentul Lazarew, 
după ce întilniră în drum insula Georgia şi înconjurară pămîntul- 
insulelor Sandwich, înaintară cu 600 de mile spre sud, pînă 
la paralela şaptezeci. O nouă încercare de-a ajunge la 160* 
longitudine estică nu duse la nici un rezultat. Totuşi, cu această 
ocazie descoperiră insulele, pe care le botezară Petru | şi 
Alexandru |, despre care se bănuia că au legătură cu pămîntul 
semnalat de americanul Palmer. 

Căpitanul James Weddell, din marina engleză, fu cel care, 
în 1822, atinse, dacă povestirea lui nu este cumva exagerată, 
latitudinea de 74*15', ajungînd la o mare eliberată de gheţuri, 
ceea ce-l făcu să nege existenţa unui continent polar. Atrag 
atenţia cititorului că drumul acestui navigator îl va urma, cu 
şase ani mai tîrziu, Jane a lui Arthur Pym. 

In 1823, americanul Benjamin Morrell, îmbarcat pe goeleta 
VASH, întreprinse, tot prim luna martie, o primă campanie, 


ajungînd pînă la latitudinea de 69T5', apoi la 70*14', pe o mare 
liberă, cu temperatura aerului de patruzeci şi şapte grade 
Fahrenheit 

(plus 8* şi 33 Celsius) şi a apei de patruzeci şi patru de grade 
(plus 6* şi 6 Celsius) observaţii care concordă perfect cu cele 
făcute de echipajul Janei, trecînd prin ţinuturile insulei Tsalal. 

Căpitanul Morrell afirmă că, în cazul cînd le-ar fi ajuns 
proviziile, ar fi atins cu siguranţă, dacă nu polul austral, cel puţin 
paralela optzeci şi cinci. In 1829 şi 1830, o nouă expediţie pe 
vasul Antarctic îl duse de la 116° longitudine, pînă la 70*30', 
fără a întiîlni vreun obstacol, şi descoperi ţinutul Sud-Groenland. 
La epoca cînd Arthur Pym şi William Guy ajunseră mai departe 
decit înaintaşii lor, englezii Foster şi Kendall, însărcinaţi de 
Amiralitate să determine forma pământului, cu ajutorul 
oscilaţiilor pendulului în locuri diferite, nu reuşiră să depăşească 
64*45' latitudine meridională. 

In 1830, John Biscoe, comandînd vasele Tuba şi Lively, 
proprietatea fraţilor Enderby, fu însărcinat să exploreze regiunile 
australe, cu scopul de a vina balene şi foci. în ianuarie 1831, el 
trecu de paralela şaizeci, atinse 68*51' la zece grade latitudine 
estică, oprindu-se în faţa unor ghețari de netrecut, şi descoperi, 
la 65*57' latitudine şi patruzeci şi cinci grade longitudine estică, 
un ţinut foarte întins, căruia îi dădu numele de Enderby, dar nu 
putu să acosteze la ţărmul lui. 

In 1832, Biscoe întreprinse a doua campanie, dar nu reuşi 

să treacă cu mai mult de douăzeci şi şapte de minute, de şaizeci 
şi şase de grade. Cu toate acestea, găsi o insulă pe care o numi 
Adelaida, situată în faţa unei întinderi de pămînt ale cărei 
margini nu putură fi stabilite, avînd un relief destul de înalt, 
format parcă numai din coline, pe care o numi Jinutul lui 
Graham. Această descoperire determină Societatea Regală de 
Geografie de la Londra să tragă concluzia că între patruzeci şi 
şapte şi şaizeci şi nouă de grade longitudine estică se afla un 
continent, la şaizeci şi şase sau şaizeci şi şapte de grade 
latitudine. 
Totuşi, Arthur Pym a avut dreptate, susţinind că această 
concluzie n-ar fi cea mai bună, deoarece Weddell navigase 
printre aceste pretinse ţ'nuturi, iar Jane urmase aceeaşi direcţie 
pînă dincolo de paralela şaptezeci şi patru. 


In 1835, un alt navigator, locotenentul englez Kemp, plecă 
din insulele Kerguelen spre sud. După ce descoperi urme de 
pămînt, la 70° longitudine estică, atinse şaptezeci şi şase de 
grade, întîlni o coastă, care probabil se lega de ţinutul Enderby, 
şi nu mai putu înainta spre sud. 

In sfîrşit, la 7 februarie 1839, căpitanul Balleny, pe corabia 
Elizabeth Scott, depăşea 67*7' latitudine şi 140*25' longitudine 
vestică, şi descoperea şiragul de insule care îi poartă numele, 
apoi în martie, la 65*10' latitudine şi 116*10' longitudine estică, 
descoperi ţinutul căruia îi dădu numele de Sabrina. Acest 
marinar, un simplu pescuitor de balene după cum am aflat mai 
tirziu — adăugase noi indicaţii, care prin preciziunea lor, lăsau 
să se presupună existenţa unui continent polar, în această parte 
a oceanului austral. 
în sfîrşit, după cum v-am mai spus, la începutul acestei 
povestiri, în timp ce Halbrane plănuia o tentativă care trebuia ş- 
o ducă mai departe decit ajunseseră navigatorii din perioada 
anilor 1772 - 1839, locotenentul Charles Wilkes din marina 
Statelor Unite, comandind o divizie de patru vase, Vincennes, 
Peacock, Porpoise, Flying-Fish şi alte cîteva ambarcaţiuni mai 
mici care le însoțeau, căuta să-şi deschidă drum spre pol, pe la 
o sută două grade longitudine orientală. 

Pe scurt, la acea epocă mai erau nedescoperite aproape 
cinci milioane mile pătrate din Antarctida. Acestea sînt 
campaniile întreprinse în mările australe, înaintea goeletei 
Halbrane, comandată de căpitanul Len Guy. In rezumat, cei mai 
îndrăzneţi dintre aceşti descoperitori, sau dacă vreţi, cei mai 
norocoşi, n-au depăşit decît, Kemp — paralela şaizeci şi şase ; 
Balleny — şaizeci şi şapte ; Biscoe — şaizeci şi opt ; 
Bellingshausen şi Morrell — şaptezeci ; Cook — şaptezeci şi unu 
şi Weddell — şaptezeci şi patru... 

Şi ca să meargă în ajutorul supravieţuitorilor de pe Jane, 
Len Guy trebuia să străbată, dincolo de paralela optzeci şi trei, 
deqi cu aproape 550 mile mai departe decit toţi ceilalţi. Trebuie 
să mărturisesc că de la întîlnirea cu ghețarul lui Patterson, oricît 
de practic aş fi fost şi oricît de puţin imaginativ, căzusem totuşi 
într-o stare de bizară supraexcitare. Simţeam cum o nervozitate 
crescîndă punea stăpînire pe mine. Imaginaţia îmi era chinuită 
de apariţia lui Arthur Pym şi a tovarăşilor săi, părăsiţi în mijlocul 
pustietăţilor Antarctidei. Simţeam cum se naşte în mine dorinţa 


de a lua parte la campania proiectată de căpitanul Len Guy. 
începusem să mă gindesc fără încetare la acest lucru. în 
definitiv, nimic nu mă rechema în America. Prin urmare, n-avea 
nici o importanţă dacă absenţa mea se prelungea cu şase luni, 
sau chiar cu un an. 

Este adevărat că pentru acest lucru era necesar 
asentimentul comandantului HalbraneL în fond, de ce ar refuza 
să mă păstreze ca pasager ?... Oare n-ar simţi o satisfacţie 
destul de firească dovedindu-mi „materialmente" că el a avut 
dreptate, conducîndu-mă prin vasta . scenă a teatrului unei 
catastrofe, pe care am considerat-o fictivă, arătindu-mi la Tsalal 
rămăşiţele Janei, să mă debarce pe o insulă a cărei existenţă o 
negasem, să mă pună faţă în faţă cu fratele său William şi, în 
sfîrşit, să mă aducă în faţa adevărului, care nu mai putea ii 
contestat. 

Aşteptam să mi se ivească ocazia de a vorbi căpitanului 
Len Guy, înainte de a lua o hotărîre definitivă. De altfel, n- 
aveam nici un. motiv să mă grăbesc. După zece zile de la 
plecarea noastră din Tristan-da-Cunha, în timpul cărora vremea 
se menţinu frumoasă, favorizind astfel navigația, veniră o zi şi o 
noapte de acalmie absolută. în dimineaţa urmă- 
toare, începu să bată vintul dinspre sud. Halbrane mergea mai 
încet acum şi furăm nevoiţi să stringem o parte din pînze, din 
cauza vintului rece, care se înteţise. De acum încolo, nu se mai 
putea conta pe iuţeala de o sută de mile, pe care o făceam în 
medie de la un răsărit de soare la al lul.Din această cauză, 
timpul necesar drumului se dubla, fără să mai pun la socoteală o 
eventuală furtună, care ne-ar fi întîrziat şi mai mult. 

Din fericire, după cum am constatat mai tirziu, goeleta se 
ţinea bine. Avea catarge puternice şi nu ne era teamă de 
ruperea lor, chiar dacă am fi întins toate pinzele, Pe de altă 
parte, Jem West, cu toată îndrăzneala lui şi oricît de priceput 
cîrmaci era, avea totdeauna prudenta să strîngă clinurile, ori de 
cîte ori rafalele puternice ale vuitului amenințau să răstoarne 
corabia. Era sigur deci, că din partea lui Jem West nu ne puteam 
teme de vreo imprudenţă, sau vreo neîndemiînare. 

Timp de douăsprezece zile, de la 22 septembrie la 3 
octombrie, făcurăm foarte puţin din drum. Deriva spre coasta 
americană era destul de mare şi dacă n-am fi fost ajutaţi de un 
curent, pe dedesubt, care îndreptă goeleta şi o menţinu contra 


vîntului, am fi ajuns poate pe coastele Patagoniei. In tot acest 
timp, căutai zadarnic o ocazie să stau de vorbă singur cu Len 
Guy. Căpitanul nu ieşea din cabina sa decit pentru a lua masa, 
lăsînd, ca de obicei, toată grija manevrării corăbiei secundului 
său, şi foarte rar, cînd soarele se strecura timid printre nori, 
apărea pe punte pentru a determina latitudinea şi longitudinea 
la care ne aflam. 

Mai adăugaţi la asta faptul că Jem West era sprijinit cu 
nădejde de echipajul său, în frunte cu bosseman-ul, şi veţi 
înţelege că ar fi fost greu să aduni la un loc zece oameni mai 
îndemiînatici, mai îndrăzneţi, mai hotăriţi. 

In dimineaţa de 4 octombrie, vremea se schimbă brusc. 
Vîntul se linişti, talazurile se potoliră puţin cîte puţin şi în ziua 
următoare, briza tindea să se stabilească spre nord-vest. Nici nu 
puteam spera într-o schimbare mai fericită. Clinurile fură strînse, 
întinzîndu-se doar pînzele mari, huna, papagalul şi săgeata, cu 
toate că vintul începea să bată mai rece. Dacă se menținea 
astfel, santinela de pe catarg va semnala în mai puţin de zece 
zile, primeleînălţimi ale insulelor Falkland. De la 5 la 10 
octombrie briza fu constantă, suflind cu regularitatea unui 
alizeu. Nu fu nevoie nici de manevrarea unei scote. Cu toate că 
puterea vîntului scăzu treptat, direcţia sa rămase tot timpul 
aceeaşi. Ocazia pe care o căutam, pentru a sta de vorbă cu 
căpitanul Len Guy, se ivi în după amiaza zilei de 11. Chiar el fu 
acela care mă ajută, deschizind primul discuţia. Şedeam în 
bătaia vîntului, lîngă copastie, pe puntea mică, cînd el, ieşind 
din cabină, mă văzu, se întoarse şi se aşeză lingă mine. Era 
evident că vroia să-mi vorbească. Şi despre ce altceva putea fi 
vorba, dacă nu despre ceea ce-l absorbise cu totul ? 

Cu o voce mai puţin domoală ca de obicei, începu direct: 
— De la plecarea noastră din Tristan-da-Cunha, n-am avut încă 
plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră, domnule Jeorling. 
— Am regretat şi eu acest lucru, căpitane, îi răspunsei, păstrînd 
o anumită rezervă, să văd unde vrea să ajungă. 

— Vă rog să mă iertaţi, reluă el. Sînt frămîntat de atitea griji !... 
Să organizezi un plan de acţiune în care să nu laşi nimic 
neprevăzutului. Vă rog să nu fiţi supărat. 

— Dar nu sînt supărat de loc, vă rog să mă credeţi. 


— Ne-am înţeles, domnule Jeorling. Şi acum, pentru că vă 
cunosc şi v-am putut aprecia, mă felicit că vă am ca pasager, 
pînă la sosirea noastră în insulele Falkland. 

— Vă sînt foarte recunoscător, căpitane, pentru ceea ce aţi 
făcut pentru mine, şi asta îmi dă curaj sa... 

Momentul mi se părea potrivit pentru a-i face propunerea 
să rămîn mai departe pe vas, cînd căpitanul Len Guy mă 
întrerupse, ca de obicei: 

— Ei bine, domnule Jeorling, mă întrebă el, acum sînteţi convins 
de realitatea călătoriei vasului Jane, sau încă mai consideraţi 
cartea lui Edgar Poe o operă de pură imaginaţie. 

— Nu, căpitane. 

— Nu mai puneţi la îndoială că Arthur Pym şi Dirk Peters ar fi 
existat, nici că William Guy, fratele meu, şi cinci din tovarăşii lui, 
ar mai fi în viaţă. 

—. Ar trebui să fiu cel mai îndărătnic dintre oameni şi acum nu 
mai am decit o singură dorinţă ca cerul să vă ajute să salvaţi 
naufragiaţii de pe Jane. 

— Voi depune toate eforturile, domnule Jeorling, şi cu ajutorul 
lui Dumnezeu cel atotputernic, voi reuşi! 

— V-o doresc din toată inima, căpitane si am certitudinea ca 
dacă aţi consimţi... 

— N-aţi avut cumva prilejul să vorbiţi despre toate acestea cu 
un anume Glass, ex-caporalul englez; care se pretinde 
guvernatorul insulei Tristan-da-Cunha mă întrebă căpitanul, 
întrerupindu-mă iar. 

— Am vorbit — răspunsei eu, fără să mă necăjesc de 
întrerupere şi ceea ce mi-a spus acest om a avut darul să-mi 
spulbere şi ultimele îndoieli, transformîndu-le în certitudini. 

— Aha ! A făcut afirmaţii ? 

— Da, îşi aminteşte perfect de corabia Jane pe cînd poposea, 
acum unsprezece ani. 

— Jane... a fratelui meu...? 

— Glass susţine că a cunoscut personal pe căpitanul William 
Guy. 

— Şi i-a vîndut mărfuri căpitanului Janei ? 

— Da după cum a vîndut şi comandantului Halbranel. 

— Ancorase în golful acela ? 

— In acelaşi loc unde a ancorat goeleta dumneavoastră, 
căpitane 


— Şi Arthur Pym, Dirk Peters? 

— Se pare că i-a întîlnit destul de des, în timpul popasului. 

— A întrebat ce s-a întîmplat cu ei ? 

— Desigur. Şi i-am făcut cunoscută moartea lui Arthur Pym, pe 
care-l considera ca pe un cutezător nemaipomenit, un temerar 
capabil de acţiunile cele mai aventuroase. 

— Spuneţi mai bine un nebun, şi încă unul periculos, domnule 
Jeorling. Nu Pym este acela care a împins pe nenorocitul meu 
frate în această funestă campanie ? 

— Intr-adevăr, după cele povestite de el, cam aşa ar fi. 

— Şi nu trebuie să fie uitat niciodată lucrul acesta, adăugă 
repede căpitanul Len Guy. 

— Glass, reluai, a cunoscut şi pe secundul Janei, Patterson. 

— Era un marinar minunat, domnule Jeorling. O inimă bună, 
caldă. Curajos şi încercat. Patterson avea numai prieteni, îi era 
devotat cu trup şi suflet fratelui meu. 

— Cum vă este Jem West dumneavoastră, căpipitane. 

— Ah ! De ce a trebuit să-l regăsim pe nenorocitul de Patterson 
mort pe ghețar mort de atitea săptămîni. 

— Prezenţa lui v-ar fi fost foarte folositoare în cercetările pe 
care vreţi să le întreprindeţi, spusei. 

— Intocmai, răspunse Len Guy. Ştie Glass unde se află acum 
naufragiaţii de pe Jane ? 

— l-am spus eu, căpitane, după cum i-am spus ceea ce aţi 
hotărit să faceţi pentru salvarea lor. 

Crezui că e de prisos să-i mai spun cit de surprins fusese 
Glass, văzînd că Len Guy nici nu se gîndeşte să-l viziteze, cum 
aştepta ex-caporalul, considerînd, în vanitatea lui exagerată, că 
nu era de demnitatea guvernatorului unei insule ca Tristan-da- 
Cunha să se plece în faţa unui simplu căpitan de goeletă. 

Schimbînd vorba, Len Guy îmi spuse : 

— Vroiam să vă întreb, domnule Jeorling, dacă acum credeţi 
că .cele scrise în jurnalul lui Arthur Pym, dat publicităţii de Edgar 
Poe, sînt adevărate. 

— Cred, dar mai am totuşi citeva rezerve în această privinţă 
răspunsei dat fiind ciudatul caracter al eroului acestor aventuri, 
şi bizara povestire a anumitor fenomene pe care le semnalează 
în ţinuturile de dincolo de Tsalal. Şi, cu siguranţă că în ceea ce 
priveşte pe William Guy şi tovarăşii săi, vedeţi că Arthur Pym s-a 
înşelat afirmînd că au pierit în surparea colinei de la Klock-Klock. 


— Oh ! Dar nu afirmă acest lucru, domnule Jeorling, răspunse 
căpitanul Len Guy. Spune numai că atunci cînd el şi Dirk Peters 
au ajuns la crăpătura din stîncă, prin care puteau zări cîmpia, 
secretul cutremurului de pămînt fu descoperit. Şi cum peretele 
colinei s-a rostogolit în fundul văgăunei, nu se mai îndoi de 
soarta pe care o avuseseră fratele meu şi douăzeci şi opt din 
oamenii echipajului. De aceea a fost tentat să creadă că Dirk 
Peters şi cu el erau singurii oameni albi rămaşi în viaţă pe insula 
Tsalal. El nu spune decit atît... şi nimic mai mult!... Veţi fi de 
acord că nu erau decît presupuneri, e drept, uşor de admis, dar 
rămîn totuşi simple presupuneri. 

— Recunosc acest lucru. 

— Acum însă, datorită carnetului lui Patterson, avem 
certitudinea că fratele meu şi cinci din tovarăşii lui au scăpat de 
la această îngrozitoare pieire, pregătită de băştinaşi. 

— Şi asta este adevărat, căpitane. Dar ce-au devenit 
supraviețuitorii Janei, dacă au fost capturați de indigenii din 
Tsalal, ai căror prizonieri ar mai fi încă, dacă sînt liberi sau nu, 
notele lui Patterson nu spun nimic, după cum nu spun nici de 
împrejurările datorită cărora el însuşi a fost obligat să se 
despartă de tovarăşii săi. 

— Asta, o vom afla, domnule Jeorling. Da. O vom afla. Important 
este să ştim sigur dacă fratele meu şi mateloţii lui mai trăiau 
încă acum aproape patru luni, părăsiţi pe insula Tsalal. De data 
aceasta, nu mai este vorba de un roman semnat de Edgar Poe, 
ci de o povestire adevărată, semnată Patterson. 

— Căpitane spusei atunci vreţi să fiu tovarăşul dumneavoastră 
pînă la sfîrşitul aceste; campanii, pe care o întreprindeţi cu 
Halbrane prin mările, antarctice. 

Căpitanul Len Guy mă privi, cu o privire pătrunzătoare, ca un 
cuţit ascuţit, şi din nou, pentru a nu ştiu cita oară, mi se păru că 
nu e de loc surprins de această propunere, pe care parcă o 
aştepta 

— lar la sfîrşitul acestei examinări, nu spuse decit un singur 
cuvînt: Bucuros! 


1.9. PREGĂTIREA HALBRANEI 


Imaginaţi-vă un dreptunghi lung de şaizeci şi cinci de 
leghe de la est la vest şi lat de patruzeci, de la nord la sud, 
închideţi în perimetrul lui două insule mari şi vreo sută de 
insulițe între 60*10' şi 64c36, longitudine occidentală, şi 51° şi 
52345' latitudine meridională — şi veţi găsi la mijloc arhipelagul 
denumit de geografi insulele Falkland, sau Maluine, situat la trei 
sute de mile de strimtoarea lui Magellan, constituind un fel de 
post înaintat al celor două mari oceane ale globului, Atlantic şi 
Pacific. 

Arhipelagul fusese descoperit în anul 1592 de John Davis, 
vizitat în 1593 de piratul Howkins şi botezat prin anul 1689 de 
Strong — toţi trei englezi. Cu aproape un secol mai tîrziu, 
francezii expulzați din Canada încercară să fondeze în „acest 
arhipelag o bază de aprovizionare pentru corăbiile din Pacific. Şi 
cum cea mai mare parte erau corsari din Saint-Malo, botezară 
aceste insule Maluine, nume pe care-l mai poartă şi acum alături 
de cel de Falkland. Compatriotul lor, Bougainville, puse primele 
temelii ale coloniei în 1763, aducînd cu el doar douăzeci şi şapte 
de oameni, dintre care cinci erau femei, apoi mai veniră alţii şi 
alţii, şi aşa se făcu că în mai puţin de zece luni, numărul 
coloniştilor crescu la o sută cincizeci. Acest lucru supără Marea 
Britanie, care îşi reclama dreptul primului venit în insule. 
Amiralitatea britanică trimise aci vasele Tamar şi Dauphain, 
comandate de Byron. 

In 1766, după ce sfirşiră o campanie în strimtoarea lui 
Magellan, englezii plecară spre insulele Falkland, se mulţumiră 
cu descoperirea insulei Port-Egmont, situată mai la vest de 
arhipelag, şi-şi continuara călătoria spre mările Sudului. 

Colonia, franceză nu se putu consolida aci şi peste ei 
veniră spaniolii, care pretinseră dreptul de stăpinire a insulelor, 
pe baza unei concesii papale, anterioară înfiinţării coloniei. 
Guvernul lui Ludovic al XV-lea se grăbi să recunoască aceste 
drepturi, în schimbul unor despăgubii, băneşti şi în 1767, 
Bougainville veni să predea insulele Falkland reprezentanţilor 
regelui Spaniei. 

Toate aceste schimbări, aceste „treceri" din mină în mînă, 
duseră la rezultatul inevitabil la care ajung toate expedițiile 
coloniale: spaniolii fură alungaţi de englezi. Din 1833 aceşti avizi 
acaparatori sînt stăpiînii insulelor Falkland. Trecuseră şase ani de 
cînd grupul insulelor se număra printre posesiunile britanice din 


Atlanticul meridional, cînd goeleta noastră acostă, în dimineaţa 
zilei de 16 octombrie, la Port-Egmont. Cele două insule mari, 
după felul cum sînt situate una „faţă de alta, se numesc 
Falkland de Est sau Soledad şi Falkland de Vest. La nordul celei 
de-a doua, se află intrarea în Port-Egmont. 

După ancorarea Halbranel în acest port, căpitanul Len Guy 
dădu o învoire de douăsprezece ore întregului echipaj. Chiar de- 
a doua zi urma să înceapă o verificare serioasă şi amănunţită a 
chereslelii şi echipamentului corăbiei, fără de care nu se putea 
concepe o navigare prelungită prin mările antarctice. 

Len Guy, contrar obiceiului, cobori imediat pe uscat pentru 
a discuta cu guvernatorul insulelor numit în funcţie prin decret 
semnat chiar de regina Angliei cu privire la aprovizionarea 
grabnică a goeletei. Era dispus să nu se uite la cheltuială, ştiind 
din experienţă proprie că o economie fără rost poate 
compromite succesul unei campanii atit de grele ca aceea pe 
care se pregătea s-o între prindă. 

Eram gata să-l ajut, şi-i făcui cunoscut acest lucru 
angajindu-mă să acopăr o parte din cheltuielile expediției, cu 
banii mei. Imi dădeam bine seama că eram prins de uimitorul 
neprevăzut, de bizara înlănţuire a tuturor acestor întîmplări. Mi 
se părea că sînt eroul Ţinutului Arnheiâ, că o călătorie în mările 
Sudului se potriveşte oricărei fiinţe pentru care izolarea 
completă, o viaţă absolut izolată de lume, greutatea de a intra şi 
de a ieşi, ar fi „minunea minunilor. 

lată unde am ajuns dacă mi-a plăcut să citesc fantastica 
operă a lui Edgar Poe. Apoi, era vorba să dăm ajutor unor 
nenorociţi. Şi aş fi făcut orice să pot contribui personal la 
salvarea lor. Dacă Len Guy cobori pe uscat, Jem West însă, după 
obiceiul lui, nu părăsi de loc bordul. în timp ce echipajul se 
odihnea, secundul nu-şi îngădui nici o clipă de răgaz şi pînă 
seara tirziu, controla neobosit interiorul calei, pereţii vasului. 

Eu n-avusei chef să debarc decit a doua zi. Mă gindeam că 
în timpul popasului voi avea tot timpul să explorez împrejurimile 
Port-Egmont-ului, şi să-mi fac cercetările cu privire la 
mineralogia şi geologia insulei. 

Vorbăreţul Hurliguerly avu din nou prilejul să lege o 
conversaţie cu mine, ceea ce şi făcu. 

— Sincerele şi viile mele complimente, domnule Jeorling, îmi 
spuse el, cum mă zări. 


— Dar pentru ce, bosseman ?... 

— Pentru cele ce-am auzit : că ne veţi însoţi pînă în 
străfundurile mărilor antarctice. 

— Oh 1... Nu cred să fie atit de departe şi nu poate fi vorba să 
depăşim paralela optzeci şipatru. 

— Ce poţi să ştii! răspunse el. In orice caz, Halbrane va cîştiga 
mai multe grade latitudine, decît are girbace la clinii brigantinii 
sau scări la hobane. 

— Vom vedea ! 

— Cum, şi asta nu vă înspăimîntă, domnule Jeorling ? 

— De loc. 

— Pe noi nici atita, vă rog să mă credeţi spuse serios 
Hurliguerly. Ehei!... Vedeţi, căpitanul nostru, ce-i drept, nu-i prea 
vorbăreţ, dar are alte părţi bune. Trebuie doar să ştii cum să-l 
iei. Deşi la început refuzase cu încăpăţinare, v-a luat totuşi pîna 
la Tristan-da-Cunha şi iată că acum va duce pînă la pol. 

— Nu-i vorba de pol, bosseman ! 
— Bine ! Dar într-o zi vom ajunge şi acolo. 

— Asta nu se poate şti dinainte. De altfel, după părerea mea, 
nu prezintă un interes prea mare şi nici n-am ambiția să-l 
cuceresc eu.., în orice caz, numai spre Insula Tsalal 
— La Insula Tsalal... bine, am înţeles ! răspunse Hurliguerly. Cu 
toate acestea, trebuie să recunoaşteţi că comandantul nostru s- 
a arătat foarte îngăduitor faţă de dumneavoastră. 

— Prin urmare, înseamnă că-i sînt foarte obligat, bosseman, şi 
de asemenea şi dumitale mă grăbii să adaug, pentru că datorită 
influenţei pe lîngă căpitan, am putut face această călătorie. 

— Aceasta şi cea pe care o veţi mai face... 

— Nu mă îndoiesc, bosseman. 

Nu era exclus ca Hurliguerly în fond un om de treabă, cum 
constatai mai tîrziu să fi simţit ironia din răspunsul meu. Totuşi, 
nu lăsă să se vadă nimic, hotărît să-şi păstreze faţă de mine 
rolul său de protector. De altfel, discuţia cu el îmi putea fi de un 
real folos, pentru că cunoştea bine insulele Falkland, aşa cum 
cunoştea toate insulele din Atlanticul de Sud, ca unul care le 
vizita de atiţia ani de zile. 

Discuţia cu bosseman-ul mă ajută foarte mult şi a doua zi, 
cînd luntrea care mă ducea pe uscat acostă la un mal care-şi 
prelungea pînă în mare covorul său de iarbă moale, pus parcă 


acolo pentru a luneca mai uşor micile ambarcaţiuni, eram bine 
documentat asupra insulei pe pămîntul căreia coboram. 

Pe vremea aceea, insulele Falkland nu cunoşteau 
înflorirea de acum. Mai tîrziu, la Soledad, a fost descoperit portul 
Stanley pe care geograful francez Elisée Reclus l-a numit 
„ideal. 

Adăpostit din trei părţi de coastele uscatului, este aşa de 
mare, că ar putea adăposti toată flota Marii Britanii. Halbrane a 
acostat în Port-Egmont pe coasta de nord a West-Falkland-ului, 
sau Falkland-ului propriu zis. 

Ei bine, dacă după două luni aş fi navigat legat la ochi 
pînă în port, fără să cunosc calea urmată de goeletă şi ajuns în 
port aş fi fost întrebat în primele ore ale acestui popas : „Sinteţi 
în insulele Ealkland sau în Norvegia?"... răspunsul meu ar fi 
arătat o oarecare încurcătură. 

In faţa acestor coaste crestate de golfuleţe, înaintând 
adîne în uscat, ca nişte fiorduri, în faţa acestor munţi stîncoşi cu 
coastele abrupte, în faţa acestor faleze pline de stânci cenușii în 
formă de trepte, este exclus să nu fii încurcat. Pînă şi climatul 
maritim, ferit de treceri brusce de la cald la frig, este comun 
celor două ţări. Şi ploile dese ale Scandinavici cad la fel de dese 
şi de îmbelşugate din cerul magellanic. Apoi, negurile adinci de 
primăvară şi toamnă, şi vînturile de o violenţă care smulge pînă 
şi legumele din grădini. 

Este adevărat că mi-ar fi ajuns cîteva plimbări pentru a-mi 
da seama că ecuatorul mă desparte totuşi de ţinuturile Europei 
septentrionale. 

Intr-adevăr, în împrejurimile Port-Egmont-ului, pe care îl 
explorai în primele zile, ce-mi fu dat să văd? Doar urmele unei 
vegetaţii pipernicite şi nu putui descoperi un singur arbore, cit 
de mic. Ici colo, creşteau arbuşti şi aceştia destul de rari, în locul 
minunatului brădet al munţilor norvegieni, bolox-ul, un fel de 
gladiolă, îngust ca o trestie de sase-şapte picioare, care 
distilează o gumă aromată, valeriane, şi nişte plante semăniînd a 
telină roşii şi albe ătit de binefăcătoare contra afecţiunilor 
scorbutice. Apoi, la suprafaţa solului, din turbă atît de moale, 
încît se lipea de picioare, se întinde un covor împestriţat cu tot 
felul de muşchi şi licheni... Nu ! nu era ţinutul acela atrăgător, 
unde răsunau ecourile saga-lelor, nu era poeticul ţinut al lui 
Odin, Erselor şi Walkyriilor ! 


La suprafaţa apelor adinei ale strimtorii falklandeze, care 
desparte cele două insule principale, se ridica o vegetaţie 
acvatică extraordinară, acele bandeux, care seamănă cu un 
şirag de mici băşicuţe umflate cu aer şi care aparţin numai florei 
din Falkland. 

Trebuie să mai adaug că golfurile acestui arhipelag, unde 
balenele începeau să se împuţineze, erau frecventate de alte 
mamifere marine, foarte mari focile otarii împodobite cu nişte 
coame enorme, lungi de douăzeci şi cinci de picioare şi înalte de 
douăzeci, cîrduri de elefanţi, lupi sau lei de mare, de proporţii 
tot atit de uriaşe. 

Nici nu-şi poate cineva închipui cît de puternice sînt 
strigătele pe care le scot aceste amfibii, mai ales femelele şi 
puii. Auzindu-le, crezi că plaja a fost năpădită de turme mari de 
boi. Vînătoarea acestor animale nu este nici grea, nici 
periculoasă. Pescarii le omoară cu lovituri de ciomag, cînd stau 
întinse pe nisipul plajelor. 

lată deci particularităţile care deosebesc Scandinavia de 
insulele Falkland, fără a mai vorbi de numărul nesfirşit de 
păsări, care-şi luau zborul cînd mă apropiam, dropii, cormorani, 
pescăruşi, lebede cu capul negru şi mai ales acele triburi de 
ciungi sau pinguini, din care se vinează anual cîteva sute de mii. 

Intr-o zi, cînd văzduhul, răsuna de zbierete asurzitoare, 
întrebai pe un marinar bătrîn de la Port-Egmont : 

— Sînt măgari prin împrejurimi ? 
— Nu, domnule, îmi răspunse el, nu sînt măgari, strigătele pe 
care le auziţi sînt scoase de pinguini. 

Aşa o fi, dar înşişi măgarii s-ar fi înşelat, auzind zbieretele 
acestor stupide păsări. In zilele "de 17, 18 şi 19 octombrie, Jem 
West puse să se facă o revizie foarte amănunţită a cherestelei 
goeletei. Cu această ocazie, se constată că nu suferise nici o 
avarie. Etrava era destul de solidă, pentru a sparge gheţurile de 
la marginea banchizei. Se făcură o serie de reparaţii de întărire 
la grinda din spate a corăbiei, în care este fixată cîrma, în aşa 
fel ca jocul ei să fie destul de liber, fără riscul de a fi ruptă de 
izbituri. 

Goeleta fu .înclinată spre tribord şi apoi spre babord şi 
cusăturile îi fură călăfătuite şi smolite cu multă grijă. Ca cea mai 
mare parte a corăbiilor care navighează în mările reci, Halbrane 
nu era căptuşită cu aramă, lemnul fiind mai rezistent la întîlnirea 


cu ice-fields-urile! ale căror virfuri ascuţite pot deteriora cu 
uşurinţă carnea. O parte din ţăruşii care legau bordajul de 
cheresteaua corăbiei fură înlocuiţi şi sub conducerea lui Hardie, 
maistrul calafagiu, maiurile de lemn „cîntară" o simfonie 
originală, prevestitoare de bine. 

In după amiaza zilei de 20, întovărăşiţi de bătrînul marinar 
despre care am vorbit un om foarte de treabă sensibil la 
momeala unui piastru stropit cu un pahar de gin mă conduse 
mai de parte spre partea de vest a golfului. Insula West-Falkland 
depăşeşte în întindere pe vecina ei Soledad, şi mai are un port 
la extremitatea virfului meridional al Byron's-Sound-ului însă mi 
se păru prea îndepărtat ca să mă duc pînă acolo. N-aş putea 
evalua — nici chiar aproximativ la cît se ridică populaţia acestui 
arhipelag. Poate că nu avea pe atunci decit două pînă la trei 
sute de locuitori, în cea mai mare parte englezi, apoi cîțiva 
indieni, portughezi, spanioli, gauchos din  pampas-urile 
argentiniene, locuitori din Ţara de Foc. 

Reprezentanţii rasei ovine se cifrau la mii şi mii, 
împrăştiaţi pe toată suprafaţa insulei. în fiecare an, peste cinci 
sute de mii de oi furnizează lină în valoare de aproape patru 
sute de mii de dolari. Pe insulă mai cresc şi cornute mari, ale 
căror dimensiuni par a fi crescut, în detrimentul celorlalte 
patrupede, cai, porci, iepuri care trăiesc în stare de sălbăticie. 
Singurul care aminteşte în această ţară de neamul carnasierilor 
este cîinele vulpe, o specie de patruped care nu se găseşte decit 
in fauna Falkland-ului. 

Pe drept cuvînt a fost numit acest, pămînt „ferma de vite". 
Ce păşuni nesfirşite sînt aici, in care creşte din belşug iarba 
gustoasă, aşa numita tus sock, pe care natura o oferă 
animalelor cu atâta dărnicie! Australia, atit de bogată în această 
privinţă, nu oferă o hrană mai suculentă musafirilor ei din 
speciile ovină şi bovină. 

Prin urmare, insulele Falkland sînt foarte căutate de 
corăbiile care au nevoie să-şi împrospăteze proviziile. Acest 
arhipelag este la fel de important, atît pentru navigatorii care se 
îndreaptă spre strimtoarea Magellan, ca şi pentru cei care vor să 
pescuiască în vecinătatea ținuturilor polare. Terminînd lucrările 
de întărire a lemnăriei vasului, locotenentul se ocupă de catarge 
şi de echiparea corăbiei cu materialele necesare, ajutat de şeful 


1 Ice-fields-uri — cîmpuri de gheaţă, (n.t.) 


velier Martin Hoit, care se arăta foarte priceput la asemenea 
treabă. 

— Domnule Jeorling, îmi spuse în ziua de 21 octombrie 
căpitanul Len Guy după cum vedeţi, nimic nu este neglijat in 
vederea asigurării succesului campaniei noastre. A fost prevăzut 
totul. Şi dacă Halbrane va pieri într-o catastrofă, asta în seamnă 
că nu stă in puterea oamenilor să se împotrivească vrerii lui 
Dumnezeu. 

— V-o repet, căpitane, că nădăjduiesc mult în succesul 
expediției. Goeleta şi echipajul dumneavoastră merită toată 
încrederea. 

— Aveţi dreptate, şi vom avea condiţii destul de bune ca să 
putem pătrunde printre ghețari. Nu ştiu ce rezultat va da aburul 
într-o bună zi ; mă îndoiesc însă că vase cu roţi, care pe lîngă că 
încurcă locul, mai sînt şi şubrede, preţuiesc cît o corabia cu 
pînze, pentru navigația australă... Şi apoi, va fi veşnic nevoie de 
aprovizionare cu cărbune... Nu ! Este mai înţelept să navighezi 
cu o corabie uşor de cirmit, să te serveşti de vîntul care, oricum 
ar fi, îl poţi folosi pe cele trei cincimi ale compasului, 
încredintîndu-te pînzelor unei goelete care poato duce pînă 
aproape de cinci carturi. 

— Sînt de aceeaşi părere, căpitane, că din punct ele vedere 
marinăresc, niciodată nu se va găsi o corabie mai bună. Dar în 
cazul cînd campania s-ar prelungi poate că alimentele. 

— Vom lua cu noi atîta cît ne-ar ajunge pentru doi ani, domnule 
Jeorling, şi lucruri de bună calitate. Am găsit la Port-Egmont tot 
ce ne-a fost necesar. 

— Altă întrebare, dacă-mi permiteţi? 

— Poftim! 

— Nu veţi avea nevoie de un echipaj mai numeros pe bordul 
Halbranel ? Dacă oamenii ei sînt în număr suficient pentru 
manevra vasului, poate va fi nevoie să atacăm sau să ne 
apărăm, în drumul spre ţinuturile mării Antarctice? Să nu uităm 
că, după cum povesteşte Arthur Pym, indigenii din insula Tsalal 
se numărau cu miile. Şi clacă fratele dumneavoastră, William 
Guy, şi tovarăşii lui sînt prizonieri. 

— Sper, domnule Jeorling, că Halbrane va fi mai bine apărată 
de artileria pe care o are, decit a fost Jane de a ei. La drept 
vorbind, îmi dau seama că actualul echipaj n-ar fi de ajuns 


pentru nevoile unei expediţii de felul acesta. M-am gîndt să 
recrutez un supliment de mateloţi. 

— Vă va fi greu ? 

— Da şi nu, fiindcă am promisiunea guvernatorului că mă va 
ajuta la această treabă. 

— Cred, căpitane, că va trebui să cîştigăm pe aceşti noi 
angajaţi, dîndu-le o plată mai bună. 

— Leafă dublă, domnule Jeorling, cum de altfel voi plăti 
întregului echipaj. 

— Ştiţi, căpitane, aş fi dispus... aş dori să contribui la 
cheltuielile acestei campanii. Vreţi să mă consideraţi asociatul 
dumneavoastră? 

— Toate se vor aranja la timp, domnule Jeorling. Şi vă sînt 
foarte recunoscător pentru intenţia dumneavoastră. Acum, cel 
mai important lucru este să ne completăm armamentul de care 
mai avem nevoie. în opt zile, trebuie să fim gata de plecare. 

Vestea că goeleta va face o călătorie prin mările 
Antarctidei, produse oarecare senzaţie în insulele Falkland, la 
Port-Egmont, ca şi în celelalte porturi ale insulei Soledad. în 
timpul acela, se aflau acolo mulţi marinari fără ocupaţie dintre 
acei care aşteaptă trecerea balenierelor pentru a-şi oferi 
serviciile, de obicei bine retribuite. Dacă ar fi fost vorba numai 
de-o campanie de pescuit la limitele cercului polar, între 
ţinuturile insulelor Sandwich şi Noua-Georgie, s-ar fi găsit atiţia 
mateloţi, încît căpitanul Len Guy n-ar mai fi ştiut pe care să-i 
aleagă. Dar să te înfunzi dincolo de banchiză, vrînd să pătrunzi 
mai departe decit a reuşit vreun navigator pînă atunci şi mai 
ales cu scopul de a merge în ajutorul unor naufragiaţi, punea pe 
gînduri mulţi curajoşi, făcîndu-i să ezite. 

Trebuie să fii asemenea acestor vechi marinari de pe 
Halbrane, ca să nu-ţi pese de pericolele unei astfel de expediţii, 
pentru a consimţi să-ţi urmezi şeful, oricît de departe ar fi avut 
el chef să meargă. In realitate, era vorba, nici mai mult nici mai 
puţin, decit de triplarea echipajului goeletei. Socotind pe 
căpitan, bosseman, bucătar şi pe mine, eram treisprezece 
oameni la bord. De la treizeci şi doi la treizeci şi patru de 
oameni, nu era mare diferenţă, şi să nu uităm că pe Jane se 
aflau treizeci şi opt. 

Dar să-ţi dublezi mateloţii încercaţi, care formau acum 
echipajul, cu oameni străini, în care nu ştiai dacă poţi avea 


încredere, nu era lucru uşor. Marinarii aceştia din insulele 
Falkland, la dispoziţia balenierelor în trecere, ofereau oare toate 
garanţiile cînd era vorba de o corabie ca Halbrane. 

Dacă angajarea a patru sau cinci marinari, pe bordul unui 
vas al cărui personal este şi aşa destul de numeros, nu 
comportă cine ştie ce riscuri, nu acelaşi lucru se putea spune 
despre goeleta noastră, care avea nevoie de un număr la fel de 
mare ca al echipajului existent. Totuşi, căpitanul Len Guy spera 
că nu va avea ocazia să se căiască de alegerile lui, din moment 
ce autorităţile arhipelagului îi dădeau sprijin la recrutarea 
oamenilor. Guvernatorul dovedi multă bunăvoință în rezolvarea 
acestei afaceri, interesîndu-se din toată inima de completarea 
echipajului. 

La început, nu se prea găseau amatori, dar pe măsură ce 
se află de lefurile mari pe care le ofeream, primirăm mult mai 
multe oferte decit aveam nevoie. Aşa se făcu că în ajunul 
plecării, fixată pentru data de 27 octombrie, echipajul era 
complet. Este, cred, inutil să vă prezint pe noii angajaţi, cu 
numele şi calităţile fiecăruia din ei. îi veţi cunoaşte şi-i veţi 
judeca după munca lor viitoare. Erau printre ei şi buni, şi răi.Cert 
este că ar fi fost cu neputinţă să găseşti alţii mai buni, sau dacă 
vreţi mai puţin răi ca aceştia pe care-i găsirăm. 

Mă voi mărgini, prin urmare, să observ numai că printre 
noii angajaţi se numărau şase inşi, de origine engleză, şi printre 
ei un oarecare Hearne din Glasgow. Cinci erau americani din 
Statele Unite şi opt de naţionalităţi mai îndoielnice — unii de 
origine olandeză, iar ceilalţi, jumătate spanioli şi jumătate din 
Ţara de Foc. Cej mai tînăr avea nouăsprezece ani, iar cel mai 
vîrstnic — patruzeci şi patru. Majoritatea nu erau străini de 
meseria de marinari, fiindcă de multe ori navigaseră fie pe vase 
de comerţ, fie participînd la pescuitul balenelor, focilor şi altor 
amfibii din ţinuturile antarctice. Angajarea celorlalţi n-avea alt 
scop decit să întărim personalul necesar apărării goeletei. 

Erau în total nouăsprezece recruți, angajaţi pe toată 
durata campaniei, al cărei termen nu putea fi prevăzut, dar care 
nu trebuia să ducă mai departe de insula Tsalal. In ceea ce 
priveşte leafa, ea era atit de mare că nici unul din aceşti 
mateloţi nu-şi amintea să fi avut mai mult de jumătate din 
remuneraţia de acum, în cursul navigării lor anterioare în afară 
de mine, echipajul, euprinzind pe căpitan şi pe locotenentul 


Halbranel, se ridica la treizeci şi unu de oameni, plus un al 
treizeci şi doilea, asupra căruia trebuie să vă atrag în mod 
special atenţia. 

In ajunul plecării, căpitanul Len Guy fu oprit pe chei de un 
individ — cu siguranţă un marinar după cum se vedea din 
îmbrăcăminte, din mersul şi lirribăju! său. Acest individ i se 
adresă cu o voce aspră şi greu de înţeles : 

— Căpitane, am să vă fac o propunere. 
— Care ? 
— Ascultaţi-mă... mai aveţi un loc pe bord? 
— Pentru un matelot? 
— Pentru un matelot. 
— Da şi nu, răspunse căpitanul Len Guy. 
— Este şi „,da" ? întrebă omul. 
— Da, dacă cel care se oferă îmi convine. 
— ŞI... eu v-aş conveni ? 
— Eşti marinar ?... 
— Am navigat douăzeci şi cinci de ani. 
— Unde ? 
— În mările Sudului. 
— Departe ? 
— Da... departe. 
— Virsta dumitale? 
— Patruzeci şi patru de ani. 
— Eşti din Port-Egmont ? 
— De trei ani la Crăciunul viitor. 
— Intenţionai să te îmbarci pe bordul vreunei baleniere în 
trecere pe aici ? 
— Nu 
— Atunci, ce faci aici?.... 
— Nimic şi nici nu mă gindeam să navighez. 
— Şi cum de te-ai decis totuşi să te îmbarci ? 
— Să vă spun... S-a răspîndit vestea despre expediţia pe care o 
va face. goeleta dumneavoastră. Doresc să fac şi eu parte cu 
cansimţămîntul dumneavoastră, bineînţeles! 
— Eşti cunoscut la Port-Egmont ? 
— Cunoscut şi de cînd sînt aici, niciodată n-am supărat pe 
cineva. 
— Fie, răspunse căpitanul Len Guy. Voi cere informaţii. 


— Cereţi, căpitane, şi dacă o să spuneţi da, sacul meu va fi 
deseară pe bord. 
— Cum te numeşti? 
— Hunt! 
— Şi de ce neam eşti ? 
— American. 

Acest Hunt era un om de talie mică, cu un obraz ars de 
soare, cărămiziu, cu pielea bătînd în gălbui, ca a unui indian, 
avea un cap mare, fixat pe bustul voinic, susţinut de două 
picioare foarte strimbe, arcuite. Membrele lui dovedeau o 
vigoare nemaipomenită, mai ales braţele, terminate cu nişte 
miîini de o mărime care atrăgea atenţia... Părul începuse să-i 
încărunţească, semănînd cu blana aspră a unui animal. Ceea ce 
imprima fizionomiei acestui individ un caracter deosebit — şi 
asta nu-l avantaja de loc era privirea ascuţită a ochilor săi mici, 
gura aproape fără buze, despicată parcă de la o ureche la 
cealaltă, plină de dinţi lungi, sănătoşi, care se vedeau că n-au 
fost niciodată atacați de scorbut, boală atît de răspîndită printre 
marinarii latitudinilor înalte. 

Hunt locuia de trei ani în insulele Falkland, mai întîi .într- 
un port din insula Soledad, la intrarea în golful Francezilor, şi în 
ultimul timp, la Port-Egmont. Cum nu era prea vorbăreţ din fire, 
trăia singur, ţinîndu-şi zilele cu ceea ce primea dintr-o pensie de 
bătrîneţe, obţinută nu se ştia cum. 

Hunt se ocupa cu pescuitul şi această îndeletnicire ar fi 
fost de ajuns să-i asigure existenţa, fie că s-ar fi hrănit cu rodul 
muncii sale, fie că ar fi făcut comerţ cu el. 

Informaţiile pe care le primi căpitanul Len Guy despre 
Hunt nu puteau fi decit foarte incomplete, în afară de purtarea 
sa de cînd locuia la Port-Egmont. Află atît că omul nu făcea 
scandaluri, nu bea niciodată peste măsură şi avea o putere de 
Hercule. 

Despre trecutul lui, nu se ştia mare lucru, dar era cu 
siguranţă acela al unui marinar. Şi Hunt vorbi despre acest 
trecut căpitanului Len Guy, mai mult decit a vorbit vreodată 
cuiva. În ceea ce priveşte viaţa lui intimă, el tăcu încăpăţinat, ori 
de cite ori i se ceru informaţii asupra familiei sale, cît şi asupra 
locului unde a văzut lumina zilei. De altfel, asta nu interesa pe 
nimeni, atîta timp cit matelotul îşi făcea cu conştiinciozitate 
datoria. 


Totul era gata pentru plecare. Halbrane îmbarcase 
merinde pentru doi ani, carne afumată, diferite legume, o mare 
cantitate de sosuri preparate cu oţet, ţelină şi cochlerias, foarte 
indicate pentru prevenirea sau combaterea afecţiunilor 
scorbutice. în cală se aflau depozitate butoaie cu rachiu şi o 
bogată provizie de făină şi biscuiţi, achiziţionate de la 
magazinele din port. Trebuie să mai adaug că din ordinul 
guvernatorului ni se dădură cantităţi mari de muniții, praf de 
puşcă, ghiulele, gloanţe şi tunuri care trăgeau cu ghiulele de 
piatră. Căpitanul Len Guy îşi procurase chiar şi plase de abordaj 
de la o corabie care eşuase de curînd pe stîncile de la intrarea 
golfului. 

In dimineaţa zilei de 27, în prezenţa autorităţi-lor 
arhipelagului, terminarăm ultimele pregătiri. Comandantul îşi 
luă rămas bun de la autorităţi şi urcă pe punte. Apoi ancora ieşi 
încet din apă şi goeleta porni, cu toate pînzele sus. Vintul sufla 
de la nord-vest, uşor, şi Halbrane, navigind cu toată forţa 
pînzelor sale, se îndreptă spre trecătoare. O dată în larg, luă cap 
la compas spre est înconjuriîn.cl vîrful Tamar-Hart, de la 
extremitatea strimtorii care desparte cele două insule. După 
amiază trecurăm de insula Soledad, pe care o ocolirăm, lăsînd-o 
în urma noastră, la babord. Pe înserat, capurile Dolphin şi 
Pembroke dispărură în negurile orizontului. 

Campania începuse. Numai Dumnezeu ştia dacă aceşti 
oameni curajoşi, pe care un instinct de umanitate îi mîna spre 
cele mai înspăimîntătoare regiuni ale Antarctidei, vor avea 
norocul să izbîndească în întreprinderea lor. 


1.10. ÎNCEPUTUL CAMPANIEI 


La 27 septembrie 1830, corăbiile Tuba şi Lively, 
comandate de căpitanul Biscoe, plecaseră de la insulele 
Falkland spre insulele Sandwich, al căror cap septentrional îi 
ocoliră la 1 ianuarie următor. 

Este adevărat că şase săptămîni mai tirziu, din nefericire, 
Lively eşua pe coastele insulelor Falkland, dar, speram ca 
goeleta noastră nu va avea aceeaşi soartă. Căpitanul Len Guy 
plecă din acelaşi punct ca şi Bisooe, căruia îi trebuiră cinci 
săptămîni ca, să ajungă la insulele Sandwich. Din primele zile 


însă, forţat de gheţurile care veneau de dincolo de cercul polar, 
navigatorul englez fu nevoit să schimbe direcţia spre sud-est, 
pînă la. patruzeci şi cinci de grade longitudine orientală. Această 
împrejurare duse la descoperirea ținutului Enderby. Căpitanul ne 
arătă, mie şi lui Jem West, acest itinerar pe harta lui, adăugind : 

— De altfel, noi n-ar trebui s-o luăm pe urmele lui Biscoe, ci pe 
ale lui Weddell, ale cărui călătorii în zona australă, în 1822 — 
una pe Beaufoy, iar cealaltă pe vasul Jane.. 

— Jane !... nume predestinat, domnule Jeorling. Insă această 
Jane a lui Biscoe fu mai norocoasă decit aceea a fratelui meu şi 
nu se pierdu dincolo de banchiză.! 

— Să mergem înainte, căpitane, răspunsei eu 
— Si dacă nu-l urmăm pe Biscoe, să-l urmăm pe Weddell. Deşi 
nu era decit un simplu vînător de foci, acest îndrăzneţ marinar a 
ajuns mai aproape de pol decit toţi ceilalţi predecesori ai săi, ba 
mai mult, ne indică şi ce direcţie trebuie să luăm. 

— Şi această direcţie o s-o luăm., domnule Jeorling. De altfel, 
dacă nu vom avea nici o întîrziere, Halbrane ar întîlni banchiza 
pe la jumătatea lui decembrie şi ar însemna că sosim prea 
devreme, într-adevăr, Weddell ajunsese la paralela şaptezeci şi 


1 Tot în insulele Falkland, şi mai precis la golful Soledad, în 1838, 
Dumont d'Urville, comandantul vasului Astrolab, îşi dădea întîlnire cu 
vasul care-i însoțea, ZELEE, pentru cazul cînd cele două corvete ar fi 
despărțite, fie de timpul rău, fie de gheţuri. cunoscute sub denumirile 
de „Pămînturile lui Louis-Philippe şi de Joinville". Expediția din ianuarie 
1840, dusă pînă, la extremitatea opusă a continentului polar — dacă 
într-adevăr există un continent polar avu ca urmare descoperirea 
ținutului Adelie, între 63*3' sud şi 132*21' longitudine vestică, apoi, 
între 64*30' sud şi 129*54' longitudine estică, pămînturile coastei 
Clarie. La data insă cînd părăsea insulele Falkland, D. Jeorling nu 
putea şti .nimic despre aceste întîmplări, de-o importanţă ajit de mare 
pentru ştiinţele geografice. De atunci se mai făcură cîteva încercări 
pentru a ajunge la latitudinile înalte ale mării antarctice. In afară de 
James Ross, e locul să mai cităm un tînăr marinar norvegian, D. 
Borchegrevinch, care înainta mai mult decît navigatorul englez, apoi 
călătoria căpitanului Larsen, comandantul balenierei norvegiene 
JASON, care în 1893 găsi marea liberă la sud- de ţinuturile Joinville şi 
Louis-Philippe, şi înainta pînă dincolo de paralela şaizeci şi opt. Aceste 
expediţii din 1837, 1838, 1839, 1840, după navigări periculoase, 
descoperiră o sută douăzeci de .mile de coaste necunoscute, între a 
şaizeci şi treia şi a şaizeci şi patra paralelă sudică şi cincizeci şi 
optulea şi şaizeci şi doilea meridian, la vest de Paris. 


doi în primele zile ale lunii februarie, şi după cum spunea el „nu 
se vedea nici o bucăţică de gheaţă". La 20 februarie, corabia nu 
mai putu înainta şi se opri cu prova spre sud, la şaizeci şi patru 
grade şi treizeci şi şase de minute. Nici o corabie nu mersese 
mai departe — niciuna, afară de Jane, care nu s-a mai întors... 
Prin urmare, în această parte a ținuturilor antarctice există 
totuşi o tăietură adincă între al treizecelea şi al patruzecelea 
meridian, deoarece William Guy, venind după Weddell, a putut 
să se apropie la o distanţă mai mică de şapte grade de polul 
austral, Conform obiceiului său, Jem West ascultă fără să scoată 
un cuvînt, măsurînd doar, cu o privire atentă, distanţele pe care 
căpitanul le închidea între virfurile compasului. Rămînea 
întotdeauna omul care aşteaptă ordine, executindu-le fără să le 
discute vreodată, mergind numai unde i s-a ordonat să meargă. 

—  Căpitane,  începui eu, fără îndoială că intenția 
dumneavoastră este să urmaţi cu exactitate itinerarul Janei. 

— Atit de exact cît voi putea. 

— Ei bine, după Cite ştiu, fratele dumneavoastră William s-a 
îndreptat de la Tristan-da-Cunha spre sud, pentru a căuta 
insulele Auroras şi nu le-a găsit, cum n-a găsit nici insulele 
cărora ex-caporalul guvernator, Glass, ar fi fost atît de mîndru 
să le poată da numele său. Atunci, punîndu-şi în aplicare 
proiectul despre care discutase atita cu Arthur Pym, la 1 
ianuarie tăie cercul polar, între patruzeci şi unu şi patruzeci şi 
două grade longitudine. 

— Ştiu acest lucru, răspunse căpitanul este tocmai ceea ce face 
goeleta noastră pentru a ajunge la insula Bennet, apoi la 
Tsalal... Şi să dea Cel de Sus ca Halbrane să ajungă la acea 
mare liberă, ca Jane şi corăbiile lui Weddell! 

— Dacă vom ajunge la limita banchizei, cînd locul va fi prins 
încă de gheţuri, nu vom avea altceva de făcut decit să mai 
aşteptăm în larg. 

— Asta este şi intenţia mea, domnule Jeorling, aş prefera chiar 
să ajungem acolo ma; din timp. Banchiza este ca un zid înalt, în 
care se deschide deodată o poartă, apoi se închide numaidecit. 
Trebuie să fii acolo la deschiderea porţii gata să treci dincolo 
fără să te gindeşti dacă te mai întorci sau nu. 

Cît despre întoarcere, cred că nimeni nu se mai gîndeşte 
la aşa ceva. Forward!, Inainte! era singurul strigăt care ar fi ieşit 
din toate piepturile. Jem West făcu următoarea reflecţie : 


— Datorită informaţiilor pe care le conţine povestirea lui Arthur 
Pym, n-avem de ce regreta absenţa tovarăşului său Dirk Peters. 
— Şi asta este un mare noroc, răspunse căpitanul cu toate că 
era mai bine dacă-l regăseam pe metis, dar cînd m-am dus eu 
după el, dispăruse de mult din Illinois, Trebuie să ne mulţumim 
numai cu indicaţiile pe care ni le dă Arthur Pym, referitoare la 
locul unde se află insula Tsalal. 

— Numai să nu fie nevoie de cercetări dincolo de optzeci şi 
patru de grade, atrasei eu atenţia. 

— Şi de ce-ar fi nevoie, domnule Jeorling, din moment ce 
naufragiaţii de pe Jane ri-au părăsit, încă insula Tsalal ?... Nu stă 
scris oare destul de lămurit acest lucru în notele lui Patterson ?. 

In sfîrşit, cu toate că Dirk Peters nu era pe bord să ne 
călăuzească, nimeni nu se îndoia că Halbrane îşi va ajunge ţinta. 
Dar pentru aceasta nu trebuia să uităm trei virtuţi de bază. ale 
marinarului: atenţie încordată, îndrăzneală, perseverenţă. lată- 
mă, prin urmare, aruncat în viitoarea unei aventuri, care, după 
toate probabilitățile, va depăşi pe oricare din călătoriile mele 
anterioare. Cine ar fi crezut aşa ceva despre mine ? Eram însă 
luat de un virtej, care mă trăgea spre necunoscut, acest 
necunoscut al ținuturilor polare, acest necunoscut ale cărui 
secrete au încercat în zadar să le pătrundă atiţia cutezători. Şi 
cine ştie dacă sfinxul regiunilor antarctice nu va vorbi acum 
pentru prima dată, unor urechi omeneşti ? Nu uitam totuşi că 
era vorba numai de un act umanitar. Sarcina Halbranel era să 
salveze pe căpitanul William Guy şi pe cinci tovarăşi ai lui. Şi, 
pentru a-i regăsi, goeleta noastră trebuia să urmeze itinerarul 
Janei. Sfirşind această treabă, Halbrane n-avea decit să se 
întoarcă în mările vechiului continent, din moment ce nu mai 
trebuiau căutaţi nici Arthur Pym, nici Dirk Peters, reîntorşi nu se 
ştie cum, dar reîntorşi totuşi din extraordinara lor călătorie. 

In primele zile, oamenii noi din echipaj trebuiră să se 
acomodeze cu serviciul, şi mateloţii vechi foarte de treabă 
oameni, le uşurară cum putură munca. Cu toate că Len Guy nu 
avusese timp destul să aleagă, se părea totuşi că a avut noroc. 
Aceşti mateloţi, de naţionalităţi atît de diferite, arătară mult zel 
şi multă bunăvoință. Ştiau do altfel că nu era de glumit cu 
ordinele ofițerului secund. Hurliguerly. le spusese în mare taină, 
că Jem West este în stare să-i spargă capul aceluia care n- 


armerge drept pe diurnul indicat de el. în 'această privinţă, 
căpitanul îi lăsa libertate deplină. 

— O libertate, adăuga Hurliguerly, carese obţine numai privind 
de sus şi cu pumnul strîns. 

In, acest fel de avertizare, recunoşteam bine pe 
bosse.man-ul meu. Cei noi o luară de bună şi nu se ivi nici un 
motiv care să prilejuiască pedepsirea vreunui matelot. In ceea 
ce priveşte pe Hunt, chiar dacă se comporta ca un adevărat 
marinar, rămiînea totuşi permanent deoparte, nu vorbea cu 
nimeni, se culca în acelaşi colţ pe punte şi nu vroia să ocupe nici 
o funcţie în rîndul echipajului. 

Timpul era încă rece. Oamenii păstraseră pe ei bluzele 
marinăreşti şi rufăria de lînă. Pantalonii de postav gros şi 
mantaua impermeabilă de pînză, cu glugă, era cea mai indicată 
ţinută pentru a-i feri de zăpezi, ploi şi de talazurile mării. 

Intenţia căpitanului Len Guy era să ia ca punct de reper, în 
drumul spre sud, insulele Sandwich, după ce ar fi făcut o 
recunoaştere a insulei Noua Georgie, situata la opt sute de mile 
de insulele Falkland. Goeleta se afla atunci la aceeaşi 
longitudine cu drumul Janei, şi n-avea decit să urmeze acest 
drum pentru a ajunge la paralela optzeci şi patru. 

Navigand astfel, la 2 noiembrie ajunsesem la locul unde 
unii navigatori susţin că s-ar afla insulele Auroras, la 53*15' 
latitudine şi 47c33' longitudine occidentală. Ei bine, cu toate 
afirmaţiile suspecte după părerea mea, ale căpitanilor de pe 
vasele Aurora, în 1762, San Miguel, în 1769, Pearl, în 1779, 
Prinicus şi Dolores, în 1790, şi Antrevida, in 1794, care susțineau 
că au descoperit, cele trei insule ale grupului, ajunşi în aceste 
locuri, n-am zărit nici urmă de pământ pe toată distanţa 
parcursă. 

Aceasta era situaţia pe vremea cercetărilor lui Weddell în 
1820 şi ale lui William Guy cu şapte animai tirziu. La fel s-a 
întîmplat şi cu pretinsele insule ale vanitosului Glass. N-am 
întâlnit nici măcar o insuliţă, pe poziţia indicată, cu toată atenţia 
deosebită a santinelei de pe catarg. Nu era exclus, nisă, ca 
Excelenţa sa guvernatorul insulei Tristan-da-Cimha să-şi vadă 
odată şi odată numele figurînd în nomenclatura geografică. 

Era la, 6 noiembrie. Timpul continua să rămînă 
neschimbat. Această călătorie promitea să fié mai scurtă decit a 
Janei; Şi apoi, nici nu aveam pentru ce să ne grăbim. După cum 


am mai spus, gdeleta noastră trebuia, să ajungă înainte ca 
porţile banchizei să se închidă. 

Două zile la rînd, Halbrane fu pusă la grele încercări de 
vijeliile amestecate cu ploaie, obligând pe Jem West să stringa o 
parte din pînze : hună, papagalul, săgeata şi focul mare. 
Descotorosită de pînzele mari, goeleta rezista bine asalturilor 
vijeliei, luând, doar puţină apă, uşor de scos din copastie. 

Cu prilejul acestor manevre, noul echipaj se dovedi destul 
de priceput. Şi  osseman-ul nu întîrzie să-şi felicite mateloţii. 
Hurliguerly fu nevoit să recunoască că Hunt, cit părea de greoi 
şi de stingaci, valora singur cît trei oameni. 

— Un recrut fără pereche, minunat, îmi spuse el. 

— Intr-adevăr, îi răspunsei, şi a sosit tocmai la momentul cel 
mai potrivit. 

— Este adevărat, domnule Jeorling „dar ce mutră are acest 
Hunt. 

— In Far-West, am întîlnit mulţi oameni ca acesta, răspunse, şi 
n-aş fi de loc surprins ca Hunt să aibă sînge indian în vine. 

— Bine, spuse bosseman-ul, dar în Lancashire şi în comitatul 
Kent sînt compatrioți de-ai noştri care fac cît şi el. 

— Te cred, bosseman printre aceia eşti şi dumneata de pildă. 

— Ei ! Valorez ceea ce valorez, domnule Jeorling. 

— Ai stat vreodată de vorbă cu Hunt ? întrebai. 

— Puțin, domnule Jeorling. Şi ce să scoţi de la un om posac care 
stă deoparte şi nu scoate nici un cuvînt? Şi doar nu pentru că n- 
ar avea gură. In viaţa mea n-am mai văzut una ca a lui. Merge 
de la tribord la babord, ca pinza mare. Dacă cu asemenea 
unealtă îi vine greu să fabrice vorbe. Şi ce miini are. l-aţi văzut 
mâinile? Domnule Jeorling, să nu i le întindeţi pe-ale 
dumneavoastră, dacă vrea să vi le stringa. Sînt sigur că din zece 
degete, cinci i le lăsaţi lui. 

— Din fericire, bosseman, Hunt nu pare să fie certăreţ... Toată 
atitudinea lui e aceea a unui om liniştit, care nu caută să 
abuzeze de forţa cu care l-a dăruit natura. 
— Nu, afară de cazul cînd trage de un odgon, domnule Jeorling. 
Doamne ! Mă tem întotdeauna ca scripetele să nu vie jos, cu 
vergă cu tot. 

Dacă mă gindeam bine, Hunt era într-adevăr o fiinţă 
ciudată, care nu se putea să treacă neobservat, Cînd şedea 
proptit de scripete sau în picioare, la pupa, cu miinile pe roata 


cîrmei, îl priveam vreme îndelungată, cu o nestăpinită 
curiozitate. 

De cîteva ori, mi se păru că nici el nu mă ocoleşte, iar într- 
un rînd, crezui chiar că mă urmăreşte cu oarecare insistenţă. 
Cunoştea, probabil, calitatea, mea pe bordul goeletei şi 
condiţiile în care mă asociasem acestei campanii. Nu puteai 
bănui că acest om se gîndeşte să meargă spre altă ţintă decit a 
noastră... dincolo de insula Tsalal, după ce am fi salvat pe 
naufragiaţii de pe Jane. De altfel, căpitanul Len Guy nu mai 
înceta să repete care era scopul călătoriei : 

— Datoria noastră este de a ne salva compatrioţii, insula Tsalal 
este singurul punct spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia, şi 
am speranţa că nu va fi nevoie să ne ducem corabia mai 
departe. 

Cam pe la ora două, în după amiaza zilei de 10 noiembrie, 
se auzi strigătul santinelei de pe catarg : 

— Pămînt la tribord! 

Privirăm sextantul şi stabilirăm că ne aflăm la 55*7' 
latitudine şi 41*13' longitudine vestică. După părerea noastră, 
acest pămînt nu putea fi decit insula Sfintul Petru, sau, după 
cum o mai numesc englezii, Georgia-Australă, Noua-Georgie ori 
insula Regelui George, care, prin aşezarea ei, aparţine regiunilor 
circumpolare. 

Prin 1675, deci înaintea lui Cook, ea a fost descoperită de 
francezul Barbe. Fără să ţină seama însă că el nu era decit al 
doilea descoperitor, celebrul navigator englez îi dădu seria de 
nume pe care o poartă şi azi. 

Goeleta se îndreptă spre această insulă, ale cărei înălţimi 
acoperite de zăpadă, formate din mase de stînci vechi, gneiss şi 
şist argilos, urcă pînă la o mie două sute de stînjeni, străpungînd 
negurile gălbui care stăpinesc aceste locuri,. 

Căpitanul Len Guy intenţiona să facă o escală de douăzeci 
şi patru de ore în Golful Regal, pentru a-şi reînnoi provizia de 
apă, fiindcă butoaiele, cu acest preţios conţinut, se încălzesc 
repede în fundul calei. Mai tîrziu, cînd Halbrane va naviga în 
mijlocul gheţurilor, vor avea apă dulce din belşug. Dar pînă 
atunci în aceeaşi după amiază, goeleta ocoli capul Buller de la 
nordul insulei, lăsă la tribord golfurile Possession şi Cumberland, 
intrîind în Golful Regal, strecurindu-se printre rămăşiţele 
ghețarului lui Ross. Pe la ora şase seara, ancora fu aruncată la 


şase brasse adincime, şi pentru că se înnopta, amanarăm 
debarcarea pentru a doua zi. 

Noua-Georgie are o lungime de aproximativ patruzeci de 
leghe şi o lăţime de vreo douăzeci. Deşi este situată la numai 
cinci sute de leghe de strimtoarea Magellan, ea ţine de insulele 
Falkland. Administraţia britanică nu are nici un reprezentant, 
întrucit insula nu este locuită, cu toate că, s-ar putea locui pe 
pămîntul ei cel puţin în timpul verii. 

A doua zi, în timp ce oamenii plecară în căutarea Unui 
izvor, eu porni să mă plimb singur prin împrejurimile Golfului 
Regal. Locurile erau pustii, fiindcă nu începuse sezonul 
vînătoarei de foci, pînă atunci trebuind să mai treacă o lună 
încheiată. Fiind aşezată în drumul curentului polar antarctic, 
Noua-Georgie este mult frecventată de mamiferele marine. Am 
văzut cârduri mari de amfibii  zbenguindu-se de-a 
lungul.stîncilor, pînă în fundul grotelor de pe litoral. Cete 
numeroase de pinguini stînd nemişcaţi, în şiruri nesfirşite, 
protestau prin ţipete asurzitoare împotriva unui intrus care 
pătrundea în împărăţia lor — şi acela, bineînţeles, eram eu. 

La suprafaţa apei şi a nisipului plăjii, zburau stoluri de 
ciociiiii, al căror cîntec îmi amintea de ţara cea mai bogată 
dăruită de natură. Din fericire, aceste păsări n-au nevoie de 
crenguţe pentru a-şi face cuibul, fiindcă pe tot întinsul Noii- 
Georgii nu există nici un fel de arbore. Ici-colo, vegetează cîteva 
fanerogame, un muşchi pe jumătate mort şi iarba aceea atit de 
bogată, acel tussock care îmbracă coastele pînă la înălţimea de 
cinci sute de stînjeni şi a cărui recoltă ar asigura hrana multor 
cirezi de vite. 

La 12 noiembrie, Halbrane porni cu pînzeie strînse. După 
ce ocoli vîrful Charlotte de la extremitatea Golfului Regal, luă 
cap la compas spre sudsud-est, în direcţia insulelor Sandwich, 
situate la patru sute de mile depărtare. Pînă aici nu întâlnisem 
nici un ghețar plutitor. Asta din cauză că soarele de vară nu-i 
desprinsese încă, fie de banchiză, fie de ţinuturile australe. Mai 
tîrziu, curentul îi va duce pînă la limita paralelei cincizeci, care, 
în emisfera septentrională, corespunde aceleia a Parisului sau 
Quebecului. 

Cerul începea să se schimbe, întunecîndu-se către răsărit. 
Un vînt rece, prevestitor de ploaie şi grindină, sufla cu putere. 
Pentru că ne era favorabil, nu aveam de ce ne plinge. Scăparăm 


uşor de furia lui, înfundîindu-ne mai bine pe cap glugile 
mantalelor. 

Mai supărătoare erau negurile dese, care îmbrăcau în 
valuri de piclă orizontul. Cu toate acestea, pentru că locurile"nu 
prezentau pericolul unor întâlniri cu packs-uri sau aisberguri, 
tirite de curenţi pînă aici, Halbrane putu să-şi continue fără grijă 
drumul către sud-est, spre insulele Sandwich. 

Prin mijlocul acestor ceţuri, zburau contra vîntului stoluri 
de păsări, scoţind ţipete asurzitoare şi abia mişcîndu-şi aripile, 
petreli, cufundări, alcioni, stenii, albatroşi, îndreptîndu-se spre 
uscat, de parcă ar fi vrut să ne arate drumul. 

Din cauza negurilor, căpitanul Len Guy nu putu să 
identifice insula Traversey, descoperită de Bellingshausen la 
sud-vest, între Noua-Georgie şi insulele Sandwich, şi nici pe cele 
patru insule mici Welley, Polker, Prince's Island şi Christmas, a 
căror poziţie o stabilise americanul James Brown de pe 
schooner-ul Pacific după indicaţiile lui Fanning. De altfel, n-avea 
nici un rost să te iei după urmele lor, cînd abia puteai cuprinde 
cu privirea o distanţă de la 400 pînă la 600 de metri. Datorită 
acestui fel de a naviga, pe bord se statornici o supraveghere 
severă şi santinelele de pe catarguri erau cu ochii în patru, 
semnalînd orice î.ntîlneau în larg, cînd vreo înseninare bruscă şi 
de scurtă durată permitea lărgirea cîmpului vizual. 

In noaptea de 14 spre 15, nişte licăriri slabe tremurară 
luminînd cerul spre vest. Căpitanul crezu că aceste licăriri 
proveneau de la un vulcan, poate acela din insula Traversey, al 
cărui crater este deseori învăluit de flăcări. Cum urechea nu 
putu prinde niciuna din puternicile bubuituri care întovărăşesc 
de. obicei erupțiile vulcanice, traserăm concluzia că goeleta se 
ţinea la o distanţă destul de mare de stincile şi recifurile acestei 
insule. N-aveam nici un motiv care să ne oblige la schimbarea 
drumului şi menţinurăm direcţia spre insulele Sandwich. 

In dimineaţa zilei de 16, ploaia încetă şi vîntul îşi schimbă 
direcţia spre nord-vest. Schimbarea aceasta ne bucura, fiindcă, 
după cum observarăm, datorită noii direcţii a vîntului, ceţurile se 
risipiră foarte repede. Cînd atmosfera se limpezi, matelotul 
Stern, care era de gardă la vergă, semnală o corabie mare cu 
trei catarge, al cărei felinar din greement se distingea la nord- 
est. Spre regretul nostru, acest vas dispăru, înainte de a-i fi 
putut stabili naționalitatea. Poate că era una din corăbiile 


expediției lui Wilkes, sau vreo balenieră care se ducea la 
pescuit, pentru că cetaceele sînt foarte numeroase prin aceste 
locuri. 

In dimineaţa zilei de 17 noiembrie, pe la ora zece, zărirăm 
arhipelagul căruia Cook îi dădu mai întîi numele de Southern- 
Thule, ţinutul cel mai meridional descoperit în acea epocă, şi 
căruia tot Cook îi dăduse actualul nume de Sandwich, cu care 
acest grup de insule este însemnat pe hărţile geografice şi sub 
care erau cunoscute încă din anul 1830, cînd Biscoe plecase să 
caute trecerea polului pe la est. De atunci încoace, insulele 
Sandwich au fost vizitate de mulţi navigatori şi de vînători de 
balene, caşaloţi şi foci, care mişună în apele arhipelagului. 

In 1820, căpitanul Morrell debarcă aici, sperînd că va găsi 
lemne de foc, de care ducea mare lipsă. Din fericire, Len Guy nu 
se opri acolo cu un scop asemănător. Ar fi fost şi de prisos, 
întrucît climatul acestor insule nu este favorabil creşterii şi 
dezvoltării arborilor. 

Goeleta făcea o escală de patruzeci şi opt de ore în 

insulele Sandwich, numai pentru că Len Guy vroia să viziteze 
toate aceste insule ale regiunilor australe, întîlnite în drumul 
nostru. Se putea să găsim vreun document, vreun indiciu, vreo 
urmă. Cum a fost tîrît Patterson de ghețar, nu putea să se 
întîmple acelaşi lucru cu încă unul din tovarăşii lui. 
Prin urmare, era bine să nu neglijăm nimic, cu atît mai mult cu 
cît nici nu trebuia să ne grăbim. După Noua-Georgie, Halbrane 
merse la insulele Sandwich. De la insulele Sandwich va merge 
spre  New-South-Orkneys şi de acolo spre cercul polar, 
îndreptîndu-se direct spre banchiză. 

Debarcarăm chiar în aceeaşi zi, la adăpostul stîncilor 
insulei Bristol, în fundul unui mic port natural, de pe coasta 
orientală. Acest arhipelag, situat la 59° latitudine şi 30° 
longitudine occidentală, se compune din mai multe insule, dintre 
care cele mai importante sînt Bristol şi Thule. Celelalte nu 
merită decît denumirea de insulițe. 

Lui Jem West îi reveni misiunea să se ducă la Thule, pe o 
luntre mare, pentru a căuta punctele abordabile, în timp ce 
căpitanul şi cu mine coboram pe plajele Bristolului. 

Ce ţară dezolantă, în care singurii locuitori sînt tristele 
păsări ale speciilor antarctice. Vegetaţia rară seamănă cu a Noii- 
Georgii. Muşchi şi licheni acoperă goliciunea unui pămînt foarte 


sărac. Pe coastele dezgolite ale colinelor ei, cresc cîţiva pini 
aproape desfrunziţi, care merg pînă la o înălţime considerabilă, 
de unde cînd şi cînd se desprind şi, cad cu zgomot asurzitor 
mase mari de stinci. Peste tot stăpâneşte îngrozitoarea 
singurătate. Pe insula Bristol nimic nu aminteşte de trecerea 
vreunei fiinţe omeneşti, sau de prezenţa unor naufragiaţi. 
Cercetările pe care le făcurăm în prima şi a doua zi, nu duseră la 
nici un rezultat. 

Acelaşi rezultat avu şi călătoria locotenentului West, la 
Thule, a cărei coastă îngrozitor de ciopirţită, fu în zadar 
cercetată. Citeva lovituri de tun trase de goeleta noastră nu 
avură alt efect decit acela că alungară mai departe de mal 
cetele de petreli şi de sterni şi speriară pinguinii înşiraţi pe 
litoral.In timp ce mă plimbam pe plajă cu căpitanul Len Guy, 
spusei : 

— Fără îndoială că ştiţi care a fost părerea lui Cook cu privire la 
grupul insulelor Sandwich, după ce le-a descoperit. La început 
crezu că a pus piciorul pe un nou continent. După părerea lui, de 
aci se desprindeau munţii de gheaţă pe care valurile îi tirau 
dincolo de marea Antarctică. Mai tirziu, îşi dădu seama că 
insulele Sandwich nu erau decit un arhipelag. Cu toate acestea, 
nu renunţă la credinţa sa referitoare la existenţa unui continent 
polar, mai la sud. 

— Ştiu acest lucru, domnule Jeorling, răspunse căpitanul. ŞI 
dacă acest continent există; trebuie să tragem concluzia că el 
prezintă o mare trecătoare într-un loc, aceea prin care Weddell 
şi fratele meu au putut pătrunde spre pol, la şase ani distanţă 
unul de celălalt. Se prea poate ca marele nostru navigator să nu 
fi avut norocul să descopere această trecătoare din moment ce 
s-a oprit la paralela şaptezeci şi unu ! Dar au făcut-o alţii, după 
el, şi o vor mai face. 

— Şi noi vom fi dintre aceia, căpitane. 

— Da, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi Cook susţine că nimeni nu 
va reuşi vreodată să meargă mai departe decit el, şi că 
pămîntul, dacă există, nu va fi niciodată descoperit, viitorul îi va 
arăta că s-a înşelat. Pămiîntul se întinde pînă dincolo de optzeci 
şi trei de grade latitudine. 

— Şi cine ştie, spusei, poate mai departe, după cum pare să 
susţină acest extraordinar Arthur Pym 


— Se prea poate, domnule Jeorling. Dar acum n-avem de ce să 
ne mai preocupăm de Arthur Pym, deoarece el şi Dirk Peters au 
revenit în America. 

— Dar dacă n-au revenit? 

— Consider că e mai bine să ignorăm această eventualitate, 
răspunse simplu căpitanul Len Guy. 


1.11. DE LA INSULELE SANDWICH LA CERCUL POLAR 


După şase zile de la pornire, ţinînd direcţia spre sud-vest, 
goeleta favorizată de vreme bună, sosi în largul grupului New- 
South-Orkneys. Arhipelagul se compune din două insule 
principale : la vest cea mai întinsă, numită Coronation, al cărei 
creştet uriaş se înalţă pînă la două mii cinci sute de picioare, şi 
Laurie la est, care se termină spre vest cu capul Dundas. 

Imprejur, apar la suprafaţa oceanului insule mai mici, 
Saddler, Powell şi alte numeroase insulițe ţuguiate, ca. nişte 
căpăţini de zahăr.In sfârşit, la vest se mai află insula Inaccesible 
şi insula Desperării, botezate astfel de un navigator care n-a 
putut să acosteze la prima şi pe care îl cuprinse desperarea, 
neputind ajunge la cealaltă. 

Acest arhipelag a fost descoperit de americanul Palmer şi 
englezul Botwell, în 1821—4822. El se găseşte cuprins între 
meridianul patruzeci şi patru şi patruzeci şi şapte şi este tăiată 
de paralela şaizeci şi unu. 

Apropiindu-ne de aceste insule, puturăm distinge spre 
nord o scoarță veche, încreţită, presărată cu morne abrupte, ale 
căror coaste, mai ales ale celor de pe insula Coronation, se 
pierdeau în pantă lină spre litoral. Către margini se grămădeau 
ghețari monstruoşi, care peste două luni vor fi luaţi de valuri şi 
tîrîți în apele temperate. 

Atunci începe sezonul pescuitului de „souffleurs", în timp 
ce o parte din oamenii de pe baleniere vor cobori pe uscat, 
pentru vînătoarea focilor şi elefanților de mare. 

Oh ! Ce nume potrivite au aceste păminturi de doliu şi 
tristeţe, în timpul cînd primele raze ale verii australe n-au 
mîngiiat încă linţoliul alb al iernii. Grijuliu să nu fie prins în 
strimtoarea plină de recife şi de sloiuri, care desparte grupul 
insular în două, căpitanul Len Guy se opri la extremitatea de 


sud-est a insulei Laurie, unde petrecurăm ziua. De 24, apoi 
înconjurîind capul Dundas, ajunserăm la coasta meridională a 
insulei Coronation, la care goeleta acostă în dimineaţa zilei de 
25 noiembrie. Cercetările noastre cu privire la marinarii de pe 
Jane nu aduseră nimic nou, nici de data aceasta. 

In septembrie 1822, Weddell intenţiona să-şi procure 
blănuri de focă în acest arhipelag, dar îşi pierdu timpul de 
pomană, pentru că iarna fusese destul de aspră. Acum, 
Halbrane ar fi putut face o încărcătură serioasă din aceste 
amfibii. Mii de păsări zburau peste întinderile insulelor. Fără a 
mai vorbi de pinguini, care acopereau stîncile căptuşite cu un 
strat gros de gunoi, sau de numeroşii porumbei albi, din care 
văzusem foarte de aproape citeva exemplare, mai trăiau aici un 
neam de păsări cu picioarele lungi, cu pliscul conic, puţin 
alungit, cu pleoapele încercănate cu roşu, care puteau fi vinate 
cu multă uşurinţă. 

In New-South-Orkneys, datorită reliefului aspru în care 
domină şistul de cuarţ, regnul vegetal este reprezentat doar de 
licheni cenușii şi cîţiva ficuşi rari, din specia laminarelor. Pe plajă 
mişunau o mulţime ele patele, un fel de scoici bune de mîncat, 
iar de-a lungul stîncilor găsirăm midii, din care făcurăm provizii 
bogate. 

De asemenea, bosseman-ul şi oamenii săi nu scăpară 
ocazia să ucidă cu lovituri de ciomag citeva duzini de pinguini. 
Această barbară viînătoare n-o făcură dintr-uh condamnabil 
instinct de distrugere, ci numai din dorinţa foarte legitimă de a- 
şi procura hrană proaspătă. 

— Carnea de pinguin e tot atît de bună ca şi cea de pui, 
domnule Jeorling, îmi spuse Hurliguerly. 
— Dumneavoastră n-aţi mîncat aşa ceva la Kerguelen ? 

— Ba da, bosseman, însă acolo erau preparaţi de Atkins. 

— Ei bine, aici vor fi de Endicott şi veţi vedea că nu e nici o 
deosebire. 

Intr-adevăr, atit ofiţerii, cît şi echipajul, se ospătară cu multă 
poftă din aceşti pinguini, cu care ocazie apreciarăm cum se 
cuvine talentele culinare ale şefului nostru bucătar. 

Halbrane porni cu toate pînzele întinse, în dimineaţa de 26 
octombrie, luînd direcţia spre sud. Ea pluti o vreme de-a lungul 
meridianului patruzeci şi trei, pe care-l stabilirăm foarte exact. 
Era acelaşi drum pe care mersese Weddell, apoi William Guy şi 


dacă goeleta nu se abătea de pe această cale, nici la est, nici la 
vest, vom da cu siguranţă peste insula Tsalal. Totuşi, mai 
trebuia să ţinem seama şi de greutăţile navigaţiei. 

Vinturile de la est băteau cu stabilitate şi acest lucru ne 
convenea de minune. Goeleta, cu toate pînzele întinse, alerga 
cu o viteză între unsprezece şi douăsprezece mile pe oră. Dacă 
această viteză continua să rămînă aceeaşi tot restul drumului, 
timpul necesar călătoriei de la South-Orkneys la cercul polar va 
fi foarte mult scurtat. 

Ştiam că acolo va fi nevoie să înfnngem poarta banchizei groase 
sau ceea ce ar fi şi mai practic să descoperim o trecere liberă 
prin brîul de gheaţă. 

Discutînd despre acest lucru cu căpitanul Len Guy, spusei: 

Pînă acum, Halbrane a avut tot timpul vintul sub vergă şi 
dacă acest lucru se menţine, vom ajunge la banchiză înaintea 
dezgheţului. 

— Poate că da, poate că nu... domnule Jeorling, pentru că vara 
polară este extraordinar de timpurie anul acesta. Am constatat 
că în insula Coronation blocurile încep să se desprindă de pe 
acum de țărmurile ei, şi asta cu şase săptămîni mai devreme ca 
de obicei. 

— Fericită împrejurare, căpitane ! Şi poate va fi posibil ca 
goeleta noastră să treacă de banchiză în primele săptămîni ale 
lui decembrie, în timp ce majoritatea corăbiilor nu izbutesc 
acest lucru decit spre sfîrşitul lui ianuarie. 

— Intr-adevăr, blîindeţea anotimpului ne este de mare folos, 
admise Len Guy. 

— Imi amintesc, reluai, că la a doua expediţie a sa, Biscoe nu a 
acostat decît pe la mijlocul lui februarie, în acest ţinut dominat 
de munţii Wijliam şi Stowerby, la şaizeci şi patru de grade 
longitudine. Cărţile de călătorie pe care mi le-aţi dat, susţin cu 
tărie acest lucru. 

— Şi este foarte adevărat, domnule Jeorling. 

— Atunci, peste o lună, căpitane... 

— Ba chiar mai devreme, sper să regăsesc dincolo de banchiză 
marea liberă semnalată de Weddell şi de Arthur Pym, şi atunci 
vom naviga în condiţii normale pînă la insula Bennet şi de acolo 
la insula Tsalal. Pe .această mare liberă, ce obstacol ar mai 
putea să ne oprească sau să ne provoace intirzieri. 


— Nu întrevăd niciunul, căpitane, după ce vom trece în spatele 
banchizei. Această trecere este punctul cel mai greu şi trebuie 
şă constituie obiectul preocupărilor noastre permanente dacă, 
bineînţeles, vînturile de la est se vor menţine. 

— Se vor menţine, domnule Jeorling, şi toţi.navigatorii din 
mările australe au putut constata, cum am făcut şi eu, de: altfel, 
că aceste vinturi sînt constante. Ştiu sigur că între paralela 
treizeci şi şaizeci, rafalele vin de obicei dinspre vest. Mai. 
departe însă, din cauza unei răsturnări de curenţi toarte 
simţitoare, vînturile opuse înving şi după cum ştiţi, o dată ce am 
depăşit această limită, ele încep să sufle cu regularitate din 
cealaltă direcţie. 

— Asta este adevărat şi mă bucur foarte mult, căpitane. De 
altfel, vă mărturisesc şi nu mi-e ruşine de loc încep să devin 
superstiţios. 

— Şi adică de ce n-ar fi aşa, domnule Jeorling ? Este. oare atit 
de nelogic să admiţi intervenţia' unei puteri supranaturale în 
cele mai obişnuite împrejurări din viaţă? Şi nouă, marinarilor de 
pe Halbrane, ne-ar fi oare permis să ne îndoim? Amintiţi-vă de 
întîlnirea cu nefericitul Petterson în drumul goeletei noastre, 
ghețarul acela adus pînă în locuri atît de îndepărtate de pol, 
care se topea văzînd cu ochii. Gîndrţi-vă puţin, domnule Jeorling, 
aceste întîmplări n-au oare ceva providenţial ? Merg mai 
departe şi afirm cu convingere că, după cite am făcut pentru a 
salva pe compatrioţii noştri de pe Jane, Dumnezeu nu ne va 
părăsi. 

— Sînt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Nu ! Intervenţia 
providenţei nu poate fi negată şi, după părerea mea, nu este 
adevărat că hazardul joacă pe scena vieţii rolul pe care i-l 
atribuie spiritele mai slabe. Toate întâmplările sînt strîns legate 
între ele de ceva misterios. Un fel de lanţ. 

— Bine spus, un lanţ, domnule Jeorling, un lanţ a cărui primă 
verigă, în cazul nostru, este ghețarul lui Patterson, iar ultima va 
fi insula Tsalal. Ah ! Fratele meu, sărmanul meu frate. Părăsit 
acolo de unsprezece ani. Cu tovarăşii lui de captivitate, fără să- 
şi poată păstra măcar speranţa că vor fi cîndva salvaţi. Cînd mă 
gîndesc la aceste tragedii, mi se strînge inima şi suferinţa mea 
nu va slăbi, domnule Jeoriing, decît în clipa cînd nefericitul meu 
frate va fi iarăşi la pieptul meu . 


Căpitanul era pradă unei emoţii atît de puternice încît, 
ascultîndu-l, simţii cum ochii mi se împăienjenesc de lacrimi. 
Nu ! N-aş fi avut curajul să-i răspund că salvarea lor nu prea 
avea şanse de reuşită ! Cu siguranţă că acum şase luni, William 
Guy şi cinci mateloţi de pe Jane se mai aflau încă pe insula 
Tsalal, fiindcă aşa scria în carnetul lui Patterson... Dar care.era 
situaţia lor adevărată?... Erau la discreţia insularilor pe care 
Arthur Pym îi socotea la cîteva mii, fără a mai vorbi de locuitorii 
insulelor situate mai la vest ? In acest caz, nu trebuia oare să ne 
aşteptăm din partea acelui TooWit, stăpinul insulei Tsalal, la 
vreun atac căruia Halbrane sa nu-i poată rezista mai mult ca 
Jane 

Da, mai bine era să crezi în providenţă. Intervenţia ei o 
simţiserăm de citeva ori pînă acum şi pentru a duce la bun 
sfirşit această misiune care ni se părea dată de însuşi 
Dumnezeu, vom face tot ceea ce era omeneşte cu putinţă. 

Menţionez că echipajul goeletei, însufleţit de aceleaşi 
sentimente, împărtăşea aceleaşi speranţe, mă refer la marinarii 
vechi de pe Halbrane, care erau atit de devotați căpitanului. în 
ce priveşte pe noii angajaţi, se prea poate să le fi fost indiferent, 
sau aproape, rezultatul pe care-l va avea campania, din moment 
ce-şi aveau asigurate cîştigurile promise la angajarea lor. 

Cel puţin aşa îmi spunea bosseman-ul, exceptîndu-l totuşi 
pe Hunt. Nu părea de loc că acest om ar fi fost îndemnat să-şi ia 
sarcina atras de leafă sau de alte beneficii. Un lucru era sigur, 
că nu vorbea niciodată despre acestea, fiindcă, în general, nu 
vorbea cu nimeni. 

— Şi cred că nici nu gîndeşte prea mult 1 îmi spuse Hurliguerly. 
Nu sînt încă lămurit ce e cu el. Discuţia cu acest Hunt nu merge 
mai departe decit ar merge un vas ancorat. 

— Nici cu mine nu vorbeşte mai mult, bosseman. 

— După părerea mea, domnule Jeorling, ştiţi care e cel mai 
interesant lucru la el. 

— Spune ! 

— Ei bine, faptul că acest om a călătorit departe în mările 
australe, da departe, cu toate că tace ca un peşte şi nu spune 
nimic despre acest lucru. De ce tace, îl priveşte. Dar dacă uritul 
ăsta n-a trecut de cercul antarctic, şi chiar de banchiză cu cel 
puţin zece grade, primul val să mă ia cu el peste bord. 

— Din ce ai dedus asta, bosseman? 


— După ochii lui, domnule Jeorling, după ochii lui. In fiecare 
clipă şi oricare ar fi direcţia goeletei, privirile lui râmîn mereu 
aţintite spre sud şi ochii aceia care nu lucesc niciodată, care 
rămîn veşnic ficşi, ca focurile de poziţie. 

Hurliguerly, contrar obiceiului său, nu exagera de loc, 

remarcasem şi eu aceste priviri. Pentru a folosi expresia lui 
Edgar Poe, Hunt avea ochii ageri, ca ai şoimului. 
— Cînd nu-i de serviciu reluă bosseman-ul sălbaticul ăsta stă tot 
timpul rezemat de balustradă, nemişcat şi mut. De fapt, cel rnai 
bun loc pentru el ar fi la capătul etravei noastre, unde ar face o 
interesantă figură de prova pentru Halbrane. O figură de 
sperietoare, de exemplu. Observaţi-l cînd este la cîrmă, 
domnule Jeorling ! Miinile lui enorme ţin mînerele de parcă ar fi 
una cu roata. Cînd se uită la cutia busolei, s-ar părea că-i atras 
de magnetul compasului. Eu mă laud că sînt bun cîrmaci, dar de 
talia lui Hunt recunosc că nu sînt. Cu el ia cîrmă, acul rămîne fix 
pe axa corăbiei, oricît de puternică ar fi smucitura. Daca în 
timpul nopţii s-ar stinge lampa de la habitaclu, sînt sigur că Hunt 
n-ar avea nevoie s-o aprindă clin nou. Numai cu focul din ochii 
săi ar lumina cadranul şi ar menţine direcţia vasului. 

Hotărit lucru, bosseman-ul voia să se despăgubească cu 
mine, de lipsa de interes a căpitanului sau a lui Jem West pentru 
nesfirşitele lui flecăreli. Si dacă Hurliguerly şi-a făcut despre 
Hunt părerea pe care o cunoaştem, trebuie să mărturisesc că 
atitudinea ciudatului personaj îl îndreptăţea la aceasta. Hotărit 
lucru, îl puteai situa fără grijă  încategoria ființelor 
semifantastice. Şi ca să înţelegeţi mai bine, dacă Edgar Poe l-ar 
fi cunoscut, este sigur că l-ar fi luat ca model în zugrăvirea unuia 
dintre cei mai stranii eroi ai săi. 

Timp de mai multe zile, navigarăm în condiţii excelente, 
fără nici un incident, fără ca cel mai neînsemnat lucru să 
întrerupă monotonia călătoriei. Ajutată de un vînt bun de la est, 
goeleta obținea maximum de viteză, după cum se vedea din 
dîrade spumă lăsată în urmă, netedă şi lungă de mai multe mile. 

Pe de altă parte, se simţea bine apropierea primăverii 
polare. începură să apară cîrduri de balene. Prin aceste locuri, o 
săptămînă ar fi fost de ajuns pentru ca vasele de mare tonaj să- 
şi umple hiîrdaiele cu preţioasa untură a acestor gigantice 
mamifere marine. Noii mateloţi, mai ales americanii, nu-şi 
puteau ascunde regretul, văzînd cu cîtă indiferenţă privea 


căpitanul animalele, a căror greutate însemna tot atita aur, de 
care erau pline apele prin care treceau, cum nu mai văzuseră ei 
niciodată, în acest timp al anului. 

Din tot echipajul, cel mai nemîngiiat era Hearne, un 
vînător de balene foarte ascultat de tovarăşii lui. Avea o purtare 
de brută şi o îndrăzneală sălbatică, dezvăluind o personalitate 
care se impuse celorlalţi mateloţi. Acest sealing-master! avea 
vîrsta de patruzeci şi patru de ani şi era de naţionalitate 
americană. îndemiînatic şi puternic, mi-l închipuiam în picioare 
pe baleniera lui, cu două prove, învirtind în mînă harponul şi 
aruncîndu-l în coasta unei balene, apoi răsucindu-i strîns coarda. 
Un asemenea spectacol trebuie să fi fost minunat. Dată fiind 
puternica lui pasiune pentru această îndeletnicire, nu m-aş fi 
mirat de loc să-l văd arătîndu-şi făţiş nemulţumirea. 

La urma urmelor, goeleta noastră nu era pregătită pentru 
pescuitul balenelor. Şi nu aveam pe bord nici uneltele necesare 
acestui anevoios lucru. De cînd naviga pe Halbrane, căpitanul 
Len Guy s-a mărginit numai să facă negoţ între insulele 
meridionale ale Atlanticului şi cele ale Pacificului. Orice s-ar 
spune, numărul de balene pe care-l vedeam pe o rază de citeva 
sute de metri, trebuie să fie considerat ca nemaipomenit de 
mare. 

Într-una din zile, cam pe la ora trei după amiază, şedeam 
rezemat de bordaj, la prova, urmărind zbenguielile cîtorva 
perechi din aceste enorme animale.Hearne le arăta cu mina 
tovarăşilor săi, în timp ce din gură îi ieşeau fraze întretăiate : 

— Acolo! Acolo!... este un finback?, uite chiar doi, trei cu 
înotătoarea de pe spinare de cinci şase picioare. Le vedeţi acolo, 
între două valuri, liniştite, fără să sară. Ah ! dacă aş avea un 
harpon, pun capul rămăşag că l-aş trimite drept într-una din cele 
patru pete gălbui care îi se văd pe spate. Dar în cutia asta de 
negoţ, nu se poate face nimic, nici măcar să-ţi dezmorţeşti 
braţele. Mii de draci ! Cînd navighezi pe mările astea, faci pentru 
a pescui nu pentru. Se întrerupse, scoţind o înjurătură furioasă. 
— Şi cealaltă balenă! strigă el. 

— Aceea cu cocoaşă ca un dromader ? întrebă unul din 
mateloţi. 


1 Sealing master - maistru harponar (n.t.) 
2 Finback - specie de mamifer marin din familia cetaceelor (n.t.) 


— Da, aceea este un humpback’, răspunse Hearne. Vezi burta 
lui încreţită şi înotătoarea de pe spinare mai lungă decit a 
celorlalţi ? Sînt capturați destul de greu aceşti humpbacks, căci 
au obiceiul să se afunde la adîncimi mari şi halesc mulţi metri de 
coardă. Zău c-am merita să ne dea ăsta o lovitură de coadă în 
coastă, dacă nu-i trimitem noi un harpon în coasta lui. 

— Atenţie! atenţie ! strigă bosseman-ul. 

Nu era de temut acea formidabilă lovitură de coadă dorită 
atita de pescar. Nu ! Dar o balenă enormă înotă un timp de-a 
lungul goeletei, apoi, prin nările ei, cu un zgomot asemănător 
unei detunături îndepărtate de tun, aruncă o trombă de apă 
murdară. Toată pupa corăbiei fu inundată, pînă lingă pinza 
mare. 

— Bine ne-a făcut, mormăi Hearne, ridicînd nepăsător din 
umeri, în timp ce tovarăşii lui se scuturară de apă, înjurînd 
balena care-i stropise. In afară de aceste două specii de 
cetacee, mai vedeam, şi right-whales sau balene france, cum li 
se mai spune, o specie foarte răspîndită în mările australe. 
Acestea sînt lipsite de aripioare, dar în schimb au un strat foarte 
gros de untură. Urmărirea lor nu implică mari pericole. Balenele 
france sînt des întilnite în aceste ape antarctice în care mişună 
cu miliardele crustacee mici, aşa numitele „hrană a balenei", de 
altfel singura ei hrană. 

Cu siguranţă că la mai puţin de şase sute de metri de 
goeletă, plutea una din aceste balene care măsura şaizeci de 
picioare lungime, adică atit cit îţi ajungea să umpli o sută de 
butsaie cu untură. Aceasta este cantitatea de produse pe care o 
dau uriaşele animale clin care numai trei exemplare ajung să 
facă încărcătura unui vas de tonaj mijlociu. 

— Da !... Este o balenă francă ! strigă Hearne. O recunosc după 
jetul ei gros şi scurt. lată ceea ce vedeţi acolo, la babord ca o 
coloană de fum este o right-whale. Şi toate astea ne trec pe la 
nas fără nici un folos. Douăzeci de dumnezei. Să nu-ţi umpli 
hîrdaiele cînd se poate atît de uşor, nu înseamnă să arunci saci 
întregi cu piaştri în apă. Şi acest îndrăcit de căpitan care lasă să 
se piardă atita marfă, fără să mai socoteşti cîtă pagubă face 
echipajului. 


3 Humpback - o altă specie de balenă (n.t.) 


— Hearne, spuse o voce poruncitoare în spatele nostru, urcă-te 
la vergi. De acolo vei putea număra mai în voie balenele. Era 
vocea lui Jem West. 

— Locotenente! 

— Lasă. vorba, sau, te voi tine acolo sus pînă miine. Hai, şterge- 
o! 

Şi înţelegînd că n-avea rost să mai discute,: pescarul se 
supuse fără a cricni. La urma urmelor, Halbrane nu venise la 
aceste latitudini pentru pescuitul mamiferelor marine iar 
mateloţii n-au fost recrutaţi în insulele Falkland pentru o 
asemenea treabă. Se ştia care este unica ţintă a campaniei 
noastre şi nimic nu trebuia să ne îndepărteze de ea. 

Goeleta plutea pe suprafaţa unei ape roşiatice, colorată de 
bancuri de crustacee, un fel de creveţi aparţinind ordinului 
thysanopodelor. Vedeai balenele culcate leneş pe o coastă, 
adunînd cu firele din cerul gurii, întinse ca o plasă, între fălcile 
lor uriaşe şi înghițind deodată zeci de mii de asemenea vietăţi, 
în enormul lor stomac. 

Dacă în luna noiembrie, în această parte a Atlanticului 
meridional cetaceele de diferite specii erau atit de numeroase, 
acest lucru se datoreşte faptului că sezonul era de o precocitate 
într-adevăr nemaipomenită. Totuşi, prin aceste locuri atit de 
indicate pentru pescuitul cetaceelor nu văzurăm nici o 
balenieră. 

Nu e mai puţin adevărat că de la începutul secolului, 
vînătorii de balene părăsiseră aproape complet mările emisferei 
boreale, unde nu întîlneau decît rareori balenoptere, din cauza 
distrugerii lor nesocotite. Pentru un asemenea pescuit, care nu 
se mai putea face decit cu mare greutate, sînt căutate acum de 
către francezi, englezi şi americani, regiunile de sud ale 
Atlanticului şi Pacificului. Este foarte probabil ca o industrie, atît 
de prosperă altă dată, să ia sfîrşit. lată cum se explică 
extraordinara adunătură de cetacee. 

De cînd căpitanul Len Guy avusese cu mine discuţia 
privitoare la romanul lui Edgar Poe, devenise mai puţin tăcut. 
Stăteam adeseori de vorbă şi într-una din zile, în timpul unei 
asemenea discuţii, îmi spuse: 

— In general, prezenţa balenelor este un indiciu că nici coasta 
nu-i departe şi iată de ce în primul rînd, crustaceele care 
servesc drept hrană cetaceelor nu se îndepărtează niciodată 


prea mult de uscat. Al doilea motiv îl constituie faptul că 
femelele, pentru a-şi depune puii, au nevoie de ape cu o 
adîncime mai mică. 

— Dacă aşa stau lucrurile, răspunsei eu, cum se face, căpitane, 
că n-am întîlnit nici un grupde insule între New-South-Orkneys şi 
cercul polar ? 

— Observaţia dumitale este justă, răspunse căpitanul, dar 
pentru a da. de vreo coastă, ar trebui să ne abatem cu vreo 
cincisprezece grade spre vest, unde se află insulele New-South- 
Shetlands ale'lui Bellingshausen, insulele Alexandru si Petru şi, 
în sfîrşit, ţara lui Graham, care a fost descoperită de Biscoe. 

— Prin urmare, reluai eu, prezenţa balenelor nu indică 
întotdeauna apropierea pămîntului? 

— Nu prea ştiu ce să vă răspund, domnule Jeorling, şi este 
posibil ca observaţia despre care v-am vorbit să nu fie pe deplin 
întemeiată. Aşa că mi se pare -mai rezonabil să atribuim 
prezenţa în număr atît de mare a acestor animale condiţiilor 
climatice excepţionale cu care începe anotimpul. 

— Nici nu văd altă explicaţie, îi răspunsei, şi ele altfel, prima nu 
este în concordanţă nici cu propriile noastre constatări. 

— Ei bine, ne vom grăbi să profităm de împrejurări, conchise 
Len Guy. 

— Şi fără să ţinem seamă de imputările unei părţi a echipajului 
adăugai eu. 

— Şi de ce ne-ar putea învinui aceşti oameni ? strigă el. Ei n-au 
fost recrutaţi în vederea pescuitului, după cîte îmi amintesc. Ei 
ştiu bine pentru ce s-au îmbarcat şi bine a făcut Jem West că le- 
a retezat-o de la început. Vezi, domnule Jeorling, ce rău am 
făcut că nu m-am mulţumit numai cu oamenii mei. Din 
nefericire, acest lucru nu era cu putinţă, avînd în vedere 
populaţia indigenă a Insulei Tsalal. 

Mai adaug că orice fel de pescuit era permis pe bordul 
Halbranel, cu excepţia pescuitului de balene. Datorită vitezei 
vasului, ar fi fost greu să pescuieşti cu năvodul sau cu plasa cu 
trei reţele. Însă bosseman-ul lega mai multe undiţe una de alta, 
şi masa zilnică se îmbogăţea cu miîncăruri proaspete, spre 
marea satisfacţie a stomacurilor noastre care se arătau cam 
obosite de atita carne sărată. In undiţe se prindeau gabii, 
somoni, moruni, macrouri, ţipari de mare, muleţi şi papagali de 
mare. Harpoanele se înfigeau fie în delfini, fie în marsuinii cu 


carne negricioasă, care nu displăceau de loc echipajului, şi ai 
căror muşchi şi ficaţi făceau deliciul meselor noastre. 

Cit priveşte păsările, veneau totdeauna aceleaşi dinspre 
orizont, poli el i de diferite soiuri, unii albi, alţii albaştri, alcioni, 
cufundări, damieni şi altele în stoluri nenumărate. Văzui, de 
asemenea, din depărtare, bineînţeles un pescăruş uriaş, ale 
cărui dimensiuni provocara o mare mirare. Era unul din acei 
guebrantahuesos, cum îi numesc spaniolii. Privii cu mult interes 
această pasăre din ţinuturile strimtorii lui Magellan, cu imensele 
ei aripi a căror deschidere în zbor era de treisprezece pînă la 
paisprezece picioare, ca aceea a albatroşilor mari. Nici albatroşii 
nu lipseau şi printre aceste puternice zburătoare descoperii o 
specie cu penele ca funinginea, oaspeţi obişnuiţi ai latitudinilor 
reci, care se întorceau în zona glacială. 

Dacă Heame şi o parte din tovarăşii lui dintre recruți 
arătau atita interes şi totodată regrete la vederea cîrdurilor de 
cetacee pe lîngă care treceau, aceasta se datora faptului că 
americanii sînt aceia care făceau cele mai multe expediţii în 
mările australe. îmi amintesc bine că pe la 1827, o anchetă 
întreprinsă de Statele Unite demonstra că numărul vaselor 
amenajate pentru pescuitul balenelor în aceste mări se ridica la 
două sute, însumând un total de 50.000 tone, transportind 
fiecare o mie şapte sute de butoaie pline cu untură, provenind 
de la opt mii de balene, fără a mai socoti pe cele aproape două 
mii care, scăpînd din harpoane, se pierduseră în nemărginirea 
apelor oceanului. 

Acum patru ani, după a doua anchetă, numărul 
balenierelor crescuse la patru sute şaizeci, capacitatea lor la 
şaptezeci şi două de mii cinci sute de tone, adică a zecea parte 
din întreaga marină comercială a Uniunii, valorind aproape un 
milion opt sute de mii de dolari, iar în aceste afaceri erau 
angajate patruzeci de milioane de dolari. 

După cele de mai sus se va putea înţelege mai uşor de ce 
maistrul harponar şi alţi cîţiva erau atit de pasionaţi după 
această meserie atit de grea dar atit de fructuoasă. Ar fi bine ca 
americanii să nu se dedea la distrugeri nesocotite. S-ar putea ca 
încetul cu încetul balenele să se rărească în aceste mări ale 
Sudului şi vor fi nevoiţi să meargă în căutarea lor pînă dincolo 
de banchize. La această observaţie pe care o făcui căpitanului 


Len Guy, el îmi răspunse că englezii s-au arătat tot deauna mai 
ponderaţi, lucru care ar merita să fie relevat. 

In ziua de 30 noiembrie, după observaţiile făcute cu 
ajutorul tabelelor orare la ora zece dimineaţa, poziţia fu precis 
stabilită abia către amiază. Ne aflam la 66*23'3" latitudine. Prin 
urmare, Halbrane traversase cercul polar, care închide zona 
antarctică. 


1.12. DE-A LUNGUL BANCHIZEI 


Cu toate că ţinuturile de dincolo de cercul polar au iost 
destul de răscolite, trebuie să recunoaştem însă că goeleta 
noastră pătrundea. într-un ţinut nou, în „acest imperiu al 
Dezolării şi al Tăcerii", cum îl numeşte Edgar Poe, în această 
magică închisoare de splendoare şi de glorie, unde cîntăreţul 
Eleonorei doreşte să fie închis pentru vecie, în acest imens 
ocean de nespusă lumină. 

După părerea mea, pentru a mă opri la chestiuni mai puţin 
fanteziste, această regiune a Antarctidei, cu o suprafaţă care 
depăşeşte cinci milioane de mile pătrate, a rămas întocmai cum 
era întreaga sferă terestră în timpul erei glaciale. Se ştie că pe 
timpul verii, în Antarctida este zi continuă, datorită razelor pe 
care. astrul..strălucitor, în spirala lui ascendentă, le proiectează 
pe orizontul ei. Apoi, de îndată ce soarele dispare, începe 
noaptea lungă, noaptea iluminată doar de iradiaţiile aurorelor 
polare. 

Prin urmare, goeleta noastră va străbate aceste regiuni 
ele temut, în timpul sezonului luminos. Şi această lumină ne va 
însoţi permanent pînă în insulele Tsalal unde nu ne îndoiam, că 
vom regăsi pe naufragiaţii de pe Jane. O fire mai fantezistă ar fi 
încercat, fără îndoială, senzaţii ciudate chiar din primele ore 
petrecute pe limita noii zone, vedenii, coşmaruri, halucinaţii de 
om Care nu cunoaşte somnul... Ar fi avut impresia că e 
transportat într-un mediu supranatural.La apropierea de aceste 
ţinuturi antarctice, s-ar fi întrebat ce se afla după vălul nebulos 
care ascundea o mare întindere. Va descoperi oare elemente noi 
în câmpul celor trei regnuri, mineral, vegetal, animal, fiinţe de 
un „omenesc" special, după cum afirmă Arthur Pym că a văzut? 
Ce-i va oferi acest teatru de meteori, pe scena căruia mai 


continuă încă să fie lăsată cortina de neguri ?... Sub puternica 
impresie a visurilor sale halucinante, cînd se va gîndi la 
reîntoarcere, nu-şi va pierde oare orice speranţă? Nu va auzi 
oare, străbătînd din. versurile celui mai straniu dintre poeme, 
corbul poetului, strigirtdu-i cu vocea lui croncănitoare: „Never 
more"... Niciodată !... Niciodată ! 

Este adevărat că nu mă găseam într-o asemenea stare 
mintală, şi cu toate că devenisem, foarte surescitat în ultima 
vreme, reuşeam totuşi să-mi păstrez nealterat simţul realităţii. 
Nu mai aveam decit o singură dorinţă: ca marea şi vintul să ne 
fie tot atît de prielnice şi dincolo de cercul polar, cum ne-au fost 
pînă aici. 

Căpitanul Len Guy.şi locotenentul anunţară că goeleta 
trecuse de paralela şaizeci şi şase, vestea trecu ca un suflu nou 
printre vechii mateloţi ai echipajului, iar pe trăsăturile lor aspre, 
pe feţele lor parlite de soare, se întipări o puternică satisfacţie. 
A doua zi, cu acelaşi ton glumet şi vesel totodată, cu faţa numai 
zimbet, Hurliguerly îmi ieşi înainte pe punte: 

— Ei! Ei ! Domnule Jeorling!..., spuse el, iată-l rămas în urma 
noastră faimosul cerc. 

— Incă nu-i destul, bosseman, încă nu-i destul. 

— O să vină şi asta o să vină. Sînt însă foarte dezamăgit. 

— De ce? 

— Pentru că n-am făcut şi noi ce se face de obicei pe bordul 
corăbiilor care trec cercul polar 
— Regreţi mult acest lucru ? îl întrebai. 

— Ba bine că nu, adică Halbrane n-ar fi meritat. ceremonia unui 
botez austral ? 

— A unui botez ? Şi pe cine ai fi botezat, bosseman, din 
moment ce toţi oamenii noştri au mai navigat, ca şi dumneata 
de altfel, dincolo de această paralelă ? 

— Noi da ! Dar dumneavoastră nu, domnule Jeorling ! Şi de ce, 
mă rog, nu s-ar face această ceremonie în cinstea 
dumneavoastră ? 

— Este adevărat, bosseman, că de cînd călătoresc pe mări, 
acum am ajuns pentru prima oară la o latitudine atît de înaltă 
— Şi acest lucru n-ar fi meritat un botez, domnule Jeorling ? Fără 
mare tărăboi şi surle şi fără intervenţia moşului Antarctic, cu 
mascarada lui obişnuită dacă îmi permiteţi să vă binecuviîntez. 


— Fie, Hurliguerly, dă-i drumul, răspunsei eu, ducînd mîna la 
buzunar. Binecuviîntează şi botează cît vrei ! Ţine un piastru, ca 
să bei în sănătatea mea, la cea mai apropiată crişmă. 

— Asta nu se va întîmpla decît pe insula Bennet, sau în insula 
Tsalal, dacă bineînţeles există hanuri în insulele astea sălbatice 
şi dacă s-au gasit de-alde Atkins să se stabilească acolo. 

— Ascultă, bosseman, revin iar la Hunt. El pare tot atît de 
bucuros ca şi vechii mateloţi de pe Halbrane că a depăşit cercul 
polar? 

— Cine ştie ! răspunse Hurliguerly. Face pe mutul tot timpul şi 
nu poţi scoate nimic de la el. Dar după cum v-am mai spus, 
dacă ăsta n-a mai pipăit pînă acum ghețarii şi banchiza. 

— Ce te face să crezi asta ? 

— Totul şi nimic, domnule Jeorling ! Lucrurile astea se simt. 
Hunt este un bătrîn lup de mare, care şi-a cărat după el sacul 
prin toate colţurile lumii. 

Împărtăşeam întrutotul părerea bosseman-ului şi nu ştiu 
din ce presentiment nu încetam să-l observ pe Hunt, omul 
acesta dîndu-mi foarte mult de gîndit. 

Vîntul se liniştise, dar în primele zile ale lui decembrie 
începu din nou, avind parcă tendinţa să-şi schimbe direcţia spre' 
nord-vest. Dar de la aceste regiuni ale nordului, ca şi de la cele 
ale sudului în emisfera australă, nu te poţi aştepta la nimic bun. 
Timp rău, iată ce capeţi în mod obişnuit, sub formă de rafale sau 
vijelii puternice. Cu toate acestea, dacă vintul nu se întorcea de 
la sud-vest, nu prea aveam de ce ne piinge. în acest caz, 
goeleta ar fi fost abătută din calea ei sau ar fi trebuit să lupte ca 
să se menţină şi să nu se îndepărteze de meridianul pe care-l 
urma de la plecarea noastră din, New-South-Orkneys. 

Această modificare prezumativă a stării atmosferice 
pricinuia nelinişte căpitanului Len Guy. În plus, viteza Halbranel 
suferi o micşorare simțită, pentru că briza începu să slăbească, 
din timpul zilei, iar în noaptea de 4 spre 5 decembrie încetă 
complet. 

Dimineaţa, pînzele atirnau inerte şi dezumflate de-a lungul 
catargelor, legănîndu-se dintr-o parte într-alta. Cu toate, că nici 
o adiere nu ajungea pînă la noi şi suprafaţa oceanului era 
netedă ca oglinda, oscilaţiile hulei venind de la vest, făceau ca 
goeleta să se clatine destul de tare. 


— Marea simte ceva, îmi spuse căpitanul Len Guy, şi în partea 
aceea, continuă el întinzînd mîna spre apus, trebuie să fie timp 
rău. 

— Orizontul este într-adevăr înceţoşat, răspunsei. Poate că 
soarele spre amiază nu prea are putere la această latitudine, 
chiar în timpul verii, domnule Jeorling ! 

— jem ! 

Locotenentul se apropie. 

— Ce crezi despre cer? 

— Nu pot spune nimic sigur trebuie să fim pregătiți pentru 
orice, căpitane. Voi pregăti pînzele mari, trebuie să strîng focul 
mare şi să am gata focul mic. S-ar putea ca orizontul să se 
lumineze in timpul după amiezii. Dar dacă totuşi vine furtuna, 
vom fi pregătiţi să ne luptăm cu ea. 

—  Esenţialul, Jem, este să ne păstrăm direcţia la aceeaşi 
longitudine. 

— Vom face tot ce se poate, căpitane, ca să rămînem pe 
drumul cel bun. 

— Santinela de pe catarg n-a semnalat încă primele gheţuri 
aduse de valuri? întrebai eu. 

— Ba da, răspunse căpitanul, şi într-o ciocnire cu aisbergurile, 
cele mai păgubite n-ar fi ele. Prin urmare, dacă prudenţa cere să 
ne depărtăm spre est sau spre vest, o vom face, dar numai în 
caz de forţă majoră. 

Santinela nu greşise de loc. în timpul după amiezii fură 
zărite mase care se deplasau încet spre sud, cateva insulițe de 
gheaţă, însă nu prea mari, nici ca întindere, nici ca înălţime. In 
cantităţi mai mari, pluteau, la suprafaţa apei rămăşiţe de ice- 
fields-uri. Erau ceea ce englezii numesc packs-uri, adică sloiuri 
lungi de trei pînă la patru sute de picioare, de care se lovesc 
vasele, denumite palchs-uri cînd sînt în: formă de cerc, şi 
streams, cînd au formă lunguiaţă. 

Aceste rămăşiţe, uşor de evitat, nu puteau stingheri 
navigarea Halbranel. E adevărat că dacă vintul a ajutat-o pînă 
aici să-şi păstreze direcţia, acum nu înainta aproape de loc şi, 
lipsindu-i viteza, cîrmitul era foarte anevoios. Mai neplăcut era 
însă faptul că marea, adîncă şi puternică, se năpustea asupra 
noastră şi era din ce în ce mai greu să rezistăm asalturilor ei. 

Pe la ora două, puternicii curenţi atmosferici ne prinseră în 
vîrtejurile lor, cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta. Vîntul sufla din 


toate părţile. Goeleta fu zgilţiită îngrozitor şi bosseman-ul fu 
nevoit să lege de punte unele obiecte, care începuseră să se 
desprindă din cauza ruliului şi al tangajului. Pe la ora trei, 
dinspre vest-nord-vest se dezlănţuiră nişte rafale cu o forţă 
nemaipomenită. Locotenentul strînse brigantina, pinza mare şi 
trineheta. Spera ca în felul acesta să se menţină împotriva 
vijeliei şi să apere goeleta de a nu fi azvirlită spre est, deviind 
de la itinerarul lui Weddell. Este adevărat că gheţurile plutitoare, 
aşa numitele drifts, aveau' tendinţa să se îngrămădească în 
partea aceea, şi nimic nu este mai periculos pentru o corabie 
decit să se lase prinsă într-un asemenea labirint mişcător. 

Sub loviturile uraganului, însoţite de o hulă puternică, 
goeleta se lăsa citeodată pe o parte. Din fericire, încărcătura nu 
se putea deplasa, fiind bine aşezată, şi acest lucru ajuta vasul să 
se redreseze. N-aveam nici un motiv să ne temem de o soartă 
ca aceea a lui Grampus, a cărui răsturnare se produsese 
datorită proastei aşezări a mărfurilor în cală, fapt. care a dus şi 
la pierzania lui. N-a uitat nimeni că bricul acesta s-a răsturnat cu 
tălpoaia în sus, şi că Arthur Pym şi Dirk Peters au rămas cîteva 
zile agăţaţi de lemnăria epavei. 

Cu toată furtuna, pompele nu scoaseră nici o picătură de 
apă din cala Halbranel. Niciuna din încheieturile bordajului şi 
punţii nu se desfăcu, datorită reparațiilor făcute cu atita grijă în 
timpul escalei din insulele Falkland. Nici cel mai bun meteorolog 
n-ar fi putut spune cit va ţine această: furtună. Douăzeci şi' 
patru de ore de vreme, rea, două zile, trei, niciodată nu poţi şti 
ce-ţi rezervă mările australe. 

La o oră după ce vijelia se abătu asupra noastră, începu să 
cadă' grindină, apoi veni lapoviţă şi zăpadă, sau mai bine zis 
averse de zăpadă. Temperatura scăzuse foarte mult. 
Termometrul arăta treizeci şi şase de grade Fahrenheit (plus 2* 
şi 22 Celsius) iar coloana barometrică douăzeci şi şase de 
şchioape (0,265 m) şi opt linii (721 milimetri). 

Era ora zece seara, seară, e un fel de a spune, fiindcă 
soarele se afla tot deasupra orizontului. Mai trebuiau să treacă 
vreo cincisprezece zile pînă va atinge punctul culminant al 
orbitei sale la o distanţă de 23 de grade de pol, dar pînă atunci 
nu înceta să-şi trimită oblic, pe întinsurile Antarctidei, razele lui 
palide. La ora zece şi treizeci şi cinci de minute, vijelia se înteţi. 


Nu mă hotărâm totuşi să intru în cabină şi mă adăpostii 
după copastie. La cîţiva paşi de mine, căpitanul Len Guy sta de 
vorbă cu locotenentul. în mijlocul acestei dezlănţuiri a 
elementelor naturii, abia se mai auzeau unul pe altul; la nevoie, 
marinarii se înţeleg între ei numai prin gesturi. 

Era vădit lucru să goeleta se apropia de ghețari spre sud- 
est şi că nu va trece mult pînă să-i întâlnească, deoarece aceste 
mase se mişcau mai încet decit ea. Aveam de două ori ghinion : 
întîi că ne abăteam din drumul nostru şi al doilea că eram 
expuşi la ciocniri periculoase. Corabia se clătina atit de tare, 
încît catargele erau amenințate să se rupă, îndoinclu-se sub 
loviturile furtunii. Cînd cădeau puhoaiele din înalt, aveai 
senzaţia că Halbrane va fi tăiată în două. Nu puteai vedea de la 
pupa la prova corăbiei. 

In larg, cîteva înseninări scurte lăsau să se vadă o mare 
înfuriată, izbind cu furie în coastele aisbergurilor ca în stîncile 
litoralului, acoperindu-i cu stropi mari de spumă, luaţi de vînt. 
Cura numărul sloiurilor rătăcitoare creştea, puteam spera că 
furtuna va grăbi dezgheţul, făcînd mai accesibile marginile 
banchizei. Era foarte important să rezistăm vintului şi să ne 
ţinem, la adăpost. Goeleta obosea îngrozitor, luată de valuri, 
scufundîndu-se între ele, ori ridicîndu-se în zguduiri violente. De 
fugit, nici nu putea fi vorba, fiindcă în această viteză, goeleta se 
expunea pericolului de a fi acoperită de talazuri pînă în virful 
teugei. 

Cu capa prinsă sub hună, la straiul de jos, cu focul mic în 
faţă şi turmentinul! în spate, Halbrane s-ar găsi în condiţii 
favorabile pentru a rezista vijeliei şi valurilor, gata să împuţineze 
din pînze, dacă timpul s-ar fi înrăutățit şi mai mult. 

Matelotul Drap se postă la cîrmă. Lîngă el, căpitanul 
urmărea atent mişcările navei. 
în faţă, la prova, echipajul era gata să. Execute ordinele lui Jem 
West, în timp ce şase oameni, sub îndrumarea bosseman-ului 
erau ocupați cu instalarea unui turmentin în locul brigantinei. 
Acest turmentin era o bucată triunghiulară de pinză foarte 
groasă, croită ca un foc care se înalţă la vîrful catargului mic, se 
stringe la picior şi se bordearia la spatele catargului. Ca să 
întinzi eli nurlie hunei trebuia să te urci pînă la vergele 


1 Turmentin — pînză de furtună la catargul din spate (n.t.) 


catargului mare şi pentru astfel de treabă, ajungeau patru 
oameni. 

Primul care se avintă pe scara de frîinghie fu Hunt. Al 
doilea, Martin Hoit, şeful velier. Matelotul Burry şi unul din cei 
noi îi urmară imediat. Niciodată n-aş fi crezut că un om ca Hunt 
poate da dovadă de atita agilitate şi îndemiînare. Miinile şi 
picioarele lui de abia atingeau scara de frîinghie. Ajuns la 
înălţimea, vergilor, se întinse pe trepte pînă la unul din capetele 
vergei, pentru a desface fringhiile hunei. 

Martin Hoit merse în partea opusă, iar ceilalţi doi stăteau 
la mijloc. O dată ajunşi la pînză, nu le mai rămiînea decit s-o 
stringa, înfăşurînd-o pînă la clinul de jos. Apoi, după ce Hunt, 
Martin Hoit şi ceilalţi mateloţi vor fi coborit, cei de jos o vor 
întinde şi înălța cît vor putea de mult. 

Căpitanul Len Guy şi locotenentul ştiau că cu piînzele 
astfel aşezate, Halbrane va putea ţine piept furtunii.în timp ce 
Hunt şi ceilalţi lucrau, bosseman-ul pregăti turmentinul şi nu 
aştepta decit ordinul locotenentului pentru a-l înălța de tot. 
Vijelia creştea cu o furie nemaipomenită. Hobanele şi şarturile, 
întinse de păreau că sînt gata să se rupă, zbiîrniiau ca nişte 
strune de metal. Te întrebai dacă slăbind pînzele, vînlul nu le-ar 
fi sfişiat în mii de bucăţi. 

Deodată, o zguduitură puternică răsturnă totul pe punte. 
Cîteva butoaie, desfăcîndu-se din legăturile lor, se rostogoliră 
pînă la bastingaj, iar goeleta se înclină atît de mult spre tribord, 
încît apa năvăli în interiorul vasului. Răsturnat de această 
răbufnire lîngă copastie, nu mă putui mişca timp de cîteva clipe. 
Goeleta se aplecase atît de mult, încît capătul vergei de la hună 
intră cu vreo trei-paţru picioare în creasta unui val. Cînd verga 
ieşi din apă, Martin Hoit, care se proptise la capătul ei pentru a- 
şi termina lucrul, dispăruse. 

Se auzi un țipăt, ţipătul şefului velier, luat de hulă, ale 
cărui braţe se agitau cu desperare în mijlocul valurilor 
înspumate. Mateloţii alergară la tribord să arunce o funie, un 
butoi, sau un butuc de brad, orice obiect care putea să 
plutească şi de care s-ar fi putut agăța nefericitul Martin Hoit. In 
clipa cînd apucai un ţăruş ca să nu mă răstorn din nou, zării 
ceva care spintecă aerul şi dispăru în furia valurilor. 

Era oare un nou accident ? Nu ! Era un act voluntar. Un 
act de devotament. După ce termină de legat ultimul nod la clin, 


Hunt, dîndu-şi drumul de-a lungul vergei, se aruncă în ajutorul 
şefului velier. 
De pe bord se auzi strigătul : 

— Doi oameni peste bord ! mai bine zis spre locul care-l 
înghiţise pe acest nenorocit. 

După ce Jem West slăbise scotele focului mic şi turmentinul, 
goeleta înaintînd sub vînt, se apropiase cu vreo sută de metri. 

Atunci, noi strigăte  dominară zgomotul furtunii 
dezlănţuite. 

— Ura ! ura ! ura ! izbucni tot echipajul. Cu braţul stîng, Hunt îl 
susţinea pe Martin Hoit, care nu se mişca de loc, bălăbănindu-se 
doar ca o epavă. Cu celălalt braţ, înota cu putere, înaintînd spre 
goeletă. 

—  Stringe vintul! stringe vintul ! comandă jem West 
timonierului. 

Cîrma fu întoarsă sub vînt şi pînzele trosniră ca nişte 
pocnitori de puşcă. Goeleta cîrmi în aşa fel, încît huna, focul mic 
şi turmentinul puteau duce cit şi capa 1 normală. Halbrane ieşi 
din valuri, asemenea unui cal nărăvaş, care se ridică în două 
picioare cînd îl tragi de căpăstru, de-i trosnesc încheieturile 
gurii. 

Lăsată în voia valurilor şi a tangajului, s-ar fi spus că 
tropăie pe loc, pentru a continua comparaţia de care m-am 
servit. Se scurse un minut care păru nesfirşit. Cu greu se mai 
puteau distinge în mijlocul apelor învolburate cei doi oameni, 
dintre care doar unul singur mai lupta cu valurile. 

In sfîrşit, Hunt ajunse la goeletă şi apucă odgonul care 
atirna peste bord. 

— Vino încoace!... vino încoace! strigă locotenentul, făcînd 
semn matelotului de la cîrmă. Intr-o clipă, Hunt şi Martin Hoit 
fură ridicaţi pe punte, unul întins la piciorul catargului mare, iar 
celălalt grăbindu-se să ajute cîrmaciului. 

Hoit primi îngrijirile care se impuneau în starea în care se 
afla. Respirația îi reveni puţin cîte puţin, după scurtul început de 
asfixie. Cîteva frecţii energice îl readuseră în simţiri, şi deschise 
încet ochii. 

— Martin Hoit, îi spuse căpitanul Len Guy, care se aplecase 
asupra lui, iată c-ai revenit dedeparte... 

— Da... da... Căpitane ! răspunse Martin Hoit, căutînd în jur cu 
privirea. Dar cine a venit după mine ? 


— Hunt, strigă bosseman-ul, Hunt, care şi-a pus viaţa în 
primejdie ca să te scoată de acolo. 

Martin Hoit se ridică puţin, se rezemă în cot şi se întoarse 
spre Hunt. Cum acesta era mai în spate, Hurliguerly îl împinse 
spre Martin Hoit, ai cărui ochi exprimau cea mai vie 
recunoştinţă. 

— Hunt ! spuse el, tu m-ai salvat de la moarte. Fără tine eram 
pierdut, îţi mulţumesc. 

Hunt nu răspunse. 

— Ei bine Hunt, i se adresă căpitanul tu nu auzi ? 

Se părea că Hunt nu auzise într-adevăr nimic. 

— Hunt ! spuse din nou Martin Hoit, apropie-te îţi mulţumesc, 
aş vrea să-ţi string mîna 

Şi întinse mîna spre el. 

Hunt se dădu cîţiva paşi înapoi şi clătină din cap, cu aerul 
omului care n-are nevoie de atitea mulţumiri pentru un lucru 
aşa de simplu. Apoi, dandu-se înapoi, fugi spre prova, făcîndu-şi 
de lucru, înlocuind una din scotele focului mic, pe care o rupsese 
un val atît de puternic, încît goeleta fusese zdruncinată de la 
tălpoaie pînă în virful catargului. 

Hotărit lucru, acest Hunt este un exemplu minunat de 
devotament şi de curaj. Dar e tot aşa de adevărat că-i o fire 
închisă, care nu reacţiona în nici un fel şi nici în ziua aceea 
bosseman-ul nu putu cunoaşte „gustul vorbelor lui". 

Violenţa furtunii, insă, nu ne dădea nici- un pic de răgaz, 
ba în cîteva rînduri ne îngrijorarăm serios, în mijlocul furiilor ei, 
ne-am temut de o suta de ori că deşi pinzele fuseseră strînse în 
parte, catargele puteau să se rupă. Da ! De o sută de ori şi cu 
toate că Hunt ţinea cîrma în mîna lui sigură şi puternică, goeleta 
scuturată de zgilţiieturi care nu puteau fi evitate luă direcţie şi 
era gata să pornească. A fost nevoie să stringem şi huna, şi să 
ne mulţumim cu turmentinul şi focul mic, pentru a păstra 
echilibrul navei. 

— jem ! chemă căpitanul Len Guy, către ora cinci dimineaţă, 
dacă crezi că trebuie să fugim. 

— Putem fugi, căpitane, dar asta înseamnă că vom fi înghiţiţi de 
mare. 

Într-adevăr, nimic nu era mai periculos decît această 
împingere din spate a vîntului, care nu se foloseşte decit atunci 
cînd nu mai poţi stăpîni vasul sub capă. Şi apoi, dacă s-ar fi 


îndreptat spre est, Halbrane ar fi deviat de la drumul ci, 
ajungînd poate în mijlocul haosului de gheţuri îngrămădite în 
această direcţie. 

Timp de trei zile, 6, 7 şi 8 decembrie, furtună se dezlănţui 
în toată grozăvia ei, întovărăşită de zăpadă, care provocă o 
simțită scădere a temperaturii. Cu toate acestea, vasul putu fi 
menţinut sub capă, după ce focul mic, sfişiat de o rafală, fusese 
înlocuit cu o altă pînză mai rezistentă. E de prisos să mai spun 
că Len Guy se dovedi un adevărat marinar, că Jem West era 
atent la tot ce se întîmplă, că echipajul acţiona cuhptărire şi 
supunere, că Hunt era totdeauna primul unde se simţea nevoie 
de priceperea şi forţa lui, sau era, de făcut vreo manevră 
periculoasă. 

Intr-adevăr, cu greu îţi puteai face o idee despre acest om. 
Ce deosebire între el şi majoritatea mateloţilor recrutaţi în 
insulele Falkland, mai ales între el şi vînătorul de balene Hearjie. 
De la aceştia era greu să obţii ceea ce aveai dreptul să aştepţi şi 
să ceri de la ei. E drept că se supuneau ordinelor, căci, mai de 
voie, mai de nevoie, trebuia să te supui unui ofiţer ca Jem West. 
Dar în spate, cîte nemulțumiri, cîte acuzaţii ! Şi de acestea îmi 
era teamă, fiindcă ele nu prevesteau nimic bun pentru viitor. 

Se înţelege că Martin Hoit îşi reluă fără întîrziere 
ocupațiile, dar nu-l mai auzeam bombănind. Foarte priceput în 
meseria lui, era singurul care, ca iscusinţă şi tragere de inimă, 
putea fi comparat cu Hunt. 

— Ei, Hoit, îl întrebai într-o zi, pe cînd sta devorbă cu bosseman- 
ul, în ce relaţii eşti acum cu diavolul de Hunt? De cînd te-a 
salvat, s-a arătat mai vorbăreţ ? 

— Nu, domnule Jeorling, răspunse Hoit, mi se pare chiar că mă 
evită. 

— Te evită ? mă mirai eu. 

— La fel cum făcea şi înainte, de altfel. 

— Ciudat lucru. 

— Ciudat, clar adevărat, adăugă Hurliguerlyi Am observat şi eu 
asta în cîteva rînduri. 

— Atunci înseamnă că fuge de dumneata ca şi de ceilalţi ? 

— De mine mai mult ca de ceilalţi. 

— Din ce cauză ? 

— Nu ştiu, domnule Jeorling ! 


— Asta nu te împiedică de loc ca tu să-i fii foarte recunoscător, 
Hoit declară bosseman-ul. li datorezi doar o candelă veşnic 
aprinsă. Dar nu încerca să-i arăţi c-o aprinzi în cinstea lui, îl 
cunosc bine. Ar fi în stare să sufle în ea. Eram surprins de ceea 
ce auzeam. Observîndu-l puţin, îmi dădui seama că într-adevăr 
Hunt evita orice ocazie de a veni în contact cu şeful velier. Nu-şi 
dădea seama că are drept la recunoştinţă din partea lui pentru 
că-i salvase viaţa? Cu siguranţă, purtarea acestui om era cel 
puţin ciudată. 

După miezul nopţii, spre dimineaţa zilei de 9 decembrie, 
vîntul arătă tendinţa de a se muta spre est, fapt care ar fi dus la 
oarecare îmbunătăţire a vremii. Dacă se întîmpla acest lucru, 
Halbrane. Putea să cîştige timpul pierdut din cauza furtunii, 
reluîndu-şi itinerarul pe meridianul'patruzeci şi trei. Cu toate că 
marea nu se liniştise încă, spre ora două dimineaţa reuşirăm să 
întindem, fără mari riscuri, cîteva din pînze. Astfel, cu pinza 
mare şi brigantina în doi clini, trinca şi focul mic umflate la 
babord, Halbrane ajunse din nou pe drumul de la care o 
îndepărtase vijelia. 

In această parte a mării antarctice, întilnirăm numeroase 
gheţuri purtate de valuri şi acest lucru ne făcea să credem că 
furtuna,  grăbind  dezgheţul, rupsese înspre est barierele 
banchizei. 


1.13. INTRE CERCUL POLAR ŞI BANCHIZA 


De cînd Halbrane depăşise această curbă imaginară, 
trasată la douăzeci şi trei de grade şi jumătate de pol, părea că 
intrase într-o zonă în care călătoria se desfăşura în condiţii 
excepţionale. Şi ce noroc nemaipomenit am avea dacă 
Halbrane, începînd cu această primă jumătate a lunii decembrie, 
va găsi deschis drumul lui Weddell. lată, am ajuns să spun 
drumul lui Weddell, de parcă ar fi vorba de o şosea terestră bine 
întreţinută, mărginită de borne kilometrice şi de stilpi, purtînd 
placarde indicatoare : Drumul spre polul sud. 

Toată ziua de 10 decembrie goeleta putu manevra fără 
greutate, prin mijlocul sloiurilor de gheaţă izolate, aşa numitele 
floes şi brashs. Direcţia vintului n-o obligă să se abată din 
drumul ei, ba îi ajută chiar să urmeze linia dreaptă prin 


trecătorile dintre ice-fields-uri. Cu toate că mai era o lună pînă 
să înceapă bine dezgheţul, căpitanul Len Guy, obişnuit cu 
aceste fenomene, îşi dădu seama că dezgheţul general, care se 
producea de obicei în ianuarie, se va întîrnpla anul acesta cu o 
lună mai devreme. 

Echipajului nu-i fu greu să evite numeroasele blocuri 
rătăcitoare. Greutăţi se părea că nu vom întîmpina pînă în ziua 
cînd goeleta va începe să-şi deschidă drum prin banchiză, Pînă 
atunci, nu ne aşteptam la nici o surpriză. 

Prezenţa  gheţurilor era semnalată printr-un colorit 
aproape gălbui al atmosferei pe care vinătorii de balene îi 
numesc blink. Acesta este un fenomen de refracție a luminii, 
întîlnit numai în zonele glaciale, care nu înşeală niciodată pe 
observator. 

Cinci zile la rînd, Halbrane naviga fără avarii şi fără teamă 

de vreo ciocnire. 
Este adevărat că pe măsură ce avansam spre sud, numărul 
ghețarilor creştea şi trecătorile deveneau din ce în ce mai 
strimte. în ziua de 14, stabilirăm că ne aflăm la 72*37' 
latitudine, longitudinea  rămînind mereu aceeaşi, între 
meridianul patruzeci şi doi şi patruzeci şi trei. Eram la un punct 
pe care puţini navigatori îl atinseseră şi cu toate că trecuseră 
dincolo de cercul antarctic, nici Balleny şi nici Bellingshausen nu 
ajunseseră pînă aici. Eram numai cu două grade mai jos decit 
James Weddell. 

Navigaţia goeletei deveni mai anevoioasă printre aceste 
sfărimături de gheaţă spălăcite şi gălbui, pe care îşi lăsaseră 
gunoiul păsările. Cite unul avea înfăţişarea unui lepras. în 
comparaţie cu proporţiile gigantice ale ghețarilor, cît de mică 
părea corabia noastră, cu catargele ei dominate de aisberguri. 

In ceea ce priveşte mărimea acestor mase de gheaţă, ea 
era în deplină armonie cu varietatea formelor lor. Efectul era 
splendid, cînd îngrămădirile de gheaţă apăreau clin neguri, 
răsfringind, ca nişte uriaşe nestemate, razele soarelui polar. 
Cîteodată, lespezile de gheaţă apăreau învăluite în culori 
roşiatice, apoi se colorau treptat în violet şi albastru, datorită 
probabil unor fenomene de refracție. 

Nu mă săturam admirând acest spectacol, atît de frumos 
descris în povestirea lui Artbur Pym, ici piramide cu vîrful 
ascuţit, colo domuri rotunjite, ca turlele unei biserici bizantine 


sau umflate ca ale bisericilor ruseşti ori avînd formele curioase 
ale dolmenilor!, kromlech-urilor? - şi menhirilor?, ca pe cîmpul de 
la Karmac, roase, sparte şi sfărâmate, ca nişte cupe răsturnate 
— în sfârşit, tot ceea ce ochii unui om cu imaginaţie se 
străduiesc citeodată să găsească în formele capricioase ale 
norilor. Şi norii, nu sînt ei oare ghețarii rătăcitori ai mă rilor 
cereşti ? 

Trebuie să recunosc că Len Guy, cu toată marea lui 
îndrăzneală, nu era lipsit de o înţeleaptă prudenţă. Nu trecea 
niciodată sub vântul unui aisberg, dacă distanţa nu-i garanta 
succesul oricărei manevre, care ar deveni necesară pe parcurs. 
Familiarizat cu toate întâmplările unei asemenea'navigaţii, ştia 
cînd să se aventureze în mijlocul acestor flotile de drifts-uri şi 
packs-uri. In ziua aceea îmi spuse: 

— Domnule Jeoriing, nu-i prima dată cînd vreau să pătrund în 
marea polară. Ei bine, dacă încercam s-o fac atunci, cînd mă 
bazam numai pe simple presupuneri în legătură cu soarta Janei, 
de ce n-aş face-o azi, cînd aceste presupuneri s-au transformat 
în certitudini. 

— Vă înţeleg, căpitane, şi după părerea mea, experienţa pe 
care o aveţi în navigația prin aceste locuri, sporeşte şansele 
noastre de reuşită. 

— Fără îndoială, domnule Jeorling. Dar să nu uităm, totuşi, că 
dincolo de banchiză mai este, pentru mine, încă necunoscutul, 
ca pentru atiţia alţi navigatori ! 

— Necunoscutul ? Nu-i chiar aşa, căpitane, din moment ce 
sîntem în posesia rapoartelor atît de precise cile lui Weddell şi 
mai ales ale lui Arthur Pym 
— Da ! N-am uitat acest lucru. Ei sînt singurii care au vorbit 
despre marea liberă. 

— Şi nu credeţi... 

— Ba da ! Cred ! Cred că această mare exista şi din.alte raţiuni 
care-şi au importanţa lor. într-adevăr, este un lucru stabilit că 
aceste mase, denumite ice-fields-uri şi aisberguri, nu se 
formează in larg, şi numai datorită violenţei furtunilor se 


1 Doltnen - monument natural druidic, de piatră, în- formă de masă 
(n.t.) 

2 Kromlech - monument natural din pietre aşezate în formă de cerc în 
jurul unei pietre mai mari (n.t.) 

3 Menhir - monument natural, foarte răspîndit în Anglia (n.t.) 


desprind de continentele sau de insulele de la această latitudine 
înaltă. Curentele le mînă spre apele mai temperate, unde 
ciocnindu-se între ele, se opresc, în timp. ce temperatura mai 
ridicată acţionează asupra lor, topindu-le marginile, care sînt 
mai expuse acestei acţiuni. 

— Este foarte adevărat, încuviinţai eu. 

— Prin urmare, continuă căpitanul, aceste mase n-au venit 
nicidecum de la banchiză. Ele sînt aduse de valuri şi lovesc 
banchiza pe care citeodată o sfarmă în unele locuri, şi prin 
aceste spărturi se strecoară în larg. De altfel, zona australă nu 
trebuie judecată după zona boreală. Condiţiile geofizice nu sînt 
aceleaşi. Astfel, Cook afirmă că în mările Groenlandei n-a văzut 
niciodată munţi de gheaţă de mărimea celor întilniţi în mările 
australe,chiar la o latitudine mai ridicată. 

— Din ce cauză ? întrebai eu. 

— Din cauză că în ţinuturile boreale predomină influenţa 
vînturilor din sud ; or, ele nu ajung acolo decit după ce au luat 
din aerul fierbinte al Americii, Asiei şi Europei, contribuind astfel 
la ridica rea temperaturii atmosferice. Aici, dimpotrivă, ţinuturile 
cele mai apropiate care se termină cu Capul Bunei Speranţe, 
Patagonia şi Tasmania nu modifică de loc curenţii atmosferici. 
De aceea, temperatura rămîne mai uniformă în ţinutul antarctic. 

— Este foarte importantă această observaţie, căpitane, şi ea 
justifică pe deplin părerea dumnea voastră privitoare la 
existenţa mării libere. 

— Da, liberă cel puţin la vreo zece grade în spatele banchizei. 
Prin urmare, să începem prin a trece banchiza şi greutatea cea 
mai mare va fi învinsă. Aveaţi perfectă dreptate, domnule 
Jeoiiing, cînd spuneaţi că existenţa acestei mări libere a fost 
oficial recunoscută de Weddell. 

— Şi de Arthur Pym, căpitane? 

— Şi de Arthur Pym. 

Incepind de la 15 decembrie, o dată cu creşterea numărului 
ghețarilor, se înmulţiră şi greutăţile navigaţiei. Vântul continua 
totuşi să ne fie favorabil, variind de la nord-est la nord-vest, fără 
tendinţa de a-şi schimba direcţia dinspre sud. Nici o clipă nu ne 
gîndirăm să ocolim aisbergurile şi icefields-urile, nici să navigam 
noaptea cu velafură redusă, manevră grea şi periculoasă 
întotdeauna. 


Briza se înteţea cîteodată şi eram nevoiţi să mai stringem 
clin pînze. Atunci se vedea marea aruncîndu-se spumegind 
asupra ghețarilor, acoperindu-i cu stropi de spumă, ca pe 
stâncile unei insule plutitoare, fără a reuşi să le oprească din 
mersul lor. 

jem West măsură de cîteva ori unghiurile înălţimii 
aparente şi din calculele sale rezultă că înălţimea reală a 
acestor blocuri era în general cuprinsă între .zece şi o sută de 
stînjeni.In sinea mea, mă convingeam tot mai mult de adevărul 
celor ce-mi spusese căpitanul, şi-mi dădeam seama că 
asemenea mase nu se puteau forma decit de-a lungul unui 
litoral, poate acela al unui continent polar. Şi dacă acest 
continent exista, avea desigur multe golfuri, fiind mîncat de 
apele mării şi tăiat de strimtori, prin care Jane a putut ajunge la 
insula Tsalal. 

Şi la urma urmelor, aceste pămiînturi polare nu sînt ele 
acelea care împiedică încercările descoperitorilor de a ajunge 
pînă la polul arctic sau antarctic ? Nu sînt ele pentru munţii de 
gheaţă un punct de sprijin solid, de care nu se desprind decit în 
timpul dezgheţului ? Dacă aceste calote, boreală şi australă, n- 
ar fi fost acoperite decit de ape, n-ar fi reuşit corăbiile să-şi 
croiască drum pe acolo ? 

Se poate deci presupune că, după ce a pătruns pînă la 
paralela optzeci şi trei, căpitanul William Guy de pe Jane, 
călăuzit fie de instinctul său de navigator, fie de întîmplare, a 
plutit prin vreo largă trecătoare a mării. 

Echipajul fu foarte impresionat văzînd cum o porneşte 
goeleta prin mijlocul acestor mase mişcătoare — cel puţin cei 
noi, pentru că vechiul echipaj al Janei mai trecuse prin 
asemenea împrejurări. Este adevărat că se obişnuiră repede şi 
nu se mai lăsară impresionați de alte noutăţi ale acestei 
călătorii. 

Ceea ce trebuia organizat cu multă grijă, era 
supravegherea neîncetată a navigaţiei. De aceea Jem West puse 
să se înalțe în virful catargului mare un butoi, ceea ce se 
numeşte în limbaj marinăresc „cuib de cioară", unde făcea de 
gardă un om din echipaj. Halbrane, ajutată de o briză regulată, 
înainta cu repeziciune. Temperatura ajungea cam la patruzeci şi 
două de grade, (adică plus 4° pînă la 5° Celsius). Pericolul venea 


de la neguri, care învăluiau adeseori aceste mări, îngreunînd 
evitarea eventualelor ciocniri cu ghețarii. 

Spre seara zilei de 16, oamenii echipajului cădeau de 
oboseală. Intre ice-packs-uri şi driitpacks-uri, nu erau decit 
trecători înguste şi foarte întortocheate, care ne obligau să 
schimbăm des direcţia pînzelor. De patru-cinci ori pe ceas, 
răsunau ordine ca acestea : 

„Păstraţi direcţia vîntului !"...” Lasă vîntul larg ". 

Omul de la cîrmă nu şedea degeaba, în timp ce mateloţii 
nu mai încetau cu strînsul pînzelor mari, sau cu întinsul celor 
mici; în aceste împrejurări, mateloţii munceau cu tragere de 
inimă, iar Hunt era mai activ decit toţi ceilalţi. Dar acest om, 
marinar pînă in adîncul fiinţei sale, se dovedea mai folositor cînd 
vasul trebuia ferit de blocada sloiurilor. Atunci el sărea pe vreun 
ghețar în care fixa o ancoră, prin scripeteie căreia trecea un 
cablu de sîrmă ale cărui capete se aliau pe goeletă. Mateloţii 
trăgeau la edec, de capul liber al cablului, şi corabia îşi schimba 
încetişor direcţia, ocolind obstacolul. 

Cînd trebuiau fixate ancore auxiliare, pentru a ocoli vreun 
colţ ameninţător al ghețarului, Hunt sărea într-o luntre, 
îndreptîndu-se spre mijlocul grămezii de sloiuri şi debarca pe 
suprafaţa lor lunecoasă, de unde conducea manevrarea vasului. 

Datorită acestor fapte de mare curaj şi îndemiri are, 
căpitanul şi întregul echipaj îl considerau pe Hunt un matelot 
excepţional. Aerul acela misterios din toată făptura lui nu înceta 
însă de a ne aţiţa curiozitatea în cel mai înalt grad. Se întîmpla 
deseori ca Hunt şi Martin Hoit să se îmbarce în aceeaşi luntre, 
pentru vreo manevră periculoasă, pe care o îndeplineau 
împreună. Dacă şeful velier îi dădea vreun ordin, Hunt îl executa 
cu conştiinciozitate şi îndemiînare. Numai că nu vorbea cu el 
niciodată. 

Halbrane nu mai putea fi prea departe de banchiză. Dacă- 
şi continua drumul în această direcţie, cu siguranţă că va ajunge 
la ea în scurtă vreme rămînîndu-i doar să-şi caute un loc de 
trecere. Pînă alunei, însă, pe deasupra ice-fields-urilor sau 
printre viîrfurile capricioase ale aisbergurilor, santinela de pe 
catarg nu zări nici o creastă care să nu fie năpădită de gheţuri. 

Ziua de 16 ne obligă la precauţii mari şi cu atit mai 
necesare, cu cît cîrma, zdruncinată de hurducăturile corăbiei, 
ameninţa să se rupă. Multe zguduituri erau provocate de 


sloiurile care se frecau de carena vasului, acestea fiind mai 
periculoase chiar decît blocurile mari. lIzbiturile în coastele 
corăbiei produceau fără îndoială şocuri violente, dar Halbrane 
fiind solid construită, nu risca să-şi spargă bordajul, nici să-şi 
strice căptuşeala, fiindcă, după cît ştim, nu era căptușită. 

Jem West ordonă să se fixeze bine cîrma pe care o întăriră 
cu butuci lungi de brad, înţepeniţi pe axa ei, destul de rezistenți 
pentru a o feri de avarii. Să nu credeţi cumva că mamiferele 
marine ar fi părăsit aceste locuri ticsite de mase plutitoare de 
toate mărimile şi de toate formele. Balenele în special erau 
foarte numeroase. Şi ce spectacol minunat ofereau trombele de 
apă, ţişnind cu atita putere din jeturile lor ! Laolaltă cu fin-backs- 
urile şi  humpbacks-urile, trăiau marsuini de o mărime 
nemaiîntitnită, cîntărind cîteva sute de livre! fiecare, pe care 
Hearne îi lovea cu harponul său cînd îi venea la îndemiînă. Aceşti 
marsuini, după ce treceau prin mîinile lui' Endicott, care-i 
prepara cu o adevărată artă, erau întotdeauna bine primiţi şi 
apreciaţi la mesele echipajului. 

Păsările antarctice, petrelii, damierii şi cormoranii, zburau, 
tipînd, în stoluri numeroase, iar de pe marginea ice-fields-urilor 
ne priveau legiuni întregi de pinguini. Ei sînt, de fapt, adevărații 
locuitori ai acestor triste singurătăţi şi natura n-ar fi putut crea o 
fiinţă mai potrivită cu dezolarea care domneşte în zona glacială. 

În dimineaţa zilei de 17, omul „din cuibul ciorii" semnală în 
sfîrşit banchiza. 

— Cu direcţia la tribord, înainte ! strigă el. 

La cinci sau şase mile spre sud, se înălța o culme 
nesfirşită, crestată ca dinţii unui ferăstrău, profilindu-se pe 
orizontul limpede al cerului antarctic, de-a lungul căreia pluteau 
mii de sloiuri. Această barieră nemişcată se întindea de la nord- 
vest spre sud-est, şi chiar dacă ar fi plutit numai de-a lungul ei, 
goeleta noastră tot mai cîştiga cîteva grade spre sud. 

Cine vrea să-şi facă o părere exactă despre diferenţa dintre 
banchiză şi bariera de gheaţă, iată ce trebuie să reţină : aceasta 
din urmă, după cum am mai spus, nu se formează niciodată în 
plină mare. Este absolut necesar ca ea să se sprijine pe o bază 
solidă, fie pentru a-şi ridica planurile verticale de-a lungul unui 
litoral, fie pentru a-şi întinde în spate piscurile munţilor de 
gheaţă. Dacă însă această barieră nu poate părăsi punctul fix 


1 Livră - 1/2 kg (n.t.) 


care o susţine, ea este aceea care, după cum spun navigatorii 
cei mai competenţi, furnizează aisberguri şi ice-fields-uri, drifts- 
uri, packs-uri, floes-uri şi brasks-uri, a căror continuă plutire o 
zăream în larg. Coastele pe care se sprijină sînt supuse 
influenţei curenților, veniţi din mările mai calde. 

Pe timpul mareelor de echinocţiu, a căror înălţime este 
cîteodată destul de mare, bariera se roade, crapă, se macină şi 
în cîteva ore sute de blocuri enorme se desprind cu, zgomot 
asurzitor, cad în mare, scufundîndu-se în mijlocul unor viitori 
formidabile şi apoi revin la suprafaţă. Aceştia sînt munţii de 
gheaţă, din care nu iese la suprafaţa apei decit o treime şi care 
plutesc pînă în clipa cînd influenţa climatică a latitudinilor joase 
le grăbeşte topirea.Intr-o zi, pe cînd vorbeam cu căpitanul Len 
Guy despre acest lucru, îmi spuse : 

— Aceasta este explicaţia cea mai justă, şi de aceea bariera de 
gheaţă opune navigatorilor un obstacol de netrecut, pentru că 
are la bază stabilitatea unui litoral. Nu acelaşi lucru se întîmplă 
cu banchiza. Ea se formează mai departe de uscat, chiar pe 
ocean, prin amestecul neîncetat al sfărimăturilor aduse de 
valuri. Expusă asalturilor hulei şi valurilor oceanului, în timpul 
verii ea se dizlocă, lăsînd trecători prin care vasele pot pătrunde 
dincolo. 

— Este adevărat deci, observai eu, că banchiza nu constitue o 
masă neîntreruptă, pe care n-ai putea s-o ocoleşti. 

— Aşa a putut şi Weddell să treacă dincolo, domnule Jeorling, 
datorită împrejurărilor excepţionale de temperatură şi primăverii 
timpurii. Din moment ce aceste împrejurări ni se prezintă şi 
nouă, nu este o îndrăzneală prea mare să încercăm a ne folosi 
de ele. 

— Cu siguranţă, căpitane. Şi acum că banchiza a fost 
semnalată. 

— Ne vom apropia de ea cît va fi cu putinţă, şi voi conduce 
goeleta prin cea dintii trecătoare pe care o vom descoperi. Dacă 
nu găsim nici una, o să plutim de-a lungul banchizei pînă la 
extremitatea ei orientală, ajutaţi de curentul care merge în 
această direcţie, cu condiţia ca briza să se menţină la nord-est. 

Navigind spre sud, goeleta întîlni ice-fields-uri de 
dimensiuni uriaşe. Măsurarea acestor ice-fieldsuri cu ajutorul 
unghiurilor luate cu cercul şi a laturilor măsurate cu lochul, ne 
ajută să stabilim suprafaţa lor la cinci pînă la şase sute de 


stîinjeni pătraţi. Trebuia manevrat cu multă precizie şi prudenţă, 
pentru a evita să- fim blocaţi într-un coridor de gheaţă, a cărui 
ieşire de multe ori nu se vedea. 

Cînd Halbrane ajunse la trei mile de banchiză, se opri în 
mijlocul unui bazin larg, care-i lăsa toată libertatea de 
manevrare.Fu desprinsă o luntre de pe bord, şi lansată pe apă. 
Căpitanul Len Guy şi bosseman-ul coboriră in ea însoţiţi de patru 
mateloţi la visle şi unul la cîrmă. Luntrea se îndreptă spre 
meterezul masiv, în care oamenii sperau să găsească 
trecătoarea prin care s-ar fi putut strecura goeleta, dar după trei 
ore de cercetări zadarnice, se înapoiară pe bord dezamăgiţi şi 
frînţi de oboseală. 

Pe deasupra, mai începu şi o ploaie amestecată cu 
zăpadă, care făcu să scadă temperatura la treizeci şi. şase de 
grade (plus 2 grade şi 22 Ccilsius) de nu mai puturăm vedea 
banchiza. Prin urmare, nu. ne mai rămase altceva de făcut decit 
să punem capul la compas spre sud-est şi să navigam printre 
sloiuri ; să trecem peste ele, ar fi însemnat să ne expunem la 
riscuri serioase, fără nici un rost. 

Jem West ordonă să se sucească vergile în aşa fel încît să 
plutim cit mai mult cu putinţă în direcţia vîntului. Echipajul lucră 
cu multă îndemînare, şi goeleta, însufleţită de o viteză care 
crescu pină la şapte opt mile, înclinată la tribord, se avintă prin 
mijlocul sloiurilor grămădite în calea ei. Ştia parcă să evite 
atingerea cu ele, atunci cînd această întîlnire i-ar fi dăunat, iar 
cînd era vorba doar de straturi subţiri de gheaţă, se arunca 
asupra lor spărgîndu-le cu etrava ei, care făcea în aceste cazuri 
oficiul de berbece!. Apoi, după cîteva atingeri uşoare, urmate de 
trosnituri, care curtemurau cîteodată toată lemnăria corăbiei, 
Halbrane găsea din nou ape libere şi drumul . continua o vreme 
nestingherit. 

Esenţialul era să se ferească mai ales de ciocniri cu 
aisbergurile. Nu era de loc greu să navighezi pe un cer senin, 
care-ţi îngăduia să manevrezi la timp, pentru a mări sau micşora 
viteza goeletei. Totuşi, cu negurile care apăreau destul de des, 
limitînd cîmpul vizual la două pînă la patru sute de metri, 
navigarea continua să fie destul de periculoasă. 


1 Berbece — în vechime maşină de război cu care se spărgeau zidurile 
cetăților (n.t.) 


Dar, fără a mai vorbi de aisberguri, Halbrane nu risca oare 
să se ciocnească de ice-fields-uri? Incontestabil, şi numai cine n- 
a văzut asemenea spectacol nu-şi poate imagina cită forţă au 
aceste mase în mişcarea lor, care pare atit de înceată. 
în ziua aceea, văzurăm cu ochii noştri unul din aces,te ice-fields- 
uri, care abia se mişca, izbindu-se de altul ce părea nemişcat. Ei 
bine, acest cîmp de gheaţă lu sfărimat şi atît de tare se 
zdruncină, încît în scurtă vreme nu mai rămase din el aproape 
nimic. Pe locul unde fusese cîmpul de gheaţă, pluteau acum, 
împingîndu-se unele într-altele, bucăţi enorme de gheaţă, 
hummocks-uri înalte pînă la o sută de picioare şi cîteva calfs-uri, 
care se scufundau încet în adîncuri. 

Se poate să nu te cuprindă cel puţin mirarea în faţa. unui 

asemenea lucru, cinci greutatea cîmpului de gheată care se 
apropia de celălalt, trecea de cîteya milioane de tone. 
Se scurseră astfel douăzeci şi patru de ore, timp în care goeleta 
se menţinu la distanţă de trei-patru mile departe de banchiză. 
Să ne apropiem mai mult, ar fi însemnat -să ne angajăm 
degeaba într-o serie de încurcături, din care nu se ştie dacă mai 
puteam ieşi. 

Len Guy ardea de nerăbdare să facă acest lucru, dar se şi 
temea să nu-şi mine goeleta, fără să observe, către 
deschizătura vreunei trecători 

— Dacă am avea un vas să ne însoţească, îmi spuse el, aş 
merge mai aproape de banchiză, şi acum îmi dau seama ce 
avantajos lucru este să pleci cu două corăbii într-o expediţie ca 
aceasta. Dar Halbrane e singură, şi dacă am rămîne fără ea. Cu 
toată prudenţa manevrării, goeleta noastră era expusă totuşi la 
mari pericole. 

Abia parcurserăm vreo sută de stînjeni, cînd furăm nevoiţi 
să ne oprim brusc şi să schimbăm direcţia vasului cu o clipă 
înainte ca virful catargului din faţă, care era foarte aplecat, să 
se izbească într-un ghețar. 

Ore întregi, Jem West fu obligat să schimbe viteza şi-i 
trebui multă atenţie pentru a evita o ciocnire cu un cîmp de 
gheaţă. Din fericire, vîntul sufla de la est spre nord-nord est, 
fără să se schimbe, ceea ce ne permise să menţinem toate 
pînzele întinse. Dacă s-ar fi transformat. însă în furtună, nu ştiu 
ce s-ar fi ales de goeleta noastră, sau mai bine zis ştiu foarte 
bine : ar fi fost pierdută şi ea, şi oamenii. 


In acest caz, n-am fi avut cum să fugim şi Halbrane ar fi 
eşuat pe gheţurile de la poalele banchizei. După o lungă 
recunoaştere, căpitanul Len. Guy fu nevoit să renunţe 
deocamdată la nădejdea de a găsi o trecătoare prin acest zid de 
gheaţă. N-aveam altceva de făcut, decit să ne îndreptăm spre 
sud-est. De altfel, urmînd această direcţie, nu pierdeam nimic în 
latitudine. Şi într-adevăr, în ziua de 18, stabilirăm că Halbrane 
se afla pe paralela şaptezeci şi trei. 

Repet totuşi, că niciodată nu s-a navigat în mările 
antarctice în condiţii mai fericite, datorită desprimăvărării 
timpurii, permanenţei vînturilor dinspre nord şi temperaturii pe 
care termometrul o indica la patruzeci şi nouă de grade, adică 
plus 9* şi patruzeci şi patru Celsius. Este de la sine înţeles că 
aveam o zi continuă şi timp de douăzeci şi patru de ore razele 
solare ne înconjurau din toate punctele orizontului. 

Aisbergurile începuseră să se topească şi sute de pirăiaşe 
se scurgeau la vale, săpînd adînc în pereţii de gheaţă, ca apoi să 
se unească în cascade fremătătoare. Trebuia să ne ferim cu 
mare grijă, ca să nu ne dea peste cap, cînd prin topirea bazei lor 
îşi schimbau centrul de greutate şi se rostogoleau în apele 
adinci ale oceanului. 

De vreo două-trei ori, ne apropiarăm de banchiză pînă la o 
distanţă mai mică de două mile. Era cu neputinţă ca în actualele 
condiţii climaterice să nu se fi produs rupturi în cîteva locuri. 
Nici de data aceasta cercetările noastre nu duseră la vreun 
rezultat şi din nou furăm nevoiţi să ne lăsăm în voia curentului 
care trecea de la vest spre est. 

De altfel, acest curent ne era folositor şi nu regretam decit 
faptul că am fost tîrîți dincolo de meridianul patruzeci şi trei, 
către care va fi necesar să ducem din nou goeleta pentru a ne 
îndrepta spre insula Tsalal. Speram că de data aceasta vintul o 
va purta din nou spre itinerarul său. 

Trebuie să mai spun că în timpul ultimei recunoaşteri, n- 
am descoperit pe tot parcursul nici urmă de pămînt sau ceva 
care să semene a pămînt, conform hărților întocmite de 
navigatorii care trecuseră pe aici înaintea noastră, hărţi 
incomplete, fără îndoială, dar în linii mari destul de precise. S-a 
întîmplat ca pe locurile indicate că ar fi pămînt, să fi mers 
corăbii. Totuşi, acest lucru nu era admisibil, în ceea ce priveşte 
insula Tsalal. Dacă Jane a putut ajunge la ea, înseamnă că 


această parte a mării antarctice era liberă şi într-un an atit de 
timpuriu, n-avem să ne temem de vreun obstacol care s-ar fi 
putut ivi în drum. 

În sfîrşit, în ziua de 19, între orele două şi trei după 
amiază, la verga catargului mare se auzi strigătul santinelei: 

— Ce s-a întîmplat ? întrebă Jem West. 
— Banchiza este spintecată la sud-est. 
— Şi mai departe ? 

— Nu se mai vede nimic. 

Locotenentul urcă pe hobane şi în cîteva clipe ajunse la 
capelajul catargului hunei. Noi aşteptam jos, cuprinşi de 
nerăbdare. Dacă santinela s-a înşelat ? Poate a avut vreo iluzie 
optică, în orice caz, Jem West nu va greşi. După zece minute de 
aşteptare, zece minute care mi se părură nesfirşite, vocea lui 
clară ajunse pînă la noi pe punte: 

— Marea liberă ! strigă el. 

| se răspunse printr-un „ura" puternic, ieşit din toate piepturile. 
Goeleta luă cap la compas spre sud-est, cu vintul strâns cît mai 
aproape. După două ore, capătul banchizei fu ocolit şi în faţa 
privirilor noastre se întindea o mare strălucitoare, complet 
eliberată de gheţuri. 


1.14. VOCEA DIN VIS 


Pe de-a-ntregul eliberată de gheţuri ? Nu. Ar fi fost prea 
devreme pentru acest lucru. Citeva aisberguri mai albeau în 
depărtare, iar drifts-uri şi packs-uri mai pluteau încă spre est. 
Dezgheţul era în toi în partea aceea, iar marea era complet 
liberă, din moment ce o corabie putea naviga cu uşurinţă. 

Nu încape nici o îndoială că prin aceste locuri, plutind pe 
un braţ al mării, un fel de canal săpat prin continentul antarctic, 
au ajuns corăbiile lui Weddell la şaptezeci şi patru de grade 
latitudine, pe care Jane trebuie să le fi depăşit cam cu şase sute 
de mile. 

— Dumnezeu ne-a venit în ajutor, îmi spuse căpitanul Len Guy, 
şi bine ar fi să ne conducă paşii pînă la capăt. 

— In opt zile, îi răspunsei eu, goeleta noastră poate să fie în 
largul insulei Tsalal. 


— Da, cu condiţia ca vînturile de la est să persiste, domnule 
Jeorling, Nu uitaţi însă că, plutind de-a lungul banchizei pînă la 
extremitatea ei orientală, Halbrane s-a îndepărtat de itinerarul 
său şi trebuie readusă spre vest. 

— Briza este cu noi, căpitane... 

— Şi vom profita de ea, pentru că intenţia mea este să mă 
îndrept spre insula Bennet. Acolo a debarcat mai întîi fratele 
meu William. Din clipa cînd vom întîlni această insulă, putem fi 
siguri că mergem pe drumul cel bun. 

— Cine ştie, căpitane, dacă nu vom găsi acolo noi indicii. 

— Şi asta. se poate, domnule Jeorling. Prin urmare, azi, după ce 
voi face punctul şi voi stabili exact poziţia noastră, punem capul 
la compas spre insula Bennet. 

Este de la sine înţeles că trebuia consultată imediat 
călăuza cea mai sigură pe care o aveam la dispoziţie. Vorbesc 
de cartea lui Edgar Poe, în realitate, povestirea adevărată a lui 
Arthur Gordon Pym. După ce o recitii cu toată atenţia pe care o 
merită, ajunsei la următoarea concluzie : că fondul era adevărat, 
că Jane descoperise şi acostase la insula Tsalal, nu mai încăpea 
nici o îndoială, după cum nu exista îndoială asupra existenţei 
celor şase supraviețuitori ai naufragiului, la data cînd Patterson 
a fost luat de ghețarul în derivă. 

Asta era partea adevărată, sigură, neîndoielnică, însă, 
cealaltă parte nu trebuia pusă oare pe socoteala imaginaţiei 
povestitorului, imaginaţie uimitoare, excesivă, bolnăvicioasă, 
dacă ţii seama de portretul pe care şi l-a făcut el însuşi. Şi 
trebuia să iei drept sigure întîmplările stranii pe care pretinde că 
le-ar fi observat în această îndepărtată Antarctidă. Trebuia 
admisă existenţa unor oameni şi animale ciudate. Era adevărat 
oare că solul acestei insule ar fi de o natură specială şi apele ei 
curgătoare au o componenţă deosebită ? Existau oare acele 
prăpăstii înspăimîntătoare, a căror descriere o făcea cu atita 
minuţiozitate Arthur Pym ? Era oare de crezut că culoarea albă 
producea asupra insularilor atîta. groază ? Şi la urma urmelor, 
de ce nu, deoarece culoarea albă, haina iernii, culoarea 
zăpezilor, le anunţa apropierea timpului rău, care-i închidea într- 
o închisoare de gheaţă. 

Intr-adevăr, ce trebuie să  gindeşti despre aceste 
fenomene neobişnuite semnalate dincolo, despre vaporii cenușii 
ai orizontului, întunecarea spaţiului, transparenţa luminoasă a 


adîncimilor mării, albeaţa cascadei aeriene, şi, în sfirşit, despre 
acel uriaş alb care se ridică pe pragul polar. Asupra acestor 
lucruri îmi aveam rezervele mele şi mă hotărisem să aştept. în 
ceea ce-l priveşte pe căpitanul Len Guy, se arăta foarte 
indiferent faţă de tot ceea ce în povestirea lui Athur Pym nu se 
referea direct la cei părăsiţi de pe insula Tsalal, a căror salvare 
era unica şi permanenta lui preocupare. 

Or, din moment ce aveam în faţa ochilor povestirea lui 
Arthur Pym, mă hotărisem să-l verific pas cu pas, să deosebesc 
adevărul de minciună, realitatea de fantezie. Şi convingerea 
mea era că nu voi găsi nici urmă de aceste lucruri stranii, care 
trebuie să fi fost inspirate de acel „înger al bizarului", personajul 
principal al uneia din cele mai sugestive nuvele ale poetului 
american. 

La data de 19 decembrie, goeleta noastră se afla deci cu 
un grad şi jumătate mai la sud decit fusese Jane cu optsprezece 
zile mai tirziu. De aici, această concluzie că împrejurările, 
mările, direcţia vîntului, sezonul frumos, foarte timpuriu, ne-au 
fost extrem de favorabile.O mare liberă, sau oricum navigabilă, 
se întindea în faţa căpitanului Len Guy, cum se întinsese şi în 
faţa căpitanului William Guy, şi în spatele lor, banchiza îşi 
desfăşura, de la nord-vest spre nord-est, enormele ei mase 
solidificate. 

În primul rînd, Jem West vru să se convingă dacă curentul 
mergea spre sud în acest braţ de mare, după cum susţinea 
Arthur Pym. La ordinul său, bosseman-ul aruncă o undiţă de 
două sute de brasse, avînd o greutate destul de mare şi se 
constată că direcţia curentului era aceeaşi , prin urmare, foarte 
prielnică goeletei noastre. 

La ora zece şi la amiază se mai făcură două observaţii cu 
mare exactitate, cerul fiind de o extraordinară puritate. 
Calculele arătară 74*45' latitudine şi ceea ce nu ne surprinse de 
loc 39*15' longitudine. Se vede că înconjurul pe care ni l-a 
impus prelungirea banchizei, şi pe care l-am făcut din 
necesitatea de a ocoli pe la extremitatea ei orientală, obligaseră 
goeleta să se avinte cam cu patru grade la est. Punctul fiind 
stabilit, căpitanul Len Guy luă cap la compas spre sud-est, 
pentru a reveni la meridianul patruzeci şi trei, ţinînd totuşi 
direcţia sud. 


Nu mai este, cred, nevoie să reamintesc că, cuvintele 
„dimineaţa" şi „seara" de care mă voi folosi, în lipsă de altele, 
nu implicau nici răsăritul şi nici apusul soarelui. Discul fierbinte 
al astrului zilei nu încetă să lumineze spaţiile, în drumul lui 
neîntrerupt. 

Citeva luni mai tîrziu, el va dispare pentru un timp. Totuşi, 
în această perioadă rece şi întunecată a iernii antarctice, cerul 
este aproape zilnic luminat de aurorele polare. Poate, mai tîrziu, 
vom fi martorii acestor fenomene de-o splendoare ce nu poate fi 
exprimată îndeajuns şi a căror influenţă electrică se manifestă 
cu atita putere. 

După cum povesteşte Arthur Pym, de la 1 la 4 ianuarie a 
anului 1828, călătoria Janei continuă cu multă greutate, pe o 
vreme rea, cum nu mai avuseseră pînă atunci. O furtună 
puternică de la nord-est aduse cu ea munţi de sloiuri care erau 
gata-gata să-i sfarme cîrma. După ce scăpă de furtună, îşi văzu 
drumul închis de o banchiză groasă care, din fericire, putu fi 
trecută. De-abia în dimineaţa zilei de 5 ianuarie, la latitudinea 
de 73*15', scăpă de ultimele obstacole, continuîndu-şi liniştită 
drumul. în timpul cînd Jane trecea pe aici, temperatura aerului 
era de treizeci şi trei de grade, (plus 0*56 Celsius), iar acum, la 
trecerea noastră, se ridica la patruzeci şi nouă de grade, sau, 
cum s-ar mai putea spune, la plus 9*44 Celsius. Acul busolei 
noastre se găsea într-o poziţie identică cu acela al Janei, indicînd 
14*28' spre est. 

Voi face o ultimă observaţie, pentru a indica în mod exact 
diferenţa sau apropierea de situaţie între cele două goelete. 
Jane a avut nevoie de cincisprezece zile, de la 5 la 19 ianuarie, 
ca să parcurgă cele zece grade, echivalind cu şase sute de mile, 
care o despărţeau de insula Tsalal, în timp ce Halbrane, la 19 
decembrie, se găsea la mai puţin de şapte grade, adică la patru 
sute de mile. Dacă vintul se menținea pînă la sfîrşitul săptămînii, 
am fi văzut apărînd la orizont insula Tsalal sau cel puţin mica 
insulă Bennet, de la care mai aveam de mers vreo cincizeci de 
mile, unde căpitanul Len Guy voia să facă o escală de douăzeci 
şi patru de ore. 

Navigarea continuă în condiţii excelente. Nu intîlnirăm tot 
drumul decit vreo cîteva sloiuri, pe care curenţii îi tîrau spre sud- 
vest, cu o iuţeală de un sfert de milă pe oră. Dar goeleta noastră 
le ocolea cu multă uşurinţă. Cu toate că briza se înteţise, Jem 


West nu slăbise pînzele de sus şi Halbrane luneca încetişor pe o 
mare uşor fremătîndă. 

Nu se zărea niciunul din aisbergurile întîlnite de Arthur 
Pym la această latitudine, care, după mărturisirile lui, atingeau 
înălţimea de o sută de brasse în timpul dezgheţului. Timpul era 
frumos şi echipajul nostru nu era obligat să manevreze pe 
ceaţă, cum se întimplase cu cel al Janei. Nu avurăm de luptat 
nici cu rafalele de grindină, sau de zăpadă, care o asaltaseră pe 
Jane, nici cu scăderile de temperatură, din cauza cărora 
echipajul ei avusese atita de suferit. 

Din cînd în cînd, întîlneam în calea noastră floes-uri pline 
de pinguini, semăniînd cu nişte turişti, care navigau pe bordul 
unui iaht de plăcere, şi de foci negricioase, înfipte în suprafeţele 
albe, ca nişte enorme lipitori. Deasupra acestei flotile zburau 
neîncetat petreli, damieri, puffini negri, cufundări, grebe, steme, 
cormorani şi albatroşi de culoarea funinginei, care trăiesc în 
ţinuturile latitudinilor înalte. Pe apă, pluteau ici-colo meduze 
mari, împodobite cu cele mai gingaşe culori, deschizindu-se ca 
nişte umbreluţe. Mai dădurăm în drum de peşti uriaşi, un fel de 
dorode, lungi de trei picioare, cu carnea tare şi gustoasă, din 
care făceam provizii îmbelşugate, cu ajutorul undiţelor şi 
harpoanelor. 

A doua zi de dimineaţă, după o noapte calmă, în timpul 
căreia briza slăbise, bosseman-ul mă întâmpină vesel şi 
surizător, cu alura omului pe care micile necazuri ale vieţii nu-l 
supără prea mult. 

— Bună dimineaţa, domnule Jeorling, bună dimineaţa, îmi spuse 
el, de cum mă zări. 

In aceste regiuni australe, la epoca de care vorbesc, nu se 
putea spune „bună seara", pentru bunul motiv că nu există 
seară, nici bună, nici rea. 

— Bună dimineaţa, Hurliguerly, îi răspunsei, foarte dispus să 
încep o conversaţie cu acest om vesel şi vorbăreţ. 

— Ei, cum vi se par mările de dincolo de banchiză ? 

— Le-aş putea compara foarte bine cu marile lacuri din Suedia 
sau America. 

— Da, fără îndoială, numai că cele de aici sînt înconjurate de 
aisberguri, în loc de munţi ! 


— Nici nu ne-am fi putut dori ceva mai bun, bosseman, cu 
condiţia ca şi restul călătoriei să ţină tot aşa pînă la insula 
Tsalal. 

— De ce nu pînă la pol, domnule Jeorling ? 

— Pînă la pol ? E departe polul şi nu se ştie ce e pe acolo. 

— O să ştim, după ce-l vom vizita, răspunse bosseman-ul, 
fiindcă, dacă te gindeşti bine, este singura posibilitate de a 
putea afla ! 

— Ai dreptate, Hurliguerly... dar Halbrane n-a plecat să 
descopere polul sud. Dacă Len Guy va reuşi să salveze 
naufragiaţii de pe Jane, înseamnă că-şi va fi îndeplinit misiunea 
şi nu ştiu dacă ar trebui să încerce mai mult. 

— Bineînţeles, domnule Jeorling, bineînţeles. Totuşi, cînd va 
ajunge la trei sau patru sute de mile de pol, nu va fi tentat oare 
să meargă pînă la capătul axei, pe care pămîntul se învirteşte ca 
un pui în frigare replică rizind bosseman-ul. 

— Asta ar merita osteneala de a înfrunta noi pericole şi este 
oare atît de interesant, încît să împingem pînă acolo pasiunea 
noastră pentru cuceririle geografice. 

— Da şi nu, domnule Jeorling. Mărturisesc totuşi că am ajuns 
mai departe decît navigatorii dinaintea noastră poate mai 
departe chiar decit vor merge vreodată cei ce vor veni după noi, 
şi asta-i destul pentru orgoliul unui marinar ca mine. 

— Da ţi se pare că nu s-a făcut mai nimic, pe lingă ceea ce mai 
e de făcut, bosseman. 

— Chiar aşa, domnule Jeorling, şi dacă ni s-ar propune să ne 
înfundăm la cîteva grade mai de-parte de insula Tsalal, .fiţi sigur 
că n-aş fi eu celcare s-ar opune. 

— Bosseman, nu cred ca Len Guy să se fi gîndit vreodată, la aşa 
ceva. 

— Nici eu, răspunse Hurliguerly, cred că de îndată ce-şi va salva 
fratele şi pe cei cinci mateloţi de pe Jane, nu va şti cum să se 
întoarcă mai repede în Anglia. 

— Asta este şi probabil, şi logic în acelaşi timp, bosseman. Dacă 
oamenii vechi din echipaj sînt gata să meargă oriunde i-ar duce 
şeful lor, nu acelaşi lucru s-ar întîmpla cu cei noi. Ei n-au fost 
angajaţi pentru o campanie atît de lungă şi de periculoasă, cum 
ar fi aceea care ne-ar duce prnă la pol. 


— Aveţi dreptate, domnule Jeorling, şi chiar dacă s-ar hotărî la o 
asemenea treabă, ar fi nevoie de momeala unei prime serioase, 
pentru fiecare paralelă trecută dincolo de insula Tsalal. 

— Şi nici aşa nu-i sigur că se vor învoi, spusei eu. 

— Ba ceva mai mult, Hearne şi tovarăşii lui, recrutaţi în insulele 
Falkland, care formează majoritatea pe bord, sperau că nu vom 
putea trece de banchiză şi deci navigarea nu va depăşi în nici un 
caz cercul antarctic ! Se arată foarte nemulţumiţi de faptul că 
am mers atit de departe, în sfîrşit, nu ştiu ce-o mai fi de acum 
încolo, însă acest Hearne este un tip cam suspect şi eu îl 
supraveghez de multă vreme. 

Într-adevăr, nemulţumirea care mocnea în noii mateloţi 
constituia, dacă nu un pericol, cel puţin o complicaţie pentru 
viitor. In noaptea, sau mai exact în timpul cînd ar fi trebuit să fie 
noaptea de 19 spre 20, somnul îmi fu tulburat de un vis ciudat. 
Da ! Nu putea fi decît un vis ! Cred că trebuie să-l menţionez 
totuşi în această povestire, ca să se înţeleagă cît de obsedată 
începea să fie mintea mea de întâmplările prin care treceam. 

Timpul era rece încă, şi după ce m-am întins în pat, m-am 
înfăşurat bine în păturile mele groase. De obicei, somnul mă 
cuprindea pe la orele nouă seara şi dormeam fără întrerupere 
pînă la cinci dimineaţa. Eram în toiul somnului, să fi fost cam 
două după miezul nopţii, cînd mă trezi brusc un fel de murmur, 
întrerupt de suspine. Deschisei, sau mai curînd mi se păru că 
deschid ochii. Oblonul geamului era lăsat şi în cabină domnea 
un întuneric adînc. 

Cum murmurul se repetă, ascultai atent şi mi se păru că 
aud o voce, o voce care n-o cunoşteam, şoptind aceste cuvinte : 
— Pym... Pym... sărmanul meu Pym ! 

Desigur, asta nu putea fi decit o halucinație sau, dacă era 
altfel, însemna că cineva intrase în cabina mea, pe care n-o 
încuiasem la culcare. 

— Pym 1... continuă vocea. Nu trebuie... bietul Pym nu trebuie 
uitat niciodată ! 

De data aceasta auzii distinct cuvintele pronunţate chiar 
lîngă urechea mea. Ce însemna această recomandaţie şi de ce 
îmi era adresată mie ? Să nu uit pe Arthur Pym ? Nu murise oare 
după întoarcerea lui în America de-o moarte subită şi grozavă, 
ale cărei amănunte nu le cunoştea nimeni ? 


Aveam senzaţia că aiurez şi mă trezii de-a binelea, de 
data aceasta cu senzaţia că fusesem tulburat de un vis 
nemaipomenit, care se datora vreunei tulburări cerebrale. Dintr- 
o săritură, ajunsei la fereastră şi deschisei oblonul. Scosei capul 
prin deschizătură şi privii puntea. La pupa goeletei nu era 
nimeni, afară de Huni care sta în picioare la roata cîrmii, cu 
ochiul pe cadranul busolei. Nu aveam altceva de făcut decit să 
mă culc din nou. Ceea ce şi făcui, şi cu toate că mi se păru că 
aud din nou numele lui Arthur Pym pronunţat lîngă urechea 
mea, aţipii repede şi dormii tun pînă dimineaţa. 

Cînd mă sculai, nu-mi mai rămăsese decit o foarte vagă 
amintire a incidentului de peste noapte, care şi începuse să se 
şteargă din mintea mea. Recitind povestirea lui Arthur Pym, de 
cele mai multe ori împreună cu căpitanul, ca şi cum această 
povestire ar fi fost jurnalul de bord al Halbranei, îmi atrase 
atenţia următorul fapt, petrecut în ziua de 10 ianuarie : 

„In timpul după amiezii s-a produs un accident foarte 
regretabil şi tocmai în apele prin care treceam atunci. Un 
american, originar din New-York, numit Peter Vredenburgh, unul 
din cei mai buni mateloţi ai echipajului de pe Jane, lunecă şi 
căzînd între două blocuri de gheaţă, dispăru fără a mai putea fi 
salvat." 

Era prima victimă a acestei funeste campanii şi cîţi alţii 
aveau să se mai înscrie în necrologul nenorocitei goelete! In 
legătură cu aceasta, înţeleserăm că, după spusele lui Arthur 
Pym, frigul fusese puternic în ziua de 10 ianuarie şi starea 
atmosferică foarte tulbure, datorită rafalelor de zăpadă- şi 
grindină care veneau de la nord-est. 

Este adevărat că la acea dată, banchiza mai era încă 
departe spre sud, ceea ce explică motivul pentru care Jane n-o 
înconjurase pe la vest. După cum mai povesteşte tot Arthur 
Pym, Jane nu ajunsese acolo decit la 14 ianuarie. O mare „în 
care nu era nici un sloi de gheaţă" se desfăşura pînă în 
depărtările orizontului, străbătută de curenţi care se mişcau cu 
o iuţeală de o jumătate de milă pe oră. Temperatura era de 
treizeci şi patru de grade (plus 1* şi 11 Celsius) şi în scurtă 
vreme se ridică la cincizeci şi unu grade, adică plus 10* şi 56 
Celsius. Era aceeaşi temperatură de care se bucura şi Halbrane 
şi la fel ca Arthur Pym, puteam spune cu uşurinţă „că nimeni nu 
s-ar fi îndoit că aveam posibilitatea să atingem polul". 


In ziua aceea, observaţia căpitanului Janei arătă 81°21' 
latitudine şi 42*5' longitudine. La o diferenţă de cîteva minute 
de arc, această constatare era întâmplător la fel cu aceea pe 
care o făcuserăm şi noi în dimineaţa zilei de 20 decembrie. Prin 
urmare, ne îndreptam direct spre insula Bennet şi, în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore, ea apăru la orizont. In timpul 
navigării prin aceste locuri, nu am de relatat nici un incident. La 
bordul goeletei noastre nu se întîmplă nimic deosebit, în timp ce 
jurnalul Janei, la data de 17 ianuarie, înregistra o serie de 
întîinplări destul de ciudate. 

lată pe cea mai interesantă, care furniza lui Arthur Pym şi 
tovarăşului său Dirk Peters prilejul să-şi arate curajul şi 
devotamentul lor. Spre ora trei după amiază, santinela de la 
catarg remnală prezenţa unui banc de gheaţă în derivă, ceea ce 
dovedeşte că sloiurile reapăruseră la suprafaţa mării libere. Pe 
acest banc se afla un animal uriaş. Căpitanul William Guy 
ordonă să fie înarmată cea mai mare din luntre, în care luă loc 
Arthur Pym, Dirk Peters şi secundul Janei, nefericitul Patterson, 
al cărui cadavru l-am găsit în drumul de la insulele Prinţul 
Eduard la Tristan-daCunha. 

Animalul era un urs de Arctica, măsurind cincisprezece 
picioare lungime, cu părul ţepos, foarte creţ şi de o albeaţă 
imaculată, cu botul rotund ca al unui buldog. Cele cîteva focuri 
care-l atinseră nu fură de ajuns pentru a-l dobori. Aruncîndu-se 
în mare, puternicul animal înotă spre luntre şi, agătindu-se de 
ea, era cît pe-aci s-o răstoarne, dacă Dirk Peters, repezindu-se 
asupra lui, nu i-ar fi împlîntat cuțitul. în spate. Rănit de moarte, 
ursul tîrîi după el şi pe metis, căruia trebui să i se arunce o funie, 
ca să poată urca din nou pe bord. Ursul fu adus pe puntea Janei, 
dar în afară de mărimea lui excepţională, nu prezenta nimic 
anormal pentru ca să poată fi trecut printre patrupedele ciudate, 
semnalate de Arthur Pym în regiunile australe; 

Dar să revenim la Halbrane. Briza de la nord, care 
încetase definitiv, nu mai reveni şi doar curentul mai îndrepta 
goeleta spre sud. Din aceste motive avuserăm o mică întiîrziere, 
care din cauza nerăbdării noastre, ni se păru nemaipomenit de 
mare. 

În sfîrşit, în ziua de 21, constatarăm că ne aflăm la 82*50' 
latitudine şi 42*20' longitudine vestică. Insula Bennet, dacă 


exista, nu mai putea fi departe. Pe la ora şase seara, strigătul 
unuia dintre oameni semnală pămînt în faţa babordului. 


1.15. INSULA BENNET 


Halbrane înaintase cam opt sute de mile dincolo de cercul 
polar şi acum naviga în largul apelor insulei Benne. Oamenii 
echipajului aveau mare nevoie de odihnă, pentru că, în timpul 
ultimelor ore, obosiseră vislind la luntrele lor, de care 
remorcaseră goeleta cu piînzele atîrnînd, nemaiputind să 
înainteze pe această mare calmă. Aşa că debarcarea fu amînată 
pentru a doua zi, iar la auzul ordinului, mă dusei să stau trîntit în 
cabina mea. 

De data aceasta nici un murmur nu-mi tulbură somnul şi 
la cinci dimineaţa fusei printre primii pe punte. Jem West luase 
toate măsurile de prevedere pe care le cerea o navigare prin 
aceste locuri suspecte. Pe bord domnea cea mai severă 
supraveghere. Tunurile erau încărcate, ghiulele şi cartuşe se 
aflau la îndemiînă din belşug, puştile şi pistoalele la fel, plasele 
de abordaj gata să fie întinse. 

Nu puteam uita că Jane fusese atacată de băştinaşii din 
insula Tsalal. Goeleta noastră se afla atunci la mai puţin de 
şaizeci de mile de teatrul acestei catastrofe. Noaptea, trecuse în 
linişte. Cînd se lumină de ziuă, nu zărirăm nici o luntre în apele 
Halbranel şi nici un indigen pe plajă. Locul părea pustiu şi-mi 
adusei aminte că nici căpitanul William Guy de pe Jane nu 
descoperise aici vreo urmă de fiinţă omenească. Pe litoral nu se 
distingeau colibe, nici fum în depărtare, şi asta îmi întări 
convingerea că insula Bennet nu este locuită. 

Un singur lucru interesant văzui aci, remarcat de altfel şi 
de Arthur Pym, o terasă stincoasă, a cărei circumferință măsura 
cam o leghe, atît de stearpă încît nu zării pe tot întinsul ei nici 
urmă de vegetaţie. Goeleta noastră aruncase ancora la o milă 
spre nord. 

Căpitanul Len Guy mă făcu atent că insula Bennet nu era o 
ficţiune. 

— Domnule Jeorling, îmi spuse el, vedeţi promontoriul acela 
care se înalţă spre nord-est ? 

— İl văd, căpitane. 


— Nu-i oare format dintr-o îngrămădire de stînci asemănătoare 
unor baloturi de bumbac făcute sul ? 

— Intr-adevăr, aşa cum e menţionat în povestire. 

— Prin urmare, nu ne mai rămîne decit să debarcăm pe 
promontoriu, domnule Jeorling. Cine ştie dacă nu vom găsi acolo 
vreo urmă a oamenilor de pe Jane, în cazul cînd ar fi reuşit să 
fugă de pe insula Tsalal. 

Şi acum, câteva cuvinte despre starea de spirit care 
domnea pe bordul Halbranel. La cîteva sute de metri se afla 
insula pe care, cu unsprezece ani în urmă, puseseră piciorul 
Arthur Pym şi William Guy. Cînd Jane ajunse aci, situaţia pe bord 
începuse să fie din ce în ce mai grea, din cauza împuţinării 
alimentelor şi a simptomelor de scorbut care începuseră să se 
manifeste printre oamenii echipajului. 

Pe bordul goeletei noastre, dimpotrivă, îţi făcea plăcere să 
priveşti aceşti oameni plini de sănătate şi dacă între noii recruți 
se mai iveau unele mici neînţelegeri, cei vechi se arătau plini de 
zel şi de speranţă şi foarte mulţumiţi că ne apropiasem atit de 
mult de ţinta călătoriei noastre. 

Aşa stînd lucrurile cu echipajul, se poate ghici uşor care 
trebuie să fi fost gîndurile şi dorinţele căpitanului Len Guy. 
Devora cu ochii insula Bennet. Pe bord mai era însă cineva ale 
cărui priviri fixau cu şi mai multă încăpățânare insula : matelotul 
Hunt. De cînd ancorase goeleta, el nu se mai culcase în locul lui 
de pe punte, cum avea obiceiul, nici chiar două-trei ceasuri. 
Rezemat de bastingajul de la tribord, şedea acolo încremenit în 
muţenie, cu gura lui mare strînsă, cu fruntea aceea săpată de 
mii de creţuri, nepărăsind o clipă din ochi malul, care putea 
ascunde atitea. 

Reamintesc cititorilor că insula, primul pământ descoperit 
în această parte a Antarctidei fusese botezată Bennet de 
căpitanul Janei, în cinstea asociatului său. Inainte de a părăsi 
bordul Halbranel, Len Guy recomandă locotenentului să fie cu 
ochii în patru, recomandare de care Jem West nu avea însă 
nevoie. Explorarea noastră nu ne-ar fi luat mai mult de o 
jumătate de zi. în cazul cînd n-am fi venit pînă la vremea 
amiezii, o altă luntre urma să plece în căutarea noastră. 

— Fii atent mai cu seamă cu noii angajaţi, adăugă căpitanul Len 
Guy. 


— Fiţi liniştit, căpitane, răspunse locotenentul. Dacă aveţi 
nevoie de patru oameni la visle, cred că ar fi bine să-i alegeţi 
dintre cei noi. în acest caz, vom avea patru încăpăţinaţi mai 
puţin pe bord. 

Sfatul lui era înţelept, pentru că sub influenţa nenorocită a 
lui Hearne, nemulţumirea tovarăşilor săi de pe insula Fandând 
avea tendinţa să crească. Luntrea fu pregătită şi patru din noii 
angajaţi luară loc în faţă, la visle, iar Hunt ceru îngăduinţa să 
stea la eîrmă. Căpitanul Len Guy, bosseman-ul şi cu mine, ne 
aşezarăm în spate, bine înarmaţi, şi pornirăm către partea de 
nord a insulei. 

O jumătate de oră mai tîrziu, ocoleam promontoriul care, 
văzut de aproape, nu mai semăna cu o îngrămădire de baloturi. 
Mai înaintarăm puţin şi dădurăm de golfuleţul în fundul căruia 
acostaseră luntrele Janei. Spre acest golf ne orienta Hunt. De 
altfel, puteai avea toată încrederea în instinctul său. îl 
urmărirăm cum manevra cu o remarcabilă precizie, ocolind 
vîrfurile stincoase care apăreau brusc din apă. La un moment 
dat, puteai crede că a mai fost prin aceste ape şi cunoştea toate 
locurile unde se poate acosta. 

Explorarea insulei nu ne putea lua mult timp, Căpitanul 
William Guy stătuse aci numai cîteva ceasuri şi dacă exista într- 
adevăr vreo urmă sau un indiciu cit de mic, fără îndoială că ele 
nu vor scăpa atenţiei noastre. Acostarăm în fundul golfului, pe 
nişte stînci îmbrăcate într-un lichen sărăcăcios, pe jumătate 
uscat. Mareea începuse să-şi schimbe direcţia, lăsînd liberă un 
fel de plajă, presărată cu blocuri negricioase, roase de valuri, 
semăniînd cu capetele unor cuie gigantice. 

Căpitanul Len Guy îmi atrase atenţia asupra unei mulţimi 
de moluşte, care acopereau nisipul plăjii, de o formă lunguiaţă, 
a căror lungime varia între trei şi optsprezece şchioape! şi 
groase de una pînă la opt şchioape. Unele se odihneau tolănite 
pe piîntecele lor turtite, altele se tîrau căutînd lumina soarelui şi 
hrana preferată, acele mici animacules? care ajută la formarea 
stîincilor de coral. Şi într-adevăr, în două-trei locuri, observai 
vîrfurile unui banc pe cale de a se forma. 

— Această moluscă — mă lămuri căpitanul Len Guy, se 
numeşte melc de mare, o delicatesă foarte apreciată de chinezi. 


1 Şchioapă - măsură de 0,265 m (n.t.) 
2 Animacules — vietăţi văzute la microscop, (n.t.) 


Vă atrag atenţia asupra moluştelor, domnule Jeorling, pentru că 
Jane a vizitat locurile prin care trecem acum, tocmai cu scopul 
de a-şi procura acest melc de mare. N-aţi uitat, cred, că William 
tratase cu Too-Wit, şeful insularilor din Tsalal, livrarea unei mari 
cantităţi de moluşte, că aproape de coastă au fost construite 
şoproane şi că trei din oamenii echipajului trebuiau să se ocupe 
de prepararea produsului pe insulă, în timp ce goeleta îşi 
continua drumul spre pol. In sfîrşit, vă amintiţi cum corabia a 
fost atacată şi distrusă. Da ! Toate aceste amănunte erau clare 
în memoria mea, ca şi acelea pe care le dă Arthur Pym referitor 
la melcul de mare, gasteropoda pulmonifera, a lui Cuvier. 
Această moluscă seamănă cu un fel de vierme, cu o omidă fără 
cochilie şi fără labe, înzestrată numai cu un fel de inele elastice. 

După ce au fost adunate de pe nisip, se despică în 
lungime, li se scot măruntaiele, se spală bine, apoi se fierb şi se 
îngroapă în nisip cîteva ore, după care sînt scoase şi întinse la 
soare pînă se usucă ; o dată uscate sînt aşezate în butoaie şi 
expediate în China. Fiind foarte căutate pe pieţele Imperiului 
Ceresc, la fel ca şi cuiburile de rîndurftcă, şi considerate ca un 
întăritor, ajung să se vîndă pînă la nouăzeci de dolari baniţa, 
cînd sînt de primă calitate, adică o sută treizeci şi trei do livre şi 
jumătate, la Canton, ca şi la Singapore, Batavia sau Manilla. 

Ajunşi la stînci, acostarăm lăsîncl doi oameni de pază la 
luntre. întovărăşiţi de ceilalţi doi, căpitanul Len Guy, bosseman- 
ul şi cu mine ne îndreptarăm spre mijlocul insulei Bennet. Hunt 
mergea în fruntea noastră, tăcut, în timp ce eu mai schimbam o 
vorbă cu căpitanul Len Guy şi cu bosseman-ul. După siguranţa 
cu care mergea înaintea noastră, metisul părea o călăuză care- 
şi conducea vizitatorii prin locuri bine cunoscute şi nu-mi putui 
reţine unele observaţii. Bineînţeles că nu spusei nimănui nimic 
din gîndurile care mă stăpâneau.La urma urmelor, asta nici nu 
mă interesa. Esenţialul era să nu ne înapoiem pe bord, înainte 
de aface o recunoaştere completă a insulei. 

Pămîntul pe care-l călcam era extrem de arid. Uscat şi 
sărăcăcios, impropriu deci oricăror culturi, n-ar fi putut furniza 
nici cele mai reduse posibilităţi de trai, chiar unor sălbatici. Cum 
s-ar fi putut deci trăi aici, din moment ce pe toată suprafaţa 
insulei nu creştea altă plantă decit un fel de arbust spinos, cu 
care nu se puteau mulţumi nici cele mai sălbatice 
rumegătoare ? 


Dacă William Guy şi tovarăşii săi nu avuseseră alt refugiu 
după catastrofa Janei, decit această insulă, e sigur că vor fi 
murit cu toţii de foame. De pe dimbuşorul care se rotunjea în 
mijlocul insulei Bennet, puturăm îmbrăţişa cu privirea toată 
suprafaţa ei. Nimic nicăieri, nimic. Poate se păstrase urmele 
trecerii unor oameni pe aici. Vetrele focurilor, ruinele colibelor, 
în sfîrşit, dovezi materiale că supraviețuitorii de pe Jane veniseră 
aici. 

Dornici să verificăm acest lucru, hotărtrăm să înconjurăm 
insula, urmînd litoralul, începînd de la micul golf unde lăsasem 
luntrea. Coborînd deluşorul, Hunt o luă înainte, ca şi cum s-ar fi 
hotărît de la început ca el să fie conducătorul expediției. Şi noi îl 
urmarăm, în timp ce el se îndrepta spre extremitatea 
meridională a insulei. 

După o bucată bună de mers, Hunt îşi roti privirea spre 
stîncile din jur, se aplecă şi scoase dintre nişte pietre o bucată 
de scîndură, pe jumătate putrezită. 

— Îmi amintesc de ea, strigai eu. Arthur Pym vorbeşte de 
această bucată de lemn, probabil restul etravei vreunei corăbii, 
după cum se poeite deduce din urmele de sculpturi. 

— Printre care fratele meu crezu c-a descoperit desenele unei 
broaşte țestoase, adăugă căpitanul. 

— Într-adevăr, reluai eu, dar descoperirea căpitanului Janei a 
fost declarată îndoielnică de Arthur Pym. în sfîrşit, asta n-are 
importanţă. Un lucru e sigur : din moment ce bucata de lemn a 
rămas încă pe locul indicat în povestire, înseamnă că de la 
escala Janei, nici un echipaj n-a mai pus piciorul pe insula 
Bennet. Cred că ne pierdem timpul zadarnic căutînd aici alte 
indicii. Numai în insula Tsalal ne vom putea lămuri. 

— Da, în insula Tsalal! încuviinţă căpitanul Len Guy. 

Ne întoarserăm în direcţia golfului, de-a lungul falezei 
stincoase, aproape de locurile părăsite de maree. întilnirăm din 
nou cîteva bancuri de corali abia mijite. Melcul de mare era atit 
de numeros, încît goeleta noastră ar fi putut face o încărcătură 
completă numai cu această moluscă. Tăcut ca întotdeauna, 
Hunt mergea agale, cu oehii plecaţi în jos. Din cînd în cînd, ne 
îndreptam privirile spre larg, dar nu se zărea decit imensa 
întindere de apă a oceanului. Spre nord, Halbrane îşi arăta 
catargul mare, legănîndu-se uşor. 


Spre sud, ochii noştri nu întîlneau nici urmă de pămînt şi, 
în orice caz, insula Tsalal n-am fi putut-o identifica în această 
direcţie, pentru că ea se afla la patruzeci de minute de arc spre 
sud, adică la treizeci de mile marine de aici. 

După ce am fi făcut înconjurul insulei, urma să revenim la 
bord şi să pornim fără întîrziere spre insula Tsalal. Urcam plaja 
de la est, la cîţiva paşi în urma lui Hunt care mergea, ca de 
obicei, în fruntea coloanei, cînd acesta se opri brusc şi, pentru 
prima dată de cînd îl cunoşteam, ne făcu semn să venim 
repede. 

Intr-o clipă furăm lîngă el. Dacă Hunt nu arătase nici o 
surpriză la găsirea bucății de lemn, atitudinea lui se schimbă 
complet cînd îngenunche în faţa unei scînduri, mîncată de carii, 
înfundată în nisipul plajei. îşi trecu miinile lui enorme pe 
suprafaţa ei, fnîngiind-o de parcă ar fi vrut să-i simtă 
asperităţile, căutînd acolo nişte crestături care puteau avea vreo 
semnificaţie. 

Această scîndură de stejar, lungă de cinci-şase picioare şi 
lată de şase şchioape, rămăsese probabil aici de la vreun vas de 
dimensiuni mari poate o corabie de cîteva sute de tone. 
Culoarea neagră, cu care fusese vopsită cîndva, dispăruse 
aproape complet sub stratul gros de mil şi de muşchi care o- 
acoperea. P'ărea o scîndură desfăcută de la pupa unei corăbii. 
Bossemam-ul fu acela care remarcă acest lucru. 

— Da, da, repeta căpitanul, făcea parte din pupa corăbiei, 
poate de la teugă. 

Hunt, stînd tot timpul în genunchi, ridică capul lui mare, 
aruncînd o privire aprobatoare spre noi. 

— Această scindură nu putea ajunge pe insula Bennet decit în 
urma unui naufragiu, spusei eu. Probabil că a fost prinsă în 
largul mării, de curenţi potrivnici, şi... 

— Dacă ar fi oare ? strigă căpitanul Len Guy.Acelaşi gînd ne 
venise la amindoi în acelaşi timp. 

Şi, care ne fu surpriza şi nemaipomenita noastră emoție, cînd 
Hunt ne arătă şapte sau opt litere înscrise pe scindară, nu 
pictate, cum se găsesc la unele corăbii, ci săpate, încît se 
simțeau cind pipăia! lemnul cu degetele. 

Se deosebeau destul de uşor literele a două nume, aşezate 
astfel: an Lie pool 


Jane din Liverpool. Goeleta comandată de 
căpitanul .William Guy. Ce importanţă mai avea faptul că timpul 
ştersese celelalte litere. Cele care rămăseseră nu erau de ajuns 
peintru a afla numele corăbiei şi al portului de bază ? Jane din 
Liverpool. 

Căpitanul Len Guy luă în. miini seîndura şi-şi apăsă buzele 
pe ea,, iar din. ochi i se rostogoli pe obraz o lacrimă. Ţinea în 
miîini o rămăşiţă a Janei, una din acelea pe care le împrăştiase 
explozia, adusă fie de contracurenţi, fie de un sloi de gheaţă, 
pînă aici, pe această plajă. 

Fără să scot o vorbă, aşteptai ca Len Guy să se 
liniştească, după această puternică emoție. In ceea ce-l priveşte 
pe Hunt, niciodată nu văzusem o privire atit de scînteietoare 
ieşind din ochii lui, ochii aceia cu privirea oţelie ca a şoimului, 
aţintind orizontul spre sud. Căpitanul Len Guy se ridică. Hunt, 
fără o vorbă, săltă scîndura pe umăr şi drumul continuă. După 
ce făcurăm înconjurul insulei, nu trecu mult şi ne oprirăm la 
locul unde lăsasem luntrea în paza celor doi mateloţi, şi spre 
orele două şi jumătate după amiază eram din nou pe bord. 

Căpitanul Len Guy se hotărî să rămînă pînă a doua zi pe 
loc, sperînd că pînă atunci vînturile de la nord sau de la est se 
vor stabili. Acest lucru era şi de dorit, pentru că cine s-ar fi putut 
gîndi ca Halbrane să navigheze remocrată de luntrele ei, pînă în 
largul insulei Tsalal ? Cu toate că eram ajutaţi de curent, mai 
ales în timpul fluxului, ne-ar fi trebuit mai mult de două zile 
pentru a face acest drum de vreo treizeci de mile. 

Plecarea fu amînată deci pentru a doua zi dimineaţa. Şi 
cum pe la trei după miezul nopţii începu să adie o briză uşoară, 
începurăm să sperăm că goeleta îşi va atinge fără prea mare 
întîrziere scopul final al călătoriei sale. 

In ziua de 23 decembrie, pe la ora şase şi jumătate 
dimineaţa, cu toate pînzele sub vînt, Halbrane se îndreptă spre 
sud, luîndu-şi rămas bun de la insula Bennet. 

Descoperirea de pe insulă, pe care o duceam cu noi, era o 
nouă şi neîndoielnică mărturie despre catastrofa al cărui teatru 
fusese insula Tsalal. Briza ne împingea destul de slab şi de 
multe ori pînzele dezumflate băteau catargele. Din fericire, 
curentul îşi menținea direcţia spre sud. Este adevărat că din 
cauza mersului încet, lui Len Guy îi trebuiau cam treizeci şi şase 
de ore pînă la insula Tsalal. 


In timpul zilei, observai cu atenţie apele prin care pluteam 
şi mi se părură de un albastru mai deschis decît susţinea Arthur 
Pym. N-am întîlnit niciuna din tufele de spini cu boabe roşii, cum 
întilniseră cei de pe Jane, nici monstrul acela al faunei australe, 
un animal lung de trei picioare, înalt de şase şchioape, avînd 
patru picioare scurte, cu ghiare de culoarea coralului, cu părul 
mătăsos şi alb, coadă de şoarece, capul de pisică, cu urechile 
atîrnînd ca la cîini şi cu dinţii de un roşu aprins. De altfel, multe 
din aceste detalii păreau îndoielnice şi le puneam pe socoteala 
spiritului său prea imaginativ. 

Mă instalasem la pupa, cu cartea lui Edgar Poe în mînă, şi 
cu toate că citeam destul de atent, remarcai pe Hunt care, 
făcîndu-şi serviciul lîngă ruf, nu înceta să mă privească cu o 
insistenţă deosebită. 

Ajunsesem cu lectura tocmai la sfîrşitul capitolului al XVII- 
lea, în care Arthur Pym recunoaşte că este răspunzător de 
„tristele şi sîngeroasele evenimente care, fără sfaturile sale, nu 
s-ar fi produs niciodată". 

El a fost într-adevăr acela care, învingind ezitările 
căpitanului William Guy, îl împinse „să profite de un prilej atît de 
ispititor pentru a dezlega taina pretinsului continent antarctic. 
De altfel, acceptind această responsabilitate, nu merită totuşi 
laudele noastre, ca unul care, făcîndu-se instrumentul acestor 
descoperiri, a servit sfintei cauze a ştiinţei, deschizindu-i ochii 
asupra unuia din cele mai de nepătruns secrete, care i-au 
acaparat vreodată atenţia. 

In ziua aceea, numeroase balene se zbenguiră împrejurul 
Halbranel. Mai văzui, de asemenea, numeroase stoluri de 
albatroşi, îndreptîindu-se către sud. De ghețari, nici urmă. 
Deasupra orizontului, nu se vedea obişnuita strălucire a ice- 
fields-urilor. Vîntul ne arăta tendinţa de a se înteţi şi neguri 
uşoare acopereau soarele. 

Pe la ora cinci după amiază, ultimele contururi ale insulei 
Bennet se şterseră în depărtare. Ce puţin înaintaserăm de 
dimineaţă pînă acum. Busola, pe care o observam din oră în oră, 
arăta o variaţie neînsemnată ceea ce confirma cele spuse în 
povestire. Făcurăm diferite sonslaje, dar nu dădurăm de fund, 
cu toate că bosseman-ul întrebuința funii lungi de două sute de 
brasse. Din fericire, direcţia curentului ajută goeletei să se 
îndrepte cîte puţin spre sud cu o viteză de o jumătate de milă. 


De la ora şase, soarele dispăru după o perdea groasă de 
neguri, continuîndu-şi drumul său obişnuit fără ca să ne mai 
putem bucura de lumina şi căldura sa. Briza nu se mai simţea 
aproape de loc, fapt pe care-l suportarăm roşi de nerăbdare. Ce 
ne vom face dacă întirzierile se prelungeau, sau vintul îşi 
schimba direcţia ? 

Această mare nu era de loc la adăpost de furtuni şi dacă o 
vijelie arunca goeleta spre nord, am fi „făcut jocul" lui Hearne şi 
al tovarăşilor săi, justificînd într-o oarecare măsură învinuirile 
lor. Dar nu fu aşa. După miezul nopţii, vîntul se înteţi şi Halbrane 
putu să înainteze vreo douăsprezece mile. A doua zi, în 24, se 
făcu punctul şi constatarăm că ne aflăm la 83*29' latitudine şi 
43*5' longitudine. 

Halbrane se găsea la numai optsprezece minute de arc de 
insula Tsalal, adică cu mai puţin de o treime de grad, sau mai 
puţin de douăzeci de mile. 

Dar nu ne fu dat să ne bucurăm prea mult, fiindcă 
începînd de la amiază, vintul se opri din nou. Spre norocul 
nostru, curentul ne ajută şi către seară, la ora şase şi patruzeci 
şi cinci de minute, observatorul de pe catarg semnală la orizont 
insula Tsalal. Cum aruncarăm, ancora, ne puserăm pe veghe cu 
cea mai mare străşnicie, cu tunurile încărcate, puştile la 
îndemiînă,. şi plasele de abordaj la locul iar Halbrane nu risca să 
fie luată prin surprindere. Prea mulţi ochi vegheau pe bordul ei, 
mai cu deosebire ochii lui Hunt, care nu se dezlipiră o clipăde 
acest orizont al zonei australe. 


1.16. INSULA TSALAL 


Noaptea trecu fără incidente. Nici o luntre nu părăsise 
insula, nici un indigen, nu. se, arătase pe litoral. Această linişte 
ne făcu să tragem concluzia că populaţia ocupa probabil 
interiorul insulei. E. drept că în povestirea lui, Arthur Pym 
spunea că trebuie să mergi trei sau patru ore pînă la principala 
aşezare din insula Tsalal. 

Se putea deci ca Halbrane să nu fi fost văzută de. insulari, 
şi la urma urmelor poate, că era mai bine aşa. La ora şase, 
ridicarăm ancora şi goeleta, ajutata de o uşoară briză matinală, 
ancoră din nou la o jumătate de milă distanţă de o centură de 


corali, asemănătoare celor din oceanul Pacific. La această 
distanţă, era uşor să cuprinzi cu privirea toată insula. O bucată 
de pămînt, cu perimetrul de nouă pînă la zece mile, ceea ce 
Arthur Pym menţionase cu coaste foarte abrupte, la care se 
ajungea cu greutate, cu întinse cîmpii aride, negricioase, 
încadrate de un şir de coline de o altitudine mijlocie, aşa arăta 
insula Tsalal. Repet, ţărmul insulei era gol, Nu se vedea nici o 
luntre, nici în larg, nici în golfuleţe. Deasupra stîncilor, nu se 
ridica nici un fir de fum şi bănuirăm că în partea aceasta nu 
locuia nimeni. 

Ce se petrecuse oare aici, de unsprezece ani încoace ? 
Poate că şeful indigenilor, acel Too-Wit, nu mai trăia? Poate, dar 
populaţia relativ numeroasă; şi William Guy şi supraviețuitorii 
goeletei engleze ? 

Jane fusese prima corabie care apăruse prin aceste locuri 
şi de aceea locuitorii insulei Tsalal erau aşa de miraţi la vederea 
ei. La sosirea lor pe bord, o luaseră drept un animal enorm, 
catargurile drept membrele lui, pînzele, poate drept haine. De 
data aceasta ştiau despre ce este vorba. Dacă nu se iveau pe 
nicăieri şi nici nu căutau să ne facă o vizită, ce trebuia să 
înţelegem din această purtare, deosebit de rezervată ? 

— Luntrea cea mare pe apă ! comandă Len Guy, cu o voce 
nerăbdătoare. 

In timp ce ordinul se executa în grabă, căpitanul spuse 
locotenentului : 

— jem, să coboare opt oameni cu Martin Hoit şi Hunt la cîrmă. 
Dumneata rămii pe bord şi ai grijă să supraveghezi atît ţărmul, 
cît şi marea. 

— Fiţi liniştit, căpitane. 

— Noi coborim pe uscat şi vom încerca să ajungem la satul 
Klock-Klock. Dacă în larg intervine ceva, anunţă-ne prin trei 
lovituri de tun. 

— Am înţeles, trei lovituri trase la intervale de un minut, 
răspunse locotenentul. 

— Dacă vezi că pînă seara nu ne-am întors, trimite a doua 
luntre, bine înarmată, cu zece oameni sub comanda bosseman- 
ului, care să aştepte la două sute de metri de țărm, pentru a ne 
lua cu ei. 

— Am înţeles. 

— In nici un caz, şi orice s-ar întîmpla, nu părăsi bordul, Jem. 


— In nici un caz, am înţeles, căpitane. 

— Dacă, totuşi, nu vom fi găsiţi, cu toate eforturile care stau în 
puterea voastră, ia comanda goeletei şi întoarce-te în insulele 
Falkland. 

— Am înţeles. 

Luntrea cea mare fu pregătită repede. în ea se îmbarcară 
opt oameni, între care erau, după cum ceruse Len Guy, Martin 
Hoit şi Hunt, toţi înarmaţi cu puşti, pistoale, cu cartuşierele pline 
şi cuţitele la cingătoare. In clipa aceea, înaintai spre 
comandantul Halbranel şi-i spusei : 

— Nu mi-aţi putea îngădui să vă însoțesc, căpitane ? 

— Dacă asta vă face plăcere, domnule Jeorling. Imi luai puşca 
din cabină, o puşcă de vînătoare cu două ţevi, cornul cu pulbere, 
sacul cu alice, cîteva cartuşe şi coborii lîngă Len Guy, care-mi 
păstrase un loc în spate. 

Luntrea porni, minată de un vînt puternic, îndreptîndu-se 
către recifurile țărmului pentru a descoperi canalul prin care 
trecuseră Arthur Pym şi Dirk Peters la 19 ianuarie 1828, într-o 
luntre a Janei. 

Atunci apăruseră sălbaticii pe pirogile lor lungi, atunci le 
arătase William Guy o batistă albă, în semn de prietenie, atunci 
răspunseea ei prin strigăte de anamoo-moo şi lama-lama şi tot 
atunci căpitanul le permise să vie pe bord cu şeful lorToo-Wit. 

Povestirea mai spune că între sălbatici şi oamenii de pe 
Jane se stabiliră relaţii amicale. Tot atunci se luă hotărîrea ca la 
întoarcerea goeletei, care la insistenţele lui Arthur Pym se 
îndrepta spre sud, să, se îmbarce o încărcătură de melci de 
mare. Citeva zile mai tirziu, la 1 februarie, după cum se ştie, 
căpitanul William Guy şi treizeci şi unu din oamenii lui căzuseră 
victimele unei curse întinse de indigeni în văgăuna de la Klock- 
Klock, iar din cei şase oameni rămaşi de pază pe Jane, care 
fusese distrusă de explozie, nu se putu salva niciunul. 

Timp de douăzeci de minute, luntrea noastră merse de-a 
lungul recifului. Trecătoarea fu în sfîrşit descoperită de Hunt şi 
pătrunserăm în ea, îndreptîndu-ne spre un canal îngust, tăiat în 
stâncile coastei. Pe luntre rămaseră doi mateloţi, care 
traversară înapoi micul canal, larg de două sute de stînjeni şi 
ancorară chiar la intrarea în trecătoare. 


După ce urcarăm prin trecătoarea care dădea spre creasta 
ţăimului, micul nostru grup, cu Hunt în frunte, se îndreptă spre 
centrul insulei. 

In timpul drumului, schimbam păreri cu căpitanul, 
privitoare la ţinut, care, după spusele lui Arthur Pym, „se 
deosebea complet de toate ţinuturile vizitate până atunci de 
oamenii civilizaţi". Vom vedea dacă era într-adevăr aşa. în orice 
caz, pot spune că culoarea câmpiilor era mai neagră, ca şi cum 
humusul ar fi fost făcut dintr-un praf de lavă vulcanică, şi 
nicăieri nu se vedea ceva „care să se poată numi alb". 

Cum ieşirăm din trecătoare, Hunt începu să alerge spre o 
enormă masă stincoasă. Cum ajunse, se caţără pe ea cu 
agilitatea unei căprioare şi, ajungind in vîrf, îşi îndreptă trupul lui 
uriaş, rotindu-şi privirile pe o distanţă de citeva mile. 

Hunt avea atitudinea unui om „care nu recunoaşte 
locurile". 

— Ce se întîmplă ?... mă întrebă căpitanul, după ce-l observase 
cu atenţie. 

— Nu ştiu ce e cu omul ăsta, căpitane, răspunsei eu. După cum 
ştiţi şi dumneavoastră, totul este aşa de ciudat la el, în felul lui 
de a se purta cu oamenii: în toată fiinţa lui este ceva 
inexplicabil, şi în unele privinţe ar merita să figureze printre 
fiinţele noi, pe care Arthur Pym pretinde că le-ar fi întîlnit pe 
această insulă'. S-ar spune chiar că... 

— Că... ? repetă Len Guy. 

Şi, fără să termin fraza începută, strigai : 

— Căpitane, sînteţi sigur că aţi obţinut observaţia exactă ieri, 
cînd aţi făcut punctul ? 

— Desigur. 

— Şi ce rezultat v-a dat ? 

— Mi-a dat 83c20' latitudine şi 43*5' longitudine. 

— Sigur? 

— Precis. 

— Prin urmare, nu se poate pune la îndoială că acest pămînt nu 
este al insulei Tsalal ? 

— Nu, domnule Jeorling, dacă, bineînţeles, insula Tsalal se află 
în locul indicat de Arthur Pym. 

Deci nu se putea să fi greşit. Dacă Arthur Pym nu se 
înşelase asupra locului exprimat cu atita precizie în grade şi 
minute, ce trebuie să crezi în fideli tatea povestirii lui, privitoare 


la regiunea pe care o traversa micul nostru grup, condus de 
Hunt. El vorbeşte despre ciudăţenii pe care nu le mai întîlnise 
nicăieri. Vorbeşte de arbori din care nici unul nu seamănă cu cei 
din zona toridă, nici din zona temperată, nici ai zonei glaciale de 
nord, nici ai latitudinilor inferioare meridionale, după cum se 
exprimă el. Vorbeşte despre nişte roci cu o structură curioasă, 
fie prin compoziţia lor, fie prin stratificarealor. Vorbeşte de rîuri 
uimitoare pe albia cărora curge un lichid care nu poate fi 
descris, aproape opac, un fel de gumă arabică foare diluată, 
brăzdată de vinişoare sclipind ca mătasea, a căror coeziune 
foarte redusă nu le unea, dacă erau despărțite de lama unui 
cuţit, de pildă. 

Ei bine, nu exista nimic din toate acestea. Nici un pom, 
nici un arbust nu văzurăm pe tot întinsul cîmpiei... Despre 
colinele împădurite, dincolo de care trebuia să se întindă satul 
Klock-Klock, nici urmă, lar rîurile acelea, clin apa cărora oamenii 
de pe Jane nu îndrăzniră să bea, nu fură zărite pe nicăieri. Nu 
găsirăm nici o picătură de apă, nici obişnuită, nici neobişnuită. 
Peste tot, îngrozitoarea, dezolanta, absoluta ariditate. Hunt 
mergea repede, găsind drumuri bune, fără să-şi piardă mult 
vremea. Se părea că era condus de un instinct natural, 
asemenea  rindunelelor sau porumbeilor călători, care se 
reîntorc pe cel mai scurt drum, la locul de unde au plecat, sau 
ca albinele, de exemplu. Nu ştiu ce presentiment ne îndemna 
să-l urmăm, ca pe cea mai bună călăuză, ca pe Ciorap de Piele 
sau Vulpe Şireată !... la urma urmelor, poate că era compatriotul 
acestor eroi ai lui Fenimore Cooper. Vă repet că în faţa ochilor 
noştri nu se desfăşura ţinutul ca clin poveşti, descris de Arthur 
Pym. 

Călcam pe un pămînt chinuit, frămîntat, pustiu. Era negru, 
da, negru şi ars, de parcă ar fi fost vărsat de măruntaiele 
pămîntului zdrumicat de miini plutoniene. S-ar fi spus că un 
cataclism îngrozitor şi puternic l-ar fi zdruncinat din temelie. lar 
din animalele despre care se vorbeşte în povestire, n-am văzut 
niciunul — nici rațele de soiul „anas valisneria", nici broaştele 
țestoase de Galapagos, nifi boubies negre, nici acele păsări 
negre, asemănătoare uliilor, nici porcii negri, cu coada stufoasă 
şi cu picioarele lungi ca ale antilopei, nici oile acelea cu lina 
neagră, nici uriaşii albatroşi cu penajul negru... Chiar pinguinii, 


atit de răspîndiţi în ţinuturile antarctice, păreau c-au fugit din 
aceste ţinuturi neprimitoare. 

Peste tot stăpinea apăsătoarea singurătate a celui mai 

îngrozitor deşert! 
Şi nici o fiinţă omenească, nimeni, nici pe insulă, nici pe ţărmul 
ei. In mijlocul acestei singurătăţi, mai puteam oare spera să-l 
regăsim pe William Guy şi pe ceilalţi supraviețuitori de pe Jane. 
Priveam pe Len Guy. Pe faţa aceea palidă, cu fruntea brăzdată 
de cute adinei, citeam lămurit că îndoiala începea să se 
cuibărească şi în inima lui. Ajunserăm, în sfirşit, la valea care 
adăpostea altădată satul Klock-Klock. Acolo ne întîmpină 
aceeaşi singurătate lugubră. Nici o locuinţă şi cît de primitive 
erau ele pe vremea aceea nici corturile numite yampoos, făcute 
dintr-o piele neagră, întinsă pe trunchiul unui arbore, retezat la 
patru picioare înălţime de la pămînt, nici colibele făcute din 
ramuri, sau găurile de troglodiţi, scobite în pereţii de piatră 
neagră ai colinelor, care seamănă atit de mult cu argila 
smectică, sau săpunul de pămînt, cum i se mai spune. 

Şi rîul acela care se rostogolea clipocind pe coastele 
văgăunilor unde se ascunsese şi încotro îşi mîna acum undele lui 
ciudate, care se rostogoleau odinioară pe o albie căptuşită cu 
nisip negru. Şi locuitorii insulei Tsalal, oamenii aceia aproape 
goi, unii acoperindu-şi corpul doar cu o blană neagră, ale căror 
arme erau doar sulița şi măciuca ; femeile acelea zvelte, înalte, 
bine făcute, „înzestrate cu o graţie pe care n-o găseşti nici în 
societatea civilizată", după cum se exprimă Arthur Pym, şi 
mulţimea aceea gălăgioasă de copii, care anima decorul. Ce 
devenise lumea aceea de indigeni cu pielea neagră, cu părul 
negru, cu dinţii negri, pe care culoarea albă îi umplea de groază. 

In zadar căutam coliba lui Too-Wit, făcută din patru piei 
mari, unite între ele cu mici cuie de lemn, prinse la colţuri cu 
ţăruşi bătuţi în pămînt. Nu mai recunoşteam nici locul. Şi totuşi, 
aici fuseseră primiţi, cu toată cinstea, William Guy, Arthur Pym, 
Dirk Peters şi tovarăşii lor, în timp ce mulţimea insularilor se 
aduna afară... Aici a fost servită masa, la care s-au adus 
măruntaiele mişcînd încă, ale unui animal necunoscut, pe care 
Too Wit şi ai lui le devorau cu o plăcere dezgustătoare. ŞI 
deodată, simţii cum în mintea mea începe să se facă lumină. 
Ghiceam ce se petrecuse pe insulă, care era cauza acestei 


pustietăţi, a acestei răscoliri a pămîntului, ale cărei urme se mai 
vedeau încă. 

— Un cutremur !. izbucnii eu. Da ! Au fost de ajuns două-trei 
zguduituri bune, atit de obişnuite în locurile acestea, prin care 
apa mării se Infiltrează atît de uşor. într-o bună zi, cantităţi mari 
de vapori acumulaţi îşi caută ieşirea la suprafaţă şi izbucnind, 
nimicesc totul în drumul lor. 

— Aşa e, că numai un cutremur putea să schimbe în felul 
acesta insula Tsalal, murmură căpitanul Len Guy. 

— Da, căpitane, şi el a distrus vegetaţia aceea neobişnuită, 
acele rîuri cu apă ciudată, acele curiozităţi naturale, caie se află 
acum îngroapte în afundul pămîntului şi din care n-a mai rămas 
nici urmă. Nimic din ce-a văzut Arthur Pym n-a scăpat 
distrugerii. 

Hunt, care se apropiase, asculta atent, mişcîndu-şi cînd 
într-o parte, cînd în alta, capul său enorm, în semn de aprobare. 

— Oare ţinuturile acestea din marea australă nu sînt 
vulcanice ? reluai eu. Dacă am fi mers cu Halbrane pînă la insula 
Victoria, n-am fi găsit acolo vulcanii Erebus şi Terror în plină 
erupție ? 

— Bine, ne atrase atenţia Martin Hoit, dar dacă s-ar fi produs o 
erupție, s-ar vedea lava. 

— Eu nu spun c-a avut loc o erupție îi răspunsei, am susţinut 
numai că pămîntul a fost zguduit din temelii de un cutremur de 
pămînt. 

Dacă te gîndeai bine, această explicaţie era singura care 
merita să fie luată în consideraţie. Atunci îmi amintii că, după 
cum povestea Arthur Pym, Tsalal-ul aparținea unui grup de 
insule, care se întindea mult spre vest. Dacă populaţia nu fusese 
distrusă, se putea presupune că ar fi fugit pe una din insulele 
vecine. Prin urmare, trebuia să cercetăm tot arhipelagul, unde 
supraviețuitorii de pe Jane găsiseră poate un refugiu după 
părăsirea insulei Tsalal, care, lovită de cataclism, nu le mai 
putea oferi nici o resursă de trai. Spusei acest lucru căpitanului 
Len Guy. 

— Da, zise el, şi din ochi îi picurară lacrimi 
— Da... se poate !... Şi totuşi, cum ar fi găsit fratele meu şi 
nefericiţii lui tovarăşi, mijloace să fugă ? Nu e oare mai uşor de 
admis c-au pierit cu toţii în cutremurul acela ? 


La un gest al lui Hunt, care însemna: veniţi! Ne grăbirăm 
spre el. Metisul înaintase pe fundul văii, ca la.două bătăi de 
puşcă, cînd ceva îl făcu să se oprească. 

Cînd îl ajunserăm, un spectacol cumplit se arăta, în toată 
grozăvia lui, privirilor noastre! Acolo zăceau grămădite maldăre 
de oase, mormane de sternuri, tibii, femuri, vertebre şi alte părţi 
componente ale scheletului omenesc, goale, fără pic de carne, 
îngrămădiri de cranii pe care mai rămăseseră fire răzlețe de păr, 
în sfîrşit, o grămadă înspăimântătoare de oase albise tot locul 
acela. 

În faţa acestui neînchipuit morman de oseminte, simţeam 
cum mă cuprinde groaza. Oare ceea ce vedeam noi era tot ce 
mai rămăsese din cele cîtevă mii de oameni care formau 
populaţia insulei ? Dacă muriseră pînă la ultimul în cutremurul 
acela catastrofal, cum se explica faptul că rămăşiţele se 
împrăştiaseră la suprafaţa pămîntului şi nu se aflau îngropate în 
măruntaiele lui ? Se putea admite oare că indigenii aceştia, 
bărbaţi, femei, copii şi bătrîni, fuseseră luaţi aşa de pe 
neaşteptate, încît nu mai avuseseră nici timpul necesar să fugă 
cu luntrele lor, pe celelalte insule ale grupului ? 

Şedeam acolo încremeniţi, copleșiți, înfricoşaţi, incapabili 
să scoatem un cuvint! 

— Fratele meu sărmanul meu frate ! murmură înlăcrimat Len 
Guy, îngenuncheat pe pămîntul alb de oase. 

Oricît m-aş ii gindit, mintea mea refuza totuşi să admită 
unele ipoteze. Cum se puteau contrazice intîmplările de aici cu 
notele din carnetul lui Patterson ? Acolo se preciza că secundul 
Janei îşi lăsase, cu şapte luni înainte, tovarăşii pe insula Tsalal. 
Nu era deci cu putinţă să fi pierit în timpul cutremurului, întrucît, 
după cum se vedea din starea în care se aflau osemintele, 
acesta s-a produs cu mulţi ani în urmă şi după plecarea lui 
Arthur Pym şi a lui Dirk Peters, deoarece în povestire nu se 
pomenea nimic de el. 

După cum se vede, aceste fapte se contraziceau. Dacă 
cutremurul se produsese de curînd, atunci nu lui trebuia să-i 
atribuim prezenţa acestor schelete albite de vreme. în orice caz, 
nu se aflau printre ele şi acelea ale oamenilor de pe Jane. In 
cazul acesta unde erau ei ? Cum valea de la Klock-Klock nu era 
prea lungă, furăm nevoiţi să ne întoarcem pentru a ne urma 
drumul pe litoral. 


Abia înaintaserăm vreo jumătate de milă de-a lungul 
povîrnişului, cînd Hunt se opri din nou, în faţa cîtorva oase 
răzlețe, măcinate de vreme, care nu păreau să fie ale unei fiinţe 
omeneşti. Erau oare resturile unuia din acele bizare animale 
descrise de Arthur Pym, din care nu văzuserăm niciunul pînă 
atunci. Un strigăt, sau mai degrabă un răget sălbatic, ieşi din 
pieptul lui Hunt. Mîna lui enormă se întindea spre noi, ţinînd sus 
o zgardă de metal. 

— Da ! o zgardă de aramă, un colier pe jumătate acoperit de 
cocleală, pe care se mai putea descifra cu greu citeva litere 
gravate. Din aceste litere se formau trei cuvinte: Tigru-Arthur- 
Pym. 

Tigru ! era cîinele Terra-Nova, care salvase viaţa 
stăpânului său, cînd acesta fusese ascuns în calabric-ului 
Grampus... Tigru, care dăduse semne de turbare... Tigru, care în 
timpul revoltei echipajului sărise în gitul matelotului Jones, 
ajutînd pe Diric Peters să-l dea mai repede gata. 

Prin urmare, credinciosul animal nu pierise în naufragiul 

lui Grampus fusese luat pe bordul Janei o dată cu Arthur Pym şi 
cu metisul. Totuşi, în povestire nu se mai pomenea de el 
dinainte ca naufragiaţii de pe Grampus să fie salvaţi de goeleta 
Jane. 
Mii de contradicții se învălmăşeau în creierul meu. Nu ştiam cum 
să împac faptele între ele. Nu mai răminea nici o îndoială că 
Tigru fusese salvat din naufragiu de Arthur Pym, pe care l-a 
urmat pînă în insula Tsalal, supraviețuind prăbuşirii colinei de la 
Klock-Klock şi, în sfîrşit, găsindu-şi moartea în această 
catastrofă, care nimicise populaţia insulei Tsalal. 

De aici, concluzia că William Guy şi cei cinci mateloţi ai săi 
nu puteau fi printre aceste schelete care acopereau fundul văii, 
fiindcă naufragiaţii mâi erau în viaţă acum şapte luni, la 
plecarea lui Patterson, pe cînd catastrofa se produsese cu mulţi 
ani în urmă. 

După trei ore, ne aflam din nou pe bordul Halbranel, fără 
să fi descoperit ceva. Căpitanul Len Guy se încuie în cabina lui şi 
nu apăru nici la cină. Crezui că e mai bine să-l las singur cu 
durerea lui şi nu încercai să-l revăd. 

A doua zi, dornic să mă întorc din nou pe insulă şi să reiau 
singur cercetările de la un litoral la altul, rugai pe locotenent să- 
mi dea oameni care să mă conducă acolo. Jem West fu de acord, 


după ce obținuse mai întîi aprobarea căpitanului, care nu mai 
veni cu noi. 

Hunt, bosseman-ul, Martin Hoit şi încă patru oameni, 
luarăm loc în luntre neînarmaţi, fiind siguri că nu mai aveam de 
ce ne teme. Acostarăm în acelaşi loc, în care debarcasem 
înajun, şi Hunt ne conduse din nou spre colina de la Klock-Klock. 
O dată ajunşi acolo, urcarăm cărarea îngustă prin care Arthur 
Pym, Dirk Peters şi matelotul Allen, despărțiți de William Guy şi 
de cei douăzeci şi nouă de tovarăşi ai lui, se înfundară prin 
această crăpătură, tăiată într-un fel de steatită, destul de 
fragedă. 

In locul acela nu mai era nici urmă din pereţii care 
dispăruseră probabil în timpul cutremurului, nici crăpătura 
deasupra căreia se aplecau pe atunci cîţiva aluni, nici 
întunecatul coridor al labirintului în care Allen muri sufocat, nici 
terasa de unde Arthur Pym şi. metisul urmăriseră cum luntrele 
indigenilor atacaseră goeleta şi văzuseră explozia care făcuse 
mii de victime. 

Nu mai rămăsese nimic nici din colina fărimiţată de 
cutremurul artificial, de care căpitanul Janel, secundul său 
Patterson şi cinci oameni abia putuseră scăpa. Acelaşi lucru se 
întîimplase şi cu labirintul, ale cărui coridoare întortocheate 
aveau săpate pe pereţi două rînduri de litere, formînd la rîndul 
lor cuvinte din care se compunea o frază reprodusă în textul lui 
Arthur Pym, fraza aceea împărţită în două, a cărei primă parte 
însemna „fiinţă albă", iar a doua, „regiunea sudului". 

Deci dispăruseră colina, satul Klock-Klock şi tot ceea ce 
dădea insulei Tsalal un aspect supranatural. Acum, fără îndoială 
că misterul acestor descoperiri de necrezut nu mai putea fi 
niciodată dezvăluit cuiva. 

Nu aveam altceva de făcut decit să ne înapoiem pe 
goeletă, ocolind pe partea de est a litoralului. Hunt ne conduse 
spre locul unde fuseseră construite barăcile pentru prepararea 
melcilor de mare, din care nu mai rămăseseră decit dărimături. 
Este de prisos să mai adaug că strigătul tekeli-li nu mai fu auzit 
de urechile noastre, ţipătul acela pe care-l scoteau insularii şi 
uriaşele păsări negre, de care vorbeşte Pym. Peste tot, tăcere, 
părăsire. Ultimul popas îl făcurăm pe locul unde Arthur Pym şi 
Dirk Peters luaseră luntrea, care-i dusese spire cele mai înalte 
latitudini, pînă la perdeaua aceea întunecată de ceţuri, prin care 


zăriseră gigantica faţă omenească, uriaşul alb. Hunt rămăsese 
mut, cu braţele încrucişate, privind cu ochi pierduţi nesfirşiia 
întindere a mării. 

— Ei, Hunt ! îl strigai eu. 

El păru că n-a auzit externarea mea, fiindcă nu se mişcă. Nici nu 
întoarse măcar capul spre mine. 

— De ce ne-am oprit aici, îl întrebai din nou, atingîndu-i umărul. 
Acest, gest îl făcu să tresară şi să-mi arunce una din privirile 
acelea care mă pătrundeau pînă în inimă. 

— Ei, Hunt, îi strigă şi Hurliguerly, vrei să prinzi rădăcini pe 
stinca asta. Nu vezi că Halbrane ne aşteaptă? Hai, la drum! 
Miine o pornim mai departe. Nu mai avem ce face aici. 

Mi se păru că de pe buzele tremurînde ale lui Hunt scăpă 
un cuvînt, „nimic", în timp ce toată fiinţa lui se opunea 
cuvintelor bosseman-ului. 

Luntrea ne readuse curînd pe bordul Halbranel. Căpitanul 
Len Guy nu-şi părăsise ele loc cabina. Jem West măsura cu paşi 
apăsaţi puntea de la pupa, în aşteptarea ordinului de plecare. 
Eu mă lăsai să cad obosit la piciorul catargului mare, privind 
marea deschisă şi liberă din faţa noastră. In clipa aceea, 
căpitanul ieşi din cabină, cu faţa palidă şi răvăşită. 

— Domnule Jeorling, îmi spuse el, m-am gîndit mult şi am 
conştiinţa împăcată c-am făcut tot ceea ce era omeneşte cu 
putinţă. Fratele meu William şi tovarăşii lui, în cazul cînd mai 
trăiesc, mai pot spera oare de acum înainte ? Nu ! Trebuie să 
plecăm de aici înainte ca iarna... îşi înălţă trupul robust şi mai 
aruncă o ultimă privire insulei Tsalal. Miine Jem, spuse el, vom 
porni mîine dimineaţă. 

In clipa aceea, o voce aspră, rosti aceste cuvinte: 

— Dar Pym... bietul Pym ? 

Şi atunci o recunoscui. Era aceeaşi voce pe care o auzisem în 
vis. 


Sfarşitul primei părţi 


PARTEA A i-a 


2.1. DAR PYM?... 


Hotărîrea căpitanului de a părăsi chiar a doua zi insula 
Tsalal, reluîndu-şi drumul spre nord, după această campanie 
terminată fără rezultat pozitiv, această renunțare definitivă de'a 
căuta în alte părţi ale mării antarctice pe naufragiaţii goeletei 
engleze, îmi tulbură foarte mult mintea. 

Cum era cu putinţă ca şase oameni, care, după cele scrise 
în carnetul lui Patterson, mai erau încă cu citeva luni în urmă 
prin aceste locuri, să fie părăsiţi aşa de uşor, cînd se ştie cît ne- 
am străduit pînă aici ? 

Echipajul Halbranel nu-şi va face datoria pînă la capăt, aşa 
cum i-o cerea umanitatea. Nu va încerca imposibilul chiar, 
pentru a descoperi continentul sau insula pe care reuşiseră 
poate să se refugieze supraviețuitorii de pe Jane, cînd insula 
Tsalal devenise de nelocuit în urma cutremurului. 

Nu eram decit la sfirşitul lui decembrie, a doua zi de 
Crăciun, deci la începutul sezonului frumos. Două luni încheiate 
de vară ne-ar fi fost de ajuns pentru a cerceta toată partea 
aceasta a Antarctidei. Am fi avut destul timp să ne întoarcem la 
cercul polar înainte de începutul îngrozitorului sezon austral... Și 
cînd colo, iată că Halbrane se pregătea să se întoarcă spre nord. 
Da, acest argument venea în sprijinul problemei. Nu e mai puţin 
adevărat că, sînt silit s-o mărturisesc, mai erau încă destule 
contra argumente, de un necontestat adevăr. 

Mai întîi, este ştiut că Halbrane nu pornise de loc într-o 
aventură. Urmiînd itinerarul indicat de Arthur Pym, ea se 
îndrepta spre un punct bine determinat, insula Tsalal. 
însemnările nefericitului Patterson afirmau că pe această insulă, 
a cărei poziţie era stabilită precis, se aflau naufragiaţii pe care 
căpitanul nostru trebuia să-i găsească şi să-i salveze : pe 
William Guy şi cei cinci mateloţi scăpaţi din cursa întinsă de 
indigenii de la Klock-Klock. Noi nu mai găsirăm însă în insula 
Tsalal pe nimeni, nici chiar rămăşiţe ale populaţiei aceleia, 
nimicită nu se ştie în ce catastrofă, a cărei dată n-o cunoşteam. 


Reuşiseră oare să fugă înainte de catastrofa survenită 
după plecarea lui Patterson, adică de mai puţin de şapte-opt luni 
? Oricum ar fi fost, problema se reducea la această chestiune 
foarte simplă : sau oamenii de pe Jane muriseră şi-atunci 
Halbrane urma să se întoarcă fără întîrziere; sau supravieţuiseră 
şi, în cazul acesta, cercetările nu trebuiau părăsite. 

Ei bine, dacă ţineam seama de cea de-a doua posibilitate, 
ce trebuia să facem, dacă nu să scormonim insulă cu insulă, 
grupul de la vest semnalat în povestirea lui Pym, pe care poate 
cutremurul îl cruţase. De altfel, admiţind că n-ar fi existat acest 
grup, fugarii de pe insula Tsalal nu putuseră să se ducă în altă 
parte a Antarctidei. Nu existau oare numeroase arhipelaguri în 
mijlocul acestei mări libere pe care luntrea lui Arthur Pym şi a 
metisului o parcursese nu se ştia pînă unde ? 

Dacă luntrea lor fusese dusă dincolo de gradul optzeci şi 
patru, unde putuse să se oprească din moment ce suprafaţa 
acestei imense cîmpii lichide nu era străpunsă de nici o bucată 
de pămînt insular, sau continental. Şi, repet pentru a nu ştiu cîta 
oară, că sfîrşitul povestirii conţinea numai ciudăţenii, lucruri 
neverosimile, confuzii născute din halucinaţiile unui creier cvasi- 
bolnav. Ah! Ce folositor ne-ar fi fost acum Dirk Peters, dacă Len 
Guy ar fi. fost atît de norocos să-l descopere acolo, în Illinois, 
unde se retrăsese, şi l-am fi îmbarcat cu noi pe Halbrane. 

Dar, să revin, în cazul cînd s-ar fi hotărit să ne continuăm 
campania, spre care punct al acestor regiuni misterioase trebuia 
să se îndrepte goeleta noastră. N-ar fi fost şi inutil, şi 
dezavantajos, s-o pornească aşa la întîmplare. Şi apoi, oamenii 
din echipajul Halbranel vor consimţi ei oare să se expună- 
greutăților unei călătorii în necunoscut, să se înfunde mai adînc 
prin regiunile pustii ale polului, stăpîniţi de teama de a se întîlni 
cu vreo banchiză care le-ar putea închide întoarcerea în mările 
Americii sau ale Africei. 

Citeva săptămîni încă, şi iarna antarctică va sosi cu 
cortegiul ei de lapoviţă şi de frig. Marea aceasta, liberă acum, va 
îngheţa, devenind o grămadă de sloiuri pe care nu s-ar mai 
putea naviga. Şi să fii sechestrat în mijlocul gheţurilor timp de 
şapte sau opt luni, fără să ai cel puţin siguranţa că vei putea 
acosta undeva, aceasta n-ar face oare şi pe cel mai curajos 
navigator să dea înapoi ? Aveam oare dreptul să riscăm viaţa 
oamenilor noştri pentru infima speranţă că vom găsi pe 


supraviețuitorii Janei, de urma cărora nu dădusem în insula 
Tsalal ? 

La acest lucru se gîndise mult căpitanul Len Guy. Apoi, cu 
inima zdrobită şi fără speranţă de a-şi mai găsi fratele, 
comandă, cu o voce pe care emoția o făcea nesigură : 

— Plecarea pe miine, dis-de-dimineaţă ! 

După mine, îi trebuia tot atita putere morală pentru a se 
întoarce, cîtă a avut ca să ajungă pînă aici. Hotărîrea era luată şi 
el ştia să-şi înăbuşe durerea nemărginită pricinuită de nereuşita 
acestei campanii. In ceea ce mă priveşte, vă mărturisesc 
deschis că încercam o vie dezamăgire şi eram cum nu se poate 
mai miîhnit de faptul că expediţia noastră se termina în aceste 
condiţii dezolante. După ce mă pasionasem atita de aventurile 
Janei, aş fi dorit ca cercetările să nu fie suspendate cît mai 
puteau fi continuate încă prin aceste ţinuturi ale Antarctidei. 

Şi în locul nostru ciîţi navigatori n-ar fi dorit din toată 
inima, să dezlege misterul care învăluia polul austral ! Halbrane 
înaintase acum dincolo de regiunile vizitate de corăbiile lui 
Weddeil, pentru că insula Tsalal se găseşte la mai puţin de 
şapte grade de punctul unde se încrucişează meridianele. Nici 
un obstacol nu părea să i se pună în drum, ca ea să nu poată 
ajunge pînă la ultimele latitudini. 

Datorită timpului excepţional de bun, vînturile şi curenţii o 
vor duce poate pînă la extremitatea axului terestru şi, ţinînd 
seama de locul unde ne aflam, nu mai rămăsese pînă acolo 
decît patru sute de mile. Dacă marea liberă se întindea atit de 
departe, nu mai aveam nevoie decît de cîteva zile. Dacă exista 
însă un continent antarctic, ar fi fost necesare cîteva săptămâni. 
In realitate însă, nimeni dintre noi nu se gindea la polul sud. Şi 
Halbrane nu înfruntase pericolele oceanului antarctic pentru a-l 
cuceri ! 

Admiţind că Len Guy, voind să ducă mai departe 
investigaţiile sale, s-ar fi înţeles cu Jem West, cu bosseman-ul şi 
cu ceilalţi mateloţi vechi din echipaj, ar fi putut el însă convinge 
şi pe cei douăzeci de oameni angajaţi în insulele Falkland, 
cărora Hearne, meşterul harponar, nu înceta să le aţiţe spiritele 
şi aşa destul de agitate . Nu ! Căpitanului i-ar fi fost imposibil să 
stăpînească aceşti oameni, care formau majoritatea echipajului 
şi pe care abia îi dusese pînă la insula Tsalal. Ar fi refuzat cu 
siguranţă să se aventureze mai departe, prin mările antarctice şi 


asta trebuie să fi fost una din raţiunile pentru care căpitanul 
luase hotărîrea să se întoarcă spre nord, cu toată durerea pe 
care o încerca. 

Prin urmare, noi consideram campania terminată, şi vă 

puteţi da seama ce uluiţi am fost cînd auzirăm aceste cuvinte : 
— Dar Pym... bietul Pym ? Mă întorsei brusc. 
Hunt era acela care vorbise. Nemişcat, lîngă copastie, acest 
straniu personaj scruta cu privirile orizontul. Vocea lui fusese 
atit de puţin auzită pe bordul goeletei, erau poate chiar primele 
cuvinte pe care le pronunţase de faţă cu toată lumea de la 
îmbarcarea lui, încît oamenii se apropiara curioşi de el. Avui 
presentimentul că intervenţia aceasta anunţa o revelaţie 
uimitoare. 

Locotenentul trimise cu un gest hotărît tot echipajul spre 
prova. Nu mai rămaseră lîngă el decît Jem West, bosseman-ul, 
şeful velier Martin Hoit şi maistrul calafagiu Hardie, care se 
considerară îndreptăţiţi să rămînă cu noi. 

— Ce-ai spus ?, întrebă Len Guy, apropiindu-se de Hunt. 

— Am spus: „Dar Pym... bietul Pym?" 

— Bine, dar ce vrei, ce urmăreşti tu amintin du-ne tocmai acum, 
numele omului ale cărui sfaturi nenorocite au tîrît pe fratele 
meu pînă în insula unde Jane a fost distrusă, unde cea mai mare 
parte a echipajului a fost masacrată, unde n-am mai găsit pe 
niciunul din cei care se mai aflau încă acolo acum şapte luni ? 
Hunt tăcea. 

— Răspunde ! strigă Len Guy, care, doborit de durere, nu se mai 
putea stăpini. 

Ezitarea lui Hunt nu se datora faptului că nu ştia ce să răspundă, 
ci, după cum se va vedea, din greutatea de a-şi exprima ideile. 
Totuşi, erau foarte clare, cu toate că fraza îi ieşea de pe buze 
întreruptă, iar cuvintele abia se legau între ele. Avea un limbaj 
al lui, plin de imagini, dar în pronunţarea cuvintelor se simţea un 
puternic accent aspru, asemănător indienilor din Far-West. 

— lată, spuse el. Eu nu ştiu să povestesc frumos, limba mi se 
poticneşte, înţelegeţi. Am vorbit de Pym... de bietul Pym... Nu ? 
— Da, răspunse scurt locotenentul, şi ce-ai să ne spui despre 
Arthur Pym. 

— Să vă spun că nu trebuie să-l părăsim. 

— Să nu-l părăsim ? strigai eu emoţionat. 


— Nu! niciodată ! reluă Flunt. Giîndiţi-vă ar fi crud, prea crud ! 
Să mergem să-l căutăm. 

— Să-l căutăm ?, repetă căpitanul Len Guy. 

— Inţelegeţi-mă, pentru asta m-am îmbarcat eu pe Halbrane, 
da, pentru a-l regăsi pe bietul Pym. 

— Şi unde este el ? întrebai eu, dacă nu se află în fundul unui 
mormînt în cimitirul oraşului său natal ? 

— Nu, este acolo unde a rămas singur, singur de tot răspunse 
Hunt, arătînd cu mîna spr/e sud, şi de atunci pînă acum soarele 
s-a ridicat de unsprezece ori deasupra acestui orizont. 

Că Hunt vroia să înţeleagă prin asta regiunile antarctice, 
era evident. Dar ce mai vroia el ? 

— Tu nu ştii oare că Arthur Pym e mort ? spuse căpitanul Len 
Guy. 
— Mort ! spuse repede Hunt, subliniind acest cuvînt cu un gest 
energic. Nu ! ascultaţi-mă cunosc faptele, înţelegeţi-mă, nu este 
mort. 

— Ei, Hunt, reluai eu, aminteşte-ţi în ultimul capitol al 

aventurilor lui Arthur Pym, Edgar Poe nu povesteşte oare că 
sfârşitul lui a fost subit şi deplorabil ? 
Este adevărat că poetul american nu arăta în ce fel se sfirşise 
această viaţă extraordinară, şi, după cum v-am mai spus, lucrul 
îmi păruse întotdeauna destul de suspect. Oare secretul acestei 
morţi va fi, în sfârşit, dezvăluit, deoarece, după spusele lui Hunt, 
Arthur Pym n-ar fi revenit niciodată din regiunile polare ? 

—  Explică-te, Hunt! ordonă căpitanul Len Guy, care îmi 
împărtăşea surpriza. Gîndeşte-te nu te pripi şi spune limpede ce 
ai de spus! 

Şi în timp ce Hunt îşi trecea mina pe frunte ca pentru a-şi 
aduna amintirile îndepărtate, îl făcui atent pe Len Guy: 

— In intervenţia acestui om este ceva ciudat şi, dacă nu cumva 
este nebun. 

La aceste cuvinte bosseman-ul clătină aprobativ din cap, 
căci pentru el era clar că Hunt nu putea fi în toate minţile. 
Acesta îl înţelese şi, cu o voce aspră, spuse: 

— Nu, nu sînt nebun, strigă el. Nebunii acolo, în preerie, sînt 
respectaţi dacă nu sînt crezuţi! Şi pe mine trebuie să mă credeţi 
! Nu ! Pym nu este mort! 

— Dar Edgar Poe susţine acest lucru, îi răspunsei eu. 


— Da, ştiu, Edgar Poe din Baltimore dar el nu l-a văzut niciodată 
pe sărmanul Pym niciodată. 

— Cum ? strigă căpitanul Len Guy. Aceşti doi oameni nu se 
cunoşteau ? 

— Nu! 

— Şi nu Arthur Pym a fost acela care şi-a povestit singur 
aventurile lui Edgar Poe ? 

— Nu căpitane, nu ! răspunse Hunt. Acela la Baltimore n-a avut 
decit însemnările scrise de Pym din ziua în care se ascunsese pe 
bordul lui Grampus scrise pînă în ultima clipă ultima. 

Teama lui Hunt era că nu va fi înţeles şi repeta acest 
cuvînt fără încetare. De altfel, nu pot tăgădui că ceea ce declara 
el părea cu neputinţă de admis. După el, Arthur Pym n-ar fi 
vorbit niciodată cu Edgar Poe. Poetul american ar fi luat numai 
cunoştinţă de însemnările lui zilnice din timpul acestei 
neverosimile călătorii. 

— Dar cine a adus atunci acest jurnal ? întrebă căpitanul, 
apucînd mîna lui Hunt. 

— Tovarăşul lui Pym, acela care îl iubea ca pe un fiu, pe bietul 
lui Pym. Metisul Dirk Peters care s-a întors singur de acolo. 

— Metisul Dirk Peters ? ! strigai eu. 

— Da! 

— Singur ? 

— Singur! 

— Şi atunci Arthur Pym ar i... 

— Acolo ! spuse Hunt cu o voce puternică, arătînd din nou spre 
acele regiuni ale sudului, către care privirile sale rămîneau 
aţintite cu încăpăţinare. 

O asemenea afirmaţie se putea bucura de încrederea 
noastră ? Evident că nu ! De aceea Martin Hoit împinse cu cotul 
pe Hurliguerly, şi amândurora păru să le fie milă de Hunt, în 
timp ce Jem West îl observa, fără să i se poată citi pe faţă 
gîndurile. Căpitanul Len Guy îmi făcu semn că nu se putea afla 
nimic serios de la acest diavol, ale cărui facultăţi mintale trebuie 
să-i fi fost tulburate de mult timp. Şi, cu toate acestea, 
examinîndu-l pe Hunt, crezui că surprind un fel de sclipire de 
adevăr lucindu-i în ochi. 

Atunci îmi veni ideea să-l interoghez pe Hunt, punîndu-i 
întrebări precise şi stăruitoare, la care el se strădui să răspundă 


cum putu mai bine, prin afirmaţii succesive şi, după cum se va 
vedea, fără să se contrazică. 

— Ascultă-mă, spusei, după ce a fost salvat, împreună cu Dirk 
Peters, de pe epava lui Grampus, Arthur Pym a rămas pe bordul 
Janei pînă în insula Tsalal ? 

— Da. 

— În timpul unei vizite a căpitanului William Guy în satul Klock- 
Klock, Arthur Pym s-a despărţit de tovarăşii lui, împreună cu 
metisul şi unul din mateloţi ? 

— Da, răspunse Hunt. Matelotul Allen care, după prăbuşirea 
aceea a murit îngropat sub dărimături. 

— După aceea, Dinte şi Pym: au asistat de sus, de pe colină, la 
atacul şi la distrugerea goeletei ? 

— Da. 

— Pe urmă, la puţin timp după nenorocire, au părăsit amîndoi 
insula, cu una din luntrele indigenilor, scăpînd astfel de la o 
moarte sigură? 

— Da. 

— Şi douăzeci de zile mai târziu, ajunşi în faţa perdelei de 
ceaţă, au fost tîriţi tot amindoi, în viltoarea cataractei ? 

De data asta, Hunt nu dădu un răspuns categoric ezitînd, 
bîlbîind cuvinte vagi, neînţelese Părea că încearcă, să reaprindă 
focul pe jumătate stins al memoriei lui, în sfîrşit, mă privi. 

— Nu, nu amîndoi. Înţelegeţi-mă, Dirk Peters nu mi-a spus 
niciodată. 

— Dirk Peters, întrebă iute căpitanul Len Guy. L-ai cunoscut pe 
Dirk Peters ? 

— Da. 

— Unde? 

— La Vandalia, Statul Illinois. 

— Şi de la el ai tu toate amănuntele asupra călătoriei ? 

— De la el. 

— Şi el s-a întors singur singur de acolo lăsîndu-l pe Arthur 
Pym? 

— Singur! 

— Dar vorbeşte o dată, vorbeşte, pentru numele lui 

Dumnezeu ! strigai eu, începînd să-mi ies din fire. 

Fierbeam de nerăbdare. Cum ! Hunt cunoscuse pe Dirk 
Peters de la care aflase lucruri pe care le credeam condamnate 


să rămînă veşnic neştiute ! Cunoştea deznodământul acestor 
extraordinare aventuri. 

Atunci silii pe Hunt să răspundă, ce-i drept prin fraze 
întretăiate, dar care totuşi puteau fi înţelese. 

— Da, acolo, o perdea de ceaţă mi-a spus adesea metisul, 
înţelegeţi-mă. Amîndoi, Arthur Pym şi cu el erau în luntrea de la 
Tsalal. Apoi un sloi de gheaţă, un ghețar mare venise spre ei. 
Din cauza izbiturii, Dirk Peters căzu în mare. Putu însă să se 
agate de ghețar... să se urce pe el şi înţelegeţi-mă, văzu luntrea 
luată de curent şi dusă departe foarte departe din ce în ce mai 
departe ! În zadar încercă Pym să-şi ajute tovarăşul. Nu fu în 
stare. Luntrea mergea, mergea ! Şi Pym, sărmanul Pym a fost 
luat de curent. El este acela care nu s-a mai întors şi este acolo 
este încă acolo. 

Eram de-a dreptul buimăciţi. Dacă omul acesta ar fi fost 
chiar Dirk Peters în persoană, n-ar fi vorbit cu mai multă emoție, 
cu mai multă convingere şi mai din inimă, despre „bietul şi 
dragul Pym !" 

Totuşi, aşa stăteau lucrurile şi de ce ne-am fi îndoit ? 

Prin urmare, în faţa acestei perdele de ceaţă se 
despărţiseră Arthur Pym şi metisul ? Bine, dar dacă Arthur Pym 
continuase să înainteze spre latitudini mai mari, cum putuse 
tovarăşul lui, Dirk Peters, să se întoarcă înapoi, să treacă 
banchiza, să revină de dincolo de cercul polar şi să ajungă în 
America, unde adusese însemnările acelea, comunicate lui 
Edgar Poe ? Intrebările acestea fură puse lui Hunt şi el răspunse 
la toate, cu precizie, după cum, susţinea el, îi povestise şi lui 
adeseori metisul. Dirk Peters avea în buzunar carnetul lui Arthur 
Pym, cînd se agăţă de ghețar şi astfel fu salvat jurnalul pe care îl 
dăduse romancierului american. 

— Înţelegeţi-mă, repeta Hunt, vă povestesc lucrurile aşa cum le 
ştiu şi eu de la Dirk Peters. In timp ce era luat de valuri, strigă 
din toate puterile sale Pym, sărmanul Pym, dispăruse însă în 
mijlocul perdelei de neguri. Cît despre metis, hrănindu-se cu 
peştii cruzi pe care-i putu prinde, fu luat de un curent şi dus spre 
insula Tsalal, unde ajunse pe jumătate mort de foame. 

— In insula Tsalal ? strigă căpitanul Len Guy. Şi de cît timp 
plecase de acolo ? 

— De trei săptămîni, da cel mult trei săptămâni, după cite 
spunea Dirk Peters. 


— Atunci, el trebuie să-i fi regăsit pe cei care mai rămăseseră 
din echipajul Janei întrebă căpitanul, pe fratele meu William 
Guy, şi pe cei care supravieţuiseră împreună cu el. 

— Nu, răspunse Hunt, şi Dirk era convins că. pieriseră pînă la 
unul, da, toţi. Pe insulă nu mai era nimeni. 

— Nimeni ? repetai, peste măsură de surprins, auzind această 
afirmaţie. 

— Nimeni ! declară Hunt. 

— Dar populaţia insulei Tsalal ? 

— Nimeni, vă asigur nimeni. Insula era pustie. Da ! Pustie ! 

Asta contrazicea total unele întîmplări, de care noi eram 
siguri. La urma urmelor, se putea ca la întoarcerea lui Dirk 
Peters în insula Tsalal, populaţia, cuprinsă de nu se ştie ce 
groază, să-şi fi căutat refugiu pe una din insulele grupului de la 
sudvest, iar William Guy şi tovarăşii săi ar mai fi stat încă 
ascunşi prin văgăunile trecătorilor de la Klock Klock. Astfel se 
explica de ce nu-i întîlnise metisul şi de ce supraviețuitorii de pe 
Jane nu mai aveau a se teme de insulari, în timpul celor 
unsprezece ani, cît trăiseră pe insulă. Pe de altă parte, dacă 
Patterson îi lăsase acolo cu şapte luni în urmă, iar noi nu-i mai 
găseam, era probabil că părăsiseră şi ei 

Insula Tsalal, unde nu mai aveau cu ce trăi, în urma 
cutremurului. 

— Deci, la întoarcerea lui Dirk Peters, nu se mai afla nici un 
locuitor pe insulă ? întrebă căpitanul. 

— Nimeni, repetă Hunt, nimeni, metisul nu întîlni acolo nici un 
indigen. 

— Şi ce-a făcut atunci Dirk Peters ? întrebă bosseman-ul. 

— Inţelegeţi-mă ! răspunse Hunt. Acolo era o luntre părăsită în 
fundul golfului în care găsi carne uscată şi cîteva butoaie cu apă 
dulce. Metisul se aruncă în ea. Un vînt de la sud da, de la sud, 
foarte puternic, acela care, împreună cu contracurentul, dusese 
ghețarul pe care venise el în insula Tsalal, îl duse, timp de 
săptămâni întregi.Spre banchiză şi reuşi să se strecoare prin una 
din trecătorile ei. Credeţi-mă. pentru că eu nu fac decit să repet 
ceea ce mi-a spus de o sută de ori Dirk Peters. Da ! Si el trecu 
cercul polar. 

— Şi după aceea ? întrebai eu. 

— După aceea fu luat de o balenieră americană, Sandy-ltook, 
pe bordul căreia reveni în America. 


lată, prin urmare, dacă era adevărată povestea lui Hunt, şi 
părea cu putinţă să fie, ce deznodămiînt a avut, cel puţin în ceea 
ce-l privea pe Dirk. Peters, această îngrozitoare dramă, 
petrecută în regiunile antarctice. întors în Statele Unite, metisul 
se puse în legătură cu Edgar Poe, pe vremea aceea editor al lui 
„Southern Literary Messenger", şi din însemnările lui Arthur Pym 
a ieşit acea uimitoare povestire, pe care mulţi nu o crezuseră şi 
căreia îi lipsea deznodământul suprem. 

Partea imaginativă în opera autorului american consta, 
fără îndoială, în ciudăţeniile din ultimele capitole, dacă. nu 
cumva Pym, în prada unui delir, n-ar fi crezut că vede aievea, 
prin perdeaua de ceaţă, aceste fenomene uimitoare şi 
supranaturale totodată. 

Oricum ar fi fost, un fapt rămînea sigur, Edgar Poe nu 
cunoscuse niciodată pe Arthur Pym. Din acest motiv, vrînd 
probabil să lase cititorilor o incertitudine plină de frământări, îl 
făcu să moară, de moartea aceea „pe cît de subită, pe atît de 
deplorabilă", a cărei natură şi cauză nu le indica. 

Dacă Arthur Pym nu revenise niciodată din regiunile 
antarctice, se putea admite oare că n-ar fi murit la scurtă 
vreme, după despărţirea de tovarăşul său... şi c-ar mai trăi încă, 
cu toate că trecuseră unsprezece ani de la dispariţia lui ? 

— Da, da ! răspunse Hunt. 

Şi afirmă acest lucru cu acea convingere pe care Dirk 
Peters i-o strecurase în suflet, pe cînd locuiau amindoi în 
tîrguşorul Vandalia din fundul Illinois-ului. Acum sosise 
momentul să te întrebi dacă Hunt era în toate minţile... Nu era 
tot el acela care, în timpul unei crize mintale, nu mă mai 
uadoiarn de acest lucru, se introdusese în cabina mea şi-mi 
şoptise aceste cuvinte la ureche : „Dar Pym.,.. sărmanul Pym ?" 
Da !... nu visasem... 

Pe scurt, dacă tot ce spusese Hunt era adevărat, clacă nu 
era decit raportul fidel al secretelor pe care i le-a încredinţat 
Dirk Peters, trebuia crezut, cînd repeta cu un ton stăruitor şi 
totodată plin de rugăminţi ; „Pym nu e mort!... Pym e acolo !... 
Sărmanul Pym nu trebuie părăsit !" 

După ce terminai cu interogatoriul lui Hunt, căpitanul Len 
Guy, deşi profund tulburat, îşi schimbă deodată atitudinea de 
om doborit de loviturile decepţiilor, şi, cu o voce hotărită, 
comandă : 


— Tot echipajul pe puntea de la pupa ! 
Cînd oamenii se adunară în jurul lui, spuse : 

— Ascultă-mă, Hunt, şi gîndeşte-te bine la întrebările pe care ţi 
le voi pune. 
Hunt îşi săltă fruntea şi-şi plimbă privirea aceea ca oţelul, pe 
feţele mateloţilor Halbranel. 
— Mai susţii că tot ceea ce ai spus despre Arthur Pym este 
adevărat ? 

— Da, răspunse Hunt, accentuînd cu un gest ;aspru, hotărît, 
afirmaţia lui. 

— L-ai cunoscut pe Dirk Peters ? 

— Da. 

— Ai locuit, în acelaşi oraş din Illinois, cu el, cîţva ani ? 

— Timp de nouă ani. 

— Şi-ţi povestea adesea întîmplările acestea ? 

— Da. 

— Şi tu nu pui la îndoială că ţi-ar fi spus adevărul adevărat ? 

— Nu. 

— Ei bine, nu s-a gîndit el niciodată că o parte din oamenii de 
pe Jane ar fi putut rămîne pe insula Tsalal ? 

— Nu. 

— Credea că William Guy şi tovarăşii lui pieriseră cu toţii în 
prăbuşirea aceea de la Klock-Klock? 

— Da şi după cum mi-a repetat adeseori şi Pym credea acelaşi 
lucru. 

— Şi unde l-ai văzut tu pe Dirk Peters pentru ultima dată ? 

— La Vandalia. 

— De mult ? 

— Mai mult de doi ani. 

— Şi dintre voi doi, tu sau el cine a părăsit primul Vandalia ? 

Mi se păru că surprind la Hunt o uşoară ezitare în clipa cînd vroi 
să răspundă. 

— Am părăsit împreună Vandalia, spuse el. 

— Şi încotro te-ai dus ? 

— In insulele Falkland. 

— Şi el? 

— El ! repetă Hunt, si privirea lui se opri, în sfîrşit, asupra lui 
Martin Hoit, şeful velier, căruia îi salvase viaţa cu pericolul vieţii 
lui, în timpul furtunii. 

— Ei bine, reluă căpitanul Len Guy, înţelegi ce vreau de la tine ? 


— Da. 

— Atunci, răspunde ! 

— Cînd Dirk Peters a plecat din Illinois, a părăsit America ? 
— Da. 

— Şi unde s-a dus ? Vorbeşte ! 

— În insulele Falkland ! 

— Şi unde este el acum ? 

— În faţa dumneavoastră ! 


2.2. SE IA O HOTARIRE 


Dirk Peters ! Hunt era metisul Dirk Peters, devotatul 
tovarăş al lui Arthur Pym, acela pe care căpitanul Len Guy îl 
căutase zadarnic atita vreme prin Statele Unite şi a cărui 
prezenţă ne va furniza poate un nou motiv pentru a continua 
această campanie. 

Că cititorului i-ar fi fost de ajuns puţină agerime pentru a 
bănui încă cu multe pagini în urmă, în personajul Hunt, pe Dirk 
Peters, nu m-ar mira, ba aş putea spune că contrariul m-ar 
surprinde. 

Într-adevăr, nimic nu era mai natural şi mai uşor decît să 
faci un raţionament ca acesta : cum era posibil ca Len Guy şi cu 
mine, care citiserăm de atitea ori cartea lui Edgar Poe, unde 
portretul fizic al lui Dirk Peters este făcut cu toată minuţiozitatea 
şi precizia, cum, zic, n-am bănuit noi nici o clipă că omul care se 
îmbarcase la Falkland şi metisul erau una şi aceeaşi persoană. 

Şi totuşi, asta se explică într-o oarecare măsură. Da, la 
Hunt totul trăda originea sa indiană, ca şi la Dirk Peters, 
deoarece aparţine tribului Upsarokas din Far-West, şi asta ar fi 
trebuit poate să ne sară de prima dată în ochi. Trebuie să ţinem 
seama însă de împrejurările în care Hunt se prezentase 
căpitanului Len Guy, împrejurări în care nu se mai gîndea nimeni 
să pună la îndoială identitatea lui. Hunt locuia în insulele 
Falkland, foarte departe de Illinois, în mijlocul acelor mateloţi de 
toate naţionalităţile, care nu aşteaptă decit vremea pescuitului 
pentru a urca pe bordul balenierelor, fiind tot timpul exagerat de 
rezervat. 

Acum îl auzeam vorbind pentru prima dată şi nimic pînă 
atunci, în toată atitudinea lui, nu te făcea să bănuieşti că şi-ar fi 
ascuns adevăratul nume. Şi, după cum s-a văzut, nu-şi spusese 


adevăratul nume decit în urma stăruinţelor căpitanului nostru şi 
de teamă că-l vom părăsi pe Pym. Este adevărat că Hunt era o 
creatură extraordinară, o fiinţă destul de deosebită, pentru a ne 
atrage atenţia. Da... pe măsură ce-l analizam mai profund, îmi 
reveneau în memorie purtările lui ciudate, de cînd goeleta 
trecuse cercul antarctic, navigînd în apele mării libere... privirile 
lui îndreptate fără încetare spre orizontul sudului mîna lui, care 
se întindea instinctiv în direcţia aceea. Apoi mi se păruse că mai 
vizitase şi altădată insula Bennet, pe care găsise o rămăşiţă din 
bordajul Janei, şi, în sfîrşit, cercetarea aceea a insulei Tsalal. 
Acolo, el mergea în frunte iar noi îl urmam ca pe o călăuză prin 
cîmpia răscolită de cataclism, pînă la satul Klock-Klock, prin 
intrarea prăpastiei din apropierea colinei în care erau săpate 
labirinturile, dispărute acum fără să se mai cunoască vreo urmă. 
Da, toate acestea ar fi trebuit să ne atragă atenţia, să mă facă 
cel puţin pe mine să gmdesc că acest Hunt ar putea fi 
amestecat în aventurile lui Arthur Pym. 

Ei bine, nu numai căpitanul Len Guy, dar şi pasagerul, 
Jeorling, avusese un văl pe ochi. Eram ca doi orbi, în timp ce 
anumite pagini din cartea lui Edgar Poe ne-ar fi putut deschide 
atit de uşor ochii. La urma urmelor, n-aveam nici un motiv să 
punem la îndoială faptul că Hunt ar fi în realitate Dirk Peters. 
Deşi îmbătrînise cu unsprezece ani, mai semăna încă destul de 
bine cu cel pe care îl descrisese Arthur Pym. Este adevărat că 
aspectul feroce despre care vorbeşte povestirea, dispăruse ; de 
altfel, chiar după spusele lui Arthur Pym, metisul nu avea decit o 
„ferocitate aparentă". Prin urmare, în aspectul lui fizic nu se 
produsese aproape nici o schimbare, talia mică, musculatura 
puternică, membrele „ca turnate într-un tipar herculean", şi 
mîinile lui „atit de groase şi mari că abia păstrau forma 
omenească", braţele şi picioarele arcuite, capul de o mărime 
uimitoare, gura despicată pe toată lăţimea feţei, „şi dinţii lungi, 
pe care buzele lui nu-i acopereau niciodată în întregime". 

Aceste semnalmente se potriveau de minune recrutului 
nostru din insulele Falkland. Pe faţa lui însă, nu mai stăruia 
expresia aceea care nu semăna a veselie şi mai degrabă părea 
„rînjetul unui demon". 

Metisul se schimbase o dată cu virsta, experienţa, 
loviturile vieţii, grozavele greutăţi la care participase, incidente, 


cum le numea Arthur Pym, „atît de nemaipomenite, depăşind cu 
totul hotarele înţelegerii omeneşti". 

Da ! Aceste grele încercări au săpat adînc, măcinînd 
moralul lui Dirk Peters ! Cu toate acestea, el rămînea acelaşi 
tovarăş credincios, căruia Arthur Pym îi datora salvarea sa din 
multe împrejurări grele, fiindcă acest Dirk Peters îl iubea ca pe 
fiul său şi niciodată nu-şi pierduse speranţa de a-l regăsi cîndva 
în mijlocul îngrozitoarelor pustietăţi ale Antarctidei. 

Dar nu pricepeam de ce Dirk Peters se ascundea în 
insulele Falkland sub numele de Hunt şi de ce, de la îmbarcarea 
lui pe Halbrane, îşi păstrase acest incognito şi nu spusese cine 
era, din moment ce cunoştea intenţiile căpitanului Len Guy, ale 
cărui eforturi se îndreptau către salvarea compatrioţilor săi de 
pe Jane. De ce, fără îndoială, de teamă ca numele lui să nu 
provoace oroare. Într-adevăr, nu era acesta numele omului 
amestecat în îngrozitoarele întîmplări de pe Grampus care 
ucisese pe matelotul Parker hrănindu-se cu carnea lui şi 
potolindu-şi setea cu sîngele lui. Metisul riscase uluitoarea 
mărturisire, sperînd că dîndu -şi în vileag numele, Halbrane va 
încerca să-l regăsească pe Arthur Pym. 

Dacă, după ce trăise cîţiva ani în Illinois, metisul venise 
totuşi să se instaleze în insulele Falkland, o făcuse, fără îndoială, 
cu intenţia de a se reîntoarce cu prima ocazie care i s-ar fi oferit, 
în mările antarctice. Imbarcîndu-se pe Halbrane, spera să 
hotărască pe căpitanul Len Guy, după ce-şi va fi salvat 
compatrioţii părăsiţi pe insula Tsalal, să meargă către latitudini 
mai mari, prelungind expediţia în căutarea lui Arthur Pym. 

Se putea să gindească astfel, cu toate că ce om cu mintea 
întreagă ar fi admis că acest nenorocit mai trăia, după 
unsprezece ani petrecuţi în ţinuturile antarctice? Existenţa 
căpitanului William Guy şi a tovarăşilor săi era asigurată cel 
puţin de resursele insulei Tsalal şi însemnările lui Patterson 
afirmau că naufragiaţii se mai aflau acolo cînd îi părăsise el. Cit 
despre Arthur Pym... 

Şi totuşi, faţă de afirmaţia lui Dirk Peters, care de altfel n- 
avea nici o bază pozitivă, mintea mea nu se revolta, cum ar fi 
fost normal s-o facă. Nu ! Şi cînd metisul ne strigă: „Pym nu e 
mort...Pym este acolo.., Bietul Pym nu trebuie părăsit !", 
strigatul lui îmi provocă o tulburare adîncă. Şi atunci mă gîndii la 
Edgar Poe, întrebîndu-mă care ar fi fost atitudinea lui, sau mai 


bine zis cît de mare ar fi fost încurcătura lui dacă Halbrane 
readucea în lumea civilizată pe acela a cărui moarte, „pe cît de 
subită, pe atita de deplorabilă", o anunţase el. 

Cu siguranţă că de cînd mă hotărisem să iau parte la 
campania Halbranel nu mai eram acelaşi om, omul practic şi 
rezonabil de altădată. lată, numai la auzul numelui de Arthur 
Pym, simţeam că-mi bate inima, la fel cu a lui Dirk Peters. Ca să 
părăsesc insula Tsalal pentru a reveni spre nord, spre Atlantic, 
mi se părea că aş dezerta de la o datorie umanitară, datoria de 
a alerga în ajutorul unui nenorocit părăsit în pustiurile îngheţate 
ale Antarctidei. 

Este adevărat, ca să ceri căpitanului Len Guy să-şi ducă 
goeleta mai departe în mările acestea, într-o călătorie care 
cerea noi eforturi din partea echipajului, după atitea pericole 
înfruntate fără folos, ar fi însemnat să te expui unui refuz sigur 
şi, în definitiv, nu eram eu cel mai indicat să intervin în această 
chestiune... Şi totuşi, simţeam că Dirk Peters se bizuia pe mine, 
pentru a pleda cauza sărmanului său Pym. 

Declaraţia metisului fu urmată de o tăcere destul de 
lungă. Cu siguranţă că nimeni nu se gîndea să-i pună la îndoială 
sinceritatea. El spusese scurt: ‚Sînt Dirk Peters", şi toţi erau 
convinşi că el era într-adevăr Dirk Peters. 

Faptul că Arthur Pym nu revenise niciodată în America, că 
fusese despărţit de tovarăşul său după ciocnirea cu ghețarul, 
apoi tîrît de luntrea din Tsalal şi dus spre regiunile polului, erau 
întîmplări uşor de admis, prin însăşi natura lor şi nimic nu ne 
putea face să credem că Dirk Peters n-ar fi spus adevărul. Dar 
că Arthur Pym ar mai trăi încă, după cum se încăpăţâna să 
creadă metisul, şi că datoria ne impunea să pornim în căutarea 
lui, expunîndu-ne atitor noi pericole, era cu totul altceva. 

Cu toate acestea, mă, hotării să-l susţin pe Dirk Peters, 
dar temîndu-mă să dau lupta pe un teren slab, riscînd să fiu 
bătut înainte de a începe, revenii la argumentul cel mai indicat, 
repunînd în cauză pe căpitanul William Guy şi pe cei cinci 
mateloţi ai lui, de a căror urmă nu dădurăm în insula Tsalal. 

— Prieteni, începui eu, înainte de a lua o hotărâre definitivă, ar 
fi, cred, înţelept să judecăm cu sînge rece situaţia. N-ar însemna 
oare să regretăm toată viaţa şi să avem remuşcări chinuitoare 
la gîndul că am fi abandonat expediţia noastră, tocmai în clipa 
cînd ni se iveşte poate vreo şansă de reuşită ? Gîndiţi-vă la 


acest lucru, căpitane, şi voi de asemenea, tovarăşii mei. Cu mai 
puţin de şapte luni în urmă, compatrioţii voştri erau cu toţii în 
viaţă pe insula Tsalal, cînd i-a părăsit nefericitul Patterson. Dacă 
atunci mai erau acolo, înseamnă că timp de unsprezece ani au 
găsit pe insulă suficiente resurse de trai, care le-au asigurat 
existenţa, fără a se mai teme de insulari, care, fie că muriseră în 
împrejurările pe care le bănuim, fie că, presimţind catastrofa, s- 
au refugiat pe vreo insulă vecină... Aceasta pare să fie realitatea 
şi nu văd ce obiecţiuni s-ar putea ridica contra acestui 
raţionament. 

Nimeni nu răspunse cuvintelor mele ; de altfel, nici nu 
prea aveau ce. 

— Dacă noi n-am găsit pe căpitanul Janei şi pe oamenii lui, 
reluai eu cu mai multă însufleţire, este probabil că de la 
plecarea lui Patterson, ei au fost constrînşi să părăsească insula 
Tsalal. Care să fi fost motivul ? După părerea mea, acest lucru s- 
a întîmplat din cauza cutremurului care a răvăşit atât de 
puternic insula, încît devenise de nelocuit. Ar fi fost de ajuns o 
singură luntre indigenă, pentru ca, ajutaţi de curentul de la 
nord, să ajungă fie pe altă insulă, fie într-un punct oarecare al 
continentului antarctic. Cred că nu exagerez de loc afirmînd că 
lucrurile s-au petrecut întocmai aşa. In orice caz oprindu-ne aici, 
repet, ar însemna că n-am făcut nimic şi ne-am străduit 
degeaba să ajungem pînă la această latitudine, dacă nu 
continuăm cercetările de care depinde salvarea compatrioţilor 
noştri. 

Intrebai cu privirea auditoriul. Nu obţinui nici un răspuns. 
Căpitanul Len Guy, în prada unei puternice emoţii, îşi plecă 
ochii, înţelegînd cită dreptate aveam cînd, invocînd datoriile 
umanitariste, arătam singura conduită pe care trebuiau s-o aibă 
oamenii de inimă. 

— ŞI, în fond, despre ce este vorba ? reluai, după o scurtă 
tăcere : să mai trecem doar peste cîteva . grade în latitudine, şi 
asta numai dacă marea e navigabilă, iar sezonul ne asigură 
două luni de timp frumos, fără să ne temem de iarna australă, 
ale cărei asprimi nu v-aş cere să le înfruntaţi. Şi putem noi ezita, 
cînd Halbrane este aprovizionată din belşug, cînd echipajul său 
este sănătos şi complet, şi cînd nici o boală n-a izbucnit pe bord. 
Să ne speriem de pericole imaginare. Nu vom avea oare curajul 
să mergem înainte. Şi le arătai orizontul spre sud, în timp ce 


Dirk Peters făcea acelaşi lucru, fără a scoate o vorbă, cu un gest 
atit de lămurit, care vorbea în locul lui. 

Privirile rămaseră fixate asupra noastră, dar nici de data 
aceasta nu primii vreun răspuns. Cu siguranţă că goeleta putea, 
fără să rişte prea mult, să se aventureze prin aceste locuri, timp 
de opt sau nouă săptămîni. Nu eram decit la 26 decembrie, iar 
expedițiile anterioare avuseseră loc în ianuarie, februarie şi 
chiar în martie, a lui Bellingshausen, Biscoe, Kendall şi Weddell, 
care reuşiseră să ia direcţia spre nord. înainte ca gerul să le fi 
închis trecerile. 

Dacă corăbiile lor nu se aventuraseră atit de departe în 
regiunile australe, n-o făcuseră din cauza timpului nefavorabil, 
dar noi puteam spera că vom fi mai norocoşi, dată fiind 
primăvara timpurie din acel an. 

Mă străduii să pun în valoare toate aceste argumente, 
pîndind o aprobare, a cărei responsabilitate însă nu voia nimeni 
să şi-o asume. Tăcere absolută, toţi ochii se plecau în jos. Nu 
pronunţasem niciodată numele lui Arthur Pym şi nici nu 
sprijinisem direct propunerea lui Dirk Peters. Dacă aş fi făcut-o, 
mi s-ar fi răspuns poate cu ridicări din umeri... sau poate aş fi 
fost ameninţat direct. 

Mă întrebam tocmai dacă reuşisem să le insuflu oamenilor 
această credinţă, de care era plin sufletul meu, cînd căpitanul 
Len Guy luă cuvintul. 

— Dirk Peters, spuse el, susţii că după plecarea ta şi a lui Pym 
din Tsalal, aţi întrezărit pămînt în direcţia sudului ? 

— Da, pămînt, răspunse metisul, insule sau continent, 
înţelegeţi-mă, într-acolo cred sînt sigur, că Pym, sărmanul meu 
Pym aşteaptă ajutor. 

— Acolo unde aşteaptă poate şi William Guy cu tovarâăşii lui, 
adăugai eu, pentru a readuce discuţia pe un făgaş mai prielnic. 

Acest pămînt întrezărit de Peters constituia o ţintă, o ţintă 
uşor de atins. Halbrane nu va naviga deci la întîmplare. Va 
merge într-acolo, unde se putea să se fi refugiat supraviețuitorii 
Janei. 

Căpitanul Len Guy, se gîndi o clipă, apoi continuă: 

— Dirk Peters, este adevărat că dincolo de gradul optzeci şi 
patru orizontul este închis de o perdea de ceaţă, aşa cum se 
menţionează în povestire ? Ai văzut-o cu ochii tăi? Şi acele 


cataracte aeriene şi viltoarea în care a fost tiriîtă luntrea lui 
Arthur Pym ? 

Metisul ne privi pe fiecare, apoi îşi clătină capul său mare. 
— Nu ştiu, răspunse el. Ce vreţi de la mine, căpitane ? O perdea 
de ceaţă ? Da, poate şi de asemenea urme de pămînt spre sud. 

Era evident că Dirk Peters nu citise niciodată cartea lui 
Edgar Poe, poate nici nu ştia să citească. După ce predase 
jurnalul lui Arthur Pym editorului, nu se mai îngrijise de 
publicarea lui. Trăind retras, la început în Illinois, apoi în insulele 
Falkland, nici nu bănuia vilva pe care o făcuse lucrarea şi nici 
deznodămiîntul fantastic şi neverosimil pe care-l dăduse marele 
poet acestor stranii aventuri. 

Nu era cu putinţă oare ca Arthur Pym, cu înclinarea lui 
spre supranatural, să fi avut numai impresia că văzuse aievea 
acele lucruri uimitoare, datorită firii sale mult prea imaginative. 
In clipa aceea, pentru prima oară de la începutul discuţiei, vorbi 
Jem West. N-aş fi putut spune dacă locotenentul era de părerea 
mea, sau argumentele mele îl înduioşaseră, făcîndu-l partizanul 
ideii de-a continua campania. în orice caz, se mărgini doar să 
întrebe : 

— Căpitane, ordinele dumneavoastră ? 

Len Guy se întoarse spre echipaj. În jurul lui erau strînşi toţi 
mateloţii, şi cei vechi, şi ceinoi, numai Hearne, maistrul 
harponar, rămăsese mai la distanţă, gata să intervie, cînd ar fi 
socotit el că e necesar. 

Căpitanul întrebă cu privirea pe bosseman şi pe camarazii 
lui, al căror devotament îi era cunoscut. Nu-mi dădui seama 
dacă erau de acord cu propunerea mea de-a ne continua 
călătoria, dar auzii răzbătind pînă la urechile mele şoapte ca 
acestea : „Ah ! dacă n-ar depinde decit de mine... dacă toţi ar fi 
de acord !" 

Şi pe bună dreptate, fără o înţelegere comună, nu ne 
puteam aventura spre noi cercetări. În clipele acelea de 
cumpănă, Hearne, încruntat, luă cuvîntul şi începu să 
vorbească, aspru şi tăios, aşa cum îi era obiceiul. 

— Căpitane, spuse el, iată, au trecut mai mult de două luni de 
cînd am părăsit insulele Falkland. Eu şi tovarăşii mei am fost 
angajaţi pentru o călătorie care nu trebuia să ne ducă mai 
departe de insula Tsalal. 


— Nu-i adevărat ! strigă căpitanul Len Guy, pe care această 
ieşire a lui Hearne începuse să-l enerveze. Nu-i adevărat! V-am 
recrutat pe toţi pentru o campanie pe care am dreptul s-o 
prelungesc pînă unde-mi place. 

— S-avem iertare, căpitane, reluă Hearne, cu un ton sec, uite, 
am ajuns acolo unde, pînă acum, n-a mai ajuns nici un 
navigator, unde nici o corabie, afară de Jane, nu s-a încumetat 
să meargă niciodată. Prin urmare, atît camarazii mei cît şi eu, 
sîntem de părere c-ar fi timpul să ne întoarcem în insulele 
Falkland, înainte de a începe timpul rău. De acolo veţi putea 
reveni în insula Tsalal şi chiar mai departe, să zicem pînă la pol 
dacă aşa vă place. 

Se auzi un murmur de încuviinţare. Nu mai încăpea 
îndoială că Hearne se făcea ecoul gîndurilor majorităţii, care, 
după cum se ştie, se compunea din oamenii cei noi ai 
echipajului. Să nu fii de părerea lor, şi să le ceri supunere 
acestor oameni, care nu prea erau. dispuşi să se supună, 
aventurîndu-se prin ţinuturile îndepărtate ale Antarctidei, ar fi 
fost o totală nechibzuinţă, ba aş putea spune, un act de 
nebunie, care cine ştie la ce catastrofă mai putea duce, 

Cu toate acestea, Jem West nu se putu stăpiîni şi privindu-l 
pe Hearne cu ochii săi pătrunzători, îi spuse, cu o voce în care 
se ghicea ameninţarea : 

— Cine ţi-a dat voie să vorbeşti, matelot ? 

— Ne-a întrebat căpitanul, răspunse Hearne fără să se tulbure, 
şi cînd sînt întrebat, am dreptul să răspund. 

Cuvintele acestea fură spuse pe un ton atit deobraznic, 
încît locotenentul, foarte stăpîn pe el de obicei, era gata să-şi 
dea drumul furiei, cînd căpitanul Len Guy îl opri cu un gest, 
spunîndu-i : 

— Linişteşte-te, Jem ! Nu putem face nimic dacă nu sîntem cu 
toţii de acord. 

Apoi se adresă bosseman-ului : 

—. Părerea dumitale, Hurliguerly ? 

— Este foarte limpede, căpitane, mă voi supune ordinelor 
dumneavoastră, oricare ar fi ele. Este de datoria noastră să nu-l 
părăsim pe William Guy şi pe ceilalţi, atita timp cît ne mai 
rămîne o şansă şi e păcat să nu ne folosim de ea, încercînd să-i 
regăsim. 


Bosseman-ul se opri o clipă, în timp ce cîțiva mateloţi, 
Drap, Rogers, Gratian, Stern, Burry, arătau prin semne că 
aprobă întru totul cele spuse de şeful echipajului. 

— În ceea ce-l priveşte pe Arthur Pym, începu Hurliguerly. 
— Nu-i vorba de Arthur Pym, îl întrerupse, enervat parcă, Len 
Guy, ci de fratele meu William şi de tovarăşii lui. 

Simţind că Dirk Peters era gata să protesteze, îi apucai 

braţul şi înţelegind, nu scoase o vorbă, cu toate că tremura tot 
de indignare. Nu ! Nu era momentul să revenim asupra cazului 
Pym. Nu ne rămânea altceva de făcut decit să aşteptăm şansele 
pe care ni le-ar fi oferit viitorul, gata pregătiţi să tragem foloase 
din  întîmplările acestei călătorii, lăsînd oamenii să se 
entuziasmeze singuri, cu bună ştiinţă sau numai din instinct. 
Atunci îmi dădui seama că trebuie să-i viiv?n ajutor lui Dirk 
Peters prin acţiuni mai directe. 
Căpitanul continua să-şi întrebe echipajul. Vroia să cunoască 
oamenii pe care se putea bizui. Toţi cei vechi îi aprobară 
propunerea, angajindu-se sa nu-i discute niciodată ordinele şi 
să-l urmeze pînă unde va voi el să meargă. 

Din cei noi, doar trei mateloţi de naţionalitate engleză se 
declarară alături de aceşti oameni de ispravă din vechiul 
echipaj. Bineînţeles că majoritatea răminea totuşi de partea lui 
Hearne. Pentru aceştia, campania Halbranel se terminase în 
insula Tsalal. De aici, refuzul lor de a merge mai departe şi 
cererea hotărită de a se reîntoarce imediat spre nord, vrînd să 
prindă epoca cea mai favorabilă pentru trecerea banchizei. 

Cei care vorbeau astfel erau aproape douăzeci ia număr şi 
nu mai încăpea îndoială că Hearne mărturisise adevăratele lor 
sentimente. Cerîndu-le să dea ajutor la manevrarea goeletei, în 
timp ce ea şi-ar fi continuat drumul spre sud, ar fi însemnat să-i 
îndemne la revoltă. 

Pentru a-i atrage de partea noastră pe cei instigaţi de 
Hearne, nu era altceva de făcut decit să le aţiţi pofta de cîştig, 
făcînd să vibreze coarda interesului. Luai cuvîntul din nou şi, cu 
o voce hotărită, care n-ar fi lăsat pe nimeni să se îndoiască de 
seriozitatea propunerii mele, spusei : 

— Marinari de pe Halbrane, ascultaţi-mă ! După cum au făcut 
unele ţări pentru călătoriile care aveau drept scop descoperirile 
în regiunile polare, ofer o primă echipajului goeletei. Veţi primi 


cîte două mii de dolari pentru fiecare grad pe care-l vom trece 
dincolo de paralela optzeci şi patru. 

Asta însemna cam şaptezeci de dolari de om şi vădaţi 
seama că puteau fi ispitiţi. 

Simţii mai mult intuitiv că nimerisem unde trebuia. 

— Acest angajament, adăugai, îl vor semna căpitanului Len 
Guy, care va fi împuternicitul vostru, iar sumele cîştigate le veţi 
primi la reîntoarcerea voastră, oricare ar fi împrejurările în care 
vă veţi întoarce. Aşteptai efectul promisiunii mele şi constatai cu 
mulţumire că aşteptarea nu fu lungă. 

— Ura 1... strigă bosseman-ul, pentru a-şi însufleţi camarazii, 
care se alăturară aproape cu toţii uralelor lui. 

Nici Hearne nu se mai împotrivi. îşi rezerva dreptul să-şi 
spună părerea în împrejurări mai favorabile. Prin urmare, reuşii 
să închei acest pact şi vă mărturisesc că, pentru a-i hotărî, eram 
dispus să sacrific o sumă şi mai mare. 

Şi apoi, nu eram decit la şapte grade de polul austral şi 
dacă Halbrane trebuia să ajungă pînă acolo, acest lucru nu mă 
costa decit paisprezece mii de dolari 


2.3. ARHIPELAGUL DISPĂRUT 


În dimineaţa zilei de 27 decembrie, Halbrane porni la 
drum în direcţia sud-vest. Serviciul pe bord se făcea ca de 
obicei, cu aceeaşi supunere şi cu aceeaşi regularitate. Această 
călătorie nu comporta nici pericole în plus, nici oboseală mai 
mare ca pînă acum. Timpul se menținea frumos şi marea era 
calmă. Dacă aceste condiţii nu se schimbau, germenii 
nesupunerii, aşa nădăjduiam cel puţin, vor dispare şi nu vom 
întîmpina noi greutăţi. De altfel, creierul lucrează mai puţin la 
filtye mai dure. Oamenii ignoranţi şi lacomi nu prea se lasă 
furaţi de imaginaţie. Mărginindu-se la prezent, viitorul nu-i 
preocupă prea mult şi deci nu le face nici griji. Numai acţiunea 
brutala, care-i pune faţă în faţă cu realitatea, îi mai scoate din 
nepăsarea lor. Se va produce oare acest fenomen ? 

Dar Dirk Peters, a cărui identitate era cunoscută acum, 
nu-şi va schimba de loc felul lui de a fi, va rămîne tot aşa de 
puţin vorbăreţ ca înainte ? Trebuie să mai spun că de la această 
descoperire, echipajul nu arăta antipatie faţă de el, cu toate că 


le erau cunoscute întîmplările de pe Grampus, fapte care, la 
urma urmelor, puteau fi scuzate, dacă 
socoteam împrejurările. Şi puteau ei uita atît de repede că 
metisul îşi riscase viaţa pentru a o salva pe a lui Martin Hoit. 

Cu toate acestea, el continua să se ţină deoparte, mîncînd 
retras într-un colţ, dormind în altul, „navigind în largul" 
echipajului. Pentru ce se purta astfel, avea oare vreun motiv pe 
care noi nu-l cunoşteam şi pe care viitorul ni-l va descoperi ? 

Vanturile persistente dinspre nord, care împinseseră pe 
Jane pînă la insula Tsalal şi luntrea lui Arthur Pym la cîleva grade 
mai departe, favorizau mersul goeletei noastre. Punînd amurele 
la babord şi strîngînd vintul de aproape, Jem West putu să ridice 
toate pînzete sus, folosindu-se de o briză puternică şi regulată. 
Etrava Halbranel spinteca cu iuţeală apele limpezi ca cristalul, 
lăsînd în urmă o diîră lungă de spumă, ca o nesfirşită dantelă 
albă. 

Căpitanul plecă să se odihnească, după oboselile zilei 
trecute. Cite gînduri obsedante nu-i tulburară această odihnă ! 
Pe de o parte, speranţa legată de noi cercetări, iar pe de alta, 
răspunderea mare pe care şi-o asuma într-o asemenea 
expediţie prin Antarctida. 

A doua zi mă aflam pe punte, cînd el ieşi din cabină, făcu 
semn locotenentului să-şi lase pentru o clipă ocupațiile şi ne 
chemă pe amindoi lîngă ei. 

— Domnule Jeorling, mi se adresă el, să nu credeţi că mi-a fost 
uşor să iau hotărîrea de a întoarce goeleta noastră spre nord. 
Imi dădeam seama că nu făcusem totul pentru a-i salva pe 
nefericiţii noştri compatrioți. Dar înţelegeam bine că majoritatea 
echipajului se ridica împolriva mea, dacă vroiam să-l duc dincolo 
de insula Tsalal. 

— Într-adevăr, căpitane, îi răspunsei, pe bord a fost un început 
de indisciplină şi nu se ştie dacă n-ar fi degenerat într-o revoltă. 

— Revoltă pe care am fi înăbuşit-o, spuse rece Hem West, chiar 
dacă aş fi fost silit să-i sparg capul acestui Hearne, care nu 
încetează să-i aţiţe pe nemulţumiţi. 

— Ai fi făcut foarte bine, Jem, spuse căpitanul. Dar după aceea, 
ce-ar fi devenit înţelegerea de care avem atita nevoie ? 

— Aveţi dreptate, căpitane, recunoscu locotenentul, E mai bine 
că lucrurile s-au petrecut fără violenţă. Ar fi şi mai bine însă, ca 
pe viitor să-şi bage minţile în cap. 


— Tovarăşii lui, reluă căpitanul, sînt momiţi acum de primele 
care le-au fost promise. Dorinţa de cîştig îi va face mai răbdători 
şi mai supuşi. Generozitatea domnului Jeorling a reuşit acolo 
unde rugăminţile noastre ar fi dat greş, fără îndoială îţi 
mulţumesc. 

— Căpitane, spusei, încă de pe cînd ne aflam în insulele 
Falkland, v-am făcut cunoscută dorinţa mea de a mă asocia 
băneşte întreprinderii dumneavoastră. Prilejul s-a ivit, l-am 
folosit, şi pentru asta nu merit nici o mulţumire. Să ne ajungem 
scopul, salvînd pe fratele dumneavoastră William şi pe cei cinci 
mateloţi de pe Jane. E tot ceea ce doresc eu. 

Căpitanul Len Guy îmi întinse mîna, pe care i-o strînsei cu 
căldură. 

— Domnule Jeorling, mai adăugă el, aţi observat desigur că 
Halbrane nu se îndreaptă spre sud, cu toate că pămîntul 
întrezărit de Dirk Peters, sau cel puţin aparențele de pămînt, 
pare a se afla în această direcţie. 

— Am observat acest lucru, căpitane. 

— Totodată, spuse Jem West, să nu uităm că povestirea lui 
Arthur Pym nu conţine nimic relativ la aceste aparenţe de 
pămînt spre sud şi că noi ne călăuzim numai după declaraţiile 
metisului. 

— Asta-i adevărat, locotenente, răspunsei eu. Dar poţi oare 
suspecta pe Dirk Peters ? purtarea lui, de cînd s-a îmbarcat, nu 
inspiră oare toată încrederea ? 

— N-am nimic să-i reproşez, şi-a făcut ca nimeni altul datoria, 
răspunse jem West. 

— Şi n-avem motiv să punem la îndoială nici curajul, şi nici 
cinstea lui, adăugă căpitanul. Nu numai felul în care s-a purtat 
pe bordul Halbranel, ci tot ceea ce a făcut de cînd a navigat la 
bordul lui Grampus, şi apoi al Janei, ne îndreptăţeşte să avem o 
părere bună despre el. 

— Şi pe care o merită cu siguranţă ! adăugai eu. 

Nu ştiu de ce eram aşa de pornit să iau apărarea metisului. 
Poate pentru că, după cum presimţeam, mai avea să joace un 
rol important încursul acestei expediţii, sau pentru că mai 
credea cu atita putere în regăsirea lui Arthur Pym, de care, 
curios lucru, mă interesam aşa. de mult, încît mă miram şi eu ce 
m-a găsit. In fundul sufletului, eram convins totuşi că ideile lui 


Dirk Peters privitoare la vechiul lui tovarăş erau duse pînă la 
absurd. 

Parcă ghicindu-mi gândurile, căpitanul sublinie acest 
lucru. 

— Domnule Jeorling, spuse el, nu trebuie să uităm că metisul a 
păstrat speranţa de a-l mai regăsi pe Arthur Pym, care, după ce 
a fost tîrit prin marea antarctică, putea să ajungă la un pămînt 
mai meridional, unde ar mai trăi încă. 

— Să trăiască, după unsprezece ani, spuse Jem West. 

— Mărturisesc că acest lucru e foarte greu de admis, răspunsei 
eu. Şi totuşi, dacă te gîndeşti bine, ar fi oare absolut exclus ca 
Arthur Pym să fi întîlnit mai la sud, o insulă asemănătoare 
insulei Tsalal, unde William Guy şi tovarăşii lui au putut trăi tot 
atita timp? 

— Cu neputinţă, nu, domnule Jeorling. Dar mi-e foarte greu să 
cred, totuşi. 

— Şi fiindcă sîntem la capitolul ipoteze, de ce compatrioţii 
dumneavoastră, părăsind insula Tsalal, n-ar fi fost duşi de 
acelaşi curent, spre o insulă unde l-ar fi întîlnit pe Arthur Pym, şi 
acolo. 

Nu-mi terminai vorba, pentru că această presupunere nu 
putea fi acceptată, orice aş fi spus, şi mai ales nu era momentul 
să insist acum asupra proiectului meu de a merge în căutarea 
lui Arthur Pym, decît după ce îi vom fi găsit pe oamenii de pe 
Jane, dacă, bineînţeles, i-am mai fi găsit. 

Căpitanul Len Guy reveni atunci la scopul discuţiei şi cum 
conversaţia aceasta, plină de digresiuni, fusese destul de 
abătută din drumul ei, cum ar fi spus bosseman-ul, era normal s- 
o readucem pe drumul cel bun. 

— După cum vă spuneam, reluă căpitanul Len Guy, nu m-am 
îndreptat spre sud, pentru că intenţionez să merg mai întîi în 
recunoaştere prin insulele vecine cu Tsalal-ul, din grupul acela 
situat la vest. 

— Inţeleaptă idee, aprobai eu, şi poate că vizitind aceste insule, 
vom reuşi să ne dăm seama cînd se va fi produs cutremurul 
acela. 

— De curind asta nu mai poate fi pus la îndoială, afirmă 
căpitanul, şi desigur, după plecarea lui Patterson, din moment 
ce secundul Janei şi-a lăsat compatrioţii pe insulă. 


Se ştie că aveam motive foarte serioase să ne menţinem 
părerea în această privinţă. 

— In povestirea lui Arthur Pym nu se vorbeşte de un grup de 
opt insule ? întrebă Jem West. 

— Opt sau cel puţin atitea, răspunsei eu, după cum a aflat Dirk 
Peters de la sălbaticul pe care îl luaseră cu ei, cînd fugiseră din 
insula Tsalal. Acest nu, nu pretindea chiar că arhipelagul era 
guvernat de un- suveran, un fel de rege unic, numit Tsalemon, 
care-şi avea reşedinţa pe cea mai mică dintre insule, şi la 
nevoie, am putea cere metisului să ne vorbească despre acest 
amănunt. 

— După cum ar fi cu putinţă ca puternicul cutremur să nu-şi fi 
întins ravagiile pînă la acel grup de insule, care poate mai este 
încă locuit, de aceea în apropierea lor trebuie să fim foarte 
prevăzători. 

— Acest arhipelag nu poate fi departe, adăugai eu. Şi apoi, 
căpitane, cine ştie dacă fratele dumneavoastră şi mateloţii lui 
nu s-au refugiat pe una din aceste insule. 

Eventualitate uşor de admis, dar foarte puţin liniştitoare, 
fiindcă se putea ca aceşti nenorociţi să li căzut din nou în 
mîimTe sălbaticilor, de care scăpaseră în timpul şederii pe insula 
Tsalal. Şi apoi, pentru a-i salva, dacă viaţa le fusese cruţată, 
Halbrane n-ar fi silită să folosească forţa şi, în cazul acesta, va 
reuşi oare încercarea ei. 

— jem, reluă căpitanul Len Guy, plutim cu opt pînă la nouă mile 
pe ceas şi în scurtă vreme s-ar putea ca pămîntul să fie 
semnalat. Dă ordin să se vegheze cu toată grija. 

— Am înţeles, căpitane. 

— Este un om la „cuibul de cioară", pe catarg? 

— Da, Dirk Peters, care s-a oferit singur. 

— Bine, Jem, în el ne putem pune toată încrederea. 

— Cum ne putem încrede şi în ochii lui, adăugai eu, fiindcă l-a 
înzestrat natura cu o vedere uimitoare. 

Goeleta îşi urmă drumul spre vest, pînă la ora zece, fără 
ca vocea metisului să se facă auzită. Mă întrebam dacă nu vom 
păţi ca în drumul spre insulele Auroras sau Glass, pe care le 
căutasem zadarnic între insulele Falkland şi Noua-Georgie. La 
suprafaţa mării nu ieşea nici o ridicătură, nici o urmă de uscat 
nu se desena pe orizont. Poate că insulele acelea nu aveau un 


relief prea înalt şi nu puteau fi zărite decit de la o milă sau două 
depărtare. 

De altfel, în timpul dimineţii, briza slăbi mult. Goeleta fu 
hărţuită, chiar mai mult decit ne-am fi aşteptat, de un curent de 
la sud. Din fericire, pe la ora două după amiază vintul se înteţi şi 
jem West făcu în aşa fel încît reciştigă timpul pe care-l 
pierdusem din cauza derivei. 

Timp de două ore, Halbrane merse fără să-şi schimbe 
direcţia, cu o viteză de şapte pînă la opt mile pe oră, şi nici cea 
mai mică înălţime nu apăru în larg. 

— Este foarte curios că n-am dat încă de arhipelagul acela, îmi 
spuse căpitanul Len Guy, pentru că, după spusele lui Arthur 
Pym, Tsalal-ul aparţine unui grup insular foarte vast. 

— Se poate, dar el nu spune că ar fi văzut vreo insulă în timpul 
cît Jane a stat ancorată, îi atrasei eu atenţia. 

— Aveţi dreptate, domnule Jeorling. Dar cum Halbrane a 
parcurs nu mai puţin de cincizeci de mile de azi dimineaţă, şi 
fiind vorba de insule destul de apropiate unele de altele. 

— În cazul acesta, căpitane, trebuie să tragem concluzia, şi nu 
mi se pare de loc neverosimil, că grupul de care depindea insula 
Tsalal a dispărut cu totul în cutremurul acela. 

— Pămînt la tribord, în faţă! ne întrerupse strigătul lui Dirk 
Peters. 

Toate privirile se îndreptară într-acolo, dar nimeni nu 
observă nimic pe toată întinderea de ape. Din virful catargului 
mare, unde era cocoţat, metisul putea să vadă ceea ce niciunul 
din noi n-ar fi putut vedea. Şi apoi, ochii aceia ageri, cu vederea 
puternică, obişnuinţa lui în cercetarea orizonturilor, nu se 
puteau înşela. Şi într-adevăr, după un sfert de oră, cu ajutorul 
ocheanelor, puturăm deosebi cîteva insulițe risipite pe suprafaţa 
apei, luminată pieziş de razele soarelui, la o depărtare de două 
pînă la trei mile spre vest. 

Locotenentul dădu ordin să se strîngă o parte din pînze şi 
Halbrane rămase numai cu brigantina, pînza mare şi focul mare. 
Trebuia oare ca goeleta să-şi ia de pe acum măsuri de apărare, 
să se monteze armele pe punte, să se încarce tunurile şi să-şi 
întindă plăşile de abordaj ? 

Înainte de a ordona aceste măsuri, căpitanul Len Guy 
crezu că poate, fără prea mari riscuri, să se apropie mai mult de 
insule. Ce se întimplase oare, ca aceste locuri să fie atît de 


schimbate? în locul unde Arthur Pym spunea că se aflau insule 
mari, întinse, se zăreau doar citeva insulițe, cel mult o jumătate 
de duzină, ieşind deasupra apei cu opt pînă la zece stînjeni. In 
clipa aceea metisul, care se lăsase în jos de-a lungul şartului de 
la tribord, sări pe punte. 

— Ei bine, Dirk Peters, îl întrebă căpitanul, ai recunoscut acest 
grup ? 

— Grupul ? întrebă, clătinînd din cap, metisul. Nu... n-am văzut 
decit cinci sau şase virfuri. Nu e nici o insulă, doar cîteva pietre ! 

Într-adevăr, cîteva viîrfuri, sau mai degrabă cîteva culmi 
rotunjite, era tot ce mai rămăsese din grupul de insule, cel puţin 
din cele situate în partea occidentală. Dacă arhipelagul se 
întindea pe mai multe grade, s-ar putea ca fosta zguduitură să 
nu fi distrus decit insulele dinspre vest. De altfel, asta ne şi 
propusesem să verificăm, după ce am fi cercetat fiecare insuliţă 
în parte şi am fi reuşit să determinăm cu aproximaţie la care 
dată avusese loc cutremurul de pe urma căruia rămăsese pe 
Tsalal urme ce nu puteau fi discutate. 

Pe măsura ce goeleta înainta, puteam distinge cu uşurinţă 
aceste rămăşiţe ale grupului, a cărui parte occidentală era 
distrusă în întregime. Suprafaţa celor mai mari insule nu 
depăşea cincizeci pînă la şaizeci de stînjeni pătraţi, iar cele mai 
mici, trei pînă la patru stînjeni. Acestea din urmă păreau o 
îngrămădire de stinci răsărite la suprafaţa apei, pe care 
talazurile mării, veşnic în mişcare, le împodobeau cu ciucuri albi 
de spumă. 

E de la sine înţeles că Halbrane nu se putea aventura 
printre aceste recifuri, fiind expusă să-şi distrugă coastele sau 
tălpoaia. Ne vom mulţumi să facem doar înconjurul grupului 
pentru a cerceta dacă scufundarea arhipelagului fusese 
completă. Va fi totuşi necesar să debarcăm în citeva puncte, 
pentru a culege poate unele indicii. 

Ajunşi la cîteva sute de metri de insula principală, 
căpitanul ceru să se facă un sondaj. Se dădu de fund la vreo 
douăzeci de brasse, de unde traserăm concluzia că aici fusese 
scufundată o insulă, a cărei parte centrală se înălța deasupra 
nivelului mării cu aproximativ cinci pînă la şase stînjeni. Goeleta 
se apropie şi mai mult, iar cînd apa nu mai avu decit o adincime 
de cinci brasse, aruncarăm ancora. 


jem West ar fi vrut să îndrepte piînzele în aşa fel, încît 
corabia să nu se poată mişca din loc în timpul cît va dura 
explorarea insulei. Dar, din cauza curentului puternic care o tîra 
spre sud, goeleta ar fi fost luată de valuri. De aceea se gîndiră 
că e mai bine să ancoreze în apropierea grupului. Acolo marea 
era mai liniştită, iar cerul nu lăsa să se bănuiască nici o 
schimbare atmosferică. 

După ce ancorarăm, în una din luntre coborîirăm căpitanul, 
bosseman-ul, Dirk Peters, Martin Hoit, doi oameni şi eu. Eram la 
un sfert de milă de prima insulă. Parcurserăm repede această 
distanţă, strecurîndu-ne prin trecători înguste. Virfurile stîncoase 
apăreau şi dispăreau în valuri care creşteau o dată cu hula. 
Măturate de vinturi şi spălate de ape, stincile n-ar mai fi putut 
păstra nici o mărturie despre timpul cînd s-a produs cutremurul. 
în mintea noastră, nu mai era nici o îndoială în această privinţă. 

Luntrea porni printre stînci. Dirk Peters, în partea dinapoi, 

cu cîrma între picioare, se străduia să evite colţurile ascuţite ale 
recifurilor care ieşeau amenințătoare din valuri. 
Prin apa destul de limpede, nu vedeam, cum ar fi fost normal, 
stratul acela de nisip presărat cu scoici, cum se întîlneşte foarte 
des la mici adîncimi, ci blocuri negricioase de piatră, acoperite 
cu vegetaţie terestră, tufe de plante care nu aparţin florei 
marine, din care unele pluteau la suprafaţa apei.Asta dovedea 
că solul care le dăduse naştere se prăbuşise de curînd. 

Cînd luntrea atinse malul insulei, unul din oameni aruncă 
cangea, al cărei vîrf pătrunse adînc într-o crăpătură. După ce 
legară odgonul de țărm, debarcarea se putu face cu uşurinţă. 
Aceasta era una din insulele mari ale grupului, redusă acum la 
un oval neregulat, cu circumferința de vreo sută cincizeci de 
stînjeni, înălţindu-se pînă la douăzeci şi cinci-treizeci de picioare 
deasupra nivelului mării. 

— Oare mareele se ridică vreodată pînă la această înălţime ? 
întrebai pe căpitanul Len Guy. 

— Niciodată, îmi răspunse el, şi n-ar fi exclus ca spre mijlocul 
acestei insule să descoperim rămăşiţe de vegetaţie, urme de 
colibe sau chiar de aşezări omeneşti mai mari. 

— Cel mai bun lucru ar fi să-l urmăm pe Dirk Peters, care ne-a 
luat-o cam mult înainte, spuse bosseman-ul. Acest diavol de 


metis este în stare să vadă cu ochii lui de lynx} ceea ce noi n-am 
reuşi să descoperim niciodată. 

După cîteva minute de mers, ajunserăm în punctul cel mai 
înalt al insulei. Aci descoperirăm, într-adevăr, o mulţime de 
urme, probabil rămăşiţe ale acelor animale domestice despre 
care vorbeşte în jurnalul său Arthur Pym, păsări de curte, rațe 
de soiul cauwassback şi porcii aceia cu pielea încreţită, 
acoperită de un păr lung, moale şi mătăsos. 

Demn de reţinut ni se păru faptul că între osemintele 
acestea şi cele din insula Tsalal exista o deosebire în felul cum 
erau împrăştiate, şi ne dădurăm seama că grămezile de oase 
datau de cel mult cîteva luni. Acest fapt se potrivea foarte bine 
cu ipoteza noastră că cutremurul se produsese de curînd. 

Ici-colo înverzeau teline, cochlearias şi mai descoperirăm 
cîteva buchete de floricele, care nu se uscaseră încă. 

— Şi care sînt din anul acesta ! strigai eu. larna australă n-a 
trecut încă peste ele. 

— Sînt cu totul de părerea dumneavoastră, domnule Jeorling, 
spuse Hurliguerly. Şi nu credeţi că s-ar putea ca ele să fi crescut 
acolo înainte de distrugerea grupului ? 

— Asta mi se pare imposibil, răspunsei eu, cu hotărîrea omului 
care nu vrea să renunţe cu nici un chip la ideile lui. 

Ici-colo creşteau nişte arbuşti sărăcăcioşi, un fel de aluni 
sălbatici, din care Dirk Peters rupse o creangă plină de sevă. Pe 
ea aliniau, alune, asemănătoare acelora pe care el şi Pym le 
mîncaseră cînd au fost prinşi între crăpăturile colinei de la Klock- 
Klock sau în fundul prăpastiilor din care nu mai găsiseră nici 
urmă în insula Tsalal. 

Dirk Peters dezghioca citeva alune din coaja lor verde şi le 
sparse în dinţii lui atit de puternici, că ar fi sfărimat şi bile de 
fier. După aceste descoperiri, nu mai putea încăpea nici o 
îndoială asupra datei cataclismului care se produsese cu 
siguranţă după plecarea lui Patterson. Prin urmare, nimicirea 
populaţiei din Tsalal, ale cărei oseminte acopereau împrejurimile 
satului Klock-Klock, nu se datora acestui cataclism. In ce-l privea 
pe căpitanul William Guy şi pe cei cinci mateloţi de pe Jane, era 
aproape sigur că reuşiseră să fugă la timp, pentru că nu se 
găsise pe insulă corpul nici unuia din ei. 


1 Lynx - animal asemănător risului din pădurile noastre (n.t.) 


Atunci unde ar fi putut să se refugieze, după ce au părăsit 
Tsalal-ul ? Aceasta era întrebarea care ne frămiînta fără încetare 
minţile şi ce răspuns am fi putut găsi. După părerea mea, lucrul 
acesta nu mi se părea cel mai neobişnuit din cite se iviseră în 
tot cursul acestei povestiri. Cred că nu e nevoie să insist prea 
mult asupra explorării acestui grup de insule. înconjurul lui ne 
luă treizeci şi şase de ore. Pe celelalte insule făcurăm aceleaşi 
descoperiri, plante şi rămăşiţe, care ne întăriră primele concluzii 
cu privire la tulburările seismice al căror teatru au fost acele 
locuri. Căpitanul Len Guy, locotenentul, bosseman-ul şi cu mine, 
eram de data aceasta siguri de completa nimicire a indigenilor. 
Halbrane deci nu mai avea nici un motiv să se teamă de vreun 
atac, şi această constatare o făcurăm cu oarecare bucurie. 

Dar de aici trebuia să tragem concluzia că William Guy şi 

cei cinci mateloţi, după ce au ajuns pe una din aceste insule, ar 
fi pierit şi ei, o dată cu scufundarea arhipelagului ? 
lată raţionamentul pe care îl admise căpitanul Len Guy în 
această privinţă : 
— După părerea mea, începui, prăbuşirea artificială a colinei de 
la Klock-Klock a cruțat un anumit număr din oamenii de pe Jane, 
cel puţin şapte, împreună cu Patterson, şi în acelaşi timp a 
scăpat şi cîinele Tigru, ale cărui rămăşiţe le-am găsit în 
apropierea satului. Apoi, la scurtă vreme după distrugerea unei 
părţi a populaţiei Tsalal-ului, datorită unei cauze pe care n-o 
cunosc, indigenii care au supravieţuit dezastrului au părăsit 
insula, refugiindu-se pe celelalte insule ale arhipelagului. 
Rămaşi singuri şi fiind în perfectă siguranţă prin plecarea 
insularilor, căpitanul William Guy şi tovarăşii săi au putut trăi 
uşor acolo, unde înaintea lor trăiseră mii de sălbatici. Anii 
trecură, zece sau unsprezece, fără ca ei să poată părăsi această 
închisoare, cu toate că trebuie să fi încercat de multe ori, fie cu 
una din luntrele indigenilor, fie cu o luntre construită de ei. în 
sfîrşit, cam cu şapte luni în urmă, după dispariţia lui Patterson, 
un cutremur a zdruncinat insula Tsalal, înghițind şi insulele 
vecine. După mine, abia atunci William Guy şi însoțitorii săi, 
dîndu-şi seama că nu mai puteau locui acolo, fură nevoiţi să se 
îmbarce încercînd să se reîntoarcă la cercul antarctic. 

N-ar fi foarte posibil ca această tentativă să nu fi reuşit şi 
în cele din urmă, sub influenţa curentului care îi tîra spre sud, să 
fi ajuns la pământul zărit de Dirk Peters şi Arthur Pym la 


latitudinea de dincolo de al optzeci şi patrulea grad? Prin 
urmare, în această direcţie trebuie îndreptată Halbrane, 
căpitane. După ce vom mai trece încă două sau trei paralele, 
de-abia atunci am putea avea şansa să-i regăsim. Acesta ne 
este țelul şi care dintre noi nu şi-ar sacrifica chiar viaţa pentru a- 
| atinge ? 


2.4. DE LA 29 DECEMBRIE LA 9 IANUARIE 


Se spune ca se poate observa o asprire a climei cu cit 
avansezi spre sud prin oceanul Antarctic, dar am constatat că 
lucrurile se întîmplă tocmai pe dos. Să fi încercat acum să te 
întorci spre nord, ar fi fost o nebunie curată, mai ales în această 
perioadă atit de înaintată a sezonului. Un singur drum mai 
rămînea încă deschis speranţei. Ne hotărtirăm să înaintăm cu 
curaj spre sud, unde mai existau pentru noi oarecare şanse de a 
descoperi alte insule şi unde presupuneam că vom da peste un 
climat din ce în ce mai dulce. 

Dacă Arthur Pym judeca astfel, cu atît mai mult trebuia să 
gîndim noi astfel. In 29 februarie, anul 1828 fusese bisect, 
fugarii se treziră pe oceanul „imens şi dezolant", dincolo de 
paralela optzeci şi patru. Noi eram abia la 29 decembrie, 
Halbrane avea un avans de două luni asupra luntrei, care, fugită 
din insula Tsalal, era ameninţată de apropierea iernii lungi de la 
pol. Pe de altă parte, goeleta noastră, bine aprovizionată şi bine 
echipată, inspira mai multă încredere decit luntrea lui Arthur 
Pim, cu scheletul de răchită, lungă de vreo cincizeci de picioare 
şi lată de vreo patru sau şase, şi care nu ducea cu ea decit trei 
broaşte țestoase pentru hrana a trei oameni. 

Aşa stînd lucrurile, îmi puteam pune fără teamă multe 
speranţe în reuşita celei de-a doua părţi a campaniei noastre, 
care abia începuse. După cîteva ore de mers, ultimele insule ale 
arhipelagului dispărură la orizontul privirilor noastre. Marea era 
aşa cum o văzusem de la insula Bennet încoace, fără pic de sloi, 
lucru explicabil deoarece temperatura apei arăta patruzeci şi 
trei de grade, sau plus 6 grade şi 11 Celsius. Curentul era destul 
de puternic, patru-cinci mile pe oră, şi venea de la nord spre sud 
cu o regularitate constantă. Stoluri de păsări împiînzeau spaţiul, 
mereu aceleaşi şi aceleaşi specii, alcioni, pelicani, pescăruşi, 


albatroşi. Trebuie să vă mărturisesc însă ca albatroşii aceştia nu 
aveau dimensiunile uriaşe de care vorbea în jurnalul său Arthur 
Pym şi nici unul nu scotea strigătul acela: tekeli-li! care părea a 
fi, de altfel, cuvîntul cel mai întrebuințat în limba indigenilor din 
Tsalal. 

Trecură aşa două zile, timp în care nu se întîmplă nimic 
deosebit. Nu fu semnalat nici pămînt, nici aparenţă de pămînt. 
Oamenii de pe bord pescuiră din belşug în aceste ape în care 
mişunau papagali de maret, batogul, calcani, ţipari de mare, 
delfini de o culoare azurie şi alte soiuri de peşti. Talentele 
combinate ale lui Hurliguerly şi Endicott făcură ca masa să fie 
variată, plăcută şi cred că meritele celor doi prieteni erau egale 
în această colaborare culinară. 

A două zi, la 1 ianuarie 1840, şi acesta se întâmplă să fie 

tot an bisect, o ceaţă uşoară voala soarele în primele ore ale 
dimineţii, dar din atîta lucru nu traserăm concluzia că s-ar 
anunţa vreo schimbare în situaţia atmosferică. Se împlineau 
patru luni şi şaptesprezece zile de cînd părăsisem insulele 
Kerguelen, şi două luni şi cinci zile de cînd Halbrane plecase din 
insulele Falkland. 
Cit timp va ţine această călătorie ?... Preocuparea de frunte nu 
era însă durata călătoriei, ci punctul pînă la care ne va duce prin 
ţinuturile antarctice. In aceste zile făcui o constatare : metisul 
începuse să-şi schimbe atitudinea de pînă atunci, şi dacă faţă de 
căpitan şi de oamenii echipajului această schimbare se 
producea mai încet, faţă de mine se manifesta fără nici o 
rezervă. Inţelegind poate că mă interesam foarte serios de 
soarta lui Arthur Pym, căuta să fie cît mai mult în preajma mea 
şi, de ce să n-o spun deschis, „ne înţelegeam" fără a fi nevoie să 
schimbăm o vorbă măcar. Citeodată, cînd mă găsea singur, îşi 
ieşea din mutismul lui obişnuit. Cînd avea timp liber şi obligaţiile 
serviciului îi permiteau, se furişa spre banca din spatele 
copastiei, pe care îmi plăcea să stau de obicei. în trei-patru 
rînduri, încercarăm să stăm de vorbă, dar nu reuşirăm. Dar de 
îndată ce căpitanul, locotenentul sau bosseman-ul veneau spre 
noi, el se îndepărta. 

În ziua aceea, pe la ora zece, cum Jem West era de cart, 
iar căpitanul se închisese în cabina lui, metisul veni de-a lungul 
punţii, spre mine, cu paşi furişaţi, vrînd fără îndoială să stăm de 


1 Papagali de mare — un soi de peşte viu colorat (n.t.) 


vorbă, şi e uşor de ghicit despre ce vroia să-mi vorbească. Cînd 
ajunse aproape de banca pe care şedeam, vrînd să-l ajut, îi 
spusei : 

— Hai, Dirk Peters, apropie-te. Vrei să vorbim despre el ? 

Ochii lui scînteiară ca. jarul, asupra căruia sufli să-l aprinzi. 

— EI!... murmură metisul. 

— Dirk Peters, ai rămas credincios amintirii lui? 

— Să-l uit domnule? Niciodată! 

— E veşnic aici în faţa dumitale. 

— Tot timpul, înţelegeţi, am înfruntat atitea pericole împreună. 
Asta ne-a făcut să.fim ca fraţii, nu un tată cu fiul său. Da, îl 
iubesc ca pe copilul meu. După ce:am mers împreună atit de 
departe, prea departe, el nu s-a mai întors. Eu am fost văzut în 
America, eu, dar Pym, bietul Pym, mai este încă acolo. 

Din ochii lui se rostogoleau şiroaie de lacrimi. Privindu-l, 
mă întrebam cum de nu se usucă la flacăra arzătoare care-i 
tâşnea din ochi. 

ÎI întrebai : 

— Dirk Peters, n-ai nici o idee de drumul pe care l-ai făcut 
împreună cu Arthur Pym, în luntrea aceea cu care v-aţi salvat de 
pe insula Tsalal ? 

— De loc, domnule ! Bietul Pym nu mai avea instrumentele, 
ştiţi, maşinile de marină, să privească la soare. Nu mai puteai 
şti. Totuşi, ţin minte că timp de opt zile, curentul ne-a împins 
spre sud, şi vintul de asemenea. Briza era bună şi marea 
frumoasă. Două visle săltate în picioare, în chip de catarg şi 
cămăşile noastre în loc de pînze. 

— Da, îi răspunsei, cămăşi de pînză albă, care-l îngrozeau aşa 
de mult pe prizonierul vostru nu ? 

— Poate. Nu-mi dau seama bine, dar dacă Pym a spus acest 
lucru, Pym trebuie crezut. 

Se părea că o parte din fenomenele despre care vorbea 
jurnalul adus de metis în Statele Unite nu păreau să-i fi atras 
atenţia. Astfel, mă încăpăţinai să cred că ele nu existaseră, 
probabil, decît în imaginaţia înfierbîntată peste măsură a lui 
Arthur Pym. Totuşi, vroiam să aflu de la Dirk Peters, cit mai mult 
în legătură cu această călătorie. Deci reluai : 

— Şi în timpul celor opt zile, aţi putut face rost de hrană ? 

— Da domnule şi în zilele următoare. Noi şi sălbaticul, ştiţi, cele 
trei broaşte țestoase care erau pe bord. Animalele acestea, 


ehei, conţin o provizie de apă dulce şi carnea lor e bună chiar 
dacă o mănînci crudă. Oh! Carnea crudă domnule. 

Pronunţă aceste cuvinte cu o voce abia şoptită, de parcă i- 
ar fi fost teamă să nu-l audă cineva şi aruncă o privire fugară în 
jurul lui. Prin urmare, acest suflet se mai înfiora încă la amintirea 
îngrozitoarelor scene de pe Grampus. Nu-şi poate nimeni 
închipui  înspăimiîntătoarea expresie  întipărită pe figura 
metisului, în clipa cînd vorbi de carne crudă. Şi nu avea expresia 
unui canibal din Australia sau din Noile Hebride, ci aceea a 
omului care încearcă o repulsie puternică faţă de el însuşi. 

După o tăcere destul de lungă, abătui discuţia spre scopul 
ei: 

— Nu-i aşa, Dirk Peters, că la 1 martie, după povestirea 
tovarăşului dumitale, aţi zărit pentru prima oară acel văl mare 
de aburi cenuşii, străpuns de raze luminoase şi tremurătoare. 

— Nu mai ştiu domnule. Dar dacă aşa a spus Pym, trebuie să 
credem ce-a spus Pym. 

— Nu ţi-a vorbit niciodată de „nişte raze de foc care cădeau din. 
cer...", reluai eu, nevoind să mă servesc de cuvintele „auroră 
polară", pe care metisul poate că nici nu le-ar fi înţeles. 

Reveneam astfel la ipoteza că aceste fenomene se 
datorau poate intensității emanaţiilor electrice, atît de puternice 
la latitudinile mari, admiţind că acest fenomen s-ar fi produs în 
realitate. 

— Niciodată domnule, spuse Dirk Peters, gîndindu-se un timp, 
înainte de a răspunde. 

— N-ai observat nici dacă culoarea mării se schimba, pierzîndu- 
şi transparenţa, devenind albă ca laptele iar la suprafaţă, în jurul 
bărcii voastre, se tulbura. 

— Dacă era aşa domnule nu ştiu, înţelegeţi-mă, nu mai vedeam 
nimic din ce se întîmpla în jurul meu, barca plutea, şi o dată cu 
ea plutea şi capul meu. 

— Dar, ia spune-mi, praful acela foarte fin, care cădea de sus, 
fin ca cenuşa, ca o cenuşă albă. 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu cumva era zăpadă ? 

— Zăpadă ? Da, nu era cald ce-a spus Pym ? Trebuie să credem 
ce-a spus Pym. 

Înţelesei, în sfîrşit, că întrebîndu-l în continuare pe metis 
despre aceste întîmplări neverosimile, nu voi obţine nici o 


explicaţie. Presupunînd chiar că ar fi observat fenomenele 
descrise de Pym în ultimele capitole ale povestirii, el nu-şi mai 
amintea nimic acum. 

Cu o voce scăzută, îmi spuse : 

— Pym vă va povesti însă despre toate astea domnule, el ştie. 
Eu nu ştiu, el le-a văzu şi-l veţi crede. 

— Da, Dirk Peters, îl voi crede, îl voi crede, răspunsei eu, 
nevoind să-l supăr. 

— Şi după aceea, nu-i aşa că vom merge să-l căutăm ? 

— Sper! 

— După ce vom fi găsit pe William Guy şi mateloţii Janei ? 

— Da după aceea... 

— Şi chiar dacă nu-i găsim ? 

— Chiar dacă nu-i găsim Dirk Peters, credcă voi reuşi să-l 
conving pe căpitanul nostru. 

— Cine ar putea refuza să dea ajutor unui om unui om ca el. 

— Nu, nu va refuza ! Dar dacă William Guy şi ceilalţi care sînt 
cu el mai trăiesc, poţi admite că Arthur Pym. 

— Mai trăieşte? Da! Trăieşte! strigă metisul. Pe sfintul spirit al 
strămoşilor mei. Trăieşte mă aşteaptă, sărmanul meu Pym. Şi cît 
de mare va fi bucuria lui cînd se va arunca la pieptul batonului 
său Dirk, dar eu, bucuria mea cînd îl voi simţi aici, şi pieptul lat 
şi puternic al lui Dirk Peters se agita ca o mare în hulă. 

După aceste vorbe, plecă, lăsîndu-mă în prada unei 
agitaţii sufleteşti nemaipomenite. Fiindcă înţelesesem ce se 
petrece în inima acestui om, pe jumătate sălbatic, cită milă şi 
spirit de jertfă, pentru nefericitul lui tovarăş, pentru acela pe 
care el îl numea copilul său. 

Goeleta plutea fără încetare spre sud, şi timp da trei zile, 
2, 3 şi 4 ianuarie, nu întîlnirăm nici urmă de pămînt. La orizont 
rămînea neschimbată aceeaşi linie conturată slab între apa 
mării şi bolta cerească. Omul care sta de veghe în „cuibill de 
cioară" din vîrful catargului nu semnală în această parte a 
Antarctidei nici un continent, nici o insulă. 

Puteai pune la îndoială spusele lui Dirk Peters cu privire la 
pămîntul pe care-l zărise în trecere pe aici ? În aceste regiuni, 
iluziile optice sînt destul de frecvente. Stind de vorbă cu 
căpitanul, îi atrasei atenţia ca de cînd părăsise insula Tsalal, 
Arthur Pym nu mai avea instrumentele cu care ar fi putut face 
punctul. 


— Ştiu asta, domnule Jeorling, îmi răspunse el, şi este foarte 
posibil ca pămîntul să se găsească la estul sau la vestul 
itinerarului nostru. Regretabil este faptul că nici Arthur Pym şi 
nici Dirk Peters n-au debarcat acolo. N-am mai fi avut acum nici 
o îndoială asupra existenţei lui, oricum destul de problematică, 
şi am fi reuşit să-l descoperim mult mai uşor. 

— İl vom descoperi, căpitane, poate la cîteva grade mai la sud. 

— Fie, dar mă întreb, domnule Jeorling, dacă nu era mai bine să 
explorez ţinuturile cuprinse între meridianul patruzeci şi 
patruzeci şi cinci. 

— Nu uita că timpul ne este limitat, îi răspunsei eu, şi procedînd 
astfel, ar însemna să pierdem cîteva zile degeaba, şi noi n-am 
ajuns încă nici o indicație, pentru simplul motiv că ar fi fost 
despărțiți unul de celălalt. 

— Şi aţi vrea să-mi spuneţi care este latitudinea aceea, 
domnule Jeorling ? In povestire nu se dă nici o indicație, pentru 
simplu motiv că ar fi fost cu neputinţă s-o calculeze. 

— Este adevărat, căpitane. Şi la fel de adevărat este că luntrea 
trebuie să fi fost purtată foarte departe de Tsalal, dacă te referi 
la pasajul acela din ultimul capitol. 

Şi într-adevăr, capitolul despre care vorbea căpitanul 
conţinea următoarele rînduri : 
„Ne continuarăm drumul fără nici o întîmplare mai importantă, 
timp de şapte-opt zile; în această perioadă, înaintaserăm 
probabil pe o distantă enormă, fiindcă vintul ne favoriza tot 
timpul şi un curent puternic ne împingea, fără încetare, tocmai 
în direcţia pe care vroiam noi s-o urmăm." 

Căpitanul cunoştea pasajul acesta, deoarece îi citise de 
nenumărate ori. Spusei: 

— In povestire se spune: „o distanţă enormă", şi asta la 1 
martie. Călătoria s-a prelungit însă pina la 22 ale lunii martie. Şi, 
după cum indică Arthur Pym. mai departe, „barca alerga mereu 
spre sud, sub influenţa unui curent puternic", după propriile lui 
cuvinte. Din toate acestea, căpitane, se poate trage concluzia... 
— Că ar fi mers pînă la pol, domnule Jeorling? 

— Şi de ce nu, pentru că plecînd din insula Tsalal, nu mai avea 
pînă acolo decit patru sute de mile. 

— La urma urmelor, n-are importanţă ! reluă Len Guy. în 
definitiv, Halbrane nu merge în căutarea lui Arthur Pym, ci în 


căutarea fratelui meu şi a tovarăşilor lui. Important pentru noi 
este să aflăm clacă au reuşit să ajungă la pămîntul întrezărit. 

Asupra acestei chestiuni, căpitanul Len Guy avea 
dreptate. De aceea mă temeam tot timpul că va da ordin ca 
goeleta să ia direcţia spre est sau spre vest. Totuşi, cum metisul 
afirma că luntrea sa o luase spre sud şi pămîntul despre care 
vorbea se afla în partea aceea, direcţia goeletei nu fu 
schimbată. Mă mai gindeam că vasul să nu se fi menţinut pe alt 
itinerar, decît acela al lui Arthur Pym. 

De altfel, aveam convingerea că dacă pămîntul despre 
care se vorbea atita exista într-adevăr, trebuia să-l întîlnim la 
latitudini mult mai mari decît cele la care ne aflam. 

Nici în zilele de 5 şi 6 ianuarie nu se întîmplă vreun fapt 
deosebit. Nu _  văzurăm nimic din perdeaua de  ceţuri 
tremurătoare, nimic schimbător în păturile superioare ale apelor 
mării. Cît despre căldura excesivă a apei, „încît mina n-o putea 
suporta", nici pomeneală. Temperatura nu depăşea cincizeci de 
grade, plus 10 grade Celsius, dar, oricum, era destul de 
ariormaiă în această parte a zonei Antarcticei. Şi cu toate că 
Dirk Peters nu înceta să-mi repete : „Trebuie să crezi ce-a spus 
Pym !", eu mă îndoiam totuşi de realitatea acestor fenomene. 
Noi nu văzurăm nici un fel de neguri, nici ape cu aspect lăptos şi 
nici ploaie de praf albicios. 

Tot prin aceste locuri, zăriseră cei doi fugari unul din acele 
enorme animale albe, care pricinuiau atita groază indigenilor din 
Tsalal. în ce împrejurări ajunseră aceşti monştri să fie văzuţi din 
luntre? În povestire nu se dau prea multe lămuriri asupra 
acestui lucru. 

În drumul Halbranel, nu întîlnirăm niciunul dintre 
mamiferele marine sau păsările acelea uriaşe, carnasierii cei 
mai de temut ai regiunilor polare. Mai adaug că nimeni de pe 
bord nu suferi acea influentă ciudată despre care vorbeşte 
Arthur Pym, toropeala aceea care cuprindea trupul şi mintea 
omului, moleşindu-l pînă la inactivitate, un fel de nepăsare, care 
ne-ar fi făcut incapabili de cel mai mic efort. Poate această stare 
de amorţire, care-l cuprinsese subit, l-a făcut să creadă că vede 
acele fenomene, care se datorau vreunei tulburări a minţii? 

În sfârşit, la 7 ianuarie, după spusele lui Dirk Peters, care 
nu se putea orienta decît după cît timp se scursese de la 


plecarea din Tsalal, ajunserăm la locul unde sălbaticul Nu-Nu, 
întins pe fundul luntrei, îşi dăduse sufletul. 

Două luni şi jumătate mai târziu, la 22 martie, se termină 
jurnalul extraordinarei călătorii. În răstimpul acela văzură ei 
întunecimi adînci plutind peste limpezimea nefirească a apelor, 
în care se reflecta o perdea de ceată albicioasă întinsă pe 
orizont. 

Halbrane nu fu martora nici uneia din aceste minuni, iar 
soarele, urmîndu-şi drumul de veacuri, lumina tot timpul 
orizontul. Cerul polar nu se cufundase în întuneric şi acest lucru 
ne bucura, pentru că altfel ne-ar fi fost cu neputinţă să mai 
facem punctul. 
în ziua de 9 ianuarie, eram la 86*33' latitudine, longitudinea 
rămînînd aceeaşi între meridianul patruzeci şi doi şi patruzeci şi 
trei. 

După cite îşi amintea metisul, în locul acesta se despărţise 
de prietenul său, după ciocnirea cu ghețarul. Se punea însă o 
întrebare : dacă ghețarul care l-a tîrît pe Dirk Peters spre insula 
Tsalal se abătuse înspre nord, nu însemna oare că era supus 
acţiunii unui contracurent ? Desigur că aşa se mtimplase, pentru 
că de două zile, goeleta noastră nu mai era sub influenţa 
curentului căruia i se supusese de la plecarea din insula Tsalal. 
Şi nu e de mirare, fiindcă totul este atît de schimbător în aceste 
mări australe. 

Din fericire, briza puternică de la nord-est nu se muiase şi 
Halbrane, cu toate pînzele sub vînt, continua să înainteze spre 
latitudini tot mai mari, ajungînd cu treisprezece grade mai 
departe decit corăbiile lui Weddell şi cu două grade mai mult 
chiar decît Jane. Nu reuşirăm să descoperim nici o bucată de 
pămînt, pe care căpitanul Len Guy spera să-l zărească anărînd 
pe întinderea apelor imensei mări. Simţeam că-şi pierdea puţin 
cîte puţin încrederea, şi aşa destul de zdruncinată, după atitea 
cercetări zadarnice. 

În ceea ce mă privea, eram obsedat de dorinţa de a-l 
salva pe Arthur Pym şi pe supraviețuitorii de pe Jane. Se putea 
crede totuşi c-ar fi putut supravieţui? Dar în inima mea 
începeam să fiu aproape sigur. Metisul era convins că-l va regăsi 
în viaţă. Şi mă întrebam, ce atitudine ar fi luat Dirk Peters dacă 
Len Guy ar fi dat ordin de întoarcere. Poate că mai degrabă s-ar 
fi aruncat în mare, decit să se înapoieze spre nord. Din această 


cauză, cînd auzea că majoritatea  mateloţilor protestau 
împotrivă, acestei călătorii fără rost şi se vorbea de o înapoiere 
apropiată, mă temeam întotdeauna să nu izbucnească violent, 
mai ales împotriva lui Hearne, care îşi aţâţa pe ascuns camarazii 
din Falkland la nesupunere. 

Era foarte important ca indisciplina şi descurajarea să nu- 
şi facă loc pe bord. Tocmai de aceea, într-una din zile Len Guy, 
vrind să-şi mai însufleţească oamenii, după cum ne sfătuisem 
împreună, adună echipajul lîngă catargul mare şi vorbi astfel : 

— Marinari de pe Halbrane, de la plecarea noastră din insula 
Tsalal, goeleta a mai înaintat două grade spre sud şi, conform 
angajamentului semnat de domnul Jeorling, vă anunţ că aveţi de 
primit patru mii de dolari, adică două mii de dolari pentru 
fiecare grad, bani pe care îi veţi primi la sfîrşitul călătoriei. 

Se auziră cîteva murmure de satisfacţie şi atita tot. lar 
uralele bosseman-ului, unite cu ale bucătarului Endicott, nu 
reuşiră să declanşeze entuziasmul celorlalţi şi rămaseră fără nici 
un ecou. 


2.5. O ZGUDUITURA PUTERNICA 


Chiar dacă oamenii vechi ai echipajului s-ar fi alăturat 
bosseman-ului, bucătarului şef, căpitanului Len Guy, lui Jem 
West şi mie pentru continuarea campaniei, cei noi formau însă 
majoritatea care hotăra să se întoarcă şi noi n-aveam cum sa-i 
biruim.  Paisprezece oameni, printre care şi Dirk Peters, 
împotriva a nouăsprezece, nu însemna mare lucru. Şi era 
înţelept oare să te bizui pe toţi oamenii vechi de pe bord ? Nu 
vor fi oare cuprinși de groază cînd vom începe navigația prin 
regiunile acelea care păreau alte tărimuri decit cele 
pământeşti ? Vor rezista ei la neîncetatele aţiţări ale lui Hearne 
şi ale camarazilor săi ? Nu li se vor alătura lor şi vor cere 
reîntoarcerea spre banchiză ? Şi, pentru a spune tot ce gindesc, 
oare căpitanul Len Guy nu se va sătura tot prelungind o 
campanie care părea că nu duce la nici un rezultat ? Nu va 
renunţa el în curînd la ultima speranţă de a mai găsi pe 
mateloţii de pe Jane în ţinuturile acelea îndepărtate ? Ameninţat 
de apropierea iernii australe, de frigurile de nesuportat, de 
furtunile polare, cărora goeleta nu le putea rezista, nu va da 


oare în sfîrşit ordin de întoarcere ? Şi ce importanţă vor avea 
argumentele şi rugăminţile mele, oricît de fierbinţi, cînd voi 
rămîne singurul partizan al continuării călătoriei ? Singur ? Nu, 
Dirk Peters mă va susţine. Dar se va mai găsi oare cineva care 
să ne asculte pe noi ? 

Dacă Len Guy, cu toată durerea care-i sfişia inima, îşi 
înăbuşea suferinţa părăsindu-şi fratele şi compatrioţii, însemna 
că ajunsese la capătul răbdării şi descurajarea pusese stăpânire 
şi pe el. Cu toate acestea, el nu se abătu de loc de la linia pe 
care o stabilise de cînd părăsise insula Tsalal. Părea că Halbrane 
e legată printr-un magnet submarin de drumul Janei şi să dea 
cerul ca nici curenţii şi nici vînturile să nu ne îndepărteze de 
această longitudine. Forţelor naturii trebuie să te supui, dar 
împotriva neliniştilor sufleteşti născute din teamă, trebuie să 
lupţi. 

Se mai ivi încă o împrejurare fericită, care ne favoriza 
mersul spre sud. După ce slăbise timp de cîteva zile, curentul se 
întări din nou, ajungind la o viteză de trei pînă la patru mile pe 
oră. Era evident că, după cum îmi atrase atenţia căpitanul Len 
Guy, în marea pe care pluteam domina acest curent, cu toate că 
din cînd în cînd era abătut din drumul său, ori era respins de 
contracurenţi, foarte greu de stabilit chiar cu aproximaţie pe 
hărţile maritime. Din nefericire, ceea ce nu putem noi 
determina, deşi ne-ar fi fost de mare folos, era. drumul făcut de 
luntrea care-l ducea pe William Guy şi pe ceilalţi plecaţi din 
insula Tsalal şi sub influenţa căror curenţi navigase această 
şubredă ambarcaţiune. 

Nu trebuie uitat că acţiunea lor asupra bărcii trebuie să fi 
fost mult mai mare decit a vîntului ; şi de asemenea să nu uităm 
că barca nu avea piînze, ca de altfel mai toate ambarcaţiunile 
acestor insulari, care nu se serveau decit de lopeţi. 

În ceea ce ne privea, aceste două forţe naturale, curenţii 
şi vîntul, se acordau perfect pentru a duce goeleta noastră spre 
hotarele zonei polare. Aşa se întîmplă în zilele de 10, 11 şi 12 
ianuarie. Nu se produse nici un fapt deosebit, afară de o 
oarecare scădere a temperaturii. în aer reveni la patruzeci şi opt 
de grade sau plus 8*89 Celsius, iar a apei era de treizeci şi trei, 
plus 0*56 Celsius. Ce deosebire între acestea şi cele indicate de 
Arthur Pym, care, dacă trebuia crezut, susţinea că temperatura 
apei era atit de ridicată, încît mîna n-o putea, suporta. 


La urma urmelor, nu eram decit în a doua săptămână a 
lunii ianuarie. Mai erau încă două luni pînă cînd iarna ar fi pus în 
mişcare aisbergurile, ar fi durat întinsele ice-fields-uri şi drifts- 
urile, consolidind enormele mase ale banchizei şi solidificînd 
cîmpiile lichide ale Antarctidei. în orice caz, un lucru era sigur, 
existenţa unei mări libere în timpul verii polare, pe locul cuprins 
între paralela şaptezeci şi doi şi optzeci şi şapte. 

Această mare a fost străbătută la latitudini diferite de 
corăbiile lui Weddell, de Jane, de Halbrane şi apoi de ce-ar fi 
domeniul austral mai puţin privilegiat deeit cel boreal, sub acest 
raport. 

În ziua de 13 ianuarie avusei o convorbire cu bosseman-ul, 
care-mi dovedi cît de îndreptăţită era neliniştea mea cu privire 
la proasta dispoziţie a echipajului. 

Oamenii se aflau la masă, în afară de Drap şi Stern, care 
îşi făceau cartul la prova. Goeleta spinteca apele cu toate 
pînzele întinse, ajutată de o briză puternică. Francis, la cîrmă, 
conducea spre sud-sud-vest în aşa fel încît pînzele erau tot 
timpul sub vînt. 

Mă plimbam pe puntea dintre cele două catarge, privind 
cîrdurile de păsări care treceau pe deasupra noastră, scoţind 
ţipete asurzitoare, dintre care unele, mai ales pescăruşii, se 
cocoţau citeodată sus de tot, pe capetele vintrelelor. 

Nu ne oboseam să-i prindem sau să-i împuşcăm. Ar fi fost 
o cruzime inutilă, deoarece carnea lor, grasă şi tare, nu este 
bună de mîncat. 

După ce privi un timp păsările, Hurliguerly se apropie de 
mine şi îmi spuse : 

— Observ un lucru, domnule Jeorling. 

— Care, bosseman ? 

— Că păsările acestea nu mai zboară spre sud tot atît de întins 
cum o făceau pînă acum. Unele se pregătesc parcă s-o ia spre 
nord. 

— Şi eu am observat asta, Hurliguerly. 

— Şi încă ceva, domnule Jeorling, pun rămăşag că cele care mai 
sînt încă acolo nu vor întîrzia să plece după astea. 

— Şi ce concluzie tragi de aici ? 

— Că păsările simt apropierea iernii. 

— A iernii ? 

— Fără îndoială. 


— Eroare, bosseman. Temperatura este destul de ridicată şi ele 
n-ar fi nevoite să plece atît de timpuriu spre locuri mai puţin 
reci. 

— Oh ! atît de timpuriu, domnule Jeorling. 

— Ei bine, bosseman, dar noi ştim că navigatorii dinaintea 
noastră au putut rămîne prin ţinuturile antarctice, pînă în luna 
martie !... 

— Este adevărat, dar nu la această latitudine, răspunse 
Fiurliguerly, nicidecum la o astfel de latitudine ! Şi nu uitaţi că 
mai există şi ierni timpurii, după cum sînt şi veri timpurii. 
Sezonul frumos din anul acesta a luat-o înainte cu două luni 
bune şi s-ar putea ca şi timpul rău să înceapă mai devreme. 

— Asta s-ar putea, ce-i drept, îi răspunsei eu. Dar la urma 
urmelor, ce ne interesează, din moment ce campania noastră se 
va sfirşi cu siguranţă peste cel mult trei săptămîni. 

— Dacă nu se iveşte vreo piedică pînă atunci, domnule Jeorling. 
— Şi care ar putea fi piedica ? 

— Să zicem un continent care s-ar întinde la sud şi ne-ar 
închide calea spre pol. 

— Un continent, spui, Hurliguerly ? 

— Eh, domnule Jeorling, n-aş fi din cale afară de mirat. 

— E drept, nici nu prea ai avea de ce să te miri, îi răspunsei eu. 
— Dar în ceea ce priveşte pământul zărit de Dirk Peters, reluă 
Hurliguerly — unde s-ar fi putut refugia oamenii de pe Jane, nu 
cred nimic. 

— De ce? 

— Pentru că William Guy, care nu dispunea probabil decit de o 
barcă de dimensiuni reduse, nu se putea avînta atit de departe 
în mările acestea. 

— Nu sînt de aceeaşi părere cu dumneata, bosseman. 

— Cu toate acestea, domnule Jeorling. 

— Şi ce e surprinzător în faptul că William Guy ar fi ajuns 
undeva pe uscat, ajutat de forţa unor puternici curenţi. 
Presupun că nu stă de opt luni pe bordul bărcii lui. El şi tovarăşii 
lui au putut debarca fie pe o insulă, fie pe un continent, şi asta 
constituie un motiv destul de puternic să nu întrerupem 
cercetările. 

— Fără îndoială. Dar vedeţi că nu toţi oamenii din echipaj sînt 
de aceeaşi părere, răspunse Hurliguerly, dînd din cap. 


— Ştiu acest lucru, bosseman, şi asta mă preocupă cel mai 
mult. Oare proasta dispoziţie creşte ? 

— Mă tem că da, domnule Jeorling. Bucuria de a fi cîştigat 
cîteva sute de dolari s-a micşorat foarte mult, iar perspectiva 
altor cîteva sute nu-i împiedică să bombăne toată ziua. Totuşi, 
prima pe care aţi instituit-o este ademenitoare. Din insula Tsalal 
pînă la pol, admiţind că am putea ajunge pînă acolo, sînt şase 
grade. Or, şase grade a cite două mii de dolari fiecare, fac 
douăsprezece mii, o duzină de mii de dolari, împărţită la treizeci 
de oameni, fac tocmai patru sute dolari de cap. Frumoasă sumă 
pe care s-o bagi în buzunar, la întoarcerea Halbranei. Cu toate 
acestea, blestematul de Hearne îşi aţiţă cu atita răutate 
camarazii, încît îl văd în stare să distrugă cîrma şi să rupă 
odgoanele, cum s-ar spune. 

— Din partea noilor recruți aş mai înţelege, bosseman, dar cei 
vechi ? 

— Hm ! Dintre aceştia, trei sau patru au şi început să se 
gîindească. Şi se arată îngrijoraţi că navigarea se prelungeşte. 

— Cred că Len Guy şi locotenentul său vor şti să se facă 
ascultați cînd va trebui. 

— Vom vedea, domnule Jeorling. S-ar putea întîmpla ca bravul 
nostru căpitan să se descurajeze şi el că sentimentul răspunderii 
pe care o are faţă de echipaj să-l biruie şi oricît de greu i-ar veni, 
să fie nevoit să renunţe la prelungirea acestei campanii. 

— Da ! De asta mă temeam şi eu, şi mi se părea că boala 
aceasta e fără leac. 

— În ce-l priveşte pe amicul meu Endicott, răspund de el cum 
răspund de mine, domnule Jeorling, Vom merge la capătul 
pământului, admiţind că pămîntul ar avea un capăt, dacă voinţa 
căpitanului va fi să mergem acolo. E adevărat că numai noi doi, 
Dirk Peters şi dumneavoastră, înseamnă cam puţin pentru a 
face legi care să fie respectate de alţii. 

— Dar, ce cred ceilalţi despre metis ? întrebai eu pe 
neaşteptate. 

— Pe legea mea, mi se pare că tocmai pe el îl acuză oamenii 
noştri de prelungirea călătoriei. Domnule Jeorling, dacă vă 
interesează această expediţie, lăsaţi-mă să vă spun şi eu o 
vorbă. Dumneavoastră plătiţi, şi încă bine în timp ce căpăţinosul 
de Dirk Peters susţine mereu cu aceeaşi îndărătnicie că bietul lui 
Pym mai trăieşte încă, cînd poate el a murit de mult, înecat, 


îngheţat sau strivit, în sfîrşit, mort într-un fel sau altul de-acum 
unsprezece ani. 

Era şi părerea mea şi nu mai discutai niciodată cu metisul 
despre acest lucru. 

— Vedeţi, domnule Jeorling, reluă bosseman-ul, la începutul 
călătoriei, Dirk Peters inspira o oarecare curiozitate, apoi asta se 
transformă în interes, după ce-l salvă pe Martin Hoit. Desigur că 
n-a devenit nici mai familiar, nici mai vorbăreţ ca înainte ; ştiţi 
că ursul iese rar şi greu din vizuina lui. Acum însă, ştim ce e cu 
el. Şi, pe legea mea, mărturisirile acelea nu l-au făcut mai 
simpatic în orice caz, vorbind despre nişte pământuri care s-ar 
afla la sud de insula Tsalal, el a hotărît pe căpitanul nostru să 
conducă goeleta în direcţia aceea şi dacă acum ne găsim 
dincolo de optzeci şi şase de grade latitudine, aceasta i se 
datoreşte lui. 

— Sînt de aceeaşi părere, bosseman. 

— Aşa că mi-e teamă şi mă gindesc tot timpul, domnule 
Jeorling, să nu se pună ceva la cale împotriva lui. 

— Dirk Peters poate să se apere şi-l pling pe necugetatul care 
ar îndrăzni să-l atingă măcar cu un deget. 

— De acord, domnule Jeorling. Sînt de acord şi nu-l invidiez pe 
acela care ar intra în mîinile lui, ce pot îndoi ca pe nimic, bucăţi 
groase de fier. Totuşi, dacă vor fi mulţi, nu le va fi prea greu să-l 
răpună, cu toată forţa de care dispune metisul, şi să-l închidă în 
fundul calei. 

— În sfîrşit, sper că lucrurile nu vor ajunge pînă acolo şi mă 
bizui pe dumneata, Hurliguerly, pentru a preîntimpina orice 
tentativă împotriva lui Dirk Peters. Fă-i pe oamenii dumitale să. 
înţeleagă, fă-i să înţeleagă că mai avem timp să ne întoarcem în 
insulele Falkland, înainte de sfîrşitul sezonului frumos. Nu 
trebuie ca certurile lor să-l facă pe căpitanul nostru să se 
înapoieze înainte de a-şi fi atins scopul. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule Jeorling. Vă voi servi cu tot 
vîntul sub vintre. 

— Şi nu te văicări, Hurliguerly. Nimic mai uşor decît să adaug 
un zero la cei patru sute de dolari, care vor fi plătiţi fiecărui om, 
pentru fiecare grad depăşit spre sud, şi dacă acest om este mai 
mult decît un simplu matelot chiar dacă nu îndeplineşte decit 
funcţia de bosseman pe bordul Halbranei. 


Îl atinsei pe acest original în punctul cel mai sensibil. Şi 
privindu-l, începui să fiu sigur de tot sprijinul lui. Da! Va face 
totul pentru a zădărnici maşinaţiile unora, va încuraja pe alţii, va 
veghea asupra lui Dirk Peters. Va reuşi el oare să împiedice 
izbucnirea unei revolte pe bord ? 

In zilele de 13 şi 14 nu se întîmplă nimic deosebit, 
înregistrarăm doar o nouă scădere de temperatură. Asupra 
acestui lucru mă făcu atent căpitanul Len Guy, arătîndu-mi 
numeroasele stoluri de păsări, care zburau fără încetare spre 
nord. 

Ascultîndu-l vorbind, simţeam că ultimele lui speranţe 
începeau să se stingă. Şi nu mă miram de loc. De pămîntul 
indicat de metis, nici pomeneală, deşi ne aflam la peste o sută 
optzeci de mile de insula Tsalal. 

In toate direcţiile compasului se vedea numai apă, nimic 
altceva decît apă, marea imensă, nemărginită, cu orizontul ei 
pustiu, de care discul soarelui se apropia de la 21 decembrie, 
atingîndu-l în treacăt la 21 martie şi dispărînd apoi pentru a face 
loc celor şase luni de noapte australă. 

Oriciît de optimist ai fi fost, puteai admite că William Guy şi 
cei cinci tovarăşi ai lui ar fi putut parcurge o astfel de distanţă 
pe o barcă şubredă şi există oare unu la sută şanse să-i găsim şi 
să-i salvăm ? 

O observare foarte exactă, făcută la 15 ianuarie, ne arătă 
că sîntem la 43*13' longitudine şi 98*15' latitudine. Halbrane se 
afla deci la mai puţin de două grade de pol, sau mai puţin de o 
sută douăzeci mile marine. 

Căpitanul Len Guy nu căuta să ascundă de loc rezultatul 
acestei observări şi mateloţii erau destul de familiarizați cu 
calculele navigaţiei pentru a-şi; da seama de locul unde ne 
aflam. De altfel, dacă ar fi fost vorba de explicaţii suplimentare, 
n-aveau ei şefii lor, pe Martin Hoit şi Hardie ? Apoi Hearne, nu 
era acolo pentru a exagera pînă la absurd ? 

Aşa că, în timpul după amiezii, înţelesei fără pic de 
îndoială că Hearne făcuse în aşa fel ca să aţiţe cît mai mult 
spiritele. Oamenii se adunaseră, şezind pe jos la piciorul 
catargului mare şi şuşoteau încet, aruncînd spre noi priviri 
răutăcioase. Se făceau conciliabule. 


Doi sau trei mateloţi, întorşi spre prova, nu-şi precupeţeau 
de loc gesturile amenințătoare. Pe scurt, discuţia se sfirşi printr- 
o gălăgie atit de violentă, încît Jem West nu putu să nu audă. 

— Linişte ! strigă el. 
Şi înaintînd, spuse scurt: 
— Primul care mai deschide gura va avea de-a tace cu mine. 

Căpitanul Len Guy era închis în cabina lui. Din clipă în 
clipă mă aşteptam să iasă afară şi, după o privire aruncată în 
larg, să dea ordin de întoarcere. Cu toate acestea, a doua zi 
goeleta mai urma încă aceeaşi direcţie. Timonierul ţinea mereu 
capul la compas spre sud. Din nefericire, negurile începuseră să 
se ridice în larg. Mărturisesc că nu mai puteam sta locului. 
Temerile mele se dublau. Era vădit lucru că locotenentul nu 
aştepta decit ordinul de a schimba direcţia. Cu toată mîhnirea 
de moarte pe care o încerca, înţelegeam prea bine că Len Guy 
nu întîrzia să dea acest ordin. De cîteva zile, nu mai zărisem pe 
metis şi nici nu mai schimbasem vreo vorbă cu el. Fiind desigur 
pus la carantină, în clipa cînd apărea pe bord, toţi se îndepărtau 
de el. Cînd se rezema de parapetul babordului, oamenii treceau 
îndată la tribord. Singur bosseman-ul nu-l ocolea, adresîndu-i 
uneori cîte un cuvint. Dar întrebările lui rămîneau de obicei fără 
răspuns. 

Trebuie să spun că pe Dirk Peters nu-l prea necăjea 
această stare de lucruri. Absorbit de gîndurile lui, poate că nici 
nu observase ostilitatea echipajului. Dacă l-ar fi auzit pe Jem 
West strigind : „Capul la compas spre nord", nu ştiu la ce acte 
de violenţă s-ar fi dedat. Şi cum se părea că mă evită, mă 
întrebam dacă acest lucru nu provenea dintr-o anumită rezervă 
„pentru a nu mă compromite prea mult". Totuşi, în după amiaza 
zilei de 17, metisul manifestă intenţia de a-mi vorbi şi niciodată 
nu mi-aş fi putut închipui, oricîtă imaginaţie aş fi avut, ce voi 
afla în timpul acestei convorbiri. 

Era cam ora două şi jumătate. Obosit şi frămiîntat de 
gînduri, intrai în cabina mea şi deschisei geamul lateral, 
pregătindu-mă să-l închid pe cel din spate; deodată auzii o 
bătaie uşoară în uşa care dădea spre careul copastiei. 

— Cine e ? întrebai eu. 
— Dirk Peters. 

— Vrei să-mi spui ceva ? 
— Da. 


— Vin afară numaidecit. 

— Dacă vreţi, aş prefera... Pot intra în cabina dumneavoastră ? 
— Intră. 

Metisul împinse uşa, se strecură înăuntru, apoi o închise bine în 
urma lui. 

Fără să mă ridic de pe patul pe care mă întinsesem, îi 
făcui semn să se aşeze în fotoliu. El rămase însă în picioare. 
Cum nu se prea grăbea să înceapă vorba, vădit încurcat după 
cum îi era obiceiul, îi spusei : 

— Ce doreşti de la mine, Dirk Peters ? 

— Să vă spun ceva, înţelegeţi-mă, domnule. Pentru că mi se 
pare că e bine ca dumneavoastră să ştiţi. Şi veţi fi singurul care 
veţi şti acest lucru. În echipaj n-ai putea bănui niciodată. 

— Dacă e ceva grav, şi te temi de vreo indiscreţie din.partea 
mea, de ce-mi mai spui, Dirk Peters ? 

— Vedeţi, trebuie, da trebuie. E cu neputinţă să păstrez taina 
numai pentru mine. Mă apasă aici ca o stîncă, şi metisul se izbi 
violent cu mîna în piept. 

— Da, tot timpul mi-e frică să nu izbucnesc prin somn şi să nu 
se audă, pentru că tot timpul visez asta. 

— Visezi ? îi răspunsei eu. Şi ce visezi ? 

— Pe el, aşă că de aceea dorm prin colţuri singur, de frică să 
nu i se afle adevăratul nume. 

Atunci avui presentimentul că metisul îmi va răspunde 
poate la o întrebare pe care nu i-o pusesem încă, cu privire la 
acel punct rămas nelămurit în mintea mea : de ce, după ce 
părăsise Illinois, venise să trăiască în insulele Falkland sub 
numele de Hunt ? 

Cînd îi pusei întrebarea, îmi răspunse : 

— Nu despre asta e vorba, nu, nu asta vreau. 

— Insist asupra întrebării mele, Dirk Peters, şi vreau să ştiu mai 
întîi din ce cauză n-ai rămas în America, din ce cauză ai ales 
insulele Falkland ? 

— Din ce cauză domnule ? Pentru că vroiam să mă apropii de 
Pym, de sărmanul meu Pym, pentru că speram că la Falkland să 
găsesc o ocazie de a mă îmbarca pe o balenieră cu destinaţia 
mării australe. 

— Dar numele de Hunt ? 

— Nu mai vroiam să-l port pe al meu. Nu mai vroiam, din cauza 
întîmplării de pe Grampus. 


Metisul făcea aluzie la scena aceea întîimplată pe bordul 

bricului american, după naufragiu, cînd Auguste Barnard, Arthur 
Pym, Dirk Peters şi matelotul Parker se hotărîră ca unul din ei să 
fie sacrificat. Pentru a servi de hrană celorlalţi. Imi reaminteam 
de rezistenţa încăpăţinată a lui Arthur Pym şi cum fu obligat să 
participe la „jocul deschis" în tragedia grozavă care se va juca 
după propria lui expresie, oribilul act a cărui crudă amintire 
otrăvea zilele tuturor celor care i-au supravieţuit. 
— Da! acea tragere la sorţi cu ţăndări mici de lemn, aşchiuţe de 
diferite lungimi, pe care Arthur Pym le ţinea în mînă, cea mai 
scurtă va desemna pe cel ce trebuia să fie jertfit şi mai vorbeşte 
despre acea involuntară ferocitate pe care o încerca de a-şi 
înşela tovarăşii, de a „trişa", acesta e cuvintul de care se 
serveşte. Dar nu făcu acest lucru şi era mîhnit că se gîndise 
măcar. Să se imagineze cineva într-o situaţie asemănătoare. 
Apoi, cum se hotărăşte şi întinde mîna cu cele patru aşchii. 

Dirk Peters trage primul, soarta l-a favorizat, nu are de ce 

să se mai teamă. In clipa aceea, Arthur Pym se mai gîndeşte că 
mai există o şansă în plus împotriva lui. Trage apoi şi Auguste 
Bernard. Salvat, de asemenea, şi el. Arthur' Pym îşi dă seama că 
şansele silit egale acum pentru el şi Parker. 
În clipa aceea simte cum toată ferocitatea tigrului i se 
îngrămădeşte în suflet şi pune stăpinire pe el. Are pentru bietul 
lui camarad, pentru semenul lui, ura cea mai puternică şi cea 
mai feroce. Trec aproape cinci minute pînă ce Parker 
îndrăzneşte să tragă. Pînă atunci, Arthur Pym stă cu ochii 
închişi, neştiind dacă soarta era cu el sau împotrivă, cînd 
deodată simte că o mină i-o prinde pe a lui. Era mîna lui Dirk 
Peters. Pym scăpase de la moarte. Metisul se aruncă atunci 
asupra lui Parker şi-l dobori cu o lovitură dată în spate. Apoi 
urmează îngrozitorul ospăț şi „vorbele n-au destulă putere 
pentru a lovi sufletul cu îngrozitoarea oroare a realităţii. 

Da, cunoşteam cumplita poveste, al cărei adevăr îl 
contestasem multă vreme. lată ce se întîmplase pe bordul lui 
Grampus la 16 iulie 1827 şi în zadar mă străduiam să înţeleg 
motivul pentru care voia Dirk Peters să-mi reîmprospăteze 
amintirea faptelor acestora. Trebuie neapărat să aflu, şi fără 
întîrziere. De aceea îi spusei : 

— Bine, Dirk Peters, clar cum se face că deşi ţineai să-ţi ascunzi 
identitatea, te-ai dat totuşi în vileag atunci cînd Halbrane era 


ancorată lîngă insula Tsalal. De ce nu ţi-ai păstrat vechiul nume 
de Hunt? 

— Domnule, înţelegeţi-mă, ezitaţi să mergeţi mai departe 
vroiaţi să mă înapoiaţi. Era lucru hotărît şi atunci m-am gîndit că 
spunînd că sînt Dirk Peters, maistrul frînghier de pe GRAMPUS, 
tovarăşul bietului Pym, voi fi ascultat. Că vor crede, cum cred şi 
eu că mai trăieşte încă, că veţi merge în căutarea lui. Şi totuşi 
era grav pentru că mărturisind că eram Dirk Peters cel care 
omorise pe Parker. Dar foamea, foamea care ne chinuia. 

— Ei, lasă, Dirk Peters, îl linişti eu, exagerezi. Dacă sorții ar fi 
hotărît ca dumneata să fii sacrificat, nu trebuia să te supui ? Nu 
te poate acuza nimeni pentru asta. 

— Domnule înţelegeţi-mă, oare familia lui Parker ar fi vorbit ca 
dumneavoastră?... 

— Familia lui ? Avea deci familie ? 

— Da şi de aceea în povestire Pym îi schimbase numele. Parker 
se numea aşa... Se numea... 

— Arthur Pym a făcut foarte bine, îl întrerupsei eu, şi în ce mă 
priveşte, nu vreau să ştiu adevăratul nume al lui Parker. 
Păstrează-ţi secretul. 

— Nu, vi-l spun. Mă apasă prea mult şi asta mă va uşura poate, 
trebuie să vi-l spun, domnule Jeorling. 

— Nu, Dirk Peters, nu vreau să te ascult. 

— Se numea Hoit, Ned Hoit. 

— Hoit ? strigai eu; Hoit acelaşi nume cu al şefului velier de pe 
goeleta noastră ? 

— Da, şi este fratele lui bun, domnule. 

— Martin Hoit, fratele lui Ned ? 

— Da, înţelegeţi-mă, fratele lui. 

— El crede însă că Ned Hoit a pierit ca şi ceilalţi, în naufragiul 
lui Grampus. Nu este aşa dac-ar afla că eu am... 

În clipa aceea, o zguduitură puternică mă azvirli jos din 
pat. Goeleta avu o înclinare atît de mare spre tribord, încît era 
gata să se răstoarne. Auzii o voce enervată strigînd : 

— Cine-i cîinele de la cîrmă ? 

Era vocea lui Jem West şi cel pe care-l numea aşa era Hearne. 
leşii repede afară din cabină. 

— Ce-ai făcut, mizerabile ? Ai dat drumul roții ? Ai lăsat-o ? De 
ce? De ce? repeta Jem West, apucîndu-l furios pe Hearne de 
gulerul bluzei. 


— Locotenente, nu ştiu. 
— Ba da, să-ţi spun eu. l-ai dat drumul din mînă, nemernicule. 
încă puţin şi goeleta ar fi rămas pe o coastă. 

Era vădit lucru că Hearne, pentru un motiv necunoscut, 
părăsise o clipă cîrma. 
— Gratian, strigă Jem West la unul din mateloţi, preia cîrma, iar 
tu, Hearne, du-te în fundul calei. 

În clipa aceea, răsună strigătul aşteptat de atita vreme : 
„Pămînt !" şi toate privirile se îndreptară spre sud. 


2.6. PAMÂNT ? 


Acesta este cuvintul cu care începe capitolul al XVII-lea 
din cartea lui Edgar Poe. Il folosesc şi eu, urmat de un semn de 
întrebare, şi îi pun titlu capitolul al VI-lea al povestirii mele. 

Cuvintul acesta, aruncat din înălţimea catargului mare, 
însemna oare o insulă sau un continent ? Şi orice ar fi fost, nu ne 
aştepta acolo vreo decepţie ? Vom găsi pe acest pămînt de la 
capătul lumii, oamenii pentru care veniserăm pînă aici ? Și 
Arthur Pym, care, fără îndoială că era mort, cu toate asigurările 
lui Dirk Peters, pusese vreodată piciorul pe pămîntul acesta? 

Cînd pe bordul Janei răsună acest strigăt, la 17 ianuarie 
1828, zi plină de incidente, după cum,spune în jurnalul său 
Arthur Pym, observatorul,spuse cam acelaşi lucru : „Pămînt la 
grinda ancorei spre tribord !' Tot aşa putea să fi răsunat 
strigătul şi pe bordul Halbranei. 

Intr-adevăr, în aceeaşi parte se desenau cîteva contururi, 
uşor pronunţate pe linia care desparte marea de cer. Pămintul 
acela, care fusese astfel anunţat marinarilor de pe Jane, era 
mica insulă Bennet, aridă şi pustie, căreia îi urmă la mai puţin 
de un grad spre sud, insula Tsalal, pe atunci fertilă, bogată, 
locuită, pe pămîntul căreia căpitanul Leu Guy sperase să-şi 
întîlnească compatrioţii. Dar ce va însemna pentru goeleta 
noastră necunoscuta care se afla la cinci grade mai departe de 
Tsalal, pierdută în imensităţile mării australe ? Era ea țelul atît 
de mult dorit, spre care năzuiam cu atita încăpățânare ? Aici îşi 
vor cădea oare unul în braţele celuilalt cei doi fraţi Len şi William 
Guy ? Halbrane se găsea oare la capătul unei călătorii 
încununate de succes prin repatrierea supravieţuitorilor de pe 


Jane ? Îmi dădeam seama că sînt în aceeaşi situaţie cu metisul. 
Ţelul nostru nu era numai acesta şi nici acest succes, succesul 
nostru. Dar pentru că se ivise pămînt în faţa noastră, trebuia 
mai întîi să-l cercetăm. După aceea vom vedea ce va mai fi. 
Trebuie să vă mai spun că acest strigăt produse o schimbare 
subită în atitudinea echipajului. Pînă şi eu uitasem aproape 
confidenţa pe care mi-o făcuse Dirk Peters, poate că şi metisul 
uitase, căci se avintă spre prova şi rămase acolo cu privirea 
aceea pe care i-o cunoşteam, scrutînd orizontul. Chiar Jem 
West, pe care nimic nu-l putea face să-şi uite îndatoririle 
serviciului, pentru prima dată de cînd îl cunoşteam, repetă 
ordinul. 

Gratian se postă la cîrmă, iar Hearne fu închis în cală. 
Pedeapsă dreaptă la urma urmelor şi împotriva căreia nimeni n- 
ar fi trebuit să protesteze, deoarece neatenţia lui Hearne putea 
să ducă la naufragiu goeleta. 

Cu toate acestea, cîțiva mateloţi din Falkland scăpară 
totuşi cîteva murmure. Un gest al locotenentului îi făcu să tacă 
şi să se întoarcă la posturile lor. Se înţelege că la strigătul 
santinelei şi căpitanul Len Guy ieşise din cabina lui şi scruta cu o 
privire arzătoare pămîntul de care ne mai despărţeau zece 
douăsprezece mile. 

După cum am mai spus, nu mă mai gindeam la secretul 
pe care mi-l încredinţase Dirk Peters. De altfel, atita timp cit 
acest secret va rămîne între noi doi, pentru că nici el nici eu nu 
l-am fi trădat n-aveam de ce ne teme. 

Dar dacă, printr-o întîmplare nenorocită, Martin Hoit ar 
afla că numele fratelui său fusese schimbat în acela de Parker 
că nefericitul nu pierise în naufragiul lui Grampus, că soarta îl 
alesese să fie sacrificat pentru ca tovarăşii lui să nu moară de 
foame, că Dirk Peters, căruia el, Martin Hoit, îi datora viaţa, îi 
ucisese fratele. lată deci motivul pentru care metisul refuza cu 
încăpăţinare mulţumirile lui Martin Hoit iată de ce fugea de 
Martin Hoit, fratele omului din carnea căruia el se ospătase. 

Bosseman-ul bătu clopotul de bord, anunţind că este ora 
trei. Goeleta plutea cu prudenţa necesară navigării în aceste 
ţinuturi necunoscute. Poate că acolo erau înălţimi ale fundului 
mării sau şiruri de recife la suprafaţa apei, pe care ar fi riscat să 
eşueze sau să-şi spargă coastele. 


O eşuare în împrejurările în care se găsea Hlbrane, 
admiţînd chiar că putea fi uşor repusă pe linia de plutire, ne-ar fi 
făcut totuşi imposibilă reîntoarcerea înainte de venirea iernii. 
Trebuia să ne asigurăm toate şansele şi pentru asta nici o 
măsură nu era de prisos. 

jem West dăduse ordin să se mai strîngă din pînze. După 
ce bosseman-ul strînsese papagalul, huna şi săgeata, Halbrane 
rămăsese sub vînt numai cu brigantina, cu pinza mare şi 
focurile, care ajungeau pentru a parcurge în cîteva ore distanţa 
care o despărţea de pămîntul semnalat. 

Len Guy luă adîncimea apei, care atingea în locul acela 
vreo sută douăzeci de brasse. Alte sondaje ne indicară o coastă 
foarte abruptă, care se prelungea probabil în apă, printr-un 
perete vertical. Totuşi, cum era cu putinţă ca fundul mării să se 
înalțe brusc, în loc să se lege cu litoralul printr-o pantă lină, nu 
înaintam decit cu sonda în mînă. 

Timpul frumos se menținea, cu toate că cerul era uşor 
înnegurat de la sud-est spre sud-vest. Din această cauză, 
întîimpinam o oarecare greutate în a recunoaşte contururile vagi 
care se profilau ca un abur plutind pe cer, dispărînd şi apărînd 
printre cecuri. 

Acest pămînt părea să aibă o înălţime de douăzeci şi cinci 
pînă la treizeci de stînjeni, cel puţin în părţile cele mai ridicate. 
Nu ! Nu era cu putinţă să fim victimele unei iluzii, deşi minţile 
noastre atît de înfierbîntate se temeau de acest lucru. La urma 
urmelor, nu era normal ca inima să fie asaltată de mii de temeri 
la apropierea deznodământului suprem ? De acest litoral 
întrezărit numai, se legau atitea speranţe, şi cîtă descurajare ne- 
ar cuprinde dacă n-am găsi acolo decit fantoma lor, o umbră de 
nădejde care nu putea fi prinsă. La gîndul acesta, simţeam cum 
mi se înfierbîntă creierul şi mă trezeam gîndind aiurea. Mi se 
părea că Halbrane se micşora, reducîndu-se la dimensiunile unei 
bărci, pierdută în această pustietate, contrar celor ce se 
întîmplau în marea aceea de neînțeles despre care vorbeşte 
Edgar Poe, în care corabia părea că se dezvoltă ca un corp viu. 

Cînd hărţile marine, sau chiar simple portulante dau 
desluşiri asupra hidrografiei coastelor cu locurile unde se poate 
acosta sau asupra adîncimii şi fundurilor golfurilor şi golfulţelor, 
poţi naviga cu oarecare îndrăzneală. în oricare altă parte, fără 
să fie considerat prea îndrăzneţ, un căpitan n-ar fi amînat pe a 


doua zi ordinul de a ancora aproape de țărm. Aici însă, se 
impunea multă prudenţă. Şi să nu uităm că în faţa noastră nu 
era nici un obstacol. Nici atmosfera nu-şi pierdu nimic din 
limpezimea ei, în timpul însoritei nopţi polare. La acea epocă, 
astrul strălucitor nu apune încă pe orizontul de la vest, iar razele 
lui scăldau neîncetat în lumină vastul domeniu al Antarctidei. 

Jurnalul de bord consemnă, începînd de la acea dată, că 
temperatura nu înceta să sufere o scădere continuă. 
Termometrul nu arăta mai mult de treizeci şi două de grade la 
umbră, adică 0* Celsius. Dacă era cufundat în apă, indica 
douăzeci şi şase, adică minus 3* şi 33 Celsius. De unde venea 
această scădere, cînd noi eram în plină vară antarctică ? 
Oricum, echipajul fu nevoit să-şi îmbrace hainele groase pe care 
le scosese cu o lună în urmă, cînd trecuserăm de banchiză. 

Goeleta plutea cu o viteză mare în direcţia brizei, aşa încît 
primele încercări ale frigului le simţirăm mai puţin. înţelegeam 
cu toţii că trebuie să ne grăbim spre țelul călătoriei noastre. Să 
fi pierdut vremea în această regiune, expunîndu-ne pericolului 
de a petrece iarna aici, ar fi însemnai să-l înfruntăm pe 
Dumnezeu. 

Cu ajutorul unor sonde grele, căpitanul Len Guy căută în 
cîteva rînduri să stabilească direcţia curentului şi-şi dădu seama 
că acesta începea să devieze. 

— Poate să fie un continent sau o insulă în faţa noastră, spuse 
el, dar nimic nu ne îndreptăţeşte încă să facem vreo afirmaţie. 
Dacă este un continent, se poate trage concluzia că curentul îşi 
schimbă drumul spre sud-est. 

— S-ar putea ca această parte solidă a Antarctidei să se reducă 
la o simplă calotă polară, pe care nu ne-ar fi greu s-o ocolim, 
spusei eu. Ar fi bine să notăm observaţiile acestea, care, oricum, 
sînt ceva mai precise. 

— Tocmai asta şi fac, domnule Jeorling. Vom duce cu noi o 
mulţime de. însemnări asupra acestei părţi a mării australe, 
care pe viitor vor fi de mare folos navigatorilor. 

— Dacă vor mai fi de aceia care să se aventureze prin aceste 
locuri, căpitane ! Ca să răzbatem pînă aici, am fost ajutaţi de 
împrejurări deosebite, de sezonul frumos şi foarte timpuriu, de o 
temperatură superioară celei obişnuite şi de un dezgheţ; rapid. 
Dar peste douăzeci de ani... Poate peste cincizeci asemenea 
împrejurări se ivesc numai o dată. 


— Eu, domnule Jeorling, mulţumesc providenţei că pămîntul 
acesta mi-a reînviat speranţele. Cum timpul a fost frumos, de ce 
fratele şi compatrioţii mei n-ar fi putut acosta pe coasta aceasta, 
duşi de vinturi şi de curenţi ? Ceea ce a făcut goeleta noastră 
putea să facă foarte bine şi barca lor. Nu cred că au plecat fără 
să-şi fi făcut provizii pentru o călătorie care se putea prelungi la 
infinit. De ce adică n-ar fi găsit şi aici resurse de trai ca acelea 
pe care le-au avut în insula Tsalal timp de atiţia ani ? Ei aveau şi 
arme, şi muniții. Peşte se găseşte din belşug prin aceste ape, 
vînat acvatic de asemenea. Da, îmi simt inima plină de speranţă 
şi aş vrea să fiu mai bătrîn cu cîteva ore. Fără să mă las stăpiînit 
de optimismul căpitanului, mă bucuram totuşi că îşi biruise 
îndoiala. Poate dacă cercetările vor reuşi, voi obţine continuarea 
călătoriei şi în interesul lui Arthur Pym, chiar pe pămîntul acesta, 
de care nu mai eram departe. 

Halbrane plutea încet, pe suprafaţa unor ape limpezi, în 
care mişunau peşti din speciile întilnite pînă aici. Păsările de 
mare erau mai numeroase şi nu păreau prea speriate de noi, 
zburînd chiar în jurul catargelor, sau cocoţindu-se pe vîntrele. 
Oamenii aduseră pe bord nişte şiraguri albicioase, lungi de cinci- 
şase picioare. Păreau nişte şiruri de mătănii cu milioane de 
boabe, formate dintr-o aglomerare de moluşte mici, de un 
colorit scînteietor. 

In larg apărură balene, aruncînd lungi trimbe de apă prin 
eventurile lor, şi remarcai că toate luau drumul sudului. Aveam 
prin urmare, motive să admitem că marea se întindea mai 
departe în această direcţie. 

Goeleta mai pluti două sau trei mile fără să-şi mărească 
viteza. Coasta aceasta, pe care o vedeam pentru prima oară, se 
întindea oare de la nord-vest la sud-est ? In această privinţă, nu 
încape nici o îndoială. Totuşi, ocheanele nu putură prinde nici un 
amănunt, chiar după trei ore de navigare. 

Echipajul, adunat pe puntea de la pupa corăbiei, privea 
tăcut, fără ca vreunul să-şi exteriorizeze într-un fel ceea ce 
simţea. Jem West se urcase pe barele catargului mare, unde 
rămase zece minute, dar observările sale nu aduseră nimic 
precis. Stam în spatele copastiei, spre babord, rezemat de 
bastingaj, şi urmăream cu privirea linia cerului şi a mării, 
întreruptă numai la est. în clipa aceea, bosseman-ul se apropie 
de mine şi-mi spuse: 


— Domnule Jeorling, pot să vă spun părereamea ? 

— Desigur, bosseman, dar să ştii că nu mi-o însuşesc în cazul 
cînd n-ar fi cea mai bună, răspunsei eu. 

— Este, şi pe măsură ce ne apropiem, îmi dau seama că ar 
trebui să fie cineva orb să nu şi-o însuşească. 

— Şi care e părerea dumitale ? 

— Că ceea ce se vede în faţa noastră, nu este pămînt. 

— Ce spui bosseman ? 

— Priviţi cu atenţie, şi urmăriţi direcţia, iată pe grinda de la 
tribord. 
Făcui ce-mi cerea Hurliguerly. 

— Vedeţi ? reluă el. Să dea Dumnezeu să-mi pierd pentru toată 
viaţa pofta de a-mi bea paharul meu de whisky, dacă masele 
acelea nu se deplasează. 

— Şi ce concluzie tragi dumneata? 

— Că sînt aisberguri în mişcare. 

— Aisberguri ? 

— Cu siguranţă, domnule Jeorling. Bosseman-ul nu se înşela 
oare ? Ne aştepta o nouă decepţie ? In loc de coasta unui 
pămînt, în larg nu erau decît munţi de gheaţă în derivă. 

În scurtă vreme nu mai exista îndoială în această privinţă 
şi echipajul nu mai credea în existenţa pământului pe care 
bănuiau că l-au descoperit în această direcţie. După zece 
minute, omul care veghea în „cuibul de cioară", anunţă că mai 
multe aisberguri coborau de la nord-vest, căzînd oblic pe drumul 
Halbranei, ce efect jalnic produse pe bord această noutate. 
Ultima noastră speranţă se spulbera dintr-o dată. Şi ce lovitură 
pentru căpitanul Len Guy. Pământul acela din zona australă va 
trebui căutat la latitudini mai mari, fără a fi cel puţin sigur că-l 
vom  întîlni vreodată. Şi-apoi, strigătul acela care răsună pe 
Halbrane: 

— Toată lumea la posturi, fiţi gata să viraţi.Fiţi gata să viraţi ! 

Cei din Falkland îşi manifestau făţiş nemulţumirea, cerînd 
cu insistenţă reîntoarcerea, cu toate că Hearne nu mai era acolo 
pentru a-i aţiţa la indisciplină, şi trebuie să mărturisesc că 
majoritatea celor din vechiul echipaj păreau să fie de acord cu 
ei. 

jem West nu îndrăzni nici el să le impună tăcere, ci 
aşteptă ordinele şefului său. Gratian, cu mîna pe cîrmă, era gata 
să sucească roata, în timp ce camarazii lui prinseseră frînghiile 


de la opritori, pregătiţi să dezlege scotele. Dirk Peters, rezemat 
de catargul mare, cu capul în pămînt, îndoit de mijloc, cu gura 
strinsă, aştepta nemişcat, fără ca de pe buzele lui să iasă un 
cuvînt. Dar iată-l, se întoarse spre mine şi-mi aruncă o privire, o 
privire plină de rugă şi de furie în acelaşi timp. 

Nu ştiu ce putere supraomenească mă împinse să intervin 
personal, să protestez încă o dată! Un ultim argument stăruia în 
mintea mea, argument a cărui valoare nu putea fi contestată. 
Luai deci cuvintul, hotărît să-l susţin pe faţă şi împotriva tuturor 
şi o făcui cu atita convingere, că nimeni nu încercă să mă 
întrerupă. In rezumat, vorbii cam astfel: 

— Nu ! Nu trebuie să părăsim şi ultima speranţă. Pămîntul nu 
poate fi departe... Noi n-avem în faţa noastră una din acele 
banchize care se formează în largul oceanului prin acumulare de 
gheţuri. Acestea sînt aisberguri şi aceste aisberguri trebuie să 
se fi desprins cu siguranţă de o bază solidă, de un continent sau 
de o insulă. Dar, cum în această epocă a anului începe 
dezgheţul, deriva nu i-a dus decit de scurtă vreme, în spatele lor 
trebuie să întîlnim coasta pe care s-au format, încă douăzeci şi 
patru de ore, cel mult patruzeci şi opt, şi dacă pămîntul nu se 
arată, căpitanul Len Guy va ordona întoarcerea spre nord. 

Convinsesem oare echipajul, sau trebuia să-l ispitesc prin 
momeala unei noi prime băneşti, profitînd de faptul că Hearne 
nu era în mijlocul camarazilor săi, că nu putea să-i aţiţe, să le 
strige că au fost ademeniţi pentru ultima oară, că asta ar 
însemna să ducă goeleta la pieire. 

Bosseman-ul îmi veni în ajutor, şi cu tonul omului bine 
dispus, zise : 

— Foarte bine gîndit, şi în ce mă priveşte, sînt cu totul de 
părerea domnului Jeorling. Cu siguranţă că pămîntul este 
aproape. Căutindu-l dincolo de aceste aisberguri, îl vom 
descoperi fără multă greutate şi fără prea mari pericole. Ce 
înseamnă un grad spre sud, cînd e vorba să mai bagi cîteva sute 
de dolari în buzunar... Şi să nu uităm că dacă e plăcut să intre în 
buzunar, nu este mai puţin plăcut să-i cheltuieşti. 

Bucătarul Endicott sări şi el în ajutorul prietenului său 
Hurliguerly. 

— Da, foarte bun dolarii ! strigă el, arătîndu-şi două rînduri de 
dinţi de o albeaţă strălucitoare. 


Echipajul se va lăsa oare înduplecat de argumentaţia lui 
Hurliguerly, sau va protesta în clipa cînd Halbrane va porni în 
direcţia aisbergurilor ? Căpitanul Len Guy luă din nou ocheanul, 
îl în dreptă spre masele acelea în mişcare şi după ce le observă 
cu atenţie, comandă cu o voce puternică : 

— Capul la compas spre sud-sud-vest. Jem West se grăbi să 
execute manevra. Mateloţii părură să ezite o clipă, apoi se 
supuseră, răsuciră uşor vîntrelele, întăriră scotele şi goeleta, cu 
pînzele umflate de vintul care creştea, luă viteză. 

Cînd manevra se termină, mă apropiai de Hurliguerly şi 
luîndu-l la o parte, îi şoptii: 

— Bosseman, îţi mulţumesc. 

— Ei ! Domnule Jeorling, de data asta a fost bine, răspunse el 
clătinînd din cap. Dar să nu întindem aţa prea mult. Toată lumea 
s-ar porni împotriva mea. Poate chiar şi Endicott. 

— N-am emis o părere care n-ar fi cel puţin probabilă, răspunsei 
eu. 

—- Nu pun la îndoială acest lucru, şi chestiunea poate fi 
susţinută cu oarecare aparenţă de adevăr. 

— Da, Hurliguerly, da ceea ce am spus, am şi gîndit şi eu nu mă 
îndoiesc că pînă la urmă vom da de pămînt dincolo de 
aisberguri. 

— Foarte posibil, domnule Jeorling, foarte posibil. Dar bine ar fi 
să apară înainte de a trece cele două zile, căci, pe legea mea de 
bosseman, nimic nu va mai putea împiedica schimbarea 
direcţiei spre nord. 

In timpul celor douăzeci şi patru de ore care urmară, 
Halbrane ţinu direcţia neschimbată spre sud-sud-vest. E drept 
că în mijlocul gheţurilor furăm nevoiţi să schimbăm de multe ori 
direcţia, fapt care ducea la micşorarea direcţiei vasului. 
Navigarea se îngreuna şi mai mult, cînd goeleta intră între 
aisberguri, pe care trebuia să le ocolească cu grijă. Spre norocul 
nostru, nu întîlnirăm nici packsuri, nici drifts-uri, care se 
îngrămădeau la marginile banchizei de la paralela şaptezeci, 
nimic din dezordinea pe care o găsisem în ţinuturile îngheţate 
de la cercul polar,- bătute de furtunile antarctice. Masele 
enorme de gheaţă pluteau cu o încetineală nemaipomenită. 
Blocurile păreau „,noi-nouţe", pentru a folosi o expresie potrivită, 
şi formarea lor nu se produsese, poate, decit cu citeva zile în 


urmă. Erau înalte de o sută pînă la o sută cincizeci de picioare, 
iar greutatea lor trebuie să fi fost de mii de tone. 

În tot acest timp, Jem West nu părăsi o clipă puntea de 
comandă, veghind ca vasul să nu se ciocnească de vreun 
ghețar. In zadar încercam să descopăr, printre trecătorile dintre 
aisberguri, urme de pămînt la orizont, care ar fi orientat mersul 
goeletei noastre, făcînd-o să înainteze mai direct spre sud. Nu 
zării însă nimic. 

Pînă acum, căpitanul Len Guy putea să fie sigur de 
exactitatea indicaţiilor compasului. Polul magnetic era la o 
depărtare de citeva sute de mile şi cum longitudinea lui este 
orientală, nu avea nici o influenţă asupra busolei. în locul 
variațiilor de şase-şapte unghiuri din cele 32 ale rozei vînturilor, 
care zăpăcesc busola la apropierea acestui pol, acul îşi păstra 
stabilitatea şi ne puteam încrede în el. Cu toate că eram convins 
şi mă bazam pe argumente foarte serioase — nu zării nici urmă 
de pămînt şi mă întrebam dacă n-ar trebui să deviem direcţia 
mai spre vest, riscînd chiar să îndepărtăm goeleta de punctul 
extrem, unde se întretaie meridianele globului. 

Pe măsură ce treceau orele, din cele patruzeci şi opt cîte 
mi se acordaseră, spiritele reveneau puţin cîte puţin la starea de 
descurajare dinainte şi înclinau din nou spre indisciplină. Peste o 
zi şi jumătate nu voi mai putea să înlătur această slăbiciune 
care devenea generală... goeleta se va înapoia definitiv spre 
nord. 

Echipajul manevra în linişte, ascultîncl supus ordinele lui 
jem West, micşorind viteza cînd trebuia să ne strecurăm prin 
trecătorile dintre ghețari, mărind viteza cu toate pînzele sub 
vînt, cînd trebuia să evităm vreo ciocnire sau plutind încet, 
aproape fără vînt. Cu toată supravegherea locotenentului şi 
îndemânarea mateloţilor, cu toată promptitudinea şi exactitatea 
manevrelor, din cînd în cînd coastele goeletei se frecau de 
gheţuri, lăsînd în trecere urme de gudron pe colţurile ascuţite 
ale aisbergurilor. 

La drept vorbind, oricît de curajos ar fi fost cineva, nu şi-ar 
fi putut stăpîni măcar o strîingere de inimă la gîndul că în fiecare 
clipă bordajele s-ar putea găuri şi apa ar năvăli prin spărturi, 
inundînd cala vasului. 

Mai adaug că baza acestor munţi plutitori era foarte 
abruptă. O debarcare pe vreunul din ei, ar fi fost de-a dreptul 


imposibilă. Nu văzurăm niciuna din focile care de obicei sînt atit 
de numeroase, prin locurile unde abundă ice-fields-urile, nici 
măcar un cîrd din pinguinii aceia gălăgioşi, care te asurzesc cu 
tipetele lor, şi pe care Halbrane, în trecerea ei, îi silea să se 
arunce în apă cu zecile de mii. Chiar păsările erau mai rare şi 
mai puţin prietenoase. Regiunile acestea triste şi pustii 
împrăştiau spaimă şi teroare, apăsînd spiritul atît de puternic, 
încît niciunul dintre noi nu putea să se sustragă stării dezolante 
care ne cuprindea. Cum maiputeam nădăjdui că supraviețuitorii 
de pe Jane, dacă fuseseră tiriţi prin singurătăţile acestea 
îngrozitoare, îşi putuseră găsi adăpost şi hrana necesară pentru 
a putea rezista pînă acum? Şi dacă Halbrane ar naufragia la 
rindul ei, s-ar păstra măcar o cît de slabă mărturie, despre 
nenorocirea ei ? 

Ne dădurăm seama că din ajun, de cînd deviasem direcţia 
spre sud pentru a tăia drumul aisbergurilor, trecînd printre ele, 
se petrecuse o schimbare vizibilă în atitudinea obişnuită a 
metisului. Sta mai tot timpul chircit lîngă piciorul catargului 
mare, cu privirile pierdute în larg şi nu se ridica de acolo decit 
pentru a da o mină de ajutor la vreo manevră. Dar, fără a mai 
pune în munca lui zelul şi încordarea de altădată. La drept 
vorbind, era un descurajat. Nu c-ar fi renunţat să mai creadă că 
tovarăşul lui de pe Jane mai trăia... Un asemenea gînd nu se 
putea naşte în capul lui. Instinctiv însă, simţea că mergind în 
această direcţie, nu va da de urmele bietului său Pym. 

încercam să ghicesc ce se petrece în mintea lui. 
„Domnule, mi-ar fi spus el, înţelegeţi-mă, nu pe aici, nu pe aici 
trebuie să mergem." Şi eu ce i-aş fi putut răspunde ? 

Cam pe la ora şapte seara se lăsă o ceaţă deasă, care 
făcea mai anevoioasă şi mai periculoasă navigarea „goeletei, şi 
aşa destul de grea. Ziua aceasta, cu emoţiile şi îndoielile ei, mă 
obosise foarte mult. Intrai în cabină şi mă trîntii pe pat, aşa 
îmbrăcat cum eram. Nu puteam adormi, obsedat de ginduri 
care-mi tulburau imaginaţia, mie, omul atît de calm numai cu 
cîteva luni în urmă, şi care devenisem acum atit de agitat. Oare 
faptul că citisem tot timpul operele lui Edgar Poe în acest mediu 
extraordinar pe unde trecuseră eroii lui, exercitase asupra mea 
o influenţă, de care eu nu-mi dădeam seama ? Miine se vor sfîrşi 
cele patruzeci şi opt de ore, ultima pomană pe care mi-o făcuse 
echipajul la insistenţele mele deznădăjduite. 


— Lucrurile nu merg cum aţi dori dumneavoastră, îmi aruncase 
în treacăt bosseman-ul în clipa cînd intram în copastie. 

Nu ! Cu siguranţă, pentru că pămîntul nu se arătase de loc 
în spatele flotilei de aisberguri. Dacă nu se descoperea dincolo 
de aceşti coloşi nici o urmă de pămînt, nici miine, căpitanul Len 
Guy va da ordin de întoarcere, cu direcţia spre nord. Ah ! 
Doamne, de ce nu eram eu stăpinul acestei goelete. Dacă aş fi 
putut s-o cumpăr, plătind chiar toată averea mea, dacă oamenii 
aceştia ar fi fost sclavii mei, pe care să-i supun la nevoie cu 
biciul, Halbrane n-ar fi abandonat niciodată această campanie. 
Chiar dacă aş fi tiriît-o pînă la acel punct axial al Antarcticei, 
deasupra căruia Crucea sudului îşi aruncă razele ei 
seînteietoare. 

In creierul meu tulburat se adunau mii de gînduri, mii de 
regrete, mii de dorinţi. Cînd vroiam să mă ridic, mi se părea că o 
mînă apăsătoare, grea, căreia nu-i puteam rezista, mă ţintuieşte 
de pat. Şi în aceste clipe, vroiam să părăsesc cabina în care mă 
zbăteam, prins de coşmarurile unei somnolente 
înspăimântătoare. Să arunc în mare una din bărcile Halbranei. 
Să sar în ea împreună cu Dirk Peters, care n-ar fi ezitat o clipă 
să mă urmeze şi împreună să ne lăsăm în voia curentului care 
mergea spre sud. Şi o făceam da. Făceam acest lucru în vis: 
„Eram a doua zi, Căpitanul Len Cuy scrută pentru ultima oară 
orizontul şi apoi dădu ordin de întoarcere. Una din bărci e pe 
apă, priponită la prova goeletei. Previn pe metis, ne furişăm fără 
să fim văzuţi. Tăiem mărul, în timp ce goeleta mergea înainte, 
noi rămînem în urmă, luaţi de curent. Mergem aşa un timp, peo 
mare liberă, în sfârşit, barca noastră se opreşte. Se vede 
pămînt. Cred că zăresc un fel de sfinx, care domină calota 
australă, Sfinxul Gheţarilor, mă duc spre el, îl întreb ceva. El îmi 
destăinuie secretul acestor misterioase regiuni. Şi atunci în jurul 
monstrului mitologic apar toate fenomenele acelea despre care 
vorbeşte Arthur Pym. Vălul de ceţuri tremurătoare, străpuns de 
faze luminoase, se rupe. Dar, în faţa ochilor mei vrăjiţi de ceea 
ce văd, nu se înalţă figura aceea omenească, de o mărime 
supranaturală. Ci aceea a lui Arthur Pym. Păzitor neînfricat, 
sălbatic, al polului sud, desfăşurind în bătaia vîntului de la 
latitudinile cele mai mari, pavilionul Statelor Unite ale Americii.” 

Fie că visul se întrerupse brusc, fie că se schimba după 
capriciul imaginaţiei mele înfierbîntate, nu-mi dau bine seama, 


dar avui senzaţia că sînt trezit brusc. Mi se păru că legănatul 
goeletei se schimba, ba mai mult, că se înclina uşor pe tribord, 
şi luneca la suprafaţa acestei mări atît de liniştite... Şi totuşi, nu 
era clătinatul obişnuit al corăbiei... Simţii tangajul. 

Deodată, mă trezii ridicat în sus, ca şi cum patul devenise 
nacela unui aerostat... iar corpul meu şi-ar fi pierdut greutatea. 
Nu mă înşelasem. Şi din vis, revenii la realitate. Deasupra 
capului meu răsunară nişte lovituri a căror cauză încă n-o 
cunoşteam. în interiorul cabinei, pereţii ei subţiri îşi schimbau 
poziţia verticală, în aşa fel, încît crezui că Halbrane se lăsase pe 
o coastă. Fără să înţeleg ce se întîmplă, o smucitură mă zvîrli 
din pat şi atit de neaşteptată fu izbitura, încît era gata să-mi 
sparg capul de colţul mesei. 

Mă ridicai cu greu, agăţindu-mă de marginea oblonului 

ferestruii, şi mă proptii de uşa dinspre careu, care cedă sub 
apăsarea picioarelor mele. 
În clipa aceea se auziră trosnituri şi piîriituri în coastele 
babordului. Se întîmplase oare o ciocnire între goeletă şi una din 
colosalele mase plutitoare pe care Jem West nu putuse s-o evite 
din cauza ceţurilor ? Deodată, la pupa, deasupra copastiei, 
izbucniră cîteva voci violente, apoi strigăte de groază 
amestecate cu glasurile înnebunite de spaimă ale echipajului. În 
clipa aceea simţii o nouă zguduitură şi Halbrane rămase 
nemişcată. 


2.7. ROSTOGOLIREA GHEȚARULUI 


Mă tîrîi pe duşumeaua copastiei şi ajungind la uşă, ieşii pe 
punte. Căpitanul Len Guy, care ieşise şi el din cabină, se tîra pe 
genunchi, atît de înclinată era goeleta, şi se agăţă de rastelul pe 
care se stringeau pinzele, 

La prova, între virful corăbiei şi catargul mare, citeva 
capete ieşeau dintre pliurile trinchetei, care, doborită aşa, 
semăna cu un cort ale cărui funii fuseseră tăiate sau rupte de 
vînt. La hobanele tribordului rămăseseră suspendaţi Dirk Peters, 
Hardie, Martin Hoit şi, mai la urmă, Endicott, care scotea la 
iveală o mutră neagră, cornplet năucită. 


Cred că în momentul acela, atit el, cît şi bosseman-ul ar fi 
renunţat bucuroşi la jumătate din primele care li se cuveneau, 
de la paralela optzeci şi patru înainte. Un om ajunse, căţărindu- 
se, pînă la mine, pentru că înclinarea punţii, de cel puţin 
cincizeci de grade, nu-i permitea să meargă în picioare. Era 
Hurliguerly, care se clătina ca omul de pe vintrele, întins cît 
eram de lung, cu picioarele proptite în tocul uşii, nu mă temeam 
că voi luneca spre puntea mică. Întinzînd mîna bosseman-ului, îl 
ajutai să ajungă, cu oarecare greutate, lîngă mine. 

— Ce s-a întîmplat ? îl întrebai. 

— Am eşuat, domnule Jeorling ! 

— Sîntem lîngă coastă? strigai eu. 

— Un țărm presupune şi pămînt, răspunse ironic bosseman-ul 
dar pămîntul n-a existat decit în închipuirea acestui diavol de 
Dirk Peters. 

— Bine, dar, în sfîrşit, ce s-a întîmplat ? 

— În ceaţă s-a ivit un aisberg, un aisberg de care nu ne-am 
putut feri. 

— Un aisberg, bosseman ? 

— Da, un aisberg căruia i-a venit chef tocmai acum să se dea 
peste cap. Rostogolindu-se, a dat de Halbrane pe care a luat-o 
pe sus, cum adună racheta de tenis o minge de pe jos. Şi iată-ne 
acum eşuaţi la mai bine de o sută de picioare deasupra nivelului 
mării antarctice. Şi-ar fi putut închipui cineva un deznodămînt 
mai teribil al aventuroasei noastre campanii ? În mijlocul acestor 
ţinuturi uitate de Dumnezeu, unicul nostru mijloc de transport 
ne-a fost smuls din elementul său firesc, luat pe spinarea unui 
aisberg şi tîrît la dracu-n praznic, la o înălţime de peste o sută 
de picioare Da, repet, ce deznodămiînt ! Să piei în timpul 
furtunii, să te atace sălbaticii, să fii zdrobit de gheţuri, sînt 
pericole la care se expune orice corabie care navighează prin 
mările polare. Dar ca Halbrane să fie luată pe sus de un munte 
plutitor în clipa cînd acesta se rostogolea, şi să eşueze tocmai 
aproape de virful lui, asta depăşea cea mai cutezătoare 
imaginaţie. 

Cu mijloacele de care dispuneam, vom reuşi oare să 
coborîm goeleta de la înălţimea aceea ?Asta nu mai ştiam. Ceea 
ce ştiam însă, era faptul că Len Guy, locotenentul şi oamenii 
vechi din echipaj, după ce-şi vor reveni din prima spaimă, nu se 
vor descuraja, orieît de grea ar fi fost situaţia în care ne 


găseam. De asta nu mă îndoiam. Da. Toţi se vor strădui să ieşim 
din situaţia desperată în care ne aflam. În ce priveşte măsurile 
care se impuneau pentru salvarea noastră, nimeni n-ar fi putut 
spune încă nimic. 

Un văl de ceaţă, un fel de zăbranic cenuşiu, mai acoperea 
încă aisbergul. Din masa lui enormă nu se vedea nimic, afară de 
scobitura îngustă în care era înţepenită goeleta şi nu ne puteam 
da seama nici de locul pe care-l ocupa în mijlocul flotilei de 
ghețari, în derivă spre sud-est. 

Prudenţa cea mai elementară ne obliga să evacuăm 
goeleta care putea luneca din clipă în clipă, în cazul unei 
zguduituri mai puternice a aisbergului. Puteam fi măcar siguri că 
ghețarul şi-a luat o poziţie definitivă la suprafaţa mării. Puteam 
fi noi siguri că nu se va rostogoli din nou ? Şi dacă goeleta 
aluneca în gol de pe coastele de de neaşteptată, încît oamenii 
nu mai avură timp să se agate de ceva, şi cu siguranţă că 
niciodată nu vor mai fi regăsite cadavrele lor, pe care curentul le 
tîrîse probabil în larg. 

După ce constatarăm dispariţia celor cinci mateloţi, 
desperarea cuprinse toate inimile. Atunci, apăru mai clar ca 
oricînd îngrozitoarea perspectivă a pericolelor care ameninţă o 
expediţie prin zona antarctică. 

— Dar Hearne ?... spuse o voce. 

Martin Hoit era acela care rostise acest nume în mijlocul 
liniştii generale. Sealing-master-ul! pe care noi îl uitasem, nu 
fusese oare zdrobit în cămăruţa îngustă din cală, unde era închis 
2 

Jem West se repezi spre goeletă, se caţără pe un odgon 
care atirna la prova, şi ajunse la locul prin care se putea 
pătrunde în cală. Noi aşteptam tăcuţi şi nemişcaţi veşti despre 
soarta lui Hearne, cu toate că acest geniu rău al echipajului nu 
prea era demn de milă. Totuşi, cîţi dintre noi nu se gîndeau 
atunci că, dacă sfaturile lui ar fi fost ascultate, dacă goeleta s-ar 
fi întors spre nord, n-am fi ajuns în situaţia de acum, cînd atiţia 
oameni nu avem ca unic refugiu decît un munte de gheaţă în 
derivă. În aceste împrejurări, nu prea îndrăzneam să-i privesc în 
ochi, eu, care îi îndemnasem atita ia prelungirea acestei 
campanii. În sfîrşit, locotenentul reapăru pe punte însoţit de 


1 Sealing-master - maistru harponar, vinător de balene, cel care aruncă 
harponul. (n.t.) 


Hearne. Printr-o minune, pereţii destul de subţiri, lemnăria 
corăbiei şi bordajul nu cedaseră în locul unde se afla sealing- 
master-ul. El merse de-a lungul goeletei, cobori pe gheaţă şi se 
apropie, fără a scoate o vorbă, iar noi, văzindu-l salvat, nu ne 
mai ocuparăm de el. 

Spre ora şase dimineaţa, ceața se risipi din cauza unei 
scăderi foarte mari a temperaturii. Nu era vorba de vapori' care, 
condensîndu-se, îngheaţă complet, ci de aşa numitul „frost- 
rime" sau fum îngheţat, fenomen care se produce citeodatu la 
aceste latitudini înalte. 

Căpitanul Len Guy recunoscu acest fenomen după 
milioanele de ace de gheaţă, cu virfurile orientate în direcţia 
vîntului, care acopereau ca o crustă subţire coastele aisbergului. 
Acest frost-rime nu putea fi confundat cu promoroaca albă din 
zonele temperate, a cărei solidificare nu se.face decit după 
depunerea vaporilor de apă pe suprafaţa solului. 

Abia după împrăştierea cetii ne dădurăm seama de 
mărimea masivului pe care sţam şi cu siguranţă că văzută de 
jos, goeleta nu părea mai mare decit yola unui vas de comer. 

Acest aisberg, a cărui circumferință putea să fie de trei- 
patru sute stînjeni, măsura în înălţime cam o sută treizeci pînă 
la o sută patruzeci de picioare. După cum se ştie, munţii aceştia 
intră în apă la o adincime de patru-cinci ori mai mare decit 
înălţimea şi socotind astfel, ghețarul nostru putea să cîntărească 
milioane de tone. 

lată ce se întimplase : După ce fusese desprins de la baza 
lui de apele cu o temperatură mai caldă, aisbergul se ridicase 
puţin cîte puţin. în mers, centrul său de greutate se schimbă şi 
nu-şi putu restabili echilibrul decît prin răsturnarea aceea bruscă 
care aduse deasupra nivelului mării partea de dedesubt. Prinsă 
în timpul rostogolirii, Halbrane fu luată pe sus ca de braţul 
enorm al unei piîrghii. Multe aisberguri se răstoarnă astfel pe 
suprafaţa mărilor polare, şi acesta este unul din cele mai mari 
pericole pentru corăbiile care navighează în apropierea lor. 

Goeleta noastră era prinsă îritr-o scobitură din partea de 
vest a aisbergului. Sta înclinată pe tribord cu pupa ridicată în 
sus, cu prova înfiptă în gheaţă. Ne gindeam cu groază că, la cea 
mai mică zguduitură, putea să alunece de-a lungul coastelor 
abrupte pînă în mare. în partea de unde venise ghețarul, şocul 
fusese destul de violent, pentru a-i sparge lemnăria în citeva 


locuri, pe o lungime de doi stînjeni. De la prima izbitură, 
bucătăria, care se afla priponită în faţa catargului mare, se 
desfăcuse din frînghiile care o susțineau şi se rostogolise pînă lâ 
intrarea copastiei, a cărei uşă fusese smulsă din ţiţini. 

Catargele, care susţin huria şi săgeata, căzură pe punte, o 
dată cu ruperea şarturilor, lăsînd să se vadă ruptura proaspătă 
la înălţimea butucului care leagă catargul superior de cel 
inferior. Sfărimături de tot felul, vîntrele, bulumaci de brad, 
pînze, butoaie, lăzi şi cuşti cu păsări, pluteau acum la baza 
masivului, deplasîndu-se o dată cu el. 

Deosebit de îngrijorător însă, în situaţia noastră, era faptul 
că din cele două bărci ale Halbranel, cea de la tribord se 
sfărimase în clipa ciocnirii şi nu mai rămînea decit a doua ce-i 
drept şi cea mai mare suspendată de scripeţii ei, sub grinzile 
îndoite ale tribordului. înainte de toate, ea trebuia pusă în 
siguranţă, pentru că s-ar fi putut să rămînă unicul nostru mijloc 
de salvare. 

După o atentă examinare, descoperirăm catargele 
interioare ale goeletei la locul lor şi gîndirăm că ne-am putea 
folosi de ele, dacă am reuşi s-o eliberăm de ghețar. Dar cum s-o 
scoţi din mormanul de gheţuri, în care se înţepenise, s-o refaci, 
cum era la început, într-un cuvînt să-i „dai drumul" la apă, cum 
se lansează de obicei, un vas mare?... 

Rămînînd singur cu căpitanul Len Guy, locotenetul şi Hurliguerly, 
le cerui părerea asupra acestui lucru. 

— E drept că această treabă atrage după sine riscuri mari, 
răspunse Jem West, dar din moment ce trebuie s-o facem, o 
vom face. Cred că va fi nevoie să scobim în gheaţă un fel de 
jghiab pînă la baza aisbergului. 

— Şi fără nici o întîrziere, adăugă căpitanul Len Guy. 

— Ai auzit, bosseman, reluă Jem West. începînd chiar de astăzi, 
pornim la treabă. 

— Am înţeles şi toată lumea se va pune pe lucru, răspunse 
Hurliguerly. Totuşi, dacă-mi permiteţi, căpitane, aş avea de 
făcut o observaţie. 

— Care? 

— Inainte de a începe munca, ar fi bine să mergem pe corabie, 
să vedem ce avarii are, şi dacă se mai pot repara. La ce-ar folosi 
lansarea unei corăbii cu scheletul sfărimat, care dînd de apă, s- 
ar scufunda imediat ? 


Observaţia bosseman-ului era justă. Ceaţa se risipise şi un 
soare vesel lumina partea orientală a aisbergului, de unde 
puteam îmbrăţişa cu privirea o bună întindere din mare. în 
partea aceasta, piciorul putea găsi puncte de sprijin, datorită 
coastelor pline de scobituri şi ieşiturilor gheţei, semănînd a 
metereze sau a platouri unde era mai uşor de aşezat o tabără 
provizorie. 

Trebuia totuşi să ne punem la adăpost de loviturile 
blocurilor enorme care, neavind un echilibru stabil, se 
rostogoleau din vîrful ghețarului la cea mai mică zdruncinătură. 
Numai în prima dimineaţă; citeva din aceste blocuri se 
desprinseră şi lunecară cu un zgomot asurzitor de avalanşă, 
pînă în apa mării. 

În general, aisbergul părea foarte solid echilibrat pe noua 
bază. Şi dacă centrul lui de greutate se afla sub nivelul liniei de 
plutire, nu ne puteam teme de o, nouă răsturnare. După 
catastrofă, nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu Dirk Peters. 
Cum  răspunsese la apelul nominal, ştiam că nu se număra 
printre victime, îl zării, stînd nemişcat, în picioare, pe un colţ 
ieşit în afară, şi puteţi ghici cu uşurinţă în ce parte se îndreptau 
privirile lui. 

Eu, "căpitanul, locotenentul, bosseman-ul, Harclie şi 
Martin Hoit, pornirăm spre goeletă pentru a face un examen 
amănunţit al lemnăriei vasului. In partea babordului treaba era 
uşoară, pentru că Halbrane era înclinată pe coasta opusă. De 
partea cealaltă trebuia să te strecori cu grijă, săpînd în gheaţă 
pînă la tălpoaia vasului, dacă vroiai ca nici o parte a bordajului 
să nu rămiie necercetată. 

După o examinare, care ţinu aproape două ceasuri, se 
constată că avariile nu erau prea mari, şi comportau unele 
reparaţii uşor de efectuat. Două sau trei scînduri de la bordaj, 
rupte de violenţa izbiturii, lăsau să se vadă încheieturile goale 
ale unor grinzi îndoite. în interior, lemnăria era intactă şi 
coastele corăbiei rezistaseră loviturii ; vasul nostru, construit 
special pentru navigarea prin mările polare, rezistase, în timp ce 
altul, mai slab, s-ar fi sfărimat în bucățele. Ce e drept, cîrma 
fusese demontată din ferecaturile el, dar se putea pune uşor la 
loc. 

După ce terminarăm inspecția pe dinafară şi pe dinăuntrul 
goeletei, stabilirăm că stricăciunile erau mult mai mici decit ne 


temeam noi şi ne mai liniştirăm puţin în această privinţă. 
Liniştiţi, da, dacă vom reuşi s-o punem din nou pe apă. După 
micul dejun, se hotări ca oamenii să înceapă săparea unui şanţ 
în gheaţă, pe care Halbrane va luneca pînă la baza aisbergului. 
Dea Domnul ca operaţia să reuşească, pentru că să înfrunţi 
asprimile iernii australe în aceste condiţii, petrecînd şase luni pe 
o masă de gheaţă plutitoare, tîrît Dumnezeu ştie unde, însemna 
să-ţi iscăleşti singur sentinţa unei morţi groaznice. Dacă ne 
prindea iarna aici, niciunul din noi n-ar fi scăpat de cea mai 
teribilă moarte, moartea prin îngheţ. 

În clipa aceea, Dirk Peters care, la vreo două sute de paşi, 
observa orizontul de la sud la vest, strigă cu o voce puternică: 
— Oprire ! 

Oprire ?... Ce înţelegea prin asta metisul, dacă nu că 
plutirea aisbergului încetase deodată. Nu era acum momentul 
cel mai potrivit să cercetăm cauza acestei opriri, nici să ne 
întrebăm ce urmări va avea. 

— E totuşi adevărat ce spune el, zise bosseman-ul. Aisbergul nu 
mai pluteşte, şi poate că s-a oprit pe loc, imediat după 
răsturnare. 

— Cum, spusei eu, nu se mai deplasează ? 

— Nu, răspunse locotenentul, şi o dovadă e faptul că cele care 
trec prin faţa lui îl lasă în urmă. 

Într-adevăr, în timp ce cinci sau şase munţi de gheaţă 
coborau spre sud, al nostru stătea nemişcat, ca şi cum el însuşi 
ar fi eşuat pe o înălţime a fundului mării. 

Explicaţia cea mai simplă ar fi că noua lui bază se lovise 
de un prag submarin, de care se lipise, si aderenţa aceasta nu 
va înceta decit în cazul cînd partea cufundată în apă s-ar fi 
ridicat la suprafaţă, provocînd o nouă răsturnare. 

Complicaţii destul de grave pentru că pericolele unei 
imobilizări definitive în aceste ţinuturi erau atît de mari, încît 
preferam de o mie de ori să plutim la întîmplare, decit să stăm 
pe loc. Plutind, aveam cel puţin speranţa că vom întîlni un 
continent, o insulă, sau dacă curenţii nu se schimbau şi marea 
rămînea liberă, speram să putem trece de limitele regiunii 
australe. 

lată, prin urmare, în ce situaţie ne aflam după trei luni de 
la începutul acestei teribile campanii. Mai putea fi vorba de 
William Guy şi de tovarăşii lui ? De Arthur Pym? Toate mijloacele 


de care mai dispuneam nu trebuiau oare folosite în scopul 
salvării noastre Şi mai era de mirare că mateloţii de pe Halbrane 
s-ar fi revoltat în sfârşit, ascultîind de sfaturile lui Hearne, făcând 
răspunzători pe şefii lor, şi mai ales pe mine, de dezastrele 
acestei expediţii ? Şi ce se putea întîmpla într-o astfel de 
împrejurare, fiindcă, cu toate că pierduseră patru din oamenii 
lor, camarazii sealing-master-ului ne erau totuşi superiori 
numericeşte 

Inţelegeam că la asta se gindea şi căpitanul Len Guy, şi 
jem West. Chiar dacă cei recrutaţi în Falkland nu erau decit 
cincisprezece oameni, iar noi, împreună cu  metisul, 
treisprezece, cine putea garanta că din oamenii noştri nu se vor 
alătura cîţiva lui Hearne ? Cuprinşi de desperare, cine ştie dacă 
aceşti vechi camarazi nu plănuiau să-şi însuşească unica barcă 
pe care o mai aveam, şi să se întoarcă spre nord, părăsindu-ne 
pe acest aisberg ? Deci, lucrul cel mai important era ca barca 
noastră să fie pusă în siguranţă şi supravegheată tot timpul. 

Pe lîngă aceasta, în căpitanul Len Guy se produsese o 
mare schimbare, în urma ultimelor întâmplări. Părea să se fi 
transformat în vederea pericolelor care aveau să vină. Pînă 
acum, cu gindul numai la regăsirea compatrioţilor săi, lăsase 
locotenentului toată comanda goeletei şi, la drept vorbind, nici 
nu o putea încredința unui secund mai destoinic şi mai devotat. 
Dar din ziua aceea, urma să-şi reia atribuţiile de şef, exercitîndu- 
le cu energia cerută de împrejurări, şi redevenind pe bord 
singurul stăpîn după Dumnezeu. 

Dădu un ordin şi oamenii se adunară în jurul lui, pe un 
platou, cam în partea dreaptă a Halbranei. Se aflau acolo, de 
partea celor vechi, maiştrii Martin Hoit şi Hardie, mateloţii 
Rogers, Francis, Gratian, Burry, Stern, bucătarul Endicott şi lor îl 
adaug şi pe Dirk Peters, iar de partea celor noi, Hearne şi alţi 
paisprezece marinari clin Falkland. Aceştia formau un grup 
aparte, al căror purtător de cuvint era sealing-master-ul, care 
avea asupra lor o influentă nenorocită. 

Căpitanul Len Guy aruncă o privire hotărită întregului 
echipai şi, cu o voce răsunătoare, spuse : 

— Mateloţi de pe Halbrane, trebuie să vă vorbesc mai întîi 
despre cei care au dispărut. Cinci dintre tovarăşii noştri au pierit 
în această catastrofă. 


— Aşteptând să pierim şi noi la rândul nostru, în mările acestea 
unde am fost tîriţi, fără... 

— Gura, Hearne, strigă Jem West, palid de furie, gura, că de 
nu... 

— Hearne a spus ce crede el, zise cu răceală căpitanul Len Guy, 
dar îi ordon să nu mă mai întrerupă a doua oară. 

Poate că Hearne ar fi răspuns, simțindu-se susţinut de 
majoritatea echipajului. Dar Martin Hoit se duse iute la el şi-l 
apucă de mină, făcîndu-l să tacă. 

Căpitanul Len Guy se descoperi şi cu o emoție care ne 

pătrunse pînă în fundul sufletului, continuă: 
— Trebuie să ne rugăm pentru cei care au murit în această 
campanie periculoasă, întreprinsă în numele umanităţii. 
Dumnezeu să le ia în seamă devotamentul pentru semenii lor şi 
să asculte ruga noastră. In genunchi, mateloţi de pe Halbrane! 

Ingenunchearăm cu toţii pe gheaţă şi un murmur de 
rugăciune urcă spre cer. Aşteptarăm ca Len Guy să se ridice şi 
apoi ne ridicarăm şi noi. 

— Acum, reluă el, după cinstirea morţilor să, ne ocupăm de cei 
care au. supravieţuit. Acestora le spun.că, chiar în împrejurările 
de faţă, vor trebui să se supună ordinelor mele. Nu voi îngădui 
nici o rezistenţă, nici o ezitare. Toată răspunderea salvării 
noastre îmi revine mie şi nu voi ceda nimic, nimănui. Comand 
aici, ca şi pe bord. 

— Pe bord, cînd corabia nu mai există, îndrăzni Hearne. 

— Te înşeli, Hearne, răspunse el calm. Vasul este aici şi-l vom 
pune în stare de plutire. De altfel, chiar dacă n-am mai avea 
decit luntrea, tot eu sint căpitanul. Şi vai de cel care va uita 
acest lucru ! 

In ziua aceea făcurăm punctul, folosind sextantul şi 
stabilirăm ora cu cronometrul care scăpaseră nestricate. 
Căpitanul Len Guy obţinu următorul rezultat: 

Latitudine sudică 83*55' şi longitudine vestică 39'12.. 
Halbrane nu mai era decit la un grad şi cinci minute de polul 
austral, adică la şaizeci şi cinci de mile. 


2.8. LOVITURA DE GRAȚIE 


La lucru, spusese căpitanul Len Guy, şi chiar în după 
amiaza acelei zilei fiecare se apucă cu rivnă de muncă. Nu 
aveam nici o clipă de pierdut. Cu toţii înţeleseseră că problema 
timpului le domina pe toate celelalte. 

În privinţa merindelor, nu ne făceam griji, fiindcă goeleta 
mai avea provizii pentru cel puţin optsprezece luni. Prin urmare, 
foamea nu ne ameninţa şi nici setea, cu toate că o parte din 
butoaiele cu apă dulce plesniseră în timpul zguduiturii şi tot 
lichidul din ele se scursese prin fisurile bordajului. 

Din fericire, butoaiele cu gin, whisky, bere şi vin din cală, 
fiind aşezate în partea care avusese mai puţin de suferit, erau 
aproape intacte. Aici nu se pierduse nimic, iar în privinţa apei de 
băut, chiar aisbergul ne-o va furniza. După cum se ştie, gheaţa, 
fie că e făcută din apă dulce, fie din apa mării, nu este sărată. 
Prin transformarea ei din stare lichidă în stare solidă, clorura de 
sodiu este pe de-a-ntregul eliminată. Se pare deci că n-are 
importanţă de la ce fel de gheaţă este obţinută apa potabilă. Cu 
toate acestea, este de preferat apa obţinută prin topirea 
anumitor blocuri foarte uşor de recunoscut după transparenţa şi 
culoarea lor aproape verzuie. Acestea sînt de fapt picături de 
ploaie solidificate, care dau o apă infinit mai bună la băut decit 
cea scoasă din topirea ghețarilor. 

Desigur că Len Guy, obişnuit să navigheze prin mările 
polare, ar fi recunoscut fără greutate blocurile acestea pe 
aisbergul nostru, dar nu cred că se mai găseau, pentru că 
partea lui de la suprafaţă era înainte de răsturnare scufundată 
în apă. 

Căpitanul Len Guy şi Jem West hotăriră mai întîi să 
debarce tot ce era pe bord, în scopul de a uşura goeleta. 
Catargele, pînzele, frînghiile, fură strînse şi transportate pe 
platou. Era absolut necesar să nu se lase în corabie decit 
minimum de greutate, debarasînd-o chiar de lest, în vederea 
grelei şi periculoasei operaţii a lansării pe apă. 

Era de preferat ca plecarea să fie amiînată cu citeva zile, 
dacă această întirziere ar fi oferit condiţii mai bune. 
Reîncărcarea proviziilor se va face apoi fără mare greutate. 
Această chestiune odată rezolvată, aduse după sine alta, la fel 
de importantă. Şi într-adevăr, ar fi fost o imprudenţă de neiertat 
să laşi proviziile în cămările Halbranel, aflîndu-se în situaţia 
aceea atit de nesigură pe coasta aisbergului. Nu era oare de 


ajuns o nouă zguduire pentru a se desprinde ? Nu ar dispărea 
oare punctul de sprijin, dacă blocurile din scobitura în care se 
prinsese goeleta s-ar li deplasat ? Şi o dată cu ea n-ar fi dispărui, 
şi proviziile care trebuiau să ne asigure existenţa pe acest 
ghețar ? 

In ziua aceea se începu descărcarea lăzilor cu carne 
sărată, a legumelor uscate, făinii, pesmeţilor, ceaiului, cafelei şi 
butoaielor cu gin, whisky, vin şi bere, care fură scoase din cală 
şi din magazia de provizii, punîndu-le în siguranţă prin 
scobiturile ghețarului din apropierea Halbranel. Luntrea trebuia 
de asemenea ferită de vreun accident, mai cu seamă de Hearne 
şi cîţiva din ceata lui, care nutreau intenţia să şi-o însuşească 
pentru a face cale întoarsă spre banchiză. 

Barca cea mare, cu toate vislele, cu cîrma, cu mărul, 
ancora ei mică, catargele şi pînzele, fură puse la adăpost la vreo 
treizeci de picioare spre stinga goeletei, în fundul unei scobituri 
uşor de supravegheat. în timpul zilei, n-aveam nici o teamă. în 
timpul nopţii, sau mai bine zis în timpul somnului, bosseman-ul 
sau vreunul dintre şefi va face de gardă lîngă ea şi puteam fi 
siguri că barca era la adăpost de tentativa vreunui îndrăzneţ. 

In zilele de 19, 20 şi 21 ianuarie, se făcu transportul 
încărcăturii şi demontarea catargelor goeletei. Mai tîrziu poate, 
jem West va înlocui catargul hunei şi săgeţii de care, pentru 
moment, ne lipseam, putînd ajunge şi fără ele, fie in insulele 
Falkland, fie în alt port unde am fi iernat. După ce terminarăm 
cu descărcatul proviziilor, ne întocmirăm o tabără pe platoul 
despre care am mai vorbit, în apropierea Halbranel. Făcurăm 
cîteva corturi, aşezate pe butuci de brad, fixate de braţe false, 
în care adăpostirăm aşternuturile luate din cabine şi care 
ofereau un adăpost destul de bun împotriva vitregiilor naturii 
destul de frecvente în această epocă a anului. 

Timpul se menținea frumos, o briză permanentă adia de la 
nord-est, iar temperatura urcă la patruzeci şi şase de grade sau 
plus 7* şi 78 Celsius. Bucătăria lui Endicott fu instalată către 
fundul platoului, sprijinită de un perete de gheaţă, pe a cărui 
pantă foarte alungită se putea ajunge la virful cel mai înalt al 
aisbergului. 

Trebuie să recunosc că în timpul acestor zile, cit munca fu 
încordată şi foarte obositoare, nu i se putu reproşa nimic lui 
Hearne. Poate că ştiindu-se obiectul unei supravegheri speciale 


şi avertizat că Len Guy nu-l va cruța, dacă s-ar fi gîndit să-şi 
instige camarazii la nesupunere, se liniştise. Era supărător că 
apucăturile lui rele îl împinseseră să joace acest rol de intrigant, 
pentru că energia, îndeminarea şi inteligenta cu care era 
înzestrat, puteau face din el un om prețuit şi niciodată nu se 
arătase mai folositor ca în împrejurările acestea. Revenise oare 
la sentimente mai bune. işi dăduse seama poate că de 
înţelegerea comună depinde şi salvarea comună ?... Se putea să 
fie şi aşa, dar eu n-aveam nici un pic de încredere în el, ca'şi 
Hurliguerly, de altfel. 

E de prisos, cred, să insist asupra zelului pe care-l punea 
metisul în imuncile acestea grele, fiind întotdeauna primul acolo 
unde era nevoie şi plecînd ultimul, muncind cît patru, dormind 
pe apucate, neodihnindu-se decît în timpul mesei, pe care o lua 
ca de obicei singur şi izolat. 

De cînd goeleta fusese victima acestui teribil accident, nu 
prea stătuserăm de vorbă. Şi ce mi-ar fi putăt spune ? Nu 
gindeam oare la fel, că trebuie să renunţăm la orice speranţă de 
a duce mai departe această nenorocită campanie ? Citeodată mi 
se întîmpla să zăresc pe Martin Hoit şi pe metis, unul lîngă altul, 
ocupați cu vreo manevră mai grea. Şeful velier nu pierdea nici o 
ocazie de a se apropia de Dirk Peters, care fugea de el din 
motivele pe care le cunoşteam. Şi cînd mă gindeam la 
confidenţa pe care mi-o făcuse cu privire la aşa-zisul Parker, 
fratele bun al lui Martin Hoit, la îngrozitoarea scenă de pe 
Grampus, mă cuprindea o oroare cumplită. Şi dacă, cine ştie 
cum, secretul ar fi fost dezvăluit, e sigur că metisul ar fi căzut 
victimă dezgustului tuturor. Nimeni n-ar mai fi văzut în el pe 
salvatorul şefului velier, iar acesta, aflind că fratele lui. Din 
fericire, numai Dirk Peters şi cu mine eram singurii păstrători ai 
acestui groaznic secret, 
în timp ce se făcea descărcarea Halbranel, căpitanul Len Guy şi 
locotenentul studiau problema lansării vasului. 

Trebuia coborită înălţimea aceasta de vreo sută de 
picioare, cuprinsă între scobitura în care se afla goeleta şi 
nivelul mării, pe un şanţ săpat în gheaţă, urmînd o linie oblică' 
pe coasta de vest a aisbergului. In timp ce prima echipă, 
condusă de bosseman, se ocupa cu descărcarea goeletei, a 
doua, sub ordinele iui Jem West, începu însemnarea traseului 
printre blocurile care umpleau coasta muntelui plutitor. Nu ştiu 


de ce folosesc cuvintul acesta, pentru că ghețarul nu mai plutea. 
Cum sta nemişcat ca o insulă, nimic nu te făcea să crezi că va 
mai începe vreodată să plutească. In larg se vedeau trecînd o 
mulţime de aisberguri, îndreptîindu-se spre sud-est, în timp ce al 
nostru continuă să rămînă în pană, după cum spunea Dirk 
Peters. Va reuşi el oare să se desprindă de fundul submarin? 
Sau va veni oare vreo masă grea de gheaţă să se arunce asupra 
lui şi izbitura aceea îl va putea mişca din loc ? Nimeni n-ar fi 
putut să prevadă ce se va întîmpla şi nu ne puteam bizui pe 
Halbrane, ca să părăsim definitiv aceste locuri. 

Lucrările pregătitoare ţinură pînă la 24 ianuarie. 
Atmosfera era calmă, temperatura constantă, iar coloana 
termometrului marca două sau trei grade deasupra lui zero. 
Numărul aisbergurilor venite de la nord-vest sporea mereu şi 
începurăm să ne temem de vreo ciocnire care putea să aibă, 
pentru noi, cele mai grave urmări. 

Maistrul calafagiu Hardie începu mai întîi repararea 
lemnăriei corăbiei, schimbiînd cuiele de lemn rupte, înlocuind în 
unele locuri scîndurile bordajului şi călăfătuind cusăturile. Nu-i 
lipsea nimic din materialele de care avea nevoie şi eram sigur 
că va face un lucru bun. 

In mijlocul liniştii care stăpînea aceste locuri, răsunau surd 
loviturile de ciocan cu care se băteau cuiele în îmblănitura 
vasului şi loviturile de maiuri în cusăturile lui, care erau astupate 
cu cîlţi. La aceste zgomote se mai adăugau ţipetele asurzitoare 
ale pescăruşilor, rațelor negre, albatroşilor şi petrelilor, zburînd 
în cercuri largi în jurul vîrfului aisbergului. 

Cînd rămîneam singur cu căpitanul Len Guy şi Jem West, 
principalul subiect al discuţiei noastre era situaţia în care ne 
găseam, posibilităţile de a ieşi din încurcătură şi calculam 
şansele pe care le aveam pentru a o scoate la capăt. 
Locotenentul era foarte încrezător în reuşita încercării şi, în 
cazul cînd nu s-ar fi produs un nou incident, se şi vedea pe 
bordul goeletei, pusă din nou pe apă, în stare de plutire. 

Căpitanul Len Guy era ceva mai rezervat. Ghidul că 
trebuia să renunţăm definitiv la speranţa de a-şi regăsi 
compatrioţii de pe Jane îi sfişia inima. Şi cînd Halbrane va fi gata 
să-şi reia călătoria, cînd Jem West îl va întreba ce direcţie să ia, 
va îndrăzni el oare să ordone : „Cap la compas spre sud" ? Nu, şi 
de data aceasta celor noi li se va alătura şi majoritatea vechilor 


mateloţi din echipaj. încercînd să-şi continue cercetările în 
această direcţie, trecînd dincolo de pol, fără să aibă siguranţa că 
va ajunge la oceanul Indian şi nu la oceanul Atlantic, ar fi fost o 
îndrăzneală pe care nici un navigator din acele vremuri nu şi-a fi 
putut-o îngădui. Şi dacă marea era închisă în partea aceea de 
vreun continent, goeleta nu se expunea să ramina înfundată 
acolo, printre aisberguri, fără să se poată elibera înainte de 
începutul iernii australe ? 

In aceste condiţii, orice încercare de a obţine de la 
căpitanul Len Guy continuarea campaniei, ar fi întâmpinat sigur 
un refuz categoric. Şi tocmai acum, cînd apropierea iernii polare 
ne impunea o cit mai grabnică întoarcere spre nord, fără să mai 
întîrziem măcar o zi în această parte a mării antarctice. Dacă 
mă hotărisem să nu-i mai vorbesc despre asta căpitanului Len 
Guy, nu scăpăm totuşi nici o ocazie să aflu ce gindeste 
bosseman-ul. Adeseori, după terminarea lucrului, Hurliguerly 
venea lingă mine. Găsindu-ne un loc măi ferit, ne dădeam la 
vorbă, reînviind întîmplările mai vechi clin timpul călătoriei. 

Intr-o zi, cum şedeam amindoi pe o ieşitură a aisbergului 
cu privirile aţintite spre orizontul acela amăgitor, îmi spuse : 

— Cine s-ar fi gîndit, domnule Jeorling, atunci cînd Halbrane 
părăsea insulele Kerguelen, că după şase luni şi jumătate va sta 
cocoţată la această latitudine, pe vîrful unui munte de gheaţă! 
— Este cu âtît mai neplăcut, răspunsei eu, fiindcă fără întîrzierea 
provocată de acest accident, ne-am fi atins țelul şi acum am fi 
fost pe drum spre nord. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, răspunse bosseman-ul, dar 
dumneavoastră spuneţi că ne-am fi atins țelul, prin asta 
înţelegeţi că.puteau fi găsiţi compatrioţii, noştri ? 

— Poate, bosseman..... 

— Eu însă nu cred de loc acest lucru, domnule Jeorling, cu toate 
că asta ar fi fost principalul şi chiar unicul scop al călătoriei 
noastre prin mările polare. 

— Unicul scop, da, la început, insinuai eu. Dar după destăinuirile 
metisului cu privire la Arthur Pym... 

— Ah ! încă vă mai gindiţi la asta, domnule Jeorling, ca şi acest 
cumsecade Dirk Peters ? 

— Incă, Hurliguerly, şi a trebuit să se întîmple accidentul acesta 
nenorocit tocmai cînd ne aşteptam mai puţin, şi să eşuăm 
aproape de liman. 


— Da, în orice caz e o eşuare nemaipomenită declară 
bosseman-ul. In loc să dai de o bază solidă, să rămii spînzurat în 
aer. 
— Aşa că am dreptul s-o numesc întîmplare nenorocită, 
Hurliguerly. 
— Nenorocită, fără îndoială, şi după părerea mea, asta ar putea 
fi luată şi ca avertisment. 
— Cum adică ? 
— Adică avertismentul că nu e îngăduit să te aventurezi atît de 
departe în aceste regiuni, şi după părerea mea, însuşi creatorul 
interzice făpturilor sale să se caţăre pînă în virful polilor 
pămîntului. 
— Şi cu toate acestea, unul din vîrfuri nu este decit la vreo 
şaizeci de mile. 
— Este adevărat, domnule Jeorling. Dar aceste şaizeci de mile 
fac cît o mie, cînd n-ai nici un mijloc de a le străbate. Şi dacă 
lansarea goeletei nu reuşeşte, iată-ne condamnaţi să iernăm în 
condiţii pe care le-ar refuza chiar şi urşii polari. 

Nu răspunsei decit printr-o clătinare din cap, care nu-l 
putea înşela pe Hurliguerly. 
— Ştiţi la ce mă gindesc adesea, domnule Jeorling, reluă el. 
— La ce, bosseman? 
— La insulele Kerguelen, la care nu ne mai putem întoarce. Cu 
siguranţă că în timpul iernii trebuie sa fie un frig pe aici. Nu-i 
mare diferenţa între acest arhipelag şi insulele de la limitele 
mării antarctice. Dar, în sfîrşit, acolo eram în apropierea Capului 
şi dacă vroiaţi să mergeţi la el, pentru a vă încălzi picioarele, nu 
dădeaţi de nici o banchiză care ar fi barat trecerea. Pe cînd de 
aici, din mijlocul acestor nesuferiţi ghețari, poţi pleca la dracu şi 
nu se ştie niciodată dacă vei găsi şi la el uşa deschisă. 
— ţi repet, bosseman, că fără acest stupid accident, totul ar fi 
fost sfîrşit acum, într-un fel sau altul. Am fi avut mai mult de 
şase săptămîni ca să ieşim din mările australe. La urma urmelor, 
se întîmplă rar ca o corabie să fie pusă într-o situaţie atit de 
grea cum este goeleta noastră şi asta datorită unui ghinion 
nemaipomenit care venea după împrejurări atit de fericite. 
— S-au dus şi aceste împrejurări, domnule Jeorling, şi tare mă 
tem. 
— Cum şi dumneata, bosseman, dumneata, omul cel mai 
încrezător ? 


— Odată şi odată, domnule Jeorling, se toceşte şi încrederea, ca 
fundul pantalonilor. Ce vreţi ! Cînd mă compar cu cumătrul 
Atkins, instalat în hemul lui primitor, cînd mă gîndesc la 
Cormoranul Verde, la sala mare de jos, la mesele acelea mici 
unde să tot stai cu un prieten la un păhărel de whisky sau de 
gin, în timp ce soba trosneşte şi sfîriie mai tare ca sfirleaza de 
pe acoperiş, ei bine, ce să mai spun, comparaţia nu este de loc 
în avantajul nostru şi, după părerea mea, cred că jupîn Atkins a 
înţeles viaţa mai bine decît noi. 

— Eh! Lasă, bosseman, că-l vei revedea pe acest cumsecade 
Atkins, şi Cormoranul Verde, şi Insulele Kerguelen. Pentru 
Dumnezeul. Nu te descuraja. Dacă şi dumneata, un om atit de 
optimist şi de hotărit, te laşi cuprins de desperare. 

— Oh ! Dacă ar fi vorba numai despre mine, domnule Jeorling, 
răul n-ar fi atît de mare. 

— Oare echipajul ? 

— Da, şi nu, răspunse Hurliguerly, deşi îmi dau bine seama că 
nu sînt de loc mulţumiţi. 

— Hearne a început din nou să-şi aţiţe camarazii ? 

— Pe faţă, încă nu, cel puţin aşa se păre, şi de cînd îl 
supraveghez, n-am simţit şi n-am auzit nimic. De altfel, ştie el 
ce-l aşteaptă dacă încearcă să facă vreo mişcare. Aşa că şi nu 
cred că mă înşel, vulpoiul acesta şi-a schimbat tactica. Dar ceea 
ce mi se pare normal la el, mă miră la Martin Hoit. 

— Ce vrei să spui, bosseman ? 

— În ultima vreme, pare că s-au împrietenit foarte mult. Să 
observați cum Hearne îl caută pe Martin Hoit şi cum stau 
amindoi de vorbă, iar şeful velier îi acordă destulă atenţie. 

— Presupun că Martin Hoit nu este omul care să se lase 
influenţat de Hearne, răspunsei eu, nici să-i urmeze sfaturile, 
dacă sealing-master-ul ar încerca să-i îndemne pe oameni la 
revoltă. 

— Nu, fără îndoială, domnule Jeorling. Totuşi, nu-mi place de loc 
să-i văd împreună. Acest Hearne este un om periculos şi lipsit de 
conştiinţă, în care Martin Hoit se încrede prea mult. 

— Îmi pare rău pentru Hoit, bosseman. 

— Şi mie, dar ştiţi despre ce vorbeau într-o zi, cînd din 
întîmplare îmi ajunseră la urechi cîteva frînturi din conversaţia 
lor ? 

— Nu voi şti decît după ce-mi vei spune, Hurliguerly. 


— Ei bine, în timp ce flecăreau pe puntea Halbranei, i-am auzit 
vorbind despre Dirk Peters şi Hearne spunea: „Meştere Hoit, nu 
trebuie să te necăjeşti că metisul n-a vrut să-ţi vorbească nici 
odată şi nici să-ţi primească mulţumirile, cu toate că nu-i decit o 
brută, are în schimb un mare curaj şi a dovedit-o scoţindu-te 
dintr-o situaţie grea, punîndu-şi viaţa în pericol. Dar nu trebuie 
să uiţi că el făcea parte din echipajul lui Grampus din care, dacă 
nu mă înşel, făcea parte şi fratele dumitale Ned. 
— A spus el asta, bosseman, strigai eu ? A spus el Grampus ? 
— Da, Grampus. 
— Şi Ned Hoit ? 
— Precis, domnule Jeorling. 
— Şi ce-a răspuns Martin Hoit ? 
— A răspuns cam'aşa : „Nici nu ştiu în ce condiţii a pierit 
nenorocitul meu frate. Poate în timpul unei revolte din cele care 
izbucniseră pe bord. Viteaz şi cinstit cum era el, nu cred să-şi fi 
trădat căpitanul şi cine ştie dacă n-a fost măcelărit împreună cu 
ceilalţi. 
— Şi Hearne a mai insistat, bosseman ? 
— Da, adăugind : „E foarte trist pentru dumneata, meştere Hoit. 
Căpitanul de pe Grampus după cite îmi amintesc, a fost părăsit 
într-o barcă, însoţit de doi sau trei din oamenii lui. Şi cine ştie 
dacă nu era şi fratele dumitale printre ei. 
— Şi după aceea ? 
— După aceea, a mai adăugat: „Cum de nu ţi-a dat prin minte 
să-l întrebi pe Dirk Peters, care se afla pe vas în timpul acela ?”; 
„Ba mi-a dat, răspunse Martin Hoit şi l-am întrebat pe metis, dar 
niciodată nu mi-a fost dat să văd un om mai deprimat şi mai 
îngrozit ca el, cînd mi-a răspuns: „Nu ştiu, nu ştiu nimic..." Şi a 
pronunţat cuvintele cu o voce atit de stinsă, că abia îl 
înţelegeam, apoi a fugit, ascunzindu-şi capul în miini. 
— Asta-i tot ce-ai auzit din discuţia lor, bosseman ? 
— Atita tot, domnule Jeorling. Dar mi s-a părut destul de ciudată 
şi mi-am zis că e bine să vă spun şi dumneavoastră. 
— Şi la ce concluzie ai ajuns 
— La niciuna, decit că-l' privesc pe Hearne ca pe un ticălos de 
ultima speţă, în stare să urzească în secret vreun plan ticălos, 
asociindu-l şi pe Martin Hoit. 

Într-adevăr, ce însemna această nouă atitudine a lui 
Hearne? De ce căuta să se apropie de Martin Hoit, unul din cei 


mai buni marinari ai echipajului ? De ce-i reamintea scenele de 
pe Grampus ? Oare Hearne ştie ceva despre Dirk Peters şi Ned 
Hoit ? Cunogştea el înfiorătorul secret ai cărui păstrători nu eram 
decit eu şi metisul ? 

Mărturisirea  bosseman-ului îmi pricinui o  nelinişte 
serioasă. Mă hotării totuşi să nu-i spun nimic lui Dirk Peters. 
Dacă ar fi bănuit că Hearne trăncănea despre întimplările de pe 
Grampus, dacă ar fi aflat că acest ticălos, cum îl numea pe bună 
dreptate Hurliguerly, nu înceta să-i amintească lui Martin Hoit de 
fratele său Ned, nu ştiu ce s-ar fi întîrnplat. 

Oricare ar fi fost intenţiile lui Hearne, era destul de 
neplăcut că şeful velier, pe care se bizuia atît de mult căpitanul 
Len Guy, acorda ticălosului atita încredere. Hearne avea cu 
siguranţă motive serioase să se poarte în felul acesta... Care 
erau acestea, nu puteam ghici. Deci, cu toate că echipajul 
părăsise orice gind de revoltă, o supraveghere severă se 
impunea, mai ales în ce-l privea pe Hearne. 

De altfel, în curînd această situaţie va lua sfîrşit, cel puţin 
în ce privea goeleta. După două zile, reparaţiile fură terminate. 
Se terminase repararea lemnăriei şi săpatul şanţului de lansare 
a corăbiei pînă la poalele muntelui de gheaţă. 

La acea epocă, gheaţa era mai moale la suprafaţă, şi 
munca aceasta n-a cerut eforturi prea mari tirnăcoapelor şi 
hîrleţelor. Patul pe care trebuia lansată corabia înconjura flancul 
de vest al aisbergului, în aşa fel încît panta se mai îndulcea. 
Priponită de nişte odgoane de sîrmă, lunecarea vasului părea să 
se facă uşor şi fără nici o pagubă. Singurul lucru de care mă 
temeam era ca ridicarea temperaturii să nu îngreuneze 
lunecarea ei pe fundul patului de gheaţă. 

Este de la sine înţeles că nici încărcătura, nici catargele, 
ancorele, lanţurile şi toate celelalte materiale nu fuseseră duse 
din nou pe bord. Cum corabia era destul de grea, chiar fără 
încărcătură, ne străduirăm s-o uşurăm cît mai mult cu putinţă. 
După ce goeleta ar fi fost iar pe apă, reîncărcarea se putea face 
în cîteva zile. 

In după amiaza zilei de 28 se luară ultimele măsuri. Pe 
alocuri, unde topirea gheții se accentua, şanţul fu întărit pe 
margini cu stilpi. Apoi, de la ora patru după amiază, toată lumea 
merse să se odihnească. Căpitanul dădu ordin să se împartă 
raţii duble de whisky şi de gin oamenilor care meritau într- 


adevăr acest spor de băutură, pentru că toată săptămîna 
munciseră din greu. 

Părea că orice urmă de nesupunere se topise în fiecare, 
de cînd Hearne nu-şi mai aţiţa camarazii. Echipajul nu era 
preocupat decît de marea şi greoaia operaţie a lansării. O dată 
ce Halbrane era din nou pe mare, însemna că vom pleca. Ne 
vom reîntoarce. Numai pentru Dirk Peters şi pentru mine, 
plecarea însemna părăsirea definitivă a lui Arthur Pym. 

Noaptea aceea fu cea mai călduroasă noapte din cite 
petrecusem pînă atunci. Termometrul arăta cincizeci şi trei de 
grade, adică plus 11* şi 67 Celsius. Dimineaţa, îndată ce soarele 
se ridică pe orizont, gheaţa începu să se topească curgînd în mii 
de piîrăiaşe pe pereţii ghețarului pînă în mare. 

Cei mai nerăbdători se treziră de la ora patru şi printre 
aceştia mă aflam şi eu. Dormisem foarte puţin, şi-mi închipui că 
Dirk Peters nu putuse dormi de loc, la gindul că trebuia să se 
înapoieze. Operația lansării era hotărită pentru ora zece. Punînd 
la socoteală toate întîrzierile posibile şi avînd în vedere toate 
precauţiile unei munci aşa de anevoioase, căpitanul Len Guy 
socotea totuşi ca va sfirşi această treabă înainte de a se 
întuneca. Nimeni nu se îndoia că pînă seara goeleta nu va fi 
coborită cel puţin la poalele aisbergului. 

Este de la sine înţeles că toţi trebuia să dăm o mină de 
ajutor la această grea manevră. Fiecăruia îi era fixat locul unde 
trebuia să se afle, unii la uşurarea lunecuşului, folosind tăvălugi 
de lemn pe care să lunece tălpoaia, dacă ar fi fost cazul, alţii, 
dimpotrivă, pentru a-i frina lunecuşul în cazul cînd coborîrea ar fi 
prea repede, trebuind ca vasul să fie reţinut cu ajutorul 
odgoanelor şi pîrghiilor pregătite în vederea acestui scop. 

Masa pe care o luarăm în corturi se termină la ora nouă. 
Mateloţii noştri băură ultimul rînd pentru succesul operaţiei şi 
noi însoţirăm uralele noastre, ce-i drept cam premature, cu 
entuziasmul lor. De altfel, măsurile fuseseră luate cu atita 
înţelepciune şi competenţă de către căpitanul Len Guy şi de 
locotenent, încît lansarea nici n-avea cum să nu reuşească. 

Eram gata să părăsim tabăra şi să mergem la posturile 
noastre, cînd deodată tăcerea fu străbătută de strigăte de 
groază şi furie neputincioasă. Un spectacol înspăimîntător se 
petrecu sub ochii noştri, şi cu toate că nu ţinu mult, lăsă o 
amintire groaznică şi de neuitat în sufletele noastre. Unul din 


enormele blocuri de pe poviîrnişul scobiturii în care se înţepenise 
Halbrane, dezechilibrat din cauza topirii, se desprinsese de la 
locul lui şi acum se rostogolea în salturi pe coasta de gheaţă. O 
clipă mai tirziu, goeleta nemaiavînd sprijin în partea aceea, 
începu să se clatine, ameninţind să se prăbuşească. 

Pe puntea de la prova se afla Rogers şi Gratian, în zadar 

încercară nenorociţii mateloţi să sară peste bastingaj, dar nu 
mai avură timp, fiindcă vasul îşi înteţi oscilaţiile şi, cu un 
zgomot' asurzitor, se prăbuşi. 
Da, am văzut cu ochii mei acest lucru. Am văzut goeleta noastră 
răsturnîndu-se, aplecîndu-se întîi pe coasta stingă, apucînd 
dedesubt pe unul din noii mateloţi, care nu mai avu timp să se 
dea la o parte, apoi sărind din colţ în colţ pînă la poalele 
ghețarului, şi căzînd în gol. După citeva clipe, sfărimată, cu 
bordajul atîrnînd, cu lemnăria făcută ţăndări, Halbrane dispărea 
în valuri, făcînd să sară pînă la poalele aisbergului o trimbă 
enormă de apă. 


2.9. CE-I DE FACUT ? 


Eram năuciţi, acesta e cuvintul, năuciţi, după această 

nenorocită întîmplare, în urma căreia corabia sfărimată se 
prăbuşise în adîncurile mării polare. Din Halbrane a noastră nu 
mai rămăsese nimic, nici măcar epava. Înainte cu cîteva clipe, 
trona la o sută de picioare deasupra mării şi acum, acum era la 
cinci sute de picioare în fundul ei. 
Da ! Eram năuciţi, şi care dintre noi ar fi avut curajul să se mai 
gîindească la pericolele pe care ni le rezerva viitorul ? Eram atit 
de uimiţi, că ne pierise şi graiul, iar ochilor nu le venea să 
creadă că au văzut aievea ceea ce se întîimplase. 

După prima uimire, urmă o stare dezolantă, care la urma 
urmei era firească, după această nouă catastrofă. Nu se auzi 
nici un strigăt, nu făcu nimeni nici un gest. Rămăseserăm 
nemişcaţi, cu picioarele ţintuite parcă pe gheaţă. Ce cuvinte ar 
putea zugrăvi grozăvia situaţiei în care ne găseam. 

După ce goeleta dispăru înghițită de valuri, din ochii 
locotenentului Jem West se rostogoliră pe obrajii aspri boabe 
mari de lacrimi. 

Această Halbrane, pe care o iubea atît de mult, nu mai era. Jem 
West, omul acesta cu o fire atît de tare, plingea. Trei dintre 


oamenii echipajului pieriseră şi în ce împrejurări tragice. Pe 
Rogers şi Gratian, doi dintre cei mai credincioşi mateloţi ai 
noştri, îi văzuserăm agitindu-şi desperaţi braţele, apoi azvîrliți 
de salturile goeletei şi dispărind o dată cu ea. Şi celălalt, 
falklandezul, strivit între coasta goeletei şi gheaţă, din care nu 
mai găsirăm decit o masă informă zăcînd într-un lac de sînge. 
Încă trei victime înscrise în ultimele zece zile, în necrologul 
acestei funeste campanii. 

Soarta care ne favorizase pînă cînd Halbrane fusese luată 
de ghețar, ne lovea acum cu cea mai mare furie. Şi dintre toate 
loviturile, aceasta nu era oare cea mai grea şi nu va fi ea 
lovitura de graţie ? 

Tăcerea care domnise o clipă fu întreruptă de o gălăgie 
infernală, din care răzbăteau strigăte desperate, fireşti de altfel, 
după această nenorocire. Poate mulţi se gindeau că era mai 
bine să se fi aflat pe bordul Halbranei, în timpul rostogolirii ei pe 
coastele aisbergului. Totul s-ar fi sfirşit, cum s-a întîmplat cu 
Rogers şi Gratian. Această expediţie, pe care începeam s-o 
consider şi eu nesăbuită, avea un deznodământ dintre cele mai 
tragice şi desperarea împinge de multe ori pe oameni la 
imprudenţe, sau îi face capabili de o îndrăzneală, pe care, în 
împrejurări normale, nici n-ai bănui-o. După prima zăpăceală, 
instinctul, de conservare izbucni şi fără ca Hearne să se 
amestece, camarazii lui strigară : 

— La barcă, la barcă ! 

Nenorociţii aceştia nu mai erau stăpini pe ei. Groaza îi 
scosese din minţi. Alergau cu toţii spre scobitura unde fusese 
pusă la adăpost, după descărcarea goeletei, unica noastră 
barcă, prea mică pentru a încăpea toţi în ea. 

Căpitanul Len Guy şi Jem West ieşiră în grabă din tabără. 
Mă luai şi eu după ei, urmat de bosseman. Aveam arme şi eram 
hotăriţi să facem uz de ele, dacă ar fi nevoie. Trebuia să 
împiedicăm cu orice preţ pe furioşii aceştia să pună stăpinire pe 
barcă în fond, nu era numai dreptul unora ci al tuturor. 

— Mateloţi, înapoi, strigă Len Guy. 
— Inapoi, repetă Jem West, sau trag în primul care mai face un 
pas. 

Amîndoi amenințau cu pistoalele întinse, Bosseman-ul, la 
rîindu-i, îşi îndreptă puşca spre ei. Eu îmi ţineam carabina gata 
pregătită, doar s-o pun la ochi. Dar cu toate somaţiile noastre, 


nu reuşirăm să-i oprim. Aceşti oameni înnebuniţi nu înțelegeau 
de nimic, nu vroiau să audă de nimic, iar primul care era tocmai 
să sară peste ultimul bloc, care-l mai despărţea de barcă, se 
rostogoli, lovit de glontele locotenentului. Miinile lui încercară să 
se agate de ceva, dar puterile îl părăsiră şi, lunecînd pe clinul 
coastelor îngheţate, dispăru în abis. 

Era oare începutul unui masacru ? Acestuia îi vor urma 
alţii împuşcaţi pentru nesupunere, aici, pe ghețarul acesta. 
Oamenii vechi din echipaj vor trece oare de partea celor din 
Falkland ? Atunci observai că Hardie, Martin Hoit, Francis Burry, 
Stern ezitau să treacă de partea noastră, în timp ce Hearne 
stătea nemişcat mai la cîţiva paşi, abţinîndu-se să dea vreun 
semn de încurajare revoltaţilor. 

Nu-i puteam lăsa totuşi să fie stăpiîni pe barcă, s-o dea jos 
de unde era aşezată, ca zece sau doi sprezece să se îmbarce pe 
ea, lăsîndu-ne pe noi, ceilalţi, părăsiţi pe acest aisberg, în 
neputinţă de a mai ajunge pe mare. Şi cum pericolul îi adusese 
în ultimul hal de inconştienţă, rămînînd surzi la ameninţări, un 
alt matelot, gata să ajungă la barcă, fu doborit de glontele 
bosseman-ului, care-l ţintise drept în inimă. 

Tabăra lui Hearne se micşorase cu încă doi dintre cei mai 
hotăriţi partizani ai lui, un american şi unul din Ţara de Foc. 
Deodată, lîngă barcă se ivi un om. Era Dirk Peters, care se 
urcase pe panta opusă, fără să fie văzut. Metisul puse una din 
mîinile lui enorme pe etravă şi cu cealaltă făcu semn furioși lor 
să se îndepărteze. 

Dacă Dirk Peters era acolo, nu mai era nevoie de armele 
noastre, fiindcă el singur era de ajuns pentru a apăra barca. ŞI 
ne convinserăm foarte curind de acest adevăr, pentru că în 
momentul cînd un grup de cinci-şase mateloţi înainta, el le ieşi 
înainte, îl apucă pe cel mai apropiat de centură şi ridicîndu-l în 
sus, îl zvîrli ca pe nimic; acesta se rostogoli vreo zece paşi şi 
cum n-avea de ce se agăța, nenorocitul ar fi căzut în mare, dacă 
Hearne n-ar fi reuşit să-l prindă la timp. Era de-acum prea mult, 
după cei doi căzuţi sub gloanţe. După intervenţia metisului, 
revoltaţii se potoliră ca prin farmec. Intre'timp, ajunserăm lîngă 
barcă şi împreună cu noi, mai ajunseră cîțiva dintre oamenii a 
căror ezitare nu durase mult. Cu toate acestea, ceilalţi rămîneau 
superiori ca număr. 


Căpitanul Len Guy apăru înfuriat lîngă barcă, urmat de 

jem West, care îşi păstra atitudinea aceea indiferentă, de 
totdeauna. Citeva clipe, comandantul nu putu să rostească o 
vorbă, privirile lui însă spuneau tot ceea ce gura lui nu putea 
rosti. în sfîrşit, cu o voce tunătoare, începu: 
— Ar trebui să mă port cu voi cum te porţi cu nişte bandiți, şi cu 
toate acestea nu vreau să văd în voi decit nişte oameni ieşiţi din 
minţi. Această barcă nu aparţine numai cîtorva, ne aparţine 
tuturor. Ea constituie acum unicul nostru mijloc de salvare, şi voi 
aţi vrut s-o furaţi, s-o furaţi ca nişte laşi. Să vă intre bine în cap, 
ceea ce vă repet pentru ultima oară. Barca aceasta este a 
Halbranei, este însăşi Halbrane. Eu sînt căpitanul ei şi vai de 
acela care nu-mi va asculta ordinele. 

Rostind ultimele cuvinte, Len Guy îl privi pe Hearne, fapt 
care însemna că lui în mod special i se adresează. Hearne nu 
fusese amestecat de loc în ultima întîmplare, cel puţin nu pe 
faţă. Dar nimeni nu se îndoia că el era acela care-i îndemnase 
pe falklandezi să-şi însuşească barca şi tot el îi va aţiţa din nou. 
— Toată lumea în tabără, ordonă căpitanul Len Guy, iar tu, Dirk 
Peters, rămii aici de pază. 

Drept răspuns, metisul îşi clătină papul său mare în semn 
că a înţeles şi se instala lîngă barcă. Echipajul se întoarse în 
tabără, fără să facă cea mai mică opoziţie. Unii se întinseră pe 
aşternuturile lor, iar alţii se împrăştiară prin împrejurimile 
taberei. 

Hearne nu căută să se întilnească cu nimeni şi nici de 
Martin Hoit nu se apropie. Acum, cînd mateloţii nu mai aveau 
nici o treabă de făcut şi erau condamnaţi la trîindăvie, aveam 
destul timp să examinăm situaţia, înrăutăţită foarte mult prin 
pierderea Halbranel şi să născocim vreun mijloc de-a ieşi din ea. 

Căpitanul, locotenentul şi bosseman-ul ţinură sfat, ia care 
participai şi eu. Căpitanul Len Guy începu: 

— Ne-am apărat barca şi vom continua s-o apărăm. 

— Pină la moarte, declară Jem West. 

— Cine ştie dacă în scurtă vreme nu vom fi siliti să ne îmbarcăm 
în ea spusei eu. 

— În cazul acesta, reluă căpitanul Len Guy, pentru ca nu vom 
încăpea cu toţii, vom trebui să tragem la sorţi. Soarta îi va alege 
prin urmare pe aceia care vor pleca şi nu cer decit să fiu 
considerat la fel cu ceilalţi. 


— Încă n-am ajuns acolo, ce dracu răspunse bosseman-ul. 
Aisbergul este solid şi nu văd nici un pericol de topire înainte de 
sosirea iernii. 

— Nu, afirmă Jem West. De asta nu ne putem teme. Ceea ce 
avem de făcut este să veghem cu străşnicie asupra bărcii şi 
merindelor. 

— Din fericire, adăugă Hurliguerly, am pus încărcătura la 
adăpost. Sărmană şi dragă Halbrane. Va rămîne şi ea în mările 
acestea, ca şi Jane, sora ei mai mare. 

Da, mă gindeam eu, una distrusă de sălbaticii din insula 
Tsalal, cealaltă, victima unei catastrofe, pe care nici o putere 
omenească n-o poate stăvili. 

— Ai dreptate, Jem, spuse şi căpitanul Len Guy. Trebuie să-i 
împiedicăm pe oamenii noştri de la jaf. Avem provizii pentru mai 
mult de un an, fără să mai punem la socoteală ceea ce ne va 
furniza pescuitul. 

—- Si este cu atît mai necesară veghea, căpitane, cu cît.am 
văzut că unii dau tircoale butoaielor de whisky şi gin, spuse 
bosseman-ul. 

— Şi ce n-ar fi în stare să facă aceşti nenorociţi, înfierbîntaţi de 
nebunia şi furiile beţiei, spusei eu. 

— Voi lua măsuri în această privinţă, răspunse locotenentul. 
Atunci eu îndrăznii : 

— Este 'de presupus ca vom fi siliţi sa iernăm pe acest aisberg ? 
— Să ne ferească cerul de o astfel de eventualitate îngrozitoare, 
răspunse căpitanul. 

— La urma urmelor, dacă va fi nevoie, zise bosseman-ul, o s-o 
facem şi pe asta, domnule Jeorling. Vom săpa firide în gheaţă, 
ca să ne punem la adăpost de asprimea frigului polar şi atita 
timp cît vom avea cu ce să ne potolim foamea. 

În clipa aceea se iviră în mintea mea cumplitele scene de 
pe Grampus, cînd Dirk Peters ucisese pe Ned Hoit, fratele şefului 
velier de pe goeleta noastră. Vom ajunge oare şi noi la astfel de 
situaţii desperate ? Totuşi, înainte de a începe să ne instalăm 
pentru o iarnă de şapte sau opt luni, cel mai bun lucru n-ar fi să 
părăsim aisbergul, dacă bineînţeles ne va fi cu putinţă ? 

Atrasei atenţia căpitanului şi lui Jem "West asupra acestei 
chestiuni. 

Răspunsul era greu de dat şi fu precedat de o lungă tăcere. 

În sfîrşit, Len Guy se hotărî : 


— Da, ar fi cel mai bun lucru pe care l-am putea face şi dacă 
barca ar fi destul de mare să încăpem toţi, cu proviziile necesare 
pentru o călătorie care va dura cel puţin trei pînă la patru 
săptămîni, n-aş şovăi o clipă să mă reîntorc pe mare, luînd 
direcţia spre nord. 

— Vom fi însă obligaţi să navigam împotriva vîntului şi împotriva 
curenților, şi nici goeleta nu cred că ar fi rezistat. Pe cînd, dacă 
am continua drumul spre sud, aruncai eu. 

— Spre sud ? repetă căpitanul, fixîndu-şi privirea asupra mea, 
de parcă voia să-mi citească pînă în fundul sufletului. 

— De ce nu, îi răspunsei eu. Dacă aisbergul nu s-ar fi oprit din 
drumul său, se putea să ajungă pînă la vreun pămînt în această 
direcţie şi ceea ce ar fi făcut el, n-ar putea să facă şi barca 
noastră ? 

Căpitanul clătină din cap şi nu răspunse, iar Jem West aştepta în 
linişte, ca de obicei. 

— Eh ! Aisbergul nostru tot va ridica ancora într-o bună zi spuse 
Hurliguerly. Nu e statornic ca insulele Falkland sau Kerguelen. 
Prin urmare, cel mai bun lucru este să aşteptăm pentru că în 
barcă nu putem încăpea douăzeci şi trei de oameni. 

— Nici nu e nevoie să ne îmbarcăm toţi, insistai eu. E de ajuns 
cinci sau şase care să meargă în recunoaştere. Vreo 
douăsprezece sau cincisprezece mile spre sud. 

— Spre sud, repetă din nou Len Guy. 

— Fără îndoială, căpitane, reluai eu. Ştiţi, desigur, că geografii 
noştri susţin că regiunile antarctice sînt făcute dintr-o calotă 
continentală. 

— Geografii nu ştiu nimict şi nici nu pot şti mare lucru, răspunse 
cu răceală locotenentul. 

— Ar fi păcat să nu lămurim noi această enigmă a continentului 
polar, din moment ce sîntem atît de aproape, insistai eu. 

Nu crezui că trebuie să vorbesc mai mult, cel puţin în clipa 
aceea. Şi, orice s-ar zice, să trimitem unicul nostru mijloc de 
salvare în cercetări bazate numai pe presuneri, însemna să ne 
expunem la pericole zadarnice, fiindcă barca putea să fie tîrîtă 
de curenţi prea departe sau să nu ne mai regăsească în acelaşi 
loc. Dacă aisbergul se va desprinde şi-şi va relua mersul 
întrerupt aici, ce-ar fi devenit oamenii care plecaseră în 
recunoaştere ? 


Toată nenorocirea se trăgea de la faptul că barca .era 
prea mică pentru a ne lua pe toţi, încărcînd totodată şi provizii 
îndestulătoare. Dintre cei vechi de pe bord, rămăseseră zece 
oameni, socotindu-l şi pe Dirk Peters. lar falklandezii erau 
treisprezece în total douăzeci şi trei. Ei bine, barca noastră nu 
putea duce decît unsprezece sau cel mult doisprezece inşi. Prin 
urmare, însemna ca jumătate din echipaj să fie părăsit pe 
această insulă de gheaţă şi pe care i-ar fi ales soarta ? Şi ce-ar fi 
devenit aceştia ? 

Hurliguerly îşi dădu o părere care ni se păru că merită cel 

puţin să fie discutată : 
— Dacă te gîndeşti bine, spuse el, nu poţi şti dacă cei care s-or 
îmbarca ar avea mai mult noroc decît cei care ar ramine... Eu 
mă cam îndoiesc că ar fi mai bine aşa şi ca o dovadă, iată, 
cedez bucuros locul meu oricui îl vrea. 

Poate că bosseman-ul avea dreptate. Dar în sinea mea, 
cerînd ca barca să fie folosită, nu mă gindeam decit la o 
recunoaştere în jurul aisbergului. 

In concluzie, se hotărî luarea de măsuri în vederea iernarii 
pe aisberg, chiar dacă acesta ar reîncepe să plutească. 

— lată ce va fi foarte greu să-i faci pe oamenii noştri să 
înţeleagă, spuse Hurliguerly. 

— Vom face tot ce trebuie făcut, răspunse locotenentul, şi, 
începînd chiar de azi, toată lumea la treabă ! 

Neînchipuit de tristă fu ziua aceea în care începurăm 
pregătirile. Singurul care începu lucrul fără să discute, fu 
bucătarul nostru Endicott. Acest negru, căruia viitorul nu-i făcea 
griji prea mari, cu firea lui domoală se resemna, împăcîndu-se 
uşor cu soarta, care-i era hărăzită, Şi dacă te gindeşti bine. 
Poate că acesta este adevăratul sens al vieţii. Pe el puţin îl 
interesa dacă era vorba să facă mincare aici sau în altă parte, 
din moment ce maşinile de gătit erau instalate undeva. 

Şi cu surisul acela larg şi bun, întipărit pe mutra lui 
neagră, spuse prietenului său, bosseman-ul : 

— Din fericire,' bucătăria meu nu mers la fund şi să vedem 
dumneata, Hurliguerly, dacă nu facem şi aici bucate tot aşa bun 
ca pe bordul Halbrana, atita vrei, să dai la Endicott provizii. 

— Eh ! Meştere Endicott, nu vor lipsi aşa de repede, răspunse 
bosseman-ul. Nu de foame trebuie să ne temem, ci de frig, un 
frig care te aduce în stare de ghețar, în clipa cînd încetezi să 


mai baţi din picioare, un frig care face să-ţi crape pielea şi să-ţi 
trosnească oasele căpăţinii. Dacă am mai avea cîteva sute de 
tone de cărbuni. Dar cu multă chibzuială, abia ne-a mai rămas 
să fierbem cazanele cu mîncare. 

— Şi asta sfînt! spuse Endicott. Strict oprit să atingi cineva de el. 
Bucătăria nainte de tot. 

— Al dracului arăpilă. De aceea nu te plîngi tu de nimic. Nu eşti 
tu sigur c-o să-ţi încălzeşti totdeauna labele la căldura maşinii 
de gătit ? 

— Ce sa face, bosseman, eşti bucătar şef, sau nu eşti ? Cînd 
eşti, profiţi, dar eu promit să ai un locşor la mine, în faţa plitei 
încins. 

— Asta-i bine Endicott, asta-i bine. Fiecare la rîndul lui. Nici o 
favoare, chiar pentru un bosseman. Acesta-i un drept al tău, 
fiindcă nu eşti tu omul însărcinat cu făcutul supei? Şi la urma 
urmelor, mai bine este să fii la adăpost de foamete, frigul mai 
poate fi combătut, se mai poate îndura. Vom săpa găuri în 
aisberg, ne vom înghesui în ele. Şi de ce adică n-am locui cu 
toţii la un loc, într-o grotă, ca într-o adevărată cazarmă. Am 
auzit că gheaţa ţine căldură. Ei bine, eu nu-i cer mai mult decit 
să ne-o lase pe a noastră. 

Sosise ora cînd trebuia să intrăm în tabără să ne culcăm. 
Dirk Peters, la refuzul său de a fi scutit de gardă, rămase să 
păzească barca şi nimeni nu se gindi să-i dispute acest drept. 
Căpitanul Len Guy şi Jem West nu intrară în corturi decît după ce 
se asigurară că Hearne şi acoliţii lui erau la locurile lor. 

La scurtă vreme mă culcai şi eu. N-aş putea spune cît am 
dormit şi nici ce ora era, cînd o zguduitură puternică mă dădu 
de-a rostogolul. Ce se mai întimplase ? Se răsturna din nou 
aisbergul ? Intr-o clipă, eram cu toţii în picioare, ieşind grăbiţi şi 
curioşi din corturi, în lumina minunată a nopţii polare. 

O altă masă plutitoare, de dimensiuni enorme, se izbise de 
aisbergul nostru, care, cum spun marinarii, „ridicase ancora" şi 
plutea spre sud. 


2.10. HALUCINAŢII 


Situaţia se schimbase într-un chip nesperat. Care vor fi 
consecinţele faptului că ne desprinsesem de locul acela ? După 


ce fusesem imobilizaţi în apropierea punctului unde se întretaie 
meridianele treizeci şi nouă şi optzeci şi nouă, iată-ne plutind 
din nou, tîrîţi de un curent puternic, în direcţia polului. Primului 
sentiment de bucurie şi uşurare îi urmară toate îndoielile şi 
spaimele necunoscutului care se deschidea în faţa noastră. 

Dirk Peters era poate singurul care se bucura din toată 
inima, văzîndu-se din nou pe drumul pe care se încăpăţina să 
susţină că va da de urmele bietului său Pym. Dar ce gînduri 
treceau oare prin capul tovarăşilor săi. Căpitanul Len Guy nu 
mai avea nici o speranţă să-şi regăsească compatrioţii. Nu mai 
încăpea nici o îndoială că William Guy şi cei cinci mateloţi 
părăsiseră insula Tsalal, de aproape opt luni dar unde se 
refugiaseră oare ? In treizeci şi cinci de zile noi am parcurs o 
distanţă de aproape patru sute de mile, fără să descoperim 
ceva. Chiar dacă ar fi ajuns la acel continent polar, căruia 
compatriotul meu, Maury, în ingenioasele lui ipoteze, îi atribuie 
o lăţime de vreo mie de leghe, care parte a acestui continent o 
aleseserăm noi pentru cercetările noastre ? Dacă această 
extremitate a axului terestru este scăldată de apele mării, 
supraviețuitorii de pe Jane nu pieriseră oare în abisurile ei, care 
în curînd vor fi acoperite de carapacea gheții ? 

Prin urmare, chiar dacă îşi pierduse orice speranţă, 
căpitanul Len Guy avea datoria să-şi readucă echipajul spre 
nord, pentru a trece de cercul antarctic, cît timp îi mai permitea 
sezonul, iar noi eram tiriţi spre sud. Aşa cum v-am mai spus, 
după prima senzaţie de uşurare, groaza puse stăpiînire pe noi, la 
gîndul că aisbergul era purtat. în direcţia aceea, spre locuri 
necunoscute. 

Şi cititorul să ţină seama de un lucru, dacă nu eşuam 
undeva, nu însemna că nu trebuia să ne pregătim pentru o 
iernare lungă, pierzind speranţa de-a mai întîlni vreuna din 
balenierele care pescuiau între Insulele South-Orkneys, Noua 
Georgie şi Insulele Sandwich. 

In urma ciocnirii, care pusese aisbergul nostru în stare de 
plutire, multe din lucrurile care făcuseră încărcătura goeletei 
căzuseră în. mare : tunurile de pe Halbrane, ancorele, lanţurile, 
o parte din catarge şi butucii de brad. în ce priveşte restul 
încărcăturii, datorită inventarului făcut cu o zi în urmă, puturăm 
verifica cu satisfacţie că nu suferă pierderi prea mari. 


Ce-am fi devenit noi dacă rezervele de hrană ar fi fost 
distruse de această zguduire ? Din observaţiile pe care le făcu în 
cursul dimineţii, căpitanul stabili că muntele nostru de gheaţă 
mergea spre sud-est. Prin urmare, nu se produsese nici o 
schimbare a direcţiei pe care o avea curentul. Nici celelalte 
mase plutitoare nu se abătură de la această direcţie şi una din 
ele se ciocnise de coasta de est a aisbergului nostru. Acum cei 
doi coloşi de gheaţă deveniseră unul singur, care se deplasa cu 
o viteză de două mile pe oră. 

Merita să te gîndeşti la acest curent, care, de la banchiză 
încoace străbătea apele mării libere pînă spre polul austral. 
Dacă, după părerea lui Maury, exista un vast continent 
antarctic, sau curentul acesta îl ocolea, sau continentul era 
despărţit în două, de un braţ de mare foarte lat, care oferea un 
drum de ieşire maselor lichide şi maselor plutitoare tîrîte de 
curent prin apele mărilor Sudului. După părerea mea, nu va 
trece mult şi ne vom lămuri şi asupra acestei presupuneri. 
Mergînd cu iuţeala de două mile, ne erau de ajuns treizeci de 
ore, pentru a ajunge punctul axial, în care se întîlnesc 
meridianele globului terestru. 

In ce priveşte curentul, ori trecea chiar pe la pol, ori exista 
acolo un ţinut pe care-l ocolea şi în cazul acesta, aveam unde să 
acostăm. Împărtăşii părerile mele bosseman-ului: 

— Ce să vă spun, domnule Jeorling, începu el, dacă curentul 
trece pe la pol, vom trece şi noi. Dacă nu trece el, nu trecem nici 
noi. Nu mai sîntem stăpiînii lui, să mergem unde ne place. Un 
ghețar nu este o corabie şi cum n-are nici pînze, nici cîrmă, 
merge încotro îl poartă curentul. 

— Sîntem de acord, Hurliguerly, dar mă gindeam că dacă ne-am 
îmbarca doi-trei, în luntrea aceea a noastră. 

— Mereu această chestie. După cum văd, ţineţi mult la barcă. 

— Fără îndoială, şi dacă, în sfirşit, există pămînt undeva, n-ar fi 
cu putinţă oare ca oamenii de pe Jane... 

— Să fi mers pînă acolo, domnule Jeorling, la patru sute de mile 
de insula Tsalal. 

— Cine ştie, bosseman ? 

— Fie cum ziceţi dumneavoastră, dar ingăduiţi-mi să vă spun că 
aceste raționamente ar avea rost cînd se va arăta pămîntul, 
dacă se va arăta vreodată. Căpitanul nostru va şti ce trebuie să 
facă, amintindu-şi că timpul trece şi că sîntem grăbiţi. Nu mai 


putem întîrzia mult prin mările polare, şi la urma urmelor, dacă 
aisbergul nu ne duce nici spre insulele Falkland, nici spre 
insulele Kerguelen, ce mai contează pe unde vom ieşi ? 

Important este să trecem de cercul polar înainte ca iarna 
să-l facă de netrecut. Trebui să recunosc că Hurliguerly avea 
perfectă dreptate. In timp ce se executau pregătirile pentru 
iarnă, conform ordinelor căpitanului, sub supravegherea lui Jem 
West, urcai în cîteva rînduri pînă în virful aisbergului. Acolo, 
aşezat pe virful cel mai înalt, cu ocheanul la ochi, scrutam 
vreme îndelungată orizontul. 

Din cînd în cînd, linia lui circulară era întreruptă de 
trecerea vreunui munte plutitor sau se ascundea după vreo fişie 
de ceaţă. Din locul unde mă aflam, la o înălţime de o sută 
cincizeci de picioare deasupra nivelului mării, privirea mea 
străbătea mai bine de douăsprezece mile. Pînă atunci, nici un 
contur, cît de îndepărtat, nu se profila pe linia orizontului. În 
două rînduri, căpitanul se urcă pînă în vîrf şi făcu punctul. 

In ziua de treizeci ianuarie, rezultatul observaţiei fu 
următorul : longitudine vestică : 67*19' iar latitudine sudică 
89*21!'. Din aceste observaţii înţeleserăm două lucruri: întîi, că 
de la ultima stabilire a poziţiei noastre longitudinale, curentul ne 
abătuse cam cu douăzeci şi patru de grade spre sud-est şi al 
doilea, aisbergul nostru nu mai era 'decit la vreo patruzeci de 
mile de polul austral. 

In timpul zilei cea mai mare parte a încărcăturii fu dusă în 
interiorul unei grote adinei şi destul de înalte., pe care o 
descoperise bosseman-ul pe coasta de est, unde., chiar în cazul 
unei noi ciocniri, lăzile şi butoaiele ar fi fost în siguranţă. 

Maşina de gătit a lui Endicott fu instalată cu ajutorul 
oamenilor între două blocuri solide şi, pentru mai multă 
siguranţă, grămădiră împrejurul ei cîteva tone de cărbuni. 

Aceste munci se executară fără cea mai mică discuţie şi 
nu se auzi măcar un murmur cît de slab. Era vădit că tăcerea 
aceasta, pe care o păstra echipajul, era voită. Se supuneau 
căpitanului Len Guy şi locotenentului, fără să criciiească şi 
executau cu stricteţe şi grabă toate ordinele. Oare cu timpul 
descurajarea nu-i va cuprinde din nou pe oamenii aceştia ? Oare 
autoritatea comandanţilor., recunoscută acum de toţi, nu va fi 
contestată peste ciîtva timp ? Ne puteam bizui pe bosseman,, pe 
maistrul Hardie, poate chiar şi pe Martin Hoit şi încă doi sau trei 


dintre cei vechi, în ce-i privea pe ceilalţi, şi mai ales pe cei 
recrutaţi în insulele Falkland, vor rezista oare ei tentaţiei de a 
pune mina pe barcă pentru a fugi cu ea? 

După părerea mea, atita timp cît aisbergul nostru plutea, 
nu trebuia să ne fie teamă de nimic, fiindcă el mergea cu o 
iuţeală pe care barca n-ar fi putut-o atinge niciodată. Dar dacă 
eşua pentru a doua oară, dacă se izbea de litoralul unui 
continent sau al unei insule, ce-ar fi făcut aceşti nenorociţi 
pentru a scăpa de greutăţile iernării. 

Acesta fu subiectul discuţiei noastre, tot timpul cît ţinu 
masa de prînz. Len Guy şi Jem West fură de aceeaşi părere cu 
mine, că atita timp cît masa plutitoare va continua să se 
deplaseze,. Hearne şi tovarăşii lui nu vor face nici o încercare. 
Supravegherea nu trebuia slăbită totuşi nici o clipă. Hearne era 
prea deocheat pentru a nu fi ţinut sub observaţie tot timpul. 
După masă, în timpul orelor de odihnă acordată echipajului, avui 
o nouă convorbire cu Dirk Peters. 

Mă  dusei să-mi reiau locul meu obişnuit în vîrful 
ghețarului, iar căpitanul Len Guy şi locotenentul coboriseră la 
poalele aisbergului pentru a stabili punctele de reper pe linia de 
plutire. Aceste puncte trebuiau stabilite o dată la douăsprezece 
ore, pentru a şti dacă adîncimea apei creşte sau scade şi dacă 
nu cumva se producea schimbarea de gravitate care ar fi dus la 
o nouă răsturnare. 

Mă aflam de vreo jumătate de ceas la postul meu de 
observaţie, cînd văzui pe metis urcînd cu paşi grăbiţi panta. 
Venea şi el să cerceteze orizontul, în speranţa că va descoperi 
undeva pămînt, sau, ceea ce mi se părea mai probabil, vroia să- 
mi comunice vreo noutate privitoare la Arthur Pym. 

De cînd aisbergul se pusese în mişcare, abia schimbasem 
trei-patru cuvinte. Ajuns lîngă mine, se opri, îşi plimbă privirea 
lui ageră pe întinsul mării care ne înconjura, căutînd ceea ce 
căutam şi eu, fără să găsească ceva, aşa cum nu găsisem nici 
eu. Trecură cîteva minute pînă se hotărî să vorbească şi părea 
atit de preocupat de cercetarea orizontului, încît mă întrebam 
dacă-mi observase prezenţa. In sfîrşit, îl văzui sprijinindu-se de 
un bloc şi bănuii imediat despre ce-mi va vorbi, dar nu se 
întîmplă ce crezui eu. 


— Domnule Jeorling, începu el, vă mai amintiţi, în cabina 
dumneavoastră de pe Halbrane, v-am spus ceva, afacerea de pe 
Grampus. 

Dacă-mi aminteam ? Puteam să uit vreodată ce-mi povestise 
despre îngrozitoarea scenă, al cărui principal interpret a fost el ? 
— V-am spus atunci, continuă el, fără să aştepte răspunsul meu, 
că Parker nu se numea de fapt Parker, se numea Ned Hoit, 
fratele lui Martin Hoit. 

— Ştiu asta, Dirk Peters, îi răspunsei eu. Dar de ce crezi că e 
nevoie să mai revenim asupra acestui trist subiect ? 

— De ce, domnule Jeorling ? Nu-i aşa, că dumneavoastră n-aţi 
spus niciodată nimic nimănui ? 

— Nimănui ! afirmai eu. Cum crezi că aş fi putut să fiu atit de 
nesocotit şi de imprudent să dezvălui secretul dumitale. Un 
secret care nu trebuie să iasă niciodată din gura noastră, un 
secret care a rămas îngropat pentru totdeauna în sufletul meu. 
— îngropat, da, îngropat, murmură metisul. Şi totuşi înţelegeţi- 
mă, mi se pare că în echipaj se ştie, se ştie ceva. 

În clipa aceea făcui legătura între ce-mi spunea metisul şi 
cele ce aflasem ele la bosseman, despre o conversaţie surprinsă 
de el, în care Hearne îl aţiţa pe Martin Hoit să întrebe pe metis 
în ce condiţii murise fratele său pe bordul lui Grampus. Oare se 
ştia, într-adevăr, ceva din groaznicul secret, sau teama asta 
nu .exista decit în imaginaţia lui Dirk Peters ? 

— Vorbeşte mai lămurit, îi cerui eu. 

— Înţelegeţi-mă, domnule Jeorling, eu nu ştiu de loc cum să 
vorbesc. Da, ieri, de atunci n-am încetat o clipă să mă gindesc la 
asta. leri Martin Hoit m-a luat deoparte, departe de ceilalţi, 
spunîndu-mi că vrea să-mi vorbească. 

— Despre Grampus ? 

— Da, despre Grampus, şi despre fratele lui, Ned Hoit. Pentru 
prima dată i-a pronunţat numele în faţa mea, numele celui pe 
care şi totuşi, iată că în curînd se vor face trei luni de cînd 
navigam împreună. 

Vocea metisului devenise atî't de şoptită că deabia îl 
auzeam. 

— Înţelegeţi, reluă el, mi s-a părut că în vocea lui Martin Hoit, 
nu, nu m-am înşelat, parcă era o bănuială. 

— Dar vorbeşte o dată, Peters, strigai eu, enervat. Ce-a vrut 
Martin Hoit ? 


Înţelegeam bine că Hearne îi sugerase lui Martin Hoit o 

asemenea întrebare. Gîndindu-mă totuşi că eră mai bine ca 
metisul să nu ştie nimic de intervenţia lui Hearne, pe cît de 
îngrijorătoare, pe atit de inexplicabilă, mă hotării să nu-i spun 
nimic din cele ce ştiam de la bosseman. 
— Ce m-a întrebat, domnule Jeorling , răspunse el. M-a întrebat 
dacă nu cumva îmi amintesc despre Ned Hoit de pe Grampus. 
Dacă pierise în lupta împotriva revoltaţilor sau în naufragiu. 
Dacă nu se afla printre cei părăsiţi pe mare împreună cu 
căpitanul Barnard, în sfîrşit, dacă i-aş putea spune cum a murit 
fratele lui. Ah, în ce fel, în ce fel... 

Cu cîtă oroare pronunţă metisul cuvintele din urmă, care 
dovedeau un dezgust atît de profund de el însuşi. 

— Şi tu ce i-ai răspuns, Dirk Peters ? 

— Nimic., nimic ! 

— Trebuia să-i spui că Ned Hoit a pierit în naufragiul bricului. 

— N-am putut, mă înţelegeţi, n-am putut. Cei doi fraţi semănau 
atît de mult. În Martin Hoit, crezui că-l văd pe Ned Hoit. Mi s-a 
făcut frică, şi-am fugit. 

Metisul se ridică brusc, iar eu, cu capul în miini, mă 
gindeam. Nu mă îndoiam că întrebările acestea ale lui Martin 
Hoit, cu privire la fratele său, erau roadele instigării lui Hearne. 
Aflase el oare secretul lui Dirk Peters, acolo, în Falkland, secret 
despre care eu nu suflasem o. vorbă nimănui. 

Şi ce urmărea Hearne, instigîndu-l pe Hoit să-l interogheze 
pe metis ? Ce scop urmărea el ? Vroia numai să-şi potolească 
ura ce i-o purta lui Dirk Peters, pentru că era singurul dintre 
mateloţii falklandezi, care rămăsese totdeauna de partea 
căpitanului Len Guy, împiedicînd pe tovarăşii lui să pună mina 
pe barcă ? 

Aţiţindu-l pe Martin Hoit, spera să-l îndepărteze pe 
maistrul velier de echipajul vechi şi să-l atragă de partea lui Se 
gîndea poate că va avea nevoie de Martin Hoit, unul dintre cei 
mai buni marinari ai echipajului, ca să-i conducă barca prin 
aceste ţinuturi, fiindcă el şi ceilalţi oameni n-ar fi putut-o face. 

In mintea mea se năşteau puzderie de ipoteze şi la 
situaţia aceasta destul de complicată se mai adăugau alte 
complicaţii. Cînd ridicai ochii, Dirk Peters nu mai era lîngă mine. 
Dispăruse fără să-mi dau seama cînd, spunîndu-mi ce avea de 
spus şi, în acelaşi timp, asigurindu-se că nu i-am trădat secretul. 


Cum se făcuse tirziu, mai aruncai o ultimă privire asupra 
orizontului şi coborii foarte tulburat şi măcinat de nerăbdare, 
aşteptind ziua următoare. 

Seara fură luate precauţiunile obişnuite şi nimeni nu avu 
permisiunea să iasă din tabără, nimeni afară de metis, care 
rămase de pază la barcă. Fiind foarte obosit, sufleteşte şi 
fiziceşte, mă cufundai repede într-un somn adînc şi dormii lîngă 
căpitanul Len Guy pînă pe la miezul nopţii, cînd acesta fu sculat 
de locotenent pentru veghea a doua, după care se culcă şi el, 
căzînd frînt de oboseală în culcuşul căpitanului. 

A doua zi, în dimineaţa de 31 ianuarie, mă sculai şi dădui 
la o parte pînza cortului. Ce-mi văzură ochii ? Totul era învăluit 
într-o ceaţă deasă, dar nu din aceea care se risipeşte o dată cu 
primele raze de soare. Nu ! Era o ceaţă gălbuie, mirosind a 
mucegai, ca şi cum luna ianuarie din Antarctica ar fi fost 
brumarul! emisferei septentrionale. Mai mult. Observai şi o 
scădere mare de temperatură. Semn prevestitor poate al iernii 
australe. De sus, cădeau învălmăşite mase de vapori, în care se 
pierdea virful muntelui de gheaţă. Era o ceaţă care nu se 
transformă în ploaie, semăniînd cu un văl imens de vată, întins 
pe orizont. 

— A dracului vreme, spuse bosseman-ul, pe un timp ca ăsta 
chiar dacă am trece pe lîngă vreun uscat, tot nu-l putem vedea. 
— Şi cu viteza cum stăm ? întrebai eu. 

— E mai mare decit ieri, domnule Jeorling. Căpitanul a dat ordin 
să se facă un sondaj, crede că nu-i mai mică de trei-patru mile. 
— Ei, şi ce concluzie tragi de aici, Hurliguerly ? 

— Cred că ne aflăm la intrarea unei mări închise, din moment ce 
curentul capătă atita putere. Nu m-aş mira de loc dacă am 
descoperi pămînt la tribord sau la babord, la zece-cincisprezece 
mile de aici. 

— S-ar putea să existe un fel de striîmtoare care ar despărţi în 
două continentul antarctic ? 

— Da, cel puţin căpitanul nostru aşa crede. 

— Şi avînd această părere, nu va încerca oare să acosteze pe 
unul din malurile strîmtorii, Hurligueiiy ? 

— În ce fel ? 

— Cu barca! 


1 Brumar - 23 oct.-23 nov., a doua lună a calendarului republican 
francez (n.t.) 


— Cu barca prin negurile astea, spuse bosseman-ul încrucişindu- 
şi braţele. Vă gindiţi la asta, domnule Jeorling ? Să aruncăm 
ancora şi să aşteptăm ? Am avea toate şansele să n-o mai 
vedem niciodată. Ei, dacă am fi acum pe Halbrane. 

Din păcate, Halbrane nu mai era. în ciuda greutăților pe 

care le prezenta ascensiunea printre vaporii pe jumătate 
condensaţi, urcai totuşi în vîrful aisbergului. Cine ştie dacă prin 
vreo spărtură de nori nu voi zări pămînt la est sau la vest. Cînd 
ajunsei în vîrf, încercai să străpung cu privirea haina cenuşie 
care acoperea locurile acestea triste. 
Stam aici, scuturat de vintul de la nord-est, care părea să se 
înteţească şi acest lucru mă făcu să nădăjduiesc că poate va 
împrăştia şi ceața. Cu toate acestea, se adunau mereu valuri de 
vapori împinşi de enorma putere a curenților mării libere. Sub 
dubla acţiune a curenților, marini şi atmosferici, înaintam cu o 
viteză din ce în ce mai mare, simțind parcă cum fremăta 
aisbergul. 

Deodată mă cuprinse o stare de moleşeală şi-mi dădui 
seama că sînt victima unei halucinaţii, o halucinație stranie, 
care tulburase probabil şi mintea lui Ârthur Pym. Mi se părea că- 
mi însuşesc extraordinara lui personalitate. Credeam, în sfîrşit, 
că văd ceea ce văzuse şi el. Ceaţa aceasta de nepătruns era 
perdeaua de vapori care se afla întinsă pe orizont, în faţa ochilor 
săi, provocîndu-i o stare de spirit vecină cu nebunia 

Căutam trimbele acelea de raze luminoase, despre care 
spunea el că brăzdau cerul de la răsărit la apus. Căutam 
supranaturala flacără strălucitoare, care cădea în şuvoaie de 
lumină din înaltul bolţii cereşti. Căutam acele tremurări 
fosforescente ale spaţiului ş.i ale apelor luminoase, din 
străfundurile oceanului. Căutam cataracta aceea fără de sfîrşit, 
rostogolindu-se în tăcere din înălţimea unui meterez imens, 
pierdut în tăriile zenitului. Căutam ferestrele acelea de cer, în 
care se agita un haos de imagini nedesluşite, tremurînd în 
suflarea puternică a curenților de aer. Căutam gigantul alb, 
uriaşul stăpîn al polului. 

Pină la urmă, raţiunea birui. Tulburarea, rătăcirea aceasta 
a minţii, dusă pină la limitele cele mai .absurde, se risipi încet, şi 
gîndindu-mă încă la clipele acestea stranii, coborii în tabără. 
Ziua întreagă fu la fel de mohorită. Perdeaua de ceţuri nu se 
dădu nici o clipă la, o parte din faţa ochilor noştri şi dacă 


aisbergul, care din ajun se deplasase cu vreo patruzeci de mile, 
trecuse de extremitatea axului terestru, n-o vom şti nici odată. 


2.11. ÎN MIJLOCUL NEGURILOR 


— Ei, domnule Jeorling, îmi spuse bosseman-ul, a două zi cînd 
ne întîlnirăm, trebuie să purtăm doliu. 

— Doliu, Hurliguerly, după cine? 

— După polul sud, căruia nu i-am zărit nici nasul. 

— Da, şi care trebuie să fie acum la vreo douăzeci de mile în 
urma noastră. 

— Ce vreţi, a suflat vintul în lampa asta australăşi a stins-o 
tocmai în clipa cînd treceam noi. 

— lată pierdută o ocazie cu care cred că n-o să ne mai întîlnim.. 
— Chiar aşa, domnule Jeorling. Dar eu cred că putem renunţa 
uşor la plăcerea de a simţi vreodată frigarea terestră între 
degetele noastre. 

— Faci nişte comparații minunate, bosseman! 

— Şi la cele ce am spus mai adaug că vehiculul nostru de 
gheaţă ne duce la dracu' în praznic, în loc să cîrmească spre 
Cormoranul Verde. Ei, ce să-i faci, o campanie pierdută, o 


1 Cu douăzeci şi opt de ani mai tîrziu, ceea ce domnul Jeorling nu putea 
măcar să bănuiască, un alt om punea piciorul pe acest punct al 
globului, la 21 martie 1868. Sezonul era mai avansat cu şase săptămîni 
şi pecetea iernii australe se imprima bine pe aceste regiuni pustii, care 
în curînd vor fi învăluite în şase luni de întuneric. Dar asta puţin îl 
interesa pe extraordinarul navigator, a cărui amintire o evocăm acum. 
Cu minunatul lui vas submarin putea înfrunta frigul oricat de mare şi 
furtunile, cele mai puternice. După ce trecuse de .banchiză, intrind sub 
carapacea de gheaţă a Oceanului Antarctic, putu să ajungă pînă la 
gradul 90. Acolo dădu de un sol vulcanic, acoperit cu bucăţi de bazalt, 
zgură cenuşie, lavă şi stînci negricioase. Pe suprafaţa litoralului 
mişunau amfibiile, focile, morsele. Pe sus zburau nenumărate stoluri de 
păsări cu picioare lungi, ibişi, chinois, alcioni, pescăruşi uriaşi, iar 
pinguinii se aliniau în rînduri nemişcate de-a lungul țărmului. Apoi, 
printre dărîmăturile morenelor şi pietrelor ponce, personajul acela 
misterios sui povîrnişurile repezi ale piscului, jumătate de porfir, 
jumătate de bazalt, din vîrful polului austral. Şi în clipa cînd orizontul 
tăia în două părţi egale discul solar, el lua în stăpînire acest continent, 
în numele lui personal, pe care desfăşură pînza unui pavilion, în 
mijlocul căreia se afla brodat un N de aur. In larg plutea vasul submarin 
Nautilus, al cărui căpitan se numea Nemo. (J.V.) 


campanie neizbutită, pe care n-o vom relua aşa de curind, în 
orice caz, o campanie care trebuie terminată cît mai repede, 
fără hoinăreli care ne-ar întirzia, pentru că iarna e gata să-şi 
scoată nasul ei roşu, buzele crăpate şi miinile pline de 
degeraturi. Campanie în timpul căreia căpitanul Len Guy nu şi-a 
regăsit fratele, nici noi compatrioţii, şi nici Dirk Peters pe 
sărmanul lui Pym. 

Tot ce spunea bosseman-ul, era, din nenorocire, adevărat 
şi cele cîteva cuvinte rezumau necazurile noastre, ghinioanele şi 
dezamăgirile pe care le îndurasem ! Fără să mai vorbim de 
Halbrane, această expediţie costase pînă acum viaţa a nouă 
oameni. Din cei treizeci şi doi care ne îmbarcaserăm pe goeletă, 
mai rămăseserăm douăzeci şi trei şi cine ştie cîţi dintre noi vor 
mai rămîne pînă la sfîrşit. 

De la polul austral la cercul antarctic sînt cam douăzeci de 
grade, adică o mie două sute de mile marine care trebuiau 
parcurse într-o lună, sau cel mult şase săptămîni. Fiindcă altfel, 
timpul rău ar închide banchiza şi deci ne-ar fi tăiată orice cale 
spre nord. Nimeni dintre noi n-ar fi putut supravieţui unei ierni 
petrecute în această parte a Antarctidei. 

Pierdusem de altfel orice speranţă de a mai găsi pe 
supraviețuitorii de pe Jane şi echipajul nu mai avea decit o 
singură dorinţă, să traverseze cît mai repede cu putinţă aceste 
pustietăţi înspăimântătoare. De unde pînă la pol deriva se făcea 
spre sud, acum, după trecerea lui, pluteam spre nord, şi în cazul 
cînd curenţii ne-ar fi ajutat, puteam să ajungem la un liman care 
ar fi compensat toate necazurile noastre. în orice caz, pentru a 
întrebuința o expresie cunoscută, nu puteai face altceva decit să 
te laşi în voia sorții. 

Ce importanţă mai avea acest lucru, din moment ce 
mările spre care se îndrepta aisbergul nostru nu mai erau acelea 
ale Atlanticului meridional, ci ale Oceanului Pacific, şi dacă 
pămînturile cele mai apropiate, în loc să fie Insulele South- 
Orkneys, Sandwich sau Falkland, Capul Horn sau Insulele 
Kerguelen, ar fi Australia sau Noua Zeelandă ! De aceea avea 
dreptate Hurliguerly, cînd spunea, spre marele lui regret de 
altfel, că la întoarcere nu-şi va mai bea păhărelul la jupîn Atkins, 
în sala joasă a Cormoranului Verde. 


— La urma urmelor, domnule Jeorling, îmi repeta el, mai există 
hanuri primitoare şi la Melbourne, la Hobart-Town, la Dunedin. 
Totul este să ajungem mai repede într-un port ca lumea. 

Cum ceața nu se ridicase de loc în zilele de 2, 3, şi 4 
februarie, ar fi fost greu să stabilim deplasarea aisbergului 
nostru, de cînd trecuse polul. Căpitanul Len. Guy şi Jem West 
credeau că înaintaserăm vreo două sute cincizeci de mile. 

Se părea că într-adevăr curentul nu-şi micşorase viteza şi 
nu-şi schimbase nici direcţia. Credeam tot mai mult c-am fi fost 
tîrîţi printr-un braţ de mare, care despărţea în două presupusul 
continent Antarctic, o parte la est, alta la vest, formînd vastul 
domeniu al Antarctidei. Eram foarte necăjiţi că nu puteam 
acosta la unul din țărmurile acestei mari strimtori, a cărei 
suprafaţă avea să fie în curînd podită de gerul iernii polare. 

Stînd de vorbă cu Len Guy, primii singurul răspuns logic : 
— Ce vreţi, domnule Jeorling, sîntem neputincioşi, nu mai e 
nimic de făcut şi ghinionul, care ne urmăreşte de atita vreme, 
ne-a mai adus pe cap şi negurile acestea. Nici nu mai ştiu unde 
ne aflăm îmi e cu neputinţă să mai fac punctul şi asta tocmai 
acum cînd soarele va dispare timp de atitea luni de zile. 

Adusei iar vorba despre barcă, hotărindu-mă s-o fac 
pentru ultima dată. 

— Cu barca nu s-ar putea încerca oare ? 

— Să mergem după descoperiri, la asta vă gindiţi Ar fi o 
imprudenţă pe care n-aş comite-o niciodată. Şi nici echipajul nu 
m-ar lăsa s-o fac. 

Eram gata să-i strig în faţă : chiar dacă fratele dumitale William 
şi compatrioţii lui s-ar fi refugiat undeva, într-un loc pe acest 
pămînt ? N-o făcui însă. La ce-ar fi folosit să mai răscolesc 
durerile căpitanului nostru ? Trebuie să se fi gîndit el la această 
eventualitate şi dacă întrerupsese cercetările, n-o făcuse decit 
dîndu-şi seama de zădărnicia şi inutilitatea unor ultime încercări. 

La urma urmelor, poate că-şi făcuse următoarea 
socoteală, care în fond merita oarecare atenţie: William Guy şi 
oamenii lui părăsiseră insula Tsalal la începutul sezonului de 
vară. În faţa lor se deschidea marea liberă, străbătută de 
curenţii aceia de la sud-est, a căror influenţă o simţisem şi noi 
mai întîi pe Halbrane, apoi pe aisberg. Pe lingă curenţi, ei 
trebuie să fi fost favorizați, cum am fost şi noi, de brizele 
permanente de la nord-est. De aici concluzia că barca lor, în 


cazul cînd n-ar fi fost victima vreunui accident marin, trebuie să 
fi urmat aceeaşi direcţie, pe care o urmam noi şi au ajuns pînă 
la aceste ţinuturi, trecînd ca şi noi prin strâmtoarea asta. Şi de 
atunci, avînd faţă de noi un avans de citeva luni, se putea 
presupune că au urcat pe la nord, străbătind marea liberă şi 
trecînd de banchiză, asa cum se putea foarte bine ca barca lor 
să fi ieşit din cercul antarctic, iar William Guy şi tovarăşii lui să fi 
întîlnit vreo corabie, care să-i fi repatriat pînă acum ? 

Admiţind că Len Guy ar fi făcut o asemenea presupunere, 
care, ce-i drept, era mai mult decit îndrăzneață, nu-mi vorbi 
totuşi niciodată de ea. Poate pentru că în general omului îi place 
să-şi păstreze iluziile, poate de teama să nu fie găsite părţile 
slabe ale acestui raţionament. 

Într-o zi vorbii cu Jem West despre acest lucru. 
Locotenentul, puţin, sensibil, şi fără să se lase impresionat de 
imaginaţia mea, nu era de aceeaşi părere. Să pretinzi că nu-i 
găsisem pe oamenii de pe Jane pentru că părăsiseră aceste 
locuri înaintea sosirii noastre, întorcîndu-se într-o barcă în mările 
Pacificului ! Asta era prea mult şi spiritul practic al lui Jem West 
nu putea admite o asemenea presupunere. 

Vorbii şi cu bosseman-ul despre această eventualitate : 

— Ştiţi, domnule Jeorling, îmi spuse el, totul este cu putinţă, sau 
cel puţin aşa se spune în teorie. Dar practic, ca William Guy şi 
oamenii săi să fie acum la un păhărel de rachiu bun, de gin sau 
de whishy, în unul din cabaretele de pe vechiul sau noul 
continent, asta nu pot admite. Nu se poate. Este tot aşa de 
imposibil cum ne-ar fi nouă să ne aflăm miine la o masă în sala 
mare a Cormoranului Verde. 

În timpul celor trei zile ceţoase, nu-l văzusem de loc pe 
Dirk Peters, sau mai bine zis nu căutase el să mă întilnească, 
rămînînd permanent de pază lîngă barcă. întrebările lui Martin 
Hoit cu privire la fratele său Ned mă făceau să bănuiesc că 
secretul său era cunoscut, cel puţin ceva din el. El se ţinea 
deoparte mai mult ca oricind, dormind în timpul orelor de 
repaus, veghind în timpul orelor de somn. Mă întrebam chiar 
dacă nu-i părea cumva rău că mi se încredinţase, sau dacă nu 
cumva îşi închipuia că mărturisirea mi-ar fi provocat dezgust 
faţă de el. Dar nu-mi era antipatic de loc, din contra, aveam 
pentru bietul metis o milă adîncă. 


N-aş putea spune cit de triste, greoaie, nesfirşite mi se 
părură orele care se scurseră de cînd ne cuprinsese ceața, a 
cărei perdea groasă n-o sfişia vintul. Nici cu cea mai mare 
atenţie nu puteai bănui, indiferent ce oră ar fi fost, în ce loc se 
găsea soarele deasupra orizontului, pe care cobora puţin cite 
puţin în mersul său veşnic. 

Datorită acestui lucru, nu se putea stabili latitudinea şi nici 
longitudinea la care se afla aisbergul. Era foarte probabil că 
după ce trecusem de pol, să plutim mereu spre sud-est, sau mai 
bine zis spre nord-vest. Mergind cu viteza curentului, ai cărui 
prizonieri eram, cum ar fi putut determina căpitanul Len Guy 
deplasarea, cînd ceața îl împiedica să ia cel mai neînsemnat 
punct de reper. Chiar dacă am fi stat pe loc, pentru noi ar fi fost 
acelaşi lucru, pentru că vintul se liniştise, cel puţin aşa 
presupuneam, şi nu se simţea nici o adiere. 

Flacăra felinarului atîrnat în faţa taberei nu tremura de 
loc. Numai ţipetele păsărilor, un fel de croncănit slab, străbătind 
atmosfera, vătuită de neguri, întrerupeau arareori liniştea 
spaţiului. Stoluri de pescăruşi şi albatroşi. treceau în zbor 
deasupra piscului pe care mă urcam deseori să cercetez zările. 
în ce direcţie fugeau aceste zburătoare pe care apropierea iernii 
le alunga dincolo de hotarele Antarctidei. 

Într-o zi, bosseman-ul se urcă pînă în virful ghețarului, 

încercînd să străbată perdeaua de ceţuri şi să privească în larg, 
cînd fu izbit în piept atît de violent de un puternic quebranta 
huesos, acel pescăruş gigant al sudului, ale cărui aripi desfăcute 
măsoară cam douăsprezece picioare, încît veni pe spate şi, în 
cădere, era gata să-şi fringă gitul. 
— Blestemată fiară, îmi spuse el, cînd cobori în tabără, şi-am 
scăpat uşor. Dintr-o lovitură, poc, mă trezii cu copitele în aer, ca 
o gloabă răsturnată pe spate. M-am agăţat, şi eu de ce-am 
putut, la un moment dat însă, mîinile îmi alunecară. Ştiţi, 
colţurile astea de gheaţă îţi fug ca apa printre degete. Cînd 
văzui aşa, îi strigai bestiei : „Nu poţi să căşti ochii pe unde 
zbori ? Chiorule..." Aş, credeţi că a zis ceva ? Nici nu s-a scuzat 
măcar, păcătosul. 

Fapt este că din lovitura aceea bosseman-ul. putea să se 
rostogolească din bloc în bloc, pînă în mare. Tot în. aceeaşi zi, 
către, amiază, auzirăm nişte răgete asurzitoare, care veneau din 
jos. După cum ne spuse Hurliguerly, cum prin aceste locuri nu 


existau măgari, zbieretele nu puteau fi scoase decit de pinguini. 
Pînă acum, aceşti locuitori numeroşi ai regiunilor polare nu 
crezuseră de cuviinţă să ne însoţească pe insula noastră 
plutitoare şi cît vedeai cu ochii, nu zărisem picior de pinguin nici 
la poalele aisbergului, nici pe alţi ghețari care treceau pe lîngă 
noi. De data aceasta, nu mai încăpea îndoială că erau acolo 
cîteva sute sau poate mii, pentru că originalul concert creştea 
cu o intensitate care nu lăsa nici un pic de îndoială asupra 
numărului executanţilor. 

Se ştie că aceste vietăţi locuiesc de preferinţă pe litoralele 
continentelor şi insulelor de la latitudini 'mari sau pe ice-fieids- 
urile clin apropierea uscatului. După această teorie, prezenţa lor 
nu indica oare că pămîntul se află aproape ? Ne aflam în situaţia 
desperatului care, pe cale să se înece, se agaţă de un pai, eram 
dispuşi să ne agăţăm de cea mai slabă licărire de speranţă, pe 
care ne-o puteam furniza. Şi de cite ori paiul acesta salvator nu 
se duce la fund sau e luat de valuri, tocmai în clipa cînd 
nefericitul este gata să pună mîna pe el. Nu ne aştepta şi pe noi 
aceeaşi soartă în climatul acesta îngrozitor ? 

Intrebai pe căpitanul Len Guy ce părere avea de apariţia 
bruscă a pinguinilor. 

— Aceeaşi pe care o aveţi şi dumneavoastră, domnule Jeorling. 
De cînd sîntem în derivă, nici uriul n-a căutat încă refugiu pe 
aisbergul nostru, iar acum, iată-i năvălind în cîrduri destul de 
mari, judecind după ţipetele lor asurzitoare. De unde au venit 
oare ? Fără îndoială de pe vreo coastă de care sîntem poate 
foarte aproape. 

— Asta e şi părerea locotenentului, mai întrebai eu ? 

— Da, domnule Jeorling, şi ştiţi că el nu e omul care să se 
pripească cînd face o afirmaţie. 

— Adevărat ! 

— Şi mai este ceva care l-a izbit ca şi pe mine, de altfel, dar se 
pare că dumitale nu ţi-a atras atenţia. 

— Despre ce-i vorba ? 

— De mugetele acelea care se amestecă cu ţipetele pinguinilor, 
ascultați atent şi le veţi deosebi numaidecit. 

Imi încordai auzul şi constatai că orchestra era mai 
completă decît mi s-a părut la început. 

— Într-adevăr, disting nişte mugete tînguitoare. Prin urmare sînt 
şi foci sau morse, căpitane. 


— Desigur, domnule Jeorling. Şi am observat că aceste animale, 
păsări şi mamifere, foarte rar întîlnite în drumul de la insula 
Tsalal pînă aici, sînt destul de numeroase prin locurile acestea. 
Cred că nu exagerez prea mult, făcînd o astfel de afirmaţie. 

— Nu, de loc, căpitane. Şi sînt gata să cred şi în existenţa 
pămîntului prin apropiere. Da' ce ghinion să fim înconjurați de 
ceața asta de nepătruns, care nu te lasă să vezi. nici la un sfert 
de milă în larg. 

— Şi care ne împiedică să coborim chiar pînă la poalele 
aisbergului, adăugă Len Guy. Acolo am fi putut constata dacă 
apele au adus cu ele salpas, laminare, fucus, fapt care ne-ar da 
un nou indiciu. 

— Aveţi dreptate, Sîntem mari ghinionişti. 

— De ce n-am încerca totuşi, căpitane ? 

— Nu, domnule Jeorling. Ar însemna să ne expunem la prea mari 
riscuri şi n-aş permite nimănui să părăsească tabăra. Şi dacă 
prin apropiere se află pămînt, bănuiesc că aisbergul nostru nu 
va întirzia să se oprească la el. 

— Şi dacă nu se va întîmpla aşa, răspunsei eu? 

— Dacă nu s-ar întîmpla aşa, ce-am putea face ? 

Eu credeam că va trebui totuşi să folosim barca, Căpitanul 
Len Guy era de părere să mai aşteptăm şi cine ştie dacă în 
împrejurările prin care treceam nu era hotărîrea cea mai 
înţeleaptă. Nimic n-ar fi fost mai periculos decit să bijbiim ca 
orbii pe pantele acelea întunecoase, pînă la poalele aisbergului. 
Cel mai îndemiînatic om din echipaj şi cel mai puternic, chiar 
Dirk Peters, n-ar fi reuşit să facă un asemenea lucru fără riscuri. 
Această funestă campanie făcuse pînă acum prea multe victime, 
pentru ca să le mai mărim cu bună ştiinţă numărul. 

Ar fi greu să vă închipuiţi pătura aceea groasă de ceţuri 
care ne învăluia, iar în timpul serii se îngroşa şi mai mult. După 
ora cinci, era cu neputinţă să distingi ceva la cîțiva paşi de 
corturi. Umblam încet, biîjbiind cu mîinile şi abia aşa ne găseam 
unul pe altul. Nu era de ajuns să vorbeşti tare, fiindcă glasul nu 
străbătea mai departe ca văzul. Din felinarul cel mare aprins în 
faţa taberei, nu se zărea decit o luminiţă gălbuie. Strigătele nu 
ajungeau la ureche decit foarte slabe şi numai ţipetele 
pinguinilor destul de numeroşi mai puteau ajunge pînă la noi. 

Mai adaug că nu trebuie să se confunde ceața aceasta cu 
„frost-rime", fumul acela îngheţat pe care-l observasem mai 


înainte. De altfel, acest „frost-rime", care avea o temperatură 
destul de ridicată, se lasă de obicei la nivelul apelor mării şi 
numai sub influenţa vreunei brize puternice, se ridică pînă la 
vreo sută de picioare. Ceaţa care ne învăluia depăşea însă cu 
mult această altitudine şi cred că n-am fi putut scăpa de ea 
decit cu condiţia ca aisbergul să fie mai înalt cu vreo cincizeci 
de stînjeni. 

Către ora opt seara, negurile deveniră atit de compacte, 
încît trebuia să faci eforturi pentru a merge cîţiva paşi. Părea că 
aerul e mai greu şi aveai impresia că a început să se solidifice. 
în clipele acelea îmi veniră în minte ciudăţeniile insulei Tsalal, 
apa aceea bizară, ale cărei molecule erau supuse unei curioase 
coeziuni. Era cu neputinţă să-ţi dai seama dacă ceața avea vreo 
influenţă asupra busolei. Ştiam că fenomenul fusese studiat de 
meteorologi, care afirmau că această acţiune nu influenţează cu 
nimic acid magnetic. 

De cînd lăsasem în urmă polul sud, nu mai aveam nici o 
încredere în acele compasului, care se zăpăceau pe măsură ce 
ne apropiam de polul magnetic. Prin urmare, niciunul din 
instrumentele noastre nu ne putea ajuta să stabilim direcţia 
aisbergului. La ora nouă seara, totul se cufundă într-un întuneric 
adînc, cu toate că soarele la acea epocă nu se cobora încă în 
ascunzătoarea sa de sub orizont. Căpitanul Len Guy, vrînd să se 
asigure că oamenii erau cu toţii în tabără şi pentru a preveni 
orice imprudenţă din partea lor, făcu apelul. 

Toată lumea era prezentă şi cum răspundea, fiecare intra 
la locul său în corturi, unde felinarele abia mai păstrau o vagă 
luminiţă gălbuie, sau se stinseseră de tot. Cînd i se pronunţă 
numele, repetat de citeva ori cu voce puternică de către 
bosseman, metisul nu răspunse la apel. 

Hurliguerly aşteptă cîteva minute. Dar Dirk Peters tot nu 
se arătă. Rămăsese poate lingă barcă, lucru foarte posibil, dar 
fără folos, pentru că pe ceața asta, cine ar fi îndrăznit să fure 
barca? 

— Cine a văzut pe Dirk Peters în timpul zilei ? întrebă căpitanul. 
— Nimeni, răspunse bosseman-ul. 

— N-a fost nici la masa de prînz ? 

— Nu, căpitane, deşi nu-mi vine să cred că ar mai fi avut 
provizii. 

— Să i se fi întîmplat oare vreo nenorocire ? 


— N-aveţi nici o grijă ! zise bosseman-ul. Aici Dirk Peters este în 
elementul său şi cred că se simte la fel de bine în mijlocul 
negurilor, ca şi ursul polar. A mai ieşit el din încurcătură şi 
altădată, se va descurca şi de data aceasta. 

II lăsarăm pe Hurliguerly să vorbească, dar eu ştiam de ce 
se ţinea deoparte metisul. In orice caz, Dirk Peters se 
încăpăţâna să nu răspundă, deşi strigătele bosseman-ului 
ajunseseră pină la el, fiind sigur că pe o asemenea vreme nu 
vom merge în căutarea lui. 

In noaptea aceea, sînt convins că nimeni, afară de 
Endicott poate, nu putu să doarmă. Ne sufocam în corturile 
acelea lipsite de oxigen. Aproape toţi eram într-o stare de 
surescitare foarte ciudată, pradă unui presentiment bizar, 
simţeam că trebuie să se întîmple ceva, că situaţia noastră se 
va schimba în curînd, poate în mai bine sau în mai rău, admiţind 
că se putea concepe o situaţie şi mai rea decit cea de faţă. 

Noaptea se scurse fără nici un incident şi la ora şase 
dimineaţa ieşirăm din corturi, crezînd că ne vom putea umple 
plămiînii cu aer curat. Dar ne amăgirăm degeaba, fiindcă situaţia 
meteorologică era la fel ca în ajun. Neguri de o densitate 
extraordinară acopereau spaţiul. Constatarăm că termometrul 
se urcase, cam iute însă pentru ca această urcare să fie 
naturală. Coloana de mercur marca treizeci de şchioape şi două 
zecimi (767 milimetri) maximul pe care-l atinsese de cînd 
Halbrane trecuse de cercul antarctic. Mai erau şi alte schimbări 
de care trebuia să ţinem seama. 

De cînd depăşisem polul austral, vintul se înteţea de la 
sud, şi nu Întîrzie să sufle cu şi mai multă putere, o briză de doi 
clini, cum spun marinarii. Zgomotele dinafară se auzeau mai 
distinct prin spaţiul care se primenea sub mîngiierea curenților 
atmosferici. 

Pe la ora nouă, aisbergul îşi aruncă deodată gluga de 
vapori. Schimbare de decor foarte greu de descris şi pe care o 
baghetă magică n-ar fi îndeplinit-o mai repede şi cu mai mult 
succes. În cîteva clipe, cerul se lumină pînă departe, iar marea 
apăru în toată splendoarea nemărginirii ei, pe luciul căreia 
soarele arunca pieziş polei de argint. Talazuri tumultuoase 
scăldau în spuma albă poalele aisbergului nostru şi el plutea 
împreună cu alţi uriaşi de gheaţă, împinşi de dubla forţă a 
vîntului şi a curentului spre est-nord-est. 


— Pămînt ! 

Acest strigăt căzu ca un trăsnet din vîrful insulei plutitoare 
şi cînd ridicarăm ochii, descoperirăm pe Dirk Peters în picioare, 
pe blocul cel mai înalt, cu mina întinsă spre nord. 

Metisul nu se înşela. De data aceasta, da, era pămînt, 
desfăşurindu-şi coastele negricioase la vreo trei sau patru mile 
de noi. Şi cînd după o dublă observaţie, la ora zece şi la amiază, 
făcurăm punctul, constatarăm că ne aflăm la 86*12' latitudine 
sudică şi 114*17' longitudine estică. 

Aisbergul se afla cu aproape patru grade dincolo de polul 
antarctic, şi după longitudinile occidentale, de care goeleta 
noastră nu se depărtase urmînd itinerarul Janei, trecurăm acum 
la longitudinile orientale. 


2.12 TABĂRA 


Aproape de amiază ajunsesem cam la o milă de pămîntul 
din faţa noastră. Totul era să ne dăm seama dacă curentul ne va 
duce mai departe. 

Adevărul e că, dacă am fi fost puşi în situaţia să alegem între 
acostarea la acest litoral şi continuarea drumului, n-am fi ştiut 
ce să facem. Incepusem să le vorbesc, căpitanului şi lui Jem 
West, despre temerile mele, cînd acesta din urmă mă întrerupse 


— Aş vrea să vă întreb ce rost are să mai discutăm această 
eventualitate, domnule Jeorling ? 

— Intr-adevăr, din moment ce tot nu avem ce face, îl sprijini 
căpitanul. S-ar putea ca aisbergul să se izbească de coastă, 
după cum se poate la fel de bine s-o ocolească, dacă se va 
menţine în direcţia curentului. 

— Aşa e, spusei eu, dar repet totuşi întrebarea : E mai bine să 
debarcăm, sau să rămânem pe ghețar ? 

— E mai bine să rămiînem, îşi dădu cu părerea Jem West. 

Şi cred că avea dreptate. Dacă am fi încăput toţi in barcă, 
şi am fi putut lua provizii necesare unei navigări de cinci-şase 
săptămâni, n-am fi ezitat să ne continuăm astfel călătoria, 
fiindcă, ajutaţi de vintul de la sud, puteam trece prin marea 
liberă. Dar cum în barcă nu încăpeau decit cel mult unsprezece 
sau doisprezece oameni, ar fi fost nevoie să tragem la sorţi. ŞI 
cei care ar fi rămas aici, erau condamnaţi să piară de frig şi de 


foame, pe pămîntul acesta pe care iarna nu va întârzia să-l 
acopere cu brumă groasă şi gheţuri. 

Dacă aisbergul îşi continua deriva, urmînd această 
direcţie, însemna, la urma urmelor, că o bună parte din drum îl 
făcusem în condiţii acceptabile. Este adevărat că se putea să 
rămînem şi fără vehiculul nostru de gheaţă, dacă eşua din nou, 
se răsturna sau nimerea în drumul unui contracurent, care l-ar 
abate din calea sa, în timp ce barca, plutind în direcţia vîntului, 
în cazul cînd acesta ne-ar fi devenit potrivnic, tot ne ducea spre 
ţintă, dacă nu era prinsă de furtuni, iar banchiza îşi lăsa 
deschise trecătorile. Dar, vorba lui Jem West, era acum 
momentul să discuţi de o asemenea eventualitate ? 

După cină, ne îndreptarăm cu toţii spre blocul cel mai 
înalt, pe care îşi făcuse observatorul Dirk Peters. La apropierea 
noastră, metisul cobori pe povirnişul opus şi cînd ajunserăm pe 
culme, el dispăruse. Eram adunaţi cu toţii în locul acela, toţi, 
afară de Endicott, căruia nu-i venea să-şi lase cratiţele singure. 

Uscatul, care se vedea bine acum spre nord, îşi desena pe 
o zecime a orizontului litoralul său de prundiş întretăiat de 
golfuleţe, dantelat cu limbi de pămînt, care se prelungeau mult 
în mare, lăsînd să se ghicească în fund lanţuri de coline destul 
de înalte, cu relieful foarte accidentat. 

Era un continent sau cel puţin o insulă, a cărei întindere 
însă trebuie să fi fost neînchipuit de mare. în partea de est, 
pămîntul se prelungea cit vedeai cu ochii. Spre vest, se alungea 
un cap destul de ascuţit, pe care se ridica o colină, semănînd 
foarte mult cu un cap enorm de focă. Dincolo de acest cap, 
părea că marea se întinde la nesfirşit. 

Cu toţii înţelegeam perfect situaţia. Numai de curent, de 
el singur, depindea acostarea la țărm; sau ne purta aisbergul 
spre viitoarea care-l va abate din drum, sau va continua să-l 
poarte mereu spre nord. Care ipoteză era mai uşor de admis ? 

Căpitanul Len Guy, locotenentul, bosseman-ul şi eu 
discutarăm din nou situaţia, iar oamenii din echipaj, strînşi în 
grupuri, schimbau la rîndul lor păreri, contrazicîndu-se cu 
înerşunare. După cîte ne dam seama, curentul tindea mai 
degrabă să ne ducă la nord-est de acest pămînt. 

— Chiar dacă este locuibil în timpul lunilor de vară, nu pare să 
aibă locuitori, pentru că nu se vede nici o fiinţă omenească pe 
litoral, spuse căpitanul. 


— Dar uitaţi, căpitane, îi răspunsei eu, că aisbergul nu atrage 
atenţia, cum ar fi atras goeleta noastră 

— Cu siguranţă, domnule Jeorling. Dacă eram pe Halbrane, am fi 
scos pînă acum cîţiva indigeni pe mal. Dacă, bineînţeles, ar fi 
existat pe aici asemenea fiinţe. 

— Din ceea ce nu se vede, nu putem trage concluzii, căpitane. 
— Desigur, răspunse el. Sînteti însă de acord că acest pămînt nu 
seamănă de loc cu al insulei Tsalal, pe vremea cînd Jane 
acostase acolo. Atunci insula avea coline înverzite, păduri dese, 
pomi înfloriţi, păşuni întinse, iar aici, nu întâlneşte ochiul decit 
pustiul dezolant al unui ţinut sterp. 

— Sînt de acord. Dar vă întreb totuşi, căpitane, dacă nu aveţi 
intenţia să debarcaţi aici ? 

— Cu barca ? 

— Da, cu barca, în cazul cînd curentul ar îndepărta aisbergul 
nostru. 

— Nu avem nici o oră de pierdut, domnule Jeorling, şi cîteva zile 
de întrerupere a călătoriei ne-am putea condamna la o iernare 
grea, dacă am ajunge prea târziu la trecătorile banchizei. 

— Şi chiar aşa nu ştiu dacă vom mai ajunge la timp, adăugă Jem 
West. 

— Sînt de acord cu dumneavoastră. Dar, să ne îndepărtăm de 
pământul acesta, fără să fi pus măcar piciorul, pe el, fără să ne 
fi asigurat că am păstrat urmele vreunei tabere, dacă fratele 
dumneavoastră, căpitane, tovarăşii lui. 

Ascultindu-mă, căpitanul clătina neîncrezător din cap. 
Apariţia acestei coaste, cu cîmpiile ei sterpe, nefertile, cu 
colinele dezgolite, cu litoralul străjuit, de un cordon de stînci 
negricioase, nu-i putea reda speranţa pierdută, cum ar fi putut 
naufragiaţii să găsească aici mijloace de trai de cîteva luni 
încoace ? 

Noi arboraserăm pavilionul britanic, pe care briza îl 
desfăşura pe virful aisbergului şi William Guy l-ar fi recunoscut şi 
ar fi alergat de mult spre mal, dacă s-ar fi aflat acolo. 

Nimeni, nimeni nu se vede pe nicăieri. Jem West, care 

luase cîteva puncte de reper, spuse: 
— Să ne grăbim, şi să ne gindim bine înainte de a lua o 
hotărâre. în mai puţin de o oră vom şti sigur ce avem de făcut. 
Se pare că aisbergul şi-a încetinit mersul şi s-ar putea ca un 
vîrtej să ne ducă direct spre coastă. 


— Asta e şi părerea mea, declară bosseman-ul, şi dacă maşina 
noastră plutitoare nu s-a oprit, nu mai are mult pînă atunci. S-ar 
spune că se învirteşte pe loc. 

jem West şi Hurliguerly nu se înşelau. Dintr-o cauză 
oarecare, aisbergul tindea să iasă din drumul curentului pe care- 
| urmase tot timpul. O mişcare circulară schimbase mişcarea de 
derivă, datorită acţiunii unui vîrtej submarin, care ducea spre 
litoral. Ciîţiva munţi de gheaţă, care ne-o luaseră înainte, 
eşuaseră în golfurile țărmului. 

Prin urmare, era inutil să mai discutăm dacă trebuia sau 
nu să dăm drumul bărcii pe mare. Pe măsură ce ne apropiam, 
ne dădeam tot mai mult seama de pustietatea aceea 
neprimitoare şi dezolantă, iar perspectiva unei şederi pe timpul 
celor şase luni de iarnă în aceste locuri ar fi umplut de groază şi 
deznădejde inimile cele mai îndrăzneţe. Pe scurt, către ora cinci 
după amiază, aisbergul pătrunse într-o scobitură adincă a 
coastei, care se termina spre dreapta printr-un vîrf prelungit 
şi rămase nemişcat. 

— Pe uscat, pe uscat! 

Strigătul acesta ieşi din toate gurile. Echipajul cobora 
grăbit pe poviîrnişul aisbergului, cînd Jem West strigă : 
— Aşteptaţi ordinul ele debarcare ! 

Oamenii parcă ar fi ezitat să execute ordinul 
locotenentului, mai ales Hearne şi cîţiva dintre ai lui. Dar cum 
atitudinea lui nu admitea replică, veniră cu toţii şi se strînseră în 
jurul căpitanului lor. 

Nu fu nevoie să dea drumul bărcii pe apă, fiindcă 
aisbergul se lipise de mal, puţind deci cobori fiecare destul de 
uşor. Căpitanul Len Guy, bosseman-ul şi eu, urmaţi de ceilalţi, 
părăsirăm tabăra şi trecurăm pe pămîntul acesta nou, pe care 
fără îndoială nu călcase picior omenesc. 

Solul vulcanic era presărat cu sfărimături de piatră, bucăţi 
de lavă, feldspat semănind a sticlă, pietre-ponce şi zgură. 
Dincolo de cordonul nisipos al plajei, începeau să urce poalele 
colinelor înalte şi abrupte, care se formau spre fundul insulei, la 
o jumătate de milă de litoral. 

Ne apropiarăm de una din colinele acelea, înaltă de vreo 
mie două sute de picioare. Din virful ei puteam cuprinde cu 
privirea pînă departe şi în orice direcţie. Urcarăm douăzeci de 
minute pe un pămînt tare şi arid, pe care nu creştea nici un fel 


de vegetaţie. Nimic nu amintea de fertilele cîmpii ale Tsalal-ului 
dinainte de cutremurul care zguduise insula clin temelii, nici de 
pădurile acelea dese, despre care vorbeşte Arthur Pym, nici de 
riurile cu apa ciudată, nici de poviîrnişurile de pămînt semănînd 
a săpun şi nici de masivele de steatită, în care era săpat 
labirintul hieroglific. Aici, peste tot găseam doar stînci de origine 
vulcanică, straturi de lavă tare, praf de zgură şi cenuşă, dar nici 
un pic din humusul acela cu care s-ar fi mulţumit şi cea mai 
modestă vegetaţie. 

Căpitanul, bosseman-ul şi eu reuşirăm, după multe 
greutăţi, să ajungem în vîrful colinei, după mai mult de o oră de 
mers. Cu toate că venise seara, nu era întuneric, deoarece 
soarele nu se hotărise încă să dispară dincolo de orizontul 
Antarctidei. Din virful colinei puteam cuprinde cu privirea toată 
panorama, pînă la treizeci-treizeci şi cinci de mile, şi iată ce 
văzură ochii noştri. în spate se întindea marea liberă, pe apele 
căreia pluteau munţi de gheaţă, din care unii se grămădeau 
lîngă litoral, făcîndu-l imposibil de atins. 

La vest, ţinutul avea un relief foarte accidentat, ale cărui 
margini nu se vedeau ; la est era scăldat de o mare fără de 
sfirşit. Nu ne puteam da seama dacă eram pe-o insulă mare sau 
chiar pe continentul antarctic. Fixîndu-şi ocheanul şi privind cu 
multă atenţie spre est, căpitanului i se păru că zăreşte citeva 
contururi vagi, estompate pe negurile uşoare, care se ridicau din 
larg. 

— Priviţi ! spuse el. 

Bosseman-ul şi cu mine luarăm pe rînd ocheanul şi 
privirăm cu atenţie. 

— Mi se pare că se zăreşte într-adevăr o coastă, spuse 
Hurliguerly. 

— Aşa cred şi eu, răspunsei. 

— Prin urmare, există o trecătoare prin care ne-a purtat deriva, 
conchise Len Guy. 

— O trecătoare, da, întări bosseman-ul, prin care curenţii merg 
de la nord la sud şi de la sud la nord. 

— Deci se poate deduce că această trecătoare taie în două 
continentul polar ? întrebai eu. 

— În această privinţă nu mai încape nici o îndoială, răspunse 
căpitanul. 


— Ah, dacă am fi avut-o acum pe Halbrane a noastră, oftă 
Hurliguerly. 

Da, pe bordul goeletei, şi chiar pe acest aisberg, care 
stătea lingă țărm ca o corabie avariată, am mai fi putut 
parcurge cîteva sute de mile, poate pînă la banchiză, poate pînă 
la cercul antarctic sau numai la ţinuturile învecinate. Dar n- 
aveam decit o barcă fragilă, în care abia încăpeau vreo 
doisprezece oameni, iar noi eram douăzeci si trei. 

Nu ne mai rămiînea altceva de făcut decit să coborim pe 
țărm, aducînd corturile cu noi şi să ne luăm toate măsurile în 
vederea iernării, la care ne obligau împrejurările. Este de la sine 
înţeles că solul nu avea nici o urmă de paşi omeneşti, nici cel 
mai mic semn că ar fi locuit vreodată cineva aici. De acum 
înainte, puteam afirma cu toată tăria că supraviețuitorii de pe 
Jane nu puseseră piciorul pe acest pămînt, pe acest „domeniu 
neexplorat', cum îl numeau hârtiile cele mai noi. Voi adăuga că 
nici ei şi nici altul riu călcase pe aici şi desigur că nici pe această 
coastă nu a găsit Dirk Peters urmele lui Arthur Pym. 

Mai înţeleseserăm acest lucru şi din faptul că singurele 
fiinţe vii de pe aici nu se speriau de loc la apropierea noastră. 
Focile şi morsele nu se cufundau în apă, petrelii şi cormoranii nu 
mai fugeau ca vintul, iar pinguinii, în şiruri nemişcate, ne 
priveau cu ochi curioşi, văzînd în noi, fără îndoială, nişte 
zburătoare de-o specie curioasă şi atita tot. Da, era pentru 
prima dată în viaţa lor cînd vedeau oameni, fiindcă aceşti 
locuitori ai Antarctidei nu părăseau niciodată locurile acestea 
pentru a se aventura către latitudini mai mici. 

Intorcîndu-ne dla țărm,  bosseman-ul descoperi cu 
satisfacţie cîteva caverne spaţioase, scobite în faleza de granit, 
destul de mari pentru a ne adăposti pe noi şi încărcătura salvată 
de pe Halbrane. Oricare ar fi fost hotărîrea pe care urma s-o 
luăm, nu aveam, altceva mai bun de făcut decit să ne punem 
proviziile la adăpost, instalîndu-ne cum puteam mai bine,pe 
uscat. 

Cum ajunserăm la tabără, căpitanul dădu ordin să se 
adune oamenii. Nu lipsi niciunul, afară de Dirk Peters, care 
rupsese desigur orice relaţie cu echipajul. în ceea ce-l privea, 
eram de mult lămuriţi asupra atitudinii lui în caz de revoltă. El 
va fi totdeauna cu cei credincioşi comandantului împotriva 
revoltaţilor, şi ne puteam bizui pe el în orice împrejurare. 


Cînd oamenii se adunară în jurul lui, căpitanul le vorbi 
calm, stăpînit şi vocea lui nu trăda nici cel mai mic accent de 
descurajare. El le arătă situaţia exactă, descriind-o şi analizînd- 
o piriă în cele mai mici amănunte. Primul lucru care se impunea 
era coborirea încărcăturii pe uscat şi amenajarea uneia din 
cavernele litoralului. 

In ce privea hrana, proviziile de făină, carne conservată şi 
legume uscate, ne vor ajunge pentru toată iarna, oricît ar fi fost 
ea de lungă şi de grea. Nici combustibilul necesar bucătăriei nu 
va lipsi, cu condiţia să nu se facă risipă, şi acest lucru se putea 
face, fiindcă pătura de zăpadă şi de gheţuri va ţine destulă 
căldură şi oamenii vor putea înfrunta frigurile zonei polare. 

Asupra acestei probleme, căpitanul Len Guy dădu 
asigurări precise, în stare să împrăştie orice nelinişte. Nu 
puteam crede că siguranţa şi liniştea cu care vorbea erau 
prefăcătorii, fiindcă vedeam cum Jem West aproba întrutotul 
cele spuse de căpitan. Mai rămînea o problemă, plină de 
contradicții, făcută parcă anume să provoace invidia şi furiile 
echipajului, care fu ridicată de Hearne. Trebuia luată o hotărire 
cu privire la felul cum va fi întrebuințată unica barcă de care 
dispuneam. Era mai bine s-o păstrăm pentru nevoile iernării sau 
să ne servim de ea pentru a ne întoarce spre banchiză ? 

Căpitanul Len Guy nu vru să se pronunţe încă. Ceru numai 
ca hotărîrea să fie amiînată cu douăzeci şi patru sau patruzeci şi 
opt de ore. Nu trebuia să uităm că barca, încărcată cu proviziile 
necesare unei călătorii mai lungi, nu putea lua decît un număr 
mic de oameni. Prin urmare, era necesar să ne instalăm pe 
ţărmul acesta şi dacă barca ar trebui totuşi să plece, pasagerii ei 
vor trage la sorţi. 

Căpitanul mai declară că Jem West, bosseman-ul, eu sau 
el, nu ceream nici un privilegiu şi ne vom supune hotărtîrii sorții. 
Maiştrii de pe Halbrane, Martin Hoit sau Hardie, erau destul de 
capabili să conducă barca pînă la locurile de pescuit, pe care 
poate că balenierele nu le părăsiseră încă. Pe de altă parte, cei 
care vor pleca, nu trebuiau să uite pe tovarâăşii lor, care 
rămîneau să ierneze pe paralela optzeci şi şase şi o dată cu 
reîntoarcerea sezonului de vară, să trimită o corabie care să-i 
salveze. Repet că toate acestea fură spuse pe un ton calm şi 
hotărit. Trebuie să mărturisesc că Len Guy creştea în ochii noştri 
în aceeaşi măsură cu gravitatea împrejurărilor. Nu-l întrerupsese 


nimeni, nici chiar Hearne, şi nimeni nu făcu nici cea mai mică 
obiecţiune. Şi ce-ar fi putut să obiecteze cineva cînd toţi ne 
supuneam deopotrivă sorții, în condiţii de perfectă egalitate ? 

Cînd sosi ora mesei, oamenii intrară în tabără, îşi luară 
cina preparată de Endicott şi fiecare adormi cu gindul că era 
ultima noapte pe care o mai petreceam pe ghețar. Dirk Peters 
nu se arătă de loc şi zadarnic mă străduii să dau de el. 

A doua zi, la 7 februarie, toată lumea se puse pe-o muncă 
încordată. Timpul era frumos, briza adia slab, cerul era acoperit 
de ceţuri uşoare şi temperatura ajungea abia la patruzeci şi şase 
de grade, adică plus 7° şi 78 Celsius. Mai întîi coborîră barca la 
poalele aisbergului, cu toate precauţiile pe care le cerea această 
operaţie. De acolo oamenii o traseră pe un loc uscat, pe o mică 
plajă nisipoasă, la adăpost de talazurile mării. Fiind în perfectă 
stare, ne puneam în ea mari speranţe la gîndul că odată ne va fi 
de folos. Rosseman-ul se ocupă apoi de încărcătura de pe 
Halbrane, mobilă, aşternuturi, pînze, îmbrăcăminte, 
instrumente, unelte. în fundul unei caverne aceste obiecte nu 
vor mai fi expuse la distrugere, aşa cum erau amenințate pe 
aisberg. Lăzile de conserve, sacii cu făină şi cu legume, 
butoaiele cu vin, whisky, gin, bere fură ridicate şi transportate 
pe țărm cu ajutorul macaralelor, apoi depozitate, ca şi celelalte 
mărfuri, într-o cavernă a litoralului. Dădui şi eu o mînă de ajutor, 
cum făcură de altfel şi căpitanul Len Guy şi locotenentul, pentru 
că o asemenea treabă nu suferea nici o întîrziere. 

Dirk Peters veni şi el să se alăture muncii celorlalţi, fără să 
scoată un cuvînt. Renunţase oare la speranţa de a mai regăsi pe 
Arthur Pym, sau mai nădăjduia încă ? Nu ştiam ce să cred. 

In ziua de zece februarie, toată treaba era terminată şi 
către seară eram instalaţi destul de bine pentru încărcătură, fu 
găsit un loc bun în interiorul unei grote spaţioase, în care se 
intra printr-o deschizătură îngustă. Grota era vecină cu aceea în 
care trebuia să locuim noi, iar Endicott, sfătuit de bosseman, îşi 
instala bucătăria în viitoarea locuinţă, în felul acesta vom profita 
de căldura maşinii, care astfel va servi şi la gătitul mîncărurilor 
şi la încălzitul cavernei în timpul zilelor lungi, sau mai bine zis al 
nopţii iernii australe. 

Se făcuse opt seara cînd intrarăm în caverna cu pereţii 
uscați, aşternută cu un covor de nisip fin si destul de luminată 
prin orificiile ei, care ne va servi de-aeum încolo de locuinţă. 


Situată lîngă un izvor, avea o aşezare care ne apăra de rafalele 
puternice ale viscolelor şi vîrtejurilor de zăpadă pe timp rău. Mai 
încăpătoare decit copastiile şi cabinele goeletei, putu încăpea 
înăuntru o dată cu aşternuturile de pat, mese, dulapuri, scaune, 
mobilă îndestulătoare pentru cîteva luni de., iernare. 

În timpul instalării, nu surprinsei nimic suspect în 
atitudinea lui Hearne şi a celor din Falkland. Toţi dădură dovadă 
de supunere, de disciplină şi desfăşurară o activitate demnă de 
toată lauda. Totuşi, metisul rămase de pază la barcă, care acum 
era mult mai uşor de furat. 

Hurlygurly, care supraveghea foarte atent pe Hearne şi 
pe, camarazii lui, era ceva mai liniştit. În orice caz, trebuia să 
luăm o hotărîre în privinţa plecării şi cit-mai neîntiîrziat, dacă 
voiam ca cei aleşi de soartă să mai poată prinde- timpul bun. 
Eram la 10 februarie. Peste o lună, sau cel mult 
şase .săptămâni, se închidea sezonul pescuitului in ţinuturile 
cercului antarctic şi admițând că barca noastră ar fi trecut cu 
bine banchiza, la ce ne-ai fi folosit dacă nu întiîlnea nici o 
balenieră, fiindcă, oricum, şubreda ambarcaţiune nu putea să 
înfrunte Pacificul pînă la coastele Australiei sau ale Noii- 
Zeelande. 

Seara, după ce se adunase toată lumea, căpitanul anunţă 
că a doua zi va fi discutată chestiunea plecării, adăugind că, în 
cazul cînd majoritatea va hotărî plecarea, soarta va fi consultată 
pe loc. Comunicarea aceasta nu provocă nici o discuţie, şi după 
părerea mea, nu mai aveam ce discuta serios decît atunci cînd 
se va hotărî dacă plecarea va avea loc sau nu. 

Era tîrziu. Afară domnea o semiobscuritate plăcută, iar 
soarele se tira obosit pe orizont, sub linia căruia voia să se 
ascundă. Mă trîntii în pat, aşa îmbrăcat cum eram, şi dormii 
cîteva ore, cînd fui trezit brusc de nişte strigăte care se auzeau 
în apropiere. Dintr-o-săritură, ajunsei afară din peşteră, o dată 
cu locotenentul şi căpitanul Len Guy, care fuseseră smulşi ca şi 
mine din somn. 

— Barca, barca, strigă deodată Jem West. 

Eram uluiţi. Barca nu mai era la locul ei, acolo unde îl lăsasem 
de pază pe Dirk Peters. După ce-i dăduseră drumul pe apă, trei 
oameni încărcaseră în ea butoaie şi lăzi, iar alţi zece încercau 
să-l imobilizeze pe metis. 


Hearne. era printre ei, însoţit de Martin Hoit, care părea că 
nu vrea să se amestece. Prin urmare, aceşti mizerabili voiau să 
pună mîna pe barcă şi să plece înainte ca sorții să-şi fi spus 
cuvîntul. Vroiau să ne părăsească aici, în pustietatea asta. Il 
surprinseseră pe Dirk Peters şi l-ar fi omorit cu siguranţă, dacă 
el nu s-ar fi apărat, luptîndu-se cu îndârjire. 

În faţa acestei revolte, dîndu-şi seama de inferioritatea 
noastră numerică, neştiind dacă se putea bizui pe toţi cei vechi 
de pe bord, căpitanul Len Guy şi cu locotenentul intrară în 
peşteră şi-şi luară arme, cu ajutorul cărora sperau să supună pe 
Hearne şi complicii săi, care de asemenea erau înarmaţi. 

Mă pregăteam să fac şi eu ca ei, cînd q discuţie, de care 
mă temeam de mult, mă ţintui locului. Copleşit de număr, 
metisul fu până la. Urmă doborit. În clipa aceea însă, Martin 
Hoit, din recunoştinţă pentru omul care-i salvase viaţa, sări în 
ajutorul lui, dar Hearne strigă la el: 

— Mai la.să-l dracului şi mai bine hai cu noi! 

Şeful velier păru că ezită. 

— Da, mai lasă.-l, reluă Hearne, pe acest Dirk Peters, care nu 
este altcineva decît ucigașul fratelui tău Ned. 

— Ucigaşul fratelui meu ? strigă Martin Hoit. 

— Da, al fratelui tău, omorit pe bordul lui Grampus. 

— Omorit de Dirk Peters. 

— Da, omorît şi mîncat. Mîncat, da, mîncat, repetă Hearne urlînd 
înfuriat aceste oribile cuvinte. 

La un semn al lui, doi oameni îl apucară pe Martin Hoit şi-l 
duseră cu sila în barca supraîncărcată. Hearne se luă după el, 
împreună cu toţi complicii săi, pe care şi-i asociase la această 
mîrşăvie. În clipa aceea, Dirk Peters se ridică dintr-o săritură, se 
năpusti asupra unui falklandez, tocmai în clipa cînd omul sărea 
în barcă, îl ridică în mîinile sale puternice şi învirtindu-l în aer, îl 
sfărimă de o stîncă. 

Atunci se auzi o pocnitură de pistol. Metisul, lovit în umăr 
de glontele lui Hearne, căzu pe plajă, în timp ce barca era 
minată cu putere în larg. 

Căpitanul Len Guy şi Jem West ieşiră din grotă cu armele 
în miini, scena durase 40 de secunde şi alergară pe fişia de 
pămînt care înainta în mare, urmaţi de bosseman, maistrul 
Hardie, mateloţii Francis şi Stern. 


Barca, favorizată de curent şi de mareea în scădere, se 
depărtase cam vreo două sute de metri. Jem West îşi duse 
puşca la ochi, trase un foc si unul dintre mateloţi căzu fulgerat 
pe fundul bărcii. Al doilea foc, tras de căpitan, atinse uşor 
pieptul lui Hearne, pierzindu-se între blocurile de gheaţă tocmai 
în clipa cînd barca dispărea după un aisberg. 

Nu ne mai răminea decit să mergem pe partea cealaltă a 
capului, unde curentul îi va apropia fără îndoială de coastă pe 
aceşti mizerabili, înainte de a se deplasa spre nord. Dacă 
treceau la o bătaie de puşcă şi un glonte l-ar atinge pe Hearne 
poate că tovarăşii lui ar intra în panică şi s-ar întoarce la mal. 

Trecu astfel un sfert de oră. Cînd barca apăru în spatele 
capului, era la o distanţă atît de mare, încît armele noastre n-ar 
fi putut-o ajunge. Hearne întinsese pinza şi împinsă de curent şi 
de briză, în scurtă vreme, barca nu mai fu decit un punct alb 
care se pierdea la orizont. 


2.13. DIRK PETERS PE MARE 


Problema iernării era rezolvată. Din cei treizeci şi trei de 
oameni îmbarcaţi pe Halbrane la plecarea sa din insulele 
Falkland, douăzeci şi trei ajunseseră pe acest pămînt, şi din 
aceştia, treisprezece fugiseră către locurile de pescuit din 
cealaltă parte a banchizei. Şi nu fuseseră aleşi de soartă să 
plece. Pentru a scăpa de ororile iernării dezertaseră ca nişte laşi. 
Din nenorocire, Hearne nu-şi atrăsese numai falklandezii lui, doi 
dintre oamenii noştri, matelotul Burry şi maistrul velier Martin 
Hoit trecuseră de partea lui. Martin Hoit nedîndu-şi poate seama 
de ceea ce face, sub influenţa loviturii pe care i-o dăduse 
mărturisirea îngrozitoarei întîmplări de pe Grampus, strigată în 
gura mare de sealing-master. 

La urma urmelor, pentru cei pe care soarta nu i-ar fi 
hărăzit plecării, situaţia nu se schimbase de loc. Nu mai 
rămăsesem decit nouă oameni: căpitanul Len Guy, locotenentul 
jem West, bosseman-ul Hurliguerly, maistrul calafagiu Hardie, 
bucătarul Endicott, mateloţii Francis şi Stern, Dirk Peters şi eu. 
La ce încercări avea să ne mai pună îngrozitoarea iarnă polară 


care se apropia ? Ce friguri îngrozitoare vom avea de îndurat, 
mai aspre decit in orice alt punct al globului pămîntesc, învăluiţi 
într-o noapte care ţine şase luni încheiate ? Nu te puteai gîndi, 
fără stringere de inimă, la energia morală şi fizică de care vei 
avea nevoie ca să poţi rezista unor asemenea încercări atit de 
deosebite de cele pe care le poate suporta un om. Dar dacă te 
gîndeai bine, cei care ne părăsiseră puteau nădăjdui la ceva mai 
bun ? Vor găsi ei marea liberă şi trecătorile banchizei deschise ? 
Vor reuşi să ajungă cu bine la cercul antarctic ? Şi dincolo de el, 
vor întîlni ei oare ultimele vase care închideau sezonul de 
pescuit ? Nu vor termina proviziile înainte de sfîrşitul acestei 
călătorii de peste o mie de mile ? Ce putuseră pune în barca şi 
aşa supraîncărcată cu treisprezece persoane ? Care erau cei mai 
ameninţaţi, noi sau ei ? lată o întrebare la care numai viitorul 
putea să răspundă. 

Cînd fugarii se pierdură vederii noastre, căpitanul Len Guy 
şi cei care-l întovărăşeam ne înapoiarăm la peşteră. învăluiţi de 
o noapte nesfirşită, aici, în grota aceasta, urma să ne petrecem 
iarna. Deodată îmi amintii de. Dirk Peters, care mai zăcea pe 
nisipul plajei, rănit de arma lui Hearne, în timp ce noi ne 
grăbeam să ajungem în cealaltă parte a capului. 

Cînd ajunsei la peşteră, nu-l văzui pe metis. Fusese oare rănit 
atit de grav, că nu se putuse tîrî pînă aici ? Aveam să plîngem 
moartea acestui om atit de credincios nouă şi sărmanului Pym ? 
In adîncul inimii noastre, speram că rana lui nu era prea gravă. 
Dar poate că avea nevoie de îngrijiri urgente şi, gîndind astfel, îi 
alergarăm în ajutor, dar Dirk Peters dispăruse. 

— S-o pornim în căutarea lui, domnule Jeorling, propuse 
bosseman-ul. 

— Să mergem, încuviinţai eu. 

— Vom merge cu toţii, interveni căpitanul Len Guy. Dirk Peters 
era de-ai noştri. Niciodată nu ne-ar fi părăsit şi nici noi nu-l vom 
părăsi pe el. 

— Se va reîntoarce oare, nenorocitul, acum cînd ştiu toţi ceea ce 
credea că nu ştim decit eu şi el ? Le spusei tovarăşilor mei de 
ce, în povestirea lui Arthur Pym numele, lui Ned Hoit fusese 
schimbat în acela de Parker şi în ce împrejurări aflasem de la 
metis această întîmplare. 

Mă străduii să arăt lucrurile într-o lumină cît mai favorabilă 
nenorocitului metis. 


— Hearne susţine că Dirk Peters a lovit pe Ned Hoit, spusei eu. 
Da, este adevărat, Ned Hoit era îmbarcat pe Grampus, iar 
fratele său, Martin, putea crede că a dispărut fie în timpul 
revoltei, fie în naufragiu. Ei bine, lucrurile nu s-au petrecut aşa. 
Ned Hoit a supravieţuit împreună cu Auguste Barnard, Arthur 
Pym şi metisul şi în scurtă vreme toţi patru se aflară în prada 
torturilor foamei. Unul din ei trebuia sacrificat, cel pe care l-ar fi 
hotărît soarta. Se trase la sorţi. Ned Hoit avu ghinion, căzu răpus 
de cuțitul lui Dirk Peters. Dar dacă metisul ar fi fost ales de 
soartă, n-ar fi servit el ca hrană celorlalţi ? 

Căpitanul Len Guy spuse următoarele : 
— Domnule Jeorling, aţi fost. singurul om căruia Dirk Peters i-a 
încredinţat acest secret. 
— Da, numai mie, căpitane. 
— Şi l-aţi păstrat ? 
— Pînă acum. 
— Nu-mi pot explica, totuşi, cum de-a ajuns la urechile lui 
Hearne. 
— La început, m-am.gîndit ca nu cumva Dirk Peters să fi vorbit 
prin somn şi că numai întîmplător Hearne aflase acest secret 
Gîndindu-mă mai bine, mi-am amintit de următoarea 
împrejurare: cînd metisul mi-a povestit întimplarea de pe 
Grampus, destăinuindu-mi că.Parker nu era altul decît Ned Hoit, 
el se afla în cabina mea, al cărei oblon lateral era deschis, cred 
că discuţia noastră a fost ascultată de omul care se afla atunci, 
la cîrmă. Şi acel om, acum îmi dau bine seama, era Hearne care, 
pentru a prinde mai bine ceea ce vorbeam, părăsise cîrma, din 
care cauză Halbrane suferi o smucitură şi era gata să se lase pe 
o coastă. 
— Îmi amintesc şi eu, interveni Jem West, .atunci l-am certat pe 
mizerabil, trimiţîndu-l la arest în fundul calei. 
— Ei bine, căpitane, spusei eu, din ziua aceea Hearne se 
împrieteni tot mai mult cu Martin Hoit, după cum mi-a spus o 
dată Hurliguerly. 
— Aşa este, răspunse bosseman-ul, şi n-a calculat rău ticălosul; 
şi fiindcă el nu era în stare să conducă barca pe care avea de 
gînd să pună mîna, s-a gîndit să-şi apropie un marinar ca Martin 
Hoit. 
— Astfel, Hearne nu înceta o clipă să-l aţiţe pe Hoit, ca acesta 
să-l întrebe pe metis de soarta fratelui său, şi dumneavoastră 


ştiţi în ce împrejurări află şeful velier adevărul asupra acestui 
îngrozitor secret. Mărturisirea de pe plajă căzu ca un trăsnet 
asupra lui Hoit, înnebunindu-l aproape. Ceilalalţi profitară de 
cumpăna lui şi acum este de partea lor. 

Fiecare înţelese cum se petrecuseră lucrurile. Şi dîndu-şi 
seama că se cunoaşte secretul său, nu era firesc ca Dirk Peters, 
în starea în care se afla, să se sustragă privirilor noastre ? Va 
consimţi el oare să-şi mai reia locul la care avea dreptul printre 
noi ? După aceste discuţii, părăsirăm grota şi, după un ceas de 
căutare, îl găsirăm pe metis. 

Cînd ne zări păru că vrea s-o ia la fugă. Hurliguerly şi 
Francis reuşiră însă să se apropie de el, iar metisul nu opuse nici 
o rezistenţă. îi vorbii mai întîi eu, apoi ceilalţi, căpitanul îi întinse 
mîna. La început, lui Dirk Peters nu-i veni să creadă, privea uluit, 
apoi luă mîna căpitanului şi, fără un cuvînt, reveni cu noi pe 
plajă. 


Din ziua aceea, nimeni nu mai aduse vreodată vorba 
despre cele întâmplate pe bordul lui Grampus. Rana lui Dirk 
Peters nu era gravă. Glontele nu pătrunsese decit deasupra 
umărului stîng, fără să atingă articulaţia şi putu fi scos foarte 
uşor, apăsînd încet cu mâna. Pe rană i se aplică o bucată din 
pînza corăbiei, peste care îl legarăm strîns, îmbrăcîndu-şi peste 
pansamentul acesta bluza, şi chiar de-a doua zi, fără să 
manifeste vreo slăbiciune sau să arate că-l doare, îşi reluă viaţa 
obişnuită. 

Ne organizarăm bine viaţa în vederea timpului rău care se 
apropia. larna era aproape şi de cîteva zile soarele abia se mai 
arăta printre neguri. Temperatura scăzu la treizeci şi şase de 
grade, adică plus 2* şi 22 Celsius, şi nu speram să se mai urce. 
Razele soarelui, aruncîndu-şi umbrele nemăsurat de lungi 
asupra pămîntului, nu mai încălzeau de loc. 

Căpitanul Len Guy ne sfătui să ne îmbrăcăm de pe acum 
cu haine groase de lină, fără să mai aşteptăm ca frigul să se 
înăsprească. Între timp, aisbergurile, packs-urile, streamsurile şi 
drifts-urile treceau dinspre sud în număr clin ce în ce mai mare. 
Unele se mai lipeau de litoralul nostru plin de gheţuri, dar 
majoritatea dispăreau înspre nord-est. 


— Toate  sloiurile acestea, îmi spuse bosseman-ul, sînt 
materialele care consolidează banchiza. Dacă barca ticălosului 
de Hearne nu le-o ia înainte, cred că el şi ceilalţi vor găsi poarta 
închisă şi, cum n-au cheie s-o deschidă. 

— Prin urmare, dumneata, Hurliguerly, crezi că vom avea de 
înfruntat mai puţine pericole iernînd aici, decît dacă am fi plecat 
cu barca ? 

— Bineînţeles, şi am fost de părerea asta şi pînă acum, domnule 
Jeorling. Şi mai ştiţi ceva, adăugă.el, întrebuinţind formula 
obişnuită. 

— Spune, Hurliguerly. 

— Ei bine, pariez că cei care au plecat cu barca vor fi mai la 
strimtoare decit noi, şi vă repet că dacă soarta m-ar fi ales, aş fi 
cedat bucuros locul meu altuia. Vedeţi dumneavoastră, e cu 
totul altceva să simţi pămînt solid sub picioare. Şi cu toate că 
ne-au părăsit ca nişte laşi, nu doresc moartea nimănui. Dacă 
Hearne şi cu ceilalţi nu reuşesc să treacă de banchiză, dacă sînt 
condamnaţi să petreacă iarna în mijlocul gheţurilor, numai cu 
proviziile acelea care nu le vor ajunge decit pentru citeva 
săptămîni, ghiciţi ce soartă îi aşteaptă. 

— Da, mai rea ca a noastră încuviinţai eu. 

— Şi mai adaug, continuă bosseman-ul, că ajungind chiar la 
cercul antarctic, dacă balenierele au părăsit locurile de pescuit, 
barca asta supraîncărcată nu va putea rezista unei călătorii pînă 
la țărmurile australiene. 

Aşa gindeam şi eu, şi la fel cu mine ginde.a căpitanul şi 
jem West.  Navigind în condiţii favorabile, fără să fie 
supraîncărcată, ducînd cu ea provizii pentru mai multe luni, în 
sfîrşit, avînd toate şansele de, partea ei, poate că barca ar fi fost 
in stare să termine această călătorie. Dar aşa stăteau oare 
lucrurile, cu siguranţă că nu. 

În zilele următoare, 14, 15, 16 şi 17 februarie, ne 
ocuparăm de instalarea noastră şi a materialului. Făcurăm 
cîteva călătorii de recunoaştere, avîntindu-ne mult spre 
interiorul acestui uscat. Solul era peste tot la fel de arid, 
neproducînd decit plantele acelea spinoase, ca nişte rachete de 
tenis, care cresc în nisip, acoperind aproape toată plaja. 

Dacă Len Guy ar mai fi păstrat o cit de mică speranţă cu 
privire la regăsirea fratelui său şi a mateloţilor de pe Jane dacă 
ar fi admis că, plecînd din insula Tsalal, cu o barcă, curenţii îi 


ajutaseră să. ajungă pînă la ţărmul acesta, aici, la faţa locului, 
trebuia să recunoască însă că nu exista nici urmă de debarcare. 

Într-una din incursiunile noastre, merserăm aproape patru 
mile, pînă la poalele unui munte uşor de urcat, datorită 
povîrnişurilor lui coborînd în pantă lină, înalt de şase pînă la 
şapte sute de stînjeni. În drumul acesta, pe care îl făcui 
împreună cu Len Guy, locotenentul şi matelotul Francis, nu 
descoperirăm nimic. Spre nord şi spre vest se întindeau aceleaşi 
şiruri de coline pleşuve, crestate la virf, şi mă gîndeam că atunci 
cînd vor fi acoperite de imensul covor al zăpezii, ne va fi greu să 
le deosebim de aisbergurile imobilizate de frig pe suprafaţa 
mării. 

Ceea ce luaserăm drept pămînt, spre est, era de fapt o 
coastă, ale cărei înălţimi, luminate de soarele amiezii, apărură 
destul de clar în faţa lentilei ocheanului nostru. Să fi existat 
totuşi un continent care se întindea cle-a lungul strîmtorii, sau 
ceea ce vedeam era numai o insulă ? În orice caz, şi una şi alta 
trebuie să fi fost la fel de sărace ca şi pămîntul dinspre vest, şi 
la fel de pustiu ca şi el. 

Şi cînd gîndurile mă purtau îndărăt la insula Tsalal, al cărei 
solavea o vegetaţie atit de bogată şi de variată, după cum îl 
descria Arthur Pym, simţeam cum mă încearcă deznădejdea. 
Numai privind pustietatea dezolantă a acestor triste locuri şi 
aveai în faţă imaginea cea mai completă a aceea ce înseamnă 
regiunile australe. Şi totuşi, arhipelagul tsalalez, situat aproape 
la aceeaşi latitudine, era fertil şi populat, înainte de ă fi distrus 
de cutremur. 

Într-una din zile, căpitanul ne propuse să dăm o denumire 
ținutului acestuia, pe care ne azvirlise aisbergul. îi dădurăm 
numele de Halbraneland, în amintirea goeletei noastre. Şi, ca să 
le înfrăţim pentru totdeauna în amintirea noastră, dădurăm şi 
strimtorii, care separa cele două părţi ale continentului polar, 
numele de Jane-Sund. Ne ocuparăm apoi de vînatul pinguinilor, 
care mişunau pe stînci, şi capturarăm un număr destul de mare 
din amfibiile care se zbenguiau de-a lungul plajei. 

Simţeam nevoia să mîncăm carne proaspătă. Carnea de focă şi 
de morsă, preparată de Endicott, mi se păru destul de gustoasă. 
Pe de altă parte, untura acestor animale putea servi foarte bine 
atit la încălzitul grotei, cît şi la gătitul bucatelor. Nu trebuia să 
uităm nici o clipă că cel mai de temut inamic răminea tot frigul, 


şi trebuia să ne folosim de toate mijloacele pe care le aveam la 
îndemiînă, pentru a-l combate. Răminea de văzut dacă la 
apropierea iernii, aceste amfibii nu vor pleca în căutarea unui 
climat mai dulce, înspre latitudini 'mai mici. 

Din fericire, mai existau încă sute de alte animale, care 
ne-ar fi furnizat hrana şi la nevoie apa de băut. Pe plajă se 
găseau numeroase broaşte țestoase, din neamul Galapagos, 
cărora, nu ştiu de ce, li s-a dat numele arhipelagului din oceanul 
echinoxial. Despre unele ca acestea vorbeşte Artliur Pym că 
serveau de hrană insularilor din Tsalal, pe care el şi Dirk Peters 
le găsiseră în fundul bărcii cu care fugiseră din insulă, după 
atentatul indigenilor asupra echipajului Janei. 

Aceste cheloniene enorme, cu mersul măsurat, greoi şi 
încet, cu gitul subţire şi lung de aproape două picioare, cu capul 
triunghiular ca de viperă, pot trăi ani întregi fără să mănince. De 
altfel aici, în lipsă de felină, de pătrunjel şi de iarbă grasă, se 
hrăneau cu spinii care creşteau printre pietrele litoralului. 

Dacă Arthur Pym şi-a permis să compare broaştele 
țestoase antarctice cu dromaderele, a făcut-o pentru că 
acestea, ca şi rumegătoarele cu cocoaşe, au la încheietura 
gîtului o pungă plină cu apă proaspătă, bună de băut, avînd o 
capacitate de două pînă la trei galioane. După cum povesteşte 
Pym, înaintea tragerii la sorţi de pe Grampus, o broască 
țestoasă Galapagos îi salvase de la o moarte sigură prin foame 
şi tot datorită acestui animal avuseseră cu ce-şi potoli setea. 
Dacă ar fi să-l credem, neamul acesta de broaşte țestoase, care 
trăiesc la fel de bine pe uscat sau în apă ajung pînă la-greutăţi 
de o mie două sute pînă la o mie cinci sute de livre. Chiar dacă 
cele din Halbraneland nu depăşeau şapte-opt sute de livre, 
carnea lor era la fel de gustoasă şi de hrănitoare. 

Prin urmare, cu toate că trebuia să ne pregătim pentru o 
iernare la aproape cinci grade de pol, şi oricît de aspru ar fi fost 
frigul, situaţia nu era totuşi atît de desperată pentru nişte inimi 
tari. Singura chestiune care ne frăminta şi ne îngrijora în acelaşi 
timp, era problema reîntoarcerii, care trebuia rezolvată imediat 
ce timpul rău ar fi trecut. Ca această problemă să poată fi 
rezolvată, trebuia mai întîi ca tovarășii noştri fugiţi cu barca să 
se fi repatriat, şi în al doilea rînd, ca prima lor grijă să fi fost 
trimiterea unui vas în căutarea noastră, în lipsă de altceva mai 
bun, speram.că Martin Hoit nu ne va uita. Dar va reuşi oare el şi 


camarazii lui să ajungă la pământurile Pacificului, pe bordul unei 
baleniere ? Şi viitorul sezon de vară va fi oare favorabil unei 
călătorii atît de îndepărtate prin mările antarctice ? Discutam 
adesea între noi toate probabilitățile. Dintre toţi, bosseman-ul 
continua să se arate mereu încrezător şi plin de optimism, 
datorită firii lui vesele şi răbdării cu care ne uimea. 

Bucătarul Endicott îi împărtăşea încrederea, sau cel puţin 
nu se arăta necăjit de loc de ceea ce ne-ar fi rezervat viitorul, 
văzîndu-şi de bucătăria lui de parcă n-ar fi fost într-o grotă din 
Antarctida, ci lîngă maşina de gătit, a Cormoranului Verde. 
Mateloţii Stern şi Francis ascultau tăcuţi, fără să scoată un 
cuvînt, şi cine ştie dacă în fundul sufletului lor nu regretau că 
nu-l urmaseră pe Hearne şi pe ceilalţi. In ce-l privea pe maistrul 
calafagiu Hardie, el aştepta evenimentele viitoare fără să-şi bată 
capul să ghicească ce întorsătură vor lua ele peste cinci sau 
şase luni. 

Căpitanul Len Guy şi locotenentul erau, ca de obicei, de 
aceeaşi părere, ajungind întotdeauna la aceleaşi concluzii şi 
luînd, de comun acord, aceleaşi hotăriri. Vor face tot ce vor 
putea şi vor încerca totul pentru salvarea noastră. Neliniştiţi 
asupra sorții care ar fi putut s-o aibă barca, se gindeau poate să 
încerce o călătorie spre nord, traversînd pe jos ice-fields-urile şi 
sînt sigur că niciunul dintre noi n-ar fi ezitat să-i urmeze. Cum 
clipa unei asemenea încercări nu sosise încă, gindeam că mai 
rămăsese timp să ne hotărim, atunci cînd marea va fi podită de 
gerul puternic, pînă la cercul antarctic. 

Astfel se prezenta situaţia şi se părea că nimic nu putea s- 
o schimbe, cînd în ziua de 19 februarie se produse o întâmplare, 
providenţială aş putea spune, pentru acei care cred în 
amestecul ei în viaţa oamenilor. Era pe la opt dimineaţa. 
Vremea se arăta liniştită, cerul limpede, iar termometrul arăta 
numai treizeci şi două de grade Fahrenheit (zero grade Celsius). 
Ne aflam cu toţii în grotă, afară de bosseman, aşteptînd micul 
dejun pe care-l pregătea Endicott şi tocmai eram gata să ne 
aşezăm la masă, cînd de afară sa auzi strigînd cineva. Nu putea 
fi decît Hurliguerly, şi cum apelurile lui se repetau cu insistenţă, 
lăsarăm masa şi ieşirăm în grabă afară. 

Cînd ne zări, strigă : 
— Veniţi, veniţi încoace ! 


În picioare, pe o stîncă, la poalele unei mici coline dinspre 

capul Halbraneland-ului, ne arăta marea. 

— Ce s-a întîmplat ? întrebă căpitanul Len Guy. 

— În largul coastei se vede o barcă. 

— O barcă, strigai eu. 

— Să fie oare aceea a Halbranei, care ne părăsise, şi pentru un 
motiv sau altul se înapoiază, presupuse căpitanul Len Guy. 

— Nu, nu-i barca noastră, răspunse Jem West. 

Într-adevăr, o barcă ce nu putea fi confundată cu aceea de 
pe goeleta noastră, plutea în direcţia coastei pe care ne aflam. 
Părea mai degrabă părăsită şi lăsată în voia curentului. Pe toţi 
ne fulgeră acelaşi gînd, să punem mâna cu orice preţ pe această 
barcă, cu care ne-am fi putut salva. Dar cum să ajungem la ea, 
cum s-o aducem pînă la acest cap al Halbraneland-ului ? Barca 
se afla la o depărtare de o milă şi în mai puţin de douăzeci de 
minute va trece pe lîngă colina pe care ne aflam, va merge mai 
departe, şi cum în largul coastei nu erau virtejuri care s-o aducă 
la țărm, după alte douăzeci de minute va dispărea din nou. 
Şedeam pironit acolo, pe stîncă, privind cum barca îşi continua 
deriva, fără intenţia de a se apropia de litoral. Părea că, 
dimpotrivă, se îndepărtează. Deodată, la poalele dealului, se 
auzi plescăitul pe care-l face un corp căzind în apă. Ne 
îndreptarăm privirile într-acolo şi văzurăm pe Dirk Peters care, 
aruncîndu-se din virful unei stînci în apa rece şi adincă, înota 
voiniceşte în direcţia bărcii. 

Din  piepturile noastre ieşiră strigăte de admiraţie, 
amestecată cu teamă. Metisul întoarse o clipă capul şi cu o 
mişcare bruscă, sări în sus, din freamătul uşor al valurilor, aşa 
cum fac de obicei marsuinii, a căror forţă şi iuţeală părea s-o 
aibă şi el. Nu văzusem niciodată ceva asemănător, dar la cîte nu 
ne mai puteam aştepta de la un astfel de om. 

Va reuşi oare Dirk Peters să ajungă la barcă înainte ca ea 
să fie prinsă de curent şi tîrită spre nord-est ? Şi dacă va ajunge 
pînă la ea, va reuşi el s-o readucă fără visle spre ţărmul de care 
se îndepărta? Dar uralele noastre, aruncate ca o încurajare 
metisului, amuţiră ; aşteptam nemişcaţi, cu inimile bătînd, gata 
să ne spargă piepturile. Singur bosseman-ul striga din cînd în 
cînd : — Hai Dirk hai, curaj ! 

În scurtă vreme, metisul parcursese cîteva sute de metri 
în direcţia bărcii. Nu-i mai puteam zări decît capul, ca un punct 


negru pe suprafaţa agitată a mării. Mai mulf înţelegeam decit 
puteam vedea, că nu dădea de loc semne de oboseală. Bfaţele 
şi picioarele respingeau metodic apa, iar viteza se menținea sub 
acţiunea uniformă a celor patru propulsoare puternice, mîinile şi 
picioarele. 

Nu mai încăpea îndoială că Dirk Peters va ajunge la barcă. 
Dar pînă la urmă, nu va fi tîrit de ea dacă , cu puterea lui 
uimitoare, n-ar fi putut s-o remorcheze înotînd pînă la țărm ? 

— La urma urmelor, de ce n-ar avea barca asta şi visle, spuse 
bosseman-ul. Vom vedea cînd Dirk Peters va fi urcat în ea şi 
pînă atunci nu mai era mult, pentru că barca se apropia văzînd 
cu ochii. 

— În orice caz, spuse Jem West, ar fi bine s-o pornim în josul 
apei. Dacă barca ajunge la uscat, asta nu se va întîmpla decit 
mult mai departe de locul unde ne aflăm noi. 

— A prins-o, a ajuns-o. Ura Dirk, ura, strigă bosseman-ul, căruia i 
se alătură şi prietenul său Endicott, ca un puternic ecou. 

Într-adevăr, metisul, după ce prinse barca, se ridică pe 
jumătate din apă, apucîndu-se cu mîinile lui enorme de 
marginea ei, încît era gata s-o răstoarne şi încălecînd parapetul, 
sări înăuntru zdrobit de oboseală, aşezîndu-se o clipă pentru a-şi 
trage sufletul după un efort ca acela ai căror martori fusesem. 

Dar deodată îl văzurăm apleeîndu-se şi un strigăt puternic, 
neomenesc, ieşi din pietul lui, ajungînd pînă la noi. Ce găsise 
oare pe fundul bărcii ? Ah, da, nişte visle, pentru că imediat îl 
văzurăm instalindu-se cu ele în mînă, către prova bărcii, şi, luînd 
direcţia țărmului, visli cu putere spre noi, ieşind din calea 
curentului. 

— Repede, să mergem, spuse căpitanul Len Guy. 

Înconjurarăm poalele dealului şi alergarăm cit puturăm de 
repede pe plaja presărată cu bolovani negricioşi. La trei sau 
patru sute de stînjeni, locotenentul ne opri. Dirk Peters se 
îndreptase către virful unui cap, care se afla în locul acela, şi 
înţeleserăm că va acosta acolo. Barca nu mai era decit la vreo 
cîteva sute de metri de țărm şi virtejurile o apropiau tot mai 
mult, cînd Dirk Peters, lăsînd vislele din mînă, se aplecă spre 
fundul bărcii şi ridică în braţe un corp omenesc. In clipa aceea, 
lîngă noi izbucni un țipăt sfişietor. 

— Fratele meu, e fratele meu. 


Len Guy recunoscuse în corpul acela, care părea lipsit de viaţă, 
pe William Guy. 
— Trăieşte, trăieşte, ne strigă Dirk Peters. 

O clipă mai tirziu, barca acostase şi căpitanul Len Guy, cu 
lacrimi în ochi, îşi îmbrăţişa fratele regăsit. Trei din tovarăşii lui 
zăceau în nesimţire pe fundul bărcii. Patru oameni, iată ce mai 
rămăsese din tot echipajul Janei. 


2.14. UNSPREZECE ANI IN CITEVA PAGINI 


Titlul pe care l-am crezut cel mai indicat pentru acest 
capitol, vă arată că aventurile lui William Guy şi ale tovarăşilor 
săi, după distrugerea goeletei engleze şi greutăţile vieţii lor pe 
insula Tsalal, după plecarea lui Arthur Pym şi a lui Dirk Peters, 
vă. vor fi povestite cît mai pe scurt. 

William Guy şi cei trei mateloţi Trinkle, Roberts şi Covin, 
fură transportaţi în grotă şi după multe sforţări, readuşi în 
simţiri. De fapt, numai foamea, nimic altceva decit foamea, îi 
adusese pe aceşti nenorociţi într-o stare de slăbiciune vecină cu 
moartea. Puţina hrană pe care le-o dădurăm încetul cu încetul şi 
cîteva cești .de ceai fierbinte, în care turnarăm whisky, îi făcură 
să capete puteri. 

Mi-e greu să descriu duioşia scenei care avu loc între cei 
doi fraţi, cînd William, deschizînd ochii, îl recunoscu pe. Len ; e 
destul să adaug că toţi furăm pătrunşi de emoție pînă în aclincul 
sufletului, oricît de împietriţi eram noi, şi această clipă n-o voi 
uita niciodată. Ochii ni se  umplură de lacrimi, 
multumind în acelaşi timp, cu toţii, providenţei. Nimeni nu se 
mai gindea la ceea ce ne aştepta în viitor, bucurindu-ne de 
prezent şi cine ştie dacă situaţia noastră nu avea să se schimbe 
în bine, tocmai datorită sosirii acestei bărci pe ţărmul 
Halbraneland-ului ? 

Inainte de a începe să ne povestească păţaniile lui, 
William Guy fu pus la curent cu propriile noastre aventuri. în 
puţine cuvinte, fratele său îi povesti despre întîlhirea cu 
cadavrullui Patterson, călătoria goeletei noastre pînă la insula 
Tsalal, plecarea ei către latitudini mari, naufragiul pe aisberg. Și 
în sfîrşit, trădarea unora din echipaj, care ne părăsiseră pe acest 
pămînt. 


Mai află de asemenea ce ştia Dirk Peters despre Arthur 
Pym şi luă cunoştinţă de slabele ipoteze pe care îşi întemeia 
metisul speranţa de a-şi regăsi tovarăşul, a cărui moarte era 
sigură pentru William Guy, ca şi moartea celorlalţi marinari de 
pe Jane, zdrobiţi sub dărimăturile colinelor de la Klock Klock.La 
această povestire, William Guy răspunse prin evocarea 
întîmplărilor celor unsprezece ani petrecuţi pe insula Tsalal. 

Ziua de 8 februarie 1828 nu putea fi uitată ; echipajul 
Janei, nebănuind de loc reaua credinţă a populaţiei din Tsalal şi 
a lui Too-Wit, debarcă, pentru a merge în satul Klock-Klock, 
lăsînd pe bord şase oameni, care după socotelile 
comandantului, ar fi .putut să apere goeleta de. orice atac 
neaşteptat. Echipajul, socotind şi pe căpitanul William Guy, 
secundul Patterson, Arthur Pym şi Dirk Peters, forma un grup de 
treizeci şi doi de' oameni înarmaţi cu puşti, pistoale şi cuțite. 
Cîinele Tigru îi însoțea. 

Ajunsă la trecătoarea îngustă care ducea către sat, mica 

trupă a echipajului, însoţită de numeroşi războinici de-ai lui Too- 
Wit, se împărţi : Arthur Pym, Dirk Peters şi matelotul Allen o 
luară priritr-o potecuţă tăiată în peretele colinei. Din clipa aceea, 
tovarăşii lor nu aveau să-i mai revadă. 
Într-adevăr, nu trecu mult şi se produse o zguduitură puternică. 
Colina se prăbuşi, îngropîndul pe William Guy şi pe cei douăzeci 
şi opt de tovarăşi ai săi. Dintre aceşti nenorociţi, douăzeci şi doi 
pieriră în această catastrofă, iar cadavrele lor nu mai fură găsite 
niciodată, rămînînd îngropate sub masele de pămînt ale insulei. 
Numai şapte dintre ei supravieţuira dezastrului, scăpaţi ca prin 
minune în fundul unei văi adinci. Aceştia erau .William Guy, 
Patterson, Roberts, Covin, Trinkle, Forbes şi Lexton murind la 
scurtă vreme după această nenorocire. în ce-l privea pe Tigru, 
nu ştiau dacă scăpase sau pierise şi el în timpul prăbuşirii. 

William Guy şi cei şase tovarăşi ai lui nu puteau rămîne în 
locul acela strimt şi întunecos, unde în scurtă vreme le va lipsi 
pînă şi aerul. După cum crezuse la început şi Arthur Pym, la fel 
bănulseră şi ei că sînt victimele unui cutremur. Dar, ca şi el, în 
curînd aveau să-şi dea seama că trecătoarea era astupată cu 
peste un milion de tone de pămînt şi piatră, iar această 
prăbuşire se vedea că fusese pregătită de către Too-Wit şi 
insularii din Tsalal. Ca şi Arthur Pym, se străduiră să scape cît 
mai grabnic din întunecimea care-i înconjura, de lipsa aerului, 


de miazmele acelea puturoase, sufocante, ale pămîntului 
tsalalez, chiar dacă, pentru a întrebuința expresiile 
povestitorului, ei se aflau exilați dincolo de hotarele cele mai 
îndepărtate ale speranţei, îngropaţi de vii, într-o situaţie care nu 
se deosebea prea mult de aceea a morţilor . Colinele de pe 
ambele părţi ale trecătorii erau străbătute de un fel de ganguri 
naturale, adevărate labirinturi prin care se tiriră William Guy, 
Patterson şi ceilalţi, ajungînd, după multă strădanie, la o 
deschizătură prin care lumina şi aerul pătrundeau din belşug. De 
acolo, urmăriră ei desfăşurarea evenimentelor care urmară 
prăbuşirii, atacarea Janei de cele şaizeci de pirogi, rezistenţa 
eroică a oamenilor rămaşi de veghe pe bord, tunurile vărsînd foc 
şi bucăţi de schije peste atacatori, cotropirea goeletei de către 
sălbatici şi, în sfîrşit, explozia care pricinui moartea a vreo mie 
de insulari şi distrugerea completă a goeletei. 

Too-Wit şi tsalalezii lui fură la început îngroziţi de efectul 
acestei explozii, iar' mai tîrziu, dezamăgiţi. Instinctul lor de jaf 
nu era satisfăcut, pentru că din lemnăria corăbiei, din 
echipamentul ei, pînze, funii şi din toată încărcătura, nu mai 
rămăsese decit resturi, fără valoare. Şi cum presupuneau 
probabil că echipajul pierise în timpul prăbuşirii, nu se mai 
gîndiseră să-i caute. 

Datorită acestui lucru, fu. cu putinţă ca Arthur Pym, Dirk 
Peters, William Guy şi oamenii lui, să rămînă fără teamă în 
fundul labirinturilor de la Kloek-Klock, hrănindu-se cu carne de 
stiîrci, pe care-i puteau prinde uşor cu mina, şi cu fructele 
alunilor, care creşteau ca o adevărată pădure, pe coastele 
colinelor. 

Focul îl aprindeau frecînd între ele bucăţi de lemn moale şi 
uscat, care se găsea din belşug pe insulă. La douăzeci şi una de 
zile după această întîmplare, căpitanul Janei şi însoțitorii lui, 
care se mai aflau încă închişi în labirintul acela, văzură cu 
groază că păsările cu care se hrăneau se răresc, ameninţind să 
dispară cu totul. Pentru a scăpa de moartea prin foame, căreia îi 
erau hărăziţi, se gîndiră la unicul mijloc de salvare: părăsirea 
insulei cu una din bărcile indigenilor. 

De sete nu sufereau, fiindcă într-unui din coridoarele 
labirintului se afla un izvor cu apă bună de băut. Dar foamea 
începea să amenințe. Unde să se ducă şi chiar dacă vor ajunge 
undeva, cît vor putea s-o ducă fără provizii ? Cu toate acestea, 


nenorociţii n-ar fi ezitat să încerce aventura, dacă ar fi putut 
părăsi insula la adăpostul întunericului. Dar la acea epocă, 
soarele nu dispărea încă dincolo de orizontul paralelei optzeci şi 
patru. Şi e sigur că moartea ar fi pus capăt atitor nenorociri, 
dacă situaţia nu s-ar fi schimbat pe neaşteptate. 

In dimineaţa zilei de 22 februarie, William Guy şi Patterson 
se sfătuiau, chinuiţi de nelinişte, la intrarea dinspre cîmpie a 
labirintului. 

Işi dădeau seama că in scurtă vreme nu vor mai putea face faţă 
nevoilor traiului, fiindcă de cîtva timp se hrăneau numai cu 
alune, fapt care le provoca violente dureri de cap şi de stomac. 
Din locul acela vedeau nişte broaşte țestoase mari, tîrîndu-se 
de-a lungul țărmului. Dar cum puteau să ajungă la ele, cînd sute 
de insulari mişunau pe plajă, umblind fără rost de colo-colo, 
scoţind eternul lor strigăt „teke-li”. Deodată, mulţimea aceea fu 
cuprinsă de o agitaţie neobişnuită. Bărbaţi, femei, copii, se 
împrăştiară în toate părţile. Ciţiva sălbatici săriră în bărci şi 
visliră spre larg, în prada unei spaime care nu putea fi provocată 
decit de un pericol nemaipomenit. 

Ce se întîmplase oare ? In scurtă vreme, William Guy şi tovarăşii 
săi înţeleseră motivul agitaţiei de pe litoral, care băgase atita 
groază în indigeni. 

Din interiorul insulei, apăruse un animal patruped, care se 
năpustise în mijlocul sălbaticilor, muşcîndu-i cu furie de unde 
apuca, în timp ce din gitlejul lui ieşeau urlete de furie, iar din 
gurăi se scurgea o spumă albicioasă. Animalul acesta singur şi 
nu prea mare, putea fi izgonit cu pietre sau cu săgeți de 
mulţimea care umplea plaja. Atunci de ce fugeau înnebuniţi de 
groază sute de sălbatici, fără a îndrăzni să se apere de animalul 
care se repezea asupra lor ? 

Poate pentru că apariţia aceasta neaşteptată avea părul 
alb şi numai văzindu-l începuse panica, pe care am mai 
observat-o şi înainte, această inexplicabilă teamă de culoarea 
albă, care-i umplea de groază pe toţi indigenii din Tsalal. Nici 
nu-şi poate cineva închipui cită spaimă era în ţipetele lor: 
„tekeli-li, anamoo-moo si jama-lama”. Şi care nu fu surpriza 
căpitanului Janei şi tovarăşilor săi, cînd în arătarea înfuriată 
recunoscură pe cîinele lor, Tigru. 

Da ! Era Tigru, care scăpase din prăbuşirea colinei, 
salvindu-se în interiorul insulei şi după ce dăduse tîrcoale timp 


de cîteva zile prin împrejurimile  Klock-Klock-ului, iată-l 
întorcîndu-se şi semănînd spaima printre sălbatici. Cititorii îşi 
amintesc cum sărmanul animal mai fusese încercat de crize de 
turbare în cala lui Grampus, ei bine, de data aceasta era turbat 
de-a binelea şi toată populaţia aceea era ameninţată de 
muşcăturile lui. 

lată din ce cauză o luaseră la fugă cea mai mare parte din 
tsalalezi, în frunte cu şeful lor Too-Wit şi wampos-ii, un fel de 
sfetnici ai căpeteniei din Klock-Klock. În aceste împrejurări, 
părăsiră ei nu numai satul, dar şi insula, unde nici o putere nu 
iar fi putut reţine şi unde nu aveau să se mai întoarcă niciodată. 

Dacă bărcile erau de ajuns să-i transporte pe cei mai mulţi 
dintre ei în insulele vecine, cîteva sute de indigeni fură nevoiţi 
să rămiie totuşi în Tsalal, pentru că nu avură cu ce fugi. Unii 
dintre ei, muşcaţi de Tigru, turbară, în această vreme. Atunci 
văzurăm un spectacol a cărui grozăvie este cu neputinţă de 
descris. Turbaţii se năpusteau unii asupra altora, sfişiîndu-se cu 
dinţii. Osemintele întîlnite în împrejurimile Klock-Klock-ului erau 
ale sălbaticilor care pieriseră cu unsprezece ani în urmă pe locul 
acela. Nenorocitul cîine muri într-un colţ al litoralului, unde Dirk 
Peters îi găsise scheletul, şi printre oasele lui, o zgardă pe care 
se afla gravat numele lui Arthur Pym. 

Din cauza acestei catastrofe, forţa creatoare a lui Edgar 
Poe era cu siguranţă în stare s-o imagineze, insula Tsalal fu 
definitiv părăsită. Indigenii plecară pentru totdeauna din insulă, 
refugiindu-se în arhipelagul de la sud-vest; „animalul alb" 
adusese groază şi moarte. Cînd ultimii din cei care n-au putut 
fugi pieriră, chinuiţi de turbare, William Guy, Patterson, Trinkle, 
Covin, Roberts, Forbes, şi Lexton, îndrăzniră să iasă din 
ascunzătoarea lor, pe jumătate morţi de foame. 

Cum se scursese viaţa lor în timpul anilor care urmară ? 
Oricum, fusese mai puţin grea decit s-ar fi putut crede. Hrana le 
era asigurată de produsele naturale ale unui pămînt extrem de 
fertil şi de animalele domestice care rămăseseră de la sălbaticii 
fugiţi. Nu le lipseau decît mijloacele cu care să părăsească 
insula, întorcîndu-se spre banchiză, apoi dincolo de cercul 
antarctic, a cărui trecere o forţase Jane cu preţul multor 
pericole, ameninţată de furia furtunilor şi ciocnirea cu ghețarii, 
de rafalele de grindină şi de zăpadă. 


Cu ce ar fi putut William Guy şi tovarăşii lui să 

construiască o barcă în stare să înfrunte o călătorie atît de lungă 
şi de periculoasă, fără să aibă uneltele necesare, reduşi numai 
la armele lor, puşti, pistoale şi cuțite ? 
Prin urmare, nu le răminea decit să se instaleze cît mai bine pe 
insulă, în aşteptarea unui prilej care le-ar îngădui s-o 
părăsească. Şi de unde s-ar fi putut să le vină salvarea, dacă nu 
dintr-o întîmplare ca acelea de care nufnai providenţa singură 
dispune ? |n primul rînd, căpitanul şi secundul hotărîră să-şi 
instaleze tabăra pe coasta de nord-vest. Din satul Klock-Klock 
nu se vedea în larg. Or, important era ca ei să vadă tot timpul 
marea pentru cazul, din nefericire atît de puţin probabil, cînd ar 
apare vreun vas prin împrejurimile insulei Tsalal. 

Căpitanul William Guy, Patterson şi cei cinci tovarăşi ai lor, 
coborîră prin văgăunile umplute pe jumătate de dărimăturile 
colinei, pe poteci acoperite de zgura măruntă a blocurilor de 
granit negru şi de marnă, în care străluceau grăunţe de 
minereu. Astfel văzuse şi Arthur Pym aceste lugubre regiuni 
care, după cum spune el, „aminteau de cetatea Babilonului în 
ruine. 

Inainte de a părăsi ascunzătoarea, William Guy explora 
trecătorile şi gangurile din peretele colinei pe unde dispăruseră 
Arthur Pym, Dirk Peters şi Allen. Dar găsind acea crăpătură 
astupată, nu putu să pătrundă în interiorul masivului. Aşa că nu 
ştiu niciodată nimic despre existenţa acestui labirint natural sau 
artificial, care era la fel cu acela pe care-l părăsise şi care 
comunicau poate unul cu celălalt sub albia secată a torentului. 

După ce trecu de bariera care astupa drumul spre nord, 
micul grup se îndreptă către nord-vest. Merseră cam la vreo trei 
mile de Klock-Klock şi se instalară definitiv în fundul unei grote, 
asemănătoare cu aceea pe care o ocupam noi acum pe coasta 
Halbraneland-ului. Acolo, cei şapte supraviețuitori de pe Jane 
trăiră ani îndelungaţi, pierzîndu-şi orice nădejde de a se mai 
întoarce în lumea civilizată, ca şi noi de altfel, dar în condiţii de 
trai mai bune decit ale noastre, datorită bogăției pămîntului 
tsalalez, bogăţie care lipsea Halbraneland-ului. Deci, în timp ce 
noi eram condamnaţi să pierim de foame după terminarea 
proviziilor, ei nu avuseseră nici o grijă de acest lucru. Ar fi putut 
aştepta acolo la nesfirşit, lucru pe care-l şi făcură, în mintea lor 
nu mai încăpea nici o îndoială că Arthur Pym, Dirk Peters şi Allen 


pieriseră în timpul prăbuşirii, şi după cum ştim, în ceea ce-l 
privea pe Allen, nu greşiseră de loc. Cine şi-ar fi putut închipui 
că Arthur Pym şi metisul, punînd mîna pe o barcă, ar fi plecat in 
larg ? 

După cum ne spunea William Guy, nici un incident nu 
întrerupse monotonia vieţii pe care o duseră timp de unsprezece 
ani, nici măcar apariţia insularilor, pe care groaza îi făcuse să nu 
se mai apropie de insula Tsalal. în această perioadă nu-i 
ameninţase nici un pericol. Pe măsură ce trecea timpul, 
pierdeau din ce în ce mai mult speranţa de a mai fi salvaţi 
vreodată. 

La începutul sezonului frumos, cînd marea redevenea 
liberă, se amăgeau crezind că se va trimite poate vreun vas în 
căutarea Janei. Dar pe măsură ce se scurgeau anii, speranţa lor 
se transformă într-o deznădejde de moarte. Inafară de ceea ce 
le oferea roditorul pămînt al insulei, acele preţioase plante 
antiscorbutice, lingureaua sau cochelaria şi ţelina sălbatică, care 
creşteau din belşug prin împrejurimile grotei, naufragiaţii 
aduseseră din sat o mulţime de găini şi rațe, de un soi foarte 
bun, şi o turmă de porci negri, foarte răspindiţi pe insulă. 

Cum nu erau siliţi să se folosească de arme pentru 
apărarea lor, te folosiră la doborirea bitlanilor negri. Acestor 
resurse alimentare li se adăugau ouăle albatroşilor şi broaştelor 
țestoase Galapagos, ascunse în nisipul plăjii ; şi numai uriaşele 
broaşte țestoase, cu carnea bună şi gustoasă, ar fi fost de ajuns 
celor care iernau în Antarctida. 

Fără să mai vorbesc de inepuizabilele rezerve ale mării, a 
acelei Jane-Sund, unde mişunau tot soiul de peşti, pînă către 
fundul  golfuleţelor, somoni, moruni, calcani, antoyşi, lini, 
roşioare, chefali, cambule, papagali de mare, moluşte, acei 
gustoşi melci de mare, din care goeleta engleză vroia să facă o 
încărcătură bogată pentru pieţele Imperiului Ceresc. 

Intre anii 1828 şi 1839, nu se întîmplă nimic deosebit. 
lernile fură foarte aspre. Pe cît era vara de plăcut, pe atît era de 
aspru timpul rău în insulele arhipelagului tsalalez, acoperit de 
zăpezi mari, de ploi reci, de vijelii şi tot felul de neajunsuri. Un 
frig îngrozitor domnea peste tot ţinutul pămiînturilor antarctice. 
Marea plină de gheţuri amorţea pentru şase-şapte luni. Trebuia 
aşteptată reapariţia binefăcătoare a soarelui, pentru a se 


aventura pînă la marea liberă, pe care o văzuse Arlhur Pym, pe 
care o. întâlniserăm şi noi dincoace de banchiză. 

Cu toate acestea, viaţa fusese relativ uşoară pe insula 
Tsalal. Tot aşa va fi oare şi pe litoralul arid al Halbraneland-ului, 
unde ne aflam noi acum ?e Oricît de mari ar fi fost, proviziile 
noastre se vor termina totuşi odată şi odată, iar la căderea 
iernii, broaştele țestoase nu se vor duce către latitudini mai mici 
? 

Un lucru era sigur, cu şapte luni în urmă, căpitanul William 
Guy nu pierduse încă pe niciunul din cei care supravieţuiseră 
catastrofei de la Klock-Klock, şi asta datorită constituţiei lor 
robuste, marii lor răbdări, tăriei lor de caracter... Dar 
nenorocirea avea. să se abată în curînd asupra lor. O dată cu 
sosirea lunii mai, care corespunde lunii noiembrie din emisfera 
septentrională, începea deriva, în largul insulei Tsalal, şi 
începutul ei pornea gheţurile pe care curentul le tîra spre nord. 

Într-o zi, unul din cei şapte oameni nu se mai întoarse la 
grotă. îl strigară, îl aşteptară, se duseră în căutarea lui. Dar totul 
fu zadarnic. Căzuse victimă vreunui accident sau se înecase, 
nimeni nu putea şti, dar el nu se mai întoarse. Şi nici n-avea să 
se mai întoarcă vreodată. Dispărutul nu era altul decit 
Patterson, secundul Janei, tovarăşul cel mai credincios al lui 
William Guy. 

Pierderea unuia dintre cei mai buni, provocă acestor 
oameni viteji o durere nemărginită. Nu era oare aceasta o 
prevestire a catastrofelor care aveau să vină de aci încolo ? 

Abia acum află William Guy, în ce împrejurări, nu se va şti 
niciodată, că Patterson fusese luat de un ghețar, pe care avea 
să moară de foame. Pe acest ghețar, ajuns la nivelul insulelor 
Prinţul Eduard, ros de apele calde, aproape gata să se topească, 
bosseman-ul nostru descoperise cadavrul secundului Janei. 

Cînd Len Guy povesti cum se îndreptase Halbrane spre 
mările Antarcticei, datorită însemnărilor găsite în buzunarul 
nefericitului secund, William nu-şi putu opri lacrimile care-i 
potopeau ochii. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, 
după pierderea lui Patterson se mai iviră altele. Din cei şapte 
supraviețuitori de pe Jane, mai rămăseseră şase, şi în scurtă 
vreme n-aveau să mai rămînă decit patru, şi aceştia fiind nevoiţi 
să-şi găsească salvarea în fugă. 


Abia trecuseră cinci luni de la dispariţia lui Patterson, cînd 
pe la mijlocul lunii octombrie, insula fu zguduită de un cutremur 
care o făcu de nerecunoscut, nimicind aproape în întregime 
grupul de la sud-vest. 

Nimeni nu-şi poate închipui cît de violent fu cutremurul. 
Ne-am putut convinge de acest lucru atunci cînd barca noastră 
acostase la faleza stincoasă, indicată de Arthur Pym. Cu 
siguranţă că William Guy şi cei cinci tovarăşi ai lui ar fi murit în 
acest cataclism, dacă nu găseau mijlocul să fugă din insula 
devenită de nelocuit. 

După două zile, la cîteva sute de stînjeni de grota care-i 
adăpostea, curentul aduse o barcă dinspre arhipelagul de la 
sud-vest. Naufragiaţilor nu le rămînea decit să încarce barca cu 
atitea provizii cit putea duce şi să se îmbarce pentru a părăsi 
insula cît mai neîntirziat. Din nefericire, bătea o briză puternică, 
ca urmare a fenomenelor seismice care tulburaseră adîncurile. 
Cu toate strădaniile lor, nu putură rezista tăriei vîntului, care-i 
împinse spre sud, tîrîţi de acelaşi curent, căruia i se supunea şi 
aisbergul nostru, în derivă spre litoralul Halbraneland-ului. 

Timp de două luni şi jumătate plutiră astfel prin marea 
liberă, fără a reuşi să schimbe direcţia bărcii. De-abia la 2 
ianuarie a anului 1840 zăriră pămînt, tocmai acela pe care-l 
scălda la est Jane Sund. După o recunoaştere a locurilor, 
stabilirăm că pămîntul acela nu era mai departe de cincizeci de 
mile de Halbraneland. Da ! Asta era distanţa, destul de mică de 
altfel, care ne despărţea de aceia pe care noi îi căutasem atit de 
departe, prin îndepărtatele regiuni antarctice, pierzînd aritoape 
nădejdea că-i vom mai revedea. Barca lui William Guy acostase 
mult mai la sudest decit noi. Cită deosebire între locurile 
acestea şi insula Tsalal, sau mai bine zis cîtă asemănare între 
ele şi Halbraneland ! Un sol impropriu oricărei culturi, nimic 
altceva decit nisip şi stînci, nici pomi, nici arbuşti, nici un pic de 
vegetaţie ! Cum proviziile lor se terminaseră, William Guy şi 
tovarăşii săi erau gata să moară de foame, iar doi dintre ei, 
Forbes şi Lexton, mai puţin rezistenți, muriră chiar în primele 
zile. Ceilalţi patru, William Guy, Roberts, Covin şi Trinkle, se 
hotăriră să nu mai rămînă nici o zi pe această coastă, unde erau 
condamnaţi să piară de foame. Cu puţinele provizii ce le mai 
rămăseseră, se îmbarcară şi pentru a doua oară se lăsară în 
voia cu 


rentului, fără a putea măcar, din lipsă de instrumente, să-şi 
stabilească poziţia geografică. 

Navigară douăzeci şi cinci de zile la întîmplare. Şi după 
terminarea proviziilor, se abandonaseră, neputincioşi, soiţii, cînd 
barca lor, în fundul căreia zăceau în nesimţire, apăru în largul 
Halbraneland-ului. 

Atunci îi zări bosseman-ul, şi Dirk Peters, aruncîndu-se în 
mare, îi ajunse, aducînd barca la țărm. Cum puse piciorul în 
barcă, metisul recunoscu pe căpitanul Janei şi pe mateloţii săi 
Roberts, Trinkle şi Covin. După ce se încredința că mai sînt încă 
în viaţă, visli cu toată puterea spre uscat şi ajungind la vreo 
două sute de metri de mal, ridică în braţe corpul iui William Guy, 
strigînd cu o voce atît de puternică, încît ajunse pînă la noi: 

— Trăieşte, trăieşte! 

Acum cei doi fraţi erau din nou împreună, în acest colţ al 
Halbraneland-ului. 

2.15. SFINXUL GHEȚARILOR 


La două zile după această întîmplare, pe litoralul antarctic 
nu mai rămăsese niciunul din supraviețuitorii de pe cele două 
goelete. 

In ziua de 21 februarie, la ora şase dimineaţa, barca, în 
care ne înghesuiam treisprezece oameni, părăsi micul golf, 
ocolind pe la capul Halbranelahd-ului. În ajun, pusesem la punct 
problema plecării. Dacă toată lumea era de acord, nu mai 
trebuia ârhînătă nici o zi. Timp de cel mult o lună mai era 
posibilă navigarea în această parte a mării, cuprinsă între 
paralelele optzeci şi şase şi şaptezeci, adică pînă la latitudinile 
închise de banchiză. Dacă reuşeam să trecem de ea, poate am 
avea norocul să întîlnim vreo balenieră care-şi încheia campania 
de pescuit sau, cine ştie, poate chiar vreun vas englez, francez 
sau american, plecat într-o expediţie geografică la limitele 
oceanului austral ? După prima jumătate a lunif martie, 
ţinuturile acestea vor fi părăsite de navigatori şi de pescari şi 
atunci n-ar mai fi fost nici o speranţă de salvare. 

Ne întrebarăm mai întîi dacă nu era mai înţelept să iernăm 
aici, unde eram constrinşi s-o facem, înainte de sosirea lui 
William Guy, instalîndu-ne cit mai bine pentru a putea suporta 
cele şapte saii opt luni de iarnă polară, care în scurtă vreme vor 
fi acoperite de haina unei nopţi fără sfirşit. La începutul verii 


viitoare, cînd marea va fi din nou liberă, barca noastră se va 
îndrepta spre Oceanul Pacific, şi atunci poate că am fi avut mai 
multe şanse să întîlnim vreun vas, iar timpul ne-ar fi ajuns să 
parcurgem mia de mile care ne despărţea de locurile de mai 
mare circulaţie. 

Nu era acest plan plin de prudenţă şi înţelepciune ? Dar 
oricît de prudenţi şi de resemnaţi am fi fost, cum să nu te 
îngrozeşti la gindul că vei ierna pe coasta aceasta, cu toate că în 
grotă eram destul de adăpostiţi şi condiţiile de viaţă ar fi fost 
asigurate aici, cel. puţin în privinţa hranei ?... Da! Poţi fi 
resemnat atita timp cît te obligă anumite împrejurări. Dar acum, 
cînd ni se ivea prilejul să plecăm, cum să nu faci un ultim efort, 
în vederea unei repatrieri apropiate, cum să nu încerci ce a 
încercat şi Hearne cu tovarăşii lui, cînd noi aveam condiţii mult 
mai favorabile ? Examinarăm cu grijă toate eventualităţile care 
ne legau de această călătorie. După ce ne dădurăm fiecare în 
parte, părerea asupra ei, hotărirăm că la nevoie, dacă am fi fost 
împiedicaţi de ceva, ne-am putea întoarce înapoi pe această 
coastă pe care o cunoşteam acum bine. 

Căpitanul Janei era pentru o plecare cît mai neîntîrziată, 
de ale cărei urmări Len Guy şi Jem West nu-şi făceau grijă. Mă 
asociai şi eu părerii lor, cu care de altfel, erau de acord toţi 
tovarăşii noştri. Singur Hurliguerly opuse oarecare rezistentă, i 
se părea o totală lipsă de prudenţă să părăsim un loc sigur 
pentru unul îndoielnic. Vor fi oare de ajuns trei sau cel mult 
patru săptămîni pentru a parcurge distanţa dintre Halbrane-land 
şi cercul antarctic ? Şi dacă va fi nevoie, vom putea lupta 
împotriva curentului care mergea spre nord, pentru a ne înapoia 
aici ? 

In sfîrşit, bosseman-ul aduse cîteva argumente care 
meritau să fie luate în consideraţie. Trebuie să mai adaug că 
numai Endicott fu de părerea lui Hurliguerly, obişnuit să 
privească situaţia cu ochii prietenului său. Se mai purtară un 
timp discuţii, apoi Hurliguerly se declară gata să plece, din 
moment ce majoritatea era de această părere. 

Pregătirile fură terminate repede şi în ziua de 21 la ora 
şapte dimineaţa, ajutaţi de dubla acţiune a curentului şi vîntului, 
capul Halbraneland-ului rămase în curînd la vreo cinci mile în 
urma noastră, în timpul după amiezii dispărură înălțimile care 
dominau această parte a litoralului, dintre care cea mai înaltă 


ne-a ajutat să vedem pămîntul de pe ţărmul de vest al Jane- 
Sund-ului. 

Barca noastră era dintre acelea pe care le folosesc 
tsalalezii pentru comunicaţia între insulele arhipelagului. Ştiam 
din povestirea lui Arthur Pym, că unele seamănă cu nişte plute 
sau luntre plate, iar altele cu nişte pirogi cu visle, dar 
majoritatea sînt foarte solide. A noastră intra în ultima 
categorie, lungă de vreo patruzeci de picioare, şi iată de şase, 
avind două pupe, ca balenierele, ceea ce ne permitea să 
manevrăm uşor, evitind obstacolele care s-ar fi ivit, puţind fi 
minată de mai multe visle. 

Mai atrag atenţia asupra faptului că în construcţia acestei 
bărci nu exista nici o bucată de fier, nici cuie, nici cepuri, nici la 
tălpoaie, nici la etravă, şi nici în grinda de dinapoi, în care se 
afla fixată cîrma, metalul fiind cu totul necunoscut tsalalezilor. 
Nişte legături făcute dintr-un fel de liane, rezistente ca sîrma de 
aramă, asigurau legătura bordajului cu tot atâta trăinicie, ca şi 
cele mai bune nituri. Cîlţul era înlocuit cu un fel de muşchi, 
îmbibat cu o răşină care, în contact cu apa, se întărea, căpătind 
rezistenţa unui metal. 

Aşa arăta barca noastră, căreia îi dădurăm, numele de 
Paracuta după numele unui peşte din ţinuturile acestea, care 
era grosolan sculptat pe platbordul luntrei noastre. Paracuta 
încărcase atitea lucruri cît putea duce, fără a stingheri prea mult 
pe pasageri, îmbrăcăminte, pături, cămăşi, bluze, pantaloni 
subţiri şi groşi, mantale şi glugi, cîteva pinze, cîțiva bulumaci de 
brad, o ancoră-cange, visle, instrumente pentru stabilirea 
poziţiei geografice, arme şi muniții de care poate am avea 
nevoie pe drum, puşti, pistoale, carabine, praf de puşcă, alice şi 
gloanţe. Proviziile se compuneau din citeva butoaie cu apă de 
băut, whisky şi gin, lăzi cu făină, carne uscată, legume şi o 
rezervă însemnată de ceai şi cafea. La toată încărcătura asta, 
am mai adăugat o maşină mică de gătit şi cîţiva saci de cărbuni, 
care ar fi ajuns la gătitul mâncării timp de cîteva săptămîni. 

Dacă nu reuşeam să trecem de banchiză şi eram siliţi să 
iernăm în mijlocul ice-fields-urilor, iar rezerva de alimente s-ar fi 
terminat, trebuia să facem toate eforturile pentru a ne întoarce 
la Halbrane-lănd, unde restul încărcăturii goeletei ne-ar fi 
asigurat existenţa timp de luni de zile. Şi chiar dacă n-am fi 
reuşit să trecem banchiza, trebuia să ne pierdem nădejdea ? Nu, 


pentru că e în firea omului să se lege ele cea rriai slabă licărire 
de speranţă. Îmi amintesc ce spunea Edgar Poe despre „îngerul 
ciudăţeniei", geniul nevăzut, care conduce întîmplările vieţii, 
pregătind acele accidente care provoacă admiraţia oamenilor, 
dar care în fond sînt zămislite de însăşi logica înlănţuirii faptelor. 

În sinea mea, îmi ziceam : de ce, adică, n-ar apărea acest 
înger tocmai în clipa cea mai grea, aşa cum îi place lui să 
apară ? Cea mai mare parte din încărcătura Halbranei fu lăsată 
în cavernă, la adăpost de intemperiile iernii, la dispoziţia cine 
ştie căror naufragiaţi pe care soarta i-ar fi aruncat pe ţărmul 
acesta. Un stilp, pe care bosseman-ul îl înălţase pe o colină de la 
margine, le-ar atrage cu siguranţă atenţia. De altfel, după cele 
două goelete ale noastre, ce corabie ar mai îndrăzni să se mai 
aventureze la astfel de latitudini ? Şi acum, iată cine se 
îmbarcase pe Paracuta: căpitanul Len Guy, locotenentul Jem 
West, bosseman-ul Hurliguerly, maistrul calafagiu Hardie, 
mateloţii Francis şi Stern, bucătarul Endicott, metisul Dirk Peters 
şi cu mine, toţi de pe Halbrane; apoi căpitanul William Guy cu 
mateloţii Roberts, Covin şi Trinkle de pe Jane. în total, 
treisprezece oameni, cifră fatală. 

Înainte de a pleca, Jem West şi bosseman-ul fixară în 
mijlocul bărcii uri catarg. Acesta, susţinut de un odgon şi de 
nişte hobane, putea să tină o pînză destul de mare, tăiată din 
huna goeletei noastre. Paracuta avea o înălţime de şase picioare 
şi pînza de furtună măsura cam tot atit la bază, putînd deci să 
prindă destul vînt în ea. 

Este adevărat că un asemenea greement nu-ţi îngăduia să 
navighezi în derivă, dar cu vintul care bătea din spate, odată 
ajunşi în largul mării, această pînză putea să ne ducă cu viteză 
destul de mare, ca în cinci săptămîni, cu o viteză medie de 
treizeci de mile în douăzeci şi patru de ore, să parcurgem cele o 
mie de mile, care ne despărţeau de banchiză. Nu exageram de 
loc contînd pe această viteză, dacă briza şi curentul continuau 
să împingă cu aceeaşi putere Paracuta spre nord-est. De altfel, 
şi vislele aveau să ne fie de folos, în cazul cînd vintul ar slăbi iar 
patru perechi, mînuite de opt oameni, mai puteau asigura 
destulă viteză bărcii. 

În săptămîna care urmă, nu se întâmplă nimic important. 
Briza nu încetă să sufle cu aceeaşi putere de la sud. între 
malurile Jane-'Sund-ului nu se ivi nici un contracurent. Atita timp 


cît coasta Halbraneland-ului nu se îndepărta prea mult spre 
vest, cei doi căpitani erau de acord să mergem pe cît ne-ar fi 
fost cu putinţă, de-a lungul ei, păstrînd o distanţă de trei pîhă la 
patru sute de .metri de țărm. Această măsură era bună pentru 
împrejurarea cînd vreun accident ne-ar fi făcut de nefolosit 
barca, obligîndu-ne să ne salvăm spre nord. Într-un asemenea 
caz, ce-am fi devenit noi, pe pămîntul acesta arid, la început de 
iarnă ? Cel mai bun lucru era să nu ne gindim la această 
eventualitate prea era sumbră. 

In primele opt zile, vislind cînd briza slăbea şi odihnindu- 
ne cînd se înteţea din nou, Paracuta nu pierdu nimic din viteza 
medie necesară, pentru a ajunge la Oceanul Pacific îh timpul 
limitat care ne mai rămăsese. Pămiîntul nu se schimba de loc, 
peste tot se întindea acelaşi sol nefertil, presărat cu blocuri 
vineţii, plăji nisipoase năpădite de scaieţi şi aceleaşi înălţimi 
abrupte şi golaşe străjuiau fundul golfuleţelor. 

Prin strimtoare începură să se mişte gheţuiile, drifs-uri, 
packs-uri lungi de o sută Cincizeci pînă la două sute de picioare, 
unele alungite mult, altele rotunde, şi aisberguri, pe care barca 
noastră le ocolea, depăşindu-le cu uşurinţă. Mai puţin liniştitor; 
era faptul că aceste mase se îndreptau spre banchiză şi nu vor 
închide oare trecătorile ei, care la această epocă a anului mai 
erau încă libere. Este de la sine înţeles că între cei treisprezece 
oameni de pe Paracuta domnea o înţelegere perfectă. De data 
aceasta nu ne mai temeam de revolta unuia ca Hearne. ŞI 
fiindcă veni vorba de el, mă întreb dacă soarta favorizase pe 
aceşti nenorociţi amăgiţi de maistrul harponar. Cum navigaseră 
ei pe bordul luntrei supraîncărcate, pe care cel mai mic talaz ar 
fi pus-o în pericol ? Şi totuşi, cine ştie dacă Hearne nu va reuşi, 
în timp ce noi vom eşua, pentru că plecam cu zece zile mai 
tirziu ?! 

Pe măsură ce ne îndepărtam de aceste locuri unde nu 
găsise nici o urmă a bietului său Pym, Dirk Peters era mai tăcut 
ca oricînd şi ceea ce n-aş fi crezut niciodată, nici mie nu-mi mai 
răspundea cînd încercam să-i vorbesc. Cum anul 1840 era 
bisect, trecui în însemnările mele data de 29 februarie. Atunci 
aflai că e ziua de naştere a lui Hurliguerly şi bosseman-ul ceru 
ca această aniversare să fie sărbătorită pe bordul Paracutei cu 
oarecare fast. 


— În definitiv, nu cer mare lucru, zise el cu o privire şugubeaţă, 
din moment ce n-o sărbătoresc decit la patru ani o dată. 

Şi noi băurăm în sănătatea acestui om de treabă, cam 
prea vorbăreţ, ce-i drept, dar cel mai de nădejde şi cel mai 
răbdător'dintre toţi, care nu înceta o clipă sa ne dea şi nouă din 
veselia inimii lui bune. 

Punctul din ziua aceea ne arătă că sîntem la 79*7' 
latitudine şi 118*37' longitudine. Asta însemna că cele două 
maluri ale Jane-Sundului se întindeau între meridianul 118 şi 
119, iar Paracuta nu mai avea de parcurs decit vreo 
douăsprezece grade pînă la cercul polar. După ce stabilirăm 
poziţia, lucru de altfel foarte greu din cauză că soarele era prea 
puţin ridicat deasupra orizontului, cei doi fraţi desfăşurară pe o 
bancă harta regiunilor antarctice, atît de incompletă pe vremea 
aceea. O studiam împreună cu ei, căutînd să determinăm cu 
aproximaţie ce pămiînturi descoperite pînă atunci se mai aflau în 
această direcţie. 

Nu trebuie să uităm că de cînd aisbergul nostru depăşise 
polul sud, intrasem în zona longitudinilor orientale, începînd cu 
zero de la punctul Greenwich şi mergind pînă la gradul o sută 
optzeci. Prin urmare, trebuia să ne luăm nădejdea de la insulele 
Falkland, sau de la vreo balenieră întirziată prin ţinuturile 
Sandwich, South-Orkneys sau Georgia de Sud. lată la ce trebuia 
să ne aşteptăm, ţinînd seama de poziţia noastră actuală. 

Bineînţeles că William Guy nu ştia nimic despre călătoriile 
antarctice întreprinse de diferiţi navigatori după plecarea Janei. 
Nu cunoştea decit pe cele ale lui Cook, Krusenstern, Weddell, 
Bellingshausen, Morrell şi n-avea cum să ştie de campaniile 
ulterioare, adică de a doua călătorie a lui Morrell şi Kemp, care 
adăugaseră noi descoperiri în domeniul geografic, privind aceste 
ţinuturi îndepărtate. 

După ce fratele său Len îl puse în curent cu aceste 
noutăţi, adăugind şi propriile noastre descoperiri, el luă ca sigur 
faptul că un braţ de mare foarte lat, Jane-Sund, împărțea 
regiunea australă în două vaste continente. 

În ziua aceea, căpitanul Len Guy ne spuse că în cazul cînd 
strimtoarea se prelungea între meridianele o sută optsprezece şi 
o sută nouăsprezece, Paracuta va trece foarte aproape de locul 
unde se crede că ar fi polul magnetic. După cum se ştie, în acest 
punct se întîlnesc toate meridianele globului, şi el este situat 


aproape de antipozii ținuturilor arctice, spre care se îndreaptă 
întotdeauna acul busolei. 

Pe atunci însă, nu se stabilise locul acestui pol, cu 
exactitate, lucru care s-a făcut mult mai tirziu. Disputa 
geografilor n-avea nici o importanţă, după cum nici această 
constatare geografică nu prezenta vreun interes pentru noi. 
Mult mai importantă în momentul de faţă era constatarea că 
Jane-Sund se îngusta din ce în ce mai mult, ajungind la o lăţime 
de zece pînă la douăsprezece mile. Datorită acestui lucru, 
puteam vedea ambele maluri între care navigam. 

— Ei drăcie, recunoscu, scărpinindu-se în cap bosseman-ul, să 
sperăm că va mai rămîne destul loc şi pentru „corabia” noastră. 
Dar ce te faci, Hurliguerly, dacă strimtoarea asta se termină cu 
o fundătură. 

— De acest lucru nu trebuie să ne temem, interveni căpitanul 
Len Guy. Din moment ce curentul merge în această direcţie, 
înseamnă că găseşte o ieşire spre nord, şi după părerea mea, 
cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut este să-l urmăm. 

De fapt, căpitanul rostise un mare adevăr. Parasuta nu 
putea să aibă o călăuză mai bună decit acest curent. Dacă din 
nefericire, curentul era împotriva noastră, ar fi fost cu neputinţă 
să-l înfruntăm fără ajutorul unei brize foarte puternice. 

Poate că totuşi cu citeva grade mai departe curentul va 
devia spre est sau spre vest, dată fiind conformaţia coastelor ? 
La nord de banchiză însă, puteam afirma cu curaj că această 
parte a Pacificului scălda pămînturile Australiei, ale Tasmaniei 
sau ale Noii-Zeelande. Veţi fi de acord că asta nu mai avea 
importanţă cînd totul era să ajungem undeva, indiferent în ce 
parte a lumii civilizate am fi nimerit. 

Navigarăm în aceste condiţii vreo zece zile. Barca se ţinea 
bine, prinzînd in pînză vintul din larg. Cei doi căpitani şi Jem 
West nu încetau să-i laude soliditatea, cu toate că, aşa cum v- 
am mai spus, la construcţia ei nu fusese întrebuințată nici cea 
mai mică bucăţică de fier. N-a fost nevoie de nici o reparaţie la 
încheieturi, atît de bine erau legate între ele. Marea era liniştită 
şi pe suprafaţa ei abia se vedeau mici tremurături pierzindu-se 
în neîncetatul freamăt al valurilor. 

La zece martie, constatarăm că sîntem la aceeaşi 
longitudine, numai latitudinea se modificase la 76 grade şi 13 
minute. Paracuta parcursese cam şase sute de mile de la 


plecarea ei din Halbraneland şi acest drum îl făcuse în douăzeci 
de zile, de unde traserăm concluzia că barca obținuse o viteză 
medie de treizeci de mile în douăzeci şi patru de ore. 

Dacă această medie se va menţine timp de trei săptămîni, 
aveam toate şansele să găsim trecătorile banchizei deschise, 
sau cel puţin s-o putem ocoli, iar corăbiile să nu fi părăsit 
locurile de pescuit. 

Acum soarele ajunsese lingă orizont şi se apropia epoca în 
care tot ţinutul Antarctidei va fi învăluit în bezna nopţii polare. 
Din fericire, mergind spre nord, ajungeam în ţinuturi din care 
lumina nu fusese încă izgonită. Intr-una din zile, fuserăm 
martorii unui fenomen tot atit de neobişnuit ca acelea de care 
era plină povestirea lui Arthur Pym. 

Timp de cîteva ore, din părul şi din bărbile noastre ţişniră 
scîntei, însoţite de nişte zgomote ciudate. Peste tot ningea cu 
fulgi mari de zăpadă, încărcaţi cu electricitate, care ciocnindu- 
se, lăsau în urmă dire luminoase, semănind cu cozile unor 
comete mici, căzătoare. Paracuta era gata să fie înghițită de 
valurile care o izbeau cu furie şi după multă trudă, abia 
scăparăm din această încleştare. 

Lumina zilei devenea din ce în ce mai slabă. O ceaţă 
deasă cobora deasupra apei, împiedicîndu-ne să vedem la mai 
mult de cîteva sute de metri. Instituirăm o atentă veghe pentru 
a preîntâmpina eventuale ciocniri cu gheţurile plutitoare, care 
se deplasau ceva mai încet decît Paracuta noastră. 

Dinspre sud, cerul era luminat deseori de licăriri puternice, 
din cauza iradiaţiilor aurorelor polare. Temperatura scăzu brusc 
pînă la douăzeci şi trei de grade, adică minus 9° Celsius. 
Această scădere ne pricinui mare nelinişte. Dacă nu putea să 
influenţeze curenţii a căror direcţie ne convenea de minune, 
schimba însă starea atmosferică. Din nefericire, atunci cînd 
vîntul va slăbi din cauza creşterii frigului, viteza bărcii se va 
reduce la jumătate. Or, o întîrziere de două săptămîni era de 
ajuns să ne compromită salvarea, obligindu-ne totodată să 
iernăm la marginea banchizei. În cazul acesta, era mult mai bine 
să ne întoarcem la tabăra din Halbrane-land. Dar vom mai găsi 
oare liberă trecătoarea Jane-Sund, pe care Paracuta o 
străbătuse în condiţii atit de bune ? Mai favorizați decit noi, 
Hearne şi tovarăşii lui, care ne-o luaseră înainte cu zece zile, 
trecuseră oare pînă acum de bariera de gheţuri ? După 


patruzeci şi opt de ore, căpitanul Len Guy şi fratele său, prinzînd 
o scurtă înseninare, stabiliră din nou poziţia noastră geografică. 
Soarele abia se mai vedea deasupra orizontului meridional şi 
operaţia prezenta mari greutăţi. Reuşiră totuşi să facă punctul 
cu oarecare aproximaţie şi obţinură următoarele rezultate 
latitudine sudică 75 17! şi longitudine estică 118*3. 

Prin urmare, la data de 12 martie, nu ne mai despărţea de 
cercul antarctic decit o distanţă de patru sute de mile. 
Observarăm că strimtoarea, care era foarte îngustă în dreptul 
paralelei şaptezeci şi şapte, se lărgea pe măsură ce înainta spre 
nord. Chiar cu ocheanele, spre est nu se mai vedea pămintul. 
Acest lucru era destul de supărător, pentru că curentul, care nu 
mai era strîns între cele două coaste, avea să-şi micşoreze 
viteza şi va sfirşi prin a se pierde în imensitatea apelor mării. 

In noaptea de 12 spre 13 martie, după o acalmie destul de 
lungă, se ridică o ceaţă groasă. O dată cu ceața, se mărea şi 
pericolul de a ne ciocni cu gheţurile care pluteau pe lîngă noi. 
Apariţia cetii în aceste locuri nu ne mira prea mult. Ceea ce ne 
surprindea totuşi, era laptul că departe de-a. se micşora, viteza 
bărcii noastre creştea simţitor, cu toate că briza se liniştise. 

Cu siguranţă că această accelerare au se datora curentului, 
deoarece clipocitul apei, lovită de etravă în înaintare, dovedea 
că mergeam mai iute decit el. 

Această situaţie ţinu pînă dimineaţa, fără să înţelegem ce 

se întîmplă, pînă pe la ora zece, cînd ceața începu să se 
risipească. Ţăjmul vestic reapăru, un litoral stîncos fără munţi, în 
lungul căruia plutea Paracuta. 
Şi atunci, la un sfert de milă, văzurăm conturîndu-se o înălţime 
care domina împrejurimile cu vreo cincizeci de stînjeni, pe o 
întindere de două pînă la trei sute. Cu forma lui stranie, masivul 
acesta putea fi uşor asemuit cu un sfinx enorm, ţinînd capul sus, 
cu labele întinse, în atitudinea monstrului înaripat, pe care 
mitologia greacă l-a plasat pe drumul Tebei. Era oare un animal 
viu, un monstru gigantic, un mastodont de dimensiuni infinit mai 
mari decît elefanții uriaşi ai regiunilor polare, ale căror fosile se 
mai găsesc şi acum ? 

In starea de spirit în care eram, mi se părea că acest 
mastodont uriaş se va năspusti asupra bărcii, strivind-o în 
ghearele lui. După ce prima nelinişte trecu, ne puturăm 
daseama că arătarea nu era decit un masiv de piatră, de-o 


formă ciudată, al cărui cap începea să se distingă dintre neguri. 
Dumnezeule ! Sfinxul acela ! Îmi amintii că în noaptea cînd se 
răsturnase aisbergul, luînd pe spinarea lui goeleta noastră, 
visasem un animal ca din basme, de felul acestuia, aşezat la 
polul pămîntului, căruia numai unul ca Edgar Poe, cu intuiţia lui 
nemaipomenită, i-ar fi putut, smulge secretele. Dar în curînd, 
fenomene şi mai ciudate aveau să ne înmărmurească de 
surpriză, ba chiar de groază. 

După cum v-am mai spus, de citeva ore, viteza Paracutei 
creştea neîncetat. Acum ajunsese peste măsură de mare, 
depăşind cu mult pe-a curentului. Deodată, mica ancoră-cange 
de fier, pe care o luasem de pe Halbrane, agăţind-o în faţa bărcii 
sări afară din etravă, de parcă ar fi fost atrasă de-o putere 
irezistibilă, iar funia cu care era legată, se întindea gata să se 
rupă. Păream remorcaţi de această ancoră, care plutea la 
nivelul apei, înaintînd spre țărm. 

— Ce se întîmplă ? strigă William Guy. 
— Taie funia, bosseman, tai-o repede, ordonă jem West, sau ne 
sfărimăm de stînci. 

Hurliguerly înainta spre pupa Paracutei să taie funia. Dar 
cuțitul îi fu smuls din mînă, funia se rupse şi ancora zbură ca un 
proiectil, în direcţia masivului. Ca la comandă, toate obiectele 
de fier care se aflau în barcă, ustensilele de bucătărie, armele, 
maşina de gătit a lui Endicott, cuţitele noastre, ne fură smulse 
din buzunare şi luară toate acelaşi drum, în timp ce barca, 
prinsă parcă şi ea de nebunia generală, alergă cu o viteză 
extraordinară şi se izbi de mal. 

Ce se întîmplase oare şi cum se explicau aceste lucruri de 
neînțeles ? Trebuia să admitem că ne aflam în regiunea 
curiozităţilor, pe care le atribuiam halucinaţiilor lui Arthur Pym ? 
Nici vorbă de aşa ceva ! Erau fenomene fizice, acelea la care 
asistam, şi toţi eram perfect sănătoşi, pentru a admite că aveam 
halucinaţii. 

Nu era timp pentru asemenea gînduri, fiindcă de cum 
pusesem piciorul pe uscat, atenţia ne fu atrasă de o luntre care 
eşuase pe nisip. 

— Luntrea Halbranei! strigă Hurliguerly. 

Într-adevăr, era luntrea pe care o furase Hearne. Zăcea 
acolo, cu bordajele sparte, cu lemnăria tălpoaiei împrăştiată, 
complet distrusă. Nimic altceva decit rămăşiţe şi îşi dă seama 


oricine ce mai rămîne dintr-o luntre pe care talazurile mării au 
izbit-o de stînci. 

Deodată, observarăm că toată fierăria luntrei dispăruse, 
de parcă ar fi fost smulsă de cineva. Da, smulsă cuiele 
bordajului, fundul tălpoaiei, garniturile etravei şi ale grindei în 
care este fixată cîrma, balamalele cîrmii, totul. Ce însemnau 
toate astea ? 

La chemarea lui Jem West, ne adunarăm pe o mică plajă, 
în dreapta luntrei. Pe pămînt, zăceau întinse cadavrele a trei 
oameni. Recunoscurăm pe Hearne, şeful velier Martin Hoit şi 
unul din falklandezi. Din cei treisprezece care-l întovărăşiseră pe 
maistrul harponar, rămăseseră doar aceştia, a căror moarte se 
produsese probabil cu cîteva zile în urmă. Ce deveniseră ceilalţi 
zece, care lipseau ? Muriseră în larg ? 

Făcurăm incursiuni de-a lungul litoralului, în golfuleţe, 
printre stînci. Nu găsirăm nimic, nici urma vreunei tabere, nici a 
vreunei debarcări. 

— S-ar putea ea luntrea lor să se fi ciocnit în mare de un aisberg 
în derivă, spuse William Guy 

— Cei mai mulţi din tovarăşii lui Hearne s-or fi înecat, iar aceştia 
trei or fi ajuns la mal, neînsufleţiţi. 

— Dar cum explicaţi halul acesta în care se află luntrea întrebă 
bosseman-ul ? 

— Şi mai ales, cum de-i lipseşte toată fierăria, adaugă Jem 
West ? 

— Într-adevăr, spusei şi eu, parcă ar fi fost smulsă cu violenţă. 

Lăsînd Paracuta în paza a doi oameni, înaintarăm spre 
interior, continuîndu-ne cercetările. Ne apropiarăm de masiv, 
care se arătă în toată măreţia lui, apărînd dintre ceţuri din ce în 
ce mai clar privirilor noastre. 

După cum se ştie, masivul avea forma unui sfinx, un sfinx 
de culoarea funinginei, ca şi cum materia din care se compunea 
ar fi fost oxidată de îndelungatele intemperii ale climatului 
polar. Şi atunci, în.mintea mea se făcu lumină şi-mi explicai 
toate aceste fenomene uimitoare. 

— Ah ! strigai eu, un magnet, acolo, acolo este un magnet, cu o 
putere de atracţie uimitoare. 

Toţi înţeleseră şi deodată catastrofa căreia îi căzuse 
victimă Hearne şi complicii săi se limpezi complet. Acest masiv 
nu era decit un magnet uriaş. 


El smulsese legăturile de fier ale luntrei care zburase spre stîncă 
cu viteza unui proiectil aruncat de resortul unei catapulte. Tot el 
atrăsese, cu o forţă nemaipomenită, şi obiectele de fier de pe 
Paracuta. Şi barca noastră ar fi avut aceeaşi soartă, dacă la 
construirea ei s-ar fi întrebuințat o singură bucată de fier. Oare 
apropierea de polul magnetic avea astfel de efecte ? 

La început ne gîndirăm că numai aşa trebuie să fie. Dar 
chibzuind îndelung, ipoteza aceasta căzu. După cite ştiam, în 
locul unde se încrucişează meridianele magnetice, nu există alt 
fenomen decit poziţia verticală a acului busolei, care se 
magnetizează în cele două puncte similare ale globului. 

Acest fenomen, verificat mai demult, în regiunile arctice, 
la faţa locului, trebuia să fie identic în regiunile Antarctidei. 
Exista prin urmare şi aici un magnet de-o intensitate uimitoare, 
în a cărui zonă de atracţie intrasem şi noi. 

Sub ochii noştri se produsese unul din acele efecte 
surprinzătoare, care pînă atunci erau considerate ca făcînd 
parte din domeniul fanteziei. Cine ar fi admis vreodată că nişte 
corăbii puteau fi atrase de o forţă magnetică, căreia nu-i puteau 
rezista ferecaturile lor smulse, iar lemnăria desfăcută şi înghițită 
de adîncimile nesăţioase ale mării ? 

lată ce explicaţii s-ar putea da acestui fenomen. Vinturile 
alizee aduc, în mod constant, spre extremităţile axului terestru, 
nori şi ceţuri, conținînd cantităţi imense de electricitate, pe care 
furtunile n-au epuizat-o complet. Această nemaipomenită 
acumulare de electricitate magnetizată la poli se scurge în 
permanenţă spre pămînt. 

Aceasta este şi cauza aurorelor boreale şi australe, ale 
căror măreţii luminoase iradiază deasupra orizontului, mai ales 
în timpul îndelungatei nopţi polare, putînd fi văzute pînă în 
zonele temperate, în momentul cînd ating înălţimea maximă 
deasupra orizontului. 

Se poate admite chiar, deşi acest fapt nu este verificat, că 
în clipa cînd în regiunile arctice se produce o descărcare 
puternică de electricitate pozitivă, în regiunile antarctice se 
produc mari descărcări de electricitate negativă. Ei bine, aceste 
curente care există la poli, înnebunind busolele, trebuie să aibă 
o rază de influenţă extraordinară şi ar fi de ajuns ca o masă de 
fier să fie supusă acţiunii lor, pentru ca să se schimbe într-un 
magnet cu o putere de atracţie proporţională cu intensitatea 


curentului care a acţionat asupra ei, cu numărul turaţiilor pe 
care le face o elice electrică şi cu rădăcina pătrată a diametrului 
bucății de fier magnetizate. 

Volumul acestui sfinx putea fi socotit, fără să greşesc prea 
mult, la cîteva mii de metri cubi; un uriaş înălţindu-se în acest 
punct al ținuturilor australe. Dar ce se întîmpla ca uriaşul polului 
să aibă atita putere de atracţie şi ce-l făcea să se magnetizeze 
atit de mult ? 

Nimic altceva decit un filon metalic, ale cărui nenumărate 
spirale treceau prin măruntaiele lui, întortochindu-se şi legîndu- 
se între ele subteran, la temelia colosului. Se mai putea crede 
că masivul acesta trebuie să fi fost plasat în raza magnetică, ca 
o năpastă gigantică din care ieşea fluidul acela nemaipomenit, 
ai cărui curenţi formau un acumulator inepuizabil, fixat la 
capătul pămîntului. Busola noastră nu putea arăta dacă ne 
găseam la polul magnetic, deoarece nu era construită pentru 
asemenea scopuri. Dar pot spune că acul ei, înnebunit şi în 
permanentă oscilație, nu mai avea nici o orientare. 

Am ajuns să explic acest fenomen, pe cît am putut, mai 
mult călăuzit de instinct, decit de alte considerente. Nu mai 
încăpea nici o îndoială că ne aflam în apropierea unui magnet, a 
cărui putere producea efectele acelea pe cît de îngrozitoare, pe 
atita de fireşti. 

Impărtăşii impresia aceasta tovarăşilor mei şi ei fură de 
acord că era singura explicaţie logică, datorită întîmplărilor, ai 
căror martori oculari fusesem. 

— Oare nu ne expunem la nici un fel de pericol înaintînd către 
poalele masivului ? întrebă căpitanul Len Guy. 

— La niciunul, răspunsei eu. 

— Acolo !... acolo !... acolo !... 

N-aş putea să vă zugrăvesc impresia pe care o produseră 
asupra noastră aceste cîteva cuvinte aruncate ca nişte strigăte, 
de pe alt tărîm, cum ar fi spus Edgar Poe. Dirk Peters era acela 
care vorbise şi întorcîndu-mă, îl văzui privind încordat în direcţia 
sfinxului, de parcă se schimbase într-o bucată de fier gata să fie 
atrasă de înfiorătorul magnet. Şi fără să mai aştepte, porni în 
fugă către gigant, urmat de tovarăşii lui, care-l urmau de 
aproape, alergind şi ei, pe-un teren presărat cu pietre 
negricioase, dărimături de morene şi resturi vulcanice. 


Pe măsură ce ne apropiam de el, monstrul se mărea, fără 
să piardă ceva din asemănarea sa cu fratele său mitologic. Mi-e 
greu să descriu efectul pe care-l avea asupra noastră, privindu-l 
cum sta înfipt, izolat şi ameninţător, în mijlocul imensei întinderi 
de pămînt pustiu. Există impresii pe care nici condeiul, nici 
cuvîntul nu le pot descrie. Şi poate să fi fost numai o simplă 
iluzie, dar aveam impresia că sîntem atraşi spre el de-o forţă 
căreia nimeni nu-i putea rezista. 

Cînd ajunserăm la poalele lui, găsirăm o mulţime de 
obiecte de fier, asupra cărora se exercitase puterea de atracţie 
a sfinxului. Armele, vasele de bucătărie, ancora Paracutei, toate, 
toate şedeau lipite de coastele uriaşului magnet. 

Tot acolo mai recunoscurăm obiecte provenind de la 
luntrea Halbranei, cuie, nituri, inelele vislelor, căptuşeala 
tălpoaiei, fierăria cîrmei. Prin urmare, mi mai era nici o îndoială 
asupra cauzei care distrusese luntrea furată de Hearne şi 
complicii lui. Atrasă de extraordinara forţă, luntrea se sfărimase 
de stînci şi tot aşa ar fi sfîrşit şi Paracuta noastră, dacă prin 
construcţia ei, la care nu se folosise fier de loc, n-ar fi scăpat de 
această formidabilă atracţie a magnetului. Puştile, pistoalele, 
vasele de bucătărie şi celelalte obiecte, erau atît de lipite de 
coasta masivului, încît furăm nevoiţi să renunţăm la ele. 

Hurliguerly, furios că nu-şi putea lua cuțitul, care stătea 
lipit la o înălţime de vreo cincizeci de picioare, sfidindu-şi parcă 
stăpînul, începu să strige către monstrul nepăsător, 
ameninţindu-l cu pumnul său mare : 

— Eşti un Sfinx care umblă cu furtişaguri, hoţule. 

Nu e de mirare că în locul acela nu existau alte obiecte decit 
acelea care proveneau fie de pe Paracuta, fie de pe luntrea 
Halbranei. Cu siguranţă că nici o corabie nu ajunsese pînă la 
această latitudine a mării antarctice. 

Hearne şi complicii lui, apoi căpitanul Len Guy şi noi 
ceilalţi, eram singurii oameni care călcaseră vreodată pe acest 
pămînt al continentului. 
în- concluzie, oricare vas care s-ar fi apropiat de acest uriaş 
magnet ar fi mers la pierzare sigură, şi goeleta noastră ar fi avut 
soarta luntrei sale, din care nu mai rămăseseră decit 
sfărimături. 

Jem West, cu luciditatea lui obişnuită, ne atrase atenţia că 
era imprudent să ne prelugim şederea în acest „[inut al 


Sfinxului", cum numirăm noi ciudata împărăție a gigantului, fără 
să ne gindim, pe atunci, că âşa-i va rămîne numele în vecii 
vecilor. 

Timpul era scurt şi o întîrziere de cîteva zile ne-ar fi pus în 
situaţia de-a ierna la marginea banchizei. Se dădu ordin de 
întoarcere la țărm, dar în clipa aceea vocea metisului răsună din 
nou. Dirk Peters nu pronunţă decit trei cuvinte, sau mai bine zis, 
scoase trei strigăte : 

— Acolo !... acolo !... acolo !... 

Ocolind laba dreaptă a monstrului, îl zărirăm pe metis 
îngenuncheat, cu mîinile întinse spre un corp, sau mai degrabă 
un schelet îmbrăcat în piele, pe care frigul acestor regiuni îl 
conservase perfect, ţeapăn ca un cadavru. Avea capul aplecat, o 
barbă albă pînă la brîu, la miini şi la picioare unghii lungi ca 
nişte gheare. Cum se lipise corpul acesta de coasta masivului, la 
doi stînjeni deasupra pămîntului ? De-a curmezişid spatelui, 
agăţată de-o curea, se vedea ţeava unei puşti strimbe, mîncată 
de rugină. 

— Pym.... bietul meu Pym ! repeta Dirk Peters, cu o voce care-ţi 
sfişia inima. 

Incercă să urce pentru a se apropia de el, să îngenunche 
şi să sărute resturile osificate ale sărmanului său Pym. 
Genunchii i se muiară, sughiţuri de plins îl înecau. Un spasm îi 
sfişie inima şi căzu pe spate murise. 

După despărţirea lor, luntrea îl dusese pe Arthur Pym prin 
regiunile acestea ale Antarctidei. Ca şi noi, trecînd de polul 
austral, căzuse în zona de atracţie a monstrului. Şi în timp ce 
luntrea lui era dusă de curenţi spre nord, prins de fluidul 
magnetic, înainte de-a lepăda arma pe care-o purta în spate, 
fusese atras şi rămase lipit de masiv. 

Acum, credinciosul metis se odihneşte în „Ținutul 
Sfinxului" lîngă Arthur Gordon Pym, acest erou ale cărui stranii 
aventuri găsiseră în marele poet american un povestitor, cel 
puţin tot atît de straniu. 


2.16. DOISPREZECE DIN ŞAPTEZECI 
In după amiaza aceleiaşi zile, Paracuta părăsea „Ţinutul 


Sfinxului", pe care de la 21 februarie îl avusesem tot timpul la 
vest. Pînă la limita cercului antarctic mai aveam de parcurs cam 


patru sute de mile. O dată ajunşi în apele Pacificului, vom avea 
oare norocul să fim salvaţi de vreo balenieră întîrziată la 
pescuit, sau chiar de vreun vas pornit într-o expediţie polară ? 

Cea de-a doua ipoteză nu era lipsită de rațiune. Nu se 
vorbea de-o expediţie a locotenentului Wilkes, din marina 
americană, încă de pe vremea cînd goeleta noastră poposise în 
insulele Falkland ? Divizia lui, compusă din patru vase 
Vincennes, Peacock, Porpoise si Flying Fish nu părăsise oare 
Ţara de Foc în februarie 1839, împreună cu alte vase 
însoţitoare, întreprinzînd o campanie prin mările australe ? 

Noi nu mai ştiam ce s-a întîmplat între timp. Dar după ce 
încercase să ajungă la longitudinile occidentale, de ce nu s-ar fi 
gîndit Wilkes să caute un loc de trecere şi către cele orientale. 

In cazul acesta e aproape sigur că Paracuta ar fi întîlnit 
unul din vasele sale. Mai greu era s-o luăm înaintea iernii, 
profitind de marea liberă, prin care în scurtă vreme navigația 
avea să devină cu neputinţă. 

Prin moartea lui Dirk Peters, numărul pasagerilor de pe 
Paracuta se micşoră la doisprezece. lată ce mai rămăsese din 
echipajele celor două goelete, prima avînd treizeci şi opt de 
oameni la bord, iar a doua treizeci şi doi, în total şaptezeci Nu 
trebuia să uităm însă că expediţia Halbranei fusese întreprinsă 
pentru îndeplinirea unei datorii umane şi expediţia ei salvase 
patru vieţi ale supravieţuitorilor catastrofei de pe Jane. 

Acum nu ne răminea decit să ne grăbim cît puteam. 
Despre călătoria întoarcerii, favorizată de curenţi şi de o briză 
constantă, nu sînt prea multe de spus. De altfel, însemnările 
care mi-au servit la întocmirea acestei povestiri, n-au fost 
închise într-o sticlă aruncată în apă şi găsită printr-o întîmplare 
în mările Antarcticlei. Sînt însemnări făcute de mine însumi, în 
timpul acestei extraordinare campanii, şi cu toate că ultima 
parte a călătoriei a fost deosebit de obositoare, plină de mizerii 
de tot telul şi de mari pericole, care ne dădeau griji chinuitoare, 
ea avu un deznodămînt din cele mai fericite, salvarea noastră. 

La cîteva zile după plecarea din „Ținutul Sfinxului", soarele 
apusese după orizontul de la vest şi n-avea să mai răsară toată 
iarna.  Paracuta îşi urmă monotona ei navigare în 
semiobscuritatea nopţii australe. Este adevărat că aurorele 
polare, aceste minunate feerii cereşti, pe care Cook şi Forster le 
văzuseră pentru prima dată în 1773, apăreau destul de des. Cită 


măreție nepămiîntească în desfăşurarea arcului lor luminos, în 
razele acelea care se lungesc sau se scurtează ca nişte minuni 
ale naturii, în strălucirea aceea de draperii bogat colorate cu 
dumnezeiască măiestrie, care cresc sau se micşorează*cu o 
iuţeală nemaipomenită, întinzînd parcă mănunchiuri de raze 
multicolore spre cerul Antarctidei, într-un punct spre care acul 
busolei se îndreaptă şi rămîne aşa, supus şi nemişcat. 

Cu ce se poate asemăna uimitoarea gamă de forme şi 
culori, care în şerpuirea fascicolelor luminoase, ascund mii de 
curcubee de la roşu sîngeriu pînă la verdele smaraldului. Dar ce 
folos de aceste minunăţii. Soarele nu se mai vedea, dispăruse 
astrul de neînlocuit, care luminase, pentru noi, fără încetare, 
cerul verii antarctice. Noaptea asta lungă de la pol, te prinde în 
plasa unei doboriri morale şi fizice, căreia nimeni nu i se poate 
sustrage, o obsesie funestă şi copleşitoare, care te apasă şi 
căreia cu greu îi poţi scăpa. 

Dintre pasagerii Paracutei, numai bosseman-ul şi Endicott 

îşi păstraseră obişnuita lor voie bună, indiferenți la grijile şi 
pericolele pe care le întîmpinaram în această călătorie. Jem 
West era şi el mereu acelaşi, gata să facă faţă oricărei 
împrejurări, ca unul pe care asalturile vieţii îl găsesc 
întotdeauna pregătit. Fraţii Guy, fericiţi că se regăsiseră, uitau 
aproape de toate necazurile şi viitorul nu-i îngrijora. Nu pot 
elogia îndestul pe bravul nostru Hurliguerly, care te reconforta 
numai făcîndu-şi auzită vocea lui liniştitoare şi bonomă : 
— Vom ajunge cu bine, prieteni, o să vedeţi. Şi dacă socotesc 
bine, am avut mai mult noroc decit ghinion în timpul călătoriei. 
Da, nu uit că am pierdut goeleta, biata Halbrane, luată pe sus ca 
un balon şi azviîrlită în prăpastie ca o avalanşă. Dar în schimb 
aisbergul ne-a transportat pînă la coasta uncie luntrea tsalaleză 
ne-a adus pe căpitanul William Guy şi pe tovarăşii lui. Şi vă 
asigur că briza asta şi curentul, care ne-au împins pînă aici, ne 
vor împinge la fel şi de aci încolo. Nu vi se pare că balanţa 
norocului se apleacă în favoarea noastră ? Cu atitea atuuri în 
mînă, este cu neputinţă să pierdem partida. Am un singur 
regret, că vom ajunge în Australia sau în Noua-Zeelanadă, în loc 
să ancorăm în Insulele Kerguelen, aproape de cheiul Christmas- 
Harbour-lui, lingă „Cormoranul Verde". 

Intr-adevăr, era o mare dezamăgire pentru prietenul 
jupînului Atkins, eventualitatea aceasta supărătoare la care 


luam parte cu toţii. Timp de opt zile, urmarăm acest drum fără 
să ne abatem la vest sau la est, şi de-abia în ziua de 21 martie, 
Paracuta pierdu din vedere Halbraneland-ul, pe care-l lăsarăm la 
babord. Păstrez numele pe care-l dăduserăm acestui ţinut, al 
cărui litoral se prelungea fără întrerupere pînă către latitudinea 
la care pluteam şi pentru noi nu mai încăpea nici o îndoială că el 
constituia unui din vastele continente ale Antarctidei. 

Dacă Paracuta nu mai urma litoralul, însemna că direcţia 
curentului se schimba spre nord, în timp ce coasta se îndepărta, 
rotunjindu-se înspre nord-est. Cu toate că apele, în această 
parte a mării, erau încă! libere, ele tîrau totuşi o adevărată flotilă 
de aisberguri şi ice-fields-uri, acestea din urmă semăniînd cu 
nişte bucăţi aparte dintr-un geam imens, cu suprafeţe şi înălţimi 
destul de însemnate. Din cauza lor, întîmpinam dificultăţi 
serioase şi neîncetate pericole, fiind nevoiţi să navigam prin 
mijlocul ccţurilor, punînd o deosebită grijă în manevrarea bărcii 
şi aşa destui de anevoioasă printre masele în mişcare, alegînd 
cu grijă locurile de trecere şi evitînd ca barca să fie sfărimată ca 
un grăunte între două pietre de moară, 

Acum, căpitanul Len Guy nu mai putea să stabilească 
poziţia geografică nici în latitudine, nici în longitudine. O dată cu 
dispariţia soarelui, nu se mai putea face punctul, orientîndu-ne 
numai după poziţia stelelor, dar acestea cereau calcule foarte 
complicate şi care nu se dovedeau totdeauna exacte. Paracuta 
se lăsă în voia curentului, care îşi păstră neschimbată direcţia 
spre nord, după cum indicau acele busolei. Ţinind seama de 
viteza medie a bărcii, puteam spera că pe la 27 martie ne vom 
afla între paralelele şaizeci şi opt şi şaizeci şi nouă, adică la 
numai şaptezeci de mile de cercul antarctic. 

Dacă în cursul acestei periculoase călătorii n-am fi întîlnit 
nici un obstacol, iar distanţa de la această mare interioară a 
zonei australe, pînă la apele oceanului Pacific ar fi fost parcursă 
fără întîrzieri, Paracuta putea ajunge în citeva zile la limita 
extremă a mărilor australe. Citeva sute de mile mai încolo, 
banchiza îşi desfăşura nemişcatul ei zid de gheţuri şi dacă nu 
găseam nici o trecătoare deschisă, am fi fost nevoiţi să ocolim 
tocmai pe la est sau vest. Dar şi dacă reuşeam să trecem de ea. 

Ei bine, dar o dată ajunşi dincolo, ne vom găsi pe bordul 
unei bărci plăpînde, în teribilul Pacific, în timpul cel mai rău al 


anului, cînd furtunile se înteţesc atît de mult, încît nici vasele 
mai mari nu scapă nepedepsite de talazurile înfuriate. 

Noi nu vroiam să ne gîndim la acest lucru. Poate că cerul 
ne va veni în ajutor şi de data aceasta. Vom fi salvaţi, da, vom fi 
salvaţi de vreo corabie. Bossernan-ul afirma cu tărie acest lucru 
şi se putea să nu-l crezi pe bosseman ?! 

Marea începea să îngheţe la suprafaţă şi de cîteva ori 
furăm nevoiţi să spargem ice-fields-urile, pentru a ne croi drum. 
Termometrul nu mai arăta decit patru grade, adică minus 15 
grade şi 56 Celsius. Sufeream mult din cauza frigului şi a 
rafalelor de vînt, care izbeau peste barca noastră fără punte, cu 
toate că eram bine înveliţi în pături groase de lînă. 

Din fericire, mai aveam hrană pentru citeva săptămâni, 
conserve de carne, trei saci cu biscuiţi şi două butoaie cu gin. 
Apă de băut ne procuram topind blocuri de gheaţă. Timp de 
şase zile, pînă la 2 aprilie, Paracuta fu nevoită să se strecoare 
printre înălțimile banchizei, a cărei creastă se ridică la 
altitudinea de şapte, opt sute de picioare deasupra nivelului 
mării. Oricît ne străduirăm, nu-i puturăm vedea marginile şi 
dacă barca noastră nu întîlnea o trecătoare liberă, n-am li putut, 
trece dincolo de ea. 

Datorită unor întîmplări fericite, dădurăm de o trecătoare 
şi cu preţul a mii de pericole, trecurăm dincolo. Fu nevoie de 
eforturi mari, de tot curajul şi toată îndemiînarea oamenilor 
noştri, pentru a reuşi s-o scoatem la capăt. Căpitanilor Len şi 
William Guy, locotenentului Jem West şi bosseman-ului, le 
păstrez o veşnică recunoştinţă. 

În sfîrşit, după multe peripeții, ajunserăm în apele 
Pacificului de Sud. În timpul acestei călătorii lungi şi grele, barca 
noastră suferise însă multe avarii. Călăfătuiala era uzată, 
bordajele amenințau să se desfacă, iar prin unele încheieturi 
pătrundea apa. Tot timpul nu făceam altceva decit s-o golim de 
apă, dar din cauza hulei, valurile se abăteau mereu peste 
bordaj. 

Briza slăbise, marea începea să se liniştească încetul cu 
încetul şi abia acum ne dădurăm seama că adevăratul pericol nu 
venea de aici. Nu, pericolul cel mare era lipsa unui vas care nu 
se arăta cît vedeai cu ochii pe întinderea apelor, nici o corabie, 
nici o balenieră întîrziată la pescuit. De obicei, vasele părăsesc 


apele acestea pe la începutul lui aprilie, iar noi ajungeam aici cu 
o întârziere de cîteva săptămîni. 

După cite am aflat mai tîrziu, dacă ajungeam în locurile 
acelea cu două luni mai devreme, întîlneam vasele expediției 
americane. La 21 februarie, locotenentul Wilkes, pe corabia 
Vincennes, explora mările acestea, descoperind la 95*50' 
longitudine şi 64*17' latitudine, o întindere de pămînt care se 
desfăşura pe o distanţă de şaptezeci de grade de la este la vest. 
Cum simţi că se apropie timpul rău, exploratorul se înapoie la 
Habart-Town în Tasmania. 

În acelaşi an, expediţia căpitanului francez Dumont 
d'Urville, plecată în 1838 în a doua încercare de-a ajunge la pol, 
descoperise, la 21 ianuarie, ţinutul Adelie, la 66*30' latitudine şi 
38*21' longitudine orientală, iar la 29 ianuarie, dădu de coasta 
Clarie, la 64*30' şi 129*54'. Campania lor fiind terminată după 
aceste importante descoperiri, vasele Astrolabe şi Zelee 
părăsiră Oceanul Antarctic, îndreptîndu-se spre Hobart-Town. 

Prin urmare, niciunul din aceste vase nu se afla prin 
locurile acelea, şi abia atunci cînd Paracuta, această coajă de 
nucă, rămase singură dincolo de banchiză, pe nemărginirea unei 
mări pustii, ne dădurăm seama că salvarea nu mai era cu 
putinţă. 

larna începuse de o lună şi pe noi ne mai despărţeau o 
mie cinci sute de mile de pămîntul cel mai apropiat. Chiar 
Hurligueriy fu nevoit să recunoască, destul de necăjit, că ultima 
întîmplare fericită, pe care el conta atît de mult, nu se producea. 

La 6 aprilie, ajunsesem la capătul puterilor, vintul se 
înteţea, iar barca, zguduită cu putere, era gata-gata să fie 
înghițită de valuri, cînd se auzi strigătul: 

— O corabie ! 

Strigătul acesta îl scoase bosseman-ul şi întorcîndu-ne în 
direcţia spre care arăta el, zărirăm un vas la cel mult patru mile 
spre nord-est, apărind din ceața care începea să se risipească. 
Imediat lansarăm semnale de alarmă, care fură văzute. Vasul se 
opri şi una din luntrele cele mari fu lăsată pe apă, îndreptîndu-se 
cu iuţeală spre noi. Era Tasman, un vas american cu trei 
catarge, din Charleston, pe care am fost primiţi cu căldură şi 
dragoste frăţească ; căpitanul se purtă cu noi ca şi cum, toţi am 
fi fost compatrioţii lui, ba mai mult, prietenii lui. 


Tasman venea din insulele Falkland, unde aflase că 
goeleta engleză Halbrane plecase, cu şapte luni în urmă, spre 
mările australe, în căutarea naufragiaţilor de pe Jane. Dar cum 
se scursese destul timp şi goeleta nu se mai arăta, toţi 
falklandezii crezuseră că vasul se pierduse cu oameni cu tot prin 
regiunile antarctice. 

Această ultimă călătorie fu norocoasă şi nu ţinu nici mult. 
După cincisprezece zile, Tasman acosta la Melbourne, în 
provincia Victoria din  Noua-Olandă, unde  debarcară 
supraviețuitorii echipajelor celor două, goelete şi acolo, pe loc, li 
se plăti oamenilor noştrii primele pe care le cîştigaseră cu atita 
trudă şi pe care le meritau pe deplin. 

Abia atunci, consultind hărţile noi, înţeleserăm că 
Paracuta intrase în Pacific între ţinuturile Clarie a lui Dumont 
d'Urville şi Fabricia, descoperit de Balleny în 1838. Aşa s-a 
terminat această campanie extraordinară, plină de aventuri, 
care, din nefericire, ne-a costat prea multe vieţi omeneşti. 

Şi, la sfîrşit, mai adaug că dacă noi, conduşi de întîmplare, 
am reuşit să mergem spre polul austral mai departe decit 
înaintaşii noştri, depăşind chiar punctul axial al globului terestru, 
cîte descoperiri importante nu mai rămîn încă pentru 
exploratorii care ar merge dinadins, prin aceste îndepărtate 
ţinuturi de la marginea lumii. 

Arthur Pym, acest erou al Sudului, evocat atît de minunat 
în povestirea lui Edgar Poe, ne-a arătat calea. Altora le revine 
datoria să plece pe urmele lui, alţii vor trebui să meargă pentru 
a smulge Sfinxului Gheţarilor ultimele taine ale acestei 
splendide şi misterioase Antarctide. 


Sfirşit