Jules Verne — Un bilet de loterie. Farul de la capatul lumii

Jules Verne 


Un bilet de loterie. 
Farul de la capătul lumii 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RJ - Jules Verne 2010 


Jules Verne 


Ș/ 


url MI | i 
E AE. 


Jules Verne 


UN BILET DE LOTERIE 


FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 


ÎN ROMÂNEŞTE DE TEODORA CRISTEA 


EDITURA ION CREANGĂ - BUCUREŞTI, 1975 


UN BILET DE LOTERIE 


CAPITOLUL | 


— Cât e ceasul ? întrebă cucoana Hansen după ce-şi scutură 
cenuşa pipei, pe când ultimele rotocoale de fum se pierdeau 
între grinzile colorate ale tavanului. 

— Este opt, mamă, răspunse Hulda. 

— Nu cred să ne mai vină călători în noaptea asta; e un timp 
groaznic. 

— Nu cred să vină nimeni. În orice caz, camerele sunt aranjate 
şi voi auzi dacă cineva cheamă de afară. 

— Fratele tău s-a întors ? 

— Nu încă. 

— N-a spus că vine azi ? 

— Nu, mamă. Joel s-a dus să însoţească un călător la lacul Tinn 
şi, cum a plecat târziu, nu cred să se poată întoarce la Dai 
înainte de mâine. 

— Va rămâne să doarmă deci la Moel ? 

— Da, desigur, doar dacă nu se va duce la Bamble să-l vadă pe 
fermierul Helmboe. 

— Şi pe fiica lui?... 

— Da, pe Siegfrid, cea mai bună prietenă a mea, pe care o 
iubesc ca pe-o soră! răspunse râzând fata. 

— Ei bine, închide uşa, Hulda, şi hai să ne culcăm. 

— Sper că nu eşti bolnavă, mamă ? 

— Nu, dar vreau să mă scol mâine devreme. Trebuie să mă duc 
la Moel. 

— Pentru ce ? 

— Ei! Nu trebuie să ne aprovizionăm pentru sezonul care vine ? 
—  Surugiul din Christiania a ajuns la Moel cu vinurile şi 


alimentele ? 

— Da, Hulda, azi după-amiază, răspunse cucoana Hansen. 
Lengling, maistrul de la joagăr, l-a văzut şi mi-a spus-o în 
trecere. Din conservele noastre de şuncă şi de peşte afumat n-a 
rămas mare lucru şi nu vreau să risc să rămân descoperită. 
Dacă vremea se îmbunătăţeşte, se poate ca de la o zi la alta 
turiştii să-şi reînceapă excursiile în Telemark. Trebuie ca hanul 
nostru să fie gata să-i primească, iar ei să găsească tot ce le-ar 
trebui în timpul şederii lor aici. Ştii, Hulda, că suntem în 15 
aprilie? 

— 15 aprilie! murmură fata. 

— Deci mâine mă voi ocupa de toate astea, spuse cucoana 
Hansen. În două ore am să fac cumpărăturile pe care căruţaşul 
le va aduce aici, iar eu mă voi întoarce cu Joel, în brişca lui. 

— Mamă, în caz că întâlneşti factorul, nu uita să-l întrebi dacă 
are vreo scrisoare pentru noi... 

— Şi mai ales pentru tine! S-ar putea să aibă, căci de la ultima 
scrisoare a lui Ole a trecut o lună. 

— Da, o lună! O lună lungă! 

— Nu te necăji, Hulda! Această întârziere n-are de ce să te mire. 
De altfel, dacă factorul din Moel n-a adus nimic, ce nu a venit 
prin Christiania poate să vină prin Bergen. 

— Desigur, mamă, răspunse Hulda; dar ce vrei? Am inima grea, 
deoarece e foarte departe de aici până la locurile de pescuit din 
New-Found-Land! Trebuie să străbaţi o mare întreagă, şi dacă 
dai şi de vreme rea!... lată că a trecut aproape un an de cânda 
plecat sărmanul meu Ole şi cine ar putea spune când va reveni 
la Dai?... 

— Şi dacă ne va mai găsi la întoarcerea sa! murmură cucoana 
Hansen, dar atât de încet încât fiica sa nu putu s-o audă. 

Hulda se duse să închidă poarta hanului care dădea în 
drumul mare, spre Vestfjorddal. Nu avu grijă măcar să întoarcă 
cheia în broască, în această ospitalieră ţară a Norvegiei, 
asemenea precauţii nu sunt necesare. Se cade ca orice călător 
să poată intra în casă, ziua sau noaptea, fără să fie nevoie ca 
cineva să-i deschidă. 

N-ai de ce să te temi de vreo raită a vagabonzilor sau a 
răufăcătorilor nici în centrul ținutului, nici în cel mai îndepărtat 
cătun al provinciei. Nici un delict împotriva bunurilor sau 
persoanelor n-a tulburat vreodată siguranţa locuitorilor. 


Mama şi fiica ocupau două camere la primul etaj în partea 
din faţă a hanului, două camere răcoroase şi curate, mobilate 
modest, dar a căror întreţinere arăta rânduiala bunei gospodine. 

Deasupra, sub acoperişul ce se înălța ţuguiat ca al unui 
conac, se afla camera lui Joel, luminată de o fereastră cu 
cercevelele din lemn de brad, lucrate cu mult gust. De acolo 
privirea, după ce cuprindea zarea unde se profila un grandios 
lanţ de munţi, putea să coboare până jos, în valea îngustă, unde 
vuia Maan-ul, jumătate torent, jumătate râu. O scară de lemn, 
cu balustrada joasă şi cu treptele lustruite, urca din sala cea 
mare de la parter la etaj. Totul era atrăgător în aspectul acestei 
case, unde călătorul găsea un confort neobişnuit 
în hanurile din Norvegia. 

Deci Hulda şi mama ei locuiau la primul etaj. Se retrăgeau 
devreme când erau singure. Hangiţa Hansen, luminând drumul 
cu un sfeşnic colorat, urcase primele trepte ale scării, când se 
opri brusc. Bătea cineva la uşă. Şi o voce se auzi: 

— Ei, cucoană Hansen! Cucoană Hansen! Cucoana Hansen 
cobori. 

— Cine poate veni atât de târziu ? spuse ea. 

— Să fi avut Joel vreun accident? se sperie Hulda. Şi imediat se 
îndreptă spre uşă. 

Văzu un tinerel — unul din băieţii care făceau meseria de 
skydskarl, care consta în a te agăța la spatele briştii şi a avea 
grijă de cal la fiecare popas. Băietanul venise pe jos şi se afla în 
prag. 

— Ei, ce cauţi aici la ora asta? zise Hulda. 

— Mai întâi să vă doresc seară bună, răspunse băiatul. 

— Asta-i tot? 

— Nu, nu e tot, dar nu trebuie să începi totdeauna prin a fi 
politicos ? 

— Ai dreptate! Dar cine te trimite? 

— Vin din partea fratelui dumneavoastră, Joel. 

— Joel... Şi pentru ce? întrebă cucoana Hansen. 

Ea înainta spre uşă cu paşi înceţi şi măsuraţi, caracteristici 
pentru mersul locuitorilor Norvegiei. Că există în măruntaiele 
pământului lor argint viu, fie! dar în sângele lor, puţin sau deloc. 

Cu toate acestea, răspunsul tânărului iscă desigur 
oarecare emoție în inima mamei, căci ea se grăbi să spună: 

— Fiul meu n-are nimic, nu-i aşa ? 


— Ba da! Are o scrisoare pe care factorul din Christiania a adus- 
o din Drammen... 

— O scrisoare care vine din Drammen? zise coborând glasul 
cucoana Hansen. 

— Nu ştiu, răspunse băiatul. Tot ce ştiu este că Joel nu se poate 
întoarce înainte de mâine şi că m-a trimis aici să vă aduc 
această scrisoare. 

— E deci ceva urgent ? 

— Se pare că da. 

— Dă-o încoace, zise cucoana Hansen, pe un ton care arăta o 
nelinişte destul de mare. 

— lat-o, curată şi neboţită. Numai că scrisoarea nu este pentru 
dumneavoastră. 

Cucoana Hansen răsuflă uşurată. 

— Şi pentru cine este ? întrebă ea. 

— Pentru fiica dumneavoastră. 

— Pentru mine! zise Hulda. Este o scrisoare de la Ole, sunt 
sigură, o scrisoare care a venit prin Christiania! Fratele meu n-a 
vrut să mă facă s-o aştept! 

Hulda luă scrisoarea şi, după ce o lumină cu sfeşnicul pe 
care-l aşezase pe masă, se uită la adresă. 

— Da! E de la el! De la el! Ah, dacă-mi scrie că Viken se 
întoarce? În acest timp hangiţa îi spuse băiatului: 

— Nu intri ? 

— Numai pentru un moment! Trebuie să mă întorc acasă în 
seara asta, pentru că sunt tocmit mâine la o brişcă. 

— Ei bine, te însărcinez să-i spui lui Joel că vreau să vin acolo. 
să mă aştepte, deci. 

— Mâine seară ? 

— Nu, dimineaţa. Să nu plece din Moel fără să mă fi văzut. Ne- 
om întoarce împreună la Dai. 

— În regulă, cucoană Hansen. 

— lei un strop de rachiu ? 

— Cu plăcere! 

Băiatul se apropie de masă şi cucoana Hansen îi întinse un 
păhărel cu rachiu, această băutură întăritoare care te încălzeşte 
când te pierzi în negurile nopţii. Băiatul bău până la fund şi rosti: 
— God aften. 

— God aften, băiete. 
Aceasta înseamnă «bună seara» în norvegiană. 


Ei rostiră cuvintele simplu, fără măcar să încline capul. 

Şi băiatul plecă, fără să-i pese de drumul lung ce-l avea de 
făcut. Paşii săi se pierdură îndată sub arborii potecii care 
mărginea apele repezi ale râului. 

Între timp, Hulda se uita la scrisoarea lui Ole şi nu se 
grăbea s-o 
deschidă. Plicul subţire a trebuit să traverseze tot oceanul 
pentru a ajunge până la dânsa, tot acest ocean uriaş, în care se 
pierd râurile Norvegiei occidentale. Ea cercetă diversele timbre 
ale scrisorii. Pusă la poştă în 15 martie, nu ajunsese la Dai decât 
în 15 aprilie. Cum, trecuse o lună de când Ole îi scrisese ?! Câte 
lucruri putuseră să se întâmple de-atunci pe meleagurile din 
New-Found-Land — nume 
pe care englezii îl dau insulei Terra-Nova! Nu erau în plină iarnă, 
în perioada periculoasă a echinoxului? Locurile de pescuit nu 
sunt oare cele mai rele din lume, cu teribilele uragane pe care 
Polul le trimite să bântuie pe câmpiile Americii de Nord ? 
Anevoioasă şi plină de pericole era meseria de pescar pe care o 
făcea Ole! Şi dacă o făcea, era ca să poată câştiga bani pentru 
dânsa, logodnica lui, cu care trebuia să se căsătorească la 
întoarcere! Sărmanul Ole! Ce scria el oare în această scrisoare? 
Fără îndoială că o iubea la fel de mult pe Hulda, tot aşa cum 
Hulda îl va iubi pe el totdeauna, că gândurile lor se contopeau 
cu toată depărtarea dintre ei şi că ar vrea să se vadă în ziua 
când 
va sosi din nou la Dai! 

Da, trebuie să fi scris toate acestea, Hulda era sigură. Dar 
poate adăuga că întoarcerea sa este apropiată, că acest sezon 
de pescuit, care îi duce pe marinarii din Bergen aşa departe de 
ţinutul lor natal, va lua sfârşit! Poate că Ole îi făcea cunoscut că 
Viken termina de stivuit încărcătura, că se pregătea să plece şi 
că nu vor trece ultimele zile ale lunii aprilie fără ca ei doi să fie 
din nou împreună în fericita casă din Vestfjorddal? Poate că el o 
încredința, în sfârşit, că se putea fixa ziua când pastorul va veni 
din Moel pentru a-i căsători în modesta 
capelă de lemn, a cărei clopotniţă se ivea dintr-un desiş la 
numai câteva sute de paşi de hanul Hansen. 

Pentru a afla totul, era destul să rupă plicul, să scoată 
scrisoarea lui Ole, s-o citească, fie chiar şi printre lacrimile de 
suferinţă sau de bucurie pe care cuprinsul ei ar putea să le 


aducă în ochii Huldei. Sigur că multe din nerăbdătoarele fete ale 
Sudului, o fată din Dalarne, Danemarca sau Olanda, ar fi aflat de 
mult ceea ce tânăra norvegiană nu ştia încă! Dar Hulda visa, şi 
visele nu se sfârşesc decât când îi place soartei. Şi de câte ori 
nu-ţi pare rău după ele când realitatea te dezamăgeşte! 

— Fata mea, zise atunci cucoana Hansen, scrisoarea pe care ţi-a 
trimis-o fratele tău este într-adevăr o scrisoare de la Ole ? 

— Da! l-am recunoscut scrisul! 

— Ei bine, când vrei s-o citeşti ? mâine ? 

Hulda privi o ultimă oară plicul. Apoi, după ce-l desfăcu 
fără multă grabă, scoase o foaie, unde cu un scris frumos erau 
aşternute cele ce urmează: 

Saint-Pierre-Miquelon. 
15 martie 1862 

Dragă Hulda, 

Vei afla cu plăcere că ieşirile noastre la pescuit au fost 
bune şi că le vom termina peste câteva zile. Da. Ne apropiem de 
sfârşitul campaniei! După ce am lipsit un an întreg, cât de fericit 
voi fi să mă întorc la Dai şi să-mi regăsesc singura familie ce mi- 
a rămas pe lume, care este familia ta. 

Părţile mele de câştig sunt frumoase. Ne vor sluji pentru a 
ne întemeia căminul. Fraţii Help, fiii lui Help senior, armatorii 
noştri din Bergen, au fost vestiți că Viken se va înapoia probabil 
între 15 şi 20 mai. Poţi să te aştepţi deci să mă revezi atunci 
adică cel mult în câteva săptămâni. 

Dragă Hulda, sper să te găsesc mai frumoasă ca la plecare 
şi atât pe tine cât şi pe mama ta, bine sănătoase. De asemenea, 
să-l găsesc sănătos şi pe curajosul şi cumintele camarad, vărul 
meu Joel, fratele tău, care nu doreşte decât să ajungă şi fratele 
meu. 

La primirea prezentei transmite-i toată stima cucoanei 
Hansen, pe care parcă o văd de aici în fotoliul de lemn, lângă 
vechea sobă din sala cea mare. Spune-i că o iubesc îndoit, întâi 
pentru că este mama ta, apoi pentru că-mi este mătuşă. 

În tot cazul, nu vă obosiţi să veniţi în întâmpinarea mea la 
Bergen. S-ar putea ca Viken să ajungă mai curând decât v-am 
scris. Oricum, poţi fi sigură, Hulda, că în douăzeci şi patru de ore 
după debarcarea mea voi fi la Dai. Dar să nu fii mirată dacă voi 
sosi mai devreme. 

Ne-au scuturat bine furtunile din iarna aceasta, cele mai 


puternice prin care au trecut până acum marinarii noştri. Din 
fericire, bancurile de morun ne-au dat peşte din plin. Viken 
aduce aproape cinci mii de chintale livrabile la Bergen şi care au 
şi fost vândute prin grija fraţilor Help. In fine, ceea ce trebuie să 
ştiţi este că am reuşit şi că am un câştig bun, ca părtaş la 
împărţeală. 

De altfel, dacă nu aduc acasă o avere, am impresia că 
aceasta mă aşteaptă la întoarcerea mea! Da, o avere!... Fără să 
mai vorbim de fericire! în ce fel?... Aceasta este taina mea, 
dragă Hulda, şi mă vei ierta că am un secret faţă de tine. E 
singurul! De altfel, ţi-l voi spune... când?... Ei bine, imediat ce va 
sosi timpul, înaintea căsătoriei noastre — dacă ea va trebui să 
întârzie din motive neprevăzute — sau după căsătoria noastră, 
dacă mă întorc la data anunţată şi dacă în săptămâna ce va 
urma după sosirea la Dai vei fi soţia mea, cum o doresc atât de 
mult! 

Te îmbrăţişez, dragă Hulda. Te rog să transmiţi salutările 
mele cucoanei Hansen şi vărului meu Joel. Te sărut încă o dată 
pe fruntea pe care cununa strălucitoare a mireselor din 
Telemark va arăta ca un nimb. Încă o dată adio, scumpa mea 
Hulda, adio! 

Logodnicul tău, Ole Kamp. 


CAPITOLUL II 


Dai este alcătuit din câteva case, unele de-o parte şi de 
alta a drumului, care la drept vorbind nu-i decât o potecă, 
celelalte răspândite pe dealurile din jur. Toate sunt cu faţa 
întoarsă spre valea îngustă a Vestfjorddal-ului şi au în spate şirul 
de coline dinspre nord, la poalele cărora curge Maan-ul. 
Totalitatea acestor construcţii ar forma un «gaard», cum se 
obişnuieşte în acest ţinut, dacă ar avea un singur proprietar sau 
un arendaş. Dar aşezarea se bucură dacă nu de numele de 
orăşel, cel puţin de cel de cătun. O micuță capelă, clădită în 
1855, a cărei absidă are două ferestre înguste cu vitralii, îşi 
înalţă prin 
preajmă clopotniţa cu patru pereţi care se arată prin frunzişul 


copacilor; capela e în întregime de lemn. Ici-colo, deasupra 
pâraielor care aleargă repezi spre râu, sunt aruncate câteva 
podeţe cu scândurile bătute în romburi, pline de pietre şi muşchi 
printre crăpături. Mai în depărtare se aud scârţâind unul sau 
două joagăre mişcate de şuvoaiele de apă, cu o roată pentru 
mânuirea ferăstrăului şi o roată care să mişte grinda sau bârna. 
Foarte aproape unele de altele capela, joagărele, casele, 
colibele par năpădite de un văl moale de verdeață, ce se întinde 
de la malurile întortocheate ale Maan-ului şi până la vârfurile 
munţilor înalţi din Telemark, un verde-închis datorită brazilor şi 
albăstrui acolo unde apar mestecenii, fie singuratici, fie în 
pilcuri. 

Aşa este cătunul Dai, curat şi vesel, cu locuinţele sale 
pitoreşti zugrăvite pe dinafară, unele în culori palide — verde 
sau trandafiriu-deschis, altele în culori tari — galben strălucitor 
sau roşu-aprins. Acoperişurile din scoarță de mesteacăn, tivite 
de o iarbă deasă, cosită toamna, sunt toate pline de flori 
naturale. Priveliştea este minunată şi aparţine celei mai 
frumoase ţări din lume. Pentru a vă spune tot, Dai se află în 
Telemark, Telemark-ul în Norvegia, iar Norvegia seamănă cu o 
Elveţie cu multe mii de fiorduri, unde vuietul oceanului 
se aude la poalele munţilor. 

Telemark-ul este cuprins în partea rotundă a cotului pe 
care-l face Norvegia între Bergen şi Christiania. Această regiune 
— aparţinând prefecturii Batsberg — are munţi şi ghețari ca 
Elveţia, dar nu se asemuieşte cu Elveţia. Are cascade ca 
America de Nord, dar nu este America. Are privelişti cu căsuțe 
colorate şi procesiuni ale locuitorilor, în veşminte dintr-o epocă 
apusă, ca anumite târguri din Olanda, dar nu este Olanda. 
Telemark-ul e mai mult ca toate la un loc, este Telemark, ţinut 
poate unic în lume prin frumuseţile sale 
naturale. Autorul acestei cărţi a avut plăcerea să-l viziteze. El l-a 
străbătut în brişcă, schimbând la popas caii, atunci când erau de 
găsit. 

Călătoria i-a lăsat o impresie de farmec şi de poezie atât de vii 
încă în 
amintirea sa, încât ar vrea să le imprime povestirii de faţă. 

În epoca în care se întâmplă istoria noastră — în 1862 — 
Norvegia nu era încă străbătută de calea ferată, care îţi permite 
să mergi de la Stockholm la Drontheim, prin Christiania. Acum, o 


imensă reţea de linii de fier brăzdează aceste două ţări 
scandinave, puţin dispuse să trăiască aceeaşi viaţă. Închis în 
vagoanele trenului, călătorul, chiar dacă merge mai repede 
decât cu brişcă, nu vede nimic din originalitatea drumurilor de 
altădată. El pierde traversarea Suediei meridionale prin curiosul 
canal Gotha, pe care navele, ridicându-se din 

ecluză în ecluză, se urcă la trei sute de picioare înălţime. În fine, 
nu se opreşte nici la cascadele din Trolletann, nici la Drammen, 
nici la Kongsberg, nici înaintea tuturor minunăţiilor Telemark- 
ului. În acea vreme, calea ferată era numai în proiect. Vor trebui 
să treacă vreo douăzeci de ani pentru ca să se poată traversa 
regatul scandinav de la un litoral la altul — în patruzeci de ore — 
şi să se poată merge până la Capul Nord, cu bilet dus şi întors 
pentru Spitzberg. 

Dai era pe atunci — şi bine ar fi să fie încă pentru lungă 
vreme — punctul central care atrăgea pe turiştii străini sau 
localnici, aceştia din urmă în majoritate studenţi din Christiania. 
De aici puteau să se îndrepte spre toată regiunea Telemark-ului 
şi a Hardanger-ului, să urce pe valea Vestfjorddal între lacul 
Mjos şi lacul Tinn, să meargă la minunatele cataracte din 
Rjukan. Bineînţeles că nu este decât un singur han în acest 
cătun, dar e cel mai atrăgător, cel mai tihnit din 
câte ţi-ai putea dori, şi cel mai mare, pentru că pune la 
dispoziţia călătorilor patru camere. Într-un cuvânt, este hanul 
cucoanei Hansen. 

Câteva bănci se găsesc în jurul pereţilor săi trandafirii, 
aşezaţi pe o temelie solidă de granit. Grinzile şi scândurile de 
brad ale pereţilor au ajuns cu timpul aşa de tari, încât ar ciunti 
oţelul toporului. Între aceste grinzi, foarte puţin cioplite, puse 
orizontal unele peste altele, un strat de muşchi amestecat cu lut 
formează suluri etanşe care împiedică să pătrundă până şi cele 
mai dese ploi. În camere tavanul învechit este zugrăvit în roşu 
şi negru, în contrast cu culorile mai deschise ale pereţilor. Într- 
un colţ din sala mare, soba rotundă e legată printr-un burlan de 
vatra plitei din bucătărie. Tot aici cutia cu ceas mişcă pe un 
cadran mare de smalţ arătătoarele sale meşteşugite şi scoate 
din secundă în secundă un tic-tac sonor, iar lângă vechiul birou 
cu sculpturi cafenii se află un trepied masiv de culoarea fierului. 
Pe o poliţă se vede un sfeşnic din lut ars, care, când îl întorci, 
devine un candelabru cu trei braţe. Cele mai frumoase mobile 


ale locuinţei împodobesc această sală: masa din rădăcină de 
mesteacăn cu picioare sculptate, sipetul cu închizătoarele pline 
de înflorituri, unde sunt păstrate hainele 

de sărbătoare, marele fotoliu sever ca o strană de biserică, 
scaunele de lemn în culori vii, vârtelniţa rustică pictată cu mai 
multe tonuri de verde, în puternic contrast cu fustele roşii ale 
ţesătoarelor. Apoi, ici şi colo, oala de unt, putineiul, cutia de 
tutun şi răzătoarea din os sculptat. In fine, deasupra uşii care dă 
spre bucătărie, pe o poliţă mare se-nşiruie ustensilele de aramă 
şi cositor, tăvi şi farfurii din faianţă smălțuită, din lemn, mica 
piatră de ascuţit ieşind pe jumătate 

din spirala ei lăcuită, păhăruţul vechi de ouă care ar putea servi 
ca potir; şi ce pereţi nostimi, tapisaţi cu pânză reprezentând 
subiecte din biblie zugrăvite cu toate culorile, produse de 
fabrica din Epinal! Cât despre camerele pentru călători, deşi 
simple, sunt confortabile, cu mobile puţine, dar de o curăţenie 
îmbietoare, cu perdele de un verde proaspăt, care atârnă din 
dreptul acoperişului cu gazon, cu patul mare cu cearşafuri albe, 
făcute dintr-o țesătură curată de in, akloede, şi tencuiala pe 
care se găsesc scrise în culoare galbenă pe fond roşu versete 
din Vechiul Testament. 

Nu trebuie uitat că pardoseala sălii mari, ca şi cea a 
camerelor de la parter şi primul etaj, e presărată cu ramuri de 
mesteacăn, brad şi ienupăr ale căror frunze umplu casa cu 
parfumul lor înviorător. 

S-ar putea oare imagina un refugiu mai fermecător în 
ltalia sau unul mai ospitalier în Spania ? Nu! Şi valul de turişti 
englezi încă n-a făcut să se scumpească preţurile ca în Elveţia; 
cel puţin la acea dată. La Dai punga călătorului nu se uşurează 
de lire sterline sau de monezi de aur, ci de species care 
valorează ceva mai mult de cinci franci, cu mărunţişul lor marca, 
în valoare de un franc, şi skillingul de aramă, care nu trebuie 
confundat cu un shilling englez, căci nu valorează decât cinci 
bănuţi. Turistul nu se serveşte la Telemark nici măcar de vreo 
pretențioasă bancnotă. Există o hârtie de o species care este 
albă, aceea de cinci albastră, aceea de zece galbenă, aceea de 
cincizeci verde şi aceea de o sută roşie. Două hârtii în plus şi s- 
ar completa toate culorile curcubeului! 

Apoi nu e puţin lucru că în această casă ospitalieră masa 
este foarte bună, cum nu se întâmplă în cele mai multe hanuri 


din regiune. În adevăr, Telemark-ul justifică pe deplin porecla de 
«Ţară a laptelui prins». Prin văile din Tiness, Listhiis, Tinoset şi 
multe altele, nu găseşti pâine sau, dacă o găseşti, mai bine te 
lipseşti de ea. Nu e nimic altceva decât un pesmet de ovăz, 
flatbrod, uscat, negricios, tare ca piatra, sau cel mult o plăcintă 
dintr-un aluat din substanţa moale a scoarţei de mesteacăn, 
amestecată cu licheni sau paie tocate. Rar găseşti ouă, şi asta 
doar dacă găinile au ouat cu opt zile înainte. Dar e din belşug 

o bere proastă, lapte prins dulce sau acru şi câteodată puţină 
cafea, dar atât de groasă că seamănă mai mult cu nişte 
funingine distilată decât cu un produs din Moka, Bourbon sau 
Rio-Nunez. 

Din contră, la cucoana Hansen pivniţa şi cămara sunt bine 
înzestrate. Ce le trebuie mai mult unor turişti, chiar dintre cei 
mai pretenţioşi ? Somon prăjit, sărat sau afumat, hores, somn 
de apă dulce, peşte din apele care străbat Telemark-ul, păsări 
nici prea grase, nici prea slabe, ouă cu tot felul de sosuri, 
pesmeţi fini de secară şi orez, fructe, mai ales fragi, pâine 
neagră, dar foarte bună, bere şi vin vechi din Saint-Julien, care 
răspândeşte în cele mai depărtate ţări renumele podgoriilor 
franceze. 

Tot aşa de renumit a ajuns şi hanul din Dai în toate ţările 
din nordul Europei. 

Acest lucru se poate vedea, de altfel, răsfoind foile 
galbene ale unui registru în care călătorii semnează laude 
meritate la adresa cucoanei Hansen. Cei mai mulţi sunt suedezi 
şi norvegieni, veniţi din toate părţile Scandinaviei. 

Dar şi englezii sosesc în număr mare; unul din ei, care 
aşteptase o oră ca să se risipească negurile de pe vârful 
muntelui Gousta, a scris într-un adevărat spirit britanic pe una 
din aceste pagini: Patientia omnia vincit!. 

Poposesc aici câteodată şi francezi dintre care un turist, 
pe care e mai bine să nu-l numim, şi-a permis să scrie: Nu 
putem fi decât mulţumiţi de primirea care ni s-a făcut în acest 
han! 

Puțin interesează, la urma urmei, greşeala de ortografie! 
Dacă fraza este mai mult recunoscătoare decât corectă, nu e 
mai puţin călduros omagiul adus cucoanei Hansen şi fiicei sale, 
fermecătoarea Hulda din Vestfjorddal. 


1 Patientia omnia vincit (în limba latină în text) — Răbdarea învinge orice. 


CAPITOLUL III 


Fără a fi prea mare cunoscător al ştiinţei etnografice, poţi 
fi convins, împreună cu o serie de savanţi, că există o înrudire 
între familiile aristocrate din Anglia şi vechile familii ale 
regatului scandinav. Găseşti numeroase dovezi, cercetând 
numele strămoşilor, care sunt identice în ambele ţări. Şi cu 
toate acestea, nu există aristocrație în Norvegia. Dar dacă 
democraţia este dominantă, ea este cu adevărat nobilă. Toţi 
sunt egali, la nivelul cel mai înalt ca şi la nivelul cel mai jos. 
Până şi în cele mai umile colibe se găseşte arborele genealogic 
al familiei, care nu a degenerat când a prins rădăcini în pământ 
plebeu. Acolo se ramifică blazoanele familiilor nobile din epoca 
feudală, din care se trag aceşti simpli săteni. 

Aşa era şi cu Hansenii din Dai, rude foarte îndepărtate, 
desigur, cu pairii din Anglia, ridicaţi în urma invaziei lui Rollon 
din Normandia. 

De altfel, asta nu avea nici un fel de importanţă! Cu toate 
că avusese străbuni nobili, Harald Hansen era totuşi hangiu la 
Dai. Casa o moştenise de la tatăl şi bunicul său, cunoscuţi în 
târg ca oameni cu stare. După moartea sa, nevasta a continuat 
să facă aceeaşi meserie, în aşa fel încât îşi atrăsese stima 
tuturor. 

Harald făcuse oare avere? Nu se ştie. Dar fiul său Joel şi 
fiica sa Hulda n-au ştiut în copilărie ce e lipsa. Şi l-a crescut şi pe 
băiatul unei surori a soţiei sale, Ole Kamp, care rămăsese orfan, 
ca şi pe proprii lui urmaşi. Fără unchiul Harald, Ole ar fi fost 
desigur unul din acei sărmani copii care nu se nasc decât pentru 
a părăsi imediat această lume. De altfel, Ole Kamp arătă 
părinţilor săi adoptivi o recunoştinţă de adevărat fiu. Nimic nu 
putu să rupă legătura care-l unea cu familia Hansen. Căsătoria 
sa cu Hulda avea s-o întărească şi s-o facă trainică, 
pe viaţă. 

Harald murise cu circa un an şi jumătate în urmă. În afară 
de hanul din Dai, el lăsase văduvei sale şi un soeter situat pe 
munte. Soeterul este un fel de fermă izolată care produce foarte 


puţin, dacă nu chiar nimic. De altfel, ultimele recolte fuseseră 
proaste. Suferiseră atât culturile cât şi păşunile din cauza 
«nopţilor de fier» — cum le numeşte ţăranul norvegian — nopţi 
de vânt şi de gheaţă, care usucă până în adâncul pământului 
orice sămânță. Ca urmare, sărăcie cruntă pentru ţăranii din 
Telemark şi Hardanger. 

Deşi cucoana Hansen ştia la ce să se aştepte, nu spusese 
nimănui nimic, nici chiar copiilor săi. Fire rece şi închisă, nu 
prea-i plăcea să vorbească, din care cauză Hulda şi Joel 
sufereau. Dar cu acel respect pentru şeful familiei, înnăscut în 
ţările nordice, ei nu lăsau să se vadă cit îi necăjea felul de a fi al 
mamei. De altfel, cucoana Hansen nu le prea cerea ajutor sau 
sfaturi, fiind convinsă — aşa cum este orice norvegian — că 
judecă bine lucrurile. 

Cucoana Hansen împlinea pe atunci cincizeci de ani. 
Vârsta, dacă-i albise părul, nu-i încovoiase deloc făptura înaltă, 
nici nu-i micşorase însufleţirea privirii de un albastru viu, pe care 
îl regăseai în ochii fiicei sale. Numai tenul ei căpătase nuanţa 
gălbuie a unei chitanţe vechi şi câteva zbârcituri începuseră să-i 
brăzdeze fruntea. 

«Cucoana»>», cum se zice într-o ţară scandinavă, era 
îmbrăcată totdeauna cu o fustă neagră cu cute mari, ca semn al 
doliului pe care nu-l mai părăsise de la moartea lui Harald. Din 
laibăr ieşeau mânecile cămăşii de bumbac, de culoarea 
nisipului. Un şal de culoare închisă i se încrucişa pe pieptul 
acoperit de un şorţ, închis cu agrafe late la spate. Avea 
totdeauna pe cap o bonetă de mătase, modă care tinde să 
dispară în zilele noastre. Dreaptă în fotoliul ei de lemn, hangiţa 
tăcută din Dai nu părăsea vârtelniţa decât ca să fumeze dintr-o 


Cucoana Hansen împlinea pe atunci cincizeci de ani 


mică pipă, de scoarță de mesteacăn, ale cărei rotocoale o 
învăluiau ca un nor uşor. 

Desigur, casa ar fi avut un aer destul de trist fără prezenţa 
celor doi copii. Un băiat de treabă acest Joel Hansen! în vârstă 
de douăzeci şi cinci de ani, bine legat, înalt ca muntenii din 
Norvegia, cu înfăţişare mândră, nelăudăros, cu mersul 
cutezător. Era blond, aproape şaten, cu ochii albaştri, aproape 
negri. îmbrăcămintea îi scotea la iveală umerii puternici care nu 
se plecau uşor, pieptul lat unde respirau în voie plămânii unei 
călăuze alpine, braţele tari şi picioarele obişnuite cu 
ascensiunile cele mai grele pe înaltele platouri din Telemark. 
în hainele de fiecare zi, ai fi zis că e un cavaler. Cămaşa sa 
albastră cu epoleţi, strânsă în talie, se încrucişa pe piept prin 
două cusături verticale şi era împodobită la spate cu desene 
colorate precum anumite veste celtice din Bretania. Gulerul 
cămăşii se desfăcea ca o pâlnie. Pantalonul galben era strâns 
deasupra genunchiului cu o jartieră cu funde. Pe cap purta o 
pălărie cafenie cu boruri largi şi panglică neagră cu margini 
roşii. Avea picioarele înfăşurate în jambiere de şiac şi cizme cu 
talpa groasă şi plată, semănând cu cizmele de apă, unde glezna 
nu se vedea bine din cauza încreţiturilor pielii. 

Joel era de meserie ghid pentru tot ţinutul Telemark, până 
în colţurile depărtate ale munţilor din Hardanger. Mereu gata de 
drum neobosit, merita să fie asemuit cu eroul norvegian Rollon- 
învingătorul, celebru în legendele acelor locuri. Îi însoțea pe 
vânătorii englezi care vin să doboare riper-ul, un ptarmigan mai 
mare decât cel din Hebride, şi jerper-ul, o potârniche mai 
delicată decât potârnichea albă din Scoţia. larna era chemat 
pentru vânătoarea de lupi la vremea când fiarele, împinse de 
foame, se aventurează pe lacurile îngheţate. Apoi, vara începea 
vânătoarea de urşi, atunci când acest animal, împreună cu puii 
săi, vrea să mănânce din iarba proaspătă pe care trebuie s-o 
cauţi pe platourile înalte de peste o mie de picioare. Nu o dată 
Joel îşi datoră viaţa puterii sale uimitoare, care-l ajuta să reziste 
strânsorii enormelor patrupede, şi sângelui rece cu care reuşea 
să se smulgă din labele lor. în fine, când nu veneau turişti pe 
care să-i călăuzeşti în valea Vestfjorddal, nici vânători pe care 
să-i duci prin păduri, Joel se ocupa de mica fermă situată la 
câteva mile în munţi. Acolo, un tânăr păstor, plătit de cucoana 
Hansen, păzea o jumătate duzină de vaci şi vreo treizeci de oi, 


ferma neavând decât păşuni şi nici un fel de ogoare. 

Joel era amabil şi îndatoritor din fire. Cunoscut în toate 
gaard-urile Telemark-ului, fusese îndrăgit de toţi. Pentru trei 
fiinţe însă nutrea o dragoste nemărginită: mama, vărul său Ole 
şi sora sa Hulda. 

Când Ole Kamp părăsise Dal-ul ca să se îmbarce ultima 
oară, Joel a regretat foarte mult că nu putuse s-o înzestreze pe 
Hulda, reţinându-l pe logodnicul ei! In adevăr, dacă ar fi fost 
obişnuit cu marea, n-ar fi şovăit să plece el în locul vărului său. 
Dar trebuiau ceva bani pentru întemeierea noului cămin. 
întrucât cucoana Hansen nu-şi luase nici o obligaţie, Joel 
înţelesese că ea nu putea să ia nimic din avutul familiei. Ole a 
trebuit deci să plece departe, de cealaltă parte a Atlanticului. 
Joel l-a condus până la capătul văii lor, pe drumul spre Bergen. 
Acolo, după ce-l îmbrăţişa îndelung, îi ură drum bun şi o 
întoarcere norocoasă. Apoi se întoarse acasă s-o aline pe sora sa 
pe care o iubea cu o dragoste de frate şi totodată de părinte. 

Hulda avea pe atunci optsprezece ani. Nu era o piga, aşa 
cum e numită slujnica din hanurile norvegiene, ci mai mult o 
frdken, un fel de «miss» engleză, «domnişoara», aşa cum mama 
ei era «cucoana» casei. Ce obraz fermecător încadrat de părul 
blond auriu sub o mică bonetă de pânză, croită în aşa fel încât 
să lase să-i cadă pe spate cozile lungi! Ce talie frumoasă sub 
laibărul de stofă roşie cu chenar verde, strâns pe piept, 
întredeschis pentru a se vedea plastronul împodobit cu broderii 
colorate, din care ieşea bluza albă cu mânecile strânse cu 
panglică la încheietura mâinii! Ce siluetă graţioasă prinsă în 
talie de cingătoarea roşie cu cataramă de argint în filigran, care 
ţinea fusta verzuie acoperită de un şorţ cu romburi pestriţe! 
Purta ciorapi albi şi ghete fine din Telemark, ascuţite la vârf. 

Da, logodnica lui Ole era fermecătoare, cu chipul puţin 
melancolic, dar în acelaşi timp surâzător, al fetelor din Nord. 
Privind-o, te gândeai cu plăcere la Hulda cea blondă, al cărei 
nume îl avea şi zâna cea bună a căminului din mitologia 
scandinavă. Sfiala ei de fată modestă şi cuminte nu scădea 
nimic din drăgălăşenia cu care primea oaspeţii de-o zi ai hanului 
din Dai. lar turiştii o ştiau prea bine. Nu era oare o atracţie 
pentru ei să poată să schimbe o strângere de mână cu Hulda, 
faimosul shake-hand care se dă cu căldură de toţi oamenii 
nordului. 


Şi după ce-i spuneau: «Mulţumesc pentru masă. Tack for 
mad!» ce putea fi mai plăcut decât s-o auzi răspunzând cu o 
voce cristalină şi sonoră: «Să vă fie de bine. Wed be komme!» 


CAPITOLUL IV 


Ole Kamp plecase de un an. Cum spusese în scrisoare, era 
o expediţie grea, expediţia de iarnă în mările din New-Found- 
Land! Se munceşte mult pentru bani, atunci când îi câştigi. 
Bântuie acolo uraganele echinoxului care iau prin surprindere 
navele din larg şi distrug în câteva ore o întreagă flotilă de nave 
pescăreşti. Dar peştele mişună în mările de la Terra-Nova şi 
echipajele, când au noroc, îşi primesc răsplăti pentru oboseala şi 
pericolele din acest hău al furtunilor. 

De altfel, norvegienii sunt buni marinari. Nu fac nazuri la 
treabă în mijlocul fiordurilor de la Christiansand până la Capul 
Nord, între stâncile din Finmark, de-a lungul canalelor din 
Loffoden, nu le lipsesc ocaziile să se obişnuiască cu furia 
oceanului. Când străbat Atlanticul de Nord, spre a merge 
împreună către depărtatele ţinuturi de pescui ale Terra-Novei, 
înseamnă că au şi dat dovadă de curaj. In timpii copilăriei lor, 
cele ce au suferit de pe urma şfichiului uraganelor de pe 
coastele Europei îi învaţă să înfrunte aceleaşi biciuitoare furtuni, 
de 
astă dată în plină dezlănţuire, din New-Found-Land. Deci ei sunt 
prinşi de uragan chiar acolo unde începe el, asta-i singura 
deosebire 

Norvegienii au pe cine moşteni, de altfel. Strămoşii lor 
erau oameni de mare întreprinzători. Încă în epoca când 
Hansenii stăpâneau comerţul în nordul Europei. Poate fuseseră 
puţin pirați pe vremuri, da pirateria era pe atunci un mijloc de 
negoţ obişnuit. Fără îndoială că între timp comerţul a devenit 
mai cinstit, cu toate că îmi îngădui să cred că este loc şi pentru 
mai bine. Oricum, norvegienii erau navigatori îndrăzneţi, aşa 
cum sunt şi azi şi cum vor fi întotdeauna. Ole Kam nu dezminţea 
însuşirile neamului. Ucenicia în această muncă grea şi-o făcuse 
la un bătrân marinar, la cabotaj, la Bergen. Toată copilăria şi-o 


petrecuse în acest port, unul dintre cele mai căutate din regatul 
scandinav, înainte de a ieşi pe mare, fusese un ştrengar 
îndrăzneţ al fiordurilor, un dibaci descoperitor al păsărilor 
acvatice, un pescar al acelor nenumărate specii de peşti din 
care se prepară stock-fish, peşte uscat. Apoi, ajuns mus, a 
început să navigheze pe Baltică, în largul Mării Nordului şi chiar 
până în ţinuturile Oceanului Polar. Făcu astfel mai multe călătorii 
la bordul unor mari nave de pescuit şi obţinu gradul de marinar 
când trecu de douăzeci şi unu de ani. Acum avea douăzeci şi 
trei. 

Între două plecări la pescuit, nu uita niciodată să vină să-şi 
revadă familia pe care o iubea foarte mult, singura pe care-o 
mai avea pe lume. Şi când se afla la Dai, era un tovarăş demn 
de Joel! îl însoțea în drumurile sale prin munţi, până la cele mai 
înalte podişuri din Telemark. Cărările fieldurilor, după cele ale 
fiordurilor, îi plăceau tânărului marinar, care nu rămânea în 
urmă niciodată decât pentru ca să ţină de urât verişoarei sale 
Hulda. 

O strânsă prietenie se născu între Ole şi Joel. Acest 
sentiment luă cu totul alt înţeles cu privire la tânăra fată. Şi de 
ce să nu-l fi încurajat Joel? Unde ar fi găsit sora lui în întreaga 
provincie un băiat mai bun, o fire mai deschisă, un caracter mai 
devotat şi o inimă mai fierbinte ? Cu Ole drept soţ, fericirea 
Huldei era sigură. Deci, cu încuviințarea mamei şi fratelui, fata 
se lăsa dusă de cursul firesc al simţirii ei. Cu toate că oamenii 
din Nord nu-şi prea arată sentimentele, nu trebuie socotiți reci, 
nepăsători. Nu! Este felul lor de a fi şi poate că e mai bun 
decât altul! In fine, într-o zi când erau toţi patru în sala cea 
mare, Ole zise fără nici o pregătire: 

— Am o idee, Hulda! 

— Care? întrebă fata. 

— Mi se pare că ar trebui să ne căsătorim. 

— Şi eu cred la fel. 

— Ar fi foarte bine, rosti cucoana Hansen, ca şi cum era un lucru 
stabilit de multă vreme. 

— In adevăr, şi aşa, Ole, spuse Joel, voi deveni cumnatul tău. 

— Da, zise Ole, şi probabil, dragul meu Joel, te voi iubi cu atât 
mai mult... 

— Dacă e posibil! 

— Vei vedea! 


— Pe cinstea mea, nu cer decât asta, răspunse Joel care strânse 
mâna lui Ole. 
— Atunci rămâne hotărât, Hulda? întrebă cucoana Hansen. 
— Da, mamă, răspunse fata. 
— Ştii, Hulda, zise Ole, e mult timp de când te iubesc fără să ţi-o 
fi spus! 
— Şi eu pe tine, Ole! 

Nici nu ştiu cum s-a întâmplat. 
— Nici eu. 
— Desigur, Hulda, văzându-te în fiecare zi cum te făceai mai 
frumoasă şi mai bună... 
— Exagerezi, dragul meu Ole!... 
— Deloc şi pot să ţi-o spun fără să te fac să roşeşti, pentru că 
este adevărat! Cucoană Hansen, nu v-aţi dat seama că o 
iubeam pe Hulda? 
— Puțin. 
— Şi tu, Joel? 
— Eu, foarte bine! 
— La drept vorbind, răspunse Ole surâzând, aţi fi putut să mă 
preveniţi! 
— Dar, dragă Ole, întrebă cucoana Hansen, nu ţi se va părea 
mai greu să pleci după ce te vei căsători? 
— Atât de greu, încât după nuntă nu mă voi mai duce nicăieri 
— Nu vei mai călători? 
— Nu, Hulda. Voi putea oare să te las singură luni întregi? 
— Atunci pleci acum pe mare pentru ultima oară ? 
— Da, dar cu puţin noroc voi avea prilejul să aduc ceva bani 
deoarece fraţii Help au promis să-mi dea parte întreagă... 
— Sunt nişte oameni de treabă! zise Joel. 
— Foarte cumsecade, răspunse Ole, cunoscuţi şi stimaţi de toţi 
marinarii din Bergen! 
— Dragul meu Ole, spuse atunci Hulda, când nu vei mai pleca 
pe mare, ce ai de gând să faci? 
— Ei bine, voi deveni tovarăşul lui Joel. Am picioare bune şi dacă 
încă nu sunt destul de bune, le voi întări antrenându-mă. De 
altfel, m-am gândit la o treabă care n-ar fi rea. De ce n-am 
înfiinţa noi un serviciu de mesagerie între Drammen, Konsberg 
şi fermele din Telemark? Comunicaţiile nu sunt uşoare, nici 
regulate, şi ar fi poate de câştigat ceva bani. In fine, am şi alte 
idei, fără să mai ţii seama şi de... 


— De ce? 

— De nimic! Vom vedea asta la întoarcerea mea. Dar vă asigur 
că sunt hotărât să fac totul pentru ca Hulda să fie cea mai 
invidiată femeie din toată regiunea. Da! sunt foarte hotărât. 

— Dacă ai şti, Ole, cât va fi de uşor! răspunse Hulda întinzându-i 
mâna. Dorinţa ta e pe jumătate împlinită. Se află oare pe lume o 
casă aşa de fericită ca a noastră din Dai? 

Cucoana Hansen întorsese un moment capul. 

— Aşadar, reluă Ole cu un glas bucuros, lucrul e ca şi făcut? 

— Da, răspunse Joel. 

— Şi nu va mai trebui să luăm vorba de la început ? 

— Niciodată. 

— Nu vei regreta, Hulda ? 

— Nu, dragul meu Ole. 

— Cât despre data căsătoriei, cred că ar fi mai bine să aşteptăm 
întoarcerea ta, adăugă Joel. 

— Fie, dar voi fi foarte nefericit dacă nu voi reveni în mai puţin 
de un an, pentru ca s-o duc pe Hulda la biserica din Moel, unde 
prietenul nostru, pastorul Andresen, nu va refuza să ţină pentru 
noi cea mai frumoasă slujbă! 

Şi iată cum a fost decisă căsătoria Huldei Hansen cu Ole 
Kamp. 

Opt zile mai târziu, tânărul marinar trebuia să se afle pe 
nava sa la 
Bergen. Dar, înainte de a se despărţi, viitorii soţi fură logodiţi 
după 
mişcătoarea datină a ţărilor scandinave. 

În această simplă şi cinstită Norvegie, e obiceiul în 
majoritatea cazurilor să te logodeşti înainte de căsătorie. 
Câteodată căsătoria se celebrează la doi sau trei ani după 
aceea. Dar nu trebuie să se creadă că logodna este o simplă 
promisiune a cărei valoare se bizuie numai pe bună-credinţa 
partenerilor. Nu! Angajamentul este mult mai serios, căci, dacă 
nu este recunoscut de lege, el se întemeiază pe obicei pe 
această lege naturală a oamenilor. 

În cazul Huldei şi al lui Ole Kamp era vorba să aibă loco 
ceremonie prezidată de pastorul Andresen. Nici Dal-ul nici 
gaard-urile din împrejurimi nu aveau preot. În Norvegia, de 
altfel, există anumite localităţi care se numesc «oraşe de 
duminică», unde se găsesc case parohiale, aşa-numitele 


proestegjelb. Acolo se adună la slujbă principalele familii ale 
parohiei. Au şi o locuinţă unde să poposească douăzeci şi patru 
de ore. De acolo te întorci ca de la un pelerinaj. 

Dai, e drept, are o capelă. Totuşi pastorul nu vine decât la 
cerere şi pentru ceremonii care nu sunt publice, ci particulare. 

In definitiv, Moel nu este departe. Numai la şase mile şi 
jumătate distanţă, adică vreo zece kilometri de la Dai până la 
capătul lacului Tinn. Cât despre pastorul Andresen, era un om 
îndatoritor şi un drumeţ încercat. 

Pastorul Andresen fu deci rugat să vină la logodnă, în 
dubla sa calitate, de preot şi prieten al familiei Hansen. Se 
cunoşteau de multă vreme. li văzuse crescând pe Hulda şi Joel şi 
îi iubea aşa cum îl iubea şi pe tânărul «lup de mare», Ole Kamp. 
Nimic nu i-ar fi putut face o plăcere mai mare ca această 
căsătorie. Toată valea din Vestfjordda, avea de ce să fie în 
sărbătoare. Pastorul Andresen îşi puse deci gulerul îngust, 
pelerina scurtă de crep, îşi luă cartea de rugăciuni şi plecă într-o 
dimineaţă destul de ploioasă. Sosi în tovărăşia lui Joel, care-i 
leşise 
în întâmpinare. Se-nţelege cât de bine fu primit la han de 
cucoana Hansen şi că i se dădu cea mai frumoasă cameră de la 
parter, împodobită cu ramuri de ienupăr care o parfumau ca pe 
o capelă. 

A doua zi, la prima oră, fu deschisă bisericuţa din Dai. 
Acolo, în faţa pastorului şi în prezenţa câtorva prieteni şi vecini, 
Ole jură pe cartea de rugăciuni să o ia de soţie pe Hulda, şi 
Hulda jură să se căsătorească cu Ole, la întoarcerea din ultima 
călătorie a tânărului marinar. Un an de aşteptare e vreme lungă, 
dar el trece totuşi când cei doi sunt siguri unul de altul. 

De acum înainte Ole nu va mai putea, fără a avea un 
motiv grav, să renunţe la aceea pe care o făcuse logodnica lui. 
Hulda nu va mai putea să trădeze credinţa pe care ajurat-o lui 
Ole. Şi dacă Ole n-ar fi plecat câteva zile după logodnă, el ar fi 
avut toate drepturile care decurgeau din această stare de 
lucruri — să vină s-o vadă pe Hulda după pofta inimii, să-i scrie 
oricând, s-o însoţească la plimbare mergând braţ la braţ, chiar 
în lipsa familiei, să fie preferat de ea la dans, la orice serbare 
sau ceremonie. 

Dar Ole a trebuit să plece la Bergen. După opt zile Viken 
pornea la pescuit în Terra-Nova. Acum Hulda nu mai avea decât 


să aştepte scrisorile pe care logodnicul ei promisese să le trimită 
pe orice cale spre Europa. 

Aceste scrisori dorite cu nerăbdare nu se lăsară mult 
aşteptate. Ele aduseră puţină mângâiere casei întristate de 
plecarea sa. Călătoria se desfăşura în condițiuni favorabile. Se 
prindea mult peşte şi câştigurile aveau să fie mari. Apoi, la 
sfârşitul fiecărei scrisori, Ole vorbea totdeauna de un anumit 
secret şi de averea pe care trebuia să i-o aducă. lată un secret 
pe care Hulda tare ar mai fi vrut să-l cunoască. Tot aşa de mult 
dorea să-l ştie şi cucoana Hansen, din motive greu de bănuit. 

Căci cucoana Hansen era din ce în ce mai posomorâtă, 
neliniştită, închisă în sine. Şi o întâmplare de care nu vorbi 
copiilor săi veni să-i sporească grijile. 

Trei zile după primirea ultimei scrisori a lui Ole, la 19 
aprilie, cucoana Hansen se întorcea singură de la joagăr, unde 
se dusese să comande un sac cu talaş de la maistrul Lengling. 
Se îndrepta spre casă, când, puţin înainte să ajungă la uşă, fu 
oprită de un om care nu era din partea locului. 

— Dumneavoastră sunteţi cucoana Hansen? o întrebă el. 

— Da, răspunse ea, dar nu vă cunosc. 

— Ah, asta n-are nici o importanţă! reluă omul. Am sosit azi- 
dimineaţă din Drammen şi mă pregătesc să mă întorc. 

— Din Drammen? întrebă nervos cucoana Hansen. 

— Nu cunoaşteţi oare pe un domn Sandgoist care locuieşte 
acolo ? 

— Pe domnul Sandgoist! repetă cucoana Hansen, pălind la auzul 
acestui nume. Da... Il cunosc! 

— Ei bine, când domnul Sandgoist a ştiut că plec la Dai, m-a 
rugat să vă transmit salutări din partea sa. 

— ŞI... nimic... mai mult? 

— Nimic, decât să vă anunţ că va veni să vă vadă luna viitoare. 
Vă doresc sănătate şi seară bună, cucoană Hansen! 


CAPITOLUL V 


Hulda era în adevăr foarte surprinsă de stăruința cu care 
Ole îi vorbea mereu în scrisorile sale despre averea pe care 
socotea s-o găsească la întoarcere. Pe ce-şi bizuia tânărul 


speranţele? Hulda nu putea ghici şi ar fi vrut foarte mult să ştie. 
Era lesne de înţeles această nerăbdare aşa de firească. Simplă 
curiozitate? Deloc. Acest secret o privea puţin şi pe dânsa. Nu că 
o mâna ambiția, căci era o fată simplă şi cinstită şi în năzuinţele 
ei nu râvnea la ceea ce se numeşte bogăţie. Dragostea lui Ole îi 
ajungea şi ştia că va fi totdeauna ce-şi dorea mai mult. Dacă 
bogăţia va veni, va primi-o fără mare bucurie. Dacă nu 

va veni, se va lipsi de ea fără mare dezamăgire. 

Despre asta vorbeau Hulda şi Joel a doua zi, după ce 
ultima scrisoare a lui Ole sosise la Dai. Aveau în această 
privinţă, ca şi în toate celelalte, de altfel, aceeaşi părere. 

Joel spuse: 

— Nu! Nu-i cu putinţă, surioară! Probabil că-mi ascunzi ceva! 

— Eul... Să-ţi ascund?... 

— Da! Ca Ole să fi plecat fără să-ţi spună ceva despre secretul 
lui... nu e de crezut! 

— Ţie ţi-a spus vreun cuvânt, Joel? grăi Hulda. 

— Nu, surioară. Dar eu nu sunt pentru el ceea ce eşti tu. 

— Ba da, tu sau eu e totuna, frate. 

— Nu sunt eu logodnica lui Ole. 

— Aproape că eşti, zise fata, şi dacă i s-ar întâmpla vreo 
nenorocire, dacă nu s-ar întoarce din această călătorie, ai primi 
lovitura ca şi mine şi lacrimile tale ar curge ca şi ale mele. 

— Ah, surioară, răspunse Joel, îţi interzic să ai asemenea 
gânduri! 

Ole să nu se întoarcă din ultima călătorie pe care o face la 
pescuitul în larg! Vorbeşti oare serios, Hulda? 

— Nu, fără îndoială, Joel. Şi totuşi, nu ştiu... Nu mă pot opri să 
am unele presimţiri... şi vise rele! 

— Visele, dragă Hulda, nu sunt decât vise! 

— Bineînţeles, dar de unde vin ele? 

— Din noi înşine. Ţi-e teamă şi aceste temeri te chinuiesc în 
somn. De altfel, cam totdeauna se întâmplă aşa când îţi doreşti 
foarte mult ceva şi momentul împlinirii se apropie. 

— E adevărat, Joel. 

— Dar te credeam mult mai tare, surioară! Da, mai tare! Cum, 
de-abia ai primit o scrisoare în care Ole îţi spune că Viken se va 
întoarce înainte de o lună şi tu îţi împuiezi capul cu asemenea 
griji? 

— Nu... le port în sufleu Joel. 


— De fapt, spuse Joel, suntem în 19 aprilie. Ole trebuie să 
sosească între 15 şi 20 mai. Nu e deci prea devreme să începem 
pregătirile de nuntă. 

— Crezi, Joel ? 

— Da, cred, Hulda! Cred chiar că am şi întârziat. Gândeşte-te! O 
nuntă care va bucura nu numai Dal-ul, dar şi gaard-urile 
învecinate. Vreau ca ea să fie foarte frumoasă şi mă voi ocupa 
să fac cele de cuviinţă! O asemenea ceremonie nu este puţin 
lucru în ţinuturile Norvegiei, cu atât mai mult în Telemark. Nu! 
Nu se face cu una cu două. 

Ca urmare, chiar în aceeaşi zi Joel se întreţinu despre 
acest lucru cu maică-sa. Convorbirea avu loc puţin după ce 
cucoana Hansen fusese atât de impresionată de întâmplarea cu 
omul care-i anunţase apropiata venire a domnului Sandgoist din 
Drammen. Se dusese să se aşeze în fotoliul din sala mare şi, 
cufundată în gânduri, învârtea maşina! vârtelniţa. 

Joel observă că mama sa era mai necăjită ca de obicei; 
dar cum ea răspundea totdeauna «n-am nimic», când o întreba 
ce are, fiul ei nu vru să-i vorbească decât despre căsătoria 
Huldei. 

— Mamă, ştii, am aflat din ultima scrisoare a lui Ole că se va 
întoarce probabil la Telemark peste câteva săptămâni. 

— E de dorit, răspunse cucoana Hansen, şi ar fi bine să nu aibă 
vreo întârziere. 

— Ai ceva contra să stabilim ziua nunţii la 25 mai ? 

— Nu, dacă Hulda e de acord. 

— Hulda a şi consimţit şi acum te-aş întreba, mamă, dacă n-ai 
intenţia să facem pregătirile pentru acest eveniment, aşa cum 
se cade. 

— Ce înţelegi prin «aşa cum se cade» ? răspunse cucoana 
Hansen fără să-şi ridice privirea de pe vârtelniţa. 

— Înţeleg, cu încuviințarea ta, desigur, ca ceremonia să fie 
făcută ţinând seama de situaţia noastră în ţinut. Trebuie să 
poftim toate cunoştinţele şi dacă nu-i vom putea adăposti pe 
toţi la noi acasă, vecinii se vor grăbi să-i găzduiască. 

— Şi cine ar fi aceşti oaspeţi, Joel ? 

— Cred că va trebui să invităm pe toţi prietenii noştri din Moel, 
din Tiness şi din Bamble. Voi avea eu grijă de asta. Presupun de 
asemenea că prezenţa fraţilor Help, armatori din Bergen, n-ar 
putea decât să facă onoare familiei şi, cu încuviințarea ta, repet, 


îi voi ruga să vină să petreacă o zi la Dai. Sunt oameni foarte 
cumsecade, care-l iubesc mult pe Ole, şi sunt sigur că vor primi. 
— Este oare nevoie să facem o nuntă mare ? 

— Cred că da, mamă, şi socot că aşa e bine, chiar dacă numai în 
interesul hanului din Dai, care nu a decăzut, după câte ştiu, 
după moartea tatălui meu. 

— Nu, Joel! Nu! 

— Nu este de datoria noastră să-l ţinem cel puţin în starea în 
care a fost lăsat ? Deci cred că ne-ar folosi ca nunta surorii mele 
să aibă oarecare răsunet. 

— Fie, Joel. 

— De altfel, n-ar fi timpul ca Hulda să înceapă pregătirile, pentru 
ca nici o întârziere să nu aibă loc din vina ei ? Ce crezi, mamă ? 
— Că Hulda şi cu tine trebuie să faceţi tot ce se cuvine! 
Răspunse cucoana Hansen. 

Se poate crede că Joel era cam grăbit, că ar fi fost mai 
bine să aştepte întoarcerea lui Ole pentru a fixa data nunţii şi a 
începe pregătirile necesare. Dar — cum spunea el — ceea ce s-a 
făcut va rămâne bun făcut. Şi apoi, pe Hulda o va distra să se 
ocupe de miile de amănunte ale unei asemenea ceremonii. Era 
important să nu fie lăsată pradă presimţirilor ei cu nimic 
justificate. 

In primul rând trebuia să te gândeşti la domnişoara de 
onoare. Dar fiţi pe pace! Alegerea era făcută dinainte. Era o fată 
drăguță din Bamble, prietenă bună cu Hulda. Tatăl ei, fermierul 
Helmboe, avea în grijă unul din cele mai mari  gaard-uri din 
ţinut. Acest vrednic gospodar era om cu oarecare stare. De mult 
timp îşi dăduse seama de caracterul frumos al lui Joel şi trebuie 
spus că şi fiica sa Siegfrid îl preţuia în felul ei. Era deci posibil ca 
foarte curând, după ce Siegfrid 
va fi fost însoţitoarea de onoare a Huldei, Hulda să fie la rândul 
ei însoţitoarea lui Siegfrid. Aşa se obişnuieşte în Norvegia. De 
cele mai multe ori, aceste plăcute îndeletniciri revin femeilor 
măritate. Deci, printr-o mică abatere de la regulă în favoarea lui 
Joel, Siegfrid lua parte în această calitate la căsătoria Huldei 
Hansen. 

Grija de căpetenie pentru logodnică şi pentru însoţitoarea 
de onoare era rochia pe care o vor purta în ziua ceremoniei. 

Siegfrid, o frumoasă blondă de optsprezece ani, voia ca 
rochia s-o prindă cât mai bine. Prevenită de prietena sa Hulda — 


printr-un bileţel pe care-l dusese chiar Joel— ea se ocupă fără a 
pierde un minut de pregătirile care cereau multă migală. 

Se gândea la un model de corsaj brodat cu desene 
regulate, care trebuia astfel făcut încât să cuprindă talia 
Siegfridei ca o carcasă de email. Apoi era vorba de o fustă care 
să acopere câteva jupoane al căror număr să fie în raport cu 
averea Siegfridei, dar fără s-o facă să piardă nimic din graţia ei. 
Cât despre podoabe, cât de greu este să alegi placa din mijloc a 
colierului de perle şi filigrane de argint, agrafele corsajului din 
argint aurit sau din alamă, atârnătorile în formă de inimă, cu 
discuri mobile, nasturii dubli care încheie gulerul cămăşii, 
cingătoarea de lână sau de mătase roşie de unde pleacă patru 
rânduri de lănţişoare, inelele cu mici ciucuri care se ciocnesc 
melodios între ele, cerceii şi brăţările dantelate de argint — în 
fine toate aceste giuvaeruri de la ţară, în care aurul nu-i decât o 
folie subţire, argintul o spoială, bijuteriile făcute la matriţă, cu 
perle din sticlă suflată şi diamante de cristal! Totuşi trebuia ca 
privirea să fie atrasă de potrivirea lor. Şi dacă va fi nevoie, 
Siegfrid nu va pregeta să se ducă la marile prăvălii-Benett din 
Christiania pentru a-şi face cumpărăturile. Tatăl 
ei nu se va opune. Dimpotrivă! El o va lăsa pe fiică-sa să facă 
cele de trebuinţă. Siegfrid, de altfel, era destul de cumpătată ca 
să nu golească punga părintească. În fine, ceea ce voia mai 
presus de toate era ca Joel s-o găsească frumoasă. 

Cât despre Hulda, lucrul era la fel de însemnat. Moda este 
necruțătoare şi le dă mult de furcă logodnicelor în găsirea 
rochiei de nuntă. 

Hulda va renunţa în fine la cozile lungi legate cu panglici, 
care ieşeau din boneta ei de fată, şi la cingătoarea lată cu 
închizătoare care-i prindea şorţul de fusta roşie. Ea nu va mai 
purta năframele de logodnică pe care i le dăduse Ole la plecare, 
nici chimirele de care atârnau pungile mici din piele brodată, 
unde sunt ţinute lingura de argint cu coadă scurtă, cuțitul, 
furculita, testeaua de ace — atâtea lucruri de care o femeie 
trebuie să se servească tot timpul în gospodărie. 

Nu! în apropiata zi a nunţii, părul Huldei va flutura liber pe 
umeri şi îl avea atât de des că nu va mai fi nevoie să-l amestece 
cu şuviţe din fire de in, cum obişnuiesc fetele din Norvegia mai 
puţin dăruite de natură. în cele din urmă, pentru îmbrăcămintea 
şi giuvaerurile trebuincioase, Hulda n-avea decât să caute în 


cufărul mamei. În adevăr, aceste obiecte de îmbrăcăminte se 
transmit din căsătorie în căsătorie şi servesc mai multor 
generaţii ale aceleiaşi familii. Astfel sunt văzute din nou la 
diverse intervale laibărul brodat cu fire aurite, cingătoarea 

de catifea, fusta de mătase pestriță sau de-o singură culoare, 
ciorapii de wadmel, lanţul de aur de la gât şi coroana — această 
faimoasă coroană norvegiană, păstrată în sipetul cel mai bine 
ferecat; e din carton aurit, rotunjită, presărată cu stele şi 
împodobită cu frunze, asemănătoare cu coroana de flori de 
lămâiţă din alte ţări ale Europei. Desigur, tot acest nimb 
strălucitor, cu filigranele delicate, cu atârnătorile zornăind, cu 
mărgelele din sticlă colorată, trebuia să încununeze încântător 
frumosul cap al Huldei. «Logodnica încoronată», cum se 

spune, va face cinste soţului ei. El va fi demn de ea în 
strălucitorul său costum de nuntă — jachetă scurtă cu mulţi 
nasturi de argint, cămaşă scrobită cu gulerul drept, vestă tivită 
cu şiret de mătase, pantalon strâmt prins de genunchi cu 
pompoane de lână, pălărie moale, cizme galbene şi la brâu, în 
teaca lui de piele, cuțitul scandinav dolknif, de care nu se 
desparte nici un norvegian. 

Aşadar, se puseră pe treabă. Nu erau prea multe cele 
câteva săptămâni, dacă voiai ca totul să fie gata înainte de 
sosirea lui Ole Kamp. De altfel, dacă Ole s-ar întoarce mai 
devreme decât a anunţat şi dacă Hulda n-ar fi încă gata, nu s- 
ar necăji nici unul. 

Cu diversele ocupaţii trecură ultimele săptămâni ale lunii 
aprilie şi primele din mai. Pe de altă parte, Joel se dusese 
personal să facă invitaţiile, profitând de faptul că meseria sa de 
ghid îi lăsase atunci destul timp liber. Trebuie că cei mai mulţi 
prieteni îi avea la Bamble, căci acolo mergea cel mai des. Dacă 
nu ajunse la Bergen pentru a-i pofti pe fraţii Help, cel puţin 
trimise acestora o invitaţie în scris. 

Şi aşa cum se aştepta, onorabilii armatori au acceptat cu 
plăcere invitaţia de a fi de faţă la nunta lui Ole Kamp, tânărul 
marinar de pe Viken. între timp sosi ziua de 15 mai. Se aştepta 
deci de la o zi la alta ca Ole să coboare din brişcă, să deschidă 
uşa şi cu o voce plină de bucurie să strige: «Eu sunt, iată-mă!» 

Nu mai era nevoie decât de puţină răbdare. De altfel, totul 
era gata. Siegfrid, la rândul ei, nu aştepta decât o vorbă ca să 
apară cu toate gătelile ei. 


În zilele de 16 şi 17 mai încă nu venise nimeni şi nici 
măcar vreo scrisoare pe care curierii s-o aducă din Terra-Nova. 
— Nu trebuie să te miri, surioară, repeta tot timpul Joel. Se- 
ntâmplă ca un vas cu pânze să întârzie. Drumul e lung de la 
Saint-Pierre Miquelon la Bergen. Ah, de ce nu este Viken un vas 
cu aburi şi eu maşina lui! Cum l-aş împinge contra vântului şi 
fluxului, chiar dacă ar trebui să plesnesc la intrarea în port! 

Spunea toate acestea pentru că vedea cum neliniştea 
Huldei creşte pe zi ce trece. 

Tocmai atunci în Telemark vremea se înrăutăţi. Vânturi 
aspre măturau turbate podişurile. Suflau din vest, ceea ce 
însemna că veneau dinspre America. 

— Ar trebui să fie prielnice mersului lui Viken! repeta întruna 
fata. 

— Fără îndoială, răspundea Joel, dar, dacă sunt prea tari, pot 
deveni o piedică, obligându-l să facă faţă uraganului. Nu faci ce 
vrei pe mare! 

— Atunci tu nu eşti neliniştit, Joel ? 

— Nu, Hulda, nu! E foarte neplăcut, dar aceste întârzieri sunt 
foarte obişnuite! Nu! Nu sunt îngrijorat şi n-am nici o pricină să 
fiu. 

În 19 sosi la han un călător care avea nevoie de un ghid. 
Voia să meargă până la capătul Hardanger-ului, trecând peste 
munţi. Cu toate că n-ar fi dorit s-o lase singură pe Hulda, fratele 
ei nu putu să refuze. Va lipsi cel mult patruzeci şi opt de ore şi 
nu se-ndoia că la întoarcere îl va găsi pe Ole. Adevărul era că 
începea să fie foarte necăjit. Plecă deci dimineaţa cu inima grea. 

A doua zi, pe la unu după-amiază, cineva bătu la uşa 
hanului. 

— Să fie Ole?! exclamă Hulda. Se duse să deschidă. 

În faţa casei se afla un om înfăşurat în manta, cocoţat în 

vârful briştii şi a cărui înfăţişare nu-i era cunoscută. 


CAPITOLUL VI 


— Aici e hanul cucoanei Hansen ? 
— Da, domnule, răspunse Hulda. 
— Cucoana Hansen nu-i acasă ? 
— Nu, dar trebuie să vină. 


— Curând? 

— Indată, şi dacă aveţi ceva să-i spuneţi... 

— Nu, n-am nimic să-i spun. 

— Doriţi o cameră ? 

— Da, cea mai frumoasă pe care o aveţi. 

— Să vă pregătim masa de seară ? 

— Cât mai repede, şi aveţi grijă să mi se servească tot ce aveţi 
mai bun. 

Acestea fură cuvintele schimbate între Hulda şi călător, 
înainte chiar ca acesta să coboare din brişcă de care se servise 
ca să vină în inima Telemark-ului, prin pădurile, lacurile şi văile 
Norvegiei centrale. 

E cunoscută brişcă, acest mijloc de locomoţie pe care-l 
întrebuinţează cu precădere scandinavii. Două hulube lungi — 
între care se mişcă un cal având un căpăstru din piele galbenă 
dungată, dirijat de o simplă zăbală de frânghie trecută nu prin 
gură ci peste nas — două roţi mari a căror osie fără arcuri are 
deasupra o căsuţă colorată în care nu încape decât o singură 
persoană — fără capotă, fără apărătoare, fără scăriţă -— iar în 
spatele căsuţei o scândură pe care stă vizitiul — skydskarl. în 
totul seamănă cu un păianjen enorm, ale cărui pânze, duble, ar 
fi alcătuite din cele două roţi. Cu acest vehicul rudimentar se pot 
face drumuri de câte cincisprezece, douăzeci de kilometri, fără 
să simţi mare oboseală. 

La un semn al călătorului, un băiat veni să ţină calul. 
Atunci insul se ridică, se scutură, cobori cu oarecare trudă, 
vădită prin bombăneli care trădau o destul de proastă dispoziţie. 
— Poate fi adăpostită brişcă ? întrebă el cu un glas aspru, 
oprindu-se în pragul uşii. 

— Da, domnule, răspunse Hulda. 

— Să i se dea calului de mâncare! 

— İl voi duce în grajd. 

— Aveţi grijă de el! 

— Se face. Pot să vă întreb dacă rămâneţi mai multe zile la Dai? 
— Nu ştiu încă. 

Calul şi brişcă fură duse într-o şură mică, construită în 
curte, la adăpostul primilor copaci de la poalele muntelui. Era 
singura şură a hanului, dar pentru nevoile oaspeţilor ajungea. 

Puțin după aceea, călătorul era instalat în cea mai bună 
cameră, aşa cum ceruse. Aici, după ce-şi scoase mantaua 


îmblănită, se încălzi înaintea unui foc de lemne uscate pe care 
pusese să-l facă. În acest timp, spre a-l mulţumi pe cârcotaşul 
călător, Hulda spuse bucătăresei să pregătească cea mai bună 
masă; bucătăreasa —piga — era o fată voinică din împrejurimi, 
care ajuta la gătit şi la curăţenie în timpul sezonului de vară. 

Noul venit era un om încă voinic, cu toate că trecuse de 
şaizeci de ani. Slab, puţin încovoiat, de statură mijlocie, cu faţa 
osoasă, spân cu nasul ascuţit, cu ochi mici, pătrunzători, în 
spatele unor ochelari groşi, cu fruntea mai tot timpul încreţită, 
cu buze prea subţiri ca să lase să-i scape vreo vorbă bună, cu 
mâini lungi, hrăpăreţe — era tipul celui care împrumută pe 
amanet sau al cămătarului. 

Hulda avu presimţirea că acest călător nu putea aduce 
nimic bun în casa cucoanei Hansen. 

Că era norvegian nu încăpea vorbă, dar avea din tipul 
scandinav numai părţile vulgare. Costumul său de călătorie era 
alcătuit dintr-o pălărie joasă cu borurile mari, o haină dintr-o 
stofă albicioasă, vestă încrucişată pe piept, un pantalon strâns 
pe genunchi cu o cataramă dintr-o curea de piele, şi deasupra o 
blană castaniu-închis căptuşită cu oaie, menită să-l ferească de 
nopţile încă foarte reci pe podişurile înalte şi în văile din 
Telemark. 

Cât despre numele personajului, Hulda nu-l întrebase cum 
îl cheamă. Dar avea să afle în curând, pentru că trebuia să-l 
treacă în registrul hanului. 

În acest moment se întoarse cucoana Hansen. Fiica ei îi 
anunţă sosirea unui călător care a cerut cea mai bună masă şi 
cea mai bună cameră. Nu ştia cât va rămâne la Dai, deoarece 
călătorul nu-i spusese nimic în această privinţă. 

— Şi nu-i ştii numele ? întrebă cucoana Hansen. 
— Nu, mamă. 


-Aicj e hanul cucoanei. Hansen? 


d o. ea. 


| 
À 


— Nici de unde a venit ? 

— Nu. 

— E vreun turist, fără îndoială. E păcat că Joel nu s-a întors încă 
pentru a-l servi. Ce vom face dacă va cere un ghid? 

— Nu cred să fie un turist, răspunse Hulda. E un om cam în 
vârstă... 

— Dacă nu e turist, ce caută la Dai ? zise cucoana Hansen cam 
îngrijorată, mai mult pentru sine decât pentru fiica sa. 

La această întrebare Hulda nu putea să răspundă, căci 
călătorul nu spusese nimic despre intenţiile sale. 

O oră după ce sosise, intră în sala cea mare, care era 
alături de camera sa. La vederea cucoanei Hansen, se opri o 
clipă în prag. 

Era Limpede că cei doi nu se cunoşteau unul pe altul. El se 
îndreptă spre dânsa şi, după ce îi aruncă o privire peste 
ochelari, zise, fără să facă măcar gestul de a-şi scoate pălăria: 
— Cred că sunteţi cucoana Hansen. 

— Da, domnule, răspunse cucoana Hansen. 

Şi, ca şi fiica sa, simţi un fel de tulburare care nu-i scăpă 

călătorului. 

— Deci dumneavoastră sunteţi cucoana Hansen din Dai ? 

— Desigur, domnule. Aveţi să-mi spuneţi ceva deosebit ? 

— Voiam numai să facem cunoştinţă. Nu vă sunt oare oaspete? 
Şi acum aveţi vă rog grijă să mi se servească masa cât mai 
repede. 

— Masa este gata, răspunse Hulda. Dacă vreţi să poftiţi în 
sufragerie. 

— Vreau! 

Acestea zise, călătorul se îndreptă spre uşa pe care i-o 
arătă fata. Puțin mai târziu, şedea înaintea unei mese îngrijite, 
lângă fereastră. 

Masa era, desigur, bună. Nici un turist, chiar cel mai 
pretenţios, n-ar fi avut nimic de spus. Totuşi călătorul, veşnic 
nemulţumit, nu se abţinu de la cârteli — în special prin gesturi, 
căci nu era prea vorbăreţ. Puteai să te întrebi dacă pretenţiile 
sale se datorau proastei digestii sau proastei creşteri. Supa de 
cireşe şi coacăze nu-i plăcu decât pe jumătate, cu toate că era 
excelentă. Nu gustă decât din vârful limbii somonul şi scrumbia 
marinată. Şunca şi o jumătate de pui rumenit, cu garnitură de 
legume, nu părură să-i placă. Abia se împacă cu o 


sticlă de Saint-Julien şi o jumătate de sticlă de şampanie, deşi 
erau aduse din cele mai renumite pivnițe franceze. 

Ca urmare, după ce isprăvi, călătorul nu avu pentru gazda 
sa nici un tack for mad. 

După masă bădăranul îşi aprinse pipa; ieşi din sală şi se 
duse să se plimbe pe malul Maan-ului. 

Odată ajuns la apă, se uită înapoi. Privirile sale nu se mai 
dezlipeau de han. Părea să-l cerceteze pe toate părţile, plan, 
formă, înălţime, faţadă, ca şi cum voia să-l evalueze. Numără 
uşile şi ferestrele. Apoi, apropiindu-se de grinzile orizontale care 
erau aşezate la temelie, făcu două-trei tăieturi cu vârful 
cuţitului, ca şi cum ar fi vrut să vadă calitatea lemnului şi starea 
în care s-a păstrat. Căuta să-şi dea seama cât valora hanul 
cucoanei Hansen? Pretindea să-l cumpere, cu toate că nu era de 
vânzare? Era cel puţin ciudat. După ce cercetă clădirea, 
începu să numere arborii şi arbuştii din curte. În fine,măsură în 
paşi cele două laturi ale hanului şi mişcarea creionului pe o 
pagină din carnetul său arătă că înmulţea cele două cifre. 

In fiecare clipă clătina din cap, încrunta sprâncenele şi 
mormăia «hm, hm!» cu un aer nemulţumit. 

In timpul acestor cercetări, cucoana Hansen şi fiica ei îl 
urmăreau privind pe fereastra sălii. Cu ce fel de ins ciudat aveau 
de-a face? Care era scopul călătoriei maniacului ? Ce neplăcut 
că toate acestea se petreceau în lipsa lui Joel, cu atât mai mult 
cu cât călătorul urma să petreacă noaptea la han. 

— Dacă este un nebun ? zise Hulda. 

— Un nebun?... Nu, răspunse cucoana Hansen. Dar pare un om 
ciudat. 

— E totdeauna supărător să nu ştii pe cine primeşti în casă! 
Rosti fata. 

— Hulda, grăi cucoana Hansen, înainte să se întoarcă în casă, ai 
grijă să-i duci în cameră registrul hanului. 

— Da, mamă. 

— Poate se va decide în sfârşit să-şi înscrie numele! 

Pe la opt, când se şi lăsase întunericul nopţii, începu să 
cadă o ploaie subţire, umplând valea cu o ceaţă care se întindea 
până la jumătatea muntelui. 

Aşa că noul oaspete al cucoanei Hansen, după ce urcase 
poteca până la joagăr, se întoarse la han unde ceru un păhărel 
de rachiu Fără a mai spune vreun cuvânt, fără a da cuiva bună 


seara, după ce luă sfeşnicul de lemn a cărui luminare era 
aprinsă, intră în camera sa, încuie uşa şi nu se mai auzi toată 
noaptea nici un zgomot. 

Vizitiul se adăpostise pur şi simplu în şură. Acolo, între 
hulubele briştii, dormea în tovărăşia calului murg, fără să se 
sinchisească de furtună. 

A doua zi, cucoana Hansen şi fiica sa se sculară în zori. 
Nici un zgomot nu se auzea din camera călătorului care se mai 
odihnea. Puțin după ora nouă, el intră în sala cea mare, mai 
posomorât ca în ajun, plângându-se că patul era tare şi că larma 
din casă l-a trezit. Se-nţelege că nu dădu bună dimineaţa 
nimănui. Apoi deschise uşa şi privi cerul. 

Timpul nu se îmbunătăţise. Un vânt puternic mătura 
înălțimile pierdute în ceaţă de pe Gousta, şi apoi se prăvălea în 
rafale, în văi. 

Călătorul nu încercă să iasă afară. Dar nu-şi pierdu timpul. 
Tot fumându-şi pipa, se plimbă prin han, observă cum este 
construit pe dinăuntru, intră în camere, examina mobila, 
deschise dulapurile din perete şi şifonierele, totul fără ruşine, ca 
şi cum ar fi fost la el acasă. S-ar fi spus că a venit să pună 
sechestru. 

Dacă omul era ciudat, apoi faptele sale erau din ce în ce 
mai suspecte. După aceea veni să se aşeze în fotoliul din 
sufragerie şi cu o voce aspră şi tăioasă puse câteva întrebări 
cucoanei Hansen: când a fost construit hanul? îl clădise soţul ei 
Harald sau l-au moştenit? Avusese până acum nevoie de 
reparaţii? Care era suprafaţa curţii şi a fermei ? Hanul era 
cunoscut şi aducea câştig bun ? Cam ce număr de turişti veneau 
în medie în timpul sezonului de vară? Rămâneau o singură zi 
sau mai multe ? etc. 

Desigur că nu luase în seamă registrul lăsat în camera lui, 
căci din acesta putea să-şi dea seama de traficul turiştilor. 

În adevăr, registrul se găsea în acelaşi loc unde-l pusese 
Hulda în ajun şi numele călătorului nu fusese înscris. 

— Domnule, zise atunci cucoana Hansen, nu prea înţeleg cum şi 
de ce vă pot interesa aceste lucruri. Dar dacă vreţi să aflaţi 
mersul lor, nimic mai uşor. Consultaţi registrul hanului. V-aş 
ruga chiar să vă scrieţi numele în el, conform regulii. N 

— Numele meu? Sigur că-l voi înscrie, cucoană Hansen!... II voi 
înscrie în momentul plecării! 


— Trebuie să vă mai rezerv camera ? 

— E inutil, zise călătorul ridicându-se. Voi pleca după masa de 
prânz, ca să pot fi la Drammen mâine seară. 

— La Drammen?... zise pătrunsă cucoana Hansen. 

— Da! Aşa că vreau să fiu servit imediat. 

— Locuiţi la Drammen ? 

— Da! Ce-i de mirare că locuiesc la Drammen? 

Prin urmare, după ce rămăsese la Dai, sau mai bine-zis la 
han, o singură zi, acest călător pleca fără să fi văzut nimic din 
împrejurimi! Nu voia defel să cutreiere ţinutul. Nu-l interesa sub 
nici o formă nimic despre Gousta, Rjukanfos sau valea 
Vestfjorddal-ului. Deci părăsise Drammen-ul nu pentru plăcerea 
de a vizita locurile, ci pentru afaceri şi se părea că nu avusese 
alt scop decât să cerceteze în amănunţime casa cucoanei 
Hansen. 

Hulda văzu pe chipul mamei că era foarte tulburată. 
Cucoana Hansen se aşeză în fotoliu, dând la o parte vârtelniţa, 
şi rămase aşa, nemişcată, fără să scoată un cuvânt. 

În acest timp călătorul intră în sufragerie şi se aşeză la 
masă. Mâncarea, tot aşa de bună ca şi cea din seara trecută, nu 
părea să-l mulţumească. Şi totuşi mâncă şi bău bine fără să se 
grăbească. Părea să-şi îndrepte atenţia mai ales asupra valorii 
argintăriei, lux la care ţin ţăranii norvegieni — câteva linguri şi 
furculiţe moştenite din tată în fiu şi ţinute cu grijă alături de 
giuvaerurile familiei. 

În timpul acesta vizitiul făcea în şură pregătirile de 
plecare. La ora unsprezece calul şi brişcă aşteptau în faţa uşii 
hanului. 

Timpul era tot aşa de posomorât, cerul vânăt şi vântos. 
Câteodată ploaia izbea ferestrele ca un tir de mitralieră. Dar 
călătorul, sub mantaua îmblănită, nu era om să se sperie de 
rafale. 

După ce isprăvi cu masa, bău un ultim pahar de rachiu, îşi 
aprinse pipa, îmbrăcă mantaua, intră în sala mare şi ceru nota 
de plată. 

— Mă duc s-o fac, răspunse Hulda care se aşeză la micul birou. 
— Grăbeşte-te, zise călătorul. Între timp dă-mi registrul, să-mi 
înscriu numele. 

Cucoana Hansen se ridică să aducă registrul şi-l puse pe 
masa cea mare. Călătorul luă un toc şi se uită o ultimă oară 


peste ochelari la cucoana Hansen. Apoi, cu o scriere apăsată, îşi 
trecu numele în registrul pe care-l închise. 

In timpul ăsta Hulda aduse nota de plată. 

O luă, se uită la fiecare cifră, mormâăind, pe urmă controla 
adunarea. 

— Hum! zise. Cam scump! Şapte mărci şi jumătate pentru o 
noapte şi două mese. 

— Mai sunt şi vizitiul şi calul, spuse Hulda. 

— N-are importanţă! Găsesc că e scump. In adevăr, nu mă miră 
că nu merge bine în felul ăsta! 

— Nu datoraţi nimic, domnule! spuse atunci cucoana Hansen, cu 
o voce atât de tulburată încât de-abia se auzea. 

Tocmai deschisese registrul, văzuse numele şi repetă 
după ce-i luă 
nota înapoi rupând-o în bucăţi: 

— Nu datoraţi nimic! 
— E şi părerea mea! răspunse călătorul. 

Şi fără a mai spune bună seara la plecare, aşa cum nu 
dăduse bună ziua la sosire, se urcă în brişcă, în timp ce vizitiul 
sări în spatele lui pe banchetă. Puțin după aceea dispăru după 
cotitura drumului. 

Când Hulda deschise registrul, nu găsi decât acest nume: 
«Sandgoist din Drammen». 


CAPITOLUL VII 


Joel trebuia să se întoarcă la Dai a doua zi după-amiază, 
după ce va fi lăsat pe turistul, căruia îi servea de ghid, pe 
drumul ce duce la Hardanger. Hulda, care ştia că fratele său va 
veni luând-o pe platourile de pe Gousta, pe malul stâng al râului 
Maan, plecă să-l aştepte la locul pe unde trecea râul. Se aşeză 
aproape de micul debarcader la care acostează bacul. Aici căzu 
pe gânduri. La neliniştea pricinuită de întârzierea vasului Viken, 
se adăuga acum altă îngrijorare foarte 


mare. Acest nou necaz avea drept cauză vizita domnului 
Sandgoist şi purtarea cucoanei Hansen faţă de el. De ce, imediat 
ce i-a citit numele, mama a rupt nota de plată şi a refuzat să 
primească vreun ban ? Era un secret la mijloc şi încă grav, fără 
îndoială. 

Hulda fu trezită din gândurile sale de sosirea lui Joel. Ea îl 
zări când cobora poteca muntelui. Apărea când printre 
luminişurile înguste, când printre copacii doborâţi sau arşi. Apoi 
dispărea sub frunzişul des al brazilor, mestecenilor şi fagilor cu 
trunchiurile acoperite de crengi dese. In fine, ajunse pe malul 
celălalt şi luă bacul. Vâslind energic, trecu în câteva clipe apa 
învolburată. Apoi sări pe mal şi se apropie de sora sa. 

— Ole s-a întors? întrebă el. 

La Ole se gândise în primul rând, dar întrebarea sa rămase 
fără răspuns. 

— Nici o scrisoare de la el? 
— Nici una! 

Şi Hulda izbucni în lacrimi. 

— Nu, exclamă Joel, nu plânge, dragă soră, nu plânge!... îmi 
face prea rău!... Nu pot să te văd plângând! Bine, zici că nu ai 
primit nici o scrisoare! Sigur că începe să fie îngrijorător! Dar 
încă nu e cazul să disperi! Uite, dacă vrei, voi pleca la Bergen. 
Mă voi informa... Şi îi voi vedea pe fraţii Help. Poate au ei veşti 
din Terra-Nova. De ce Viken să nu se fi oprit în vreun port, din 
cauza avariilor sau pentru 

a se adăposti de vremea rea ? Se ştie că vântul suflă în rafale de 
peste o săptămână. De multe ori s-a văzut cum vase din New- 
Found-Land s-au refugiat în Islanda şi în insulele Feroe. | s-a 
întâmplat chiar şi lui Ole, acum doi ani, când se afla pe Strenna. 
Şi nu întotdeauna poţi trimite o scrisoare. lţi spun deschis ce 
gândesc, surioară. Linişteşte-te... Dacă mă faci să plâng, ce se 
va alege de noi? 

— E peste puterile mele, frate! 

— Hulda!... Hulda!... Nu-ţi pierde curajul!... Te asigur că eu nu 
sunt desperat! 

— Să te cred oare, Joel? 

— Da, crede-mă! Dar, pentru ca să te liniştesc, vrei să plec 
mâine dimineaţă la Bergen?... Sau poate în seara asta?... 

— Nu vreau să mă părăseşti! Nu! Nu vreau! răspunse Hulda 
lipindu-se de fratele său, ca şi cum nu-l mai avea decât pe el pe 


lume. 

Luară amândoi drumul spre han. Dar începuse să plouă şi 
vântul bătea aşa de puternic, încât trebuiră să se adăpostească 
în coliba luntraşului ce se afla la câteva sute de paşi de malurile 
Maan-ului. Aici aveau de aşteptat până să se mai potolească 
vremea. Şi atunci Joel simţi nevoia să vorbească cu orice preţ. 
Tăcerea i se părea mai greu de suportat decât cele ce putea 
spune, chiar dacă acestea n-ar fi fost vorbe de încurajare. 

— Şi mama noastră ? întrebă el. 

— Din ce în ce mai tristă! răspunse Hulda. 

— N-a venit nimeni în lipsa mea ? 

— Ba da, un călător care a şi plecat. 

— Atunci nu se află nimeni acum la han şi nimeni n-a cerut un 
ghid ? 

— Nu, Joel. 

— Cu atât mai bine, căci prefer să nu te las singură. De altfel, 
dacă timpul nu se schimbă, mi-e teamă că anul acesta turiştii 
vor renunţa să vină în Telemark! 

— Dar suntem în mai, frate! 

— Desigur, dar am presimţirea că sezonul nu va fi bun pentru 
noi! În fine, vom vedea! Dar spune-mi, călătorul acela a părăsit 
ieri Dal-ul ? 

— Da, ieri dimineaţă. 

— Şi cine era? 

— Un om din Drammen, unde locuieşte, se pare, şi pe care-l 
cheamă Sandgoist. 

— Sandgoist ? 

— ÎI cunoşti? 

— Nu, răspunse Joel. 

Hulda se întrebase dacă să-i povestească fratelui său tot 
ce se petrecuse la han în lipsa lui. Dacă Joel ar afla cât de 
neobrăzat fusese acest om, care părea să fi calculat valoarea 
casei şi a mobilierului, şi cum s-a purtat în schimb cucoana 
Hansen faţă de el, ce şi-ar putea închipui? Nu va crede că mama 
lor avea motive foarte grave pentru a fi luat atitudinea pe care a 
avut-o ? Dar care erau aceste motive ? Ce putea avea comun ea 
şi Sandgoist? Sigur că există un secret care ameninţa familia! 
Joel va dori să-l cunoască, va cere mamei să i-l încredinţeze şi o 
va potopi cu întrebări... Cucoana Hansen, aşa de închisă, atât de 
potrivnică mărturisirilor, va voi să păstreze tăcerea, aşa cum o 


făcuse întotdeauna. Situaţia ce se va crea între ea şi copii, care 
şi acum era destul de grea, ar deveni şi mai neplăcută. Dar 
putea oare fata să-i ascundă ceva lui Joel? Un secret faţă de el! 
N-ar fi fost aceasta o breşă în prietenia de fier ce-i unea? Nu! Nu 
trebuia ca această prietenie să se destrame vreodată! Hulda 
hotărî deci să-i spună tot. 

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se despre acest Sandgoist când 
te-ai dus la Drammen? 


— Niciodată. 

— Ei bine, află, Joel, că mama noastră îl cunoştea, cel puţin 
după nume! 

— İl cunoştea pe Sandgoist? 

— Da, frate. 


— Dar n-am auzit-o niciodată pronunţând acest nume! 
— Îl cunoştea totuşi, deşi nu-l văzuse niciodată înaintea venirii 
sale de alaltăieri! 

Şi Hulda povesti toate întâmplările din timpul şederii 

călătorului la han, fără a uita să vorbească şi despre fapta 
ciudată a cucoanei Hansen la plecarea lui Sandgoist. Ea se grăbi 
să adauge: 
— Cred că e mai bine, Joel, să n-o întrebi nimic pe mama. O 
cunoşti doar. Ar fi s-o faci mai nenorocită. Viitorul ne va 
dezvălui, fără îndoială, ceea ce se ascunde în trecutul ei. Deie 
soarta ca Ole să se întoarcă, şi dacă e vreun necaz care 
ameninţă familia noastră, vom fi trei care să-l suportăm! 

Joel o ascultase cu mare atenţie pe sora sa. Da, între 
cucoana Hansen şi Sandgoist se-ntâmplase ceva grav, care-l 
făcea pe acesta din urmă s-o ţină pe hangiţă la cheremul lui. 
Putea fi pus la îndoială faptul că venise să inventarieze hanul 
din Dai ? Lucrul era evident! Şi nota de plată ruptă în momentul 
plecării sale — ceea ce i s-a părut firesc — ce putea să însemne? 
— Ai dreptate, Hulda, spuse Joel, nu voi întreba nimic pe mama. 
Poate îi va părea rău că n-a avut încredere în noi. Numai să nu 
fie prea târziu! Trebuie să sufere destul, sărmana femeie! S-a 
încăpățânat! N-a înţeles că inima copiilor este făcută să-ţi poţi 
vărsa amarul într-însa! 

— O va înţelege într-o zi, Joel. 

— Da, să aşteptăm! Dar până atunci îmi voi îngădui să caut să 
aflu cine este acest individ. Poate îl cunoaşte domnul Helmboe? 
ÎI voi întreba când voi fi la Bamble şi, dacă e nevoie, mă voi 


duce până la Drammen. Acolo nu va fi greu să aflu cel puţin ce 
face omul acesta, ce fel de afaceri învârte şi ce crede lumea 
despre el... 
— Nimic bun, sunt sigură, răspunse Hulda. Are o faţă ursuză şi o 
privire răutăcioasă. Aş fi surprinsă dacă s-ar ascunde un suflet 
bun sub scoarţa asta atât de grosolană! 
— Ei, zise Joel, să nu judecăm oamenii după înfăţişarea lor! Pun 
rămăşag că l-ai găsi pe placul tău pe Sandgoist, dacă l-ai privi 
mergând la braţ cu Ole... 
— Sărmanul meu Ole! murmură fata. 
— Vine el, vine, este pe drum! exclamă Joel. Ai încredere, Hulda! 
Ole nu-i departe şi-l vom dojeni la întoarcere pentru că s-a lăsat 
atâta aşteptat! 

Ploaia încetase. Amândoi ieşiră din colibă şi urcară pe 
poteca ce ducea spre han. 
— Nu ştiu dacă ţi-am zis, rosti atunci Joel, plec mâine. 
— Pleci din nou?... 
— Da, mâine dimineaţă. 
— Atât de repede ? 
— Trebuie, Hulda. când am plecat din Hardanger, am fost 
prevenit de unul din tovarăşii mei că un călător vine din nord pe 
platourile din Rjukanfos, unde trebuie să sosească mâine. 
— Cine este acest călător ? 
— Pe legea mea, nu-i ştiu nici măcar numele. Dar trebuie să fiu 
acolo pentru a-l însoţi la Dai. 
— Du-te atunci, dacă nu poţi altfel! răspunse Hulda suspinând 
adânc. 
— Mâine în zori mă voi aşterne la drum. Asta te necăjeşte, Hulda 
? 
— Da, frate! sunt destul de îngrijorată fără tine... chiar când 
lipseşti numai câteva ore! 
— Ei bine, află că de data aceasta nu plec singur! 
— Şi cine te însoţeşte ? 
— Tu, surioară, tu! Trebuie să-ţi mai schimbi gândurile şi te iau 
cu mine. 
— Ah, mulţumesc, Joel! 


CAPITOLUL VIII 


A doua zi amândoi părăsiră hanul în zori. Vreo 
cincisprezece kilometri la dus, de la Dai la renumitele cascade, 
şi tot atâta la întors n-ar fi fost decât o plimbare pentru Joel, dar 
trebuia să ţină seama de puterile Huldei. Joel făcu rost de brişcă 
maistrului Lengling şi, ca toate briştile, aceasta n-avea decât un 
loc. E drept că maistrul fiind foarte gras, a trebuit să i se facă o 
căsuţă mai mare, ca să poată intra în ea. Hulda şi Joel încăpură 
lipiti unul de altul. Dacă îl găseau pe călătorul anunţat la 
Rjukanfos, el va lua locul lui Joel şi acesta se va întoarce pe jos 
sau va sta pe scândura de la spate. 

Drumul de la Dai la cascade era foarte frumos, cu toate că 
era plin de hârtoape. Era mai curând o potecă decât un drum. 
Grinzi abia cioplite, aruncate peste pâraiele care se varsă în 
Maan, alcătuiau podeţe la câteva sute de paşi unul de altul. Dar 
calul norvegian este obişnuit să le treacă cu pas sigur, şi dacă 
brişcă n-are arcuri, hulubele sale lungi slăbesc într-o oarecare 
măsură hurducăturile. 

Timpul era frumos. Joel şi Hulda mergeau repede de-a 
lungul câmpiilor înverzite, scăldate în stânga de apele limpezi 
ale Maan-ului. Câteva mii de mesteceni umbreau ici şi colo 
drumul însorit. Negurile nopţii se transformau în picături de rouă 
în vârful ierburilor înalte. La dreapta torentului, la două mii de 
metri înălţime, peticele de zăpadă de pe Gousta străluceau 
luminoase în soare. 

Timp de o oră brişcă merse destul de repede. Urcuşul încă 
nu se făcea simţit. Dar cu cât înaintau, valea se îngusta. De-o 
parte şi de alta piraiele deveniră torente năvalnice. Cu toate că 
drumul şerpuia, el nu 
putea să ocolească toate denivelările terenului. De aici, treceri 
foarte grele, dar pe care Joel reuşea să le străbată cu 
îndemânare. Lângă el Hulda nu se temea de nimic. Când 
hurducătura era prea mare, ea se agăța de braţul lui. Răcoarea 
dimineţii îi îmbujora frumoasa faţă, atât de palidă de o vreme 
încoace. 

Totuşi trebuiau să ajungă la o înălţime mai mare. Valea nu 
mai lăsa să treacă decât albia mult îngustată a Maan-ului, între 
două ziduri aproape drepte. Pe plaiurile învecinate apărură vreo 
douăzeci de case singuratice; păşuni şi ferme părăsite, colibe de 
ciobani pierdute între mesteceni şi fagi. Curând nu se mai putu 


vedea râul; dar îl auzeau cum vuieşte între pereţii abrupți ai 
stâncilor. Ţinutul luase o înfăţişare grandioasă şi sălbatică, 
priveliştea lărgindu-se până la crestele munţilor. 

După două ore de mers, un joagăr se arătă lângă o 
cascadă de o mie cinci sute de picioare, care îi mişca roata 
dublă. Cascadele năvalnice nu sunt rare în Vestfjorddal; dar 
volumul lor de apă nu e prea mare. Cele din Rjukanfos le întrec 
cu mult. 

Ajunşi la joagăr, Joel şi Hulda coborâră din brişcă. 

— O jumătate de oră de mers pe jos nu te va obosi prea tare, 
surioară? zise Joel. 

— Nu, frate, nu sunt obosită şi îmi va face chiar bine să merg 
puţin pe jos. 

— Puțin... mai mult, şi e tot timpul urcuş! 

— Mă voi sprijini de braţul tău, Joel! 

In adevăr, aici trebuiră să părăsească brişcă. N-ar mai fi 
putut străbate potecile abrupte, trecătorile înguste şi povârnişul 
cu grohotiş mişcător, ale cărui şerpuiri capricioase, fie golaşe, 
fie umbrite de copaci, anunţă apropierea marii cascade. 

Incepu să se zărească un fel de negură deasă în mijlocul 
azurului îndepărtat. Erau apele pulverizate ale Rjukan-ului, şi 
volutele lor se ridicau la o înălţime destul de mare. 

Hulda şi Joel o luară pe p potecă binecunoscută de ghizii 
care coborau spre strâmtoare. Au trebuit să se strecoare printre 
copaci şi arbuşti. Câteva minute mai târziu şedeau amândoi pe 
o stâncă acoperită de muşchi gălbui, care se afla aproape în faţa 
cascadei. Nu puteai ajunge până la ea decât pe partea asta. 
Fratele şi sora s-ar fi auzit cu greu unul pe altul dacă şi-ar fi 
vorbit. Dar gândurile lor erau aceleaşi şi le puteau împărtăşi de 
la suflet la suflet, fără să aibă nevoie de cuvinte. 

Volumul de apă al cascadei Rjukan-ului este enorm, 
înălţimea ei considerabilă şi vuietul asurzitor. Fundul albiei 
Maan-ului se întrerupe brusc, la jumătatea drumului între lacul 
Mjfis în amonte şi lacul Tinn în aval, pe o adâncime de nouă sute 
de picioare. Nouă sute de picioare, adică de şase ori înălţimea 
Niagarei — dar a cărei lărgime, în schimb, este de trei mile între 
malul american şi cel canadian. 

Aici Rjukanfos are aspecte ciudate, greu de descris. Nici o 
pictură nu le-ar reda aşa cum sunt. Există anumite minuni ale 
naturii pe care trebuie să le vezi pentru a înţelege pe deplin 


frumuseţea lor, între altele şi această cascadă, cea mai vestită 
de pe continentul european. 

Un turist, aşezat pe malul stâng al Maan-ului, se pierduse 
tocmai în contemplarea ei. De acolo putea să observe Rjukanfos 
de la cea mai mare apropiere şi din locul cel mai înalt. 

Joel şi sora sa încă nu-l zăreau, cu toate că silueta lui se 
putea desluşi de la acea distanţă. Şi nu din cauza depărtării, ci 
din cauza unui efect optic special al peisajelor din munţi, care-l 
făcea să pară mai mic şi mai distanțat decât era în realitate. 

Deodată călătorul se ridică, avântându-se neprevăzător pe 
culmea stâncoasă care se rotunjea ca un dom spre albia Maan- 
ului. Era evident că acest curios voia să vadă cele două cavităţi 
ale Rjukanfos-ulu — una la stânga, plină de clocotirea apelor, şi 
alta la dreapta, totdeauna acoperită de o negură deasă. Poate 
voia să ştie dacă nu există şi o a treia cavitate la mijlocul 
cascadei. Fără îndoială că aceasta ar explica cum Rjukan-ul, 
după ce se pierde în abis, iese din nou la iveală, aruncând li 
anumite intervale preaplinul apelor sale năvalnice. S-ar spune ci 
şuvoaiele sunt azvârlite în sus de nişte explozii şi acoperă cu 
stropi 
plaiurile înconjurătoare. 

Turistul înainta pe această «spinare de măgar», colţuroasă 
şi lunecoasă, fără nici o rădăcină, fără o tufă, fără iarbă, care 
poartă numele de Trecătoarea Măriei sau Maristien. 

Nu ştia probabil legenda care a făcut celebră această 
trecătoare. 

Intr-o zi, Eystein vru s-o ajungă pe acest drum periculos pe 
frumoasa Mari din Vestfjorddal; logodnica sa îi întindea mâna de 
pe cealaltă parte a trecătorii. Deodată piciorul îi alunecă şi, 
neputându-se ţine de stâncile lunecoase ca gheaţa, se prăbuşi şi 
pieri în prăpastie. Apele repezi ale Maan-ului nu i-au adus 
niciodată leşul la suprafaţă. 

| se va întâmpla şi acestui îndrăzneţ, aflat pe pantele 
Rjukanfos-ului, ceea ce i s-a întâmplat nefericitului Eystein ? 

Era de temut. Şi în adevăr, el îşi dădu seama de primejdie, 
dar prea târziu. Deodată îi fugi pământul de sub picioare, scoase 
un strigăt, se rostogoli vreo douăzeci de paşi şi abia avu timp să 
se agate de un colţ de stâncă, aproape de marginea prăpastiei. 

Joel şi Huida încă nu-l zăriseră, dar le ajunse la ureche 
strigătul. 


— Ce se-aude ? spuse Joel ridicându-se. 
— Un strigăt! răspunse Huida. 

— Da, un strigăt desperat! 

— Din care parte ? 

— Să ascultăm! 

Amândoi se uitară la dreapta şi la stânga cascadei, dar nu 
putură vedea nimic. Cu toate acestea auziseră bine pe cineva 
ţipând: «Ajutor!... 

Ajutor!» în mijlocul uneia din acele tăceri periodice care durează 
aproape un minut între fiecare cădere de apă a Rjukanfos-ului. 

Strigătul de ajutor se repetă. 

— Joel, zise Huida, trebuie să fie vreun călător în primejdie care 
cere ajutor! Să mergem într-acolo. 

— Da, soră, şi nu poate fi departe! Dar în ce parte?... Unde este? 
Nu văd nimic! 

Huida urcă panta din spatele stâncii pe care se aşezase, 
agăţându-se de tufele mici de pe malul stâng al Maan-ului. 
— Joel! strigă ea, în sfârşit. 

— ÎI vezi? 
— Acolo... acolo! 

Şi Huida arătă spre imprudentul alpinist aproape agăţat 
deasupra prăpastiei. Dacă piciorul său sprijinit în ridicătura de 
stâncă se desfăcea, dacă aluneca puţin mai jos, dacă îi 
cuprindea ameţeala, atunci era pierdut. 

— Trebuie să-l salvăm! Zise Hulda. 
— Da, trebuie răspunse Joel. Cu sânge rece am putea ajunge 
până la el. 

Joel scoase atunci un strigăt prelung. El fu auzit de călător, 
care întoarse capul spre ei. Apoi, în câteva momente, Joel căută 
să-şi dea seama de ceea ce trebuie făcut mai repede şi mai 
sigur pentru a-l scoate din ananghia la care se găsea. 

— Hulda, zise el, nu ţi-e frică ? 

— Nu, frate! 

— Cunoşti bine Maristien-ul ? 

— Am trecut pe acolo de câteva ori! 

— Ei bine, mergi pe partea de sus a spinării muntoase, 
apropiindu-te cât mai mult de călător! Pe urmă lasă-te să 
aluneci uşor spre el şi apucă-l de mână, astfel ca să-l poţi ţine 
bine. Dar să nu încerce să se ridice! L-ar prinde ameteala şi te- 
ar trage după el, astfel că aţi fi amândoi pierduţi! 


— Şi tu, Joel? 

— Eu, în timp ce tu vei cobori, mă voi târî în sus de-a lungul 
crestei din partea Maan-ului. Voi fi acolo când vei ajunge şi tu şi 
dacă alunecaţi, poate aş putea să vă opresc pe amândoi! 

Apoi, cu o voce răsunătoare, profitând de o nouă acalmie 
a Rjukanfos-ului, Joel strigă: 

— Nu vă mişcaţi, domnule!... Aşteptaţi!... Vom încerca să ne 
apropiem! 

Hulda dispăruse deja în spatele tufelor înalte ale crestei, 
ca să coboare lateral pe cealaltă coamă a Maristien-ului. 

Joel o văzu pe curajoasa fată care apărea la cotitura 
ultimilor copaci. 

El, la rândul său, cu preţul vieţii, începu să se caţăre încet 
de-a lungul părţii înclinate a acestei spinări rotunjite care 
mărgineşte peretele de stâncă al Rjukanfos-ului. 

Cât sânge rece, câtă siguranţă a piciorului şi a mâinii îţi 
trebuiau ca să mergi pe marginea acestei prăpăstii cu pereţii uzi 
de stropii cataractei 

Odată cu el, dar cu o sută de picioare mai sus, Hulda 
înainta pieziş pentru a ajunge cât mai repede la locul unde 
călătorul rămăsese nemişcat. Din poziţia în care se afla, nu i se 
putea vedea faţa care e îndreptată spre cascadă. 

Joel, ajungând sub el, se opri. După ce se propti bine într-o 
crăpă tură de stâncă, strigă: 

— Ei, domnule!... Călătorul întoarse capul. 

— Ei, domnule! zise din nou Joel. Nu faceţi nici o mişcare, nici un 
şi ţineţi-vă bine. 

— Fii fără grijă, mă ţin bine, prietene! răspunse el, cu un glas 
care linişti pe Joel. Dacă nu mă ţineam bine, aş fi fost de un sfert 
de oră în fundul prăpastiei. 

Joel începu să se catare încet... 

— Sora mea va cobori până la dumneavoastră, spuse Joel. Vă va 
apuca de mână. Dar înainte ca eu să ajung acolo, nu încercaţi să 
vă ridicaţi! Nu mişcaţi!... 

— Voi rămâne neclintit ca o stâncă, răspunse călătorul. 

Hulda începu să coboare pe pantă, căutând locuri mai 
puţin alunecoase, băgând piciorul în crăpături unde găsea un 
sprijin solid, păstrându-şi capul limpede ca orice fată din 
Telemark, obişnuită să urce pe crestele munţilor. 

Şi aşa cum spusese Joel, striga şi ea: 


— Ţineţi-vă bine, domnule! 
— Mă ţin bine... şi mă voi ţine, vă asigur, în continuare, atât cât 
mă voi putea ţine! 

Cum se vede, sfaturile nu-i lipseau. Veneau şi de sus, şi de 
jos. 
— Mai ales, nu vă fie frică, zise Hulda. 
— Nu mi-e frică! 
— Vă vom salva, strigă Joel. 
— Mă bizui pe voi, căci, pe sfântul Olaf, nu aş putea să mă 
salvez singur! 


Joel începu să se cațăre încet... 


Era clar că turistul îşi păstrase prezenţa de spirit. Dar, 
după cădere, braţele şi picioarele refuzaseră fără îndoială să-l 
slujească şi tot ce putea 
face acum era să se ţină pe mica ridicătură care-l despărţea de 
prăpastie. 

Intre timp Hulda continua să coboare. Câteva clipe mai 
târziu, ajunse până la călător. Atunci, sprijinindu-şi piciorul într-o 
ieşitură de stâncă, îi prinse mâna. Călătorul căută să se ridice 
puţin. 

— Nu mişcaţi, domnule!... Nu mişcaţi!... zise Hulda. M-aţi târî 
după dumneavoastră. Şi nu sunt destul de puternică să vă 
opresc din cădere! Trebuie să aşteptaţi sosirea fratelui meu. 
când el se va afla între noi şi prăpastie, veţi încerca să vă 
ridicaţi puţin... 

— Să mă ridic, fata mea! E mai uşor de spus decât de făcut şi nu 
cred să fie aşa de simplu. 

— Nu cumva sunteţi rănit, domnule? 

— Hmm! Nimic rupt sau scrântit, sper, dar am cel puţin o 
frumoasă şi adâncă zgârietură la picior! 

Joel se găsea în acel moment la vreo douăzeci de picioare 
de locul unde se aflau Hulda şi călătorul, în partea de jos a 
pantei. Spinarea rotunjită a coamei îl împiedicase să ajungă 
drept la ei. Trebuia deci să urce acum această suprafaţă curbă. 
Era lucrul cel mai greu şi cel mai primejdios. îşi punea viaţa în 
joc. 

— Nici o mişcare, Hulda! mai strigă el pentru ultima oară. Dacă 
alunecaţi amândoi, nu sunt pe un loc bun să vă pot opri şi am fi 
pierduţi cu toţii. 

— Nu-ţi fie teamă de nimic, Joel! răspunse Hulda. Gândeşte-te 
numai la tine şi cerul să-ţi ajute! 

Joel începu să se târască pe burtă, făcând mişcări de 
adevărată reptilă. De două-trei ori simţi că nu mai are nici un 
punct de sprijin. Dar cu multă dibăcie reuşi să urce până lângă 
călător. Acesta, un om destul de în vârstă, dar viguros, avea un 
chip frumos, blând şi surâzător. De fapt, Joel se aşteptase mai 
repede să găsească vreun tânăr îndrăzneţ care încercase să 
treacă peste Maristien. 

— A fost o greşeală ceea ce aţi făcut, domnule! zise el, pe 
jumătate culcat pentru a-şi recăpăta suflul. 
— Cum greşeală ? răspunse călătorul. Spuneţi mai bine, pur şi 


simplu, o prostie! 

— V-aţi riscat viaţa... 

— Şi v-am făcut să o puneţi în primejdie şi pe a voastră... 

— Ah, a mea, asta mi-e într-o măsură meseria! răspunse Joel. Şi 
după ce se ridică, zise: 

— Acum e vorba să putem sui coama, dar ceea ce a fost mai 
greu s-a făcut. 

— Ei, ce-a fost mai greul... 

— Da, domnule, a fost greu să ajung până la dumneavoastră. Nu 
mai avem de urcat decât o pantă mai puţin abruptă. 

— Ar fi bine însă, băiete, să nu te prea bizui pe mine! Am un 
picior de care nu mă voi putea folosi nici acum şi cred că nici 
peste câteva zile! 

— Încercaţi să vă ridicaţi! 

— Voi încerca... cu ajutorul vostru! 

— Veţi apuca braţul surorii mele. Eu vă voi sprijini şi vă voi 
împinge de şale. 

— Zdravăn?... 

— Da, zdravăn. 

— Ei bine, prieteni, mă las în grija voastră. Vă priveşte, dacă aţi 
avut ideea să mă scoateţi din încurcătură. 

Făcură aşa cum spusese Joel — cu prudenţă. Dacă era 
destul de primejdios să urci pe coamă, totuşi toţi trei se 
descurcaseră mai bine şi mai repede decât speraseră. De altfel, 
călătorul nu avea o fractură sau o entorsă, ci numai o simplă dar 
adâncă zgârietură. Putu deci să se servească de ambele picioare 
mai bine decât crezuse, deşi nu fără dureri. 

Zece minute mai târziu se aflau în siguranţă, dincolo de 
Maristien. 

Acolo călătorul ar fi putut să se odihnească sub primii 
brazi care mărginesc fieldul superior al Rjukanfos-ului. Dar Joel îi 
mai ceru un efort în plus. Era vorba să ajungă la o cabană, 
pierdută în mijlocul copacilor din spatele stâncii pe care el şi 
sora lui se opriseră să se uite la cascadă. Călătorul se sili să facă 
acest efort, reuşi şi, sprijinit de o parte de Hulda şi de alta de 
Joel, ajunse fără prea mare greutate la uşa cabanei. 

— Să intrăm, domnule, zise fata, şi aici vă veţi odihni puţin. 

— Nu s-ar putea ca odihna să dureze cel puţin un sfert de oră ? 
— Da, domnule, şi apoi va trebui să veniţi cu noi până la Dai. 
— La Dai ?... Ei bine, tocmai la Dai voiam să merg! 


— Sunteţi poate turistul care vine din nord, întrebă Joel, şi care 
mi-a fost semnalat la Hardanger? 

— Exact. 

— Pe legea mea, n-aţi mers pe drumul cel bun... 

— Mi se pare şi mie. 

— Şi dacă aş fi prevăzut ce se va întâmpla, m-aş fi dus să vă 
aştept dincolo de Rjukanfos! 

— Asta ar fi fost o idee bună, dragul meu băiat! M-ai fi ferit de o 
imprudenţă de neiertat la vârsta mea... 

— La orice vârsta, rosti Hulda. 

Toţi trei intrară în cabană, unde se găsea o familie de 
ţărani — tatăl, mama şi doi fii — care se ridicară şi-i primiră cu 
bucurie. 

Joel văzu că zgârietura de sub genunchi a călătorului era 
destul de gravă. Va fi nevoie desigur de o săptămână întreagă 
de odihnă; dar piciorul nu era nici scrântit, nici rupt, şi osul nu 
fusese atins. Şi ăsta era lucrul cel mai de seamă. 

Li se dădu lapte proaspăt, o grămadă de fragi şi puţină 
pâine neagră, iar ei primiră cu plăcere. Joel nu ascunse că îi era 
o foame de lup şi dacă Hulda mâncă puţin, călătorul nu refuză 
să se ia la întrecere cu fratele ei. 

— Într-adevăr, spuse el, gimnastica asta mi-a stârnit pofta de 
mâncare! Dar mărturisesc cu mâna pe inimă că, a voi să trec pe 
la Maristien, a fost mai mult decât o imprudenţă! Să vrei să joci 
rolul nefericitului Eystein, când ai putea să fii tatăl lui... şi chiar 
bunicul lui! 

— Ah! Cunoaşteţi legenda ? zise Hulda. 

— Dacă o cunosc!... Dădaca mea mă adormea citindu-mi-o, la 
vârsta fericită când mai aveam o dădacă! Da, o cunosc, 
curajoasă fată, şi deci sunt cu atât mai vinovat! Acum, dragi 
prieteni, Dai e cam departe pentru un invalid ca mine! Cum mă 
veţi duce până acolo ? 

— Nu vă neliniştiţi pentru atât de puţin, răspunse Joel. Brişcă 
noastră ne aşteaptă în vale, la capătul potecii. Sunt de făcut 
numai trei sute de paşi... 

— Hm, trei sute de paşi! 

— La vale, spuse fata. 

— O, dacă e vorba de coborât, e uşor, prieteni, şi un braţ îmi va 
ajunge... 

— De ce nu două... răspunse Joel, când aveţi patru la dispoziţie! 


— Bine, atunci două sau chiar patru! Acest lucru nu mă va costa 
mai scump? 

— Nu costă nimic. 

— Ba da, cel puţin un «mulţumesc» pentru fiecare braţ, şi îmi 
dau seama că încă nu v-am mulţumit... 

— Pentru ce, domnule ? întrebă Joel. 

— Dar pur şi simplu pentru că mi-aţi salvat viaţa, primejduind-o 
pe a voastră! 

— Când doriţi?... zise Hulda, care se ridică spre a evita 
mulţumirile. 

— Cum adică!... Dar vreau chiar acum!... De altfel, vreau tot ce 
vreţi voi să vreau! 

Apoi călătorul plăti ţăranilor de la cabană şi, sprijinit puţin 
de Hulda şi mult de Joel, începu să coboare poteca şerpuitoare 
care ducea spre locul unde râul Maan întâlneşte drumul spre 
Dai. 

Coborâşul nu se făcu fără câţiva «au, aul!» care se 
terminau cu un hohot de râs. In fine ajunseră la joagăr şi Joel se 
apucă să înhame calul la brişcă. După cinci minute călătorul era 
instalat în şaretă, cu fata lângă el. 

— Şi dumneata ? îl întrebă Joel. Cred că ţi -am luat locul... 

— Un loc pe care vi-l cedez bucuros. 

— Dar poate dacă ne-am strânge puţin... 

— Nu... Nu! Am picioare zdravene, picioare de ghid! sunt la fel 
de bune ca roţile... 

— Ba mai bune, băiatule! 

Merseră de-a lungul drumului, apropiindu-se încet-încet de 
Maan. Joel mergea în faţa calului şi-l ducea de Mu, în aşa fel ca 
să nu hurduce prea tare brişcă. 

Intoarcerea fu veselă, cel puţin în ce-l privea pe călător. 
Nu trecu mult şi vorbea ca un vechi prieten al familiei Hansen. 
Înainte de a ajunge, fratele şi sora îi spuneau «domnule 
Sylvius», şi domnul Sylvius nu le mai spunea decât «Hulda» şi 
«Joel», ca şi cum s-ar fi cunoscut de când lumea. 

Pe la ora patru micuța clopotniţă din Dai îşi arătă vârful 
între copacii cătunului. O clipă mai târziu, calul se opri în faţa 
hanului. Călătorul cobori cu oarecare greutate din brişcă. 
Cucoana Hansen ieşi să-i întâmpine la uşă şi cu toate că noul 
venit nu ceru cea mai bună cameră a casei, totuşi aceea i se 
dădu. 


CAPITOLUL IX 


Sylvius Hog fu numele înscris în seara aceea în registrul 
călătorilor, şi tocmai sub cel al lui lui Sandgoist. Mare deosebire, 
veţi fi de acord, între cele două nume, ca şi între cei doi oameni 
care le purtau! Nu era între ei nici o asemănare, nici fizică, nici 
morală. Generozitate de-o parte, lăcomie de alta. Unul era 
bunătatea în persoană, celălalt o inimă seacă. 

Sylvius Hog abia împlinise şaizeci de ani. Totuşi nu-şi 
arăta vârsta. 
înalt, drept, bine făcut, sănătos la trup şi la minte, el plăcea de 
la prima vedere cu faţa lui blândă şi frumoasă, cu obrazul ras, 
bine încadrat de părul lung şi puţin cărunt, cu ochii surâzători ca 
şi gura. Avea fruntea boltită, care putea adăposti cele mai 
frumoase idei şi pieptul lat, în care inima putea bate în voie. La 
toate aceste însuşiri se mai adăugau şi o nesecată voie bună, o 
înfăţişare inteligentă şi prietenoasă, o natură capabilă de toate 
generozităţile ca şi de toate sacrificiile. 

Sylvius Hog din Christiania. Asta spunea tot. Era nu numai 
cunoscut, apreciat, iubit şi respectat în capitala norvegiană, dar 
chiar în toată ţara, pe toate meleagurile norvegiene, se înţelege. 
Sylvius Hog era profesor de drept în Christiania. Fiind unul dintre 
oamenii cei mai renumiţi din ţară, nu era de mirare că făcea 
parte din Storthing. In această însemnată adunare el exercita o 
influenţă, prin cinstea sa atât în viaţa particulară cât şi în cea 
publică, chiar şi 
asupra deputaţilor-ţărani, aleşi în număr mare în regiunile 
agricole. Având un caracter foarte independent, nedorind 
onoruri, el refuzase de câteva ori să intre în guvern. | se 
cunoştea numele în toată Norvegia din părţile Christiansand-ului 


Joel mergea în faţa calului 


până la cele mai îndepărtate stânci de la capul Nord. Demn de 
marea sa popularitate, nici o calomnie n-a putut să-l atingă nici 
pe deputatul, nici pe profesorul din Christiania. Era un adevărat 
norvegian, dar un norvegian iute din fire, neavând nimic din 
calmul tradiţional al compatrioţilor săi, fiind mult 

mai hotărât în gând şi faptă decât o presupune temperamentul 
scandinav. Asta se simţea în mişcările sale repezi, în cuvântul 
înflăcărat şi în vioiciunea gesturilor. 

Deşi avea o anume bunăstare, Sylvius Hog nu putea fi 
socotit un om bogat şi nu câştigase bani din afacerile publice. 
Fire dezinteresată, nu se gândea niciodată la el, ci neîncetat la 
ceilalţi. Astfel, nu se sinchisea de demnități. Se mulțumea să fie 
deputat. Nu voia nimic mai mult. 

În acest moment Sylvius Hog profita de un concediu de 
trei luni ca să se refacă după o muncă de un an la lucrările 
legislative. El părăsise Christiania de şase săptămâni, cu intenţia 
să cutreiere tot ţinutul care se întinde până la Drontheim, 
Hardanger, Telemark şi districtele Konsberg şi Drammen. Voia 
să viziteze aceste provincii pe care încă nu le cunoştea, făcând o 
călătorie de studii şi agrement. 

Sylvius Hog străbătuse o parte din aceste regiuni şi tocmai 
se întorcea din nord, când a vrut să vadă celebra cascadă, una 
din minunile Telemark-ului. După ce a examinat la faţa locului 
proiectul atunci în studiu, al liniei ferate de la Drontheim la 
Christiania, a ceru o călăuză să-l conducă la Dai, contând să-şi 
găsească ghidul pe malul stâng al Maan-ului. Dar, fără să-l mai 
aştepte, atras de admirabilei privelişti ale Maristien-ului, se 
aventurase peste primejdioasa trecătoare. Marea nesăbuinţă ar 
fi putut să-l coste viaţa. Şi fără ajutora lui Joel şi al Huldei 
Hansen, călătoria şi călătorul ar fi sfârşit în prăpastia din 
Rjukanfos. 


CAPITOLUL X 


Lumea este foarte instruită în aceste ţări scandinave — nu 
numa locuitorii de la oraşe, dar chiar şi în cele mai depărtate 
sate. Această instruire merge dincolo de a şti să citeşti, să scrii 


şi să socoteşti. Țăranul învaţă cu plăcere. Are o minte deschisă. 
la parte la bunul mers a comunei. Se interesează de treburile 
publice. În Storthing ţăranii sunt întotdeauna în majoritate. De 
multe ori vin la şedinţe în costumele naţionale din ţinutul lor. 
Sunt cunoscuţi, pe drept cuvânt, pentru înalta lor judecată, 
bunul lor simţ practic, înţelegerea exactă a lucrurilor — chiar 
dacă este mai înceată — şi mai ales pentru că sunt incoruptibili. 

Nu trebuie deci să fie de mirare că numele lui Sylvius Hog 
era ştiut în toată Norvegia şi pronunţat cu respect chiar şi în 
această regiune sălbatică a Telemark-ului. 

Cucoana Hansen, primind un oaspete aşa de stimat 

pretutindeni ţinu să-i spună cât era de onorată să-l aibă câteva 
zile în casa ei. 
— Nu ştiu dacă e o cinste pentru dumneata, cucoană Hanser 
răspunse Sylvius Hog, dar ceea ce ştiu este că mie îmi face 
plăcere. Ah, de multă vreme i-am auzit pe elevii mei vorbind 
despre primitorul han din Dai! De aceea ţinem să vin să mă 
odihnesc aici o săptămână. Dar să mă ierte sfântul Olaf, n-aş fi 
crezut niciodată să ajung într-n picior. 

Şi vrednicul om strânse cu căldură mâna gazdei sale. 

— Domnule Sylvius, zise Hulda, doriţi ca fratele meu să se ducă 
la Bambie să cheme un medic? 

— Un medic, dragă Hulda! Vrei să nu mai pot merge pe nici un 
picior? 

— Oh, domnule Sylvius! 

— Un medic! Culmea ar fi să-l chem pe amicul meu, doctorul 
Bock din Christiania! Şi toate acestea pentru o zgârietură! 

— Dar o zgârietură, dacă e prost tratată, răspunse Joel, poate 
deveni ceva grav! 

— Ei, asta-i, Joel, ai putea să-mi spui de ce vrei să devină ceva 
grav ? 

— Nu vreau, domnule Sylvius. Să mă ferească sfântul! 

— Ei bine, o să te ferească, şi pe mine la fel, împreună cu toată 
familia Hansen, mai ales dacă drăguţa de Hulda va consimţi să 
mă îngrijească. 

— Bineînţeles, domnule Sylvius! 

— Bravo, prieteni! După patru-cinci zile nu voi mai avea nimic! 
De altfel, cum să nu mă vindec într-o cameră atât de frumoasă ? 
Unde ai putea fi mai bine îngrijit ca în vestitul han din Dai ? |n 
acest pat bun cu zicale brodate deasupra lui, care preţuiesc mai 


mult decât formulele îngrozitoare ale Facultăţii! Lângă această 
fereastră veselă care dă spre valea Maan-ului! Ascultând susurul 
apelor care ajunge până la culcuşul meu. Simţind mireasma 
bătrânilor copaci care se răspândeşte în întreaga casă! Şi aerul 
curat, aerul munţilor! Nu e oare mai bun 

decât orice medic ? Când ai nevoie de el, n-ai decât să deschizi 
fereastra 

şi atunci soseşte, te înveseleşte şi nici nu te pune să ţii dietă! 

Sylvius Hog spunea toate acestea cu atâta haz, că parcă 
intra fericirea în casă cu vorbele lui. Cel puţin aşa li se părea 
fratelui şi surorii, care ascultau ţinându-se de mână, simțindu-se 
ămândoi la fel de mişcaţi. 

Mai întâi profesorul fusese dus în camera de la parter. Aici, 
pe jumătate culcat în fotoliul cel mare, cu piciorul aşezat pe un 
scăunel, primea îngrijirile Huldei şi ale lui Joel. Nu voia decât 
comprese cu apă rece. Şi, la drept vorbind, ce altceva i-ar fi 
trebuit? 

— Ei bine, prieteni, spunea el, nu trebuie abuzat de 
medicamente! Fără ajutorul vostru, aş fi văzut cam prea de- 
aproape minunile din Rjukanfos! Mă rostogoleam ca o piatră în 
prăpastie! Aş fi adăugat la legenda Maristien-ului o nouă 
legendă, iar eu n-aş fi avut nici o scuză! Logodnica mea nu mă 
aştepta pe celălalt mal ca pe nefericitul Eystein! 

— Şi ce îndurerată ar fi fost doamna Hog! zise Hulda. Nu s-ar fi 
consolat niciodată. 

— Doamna Hog?... răspunse profesorul. Ei bine, doamna Hog n- 
ar fi vărsat o lacrimă. 

— Oh, domnule Sylvius!... 

— Nu! Aşa e cum vă spun, şi asta pentru simplul motiv că nu 
există nici o doamnă Hog! Şi nici nu-mi pot închipui cum ar fi 
arătat; grasă sau slabă, mică sau înaltă!... 

— Ar fi fost drăguță, inteligentă şi bună, fiind soţia 
dumneavoastră, răspunse Hulda. 

— Ah, zău, domnişoară? Bine, bine! Te cred! Te cred! 

— Dar dacă ar fi aflat de o astfel de nenorocire, rudele 
dumneavoastră, prietenii, domnule Sylvius... zise Joel. 

— Rude nu am, băiatule. Prieteni se pare că am câţiva, fără să 
socotesc pe cei pe care mi i-am făcut în casa Hansen, iar voi i-a 
cruțat să mă jelească! Şi fiindcă veni vorba de prieteni, spuneți- 
m copii, aţi putea să mă găzduiţi aici câteva zile? 


— Cât poftiţi! Camera vă aparţine, răspunse Hulda. 

— De altfel, aveam intenţia să mă opresc la Dai, cum fac turişti 
pentru a cutreiera împrejurimile Telemark-ului... Nu voi mai fac 
acest lucru decât poate mai târziu! 

— Sper să fiţi pe picioare înainte de sfârşitul săptămânii, rosti 
Joe 

— Şi eu sper. 

— Şi atunci mă ofer să vă conduc peste tot unde vă va place în 
ţinut. 

— Vom vedea, Joel. Vom vorbi din nou, când nu voi mai fi 
beteag. Mai am o lună concediu şi chiar dacă ar trebui să-l 
petrec în întregime în hanul Hansen, nu voi fi prea de plâns. Am 
de vizitat valea Vest jorddal între cele două lacuri, de urcat pe 
Gousta, vreau să mă reîntorc la Rjukanfos, căci, dacă era cât pe 
ce să fac un salt în prăpastie, totuşi nu am văzut-o... şi ţin s-o 
văd! 

— Vă veţi întoarce, domnule Sylvius, răspunse Hulda. 

— Şi ne vom duce împreună cu buna cucoană Hansen, dacă va 
voi să mă însoţească. Ah, bine că mi-am adus aminte, să-i 
previn pe Kate, bătrâna mea slujnică, şi pe bătrânul meu 
servitor Fink, din Christiania! Ar fi foarte îngrijoraţi dacă nu le-aş 
da nici o veste m-ar certa!... Şi acum vă voi face o mărturisire! 
Fragii, laptele, toate astea sunt foarte plăcute şi răcoritoare, dar 
nu sunt de ajuns, de vreme ce nu vreau să fiu pus la regim! 
Luaţi masa curând? 

— N-are importanţă, domnule Sylvius!... 

— Ba e foarte important, dimpotrivă! Credeţi că în timpul şederii 
mele la Dai mă voi plictisi singur la masă, la mine în cameră? 
Nu, vreau să iau masa cu voi şi cu mama voastră, dacă ea n-are 
nimic împotrivă! 

Desigur, cucoana Hansen, când auzi de dorinţa 
profesorului, deşi ar fi vrut să se ţină deoparte ca de obicei, nu 
putu decât să i-o împlinească. Era o cinste pentru dânsa şi ai săi 
să ia masa cu un deputat din Storthing. 

— Deci, ne-am înţeles, zise Sylvius Hog, luăm masa împreună î 
sala mare... 

— Da, domnule Sylvius, răspunse Joel. Voi împinge acolo fotoliul 
dumneavoastră, îndată ce masa va fi gata... 

— Bine, bine, domnule Joel. Ai fi în stare să mă duci şi cu brişca! 
Nu! Dacă mă sprijin pe braţul cuiva, ajung eu. Nu mi s-a tăiat 


piciorul, după câte ştiu! 

— Cum veţi voi, domnule Sylvius! răspunse Hulda. Dar nu faceţi 
imprudenţe fără rost, vă rog... sau Joel va alerga după doctor! 

— Ameninţări, deci! Ei bine, da, voi fi prudent şi ascultător! ŞI 
dacă nu sunt pus la regim, voi fi cel mai cuminte dintre bolnavi. 
Ei, dar nu vi-e foame, prieteni? 

— Vă rog să mai răbdaţi un sfert de oră, zise Hulda, ca să vă 
putem servi o supă de coacăze, un păstrăv din Maan, o 
potârniche adusă ieri de Joel din Hardanger şi o sticlă de vin bun 
franțuzesc. 

— Mulţumesc, fetito, mulţumesc! 

Hulda plecă să ia seama la gătit şi să pună masa în sala 
mare, în timp ce Joel se duse să înapoieze brişca maistrului 
Lengling. 

Sylvius Hog rămase singur. La ce s-ar fi putut gândi, dacă 
nu la această familie cumsecade al cărei oaspete era şi căreia îi 
datora atâta recunoştinţă? Ce ar fi putut face pentru a ie răsplăti 
serviciile făcute şi îngrijirile date de Hulda şi Joel ? Dar nu avu 
mult timp de gândit, căci după zece minute se afla în fruntea 
mesei, în sala cea mare. Cina era grozavă. Ea adeverea faima 
hanului şi profesorul se ospăta cu mare poftă. 

Apoi seara trecu vorbind de una şi de altă; Sylvius Hog fu 
cel mai limbut. Cum cucoana Hansen nu se prea amesteca, 
fratele şi sora întreţinură conversaţia. Marea simpatie ce o avea 
profesorul pentru ei crescu cu această ocazie. O prietenie atât 
de duioasă îi lega pe cei doi fraţi, încât Sylvius Hog fu foarte 
mişcat. 

Făcându-se târziu, el se întoarse în cameră, ajutat de Joel 
şi Hulda, i se ură şi dădu bună seara şi nici nu se trânti bine pe 
patul spaţios, că şi căzu într-un somn adânc. 

A doua zi Sylvius Hog, treaz de dis-de-dimineaţă, începu 
să cugete, înainte ca să i se bată în uşă. 

«Nu, îşi spuse el, nu ştiu cum am să mă descurc! Nu poţi 
să fii salvat, îngrijit, vindecat şi să te achiţi cu o simplă 
mulţumire. Le sunt îndatorat fără discuţie Huldei şi lui Joel. Dar 
iată! Asemenea servicii nu pot fi plătite cu bani! Imposibil! Pe de 
altă parte, această familie de oameni cumsecade pare să fie 
mulţumită şi n-aş putea spori cu nimic fericirea lor! În fine, vom 
sta de vorbă şi poate...» 

Astfel, în timpul celor trei-patru zile cât profesorul trebui 


să mai ţină piciorul întins pe scăunel, şezură toţi trei la taifas. 
Din păcate, atât fratele cât şi sora păstrau o anumită rezervă. 
Nici unul, nici altul nu voiau să spună nimic despre mama lor, pe 
care Sylvius Hog o văzuse mereu rece şi preocupată: Apoi, tot 
din discreţie, ezitară să-i împărtăşească neliniştea lor cu privire 
la întârzierea lui Ole Kamp. N-ar risca să-i strice oaspetelui 
dispoziţia dacă i-ar povesti de necazurile lor? 

— Cu toate acestea, spunea Joel, nu facem o greşeală că nu ne 
destăinuim domnului Sylvius? E un om care ne-ar putea da un 
sfat bun, şi prin relaţiile sale, cine ştie, poate ar putea afla dacă 
Marina se interesează de ceea ce s-a întâmplat cu Viken. 

— Ai dreptate, Joel, răspunse Hulda. Cred că am face bine să-i 
spunem tot. Dar să aşteptăm să fie pe deplin vindecat! 

— Da, până atunci nu mai e mult, zise Joel. 

La sfârşitul săptămânii, Sylvius Hog nu mai avea nevoie de 
ajutor pentru a părăsi camera, cu toate că mai şchiopăta puţin. 
Se ducea singur şi se aşeza pe banca dinaintea casei, la umbra 
copacilor. De aici putea să vadă vârful muntelui Gousta, care 
strălucea în soare, în timp ce Maan-ul, târând trunchiuri de 
arbori, vuia la poale. Vedea de asemenea trecând oameni pe 
drumul de la Dai la Rjukanfos. De cele mai multe ori erau turişti, 
dintre care unii se opreau câte o oră-două la hanul cucoanei 
Hansen, pentru dejun sau cină. Mai veneau 
şi studenţi din Christiania, cu ruksacul în spinare şi cu micuța 
cocardă norvegiană la şapcă. 

Ei îl recunoşteau pe profesor, de unde salutări nesfârşite şi 
călduroase, care dovedeau că Sylvius Hog era iubit de tineret. 
— Dumneavoastră, aici, domnule Sylvius? 

— Chiar eu, prieteni! 
— Toată lumea vă ştia în fundul Hardanger-ului! 
— A greşit. Trebuia să fiu în fundul Rjukanfos-ului! 
— Ei bine, vom spune peste tot că sunteţi la Dai! 
— Da, la Dai, cu un picior bandajat! 
— Din fericire aţi găsit un adăpost şi îngrijire la hanul cucoanei 
Hansen. 
— Ştiţi altul mai bun ? 
— Nu există! 
— Şi oameni mai de treabă ? 
— Nu există! repetau veseli turiştii. 
Şi tot închinau paharul în sănătatea Huldei şi a lui Joel, 


atât de cunoscuţi în tot Telemark-ul. 

Atunci profesorul le istorisea peripeţiile sale. Mărturisea 
imprudenţa făcută şi povestea cum a fost salvat. Totodată 
spunea câtă recunoştinţă datora salvatorilor săi. 

— Şi dacă aş rămâne aci până îmi voi plăti datoria, cursul meu 
de drept va fi închis pentru multă vreme, prieteni, iar voi puteţi 
să vă luaţi un concediu nelimitat! 

— Bine, domnule Sylvius! relua banda veselă. Noi credem că 
Hulda cea frumoasă vă reţine la Dai! 

— O fiinţă duioasă şi fermecătoare, iar eu n-am decât şaizeci de 
ani, pe sfântul Olaf! 

— În sănătatea domnului Sylvius! 

— În sănătatea voastră, băieţi. Străbateţi ţara, instruiţi-vă şi 
distraţi-vă! Totul e frumos la vârsta voastră! Dar feriţi-vă de 
trecătoarea Maristien! Joel şi Hulda nu vor fi pe acolo, poate, 
pentru a-i salva pe nesăbuiţi! 

Apoi toţi plecau, făcând să răsune valea de veselul lor 
God-aften. 

Între timp, Joel trebui să lipsească o dată sau de două ori 
pentru a servi de ghid unor turişti care voiau să urce pe Gousta. 
Sylvius Hog ar fi vrut să-i însoţească. Pretindea că e vindecat. In 
adevăr, rana de la picior începea să se cicatrizeze. Dar Hulda 
nu-l lăsă cu nici un chip să se expună la o oboseală prea mare 
pentru el, şi când Hulda ordona, trebuia s-o asculte. 

Un munte curios acest Gousta, al cărui con central, 
brăzdat de prăpăstii pline de zăpadă, se înalţă dintr-o pădure de 
brazi ca dintr-un guler verde aflat la baza sa. Şi ce privelişti 
minunate se desfăşoară înaintea ochilor, când le vezi de pe 
creastă! La răsărit, ţinutul Numedal. La vest, tot Hardanger-ul cu 
ghețarii săi măreţi, jos, la poalele muntelui, şerpuitoarea vale a 
Vestfjorddal-ului, între lacurile Mjos şi Tinn, şi Dal-ul cu casele 
sale în miniatură, ca adevărate jucării. 

Maan-ul pare o panglică luminoasă care străluceşte de-a lungul 
câmpiilor verzi. 

Pentru a face această ascensiune, Joel pleca la cinci 
dimineaţa şi se întorcea la şase seara. Sylvius Hog şi Hulda îi 
ieşeau în întâmpinare. Îl aşteptau în apropierea colibei 
luntraşului. Imediat ce turiştii şi ghidul coborau din bac, se 
schimbau calde strângeri de mână şi petreceau din nou o seară 
plăcută, toţi trei împreună. 


Profesorul mai târa puţin piciorul, dar nu se plângea. 
Aproape s-ar fi spus că nu era grăbit să se vindece, adică să 
părăsească hanul ospitalier al cucoanei Hansen. 

De altfel, timpul trecea destul de repede. Sylvius Hog 
anunţase la Christiania că va mai rămâne o bucată de vreme la 
Dai. Zvonul despre păţania sa de la Rjukanfos se răspândise în 
toată ţara. Ziarele o povestiseră, dramatizând situaţia în felul 
lor. Din această cauză soseau la han numeroase scrisori, fără să 
mai punem la socoteală revistele şi ziarele. Pe toate trebuia să 
le citească. Şi trebuia răspuns la ele. 

Sylvius Hog citea şi răspundea, şi numele lui Joel şi al 
Huldei, pomenite în această corespondenţă, se răspândeau în 
toată Norvegia. 

Dar vacanţa petrecută la cucoana Hansen nu putea fi 
prelungită la nesfârşit şi Sylvius Hog nu ştia mai mult decât la 
sosire cum va putea să-şi plătească datoria de recunoştinţă. 
Totuşi începuse să simtă că această familie nu era chiar atât de 
fericită cum s-ar fi putut crede. Nerăbdarea cu care fratele şi 
sora aşteptau zilnic poşta din Christiania sau din Bergen, 
dezamăgirea lor, tristeţea, chiar, văzând că nu le venea nici o 
scrisoare, toate acestea erau mai mult decât semnificative. 

Se făcuse 9 iunie. Şi nici o ştire despre Viken! Trecuseră 
două săptămâni de când trebuia să se întoarcă! Nici o scrisoare 
de la Ole! Nimic 
ce ar fi putut s-o liniştească pe Hulda! Sărmana fată era 
desperată şi Sylvius Hog o vedea cu ochii înroşiţi de plâns, când 
venea la dânsul dimineaţa. 

«Ce se întâmplă ? se întreba el atunci. O nenorocire de 
care se tem şi pe care mi-o ascund. Oare să fie un secret de 
familie în care un străin nu se poate amesteca? Dar dacă le voi 
anunţa plecarea mea, poate că îşi vor da seama că se despart 
de un adevărat prieten!» 

Şi în acea zi spuse: 

— Dragii mei, se apropie momentul, spre marele meu regret, 
când voi fi silit să vă părăsesc! 

— Atât de repede, domnule Sylvius! exclamă Joel, cu o părere 
de rău pe care n-o putea ascunde. 

— Ei, timpul trece repede când sunt cu voi. Mă aflu de 
şaptesprezece zile la Dai! 

— Şaptesprezece zile?... zise Hulda. 


— Da, scumpă fată, şi sfârşitul concediului meu se apropie. Nu 
mai am decât o săptămână de pierdut, căci mai trebuie să fac şi 
drumul prin Drammen şi Konsberg. Şi cu toate că Storthing-ul vă 
datorează vouă faptul că nu trebuie să înlocuiască mandatul 
meu de deputat, tot aşa ca şi mine, nu va şti cum să se achite 
de obligaţia ce o are... 

— Oh, domnule Sylvius! răspunse Hulda, care parcă voia să-i 
închidă gura cu mânuţa ei. 

— Bine, Hulda! Văd că nu pot vorbi despre asta — cel puţin 
aici... 

— Nici aici, nici în altă parte, zise fata. 

— Fie! Nu eu sunt stăpânul şi trebuie să ascult! Dar Joel şi 
dumneata n-aţi vrea să veniţi să mă vedeţi la Christiania ? 

— Să vă vedem, domnule Sylvius?... 

— Da! Să mă vedeţi... să rămâneţi câteva zile în casa mea... cu 
cucoana Hansen, desigur... 

— Dacă părăsim toţi hanul, cine-l va păzi în lipsa noastră? 
Răspunse Joel. 

— Dar hanul nu are nevoie de voi, cred, când se termină sezonul 
excursiilor. Aşa că aş veni să vă iau pe la sfârşitul toamnei... 

— Domnule Sylvius, va fi extrem de greu... 

— Din contră, va fi uşor, prieteni. Nu-mi spuneţi nu! Nu voi 
accepta acest răspuns! Şi atunci când vă voi avea la mine, în 
cea mai frumoasă cameră, între bătrânii mei Kate şi Fink, veţi fi 
ca şi copiii mei şi veţi putea să-mi spuneţi ce pot face pentru 
voi! 

— Ce puteţi face, domnule Sylvius ? răspunse, Joel privind-o pe 
sora lui. 

— Frate!... zise Hui da care ghicise gândul lui Joel. 

— Vorbeşte, băiatule, vorbeşte! 

— Ei bine, domnule Sylvius, ne-aţi putea face o mare onoare! 

— Care? 

— Dacă nu v-ar încurca prea mult, să fiţi de faţă la nunta surorii 
mele Hulda... 

— La nunta ei! exclamă Sylvius Hog. Cum ? Mica mea Hulda se 
mărită?... Şi nu mi-aţi spus nimic până acum! 

— Oh, domnule Sylvius... răspunse fata ai cărei ochi se umplură 
de lacrimi. 

— Şi când va avea loc nunta?... 

— Când va vrea soarta să ni-l aducă înapoi pe Ole, logodnicul ei, 


răspunse Joel. 


CAPITOLUL XI 


Atunci Joel îi povesti totul despre Ole Kamp. Sylvius Hog, 
foarte mişcat de cele întâmplate, ascultă cu o mare atenţie. 
Acum ştia totul. Citise ultima scrisoare care vestea sosirea lui 
Ole, şi Ole nu mai venea! Ce nelinişte, ce temeri pentru întreaga 
familie Hansen! 

«Şi eu care mă credeam între oameni fericiţi!» gândi el. 

Totuşi, judecând bine, i se păru că fratele şi sora erau prea 
desperaţi, când se mai putea avea oarecare speranţă. 
Numărând mereu zilele din mai până în iunie, imaginaţia lor 
exagera cifra, ca şi cum le-ar fi numărat de două ori. 

Profesorul vru deci să le dea argumente — nu argumente 
de circumstanţă, ci foarte serioase şi plauzibile, care să explice 
întârzierea lui Ole. Totuşi chipul i se întunecă. Tristeţea lui Joel şi 
a Huldei îl impresiona adânc. 

— Ascultaţi-mă, copii, le spuse el. Aşezaţi-vă lângă mine, să 
stăm de vorbă. 

— Şi ce-aţi putea-să ne spuneţi, domnule Sylvius ? răspunse 
Hulda, care nu-şi mai putu stăpâni durerea. 

— Vă voi spune ceea ce-mi pare adevărat, spuse profesorul, şi 
iată ce: tocmai mă gândeam la tot ce mi-a povestit Joel. Ei bine, 
cred că neliniştea voastră este exagerată. N-aş vrea să vă dau 
asigurări deşarte, dar cele petrecute trebuie judecate la 
proporţiile lor reale. 

— Din păcate, domnule Sylvius, răspunse Hulda, sărmanul meu 
Ole s-a pierdut odată cu Viken... Nu-l voi mai revedea! 

— Soră... soră!... exclamă Joel. Te rog să te linişteşti. Lasă-l pe 
domnul Sylvius să vorbească... 

— Să ne păstrăm sângele rece, copii! lată! Ole trebuia să se 
întoarcă la Bergen în 15 sau 20 mai? 

— Da, zise Joel, în 15 sau 20 mai, cum scrie în scrisoare, şi 
suntem acum în 9 iunie. 

— Asta înseamnă o întârziere de douăzeci de zile de la ultima 
dată când trebuia să se întoarcă Viken. E ceva, recunosc! Totuşi, 


nu trebuie cerut unei corăbii cu pânze ceea ce ai putea să te 
aştepţi de la o navă cu aburi. 

— Asta i-am spus şi eu tot timpul Huldei şi o mai repet şi acum, 
zise Joel. 

— Şi faci bine, băiatule, reluă Sylvius Hog. Pe de altă parte, s-ar 
putea ca Viken să fie o corabie veche, care merge anevoie, aşa 
cum se întâmplă cu cele mai multe nave din Terra-Nova, mai 
ales când au încărcătură mare. A fost şi o vreme foarte rea de 
câteva săptămâni încoace. Poate că Ole n-a putut pleca în 
perioada indicată în scrisoare, în acest caz, e destul să fi 
întârziat cu opt zile pentru ca Viken să nu se fi întors la timp şi 
Hulda să nu fi putut primi o altă scrisoare de la el. La tot ce vă 
spun, credeţi-mă, am chibzuit cu multă seriozitate. In plus, nu 
puteţi să ştiţi dacă instrucţiunile pe care le avea Viken nu-i lăsau 
alegerea să-şi ducă încărcătura în alt port, după cererea pieţii. 
— Ole ar fi scris, răspunse Hulda, care nu putea să se agate nici 
măcar de această speranţă. 

— Cine poate şti dacă n-a scris? reluă profesorul. Şi dacă a 
făcut-o, atunci poate nu-i Viken cauza întârzierii, ci poşta din 
America. Închipuiţi-vă că nava lui Ole a trebuit să se oprească în 
vreun port al Statelor Unite — asta ar explica de ce nici una din 
scrisorile sale n-a ajuns încă în Europa! 

— În Statele Unite... domnule Sylvius? 

— Se întâmplă câteodată, şi e destul să pierzi o cursă poştală 
pentru a-i lăsa mult timp pe prieteni fără ştiri... în orice caz, este 
un lucru foarte simplu de făcut, acela de a cere relaţiuni 
armatorilor din Bergen, îi cunoaşteţi? 

— Da, răspunse Joel, Domnii Help. 

— Domnii Help, fii lui Help senior! exclamă Sylvius Hog. 

— Da! 

— Dar şi eu îi cunosc! Cel mai tânăr, Help junior cum i se zice, 
cu toate că are vârsta mea, mi-este bun prieten. Am luat deseori 
masa împreună la Christiania! Domnii Help, copii! Ah, voi şti de 
la dânşii totul despre Viken. Le voi scrie chiar azi şi, dacă va fi 
nevoie, mă voi duce să-i văd. 

— Cât de bun sunteţi, domnule Sylvius! răspunseră Hulda şi Joel. 
— Ei, fără mulţumiri, vă rog! Vă interzic! Oare eu v-am mulţumit 
pentru ceea ce aţi făcut? Cum am şi eu ocazia să vă fac un mic 
serviciu, vă şi luaţi avânt! 

— Dar ne-aţi spus că plecaţi la Christiania, spuse Joel. 


— Ei bine, voi pleca la Bergen dacă e absolută nevoie să plec la 
Bergen! 

— Atunci ne părăsiţi, domnule Sylvius? zise Hulda. 

— Ei bine, nu vă voi părăsi, scumpa mea fată! sunt stăpân pe 
faptele mele, cred, şi atâta timp cât nu voi face lumină în 
această chestiune, în afară de cazul că mă veţi da afară... 

— Cum puteţi spune aşa ceva ? 

— Atunci am chef să rămân la Dai până la venirea lui Ole. Vreau 
să-l cunosc pe logodnicul micuţei mele Hulda! Trebuie să fie un 
băiat vrednic de sora lui Joel! 

— Da, seamănă cu fratele meu... spuse Hulda. 

— Eram sigur! exclamă profesorul, care se arătă din nou plin de 
voie bună, fără îndoială vrând să-i încurajeze. 

— Ole seamănă cu Ole, domnule Sylvius, zise Joel, şi asta-i 
destul ca să aibă o inimă de aur. 

— E posibil, dragul meu Joel, şi dorinţa de a-l cunoaşte e şi mai 
mare. sunt sigur că mi-o voi împlini în curând. Presimt că Viken 
nu va mai întârzia mult. 

— Să v-audă Cel-de-Sus! 

— Şi de ce nu m-ar auzi? Da! Vreau să fiu de faţă la nunta 
Huldei, de vreme ce sunt invitat. Storthingu-l se va achita faţă 
de voi, prelungindu-mi concediul cu câteva săptămâni. Mi l-ar fi 
prelungit cu mult mai mult dacă m-aţi fi lăsat să cad în 
Rjukanfos, aşa cum meritam! 

— Domnule Sylvius, spuse Joel, cât de înviorător e ca cineva să 
vă asculte vorbind astfel şi cît bine ne faceţi! 

— Nu atâta cât aş voi să fac, prieteni, pentru că vă datorez totul 
şi nu ştiu... 

— Nu... Nu mai stăruiţi asupra accidentului acela! 

— Din contră, voi insista. Ei, asta-i! Oare eu m-am smuls din 
ghearele Maristien-ului ? Eu am fost acela care mi-am pus viaţa 
în primejdie, spre a vă salva? Eu m-am adus singur la hanul din 
Dai? Eu m-am îngrijit şi vindecat fără ajutorul doctorilor? Ah, dar 
vă previn, să ştiţi că sunt încăpățânat ca un cal de brişcă! Mi- 
am pus în cap să fiu de faţă la nunta Huldei cu Ole Kamp şi, pe 
sfântul Olaf, voi fi! 

Increderea este molipsitoare. Cum să nu fii cucerit de cea 
pe care o arăta Sylvius Hog? El observă acest lucru, când văzu 
un mic surâs pe buzele bietei Hulda. De altfel, ea abia aştepta 
să-l creadă... Nu cerea decât să poată spera... 


— Deci trebuie să ne gândim că timpul trece repede. Haide, să 
începem pregătirile de nuntă! 

— Le-am început, domnule Sylvius, încă acum trei săptămâni. 

— Bine, atunci să nu le întrerupem! 

— Să nu le întrerupem? răspunse Joel. Dar totul este gata. 

— Totul ? Şi rochia de mireasă, şi laibărul cu agrafe în filigran, şi 
cingătoarea, şi cerceii? 

— Chiar şi cerceii! 

— Şi coroana strălucitoare cu care vei arăta ca o sfântă, mica 
mea Hulda? 

— Da, domnule Sylvius. 

— Şi invitaţiile sunt făcute? 

— Toate, răspunse Joel, chiar şi aceea la care ţinem cel mai 
mult, a dumneavoastră. 

— Şi domnişoara de onoare a fost aleasă printre cele mai 
cuminţi fete din Telemark? 

— Şi printre cele mai frumoase, domnule Sylvius, spuse Joel, 
pentru că este domnişoara Siegfrid Helmboe din Bamble! 

— Cu ce glas spune toate acestea vrednicul flăcău, observă 
profesorul, şi cum roşeşte! Ei, ei, oare din întâmplare 
domnişoara Siegfrid Helmboe din Bamble nu e hărăzită să 
devină doamna Joel Hansen din Dai? 

— Da, domnule Sylvius, răspunse Hulda, Siegfrid, care este şi 
cea mai bună prietenă a mea! 

— Bine, încă o nuntă! exclamă Sylvius Hog. Şi sunt sigur că voi fi 
invitat şi nu voi putea face altceva decât să vin. Nu-ncape 
îndoială că va trebui să-mi dau demisia din funcţia de deputat în 
Storthing, căci nu voi mai avea timp să iau parte la şedinţe! 
Atunci, dacă îmi îngădui, voi fi martorul tău, dragă Joel, după ce 
voi fi fost al surorii tale. Desigur, faceţi cu mine tot ce vreţi sau, 
mai bine-zis, tot ce vreau eu! Îmbrăţişează-mă, mica mea 
Hulda! Şi tu, strânge-mi mâna, băiatule! Şi acum să mergem să 
scriem amicului meu Help junior din Bergen! 

Fratele şi sora părăsiră camera de la parter, pe care 
profesorul zicea c-o închiriază de acum încolo, şi plecară la 
treburile lor, ceva mai încrezători. Sylvius Hog rămase singur. 

«Sărmana copilă! Sărmana copilă! murmură el. Da! l-am 
înşelat un moment durerea!... l-am redat puţin liniştea!... Dar 
întârzierea este mare, şi pe mările atât de furtunoase, în 
această perioadă... Dacă Viken s-a scufundat?... Dacă Ole nu se 


va mai întoarce?» 

Puțin după aceea, profesorul scria armatorilor din Bergen. 
Ceea 
ce cerea în scrisoarea sa erau amănunte mai precise despre 
Viken şi campania de pescuit. Voia să ştie dacă vreo împrejurare 
prevăzută sau nu a putut să-l oblige să-şi schimbe portul de 
destinaţie. Era important să afle cât mai repede cum îşi explicau 
negustorii şi marinarii din Bergen această întârziere. În fine, el 
ruga pe amicul său Help junior să ia informaţiile cele mai precise 
şi să i le comunice cu prima poştă. 

In această scrisoare atât de urgentă, Sylvius Hog explica 
de ce se interesa de tânărul marinar de pe Viken, cât de 
îndatorat era faţă de logodnica acestuia şi ce bucurie ar fi 
pentru el dacă ar putea să dea vreo speranţă copiilor cucoanei 
Hansen. 

Imediat ce o termină, Joel duse scrisoarea la poşta din 
Moel. Ea trebuia să plece a doua zi dimineaţa. La 11 iunie va fi 
la Bergen. Deci, în 12 seara sau în 13 dimineaţa cel mai târziu, 
domnul Help junior putea să răspundă. Aproape trei zile aveau 
de aşteptat acest răspuns! Cât de lungi li se vor părea! Cu toate 
acestea, cu vorbe liniştitoare, cu argumente încurajatoare, 
profesorul reuşi să facă aşteptarea mai puţin grea. Acum, când 
cunoştea secretul Huldei, avea un subiect de discuţie care o 
interesa şi ce mângâiere era pentru Joel şi sora sa să poată 
vorbi tot timpul despre cel plecat! 

— Nu fac parte acum din familia voastră ? repeta Sylvius Hog. 
Da! Ca un fel de unchi sosit din America sau din altă parte. 

Şi pentru că făcea parte din familie, nu trebuiau să mai 
aibă nici un secret faţă de el. 

El văzuse şi atitudinea copiilor faţă de mama lor. Rezerva 
în care se ţinea cucoana Hansen trebuia să aibă, după el, o altă 
cauză de nelinişte decât aceea pricinuită de întârzierea lui Ole 
Kamp. Crezu deci că e bine să vorbească cu Joel. Acesta nu ştiu 
ce să-i spună. Atunci încercă să afle câte ceva de la cucoana 
Hansen însăşi; ea nu voi să-şi trădeze cu nimic secretul, aşa că 
trebui să renunţe să-l afle. Viitorul i-l va destăinui. 

Aşa cum prevăzuse Sylvius Hog, răspunsul lui Help junior 
ajunse la Dai în dimineaţa zilei de 13. Joel plecase în zori în 
întâmpinarea poştaşului. El aduse scrisoarea în sala mare, unde 
profesorul se găsea cu cucoana Hansen şi fiica ei. 


Mai întâi se aşternu o tăcere adâncă. Hulda, foarte palidă, 
n-ar fi putut scoate un cuvânt, atât de tare îi bătea inima de 
emoție. Ea strânse mâna fratelui ei, la fel de tulburat ca şi 
dânsa. 

Sylvius Hog deschise scrisoarea şi citi cu voce tare. 

Spre regretul său, răspunsul lui Help junior nu conţinea 
decât indicaţii vagi şi profesorul abia putu să-şi ascundă 
dezamăgirea faţă de tinerii care-l ascultau cu lacrimile în ochi. 

Viken părăsise în adevăr Saint-Pierre Miquelon la data 
comunicată în ultima scrisoare a lui Ole Kamp, după cum s-a 
aflat de la alte nave care sosiseră la Bergen plecând din Terra- 
Nova după Viken. Aceste nave nu-l întâlniseră în drumul lor. Dar 
şi ele avuseseră de luptat cu mari furtuni în dreptul Islandei. 
Totuşi au putut să scape. De ce atunci să-nu fi avut şi Viken 
aceeaşi soartă? Poate s-a adăpostit undeva. Era de altfel o 
corabie foarte bună, foarte solidă, având un foarte destoinic 
comandant, pe căpitanul Frikel din Hammersfest, şi un 
încercat echipaj care îşi dovedise meritele în situaţii grele. 
Oricum însă, această întârziere devenea îngrijorătoare şi, dacă 
se prelungea, era de temut ca Viken să se fi scufundat. 

Help junior regreta că nu putea să dea ştiri mai bune 
despre tânăra rudă a familiei Hansen. În ceea ce-l privea pe Ole 
Kamp, vorbea despre el ca despre un marinar curajos, demn de 
întreaga simpatie pe care-o inspira prietenului său Sylvius. 

Help junior termina asigurându-l pe profesor de adânca sa 
dragoste, adăugind apoi salutări din partea familiei sale. În fine, 
promitea să-i comunice fără întârziere orice veste despre Viken 
sosită în orice port al Norvegiei şi semna: «Cu stimă, Fraţii 
Help». 

Sărmana Hulda, sfârşită, căzuse pe un scaun, în timp ce 
Sylvius Hog citea scrisoarea; ea plângea când el o termină. 

Joel, cu braţele încrucişate, ascultase fără să scoată un 
cuvânt, fără să îndrăznească s-o privească pe sora lui. 

Cucoana Hansen, după ce Sylvius Hog isprăvi de citit, se 
retrase în camera sa. Se părea că se aşteptase la această 
nenorocire, cum se mai aştepta şi la altele! 

Profesorul făcu atunci semn Huldei şi fratelui ei să se 
apropie. Voia să le mai vorbească despre Ole Kamp, să le spună 
tot ce imaginaţia sa găsea mai mult sau mai puţin cu putinţă să 
se fi petrecut şi se exprima cu o siguranţă care părea cel puţin 


nepotrivită, după cele scrise de Help junior. Nu, el presimţea! 
Nu, încă nu era cazul să dispere. Nu erau atâtea exemple de 
întârzieri mai mari, în cursul navigaţiilor, în mările care se întind 
între Norvegia şi Terra-Nova? Da, fără îndoială! 

Viken nu era el o navă solidă, bine condusă, cu un echipaj 

bun şi deci având condiţii mai favorabile decât alte nave care se 
întorseseră în port ? Fără discuţie. 
— Să sperăm deci, scumpii mei copii, şi să aşteptăm! Dacă 
Viken ar fi naufragiat între Islanda şi Terra-Nova, numeroasele 
nave, care trec pe acest drum pentru a se întoarce în Europa, n- 
ar fi găsit ele vreo epavă? Ei bine, nu! Nici o urmă de corabie n- 
a fost văzută în aceste părţi, atât de brăzdate de nave la 
întoarcerea lor de la pescuit! Oricum însă, trebuie făcut ceva, 
trebuie obţinute informaţii mai sigure. Dacă în această 
săptămână rămânem tot fără ştiri despre Viken sau fără o 
scrisoare de la Ole, voi pleca la Christiania, mă voi adresa 
Marinei care va face cercetări, şi am convingerea că ele îşi vor 
atinge țelul, spre liniştea noastră a tuturor! 

Oricât de încrezător se arăta profesorul, Joel şi Hulda 
simțeau că el nu mai vorbea acum ca înainte de a fi primit 
scrisoarea din Bergen, scrisoare al cărei conţinut nu mai lăsa loc 
pentru mari speranţe. Sylvius Hog nu mai îndrăznea să facă 
aluzii la apropiata nuntă a Huldei cu Ole Kamp. Şi totuşi el 
repeta cu putere de convingere: 

— Nu, nu este posibil! Ole să nu se mai întoarcă în casa Hansen! 
Ole să nu se căsătorească cu Hulda! Mi-e cu neputinţă să cred 
că o să se întâmple o asemenea nenorocire! 

Aceasta era convingerea lui personală. Izvora din energia 
caracterului său, din tăria sa firească, pe care nimic nu putea s- 
o înfrângă. Dar cum putea s-o împărtăşească altora, şi mai ales 
celor pe care soarta lui Viken îi privea aşa de direct? 

Mai trecură câteva zile. Sylvius Hog, cu totul vindecat, 
făcea lungi plimbări prin împrejurimi. Obliga pe Hulda şi pe 
fratele ei să-l însoţească, pentru a nu-i lăsa singuri — 
confruntându-se cu ei înşişi. Urcară toţi trei pe valea 
Vestfjorddal până la mijlocul drumului spre cascadele Rjukan- 
ului. A doua zi coborâră, îndreptându-se spre Moel şi lacul Tinn. 
O dată lipsiră chiar douăzeci şi patru de ore. Prelungiseră 
excursia până la Bamble, unde profesorul făcu cunoştinţă cu 
fermierul Helmboe şi cu fiica sa Siegfrid. Cu câtă căldură o primi 


prietena pe sărmana Hulda şi ce vorbe duioase găsi pentru a o 
consola! 

Şi aici Sylvius Hog insuflă puţin curaj bieţilor oameni. 
Scrisese Marinei din Christiania. Guvernul se ocupa de Viken. Il 
vor regăsi! Ole va reveni. Putea chiar să sosească dintr-o zi în 
alta. Nu! Nunta nu va întârzia cu şase săptămâni! Vrednicul om 
părea aşa de convins, încât dădeai crezare mai mult convingerii 
decât argumentelor sale. 

Vizita la familia Helmboe le făcut bine copiilor cucoanei 
Hansen. Şi când se întoarseră acasă, erau mai liniştiţi decât 
atunci când plecaseră. 

Se făcuse 15 iunie. Viken avea deci o întârziere de o lună. 

Cum era vorba de o traversare relativ scurtă, de la Terra-Nova 
până la coasta Norvegiei, întârzierea întrecuse măsura — chiar 
pentru o navă cu pânze. Hulda suferea cumplit. Fratele ei nu 
găsea nici un cuvânt ca s-o aline. In faţa acestor sărmane fiinţe, 
profesorul se omora să-i facă să păstreze puţina speranţă ce le- 
o insuflase. Hulda şi Joel nu mai părăseau pragul casei decât ca 
să cerceteze cu privirea drumul dinspre Moel, sau să înainteze 
puţin pe şoseaua spre Rjukanfos. Ole Kamp trebuia să sosească 
prin Bergen, dar se putea întâmpla să vină şi prin Christiania, 
dacă ruta lui Viken fusese schimbată. Când se auzea un zgomot 
de brişcă printre copaci sau un strigăt de afară, când umbra 
unui drumeţ se desluşea departe la cotitură, inima le bătea să 
se spargă, dar în zadar! Oamenii din Dai se interesau şi ei. 
Mergeau în întâmpinarea poştaşului în susul şi în josul Maan- 
ului. Toţi erau preocupaţi de această familie atât de iubită în 
ţinut, de sărmanul Ole care era şi el aproape un copil al 
Telemark-ului. Dar nici o scrisoare nu sosea din Bergen sau 
Christiania, ca să aducă vreo veste despre cel plecat. 
_ La 16, nimic nou. Sylvius Hog nu mai putea sta locului. 
Inţelese că trebuia să se pună personal în mişcare. Aşadar, îi 
vesti că, dacă nu va primi nimic până a doua zi, va pleca la 
Christiania şi va vedea cu proprii lui ochi dacă cercetările erau 
făcute cum trebuie. Desigur, îi venea greu să-i lase singuri pe 
Hulda şi Joel, dar nu se putea altfel, şi va reveni imediat ce va fi 
făcut demersurile necesare. 

În 17, trecuse o mare parte a zilei, cea mai tristă din 
toate. Din zori, ploaia nu încetase nici o clipă. Vântul şuiera 
printre arbori. Rafale mari izbeau ferestrele ce dădeau spre 


Maan. 

Era ora şapte. Tocmai terminaseră cina, în tăcere, ca într- 
o casă îndoliată. Sylvius Hog nu reuşise nici măcar să-i 
antreneze într-o convorbire. Îi lipseau cuvintele şi ideile. Ce mai 
putea spune, ceva care să nu fi fost spus de sute de ori? Nu 
vedea că absenţa aceasta prelungită spulbera toate 
argumentele de până acum? 

— Plec mâine la Christiania, zise el. Joel, vezi să-mi găseşti o 
brişcă. Mă veţi conduce până la Moel şi vă veţi întoarce de 
îndată la Dai! 

— Da, domnule Sylvius, zise Joel. N-aţi vrea să vă conduc mai 
departe ? 

Profesorul nu primi, arătând spre Hulda pe care nu voia s- 
o lase singură, fără fratele ei. 

În acest moment, un zgomot foarte slab se auzi de pe 
şosea, dinspre Moel. Toţi ascultară. Foarte curând nu mai 
încăpea îndoială că era zgomotul unei brişti. Aceasta venea în 
goană spre Dai. Vreun călător voia să rămână noaptea la han ? 
Era foarte puţin probabil, căci rareori turiştii soseau la o oră atât 
de târzie. 

Hulda se ridică tremurând. Joel se îndreptă spre uşă, 
deschise şi privi afară. 

Zgomotul se auzi mai tare. Se putea într-adevăr desluşi 
pasul unui cal şi scrâţâitul roţilor unei brişti. Dar furtuna era aşa 
de puternică încât trebuiră să închidă uşa. 

Sylvius Hog mergea încoace şi încolo prin sala mare. Joel 
şi sora sa stăteau unul lîngă altul. 

Brişcă nu mai putea fi decât la douăzeci de paşi de casă. 
Se va opri oare sau va trece mai departe? 

La toţi inima le bătea pînă în git. 

Brişcă se opri. Se auzi o voce care chema... Nu era vocea 
lui Ole Kamp! Aproape imediat cineva bătu la uşă. Joel deschise. 
Un om stătea în prag. 

— Domnul Sylvius Hog? întrebă el. 

— Eu sunt! răspunse profesorul, înaintând. Cine eşti dumneata, 
prietene ? 

— Un trimis special din Christiania, din partea comandantului 
Marinei. 

— O scrisoare pentru mine ? 

— lat-o. 


Şi trimisul special îi întinse un plic mare, pecetluit cu sigilii 
oficiale. 

Hulda nu mai avu putere să se ţină pe picioare. Fratele ei 
o aşeză pe un scăunel. Nici unul, nici celălalt n-aveau curajul să- 
| grăbească pe Sylvius Hog să deschidă scrisoarea. 

În fine, el citi următoarele: 

Domnule profesor, 

Ca răspuns la ultima Dvs. scrisoare, vă trimit în acest plic 
un document care a fost cules pe mare de către o navă daneză, 
la data de 5 iunie. Din păcate, acest document nu mai lasă nici o 
îndoială despre soarta lui Viken. 

Sylvius Hog, fără să citească scrisoarea până la sfârşit, 
scoase documentul din plic. Îl privea, îl întorcea... 

Era un bilet de loterie având numărul 9672. 

Pe spatele biletului erau scrise aceste rânduri: 

3 mai. Dragă Hulda, Viken se va scufunda!... Din tot ce 
aveam, nu mi-a mai rămas decât acest bilet!... îl încredinţez 
soartei ca să-l facă să ajungă la tine şi, cum eu nu voi mai fi, te 
rog să te duci la tragere!... Primeşte-l, împreună cu ultimul meu 
gând pentru tine!... Hulda, nu mă uita în rugăciunile tale!... Adio, 
scumpa mea logodnică, adio!... Ole Kamp. 


CAPITOLUL XII 


lată deci care era secretul tânărului marinar! Această 
şansă de câştig pe care se bizuia, ca să aducă o avere logodnicii 
sale! Un bilet de loterie, cumpărat înainte de plecare!... Şi în 
timp de Viken se scufunda, îl băgase într-o sticlă, o aruncase în 
mare, împreună cu un ultim rămas bun pentru Hulda! 

De data aceasta Sylvius Hog fu zdrobit. Privea scrisoarea, 
apoi documentul! Nu mai rosti nici o vorbă. Ce mai era de spus? 


Nu te mai puteai îndoi de catastrofa lui Viken şi de pieirea 
tuturor acelora pe care-i aducea în Norvegia. 

Hulda, în timp ce Sylvius Hog citea scrisoarea, putuse să 
reziste şi să-şi stăpânească spaima. Dar după ultimele cuvinte 
ale biletului lui Ole, căzu în braţele lui Joel. A trebuit să fie dusă 
în camera ei, unde mama îi dădu primele îngrijiri. Apoi vru să 
rămână singură şi, în genunchi, lângă pat, se rugă pentru 
sufletul lui Ole Kamp. 

Cucoana Hansen reveni în sală. Mai întâi făcu un pas către 
profesor, ca şi cum ar fi vrut să-i vorbească, apoi se îndreptă 
spre scară şi dispăru. 

Joel, după ce-şi însoţise sora, ieşi şi el. Se sufoca în 
această casă bântuită de nenorociri. Avea nevoie de aerul de 
afară, de duhul furtunii, şi voia să rătăcească o parte din noapte 
pe malurile Maan-ului. ` 

Sylvius Hog rămase singur. In prima clipă, abătut de 
această lovitură de trăsnet, reuşi totuşi să-şi regăsească energia 
obişnuită. Făcu înconjurul sălii de două-trei ori, ciuli urechea 
dacă fata nu chema pe nimeni, se aşeză lângă masă şi gândurile 
lui îşi reluară cursul. 

«Hulda, îşi spunea el, Hulda să nu-şi mai revadă 
logodnicul! E cu putinţă o asemenea nenorocire? Nu! Totul se 
încrâncenează în mine la un asemenea gând! Viken s-a 
scufundat, fie! Dar e absolut sigur că Ole a murit? Nu pot crede! 
In toate cazurile de naufragiu, numai timpul poate arăta dacă 
nimeni nu a supravieţuit catastrofei! Da! Mă îndoiesc, vreau să 
mă îndoiesc, chiar dacă nici Hulda, nici Joel şi nimeni altul nu-mi 
împărtăşesc îndoiala! Viken a fost înghiţit 
de valuri, fie, dar cum se explică de ce nu s-a văzut nici o 
rămăşiţă a lui pe mare ? Nici una, afară de această sticlă în care 
sărmanul Ole a vrut să închidă ultimul său gând şi, odată cu el, 
tot ce avea pe lume!» 

Sylvius Hog ţinea documentul în mână. Privea, pipăia, 
întorcea pe toate feţele acest petic de hârtie pe care sărmanul 
băiat clădise o întreagă speranţă de fericire! 

Intre timp, profesorul, vrând să-l examineze îndeaproape, 
se ridică, mai ascultă dacă sărmana fată nu chema pe mama 
sau pe fratele ei, apoi intră în camera sa. 

Acest bilet era un bilet de loterie emis de Şcolile din 
Christiania, loterie pe atunci foarte populară în Norvegia. Lozul 


cel mare: o sută de mii de mărci. Valoarea totalizată de celelalte 
cîştiguri: nouăzeci de mii de mărci. Numărul biletelor: un milion 
— toate vândute. 

Biletul lui Ole Kamp avea numărul 9672. Dar acuma, fie că 
numărul era bun sau rău, că tânărul marinar avea sau nu o 
tainică pricină de a crede în norocul său, el nu va mai fi acolo în 
momentul tragerii acestei loterii,care trebuia să aibă loc la 15 
iulie, adică peste douăzeci de zile. Hulda, după ultima sa 
dorinţă, trebuia să se prezinte în locul lui şi să răspundă. 

Sylvius Hog, la lumina sfeşnicului de lut ars, recitea cu 
atenţie rândurile de pe dosul biletului, ca şi cum voia să le 
găsească un înţeles ascuns. 

Aceste rânduri fuseseră scrise cu cerneală. Era evident că 
mâna lui Ole nu tremurase când le-a scris, ceea ce dovedea că 
marinarul de pe Viken îşi păstrase tot sângele rece în momentul 
naufragiului. Se găsea deci în împrejurări în care putea să uzeze 
de un mijloc oarecare de salvare, vreun lemn plutitor, o 
scândură dusă de curent, dacă nu cumva totul fusese înghiţit de 
hăul în care se scufunda nava. 

De cele mai multe ori, documentele găsite pe mare dau 
posibilitatea să se cunoască cu aproximaţie locul unde s-a 
produs catastrofa. Pe acesta nu era însă indicată vreo latitudine 
sau longitudine care să permită să se întrevadă unde erau 
coastele cele mai apropiate ale unui continent sau insule. 
Trebuia dedus că nici căpitanul, nici alt om din echipaj nu ştiau 
unde se afla atunci Viken. Târât fără îndoială de una din acele 
furtuni de neînfruntat, corabia fusese azvârlită departe de ruta 
sa şi cerul acoperit nu i-a permis să se orienteze după soare, 
astfel încât nu a descoperit câteva zile poziţia unde se afla. Mai 
mult ca sigur, deci, că nu se va şti niciodată în care regiune din 
nordul Atlanticului, în largul Terra-Novei sau al Islandei, abisul i- 
a înghiţit pe naufragiaţi. Această împrejurare spulbera orice 
speranţă, chiar şi a celui ce nu voia să deznădăjduiască. 

In adevăr, având o indicație oricât de vagă, s-ar fi putut 
întreprinde cercetări, trimite o navă la locul catastrofei, găsi 
poate vreo rămăşiţă. Cine ştie dacă unul sau mai mulţi 
supraviețuitori ai echipajului n-au ajuns undeva pe coasta 
continentului arctic, unde se găsesc fără ajutor, fiind în 
imposibilitate de a se repatria ? 

Aceasta era îndoiala care începuse să se nască în spiritul 


lui Sylvius Hog — îndoială de necrezut pentru Hulda şi Joel şi pe 
care profesorul se ferea să le-o împărtăşească acum, căci 
deziluzia pe care ar suferi-o, dacă ea nu avea temei, ar fi fost 
foarte dureroasă. 

«Şi totuşi, îşi spunea el, dacă documentul nu dă nici o 
indicație utilă, se ştie cel puţin în ce regiune a fost culeasă 
sticla! Scrisoarea nu o spune, dar Marina din Christiania o ştie! 
Nu este şi acesta un indiciu care ar putea fi de folos? Studiindu- 
se direcţia curenților, a vânturilor şi raportându-le la data 
presupusă a naufragiului, nu s-ar putea oare?... În fine, voi scrie 
din nou. Trebuie grăbite cercetările, oricât de mici ar fi şansele 
ca ele să izbutească. Nu! Nu o voi părăsi niciodată pe sărmana 
Hulda! Niciodată, atâta timp cât nu voi avea o dovadă absolută, 
nu voi crede în moartea logodnicului său!» 

Astfel chibzuia Sylvius Hog. Dar în acelaşi timp se hotărî 
să nu mai vorbească de demersurile ce le va face, de strădaniile 
pe care le va determina cu influenţa sa. Deci nici Hulda, nici 
fratele ei nu ştiură nimic de cele scrise la Christiania. În plus, se 
hotărî să-şi amâne fără termen plecarea care urma să aibă loc a 
doua zi şi să se ducă peste câteva zile doar până la Bergen. Aici 
va afla de la fraţii Help tot ce se ştia despre Viken, va vorbi 
personal cu cei mai capabili navigatori, va găsi căile pe care 
trebuiau întreprinse primele cercetări. 

In urma informaţiilor date de Marină, ziarele din 
Christiania, apoi cele din Norvegia şi Suedia, apoi cele din 
Europa s-au interesat încetul cu încetul de biletul de loterie, 
transformat în document. Era ceva înduioşător în acest mesaj al 
unui logodnic către logodnica sa şi opinia publică era pe drept 
cuvânt mişcată. 

Cel mai important ziar din Norvegia, Morgen-Blad, fu 
primul în care apăru istoria lui Viken şi a lui Ole Kamp. Din 
celelalte treizeci şi şapte de ziare care apăreau în ţară la acea 
epocă, nici unul n-a omis s-o publice în termeni emoţionanţi. 
Illustreret Nyhedsblad tipări chiar un desen închipuind scena 
naufragiului. Se vedea Viken răsturnându-se, cu pânzele 
sfâşiate, cu catargele sfărâmate, gata să piară în valuri. Ole, la 
prova, arunca sticla în mare în momentul când îşi încredința 
sufletul Domnului, îndreptându-şi ultimul gând spre Hulda. La o 
oarecare depărtare, o imagine alegorică, învăluită de un nor 
străveziu, arăta cum un val arunca sticla la picioarele tinerei 


logodnice. Totul 

era desenat în cadrul biletului, al cărui număr se detaşa într-un 
pătrat special. Scenă naivă, fără îndoială, dar care trebuia să 
aibă un mare succes în aceste ţinuturi care credeau încă în 
legendele Ondinelor şi Valkyriilor. 

Faptul fu apoi reprodus şi comentat în Franţa, Anglia şi 
până şi în Statele Unite ale Americii. Numele de Hulda şi Ole, ca 
şi povestea lor, se răspândeau pretutindeni cu ajutorul 
condeiului şi peniţei. Tânăra norvegiană din Dai avu, fără să 
ştie, privilegiul de a pasiona opinia publică. 

Sărmana fată habar n-avea de vâlva ce se făcea în jurul 
ei. 

De altfel, nimic n-ar fi putut s-o abată de la durerea de 
care se lăsase cu totul copleșită. 

Nu era de mirare interesul pe care-l stârnise povestea pe 
ambele continente, interes explicabil, deoarece firea omenească 
alunecă uşor pe 
panta superstiţiilor. Un bilet de loterie cu numărul 9672, găsit în 
asemenea împrejurări şi smuls providenţial valurilor, nu putea fi 
decât un loz predestinat. Nu era el hărăzit între toate ca prin 
minune să câştige marele premiu de o sută de mii de mărci ? Nu 
preţuia oare o avere, acea avere pe care se bizuia Ole Kamp ? 

De aceea nu trebuie să vă surprindă că sosiră la Dai 
propuneri foarte serioase pentru cumpărarea lozului, dacă Hulda 
consimţea să-l vândă. 

La început, preţurile oferite erau neînsemnate, dar ele 
urcau zi de zi. Se putea deci prevedea că, treptat, pe măsură ce 
tragerea se apropia, costul va deveni din ce în ce mai mare. 

Ofertele veniră nu numai din ţările scandinave, atât de 
predispuse să creadă în amestecul unor puteri supranaturale în 
viaţa oamenilor, dar şi din străinătate şi chiar din Franţa. 
Englezii, atât de flegmatici, intrară şi ei în joc şi, după ei, 
americanii, care de obicei nu-şi cheltuiesc dolarii în fantezii atât 
de puţin practice. O mulţime de scrisori ajunseră la Dai. Ziarele 
nu întârziară să publice propunerile avantajoase făcute familiei 
Hansen. Se poate spune că se organiză o mică bursă, ale cărei 
cote variau, însă erau în continuă urcare. 

Astfel se oferiră multe sute de mărci pentru acest bilet, 
care, în definitiv, n-avea decât o şansă de unu la un milion ca să 
câştige marele premiu. Era absurd, fără îndoială, dar 


superstiţiile n-au legătură cu judecata limpede. Capetele se 
înfierbântă şi, duşi de curent, oamenii dau din ce în ce mai mult. 

Aşa se şi întâmplă. Opt zile după ce avusese loc 
evenimentul, ziarele anunțau că valoarea biletului depăşea o 
mie, o mie cinci sute şi chiar două mii de mărci. Un englez din 
Manchester oferise două sute de lire sterline, ceea ce însemna 
două mii cinci sute de mărci. Un american din Boston supralicita 
şi propuse să cumpere numărul 9672 al loteriei Şcolilor din 
Christiania pentru suma de o mie de dolari — aproximativ cinci 
mii de franci. 

E de la sine înţeles că Hulda nu se interesa deloc de ceea 
ce pasiona atât de mult o anumită categorie de oameni. Nici nu 
voi să ia cunoştinţă de scrisorile ce soseau la Dai în legătură cu 
biletul. Totuşi, profesorul fu de părere că trebuia să afle ce 
propuneri se făceau, deoarece Ole Kamp îi lăsase ei drept 
moştenire lozul 9672. 

Hulda refuză toate ofertele. Acest bilet reprezenta ultima 
scrisoare a logodnicului ei. 

Şi să nu se creadă că sărmana fată ţinea să-l aibă, 
gândindu-se că ar putea câştiga unul din premii! Nu! Ea nu 
vedea în el decât cel din urmă rămas bun al unui naufragiat, o 
ultimă amintire pe care voia s-o păstreze cu sfinţenie. Nu-i păsa 
de o avere pe care nu ar fi putut s-o împartă cu Ole. Ce putea fi 
mai mişcător, mai gingaş decât acest cult pentru o amintire! 


Hulda refuză toate ofertele 


De altfel, făcându-l cunoscute diversele propuneri ce-i 
erau adresate, Sylvius Hog şi Joel nu voiau s-o influenţeze în nici 
un fel pe Hulda. 

Ea nu trebuia să-şi asculte decât inima. Şi se ştie ce răspuns 
dăduse inima ei. Joel, de altfel, o aproba în totul pe sora sa. 
Lozul lui Ole Kamp nu trebuia vândut nimănui, cu nici un preţ. 

Sylvius Hog nu numai că era de acord cu Hulda. El o 
felicită,chiar Hulda refuză toate ofertele că nu-şi pleacă urechea 
la toate aceste târguieli. Îţi poţi închipui cum acest loz, vândut 
altuia, ar trece din mină în mână, transformat într-un fel de 
bancnotă care până la data tragerii ar ajunge probabil o hârtie 
zdrenţuită ? 

Şi Sylvius Hog mergea mai departe. Oare devenise şi el 
superstiţios ? Nu, fără îndoială, dar dacă Ole Kamp ar fi fost aici, 
el i-ar fi spus: «Păstrează, băiete, acest bilet, păstrează-l! A fost 
mai întâi el salvat de naufragiu, apoi tu! Ei bine, trebuie văzut!... 
Nu se ştie!... Nu! Nu se ştie!...» 

Şi dacă Sylvius Hog, profesor de Drept şi deputat în 
Storthing, gândea astfel, puteai oare să te miri că publicul se 
omora după loz? Nu, şi nimic mai firesc ca numărul 9672 să facă 
vâlvă. 

În casa cucoanei Hansen nu era nimeni deci care să fie 
contra acestui sentiment atât de pios al tinerei fete — nimeni, 
afară de mama ei. 

De cele mai multe ori cucoana Hansen îşi vărsa focul, mai 
ales atunci când Hulda nu era acasă. Supărarea ei îl întrista 
foarte tare pe Joel. Mama sa — cel puţin aşa credea el — nu se 
va mulţumi numai cu dojeni. Ea va voi s-o convingă în taină pe 
Hulda să primească ofertele ce i se făceau. «Cinci mii de mărci 
un loz! repeta dânsa. | se propun cinci mii de mărci! » 

Cucoana Hansen nu voia să vadă nimic din ceea ce era 
înduioşător în refuzul fiicei sale. Nu se gândea decât că cinci mii 
de mărci reprezentau o sumă mare. O singură vorbă de-a Huldei 
le putea aduce în casă. De altfel, ea nu credea în valoarea 
supranaturală a biletului, oricât era de norvegiană. Şi să renunţi 
la cinci mii de mărci pentru o şansă la un milion de a câştiga o 
sută de mii, nu putea intra în spiritul ei lucid şi practic. 

E foarte adevărat că, făcând abstracţie de superstiții, să 
renunţi la un lucru cert pentru unul nesigur şi în condiţii atât de 
puţin probabile, nu era o dovadă de înţelepciune. Dar, cum se 


ştie, acest bilet nu era pentru Hulda un simplu bilet de loterie, ci 
ultima scrisoare a lui Ole Kamp, şi i s-ar fi sfărâmat inima de 
durere numai la gândul să se despartă de el. 

Între timp, cucoana Hansen dezaproba făţiş purtarea fiicei 
ei. Se vedea cum se iscă între ele o zâzanie surdă. Era de temut 
că într-o zi sau alta mama îi va cere Huldei să revină asupra 
hotărârii luate. Vorbise în acest sens cu Joel, care nu ezitase să 
ţină partea surorii sale. ` 

Desigur, Sylvius Hog ştia tot ce se întâmplă. Işi dădea 
seama că asta sporea suferința Huldei şi-i părea foarte rău. Joel 
îl întreba câteodată: 

— Oare sora mea nu are dreptul de a refuza ? Nu fac bine să-i 
aprob refuzul ? 

— Fără discuţie! îi răspundea Sylvius Hog. Şi cu toate acestea, 
din punct de vedere matematic, mama voastră are dreptate de 
un milion de ori! Dar nu totul este matematic în lumea asta! 
Calculele n-au ce căuta în pornirile inimii. 

În timpul acestor două săptămâni, au trebuit să vegheze 
asupra Huldei. Copleşită de atâtea suferințe, sănătatea ei dădea 
prilej de temeri. Din fericire îngrijirile nu-i lipsiră. La rugămintea 
lui Sylvius Hog, prietenul său, celebrul doctor Boek sosi la Dai s- 
o vadă pe tânăra bolnavă. Nu putu să-i recomande decât odihnă 
şi linişte sufletească, dacă era cu putință. Dar adevăratul mijloc 
de vindecare era întoarcerea lui Ole, şi de acest leac dispunea 
numai soarta. În orice caz, Sylvius Hog nu înceta s-o consoleze 
pe biata fată şi să-i spună cuvinte aducătoare de speranţă. ŞI 
oricât părea de necrezut, Sylvius Hog nu-şi pierdea 
încrederea. Treisprezece zile trecuseră de când sosise biletul 
trimis de 
Marină la Dai. 

Era 30 iunie. Încă cincisprezece zile şi se va desfăşura cu 
mare pompă tragerea loteriei Şcolilor, într-una din vastele săli 
din Christiania. 

Tocmai în această zi de 30 iunie, dimineaţa, Sylvius Hog 
primi o nouă scrisoare de la Marină, ca răspuns la demersurile 
lui repetate. Această scrisoare îl îndemna să ia contact cu 
autorităţile maritime din Bergen. În plus, îl autoriza să 
organizeze imediat, cu concursul Statului, cercetări în privinţa 
corăbiei Viken. 

Profesorul nu vru să-i spună nimic lui Joel, şi nici Huldei, 


despre ce avea de gând să întreprindă. Se mulţumi să le anunţe 
plecarea sa, pretextând o călătorie de afaceri care va ţine numai 
câteva zile. 

— Domnule Sylvius, vă rog să nu ne părăsiţi! îi zise sărmana 
fată. 

— Cum să vă părăsesc... pe voi care-aţi devenit copiii mei! 
Răspunse Sylvius Hog. 

Joel se oferi să-l conducă. Totuşi, ca să nu-şi dea seama că 
pleacă la Bergen, profesorul nu-i îngădui să meargă cu el decât 
până la Moel. De altfel, Hulda nu trebuia să rămână singură cu 
mama ei. După ce stătuse în pat câteva zile, începea acum să 
se scoale, dar mai era foarte slabă, nu ieşea din cameră şi 
fratele ei vedea că nu poate s-o părăsească. 

La ora unsprezece brişcă se afla în faţa uşii hanului. 
Profesorul se urcă cu Joel, după ce-şi luă rămas bun de la Hulda. 
Apoi amândoi dispărură la cotitura drumului, sub frunzişul 
înalţilor mesteceni de pe mal. 

În aceeaşi seară Joel se întoarse la Dai. 


CAPITOLUL XIII 


Sylvius Hog plecase la Bergen. Firea lui tenace şi 
caracterul energic, un moment zdruncinate, se vădeau din nou. 
Nu voia să creadă în moartea lui Ole Kamp, nici să admită că 
Hulda era osândită să nu-l revadă niciodată. Nu, atâta timp cât 
nu existau dovezi materiale precise, el socotea faptul 
neadevărat. Cum se spune în popor, «îi era peste puteri» să 
creadă aşa ceva. 

Dar avea vreo indicație pe care se putea baza în vederea 
cercetărilor pe care trebuia să le înceapă la Bergen? Da, dar o 
indicație vagă, trebuie să recunoaştem. Ştia în adevăr la ce dată 
biletul fusese aruncat de Ole Kamp în mare, la ce dată şi pe ce 
meleaguri fusese găsită sticla care conţinea lozul. Acest lucru îl 
aflase din scrisoarea primită de la Marină, scrisoare care-l 
făcuse să plece imediat la Bergen, ca să ia înţelegere cu fraţii 
Help şi cu marinarii cei mai pricepuţi din port. Poate că atât va fi 
de ajuns pentru a îndruma cercetările privitoare la Viken pe o 


cale rodnică. 

Călătoria se încheie cât mai repede posibil. Ajuns la Moel, 
Sylvius Hog trimise înapoi cu brişcă pe însoţitorul lui. Urcă apoi 
într-una din bărcile din scoarță de mesteacăn, care fac 
traversările pe lacul Tinn. Odată ajuns la Tinoset, în loc să se 
îndrepte spre sud, adică pe la Bamble, închirie o a doua brişcă 
şi-şi urmă drumul prin Hardanger, pentru a putea ajunge cât mai 
repede la golful cu acelaşi nume. Aici Run, o mică navă cu aburi 
care deserveşte golful, îl duse până la capătul de jos. In fine, 
după ce traversă o reţea de fiorduri printre nenumăratele 
ostroave şi insule cu care e presărat litoralul norvegian, debarcă 
la 
Bergen în zorii zilei de 2 iulie. 

Acest vechi oraş — scăldat de două fiorduri, Sogne şi 
Hardanger — este situat într-o regiune splendidă, cu care s-ar 
putea asemăna Elveţia, dacă un braţ maritim artificial ar aduce 
apele Mediteranei la poalele munţilor ei. O frumoasă alee de 
frasini deschidea drumul spre primele locuinţe din Bergen. 
Casele înalte, cu săgeată pe acoperiş, au zidurile de un alb 
strălucitor, ca cele ale oraşelor arabe, şi sunt îndesate într-un fel 
de triunghi neregulat care cuprinde pe cei treizeci de mii de 
locuitori. Bisericile datează din secolul al XH-lea. Catedrala 
înaltă este zărită de departe de vapoarele care sosesc din larg. 
Este capitala comercială a Norvegiei, cu toate că se află departe 
de liniile de comunicaţii şi la mare distanţă de celelalte două 
oraşe care din punct de vedere politic deţin primul şi al doilea 
loc în regat — Christiania şi Drontheim. 

În orice altă împrejurare, profesorul ar fi avut plăcere să 
studieze această capitală de district, poate mai mult olandeză 
decât norvegiană prin aspectul şi obiceiurile sale. Cercetarea ei 
făcea parte din programul său de vacanţă. Dar de la peripeţiile 
de pe Maristien, de când sosise la Dai, programul său suferise 
importante modificări. Sylvius Hog nu mai era acum deputatul 
turist care voia să studieze temeinic ţara din punct de vedere 
politic şi comercial. Era oaspetele casei Hansen, îndatoratul lui 
Joel şi al Huldei, ale căror interese aveau întâietate. 

Era debitorul care voia cu orice preţ să-şi plătească datoria de 
recunoştinţă. Şi ceea ce încerca să facă pentru ei era încă atât 
de puţin! îşi spunea el. Ajuns la Bergen cu Run, Sylvius Hog 
cobori în port pe cheiul târgului de peşte. Plecă apoi imediat în 


cartierul Tyske-Bodrne, unde locuia Help junior de la firma Fraţii 
Help. 

Ploua, bineînţeles, căci la Bergen plouă trei sute şaizeci de 
zile pe an. Dar, deşi-ascunsă şi singuratică, cu greu ai fi găsit o 
casă mai bine amenajată şi mai ospitalieră decât casa lui Help 
junior. Cât despre felul cum a fost primit Sylvius Hog, nicăieri nu 
i se putea arăta mai multă dragoste, căldură şi prietenie. Amicul 
său îl privea ca pe un colet de preţ pe care l-ar fi luat în păstrare 
cu toată grija şi pe care nu-l va mai înapoia decât contra unei 
chitanţe în regulă. 

Sylvius Hog îi aduse la cunoştinţă imediat scopul călătoriei 
sale îi vorbi de Viken. Il întrebă dacă n-a mai sosit nici o veste 
după ultima sa scrisoare. Marinarii de aici îl considerau pierdut, 
cu tot echipajul şi încărcătura? Acest naufragiu, care semănase 
doliul în mai multe familii din Bergen, nu tăcuse autorităţile 
maritime să purceadă la cercetări ? 

— Şi cum ar putea începe, răspunse Help junior, dacă nu se 
cunoaşte locul naufragiului? 

— Intr-adevăr, dragul meu Help, dar tocmai pentru că nu se ştie 
locul, este nevoie să cauţi să-l cunoşti. 

— Să-l cunoşti ? 

— Da! Dacă nu se ştie nimic de locul unde s-a scufundat Viken, 
se ştie cel puţin locul unde un vas danez a găsit documentul. 
lată, dar, un indiciu precis, pe care ar fi o greşeală să-l lăsăm la 
o parte. 

— Şi care este acel loc ? 

— Ascultă, dragul meu Help! 

Şi Sylvius Hog îi comunică noile informaţii pe care i le 
transmisese ultima oară Marina şi deplinele puteri pe care i le 
dădea ca să le întrebuinţeze. 

Sticla care conţinea biletul de loterie al lui Ole Kamp 
fusese găsită la 3 iunie de către goeleta-bric Christian, căpitan 
Mosselman din Elseneur, la două sute de mile la sud-vest de 
Islanda, vântul suflând din sud-est. 

Căpitanul luase imediat cunoştinţă de document, cum se 
cuvenea, în cazul când s-ar fi putut da vreun ajutor neîntârziat 
supravieţuitorilor de pe Viken. Dar rândurile scrise pe dosul 
biletului nu indicau sub nici o formă unde se întâmplase 
catastrofa şi Christian nu avu deci cum să ajungă la locul 
naufragiului. 


Căpitanul Mosselman era un om cinstit. Poate că un altul, 
mai puţin scrupulos, ar fi păstrat lozul pentru el. Dar 
comandantul nu avu decât un singur gând: să facă să parvină 
biletul la adresa indicată, imediat ce va acosta în port. Adresa 
«Hulda Hansen din Dai» era de ajuns. Nu era nevoie de mai 
mult. Totuşi, după ce sosi la Copenhaga, căpitanul Mosselman 
îşi zise că ar face mai bine să înmâneze documentul autorităţilor 
daneze decât să-l trimită direct destinatarei. Era mai sigur şi mai 
corect. Aşa şi făcu, şi Marina din Copenhaga înştiinţa imediat 
Marina din Christiania. La acea dată se primiseră aici scrisorile 
lui Sylvius Hog prin care cerea ştiri precise despre Viken. 
Interesul deosebit pe care-l avea pentru familia Hansen era 
cunoscut. 

Sylvius Hog, se ştia, mai trebuia să rămână câtăva vreme 
la Dai, unde i se trimise documentul găsit de căpitanul danez, ca 
să-l predea Huldei Hansen. Incă de atunci această istorie 
începuse să pasioneze opinia publică, graţie amănuntelor 
mişcătoare publicate de ziarele celor două lumi. 

lată ce îi comunică pe scurt Sylvius Hog amicului său Help 
junior, care-l ascultă cu cel mai viu interes, fără să-l întrerupă. El 
îşi termină povestirea zicând: 

— Există deci un lucru care nu poate fi pus la îndoială: acela că, 
în 3 iunie trecut, documentul a fost găsit la două sute de mile 
sud-vest de Islanda, o lună aproximativ după plecarea lui Viken 
spre Europa, din Saint-Pierre Miquelon. 

— Şi nu ştii nimic mai mult ? 

— Nu, dragul meu Help; dar sfătuindu-mă cu marinarii cei mai 
experimentați din Bergen, cei care fac sau au făcut des curse pe 
acele meleaguri, care cunosc direcţia vânturilor şi mai ales a 
curenților, n-ar putea ei oare să descopere drumul parcurs de 
sticla cu pricina ? Apoi, ţinând seama cu aproximaţie de viteza 
ei şi de timpul scurs până în momentul când a fost găsită, este 
oare imposibil să-şi închipuie cineva în ce regiune a putut fi 
aruncată de Ole Kamp, adică unde se află locul naufragiului ? 

Help junior clătină din cap, nu prea convins. Să întreprinzi 
cercetări pornind de la indicii atât de vagi, care mai puteau fi şi 
greşite, nu însemna că de la început nu ai sorţi de reuşită ? 
Armatorul, spirit lucid şi practic, crezu că trebuie să-i atragă 
atenţia lui Sylvius Hog asupra acestui fapt. 

— Fie, prietene Help! Dar chiar dacă nu s-ar putea obţine decât 


date nesigure, nu-i un motiv ca să abandonăm partida. Ţin ca 
totul să fie făcut pentru aceşti bieţi oameni, cărora le datorez 
viaţa. Da! Dacă ar trebui, n-aş ezita să sacrific tot ce am pentru 
a-l regăsi pe Ole Kamp şi a-l reda logodnicei sale Hulda Hansen! 

Şi Sylvius Hog povesti în amănunţime accidentul său de 
pe Rjukanfos. El arătă cu ce curaj Joel şi sora sa şi-au riscat viaţa 
ca să-i vină în ajutor şi cum, fără intervenţia lor, n-ar avea azi 
plăcerea să fie oaspetele amicului său Help. 

Prietenul Help, cum s-a mai spus, era un om prea puţin 
înclinat să se iluzioneze; dar nici nu s-ar fi opus ca să se încerce 
până şi inutilul, până şi imposibilul, când era vorba de omenie. 
El aprobă, deci, în cele din urmă, ceea ce voia să întreprindă 
Sylvius Hog. 

— Sylvius, răspunse el, te voi ajuta cu tot ce pot. Da! Ai 
dreptate! Dacă ar exista o şansă cât de mică de a regăsi vreun 
supravieţuitor de pe Viken, şi între alţii pe acest brav Ole a cărui 
logodnică ţi-a salvat viaţa, trebuie încercat totul. 

— Da, Help, da, răspunse profesorul. Chiar dacă n-ar fi decât o 
şansă la o sută de mii! 

— Chiar azi, Sylvius, voi chema la mine pe cei mai buni marinari 
din Bergen. Voi face apel la toţi cei ce au navigat sau 
navighează în mod obişnuit prin regiunile Islandei şi Terra- 
Novei. Vom vedea ce ne vor sfătui să facem... 

— Şi ceea ce ei ne vor sfătui, vom face! răspunse Sylvius Hog, 
cu înflăcărarea sa molipsitoare. Am sprijinul guvernului. Sunt 
autorizat să pot trimite o navă rapidă în căutarea lui Viken şi 
sper că oricine se va alătura fără şovăire la o asemenea faptă! 
— Mă duc la biroul Marinei, spuse Help junior. 

— Vrei să te însoțesc? 

— N-are rost! Trebuie să fii obosit... 

— Obosit? Eu!... La vârsta mea!... 

— Orişicât. Odihneşte-te, dragul şi mereu tânărul meu Sylvius, 
aşteptându-mă aici. 

In aceeaşi zi avu loc în casa Help o adunare a căpitanilor 
de nave comerciale, a marinarilor flotilei de pescuit şi a piloților. 
Se strânseseră numeroşi mateloţi care cutreierau mările şi 
câţiva mai vârstnici care ieşiseră la pensie. 

Mai întâi, Sylvius Hog îi puse la curent cu situaţia. Le arătă 
la ce dată — 3 mai — documentul fusese aruncat în mare de Ole 
Kamp, la ce dată — 5 iunie — căpitanul danez îl găsise şi pe ce 


meleaguri, adică la două sute de mile sud-vest de Islanda. 

Discuţiile fură destul de lungi şi serioase. Fiecare din 
aceşti oameni cunoşteau regiunea Islandei şi mărilor din Terra- 
Nova, direcţia generală a curenților de care trebuia ţinut seama 
pentru rezolvarea problemei. 

Or, se ştia că, în intervalul de timp dintre plecarea lui 
Viken din Saint-Pierre Miquelon şi pescuirea sticlei de către 
vasul danez, un şir de furtuni din sud-est se dezlănţuiseră în 
această parte a Atlanticului. Aceste furtuni, fără îndoială, au fost 
cauza catastrofei. Mai mult ca sigur că Viken, nemaiputând să 
înfrunte uraganul, a fugit cu vântul în spate. Dar tocmai în 
această perioadă a echinoxului, gheţurile polare încep să 
meargă în derivă pe Atlantic. E posibil deci să se fi produs o 
ciocnire şi corabia să se fi sfărâmat de un asemenea ghețar 
plutitor pe care este foarte greu să-l ocoleşti. 

Deci, admițând această explicaţie, de ce echipajul, în total 
sau în parte, nu s-ar fi refugiat pe unul din aisfilduri, după ce vor 
fi depus acolo o cantitate de alimente ? Dacă aşa s-a întâmplat, 
atunci, banchiza de gheaţă trebuind să fie împinsă spre nord- 
vest, n-ar fi fost imposibil ca supraviețuitorii să fi putut în cele 
din urmă să coboare undeva pe coasta groenlandeză. In această 
direcţie şi acolo ar trebui întreprinse cercetările. 

Aşa sună răspunsul dat în unanimitate de marinari la 
întrebările puse de Sylvius Hog. Nu încăpea îndoială că povaţa 
lor trebuia urmată. Dar ce să vezi altceva decât sfărâmături, 
dacă Viken s-a ciocnit de un uriaş aisberg ? Puteai crede că se 
vor mai găsi, pentru a fi repatriați, supraviețuitori ai 
naufragiului? Lucru mai mult decât îndoielnic. Profesorul puse 
de-a dreptul această întrebare, dar cei mai pricepuţi nu puteau 
sau nu voiau să răspundă nimic. Toţi se declarară însă de acord 
că ăsta nu este un motiv ca să nu iei măsuri în cel mai scurt 
timp. 

La Bergen se găseau de obicei câteva nave aparţinând 
flotei norvegiene de stat. Acestui port îi este atribuită una din 
cele trei canoniere care fac serviciu pe coasta occidentală, au 
escale la Drontheim, Finmark, Hammerfest şi Capul Nord. Una 
din canoniere se afla atunci în rada portului. 

După ce a întocmit o notă cu părerile marinarilor strânşi la 
Help junior, Sylvius Hog urcă imediat la bordul canonierei 
Telegraf. Acolo el înştiinţa pe căpitan de misiunea specială cu 


care l-a însărcinat guvernul. 

Comandantul îl primi cu căldură pe profesor şi se declară 
gata să-i dea tot concursul. Navigase prin acele regiuni ale 
insulelor Loffoden şi Finmark până la locurile de pescuit din 
Terra-Nova, în timpul lungilor şi periculoaselor campanii la care 
iau parte pescarii din Bergen. Ar putea deci să pună 
cunoştinţele sale personale în slujba operei umanitare ce fusese 
întreprinsă şi promitea să i se dăruie cu trup şi suflet. 

Cât despre datele pe care i le dădu Sylvius Hog şi care 
cuprindeau locul presupus al naufragiului, el fu de acord cu 
concluziile marinarilor. Supraviețuitorii sau măcar vreo epavă 
de-a lui Viken trebuiau căutate în porţiunea de mare cuprinsă 
între Islanda şi Groenlanda. În caz de nereuşită, comandantul va 
merge să cerceteze regiunile învecinate şi poate coasta 
orientală a mării Baffin. 

— Sunt gata de plecare, domnule Hog, zise el. Cărbunii şi 
alimentele sunt pe navă, echipajul se găseşte la bord şi pot să 
pornesc chiar azi. 

— vă mulţumesc, domnule căpitan, răspunse profesorul şi sunt 
foarte mişcat de primirea pe care mi-aţi făcut-o. Dar încă o 
întrebare: puteţi să-mi spuneţi cât va dura ca să ajungeţi pe 
meleagurile Groenlandei ? 

— Canoniera mea poate face unsprezece noduri pe oră. Cum 
distanţa de la Bergen până-n Groenlanda nu este decât de vreo 
douăzeci de grade, sper să pot fi acolo în mai puţin de opt zile. 
— Atunci grăbiţi-vă, căpitane, spuse Sylvius Hog. Dacă există 
câţiva naufragiaţi care au putut scăpa, de la catastrofă până 
acum au trecut două luni de când sunt lipsiţi de ajutor, murind 
fără îndoială de foame pe cine ştie ce țărm pustiu... 

— Nu e nici un ceas de pierdut, domnule Hog. Chiar azi, în 
timpul refluxului, voi porni în larg cu toată viteza şi, imediat ce 
voi găsi un indiciu oarecare, voi informa Marina din Christiania, 
telegrafiind din Terra-Nova. 

— Vă doresc drum bun, domnule comandant, şi reuşită deplină. 
În aceeaşi zi Telegraf porni în uralele entuziaste ale întregii 
populaţii din Bergen. Fu zărit cu nespusă emoție cum se 
strecoară prin canale, ca apoi să dispară pe după ultimele insule 
ale fiordului. 

Strădaniile lui Sylvius Hog nu se mărginiră numai la 
expediţia canonierei Telegraf. În mintea sa vedea că s-ar putea 


face şi mai mult, recurgând şi la alte mijloace pentru regăsirea 
urmelor lui Viken. Nu era oare posibil să antreneze şi alte nave 
de comerţ şi de pescuit, ori alte nave mici să-şi dea concursul 
pentru cercetări, în timp ce navigau pe mările din Feroe şi 
Islanda ? Da, fără îndoială! Astfel că se promise, în numele 
Statului, o primă de două mii de mărci oricărei nave care ar 
furniza un indiciu despre corabia pierdută şi de cinci mii de 
mărci 

oricui va repatria pe unul din supraviețuitorii naufragiului. 

lată deci cum Sylvius Hog, în timpul celor două zile 
petrecute la Bergen, făcu tot ce era cu putinţă pentru succesul 
acestei explorări. Fusese sprijinit în totul de prietenul său Help şi 
de autorităţile maritime. Domnul Help ar fi dorit ca oaspetele să 
mai stea câtva timp cu el. Sylvius Hog îi mulţumi, dar refuză să 
mai rămână. Voia să se întoarcă mai repede la Hulda şi Joel, pe 
care se temea să-i lase singuri pradă gândurilor. Dar Help junior 
se înţelese cu dânsul să-i transmită imediat la Dai orice veste ar 
fi sosit. Numai Sylvius Hog urma s-o aducă la cunoştinţa familiei 
Hansen. 

La 4 iulie dimineaţa, profesorul, după ce-şi luă rămas bun 
de la Help junior, se îmbarcă din nou pe Run pentru a traversa 
fiordul Hardanger şi, fără întârzieri neprevăzute, conta să ajungă 
înapoi la Telemark în seara de 5. 


CAPITOLUL XIV 


Chiar în ziua când Sylvius Hog părăsise Bergen, o scenă 
gravă se petrecu la hanul din Dai. 

După plecarea profesorului, s-ar fi spus că geniul bun al lui 
Joel şi Hulda luase cu el, odată cu ultima speranţă, toată viaţa 
familiei. Părea că lăsase în urma lui o casă moartă. 


De altfel, în aceste două zile, nici un turist nu venise la 
Dai. Joel nu avusese deci prilejul să plece de-acasă şi rămăsese 
în preajma Huldei, pe care i-ar fi fost teamă s-o lase singură. 

În adevăr, cucoana Hansen era, pe zi ce trecea, tot mai 
mult stăpânită de neliniştile ei tainice. Părea departe de tot ce-i 
privea pe copiii ei 
şi chiar de pieirea lui Viken. Se ţinea deoparte, trăia retrasă în 
camera ei şi nu se arăta decât la ora meselor. De câte ori 
vorbea cu Hulda sau Joel, era doar ca să-i mustre pe faţă sau 
indirect pentru biletul de loterie de care nu voiau să se despartă 
cu nici un preţ. Căci ofertele nu încetau să sosească. Veneau din 
toate colţurile lumii. Era ca o nebunie care pusese stăpânire pe 
mintea anumitor oameni. Nu! Nu era posibil ca un astfel de bilet 
să nu fie predestinat să câştige lozul cel mare de o sută de mii 
de mărci. Se părea că pentru ei nu exista 
decât un singur bilet de loterie, numărul 9672! în cele din urmă 
rămaseră pe poziţie, înfruntându-se, englezul din Manchester şi 
americanul din Boston. Englezul reuşise să se distanţeze de 
rivalul său cu câteva lire. Dar aproape imediat el fu depăşit cu 
mai multe sute de dolari. Ultima sumă oferită era de 8000 de 
mărci — ceea ce nu se putea explica decât printr-o idee fixă, în 
afară de cazul că era o chestiune de amor-propriu între America 
şi Marea Britanie. 

Oricum Hulda răspundea negativ la toate aceste 
propuneri, oricât de avantajoase erau, stârnind dojenile 
amarnice ale cucoanei Hansen. 

— Şi dacă ţi-aş porunci să cedezi biletul ? zise ea într-o zi fiicei 
sale. 

Da! Dacă ţi-aş porunci? 

— Mamă, aş fi desperată, dar ar trebui să te refuz! 

— Şi dacă ar fi necesar s-o faci ? 

— De ce să fie necesar ? întrebă Joel. 

Cucoana Hansen nu răspunse. Se făcu albă ca varul când i 
se puse deschis această întrebare şi se retrase murmurând 
cuvinte de neînțeles. 

— E vorba de ceva grav şi trebuie să fie un târg între mama şi 
Sandgoist! zise Joel. 

— Da, frate. Trebuie să ne aşteptăm în viitor la o mare 
încurcătură. 

— Sărmană Hulda, soarta ne-a supus la încercări destul de grele 


de câteva săptămâni încoace. Ce catastrofă ne mai ameninţă? 
— Ah, cât de mult întârzie domnul Sylvius! zise Hulda. Când este 
el aici, mă simt mai puţin deznădăjduită. 

— Şi totuşi, ce-ar putea el să facă pentru noi? răspunse Joel. 

Dar ce se întâmplase oare în trecutul cucoanei Hansen, 
încât să nu le poată mărturisi nimic copiilor săi? Ce amor-propriu 
greşit înţeles o oprea să le încredinţeze motivul neliniştilor sale? 
Avea mustrări de conştiinţă ? Şi, pe de altă parte, de ce voia s-o 
silească pe fiica ei să-şi schimbe hotărârea cu privire la biletul 
lui Ole Kamp, datorită valorii pe care acesta o atinsese ? De ce 
se arăta aşa de hrăpăreaţă, grăbită să pună mâna pe bani? 
Hulda şi Joel aveau să afle în sfârşit pricina purtării ei. 

În ziua de 4 iulie, Joel o însoţise pe sora lui la micuța 
capelă, unde Hulda se ducea zilnic să se roage pentru 
naufragiat. Acolo o aştepta şi o aducea din nou acasă. 

În această zi, întorcându-se, văzură amândoi de departe 
cum, sub frunzişul copacilor, cucoana Hansen mergea repede 
îndreptându-se spre han. Nu era singură. Un om o însoțea, un 
om care probabil vorbea cu voce tare, făcând gesturi 
poruncitoare. 

Hulda şi Joel se opriră. 

— Cine este omul acesta ? spuse Joel. Hulda înainta câţiva paşi. 
— ÎI cunosc, zise dânsa. 

— Îl cunoşti ? 

— Da. E Sandgoist! 

— Sandgoist din Drammen, care a mai fost atunci când eu ar 
lipsit de-acasă? 

— Da! 

— Şi care o făcea pe stăpânul, ca şi cum ar fi avut drepturi... 
asupra mamei noastre... asupra noastră, poate?... 

— Chiar el, frate, şi aceste drepturi vrea probabil să le exercită 
acum... 

— Ce drepturi?... Ah!... De data aceasta voi şti eu pentru ce a 
venit aici! 

Joel se stăpâni cu greutate şi, urmat de sora lui, se dădu 
puţin la o parte din drum. 

Cîteva minute mai târziu, cucoana Hansen şi Sandgoist 
ajunseră la uşa hanului. Sandgoist trecu pragul cel dinţii. Uşa se 
închise în urma lor şi amândoi se aşezară în sala cea mică. 

Joel şi Hulda se apropiara de casă, unde se auzea vocea 


tunătoare a lui Sandgoist. Se opriră şi statură să asculte. 
Cucoana Hansen vorbea cu glas rugător. 
— Să intrăm! zise Joel. 

Şi amândoi, Hulda cu inima grea, Joel murind de 
nerăbdare, dar şi de furie, intrară în sala cea mare a cărei uşă 
fusese închisă cu grijă. 

Sandgoist era aşezat în fotoliu. Nici nu se clinti zărindu-i. 
Întoarse doar capul să-i privească peste ochelari. 

— Ah, iată pe drăgălaşa Huida, dacă nu mă-nşel! spuse el pe un 
ton care nu-i plăcu deloc lui Joel. 

Cucoana Hansen stătea în picioare în faţa acestui om, 
umilă şi înfricoşată. Dar îşi reveni imediat şi păru foarte 
contrariată când îşi văzu copiii. 

— Şi iată-l şi pe fratele ei! adăugă Sandgoist. 
— Da, fratele ei, răspunse Joel. 

Apoi, înaintând şi oprindu-se la doi paşi de fotoliu, rosti: 
— Ce-aş putea face pentru dumneavoastră ? 

Sandgoist îi aruncă o privire piezişă şi, cu vocea lui aspră 
şi răutăcioasă, spuse fără să se ridice: 

— O să afli, tinere! In adevăr, ai picat la ţanc. Abia aşteptam să 
te văd şi, dacă sora ta este înţelegătoare, vom sfârşi prin a 
cădea la învoială! Dar aşează-te, fetiţo! 

Sandgoist îi poftea să şadă ca şi cum era la el acasă. Joel îi 
şi atrase atenţia asupra acestui lucru. 

— Ah, te simţi jignit! Drace, iată un flăcău căruia îi sare iute 
ţandăra. 

— Da, cam iute, cum spuneţi, replică Joel, şi care nu primeşte 
decât bunăvoința celor ce au dreptul să i-o arate. 

— Joel! interveni cucoana Hansen. 

— Frate!... Frate!... adăugă Huida, a cărei privire îl implora pe 
Joel să se stăpânească. 

Acesta făcu o mare sforţare să se calmeze, pentru a nu 
ceda dorinţei de a-l da afară pe mojicul personaj, şi se retrase 
într-un colţ al sălii. 

— Pot să vorbesc acum? întrebă Sandgoist. 

Obţinu doar o uşoară încuviinţare din cap din partea 
cucoanei Hansen. Dar şi atât i se păru de ajuns. 

— lată deci despre ce este vorba, spuse el, şi vă rog să mă 
ascultați toţi trei cu atenţie, căci nu-mi place să repet ce-am 
spus! 


Se exprima, după cum se vede, bine, chiar prea bine, ca 
omul drept să-ţi impună voinţa. 
— Am aflat din ziare, spuse el, povestea unui anume Ole Kam 
tânăr marinar din Bergen, şi a unui bilet de loterie pe care l-a 
trimis logodnicei sale Hulda în momentul când Viken se 
scufunda. Am mai auzit că publicul consideră acest bilet ca un 
bilet supranatural, din cauza împrejurărilor în care a fost găsit. 
Am aflat pe deasupra că i se atribuie o şansă specială la 
tragerea ce va avea loc. În fine, am aflat că ofertele de 
cumpărare care au fost făcute Huldei Hansen ajung la preţuri 
considerabile. El tăcu un moment, apoi zise: 
— E adevărat ? 

Răspunsul la această ultimă întrebare se lăsă aşteptat. 
— Da! E adevărat, zise Joel. Şi apoi? 
— Apoi? reluă Sandgoist. lată: sunt de părere că toate aceste 
oferte se bazează pe o superstiție absurdă. Dar asta nu le-a 
împiedicat fie făcute şi presupun că vor creşte pe măsură ce se 
apropie tragere Or, eu sunt un negustor. Cred că asta este o 
afacere pe care aş vrea s-o iau pe seama mea. lată de ce am 
plecat ieri din Drammen şi am venit la Dai, pentru a trata 
cedarea biletului şi ca s-o rog pe cucoana Hansen să-mi dea 
întâietate faţă de orice alt cumpărător! 

Cu toate că nu i se adresase ei direct, prima pornire a 
Huldei fu să-i răspundă lui Sandgoist cum răspunsese tuturor 
cererilor de acest fel, dar Joel o opri. 

— Înainte de a răspunde domnului Sandgoist, zise el, aş voi să 
întreb dacă ştie cui aparţine acest bilet? 

— Huldei Hansen, cred! 

— Ei bine, atunci trebuie s-o întrebaţi pe Hulda Hansen dacă 
este dispusă să-l vândă. 

— Fiule!... rosti cucoana Hansen. 

— Lasă-mă să termin, mamă, spuse Joel. Lozul nu aparţine oare 
de drept vărului nostru, Ole Kamp, şi Ole Kamp n-avea el 
căderea să lase logodnicei sale? 

— Desigur, răspunse Sandgoist. 

— Trebuie deci să vă adresaţi Huldei pentru a-l putea obţine 


— Fie, domnule formalist, răspunse Sandgoist. li cer atunci 
Huldei să-mi cedeze biletul cu numărul 9672, pe care-l are de la 
Ole Kamt. 


— Domnule Sandgoist, răspunse fata cu o voce fermă, multe 


propuneri mi s-au făcut pentru acest loz, dar în zadar. Vă voi 
răspund şi dumneavoastră cum am răspuns şi până acum. Dacă 
logodnici meu mi-a trimis biletul luându-şi pentru ultima oară 
rămas bun de la mine, înseamnă că a vrut să-l păstrez, nu să-l 
vând. Nu pot deci să mă despart de el cu nici un preţ. 

După ce rosti aceste cuvinte, voi să plece, considerând că, 
în ceea ce 
o priveşte, convorbirea, prin refuzul ei, se încheiase. Dar, la un 
semn al mamei, se opri. 

Un gest de supărare îi scăpase cucoanei Hansen şi 
Sandgoist, cu fruntea încreţită şi ochii scăpărători, arăta că 
începe să se-nfurie. 

— Da, rămâi, Hulda, zise el. Sunt sigur că nu-i ăsta ultimul 
dumitale cuvânt, şi dacă stărui, este pentru că am dreptul să 
stărui. Cred, de altfel, că nu m-am explicat bine sau, mai 
curând, că m-aţi înţeles greşit. Este sigur că şansele acestui 
bilet nu au crescut pentru că mâna unui naufragiat l-a închis 
într-o sticlă şi pentru că a fost găsit la momentul potrivit. Dar nu 
poţi judeca gusturile publicului. Fără îndoială că mulţi oameni 
doresc să aibă biletul. Au şi făcut oferte 

să-l cumpere. Vor mai face altele. Vă repet, acest lucru se 
prezintă ca o afacere, şi o afacere este ceea ce am venit să vă 
propun. 

— Va fi cam greu să vă înţelegeţi cu sora mea, domnule, 
răspunse ironic Joel. Dumneavoastră vorbiţi de afaceri, iar ea 
vorbeşte de sentimente. 

— Vorbe, tinere, vorbe! spuse Sandgoist, şi când voi termina cu 
explicaţia, veţi vedea că dacă aceasta este o afacere 
avantajoasă pentru mine, este în aceeaşi măsură şi pentru ea. 
Adaug că tot aşa va fi şi pentru maică-sa, cucoana Hansen, care 
este, de altfel, direct interesată. 

Joel şi Hulda îşi aruncară o privire unul altuia. Vor afla oare 
ceea ce cucoana Hansen le ascunsese până atunci? 

— Prin urmare, zise Sandgoist, nu am pretenţia ca acest bilet să- 
mi fie cedat la preţul pe care l-a plătit Ole Kamp. Nu! ...Pe drept 
sau pe nedrept, el a căpătat o anumită valoare comercială. 
Astfel că înţeleg să fac şi eu un sacrificiu, spre a deveni 
posesorul lui. 

— Vi se spune, explică Joel, că Hulda a respins propuneri mai 
bune decât ceea ce i-aţi putea oferi... 


— Serios? exclamă Sandgoist. Propuneri mai bune! De unde 
ştiţi? 

— De altfel, oricare ar fi ele, sora mea le refuză şi eu o aprob! 

— Ah! Am de-a face cu Joel sau cu Hulda Hansen? 

— Sora mea ori eu suntem totuna, răspunse Joel. Aflaţi acest 
lucru, domnule, pentru că se pare că nu-l ştiţi! 

Sandgoist, fără să-şi piardă cumpătul, ridică din umeri. 
Apoi, ca un om sigur de argumentele sale, reluă: 

— Când v-am vorbit de un preţ în schimbul biletului, ar fi trebuit 
să spun că pot să vă ofer asemenea avantaje în interesul 
familiei, încât Hulda nu le va putea refuza. 

— Serios ? 

— Şi acum, băiatule, află şi tu că n-am venit la Dai ca s-o rog pe 
sora ta să-mi cedeze biletul! Nu! Pe toţi dracii, nu! 

— Atunci ce doriţi ? 

— Nu doresc, pretind... vreaul!... 

— Şi cu ce drept, exclamă Joel, dumneavoastră, un străin, 
îndrăzniţi să vorbiţi astfel în casa mamei mele? 

— Cu dreptul pe care-l are orice om, răspunse Sandgoist, de a 
vorbi când şi cum îi place, când este la el acasă! 

— La el acasă?! 

Joel, în culmea indignării, se repezi la Sandgoist, care, deşi 
nu se speria cu una cu două, se ridică repede din fotoliu. Dar 
Hulda îl ţinu pe fratele ei, în timp ce cucoana Hansen, cu capul 
în mâini, se trase în celălalt colţ al camerei. 

— Frate!... Priveşte-o!... zise fata. 

Joel se opri brusc. Starea mamei îi potoli. Întreaga purtare 
a cucoanei Hansen arăta că se află la cheremul lui Sandgoist! 
Acesta se linişti văzând şovăirea lui Joel şi se aşeză din nou în 
fotoliu. 

— Da, la el acasă! exclamă el cu o voce şi mai amenințătoare. 
De la moartea soţului ei, cucoana Hansen s-a aruncat în 
speculaţii care n-au reuşit. Ea a irosit mica avere pe care o 
lăsase tatăl vostru. A trebuit să facă împrumuturi la un bancher 
din Christiania. La capătul tuturor resurselor, a ipotecat casa 
pentru o sumă de cincisprezece mii de mărci, care i-a fost dată 
pe temeiul unei poliţe pe care eu, Sandgoist, am răscumpărat-o 
de la bancherul ei. Această casă va fi 

deci a mea şi încă foarte curând, dacă nu sunt plătit la data 
scadenţei. 


— Şi când este această scadenţă? întrebă Joel. 

— La 20 iulie, peste optsprezece zile, răspunse Sandgoist. 
Atunci voi fi aici la mine acasă, dacă vă face sau nu plăcere! 

— Nu veţi fi la dumneavoastră acasă la acea dată, decât dacă 
nu vi se va plăti până atunci! ripostă Joel. Vă interzic deci să 
vorbit în acest fel înaintea mamei şi surorii mele! 

— El îmi interzice!... Mie!... exclamă Sandgoist. Şi mama lui mi-o 
interzice ? 

— Dar vorbeşte, mamă! zise Joel, îndreptându-se spre cucoana 
Hansen şi încercând să-i desfacă mîinile cu care-şi acoperea 
obrazul 

— Joel!... Frate!... exclamă Hulda... Ai milă de ea... Te implor, 
calmează-te! 

Cucoana Hansen, cu capul plecat, nu mai îndrăznea să-şi 
privească fiul. 

Era, din păcate, foarte adevărat că, după câţiva ani de la 
moarte soţului ei, încercase să-şi sporească avutul făcând 
afaceri foarte riscante. A pierdut repede puţinii bani pe care-i 
aveau. În scurtă vreme a fost nevoită să ceară împrumuturi cu 
dobândă mare; şi acum ipoteca pe casă trecuse în mâinile 
acestui Sandgoist din Drammen, un om fără suflet, un cămătar 
bine cunoscut, urât de tot ţinutul. Cucoana Hansen îl văzuse 
prima oară abia în ziua când venise la Dai pentru a evalua 
hanul. 

lată deci care era secretul care-i otrăvea viaţa! lată care 
era explicaţia purtării sale şi de ce trăia însingurată, ca şi cum 
ar fi vrut să se ascundă de copiii ei! lată, în fine, ceea ce n-a 
vrut să spună niciodată acelora cărora le distrusese viitorul! 

Hilda n-avea încă tăria să-şi creadă urechilor. Da! 
Sandgoist era în adevăr stăpânul care putea face ce vrea. Biletul 
pe care-l cerea azi nu va mai avea nici o valoare peste 
cincisprezece zile şi păstrarea lui însemna ruina, casa vândută şi 
familia Hansen aruncată, fără nici un ban, în drum... într-un 
cuvânt, mizeria. 

Hulda nu îndrăznea să-l privească pe Joel. Dar Joel, 
clocotind de furie, nu voi să audă nimic de viitorul lor ameninţat. 
Nu-l vedea decât pe Sandgoist, şi dacă acest om va mai vorbi în 
faţa lui cum o făcuse pînă acum, nu va mai putea să se 
oprească... 

Sandgoist, ştiindu-se stăpân pe situaţie, deveni mai aspru 


şi mai poruncitor. 

— Acest bilet îl vreau şi-l voi avea! repetă el. Nu vă dau în 
schimb un preţ, care ar fi greu de stabilit, dar mă ofer să amân 
scadenţa poliţei iscălită de cucoana Hansen cu un an... cu doi 
ani!... Fixează chiar dumneata această dată, Hulda! 

Hulda, cu inima strânsă de teamă, nu era în stare să 
răspundă. Joel rosti în locul ei: 

— Biletul lui Ole Kamp nu poate fi vândut de Hulda Hansen! Sora 
mea refuză deci toate preţurile, oricare ar fi amenințările 
dumneavoastră! Şi acum, ieşiţi afară! 

— Să ies afară! zise Sandgoist. Ei bine... nu! Nu voi pleca!... Și 
dacă oferta pe care am făcut-o nu este destul de bună... voi 
merge mai departe... Dă... în schimbul biletului, ofer... ofer... 

Trebuie că Sandgoist avea în adevăr o nepotolită dorinţă 
de a poseda acest bilet, trebuie că era pe deplin convins că 
afacerea era avantajoasă pentru el, căci se aşeză înaintea mesei 
unde se găsea hârtie, toc şi cerneală, şi un minut după aceea 
zise: 

— lată ce vă ofer! 

Era o chitanţă pentru suma datorată de cucoana Hansen 
şi pentru care ipotecase casa din Dai. 

Cucoana Hansen, cu umerii plecaţi, cu mâinile 
împreunate, o privea implorând pe fiica ei... 

— Şi acum, reluă Sandgoist, daţi-mi biletul, îl vreaul!... îl vreau, 
auzi!... în această clipă!... Nu voi părăsi Dal-ul fără el!... îl vreau, 
Hulda!... îl vreau! 

Sandgoist se apropie de sărmana fată, ca şi cum ar fi vrut 
s-o caute prin buzunare spre a-i smulge biletul lui Ole... 

Asta fu prea mult pentru Joel, mai ales când o auzi pe 
Hulda strigând: 

— Frate!... Frate! 
— Nu vreţi să ieşiţi? zise el. 

Şi cum Sandgoist refuza să plece, se repezi asupra lui. 
Atunci Hulda interveni. 

— Mamă, iată biletul! rosti ea. 

Cucoana Hansen înşfacă repede biletul şi, în timp ce-l 
schimba contra chitanţei lui Sandgoist, Hulda se prăbuşi 
aproape leşinată în fotoliu. 

— Hulda... Hulda! exclamă Joel. Vino-ţi în fire... Ah, soră, ce-ai 
făcut? 


— Ce-a făcut? răspunse cucoana Hansen. Ce-a făcut?... Da, sunt 
vinovată! Da, în interesul copiilor mei, am vrut să sporesc 
averea tatălui lor! Da, le-am distrus viitorul! Am adus mizeria în 
această casă... Dar Hulda ne-a salvat pe toţi! lată ce-a făcut!... 
Mulţumesc, Hulda... mulţumesc! 

Sandgoist mai era de faţă. Joel îl văzu. 
— Mai sunteţi aici! strigă el. 

Apoi, îndreptindu-se spre Sandgoist, îl apucă de umeri, îl 
ridică şi, în ciuda împotrivirii şi ţipetelor sale, îl azvârli afară. 


CAPITOLUL XV 


A doua zi, Sylvius Hog se întoarse spre seară la Dai. Nu 
povesti nimic despre călătoria sa. Nimeni nu ştia că fusese la 
Bergen. Atâta timp cât cercetările întreprinse nu vor da un cât 
de mic rezultat, nu voia ca familia Hansen să afle de ele. Orice 
scrisoare sau telegramă, dacă era din Bergen sau Christiania, 
trebuia să-i fie adresată personal la han, unde îşi propusese să 
aştepte desfăşurarea evenimentelor. Mai spera încă? Da! Dar 
recunoştea că nu era decât o presimţire. Imediat după sosirea 
sa, profesorul îşi dădu seama uşor că un eveniment grav se 
petrecuse în lipsa lui. Purtarea lui Joel şi a Huldei arăta limpede 
că o explicaţie avusese loc între ei şi mama lor. Oare o nouă 
nenorocire se abătea asupra familiei Hansen? 

Aceasta nu putea decât să-l întristeze profund pe Sylvius 
Hog. El avea pentru frate şi soră o dragoste părintească, de 
parcă ar fi fost proprii săi copii. Cât i-au lipsit în timpul scurtei lui 
călătorii şi poate cât le-a lipsit şi el lor! 

«Îmi vor povesti! Trebuie să-mi spună! Nu fac şi eu parte 
din familie?» 

Da, Sylvius Hog credea că avea acum dreptul să intervină 
în viaţa personală a tinerilor săi prieteni şi să ştie de ce Joel şi 
Hulda păreau mai nenorociţi decât înainte de plecarea sa. Nu 
întârzie să afle adevărul. De fapt, amândoi nu doreau altceva 
decât să se destăinuiască vrednicului om, pe care-l iubeau cu o 
dragoste filială. Dar aşteptau momentul care să-i pară lui cel 
mai potrivit pentru a sta de vorbă cu ei. De două zile se simțeau 


atât de singuri! Cu atât mai mult cu cât Sylvius Hog nu spusese 
unde pleacă. Nu! Niciodată timpul nu li se păruse atât de lung! 
Pentru ei această absenţă nu putea să aibă legătură cu căutarea 
navei naufragiate şi nu le-ar fi trecut prin gând că Sylvius Hog 
voia să le ascundă scopul călătoriei sale, pentru a-i feri de o 
supremă deziluzie, în caz de insucces. 

Şi acum, prezenţa lui le era şi mai necesară. Câtă nevoie 

simțeau să-l vadă, să asculte de sfaturile lui, să-i audă vocea 
atât de prietenoasă şi liniştitoare! Dar vor îndrăzni să-i spună 
cele întâmplate între ei şi cămătarul din Drammen şi cum 
cucoana Hansen a primejduit viitorul familiei ? Ce va gândi 
Sylvius Hog când va afla că biletul nu mai era la Hulda şi că l-a 
întrebuințat cucoana Hansen pentru a scăpa de datoria faţă de 
necruţătorul ei creditor? îi vor mărturisi, totuşi. Cine începu să 
vorbească — Sylvius Hog, Joel sau Hulda? 
Nu se ştie. Dar n-avea nici o importanţă. Destul că profesorul fu 
pus în scurt timp la curent cu întreaga tărăşenie. Află care 
fusese situația cucoanei Hansen şi a copiilor săi! În 
cincisprezece zile cămătarul i-ar fi izgonit din hanul de la Dai, 
dacă datoria n-ar fi fost achitată prin cedarea biletului. 

Sylvius Hog ascultă trista istorie pe care Joel i-o povesti în 
prezenţa surorii sale. 

— Nu trebuia să-i daţi biletul! exclamă el în primul moment. 
Nu!... Nu trebuia! 

— Puteam să nu i-l dau, domnule Sylvius? răspunse fata, 
profund tulburată. 

— Nu, fără îndoială! Nu puteai!... Şi totuşi!... Ah, dacă aş fi fost 
de faţă! 

Şi ce-ar fi făcut profesorul Sylvius Hog dacă ar fi fost de 
faţă? Nu le spuse cum ar fi procedat, dar urmă astfel: 

— N-are a face, draga mea Hulda şi dragul meu Joel! În definitiv, 
aţi făcut ce trebuia să faceţi! Dar ceea ce mă înnebuneşte este 
că Sandgoist va beneficia de superstiţiile nestăvilite ale 
publicului! Dacă se atribuie lozului sărmanului Ole o valoare 
supranaturală, el va fi acela care va profita! Şi cu toate acestea, 
să ai credinţa că numărul 9672 va fi cu precădere favorizat de 
soartă, este ridicol de 

absurd! În concluzie, eu n-aş fi dat poate biletul. După ce l-a 
refuzat pe Sandgoist, Hulda ar fi făcut mai bine dacă o refuza şi 
pe mama ei! 


La toate cele spuse de Sylvius Hog, fratele şi sora n-au 
avut ce să răspundă. Înmânând biletul cucoanei Hansen, Hulda 
dăduse ascultare unui sentiment filial care nu putea fi reprobat. 
Sacrificiul la care se hotărâse nu era un sacrificiu al şanselor mai 
mult sau mai puţin sigure pe care le reprezenta acest bilet la 
tragerea din Christiania, ci era sacrificiul ultimei dorinţe a lui Ole 
Kamp, era pierderea celui din urmă rămas bun al logodnicului ei. 

Dar nu se mai putea reveni acum asupra acestei hotărâri. 
Lozul îi aparţinea lui Sandgoist. Îl va scoate la licitaţie. Un 
cămătar înrăit va pune la mezat acest mişcător adio al 
naufragiatului. Nu! Sylvius Hog nu putea admite aşa ceva! 

De aceea, în aceeaşi zi, profesorul voi să aibă o convorbire 
cu cu coana Hansen, convorbire care nu putea schimba nimic 
din cele întâmplate, dar care devenise necesară pentru ei doi. 
Se afla, de altfel, în faţa unei femei practice care, fără îndoială, 
avea mai mult bun-simt decât suflet. 

— Atunci, mă dezaprobaţi, domnule Hog ? rosti ea, după ce 
profesorul îi spuse tot ce avea pe suflet. 

— Bineînţeles, cucoană Hansen. 

— Dacă-mi reproşaţi că m-am lansat neprevăzător în afaceri 
riscante, că am pierdut averea copiilor mei, aveţi dreptate. Dar 
dacă-mi reproşaţi cele ce-am făcut pentru a scăpa de datorie, 
atunci greşiţi. Ce aveţi de spus? 

— Nimic. 

— Credeţi într-adevăr că trebuia să refuz oferta lui Sandgoist, 
care în fond a plătit cincisprezece mii de mărci pentru cedarea 
acestui bilet a cărui valoare nu se va baza pe nimic? Vă întreb 
din nou, trebuia să-l refuz? 

— Da şi nu, cucoană Hansen. 

— Nu e «da şi nu», domnule Hog, este «nu!» în situaţia pe care 
o cunoaşteţi, dacă viitorul n-ar fi fost atât de ameninţător — 
desigur din vina mea — aş fi înţeles refuzul Huldei!... Da!... Aş fi 
înţeles să nu vrea să cedeze cu nici un preţ biletul primit de la 
Ole Kamp. Dar când a fost vorba să fiu gonită peste câteva zile 
din casa unde a murit soţul meu, unde s-au născut copiii mei, un 
refuz nu mai era de înţeles şi chiar dumneavoastră, domnule 
Hog, în locul meu, aţi 

fi făcut la fel. 

— Ba nu, cucoană Hansen, ba nu! 

— Şi ce-aţi fi făcut ? 


— Aş fi încercat orice, decât să sacrific biletul pe care fiica mea 
l-a primit în astfel de împrejurări! 

— Aceste împrejurări îi dau o valoare mai mare ? 

— Nici dumneata, nici eu, nimeni nu poate şti. 

— Din contră, se ştie, domnule Hog! Acest loz nu este decât un 
bilet care are 999999 şanse să piardă şi numai una să câştige. li 
atribuiţi deci o valoare mai mare pentru că a fost găsit într-o 
sticlă culeasă din mare ? 

La această întrebare atât de precisă, Sylvius Hog nu putea 
fi decât foarte încurcat. De aceea o luă pe tema sentimentală, 
zicând: 

— În momentul de faţă situaţia este următoarea. Ole Kamp, în 
timpul naufragiului, a lăsat moştenire Huldei singura avere ce-o 
avea pe lume! l-a cerut să fie de faţă la tragere, dacă prin 
minune biletul ajunge până la ea... Şi acum acest loz nu se mai 
găseşte în mâna Huldei. 

— Dacă Ole Kamp s-ar fi întors, răspunse cucoana Hansen, n-ar 
fi ezitat nici el să cedeze lozul lui Sandgoist! 

— E posibil, rosti Sylvius Hog, dar numai el ar fi avut dreptul s-o 
facă. Şi ce-i veţi spune dumneavoastră, dacă n-a murit, dacă n-a 
pierit în acest naufragiu?... Dacă va reveni... mâine... azi... 

— Ole nu se va întoarce, zise cucoana Hansen, cu o voce surdă. 
Ole e mort, domnule Hog, e într-adevăr mort! 

— Nu se poate şti, cucoană Hansen! exclamă profesorul cu o 
nemărginită convingere în glas. Cercetări foarte serioase au fost 
întreprinse pentru a găsi vreun supravieţuitor al naufragiului! 
Ele pot să reuşească — da! să reuşească înainte chiar de a avea 
loc tragerea! Nu aveţi deci dreptul să spuneţi că Ole Kamp e 
mort, atâta timp cât nu vor fi dovezi sigure că a pierit în 
catastrofa lui Viken. Dacă acuma nu mai vorbesc cu atâta 
convingere copiilor dumneavoastră, 

este pentru că nu vreau să le dau o speranţă care ar putea 
aduce apoi decepţii foarte dureroase! Dar dumneavoastră, 
cucoană Hansen, vă pot spune ce gândesc! Şi că Ole este mort, 
nu, nu pot să cred! Nu!... Nu vreau să cred!... Nu, nu cred! 

Cucoana Hansen nu mai putu să lupte cu profesorul pe 
terenul pe care fusese adusă discuţia. Astfel că tăcea, şi această 
norvegiană, oricât de puţin superstiţioasă era, lăsă capul în 
pământ ca şi cum Ole Kamp era gata să apară în fata ei. 

— În orice caz, cucoană Hansen, continuă Sylvius Hog, înainte 


de a fi dat biletul Huldei, mai era un lucru simplu de făcut şi nu 
l-aţi făcut. 

— Care, domnule Hog ? 

— Trebuia să faceţi apel mai întâi la prietenii dumneavoastră, la 
prietenii familiei dumneavoastră. Ei n-ar fi refuzat să vă vină în 
ajutor, fie rămânând ei datornici lui Sandgoist, fie avansându-vă 
suma necesară ca să-i plătiţi! 

— N-am nici un prieten, domnule Hog, căruia să-i fi putut cere 
un asemenea serviciu. 

— Ba da, aveţi, cucoană Hansen, şi eu cunosc cel puţin unul 
care ar fi făcut-o fără şovăială, ca un act de recunoştinţă. 

— Ei bine ? 

— Sylvius Hog, deputat în Storthing! 

Cucoana Hansen nu putu răspunde nimic şi se mulţumi să 

se încline în faţa profesorului. 
— Dar ceea ce s-a făcut, e bun făcut — din nenorocire! Adăugă 
Sylvius Hog. V-aş fi deci îndatorat, cucoană Hansen, dacă nu aţi 
spune nimic copiilor dumneavoastră despre discuţia noastră, 
asupra căreia nu are rost să mai revenim! 

Şi amândoi se despărţiră. 

Profesorul reluase viaţa lui obişnuită şi plimbările sale 
zilnice. Timp de câteva ore vizita cu Joel şi Hulda împrejurimile 
din Dai, dar nu mergeau prea departe, pentru a n-o obosi pe 
fată. Intors în camera sa, el îşi rezolva corespondenţa care nu 
contenea. Scria scrisori peste scrisori la Bergen şi Christiania. 
Stimula zelul tuturor acelora care luau parte la acţiunea 
generoasă a cercetărilor legate de Viken. Existenţa lui se 
concentra în această unică năzuinţă: să-l regăsească pe Ole! 

Crezu chiar de cuviinţă să lipsească din nou douăzeci şi 
patru de ore, pentru un motiv care, desigur, se referea la 
interesele familiei Hansen. Dar păstra ca întotdeauna un secret 
absolut despre ce făcea în această privinţă. 

Intre timp, sănătatea Huldei, atât de greu încercată, se 
restabilea foarte încet. Sărmana fată nu mai trăia decât cu 
amintirea lui Ole, dar speranţa, care se împletea cu aceste 
aduceri aminte, slăbea din zi în zi. Şi totuşi, avea lângă ea cele 
două fiinţe pe care le iubea mai mult decât orice pe lume şi din 
care unul nu înceta să-i dea curaj. Era oare de ajuns ? Nu ar fi 
trebuit cu orice preţ s-o scoată cineva din starea ei de 
deznădejde? Şi cum putea să-i schimbe gândurile care îi 


chinuiau sufletul, aceste gânduri care-o legau cu un lanţ de fier 
de naufragiatul lui Viken? 

Astfel sosi ziua de 12 iulie. 

Peste patru zile trebuia să aibă loc tragerea loteriei 
Şcolilor din Christiania. E de la sine înţeles că speculaţia făcută 
de Sandgoist ajunsese la cunoştinţa publicului. Din grija sa 
ziarele anunţaseră că «celebrul şi providenţialul bilet» cu 
numărul 9672 era acum în posesia domnului Sandgoist din 
Drammen şi ca acest bilet, pus în vânzare, va aparţine celui 
care va oferi mai mult. Domnul Sandgoist era proprietarul 
susnumitului bilet, pentru că îl cumpărase la un preţ foarte 
mare de la Hulda Hansen. 

Bineînţeles că acest anunţ nu putea decât s-o micşoreze 
pe fată în stima publică. Cum! Hulda, ispitită de preţul mare, s-a 
decis să vândă biletul naufragiatului, biletul logodnicului ei, Ole 
Kamp! A prefăcut în bani această ultimă amintire! 

Dar o notă apărută la timp în Morgen-Blad îi puse pe 
cititori la curent cu cele întâmplate. S-a aflat de ce natură 
fusese demersul lui Sandgoist şi prin ce mijloace acest bilet se 
găsea acum în mâna lui. Atunci disprețul publicului căzu asupra 
cămătarului din Drammen, creditorul fără suflet, care n-a 
pregetat să stoarcă un profit din nenorocirile familiei Hansen. Ca 
urmare, printr-un consens general, ofertele primite de Hulda 
când era în posesia biletului nu se mai reînnoiră către noul 
proprietar. Se părea că lozul nu mai avea o valoare 
supranaturală de când Sandgoist îl murdărise cu atingerea 
mâinilor 
lui. Deci Sandgoist nu făcuse decât o afacere proastă şi nu avea 
cum 
să se dezbare de faimosul număr 9672. 

Se înţelege că nici Hulda, nici chiar Joel nu erau la curent 
cu ce se întâmpla. Din fericire! Le-ar fi venit tare greu să se ştie 
amestecați în această afacere, care luase o întorsătură atât de 
negustorească în mâinile cămătarului. 

In ziua de 12 iulie, seara, veni o scrisoare pe numele 
profesorului Sylvius Hog. 

Era trimisă de Marină şi conţinea o altă scrisoare, datată 
din Christiansand, un mic port situat la intrarea în golful 
Christiania. Probabil că nu-i adusese nici o veste nouă, căci 
Sylvius Hog o băgă în buzunar şi nu spuse nimic lui Joel sau 


surorii sale. Numai în momentul când se retrase în cameră, 
urându-le noapte bună, grăi: 

— Ştiţi, dragii mei, tragerea va avea loc peste trei zile. N-aţi 
vrea să fiţi şi voi de faţă? 

— La ce bun, domnule Sylvius? răspunse Hulda. 

— Totuşi, reluă profesorul, Ole a vrut ca logodnica sa să asiste la 
această tragere; i-a cerut-o chiar stăruitor în ultimele sale 
rânduri şi cred că cea din urmă dorinţă a lui Ole trebuie să fie 
respectată. 

— Dar Hulda nu mai are lozul, răspunse Joel, şi cine ştie în ce 
mâini se află! 

— N-are nimic, răspunse Sylvius Hog. Vă rog deci pe amândoi să 
mă însoţiţi la Christiania. 

— Doriţi dumneavoastră acest lucru, domnule Sylvius? zise fata. 
— Nu eu o doresc, ci Ole şi trebuie să-l asculţi. 

— Soră, răspunse Joel, domnul Sylvius are dreptate. Da! 
Trebuie! Când plecăm, domnule Sylvius? 

— Mâine în zori şi sfântul Olaf să ne ocrotească! 


CAPITOLUL XVI 


A doua zi, brişcă maistrului Lengling îi duse pe Sylvius Hog 
şi pe Hulda, aşezaţi unul lângă altul. Cum se ştie, nu era loc şi 
pentru Joel. Aşa că vrednicul băiat merse pe jos, lângă calul 
care-şi scutura vesel coama. 

Cei patrusprezece kilometri între Dai şi Moel nu-l speriau 
pe  voinicul mărşăluitor. Brişcă străbătea frumoasa vale 
Vestfjorddal, pe malul stâng al râului Maan — vale îngustă şi 
umbroasă, scăldată de mii de cascade săltăreţe care cădeau de 
la diverse înălţimi. La fiecare cotitură a drumului şerpuitor, se 
zărea şi se pierdea din vedere vârful muntelui Gousta, unde 
străluceau două pete de zăpadă. 

Cerul era senin şi timpul minunat. Aerul înviorător nu se 
răcorise prea mult şi soarele nu ardea. Lucru curios, faţa lui 
Sylvius Hog se înseninase de când părăsise casa din Dai. Fără 
îndoială, voioşia lui era puţin silită, încercând ca măcar prin 
această călătorie să poată risipi tristeţea lui Joel şi a Huldei. Nu 


făcură mai mult de două ore şi jumătate pentru a ajunge la 
Moel, la capătul lacului Tinn, unde brişcă trebuia să se oprească. 
N-ar fi putut merge mai departe decât 

dacă ar fi fost un vehicul plutitor. În acest punct al văii începe 
drumul pe lacuri. Acolo găseşti ceea ce se cheamă un 
vandskyde, adică o legătură pe apă. La mal aşteaptă 
ambarcaţiuni uşoare care fac serviciul de-a lungul şi de-a latul 
lacului Tinn. 

Brişcă se opri aproape de bisericuţa cătunului, în 
apropierea unei cascade de mai mult de cinci sute de picioare. 
Această cascadă, din care se vedea numai a cincea parte, se 
pierde în nişte crevase adânci ale muntelui, înainte de a fi 
înghițită de lac. 

Doi luntraşi se găseau la capătul cel mai îndepărtat al 
malului. O barcă din coajă de mesteacăn, al cărei echilibru 
instabil nu permite nici o mişcare a călătorilor pe care-i duce pe 
celălalt mal, era gata de plecare. 

Lacul apărea atunci în toată splendoarea lui matinală. 
Soarele, răsărind, împrăştiase negurile nopţii. Nu ţi-ai fi putut 
dori o mai frumoasă zi de vară. 

— Nu eşti prea obosit, dragul meu Joel? întrebă profesorul când 
cobori din brişcă. 

— Nu, domnule Sylvius. Credeţi că nu sunt destul de obişnuit cu 
aceste drumuri lungi prin Telemark? 

— E adevărat. Spune-mi, ştii care este calea cea mai scurtă de 
la Moel la Christiania? 

— Desigur, domnule Sylvius. Odată ajunşi la capătul lacului, la 
Tinoset... Nu ştiu însă dacă vom găsi o brişcă la popas, deoarece 
nu am trimis înainte nici un forbud să anunţe sosirea noastră, 
aşa cum se face de obicei... 

— Fii liniştit, băiatule, răspunse profesorul, am avut eu grijă. 
Intenţia mea nu este să vă oblig să mergeţi pe jos de la Dai la 
Christiania. 

— Dac-ar fi nevoie... spuse Joel. 

— Nu va fi nevoie. Să ne ocupăm de itinerar şi spuneţi-mi cum 
credeţi voi că trebuie întocmit. 

— Ei bine, odată sosiți la Tinoset, domnule Sylvius, vom 
înconjura lacul Dal trecând prin Vik şi Bolkesjo, astfel încât să 
ajungem la Mose şi de acolo la Konsberg, Hangsund şi 
Drammen. Călătorind o zi şi o noapte, am putea intra mâine 


după-amiază în Christiania. 

— Foarte bine, Joel! Cunoşti într-adevăr ţinutul şi, hotărât lucru, 
iată un itinerar plăcut! 

— E cel mai scurt. 

— Ei bine, Joel, puţin îmi pasă dacă e cel mai scurt, înţelegi! 
răspunse Sylvius Hog. Cunosc un altul care nu lungeşte călătoria 
decât cu câteva ore! Şi pe acela îl cunoşti şi tu, băiatule, cu 
toate că n-ai vorbit de el! 

— Care? 

— Care trece prin Bamble. 

— Prin Bamble? 

— Da, Bamble! Nu te face că nu ştii! Bamble, unde locuieşte 
fermierul Helmboe şi fiica sa Siegfrid! 

— Domnule Sylvius!... 

— Pe acolo vom merge. Şi ocolind lacul Fol pe la sud, în loc de a- 
| ocoli pe la nord, nu vom putea ajunge tot aşa de bine la 
Konsberg ? 

— Tot aşa de bine, şi chiar mai bine! răspunse surâzând Joel. 

— Mulţumesc pentru fratele meu, domnule Sylvius, zise fata. 

— Şi pentru tine, mica mea Hulda, căci ştiu că îţi va face plăcere 
s-o vezi în trecere pe prietena ta Siegfrid! 

Barca era gata. Toţi trei luară loc pe un maldăr de frunze 
verzi, îngrămădite în partea din spate. Cei doi luntraşi, vâslind şi 
cârmind, se îndreptară spre larg. 

Pe măsură ce te îndepărtezi de mal, lacul Tinn începe să 
se lărgească începând de la Haekenoes, o mică aşezare de 
două-trei case, ce se află pe prelungirea stâncoasă scăldată de 
fiordul îngust unde se varsă liniştite apele Maan-ului. Lacul pare 
aici destul de mărginit, dar încetul cu încetul priveliştea munţilor 
se depărtează şi îţi dai seama de înălţimea lor atunci când o 
ambarcaţiune, trecându-le pe la poale, nu se vede mai mare 
decât o pasăre acvatică. 

Pe ici, pe colo apar vreo douăsprezece insule sau insulițe, 
sterpe sau înverzite, cu câteva colibe de pescari. Pe suprafaţa 
lacului plutesc trunchiuri de arbori neciopliţi şi plute cu 
cherestea, tăiată la joagărele din împrejurimi. 

Asta-l făcu pe Sylvius Hog să spună în glumă — şi trebuie 
că avea în adevăr dorinţa să glumească: 

— Dacă, după poeţii noştri scandinavi, «lacurile sunt ochii 
Norvegiei», trebuie să admitem că Norvegia are mai mult de o 


bârnă în ochi, cum spune Biblia. 

Pe la ora patru ambarcaţiunea ajunse la Tinoset, un 
simplu cătun fără nici un confort. De altfel, acest lucru n-avea 
importanţă. Sylvius Hog nu intenţiona să se oprească aici nici 
măcar o oră. Aşa cum îi spusese lui Joel, un vehicul aştepta pe 
mal. În vederea acestei călătorii pe care o decisese de multă 
vreme, el scrisese domnului Benett din Christiania să-i asigure 
mijloace de transport care să evite întârzieri sau oboseli. lată de 
ce, în ziua fixată, o caleaşca cu lada plină cu merinde se găsea 
la Tinoset. Deci, mijloc de deplasare garantat pe tot 
parcursul, mâncare de asemenea asigurată — ceea ce te scutea 
să recurgi la ouăle fierte, la laptele prins şi la zeama lungă a 
fermelor din Telemark. 

Tinoset e situat aproape de capătul lacului Tinn. Printr-o 
cascadă destul de frumoasă, Maan-ul năvăleşte în vale, unde îşi 
recapătă cursul liniştit. Caii erau înhămaţi şi trăsura porni 
imediat spre Bamble. 

În acea epocă mersul cu trăsura era singurul mijloc de a 
străbate Norvegia şi mai ales Telemark-ul. Şi se prea poate ca 
drumul de fier să-i facă pe turişti să regrete brişcă naţională şi 
caleştile domnului Benett! 

E de la sine înţeles că Joel cunoştea foarte bine această 
parte din regiune, pe care o cutreierase de atâtea ori în lung şi 
în lat, între Dai şi Bamble. 

Era opt seara când Sylvius Hog, fratele şi sora ajunseră în 
micuța localitate. 

Deşi nu erau aşteptaţi, fermierul Helmboe le făcu o 

primire dintre cele mai calde. Siegfrid îşi îmbrăţişa cu drag 
prietena, pe care o găsea slăbită de atâta suferinţă. Cele două 
tinere rămaseră singure o bucată de vreme pentru a-şi destăinui 
supărările. 
— Te rog, dragă Hulda, zise Siegfrid, nu te lăsa copleşită de 
necazuri! Eunu mi-am pierdut încrederea! De ce să renunţi la 
orice speranţă de a-l revedea pe sărmanul nostru Ole! Am aflat 
din ziare că se fac cercetări pentru găsirea lui Viken. Vor reuşi! 
lată, sunt sigură că domnul Sylvius mai speră şi el! Hulda, draga 
mea... te rog... nu deznădăjdui! 

Drept răspuns, Hulda nu putea decât să plângă şi Siegfrid 
o ţinea strâns la pieptul ei. 

Ah, ce bucurie ar fi fost, în casa fermierului Helmboe, în 


mijlocul acestor oameni vrednici, dacă toţi cei de faţă ar fi avut 
dreptul să fie fericiţi! 

— Atunci plecaţi direct la Christiania? întrebă fermierul pe 
Sylvius Hog. 

— Da, domnule Helmboe! 

— Pentru a asista la tragerea loteriei? 

— Desigur. 

— De ce, când biletul lui Ole Kamp este în prezent în mâinile 
acestui nemernic de Sandgoist? 

— Asta a fost dorinţa lui Ole, răspunse profesorul, şi trebuie să i- 
o respectăm. 

— Se spune despre cămătarul din Drammen că n-a putut găsi 
un cumpărător pentru acest bilet care-l costă destul de scump! 
— Se spune, în adevăr, domnule Helmboe. 

— Foarte bine! N-are decât ceea ce merita, mârşavul, ticălosul, 
da, ticălosul!... Nu e faptă fără plată!... 

— Da, în adevăr, domnule Helmboe, n-are decât ce merită! 

Au trebuit fireşte să cineze la fermă. Siegfrid şi tatăl ei nu 

i-ar fi lăsat să plece înainte de a fi acceptat această invitaţie. 
Dar era necesar să nu întârzie, dacă voiau să câştige în timpul 
nopţii cele câteva ore pierdute cu ocolul făcut până la Bamble. 
Astfel că, la ora nouă seara, caii fură aduşi de la popas de un om 
de la fermă, care îi puse la ham. 
— La viitoarea vizită, dragă domnule Helmboe, zise Sylvius Hog 
fermierului, voi rămâne la masă chiar şase ore, dacă mi-o veţi 
cere! Dar pentru azi voi cere îngăduinţa să înlocuiesc desertul 
cu calda dumitale strângere de mână şi o dulce sărutare pe care 
încântătoarea Siegfrid o va da micii mele Hulda! 

Zis şi făcut. Apoi plecară la drum. 

La această latitudine nordică, amurgul se prelungeşte cu 
câteva ore, încât linia orizontului se desluşi şi după apusul 
soarelui — atât de limpede era aerul. 

Drumul, deşi accidentat, este totuşi foarte frumos între 
Bamble şi Konsberg, trecând prin Hitterdal şi pe la sudul lacului 
Fol. El traversează astfel întreaga regiune meridională a 
Telemark-ului, deservind târgurile, cătunele şi fermele din 
împrejurimi. 

O oră după plecare, Sylvius Hog, fără să se oprească, putu 
să vadă biserica din Hitterdal, o veche clădire foarte bizară, care 
se termină cu pinacole aşezate unele peste altele, fără vreo 


simetrie arhitecturală. Totul este din lemn, începând cu pereţii 
întocmiţi din grinzi care se îmbucă şi din plăci aşezate ca 
olanele, până la vârful clopotniţei. Această aglomerare de plăci 
de lemn este un monument venerabil şi venerat al arhitecturii 
scandinave din secolul XIII. 

Noaptea se lăsă încetişor, una din acele nopţi pline încă de 
ultimele licăriri ale zilei şi care pe la unu începe să pălească, 
odată cu revărsatul zorilor. 

Joel cugeta aşezat pe scaunul din faţă. Hulda rămăsese şi 
ea pe gânduri, în fundul trăsurii. Sylvius vorbi cu surugiul, 
cerându-i să meargă mai iute. Nu se mai auzeau decât clopoţeii 
cailor, pocniturile de bici şi mersul roţilor pe pământul vălurit. 

Nu se opriră în timpul nopţii. Trecură de Listhiis, o haltă 
pierdută în mijlocul unei depresiuni a munţilor cu păduri de 
brazi, înconjurați de un al doilea lanţ de munţi goi şi sălbatici. 
Depăşiră şi Tiness. un mic gaard pitoresc, alcătuit din câteva 
case cocoţate pe piloni de piatră. Caleaşca mergea destul de 
repede, zăngănind din fiare, scrâşnind din şuruburile desfăcute 
şi din arcurile sale slăbite. Nu puteai să faci nici o vină vizitiului, 
un bătrânel pe jumătate adormit, care-şi 
îndemna caii. Din vreme în vreme trăgea câte o lovitură de bici, 
cam moale, de preferinţă calului din stânga. Asta, deoarece 
calul din dreapta îi aparţinea, pe când cel din stânga era al unui 
vecin din cătun. 

La cinci dimineaţa, Sylvius Hog deschise ochii, întinse 

braţele şi putu să respire cu nesaţ pătrunzătorul miros al 
brazilor care înmiresmau aerul. Ajunseseră la Konsberg. Trăsura 
traversă podul de peste Laagen şi se opri dincolo, după ce trecu 
aproape de biserică, nu departe de cascada din Larbro. 
— Prieteni, zise Sylvius Hog, dacă vreţi, nu vom poposi aici, vom 
schimba doar caii. E încă prea devreme să mâncăm. Mai bine să 
nu facem nici o oprire serioasă până la Drammen. Acolo vom lua 
o masă bună, pentru a mai cruța merindele date de Benett. 

Fiind toţi de acord, profesorul şi Joel se mulţumiră să ia un 
mic păhărel de rachiu la Hotelul Minelor. După o oră se aduseră 
caii şi porniră iar la drum. 

La ieşirea din oraş, caleaşca trebui să urce o potecă foarte 
abruptă, tăiată în coasta muntelui. Zăriră în treacăt pilonii înalţi 
ai minelor de argint din Konsberg, ce se desluşeau ca nişte 
siluete pe cer. Apoi zarea dispăru pe după imensele păduri de 


brazi, întunecate şi reci ca nişte pivnițe, unde nici căldura 
soarelui, nici lumina nu pătrundeau. 

In oraşul de lemn Hangsund schimbară din nou caii. 
Drumul continuă pe şosele lungi, adeseori închise de câte o 
barieră pe pivot, care se ridica în schimbul unei taxe de cinci 
sau şase skillingi. Regiune fertilă, plină de pomi, care semănau 
cu nişte sălcii plângătoare, cu crengile îndoite sub greutatea 
fructelor. în apropiere de Drammen începea iar povârnişul. 

La amiază, oraşul, aşezat pe unul din braţele fiordului 
Christiania, îşi arăta cele două străzi nesfârşite, mărginite de 
case colorate, şi portul, totdeauna foarte animat, unde plutele 
cu cherestea nu lăsau decât puţin loc vapoarelor care vin să 
încarce produsele Nordului. 

Trăsura se opri în faţa hotelului Scandinavici. Proprietarul, 
un personaj important, cu barbă albă, cu aerul grav, apăru în 
pragul casei. 

Cu spiritul pătrunzător, specific tuturor hotelierilor din 
lume, zise: 

— N-aş fi surprins dacă domnii şi tânăra doamnă ar avea 
intenţia să ia masa. 

— Aveţi dreptate, răspunse Sylvius Hog, şi vrem să mâncăm cât 
mai iute. 

— Imediat! 

Masa fu servită repede şi fu în adevăr foarte bună. Mai 
ales un fel de peşte din fiord, garnisit cu ierburi bine- 
mirositoare, pe care profesorul îl mâncă cu multă plăcere. 

La ora unu şi jumătate, trăsura — după o nouă schimbare 
de atelaj — reveni înaintea hotelului Scandinavia şi caii o porniră 
la trap pe strada mare din Drammen. 

Dar iată că, trecând prin faţa unei locuinţe scunde cu o 
înfăţişare neatrăgătoare, care se deosebea de veselele culori ale 
caselor învecinate, Joel nu putu să-şi stăpânească o mişcare de 
dezgust. 

— Sandgoist! exclamă el. Ă 
— Ah! Acesta este domnul Sandgoist? zise Sylvius Hog. In 
adevăr, n-are o mutră prea plăcută. A 

Era Sandgoist. Fuma în faţa uşii. IIl recunoscuse oare pe 
Joel pe scaunul din faţă? Nu se ştie, căci trăsura trecu repede 
între stive de dulapi şi mormane de scânduri. 

Dincolo de un drum mărginit de tufe de scoruş, pline de 


fructele lor roşii, trăsura intră într-o pădure deasă de pini, care 
se află de-a lungul Văii Paradisului, o depresiune minunată, cu 
depărtările etajate până la marginea zării. Sute de măguri 
apărură, cele mai multe având în vârf o vilă sau o aşezare 
ţărănească. Apoi, la căderea serii, când trăsura începu să 
coboare spre mare, trecând prin câmpii întinse, fermele îşi 
arătară casele de un roşu-aprins, care se proiectau pe 

perdeaua verde-închis a copacilor. În fine, călătorii ajunseră la 
fiordul din Christiania, înconjurat de coline pitoreşti, cu 
nenumăratele sale golfuleţe, cu porturile sale în miniatură şi cu 
debarcaderele de lemn unde vin să acosteze ambarcaţiunile 
golfului şi vasele-omnibuz. La ora nouă seara — era încă lumină 
la această latitudine — caleaşca veche intră în oraş, nu fără 
larmă, străbătând străzile pustii. După cum ceru Sylvius Hog, se 
opri în faţa hotelului Victoria. 

Aici coborâră Hulda şi Joel. Camerele fuseseră reţinute dinainte 
pentru ei. După un cald «bună seara», profesorul ajunse la 
locuinţa lui bătrânească, unde bătrâna servitoare Kate şi 
bătrânul servitoi Fink îl primiră cu nerăbdare, spunând că 
îmbătrâniseră de când î tot aşteptau. 


CAPITOLUL XVII 


Christiania, mare oraş pentru Norvegia, n-ar fi decât un 
oraşel în Anglia sau în Franţa. Fără numeroasele incendii 
suferite, ar mai avea aspectul pe care-l avusese în secolul XI, 
atunci când a fost clădit. In realitate nu datează decât din anul 
1624, când a fost reconstruit de regele Christian. Din Opsolo, 
cum se chema atunci, el deveni Christiania, după numele 
feminizat al regescului său arhitect. Este un oraş simetric, cu 
străzi largi, reci şi drepte, ca trase cu linia, cu case din 
piatră albe sau de cărămidă roşie. În mijlocul unui parc destul de 
frumos se ridică palatul regal Orscarslot, o mare clădire 
dreptunghiulară, fără stil, cu toate că ar vrea să copieze stilul 
ionic. Ici-colo apar câteva biserici, în care nu se prea găsesc 
opere de artă care să atragă atenţia credincioşilor. În fine, 
există mai multe edificii civili şi instituţii publice, fără să socotim 


şi un mare bazar în formă de 
rotondă, unde sunt grămezi de mărfuri străine şi indigene. 

In tot acest ansamblu nu găseşti nimic demn de văzut. 
Dar ceea ce poate fi admirat fără rezervă este poziţia oraşului, 
în mijlocul unei coroane de munţi variaţi ca aspect, care 
alcătuiesc un cadru minunat. Aproape plat în cartierele noi şi 
bogate, oraşul urcă pentru a forma un fel de kasbah, plină de 
case de tot felul, unde vegetează o populaţie săracă în colibe de 
lemn, ori colibe de cărămidă, a căror culoare ţipătoare mai mult 
uimeşte decât încântă privirea. 

Să nu se creadă că denumirea de kasbah, rezervată 
oraşelor africane, nu are ce căuta într-un oraş din nordul 
Europei. Dacă în Christiania nu sunt în vecinătatea portului 
cartiere de tunisieni marocani, algerieni, ea are totuşi o 
populaţie flotantă de acelaşi soi. 

Ca orice oraş cu străzi care coboară până la mare şi altele 
care urca până pe coline înverzite, Christiania este foarte 
pitorească. Nu pe nedrept este comparat fiordul său cu golful 
Neapole. Ca şi coastele de la Sorrente şi Castellamare, malurile 
ei sunt pline cu vile şi cabane pe jumătate pierdute în verdele 
aproape negru al brazilor şi în perdelele străvezii de ceaţă care 
le înconjoară cu un abur parcă specific regiunilor boreale. 

Sylvius Hog era în sfârşit din nou la Christiania. E adevărat 
că această întoarcere se făcuse în condițiuni pe care nu le-ar fi 
putut prevedea niciodată şi în mijlocul unei călătorii întrerupte. 
Ei bine, n-avea decât s-o reînceapă anul viitor! In acest moment 
nu mai putea fi vorba decât de Joel şi de Hulda Hansen. Dacă nu 
i-a găzduit în casa sa, era pentru că-i trebuiau pentru ei două 
camere! Dar nu fusese timp pentru a se face pregătirile. Astfel, 
profesorul îi duse la hotelul Victoria, unde îi recomandă în mod 
special. Şi o recomandare a lui Sylvius Hog, deputat în 
Storthing, trebuia luată în seamă. 

Dar, cu toate că profesorul cerea pentru protejaţii săi 
aceleaşi atenţii care i s-ar fi dat lui, nu spuse hotelierului numele 
lor. A păstra secretul sosirii lor îi păru prudent pentru Joel şi mai 
ales pentru Hulda Hansen. Se ştie ce vâlvă se făcuse în jurul 
fetei şi acest lucru ar fi stingherit-o. Era mai bine să nu se afle 
că sosise la Christiania. 

Se înţeleseseră ca a doua zi să nu se vadă cu Sylvius Hog 
decât înaintea mesei, adică între orele 11 şi 12. 


Profesorul avea de rezolvat câteva probleme care aveau 
să-i ia toată dimineaţa şi, imediat ce le va termina, va veni să se 
întâlnească cu Hulda şi Joel. Apoi nu-i va mai părăsi până în 
momentul când se va desfăşura tragerea loteriei, care trebuia 
să aibă loc la ora trei. 

Deci Joel, după ce se sculă, se duse să ia pe Hulda, care-l 
aştepta îmbrăcată în camera sa. Pentru a o mai scoate din 
gândurile ei, care trebuiau să fie şi mai dureroase în această zi, 
Joel îi propuse să se plimbe până la ora mesei. Hulda, ca să nu-l 
contrazică, primi şi amândoi plecară fără ţintă prin oraş. 

Era duminică. Contrar a ceea ce se petrece în oraşele din 
Nord în timpul sărbătorilor, când numărul celor ce se plimbă 
este mai mic, pe străzi domnea o mare animaţie. 

Nu numai că orăşenii nu plecaseră la ţară, dar vedeau că 
— din contră — mulţi săteni veniseră la oraş. Calea ferată a 
lacului Miosen, care deserveşte împrejurimile capitalei, trebui să 
pună la dispoziţia călătorilor trenuri suplimentare. Căci loteria 
Şcolilor din Christiania atrăgea mulţi curioşi, dar mai ales mulţi 
interesaţi în această tragere! 

Deci foarte multă lume pe străzi, familii întregi, ba chiar 
sate întregi, sosite cu tainica speranţă de a nu fi venit degeaba. 
Gândiţi-vă! Fuseseră plasate un milion de bilete, şi chiar dacă n- 
ar câştiga decât un simplu loz de o sută sau două sute de mărci, 
câţi din aceşti oameni cumsecade nu s-ar întoarce la umilele lor 
aşezări foarte mulţumiţi de norocul avut! 

Joel şi Hulda, după ce părăsiră hotelul Victoria, coborâră 
mai întâi până la cheiurile care se găsesc în stânga golfului. In 
acest loc afluenţa era mai mică, în afară de cârciumi, unde 
berea şi rachiul din paharele şi halbele pline udau gâtlejurile 
care sufereau de o sete nestinsă. 

În timp ce fratele şi sora se plimbau între docuri, rândurile 
de butoaie, cantitatea lăzilor din toate colţurile lumii, navele 
aflate la chei sau în larg le atrăgeau în mod special atenţia. Oare 
unele din aceste nave nu aparţineau portului Bergen, unde 
Viken nu avea să se mai întoarcă ? 

— Ole... sărmanul meu Ole! murmură Hulda. 

Atunci Joel voi s-o ducă departe de golf, urcând din nou 
spre cartierele oraşului de sus. 

Acolo, pe străzi, în pieţe, în mijlocul grupurilor de oameni 
auziră vorbindu-se despre ei. 


— Da, spuse unul, s-a ajuns să se ofere zece mii de mărci pe 
numărul 9672! 

— Zece mii? răspunse altul. Parcă douăzeci de mii, şi chiar mai 
mult! 

— Domnul Vanderbilt din New York a ajuns până la treizeci de 
mii! 

— Domnul Baring din Londra, la patruzeci de mii! 

— Şi domnii Rothschild din Paris, la şaizeci de mii! 

Se ştie ce trebuie să crezi din toate aceste zvonuri. Căci 
dacă se continua pe această scară ascendentă, preţul oferit ar fi 
întrecut valoarea lozului cel mare! 

Dar dacă cei care lansau zvonurile nu erau de acord 
asupra cifrei propunerilor făcute Huldei Hansen, toţi se 
înțelegeau de minune pentru a califica purtările cămătarului din 
Drammen. 

— Ce ticălos blestemat acest Sandgoist, care n-are milă de 
oamenii cumsecade! 

— Oh, e bine cunoscut în Telemark şi nu este la prima lui faptă 
de acest fel! 

— Se zice că n-a găsit pe nimeni să-i cumpere biletul lui Ole 
Kamp, după ce l-a plătit cu un preţ bun! 

— Nu, nimeni nu l-a vrut! 

— Nu e de mirare! în mâinile Huldei Hansen, biletul avea preţ! 
— Desigur, în timp ce în mâinile lui Sandgoist nu mai valorează 
nimic. 

— Aşa-i trebuie! Va rămâne cu el şi măcar de-ar pierde cele 
cincisprezece mii de mărci cât l-a costat! 

— Dar dacă netrebnicul ăsta ar câştiga lozul cel mare ? 

— EI! Asta ar mai lipsi! 

— lată ce ar însemna o nedreptate a soartei! în orice caz, să nu 
vină la tragere! 

— Nu, căci ar păţi-o! 

Acestea sunt pe scurt părerile exprimate la adresa lui 
Sandgoist. Se ştie de altfel că, din prudenţă sau din altă pricină, 
el nu avea intenţia să participe la tragere, pentru că ieri mai era 
încă în locuinţa sa din Drammen. 

Hulda era foarte emoţionată şi Joel simţea cum braţul 
surorii sale tremura sub al lui. Atunci căută să treacă repede 
prin mulţime, pentru a nu mai auzi ce se vorbea, ca şi cum i-ar fi 
fost teamă că vor fi aclamaţi de toţi aceşti prieteni necunoscuţi. 


Cât despre Sylvius Hog, poate speraseră să-l întâlnească 
prin oraş. Nu-l văzură însă. Dar câteva cuvinte din cele ce se 
vorbeau pe stradă le arătară că întoarcerea profesorului la 
Christiania era cunoscută de public. Incă dis-de-dimineaţă 
fusese văzut mergând cu un aer foarte preocupat, ca un om 
care nu are timp de întrebări sau răspunsuri, fie prin port, fie pe 
la birourile Marinei. 

Desigur că Joel ar fi putut să afle de la orice trecător unde 
locuia profesorul Sylvius Hog. Fiecare s-ar fi grăbit să-i spună 
unde stă şi să-l ducă până acolo. Nu o făcu pentru a nu fi 
indiscret, şi de vreme ce le dăduse întâlnire la hotel, era mai 
bine să aştepte acolo. 

Hulda îl rugă pe Joel să se întoarcă, încă de la ora zece şi 
jumătate. Se simţea foarte obosită şi toate aceste discuţii în 
care era pomenit numele ei îi făceau rău. 

Ea se întoarse deci la hotelul Victoria, apoi urcă în camera 
ei pentru a-l aştepta pe Sylvius Hog. 

Cât despre Joel, el rămase jos, în salonul de lectură, unde 
îşi trecu timpul răsfoind ziarele din Christiania. 

Deodată păli la faţă, privirea i se tulbură şi ziarul îi scăpă 
din mână... într-un număr al ziarului Morgen-Blad, la ştirile 
navale, citi următoarea telegramă sosită din Terra-Nova: 

Canoniera Telegraf, sosit pe locul presupusului naufragiu 
al lui Viken, n-a găsit acolo nici o urmă. Cercetările canonierei 
pe coasta Groenlandei n-au avut mai mult succes. Trebuie deci 
considerat ca sigur că nu există nici un supravieţuitor al 
echipajului de pe Viken. 


CAPITOLUL XVII 


— Bună ziua, domnule Benett! îmi face totdeauna plăcere când 
am ocazia să vă strâng mâna. 

— Şi acest lucru mă onorează întotdeauna, domnule Hog. 

— Onoare — plăcere, plăcere — onoare, răspunse vesel 
profesorul, e totuna. 

— Călătoria dumneavoastră în Norvegia centrală a avut, după 
câte văd, un sfârşit fericit. 


— Nu s-a încheiat încă, dar deocamdată, pentru acest an, s-a 
terminat. 

— Ei bine, domnule Hog, vorbiţi-mi despre acei oameni de 
treabă cu care aţi făcut cunoştinţă la Dai. 

— Oameni de treabă, în adevăr, domnule Benett, oameni de 
treabă şi buni la treabă! Li se potrivesc aceste cuvinte în toate 
felurile! 

— După ceea ce scriu ziarele, trebuie să recunoaşteţi că sunt de 
compătimit! 

— Da, de compătimit, domnule Benett. N-am văzut niciodată 
cum nenorocirea poate izbi cu o asemenea stăruinţă nişte 
sărmane fiinţe! 

— In adevăr, domnule Hog. După catastrofa lui Viken, purtarea 
acestui oribil Sandgoist! 

— Aşa cum aţi spus, domnule Benett. 

— La urma urmelor, domnule Hog, Hulda Hansen a făcut bine 
cedând biletul contra chitanţei. 

— Credeţi?... Pentru ce adică? 

— Pentru că a pune mâna pe cincisprezece mii de mărci contra 
rezultatului aproape cert de a nu pune mâna pe nimic... 

— Ah, domnule Benett, ripostă Sylvius Hog, vorbiţi ca un om 
practic, din punctul dumneavoastră de vedere negustoresc. Dar, 
dacă vrei să o iei din alt unghi, aceasta devine o chestiune 
sentimentală şi sentimentele nu se măsoară cu bani! 

— Desigur, domnule Hog; dar permiteţi-mi să vă spun că mai 
mult ca sigur că protejata dumneavoastră nu s-ar fi ales cu 
nimic, cu sentimentul ei. 

— Ce ştiţi dumneavoastră ? 

— Dar gândiţi-vă! Ce reprezenta acest bilet? O singură şansă la 
un milion, pentru a câştiga!... 

— In adevăr, o şansă la un milion! E cam puţin, domnule Benett, 
cam puţin! 

— De aceea s-a şi produs reacţia, după goana după loz din 
primele zile. Şi se spune că Sandgoist, care nu luase biletul 
decât pentru a-l specula, n-a putut găsi alt cumpărător. 

— Se pare că aşa-i, domnule Benett. 

— Dacă acest blestemat cămătar ar câştiga lozul cel mare, ar fi 
un adevărat scandal! 

— Un scandal, desigur, domnule Benett, cuvîntul nu este prea 
tare, un scandal! 


Vorbind astfel, Sylvius Hog se plimba prin magazinele, s-ar 
putea spune prin bazarul domnului Benett, atât de cunoscut în 
Christiania şi în toată Norvegia. În adevăr, ce nu poţi găsi în 
acest bazar? Trăsuri de voiaj, brişti cu duzina, lăzi cu alimente, 
coşuri pentru sticle de vin, stocuri de conserve, îmbrăcăminte şi 
ustensile pentru turişti, chiar şi ghizi pentru a conduce călătorii 
până la ultimele târguri din Finmark, până-n Laponia şi Polul 
Nord! Şi asta nu era totul! Domnul Benett nu oferea el 
amatorilor de istorie naturală diverse mostre de roci şi metale 
ale solului, ca şi specimenele cele mai variate de păsări, insecte, 
reptile ale faunei norvegiene ? Şi — ceea ce este bine de ştiut — 
unde s-ar găsi un asortiment de bijuterii şi de bibelouri ale ţării 
mai complet decât acela aflat în vitrinele sale? 

Astfel, acest gentleman era un fel de providenţă a 
turiştilor doritori de a vizita regiunea scandinavă. Era omul 
universal de care Christiania nu s-ar fi putut lipsi. 

— Şi fiindcă veni vorba, domnule Hog, zise el, cred că aţi găsit la 
Tinoset trăsura pe care mi-aţi comandat-o? 

— Deoarece v-am cerut-o, eram sigur că va fi acolo la ora 
stabilită! 

— Mă  măguliţi, domnule Hog. Dar, după scrisoarea 
dumneavoastră, trebuia să fiţi trei persoane... 

— Trei, desigur. 

— Şi ceilalţi doi ? 

— Au sosit ieri-seară sănătoşi şi mă aşteaptă la hotelul Victoria, 
unde-i voi întâlni. 

— Oare sunt?... 

— Desigur, domnule Benett, sunt... şi vă rog să nu spuneţi 
nimănui. Ţin ca sosirea lor să nu fie cunoscută încă. 

— Sărmana fată! 

— Da... A suferit mult! 

— Şi aţi vrut să asiste la tragere, deşi nu mai are biletul pe care 
i l-a lăsat logodnicul ei? 

— Nu eu am vrut acest lucru, domnule Benett, ci Ole Kamp! ŞI 
vă voi repeta şi dumneavoastră, cum am spus tuturor: Trebuie 
respectate ultimele dorinţe ale lui Ole! 

— Desigur. Ceea ce faceţi dumneavoastră e totdeauna ceea ce 
trebuie făcut, dragă domnule Hog. 

— Complimente, dragă domnule Benett?... 

— Nu, dar e un noroc pentru familia Hansen că i-aţi ieşit în 


cale!... 

— Ei! Norocul a fost mai mult al meu! 

— Văd că aveţi, ca de obicei, o inimă generoasă! 

— Domnule Benett, dacă tot eşti obligat să ai inimă, e mai bine 
să fie generoasă, nu-i aşa? 

Şi Sylvius Hog însoţi răspunsul dat demnului negustor cu 
un surâs plin de înţeles. 

— Şi acum, domnule Benett, reluă el, să nu credeţi că am venit 
la dumneavoastră pentru a primi felicitări! Nu! M-a adus altceva. 
— Sunt gata să vă servesc! 

— Ştiţi; nu-i aşa, că fără Joel şi Hulda Hansen, dacă prăpastia din 
Rjukanfos ar fi vrut să mă înapoieze, m-ar fi înapoiat în stare de 
cadavru. N-aş fi avut deci plăcerea să vă văd azi. 

— Da!... Da! Ştiu, răspunse domnul Benett. Ziarele au povestit 
peripeţiile dumneavoastră! Şi, în adevăr, aceşti tineri curajoşi ar 
fi meritat pe deplin să câştige marele loz! 

— Aceasta este şi părerea mea, răspunse Sylvius Hog. însă, 
pentru că acum lucrul este imposibil, n-aş vrea ca drăguţa mea 
Hulda să se întoarcă la Dai fără un mic dar... o mică amintire... 
— lată ce aş numi o idee bună, domnule Hog! 

— Mă veţi ajuta deci să aleg, între toate bogăţiile 
dumneavoastră, ceva care ar putea să placă unei fete de vârsta 
ei... 

— Cu plăcere, răspunse Benett. 

Şi rugă pe profesor să intre în magazinul cu bijuterii 
indigene. Un giuvaer norvegian nu este oare cea mai frumoasă 
amintire ce s-ar putea lua din Christiania, din minunatul bazar al 
domnului Benett? 

Aceasta fu şi părerea lui Sylvius Hog, căruia binevoitorul 
gentleman se grăbi să-i deschidă toate vitrinele. 

— Cum nu sunt un bun cunoscător, mă bizui pe gustul 
dumneavoastră, domnule Benett. 
— Ne vom înţelege, domnule Hog. 

Se găsea acolo un asortiment complet de bijuterii suedeze 
şi norvegiene de o lucrătură foarte migăloasă şi care sunt mai 
preţioase din cauza artei cu care sunt făcute decât pentru 
valoarea propriu-zisă a materialului. 

— Ce este aceasta? întrebă profesorul. 
— Este un mei de duble, cu ciucuri mobili al căror sunet este 
foarte plăcut. 


— Foarte frumos, răspunse Sylvius Hog, încercând inelul pe 
vârful degetului mic. Puneţi-l în orice caz deoparte, domnule 
Benett, şi să mai vedem şi altceva. 

— Brăţări sau coliere ? 

— Puțin din toate, vă rog, domnule Benett, câte puţin din 
toate!... Ah, dar astea?... 

— Sunt rondele care se poartă pereche la corsaj. Priviţi efectul 
aramei pe acest fond de lină roşie plisată. Este de bun gust, fără 
a avea un preţ prea mare. 

— Frumos, în adevăr, domnule Benett. Să punem deoparte şi 
această podoabă. 

— Trebuie însă să vă atrag atenţia, domnule Hog, că aceste 
rondele sunt rezervate exclusiv pentru tinerii căsătoriţi... în ziua 
nunţii... şi că... 

— Pe sfântul Olaf! Aveţi dreptate, domnule Benett, aveţi mare 
dreptate. Sărmana mea Hulda! Din păcate nu e Ole acela care-i 
face darul, sunt eu şi nu-l voi mai putea oferi unei logodnice!... 
— În adevăr, domnule Hog! 

— Să vedem atunci alte bijuterii care-ar putea servi unei fete. 
Ah, această cruce, domnule Benett? 

— Este o cruce de atârnat la gât, cu discuri concave care răsună 
la fiecare mişcare. 

— Foarte frumoasă!... Foarte frumoasă! Puneţi-o deoparte, 
domnule Benett. După ce voi vedea toate vitrinele, vom face 
alegerea... 

— Da, dar... 

— Încă un dar? 

— Această cruce este cea pe care o poartă miresele din Scanie 
când merg la biserică... 

— Mii de draci, domnule Benett... Trebuie să mărturisesc că nu 
ştiu să aleg! 

— Asta e adevărat, aomnule Hog, pentru că cel mai mare 
asortiment îl am pentru bijuteriile mirilor, care se vând cel mai 
mult. Nu trebuie să vă miraţi, deci. 

— Nu mă miră în nici un fel, domnule Benett, dar mă cam 
încurcă! 

— Ei bine, luaţi atunci acest inel de aur pe care l-aţi pus 
deoparte! 

— Da... acest inel de aur... Aş fi vrut însă şi vreo altă bijuterie... 
Cum să zic?... Mai decorativă... 


— Atunci nu ezitaţi! Luaţi această placă filigranată de argint, ale 
cărei patru rânduri de lănţişoare stau aşa de bine la gâtul unei 
fete! Priviţi, este presărată cu boabe de sticlă fină, cu 
ornamente de alamă în formă de bobine şi cu perle colorate. E 
un produs din cele mai curioase ale giuvaergeriei norvegiene! 
— Da, da! răspunse Sylvius Hog. O podoabă frumoasă, dar puţin 
cam pretențioasă pentru modesta mea Hulda. În adevăr, aş 
prefera rondelele pe care mi le-aţi arătat adineauri, împreună cu 
crucea de pus la gât! Sunt ele atât de specifice ca podoabe de 
nuntă, că nu s-ar putea face cadou unei tinere fete? 
— Domnule Hog, răspunse Benett. Storthingul n-a făcut încă o 
lege în această privinţă!... E fără îndoială o scăpare din vedere... 
— Bine, bine, domnule Benett, vom rezolva noi asta! În 
aşteptare, cumpăr totuşi crucea şi rondelele!... Şi apoi, în 
definitiv, mica mea Hulda ar putea să se mărite într-o zi!... 
Drăguţă şi încântătoare cum este, nu-i va lipsi ocazia să aibă 
nevoie de aceste podoabe... Hotărât lucru, le cumpăr şi le iau cu 
mine! 
— Bine, domnule Hog. 
— Vom avea oare plăcerea să vă vedem şi pe dumneavoastră, 
domnule Benett, la tragerea loteriei? 
— Desigur. 
— Cred că va fi foarte interesant. 
— Sunt sigur. 
— Deci, pe curând, domnule Benett. 
— Pe curând, domnule Hog. 
— Uite! zise profesorul, aplecându-se peste vitrină. lată două 
verighete pe care nu le-am văzut! 
— Oh! Acestea nu cred să vă servească, domnule Hog. Sunt 
verighete gravate, pe care pastorul le pune în degetul mirilor în 
timpul ceremoniei... 
— Adevărat? Totuşi, le iau! Pe curând, domnule Benett, pe 
curând! Sylvius Hog ieşi, şi cu un pas sprinten — un pas ca la 
douăzeci de ani — se îndreptă spre hotelul Victoria. 

Ajuns în hol, zări în primul rând cuvintele Fiat lux, care 
erau scrise pe o lampă cu gaz. 

«Ei, îşi spuse el, aceste cuvinte latine se potrivesc foarte 
bine! Da! Fiat lux!... Fiat lux!1» 

Hulda era în camera sa. Ea aştepta şezând la fereastră. 


1 Să fie lumină (în limba latină în text). 


Profesorul bătu în uşă, care se deschise imediat. 

— Ah! Domnule Sylvius! exclamă fata ridicându-se. 

— lată-mă! lată-mă! Dar nu e vorba de domnul Sylvius, draga 
mea Hulda, e vorba de masa care ne aşteaptă. Mi-e o foame de 
lup. Unde este Joel? 

— In sala de lectură. 

— Bine!... Mă duc să-l caut! Tu, scumpa mea, coboară repede! 
Sylvius Hog părăsi camera Huldei şi se duse să-l caute pe Joel 
care-l aştepta şi el, însă într-o stare de mare deznădejde. 

Sărmanul băiat îi arătă numărul din Morgen-Blad. 
Telegrama comandantului canonierei Telegraf nu mai lăsa nici o 
îndoială despre pierderea totală a lui Viken. 

— Hulda n-a citit?... întrebă repede profesorul. 

— Nu, domnule Sylvius, nu! E mai bine să-i ascundem ceea ce 
din păcate va afla în curând! 

— Ai făcut bine, flăcăule... Hai să luăm masa. 

Nu mult după aceea erau toţi trei aşezaţi la o masă 
rezervată. 

Sylvius mânca cu mare poftă. 

Era un dejun excelent, de altfel, şi care avea aproape 
proporţiile unui ospăț. Judecaţi şi dumneavoastră! Supă rece cu 
felii de lămâie, cu scorţişoară şi pesmet de pâine neagră, somon 
cu sos alb îndulcit, vitel pane, rostbeaf în sânge cu salată 
picantă, îngheţată de vanilie, dulceaţă de cartofi, zmeură, cireşe 
şi alune, toate acestea stropite cu un vin vechi Saint-Julien din 
Franţa. 

— Minunat!... Minunat!... repeta Sylvius Hog. Parcă ar fi la Dai, 
la hanul cucoanei Hansen! 

Avea gura plină, iar ochii săi buni surâdeau atât cît pot 

ochii să surâdă. Joel şi Hulda încercau zadarnic să fie la fel de 
voioşi; nu puteau însă şi sărmana fată de-abia gusta câte ceva. 
Când masa se termină, Sylvius Hog spuse: 
— Dragii mei copii, aţi făcut o greşeală că n-aţi cinstit această 
bucătărie aleasă. Nu am putut să vă silesc. Dar dacă nu aţi luat 
dejunul cum trebuie, veţi cina cu atât mai bine. Nu ştiu dacă voi 
putea să fac faţă, şi cu aceeaşi poftă! Şi acum a sosit momentul 
să ne ridicăm de la masă. 

Profesorul se şi sculase în picioare şi lua pălăria pe care i-o 
întinsese Joel, când Hulda, oprindu.-l, îi zise: 

— Domnule Sylvius, ţineţi cu tot dinadinsul, nu-i aşa, să vă 


însoțesc ? 
— Pentru a asista la tragere? Ţin şi încă foarte mult, draga mea! 
— Îmi va veni tare greu! 
— Tare greu, sunt de acord. Dar Ole a vrut să participi la 
tragere; Hulda, trebuie să respecţi voinţa lui Ole! 

Aceste cuvinte deveniseră un adevărat refren în gura lui 
Sylvius Hog! 


CAPITOLUL XIX 


Ce de lume era în marea sală a Universităţii din Christiania 
unde avea să aibă loc tragerea — şi chiar prin curte, căci în 
marea sală nu puteau să intre atâţia oameni, şi chiar pe străzile 
vecine, deoarece curtea era prea mică pentru această masă de 
oameni! 

In această duminică de 15 iulie, nu mai puteai recunoaşte 
pe calmii norvegieni acum atât de agitaţi. Starea lor de 
surescitare era pricinuită de tragere sau se datora arşiţei acestei 
zile de vară ? Poate că interesul şi căldura contribuiau 
amândouă. În orice caz, ei nu s-ar fi putut răcori azi cu siropul 
de fructe, cu acest multers care se consumă în cantităţi atât de 
mari în Scandinavia. 

Tragerea trebuia să înceapă la ora trei fix. Erau o sută de 
câştiguri, 
împărţite în trei categorii: 1) nouăzeci de câştiguri de la o sută 
până la o mie de mărci, în valoare totală de patruzeci şi cinci de 
mii de mărci; 2) nouă câştiguri de la o mie până la nouă mii de 
mărci, şi ele în valoare de patruzeci şi cinci de mii de mărci; 3) 
un câştig de o sută de mii de mărci. 

Contrar celor ce se obişnuiesc în astfel de loterii, marea 
surpriză era rezervată la urmă. Nu primului număr ieşit i se 
atribuia marele câştig, ci ultimului, adică celui de al sutelea 
număr. De aici urma o serie de stări sufleteşti, de emoţii, de 
bătăi de inimă care se înmulţeau din ce în ce mai mult. Era de la 
sine înţeles că orice număr ieşit câştigător o dată nu putea să 
mai câştige a doua oară şi se anula după ce ieşea din urnă. 

Toate acestea publicul le ştia. Nu mai era de aşteptat 


decât ora fixată. Dar pentru a-şi trece timpul lung până atunci, 
lumea discuta, şi de cele mai multe ori se vorbea despre situaţia 
tristă a Huldei Hansen. In adevăr, dacă ar mai fi posedat biletul, 
fiecare i-ar fi dorit să câştige — bineînţeles după ce ar fi câştigat 
el! 

Între timp, câteva persoane aflaseră de telegrama 
publicată de Morgen-Blad. Ei o comunicară vecinilor. Toată 
lumea află că cercetările canonierei n-au reuşit. Astfel trebuia să 
se renunţe la găsirea oricărei urme a lui Viken. Nici un membru 
al echipajului n-a supravieţuit naufragiului! Hulda nu-şi va 
revedea niciodată logodnicul! 

Un incident veni să schimbe această discuţie. Se răspândi 
zvonul că Sandgoist se decisese să părăsească Drammen şi 
câţiva pretinseră că-l văzuseră pe străzile din Christiania. Va 
risca oare să vină în sală? Dacă va face asta, mârşavul, va 
trebui să se aştepte la o dezlănţuire teribilă împotriva sa. El să 
asiste la tragerea loteriei!... Dar era atât de necrezut încât nici 
nu părea posibil. In definitiv, nu era altceva decât o falsă 
alarmă. 

Pe la ora două şi un sfert se iscă un freamăt în mulţime. 
Profesorul Sylvius Hog ajunse la Universitate. Se ştia cum luase 
parte la frământările Huldei şi ale lui Joel şi cum, după ce fusese 
salvat de copiii cucoanei Hansen, căuta să-şi plătească datoria 
de recunoştinţă. Imediat i se făcu loc. Un murmur de simpatie, 
căruia Sylvius Hog îi răspunse cu înclinări ale capului, trecu prin 
asistenţă şi se transformă apoi în aclamații. 

Dar profesorul nu era singur. Când cei mai aproape de el 
se traseră înapoi să-i facă loc, se văzu că era cu o fată la braţ, în 
timp ce un tânăr îi urma pe amândoi. Un tânăr şi o fată! Fucao 
zguduire electrică. Acelaşi gând se aprinse în toate aceste 
capete, ca o scânteie în tot atâtea acumulatoare. 

— Hulda, Hulda Hansen!... 

Acesta fu numele pe care toţi îl rosteau. 

Da! Era Hulda, atât de emoţionată că nu se putea ţine pe 
picioare. Ar fi căzut dacă nu era sprijinită de brațul lui Sylvius 
Hog. Dar profesorul o ținea bine pe eroina acestei manifestări, 
de la care lipsea Ole Kamp! Cât de mult ar fi dorit să fi rămas în 
mica ei cameră din Dai! Cum simțea nevoia să fugă de această 
mulțime curioasă, oricât de simpatică ar fi fost! Dar Sylvius Hog 
a vrut ca ea să vină, şi a venit. 


— Faceţi loc! Faceţi loc! se striga din toate părţile. 

Şi lumea se dădea la o parte înaintea lui Sylvius Hog, a 
Huldei şi a lui Joel. Câte braţe nu se întinseră pentru a le strânge 
mâinile! Câte cuvinte calde şi primitoare nu fură rostite la 
trecerea lor. lar Sylvius Hog încuraja toate aceste manifestări! 

— Da, este dânsa, prieteni!... E mica mea Hulda pe care am 
adus-o din Dai, zise el. 

Apoi, arătând spre Joel: 

— Şi el este Joel, curajosul ei frate! Şi adăugă: 
— Dar, mai ales, vă rog să nu-i striviţi! 

Şi în timp ce mâinile lui Joel răspundeau la toate aceste 
semne de simpatie, acele ale profesorului, mai puţin viguroase, 
erau zdrobite de atâtea strângeri. In acelaşi timp ochii îi 
străluceau, căci lacrimi de emoție i se adunaseră sub pleoape. 
Dar — fenomen demn de atenţie doctorilor de ochi — aceste 
lacrimi erau luminoase. 

Le trebui un sfert de oră pentru a traversa curtea 
Universităţii şi a ajunge în marea sală, până la scaunele ce 
fuseseră rezervate pentru profesor. In fine făcându-şi loc cu 
oarecare greutate, Sylvius Hog se aşeză între Hulda şi Joel. 

La ora două şi jumătate, o uşă se deschise în spatele 
estradei din fundul sălii. Preşedintele apăru, demn, serios, având 
un aer dominator şi ţinând capul sus, ca oricare om chemat să 
prezideze. Doi asesori, nu mai puţin gravi, îl urmau. Apoi se 
văzură intrând şase fetiţe cu panglici şi flori, toate blonde şi cu 
ochi albaştri, cu mâinile trandafirii, în care se puteau recunoaşte 
imediat acele mâini ale neprihănirii, făcute pentru tragerea 
numărului din urnă. 

Această intrare fu salutată de o rumoare a sălii, care arăta 
mai întâi plăcerea la vederea directorilor loteriei din Christiania, 
apoi nerăbdarea pe care o stârniseră fiindcă nu apăruseră mai 
devreme pe estradă. Erau şase fetiţe, deoarece existau şase 
urne puse pe o masă şi din care trebuiau să se tragă cele şase 
numere pentru fiecare câştig. 

Cele şase urne conţineau fiecare zece numere 1, 2, 3, 4, 
5, 6, 7, 8, 9, 0, reprezentând unităţile, zecile, sutele, miile, zecile 
de mii şi sutele de mii ale unui milion. Dacă nu exista a şaptea 
urnă pentru a forma milioanele, e că, după felul în care se 
desfăşura această tragere, era stabilit că, dacă ieşeau deodată 
cele şase zerouri, ele reprezentau numărul de un milion — ceea 


ce făcea ca toate biletele vândute să aibă şansa de câştig. 

Totodată se hotărâse ca numerele să fie scoase succesiv 
din urne, începând cu aceea care se găsea la stânga publicului. 
Numărul câştigător se va forma astfel sub ochii spectatorilor, 
mai întâi cu cifra de la coloana sutelor de mii, apoi a zecilor de 
mii şi aşa mai departe, până la coloana unităţilor. Graţie acestei 
reguli, se poate închipui cu ce emoție va vedea fiecare 
crescându-i şansele, după ieşirea fiecărui număr. 

La ora trei fix, preşedintele făcu semn cu mâna şi declară 
şedinţa deschisă. Această declaraţie fu primită cu un murmur 
îndelungat, după care se făcu puţină linişte. 

Preşedintele se sculă. Foarte emoţionat, pronunţă micul 
discurs obişnuit, în care părea că regretă că nu este câte un 
mare premiu pentru fiecare număr. Apoi ordonă să se tragă 
numerele la prima serie. Ea era compusă, cum se ştie, din 
nouăzeci de câştiguri, ceea ce cerea o bună bucată de timp. 

Cele şase fetiţe începură deci să lucreze cu mişcări 
automate, fără ca nerăbdarea publicului să fie pusă la încercare. 
E drept că importanţa câştigurilor crescând cu fiecare tragere, 
creştea şi emoția şi nimeni nu se gândea să părăsească locul, 
nici măcar cei cărora le ieşise de acuma numărul cu un câştig. 

Această serie ţinuse o oră, fără să se fi produs vreun 
incident. Ceea ce se putuse însă observa era că numărul 9672 
încă nu ieşise, ceea ce nu-i lua putinţa să mai câştige marele 
premiu de o sută de mii de mărci. 

— lată un semn bun pentru Sandgoist! zise un vecin 
profesorului. 

— Totuşi, ar fi de mirare ca să câştige lozul cel mare! răspunse 
un altul, cu toate că are acel număr faimos! 

— In adevăr, faimos! răspunse Sylvius Hog. Dar nu mă întrebaţi 
de ce!... Aş fi în stare să vă spun! 

Apoi începu tragerea pentru a doua serie, care se 
compunea din nouă câştiguri. 

Devenea din ce în ce mai palpitant, căci al nouăzeci şi 
unulea câştig era de o mie de mărci, al nouăzeci şi doilea de 
două mii de mărci şi aşa mai departe până la al nouăzeci şi 
nouălea, care era de nouă mii de mărci. A treia serie, nu s-a 
uitat, se compunea numai din lozul cel mare. 

Numărul 72521 câştigă cinci mii de mărci. El aparţinea 
unui brav marinar din port, care fu aclamat de toată asistenţa şi 


care suportă cu demnitate aceste urale. 

Un alt număr, 823752, câştigă şase mii de mărci. Şi cât de 
mare fu bucuria lui Sylvius Hog când Joel îi spuse că el aparţinea 
fermecătoarei Siegfrid din Bamble! 

Deodată se produse un incident şi tot publicul trecu printr- 
o emoție care-l făcu să murmure. Pe când se extrăgea al 
nouăzeci şi şaptelea câştig — acela de şapte mii de mărci, s-a 
crezut un moment că Sandgoist va fi alesul soartei pentru acest 
premiu. 

În adevăr, numărului ieşit, 9627, nu-i mai trebuia decât 
patruzeci şi cinci de puncte ca să fie acela al lui Ole Kamp! 

În următoarele două trageri ieşiră numere foarte 
îndepărtate: 775 şi 76287. A doua serie a tragerii se terminase. 
Nu mai rămânea de tras decât ultimul loz de o sută de mii de 
mărci. 

Agitaţia spectatorilor era teribilă, şi ar fi foarte greu să se 
descrie gradul la care ajunsese. 

La început a fost un murmur lung care se întinse din 
marea sală până în curte şi de aici până în stradă. Trecuseră 
câteva minute fără ca el să fi încetat. Cu toate acestea se stinse 
încetul cu încetul şi-i urmă o tăcere mormântală. S-ar fi spus că 
întreaga asistenţă încremenise. Era în această linişte un fel de 
stupoare — fie-ne permisă această comparaţie — una din acele 
uimiri pe care lumea o resimte în momentul când apare un 
condamnat la locul execuţiei. Dar de data aceasta, 
incriminatul,încă necunoscut, nu era condamnat decât să 
câştige o sută de mii de mărci şi nu să-şi piardă capul, decât 
numai de bucurie. 

Joel, cu braţele încrucişate, privea în gol, fiind cel mai 
puţin emoţionat din toată această mulţime. Hulda, şezând, se- 
nchisese în sine şi nu se gândea decât la sărmanul ei Ole! Il 
căuta instinctiv cu privirea, ca şi cum ar fi trebuit să apară în 
ultimul moment! 

Sylvius Hog, dânsul... Dar mai bine să renunţăm a descrie 
starea în care se afla Sylvius Hog. 

— Tragerea câştigului de o sută de mii de mărci! zise 
preşedintele. Ce voce! Părea că vine din măruntaiele acestui 
personaj solemn. 

Aceasta se datora faptului că avea mai multe bilete care 
încă nu ieşiseră şi care puteau astfel candida la lozul cel mare. 


Prima fetiţă trase un număr din urna din stânga şi îl arătă 
asistenţei. 
— Zero, zise preşedintele. 

Acest zero nu făcu o impresie prea mare. Aproape spuneai 
că era aşteptat să apară. 

— Zero, anunţă preşedintele, proclamând cifra extrasă de a 
doua fetiţă. 

Două zerouri! Se vedea că şansele creşteau în mod vădit 
pentru toate numerele aflate între unu şi nouă mii nouă sute 
nouăzeci şi nouă. Şi biletul lui Ole Kamp, să nu se uite, avea 
numărul 9672. 

Lucru curios, Sylvius Hog începu să se agite pe scaun ea şi 
cum ar fi fost luat de valuri. 

— Nouă, zise preşedintele, anunțând cifra pe care o extrase 
fetiţa din urna a treia. 

«Nouă» era prima cifră a biletului lui Ole Kamp! 

— Şase, zise preşedintele. 

Şi în adevăr, a patra fetiţă prezenta un «şase» spre toţi 
ochii care se aţinteau asupra ei, ca tot atâtea revolvere 
încărcate, ceea ce o cam sperie. 

Şansele de câştig erau acum de unu la o sută, pentru 
toate numerele 
cuprinse între unu şi nouăzeci şi nouă. 

Oare biletul lui Ole Kamp va face să intre în buzunarul 
ticălosului Sandgoist suma de o sută de mii de mărci ? în 
adevăr, asta ar fi fost prea de tot! 

A cincea fetiţă băgă mâna în urnă şi trase a cincea cifră. 
— Şapte, strigă preşedintele cu o voce atât de sugrumată, că 
de-abia fu auzită în primele rânduri. À 

Dar, dacă nu se auzea vocea, cifra în schimb se vedea. In 
acest moment cele cinci fetite arătau următorul rezultat 
publicului: 00967 Numărul câştigător se găsea precis între 9670 
şi 9679. Biletul lui Ole avea acum o şansă de unu la zece. 

Uimirea ajunsese la culme. 

Sylvius Hog, în picioare, prinsese mâna Huldei Hansen. 
Toate privirile se îndreptară către sărmana fată. Sacrificând 
ultima amintire a logodnicului ei, sacrificase oare şi norocul pe 
care Ole Kamp îl visase pentru ea şi pentru el? 

A şasea fetiţă introduse mâna în urnă cu oarecare 
greutate. Mititica tremura! în fine, numărul apăru. 


— Doi! exclamă preşedintele. 

Şi se prăbuşi pe scaunul său, sufocat de emoție. 

— Nouă mii şase sute şaptezeci şi doi, proclamă unul din 
asesori, cu o voce răsunătoare. 

Era numărul biletului lui Ole Kamp, acum în posesiunea lui 
Sandgoist! Toată lumea ştia acest lucru şi felul cum cămătarul îl 
dobândise. 

Se făcu o linişte profundă, în loc de uralele de care ar fi 
răsuna întreaga sală a Universităţii, dacă biletul s-ar fi găsit în 
mâinile Hulde Hansen. 

Şi acum, nemernicul de Sandgoist va apare oare, cu 
biletul în mână pentru a încasa premiul? 

— Numărul nouă mii şase sute şaptezeci şi doi câştigă premiu 
de o sută de mii de mărci!... repetă asesorul. Cine îl reclamă? 

Apoi leşină... 

— Eul! 

Oare cămătarul din Drammen aruncase acum acest 
cuvânt? 

Nu! Era un tânăr, un tânăr palid la faţă, purtând în toată 
fiinţa lui urmele unor lungi suferinţe, dar viu, viu! 

La auzul acestei voci, Hulda se sculă, scoase un țipăt auzit 
de toţi, apoi leşină... 

Dar tânărul reuşi să dea la o parte lumea şi el fu acela 
care o primi în braţe pe fata fără cunoştinţă... Era Ole Kamp! 


ină... 


Uha 
X 
š 
x 


CAPITOLUL XX 


Da! Era Ole Kamp, care supravieţuise ca prin minune 
naufragiului lui Viken. Şi dacă Telegraf nu-l adusese înapoi în 
Europa, era pentru că el nu se mai afla atunci prin regiunile 
vizitate de canonieră. 

Şi dacă nu se mai afla acolo, înseamnă că la acea epocă 
era în drum 
spre Christiania, pe nava care-l repatria. 

lată ceea ce povestea Sylvius Hog. lată ceea ce repeta 
tuturor, care voiau să-l asculte. Şi toţi îl ascultau, puteţi fi siguri! 
lată ceea ce povestea cu glas triumfător. Şi cei ce auzeau o 
spuneau mai departe la alţii care n-aveau norocul să fie lângă 
el. Şi astfel, aceste ştiri se transmiteau din grup în grup până la 
lumea de afară, înghesuită în curte şi în străzile învecinate. 

În câteva clipe, toată Christiania era la curent că tânărul 
naufragiat de pe Viken se întorsese şi în acelaşi timp că a 
câştigat marele loz al loteriei Şcolilor. 

Şi era bine că Sylvius Hog fu acela care povestea această 
întâmplare. Ole n-ar fi putut să o facă, căci Joel îl strângea în 
braţe să-l înăbușe, în timp ce Hulda îşi venea în simţiri. 

— Hulda... dragă Hulda!... zicea Ole. Da... eu... logodnicul tău... 
şi în curând bărbatul tău!... 

— Incepând de mâine, copiii mei, de mâine! exclamă Sylvius 
Hog. Vom pleca în seara aceasta la Dai. Şi ceea ce până acum 
nu s-a mai pomenit, se va vedea mâine: un profesor de Drept, 
un deputat al Storthing-ului jucând la o nuntă, ca cel mai voinic 
flăcău din Telemark! 

Dar cum aflase Sylvius Hog întâmplarea cu Ole Kamp? 
Foarte simplu, din ultima scrisoare pe care Marina i-o trimisese 
la Dai. În adevăr această scrisoare — ultima pe care o primise şi 
de care nu vorbise nimănui — conţinea o a doua, datată din 
Christiansand. Această a doua scrisoare îi anunţase 
următoarele: bricul danez Genius, căpitan Kroman, acostase la 
Christiansand, având la bord pe supraviețuitorii de pe Viken, 
între alţii şi pe tânărul marinar Ole Kamp. După trei zile acesta 
sosea la Christiania. 

Scrisoarea Marinei adăuga că aceşti naufragiaţi suferiseră 
atât de mult, încât mai erau încă foarte slăbiţi. 


lată de ce Sylvius Hog nu voise să-i spună nimic Huldei 
despre întoarcerea logodnicului ei. De asemenea, în răspunsul 
său, ceruse să se păstreze cea mai mare taină a revenirii 
naufragiatului, secret care a fost ţinut riguros faţă de public. 

Este uşor de explicat de ce Telegraf nu descoperise nici o 
epavă şi nici un supravieţuitor de pe Viken. 

În timpul unei puternice furtuni, Viken, pe jumătate 
distrus, a fost obligat să o ia spre nord-vest, pe când se găsea la 
două sute de mile sud de Islanda. In timpul nopţii între 3 şi 4 
mai — noapte bântuită de o mare furtună — se ciocni de un 
enorm aisberg în derivă, care venea din mările Groenlandei. 
Ciocnirea fu teribilă, atât de puternică încât după cinci minute 
Viken se scufundă perpendicular. 

In acel moment Ole scrisese documentul ştiut. El aşternea 
pe acel 
bilet de loterie un ultim rămas bun pentru logodnica sa; apoi îl 
aruncase în mare după ce-l închisese într-o sticlă. 

Cei mai mulţi oameni ai echipajului de pe Viken, inclusiv 
căpitanul, pieriseră în momentul ciocnirii. Singuri Ole Kamp şi 
patru dintre camarazii săi putură să sară pe o sfărâmătură de 
aisberg, în momentul când Viken era înghiţit de valuri. Dar 
moartea lor n-ar fi fost decât amânată, dacă îngrozitoarea 
furtună n-ar fi împins banchiza de gheaţă spre nord-vest. După 
două zile, istoviţi, morţi de foame, cei cinci supraviețuitori ai 
naufragiului erau aruncaţi şi lăsaţi în voia soartei în sudul 
Groenlandei, pe o coastă pustie. 

Dacă n-ar fi fost salvaţi după câteva zile, ar fi pierit cu 
toţii. 

Cum ar fi avut ei puterea să ajungă până la locurile de 
pescuit sau până la aşezările daneze ale golfului Baffin, care se 
aflau pe cealaltă coastă a insulei? 

Tocmai atunci, bricul Genius, care fusese abătut de 
furtună din drumul său, trecu în dreptul acestui țărm. 
Naufragiaţii îi făcură semnale desperate, şi astfel fură aduşi pe 
vas. 

Erau salvaţi. 

Totuşi Genius, având în faţă vânturi potrivnice, a suferit 
mari întârzieri în traversarea relativ scurtă dintre Groenlanda şi 
Norvegia. Aceasta explică şi de ce a ajuns la Christiansand abia 
la 12 iulie şi la Christiania în dimineaţa zilei de 15. 


Aceasta fu şi ziua în care Sylvius Hog urcase pe nava ce 
se afla în port. Acolo găsise un Ole încă destul de slăbit. li 
povesti tot ce se întâmplase de la ultima lui scrisoare trimisă din 
Saint-Pierre Miquelon... Apoi îl aduse la el acasă, după ce rugase 
echipajul de pe Genius să păstreze taina asupra salvării, timp de 
câteva ore. Restul se ştie. 

Hotărâseră atunci că Ole Kamp va veni să asiste la 
tragerea loteriei. Va avea el putere? 

Da! Puterea nu-i va lipsi, pentru că Hulda va fi acolo! Dar 
mai avea vreun interes să fie de faţă la această tragere? Da! De 
o sută de ori da! Era în interesul lui şi al logodnicei sale. 

În adevăr, Sylvius Hog reuşise să recapete biletul de la 
Sandgoist. El îl răscumpărase la preţul pe care cămătarul din 
Drammen îl plătise cucoanei Hansen. Şi Sandgoist a fost foarte 
fericit să scape de el, acum când nu mai avea cine să-l cumpere. 

«Dragul meu Ole, îi spusese Sylvius Hog predându-i 
biletul, nu era vorba de o şansă de câştig, de altfel puţin 
posibilă, pe care am vrut s-o înapoiez Huldei, ci de ultimul rămas 
bun pe care i l-ai trimis când ai crezut că vei muri!» 

Ei bine! Trebuie să fim de acord că profesorul Sylvius Hog 
fusese bine inspirat, mult mai bine decât Sandgoist care se dădu 
cu capul de perete când află rezultatul tragerii. 

Acum se găseau în casa de la Dai o sută de mii de mărci. 
Da! O sută de mii de mărci din care nu lipsea nici una, căci 
Sylvius Hog n-a vrut niciodată să primească înapoi suma pe care 
o plătise pentru răscumpărarea biletului lui Ole Kamp. 

Însemna zestrea, pe care era foarte bucuros s-o ofere în 
ziua nunţii micii sale Hulda! 

Poate se va părea curios că numărul 9672, care atrăsese 
atât de mult atenţia publicului, a fost tocmai cel care a câştigat 
marele premiu. Da, recunoaştem că este curios, dar nu imposibil 
şi, în tot cazul, acesta-i adevărul. 

Sylvius Hog, Ole, Joel şi Hulda părăsiră Christiania chiar în 
seara zilei de 15. întoarcerea se făcu prin Bamble, căci trebuia 
să i se predea Siegfridei valoarea lozului ce-l câştigase. Trecând 
din nou prin faţa bisericuţei din Hitterdal, Hulda îşi reaminti 
gândurile triste care o cuprinseseră cu două zile înainte; dar 
prezenţa lui Ole o readuse repede la realitatea fericită. 

Pe sfântul Olaf! Ce frumoasă era Hulda sub coroniţa 
strălucitoare, când, după patru zile, ieşea din micuța capelă din 


Dai, la braţul soţului ei, Ole Kamp! Şi apoi, ce serbare, căreia i 
se duse vestea până şi în cele mai îndepărtate aşezări din 
Telemark! Şi ce bucurie pe toţi: Siegfrid, tatăl ei, fermierul 
Helmboe, viitorul ei bărbat Joel şi chiar şi cucoana Hansen, pe 
care n-o mai obseda spectrul lui 


Profesorul deschise balul 


Sandgoist. 

Poate ne vom pune întrebarea dacă toţi aceşti prieteni, 
toţi aceşti oaspeţi — fraţii Help, fiii lui Help senior, şi atâţia alţii 
— veniseră să asiste la fericirea tinerei perechi sau să vadă cum 
juca Sylvius Hog, profesor de Drept şi deputat în Storthing ? E o 
întrebare. în tot cazul, el dansă cu multă demnitate şi, după ce 
deschise balul cu scumpa lui Hulda, îl închise cu fermecătoarea 
Siegfrid. 

A doua zi, salutat cu urale de toată valea Vestfjorddal-ului, 
plecă nu fără să promită solemn să revină pentru nunta lui Joel, 
care fu celebrată câteva săptămâni mai târziu, spre marea 
fericire a însurăţeilor. De data aceasta profesorul deschise balul 
cu fermecătoarea Siegfrid şi îl închise cu scumpa lui Hulda. 

De atunci Sylvius Hog n-a mai dansat. 

Câtă fericire era acum în această casă din Dai, care fusese 
atât de greu încercată! Fără îndoială că era opera lui Sylvius 
Hog, dar profesorul se împotrivea repetând: 

«Tot eu sunt acela care mai datorez ceva copiilor cucoanei 
Hansen!» 

Cât despre faimosul bilet, îi fu înapoiat lui Ole Kamp, după 
tragerea câştigurilor. 

Acum stă la loc de cinste, într-o ramă mică de lemn, în 
marea sală a hanului din Dai. Dar ceea ce se poate vedea nu 
este faţa lozului unde se află tipărit faimosul număr 9672, ci 
ultimul rămas bun de pe spatele biletului, pe care naufragiatul 
Ole Kamp îi adresase logodnicei sale Hulda Hansen. 


FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 


CAPITOLUL | 
INAUGURARE 


Soarele scăpata în spatele dealurilor care mărgineau spre 
vest priveliştea. Timpul era frumos. în zare, deasupra mării, 
despărțită printr-o linie de cer, înspre nord-est şi est, câţiva 
norişori reflectau ultimele raze care nu vor întârzia să se stingă 
în umbrele înserării. Amurgul e de lungă durată pe această 
latitudine de 55 grade a emisferei sudice. În clipa când din 
discul însângerat nu rămase decât o fişie, se auzi o lovitură de 
tun de la bordul canonierei Santa-Fe şi în vârful 
brigantinei steagul Republicii Argentina se înălţă fâlfâind în 
bătaia vântului. In aceeaşi clipă licări lumina farului, construit la 
o bătaie de puşcă distanţă, în spatele golfului Elgor, unde 
ancorase Santa-Fe. Doi dintre paznicii farului, lucrătorii de pe 
mal şi echipajul adunat în prova navei salutară cu îndelungi 
urale prima lumină aprinsă pe această coastă îndepărtată. Alte 


două lovituri de tun, care răsunară până departe, răspunseră 

celei dintâi. După această manifestare, pavilioanele canonierei 

fură coborâte, conform regulamentului navelor 

de război, şi liniştea se lăsă din nou pe Insula Statelor, aşezată 

în punctul unde se unesc apele Atlanticului cu ale Pacificului. 
Lucrătorii se îmbarcară neîntârziat la bordul navei Santa- 

Fe şi nu mai rămaseră pe uscat decât cei trei paznici ai farului. 
Unul era de serviciu în camera de cart, ceilalţi doi nu se 

întorseseră imediat în locuinţa lor şi se plimbau de-a lungul 

coastei, discutând între ei. 

— Ştii, Vasquez, zise cel mai tânăr, mâine canoniera va pleca în 

larg... 

— Da, Felipe, răspunse Vasquez, şi sper că va avea vreme bună 

până să ajungă în port... 

— E cam departe, Vasquez!... 

— Nu e mai departe când vii decât atunci când te întorci, Felipe. 

— Mă cam îndoiesc, răspunse, Felipe râzând. 

— Şi câteodată, băiete, zise Vasquez, faci mai mult la ducere 

decât la întoarcere, doar dacă vântul nu bate de fiecare dată la 

fel! La urma urmelor, 1500 de mile nu e cine ştie ce, când nava 

are maşini şi pânze bune. 

— Şi apoi, Vasquez, comandantul Lafayate cunoaşte bine 

drumul... 

— Care e un drum drept, băiete. A luat-o spre sud ca să vină 

încoace şi o va lua spre nord ca să se întoarcă, şi, dacă vântul 

continuă să sufle dinspre uscat, va fi la adăpostul coastei şi va 

naviga ca pe un fluviu. 

— Dar pe un fluviu care n-ar avea decât un singur mal, zise 

Felipe. 

— Ce importanţă are, dacă este malul cel bun şi e întotdeauna 

cel bun când vântul ţi-e prielnic. 

— E adevărat, aprobă Felipe, dar dacă mergi împotriva 

vântului... 

— Asta ar însemna ghinion, Felipe, şi cred că nu-l va avea 

tocmai Santa-Fe. În cincisprezece zile poate să parcurgă cele 

1500 mile şi să ancoreze în rada portului Buenos Aires... Dar 

dacă vântul ar bate dinspre est... 

— Atunci n-ar găsi un port de refugiu nici aici, pe coastă şi nici în 

altă parte, în larg! 

— Aşa cum spui, băiete. În Ţara de Foc sau în Patagonia nu te 


poţi opri. Trebuie să ieşi în larg, căci altfel rişti să te urci pe mal. 
— Dar, în sfârşit, Vasquez, după părerea mea, vremea bună va 
mai ţine. 

— Părerea ta este şi a mea, Felipe. suntem aproape de începutul 
verii... Trei luni bune înaintea ta, e ceva... 

— Şi lucrările au fost terminate tocmai la timp. 

— Ştiu, băiete, ştiu. La începutul lui decembrie. Sau, cum s-ar 
spune, începutul lui iunie pentru marinarii din Nord. În acest 
anotimp bântuie mai rar furtuni din acelea care răstoarnă o 
navă încărcată tot aşa de uşor cum ţi-ar smulge pălăria din 
cap... Şi apoi, atâta timp cît Santa-Fe se găseşte în port, poate 
să se dezlănţuie vântul, furtuna sau vijelia cât i-o plăcea!... Nu-i 
nici o primejdie ca insula noastră să se scufunde cu far cu tot! 

— Desigur, Vasquez. De altfel, după ce va transmite acolo ştiri 
despre noi, când canoniera se va întoarce cu celălalt schimb... 
— Peste trei luni, Felipe... 

— Va găsi insula pe locul ei... 

— Şi pe noi pe ea, răspunse Vasquez, frecându-şi mâinile după 
ce trase adânc din pipă, învăluindu-se într-un nor de fum. Vezi, 
băiete, nu suntem aici la bordul unei nave pe care vijelia o mână 
încoace şi încolo, sau dacă vrem s-o numim navă, ea este bine 
înfiptă în coada Americii şi nu va fi smulsă din ancora sa... Ştiu 
prea bine că aceste meleaguri sunt primejdioase şi că mările de 
la capul Horn au, pe drept cuvânt, o tristă faimă. Că naufragiile 
pe Insula Statelor au fost nenumărate şi că jefuitorii de epave n- 
ar putea alege un loc mai nimerit 

pentru a strânge avere! Dar toate acestea se vor schimba, 
Felipe! lată că acum Insula Statelor are un far, şi nici un uragan, 
ori de unde ar sufla el, nu va reuşi să-l stingă! Navele îl vor 
vedea la timp pentru a-şi găsi drumul!... Se vor călăuzi după 
lumina sa şi nu vor mai risca să se lovească de stâncile capului 
San-juan, de ale lui San-Diego sau Fallows, chiar şi pe nopţile 
cele mai întunecoase! Noi vom fi aceia care vom avea grijă de 
far şi o vom face cum trebuie. 

Vasquez vorbea cu atâta însufleţire, încât sfârşi prin a-l 
linişti pe camaradul său. Poate că Felipe nu se gândea cu inima 
uşoară la lungile săptămâni pe care trebuia să le trăiască pe 
această insulă pustie, fără să aibă vreo legătură cu semenii săi, 
până în ziua când le va veni schimbul. 

Pentru a termina, Vasquez adăugă: 


— Vezi tu, băiete, timp de patruzeci de ani am colindat toate 
mările vechiului şi noului continent, ca mus, elev marinar, 
marinar, maistru. Ei bine, acum, când a sosit vârsta să mă 
pensionez, nu puteam să-mi doresc ceva mai bun decât să fiu 
paznicul unui far, şi încă ce far! Farul de la Capătul Lumii!... 

În adevăr, farul merita o asemenea denumire, aşezat cum 
era la capătul acestei insule pierdute, atât de departe de orice 
pământ locuit sau care putea fi locuit! 

— Spune-mi, Felipe, zise Vasquez care-şi scutură pipa în căuşul 
palmei, la ce oră iei locul lui Moriz? 

— La zece noaptea. 

— Bine, atunci eu voi fi acela care te voi schimba de la două 
dimineaţa până la răsăritul soarelui. 

— În regulă, Vasquez. Aşadar, ceea ce avem mai bun de făcut 
amândoi acum este să dormim. 

— La culcare, Felipe, la culcare! 

Vasquez şi Felipe urcară spre mica incintă în mijlocul 
căreia se găsea farul şi intrară în locuinţa paznicilor, iar poarta 
se închise în urma lor. 

Noaptea fu liniştită. în momentul când se făcu ziuă, 
Vasquez stinse flacăra care arsese douăsprezece ore. Mareele, 
în general slabe în Pacific, mai ales de-a lungul coastelor 
Americii şi Asiei, sunt din contră foarte puternice pe suprafaţa 
Atlanticului şi violenţa lor este resimţită până în îndepărtatele 
regiuni ale arhipelagului Magellan. 

În acea zi, refluxul începând la şase dimineaţa, canoniera 
trebuia să profite de el ridicând ancora în zori. Dar nefiind gata 
cu pregătirile, comandantul se decise să iasă din golful Elgor 
abia la mareea de seară. 

Santa-Fe, navă din marina militară a Republicii Argentina, 
cu o capacitate de 200 de tone, cu o maşină de 260 cai putere, 
comandată de un căpitan şi un secund, având 50 de oameni 
echipaj, cu maistru cu tot, slujea la paza coastelor de la gurile 
lui Rio de la Plata şi până la strâmtoarea Lemaire din Oceanul 
Atlantic. În acel timp geniul maritim nu construise încă navele 
sale rapide, crucişătoarele, torpiloarele şi altele. Astfel că Santa- 
Fe, sub acţiunea elicei sale, nu depăşea viteza de nouă mile pe 
oră, viteză suficientă, de altfel, pentru poliţia de coastă a 
Patagoniei şi a Ţării de Foc, căci apele lor erau străbătute numai 
de vase de pescari. 


În acel an canoniera avea misiunea să urmărească 
construcţia farului pe care guvernul argentinian hotărâse să-l 
ridice la intrarea golfului Lemaire. 

La bordul său fură transportate personalul şi materialele 
necesare acestei lucrări, dusă la bun sfârşit după planurile unui 
priceput inginer din Buenos Aires. 

Se împlineau aproape trei săptămâni de când Santa-Fe era 
ancorată în golful Elgor. După ce debarcase proviziile pentru 
patru luni, după ce se convinsese că nimic nu va lipsi paznicilor 
noului far până în ziua când vor fi schimbaţi, comandantul 
Lafayate avea să readucă în patrie pe muncitorii trimişi pe 
Insula Statelor. Dacă anumite împrejurări neprevăzute n-ar fi 
întârziat terminarea lucrărilor, Santa-Fe ar fi trebuit să fie încă 
de-acum o lună înapoi în portul său. 

De altfel, în tot timpul petrecut aici, comandantul Lafayate 
putea fi liniştit în acest golf foarte bine apărat contra vânturilor 
din nord, sud şi vest. Numai vijelia dinspre mare putea să-l 
stingherească. Dar primăvara se arătase blândă, şi acum, la 
începutul verii, se putea spera că nu se vor dezlănţui decât mici 
furtuni trecătoare în regiunile magellanice. 

Era ora şapte când căpitanul Lafayate şi secundul său 
Riegal ieşiră din cabinele lor situate pe duneta, la pupa navei. 
Marinarii terminau cu spălatul punţii şi oamenii de serviciu 
împingeau apa spre orificiile de scurgere. In acelaşi timp, 
maistrul principal lua măsuri ca totul să fie gata pentru ora 
plecării. Cu toate că trebuiau să ridice ancora abia după-amiază, 
se scoteau velele din apărători, se curăţau trombele de aer, 
arama de pe habitaclu şi spiraiuri, se aşeza barca mare pe 
cavaleţii de pe punte, cea mică rămânând la apă, pentru 
serviciul curent. La răsăritul soarelui, pavilionul fu ridicat la picul 
brigantinei. Trei sferturi de oră mai târziu răsunau cele patru 
bătăi 
ale clopotului din prova pentru marinarii de cart, care îşi luară în 
primire posturile. După ce mâncară împreună, cei doi ofiţeri 
urcară pe dunetă, cercetară cerul destul de senin datorită 
vântului dinspre uscat şi dădură ordin maistrului să-i debarce. 

Comandantul voia să inspecteze pentru ultima oară, în 
această dimineaţă, farul cu anexele sale, locuinţa paznicilor, 
magazia de provizii şi combustibil şi să se asigure de buna 
funcţionare a aparatelor. 


Cobori deci pe coastă, însoţit de secund, şi se îndreptă 
spre incinta farului. 

Mergând într-acolo, îşi mărturisi îngrijorarea pentru cei trei 
oameni care vor rămâne în posomorâta singurătate a Insulei 
Statelor. 

— E în adevăr greu, zise căpitanul. Totuşi trebuie ţinut seama că 
aceşti oameni vrednici au dus întotdeauna o viaţă aspră, 
deoarece cea mai mare parte din ei sunt vechi marinari. Pentru 
ei serviciul la far este într-un fel o odihnă. 

— Fără îndoială, răspunse Riegal, dar una este să fii paznic de 
far pe o coastă populată care comunică uşor cu uscatul şi alta 
să trăieşti pe o insulă pustie, pe care navele nu fac decât s-o 
privească în treacăt şi încă de cât mai departe posibil. 

— Recunosc, Riegal. Dar oamenii vor fi schimbaţi din trei în trei 
luni. Vasquez, Felipe şi Moriz îşi vor începe serviciul în perioada 
cea mai puţin grea. 

— In adevăr, domnule comandant, şi nu vor avea de suferit 
iernile teribile ale capului Horn... 

— Teribile, în adevăr, încuviinţă căpitanul. De când am făcut, 
acum câţiva ani, o recunoaştere în strâmtoare, în Ţara de Foc, în 
Insula Dezolării, de la capul Virgenes la capul Pilar, nu mai am 
nimic de învăţat în materie de furtuni! Dar, în fine, paznicii 
noştri au o locuinţă solidă, pe care vijeliile nu o vor dărâma. Nu 
le vor lipsi nici alimentele şi nici cărbunii, chiar dacă straja lor la 
far s-ar prelungi 

cu două luni. Îi lăsăm sănătoşi şi tot aşa îi vom regăsi, căci dacă 
aerul este tare, cel puţin e curat la răscrucea dintre Atlantic şi 
Pacific!... Şi apoi, Riegal, mai e ceva: atunci când autorităţile 
militare au avut nevoie de paznici pentru Farul de la Capătul 
Lumii, nu mai ştiau pe cine să aleagă, atâtea cereri erau. 

Cei doi ofiţeri sosiră înaintea incintei unde-i aşteptau 
Vasquez şi camarazii săi. Poarta fu deschisă şi ei se opriră 
pentru a răspunde salutului reglementar al celor trei oameni. 

Comandantul Lafayate, înainte de a le vorbi, îi examina de 
la picioarele încălţate cu cizme groase până la capetele 
acoperite de glugile pelerinelor impermeabile. 

— Totul a mers bine în noaptea asta ? întrebă el adresându-se 
paznicului şef. 

— Bine, domnule comandant, răspunse Vasquez. 

— N-aţi văzut nici o navă în larg?... 


— Nici una şi, cum cerul era senin, am fi observat orice lumină, 
chiar de la patru mile. 

— Farul a funcţionat bine ? 

— Fără întrerupere, domnule comandant, până la răsăritul 
soarelui. 

— N-aţi suferit de frig în camera de cart ? 

— Nu, domnule comandant. E bine închisă şi vântul nu intră prin 
ferestrele duble. 

— Vom inspecta întâi locuinţa voastră şi apoi farul. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule comandant, răspunse 
Vasquez. 

Locuinţa paznicilor, construită la baza turnului, avea ziduri 
groase care puteau înfrunta toate vijeliile magellane. Cei doi 
ofiţeri inspectară diferitele încăperi destul de bine rânduite. Cei 
ce rămâneau nu aveau a se teme nici de ploaie, nici de viscolele 
foarte puternice pe această latitudine aproape polară. 

Odăile erau despărțite de un culoar, la capătul căruia se 
afla o uşă pe unde se intra înăuntrul farului. 

— Să urcăm, zise căpitanul Lafayate. 
— La ordinele dumneavoastră, repetă Vasquez. 
— E suficient să ne însoţeşti numai dumneata. 

Vasquez făcu un semn celorlalţi doi paznici să rămână la 
intrarea pe culoar. Apoi împinse uşa dinspre scară şi cei doi 
ofiţeri îl urmară. 

Această scară îngustă, în spirală, cu trepte de piatră 
încastrate în zid, nu era întunecoasă. Zece ferestruici o luminau 
din etaj în etaj. 

Când ajunseră în camera de cart, deasupra căreia erau 
lanterna şi instalaţia de luminat, ofiţerii se aşezară pe o bancă 
circulară fixată de perete. Prin cele patru ferestre din această 
cameră se putea privi spre toate punctele orizontului. 

Cu toate că briza era uşoară, sufla destul de tare la 
această înălţime, fără însă a acoperi strigătele ascuţite ale 
pescăruşilor şi albatroşilor care treceau fâlfâind din aripi. 

Căpitanul Lafayate şi secundul său, pentru a privi mai bine 
insula şi marea din jur, se căţărară pe scăriţa care ducea la 
galeria ce împrejmuia farul. 

Toată partea insulei care se vedea spre vest era pustie, ca 
şi marea pe care o puteau cerceta de la nord-vest spre sud şi 
care forma un vast arc de cerc, întrerupt numai spre nord-est de 


înălțimile capului San-Jjuan. La poalele turnului se afla golful 
Elgor, al cărui mal era însufleţit de forfota marinarilor de pe 
Santa-Fe. Nici o pânză, nici o dâră de fum nu se vedea în larg. 
Nimic decât imensitatea oceanului. Rămaseră acolo un sfert de 
oră, apoi ofiţerii, urmaţi de Vasquez, coborâră şi se întoarseră la 
bordul navei. 

După ce prânziră, căpitanul Lafayate şi secundul Riegal 
veniră din nou pe uscat. În orele care mai rămâneau până la 
plecare, voiau să cerceteze malul de nord al golfului. De mai 
multe ori, şi fără pilot — căci se-nţelege de la sine că nu exista 
pilot pe Insula Statelor — comandantul sosise în timpul zilei 
pentru a putea ancora în micul golf de la poalele farului. Dar, din 
prudenţă, făcea întotdeauna o nouă recunoaştere a acestei 
regiuni puţin sau deloc cunoscută. 

Ofițerii îşi prelungiră deci plimbarea. Traversând istmul 
îngust care uneşte insula cu capul San-Juan, examinară malul 
portului natural cu acelaşi nume, care de partea cealaltă a 
istmului formează o limbă de pământ ca şi a golfului Elgor. 

— Portul San-Jjuan, spuse comandantul, este foarte bun. Peste 
tot apa este destul de adâncă, chiar şi pentru nave de tonaj mai 
mare. E în adevăr păcat că intrarea în port este atât de dificilă. 
Un far, chiar cu lumină mai slabă, construit în aceeaşi linie cu 
farul din Elgor, ar permite navelor în dificultate să găsească uşor 
un adăpost. 

— Şi este ultimul care se găseşte după ieşirea din strâmtoarea 
Magellan, adăugă secundul Riegal. 

La ora patru ofiţerii se întoarseră. Suiră la bordul navei 
după ce îşi luară rămas bun de la Vasquez, Felipe şi Moriz, care 
rămaseră pe chei aşteptând plecarea ei. 

La ora cinci presiunea începu să urce în cazanul 
canonierei, din al cărei coş se revărsau vârtejuri de fum negru. 
Marea nu va întârzia să se retragă şi Santa-Fe va ridica ancora 
imediat ce va începe refluxul. 

La şase fără un sfert, comandantul dădu ordin să se vireze 
ancora şi să se pregătească maşinile. 

La prova, secundul supraveghea manevra; ancora fu 
ridicată la postul ei şi apoi fixată. 

Santa-Fe porni, salutată de cei trei paznici. Şi orice ar fi 
gândit Vasquez, dacă el şi camarazii săi priveau cu emoție cum 
se depărta canoniera, ofiţerii şi echipajul încercau o emoție mult 


mai profundă, lăsându-i pe cei trei pe această insulă de la 
capătul Americii. 

Santa-Fe înainta cu o viteză medie de-a lungul coastei de 
nord- vest a golfului Elgor. Nu era nici opt când intră în larg. 
După ce trecu de capul San-Juan, înainta cu toată viteza, lăsând 
strâmtoarea la vest; iar când se făcu noapte, luminile Farului de 
la Capătul Lumii apăreau doar ca o stea deasupra orizontului. 


CAPITOLUL II 
INSULA STATELOR 


Insula Statelor, denumită şi Pământul Statelor, este 
situată la capătul de sud-est al noului continent. Este ultima şi 
cea mai estică din arhipelagul magellanic, pe care erupțiile 
epocii vulcanice l-au format în regiunile paralelei a 55-a, la mai 
puţin de 7 grade de Cercul Polar sudic. Scăldată de apele 
ambelor oceane, este căutată de navele care trec dintr-unul în 
celălalt, fie că ele vin din nord-est, fie din sud-vest, după ce au 
lăsat în urmă capul Horn. 

Strâmtoarea Lemaire, descoperită în secolul al XVII-lea de 
către navigatorul olandez cu acelaşi nume, desparte Insula 
Statelor de Tara de Foc, care se află la 25—30 kilometri 
depărtare. Ea oferă navelor în trecere un drum mai scurt şi mai 
uşor, scutindu-le de puternica hulă din dreptul Insulei Statelor. 
Aceasta o mărgineşte la est pe o lungime de circa zece mile de 
la capul San-Antonio la capul Kempe, şi navele cu aburi sau 
pânze sunt mai puţin expuse decât dacă trec pe la sudul insulei. 
Insula Statelor măsoară 39 de mile de la vest la est, de la capul 
San-Bartolome până la capul San-Juan, pe o lăţime de 11 mile 
între capul Colnett şi capul Webster. Malul Insulei Statelor este 
extrem de accidentat, o adevărată succesiune de golfuri, 
golfuleţe şi intrânduri, din care în unele nu se poate răzbate din 
cauza unor cordoane de insulițe şi recife de corali. Astfel că au 
avut loc multe naufragii pe aceste meleaguri, din cauza 
țărmurilor prăpăstioase, cu ieşituri ascuţite, sau mărginite de 


roci enorme. Chiar pe timp liniştit oceanul se izbeşte de faleză 
cu o neasemuită furie. 

Insula este nelocuită, dar se poate trăi aici, cel puţin în 
timpul sezonului frumos, adică în cele patru luni — noiembrie, 
decembrie ianuarie şi februarie — cât ţine vara la această înaltă 
latitudine. Cirezile şi turmele ar găsi hrană îndestulătoare pe 
întinsele câmpi din interior, mai ales în regiunea situată la est 
de Port Parry şi cu prinsă între limba Conway şi capul Webster. 
când stratul gros de zăpadă se topeşte sub razele soarelui 
antarctic, iarba se iveşte destul 
de verde şi solul păstrează până la iarnă o umezeală 
binefăcătoare Rumegătoarele obişnuite să trăiască în regiunile 
magellanice a putea să se simtă bine aici. Dar odată cu sosirea 
frigului cirezile a trebui duse în câmpii mai călduroase, în 
Patagonia sau chiar în Țar de Foc. 

Totuşi se întâlnesc în stare sălbatică câteva lame, 
asemănătoare cu înfăţişare cu cerbii şi a căror carne este destul 
de bună, când este bir prăjită sau friptă. Aceste animale nu mor 
de foame în timpul lung perioade de iarnă, pentru că ele ştiu să 
găsească sub zăpadă rădăcini şi muşchi cu care stomacul lor 
trebuie să se mulţumească. 

Din centrul insulei, într-o parte şi în alta, se întind câmpiile 
şi pot zări câţiva copaci cu frunzişul rar, mai mult galben decât 
verde, sunt mai ales fagi antarctici cu trunchiul înalt de vreo 
şaizeci de picioare, cu crengi orizontale, apoi mărăcini spinoşi 
de esenţă foarte dură, cu fructe a căror coajă are proprietăţi 
asemănătoare cu vanilia. 

In realitate, aceste câmpii şi pădurici nu acoperă nici 
măcar un sfert din suprafaţa insulei. Restul cuprinde un podiş 
stâncos, unde domină cuarțul, trecători adânci, lungi şiruri de 
blocuri neregulate care s-au împrăştiat în urma erupţiilor foarte 
vechi, căci acum ai căuta în zadar cratere de vulcani stinşi în 
această parte a Ţării de Foc sau a Magellaniei. In mijlocul 
insulei, câmpiile mai întinse capătă aparenţa de stepe când, în 
timpul celor opt luni de iarnă, nici o ridicătură nu tulbură 
uniformitatea stratului de zăpadă. Apoi, pe măsură 
ce te îndrepţi spre vest, relieful este mai variat, falezele 
litoralului devin mai înalte şi mai abrupte. Aici se ridică munţi în 
formă de con, cu vârfuri foarte înalte care ajung până la 3000 de 
picioare deasupra nivelului mării, de unde poţi cuprinde cu 


privirea întreaga insulă. Acestea sunt ultimele şiruri muntoase 
ale Anzilor, care constituie de la nord la sud imensul schelet al 
noului continent. 

Desigur că în asemenea condiţii climaterice, expusă 
asprelor şi teribilelor uragane, flora insulei se reduce la nişte 
rare specii care nu se aclimatizează deloc cu vecinătatea 
strâmtorii Magellan, la fel cu cea din arhipelagul Maluinelor la 
aproximativ o sută de leghe depărtare de Ţara de Foc. Sunt 
plante ca drobul, cebareea, broniul, iarba-şarpelui, năgara — 
foarte decolorate. Prin păduri, între ierburile câmpiei, aceste 
floricele palide îşi arată corolele care se vestejesc 
înainte de se nasc. La poalele stâncilor de pe litoral, pe 
povârnişurile unde se strânge puţin humus, un naturalist ar 
putea să mai găsească ceva muşchi şi la adăpostul copacilor 
nişte rădăcini comestibile, urmele unor azalee de pildă, pe care 
triburile din Ţara de Foc le consumă în loc de pâine; dar care 
sunt foarte puţin hrănitoare. În zadar ai căuta un curs regulat de 
apă pe suprafaţa Insulei Statelor. 

Nici un râu sau pârâu nu izvorăşte din acest sol de piatră. 
Dar zăpada se strânge în straturi groase; ea durează opt luni pe 
an şi în timpul anotimpului cald — mai bine zis mai puţin 
friguros — se topeşte sub razele oblice ale soarelui şi întreţine o 
umiditate permanentă. Atunci se formează mici bălți şi lacuri, pe 
ici pe colo, unde apa se păstrează până la primul îngheţ. De 
aceea, în momentul când începe această povestire, pâraie de 
apă cădeau din înălțimile de lângă far 
şi şerpuind sprinţare se pierdeau în limanul Elgor sau în portul 
San-Juan. 

Dacă fauna şi flora se găsesc atât de slab reprezentate pe 
insulă, în schimb peştele se află în abundență pe tot litoralul. 
Astfel că, în ciuda primejdiilor prin care trec ambarcaţiunile în 
strâmtoarea Lemaire, oamenii din Ţara de Foc fac câteodată un 
pescuit bogat. 

Speciile sunt foarte variate. Sezonul cel mare de pescuit 
ar putea chiar să atragă numeroase vase, căci atunci aceste 
meleaguri sunt străbătute de cetacee, balene, caşaloţi ca şi de 
foci şi morse. Marile animale marine au fost vânate cu atâta 
cruzime, încât ele se refugiază acuma în mările antarctice unde 
pescuitul este pe cât de greu, pe atât de primejdios. 

E uşor de înţeles că pe toate malurile insulei, pe 


prundişuri, printre stânci, mişună scoici, iar alte specii de 
crustacee comestibile se strecoară cu miile printre recife. 

Cât despre păsări, ele sunt nenumărate. 

Totuşi nu trebuie crezut după această descriere a Insulei 
Statelor că ea ar fi stârnit râvna chilienilor sau a Republicii 
Argentina. În definitiv, insula nu este decât o stâncă enormă pe 
care nu se poate locui. A cui era ea în anii când începe această 
povestire?... Tot ce se poate spune este că făcea parte din 
arhipelagul magellanic care ţinea de cele două republici de la 
capătul continentului american. 

În timpul sezonului frumos, oamenii din Ţara de Foc se 
opreau rareori pe insulă, doar când vremea rea îi obliga să-şi 
găsească aici adăpost. Cât despre navele comerciale, un mare 
număr preferau să meargă prin strâmtoarea Magellan, trecută 
pe toate hărţile maritime şi pe care o puteau străbate fără 
pericol, pentru a intra dintr-un ocean în celălalt, fie că veneau 
din est sau din vest, mai ales datorită dezvoltării navigaţiei cu 
aburi. Singurele bastimente care luau cunoştinţă de Insula 
Statelor erau cele ce se pregăteau să depăşească sau 
depăşiseră capul Horn. E de remarcat că Republica Argentina a 
avut o 
iniţiativă fericită construind Farul de la Capătul Lumii şi toate 
naţiunile trebuie să-i fie recunoscătoare. În adevăr, nici o lumină 
nu exista la acea epocă prin meleagurile Magellaniei, de la 
intrarea în strâmtoarea Magellan la capul Virgenes, pe Atlantic, 
şi până la ieşirea din strâmtoare, la capul Pilar, din Pacific. Farul 
de pe Insula Statelor avea să aducă foloase incontestabile 
navigaţiei prin aceste regiuni. Nici măcar la capul Horn nu era 
un far care ar fi putut evita multe 
catastrofe, asigurând navelor care veneau din Pacific un plus de 
siguranţă la intrarea în strâmtoarea Lemaire. 

Guvernul argentinian decisese deci construirea acestui far 
în fundul 
golfului Elgor. După un an de lucrări desfăşurate în bune 
condiţii, inaugurarea se făcuse la 9 decembrie 1859. 

La o sută cincizeci de metri de limanul golfului, solul avea 
o ridicătură pe o suprafaţă de patru-cinci sute de metri pătraţi, 
cu o înălţime de treizeci-patruzeci de metri. Un zid de pietre 
închise această terase stâncoasă, care trebuie să servească 
drept temelie turnului. Farul se ridică în mijlocul terasei, 


înconjurat fiind de anexele formate din locuinţe şi magazii. 

Anexele cuprindeau: 1) camera paznicilor, mobilată cu 
paturi, dulapuri, mese şi scaune şi încălzită de o sobă cu 
cărbuni, al cărei burlan ieşea deasupra acoperişului; 2) sala 
comună, având şi ea o sobă de încălzit şi care servea ca 
sufragerie, cu o masă în mijloc, lămpi atârnate de tavan, 
dulapuri în perete — care conţineau diverse instrumente ca: 
lunetă, barometru, termometru, apoi lămpile de schimb ale 
farului — şi, în fine, o pendulă aşezată pe un perete lateral; 3) 
magazia unde se găseau provizii pentru un an — cu toate că 
aprovizionarea şi schimbarea oamenilor se făceau la fiecare trei 
luni — plină cu diferite conserve, carne sărată, corned-beaf, 
slănină, legume uscate, pesmeţi, 
ceai, cafea, zahăr, butoiaşe de wisky şi rachiu, medicamente 
uzuale; 4) magazia cu rezerva de ulei pentru lămpile farului; 5) 
magazia unde se găsea combustibilul, în cantitate suficientă, 
pentru nevoile paznicilor pe toată durata iernii antarctice. 
Acesta era ansamblul de construcţii, alcătuind o clădire 
circulară. 

Turnul, foarte solid, era construit cu materiale de pe 
insulă. Pietrele dure, prinse între ele cu buloane de fier, 
asamblate cu mare precizie şi îmbucate una în alta în «coadă de 
rândunică», formau un zid capabil să reziste celor mai puternice 
furtuni, uraganelor atât de frecvente în această regiune care se 
găseşte la răscrucea dintre două oceane, cele mai mari de pe 
glob. Aşa cum spusese Vasquez, vântul nu va disloca acest turn. 
Felinarul străjuit de el şi de camarazii lui va fi bine păzit, în 
pofida vijeliilor magellanice! 

Turnul avea 32 metri şi, adăugind şi înălţimea terasei, 
lumina se găsea la 223 de picioare deasupra nivelului mării. 
Putea fi deci zărită din larg de la o distanţă de 15 mile, distanţă 
pe care o străbate raza vizuală de la această înălţime. Dar în 
realitate nu se vedea la mai mult de 10 mile. La acea epocă nu 
existau încă faruri funcţionând cu hidrogen carburat sau cu 
lumină electrică. De altfel, pe această insulă îndepărtată care 
comunica greu cu statele apropiate, se impunea sistemul cel 
mai simplu, care necesita şi un minimum de reparaţii. S-a 
adoptat atunci  luminatul cu ulei, înzestrat cu toate 
perfecţionările pe care le 
posedau atunci ştiinţa şi industria. 


Vizibilitatea la zece mile era suficientă. Le rămânea 
navelor care veneau din nord-est şi din sud-est destule 
posibilităţi să ajungă la strâmtoarea Lemaire sau să se îndrepte 
spre sudul insulei. Toate primejdiile puteau fi evitate, urmând cu 
exactitate instrucţiunile publicate de autorităţile maritime: 
având farul în nord-nord-vest în al doilea caz şi la sud-sud-vest 
în primul caz, capul San-Juan şi limba de pământ Several sau 
Fallows vor fi depăşite la timp, unul la babord şi celălalt la 
tribord, pentru ca nava să nu fie deviată de vânt sau curenţii de 
apă. 
între altele, dacă o navă ar fi constrânsă să se oprească în golful 
Elgor, ceea ce se întâmpla rar, orientându-se după far va avea 
toate şansele să poată ancora. La întoarcere, Santa-Fe va putea 
deci cu uşurinţă să ajungă la liman chiar şi în timpul nopţii. 
Golful, având o lungime de circa trei mile până la capul San-Juan 
şi puterea luminii fiind de zece mile, canoniera va avea înaintea 
sa şapte mile până la primele limbi de pământ ale insulei. 

Se înţelege de la sine că Farul de la Capătul Lumii avea o 
lumină fixă. Nici o teamă să fie confundat cu o altfel de lumină 
de către căpitani, pentru că nu exista alta în aceste regiuni, nici 
măcar la capul Horn. Nu s-a găsit deci necesar să o 
deosebească, fie prin eclipse, fie prin clipiri, ceea ce permitea să 
fie înlăturat un mecanism delicat, ale cărui eventuale reparaţii 
ar fi fost foarte anevoioase pe această insulă locuită numai de 
trei paznici. 

Părăsind insula pe un timp senin, comandantul canonierei 
putu în adevăr să constate că nimic nu mai era de refăcut la 
instalaţia şi buna funcţionare a farului. Era limpede că bunul 
mers depindea acum numai de punctualitatea şi vigilenţa 
paznicilor. Cu condiţia de a ţine lămpile în perfectă stare, de a 
reînnoi cu grijă fitilurile, de a fi atenţi la introducerea uleiului în 
proporţii potrivite, de a regla tirajul întinzând sau scurtând 
manşoanele sticlelor ce le înconjurau, de a aprinde luminile 
seara şi a le stinge la răsăritul soarelui şi de a nu slăbi nici un 
moment supravegherea farului, farul era menit să aducă cele 
mai mari servicii 
navigaţiei de pe meleagurile îndepărtate ale oceanului Atlantic. 
Nimeni nu se îndoia de altfel de bunăvoința şi zelul lui Vasquez 
şi al celor doi camarazi ai săi. Aleşi în urma unei selecţii 
riguroase dintr-un mare număr de candidaţi, toţi trei dăduseră 


dovadă de conştiinciozitate, curaj şi rezistenţă în posturile ce le 
ocupaseră anterior. 

Trebuie să repetăm că siguranţa celor trei paznici părea 
absolută, cu toate că Insula Statelor era izolată, la 1500 mile de 
Buenos Aires, singurul loc de unde puteau să le vină proviziile şi 
ajutoarele. Cei câţiva locuitori din Ţara de Foc şi din insulele 
arhipelagului, care soseau câteodată în sezonul cald, nu 
rămâneau multă vreme şi pe deasupra aceşti sărmani oameni 
erau complet inofensivi. După ce terminau să pescuiască, erau 
grăbiţi să facă drumul întors prin strâmtoarea Lemaire şi să 
ajungă la țărmurile Ţării de Foc sau ale insulelor arhipelagului. 

Alţi străini nu fuseseră văzuţi pe aici niciodată. Coastele 
insulei erau prea temute de navigatori, pentru ca vreo navă să 
caute un adăpost pe care l-ar fi găsit mai uşor şi mai sigur în 
alte puncte ale Magellaniei. 

Cu toate acestea, toate precauţiunile fuseseră luate în 
eventualitatea sosirii unor indivizi suspecți în golful Elgor. 
Anexele farului aveau porţi solide, care se închideau pe 
dinăuntru, şi nu s-ar fi putut forţa gratiile ferestrelor de la 
magazii şi locuinţe. De asemenea, Vasquez, Moriz şi Felipe 
posedau carabine şi revolvere pentru care aveau destule 
muniții. 

În fine, la capătul culoarului care ducea la intrarea turnului 
se pusese o uşă de fier care nu putea fi cu nici un chip forţată 
sau spartă. Cum ar fi fost deci posibil să pătrunzi în interiorul 
turnului prin ferestruicile înguste ale scării, apărate şi ele prin 
cruci de fier, şi cum s-ar fi putut ajunge la galeria care înconjura 
lanterna, altfel decât să te fi căţărat pe lanţul paratrăsnetului ? 

Astfel au fost făcute lucrările de mare importanţă ale 
farului, care fură duse la bun sfârşit pe Insula Statelor prin grija 
guvernului Republicii Argentina. 


CAPITOLUL III 


CEI TREI PAZNICI 


În această epocă, din noiembrie până în martie, în 
regiunile arhipelagului Magellan este cea mai activă navigaţie. 
Marea este totdeauna furtunoasă. Dar dacă nimic nu poate opri 
şi linişti valurile mari care vin din ambele oceane, starea vremii 
este mai puţin schimbătoare şi uraganele care o tulbură din 
când în când, răscolind marea până în zonele cele mai 
depărtate, sunt trecătoare. Navele cu aburi şi cele cuvele profită 
de acest timp mai blând pentru a face ocolul capului Horn. 
Trecerea navelor spre strâmtoarea Lemaire sau pe la sud de 
Insula Statelor nu poate însă schimba monotonia lungilor zile ale 
acestui anotimp. Aici navele n-au fost niciodată numeroase şi au 
devenit şi mai rare încă de când s-a dezvoltat navigația cu aburi 
şi s-au perfecţionat hărţile maritime, care au făcut mult mai 
puţin primejdioasă strâmtoarea Magellan, drum şi mai scurt şi 
mai uşor. 

Totuşi, această monotonie, inerentă vieţii în faruri, nu o 
resimt prea mult oamenii însărcinaţi de obicei cu paza. Ei sunt în 
cea mai mare parte marinari sau pescari încercaţi. Acest fel de 
oameni nu stau să numere zilele şi orele; ei ştiu să-şi caute de 
lucru şi să se distreze. Serviciul nu se mărgineşte numai la a 
asigura aprinderea farului în amurg şi stingerea lui la răsăritul 
soarelui. Lui Vasquez şi camarazilor săi li se dăduse şi sarcina de 
a supraveghea cu grijă apropierea navelor de golful Elgor, de a 
merge de mai multe ori pe săptămână la capul San-Juan, de a 
inspecta coasta până la punctul Several, fără însă a se îndepărta 
mai mult de trei-patru mile. Trebuiau să ţină la zi Jurnalul farului, 
să noteze toate întâmplările ce ar putea surveni - trecerea 
vaselor cu aburi sau vele, căror ţări aparţineau, denumirea lor, 
înălţimea mareelor, direcţia şi forţa vântului, schimbarea vremii, 
durata ploilor, frecvenţa furtunilor, variațiile de presiune şi 
temperatură şi alte fenomene, ceea ce ar fi permis să se 
stabilească harta meteorologică a acestor regiuni. 

Vasquez, argentinian de origine, ca şi Felipe şi Moriz, 
fusese numit şef al pazei farului din Insula Statelor. Avea vârsta 
de 47 de ani, o sănătate de fier, era foarte rezistent, cum îi şade 
bine unui marinar care a străbătut în toate sensurile cea mai 
mare parte a celor 180 paralele. Hotărât, energic, era obişnuit 
cu primejdiile şi în mai multe împrejurări ştiuse să facă faţă 
situaţiei, chiar cu riscul vieţii. Datora funcţia de şef al echipei nu 


numai vârstei, ci şi caracterul său ferm care inspira o încredere 
totală. Fără să fi ajuns la un grad mai mare decât cel de 

maistru principal în marina de război a Republicii, el a părăsit 
serviciul fiind stimat de toţi. Astfel, când solicită acest loc în 
Insula Statelor, autorităţile maritime i-l încredinţară fără nici o 
ezitare. 

Felipe şi Moriz erau de asemenea marinari, unul de 40 şi 
altul de 37 de ani. Vasquez îi cunoştea de mult pe ei şi familiile 
lor şi îi propusese autorităţilor. Primul rămăsese neînsurat, ca şi 
dânsul. Singurul căsătorit, Moriz, n-avea copii, iar nevasta lui, pe 
care o va revedea peste trei luni, avea o slujbă la un mic hotel 
din portul Buenos Aires. 

După trei luni, Vasquez, Felipe şi Moriz se vor reîmbarca 
pe Santa-Fe, care va aduce alţi trei paznici în Insula Statelor, pe 
care-i vor schimba tot ei, trei luni mai târziu. Işi vor relua 
serviciul în iunie, iulie şi august, adică în mijlocul iernii. 

Din ziua de 10 decembrie serviciul fu organizat 
reglementar. În fiecare noapte lămpile funcționau sub 
supravegherea unuia din paznici rămas în camera de cart, în 
timp ce ceilalţi doi se odihneau în dormitor în timpul zilei, 
aparatele erau cercetate, curățate, înzestrate cu fitiluri noi, la 
nevoie, încât să emită puternicele lor raze de lumină, după 
asfinţitul soarelui. 

Între timp, conform ordinelor primite, Vasquez şi camarazii 
lui coborau până la mare, prin golful Elgor, fie pe jos de-a lungul 
unui mal sau altuia, fie în ambarcaţiunea lăsată la dispoziţia lor, 
un fel de şalupă cu o mică punte, având o randă şi un foc, şi 
care se adăpostea într-u mic golfuleţ unde era apărată de 
malurile înalte contra vântului de est singurul primejdios. 

E de la sine înţeles că atunci când Vasquez, Felipe şi Moriz 
făcea aceste recunoaşteri în golf sau prin împrejurimi, unul din 
ei rămânea totdeauna de gardă pe galeria superioară a farului. 
În adevăr, se putea întâmpla ca vreo navă să treacă prin dreptul 
Insulei Statelor şi să dorească să le facă cunoscută matricola sa. 
Era deci necesar ca unul din paznici să fie la post. De pe terasă 
nu se putea privi decât spre est nord-est. In celelalte direcţii, 
malurile stăvileau vederea la câteva sute de stânjeni de incintă. 
De aici nevoia ca cineva să fie în permanenţă în camera de cart, 
pentru a putea comunica cu navele. 

Primele zile după plecarea canonierei nu se întâmplă 


nimic. Timpul rămase frumos şi temperatura destul de ridicată. 
Termometrul arăta câteodată zece grade peste zero. Vântul 
sufla din larg, îndeobşte ca o briză uşoară, între răsăritul şi 
apusul soarelui; apoi seara bătea dinspre uscat, adică spre nord- 
est, şi venea din vastele câmpii ale Patagoniei şi ale Ţării de 
Foc. Plouase însă câteva ore şi, cum căldura creştea, erau de 
aşteptat în curând furtuni care să schimbe situaţia atmosferică. 
Sub influenţa razelor solare, care aveau o putere mai mare, 
începuse să se arate flora. Pe câmp, în jurul incintei, mantia de 
zăpadă pierise 

şi ieşise la iveală un covor de un verde palid. în pădurea de fagi 
antarctici ai fi avut plăcerea să te întinzi sub frunzişul nou. 
Pârâul alerga umflat de ape spre limanul din vale. Muşchiul şi 
lichenii  reapăreau la poalele arborilor şi  împodobeau 
povârnişurile stâncilor; ca şi scoicile comestibile, atât de bune 
ca remediu contra scorbutului. In fine, dacă nu primăvara — căci 
acest frumos cuvânt nu e cunoscut în arhipelagul Magellan — 
vara era cea care mai domnea câteva săptămâni pe cel mai 
îndepărtat hotar al continentului american. 

În acest sfârşit de zi, înainte de a se aprinde farul, 
Vasquez, Felipe şi Moriz, toţi trei pe galeria circulară, stăteau ca 
de obicei de vorbă. Şeful pazei conducea şi întreţinerea 
conversaţia. 

— Ei bine, băieţi, spuse el după ce-şi umplu pipa, exemplu 
urmat şi de ceilalţi doi, a început să vă placă noua voastră 
existenţă?... începeţi să vă obişnuiţi cu ea ? 

— Desigur, Vasquez, răspunse Felipe. Nu te poţi nici plictisi, nici 
obosi foarte tare într-un timp atât de scurt. 

— În adevăr, adăugă Moriz, cele trei luni vor trece mai repede 
decât aş fi crezut.. 

— Da, băiatule, vor zbura ca o corvetă cu velele întinse! 

— Fiindcă veni vorba de nave, zise Felipe, n-am văzut azi nici 
una, nici măcar la orizont... 

— Vor veni, Felipe, vor veni, replică Vasquez făcând palma 
pâlnie şi uitându-se prin ea ca printr-o lunetă. Degeaba s-a mai 
ridicat acest frumos far pe Insula Statelor — un far care trimite 
razele sale la zece mile în larg — dacă nici o navă nu va profita 
de existenţa lui. 

— De altfel, farul nostru este cu totul nou, spuse Moriz. 

— Aşa cum spui, băiete, replică Vasquez, şi trebuie timp pentru 


ca să afle căpitanii că această coastă este acum luminată. Când 
vor şti, nu vor ezita să se apropie de ea şi să intre în strâmtoare, 
spre binele lor! Dar nu e totul să afli de far, trebuie să fii şi sigur 
că este aprins totdeauna, de la apusul soarelui până în zori. 

— Vestea nu se va răspândi, remarcă Felipe, decât după 
întoarcerea lui Santa-Fe la Buenos Aires. 

— E adevărat, băiete, spuse Vasquez, şi când raportul 
căpitanului Lafayate va fi publicat, autorităţile se vor grăbi să-l 
aducă la cunoştinţa tuturor cercurilor maritime. Dar chiar acuma 
mulţi navigatori trebuie că ştiu ce s-a făcut aici. 

— lar drumul lui Santa-Fe, care n-a plecat decât de cinci zile, va 
dura... 

— Cât va dura, îl întrerupse Vasquez. Cred că nu mai mult de o 
săptămână! Timpul e frumos, marea calmă, vântul prielnic... 
Canoniera are vânt bun în vele, întinse zi şi noapte şi, cu 
ajutorul maşinilor, m-ar mira dacă n-ar face opt-nouă noduri. 

— În momentul de faţă trebuie să fi trecut de strâmtoarea 
Magellan şi să fi lăsat în urmă capul Virgenes cu cel puţin 
cincisprezece mile. 

— Mai mult ca sigur, băiete, zise Vasquez. în momentul acesta 
navighează de-a lungul coastei Patagoniei şi poate să se 
întreacă în iuţeală cu caii patagonezi. Deşi, cine poate să ştie 
dacă în acea ţară oamenii şi animalele aleargă ca o fregată de 
primă mână cu velele în vânt? 

Era de înţeles de ce aceşti vrednici marinari se gândeau 
tot timpul la Santa-Fe. Nava, care tocmai îi părăsise, nu era ea 
oare ca o parte din pământul patriei lor unde se ducea? Aşa că o 
vor însoţi cu gândul până la sfârşitul călătoriei. 

— Ai avut noroc astăzi la pescuit? îi spuse Vasquez lui Felipe. 

— Destul noroc, Vasquez, am prins cu undiţa o duzină de guvizi 
şi cu mâna un crab de vreo trei livre, care se strecura printre 
stânci. 

— E foarte bine, spuse Vasquez, şi nu-ţi fie frică că vei sărăci 
golful. Peştii, cu cât prinzi mai mulţi, cu atât se înmulţesc mai 
tare, cum s-ar zice, şi asta ne va permite să economisim 
proviziile noastre de carne uscată şi de slănină sărată! Cât 
despre legume... 

— Eu, zise Moriz, am coborât până la pădurea de fagi. Am 
dezgropat câteva rădăcini şi vă voi face o mâncare tot aşa de 
grozavă ca a priceputului bucătar de pe canoniera. 


— Va fi binevenită, declară Vasquez, căci nu trebuie să mănânci 
prea multe conserve, chiar din cele mai bune! Nimic nu-i mai 
sănătos decât ce e proaspăt vânat, pescuit sau cules! 

— Eh, făcu Felipe, dacă ne-ar pica vreo rumegătoare dinăuntrul 
insulei... o pereche de lame sau altceva. 

— N-ar fi rău un fileu sau o pulpă de lama, replică Vasquez. O 
bucată bună de vânat cărui stomac nu i-ar place? Aşa că, dacă 
se va prezenta ocazia, vom căuta să nu o pierdem. Dar, băieţi, 
fiţi atenţi să nu vă îndepărtați de incintă ca să vânaţi un animal 
mare sau mic. Important este să te conformezi instrucţiunilor de 
a nu fi departe de far, în afară de cazul când te duci să vezi ce 
se întâmplă în golful Elgor şi în larg, între capul San-Juan şi capul 
Diegos. 

— Totuşi, reluă Moriz, mare iubitor de vânătoare, dacă ar apare 
o pradă frumoasă în bătaia puştii... 

— La o bătaie de puşcă, la două sau chiar la trei, nu zic nu, 
răspunse Vasquez. Dar ştiţi, lama este prea sălbatică pentru a 
căuta înalta societate... adică pe a noastră, şi aş fi foarte 
surprins să zăresc măcar o pereche de coarne deasupra 
stâncilor, în dreptul pădurii de fagi sau pe lângă incinta farului! 

În adevăr, de la începutul lucrărilor nu se văzuse nici un 
animal în apropierea golfului Elgor. Secundul de pe Santa-Fe, un 
adevărat Nemrod!, încercase de mai multe ori, dar în zadar, să 
vâneze lama. Încercările sale rămăseseră infructuoase, cu toate 
că înaintase cam şase mile în interior. Dacă vânatul mare nu 
lipsea, el nu se lăsa însă văzut decât la distanţe prea mari spre 
a putea fi nimerit. Poate, dacă ar fi trecut înălțimile de după 
portul Parry, dacă ar fi ajuns până la celălalt capăt al insulei, 
secundul ar fi avut şanse mai mari. Dar acolo unde se ridicau 
vârfurile înalte de munţi, în partea occidentală, urcuşul 
ar fi fost foarte anevoios, astfel că nici el, nici altul din echipajul 
navei Santa-Fe n-au mers niciodată până în împrejurimile 
capului San-Bartolome. 

În timpul nopţii de 16 spre 17 decembrie, Moriz făcând de 
gardă în camera de cart de la ora 6 la 10, o lumină apăru în larg 
înspre est, la cinci-şase mile depărtare. Era limpede că era 
lumina unei nave, prima care se arăta în apele insulei, de la 
terminarea farului. 

Moriz se gândi pe bună dreptate că acest lucru i-ar putea 


1 Nemrod - rege fabulos al Caldeii, cunoscut ca neîntrecut vânător. 


interesa şi pe camarazii lui care nu dormeau încă şi se duse să-i 
înştiinţeze. Vasquez şi Felipe urcară imediat cu el şi, cu luneta la 
ochi, se aşezară înaintea ferestrei deschise spre est. 

— Este o lumină albă, zise Vasquez. 

— Atunci nu este o lumină de poziţie, zise Felipe, pentru că nu 
este nici verde, nici roşie. 

Observaţia era justă. Nu erau lumini de poziţie care se 
aşează, după culoare, una la tribord şi una la babord. 

— Şi dacă e albă, adăugă Vasquez, e cea de la straiul focului, 
ceea ce înseamnă că nava se apropie de insulă. 

Asupra acestui lucru nu încăpea îndoială. Era sigur vorba 
de un vapor care se îndrepta spre capul San-Juan. Va trece oare 
prin strâmtoarea Lemaire, sau o va lua pe la sud ? Aceasta era 
întrebarea pe care şi-o puneau paznicii. 

Urmăriră deci mersul navei, pe măsură ce se apropia, şi 
după o jumătate de oră se dumeriră de direcţia urmată. 

Nava, lăsând farul la babord spre sud-vest, se îndrepta 
direct spre strâmtoare. Putură observa lumina sa roşie în 
momentul când trecea în dreptul portului San-juan, apoi dispăru 
în noapte. 

— lată prima navă care a descoperit Farul de la Capătul Lumii! 
exclamă Felipe. 
— Da, dar nu va fi ultima! zise Vasquez. 

A doua zi dimineaţă, Felipe semnală un velier mare care 
apărea la orizont. Cerul era senin, fără nici o urmă de negură, 
ceea ce permitea să vezi nava de la cel puţin zece mile 
depărtare. Chemaţi, Vasquez şi Moriz urcară până la galeria 
farului. Se putea vedea nava în dreptul ultimelor faleze ale 
litoralului, puţin la dreapta golfului Elgor, între capul Diegos şi 
capul Several. 

Inainta repede, cu o viteză de cel puţin 12—13 noduri. Dar 
cum se îndrepta direct spre Insula Statelor, nu se putea şti dacă 
va trece pe la nordul sau sudul ei. 

Ca oameni ai mării pe care asemenea chestiuni îi 
interesau foarte mult, Vasquez, Felipe şi Moriz căutau în discuţia 
lor să stabilească direcţia navei. În cele din urmă Moriz fu cel ce 
avu dreptate, când susţinuse că velierul nu se îndrepta spre 
strâmtoare. În adevăr, când era la vreo milă şi jumătate de 
coastă, întoarse pentru a avea vântul în spate şi a putea trece 
de capul Several. Era o corabie mare de cel puţin 1800 de tone, 


un barc cu trei catarge de tipul acelor clippere construite în 
America, a căror viteză este în adevăr extraordinară. 

— Să mi se facă luneta umbrelă, exclamă Vasquez, dacă 
această navă n-a ieşit de pe şantierele din Noua Anglie! 

— Poate ne va transmite matricola, zise Moriz. 

— Nu şi-ar face decât datoria, răspunse şeful pazei. 

Aşa se şi întâmplă, în momentul când velierul trecu de 
capul Several. O serie de pavilioane apărură în vârful brigantinei 
— semnale pe care Vasquez le descifra imediat, consultând 
codul ce se afla în camera de cart. 

Era Montank din Boston — Noua Anglie — aparţinând 
Statelor Unite ale Americii. Paznicii îi răspunseră ridicând 
pavilionul Argentinei în vârful paratrăsnetului şi nu încetară să 
urmărească nava până în momentul când catargul său dispăru 
pe după înălțimile capului Webster, de pe coasta sudică a 
insulei. 

— Şi acum, zise Vasquez, drum bun, Montank, şi să-ţi ajute 
Cerul să nu te prindă vreo vijelie în largul capului Horn. 

În timpul zilelor următoare marea rămase aproape pustie. 
Abia dacă se mai zăriră vreo două pânze la orizont. În dimineaţa 
zilei de 21, Felipe se plimba fumând pe terasă, când i se păru că 
zăreşte un animal înspre pădurea de fagi. 

După ce privi câteva momente, se duse să ia luneta din 
sala comună. 

Felipe recunoscu fără greutate o lamă mare. Era poate 
ocazia să dea lovitura. 

Îndată Vasquez şi Moriz, pe care-i chemă, ieşiră pe terasă. 
Se-nţeleseră să pornească la vânat. Dacă reuşeau să doboare 
lama, aceasta însemna un supliment de carne proaspătă, care 
ar fi fost o schimbare plăcută a tainului obişnuit. 

lată ce hotărâră: Moriz, înarmat cu o carabină, va părăsi 

incinta şi va încerca, fără să fie văzut, să facă în aşa fel încât 
animalul, care stătea 
nemişcat, s-o apuce spre golf, unde îl va pândi Felipe. 
— În orice caz, luaţi seama, băieţi,le spuse Vasquez. Lamele au 
auzul foarte ascuţit şi adulmecă de la mari distanţe. Dacă îl va 
vedea sau simţi pe Moriz de foarte departe, va fugi atât de 
repede că nu veţi mai putea trage asupra ei, şi nici să-i 
schimbaţi drumul. Lăsaţi-o atunci să scape, căci nu trebuie să vă 
îndepărtați... Ne-am înţeles?... 


— Desigur, răspunse Moriz. 

Vasquez şi Felipe rămaseră pe terasă şi, servindu-se de 
lunetă, constatară că lama nu se mişcase din locul unde se 
arătase la început. Atenţia lor se concentra asupra lui Moriz. 

Acesta se îndrepta spre pădurea de fagi. Va înainta 
neobservat şi poate, fără a speria animalul, să ajungă la stânci, 
pentru a-i cădea în spate şi a-l face să fugă spre golf. Camarazii 
îl putură urmări cu privirea până în momentul când ajunse la 
pădure, în care dispăru. 

Trecu o jumătate de oră. Lama stătea tot nemişcată şi 
Moriz trebuia să se afle pe aproape, pentru a o dobori. Vasquez 
şi Felipe aşteptau să audă o împuşcătură şi animalul să cadă 
rănit sau s-o ia la goană. 

Totuşi nu fu tras nici un foc de armă şi, spre cea mai mare 
mirare a lui Vasquez şi Felipe, iată că lama, în loc să fugă, se 
întinse pe stâncă. Copitele îi atârnau în gol şi trupul istovit se 
lăsase la pământ, ca şi cum nu mai avea putere să se ţină pe 
picioare. 

Aproape imediat, Moriz, care reuşise să se strecoare între 
stânci. Apăru şi se repezi către lama care nu se mişcă; se aplecă 
asupra animalului, îl pipăi cu mâna şi se ridică brusc. 

Apoi, întorcându-se spre far, făcu un gest care era uşor de 
înţeles. El cerea în mod evident camarazilor săi să vină cât mai 
repede. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit, zise Vasquez. Să mergem, 
Felipe. Şi amândoi, sărind de pe terasă, alergară spre pădurea 
de fagi. Nu făcură mai mult de zece minute până acolo. 

— Ei bine... şi lama?... întrebă Vasquez. 

— lat-o, răspunse Moriz arătând spre animalul de la picioarele 
sale. 

— E moartă ? întrebă Felipe. 

— Moartă, răspunse Moriz. 

— A murit de bătrâneţe? strigă Vasquez. 

— Nu... de pe urma unei răni! 

— Rănită, a fost rănită?! 

— Da, de un glonte, în coastă! 

— Un glonte!... repetă Vasquez. 

Nimic mai adevărat. După ce fusese lovită de un glonte, 
lama se târâse până în acest loc şi căzuse moartă. 

— Există deci vânători pe insulă... murmură Vasquez. Nemişcat 


şi gânditor, privi îngrijorat în jurul lui. 


CAPITOLUL IV 
BANDA KONGRE 


Dacă Vasquez, Felipe şi Moriz ar fi mers până-n capătul 
vestic al Insulei Statelor, ar fi constatat cât de mult se deosebea 
acest litoral de cel care se întinde între capul San-Juan şi capul 
Several. Nu erau decât faleze care aveau aproape două sute de 
picioare înălţime, cele mai multe abrupte, prelungindu-se până 
sub apele adânci şi care erau fără încetare bătute de valuri, 
chiar şi pe timp frumos. 

În faţa acestor coaste sterpe, ale căror spărturi, crăpături 
şi falii adăposteau mii de păsări de mare, se aflau o mulţime de 
bancuri şi recife, o parte văzându-se până la o depărtare de 
două mile în timpul refluxului. Între ele şerpuiau canale înguste 
şi treceri practicabile numai pentru ambarcaţiuni uşoare. Ici- 
colo, fâşii de plajă, nisipuri, unde creşteau câteva plante marine 
jigărite, presărate cu scoici sfărâmate de iureşul valurilor mari 
din timpul fluxului. Peşterile nu lipseai în interiorul acestor 
maluri: grote adânci, uscate, întunecoase, cu intrări înguste care 
nu erau vânturate de furtuni, nici inundate de hulă, chiar şi în 
perioada  echinoxului. Ajungeai la ele pe nişte cărări 
întortocheate pline de grohotiş, răscolit câteodată de fluxul 
marin. Şanţuri greu de trecut te duceau până la creastă, dar 
pentru a ajunge la podişul din centrul insulei, ar fi trebuit să 
treci peste creste mai înalte de 900 de metri şi să străbaţi o 
distanţă nu mai mică de 15 mile. în general, solul era mult mai 
sălbatic şi pustiu pe aceste locuri decât pe litoralul opus unde se 
găsea golful Elgor. 

Cu toate că vestul Insulei Statelor se afla la adăpost de 
vânturile din nord-vest, datorită înălțimilor Ţării de Foc şi ale 
arhipelagului Magellan, marea se dezlănţuia cu tot atâta furie ca 
şi la capul San-Juan, capul Diegos şi capul Several. Aşa că dacă 
un far fusese construit pe coasta Atlanticului, un altul ar fi fost la 
fel de necesar pe coasta Pacificului pentru navele care se 
îndreptau spre strâmtoarea Lemaire venind de la capul Horn. 


Poate că guvernul chilian se gândea la acea epocă să urmeze 
exemplul guvernului argentinian. 

În orice caz, dacă astfel de lucrări ar fi fost întreprinse în 
acelaşi timp la cele două capete ale insulei, n-ar fi fost cu 
putinţă ca o bandă de răufăcători să se pripăşească în 
vecinătatea capului San-Bartolome. 

Cu câţiva ani înainte, aceşti răufăcători îşi găsiseră sălaş 
la intrarea golfului Elgor, unde descoperiseră o grotă adâncă, 
săpată în stânca de pe mal. Grota le oferea un adăpost sigur şi 
cum nici o navă nu se oprea la Insula Statelor, se aflau în 
perfectă siguranţă. 

Aceşti indivizi, în număr de doisprezece, aveau un şef cu 
numele de Kongre, căruia un anume Carcante îi servea de 
secund. 

Nu erau decât o adunătură de indivizi, originari din 
America de Sud. Cinci dintre ei erau de naţionalitate 
argentinieni şi chilieni. Cât despre ceilalţi, băştinaşi probabil din 
Ţara de Foc, fuseseră recrutaţi de Kongre, deoarece trebuiseră 
numai să traverseze strâmtoarea Lemaire pentru a completa 
banda de pe insula pe care o cunoşteau, căci veneau acolo la 
pescuit în timpul sezonului frumos. 

Despre Carcante se ştia doar că este chilian, dar era greu 
de spus în ce oraş sau sat se născuse, sau din ce familie făcea 
parte. Având vârsta între 31 până la 40 de ani, de statură 
mijlocie, slab, dar numai vine şi muşchi — şi deci extrem de 
puternic — viclean, prefăcut, nu s-ar fi dat înapoi niciodată de la 
jaf sau omor. 

Cât despre şeful bandei, nu se ştia nimic. Nu vorbise 
niciodată despre naționalitatea sa. Se numea în adevăr Kongre? 
Nu ştia nimeni. Un astfel de nume este destul de răspândit la 
indigenii din arhipelagul Magellan şi din Ţara de Foc. în timpul 
unei călătorii a navelor Astrolabe şi Zelle, căpitanul Dumont 
d'Urville, la o oprire în portul Peckett din strâmtoarea Magellan, 
primise la bord un patagonez care se numea astfel. Dar era 
îndoielnic ca acesta să fie originar din Patagonia. Nu avea faţa 
îngustă în partea superioară şi lată în partea inferioară cum o au 
locuitorii din acele regiuni, nici fruntea lor strâmtă şi piezişă, 
ochii alungiţi, nasul turtit şi statura îndeobşte înaltă. Chipul său 
era departe de a fi blând ca la mai toate aceste popoare. 

Kongre avea un temperament pe cât de energic pe atât 


de violent. Aceasta se vedea uşor din trăsăturile lui întunecate, 
pe care nu izbutea să le ascundă o barbă deasă, încărunţită, 
deşi nu împlinise decât 40 de ani. Era un adevărat bandit, un 
răufăcător periculos, făptaşul multor crime, care nu putuse să-şi 
găsească alt sălaş decât această insulă pustie din care se 
cunoştea numai coasta. 

Dar de când se adăpostiseră aici, cum au putut Kongre şi 
tovarăşii săi să-şi ducă viaţa ? Acest lucru îl vom explica pe 
scurt. 

Când Kongre şi complicele său Carcante fugiseră din 
Punta-Arenas, portul principal în strâmtoarea Magellan, în urma 
nelegiuirilor pentru care trebuiau să atârne în ştreang, ei se 
refugiară în Ţara de Foc, unde era greu să fie urmăriţi. Acolo 
aflară de la populaţie cât de frecvente erau naufragiile pe Insula 
Statelor, care încă nu avea nici un far. Fără îndoială că malurile 
ei fuseseră acoperite de tot felul de epave şi sfărâmături, dintre 
care unele desigur aveau o mare valoare. Kongre şi Carcante se 
gândiră atunci să organizeze o bandă de jefuitori ai epavelor, 
împreună cu doi sau trei ticăloşi ca dânşii întâlniți în Ţara de 
Foc. Li se asociară alţi zece patagonezi de aceeaşi teapă. O 
ambarcaţiune indigenă îi transportă pe celălalt mal al strâmtorii 
Lemaire. Dar deşi Kongre şi Carcante fuseseră marinari şi 
navigaseră mult timp prin meleagurile nesigure din Pacific, nu 
putură evita o catastrofă. O furtună îi aruncă spre est şi valurile 
spumegânde sfărâmară ambarcaţiunea de stâncile capului 
Calnett, în momentul când încercaseră să intre în apele liniştite 
ale portului Parry. 

Atunci pormiră pe jos spre golful Elgor. Nu fură 
decepţionaţi în planurile lor. Plajele între capul San-Juan şi capul 
Several erau acoperite cu sfărâmăturile unor naufragii mai vechi 
sau mai recente, cu baloturi de mărfuri încă intacte, cu lăzi cu 
provizii care puteau să asigure hrana bandei pe multe luni. 
Găsiră revolvere şi puşti uşor de reparat, muniții bine păstrate în 
cutiile lor metalice, lingouri de aur şi argint de mare valoare — 
provenind de la bogatele transporturi australiene — 
mobile, scânduri, lemne de tot felul, ici şi colo câteva resturi de 
schelete, dar nici un supravieţuitor al catastrofelor maritime. 

De altfel, primejdioasa Insulă a Statelor era cunoscută de 
navigatori. Orice navă pe care furtuna o izbea de această coastă 
se pierdea cu tot ce avea pe ea, oameni şi mărfuri. 


Kongre şi tovarăşii săi nu se aşezară în fundul golfului 
Elgor, ci la intrarea lui, ceea ce convenea mai bine planurilor lor 
de a supraveghea capul San-Jjuan. Intâmplarea îi făcu să 
descopere o peşteră a cărei deschizătură se ascundea în dosul 
unor tufişuri dese de plante marine, alge şi varec, şi care era 
destul de încăpătoare pentru toată banda. Aşezată în spatele 
unor stânci ale falezei de pe malul de nord al golfului, se afla la 
adăpost de vintul din larg. Transportară aşadar aici din resturile 
naufragiilor tot ce putea servi ca mobilă, paturi, haine, o 
cantitate mare de conserve de carne, lăzi cu pesmet, butoiaşe 
cu rachiu şi vin. 

O a doua grotă, lângă prima, servea să se depoziteze tot 
ce avea o valoare deosebită, ca aur, argint sau bijuterii 
preţioase găsite pe plajă. Dacă mai târziu Kongre va reuşi să 
pună mâna pe vreo navă atrasă mişeleşte în golf, atunci va 
încărca toată prada şi se va întoarce în acele insule ale 
Pacificului în care săvârşise primele piraterii. 

Până atunci, căci ocazia încă nu se ivise, răufăcătorii nu 
putuseră părăsi Insula Statelor. E adevărat că timp de doi ani 
averea lor nu încetă să sporească. Avură loc alte naufragii, din 
care traseră mari foloase. Şi după exemplul jefuitorilor de epave 
de pe anumite coaste periculoase din Lumea Veche şi Nouă, de 
multe ori provocară ei aceste catastrofe. Noaptea, când se 
dezlănţuiau furtunile din est, dacă o navă ajungea în dreptul 
insulei, o atrăgeau cu focuri aprinse în direcţia recifelor, şi dacă 
prin minune unul din naufragiaţi scăpa de 
furia valurilor, el era imediat masacrat. Aşa se desfăşurau 
acţiunile criminale ale acestor bandiți, a căror existenţă nu era 
cunoscută. 

Totuşi, banda continua să fie prizonieră pe insulă. Kongre 
a putut 
provoca naufragiul câtorva nave, dar n-a reuşit să le atragă în 
golful 
Elgor pentru a pune mâna pe ele. Pe de altă parte, nici o navă n- 
a venit 
să se adăpostească înăuntrul golfului, puţin cunoscut de 
căpitani, şi 
chiar dacă ar fi întrebat, ar fi trebuit să aibă un echipaj prea slab 
ca 
să nu se apere de cei cincisprezece bandiți. Timpul trecea şi 


grota se 

umplea de lucruri de mare valoare. E lesne de închipuit furia lui 
Kongre 

şi a bandei sale. De altfel, acesta era veşnicul subiect de 
discuţie între 

Carcante şi şeful lui. 

— Să eşuăm pe această insulă, ca o navă oarecare, repeta 
dânsul, 

când avem o încărcătură care valorează mai mult de o sută de 
mii 

de piaştri!... 

— Da, răspundea Kongre, va trebui să plecăm cu orice preţ! 

— Când şi cum? întreba Carcante. 

Şi această întrebare rămânea totdeauna fără răspuns. 

— Proviziile noastre se vor termina, bombănea Carcante. Când 
găseşti ce să pescuieşti, lipseşte vânatul!... Şi ce ierni petrecem 
pe această insulă! Mii de draci! Şi când mă gândesc la ce o să 
mai avem de îndurat! 

La toate acestea, ce putea să spună Kongre! Era puţin 
vorbăreţ şi nu prea prietenos. Dar fierbea de furie când se 
vedea atât de neputincios! Nu, nu putea face nimic... nimic! Nu 
neapărat o navă ancorată pe care bandiții să o captureze, ci 
chiar o mică ambarcaţiune din Ţara de Foc, ce s-ar fi aventurat 
în estul insulei, ar fi fost de ajuns dacă ar fi putut Kongre pune 
mâna pe ea cu uşurinţă. Şi dacă nu el, cel puţin Carcante şi unul 
din chilieni s-ar fi servit de ea spre a ajunge în strâmtoarea 
Magellan, unde s-ar fi prezentat ocazia să plece la Buenos Aires 
sau Valparaiso. Cu bani, care nu le lipseau, ar fi cumpărat o 
navă de 150—200 tone, pe care Carcante cu câţiva marinari ar 
fi adus-o în golful Elgor. Această navă odată ajunsă în liman, s-ar 
fi descotorosit de echipaj aşa cum ştiau... Apoi, întreaga bandă 
s-ar fi îmbarcat cu bogăţiile strânse, cu destinaţia insulele 
Solomon sau Noile Hebride. 

Aşa stăteau lucrurile când, cu 15 luni înainte de această 
povestire, situaţia se schimbă brusc. 

La începutul lui octombrie 1858, un vapor sub pavilion 
argentinian apăru în dreptul insulei şi începu manevra pentru a 
pătrunde în golful Elgor. 

Kongre şi asociaţii săi recunoscură imediat o navă de 
război, contra căreia nu puteau întreprinde nici o acţiune. După 


ce înlăturară orice urmă a prezenţei lor şi camuflară intrările 
celor două grote, se retraseră în interiorul insulei pentru a 
aştepta plecarea navei. 

Era Santa-Fe care venea din Buenos Aires, având la bord 
un inginer însărcinat cu construirea unui far pe Insula Statelor şi 
care trebuia să stabilească locul pe care avea să fie clădit. 

Canoniera nu rămase decât câteva zile în golful Elgor şi 
apoi plecă fără să fi observat vizuina lui Kongre şi a bandei sale. 

Cu toate acestea, Carcante, care se strecurase noaptea 
până la liman, putuse afla motivul pentru care Santa-Fe 
acostase pe Insula Statelor. Un far urma să fie construit 
înăuntrul golfului Elgor! Se părea că banda era nevoită să-şi 
părăsească sălaşul, şi ar fi făcut-o desigur dacă ar fi putut. 
Kongre luă deci singura hotărâre posibilă în această 
împrejurare. El cunoştea partea de vest a insulei în jurul capului 
San-Bartolome, unde se găseau alte caverne care puteau să-i 
asigure un refugiu. Fără a pierde nici o zi, deoarece canoniera 
trebuia să revină cu o echipă de muncitori pentru a începe 
lucrul, el începu să transporte tot ce era necesar pentru a putea 
trăi timp de un an, fiind convins, pe bună dreptate, că la această 
depărtare de capul San-Juan nu avea să se teamă că va fi 
descoperit. Totuşi, îi lipsea timpul să golească ambele grote. 
Trebuie deci să se mulţumească să scoată cea mai mare parte 
din provizii — conserve, băuturi — aşternuturi de pat, haine şi 
alte câteva lucruri de valoare, apoi, astupând cu grijă intrările cu 
pietre şi ierburi uscate, le lăsă pe celelalte în plata Domnului. 

Cinci zile după plecarea lor, Santa-Fe apăru din nou la 
intrarea golfului Elgor şi apoi ancoră în liman. Muncitorii 
coborâră pe uscat şi debarcară materialele transportate. Aleseră 
ca teren o mică înălţime şi lucrările începură de îndată, şi se 
isprăviră după cum se ştie. 

lată de ce banda Kongre fusese nevoită să se refugieze la 
capul San-Bartolome. Un pârâu format de topirea zăpezilor le 
furniza apa necesară. Pescuitul şi într-o oarecare măsură 
vânatul le îngădui să economisească proviziile cu care veniseră 
din golful Elgor. 

Dar cu câtă nerăbdare aşteptau Kongre, Careante şi 
tovarăşii lor ca farul să fie terminat şi Santa-Fe să plece, pentru 
a nu se întoarce decât peste trei luni, cu schimbul! 

Era de la sine înţeles că şi Kongre, şi Careante voiau să 


afle tot ce se făcea în fundul golfului. Fie că mergeau de-a 
lungul coastei de la sud la nord sau că se apropiau prin 
interiorul insulei, fie că-i urmăreau de pe înălțimile care 
mărginesc partea de sud a portului New-Year, ei putură să-şi 
dea seama de mersul lucrărilor şi să ştie când se vor termina. 
Kongre propuse atunci să pună în aplicare planul pe care-l 
pregătise de multă vreme. Cine ştie dacă acum, când golful era 
luminat, vreo navă nu se va opri, navă pe care apoi o va putea 
fura după ce va fi masacrat întregul echipaj ? 

Cât despre o excursie pe care ofiţerii canonierei ar vrea s- 
o facă la extremitatea sudică a insulei, Kongre gândea că n- 
avea de ce să se teamă Nimeni nu va fi ispitit, cel puţin în acest 
an, să se aventureze până la capul San-Bartolome prin 
podişurile golaşe sau râpele aproape de neumblat, căci toată 
această regiune muntoasă nu putea fi străbătută decât cu preţul 
unor eforturi imense. Comandantul canonierei — e drept — 
putea să facă înconjurul insulei. Dar era foarte puţin probabil să 
caute să debarce pe coasta plină de stânci, şi în orice caz banda 
va lua toate măsurile să nu fie descoperită. 

De altfel, acest lucru nu se întâmplă până în luna 
decembrie, iar lucrările farului erau pe sfârşite. Paznicii 
rămâneau singuri şi Kongre va fi înştiinţat de plecarea navei 
atunci când farul îşi va trimite în noapte primele sale raze. 

În ultimele săptămâni, câte unul din bandă observa ce se 
petrece, de pe vreo înălţime de unde se putea vedea turnul, de 
la o distanţă de şapte-opt mile, cu ordinul de a se întoarce 
imediat când se va aprinde lumina farului pentru întâia dată. 

Careante fu acela care în noaptea de 9 spre 10 decembrie 
aduse această veste la capul San-Bartolome. 

— Da, exclamă el, găsindu-l pe Kongre în cavernă, diavolul a 
aprins în sfârşit lumina acestui far, pe care tot diavolul o va 
stinge. 

— Nu vom avea nevoie de el! răspunse Kongre, a cărui mână se 
întinse ameninţător spre est. 

După câteva zile, la începutul săptămânii următoare, 
vânând pe lângă portul Parry, Careante se întâmplă să 
nimerească o lamă. Se ştie că animalul îi scăpă şi veni să se 
prăbuşească acolo unde-l văzuse Moriz, pe râpa de lângă 
pădurea de fagi. Din acea zi, Vasquez şi echipa sa, dându-şi 
seama că nu mai sunt singurii locuitori ai insulei, începură să 


supravegheze mai atent împrejurimile golfului Elgor. 

Sosise deci momentul când Kongre avea să părăsească 
capul San-Bartolome, pentru a se întoarce la capul San-Juan. 
Bandiţii hotărâră să lase materialele lor în cavernă. Vor lua cu ei 
numai alimente pentru drumul de trei-patru zile ce-l aveau de 
făcut, socotind că se vor aproviziona din depozitele farului. Era 
22 decembrie. Plecând în zori şi urmând o potecă ştiută doar de 
ei, puteau străbate în prima zi o treime de distanţă. La sfârşitul 
acestei etape, în timpul căreia parcurgeau zece mile de teren 
muntos, halta avea să se facă la adăpostul copacilor sau într-o 
văgăună oarecare. 

După haltă, a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, Kongre 
va începe a doua etapă aproape la fel cu cea dintâi, apoi, după 
încă o zi de mers, va ajunge la golful Elgor în a treia seară. 

Kongre credea că în serviciul farului fuseseră lăsaţi numai 
doi oameni, pe când în realitate erau trei. Dar nu avea nici o 
importanţă. Vasquez, Moriz şi Felipe nu se vor putea împotrivi 
bandei, neavând nici o bănuială că răufăcătorii se află în 
apropierea incintei. Doi vor fi ucişi în locuinţă şi al treilea va fi 
răpus cu uşurinţă în camera de cart. Kongre va deveni astfel 
stăpânul farului. Va avea apoi tot timpul să aducă materialele de 
la capul San-Bartolome şi să le depoziteze din nou în grota din 
golful Elgor. 

Acesta era planul întocmit de temutul bandit. Nu se îndoia 
că va reuşi pe deplin. Dar şansa îl va favoriza oare după aceea? 
lată ce nu mai era atât de sigur. In adevăr, lucrurile nu mai 
depindeau de el. Va trebui ca o navă să ancoreze în golful Elgor. 
E adevărat că acest popas va fi cunoscut de navigatori după 
călătoria lui Santa-Fe. Deci se putea foarte bine ca o navă de 
tonaj mijlociu să prefere să se refugieze în golful luminat de far 
decât să străbată prin strâmtoare, sau ocolind pe la sud insula, 
o mare dezlănţuită. Kongre se hotărâse ca, într-un asemenea 
caz, să pună mâna pe nava care-i dădea posibilitatea atât de 
mult aşteptată, să fugă în Pacific, scăpând de pedeapsa pentru 
crimele săvârşite. Dar trebuia ca totul să se petreacă înainte de 
întoarcerea canonierei pentru schimbarea paznicilor. Dacă nu ar 
fi putut părăsi insula în timp util, Kongre şi ai lui trebuiau să se 
întoarcă la capul San-Bartolome. Şi atunci nu va mai fi acelaşi 
lucru. Când comandantul Lafayate va afla de dispariţia celor trei 
paznici ai farului, nu va avea nici o îndoială că au fost victimele 


unei răpiri sau ale unui asasinat. Se vor întreprinde cercetări şi 
canoniera nu va pleca decât după ce îi va căuta de la un capăt 
la altul al insulei. Cum ar putea atunci banda să scape de 
această urmărire şi cum va putea supravieţui dacă situaţia s-ar 
prelungi? În caz de nevoie, guvernul argentinian va trimite 
neîndoielnic şi alte nave. Şi chiar dacă ar reuşi Kongre să pună 
mâna pe o ambarcaţiune a friegienilor — şansă puţin probabilă 
— strâmtoarea va fi supravegheată în aşa fel, încât nu va mai 
putea s-o traverseze pentru a se refugia în Ţara de Foc. Îi va 
ajuta oare norocul pe bandiți să poată părăsi insula la timp? 

In seara zilei de 22, Kongre şi Carcante se plimbau 
discutând la extremitatea capului San-Bartolome şi, după 
obiceiul marinarilor, scrutau cerul şi marea. Carcante zise: 

— E deci stabilit că vom lăsa tot materialul la capul San- 
Bartolome? 

— Da, răspunse Kongre. Va fi mai uşor să-l ridicăm mai târziu... 
când vom fi stăpâni acolo... şi când... 

Nu apucă să termine. Cu ochii îndreptaţi spre largul mării, 
se opri şi zise: 

— Carcante... priveşte acolo... în dreptul capului... Carcante privi 
marea în direcţia indicată. 

— Ah, făcu el, dacă nu mă înşel, este o navă!... 

— Care vrea să ajungă la insulă, spuse Kongre, şi se ţine 
aproape de coastă, căci are vântul din faţă. 

In adevăr, o navă, cu toate pânzele întinse, manevra la 
vreo două mile de capul San-Bartolome. 

Cu toate că avea vântul din faţă, nava înainta puţin câte 
puţin şi, în caz că voia să treacă prin strâmtoare, avea să intre 
în ea înainte de a se întuneca. 

— E o goeletă, zise Carcante. 
— Da... o goeletă de 150—200 tone, răspunse Kongre, 

Nu încăpea îndoială că goeletă voia mai degrabă să treacă 
prin strâmtoare decât să o ia pe la capul San-Bartolome. Totul 
era dacă va ajunge în apropierea lui înainte să se lase 
întunericul. Cu vântul care sufla, nu risca să fie aruncată de 
curent pe recife? 

Toată banda se strânse la extremitatea capului. 

Nu era pentru prima oară, de când se aflau aici, ca o navă 
să apară la o distanţă atât de mică de insulă. Se ştie că, în 
asemenea împrejurări, jefuitorii căutau s-o atragă în dreptul 


stâncilor, prin focuri amăgitoare. Şi de data aceasta cineva 
propuse să se recurgă la acest mijloc. 

— Nu, răspunse Kongre, nu trebuie ca această goeletă să se 
sfărâme. Să încercăm să punem mâna pe ea... Vântul şi curentul 
îi sunt potrivnice... Noaptea va fi neagră. Va fi imposibil să 
pătrundă în strâmtoare. Mâine ea va mai fi în dreptul capului şi 
vom vedea ce vom face... 

O oră mai târziu, nava dispăru în beznă fără ca vreo 
lumină să arate prezenţa sa în larg. 

In timpul nopţii, vântul se schimbă şi începu să bată 
dinspre sud-vest. A doua zi în zori, când Kongre şi însoțitorii săi 
ieşiră pe țărm, zăriră goeletă eşuată pe recifele capului San- 
Bartolome. 


CAPITOLUL V 


GOELETA MAULE 


Kongre cunoştea ca nimeni altul meseria de marinar. Dacă 
a avut vreodată comanda unei corăbii, se punea întrebarea — 
ce fel de navă şi în ce mări? Singur Carcante, marinar ca şi 
dânsul, altădată secundul său în cursul acestei vieţi rătăcitoare 
dusă pe Insula Statelor, ar fi putut s-o spună. Dar nu o spunea. 

Desigur că nu era calomnie să arunci în faţă celor doi 
ticăloşi numele de pirat. Această viaţă de criminali trebuie c-au 
dus-o şi în insulele Solomon sau în Noile Hebride, unde navele 
mai erau atacate destul de des la acea dată. Şi fără îndoială că, 
după ce scăpaseră de expedițiile Angliei, Franţei şi Americii în 
aceste părţi ale oceanului Pacific, ei s-au refugiat în arhipelagul 
Magellan, apoi pe Insula Statelor, unde au devenit jefuitori de 
epave. 

Cinci sau şase din însoțitorii lui Kongre şi Carcante 
fuseseră şi ei pescari sau marinari ai flotei comerciale, şi deci 
erau obişnuiţi cu marea. Cât despre fuegieni, ei vor putea 


completa echipajul dacă banda va reuşi să pună mâna pe 
goeletă. Această goeletă, după cum arătau coca şi arborada, n- 
avea mai mult de 150—160 de tone. O rafală din vest o 
împinsese în cursul nopţii pe un banc de nisip presărat cu roci, 
pe care s-ar fi putut sfărâma. Dar coca părea că nu fusese 
avariată. Inclinată la babord, cu etrava întoarsă oblic spre uscat, 
stătea cu tribordul către larg. In această poziţie se vedea toată 
puntea. Arborada era intactă, de asemenea şi velele strânse pe 
jumătate, afară de cele mici care fuseseră strânse complet. 

In seara precedentă, când goeletă fusese văzută în 
dreptul capului San-Bartolome, ea lupta cu un vânt din nord-est 
destul de puternic şi cu o viteză destul de mică încerca să 
ajungă la intrarea strâmtorii Lemaire. În momentul când Kongre 
şi ai săi o pierduseră din ochi din cauza întunericului, vântul 
avea tendinţa să slăbească şi curând nu mai suflă destul de tare 
pentru a permite unei nave să înainteze cu viteza obişnuită. 
Probabil că, târâtă de curenţi în direcţia recifelor, se apropiase 
prea mult de coastă şi nu mai putuse să-şi reia direcţia spre larg 
când, în timpul nopţii, vântul îşi schimbă direcţia brusc, cum se- 
ntâmplă în aceste regiuni. Orientarea vergilor arăta că echipajul 
făcuse toate eforturile pentru a veni în vânt. Dar fără îndoială că 
fusese prea târziu, pentru că până la urmă goeletă eşua pe 
bancul de nisip. 

In ceea ce privea pe căpitan şi echipajul său, nu se puteau 
face decât presupuneri. Dar probabil că, văzându-se împinşi de 
vânt şi de curenţi spre o coastă periculoasă, plină de recife, au 
coborât cu barca pe mare, fiind siguri că nava lor se va sfărâma 
de stânci şi că vor pieri astfel cu toţii. Inspirația se dovedi 
nefericită. Rămânând la bord, căpitanul şi oamenii săi ar fi 
scăpat teferi. Dar nu mai încăpea îndoială că pieriseră, căci 
barca se vedea cu chila în sus la două mile distanţă spre nord- 
est, împinsă de vânt în golful Franklin. 

Nu era greu să urce la bordul goeletei cât timp marea mai 
scădea. Pornind de la capul San-Bartolome, puteai, sărind din 
stâncă în stâncă, să ajungi până la locul unde eşuase nava, care 
era la o depărtare de cel mult o jumătate de milă. Acest lucru îl 
făcură Kongre şi Carcante, însoţiţi de doi din oamenii lor. Ceilalţi 
rămaseră pe mal pentru a observa dacă nu se mai zărea vreun 
supravieţuitor al naufragiului. 

Când Kongre şi ai lui ajunseră pe bancul de nisip, goeleta 


era în întregime pe uscat. Dar cum apa trebuia să urce cu şapte- 
opt picioare la următoarea maree, nu încăpea nici o îndoială că 
nava va putea pluti din nou dacă fundul ei nu era avariat. 
Kongre nu se înşelase când evaluase nava ca având 160 de 
tone. Făcând înconjurul ei, văzu partea din spate pe care sta 
scris: Maule, Valparaiso. Goeleta care eşuase pe Insula Statelor 
în noaptea de 22 spre 23 decembrie era deci o navă chiliana. 

— Asta-i tocmai ce ne trebuie, zise Carcante. 

— Dacă goeleta n-are o spărtură în cocă, îşi dădu cu părerea 
unul din bandiți. 

— O spărtură sau orice altă avarie se repară, se mulţumi să 
răspundă Kongre. 

Merse apoi să cerceteze carena. Bordajul părea că nu 
avusese de suferit. Etrava puţin îngropată în nisip era parcă 
neatinsă, iar cârma se afla la locul ei. Cât despre partea de cocă 
culcată pe nisip, neputând fi cercetată din exterior, nu se 
cunoştea starea ei. După două ore de plutire pe mare, Kongre 
va şti la ce să se aştepte. 

— La bord! spuse el. 

Dacă înclinarea navei făcea uşoară îmbarcarea prin 
babord, ea nu permitea însă mersul pe punte. Trebuia să te 
târăşti urcând de-a lungul parapetului. Kongre şi ceilalţi îl 
trecură, sprijinindu-se de şartul catargului mare. 

Zdruncinătura din timpul eşuării nu fusese prea puternică 
şi, în afară de câteva obiecte neamarate, totul era la locul său. 
Goeleta nu avea forme prea fine, coca ei era destul de plată şi, 
ca urmare, nu era prea înclinată şi era sigur că se va ridica 
singură în timpul fluxului, dacă în urma vreunei avarii nu se va 
umple cu apă. 

Prima grijă a lui Kongre fu să se strecoare până la 
comandă, a cărei uşă o deschise cu oarecare greutate. Găsi 
cabina căpitanului. Intră sprijinindu-se de pereţi, luă hârtiile de 
bord din sertarul unui dulap şi se întoarse pe punte unde îl 
aştepta Carcante. 

Amândoi examinară jurnalul de bord şi aflară următoarele: 
Goeleta Maule din Valparaiso, Chile, având 157 de tone, căpitan 
Pailha, cu şase oameni echipaj, plecase cu lest la 23 noiembrie, 
cu destinaţia insulele Falkland. După ce trecuse cu bine capul 
Horn, Maule se pregătea să intre în strâmtoarea Lemaire, când 
eşua pe recifele Insulei Statelor. Nici căpitanul Pailha şi nici 


vreunul din oamenii echipajului n-au scăpat din naufragiu, căci, 
dacă vreunul din ei ar fi supravieţuit, trebuia să se fi salvat pe 
capul San-Bartolome. Dar, deşi de două ore se făcuse ziuă, 
nimeni nu apăruse până acum. 

După cum se vede, goeleta nu avea nici o încărcătură, 
deoarece plecase spre Maluine cu lest la bord. Dar esenţial 
pentru Kongre era să aibă la dispoziţie o navă pentru a părăsi 
insula, cu stocul de pradă, şi va avea această navă dacă reuşea 
s-o pună pe Maule pe linia de plutire. 

Ar fi trebuit să deplaseze lestul ca să poată examina 
interiorul calei. Lestul se compunea din fier vechi, aruncat 
grămadă. Pentru a-l scoate, se cerea un anumit timp şi goeleta 
ar fi fost prea expusă dacă vântul s-ar fi întețit din larg. Era mai 
bine dacă putea fi mişcată de pe bancul de nisip la ora fluxului. 
El nu va întârzia şi în puţin timp marea va urca. 

Kongre îi spuse lui Carcante: 

— Vom pregăti totul pentru a mişca nava de îndată ce va avea 
destulă apă sub chilă. E posibil să nu aibă o avarie mare şi să nu 
intre multă apă. 

— Vom şti în curând, răspunse Carcante, căci marea începe să 
urce; apoi ce vom face, Kongre? 

— Vom scoate nava în afara recifelor şi o vom duce de-a lungul 
istmului până la golfuleţul Pinguinilor, în faţa cavernelor. Acolo 
nu va atinge fundul nici la mareea cea mai joasă, căci nu calcă 
mai mult de şase picioare. 

— Şi apoi? întrebă Carcante. 

— Vom îmbarca tot ce am adus din golful Elgor... 

— Şi mai departe?... zise Carcante. 

— Vom vedea, răspunse Kongre. 

Începură să lucreze în aşa fel ca să nu piardă următoarea 
maree, ceea ce ar fi întârziat cu 12 ore recuperarea goeletei. 
Trebuia cu orice preţ să fie ancorată în golfuleţ înainte de prânz. 
Acolo va fi pe linia de plutire şi în relativă siguranţă, dacă timpul 
se menținea frumos. 

În primul rând Kongre, ajutat de tovarăşii săi, ridică ancora 
din tribord care fu fixată în afara bancului de nisip, întinzându-se 
lanţul pe toată lungimea lui. În felul acesta, îndată ce chila va 
pluti deasupra nisipului, va fi posibil ca goeleta să fie trasă până 
la locul unde apa e adâncă. Inainte ca mareea să scadă, se va 
putea ajunge la golfuleţ, şi după-amiază se va putea examina 


cala. 

Aceste măsuri luate fără şovăire au fost puse în aplicare 
până în momentul când începu fluxul. Bancul de nisip avea să 
fie acoperit în curând de apă. 

Apoi Kongre, Carcante şi şase oameni urcară la bord, pe 
când ceilalţi se îndreptară spre țărm. Acum trebuia aşteptat, nu 
era altceva de făcut. 

De multe ori vântul se înteţeşte odată cu fluxul, bătând 
din larg, şi acest lucru era de temut, căci goeleta ar fi putut să 
se-mpotmolească mai adânc în bancul de nisip. Cum ea se 
găsea aproape de mal, mareea n-ar mai fi fost suficientă pentru 
a o degaja, dacă ar mai fi fost împinsă spre uscat chiar cu numai 
o jumătate de cablu. 

Dar se părea că împrejurările favorizau planurile lui 
Kongre. Vântul bătea acum spre sud, astfel că el ajută la 
degajarea navei. 

Kongre şi oamenii săi erau la prova, care trebuia să 
plutească mai curând decât pupa. Cum se putea spera pe drept 
cuvânt, goeleta putea să se rotească pe chilă şi n-ar mai fi fost 
nevoie decât să virezi cabestanul ancorei pentru a abate etrava 
spre larg; apoi, trasă de lanţul lung de aproape 160 de metri, 
nava ar fi ajuns în elementul ei. Între timp, marea urca încetul 
cu încetul. Anumite zvâcniri indicau că nava simţea acţiunea 
mareei. Fluxul venea cu valuri mari dar domoale, nici unul nu se 
spărgea în larg. Kongre nu şi-ar fi putut dori împrejurări mai 
fericite. Deşi era acum sigur că va degaja goeleta, punând-o 
apoi în siguranţă într-unui din adânciturile golfului Franklin, o 
eventualitate îl mai îngrijora. Oare coca lui Maule nu fusese 
găurită la babord, în partea care se aflase îngropată în bancul 
de nisip şi care nu putuse fi cercetată? Dacă avea acolo o 
spărtură, n-ar fi avut suficient timp s-o găsească sub lest şi s-o 
astupe. Atunci goeleta n-ar putea să se ridice, cala s-ar umple 
cu apă şi ar fi nevoiţi s-o abandoneze, iar prima furtună ar 
distruge-o. 

Aceasta este marea lor grijă. E lesne de înţeles cu câtă 
nerăbdare urmăreau bandiții creşterea fluxului. Dacă vreo 
bucată din bordaj era desfăcută sau călăfătuirea distrusă, apa 
nu va întârzia să năvălească în cală şi Maule nu se va putea 
ridica din nisip. 

Dar încetul cu încetul spiritele se potoliră. Marea creştea. 


Cu fiecare moment, coca intra tot mai mult în apa care urca în 
jurul navei, fără a pătrunde în interior. Câteva zguduituri arătară 
că era intactă şi puntea îşi recăpăta orizontalitatea normală. 

— Nici o gaură de apă! Nici o gaură! exclamă Carcante. 

— Atenţie la cabestan! comandă Kongre. 

Manivelele erau gata. Oamenii nu aşteptau decât un ordin 
ca să le manevreze. Kongre, aplecat peste copastie, urmărea 
cum apa urca încontinuu, de două ore şi jumătate. Etrava 
începea să se urnească din loc şi partea dinainte a chilei nu mai 
atingea nisipul. Dar etamboul rămânea încă înfundat în nisip şi 
cârma nu se mişca liberă. Va mai trebui o jumătate de oră ca şi 
partea dinapoi a navei să fie degajată. 

Kongre vru atunci să grăbească operaţia de ridicare şi, tot 
rămânând în prova, strigă: 

— Vira! 

Manivelele, împinse puternic, nu putură decât să întindă 
lanțul, dar etrava nu se întoarse spre larg. 
— Atenție! strigă Kongre. 

Era de temut în adevăr ca ancora să nu derapeze, şi ar fi 
fost greu să fie fixată din nou. 

Goeleta se ridicase complet şi Carcante, examinând cala, 
se asigură că nu intrase apa. Aşadar, chiar dacă exista vreo 
avarie, cel puţin bordajul nu era spart. Se putea deci spera că 
Maule nu avusese de suferit nimic nici în timpul eşuării, nici în 
cele 12 ore cât stătuse pe bancul de nisip. În aceste condiţii, 
staționarea navei în golfuleţul Pinguinilor nu avea să dureze 
mult timp. Va fi încărcată în această după-masă şi mâine va 
putea să navigheze pe mare. De altfel, trebuia profitat de starea 
vremii. Vântul le era prielnic fie că nava se va îndrepta spre 
strâmtoarea Lemaire, fie că va merge de-a lungul coastei 
meridionale a Insulei Statelor, pentru a trece în Atlantic. 

La ora nouă mareea trebuia să înceteze şi se ştie că 
mareele în timpul primului pătrar de lună nu sunt prea 
puternice. Dar, avându-se în vedere faptul că goeleta nu călca 
prea mult la apă, se putea spera că va reîncepe să plutească. 

În adevăr, puţin după ora opt şi jumătate, pupa începu să 
se ridice. Maule nu mai suferi nici o avarie, datorită bancului de 
nisip şi mării calme. 

Kongre, după ce examina situaţia, ajunse la concluzia că 
putea din nou încerca să tragă nava pe lanţul ancorei, spre larg. 


La ordinul său, oamenii începură să vireze şi, după ce traseră 
vreo douăzeci de metri de lanţ, prova navei fu în sfârşit 
îndreptată spre larg. Ancora era bine înfiptă. Ghearele ei 
intraseră în crăpăturile rocilor şi mai curând s-ar fi rupt decât să 
se desprindă la tracţiunea cabestanului. 

— Haide, băieţi! strigă Kongre. 

Şi toată lumea puse umărul, chiar şi Carcante, în timp ce 
Kongre, aplecat peste balustradă, observa pupa goeletei. 
Urmară câteva momente de dezamăgire, căci jumătate din chilă 
se freca încă de nisip. Kongre şi ceilalţi începură să fie din nou 
îngrijoraţi. Marea nu va mai urca decât încă douăzeci de minute 
şi trebuia ca goeleta să fie pusă pe linia de plutire înainte, căci 
altfel ar rămâne ţintuită până la mareea viitoare. Mareea urma 
să fie în scădere încă două zile şi nu va începe să crească decât 
peste patruzeci şi opt de ore. 

Sosise momentul să se facă o sforţare supremă. 

E lesne de închipuit furia acestor oameni, sau chiar 
turbarea lor, dacă s-ar fi dovedit neputincioşi. 

Să ai sub picioare nava pe care o doreai de atâta vreme, 
care îţi asigură libertatea şi te scapă de pedeapsă, şi să nu poţi 
să o smulgi de pe acest banc de nisip!... 

Şi înjurăturile, blestemele izbucniră pe când gâfâiau la 
cabestan, cu teama ca ancora să nu se rupă sau să derapeze! 
Va trebui atunci să aştepte fluxul de seară, pentru a putea fixa 
din nou ancora sau pentru a o adăuga pe cea de-a doua. Dar 
cine putea şti ce o să se mai întâmple sau ce condiţii 
atmosferice vor fi după 24 de ore! 

Şi în adevăr, câţiva nori destul de negri se arătară spre 
nord-est. E drept că, dacă ar urma să rămână pe loc, situaţia 
navei nu s-ar înrăutăţi, căci bancul de nisip se găsea adăpostit 
de faleza înaltă a litoralului. Dar marea nu va deveni furioasă şi 
valurile nu vor desăvârşi ceea ce eşuarea începuse cu o noapte 
înainte? 

Şi apoi, aceste vânturi de nord-est, chiar dacă sunt mai 
domoale, nu vor ajuta trecerea prin strâmtoare. În loc să aibă 
vîntul plin în vele, Maule va fi forţat să navigheze cu vânt de 
bulină câteva zile şi, când e vorba de navigaţie, o întârziere 
poate avea consecinţe foarte grave. 

Marea era acum liniştită şi în câteva minute refluxul se va 
face simţit. Bancul de nisip era încă acoperit. Câteva vârfuri de 


recife începeau să se arate, totuşi. Extremitatea capului San- 
Bartoiome nu se mai vedea şi pe plajă apăreau ultimele 
băltoace în urma mareei care scădea. 

Era evident că marea începea să se retragă încet şi că 
stâncile vor începe în curând să apară în jurul bancului de nisip. 

Atunci se auziră noi înjurături. Oamenii, istoviţi, gâfâind, 
erau gata să se dea bătuţi, socotind că nu mai puteau reuşi. 
Kongre sări la ei, cu ochii scoşi din orbite, spumegânăd de furie. 
Apucând un topor, ameninţa să-l lovească pe primul care şi-ar 
părăsi postul şi toţi ştiau foarte bine că nu va şovăi să o facă. 

Se apucară, aşadar, din nou de lucru la manivele şi 
eforturile lor întinseră lanţul aproape să se rupă, strivind 
căptuşeala de aramă a nării ancorei. 

In fine se auzi un zgomot. Piedica de siguranţă a 

cabestanului intrase în locaşul său. Goeleta făcuse o mică 
mişcare către larg. Echea cârmei redeveni mobilă, indicând că 
aceasta se degajă încetul cu încetul din nisip. 
— Ura! Ura! strigară oamenii, simțind că nava se eliberează. 
Chila alunecase pe nisip. Rotirea cabestanului se acceleră şi în 
câteva minute, trasă de ancoră, goeleta sfârşi prin a pluti în 
afara bancului. 

Imediat Kongre se repezi la timonă, lanţul slăbi, ancora 
derapă şi fu ridicată la post. Nu mai trebuia decât să treacă 
printre recife pentru a intra în golful Franklin. 

Kongre puse să se ridice focul mare care era suficient 
pentru mersul navei. Marea o înconjura din toate părţile. O 
jumătate de oră după ce ocolise ultimele stânci de-a lungul 
malului, goeleta ancoră în golfuleţul Pinguinilor, la două mile 
depărtare de capul San-Bartolome. 


CAPITOLUL VI 


ÎN GOLFUL ELGOR 


Operaţiunea de readucere pe linia de plutire reuşise din 
plin. Dar asta încă nu era totul. Goeleta nu se prea afla în 


siguranţă în acest adăpost săpat în ţărmul capului San- 
Bartolome. Era prea expusă la furtunile de nord-vest şi la hula 
din larg. În sezonul mareelor înalte ale echinoxului, n-ar fi putut 
rămâne aici nici 24 de ore. 

Kongre ştia acest lucru. Aşa că intenţia sa era să 
părăsească acest adăpost în timpul refluxului de a doua zi, de 
care voia să se folosească pentru a străbate în parte 
strâmtoarea Lemaire. 

Inainte de asta, trebuia totuşi neapărat să cerceteze în 
amănunt nava şi să verifice starea interioară a cocii. Cu toate că 
avea siguranţa că apa nu pătrundea, se putea totuşi ca nu 
bordajul, ci scheletul să fi suferit din cauza eşuării şi să fie 
necesare anumite reparaţii în vederea unei călătorii mai lungi. 

Kongre puse imediat oamenii să deplaseze lestul care 
umplea cala până la partea superioară a varangelor. Nu va 
trebui neapărat descărcat, ceea ce va economisi timp şi muncă, 
şi mai ales timpul, atât de important în situaţia puţin sigură în 
care se afla Maule. Mai întâi, fierul vechi din care era format 
lestul fu transportat în cală dinspre prova spre pupa, pentru a se 
putea cerceta partea dinainte a bordajului interior. Această 
cercetare fu făcută în mod minuţios de Kongre şi Carcante, 
ajutat de un chilian numit Vargas, care lucrase altădată ca 
dulgher în atelierele de construcţii din Valparaiso şi cunoştea 
bine această meserie. 

Nu se constată nici o avarie în toată partea cuprinsă între 
etravă şi călcâiul catargului de mizenă. Varangele, coastele şi 
bordajul erau în stare bună; întărite cu aramă, nu se resimţiseră 
de şocul produs de eşuarea pe bancul de nisip. 

După ce lestul fu apoi împins din nou în faţă, coca fu 
găsită neatinsă şi de la catargul de mizenă până la catargul 
mare. Pontilii nu erau îndoiţi sau deformaţi şi scara care ducea 
spre puntea centru nu fusese deplasată. 

Se ocupară apoi de a treia porţiune a calei, de catargul 
mare până la etambou. Aici găsiră o avarie de oarecare 
importanţă. Deşi nu exista o spărtură, coastele din babord 
aveau o adâncitură pe o lungime de un metru şi jumătate. 
Aceasta probabil se făcuse din cauza izbiturii de un vârf de 
stâncă, înainte ca goeleta să fi fost împinsă pe bancul de nisip. 
Dacă bordajul nu cedase complet, dacă umplutura de câlţi 
rămăsese pe loc, ceea ce împiedicase apa să pătrundă în cală, 


totuşi această avarie prezenta o anumită gravitate şi orice 
marinar trebuia să ţină seamă de ea. 

O reparaţie se impunea deci în momentul când nava 
trebuia să iasă în larg, în afară de cazul când ar fi fost vorba de 
o scurtă traversare pe timp frumos. De altfel, mai mult ca sigur 
că o asemenea reparaţie, ţinea o săptămână întreagă dacă 
existau materialele şi uneltele necesare. 

Când Kongre şi ai lui ştiură despre ce este vorba, 
blestemele, îndreptăţite de situaţia în care se aflau, urmară 
uralelor care însoţiseră repunerea pe linia de plutire a navei 
Maule. Oare goeleta nu le va putea servi la nimic? Oare nu vor 
putea părăsi Insula Statelor? 

Kongre interveni atunci zicând: 

— Avaria este în adevăr gravă... în starea actuală nu putem să 
ne încredem în Maule, care pe timp de furtună ar risca să se 
spargă... sunt de parcurs sute de mile înainte de a ajunge în 
insulele Pacificului! Ar însemna să riscăm să ne scufundăm pe 
drum. Dar această avarie se poate repara şi o vom repara. 

— Unde? întrebă unul din chilieni, care nu-şi ascundea 
îngrijorarea. 

— Nu aici, în orice caz, spuse un alt bandit. 

— Nu, răspunse hotărât Kongre. în golful Elgor. 

În adevăr goeleta putea să străbată distanţa până la golf 
în 48 de ore. Nu aveau decât să navigheze de-a lungul litoralului 
insulei, pe la sud sau pe la nord. In grota unde se afla toată 
prada, dulgherul va avea la dispoziţie lemnul şi uneltele 
necesare acestei reparaţii. Chiar dacă era nevoie de 15 zile, de 
trei săptămâni, Maule va putea aştepta. Timpul bun trebuia să 
mai dureze cel puţin două luni şi în felul acesta Kongre şi banda 
sa vor putea să părăsească Insula Statelor la bordul unei nave 
care, odată reparaţiile făcute, oferea toate garanţiile de 
securitate. In plus, Kongre avusese întotdeauna intenţia să 
rămână câtva timp 
în golful Elgor după ce va părăsi capul San-Bartolome. N-ar fi 
vrut cu nici un preţ să piardă obiectele de tot felul lăsate în 
grotă, când lucrările farului îl obligaseră să se refugieze în 
celălalt capăt al insulei. Astfel planurile sale nu vor fi modificate 
şi doar oprirea în golf va fi mai îndelungată. 

Din nou încrezători în soarta lor, bandiții făcură pregătirile 
necesare pentru ca nava să plece a doua zi, în timpul mareei 


înalte. 

Cât despre prezenţa paznicilor farului, ea nu-i neliniştea 
pe pirați, în câteva cuvinte, Kongre arătă ce soartă le pregătea. 
— Inainte de sosirea goeletei, îi zise el lui Carcante între patru 
ochi, eram decis să pun stăpânire pe baia Elgor. Intenţiile mele 
nu s-au schimbat. Numai că, în loc să ajung neobservat acolo, 
prin insulă, vom ajunge pe calea mării, la vedere. Goeleta va 
ancora în golfuleţ. Vom fi primiţi fără să stârnim bănuieli şi 
apoi... Un gest, pe care Carcante îl înţelese, sfârşi gândul lui 
Kongre. Şi în adevăr, acest ticălos avea toate şansele să 
reuşească. Doar printr-o minune Vasquez, Moriz şi Felipe puteau 
să scape de soarta care-i ameninţa. 

După-amiaza fu destinată pregătirilor de plecare. Kongre 
dădu ordin să se pună la loc lestul şi se ocupă de încărcatul 
proviziilor, armelor şi a altor obiecte aduse la capul San- 
Bartolome. 

Totul se făcu cu repeziciune. De la plecarea din golful 
Elgor — adică de mai bine de un an — Kongre şi oamenii săi se 
hrăniseră îndeosebi din rezervele lor şi nu mai rămăsese din ele 
decât o cantitate foarte mică, pe care o aşezară în cambuză. Cât 
despre rufe, haine, unelte, obiecte de aur şi argint, ele fură 
depuse în bucătărie în cazarma echipajului, în magazia de la 
pupa şi în cala vasului, unde aveau să fie depozitate şi lucrurile 
aflate în caverna din dreptul golfului. 

Pe scurt, se munci în aşa fel încât, la ora patru după-masă, 
toată încărcătura era la bord. Goeleta putea pleca imediat, dar 
Kongre se feri să navigheze noaptea de-a lungul unui litoral plin 
de recife. Nu ştia nici dacă va trece prin strâmtoarea Lemaire, 
pentru a ajunge în dreptul capului San-juan. Aceasta depindea 
de direcţia vântului. Da, va trece, dacă va bate din sud, şi nu va 
trece dacă va bate din nord, cu tendinţa de a se înteţi. Atunci 
era mai bine să înconjoare insula pe la sud, ceea ce ar face ca 
goeleta să fie apărată de coastă. In plus, oricare ar fi drumul 
ales, această traversare — după părerea lui — nu trebuia să 
dureze mai mult de vreo treizeci de ore, adăugându-se şi 
oprirea din timpul nopţii. Seara nu aduse nici o schimbare a 
vremii. Nici urmă de negură la apusul soarelui şi linia orizontului 
care despărţea cerul de mare era aşa de desluşită, că o rază 
verde traversă spaţiul când discul soarelui dispăru îndărătul 
zării. 


Se părea deci că noaptea va fi calmă, şi chiar aşa se 
întâmplă. Cea mai mare parte a oamenilor o petrecură la bord, 
unii în cazarmă, alţii în cală. Kongre ocupa cabina căpitanului 
Pailha, la dreapta, şi Carcante pe cea a secundului, în stânga 
careului. 

La prima oră a dimineţii, Kongre ajunse cu o barca la mal 
şi, în dreptul capului San-Bartolome, se urcă printr-o viroagă, pe 
coama falezei. 

De la această înălţime, privirea sa putea cuprinde marea 
pe o vastă întindere. Numai spre est câmpul vizual era închis din 
cauza şirului de munţi care se ridicau între capul San-Antonio şi 
capul Kempe. 

Marea, calmă în regiunea din sud, era destul de agitată la 
intrarea în 
strâmtoare, pentru că vântul devenea mai tare şi mai rece. 

În rest nu se vedea în larg nici o pânză sau urmă de fum şi 
goeleta nu va întâlni cu siguranţă nici o navă în scurta 
traversare până la capul San-Juan. 

Kongre se hotărî imediat. Fiindu-i teamă că vine furtuna şi 
nevrând să supună goeleta la mari eforturi, expunând-o hulei 
din strâmtoare, totdeauna puternică în timpul refluxului, se 
decise să facă drumul de-a lungul coastei meridionale a insulei 
şi să ajungă la baia Elgor, trecând pe la capurile Kempe, 
Webster, Several şi Diegos. Pe la sud sau pe la nord, distanţa 
era aproape aceeaşi. 

Kongre cobori, reveni pe mal, apoi plecă spre grotă, unde 
constată că nici un obiect nu fusese uitat. Nimic nu va da în 
vjleag, deci, prezenţa unui grup de oameni la capătul de vest al 
Insulei Statelor. 

Se făcuse ceva mai mult de ora şapte. Refluxul care 
începea va ajuta la ieşirea din golfuleţ. 

Ridicară ancora, ridicară vela trincă şi focul, suficiente să 
scoată 
goeleta din zona bancurilor de nisip, cu briza care bătea din 
nord-est. 

Kongre ţinea timona în timp ce Carcante veghea în prova. 
Zece minute fură destul pentru a degaja nava dintre grămezile 
de recife şi goeleta începu să simtă, puţin ruliul mării. 

Din ordinul lui Kongre, Carcante desfăşură mizena şi 
brigantina, care înseamnă la o goeleta vela cea mare, apoi 


ridică vela gabie. Cu velele întinse, Maule o porni în larg spre 
sud-vest, pentru a trece de capul San-Bartolome. 

După o jumătate de oră, Maule ocolise stâncile. Întoarse 
apoi mult şi luă direcţia spre est, în aşa fel încât să aibă vântul 
cât mai din spate. Vântul îi era favorabil la adăpostul coastei 
meridionale a insulei, de care nava nu se îndepărta la mai mult 
de trei mile. 

Între timp, Kongre şi Carcante putură să constate că 
această navă uşoară se comportă bine la toate vitezele. Desigur 
că vara nu era nici un pericol să te aventurezi cu ea în apele 
Pacificului, după ce-ai lăsat în urmă ultimele insule ale 
arhipelagului Magellan. 

Kongre ar fi putut să ajungă la intrarea băii Elgor în 
aceeaşi seară, dar preferă să se oprească într-un punct oarecare 
al litoralului, înainte de apusul soarelui. Nu forţă deci velele, se 
sluji numai de o parte din ele şi se mulţumi cu o viteză de cinci- 
şase mile pe oră. 

In această primă zi, Maule nu întâlni nici o altă navă şi 
când se lăsă noaptea, se opri la est de capul Webster, după ce 
făcuse cam o jumătate de drum. Aici se îngrămădeau stânci 
uriaşe şi se vedeau cele mai înalte maluri ale insulei. Goeleta 
ancoră la un cablu de mal, într-o adâncitură adăpostită de o 
limbă de pământ; o navă nu putea fi mai bine aşezată înăuntrul 
unui port şi chiar al unui bazin portuar. Desigur că dacă vântul 
începea să bată din spre sud, Maule ar fi fost foarte expus în 
acest loc, unde marea, când se umflă în timpul furtunilor polare, 
este tot aşa de agitată ca la capul Horn. 

Dar vremea rămânea frumoasă, vântul bătea de la nord- 
est şi norocul continua să favorizeze planurile lui Kongre şi ale 
oamenilor săi! 

Noaptea de 25 spre 26 decembrie fu una dintre cele mai 
liniştite. Vântul, care încetase către ora zece seara, începu din 
nou să sufle dis-de-dimineaţă, pe la ora 4. 

La prima licărire a zorilor, Kongre luă măsuri de plecare. 
Se întinseră velele care fuseseră strânse în timpul nopţii. 
Cabestanul readuse ancora la post şi goeleta se puse în 
mişcare. 

Capul Webster se prelungeşte în mare cu patru-cinci mile 
de la nord spre sud. Goeleta trebuia deci să urce pentru a 
ajunge la coasta care merge spre est şi care până la capul 


Several, are o lungime de aproape douăzeci de mile. 

Maule îşi reluă drumul în aceleaşi condiţii ca în ziua 
precedentă îndată ce ajunse lângă litoral, unde regăsi aceleaşi 
ape liniştite la adăpostul malurilor înalte. 

Ce coastă îngrozitoare! Şi mai înfricoşătoare chiar decât 
cea din strâmtoare! O îngrămădire de blocuri imense într-un 
echilibru nesigur, multe din ele umplând plajele până la distanţa 
acoperită de maree — enormă întindere de recife negre, care nu 
lăsau nici un loc liber între ele nu numai pentru o navă de mic 
tonaj, dar nici măcar pentru ca o simplă barcă să poată acosta. 

Goeleta mergea cu jumătate din vele, la vreo trei mile de 
litoral. Kongre, necunoscând această coastă, se temea, pe drept 
cuvânt, să se apropie prea tare. Pe de altă parte, nevrând să 
solicite prea mult goeleta, o menținea în apele liniştite pe care 
nu le putea întâlni mai în larg. 

Pe la ora zece, ajuns în dreptul intrării golfului Blossom, nu 
mai putu să evite complet hula. Vântul bătând spre golful care 
intra adânc în insulă, ridica valuri mari pe care Maule le primea 
în coastă, gemând. Kongre menţinu viteza pentru a depăşi capul 
care limitează golful spre est, apoi, acest punct odată trecut, 
strânse vântul la maximum şi cu murele la babord se îndreptă în 
larg. 

Kongre apucase el însuşi timona şi, cu velele întinse, 
căuta să se slujească de vânt cât mai mult. Abia pe la patru 
după-masă socoti că urcase în vânt destul pentru ca să-şi atingă 
ţinta în linie dreaptă. Manevrând apoi pentru a avea vântul cât 
mai în spate, schimbă murele şi luă direcţia spre golful Elgor, 
lăsând în acel moment în urmă capul Several, la patru mile spre 
nord-est. De la această distanţă coasta se putea vedea toată, 
până la capul San-Juan. 

În acelaşi timp, în spatele capului Diegos apărea turnul 
Farului de la Capătul Lumii, pe care Kongre îl vedea pentru 
prima oară. Cu luneta găsită în cabina căpitanului Pailha, putu 
chiar să-l zărească pe unul din paznici care, de pe galerie, 
cerceta marea. Soarele mai trebuia să rămână trei ore deasupra 
orizontului şi fără îndoială că goeleta va putea ancora înainte de 
căderea nopţii. 

Era sigur că nava fusese reperată de paznici şi că sosirea 
sa în apele Insulei Statelor era semnalată. Atâta timp cât 
Vasquez şi camarazii săi îl văzuseră îndreptându-se spre larg, 


putuseră crede că nava mergea spre Maluine. Dar de când 
venea cu vântul din tribord, nu mai aveau probabil nici o 
îndoială că voia să intre în golf. 

Putin îi păsa de altfel lui Kongre că Maule fusese zărită şi 
nici că se bănuia că va ancora aici. Aceasta nu schimba cu nimic 
planurile sale. 

Spre satisfacția lui, ultima parte a călătoriei se făcea în 
condiţii favorabile. Vântul bătea ceva mai tare din est. Cu velele 
braţate la maximum, goeleta nu mai trebuia să înfrunte valurile 
cele mari pentru a trece de capul Diegos. 

Imprejurarea era cât se poate de fericită, căci coca, în 
starea în care era, nu ar fi suportat diverse manevre care 
puteau s-o şubrezească, ba chiar să-i facă vreo spărtură înainte 
de a fi intrat în golf. 

Aşa se şi întâmplă. Când Maule era la vreo două mile de 
golf, unul din oamenii echipajului, ducându-se în cală, urcă 
înapoi strigând că apa pătrundea printr-o crăpătură în bordaj. 

Era exact în locul unde coca cedase la ciocnirea cu o 
stâncă. Dacă bordajul rezistase până aici, crăpase acum pe o 
întindere de câteva degete. De fapt, avaria nu avea mare 
importanţă. Deplasând lestul, Vargas reuşi să astupe fără mare 
greutate crăpătura cu nişte câlţi. Dar bineînţeles că mai târziu 
era necesară o reparaţie făcută cu grijă, în starea în care 
rămăsese după eşuarea de la capul San-Bartolome, goeleta nu 
avea nici o şansă să înfrunte apele Pacificului. 

Era ora şase când Maule apăru la o milă şi jumătate de 
gura Căii Elgor. Kongre dădu ordin să se strângă velele 
superioare de care nu mai avea nevoie. Fură lăsate numai 
gabierul, focul mare şi brigantina. Cu aceste vele, Maule va 
ajunge fără greutate să ancoreze în golfuleţul din fundul băii 
Elgor, sub comanda lui Kongre care cunoştea perfect drumul şi 
care ar fi putut sluji ca pilot şi altor vase. 

De altfel, la ora şase jumătate seara se proiectă pe apă un 
fascicol de raze luminoase. Se aprinsese farul şi prima navă 
căreia avea să-i lumineze calea prin acest golf era o goeletă 
chiliana, căzută în mâinile unei bande de pirați. 

Era aproape şapte şi soarele tocmai scăpata după 
înălțimile Insulei Statelor - când Maule lăsa la tribord capul San- 
Juan. Golful se deschidea în faţa sa. Kongre intră cu vântul din 


pupa. 


Kongre şi Carcante, trecând în dreptul cavernelor, 
constataseră că intrările lor nu fuseseră descoperite, căci mai 
erau astupate cu pietre şi cu o perdea de mărăcini. Nimic deci 
nu trădase prezenţa lor pe această parte a insulei şi vor găsi 
prada la locul ei, aşa cum o lăsaseră. 

— Totul merge bine, zise Carcante către Kongre, în spatele 
căruia se afla. 
— Şi în curând va merge şi mai bine! răspunse Kongre. 

După douăzeci de minute, Maule ar fi ajuns la locul unde 
trebuia să ancoreze. 

În acest moment nava fu «interceptată» de doi oameni 
care tocmai 
coborâseră de pe terasă pe faleză. 

Erau Felipe şi Moriz. Ei pregătiră şalupa pentru a urca la 
bordul goeletei. Vasquez era de serviciu în camera de cart. 

Când goeleta ajunse în mijlocul golfului, brigantina şi 
gabierul fuseseră strânse şi Maule nu mai avea altă velă întinsă 
decât focul mare, pe care Carcante o cobora. 

In momentul când aruncară ancora, Moriz şi Felipe săriră 
pe puntea navei. 

La ordinul lui Kongre, primul fu izbit cu toporul în cap şi 
căzu. în acelaşi timp, două focuri de revolver doborâră pe Felipe 
lângă camaradul său. Amândoi muriră pe loc. Printr-una din 
ferestrele camerei de cart, Vasquez auzi focurile de armă şi 
văzu cum sunt ucişi camarazii săi. 

Aceeaşi soartă îl aştepta şi pe el dacă îl prindeau bandiții. 
De la aceşti asasini nu te puteai aştepta la milă. Sărmanul 
Felipe, sărmanul Moriz, el nu avusese ce face pentru a-i salva şi 
rămăsese acolo sus, înspăimânat de această crimă oribilă, 
săvârşită în câteva clipe! 

După primul moment de uimire, îşi recapătă sângele rece 
şi examina repede situaţia. Trebuia să nu cadă cu nici un preţ în 
mâinile acestor ticăloşi. Poate că nu ştiau de existenţa lui, dar 
era de presupus că, manevra de ancorare odată terminată, mai 
mulţi dintre ei se vor gândi să urce în far cu scopul de a-i stinge 
luminile şi de a împiedica astfel intrarea altor nave în golf, cel 
puţin până a doua zi dimineaţă. 

Fără întârziere, Vasquez părăsi camera de cart şi se repezi 
pe scările ce duceau la locuinţa de jos. 

Nu era nici un moment de pierdut. Se şi auzea zgomotul 


şalupei depărtându-se de goeletă şi aducând câţiva oameni din 
echipaj care să debarce pe țărm. 

Vasquez luă două revolvere pe care şi le puse la brâu, 
băgă câteva provizii într-un sac pe care-l luă în spate şi apoi ieşi 
din dormitor, cobori repede panta incintei şi, fără a fi fost văzut, 
dispăru în întuneric. 


CAPITOLUL VII 


GROTA 


Ce noapte groaznică va petrece nenorocitul de Vasquez şi 
în ce situaţie jalnică se găsea! Camarazii săi fuseseră masacrați, 
apoi aruncaţi peste bord şi cadavrele lor erau acum târâte în 
larg de reflux! Nu se gândea că şi el ar fi avut aceeaşi soartă 
dacă nu era de pază la far. Se gândea numai la camarazii pe 
care-i pierduse. «Sărmanul Moriz, sărmanul Felipe, îşi spunea, s- 
au dus să-şi ofere serviciile lor acelor ticăloşi, cu toată 
încrederea, şi li s-a răspuns cu focuri de revolver! Nu-i voi mai 
vedea, iar ei nu-şi vor mai vedea ţara şi familia!. Şi soţia lui 
Moriz... care-l aştepta peste două luni... când va afla de moartea 
lui!>... 

Vasquez era zdrobit. Simţea o dragoste sinceră pentru cei 
doi paznici, el, şeful lor... îi cunoştea de mulţi ani!... La sfaturile 
lui ceruseră să fie luaţi la far... Şi acum rămăsese singur!... 
Singur! 

Dar de unde oare venea această goeletă şi ce fel de 
echipaj de bandiți avea la bordul său? Sub ce pavilion mergea şi 


de ce se oprise în golful Elgor?... O cunoşteau?... Şi ce veniseră 
să facă aici?... De ce nici nu debarcaseră bine că şi stinseseră 
farul ? Voiau deci să împiedice ca vreo navă să-i urmărească în 
golf?... Aceste întrebări se perindau prin mintea lui Vasquez, 
fără să le poată găsi vreun răspuns. 

Nici nu se gândea la primejdia care-l pândea. Cu toate 
acestea, răufăcătorii îşi vor da seama în curând că dormitorul 
trebuia să fi fost ocupat de trei paznici... Vor începe atunci să-l 
caute pe al treilea! Şi nu vor reuşi în cele din urmă să-l 
descopere? 

Din locul unde se refugiase pe malul golfului, la mai puţin 
de 200 de paşi de ancoraj, Vasquez vedea mişcându-se lumina 
felinarelor, când la bordul goeletei, când pe terasa farului sau 
prin ferestrele dormitorului. Asculta cum se strigau acei oameni 
cu voce tare în limba lor maternă. Erau oare compatrioți, 
chilieni, peruvieni, bolivieni sau mexicani, care toţi vorbeau 
limba spaniolă, sau poate brazilieni ? 

În fine, pe la ora zece, luminile se stinseră şi nici un 
zgomot nu mai tulbură liniştea nopţii. 

Totuşi, Vasquez nu putea rămâne pe loc. Când se va face 
ziuă, va fi descoperit. Cum nu putea aştepta nici o milă de la 
aceşti bandiți, trebuia să ajungă undeva unde nu aveau să-l 
găsească. In ce parte să-şi îndrepte paşii? Spre interiorul insulei 
unde ar fi oarecum în mai mare siguranţă? Sau, dimpotrivă, spre 
intrarea în golf, în speranţa că va fi luat de vreo navă care ar 
trece pe lângă țărm? Dar fie în interior, fie pe litoral, cum va 
putea să-şi asigure existenţa până în ziua când va veni 
schimbul? Proviziile sale se vor termina repede, înainte de 48 de 
ore nu-i va mai rămâne nimic. Cum să-şi mai procure hrană? 
Nici măcar nu luase o unealtă de pescuit! Şi cum să-şi facă foc, 
prin ce mijloc? Va fi oare nevoit să se hrănească numai cu 
scoici? 

Energia lui obişnuită îl ajută. Trebuia să ia o hotărâre şi o 
luă. Aceea de a ajunge pe litoralul capului San-Juan, pentru a-şi 
petrece noaptea. Când vor veni zorile, va vedea ce mai are de 
făcut. 

Vasquez părăsi deci locul de unde observa goeleta. Nu se 
mai auzea nici un sunet, nu se mai zărea nici o lumină. 
Răufăcătorii se ştiau în siguranţă în golf şi probabil că nimeni nu 
sta de pază la bord. 


Vasquez o porni pe malul nordic de-a lungul falezei. Nu 
mai auzea decât clipocitul mării care se retrăgea şi din când în 
când strigătul vreunei păsări întârziate care se întorcea la cuibul 
ei. 

Era ora 11 când se opri la extremitatea capului. Acolo, pe 
mal, nu găsi un alt adăpost decât o adâncitură îngustă, unde 
rămase până se făcu ziuă. 

Înainte ca soarele să lumineze orizontul, Vasquez cobori 
pe malul mării şi se uită dacă nu vine cineva dinspre far sau 
dinspre cotitura falezei unde începea capul San-Juan. 

Tot litoralul era pustiu pe ambele maluri ale golfului. Nici o 
ambarcaţiune nu se vedea, cu toate că acum echipajul goeletei 
avea două la dispoziţia sa barca de pe Maule şi şalupa farului. 
Nici o navă nu apărea în largul insulei. 

Vasquez se gândi cât de periculoasă devenea navigația în 
apropierea Insulei Statelor din cauză că nu mai funcţiona farul. 
În adevăr, navele din larg nu vor mai putea să-şi dea seama de 
poziţia lor. Cu credinţa de a găsi luminile farului din fundul băii 
Elgor, ele se vor îndrepta liniştite către vest şi vor risca să se 
izbească de această coastă periculoasă, cuprinsă între capul 
San-juan şi Capul Several. 

— Ticăloşii au stins luminile farului! exclamă Vasquez. Şi cum n- 
au interes, nu le vor aprinde din nou! 

Stingerea farului era în adevăr un fapt foarte grav, de 
natură să provoace naufragii din care bandiții să se înfrupte în 
timpul şederii lor în golf. Nu vor mai avea nevoie, ca altădată, să 
atragă cu focuri de pe uscat navele, căci acestea, nebănuind 
nimic, vor veni să găsească farul. 

Vasquez, aşezat pe o stâncă, se gândea la tot ce se 
petrecuse în ajun... Se uita dacă trupurile nefericiţilor săi 
camarazi nu erau târâte de curenţi... Nu, refluxul îşi desăvârşise 
opera şi fuseseră înghiţiţi de adâncurile mării. 

Situaţia i se înfăţişa în toată realitatea ei înfricoşătoare. Ce 
putea să facă? Nimic... nimic, în afară de a aştepta întoarcerea 
canonierei Santa-Fe. Dar mai trebuiau să treacă două luni ca ea 
să-şi facă apariţia la intrarea băii Elgor. Admiţând că Vasquez n- 
ar fi fost descoperit înainte, cum va putea el să-şi procure 
hrana? Un adăpost va găsi întotdeauna în interiorul vreunei 
grote a falezei şi, de altfel, timpul frumos trebuia să se 
prelungească cel puţin până la sosirea schimbului. Dacă 


nenorocirea s-ar fi întâmplat iarna, Vasquez n-ar fi putut rezista 
la aceste temperaturi joase care fac ca termometrul să arate 30 
până la 40 de grade sub zero. Ar fi murit de frig înainte de a fi 
murit de foame. 

În primul rând Vasquez începu să caute un adăpost. 
Locuinţa arătase cu siguranţă piraţilor că serviciul la far era 
încredinţat unui număr de trei paznici. Fără îndoială că vor voi 
cu orice chip să scape de cel de-al treilea, care fugise, şi nu vor 
întârzia să-l caute în împrejurimile capului San-Juan. 

Vasquez îşi recăpătase întreaga energie. Desperarea nu 
putuse copleşi mult timp acest caracter atât de călit. 

După câteva căutări, găsi în fine o crăpătură îngustă, cu 
adâncimea de zece picioare şi cu lăţimea de cinci-şase, în 
apropierea colţului pe care faleza îl făcea cu plaja capului San- 
Juan. Un nisip moale acoperea solul, care era în afara pericolului 
de a fi atins de cele mai multe maree şi care era ferit şi de 
şfichiuirea puternică a vânturilor din larg. Vasquez intră în 
această văgăună unde puse cele câteva lucruri luate din 
locuinţa farului, precum şi puţinele provizii din sac. Cât despre 
apa dulce, un mic râu, alimentat de topirea zăpezilor şi care 
curgea de la poalele falezei spre golf, îi putea astâmpăra setea. 
Vasquez îşi potoli foamea cu pesmeţi şi o conservă de carne. 
când voi să iasă pentru a bea puţină apă, auzi la mică distanţă 
un zgomot şi se opri. «sunt ei», îşi zise. 

Culcându-se în dreptul peretelui, pentru a putea vedea 
fără a fi văzut, privi în direcţia golfului. 

Patru oameni într-o barcă erau duşi de curent. Doi stăteau 
în faţă. Ceilalţi doi, din care unul ţinea cârma, se aflau în spate. 
Era barca goeletei şi nu şalupa farului. 

«Ce caută aici? se întrebă Vasquez. Mă caută pe mine?»>... 
După modul cum navigase goeleta în golf, era sigur că aceşti 
ticăloşi cunoşteau bine locurile şi că nu era prima oară când 
puneau piciorul pe pământul insulei... Desigur, nu pentru a 
cerceta coasta veniseră până aici!... «Dacă nu vor să mă prindă 
pe mine, care este atunci scopul lor?» 

Vasquez urmărea oamenii. După părerea lui, acela care 
era la cârma bărcii, cel mai în vârstă din cei patru, trebuia să fi 
fost şeful, căpitanul goeletei. N-ar fi putut spune de ce 
naţionalitate era, dar i se păru, după înfăţişare, că atât el cât şi 
însoțitorii lui aparţineau rasei spaniole din America de Sud. 


În acest moment ambarcaţiunea se găsea aproape de 
intrarea băii, după ce plutise de-a lungul malului nordic, la o 
sută de paşi de crăpătura unde se ascundea Vasquez. Paznicul 
nu o pierdea din ochi. 

Şeful făcu un semn şi lopeţile încetară să vâslească. O 
întoarcere a cârmei, profitând de mersul încetinit al bărcii, o 
făcu să acosteze la mal. 

Cei patru oameni debarcară de îndată, după ce unul din ei 
înfipse cangea în nisip. 

lată cuvintele care ajunseră la urechile lui Vasquez: 

— Aici este ? 

— Da, caverna este acolo. Douăzeci de paşi înainte de colţul pe 
care-l face faleza. 

— Mare noroc că nu au descoperit-o oamenii de la far! 

— Nici unul, din cei care au lucrat 15 luni la construcţia farului! 
— Erau prea ocupați în interiorul golfului. 

— Apoi deschizătura era atât de bine astupată, încât era greu s- 
o observi. 

— Să mergem, zise şeful. 

Doi din cei ce-l însoțeau urcară împreună cu dânsul pieziş 
pe plaja, lată în acest loc de vreo sută de paşi. 

Din ascunzişul său, Vasquez le urmărea toate mişcările şi 
era atent să nu piardă nici un cuvânt. Sub paşii lor, nisipul plin 
de scoici scârţâia. Dar zgomotul acesta încetă şi Vasquez nu-l 
mai văzu decât pe omul care se tot învârtea pe lângă 
ambarcaţiune. 

«Au pe-acolo vreo cavernă», îşi zise el. 

Vasquez nu se mai îndoia că goeleta a adus o bandă de 
paraziți ai mărilor, de pirați stabiliţi pe Insula Statelor încă 
înainte de începerea lucrărilor. Să fi ascuns oare în această 
cavernă prăzile lor?... Şi le vor duce acum la bordul goeletei? 

Deodată îi veni gândul că ar trebui să se găsească acolo o 
rezervă de provizii, de care el ar putea profita. O rază de 
speranţă îi încălzi sufletul. Îndată ce barca va porni spre locul 
unde nava ancorase, va ieşi din ascunzătoare, va căuta intrarea 
în cavernă, unde va găsi cu ce să trăiască până la sosirea 
canonierei! Şi va avea grijă, dacă avea posibilitatea să 
supravieţuiască cele câteva săptămâni, să împiedice plecarea 
de pe insulă a acestor ticăloşi! 

Da! Să mai fie pe insulă când Santa-Fe va reveni, şi atunci 


comandantul Lafayate să facă dreptate! 

Dar i se va îndeplini oare dorinţa? Gândindu-se bine, 
Vasquez îşi zicea că goeleta trebuie să fi intrat în golful Elgor 
numai pentru două-trei zile. Adică timpul necesar pentru a 
încărca lucrurile ascunse în cavernă, după care va părăsi Insula 
Statelor pentru a nu se mai întoarce niciodată. 

Vasquez va fi însă în curând lămurit în această privinţă. 

După o oră petrecută în interiorul cavernei, cei trei oameni 
reapărură şi se plimbară pe plajă. Din crăpătura unde se 
adăpostise, Vasquez putea să audă vorbele ce le schimbau între 
ei cu voce tare şi de care el putea să se folosească neîntârziat. 
— Vrednicii constructori nu ne-au furat nimic în timpul şederii lor 
aci! 

— Maule, când o va porni, va încărca toate lucrurile. 

— Şi provizii suficiente pentru traversare, ceea ce ne scoate din 
toate buclucurile. 

— În adevăr, nu am fi putut să ne asigurăm hrana şi băutura 
până-n insulele Pacificului, cu ceea ce am găsit pe goeletă! 

— Imbecilii! în cincisprezece luni n-au fost în stare să găsească 
comorile noastre, nici să ne descopere pe capul San-Bartolome! 
— Le mulţumim din tot sufletul! N-ar mai fi avut rost să atragem 
atâtea nave pe recifele insulei, pentru a pierde apoi tot ce-am 
adunat! 

Ascultând aceste cuvinte pe care ticăloşii le rosteau 
râzând în hohote, Vasquez, cuprins de furie, era ispitit să se 
arunce asupra lor cu revolverul în mână şi să le găurească 
țeasta la toţi trei. Dar se stăpâni. Era mai bine să nu piardă 
nimic din convorbirea lor. El află în felul acesta ce făcuseră 
bandiții pe această parte a insulei şi nu fu surprins când 
adăugară: 

— Cât despre acest faimos Far de la Capătul Lumii, pe care 
căpitanii îl caută acum, va fi ca şi cum ar fi orbi!... 

— Şi ca orbii vor continua să se îndrepte spre insulă, unde 
navele lor nu vor întârzia să fie sfărâmate. 

— Vreau să sper că, înainte de plecarea goeletei Maule, una sau 
două nave vor naufragia pe stâncile capului San-Juan! Trebuie 
să încărcăm bine goeleta, de vreme ce diavolul ne-a trimis-o. 

— Şi diavolul a potrivit bine lucrurile!... O navă bună care ne 
soseşte la capul San-Bartolome, fără echipaj — căpitan sau 
marinari — de care, de altfel, ne-am fi descotorosit... 


Astfel i se dezvălui lui Vasquez că goeleta se chema 
Maule, în ce condiţii căzuse în mâinile bandiţilor la capătul vestic 
al insulei şi cum pieriseră mai multe nave cu tot ce aveau în ele, 
atrase de aceşti jefuitori de epave pe recifele insulei. 

— Şi acum, Kongre, întrebă unul din cei trei oameni, ce vom 
face ? 

— Ne vom întoarce pe Maule, Carcante, răspunse Kongre, în 
care Vasquez recunoscuse, cu drept cuvânt, pe şeful bandei. 

— Nu începem să mutăm lucrurile din cavernă ? 

— Nu înainte să fi reparat avariile, şi sigur că asta va dura mai 
multe săptămâni... 

— Atunci să luăm în barcă, zise Carcante, câteva unelte. 

— Da... şi să ne întoarcem când va fi nevoie. Vargas va găsi aici 
tot ce are nevoie pentru lucrări. 

— Să nu pierdem timpul, zise Carcante. Mareea va veni în 
curând. 

— Desigur, răspunse Kongre, când goeleta va fi reparată, vom 
încărca totul la bord. Nu avem să ne temem că cineva o să ne 
jefuiască. 

— Eh, Kongre, să nu uităm că la far erau trei paznici şi că unul 
din ei ne-a scăpat. 

— Nu mă îngrijorează deloc, Carcante. Nu vor trece nici două 
zile şi va muri de foame, afară doar dacă va putea să se 
hrănească cu muşchi şi scoici... De altfel, vom închide bine şi 
intrarea în cavernă. 

— Oricum, zise Carcante, e păcat că avem de făcut reparaţii. 
Altfel, Maule ar fi putut pleca chiar mâine... E drept că, în timpul 
cât vom mai rămâne, poate că o navă va veni să se sfarme de 
coastă, şi asta fără ca măcar să avem nevoie s-o atragem... ŞI 
dacă ea va fi pierdută, noi nu vom pierde! 

Kongre şi oamenii săi ieşiră din cavernă ducând cu ei 
unelte, scânduri de bordaj şi bucăţi de lemn pentru repararea 
coastelor. Apoi avură grijă să astupe intrarea, după care 
coborâră la barcă şi plecară în momentul când fluxul ajungea în 
golf. 

Barca porni pe dată şi, cu ajutorul lopeţilor, nu întârzie să 
dispară la o cotitură a malului. 

Când nu mai era primejdie să fie văzut, Vasquez ieşi pe 
plajă. Ştia acum tot ce voia şi, între altele, două lucruri 
importante: primul, că putea să-şi procure provizii suficiente 


pentru câteva săptămâni, al doilea că goeleta avea avarii, ale 
căror reparaţii aveau să ţină vreo cincisprezece zile sau chiar 
mai mult, dar în nici un caz atâta pentru a mai fi găsită la 
întoarcerea canonierei. 

Cât despre a-i întârzia plecarea când goeleta va fi gata de 
drum, cum putea Vasquez să se gândească la aşa ceva? Dar... 
dacă vreo navă ar trece la mică distanţă de capul San-Juan, ar 
putea să-i transmită semnale, la nevoie ar putea să ajungă 
înotând pînă la ea... O dată ajuns la bord, ar pune pe căpitan la 
curent cu situaţia... şi dacă acest căpitan ar dispune de un 
echipaj destul de numeros, el nu va ezita să intre în golful Elgor 
şi să pună mâna pe goeletă... Dacă răufăcătorii s-ar refugia 
atunci în interiorul insulei... n-ar mai putea s-o părăsească şi, la 
întoarcerea canonierei Santa-Fe, comandantul Lafayate va şti 
cum să-i prindă sau să-i nimicească până la ultimul!... Dar se va 
arăta oare o asemenea navă în dreptul capului San-Jjuan?... Şi 
dacă ar trece vreuna, vor fi zărite semnalele lui Vasquez?... 

In ceea ce-l privea pe el personal, deşi Kongre ştia despre 
existenţa unui al treilea paznic, nu-i era nici o teamă, va şti el 
cum să scape de cercetările bandiţilor. Important era pentru 
moment să-şi asigure hrana până la sosirea canonierei. Şi se 
îndreptă, fără să mai aştepte, spre grotă. 


CAPITOLUL VIII 


VASUL MAULE ÎN REPARAŢIE 


Reparaţiile de la coca navei Maule erau o treabă destul de 
grea. Dar dulgherul Vargas era bun meseriaş şi nu-i vor lipsi nici 
uneltele, nici materialele; deci lucrarea se va executa în bune 
condițiuni. 

In primul rând, trebuia descărcat lestul din goeletă, apoi 
ea va trebui trasă pe plajă, unde va fi aşezată pe tribord, pentru 
ca reparaţiile să poată fi făcute în exterior, înlocuindu-se 
coastele şi bordajul avariat. Se putea ca să dureze destul de 
mult, dar Kongre avea timp, căci calcula că vremea bună va mai 


ţine încă cel puţin două luni. Cât despre sosirea schimbului, ştia 
la ce să se aştepte. 

In adevăr, jurnalul farului găsit în locuinţa paznicilor îl 
lămurise. Schimbul trebuind să se facă trimestrial, canoniera 
Santa-Fe nu va reveni în golful Elgor înaintea primelor zile din 
Martie, şi acum nu se aflau decât în ultimele zile ale lui 
decembrie. 

În acelaşi timp, în jurnal erau trecute numele celor trei 
paznici. Moriz, Felipe şi Vasquez. De altfel, lucrurile din cameră 
arătau că ea fusese locuită de trei inşi. Unul dintre ei putuse 
deci să scape de soarta nefericită pe care o avuseseră camarazii 
săi. Unde se refugiase ? Kongre nu se prea sinchisea. Singur, 
fără resurse, fugitul va pieri curând de mizerie şi foame. 

Dacă timp pentru repararea goeletei era suficient, trebuia 
totuşi ţinut seama de unele întârzieri posibile, şi iată că fură 
nevoiţi să întrerupă lucrul pe care abia îl începuseră. 

Nici nu se terminase bine descărcarea goeletei pe care 
Kongre hotărâse s-o tragă pe uscat a doua zi, când, în noaptea 
de 3 spre 4 ianuarie, se produse o bruscă schimbare 
atmosferică. 

In timpul acestei nopţi, nori mari se strânseseră la sud. în 
timp ce temperatura se ridica până la 16 grade, barometrul 
arătă deodată furtună. Fulgerele brăzdau cerul. Vântul se 
dezlănţui cu o violenţă extraordinară, marea spumegând trecea 
peste recife şi valuri mari se spărgeau de faleză. Noroc că Maule 
era ancorată în baia Elgor, bine adăpostită contra acestui vânt 
sălbatic din sud-est. Pe un astfel de timp, orice navă de mare 
tonaj — cu vele sau aburi — trecea prin primejdia de a fi 
aruncată pe coastele insulei. Mai ales o navă mică, cum era 
Maule. Atât de îngrozitoare era puterea acestei furtuni şi a 
valurilor din larg, că o adevărată hulă cuprinse tot golfuleţul. În 
timpul mareei înalte, apele creşteau atât de mult, încât plaja era 
complet inundată. Valurile ajungeau la locuinţa paznicilor şi 
stropeau până la păduricea de fagi, situată la o jumătate de milă 
distanţă. 

Toate sforţările lui Kongre şi ale oamenilor săi erau 
îndreptate spre menţinerea navei în locul ancorat. De multe ori 
ancora aluneca, nava fiind ameninţată să eşueze pe țărm. 
Trebuiră să lase o a doua ancoră, pentru a o putea întări pe 
prima. De două ori crezură că se va produce un dezastru total. 


Între timp, supraveghind zi şi noapte nava Maule, banda se 
instalase în anexele farului, unde n-aveau a se teme de furtună. 
Aşternutul din cabine şi din cazarma echipajului a fost adus şi se 
găsi destul loc pentru toţi cei 15 oameni. Nu locuiseră niciodată 
mai bine în tot timpul şederii lor în Insula Statelor. 

Cît despre provizii, n-aveau nici o grijă. Acelea care se 
aflau în depozitul farului ar fi ajuns, chiar dacă trebuiau hrăniţi 
de două ori pe atâţi oameni. Şi, de altfel, în caz de nevoie, s-ar fi 
putut recurge la rezervele din grotă. De altfel, aprovizionarea 
goeletei era asigurată pentru lunga traversare prin apele 
Pacificului. 

Vremea rea ţinu până la 12 ianuarie şi nu se schimbă 
decât în noaptea de 12 spre 13. O săptămână întreagă pierdură, 
căci nu se putuse lucra deloc. Chiar Kongre considera că era 
prudent să se aducă din nou pe navă o parte din lestul 
descărcat, căci goeleta juca pe valuri ca o barcă. A fost destul 
de greu să fie ferită de rocile de fund de care se putea izbi, ca şi 
de cele de la intrarea în baia Elgor. 

Vântul îşi schimbă direcţia în cursul nopţii şi începu să 
bată din vest-sud-vest. Marea deveni foarte agitată la capul San- 
Bartolome şi vântul sufla cu furie. Dacă Maule ar mai fi fost 
ancorată lângă cap, ar fi fost cu siguranţă sfărâmată. 

In timpul acestei săptămâni o navă trecu prin dreptul 
Insulei Statelor. Era ziuă. Nu putuse deci să-şi dea seama de 
starea farului şi să constate că nu era luminat între apusul şi 
răsăritul soarelui. Venea din nord-est şi-şi strânsese o parte din 
vele în strâmtoarea Lemaire; se vedea la catarg pavilionul 
francez. De altfel, trecea la trei mile de coastă şi trebuia să 
priveşti cu luneta pentru a-i desluşi naționalitatea. Deci, dacă 
Vasquez îi transmise semnale din capul San-Juan, ele nu puteau 
fi observate — şi chiar nu fură văzute, căci un căpitan francez n- 
ar fi ezitat să trimită o barcă pentru a aduce la bord un 
naufragiat. In dimineaţa zilei de 13, lestul de fier vechi fu din 
nou debarcat, pus grămadă pe nisip, la adăpostul mareei, şi 
cercetările în interiorul calei putură să fie mai complet făcute 
decât la capul San-Bartolome. Dulgherul constată avarii mult 
mai grave decât se presupusese. Maule suferise mult în timpul 
traversării, în luptă cu o mare dezlănţuită. Se produsese o 
spărtură la pupa. Nava n-ar fi putut naviga mai departe de baia 
Elgor. Era deci nevoie să fie trasă pe uscat, pentru a se putea 


înlocui două varange, trei coaste şi bordajul de lemn pe o 
lungime de aproape şase picioare. 

Se ştie că materialele nu lipseau, căci în grotă se găseau 
obiecte de toate felurile şi pentru toate nevoile. Dulgherul 
Vargas, ajutat de tovarăşii lui, nu se îndoia nici un moment că 
va termina la vreme lucrarea. Dacă nu izbutea, i-ar fi fost 
imposibil goeletei, incomplet reparată, să se aventureze în 
Pacific. Ceea ce trebuia considerat ca un noroc era că velatura, 
catargele şi greementul nu suferiseră nici o avarie. 

Primul lucru era ca goeleta să fie trasă pe nisip şi aşezată 
pe tribord. Această operaţiune nu putea fi făcută decât la 
maree. Aşadar, o nouă întârziere de două zile de aşteptare, 
până la mareea înaltă a lunii pline, care să permită ca goeleta 
să fie dusă destul de departe pe plajă, pentru a putea rămâne 
pe uscat până la o nouă lună plină. 

Kongre şi Carcante profitară de această întârziere pentru 
a se întoarce la grotă — şi de data asta o făcură cu şalupa 
farului, mai mare decât barca goeletei. Cu ea se puteau aduce o 
parte din obiectele de valoare, aurul şi argintul, bijuterii şi alte 
materiale preţioase, care vor fi depozitate în magaziile anexei. 
Şalupa plecă în dimineaţa zilei de 14 ianuarie. Refluxul se făcea 
simţit de vreo două ore şi şalupa se putea întoarce cu fluxul de 
după-masă. 

În timp ce şalupa cobora dusă de curent, Kongre cercetă 
cu atenţie cele două maluri ale golfului. Unde s-ar fi putut 
ascunde cel de-al treilea paznic care scăpase de masacru? Cu 
toate că pentru el acest lucru nu putea fi un subiect de 
îngrijorare, ar fi fost mai bine dacă l-ar fi înlăturat, ceea ce şi 
voia să facă la prima ocazie. 

Uscatul era tot atât de pustiu ca şi golful. Nu era animat 
decât de zborul şi strigătele a mii de păsări care-şi aveau cuibul 
pe faleză. 

Către ora 11, şalupa acosta în dreptul grotei, după ce 
viteza ei fusese mărită nu numai de reflux, dar şi de o briză 
prielnică. 

Kongre şi Carcante debarcară, lăsând de pază doi dintre 
oameni şi se îndreptară spre cavernă, ieşind de acolo o 
jumătate de oră mai târziu. 

Lucrurile păreau să fie în starea în care le lăsaseră. De 
altfel, erau acolo atâtea obiecte de tot soiul, aruncate unele 


peste altele, încât ar fi fost greu, chiar şi la lumina unui felinar, 
să-ţi dai seama dacă lipsea ceva. 

Kongre şi însoţitorul său scoaseră două lăzi bine închise, 
provenite de la naufragiul unei corăbii englezeşti cu trei catarge, 
şi care conţineau o mare sumă de monezi de aur şi de pietre 
preţioase. Le puseră în şalupă şi se pregăteau să plece, când 
Kongre îşi arătă dorinţa să meargă până la capul San-Juan. De 
acolo ar putea cerceta litoralul la sud şi la nord. Impreună cu 
Carcante urcară deci pe faleză şi coborâră capul până la 
extremitatea sa. 

Din acest loc se putea vedea pe de-o parte malul care 
mergea până-n strâmtoarea Lemaire pe o distanţă de două mile, 
iar pe de alta, malul până la capul Several. 

— Nimeni! zise Carcante. 
— Nu... nimeni! răspunse Kongre. 

Amândoi reveniră apoi la şalupă şi, cum începea fluxul, ea 
luă cursul curentului. Înainte de ora trei erau înapoi, în fundul 
băii Elgor. 

După două zile, în dimineaţa de 16, Kongre şi oamenii săi 
aduseră goeleta pe uscat. La ora 11 trebuia să fie mareea ce 
mai înaltă şi toate dispoziţiunile fuseseră date în consecinţă. O 
parâmă fixată pe mal va ajuta la trasul goeletei pe plajă, când 
apa va fi suficient de înaltă. 

În sine, această operaţiune nu prezenta nici o dificultate 
sau risc şi mareea făcea toată treaba. 

Când marea se linişti, se trase parâma şi Maule fu adusă 
cât mai departe posibil deasupra plajei. 

Nu mai era de aşteptat decât refluxul. Către ora unu apa 
începu să se retragă, se iviră treptat stâncile cele mai apropiate 
de faleză şi chila goeletei atinse nisipul. La ora trei era complet 
aşezată pe uscat şi îşi arăta tribordul. Putea deci să se pună pe 
lucru. Numai că, neputând fi adusă goeleta la poalele falezei, 
lucrarea va fi întreruptă câteva ore pe zi, pentru că nava va pluti 
la revenirea mareei. Dar, pe de altă parte, cum, începând de la 
această dată, mareea va pierde mereu din înălţime, 
întreruperea lucrului va scade din ce în ce şi două săptămâni vor 
putea munci fără pauză. 

Dulgherul se puse pe treabă. 

Partea de bordaj avariată fu scoasă cu uşurinţă, după ce 
fură înlăturate foile de aramă cu care era acoperit. Această 


operaţiune lăsa libere coastele şi varangele care trebuiau 
înlocuite. Lemnul adus de la grotă — plăci şi scânduri curbe — 
va ajunge şi nu va mai fi nevoie să dobori un arbore din pădurea 
de fagi, să-l tai, să-l fasonezi, ceea ce ar fi constituit o muncă 
foarte grea. 

In următoarele 15 zile, Vargas şi ceilalţi făcuseră o treabă 
foarte bună, fiind ajutaţi şi de un timp frumos. Mai greu era să 
scoţi varangele şi legăturile dintre ele, care trebuiau îndepărtate 
şi înlocuite. Aceste diverse piese erau prinse în aramă şi fixate 
cu cepuri de stejar. Totul ţinea bine şi fără îndoială că goeleta 
Maule ieşise dintr-unul din cele mai bune şantiere de construcţii 
din Valparaiso. Vargas putu, cu destule eforturi, să termine 
această primă parte a lucrului său — şi sigur că fără uneltele de 
tâmplărie adunate în cavernă n-ar fi putut face cine ştie ce. 

Se înţelege că în primele zile, din cauza apelor crescute 
ale mării, lucrul a trebuit să fie întrerupt temporar. Mai târziu 
însă mareea deveni atât de slabă, că abia atingea marginea 
înclinată a plajei. Chila nu mai avea contact cu apa şi se putea 
lucra în interiorul cocii. Dar era totuşi important să se repare 
bordajul înainte ca marea să înceapă din nou să urce. 

Din prudenţă, fără a desprinde căptuşeala de alamă, 
Kongre puse să se refacă toate cusăturile sub linia de plutire. Se 
refăcu călăfătuiala cu gudronul şi câlţii luaţi de la epave. 

Lucrarea continuă în aceste condiţii până la sfârşitul lunii 
ianuarie, aproape fără întrerupere. Timpul rămânea favorabil. 
Plouase dacă nu zile întregi, dar destule ore, adesea cu găleata; 
în general însă nu au fost ploi de durată. 

In această perioadă au fost văzute în preajma Insulei 
Statelor două nave. 

Prima era un steamer englez venit din Pacific, care, după 
ce trecu de strâmtoarea Lemaire, luă direcţia nord-est, pentru a 
se îndrepta apoi spre vreun port european. Trecuse în timpul 
zilei, în dreptul capului San-Juan. Se ivi după răsăritul soarelui şi 
nu mai fu zărit după apusul lui. Căpitanul navei nu putuse deci 
constata că farul era stins. 

A doua navă era o corabie mare cu trei catarge, dar nu se 
putu desluşi cărei ţări aparţinea. Tocmai se lăsa noaptea, când 
se arătă la capul San-Juan, pentru a naviga apoi pe lângă coasta 
orientală a insulei până la capul Several. Carcante, care stătea 
de veghe în camera de cart, nu-i zări decât lumina verde de la 


tribord. Dar căpitanul şi echipajul corăbiei, dacă navigau pe 
mare de mai multe luni, nu puteau şti că farul fusese între timp 
terminat. 

Corabia mergea destul de aproape de coastă ca oamenii 
să poată să observe semnalele, ca de exemplu un foc aprins la 
extremitatea capului. 

Vasquez căutase oare să le atragă atenţia?... Oricum ar fi 
fost, nava dispăruse spre sud la răsăritul soarelui. Şi alte nave şi 
corăbii mai fură văzute la orizont, în drumul lor spre insulele 
Maluine. Probabil însă că nici nu ştiau de existenţa Insulei 
Statelor. 

În ultima zi a lunii ianuarie, în momentul când mareele 
deveneau foarte mari din cauza lunii pline, timpul suferi, mari 
schimbări. Vântul de la est se înteţi şi bătea direct spre intrarea 
golfului Elgor. 

Dacă reparaţiile nu se isprăviseră încă, cel puţin coastele, 
varangele şi bordajul — acum înlocuite — făceau etanşă coca 
vasului Maule. Nu aveai să te temi că apa va pătrunde în 
interiorul calei. 

Avuseseră noroc, căci, timp de 48 ore, în plin flux, marea 
se ridica în jurul cocii şi goeleta se redresa, fără ca totuşi chila 
să se desprindă din nisip. 

Kongre şi oamenii lui trebuiră să ia toate măsurile ca să 
evite noi avarii care ar fi putut să le întârzie plecarea. Printr-o 
întâmplare fericită, goeleta continua să se ţină bine. Ea se 
înclina într-o parte şi în alta destul de tare, dar nu risca să fie 
aruncată pe stâncile golfului. 

De altfel, de la 2 februarie mareea începu să scadă şi 
Maule se imobiliza din nou pe plajă. Fu atunci posibilă 
călăfătuirea cocii şi în partea ei superioară, şi ciocanul de lemn 
se auzea bătînd de dimineaţă pînă seara. 

Astfel, încărcarea mărfurilor din cavernă nu va fi aceea 
care va întîrzia plecarea. Şalupa vasului făcea dese drumuri la 
grotă, cu oamenii care nu lucrau cu Vargas. Ei erau însoţiţi când 
de Kongre, când de Carcante. 

Cu fiecare drum, ambarcaţiunea aducea o parte din 
obiectele ce trebuiau încărcate în cala goeletei. Aceste obiecte 
erau depuse în mod provizoriu în magazia farului. Astfel 
încărcarea lor se va face mai uşor şi mai sistematic, decât dacă 
goeleta le-ar fi luat direct din faţa grotei sau de la intrarea 


golfului, unde operaţiunea putea fi stânjenită de vânt. Pe 
această coastă, care se prelungea de la capul San-Juan, nu 
exista alt adăpost decât golfuleţul de la poalele farului. 

Câteva zile încă şi, cu reparaţiile definitiv terminate, Maule 
va fi în măsură să iasă în larg şi lucrurile vor fi încărcate pe 
navă. 

În adevăr, pe 12, ultimele cusături ale punţii şi cocii 
fuseseră călăfătuite. Maule fusese chiar revopsită, folosindu-se 
câteva oale cu vopsea găsite pe navele eşuate. Kongre schimbă 
cu această ocazie numele goeletei, pe care, în onoarea 
secundului său, o boteză Carcante. Avusese grijă şi să 
controleze toate piesele de pe punte şi se făcură mici reparaţii 
la vele care, de altfel, fuseseră probabil noi când nava părăsise 
portul Valparaiso. 

Goeleta era deci gata să fie ancorată în golfuleţ încă de la 
12 februarie şi ar fi putut fi imediat încărcată, dacă, spre marele 
necaz al lui Kongre şi al oamenilor săi, atât de grăbiţi să 
părăsească Insula Statelor, n-ar fi trebuit să aştepte luna nouă, 
ca să vină mareea pentru a repune nava pe apă. Această maree 
avu loc la 14 februarie. În acea zi chila navei se ridică din nisip şi 
goeleta alunecă uşor în apa adâncă, unde urma numai să se 
facă încărcarea lucrurilor. Fără evenimente neprevăzute, 
Carcante va putea porni în câteva zile, să iasă din golful Elgor şi, 
trecând prin strâmtoarea Lemaire, să brăzdeze, cu toate velele 
întinse, apele Pacificului. 


CAPITOLUL LX 


VASQUEZ 


De când goeleta ancorase în golful Elgor, Vasquez 


rămăsese pe litoralul capului San-Juan, de care nu voia să se 
îndepărteze. Dacă vreo navă ar fi făcut escală în golf, ar fi putut 
să-i semnaleze prezenţa sa. 

Atunci ar fi fost luat la bord şi l-ar fi putut preveni pe 
căpitan de pericolul de a naviga în direcţia farului; l-ar fi 
încunoştiinţat că o bandă de răufăcători pusese stăpânire pe el 
şi, dacă acest căpitan n-ar fi avut destui oameni să pună mâna 
pe bandiți sau să-i alunge în interiorul insulei, ar fi avut cel puţin 
timp să întoarcă nava spre larg. 

Dar cât de vagă era această eventualitate! De ce vreo 
navă ar face nesilită escală în acest golf, abia cunoscut de 
navigatori? 

Ar fi fost un noroc ca o asemenea navă să se îndrepte 
spre arhipelagul Maluinelor, un drum de numai câteva zile, şi 
astfel să prevină repede autorităţile engleze de cele ce se 
petreceau pe Insula Statelor. Atunci o navă de război ar fi putut 
să sosească imediat în baia Elgor, înainte de plecarea goeletei 
Maule, să-i nimicească până la unul pe Kongre şi ceata lui şi să 
pună imediat farul din nou în funcţiune. Pentru aceasta, se 
gândea Vasquez, va trebui oare să aştepte întoarcerea 
canonierei Santa-Fe? încă două luni?... Până atunci goeleta va fi 
departe... Şi unde ar mai putea fi găsită în mijlocul tuturor 
insulelor din Pacific?... 

După cum se vede, bravul Vasquez, uitând de sine, se 
gândea tot timpul la camarazii săi asasinați fără milă şi la faptul 
că aceşti răufăcători ar putea să rămână nepedepsiţi după ce ar 
părăsi insula. De asemenea, îşi punea problema gravelor 
pericole care amenințau navigația prin aceste locuri, de când 
fusese stins Farul de la Capătul Lumii. 

Altminteri, de la venirea piraţilor la grotă, avea asigurate 
resursele de hrană, cu condiţia să nu fie descoperită 
ascunzătoarea sa. 

Grota, foarte mare, pătrundea adânc în interiorul falezei. 
Aici se adăpostise banda timp de mai mulţi ani. Aici strânsese 
de pe toate epavele aur, argint şi obiecte preţioase, rămase 
după reflux de la navele eşuate pe litoral. Aici Kongre şi oamenii 
săi trăiseră luni îndelungate, hrănindu-se mai întâi din proviziile 
ce le aveau în momentul debarcării lor, apoi din cele procurate 
de un număr mare de naufragii, din care multe fuseseră 
provocate de ei. 


Din aceste provizii, Vasquez nu luă decât strictul necesar, 
în aşa fel încât Kongre şi ceilalţi să nu poată observa vreo lipsă: 
el se rezumă la o lădiţă cu pesmeţi, un butoiaş cu carne 
conservată, o sobiţă pentru gătit, un ceainic, o ceaşcă, o 
cuvertură de lână, o cămaşă şi ciorapi de schimb, o manta de 
ploaie, două revolvere cu 20 de gloanţe, un amnar, un felinar şi 
nişte iască. Mai luă şi două livre de tutun de pipă. De altfel, 
după cele auzite, reparaţiile goeletei trebuiau să dureze mai 
multe săptămâni şi va putea eventual să-şi reînnoiască 
proviziile. 

Trebuie spus că, din precauţie, găsind că îngusta grotă pe 
care o ocupa era prea aproape de cavernă şi fiindu-i teamă să 
nu fie descoperit, îşi căutase un adăpost mai depărtat şi mai 
sigur. Îl aflase în spatele litoralului, la vreo cinci sute de paşi 
depărtare, dincolo de capul San-Jjuan, în partea de țărm care 
mărginea strâmtoarea. Acolo se deschidea o peşteră a cărei 
intrare nu putea fi văzută, între două stânci înalte care se aflau 
în josul falezei. Pentru a ajunge acolo trebuia să te strecori 
printre aceste stânci, pe care abia le deosebeai în grămada de 
blocuri. În timpul fluxului, marea ajungea aproape de stânci, dar 
nu se ridica niciodată atâta ca grota să fie inundată, şi pe nisipul 
fin dinăuntru nu se vedeau nici un fel de scoici şi nici o urmă de 
umezeală. 

S-ar fi putut trece de sute de ori pe dinaintea peşterii, fără 
să-i bănuieşti existenţa şi a fost o întâmplare că Vasquez o 
descoperise cu câteva zile înainte. El transportă aici diversele 
obiecte luate din caverna piraţilor, pe care avea să le 
folosească. De altfel, Kongre, Carcante sau alţii veneau foarte 
rar pe această parte a litoralului. Singura dată când sosiseră a 
fost când luaseră al doilea transport al lucrurilor din grotă. 
Vasquez îi zărise oprindu-se la capul San-Juan. Culcat între cele 
două stânci, el nu putea fi văzut şi ei nici nu-l văzură. 

E de prisos să spunem că nu se aventurase niciodată 
afară, fără a lua cele mai mari precauţiuni. leşea de preferinţă 
seara, mai ales când se ducea la grotă. înainte de a trece de 
colţul falezei de la intrarea în golf, se asigura mai întâi că nici 
barca, nici şalupa nu se aflau la țărm. 

Dar cât de nesfârşit îi părea timpul în singurătatea lui şi ce 
amintiri dureroase i se perindau fără încetare prin minte! Acea 
scenă a măcelului de care scăpase! Felipe şi Moriz căzând sub 


loviturile asasinilor! O dorinţă nemăsurată îl cuprindea să-l 
întâlnească pe şeful acestei bande şi să răzbune cu propriile-i 
mâini moartea nefericiţilor săi camarazi! «Nu... nu! repeta el. 
Vor fi pedepsiţi, mai devreme sau mai târziu!... Nu le va fi 
îngăduit să scape de pedeapsă!... Vor plăti cu viaţa lor crimele 
săvârşite!» 

Uita că şi viaţa lui atârna de un fir, atâta timp cât goeleta 
se va găsi în golful Elgor. 

«Şi totuşi... exclamă el, să nu plece aceşti ticăloşi! Să mai 
fie aici când va reveni Santa-Fe... Cerul să le împiedice 
plecarea!»... 

Această dorinţă îi va fi îndeplinită? Trebuiau să treacă mai 
mult de trei săptămâni pentru ca Santa-Fe să fi putut apare în 
dreptul insulei! 

Pe de altă parte, durata rămânerii goeletei în golf îl mira 
pe Vasquez. Avariile ei erau oare atât de mari încât o lună nu 
fusese de ajuns să fie complet reparate? Jurnalul farului trebuia 
să-i fi dezvăluit lui Kongre data când venea schimbul. Ei ştiau, 
aşadar, că dacă nu plecau înaintea primelor zile ale lunii martie, 
atunci... 

Acum era 16 februarie. Vasquez, plin de nerăbdare şi 
nelinişte, voia să afle cum stau lucrurile. Când apuse soarele, se 
îndreptă spre intrarea golfului şi o luă pe malul nordic, în 
direcţia farului. Cu toate că se întunecase de-a binelea, el putea 
totuşi să fie întâlnit de careva din bandă care ar fi venit pe acest 
drum. Se strecură deci de-a lungul falezei cu multă băgare de 
seamă, scrutând întunericul, oprindu-se şi ciulind urechea dacă 
nu se auzea vreun zgomot suspect. 

Vasquez avea de străbătut aproximativ trei mile pentru a 
ajunge în fundul golfului. Făcea calea întoarsă spre far pe 
acelaşi drum pe care fugise după omorârea camarazilor săi. Ca 
şi atunci, nu fu văzut de nimeni. Pe la ora nouă se opri la vreo 
două sute de metri de incinta farului şi de acolo zări câteva 
lumini la ferestrele anexei. Avu o pornire de mânie şi făcu un 
gest ameninţător, la gândul că aceşti bandiți se aflau în locul 
paznicilor pe care-i uciseseră şi al aceluia pe care l-ar mai fi ucis 
dacă le-ar cădea în mână! 

De unde se găsea, Vasquez nu putea să vadă goeleta în 
întuneric. Trebuia să se apropie cu încă o sută de paşi, fără a 
ţine seama de pericolul la care se expunea. Toată banda stătea 


închisă în locuinţă. Nimeni probabil n-avea să iasă din casă. 

Vasquez se apropie şi mai mult. Se strecură până la malul 
micului golf. Goeleta fusese scoasă de pe bancul de nisip cu o 
seară înainte. Acum, ancorată, se legăna pe apă. 

Ah! Dac-ar fi putut, dacă n-ar fi depins decât de el, cu ce 
plăcere i-ar fi distrus coca şi ar fi făcut-o să se ducă la fund! 

Aşadar avariile erau reparate. Totuşi Vasquez observă că, 
deşi goeleta plutea, ea ieşea afară din apă cu două picioare mai 
sus de linia de plutire. Aceasta arăta că nu fusese adus pe navă 
nici lestul şi nici încărcătura. Era deci probabil că plecarea va 
mai întârzia cu câteva zile. Dar desigur că acesta va fi ultimul 
răgaz şi Maule va porni peste 48 de ore, va depăşi capul San- 
Juan şi va pieri în zare pentru totdeauna. Vasquez nu mai avea 
decât o mică cantitate de provizii. Astfel că a doua zi se duse la 
cavernă spre a se reaproviziona. 

Era în zori, dar, înțelegând că în această dimineaţă şalupa 
va veni spre a ridica tot ce trebuia îmbarcat pe goeleta, se 
grăbi, nu fără a-şi lua toate precauţiile. Vasquez intră deci în 
cavernă. 

Se găseau încă destule lucruri din cele fără prea mare 
valoare, cu care Kongre n-ar fi vrut să îngreuneze cala goeletei 
Maule. Dar când Vasquez căută pesmeţi şi carne, avu o mare 
dezamăgire! 

Toate alimentele fuseseră scoase!... Şi peste 48 de ore îi 
va lipsi hrana!... Vasquez nu avea timp să se lase pradă 
gândurilor. În acest moment se auzi un zgomot de lopeţi. Şalupa 
venea, având la bord pe Carcante şi încă doi. 

Vasquez se repezi până la intrarea cavernei şi, scoțând 
capul afară, privi. 

Şalupa tocmai acosta. Nu avu timp decât să se tragă 
înapoi şi să se ascundă în colţul cel mai întunecos, în spatele 
unui morman de vele şi de obiecte pe care goeleta nu le putea 
încărca şi care vor rămâne în grotă. 

Vasquez era hotărât să-şi vândă scump pielea dacă ar fi 
fost descoperit. Se va servi de revolverul pe care-l purta la 


cingătoare. Dar singur contra trei!... Numai doi trecură prin 
deschizătură, Carcante şi dulgherul Vargas. Deci Kongre nu-i 
însoţise. 


Carcante ţinea un felinar aprins şi, urmat de Vargas, alese 
diferite obiecte care completau încărcătura goeletei. 


Tot căutând, vorbeau între ei. Dulgherul spuse: 
— lată-ne la 17 februarie. E timpul să plecăm. 
— Ei bine, vom pleca, răspunse Carcante. 
— Chiar mâine? 
— Chiar mâine, cred, pentru că suntem gata. 
— Dar va trebui să avem o vreme favorabilă, zise Vargas. 
— Fără îndoială, şi pare să se cam strice... dar se va schimba. 
— Dacă am mai fi reţinuţi aici opt sau zece zile... 
— Da, zise Carcante, am risca să înfruntăm schimbul care vine... 
— Asta nu! Asta nu! exclamă Vargas. Nu suntem în stare să 
nimicim o navă de război. 
— Nu, ea ne va nimici pe noi, până o să ne facă praf şi pulbere, 
rosti Carcante scăpând o înjurătură grozavă. 
— În fine, spuse celălalt, deocamdată ce-aş vrea este să fiu pe 
mare la vreo sută de mile de aici! 
— Mâine, îţi repet, mâine! strigă Carcante. Afară doar dacă va fi 
un vânt încât să le smulgă lamelor coarnele! 

Vasquez asculta nemişcat aceste vorbe, ţinându-şi 
răsuflarea, între timp, Carcante şi Vargas căutau cu felinarul în 
mână. Ei mişcau din loc anumite obiecte, alegeau unele din ele 
punându-le deoparte. Câteodată se apropiau atât de mult de 
colţul în care se găsea Vasquez, încât acesta n-avea decât să 
întindă braţul pentru a le pune revolverul în piept. 

Căutarea şi strângerea lucrurilor dură o jumătate de oră. 
Carcante chemă omul care rămăsese în şalupă. Acesta se grăbi 
să sosească şi ajută la transport. Carcante aruncă apoi o ultimă 
privire în interiorul cavernei. 

— E păcat de ce lăsăm, zise Vargas. 
— Trebuie, răspunse Carcante. Ah, dacă goeleta ar fi fost de trei 
sute de tone!... Dar am luat tot ce este mai de preţ şi cred că 
acolo vom face treabă bună cu ele. 

Apoi plecară şi în curând ambarcaţiunea, mergând cu 
vântul în spate, dispăru dincolo de capătul insulei. Vasquez ieşi 
şi el şi plecă spre adăpostul lui. Aşadar, după 48 de ore nu va 
mai avea nimic de mâncare şi nu încăpea îndoială că, dacă 
Kongre şi ai săi plecau, vor lua cu ei şi toate rezervele farului, 
astfel că Vasquez nu va mai găsi nimic. Ce va face el ca să 
poată rezista până la întoarcerea canonierei, care — admițând 
că nu va avea nici o întârziere — nu va putea fi aci înainte de 15 
zile? 


După cum se vede, situaţia era dintre cele mai grele. Nici 
curajul, nici energia lui Vasquez n-aveau cum s-o 
îmbunătăţească, decât dacă s-ar fi putut hrăni cu rădăcini din 
pădurea de fagi sau cu peşte din golf. Dar şi pentru asta trebuia 
ca goeleta Maule să fi părăsit definitiv Insula Statelor. Dacă vreo 
împrejurare obliga nava să mai rămână câteva zile în golf, 
Vasquez avea să moară negreşit de foame în grota sa de la 
capul San-Juan. 

Se făcea ziuă şi cerul devenea tot mai ameninţător. 
Grămezi de nori deşi, cenuşii, veneau din răsărit. Forţa vântului 
creştea pe măsură ce bătea dinspre larg. Încreţiturile care 
brăzdau suprafaţa mării se schimbară în valuri lungi, cu creste 
încununate de spumă, care în curând se vor sparge cu vuiet de 
stâncile capului. Dacă acest timp continua, goeleta nu va putea 
porni cu mareea de a doua zi. 

Nici seara nu aduse vreo schimbare în starea atmosferică. 
Din contră, vremea se înrăutăţi. Nu era vorbă de o furtună a 
cărei durată să fi fost numai de câteva ore. Se isca un uragan. 
Aceasta se putea vedea după culoarea cerului şi a mării, după 
vârtejul norilor, care goneau cu o viteză din ce în ce mai mare, 
şi viitoarea valurilor răscolite de vânt, care se izbeau mugind de 
stânci. Un marinar ca Vasquez nu putea să se înșele. In locuinţa 
farului, coloana barometrului căzuse cu siguranţă sub gradaţia 
de furtună. 

În acest timp, cu toate că bătea un vânt turbat, Vasquez 
nu rămase în grotă. Umbla pe plajă privind orizontul care se 
întuneca treptat. Ultimele raze ale soarelui care cobora spre 
apus nu dispărură, înainte ca Vasquez să fi observat o umbră 
neagră care se mişca în larg. 

— O navă! exclamă el. O navă care pare că se îndreaptă spre 
insulă! 

Era în adevăr o navă care venea din est, vrând fie să intre 
în strâmtoare, fie să treacă pe la sud. 

Furtuna se dezlănţui atunci cu o violenţă extraordinară. 
Era mai mult decât o furtună, era un uragan căruia nu-i rezista 
nimic şi care duce la pieire şi cele mai puternice nave. Dacă n- 
au «un acoperiş», cum spun marinarii, adică dacă nu dau deo 
coastă înaltă care să-i apere de vânt, atunci foarte rar scapă de 
naufragiu. 

— Şi farul pe care aceşti ticăloşi nu vor să-l aprindă! Exclamă 


Vasquez. Această navă, care-l caută, nu-l va zări! Nu va şti că 
înaintea ei, la numai câteva mile, se află coasta... Vântul o 
împinge şi se îndreaptă spre stâncile de care se va sfărâma! 

Da! Era posibil să se întâmple o nenorocire care să fie 
provocată de Kongre şi oamenii săi. Desigur că din înălţimea 
farului ei zăriseră această navă care nu putuse să ţină drumul şi 
era obligată să navigheze pe o mare dezlănţuită, având vântul 
în spate. Era mai mult ca sigur că, neputându-se orienta după 
luminile farului, pe care căpitanul le va căuta zadarnic spre vest, 
nava nu va putea să treacă de capul San-Juan pentru a intra în 
strâmtoare, nici de capul Several pentru a trece pe la sudul 
insulei! Peste cel mult jumătate de oră ea va fi aruncată pe 
recifele de la intrarea băii Elgor, fără a fi văzut coasta pe care 
nu avea cum s-o zărească în ultimele ore ale zilei. 

Furtuna ajunsese atunci la culme. Noaptea se anunţa 
groaznică, iar după noapte şi ziua de mâine, căci nu părea 
posibil ca uraganul să se liniştească în 24 de ore. 

Vasquez nu se mai gândea să intre în adăpostul său şi 
privirile lui nu părăseau orizontul. Dacă nu mai putea desluşi 
nava în neagra întunecime, câteodată totuşi îi apăreau luminile, 
când, sub izbiturile valurilor, se apleca fie pe o parte fie pe alta. 
Cu un asemenea mers, era limpede: cârma nu mai lucra ferm. 
Abia dacă mai putea să guverneze nava. Poate că aceasta era 
chiar avariată, poate că nu mai avea arborada întreagă. În orice 
caz, cu siguranţă că nu mai mergea cu velele ridicate. In 
mijlocul stihiilor, o navă abia dacă mai putea folosi vela de 
furtună. 

Deoarece Vasquez vedea numai lumini verzi sau roşii, 
însemna că nava era un velier, un vapor ar fi avut o lumină albă 
atârnată la catargul prova. Nu avea deci maşini care să-i 
permită să lupte cu vântul. Vasquez măsura plaja mergând 
încoace şi încolo, desperat de neputinţa sa de a împiedica 
naufragiul. Ceea ce ar fi trebuit era ca lumina farului să străbată 
întunericul... Şi Vasquez privea spre baia Elgor. Mâna sa se 
întindea zadarnic spre far. Farul nu se va aprinde în noapte 
aceasta, aşa cum nu se aprinsese de aproape două luni în 
nopţile precedente şi nava era sortită să piară pe stîncile capului 
San-Jjuan, cu oameni şi tot ce avea pe ea. 

Atunci, iată ce-i fulgeră lui Vasquez prin minte. Poate că 
această corabie ar mai putea să ocolească uscatul dacă ar lua 


cunoştinţă că se apropie de el. Chiar dacă nu va putea face faţă 
valurilor, poate că, schimbându-şi puţin drumul, va putea să se 
ferească de litoralul care, între capul San-Juan şi capul Several, 
nu măsura mai mult de opt mile. Dincolo de el, marea i se va 
deschide înaintea etravei. 

Se găseau pe plajă lemne, resturi de epave, bucăţi de 
cocă. Dacă transporta câteva din ele la extremitatea capului, 
putea face un rug şi, băgând ceva varec uscat, ar aprinde un 
foc, lăsând vântului grija de a-l înteţi. Nu era oare cu putinţă?... 
Şi flacăra aceasta nu va fi observată de pe corabie, care, la o 
milă depărtare de coastă, ar avea încă timpul s-o ocolească?... 

Vasquez se puse imediat pe lucru. Strânse mai multe 
bucăţi de lemne şi le duse la extremitatea capului. Varecul uscat 
nu lipsea, căci, dacă vântul bătea tot timpul, ploaia încă nu 
începuse. Apoi, când rugul fu gata, încercă să-l aprindă. 

Prea târziu!... O masă enormă apăru atunci în întuneric. 
Ridicată de valuri uriaşe, era aruncată spre țărm cu o iuţeală 
ameţitoare, înainte ca Vasquez să fi putut face cel mai mic gest, 
corabia ajunse ca o trombă pe bariera de recife. Răsună un 
bubuit scurt şi înfricoşător şi câteva strigăte de groază care se 
stinseră imediat. Apoi nu se mai auziră decât şueratul vântului şi 
urletul mării care se spărgea de țărm. 


CAPITOLUL X 


DUPĂ NAUFRAGIU 


A doua zi la răsăritul soarelui, furtuna se dezlănţuia cu 
aceeaşi furie. Marea înspumată se întindea albă, până la 
îndepărtata zare. La extremitatea capului, valurile spumegânde 


se ridicau până la 15—20 picioare înălţime şi stropii lor, duşi de 
vânt, zburau deasupra plajei. 

Mareea care se retrăgea şi rafalele, întâlnindu-se la 
intrarea băii Elgor, se ciocneau cu o violenţă deosebită. Nici o 
navă n-ar fi putut pătrunde sau ieşi. După aspectul cerului, tot 
atât de ameninţător, era probabil că furtuna va dura câteva zile, 
ceea ce nu putea mira pe nimeni în aceste regiuni ale 
arhipelagului Magellan. 

Era deci sigur că goeleta nu va putea părăsi golful în 
dimineaţa aceasta. E uşor de închipuit că un asemenea ghinion 
stârnea furia lui Kongre şi a bandei sale. 

Aceasta era situaţia de care Vasquez îşi dădu seama când 
se trezi în zori, în mijlocul vârtejurilor de nisip. 

Şi iată ce văzu înaintea ochilor. 

La vreo două sute de paşi, pe versantul de nord al capului, 
deci în afara golfului, zăcea nava naufragiată. Era o corabie cu 
trei catarge, de aproximativ cinci sute de tone. Din arborada ei 
nu mai rămăseseră decât trei bucăţi rupte la nivelul parapetului; 
fie că fusese nevoit căpitanul să ordone tăierea catargelor spre 
a uşura nava, fie că se sfărâmaseră în momentul eşuării. Nici o 
epavă nu plutea la suprafaţa mării; dar era probabil ca 
rămăşiţele să fi fost minate de vânt în fundul băii Elgor. Dacă 
aşa se întâmplase, atunci Kongre aflase că o navă eşuase pe 
recifele capului San-Juan. 

Vasquez trebuia deci să fie prevăzător şi nu înainta decât 
după ce se asigură că nimeni din bandă nu sosise încă la 
intrarea golfului. 

In câteva minute ajunse la locul catastrofei. Marea fiind 
joasă, putu să facă înconjurul navei eşuate şi la pupa ei citi: 
Century-Mobile. 

Era deci o corabie americană, având ca port de ataş 
capitala statului Alabama, din sudul Uniunii, aşezată în golful 
Mexic. 

Century pierise cu tot ce avea pe el. Nu se vedea nici un 
supravieţuitor al naufragiului, iar din corabie nu mai rămăsese 
decât o carcasă turtită. In timpul izbiturii, coca se rupsese în 
două. Hula scosese şi împrăştiase încărcătura. Resturi de bordaj, 
de schelet, de arboradă se aflau ici-colo, printre stâncile care, cu 
toată furia valurilor, se vedeau acum datorită refluxului. 

Lăzi, baloturi, butoaie erau împrăştiate de-a lungul plajei şi 


a capului San-Juan. 

Coca lui Century aflându-se pe uscat, Vasquez putu să 
intre înăuntru. 

Interiorul era complet distrus. Valurile pustiiseră totul. Ele 
smulseseră scândurile punţii, distruseseră cabinele dunetei şi 
teugii, demontaseră cârma, iar ciocnirea cu recifele făcuse 
restul. Şi nu rămăsese nici un supravieţuitor, ofiţer sau om din 
echipaj! 

Vasquez chemă cu voce tare, fără a obţine vreun răspuns. 
Pătrunse în fundul calei, dar nu găsi nici un cadavru. Ori aceşti 
nenorociţi fuseseră măturaţi de pe navă de vreun val năprasnic, 
ori se înecaseră când Century se sfărâmase de stânci. Vasquez 
cobori din nou pe plajă, se convinse că nici Kongre sau alţii din 
bandă nu se îndreptau către locul naufragiului, apoi urcă din nou 
până la extremitatea capului San-Juan, cu toate că furtuna nu se 
potolise. 

«Poate, gândi el, voi găsi pe vreunul din oamenii de pe 
Century care mai respiră şi voi putea să-l ajut!» 

Căutările lui fură zadarnice. Revenind pe litoral, Vasquez 
începu să cerceteze resturile de tot felul aruncate de valuri. 

«N-ar fi imposibil, gândi el, să dau de o ladă cu conserve 
care să-mi asigure hrana pe vreo două-trei săptămâni!» 

Găsi în adevăr un butoiaş şi o lădiţă, pe care marea le 
aruncase dincolo de recife. Pe ele se afla scris conţinutul lor. 
Lădiţa era de pesmeţi, iar butoiaşul de carne conservată. Avea 
astfel asigurate pâinea şi carnea pentru cel puţin două luni. 

Vasquez transportă mai întâi lădiţa până la grota, care se 
găsea la vreo două sute de metri, apoi rostogoli până acolo şi 
butoiaşul. Când termină, se întoarse la extremitatea capului 
pentru a mai arunca o privire asupra golfului. Nu se îndoia că şi 
Kongre ştia de naufragiu. Cu o seară înainte putuse să vadă, 
înainte de căderea nopţii, din vârful farului, cum această navă 
era târâtă spre uscat. Şi cum Maule se găsea în golfuleţ, blocată 
de furtună, banda va alerga cu siguranţă la intrarea în baia 
Elgor, să-şi ia partea de pradă din naufragiu. Dacă erau de găsit 
diverse sfărâmături ale navei, poate unele obiecte de valoare, 
cum ar fi putut aceşti jefuitori să lase să le scape o asemenea 
ocazie? 

Când ajunse la cotitura falezei, Vasquez fu surprins de 
violenţa vântului care se învârtejea în golf. Ar fi fost imposibil ca 


goeleta să înainteze contra lui şi, chiar dacă ar fi ajuns până la 
capul San-juan, nu ar fi putut în nici un caz să iasă în largul 
mării. 

Deodată, în timpul unei scurte acalmii, se auziră nişte 
strigăte. Era o chemare dureroasă a unei voci pe jumătate 
stinsă. 

Vasquez alergă în direcţia acestei voci care venea dinspre 
prima văgăună unde se refugiase, el, în apropierea cavernei. 
După numai cincizeci de paşi, zări un om care zăcea la poalele 
unei stânci. Flutura mâna ca pentru a cere ajutor. 

Într-o secundă Vasquez fu lângă el. 

Omul care zăcea acolo putea avea între treizeci şi treizeci 
şi cinci de ani şi părea voinic. Îmbrăcat cu haine de marinar, 
culcat pe partea dreaptă, avea ochii închişi, respiraţia gâfâitoare 
şi era scuturat de friguri. Dar nu părea să fi fost rănit şi nu se 
observa nici o urmă de sânge pe hainele sale. 

Acest om, poate singurul supravieţuitor de pe Century, nu 
auzi când Vasquez se apropie de el. Totuşi, când acesta puse 
mâna pe pieptul său, făcu un efort zadarnic să se ridice şi, 
foarte slăbit, căzu din nou pe nisip. Dar ochii i se deschiseră o 
clipă şi buzele sale rostiră cuvintele: 


Vasquez, îngenuncheat lângă el, îl sprijini încet de stânci 
zicând: 

— Prietene... prietene... sunt lângă tine. Priveşte-mă Te voi 
salva... Nenorocitul putu doar să întindă mâna, apoi leşină. 

Trebuia să i se dea imediat îngrijirile pe care le cerea 
neapărat starea lui de slăbiciune. 

«Deie Domnul să nu fie prea târziu!» îşi zise Vasquez. 

În primul rând trebuia luat din acest loc. Banda putea în 
orice moment să sosească cu şalupa sau barca, sau chiar pe jos, 
de-a lungul țărmului. Trebuia deci transportat la grotă unde va fi 
în siguranţă, şi Vasquez făcu acest lucru. După un drum de vreo 
sută de stânjeni, care fu străbătut într-un sfert de oră, se 
strecură, cu omul în spate, între cele două stânci şi îl întinse pe 
o pătură, cu capul pe un pachet de haine. 

Omul nu-şi revenise, dar respira. Cu toate că nu avea nici 
o rană aparentă, nu-şi fracturase oare braţele sau picioarele 
când fusese rostogolit peste recife? lată de ce se temea 
Vasquez, care în acest caz nu ştia ce să-i facă. El îl pipăi, îi 


mişcă membrele şi i se păru că tot corpul îi era neatins. Vasquez 
turnă puţină apă într-o ceaşcă, adăugă câteva picături de rachiu 
pe care le avea în ploscă şi vărsă o înghiţitură între buzele 
naufragiatului; apoi îi fricţionă braţele şi pieptul, după ce-i 
schimbase hainele ude cu altele pe care le găsise în caverna 
piraţilor. 

Mai mult nu avea ce să facă. 

Avu satisfacția să vadă că bolnavul îşi recapătă 
cunoştinţa. El reuşi chiar să se ridice puţin şi, privindu-l pe 
Vasquez care-l sprijinea cu amândouă braţele, îi zise cu o voce 
ceva mai puţin slabă: 

— Mi-e sete... mi-e sete! 

Vasquez îi întinse ceaşca plină de apă amestecată cu 
rachiu. 

— Ţi-e mai bine ? întrebă Vasquez. 
— Da!... Da!... răspunse naufragiatul. 

Şi ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva nedesluşit, întrebă 
strângând uşor mâna salvatorului său: 

— Aici?... Dumneata?... Unde mă găsesc? 

Vorbea englezeşte, limbă pe care şi Vasquez o cunoştea, 
aşa că îi răspunse: 

— Eşti în siguranţă. Te-am găsit pe plajă după naufragiul lui 
Century. 

— Century... Da, îmi amintesc... 

— Cum te cheamă? 

— Davis... John Davis. 

— Căpitanul corăbiei ? 

— Nu... secundul! ...Şi ceilalţi?.... 

— Toţi au pierit, răspunse Vasquez, toţi! Eşti singurul 
supravieţuitor al naufragiului. 

— Toţi?... 

— Toţi! 

John Davis rămase ca înlemnit după cele aflate. EIl, 
singurul supravieţuitor! Şi cum se întâmplase că a putut să 
supravieţuiască ? Deodată înţelese: îşi datora viaţa acestui 
necunoscut, aplecat cu atâta grijă asupra lui. 

— Mulţumesc, mulţumesc!... zise el, cu ochii în lacrimi. 

— Ţi-e foame?... Vrei să mănânci?... Puțin pesmet şi carne? 
întrebă Vasquez. 

— Nu... nu.... vreau să mai beau! 


Apa proaspătă amestecată cu rachiu îi făcuse foarte bine 
lui John Davis, căci putu în curând să răspundă la toate 
întrebările. lată, în puţine cuvinte, ce povesti: 

Century, corabie cu trei catarge, de 500 de tone, din 
portul Mobile, părăsise coasta americană cu douăzeci de zile 
înainte. Echipajul său era compus din căpitanul Harry Steward, 
secundul John Davis şi doisprezece oameni dintre care făceau 
parte musul şi bucătarul. Vasul era încărcat cu nichel şi marfă 
scutită de navlu pentru Melbourne, Australia. Drumul fusese 
foarte bun până la al 55-lea grad latitudine sudică, în Atlantic. 
Aci se dezlănţui furtuna violentă, care începuse să bintuie în 
aceste regiuni cu o zi înainte. 

Chiar de la început, Century, surprins de vijelie, pierdu, 
odată cu catargul artimon, toate velele din pupa. Puțin după 
aceea, un val imens care veni din babord mătură puntea, 
sfarâmă în parte duneta şi luă cu el doi marinari care nu putură 
fi salvaţi. Intenţia căpitanului Steward fusese să caute un 
adăpost în spatele Insulei Statelor, în strâmtoarea Lemaire. Era 
sigur de latitudinea la care se afla, căci fusese calculată în 
cursul zilei. Preferase acest drum, decât să fi înconjurat capul 
Horn şi apoi să o ia spre coasta australiană. 

Noaptea furtuna devenise şi mai mare. Toate velele 
fuseseră strânse afară de focul mic şi de vela-gabier, iar corabia 
înainta cu vântul din pupa. 

În acel moment căpitanul se mai credea în larg, la peste 
douăzeci de mile de coastă. Socotea că nu era nici un pericol să 
înainteze până când va zări farul. Se îndreptase deci mult spre 
sud, evitând astfel riscul de a se izbi de recifele capului San- 
Juan, fiind sigur că va intra fără greutate în strâmtoare. 

Century continuă deci să meargă cu vântul din pupa, 
Harry Steward aşteptând să vadă farul abia după o oră, căci ştia 
că el luminează pe o rază de zece mile. 

Dar nu zărise nici o lumină. Pe când el mai credea că este 
la o bună distanţă de insulă, avu loc o izbitură îngrozitoare. Trei 
marinari, care lucrau în arboradă, dispărură, odată cu catargul 
prova şi cu catargul mare. În acelaşi timp valurile sparseră coca 
şi căpitanul, secundul şi ceilalţi supraviețuitori ai echipajului fură 
azvârliţi peste bord în mijlocul vârtejului de ape, din care nu mai 
putea scăpa nimeni. 

Astfel Century pierise cu tot ce avea pe el. Singur 


secundul John Davis scăpase de la moarte, graţie lui Vasquez. 

Şi acuma, ceea ce nu înţelegea Davis, era pe ce țărm 
eşuase corabia. 

EI îl întrebă din nou pe Vasquez: 

— Unde ne aflăm ? 

— Pe Insula Statelor. 

— Insula Statelor! exclamă John Davis, uluit de acest răspuns. 

— Da... pe Insula Statelor, zise Vasquez, la intrarea în baia 
Elgor. 

— Dar farul?... 

— Nu era aprins! 

John Davis, pe chipul căruia se întipărise cea mai mare 
surpriză, aştepta ca Vasquez să-l lămurească, dar acesta se 
ridică brusc ciulind urechea. | se părea că aude un zgomot 
neobişnuit şi voia să se asigure dacă banda nu dădea târcoale 
prin împrejurimi. Se strecură deci între cele două stânci şi privi 
litoralul până la capul San-Juan. 

Totul era pustiu. Uraganul nu pierduse nimic din puterea 
sa. Valurile se rostogoleau cu aceeaşi violenţă fantastică şi nori 
tot mai ameninţători goneau spre orizont, pe cerul îmbâcsit de 
ceţuri. 

Zgomotul auzit de Vasquez venea de la alunecarea navei 
Century. Sub puterea vântului, partea dinapoi a corpului ei se 
răsturnase şi rafalele pătrunzând în interior, o împingeau spre 
plajă. Ea se rostogolea ca un imens butoi şi în cele din urmă se 
sfărâmă de colţul falezei. Pe locul sinistrului, acoperit de mii de 
resturi, nu mai rămăsese decât cealaltă jumătate a corăbiei. 
Vasquez se întoarse şi se întinse pe nisip alături de John Davis. 
Secundul îşi revenea în puteri. Ar fi putut să se ridice şi să iasă 
pe plajă, sprijinindu-se pe braţul tovarăşului său. Dar acesta ÎI 
opri şi atunci John Davis îl întrebă de ce în noaptea aceea farul 
nu fusese aprins. 

Vasquez Îi povesti faptele îngrozitoare care se 
petrecuseră, cu şapte săptămâni înainte, în baia Elgor. 

—  Ticăloşii.... ticăloşii! rosti John Davis. Bandiţii sunt acum 
stăpânii farului, pe care nu-l mai aprind. Ei poartă vina 
naufragiului lui Century, morţii căpitanului şi a tuturor oamenilor 
noştri! 

— Da, ei sunt acum stăpânii, zise Vasquez, şi, surprinzând 
conversaţia şefului lor cu unul din bandă, am putut lua 


cunoştinţă de planurile lor. 

— Şi cum se face că goeleta bandiţilor n-a părăsit încă Insula 
Statelor, cu lucrurile furate ? întrebă John Davis. 

— Din cauza unor reparaţii importante care i-au reţinut până 
acum...Dar m-am asigurat eu însumi că reparaţiile sunt 
terminate, că au încărcat lucrurile şi că plecarea trebuia să aibă 
loc azi-dimineaţă. 

— În ce direcţie?.... 

— Spre insulele Pacificului, unde aceşti bandiți cred că vor fi în 
siguranţă şi vor putea să-şi facă mai departe meseria de pirați. 
— Goeleta nu poate totuşi să iasă în larg cât va dura furtuna... 
— Sigur că nu, răspunse Vasquez, şi, după cum se arată 
vremea, e probabil că această întârziere o să se prelungească o 
săptămână întreagă. 

— Şi tot timpul cât vor fi aci farul nu se va aprinde?.... 

— Nu, Davis. 

— Şi alte nave riscă să naufragieze aşa cum a naufragiat 
Century ? 

— Din păcate, acesta este adevărul. 

— Nu s-ar putea deci semnala uscatul marinarilor care se 
apropie în timpul nopţii? 

— Da, poate cu focuri aprinse pe plajă, la capul San-Juan. E ceea 
ce am încercat să lac, ca să avertizez pe Century. Am vrut să 
aprind sfărâmături de lemn de la epave şi iarbă uscată. Dar 
vântul sufla cu atâta furie, încât n-am reuşit. 

— Ei bine, ceea ce nu ai reuşit singur, Vasquez, o vom face 
împreună, zise John Davis. Lemnele nu ne vor lipsi. Resturile 
sărmanei mele corăbii... şi din nefericire ale atâtor altele ne vor 
servi cu prisosinţă. Căci, dacă plecarea goeletei este întârziată 
şi dacă farul Insulei Statelor nu poate fi văzut de navele care vin 
din larg, cine ştie câte naufragii vor mai putea avea loc? 

— În orice caz, remarcă Vasquez, Kongre şi banda lui nu-şi pot 
prelungi şederea pe insulă şi goeleta va pleca, sunt sigur, 
imediat ce timpul îi va permite să iasă în larg. 

— De ce ? întrebă Davis. 

— Pentru că ei ştiu că schimbul echipei de la far trebuie să se 
facă în curând. 

— Schimbul? 

— Da, în primele zile ale lunii martie, şi acum este 18 februarie. 
— O navă va sosi în acest schimb ? 


— Da, canoniera Santa-Fe trebuie să sosească din Buenos 
Aires... cam pe la 10 martie şi poate chiar mai devreme. 

John Davis avu acelaşi gând ca şi Vasquez. 
— Ah, dar asta-i eu totul altceva!... Fie ca timpul rău să ţină 
până atunci şi ca aceşti ticăloşi să se mai afle aici când Santa-Fe 
va ancora golful Elgor. 


CAPITOLUL XI 


JEFUITORII DE EPAVE 


Erau în total vreo doisprezece oameni, împreună cu 
Kongre şi Carcante, atraşi de pornirea de jaf. 

Cu o zi înainte, în momentul când soarele apunea, 
Carcante văzuse din galeria farului o corabie cu trei catarge 
care venea din est. Kongre, prevenit, credea că această navă, 
care fugea din faţa furtunii, voia să ajungă în strâmtoarea 
Lemaire şi apoi să găsească adăpost lângă coasta occidentală a 
insulei. Atât cât îi îngădui lumina zilei, el supraveghe mişcarea 
navei, iar când se lăsă noaptea îi urmări luminile. Reuşi să 
observe că nava nu mai guverna bine şi speră că va eşua pe 
această coastă pe care nu o putea vedea. Dacă ar fi aprins farul, 
orice pericol ar fi fost înlăturat. Dar nici prin gând nu-i trecea să 
facă aşa ceva şi când luminile de pe Century se stinseră, nu se 
mai îndoi că nava pierise cu oamenii şi încărcătura sa între 
capul San-Juan şi capul Several. 

A doua zi uraganul bântuia cu aceeaşi furie. Era imposibil 
să iasă cu goeleta. Era o nouă întârziere, care putea dura câteva 
zile, şi lucrul devenea periculos, sub ameninţarea continuă a 
sosirii schimbului. Oricât era de mare necazul lui Kongre şi alor 
săi, trebuiau totuşi să aştepte cu orice preţ. La urma urmelor, nu 
era decât 19 februarie. Furtuna se va linişti totuşi până la 
sfârşitul lunii. La prima înseninare, Carcante va ridica ancora şi 
va ieşi în larg. 

Dar dacă o navă eşuase pe coastă, nu trebuia folosit 
naufragiul spre a strânge din sfărâmăturile ei ceea ce ar 


prezenta oarecare valoare, şi astfel să mărească preţul 
încărcăturii ce va fi transportată de goeletă? Creşterea 
beneficiului va compensa cel puţin riscul la care se expuneau. 

Nici vorbă că asta aveau de făcut. Astfel încât toate 
aceste păsări răpitoare îşi luară în grabă zborul. Şalupa fu 
pregătită imediat şi cei 12 oameni, cu şeful lor în frunte, se 
urcară în ea. Au trebuit să ducă o luptă aprigă, vâslind contra 
vântului care sufla vijelios şi mâna apele înapoi spre golf. Abia 
după o oră şi jumătate reuşiră să ajungă la ultimele faleze, dar, 
cu ajutorul velei, întoarcerea avea să fie mult mai rapidă. 

Şalupa acostă pe malul de nord al golfului, în faţa 
cavernei. Toţi debarcară şi se grăbiră spre locul naufragiului. 
Atunci izbucniră nişte strigăte, care întrerupseră discuţia între 
John Davis şi Vasquez. 

Acesta se târi numaidecât până la intrarea în grotă, luând 
seama să nu fie văzut. Peste o clipă, John Davis se strecură 
lângă el. 

— Ah! îi zise Vasquez. Lasă-mă singur!... Ai nevoie de odihnă. 
— Nu, răspunse John Davis. Mă simt bine acum. Şi vreau să văd 
şi eu această ceată de bandiți. 

Secundul de pe Century era un om energic; nu mai puţin 
hotărât ca Vasquez, unul din acei fii ai Americii cu o voinţă de 
fier. Sigur că trebuie să fi dus o viaţă aspră, ca naufragiul 
corăbiei să nu-l fi descumpănit. Totodată era şi un marinar 
priceput. Servise mai întâi ca subofițer în flota Statelor Unite 
înainte de a naviga pe nave comerciale şi, la întoarcerea lui 
Century la Mobile, când Harry Steward trebuia să iasă la pensie, 
armatorii hotărâseră să-i încredinţeze pe viitor comanda navei. 

Era deci un motiv în plus ca să fie plin de mânie şi ură. Din 
nava pe care urma să devină căpitan nu mai vedeau acum 
decât nişte rămăşiţe răzlețe, la cheremul unei bande de 
jefuitori. 

Dacă Vasquez ar fi avut nevoie să fie îmbărbătat de 
cineva, atunci acesta era omul potrivit! 

Dar oricât de decişi şi curajoşi ar fi fost amândoi, ce ar fi 
putut face contra lui Kongre şi a oamenilor săi? 

Adăpostindu-se în spatele stâncilor, Vasquez şi John Davis 
scrutau cu prudenţă litoralul până la extremitatea capului San- 
Juan. 

Kongre, Carcante şi ceilalţi se opriseră mai întâi în colţul 


unde uraganul aruncase jumătate din coca navei Century, 
transformată în sfărâmături de lemne îngrămădite la poalele 
falezei. 

Jefuitorii se aflau la mai puţin de 200 de paşi de grotă, de 
unde puteai să le vezi feţele cu uşurinţă. Erau îmbrăcaţi cu 
mantale de cauciuc, strânse pe talie pentru a împiedica vântul 
să-i pătrundă, şi pe cap cu nişte glugi strânse şi ele sub bărbie. 
Se vedea că le era greu să reziste rafalelor de vânt. Câteodată 
trebuiau să se proptească de o stâncă sau de epavă ca să nu fie 
trântiţi la pământ. Vasquez îi arătă lui John Davis pe cei pe care- 
i cunoştea de atunci de când îi văzuse la prima lor venire în 
cavernă. 

— Celui înalt, îi zise, de lângă etrava lui Century, îi spune 
Kongre. 

— Şeful lor? 

— Da, şeful lor. 

— Şi omul cu care vorbeşte? 

— E Carcante, secundul... L-am văzut bine de pe far. E unul din 
cei care i-au lovit pe camarazii mei. 

— Şi i-ai crăpa cu plăcere capul? zise John Davis. 

— Lui şi şefului său, ca pe al unor câini turbaţi! răspunse 
Vasquez. 

Trecuse aproape o oră înainte ca jefuitorii să fi terminat 
cercetarea acestei părţi a cocii. Voiseră să scotocească fiecare 
colţ. Nichelul, care forma încărcătura de pe Century, nu putea 
să le folosească la nimic şi deci urma să fie lăsat pe plajă. Dar în 
ceea ce priveşte marfa scutită de navlu, poate că le convenea. 
În adevăr, fură văzuţi transportând două-trei lăzi şi tot atâtea 
baloturi, pe care Kongre le încarcă pe şalupă. 

— Dacă aceşti netrebnici caută aur, argint, bijuterii de preţ sau 
piaştri, nu vor găsi nimic din toate astea, zise John Davis. 

— Astea-s bineînţeles pe gustul lor, răspunse Vasquez. Şi aveau 
din ele în cavernă, căci probabil că navele care au eşuat pe 
litoral avuseseră la bord anumite cantităţi de lucruri preţioase. 
Acum goeleta trebuie să aibă o încărcătură de valoare, Davis. 

— Înţeleg de ce, replică acesta, sunt acum atât de grăbiţi s-o 
pună în siguranţă! .Dar poate nu vor avea norocul! 

— Pentru asta ar trebui ca vremea rea să ţină încă cincisprezece 
zile, spuse Vasquez. 

— Sau să găsim vreun mijloc... 


John Davis nu termină ce avea de spus... De altfel, cum 
puteau împiedica goeleta să iasă în larg îndată ce timpul ar 
deveni mai blând, după ce furtuna se va potoli şi marea va fi 
mai liniştită? 

Între timp  jefuitorii, părăsind jumătatea navei, se 
îndreptară spre cealaltă jumătate, pe locul unde eşuase, la 
extremitatea capului. De unde se găseau, Vasquez şi John Davis 
puteau să-i mai vadă, deşi distanţa era ceva mai mare. 

Mareea scădea şi, cu toate că era răscolită de furtună, 
recifele începură să apară în mare parte. Kongre şi alţi doi-trei 
oameni intrară pe navă. 

— La pupa, sub dunetă, este cambuza, îi spuse Davis lui 
Vasquez. 

Probabil că această cambuză fusese golită de valurile 
mării. Era totuşi posibil ca o parte din provizii să se mai 
găsească acolo. In adevăr, mai mulţi oameni scoaseră lăzi cu 
conserve, câteva butoiaşe şi butoaie, pe care le rostogoliră pe 
nisip până la şalupă. Găsiră şi baloturi cu îmbrăcăminte între 
sfărâmăturile dunetei şi le transportară în aceeaşi direcţie. 

Cercetările ţinură aproape două ore; apoi Carcante şi doi 
din oamenii săi, înarmaţi cu topoare, începură să sfărâme 
partea de la pupa a navei. 

— Ce învârtesc pe-acolo? întrebă Vasquez. Oare corabia nu este 
destul de distrusă? De ce dracu' vor să o facă bucățele? 

— Ceea ce vor e uşor de înţeles, răspunse Davis. Vor să nu mai 
rămână nimic ce ar putea arăta numele şi naționalitatea navei. 
Vor să nu se ştie niciodată că Century a pierit în aceste locuri 
ale Atlanticului! 

John Davis nu se înşelase. După puţin timp Kongre ieşi din 
dunetă cu pavilionul american găsit în cabina căpitanului şi îl 
rupse în mii de bucăţi. 

— Ah, ticăloşii! exclamă John Davis. Pavilionul, pavilionul patriei 
mele! 

Vasquez abia mai avu timp să-l apuce de braţ în 
momentul când, nemaifiind stăpân pe sine, voia să se repeadă 
pe plajă!.... După ce isprăviră cu jaful şi şalupa fu încărcată ochi, 
Kongre şi Carcante se întoarseră la poalele falezei. Plimbându- 
se, trecură de vreo două-trei ori în faţa celor două stânci care 
închideau grota. Vasquez şi John Davis putură atunci să audă ce- 
şi spuneau: 


— Va fi imposibil să plecăm mâine. 

— Da. Mi-e teamă chiar ca vremea rea să nu mai ţină câteva 
zile. 

— Ei! N-am pierdut nimic cu această întârziere.... 

— Desigur, dar speram să găsesc mai mult într-o corabie 
americană de acest tonaj!... Nava, pe care am atras-o pe recife 
înaintea ăsteia, ne-a adus cincizeci de mii de dolari.... 

— Naufragii pot fi multe, dar nu-ntâlneşti două la fel, răspunse 
înţelept Carcante. Am avut de-a face cu nişte sărăntoci, asta-i 
tot. 

John Davis, scos din sărite, apucase revolverul şi, cu o 
pornire de furie nestăpânită, ar fi zdrobit capul şefului bandei, 
dacă Vasquez nu l-ar fi oprit din nou. 

— Da, ai dreptate, recunoscu John Davis. Dar nu mă pot obişnui 
cu ideea ca aceşti ticăloşi să rămână nepedepsiţi... Şi totuşi, 
dacă goeleta lor reuşeşte să părăsească insula, unde ar mai 
putea fi găsiţi.... unde să fie urmăriţi ? 

— Furtuna nu pare să se liniştească, spuse Vasquez. Chiar dacă 
vântul slăbeşte, marea va mai rămâne agitată câteva zile. Nu 
vor ieşi din golf, crede-mă. 

— Da, Vasquez, dar canoniera nu poate veni înainte de 
începutul lunii viitoare, aşa mi-ai spus, nu? 

— Poate mai devreme, Davis, cine ştie! 

— Deie Domnul, Vasquez, să fie aşa! 

Era vădit că furtuna nu pierdea nimic din violenţa ei şi, la 
aceste latitudini, chiar şi în timp de vară perturbațiile 
atmosferice durează câteodată cincisprezece zile. Dacă vântul 
ar bate dinspre sud, ar aduce cu el nori din marea antarctică, 
unde iarna nu va întârzia să înceapă. De pe acum balenierele se 
pregăteau să părăsească regiunile polare, căci, începând din 
luna martie, noile gheţuri se formează în faţa banchizei. 

Totuşi era de temut ca peste patru-cinci zile să nu vină o 
acalmie de care goeleta va profita ca să iasă în larg. 

Era ora patru când Kongre şi oamenii săi se îmbarcară. 
După ridicarea velei, şalupa dispăru imediat de-a lungul malului 
din nordul golfului. 

Spre seară furtuna se înteţi. O ploaie rece şi biciuitoare 
cădea cu găleata din norii veniţi din sud-est. 

Vasquez şi John Davis nu putură părăsi grota. Frigul fu 
destul de puternic şi trebuiră să facă focul pentru a se încălzi. Il 


aprinseră la capătul dinspre stânci. Litoralul fiind pustiu şi 
întunericul complet, nu aveau de ce să se teamă. 

Noaptea fu îngrozitoare. Marea izbea poalele falezei. Se 
putea crede că un mascaret sau mai curâd un val uriaş de 
maree năvălea pe coasta de est a insulei. Desigur că o hulă 
înfiorătoare trebuia să pătrundă în golf şi Kongre va avea mult 
de furcă pentru a-l putea menţine pe Carcante la ancoră. 

— Vedea-l-aş făcut praf, spuse John Davis, iar rămăşiţele lui să 
plutească în larg, cu mareea următoare! 

Cât despre coca lui Century nu aveau să mai rămână din 
ea, a doua zi, decât sfărâmăturile adunate între stâncile de 
lângă mal. 

Oare furtuna ajunsese la punctul culminant? Acest lucru 
Vasquez şi tovarăşul său putură să-l constate a doua zi, în zori. 
Nimic nu vestea sfârşitul uraganului. 

O asemenea dezlănţuire a stihiilor era cu neputinţă de 
închipuit. Apele cerului se contopeau cu cele ale mării. Şi asta 
dură toată ziua şi noaptea următoare. Timp de patruzeci şi opt 
de ore nici o navă nu fu văzută în jurul insulei şi era de înţeles 
că voiseră să se ferească de meleagurile periculoase ale 
Magellaniei, bătute fără apărare de furtună. Ele nu s-ar fi putut 
adăposti de uragan nici în strâmtoarea Magellan, nici în 
strâmtoarea Lemaire. Salvarea lor era fuga şi aveau nevoie de 
larga întindere a apelor în faţa etravelor lor. 

Aşa cum prevăzuseră John Davis şi Vasquez, coca lui 
Century era complet sfărâmată şi nenumărate rămăşiţe 
acopereau plaja până la poalele falezei. 

Din fericire, hrana nu constituia o preocupare pentru 
Vasquez şi tovarăşul său. Cu conservele de pe Century puteau 
să se hrănească o lună întreagă, şi chiar mai mult. Dar curând, 
poate peste vreo douăsprezece zile, va sosi Santa- Fe. Până 
atunci va trece vremea rea şi canoniera nu se va teme să vină 
în recunoaştere la capul San-Juan. 

Despre nava pe care o aşteptau cu atâta înfrigurare se 
întreţineau adesea. 

— Ah, să ţină furtuna pentru a împiedica goeleta să plece şi să 
înceteze apoi, pentru ca Santa-Fe să poată veni, iată ce ar trebui 
să se întâmple! exclamă cu naivitate Vasquez. 

— Ah, răspunse John Davis, dacă am stăpâni vânturile mării, ar 
fi ca şi făcut! 


— Din păcate, aceasta nu e în puterea noastră. 

— Nu, nu se poate ca ticăloşii să scape de pedeapsa ce o merită 
pentru crimele lor, spuse John Davis, repetând cuvintele 
întrebuințate de Vasquez cu câtăva vreme înainte. Amândoi, 
având aceleaşi motive de ură şi aceeaşi sete de răzbunare, erau 
uniţi prin acelaşi gând. 

În zilele de 21 şi 22 situaţia nu se schimbă, cel puţin în 
mod vizibil. Poate că vântul arăta o oarecare tendinţă să-şi 
schimbe direcţia spre nord-est. Dar după o oră de şovăială 
reveni şi aduse din nou asupra insulei tot cortegiul 
îngrozitoarelor sale rafale. 

Nici Kongre şi nici unul din oamenii săi nu se mai arătară. 
Erau ocupați, fără îndoială, să păzească goeleta de avarii, căci 
uraganul umfla enorm mareele în golfuleţ. 

În ziua de 23 dimineaţa condiţiunile atmosferice se 
ameliorară puţin. Marea rămânea însă agitată şi valurile se 
rostogoleau cu furie pe mal. Intrarea în golf tot nu putea fi 
folosită şi goeleta n-avea cum să pornească în larg nici în acea 
zi şi nici în cea următoare. Oare Kongre şi Carcante nu vor 
profita de această acalmie ca să revină la capul San-Juan, spre a 
cerceta mai bine marea? 

Era posibil, ba chiar probabil, şi de aceea îşi luară toate 
măsurile de siguranţă. Dar sosirea bandiţilor dis-de-dimineaţă 
nu era de temut. Aşadar, John Davis şi Vasquez riscară să iasă 
din grota pe care n-o părăsiseră de 48 de ore. 

— Oare vântul bate tot aşa ? întrebă Vasquez. 

— Mi-e teamă că da, răspunse John Davis, pe care instinctul său 
de marinar nu-l înşela. Ne-ar fi trebuit încă zece zile de vreme 
rea.... Zece zile!... Şi nu le vom avea. 

Cu braţele încrucişate privea când cerul, când marea, 
între timp Vasquez, depărtându-se puţin,merse de-a lungul 
falezei. John Davis îl urmă. Deodată, lângă o stâncă, piciorul său 
se izbi de un obiect pe jumătate îngropat în nisip, care scoase 
un sunet metalic. Se aplecă şi recunoscu lada care conţinea 
pulberea ce se afla pe bord, atât pentru puşti cât şi pentru două 
din cele patru tunuri pe care Century le întrebuința pentru 
semnalizare. 

— Nu avem ce face cu ea, zise el. Ah, dac-am putea să-i dăm foc 
în cala goeletei pe care se află aceşti bandiți! 
— Nici nu ne putem gândi la aşa ceva, zise Vasquez clătinând 


din cap. Oricum, voi lua această lădiţă la întoarcere şi o voi duce 
în grotă. 

Continuară să meargă pe plajă şi se îndreptară spre cap. 
Dar nu puteau ajunge până la capătul falezei din cauza hulei. 
Deodată, printre recife, Vasquez zări într-o scobitură de stâncă 
una din acele mici guri de foc, care plutise până atunci cu afetul 
său, după eşuarea corăbiei Century. 
— lată ceva ce-ţi aparţine, îi spuse el lui John Davis, împreună 
cu cele câteva ghiulele pe care valurile le-au aruncat acolo. 

Şi, ca şi prima oară, John Davis repetă: 


— Cine ştie? spuse Vasquez. Fiindcă avem acum cu ce să 
încărcăm acest mic tun, poate că întâmplarea va face să ne 
servim de el... 

— Mă îndoiesc, răspunse tovarăşul său. 

— De ce, Davis ? Deoarece farul nu este luminat noaptea, dacă 
s-ar ivi o navă în condiţiile în care a mers Century, i-am putea 
semnaliza prezenţa coastei cu lovituri de tun. 

John Davis îşi privi ţintă tovarăşul. Părea că-i trece prin 
minte cu totul alt gând. Se mulţumi să-i răspundă: 

— Aceasta este ideea care ţi-a venit, Vasquez?.... 

— Da, Davis, şi nu cred că este proastă. Sigur că zgomotul 
detunăturilor va fi auzit în golf... El va trăda prezenţa noastră pe 
această parte a insulei... Bandiţii vor începe să ne caute poate 
chiar ne vor descoperi... iar aceasta ne va costa viaţa!.... Dar 
câte vieţi nu vom fi salvat în schimbul vieților noastre şi, în 
sfârşit, ne vom fi făcut datoria! 

— Există poate şi o altă cale de a ne face datoria! murmură John 
Davis, fără să mai adauge vreo explicaţie. Dar nu mai făcu nici o 
obiecţie şi, după cum zisese Vasquez, micul tun fu târât până la 
grotă; apoi transportară afetul, ghiulelele şi lada cu pulbere. 
Munca fu grea şi dură un timp îndelungat. Când Vasquez şi John 
Davis intrară să mănânce ceva, soarele deasupra orizontului 
arăta că trebuia să fie aproape zece. 

Dar abia intrară când Kongre, Carcante şi dulgherul 
Vargas se iviră de după colţul falezei. Şalupa ar fi avut prea mari 
greutăţi cu vântul şi mareea care începea să urce în golf. 
Făcuseră drumul pe jos, de-a lungul malului. De data aceasta nu 
voiau să jefuiască. 

Se deciseseră să vină, aşa cum prevăzuse Vasquez, spre a 


observa cum se prezintă cerul şi marea de când se înseninase 
dimineaţa. Desigur vor vedea cât de mult ar fi riscat Carcante 
dacă voia să iasă din golf şi că nu va putea să lupte contra 
valurilor imense care se rostogoleau venind din larg. Inainte de 
a ajunge în strâmtoare sau în vestul insulei, s-ar găsi cu vântul 
în spate şi, până să treacă de capul San-Juan, ar putea fi izbit de 
coastă sau răsturnat de valuri. 

Aceasta fu într-adevăr părerea lui Kongre şi a lui Carcante. 

Opriţi pe locul naufragiului, unde nu mai rămăseseră 
decât puţine rămăşiţe din pupa lui Century, abia se ţineau pe 
picioare din pricina vântului. Vorbeau cu însufleţire, făceau 
gesturi arătând orizontul cu mâna şi dându-se înapoi când vreun 
val cu creasta înspumată se rostogolea pe mal. 

Nici Vasquez, nici tovarăşul său nu-i pierdură din ochi în 
jumătatea de oră cât cercetară intrarea în golf. Plecară în sfârşit, 
nu fără a privi înapoi destul de des, apoi dispărură după colţul 
falezei şi luară drumul spre far. 

— Uf, s-au dus! spuse Vasquez. Aş da o mie de milioane de 
triliarde ca să-i mai văd venind câteva zile pentru a cerceta 
marea din largul insulei! 

Dar John Davis clătină din cap. Era evident pentru el că 
furtuna va înceta în 48 de ore. Hula se va potoli, dacă nu cu 
totul, cel puţin atât încât să permită goeletei să treacă de capul 
San-Juan. 

Această zi Vasquez şi John Davis o petrecură în parte pe 
litoral. Schimbarea stării atmosferice se accentua. Vântul bătea 
dinspre nord-nord-est şi orice navă n-ar fi întârziat să-şi întindă 
velele pentru a intra în strâmtoarea Lemaire. Când veni seara, 
Vasquez şi John Davis intrară în grotă. Îşi astâmpărară foamea 
cu pesmeţi şi carne şi setea cu rachiu amestecat cu apă. Apoi 
Vasquez se pregăti să se acopere cu pătura, când fu oprit de 
tovarăşul său: 

— Înainte de a te culca, Vasquez, ascultă o propunere pe care 
vreau să ţi-o fac. 

— Spune, Davis. 

— Vasquez, îţi datorez viaţa şi n-aş dori să fac ceva fără 
încuviințarea ta... lată ideea pe care vreau să ţi-o supun. 
Examineaz-o şi răspunde-mi apoi, fără teama de a mă 
nemulţumi. 

— Te ascult, Davis. 


— Vremea se schimbă, furtuna a încetat, marea va deveni iar 
calmă. Mă aştept ca goeleta să pornească în cel mult 48 de ore. 
— Din păcate, e foarte adevărat, spuse Vasquez, completând 
gândul său cu un gest care însemna: «Nu putem să facem 
nimic!» 

John Davis continuă: 
— Da, înainte de două zile va ieşi din golf, va trece de cap, va 
dispare spre vest, va intra în strâmtoare şi nu va mai fi văzută, 
iar camarazii tăi, Vasquez, şi căpitanul cu tovarăşii mei de pe 
Century nu vor fi răzbunaţi! 

Vasquez plecă fruntea; apoi, ridicându-şi capul, îl privi pe 
Davis a cărui faţă era luminată de ultimele flăcări ale vetrei. 
— O singură împrejurare ar putea să împiedice plecarea 
goeletei, sau cel puţin s-o întârzie până la sosirea canonierei: o 
avarie care ar obliga-o să se întoarcă în golf... Ei bine, avem un 
tun, pulbere şi ghiulele... Să aşezăm tunul pe afetul său, la colţul 
falezei, să-l încărcăm şi, când goeleta va trece, să tragem în plin 
asupra ei... E posibil să nu se scufunde imediat, dar echipajul ei 
nu va porni cu o nouă avarie în lunga călătorie pe care o are de 
făcut... Ticăloşii vor fi obligaţi să se întoarcă în golf pentru ca să- 
şi repare corabia. Vor trebui să descarce totul ...Vor avea nevoie 
poate de o săptămână întreagă şi în acest timp Santa-Fe.... 

John Davis tăcu şi luă mâna tovarăşului său pe care o 
strânse cu putere. Fără să şovăie, Vasquez îi răspunse: 
— Fă cum spui! 


CAPITOLUL XII 


LA IEŞIREA DIN GOLF 


Aşa cum se întâmplă adesea după o mare furtună, zarea 
era înnegurată în dimineaţa de 25 februarie. Dar, schimbându-şi 
direcţia, vântul se potolise şi semnele unei schimbări a vremii 
erau evidente. 

In acea zi se decisese că goeleta va ridica ancora şi 
Kongre făcea pregătirile pentru a porni după-amiază. Se 


presupunea că soarele va fi risipit până atunci ceţurile care-l 
înconjuraseră când răsărise. Mareea care trebuia să se retragă 
la şase seara va favoriza ieşirea din baia Elgor. Goeleta va 
ajunge în dreptul capului San-Juan către şapte seara şi lunga 
înserare de pe aceste latitudini ridicate îi va permite să 
depăşească capul înainte de căderea nopţii. 

Desigur, ar fi putut să pornească cu refluxul de dimineaţă 
dacă nu ar fi fost negură. În adevăr, totul era gata la bord, se 
isprăvise cu încărcatul, alimente aveau suficiente — cele care 
proveneau de pe Century, pe lângă cele scoase din magazia 
farului. Nu mai rămăsese în anexele farului decât mobilierul şi 
uneltele cu care Kongre nu voia să mai îngreuneze cala, destul 
de plină. Cu toate că fusese uşurată de o parte din lest, goeleta 
era afundată cu câteva degete în plus peste linia normală de 
plutire şi nu era prudent să supraîncarci nava. 

Puțin după prânz, pe când se plimbau pe terasa farului, 
Carcante îi zise lui Kongre: 

— Ceaţa începe să se ridice şi vom putea vedea largul mării. 
Odată cu ceața, vântul se potoleşte de obicei şi marea devine 
mai repede calmă. 

— Cred că de data aceasta vom ieşi în fine, răspunse Kongre, şi 
că nimic nu va stânjeni navigația noastră până la strâmtoare... 
— Şi dincolo de ea, sper, adăugă Carcante. Noaptea va fi totuşi 
întunecoasă, Kongre. Luna e abia în primul pătrar şi va dispare 
aproape în acelaşi timp cu soarele.... 

— N-are importanţă, Carcante. N-am nevoie nici de lună, nici de 
stele, pentru a naviga de-a lungul insulei!.... Cunosc toată 
coasta de nord şi sper să trec de insulele New-Year şi de capul 
Colnett la o distanţă destul de mare pentru a putea să mă feresc 


— Mâine vom fi departe, Kongre, cu vântul acesta de nord-est şi 
cu ajutorul velelor. Mâine nu vom mai zări capul San-Bartolome 
şi sper că, odată cu sosirea nopţii, vom lăsa în urmă Insula 
Statelor cu cel puţin 20 de mile. 

— Nu-i prea devreme, Kongre, dacă ne gândim la timpul de 
când suntem aici. 

— Oare îl regreţi, Carcante ? 

— Nu acum, când totul s-a sfârşit şi când am strâns avere, cum 
se spune, şi o navă bună ne poartă împreună cu bogăţiile 
noastre!.... Dar, mii de draci, crezusem că totul era pierdut când 


Maule... când goeleta Carcante a sosit în golf cu o spărtură prin 
care intra apa! Dacă n-am fi putut face reparaţiile avariei, cine 
ştie câtă vreme ar fi trebuit să mai rămânem pe insulă! La 
venirea canonierei am fi fost obligaţi să ne întoarcem la capul 
San-Bartolome... Şi eu sunt sătul de capul San-Bartolome. 
— Da, răspunse Kongre, al cărui chip aspru se întunecă, şi, de 
altfel, situaţia ar fi devenit foarte gravă!... Văzând farul fără 
paznici, comandantul de pe Santa-Fe ar fi luat măsuri... S-ar fi 
pus pe cercetări... Ar fi răscolit toată insula şi cine ştie dacă nu 
descoperea ascunzătoarea noastră... Şi apoi, n-ar fi putut să fie 
înştiinţat de al treilea paznic care ne-a scăpat? 
— Nu cred, Kongre. N-am găsit niciodată vreo urmă de-a lui şi n- 
ar fi putut să trăiască două luni fără hrană. Căci au trecut 
aproape două luni de când Carcante.... vezi, de data aceasta nu 
am uitat noul său nume, a ancorat în baia Elgor, şi doar dacă 
acest brav paznic a trăit tot acest timp numai cu peşte crud sau 
cu rădăcini... 
— In orice caz, vom fi plecaţi înainte de sosirea canonierei, zise 
Kongre, şi asta e mai sigur. Nu trebuie să sosească decât peste 
o săptămână, după jurnalul farului, adăugă el, iar atunci noi vom 
fi departe de capul Horn, în drum spre insulele Solomon sau 
Noile Hebride. 
— În regulă, Kongre. Voi urca pentru ultima oară pe galerie, să 
scrutez marea. Dacă văd vreo navă... 
— Eh! Şi ce ne pasă, zise Kongre ridicând din umeri. Atlanticul şi 
Pacificul aparţin tuturor. Carcante are acte în regulă. S-a făcut 
tot ce era necesar în această privinţă, poţi să te bizui pe mine. 
Şi chiar dacă Santa-Fe l-ar întâlni la intrarea în strâmtoare, îi va 
înapoia salutul, căci la bună-cuviinţă răspunzi cu bună-cuviinţă. 

Cum se vede, Kongre n-avea nici o îndoială asupra reuşitei 
planurilor sale. De altfel, se părea că totul se-ntrecea să le 
favorizeze. 

In timp ce căpitanul cobori spre golfuleţ, Carcante urcă 
scările şi, ajuns la galerie, rămase de veghe o oră întreagă. 

Cerul era senin şi linia orizontului, retrasă cu vreo 12 mile, 
se arăta desluşit. Marea, încă agitată, nu mai era albită de 
spuma valurilor dezlănţuite şi hula, puternică încă, nu putea fi o 
piedică pentru plecarea goeletei. De altfel, când nava va intra în 
strâmtoare, marea va fi liniştită şi se va merge ca pe un fluviu, 
la adăpostul malurilor şi cu vântul din pupa. 


În larg, nici o navă, afară de o corabie cu trei catarge care 
apăru un moment în est, pe la ora două, la o asemenea distanţă 
încât fără lunetă Carcante nu i-ar fi putut recunoaşte velatura. 
De altfel, mergea spre nord. Nu avea deci destinaţia spre 
oceanul Pacific şi nu întârzie să dispară în zare. 

E adevărat că, o oră mai târziu, Carcante avu o pricină de 
îngrijorare şi se întrebă dacă nu trebuia s-o comunice lui Kongre. 

Înspre nord-nord-est, un fum se vedea la mare depărtare. 
Era deci un vapor care se îndrepta spre Insula Statelor sau spre 
Ţara de Foc. Conştiinţa turbure te face temător. Acest fum îl 
sperie pe Carcante. «Să fie oare canoniera?» îşi zise el. 

De fapt, erau abia în 25 februarie şi Santa-Fe trebuia să 
ajungă în primele zile ale lui martie!... Să fi plecat înainte? Dacă 
era ea, atunci în două ore va fi în dreptul capului San-Juan... 
Totul ar fi pierdut... Va fi oare nevoit să renunţe la libertate, în 
momentul când era pe cale s-o dobândească, şi să se întoarcă la 
oribila existenţă de la capul San-Bartolome ? 

La picioarele sale, Carcante vedea goeleta care se legăna 
graţioasă, ca şi când voia să-l sfideze. Totul era pregătit. Nu 
trebuia decât să ridice ancora spre a porni... Dar n-ar fi putut s-o 
facă cu vântul în faţă, să învingă fluxul care începea să urce; or, 
marea nu va fi liniştită înainte de două ore şi jumătate. Cu 
neputinţă deci să iasă în larg înainte de sosirea acestui vapor, şi 
dacă ar fi canoniera... 

Carcante nu-şi putut stăpâni înjurătura care-i sta pe buze. 

Nu vru totuşi să-l anunţe pe Kongre, care era foarte 
ocupat cu ultimele pregătiri, înainte de a fi sigur de 
presupunerea lui, şi rămase mai departe singur de veghe pe 
galeria farului. 

Vaporul se apropia repede, având vânt şi curenţi prielnici. 
Căpitanul dăduse presiune maximă la cazane, căci pe coş ieşea 
un fum gros pe care Carcante încă nu putea să-l vadă în spatele 
velelor întinse, în plus, nava era puternic înclinată la tribord. 
Păstrând această viteză, nu va întârzia să se găsească curând în 
dreptul capului San-Jjuan. 

Carcante privea tot timpul cu luneta şi neliniştea sa 
creştea pe măsură ce se apropia vaporul. Distanţa fu în curând 
redusă la numai câteva mile şi coca vasului deveni parţial 
vizibilă. 

Dar deodată temerile lui Carcante, care deveneau din ce 


în ce mai puternice, se risipiră. 

Vaporul manevră astfel încât să se îndrepte spre 
strâmtoare şi Carcante reuşi să vadă întregul său greement. 

Era un vapor cu aburi de vreo 1 200—1 500 tone şi care 
nu putea fi confundat cu Santa-Fe. Carcante, la fel cu Kongre şi 
oamenii săi, cunoştea bine canoniera, pe care o zărise în mai 
multe rânduri în timpul lungii sale şederi în baia Elgor. Ştia că 
era construită ca o goeletă cu două catarge, pe când vaporul 
acesta avea trei. 

Ce uşurare simţi Carcante, care se felicită că n-a turburat 
fără rost liniştea bandei! Mai rămase o oră pe galerie şi văzu 
cum vaporul trecea prin nordul insulei, la distanţă de vreo trei 
sau patru mile, adică prea departe pentru a comunica farului 
matricola, semnalizare care, de altfel, ar fi rămas fără răspuns 
din cauzele pe care le cunoaştem. 

Patruzeci de minute mai târziu, vaporul, care mergea cu 
cel puţin douăsprezece noduri, dispăru în dreptul capului 
Colnett. 

Carcante cobori, după ce fu sigur că nici o altă navă nu se 
vedea la orizont. Între timp ora retragerii mareei se apropia. Era 
momentul fixat pentru plecarea  goeletei. Pregătirile se 
isprăviseră şi velele se puteau ridica. Odată întinse, vor primi la 
travers vântul, care din direcţia est-sud-est va sufla în velele lui 
Carcante ce va porni ca săgeata spre mare. 

La ora şase Kongre şi cea mai mare parte din oamenii săi 
erau la bord. Barca aduse pe cei ce aşteptau la poalele terasei, 
apoi fu ridicată pe cavaleţi. 

Mareea începea încet să se retragă. Ea începuse să 
descopere locul unde fusese aşezată goeleta în timpul 
reparațiilor. De cealaltă parte a golfuleţului, stâncile îşi arătară 
vârfurile ascuţite. Vântul pătrundea prin crăpăturile falezei şi 
vălurile se izbeau mai uşor de ea. 

Momentul plecării sosise. Kongre dădu ordin să se vireze 
cabestanul. Lanţul se întinse, scârţâi pe nară şi ancoră fu 
ridicată pe macara, apoi fixată în vederea unei călătorii care 
trebuia să fie lungă. 

Velele fură orientate şi goeleta începu să se mişte spre 
mare. 

Vântul suflând din est-sud-est, Carcante va trece uşor de 
capul San-juan. De altfel, nu era nici un pericol să se meargă de- 


a lungul acestei faleze foarte abrupte. Kongre o ştia, cunoştea 
bine golful. Stând în picioare la timonă, el manevra nava astfel 
încât să-i mărească pe cât posibil viteza. ă 

Mersul lui Carcante era destul de neregulat. Incetinea 
când vântul slăbea, pentru a-şi mări viteza când vântul se 
înteţea. 

Atunci întrecea refluxul, lăsând în urmă-i un siaj destul de 
lin, ceea ce dovedea că nu era supraîncărcat şi că va avea o 
călătorie bună. 

La ora şase şi jumătate pe Kongre nu-l mai despărţea de 
cap decât o singură milă. Vedea în faţa sa marea întinsă până la 
orizont. Soarele apunea şi în curând stelele vor străluci pe cerul 
care se întuneca sub vălurile amurgului. 

Carcante se apropie în acest timp de Kongre. 

— În fine, în curând vom fi în afara golfului! zise el cu satisfacţie. 
— În douăzeci de minute, răspunse Kongre, vom ocoli capul San- 
Juan... 

— Va trebui oare să braţăm mai strâns când vom ajunge în 
strâmtoare ? 

— Nu cred, răspunse Kongre. Odată trecuţi de capul San-Juan, 
vom schimba murele şi sper să le avem în babord până la capul 
Horn. Sezonul începe să avanseze şi cred că putem să ne bizuim 
pe statornicia vânturilor din est. În orice caz, în strâmtoare vom 
face tot ce e nevoie şi sper ca briza să nu ne oblige să navigam 
în volte. 

Dacă aşa cum spera Kongre vor putea să evite 
schimbarea murelor, ar câştiga foarte mult timp. La nevoie vor 
cobori velele pătrate şi nu vor păstra decât velele aurice şi 
latine: brigantina, vela-trincă şi focurile. Astfel goeleta va merge 
cu vânt bun. În acest moment, un om din echipaj, postat lângă 
nara ancorei, strigă: 

— Atenţiune, în prova! 

Carcante alergă spre omul care strigase şi se aplecă peste 
balustradă. 

— Vino repede! strigă el către Kongre. 

Goeleta se afla atunci în dreptul cavernei pe care banda o 
ocupase atâta timp. 

În această parte a golfului se afla în derivă o parte din 
chila vasului Century, pe care refluxul o împingea spre mare. O 
ciocnire putea să aibă urmări grave şi abia aveau timp pentru a 


o ocoli. 

Kongre manevră nava uşor spre stânga. Goeleta derivă cu 
câteva grade şi trecu de-a lungul chilei, care-i atinse numai uşor 
carena. Manevra avu drept rezultat să apropie pe Carcante de 
malul nordic al golfului. Apoi nava îşi reluă direcţia. După încă 
20 de stânjeni s-ar fi depăşit colţul falezei şi Kongre ar fi putut 
roti timona pentru a lua drumul spre nord. 

În acest moment, un şuierat ascuţit sfâşie aerul şi o 
izbitură zgudui coca goeletei, urmată imediat de o detunătură 
puternică. 

In acelaşi timp, un fum albicios, pe care vântul îl duse 
înăuntrul golfului, se ridică de pe mal. 

— Ce se întâmplă? strigă Kongre. 
— S-a tras asupra noastră, răspunse Carcante. 

Alergând la babord, privi peste balustradă şi observă o 
gaură în cocă, la o jumătate de picior peste linia de plutire. 

Tot echipajul veni imediat la prova. 

să fii atacat de pe aceste meleaguri ale litoralului!... 

O ghiulea să-l lovească pe Carcante la ieşirea din golf! 

Dacă ar fi nimerit puţin mai jos, cu siguranţă că l-ar fi 
scufundat!... 

Să recunoaştem că, dacă aveai de ce să fii speriat, o 
asemenea agresiune avea darul să te şi uimească. 

Ce puteau face Kongre şi oamenii săi?... 

Să coboare barca, să se urce în ea, să se repeadă pe 
malul de unde se ridica fumul şi să-i prindă pe cei ce trăseseră 
proiectilul, să-i masacreze sau cel puţin să-i alunge din acel 
loc?... Dar se putea oare şti dacă aceşti agresori nu erau mai 
numeroşi ca ei şi cel mai bine nu era oare să se îndepărteze, 
spre a constata mai întâi gravitatea avariei ?... 

Această soluţie se impuse cu atât mai mult, cu cât se 
trase a doua lovitură de tun. Un fum alb se ridică din acelaşi loc. 
Goeleta mai fu lovită încă o dată. A doua ghiulea o izbi din plin, 
puţin mai jos ca prima. 

— Cârma sub vânt! urlă Kongre alergând spre Carcante, care se 
grăbi să execute ordinul. 

De îndată ce goeleta simţi acţiunea cârmei, viră şi se 
înclină la tribord. În mai puţin de cinci minute începu să se 
depărteze de mal şi ieşi din bătaia tunului care fusese îndreptat 
spre dânsa. 


De altfel, nu mai răsună vreo altă lovitură. Plaja se arăta 
pustie până la capăt. Se putea presupune că atacul nu se va mai 
repeta. Cel mai grabnic era să se verifice starea cocii. În interior 
nu era posibil să se facă această verificare, căci ar fi trebuit să 
se deplaseze încărcătura. Dar era sigur că cele două ghiulele 
găuriseră bordajul şi intraseră în cală. 

Fu coborâtă barca, în timp ce Carcante puse velele în 
pană şi se opri, legănată doar de reflux. Kongre şi dulgherul 
coborâră în barcă şi examinară coca pentru a vedea dacă avaria 
nu poate fi reparată pe loc. 

Observară că două ghiulele de patru ţoii nimeriseră 
goeleta şi străpunseseră bordajul. Din fericire, partea de sub 
linia de plutire nu fusese atinsă. Ambele găuri se găseau acolo 
unde începea carena, exact la linia de plutire. Cu câţiva 
centimetri mai jos, s-ar fi produs o gaură de apă pe care poate 
că echipajul n-ar fi avut timp s-o astupe. Cala s-ar fi umplut şi 
Carcante s-ar fi scufundat la intrarea în golf. Neîndoielnic, 
Kongre şi oamenii săi ar fi putut ajunge cu barca la mal, dar 
goeleta ar fi fost pierdută. 

În definitiv, avaria nu era extrem de gravă, dar nu-ncăpea 
vorbă că-l împiedica pe Carcante să se aventureze spre larg. La 
cea mai mică înclinare la babord, apa ar pătrunde în interior. Era 
deci necesar ca cele două găuri făcute de ghiulele să fie 
astupate înainte de a se continua drumul. 

— Dar cine este nemernicul care ne-a lovit ? repeta mereu 
Carcante. 

— Poate paznicul care ne-a scăpat!... răspunse Vargas. Şi poate 
şi vreun supravieţuitor de pe Century, pe care paznicul să-l fi 
salvat. Căci pentru a trage o ghiulea e nevoie de un tun şi acest 
tun nu poate cădea din lună. 

— Desigur, zise Carcante. Nici o îndoială că provine de pe 
corabie. E destul de prost că nu l-am găsit noi. 

— Ce rost are să pălăvrăgim despre asta? întrerupse brutal 
Kongre. Trebuie să facem reparația cât mai repede. 

In adevăr, nu mai era cazul să se discute de împrejurările 
în care s-a produs atacul contra goeletei, ci de a se purcede 
imediat la reparaţiile necesare. S-ar putea duce eventual 
goeleta aproape de malul opus al golfului, lângă limba de 
pământ. Pentru aceasta ar fi suficientă o oră. Dar în acest loc ea 
ar fi fost prea expusă la vânturile din larg şi până la capul 


Several coasta nu oferea nici un adăpost. La prima înrăutăţire a 
vremii, s-ar fi sfărâmat de stânci. Kongre decise atunci să se 
revină în aceeaşi seară în baia Elgor, unde lucrul ar putea fi 
făcut în toată siguranţa şi cât mai repede posibil. 

Dar în acest moment mareea se retrăgea şi goeleta n-ar fi 
putut înainta contra refluxului. Erau deci obligaţi să aştepte 
fluxul, care nu va veni decât peste trei ore. 

Carcante începea să se clatine destul de tare din pricina 
hulei şi derivând putea să fie antrenat până la capul Several, 
riscând să se umple cu apă. Se şi auzea zgomotul apei care 
năvălea prin găurile cocii la fiecare ruliu mai tare. Kongre trebui 
să se resemneze să arunce ancora la câteva cabluri de capul 
San-Diego. 

Situaţia era destul de îngrijorătoare. Noaptea se lăsă şi 
îndată întunericul fu de nepătruns. Era nevoie de toată 
experienţa lui Kongre în cunoaşterea acestor regiuni, pentru a 
nu eşua pe unul din numeroasele recife care străjuiau coasta. 

În fine, către ora 10 începu fluxul. Ancora fu ridicată la 
bord şi, înainte de miezul nopţii, Carcante, nu fără a trece prin 
multe pericole, ajunse la vechiul său punct de acostare, în 
golfuleţul din baia Elgor. 


CAPITOLUL XIII 


TIMP DE TREI ZILE 


E lesne de închipuit la ce stare de exasperare ajunseseră 
Kongre, Carcante şi ceilalţi. În momentul când [erau să 
părăsească definitiv insula, i-a împiedicat un obstacol. In ultimul 
minut! Şi canoniera ar putea să-şi facă apariţia în baia Elgor în 
patru-cinci zile sau chiar mai curând! Desigur că, dacă avariile 
goeletei ar fi fost mai mici, Kongre n-ar fi ezitat să ancoreze în 
altă parte. S-ar fi refugiat, de exemplu, în golful San-Juan care 
pătrunde adânc în coasta de nord a insulei, în spatele capului. 
Dar era o nebunie să te gândeşti că ei ar putea întreprinde acest 
drum în starea actuală a navei. S-ar fi trezit în fundul mării 


înainte de a ajunge până acolo. Pe timpul parcursului care 
trebuia făcut cu vântul din pupa, goeleta, prin tangaj, nu ar fi 
întârziat să se umple cu apă. În cazul cel mai bun ar fi fost 
pierdută toată încărcătura navei. 

Trebuiau să se întoarcă deci în golfuleţul farului, iar 
Kongre procedase cu înţelepciune resemnându-se să facă acest 
lucru. 

În timpul nopţii, în care nimeni nu a dormit, oamenii 
trebuiră să facă de cart şi să fie foarte atenţi tot timpul. Cine 
putea şti dacă nu vor fi din nou atacați? Nu era oare posibil ca o 
trupă numeroasă, superioară bandei lui Kongre, să fi debarcat 
pe o altă parte a insulei? Se aflase poate de prezenţa acestor 
pirați la Buenos Aires şi guvernul argentinian luase măsuri să-i 
nimicească? 

Carcante emise cel dintâi această ipoteză: debarcarea pe 
Insula Statelor a unor soldaţi, cu misiunea de a urmări pe 
Kongre şi pe oamenii săi. Dar, admițând că banda nu ar fi avut 
de unde afla de debarcarea lor, nu astfel ar fi procedat o armată 
regulată. Ea ar fi atacat deschis, sau, dacă n-ar fi avut timp s-o 
facă, ar fi masat la intrarea golfului diverse ambarcaţiuni şi ar fi 
pus mâna pe goeleta în aceeaşi seară fie abordând-o, fie tăindu- 
i calea. În orice caz, nu s-ar fi ascuns după o singură încăierare, 
aşa cum făceau aceşti atacanţi necunoscuţi, a căror prudenţă 
trăda slăbiciunea lor. 

Carcante trebui deci să renunţe la ipoteza sa şi reveni la 
părerea lui Vargas: 

— Da... cei care au dat lovitura aveau un singur scop, de a 
împiedica goeleta să părăsească insula şi, dacă sunt mai 
numeroşi, înseamnă că au supravieţuit câţiva oameni de pe 
Century... Ei îl vor fi întâlnit pe paznic şi au aflat de la el despre 
apropiata sosire a canonierei. Tunul găsit de ei este de pe nava 
eşuată! 

— Canoniera nu este încă aici, zise Kongre, cu o voce tremurând 
de furie. înainte de întoarcerea ei goeleta va fi departe! 

În adevăr, era puţin probabil, admițând că paznicul farului 
i-ar fi întâlnit pe naufragiaţii de pe Century, ca ei să fie mai mult 
de doi-trei. Cum se putea crede că un asemenea uragan va fi 
cruțat mai multe vieţi? Ce ar putea face această mână de 
oameni contra unei cete numeroase şi bine înarmate? Goeleta, 
odată reparată, va ridica velele şi va ieşi în larg, urmând de data 


aceasta drumul din mijlocul golfului. Ceea ce s-a întâmplat 
prima oară, nu se va repeta. 

Era deci numai o chestiune de timp: câte zile vor fi 
necesare pentru repararea noilor avarii? Noaptea nu se petrecu 
nimic supărător şi a doua zi echipajul se apucă de treabă. 

Primul lucru era să se scoată o parte din încărcătura ce se 
afla în cală, la babord. A fost nevoie de o jumătate de zi pentru 
a se ridica lucrurile pe punte. De altfel, nu va mai fi nevoie să se 
descarce totul pe uscat şi nici să fie aşezată goeleta pe bancul 
de nisip. Găurile făcute de ghiulele se găseau puţin peste linia 
de plutire, încât se va ajunge uşor la ele, acostând cu barca 
lângă bordaj, de unde se vor putea astupa fără greutate. 
Important era să nu fi fost avariată de proiectile osatura navei. 
Kongre şi dulgherul coborâră în cală şi iată ce constatară: cele 
două ghiulele nu atinseseră decât bordajul, pe care-l 
străbătuseră cam la aceeaşi înălţime, şi au fost găsite când s-a 
dat încărcătura la o parte. Nu făcuseră decât să zgârie coastele, 
a căror tărie nu avusese de suferit. Găurile, aflate la o distanţă 
de două-trei picioare una de alta, aveau marginile netede de 
parcă ar fi fost tăiate cu fierăstrăul. Puteau fi închise ermetic cu 
capace fixate de osatură, peste care s-ar fi aplicat o foaie de 
dublaj. 

În definitiv, avariile erau mici. Ele nu amenințau buna 
stare a cocii şi aveau să fie reparate imediat. 

— Când? întrebă Kongre. 

— Voi pregăti traverse interioare care vor fi aşezate în această 
seară, răspunse Vargas. 

— Şi capacele ? 

— Capacele vor fi făcute mâine dimineaţă şi puse mâine seară. 
— Atunci vom putea stivui încărcătura mâine seară şi să plecăm 
poimâine dimineaţă? 

— Cu siguranţă, spuse dulgherul. 

Şaizeci de ore vor fi suficiente acestor reparaţii şi plecarea 
lui Careante nu va fi, în definitiv, întârziată decât cu două zile. 

Careante îl întrebă atunci pe Kongre dacă a doua zi 
dimineaţă sau după-amiază nu se gândeşte să meargă până la 
capul San-Juan. 

— Pentru a vedea puţin ce se petrece pe-acolo, zise el. 
— La ce bun? răspunse Kongre. Nu ştiu cu cine avem de-a face. 
Ar trebui să mergem în grup de zece-doisprezece şi deci să nu 


lăsăm pentru paza goeletei decât doi-trei oameni. Şi cine ştie ce 
s-ar putea întâmpla în lipsa noastră?... 

— E drept, zise Careante, şi apoi ce-am avea de câştigat? Ducă- 
se dracului cei ce au tras în noi! Important este să părăsim 
insula, şi asta cât mai repede posibil. 

— Poimâine dimineaţă vom fi pe mare, zise categoric Kongre. 
Existau deci toate şansele ca sosirea canonierei, care trebuia să 
aibă loc abia peste câteva zile, să nu împiedice plecarea 
goeletei. 

De altfel, chiar dacă şeful bandei şi oamenii săi ar fi mers 
până la capul San-Juan, ei n-ar fi găsit nici o urmă a lui Vasquez 
şi a lui John Davis. lată ce se întâmplase între timp: 

Propunerea făcută de John Davis îi ocupase pe amândoi, în 
ajun, de după-amiază până seara. Locul ales pentru amplasarea 
tunului fu chiar colţul falezei. John Davis şi Vasquez putură cu 
uşurinţă aşeza afetul tunului între stâncile numeroase la această 
cotitură. Dar aducerea tunului se făcu cu foarte mare greutate. 
A trebuit să fie tras pe nisipul plajei şi apoi pe un teren plin de 
vârfuri de stâncă, unde târâtul nu mai era posibil. De unde 
nevoia de a ridica piesa cu pârghii, care ceru timp şi oboseală. 

Era aproape şase când tunul putu fi aşezat pe afet şi 
îndreptat către intrarea golfului. 

John Davis începu apoi încărcarea şi introduse o cantitate 
mare de explozibil, care fu apoi înfundat cu smocuri de varec 
uscat, pe deasupra căruia fu pusă ghiuleaua. Urmă amorsarea. 
Nu mai era nevoie decât să tragă la momentul potrivit. John 
Davis zise atunci către Vasquez: 

— M-am gândit bine la ce trebuie făcut. Să nu scufundăm 
goeleta. Toţi aceşti ticăloşi ar înota spre mal şi n-am mai putea 
să scăpăm din ghearele lor. Important este ca goeleta să fie 
forţată să se întoarcă la locul de unde a aplecat, unde să 
rămână o bucată de vreme pentru a-şi repara avariile. 

— Fără îndoială, răspunse Vasquez, dar o gaură de ghiulea 
poate fi astupată într-o singură dimineaţă. 

— Nu, zise John Davis, pentru că vor avea nevoie să deplaseze 
încărcătura. Cred că aceasta va dura 48 de ore cel puţin, şi 
suntem în 28 februarie. 

— Şi dacă sosirea canonierei nu are loc decât peste o 
săptămână? întrebă Vasquez. N-ar fi mai bine să tragem în 
arboradă decât în cocă? 


— Desigur, Vasquez, odată distrus catargul prova şi catargul 
mare — şi nu ştiu cum ar putea fi înlocuite — goeleta ar fi 
reţinută mult timp pentru reparaţii. Dar să nimereşti un catarg 
este mult mai greu decât coca şi trebuie ca loviturile noastre să- 
şi atingă sigur ţinta. 

— Da, răspunse Vasquez, cu atât mai mult cu cât — după toate 
probabilitățile — aceşti ticăloşi nu ies din golf decât cu mareea 
de seară şi va fi destul de întuneric. Fă deci cum e mai bine, 
Davis. 

Fiind pregătiţi, lui Vasquez şi tovarăşului său nu le mai 
rămânea decât să aştepte, şi se aşezară lângă tun, gata să 
tragă îndată ce goeleta ar trece în dreptul lor. 

Se ştie care a fost rezultatul acestei canonade şi în ce 
condițiuni Carcante trebui să se întoarcă la locul de unde 
plecase. John Davis şi Vasquez nu-şi părăsiră postul înainte de a 
vedea nava intrând în golf. 

Şi acum era prudent să-şi găsească un refugiu în alt punct 
al insulei. 

În adevăr, aşa cum spusese Vasquez, poate că a doua zi 
Kongre şi o parte din oamenii săi vor veni la capul San-Juan. 
Poate că vor începe să-i urmărească. 

Decizia lor fu luată foarte repede. Să părăsească grota şi 
să caute un nou adăpost la o milă sau două depărtare, în aşa fel 
încât să poată observa orice navă care ar veni dinspre nord. 
Dacă va apare Santa-Fe, îi vor face semn după ce va ajunge la 
capul San-juan. Comandantul Lafayate va trimite o barcă cu 
care să-i aducă la bord şi ei îl vor informa care e situaţia — 
situaţie ce-şi va găsi în sfârşit deznodământul, fie că goeleta s- 
ar mai afla în golf, fie — ceea ce, din nefericire, era cu putinţă — 
că ar ieşi în largul mării. 

«Deie Domnul ca acest lucru să nu se întâmple!» gândeau 
John Davis şi Vasquez. 

La miezul nopţii amândoi plecară la drum, luând cu ei 
alimente, armele şi rezervele de pulbere. Merseră de-a lungul 
coastei aproape şase mile, ocolind golful San-juan. După mai 
multe cercetări, găsiră pe partea opusă a acestui golf o cavitate 
care era destul de încăpătoare spre a-i adăposti până la sosirea 
canonierei. 

De altfel, dacă goeleta va pleca, ei vor putea să se 
întoarcă la grotă. 


În timpul zilei următoare, Vasquez şi John Davis rămaseră 
de veghe. În timpul fluxului ştiau că goeleta nu poate pleca şi 
nu erau neliniştiţi. Dar odată cu refluxul îi cuprindea teama că 
reparaţiile au fost terminate în timpul nopţii. Kongre nu va mai 
întârzia nici cu o oră plecarea navei, imediat ce acest lucru va fi 
posibil. Nu se temea el să vadă apărând Santa-Fe tot aşa de 
mult pe cât Vasquez şi John Davis o doreau? In acest timp 
supravegheau şi litoralul. Dar nici Kongre, nici oamenii lui nu se 
arătară. 

In adevăr, cum se ştie, Kongre decisese să nu mai piardă 
timp cu cercetări, care ar fi fost probabil cu adevărat zadarnice. 
Să accelereze lucrul şi să termine reparaţiile în cel mai scurt 
timp, iată ce era cel mai necesar de făcut, ceea ce de altfel şi 
făcea. Aşa cum spusese dulgherul Vargas, piesa de lemn fu 
pusă după-amiază între coaste. A doua zi capacele, pregătite şi 
ajustate, vor fi gata aşa cum promisese. Vasquez şi John Davis 
nu trecură prin nici o primejdie în timpul zilei de 1 martie. Dar 
cât de lungă li se păru! 

Seara, după ce pândiră ieşirea goeletei, când avură 
siguranţa că nu părăsise locul unde era ancorată, intrară în 
cavitate, unde se putură odihni, căci erau foarte obosiţi. 

A doua zi în zori fură în picioare. Dar nu se vedea nici o 
navă. Santa-Fe nu apărea şi pe toată întinderea nu se arăta nici 
o dâră de fum. Oare goeleta va porni în larg cu prima maree a 
dimineţii? Refluxul începuse. Dacă profita de el, va trece de 
capul San-Juan după o oră. John Davis nu se mai putea gândi să 
tragă ca în ziua precedentă, căci Kongre va şti acum să se 
păzească. Va trece în afara bătăii tunului şi ghiulelele n-ar mai 
putea atinge goeleta. 

E uşor de înţeles cât de nerăbdători şi de îngrijoraţi fură 
John Davis şi Vasquez până când mareea se termină. In fine, pe 
la ora şapte începu fluxul. Acum Kongre nu va mai putea pleca 
până la viitoarea maree de seară. 

Timpul era frumos, vântul bătea din nord-est. Marea nu 
mai era tulbure după furtună. Soarele strălucea între nori uşori 
pe care, fiind la mare înălţime, vântul nu-i mâna. 

Incă o zi nesfârşită pentru Vasquez şi John Davis. Ca şi ieri, 
nu avu loc nici un fapt alarmant. Ceata lui Kongre nu părăsise 
golfuleţul. Era puţin probabil ca vreunul din bandiți să se 
îndepărteze în dimineaţa sau după-masa aceasta. 


— Asta înseamnă că ticăloşii sunt toţi la treabă, zise Vasquez. 

— Da! Se grăbesc, răspunse John Davis. În curând vor fi 
astupate găurile făcute de ghiulele. Nimic nu-i va mai reţine. 

— Şi poate că... în această seară... cu toate că mareea vine 
târziu, adăugă Vasquez. E drept, ei cunosc bine acest golf! N-au 
nevoie de focuri ca să-l lumineze. L-au străbătut abia noaptea 
trecută... Dacă pleacă în noaptea următoare, goeleta îi va duce 
departe... Ce nenorocire, zise el, că nu i-ai sfărâmat catargele! 
— Ce vrei, Vasquez, răspunse Davis, am făcut tot ce am putut! 
Soarta să facă restul! 

— O vom ajuta! mormăi printre dinţi Vasquez, care păru că ia 
imediat o hotărâre de nezdruncinat. 

John Davis, gânditor, umbla încoace şi încolo pe plajă, cu 
ochii îndreptaţi spre nord. Nimic la orizont... nimic! Deodată se 
opri. Veni lângă tovarăşul său şi-i zise: 

— Vasquez, dacă am merge să vedem ce fac acolo ? 

— În golf, Davis ? 

— Da... am vedea dacă goeleta a fost reparată... dacă se 
pregăteşte de plecare... 

— Şi la ce ne-ar sluji? 

— Ca să ştim, Vasquez! exclamă Davis. Ard de nerăbdare! Nu 
mai pot sta locului. E peste puterile mele! 

Şi în adevăr, secundul de pe Century nu se mai putea 
stăpâni. 

— Vasquez, întrebă el, cît este de aici pînă la far? 

— Cel mult trei mile, trecând peste dealuri şi mergând în linie 
dreaptă până la golf. 

— Ei bine, voi merge, Vasquez... voi pleca pe la patru... voi 
ajunge înainte de şase... Mă voi strecura cât mai ocolit posibil... 
nu voi fi văzut... iar eu... voi vedea! Ar fi fost inutil să cauţi să-l 
împiedici pe John Davis. Vasquez, de altfel, nici nu încercă şi 
când tovarăşul său îi zise: 

— Ai să rămâi aici. Vei supraveghea marea... Mă voi întoarce 
seara... Voi pleca singur... 

El răspunse ca un om care ştia ce voia: 

— Te voi însoţi, Davis. Aş vrea şi eu să ajung prin partea farului. 
Hotărârea, odată luată, avea să fie dusă la îndeplinire. 

În timpul celor câteva ore care trebuiau să treacă până la 
plecare, Vasquez, lăsându-l pe tovarăşul său pe plajă, intră în 
cavitatea care le servise de adăpost şi se apucă de nişte treburi 


misterioase. Secundul de pe Century îl surprinse o dată 
ascuţindu-şi cu grijă cuțitul de un colţ de stâncă, altă dată — 
tăind o cămaşă în fâşii pe care apoi le împleti într-o funie 
groasă, dar suplă. 

La întrebările pe care i le puse. Vasquez răspunse evaziv, 
spunând că-i va explica totul mai clar, seara. John Davis nu 
stărui. 

La ora patru, după ce mâncară câte un pesmet şi o bucată 
de carne, amândoi, înarmaţi cu revolvere, plecară la drum. 

O râpă îngustă le înlesni urcarea dealurilor şi ajunseră la 
coastă fără mare greutate. 

În faţa lor se întindea un podiş vast unde creşteau numai 
câteva tufe de mărăcine. Cât vedeai cu ochii, nici un copac. 
Câteva păsări de mare, ţipătoare şi asurzitoare, zburau în stoluri 
fugind spre sud. 

Cât despre drumul de urmat până la baia Elgor, el era uşor 
de găsit. 

— Acolo, zise Vasquez. 

Şi cu mâna arătă farul care se găsea la mai puţin de două 
mile. 

— Haidem! răspunse John Davis. 

Amândoi mergeau cu pas grăbit. în ce priveşte precauţiile, 
le vor lua în apropierea golfuleţului. 

Abia după o jumătate de oră de marş se opriră gâfâind. 
Dar nu se simțeau obosiţi. Mai rămânea o jumătate milă de 
parcurs. Prudenţa se impunea pentru cazul când Kongre sau 
unul din oamenii săi erau de strajă pe galeria farului. La această 
distanţă puteau fi văzuţi. 

Fiind senin, galeria se vedea perfect. în acest moment nu 
se vedea nimeni, dar Carcante sau oricare altul puteau să se 
afle în camera de cart, de unde, prin îngustele ferestre orientate 
către toate punctele cardinale, privirea cuprindea insula pe o 
vastă întindere. 

John Davis şi Vasquez se strecurară printre rocile 
presărate ici colo într-o mare neorânduială. Treceau de la o 
stâncă la alta, ascunzându-se, târându-se câteodată, când 
trebuiau să treacă un loc descoperit. Mersul lor fu mult încetinit 
pe această ultimă bucată a drumului. 

Era aproape ora şase când au ajuns la ultimele coline care 
înconjurau golful. Aruncară o privire în jos. 


Nu puteau fi văzuţi decât dacă vreunul din oameni ar fi 
urcat pe colină. Chiar de pe înălţimea farului nu puteau fi zăriţi, 
în mijlocul stâncilor cu care se confundau. 

Goeleta era acolo, plutind în golfuleţ, cu catargele şi 
vergile pregătite şi greementul în bună stare. Echipajul era 
ocupat să ducă din nou în cală încărcătura care fusese depusă 
pe punte în timpul reparațiilor. Barca era legată în pupa navei şi 
de vreme ce nu se mai găsea lângă bordajul din babord, 
însemna că lucrul s-a sfârşit şi că găurile ghiulelelor fuseseră 
astupate. 

— Sunt gata, murmură John Davis, stăpânindu-şi cu greu furia 
gata să izbucnească. 

— Cine ştie dacă nu vor porni înaintea mareei, adică peste vreo 
două-trei ore. 

— Şi să nu poţi face nimic, nimic repetă John Davis. 

În adevăr, dulgherul Vargas se ţinuse de cuvânt. Lucrul 
fusese făcut repede şi bine. Nu se mai vedea nici o urmă de 
avarie. Cele două zile fuseseră suficiente. Odată încărcătura 
aşezată la locul ei, tambuchiurile închise, Carcante era gata de 
plecare. 

Între timp orele treceau; soarele apuse şi dispăru; căzu 
noaptea şi nimic nu arăta că goeleta se pregăteşte să 
pornească. 

Din adăpostul lor, Vasquez şi John Davis ascultau 
zgomotele care urcau din golf până la ei. Se auzeau râsete, 
strigăte, înjurături, fâşâitul coletelor târâte pe punte. Către orele 
zece auziră clar cum se închidea un tambuchi. Apoi se făcu 
linişte. 

Davis şi Vasquez aşteptau cu inima strânsă. Fără îndoială 
că, lucrul fiind terminat, sosise momentul plecării. Nu, goeleta 
se legăna încă în golfuleţ, cu ancora lăsată şi cu pânzele strânse 
pe vergi. Trecu o oră. Secundul de pe Century apucă mâna lui 
Vasquez: 

— Mareea se întoarce, zise el. lată fluxul. 

— Nu vor pleca! 

— Azi, dar mâine?... 

— Nici mâine şi niciodată, spuse Vasquez. Să mergem, adăugă 
el, ieşind din adâncitura în care rămăseseră la pândă. 

Davis, foarte nedumerit, îl urmă pe Vasquez care se 
îndrepta prudent spre far. 


În câteva minute fură la poalele terasei ce servea drept 
piedestal turnului. Ajunşi aici, Vasquez, după o scurtă cercetare 
dădu la o parte o piatră mare, fără prea multă greutate. 

— Strecoară-te aici, îi zise lui Davis, arătându-i scobitura 
rămasă. lată o ascunzătoare pe care am descoperit-o din 
întâmplare, când eram la far. Nu credeam că îmi va servi într-o 
zi. Nu este o văgăună. Este o simplă crăpătură în care am 
încăpea amândoi cu greutate. S-ar putea trece de o mie de ori 
înaintea acestei spărturi, fără să se creadă că este cineva acolo. 

Davis, ascultând sfatul, se lăsă să alunece în cavitate, 
unde intră imediat şi Vasquez. Lipiţi unul de altul, aproape fără 
să se poată mişca, îşi şopteau gură lingă gură. 

— lată planul meu, zise Vasquez. Ai să mă aştepţi aici. 

— Să te aştept ? repetă Davis. 

— Da, eu mă duc la goeleta. 

— La goeleta? spuse Davis uluit. 

— Am hotărât că ticăloşii nu vor pleca, zise ferm Vasquez. 
Scoase din haină două pachete şi un cuţit. 

— lată un exploziv pe care l-am făcut cu pulberea şi o cămaşă 
de-a noastră. Cu o altă bucată de cămaşă şi restul pulberii am 
făcut un fitil. Pun totul pe cap şi merg înot până la goeleta. Mă 
strecor de-a lungul cârmei şi cu acest cuţit fac o gaură la pupa, 
între cârmă şi etambou. În această gaură pun explozivul, aprind 
fitilul şi mă întorc. Acesta este planul meu pe care nimic în lume 
nu mă va împiedica să-l îndeplinesc. 

— E minunat! exclamă John Davis entuziasmat. Dar nu te voi 
lăsa să înfrunţi singur un asemenea pericol. Te voi însoţi. 

— La ce bun? replică Vasquez. Un om singur trece mai uşor şi un 
singur om ajunge pentru ceea ce vreau să fac. 

Davis insistă degeaba, căci Vasquez rămase neînduplecat. 
Ideea era a lui şi înţelegea s-o pună singur în aplicare. In cele 
din urmă Davis trebui să fie de acord. 

În adâncul nopţii, când întunericul era de nepătruns, 
Vasquez, după ce se dezbrăcă, ieşi pe brânci din crăpătură şi 
începu să coboare panta colinei. Ajuns la apă, intră şi începu să 
înoate cu forţă spre goeleta care se legăna uşor, la un cablu de 
mal. Pe măsură ce se apropia, masa goeletei devenea mai mare 
şi mai neagră. Nimic nu mişca la bord. Totuşi erau oameni de 
pază. În curând înotătorul văzu clar silueta unui om care sta de 
veghe. Aşezat la prova pe teuga, lăsându-şi 


picioarele să atârne deasupra apei, banditul fluiera un cântec 
marinăresc ale cărui note se înşirau limpezi în tăcerea nopţii. 

Vasquez făcu un ocol şi se apropie de navă pe la pupa, 
devenind astfel invizibil în umbra ei neagră. Cârma se arcuia 
deasupra lui. Apucă suprafaţa alunecoasă şi, cu preţul unor 
eforturi enorme, izbuti să se ridice, agăţându-se de barele de 
fier. După ce reuşi să se aşeze călare pe panta cârmei, o strânse 
între genunchi ca un cavaler care dă pinteni armăsarului. 
Mâinile devenindu-i astfel libere, putu să apuce sacul de pe cap 
şi, ţinându-l cu dinţii, să caute în el cuțitul, pe care-l scoase, şi 
se puse imediat pe treabă. Încetul cu încetul, gaura pe care o 
făcea între pana cârmei şi etambou deveni mai mare şi mai 
adâncă. După o oră de lucru, lama cuţitului ieşi de partea 
cealaltă, în această gaură destul de încăpătoare, Vasquez 
introduse explozibilul pregătit, puse fitilul, apoi căută amnarul în 
sac. 

În acest moment, genunchii obosiţi îşi desfăcură pentru o 
clipă strânsoarea. Atunci se simţi alunecând şi alunecarea 
însemna eşecul încercării sale. Fitilul, dacă se uda, nu se mai 
putea aprinde. În mişcarea fără voie pe care o făcu pentru a-şi 
recâştiga echilibrul, sacul se deplasă şi cuțitul, pe care-l pusese 
înapoi, scăpă în mare plescăind, iar apa ţâşni cu stropi deşi. 

Cântecul omului de pază încetă brusc. Vasquez îl auzi 
coborând de pe teugă, mergând pe punte şi urcând pe dunetă. li 
văzu umbra profilându-se pe suprafaţa mării. Marinarul, aplecat 
peste balustradă, căută să descopere cauza zgomotului 
neobişnuit care-i atrăsese atenţia. Multă vreme stătu încordat, 
în timp ce Vasquez, cu picioarele înţepenite şi unghiile înfipte în 
lemnul alunecos, simţea că puterile îl părăsesc. În fine, liniştit de 
calmul dimprejur, marinarul se îndepărtă întorcându-se la locul 
său şi începu din nou să cânte. Vasquez scoase amnarul din sac 
şi lovi încet în scăpărătoare. leşiră câteva schiţei. Fitilul aprins 
începu să pârâie înăbuşit. Vasquez se lăsă să alunece iute de-a 
lungul cârmei. intră din nou în apă şi cu mişcări tăcute înotă 
spre mal. 

Timpul îi păru nemăsurat de lung lui John Davis, care 
rămăsese singur în ascunzătoarea sa. O jumătate de oră, trei 
sferturi, apoi o oră întreagă se scurseseră. Davis, nemaiputând 
răbda, ieşi din crăpătură şi privi cu îngrijorare spre mare. Ce a 
putut să i se întâmple lui Vasquez? In orice caz, nu fusese 


descoperit, căci nu se auzea nici un zgomot. 

Deodată, răsfrântă de ecoul dealului, o explozie surdă 
tulbură liniştea nopţii, explozie urmată imediat de o larmă 
asurzitoare, de tropăituri şi de strigăte. Câteva clipe mai târziu 
sosi alergând un om ud şi mânjit de nămol din cap până în 
picioare, îl împinse pe Davis şi se lipi de dânsul în ascunzătoare, 
făcând să cadă peste intrarea ei blocul de piatră care o masca. 

Aproape imediat trecu pe acolo, ţipând, o ceată de 
oameni. Bocancii care se izbeau de bolovani nu reuşeau să le 
acopere vocile. 

— Hai, băieţi, zise unul din ei, îl avem în mână! 

— L-am văzut cum te văd şi cum mă vezi, zise un altul. E singur. 
— Nu se putea depărta mai mult de o sută de metri. 

— Ah, canalia! îl prindem noi. Zgomotul descrescu, apoi se 
stinse. 

— S-a făcut? întrebă încet Davis. 

— Da, zise Vasquez. 

— Şi crezi că ai reuşit ? 

— Sper, răspunse Vasquez. 

În zori, un zgomot de ciocane risipi orice îndoială. Dacă se 
lucra astfel la bordul goeletei, însemna că suferise avarii şi că 
acţiunea lui Vasquez reuşise. Dar cât de mari erau aceste avarii, 
iată ce nu putea şti nici unul, nici celălalt. 

— De-ar fi atât de mari încât să-i oprească în golf o lună! 
Exclamă Davis, uitând că în cazul acesta el şi tovarăşul său ar 
muri de foame în ascunzătoarea lor. 

— Tăcere! şopti Vasquez apucându-l de mână. 

O nouă ceată de oameni se apropie, de data asta în 
tăcere. Poate erau cei care se întorceau cu mâna goală de la 
vânătoarea lor. În orice caz, oamenii care o alcătuiau nu scoteau 
nici o vorbă. 

Nu se auzea decât zgomotul paşilor. 

Toată dimineaţa Vasquez şi Davis auziră tropăit de 
picioare în jurul lor. Cete de oameni treceau, trimise în 
urmărirea atacatorului care nu putea fi prins. Totuşi, pe măsură 
ce timpul trecea, urmărirea părea să slăbească. De o bucată 
bună de timp nimic nu mai tulbura liniştea înconjurătoare, când, 
pe la amiază, trei sau patru oameni se opriră la doi paşi de 
gaura în care se ghemuiseră Vasquez şi Davis. 

— Hotărât, nu poate fi găsit! zise unul dintre ei, aşezându-se 


chiar pe piatra care astupa intrarea crăpăturii. 

— Mai bine ar fi să renunţăm, spuse altul. Ceilalţi au şi urcat la 
bord. 

— Şi noi vom face ca dânşii. Cu atât mai mult, de altfel, cu cât 
netrebnicului nu i-a reuşit lovitura. 

Nevăzuţi, Vasquez şi Davis tresăriră şi ascultară cu şi mai 
multă atenţie. 

— Da, aprobă un al patrulea. lete-te, a vrut să arunce în aer 
cârma! 

— Sufletul şi inima unei nave! 

— Bine-am mai fi arătat! zise un altul. 

— Noroc că explozibilul lui a ţâşnit spre babord şi tribord. 
Singurele stricăciuni sunt o gaură în pupa şi o ferecătură 
smulsă. Cât despre axul cârmei, abia dacă s-a pârlit lemnul. 

— Totul va fi reparat azi, zise primul, care începuse vorba. Şi în 
seara aceasta, înaintea fluxului, «vira ancora», băieţi! După 
asta, n-are decât să şi crape de foame fugarul, dacă-i place! 

— Ei bine, Lopez, te-ai odihnit destul ? întrerupse brutal o voce 
aspră. La ce bun atâta pălăvrăgeală? Să ne întoarcem pe navă. 
— Să ne întoarcem, ziseră ceilalţi trei pornind la drum. 

In ascunzătoarea în care se aflau, Vasquez şi Davis, 
zdrobiţi de cele ce auziseră, se priveau în tăcere. 

Două lacrimi umplură ochii lui Vasquez şi-i alunecară de 
pe gene, fără ca asprul marinar să caute să ascundă mărturia 
desperării sale neputincioase. lată deci la ce rezultat bicisnic a 
dus încercarea sa eroică. Toate pierderile piraţilor se 
rezumaseră la o întârziere de 12 ore. Chiar în această seară, 
după reparaţiile făcute, goeleta se va îndepărta pe marea 
nemărginită şi va dispare la orizont. 

Zgomotul ciocanelor, care se auzea de pe mal, dovedea 
cu câtă râvnă îi obliga Kongre pe oamenii săi să lucreze pentru 
a-l pune pe Carcante în stare de plecare. Pe la ora cinci şi un 
sfert, spre marea desperare a lui Vasquez şi Davis, zgomotul 
încetă brusc. Ei înţeleseră că ultima lovitură de ciocan a 
însemnat terminarea lucrului. Câteva minute mai târziu, 
scârţâitul lanţului ancorei pe nară confirmă acest fapt. Kongre 
începuse manevrarea ancorei. Momentul plecării se apropia. 

Vasquez nu se mai putu stăpâni. Împingând stânca la o 
parte, se uită prevăzător afară. 

Spre vest, soarele cobora atingând vârfurile munţilor, care 


închideau vederea în această parte. La această dată, aproape 
de echinoxul de toamnă, nu va trece nici o oră până va apune. 

In partea opusă, goeleta se găsea în golfuleţ. Nu mai 
exista nici o urmă vizibilă a recentelor sale avarii. Totul părea în 
ordine la bord. Lanţul ancorei, acum vertical, arăta că un ultim 
efort o va scoate de la fund la momentul potrivit. 

Vasquez, uitând de orice prudenţă, ieşi pe jumătate din 
ascunzătoare. Davis se uită şi el peste umărul paznicului. 
Amândoi priveau cu sufletul la gură. Cei mai mulţi dintre pirați 
se urcaseră la bord. Totuşi, mai erau câţiva şi pe țărm. Dintre 
aceştia din urmă, Vasquez îl recunoscu foarte bine pe Kongre 
care se plimba prin preajma farului, însoţit de Carcante. După 
cinci minute, se despărţiră şi Carcante porni spre uşa anexei 
farului. 

— Să luăm seama, zise Vasquez în şoaptă. Va urca cu siguranţă 
la far. 

Amândoi se lăsară să alunece înăuntrul cavităţii. 

În adevăr, Carcante se urcă la far pentru ultima oară. Într- 
o clipă goeleta urma să plece. Dar, mai înainte, el voia să 
privească departe pe mare şi să vadă dacă vreo navă nu apare 
cumva în apropierea insulei. 

De altfel, noaptea va fi calmă, căci vântul slăbise odată cu 
căderea serii, ceea ce promitea un timp frumos la răsăritul 
soarelui. 

Când Carcante ajunse la galeria farului, John Davis şi 
Vasquez îl văzură foarte bine. Făcea înconjurul turnului, spre a 
privi cu luneta în toate părţile. Deodată scoase un adevărat 
urlet. Kongre şi ceilalţi ridicară capetele spre el. Cu o voce, care 
fu auzită de toţi, Carcante strigă: «Canoniera! Canoniera!» 


CAPITOLUL XIV 


CANONIERA SANTA-FE 


Cum ar putea fi descrisă panica din acest colţ al golfului? 
Strigătul: «Canoniera... canoniera!» căzu ca un trăsnet asupra 


acestor ticăloşi şi suna ca o condamnare la moarte. Santa-Fe 
însemna dreptatea care sosea pe insulă, era pedeapsa atâtor 
crime, pedeapsă de care nu mai puteau scăpa! 

Dar oare Carcante nu se înşelase? Această navă care se 
apropia era într-adevăr canoniera marinei argentiniene? Avea 
ca destinaţie baia Elgor? Nu se îndrepta pur şi simplu spre 
strâmtoarea Lemaire sau capul Several, pentru a trece apoi pe 
la sudul insulei? 

Imediat ce Kongre auzi strigătul lui Carcante, urcă în 
goană movila, se repezi pe scara farului şi ajunse pe galerie în 
mai puţin de cinci minute. 

— Unde este nava? întrebă el. 

— Acolo, la nord-nord-vest. 

— La ce distanţă ? 

— Cam la vreo zece mile. 

— Deci nu va putea să fie la intrarea în golf înainte de căderea 
nopţii ? 

— Nu. 

Kongre apucă luneta. Cercetă nava cu mare atenţie, fără 
să scoată un cuvint. Era sigur că era un steamer. Se desluşea 
fumul gros care ieşea din coşurile sale, ceea ce arăta că merge 
cu viteză mare. 

Că acest vapor era canoniera, nici Kongre, nici Carcante 
nu mai puteau avea vreo îndoială. Văzuseră deseori nava 
argentiniană în timpul lucrărilor de construire a farului, atunci 
când sosea sau pleca din Insula Statelor. De altfel, vaporul se 
îndrepta direct spre golf. Dacă intenţia căpitanului ar fi fost să 
intre în strâmtoarea Lemaire, ar fi mers mai spre vest, şi dacă ar 
fi vrut să treacă pe la capul Several, mai spre sud. 

— Da, zise Kongre, este în adevăr canoniera! 

— Blestemat ghinion care ne-a întârziat până acum! Exclamă 
Carcante. Fără aceşti netrebnici care ne-au oprit de două ori, am 
fi fost în plin Pacific. 

— Toate aceste vorbe nu ne pot sluji la nimic, grăi Kongre. 
Trebuie să luăm o hotărâre. 

— Care? 

— Să plecăm. 

— Când? 

— Numaidecât. 

— Da, dar înainte să ajungem prea departe, canoniera va fi 


lângă golf... 

— Da... dar va rămâne în afara lui... 

— De ce? 

— Pentru că nu va putea observa lumina farului şi nu va risca să 
înainteze spre coastă în întuneric. Acelaşi raţionament ca şi 
Kongre îl făceau şi Vasquez şi Davis. Ei nu voiau să-şi 
părăsească adăpostul atâta timp cât puteau fi văzuţi din galeria 
farului. În strâmta lor ascunzătoare, le venise şi lor gândul pe 
care şeful piraţilor îl împărtăşise lui Carcante. Farul ar fi trebuit 
să fie aprins, căci soarele apusese. 

Neobservând luminile lui, comandantul Lafayate, deşi 

cunoştea bine insula, nu va ezita oare toată noaptea să intre în 
golf? E adevărat că el intrase până acum de zece ori în baia 
Elgor, dar numai în timpul zilei şi numai văzând farul care să-i 
indice drumul; cu siguranţă că nu va risca să intre în acest golf 
întunecos. în acelaşi timp el se va gândi că insula fusese teatrul 
unor evenimente grave, de vreme ce paznicii nu erau la postul 
lor. 
— Dar dacă, zise atunci Vasquez, comandantul n-a văzut uscatul 
şi continuă să înainteze în speranţa de a zări lumina farului? | s- 
ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu Century. N-ar putea 
să eşueze pe recifele capului San-Juan? 

John Davis răspunse cu un gest evaziv. 

Era foarte adevărat că eventualitatea de care vorbea 
Vasquez putea să aibă loc. Fără îndoială însă că vântul nu bătea 
cu furie şi Santa-Fe nu se afla în aceleaşi împrejurări ca Century. 
Dar o catastrofă era în principiu posibilă. 

— Să ieşim pe litoral, spuse Vasquez. In două ore putem să fim 
la cap. Poate că va mai fi posibil să aprindem acolo un foc spre a 
le semnaliza uscatul. 

— Nu, răspunse John Davis, va fi prea târziu. Peste cel mult o 
oră canoniera va fi la intrarea în golf. 

— Atunci ce-i de făcut ? 

— Să aşteptăm! răspunse John Davis. 

Era trecut de ora şase şi amurgul începea să învăluie 
insula. 

În acest timp, pregătirile erau făcute cu multă energie la 
bordul lui Carcante. Kongre voia să plece cu orice preţ. Pus pe 
jeratic, hotărâse să părăsească imediat locul unde se afla. Dacă 
aştepta mareea de a doua zi dimineaţa, risca să întâlnească 


canoniera. Văzând că această navă vrea să părăsească golful, 
comandantul Lafayate n-o va lăsa să treacă. Îi va da ordin să 
oprească şi va interoga pe căpitanul său. Desigur că va voi să 
afle de ce farul nu fusese aprins. Prezenţa navei Carcante i-ar 
părea, pe drept cuvânt, suspectă. Când goeleta va fi oprită, va 
urca la bordul ei, îl va chema pe Kongre, va cerceta echipajul şi 
numai după mutra oamenilor va intra la cele mai fireşti bănuieli. 
Va obliga nava să întoarcă şi să-l urmeze, iar apoi o va reţine în 
golf până la primirea unor informaţii complete. 

Şi atunci când comandantul canonierei nu-i va mai găsi pe 
cei trei paznici ai farului, el nu va putea să-şi explice absenţa lor 
decât prin faptul că au fost victimele unui atentat. Şi n-ar fi 
firesc să creadă imediat că autorii acestui atentat erau oamenii 
de pe nava care căuta să fugă ? 

In fine, se putea ivi şi o altă complicaţie. 

Deoarece Kongre şi banda sa zăriseră în largul oceanului 
pe Santa-Fe, nu era probabil şi chiar sigur că l-au observat şi cei 
care îl atacaseră de două ori pe Carcante în momentul când 
ieşea din golf? Aceşti duşmani necunoscuţi au urmărit probabil 
toate mişcările canonierei şi vor apărea la sosirea ei în liman, iar 
dacă printre ei — cum e mai mult ca sigur — se află şi al treilea 
paznic, Kongre şi ai săi nu vor putea să mai scape de pedeapsă 
pentru crimele lor. Kongre se gândise la toate aceste 
eventualităţi şi la consecinţele lor. De aceea, singura hotărâre la 
care se oprise era să pornească imediat şi, pentru că vântul care 
sufla din nord era prielnic, să profite de căderea nopţii pentru a 
ieşi în larg, forțând velele. Atunci goeleta ar fi în stare să ajungă 
la ocean. Poate canoniera, nevăzând farul şi nevrând să se 
apropie de uscat pe întuneric, să fi rămas în acest moment 
destul de departe de Insula Statelor. Dacă va fi nevoie, pentru 
mai multă prudenţă, în loc să se îndrepte spre strâmtoarea 
Lemaire, Kongre va lua-o spre sud, va trece de capul Several şi 
se va strecura în spatele coastei meridionale. lată de ce grăbea 
plecarea. 

John Davis şi Vasquez, înțelegând planul piraţilor, se 
întrebau cum ar putea să-l împiedice şi, în desperarea lor, îşi 
dădeau seama cât sunt de neputincioşi! 

Pe la şapte şi jumătate, Carcante chemă la bord pe cei 
câţiva oameni care mai erau pe uscat. Îndată ce tot echipajul se 
află pe navă, fu ridicată barca şi Kongre ordonă şi ridicarea 


ancorei. 

John Davis şi Vasquez auziră zgomotul regulat al 
opritorului, în timp ce lanţul începea să urce sub acţiunea 
cabestanului. 

După cinci minute ancora se afla la post. Imediat goeleta 
începu manevrarea velelor. Porni cu toate velele întinse, ca să 
nu piardă nimic din puterea vântului care slăbea. Incet, nava ieşi 
din golfuleţ şi, pentru a primi mai bine vântul în vele, se ţinea în 
mijlocul golfului. 

Dar în curând navigația deveni foarte dificilă. Marea fiind 
joasă, goeleta nu era împinsă de curent, şi cu acest ritm nu 
progresa decât foarte încet. În curând nu va putea înainta deloc 
şi poate chiar va fi dată înapoi, dacă peste două ore va începe 
fluxul. În cel mai fericit caz nu va putea ajunge în dreptul 
capului San-Juan înainte de miezul nopţii. 

Dar nu avea nici o importanţă. Cum Santa-Fe nu va intra 
în golf, nu riscau s-o întâlnească. Aşteptarea mareei următoare 
însemna, fără îndoială, că la răsăritul soarelui ea va fi încă în 
afara golfului. 

Echipajul făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a grăbi 
mersul lui Carcante, dar era dezarmat contra pericolului evident 
care provenea din deriva navei. Încetul cu încetul, vântul o 
împingea către malul de sud al băii Elgor. Acest mal, pe care 
Kongre nu-l cunoştea prea bine, îl ştia totuşi mărginit cu şiruri 
de stânci. O oră după plecare, el se crezu atât de aproape de 
mal, încât i se păru prudent să vireze ca să se îndepărteze. 
Această manevră nu se putea executa decât cu mare greutate, 
din cauza vântului care scădea din ce în ce mai mult, odată cu 
lăsarea nopţii. 

Totuşi ea era foarte urgentă. Cu cârma la dreapta, scotele 
din spate fură întinse, în timp ce erau slăbite cele din faţă. Dar, 
din lipsă de viteză, goeleta nu izbuti să vireze şi continuă să 
deriveze spre coastă. _ 

Kongre înţelese pericolul. Îi rămânea un singur mijloc. ÎI 
întrebuința. Barca fu lansată, şase oameni coborâră pe frânghie 
şi, cu ajutorul vâslelor, reuşiră să facă să înainteze puţin goeleta 
care-şi întinse murele la tribord. După un sfert de oră izbuti să 
revină la vechiul drum, fără să se teamă că va fi izbită de 
recifele de la sud. 

Din păcate nu se mai simţea deloc vântul, velele atârnau 


pe catarge. Barca încerca în van să-l remorcheze pe Carcante 
până la intrarea în golf. Tot ce ar fi putut face nava era să 
reziste fluxului care începea. Cât despre înaintare, nu mai putea 
fi vorba. Va fi oare Kongre obligat să arunce ancora în acest loc, 
la mai puţin de două mile depărtare de golfuleţ? 

După plecarea navei, John Davis şi Vasquez se ridicară şi 
coborâră până la mare, de unde urmăriră mişcările goeletei. 
Vântul se oprise cu totul şi ei înţeleseră că bandiții vor fi obligaţi 
să se oprească, spre a aştepta următorul reflux. Dar vor avea 
tot timpul, înainte de revărsatul zorilor, să ajungă la intrarea în 
golf şi le vor rămâne multe şanse să plece fără să fie văzuţi. 

— Nu! Am pus mâna pe ei! exclamă deodată Vasquez. 
— Cum? întrebă John Davis. 
— Vino... vino! 

Vasquez îl trase pe tovarăşul său în direcţia farului. 

După părerea sa, Santa-Fe trebuia să se afle în faţa 
insulei. Ar putea fi chiar foarte aproape, ceea ce, de altfel, nu 
era deloc periculos pe o mare atât de liniştită. Fără îndoială că, 
surprins de stingerea farului, comandantul Lafayate aştepta 
răsăritul soarelui, cu maşinile la mică presiune. 

Tot aşa gândea şi Kongre; dar acesta îşi spunea că are 
cele mai mari şanse să evite canoniera. Indată ce refluxul va 
duce apele golfului spre mare, chiar şi fără vânt, Carcante îşi va 
relua mersul şi în mai puţin de o oră va fi în larg. 

Odată ieşit din golf, Kongre nu se va depărta prea mult. l- 
ar fi suficientă o briză uşoară, din cele care de obicei suflă din 
când în când, chiar şi în nopţile calme, şi de un curent spre sud, 
pentru a merge lin, pe lângă coastă, în adâncul nopţii 
întunecoase. Imediat ce va fi trecut de capul Several, care se 
găseşte la o depărtare de şapte-opt mile, goeleta, adăpostită de 
faleză, nu va mai avea de ce să se teamă. Singura primejdie era 
să fie observată de oamenii de veghe de pe Santa-Fe, dacă 
aceasta s-ar afla mai jos de golf şi nu spre capul San-Juan. 

Comandantul Lafayate n-ar lăsa desigur să se depărteze 
goeleta dacă ar fi văzută la ieşirea din golf, chiar şi numai 
pentru a-i pune căpitanului întrebări despre far. Cu ajutorul 
aburilor, ar fi ajuns nava care fugea, înainte ca aceasta să fi 
dispărut în spatele înălțimilor din sud. 

Era atunci nouă şi ceva. Kongre trebui să se mulţumească 
să se oprească şi să reziste în faţa mareei, ca să aştepte 


momentul când va începe refluxul. Dar mai erau aproape şase 
ore până la reflux. Curentul nu-i va fi prielnic înainte de ora 3 
dimineaţa. Goeleta evita fluxul, întorcând etrava către larg. 
Barca fu urcată din nou la bord. Când va sosi momentul, Kongre 
nu va pierde nici o clipă pentru a porni din nou. 

Deodată echipajul scoase un strigăt care putu fi auzit de 
pe ambele maluri ale golfului. 

O lungă rază de lumină străbătu întunericul. Luminile 
farului se vedeau în toată strălucirea lor aşternându-se pe apă, 
pe o mare suprafaţă dincolo de insulă. 

— Ah, ticăloşii! sunt acolo! exclamă Carcante. 
— Pe uscat! ordonă Kongre. 

In adevăr, pentru a scăpa de primejdia imediată care-i 
ameninţa, nu avea altceva de făcut: să debarce, lăsând la bord 
numai un mic număr de oameni, să alerge spre incintă, să 
pătrundă în anexă, să urce scara turnului şi să ajungă în camera 
de cart spre a se năpusti asupra acestui paznic şi a eventualilor 
săi tovarăşi, să se descotorosească de ei şi apoi să stingă farul. 
In cazul când canoniera pornise să intre în golf, se va opri cu 
siguranţă... Dacă era de-acum intrată, va încerca să iasă, 
nemaiavând lumina care s-o îndrume spre golfuleţ. În cel mai 
rău caz se va opri pe loc, aşteptând să se facă ziuă. 

Kongre ordonă coborârea bărcii. Carcante şi alţi 
doisprezece oameni, înarmaţi cu puşti, revolvere şi cuțite, luară 
loc alături de el. intr-o clipă vor acosta şi se vor repezi spre 
incinta farului, de care nu-i despărţea mai mult de o milă şi 
jumătate. 

Această distanţă fu parcursă într-un sfert de oră. Nu se 
depărtaseră unul de altul. Toată banda, afară de cei doi oameni 
aflaţi la bord, se găsea împreună la poalele farului. 

Da... John Davis şi Vasquez se aflau acolo. În goană, fără 
nici o precauţiune, căci ştiau că nu vor mai întâlni pe nimeni, ei 
urcaseră colina şi pătrunseseră în incintă. Ceea ce voia Vasquez 
era să aprindă luminile farului, pentru a arăta canonierei drumul 
spre golfuleţ, unde ea să poată ajunge înainte de venirea zorilor. 
Lucrul de care se temea — şi ce temeri îl mistuiau! — era să nu 
fi distrus Kongre lentilele şi lămpile şi ca întreg aparatul să nu 
mai fie în stare de funcţionare. Atunci goeleta, după toate 
probabilitățile, va putea să scape fără să fie observată de Santa- 
Fe. 


Amândoi se repeziră spre locuinţă, intrară în culoar, 
împinseră uşa scării, pe care o închiseră în urma lor punând 
toate zăvoarele, urcară şi ajunseră la camera de cart... 

Lanterna era în bună stare, lămpile la locul lor, având încă 
fitilurile şi uleiul rămase din ziua în care fusese stinsă. Nu, 
Kongre nu distrusese aparatul dioptrie al lanternei, el nu se 
gândise decât să împiedice funcţionarea farului pe tot timpul cât 
va rămâne în baia Elgor. Şi de altfel, cum ar fi putut el să 
prevadă împrejurările în care va fi nevoit să-l părăsească? 

Dar iată că farul lumina din nou! 

Canoniera putea să ajungă la vechiul său loc de ancorare, 
fără nici o greutate. _ 

Izbituri puternice se auziră la intrarea turnului. Intreaga 
bandă se năpusti spre uşă spre a urca pe galerie şi a stinge 
luminile. Toţi îşi riscau viaţa pentru a întârzia sosirea lui Santa- 
Fe. Nu găsiră pe nimeni pe terasă sau în locuinţă. Cei care se 
aflau în camera de cart nu puteau fi numeroşi. Îi vor învinge 
repede. Îi vor ucide şi farul nu va mai proiecta în noapte 
luminile lui primejdioase. 

Cum se ştie, poarta de jos, care se afla în fundul gangului, 
era făcută dintr-o placă groasă de fier. Era imposibil să forţezi 
zăvoarele care o închideau. Tot aşa de imposibil era s-o spargi 
cu lovituri de răngi sau topoare. 

Carcante, care încercase acest lucru, se convinse repede. 
După câteva eforturi zadarnice, veni lângă Kongre şi ceilalţi care 
se aflau în incintă. Ce era de făcut? Exista oare vreun mijloc de 
a urca prin exterior până la lanterna farului? Dacă acest mijloc 
nu exista, bandei nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se 
refugieze în interiorul insulei, pentru a nu cădea în mâinile 
comandantului Lafayate şi a echipajului său. Cât priveşte 
înapoierea la bordul goeletei, la ce le putea folosi? De altfel, nici 
nu mai aveau timp. Nici un fel de îndoială nu putea fi că Santa- 
Fe se afla în golf şi venea spre far. 

Dacă, din contră, în câteva minute farul ar fi stins, Santa- 
Fe nu numai că nu şi-ar putea continua drumul, dar ar fi nevoită 
să se întoarcă şi goeleta ar izbuti poate să treacă. Or, acest 
mijloc de a ajunge la galerie exista. 

— Sârma paratrăsnetului! exclamă Kongre. 

În adevăr, de-a lungul turnului cobora un lanţ de metal 

fixat din trei în trei metri de scoabe de fier. Căţărându-se de la 


un crampon la celălalt cu ajutorul mâinilor, era cu siguranţă 
posibil să ajungi la galerie şi chiar să-i iei prin surprindere pe cei 
ce ocupau camera de cart. 

Kongre va încerca acest ultim mijloc de salvare. Carcante 
şi Vargas o luară înainte. Amândoi se urcară pe anexă, apucară 
lanţul şi începură să se caţere unul după altul, sperând că nu vor 
fi observați din cauza întunericului. Ajunseră la balustradă şi se 
apucară de bară. Nu mai trebuiau decât să sară peste ea... 

În această clipă răsunară două focuri de revolver. 

John Davis şi Vasquez se găseau acolo, cu urechile ciulite. 
Cei doi bandiți, loviți în cap, dădură drumul barei şi se zdrobiră 
de acoperişul anexei. 

Atunci se auzi o sirenă la poalele farului. Canoniera intra 
în golfuleţ şi sirena scotea sunete ascuţite. 

Abia mai aveau timp să fugă. In câteva minute Santa-Fe 
va ancora la locul ei obişnuit. 

Kongre şi oamenii săi, înțelegând că nu se mai putea face 
nimic, alergară pe terasă şi o luară la goană înspre interiorul 
insulei. 

După un sfert de oră, în clipa în care comandantul 
Lafayate arunca ancora, şalupa paznicilor, redobândită, acostă 
la nava de război din câteva lovituri de vâslă. 

John Davis şi Vasquez se găseau acum la bordul 
canonierei. 


CAPITOLUL XV 


DEZNODĂMÂNT 


Canoniera Santa-Fe, ducând la bord schimbul de paznici 
pentru Insula Statelor, părăsise Buenos Aires la 19 februarie. Cu 
un vânt prielnic şi pe o mare liniştită, traversarea sa fu foarte 
rapidă. Uraganul care ţinuse aproape opt zile nu se întinsese 
dincolo de strâmtoarea Magellan. Comandantul Lafayate nu 
suferise deci din pricina lui şi ajunsese la destinaţie mai 
devreme cu câteva zile. Dacă sosea cu douăsprezece ore mai 


târziu, goeleta ar fi fost departe şi ar fi trebuit să renunţe la 
urmărirea bandei lui Kongre şi a şefului ei. 

Comandantul Lafayate nu lăsă să treacă noaptea înainte 
de a fi fost pus la curent cu ceea ce se întâmplase în baia Elgor 
de trei luni încoace. 

Dacă Vasquez se găsea la bord, camarazii săi Felipe şi 
Moriz nu se aflau alături de el. Cât despre tovarăşul său, nimeni 
nu-l cunoştea şi nu-i ştia nici numele. Comandantul Lafayate îi 
chemă pe amândoi în careu şi primul său cuvânt fu: 

— Farul a fost aprins târziu, Vasquez. 

— Nu mai funcţionează de nouă săptămâni... răspunse Vasquez. 
— Nouă săptămâni?! Ce însemnează asta?... Şi ceilalţi doi 
camarazi ai tâi?... 

— Felipe şi Moriz sunt morţi... Douăzeci şi una de zile după 
plecarea lui Santa-Fe, farul nu mai avea decât un singur paznic, 
domnule comandant! 

Vasquez povesti evenimentele întâmplate pe Insula 

Statelor, îşi termină povestirea trecând sub tăcere fapta pe care 
avusese meritul să o săvârşească. John Da vis interveni: 
— Ceea ce uită Vasquez să vă spună, domnule comandant, 
adăugă el, este că cele două proiectile ale noastre au fost cu 
totul insuficiente! Cu toate spărturile pe care i le-am făcut în 
cocă, Maule ar fi putut să plece chiar în această dimineaţă, dacă 
Vasquez, în cursul nopţii trecute, n-ar fi înotat până la navă, cu 
preţul vieţii sale, plasând un exploziv în pupa. E adevărat că nu 
a obţinut pe deplin rezultatul sperat. Avariile au fost uşoare şi 
au fost reparate în 12 ore. Dar aceste 12 ore au fost acelea care 
v-au permis să găsiţi goeleta în golf. Acest lucru i se datorează 
numai lui Vasquez, cum, de altfel, tot el este acela care, zărind 
canoniera, a avut ideea de a alerga la far, spre a aprinde 
luminile stinse de atâta vreme. 

Comandantul Lafayatte strânse călduros mâna lui John 
Davis şi a lui Vasquez, care prin îndrăzneață lor intervenţie au 
permis navei Santa-Fe, să ajungă înaintea plecării goeletei, apoi 
explică în ce condiţii canoniera a putut vedea Insula Statelor cu 
o oră înainte de apusul soarelui. Comandantul Lafayate 
determinase poziţia navei pe hartă în dimineaţa aceasta şi era 
sigur unde se afla. Canoniera nu mai avea nevoie decât să 
navigheze în direcţia capului San-juan, pe care trebuia să-l 
zărească înainte de căderea nopţii. In adevăr, la amurg, când 


cerul începu să se întunece, comandantul Lafayate desluşi 
foarte clar, dacă nu coasta de est a insulei, cel puţin piscurile 
înalte din spatele ei. Se găsea atunci la o distanţă de vreo zece 
mile şi era sigur că va putea ancora după cel mai târziu două 
ore. 

In acest moment, Santa-Fe fusese zărită de John Davis şi 
Vasquez. Tot atunci Carcante o semnală din vârful farului lui 
Kongre, care luă hotărârea de a porni cât mai repede, spre a 
putea ieşi din golf înainte ca Santa-Fe să fi intrat. 

In acest timp, Santa-Fe continua să navigheze spre capul 
San-juan... Marea era liniştită şi de-abia se simțeau din larg 
ultimele adieri ale brizei. 

Desigur că, înainte ca Farul de la Capătul Lumii să fi fost 
construit, comandantul Lafayate n-ar fi comis imprudenţa să se 
apropie de uscat noaptea, şi cu atât mai puţin să pătrundă în 
baia Elgor spre a ancora în golfuleţ. Dar coasta şi golful erau 
acum luminate şi nu mai găsea că e nevoie să aştepte până 
dimineaţa. 

Canoniera îşi continuă deci drumul către sud-vest şi când 
se făcuse noapte ajunsese la mai puţin de o milă de baia Elgor. 
Canoniera rămase aci, cu maşinile la mică presiune, aşteptând 
ca farul să lumineze. 

Trecu o oră. Nici o rază de lumină nu apăruse pe insulă. 

Comandantul Lafayate nu putea să se fi înşelat asupra 
poziţiei... 

Baia Elgor era cu siguranţă în faţa lui. Era negreşit în 
bătaia luminii farului... Şi farul nu se aprindea!... 

Ce se putea gândi altceva la bordul canonierei, decât că 
se defectase aparatul? Poate că lanterna fusese spartă, lentilele 
stricate şi lămpile scoase din uz, în timpul ultimului uragan care 
fusese atât de puternic. Niciodată şi în ruptul capului nu i-ar fi 
trecut nimănui prin minte că cei trei paznici fuseseră atacați de 
o bandă de pirați, că doi dintre ei fuseseră ucişi de aceşti asasini 
şi că al treilea, pentru a nu avea aceeaşi soartă, fusese obligat 
să fugă. 

— N-am ştiut ce să fac, spuse atunci comandantul Lafayate. 
Noaptea era neagră. Nu puteam să risc să intru în golf. Trebuia 
să rămân în larg până la revărsatul zorilor. Ofițerii mei şi 
echipajul erau cu toţii foarte îngrijoraţi şi presimţeau că s-a 
întâmplat o nenorocire, în fine, după ora nouă farul străluci... 


întârzierea aceasta se datora probabil unui accident... Am ridicat 
presiunea cazanelor şi am luat drumul către golf. După o oră 
Santa-Fe a pătruns înăuntru. La o distanţă de o milă şi jumătate 
am zărit în golfuleţ o goeletă ancorată, care părea părăsită... 
Tocmai voiam să trimit câţiva oameni într-acolo, când răsunară 
focuri de armă, şi aceste focuri erau trase de pe galeria 
farului!... Am înţeles atunci că paznicii noştri erau atacați, că se 
apărau probabil contra echipajului acestei goelete... Am dat 
drumul sirenei, pentru a-i speria pe agresori... şi după un sfert 
de oră Santa-Fe ancora. 

— La timp, domnule comandant! zise Vasquez. 

— Ceea ce n-ar fi putut face, răspunse comandantul Lafayate, 
dacă nu v-aţi fi riscat viaţa pentru a aprinde farul. Acum goeleta 
ar fi fost în larg. Nu am fi zărit-o la ieşirea din golf şi banda de 
pirați ne-ar fi scăpat. 

Toată povestea se răspândi imediat la bordul canonierei şi 
plouă cu felicitări asupra lui Vasquez şi a lui John Davis. 

Noaptea trecu liniştită şi a doua zi Vasquez făcu 
cunoştinţă cu schimbul alcătuit din alţi trei paznici, pe care 
Santa-Fe îi aducea pe Insula Statelor. 

E de la sine înţeles că încă în timpul nopţii un detaşament 
puternic de marinari fusese trimis să ia în primire goeleta. 
Kongre, fără această măsură, ar fi încercat cu siguranţă să se 
îmbarce din nou şi odată cu refluxul ar fi ieşit repede în larg. 

Comandantul Lafayate, pentru a asigura securitatea noilor 
paznici, nu putu să aibă decât un singur obiectiv: să curețe 
insula de bandiții care o bântuiau şi care, după moartea lui 
Carcante şi Vargas, erau în număr de 13 împreună cu şeful lor, 
deznădăjduit în neputinţa sa. 

Dată fiind întinderea insulei, urmărirea risca să fie lungă şi 
chiar 
să nu-şi atingă țelul. Cum ar putea echipajul de pe Santa-Fe să 
răscolească întreaga insulă? Kongre şi oamenii săi nu vor face, 
fără îndoială, greşeala să se întoarcă la capul San-Bartolome, 
căci secretul acestei ascunzători putuse fi descoperit. Dar 
cunoşteau tot restul insulei şi se vor scurge poate săptămâni şi 
luni înainte ca banda să fie capturată pînă la ultimul om. ŞI 
totuşi, comandantul Lafayate n-ar fi consimţit să părăsească 
Insula Statelor înainte de a-i fi pus pe paznici la adăpost de orice 
agresiune şi de a fi asigurat funcţionarea regulată a farului. 


Ceea ce putea grăbi rezultatul dorit era lipsa de hrană de 
care vor avea de suferit Kongre şi oamenii săi. Provizii nu mai 
aveau nici în caverna de la San- Bartolome, nici în grota de la 
baia Elgor. 

Comandantul Lafayate, condus de Vasquez şi John Davis, 
constată, chiar în zorii zilei următoare, că în aceasta din urmă, 
cel puţin, nu se mai găsea nici o rezervă de pesmeţi, carne 
sărată şi nici un fel de alte conserve. Tot ce mai rămăsese ca 
alimente fusese duse la bordul goeletei. Aceasta fu adusă din 
nou în golfuleţ de marinarii canonierei. 

În cavernă nu se mai aflau decât rămăşiţe fără mare 
valoare, aşternut, haine şi unelte, care fură depozitate în 
anexele farului. Admiţând că în timpul nopţii Kongre ar fi revenit 
la vechiul depozit al jafurilor sale, n-ar mai fi găsit nimic care ar 
fi putut să servească de hrană pentru banda sa. Era probabil că 
nu aveau nici arme de vânătoare, judecind după puştile şi 
muniţiile care fuseseră descoperite la bordul lui Carcante. 
Singurul lucru ce le mai rămânea era pescuitul. In asemenea 
condițiuni, ori vor fi nevoiţi să se predea, ori nu vor întârzia să 
moară de foame. Totuşi, cercetările fură începute imediat. 
Detaşamente de marinari, sub ordinele câte unui ofiţer sau 
subofițer, se îndreptară unele spre interiorul insulei, altele spre 
litoral. Comandantul Lafayate plecă personal la capul San- 
Bartolome, unde nu descoperi nici o urmă a bandei. 

Trecură mai multe zile fără să se semnaleze prezenţa 
vreunui pirat, când, în dimineaţa de 10 martie, veniră în incinta 
farului şapte ticăloşi din Ţara Focului, toţi palizi, slăbiţi, epuizați, 
morţi de foame. Aduşi la bordul lui Santa-Fe, după ce au fost 
hrăniţi, se luară măsuri să nu poată fugi. 

Patru zile mai târziu, secundul Riegal, care cerceta coasta 
meridională în împrejurimile capului Webster, descoperi cinci 
cadavre, printre care Vasquez putu să recunoască doi chilieni 
din bandă. 

Din resturile găsite pe sol în jurul lor, se putea constata că 
încercaseră să se hrănească cu peşte şi crustacee; dar nu se 
vedea nici o urmă de vatră, cărbuni stinşi sau cenuşă. Nu mai 
avuseseră desigur nici un mijloc să aprindă focul. 

În fine, a doua zi seara, puţin înainte de asfinţitul soarelui, 
un om se ivi în mijlocul stâncilor care mărgineau limanul, la vreo 
cinci sute de metri de far. Era aproape pe locul unde John Davis 


şi Vasquez, temându-se că goeleta va pleca, stătuseră la pândă 
în ajunul sosirii canonierei, în acea noapte în care Vasquez se 
hotărâse să facă o încercare supremă de a o reţine. Acest om 
era Kongre. 

Vasquez, care se plimba în incintă cu noii paznici, îl 
recunoscu imediat şi strigă: 

— lată-l!... lată-l!... 

La acest strigăt, comandantul Lafayate, care umbla pe 
plajă cu secundul său, alergă în grabă. 

John Davis şi câţiva marinari se repeziră şi ei şi, adunaţi pe 
terasă, putură să-l vadă pe şeful şi totodată pe unicul 
supravieţuitor al bandei pe care o comandase. 

Ce venise să facă în locul acela? De ce se arătase? 
Intenţia sa era să se predea? Cu toate acestea, nu putea să nu 
ştie ce soartă îl aşteaptă. Va fi dus la Buenos Aires şi va plăti cu 
capul întreaga sa viaţă de hoţii şi crime. 

Kongre stătea nemişcat pe o stâncă mai înaltă decât 
celelalte şi de care valurile mării se spărgeau încetişor. Privirile 
sale se îndreptau spre golf. Lângă canonieră putea vedea 
goeleta pe care norocul i-o trimisese tocmai când trebuise, la 
capul San-Bartolome, şi pe care nenorocul i-o luase înapoi. Câte 
gânduri trebuie că i-au trecut prin minte! Câte regrete! Fără 
sosirea canonierei, ar fi fost de mult în apele Pacificului, unde i- 
ar fi fost atât de uşor să fie ferit de orice urmărire şi să-şi 
asigure libertatea. 

Cum este lesne de înţeles, comandantul Lafayate ţinea 
neapărat să pună mâna pe Kongre. 

Dădu ordine şi secundul Riegal, urmat de şase marinari, 
se strecură în afara incintei pentru a ajunge în pădurea de fagi, 
de unde, urcând pe bariera stâncoasă, îi va fi uşor să-l prindă pe 
bandit. 

Vasqucz conducea micul grup pe drumul cel mai scurt. 

Nu se depanaseră nici cu o sută de paşi de terasă când 
auziră răsunând un foc de armă şi un corp se prăbuşi în gol şi 
căzu în mare în mijlocul unei ţâşniri de spume. 

Kongre scosese un revolver de la brâu, şi-l lipise de 
frunte... 

Ticălosul îşi făcuse singur dreptate şi acum marea care 
scădea târa cadavrul său spre larg. 

Aşa se termină drama de pe Insula Statelor. 


E de la sine înţeles că, în acest timp, din noaptea de 3 
martie, farul funcţiona după program. Pe noii paznici Vasquez îi 
puse la curent cu serviciul. Acum nu mai rămăsese nici un 
ticălos din banda piraţilor. John Davis şi Vasquez se vor îmbarca 
pe canonieră pentru a se întoarce la Buenos Aires; de acolo, 
primul se va duce la Mobile, unde nu va întârzia să obţină un 
binemeritat post de comandant de navă, pe măsura energiei, 
curajului şi valorii sale personale. Cât despre Vasquez, el va 
pleca în oraşul său natal, pentru a se odihni după atâtea grele 
încercări înfruntate cu atâta curaj... Dar se va întoarce singur, 
căci sărmanii săi camarazi nu vor mai fi cu el. 

In după-amiaza zilei de 18 martie, comandantul Lafayate, 
fără grijă de acum înainte în privinţa siguranţei noilor paznici, 
dădu semnalul plecării. Soarele apunea când nava ieşea din 
golf. . 

In acelaşi timp, acolo, pe mal, ţâşni o lumină al cărei reflex 
juca în siajul navei. Şi canonieră, depărtându-se pe marea 
întunecată, părea că duce cu ea câteva din nenumăratele raze 
de lumină proiectate din nou de Farul de la Capătul Lumii.